REVISTA A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. P. R. Apare sub conducerea unui comitet de redacţie ANUL VI —SEPTEMBRIE 19 5 3 CUPRINSUL Pag. CAMIL PLTRESCU: Un om între oameni (Roman, I)........... 5 ★ MIHU DRAGOMIR: Războiul (Poem) ................. 117 ★ SOTO" ANDRAS: Candidatul necunoscut (schiţă) .............. 155 VIORELA ARGHIRESCU: Todiriţă (schiţă) ......:........ 166 FETRU SĂLCUDEANU: Tinereţe fără bătrâneţe (schiţă)......... . 173 ★ VERONICA PORUMBACU: Ecouri ................... 188 NICOLAE TĂUTU: Două cântece din Moscova: Turnul Spaski; Stejarii . . . 190 AURORA CORNU: Despre sărbători................... 191 DIN ZILELE FESTIVALULUI (reportaj)................. 193 ★ A. BEZÂMENSCHI: Cuvântul comunistului (în româneşte de A. Rogoz) . . 226 PAVEL JELEZNOV: învăţătorul (în româneşte de Taşcu Gheorghiu) .... 228 PUBLICISTICĂ TOMA-GEORGE MAIORESCU: La lasnaia Poliana, pe pământul titanului . . 232 AUREL MIHALE: Julias Fucik, luptător pentru libertate şi pace ...... 241 DISCUŢII PETRU DUMITRIU: Pentru literatura lui 1954 250 TEORIE ŞI CRITICĂ MIHAI GAFIŢA: O temă importantă în nuvelele unui scriitor tânăr ..... 253 EUGEN CAMPUS: Pentru expresivitatea chipurilor literare........ 2C6 LUCIAN RA1CU: Simţiri reci — imagini banale.............. 279 EUGENIA TU DORICĂ: Din marea artă a unui clasic........... 285 T1TUS PRIBOI; O problemă de creaţie în opera lui L. N. Tolstoi...... 295 RECENZII IOAN HOREA: Tinereţea poetului .................... 306. D. CABABĂŢ: O schiţă viloroasă .................... 310 PIA RĂDULESCU: Drumul unei proletare................. 312 G. VINICIU: Şcoli şi dascăli de altădată.................. 314 *, BIBLIOGRAFIE............................. 319 > 1 CA MIL PET RE SCU UN CM INTRE OAMENI Roman CARTEA 1-a Fuga din faţa revoluţiei Suntem în 1821, pe la începutul lui Februarie. Iarna fusese destul de uşoară, căci după o zăpadă moale şi deasă, căzută cam după Sântu-Dumi-tru, vremea fusese mai mult uscată până la Bobotează, care trecuse cu sloată şi pâcla. Micii boieri de ţară de prin Argeş şi Olt se tot întâlneau, vizitân-du-se speriaţi pe la conacele lor, întrebându-se ce e de făcut, dacă să fugă din calea pandurilor Iui Tudor Vladimirescu sau să rămână locului (fie ce o fi). Umbla svonul pretutindeni că pandurii vin.cu urgie asupra boierilor, că jefuiesc conacele şi îi supun la chinuri, ca să spună unde ţin ascunşi banii, giuvaericalele şi sculele de preţ. Se ştia, e drept, că Tudor dăduse nu de mult porunci straşnice, şi că pedepsea cu mânie jafurile, ba pe unul dintre căpitani, pe Ioniţă Răduţoiu, boier dela Steic din Mehedinţi, pusese să-1 bată la tălpi, cu nuiele, fiindcă doi oameni ai săi jefuiseră un conac pe lângă Severin... Se vede că asta nu era de ajuns. Oamenii nu erau liniştiţi. Dela Bucureşti mai toţi marii boieri— în frunte cu banul Brâncoveanu şi Teodor Văcă-rescu zis Furtună — fugiseră, ori erau pe cale să fugă la Braşov. Umblau tot felul de veşti, de se încreţea carnea pe om. Acuma, întreaga oaste a lui Tudor trecuse de Craiova şi se apropia, cu mult popor după ea, de Olt. Când auziră boiernaşii de pe Topolog că fug cu spaimă chiar oamenii câimăcămiei, nu mai şovăiră nici ei. Căimăcămia ducea ţara în locul lui Vodă Suţu, otrăvit se pare de proprii lui fii, care-1 rugaseră să facă parte din Eterie, iar el refuzase şi deaceea devenise primejdios căci ar fi putut da pe faţă totul, la Istambul, Devletului, prin oameni de taină. Cu toate că de câteva zile se pornise o viforniţă ce împânzea întreaga zare, sguduia acoperişurile, uşile şi gardurile, troienind drumurile şi văile, oamenii, după ce-şi încheiaseră pregătirile începute cu o săptămână înainte, stăteau pe picior de plecare. Miercuri, către prânz, viscolul mai slăbise. Pitarul Barbu Petrescuse pomeni că vine spre conac în goana calului, prin fulgii rari şi grei de zăpadă, luptând cu nămeţii, vecinul său, stolnicul Gheorghe Bâscoveanu. II văzuse pe fereastră şi i-a ieşit înainte în cerdacul înzăpezit. — Boierule, hai, că plecăm într'un ceas, — îi strigă omul de pe cal, refuzând să mai intre înăuntru. 6 CAMIL PETRESCU — Intr'un ceas? — întrebă pitarul speriat. — Nu întârzia... E primejdie mare... Au trecut chiar acum un cej.s,. spre Sălătruc, stolnicul Matei Lăcusteanu şi clucerul Ghinescu, cei doi ispravnici ai districtului de la Slatina... Au fugit cum au putut în cinci sănii... Chiar căpitanul Farmacbi i-a sfătuit să fugă şi le-a dat şi doisprezece arnăuti de pază până Ia Câineni. Pitarul îngălbeni. II ştia bine pe ispravnicul Matei Lăcusteanu, îl cunoscuse la botezul băiatului lui cel maro, Grigore, care acum avea aproape doisprezece ani şi trebuia eă fie pe drum în chervan, speriat şi el de răz- ' merită. Dficâ- şi clucerul Matei Lăcusteanu, care fusese carbonar pe vremuri a fugit, atunci nu mai e nimic de făcut. Se întoarse grabnic spre stolnic şi strigă parcă în fugă: — Intr'un ceas suntem gata şi noi. Ne întâlnim aşa cum am vorbit, la mănăstirea Cotmeana, ca să călătorim toţi în chervan. Pe poarta deschisă, Bâscoveanul trecu în goană, pe surul lui costeliv, dar vânos, şi se topi în ninsoarea care cădea moale. La mănăstire, cei dela Bălceşti sosiră ultimii. După cum se vorbiseră din vreme, luaseră acelaş calabalâc şi acelaş număr de cai la fiece sanie, ca să nu rămâie vreunul mai în urmă şi să-i ţie şi pe ceilalţi în loc. La început hotărîseră să se îndrepte spre Sălătruc, ca să iasă pe la Grebleşti spre Turnu Roşu, dar auzind că unele cete de panduri ajunseseră de acum pe la Râmnic şi că urcau spre Lotru, ei trecură Bâscovul şi apoi dealurile, cum putură, căutând drumul Câmpulungului, pentru ca pe la Rucăr, pe lângă muntele Ghimbavului, să treacă spre graniţă, lăsând la stânga peştera Dâmbovicioarei, unde de altfel unii se cam gândeau să se ascundă. Aveau să aştepte apoi Ia Râşnov, ori şi mai bine la Braşov, până va trece urgia. Dar mai întâi, dacă treceau cu bine această goană de iarnă, urma să se facă un popas de câteva zile la Bran, unde să se înlocuiască pierderile depe drum şi mai ales caii căzuţi la suişuri grele, cu alţi cai mari, săseşti. Deocamdată, de-a-lungul văii largi, urcând mereu pe lângă râul Târgului, drumul e drept, dar când spulberat, când greu troienit. Acums'au împotmolit de tot. Boierii, călări, au alergat la sania din faţă unde slugile tuturor, laolaltă, fac drum cu Jopeţile... Sunt toţi acolo: căminarul Băbeanu dela Vărzari, paharnicul Petculescu dela Deduleşti, stolnicul Bâscoveanu dela Schitu şi pitarul Barbu Petrescu dela Bălceşti. Sania celor dela Bălceşti e, a treia din cap. E o sanie ţărănească mare, acoperită cu un coviltir de rogojini, legate între ele cu şipci îndoite şi căptuşite pe dedesubt cu veliuţe şi pânză groasă de cânepă. La fundul săniei au pus o ladă cu lucrurile de preţ mai grele, sfeşnice, tăvi şi vase de argint, şalurile de India, blănurile de samur şi o parte din bani. Altă parte din bani, în aur, şi câteva giuvaeri-cale şi scule erau ascunse prin diferite încheeturi ale săniei şi prin căptuşelii© hainelor. Peste ladă s'a prs fân din belşug, peste fân covoare şi macaturi aduse pe vremuri de unchiul mamei, hagiul Faca dela Istambul, iar peste acestea, ascunzându-le, velinţe mai de rând, perne multe, plăpumi groase. De coviltir atârnau înăuntru, pe ici pe colo, săculeţe cu de-ale mâncării, căci pitarul dăduse poruncă să se adune toate afumăturile din porcii tăiaţi la Crăciun — şunci, trandafiri şi costiţe — şi în grabă fuseseră fripte şi vreo zece găini, ţinute ca să aibe copiii mâncare mai uşoară pe drum. Luaseră deasemenea pâine multă, cu cartofi, cum ştiau dela nemţi, să ţină vreme mai îndelungată, şi cât iva cozonaci, precum şi ouă şi brânză în coajă de brad, căci nu ştiau ce vor găsi pe drum şi apoi fugarii înşişi erau mulţi, ca la treizeci de suflete cu slugi cu. tot, şi greu ar fi fost să găsească, prin satele sărace- UN OM INTRE OAMENI 7 de pe acea vreme, cu ce să-i hrănească pe toţi. E drept că, pentru slugi, puseseră deabaşca işimilâcui cuvenit, tot aşa cum, pe de altă parte, luaseră şi tainul de nutreţ socotit cu grije, pentru cai. N'au uitat oamenii nici bur toiaşul cu vin, nici bota cu ţuică, aceasta, mai ales, dând omului iama oleacă de inimă la drum, cu deosebire când e fiartă cu zahăr şi puţină scorţişoară. Alte lucruri de preţ, pe care n'avuseseră chip să le ia, fuseseră ascunse la'conac cum s'a putut, unele îngropate în beciuri, şi totul rămăsese în seama vătafului Nistor şi a nevestei lui, jupâneasa Tuca. In sanie, pităreasa Zinca e mânioasă pe împieliţatul de băiat j— Costache — care nu se mai astâmpără, bucuros de cele ce.se întâmplă, căci mersul în sanie îi place — şi ce poate să ştie el la opt ani, de spaimele şi necazurile celor mari? îmbrăcat cu cojocel, ca să nu tăvălească scurteicuţa de pambriu verde şi încălţat cu opincuţe, ca să poată să i se puie trei perechi de ciorapi de lână, cu căciula ţuguiată în cap, vrea acum, zor nevoie, să coboare şi el, iar mamă~sa îl ţine în loc, doar cu ameninţările. Cel mai mic, Nicu, o mână de om, nu are decât doi ani, şi stă culcat în poala ei. E cam slăbuţ, tare negricios, cu ochi mari, şi căpşorul lungueţ, seamănă cu maică-sa, femeie ca la treizeci de ani. Pităreasa a dat la o parte scurteica de pambriu verde, căptuşită cu vulpe roşcată, pe care a pus-o la drum lung, ca să şi-o cruţe pe cea de samur, şi ţine strâns la piept trupşorul cald al copilaşului, care încă nu vorbeşte decât cu greutate, dar pricepe orice. Pruncul acesta stă toată ziua tăcut şi parcă gânditor ca un filozof, are ochii negri cu albul catifelat. E îmbrăcat cu rochiţă groasă, de fată. Din sania din faţă a coborît bălaia şi tânăra nevastă a Petculescului. Până se deschide drumul, vrea să schimbe o vorbă două, să se mai dezmorţească. Doreşte să afle dela pităreasa dacă vor ajunge până seara la Câmpulung, dacă la noapte va fi iar viscol, ori de se va însenina... Zinca dela Bălceşti le ştie pe toate: semnele vremii, cu ce se vindecă unele grele boale după naştere ale femeilor, cum se aleg ierburile pentru ceaiuri şi (ceeace a făcut să i se ducă vestea departe dincolo de Bucureşti, în toată ţara), cum se vindecă albeaţa de pe ochii betegi. Acum — întrebată — clatină din cap, cu nedumerire... Deşi cerul e acoperit şi e mult după chindie, nu e întunerec de tot, căci zăpada dă o lumină scăzută. — De, ştiu eu, cuconiţă dragă? Dar şi dacă n'om ajunge în faptul seni, înainte de câ'ntatul cocoşilor tot ajungem... Viscol nu cred că are să mai lie, însă tocmai pentrucă se înseninează, vom avea la noapte un ger năpiasaic, să crape pietrele... Toate le ştia pităreasa Zinca Petrescu dela Bălceşti, numai una n'ar fi putut s'o ştîe, căci nimeni n'ar fi putut bănui atunci asta, anume că însuşi băieţaşul acela negricios, micuţ şi cu ochi gânditori, în albul cati™ felat'al scle'ro'ticei lor, pe care ea îl ţine lipit de talia ei, e cel care, peste 27 ani, va slăvi şi va duce mai departe, în fruntea poporului, tocmai revoluţia lui Tudor Vladimirescu. de care ei fug acum cu toţii înspăimântaţi. Tucoltoiur Când în dimineaţa strălucitoare de Iulie (la vreo câţiva''ani după întoarcerea dela Braşov), toată casa fu sculată, când se cercetară nu numai şoproanele şi toată curtea, dar şi hăţişurile din spate, până spre pădure, sus în deal, pe serdăreasa Zinca o cuprinse ameţeala. Niculache nu putea 8 GAMIL PET RESCU îi găsit nicăiri. Mai întâi nu pricepea cum putuse el să iasă din iatacul copiilor, nevăzut de nimeni. Cum de nu l-au zărit, când s'a furişat din casă, slugile dela bucătărie şi argaţii dela grajduri? Căci fără îndoială numai pe uşa ori pe fereastra din dos putea să iasă. In faţă, conacul avea doar o uşă groasă Ia tinda cea lungă şi îngustă, din care se făceau trei odăi pe stânga şi trei pe dreapta, iar uşa se închidea nu numai cu cheia, ci şi cu un drug de fier, bine proptit pe dinăuntru. Toate ferestrele erau întărite cu zăbrele de fier ţigănesc. Uşa din fundul tindei se închidea zdravăn, de asemeni, cu zăvor pieziş de-a-latul uşii, căci cele două fete care slujeau în casă dormeau sus într'o odaie mică de lângă intrarea podului. Să-i fi dat drumul cineva copilului nu era cu putinţă; nimeni la conac n'avea îndrăzneala de neînchipuit să înfrunte mânia serdarului, căci pitarul Barbu Petrescu era acum serdar. Nu era întâia oară când Nicu fugea dela conac ca să umble năuc până dincolo de Bălceşti, prin zăvoaiele Topologului sau pe Dealul Negru, prin făgetul din spre Olt, cu copiii din sat. Avea voie de altfel să se joace cu ei, dar numai în curte. După câte se părea, fugise noaptea. Toată lumea din casă ştia că, după ce se spălase pe faţă şi se închinase cuminte, Niculache îşi trăsese plapuma peste cap ca să adoarmă mai uşor. Nu mai încăpea deci îndoială că ieşise,după ce se încuiaseră uşile, adică în timpul nopţii. Cercetară zăbrelele dela odaia de oaspeţi, din fund, ale cărei ferestre dădeau pe pridvorul larg dinspre bucătărie, şi împreună cu vătaful curţii, serdăreasa trebui să fie şi ea de părerea bătrânei jupânese Tuca. — Cocoană, vă spun eu, împeliţatul, şui de totcume.s'a strecurat printre zăbrele.... — Da' unde o fi acum? Că nu e nicăiri... — Cu blestematul ăla de Tucoltoiu, cu cine vreţi să fie? Că parcă 1-a vrăjit, aşa se ţine de el, de ăst Tucoltoiu... ca un căţel. Noroc că serdarul se dusese de ieri, din zorii zilei, la Piteşti, să se înţeleagă pentru nişte cazane de ţuică şi n'avea să vină decât tocmai mâine. L-ar fi cuprins mânia aflând că Niculache iar a fost lăsat să se joace cu copiii din sat. Şi toate s'arfi spart, fireşte, în capul serdăresei, iar gâlceava, iar uşi trântite, iar ameninţări cu despărţirea, cum se întâmpla cam des dela o vreme, înaintat în cinul boieresc, serdarul luase, cu prilejul mergerii la şcoală a Iui Costache, numele de Bălcescu, ca să nu se piardă boieria moşiei. Avea şi el două petece de moşie ale lui proprii, la Dealul Mare, dar numele său de Petrescu era prea de rând. Evghanicos din cale afară, el n'a înţeles să-şi lase copiii să se prostească, nici măcar la joacă, amestecându-se cu feciorii de ţărani. Zinca era de altă părere. Ea socotea, de pildă, că lui Niculache, slăbuţ cum era, i-ar fi priit să nu gogească pe lângă fustele ei şi pe lângă «asă, ci să se joace pe dealuri, să se scalde în Topolog. Totuşi, deşi era şi ea destul de dârză, nu avea curajul să înfrunte mâniile serdarului, care-şi pierdea măsura din nimic. — Ce găseşte copilul ăsta printre javrele alea ţărăneşti? Costache cum ■de nu s'a jucat cu copiii din sat? Ar fi fost foarte greu să înţeleagă omul acesta prea înalt, cufaţă prelungă şi umerii obrajilor osoşi, cu ochii rotunzi şi cu mustaţa amestecată cu barba se îmbrăţişează cu cetăţenii sovietici. Şi tribunele duduie. Veniţi de pe însângerata paralelă treizeci şi opt, la capătul festivalului, când se vor întoarce acasă, alta le va fi viaţa şi munca. Iată-i pe francezi. Sunt o mulţime. Rând pe rând îi aclamă treptele de oameni şi ei parcă au luat foc. Cântă revoluţionarul lor marş, „Marseilleza". Se opresc în faţa fiecărei tribune; le inundă cu. flori şi, la scandările celor de pe piatră „Pace şi Prietenie!", le răspund „Paix etAmitie!" Iată-i pe ruşi, ucrainieni, georgieni, uzbeci, tadjici, azerbaidjeni, mulţimea popoarelor de pe continentul sovietic. In frunte; stema Uniunii. Nu la mare depărtare, cele şaisprezece steme ale republicilor frăţeşti. Vuietul este uriaş. Delegaţii de pe stadion îi întâmpină cu flori.. Oraşul din arenă s'a ridicat în picioare. Aplauzele n'au nici început nici sfârşit. Deasupra craterului triumfă îndelung patru litere: U-R-S-S—U-R-S-S. Iată-i pe aceşti câţiva sudanezi. In sandale plate, cu îmbrăcămintea ce cade pe ei ca o draperie, păşesc ondulându-şi trupurile înalte, de statuie. Din obrazul măsliniu nu li se vede decât întunecimea orbitelor şi. albeaţa dinţilor. Urale fără de sfârşit îi întâmpină. Ei, ce să facă? Să păşească agale mai departe? Să rămână aţintiţi locului? Ce să facă? Uralele nu mai contenesc. Ce să facă? Au deschis larg braţele, ca şi cum ar fi vrut să ne îmbrăţişeze pe toţi, întreg oraşul ce se afla acolo. Şi aşa, cu braţele întinse, îmbrăţişându-ne, au parcurs întreaga pistă. lată-i pe mexicani, cu pelerinele lor colorate, asvârlite peste umeri, în faţa aceloraşi sgomotoase manifestări de bucurie. Ce să facă? Au început să-şi. fluture la nesfârşit pălăriile cât o umbrelă, gata, gata, să le facă fărâme. Delegaţii Germaniei Occidentale merg mână în. mână cu cei din Republica Democrată Germană. Englezii se îmbrăţişează cu malaezii, francezii cu vietnamezii, şi toţi cât suntem aici, atâtea zeci de mii de oameni, parcă facem parte dintr'un singur trup şi avem un singur gând: prietenie şi pace. De aci de sus, de pe cea mai înaltă platformă, nu te mai îmbie să priveşti trupul colorat al tribunelor. Ceva infinit de divers îţi cucereşte ochii: crainicii păcii şi prieteniei de pe întreg pământul care au ocupai incinta, terenul şi pista de catran. Privind aceste toate, încep a da năvală poveştile dragi ale copilăriei cuibărite undeva în adânc, uitate acolo de ani şi ani. Ehei... când în lumea aceea de basm era câte un praznic după ce pe rând fuseseră răpuse toate relele — vrăjitoare hâde, balauri sângeroşi, zmei înveninaţi, obstacole cumplite, — când craiul pământului se întâlnea cu dreptul împărat al altor tărâmuri? Se veseleau în sunetul trâmbiţelor şi al muzicilor fete şi feciori, copile şi paji, sfetnici şi logofeţi, ilene cosânzene şi feţi-frumoşi, crăiese dalbe şi feţi voinici, principi de temut şi fecioare de împărat, roiuri de ghinărari şi alaiuri de crai în coifuri înalte, strălucitoare, cu penaje de păsări maestre, în haine de purpură şi flori ale căror comori de aur, argint şi pietre nestemate sclipeau de parcă ar fi fost rupte din soare. Aevea, cu mintea aceea mică, trăiai fantasticele întâmplări şi n'ai fi crezut ca vreodată în viaţă să iei parte la o sărbătoare mai veselă, mai bogată, mai înălţătoare, mai splendidă decât toate câte le-ai agonisit în cugQtul copilăriei. Să vezi şi să nu crezi... 200, DIN ZILELE FESTIVALULUI Te uiţi la pălării: francezii au în cap boneta roşie frigiană. Argentinienii, sombrero. Englezoaicele, coifuri prelungi. Indienii, turbane. Suedezele, pălării galbene de paie. Algerienii, fesuri. Olandezele, bonete albe. Indonezienii, bonete negre. Spaniolii, băşti roşii. Italienii, pălării medievale. Te uiţi îa îmbrăcăminte: chinezoaicele sunt în chimonouri. Egiptencele, în rochii negre cu salbe şi eşarfe de aur. Finlandezele, în. fuste albastre si bluze albe. Suedezele, în rochii, până la pământ. Cehoslovacii sunt în cenuşiu. Chilienii, în basmale de toate culorile. Bulgarii, în alb. Algerienii, în agbadă. Irakienii în burn us-uri. Albanezii, în. costume naţionale. Austriecii, în cele tiroleze. Islandezii, în costume de epocă. Indonezienii, în mătase roşie. Mongolii, în mătase verde. Indienii, în mantii albe. Scoţienii, în fuste scurte. Privind ciucurii dela ciorapii scoţienilor, ai vrea să observi şi diversitatea încă iţă miu tei. De aci, de sus, nu poţi distinge însă decât saboţii mari, albi, cu vârful în sus, ai olandezilor. Te uiţi. la toate câte le fac: albanezii, dau drumul la puzderie de baloane. Argentinienii, bat tamburine. Cehoslovacii, joacă în bastoane, aidoma căluşarilor. Australienii, flutură flamuri pe care se află desemnat câte un cangur. Suedezii mânuiesc acordeoanele. Brazilienii ciupesc coardele chitarelor. Ungurii se avântă în ceardaş. Elveţienii aruncă în. sus steguleţele ţării, Ie prind spre a le asvârli din nou. Italienii cântă. Spaniolii dansează, în timp ce puzderia de fotografi amatori, când se porneşte încolo, când se repede încoa, când aleargă dincolo, nevrând să piardă nici una din imaginile de nebănuit ce se succed la deschiderea măreţei sărbători. La urmă de tot defilează tinereţea Republicii Populare Române. Muncitori, ţărani, studenţi înaintează în pas gimnast. Câţi să fie toţi aceşti tineri şi tinere? O mie, două, trei? Cum s'au orânduit, formează trei careuri egale. Trei blocuri masive, de aceleaşi dimensiuni, în mişcare. O baghetă nevăzută şi toţi flutură deasupra capului o eşarfă din. mâna stângă... Nu-ţi. vine a crede. Pe pistă, primul careu e roşu, al doilea galben, al treilea albastru. Câteva mişcări şi acum, fluturând mâna dreaptă, cele trei blocuri masive s'au acoperit cu flamuri albe. Alţi câţiva paşi şi dealungul, pistei, a revenit, desfăşurat, drapelul pe care în fruntea coloanei, o fată îl poartă fluturând. Apoi din nou o întindere albă. Şi, nesfârşitelor urale, şi ale zecilor de mii de străini, şi ale oamenilor de pe treptele de piatră, ei le răspund cu flori. In această clipă, de ţi-ai lipi urechea de pământ n'ai putea să nu auzi paşii avântaţi ai ultimului purtător al ştafetei pornită cu luni în urmă de pe coasta mâncată de ploi şi maree a Scoţiei. Vrerea milioanelor de tineri al căror mesagiu de prietenie şi pace a lăsat în urmă târguri şi oraşe, lanţul atâtor aşezări omeneşti, se află undeva pe aproape. Din mână în mână, în goană a parcurs spaţii terestre pentrucă să sosească aci dintr'o clipă în alta. Vibraţiile oraşului din crater te face să-i simţi prezenţa şi... iată ultimul crainic, înconjurat de un pâlc de atleţi, a pătruns în arenă în bătaia florilor ce se aştern covor, în cale. Niciodată, nicicând, niciunde, n'au putut fi mânuite atâtea miliarde de flori. Flori de toate mărimile — înaltele giadiole şi piticile garoafe. Lalelele, flori cu siluetă, şi trandafiri, flori cu parfum. Flori cu miros îmbătător şi flori cu culori îmbătătoare. Flori de toate felurile — de câmp şi de grădină. Flori de toate nuanţele — albe şi colorate. Aveau flori, albanezii. Aveau flori chinezoaicele. Aveau flori ungurii. Aveau flori belgienii. Aveau flori polonezii. Aveau flori francezii. Aveau flori sovieticii. Aveau flori australienii. Aveau flori tribunele. Dar cine nu avea flori? Miliarde de flori pe care entuziaşti şi le aruncau unii altora, vrând parcă să dea un DIN ZILELE FESTIVALULUI 201 conţinut mai profund cuvântului atât de profund, prietenie. In această grădină atât de adânc grăitoare, în mijlocul acestei puzderii de flori, deodată şi-au luat sboruî mii şi. mii de porumbei albi, vrând parcă să dea un conţinut mai profund cuvântului atât ele profund, pace. Din noianul de flori şi-au luat sborul, legănându-se, cohorte de porumbei. Au dat roată imensului crater, au planat îndelung, au mai zăbovit o clipă în căutarea unui punct de sprijin, pentrucă într'un târziu obosiţi, să se înghesuie în jurul monumentalelor steme care dominau stadionul: cea a Federaţiei Tineretului Democrat, a Uniunii Internaţionale a Studenţilor şi a celui de al IV-lea Festival. Urmărindu-Ie sborul, copleşit de toate câte iţi inundă privirea, înţelegând nu numai cu mintea ci de astă dată poate mai mult cu inima profundul sens al înălţătoarelor cuvinte: Prietenie şi Pace, nici n'ai avut cum să bagi în seamă că pe stadion s'a desfăşurat un maies-tos drapel alb, ale cărui fâlfâiri mărturisesc că cel de al IV-lea Festival al Tineretului şi Studenţilor a început. O clipă de emoţie, urmată de o alta de linişte adâncă şi, Ia semnalul nevăzutei baghete a prieteniei, din uriaşul crater a erupt imnul Federaţiei Mondiale a Tineretului Democrat, intonat de omenirea întreagă. Un vulcan, voinţele înmănunchiate în cânteG, s'a înălţat în văzduh spre a-l stăpâni şi a-1 face să vibreze îndelung, până într'un târziu când sunetele s'au răsfirat departe, departe. Ce se va mai întâmpla? Delegaţiile străine îşi fac loc în tribune. In urma lor, încet, încet, se ivesc pete de iarbă pe terenul de sport. In acest timp, mai mult de trei mii executanţi — fanfară şi cor —* abia reuşesc să se facă auziţi. înaltul cer al uriaşului crater le fură o bună parte din. cântec. In aşteptare, singur pe ultimul pasaj al înaltei coşmelii, răsfoieşti ziarul pe care ţi l-ai adus de acasă pentru, asemenea clipe de acalmie. Şi pentrucă te afli la o măreaţă manifestaţie de tineret, parcurgi cu mai multă adeziune ca oricând altădată rezoluţiile celui de al lll-lea Congres al Tineretului şi adânc ţi se întipăreşte în minte Apelul: „Noi dorim cu toţii: „ca cea mai frumoasă parte a vieţii tinerilor şi tinerelor de toate naţionalităţile şi rasele să nu fie întunecată de grija şi de teama zilei de mâine; „ca fiecare tânăr să aibă de lucru şi o îndeletnicire care să-i asigure un salariu suficient pentru a duce o viaţă demnă; „ca fiecare tânăr să aibă posibilitatea de a studia şi a se odihni, de a-şi desvolta calităţile şi aptitudinile sale; de a-şi întări sănătatea şi vigoarea; „ca fiecare tânăr să aibă posibilitatea de a-şi întemeia un cămin şi de a trăi în pace şi fericire." Ai vrea să citeşti mai departe, dar, deodată, din chepengul podelei se înalţă un cap măsliniu. Părul negru, îndesat cum îl are, e mai întunecat decât ochii adânci cu care te priveşte domol. El dă să zâmbească, tu îi arăţi prin gesturi că nu te deranjează, dacă poate fi vorba de aşa ceva, şi, de pe scara de pompieri, se ridică unul din zecile de mii de soli pe care i-ai privit defilând. Pantalonii din pânză albă îi sunt mai largi decât cei. ai marinarilor. Peste trupu-i firav poartă, din. aceeaşi pânză albă, o cămaşă cu mâneci bogate care îi vine până aproape de genunchi. In dreptul gâtului, bluza lasă să i se vadă o inimă de piele cernită, tăiată în bandulieră de legătura unui aparat de fotografiat. Piciorul gol, din aceeaşi piele cernită, calcă pe o petică de talpă prinsă în câteva şuviţe. Casă ajungă aci, a venit de pe coasta Oceanului Indian. Este student Ia Calcutta. Cum îl cheamă, înţelegi şi nu prea înţelegi. Aicea sus îl cam bate vântul, din care cauză îşi îmbracă haina de pe mână, o redingotă neagră, cu nasturi de aţă de sus până jos, aşa cum 202 DIN ZILELE FESTIVALULUI purtau tinerii bonjurişti la 1848. Vrei să-1 întrebi câte ceva, dar prin aceeaşi gaură a chepengului se iveşte un alt cetăţean. Este şi el unul din aceiaşi soli pe care i-ai văzut înainte. Sprinţar, norvegul n'are nici o clipă de ezitare. Deşi în şort albăstrui, pare galben tot. Aurie îi e pielea, auriu părul, aurii genele şi cămaşa, şi auriu îi e şi baticul pe care şmecher şi l-a răsucit în jurul capului, cică să nu-1 bată soarele. N'ai timp să-I priveşti, când, alene, cu mişcări largi,a poposit pe înalta platformă un locuitor al Africei. II cunoşti după culoare şi nu te poţi opri să-i priveşti îndelung îmbrăcămintea. N'are nici haină, nici pantaloni şi totuşi le are. Cum le are, nu ştii. Este învelit într'o pânză cenuşie cu dungi late, violet, lucioase, ce stă pe el asemeni unei draperii. Metri de pânză, •— cusături sau nasturi nu vezi — îi înfăşoară corpul, picioarele şi mâinile. Şi lui îi e răcoare. De nu ştii unde, dintre faldurile pânzei suprapuse, scoate o eşarfă galbenă pe care şi-o leagă în jurul gâtului. Şi nu te mai saturi admirându-i cenuşiul pânzei, violetul dungilor, galbenul eşarfei şi negreala pielii. Pe el, tot aparatul de fotografiat l-a adus aci, ca şi pe italianul răsărit lângă noi care vorbeşte cu toţi, despre toate şi despre toţi: e student la fizică. învaţă la Milano. A, nu ! Nu e facultate de mâna a doua. Nu e aşa de veche ca cea din Bologna, dar se bucură de aceeaşi faimă. A vizitat laboratoarele de fizică ale facultăţii din Bucureşti. E complet utilată. E pasionat de fizica nucleară. Grozav film „Hoţii de biciclete". „Hoţii de biciclete" ca „Hoţii de biciclete". Un nimic, pe lângă „Roma, oraş deschis". Dar şi „Roma, oraş deschis" nu se poate compara cu „Miracolul din Milano". Praf le-a făcut pe toate, cinematografia italiană. Indianului, îi cercetează aparatul. Ne-v grului îi dă lămuriri ce film să întrebuinţeze. Dece unul şi nu altul, şi, aci sus, domneşte o animaţie de parcă am fi o adunare numeroasă. După atâtea ore în bătaia neînduplecată a soarelui, după atâta umblet pentru a ajunge aci, după încordarea cu care ai privit totul, la nesfârşit, închizi, pentru puţin, ochii. Ca prin minune au dispărut şi lumina după amiezii de August, şi însorita câmpie plină de flori, şi uriaşul crater. Instantaneu, locul lor l-a luat un vulcan. Un vulcan înainte de erupţie. Vorbesc, se frământă, râd, nu-şi mai găsesc astâmpăr, zeci şi zeci de mii de oameni. O aglomeraţie de mori ce nu contenesc a măcina, al căror uruit surd se învolburează în ceaunul de piatră şi tumultuos răbufneşte în afară. Ii asculţi ritmul înfundat şi parcă e sgomotul subteran al pământului în timpul unui îndelung cutremur. O aglomeraţie de mori nebune care deodată au căzut într'un abis, şi o linişte de noapte polară începe să te învăluie. Ce s'a întâmplat? Deschizi în grabă ochii. Pe pistă nu se mai află nimeni. Asemeni şi pe terenul de sport. Din hăul monumentalei guri de piatră se ivesc din nou cei o sută de efebi cu steagurile din pânză de păianjen. Ocolesc terenul în şir, unul în urma altuia. O linie dreaptă ce îşi caută locul , spre a şi-1 găsi înaintea celor două văgăune ale tunelelor, unde s'a oprit asemeni unui zid. Peste o clipă îţi dai seama că în spatele ei se întâmplă ceva. Ce însă, nu poţi vedea prin fâlfâirea drapelelor de azur. In aşteptare, aglomeraţia de mori începe a măcina. La început mai potolit, apoi în toate puterea, şi în crater, şi în văzduh domneşte un tremur continuu de parcă într'un vulcan, lava în fierbere caută o ieşire pe unde să răbufnească în afară. Apoi din nou, linişte adâncă. Dela centru, efebii au luat-o unii la stânga, alţii Ia dreapta, lăsând în mijloc un loc gol asemeni unei ridicate cortine de teatru. Prin poarta deschisă, pe iarba verde a terenului, s'au ivit sute de fete în galbenul unor costume de balerină şi sute de băieţi în tricouri roşii şi pantaloni cenuşii... Morile au dispărut. Tăcere DIN ZILELE FESTIVALULUI 203 adâncă, ca şi cum nimeni nu s'ar afla prin împrejurimi. Niciun sgomot. In liniştea deplină îşi face loc o melodie domoală. Undeva, în mijlocul arenei, o fanfară întreagă bate alămurile, suflă în tromboane, loveşte tobele, pentrucă din cazna lor, în îndepărtatele peluze, ale craterului să se audă o înlănţuire de sunete molcome, la comanda cărora cei două mii de gimnaşti să înceapă a se mişca. Corpurile se rotesc, mâinile se înalţă şi... aşepţi să vezi zburând discul. Un picior înfipt în pământ înainte, celălalt în urmă, un braţ ce svâcneşte odată cu trupul şi... eşti gata să urmăreşti aeriana traectorie a unei suliţi imaginare. Cu toţii s'au aşezat pe pământ, încep să... înoate. S'au grupat în şiruri scurte şi... vâslesc. Terenul a devenit un mare lac pe a cărui suprafaţă liniştită are loc un disputat concurs de skiff — opt plus unu. In picioare, un start la alergări. Pe jos, întreceri nautice. In doi, scrimă, box, lupte. In grupe, basket, voley, football, toate sporturile câte le practică un tineret voios, lipsit de grija zilei de mâine. Au revenit pe vechile locuri, în simetria dela care au pornit. Alămurile au tăcut. O clipă de nedumerire, teama de a nu aplauda în măruntul gol al unui concert necunoscut ale cărui acorduri nu ştii dacă continuă. Apoi... tumult de aplauze. Ocean de urale. Vulcan în erupţie. Cutremur de pământ. Aşa, parcă într'o doară, băieţii s'au ales dintre fete, s'au înlănţuit într'un fel al lor şi au dispărut în dosul înaltei cortine. Singurătatea tăcerii a cuprins din nou craterul. Pe stadion, balerinele aurii se joacă cu ni,te cercuri mari, albe, în sunetele capitonate ale alămurilor. In mişcări domoale, galbenul îmbrăcămintei şi bronzul uniform al trupurilor se îngemănează cu verdele aprins al terenului şi participi la un negândit spectacol de balet. Continuând a se juca, altcum, se retrag fetele în sgomotoasele explozii ale oraşului din crater, în timp ce din spatele cortinei fâlfâinde reapar băieţii strânşi în jurul unor trunchiuri de lemn. Din nou linişte. înfundat, se face auzită fanfara. Opt flăcăi duc câte o bârnă. S'au oprit şi terenul s'a împărţit în felii. Se avântă cu traversele înainte: aşa se fărâmă munţii, la baraj, pe valea Bistriţei. Cu ele în,sus, se învârt în loc; aşa se rotesc uriaşele generatoare cari pun pe goană mii de cai putere. Le-au pus jos şi le meşteresc; aşa se aştern nesfârşitele linii paralele ale drumului de fier. Le-au pus în picioare, sprijinindu-Ie cu trupurile; aşa se înalţă stâlpii de înaltă tensiune purtători de căldură şi lumină. Acum terenul este o livadă în care, grijuliu, omul a plantat în rânduri socotite nişte pomi curioşi, fără ramuri. Degrabă, în creştetul fiecăruia, s'a înălţat câte un gimnast pentru a flutura îndelung drapelul celor ce, la gurile Dunării, la poalele Carpaţilor, con-struesc o ţară nouă. In vijelia de urale, într'un fel al lor, se regrupează băieţii cu bârnele, şi din spatele cortinei date înlături intră în scenă un nou ansamblu: alte două mii de tineri în bluze albe şi pantaloni roşii. Din nou linişte. Ei au a ne spune alte lucruri decât cele pe care le-am văzut. S'au învârtit o clipită şi pe întinderea terenului, cu trupurile lor, au desenat harta ţării. S'au prins altfel. Aplecându-se şi ridicându-se pe rând, iată imaginea unei mări agitate. S'au înălţat într'un alt chip, şi iată un câmp înflorit unduindu-se în adierea vântului. S'au desfăcut şi s'au adunat din nou, şi iată freamătul lanului de grâu. Peisagiile se perindă unele după altele. Locul ecranului l-a luat terenul de sport. Pe al peliculei, cei două mii de tineri ale căror trupuri alăturate, te poartă prin ţară. La mare, la munte, la câmp. Mişcările lor sincronizate te fac să gândeşti la cei ce le-au imaginat, la cei ce le-au compus, la cei ce le-au înfăptuit, la cei ce au gândit culorile şi nu ştii ce să admiri: efervescenţa fanteziei, desăvârşitul simţ artistic, măestria execuţiei sau spontaneitatea miilor de tineri care, jucându-se, realizează 204 DIN ZILELE FESTIVALULUI un nemaivăzut spectacol. Şi-au ascuns torsul: stadionul e roşu. S'au ghemuit: stadionul e alb. S'au îndesat unii în alţii: stadionul e verde. Dăinuie liniştea. Şi-au încheiat spectacolul sau nu? Gât să dăinuie întrebarea? O fracţiune de secundă şi duduie craterul. Vulcan sunt voinţele zecilor de mii de spectatori care vor, mai entuziast, mai violent, mai adânc să-şi manifeste neţărmurita lor admiraţie. Adunându-se în alt chip decât toţi ceilalţi, scandând „Prietenie şi pace", îşi iau rămas bun dela omenirea de pe scările de piatră, în timp ce cortina se desface din nou. Sutele de tineri ce intră acum înscena n'aunici tricouri, nici pantaloni de sport. Sunt în portul înflorat al tuturor regiunilor ţării. Fote, ii, brâie, cojocele, opinci şi toate câte le-a meşteşugit poporul. Iarăşi linişte. Sutele de fete şi băieţi s'au pornit în tot felul de jocuri: Aluneîui, Chindia, Fedeleşul, Roata, Petrişorul, Ca la Breaza, dansurile ce ne sunt atât de dragi, pe care le ştim de cum am început să facem primii paşi. Totul e numai joc. S'au prins de mâini, şi gata, zeci de hore. La sârbe, se ţin de umeri, şi gata zeci de potcoave. Dansând în fel şi chip se înlănţuiesc în rânduri drepte, se desprind în linii oblice, se avântă în bâte când e să joace căluşarii, şi peste tot domneşte numai joc şi cântec. Uriaşa arenă răsună, când de doinitul fluerelor, când de chiote şi strigături, înviindu-ne nespus de multe aduceri aminte. La început erau numai îndemnurile dănţuitorilor. încet, încet însă, s'a pornit şi oraşul de pe paralelele de piatră, fiecare începând a murmura, în tactul muzicei, ca pentru sine: „Alunelu, Alunelu, hai la joc!" „Cine joacă periniţa, sărută guriţa!", făcând să dăinuiască un zumzet liniştit, întrerupt de strigătele celor ce dansează. într'un alt fel îşi iau rămas bun dansatorii, şi cortina desfăcută face loc altor mii de tineri. Fetele sunt în alb, pe cap cu cunune de flori roşii. Băieţii în costume de sport albastre. Cu toţii s'au înşirat de-alungul terenului. Din nou, uriaşul crater s'a liniştit. Cu aceeaşi emoţie reţinută le urmăreşti mişcările. lată-i grupaţi în piramide. In vârful fiecăreia, o statuie: un tânăr şi o tânără privind în zare: insigna celui de al IV-lea Festival al Tineretului şi Studenţilor pentru Pace şi Prietenie, la al cărui prim spectacol iei parte. I.ată-i pe băieţi strânşi în cercuri sinilii ce se unduiesc continuu şi dalbele fete fluturând drapelele popoarelor lumii. lată-i pe toţi în spaţiul unei insigne albastre. In mijloc, un imaculat porumbel, cu aripile larg desfăcute. Iată-i scriind cu trupurile lor, pe iarba terenului de sport, unul şi acelaş cuvânt: pace, mir, paix, peace. într'o parte a câmpului, câteva semne curioase: de bună seamă, acelaş cuvânt în limba chineză. Pe stadionul în nemişcare, deodată, a apărut un corp înalt. De mărimea unei case arătoase, pe lângă trupurile de pe teren, pare uriaş. Ce să fie? Liniştea e parcă mai deplină. Şi mai. curios, îţi aţinteşti ochii asupra înaltei arătări. Jos, o roată de tineri cu torsurile de bronz, par a fi un mănunchi de statui antice. Ei ţin pe braţele lor încordate un disc monumental. De-a-supra iui, două cercuri de tinerei. îmbrăcămintea le este mai mult decât curioasă. Spatele costumului e verde, iar faţa, trandafirie. Cel de al doilea rând de fete, nu Ii se aseamănă. Sunt învestmântate în roşul, aprins al sângelui. Deasupra lor, e globul pământesc. Mai sus de el, trei efebi: un alb, un galben şi un negru. In şir, unele după altele, vălurind continuu, un rând de fete se apleacă în afară şi cupa verde a globului a prins viaţă. Bobocul s'a desfăcut, verdeaţa s'a resfrânt şi locul ei l-a luat trandafiriul petalelor şi purpura staminelor. Iată temelia pe care tinerimea pământului vrea să fie aşezată lumea: o gigantică floare. In liniştea deplină, se aud cele de pe urmă sunete ale fanfarei. Oraşul DIN ZILELE FESTIVALULUI 205 din crater a amuţit. Au amuţit şi zecile de mii de străini. Am amuţit cu toţii privind la cel mai realizat spectacol din viaţă, pentrucă, fulgerător, vulcanul să erupă în uragane de aplauze. Uriaşei flori, parcă răscolită de vânt, petalele continuă să i se unduiască. Trupurile atleţilor, în blocurile masive ale cuvintelor pace, au încremenit. Numai pionierele şi-au pierdut din răbdare. Sunt câteva, grupate în câte un cerculeţ ici-colo, pe întinsul terenului. Aşa cum stau, gingaş, cu căpu-şorul lăsat pe umeri, puţin aplecat înainte, toate la un loc sunt mărunţelele flori de câmp: „nu mă uita". Şi aşa cum şi-au pierdut din răbdare, clătinându-se, parcă adie un vântuleţ de primăvară ce ne insuflă imaginea micuţelor vlăstare •—„Nu mă uita". Uralele sunt vijelioase. Aplauzele au devenit tunete. Mai furtunos erupe vulcanul şi craterul se cutremură de elanul şi bucuria pe care nu le mai poate cuprinde. ...S'a înserat. De jur împrejurul stadionului s'au aprins zeci de lumini. In arenă, în parc, în împrejurimi, până departe, departe, răsună cântece de toate felurile, în toate limbile. Valuri, de oameni au inundat ieşirile, străzile, bulevardele. Tuturor le este inima plină. Păşesc cu mai multă încredere. Sunt mai demni, mai curajoşi, mai mândri. Le este mai dragă viaţa. Le sunt mai dragi oamenii. Şi continuând să vezi şi să înţelegi aceste toate, fără să vrei. îţi vin în minte spusele marelui Gorchi: „Omul! — Ce minunat sună acest cuvânt!" Mihai Popescu PRIETENIE Victor Raiţev îşi aprinse o ţigară. Ce plăcut e să tragi fumul adânc în piept, aici, pe malul lacului Herăstrău! Se gândea chiar să se alăture unui grup vesel de prieteni ce se plimbau pe alei. — braţ la braţ — cântând „Calirjca", când observă că un tânăr chinez cu faţa arsă de soare şi dinţii neasemuit de albi descoperiţi într'un permanent zâmbet, după ce a scos din buzunar p cutie de ţigări „Festival" şi a deschis-o, a arunca t-o înciudat. „Nu mai are ţigări", şi-a spus Victor şi în doi paşi enormi a si ajuns lângă chinez, întinzându-i tabachera deschisă. Ochii, mici, negri, s'au aprins într'o sclipire de plăcută surpriză şi dinţii şi-au descoperit şi mai mult mărgelele. „Kaz-bec" — descifra chinezul. Apoi, împungându-se cu arătătoraj în piept spuse: „Ţo-Kim-Bo", şi adăugă în româneşte: „mulţumesc". Victor îşi înclină simplu capul şi, luându-şi Ia braţ noul prieten s'a prins în pas cu un grup do tineri îmbrăcaţi în bluze ruse şi ucrainiono minunat brodate şi costume multicolore chinezeşti. „Moscva-Peking. Moscva-Peking păşesc, păşesc înainte popoare..." Cântecul lui Muradelli, pornit din adâncurile piepturilor, se înalta încet deasupra undelor Herăstrăului. Kim îi tot spunea ceva lui Victor, care se străduia din răsputeri să înţeleagă. Deodată faţa i se însenină. Kim voia probabil o ţigară! li întinse tabachera. Kim scutură din cap, râzând încet. Deodată tresări bucuros: Şao! Şao! Un tânăr de o statură herculeană îşi întoarse capul. II zări pe Kim. şi acum se îndreptă zâmbind spre ei, cu mâna întinsă. Victor strânse cu putere mâna maro, aspră. — „Şao-Ciu-De" şi adăugă într'o rusă corectă: — Ei, cum vă înţelegeţi? 206 DIN ZILELE FESTIVALULUI Kim îi spuse ceva lui Şao. — Kim vă roagă să-i scrieţi cu litere ruseşti mari (numai mari deoarece deocamdată Kim nu cunoaşte literele mici), numele Dvs. şi cum se spune în limba rusă „dă-mi o ţigară". Victor rupse o foaie din bloc-notes şi notă cu caractere mari: DAI PRICURIT VICTOR RAIŢEV * „Dai pricurit"!, „Dai pricurit!" strigă cineva în marele hali ai Teatrului Muzical, grăbindu-se spre ieşire. — Victor, parcă ţie-ţi face semn — îşi făcu atent prietenul, un tânăr blond. Victor se întoarse. Un tânăr într'un costum gri, cu haina închisă până sus, îşi făcea loc prin mulţime, îndreptându-se spre dânşii. Era Kim. La câţiva paşi în urmă, calm, râzând, venea Şao. Gât nu s'au căutat în cursul săptămânilor! Dar nu-i deloc uşor să te găseşti în Oraşul Festivalului. Câte spectacole, câte întâlniri, câte programe... Se strâng cu putere în braţe. Victor îşi prezintă tovarăşul: maestrul de băiet Igor Smirnov — apoi îi întinde lui Kim tabachera. De-astădată Kim nu are nevoie de ţigări. Oferă prietenilor săi ţigări aromate chinezeşti. 'Victor nu înţelege nimic. Dece a strigat atunci Kim „dai pricurit?" Acum e rândul iui Kim să se mire. Scoate din buzunar cartea de note. — Scrie clar — DAI PRICURIT = numele. VICTOR RAIŢEV = dă-mi o ţigară. Intr'adevăr, Victor îşi scrisese numele la urmă, iar Kirn de nume îl întrebase întâi şi'ntâi. — Şao, spune-i te rog lui Kim să mă scuze, dare vechea mea obişnuinţă să răspund întâi la întrebările ce mi se pun şi apoi să spun cine sunt. Pe faţa iui Kim s'a aşternut un zâmbet larg, luminos. Raiţev a prins cu putere braţul lui Kim. Valul tineresc al mulţimii îi împinge înainte. Prietenii păşeau alături, braţ la braţ, pe străzile sărbătoreşti ale Bucureştilor şi. în pasul lor călcau parcă două popoare într'o neclintită, mare prietenie... T-G^ M. CIOCÂRLIA Zorii unei dimineţi de primăvară pe câmpiile întinse ale R.S.5. Moldoveneşti, sau o lume de vis? Dar nu! Aici suntem în teatrul dc vară din grădina LV.Stalin. In jurul nostru sunt prieteni, delegaţi veniţi din toate colţurile lumii. Oare şi ei văd acelaş lucru? Iată, din pământul reavăn care a început să se svânte în adierile vântului primăvăratec se ridică aburi calzi purtând mirosul atât de caracteristic câmpiilor largi. Un nouraş sdrenţuit rătăceşte stingher pe bolta azurie a cerului. Câmpul este tocmai, bun de arat. Dinspre sat se aude larmă. Cinci tractoare s'au oprit în capătul întins al lanului, apoi urcă mai departe pe drumeagul ce şerpuieşte clealungul colinei spre pădure. Floricele mici. care abia au scos capul privesc spre soare, parcă abia trezite din somn. Totul este nou aici. Un cârd de cocostârci s'au oprit pe coama dealului. O clipă doar. Apoi s'au împrăştiat. Fiecare îşi are cuibul lui. DIN ZILELE FESTIVALULUI 207 Pârâiaşul din vale clipoceşte vesel şi neastâmpărat pe sub podeţul mic şi scorojit de vreme. Tractoriştii au început lucrul. Brazdele, lucitor de negre, schimbă înfăţişarea întinderii, ca prin minune. Dealul parcă a devenit deodată viu. Sgomote de fierărie şi nori de praf au cuprins văzduhul într'o dănţuială straşnică. Flăcăii sunt în întrecere. Soarele s'a ridicat pe cer ca de trei suliţi. Şi atunci apare... ciocârlia. Micuţă cât un bulgăre de pământ, aproape nici nu se vede. Se aude doar ciripitul vesel, înălţător. Dar, deodată, cu iuţeala unei săgeţi o vezi: coboară. Coboară spre pământ. Gândeşti că se prăpădeşte. Dar nu: se ridică din nou, de data aceasta încetişor, cu opriri, lin, parcă cu teamă. Şi cântă. Cântă imn primăverii şi muncii. Aripioarele-i mici lovesc aerul cu o iuţeală de necrezut. Bate pe loc şi cântă. Cântă pământului, soarelui, luminii, vieţii. Mai sus. Urcă mai sus. Ciripitu-i subţirel şi vesel este furat de vânt. pe aripile lui, înmulţit, răspândit în cele patru colţuri de zare. Ochii văd, urechile ascultă. Sus. Tot mai sus. Sus de tot. Acum nu se mai vede. S'a făcut una cu azurul adânc al cerului. — „Ciocârlie dragă, coboară din nou şi ne veseleşte" — exclamă tânărul tractorist. Şi ea coboară. Coboară, urmărită cu dragoste de ochii stăpânului naturii. Coboară, dar din nou se ridică. Se ridică aşa, ca o chemare ruptă din adâncuri, ca o chemare spre biruinţă, spre lărgime, spre înălţimi, spre libertate. Câte asemenea cântece nu au creiat popoarele! Bogăţia lor este imensă. „Câmpul fără ciocârlie, e ca noaptea fără stele" — spune o veche zicătoare plugărească. înţelepciunea popoarelor este mare. Ea se exprimă nu numai în dansuri, în cântece, ci şi în felul de a înţelege o operă scrisă sau orală. Ciocârlia a fost înţeleasă de miile de spectatori, răsplătită cu aplauze îndelungate, cu strigăte aie admiraţiei şi nespusă plăcere... „Periniţa" voastră — mi-a spus un tânăr delegat italian, reflectă întocmai sufletul poporului vostru. Bun şi ospitalier, cinstit şi curat — iată calităţile lui de bază". Festivalul nu a făcut decât să întărească, să lărgească simţul do dragoste şi prietenie între toţi tinerii lumii. Şi cântecul a jucat aici un roi foarte important. /. Safir TREI ŢĂRI-POPOARE, MAI MULTE... In zilele Festivalului, te sculai dimineaţa cu mintea încă plină de spectacolul văzut seara sau în ziua de mai înainte. Câteodată, oricât de obosit ieşeai dela muncă, se întâmpla să asişti la două, ba şi la trei spectacole unul după celălalt: nu puteai rezista ispitei. In după amiaza aceea, eu încă mi-aduceam aminte cu mare desfătare de dansul artistei indiene Indira (o văzusem şi o admirasem Ia parcul de cultură şi odihnă I.V. Stalin). Hotărîsem să-mi folosesc timpul până seara cu nişte Îndeletniciri de alt soi, care nu ţineau de Festival. Un tovarăş însă, îmi spuse arătându-mi „programul zilei": — Ia uite ce interesant: „International: Coreea — Anglia — S.U.A." — Unde? — La Giuleşti. Vrei să te duci? — Sigur. 208 DIN ZILELE FESTIVALULUI Ce să mai stau pe gânduri? Pe coreeni doream din suflet să-i mai văd şi să-i mai aud. Mi-s dragi, aşa cum li-s dragi tuturor. Dar mai cu seama face să-i vezi — m'am gândit — alături de tinerii luptători pentru pace din Anglia şi din Statele Unite. N'aş putea spune lămurit ce anume aşteptam dela această întâlnire prietenească a tinerilor din trei ţări, în cadrul unuia şi aceluiaş spectacol, dar nu mă îndoiam nicio clipă că voi descoperi semnificaţii preţioase — şi nu numai pe plan artistic. Nu m'am înşelat. Teatru] Muncitoresc C.F.R. era ticsit până la ultimul loc, afară de un şir de staluri care rămâneau mereu libere. Cineva, un băieţandru, se năpusti pe lângă mine spre ieşire: — Daţi-mi voie! Au sosit maşinile... delegaţii! —şi-o zbughi, fluturând un carnet în mână. Pentru autografe! Grupuri de delegaţi din mai multe ţări intrară în sală. N'au încăput toţi în stalurile care-i aşteptau. Ca să nu stea musafirii în picioare, o parte dintre noi ne-am ridicat repede, poftindu-i să iee locurile noastre. Eu însă n'am avut parte să ofer scaunul cuiva dintre oaspeţi. M'am încurcat, nici nu ştiu cum, la vorbă, cu un sudanez negru ca abanosul, care venise împreună cu prietena Iui, o norvegiancă bălaie ca luna. Am rămas cu dânşii; poate m'or fi luat alţii şi pe mine drept delegat, în ciuda faptului că mi-s tâmplele cam ninse. Cu norvegiancă între noi, sudanezul şi cu mine, aşteptând nerăbdători să înceapă spectacolul, făceam fel de fel de presupuneri privitoare la ceeace va urma. Fata admira sala teatrului şi mă tot întreba de ce se numeşte „Muncitoresc C.F.R." I-am spus (vorbeam toţi trei cu multă bunăvoinţă, ba franţuzeşte, ba nemţeşte, mai strecurând pe ici pe colo câte un cuvin ţel românesc — eu, norvegian — ea, sau di utr 'o altă limbă străină care o ignorez şi mai tare — sudaneza.) S'a ridicat cortina. Pe scenă, coreenii. Vreo zece-doisprezece băieţi; îmbrăcaţi Ia fel (costume europene, de vară) alcătuiau un semicerc în jurul unui tovarăş al lor care stătea cu acordeonul pe genunchi. „Cântecul şoferului". Ah! Ce mai cântare! La inimă ne-a mers. N'am priceput o iotă din cuvinte, dar am înţeles dintr'un capăt în celălalt tot ce cântau băieţii aceia. Dacă era vorba despre un şofer! Iar ei, cântând odată cu armonica se legănau în acelaşi ritm şi ne arătau cum stă şoferul Ia volan, se aplecau într'o parte şi în cealaltă după cum cotea maşina, se opreau Ia stopuri... Po urmă a fost o pană de motor. Unul dintre băieţi a sărit jos numaidecât, cu uneltele, şi a reparat Ia iuţeală tot co era de reparat. S'au urcat toţi după aceea înapoi şi au plecat mai departe. Pasagerii discutau cu însufleţire între dânşii în timpul călătoriei: băieţii aceştia năzdrăvani cântau, iar în cântecul lor răzbătea din când în când convorbirea celor clin autobuz. Poate totuşi că ei spuneau altceva decât ceeace ne închipuiam noi, sudanezul, norvegiancă şi cu mine. Ce-are-a face? Ne-a plăcut straşnic. No gândeam că trebue să fio vorba nu despre un şofer oarecare, ci despre un şofer militar pe vreun autocamion care transporta soldaţii pe front, să-şi apere patria. De entuziasm, norvegiancă se roşise, dar nu izbutea să aibe obrajii decât trandafirii. Sudanezul îşi arăta zâmbind dinţii albi ca laptele. S'au mai cântat pe scenă câteva cântece, care mai de care mai frumoase. Unul, rusesc. Un marş. Am aplaudat de ne-au usturat palmele. Piano. Plutea cu mâinile un cântăreţ coreean pe clapele pianoului şi noi ascultam vrăjiţi, uitând de noi, furaţi de muzică. Ni se ducea gândul pe depărtate meleaguri. La acea eroică ţărişoară clin munţi, pe care au vrut, s'o îngenunchie imperialiştii. Tinerii coreeni, ne aminteau de patria lor DIN ZILELE FESTIVALULUI 209 însângerată, plină de ruini în urma bombardamentelor sălbatice, acolo unde s'au pregătit ei pentru Festival, — poate chiar în subteranele Phenianului... Şi s'au pregătit frumos. Pianistul părea a fi unul din tic cele mai bune elemente ale vreunei academii muzicale. Prietena mea, norvegianca, îmi spunea că fără nicio îndoială statul coreean va fi dat cel mai larg concurs tineretului ca să se pregătească pentru Festival. M'am încredinţat dealtfel îndată, că aşa este, urmărind programul mai departe. Un „dans al săbiei", dans popular vechi, din Coreea. O fată, purtând costumul tradiţional, păşea pe scenă, cu două săbii în mână. O învăluia lumina reflectorului ca într'un alt vestmânt. Dansul ei evoca lupta celui ce-şi apără dreptul şi viaţa împotriva cotropitorului. Din culise, muzică naţională. Ascultam şi priveam toţi, cu răsuflările curmate... Vă închipuiţi cum am aplaudat! Şi în încheiere, un dans popular ţărănesc. S'a umplut scena de tineret, fete şi băieţi delaolaltă, îmbrăcaţi în costume naţionale. E greu să uiţi rochiile lungi, colorate viu, ale corcenelor. In deobşte, fetele acestea sunt frumoase, mlădii, au o înfăţişare mândră şi blândă în acelaş timp. Fustele verzi, roşii, galbene, Ie învăluie până la glezne. Poartă flori în parul negru ca antracitul şi zâmbesc cu atâta gingăşie, încât îţi vine să te îndrăgosteşti de fiecare dintre ele. Băieţii erau de o sprinteneală neînchipuită. Purtau fel de fel de costume, probabil din diferite regiuni ale ţării. Şi dansurile au fost numeroase şi variate, nu ne mai săturam privind. Am simţit în minutele acelea sufletul poporului coreean sosit Ia noi, ia Festival, ca o adiere caldă. Să vă povestesc cum s'a ridicat sala întreagă în picioare, aplaudând? Să vă arăt ce ovaţii au. fost? Nu vă mai povestesc, nu vă mai descriu nimic. Vă daţi seama singuri. După pauză, a urmat spectacolul dat de tineretul englez. Pe scena care părea prea largă, acum, când nu ma' era plină de mulţimea şi de costumele colorate ale coreenilor, a apărut un viorist în costumul naţional scoţian, cu fusta .scurtă până la genunchi. Ne-a cântat cântece populare din ţara lui. De sub arcuş, se înălţau melodii simple, emoţionante. Sudanezul mă privi mişcat şi-mi făcu semn că-i place. Norvegianca îmi şopti că, dacă vor fi dansuri din Scoţia, apoi o să avem ce admira... Dar vioristului îi urmă un alt cântăreţ, un compozitor care ne-a cântat cântece irlandeze şi altele, compuse de el. Cânta din gură, acompaniat de un tovarăş cu ghitara. Ne-a cântat mult, frumos. Nu desluşeam decât prea puţin din cuvinte, dar înţelegeam că se spunea în cântece mereu despre lupta poporului pentru o viaţă mai bună, pentru pace. Şi după acest cântăreţ a urmat alt cântăreţ din banjo, — ştiţi, instrumentul aceia de nichel alcătuit din câteva strune întinse pe o tobă cu coadă foarte lungă. II acompania la piano un tovarăş al său. Tot cântece populare care mărturiseau năzuinţa oamenilor spre un viitor mai luminos decât zilele de acum în ţările capitaliste. Am salutat cu aplauze multe poporul englez pe care-1 evocau delegaţii Angliei în cântecele lor. Sudanezul îmi spuse, zâmbindu-mi cu dinţii lui albi: — Acum vin americanii. Iar norvegianca suspină: — N'au avut posibilitatea să pregătească mai mult. Ştii ce dansuri interesante au? Bănuiam, — dar nu m'am încumetat să-i răspund. Pe scenă se iviseră tinerii din S.U.A. Un cor. Dirija un negru. Una dintre cele mai bune cântăreţe (îi distingeam clar vocea între celelalte) ora o creolă. In totul, vreo zece, tineri, poate nici atât. Am mai zărit printre corişti o altă creolă — sau poate era o fată albă, bronzată la mare. încolo, tineri şi tinere americane, în haine 14 — Viaţa Româneasca 210 DiN ZILELE FESTIVALULUI obişnuite, de stradă. Cântecele lor vorbeau mai mult despre viaţa chinuitS a oamenilor de altă culoare, acolo unde traiul lor nu-i uşor. Au cântat apoi americanii un cântec „al fermierilor". Corul lor, se cunoştea, era înjghebat cam cum se putuse, n'aveau voci extraordinare şi nici nu făcuseră prea numeroase repetiţii. In schimb, mărturiseau din plin dorul de o viaţă nouă, de zări limpezi... aspiraţii, nădejdi. Ne-am privit cu înduioşare toţi trei: sudanezul, norvegiancă şi eu. — Vezi — spuse ea —- au venit de peste ocean fără să aibă niciun sprijin oficial. Au luptat poate ca să ajungă până aici. Şi să ne aducă glasul poporului lor. Sudanezul îi luă partea numaidecât, uitându-se ţintă la mine, ca şi cum m'ar fi bănuit că 'nu preţuiesc destul realizările celor ce cântau pe scenă: — Nici un sprijin! Statul lor e un stat imperialist... Dar ei, uite-i, se'n-frăţesc: albi cu negei împreuna. — Şi, mulţumit probabil de răspunsul pe care i i-am dat, îmi zâmbi iarăşi, sticliudu-şi dinţii. Americanii ne-au demonstrat apoi un joc popular foarte frumos, care ar fi câştigat mult, dacă dansatorii ar fi avut şi costume naţionale. Datorită însă avântului cu care l-au executat, no-am putut închipui costumele şi ne-am bucurat ca şi cum lo-am fi văzut. Şi după aceea, în încheiere, o fată veselă, într'o rochie roşie ca focul, ne-a cântat din ghitară şi din gură câteva cântece, acompaniată, tot din gură, de trei tineri cu voci mai bune. Mi s'a părut c'ar fi nişte cântece revoluţionare... Dirijorul, negru, este bas. Creola, soprană. Parcă eram îa o mică sărbătorire, în familie. Fata cu rochie roşie râdea veselă şi cânta... Se'nţelege că ne era drag la toţi s'o ascultăm şi să admirăm — au. arătat-o din belşug şi aplauzele noastre — îndârjirea cu care s'au luptat ei pentrucă glasul, poporului din S.U.A. să nu lipsească dela Festival, chiar dacă împrejurările din ţara lor, în timp ce se pregătea marea întâlnire a tineretului mondial la Bucureşti, nu le-au îngăduit să facă tot ceeace aveau în gând. ★ Gând am ieşit dela teatru, amurgea. In stradă, autobuzele îi. aşteptau pe delegaţi. Sudanezul nu mai izbutea să-şi. iee rămas bun dela mine, fiindcă-! înconjuraseră o mulţime de fete şi de băieţi de-ai noştri. Ţineau să intre'n vorbă cu el, îi cereau autografe. El zâmbea, iscălea carnete şi se'ntorcea mereu spre mine, să-i dau ajutor ca să răspundă. Şi atunci numai ce ne «înşfacă pe amândoi de mână norvegiancă: ■—Uite coreenii. Hai la ei! Cu gândul Ia reportaj — dar nu numai din pricina asta!