MlHU OUAG0M1.K CÂNTUL GRIVIŢEI Sunt ziduri cenuşii ca fierul şi 'rtgusle străzi obişnuite, cu ochii mari, să soarbă cerul, stau hale grele, neobosite. Cu atâtea par la lei, copile... Dar de priveşti nu 'n jur, ci 'n timp, ţi-apar în faţă alte zile, din sângerosul anotimp. E zidul cenuşiu, dar iată, c'un deget doar de l-ai atins, ca harfa 'n vânturi acordată, vibrează-un cânt în veci nestins. Un cânt măreţ, ce te nl'ioară. de parcă-adâneul limbii noastre trecutul tot J-a strâns din ţară pe uriaşe corzi măiastre. E luptă n el, şi jurământul ne'nvinsei oşti muncitoreşti. Ascuilă i, fiule! E cântul de luptă-al clas ii n care creşti! Amaru 'ntreg în el se strânge şi răbufneşte ca furtuna. 0, cânt de glorie şi sânge, fii viu vei fi întotdeauna! Eşti Doja 'n tronul de jăratic, pandurul Tudor, ne'nfricat, ţăranii schingiuiţi sălbatic, Bălcescu, steag înflăcărat, eşti fruelu-aiâfor suferinţe în cari părinţii ne-au murit, — Iu, viselor de biruinţe le-ai dai viaţă, prin partid. Mini' DRAGOMlfi Tu, cântec ce-ai vestit în lume a clasei aprigă vigoare, azi când rostim măreţu-ţi nume suntem în vremea viitoare pe care o vedeau eroii căzuţi la post sub gjoanţe-atunci. Şi n ochii lor, citim, prin vreme, ale istoriei porunci. Ascultă, fiule, porunca! Pe-aici ieri arme-au clănţănit. Vueşte azi, stăpână, munca Dar lupta încă n'a sfârşit. Şi cântul Griviţei, ce sună de-atunci, din anii depărtaţi, nu va 'nceta nicicând să spună: — Fiţi gata! Staţi la post! Vegheat ... Sunt ziduri cenuşii ca fierul şi 'nguste străzi obişnuite. Dar mai puternic eşti sub cerul acestor hale neobosite, mai îndrăzneţ eşti lângă zidul ce-a cunoscut pe îndrăzneţi, ei, ce-au urmat, prin foc, partidul, punând temeiuri noii vieţi. Priveşte, fiule, cum suie de pretutindeni cântul lor. Şi parcă 'n zare e-o statuie cu mâna către viitor. veronica porumb acu LÂNGĂ LINIA FERATĂ *) Din casa lui Ilie Piniilie, în curte pentru-o clipă dacă ieşi, — a vremi!or amare mărturie — zăreşti jur împrejur, bătrânul Ieşi. iu fund, iui turn, clopotniţă, frontoane; pe uliii, birji mărunte cu un cal; biserica cea albă, cu coloane. Deoparte, ridieându-se pe deal, o Celăţuie, parcă din vecie, sub care el citea adeseori. De cealaltă, Galata fumurie, în care-a stat închis, ca luptător. Dar mai aproape iniinii-arzătoare, e, pe terasa men tu! ridicat, un drum de fier, un simplu drum. de care llie viata 'ntreag'ă şi-a iegal. Trecea acest drum drept, şi în robie prin Griviţa, prin Ieşi şi prin Paşcani. Revolte şi dureri şi bucurie în casă-au răsunat ades prin ani. Ce drag i-era oraşul său na lai, bojdeauca lui Creangă, teii 'n floare, şi cântul ce strângea sub vechiul deal toi jarul Nicolinei luptătoare. Din ÎSitoiina, din mijlocul clasei ce 1-a crescut, când na avut părinţi, se mai păstrează 'n zidurile casei şi lupta sa, şi dor, şi năxuinţi. Din ciclul „llie Pkitiiie". 6 VERONICA POBIjMBAOI Aici trăi Hie PintiSie... Marmita casă va rămâne-aşa, a vremilor de luptă mărturie în feşii noi ce 'n jur s'o înălţa LUNGĂ STRADĂ CLOPOTAR! (1929) Lungă stradă Clopotari, tot oraşul mi te ştie. Te bătea cu paşii rari şi llie Pintilie. Stradă, tu, cu porumbişti, cu pridvoare ca de ţară! „Uliţă de comunişti" cei bogaţi te botezară. Tu Dum i n ica-a u zeai cîopofiri simandicoase, când venea vesti tu-alai, al bisericii Frumoase. Nouă ne sunai sub paşi dangătele încă mute dela margine de-oras: clopotele nevăzute. Lungă stradă Clopotari care duci spre libertate; încă nu aud cei mari: clopotul revoltei bate. DÂMBUL (:!932) C un dâmb la Nicotină, la ateliere 'n curte. Poveşti le-i sunt aspre, spă iman tă tor de scurte. Pe-aici urmau să treacă conductele de apă. La săpături se-aflară înlr'un afund de groapă grămezi de oase rupte, şi zece albe cranii. Ce-a fost aici? Ce oare mărturisiră anii? Da. Pe-aeesl dâmb securea tăiase nu odată ieşeni nescrişi în cronici cu mintea 'nflăcărat DÂMBUI, şi răsculaţi căzură... cu ei, atâtea vise prea timpuriu pornite cu aripe deschise! E-un dâmb Ia Nicotină, lângă-a tel iere n curte. Po veştile-i sunt aspre, spăimântălor de scurte. Pe dâmb, în înserarea de iarnă, arămie, vorbise nu odată llie Pinii lie. In juru-i ceferiştii. 0 pavăză. 0 forţă. Către amurg, lot laşul avea sclipiri de torţă. Cine-ar putea să uite din câţi îl auziră? cuvântul lui llie ca vântul se răsfiră. Şi limba lui cea dulce, molcom moldovenească, creştea cum ştie focul, nestăvilit, să crească, şi cuprindea mulţimea şi o suda olaltă. Un om mărunt, cu vocea cât ceru! de înaltă: „Mulţi răsculaţi pe vremuri căzură sub secure. Dar noi suntem o clasă întreagă, o pădure! Partidul ne uneşte. Şi el stă chezăşie a clasei care strânge poporul în mânie şi care ia şi visul acelor vremuri moarte, şi n luptele de astăzi îl poartă mai departe!" ... Pe dâmb, în înserarea de iarnă, arămie, şi azi parcă vorbeşte llie Pinii!ie! RĂSPUNSUL (1932) El răsfoia, subliniind, dosarul. 0 muscă bâzâi pe capu-i chel. Se deschisese uşa. Comisarul zări pe arestatul mărunţel. Înalt, superior, îşi strânse haina şi piescăi din limbă, surâzând: — „îa uite, dumilale ţi umblă faima că laşu'ntreg nuli iese din cuvânt." Făcu apoi o pauză mai mare; dădu de duşcă un pahar de rom — „Dar după spuse, f ie-mi cu iertare, credeam că eşti o namilă de om!" 8 VERONICA PORUMB ACU II măsură din uşă, Pintilie: -— „O namilă? Nu zău! Cu ce-am avut în blid, din marea milă-a burgheziei, noi namile prea multe ii'am crescut!41 Inspectorul, cu capul dat pe spate, râdea nestăpânit: „Şi Iaşii mei s'au speriat de-un metru jumătate?" Agenţii, molipsiţi, râdeau şi ei. — „Nu vă 'nspăimânt. Nici nu e de mirare. Eu sunt mărunt, dar temeţi-vă, da, de clasa mea, de uriaşul care vă poate n adevăr înfricoşa!" ... Era o noapte clară 'n Sărăcie. Dinspre-A tel ier, sirena-a şuerat. Iţi răspundea, llie Pintilie, făcând răspunsul tău, mai răspicat! MĂRTURIA (1934) Cine pleacă din Moldova, cine merge la Craiova, ca să ducă mărturie? El, llie Pintilie. Cine-a strâns pe nevăzute, semnături sule şi sule, păturile în hârtie? El, llie Pintilie! E n Paşcani, albit de praf, E 'n subsol, la tipografi. O Moldovă 'ntreagă-î ştie pe llie Pintilie. Limpede cum e lumina, lângă pieplu-i -— Nicolina merge alături... Cine-o ştie? Doar llie Pintilie. Şi tovarăşului Dej martori viu de unde vezi, câte-o sută, câte-o mie, printre ei şi Pintilie. MĂ li TI'!. i A Pe cărări oricât de aspre, vin, că-i drag inimii noastre, şi de-aceea vru să vie şi llie Pintilie. Şi acolo, la proces, Ce-auzi G hcorgh i u- Dej'.' Şi 'n istorie se scrie tot ce spuse Pintilie. El grăi de suferinţi, de foamea cu dinţi fierbinţi, ce-a simţit-o şi o ştie, el, llie Pintilie. Clopotul, judecătorul, nul opresc. E ca zăporui. Nu! opreşte-o vijelie pe lîie Pintilie. Dar judecătorul: — „Oare Cine-i prost să-ţi dea crezare? Comunist eşti, lumea ştie, tu, llie Pintilie!" — „Dac'a şti că-i lupta lege, singura să ne deslege, comunist înseamnă, fie, comunist e Pintilie. „Dacă să alegi din toate lupta pentru libertate,' comunist înseamnă, fie, comunist e Pintilie!" Şi-şi privi judecătorul: „— Dacă să-ţi iubeşti poporal comunist înseamnă, fie! Comunist e Pintilie!" \ CÂNTEC PRINTRE GRATII Ţară hăituită, ţară, ţară, lupii te ncolţiră, căprioară! Iţi zăresc, iubito, prin zăbrele, cerul ■ cu puzderi iîe de stele, VERONICA PORUMBACf. scîipătul Telegii, în prund işuri, bruma ce sa prins pe-acoperişuri, ninşii munţi şi văile domoaîe, vuetul de luptă, de răscoale, iar departe, pesle văi şi ape, Ţara Libertăţii — cât de-aproape! Poţi să i'i în boxă, ori în şanţuri, sau ia îlaş, în chinuri, ori în lanîmi, să-ţi brăzdeze trupul cu o joardă, şi să-ţi scoată ochii, să ţţ-i ardă, dacă peste văi şi peste ape, Ţara Libertăţii-o simţi aproape, dacă-auzi şi-aici în închisoare, giasu-i priiifr'o foaie de ţig'are, nimeni nu te frânge, nu te-abafc! mi-s mărgăriîare mai curate, nici mai vii speranţe 'n larga fire .mai învăpăiată vreo iubire... Ţară hăituită, (ară, ţară, lupii (e 'ncolţiră, căprioară, Dar iubirea noasîră-ti dă credinţă: îuptă-te, şi îofu-i cu putinţă! COJOACELE COJOACELE Bat vântoasele, se-a!ungă, bate dorul cale lungă, pe llie să-l ajungă. Vin coleteie'năuntru, şi pe uşă intră vântul, vântul bieiuie pământul. Vin colete, le desface, vin colete şi nu-i place zbirului că-s opt cojoace, toate opt pentru f I ie. toate pentru Pintilie, pe viscol de cald să-i. ţie. Zbirul înciudat — caiafa -.....- scuipă de-i îngheaţă-otrava pe podele la Jilava. — Cine să frimeată, cine opt cojoace pentru tine, ca. să treci iarna cu bine? ... Lângă laşi mai arde focul, un strungar nu-şi afîă locui până nu-şi dăruie cojocul. Şi femeia: — dă-I, faci bine. Şi bătrânei Nicoliae, vorba lui de cald îi line. La Paşcani pe iarna aspră nu-i surcea în soba noastră, zice un acar: „Nevastă dau cojocul. Nu ma mpiedic. Nici pe crivăţul basme!ic. - Dă-i-I, dar să-i pun un petic". Şi ia Cluj, mai cătră gară. o nevastă-a zecea oară sâcâie c'o întreba re: -.....- Unde fi-e cojocul oare? — E'n mâini bune, — omul sare -numa'nu striga, muiare". Sus la Gri vila, la Steaua, viscolu-şi iasă mantaua: groasă de opt pal me-i neaua. VERONICA PORUMBACU Un cojoc scoafe-un ferar îa mijloc de Făurar, lui Ilie-1 dă în dar. Umblă'n sonde Ia forat un chirovnic desbrăcat, Urlă viscolul turbat. — Cui i ai dat cojocul tău? Pe viscol nu-ţi pare rău? — Lui llie. Nu mie greu! La Galaţi e iarnă rea. Nu mai curge Dunărea, a încremenit şi ea. Un bătrân hamal îşi scoate cojocelul rupt în spate — „Dar să-ţi ţie cald, mai ; La Craiova Ia macaz, un acar în ger rămas, curăţă zăpada azi. — „N am cojoc, copiii mei, Iui Ilie-I trimesei, ca să-î aibă'n anii grei". — „Of, of, of şi iarăş of — N'am cojoace ca un grof am doar unul îa Braşov. Tată-meu la tot purtat, şi mie mi 1-a lăsat, Iui Hie eu l-am dat. Ţi-am da fiecare casă, o haină mai arătoasă, ţesătură mai aleasă. Că şi tu frate, llie, la grevă ne-ai dat tărie cum ţi-a dat partidul ţie. Dar îţi trimetem în loc ca să-ţi ţie loc de foc, flecara un cojoc. Bate viscolul cu ace, trec prin viscol opt cojoace pe llie să-1 îmbrace, să-i aducă de departe, de din ţară, să ne poarte inima, ca pe o carte! PRIETENIE 13 PRIETENIE Doftana, 10 Noembrie 1940 Tu, pădurea mea de cetini, codrul meu iubit, ai crescut doi mari prieteni, de nedespărţit. Unul din Bârlad pornise, celălalt din Iaşi; două crengi, aceleaşi vise, pe-un trunchi uriaş. Lângă linia ferată au crescut cei doi, mai legaţi n'au fost vreodată nici fraţii la noi. Ei prin câte-a tel iere nu au străbătut? Gine le dădu putere? Cine i-a crescut? Cel ce-şi spală veşnic faţa din acel izvor, ştie drumul, vede viaţa, ca un luptător! Cel mezin spre cellalt frate căuta mereu: căci frecuse-amar prin toate şi răzbea la greu, ţ unde se oprea în lume, el creştea viteji. Se legară deal său nume luptele din Dej. Griviţa întotdeauna dragostea i-a dat. Era frate cu furtuna, veşnic ne'nfricat. Tu, pădurea mea de cetini, codrul meu iubit, ai crescut doi mari prieteni de nedespărţit. Drumurile îi răsfiră, îi adună-apoi. Şi în temniţi se 'ntâlniră iarăşi, amândoi. VERONICA PORUMBACU In (re ziduri mari de piatră pe o toamnă rea, inima lie ca o vatră pentru ţara mea. Gem zăvoaie. Urlă vântul noaptea împrejur. Cine sguduie pământul din încheieturi? Urlă zidul. Crapă piatra, cade un etaj. Numai inima ca vatra arde uriaş. Cad sub zidul greu din faţă, paturi, oameni, porţi. Câţi au mai rămas în viaţă? Câţi sunt printre morţi? Cade fraiele mai mare, rană-i al său trup. Tu, pădure foşnitoare ramura ţi-o rupi? Cade. Se ridică iarăşi, aprig, mai înalt: Undei bunul său tovarăş? Undei celălalt? Mişcă pietre pe 'ntuneric. — Unde ai ajuns? Unde eşti, să te desferec? Unde, nu-mi răspunzi? Mişcă piatra. Nici nu şi simte pumnii 'nsângeraţi. — Baţi tu, inimă fierbinte? Unde eşti, mai baţi? Comuniştii, laolaltă, — ochi aprinşi de jar — ar muta Doffana ioată, să-3 găsească iar. ...Când îi trase pe prieten de sub piatra grea, veşnicele sale cetini codru şi apleca, vrând să-i dăruie suflare din suflarea lor... Tace inima. Şi moare vechiul luptător. PRIETENIE 15 Cellalt, ce răsbise n lume munţi şi codri deşi, şi-şi legase al său nume de lupta din Dej, Fiul Griviţei, viteazul de Partid crescut, îşi lipi tăcut obrazul deal celui căzut. Nu litanie de moarte'n jur a răsunat. Noi vom duce mai departe tot ce a visat. Şi pădurile de cetini fremătau, plângând: căci asemenea prieteni, n'au văzut nicicând. NOEMBRIE 940 O zi a nins în locurile-aceste. Apoi, prin glod, aceleaşi vechi poteci. Ca o săgeată s'a mplântat o veste în halele din ce în ce mai reci, / Foşnea parc' o pădure 'ntreagă 'n tremur. Şi muncitorii 'n hale, rând pe rând, parcă trăiau Doftana în cutremur cu sufletul la gură, căutând sub pietre prăbuşite, pe llie. — O, de-aş fi fost acolo, să-i ridic! Un om cărunt plângea n turnătorie şi-alăturea de el, un ucenic. ... In Iaşi, teroarea verde: Trenul morţii de-aici avea să plece pes te-un an. Dar de pe-acuma pragurile porţii ni le spălau, în sânge, huligani. Din om în om, o vorbă. Şi deodată tot sgomotul acestor hale vii tăcu. Iar Nicolina încercată, strungari şi turnători şi cazangii, lăsară — toţi — uneltele deoparte. Şi vuetul din jur ameninţând încremeni în linişte de moarte: căzuse-un luptător din primul rând. BRIGADA LUI ROAITĂ i — Viteză! Ocol insulei! Curaj! Vâslele bal. O Iun Ire taie largul. O trestie de undiţă i catargul. Câţiva băieţi smoliţi — ca echipaj. — ,.V'ajungem noi!" înalt, cu părul ud, unul din ei pumnul voinic şi-î strânse, ameninţând alt vas, uşor cu pânze. ... Dar vasul a rămas neîntrecut. Oricât de mult zoriră lopătarii, tot pânza luneca mai cu lemei. Băiatul cu păr ud se plânse, taie: — „Al naibii vânt! Lucrează pentru ei!" — „Aşa e, Costea, —- a zâmbit Cercel, singurul vârstnic, om cu faţă aspră — Ş'apoi mai e Gavrilă: ştiţi că el apasă greu: deci e împotriva noastră". Cum sboară râsul pe oglinda apei! Şi lacul însuşi parcă s'a trezit. Gavrilă strânse încurcat din pleoape, Şi mormăi ceva nedesluşit. BRIGADA LUI R0A1TĂ Dar noi săgeţi Cercel din tolbă scoase: Precum văd eu nu v'aţi gândit deloc s'aduceţi şi prietenele voastre aici cu noi... Şi pentru ce, mă rog? Ori vă temeaţi că vi le fur pe toate? Aşa? „De ce ţii frică, n'ai să scapi!" Dar Neag, ghiduşul, dă răspuns: — Se poale opt fete chiar să ţi le iei pe cap?... E-alâta soare răsturnat în unde, Atâtea sălcii dorm sfios, la mal, isdându-şi poala verdeiui lor şal... O muzicuţă ivită nu ştiu de- unde suflă voios — iar Costea, ştrengăreşte cântă înalt, vâslind cu noi puteri: „Hei, căpitan, căpitan, îndrăzneşte, îndrăznea!a-i cei mai bun corăbiei*"... II Da, bine-i luciul lacului să-l spinteci, aprins de soare, mângâiat de vânt, în tihna luminoaselor dumineci, odată cu brigada petrecând. Chiar dacă eşti bătrân printre băieţi, cu anii chiar de două ori mai mulţi, tânăr să fii de abia acum înveţi, şi glasul primăverii să-1 asculţi. Nu doar aici, la jocuri tinereşti, dar mai cu seamă n muncă, zi cu zi, în focul marei noastre bătălii, întinereşti, mereu întinereşti. D'apoi atunci când duci cu line n lume grozava faimă a unu: turnător! ŞTEFAN IUREŞ Şi nu de-oriunde, aşa, întâmplător, ci dela Gr ivita lloşie-anume. Ca trenuri s'alerge, să ţăcăne roţi, gonind vijelios cale lungă, Cercel eu brigada i, — sunt nouă cu toţi — pun soarele 'n jghiaburi, — să curgă! Aşa pare fonta: un râu orbitor, ţâşnind din gâtlej de balaur: cuptorul. Şi fiindcă-1 opreşte când vrea turnătorul ai zice că e niţeluş vrăjitor. Nu-i totuşi decât un om scund, îndesat, privind cam prea aspru sub groase sprâncene, şi-o frunte sub care nici când nu au stat scorniri şi-alte gânduri viclene. Iar pieptul ascunde (e-un fel de-a vorbi) o inimă încăpătoare în care-şi au locul, sporind zi cu zi o ură şi-o dragoste mare. Da. Curtea — Atelierelor, zidul înalt, aminte-i aduc despre cei ce căzură într'un Februarie însângerat. Şi inima-ascultă. In inimă — ură. Dar fiii acelor răpuşi sunt stăpâni uzinei, maşinilor scumpe iar cârma se află în harnice mâini. Şi dragostea inima-i umple. ... Bat vâslele. Lacul scânteie 'u argint. BRIGADA IAU R0A1TĂ II mângâie razele calde. Băieţii au cântat şi-acum, ostenind, vreo doi au sărit să se scalde. Gavrilă scufundă un braţ, să şi! ude. Cu. cellalt, pe Neag I-a împuns: — Cu cererea noastră, băieţi, ce s'aude? S'a dat pân' acum un răspuns? Deodată, tăcerea stăpâni luntrea. Un veac aşteptarea păru. încet turnătorul clătină fruntea: — Niciun răspuns, prieteni, încă nu. ... Şi parcă nouri se îngrămădiră, privindu-se în ape, mohorâţi. Cei doi îiniolălori, întorşi, se miră găsindu-i pe luntraşi posomoriţi. III Când, mai 'nainte cu câteva luni brigada-abia luase fiinţă, ţinuseră sfat într'o scurtă şedinţă, ce nume iar fi cel mai bun. Răzbise, ca flacăra vie, din ei, ideia de-a cere acel nume ce tuturor azi aminteşte în lume, — de Gri vi la în 33. -~ Mda... „Boaită Vasile — brigadă ulemistă din turnătorie..." rostise Cercel şi- i şovăia glasul. Atunci lângă el sărise un tânăr: — Acesta să fie! ŞTEFAN IUREŞ Putem sta pe gânduri la Pioaiiă...? Cum ? Cine ? Ar fi îa!r'atâta de sfânt şi de drag" mereu să.porţi numele iui ca pe-un steag... Băieţii-l priviseră-atent: „Zice bine". — Aşa-i! întăriseră toţi. Către meşter se 'ntoarseră. El îi privea rând pe rând, şi până în suflet părea că citeşte. Apoi, fără grabă, urmă Ia cuvânt. — Măi Cosfea, mereu te 'nfierbânţi pe degeaba. Tu crezi că ştii, singurul, Boaită ce-a fost? Dar vezi, ca să poarte-acest nume brigada, mai e o cerinţă de-un foarte 'nalt rost. „Să-1 porţi" — ai spus bine „Ca steagul", e-o cinste, Intreabă-te-atunci: Cum de n'au bolărit să-1 poarte, atâtea brigăzi utemisfe? — Dar care-i cerinţa? — Să-1 meriţi! Atât. ... Şi-o vreme cu toţi au rămas Iară grai. Răspunsul izbea cu destulă asprime! Privi fiecare o clipă în sine, şi recunoscură pe urmă „Aşa-i". BRIGADA LUI ROAITĂ Şedinţa, alunei, o 'ncheiase Cei'cel: — Propunerea, însă, să ştiţi, nu s'aruncă. De om i'ace să-şi aibe temeiul prin muncă, eu cred că şi-ar da 'ncuviinţarea chiar el. IV Brigada n are nume nici acum. Niciun răspuns! Deşi izbânzi destule gata-s să 'mbete capetele fudule. Băieţi i-s abătuţi şi 'n şoapte spun: „Nu suntem vrednici noi de cinste, taică". Doar Costea întreabă, întretăiat: — Tovarăşe Cercel... e adevărat că dumneata.... l-ai cunoscut... pe Boaită? — E-adevărat. Un tremur neştiut, abia simţit, ca un suspin de liră, prin inimile tinere-a trecut. Şi vâslele deodată 'ncremeniră. Şi lacul Şi-ale sale frumuseţi trecură parcă 'n depărtări apuse. O luntre şi în ea sunt opt băieţi, şi-un om care pe llcailă-I cunoscuse. „Vorbeşte-ne, vorbeşte despre el". Fierbinte roagă ochii. Ard în soare. Şi în adâncul său ŞTEFAN IUREŞ simţi Cercel aceiaş tremur şi înfiorare. Şi i ii ini a-i călită de partid în faţa rugăminţii se deschise. El îi privea şi parc'ar fi privit chiar împlinirea vechilor lui vise. ■k EI şi-i aminti . pe băieţii aceşti venind dela ţară, împinşi de nevoie. Chiar el i-a învăţat, tot ce este nevoie, ea fonta s'o'nvii, şi s'o îmblânzeşti. Chiar el, turnătorul Cercel Alexandru din ziare şi fotografii cunoscut, în fruntea acestei brigăzi s'a cerat, de parcă şi el ar fi fost flăcăiandru. îi plac într'atât îndrăzneţele-aripi şi fierberea'n mult tinerescul tumult ? Sau poate că n ei recunoaşte un chip pe care eândva-1 cunoscuse, demult? î-s dragi. Şi pe toţi îi iubeşte adânc şi prietenia 'ntre ei, strânsă trainic, şi grija cu care, mai ieri, şi-au cusut carnetele roşii ntr'un buzunar tainic, Călin, cumpănit, lucră 'ncet, fără larmă. Dar Neag parcă-i fulg legănat în văzduh. Se spune că n fiece formă eî toarnă odată cu fonta şi-o vorbă de duh. BRIGADA LI"! R0A1TÂ lordaefae şi Burcuş în vreme ce saltă / căldarea sub jgheab -sunt mereu în răspăr. — Măi, asta să ştii că-i mai grea ca cealaltă. — Ba nu-i nici jum'atea acelei căldări! Iar Cosfea la vorbă şi minte e ager. Gavrilă-i un munte eu suflet de prunc. Oricâte cusururi le-ai pune pe-un talger, ™ ce-i bun la cântar o s'apese mai mult. Brigadă-utemistă. Ca ea afli multe. Bă-i sprijin, Să crească mereu necurmat! Dar Boaită? Ce bine ar putea s'o ajute 3a cumpene grele-avântând-o, vreodat'... ... Şi astfel, Cercel începu să cuvânte Tăcuţi sorbeau tinerii asprul cuvânt. Iar undele lacului, largi, tremurânde, domol clăteau luntrea, mâhnite-ascultând. V Grevă! Pe domnii capitalişti, cu rugi şi jalbe nu-i chip să-i mişti. Destule jalbe! Destule rugi! Vremea-i pe alte eăi să apuci! Grevă! Mulţimea curge 'n talazuri. De unde vine de-aîâtea ceasuri? ŞTEFAN IUREŞ Şi ce-o îndreaptă spre Ateliere? Glasu-i de tunet ce, oare, cere? PÂINE! ■ SI PACE! ŞI LIBERTATE! Deasupra porţii glasul străbate, şi se 'nfrăţeşte şi prinde sevă din glasul celor aflaţi în grevă. Vin muncitorii din tot oraşul. Nu despart inimi poarta, grilajul. Mama la poartă-şi caută fiul. Dar sunt tovarăşi mulţi, şi nu ştiu). Aduse mama paner sărac. Aduse hrana fiului drag. Dar de nu! află n'o ia cu sine: şi-altuia hrana i-o prinde bine. — Frate, ia asta. Prin poarta rece trece panerul. Inima trece. Grevă! In curte stă lume' multă. Ţinântlu-şi suflul sîă şi ascultă. Cine vorbeşte? Un lăcătuş. Cu tine alături ani îl văzu şi. Şi siite-î cum ştie Cu vorba-i fierbinte Să lumineze Calea 'na in ie! — „Economia" BRIGADA LUI R0A1TĂ rupe din lefuri? Nu! lăcomia, desfiâu 'n chefuri! Siarea de asediu? Vor asasinii căluş în gura muncitorimii! „Ţara n pericol?" Vorbe! Prilej să pună ghiara pe Gheorghiu-Dej! Lumea ascultă. „Da, adevăru-i". Pătrunde 'n inimi. A fiecărui. ...Foamea... Căluşul... — Bine a zis! — Da, lăcătuşul, E comunist! Grevă! Pichete fără de număr. Printre pichete trece un tânăr. Trup ui subţire, 'nalt şi mlădiu. Joacă n privire licărul viu. Neteda-i. frunte largă-i şi dreaptă. Simţi că ascunde minte 'nţeîeaptă. Vrerea deplină-i. Câţi nu întrece! Anii adună-i: nouăsprezece. El jindueşte adânc, pe toţi vârstnicii care-s slrăjeri la porţi. — Daţi-mi, tovarăşi, sarcini şi mie. N'au ucenicii vreo datorie? Cum să se uite acum, aici, în toiul luptei, — de ucenici? Ştiu să se bată ŞTEFAN IVR cu vitejie. Daţi-mi, tovarăşi, sarcini şi mie. Este un strigăt? Un jurământ? Roaită nu-şi calcă nici un cuvânt... Un vechi tovarăşi îi vede chipul. Şi ucenicul stărue iarăşi: — Nu-i îa sirenă nimeni, anume. Pot ucenicii straşnic să sune. Sarcina asta eu vreau s'o capăl. Jur: o voi duce până Sa capăt. 0, cum aşteaptă Koaită răspuns! Nimic din suflet nu şi-a ascuns. Văzând acolo flăcări ştiute, vechiul tovarăş răspunse: „Date Inimă, astfel să baţi mereu, cu dorul luptei în mersul tăa Posta ţi de luptă în focul grevei, e-un post de seamă. 0 luptă-aeve-i Marea încredere nai s'o înşeli inimă, sâmbure cald, de oţel! Sus, la sirenă, rotind privirea iloailâ cunoaşte ce-i îndârjirea. ★ Curtea atelierelor pîină-i ie oameni, BRIGADA LI 1 BOAITA 29 Lumea flămândă cu ce o asameni? Cu lanuri, poate, crunt însetate, holde hălae arse de secetă? Ori cu pădurea unde securea brazii să i tae nicicând nu pregetă? Ba! că nu seamănă şi nu e geamănă astă mulţime cu alta ni ine. Nu-i nici ca holda, holda, bălaia, ce stă şi adastă să cadă ploaia, nici ca pădurea care nu poate decât să rabde moartea, securea... Aici e-o mare de oameni aprigi cu inimi dârze, cu pumni năpraznici, şi ei vor smulge tot ce au dreptul oprind şi-un fulger numai cu pieptul! Da, le e foame. Da, le e frig. Mame, neveste, prunci li se sting. Ţoalele 's petice, casa i de lut. Ce să-i împiedice? Ce-au de pierdut? Sună, sirenă! Cheamă la luptă! Fii tu cântarea neîntreruptă. Fii tu ecoul mai ei mânii, şi grevei noastre glasul să-i fii! ŞTEFAN IUREŞ Şi Roailă sună. Chemarea înaită toţi ceferiştii strânge olaltă. Cine ascultă glasul sirenei simte ce cruntă această vreme-i. Dar ea -i şi-uu semn că focul creşte, şi e imfemn şi e nădejde... ... Iară burjuii nu pot să doarmă. Pentru ei glasu-i spaimă şi-alarmă. Parcă răstoarnă munţii pe ei. Nu pot să doarmă. Paşii li-s grei, mâinile, albele, mâinile lungi, închid safe-uri, pipăe pungi. Sună sirena, Sună sălbatec. Parcă îi arde pe un jăratec. „Drace! Dar unde „Suntem aici? „Poate'n Rusia? „La bolşevici? Apără, doamne!1' Fac cruci speriate. Numai că cerul prea e departe. Telefonează — spre siguranţă — la prefectură, Sa Siguranţă. Nu le răspunde! S'o fi sfârşit? — Alio! Da... Cine-i? Fiţi liniştit. Restabilim noi ordinea iar. Vă dau cuvântul de comisar. BRIGADA LUI ROAITÂ I-a copleşit bucuria buimacă. — Sirena... aceea... tacă... să tacă!... Bun telefonul. "Dar tot n'au tihnă banca uzina moşia şi tronul. N'or avea liniştea lor, tâlhărească, pân' ce chemarea n'o s'amuţească. ~k Pasărea-uşoară sboară ce sboară şi tot ss-opreşte de se-odihneşle. De-i pe uscat, pe ram, pe hai; dacă-i în larg, sus pe catarg. Ci numai Roaită, i'ără'ncetare, face să sboare marea chemare. Ci ucenicul dă grevei glas fără să facă niciun popas. Credeţi că braţul nu îl durea trăgând de lanţul sirenei? Durea. Credeţi că anii i nu tresărira văzând jandarmii? Ba tresăriră. Ori că fiorii morţii'n măcel nu străbătură până la el? Se'nfiorase. Şi-a stat sunând. ... „Roaită nu-şi calcă niciun cuvânt..." 