—m'am lăsat târît spre autobuzul coreenilor (mulţi, abia încăpeau în maşină), şi-1 târâm la rândul meu pe sudanez, ca să-I scot din cercul prietenesc carc-1 împresurase. Voiam să le cer coreenilor să-mi spună măcar câteva nume pentru reportaj! Parc'am mai avut când? Erau atâtea altele de discutat, şi timn, puţin. Ca'nfcr'uo vârtej no-am pomenit luaţi pe sus. Au venit şi englezii şi americanii. Un tânăr din. S.U.A. s'a îmbrăţişat cu câţiva dintre coreeni. Norvegiancă blondă ca luna dispăruse între oacheşele fote ale Coreei. Ne înconjurase mulţimea. Flori, salutări, strângeri de mână... Mi-era să nu fiu luat şi eu iarăş drept delegat. Cu tâmplele mele trădătoare... nu făcea! M'am retras, strângând tare mâna sudanezului care-mi zâmbi. Mereu mi-a-duc aminte de dinţii lui sănătoşi. Dar cum îi chiamă — am uitat, n'am mai apucat să'ntreb pe nimeni. DIN ZILELE FESTIVALULUI 211 MERGÂND ÎMPOTRIVA VÂNTULUI Csral e tulbure ca o baltă. Nouri vineţi, greoi, burduhoşi se târăsc deasupra neîncetat şi so'ughit unul pe celălalt, fără să dispară. Nici un no tic de senin nu se mai zăreşte printre trupurile lor mălăhăloase, caro vieimîiie'n slavă. Seninul dăinuieşte mai sus, ascuns ochilor celor ce nu-1 văd. Dinspre ocean bate un vânt rece, umed şi sărat. Din ce în ce mai aspru suflă vânturile deslănţuito, din co în ce mai năvalnic izbesc ele văzduhul şi-1 împing, îi mătură cu uriaşe mături nevăzute, îl poartă'n goană chilometri^si chilometri în interiorul ţării. ' v Sânt landele Franţei. Jur împrejur, cât vezi cu ochii, nisip văiurat, dâmburi şi văi de nisip care parcă ar fumega. Chiuie vântul fără ostoire şi spulberă nisipul. E un viscol galben, un crivăţ de praf stârnit şi vâuturit fără_ astâmpăr.^Dinspre apus, dinspre Atlantic, se năpustesc 'în neştire stihiile şi. joacă ii cârca lor, monstruos, matahalele de nouri vineţi, greoi, burduhoşi. Fiecare nour seamănă cu un pântece umflat. Printre dune înaintează un om. Abia păşeşte. Vântul se străduie să-1 dărâme.^ Omul mută cu greutate picior după picior, se propteşte adânc, cu toată talpa, în pământul ţării iui şi înaintează. Vântul dinspre apus îi spulberă. Vântul turbat dinspre apus încearcă să-1 ieie pe sus ca pe nisip, dar omul nu-i nisip, nu se risipeşte, ţine piept stihiilor. Vânturile' dacă" ar putea, l-ar zmulge de pe pământ şi l-ar duce 'în zbor, parcă nourilor burduhoşi, să-1 înghită. Omui păşeşte pe pământ, se bizuie pe pământul acesta care-i al lui, înfruntă vântul şi cu fiecare pas înainte se leagă mai puternic de pământ. Îşi înalţă fruntea şi merge înainte, către ţărm/ împotriva hotarului imens, unde se zbuciumă'n neştire munţi de apă, valuri enorme care aîeargă'n galop dinspre apus încoace, până se aştern sfărâmate, înspumate pe coasta de nisip a Franţei. Le-aduce vântul aşa cum aduce şi norii cu guri căscate lacom. Poate că vrea să înece ţara, dar ţara sparge ' valurile oprin-du-le cu pieptul ei voinic. Când nourii zmintiţi inundă sate şi oraşe, tara se luptă cu ei şi-i risipeşte, să n'o cotropească. Alt soi de valuri înalte si alt soi de nori încărcaţi do {doi îi trebuie Franţei. Le iscă vuiturile prielnice şi sănătoase care suflă mângâietor, înoitor. Sânt ale ei vânturile, nourii şi valurile. Cu acestea creşte ea, cu acestea rodeşte. Al cui e hotarul de apă? Al cui e întreg pământul? Omul merge înainte, nu se teme de vânturile duşmane. E'n ţara iui, stăpân de drept pe viaţa iui, chiar dacă trebuie să lupte pentru dânsa cu vrăjmaşul. N'au să-1 dărâme vânturile, oricât de înverşunat s'ar izbi, oricât de şerpeşte ar şuiera. .;.Pe scenă e numai un om. Atât. Jur împrejur, decor unic: o draperie a cărei culoare nici nu se mai poate numi, fiindcă'n fiecare clipă se schimbă. Draperia capătă neîncetat formele şi culorile pe care i le dă omul mişcându-se pe scenă. Un singur actor. Un mim. Un vestit mim francez. Excută un exerciţiu plastic: „Mersul împotriva vântului'1 şi, dacă-i priveşii cu atenţie gesturile lui, căpătând viaţă, înfăţişează (armonios într'o dezordine aparentă) nu numai lupta trupului omenesc cu vântul care vrea să-1 răpună__ci şi altceva! Pentru aceasta însă, e nevoie ca spectatorul să vadă mai mult decât ceeace se vede oricum la teatru. E nevoie să vadă şi înlăuntrul mimului, în inima sa. Şi acolo e un mers împotriva vântului nesănătos, împotriva stihiilor dezlănţuite dinspre apus. Marcel Marceau, vestitul mim, e mai înainte de orice un actor mare, nu pentrucă e un artist al gestului, ci pentrucă ' arta lui fără pereche oglindeşte o dragoste nemărginită faţă de popor; şi pentrucă munca lui în artă e închinată năzuinţelor progresiste. Marcel 212 DIN ZILELE FESTIVALULUI Marceau a cunoscut pantomima şi a îndrăgit-o, în timp ce studia tradiţiile teatrului popular francez. De-aici şi-a scos el minunatul său meşteşug de a creia viaţă numai din mişcările trupului pe scenă. Arta aceasta, atât de admirată nu numai odinioară, ci şi acum, în Franţa, Marcel Marceau a adus-o la noi ca pe un dar nepreţuit în răstimpul celui de-al patrulea Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor pentru Pace şi Prietenie. Tânăr prin vârstă ca şi prin sufletul său, vestitul mim, actorul cunoscut dincolo de graniţele ţării lui, până departe, a sosit la Bucureşti, ca membru în delegaţia franceză. Aproape seară do seară, în cele două săptămâni, el a jucat, a mimat în faţa miilor de participanţi ia festival, făcându-i să-şi amintească mereu, cu entuziasm, de admirabilul popor francez, — de acel popor francez care s'a ridicat nu odată împotriva asupririi şi exploatării, care s'a bătut totdeauna vitejeşte pentru independenţa şi suveranitatea sa, împotriva duşmanilor înrăiţi ai poporului, ieri. fasciştii, azi reprezentanţii trusturilor şi băncilor. în arta unui mim, dacă vrei într'adevăr să înţelegi mişcările, trebue să le vezi legate una de cealaltă într'un lanţ însufleţit, care întruchipează viaţa. Spre deosebire de gesturile unui om obişnuit în viaţa de toate zilele, gesturile unui mim pe scenă nu pier în clipa în care s'au înfăptuit ci, dimpotrivă, stăruie încă multă vreme în aer, ca şi cum ar fi nişte obiecte. Mimul face un pas, e încordat, se apleacă tare cu umerii înainte: îl vezi cum răzbeşte prin vânturi, cu fruntea ţapoşă, neînfricat, încrezător în pământul pe care calcă. Ceilalţi paşi sânt şi mai anevoioşi. Vântul s'a înteţit. îl vezi cum buluceşte nourii, îl auzi cum fluieră jalnic printre arbuştii despuiaţi şi pitici de pe dune. Mimul se clatină dar merge înainte, împotriva vântului, îşi ţine echilibrul cu. braţele în aer parcă s'ar agăţa, parcă s'ar fi prins zdravăn cu mâinile de văzduhul patriei sale, — acolo unde pantomima' a înflorit cândva, iar astăzi un actor progresist, îndrăgostit de arta poporului său, o face să înflorească din nou. Trebuie să vezi neapărat şi aceasta în arta mimului, ca să înţelegi tot ce vrea ei să spună prin gesturi... Pe coasta Franţei, în lande şi mai departe, înlăuntrul ţării, chiuie vântul turbat dinspre apus, plesnindu-şi bicele, spulberând nisipul. Cei slabi cad, se lasă doborîţi de vânt, îi calcă vântul ca o hoardă bezmetică. Cei slabi sânt învinşi. Dar omul, omul adevărat, patriotul, merge împotriva vântului cotropitor. El nu se teme de nourii burduhoşi. Oricât întuneric au adus nourii cu ei, omul ştie că deasupra lor e seninul nemărginit şi albastru, e soarele, izvorul vieţii noastre. Şi merge înainte, omul, spre ţinta Iui, nu se opreşte, înfruntă vântul şi-I învinge. Nu-s departe zilele când vor sufla numai vânturi noi, prielnice, sănătoase, — în Franţa... Andrei Livadam UN BĂTRÂN PARTIZAN AL PĂCII Vă veţi gândi cu siguranţă la decanul de Canterrbury, campionul păcii, al cărui vestmânt tradiţional şi coroană de păr alb, îţi dau impresia că reverendul Hewlett Johnson a descins direct din operele iui Dickens. Dar vă înşelaţi. Partizanul păcii de care vorbesc, este mai bătrân decât clericul englez, mai în vârstă decât oraşul lui Bucur, mai tânăr numai decât stelele ce sclipesc deasupra noastră în teatrul din parc. .11 cheamă Aristofan şi vorbeşte azi tineretului lumii prin. ansamblul grecesc ce-i interpretează comedia sa „Pacea". Subiectul, se ştie: DIN ZILELE FESTIVALULUI 213 Un muriter de rând, un viticultor amărât ca atâţia semeni ai lui de atâtea războaie cu Peloponezul încalecă pe un cărăbuş, ca să ceară zeilor, pacea. Hermes, patronul negoţului şi al neguţătorilor de pene de coifuri, săbii şi platoşe, — un zeu schimbător după vremi şi după vânt — îi destăi-nuie bietului atenian că nemuritorii retraşi în nourii" Olimpului au lăsat Eîada pe seama lui Poîemos, zeul războiului. Monstrul înarmat apare însoţit de sgomote sălbatice. într'o piuliţă uriaşă ar vrea să sdrobească toate cetăţile ce n'au fost nimicite. îi lipseşte însă un pisălog, o unealtă: pe cine ar putea alege decât pe unul din generali? De unde să-1 ia, când capii războinici au pierit în luptă? Crescătorul de vie din Atena, profită de moment, şi cheamă oraşele Eladei să salveze pacea. Şi împreună, ele leagă cu frânghii stânca sub care zace piizoniei'a. Toţi ajută, asudă, se sbat. Neguţătorii vor şi ei să fie de faţă, le e teamă însă „să nu-şi bătătorească palmele", şi mai ales să nu piardă din câştig Dar sabotajul lor e învins de voinţa popoarelor care eliberează pe Irini, Pacea. In cinstea ei, corul ridică un imn de slavă. Aceasta e o mică parte a comediei desfăşurată pe scenă. In jurul meu, comentariile erau parcă replici ale unei alte piese. Teatrul gemea de lume. Toate vestmintele colorate ale delegaţilor străini. Iile şi costumele discrete ale tinerilor noştri, şi printre ele, stambele înflorate ale femeilor din cartier, luleaua câte unui- pensionar ceferist, scâncetul unui copil pe care mama lui n'a vrut să-I lase acasă... Distanţa în mile dela coastele Australiei şi ale stâncosului Chile şi până la Acropole se uniseră în mii de mile marine. Distanţa în ani întrece două milenii. Eroii poartă nume elene, vestminte antice, femeile au părul prins ca în sculpturile lui Phidias, corăbiile decorul \iu din vremea în care Argonauţii căutau lâna de aur pe coastele Colchrdei. Dar ideea piesei şi replicile sunt uluitor de moderne! Unii spectatori le ştiu din şcoli, alţii le auzeau pentru prima oară şi unii şi alţii însă le urmăreau cu interesul pe care ţi-1 stârnesc problemele vremii noastre. Eu mă aflam într'un grup, în care o tânără făcea oficiul de traducătoare. Către ea se aplecau capetele celor din banca superioară amfiteatrului, dornici să audă în româneşte cuvintele al căror înţeles îl bănuiau doar... Lângă mine, pensionarul cu luleaua puncta regulat fiecare frază tradusă cu un: „bine le spune grecul!" Intr'una din scurtele pauze, el întrebă naiv pe o tânără grecoaică: — „D-ta l-ai văzut pe Aristofan?" Tânăra zâmbeşte. — E ceva mai bătrân ca noi. — Câţi ani să aibe? * — Ia, vreo 2400... Şi fiindcă moşul se uita neîncrezător, aproape supărat, tânăra adăugă prin traducător: — Da, da. Aristofan a trăit acum 24 de veacuri. — Fii serioasă, tovarăşă, se supără, d-ta nu vezi că-a scris povestea pentru noi? Supărarea pensionarului mă bucură. Nu e oare aceasta nemurirea unui scriitor care a atins coardele cele mai adânci a!e omului, problemele Iui de viaţă şi de moarte, de război şi de pace? Şi nu e un dar minunat a! tinerilor delegaţi greci, acest mesagiu al marelui partizan al păcii de acum două milenii şi jumătate? 214 DIN ZILELE FESTIVALULUI PLÂNGEA O FATĂ Plângea o fată greacă în culise. Ieşise de pe scena unde dansa u.o .500 dela poalele Olimpului. Zâmbea dansând. Aducea tinerilor lumii gândurile popoiului ei care ştio sa lupte zâmbind. Dar intrând în culise, izbucni în lacrimi. Buclele negre îi cădeau peste frunte. Adolescenta ce avea graţia unei statuete de Tanagra, aducea acum mai mult cu copilul grec al iui Victor Hugo: amândoi plângeau prinţic ruine.' Copilul, după ce trecuse vârtejul nimicitor al războiului prin insula viţelor de vie şi a boschetelor; fata, pentrucă iubitul ei era întemniţat pe o insulă despre care ziarele aduseseră veşti înspăimântătoare. Cutremurele sfăiîmasoiă în ultimele zile perlele răspândite în marca Egec. Iar deţinuţii, ca şi cu ani în urmă pe malul Telegii, ceruseră în zadar să fie evacuaţi din clădii ea şubrezită de piima zguduire. Ca şi Ia noi, cererea rămăsese fără răspuns. Noaptea, scoarţa pământului nedomolită după milioane de ani de existenţă, s'a încreţit elin nou... Plivită din vârful Olimpului, încreţirea apărea poate ca faţa mări; văluri tă uşor de vânt. Dar pe insulă, ea devenea cataclism.. Din oraşe, nu au rezistat multe case. Dintre oameni, mulţi s'au putut salva, fugind ele lângă ziduri. Dintre deţinuţi însă, prea puţini. Căci în temniţă zidurile s'au prăbuşit peste cei ferecaţi. Câţi fraţi de-ailui Ilie Pinlilie vor fi pierit sub piatră? Statisticile oficiale consemnează rece morţii şi mai emoţionate pagubele în drachme. Dar pentru tânăra grecoaică din faţa mea, asta înseamnă dragoste ucisă, înseamnă lacrimi mai sărate ca apa Med iter anei, înseamnă revoita împotriva crimei premeditate, înseamnă sete, sete nestinsă de viaţă, de libertate. V. P. FRĂŢIE Corzile ghitarelor au devenit plângătoare. Pe scenă se mişcă, unduioase ca trestiile de zahăr, perechile de băieţi şi fete, la gâtul cărora flutură eşarfe de mătase galbenă şi verde, culori molatice şi vii în acelaş timp. Cântecul cubanez vorbeşte, cu lacrimi abia reţinute, despre suferinţele oamenilor care trudesc din zori până'n noapte pentru averile altora. Dar, deodată, parcă s'au aprins reflectoarele: cântecul a crescut, ca un incendiu, şi perechile au început un dans îndrăcit. Este conga cubaneză, în ritmul căreia strigă întreaga sete de viaţă a poporului. Culorile eşarfelor s'au aprins, ca o subliniere a ritmului, şi sala aplaudă sgomotos această ţâşnire plină do încredere în forţele omului. Oare câte lucruri ştim noi despre Cuba? Dar cubanezii despre noi? întâlnirea aceasta, în iureşul Festivalului, are ceva nou, puternic, ce un tablou în culori crude, tari. Dealtfel, nici nu ai timp să-ţi urmăreşti prea îndeaproape gândurile, în cascada programului. Până când — moment de neuitat — totul se adună, atât de firesc şi de emoţionant, într'un singur glas. Pe scenă este aceecş cubaneză care a cântat, până acum, atâtea melodii nostalgice sau trepidante din îndepărtata sa patrie. Este fot ea, cu tenul închis, ca şocolata, cu ochii mari şi fierbinţi, iar ia gât mai flutură eşarfa de mătasă. în schimb, părul negru* îi este încadrat de o maramă ca spuma,, de aici dela noi, din satele Muscelului. Frumoasa cubaneză poartă un costum naţional românesc. Cântă o melodie compusă de ea, zilele acestea chiar, şi cuvintele refrenului suuă atât de neaşteptat şi de înduioşător: „La revedere"! „La revedere", —cântă în DIN ZILELE FESTIVALULUI 215 româneşte, fiica plantaţiilor din Cuba, şi atât este deajuns pentru a se înţelege şi'celelalte versuri, în spaniolă. Şi când, în fundul scenei, apar două mari drapele, cu ban şi românesc, învăluind în faldurile lor înfrăţite ansamblul tinerilor cubani, albi şi negii, aplauzele sunt atât de furtunoase încât parcă sala teatrului se mişcă din inc. Depărtate sunt ţările noastre, n'am avut niciodată prilej nici de înfiaţiii, nici de litigii. Geografia le-a aşezat astfel încât se părea că niciodată nu se vor întâlni. Şi totuşi, aici, în sala aceasta, devenită neîncăpătoare, mulţimea strigă Cula-România, Cuba-Ro-mânia, cântecul cu refren românesc şi versuri spaniole Uece pe toate buzele, iar cele două drapele, dea pui uri înfiaţi te, sunt un stmn al foiţei noastre, de neînvins. La revedere, frumoasă cubaneză, la revedere! In marele front al popoarelor, patriile noastre vor fi nici ou alături. Cântecul tău & găsit calea spro inimile noastre. Şi drumul acesta nu va fi niciodată năpădit de bălării. SOLISTUL Publicul, adunat ca de obicei, în zilele Festivalului, în număr mare, părea nemulţumit când, de pe estrada unde se desfăşura programul unui ansamblu polonez, s'a anunţat — pe la orele 11 noaptea — că se va prezenta ultimul număr. Bucureştenii s'au deprins cu programe bogate, care să depăşească miezul nopţii. Dar nemulţumirea a dispărut, numaidecât, când s'a anunţat că se instituie un concurs original: spectatorii care vor învăţa mai repede — şi, bineînţeles, mai bine •— un dans sau un cântec polonez, vor fi premiaţi pe loc. Şi în Piaţa Republicii — care a cunoscut în decursul anilor şi altfel de adunări populare, când şuerau gloanţele trase de trădătorii poporului ■— au răsunat notele unui cântec polonez, repetat, la început timid, de sute de mii de voci. Din mulţime s'au desprins fete şi băieţi, concurenţii acestei neaşteptate şi prieteneşti competiţii. Un tânăr muncitor german a cerut acordeonul orchestrei poloneze şi, în faţa primului şi imensului său public, a început să cânte melodia pe care o auzise doar cu câteva minute înainte. Delegaţii străini, răspândiţi în mulţime, repetau, în cor cu ceilalţi în limbi şi accente diferite acordurile care aminteau de prospeţimea şi măreţia lui Chopin. Când a coborît de pe estradă, ţinând în mâini premiul — un vas cu minunate motive poloneze — tânărul german, alături de ceilalţi premianţi, a fost întâmpinat cu o furtună de aplauze. Nu fusese programat nicăieri pe scenele Festivalului, nimeni nu-1 cunoscuse, până atunci, dar acum păşea ca un adevărat artist popular, ridicat din mijlocul poporului. M. D. PRIETENI VEGHI Tinerii dansatori şi cântăreţi cehoslovaci îşi terminaseră programul artistic în uralele mulţimii de oameni care populau Teatrul de vară. Curând, liniştea coborî, băncile rămaseră pustii iar reflectoarele care luminaseră tot timpul începură să se stingă unul câte unul. In clipele acelea, Ion Răsvan, muncitor la o mare uzină din raionul „23 August", rămas singur printre rândurile de bănci, mai stătea la îndoială. „Să meargă în. culise Ia tinerii cehoslovaci? Să nu meargă? Oare nu se înşelase?"... 216 DIN ZILELE FESTIVALULUI Până la urmă s'a hotărît şi a pornit pe poarta din dreapta scenei care ducea către intrarea din culise. Tocmai atunci tinerii ansamblului artistic cehoslovac se îndreptau spre autobuze. Ion Răsvan s'a oprit în loc cătând cercetător către chipurile fetelor. Deodată a tresărit. In faţa lui apăruse şi se oprise tânăra înaltă şi sveltă pe care tocmai o căuta din privire. La rândul ei, şi fata se uita la el cercetător, cu nedumerire. — Nina... a îngăimat Răzvan cu emoţie. N'a mai apucat să-şi termine vorba. Fata l-a cuprins cu mâinile de umeri, într'o nespusă bucurie. II recunoscuse. înaintea ei se afla acelaş băiat voinic, cu faţa blândă, aşa cum îl văzuse îa Praga în 1945, în ziua neuitată a Victoriei. Atunci era însetat şi-i dăduse apă rece să bea din cană. Culesese fiori din grădină, trandafiri cu petale roşii ca focul şi-i înmânase zâmbind sfios. Răzvan, care făcuse parte din trupele române care luptaseră în Cehoslovacia alături de Armata Sovietică eliberatoare, îi mulţumise plin de emoţie. Au stat apoi mult timp alături în ziua aceea când pe turnurile şi casele din Praga fluturau steagurile prevestitoare de viaţă nouă. S'au înţeles mai mult prin zâmbete şi semne. — O să ne mai întâlnim Nina, spuse la despărţire Răzvan. O să fie pace, şi o să ne întâlnim... Şi... s'au întâlnit la Festival, în Bucureşti. 111 Cu toată zăpuşeala, pe bulevardul 6 Martie lumea forfoteşte de colo, colo, plină de veselie şi viaţă. E ora patru şi jumătate. In staţia de tramvai din faţa Cişmigiului mulţimea de oameni s'a strâns în jurul unor tineri danezi. Prin semne şi frânturi de cuvinte, tinerii îşi vorbesc despre ţările lor, despre gândurile lor. într'un târziu, din mijlocul grupului iese cu greu o fetiţă cu păr auriu, cu cravata roşie de pionieră îa gât. In ochii albaştri ai Ecaterinei Tudor, mai curaţi decât limpedele cerului, se citeşte bucuria unei izbânzi. îşi aşează cu grijă codiţele şi părul zbârlit, apoi se opreşte ceva mai departe de mulţime şi-şi cercetează cu grijă carneţelul. Pe ultima filă se odihnesc slovele aşternute de mâna unui danez chiar adineauri. Priveşte slovele, cuvintele, de care carnetul este aproape plin. Zâmbeşte. Unele i se par chiar ciudat scrise. Totuşi le înţelege: „Pace şi prietenie" scrise aproape în toate limbile pământului. Apoi pentru o clipă se încruntă, ii mai lipseşte ceva... Tocmai atunci se opresc lângă ea alte două pioniere, deasemeni cu carnete şi creioane în mâini. Ecaterina îşi ridică ochii, întrebător: -— Cum e? Una din cele două fete abia sosite îi arată cu un surâs vesel ceva înscris pe coperta carneţelului. Pe file nu mai era ioc de-atâtea autografe şi semnături. — Adineauri am întâlnit un sudanez. Am şi stat de vorbă cu el, mi-a spus multe, mi-a pus întrebări... Ne-am înţeles pe limba semnelor... — Sudanez? Sudanez? întrebă cu înflăcărare Ecaterina. Ai şi stat de vorbă cu el? Asta-i grozav. E tocmai ce-mi lipseşte; am cuvântul pace scris în 110 limbi. Doar Sudanezul îmi mai lipsea. Unde e? — Acolo, în faţa cinematografului... Fără să mai aştepte vreo explicaţie, Ecaterina o şi rupse la fugă, pe bulevard, în căutarea mesagiului celei de a 111-a ţări participante la Festival. DIN ZILELE FESTIVALULUI 217 COLECŢIONARUL Pe Luigi Rossi l-am întâlnit pentru prima oară în viaţă la deschiderea Festivalului, pe marele stadion. Era emoţionat şi totodată neîncrezător în ceeace îi văd ochii. îşi ducea mâna streaşină la frunte, apoi, din când în când, mai privea în jur ia oamenii însufleţiţi din tribune. Nu ştia dacă e vis sau realitate tot ce vedea, mai ales că acolo, jos, pe gazonul sclipitor al stadionului tinerii români executau cu măestrie' dansuri de ansamblu în ritmul cântecelor vii. Horele şi numeroase demonstraţii ale construcţiei executate de băieţi şi fete îmbrăcaţi în costume multicolore, transmiteau tuturor admiraţie. Dar cel mai mult i-a plăcut lui Rossi când pe imensul stadion, în diferite colţuri aie câmpului de iarbă, cuvântul „Pace" a fost scris cu trupuri omeneşti în mai multe limbi. A "aplaudat cu căldură şi când a plecat de lângă mine era mai puţin abătut şi neîncrezător. De atunci am căutat să-i mai întâlnesc pe Luigi Rossi. L-am găsit abia în a douăsprezecea zi a Festivalului, în Cişmigiu, înconjurat de un grup de tineri francezi, africani, suedezi şi, bineînţeles mulţi români. Parcă nu mai era acelaş Rossi. Râdea, vorbea cu însufleţire, iar faţa îi era biândă şi luminoasă. Tocmai împărţea din Ir'o cutie de carton ţigări tuturor din jur. Când a văzut cutia goală, spre surprinderea mea şi a celor de faţă, i-a decupat eticheta pe care a vârît-o într'un buzunar doldora cu fel de fel de cartoane şi hârtii colorate. L-am întrebat ce rost are să poarte cu el atâtea cartoane nefolositoare. Luigi Rossi a dat din cap în semn că nu-i de aceeaşi părere cu mine şi a făcut semn tuturor să vină mai aproape. S'a aşezat pe o bancă şi, în câteva clipe, şi-a golit buzunarul. Apoi a spus cu vorbă domoală: — Hârtiiie astea am să le duc în ţara mea, să le arăt tuturor, înainte de a pieca din Roma am fost încredinţaţi de anumiţi „binevoitori" că aici n'o să ne simţim deloc bine. „De mâncare n'o să aveţi!" ziceau domnii. Şi de mâncare nu putem zice că am dus lipsă. Ba dimpotrivă. „De băut n'o să aveţi!" şuerau domnii. Şi băuturi am găsit oriunde şi cât am poftit. „Ţigări nu sunt!" ne preveneau domnii. Şi ţigări au fost. „Libertate n'o să aveţi!" mormăiau domnii. Şi ne-am plimbat oriunde am vrut... Mai rămâne o problemă de rezolvat acum... — Care? au întrebat tinerii din jur, în cor. Luigi Rossi a zâmbit, de parcă se aştepta la această întrebare. A zis: •—Aceea, dacă eu care am văzut că toate aceste lucruri există, exist lotuşi ? La care tinerii din jurul lui Rossi au râs cu poftă în ciuda domnilor „binevoitori" dela Roma. Ştefan Gheorghiu MUZICĂ ITALIANA Dirijorul italian — în frac, cu monoclu, cum scrie la carte — întâmpină cu modestie aplauzele. Nu e el singurul care simte bucuria ovaţiilor. Undeva, în sală, la locul meu, simt ia rându-mi o oarecare mândrie, la gândul că o parte a aplauzelor se adresează orchestrei româneşti, dirijată de maestrul italian. Italienii din saiă sunt transportaţi. Nu numai dirijorul le aparţine, compozitorul serii e şi el al lor, al poporului italian: publicul aplaudă uvertura la opera VV ii he Im Tell, de Rossini. 218 DIN ZILELE FESTIVALULUI Dar iată, lângă mine, un german. Emoţia sa e vizibilă. Poate numele operei a cărei uvertură s'a cântat, nume legat pentru eternitate de geniu! lui Schiller, e o cauză mai directă a turburării sale. Nu văd, acum, în preajma mea, pe niciun trimis al fiilor poporului elveţian. Mi-ar fi plăcut să simt, alături de mine, bucuria măreaţă a poporului care a dat lumii un astfel de erou al luptei pentru libertate, a cărui memorie să treacă, după cinci secole, în opera de frunte a unuia din cei mai mari poeţi şi în opera de frunte a unuia din cei mai mari compozitori ai culturii universale. Văd însă un marocan, în ai cărui ochi negri, care nu au rdcio legătură cu nemuritorul fiu al Alpiior, citesc o bucurie egală. Arta marilor tradiţii populare nu pretinde, pentru a emoţiona, nici legătura proprietăţii, nici pe cea a rudeniei. Ea este a tuturor. PUTEREA ÎNŢELEGERII Spun cărţile şi viaţa, cum îndrăgostiţilor ie ajunge o singură privire ca să-şi comunice un întreg univers de idei, să-şi spună tot. Am mai văzut o astfel de privire odată, dar cei care îşi vorbeau din ochi, fără vreun cuvânt, îi dădeau alt înţeles. Erau doi pianişti, un olandez şi un german, care cântau, în aceste măreţe zile ale păcii şi prieteniei, în faţa unei săli pline. Pianele lor erau aşezate faţă în faţă. Se petrecea, în aparenţă, un lucru dintre cele mai obişnuite. Din când în când, cei doi pianişti se uitau unul în ochii celuilalt, pentru a stabili, printr'o privire, fracţiunea de secundă în care să atace, amândoi deodată, un anumit acord. Şi totuşi, câtă putere şi frumuseţe era în această înţelegere tacită, atât de simplă. Era un moment în care nu se auzea nimic — niciun sunet, nicio şoaptă, nicio mişcare — în care privirile pianiştilor erau concentrate la maximum, una în ochii celuilalt, iar sutele de priviri din sală se aflau şi. ele suspendate, printr'o forţă magică, undeva pe punctele traiectoriei dintre privirile celor doi. Şi noi, cei care îi urmăream, am înţeles atunci că nu era vorba pur şi simplu de un acord muzical, că nu era vorba de o înţelegere numai artistică, In dosul aparenţei ei concrete — privirea ce-o schimbau cei doi pianişti — se simţea, puternică, înţelege] ea dintre doi oameni care au venit aici să-şi spună că amândoi vor pacea, că amândoi vor vi; ţa. Fi-va oare vreodată, între pianistul olandez şi pianistul german, linia frontului — în locul celor două piane? Ştiu sigur că privirile lor s'ar întâlni şi că şi-ar spune: — Nu trage! Sarda Luriun ARTA IN SLUJBA PĂCII ŞI PRIETENIE] Să te apleci odată cu turnătorul, asupra şarjei de oţel şi să simţi dogoarea cuptoarelor înalte. Să-ţi afunzi picioarele în grâul înalt şi să încerci greutatea furcii pe umeri, într'un început trandafiriu de zi, în orizontul largai câmpiilor de aur. Să vibrezi la strângerea prietenească de mână a oaspelui venit din ţări străine şi să aduci mulţumiri constructorului care, de pe schela înal- DIN ZILELE FESTIVALULUI tÂ, priveşte pădurea de alte schele, de alte case ce vor fi dăruite ah» tăi. Să stai de strajă, în docuriie portului, pentru ca greva să reuşească Să păşeşti alături do muncitori, pe străzi întortochiate, să-i urmăreşti îis magherniţele sumbre în care-i aşteaptă copii cu feţe ofilite, în curţile cenuşii care n'au cunoscut nicicând zâmbetul unei flori. Să faci marşul foamei şi să nu şovăi, să te aşezi, alături de fraţii tăi şomeri, pe marginea trotuarului şi să sorbi zeama infectă po care cine ştie ce „doamnă" înscrisă în cine ştie ce ligă de „binefacere" o distribuie în numele carităţii... Să deschizi ochii la realitate, dar nu numai atât. Retina ta s'a obiş nuit demult să înregistreze mişcări şi forme, suprafeţe şi. contururi. Ochiul tău s'a învăţat să filtreze lumina şi mâna ta ştie să fixeze, acolo unde trebuie, licărul care va face să tremure unda apei sau să însufleţească expresia privirilor. Toate acestea le poţi şti, dar vor rămâne totdeauna noţiuni seci, academice, dacă tu, ca artist —• pictor, desenator-, gravor, sculptor, ţesător — te vei izola de viaţă. Ca artist, aparţii poporului. Şi datoria ta de artist esto să spui poporului ceeace ai văzut, să-i arăţi că viaţa lui e frumoasă sau urîtă, să răspunzi pentru încrederea pe care ţi-a acordat-o, luptând cu armele tale — cu pensula, cu acul gravorului, cu creionul, cu dalta. Atunci vei găsi împlinirea, rolul tău în societate. ★ Să deschidem albumul în care vizitatorii expoziţiei internaţionale etc arte plastice deschisă cu prilejui celui de ai IV-Iea Festival şi-au notat impresiile. S'a spus despre Bucureştii acestor zile de neuitat, că a fost capitala lumii întregi. Şi, condensând parcă gândurile şi preţuirile vizitatorilor, albumul ne apare ca o măreaţă carte a lumii, o carte în care, cu. litere slavone sau latine, subtil desenate sau în arabescuri dantelate, se arată că exista un grain comun tuturor popoarelor lumii: este graiul prieteniei, graiul dragostei, este graiul păcii. „Minunată expoziţie, care arată singura pictură valabilă astăzi în lupta pentru pace şi pentru cultura poporului" — a scris un tânăr de pe malurile Senei. Şi un tânăr deiegat cu faţa de culoarea abanosului şi cu râsul alt ca spuma valurilor care-i mângâie ţărmul patriei sale — Coasta de Ivoriu — a notat: „Am fost deosebit de impresionat de importanţa dată omului în cele mai multe din picturile expuse şi do extrema varietate a ternelor". Un grup de tinere fete din Anglia s'a oprit în faţa bustului Ulianei Gromova, erou al U.R.S.S., operă a sculptorilor sovietici V. Muhina, V. Aghibalov şi V. Fedcenco. Din marmora rece a prins viaţă, ca un nufăr alb, chipul tinerei partizane. Faţa Ulianei Gromova are conturul lin al tinereţii care nu a cunoscut decât râsul sgiobiu sau fugara undă de tristeţe a cine ştie cărei dureri copilăreşti. Ce este însă mare şi neasemuit în această întruchipare? Sunt ochii, care s'au întunecat parcă, este contracţiunea muşchilor frunţii, este portul mândru al capului, uşor ridicat? Toate acestea, fără îndoială, dar mai mult decât atât, forţa pe care o dă eroismul. Câteva clipe, tinerele englezoaice privesc opera de artă în tăcere Apoi, una din ele vorbeşte: „Aţi citit „Tânăra Gardă"? Atunci o cunoaşteţi pe Uliana!" Minunată este această universitate a lumii, care este arta, literatura, eultura poporului! 220 DIN ZILELE FESTIVALULUI Cu un gest sigur, Vera Urbanova, studentă din Cehoslovacia, a declanşat aparatul de fotografiat. Priveşte apoi încăodată tabloul lui F. Reşetnicov: „Iarăşi un doi!" Elevul s'a întors dela şcoală. Nu e greu de înţeles consternarea care i s'a aşternut pe faţă. A luat încă o notă proastă. Subt privirea dojenitoare şi îndurerată a mamei sale, subt imputarea care se citeşte în ochii surioarei, în zâmbetul maliţios ai frăţiorului, el se vede condamnat. Câinele ridicat în două labe, caută să-1 mângâie. O atmosferă de grijă generală în U.R.S.S., atât în instituţiile statului cât şi în familie pentru instrucţia tineretului, se degajă din pânza aceasta. Iată o clipă de viaţă redată cu măestrie şi humor, cu acea căldură proprie artiştilor sovietici, a căror preocupare este omul, viaţa lui. Vera Urbanova vizitează, neobosit, întreaga galerie. Se opreşte apoi îndelung în faţa tabloului lui Gh. Şaru: „Al treilea Festival Mondial al Tineretului deia Berlin". O compoziţie originală, cu o tematică bogată, complexă, în jurul unor tineri vietnamezi şi francezi care se îmbrăţişează, stau tipuri reprezentative ale diferitelor popoare. Din lucrare se degajă puternic, avântul frăţesc, optimismul, dragostea pentru viaţă, caracteristice tinereţii. Tablou! acesta, Vera Urbanova, ţi se va întipări în minte pentru multă vreme, ca o imagine vie, colorată, a zilelor pe care le-ai petrecut aici, la noi în ţară, când tineri în burnus-uri ori madras-uri, în iţari ori fustanele, cu „sombreros" ori sari-uri, mergeau umăr la umăr, pe fondul lalîâitor ai flamurilor albastre. Poate că, întocmai ca şi în tabloul lui Gh. Şaru, ai simţit şi tu, svâcnind, inima unui porumbel alb ce-şi lua sborul în azur, ca să vestească tuturor dorinţa de pace a tineretului lumii. Dorinţa fiecărui artist .legat de popor1 este să creeze lucrări care să ajute poporului în lupta lui, şi care să exprime gândurile şi idealurile lui. In atelierul său de făurar, eroul maghiar Aaron Gabor înscrie, alături de alţi patrioţi, una din paginile glorioase ale luptei poporului său pentru eliberarea de sub jugul grofilor. Când pictorul maghiar Demjen Attila a conceput compoziţia tabloului său „Aaron Gabor", distins cu premiul întâi, ia aceasta s'a gândit, fără îndoială. La aceasta s'a gândit şi pictorul german W. Kolberg, realizatorul lucrării „Pichetul de grevă în Germania Occidentală". Poarta care duce spre cheiul portului a fost ferecată. In fund, înciemenit pe undele albastre, un vas străin. Din coşul înalt nu se mai ridică niciun firicel de fum. In faţa porţii, doi. muncitori, cu feţe dârze, nu o'intesc. Hotărîrea le-a crispat uşor trăsăturile. In faţa acestei porţi ei apără viaţa, pacea. Şi ce altceva decât gândurile şi idealurile poporului său, exprimă sculptorul german Gerhard Mackwald, în statuia „Maestrul Charpentier", distinsă cu premiul l-iu? Gestul constructorului patriei sale este avântat şi sigur. El traduce alte mii de gesturi asemănătoare, avântul poporului muncitor. Pictorul francez Emile a primit pentru lucrarea sa „Felahii", premiul al. Ii-lea. Doi ţărani egipteni, desprinşi parcă dintr'un basso-relief antic, stau aplecaţi deasupra ogorului. Scheletici, ei râcâie cu unghiile, pământul sterp. Culoarea galben-verzue a trupurilor, reflexele vineţii ale orizontului, îneacă tabloul într'o nesfârşită tristeţe. Pictorul a reuşit însă să redea esenţialul: viaţa de mizerie a felahilor de pe malurile Nilului, pentru care, de milenii, condiţiile inumane de trai nu s'au schimbat. Tabloul este un acide acuzare şi trezeşte mânia. Ampelio Tettamenti a scris pe desenul său, reprezentând câteva cocioabe dărăpănate, — locuinţe de muncitori italieni — următoarele: „Muncitorii caro trăiesc în aceste magherniţe din uliţa Delfieo cinstesc oraşul DIN ZILELE FESTIVALULUI 221 Milano prin munca lor. Comuna are datoria să le dea case salubre". încă un act de acuzare. Pictorul egiptean Bialii a trasat, în câteva linii, un felah, cu un copil supt de boală în braţe. Pictorul egiptean Bialii şi pictorul francez Emile mai mult ca sigur, nu se cunoşteau; concepţia lor despre viaţă, îi apropie. In desenele trimise din Grecia, din Siberia, Liban, Israel, Iran, din Suedia şi Norvegia, din Anglia şi Danemarca — din Sudan, Martinica şi Indonezia, din Japonia, din ţările care luptă împotriva împilării colonialiste, de pretutindeni unde capitalismul exploatează sângeros masseie populare, reiese repetat de zeci şi zeci de ori acelaşi avânt de luptă şi dor de libertate care, ca un sunet de corn în mijlocul unor accente patetice de violoncel, răsună până şi din aspectele cele mai sumbre ale vieţii. Dar, tot atât de numeroase, dacă nu şi mai numeroase, sunt aspectele luminoase, dătătoare de nădejdi din viaţa acestor popoare: lupta pentru pace, stindardul eliberării înălţat de un muncitor în mijlocul altora, manifestaţia care cere eliberarea patrioţilor întemniţaţi pe nedrept, copilul care ţine într'o atitudine de o rară gingăşie, un porumbel, întâlnirile cu tineretul de pretutindeni, înfrăţirea oamenilor de rase diferite. Din prăpastia mizeriei, răzbat razele unui reflector uriaş: voinţa popoarelor de a-şi schimba soarta, de a trăi libere, de a crea pentru pace, în pace. Tablourile şi sculpturile expuse arată interesul artiştilor de a-şi spune cuvântul în uriaşa mişcare pentru pace care a încins globul întreg şi a cuprins aproape toate păturile sociale. In felul acesta expoziţia, departe de a fi o simplă manifestare internaţională de artă plastică capătă, prin temele abordate, caracterul unei prezenţe grandioase în frontul unit al păcii. Scopul ei este tocmai să arate legătura indestructibilă ce se poate stabili — pe calea artei — între artişti pe de o parte şi artişti şi popoare, pe de alta, pentru desvoltarea înţelegerii şi cooperării internaţionale, pentru întărirea prieteniei între popoare, pentru menţinerea şi consolidarea păcii. Expoziţia deschisă cu prilejul celui de al IV-Iea Festival Mondial al Tineretului şi Studenţilor şi-a atins din plin acest scop. L. Daniel LEGĂMÂNTUL INIMILOR DE 20 DE ANI Au poeţii vorbele lor din carc-şi ţes cântecele... In faţa măreţiei şi a neobişnuitului, acolo unde toate cuvintele par a fi atât de sarbăde, răsare deodată cuvântul emoţionant şi atotcuprinzător al poetului, găsindu-i gândului mult căutatul vestmânt. Dar iată, cunosc o împrejurare — se petrecea într'o înserare, în Bucureştiul nostru — când până şi poetul, deobicei atât de îndemânatec la vorbe, s'a aflat pus la grea încercare. Mulţimi necuprinse se adunaseră... Nu,.nu mulţimi! Poetul ar zice bunăoară: o mare de oameni... Drept că era acolo, într'o veselă tălăzuire, o mare de oameni, dar pe deasupra capetelor se înălţasera sute, sute de steaguri de toate culorile şi felurile—stindardele atâtor ţări! Atunci, ar adăuga poetul, păduri de flamuri... Adevărat, dar ele erau purtate pe sus de coloanele fără sfârşit ale tinerilor sosiţi din tuspatru colţurile lumii. Fără să-şi piardă răbdarea, poetul s'ar gândi din nou: fluvii de tineri... Da, erau şi fluvii, şi fluvii alături de păduri şi mare; un vast şi nuanţat peisaj se afla în acea înserare potolită de August, desfăşurat în marea piaţă din Bucureştii noştri... 222 DIN ZILELE FESTIVALULUI Pe când rumegam aceste gânduri, în marea piaţă, mi-a fost dat să aud acea unică şi mult căutată expresie care cuprindea, fără îndoială, cu mult mai mult decât obişnuitele metafore ale poeţilor — maro, fluvii, păduri, •făcând sa ie pălească strălucirea. Alături de mine, ascuns în mulţimea de oameni, cineva rostise deodată, într'o frântură de conversaţie: „... noi, cei cu inimile de 20 de ani"... Nu ştiu dacă omul era sau nu poet. Nu ştiu. de era măcar un cititor de versuri... Hotărît însă, ei dăduse glas uneia din acele vorbe — emoţionante şi atotcuprinzătoare — din care poeţii îşi ţes cântecele. Deaceea, dacă s'ar ţese cumva cântecul acelei neuitate seri de despărţire, în el ar trebui să se cuprindă gândul că acolo, în marea piaţă, se aflau solii inimilor de 20 de ani de pe întreg pământul. Unii purtau largi burnusuri, alţii sarafane multicolore, mulţi lăsaseră de-acum în spate cei 20 ele ani rfpre care alţii abia se îndreptau, deosebiţi erau fiecare la chip, ia grai, ia port, dar toţi deopotrivă — marea mulţime strânsă sub atât de felurite drapele — aveau inimile de 20 de ani. Şi nu spune acest simplu fapt, între-când. puterea oricărei cifre, cât erau ei de mulţi?... Şi erau încă şi mai mulţi decât la început. Numărul delegaţiilor crescuse peste cel cunoscut din acel neuitat 2 August când, pe măreţul stadion, într'o unică strângere de mână, se legaseră între ei tinerii din toate colţurile pământului. In parte totuşi, acum, în această solemnă zi a despărţirii, fiecare delegaţie se simţea mai numeroasă: câţi prieteni nu-şi dobândise în Oraşul Festivalului, până într'acest ceas ai plecării! Totodată, se simţeau şi mult mai „în vârstă" cei care-şi luau acum rămas bun. Numai cincisprezece zile se adăogaseră vieţii lor, aici. La prima vedere, nimic peste aceste cincisprezece zile. In parte totuşi, fiecare din cei care-şi luau acum bun rămas, cu câţi ani de viaţă nu se îmbogăţiseră! Cu toţi acei ani trăiţi din povestirile noilor lor prieteni, în acele emoţionante întâlniri... Zilele Festivalului i-au maturizat pe cei cu inimile de 20 de ani —cum, poate, nu-i maturizaseră nenumăraţi şi aţâţi obişnuiţi ani ai vieţii lor. Asemenea simţăminte de plinătate, întreţesute cu dulci amintiri, le încercau acum, în acest ceas al despărţirii, cei care, soli ai întregii lumi, îşi petreceau ultimele lor ceasuri împreună. • ^ > ... Aşa dar, ultimele ceasuri împreună. Toată această mulţime de tineri, care vreme de câteva ceasuri, asemeni unei delte, îşi vărsase apele în marea piaţă, trăia vesele clipe — un freamăt 4 un zumzet se auzeau necontenit — în aşteptarea marelui mesaj de despărţire. Pâcla viorie, potolită, a înserării, se destrăma, undeva departe, în şuviţe de ceţuri care, înspre locui unde se stinsese soarele, se resfirau topite de o lumină galbenă-aurie. Mici grupuleţe se închegau spontan în marea mulţime, molipsitor ele vesele, ori, dimpotrivă, reţinute şi gânditoare. Aici se mai luau ultimele autografe, ultimele insigne treceau de pe un piept pe altul. Am văzut o insignă ,australiană dăruită unei ţărănci poloneze. Săptămâni şi luni de zile ar fi călătorit, prin lume, insigna. La Festival, a fost suficientă o clipă... Cu ajutorul micului vocabular a! Festivalului se închegau la moment două-trei fraze. „—Adresa mea e Glasgow. Mă cheamă Woodley.",,— Cum aţi spus, Woodley? Cu dublu v?" Intr'unul din aceste grupuleţe, se strânseseră un scandinav înalt, uscăţiv — fireşte blond! —cu o scufie roşie pe cap, o franţuzoaică mică, oacheşă, gasconă prin volubilitate şi accent, un egiptean DIN ZILELE FESTIVALULUI 223 «a părul ca mătasea porumbului, reconiandându-şi vocalic oraşul: „Cairo" şi un tânăr sovietic, înalt cât scandinavul, având ochii şi rubaşca de o albăstriise ce nu se putea asemui decât cu corul adânc al Cri meii, pe care cu atâta patimă l-au cântat Puşchin şi Lcrmontov. Printr'o fericită întâmplare, s'a nimerit printre ei un tâlmaci poliglot şi discuţia s'a înfiripat pe dată. Ce v'a plăcut mai mult la Festival? Mie? zâmbeşto oacheşa franţuzoaică. Carnavalul! Măşti... lumină... râs... A fost vesel, tare vesel! Egipteanul mărturiseşte cu câtă emoţie a privit dansurile suplei coreene Ra-Suk-Hi, pe când scandinavul, în câteva vorbe, îşi arată pasionat preferinţele pentru dramatică cursă de cinci mii de metri plat, în .care Vladimir Cuţ s'a aflat la un pas de victorie... — Vă amintiţi de finalul ansamblului de gimnastică? Pe stadion, în prima zi... evocă sovieticul, puţin emoţionat, acea neştearsă amintire. ...Şi în faţa ochilor noştri apăru deodată, apogeul acelei demonstraţii impresionante prin simetria şi coeziunea ei, când trupurile s'au legat între ele, într'o imagine vie, tălăzuitoare, a unei uriaşe fiori omeneşti. De jur împrejur, ca un fel de pajişte pe care a răsărit această atât de bogată în semnificaţii floare, —• sute de alto trupuri alcătuiau în câteva din ceie mai răspândite graiuri ale pământului, cel mai răspândit cuvânt de pe glob. Vaste înţelesuri uneau această pajişte de petalele marii flori omeneşti, al cărei vârf era străjuit de un tânăr alb, de un tânăr galben, de un tânăr negru. Intre vârful florii şi pajiştea din jur, trăiau în faţa ochilor noştri vastele înţelesuri pe care le cuprind cuvintele: „Pace şi Prietenie";—-şi a fost clipa în care o sută de mii de oameni, şi odată cu ei nenumăratele milioane care i-au trimis în solie, au înţeles, poate mai profund ca oricând, semnificaţia, căldura acestei impresionante strângeri de mână între tinereţea celor patru colţuri ale lumii. privesc trăsăturile feţei omului care no evocă o amintire neştearsă. Trăsăturile se însufleţesc, capătă modulaţii nebănuite aproipe, stabilind cea mai exactă corespondenţă cu fiecare nuanţă sufletească. Nimic poate nu te-cucereşte mai mult ia un om pe care-l auzi povestind, decât tocmai acea tainică corespondenţă dintre voce, trăsături şi suflet, pe care — ca un semn al sincerităţii, — o simţeam acum la acest tânăr sovietic. Mi-amintesc că acea sinceritate şi naturaleţe a ridicat odată de pe scaune, la un spectacol, mii de tineri. Pricina entuziasmului a fost un năvalnic dans al tinereţii, siberian, pe care ni l-au adus în faţă tinerii din Omsc, izbitor de asemănători la chip cu acest om având ochii şi rubaşca de culoarea cerului Crimeii, a cărui poveste o ascultam acum. Era o adevărată gamă. a virtuţilor tinereşti în acest dans: şi ceeace a provocat entuziasmul miilor de spectatori, a fost corespondenţa dintre sufletul şi jocul acelor tineri, prilejuind marea corespondenţă dintre simţămintele celor de pe scenă şi simţămintele celor ce, vrăjiţi, îi priveau. Sinceritatea, naturaleţea tinerilor depe fluviul Irlâş a făcut ca tinerii atâtor ţări — tineri dintre care mulţi ştiau despre Siberia doar că e o patrie a pădurilor şi a vânătorilor, — să simtă că solii acestui îndepărtat ţinut nutresc aceleaşi simţăminte fierbinţi de pace şi prietenie. Entuziasmul solilor atâtor ţări, martori ai acelui imn adu* tinereţii de fiii Uniunii Sovietice, — şi-a avut însă şi un alt izvor: s'a stârnit din fericirea, din voioşia care răzbătea în fiece mişcare a agerilor dansatori. Spectatorii au simţit prin aceasta însăşi fericirea şi voioşia vieţii unui mare popor; şi am înţeles că prin entuziasmul lor, solii atâtor ţări nu făceau decât să slăvească firesc libertatea care, ea singură, poate da naştere unui asemenea dans. Câteva clipe mai târziu, după încheierea spectacolului, când miile 224 DIN ZILELE FESTIVALULUI de tineri părăseau teatrul pradă atâtor bogate simţăminte, s'a petrecut în culise un mic fapt a cărui semnificaţie venea parcă să întregească, gândurile stârnite de ultimul dans. In mijlocul forfotei sgomotoase din foyerul artiştilor, unde se pregătau de plecare ansamblurile sovietic şi american, care susţinuseră deopotrivă spectacolul din acea seară, şi-a făcut apariţia un ziarist român, purtând în mână două fotografii ce urmau să fie înserate în ediţia clin dimineaţa următoare. Cu una clin aceste fotografii, înfăţişând dansul tinerilor din Omsc, s'a îndreptat spre artiştii sovietici, cerându-le un autograf pe spatele ei. într'o clipă, fotografia porni clin mână înmâna şi, curând, zeci de semnături umplură cartonul alb. Cu cealaltă fotografie, ziaristul se apropie de grupul american, expîicându-le că, alături de clişeu, ar dori să publice în gazetă şi semnăturile lor. Dintr'odată, se învălmăşiră câteva glasuri spăimântate din rândul cărora se făcea auzit mai puternic un „no... no'V. împreună cu acel scurt şi plin de o lugubră rezonanţă „îynch", rostit cu o voce groasă de dirijorul negru. Una dintre fete, o funcţionară din New- York, care atât de mult îi impresionase pe spectatori în „Virginia Reel", un dans popular din America .de Nord, smulse aproape din mâinile ziaristului fotografia, explicându-i apoi într'o franţuzească împestriţată, cu multe cuvinte americane: „Nu. se poate publica. In niciun caz. Dacă s'ar afla Ia întoarcere că am fost Ia Festival, imediat am fi arestaţi. Iar pe dirijorul nostru l-ar linşa. Numele noastre? Noi nu avem numel Nu trebuie să avem nume. Vreţi să publicaţi? Atunci scrieţi doar aşa: câţiva tineri americani..." Cei care am fost martorii acestei nemaipomenite şi zguduitoare întâmplări, am rămas înărmuriţi. Dece erau atât de înspăimântaţi aceşti tineri americani? Ce crimă împotriva umanităţii săvârşiseră aceşti „oameni fără nume"? Am privit fotografia: tinerii, în ochii cărora citeam acum groază, dansau un dans popular din ţara lor. Dansau la Bucureşti, în faţa solilor tineretului din întreaga lume. Ascultaţi: „crima" lor era că dansaseră, că arătaseră lumii unul din dansurile atât de iubite de poporul lor. Ascultaţi: atât că dansaseră! Şi pentru a nu avea deaface cu inchizitorul Mac Carthy, tinerii aceştia trebue să nu aibă nume. Oamenii aceştia nu s'au ridicat împotriva constituţiei ţării lor, n'au insultat senatul american, nici n'au acoperit de ruşine drapelul american. Şi totuşi, ei nu pot avea un nume. Dirijorul negru n'a ridicat braţul împotriva stăpânului pentru care trudeşte în America, nici n'a „violat" vreo femeie albă. A dirijat un cor, Ia Festival. Atât. Asta e marea lui „crimă". Şi pentru ea, în S.U.A.: „lynch". Dar ascultaţi: Tinerii aceştia fără nume, au inimi de douăzeci de ani, şi asemenea inimi nu vor uita niciodată că au fost într'o ţară în care cântecul şi dansul lor a fost iubit şi apreciat, pe când în patria lor asta i-ar duce în temniţă. Aceşti tineri pot să n'aibă nume, Mac Carthy poate oricât să-i vâneze pentru „activitate anti-americană", dar din inimile lor de douăzeci de ani nimic şi niciodată nu vor putea şterge cele trăite în oraşul Festivalului ! ...Ziaristul a plecat spre redacţie doar cu o singură fotografie. Fericiţi şi liberi se vedeau acolo dansând tinerii din Omsc. Pe dos, nenumăratele lor semnături, semnăturile oamenilor cu nume, nume scumpe patriei ai cărei fii sunt. 0 fotografie în loc de două. In schimb, o lecţie vie despre ceeace înseamnă libertate. Şi noi toţi, cei care am fost martori ai acestei întâmplări, am înţeles mai profund ca oricând, dece în clipa apariţiei ei pe stadion, în acel neuitat 2 August şi apoi de nenumărate ori în zilele Festivalului — delegaţia sovietică a fost atât de aclamată şi atât de îmbrăţişată de solii tineretului întregii lumii. DIN ZILELE FESTIVALULUI 225 ...Din toate timpurile, toate popoarele au aclamat şi îmbrăţişat libertatea. Stârnite de amintirile tânărului sovietic, acestea aş fi vrut să le spun în cadrul acelei discuţii la care au fost de faţă tânăra franceză, cu volubilitatea şi accentul ei gascon; scandinavul înalt şi uscăţiv; egipteanul pronunţând vocalic „Cairo", şi tânărul ai cărui ochi şi rubaşca aminteau seninul cerului Crimeei, pe care cu atâta patimă l-au cântat Puşchin şi Lermontov. Peste marea piaţă, peste uriaşa mulţime a celor cu inimile de douăzeci de ani, s'a boltit deodată un cer adânc, nespus de cuprinzător prin întunecimea lui. Jocurile viorii de lumini ale înserării s'au stins ■— şi astfel, clipa marii despărţiri a cunoscut decorul solemn şi totodată fermecător pe care-1 oferă nopţile din August de pe paralela noastră. Niciun alt decor n'ar fi fost poate mai potrivit acelei clipe în care trezeci de mii de tineri din lil ţări s'au adresat fraţilor şi surorilor lor din lumea întreagă printr'un cuprinzător şi vibrant mesaj... Acea clipă a purtat în sânul ei emoţia marilor evenimente intrate în istorie prin aceea că, atât de profund s'a făcut atunci simţită tăria vieţii pe care s'au legat s'o apere milioane de inimi de douăzeci de ani. 30.000 de tineri din 111 ţări s'au adresat fraţilor şi surorilor lor din lumea întreagă. Aceşti tineri s'au întâlnit la Bucureşti. S'au întâlnit şi şi-au spus: ce varietate nesfârşită de chipuri reprezentăm noi; de porturi; de obiceiuri; de credinţe. Varietatea însăşi a planetei noastre. S'au întâlnit şi şi-au mai spus: cât de cuprinzătoare sunt cuvintele pace şi prietenie dacă ele pot înmănunchia pe deplin această infinită varietate! ...Şi prin ei, milioane de oameni au înţeles aceasta. 30.000 de tineri din 111 ţări s'au adresat fraţilor şi surorilor lor din lumea întreagă... Aceşti tineri poartă în suflet dorinţa fierbinte a unei înţelegeri dintre cele cinci mari puteri, dorinţa de pace. S'au întâlnit şi au cunoscut cele mai străvechi şi sfinte tradiţii ale celor cinci mari popoare; au văzut din cântece şi dansuri că Gavroche-ii Franţei vor zborul argintiu şi cald al porumbeilor, că ceaiul chinezesc poate fi recoltat numai sub apele unui cer senin, că cele mai iubite cântece ale tinerilor englezi sunt cele de dragoste şi pace, că dansurile ruseşti aduc imn tinereţii, că tinerii americani îşi leagă visele de acelaş viitor paşnic. S'au întâlnit şi au văzut că cele mai străvechi şi sfinte tradiţii ale celor cinci mari popoare slăvesc tinereţea şi pacea, şi că ele îndeamnă astăzi oamenii, după cum i-au îndemnat întotdeauna, la înţelegere — nu la măcel. 