32 ŞTEFAN IUREŞ împuşcătura. Gîontele'n pântec. ... Dar tot se-aude marele cântec. încă o rană, rană adâncă... Marea chemare mai sboară încă. Degete, degete, lanţul să-1 ţineţi! Sună, sirenă, Pumnii sunt vineţi. „Sarcina asta „eu vreau s'o capăt. „Jur c'o voi duce „până la capăt..." Până la capăt... Cântă sirena? Inima cântă? Pasărea roş ie'n zare s'avântă. Marea chemare'n lupta cea mare când dau asaltul oşti proletare. Sirena-i semnul luptei ce creşte. Cântă, nădejde! Partidu-i îndemnul! VI A ascisllat lacul. Nu s'a clintit luntrea. Şi n'a mai fost vânt. Doar tăcere a fost. Erau opt băieţi şi-şi propteau în pumni fruntea. Sub frunte un gând nu-şi găsea adăpost. „Vasile, „tovarăşe, „frate mai mare. „alături de noi tu răsări din trecut, „deşi iu căzuseşi BRIGADA LUI ROAÎTĂ „în anul în care „flăcăii accs(ci brigăzi „s'au născut. „în beznă ai ars. „Bezna vechiului frai. „Ca noi să vedem dimineaţa „sirena suna. Tu mureai. „Tu mureai, „ca azi să ne fie „puternică viata. „Sirena fa astăzi ne cheamă „la schimb, „în zorii de aur „ai noi for zile. „Şi iafă: jurăm „ca în cel mai scurt timp „de numele tău să fim vredafoL „V as i le". VII Vucşfe'n ecou! adânc, cubilou!, cuptor pentru fontă şi-oţeL Încinsă iui vatră curând i-o deşartă brigada lui Sandu Cercel. Lucrează azi spornic, de zici că-i ceasornic cu ritm fără .seamăn de bua. Se vede, se simte că stărrie'u minte plimbarea pe lac din ajun. Abia-şi află focul, căci duduie focul şi-o şarjă — a câta pe azi? Acuş (fă pâraîe cu nimb de \ apa se. Şi nu vor băieţii răgaz.. „Dăm zor! Gr?ba-i mare... ,,(.ă-s harnici strungarii;; „au şi pus cuţitele noi. „să taie în piese „din şarja ce iese „abia peste-un ceas rlela noi! „Noi turnătoria „suntem temelia. o. 5072 ŞTEFAN IUREŞ „Nimic nu ar fi fără ea. „Şi nu că am fumuri, „dar nu pc-orice drumuri „găsiţi meserii ca-a mea..." — Hei, Neag, măi băiete, Ce cânţi pe'ndeiete şi'neet de le-auzi numai tu? — Primii de acasă scrisoare voioasă. Bătrânii şi fraţii îmi scriu. — Şi ce spun? — Păi cum că pe zilele-muncă aţâţi saci de grâe au luat că n'au îndestule coşare, păi a le... Şi nu-s ei chiar primii din sat. ...Car vrea să-mi trimită bucate şi pită, şi tot ce cred dânşii că n'ain. „Sănitu-le, maică, „şi iartă-mă taică, „nu-mi trebui nimica, mulţam." Cu ochii mărunţi Neag râde. Râd mulţi. Cercel între toţi, deopotrivă. Gavrilă cel mare visă cu glas tare: „Va fi şi ia noi colectivă..." Tot în spre cuptor privesc ei cu dor. Cum clocotă fonta, turbată. Brigada cunoaşte: din fontă s'or naşte vagoane de cale ferată. £ vremea recoltei. Oceanul de holde eu valuri spumoase de aur hrăneşte cu toate şi lumea din sate, dar şi pe-ai uneltelor fauri. BRIGADA LUI ROAITĂ ...Aşteaptă brigada. Va i'i şarja gata în câteva clipe. Deodată dă buzna'năuntru un om: — Opriţi lucrul! S'a spart vatra! Curge din vatră! VIII Ce linişte! Ce lungă clipă! Căzând, s'ar auzi şi-un ac. O cîipă doar. Apoi, ce ţipăt dă inima!... Ca !a atac ţâşniră. Gura ar vrea să strige, dar dinţii încleştaţi rămân. Cu şpăngi, vătrai, cu polonice, cu lot ce ie-a căzut în mâini, băieţii lui Cercel aleargă, turnătoriei dând ocol. Bat in i mi le'n piept să-1 spargă, şi totuşi pieptul parc ăi gol, şi parcă sângele le'nghiaţă la gândul că vor irosi o şarjă'n astă dimineaţă... De trei ori blestemată zi!... Mai iute! Şarja ni se fură! Fug, fug... Ajung. Un pas 'napoi! Da...iată prinlr'o crăpătură cuptorul aruncă un şuvoi. Şuvoi de foc. Tncă-i subţire, dar nu rămâne astfel, nu. Acum mai poţi să-i ţii ieşirea. Pe urmă va fi prea târziu. Sari stropii de fontă. Se desprind ca nişte focuri dear!ificii, ca nişte spade de argint. „Frumos tablou", — poate veţi zice. Hai, numără acum. Poţi? Tremuri. Noi nu putem sta numărând ŞTEFAN IUREŞ când grânele aşîeapfă (rentai... Şi-apoi, avem un legământ. — Tovarăşi, nu-i timp de pierdut (stăpân pe sinc-i turnătorul) dar cu şamotă. dedesupt, putem să lecuim cuptorul. Vom pune petic de mortar. Dar fiţi cu grijă: Ion ta arde, şi s'ar putea să aibă chiar o mie patru sute grade. Opreşte „Vântul". Neag. Aşa. Să nu mai înteţească focul valul, de aer. Vom căra pământ, s'acoperim tot locul. Puneţi-mi la' iul emană tot, pe jos aşterneţi scânduri ude. Băieţii, însă, se socoi, şi iată meşterul ce-aude: — Nu. Locul este mult prea strâmt, tovarăşe Cercel. Iar noi ne-am strecura mult mai curând. Gavriiă doar e mai greoi... ... Şi fug ca vânliil toţi şi cară tot ce-i nevoie, încordaţi. Gavriiă, roşu sub ocară, aduce codri'nfregi pe braţ. Pământ, plăci de oţel, şi lemn aştern băieţii sub călcâi, îşi udă hainele, lin semn, şi Coslea se-avântă înlâi. Un pas. Şi altul. Tot mai greu. In faţă-i groaznică dogoare, înaintează iar. Mereu. Stă parcă la doi paşi de soare. Spărtura unile-i? Colo? Da, pe unde-i pala... da... spre margini. Sub tâmple s'a sbăhit ceva... Şi fulgeră, ca'n film, imagini. 0 iarnă... frig... Un ucenic... Şi mâna-i care nu dă drumul acelui lanţ. oricât înfig jandarmii, baionele'n pumnu-i... BRIGADA LUI ROAITĂ ...Şi-apoi o vară caldă. Holde. Colectivişti ţin slat. încet. — Cum? Nu vin din pricina fontei vagoanele, crezi tu? Nu cred... ...Deodată se desme ti ceste: Hai Costea! Svârle-acam mortar! Sar stropi de fontă n jur, drăceşte. Ca focuri de-ar(ii'icii sar. Deşi dogoarea 1-a pătruns, el nici în sine nu se vaită. La piept e un carnet ascuns care-i grăieşte despre Roaită... Svârîe mortar. Şi-o cărămidă. Isvorul SG IXlâl Săi bi ie. Spărtura prinde să se'nchidă, dar tot mai e. Încă mai e. Şi carnea... parcă s'ar topi. El geamătului i-a pus lacăt. — Nu, Neag. 0 m încă am aci, şi am s'o duc pună la capăt. Da, am s'o dac pună la capăt. ... Cămaşa-i fumega. 0 scoase şi iar lucră, neostenit. Demult isvorul încetase să-şi verse focul său cumplit. Târziu, din pulbere şi sgură, Şi Costea se-arătă apoi. Zâmbi cuiva din zări: — Făcurăm o bună treabă, amândoi. IX Hei, fontă! Te varsă în forme,.de zor, încbeagă-te'n piese măiastre, ca trenuri să poarte în pântecul lor belşugul câmpiilor noastre. Drum liber. Vagoanele n zări! Duc grâne destule acum — să hrănească ŞTEFAN IUREŞ toţi fiii acestei mult rodnice ţări, în patria lor strămoşească. E patria'n care, flămânzi, au pierit c lăcaş ii la poarta hambarelor pline. E patria'n care-om culege 'nsutit, recoltele vremii ce vine. Spre anii aceia sporim în puteri. Iar Griviia i vecbe cetate, în care smi! reazim vitejii de ieri, acelor ce'neep a se bate. Mai lesne e azi bătălia de dus. Dar, ca şi-allă dată se cere — ca braţn I să ştie ce are de spus, şi'n inimi să fie putere! Brigada ieşise din schimb şi sta aşteptându-1 pe meşter. 0 fîoare'n acest anotimp în faţa-Aleîierelor creşte. Cresc maci. In acelaş Ioc chiar cândva a fost baltă de sânge. Cresc maci. Ii priveşti iar şi iar şi iiiiinaţi râde şi plânge. ... Dar iafă-1 pe meşter. Se duse spre tineri. — Am lost Ia partid. (Privirile-s ţintă spre buze). — Ei bine? Ce-a spus? — S'a primit. 0, macii, ce vesele flori! Băieţi, spargeţi liniştea străzii cu-un cântec, vestind tuturor ce nume-i pe steagul brigăzii! vreroniA i one seu LEAGĂNUL Nu-s privelişti cu verdeaţă, Ape răcoroase, Nu-s nici parcuri nesfârşite, Nici seinele case. Rezervoare şi uzine Ce vuiesc din greu... As!a este frumuseţea Oraşului meu. M'am născut în treizeci trei, An de lupte grele, Ce-mi durară fericirea Tinereţei mele. N'am avut un leagăn nou Scutec de mătase. Dintr'acesU a nu găseai Pe îa noi prin casă! Mama leagăn nu văzuse, Nu ştia ce-i aia, Dar ştia că mulţi tovarăşi îmi vegheau copaia... Se ştia şi'n mahalaua Din periferie, Că e grevă, mare grevă La Rafinărie. Tata na venit acasă Două nopţi de-arândul, Căci iu faţa stăpânirii Îşi spunea cuvântul. VICTORIA IONESCU Blestemau femeile Cu ochi plânşi şi trişti: .„Auziţi? Poliţia Trage în grevişti!" .Şe-auzenu cum şueră Gloanţele, puzderii. Mama tot îmi descânta Ca să nu mă sperii. Eram mici. sau nu eram Incâ-aduşi pe iunie, Dar eroii când cădeau Ne-au strigat pe nume. M'am născut în treizeci trei, An de .îuple grele, Ce-mi durară fericirea Tinereţii inele. Mi-a fost dulce cânt de leagăn Cântai luptei aspre... Şi îa el era şi preţul Libertăţii noastre! dumitru ICNEA BĂTĂLIE, DOUĂZECI Şl PATRU DE ORE PE ZI i — Ardee! — Ardeee! — Ardeeee! Semnalul de alarmă al minerilor răsuna în noapte, alerga printre barăci, pătrundea prin Terestrele deschise, trecea peste lacul din vale pier-zându-se treptat departe, tocmai în valurile înspumate ale mării. Câteva minute, în noapte nu se auziră decât zumzolele înfundate ale excavatoarelor, rostogolirea sgonsotoasă a bolovanilor de piatră pe platformele vagoanelor şi din când în când semnalele scurte ale locomotivelor. Apoi liniştea se lăsă deplină, cuprinzând creasta dealului şi întreaga vale. Miile de becuri răspândite peste tot păreau că clipesc mirate şi ele de a lata linişte. încă câteva minute totul păru încremenii, apoi ca la un semnal, bubuituri surde începură a destrăma liniştea. Una... două... cinci... şapte... cincisprezece. Ecoul detunăturilor, asemenea semnalelor de la început porni să colinde şi el văile trecând pesle sate, poposind lângă urechile oamenilor, pentru ca într'uu târziu să se piardă în întunericul nopţii, undeva departe. Din nou domniră câteva minute de linişte apăsătoare. Apoi iei-colo zumzetul excavatoarelor începu să crească treptat, împietiudu-se cu semnalele tot mai dese ale locomotivelor, cu vocile oamenilor. Adăpostiţi sub un colţ de stâncă, câţiva oameni mai zăboveau încă, fumându-şi ţigările în întuneric. Oamenii vorbeau domol. — Au pus foc la frontul de sus. — Or i'i reuşit exploziile? — Auzi, vorbă?! Nu-i cunoşti pe mineri? — Buni ai dracului, minerii! — Hai să mergem, că ne stă norocul... Cel care vorbi ultimul se sculă, trase câteva fumuri, unu! după altul, apoi dădu o slarlă capătului ţigării, urmându-i cu atenţie traectoria prin aer. — Parcă ar fi un glonte trasor, rosti careva. — Iu Coreea trebuie că sboară cu milioanele trasoarele şi netrasoarele, complectă un altul. Cel ce aruncase capătul ţigării tăcu un timp, apoi răspunse oarecum răstit: ■— Da, sboară... — Uite că iar se înăcreşte Hulub când aude de război. Are el ceva pe inimă... 42 DUMITRU IGNEA — Parcă numai eu..., întrerupse Hulub. Cel ce vorbise de Hulub ar i'i vrut să mai spuie ceva, dar după răspuns^ primit, socoti că nu mai e cazul. Dealtfel Hulub cotise după bolovanii de stâncă, strigând din mers: — Cablul... aveţi grija să controlaţi cablul. Să nu-1 fi muşcat taişnj vreunei pietre. Hulub se strecura cu mare îndemânare printre frământătura de piatră, Alegea atât de bine Jocul unde punea piciorul şi călca cu atâta precizie încât nu mişca nici o piatră dela locul ei. Până la excavator merse posomorit, frământat de gânduri. Hulub era de felul lui un om vesel. Mai totdeauna fluera frânturi de melodii. Ba din când în când, dregându-ş.i glasul dădea drumul chiar la câte un cântec. Acuma însă nu avea chef. Era posomorit. Iar pe Hulub îl posomorau numai supărările mari. Şi supărarea î! cuprinsese cumplit acuma când venise vorba despre război. Ajuns lângă excavator făcu un salt dibaci până pe şeniJă, prinse temeinic în mână balustradele scăriţei •— şi din doi paşi, urcând câte două trepte odată, ajunse în cabină. Ajutorul lui era acolo. ■— Unde te-ai adăpostit, Mihai? ■— Am eu locurile mele, răspunse ajutorul, făcând o mutră oarecum misterioasă. — Ştiu eu locurile tale, continuă Hulub. Tragi la Ileana, ajutorul lui Maxim. ■— Cine, eu... la Ileana? Nici prin gând... — Lasă, lasă, nu te mai feri. Am auzit eu... — Vorbe. Hulub cercetă cu atenţie ceva pe la motoare, îi spuse lui. Mihai să şteargă nu ştiu ce, până vine garnitura la încărcare. Se străduia să alunge posomorala dar nu izbutea. Ieşi afară din cabină, se aşeza pe prima treaptă a scăriţei, îşi aprinse o ţigară şi sprijinindu-şi coatele pe genunchi, rămase cu ochii aţintiţi undeva în întuneric. De câte ori venea vorba despre război, Hulub se încrâncena. Mereu le spunea celor cu care stătea de vorbă în asemenea împrejurări: „Anişorii mei cei mai frumoşi mi i-a mâncat războiul". Acuma gândul îi fugea tocmai în Coreea, apoi ocoli pe undeva prin America, prin Anglia... 1 se părea că vede acolo peste ocean, poaie în Arizona, o cazarmă, o coloană care porneşte... Gândurile făcură cale întoarsă. Privirile îi alunecară peste frământătura de piatră alb-vânătă, atât cât îngăduia întunericul şi lumina lăptoasă a becurilor. Pe stânga şi pe dreapta se profilau întunecate, malurile înalte ale albiei Canalului. „Am înaintat serios", gândi Hulub. Se ridică în picioare şi se rezimă de balustradă, cu faţa către excavator. O clipă ochii i se opriră pe literele mari de bronz fixate pc peretele excavatorului. Silabisi în gând: U. R. S. S. Mai privi câteva clipe relieful literelor, apoi plecă capul. Gândurile începură din nou să colinde undeva departe, în trecut... 1942. Se vedea în curtea unei cazărmi... „Drepţi! Care mişcă? Te văd!" Majurul Holban se oprise între ostaşi, cu condica subţioară. Slab, cu o mustăcioară pe care o lăuda mereu că seamănă cu a lui Hitler, era cunoscut de zece contigente de recruţi ai regimentului 39. Nu era ostaş care, trecut prin compania iui, să nu i'i contribuit măcar cu o cărămidă la cele doua rânduri de case ce şi le clădise în coasta regimentului. Fiecare ostaş se elibera cu muşchi puternici la făici. Erau muşchi crescuţi de pumnii lui Holban. Bătea în ostaşi ca în hoţii do cai. „Ostaşul, mama lui do leat, spunea el — trebue să-1 ţii cu beregata sub bocanc; altfel se chiamă că e anarhie". BĂTĂLIE, DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE PE ZI 43 Leat... lipeşte copita... leat! Mâna sus tot mârlanul care vrea pământ. c revasăzică — Holban scosese o fiţuică din registru — vă împroprietăreşte areşalul- Câte două hectare de mârlan... câte două mă, două... In Trans-istria noastră. Ce vă holbaţi la mine? Strigă ura ele trei ori, mariane... entru mareşal... că vă fărâm coastele, boilor! împroprietărire, aţi înţeles? fm-pro-pri-e-lă-ri-re... Vă răsplăteşte ţara, mă, ţara". Ostaşii tăceau de parcă erau muţi. Intr'o vreme unul mai din fund îşi făcu loc până iângă majur. „Să trăiţi... treceţi-mă şi pe mine. Dacă s'ar putea cu patru... „Lasă gura, ţopârlane! Două. Nici-o palmă mai mult. Doar nu ţi-o fi trecând prin minte să primeşti cincizeci de hectare ca generalii. Numele... „Să trăiţi... Pastrama. „Aşa... două... la Tatarca. Acolo pământul e unt. Au fost lupte. S'a îngrăşat pământul. Care mai vrea, mă?" Nimeni nu scotea o vorbă. Holban deschisese registrul. „Care vasăzică toţi vreţi pământ. Când tace ostaşul înseamnă că este disciplină, că este de acord. Aşa... Tot mârlanul câte două. Vă iau eu după registru. Acuma tot mârlanul desfundă urechea". Soldaţii prinseseră ase foi. Oare ce avea să mai spună Holban. Poate dă drumul în permisie. „Paltin Vasile". „...Zcnt!" Hulub Ion". „...Zent!" „Am ari ei... Pastrama... Melinte..." „...Zcnt!" „Aceasta-i grupa întâia, plotonul întâi". Numele curgeau unul cupă altul. Se formau grupele, plotoanele, companiile. „La noapte îmbarcarea, trăzni Holban cuvântul. Va dat ţara pământ. Să-1 apăraţi... în Cri moi a". Tăcuţi, ostaşii s'au împrăştiat care încotro. Cărţile poştale scrise pe funduri de gamelă se umpleau cu slovă stângace pentru cei de acasă. „Ne-am dus pe copcă", aruncă cineva o vorbă. Aşa se întâmplase atunci, în 42... Vocea lui Mihai îl trezi pe Hulub din gânduri. —•Tovarăşe Hulub, vine garnitura! Hulub mai zăbovi câteva clipe apoi se ridică sprinten, îşi îuă locul în scaun, prinse cu nădejde manetele în mână, vorbind pentru dânsul aproape cu glas tare: „Aşa se întâmplă acuma în America, în Anglia... acolo mai sunt Antoneşti şi Hitleri..." Ajutorul ciuli urechile, apoi iacându-şi treabă pe lângă Hulub, întrebă: — Ce zici că se întâmplă în America, tovarăşe Hulub? — Se'ntâmplă rău, răspunse Hulub şi apăsând pe un buton puse excavatorul în mişcare. — Rău!? Păi asta e o chestie veche. Credeam că ştii ceva mai nou, 'acu Mihai mirat parcă de cele spuse de Hulub. Când garnitura doldora de piatră porni de lângă excavator, Hulub începu a se căuta prin toate buzunarele până găsi o bucată de hârtie curată. 0 netezi bine pe la colţuri, apoi se adresă ajutorului: — Mihai, tu ai cumva un creion? — Am un căpeţcl... chimic. — Ia dă-1 încoa. 1 44 DUMITRU IGNEA Mihai îi dădu căpeţelul de creion, urmărind cu atenţie mişcările lm Hulub. I se părea că vede ceva schimbat în preocupările zilnice ale excava-toristului. întotdeauna, în pauza dintre două garnituri, Hulub îl chema lângă el şi împreună începeau „examenul". II învăţa secretele excavatorului Acuma nu se mai întâmpla aşa. Poate face o schemă, gândi Mihai. Ori poate-scrie acasă. Cine ştie. Se hotărî totuşi să-1 întrebe: — Scrii acasă, tovarăşe Hulub? — Nu, răspunse excava to tistul cu întârziere. Rezemat cu coatele de rezervorul de ulei, Hulub scria. De câteva ori căpeţelul de creion îi fugi dintre degete de parcă ar i'i fost un chişcar. Dar Hulub îl prindea iarăşi cu îndărătnicie, îi tot umezea vârful cu limba şi scria. Intr'un târziu îl întrebă pe Mihai: — Ascultă, ţâncule, ce zici, câştigăm noi câteva zile în luna asta? Mihai stătu o vreme pe gânduri, ca şi cum ar i'i avut de deslegat o grea problemă, apoi răspunse: — Depinde. — Nu aşa, mă. Concret. — Cum să spun concret, ăac&depinde. Depinde de ceferişti, de mineri... — Ai dreptate, glăsui Hulub după câteva clipe, morfolind căpeţelul de creion între buze. Hulub încetă de a mai scrie. împături cu grijă foaia de hârtie, o băgă în buzunarul salopetei odată cu creionul, apoi se îndreptă către scăriţa excavatorului. Mihai se uită cu atenţie la faţa excavatoristului, făcu ochii mari şi pufni în râs. Hulub se întoarse spre ajutor, nedumerit, întrebându-1: — Ce te-a apucat? — Tovarăşe Hulub, te-ai mânjit rău. Parcă ai băut cerneală. Hulub făcu un gest de supărare cu mâna, ca şi cum ar fi ştiut despre ce este vorba, apoi îşi trecu podul palmei peste gură, spunând: — Las, că se spală. Coborî câteva trepte ale scăriţei şi căutând în susul liniei adăugă cu glas aspru: — ce dracu nu mai vine garnitura? Dar Hulub nu avu vreme să se supere prea tare. In noapte sclipiră două lumini ce se măreau treptat. Curând garnitura opri în faţa excavatorului. Hulub coborî iute, sări cu îndemânare peste câţiva bolovani, oprindu-se lângă locomotivă. De jos strigă către mecanic: — Măi tovarăşe Bârzu, ia dă-te mai aproape. Am să-ţi spun două vorbe. Când capul mecanicului apăru peste balustradă, Hulub continuă vorba: — Ştii ce voiam să te întreb... •— Nu ştiu, îi luă vorba din. gură Bârzu. — Stai că n'am terminat. Voiam să te întreb dacă îţi merge bine locomotiva; dacă nu are cumva, „junghiuri". —- A mea?... Ceas!, îi răspunse mecanicul oarecum contrariat de întrebare şi cu o undă de mândrie în glas. — Atunci e bine, mai spuse Hulub şi se îndreptă repede către excavator. Mecanicul îl urmări cu privirea, ridică din umeri, nedumerit, apoi ducând palma aproape de frunte şi fiuturând-o puţin, mormăi: „îl ştiam om la locul lui". Când geana de lumină a zorilor prinse a destrăma pânzele întunericului, Hulub dădea excavatorul în primire, schimbului. Ca întotdeauna se repetau cuvintele obişnuite: — Cât ai dat? BĂTĂLIE, DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE PE ZI 45 .— Patru garnituri! — Motoare ie? — Strună! Hulub întări răspunsul, strângând pumnul, ridicând degetul cel gros şi zvâcnind puternic braţul. Cel' ce lua în primire nu. mai întrebă nimic. Ii prinse mâna scuturând-o cu putere. — Atunci, noroc! — Noroc şi pace ! Hulub coborî iute scările excavatorului, pornind alături de Mihai 0gtre treptele ce duceau sus pe mal. Merse câţiva paşi, apoi se opri aducân-du-si aminte de ceva. ' — Eu mă mai duc prin chiunetă, se adresă el lui Mihai. Am o treabă. Porni grăbit printre bolovanii de stâncă, murmurând: „uite-al dracului, uitam să trec pe la mineri". Minerii tocmai ieşeau şi oi din schimb. îşi scuturau de zor de pe haine făina albă a pietrei pulverizată de perforatoare. Pe lângă mineri, Hulub părea un bornar, cu toate că nu era cine ştie ce unsuros. Ii salută de departe: — Hai noroace! — Asemenea! răspunseră câţiva. — Ce mai faceţi, morarilor? continuă vorba Hulub, uitându-se la pulberea albă ce şi-o scuturau minorii de zor, de pe haine. ^ începuse să se lumineze de ziuă. O ceaţă albăstruie plutea peste întreg şantierul. Dinspre mare bătea un vânticcl călduţ. Hulub voia să găsească un capăt de vorbă, dar nu nimerea cuvintele potrivite. începură să urce malul chiunciei. Până sus, minerii au lot schimbat între ei vorbe scurte. — Cât am dat în noaptea asta, tovarăşe Pintilie? Cel întrebat, un om între două vârste, mic de stat, cu faţa rotundă, roză şi netedă de ai fi putut să o lai cu tai fir de păr, îşi pipăi gânditor mustaţa tunsă scurt, apoi răspunse: — Trei, trei juma... — Plus puţul început, complectă careva. — Plus! Se'nţelege. — Stăm bine! — Stăm... se'nţelege! Hulub îi ştia pe mineri cât de scumpi sunt la vorbă. Le scoteai cuvântul cu sfrcdclui. Din cele auzi le ora lămurit. Aflase ce voia să afle, aşa că nu-i mai întrebă nimic. Ajunşi sus pe mal, îşi strânseră mâinile şi se despărţiră. Pintilie, minorul cel rotofei, îl întrebă totuşi pe Hulub ce vânt îl abătuse po la ei. — Aşa în treacăt, tovarăşe Pintilie, răspunse Hulub, zâmbind. Apoi îşi iuţi pasul către grupul de baracamente, fiuerâud. Către vremea prânzului, Hulub ieşi din baracă, proaspăt bărbierit şi îmbrăcat curat. In treacăt, se opri în faţa gazetei de perete, ceti cu atenţie vre-o două articole ce vorbeau despre rezultatele bune obţinute de şantier în ultima vreme. Era dat şi el ca exemplu, şi Pintilie cu echipa sa de mineri, şi mecanicul Bârzu. Erau mulţi, înşiraţi acolo. Încercă să mai citească încă un articol care pomenea ceva despre protecţia muncii, dar pc la jumătate se plictisi. Era prea lung şi nu spunea nimic. Se îndreptă cu pas domol spre şoseaua asfaltată ce trecea prin faţa baracamenlelor, cală din ochi o bancă să se aşeze. Din când în când, cerceta cu privirea cotitura şoselei. Nu aşteptă mult. De după cotitură se ivi în plină viteză un GAZ. Maşina viră brusc şi opri chiar în faţa excavatoristului. 46 DUMITRU IGNEA Hulub se ridică iute, apropiindu-se de maşină. Nu se înşelase. Era maşina redacţiei ziarului construcţiei. Băgă mâna în buzunar, scoase un plic galben şi, apropiindu-se de cel ce dădea jos din maşină câteva pachete de ziare, îi întinse plicul. — Pentru ziar. Am scris ceva..., spuse Hulub. Cel ce descărca ziarele, luă plicul fără să se uite la el, îl băgă în buzunar. Hulub ar fi vrut să mai spună ceva, dar omul cu ziarele nu-i dădu nici o atenţie, înşfacă cele două pachete, îndreptându-se grăbit către o baracă. Hulub, îl urmări cu. privirea, oarecum descumpănit: „te pomeneşti că pierde plicul". Şoferul care urmărise clin maşină toată scena se adresă lui Hulub cu toată competenţa: — O dă, bă, o dă la ţanc. Nu e la prima... Cel ce luase plicul se întoarse tot grăbit, trecu pe lângă Hulub cu indiferenţă şi urcă în maşină, adresându-se şoferului: — Mână, nea Spânule, că ne prinde noaptea pe drum şi oamenii zbârnâie după ziar. Şi parcă aducându-şi aminte şi de Hulub întoarse capul' către acesta şi, bătându-se cu mâna peste buzunarul în care băgase plicul, adăugă: — Dacă mi-ai dat-o mie, e ca şi cum ai fi dat-o redactorului-şef. Cu bine! Hulub privi o bucată de vreme maşina, până o pierdu din vedere, apoi, frecându-şi bucuros mâinile, se îndreptă către cantină. II In vremea asta, Stoian Gheorghe, secretarul organizaţiei de bază a şantierului, vorbea la telefon cu cineva din chiunetă. Se vedea că se stăpâneşte să fie calm. îşi trecea din când în când mâna prin părul răsvrătit, care nu stătea nici peste cap, nici cu cărare. Faţa colţuroasă, ce părea dăltuită în piatră, i se înroşise de încordare. wwj — Cum, 07 nu funcţionează? De ce nu funcţionează? Să funcţioneze! Ai telefonat inginerului Ceruescu? Nu? Rău ai făcut! Telefonează-i lui că doar nu eu, ci el are grijă de repararea utilajului. Aşa, tovarăşe! Organizaţia de bază nu-i echipă de depanare. , »; I Puse receptorul în furcă. începu să se plimbe cu paşi mari prin cameră, murmurând: „Auzi! Tocmai acuma să stea un excavator. Tocmai acuma!" Se opri în faţa graficului ţintuit pe perete. II cercetă cu atenţie. Apoi zâmbi mulţumit. Graficul arăta că şantierul a depăşit planul destul de simţitor pe luna în curs. Stoian gândi: „chiar dacă nu funcţionează 07, tot răzbim. Am luat-o înaintea tuturora. Cu siguranţă luăm drapelul, cu siguranţă"'. Insă se încruntă numaidecât, trecâudu-şi din nou mâna prin părul răzvrătit. „Ei şi ce dacă îl luăm? De ce să nu funcţioneze 07? Nu se poate, trebuie să funcţioneze!" Telefonul sună din nou. Stoian ridică grăbit receptorul. ^— Da, Stoian. Nu se poate! Un şurub? Cum, nu este altul?! Aşa a spus Cernescu? Halal! Mai telcl'onează-i odată! Stoian îşi luă şapca din cuier şi-o îndesă pe cap cu ciudă, ieşind apoi grăbit din birou. Pe culoar, deschise o uşă, băgă capul înăuntru şi spuse cuiva: — Dacă mă caută cineva, sunt la comitetul de întreprindere. In drum spre comitet se întâlni cu Hulub. Stoian îl întâmpină de departe. BĂTĂLIE, DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE PE ZI 47 — Tovarăşe Hulub, să treci pe la organizaţie. Bine înţeles, după ce ai să dormi. Vrem să stăm de vorbă cu dumneata. Da' vezi, nu uita. — Ei, cum să uit! răspunse Hulub, oarecum supărat de îndoiala lui Stoian. La sediul comitetului de întreprindere, Brătescu Vasile, preşedintele, vorbea cu un tovarăş. Stătea pe scaun, lăsat pe spate şi cu mâinile trecute pe după spătarul scaunului. Picioarele întinse îi ieşeau pe sub birou. Povestea ceva cu o voce groasă de bas. — ...