30.000 tineri din 111 ţări au fost martori la aceasta. ... Şi prin ei, milioane de oameni. Aşa a răsunat marele legământ al tineretului lumii pe care — des-părţindu-se în acea neuitrtă noapte de August, printr'o impresionantă strângere de mână — 30.000 de tineri din 111 ţări au hotărît să-1 sădească în inimile de douăzeci de ani de pe toate paralelele şi meridianele lumii. Victor Văniu IE — Viaţa Romanească A. BlîZÂM EN SCSI I CUVÂNTUL COMUNISTULUI Eu sunt dator să'nalţ din răsputere A lumii fericire pe pământ. Eu sunt dator Sovietica Putere S'o sprijin pretutindeni şi oricând. Şi sunt dator în muncă, ii orice faptă, Să stau în frunte, să mă port aşa, încât să-mi fie viaţa înţeleaptă, Şi oamenii drept pildă să mi-o ia. Dator sunt, pentru ziua ce-o să vie, In paşnic sârg şi ii luptă cu vrăşmaşi, S'alerg spre cumpenile bătăliei, S'aîeg, din toate, cel mai greu făgaş. Eu sunt dator — chiar nimeni să mă'ndcmne Neluând în seamă ranguri şi mărimi, Tot ce e rău şi de un om nedemni e, Necruţător să smulg din rădăcini. Şi sunt dator să îmi slujesc poporul Trăird, muncind într'una pentru el. CUVÂNTUL COMUNISTULUI Să-i împlinesc mereu nevoia, dorul, Cu dragoste, Şi grijă, şi cu zel. Dator sunt să n'ascuît de'nfumurare, Să mă socoată-al meu popor drept fiu, Pe toţi să'nvăţ, ' să'nvăţ dela oricare, Şi conducându-i, printre ei să fiu. Dator sunt eu, fiu şi supus poporului, Să stau curat şi demn, drept şi cinstit, In faţa Partidului, Cu un devotament de neclintit. Dator să spulber sunt, urzeli funeste Şi Patria s'o apăr, cât exist. Să urc stindardul leninist spre creste Şi unit să ţin eu rândul Stalinist. Partidul drag e'n dramul său de slavă Drum luminos şi greu, din pisc în pisc. Şi-s fericit că port această gravă Indatorire-a mea de comunist! In româneşte de A. Rogoz PAVEL JELBZNOV ÎNVĂŢĂTORUL I Copil eram... când mi se-opriră ochii, Acasă, la prietenul meu, pe-un portret. Băiatul îmi spuse în şoaptă: „E Gorchi!" De parcă era un secret. De-a tune i ne'ncetat şi oriunde prin lume Portretul acela în gând l-am păstrat, Eu nu ştiu nici azi ce ftvea'n el anume Că sufletu-atâta mi l-a tulburat: Pe-o piatră el sade în câmpul stingher, — Un drum se zăreşte, cotind pe aproape — Şi vântul se joacă cu norii pe cellar zorii trec Volga, — deadreplul prin apă. Genunchiul prizându-şi cu manile n cerc Cu-o mândră sfidare priveşte departe... Nu duce drumeţul povară bogată, Ciubotele-i mari sunt pline de colb Cu-un băţ noduros şi o carte e gata Pământul întreg să-1 cuprindă'n ocol. Ca sarea pe rană el simte din plin Durerea arzând în întregul popor, El nu este asemeni cu alţi pelerini, Ci-un dârz şi mereu încercat luptător. El nu-i dintre-acei careu luptă se frâng, El n'o să se-abafă din cale vreodată, El roadele vieţii le smulge luptând Şi altora calea cea dreaptă le-arată. ÎNVĂŢĂTOR UI. 11 Oricine şi-aduce aminte, — la vorbă Asemeni cu cei de pe Volga era; — Şi omul acesta era ca şi Volga Puternic, şi mare, — şi te inspira! Mi-era cunoscut din portrete şi bine Orice trăsătură a feţii-i ştiam, — In largul birou inundat de lumină Cu visele-mi dragi de copil năvăleam. Şi-acasă la el când ajuns-am, ţin minte. Pe trepte, la uşă-am rămas tulburat Deabia respirând, — ca şi cum pe un munte Spre culmile ninse m'aş fi avântat... Şi-un gând mi-amintesc cum atunci s'a închegat Şi'n sufletu-mi ca o scânteie-a ţâşnit: — Suntem oare-alături? Şi-atât de aproape? Şi visul meu oare să fie'mplinit? Şi iată-mi vorbeşte, pe „o" apăsând El, care cu Cehov şi Tolstoi a stat Adesea de vorbă. Nimic nu-i răspund... Nimic nu'nţeleg... sunt adânc tulburat... In faţa-mi i-acel care-a strâns nu odată Cu dragoste mâna lui Lenin şi Stalin!... Şi-mi pare că mă voi trezi dintr'o dată Visând pe o carte cu scumpe imagini. Mă uit şi deodată pe chipu-i răsare Un zâmbet voios, cordial, tineresc, Se'ntoarce spre mine spunând-mi: — Fumezi? Şi'ndată apoi mi-a întins o ţigare. Pe neaşteptate, a mea tulburare, Ca fumul ţigării'ntr'o clipă-a pierit Şi parcă nu Gorchi -- ci-un frate mai mare Alături de mine atunci am simţit. Şi'ncep să-i vorbesc povestind la'ntâmplare Frânturi din viaţa-mi, pe untle-am umblat, De Leningrad unde sunt astăzi în muncă... Şi versuri, — gândind că voi fi lăudat. — l-am spus declamând cu o voce adâncă. PAVEL JELEZNOV Acum îmi va spune, — cu-o mână pe umăr — — E bine, băiete! (gândeam fără rost), Dar astfel cum meşteru-'ndramă pe-un tânăr Cu-un „o" apăsat, el îmi spuse: — E prost! Apoi ra'a nvăţat cum să mânui cuvântul Ca versul să sune vibrând încordat, — Şi nu doar vreo taină a artei, — ci-a vântul — Şi-al muncii adânc înţeles l-am aflat. „— Tu trebuie,-mi spuse, să nu ai odihnă Şi-aşa cum plugarul trudeşte pe-ogor, Pe fiece filă'ndârjit să te-apleci; E crâncenă arta cu-ai ei slujitori: Ea sufletu-ţi cere să-i dărui pe veci. Pe vremuri, poeţii scriau aşteptând La câţiva prieteni să-şi murmure cântul, Dar azi, — microfonul în faţa lui stând — El glasul şi-1 poartă prin lume ca vântul. Străbate prin case putemicu-i vers, Prin toate etajele urcă deodată, Poetul cuprinde-un întreg univers, Şi nu-i pentru sufletul lui o dădacă. Căci versu-i e caldă chemare şi steag Şi'n zilele grele, în timp de război, Atunci când ostaşii pornesc la atac, Din oameni el face viteji şi eroi!"... Dar nu mai răsună puternicul glas Şi Gorchi, cu-o tuse uscată, mi 'ntinde Vre-o câteva cărţi şi, cu-un scurt: „bun rămas" îmi spuse: „Ce scrie aici, ia aminte!" III Când iar l-am văzut, — dela primul cuvânt — Cu-o mutră ursuză, i-am spUs supărat: — Atât să citesc, zău, în stare nu sunt... Mai bine vreo două broşuri să-mi fi dat. El mânaşi trecu pe o carte şi rar, îmi zise: „— De poţi, însuşeşte-ţi o parte măcar, Comori fără preţ stau aici tăinuite; Atunci doar vei şti cât sunt ele de mari, Aceste comori ce se'mpart tuturor. E proastă lumina — îmi spui plictisit, Te supără ochii când stai la citit? ÎNVĂŢĂTORUL Dar eu, când munceam la stăpân, cum citeam? De-aceasta tu n'ai auzit, bag de seamă: — Lumina de lună hoţeşte-o prindeam, Răsfrântă pe file cu-o tavă de-aramă!" Şi'n omul acesta cu tâmple-argintii Atâta elan tineresc am cetit, Că fără să vreau un portret ini amintii La care, copil, mă uitasem vrăjit. Vedeam încăodată pe mândrul drumeţ Şi drumul pornind către marginea zării Şi norii goneau în cortegiu măreţ, Pe râu scăpărau, ridicându-se zorii... Acel ce-asculta de vrăjita lui vorbă Pornea mai voios, mai puternic era, — Căci omul acesta era ca şi Volga Puternic şi mare, — şi te inspira. In româneşte de Taşcu Gheorghiu PUBLICISTICA TOMA-GEORGE MAIORESCU LA IASNAIA POLIANA, — PE PĂMÂNTUL TITANULUI Erau ore de cumpănă între zi şi noapte: întunericul încă nu se ridicase, dar zorile, ca un fum albăstriu apăruseră tremurătoare de undeva din orizonturile din faţa noastră. Goneam pe larga autostradă Moscova - Simferopol spre patria lui Tolstoi —Iasnaia Poliana. Se pierdeau în urmă panglica de argint a Ocăi, fumurile negre ale coşurilor din Tuia, schelele Serpuhovului... Era o zi de toamnă cu ierburi îmbrumate şi frunze aurite mişcându-se uşor în bătaia vântului de stepă. Zilele de toamnă la Iasnaia Poliana sunt fără de seamă în frumuseţea lor. Călare pe calul său Desire, sau pe jos, cu sacul de merinde şi puşca de vânătoare pe umeri, Tolstoi cutreiera aceste ţinuturi zile întregi, înfrăţin-du-se cu natura, schiţându-şi în caietul de note minunatele peisagii de toamnă care aveau să intre în opera sa ca pagini nemuritoare ale literaturii mondiale. In asemenea plimbări s'a născut şi neîntrecuta scenă de vânătoare din„Răz-boi şi Pace", atât de iubită de Lenin. In fiecare Septembrie, se îndreaptă spre Iasnaia Poliana mii de vizitatori ca să vadă, să cunoască, să cinstească prin prezenţa lor, într'un ultim şi pios omagiu de recunoştinţă, locurile în care a trăit şi. a lucrat scriitorul genial care „a ştiut să se ridice până la o astfel de Adgoare artistică, încât operele sale ocupă unul din primele locuri în literatura mondială". *) ★ Ne-am oprit pe o coastă de deal. Străjuită de două rânduri de stejari, o alee pietruită urcă spre culme. „Aici totul e aşa cum era pe vremea lui Lev Nicolaevici. Aşa cum i-a plăcut lui să fie", ne spune un bărbat înalt, între două vârste. E Valentin Feodorovici Bulgakov, ultimul secretar particular al lui Tolstoi. Şi întradevăr, aici parcă şi vremea s'a oprit din drum. Parcul cu arbori 1) „Lenin despre literatură" Ed. P. M. R. 1949. pag. 70. LA IASNAIA POLIANA, — PE PĂMÂNTUL TITANULUI 233 seculari, stăvilarul cu peşti, banca de lemn sculptat, chiar şi rugina frunzelor dantelate de stejar, îţi trezesc simţământul că ai intrat într'o lume în care timpul nu poate pătrunde. Aveam sentimentul că dintr'un minut în altul va apare Ia capătul aleei cu pasul măsurat şi energic, îmbrăcat în cămaşa sa neagră, ţărănească, Lev Nicolae viei, gazda întotdeauna bucuroasă de oaspeţi. Da — ni se părea că timpul n'a trecut pe-aici. Şi totuşi, câte nu s'au schimbat, câte nu s'au întâmplat prin locurile acestea. încă înainte de a ajunge la sfârşitul pantei, în faţă ni se deschide o privelişte neaşteptată." o poiană înconjurată cu perdele de brad şi stejar.In mijlocul ei o casă cu un etaj, cu zidurile văruite. E casa în care a trăit şi a lucrat Tolstoi. In faţa ei, un gorun bătrân, gârbovit de timp, e susţinut de pari bătuţi cu grijă în jur. Mulţi ani au trecut din vremea când micul Liova, ascunzân-du-se de privirile veşnic îngrijorate ale mătuşii Tania, îşi găsea aici un Ioc liniştit şi răcoros pentru lectură. Câte n'a văzut acest gorun! Câte nu ne-ar putea povesti! Poate despre serile înstelate de vară, când clopoţelul prins de o cracă anunţa sărbătoreşte că au venit oaspeţi." scriitori ca Turgheniev sau Cehov, Fett sau Corolenco ; pictori ca Repin, Ghe, Cramscoi, compozitori ca Tal.ee v sau Valdenveise. Sau ne-ar povesti poate despre după-anriezile liniştite, când la umbra sa se strângeau ţăranii din sat veniţi după sfat sau vorbă bună, discutând cu Lev Nicolaevici despre cei ce s'au născut sau au murit, despre recoltă, despre calamităţile naturii şi ale vremii, despre pricinile scornite tot mai des ţăranilor de funcţionarii ţarişti. Au venit însă şi alte vremuri. In locul cel mai înalt, pe turnul bisericii din Poliana, a început să fluture steagul roşu, în primele adieri ale vântului de Octombrie. Apoi a apărut în sat primul colhoz. Prin hotărîrea Guvernului, casa bătrânească a devenit muzeu. Au început să sosească oaspeţi fot mai mulţi. Vizitatori tot mai deşi, din toate colţurile marei Uniuni... Aceasta până într'o zi, când din depărtări au început să se audă sgomote nemaiauzite de locuitorii Polianei. Băteau tunurile. Mărşăluiau trupe. Oamenii au plecat pe front să-şi apere Patria Sovietică. Apoi au început să sosească primele ştiri că se apropie nemţii. O mare parte a cărţilor, manuscriselor, mobilierului, a obiectelor preţioase ale muzeului iau drumul pribegiei şi-şi găsesc adăpost undeva, într'un colţ liniştit al îndepărtatei Siberii. Au venit fasciştii. Cizma teutonă n'a cruţat nici casa lui Tolstoi, monument al culturii universale. Ea a fost prefăcută în cazarmă. Nici măcar mormântul n'a fost cruţat... Când, la sfârşitul lui 41 fasciştii şi-au simţit ultimele clipe la Poliana, când tunurile Armatei Roşii băteau dela o depărtare de câţiva kilometri, fasciştii, ca o ultimă dovadă a bestialităţii şi a duşmăniei lor pentru tot ce e cultură, au aşezat în subsolul casei două mine, incendiindu-i zidurile. Puţine minute dacă mai întârzia Armata Roşie, în locul în care se înălţa casa lui Tolstoi n'ar mai fifost găsit decât un morman imensde scrum şi moloz. Casa a fost salvată de ostaşii viteji ai Armatelor eliberatoare a pământului scump şi de comsomoliştii din sat, organizaţi grabnic în brigăzi de salvare. Ostaşii viteji ai armatelor milioanelor de cititori ai lui Tolstoi, 234 TOMA-GEORGE MAIORESCU au salvat însă pe veci lăcaşul atât de drag omenirii, lăcaşul unde a trăit şi a creat unul din scriitorii cei mai iubiţi ai tuturor popoarelor. ★ Trecem pragul casei cu un sentiment neobişnuit. Totul ni se pare nou, nemaiîntâlnit. Pereţii văruiţi sclipesc altfel ca deobicei, mobilele ni se par deosebite de altele asemănătoare, şi chiar şi clapele pianului ni se par că redau un altfel de sunet, decât aceeaşi notă a unui pian obişnuit. Ne stăpânesc emoţii puternice, nemaisimţite. Pe aici a călcat Tolstoi. S'a atins de aceeaşi balustradă, a urcat aceleaşi scări de lemn cu cizmele pline de glod sau şterse de acelaşi prag pe care călcăm şi noi, a şezut pe acest scaun, a scris cu această peniţă... Primul lucru care ne atrage atenţia sunt dulapurile galbene din lemn de mesteacăn. Sunt pline de cărţi. Cărţi citite şi răscitite: ruseşti şi greceşti, franceze şi ebraice, germane şi engleze. Dulapurile ne întovărăşesc prin toată casa. In ele sunt prietenii cei mai intimi ai lui Tolstoi: cărţile. Fiecare din ele cu însemnările, semnele şi observaţiile lui Lev Nicolaevici. Lângă cuptor atârnă arma de vânătoare, sacoşa şi alte ustensile vână-toreşti. Pasiunea vânătoarei nu l-a părăsit pe Tolstoi nici chiar în ultimii ani ai vieţii. Cu ce pană măiastră sunt descrise scenele vânătoreşti din „Război şi Pace", „Copilăria" sau „Ana Carenina" ! Urcăm treptele. In faţă ni se deschid patru uşi: spre salon, spre camera de oaspeţi, spre bibliotecă şi spre balcon. Intrăm în salon. Camera cea mai mare şi mai luminoasă din casă. In mijlocul ei o masă lungă cu vesela pusă îşi aşteaptă parcă stăpânii la prânz. In camera asta lua mesele Tolstoi cu familia sa. Aici, aşezat în fotoliul volterian în care l-a pictat Repin în 1909, asculta bucăţile compozitorilor preferaţi Glinca şi Chopin, sau bucăţi iubite din muzica populară rusă; aici îşi juca Tolstoi după masă partidele de şah cu Turgheniev sau Goldenveizer, aici aveau loc discuţiile înfierbântate despre soarta Rusiei, despre oameni, despre sarcinile culturii şi artei. Aici şi-au citit ultimile lucrări Turgheniev şi Felt, aici au răsunat glasurile aprinse în discuţii ale lui Lescov, Cehov, Corolenco sau Gorki, aici şi-au pictat câteva din pânzele nemuritoare Repin şi Cramscoi, Nesterov şi Ghe, aici au răsunat armoniile noilor compoziţii ale lui Taneev şi Arsenschi. Salonul era locul de întâlnire a multor oameni de artă şi ştiinţă, filosofi şi activişti politici, reprezentanţi ai muncitorilor, ţăranilor, studenţilor. In salon a fost jucată pentru prima oară comedia „Roadele iluminării". Tolstoi şi-a citit aici cu glasul plin-încă ele emoţia primului contact cu cititorii, lucrările... Majoritatea mobilierului şi a lucrărilor din această cameră au trecut în această casă din tată în fiu, din generaţie în generaţie. Nelipsitele portrete de familie prinse în grele rame de aur, oglinzile cizelate din veacul XVIII şi mobila fină de lemn roşu încrustat ne amintesc că „după obârşie şi educaţie, Tolstoi aparţinea celei mai înalte aristocraţii moşiereşti a Rusiei". *) „începea să se întunece — scrie Tolstoi în „Copilăria" — când ani sosit acasă, Maman s'a aşezat la pian, iar noi, copiii, am găsit hârtie, creion, culori şi am început să desenăm, aşezându-ne în jurul mesei rotunde... Eu mi-am 1) Lenin, Opere, Ed. IV. rusă Voi. 16, pag. 301 LA IASNAIA POLINAIA, — PE PĂMÂNTUL TITANULUI 235 pătat hârtia cu culoare albastră, aşa de tare încât am rupt-o înciudat şi m'am dus să macule pe fotoliul volterian". Pianul, măsuţa rotundă, fotoliul volterian şi restul mobilelor din casa bătrânească se păstrează şi astăzi aici cu grijă şi dragoste. Mai târziu, Tolstoi nu s'a mai putut împăca cu acest fel de trai boieresc. Voia să schimbe această viaţă. Dar familia nici nu vroia să audă de renunţare la proprietate, la privilegiile aristocratice. Asta aduce permanenta ascuţire şi adâncire a conflictului dintre Tolstoi şi familia sa — conflict care culminează cu nefericita fugă din casă, cu desnodământul său fatal. „El a rupt cu toate vederile obişnuite ale acestui mediu, spune Lenin, şi, în ultimele sale opere, a atacat, printr'o critică plină de pasiune, toate orânduirile actuale de stat, bisericeşti, sociale, economice, întemeiate pe sclavia masselor, pe sărăcia lor, pe ruinarea ţăranilor şi a micilor gospodari în general, pe silnicia şi făţărnicia de caie viaţa contemporană e îmbibată de sus până jos". *) Intorcându-se într'o zi cu prietenul intim şi medicul de casă Macariţchi dintr'un sat vecin, sub apăsătoarele impresii ale mizeriei ţărăneşti, Tolstoi scrie: „JDupă asta mi-e foarte greu să mă aşez la dejunul nostru cu 12 tacâmuri de argint, cu doi servitori, cu trandafiri de câte o rublă şi jumătate bucata, şi discuţii despre superioritatea unei sau a altei muzici, despre oportunitatea, sau inoportunitatea cuvântării unui ministru şi membru al Dumei despre migrenele doamnei A şi amărăciunile prinţesei B, despre moartea tatălui meu şi despre superioritatea educaţiei în gimnaziu faţă de cea în institut. Straniu, plictisitor, enervant şi ruşinos." 2) La 28 Oct. 1910 Tolstoi părăseşte pentru totdeauna Iasnaia Poliana pentrucă n'a mai putut suporta viaţa în „condiţiile risipei în care trăia". 8) Tolstoi a iubit mult această cameră mare, luminoasă, camera copilăriei sale, camera primelor impresii şi nedumeriri, a întâielor vise şi avânturi, camera imaginii părinţilor săi, a chipului celor apropiaţi, a acelora pe care i-a iubit şi care au rămas alături de el în tot cursul vieţii sale, întruchipaţi mereu în trăsăturile eroilor celor mai iubiţi. Portretele şi fotografiile lor atârnă pe pereţi. Multe din ele poartă iscălituri celebre: Repin, Serov, Cramscoi, Ghe. De pe peretele central ne priveşte cu ochi vii şi inteligenţi o femeie tânără. E Maria Nicoiaevna, mama lui Tolstoi, o femeie deosebit de cultă, cu bogate calităţi sufleteşti. Cu toate că a murit tânără — când micul Liova n'avea decât doi ani — imaginea ei a rămas pentru totdeauna întipărită în memoria lui Tolstoi. A scris mult despre ea şi ori de câte ori voia să redea femei de o înaltă ţinută morală şi cu o deosebit de intensă şi multilaterală viaţă sufletească, recurgea la chipul ei, la trăsăturile ei de caracter. Astfel ne apare chipul mamei din „Copilăria", multe din trăsăturile cneaghinei Maria Nicoiaevna Bolconscaia din „Război şi Pace". In aceeaşi operă îşi găsesc întrupare artistică în chipul cneazului NicoJai Andree viei Bolconschi, şi câteva trăsături de caracter şi. fapte din viaţa bătrânului rotofei şi chel de pe portretul alăturat, bunicul după mamă, generalul de infanterie Nicolae Sergheevici Volconschi. De partea stângă a uşii atârnă portretul bunicului după tată, demnitarul I. A. Tolstoi. Tolstoi scria despre bunicul său că a fost „dupăcum l-am 1) „Lenin despre literatura" Ed. !'. ,M. ti. 1949, pag. 80-81. 2) L. Tolsloi, Opere complete, Voi. 38, pag. 359 3) Iasnaia Poliana. Articole, domrnente, 1942, pag. 77 236 TOMA-GEORGE MAIORESCU înţeles, un om. mărginit, foarte moale, vesel şi nu numai darnic dar şi nepriceput şi, ceeace e mai important, foarte încrezător" -1) Cu ţăranii se purta binevoitor şi chiar mărinimos. Când francezii ocupă Moscova, I. A. Tolstoi îşi pierde toată averea. Trăsăturile de caracter ale lui I. A. Tolstoi le regăsim în chipul lui Ilia Andreevici Rostov, din „Război şi Pace." ★ Părăsim cu greu această cameră, lucrurile care evocă atâtea amintiri, trezesc atâtea asociaţii, întrebări... Vrei să cunoşti viaţa oamenilor care au trăit pe-aici, faptele lor, care au servit drept punct de plecare atâtor şi atâtor episoade literare. Intrăm în camera de oaspeţi. O cameră mică cu două ferestre mari, plină de fotolii şi portrete. Mulţi ani a trăit aici „mătuşica" lui Tolstoi, Tatiana Alexandrovna Ergolscaia, o rudă îndepărtată a familiei, crescută în casa Tolstoilor. Pentru caracterul ei dârz şi firea ei plină de abnegaţie, Lev Nicolaievici a iubit-o mult. „A treia după tata şi mama, şi persoana cea mai de seamă în privinţa înrâuririi pe careaavut-o asupra mea", Tatiana refuză să se mărite, dedicându-se întru totul educării micului Liova, fraţilor şi surorilor acestuia. In această cameră şi-a petrecut Tolstoi serile lungi de iarnă, ascultând la gura căminului poveştile mătuşii Tania. „Aceste seri—scrie Tolstoian rămas pentru mine ca o amintire minunată. Lor le datorez cele mai frumoase gânduri, cele mai frumoase trăiri sufleteşti'2). Camera este descrisă în multe din operele lui Tolstoi. Oare odaia Ta-tianei Semionova, din „Fericire familiară", nu este aceeaşi mică şi intimă cameră din faţa noastră? Dar Tolstoi n'a lăsat-o uitării nici pe mătuşa Tania. Ea a servit ca prototip pentru chipul mătuşii lui Nehliudov din „Romanul moşierului rus", iar anii ei de tinereţe trăiesc în chipul bogat şi plin de lirism al Soniei din „Război şi Pace", în minunatele trăsături de caracter ale Nataşei Rostova, din aceeaşi operă. Tolstoi nu şi-a trăit toată viaţa în casa din Poliana. Existenţa sa, până la un timp destul de zbuciumată, l-a mânat în locuri diferite, l-a făcut să cunoască oameni feluriţi, l-a pus în împrejurări din care a putut să cunoască viaţa în aspectele sale multilaterale. Student la Cazan al facultăţii de ştiinţe orientale cu specialitatea arabă-turcă, voluntar în Caucaz, participant la războiul ruso-turc, apărător al Sevastopolului, funcţionar guvernamental Ia Tuia, înfocat cercetător al problemelor de pedagogie, învăţător al copiilor de ţărani din Poliana şi redactorul revistei pedagogice „lasnaia-Poliana," membru al comisiei pentru desfiinţarea dreptului feudal şi fervent cercetător al problemelor religioase, vizitator al Franţei, Elveţiei, Italiei şi Germaniei, locuitor pentru scurt timp al Moscovei şi Petersburgului, în orice împrejurări, şi oriunde s'ar fi aflat, Tolstoi s'a dorit mereu acasă la Iasnaia:Poliana. Nicăieri el nu s'a simţit atât de bine ca aici, în casa din poiana pădurii de brazi, pe pământul său natal, printre mujicii săi. Deaceea cincizeci din cei optzeci şi doi de ani din viaţa sa. Tolstoi i-a petrecut la Iasnaia Poliana. ★ 1) L. N. Tolstoi „Amintiri" Voi. 10. Ed. Pravda, 1948, pag. 255 2) L. N. Tolstoi. „Amintiri", Voi. 10 pag. 271 LA IASNAIA POLIANA, — PE PĂMÂNTUL TITANULUI 237 Parcă a ieşit doar pentru o clipă din camera de lucru. Şi-1 aştepţi să se întoarcă. Toate sunt aici aşa cum le lăsase Tolstoi în noaptea fugii. Pe măsuţa rotundă e deschis volumul din „Fraţii Caramazov", citit cu câteva ore înainte de plecare; aceeaşi lumânare pe masa rotundă—lumânarea pe care a stins-o cu grijă, ca apoi să nu mai fie aprinsă niciodată. Privirile ne sunt atrase de lucrul cel mai de preţ al încăperii şi poate al întregii case: biroul de scris. Câte planuri, câte îndoieli şi bucurii nu s'au născut deasupra acestui birou din lemn de nuc, acoperit cu pânză verde. Pe el s'au născut majoritatea operelor lui Tolstoi: „Tinereţea", „Fericirea familiară", Articolele Pedagogice, „Hagi Murat", „Nu pot tăcea", „Trei zile în sat", „Hodenca", „Vis", ne mai vorbind de „Război şi pace" sau „Ana Carenina". Dacă Tolstoi începea să lucreze într'o altă cameră, masa de scris era mutată şi ea la noul loc de muncă. Printre numeroasele obiecte de pe birou — cărţi, tocuri, tampoane, presse-papieruri—ne atrage atenţia o masă de sticlă brută de formă piramidală. E darul muncitorilor dela fabrica de sticlă* din Malţevo, făcut cu ocazia excomunicării lui Tolstoi (1901). Citim literele de aur: „Aţi împărtăşit soarta multor oameni mari, care au păşit înaintea veacurilor, mult stimate Lev Nicolaevici! înainte i-au ars pe rug, au putrezit în închisori şi exil. N'au decât să vă excomunice fariseii. Oamenii ruşi se vor mândri întotdeauna cu Dvs., socotindu-vă al lor, mare, drag, iubit". A fost un dar la care a ţinut mult Tolstoi în tot timpul vieţii. Scrisoarea de răspuns era scurtă, dar plină de căldură: „Am primit minunatul vostru dar, din care mi-e deosebit de scumpă inscripţia; vă rog predaţi mulţumirile mele cele mai sincere tuturor celor ce l-au iscălit".1) Deasupra mesei descris—rafturi de cărţi. E aici şi dicţionarul enciclopedic a lui Brokhaus-Efron. Am în mână un volum. Printre numeroasele însemnări făcute pe marginea paginilor, uimeşte adâncimea şi seriozitatea observaţiilor făcute la adresa autorilor articolelor despre K. Marx (voi. 36) şi F. Engels (voi. 80). Privind bogăţia şi varietatea titlurilor de cărţi, gândul zboară plin de admiraţie la multilateralitatea preocupărilor acestui scriitor genial. Alături de Platon şi Montaigne, Confucius şi Lao-Tze, alături de Cropotchin şi Corolenco, Biblia şi Coranul. Pe acelaşi raft descoperim uimiţi o mică culegere social-democrată de articole: „Despre boicotul celei de-a treia dume", editată în 1907, cuarticoîul lui Lenin „împotriva boicotului". Şi acest articol are însemnările lui Tolstoi. Vrem să ieşim, când Valentin Feodorovici ne cheamă înapoi: — N'aţi observat un obiect deosebit de interesant... II privim întrebători. Ne arată un divan de piele lipit de zid. E un divan obişnuit. „Pe el, înainte cu 125 de ani s'a născut Lev Nicolaevici". ★: Un pat, o noptieră, un cuier cu câteva haine agăţate, două scaune, un spălător. Aici e dormitorul lui Tolstoi. Noapte întunecoasă şi rece de sfârşit de Octombrie, al anului 1910. Un vânt iute sgâlţâie geamurile cabinetului. La lumina pâlpâitoare a lumânării, Tolstoi citeşte „Fraţii Caramazov" de Dostoevschi. Dar n'are răbdare să citească prea mult, nervii îi sunt prea excitaţi. La 11 şi jumătate stinge lumânarea şi trece în dormitor. După câteva ore de somn neliniştit, e trezit de paşi furişaţi şi de scârţâitul unei uşi. Se scoală şi crapă uşa. In cabinet, I) Scrisoarea lui Tolstoi către A. Endonrov. 238 TOMA-GEORGE MAIOR ESC U Sofia AndreevDa cotrobăeşte prin sertarele biroului. Enervat, se culcă. Şi iar paşi, o uşă ce se închide încet şi paşi ce se îndepărtează. Numai poate adormi. Cu mâna tremurătoare caută prin întuneric chibriturile. In sfârşit, le găseşte. Aprinde lumânarea. Intră Sofia Andreevna întrebându-1 de sănătate şi mirânclu-se că e încă lumină. Mânia şi enervarea cresc mereu. Pulsul bate furios. Numără: 97. Simte că se sufocă. Sare din pat şi ia hotărârea irevocabilă: va pleca — şi va pleca imediat. Aici nu mai poate rămâne. Fiecare clipă petrecută aici, e o bucată pierdută din viaţă. Va începe o viaţă nouă, simplă şi plină de bucuria muncii. începe să împacheteze în pripă, doar lucrurile cele mai necesare... Numai cât mai repede. După un timp coboară în halat şi papuci în camera lui Macoviţchi: „Am hotărît să plec. Veţi pleca cu mine. Acum mă duc sus. Veniţi numaidecât, dar să n'o treziţi pe Sofia Andreevna. Nu vom lua multe lucruri, doar ce-i mai necesar11. S'a aşezat apoi la birou şi cu mâna uşor tremurândă de emoţie şi-a scris ultima scrisoare, ultimele rânduri... ★ Cu toate că ne-am oprit de mai multe ori pe lângă cărţi, nu putem să nu admirăm îndelung biblioteca cu cele peste zece mii de titluri. Ne uimeşte diversitatea temelor, multilateralitatea conţinutului cărţilor. Alegerea şi cumpărarea lor era întotdeauna dictată la Tolstoi de necesităţile rezolvării sarcinilor de creaţie. Cărţile pedagogice au fost cumpărate între 1850—1870, în timp ce Tolstoi lucra la şcoală şi scria „Alfabetul" şi „Cartea de citit". Numeroasele memorii şi cercetări istorice asupra mişcării decembriste, istorii ale războaielor napoleoniene, au fost achiziţionate în timpul lucrului asupra romanului „Război şi Pace", şi a cărţii „Decembriştii", broşuri despre Caucaz pentru „Hagi-Murat", despre filosof ie, istoria culturii şi artei pentru articolul „Ce este arta?". Găsim aici şi numeroase culegeri de zicători, proverbe, poveşti şi basme populare. Cât de proaspăt şi cât de plină de noi sensuri sună aceste vorbo din popor puse în gura unui Platon Carataev din „Război şi Pace", Achim din „Puterea întunericului", sau a mujicilor din „Roadele iluminării". Alături de observaţiile şi însemnările lui Tolstoi găsim î'1 cărţi multe dedicaţii, autog"afele unor scriitori şi savanţi celebr'ca: M. Gorchi, Mecini-cov, Corolenco, Romain Rolland, Bunin, K. Timireazev, A. Sera imovici, etc. Ele vorbesc de uriaşul respert al scriitorilor şi oamenilor de ştiinţa ruşi şi str lini faţă de omul care timp de şase decenii de muncă a dat omenirii pagini inegalabile prin adâncimea şi frumuseţea lor, faţă de Lev Tolstoi, acest titan al cuvântului şi gândirii omeneşti. * Repin! „Tolstoi în cabinetul său cu arcade". Totul aici e aşa cum le vedeam înainte cu câţiva ani, la Galeriile Tretiacovschi din Moscova. Aceesşi masă de scris, aceeaşi coasă şi firizul atârnate de pereţi, aceleaşi arcade, şi chiar aceeaşi lumină ce pătrunde prin fereastra cu grilajul de fier... In camera aceasta s'au întâlnit doi titani, unul al cuvântului, celălalt al culorii. Tolstoi şi Repin. Primul lucra la „Sonata Kreutzer", celălalt îl consemna pe pânză pentru generaţiile viitoare. Camera cu arcade a fost locul preferat al lui Tolstoi. Ea era legată de amintirea copiilor săi iubiţi, care au trăit multă vreme aici, ea a devenit pentru LA IASNAIA POLIANA, —PE PĂMÂNTUL TITANULUI 239 mulţi ani cabinetul său de lucru. „Nicăeri nu poate să fie mai bine ca aici, sunt singur, în linişte şi tăcere"1). Singurătatea şi liniştea, izolarea de insuportabila gălăgie a „lumei de sus", a discuţiilor ei „plictisitoare şi enervante" erau atât de dorite şi căutate de Tolstoi în ultimii ani. Modul de trai al „lumii de sus" îl desgustă. Se simte tot mai mult atras de viaţa simplă ţărănească, singura generatoare de valori, energie, vitalitate în concepţia tolstoiană. In anii grelelor conflicte cu moşierimea feudală, cu aristocraţia, biserica, statul autocrat, birocraţia funcţionărească, în aceşti ani apropierea de oamenii simpli, truditori, ajunge până la încercarea de completă identificare. Tolstoi se retrage în camera cu arcade şi împleteşte munca încordată intelectuală cu munca fizică cea mai aspră. Ară cu plugul, coseşte, taie lemne, repară pantofi, face grădinărie... „Scriu câte puţin la „Sonata Kreutzer"... şi lucrez destul de mult. Acum cosesc secara''2). Dragostea faţă de poporul simplu muncitor, neobosita încercare de a se apropia cât mai mult de el prin traiul cotidian, prin vederile şi năzuinţele sale, este elementul de bază nu numai al vieţii lui Tolstoi, ci trece ca un fir roşu prin întreaga sa operă. Tot ce e mai bun în eroii săi, dragostea de patrie, spiritul de sacrificiu, bărbăţia sau adâncul lirism feminin, sinceritatea şi prietenia, în căpitanul Hlopov sau Nicolenco, în Olenin sau Nataşa Rostova, în Andrei Boxonschi, Gutuzov sau căpitanul Tuşin, apar şi se desvoltă numai pentru că aceşti eroi sunt aproape ele popor, cie natură, de viaţa simplă. Dimpotrivă, îndepărtarea de viaţa poporului, apropierea de făţărnicia claselor exploatatoare, aduce inevitabila decădere morală, pieire fizică. Asta e soarta Masei din „Fericirea familiară", a lui Boris Drubeţcoi din „Război şi Pace", a Nataşei Maslova, Anei Carenina, ş.a.m.d. Tolstoi ura din tot sufletul făţărnicia şi minciuna. De aceea întreaga sa viaţă nu-i decât o căutare pasionată şi înfierbântată a adevărului, a „tainei fericirii oamenilor". încă de mic copil, auzind din povestirile bătrânilor, că undeva, prin apropiere, ar fi îngropat la rădăcina unui arbore „beţişorul verde" pe care e înscrisă taina fericirii oamenilor, Tolstoi începe să caute înfrigurat. Cât n'a colindat micul T/iova, câte gropi n'a săpat la rădăcinile copacilor. Voia să afle taina care-i poate face pe toţi oamenii fericiţi, taina care poate să-i mântuiască de sărăcie, boli şi nenorociri. Neobosita căutare a „be ţişorului verde", care a devenit la Tolstoi simbolul autodesăvârşirii morale şi fericirii umane, trece ca un fir prin întreaga sa viaţă, prin întreaga sa operă. „...Aşa cum am crezut şi atunci că există beţişorul verde pe care e scris că trebue nimicit tot răul din oameni şi dată oamenilor marea fericire, aşa cred şi azi că există acel adevăr şi el va fi descoperit de oameni cărora le va da toate cele promise"3). Taina „baţişorului verde" n'a putut fi descoperită de Tolstoi, pentrucă ea nu putea apaiţine decât singurei clase în stare să asigure tuturor oamenilor fericirea promisă: proletariatului. Or Tolstoi, stătea „pe punctul 1) Lelopiseţilo muzeului L. N. Tolstoi, Vrl. 2 M. 1938, pag. 451 2) lasnaia Polmiia. Arll.cole, documente. Oghiz 1942, pag. 74 3) „Beţişorul verde", articol, Opere complete. 240 TOMA-GEORGE MAIORESCU de vedere al ţăranului patriarhal"1), iar această poziţie de clasă, determina şi o înţelegere deosebită a adevărului. „Critica lui Tolstoi se deosebeşte... prin intensitatea sentimentelor, prin. pasiune, convingere, prospeţime, sinceritate, curaj în tendinţa de „a ajunge până la rădăcină", de a găsi adevărata cauză a calamităţilor care apasă asupra masselor, pentru că critica sa oglindeşte într'adevăr o transformare în concepţia milioanelor de ţărani care abia s'au eliberat de iobăgie şi au văzut că această libertate înseamnă de fapt noile grozăvii ale ruinării, ale morţii prin foamete, ale vieţii fără adăpost, printre „viclenii" orăşeni, etc. Tolstoi oglindeşte atât de just starea lor, încât el însuşi introduce în învăţătura sa naivitatea, înstrăinarea lor de politică, misticismul lor, dorinţa lor de a pleca din lume, „nonviolenţa", blestemele fără putere la adresa capitalismului şi a „puterii banilor". Protestul milioanelor de ţărani şi disperarea lor, — iată ce s'a contopit în învăţătura lui Tolstoi"2). ★ Soarele îşi răsfrângea ultimele sclipiri roşietice pe dantelele brazilor. Stăteam în văiuga „Poruncii vechi", în locul în care Tolstoi căutase cândva „beţişorul verde". Stăteam în faţa mormântului lui Tolstoi. Un mormânt fără placă memorială sau flori. Un mormânt simplu, aşa cum şi l-a dorit Tolstoi. Măreţ prin simplitatea sa. Ca şi viaţa aceluia care-şi doarme în el somn"1 de veci. Stator;...- tăcuţi, înconjuraţi de o linişte solemnă şi sărbătorească. Era sărbătoare în sufletele noastre. Aici, la Iasnaia Poliana, l-am cunoscut, ne-am apropiat de Tolstoi mai mult ca oricând. Ii simţeam inima bătând alături de inimile noastre... 1) „Lenin despre literatură", Ed. P. M. R. 1949, pag. 81 2) „Uniri despre literatură", Ed. P. M, R. 1949, pag. 81-82 AUREL MIHALE JULIUS FUCIK, LUPTĂTOR PENTRU LIBERTATE Şl PACE Numele lui Julius Fucik, eroul naţional al poporului cehoslovac,este astăzi cunoscut în întreaga lume. Marele luptător pentru libertatea poporului cehoslovac, pentru viitorul oamenilor muncii din Cehoslovacia, prieten şi propagator neînfricat al uriaşelor realizări ale Uniunii Sovietice, duşman neîmpăcat al fascismului, a devenit astăzi un simbol măreţ al luptei tuturor popoarelor lumii pentru pace, libertate şi progres. Anul acesta este anul a două aniversări ale lui Julius Fucik: la 23 Februarie s'a aniversat cea de a 50-a aniversare a naşterii salo, iar la 8 Septembrie, s'au împlinit 10 ani dela moartea sa eroică. Copilăria Iui J. Fucik a fost o copilărie grea, ca şi aceea a miilor de copii ai muncitorilor din vechea Cehoslovacie. Tatăl său era muncitor metalurgist. Dela Praga, unde s'a născut la 23 Februarie 1903, J. Fucik aplecat împreună cu familia, după lucru, la Plzen, la uzinele Skoda. Era în perioada monarhiei austro-ungare. Aici, Fucik a avut prilejul să trăiască şi să cunoască viaţa grea a muncitorilor. La 12 ani, micul Julius căra mâncare tatălui său în schimbul de noapte. Tot aici, în 1917, la 14 ani, a trăit uriaşa grevă a muncitorilor uzinelor Skoda. Ororile şi lipsurile războiului trezesc în el împotrivire şi ură. Groaznica explozie dela depozitul de pulbere din Bolcvec, unde au pierit 400 de muncitori, împuşcarea copiilor flămânzi dintr'o periferie a PIzenului (1918), care au vrut să ia pâine dintr'un furgou militar, scumpetea, toate acestea au asupra lui Julius — după mărturisirea Gustei Fucikova — puternice urmări. „Blestem pe acela care a pricinuit acest război şi ne-a pregătit o asemenea scumpete!" — scria Fucik, atunci, într'unul din caietele sale. Mult după asta, în 1938, rcferindu-sc Ia această epocă, scria: „Nu se putea să nu văd cât de nedrept este alcătuită lumea, în care oamenii seloşi de viaţă sunt obligaţi să se omoare unii pe alţii. Şi am început a critica această lume..." Este epoca în care adolescentul Fucik a trăit cu intensitate şi viaţa de mizerie a muncitorilor şi ororile războiului. Mai târziu, ca student, Fucik a lucrat pe un şantier de construcţii de şosele, unde deasemeuea a cunoscut viaţa plină de lipsuri a muncitorilor. Cea mai mare parte a vieţii sale şi-a petrecut-o de fapt în mijlocul muncitorilor, lângă care a trăit şi a luptat. Julius Fucik şi-a legat astfel viaţa cu străşnicie de viaţa clasei muncitoare din Cehoslovacia, de lupta ei şi a Partidului Comunist Cehoslovac, in 1918 este membru al Comitetului muncitoresc studenţesc. In acelaş an, la 1 Mai, participa Ia manifestaţia muncitorilor din Plzen, — iar în 1920, devine, membru al aripei stângi a social-demo- 16 — Viaja Românească 242 AUREL MIHALE craţiei, pentrucă în 1921 să fie membru al Partidului Comunist Cehoslovac. Mult timp după aceea este activist şi redactor al diferitelor ziare şi reviste ale partidului, până când, în timpul războiului, ajunge membru al CC. al Partidului Comunist Cehoslovac — ilegal. Viaţa lui Julius Fucik a fost viaţa unui luptător încercat, neobosit, înflăcărat. După ce termină şcoala reală din Plzen şi apoi facultatea de îilo-sofie la Praga, el este ziarist şi redactor în presa comunistă. Astfel, scrie în revista „Socialistul11, ia parte la conducerea revistei „Avantgarda", colaborează şi conduce săptămânalul politico-cultural „Tvorba" al Partidului Comunist Cehoslovac, iar în 1929 ajunge redactor la „Rude Pravo", când partidul îl trimite în mijlocul minerilor grevişti din Boemia. Aici, J. Fucik scoate revista ilegală „Greva", atât de căutată de poliţie, ia parte la şedinţele comitetului de grevă şi la pichetele de grevă ale minerilor. Unul din momentele cele mai importante ale vieţii lui Fucik a fost călătoria sa în Uniunea Sovietică. In 1930 şi 1934, Fucik pleacă la Moscova, de unde se întoarce plin de entuziasm. începe acum o muncă îndrăzneaţă pentru propagarea adevărului despre Uniunea Sovietică. Scrie nenumărate articole în presă, vorbeşte de sute de ori în adunările muncitorilor, până când este arestat şi condamnat la închisoare. După evenimentele dela Mtlnchen, când valul fascismului se abate cu furie asupra Cehoslovaciei, lupta lui J. Fucik devine şi mai îndârjită. Ca activist al Partidului Comunist Cehoslovac, îşi duce munca cu succes în mijlocul intelectualităţii progresiste şi, fie că se ascunde în ţară sub alt nume, fie că trăieşte la Praga în ilegalitate — schimbându-şi des locuinţa, J. Fucik este acelaş luptător neînfricat pentru cauza partidului şi a poporului cehoslovac. Ultimul an al vieţii sale şi-1 petrece în ghiareie Gestapo-ului, în arestul preventiv din Pankraţ dela Praga. Aici J. Fucik a rezistat şi a luptat până la capăt. Nici teroarea, nici umilinţele, nici schingiuirile şi crudele bestialităţi ale fioroasei poliţii naziste, nu l-au putut înfrânge. Oţelul din care era făcut Fucik era de un fel deosebit, călit în luptele duse de Partidul Comunist Cehoslovac pentru libertatea şi fericirea poporului cehoslovac. Execuţia care a urmat, la 8 Septembrie 1943, Ia Berlin, a pus capăt vieţii lui de luptător neînfricat, dar nu a reuşit să stingă făclia dorului de libertate şi viaţă, pe care în numele poporului cehoslovac, J. Fucik a purtat-o cu. atâta măreţie şi cinste. Viaţa de luptător pentru cauza poporului a lui J. Fucik a fost mereu împletită cu o muncă neobosită pe tărâmul presei şi literaturii. Julius Fucik n'a lăsat în urma sa numai imaginea luminoasă şi pilda unui mare luptător; el a lăsat şi o însemnată operă literară, în care arde flacăra aceloraşi nobile idealuri pentru care a căzut. Fie că este vorba de studiile sale ştiinţifice, de articolele şi cronicele sale, de reportajele sau sguduitoarea sa operă, „Reportaj cu ştreangul de gât" — scrisă în temniţa nazistă, întreaga sa operă este pătrunsă de un puternic spirit de partid, făcând cu strălucire parte din cauza generală a proletariatului cehoslovac, a poporului cehoslovac, a omenirii întregi. Ea oglindeşte măreţia luptei pe care cei mai buni fii ai poporului cehoslovac, comuniştii, şi poporul întreg, au dus-o împotriva robiei fascismului şi a ocupaţiei naziste, pentru libertate şi o viaţă mai bună. încă de mic, J. Fucik avea înclinaţii spre ziaristică şi literatură. La 12 ani devine „redactor" al jurnalului pentru copii „Slavul", care „apărea" într'un caiet şcolar; la 13 ani, în 1916, scoate o nouă „revistă" humoristică, „Gândul vesel", pe care o edita tot într'un caiet, iar Ia 14 ani, alta, „Cehul" — mai mult o cronică literară. Viaţa'de mizerie şi de chin a muncitorilor, greva generală din 1918 a JULIUS FUCIK, LUPTĂTOR PENTRU LIBERTATE ŞI PACE 243 muncitorilor dela uzinele Skoda, îl influenţează adânc. Versurile scrise de el în 1918, dovedesc aceasta: De sas: Dece jos urlă mulţimea'? In ţară-i foame, jale. Nu-i nimic, pentru asta-i leac călăi sau închisoare. De jos: Poate domnii au dreptate'} Dar nouă ne place mai mult râsul decât lacrimile. Credeţi-ne, mult mai bine o să ne simţim Când gâdele o să vă laie capul. încă din aceste versuri se vede că în ele răsună glasul unui luptător împotriva nedreptăţii sociale, împotriva exploatatorilor. El merge de pe acum alături de muncitorii exploataţi, flămânziţi şi umiliţi şi alături de lupta lor a rămas toată viaţa. Adevărata sa activitate ziaristică şi scriitoricească începe însă după 1921. „Am scris multe articole critice, literare şi politice, schiţe şi reportaje, recenzii de teatru" — scrie J. Fucik în testamentul său, destul de simplu. Dar nu trebue uitat că studiile sale ştiinţifice de critică literară, de critică teatrală, reportajele sale, au o mare valoare istorică, ştiinţifică şi literar-artistică. Cea mai mare parte din acestea au fost publicate în „Tvorba" şi în „Rude pravo", iar unele în „Kunen", „Pramen", „Proletcult", „Doba", „Socialist", „Avantgarda" etc. De o mare însemnătate pentru lupta poporului cehoslovac, pentru rezistenţa sa morală în clipele cele mai grele, este cartea „In ţara în care mâine al nostru a şi devenit ieri", care cuprinde reportajele sale din U.R.S.S. Arătând adevărul despre Uniunea Sovietică şi militând pentru el, J. Fucik a pus în faţa poporului cehoslovac imaginea unei vieţi noi pentru care trebue să lupte. O altă carte a sa „Iubim poporul nostru", cuprinde articolele publicate în revistele muncitoreşti şi progresiste din anii 1938—1939 şi articolele ilegale din perioada 1941—1942. Neîntrecută rămâne opera sa „Reportaj cu ştreangul de gât", publicată în 1945. J. Fucik a scris-o, filă cu filă, în închisoarea din Pankraţ. Se poate spune că această carte este scrisă cu sânge din sângele său. In aşteptarea morţii, sfârtecat de durere şi chin, sdro-bit de cele mai crude bestialităţi ale călăilor nazişti, în clipele când puterile nu-i ajungeau decât să răsufle — dar în acelaş timp cu gândul la lupta partidului şi a poporului cehoslovac, la viaţa liberă şi fericită pe care o dorea cu atâta patimă, J. Fucik a scris ultima sa carte, care este — deopotrivă — un înflăcărat testament al său, al celor căzuţi pentru aceeaşi luptă, şi au uriaş act de acuzare al ororilor fascismului. Este cartea unui mare luptător comunist, a unui talentat scriitor devotat ideilor partidului, legat eu străşnicie de popor, de lupta şi năzuinţele lui. 1 * Julius Fucik a fost în acelaş timp un mare admirator, plin de dragoste fierbinte, — al culturii cehe şi aşa a rămas de pe băncile şcoalei până la moartea sa eroică. încă la 13 ani, Fucik cunoştea elegia tiroleză a lui Havlicek. Intre 16—19 ani citeşte şi studiază 220 opere, din ale căror notiţe se vede că scriitorii săi preferaţi erau: Ian Neruda, Svatopluk Cecb, Alois Jirasek, Jîri Wolker, etc. înainte şi după 1938, burghezia cehă ducea o luptă murdară împotriva tfSfr 244 AUREL MIHALE culturii cehoslovace. Ea a căutat să smulgă poporului cehoslovac sprijinul pe care-1 găsea în cultura sa trecută (clasică) şi contemporană. In faţa asupririi sociale şi naţionale, poporul cehoslovac s'a întors cu faţa spre trecutul său glorios, spre cultura sa, izvor viu al rezistenţei şi luptei sale de atunci. Dar critica burgheză a început să pună trecutul într'o lumină falsă, lucru, împotriva căruia s'a ridicat şi a luptat Partidul comunist cehoslovac, cel mai bun păstrător al tradiţiei şi culturii poporului cehoslovac. E momentul când Vasiliev Vaneura începe să scrie „Figuri din istoria poporului ceh", când — în preajma Munchen-ului, — Fucik devine un istoric literar, un luptător pasionat pentru, valorificarea moştenirii culturale cehe. In anii ilegalităţii scrie studiile despre Bozena Neeva, K. Sabina, ,1. Zcyer, care se găsesc astăzi în primele capitole ale cărţii „Iubim poporul nostru". De o mare importanţă sunt articolele scrise despre Ian Neruda, atât de iubit de Julius Fucik, despre care în testamentul său din „Reportaj cu ştreangul de gât" scrie: „ Celui care va scrie în viitor o istorica literaturii, îi las prin testament dragostea mea pentru Ian Neruda. Acesta, este cel mai mare poet al nostru. El scruta viitorul până departe". In articolele sale închinate marilor valori culturale progresiste, ale culturii cehe, J. Fucik a făcut o adevărată critică literară ştiinţifică. înarmat cu. învăţătura leninistă asupra moştenirii culturale, din. timpul cât a stat în Uniunea Sovietică, el a căutat să arate adevăratul conţinut al operelor literare progresiste, apărându-îe de critica burgheză, să descopere nucleul progresist, valabil, elementele valoroase şi noi din operele scriitorilor analizaţi. Făcând observaţii judicioase asupra operelor şi epocii respective, arătând necesitatea unei munci ştiinţifice în aprecierea operelor, apreciere făcută în mod critic de pe poziţia clasei muncitoare şi pentru descoperirea sensului combativ al operei; referiudu-se Ia necesitatea editării exemplare a clasicilor, J. Fucik n'a făcut decât să apere şi să promoveze cultura cehă, după principiul leninist al valorificării moştenirii culturale. întreaga activitate creatoare, ziaristică şi scriitoricească a lui Julius Fucik, lupta lui înflăcărată de comunist, dovedesc o înaltă atitudine marxistă a vieţii şi activităţii sale. Pentru ziariştii şi scriitorii legaţi de popor, luptă-tători pentru îndeplinirea năzuinţelor poporului, viaţa şi opera Iui Fucik constituie o măreaţă şi neîntrecută pildă, demnă de urmat. „Societatea socialistă nu poate trăi fără cultură, spunea Fucik. Cultura însemnează pentru ea o mare forţă vitală, constituie o armă cu care nu luptă împotriva oamenilor, ci pentru om şi împotriva tuturor piedicilor naturii". Iată de ce cere .1. Fucik ziariştilor şi scriitorilor să lupte pentru cauza progresului şi a păcii prin toate mijloacele: presă, literatură, activitate obştească. Ga luptător, J. Fucik preţuia nespus de mult activitatea sa de ziarist. La 1 Mai 1943, când în umbra zidurilor şi grafiilor închisorii dela Pankraţ îşi scrie pe furiş paginile vestitului său „Reportaj cu ştreangul de gât", i. Fucik nu se poate stăpâni să nu strige: „Ural Pentru un minut sunt iarăşi ziaristul comunist, care trece în revistă de 1 Mai, forţele combative ale lumii noi!" Julius Fucik nu şi-a întrerupt nici un moment activitatea sa de ziarist legal sau ilegal, în presa partidului sau în coa muncitorească şi progresistă. In condiţiile grele de după 1938, după interzicerea presei comuniste, el îşi îndeplineşte cu succes sarcina de a scrie în revistele muncitoreşti şi progresiste: „Lumea în imagini", „Albina", „Drumul funcţionarilor particulari", „Libertatea nouă", etc — sub diverse pseudonime. Dela ultimul său articol JULIUS FUCIK, LUPTĂTOR PENTRU LIBERTATE ŞI PACE 245 de polemică din această perioadă: „Despre libertate şi supunere", publicat în „Libertatea nouă" (Martie 1939) - începe, perioada activităţii sale ilegale ca ziarist. In 1939 scrie manifestul ilegal „Scrisoare deschisă adresată ministrului Goebbels" — iar în 1941-42 articolele publicate în „Rude Pravo", „Tabor" „Cesky noviny", „Geska Zâne", în manifeste şi broşuri. Julius Fucik a fost şi un scriitor legat de poporul cehoslovac şi de lupta lui. In 1932, în perioada marilor greve victorioase ale minerilor din Most, care s'au transformat într'o manifestaţie do solidaritate a tuturor oamenilor muncii din Cehoslovacia — fără deosebire de naţionalitate, J. Fucik organizează pe scriitorii progresişti pentru a scrie şi populariza lupta muncitorilor. Toate schiţele şi reportajele sale, portretele, dovedesc grija scriitorului legat de popor de a-şi pune întreaga sa capacitate în slujba luptei şi năzuinţelor poporului. Să ne amintim numai de ultima sa operă, „Reportaj cu ştreangul de gât", de portretele pe care le face în ciclul „Oameni şi marionete" unor tovarăşi de luptă sau unor slujitori câinoşi sau mai puţin aspri ai închisorii, ca „Soţii Jelinek", „Tătucul", „Moş Scorpea", „Flink", „Directorul închisorii", „Samariteanul" etc. Sfârşitul eroic al vieţii sale i-a întrerupt şi munca la romanul pe care-1 începuse în perioada ilegalităţii, scris şi risipit prin locurile pe unde-1 hărţuia poliţia. J. Fucik ne-a lăsat cuvinte minunate şi asupra felului înaintat, marxist, cum înţelegea el menirea scriitorului. In 1938, în articolul „Cum scriitorul devine critic" el spunea: „Citind, am aflat foarte curând că unele cărţi spun adevărul, altele mint, iar unele parcă sunt mute. Am crezut că e de datoria mea să spun că nu trebue să mai existe cărţi care mint sau altele care nu spun nimic. Acest lucru l-am considerat de datoria mea în lupta pe care o duceam pentru o lume mai bună." J. Fucik a acordat o atenţie deosebită şi teatrului, scriind nenumărate cronici teatrale. Studiul său despre Teatrul Naţional, „50 de ani ai Teatrului", scris în 1933, arată felul cum înţelegea menirea teatrului şi a literaturii dramatice. El n'a fost niciodată de acord cu o înregistrare seacă a faptelor. El cerea ca scriitorul, autorul dramatic să fie „făuritorul unei noi mentalităţi", pe care o creiază „în numele unui nou crez" — adică în numele luptei şi năzuinţelor poporului. Care era forţa care a dat ziaristului şi scriitorului-luptător, Julius Fucik, tăria aceasta de neînvins? Ne răspunde însuşi Fucik, când ne vorbeşte de „sala de aşteptare" a arestaţilor comunişti aduşi la interogatoriu: „Camera „400u era o tranşee înaintată cu mult dincolo de primele linii, împresurată din toate părţile de duşmani, expusă unui foc concentric, dar care nicio clipă nu s'a gândit să capituleze. Pe această tranşee flutura steagul roşu, şi aici se manifesta solidaritatea întregului popor, luptând pentru eliberarea sa". Elste vorba deci de o tărie pe care ziaristul şi scriitorul Fucik a găsit-o în forţa de neînfrânt a partidului comunist, în legătura indestructibilă cu poporul şi in măreţia ţelului pentru care lupta, eliberarea poporului, o viaţă mai bună şi mai fericită pentru popor. Ca orice mare luptător comunist. J. Fucik a fost un mare fiu al poporului cehoslovac. Legătura sa cu poporul, cu viaţa şi năzuinţele lui, cu suferinţele şi lupta lui, a fost o legătură sfântă pentru el, până la moarte. J. Fucik a devenit eroul naţional al poporului cehoslovac pentrucă are toate trăsăturile celor mai buni fii ai poporului cehoslovac. El a devenit un simbol al luptei poporului cehoslovac pentru libertate, pentru o cultură naţională, 246 AUREL MIHALE pentru o viaţă mai bună, pe linia marilor săi înaintaşi, luptători înflăcăraţi ca: Hus, Rohac, Kozima, Havlicek. El este un discipol al lui Zdenek Neyedly în lupta pentru valorificarea marilor comori ale culturii trecutului îngropate de burghezia decadentă. El e reprezentantul primei generaţii a intelectualităţii comuniste cehoslovace, care, sub influenţa Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie şi a învăţăturilor leniniste a îmbinat soarta sa cu aceea a clasei muncitoare cehoslovace, cu a avantgărzii acesteia, Partidul Comunist Cehoslovac, cu a poporului cehoslovac. Dragostea sa fierbinte faţă de popor, nu i-au putut-o înfrânge nici teroarea, nici închisorile, nici moartea. In faţa judecătorilor care l-au acuzat de complot împotriva nazismului, el spune: „Am început să activez ilegal pentru a ajuta poporul meu să izgonească pe ocupanţi şi odată cu ei pe trădătorii din guvernul protectoratului". J. Fucik credea cu străşnicie în forţa de neînvins a poporului, în trecutul său glorios. „In perioade grele pentru popor şi Stat, — scrie el în perioada de după 1938, în primul articol legal publicat în „Lumea în imagini", — ne adresam istoriei pentru a sorbi din ea învăţăminte şi întărire. Căutam trecutul poporului nostru pentru a învăţa clin el calea ce ducespre viitor. In adâncul poporului a fost întotdeauna o forţă de neînvins". Şi mai puternică ne apare legătura aceasta indestructibilă cu soarta poporului cehoslovac în manifestul „Scrisoarea deschisă ministrului Goeb-bels" scrisă de Fucik în numele intelectualităţii progresiste cehe: „Şi dacă dumneata, calomniator nemernic ce eşti, crezi că noi, intelectualitatea cehă, avem mai puţină mândrie şi tărie decât poporul ceh din care ne tragem, dacă dumneata îţi închipui că noi ne vom lăsa intimidaţi sau inspiraţi să părăsim poporul şi să trecem de partea, Gestapoului, împotriva poporului, — atunci ascultă răspunsul nostru: Nu, Nu, niciodatâl" Şi într'adevăr, până la moarte, Julius Fucik a fost credincios acestui legământ de a-şi servi cu cinste şi • mândrie poporul pe care atât de mult 1-a iubit. Dar cu aceeaş patimă cu care Fucik a iubit poporul cehoslovac, el a şi urît, de moarte, fascismul. A. fost un neînduplecat duşman al fascismului. Este înfiorător tabloul pe care îl face fascismului, în cartea „Reportaj cu ştreangul de gât". „Mormanele de cadavre cresc mereu. Numărătoarea nu se mai face cu zecile sau cu sulele, ci cu miile. Mirosul de sânge proaspăt gâdilă nările fiarelor bipede... Acum este sărbătoarea lor: solemnitatea măcelului. — Trimit la moarte muncitori, învăţători, ţărani, scriitori şi funcţionari; măcelăresc bărbaţi, femei şi copii; masacrează familii întregi; distrug şi dau foc la sate întregi. Moartea prin glonţ se răspândeşte în toată ţara ca o ciumă şi nu cruţă pe nimeni". La sfârşitul acestui tablou, însă, J. Fucik, luptătorul comunist, se întreabă: „Ce face omul în mijlocul acestor grozăvii?" Şi tot el răspunde, plin de încredere şi forţă: „Trăieşte." J. Fucik ştie însă, că „sute de mii de oameni vor cădea înainte ca cei rămaşi în viaţă să poată spune: am supravieţuit fascismului". Deaceea el este întotdeauna conştient de măreţia luptei sale împotriva fascismului, de însemnătatea jertfei sale: „Dacă aş şti că după mine nu vor mai fi jertfe, scrie el, as merge cu bucurie la moarte, fără să mai întârzii o clipă". Ura sa de moarte împotriva fascismului, J. Fucik nu şi-o ascunde nici în. faţa călăilor săi. Cu. demnitatea şi curajul unui comunist, el strigă judecătorilor nazişti.: „Seniinţa voastră va f i pronunţată acum. Ştiu, sună moartea omului! Sentinţa mea asupra voastră e de mult pronunţată. Ea cuprinde cuvintele scrise cu sângele tuturor oamenilor cinstiţi: Moarte fascismului] Moarte sclaviei imperialistei" Istoria a dovedit că judecata lui 2 . Fucik â fost cea mai JULIUS FUCIK, LUPTĂTOR PENTRU LIBERTATE ŞI PACE 247 dreaptă: fascismul german a fost zdrobit de glorioasele armate sovietice şi poporul cehoslovac a fost eliberat... Tot pe atât cât a urît fascismul, J. Fucik a iubit Uniunea Sovietică, Ţara Socialismului victorios. EI a fost un mare prieten al Uniunii Sovietice. A avut fericirea de a fi de două ori pe pământul sovietic: prima dată, în 1930, când pleacă în mod ilegal, ca membru al unei delegaţii muncitoreşti, iar a doua oară în 193-1, ca corespondent al ziarului „Rude Pravo", — organul P.G.C., când stă doi ani. Julius Fucik mărturiseşte că aceşti ani au fost „cei mai fericiţi din viaţă". Realităţile din Uniunea Sovietică îl impresionaseră adânc. într'o scrisoare către Gusta Fucikova, scrisă în vremea aceea dela Moscova, el spune: „Niciodată nu m'am simţit mai liber... Aici e minunat şi ceeace văd în U.R.S.S. e mult mai mult decât ceeace am îndrăznit, să-mi închipui." Realitatea vie a construirii socialismului, a vieţii oamenilor sovietici, studiul operelor clasicilor marxism-leninismului, experienţa luptei P.C. al U. S., a luptei poporului sovietic, a intelectualităţii şi literaţilor sovietici, — l-a oţelit ca luptător, i-au întărit convingerile sale de comunist şi credinţa în viitor. Acolo a devenit un maestru al foiletonului. Acolo a învăţat să preţuiască valoarea moştenirii culturale a poporului cehoslovac, trecutul său glorios. Acolo a înţeles J. Fucik că un viitor mai bun pentru poporul cehoslovac este indisolubil legat de lupta şi soarta Uniunii Sovietice. Dea ceea a fost un aşa de înflăcărat propagator al adevărului despre U.R.S.S, deaceea s'a ridicat cu atâta tărie împotriva defăimării Uniunii Sovietice şi a minciunilor despre ea. încă Ia Moscova fiind, scrie o serie de corespondenţe pentru „Rude Pravo", răspunzând întrebărilor puse de cititori, reportaje care Ie-a strâns apoi în cartea: „In ţara în care mâine al nostru a şi devenit ieri". — întors în ţară, J. Fucik care ora un minunat povestitor, a început să răspândească adevărul despre U.R.S.S. printre muncitori. A ţinut astfel trei sute şaptezeci de conferinţe într'un singur an Ia adunările muncitorilor, de multe ori „sparte" de poliţie. Pentru aceasta, de fapt, aşi fost arestat şi condamnat. Lupta sa pentru cunoaşterea Uniunii Sovietice de către poporul cehoslovac, a avut o mare însemnătate pentru rezistenţa morală a poporului cehoslovac în clipele cele mai. grele, în lupta sa pentru un viitor mai bun. .1. Fucik a rămas până la moarte acelaş devotat prieten al Uniunii Sovietice. In închisoare fiind, în 1943, de 1 Mai, notează cu încredere pe filele „Reportajului" său: „In acest moment, din turnul Cremlinului bate ora zece... Nu suntem singuri, suntem alături de acei care în clipele acestea cântă voioşi în libertate." Şi într'adevăr, poporul cehoslovac nu a fost singur. Popoarele libere ale Uniunii Sovietice l-au eliberat de sub jugul fascismului şi al exploatării, dându-i putinţa să trăiască într'o viaţă liberă şi fericită pentru care J. Fucik s'a jertfit. ★ J. Fucik a luptat şi a căzut în minte cu imaginea unei Cehoslovacii noi, libere şi fericite. Astăzi, visurile iui J. Fucik s'au realizat. In Cehoslovacia democrat-populară, poporul eliberat, condus de partidul al cărui dârz şi de frunte luptător a fost şi Fucik, Partidul Comunist Cehoslovac,— construeşte socialismul. "Viaţa mai bună pe care el o dorea poporului cehoslovac îşi are deja o temelie de nezdruncinat. J. Fucik n'a căzut degeaba. Viitorul pe care el îl dorea poporului cehoslovac a devenit acum o realitate. „întreaga noastră luptă, declară el în fata judecătorilor, ar pierde sensul, dacă după eliberare ar veni din nou la putere acei care au dus poporul meu la catastrofă, care au jurat credinţă şi au pregătit trădarea ca mult înainte de 1938. 