Şi cum îţi spuneam... lupte, tovărăşelule, nu glumă. Ehei... 29...Griviţa...foamete, bătăi. Duşmanul era tare pe atunci. Acuma... floare la ureche. Toţi sunt cu noi. Uite aici pe şantier: tehnicieni, ingineri, funcţionari... Băieţi buni... se dau la brazdă. Mai încrunţi din sprâncene ]a ei... merge! Cu masse/e însă e mai greu. Te critică, tovărăşelule, pentru te miri ce. Aşa, din senin. Dar se îndreaptă... trebuie lămuriţi. Ridică receptorul telefonului, aşteptă puţin, bătu în furcă furios, apoi se răsti: — Hei, tovărăşico, dormi?! Ce, nu mă cunoşti? Aici e comitetul, Brătescu. Anunţă garajul să trimită maşina mică. Plec la Constanţa. Vezi nu uita, că pe urmă... Puse receptorul în furcă, apoi urmă cu mare mulţumire : — ...Şi cum îţi spuneam... Atunci să fi văzut frământări. Acuma... dai un telefon, vine... Trimiţi un om, vine... Ce mai, e alte vremuri... Şantierul merge ca pe roate. Chiar dacă mai scârţâie pe ici pe colo. nu se aude. Mai cu seamă că suntem peste plan. Hei, ce vremuri... Când intră Stoian pe uşă, Brătescu îi întinse mâna peste birou, căscând. — Ştii de ce am venit la tine, Brătescule? 07 nu funcţionează. — Se'ntâmplă. Lasă... tot suntem peste plan. Câteva ore acolo, o zi, nu contează. Drapelul îl luăm oricum. Am şi dat comandă pentru suport. I-am fixat şi locul. Are grijă el, preşedintele. Stoian făcu un gest de nerăbdare, auzind vorbele lui Brătescu şi continuă : — Dă-1 dracului de suport... 07 nu funcţionează pentru un fleac, un şurub, ceva, după cât am auzit. Cernescu zice că şurubul trebuie adus dela magazia centrală. — Vezi, vezi?! Ce te mai frămânţi degeaba... pentru un şurub. Dă-1 încolo de şurub. Lasă că are el grijă Cernescu de şurub. Azi, mâine... Stoian simţi cum îi năvăleşte sângele în faţă. îşi trecu mâna prin păr de câteva ori. — Brătescule, prea iei lucrurile în glumă de o bucată de vreme. Cred că nu-i nevoie să-ţi spun care e producţia unui excavator într'o zi... Brătescu se îndreptă alene în scaun, trăgându-şi picioarele de sub birou. — De când te ştiu, măi tovarăşe Stoian, pui la inimă toate flecuşteţele. Se cunoaşte că eşti tânăr. Hei, ce ştii dumneata ce-s greutăţile... 29, Griviţa... lupte grele... Atunci să fi văzut. Cine se gândea pe atunci la un fleac de şurub. Lasă că împlinesc celelalte excavatoare şi norma lui 07. Suntem peste plan. Stoian sta gata să izbucnească dar se stăpâni. Vorbi: — Tovarăşe Brătescu, în cadrul biroului ai răspunderea faţă de buna funcţionare a utilajului, aşa că... — Ştiu, ştiu... Mi-ai mai spus-o de atâtea ori. Trec eu acuma pe la Cernescu. Dă-1 dracului de şurub, că ml-am făcut sânge rău degeaba. Se sculă greoi de pe scaun şi îndreptâudu-se către uşă, adaogă: 48 DUMITRU IGNEA — Plec până la Constanţa. Către seară mă întorc. Hai, tovarăSP Simioane, să mergem. ?B Ieşiră afară toţi trei. Brătescu cătă din ochi maşina. Nu venise Făcu cu mâna un gest de supărare mormăind mai mult pentru dânsul, dar destul de tare ca să fie auzit: — Dai o sarcină şi nu este dusă la îndeplinire. Hei, trebuie multă răbdare, multă. a Stoian se despărţi de cei doi fără să mai spună nimic. Brătescu se adresa celuilalt tovarăş: — Dece s'o fi frământând aşa? Să mă ia dracul dacă stiu. Se îndreptară amândoi spre birourile administraţiei. Brătescu intră în unul din birouri, pe uşa căruia stătea scris cu litere albe: Serviciul Pla nificării. Un iuncţionar vorbea cu cineva la telefon. — Da, planificarea A. Ce? Situaţia la zi a excavafiilor? Las-o mai încetişor, Irate. Noi o dăm pe decade. Ce, acuma? Nu se poate Vorbiţi cu şclul, Ia 14, poate vă dă el. Noi... pe decade... Terminând convorbirea, funcţionarul căscă îndelung, îsi cercetă ceasul cu o atenţie deosebită, lustruindu-i geamul cu mâneca hainei apoi îşi îndesa mâinile în buzunare. Când dădu ochii cu Brătescu ce stătea în cadrul uşii, schiţă un zâmbet nevinovat, făcând o plecăciune scurtă însă lara a scoate maniile din buzunare. ' — \ tovarăşul preşedinte. Cu ce-1 putem servi pe tovarăşul preşedinte? Apasă intenţionat pe cuvântul preşedinte. ' — Te plictiseşti, tovărăşelule. Văd că te plictiseşti. Asa-i când mers lucrurile bine. Unde-1 pot găsi pe Cernescu? ' Funcţionarul făcu un semn cu capul, rămânând tot cu mâinile în buzunare. — E la el în baracă, în conferinţă cu cineva dela şantierul B. Zicea că face un schimb de experienţă şi că acasă la el e mai multă linişte Brătescu inch.se uşa, mormăind mulţumit: — „Cred şi- eu... că doar n'o să aibă el grija de te mm ce şurubaş". Apoi se îndreptă spre baraca în care locuia Cernescu. In camera bine îngrijită, cu perdeluţe Ia ferestre si cu presuri pe jos Cernescu stătea de vorbă cu încă doi, în jurul unei mese rotunde pe care trona o lempă electrică cu abajurul roz. — Deci no-am înţeles. Ei au cheile lor, noi le avem pe ale noastre. Cernescu se opri din vorbă, strivind cu ciudă ţigara în scrumiera de pe masă. Când tăcea, muşchii maxilarelor îi jucau des de tot, semn că strângea din măsele. Ochii îi ţinea închişi pe jumătate. De sub birou, i se vedea cum ii tremură piciorul a nerăbdare, a nervozitate. — ---Li descuie, noi trebuie să închidem, continuă Cernescu. Cu ce sapa dealul ăsta? Cu maşini.le. Deci maşinile trebuie să scârţâie. Să scârţâie, dar cu^tact, nu aşa, prosteşte. Pe rând. Azi una, peste o.săptămână alta.' Sa para normal. O zi dacă nu merge un excavator, e mult. Colosal de mult. Cu şantierul B am începul-o bine. Să continuăm. Aici la A încă nu a venit vremea. Ani cu grijă. Am şi început ceva. Deocamdată studiez un om. Ceilalţi doi ridicară sprâncenele, miraţi. — Da, urma Cernescu. II studiez pe preşedintele comitetului de întreprindere. E îngâmfat şi cred că o să meargă. Dar o să meargă greu. Secretarul de bază o pe linie. E cam din topor. Azi am încercat ceva cu 07, dar a sânt repede secretarul. Insă am eu grijă şi de el, când voi vedea că vrea să mă dărâme. Încerc o cheie. Deocamdată la B. BÂTĂUK, DOUĂZECI Şi PATRU DE ORE PE ZI 49 O bătaie în uşă îl i'ăcu să se oprească din vorbă. Se lăsă pe speteaza ceaunului, luând o ţinută indiferentă şi trăgându-şi în faţă un dosar. — Da, intră! Pe uşă îşi făcu loc Brătescu. Trebui să intre pe o parte şi cu capul aplecat, căci era înalt şi spătos. Cernescu se ridică repede, oferindu-i un scaun. — Lasă, lasă, tovărăşelule, nu te mai osteni. Trecusem să te întreb dacă nu mergi îa Constanţa, aşa spuneai de dimineaţă. Am un loc în maşină. — Vă mulţumesc pentru atenţie. Tocmai le spuneam tovarăşilor că trebuie să plec şi nu am cu ce. Tovarăşii sunt dela B, dela utilaj. Au venit să-mi ceară un sfat. Merge cam prost îa B; sunt sub plan. "Facem un schimb DUMITRU IGNEA Brătescu nu citise ziarul. Deobicei nici nu prea citea. întinse mân şi aproape'smulse gazeta din faţa lui Cernescu. Citi articolul încruntându-taf apoi murmură: „Bine, tovarăşelule!" Mai citi încăodată şi se întoarse sp^ Cernescu. — Problema aceasta o iau eu în mână, organizaţia de bază. Nu ^ alarma, tovarăşelule... A sărit peste cal, asta-i. Lasă că se repară. Revine ziarul cu o notiţă în care desminte. Nu avea grijă, intervenim noi. — Asemenea neobrăzare trebuie sancţionată aspru, mai spuse Ceree*. cu, urmărindu-1 atent cu privirea pe preşedinte. — Se vor lua măsuri... Dacă pun eu mâna pe problemă, e ca şi lămuriţi Asta se ştie. Rămas singur, Brătescu mai citi încăodată articolul din ziar. Sublinie cu roşu câteva pasagii, mormăind: „Aşa-i când le cauţi în coarne: ţi se suie pe cap. Auzi tovarăşelule, să mă critice ăsta pe mine... să mă acuze el de.' stai cum îi zice. Citi din nou... de „moleşală şi lipsă de răspundere"... pe mine care de doi ani... lupt! Bine, tovarăşelule, te învăţ eu cum se sare calul". Se apucă să citească din nou articolul. Mai sublinie ceva. II subliniase aproape tot. De ce-1 citea i se părea că descoperă în el tot mai multe afirmaţii neadevărate. Cineva îl întrerupse din cercetarea articolului cu pricina, aducându-i un tabel. Era tabelul cu propunerile de stahanovişti. Luă la cercetat fiecare nume: „Merge... aşa... merge. Şi ăsta merge". Deodată tresări: Ce? Hulub stahanovist? Nu merge, tovarăşelule. O fi muncind el, dar asta nu e de ajuns. Nu merge... e anarhic, indisciplina!. Disciplina este o condiţie de bază ca să te poţi numai stahanovist. Aşa să ştii tovarăşelule. Şterse apăsat numele lui Hulub cu roşu, îl chemă pe tovarăşul care-! adusese spunându-i să-1 bată din nou la maşină. Totodată îi spuse să trimită pe careva pentru a-1 chema pe excavatoristul Hulub până la comitet. „Să-1 aducă din pământ", mai adăugă Brătescu. Hulub ieşise din schimb şi tocmai citea gazeta cu încă câţiva din baracă. " \ — Ori le zici, ori nu le zici, măi tovarăşe Hulub. Fără ocolişuri... straşnic! — Ii critic... atâta tot. Să se îndrepte lucrurile. — Când or citi, iau foc! — Sar în aer. Mai ales tovarăşul Brătescu care, fie vorba între noi... cam întoarce dosul criticii şi mai cu seamă autocriticii, adăugă un mecanic. Când auzi că e chemat de Brătescu, Hulub schimbă o privire plină de înţeles cu ceilalţi. — Pune-ţi o pernă sub şale măi, Hulub, că te ia preşedintele la trei păzeşte. — Vedeţi-vă de treabă, spuse calm Hulub, îndreptându-se către comitet. Brătescu îl aştepta cu articolul în faţă. II luă în primire dela uşă. — Şi zi aşa, tovarăşelule... ai început să baţi câmpii. Ştii tu ce fel de inginer e Cernescu? Ai tu habar de capacitatea lui? Ai venit să te consulţi cu mine, cu careva? Hulub stătea liniştit în picioare. Brătescu nu-1 invitase pe scaun. Ii răspunse cam în răspăr: — De ce să mă consult? Ce, eu nu am ochi? Eri la meeting au vorbit oamenii... şi pe urmă corespondenţii ţin legătură directă cu ziarul. — Adică noi, cei care tragem aicea greul, nu avem nici un cuvânt de spus? BĂTĂLIE, DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE PE Zi 73 — Eu nu zic... dar mai sunt greşeli trecute cu vederea... Trebuesc souse pe faţă. Şantierul e al nostru, al tuturora. Ne doare dacă merge prost. — Adică pe noi nu ne doare. (Brătescu se împungea cu degetele în stomac). Noi trecem cu vederea. Bine tovărăşelule, bine. Dar dacă eu îţi dovedesc să nu ai dreptate, că tot ce ai scris aicea e o prostie gogonată? Ce, clacă au vorbit oamenii ieri? Massa poate greşi. Hulub se înroşi: „Adică el a scris prostii". Ii vorbi tot calrn. — Răspund pentru cele scrise. Calmul lui Hulub îl scoase din sărite pe Brătescu. Se ridică de po scaun — Dumneata răspunzi de excavator, tovărăşelule. M'ai înţeles? Are eine răspunde de şantier. Cine ţi-a permis, mă rog, să scrii trăznăi despre inginer, despre... asta... despre sindicat? Faţa lui Hulub se întunecă de supărare, cum rar se întâmpla. Privi încruntat la preşedinte, apoi i se adresă cu voce scăzută dar răspicată: — Vorbeşte mai încet, tovarăşe Brătescu. Nu. sunt surd. — Ba am să vorbesc tare, ca să-ţi intre în cap odată pentru totdeauna! Să trimiţi la gazetă o desminţire în care să-ţi faci autocritică,, arătând cS ai greşit, că este o eroare. — Eu să-mi fac autocritica? făcu Hulub mirat. Să-şi facă şeful utilajului, să-ţi faci dumneata, nu eu. Ba chiar că scriu o notă, în care am să povestesc felul în care a fost primită critica. — Vasăzică, te încăpăţânezi, tovărăşelule? — Nu mă încăpăţânez. îmi fac datoria de muncitor. — Bine! M'am lămurit. Am să-mi fac şi eu datoria de... preşedinte. — Bine ar fi. Aşa şi scrie în articol, mai spuse Hulub, părăsind biroul. Se îndreptă către baracă dar se răsgândi. Discuţia cu Brătescu îl pusese pe gânduri. Ce să facă? Dacă Brătescu. îi scorneşte ceva? Dacă îl scoate pe Cernescu basma curată? Scoase ziarul din buzunar şi mai citi odată articolul. Poate a exagerat cu ceva. Nu i se păru nimic exagerat. Se mai gândi puţin apoi se îndreptă către organizaţia de bază. Era cam agitat. Ce avea să spună secretarul organizaţiei de bază? Te pomeneşti că îl ia şi el la rost. 11 găsi po Stoian citind ziarul. Nu i se păru nimic deosebit în atitudinea secretarului. — Noroc, tovarăşe Stoian. — Noroc, ia un loc. Tocmai voiam să te văd. Am să-ţi fac o propune, re. In seara asta avem la club o conferinţă în cadrul comitetului de luptă pentru pace. M'am gândit că ai fi potrivit să vorbeşti dumneata... Stai, nu te speria. Nu-i nevoie să ai ceva scris. Povesteşti cam aşa cum ai scris în ziar articolul acela. O să meargă, ce zici? Hulub era uimit că Stoian nu-i pomeneşte nimic despre articolul apărut în ziarul ce-1 avea în faţă. Gândi că poate nici nu l-a citit. — Păi ce să zic. eu unul nu mă prea pricep a vorbi. Lo cam încurc, Dar aşa o poveste... una adevărată, aş încropi. — Foarte bine! Să povesteşti. Oamenii o să înţeleagă mai bine. Şi acuma ia spune, de ce ai venit la organizaţie? —- Să vezi, tovarăşe Stoian... începu Hulub, cu articolul acela din «iar. Mi-am aprins paie în cap. — A, articolul?! L-am citit. Cu cine ţi-ai aprins paie în cap? — Cu tovarăşul Brătescu. S'a făcut foc... Stoian tăcu câteva clipe. Voia bună de mai înainte îi pieri de pe faţă. — Cu tovarăşul Brătescu, zici... Mda... Cătă lung la excavatorist, apoi urmă: — Măi tovarăşe Hulub... critica asta e lucru mare al dracului. Mai sunt oameni care nu se prea bucură când sunt criticaţi. Se supără eî sând îi critică între patru ochi, dar în ziar... 74 DUMITRU IGNEA — Păi de ce să se supere, dacă-i adevărat? — Tocmai de asta se supără, pentrucă spui adevărul. Mie mi-a plăcut articolul, dar am de făcut o observaţie. Pui problema prea îngust cam individualist. Te legi mai mult de excavatorul tău. Trebuia să vezi mai larg: planul şantierului, construcţia întreagă. S'ar părea că te răfueştj personal cu cineva. Şi nu e bine. Ai văzut cum au pus oamenii probleme eri la adunare? Au privit şantierul în întregul lui. Aşa e bine. Atunci şi critica are efect mai mare. Asta nu înseamnă, bineînţeles, că trebuie să renunţi la amănunte, la oameni. •— Am să mai scriu, tovarăşe Stoian... — Să mai scrii. Şi nu cruţa pe nimeni. Nu ţine seamă nici de funcţii nici de om. Adevărat să fie, bine verificat. Să nu-ţi scape o minciună că de aceea se leagă ca înecatul de pai. Scrie, frate... şi dacă întâlneşti fapte mai grave, treci şi pe la organizaţie. Bineînţeles, după ce ai trimis corespondenţa la gazetă. Reparăm o greşală din timp. Un lucru să nu uiţi: verifică mereu, odată, de două ori, de zece ori, dacă crezi că nu e limpede treaba. Asta-i, Cât despre tovarăşul Brătescu, nu te îngrijora. Plecând dela Stoian, Hulub se simţi uşor ca o pană. „Când îţi spune două vorbe tovarăşul Stoian, parcă te simţi crescut cu o palmă", gândi Hulub. Ajuns la baracă îşi făcu un duş rece şi aşezându-se pe pat începu să-şi facă un plan în minte. Trebuie să vorbească la club. Cum să înceapă? Nu se simţi bine pe pat. Nu-i venea nici o idee. Se sculă şi ieşi afară. Paşii îl duseră până pe malul chiunetei. De sus, de pe malul înalt, privi îrământătura de stâncă. Mai întâi îl uimi faptul că excavatorul ce trebuia dus la B trecuse de excavatorul lui. Vasăzică, tot a luat măsuri Cernescu. Simţi crescând în e! ceva care parcă îl înălţa, gândindu-se că şi critica lui din gazetă a ajutat la ceva. Privi îndelung la furnicarul din chiunetă. Se adâncise mult albia, De sus, cu greu te-ar fi putut auzi cineva.Tot privind oamenii, excavatoarele, garniturile de vagoane şi blocurile de stâncă alb-vinete, i se păru că vede jos, clipocind, apa. Uite şi un vas ce alunecă lin, lăsând în urma lui o dâră de spumă albă ca zăpada. După el alt vas, apoi altul... Un convoi. Cineva îi face semn cu mâna ori cu şapca... Nu se vede tocmai bine din cauza soarelui orbitor... Vasele vin dinspre mare. De aici, de sus, par nişte jucării. Le face şi el semn, până se pierd după cotitură... Hulub se pomeni că râde singur. „Visez treaz, îşi spuse el în gând, şi deseară trebuie să vorbesc la club". Tresări. îi veni o idee. Ce ar fi dacă ar începe cu ce i s'a năzărit lui acuma înaintea ochilor. Chiar aşa o să facă. Nu degeaba spun constructorii: „Canalul este o construcţie a păcii". Soarele abia începuse să coboare spre asfinţit. Până seara mai era vreme. Hulub se gândi că între timp ar putea să mai citească ceva. Cu gândii! acesta se îndreptă spre bibliotecă. Tot în această vreme, Stoian discuta aprins la organizaţia de bază, cu un instructor venit dela comitetul de partid. Instructorul îi cerea lui Stoian să cerceteze mai îndeaproape cine este acest Hulub care a scris articolul ce apăruse în gazetă. Din spusele instructorului, Sloian înţelesese că articolul ar fi greşit; că un asemenea articol poate demobiliza pe cei criticaţi cari de fapt nu ar fi vinovaţi de lipsurile semnalate. Şi ceeace îl pusese pe gânduri mai mult era faptul că instructorul părea să spună, aşa mai pe departe, cum că organizaţia de bază nu a ştiut, în ultimele zile, să mobilizeze oamenii, mai cu seamă după plecarea la B a celor o sută de oemeni. Stoian îşi spusese dela început, părerea despre corespondenţa iscălită de Hulub, BĂTĂLIE, DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE PE ZI 75 iar instructorul, ca şi cum ar fi ştiut dinainte ce gândea Stoian, i-o retezase scurt: — Exact. Ai luat-o pe delături fără să analizezi în adâncime. Nu e bine să iei în braţe orice acţiune, şi să o sprijini. Să cercetezi cazul. — Eu unul, nu cercetez, tovarăşe. Am mai citit şi eu ceva despre munca cu corespondenţii, şi ştiu cine îi creşte şi cine răspunde de ei. Mi se 'pare că ziarul, dacă nu mă înşel, spuse Stoian cu oarecare ironie în glas. Apoi adăugă: — Eu cel mult pot să-1 sprijin, ceeace şi fac în cazul de faţă. — Vezi să nu te pripeşti, tovarăşe secretar, rosti instructorul oarecum ameninţător. — II cunosc pe tovarăşul Hulub, aşa cum îmi cunosc buzunarele. După cum.îi cunosc şi pe Brătescu şi pe inginerul Cernescu. Instructorul tăcu un timp, frământând între dinţi un băţ de chibrit, apoi vorbi ca şi cum s'ar fi adresat altcuiva. — O asemenea poziţie a luat şi redactorul şef al gazetei astăzi, când a fost întrebat de ce a dat drumul corespondenţei. Şi i s'a spus că este cam îngâmfat. Stoian simţi cum îi năvăleşte în obraji o căldură de parcă ar fi stat în faţa unei vetre plină cu jăratec. „Adică el e îngâmfat; are orbul găinilor. Hai, să zică că a greşit. Dar cei ce au luat cuvântul la adunare au greşit şi ei? Ce dracu! Pe şantierul A a început să greşească toată lumea, în frunte cu secretarul?" Răspunse calm: — Te pripeşti dumneata în afirmaţii, tovarăşe. Nu sunt îngâmfat. Nu am fost şi nu sunt. Cât despre redactorul şef, nici atâta. A avut grijă să verifice prin mine cele afirmate în articol şi eu am confirmat că sunt juste. Susţin şi acuma acest lucru, cu toate că orice neregulă în şantier mă priveşte direct şi pe mine. Eu consider că am de învăţat din. acest articol. — Să mai analizezi, tovarăşe, să mai analizezi, nu-ţi supraaprecia forţele, mai spuse instructorul, pregătindu-se de plecare şi adăugând că se mai abate pe şantier ca să mai stea de vorbă cu oamenii. Stoian rămase oarecum descumpănit. In cincisprezece minute aflase lucruri deosebit de noi pentru dânsul: că e cam îmgâmfat, că îşi supraapre-ciază forţele, că a luat-o pe delături. începu să analizeze fiecare afirmaţie în parte. Nu ieşi la nici un liman. „Uite al dracului, ce greu mă mai descurc. Ce, m'am prostit?" Să fie el îngâmfat? Mândru era un pic, nu putea zice că nu. Dar îngâmfat? Ce, dacă eşti mândru înseamnă că eşti şi îngâmfat? Nu se poate. Pe şantier se petrece ceva; nici de capăt nu i-au dat firului... dar e ceva... Şi capătul acela trebuie prins. Neapărat trebuie prins, şi repede: cât mai repede. Căută în sertar carneţelul său de notiţe şi nu-1 găsi. îşi aduse aminte că l-a lăsat acasă. Va trage o fugă să-1 aducă. Acasă o găsi pe Maria plângând. Câteva minute, Stoian nu înţelese nimic din ce-i spunea. Abia când Maria îşi mai potoli plânsul, începu a înţelege. La început se arăta mirat peste măsură; chiar începu să zâmbească, dar pe urmă se posomori rău de tot auzind-o că spune: — Ce sunt cu vinovată? Eu nu sunt vinovată cu nimic! Poate tu! tucram dimineaţa în grădină cu îhc.ă câteva. Venise vorba despre încadrări. Zicea una: „tovarăşa Stoian nu are nici o grijă dacă bărbată-său e secretar. A încadrat-o ca şefă de brigadă. Aşa-i când ai sfinţi". Eu de colo am dat din umeri. Nici nu ştiam despre ce-i vorba. „Lăsaţi-mă, nu mă mai luaţi la vale. Ge încadrare, că eu nu ştiu nimic". Zice alta: „Lasă, tovarăşă, nu o mai face pe mironosiţa, că doar nu avem orbul găinilor. N'am citit noi tabelul cu DUMITRU IGNEA • - încadrările?! Ii ţintuit colo pe uşă, Ia birouri. Auzi, se face niznai după ce 0 fi vorbit din vreme cu cei dela muncă şi salarii. Ştim noi!" Eu să intru în pământ, nu alta. Mai eu seamă, mă gândeam la tine. Am alergat la birouri. Nu vorbeau degeaba femeile. Eram trecută acolo cu cea mai mare leafă dintre toate femeile. Cea mai mare. Am şi uitat cât, dar era mare. Scria negrii pe alb: Stoian Maria. M'am interesat şi pe la funcţionari. Ce crezi că mi-au spus? Cică nu aveau alt loc în schemă. Când m'am dus înapoi în grădinăm'au luat din nou în primire. Ziceau: „S'a făcut că nu ştia. Ce, credeţi că nu ştia? He, hei, încă n'a dispărut nedreptatea". Am plâns. Toată ziua am plâns. Ce era să fac. M'am gândit că poate tu... Maria nu mai putea vorbi de plâng. Stoian sări ca ars: — Lasă, nu mă mai necăji şi tu acum, că-s destul de înăcrit.., mama lor de bandiţi! Maria îl privi uimită şi speriată. Rar de tot îl auzea suduind. Asta însemna că e peste măsură de supărat. Stoian îşi luă carneţelul de pe masă şi ieşi trântind uşa. V** 76 După ce, de dimineaţă, trecuse pe la Brătescu să-şi arate nemulţumirea faţă de articolul publicat în gazetă, Cernescu plecase pe şantier. Făcu o gălăgie nemaipomenită, găsind un excavator ce stătea degeaba, inspecta câteva locomotive şi echipa de depanare. Peste tot, pomenea mereu ca şantierul a rămas în urmă cu planul şi că oamenii nu-şi văd de treabă. Apoi trecu pe la grădina de zarzavat, interesându-se îndeaproape de lucrările de irigare. Se opri în faţa biroului şi citi lista încadrărilor. Când citi numele nevestii lui Stoian, ochii i se făcură mai mici. Zâmbi satisfăcut, gândind: „Până se lămuresc lucrurile, vorbele vor împânzi şantierul. Ajung şi mai departe. Chiar dacă se lămuresc oamenii până la urmă, îndoeli mai rămân, Aşa, domnule secretar! Dacă e vorba să ne măsurăm puterile, apoi să ni le măsurăm". Indreptându-se din nou către şantier, se opri la malul lacului. Apa verzuie clipocea lângă mal, în desimea stufului. îşi aprinse o ţigară, murmurând: „Aici, toţi, cu câte un pietroi de gat". Se răsgândi să se mai ducă pe şantier. Socoti că a făcut destulă atmosferă bună: „Când îi va întreba pe muncitori cum se preocupă Cernescu de utilaj, o să aibă ce spune. Dacă îi va întreba careva. Trebue să mai vorbesc cu Vântu. Mormolocul ăsta ce o fi având în cap? Trebue să-i sondez gândurile". Se îndreptă către birourile administraţiei. Intră la inginerul şef. Acesta îi răspunse morocănos la salut. Se vedea cât de colo că nu e în apele hii. Cernescu ghici imediat care era motivul supărării lui Vântu. — Am venit să ne mai sfătuim, colega. Ne-a cam dat peste cap plecarea ia B a atâtor oameni. Mă sbat zi şi noapte şi tot nu merge cum trebuie. Cadrele rămase sunt slabe. Eu am atras atenţia la început... Mă» sbat şi ca răsplată sunt criticat... Cernescu se opri din vorbă, cercetând cu atenţie faţa inginerului-şef, apoi continuă:—Asta-i soarta inginerilor mai vechi... Ca şi cum n'ar fi auzit cele spuse de Cernescu, Vântu se îndreptă către graficul de pe perete, îl cercetă un minut, apoi se întoarse câtre Cernescu şi zise răspicat: — Şantierul a rămas cu câteva zile sub plan şi asta nu-mi convine, ♦ înţelegi? Nu-mi convine deloc. îmi iubesc meseria. Sunt pus aicea să fac treabă de inginer şi sunt hotărît să o fac. Am o singură pretenţie: să îndeplinesc planul şi nimic mai mult. Cât despre critica aceea din ziar, află că. mă vizează şi pe mine indirect, în calitatea pe care o am. BĂTĂLIE, DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE PE ZI —■ Te înţeleg perfect, colega. Acestea sunt şi gândurile mele. Dar ce «miitem noi de vină dacă oamenii cei buni au plecat? — Cred că este timpul s'o mai slăbim cu cei cari au plecat. In ultimele zile am studiat posibilităţile şi cred că se poate face ceva. Vezi şi dumneata cum poate funcţiona mai bine utilajul, că doar eşti inginer ca şi mine. Şi P0 urma, e sarcina dumitale... După ce plecă Cernescu, inginerii 1-şef se mai plimbă prin camera câteva minute, apoi puse mâna pe receptorul telefonului cerând la Direcţia Generală pe inginerul şef al construcţiei. — Da, Vântu... Tovarăşe Stănculescu, mă aflu într'un impas. Da... da... uite, eu! Să vin acolo? A, veniţi dumneavoastră! Foarte bine, vă mulţumesc şi vă aştept. Sună şi chemă pe şeful serviciului de planificare. — Tovarăşe, să-mi aduci, te rog, situaţia excavaţiilor de pe ultimele două săptămâni, până la zi. VII Spre dimineaţă plouase. La răsăritul soarelui, cerul era deosebit de limpede. Din pământ se ridicau aburi ce împrăştiau peste tot mirosul crud al colţului de iarbă. Hulub ieşi din baracă şi trase în piept boarea răcoroasă. Se trezise mai devreme ca de obicei. Porni spre şantier cu pas domol. Era bucuros. Vorbise seara, la club, despre lupta pentru pace. îşi făcuse un plan în minte, notase ceva pe o bucăţică de