248 AUREL MIHALE Ar fi de neconceput ca aceiaşi politicieni orbiţi să ajungă din nou în fruntea ţării mele. Cu alte cuvinte activitatea mea revoluţionară tindea la cucerirea libertăţii reale pentru popor, pentru pregătirea victoriei viitorului stat socialist cehoslovac'' Eliberat de către Armata Sovietică, condus de P.G.G., poporul cehoslovac îşi construeşto astăzi acest „viitor socialist", aşa cum 1-a dorit Fucik. In Cehoslovacia do astăzi, J. Fucik a devenit tocmai simbolul acestui viitor. El a devenit eroul naţional al poporului ceh. Astăzi, numele lui îl poartă numeroase întreprinderi şi mine de cărbuni, şcoli şi grupuri de pionieri, fabrici şi uzine. C.C. al Uniunii Tineretului Cehoslovac a luat o hotă-rîre referitoare la introducerea insignei Fucik pentru tinerii constructori ai socialismului. Purtătorii acestei insigne trebue să slujească cu devotament idealurile pentru care J. Fucik a luptat. „A purta insigna Fucik, (insignă pe care sunt înscrise cuvintele lui: „Oameni, vcghiaţi!) — spune rezoluţia C.C. al U.T. cehoslovac — înseamnă a-ţi iubi fierbinte patria şi a-ţimanifesta dragostea prin muncă pentru binele ei şi prin hotărîrea de a o apăra, neprecupeţind viaţa". înseamnă „a iubi Uniunea Sovietică şi a ajuta oamenilor muncii din întreaga lume în lupta pentru pace şi socialism". înseamnă, „a iubi viaţa, a crede în viitorul fericit al omenirii şi a lupta pentru el, a fi entuziast, a fi exemplu de abnegaţie, de modestie, cetăţean devotat al patriei democrate populare". Da, 3. Fucik, ar putea fi acuma împăcat: tineretul Cehoslovaciei noi, poporul cehoslovac — condus de P.C.C. — dau viaţă astăzi tocmai acestor năzuinţi, clădindu-şi o viaţă nouă. J. Fucik este, însă, în acelaş timp şi unul dintre fiii şi eroii cei mai iubiţi ai. omenirii. Lupta şi opera sa au de multă vreme un răsunet mondial. Pilda sa de neînfricat luptător împotriva fascismului, alături de popor, pentru libertatea patriei, pentru un. viitor mai bun — pentru ţara sa şi omenirea întreagă — a ziaristului şi scriitorului militant, a rămas nepieritoare. Congresul partizanilor păcii dela Varşovia i-a decernat unul dintre primele premii internaţionale ale luptei pentru pace. J. Fucik a devenit astăzi cunoscut tuturor popoarelor lumii. Este tradus în 55 din limbile pământului, în 126 de ediţii. Popoarele Uniunii Sovietice, popoarele ţărilor de democraţie populară şi toate celelalte popoare au găsit în. lupta şi opera lui. un minunat îndemn. Mulţi scriitori l-au preamărit în opere însemnate, închinate luptei pentru pace. Poetul sovietic Lidarov a scris un poem, iar Burikov, o dramă. Marele poet al Americii Latine, Noruda, 1-a glorificat deasemeni într'un poem, scriitorii indonezieni, îl socotesc deasemenea în fruntea lor, alături de Gorki. J. Fucik a devenit astfel prietenul tuturor oamenilor cinstiţi din lume, al tuturor luptătorilor pentru libertate, pace şi progres. El trăeşte astăzi printre noi. „Ah! prieteni, spune el în „Reportaj cu ştreangul de gât", vă închipuiţi voi cum am trăi dacă ne-ar fi dat să ne mai întâlnim după chinurile acestea? Dacă ne-am întâlni într'o viaţă luminoasă de libertate şi spirit creator? Să trăim şi să vedem cu ochii visul spre care, am năzuit, pentru care mergem acum la moarte! Dar chiar morţi, vom trăi într'o părticică a marii voastre fericiri, căci i-am dăruit noi vieţile noastre". J. Fucik a iubit viaţa, lupta şi fericirea oamenilor. A iubit tot ce era uman. In toiul celor mai sălbatice torturi, când se sbătea în ghiarele morţii, el scrie: „Am iubit viaţa şi rn'arn avântat în luptă pentru ea. V'am iubit pevoi, oamenii. — Toată viata mea am cântat şi nu ştiu ce m'ar putea sili să nu mai cânt, tocmai acum înaintea sfârşitului, când simt viaţa cu o deosebită intensitate". Iar testamentul său, scris în închisoarea dela Pankraţ, se termină din nou cu aceste cuvinte: „Noi am trăit pentru bucurie, pentru bucurie ne-am avântat JULIUS FUCIK. LUPTĂTOR PENTRU LIBERTATE ŞI PACE 249 în luptă, pentru ea murim. Deaceea tristeţea nu trebue niciodată legată de numele nostru". Dragostea deviată, de oameni, de luptă pentru libertate şi progres, pentru pace, pentru un viitor mai bun, acesta este înflăcăratul mesagiu pe care J. Fucik ni l-a lăsat şi pentru care a luptat şi a căzut. Pentru a da viaţă acestor idealuri pe tot întinsul pământului, luptă astăzi milioane de oameni cinstiţi, toate popoarele lumii. „Nădăjduiam... că voi mai trăi liber, ca să muncesc şi să iubesc mult, să cânt şi să cutreer lumea" — iată una dintre cele mai fierbinţi dorinţe ale lui Fucik; pe care călăii fascişti i-au curmat-o odată cu viaţa. J. Fucik no spune şi cum trebue să-i păstrăm amintirea: „Dacă lacrimile vă pot uşura, plângeţi-mă o clipă. Dar nu mă compătimiţi. Am trăit pentru o viaţă plină de bucurii, mor pentru ea şi ar ji nedrept să-mi puneţi pe mormânt îngerul durerii." Este amintirea pe care trebue să o păstrăm unui luptător. Dar J. Fucik ne-a lăsat scris în acelaş timp şi aceste cuvinte: „ Un singur lucru vă cer vouă, celor care veţi supravieţui acestor timpuri: să nu uitaţi. Nu uitaţi nici pe cei buni, nici pe cei răi, nici pe cei care luptă pentru libertate şi pentru fericirea, lor, nici pe cei care vor înrobirea şi moartea lor." Oamenii cinstiţi din lumea întreagă, luptători hotărîţi pentru pace, ştiu acum şi mai. mult, cu încredere sporită în forţele lagărului păcii, că aşa cum spune Fucik,, soarele va străluci, va străluci, şi oamenii vor trăi în lumina razelor lui,, peste tot pământul. Credincioase mesagiului lui Fucik, ele ştiu că nu e forţă care să le înfrângă lupta pentru viitorul însorit al omenirii, că nu le va putea nimeni clinti încrederea pe care o au. în „primăvara anului liber", cum spunea Fucik, în „primăvara popoarelor, a înfrăţirii lor... pentru triumf ullibertăţii, pentru triumful vieţii, pentru victoria celor mai îndrăzneţe năzuinţi ale spiritului omenesc... pentru victoria socialismului!" Pentru aceasta însă, este necesar să nu uităm niciodată ultimele cuvinte ale luptătorului Fucik: „Oameni, veghiaţil"... „Viaţa n'are spectatorii" DISCUŢII petru dumitriu PENTRU LITERATURA LUI 1954 Munca scriitoricească, şi îndeobşte aceea legată de creaţia literară (cum e munca editorului, a redactorului de revistă, a istoricului literaturii) — are o anumită asemănare cu a plugarului. Plugarul asvârle sămânţa în brazdele deschise, cu nobilul său gest milenar, sau invizibil, prin ţevile articulate ale semănătoarei mecanice. Şi după aceea, nu se mai întâmplă multă vreme nimic. Norii trec peste câmp, zile senine şi zile ploioase se succed în mişcarea anotimpurilor — iar seminţele încolţesc în întunericul umed al pământului; dar la anul, iată câmpurile pe care grâul se leagănă ca o mare foarte verde cu luciri albăstrii, şi iată mişcarea greoaie a grânelor de aur în Iunie ! La fel se întâmplă cu iniţierea, îndrumarea şi roadele mişcării literare. Din discuţii, din contactul cu oameni şi fapte, încolţesc cărţi, poeme, articole, ce vor îmbogăţi viaţa noastră literară şi vor da hrană spirituală poporului nostru, peste şase luni sau un an, sau mai mult. într'adevăr, nu numai colectiviştii noştri, ci şi scriitorii, editorii, redactorii de reviste, criticii literari, istoricii literaturii, trebue să are şi să samene din vreme. Mai ales acuma. Nu mai e decât un an până la împlinirea unui deceniu dela 23 August 1944. Zece ani de când poporul nostru a intrat pe făgaşul unor transformări furtunoase. Această pagină din istoria lui e plină de tablouri dramatice, de chipuri eroice, de clipe de neuitat. Şi pagina care se deschide, aceea a viitorului, se vesteşte luminoasă, împodobită cu aurul recoltelor şi cu aurul luminii hidrocentralelor, cu roşul aprins al oţelului topit, cu negrul lucios al diamantului negru din Valea Jiului şi cu chipurile surâzătoare ale oamenilor. In ce măsură sânt înfăţişate în literatura noastră aceste imagini ale trecutului recent, ale prezentului şi ale viitorului? In ce măsură cărţile şi poemele noastre au fost de ajutor în momentele de bătălie şi în perioadele de muncă încordată dela 23 August 1944 şi până azi? In ce măsură ajută literatura noastră la crearea viitorului? Iată câteva întrebări pe care publicul cititor, iubitorii de carte din uzine şi dela sate, învăţătorii, studenţii, profesorii, în deobşte oamenii legaţi de munca pe tărâmul cultural, ni le vor pune, nouă scriitorilor, criticilor, tuturor oamenilor activi în acest domeniu. Există unele realizări, dar publicul aşteaptă mai mult. Cred că trebue I'ENTRU LITERATURA Lui 1054 251 semănat din vreme, pentru ca să ne bucurăm de o recoltă bogată în 1954. Astfel, nu s'a iniţiat încă, după câte ştiu, o piesă de teatru legată de marea cotitură a istoriei noastre. De asemenea, planurile frumoase ale multor scriitori de frunte ai noştri, n'au intrat pe calea împlinirilor. Prozatori de seamă încă n'au început să lucreze ia cărţile cu care vor sărbători cei zece ani dela 23 August 1944. Alături de aspectul creaţiei stă şi acela al valorificării literaturii noastre de până acum. Cred că trebue schiţată măcar în linii mari desvoltarea literaturii noastre în aceşti zece ani de mare importanţă istorică. Scriitorii înşişi au mult de învăţat dintr'o apreciere cuprinzătoare asupra operei lor. Ea i-ar ajuta în desvoltarea lor de mai târziu, i-ar sprijini în lupta împotriva propriilor lor slăbiciuni şi împotriva defectelor altora, în lupta pentru stârpirea a ceeace e cenuşiu şi mediocru din literatura noastră. Există numeroase probleme ce se cer desbătute, probleme legate de înfăţişarea realistă şi curajoasă a vieţii, de întruchiparea eroului zilelor noastre, a figurilor tipice ale vremii; apoi probleme ale limbii literare, ale construcţiei şi conflictului, ale individualităţii poetului liric, în sfârşit probleme ale unor întregi genuri literare, ca acela satiric, sau ale unor specii literare cum e comedia. Nu poate fi încheiată înşiruirea acestor teme ce preocupă pe scriitori şi pe iubitorii de literatură, şi care toate se cer tratate astfel încât la 23 August 1954 ele să alcătuiască un tablou al literaturii noastre, limpede, bine desenat, fără părţi pierdute în umbră. Pe de altă parte, scriitori din cei mai de seamă au cunoscut o desvoltare deosebit de bogată, în ultimii ani. Experienţa artistică cuprinsă în uriaşa operă a lui Mihail Sadoveanu, cristalizată în drumul parcurs dela Şoimii la capodopera care este Nicoarâ Potcoavă, e de un interes extraordinar. Poetul A. Toma şi-a continuat îndelunga şi rodnica trudă literară. Drumul lui Gamil Petrescu, dela dramaturgia sa puternică, originală, dar adesea individualistă şi psihologistă, până la drama Bălcescu, sau dela romane ca Patul lui Procust la romanul Un om între oameni, merită o analiză atentă şi adâncă şi o reliefare a desvoltării creatorului pe linia prozei realiste. E nevoie de un comentariu atent şi judicios al importantei opere a lui Zaharia Stancu, Desculţ, atât de iubită de publicul nostru şi tradusă până azi în numeroase limbi străine. Desvoltarea poeziei lui Mihai Beniuc este de asemenea una din formele concrete pe care le-a luat la noi mişcarea literară spre realismul socialist. Tot astfel, drumul lui Eugen Jebeleanu dela Inimi sub săbii la Bălcescu, sau al lui Geo Bogza dela Ţări de piatră la Meridiane Sovietice, unul, poet al stihurilor, cellalt, poet în proză, tipici amândoi pentru curentul adânc ce determină înfăţişarea de azi a literaturii noastre, şi care a antrenat în şuvoiul său şi creaţia unui Radu Boureanu sau Cicerone Theodorescu. E nevoie de articole critice care să cuprindă desvoltarea unor poeţi ca Dan Deşliu, Maria Banuş, Veronica Porumbacu, Victor Tulbure, Mihu Dragomir, care mai toţi au apărut în literatura noastră în ultimii zece ani. De asemenea, opera atât de originală, de personală, a lui Alexandru Jar, centrată pe sentimente eroice şi dramatismul cel mai ascuţit al vieţii, apoi opera Iui Eusebiu Camilar, discipol al Iui Sadoveanu în privinţa limbii literare, în desvoltarea ei dela mistica Avizuha Ia Negura şi Temelia, unde se vede naşterea agriculturii socialisto. Saltul calitativ făcut de Marin Preda în două etape — dela întâlnirea din pământuri la Ana Roşculeţ, şi de aici la Desfăşurarea, ilustrează şi el drumul unor scriitori din cei mai activi. 252 PETRU DUM1TRIU Cât de pasionantă ar fi urmărirea desvoltării dramaturgilor noştri cei mai însemnaţi: Mihail Davidoglu, dela misticul şi stufosul Omul din Ceatal până la piesele despre mineri şi motalurgişti, jucate în ultimii ani,—Aurel Baranga, dela Bal în Făgădău la reuşita comedie Mielul turbat, discutată recent la Uniunea Scriitorilor; şi nu e mai puţin interesantă creaţia dramatică a unor scriitori ca Lucia Demetrius, Laurenţiu Ruîga, Maria Banuş. Atâtea lucrări, ale unor scriitori foarte numeroşi, fiecare cu felul său personal de a descrie viaţa, — şi să nu uităm interesul pe care-1 prezintă aici specificul naţional, în opera remarcabilă a unor scriitori ca Nagy Istvan, Asztalos Istvan, Horvath Imre şi alţii — dau o imagine complexă şi colorată a vieţii patriei noastre, îndeosebi în ultimii zece ani; din examinarea ei reies învăţăminte preţioase pentru desvoltarea ulterioară a literaturii noastre — şi poate că şi învăţăminte de viaţă, pentru generaţiile viitoare ale poporului nostru. „Viaţa Românească" poate cuprinde un anumit sector al acestei sarcini ce stă în faţa scriitorilor, criticilor şi istoricilor literari şi va începe încă din numărul 10, să publice articole şi studii pe această temă foarte largă: „Pe drumul realismului socialist". Ea face apel la criticii literari şi istoricii literaturii, în deosebi Ia scriitori ca acad. G. Căiinescu, acad. Camil Petrescu, prof. I. Vitner, N. Ignat, Traian Şelmaru, N. Moraru, S. Fărcăşan, Ovid S. Grohmălniceanu, Paul Georgescu, N. Tertuliau, etc., să colaboreze cât mai activ la această muncă de apreciere, de analiză şi de valorificare a unei perioade deosebit de interesante din desvoltarea literaturii noastre. Şi această muncă nu e decât o latură a vastei sarcini de a pune în lumină materialul stufos şi învălmăşit al literaturii noastre din ultimele decenii. Căci cei zece ani de luptă pentru realismul socialist în literatura noastră au fost precedaţi, de un sfert de veac de luptă pentru impunerea şi uneori pentru salvarea tradiţiei realiste în literatura noastră. Măsura în care opera lui Rebreanu reprezintă un bun cultural al poporului nostru, merită să fie discutată. Contribuţia realistă, uneori numai parţială şi imperfectă, dar viguroasă, a unor romancieri ca de pildă Cezar Petrescu, Ion Marin Sado-veanu şi Camil Petrescu, a unor dramaturgi ca acelaş Camil Petrescu şi Mihail Sebastian, părţile realiste ale operei unor artişti ca Matei Caragiale sau Tudor Arghezi — iată numai câteva din problemele valorificării literaturii noastre dintre cele două războaie, una din. cele mai 'bogate şi mai interesante literaturi din această parte a Europei. Poate că înseşi scriitorii şi istoricii literaturii şi cu atât mai mult publicul, nu cunosc deplin bogăţia, culoarea, valoarea artistică, socială şi istorică a literaturii noastre din ultimii zece ani, şi a celei din sfertul de veac dinainte de 23 August 1944. Credem că e datoria noastră de a încerca să aruncăm lumină asupra acestor două perioade ale literaturii noastre, şi, în măsura mijloacelor sale, revista Uniunii Scriitorilor din R.P.R. va încerca, începând din numerele viitoare, şi în mod continuu, să facă faţă acestei sarcini de cinste. Ea aştaptă şi solicită colaborarea celor mai de seamă scriitori, critici şi istorici literari, în slujba cauzei, nobile a literaturii scrise despre şi pentru poporul nostru. TEORIE ŞI CRITICĂ MI 11 AI GA FI ŢA O TEMA IMPORTANTA ÎN NUVELELE UNUI SCRIITOR TÂNĂR In paginile „Scrisului Bănăţean" şi de curând in „Viaţa Românească", s'a impus treptat atenţiei cititorilor un nume nou de tânăr prozator, autor de nuvele şi schiţe construite cu multă îndemânare. Este vorba de Mircea Şerbănescu, a cărui recentă nuvelă „Biruinţa" apare şi în volum la E.S.P.L.A. Creaţia sa de până acum, din almanahul timişorean şi din „Viaţa Românească", precum şi puţinele nuvele publicate mai demult în „Flacăra" („Cabina de Sablaj") etc, prezintă o caracteristică ce trebuie subliniată şi promovată: Mircea Şerbănescu se îndreaptă cu precădere spre aspecte din viaţa muncitorilor industriali, cceace-1 face să aducă în nuvelele şi schiţele sale probleme dintre cele mai importante ale vieţii noastre sociale, aspecte capabile să genereze o literatură de valoare. Astfel, din scrierile sale, pe care le cunoaştem până în prezent, numai nuvela „Marvele" („Scrisul Bănăţean", nr.4, 1951) abordează o temă din viaţa satelor: aducerea animalelor de muncă la grajdul comun al gospodăriei colective. Toate celelalte vorbesc despre problemele oamenilor din fabrici. Chiar şi în schiţele „Cravata roşie din flori de mac" („Scrisul Bănăţean", Nr. 2, 1950) şi „Florile do liliac din parcul nostru" (Id., Nr. 1, 1953), schiţe al căror personagiu principal este copilul Tică — chiar şi aici autorul aduce aspecte din viaţa unui copil de muncitor a cărui psihologie, comportare, sunt influenţate direct de morala muncitorului de tip nou. Subliniind această trăsătură a scrisului lui Mircea Şerbănescu, trebue să relevăm faptul că nuvelele şi schiţele tânărului prozator timişorean arată odată mai mult că tematica vieţii muncitorului din industrie, încă insuficient prezentă în literatura noastră, poate fi cu adâncime şi cu forţă artistică tratată în nuvele şi schiţe. A existat şi mai există încă între scriitori, mai ales printre cei mai tineri, părerea greşită că, dată fiind complexitatea şi amploarea problemelor care se pun muncitorului din industrie, dată fiind importanţa acestui sector în desvoltarea către socialism a ţării noastre — schiţa, nuvela de întindere mai mică sau sceneta într'un singur act n'ar fi capabile să oglindească viaţa muncitorului industrial, să zugrăvească chipuri de stahanovişti, etc. Dacă am face o mică operaţie aritmetică, pentru a vedea ce tematică abordează schiţele apărute până acum, am vedea că cele mai multe se îndreaptă către lumea şi problemele satului sau că se ocupă de demascarea birocratismului. Evident că nu e rău, ba chiar e bine să avem reprezentate aceste teme în literatură, — cât mai bogat — dar nu e bine, ba chiar c rău, ca acest lucru să se producă din cauza unei înţelegeri greşite a capacităţii diferitelor specii literare de a oglindi artistic, adânc, viaţa, din cauza subaprecierii unui sector atât de important al vieţii statului nostru în drum spre socialism. 254 MIHAI CAPITA Asl-i'el încât scrierile lui Mircea Şerbănescu pot fi date ca exemplu acelora dintre tinerii scriitorii care încă mai. socot că fiecare temă are specia sa literară proprie, sau care subapreciază importanţa problemelor care se pun oamenilor din industrie. Trebuie să relevăm totodată şi faptul că, abordând aspecte din viaţa de azi a muncitorilor din industrie, Mircea Şerbănescu se dovedeşte un bun cunoscător al vieţii acestui sector, un spirit pătrunzător şi un observator atent al sufletului oamenilor pe care-şi propune să-i zugrăvească. Adăugând la toate acestea talentul, care nu numai că nu-i lipseşte, dar se dovedeşte dela lucrare la lucrare că e un talent viguros, promiţător de realizări tot mai valoroase, putem afirma cu bucurie că literatura noastră numără încă o forţă scriitoricească tânără, capabilă să depună eforturi şi să obţină succese în oglindirea artistică a dramului actual al poporului nostru. Tocmai aceste lucruri îl fac pe cititor să privească desvoltarea ulterioară a lui Mircea Şerbănescu plin de încrederea că acest tânăr mânuitor de condei va putea rezolva în chip fericit şi cât mai repede unele probleme care îi sunt încă nelămurite sau insuficient de clare şi frânează încă scrisul său, ştirbind din forţa realistă a nuvelelor şi schiţelor sale. In N-ral 3 al „Scrisului Bănăţean", apărut acum aproape trei ani, Mircea Şerbănescu semna nuvela „Casă nouă", povestea unei fete dela sat, care, venită la oraş din cauza lipsurilor şi mizeriei, se angajează la cantina unui. şantier de construcţii, apoi devine zidăriţă şi începe să privească plină de optimism viaţa, aşteptând ziua când se va putea muta şi ea într'una din. casele pe care le construeşte pentru muncitori. Chipurile de muncitori care apar aici sunt dintre acele pe care autorul le va mai relua în nuvelele şi schiţele sale, ulterior, pentru a le da realizări din ce în ce mai complexe. Astfel, un destin întrucâtva asemănător, în problematica lui generală, cu al Ancăi, eroina principală din „Casă nouă", are Florica din „Cea mai frumoasă zi" („Scrisul Bănăţean", Nr. 5, 1950). Este tot o fată dela sat, fostă slugă la diferiţi stăpâni, muncitoare la o fabrică de ghiaţă şi apoi la una de chibrituri. Florica va vedea împlinin-du-i-se visul pe care Anca abea îndrăzneşte să-1 aibă: acela de a-şi avea un cuib al ei, curat, îngrijit, mobilat cu gust, în care să-şi aştepte cu drag logodnicul sau. soţul. Drumul Ancăi şi al Floricăi sugerează cu claritate, prin episoadele prinse cu îndemânare de autor, că partidul nostru sprijină pe oamenii muncii şi-i conduce către o viaţă fericită, către o bunăstare materială mereu crescândă. Cele două fete, care trăiseră în condiţii inumane, ajung să aibă un nivel de trai omenesc şi în continuă creştere. Actualitatea acestei preocupări a autorului este evidentă; faptul că a sesizat şia reliefat în nuvelele sale tendinţa firească a oamenilor de a trăi mai bine, de a se putea bucura mai din plin de tot ce le oferă o viaţă liberă, — precum şi că acesta este scopul politicii partidului, — dovedesc că autorul, ştie să se orienteze bine în problemele vieţii. Acelaş lucru îl încearcă şi în „Biruinţa", nuvela sa recentă şi cu o problematică mult mai largă; din păcate însă, acest aspect — ridicarea nivelului de trai— este realizat la un nivel inferior celorlalte nuvele anterioare. Paginile în care este redată viaţa de familie a lui Pârva, sau mersul la teatru al lui Veselinov aveau, pare-se, scopul să pună cititorului în faţă imaginea traiului îndestulat pe care-1 au muncitorii fruntaşi, felul cum ei îşi pot satisface, datorită venitului muncii lor, cerinţele materiale şi spirituale. Numai că, de data aceasta, paginile respective sunt simple intercalări, nelegate de restul acţiunii şi ca atare îi apare cititorului „aţa albă" cu care ele sunt cusute în mod nepotrivit în pânza acţiunii. Autorul opreşte cursul, principal al faptelor, în momente alese la întâmplare şi ne poartă acasă la Pârva, pe care-1 scoate la plimbare cu soţia şi copiii, pentru a admira natura. Evident că muncitorii se şi plimbă, ba chiar cu familia lor, dar felul în care autorul introduce aceste două episoade între celelalte, face să apară — nu că între viaţa din uzină şi cea de acasă a lui Pârva există o continuitate, o îmbinare, ci că familia reprezintă pentru el un domeniu 17 O TEMĂ IMPORTANTĂ IN NUVELELE UNUI SCRIITOR TÂNĂR 2,55 izolat, rupt de restul vieţii sale. Astfel, în loc să ne sugereze viaţa bogată pe care o duce un muncitor cu o conştiinţă înaintată, multilateralitatea planurilor pe care ea se desfăşoară, — autorul n'a isbutit să no arate decât că eroul său duce un fel de „viaţă dublă": una a sa, la fabrică, alta cu întreaga sa familie. Adăugăm că paginile închinate „celeilalte" vieţi — de, după ora ieşirii din fabrică — sunt pentru autor prilejul unor visuri de viitor destul de artificial introduse în textul lucrării sale. Se pare că monopolul visului îl deţine pentru Pârva, viaţa de acasă, după cum pentru alt personagiu al nuvelei, — Ostoia dela Sfatul Popular, — îl deţine viaţa dela birou. Autorul utilizează aici în mod cu totul schematic, un fel vechi al unor scriitori de a înţelege viziunea viitorului, ca trăsătură a .realismului socialist. In numeroase nuvele apărute acum doi, trei ani, unele personagii erau puse să se oprească netam-nesam în cursul acţiunii, adesea în momente dintre cele mai dramatice — şi să facă o visătorie ieftină: cum va arăta uzina peste câţiva ani, cum vor arăta ogoarele, satele, ţara, peste câţiva ani, etc. Un tânăr autor a mers atât de departe, încât într'o nuvelă a sa, personagiul era pus să se gândească la astfel de lucruri într'un moment care reclama cu totul altă comportare: eroul era atacat de doi chiaburi, unul îi ţinea cuţitul în piept, altul securea la tâmplă, cerându-i să-şi. trădeze tovarăşii, să treacă de partea chiaburilor. Ce făcea în acest timp eroicul preşedinte de comitet provizoriu, din nuvelă? Se gândea şi cum să scape din situaţie, dar mai ales „visa" la viitor: cum va arăta satul, câmpul peste câţiva ani, când se vor face nişte lucrări de irigare, etc. — adică „asigura", în concepţia autorului, trăsătura roman-tic-revoluţionară a realismului socialist în nuvela respectivă. Cam în acest fel, desigur nu cu stridenţa de mai sus, procedează Pârva şi Ostoia din „Biruinţa" lui Mircea Şerbănescu, primul visând cu precădere despre viitorul copiilor săi, celălalt despre viitorul atelierului mecanic orăşenesc. Evident că n'avem nici dreptul, nici intenţia do a-i răpi lui Pârva sau lui Ostoia dreptul să viseze, — cu condiţia ca acest vis să nu fie „lipit" în mod artificial, ci să reprezinte manifestarea firească şi concretă a tendinţei generale de desvol-tare a faptelor, pe care o vădeşte nuvela. Dar Ostoia visează la viitorul atelierului, despre a cărei creştere povesteşte nuvela „Biruinţa", în momentul când nu prea avea un temei s'o facă — adică atunci când atelierul mergea prost şi nu se vedeau deloc semnele vreunei îmbunătăţiri posibile. In aceste împrejurări, visul activistului dela sfat apare ca un fel de scuză a inerţiei lui. Pe de altă parte, visele lui Pârva sunt reale, dar plasate de autor în interiorul unor episoade care n'au nimic comun cu acţiunea principală, al cărui erou principal este Pârva însuşi. Visul pare în acest caz pentru personagiu un refugiu în viaţa sa şi nu o împlinire, o lărgire a vieţii sale. In ambele cazuri, suntem în faţa unor plasări nepotrivite ale momentului când cele două personagii „visează". Consecinţa artistică a acestei nepotriviri este că peste pasagiile respective, relative la Pârva, cititorul e tentat să sară pur şi simplu, nesimţindu-le nevoia şi rostul, iar Ostoia apare discreditat: chipul lui stăruieşte mult timp în mintea cititorului, ca al unui om cam rupt de problemele reale, un fel nou de gură cască, clin aceia care se prăpădesc dc dorul a ceeace va fi, dar nu se preocupă de ceeace este, şi ca atare sunt incapabili de o activitate bună, plină de realizări. Revenind la nuvela „Casă nonă", trebuie să spunem că apar aici şi alte personagii pe care autorul le reia şi în alte scrieri, pe trepte diferite ale desvoltării lor. Astfel, problema lui Ţepeneag, elementul anarhic dar cu multe posibilităţi de a deveni un tânăr organizat, fruntaş în muncă, cu o conştiinţă înaintată, reapare în „Biruinţa", în personagiul Sava Cucuruz şi chiar în Marinescu. Ţepeneag căzuse în patima beţiei, de care-1 lecuieşte bătrânul meşter Mitache, cu care prilej acesta păşeşte el însuşi pe o cale nouă, aceea a încrederii în forţele tinere, care se ridică. Plin de toate păcatele, Ţepeneag dovedeşte totuşi că în el există un fond sănătos care poate fi salvat. Ceeace se şi întâmplă, atunci când bătrânul meşter îi arată încredere. 256 MIHAI GAFIŢA In Sava Cucuruz, acest tânăr plin do vervă, cunoscător bun al meseriei, putem bănui pe un Ţepeneag ajuns la o maturitate de gândire, eliberat de înapoierile care-i măcinau şi-i iroseau tinereţea. Ceeace era consecvenţă în patimă la Ţepeneag, se transformă în pasiunea muncii la Sava, în dorinţa de a se depăşi mereu pe sine însuşi. Autorul pune faţă în faţă în nuvela „Biruinţa", pe Sava cu alt tânăr, Marinescu, dcasemenea bun meşteşugar, dar la caro se manifestă încă uşurătăfile şi greşelile lui Ţepeneag. Astfel, de exemplu, Marinescu e vorbăreţ ca un pierde-vavă, ca unui care vorbeşte ca să nu tacă, spunând vrute şi nevrute, mai multe role decât bune, pe când limbuţia lui Sava isvorăşte din dorinţa de a comunica mereu cu oamenii, din necesitatea de a-i simţi, mereu alături, de a învăţa dela ei şi de a le transmite concluziile sale. Tocmai deaccea, în nuvelă Sava rămâne permanent un element pozitiv, către care Pârva se îndreaptă totdeauna cu încredere, pe câtă vreme Marinescu poate fi bănuit chiar de complicitate Ia sabotaj, atunci când inginerul duşman Grozdea făpluieşte asemenea fapte. Autorul subliniază el însuşi, în finalul nuvelei, pericolul ca un tânăr ca Marinescu să fie obiectul preocupării duşmanului, pentru a-1 atrage de partea sa. „Uite un om pe care aş fi putut să-l folosesc foarte bine", gândeşte Grozdea. Păcat că autorul nu s'a oprit aici. Pentru a arăta că „lupta do clasă nu s'a sfârşit" şi a justifica afirmaţiile ulterioare ale lui Veselinov că „duşmanul nu e doborî l definitiv", că „el se mai xvărcoleşte," etc — autorul îl pune pe Grozdea să gândească în continuare despre Marinescu: „Un chiabur cure a aoul moară în Gorf, şi care s'a îngropat pe-aici, pe unde na-l cunoaşte nimeni... şlie şi singur ce are de făcui". Activitatea anterioară a lui Marinescu nu arată însă prin nimic că el ar avea vreun gând duşmănos. Mai degrabă el nu a parcurs întreg procesul Iui Sava Cucuruz şi, ca atare, pe anumite trepte alo acestui proces poate să cadă — conştient sau inconştient, temporar sau definitiv — în mreaja duşmanului. Se manifestă, în acest final al nuvelei „Biruinţa", una din slăbiciunile de care şi alţi autori, mai ales tineri, dau dovadă uneori: pentru a arăta că lupta nu s'a sfârşit, că împotriviri mai există chiar după ce principalul, sau principalii eroi negativi au fost făcuţi inofensivi, ei iau un personagiu, până atunci şters, al scrierii lor şi-1 învestesc ad-hoc ca purtător al peceţii de duşman de clasă. Iar când nu au la îndemână un asemenea personagiu, ei introduc unul, pur şi simplu, pentru a putea justifica fraza că lupta continuă (adesea se spune chiar: cu mai multă îndârjire), că duşmanul nu e cu totul răpus. Acest lucru îl fac, de exemplu, Ştefan Andrei în „Noul oraş" sau Dumitru Mircea în. „Pâine albă". De acest lucru n'a scăpat, cum sc vede, nici Mircea Şerbănescu, în a cărui nuvelă, în mod practic, lupta cu duşmanul pare să înceteze, din momentul arestării inginerului Grozdea, a contabilului (fost ofiţer) Nicolau şi a complicei lor Minodora, zisă şi Alice. Mircea Şerbănescu are deci de observat pe viitor, în creaţia sa, ca personagiile să fie prezentate în mod consecvent, ca fiecare acţiune, fiecare gest, să fie conforme cu perspectiva generală asupra personagiilor, cu ideia lor de bază. Din acest punct de vedere, personagiul Mesecian, directorul, atelierului orăşenesc din nuvela „Biruinţa", poate fi luat ca exemplu pentru creaţia prozatorului timişorean. Fost muncitor, destoinic şi activ, Mesecian a meritat la un moment dat să fie numit director al unei întreprinderi de stat, al atelierului care avea să asigure buna funcţionare a morilor săteşti din raion. Cum se comportă însă în această nouă funcţie, el, care a suferit enorm în trecut, căruia doi copii i-au murit din cauza lipsurilor şi. a condiţiilor neomeneşti de trai din timpul burgheziei? In mod just a arătat autorul atitudinea lui Mesecian după ce e numit director, în concordanţă cu întreaga sa comportare. Mereu jignit, umilit, el doreşte cu aprindere altă viaţă, iar când o obţine, când i se deschid noi perspective, el nu se străduieşte să fie mereu mat la nivelul noilor cerinţe, ci în el biruie elementul lumpen-proletar care-1 caracterizase o vreme. El pierde simţul proporţiilor, devine un gură-cască, se rupe de masse şi capătă o ideie cu totul falsă despre sine; se crede nepreţuit, atoatecunoscător, se crede O TEMĂ IMPORTANTĂ IN NUVELELE UNUI SCRIITOR TÂNĂR 257 centrul lumii şi nu vede că e dus de nas de duşmanul care-i speculează la maximum naivitatea şi lipsa de nivel ideologic. In aceste condiţii, bunele lui intenţii sunt cu uşurinţă întoarse pe dos, pentrucă nu se desvoltă pe o cale justă. Mesecian vrea să-şi apere familia, care suferise — dar în loc să facă acest lucru în mod just, principial, adică legându-o mereu mai strâns de viaţa nouă, care numai ea ajută oamenilor şi-i susţine, — el procedează conform îngâmfării sale şi cere ca fata sa, Florica, să părăsească locul unde muncea, pretinzându-i acelaş lucru şi soţiei. Aceasta rezistă presiunilor soţului; fala însă, ruptă de singura forţă care-o putea salva — viaţa nouă a patriei — alunecă în mrejele lui Grozdea şi se pierde, victimă directă u orbirii tatălui ei. Mesecian vrea cu bună intenţie să asigure un trai ridicat oamenilor, dar el procedează conform nonei sale linii, care-1 duce la prăbuşire. El începe nu cu ceeace era firesc să înceapă: cu. întărirea şi desvoltarea atelierului pc care-1 conduce şi care are o importanţă mare atât în creşterea câştigului muncitorilor din atelier, cât şi în ridicarea nivelului de trai general al populaţiei, (asigurarea pâinii) — în loc să facă aceasta, Mesecian începe prin a-şi amenaja biroul departe de atelier, în oraş, imagine grăitoare a însăşi ruperii sale de masse, a aristocratizării sale, a pierderii simţului de clasă. De aici până la dorinţa de a frecventa „lumea bună" a lui Grozdea şi de a fi iubit de frumoasa Alice, e un singur pas, pe care îngâmfatul director îl şi parcurge cu uşurinţă. Autorul arată că în mijlocul acestei lumi, Mesecian nu se simte bine, că nu-şi vede rostul între „foştii" procurori, ofiţeri, avocaţi, între care Grozdea însă se simte la el acasă. Faptul că el nu simte lumea aceasta ca fiind a lui, ne dovedeşte că, în fundul sufletului său, Mesecian a rămas cinstit, că el comite greşeli grave, dar că el poate fi trezit la un moment dat şi întors pe o cale justă. Lucru care se şi petrece, dar cu preţul unor mari depresiuni sufleteşti pentru el: fostul muncitor se întoarce în producţie, pentru a conduce un camion — el care s'a dovedit incapabil de încrederea de a conduce o întreprindere — şi-i moare fata, necinstită de Grozdea — al treilea copil pe care fol burghezia i-1 ucide. Că Mesecian» mai arc de luptat pentru a parcurge procesul de limpezire, este clar în finalul nuvelei, unde autorul subliniază că eroul încă nu-şi dă seama pe deplin de răspunderile sale în toate cele întâmplate, dc faptul că el însuşi a deschis drum nenorocirilor caic l-au lovit, ci se mai crede încă victimă — fie numai şi a duşmanului de clasă. Destinul lui Mesecian este un puternic îndemn la vigilenţă pentru oamenii muncii şi dovedeşte cât de dăunătoare este atitudinea de gură-cască, îngâmfarea. Duşmanul le foloseşte la maximum pentru a lovi în bună starea poporului. Autorul ar fi putut întări aici cu mult folos pentru nuvelă şi pentru cititor, prezentarea consecinţelor pe care le are în raion orbirea lui Mesecian, sugerând de exemplu proasta funcţionare a morilor, din cauză că atelierul condus de îngâmfatul director nu isbutea să se ridice la nivelul cerut de necesităţi, să facă faţă reparaţiilor curente. In felul acesta, însuşi obiectivul pentru care se bat Nicolau, Grozdea şi Alice ar fi apărut mai clar cititorului, i-ar fi arătat pe aceştia mai odioşi decât sunt în realitate. Aşa cum se prezintă în nuvela „Biruinţa", ei par în bună măsură a urmări sabotajul de dragul sabotajului, sau acţionează în'virtutea unei porniri, instinctive de a se pune deacurmczişul. După cum acelaş obiectiv era necesar să apară cu mai multă claritate ca scop al muncii colectivului din atelierul mecanic în frunte cu Pârva, şi chiar lui Ostoia, să determine eforturile lor de a pune cât mai repede lucrurile la punct pentru a intra în activitate cu toată capacitatea de producţie a atelierului. Evident că, dacă acest lucru ar fi apărut mai clar, dacă do exemplu din partea morilor veneau cererile către atelier şi colectivului de muncitori i se puneau probleme arzătoare de rezolvat urgent, — în acest caz, conflictul însuşi ar ii câştigat în intensitate şi eroismul muncitorilor ar fi apărut cititorilor în mod reliefat. Ar fi reieşit atunci cu ascuţime că lupta se duce pentru ridicarea nivelului de trai. a) populaţiei, că orbirea 17 — Viaţa Românească 258 MI HAI GAFIŢA lui Mesecian, duşmănia lui Grozdea şi a celorlalţi, lovesc direct în bunăstarea oamenilor muncii. Aşa cum e în nuvelă, acest lucru e doar sugerat prin câteva replici ici şi colo, care-1 lasă pe cititor mai mult să bănuiască decât să vadă proporţiile consecinţelor pe care le au inactivitatea lui Mesecian şi. activitatea distructivă a clicii Grozdea-Nicolau-Alice. Se observă aşa dar, în nuvela „Biruinţa" o creştere a posibilităţilor autorului de a reda viaţa, a adâncimii în punerea problemelor şi în redarea oamenilor. Lucrul acesta se vădeşte şi în redarea duşmanului, a clementului înapoiat, reacţionar, precum şi în zugrăvirea elementului înaintat, purtător al noului. Toate personagiile analizate până aici — şi Anca şi Ţepeneag din „Casă nouă", Florica din „Cea mai frumoasă zi", Rusalin din „Marvele" şi o serie de personagii din „Biruinţa", — sunt personagii în transformare, sau care vor parcurge acest proces abea dela terminarea nuvelei, cum e cazul lui Mesecian, despre care nu ne rămâne nicio îndoială că se va redresa, în urma ajutorului pe care i-1 va da colectivul, şi a unui serios examen autocritic, pe care fondul sufletesc cinstit al fostului director ni-1 arată posibil. Este cazul să discutăm mai pe larg felul cum realizează Mircea Şerbănescu chipul omului înaintat, al aceluia care în nuvelă nu parcurge un proces de transformare ci, la începutul acţiunii el e un. om cu o conştiinţă înaintată, un om al socialismului, care determină sau influenţează celelalte procese, soarta oamenilor despre care povesteşte autorul. Pentru aceasta, ne vom opri. la Dumitraş, din „Casă nouă" şi mai ales la Pârva din „Biruinţa", primul fiind de fapt abea schiţa celuilalt, promisiunea pe care o făcea cu patru ani în urmă un tânăr scriitor, de a reda în scrierile sale un. chip de muncitor înaintat. Discutând aceste personagii, avem de fapt în faţă şi o reprezentare concretă a drumului străbătut de autor în trei ani de activitate literară. Împrejurările în caro îi. apare cititorului Dumitraş din nuvela „Casă nouă" ar putea fi de natura să contureze un caracter. Dumitraş nu e însă un. astfel de personagiu, cu toate eforturile autorului de a-1 „apăra" şi de a-1 arăta ca pe un om cât mai pozitiv. Un exemplu e elocvent pentru felul cum autorul caută cu tot dinadinsul, prin simple artificii, — care nu izbutesc să contureze oameni — să-1 redea pe Dumitraş ca un veritabil „secretar de partid". Una din ramurile conflictului acestei nuvele îl are în centru pe Mitache, meşter bătrân, care are părerile lui, învechite, cu privire la creşterea cadrelor. In două discuţii, la interval de trei săptămâni, Dumitraş îi lămureşte problema creşterii cadrelor şi necesităţii unei noi metode de muncă. In a doua discuţie, împotrivirea firească a lui Mitache, om bătrân, la înoiri cu care nu era obişnuit, trezeşte în Dumitraş o reacţie pe care autorul o socoafe foarte nimerită: violenţa. „In acest timp, scrie autorul, în inima lui Dumitraş creştea o mânie. Prea era încăpăţânat bătrânul ăsta şi prea se purta totdeauna blând cu el /" lată deci că Dumitraş schimbă foaia: el se ridică înpicioare şi-i spune cuviolenţăbă-trânului vorbe grele (păcat că o face cam lozincard, aşa cum îi stă bine numai unui secretar schematic!), pentruca tot el să-1 avertizeze pe Mitache că se poartă rău, când acesta se arată uluit, descumpănit de ieşirea secretarului. „Nu-mi place cum vorbeşti, decretează Dumitraş. Un tovarăş bun nu. poale arunca asemenea cuvinte]"... De fapt, cel care n'ar fi trebuit să arunce asemenea cuvinte e tocmai Dumitraş, pe care însă autorul îl absolvă cu mărinimie, fiindcă unui secretar de partid i. se „tolerează" toate, la el apare ca metodă de lămurire ceeaco la un tovarăş de rând se cheamă nepricepere de-a se purta cu oamenii. Autorul merge mai departe pe această pantă şi. arată că, în această împrejurare, cel care ar fi trebuit să se stăpânească, să netezească asperităţile, era neapărat Mitache. „Discuţia alunecase pe o pantă furtunoasă, dar Mitache nu-şi dădu seama". Cel care era firesc să-şi dea seama era tocmai Dumitraş. Scena arată deci foarte limpede că vinovat de furtuna izbucnită, autorul îl scoate pe Mitache, deşi secretarul fusese cel care-o iscase. împrejurarea ni se pare concludentă pentru felul cum concep uneori unii autori pe secretarul de partid O TEMĂ IMPORTANTĂ IN NUVELELE UNUI SCRIITOR TÂNĂR 259 şi în general eroii pozitivi, atribuindu-le din afară, eu nemiluita, calităţi (uneori chiar forţând adevărul, ca mai sus) şi în orice caz tratându-i cu unităţi de măsură diferite faţă de cele utilizate la celelalte personagii ale lucrării. Astfel de împrejurări mai sunt în nuvela „Casă nouă". Dacă la acestea mai adăugăm şi faptul că Dumitraş nu poate vorbi decât în formule seci şi solemne („acolo sunt oameni care depăşesc normele, aplică metode noi, numai să grăbească construcţia lumii pe care o visăm ca toţii şi care"...ele, etc); că lui i se dă mereu dreptate, chiar când n'arc de fapt — atunci suntem în faţa unui şir de şabloane, comune la mulţi scriitori, mai ales tineri, utilizate în conturarea eroului pozitiv. Trebuie să arătăm, prin contrast, că alte personagii ale nuvelei sunt zugrăvite cu mult mai multă îndemânare, dovedind tocmai talentul pe care încă în 1950 arăta că-1 are Mircea Şerbănescu. De exemplu, la numai două pagini de scena amintită, dintre Dumitraş şi Mitache, avem o altă scenă, de astădată între oameni care nu sunt secretari, adică între Mitache şi Ţepeneag. Intrând în cârciumă unde spera să-şi găsească o iluzorie alinare necazurilor de tot felul, între care şi frământările cauzate do cearta cu Dumitraş, Mitache dă acolo peste Ţepeneag, care-i face semne de prietenie şi-şi permite să-1 trateze cu familiaritate, ca pe unul din aceeaşi categorie cu el, de vreme ce intră în cârciumă. „Ascultă, mă, mticosule, pe mine să nu mă iei oşnl" i-o reteză scurt bătrânul, restabilind şi prin izbucnire, şi prin cuvintele întrebuinţate, şi prin promptitudinea ripostei, distanţa între un meşter şi un element ca Ţepeneag — la această dată încă stăpânit de toate metehnele. Readus pe pământ din sferele închipuirii în care plutise o clipă când crezuse că-i cazul să se bată pe umeri cu bătrânul, Ţepeneag devine pe loc ce era: un beţiv şi un descompus. Vorbele lui, atitudinea, amestecul ideilor în. care una reapare cu stăruinţă: că o strivit do durere şi amar, (când de fapt Ia mijloc nu. o decât patima beţiei) — toate trădează şi.starea în care sc află, dar şi caracterul lui. Şirul de lamentări, („Azi mă doare mai al dracu' ca oricând" sau „stai jos puţin şi ascullă-rnă, poate dumneata o să mă înţelegi", etc), faptul că-şi povesteşte cu mare amănunţime „cazul", pe care bănuim că 1-a mai spus tuturor muşteriilor pe care i-a putut pescui prin local, felul cum exagerează şi se crede urgisitul pământului, acestea ajută Ia întregirea imaginii omului. Cititorului îi e limpede că Mitache nu e atent decât cu o ureche la tot ce-i descântă Ţepeneag, pe când cealaltă îi e aplecată asupra propriilor frământări, care i se par infinit mai importante decât pretinsa dramă a tânărului neînţeles. Fără îndoială, dacă acesta n'ar fi pornit el întâi cu spovedania, ar fi făcut acelaş lucru Mitache, cu ceeace-1 durea pe el. Tocmai deaceea, bătrânul nu e foarte interesat, ba chiar e iritat, lucru care reiese cu putere din reacţia violentă pe care o are când cârciumarul se adresează dulceag cu „tovarăşelule". „Mă, nu poci cuvintele că le Irăznescl— sare bătrânul. S'aude'i Ce, nu ti-e ruşine'-!" In continuare, Mitache arc prilejul să măsoare distanţa într e el şi Ţepeneag, să-şi dea seama de superioritatea sa asupra acestuia şi e bucurors că el jiu s'a dat în spectacol, că deci are prilejul să-şi arate priceperea la oameni. Toate acestea reies din soluţiile pe care i le indică tânărului din comportarea pe care i-o recomandă şi în care nu ne e greu să recunoaştem că meşterul dă de fapt răspuns şi propriilor sale nedumeriri şi căutări. In mod firesc, scena ni-1 arată pe Mitache câştigând prestigiu în proprii săi ochi, — şi în ochii cititorului care e convins de începutul de cotitură pe carc-1 parcurge bătrânul, precum şi de schimbarea pe care el o va determina în soarta lui Ţepeneag. Iată cum o scenă, construită cu mullă îndemânare şi sensibilitate, în care oamenii sunt zugrăviţi omeneşte, cu atitudini şi reacţii fireşti, specifice fiecăruia, o asemenea scenă relevă foarte bine caractere, e capabilă să ne redea oameni vii, complecşi. Lucru care nu l-am. putut spune despre felul cum e redat Dumitraş. Se poate spune însă cu toată hotărî rea chiar şi după o singură scenă ca aceasta, că încă la această nuvelă de debut Mircea Şerbănescu vădea talent în zugrăvirea oamenilor care parcurgeau procese de 17* 260 MIHAI transformare, dar că avea greutăţi serioase în zugrăvirea eroilor celor mai înaintaţi. Fără a pretinde că prozatorul timişorean a câştigat tot ce avea de câştigat în ce priveşte experienţa aceasta, trebuie sa spunem că Pârva din. „.Biruinţa" este realizat la nivel cu mult . superior lui. Dumitraş, precum şi lui Stoian din schiţa cu acelaş nume (Almanahul „Scrisul Bănăţean" Nr. 6-7, 1952). înţelegând cu totul greşit problema vieţii complexe a eroilor, autorul şi-a risipit personagiul într'o serie de sterile frământări, a căror cauză rămâne neclară cititorului. Lovit puternic de psihologism., chipul lui Stoian reprezintă o pată întunecată a scrisului lui Mircea jperbă-nescu. In redarea personagiului Pârva însă, Mircea Şerbănescu a utilizat cele mai bune resurse ale scrisului său de până acum şi, — cu toate că redarea lui nu-i lipsită de slăbiciuni, din care unele au si fost pomenite — putem afirma că personagiul Pârva este o realizare de merit a nuvelisticii noastre. Lucrul trebuie subliniat cu atât mai mult, cu cât este o sarcină de onoare a scriitorilor noştri de a oglindi în scrierile lor chipuri de muncitori înaintaţi. Eroul nuvelei „Biruinţa" este unul din aceştia. Obiectivul pe care Pârva urmăreşte să-1 atingă, este cel care stătea în faţa personagiilor pozitive ale nuvelei: întărirea şi desvoltarea atelierului mecanic orăşenesc, în aşa fol încât — se spune în câteva locuri — el să asigure buna funcţionare a morilor din împrejurimi. Suntem, astfel situaţi într'un punct important al complexelor şi multilateralelor legături care asigură alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare. Autorul a adâncit perspectiva asupra satului, lucru pe care putea şi era necesar să-1 facă, aşa cum am subliniat şi mai sus, nu prin introducerea vreunor capitole a căror acţiune să se petreacă la sat, în vreo gospodărie colectivă, —• ci prin reliefarea acelor probleme pe care colectivul atelierului e conştient că trebuie să le rezolve pentru a-şi îndeplini misiunea carc-i revine în cadrul ajutorului reciproc şi al alianţei de interese între sat şi oraş. Ceeace pune însă autorul în primul rând în fala GAFIŢA colectivului de muncitori, e mai puţin satisfacerea nevoilor cărora e dator să le facă faţă atelierul mecanic, şi mai mult necesitatea lărgirii lui la proporţiile unei uzini. Nu apare însă destul de limpede în nuvelă pentru ce e nevoie dc această lărgire, căci, în decursul acţiunii oamenii nu au de făcut fată unor sarcini specifice atelierului — respectiv nu vedem., dc exemplu, că vin mai multe cereri dc separaţii decât poate face atelierul — ci unora asemănătoare oricărei alte uzini din tară. Aceasta lasă într'o măsură un fel dc ceaţă asupra preocupărilor şi scopurilor pe care le urmăresc oamenii. Scopul şi sarcinile atelierului se desvăiuie indirect, şi anume mai ales din spusele duşmanilor, care încearcă să-1 frâneze sau să-1 desfiinţeze, tocmai pentru a lovi în interesele alianţei, în bunul trai al populaţiei. Cu această rezervă pe care trebuie s'o facem dela început asupra clarităţii obiectivului pentru atingerea căruia luptă personagiile pozitive ale nuvel.ei„Biruinţa", trebuie să spunem că autorul s'a orientat just axând acţiunea nuvelei pe procesul de întărire şi desvoitare a atelierului de reparaţii, deci pe un element concret al problemei generale şi foarte cuprinzătoare care este asigurarea irnui trai mereu mai bun oamenilor muncii. Urmărirea unui proces asigură nuvelei o anumită unitate în ce priveşte acţiunea, conflictul se desemnează cu deosebită claritate, tocmai prin poziţia personagiilor faţă de obiectivul care trebuie atins la sfârşitul procesului respectiv. Unele personagii vor sprijini procesul, vor contribui la rezolvarea lui cât mai rapidă şi în cât mai bune condiţii — altele vor încerca să-1 întârzie, sau chiar să-1 împiedice. Problema pe care o urmăreşte autorul prin grupul de muncitori trimişi dela o fabrică bine organizată pentru a contribui la ridicarea unei unităţi care are mare nevoie de ajutor, a mai. fost tratată în literatura noastră, de exemplu în romanul lui I. Călugăru, „Oţel şi Pâine". Prin însuşi faptul că oameni ca Pârva, Lăiţă Cebzan, Sava Cucuruz, Magyary, etc, sunt trimişi, să asigure transformarea unor oameni, întărirea unei întreprinderi, ei capătă un explicabil prestigiu în fala O TEMĂ IMPORTANTĂ IN NUVELELE UNUI SCRIITOR TÂNĂR 261 cititorilor care-i socotesc din capul locului drept oameni înaintaţi. Echipa venită la atelierul mecanic va trebui deci, ca în cursul acţiunii să fie prezentată de autor în astfel do împrejurări, rezolvând asemenea fapte, încât să justifice aşteptările cititorului. Fără să neglijeze restul echipei, Mircea Şerbănescu şi-a concentrat atenţia în special asupra lui Pârva, pe care-1 vom. urmări dealungul nuvelei descoperind şi. lichidând cauzele care menţineau atelierul într'o stare înapoiată. Autorul a construit nuvela în aşa fel, încât perspectiva asupra faptelor este aceea a lui Pârva, dând prin aceasta cititorului posibilitatea să ia contact cu realităţile oglindite prin ceeace vede un. om cu conştiinţă înaintată, un. om al socialismului: nemulţumirile şi satisfacţiile cititorului vor fi dela început cele ale unui personagiu care vede clar şi ştie să meargă adânc, în miezul faptelor. Chiar dela primele pagini, începem să ne dăm seama de lâncezeala care domneşte la atelier şi în birouri, din felul cum Pârva e lăsat să aştepte în biroul lui Mesecian, din felul cum funcţionarii vorbesc despre nepăsătorul director, din. convorbirea lui cu acesta, precum şi din prima întâlnire cu oamenii atelierului. Tot aici, din gândurile personagiului cu privire la stările de lucruri pe care le întâlneşte, începem să-1 vedem pe Pârva ca pe un om energic, hotărât să-şi. ducă munca până la capăt şi. înţelegem că stările rele vor fi curmate. Căpătăm astfel încredere şi dragoste faţă de vrednicul muncitor şi-i urmărim cu interes. Mircea Şerbănescu a ales cu iscusinţă episoadele pentru a sugera şi reliefa din capul locului intensitatea ciocnirii care va avea loc în nuvelă. In trei momente consecutive, el ni-1 arată pe Pârva întâl-nindu-se cu principalele verigi care puteau să aibă un rol în. frânarea sau desvoltarea atelierului. — respectiv în împiedecarea sau rezolvarea sarcinei care-i stătea lui în faţă: cu conducerea administrativă, reprezentată prin Mesecian, cu Ostoia dela Sfatul Popular, cu colectivul de muncitori şi cu conducătorul lor tehnic, inginerul Grozdea. In mod firesc, Pârva caută să afle de unde porneşte ceeace o rău ca să poată alege apoi direcţia loviturii. Rând pe rând. else convinge că Sfatul, puterea de Stat, îl va ajuta şi că nici până acum nu s'a dat înlături să sprijine atelierul; el îşi dă seama că deşi muncitorii din atelier au unele nemulţumiri, şi sunt cuprinşi şi ci de delăsarea generală, totuşi nu ei sunt cauza stagnării. Se vede asta din primul moment chiar, când ei pornesc cu entuziasm la treabă, bucuroşi că pot să-şi pună în valoare capacităţile de muncă. Pârva înţelege că Mesecian arc o mare răspundere în tot ce s'a întâmplat. Rămâne să se mai întâlnească şi cu Grozdea, faţă de care Pârva simte duşmănie încă înainte de a-1 cunoaşte, şi pe bună dreptate! Muncitorul îşi dă seama că un bun conducător tehnic ar fi putut să rezolve de mult problemele atelierului, care nu erau deosebit de grele. El aşteptă astfel să dea ochi cu Grozdea, aproape pentru a-1 demasca. Cititorul aşteaptă deci cu înfrigurare confruntarea. Această înfrigurare creşte din clipa în care-1 cunoaştem şi pe inginer, pe care-! vedem înconjurat de cele mai dubioase elemente şi ţinându-1 pe director în mreaja sa, alimentându-i vanitatea pentru a-şi asigura murdarole-i scopuri. Scena din. casa lui Grozdea, mieroasa gudurare a acestuia pe lângă Mesecian, apoi beţia care se încinge, şi izbucnirea do ură a inginerului când se îmbată, pregătesc pe cititor pentru confruntarea de a doua zi dintre cei doi oameni care se conturează de pe acum ca principali reprezentanţi ai celor două lumi aflate în conflict: Pârva şi Grozdea. Mai mult decât atât, înţelegem că inginerul e şi el neliniştit de această înfruntare care nu poate întârzia, şi regretă faptul de a-şi. fi dat în petec Ia beţie. Prefăcân-du-se a uita injuriile scăpate inconştient şi trecându-le pe seama beţiei, el merge mai departe cugudurarea pe lângă director, faţă de care încearcă să discrediteze echipa de muncitori venită, pentru a şi-1 face pe Mesecian un aliat şi a-şi consolida poziţia, serios ameninţată. Grozdea se dovedeşte deci un duşman, perfid şi periculos, căruia un om slab înarmat ca Mesecian nu i-a putut rezista nici câteva zile. 262 MIHAI GAFIŢA Tocmai fiind prezentate astfel stările de lucruri, îi apare cititorului cât. de grea este sarcina lui Pârva. Această sarcină devine şi mai grea, din moment ce întrevederea Pârva-Grozdea, începută ca o ciocnire, se transformă în bună înţelegere. Dându-şi seama că are în faţă un adversar puternic, Grozdea renunţă la orice ifose, părăseşte intenţia de a-1 pune la respect pe muncitor şi caută să-şi facă din el un binevoitor. Pârva cade în cursă; el îl absolvă pe Grozdea de suspiciuni şi toată atenţia sa se îndreaptă asupra lui Mesecian, care acum e complect derutat de schimbarea tacticii inginerului său. Această bruscă schimbare de greutate a centrului luptei, e de natură să sporească dramatismul conflictului şi să arate cât de rafinate sunt procedeele duşmanului. Dacă pe Grozdea cititorul îl urăşte din ce în ce mai mult, dacă pentru Mesecian simte un dispreţ amestecat cu compătimire, — în schimb pe Pârva începe să-1 privească plin de grijă şi criticându-1 cu ascuţime pentru felul cum s'a lăsat înşelat de inginer. lată cum, încă din primele pagini ale lucrării, autorul cucereşte interesul cititorului, printr'o isbutită prezentare a forţelor în luptă şi a conflictului de o mare ascuţime. Treptat, acţiunea desvăluie felul cum Pârvaîncepe săînţeleagă lucrurile, să rupă vălul cu care Grozdea isbutise să-1 înfăşure. In jurul lui. Grozdea, iţele se strâng tot mai mult, pe măsură ce atelierul înaintează şi colectivul se întăreşte. O serie întreagă de fapte se adună, marcând tocmai această înaintare: închegarea vieţii de organizaţie de partid, al cărei secretar e ales în mod firesc, Pârva; criticarea ascuţită a lui Mesecian; mutarea birourilor alături de atelier, ale cărui clădiri şi secţii cresc pe zi ce trece, etc. Pe măsură ce lucrurile se îndreaptă, pe aceeaşi măsură Grozdea devine nervos, îşi pierde capul şi face greşeli, scăpând din mână firele, pe care până atunci le ţinea foarte strâns. Avem în această schimbare a raportului de forţe, o plastică imagine a ofensivei socialismului, care mătură şi nimiceşte din calea sa resturi ale trecutei orânduiri, cum sunt Grozdea, Nicolau şi Alice. Păcat că autorul n'a stăruit mai atent asupra unor momente deosebit de importante pentru soarta eroilor săi. Mircea Şerbănescu nu are încă o experienţă suficientă în redarea dramatismului unor situaţii, peste care n'ar trebui să treacă cu atâta uşurinţă. Astfel, de exemplu, la un moment dat, grupul Grozdea-Nicolau-Alrce înţeleg că nu mai pot frâna construcţiile noi care merg într'un ritm rapid — şi atunci ei recurg la o cale care nu poate să nu aducă, măcar unuia din ei, sfârşitul: ei stabilesc un alt sistem de salarizare, care loveşte direct în muncitori, sperând să-i facă pe aceştia să părăsească atelierul. E o măsură extremă, despre lipsa de durată a căreia ei nu pot să nu fie conştienţi. Nu se poate să nu le fie clar că muncitorii în frunte cu Pârva — chiar dacă unii ar fi plecat eventual din atelier pentru o vreme — vor reacţiona şi vor lupta pentru reintroducerea salarizării în acord, singura justă în această împrejurare. Şi dacă Grozdea-Nicolau iau această măsură, deşi îşi dădeau seama de ineficacitatea ei, o fac numai pentru a câştiga timp, sperând că prietenii lor de peste hotare vor isbuti să-i salveze, fie şi deslănţnind războiul. Situaţia e deci încordată, autorul putea realiza pagini de mare intensitate zugrăvind-o, prin ecourile ei în conştiinţa personagiilor sale. Totuşi, în nuvelă lucrurile se petrec uşor, neted, lânced. Unii muncitori mai comentează câte ceva, alţii tac, abea dacă un glas răzleţ, repede înăbuşit, încearcă să schiţeze o luare de atitudine. Autorul pare a nu-şi da seama de gravitatea momentului şi trece nepăsător pe lângă el, spre nemulţumirea cititorului, căruia nici măcar nu-i e clar cum s'a rezolvat situaţia. Neinsistând asupra acestui moment, autorul nu poate justifica suficient nici fuga lui Nicolau din birou. Contabilul pare să se fi speriat de propria-i umbră, căci nimic nu-i ameninţa liniştea, de vreme ce muncitorii par a primi eu resemnare sau nepăsare măsura abuzivă a administraţiei. La fel de puţin motivată, la fel de repede expediată apare înlocuirea lui Mesecian prin Veselrnov la conducerea atelierului, iar mai spre sfârşitul nuvelei, felul în care se trădează Grozdea e dea-dreptul prostesc: trimis la Minister pentru O TEMĂ IMPORTANTĂ IN NUVELELE UNUI SCRIITOR TÂNĂR 263 a obţine o aprobare, el se întoarce, minţind că n'a putut-o obţine şi prezentând o hâ rtie falsificată de el. E greu de crezut că Groidea nu-şi putea închipui că atelierul va reveni cu insistenţe sau cerând explicaţii, mai ales că cererea colectivului de a introduce o anumită inovaţie foarte utilă, era în mod vădit necesară şi justă. Nuvela scade astfel în intensitate prin această lipsă de grijă în motivarea adâncă a faptelor personagiilor. Se vădeşte aici o lipsă mai generală a scrisului lui Mircea Şerbănescu şi anume faptul că el pare a-şi pierde suflul în urma câte unui efort mai mare. întregi momente dramatice sunt astfel ratate, prin lipsa de adâncime a prezentării. Lucrul se vedea încă din nuvela „Casa nouă", din „Cea mai frumoasă zi" ca şi din „Marvele". In prima, de exemplu, momente foarte importante erau pur şi simplu sărite de autor şi înlocuite prin relatări ca: „Trei săptămâni au trecut în felul acesta". Cele trei săptămâni erau de fapt cele mai importante pentru soarta personagiilor, pentrucă în interiorul acestor săptămâni se petrec procese care schimbă soarta personagiilor, le îndreaptă pe un nou drum: meşterul Mitache îşi schimbă atitudinea faţă de Anca, o primeşte în echipa sa, menţinând-o însă la munci în care nu se putea califica, aceasta în schimb „fură" din ochi meseria, etc. Iată fapte marcând momente esenţiale în rezolvarea conflictului, peste care însă autorul frece în şapte cuvinte. In „Biruinţa", situaţia e ceva mai bună, faptele respective sunt menţionate, însă atât de în treacăt, încât nu schimbă rezultatul general şi anume nemulţumirea cititorului faţă de felul cum autorul neglijează ceeace ar trebui să reliefeze cu multă putere. Situaţii similare întâlnim şi în „Marvele", — unde procese sufleteşti foarte dramatice, sau împrejurări şi schimbări esenţiale pentru soarta personagiilor, sunt redate astfel: ,,Mărgărit... se sfătuia îndelung cu Rusalin, care era acum secretarul organizaţiei de partid din gospodărie". Dar când şi cum s'a produs înlocuirea fostului secretar, un gură-cască, prin Rusalin, cum a primit acesta, ce sarcini noi i se puneau organizaţiei — despre toate acestea nu aflăm. Autorul consideră ca fiind un fapt obişnuit, neesenţial, înlocuirea unui secretar de organizaţie într'un sat în care chiaburii isbutesc să paralizeze un timp înfiinţarea gospodăriei colective. Aceste deficienţe de construcţie provin, fără îndoială, dintr'un mod greşit de a privi viaţa, de a acorda însemnătate sau de a trece mai uşor cu vederea asupra unora sau altora din faptele alese spre tratare — şi nu pot fi rezolvate decât printr'o atentă observare şi adâncită înţelegere a desvoltării vieţii în ţara noastră. Este clar că din cauza acestor slăbiciuni de compoziţie, înseşi chipurile eroilor centrali, chipurile de muncitori ca Dumitraş („Casă nouă"), Mărgărit, organizatorul de partid („Marvele") — apar palide, fiind lipsite de posibilitatea de a acţiona în acele împrejurări în care cititorul e convins că ei au avut un rol esenţial, şi care ar fi pus clar în lumină trăsăturile caracterului lor. Dumitraş e prezentat schematic, iar Mărgărit apare în bună măsură ca un ascet, duhovnic (tocmai pentrucă el intervine în acţiune mai ales dând sfaturi şi mai puţin acţionând). Cât despre Pârva, caree prezentat în acţiune mai mult decât ceilalţi, dar la care tocmai episoade esenţiale sunt prezentate simplist, autorul a simţit nevoia să-1 urmărească şi în alte situaţii şi atunci a ales acele paşnice şi incolore momente în sânul familiei unde, alături de visătoria de slabă calitate, eroul nu mai prezintă nimic interesant. Aceste slăbiciuni în construirea personagiilor şi faptelor scad fără îndoială din forţa mesagiului pe care autorul a intenţionat să-1 transmită. Cu toate acestea, cititorul îşi poate face o ideie în general justă despre calităţile şi caracterul acestui muncitor înaintat, mai ales din acele situaţii şi episoade în care este prezentat Pârva faţă cu alţi oameni înaintaţi din nuvela sa. Plin de grijă faţă de tovarăşii săi, el se îndreaptă cu dragoste şi cu tact faţă de Veselinov, de exemplu. Intre Vesclinov şi Pârva putea să se nască o anumită situaţie încordată, datorită faptului că Pârva vine în atelier să ocupe o demnitate .şi un post care s'ar fi cuvenit, pentru 264 Ml HAI GAFIŢA unele motive, primului: Veselinov era vechi în atelier, avea si el o bună pregătire tehnică, etc. El se putea crede, prin urmare oarecum pus în umbră prin venirea echipei do muncitori, ceeace-i putea aduce nemulţumiri care să-1 depărteze chiar de ceilalţi membri ai colectivului. Numai priceperea lui Pârva de a-1 mobiliza pe Veselinov şi pe ceilalţi, risipeşte chiar dela început orice nori de neînţelegere între manei to rii vechi ai atelierului şi noii veniţi. In mod firesc, datorită spiritului său de iniţiativă, plivirii sale cuprinzătoare, adâncimii înţelegerii sale, Pârva îşi câştigă prestigiu, şi dragoste din partea tuturor muncitorilor, pe care isbuteşte din bun început să-i închege într'un colectiv unit şi puternic. Este motivul pentru care uneltirile lui Grozdea nu pot prinde decât cu mare greutate şi parţial. Fapte ca acestea îl indică în mod necesar pe Pârva ca secretar al organizaţiei, de Partid din atelier. In cursul acţiunii, Veselinov se dosvoltă sub îndrumarea directă a lui Pârva care ştie să-i pună în lumină calităţile. Episoadele care marchează această desvoltare ni-l arată pe Pârva şi ca pe un bun conducător alături de faptul că e un bun cunoscător al oamenilor, şi totodată un tehnician model. Forţa lui Pârva a reieşit, după cum am văzut, şi din raporturile cu grupul, duşmanului de clasă, chiar dacă cu. unii din. ei Pârva vine mai puţin. în legătură — Nico-iau — iar cu alţii, deloc — Alice. Totuşi, şi destinele acestora sunt influenţate de acţiunile muncitorului. Superioritatea comportării acestuia în toate domeniile, faţă de comportarea altor personagii, autorul a ţinut s'o facă vizibilă şi pe altă calo: prin prezentarea vieţii de familie. In familia lui. Mesecian domneşte descompunerea, care a atins pe fostul director al atelierului: fata duce o viaţă ascunsă, îndreptată direct către pierzanie, iar soţia e violentă şi nervoasă; el însuşi e retras faţă de ele. in general, sub o formă sau alta, dinfr'un motiv sau altul, familia lui Mesecian este nefericită. La fel, dar într'un mod. încă mai grav, se prezintă situaţia şi cu lumea lui Grozdea — Nicolau-Alice. Logodnică a lui Nicolau, Alice are legături făţişe şi cu Grozdea şi, probabil, cu alţii; ea e vândută pur şi simplu (cu voia ei, desigur, şi. cu aprobarea logodnicului ei) lui Mesecian, pentru a-i adormi eventualele sclipiri de vigilenţă. Fundamental opusă acestora, familia lui. Pârva apare legată de o puternică dragoste şi preţuire reciprocă. Dacă autorul isbutea să lege organic în cadrul acţiunii episoadele respective, fără îndoială că ele ar fi contribuit intens la sporirea valorii artistice şi ca atare educative a personagiului. Chiar aşa însă, este vizibilă pentru cititor deosebirea pe care o sesizează autorul între drumul de viitor al familiei lui Pârva şi al celei a lui Mesecian. Pe când copiii lui Pârva au dreptul şi îndrăzneala să se gândească plini de încredere la destinul lor, să dorească să devină ingineri, etc, — în acelaş timp. fata lui Mesecian moare, el însuşi e lipsii de orice căldură pe care i-ar da-o o familie înţelegătoare şi iubitoare. Desechilibrul. lui moral şi drama lui, sunt sporite încă de lipsa vieţii de familie. Putem conchide deci, pe baza acestora, că figura lui Pârva, caracterul lui, cele mai multe din evenimentele vieţii lui, aşa cum reies din nu/ela „Biruinţa" sunt clemente valoroase în conturarea chipului muncitorului înaintat şi vădesc posibilităţile reale ale autorului dea contura în viitor astfel de chipuri mereu mai isbutife. El poate — şi e necesar să folosească cu mai mult folos în scrierile sale mijloacele şi posibilităţile pe care i le oferă limba, pentru a caraetc-toriza personagiile. Trebue spus că, excepţie făcând anumite cuvinte spuse de unele personagii aflate în anumite stări (Ţepeneag, în perioada când e în prada beţiei, Mesecian când e îngâmfat), autorul nu se preocupă să caracterizeze şi să diferenţieze pcrso.nagiile şi prin felul cum vorbesc. Este limpede că în realitate un Mesecian se manifestă şi prin vorbire altfel decât Veselinov sau Pârva, după cum este neîndoios că un Grozdea nu vorbeşte exact în acelaş fel ca pionierul, fiul lui Pârva. Şi fiindcă am ajuns la acest capitol trebue să amintim că, dacă Mircea Şerbănescu a caracterizat cu justeţe reacţiile copilului, felul lui de a se purta, în personagiul Tică din „Cravata roşie cu flori, de mac" O TEMĂ IMPORTANTĂ IN NUVELELE UNUI SCRIITOR TÂNĂR 265 şi în „Florile din parcul nostru", trebue spus că limbagiul utilizat de acest copil aparţine mai mult unui om matur decât unui „pui de om", care n'a împlinit încă zece ani. Capitolul limbii literare a personagiilor, faţă de a căror vorbire Mircea Şerbănescu manifestă încă o atitudine egală, atribuindu-le doar un limbaj rece, sec, corect, — neţinând suficient seama de mediul, pregătirea, atitudinea lor, — este un capitol care trebue să-i reţină mai mult atenţia în viitor. ★ Reiese din toate cele spuse până acum că Mircea Şerbănescu este un tânăr prozator, care mai are mult de câştigat în ce priveşte oglindirea veridică a vieţii, — dar în acelaş timp că el a şi obţinut însemnate succese pe acest drum, pe care nuvela „Biruinţa" este, în multe privinţe, o biruinţă a autorului. Scriitorul abordează cu curaj, rnai ales teme din viaţa oamenilor din industrie şi dovedeşte o bună cunoaştere — deşi încă incompletă — a psihologiei şi atitudinii acestor oameni faţă de problemele vieţii noi din ţara noastră. Chipul lui Pârva este, din acest punct de vedere, o realizare de merit, care se încadrează între bunele realizări ale nuvelisticii noastre şi care vestesc posibilitatea unor noi succese încă mai importante ale autorului. Este ceeace aşteaptă cu. încredere cititorii dela Mircea Şerbănescu. eugen campus PENTRU EXPRESIVITATEA CHIPURILOR LITERARE Dintre multiplele probleme care se pun cu ascuţime scriitorilor noştri în lumina raportului de activitate al Comitetului Central al P. C. (b) al U. R. S. S. la Congresul al XlX-lea, voim să ne oprim în acest articol numai asupra uneia: necesitatea de a lupta împotriva unei oglindiri palide, cenuşii a realităţii. In expunerea sa, tovarăşul G. M. Ma-lencov arăta că marile succese obţinute nu trebuie să ducă niciodată la nesocotirea lipsurilor existente încă. Dimpotrivă, aceste succese obligă să se scoată la iveală cu curaj şi fermitate, toate piedicile ce stau în calea desvolfării literaturii realist-socialiste, pentru a putea porni neîntârziat Sa înlăturarea lor. In ceeace priveşte ţara noastră, este evident că, dacă ne putem mândri şi în domeniul literaturii ca şi în celelalte domenii, cu victorii însemnate, ea nu izbuteşte încă să creieze tipuri artistice la înălţimea eroilor din realitate. Viaţa din patria noastră — această viaţă de o nesfârşită bogăţie şi complexitate, tumultuoasă şi eroică, plină de dramatism— apare adesea zugrăvită „în culori şterse şi monotone". Cititorul nou din patria noastră respinge cu hotărîro „ceeace e palid, lipsit de idei, fals". S'au întipărit adânc în inima oamenilor muncii, emoţionându-i şi mobilizându-i în luptă, eroi ca Mitrea Cocor sau Lazăr dela Rusca, Remeş („Minerii din Maramureş"), llie Barbu („Desfăşurarea"), Nicoară Potcoavă, Bălcescu sau Buznea („Pentru fericirea poporului"). Toţi aceştia, precum şi atâţia alţi eroi din lucrările lirice, epice sau dramatice alo scriitorilor noştri de frunte— sunt oameni vii, puternic conturaţi, care prin trăsăturile lor concrete desvăluie esenţa forţei sociale respective, sunt adevărate tipuri, literare, imagini, artistice puternice şi convingătoare. Se mai scriu însă şi astăzi lucrări cenuşii, monotone, care năpădesc redacţiile revistelor şi editurilor, lucrări pe care redacţiile le resping în. marea lor majoritate, dar dintre care unele isbutesc totuşi să se strecoare prin filtrul insuficient al unei critici neprincipiale şi ajung astfel să vadă lumina tiparului. Semnificativ este faptul că tocmai eroii cei mai înaintaţi, — comuniştii — şi în deosebi activiştii din posturi de răspundere — sunt adeseori figuri relativ palide, sleise. Lipsite de acea bogăţie şi complexitate sufletească, de acea personalitate puternică de o incontestabilă superioritate morală, ce caracterizează pe comunişti în realitate, personagiile acestea sunt neconvingătoaro. Scriitorul respectiv simte, ştie că prezenţa lor în desfăşurarea acţiunii este necesară; aşa este în viaţă, aşa trebuie să apară şi în opera literară. Dar aceste personagii rămân adesea simple prezenţe abstracte, în cadrul unei scheme prestabilite, nu prezenţe vii în carte, integrate organic în desfăşurarea subiectului, legate de soarta celorlalte personagii. De aceea astfel de chipuri, ale co- PENTRU EXPRESIVITATEA CHIPURILOR LITERARE 267 muniştilor se şi aseamănă între ele ca două picături de apă. Sunt la fel de şterse şi de incolore. Înzestraţi în principiu cu cele mai înalte însuşiri, eroii din astfel de cărţi — în practică, în acţiunea concretă a cărţii — nu se dovedesc capabili decât să ţină diferite discursuri cu formule luate dea-dreptul din articole de gazetă şi să se cufunde pe neaşteptate în inevitabilul vis despre viitor, nejustificat de faptele şi atitudinile anterioare. Ei rămân în mod efectiv în afara desfăşurării acţiunii, în loc să constitue factorul hotărîtor al acestei acţiuni. Aşa se întâmplă chiar şi cu unii eroi din opere valoroase, cum ar fi Sofronie din „Iarbă rea" de Aurel Balanga, Munteanu din „Cetatea de Foc" a lui Mihail Davidoglu, Voicu şi Maxim din „Oraşul Nou" de Ştefan Andrei,etc. Scriitorii pun pe aceşti eroi sa intervină brusc într'un moment hotărîtor al acţiunii, cum însă până atunci aceste personagii rămăseseră în afara acţiunii, cum nimic nu justifica intervenţia lor hotărâtoare, ne aflăm de fapt în faţa unui procedeu artificial, care reeditează într'o formă modernă vechiul expedient, „deux ex machina". Oglindirea palidă, cenuşie, întunecă mesagiul de idei al operei, face ca el să nu pătrundă de loc, să pătrundă numai în măsură redusă, dacă nu chiar diformat — până la conştiinţa cititorilor. Infer'adevăr, citind unele dintre creaţiile scriitorilor noştri, ai adeseori impresia că nu afli ceva nou şi interesant, esenţial, ci că reîntâlneşti lucruri de mult cunoscute, spuse şi râs-spuse. Plictisit de caracterul monoton şi cenuşiu al unor atari pagini, te opreşti obosit şi te întrebi cu nedumerire: „Unde am mai citit eu asta"? Şi într'adevăr, chiar dacă nu absolut acelaş lucru, dar ceva foarte asemănător ai citit: fie la alţi scriitori, fie chiar în altă lucrare a aceluiaş scriitor. Căci există, din păcate, în literatura noastră, acest fenomen supărător al monotoniei, al mergerii pe unul şi acelaş drum bătătorit, al reluării aceloraşi şabloane. Şablonul este într'un anumit sens, forma cea mai crasă a schematismului, consecinţă ultimă a alunecării pe panta unei oglindiri cenuşii, palide. Există în literatura noastră cărţi valo- roase care conţin un conflict interesant şi complex, antrenând în chip firesc destine omeneşti; sunt conflicte originale, unice în felul lor, nerepetabile, a căror sursă, în ultimă analiză, este bogăţia, varietatea infinită, noutatea conflictelor şi contradicţiilor din viaţă. Uneori însă, scriitorii noştri părăsesc această cale verificată de întreaga tradiţie îndelungată a artei realiste şi de aceea a artei realiste socialiste; în acest mod, cărţile pe care ei le scriu încetează de a mai fi interesante, originale. Sunt cazuri când un anumit conflict este transportat mecanic dintr'o carte într'alta, construindu-se subiecte similare, numai cu minimele modificări de rigoare, dată fiind schimbarea decorului, a mediului. Cititorul nu află astfel nimic nou, nimic din ceeace este esenţial respectivului domeniu al realităţii, nimic din ceeace i-ar îmbogăţi efectiv cunoaşterea vieţii. El întâlneşte aceleaşi probleme omeneşti, acelaş conflict şi acelaş subiect în liniile lui mari, aceiaşi oameni sau, mai curând, aceleaşi manechine mişcându-se la fel, dar într'un alt decor. Dacă lucrări despre sectoare deosebite ajung astfel să semene unele cu altele, cu atât mai mari sunt asemănările între acelea care vorbesc despre acelaş sector de activitate. Aşa, de pildă, multe dintre cărţile care înfăţişeau până acum viaţa satului erau croite după urmă torul şablon „patentat": in familia unui ţăran muncitor există neînţelegeri. Bărbatul vrea sau afirmă că vrea să intre în colectivă; soţia nu vrea, sau soţul pretinde numai că soţia nu vrea să intre în colectivă. Toate greutăţile se datoresc zvonurilor chiabureşti. Intervine secretarul de partid, sau un alt comunist, pentru a-1 lămuri pe şovăclnic. Intervine miliţia pentru a aresta pe chiaburii care sunt puşi numaidecât de autor să dea foc la ceva şi să ucidă pe cineva. Şi totul se încheie cu bine: şovăelnicii se dumiresc şi intră în colectivă. Eroii sunt deasemenea asemănători între ei, marionete confecţionate după şablon, nu oameni vii, precis individualizaţi, care să exprime esenţa forţei sociale respective. 268 EUGEN CAMPUS Foarte răspândit este „magazionerul necinstit", înlocuit la rigoare cu „administratorul de cantină necinstit". Personagiile acestea îşi poartă cuminţi firmuliţa indicatoare a „specialităţii" lor şi-şi joacă imperturbabil rolul dinainte ştiut de public. Semnificativ, prin frecvenţa cu care apare în scrisul multor prozatori, este şi alt personaj: bătrânul sfătos şi cu vederi, înaintate. II întâlnim în numeroase schiţe, în nuvele, în romane ca „Temelia" de E. Camilai, „Trandafir dela Moldova" de I. Istrati, etc., adesea uzurpând — prin bunăvoinţa autorului. — locul de element motor în desfăşurarea întregii acţiuni. Palide şi neconvingătoare sunt şi unele figuri de duşmani, de clasă. Alături de personagii ca Kesze („Brazdă peste haturi"), Ghioceoaia („Desfăşurarea"), care fiecare în felul său, exprimă cu putere esenţa forţei sociale respective, — mai întâlnim în literatura noastră şi persoane negative şterse, netipice. Mai întâlnim încă chipuri de sabotori în industrie relativ nepe-riculoşi, care acţionează cu. metode simpliste şi mereu aceleaşi („Ea cea mai înaltă tensiune" de Nagy Istvan), chiaburi care nu fac altceva decât răspândesc zvonuri, dau foc la o arie sau ucid, ca şi cum la atât s'ar reduce mijloacele la care recurge duşmanul în încercările sale de a se opune construirii socialismului, ca şi cum ar exista un tip standard de duşman de clasă. Atare personagii confecţionate din birou şi nu pe baza unei profunde cunoaşteri a vieţii, nu sunt tipice pentru forţa socială respectivă, operele respective nu dau o imagine veridică a realităţii. Este fără îndoială o gravă greşeală să răstorn! raportul real de forţe, să prezinţi duşmanul mai puternic decât forţele socialiste care deţin ofensiva, să-1 conturezi mai bine decât pe eroii pozitivi, reprezentanţii, acestor forţe. Este însă o greşeală la fel de gravă şi aceea de a prezenta figuri de duşmani şterşi, stereotip!, şi în fond relativ nepericuloşi. Atari imagini palide, şterse, şablonarde, duc la demobilizarea oamenilor muncii, la slăbirea spiritului de vigilenţă. Şablonul ia uneori forma auto- repetării. Tendinţa dea se repeta pe sine însuşi, apare, de pildă, în scrisul lui Victor Tulbure. Prea adesea — îndeosebi în poeziile lui mai vechi — întâlnim, fie că sunt cerute sau nu de conţinutul de idei, steagurile care flutură în vânt, holdele de aur şi alte imagini sărbătoreşti, care prin unilateralitatea lor, dau o imagine falsă despre realitatea vieţii noastre plină de dramatism şi arată înclinarea poetului de a rezolva problemele pe linia minimei rezistenţe, înlocuind viaţa adevărată printr'un şablon idilizant. N. Tăutu a isbul.it să redea dramatismul vieţii, înfăţişând eroismul soldatului de tip nou din armata noastră populară, care apără, cu preţul vieţii lui, viaţa nouă ce creşte în patria sa, bunurile şi cuceririle întregului popor. Totuşi, unele poezii se aseamănă între ele, au aproape acelaş punct de plecare, aceeaşi desfăşurare şi acelaş final. Pentru a caracteriza situaţiile şi personagiile, poetul recurge adesea la aceleaşi comparaţii, la aceleaşi formule, la aceleaşi cuvinte. In „Contemporanul", Mihu Dragomir a publicat poezia „Intră tractoristu'n glii". In volumul său de versuri, apărut anterior, există o poezie intitulată „Mitraliera", împrejurările, locul, personagiile, sunt altele. într'o parte este vorba de un tractorist care ară ogoarele, în cealaltă de nişte copii care se joacă. Şi totuşi, şablonul, îşi face apariţia: nu poţi să-1 treci cu vederea. Deşi. aparent atât de deosebite, cele două poezii pornesc dela aceeaşi idee poetică şi o rezolvă prin acelaş procedeu. Pentru a arăta că viaţa noastră paşnică trebuie şi va fi apărată, scriitorul nu găseşte altceva decât să repete, cu mici modificări, unul şi acelaşi procedeu: copiii descoperă în câmp o mitralieră, vestigiu al bătăliei din războiul trecut, tractoristul descoperă fot în câmp un paloş străvechi din vremea luptelor dela Călugăreni. Tendinţa de a se repeta pe sine însuşi — cu toată originalitatea căutată din unele poezii ale talentatului poet A. E. Bacon-schi a fost mai demult remarcată şi combătută. Aceleaşi situaţii, aceleaşi atitudini, aceleaşi imagini, aceleaşi cuvinte chiar se repetă la nesfârşit. Multe din poeziile lui Baconschi cuprind următoarea formulă compusă în mod inevitabil din câteva elemente: peisagiul cu „atmosferă", poetul PENTRU EXPRESIVITATEA CHIPURILOR LITERARE 269 la fereastră privind lumea şi filosofând la persoana întâia — despre scurgerea timpului, etc. Adeseori, în cadrul întâlnirilor cu cititorii, când se discutau lucrări cenuşii, palide, unii dintre aceştia ridicau obiecţii: „Nu ştiu cum, dar nu prea îmi spune mare lucru cartea asta. Totul e şters, neinteresant. Mereu aceeaşi şi aceeaşi poveste. Nu afli nimic nou. Nu sunt oameni vii, nu e viaţa adevărată. E plictisitor". Atunci, autorul însuşi sau un critic „specialist", lua cuvântul şi, dela înălţimea cunoştinţelor sale teoretice „lămurea" părinteşte pe cel care formulase obiecţia: „Vezi, tovarăşe, aici nu ai dreptate. Cum. vrei să fie altfel povestea, dacă aşa e viaţa? Metoda realismului socialist este singura valabilă — urma criticul cu ton sentenţios — şi această metodă cere să oglindeşti realitatea veridic, istoriceşte concret în desvoltarea ei revoluţionară. Vrei să falsifice scriitorul viaţa? Orice carte scrisă după metoda realismului socialist trebuie deci să arate lupta de clasă şi că în acesta luptă duşmanul e înfrânt." Autorul sau criticul care căuta să închidă gura cititorului din massă cu astfel de argumente, nu-şi dădea seama desigur că dădea apă la moară duşmanilor. Şi totuşi, aşa este. Căci argumentând astfel, el confirma indirect afirmaţia calomnioasă că realismul socialist duce la crearea unei literaturi monotone, şterse, cenuşii. Adevărul este tocmai contrar: realismul socialist cere şi face posibilă oglindirea veridică a vieţii, în toată complexitatea şi nesfârşita ei varietate, determină înflorirea originalităţii artistice, a tuturor talentelor adevărate ce răsar din rândurile oamenilor muncii. Aşa e viaţa? Cu lupta de clasă şi cu perspectiva, istoriceşte necesară, a victoriei asupra duşmanilor? Da, aşa este. Dar obiecţia omului simplu din massa cititorilor era totuşi întemeiată. El şi nu. criticul dela tribună avea dreptate. Căci viaţa e nesfârşit de complexă şi de variată, nesfârşit de variate sunt formele concrete în care se desfăşoară lupta de clasă. Iar metoda realismului socialist, singura metodă valabilă, cere scriitorului să descopere aceste forme variate, să redea clocotul vieţii în imagini puternice şi originale, să descopere de fiecare dată ceva nou, ceva esenţial pe lângă care cititorul a putut trece fără să-1 observe, sau pe care înainte nu I-a înţeles destul de profund. ★ Care sunt cauzele care duc ia acea oglindire palidă, cenuşie, monotonă, care ia pe alocuri forma crasă a şablonului? Dece nu izbutesc uneori scriitorii noştri să redea viaţa în toată complexitatea, bogăţia ei, desvăluiud esenţa fenomenelor sociale prin imagini puternice, reliefate, convingătoare? Cerinţa de a reda esenţialul vieţii, generalul, nu este câtuşi de puţin în contradicţie cu aceea de a reda viaţa în bogăţia şi complexitatea ei. Specificul artei constă tocmai în aceea că ea redă generalul prin particular. Neînţelegerea adâncă a acestei indestructibile legături între general şi particular în. artă este izvorul multora dintre piedicile care frânează mersul înainte al unora dintre scriitorii noştri pe drumul realismului socialist. Aci trebuie căutată una dintre rădăcinile profunde ale oglindirii palide, cenuşii. Din formulările unor poeţi, prozatori sau critici la Plenara din Martie a Uniunii Scriitorilor şi în alte împrejurări, rezultă că ei concep procesul de creaţie ca având două faze succesive distincte. Una, în care scriitorul face aceeaşi operaţie ca şi omul de ştiinţă, trece dela cunoaşterea sensorială la noţiuni şi legi abstracte. Apoi, o a doua fază, în care scriitorul umple aceste scheme abstracte cu materialul viu al vieţii, căutând, un aspect concret individual care să ilustreze acea schemă abstractă obţinută anterior. Arta este o formă de cunoaştere a realităţii obiective. Ca atare, ca se supune legilor generale ale cunoaşterii descoperite de ştiinţa marxist-leninistă. Există deci şi în cunoaşterea artistică un proces de generalizare, de ridicare dela particular la general. Totuşi, această generalizare artistică îşi are specificul ei. „Spre deosebire 270 EUGEN CAMPUS de. savant — spune V. A. Razumnâi în articolul publicat în „Voprosâi Filosofii" Nr. 6/952 — artistul generalizează anumite laturi ale realităţii fără a face abstracţie de plenitudinea vieţii, de individualitatea concretă a fenomenelor înseşi şi reproducân-du-le sub forma imaginii fenomenului individual". Aşadar, acea orientare spre individual - concret, spre acea plenitudine a vieţii caracteristică artei —• al cărei obiect este omul în complexitatea sa, — există chiar în cuprinsul generalizării, dându-i coloratura specific artistică. Aceasta nu înseamnă că trebuie să opunem ca două realităţi ireductibile, cunoaşterea logică şi cea artistică. Dimpotrivă, ele se subsumează aceloraşi legi generale ale cunoaşterii realităţii. Mai mult decât atât: dealungul întregului proces al creaţiei artistice, gândirea logică îşi are locul ei bine definit, absolut indispensabil. Dar separarea arbitrară, în cuprinsul «nor faze deosebite, a procesului logic şi a celui, propriu zis artistic; ideea că întâi construim scheme abstracte logice, pe care abia apoi le umplem cu material concret, individualizându-le artistic — este nu numai nejustă ci şi periculoasă. Căci, chiar dacă nu-şi teoretizează astfel poziţia, mulţi scriitori acţionează în practică pe baza recunoaşterii tacite a unei atari separări artificiale atât între procesul logic şi cel artistic cât şi între general si particular. Acei scriitori care, trecând prin viaţă ca nişte simpli turişti, se lasă purtaţi la voia întâmplării, spicuind ici un fapt, colo altul care lo-a atras atenţia chiar dacă e nesemnificativ, ajung de fapt să subaprecieze importanţa generalului, să neglijeze învăţătura, munca de descoperire a esenţialului' din complexitatea fenomenelor vieţii. Alţii îşi confecţionează în prealabil scheme abstracte pe care apoi le umplu de bine de rău cu fapte concrete, culese într'o documentaro tot turistică. Neînielegând că opera de artă isvorăştc din personalitatea artistului în ansamblul ci, din întreaga atitudine faţă de lume şi viaţă, din felul curii participă el la lupta poporului său, iar în momentul creării unei lucrări, din punerea ia contribuţie a tuturor facultăţilor sale — gândire logică, capacitate creatoare artistică, etc. — scriitorii aceştia alcătuesc lucrări greşite sau seci. Spre deosebire şi în opoziţie cu arta antirealistă, arta realistă urmăreşte cunoaşterea şi transformarea realităţii. Arta realistă caută să desvăluie ceeace este esenţial în realitate, să-1 desvăluie prin crearea unei imagini tipice, redând astfel generalul prin particular. „Tipicul corespunde esenţei fenomenului social istoric dat, arăta tovarăşul G. M. Malencov. Tipicul reprezintă principala sferă de manifestare a spiritului de partid în arta realistă. Problema tipicului este întotdeauna o problemă politică." Dar artă înseamnă redarea generalului prin particular. Spiritul de partid trebuie să se manifeste deci îndesvăluirea „esenţei fenomenului social istoric dat", prin imagini concret individuale, vii şi expresive, capabile să exprime deplin esenţa forţei sociale respective. Nesocotirea generalului, duce în. mod direct la naturalism, la imagini netipice care falsifică realitatea, la lucrări greşite ideologic ca „Timpii de aur" de Ben Corlaciu, „întâmplări de pe Călmăţui" de Eusebiu Camilar, „Soarele răsare în deltă" de Vladimir Colin, „Răscoala iobagilor", de Ion Muşat, etc. Nesocotirea particularului duce în mod direct la schematism, la imagini neconvingătoare care nu îndeplinesc nici ele cerinţele tipizării în artă. Şi aici, lucrurile nu trebuesc înţelese mecanic, îngust. Raporturile sunt complexe. Nesesizarca clară a generalului, a esenţialului face ca şi redarea să fie cenuşie, ştearsă. Pe de altă parte, neredarea vie a esenţialului întunecă perceperea lui şi poate duce la compromiterea unei idei scumpe nouă. Aşa dar, oglindirea palidă, cenuşie, provine din faptul că scriitorul a separat ceeace este inseparabil în artă, generalul de particular, nu a desvăluit destul dc limpede esenţialul întruchipat, într'un fenomen viu, nu a creat o imagine cu adevărat tipică. într'o scrisoare către M. Ilarlcness, F. Engels definea astfel trăsăturile fundamentale ale artei realiste: ,,După părerea mea, PENTRU EXPRESIVITATEA CHIPURILOR LITERARE 271 realismul presupune, în afară de veridicitatea amănuntelor, reproducerea de caractere tipice în împrejurări tipice." Aşadar nu există imagine realistă care să nu îndeplinească totodată condiţia generalului şi aceea a particularului, care să nu le întrunească într'un singur tot organic, viu, redând generalul prin particular. Lucrul acesta l-au înţeles toţi marii artişti realişti. Prin practica creaţiei lor, ei s'au opus naturalismului, care transformă pe artist într'un simplu instrument mecanic de înregistrare a amănuntelor, a faptelor concrete. Ei ştiu că a renunţa la generalizarea, la selectarea esenţialului, înseamnă a lipsi reproducerea artistieă de ceeace este mai important, de viaţa însăşi. 0 reproducere mecanică a faptului brut falsifică realitatea, dă mai curând impresia unui lucru mort. „Sarcina ariei — spune Balzac — nu constă in a copia natura, ci în a o exprima... Altfel sculptorul şi-ar îndeplini misiunea numai luând forma de gips a unei femei. Poftim: încearcă, ia o formă de gips după mâna iubitei şi pune-o înaintea la. Vei vedea un cadavru îngrozitor, fără urmă de asemănare, şi. vei fi nevoit să cauţi un sculptor şi un artist care, deşi nu vor crea o copie exactă, vor imprima mişcare vie. Trebuie să prindem gândirea, sensul, înfăţişarea obiectelor şi fiinţelor." 1 In acelaş sens, marele Gorki arăta că artistul adevărat „trebuie să posede aptitudinea generalizării". El definea literatura drept „arta de a crea caractere şi tipuri". Pentru a creia asemenea „tipuri", este neapărat nevoie să cunoşti viaţa, dar nu e suficient să copiezi mecanic un anumit fenomen întâlnit în realitate. „Poli să creezi asemenea portrete vii ale „tipurilor" de oameni numai dacă ai spirit de observaţie bine desvoltat, ştiinţa de a găsi asemănări, de a vedea deschis; poţi să le creezi numai, cu condiţia să înveli, să înveţi, şi iar să înveli. Eu nu mă consider un m,aeslru capabil să creez tipuri de valoare artistică egală cu tipul şi caracterul lui Oblomov, Rudin, Riazanov, etc. Totuşi, pentru a scrie „Foma Gordeev", a trebuii să văd. zeci de fii de negustori nemulţumiţi de viaţă şi. de munca părinţilor lor;ei simţeau că această viaţă monotonă, „chinuitor de săracă", nu prea are sens." Din cele spuse de Gorki, rezultă cu claritate că procesul de generalizare, absolut necesar artistului, se realizează pe baza unei cunoaşteri directe şi aprofundate a vieţii, nu în birou. Rezultă totodată că generalizarea artistică nu se reduce la simpla stabilire a unei medii statistice. Observaţia, descoperirea asemănărilor şi a deosebirilor dintre fenomene, învăţătura, toate acestea trebue să-1 ducă pe artist la selectarea trăsăturilor celor mai caracteristice unei anumite categorii de fenomene, la descifrarea şi întruchiparea concretă a esenţialului. „Faptul brut — spune Gorki într'altă parte precizându-şi gândul — încă nu înseamnă iot adevărul, el nu este decât materia primă din care trebue să făurim, să extragem adevărul autentic al artei... trebue să ştim să extragem înţelesul dinlr'un fapt brut". Dacă reproducerea mecanică a faptului dă impresia lucrului mort, lipsind imaginea de ceeace este esenţial în realitate, tot impresia de lucru mort o dă şi reproducerea generalului, fără să se acorde atenţia cuvenită întruchipării sale concrete individuale. Criticând piesa de teatru scrisă de Lassalle, Marx îi reproşa acestuia tocmai faptul că personagiile sale nu erau oameni vii, ci „simpli exponenţi ai spiritului vremii", nişte creaţii abstracte caro nu au alt rost şi altă substanţă decât aceea de a fi purtători de cuvânt ai anumitor idei abstracte. Ideia aceasta că, în artă, generalul lipsit de o vie întruchipare concretă îşi pierde orice valoare este exprimată cu putere de Fr. Engels, în scrisoarea către Mina Kau-tski. Analizând personagiile din lucrarea acesteia, Engels le condamnă pentru aceleaşi motive ca şi Marx. El arată că aceste personagii nu trăiesc ca personalităţi vii, cu stare civilă precisă, ci personalitatea lor se dizolvă în principii abstracte. Lipsa unei temeinice însuşiri a învăţăturii marxist-leniniste, lipsa unei participări destul de adânci la lupta poporului, — în fond deci insuficienţa spiritului lor de partid — îi face pe unii scriitori să treacă pe lângă aspecte esenţiale fără a le sesiza sau, chiar atunci când le sesizează să nu aibă curajul de a le înfăţişa în opera lor din plin şi până la capăt, cu maximum de 272 EUGEN CAMPUS relief. Sunt nesiguri pe ei înşişi aceşti scriitori, pentrucă nu se simt destul de bine înarmaţi ideologic şi atunci se opresc la jumătatea drumului, recurg la soluţii de compromis. Drumul bătut e mai uşor, mai sigur, mai puţin riscant, dar el duce la lucrări cenuşii, la imagini palide. Atari lucrări nu militează cu patos pentru ţelurile clasei muncitoare, nu sunt arme puternice în lupta noastră. E deci nevoie ca scriitorii să-şi sporească spiritul de răspundere şi, pe baza unei atitudini cu adevărat partinice, să-şi rostească răspicat sentinţa asupra fenomenelor vieţii prin imaginile puternic reliefate pe care le creiază, folosind exagerarea conştientă pentru a scoate în evidenţă esenţialul fenomenelor social-istorice oglindite. Dar pentrucă această imagine să fie convingătoare, trebue ca scriitorii să-şi dovedească spiritul de răspundere, atitudinea partinică şi în acordarea unei atenţii sporite mijloacelor de concretizare a generalului prin particular. Căci o schemă abstractă, chiar justă şi chiar „umplută" ulterior cu elemente care au menirea să concretizeze şi să individualizeze, poate fi orice, dar nu arfă. Şi cum totuşi pretinde a fi artă, cititorul o apreciează ca atare şi o respinge. Rezultatul poate fi deci nu numai nul, ca pentru ceva neavenit, ci direct negativ, provocând efecte contrare celui scontat de autor. In articolul „Despre mărunţişurile vieţii în literatură", criticul sovietic I. Pitlear atrage atenţia asupra importantei pe care o au chiar şi unele aşa zise „amănunte" în operele literare. Nu poate fi convingător din punct de,vedere artistic chipul omului desprins în chip artificial din mediul material real, lipsit de trăsături concrete de viaţă. Şi la noi unii scriitori au dispreţuit importanţa unor atari „amănunte", socotind că e sub demnitatea eroilor lor, oameni de „tip nou", să se preocupe de probleme „meschine" ca locuinţa, îmbrăcămintea, mâncarea, salariul, etc. Dar chiar atunci când un poet a îndrăznit să vorbească despre aşa ceva, s'a găsit câte un critic care să-1 pună imediat la punct. Aşa s'a întâmplat de pildă de curând cu poezia „Taina" de Cristian Sârbu. Nu este cazul să discutăm aici valoarea poemului. Dar este cert că ceeace 1-a supărat pe Dan Costa (Almanahul Literar, Nr. 2/952) şi 1-a îndemnat să asvârle cu nemiluita segeţile „nimicitorului" său sarcasm, este tocmai faptul că poetul a cutezat să introducă în lucrare amănunte „triviale", cum. ar fi: socotelile tatălui cu privire la greu-, tăţile suplimentare pe care le va aduce necesitatea de a hrăni încă o gură, grija de a da soţiei gravide o porţie suplimentară, etc. Deşi relativ mai %ar întâlnită, există în literatura noastră şi situaţia contrară aceleia de care vorbea I. Pitlear. A. Mihale, de pildă, notează întotdeauna cu deosebită precizie tot felul de amănunte cu privire la condiţiile materiale. Aşa procedează în „Ogoare noi", în „judecata", etc. In această din urmă lucrare, de pildă, ajunge la un moment dat să precizeze numărul bicolor din. legăturile aduse de chiabur acasă. La ce foloseşte aşa ceva? Mai cu seamă că, în situaţia dată, precizarea e ciudată, neverosimilă, deoarece cu puţin mai înainte ni se spusese că nici măcar chiaburul nu. ştie câte bice sunt acolo, le luase aşa cu grămada, ca să-şi „plaseze" banii. Excesul de precizări cu privire la condiţiile vieţii materiale sau cu privire Ia procesele tehnice vine să suplinească la unii scriitori, neadâncirea vieţii sufleteşti a eroilor, a caracterului acestora. Şi. aceasta e rău, e o scădere însemnată, căci în. centrul atenţiei scriitorilor trebuie să stea omul, cu întreaga complexitate a propriei lui vieţi, şi a relaţiilor cu alţi oameni. Pe acest drum se cuvin căutate şi pot fi găsite mijloacele cele mai puternice pentru a crea eroi vii, bine conturaţi, caracteristici unei anumite categorii sociale şi precis individualizaţi. înţelegerea justă a raporturilor între trăsăturile de clasă şi cele individuale (temperamentale şi caracterologice) con-stitue o problemă cheie pentru desvoltarea literaturii noastre, pentru evitarea imaginilor palide, şterse. Deaceea ea ar merita o amplă discuţie la care să participe scriitori şi oameni de ştiinţă. PENTRU EXPRESIVITATEA CHIPURILOR LITERARE 273 Analizând problema raportului între trăsăturile de clasă şi cele individuale (temperamentale, caracterologice), reîntâlnim sub o altă formă raportul dintre general şi particular. Iar soluţia socotim că trebuie căutată în acelaşi sens: recunoaşterea indestructibilei legături între general şi particular în opera de arfă, ţinerea în seamă a caracterului complex al acestei relaţii dialectice. In articolul său, acad. G. Călinescu menţiona faptul că noţiunea de caracter nu trebuie înţeleasă metafizic, ci ca nişte „valori sociale, în raport strâns cu influenţa mediului". Totuşi, — aşa cum remarca justl. Mihăileanu, — în desvoltarea ulterioară a ideilor sale, G. Călinescu alunecă într'o anumită măsură pe această pantă. Importanţa „condiţiilor spaţiale şi temporale"—cum le numeşte acad. Călinescu — este redusă de dânsul la minimum. Din articol pare să rezulte că poziţia de clasă în cadrul unui moment istoric anumit, nu aduce decât mici modificări, relativ neglijabile. Esenţiale, durabile, rămân caracterele cu tipologia lor quasi-eternă. „Dar oricum, a cunoaşte înseamnă generaliza; având în vedere condiţiile spaţiale şi temporale, caracterele există şi un scriitor nu e adânc dacă nu face operă de clasificaţie morală, reprezentând generalul, notele esenţiale unei categorii întregi". Intr'adevăr, „a cunoaşte înseamnă a generaliza". Dar care este acest „general", care este acea „categorie întreagă" al cărei esenţial trebuie desvăluit în primul rând? Tipologia „etern-uniană", sau clasa socială? x Ce-i drept, anumite trăsături morale sunt relativ persistente. Oameni irascibili şi bănuitori, oameni ipocriţi şi interesaţi, oameni leneşi, dispuşi să viseze la planuri inutile şi irealizabile, etc., au existat şi vor mai exista. In această măsură putem vorbi despre nişte Othello, Tartuffe, sau Manilovi ai vremurilor nostre. In acest sens au utilizat Lcnin. şi Stalin tipurile artistice creiate de Gogol, Goncearov, Scedrin, Cehov, pentru a ilustra realităţi din epoci şi condiţii sociale cu totul altele decât acelea cărora aparţineau tipurile respective. Dar aceasta consfitue o operă de reconsi- derare conştientă, care nu trece câtuşi dc puţin cu vederea deosebirile radicale intervenite. Aceste deosebiri sunt întradevăr atât de mari, încât — fără a nega existenţa irnor trăsături, specifice naţionale comune întregului popor şi chiar existenţa unor trăsături general şi permanent umane comune întregii omeniri de-alungul secolelor — nu este mai puţin adevărat că numai cu multe rezerve putem vorbi despre acelaş tip în epoci diferite şi la clase sociale deosebite. Tipul artistic oglindeşte în mod nemijlocit, aşa cum ne arată tovarăşul Malencov, „esenţa fenomenului social istoric dat", deci a unei anumite clase într'un anumit moment istoric. Generalul pe care trebuie să-1 desvăluie scriitorul este deci această esenţă a unei anumite forţe sociale. Un scriitor nu e deci adânc — am spune noi, parafrazând cuvintele acad. Călinescu — dacă nu face operă de clasificare socială, adică dacă nu izbuteşte să ne desvăluie ceeace e esenţial pentru o anumită categorie socială, (grup clasă, popor). Dar creând un personaj care întruneşte trăsăturile esenţiale ale categoriei sociale respective, el nu va realiza un adevărat tip literar, dacă aceste trăsături nu sunt întruchipate într'un erou viu, cu trăsături individuale, precise. Raportul între trăsăturile caracteristice grupului social şi cele individuale este complex. Pe de o parte, înlăuntrul aceluiaşi grup social apar diferenţieri pe baza trăsăturilor individuale, pe de altă parte, aceleaşi trăsături morale capătă cu totul altă coloratură când apar la indivizi din clase sociale diferite. Asupra primului aspect s'a insistat adeseori. Teoretic, cel puţin, scriitorii noştri ştiu că pot şi trebuie să diferenţieze pe membrii aceleaşi clase pe baza trăsăturilor de caracter ale fiecărui individ în parte. Practic însă, prea adesea, aşa cum am văzut, duşmanii de clasă sunt încă aproape identici unul cu altul, iar eroii pozitivi par copii palide trase după aceleaşi matriţe. Să ne amintim do pildă de eroii pozitivi din lucrările mai vechi ale lui Al. Jar, care toţi erau la fel de impulsivi, energici, svâcneau pumnii în sus cu 18 — Viaţa Românească 274 EUGEN CAMPUS aceeaşi violenţă, făceau aceleaşi gesturi nervoase, indiferent de împrejurare. Dar asupra celuilalt aspect al problemei nu s'a insistat încă suficient. Nici măcar teoretic, multora dintre scriitori nule este destul de clar faptul că aceleaşi trăsături de caracter capătă cu totul altă semnificaţie la reprezentanţii unor clase socialo deosebite, în momente istorice deosebite şi că marea artă a scriitorului stă tocmai în caracterizarea poziţiei de clasă a eroului respectiv şi prin evidenţierea, acestei semnificaţii deosebite. Există în teoria şi practica scriitoricească a multora un fel de listă, tacit acceptată, cuprinzând însuşirile ce se pot „atribui" fiecărei categorii sociale. Aşa, de pildă, pentru a ne întoarce la o observaţie făcută mai înainte, un erou pozitiv care să se preocupe de câştigul obţinut prin munca sa, sau să-şi dorească o locuinţă confortabilă şi frumoasă; o femeie cu vederi înaintate, ataşata luptei, clasei muncitoare şi care să fie preocupată de o îmbrăcăminte estetica frumoasă, elegantă — aşa ceva ar însemna pentru unii scriitori o abatere de neconceput dela „lista" pomenită. Când atari însuşiri apar în cărţile acestor scriitori la câte un personagiu, putem fi siguri dela început că acesta va fi un duşman de"clasă sau un element descompus. Atât de convinşi sunt aceşti scriitori că atari trăsături sunt posibile numai la personagii negative, încât odată ce le-au atârnat aceste firmuliţe indicatoare, ei se culcă liniştiţi pe o ureche, socotind că poziţia de clasă a fost precizată destul de clar şi că nu mai e nevoie do niciun efort supli-' mentar din partea lor. Scriitorii care procedează astfel, refuzând eroilor pozitivi dreptul la atari preocupări şi rezervându-le în exclusivitate personagiilor negai ive, se lasă influenţaţi de concepţia mic-burgheză, reacţionară, care consideră socialismul ca o egalizare absolută a tuturor oamenilor, prin transformarea lor într'o massă cenuşie, prin nivelarea cerinţelor la standardul cel mai de jos pe bază de asceză şi renunţare la orice veleităţi personale spre mai bine, spre frumos. Nu este câtuşi de puţin adevărat că singura metodă de a-ţi arăta eroismul în muncă, ataşamentul faţă de clasa munci- toare, este să-ţi periclitezi sănătatea, ascuuzându-ţi boala, neîngrijindu-te şi muncind în condiţii care te ucid. şi toate acestea fără să fie absolut necesar — aşa cum procedează secretarul de partid Mladin din „Cumpăna Luminilor". Nu este deloc obligatoriu ca un comunist să se ferească de a mărturisi iubitei dragostea sa, cum procedează acelaş Mladin, sau să renunţe atât do simplu la dragostea sa pentru Valeria, cum face organizatorul de partid Melchior din „Pâine albă". Nu este caracteristic pentru un comunist să se arunce în faţa morţii cu o frenezie care aminteşte de mistica sacrificiului înşine, cum procedează unii eroi din „Viforul". Printr'o stare de pseudo-individuali-zare nu se ajunge Ia crearea de tipuri literare adevărate, ci la o falsificare naturalistă a realităţii. Realitatea ne arată, că dimpotrivă, nimic nu-1 împiedică, ci totul îl ajută pe un om nou să-şi trăiască viaţa din plin, să se bucure de iubirea femeii care-i este dragă, să-şi dovedească eroismul în muncă lucrând cu maximum de randament dar nu sacrificându-şi neapărat şi fără rost viaţa — ca şi cum viaţa omului ar fi un bun demn de dispreţuit —- nimic nu-1 împiedică să se preocupe de buna stare a familiei sale şi a sa personal, etc. Scriitorii care distribuie însuşirile pe clase sociale după acea listă tacit acceptată de care pomeneam mai sus, nu-şi dau seama că prezenţa unei anumite însuşiri nu constituie definitiva clasare a personagiului într'o categorie sau alta, ci abia punctul de plecare al unei caracterizări ce urmează a se face prin acumularea datelor necesare. Faptul că o femeie, de pildă, e preocupată de ţinuta ei, că-şi îngrijeşte mâinile sau îşi alege cu gust îmbrăcămintea, nu spune încă nimic sau aproape nimic cu privire la poziţia ei de clasă, cu privire la morala pe baza căreia ea acţionează în acest chip. Totul depinde de felul cum aceste însuşiri se împletesc cu altele, do locul pe care această preocupare îl ocupă între altele, de atitudinea generală faţă de viaţă a personagiului respectiv. In raport cu această atitudine generală, determinată de poziţia de clasă, se definesc diferitele însuşiri. PENTRU EXPRESIVITATEA CHIPURILOR LITERARE 275 Ceeace ia un personagiu cu o anumită poziţie de clasă este o calitate pe care o admirăm, poate fi la altul cu o altă poziţie de clasă — o trăsătură negativă care ne inspiră ură şi dispreţ. Maestri a scriitorilor stă tocmai în redarea faptelor, împrejură-lor concrete pe baza cărora noi să putem înţelege poziţia de clasă a eroului, stă tocmai în desvăluirea semnificaţiei pe care b au diferitele însuşiri individuale în lumina atitudinii generale a personagiului respectiv faţă de viaţă. Cutezanţa lui Caţavencu, de exemplu, este cufezenţa şantagistului şi a demagogului care, într'un regim bazat pe jaf, corupţie, demagogie, îşi croeşte drum. spre putere prin arme potrivite acestui regim. Cutezanţa lui are deci o anumită semnificaţie, care decurge din poziţia lui de clasă şi se defineşte prin ea. Departe de a ne provoca admiraţia, fiecare faptă, fiecare gest al lui Caţavencu care indică caracterul specific al cutezanţei lui, sunt astfel puse în lumină de către Caragiale încât ne provoacă sentimentul de repulsie. Şi aceasta tocmai pentrucă autorul izbuteşte ca, prin intermediul particularului, să reliefeze generalul, prin cutezanţa de un anumit tip a lui Caţavencu, să redea o caracteristică a unei întregi clase sociale. Cutezător este şi Mihai Buznea din „Pentru fericirea poporului". Cutezanţa lui este însă aceea a omului crescut de partid, a omului care, bazat pe învăţătura marxist-leninistă şi pe politica partidului, ştie precis pentru ce scop înalt luptă, ştie care este drumul ce duce la ţintă, ştie că această ţintă va fi cu siguranţă atinsă, oricât s'ar -zbate duşmanii. Cutezanţa sa, izvorîtă din încrederea neclintită