hârtie, dar când se văzu în faţa oamenilor, se fâstâci deodată. Vre-o cinci minute, după socoteala lui, poate să fi trecut şi mai mult, adunase vorbele de ici de colo, fără nici o noimă. De câteva ori se oprise să-şi adune firul gândurilor, mai trăsese cu coada ochiului la notiţă, dar degeaba. Planul lui sedusese dracului. Oamenii începuseră a se foi în bănci. Ce era de făcut? Tovarăşul Stoian îl sfătuia parcă să povestească... începu şi el să povestească. Mai întâi despre el, despre războiul nenorocit. Apoi despre fata co-i fusese dragă. Adusese vorba despre construcţia canalului, fugise cu gândul în Coreea, în America. Nu-şi mai aducea aminte despre ce mai vorbise. Ştia atâta, că se pomenise la uşa clubului cu Ana lângă dânsul. „Tare frumos ai mai vorbit, tovarăşe Hulub", îi spusese ea. El, parcă era pe altă lume. Apoi mai veniseră lângă ei şi alţii. Ii strânseseră mâna: „Măi nea Hulub, halal să-ţi fie ! Ai vorbit vreme de peste un ceas, dar al dracului care minte dacă nu mai stăteam să te ascult încă două". Unii i-au făcut o propunere: „Vino pe la noi prin baracă... Ia 36.. Mai spui tu una, noi alta... vino bre, ne mai luminăm minţile. Mania lor do emperealişli..." Când somai desmetici puţin, îşi dădu scama că o condusese pe Ana până la baraca fetelor. Au mai stat de vorbă o bucată de vreme. Când s'au despărţit, Ana i-a strâns mâna, spunându-i: „Eşti un om tare de treabă, tovarăşe Hulub". El nu răspunsese nimic. Rămăsese parcă mirat peste măsură de descoperirea pe caret» făcuse Ana. Apoi plecase să se culce. Acuma coborî iute în chiunetă. Venise prea de vreme. Schimbul Iui încărca garnitura. Mai avea un vagon şi termina. Hulub îi strigă „bună dimineaţa" schimbului de jos, apoi se îndreptă către mecanicul locomotivei, ce stătea pe un bolovan de stâncă şi-şi fuma liniştit ţigara. Mecanicul îl întâmpină de departe, râzând. — Noroc, ziaristule! — Ei... şi dumneata. Nu mă mai lua la vale, făcu Hulub, aşezâzidu-se lângă Bârzu. Mai bine spune ce mai fac cei dola dig. De câteva luni Bârzu căra piatră pentru digul de larg. Mereu îi laud;-. 78 DUMITRU IGNEA pe cei dela dig că „muncesc ca leii", că „iau în piept marea" şi câte altele Acuma însă, Bârzu vorbi altfel. — Cei dela dig? Ştii, este o vorbă: „când n'are omul treabă, îi flueră mintea". Aşa şi cu cei dela dig. Sosisem ieri cu o garnitură. O bag sub macara, Ştii care macara... Macaraua portal, de am construit-o noi aici pe Canal Aceea uriaşă, de,intră două garnituri sub ea. Mă dau jos. Mă uit în stânga mă uit şi în dreapta. Nimeni. încep a căuta. După un bloc de piatră dau peste câţiva. Ce crezi că făceau? Jucau barbut. Stau şi ascult ce vorbeau. Zicea unul: „Pentru astăzi mi-am scos pârleala. Bine că am găsit fraerii", Sare altul cu gura: „Ce, nu mai joci, bă?" Răspunde ăl de-i curăţase de bani: „Astăzi nu. Mâine. Ce, credeţi că mâine vin garnituri? Şi pe urmă... daca vă curăţ astăzi de bani, mâine cu ce mă mai distrez?" Când m'au văzut pe. mine au sărit să descarce garnitura. In timp ce descărcau, vorbeau înde-ei: „Până vine o garnitură ţi se lungesc urechile". Un altul a zis tare, pe semne ca să aud şi eu: „Cei dela A dorm ! Asta-i. Şi noi ne prăjim la soare. Măi sa fiu al dracului dacă nu simt cum îmi amorţeşte creerul"... Eu, să intru în pământ, nu alta. Ce era să le spun? Că nu merge utilajul? Nu le-am zis nimic, Na, ţi-am spus ce fac cei dela diguri. Treaba asta ne cam priveşte şi pe noi. — Câte garnituri ai dus în noaptea asta, tovarăşe Bârzu? îl întrebă Hulub, într'un târziu. — Câte am dus? Jumătate din cât trebuia. Mă gândeam şi mai înainte: de ce naiba nu merge treaba? Eu, să mă ia mama dracului____ dar pun mâna în foc că la mijloc e o acţiune duşmănoasă... Bârzu se opri o clipă, întinzând mâna înainte, ca deasupra unei vetre de jăratec, apoi urmă: —unii zic că... de când cu plecarea celor dela B... Palavre. Ce naiba, am rămas numai mormoloci Ia A? Hai să-i luăm pe rând: Angliei, de pe 09: nu mi-i ruşine cu el. Agafiţei, ăl de mă schimbă pe mine pe locomotivă: un om şi jumătate. Crăciun, minerul: trage el spirt la măsea... — Cam trage, îl întrerupse Hulub. — Trage, dar şi când e vorba de muncă... tot spirt! Ce mai... dar stai, să nu uit. M'am întâlnit cu Crăciun. Mă opreşte şi-mi zice: „Spune, măi frate Bârzule... se face una ca asta? Să mă dea Hulub la jurnal... că beau... să afle un şantier, o ţară întreagă... Se face? Unde mai pui că a citit şi nevastă-mea... Să te ţii ce-a mai fost... M'a luat la rost de parcă acuma ar fi aflat întâia oară că obişnuesc şi eu colo... un păhărel. — Şi zici că era supărat, ai? întrebă Hulub râzând. — Foc! Dar stai că n'a spus numai atâta. Zicea Crăciun: „Nu putea să mă ia Hulub cu binişorul? Să-i fi spus eu lui în ce vremuri am deprins eu obiceiul... Ce ştie el... Hulub. Mă dă la jurnal... în public. Nu zic că nu are dreptate, dar să mă dea la jurnal?" Era supărat rău şi cam amărît. L-am întrebat: „Spune drept, nea Crăciune, te-a pus pe gânduri articolul, ori ba?" Tace el o vreme, apoi spune: „M'a pus, cum să nu mă puie, dar ce crezi, că mă pot lăsa aşa, dintr'o dată..." Aşa cu Crăciun. Să ştii că deacuma bea mai puţin. —■ N'ar fi rău. E un om bun. îşi cunoaşte al dracului meseria. — Păi cine zice? Aşa... unde rămăsesem... Cum îi spune inginerului acela tânăr... Ispas: e numai inimă. Ce mai. Dacă ar fi să-i numărăm pe toţi, ne apucă noaptea şi nu mai terminăm.Aşa că problema ălor de-au plecat Ia B, cade. Atunci, unde-i buba? La conducere? Hai să-i puricăm şi pe eu Vântu. Nu se prea avântă el, dar cap are... Organizaţia de bază... Stoian. După câte/-) Ştiu eu, nu ne-a dat de ruşine în doi ani. Ba din contră. Stoian BĂTĂLIE, DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE PE ZI 79 asta are un cap, uite, cât stânca asta. (Bârzu se uită la o stâncă de alăturea (je parcă ar fi văzut capul lui Stoian.) — Pe urmă, Brătescu... de, ăsta în ultima vreme cam bate câmpii... Ce-ti e şi cu îngâmfarea. Te pune la pământ. Hei, multe înodături mai întâlneşti în viaţă. Am auzit că te-a chemat Brătescu la el, cu articolul acela din ziar. L'ai pişcat rău. Aici cred că Stoian are o parte de vină. L-a scăpat din mână... — E înfuriat rău Brătescu, spuse Hulub, jucându-se cu o pietricică. — Ii trece, continuă Bârzu. Aşa, unde rămăsesem... Cernescu. Despre el drept să-ţi spun, nu ştiu ce să zic. Are cam multe feţe. E ca vremea. Strânge mereu din măsele de nu mai ştii pentru ce: pentrucă nu merge treaba, ori pentrucă merge? Cine ştie? Poţi citi aşa deodată în sufletul omului? Uite, ăştia-s oamenii. Şi dacă ăştia-s, atunci n'am eu dreptate când zic că la mijloc trebuie să fie ceva ascuns? Spune, frate Hulub. Hai, spune şi tu ceva, că taci ca un motan, mai zise Bârzu parcă supărat de tăcerea lui Hulub. Excavatoristul se juca îmreucu pietricica aceea, cercetând-o cu deosebită atenţie, de parcă ar fi cătat în ea răspunsul. Vorbi după un timp: — O să aflăm, măi tovarăşe Bârzu, o să aflăm. Ce, crezi că numai dumneata gândeşti aşa? Oamenii nu dorm, n'avea grijă. Hulub luă schimbul în primire. In zilele din urmă, Mihai ajunsese din ce în ce mai stăpân pe excavator. Lucra aproape tot schimbul. Intre timp, Hulub o învăţa pe Ana tainele excavatorului şi era încântat de uşurinţa şi repeziciunea cu care isbutea ea să se descurce în cele mai complicate probleme. Până către sfârşitul schimbului îi explicase Anei cum funcţionează pompele de ulei. Din când în când trecea lângă Mihai, îi urmărea munca, îi făcea câte o observaţie, apoi se ocupa iarăşi de Ana. Tocmai coborîse jos ca să-i explice ceva despre unghiul ce trebuie să-1 facă cupa, când se auzi o troznitură puternică după care excavatorul înţepeni.Din două salturi, Hulub ajunse în cabină. — Ce-ai făcut? îl întrebă el pa Mihai. — Eu, nimic... încărcăm cupa, răspunse acesta cu ochii măriţi de • emoţie. — Opreşte curentul! Hulub luă locul lui Mihai, cercetă cova, apoi se întoarse spre Ana: — Aleargă la echipa de depanare! Spune-le că s'a defectat... Mihai stătea într'un colţ şi so uita Ia Hulub de parcă atunci I-ar fi văzut prima oară. Excavatoristul îi întâlni privirea şi se răsti la el: — Ce te uiţi aşa împrăştiat, ţâncule? Halal excavatorist! La primul accident şi gata, dai bir cu fugiţii! Apoi, dându-şi seama că a vorbit prea aspru, adăugă cu glas mai domol: — S'a defectat ceva. Aflăm noi acuş... Cei dela depanare sosiră gravi şi plini de importanţă. îşi suflecară pe 'ndelete mânecile, se înarmară cu fel de fel de chei şi de ciocane şi prinseră a cerceta excavatorul de parcă se pregăteau pentru o operaţie nemaipomenit de dificilă. După un sfert de ceas, vreme în care Ana roşise până în vârful urechilor ascultând o întreagă salbă de înjurături cumplite, unul din cei dela depanare strigă do undeva de sub excavator: » —Am găsit buba... tui altaru' mă-sii de treabă! Aşa-i când nu so ■aco revizia la vreme. S'a slăbit un şurub, a scăpat afară şi... trosc, s'a 80 DUMITRU IGNEA rupt... Tui altaru' măsii de treabă! Trebuie o piesă nouă şi parcă văd că lipseşte. De reparat, se repară iute, dar trebuie piesa... In toiul discuţiei veni pe neaşteptate Cernescu, însoţit de şeful ţje iucrări al punctului. întrebă ce s'a întâmplat. Făcu ochii mici şi falcijţ, începură să-i svâcuească. II căută din ochi pe Hulub şi întrebă tărăgănat— Cine lucra pe excavator, când s'a defectat, tovarăşe excavatorist? Hulub privi ţintă la Cernescu, gândind: „Ăsta îmi caută nod în papură"' Răspunse calm. — Ajutorul____ — Mi-am închipuit. Nu e de mirare ca s'a defectat. A forţat maşina Va intrat în cap că puteţi cuceri tehnica cât aţi bate din palme. Dar maşina tovarăşe, nu e plug. Ţi-am atras atenţia, data trecută. Ai spus că răspunzi' tovarăşe excavatorist. Vei răspunde. Ca primă măsură, chiar în schimbui următor vei trece în echipa de depanare. Nu pot lăsa maşini preţioase pe mâna celor care se pricep mai mult la critică decât la meserie. Hulub îl privi lung pe şeful utilajului, gândind: „De ăştia îmi eşti. Te răzbuni, ai? Bine!" Spuse cu. glasul aproape sugrumat: —■ Vina nu-i a ajutorului. E a cui n'a făcut revizia la vreme. — Să mă slăbiţi cu revizia. Ce, aţi început să-mi daţi ordine? mai spuse Cernescu şi plecă. Totul se petrecuse atât de repede şi de neaşteptat încât Hulub şi ceilalţi rămaseră o vreme pe lângă excavator, tăcuţi şi peste măsură de miraţi. — Ţi-a copt-o cu articolul aceia, rosti într'un târziu unul din echipa de depanare. Apoi, dojenitor: — De, dacă te bagi unde nu-ţi fierbe oala. Dovedeşte acuma, dacă poţi, că ai tu dreptate şi nu el. Se pregăti să plece, dar se opri, exclamând:—Aoleo! am uitat să-1 întrebăm de piesă. Ce naiba facem cu excavatorul, că doar nu umblăm cu piesele în buzunar. Hulub nu spuse nimic. Aşteptă până ce demontară piesa defectă, după care se îndreptă către baracamente. Nu mai avea la ce sta. Odată cu el, urcară dealul Ana şi Mihai. Flăcăiaşul era fiert. — Din cauza mea... rosti Mihai într'o vreme, — să tragi dumneata ponoase. •— Vezi de treabă, rosti Hulub. Co vină ai tu? N'ai nicio vină. Are cine să lumineze lucrurile. Se despărţiră în l'aţa barăcii. Hulub se simţea obosit, cu toate că nu muncise cine ştie ce. întâmplările din ultimele zile i se îngrămădiră buluc în minte. Simţea că-1 doare capul. Intră în baracă şi se trânti îmbrăcat pe pat. încercă să se lase cuprins de somn, dar nu reuşi. Aproape că nu-i venea a crede că începând din ziua aceasta nu va mai lucra pe excavator. Cum, aşa deodată, să nu mai fie excavatorist? Nu se poate! Şi uite că aşa era. Va lucra la depanare. Adică el, care a simţit atâta mândrie când a luat în primire excavatorul, acuma să nu mai aibă dreptul să-1 manipuleze, înghiţi greu. Dar stai că nici nu s'a discutat problema. Ce, Cernescu e stăpân pe şantier? Mai are de spus un cuvânt sindicatul. Brătescu o să fie de acord cu Cernescu, desigur. Şi dacă? Ce, parcă numai Brătescu e la sindicat? Mai sunt şi alţi tovarăşi acolo. Pe urmă, inginerul-şef, organizaţia de bază. Când o auzi Stoian... Totuşi, poate că nu era bine că l-a pus pe Mihai pe excavator. Hulub se întoarse supărat pe partea cealaltă, mormăind ceva ca o mustrare: — Cum sănu-1 pun, frate, dacă se pricepe?! Ce, eu nu am 'început să „lucrez tot la două luni?... Dacă prinde cineva mai repede meseria, trebue ţinut pe loc pentrucă aşa spune o dispoziţie?... Aşa era pe vremuri... BĂTĂLIE, DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE PE ZI 81 Se trezi,scuturat uşor de umăr. Făcu ochii mari.. .