în menirea istorică a clasei muncitoare, ne inspiră respect şi admiraţie, ni se impune ca exemplu demn dc urmat. In trăsătura aceasta care are un caracter specific, datorit poziţiei de «lasă a eroului, ca şi în ansamblul acestei atitudini, manifestată în împrejurări concrete, noi desluşim esenţa forţei sociale pe care o reprezintă Mihai Buznea. In redarea aceasta vie a generalului prin particular, fiecare situaţie, fiecare gest, fiecare amănunt chiar, îşi are preţul său dacă este semnificativ, dacă serveşte ..acestui scop. In „Desfăşurarea", Marin Preda, prin câteva amănunte concrete arată drumul parcurs de personaj. Când a intrat prima dată în camera Organizaţiei de partid. Ilie Barbu a rămas nehotărîf în uşă şi-şi învârtea stângaci pălăria, neştiind ce să facă cu ea.. A intervenit Angliei, secretarul, i-a luat-o din mână şi a asvârlit-o pe dulap, acolo unde erau şi pălăriile celorlalţi. A doua oară când vine la Organizaţie, Ilie Barbu îşi aruncă singur, cu un gest hotărît, pălăria pe dulap. Notaţiile acestea, în aparenţă „de amănunt", desvăluie în mod viu frământarea dela început a lui Barbu, trăsăturile ce-1 caracterizează ca individ în acest moment, sfiala, modestia, energia încă nedescătuşată, şi relevă transformarea care s'a produs cu acest personagiu, aceste „amănunte" sunt în acelaş timp revelatoare pentru procesul parcurs de categoria socială respectivă, precum şi transformarea ce s'a petrecut în Barbu când a fost pus în situaţia de a-şi desfăşura energia în lupta pentru fericirea pe care a întrezărit-o, prefacere care deasemenea este caracteristică pentru întreaga categorie respectivă. Dar cel mai strălucit exemplu din literatura noastră îl constitue fără îndoială Mitrea Cocor, erou atât de viu şi puternic individualizat, încât cititorii din lumea întreagă l-au îndrăgit ca pe-un prieten apropiat, cu care-ţi place să te întâlneşti mereu, să-i asculţi la nesfârşit vorbele de duh, pline de tâlc adânc. Şi totuşi, dragostea lui de viaţă, humorul Iui sunt acelea ale ţărănimii sărace, iar drumul lui Mitrea Cocor este totodată drumul istoric al acestei ţărănimi, care dc veacuri suferă şi. se revoltă, dar care numai sub conducerea clasei muncitoare găseşte calea spre rezolvarea, pe cale revoluţionară, a năzuinţelor ei din totdeauna. Unul dintre mijloacele puternice de care dispune scriitorul pentru a creia chipuri vii, este limbajul. Acesta problemă atât dc importantă, nu a fost încă destul de discutată la noi. In puţinele încercări — timide şi insuficiente — care s'au făcut până acum, nu atât de a desbate problema în mod teoretic, 18* 276 EUGEN CAMPUS cât de a încerca unele analize pe concret, — se observă adesea o tendinţă care poate deveni dăunătoare. Străduindu-se să arate în ce chip autorul îşi caracterizează personagiile prin limbaj, criticii se mulţumesc de cele mai multe ori să indice cum, prin introducerea anumitor termeni din jargonul clasei respective, se sugerează poziţia de clasă a eroului. A cerceta atari aspecte ale limbajului eroilor este fără îndoială un lucru just şi util. I. V. Stalin arată că, dat fiind că clasele nu sunt indiferente faţă de limbă, există jargoane de clasă. Aceste elemente de jargon ocupă însă un loc foarte mic: „abia dacă reprezintă unu Ia sută din întregul material al limbii". E drept că adesea prezenţa unui anumit termen specific jargonului respectiv poate fi suficient pentru a sugera apartenenţa eroului la un anumit grup social. Nu prin cantitate, ci prin potrivita selecţionare şi întrebuinţare a locuţiunii specifice, izbuteşte scriitorul să dea cititorului indicaţiile necesare. Totuşi, dacă scriitorul ar avea la dispoziţie numai acest mijloc, i-ar fi extrem de greu, dacă nu chiar imposibil, să-şi caracterizeze personagiile. Aşa se şi explică faptul că nedescoperind existenţa altor posibilităţi, unii scriitori (de exemplu Lucia Demetrius în „Vadul nou", Ion Istrati în „Grâu înfrăţit"), au recurs la soluţia greşită a abuzului în folosirea regionalismelor şi a unor elemente de jargon, iar, alţii au creiat figuri palide, pentrucă şi-au pus eroii să vorbească în limbaj incolor, şters, uniform (A. Mihale în „Ogoare noi", Alexandru Jar în „Sfârşitul jalbelor", etc.) "Există însă şi alte mijloace de caracterizare lingvistică a personagiilor. Marii clasici ne-au dovedit aceasta în mod practic Intr'adevăr, pentru a creia eroi vii, caracteristici pentru o întreagă categorie socială şi totodată precis individualizaţi, scriitorul nu poate şi nu trebuie să se limiteze la folosirea, acolo unde este necesară, a unei expresii de jargon. Prin însuşi felul cum mânuesc limba unică a întregului popor, eroii marilor autori realişti îşi desvăluie trăsăturile lor individuale, aşa cum acestea se diferenţiază pe baza poziţiei lor de clasă. Pe acest drum, pe drumul utilizării unor mijloace infinit mai bogate, mai complexe şi mai subtile, de caracterizare prin limbă a personagiilor, se cuvine să păşească scriitorii noştri, lucru pe care de-altfel unii dintre ei l-au şi făcut, cu deosebit succes, urmând pilda maestrului Sadoveanu şi învăţând dela clasici. Problema felului cum scriitorii folosesc limba literară pentru a-şi construi imaginile literare, trebuie să fie scoasă în: evidenţă de către critici în cercetările lor, tocmai pentru a ajuta pe cititori în aprecierea justă a cărţilor şi pe autori în aplicarea cu măestrie din ce în ce sporită a mijloacelor oferite de limbă. Să ne oprim asupra câtorva exemple: In acest pasagiu realizat cu mare artă care este discursul lui Caţavencu, în actul 111 al „Scrisorii pierdute", trăsăturile individuale şi sociale ale acestuia nu ne sunt sugerate numai prin folosirea câte unui termen specific jargonului politic al claselor stăpânitoare, ci prin întregul fel de a vorbi al personagiului. Frecvenţa întrebărilor retorice (rostite cu ton când patetic, când „lătrător"), indică acea cutezanţă obraznică a arivistului, tipic regimului politic de atunci. Baterea pe loc prin fraze enunţate cu pretenţia de a desvălui mari adevăruri şi cu premeditată aşteptare a aplauzelor, indică golul sufletesc şi infatuarea, caracteristice atât personagiului individual Caţavencu, dar şi categoriei sociale respective. Faptul că în gura lui, nobilele idealuri ale revoluţionarilor dela 48 devin vorbe umflate, îl caracterizează nu numai pe acest Caţavencu, ci întregul regim burghezo-moşieresc, al cărui exponent tipic este. Impresia dominantă pe care ţi-o lasă discursul-lui Caţavencu este aceea a unei sfidătoare minciuni. Simţi că omul acesta nu are nimic sfânt, nu crede în nimic din ceeace rosteşte cu atâta emfază, simţi că el nu urmăreşte decât să înşele buna credinţă a oamenilor, pentru a-şi atinge propriul scop egoist. Este aci una dintre caracteristicile de bază ale individului Caţavencu, dar şi a întregii sale clase, a întregului regim de coaliţie burghezo-moşieresc, regim a cărui sinistră farsă, jucată pe spinarea PENTRU EXPRESIVITATEA CHIPURILOR LITERARE 277 poporului, a înfierat-o cu atâta vehemenţă I. L. Caragialc. Deosebit de grăitor pentru problema în discuţie ni se pare tipul de boer polonez creat de M. Sadoveanu în romanul „Nicoară Potcoavă". „Domnia Sa Roman Barbă Roşă" nu are decât un rol episodic în cuprinsul romanului. Totuşi, el ne rămâne Adânc întipărit în minte tocmai pentrucă este precis individualizat şi totodată caracteristic categoriei sociale respective. Roman Barbă Roşă este un hapsân, un •om lacom şi neîndurător, un tâlhar. Dar nu un tâlhar obişnuit, ci un hoţ care «consideră jaful ca un drept al său inalienabil şi se ştie apărat de privilegiile castei sale: „Pan Roman Barbă Roşă mai la o parte într'un jîlţ, aştepta fără sfială judelui, având. încredinţarea că altele sunt holărîrile ce se dau împotriva mişeilor, şi altele cele ■care privesc obrazurile subţiri ale acestui târg de margine, în care fusese osândit de soartă a-şi petrece şi el viaţa". Roman este un om fălos, căruia nici cu prăjina nu-i poţi ajunge la nas. Dar îngâmfarea lui are .acel caracter specific şlcahlicilor polonezi. Roman este însfârşit un om „demn" —■ e vorba însă la el de acel simulacru de demnitate caracteristică - feudalului preocupat numai de păstrarea cu orice preţ a formelor exterioare, dar care nu se sfieşte să-şi realizeze interesele săvârşind în fond cele mai nedemne fapte. Toate aceste trăsături rezultă nu numai din ceeace face nobilul Roman Barbă Roşă, dar şi din ceeace spune şi cum spune. Vorbind el însuşi despre acest personaj, reproducându-i cuvintele rostite în gând sau cu glas tare, scriitorul izbuteşte prin mijloacele complexe ale unei măeslrite utilizări a limbii, să-1 caracterizeze cu neobişnuită vigoare, definindu-1 şi ca individ şi ca reprezentant al unei a:; urni te clase. Şi aceasta, fără a recurge la locuţiuni, specifice jargonului acestei clase --- lucru dealtfel greu de realizat, dat fiind că e vorba de un nobil polonez zugrăvit într'un roman scris în limba română. Pentru a ne da seama de aceste caracteristici, esuficient să-1 auzim pe el, vinovatul, exprimându-şi aşa gândurile cu acea indignare neobrăzată carateristică „Obrazelor subţiri": „Dar cc ziceţi domniile voastre de un păzitor al legii care pune pecetea pe un asemenea zapisl Acel şi nu noi să fie adus la judecată şi. osândit să plătească el, nu noi". Despre posibilitatea şi importanţa unei. profunde caracterizări prin limbaj, vorbea cu insistenţă M. Gorki. Arătânduşi preţuirea faţă de crearea unor eroi ca Hlestacov, Repetilov, etc. el spunea: „...fiecare din aceşti eroi este creat prin intermediul unui număr destul de redus de cuvinte şi fiecare din ei dă o imagine despre clasa lor, despre epoca lor. Aforismele acestor personagii au intrat în limba noastră de toate zilele, pentrucă în fiecare aforism este exprimată cu precizie o maximă, ceva indiscutabil şi tipic." Fără a utiliza cu măestrie nesfârşitele posibilităţi ale limbii unice a întregului popor, fără a utiliza atât în comentarii cât şi în reproducerea vorbirii personagiilor, un limbaj clar şi plin de sevă, expresiv, nu se potereia tipuri bine conturate. Ceeace spune Gorki cu referire specială la teatru, rămâne valabil pentru orice gen literar:... „pentru ca personagiile piesei să capete pe scenă, prin interpretare, o valoare artistică şi să fie convingătoare din punct de vedere social, este necesar ca limbajul fiecărui personaj să fie absolut original şi extrem de expresiv". In lupta noastră pentru o literatură rea-list-socialistă, în lupta noastră împotriva unei oglindiri palide, cenuşii a vieţii, să nu uităm, pe lângă celelalte probleme importante dintre care unele au fost amintite în articolul de faţă — şi această condiţie esenţială. Succesele dobândite până acum de scriitorii noştri sunt însemnate. Ele au fost confirmate prin larga popularitate pe care operele lor cele mai reuşite au obţinut-o în rândurile oamenilor muncii. Însufleţiţi de dorinţa de a-şi îndeplini cât mai deplin, sarcinile lor, scriitorii noştri ştiu că nu trebuie să se mulţumească niciodată cu. victoriile cucerite, oricât de frumoase ar fi ele, că pot şi trebue să dea mai mult, mereu mai mult. Lămurirea cât mai precisă a diferitelor aspecte ale problemei importante referitoare la legătura indestructibilă dintre 278 EUGEN CAMPUS general şi particular în creaţia artistică constituie un. punct dc sprijin, temeinic în făurirea unor adevărate tipuri literare, care să desvăluie esenţa fenomenului social istoric dat prin chipuri vii, puternic conturate. Dar clarificarea teoretică a problemei na poate fi decât o premiză. Ce-i drept, o premiză .necesarii, dat fiind caracterul conştient al creaţiei realist-socialiste, bazată pe învăţătura marxist-leninistă, dar totuşi numai o premiză. Pentru a contribui efectiv la progresul literaturii noastre, scriitorii trebue să fie adânc pătrunşi de spirit partinic în întreaga lor munca. să treacă, — aşa cum cer concluziile-discuţiei, din Martie a scriitorilor — „dela legătura adesea superficială cu realitatea la o adâncă şi activă participare în focul luptei". Numai pe baza unei atari vii şi profunde cunoaşteri a vieţii, se poate creia o literatură care să nu rămână în urma vieţii. ci să servească din plin mersul ei înainte,, o literatură cu un bogat conţinut de idei, exprimat într'o înaltă formă artistică, o-literatură caro să corespundă exigenţei mereu sporite a poporului muncitor, îndepărtând tot cc o palid şi cenuşiu, lipsit dc idei şi de viaţă, fals. LUCIAN RAICU SIMŢIRI RECI - IMAGINI BANALE Că în lilcralura noaslră există — alături de bune şi frumoase realizări — şi lucrări mediocre şi şterse, acesta este un lucru care a mai fost discutat. Ni se pare că astfel de lucrări sunt în principal do două categorii, după cauzele care le dau naştere. Din prima fac parte lucrările literare lipsite de un sen firneutputernic, de idei importante. Fără a fi în mod hotărît ratate, aceste lucrări nu corespund totuşi cerinţei principale a artei pe care Belinscbi o definea prin: „capacitatea de a zgudui pe cililor pentru o lungă perioadă". In aceste lucrări nu se simte patosul şi dramatismul întens care însoţeşte veacul nostru, nu răzbate suflul celei mai încordate, mai furtunoase şi mai frumoase epoci cunoscute în istorie, nu se văd marile pasiuni sociale şi umane, întreaga adâncime complexă a sufletului omenesc. Dacă e vorba de poezie, eroul liric al acestor lucrări este monoton, şters, neinteresanf, lipsit de preocupări înalte, nu are orizont întins, se teme îngrozitor de generalizări, într'un cuvânt este expresia cenuşie şi plictisitoare a mediei statistice. Astfel de poezii nici nu stârnesc râsul, prin ridicolul lor, nici nu emoţionează, ele îl lasă pe cititor indiferent şi rece. Principala caracteristică a acestor lucrări este faptul că ele nu sunt nici atât de rele încât să nu poată fi publicate, nici atât de bune încât să emoţioneze şi să convingă. împotriva acestor lucrări trebue deschis focul necruţător al criticii. Ele trebuesc înlăturate din publicaţii pe calea creerii unor opere de nivel artistic ridicat. In orice caz pericolul unor asemenea lucrări trebueşte tratat cu toată seriozitatea. Dar în afară de aceste lucrări nici prea bune, nici prea rele, mai există şi o altă categorie care cuprinde lucrările hotărît rele, neartislice, făcute de mântuială. Acestea sunt atât de proaste încât publicarea lor nu are nicio justificare. Ele nu numai că îl lasă pe cititor profund indiferent, dar — de multe ori — prin ridicolul şi banalitatea lor, stârnesc râsul sau indignarea cititorilor. Şi mai grav este faptul că în majoritatea cazurilor, aceste lucrări apar în publicaţiile de mare tiraj cum ar fi „Cultura poporului", „Viaţa Militară" colecţiile „Albina" .„Ogoare noi", revista „Albina", publicaţii care se adresează unor masse largi de cititori. Inmod condamnabil admit unii redactori şi scriitori publicarea unor asemenea lucrări în reviste care, pe nedrept stau mai puţin în atenţia criticii noastre literare. Darnici publicaţii ca „Viaţa Românească" nici „Contemporanul" sau „Flacăra", nu sunt fără prihană în această privinţă. Astfel ajung a se lăfăi în mare tiraj lucrări slabe, scrise de mântuială, plictisitoare, aparţinând fie unor condeie tinere care îşi maltratează talentul, fie unor autori în general puţin semnificativi sau cu totul lipsiţi de talent. O serie de autori profită de indiferenţa criticii, de nivelul scăzut al cerinţelor din unele redacţii, pentru a strecura lucrări fără nici o valoare artistică; aceste lucrări fiind neartistice, prezintă o serioasă primejdie: ele dau o 280 LUCIAN RAICU imagine falsă, denaturată a vieţii noastre, zugrăvesc viaţa în culori şterse, monotone, fată, de pildă, poezia Gicăi Iuteş „Să ră-mână'n urmă anul". /'„Cultura poporului",) care minimalizează şi tratează la «n nivel artistic scăzut o temă atât de interesantă şi de bogată, — tema luptei omului cu timpul. După un zglobiu „Hei", menit să-i atragă cititorului atenţia în mod brusc asupra poeziei în discuţie, facem cunoştinţă cu eroul pe care versurile autoarei urmează să-1 cânte, anume „maistrul meu Hurduc". Dela început, poefa îşi exprimă amărăciunea, regretul profund că cititorul nu-1 cunoaşte pe maistrul Hurduc: „dacă l-ai cunoaşte", etc. Autorul consimte să ne dea câteva informaţii, aşteptate cu nerăbdare de cititori. Pe rând, aşteptările cititorului sunt — ca să zicem aşa — satisfăcute: „Zdravăn el" ne comunică entuziastă autoarea despre eroul său. Eroul ar trebui să devină numaidecât foarte simpatic cititorului după această caracterizare, întru nimic mai prejos de cea care urmează: „Vorba-i? Mămu-lică mamă] „tunet ente parcă", „Nouă posti" — se subliniază în continuare — s'a dus vestea despre brigada sa. După cum se vede, „maistrul" este un erou aşa cum se cere, un erou de zile mari: zdravăn, cu voce tunătoare, — nouă poşte s'a dus vestea — îacât pe bună dreptate spune autorul că până şi „un comandant de oşti" l-ar „invidia {?). Caracterizarea continuă în aceeaşi manieră: Aprig e în bătălie Şi ne'nfrânt ca steiul. Nu-i vreo şarje să nu-i ştie Frica. „Maistrul" cu vocea tunătoare vorbeşte rar, şi atunci, numai în imagini: la atac matulineţ şi luaţi vremii vamă ! Platitudinea, inexpresivitatea acestei poezii care vrea să-şi mascheze lipsa de conţinut prin interjecţii, nu-i nevoie să fie demonstrate în continuare. Poezii de mântuială sunt şi „Echipa fetelor" şi „Uliţa colectiviştilor", semnale de Petre Solomon în „Cultura Poporului" Nr. 5—6. „Echipa fetelor" este o alcătuire de versuri inutile — corect versificate dealtfel — şi orânduite fără nici o logică fără miez: Măi băiete, măi bălele Ce-o fi colo pe tarla. Numai, fele, numai fete Să tot stai privind aşa. şi poezia continuă în acelaş ritm săltăreţ prin caro autorul îşi exprimă entuziasmul pentru fete care „harnice-s", „focoase" (?), „frumoase", „rumene", „dau zor" şi, bineînţeles, „nu stau o clipă". Cealaltă poezie, „Uliţa colectiviştilor", e de aceeaşi factură, cu deosebirea că autorul a înlocuit hilariantul vers „măi băiete, măi băiete" cu altul: „nu e mare, nu-i făloasă". O alcătuire de versuri la fel de nepoetică este „Plotonierul" de Ion Zăgan („Viaţa militară"), în care ni se înfăţişează un agitator înzestrat cu daruri miraculoase („şi pentru orice rană, leacuri, are") aşa încât: Ostaşii îl iubesc ca pe un frate Şi vorba lai e limpede ca roua. Aşa e plotonierul Neagu State Din unitatea douăzeci şi nouă. In poezia lui Ion Petrache „Taina comunistului ".(„Viaţa militară", Nr. 5), după ce se înfăţişează în proporţii grandioase virtuţile eroilor care singuri trec „prin vâllori ca'ji basmele, cu sine" pentru dânşii furtuna fiind trecătoare „cum sunt vara. norii călători", este firesc ca poetul să caute explicaţia acestei forţe neobişnuite: „care-i taina ăslor comunişti?" Cititorul se aşteaptă la o demons! raţie pe măsura metaforelor din partea întâia. Rezolvarea „tainei" este însă facilă, banală. Taina este: Să iubeşti viaţa cu tărie Pe duşmani în pulberi să-i prefaci. etc. In modsimplist, stereotip, tratează I. C. Poiană problema dragostei în poezia „La arie" („Cultura poporului" Nr. 7) Decorul idilei este un câmp imens peste care soarele „toarnă" — bineînţeles — „văpăi", iar „batozele treeră în goană" (?). Pe acest decor se profilează figura unui mecanic care face propuneri amoroase y SIMŢIRI RECI - IMAGINI BANALE 281 .„in şagă" — (daca ar fi serioase, te pomeneşti că mersul producţiei ar putea îi, doamno-fereşte, stingherit) unei „codane". Spiritual, mecanicul apreciază „mormanul de grâu" ca fiind „hun pentru nuntă, ies mândri colaci". Neavând simţiri humorului, fata se supără: „O fi, de ţi-e'n gânduri, zoreşte s'o faci". Se naşte numaidecât un „conflict" dramatic: mecanicul e „înmărmurit", „nu-.şi vine'n fire" lucrurile se precipită, dar în cele din urmă munca rezolvă toate complicaţiile. Prin aria largă, cu ceru' nveliş, Brigăzi în întreceri se-avântă. O soarbe cu ochii pe fată furiş Ţi-e drag cum munceşte şi cântă. El e împăcat, „uită necazul" şi contemplând cu ochi pierduţi obiectul amorului său, mecanicul vede cum: Pe graficul zilei, pornită săgeata In iureş urcase... Aproape că-ţi vine greu să spui ce e mai neartistic în această poezie: contrastul comic între seriozitatea solemnă cu care autorul relatează conflictul şi inconsistenţa acestuia, banalitatea versului, ori, confuzia ridicolă între problemele de dragoste şi cele de producţie? Din păcate, aşa înţeleg unii spiritul de partid, combativitatea. Un exemplu de denaturare a spiritului de partid, prin însuşirea proletcultistă a unor lozinci, este piesa „Mohora tractoristul" de Gh. Martiniuc („Cultura poporului", Nr. 3). Rolul conducător al partidului se traduce în această piesă prin sentinţele bombastice adresate de secretarul organizaţiei de bază, preşedintelui întovărăşirii. „Ştiu (e vorba de greutăţi, n.n.) dar ce-ai făcut ca să le'nfrunţi? Ce-aţi făcut ca să înzdrăveniţi întovărăşirea? Uite, primăvara bate la uşă I V'aţi pregătit?" ; sau„iu trebue să ai hăţurile în mână", sau; „mobilizează oamenii la lupta pentru biruirea greutăţilor"; sau „lasă succesele deoparte; ele nu trebue să fie paravanul lipsurilor". Conflictul piesei o bazat ,pe strecurarea unui duşman în rândurile întovărăşirii. In mod facil însă, acest duşman, pe nume Orban, este dela început suspectat. Secretarul organizaţiei de bază, Pânzaru, înzestrat cu virtuţi supranaturale, în mod nemotivat bănuie totul dela început („tu să-l ai mereu sub ochi", etc). In acest cadru se petrece un idilic conflict de dragoste. Apare Măriuca, obiectul declaraţiilor înfocate ale eroului („Mi-era tare dor de line, Măriuco") şi care reacţionează copilăreşte la propunerile de căsătorie ale acestuia: „Doamne, ce fericită sunt", etc. Când situaţia se complică, intervine decisiv secretarul organizaţiei, care rezolvă complicaţiile cu câte-o maximă: lămurirea oamenilor trebue să se facă temeinic". In general, procesul de demascare a duşmanului strecurat străbate următoarele etape: 1) Secretarul de partid bănuieşte: „Tu, să-l ai mereu sub ochi'', etc.; 2) duşmanul bănuieşte că e bănuit: „Cu tractoriştii' ăsta am băgat-o pe mânecă"; 3) duşmanul e demascat definitiv, cu care prilej secretarul organizaţiei ne rosteşte: „In sfârşit, am smuls lupului, pielea oii". Rezolvarea conflictului principal aduce după sine. şi rezolvarea conflictelor secundare. Astfel: 1) mijlocaşul Ispas nu mai şovăie: „Mi-afunge cât am orbecăit"; 2) iubirea eroului cu Măriuca duce la încheierea căsătoriei, pentru care situaţie este concludentă propoziţia Măriucăi: „îmi vine să sburd de bucurie". Piesa se termină triumfal, cu o nuntă binecuvântată de autoritatea aşa-zisului secretar: „Ei, să fie cu noroc" ş.a.m.d. Este un model de lucrare plată, scrisă fără talent şi care — prin aceasta — constitue o denaturare grosolană a realităţii noastre. Ea nu înfăţişează oameni reali, mişcându-se în orbita unui conflict tipic, ci un grup de marionete lipsite de trăsături umane, caracterizate în sensul negativ al cuvântului, mânuite după clişee prestabilite. Aceloraşi clişee este supusă şi prelucrarea dramatică a nuvelei „Desfăşurarea" de Marin Preda — prelucrare purtând subtitlul „In satul din vale". Liana Maxy diformează şi caricaturizează în mod vulgar o operă literară deosebit de valoroasă. Conflictul puternic al nuvelei este dela început ratat. Dela început, lucrurile se, 282 LUCIAN ii A IC! prezintă într'o lumină trandafirie: Ţurlea îşi dă seama numaidecât de adevărata situaţie (deşi în nuvelă e cu totul altfel) rostind: „Trebuie aplicaiă linia partidului", constată, fără nici un soi de dificultăţi, că Ghioceoaia e chiabur; Anghel — secretarul organizaţiei — strigă luminat: „Asta e!" şi piesa se încheie cu exclamaţia victorioasă a lui Ilio Barbu. „Dar colectiva tot o facem! Orice-ar fi". In privinţa aceasta şi reviste ca „Viaţa Românească", „Almanahul literar", „laşul nou", „Scrisul bănăţean", nu dau adesea exemplul cel mai bun. In paginile revistei „Viaţa Românească" şi-au găsit locul uneori lucrări scrise de mântuială, a căror publicare constitue o serioasă slăbire a exigenţei redacţiei. Un exemplu dintre cele mai recente este poezia Suzanei Delciu „Adolescenta", care rimează o serie de banalităţi: Ce mare te-ai făcut! Nici 11 am văzut Că anii le-au săltat, adolescentă.(ş.a.m.d.) Revista „Contemporanul" publică dea-semenoa unele lucrări făcute de mântuială, nearfistice, îndeosebi la date festive sau comemorări. Aşa este, de pildă,poeziaLeti-ţiei Papu „Cântec de Mai" — sinteză completă a clişeelor genului festiv. Se înţelege că în poezie nu lipsesc: „stindarde fremă-tând", „al muncii şuvoi", „o mării vuitoare", etc., după care urmează obişnuita strofă cu situaţia muncitorilor în ţările capitaliste, cum întâmpină ei. ziua de 1 Mai („Voi fraţii mei robiţi, de departe", etc., etc.) Din păcate însă, primejdia lucrului de mântuială, meşteşugăresc, apare şi la unii scriitori fruntaşi care uitând — chiar şi pentru o clipă — prestigiul binemeritat de care se bucură în rândurile massei de cititori, dau uneori lucrări slabe, neglijent scrise, îndeosebi destinate publicaţiilor de mare tiraj. Astfel de lucrări nu-şi ating scopul de a emoţiona şi educa pe cititor şi nu pot sluji ca exemplu domn de imitat de către scriitorii începători. Massele de cititori, însă, nu pot accepta cu indiferenţă ca scriitori dragi, de mare prestigiu, să dea lucrări scrise neîngrijit, în grabă. Publicului nostru nu-i poate fi indiferent faptul că Mihai Beniuc — poet apreciat şi iubit de poporul nostru încă în anii de dinainte de 23 August 1944 — semnează în n Viaţa mililară" o lucrare intitulată „Oşteanului1', scrisă de mântuială, neartistic. „Maestrul, — spune scriitorul sovietic C. Pedin — trebue să fio întotdeauna maestru! Nu se poate să scrii bine pentru o revista lunara, iar pentru una săptămânală, prost". Este regretabil că poeta Nina Cassia o semnează în. „Cultura poporului" o banală şi prozaică alcătuire de strofe, intitulată „Marş de pace". Şi tu, şi eu, şi noi, şi voi Avem, ceva de apărat Ogorul, fabricile noi. şi continuă în aceeaşi manieră facilă. Este regretabil şi faptul că Eugen Jebc-lcanu semnează în paginile revistei „Contemporanul" o poezie slabă ca „Jurământ." Poezia este îndreptată împotriva atitudinii contemplative, resemnate faţă de primejdia războiului. Ea intenţionează să militeze împotriva celor care spurt cu seninătate: De-ar fi cumva, de-ar fi război. Ei. bine, vom vedeai" Cititorul — cum e firesc — se aşteaptă la o argumentare profundă, dar problema ridicată se rezolvă în mod facil printr'o banală înlocuire de termeni („vom lupta''' în loc de „vom vedea") Dar tinerii din ţara ta Şi tinerelul dela noi Spun: ca să nu fie război Ei bine, vom luptai Victor Tulbure semnează în „Cultura poporului" Nr. 3/1953, poezia intitulată „Primăvara". Neglijent şi în maniera proletcultistă, poezia narează cum: Şi-a ţinui un secretar şedinţă până '/(, zori la sediul de partid. după ce, îndeplinindu-şi datoria, SIMŢIRI RECI — IMAGINI BANALE 283 agronomii întocmiră '« cifre, planuri de cultură şi' nsămânlări. Pc acest decor „politic", se profilează un aşa-zis amor de „tip nou". Cât e ea de lungă, săptămâna, ii tot iese cu tractoru'n drum''. şi aşa mai departe. A considera că sunt pe gustul marilor masse — cărora publicaţiile amintite ie sunt destinate — lucrări neartistice, făcute de mântuială, înseamnă a comite o gravă eroare. Această mentalitate înseamnă de fapt călcarea principiului răspunderii artistice, al conştiinţei artistice. Este cu totul greşit a considera că în afară dc creaţiile „consacrate", recunoscute ca atare şi discutate de critica literară, creaţii care îşi au locul lor stabilit în volume—scriitorul îşi poate permite din când în când să dea lucrări neglijent scrise, de mântuială, nedestinate volumelor „definitive", lucrări ferite de ochiul criticii şi care au doar menirea de a se adresa unor oarecari masse de cititori. Acest mod de a proceda nu are nimic comun cu tradiţiile arfei adevărate. Emincscu, Creangă, Coşbuc au dat capodopere şi când au colaborat la revistele cele mai puţin importante, şi când au scris bucăţi pentru manualele şcolarilor, şi la diverse aniversări care se cuveneau a fi celebrate. ★ „Lucrări literare" cum sunt acelea despre care s'a vorbit în paginile de mai sus, zadarnic se scriu ; ele nu reuşesc să pătrundă şi să exprime conţinutul adânc al procesului de viaţă, nu emoţionează, ci, dimpotrivă, lasă cititorului o impresie penibilă — şi au un rol cu atât mai nefast cu cât se adresează îndeosebi unor largi masse de oameni ai muncii: ele nu numai că răpesc cititorilor un timp preţios, dar îi şi pervertesc gustul artistic, dând drept bun şi valoros ceeace este prost şi lipsit de valoare. Masse compacte de oameni, menţinute de secole în ignoranţă şi analfabetism se scutură de incultură, se orientează avid spre cultură, citesc tot mai multe creaţii literare care trebue să le emoţioneze, să le întregească orizontul inteleclualşi sufietesc, să le comunice cât mai mult despre oameni şi viaţă. In special acestor masse largi de noi cititori se adresează mai ales publicaţiile de mare tiraj („Cultura poporului", „Viaţa militară" etc,), înţelegem ce rău imens aduc asemenea lucrări, din a căror pricină există primejdia ca mulţi cititori sase înstrăineze de literatura adevărată. Dacă asemenea lucrări anoste, plictisitoare, cenuşii, care „lucesc fără de viaţă", pustii dc sentimente şi de idei — ar lipsi, desigur că literatura noastră ar putea mai mult sluji educării masseior de cititori în spiritul idealului deviată care no însufleţeşte.In acest mod, am face,un pas mai departe spre făurirea acelei literaturi „care umple locurile", cum zicea Maiacov-schi, care, cucerind atenţia şi dragostea oamenilor, îi transformă şi îi îndeamnă Ia acţiune. Desigur, critica literară este în foarte bună parte răspunzătoare pentru apariţia unor lucrări slabe, neartistice. Critica literară arc sarcina directă să se preocupe atent de integritatea artei. A nu permite strecurarea în literatură a unor lucrări slabe, a veghea cu exigenţa ridicată la valoarea socială şi artistică a creaţiilor literare — a devenit o lege de onoare pentru critica noastră ştiinţifică. Cu amărăciune trebue să constatăm însă că această admirabilă sarcină nu se bucură de prea mare cinste în rândurile criticilor noştri. Printre unit critici există încă prejudecata că nu e dc prestigiul lor a milita contra unor lucrări slabe, scrise de mântuială şi care nu au dreptul să pătrundă în literatură şi cu atât mai mult în publicaţiile cu mare răspundere; de aceea, în general, aceşti critici preferă calea mai comodă de a-şi „lega numele" de operele valoroase, consacrate laolaltă, cu care speră să „supravieţuiască". Dar principala răspundere o poartă redacţiile şi scriitorii înşişi. Se impune ca redacţiile să manifeste o exigenţă mai mare, cerinţe mai severe faţă de lucrările literare menite publicării. Este necesar ca scriitorii înşişi să fie mai exigenţi cu propria lor creaţie, să arate o mai adâncă demnitate 284 LUCIAN KAICU şi conştiinţă artistică, să arate un interes egal pentru scrierile lor, indiferent de caracterul publicaţiilor cărora le sunt destinate, să renunţe cu hotărîre la practica lucrului meşteşugăresc, la practica formulelor convenţionale şi a clişeelor stereotipe şi să aducă în literatură, în mod curajos, cu sinceritate, fără rezerve, marile pasiuni care — vorba poetului — „bat sub frunte, ard în tâmple"; scriitorii n'au dreptul să uite o clipă ce aşteaptă poporul dela ei, să nu uite o clipă că ei sunt — aşa cum zicea Vlahuţă — „magii ocrotiţi de stele, mergătorii înainte". EUGENIA TUDOBICĂ DIN MAREA ARTA A UNUI CLASIC Despre valoroasa operă poetică a unuia dintre cei mai populari clasici ai noştri, reprezentantul criticii burghezo-moşie-reşti Titu Maiorescu a evitat să vorbească şi să discute pe larg. Când a aruncat în treacăt o apreciere asupra poeziei lui George Coşbuc, el a afirmat — cu rezerva şi dispreţul caracteristice clasei pe care o reprezenta — că opera acestui mare poet iubit de poporul nostru suferă de „diformităţi, lungimi şi repetiţii", că este ameninţată de „pericolul clişeului"; iar despre autorul ei, boierul dela „Junimea" spunea : „Se vede că-i lipseşte varietatea cunoştinţelor şi acea neobosită şi nemiloasă cizelare care transfigurează pe cei pătrunşi de sfinţenia formei..." Şi tot asemenea păreri — când nu au tăcut cu desăvârşire — au emis şi criticaştrii burghezi post-maiorescieni pentru a caracteriza poezia lui George Goşbuc : câteva vorbe sau epitete aruncate în grabă, ca despre un fenomen nici prea interesant, nici prea important; aşa a fost întâmpinată sau mai bine zis trecută cu vederea opera celui care a cântat cu dragoste viaţa ţăranilor noştri, bucuriile şi1 durerile lor. Mişcarea muncitorească de la noi, pe atunci în plină creştere, a salutat însă cu bucurie şi dragoste poezia profund populară a lui Coşbuc. In studiul său intitulat „Poetul ţărănimii", publicat în presa muncitorească, criticul C. Dobro-geanu-Gherea a apreciat la justa ei valoare poezia lui Goşbuc, desvăluind şi afirmând marea măestrie a poetului năsăudean. Contrar atitudinii reci şi dispreţuitoare a criticilor burghezi, marea massă a cititorilor, poporul muncitor de la noi, a înţeles şi a îndrăgit puternic, încă dela apariţia lor, legendele, baladele şi cântecele lui Coşbuc. In scurt timp, poezia lui Coşbuc a devenit, alături de aluiEminescu, o poezie iubită şi apreciată de popor. Tocmai acest fapt i-a făcut pe boierii dela „Junimea" să-l trateze cu răceală pe poet şi mai târziu i-a determinat pe alţi critici reacţionari să caute a-i micşora valoarea, numindu-1 alarmaţi „instigator", iar în cântecul său să vadă un „cântec de răscoală" — fără să-şi dea seama că tocmai faptul de a fi dat glas la un înalt nivel artistic unor „cântece de răscoală" despre ura şi dragostea oamenilor simpli, tocmai aceasta a adus nemurirea Iui Coşbuc. * In articolele sale despre literatură, Lenin a arătat adesea că arta — şi implicit literatura — trebue să fie creată pentru popor, să exprime năzuinţele şi aspiraţiile poporului: „Arta aparţine poporului. Prin rădăcinile ei cele mai adânci ea trebue să pătrundă în însuşi grosul masselor largi muncitoare. Ea trebue să fie pe înţelesul acestor masse şi iubită de ele". Dar, pentru a crea o operă despre popor şi pentru popor, artistului îi este necesară fără îndoială o cunoaştere aprofundată şi o înţelegere adâncă a firii şi vieţii poporului, a năzuinţelor sale celor mai înaintate. .286 EUGENI A TUD0R1CĂ Există desigur multe posibilităţi care-i •stau la îndemână artistului creator pentru cunoaşterea poporului său; una dintre acestea este trăirea în mijlocul oamenilor simpli, participarea intensă şi directă la durerile sau bucuriile vieţii lor. Coşbuc a putut să zugrăvească mai viu şi mai puternic viaţa plină de clocot şi de frământare a satului ardelean, pentrucă ei crescuse şi. iubise alături de flăcăii şi fetele din satul său. Trăind alături de oamenii din sat, gustând din amarul şi veselia acelecaşi vieţi, George Coşbuc a putut să le cunoască firea, bogăţia sufletească cu care erau înzestraţi, clocotul viu al sufletului lor, care-i era foarte .apropiat. Ca şi Eminescu, Coşbuc şi-a iubit cu ■pasiune poporul, 1-a înţeles şi i-a apreciat calităţile minunate. Răsărit din mijlocul ţărănimii năsău-dene, Coşbuc a rămas, cu sufletul şi cu mintea, apropiat de oamenii simpli din satul său şi atunci când a umblat pe la şcoli înalte. Cultura nu 1-a depărtat de popor, ci dimpotrivă, ca şi pe Eminescu, 1-a ajutat să înţeleagă mai bine şi să îndrăgească mai mult pe oamenii din mijlocul cărora se ridicase el însuşi. A vorbi despre măestria unui mare artist înseamnă de fapt a căuta să descoperi nu numai acele elemente, trăsături care . alcătuesc specificul, şi dau valoare deosebită operei sale, ci este neapărat necesară cercetarea şi descoperirea izvoarelor pe care se întemeiază această măcstrie. Ca o adevărată operă realistă, poezia lui Coşbuc s'a. inspirat din viaţă; ea a avut ca punct de plecare realitatea socială a satului românesc din vremea sa. Cunoscând această realitate, atât direct •cât şi prin intermediul poeziei populare — care înebide în ea un imens tezaur de gândire şi simţire a poporului— George Coşbuc a zugrăvit în mod viu, în imagini tipice, viaţa satului românesc, surprinzând şi alegând aspectele importante, semnificative din realitate. El. a înfăţişat astfel, folosindu-se de admirabile mijloace artistice, aspecte specifice, tipice din viaţa oamenilor dela sat, momente de bucurie, de veselie pentru locuitorii satului, momenie din. munca şi suferinţele ţăranilor săraci, din luptele şi năzuinţele lor, reuşind să surprindă adesea aspecte ale contradicţiilor de clasă din sânul ţărănimii, episoade din viata copiilor, cântece despre natura frumoasă a patriei, etc. Vom. face în aceste rânduri câteva observaţii cu privire la marea măestrie a lui. Coşbuc în redarea sentimentului de dragoste al oamenilor simpli, pe care i-a cântat în atâtea poezii ale sale. Şi întorcându-ne, împreună cu poezia sa, în satul românesc din vremea sa, să vedem cum lira poetului — ca un instrument fermecat — a dat glas sim-ţămintelor curate şi nobile ale ţărănimii exploatate, de pe a cărei poziţie şi pentru fericirea căreia Coşbuc a militat prin arta sa. Şi căutând să înţelegem acest lucru, să învăţăm din exemplul pe care ni-1 oferă opera sa. ★ „Forţa şi însemnătatea artei realiste, — spunea tovarăşul G. M. Malencov în Raportul la cel de al XlX-lea Congres al P.C.U.S. — constă în aceea că ea poate şi trebuie să descopere şi să scoată la iveală înaltele calităţi sufleteşti şi trăsăturile pozitive tipice ale caracterului omului simplu, să creeze în, culori vii chipul său artistic, demn de a fi exem.plu şi obiect de imitare pentru oameni". Coşbuc s'a dovedit a fi un mare maestru al artei realiste în prezentarea chipului şi sentimentelor omului simplu dela ţară. Imaginea tipică la Coşbuc este rezultatul unei atente selecţionări a aspectelor esenţiale, importante, din realitate, ea este o concentrată oglindire a acestor aspecte, redând în mod concret specificul traiului dela ţară. Astfel, în poezia „Spinul", în numai trei versuri, Coşbuc reuşeşte să redea o scenă dintre doi îndrăgostiţi, schiţând cu o mare îndemânare cadrul în care se desfăşoară această scenă: Sletea frumoasa pe-un răzor; Voinicul lângă ea devale, Să-i scoată spinul din picior. DIN MAREA ARTA A UNUI CLASIC 287 Coşbuc ne introduce direct în miezul întâmplării, fără o altă pregătire, fără o altă prezentare. Cu ajutorul câtorva elemente, poetul transpune pe cititor în atmosfera vieţii ţărăneşti, în câteva cuvinte schiţează peisagiul rural cu coloritul său specific: fata stă „pe-un răzor'1, flăcăul vrea să-i scoată din picior un spin cu care se înţepase, pentrucă fata mergea desculţă, aşa cum merg fetele la ţară. Eroii sunt figuri de ţărani, pe care poetul îi prezintă cu caracteristicele lor, în două cuvinte, simplu, concis, ca în basmele populare; ea nu este o fată oarecare, ea este o fată frumoasă, calitate pe care o au mai toate fetele sărace din poezia sa. Aceasta constitue bogăţia lor, care preţu-eşte în ochii flăcăilor mai mult decât orice altă avere a chiaburoaicelor urâte, -cum spune fata din poezia „Duşmancele": Dar dacă pui flăcăi odaia S'aleagă dânşii cum socot O fală: Bogata-şi pupă boii'n bot, îmbătrânind cu boi. cu tot! Flăcăul are la rându-i o calitate tot atât preţuită de fetele din sat: el este „voinicul". Pentru a concretiza, a individualiza pe eroii, săi, chiar fără să le dea numele, Coşbuc foloseşte adjectivele „frumoasă"şi „voinic", cu care de fapt îşi identifică poporul eroii săi dragi. Aceştia sunt de fapt mereu alţii, dar mereu aceiaşi îndrăgostiţi pe care-i vom întâlni în „Scara", „Rea de plată", „Mânioasa", „Pe lângă boi", şi în multe alte -din poeziile sale de dragoste, Măestria sa de cântăreţ al dragostei omului simplu a dovedil-o Coşbuc în zugrăvirea realistă a numeroaselor aspecte şi nuanţe ale acestui sentiment. Popularele sale poezii de dragoste înfăţişează — aşa cum arătase Gherea — momente diferite şi multiple din viaţa feciorului sau a fetei îndrăgostite, oglindesc sentimentul în toată intensitatea, şi la diferite trepte, aşa cum se prezintă el în viaţa omului. Cu iscusinţa unui pictor neîntrecut, Coşbuc nuanţează şi dă culoare realistă fiecăruia dintre aceste momente şi creiază rând pe rând: imaginea primului fior prevestitor al dragostei din sufletul fetei simple din „La oglindă", nuanţa senină, ghiduşă, a începutului de dragoste din poeziile „Rea de plată, „Scara", sau „Ispita", necazul fetei carc-i. îndrăgostită de un flăcău „nepriceput", sentimentul curat, plin dc gingăşie din „Gânduri" sau din poezia „Subţirica din vecini", frământarea chinuitoare pe care o provoacă neînţelegerile dintre îndrăgostiţi, cu sau fără motiv, aşa ca în „Mânioasa", „Dragoste 'nvrăjbită", „Pe lângă boi", când sentimentul' s'a înrădăcinat puternic în inima fetelor sau a flăcăilor îndrăgostiţi. Poetul înfăţişează apoi cea mai înaltă treaptă a sentimentului, când dragostea devine atot stănânitoare, iar îndrăgostitul se frământă, se chinuie, atunci când este nevoit să se despartă de fata iubită („Recrutul"), când, în aşteptarea iubitului, dorul devine mistuitor şi greu ca o boală şi care în cele din urmă provoacă moartea fetelor (ca Rodovica din poezia cu acelaş nume, ori fetele din „Ceas rău", „Ideal" sau „Draga mamei"). Toate aceste nuanţe şi aspecte ale dragostei prezentate în opera lui Coşbuc dovedesc dii) partea poetului o adâncă cunoaştere a complexităţii vieţii, a realităţii sociale a satului, iar felul în care sunt prezentaţi eroii încercaţi de acest sentiment, dovedeşte arfa realistă a poetului. Sentimentul se proectează pc un bogat fond real şi social zugrăvit în imagini concrete. Eroii săi nu sunt deloc „idilici", ei ne apar ca nişte oameni vii, caro se mişcă şi trăiesc aidoma ţăranului român. începutul dragostei, gluma nevinovată dintre doi tineri care-şi sunt dragi unul altuia, o întâlnim în poezia „Rea de plată". Un flăcău văzând-o venind cu un sac de la moară pe fata care-i e dragă, se oferă să-i ajute. La jumătatea drumului, el îi cere plată „trei sărutări", dar în urma unei tocmeli fata nu-i dă decât una. Poetul alege o întâmplare simplă, obişnuită, dintre doi tineri dela ţară. El schiţează şi localizează acţiunea aceasta simplă, dar grăitoare pentru demonstrarea ideii sale, pe un fond real: fata vine dela moară cu un sac pe uliţă. Asta ne e sufi- 288 EUGENIA TUDORICĂ cient ca să definim cadrul, peisagiul, ocupaţia personagiilor şi chiar starea socială a personagiilor. Ea vine dela moară cu un singur sac, pe care trebue să-l care'n spate singură, pentrucă n'are altă posibilitate, căci e fată săracă. Mai departe, parcă am asista la un joc. la o glumă pe care şi-o fac unul altuia, cei doi tineri îndrăgostiţi. Fata eşind dela moară îşi pune sacul jos, nu fiindcă n'ar putea să-l ducă. Ghicim imediat că intenţia ei este să-l facă pe flăcău să se apropie. Dar nici el nu i-a ieşit în drum aşa, numai de dragul de a-i duce sacul. El vrea s'o sărute şi acum găseşte prilejul s'o facă fără împotrivirea ei. La gluma lui, fata reacţionează tot cu o glumă. Ea acceptă jocul, şi serioasă ca şi el, se face că nu pricepe despre ce e vorba. Când află care-i plata, ea se tocmeşte cu flăcăul: Stă'n drum şi se socoate, Şi-mi spune câte, toate, Că-s scump, că ea nu poate, Că prea sunt multe treil In câteva cuvinte poetul schiţează starea sufletească a celor doi eroi din felul cum reacţionează fiecare la gluma celuilalt. Dacă fetei nu i-ar fi fost drag flăcăul, n'ar fi stat atâta în cumpănă dacă trebuie să-i plătească sau nu. Dar ea parcă nu. se'ndură să-l refuze de tot. Parcă o vedem, cum stă serioasă în drum, cu ochii în pământ, prefăcându-se preocupată şi căutând să convingă pe flăcău că preţul e prea mare. Vorbirea ei, redată în mod indirect, e gradată. Mai întâi ea constată: Că-s scump,... e uimirea dela început a omului care află de un preţ mare. Că ea nu poate... Omul, raportând la posibilităţile lui preţul respectiv, constată cu regret că nu poate să plătească atât, apoi se miră încă odată de mărimea preţului care întrece parcă posibilităţile sale de a plăti. Că prea sunt multe trei] E şi puţin speriată atunci când face constatarea. Şi, însfârşit, pentrucă trebuia totuşi să plătească: Cu două se'nvoieşte dar e destul de şireată, — mai şireată decât flăcăul care, vrând s'o păcălească, nu i-a spus preţul dela început, — ca să nu-i dea decât un sărut. Cu al doilea să-mi rămâie Datoare pe'nserat. Iar el se vaită ca de o nenorocire că n'a primit decât un singur sărut: Şi iată-mă, săracul, Să-i duc o poştie sacul P'un singur sărutat! Poezia are un pronunţat caracter hu-moristic, care reiese în primul rând din seriozitatea cu care tinerii joacă amândoi gluma aceasta. Comicul poeziei reiese apoi din raportul care există între dimensiunile reale ale întâmplării şi dimensiunile exagerate, mărite la maximum, pe care i le acordă eroul. Tonul folosit de cel păţit e glumeţ şi binevoitor, intenţionat colorat cu exagerări şi exclamaţii, tocmai pentru a sconta efectul dorit: un râs plin de mulţumire, senin şi duios, ca despre o faptă nevinovată pentru care nu te condamnă nimeni. E acelaş râs pe care-1 provoacă întâmplarea hazlie dintre un alt flăcău şi o fată, tot şireată, din poezia „Scara". In poezia „Subţirica din vecini", poetul surprinde o altă nuanţă a dragostei, mai pronunţată, mai serioasă decât m „Rea de plată": este înfăţişarea acelui moment din evoluţia dragostei, când uneori chiar glumele pot fi motiv de supărare pentru unul dintre îndrăgostiţi, când doar o umbră de supărare de pe fruntea iubitului îi provoacă fetei îngrijorarea. Cel care povesteşte este tot flăcăul — lucru foarte des întâlnit în poezia lui Coşbuc („Rea de plată", „Scara", etc); dar cea pe care o cunoaştem, despre care ştim mai multe lucruri, pe care o vedem mani-festându-se, este fata. Pentru .a reda imaginea graţioasă a fetei, poetul crează un fond pe care se DIN MAREA ARTĂ A UNUI CLASIC 289 profilează mişcările ci pline de gingăşie şi graţie: Ea mergea căpşuni s'adune, Fragi s'adune — Pentru a reda şi mai bine mişcarea suplă a fetei subţirele, poetul foloseşte o comparaţie izbutită, insistând asupra unui efect auditiv: fata se mişcă „ca şarpele prin foi". Ea „vine încet", are „mâini mici şi moi", ea „râde" şi „fuge". Pala ne apare plină de graţie şi gingăşie, ea se bucură ca un copil de gluma pe care i-o face iubitului: Bale'n palme: „Te ştiu eu, Nu mai viul De viu la tine, Mă săruţi şi nu mai vreul" Când flăcăul o chiamă să vină la dânsul, ea,prinsă de glumă, de joc, nu vine, îl necăjeşte. Asta îi face plăcere însă numai până în clipa când el, supărat, îi spune: „Ei, du-te dar/a Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gânduri iar. In faţa unei atari situaţii, ea se sperie că l-a supărat, şi deodată îi piere veselia. Nu se mai comportă ca un copil ci, de data aceasta, ea încearcă să-1 mângăie şi să-1 împace. Cu multă artă ştie să redea Coşbuc gestul blând de mângâiere al fetei îndrăgostite, înfricoşată că l-a supărat pe cel drag: Stând aşa, un braţ ridică, Blând ridică, Părul meu, pe frunte dat. E Interesantă, plină de farmec repetarea verbului şi precizarea acţiunii fotei prin adverbul blând, care redă sentimentul ei puternic de dragoste faţă de flăcăul pe carc-1 necăjise cu câteva clipe mai înainte. Iar zâmbetul amestecat cu frică vine să întregească credinţa că fata asta sinceră, naivă, este biruită de dragoste. Este de remarcat aci felul cum înfăţişează Coşbuc imaginea fetei îndrăgostite, printr'o varietate de mişcări care desemnează fiecare câte o calitate a fetei. Ea se mişcă graţios ca într'un dans — ceeace înseamnă exteriorizarea stării ei 19 — Viaţa Românească sufleteşti. Versul însuşi c ca o melodie care subliniază mişcarea îndrăgostitei. In această poezie, flăcăul este aproape un spectator. El admiră şi soarbe din ochi pe cea care care dansează parcă în faţa lui, un dans senin de dragoste. Despre flăcău poetul spune doar că „şedea pe prag", şi el rămâne astfel şi când îi spune ei „Multe bune şi'n zadar" şi chiar când se supără pe dânsa. Aceasta, pentru a scoate şi mai mult în relief temperamentul vioi, sglobiu al fetei, frumuseţea ei. Dar dragostea nu e totdeauna fericită şi senină. Ea este adesea un prilej de frământare şi suferinţă şi un singur cuvânt, un gest sau o atitudine provoacă uneori un adevărat chin celui îndrăgostit. Un astfel de moment al dragostei a surprins Coşbuc în poezia „Mânioasa". Flăcăul din poezia „Mânioasa" este sincer îndrăgostit de o fată, care însă s'a supărat pe dânsul. Nedumerit şi mâhnit de atitudinea fetei, pe care nu şi-o poate explica, flăcăul stă la sfat cu sine însuşi şi caută să-şi lămurească nedumerirea, să justifice atitudinea fetei faţă de dânsul. Poetul a ştiut să redea în această poezie, folosindu-se de imagini artistice emoţionante, tot sbuciumul îndrăgostitului care nu-şi află liniştea atâta vreme cât este supărat cu iubita, cu atât mai mult cu cât el nu se simte vinovat. Pentru a prezenta mai viu în mintea cititorului starea de turburare în care se află îndrăgostitul, poetul îl face pe eroul său să treacă brusc dela o stare la alta, dela nedumerire la regret şi necaz, şi de aici iar la nedumerire. Mai întâi flăcăul cuprins de dor ar vrea să facă ceva ca să-şi întâlnească iubita —• sau măcar amintirea ei: Am să merg mai în spre seară Prin dumbrăvi, ca mai demult. In privighetori să-mi pară Glasul Linei că-l ascult. Fiind supăraţi, singura cale de a o întâlni este aceasta — căutarea şi revederea locurilor pe unde mergea cu iubita-când erau împreună. Dar asta i se pare prea puţin, şi flăcăul, adânc tulburat 290 EUGENIA TUDORICĂ de lipsa fetei, este nemulţumit de sine însuşi, de faptul că nu ştie precis ce vrea: Mai ştiu eu ce-aş vrea s'ascull! Căutând să-şi amintească faptele şi momentele prin care a trecut, cele care au dat naştere neînţelegerii cu fata iubită, flăcăul o face cu atâta intensitate, încât el trăieşte din nou clipele trecute, ca şi cum acestea s'ar petrece din nou în momentul povestirii; pentru aceasta poetul îl face pe eroul său să folosească la început imperfectul, pentru ca apoi să povestească la timpul prezent: Eu mergeam, la plug în, laz, , Şi, când trec, Lina s'ascunde, şi deodată versul se întrerupe brusc: Parcă nici nu. m'a văzut. fapt care redă foarte bine mirarea flăcăului în faţa acestei situaţii. Mai departe, nedumerirea lui creşte şi ea ajunge atât de puternică încât devine o obsesie; el repetă în neştire de trei ori aceeaşi propoziţie: Ii vorbesc, şi nu-mi răspunde, Nu-mi răspunde ! Şi-o întreb, şi nu-mi răspunde! Şi flăcăul rămâne mai departe mirat, nedumerit, plin de întrebări ca şi la început. Cercetările nu i-au folosit la nimic, dimpotrivă, au făcut să-i crească mirarea. Dar dorul de fata iubită îl chinuie, constatarea la care ajunge, prin care de fapt nu a rezolvat nimic îl nemulţumeşte şi mai mult şi-1 face să o ia dela început. ' In celelalte două strofe ale poeziei, în care regăsim aceeaşi construcţie a versului ca şi în prima,-— nedumerirea flăcăului şi necazul lui cresc în aşa măsură, încât el însuşi se miră de acest fapt: Să-mi pun capul penlr'o Lină, Să mă fac un om pribag? Ieşi din neguri, lună plină. Să mă vezi la Lina'n prag— Iar suferinţa lui. este din ce în ce mai grea, mai apăsătoare, provocându-i aproape o durere fizică: i se;parecă»i „ard hainele" pe el,;. şi capul îi .este.greu-, „ca de lut"'. Flăcăul are o fire aprinsă, vioaie, care reacţionează iute şi la toate manifestările din afară care-1 privesc direct. Supărarea cu iubita îl chinuie atât de rău încât i se pare că durează de o veşnicie, vorbeşte despre ea ca despre un lucru petrecut demult, deşi, după cum singur mărturiseşte, faptul a avut loc la amiazi: Că'n amiazi venind pe vale, Întâlnii pe Lina'n cale Amintindu-şi cu regret, de vremea când iubita ieşea în prag şi-1 aştepta (fapt care se petrecuse probabil cu o seară înainte) — flăcăului i se pare că aceasta s'a întâmplat cândva, de mult: Alte daţi suna zăvorul; Lina pe furiş, ca dorul Păşea'n degete pridvorul Şi la mine'n prag venea. Ca întreaga operă a lui Coşbuc, poezia aceasta transmite cititorului un bogat conţinut emoţional. Ideea pe care a vrut să o demonstreze poetul — aceea a frumuseţii spirituale a omului simplu dela ţară, care ştie să iubească puternic şi sincer, cu toate fibrele sufletului său— este redată cu multă măestrie într'o formă poetică proprie. Poetul a ştiut să creeze un complex de imagini artistice care să înfăţişeze în chip unitar frumuseţea sufletească a acestui om simplu. Faptul însuşi că poezia poartă titlul „Mânioasa", — dar înfăţişează chipul acestei fete mânioase prin prezentarea sbuciu-mului interior al flăcăului, — sbucium trecut prin mintea şi inima lui, — dovedeşte marea capacitate a poetului de a folosi cele mai variate procedee de stil şi de compoziţie. Pentru transmiterea sentimentului, Coşbuc a folosit cu multă îndrăzneală — fapt care-1 întâlnim în întreaga sa operă şi care caracterizează deasemeni măosfria sa poetică — ritmuri şi rime dintre cele mai variate, creind astfel o versificaţie nouă şi. proprie lui. Cu ochiul atent al unui fin observator şi cunoscător al vieţii, Coşbuc a redat în poezia sa realitatea socială a satului nostru. El şi-a înfăţişat eroii şi sentimentele lor DIN MAREA ARTĂ A UNUI CLASIC 291 în cadrul vieţii lor sociale. Coşbuc nu a fost un cântăreţ al „dragostei în sine", ci a prezentat acest sentiment al oamenilor în cadrul societăţii respective. Astfel, chiar din poezia sa de dragoste, cititorul are prilejul să cunoască raporturi sociale existente în lumea satului. In unele dintre poeziile sale de dragoste, poetul ne înfăţişează aspecte ale contradicţiilor dintre ţăranii săraci şi chiaburi. Nina, fata din poezia „Ceas rău", este o fată săracă care a fost înşelată de un flăcău bogat. Şi fata e conştientă de acest fapt, care o doare mai mult chiar decât despărţirea : Las'să-i placă; de-i orbit Las'să-i placă, Dar, de-am fost fată săracă, Pentru ce m'a amăgii? Flăcăul din poezia: „Numai una" iubeşte mult pe o fată frumoasă dar săracă, cu care vrea să se însoare: Aşa săracă cum e ea, Aş vrea s'o ştiu nevasta mea. Dar din cauză că fata nu-i o chia-buroaieă cu avere, el are de îndurat reproşurile şi ocările familiei sale, ale fraţilor care-1 „vorbesc de rău", ale tatălui care-i „supărat mereu", ale mamei care stă mereu, pe la icoane şi-1 „blestemă" pentrucă se însoară cu o fată săracă. Pe flăcău nu-1 sperie nici sărăcia, nici ameninţările sau blestemele familiei. El urăşte morala lor care supune pe om chinului de a suporta toată viaţa o femeie care nu-i e dragă sau e obligat să trăiască alături de ca, pentru simplul fapt că arc avere: Dar cu pământul ce să faci? Şi ce folos de boi şi vaci? Nevasta dacă nu ţi-o placi Le dai în trăznel toate! firea lui cinstită şi sinceră respinge o asemenea făţărnicie şi el e dcsi.u* de hofărîl, destul de stăpân pe sine însuşi, pe soarta sa, ca să facă ce vrea: Să-mi cânte lumea, câte vrea! Mi-e dragă una şi-i a mea: Decât, să mă desbar de ea Mai bine-aprind lot salul! 19* Coşbuc a reuşit să redea printre alte calităţi sufleteşti ale oamenilor simpli, şi sinceritatea şi puterea lor de sacrificiu în dragoste. Eroii săi sunt fete şi flăcăi dela ţară care iubesc sincer, intens, şi care sunt capabili să se sacrifice pentru dragostea lor asemeni Rodovicăi, sau fetei de împărat din basmul „Ideal". Acest basm în versuri care i-a fost inspirat poetului din realitatea vieţii satului, respiră de un cald suflu uman şi este compus cu ajutorul unor elemente realiste care-i dau o mare frumuseţe. Cu o îndemânare deosebită, Coşbuc a ştiut să împletească fantezia cu realitatea, aşa încât deşi. este doar un basm, el apare totuşi ca un episod dramatic al unei existenţe umane, iar fata de împărat, prin frumuseţea caracterului, prin credinţa şi sbuciumul ei este un personagiu, viu, real, desprins din viaţa satului nostru. Talentul acesta deosebit de a împleti realul cu fantasticul îl aflăm în toate basmele şi legendele lui Coşbuc, iar realitatea mediului rural, specificul traiului dela ţară — cu obiceiuri, datine şi tradiţii — apare pretutindeni. Astfel, în „Ideal", fata de împărat,asemeni fetelor dela ţară, merge seara la izvor să aducă apă cu „cofiţa": Venise fata de'mpărat Cu alte fete pe'nseral S'aducă apă din isvor — irr tânărul fiu de crai—drumeţ prin locurile acelea—a cerut fetelor, ca orice flăcău de rând: „Să bea din cana lor". Şi tot ca o fată simplă dela ţară, fata de'mpărat îşi destâinuie dorul şi suferinţa celor mai tainici şi mai apropiaţi prieteni: „vântului de seară" şi „norului", cărora le încredinţează solia ei: Tu vânt de seară,'n, calea la Nu l-ai văzul venind cumva? Şi nici tu, nor, nu l-ai văzut Prin multe lumi căle-ai trecut? Să-i spui, te rog, de-l vei afla Că-l plâng şi câ-l sărut! Spuneam că în cea mai mare parte a operii salo, Coşbuc a arătat raporturile sociale existente în sânul acestei categorii sociale neomogene care este ţărănimea — şi neajunsurile pe care le provoacă îndră- 292 EUGENIA TUDORICĂ gostiţilor aceste raporturi. Părinţii flăcăului din poezia „Numai una" se opun căsătoriei fiului lor cu o fată frumoasă dar săracă — ei vor pentru băiatul lor una bogată. Fata din „Duşmancele" ştie că o cbiaburoaică vrea să-i fure iubitul şi ca speră să realizeze lucrai acesta cu sprijinul părinţilor lui, ceva mai înstăriţi şi ei, — şi preferând, desigur o noră cu avere, uneia sărace, chiar cu multe calităţi. Şi în „Ideal", Coşbuc reflectă o situaţie oarecum asemănătoare. Credinţa nestrămutată a fetei, dragostea ei curată pentru mirele care întârzia să vină şi să o ia în căsătorie, au ajuns repede la urechile tuturor din sat şi a devenit prilej de vorbă şi de discuţii. Fidelitatea ei a ajuns cu timpul să fie batjocorită de unii oameni din sat, iar părinţilor, cărora nu le convenea această situaţie, fata a ajuns să le fie o povară, ne mai voind să se mărite cu altcineva. Şi-atunci ei au izgonit-o din casa lor, pentrucă fata n'a vrut să-i asculte şi să le facă pe plac: Că pentru dânsul, că-l iubesc, Părinţii'n drum mă ocolesc Şi m'au gonit din casa lor; Că toţi ai mei azi nu mă vor! Sâni singură, pe căi trăiesc, Sânt singură şi mor! Este înfăţişarea emoţionantă a unei situaţii dramatice, reale, care putea fi întâlnită la sate. Cu multă dragoste se apropie Coşbuc de eroina basmului său şi cu căldură o zugrăveşte, desvăluind frumuseţea ei sufletească, proprie omului simplu. El îi urmăreşte în mod evolutiv sentimentul, din momentul când fata se îndrăgosteşte şi până când ea, asemeni Rodovicăi sau fetei din „Ceas rău", mistuită de dor, moare. încă dela început, fata de împărat ne apare ca un om simplu şi sincer, care nu ştie şi nici nu vrea să-şi ascundă sentimentul de dragoste. Când flăcăul, după ce vrea apă din cofiţa ei îi spune un cuvânt: Ea se uita speriată'n vânt, Şi ca certat' apoi şi-a pus Privirile'n pământ. Cu câtă fină observaţie şi înţelegere notează poetul fiecare tresărire, fiecare moment al luptei inferioare, care se exteriorizează pe chipul fetei: Iar ca, tot nemişcată stând Cu ochii'n jos, şi tremurând De lupta ei, târziu şi greu Rosti sfioasă: Când? începând de aici poetul participă şi mai intens, aproape direct la sbuciumul fetei. Fiorul liric al poeziei creşte considerabil, iar relatarea întâmplărilor este făcută ca din partea celei care suferă. Nu este numai o simplă participare pornită din milă sau compătimire, ci este aproape o identificare cu starea de spirit a celei despre care povesteşte. Tonul povestitorului este tremurat şi întretăiat de suspine, parcă întrerupt adesea, marcat de vorbele fetei, iar repetiţia anumitor cuvinte joacă aici un rol deosebit în transmiterea emoţiei artistice: Şi fala de'm, păr at veni Şi-a doua zi, şi-a treia zi, Şi'n toate zilele pe rând încete clipe numărând, Tot aştepta doar' o veni Flăcăul mai curând. In mod gradat, cu atenţia unui adevărat psiholog, autorul urmăreşte starea sufletească a tetei îndrăgostite, chinuită de aşteptare şi de dor. Ea trece dela îngrijorare la plâns, dela presimţire la suferinţă şi totuşi, pe măsură ce timpul se scurge şi aşteptarea devine tot mai chinuitoare, credinţa ei, speranţa în întoarcerea celui plecat devine tot mai puternică: Dar lotuşi, azi el va veni... Nici azi nu vine... Unde-o fi? Dar mâine va venit Ştia eu, Că-mi spune -inima! Şi-al meu Al m,eu de-acum în veci va fi; Ce bun e Dumnezeu! Speranţa ei este atât de mare încât scurgerea timpului îndelungat, părerea oamenilor nu o interesează, nu o clintesc din. credinţa şi aşteptarea ei. Iar pentru a reda tăria acestei credinţe, poetul se foloseşte de un procedeu foarte DIN MAREA ARTĂ A UNUI CLASIC 293 izbutit: el pune în contrast răbdarea şi aşteptarea fetei cu scurgerea vertiginoasă a timpului, — iar repetarea cuvântului „treceau" — atât afirmând (trecerea timpului oamenilor) cât şi negând (ei nu-i trecea dorul) — întăreşte şi mai mult imaginea, o face şi mai plastică: Treceau drum.eţi pe lângă ea, Şoptind, dar fala nu vedea. Treceau şi zilele sburănd, Treceau şi luni, treceau pe rând, Treceau şi ani, ei nu-i trecea Răbdarea aşteptând. Şi fata aşteaptă până la adânci bătrâneţe venirea iubitului, pentrucă în ultima clipă a vieţii, Sfânta Vineri să-i spună că iubitul şi-a uitat de mult de ea, şi că ea a aşteptat în zadar. Semnificaţia pe care a vrut să o dea poetul acestui basm în versuri, este aceea că omul aleargă zadarnic toată viaţa după un ideal pe care nu-1 poate ajunge. Spre sfârşitul poeziei, pentru întărirea ideii acesteia pe care a vrut să o demonstreze, poetul a introdus câteva păreri despre viaţă şi despre zădărnicia efortului omului, care nu poate schimba cu nimic viaţa care i-a fost destinată. Dar este una din puţinele poezii în care Coşbuc afirmă asemenea concepţii despre om, despre idealul său în viaţă. Desigur, aceasta nu ne face deloc să tragem concluzia că G. Coşbuc a fcst un poet pesimist; valoarea acestei poezii nu constă în filosofia pesimistă pe care vrea s'o afirme, care nu este, de fapt, filosofia lui Coşbuc. Esenţa poeziei sale este, după cum ştim, optimismul sănătos expus în „Lupta vieţii" şi în numeroase alte poezii. Dar ideia despre viaţa expusă în această poezie, este fără îndoială rezultatul clipelor de îndoială pe care poetul le-a avut din când în când datorită condiţiilor grele în care a trăit în regimul burghezo-moşie-esc. Ceeace dă o mare valoare acestei emoţionante poveşti în versuri este prezentarea unei puternice drame omeneşti, din conturarea căreia reiese limpede caracterul integru, sufletul curat şi sincer, capabil de sentimente înalte şi de sacrificii, al omului simplu din popor. Cu o rară înţelegere şi dragoste de om se apropie poetul de suferinţele fetei simple dela ţară, care trebuie să-şi ispăşească dragostea „vinovată". Pe un fond sumbru, întunecat ca sufletul celei care trece printr'o mare zguduire, alături de dezechilibru, zugrăveşte poetul bocetul îndurerat al „fetei morarului". Suferinţa, desnădejdea celei care ştie la ce se poate aştepta din partea oamenilor este atât de puternică, încât ea o cuprinde, o încinge ca o boală fizică şi se manifestă ca o puternică ciocnire de sunete care-i obsedează auzul: Sub plopii rari apele sună, Şi plopii rari vâjâie'n vânt, Scot hohote parcă să-mi spună In râs, ce nemernică sânt! Pentru ea, „apele sună", plopii „vâjâie'n vânt", ca şi cum ar mustra-o pentru păcatul ei. Pentru fata dela ţară care îndrăgeşte natura şi o face părtaşă bucuriilor şi durerilor sale, este cel mai firesc lucru să simtă în natură un prieten. De fapt, frica, spaima ei de societate, de oamenii care o vor batjocori şi izgoni din rândul lor, reacţiunea acestora în faţa greşelii ei — le presimte fata, le ştie şi i se pare că le vede mai întâi în manifestările naturii — ceeace măsoară importanţa şi greutatea cu care ea îşi consideră vina. Într'o asemenea situaţie, singura scăpare e moartea: Şi vreu şi eu nu ştiu ce vreu ! Ba lasă că ştiu eu ce vreu: Aş vrea să fiu roată sub line 1 Este înfăţişarea în imagini puternice, întunecate, a unui fapt tipic din viaţa satului, iar „fala morarului" este aceeaşi fată simplă dela ţară, la a cărei bucurie sau durere pe care i-o oferă sau la care o condamnă societatea în care trăieşte am participat şi în alte poezii de dragoste ale lui Coşbuc. ★ Versurile lui Coşbuc au îmbogăţit poezia noastră cu o tematică nouă, cu aceea pe care în proză o adusese un alt mare clasic al nostru: Ion Creangă. A vorbi despre ţărănime aşa cum au vorbit Creangă şi Coşbuc în vremea lor, a o prezenta în opera lor în imagini pu- 294 EUGENIA TUDORICĂ teruic realiste, bazate pe cunoaşterea directă a vieţii satului, înseamnă a aduce în discuţie o problemă nouă, pentru susţinerea căreia erau necesare o mare îndrăzneală şi o deosebită îndemânare. Dacă pe domnii dela „Junimea" îi distrau „ţară-niile" spuse de Creangă în poveştile şi amintirile sale, poeziile lui Coşbuc n'aveau, desigur, la început, un efect mai mare asupra acestora. Dar ceeace 1-a făcut totuşi pe Titu Maiorescu să vorbească măcar în treacăt do „marele talent al poetului Coşbuc", a fost desigur frumuseţea deosebită şi noutatea formei poeziei coşbuciene, care îmbracă perfect ideea poetică. Aducând o temă nouă în literatura noastră, poetului îi era necesară o formă nouă, expresivă, pentru redarea tematicii sale bogate şi variate. Coşbuc a ştiut să găsească, să descopere cuvintele, comparaţiile, figurile stilistice cele mai potrivite pentru a înfăţişa frumuseţea şi intensitatea simţirii omului simplu. El şi-a creat astfel un stil poetic propriu. O caracteristică esenţială a stilului lui Coşbuc este varietatea şi limpezimea, care fac posibilă transmiterea directă şi imediată a ideilor şi sentimentelor, fapt care a contribuit la marea popularitate a operei sale. Căutând să explice caracteristica stilului lui Coşbuc, criticii burghezi s'au mulţumit să-l eticheteze cu cuvântul „simplitate", fără să explice aşa cum trebuie această simplitate — lăsând mai departe să se înţeleagă: „simplism", lipsă de adâncime. Felul de a se exprima al poetului este aidoma felului de a fi sincer şi deschis al omului din popor, al ţăranului nostru. Astfel, povestitorul din pastelul „Vântul" se minunează şi se încruntă la vederea obrăzniciei vântului care sărută fetele pe câmp ca un flăcău îndrăzneţ şi cu trecere la fete: El o sărut'acum pe salbă, Şi fetele'mprejur se strâng/ Dar e prea mult! Am să mă plâng La toţi vlădicii, să dau jalbă! Auzi, să duci tu lume albă, P'un câmp cu oameni, ca'ntr'un crâng! „Fata morarului" îşi exprimă durerea şi disperarea, simplu şi direct ca orice fată de ţăran. Ea nu caută să-şi reţină sau să-şi ascundă durerea, ea o spune cu glas tare, biruită de frică şi ruşine, adresându-se plopilor, lămpii. Ea vorbeşte cu roata morii: O, macină grâul mai bine Şi' nvărte-te roată, mereu ! Că lumea se'nvărle cu mine, Şi vreu şi eu nu ştiu ce vreu! Cauza pentru care poetul a izbutit să redea cu atâta forţă artistică şi veridicitate chipul oamenilor din popor, stă în. cunoşterea profundă a vieţii şi sentimentelor lor. Astăzi, când realitatea devine din ce în ce mai frumoasă şi mai interesantă, când se desvoltă şi se îmbogăţeşte capacitatea de simţire a omului simplu al zilelor noastre, — care ştie şi să construiască dar şi să iubească, cel puţin cu tot atâta intensitate ca şi eroii din poezia lui Coşbuc, — poeţii noştri cântă în versurile lor şi dragostea nouă a omului nou. In îndeplinirea cu succes a acestei sarcini, versurile maestre ale lui Coşbuc constituie pentru poeţii noştri un viu exemplu de felul cum poate fi şi trebuie zugrăvit sufletul omului. TITUS PRIBOI O PROBLEMA DE CREAŢIE IN OPERA LUI LEV NICOLAEVICI TOLSTOI Lev Nicolaevici Tolstoi a scris majoritatea operelor sale încă pe vremea iobăgiei. Cele mai multe creaţii ale sale sunt tablouri monumentale ale vechii Rusii dinaintea revoluţiei din 1905. care rămăsese şi după 1861 în semi-iobăgie. Rusia exploatării teribile, deşănţate şi câinoase a moşierului. Au trecut de atunci, de pe vremea epocii pe care a reflectat-o atât de impresionant Tolstoi, zeci de ani, aproape un secol, baza economică a Rusiei iobage a fost zdrobită şi lichidată, în locul ei popoarele sovietice au clădit o bază nouă, socialistă ; astăzi, popoarele sovietice păşesc în zorii comunismului. întunericul a fost împrăştiat de lumină, izba dărăpănată a ţăranului Ciurîsenoc („Dimineaţa unui moşier"), cu colţul icoanelor literalmente roşu de gândaci a fost dărâmată şi ea de pe faţa pământului şi se păstrează numai ca fotografie scorojită de vreme; a murit Carenin. cel cu glas piţigăiat şi obosita şi plictisita de viaţă Corchiaghina, cea cu degetele uscate, acoperite de inele,care trăgea din ţigări parfumate; s'a stins, copleşit de zâmbetul dispreţuitor al masselor şi rătăcitul, luxosul prinţ Ne-hliudov cu barbă neagră şi creaţă. Toţi aceşti reprezentanţi ai veacului trecut nu mai trăesc, dar operele în care s'a întipărit viaţa lor, n'au pierit. Nu numai că n'au pierit, dar, prin triumful Marii Revoluţii Socialiste, prin revoluţiile culturale din democraţiile populare, prin creşterea forţei şi prestigiului lagărului socialist şi a poporului rus, ele se răspândesc cu repeziciune. în pături tot mai largi, în lumea întreagă. Lenin, cu geniul său pătrunzător, a prevăzut acest adevăr încă pe când poporul rus asuda muncind cu spinarea încovoiată prin ogrăzile, pe câmpurile boereşti şi în atelierele îmbâcsite ale capitaliştilor. El a făcut încă de pe atunci o analiză -extrem de profundă a operei lui Tolstoi. Lenin a arătat cu limpeziciunea şi forţa lui proprie, leniniahă, că Tolstoi „a ştiut să redea cu extraordinară putere aspiraţiile masselor largi asuprite de orânduirea contemporană, a ştiut să descrie situaţia lor,'să exprime sentimentul spontan de protest şi. de indignare... a întruchipat în operele sale, uimitor de plastic — şi ca artist, şi ca gânditor, şi ca propovăduitor — trăsăturile istorice specifice ale primei revoluţii ruseşti, forţaşi slăbiciunile ei": El a indicat astfel izvoarele din care se împrospătează vigoarea nestinsă a operei tolstoiene. Criticând tăios toate predicile smintite, lolsloianismul plângăreţ, răsuflat şi mistic, propovăduirea religiei, ideile năstruşnice ale „moşierului scrântif intra Hrisfos", el a apreciat totodată po genialul artist, care a dat nu numai neasemuite tablouri alo vieţii ruseşti, dar şi opere de prim rang în literatura mondială. Aprecierea lui Lenin. dă indicaţii precise scriitorilor de azi, moştenitorii celor mai bune tradiţii ale culturii mondiale, pentru alcătuirea unui întreg program de lucra'. Opera lui Lev Nicolaevici Tolstoi nu 296 TITUS PRIBOI trebue numai citită de către scriitorii noştri, ci studiată cu pasiune ştiinţifică. Nemuritoarea operă tolstoiană este un tezaur care necesită o cercetare multilaterală dela aspectul ei general, al ideilor de protest vehement împotriva exploatării până la cel al creaţiei artistice, la structura frazei şi la cuvânt. Tolstoi este un neîntrecut învăţător pentru scriitorii noştri, prin intensitatea, prospeţimea, sinceritatea sentimentului, prin pasiune, convingere, prin curajul de „a ajunge până la rădăcină" în desvăluirea răului, în ruperea măştilor, prin ura împotriva asupririi — ceeace într'un cuvânt este însăşi arzătoarea năzuinţă de a sluji poporul, de a spune adevărul. In acelaş timp, prin ceeace decurge din această pasiune, şi anume răbdătoarea şi titanica muncă de studiere a vieţii şi documentelor de şlefuire a amănuntului, care, mulţumită talentului şi culturii l-a dus la opere geniale. Din această multitudine de aspecte sub care poate fi cercetată separat creaţia lui, noi vom alege numai unul singur: zugrăvirea comportării fizice a personagiilor. ★ La una din întrebările fundamentale ale artei literare, ale prozei artistice — ce face personagiul? — orice scriitor, autor de scurte schiţe sau de voluminoase romane, a fost şi va fi, într'un fel sau altul, silit să dea un răspuns. Exemple confirmând acest adevăr se pot scoate cu uşurinţă din operele oricărei literaturi. Să cităm deocamdată un caz mai izbitor şi anume „Adolphe" de Benjamin Constant; dedicându-şi, fără să se plictisească, aproape întreaga sa atenţie zugrăvirii sentimentelor neascultătorului şi răsfăţatului trântor Adolphe, care printr'o legătură dubioasă, a făcut să se împurpureze obrazul burghez şi desigur plin al tatălui său, autorul e nevoit să strecoare totuşi câte ceva şi despre acţiunile personagiilor. Mult mai elocvent în acest sens este fără îndoială exemplul aşa ziselor romane burgheze moderne, în care, cu toată descompunerea epicului, cu toată abundenţa comentariilor pretinse filosofice şi a somnolentelor şi murdarelor introspecţii, autorii se văd siliţi să amin- tească cel puţin câteva acţiuni ale personagiilor. Esenţialul însă— rezultă chiar de aici— nu constă în. prezenţa unor asemenea elemente.frânte din acţiunea reală, care nici nu pot absenta ca atare, ci în primul rând în direcţia în care sunt ele îndreptate. In ce sens se îndreaptă seria de acţiuni, întreprinse, ce forţă socială, cui serveşte şi împotriva cui se desfăşoară — aceasta este prima întrebare la care trebue să dea un răspuns scriitorul. Este ea o verigă a lungului şi trainicului lanţ de acţiuni al clasei victorioase în atac, al clasei muncitoare, revoluţionare — sau serveşte ea scopului de jaf şi de război al imperialiştilor? Răspunzând acestei întrebări, scriitorul imprimă personagiului trăsătura lui fundamentală, corespunzătoare esenţei forţei sociale respective pe care-o reprezintă acel personagiu, îi dă caracterizarea de bază. A rămâne însă aici e totuşi departe de a fi mulţumitor pentru orice artist. Cunoscând orientarea generală a acţiunii personagiului, abia de aeum înainte el trebue să elaboreze în amănunte linia ei concretă, practică, abia de acum înainte el trebue să arate cum înţelege importanţa ei, abia de aici se vede cum izbuteşte el să facă din această acţiune un mijloc de definire a personagiului. Nu trebue insistat mult asupra faptului că şi această problemă a format obiectul unui studiu permanent al scriitorului, dealungul istoriei creaţiei artistice, ajun-gându-se uneori la unele observaţii teoretice deosebit de interesante, cum s'a întâmplat cu Alexei Tolstoi. Făcând mărturisiri literare de o mare importanţă pentru toţi creatorii, dar mai ales pentru începătorii în ale scrisului, marele scriitor sovietic sublinia că „în sfârşit am înţeles secretul construcţiei frazei artistice: forma, ei e determinată de starea lăuntrică a povestitorului, după care urmează mişcarea, gestul (sublinierea noastră), şi în sfârşit verbul, graiul, unde alegerea cuvintelor şi aşezarea lor este adecvată gestului". Asociind această mărturisire cu o alta, şi anume cu faptul că în anii debutului literar scriitorul încă nu putea să vadă personagiul — facultatea pe care şi-a desvoltat-o puternic mai târziu, prin O PROBLEMĂ DE CREAŢIE ÎN OPERA LUI L. N. TOLSTOI 297 edueaţie — înţelegem de ce pentru Alexoi Tolstoi un element primordial prin care-şi definea personagiul într'o situaţie particulară era comportarea lui fizică, — pe care de altfel o nota cu mare precizie — şi după care urmau celelalte: limbajul, descripţia fizică, etc. Nu trebue să ne îndoim de faptul, că, în afară de Alexei Tolstoi, mulţi alţi scriitori au cunoscut importanţa pe care o are redarea mişcării, a gestului personagiului pentru zugrăvirea literară a vieţii; sigur este însă că nu a existat autor care să fi dat acestui procedeu o forţă mai subtilă şi complexitatea pe care a capăfat-o sub pana meşteră a lui Lev Nicolaevici Tolstoi. Zugrăvind minuţios comportarea fizică a eroilor, reacţiile lor prin care-şi desvălue viaţa lor sufletească, redând individualizat felul în care activează ei pentru a-şi atinge ţelurile, L. N. Tolstoi nu a urmărit o simplă plasficizare a unor trăsături sufleteşti oarecari, ci desvăluirea profundă a esenţei sociale a tipurilor, oglindirea în primul rând a trăsăturilor lor psihologice de clasă. Numai în acest fel, folosind acest procedeu pentru oglindirea esenţei sociale a personagiilor, a caracteristicilor lor de clasă, a reuşit L. N. Tolstoi să creeze tipuri cu o mare forţă de generalizare socială, să urce culmile artei realiste. O primă observaţie pe care o face cititorul operei Iui Tolstoi, este faptul că, oridecâfe ori intră un personagiu în scenă,— este vorba de cele principale — el urmăreşte şi descrie cu precizie şi b găţie de amănunte linia de acţiune a pjrsonagiu-lui; Nehliudov („Învierea") este invitat Ia Corceaghin: „Mai e lume? — întreabă Nehliudov, scoţându-şi paltonul". Curând aflăm cum. urcă treptele: „Nehliudov urcă. scara, trecu prin sala măreaţă şi largă pe care o cunoaştea atât de bine şi intră în sufragerie". In fine, a ajuns în casă: „Nehliudov făcu înconjurul mesei, strângând mâna tuturor după obiceiul mediului boeresc respectiv"... ş.a.m.d. Iată-1 pe Lucaşca din „Cazacii" Ia vânătoare: „Deodată Lucaşca se sculă în picioare, scoase briceagul din teaca pumnalului şi începu să meşteşugărească la vergeaua de puşcă. Lucaşca. isprăvi de strunjit vergeaua de puşcă şi-şi simţea ochii grei de somn (senzaţia lăuntrică) — sc întoarse către tovarăşi... aruncă o privire asupra munţilor... se mai uită odată la celălalt mal... întinse gâtul şi, începu să urmărească trunchiul, stăruitor. Fără pripă, însă repede, aşeză suportul, rezemă pe el arma, trase încet cocoşul, şi reţinându-şi suflarea, ochi cu mare băgare de seamă. ...Insă inima i se bătea în piept aşa de tare, cămai stătu puţin şi trase cu urechea". (De subliniat că toate mişcările, atât cele interioare, organice cât şi cele exterioare, sunt notate cu exactitate). Descripţia continuă, cuprinzând toate manifestările fizice caracteristice pe care le înregistrează personagiul sau le observă autorul cu unul din cele cinci simţuri. Exemplele se pot înmulţi, şi confirmă interesul pe care-1 purta Tolstoi acţiunilor omeneşti, chiar sub forma lor elementară. Ele alcătuesc de fapt pivotul tuturor scenelor şi nu e greu de observat că în general o scenă se încheie acolo unde motivul acţiunii şi acţiunile îşi capătă într'un fel rezolvarea. într'o scenă din „Cazacii",— fără conflicte puternice care să modifice substanţial linia acţiunilor fizice, — scriitorul urmăreşte felul în care eroul său, cazacul Lucaşca, îşi pregăteşte arma, operaţie ilustrativă şi importantă pentru 0 întreagă categorie a ţăranilor cazaci care făceau un fel de pază grănicerească. „Lucaşca intră în casă, — scrie Tolstoi. — Ei I^ucaşca, te-ai săturat de chef?—• zise încetişor maică-sa. — Unde ai petrecut noaptea? — Am fost în. sianiţă, răspunse Lucaşca în, silă, scoţând catabina din învelitoare şi 1 nspectănd-o. Mama dădu din cap După ce turnă praf de puşcă pe o policioară, el scose dinlr'un săculeţ, câteva cartuşe goale şi le umplu, apoi le astupă meticulos cu câte un glonţ înfăşurat într'o cârpă. încercă cu dinţii dacă sunt bine astupate şi le băgă în sac. — Ascultă, mamă, li-am spus să dregi traistele, le-ai dres? întrebă el. —• Cum nu, le-a dres muta aseară. Eşti 298 TITUS PRIBOI gata de plecare? Nici n'am apucat să ie văd cum trebue, — Uite, numai să isprăvesc şi trebue să plec, — zise Lucaşca împachetând praful de puşcă. Dar muta unde-i? A plecat de acasă? — O fi spărgând lemne... — Cheam-o, — zise Lucaşca. — Dar eu am avut acolo nişte grăsime; ad'o încoace; trebue să-mi ung baioneta." O astfel de scenă prin simplitatea oi, face să apară cu multă claritate, urmărirea atentă, minuţioasă, precisă, a principalelor acţiuni fizice ale personagiului principal. Exemplul acesta nu este izolat. Tolstoi nu ezită să descrie, cu fineţea şi pătrunderea caracteristică lui, o serie de acţiuni fizice, care exprimă emoţiile şi sentimentele personagiului. Actele zilnice, banale s'ar putea spune, sunt redate de pana măiastră a lui Tolstoi cu o exactitate atât de mare, încât ai impresia că se desfăşoară sub ochii tăi. Iată de exemplu cum se pregăteşte Dolohov să bea o sticlă de rom, stând pe marginea exterioară a ferestrei: „Dupăce aşeazăsliclaastfel încât s'o poată ajunge, Dolohov se urcă încet şi cu băgare de seamă pe fereastră. Se sprijini cu amândouă mâinile de tocul ferestrei, îşi scoase picioarele în afară, se cumpăni, şi se aşeză bine pe ieşitura zidului; apoi îşi desprinse mâinile de pe tocul ferestrei. Se mişcă spre dreapta şi spre stânga şi luă sticla („Război şi Pace"). Observaţia precisă este prezentă oriunde. ,.Un băiat slăbuţ, husar... — scrie Tolstoi — se urcă pe fereastră, se apleacă... — Linişte! strigă Dolohov, lrăgăndu-l înapoi; ofiţerul sări cu stângăcie, împiedicându-se în pinteni". De data aceasta actul fizic nu mai este atât de simplu; nu este vorba de o săritură oarecare, ci de una făcută cu stângăcie, pentrucă personagiul e încă sub presiunea fricii; de aceea se şi „împiedică în pinteni". In scena întâlnirii dintre Ana şi Dolly („Ana Carenina"), se întrevăd semne ale unei acţiuni fizice mai complexe; Ana trebue să o împace pe Dolly cu Stiva Oblonschi; care o înşelase cu o guvernantă. Ciocnirea, operaţia în sine, este extrem de dificilă, dacă ţinem seama de relaţiile ipocrite care domneau între boieroaicele ruse ale epocii respective, relaţii desvă- luite de Tolstoi. La începui, „Dolly o privi rece" — Tolstoi notează expresia fizică: „o privi". După câteva cuvinte, Dolly este gata să izbucnească în lacrimi; Tolstoi nu ne informează asupra acestui lucru, ci lasă să-1 vedem, găsind şi redând echivalentul lui fizic: „De îndată ce Dolly rosti cuvintele acestea, i se îmblânzi dinlr'odată expresia felii". Apoi iarăşi continuă replicile şi de fiecare dală Tolstoi sesizează şi redă stările sufleteşti tipice psihologiei boieroaicelor ruse ale timpului, prin nuanţe fizice, exterioare. „Dolly o privi întrebătoare", apoi „Dolly îşi privi, atent cumnata în faţă", în fine începe să se liniştească, vrea să se lase convinsă, ceeace Tolstoi o tălmăceşte conform procedeului său: „Şi Dolly se uită cu coada ochiului la cumnata ei, ascul-tăndu-i cuvintele". In sfârşit, a cedat, bucuria împăcării înviorătoare i-a- umplut inima, despre care Tolstoi ne informează tot prin intermediul unei acţiuni fizice: Şi acum, hai să te conduc în camera ta, zise Dolly. ridicându-se. O îmbrăţişa din mers. —Draga mea, îmi pare aşa de bine că ai venit..." Ca într'un film asistăm la desfăşurarea sentimentelor lui Dolly şi vedem cum, datorită exteriorizării lor printr'o serie de acţiuni fizice precise, ele ajung la noi cu o forţă înzecită. Nu este greu de dovedit că acest procedeu, în fapt al corespondenţei între starea sufletească şi mişcările fizice ale personagiului este atât de înrădăcinat în arta lui Tolstoi, încât el îl aplică şi în zugrăvirea animalelor. Mai întâi trebue amintit că la Tolstoi totul în natură judecă, trăieşte o viaţă lăuntrică întrucâtva asemănătoare omului. Povestind cum înlr'una din plimbările sale împreună cu Tolstoi au întâlnit întâmplător o mârţeagă bătrână, jalnică, Turgheniev istoriseşte cu uimir reacţia marelui Lev Nicolaevici: Toltloi începu s'o mângâie şi să-i spună ceeace i se părea că animalul va simţi. M'a captivat pur şi simplu... Nu m'am putut opri să nu-i spun: „Ascultă Lev Nicolaevici, pe cuvânt, dumneata trebuie să fi fost cândva cal. Aşa că fii bun şi zugrăveşte-mi starea sufletească a unui cai". Tolstoi n'a uitat această dorinţă când a scris „Holslomer". De altfel, despre Frou-Frou, iapa lui Vronschi O PROBLEMĂ DE CREAŢIE IN OPERA LUI L. N. TOLSTOI 299 ni se spune că „făcea parte dintre animalele care pare că nu vorbesc numai fiindcă construcţia mecanică a gurii lor nu le ingădue acest lucru. Vronschi cel puţin, credea că iapa înţelegea tot ce simţea el, acum, privind-o". Vigoarea cu care se întipăreşte Frou-Frou în mintea cititorului nu este determinată de faptul că Vronschi îi atribuie viaţă sufletească, ci se datoreşte zugrăvirii extrem de precise şi migăloase a acţiunilor fizice corespunzătoare. „De îndată ce intră Vronschi, iapa răsuflă adânc, îşi holbă ochiul tulburat, încât albul lui se împurpura şi din pârlea opusă, se uită la noii veniţi, scuturăndu-şi botniţa, şi schim-bându-şi cu muşchii încordaţi, când un picior, când altul. —Nu vedeţi ce nervoasă el zise englezul", exprimând ceeace cititorul reţinuse din descrierea mişcărilor fizice ale iepei. Şi în continuare, cu aceeaşi migală, Lev Nico-laevici descrie cele mai mici frământări ale iepei, făcându-le vizibile, concrete — am spune individualizând printr'o serie de acţiuni redate cu multă exactitate. Zugrăvind cu migală acţiunile fizice ale personagiilor, Tolstoi nu le prezintă de sine stătătoare, izolate, ci legate explicit de starea sufletească corespunzătoare, luminate dinăuntru. Se întâmplă însă, este drept, ca uneori, unele gesturi să nu fie explicate, — de exemplu gestul lui Dolly care o îmbrăţişează pe Ana — dar aceasta numai pentrucă împrejurările în care se petrec faptele sunt suficient de lămuritoare pentru cel care citeşte. Folosirea acestui procedeu, al zugrăvirii celor mai mărunte acţiuni fizice şi al redării în acelaşi timp a semnificaţiei lor, face să se fixeze cu precizie stările sufleteşti, plasticizându-le. Cine poate uita pe logofătul Egor Mihailovici din „Policuşca", care se pregăteşte să asculte obişnuitul discurs al cucoanei: „Mutându-şi mâna dreaptă peste cea stângă şi ţinându-le pe amândouă pe burtă, el îşi înclină capul într'o parte, îşi supse buzele lui subţiri... (descrierea mişcărilor) — ţi tăcu privind în sus. pliclisilu (starea sufletească). Dacă oricare dintre aceste două elemente ar fi lipsit, imaginea slăbea ca valoare. Prezentarea măruntelor mişcări lizice — dacă ar fi fost singură — ar fi trecut drept un scop în sine, neinferesant, o zugrăvire nesemnificativă, în timp ce, dacă s'arfi spus simplu: „Egor era plictisit", cititorul ar fi aflat ce simte personagiul, fără însă să-l mai vadă. Astfel, însă, prin îmbinarea notării acestor gesturi mărunte cu starea care le-a determinat, adevăratele gânduri şi păreri, ale valetului faţă destăpânitorii demoşii,— în esenţă un raport social bine definit — sunt redate cititorului extrem de plastic. Un exemplu analog îl găsim în zugrăvirea felului în care priveşte stăpânul pe valetul Matei din „Ana Carenina". Cât se poate de ilustrativ este în acest sens negustorul Reabinin, caro cumpără pe un preţ de nimic pădurea chefliului şi veşnic mulţumifului de sine Stiva Oblonschi. Este vorba în paginile respective din „Ana Carenina" — de un proces cu o adâncă semnificaţie socială; moşieriinea trândavă, lasă în paragină pământurile, iar când se vede strâmtorată, fără multă chibzuială le vinde primului venit. Acest prim venit nu e lotuşi un om oarecare ci unul care, adunând prin negoţ sume importante de bani, le plasează în pământ şi în păduri, substituindu-se după cum remarcă Tolstoi într'un dialog, vechilor sfăpânitori de pământ, moşierilor. El e înzestrat cu trăsături specifice ocupaţiilor pe care le are, e impregnat de aviditatea lipsită de scrupule a capitalistului hrăpăreţ, care se chiverniseşte, de brutalitate vicleană şi cinism. In urmă cu câteva pagini, Tolstoi face portretul acestui om, fixând admirabil mişcările lui fizice, caracteristice esenţei sociale a tipului. Intrând în casă, Reabinin „îţi şterge faţa de fur împrejurul obrazului cu o batistă, şi după ce petrecu o parte a redingotei peste cealaltă, deşi haina stătea şi aşa foarte bine, salută cu un zâmbet pe cei care intrară, înlinzându-i mâna lui Stepau Arcadici, ca şi cum ar fi vrut să înhaţe ceva". Curând vede nişte păsări vânate şi întrebă: „Care va să zică ce pasăre să fie asta? adăugă Reabinin, privind dispreţuitor sitarii". Şi pentru ca să explice resorturile acestui dispreţ, Tolstoi continuă imediat subliniind o trăsătură specifică categoriei sociale din care face parte eroul. Reabinin, „dădu din cap în semn 300 TITUS PRIBOI de dezaprobare, îndoindu-se că îndeletnicirea asta va face parale". Când intră în birou, Reabinin se uită din obişnuinţă în toate părţile, căutând parcă icoana, dar după ce o găsi, nu se închină" — gest elocvent care-1 deosebeşte pe negustor de ţăranul epocii respective bunăoară. „Cercetă cu privirea dulapurile şi rafturile cu cărţi, zâmbi dispreţuitor şi, cu aceeaşi îndoială ca în cazul sitarilor, clătină dincap în semn de dezaprobare —■ ne mai admiţând sub niciun, motived afacerea asta va face parale." Când Levin îi spune că a luat pădurea de pomană, el, „se ridică în picioare şi-l privi pe Levin de fos în sus, tăcut şi zâmbind". Şi, în fine, atunci când îşi dă seama că poate pierde afacerea, îşi dă pe faţă intenţiile cu care venise; nu numai limba, dar mai ales expresia feţii şi gestul surprins cu exactitate de pana lui. Tolstoi conturează extrem de bine caracteristicele sociale ale tipului, trăsăturile lui de clasă. ,,Zâmbetul lui pieri într'o clipă, — scrie Tolstoi. O expresie aspră,prădalnică de pasăre răpitoare i se întipări pe faţă. îşi descheie redingota cu degetele iuţi şi osoase, descoperindu-şi cămaşa purtată peste pantaloni, nasturii de alamă ai vestei şi lănţişorul ceasului, şi scoase repede un portofel gros şi vechi." Prin numai câteva mişcări, Reabinin lasă să se vadă tot ceeace este esenţial, spaima lacomului care se teme de pierderea unei afaceri, aviditatea după avere, caracterul prădalnic, grăitor al negustorilor care în Rusia epocii respective, înlocuiau treptat pe vechii moşieri, foştii stăpânitori ai pădurilor şi pământului. Ar fi greşit însă dacă am crede că procedeul acesta, od(ată folosit, nu se desvoltă ; sub pana lui Tolstoi, zugrăvirea alternativă a acţiunilor fizice şi indicarea expresiei, sensului lor lăuntric, capătă o atare mlădiere, încât este folosită ca un fel de grai al gesturilor extrem de complex şi cu o mare forţă de plasficizare. Viaţa sufletească poate fi redată foarte clar printr'o serie de acţiuni fizice bine gândite şi concentrate; acest adevăr îl simte cititorul, parcurgând de exemplu textul în care se descrie „discuţia" ce are ioc între Ana şi Vronschi la bal. Este ştiut că momentele de tensiune sufletească puternică, se exprimă adeseori prin puţine cuvinte sau chiar prin tăcere, toate simţămintele fiind exteriorizate de gesturi, de expresia corpului şi a feţii. Tolstoi ştia foarte bine acest lucru; în zugrăvirea sentimentului atât de delicat care se înfiripă între Ana şi Vronschi la bal, Tolstoi foloseşte un limbaj mut, de o extraordinară fineţe. „Ori de câte ori Vronschi vorbea cu Ana, în ochii ei fulgera o lucire de bucurie şi un zâmbet fericit îi arcuia buzele rumene. Iar el, de câte ori se adresa Anei, îşi pleca puţin capul (gestul fizic) vrând parcă să i se prosterne la picioare". (determinarea lăuntrică — după care imediat urmează explicitarea lui largă). „Privirea lui avea o expresie de supunere şi de spaimă. Nu vreau să vă jignesc, spunea parcă de fiecare dată privirea lui, vreau numai să mă salvez şi nu ştiu cum". In fine, ca într'un schimb de replici, se spune: „Când zâmheaAna, zâmbetul i se transmitea şi lui. Când cădea ea pe gânduri, devenea şi el grav..." Rândurile acestea — care sunt în legătură cu o observaţie mult preţuită de Tolstoi asupra puterii sentimentelor de a se transmite dela om la om, putere care ar sta la baza artei — redau într'un admirabil grai mut, dar cu exactitate şi concret în acelaş timp, viu, ca într'un film, starea sufletească şi a Anei şi a lui Vronschi. Tolstoi însă reuşeşte să exprime cu procedeul lui obişnuit, al concretizării maxime, pe care el o urmărea de fapt prin zugrăvirea mişcărilor fizice, procesele cele mai intime ale vieţii lăuntrice. El face pe cetitor nu numai să înţeleagă ce simte personagiul, dar să-1 vadă cu claritate cum se mişcă, să-i simtă răsuflarea arzătoare şi obrajii palizi de spaimă. Printr'o serie de mişcări fizice descrise precis — mai ales în ceeace o priveşte pe Ana Carenina— el ne face să vedem realmente personagiul ca pe un om viu, în carne şi oase, ca pe scenă. El reuşeşte acest lucru, tocmai prin faptul că redă viaţa interioară, trăsăturile caracteristice esenţei sociale a personagiilor, prin mişcările fizice corespunzătoare. Extrem de semnificativ pentru procedeul O PROBLEMĂ DE CREAŢIE IN OPERA LUI L. N. TOLSTOI 301 lui Tolstoi, pentru încrederea pe care o are în posibilitatea de a fi redate stările sufleteşti prin acţiuni sau expresii fizice adecuate, este acel dialog cifrat, un fel de joc „secretaire" cum îi spune un personagiu, desfăşurat între Levin şi Kitty. („Ana Carenina"). Levin vrea să ştie dacă refuzul fetii este definitiv sau este o simplă amânare, dar nu îndrăzneşte să i se adreseze oral, deschis, şi merge pe o cale ocolită, ilustrativ pentru un boer timid, crescut în spiritul convenienţelor şi al sentimentelor de delicateţă făţarnică faţă de femei. „Iată, wm,ă Levin şi scrise literele iniţiale: c,m,r,c,n,a,î „re", s, „n.a"? Acesle litere voiau să spună: „Când rni-ai răspuns: cu. neputinţă (e vorba de căsătoria lor, n.n.) aceasta însemna „niciodată" sau „numai, atunci"? Nu era nici o posibilitate ca ea să poată înţelege această frază complicată, dar Levin o privea cu o căutătură care spunea că viaţa lui atârnă de descifrarea acestor cuvinte." In aceste momente grave, de mare încordare sufletească, Tolstoi socoteşte că privirile, expresia feţei personagiilor, chipul lor devine transparent, lăsând să se vadă limpede ce gândesc; este un moment de extremă plasticitate, de expresivitate a chipului omenesc pe care — nu întâmplător — el 1-a înregistrat. Astfel încât, numai din priviri, prea puţin ajutaţi de iniţialele cuvintelor care închid de fapt multe posibilităţi de propoziţii, ei se înţeleg de minune. Ca într'o prezentare vie, asistăm în scena curselor la furtunoasele stări ale Anei: „Carenin observă lum,ea din fur şi privirea i se opri la Ana. Aceasta avea faţa palidă şi severă. Nu vedea, pesemne, nimic şi pe nimeni, afară de un singur om. Mâna ei strângea convulsiv evantaiul. Parcă nici nu răsufla. Când se produse un accident, împotriva voinţei lui, Carenin încercă să nu o mai privească, dar continuă să nu-şi ia ochii dela ea, observând chiar pe faţa palidă dar triumfătoare a Anei că acela la care se uita ea nu căzuse...". „Ana simţi dintr'o parte privirile ochilor reci ai bărbatului ei... îşi întoarse o clipă capul, se uită întrebător la el, şi posomorându-se uşor începu să privească din nou". Când Vronschi cade, Ana scoate o exclamaţie şi pe chipul ei se petrece o schimbare care jigneşte profund buna cuviinţă (din punctul de vedere al înaltului funcţionar ţarist Carenin, aici este vorba numai de bunăcu-viinţă). „Ana se zăpăci cu lotul (sensul stării sufleteşti), începu să se sbată. ca o pasăre prinsă în lanţ, ba voind să se ridice şi să plece undeva, ba adresându-sc lui Bety: Hai să mergem. Hai". Apoi aleargă, şi, „fără să răspundă soţului ei", priveşte spre locul accidentului; când Carenin „îi atinse mâna" ea „se retrase cu desgust". In fine, ajungând la culmea tensiunii „se aşeză repede şi... nu-şi putea stăpâni nici lacrimile şi nici hohotele de plâns care-i. ridicau pieptul". Fidel metodei sale, Tolstoi dă la iveală întreaga mişcare lăuntrică a emoţiilor, printr'o serie de acţiuni fizice precise, ast-iel încât, fără să o auzim pe Ana vorbind, „noi vedem ca într'o oglindă pe figura Anei, în mişcările mâinilor, capului şi corpului ei, toată furtuna de simţăminte, toate trecerile acestora dela triumf la disperare, dela ironie la hohote de plâns" după cum spune criticul sovietic I. Mâscovscaia într'un interesant articol asupra artei lui Tolstoi. Este semnificativ de altfel, că toată scena, toate variaţiile sufleteşti ale Anei, sunt văzute, şi anume prin ochii lui Carenin. Analiza exemplelor de până acum arată clar felul în care Tolstoi subordona modelarea acţiunilor fizice, exprimării unui conţinut sufletesc corespunzător, concordant. Dolly o îmbrăţişează pe Ana pentrucă este bucuroasă. Gestul ei amplifică starea sufletească, o plasticizează. Ana, îşi retrage mâna pentrucă e desgustată de soţul ei, etc. Fiecare acţiune este în acest caz un rezonator, un amplificator, care vibrează armonic cu starea sufletească. Arta Iui Tolstoi scoate la iveală, prin acţiuni fizice, sentimente cu totul nemărturisite, contrare aparenţelor. „Ţine seamă că omul rosteşte numai zece la sută din ceeace-i trece prin minte. Nouăzeci la sută rămân ne rostite" — spunea Stanislavschi actorilor (V. Taporocov: „Cu Stanislavschi la repetiţie"). Acţiunea fizică urma să devină în concepţia lui, şi devenea, ca şi la Tolstoi, — o cale pentru desvăluirea cât mai largă a sufletului omenesc, în 302 TITUS PRIBOI care, fără îndoială apar şi sentimente pe care omul nu vrea să le mărturisească. Extrem de interesantă din acest punct de vedere, este scena întrevederii pe care o are Carenin cu un avocat, în vremea pregătirii divorţului. Antipatia binecunoscută a scriitorului faţă de justiţia, de avocaţii şi de întregul aparat juridic ţarist, manifestată în repetate rânduri, se concretizează de data aceasta prin zugrăvirea unui gest de mare forţă satirică. Avocatul „arată un jeţ, lângă biroul încă/cat cu hârtii, iar el însuşi ocupă fotoliul prezidenţial. Cum se linişti însă, în atitudinea lui, o molie trecu în sborpe de asupra biroului. Cu o repeziciune neaşteptată la el, avocatul desfăcu mâinile, prinse molia, şi-şi reluă atitudinea dela început1'''. Mai departe, avocatul îşi manevrează cu dibăcie mâinile păroase, prinzând sau scăpând moliile, gest în care se reflectă nu atât neîngrijirea în care se afla casa lui, cât mai ales un sentiment nemărfurisit, dispreţul cu care-şi frai a clienţii, indiferenţa lui faţă de nenorocirile lor, oricine ar fi fost ei, fie chiar şi oameni atât de importanţi cum era Carenin. Gestul acesta trădează una din trăsăturile esenţei lui sociale. O culme însă a modelării acţiunilor fizice pentru exprimarea vieţii lăuntrice, o atinge Tolstoi în scena petrecută între Levin şi Voslovschi, tânărul mereu vesel, cu pulpele puţin grase, care făcuse curte lui Kitty. De data aceasta, folosind alternativ cele două mijloace de caracterizare, limbajul eroilor şi acţiunile lor fizice, descrise cu exactitate, Tolstoi izbuteşte să redea ca într'un tablou, parcă în relief, nu o emoţie simplă, lineară, nici evoluţia unui singur sentiment: ci ceva mult mai complex, şi anume lupta dramatică între sentimente puternic contradictorii. Enervat de curtea pe care Voslovschi o făcea soţiei sale, gelos, Levin se hotărăşte să-l dea afară. Actul nu este atât de simplu, ţinând seama de raporturile obişnuite între oamenii clasei respective şi de sfioşenia tăcută a lui Levin. Levin iutră .totuşi la Veslovschi: „Pe masă se afla o bucată din băţul pe care-l rupseseră împreună. Levin luă în mână băţul frânt şi începu să-i rupă capătul aşchiat (notaţia fizică), neştiind cum să înceapă (indicaţia lăuntrică). — Voiam... începu şi tăcu (timiditatea cenzurează restul cuvintelor). Dar, amin-tindu-şi deodată de Kitty şi de cele întâmplate, îi zise, privindu-l ţintă în ochi: Am poruncit să se pună caii la trăsură pentru dumneata. — Cum adică? începu mirat Veslovschi. Unde să mă duc? — La gară, răspunse Levin posomorât, rupând aşchiile dela capătul băţului (stăruind asupra monotoniei acţiunii fizice, Tolstoi exprimă momentul de ezitare). — Plecaţi, vi s'a întâmplat ceva? — S'a întâmplat că aştept musafiri (un pas înapoi, ruşinea de a spune adevărul nedelicat), zise Levin rupând cu degetele lui puternice din ce în ce mai repede, capetele aşchiale ale bălului (încordarea produsă tocmai de dezacordul între ceeace spune şi ceeace vrea să spună grăbeşte acţiunea fizică). Ba nu aştept nici un musafir şi nici nu s'a întâmplat nimic, dar te rog să pleci. Poţi să-ţi explici cum vrei nepoli-teţea mea. Vasenca îşi îndreptă statura (se simte ofensat, jignit). — Vă rog să-mi explicaţi... zise el cu demnitate, înţelegând în cele din urmă despre ce este vorba. — Nu pot să-ţi explic, rosti Levin încet şi rar (încercarea de a se stăpâni, subliniată direct şi de autor), încercând să-şi ascundă tremurul fălcilor. Dar mai bine nici să nu întrebi. întrucât capelele aşchiale fuseseră rupte, Levin încleşta degetele de vârfurile groase ale băţului, pe care-l desfăcu în două (încordarea se cere cheltuită până la capăt şi în acelaşi timp falsa concentrare care se vede şi mai departe), prinzând, cu grijă (falsă preocupare şi dorinţă de a se linişti) bucala care era să-i scape". Zugrăvind paralel cele două aspecte — verbal şi fizic — Tolstoi. ajunge să exprime pas cu pas lupta sentimentelor, aşa cum se desfăşoară ele într'un om viu, pe care-1 vedem în faţa ochilor. Nu a scăpat însă nimeni din vedere, că o constantă a tuturor acestor acţiuni fizice, şi a felului în care sunt zugrăvite, este marea lor precizie, individualizai^ O PROBLEMĂ DE CREAŢIE IN OPERA LUI L. N. TOLSTOI 303 Gesturile acestea sunt profund ilustrative pentru esenţa de clasă, pentru caracterul personagiului, ele îl individualizează admirabil. Rcferindu-se la această problemă, Engels afirmă cu vigoare că „o persoană se caracterizează nu numai prin ceeace face, ci şi prin felul cum o face". Nu numai actul în „general", dar şi modalitatea, forma, particularităţile execuţiei Iui sunt interesante în cel mai înalt grad pentru arta realistă, spune Engels. In această privinţă, Lev Nicolaevici Tolstoi duce „dicţiunea mişcărilor fizice" pâiiă la ultimele ei limite. Intrebându-se „ce fac?" personagiile sale, ce fac Ana, Levin, Bezuliov, Nataşa —- el nu a răspuns „în general" — iubesc cu pasiune, caută fericirea, trăesc cu intensitate anii adolescenţei — ci a găsit pentru fiecare expresia sufletească precis individualizată prin comportarea specifică fiecăruia. Se ştie că deseori personagiile lui Tolstoi zâmbesc şi schimbă priviri; aceasta este una din trăsăturile proprii ale lui Tolstoi, care urmăreşte cu o concentrată atenţie cele mai mici variaţii ale expresiei fizice a personagiilor. Dar, ar fi greşit să credem că acest mijloc este folosit tot atât de frecvent cu fiecare personagiu. Ar fi greşit să credem că în general metoda caracterizării eroilor printr'o minuţioasă zugrăvire a comportării lor se aplică în acelaşi fel tuturor. Şi într'un caz şi în celălalt, scriitorul redă cu o mare grijă şi bogăţie gesturile acelor personagii care prin caracterul lor se manifestă mai puternic în afară, la care domină în primul rând viaţa tumultoasă, elementară, a sentimentelor pe care uneori nu şi le pot stăpâni. Nu rareori Tolstoi notează că „în loită fiinţa Anei parcă se revărsa un prisos de sentimente care înflorea fără voia ei" ... „aşa încât se vede nevoită să-şi stingă cu bună ştiinţă lumina din ochi, care se aprinsese împotriva voinţei ei" (sublinierea caracterului spontan, al sentimentului nestăvilit ca revărsarea apelor). La aceşti eroi ca Ana, Nataşa Rostova, Hadji-Murad, totul c palpabil şi frumos, şi viaţa lăuntrică se restrânge adesea într'un gest fizic, în surâs, în timp ce Pierre Bezuhov, Levin sau Andrei — la care latura intelectuală este mai puternică — sunt mai reţinuţi, mai stăpâniţi, deseori reci şi dispreţuitori. Dosvăluind particularităţile Anei, Lev Nicolaevici nu ne face numai să o auzim, să aflăm ce gândeşte sau cât îi este de atrăgătoare expresia feţii („cu ochii ei strălucitori, cenuşii, care păreau însă negri din pricina genelor dese"), dar şi felul în care păşeşte şi strânge mâna într'un salut. „Doam.na Carenina — scrie Tolstoi particularizând gesturile Anei — nu-şi mai aşteptă fratele,' ci, de cum îl văzu, coborî din vagon cu paşi fermi şi uşori". Fermitatea şi uşurinţa, de fapt vioiciunea paşilor Anei, corespund în interpretarea scriitorului, care leagă şi aici aspectele sufleteşti de cele fizice — cu sinceritatea plină de curaj a sentimentelor Anei, cu exuberanţa, vitalitatea şi în acelaşi timp cu tăria caracterului ei neîncovoiat de opiniile societăţii. Ana face „o mişcare care-l surprinse pe Vronschi prin hotărîre şi graţie", scrie Tolstoi, insistând atât asupra fermităţii Anei, — care nu şovăie să se despartă de Carenin în ciuda oprobiului societăţii, să înfrunte acest oprobiu, care de altfel o duce apoi în mod fatal la sinucidere, — şi totodată asupra graţiei, un element nedespărţit de farmecul şi strălucirea frumuseţii ei. Se ştie că la început, şi încă mult timp în elaborarea romanului, Ana era inferioară şi soţului şi amantului din punct de vedere moral. Şi nu numai atât, Ana era „lipsită de frumuseţe, cu o frunte mică, cu nas mic şi ap'oape cârn şi prea plină". Dar, o astfel de înfăţişare, nu permitea — după cât se pare — autorului să dea vigoare conflictului familiar şi în definitiv, ar fi redus din forţa demascatoare a cărţii. Dacă înfăţişarea Anei n'ar fi fost atât de încântătoare, şi dacă partenerii ei i-ar fi fost superiori, atunci nenorocirile ei ar fi impresionat mai puţin şi conflictul şi-ar fi pierdut din ascuţime. Simţind această primejdie, Tolstoi a ridicat dela variantă la variantă „vălurile" care urîţcaii chipui Anei, desenând-o în cele din urmă, în toată puterea şi lumina fatală a frumuseţii ei. Şi iată cum farmecul eroinei, clement legat direct de conflictul romanului, este amintit până şi cu ocazia gestului prin care Ana îşi îmbrăţişează tratele. Mai departe 304 TITUS PRIBOI aflăm despre „gestul energic al doamnei Carenin, care-i scutură mâna puternic şi cu îndrăzneală", „că-şi purta cu uşurinţă trupul plin" etc... amănunte ale unei acţiuni fizice specifice, particularizate, prin care se desvâluie trăsături esenţiale ale caracterului Anei, curajul, sinceritatea, vitalitatea ei. ★ Despre uriaşa operă balzaciană se spune, printr'o potrivită caracterizare care include preţuire, respect şi admiraţie, că „face concurenţă stării civile". Cuvintele lui Gorchi, încetăţenite în presa literară ca un adevăr de nezdruncinat, îl prezintă pe Tolstoi drept giganticul făuritor al unor personagii „pe care ţi vine să le atingi cu mâna" (exepresie tipic tolsto-iană prin plasticizarea sentimentului). Caracterizările acestea îşi au rădăcini adânci în viziunea concretă asupra vieţii pe care o aveau scriitorii. Se ştie că după terminarea romanului „Război şi pace", Lev Nicolaevici a intenţionat să scrie un roman despre Petru cel Mare. După studiul îndelungat al documentelor, el a încercat de şaptesprezece ori să înceapă romanul, fără să reuşească ; datele biografice amintesc că în tot acest timp era frământat de lacunele lui în privinţa aspectului fizic şi vestimentar al personagiilor — oamenii de pe timpul iui Petru. In cele din urmă, printre factorii care l-au determinat să abandoneze romanul, a fost şi lipsa acestor elemente vii, fizice. Fără îndoială că imaginile lui Tolstoi încorporează senzaţii culese de toate cele cinci simţuri, dar cele precumpănitoare sunt cele vizuale. Actul, mişcarea concretă îl interesează în cel mai înalt grad. Personagiile înseşi reacţionează, îşi modifică adesea stările sufleteşti, observând mişcările, expresia fizică a celorlalte personagii. Când Stiva vine să-i ceară iertare soţiei sale, Dolly,aceasta este izbită de sănătatea lui fizică. Ea îi măsură cu o privire repede, din cap până în picioare, trupul care radia prospeţime şi sănătate. „Da, el e fericii şi mulţumit/ Dar eu? Asta-i bunătatea lui--- Eu urăsc bunătatea lui îşi zise ea (urmează actul fizic): „îşi strânse buzele". Exemplele se pot înmulţi cu uşurinţă. Există în acelaş timp în opera lui Tolstoi unele mărturii teoretice, extrem de instructive în privinţa concepţiei lui, şi. anume în studiul dedicat operei lui Sbakespeare. Fără a intra în analiza acestui studiu în care, după cum. se ştie, Tolstoi se declara împotriva operei shakespeariene, trebuie să relevăm, că aici marele scriitor dă câteva aprecieri care desvălu.ie părerea sa despre unele procedee în arfă. „Shakespeare, el însuşi actor inteligent — scrie Tolstoi — ştie nu numai cu ajutorul cuvintelor, dar şi prin exclamaţii, repetiţii de cuvinte, gesturi, să exprime o stare de suflet şi să arate lupta sentimentelor din sufletul personagiilor. Astfel, în multe pasagii, personagiile lui Shakespeare, în mijlocul unui dialog, manifestă adesea prin gest ur i apăsarea pe care o simt". Aprecierile lui Tolstoi merg pe linia procedeelor folosite în propria lui creaţie, şi reflectă tocmai interesul pe care-1 are Tolstoi faţă de exprimarea stărilor sufleteşti prin acţiuni fizice corespunzătoare. Aceasta explică dealtfel, într'o mare măsură, abundenţa elementului fizic în opera lui Tolstoi, care este, fără îndoială, unul dintre cei mai pătrunzători scriitori ai sufletului omenesc, manifestând des-interes faţă de descripţia „pură". Este ştiut că Levin, unul din personagiile care-1 reprezintă pe autor, spune că misiunea literaturii nu stă în pictura vieţii, ci în redarea expresiei ei. Tolstoi ajunge totuşi, datorită redării plastice, concretizării vieţii lăuntrice, la o imensă acumulare de elemente concrete. Drumul pe care-1 parcurge Tolstoi pentru a ajunge la zugrăvirea extrem de complexă, bogată şi precisă a acţiunilor fizice, porneşte astfel dela pătrunderea profundă şi multilaterală în lumea interioară a personagiului. Tolstoi a cunoscut cu o extrem de mare minuţiozitate, a studiat îndelung, stăruitor viaţa şi a avut astfel la dispoziţie un extraordinar de bogat rezervor de observaţii asupra aspectelor vii, concrete ale vieţii, O PROBLEMĂ DE CREAŢIE IN OPERA LUI L. N. TOLSTOI 305 asupra mişcării fizice, gesturilor personagiilor. Dar pentru a-şi zugrăvi personagiile, pentru a alege ceeace le este semnificativ, i-a fost necesar să cunoască şi a cunoscut tot atât de amănunţit viaţa interioară a personagiilor. într'un cuvânt, Tolstoi a împlinit de minune acea condiţie indispensabilă creaţiei artistice: a cunoscut viaţa. Aceasta este învăţătura fundamentală pe care o transmite Tolstoi scriitorilor. Opera lui ne face să vedem mai limpede că nu este posibilă zugrăvirea expresivă, vie a omului înaintat al patriei noastre, a comunistului, a stabanoviştilor, fără a-i înţelege, fără a simţi tot ceeace e nou, socialist, fără a avea, idei şi sentimente înaintate, socialiste. Cât - de important este pentru scriitorii noştri de a-şi iubi eroii înaintaţi, aşa cum iubea Tolstoi poporul, şide a urî cu ura lui nestinsă pe duşmanii poporului! Cât de important este pentru scriitorii noştri să facă să înflorească în ei sentimentele celor care clădesc patria noastră socialistă, infinit superioară vechii societăţi, să crească în ci sentimentele epociii noastre, ale omului socialist, să sădească în ei spiritul de partid, tocmai pentru a putea zugrăvi profund şi multilateral omul nou, pentru a biciui în imagină tăioase pe duşman! Acest îndemn ni-S transmite întreaga istorie a luptei revoluţionare a popoarelor. Ni-1 transmite unul din vârfurile literaturii mondiale, marele Lev Nicolaevici Tolstoi. 20 ~ Viaţa Românească RECE NZII TINEREŢEA. POETULUI, Cu douăzeci de ani în urmă, ca un Făt-Frumos, după rătăciri prin codri cu stejari prăbuşită în cale şi podari mânate de şuvoaie, poetul Mihai Beniuc îşi afla dreapta menire: Oamenii, în drumurile mele Se sbăteau jucând în lanţuri grele. Măiculiţă, spada mea săracă, Oare nu te-oi scoate eu din teacă? Uite'nzare, oamenii aşteaptă. Cearcă să le-aduci o zi mai dreaptă! Sufletul poetului clocotea cuprins de viforul tristeţii şi al revoltei („Ahl domnii, domnii"...); era vremea „săniei fără clopoţei", cu care trecea „peste zăpada şi noroiul veacului", a săniei tinereţii lui, („...ah, tu sanie/ Pe cărări, de neaf şi pierzanie"), dar şi vremea furtunilor spulberate de „caii mei nebuni", „urmărind o stea", şi a „vulturului de foc" în penelul căruia „tot colbul cerului se încurcă", şi care cu ciocul spintecă „pânza albastră/ şi cerurile le deschid" De-acolo urlu'n glas de tunet: „Vedeţi că cerul este vid?" Iar când voi vrea mai mult să vreu M'oi repezi nebun în soare Şi am s'aprind penetul meu In flacăra-i strălucitoare. In plină epocă de întunecime şi robie capitalistă, poetul intrat „masiv şi greu Ia vreme/Ca ţăranul printre snopi de grâu", cu „o strujea de vis... merinde" şi „un crâmpei de crez prin îndoieli", răspunde îndoielii care „bate icuri"; Eu tot mândru: „Nu mă tem, Nu mă tem eu de blestem, Vreau să fiu şi am să fiu, Am să fiu ce vreau să fiu. Trecând prin grele încercări, nedespărţit de poporul al cărui fiu este, dovedind aceeaşi neclintită încredere şi acelaş nesecat avânt tineresc, în pragul vieţii noi pe care a profeţit-o poetul Beniuc rostea în faţa poporului şi fraţilor lui în artă: Nimenea nu ştie până mâne Ce se mai alege şi din noi— Fost-am totuşi eu şi voi rămâne Toboşarul timpurilor noi. Zâna mea deprinsă cu tristeţi, Pune peste jale nou altoi: Bucurii să cânţi ai să te'nveţi, Toboşar al timpurilor noi. şi mai târziu, urmărind acelaş „drum în sus", de data asta întovărăşit de milioane de oameni porniţi spre „culmea'naltă" a împlinirii năzuinţelor de veacuri, acelaş poet e cuprins de bucuria tinereţii şi a primăverii: La tâmple mi s'a strâns părul cărunt . Ca sarea din adâncul ocnei scoasă, Dar tânăr sunt, acelaşi încă sunt, Pe inima mea bruma nu se lasă, îmi place straşnic, norule, să tuni Din tine fulgere să sară, Îmi plac aceste proaspete furtuni, Cu flori şi cu miresme'n primăvară. Fără să le opreşti măcar în treacăt asupra acestor câtorva momente din drumul poeziei TiNEREŢEA POETULUJ 307 lui Beniuc, nu poţi vorbi de cele două poezii de curând apărute: „Toast în cinstea tinerilor dela Festival" şi „Artă poetică", în care poetul a rămas acelaş, tânăr şi îndrăzneţ, mereu împrospătăndu-şi cântecul la izvoarele vieţii şi poeziei poporului. Dacă în trecut arunca sămânţa revoltei precum tatăl său grâul: Vreau ţarina prezentului s'o samăn Cum tatăl meu ţăranul holda; Cum creşte grâul mândru fără seamăn Să crească'n urma mea revolta. astăzi trăieşte bucuria cântecului liber; poetul e slobod să cânte în România, „răcelile zăpezii" s'au topit pentru totdeauna. Apariţia poeziei închinată Festivalului şi a noului manifest poetic este un prilej de bucurie şi încredere. De bucurie, în faţa mesajului pe care unul dintre cei mai mari poeţi ai noştri îl adresează tinereţii lumii, şi de încredere în faţa frumuseţii acestor poezii luminate de un bogat conţinut de viaţă. „Toast în cinstea tinerilor dela Festival" este expresia acelei emoţii puternice care picură lacrimi argintii peste auriul vinului din cupe, este cuvântul de bun sosit al poporului nostru, rostit în faţa solilor păcii şi prieteniei, „la masa noastră" încărcată de roadele muncii libere. Adânc populară prin ideile şi sentimentele pe care le cuprinde, prin imagini, limbaj şi ton, „Toastul..." este o foarte valoroasă poezie închinată Festivalului. Poetul e un cetăţean al acestor pământuri, mândru, de casa în care-şi primeşte oaspeţii, bucuros de primire şi vesel în sărbătoare, purtând în suflet şi. în grai notele specificului nostru naţional. Ca într'un basm real el cheamă cu inima deschisă pe toţi tinerii lumii: Veniţi dc peste nouă mări, De peste nouă ţări veniţi! Veţi fi primiţi cu'mbrăţişări, Cu cântece veţi fi primiţi. Cu ani in urmă, în căutarea Cosânzenii, făt - Frumos îşi asvărlea „buzduganu'n zări", înconjurat numai de pustiu. Privirea întoarsă atunci către oamenii ce „se sbăteau jucând în lanţuri grele", se opreşte astăzi asupra darurilor pe care oamenii liberi 20* ai patriei noastre le vor face oaspeţilor: „flori pe cele mai frumoase", „fructe berechet", „şi inimi tinere, voioase". Alăturarea florilor, fructelor şi inimilor, creează imaginea ţării noastre paşnice şi înfloritoare. Această imagine se întregeşte mai departe cu alte elemente simbolice, aduse toate, firesc, la locul lor. Poporul ospitalier întâmpină pe oaspeţi „în praguri" şi-i îmbie Cu vin, cu pâine şi eu faguri, Cu tot ce — slavă muncii! — avem. Poetul care în „Vulturul de foc" striga în „glas de tunet": „Vedeţi că cerul este vid?"—nu mulţumeşte astăzi niciunei fiinţe divine, pentru tot ce avem, ci muncii, puterea reală a vieţii noi. Omul care cobora „din munţi şi bolovani", în sânge cu „Ic-gendele lui Horia", ţi în^ care clocoteau „ca viforul" „suferinţele gloatei neştiutoare", îşi exprimă acum, în faţa. oaspeţilor veniţi din ţări străine, mândria de om liber şi de stăpân pe roadele sale: Noi înşine vă dăm bucate, Căci n'avem slugi şi slujitori Dar iată, şi aşa se poate, Mai bine chiar, dc mii de ori. Ridicând paharul, închină „precum ni-i din strămoşi învăţul": „Nicicând mai rău să nu ne fie!" şi, încă odată: „Să piară tot amarul/Şi răul tot din lumea toată". întâlnirea e un prilej ca oaspeţii să afle multe despre noi. De aceea, după ospăţ ...vom sta ca buni prieteni Spunând şi lucruri mari şi fleacuri, De dragoste, de munţi, de cetini, De câfe-am pătimit prin veacuri. Poetul, în doina căruia cereau „dreptate două mii de ani", care cânta „făptura de vis a Ilenii" ce aştepta „în codrul acesta vrăjit", în care „stejarii-s de două milenii", începe povestea noastră,din întunecimea celor „două mii de ani întregi", în care: Ca robi am robotit, ca robii, Sub fel şi chip de strâmbe legi, Pe plaiurile noastre proprii. Pe vremea când meliţa războiului, flâ mândă, mânca lătrând şi muşcând îndârjii, 308 JOAN HOREA împresurând vrafuri albe de oase, poetul, purtând în suflet jalea ţării, vedea cum Un măr atârnă putred pe creangă. Gura obuzelor ţărână muşcă. Cineva doarme cu capul pe puşcă Şi poate visează svon de talangă... şi întreba: Vântule, tu încotro te vei duce s'alini Durerea rănilor şi jarul frunţilor creţe? Astăzi, rosiindu-şi toastul, în suflet cu durerea adâncă trăită atunci („Hei! fraţilor, la mi-ne'n sânge/Istoria contemporană plânge"), poetul aduce din nou, cu aceeaşi putere, în faţa tinerilor luptători pentru pace, sguduitoarea imagine a războiului: Nu pomi lăsau să cadă mere In poala fetei^dela ţară. Ci'n poala ţării bombardiere Plouară moarte, foc şi pară. Pe mirişti ogora obuzul, Se prăbuşeau păduri gemând, Şi rupt de gloanţe ^cucuruzul Murea cu spicul în pământ. înfăţişarea locului pe care azi e zidită „Casa Scânteii'1 din care „în mii de tone iese cartea/Cu noul vieţii înţeles", atunci o puteai cuprinde într'un singur vers: „Tranşee, moarte şi paragini". Azi care mi-i poetul care Ar îndrăzni'ntr'un vers ori două Să'ncbege'n grai valah cântare De-acest colos de viaţă nouă? In faţa acestor schimbări minunate, poetul se opreşte cu gândul la luna lui August 44, când în ...acel văleat vestit, Gonind duşmanii dela spate Veniră oşti din Răsărit, Veni şi sfânta libertate. Acelor „viteji căzuţi de plumbi" le e închinat, spre pomenire veşnică, primul toast. Gândurile i se îndreaptă către fraţii celor căzuţi („Şi unii poate foşti tovarăşi"), prezenţi „cu noi aice", şi cu tonul unui bătrân cronicar închină ridicând cupa: Drept care, fraţilor, voi zice: Hai să'nchinăm o cupă iarăşi! Şi ultima strofă, ca un ultim şi cuprinzător cuvânt al Toastului, e închinată celor de faţă: Şi să trăiţi voi cei de faţă, Că dat îmi este să cinstesc Atâta tânără viaţă Pe plaiul nostru românesc! Măeslria acestei poezii, mijloacele poetice folosite, sunt proprii poeziei lui Beniuc, şi cunoscute din întreaga lui creaţie. Ideile şi sentimentele pe care le transmite, simplu şi direct, sunt ale întregului nostru popor, şi au fost dovedite prin fapte, chiar în zilele Festivalului. Acest fond sufletesc e întruchipat în graiul viu, îmbogăţii cu expresii populare ce poartă mirosna veche a, acestor pământuri. întreaga, poezie e un tablou al vieţii noastre, pătruns de sentimentul mândriei, al dragostei şi prieteniei, însufleţit de bucuria întâlnirii cu tinerii oaspeţi. Momentul răsboiului, încadrat între seninătatea clipelor primirii şi urarea finală de bucurie şi viaţă, e un tablou sguduitor a ceeace nu trebue lăsat să se mai repete pe pământ. Alăturarea chipului patriei în poala căreia cădeau bombele cu „foc şi pară" de fata dela, ţară care în toamna liniştită şi bogată culegea lot în poală, mere; apoi obuzul care „ogora" —acest cuvânt cuprinzând întreaga muncă a câmpului — .şi porumbul care murea „rupt de gloanţe", „cu spicul în pământ" nu în foşnirile vântului, sunt imagini puternice, convingătoare şi frumoase în adâncimea şi măeslria lor poetică. Şi în această poezie, Mihai Beniuc trăieşte tinereţea fără bătrâneţe, pe care o înviorează mereu participarea pasionată la viaţă şi la lupta pentru pace şi fericire. Cât priveşte crezul artistic al poetului, nu întârzie să apară şi azi, într'o înfăţişare nouă, adânc impresionant prin sinceritate şi frumuseţe. Ca inima unui Danco al zilelor noastre, poezia poetului de pe Crişuri străluminează pe căile grele ale luptei pentru o viaţă nouă. Inlr'una din întâiele sale „arte poetice", adresăndu-sepoeţilor tineri, Beniuc deslăinu- TINEREŢEA POETULUI 309 ia izvorul poeziei sale: „...câteodată rnă copleşeşte tristeţea/Şi-atuncea trebue să scriu"... „Cresc în mine durerile-valuri/... Suferinţele gloatei neştiutoare/ Clocotesc în mine ca viforul". Poetul, cuprins dedurerile veacului şi ale neamului său, vedea cum ...Eminescu nu cuprinse tot In stihurile lui dumnezeeşti. Durerea românească-i mult mai mare Şi n'o cuprinde toată niciun cântec. si arăta, în plină epocă de decadenţă a poeziei burgheze, „pe care coardă e de sunat". Decât „şopotul frunzei" şi „murmurul izvoarelor", s'auzeau „mai tare gemetele surde/din pieptul mulţimilor". Nu „cântece duioase, de lună şi dragoste" ci „cuvinte...' de foc şi de plumb, ca gloanţele din flinte" cerea el poeţilor, „să lase rană vie orice vers al meu/în cititor,/să-i sângere de durerea neamului, inima' mpictrită": ...Să plesnească odată gogoaşa prezentului . Ca să vedem ieşind din ea Fluturele vieţii noui, Din zările de sârige şi de scrum, Ca o minune nouă să răsară, Călare pe Destin, Omul! Poetul nu şi-a desminlil niciodată, nici viziunea măreaţă, nici lecţia de poezie pe care o dădea poeţilor tineri. Şi, în lumina idealului său estetic, încrezător în Omul pe care-l slăvea, scria după eliberarea ţării: Adio cântece vechi, adio ruine! Pe linia dreaptă a razei solare in zaro. Nou drum s'a deschis pentru mine. Acestor pagini de artă poetică ii se adaugă încă una, ca imaginea unui nou moment în viaţa poetului. „Arta poetică" e o minunată sinteză a poeziei adevărate, scrisă pentru bucuria şi fericirea omului, şi o sinteză a crezurilor estetice ilustrate de întreaga operă a poetului. Fiecare strofă a acestui manifest poetic aduce, prin comparaţie, o imagine nouă din viaţa omului, o nouă faţă a sentimentelor, alăturată unei imagini din natură ori din munca şi lupta poporului nostru pentru făurirea unei. vieţi noi. Fiecare strofă e un îndemn pentru preţuirea lucrurilor mici. în aparenţă, dar cuprinzătoare, de mari dimensiuni şi semnificaţii, din care răsare puterea poeziei, şi în acelaş timp fiecare strofă e un tablou de viaţă. Poezia este,prin măeslria ei, o ilustrare, şi prin fiecare amănunt o exemplificare a idealului estetic pentru care militează poetul. Fie versul, cât „un fir de iarbă", „o poamă bulbucată",„ un zbor de rândunică",„o buburuză", „unstrop de rouă", ori. „cât pufosul început de barbă, chipul de copil în om schimbân-du-1", ...Ori cât primul da, şoptit cu frică, Străjuit de ochi duio.şi de astre, ...Cât sărutul, cel dintîi pe buză, Când porumbii'n ramuri se îngână, ...Ori cât clipa ce uneşte două Inimi dup'o despărţire grea. Aceste imagini alăturate îmbogăţesc, dau o valoare nouă atât elementelor de natură cât şi treptelor de viaţă omenească. întreaga poezie e un amănunţit şi bogat tablou viu, urmărind creşterea omului dela „pufosul început de barbă" până la braţul bărbătesc ce se ridică împotriva duşmanilor patriei: dela vârsta inimilor tinere unite „dup'o despărţire grea", se deschid drumurile în viaţă. Iată imaginea avântului tineresc spre zările noi ale vieţii: Fie doar cât umbra ce o lasă Noru'n treacăt pe un şes întins, Cât popasul de lăstun pe casă Când s'avântă'n largul necuprins. Apropiate de elementele din natură alese pe măsura faptelor omeneşti, urmează alte izvoare ale poeziei, alte exemple din munca şi lupta oamenilor: Fie doar cât două clipe calme In pădure când porneşte vânt, Ori cât scuipă un plugar în palme Când împlântă fierul în pământ. De o deosebită frumuseţe este asemănarea dintre: „plasarea primelor jaloane/Pentru-un început de şantier", şi rotirile „de vultur plane / Cercetând câmpia de sub cer", vulturul sugerând înălţimea şi cuprinderea minţii omeneşti. Elemente noi din viaţa 310 IOAN HOREA de azi întregesc tabloul, creind un tot armonios, expresie a unui bogat conţinut de idei şi a unei puternice emoţii lirice. Imaginile de viaţă nouă sunt sprijinite de ideia luptei poporului în trecut şi a momentului reculegerii pentru cei căzuţi: Fie cât sclipirea unei seceri Din străbune vremi de răsvrătiri. Cât durata unei reculegeri Pentru voi viteji, eroi, martiri. Ideia apărării cuceririlor poporului este cuprinsă într'o puternică imagine, care ne duce cu gândul la versurile aspre şi străful-gerătoare pe care Beniuc le îndrepta asupra duşmanilor poporului asuprit: Fie cât un fulger ce despică Dintr'odată pieptul unui nor, Cât un braţ ce aprig se ridică Spre duşmanii tăi, o, drag popor! Ultimele două strofe întregesc pe deplin liniile acestui tablou, dând măsurile poeziei cerute de inima omului: Şi de-o fi din toate câte-o ţâră, Fi-va versul binecuvântat Şi-o dura mai mult decât o dâră Când de sus o stea s'a scuturat. .Şi. de-o fi din toate câte-oleacă, inima-1 primeşte bucuros, Căci e dat ca omului să-i placă Tot ce-i face traiul mai frumos. „Arta poetică" este o lecţie de înaltă măestrie poetică, nu numai prin învăţăturile pe care le cuprinde, ci şi prin însăşi realizarea ei. îndrăzneala şi tinereţea poetului străbat şi astăzi în cântece de mare măestrie, ca şi acum douăzeci de ani când îşi începea primul său manifest: Când voi izbi odată eu cu barda, Această stâncă are să se crape Şi va ţâşni clin ea şuvoi de ape! Băieţi, aceasta este arta! loan Horea - ★ O SCHIŢĂ VALOROASĂ*) La lectura schiţei satirice „Cişmele şi noroi" de Şt. Luca, te întrebi, fireşte, dacă în ţară la noi se află un oraş în care să fi putut sau să poată exista o stare de lucruri atât de îngrozitoare. Să-şi imagineze cititorul un oraş cunoscut prin banalitatea sa, şi, colac peste pupăză—aruncat într'o mare de noroi. Este oraşul Glodeni. El n'a avut norocul să devină celebru prin vechi frumuseţi arhitectonice, ca alte oraşe, n'are nici străzi şi bulevarde largi, în oraş nu există nici interesantul profesor de muzică, vegetarian şi, ca o culme a banalităţii, autorul recunoaşte trist, că dirigintele poştei este nervos ca orice alt diriginte de poştă. Oraşul are un aspect trist, rnohorîţ, iar noroiul, prezent peste tot, i-a cucerit o ruşinoasă celebritate.' Din această cauză, o parte din oameni sunt abrutizaţi, beţivi („Se înjură mult, fără alegere"), viaţa se scurge în chip uniform, încât poate fi comparată cu apa ce curge din cişmele. In vederea realizării ideii sale, autorul nu se opreşte, în schiţă, şi la oamenii cinstiţi, în pieptul cărora clocoteşte viaţa adevărată, şi pe care—deşi ne dăm bine seama că nu pot să nu formeze majoritatea populaţiei îi vedem totuşi că se lasă îngropaţi în noroi; autorul exagerează aici în mod conştient, tocmai pentru a marca mai clar proporţiile grave ale tragediei la care se poate ajunge, atunci când oamenii tolerează în fruntea lor elemente incompetente şi interesate numai de propria lor situaţie. La un mom.ent dat, în Glodeni s'a ajuns la concluzia că noroiul din oraş trebue făcut să dispară. Şi ajutat de „merite" personale, şi mai ales de relaţiile solide create în îndelungala-i carieră funcţionărească. Bălic, promeleul provincial dela Glodeni a fost hărăzit de soartă, şi mai cu seamă de înţelegătorii săi prieteni, să joace rolul de izbăvitor al semenilor săi. De-acum, Bălic începe punerea în aplicare a planurilor sale fantasmagorice, pe care de mult le plănuise, — ori le clocise, precum zice cu *) Ştefan Luca, Cişmele şi Noroi „Viaţa Românească" Nr. 6, 1953. O SCHIŢĂ VALOROASĂ 311 înţeles autorul, — planuri care au dus la s-upraînămoiirea Glodenilor. In linii mari, cam aceasta este prima parte a tabloului pe care l-a creat schiţa lui Ştefan Luca. Pentru a lămuri problema veridicităţii schiţei „Cişmele şi noroi", este nevoie de o analiză mai atentă a eroului sau principal, Bălic. Autorul l-a creionat cu multă originalitate. Lui Bălic nu i se potriveşte denumirea de „birocrat", în accepţia obişnuită şi care reiese mai ales din „schiţele cu birocraţi" de circulaţie curentă. Multe din acestea transformă pe unul din cei mai periculoşi duşmani ai realităţii noastre într'un om. umil, transpirat la extrem, cu ochelari bombaţi pe un nas de preferinţă diform; acest fel de birocrat — mai degrabă un amil arhivar, — e un om tremurător, pierdut într'un maldăr de dosare, de cele mai multe ori mâncat (nu se ştie din ce cauză), de mania birocratismului, ca de un tic nervos. Bălic face parte dintre birocraţii de „lip nou" oglindiţi în literatură. Făcând abstracţie de atributele obişnuite şi siereotipe ale birocratismului „inofensiv", aşa cum era prezentat în unele lucrări satirice ale literaturii noastre, autorul a sesizat în schiţa sa esenţa birocratismului ca fenomen, biciu-indu-l, arsându-l cu focul roşu al satirei. Schiţa îndeplineşte astfel prima şi cea mai importantă dintre sarcini, îndemnul la vigilenţă. Este interesant de remarcat faptul că Bălic Samson, acest om incapabil, îngâmfat şi individualist, cu idei „noi", care suferă de mania celebrităţii, demagog, făţarnic, tipicar, care-şi sistematizează viaţa şi încearcă să o sistematizeze şi pe a altora, căutând să-i transforme după chipul şi asemănarea propriei sale mărginiri şi prostii, acest om. poale fi întării în realitate ca funcţionar, diriginte de poştă, profesor ori altceva. Bălic are un trecut dubios, petrecut prin diferite birouri. El a străbătut astfel un îndelungat şi puternic proces de slereotipîzare, automatizare care i-a convenit şi i s'a potrivit de minune, fiind cel mai conform cu caracterul său. Procesul acesta este istoric, iar personalitatea eroului este un produs social, un produs al capitalismului. In cadrul schiţei, observăm cum trăsăturile eroului se împuţinează, cum el îşi pierde treptat atributele sale umane, devenind e încarnare simplă a câtorva trăsături caricaturale. Autorul ne comunică la un moment dat că gurile rele din târg, mai cu seamd femeile, îi spun lui Bălic pe faţă, „vice-latăl", insinuând că la plăsmuirea copiilor săi Bălic a jucat rolul de secund. In faţa unei asemenea situaţii, Bălic este inert, pasa:. 0 dramă care în chip obişnuit poate zgudui un om, pe el nu-l interesează. In tinereţe avea porniri sentimentale, putând culmina cu crearea unor versuri, despre care, daca cineva afirma că sunt scrise cu „dragoste" sau cu „inimă", ar fi reuşit să facă o gluma inteligentă. Spiritul „realist" al lui Bălic l-a făcut să se depărteze de mângâierile muzelor, şi să se apropie cu mult curaj de „proza" vieţii, Bălic este linguşitor. El are în plus şi o pornire instinctivă de a nega, pornirt. care culminează ca o încăpăţânare prostească. „Sunt de acord, de acord. Aproape întru totul. Dar vedeţi, aş vrea o mică lămurire aşa, de amănunt, în generals pentru a lumina mai bine problema". Bălic priveşte realitatea, pe dos, noţiunile 1 se inversează în cap, lipsa sa de logică devine ostentativă şi are forţa unei trăsături de caracter. El îşi susţine cu tărie planurile absurde, supune totul propriei sale „logici.". Astfel, angajează şofer înainte de a fi cumpărat maşină. Procesul acesta de slereotipizare sucită, îl duce pe Bălic până acolo, încât începe să facă totul „sistematic", să vorbească „sistematic" şi să gândească „sistematic". „Chiar şi înfăţişarea lui—spune, autorul,— are ceva, aşa, sistematic. Nu poţi spune desprcel: „uite un om cunas lung", deoarece nasul lui se opreşte la limita peste care ar fi devenit caracteristic". S'ar putea aduce obiecţii schiţei, ii. sensul că, din moment ce eroul e prost, dece să ne mai războim cu el — şi apoi, nu se cade să râdem de un om nedreptăţit de natură. Dar nu prostia, ca trăsătură generală, abstractă,, este periculoasă, ci tipul Bălic, care e un om de o prostie activă, agresivă, şi care este un tip social. Bălic este odios şi 312 D. CARABĂ'] ridicol nu numai prin prostia sa, ci în primul rând, datorită faptului că el este o frână în mersul înainte al societăţii. Vâzându-se viee-preşedinte al Sfatului,— Bălic începesă pună în practică „ingenioasele" sate planuri. Se închid cişmelele din oraş, se stabileşte orariul pentru apă, se fac categorisiri după vârstă, se dau bonuri speciale pentru flotanţi şi pentru animalele de diferite vârste, specii şi rase, în aşa fel încât toată activitatea târgului se încurcă, totul se dezorganizează; se fac şedinţe somnolente şi interminabile, se iscă numeroase conflicte, se desfac legături de prietenie, se crează altele noi, şi cu toate acestea noroiul na scade, cum prevăd planurile lui Bălic ci „...noroi, profunzime 23 cm. creşte 3 cm". Cu toate măsurile energice ale vice-pre-şedinielui, de a reglementa după propriu-i plan consumul apei,—-„Ion Mândruţ zis Băzuc... consumă apă din sticle de o jumătate litru (din ele bea), umple direct la cişmea; publicul întâmpinat cu vociferări în plină stradă şi fără perdea"— iar, „cetăţenii tot neînţelegători". Aceste însemnări ale lui Bălic care sunt edificatoare pentru eclipsa sa intelectuală, redau de fapt starea de spirit, reacţia „paşnicilor" cetăţeni ai târgului faţă de măsurile lui Bălic. Din m,omenlul acestei revolte, povestea lui Bălic se rezolvă: el este destituit; în locul interdicţiei de a se consuma apă, se pocedează simplu la facerea şanţurilor (filosofic pe care Bălic n'a putut-o înţelege niciodată) , şi astfel se curăţă oraşul de noroi, atmosfera se înviorează, şi, însfărşit, autorul îţi vede visul cu ochii: poate traversa strada pentru a merge direct la frizeria de vis-a-vis, fără să mai ocolească pe la gară. Faptul că. schiţa prezintă pe prim plan elementele negative, ar putea duce la obiecţia că ar avea un caracter negativist. Acest lucru nu este adevărat. Ştefan Luca prezintă faptele în desfăşurarea lor dialectică. Situaţia grea din Glodeni, elementele negative conştient exagerate şi caricaturizate de autor, sunt înlăturate şi nimicite până la urmă, chiar în acţiunea schiţei, de forţele pozitive ale societăţii. Dealtminleri, întreaga schiţă e străbătută de ironia fină dar ascuţită a autorului, «arc discreditează în faţa cititorului feno- menele negative, sugerând că existenţa lor este temporară, sortită dispariţiei. In aparenţă, autorul aprobă actele lui Bălic, ba mai mult, se face că-l sprijină; dar tocmai această poziţie a autorului îl pune pe eroul său într'o postură şi mai ridicolă, discredităndu-l complect. Bălic nu este un lip complex, în sensul obişnuit al cuvântului. După cum într'o caricatură întreaga expresivitate a unei figuri se concretizează, , să zicem, într'un nas enorm ale cărui dimensiuni sunt exagerate în mod conştient de autor, lot aşa şi Bălic îşi capătă, expresivitatea prin câteva trăsături care sunt îngroşate cu putere. Prin contrastul între pretenţiile lui de inovator, între spiritul său „inventativ" şi mărginirea sa, Bălic constituie sursa principală a comicului din schiţa „Cişmele şi noroi". Cu toate că Bălic, ca tip, este o exagerare, iar faptele tui, luate ca atare, na se pol întâmpla, lotuşi, fenomenul pe care-l reprezintă apare în dimensiuni naturale, atrăgând atenţia cititorului asupra primejdiei acestui flagel. Birocratismul în schiţa „Cişmele şi noroi" trăieşte un înfiorător coşmar, dublat de faptul că autorul pufneşte în râs pe ascuns, iar cititorii râd făţiş şi dispreţuitor. D. Carabăţ DRUMUL UNEI PROLETARE *) încă din prima zi a venirii ei la Praga, Anna — eroina romanului lui Ivan 01-bracht — este speriată şi zăpăcită de sgomolul şi mulţimea din capitală. Ţărăncuţa cu păr bălai, sosită dela Pelhimov, satul ei liniştit şi sărac „înţelese repede că Praga c ca o moară. O moară diavolească, în care totul e cuprins în vârtejuri nesăbuite care macină mereu, şi în care fotul zăngăneşte şi urue din zori şi până'n noapte. Parcă toate au un singur rost: numai şi numai să te zăpăcească la cap". Praga a transformat-o pe Anna, din ţărăncuţa supusă şi neştiutoare, în prole*) lvan Olbracht, Proletara, E. S. P. L. A. 1952. DRUMUL UNEI PROLETARE 313 tara plină de curaj şi hotărîre, cu conştiinţă de clasă şi voinţă dârză. Dar până a ajunge aici, în mintea şi sufletul Annei se produce un proces de transformare. înfricoşată de poveştile groaznice cu care D-na Rubeş îi împuiase capul ca s'o determine să stea mereu acasă, mulţumită de unele daruri pe care i le dădea stăpâna ei, înduioşată de bunătatea acesteia, care dăruia săracilor pantaloni rupţi şi verze stricate pentrucă posteritatea să-i păstreze o amintire pioasă, Anna munceşte fără preget din zori şi până'n noapte, supusă şi ascultătoare. In afară de munca de rob pentru stăpâni, Anna nu mai cunoaşte altceva. Şi, deseori, când cade frântă de oboseală pe patul tare şi mic din cămăruţa, ei, ea se simte atât de singură şi de părăsită, încât s'ar întoarce bucuroasă înapoi în salul ei, ia căsuţa cu răzoarelc de levănţică... Mania — slujnica dela etajul superior— fetişcana şugubeaţă cu cântecul mereu pe buze şi cu sclipiri de râs în ochi, este cea care determină primul pas în evoluţia Annei. Ea îi desvălue şi îi explică tainele familiei Rubeş, poziţia acesteia în societatea afaceristă a Pragăi, lipsa de scrupule şi setea de avere caracteristică burgheziei. Şi tot ea îi spune că şi servitoarele au drepturi pe care stăpânii lor trebue să le respecte; că duminicile după masă şi celelalte zile după terminarea lucrului ele sunt libere şi că atunci nimeni nu le m,ai porunceşte. Şi când, îndemnată de Mania, Anna cere prima oară voie D-nei Rubeş să iasă la plimbare, i se pare că pretinde prea mult, că e necuviincioasă, neascultătoare. Cu caractere puternic diferenţiate, apar aceste două personagii: Anna şi Mania. Mania, totdeauna veselă, energică, de o inteligenţă vie, înzestrată cu o accentuată putere de pătrundere a faptelor şi plină de spontaneitate, se deosebeşte profund dc melancolica şi gândiloarea Anna. Maniei nicio faptă nu i se pare prea îndrăzneaţă, pe când Anna gândeşte şi cumpăneşte mult orice lucru înainte de a-l îndeplini. Firea lor este viu oglindită de vorbirea lor — şi acest fapt dovedeşte măeslria artistică a autorului. Anna vorbeşte domol şi cumpănit, iar Mania se exprimă vioi, are mereu întrebări de pus şi observaţii de făcut. Insă marea cotitură în transformarea Annei o determină Tonlk, tânărul muncitor metalurgist dela Uzinele Kolben. O cunoaşte într'o seară la o şedinţă la Casa Poporului. Intre ei se înfiripă o dragoste puternică. 'Tonik şi Anna vorbesc despre viaţa lor şi despre dragostea lor. O vedem pe Anna foarte m,ulţumită şi mândră de iubilulei. I-e dragă fala lui aspră, cu ochii luminoşi, care atrăgea un magnet toate privirile muncitorilor ce-l ascultă la Casa Poporului, i-e drag braţul lui care-o strânge la piept. La început, Anna îl iubeşte numai pe Tonik, dar nu înţelege ideile, preocupările şi gândurile comunistului Tonik, de unele din cuvintele lui rămâne mirată. La şedinţele dela Casa Poporului, Anna se simte bine printre muncitori, pentrucă printre ei e şi Tonik. Ea nu prea înţelege însă dece vorbeşte Tonik despre drepturi, arme, revoluţie; dar simte că e la fel cu el, din acelaşi, aluat. „Ce am eu comun ca voi, cei din familia Rubeş? exclamă Anna. Ce-mi pasă mie de răutăţile voastre, de furiile, de durerile, de grijile, de copiii voştri? Eu nu sunt din sămânţa voastră. Plec între ai mei. N'aveţi decât să putreziţi sau să vă mâncaţi între voi!" Anna simte că se deosebeşte de aceşti burghezi, că e din altă lume, o lume nouă, sănătoasă şi cinstită. Dar ceeace lotuşi nu înţelesese ea până atunci, îi apare limpede în acea sângeroasă zi de 9 Decembrie 1920. Isbucnise revoluţia. Deşi rănit, Tonik voia să meargă şi acum, caînlotdeauna, în fruntea muncitorilor care străbăteau străzile Pragăi. Anna era stăpânită de teamă; iubitul ei, tatăl copilului ei, să nu fie ucis. Şi fără a se gândi că dă dovadă de laşitate şi egoism, voia să-l ţină lângă ea, chiar cu riscul ca Tonik să fie socol.il trădător de către tovarăşii lui. Dar pasivitatea Annei avea să primească o lovitură grea, chiar mai de vreme decât coloanele muncitoreşti care se formau pentru a merge la parlament. In piaţa S taromestska se întâlnise cu fosta domnişoară Rubeş, care devenise soţia directorului BănciiIndustriale din Praga. Din vârful buzelor date cu roşu, frumoasa doamnă îi spusese: „Să ai 314 PIA HÂDUL ESC li grijă de bărbatul tău! Astăzi o să se tragă în voi!" In acest moment asistăm la trezirea complectă a conştiinţei de clasă a Annei. Cu ură şi mândrie, Anna, fosta ţărăncuţă umilă din Pelhimov, răspunde clar şi sacadat: „Veţi trage în noi? Bine! O să tragem şi noi în voi!" şi aleargă în întâmpinarea coloanelor de muncitori care veneau din toate străzile şi se revărsau în piaţa Staromestska, păşind ca o singură fiinţă şi cântând ca un singur glas imnul mişcării muncitoreşti cehe, de se cutremurau clădirile străvechi ale Pragăi şi răsunau turnurile gotice ale primăriei. Anna ştie şi înţelege clar că locul ei este aici, printre massele de muncitori exploataţi; ţi nu în urma lui Tonik, ci printre tovarăşii lui, alături de ei, în mijlocul proletariatului din care face parte şi alături de care va lupta conştient; De o deosebită frumuseţe su?it aceste ultime pagini ale romanului, unde e înfăţişată demonstraţia dela parlament, când se declară greva generală. Forţa mişcării muncitoreşti— care străbate ca un fir roşu întreg romanul — e desvăluită în aceste pagini în toată măreţia ei. Din carte nu lipsesc nici figurile odioase ale trădărilor cauzei muncitoreşti, cum este deputatul Jandek, care se amestecă într'o afacere rentabilă şi dubioasă cu nişte aparate de stins incendii, sau fostul muncitor strungar Haberman care, instalat comod în scaunul ministerial, uită de clasa muncitoare, în-groşând rândurile aristocraţiei muncitoreşti. Transpusă pe plan mare, evoluţia Annei reprezintă evoluţia întregei mişcări muncitoreşti din Cehoslovacia, care în acea. perioadă se afla încă sub influenţa şi conducerea partidului social-democrat. Prin demagogie şi vorbe goale, partidul social-democrat căuta să abată mişcarea din drum, să o imobilizeze, propovăduind calea paşnică a jalbelor, a delegaţiilor şi... aşteptărilor zadarnice. Pentru ridicarea conştiinţei, de clasă a masselor muncitoreşti, pentru despărţirea lor de social-democraţii trădători, luptă comunişti ca Tonik Kronsky, soldatul Plecity şi alţii. Ei iau parte la înfiinţarea unui partid comunist, partid unit, capabil să lupte pentru drepturile muncitorilor şi să-i conducă la atac împotriva orânduirii capitaliste. Figura duşmanului de clasă,bine redată, îmbracă forme complexe. Laşitatea şi şiretenia deputatului Nemec, şeful partidului social-democrat, sunt complectate de rafinamentul şi făţărnicia doamnei Rubeş, membră a societăţii filantropice. Duşmanul de clasă e înfăţişat şi în relaţiile sale cu confraţii, membri ai aceleaşi clase sociale, sau chiar ai aceleaşi familii. Soţia îşi urăşte soţul şi îl fură, fiul dispare cu banii tatălui şi-i risipeşte cu o prinţesă rusă ca apoi să se omoare, fiica duce o viaţă scandaloasă, aşteptând cu nerăbdare să moştenească averea părinţilor, cumnaţii îi jefuesc pe ceilalţi. Se fură reciproc, se urăsc şi se distrug reciproc. Dar în faţa mult temutului lor inamic — proletariatul — toţi reacţionează la fel şi fac front comun. Toţi vor să-l stăpânească şi toţi se tem de el, pentrucă îl simt mare, puternic, unit, pentrucă îi ştiu forţa şi îşi cunosc neputinţa. Iar în rândurile lui se înregimentează din ce în ce mai mulţi luptători. Un asemenea luptător neînfricat este şi Anna. Astfel, urmărind destinul unui singur om, autorul a înfăţişat totodată o etapă importantă din lupta clasei muncitoare cehoslovace, reuşind să creeze o carte valoroasă care constitue un important mijloc de educare a cititorului de pretutindeni. Pia Rădulescu * ŞCOLI ŞI DASCĂLI DE ALTĂDATĂ*) In schiţele şi însemnările „din şcoala de ieri şi de azi", autorul îşi istoriseşte viaţa dealungul anilor, trecând prin şcoala burgheză ca elev, devenind apoi el însuşi dascălul altor copii la fel de necăjiţi, şi însfărşit, privind entuziast la viaţa nouă de astăzi a copiilor de muncitori şi ţărani către care se îndreaptă grija deosebită a statului democrat-popular. Viaţa şcolară e văzută *) Ioachim Botez, Schiţe şi însemnări din şcoala de ieri şi de azi, E.S.P.L.A, 1953.. ŞCOLI Şl DASCĂLI DE ALTĂDATĂ 315 astfel şi comentată prin prisma a trei vârste diferite, în condiţii diferite. Copilăria din primele schiţe apare strivită, destrămată de mizerie, de şcoala care urmăreşte îndobitocirea copiilor în loc să-ilumineze, de învăţători abrutizaţi, lipsiţi de orice sentiment omenesc faţă de vlăstarele tinete pe care au datoria să le îngrijească. Directorul loveşte cu băţul mâinile îngheţate ale şcolarilor, care n'au copiat bine şi repede afişul de teatru („Afişul"); unele şcoli îşi ţineau cursurile în grajdurile boeri-lor; un dascăl transformă clasa în birou de avocatură („La gimnaziu"). Iată în ce condiţii au învăţat generaţii întregi. JVici-o rază de soare nu luminează această copilărie. De unde, în mod firesc, odată cu anii care se adaogă vârstei copilului, vine şi începutul de revoltă. Când şi când revolta se concretizează într'o atitudine de înfruntare directă. Rezultat al acestei revolte, al neaderenţei şi împotrivirii autorului faţă de organizarea cu totul defectuoasă şi caracterul înapoiat al şcolii burgheze, sunt schiţele sale, portretele satirice ale atâtor dascăli, pedagogi, oameni ai şcolii din trecut, care au inoculat atâta vreme copiilor otrava educaţiei corespunzătoare regimului bazat pe exploatare. In această privinţă, literatura noastră posedă o bogată tradiţie, începând de exemplu, cu scrisorile lui Ghica şi continuând cu „Amintirile" lui Creangă, schiţele lui Caragiale („Un pedagog de şcoală nouă", „Lanţul slăbiciunilor", etc.), cu scrieri ale lui De-lavrancea („Domnul Vucea"), Sadoveanu („însemnările lui. Niculai Manea"), etc. „Tapirul", „Pupăza", „Păianjenul", „Caracatiţa" din schiţele lui loachim Botez sunt colegii şi urmaşii direcţi şi fireşti ai lui Mari us Chicoş Rostogan; ei aplică şi compleclează „metodele" lui pedagogice. Băţul lui Rostogan a evoluat, acum e baghetă metalică în patru colţuri, cu care „mangafaua", profesor de muzică, bale doimile şi pătrimile în capul tuns chilug al şcolarului. „Lanţul slăbiciunilor", mai discret pe vremea lui Caragiale, a devenit şi el peşcheş dat dea-drcptul, pe faţă, domnului profesor, sau pretins ca un drept de acesta, când elevul întârzie, — cum făcea dascălul de istorie din schiţele lui I. Botez. „El, când intra în clasă, deschidea catalogul ca pe un catastif de băcănie, îî răsfoia, privea încruntat peste geamurile ochelarilor, şi striga cutărui şcolar clătinând din cap: — N'ai mai...! N'ai mai ....! In propoziţiune desvoltată, asta însemna: N'ai mai adus niciun burduf de brânză, nici-o gâscă, nicio damigeana de ţuică". („împuşcat la Mizil"). Prin aceste adevărate bariere în calea copilului spre cultură, organizate pe ministere, inspectorate şi direcţii, cu tot aparatul necesar, răzbeau totuşi şcolari inimoşi, care rezistau bătăilor şi injuriilor, umilinţei şi mizeriei. Dacă lumea dascălilor din trecut descrisă de loachim Botez e întunecată, cea a elevilor e plină de optimism, chiar dacă mai sunt şi aici fii de ciocoi, neputincioşi la minte şi firavi la făptură. Optimismul şi adesea duioşia cu care zugrăveşte autorul lumea elevilor, se transformă în entuziasm atunci când ajunge la vremurile de azi, în care şcoala cunoaşte o viaţă nouă; acolo unde erau „beizadele", azi vede şcoli noi, luminoase, în care elevii, fii ai unui popor eliberat, învaţă să devină adevăraţi constructori ai socialismului. Macii roşii ai bucuriei şi încrederii flutură pe basmalele purpurii dela gâtul pionierilor care învaţă azi în fostele palate. Sufletul scriitorului se umple de o bucurie luminoasa când priveşte aceste înfăptuiri, ca şcolile dela Păltiniş, ale viitorilor meşteri ceferişti, sau Institutul de gospodărie comunală de pe bulevardul ce duce la lacul Tei. Purtându-şi povara grelelor amintiri de odinioară, a unei copilării apăsate şi triste, autorul întinereşte parcă odată cu tinereţea nestăvilită a patriei noastre. Confruntarea între ce a fost şi ce este scoate mai bine în relief mersul înainte al poporului nostru liber, pe drumul unui învăţământ cu adevărat democratic, ştiinţific şi multilateral. ★ „— Să te păzeşti!... A spus că te bate!" Sau: „— Eşti un obraznic!... Eşti un calomniator!... Eşti un câine care vii să-ţi vezi victimele muşcate!..." Sau: „...binefăcătorul meu, trăgându-mă de mânecă într'un colţ mai ferit, zise: 316 G. VIN ICIU — Da' ştii ce-am mai găsit? — Ce? — Uite! Şi domnul Guigirlui scoase dintre hârţoage un petec de jurnal tăiat cu foarfecele. Un articol al meu mai dedemult, o piatră de osândă la statul meu personal, un corp delict..." Toate aceste necazuri mărturisite ale scriitorului, învederează că schiţele şi- însemnările nu treceau neobservate, atunci când izbuteau să apară. Erau destui „belferi" -— cum numeşte autorul cu amărăciune pe dascălii vechii şcoli — care se recunoşteau în „Tapirul", în „Caracatiţa", în „Pupăza", în „Bursucul". Oglinda nu era mincinoasă. Ea desvăluia violent adevărul, fixa imaginea cea adevărată. Unii au putut să-i arunce scriitorului în faţă ura lor, cum sunt cei din schiţele „Caracatiţa" sau „Bursucul". Alţii au scrâşnit numai, au tăiat colţul de gazetă cu foarfecele, şi l-au pus la dosar. Şi în acest timp, autorul acestor portrete era aruncat dinlr'un colţ de ţară în altul, după gustul şi interesele cine ştie cărui funcţionar ministerial ori inspector. Căci trebuie să arătăm că cea mai mare parte a acestor schiţe şi însemnări — pe care E.S.P.L.A. le tipăreşte azi cu unele revizuiri şi îmbunătăţiri aduse de autor — au apărut pentru prima dală în anii când atotputernici erau tocmai cei pe care-i acoperea de sarcasm loachim Botez. Ce aveau deosebit aceste mărunte însemnări de stârneau ura zeloşilor răspănditori de întuneric ai burgheziei? Prin ce ajungeau ele să devină portretul unei întregi categorii de dascăli reduşi, îngâmfaţi, cruzi? Este tocmai ce i s'a contestat de către istoricii literari burghezi: forţa artistică. Situându-se pe linia tradiţiei realiştilor critici ai literaturii noastre, scriilorul a găsit şi a subliniat acele trăsături ale personagiilor sale, care le caracterizează cel mai expresiv trăsăturile dominante. Tapirul e „un ins pântecos, trecut de patruzeci de ani, nu prea mare de stat, cu o căpăţină ca o godină, tunsă mărunţel şi rasă de mustăţi, din care ţâşneşte un nas..." Aceste trăsături fizice în general obişnuite, capătă o anumită semnificaţie atunci când apare portretul moral. Avocat palavragiu, câştiga admiraţia gospodinelor, prin însuşirea tunătoare a unor vorbe fără şir. „Halal de muzicuţa lui!" ziceau unii, mai slabi de înger. Beţiv, juca şi făcea prinsori cu băeţii de prăvălie. Nu-şi plătea tramvaiul şi se certa cu taxatorul.„Educator", la intrarea în clasă controla pe elevi ca pe hoţi, buzunârindu-i de oglinzi, pieptene. Toate aceste linii care conturează personagiul, se întipăresc în mintea cititorului, în momentul când autorul le relevă cu putere în întâmplări expresive, uneori la prima vedere mai neînsemnate decât celelalte. întâlnind pe stradă un elev din cei mari, care se lipeşte de gard făcându-i Iov pe trotuarul îngust, „Tapirul" sbiară înfuriat: —• Pe cine ai diriginte? — Pe domnu director de internat. — Aşa?... lafă-tec'o iei înapoi... Aşa!... Halt!... Acum coteşte la dreapta, ia-o prin mijlocul străzii!... Marş!... Şi să-i spui directorului cum trebue să faci când te întâlneşti pe trotuar cu doi profesori, încheie Tapiru, râzând cu hohote şi clipind către mine din ochiul sleit. In vremea asta, băiatul se depărta spre târg prin mijlocul uliţei, se bălăcea prin terciul subţire ce-i trecea de ştaifurile scâlciate şi urca pe pantalonii ca două jghiaburi umede". Autorul a găsit o poreclă nimerită acestui personagiu: Tapirul. Asemănarea nu e numai formală. Ea are un corespondent mai direct. Şiretenia prostească, răutatea dispreţuitoare se pot bine cili în ochii animalului cu pielea groasă ce trăeşle în smârcuri. Evocarea tapirului aduce totodată şi izul de noroi şi de baltă cu miasme otrăvite. Astfel porecla nu mai e fantezie, ci descoperirea unei trăsături dominante a caracterului personagiului. Scriilorul apelează adeseori la comparaţii cu diferite specii inferioare ale regnului animal. „Păianjenul", trăieşte neştiut în cancelaria sa. Plasa sa se întinde însă nevăzută, oriunde se iveşte putinţa unui câştig nemuncit: la bugetul şcolii unde soţia, pe care n'a văzut-o nimeni vreodată, e secretară, la cheltuielile pentru reparaţii, unde trec sume fictive; la materialul necesar şcolii. Toate acestea însă vădesc un păianjen obişnuit, din care erau cu sutele în administraţia burgheză coruptă. Păianjenul de faţă însă e mai mult decât ŞCOLI ŞI DASCĂLI DE ALTĂDATĂ 317 toţi împreuna. Un episod puternic ni-l desvălue accentuând asupra trăsăturilor sale şi relevând în primul rând pe cea dominantă. Într'o dimineaţă friguroasă de Noem-bric, Păianjenul, cu paltonul pe umeri, priveşte la Manea, o „gâgâiice de copil, numai în tunică cu mâneci scurte, roase la gură." Ou mâna îngheţată, „ţeapănă c». o mistrie", băieţaşul repară cu varul adus de acasă, muchea zidului şcolii, pe care e învinuit că ar fi stricat-o. Acum, când ne dăm seama pe ce căi îşi justifică acest director de şcoală banii pe care-i fură şi în acelaş timp asigură şi realizarea lucrărilor care trebuiau făcute cu aceşti bani — păianjenul încetează de a mai fi un, simplu falsificator al notelor de plată, un sgăreit şi un bugetivor. El devine o insectă scârboasă, lipsită de orice trăsătură omenească. Sgărcenia lui trece de limitele sgârceniei, devine . crimă. Toate actele lui necinstite de până acum capătă un nou conţinut în această lumină, dovedesc un adânc dispreţ fală de oameni. Alături de Păianjen e „Caracatiţa", apoi „Pupăza", „Lacherda" şi întregul şirag. Procedeul acesta al zugrăvirii unor oameni cu „ajutorul" trăsăturilor specifice unor specii animale nu devine supărător, tocmai pentrucă se bazează pe asemănări şi comparaţii reale adânci. El duce însă la o oarecare îngustare a spaţiului imaginativ la restrângerea lui. Cu toate acestea, specimene ca Tapirul, Păianjenul, Caracatiţa, Pupăza, rămân mai pregnant în mintea cititorului, izbesc mai puternic prin noutatea comparaţiei. La aceasta ajută şi sugestivele ilustraţii ale lui. A. Riklşi H.Leru. Minunat, executate, ele compleclează schiţele, le dau mai multă viaţă. Pe chipurile zugrăvite, în atitudinile lor, se citesc tocmai acele trăsături care le sunt caracteristice personagiilor: prostia, şiretenia, îngâmfarea, răutatea, ura, invidia. Chiar „filosofii" din schiţele „Fiozoful" şi „Doi filozofi" nu Irăesc atât de viu ca confraţii lor de dăscălie. Filozoful din prima schiţă e lipul cunoscut de slugă a guvernanţilor englezi. El trece, printr'o situaţie nouă: fostul comisar regal, ajuns nu se ştie din ce pricină dascăl de psihologie şi logică, îşi regăseşte îndată raiul pierdui. In alegeri el învârte cu nădejde ciomagul în favoarea guvernamentalilor, primeşte pos- tul de poliţai al oraşului şi lotul reintră în normal; omul s'a reîntors la uneltele sale I „Filozofia" aceasta nu e una nouă pentru el; doar argumentele sunt altele, încă neîntre-buinţale de el. Schiţa rămâne totuşi realizată mai puţin fală de cele despre care a fost vorba. Celălalt filozof, ciocoiul nevoit. să bel-fcrească la un gimnaziu neînsemnat, exprimă cu adevărat atitudinea unei clase în descompunere. El fură gologanii din paltoanele celorlalţi profesori, colrobăeşle prin sertare în cancelarie; dar deşi poartă monoclu şi afişează ifose, este însă un laş şi un fricos, într'o zi se ceartă cu alt profesor, care-l insultă în fel şi chip. „Din roşu, omul cu monoclu a pălit ca seul când se sleeste. Pleacă cu catalogul spre uşă şi zice doar atât: — Ai noroc că sunt idealist!" Laşitatea sa se compleclează cu nepăsarea şi cu lipsa oricărei demnităţi, pe care încearcă să le suplinească printr'o îngâmfare dispreţuitoare. Acestui filozof „idealist", autorul îi opune pe muncitorul şlefuitor în piatră, cu încrederea sa în viilor. Intenţia e lăudabilă, dar apropierea e prea puţin semnificativă şi destul de convenţională, neconvingăloare. Ceeace surprinde în scrierile lui I. Botez, e noutatea neaşteptată a imaginilor cu care este presărat stilul său. Fivitănd abuzul de cuvinte regionale sau expresiile forţate, scriitorul arată o deosebită grijă în alegerea termenilor celor mai potriviţi. Ritmul frazei e dinamic, dialogul viu şi sugestiv. Chiar în primele pagini, povestind despre bunătăţile pe care le primea unul din urmaşii lui Sturza dela moşiile sale, autorul l: enumera astfel: „Pastrama cum e roua de fragedă, de carne de urs ori de căprioară cc se chiamă bujeniţă, afumături de păstrăvi cu steluţe ca beteala mireselor şi boişteni cu solzi ca piatra smaraldului, cocoşi de munte şi găinuşe cu carnea ca laptele şi cu mireasmă de mugure de brad". Frăgezimea dc rouă a cărnii dă totodată senzaţia de proaspăt, răcoros, parfumat, de lucru nou, greu de găsit. Iată cum îşi aminteşte autorul de casa în care a dăscălit pentru prima dată: „Mă gândeam la anii adolescenţei meledăscă- 318 G. V1N1CIU Ieşti, la odăiţa cu pomosteală şi două ferestruţe cât două guri de jug, unde era clasa". A pomeni de fug, în legătură cu scoală burgheză, nu e o întâmplare. Sunt multe obiecte mărunte care ar fi putut servi drept măsură comparativă pentru sugerarea mărimii ferestrelor acelei şcoli. Dar autorul a ales tocmai îngusta gură de fug, care aminteşte totodată şi de amarul vieţii poporului în regimul trecut. La fel, când descrie un târg, o casă dărăpănată ca o mămăligă prea vârtoasă, o frizeriţă din oraş, slabă şi uscată de mizerie, un inspector primit numai cu vorbe mieroase pentru a-i distrage atenţia — mereu autorul găseşte comparaţii expresive, pline de sevă. Atmosfera generală a povestirii e creiatâ şi întărită prin astfel de imagini luate tocmai din domeniul la care se referă bucata respectivă. ★ Bogata galerie de tipuri ce se desprind, din schiţele lui 1. Botez redau în bună măsură descompunerea şcolii burgheze. Stăpânirea promova asem,enea elemente ca „tapirul", „păinejenul", etc., fără nicio pregătire, pentrucă atunci scopul şcolii nu era de a da învăţătură copiilor de oameni săraci, ci de a scoate din ei elemente sociale uşor de manevrat. Pentru odraslele lor, burghezii şi moşierii aveau pensioane anume, în ţară ori în străinătate. Cu toate acestea, în şcolile burgheze au fost şi mulţi dascăli cinstiţi, care au încercat să-şi îndeplinească menirea lor, atât, cât se putea în locul şi timpul respectiv. Aşa se face că există mulţi intelectuali ridicaţi din popor şi care i-au rămas credincioşi lui. De aceea e greu de crezut că singurul element pozitiv în învăţământul de atunci — în afara povestitorului — a fost Alexandru Grăpeanu, care şi acesta a murit de tânăr. Autorul îngustează şi limitează fără îndoială realitatea, văzând doar descompunerea şi neîntrezărind nicio perspectivă cât de cât luminoasă. Trebuie să arătăm deasemeni că, dacă şcoala veche este zugrăvită cu deosebită forţă, —■ despre şcoala nouă autorul vorbeşte însă ca simplu spectator, şi mai ales nu apar deloc oamenii noi, problemele lor. Valoarea volumului constă deci în forţa lui demascatoare, în realizarea tipurilor pe care autorul le-a satirizat cu vigoare. G. Viniciu BIBLIOGRAFIE CÂRTI N O i 1ULIE-AUGUST 1953 EDITURA PENTRU LITERATURĂ POLITICĂ V. I. LENIN, Despre mândria naţională a velicoruşilor (12 pag. 0,20 lei) V. I. LENIN, Opere, voi. 23 (412 pag. 7,50 lei) V. I. LENIN, Trei isvoare şi trei părţi constitutive ale marxismului (16 pag. 0,20 lei) I. V. STALIN, Marxismul şi problemele lingvisticii (48 pag. 0,75 lei) 1. V. STALIN, Anarhism sau socialism? * G. M. MALENCOV, Cuvântare rostită la şedinţa de închidere a celei de a 5-a sesiuni a Sovietului Suprem al U.R.S.S. (64 pag. 0,20 lei) * * * Hotărîrea Consiliului de Miniştri al R.P.R. şi a C.C. al P.M.R. cu privire Ia îngrijirea culturilor, pregătirea şi executarea la timp a strângerii recoltei, desmiriştitului, treierişului şi colectărilor pe anul 1953 (40 pag. 0,30 lei) ★ GH. GHEORGHIU-DEJ, Cuvântare rostită la Congresul fruntaşilor din gospodăriile agricole colective (64 pag. 0,20 lei) GH. GHEORGHIU-DEJ, A 9-a aniversare a eliberării patriei noastre (48 pag. 0,20 lei) C. STOICA, învăţătura tov. Stalin despre condiţiile preliminare de trecere dela socialism la comunism (56 pag. 0,60 Iei) D. BALALIA, Munca de partid în industria petroliferă (96 pag. 1,00 lei) GH. TĂNASE, Organizaţia de bază dela uzinele „Matyas Rakosi" luptă pentru folosirea maximă a tehnicii (64 pag. 0,50 lei) * * * * Cu privire la situaţia internaţională actuală (16 pag. 0,20 lei) * * * Statutul model al gospodăriilor agricole (48 pag. 0,10 lei) * * * Legătura strânsă cu massele, isvorui . forţei Partidului (32 pag. 0,20 lei) * * * Politica partidului, isvorui victoriilor poporului muncitor (16 pag. 0,20 lei) * * * Cincizeci de ani de existenţă a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (1903—1953) (46 pag. 0,20 lei) E. BUGAEV, Experienţa muncii politice de masse la sate (64 pag. 0,50 lei) JACQUES DUCLOS, Rânduri din închisoare (136 pag. — 1,90 lei) HU ŢIAO-MU, Treizeci de ani de existenţă a Partidului Comunist Chinez (112 pag. 1,95 lei) E.S.P.L.A. FR. SCHILLER, Intrigă şi iubire (182 pag. 1,87 Iei) Cil. DICKENS, Note din America (188 pag. 2,38 lei) JACK LONDON, Pagini alese (196 pag. 2,65 lei) ANATOLE FRANCE, In floarea vieţii (244 pag. 2,88 lei) BEAUMARCHAIS, Teatru (244 pag. 2,88 lei) MARTIN ANDERSEN NEX O, Nuvele (376 pag. 7,10 lei) 320 BIBLIOGRAFIE JAMES ALDRIDGE, Pagini alese (220 pag. 3,96 lei) AL. KIRIŢESCU, Gaiţele (96 pag. 1,57 lei) V. EFTIMIU, Poveste haiducească (64 pag. 0,50 lei) A. G. VAI DA, Scântei în beznă (292 pag. 5,30 lei) AUREL MARTIN, Grânele (nuvele) (126 pag. 3,04 lei) MIHAIL LEONARD, Brigada lui lonuţ (164 pag. 1,88 lei) * * * Din folclorul nostru (384 pag. 4,48 lei) PETER ABRAHAMS, In calea trăsnetului (238 pag. 4,88 lei) ANDRE STIL, Prima lovitură voi. 11 (272 pag. 4,88 lei) CARTEA RUSĂ V. G. COROLENCO, Opere alese (nuvele) (436 pag. 11,83 lei) A. IACOBSON, Teatru (473 pag. 11,83 lei) LEONID LENCI, Schiţe humoristice (344 pag. 5,97 lei) V. MATOV, In taigaua Narîmului (176 pag. 3,51 lei) M. ANGHELESCU şi alţii, învăţăm dela maeştrii teatrului sovietic (108 pag. 2,76' lei) * * * O armă a păcii (308 pag. 6,1.8 lei) A. V. COLŢOV, Poezii alese (244 pag. . 8 lei) E. VOROBIOV, înălţimi (316 pag. 7,09 lei) L. N. TOLSTOI, Moartea lui Ivan Ilici (82 pag. 0,91 lei) L. N. TOLSTOI, După bal (13 pag. 0,40 lei) L. N. TOLSTOI, Opere vol. I (Copilăria, Adolescenţa, Tinereţea) (337 pag. 15,52 lei) ' EDITURA TINERETULUI * * * Pentru cel mai organizat loc de muncă (40 pag. 0,86 lei) VERONICA PORUMBACU, Hie Pintilie (36 pag. 3 lei) ŞTEFAN IUREŞ, Urmaşii lui Roaită (44 pag. 4,25 lei) N. ŞPANOV, Pentru viaţă (208 pag. 4,18 lei) N. CASSIAN, Tinereţe (40 pag. 2,15 lei) FL. MUGUR, Cântecul lui Philip Mulier (56 pag. 3,20 lei) ST. HERMLIN, Rândul întâi (120 pag. 1,93 lei) M. CROPACIOVA, Prietenii mei comso-moliştii (160 pag. 3,25 lei) A. FERENCIUC, In familie (200 pag. 4,20 lei) LITERATURĂ PENTRU COPII VI. MAIACOVSKI, Copiilor (88 pag. 13 lei) AL. VLAHUŢĂ, România pitorească (96 pag. 1,85 lei) * * * Poezii populare (1.32 pag. 2,30 lei) N. TIHONOV, Viteazul partizan. (36 pag. 0,97 lei) B. VÂGODSKAIA, Flacăra mâniei (192 pag. 4,20 Iei) I. CREANGĂ, Fata babei şi fata moşului (32 pag. 3,50 lei) J. BART, Schiţe marine (128 pag. 1,86 lei) L. N. TOLSTOI, Prizonierul din Caucax (52 pag. 0,90 lei) A. GAIDAR, Ţinuturi îndepărtate, cd. II (132 pag.' 1,80 lei) EDITURA CCS. VASILÎI GROSSMAN, Stepan Colciughin (vol. I, 430 pag. 3,34 lei; vol. II, 554 pag. 10,74 lei) VASELINA GHENOVSKA, Lumini (288 pag. 6,25 lei) N. VOLCOV, Cauza noastră (348 pag.. 6,48 iei) BORIS ZUBAVIN, Lucrul cel mai preţios (84 pag. 1,03 lei)