—■•Ce, s'a şi făcut ziuă? întrebă el. — Te caută un tovarăş... Cel care îl trezise se îndroplă către uşă, vorbind de unul singur: — Ăsta ■risează. De freişpe ore a răsărit soarele şi el mă întreabă dacă s'a făcut îiuă-.' E buimac. Tovarăşul care-1 căuta po Hulub era dela gazeta construcţiei. Venise de dimineaţă şi colindase o pari o din şantier. De fapt, venise pentru a sta (je vorbă şi cu Hulub. Redacţia vroia să-i propuie sarcina de corespondent principal al şantierului. Hulub asculta tăcut. I se părea că nu s'a trezit încă din somn şi se tot freca la ochi. — Ei, ce zici, eşti de acord? îl întrebă într'un târziu redactorul. Hulub se uita lung la redactor, gândind, „Tovarăşul ăsta nu ştie că eu am fost dat jos de pe excavator". Ii povesti. Redactorul se ridică ele pe pat, exclamând peste măsură de mirat: — Ce l'aceeee?! la spune-mi şi mie cum s'a întâmplat, dar aşa, maieu deamănuntul. Hulub şi redactorul au stat până târziu în baracă. Hulub scria şi cel dela redacţie îl tot corecta. — Scrie aşa cum spuneai mai înainte... aşa. Nu căuta cuvintele prea mult, că iese articolul rece. Aşa! Cu ocazia asta facem şi o leacă de şcoală. De altfel, o să mai facem noi şcoală împreună. Uite că uitasem să-ţi spun... Eu lucrez de vre-o două luni la secţia de corespondenţă. Sunt şeful secţiei. Mă. cheamă Popa Ion.. Aşa, să ne cunoaştem. Şi acuma că am terminat, hai pe la tovarăşul Stoian, să ne mai sfătuim şi cu e.l. Să ştii. că este absolut necesar să te sfătueşti în toate înprejurările cu. secretarul organizaţiei de bază dar... (Popa ridică un deget în sus) asta nu înseamnă că trebuie să-i freci cu vederea greşelile. Nici cât îi negru sub unghie. — Tovarăşul Stoian e un om de treabă. — Se ştie, dar de, omul mai poate greşi... şi dacă i se arată greşala... Dar ia stai puţin, că uitam să te întreb ceva, deosebit de important. Dumneata de ce nu eşti stahanovist? Căci după cât se ştie mereu depăşeşti norma, califici la locul de muncă, şi câte altele. De ce nu eşti? Avem la redacţie o listă cu slahauoviştii confirmaţi acuma două' zile pe construcţie şi dumneata nu eşti trecut pe ea. — Păi de unde să ştiu? Eu nici nu ştiu dacă merit, spuse Hulub mirat. Ar fi vrut să spuie că nici măcar nu s'a gândit să devie stahanovist, dar se răsgândi. Te pomeneşti că-i rău că nu s'a gândit. — E curios. Trebuie cercetat neapărat, spuse Popa, mai mult pentru dânsul decât pentru Hulub. Porniră amândoi către organizaţia de bază. începuse să se însereze. Se aprindeau luminile în barăci. Din. pâlniile megafoanelor se răspândea până departe melodia unei sârbe îndrăcite. Pe Stoian îl găsiră la organizaţie. Mai erau acolo Catană şi Brătescu; vorbeau aprins. Brătescu se opri brusc când îl văzu pe Hulub intrând pe uşă, pe semne că discutaseră ceva chiar despre el. Hulub schimbă o privire scurtă cu Popa ca şi cum ar fi întrebat: „Ce ne facem, că e vorba şi despre el?" Redactorul îl privi mirat şi lui. Hulub i se păru că acesta ar fi zis din ochi: „Ei şi ce? Cu atât mai bine. Ce, ne jucăm cu critica?... Popa îl întrebă pe Stoian câteva lucruri despre situaţia lui Hulub: Ce crede despre defectarea excavatorului, despre schimbarea lui Hulub de pe excavator. Brătescu tăcea, rozând între dinţi capătul unui creion. Stoian ascultă cu atenţie întrebările lui Popa, apoi răspunse: « - Viata Românească — c. 5072 82 DUMITRU IGNEA — Cred că schimbarea lui Hulub este samavolnică. — Redacţia a luat hotărîrea de a încredinţa tovarăşului Hulub munc» de corespondent principal al şantierului A. O să aibă nevoie de sprijinul organizaţiei, spuse Popa. Stoian tăcu un timp. Trase cu coada ochiului la Brătescu, care rodea mereu între dinţi capătul creionului, apoi privîndu-1 în faţă pe Hulub rosti zâmbind: — Părerea mea este că tovarăşul Hulub merită încrederea. E un tovarăş, bun. Organizaţia îl va sprijini. Hulub şi Popa plecară. Abia ieşiseră pe uşă, ca Brătescu sări de pe scaun: — Tovărăşelule, cu Hulub ai greşit-o. In loc să-i interzici de a mai iscăli în gazetă pentru greşelile care le-a făcut, dumneata îl susţii. Şi pe urmă tovărăşelule, calci principiul muncii colective. Spui că organizaţia îl va sprijini. Cu ce drept? M'ai întrebat şi pe mine, care dacă nu mă'nşel i'ac parte din birou? Află că eu în calitate de preşedinte,, l-am şters de pe lista stahanoviştilor. E anarhic şi indisciplinat. Face mahalagism, descurajează oamenii... pe Cernescu... sindicatul. Calcă regulamentele... Greşeşti, tovărăşelule, cu toptanul! Stoian rămase uimit. Cum? II ştersese pe Hulub de pe lista stahanoviştilor? 11 privi lung pe Brătescu şi i se păru că acuma îl vede pentru prima data. Ii spuse, stăpânindu-şi cu greu mânia: — Tovarăşe Brătescu, ai devenit un birocrat şi un îngâmfat. Şi din această cauză nu mai primeşti nici un fel de critică. Nici de sus, nici de jos. Cazul dumitale trebue analizat în adâncime... — O să vedem noi al cărui caz trebue analizat în adâncime şi în lăţime, tovărăşelule. Hei, am trecut eu prin asemenea cazuri... Stoian ar fi vrut să mai spună ceva, dar sună telefonul.Ridică receptorul. — Da, eu sunt. Acuma? bine, am şi plecat. Puse receptorul în furcă adăugând către cei doi: — Mă cheamă la Comitet. Se înoptase bine când maşina ce-1 ducea pe Stoian se opri în faţa Comitetului de Partid. Stoian urcă în fugă scările până la etajul II, îndreptându-se spre biroul secretarului. — E aici? întrebă în treacăt pe secretara tehnică. . — Te aşteaptă, răspunse aceasta. Chiar acum a mai dat un telefon după dumneata. Stoian bătu în uşă şi intră fără să mai aştepte răspunsul. Secretarul nu era singur. Cu o privire, Stoian îi cuprinse pe toţi. Tresări. Era adunat întreg biroul. S'o fi strâns special pentru el? Dădu mâna cu toţii. — Ia Ioc, codaşule, îl invită secretarul, zâmbind. Secretarul era un om trecut de 40 de ani, înalt, uscăţiv, cu faţa brăzdată de nenumărate cute. întotdeauna îi mija în colţul gurii un zâmbet: cu el era greu să ştii dacă e bine dispus ori nu. Stoian se făcu că nu ia în seamă vorba secretarului, dar simţi cum i se urcă în faţă o căldură dogoritoare. Codaş. Chiar dacă i-a spus-o în glumă şi tot nu-i convenea. Pentru prima dată auzea adresându-i-se cineva în felul acesta. Secretarul răsfoi câteva minute nişte hârtii ce le avea în faţă pe birou, prelungind parcă înadins tăcerea ce domnea în cameră. Apoi rosti apasatr cătând lung la Stoian: — Tovarăşe Stoian, ştii cum stai cu planul în ultimele zile? — Ştiu. A mai slăbit. BĂTĂLIE, DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE PE ZI 83 — E prea mare sarcina? — Nu — Atunci care e cauza? — Cercetăm... — Cam încet. Cum stai cu întrecerile? — Cu întrecerea ? Oamenii sunt însufleţiţi. — Şi asta crezi că e suficient? Stoian nu răspunse imediat. Unde voia să ajungă secretarul? Căută să-i ghicească gândurile dar nu izbuti. Secretarul avea în colţul gurii nelipsitul zâmbet. — Nouă ni se pare că şchioapătă întrecerea la voi, tovarăşe Stoian. Şi dacă şchioapătă, înseamnă că elanul oamenilor este prost canalizat. Ce zici de părerea noastră? — Ce să zic? Să mă gândesc. -- Gândeşte-te dar mai repede, că ţi-o ia timpul înainte şi... cei dela B. — Nu ne-o ia. — Dacă mergeţi tot aşa, o să vă ia, pentrucă vi s'a mărit sarcina de plan. Pentru asta te-am chemat. Stoian tresări, uitându-se întrebător la secretar. Acestuia îi stăruia ace-laş zâmbet în colţul gurii, şi parcă ghicind gândurile lui Stoian, urmă: — Te miri, tovarăşe, şi de sigur că-ţi spui în gând: „Oameni ne-a luat, treaba nu prea merge şi ne mai măreşte şi sarcina de plan". Secretarul se ridica de pe scaun: —- Da. V'am mărit sarcina. Direcţia generală şi Comitetul de partid socotesc că şantierul A are destule forţe să poată face faţă. Şi trebue să facă. Aveţi sarcina să daţi bătălia pentru creastă.înţelegi, tovarăşe Stoian? Bătălie. Dar nu bătălie la sfârşit de lună ori de trimestru. Nu. Bătălie zilnică. Douăzeci şi patru de ore de bătălie pe zi. Stoian se uită pe rând la fiecare membru al biroului. Aproape că nu-i venea a crede cele auzite. Intr'un târziu, se adresă secretarului: — O să fie greu, tovarăşe. — O să te ajutăm. Mobilizează comuniştii, sindicatul, tehnicienii. Mai scuturaţi-vă din moleşeală. — Şi mai cu seamă de birocratism în întrecere, interveni şeful secţiei de Propagandă şi Agitaţie. Cum te ajută Brătescu? Văd că e criticat în gazetă. Are dreptate corespondentul? — Are! — spuse apăsat Stoian. — Dacă' are, ce-a făcut organizaţia de bază, biroul? Cum l-aţi ajutat pe Brătescu? — Mai avem şi alte greutăţi — se încăpăţâna Stoian. — Utilajul, vrei să spui. — Cernescu nu prea munceşte bine. — Ce ştii, concret? I-aţi analizat munca? — Nu i-am analizat-o. O cunoaştem doar din discuţii individuale. — Tovarăşe Stoian, nu aşa muncesc comuniştii.Unde-i analiza temeinică a biroului, a comitetului de întreprindere, în ce priveşte utilajul, întrecerea la zi? Unde-i? Vă plângeţi că aveţi greutăţi. Criticaţi pe unii, lăudaţi pe alţii, dar să mă ierţi, cam băbeşte. Ia să vă schimbaţi stilul în muncă, sau mai bine să reveniţi la cel pe care l-aţi avut până mai deunăzi! Dacă porniţi bătălia, porniţi-o pe toate fronturile, şi cu munca în birou şi în organizaţie! Stoian se pregătea să plece, când unul din membrii biroului spuse mai mult în treacăt: — Şi băgaţi de seamă cu corespondentul acela. Umblă vorbe. Şi apoi încadrarea nevestii dumitale. e * 84 DUMITRU IGNEA — Pentru corespondent pun mâna în foc, răspunse Stoian fără să se mai gândească. — Ai grijă să nu te frigi. El nu mai poate să iscălească până nu cercetaţi, cazul în amănunţime. Cu ce dovedeşti că inginerul nu are dreptate? — O să limpezim noi apele. Cât despre nevastă, cred că au vrut să manevreze ceva, mai spuse Stoian. — Concret, tovarăşe Stoian, concret, încheie secretarul. Când vei crede că ai desnodat totul, treci pe la Comitet. Până atuncea nu uita că şantierul A are una din cele mai grele sarcini de pe întreaga construcţie: bătălie douăzeci şi patru de orc pe zi! A doua zi, dis de dimineaţă, Stoian era la organizaţie. Cercetă îndelung tabelul cu membrii de partid, făcând în dreptul unora câte un semn. cu creionul roşu. Dădu. un telefon la comitetul de întreprindere. Brătescu încă nu venise. Trimise pe cineva să-1 scoale din somn. Brătescu veni încă somnoros bombăni ceva despre lipsa de grijă faţă de sănătatea cadrelor. — Ce te-a apucat, tovărăşelule, de scoli oamenii cu noaptea în cap? Ce, arde?... —- Cam arde, Brătescule, cam arde... Ia un loc şi dacă nu te-ai trezit bine, du-te şi bagă-ţi capul sub robinet, să te mai limpezeşti la minte. Brătescu făcu nişte ochi la Stoian, de parcă atunci l-ar fi văzut pentru prima dată. — Ce arde? — Cum stăm cu întrecerile? — îl întrebă Stoian pe neaşteptate. — Cu întrecerile?'. Ce-ţi veni? Pentru, asta na'ai sculat? — Pentru asta. — Nu-ţi spun eu! Visează ceva secretarul, o năzbâtie, şi pe urmă se ia de alţii. Dacă ar sta fiecare cu întrecerile cum stăm noi, ar fi bine. Nu i-ar mai durea capul. — Bine, bine, de vorbe sunt sătul. Cum stăm cu întrecerile? Concret. Pe echipe, pe puncte de lucru... Cine cu cine, câţi, până când? Cu ce obiective? Lui Brătescu îi sări ţandăra. — la ascultă, tovărăşelule, ce mă tot chestionezi aşa? Şi mă fierbi cu concretul? La mine totul, o concret. Toată lumea o în întreceri. Le-a intrat întrecerea în sânge... la toţi. Stoian bătu uşurel cu palma în. masa. — Concret, tovarăşe. Negru po alb. Brătescu. sări de pe scaun, li pierise orice urmă de somn. — Negru pe alb? Vrei negru po alb? Hai Ia sindicat, să-ţi arăt cum lucrează Brătescu. Ce, crezi că preşedintele doarme? Hai la sindicat, că nu umblu cu întrecerile în buzunar. Plecară amândoi către sediul .sindicatului. Aici, Brătescu. se repezi la un dulap, scoase vreo zece dosare groase şi le împinse în faţa lui Stoian. — Poftim întreceri, dacă tc Interesează. Stoian răsfoi câteva dosare. Erau pline cu contracte de întreceri. — Ei, ce mai ai de zis? — îl mai întrebă Brătescu. — Deocamdată nimic. — Luă un dosar, îl puse subţioară şi zise: — Hai pe şantier să verificăm angajamentele. — Chiar acuma? — întrebă Brătescu. uimit. — Chiar acum. — Păi nici. n'am luat ceva în gură, tovărăşelule. — Las' că aerul de dimineaţă nc deschide pofta. Nici eu n'am mâncat. BĂTĂLIE, DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE PE Z! 85 Tot dis de dimineaţă se sculase şi Hulub. Trecu pe la unul dela depanare şi coborîră împreună în chiunetă. Echipa de depanare avea sarcina să repare excavatorul pe care lucrase Hulub. Se apropiară de excavator. Ana şi Mihai erau acolo. Noul excavatorist încă nu venise. Hulub îşi ascundea cu greu supărarea. Simţea o strângere de inimă când se uita la excavator. Parcă tot nu era convins că nu va mai lucra pe maşina lui dragă. Cei din echipă îl priveau cu compătimire, ceeace simţise si el şi-1 făcea să se posomorască şi mai mult. Mihai şi Ana veniră lângă ol. '— Ce facem, tovarăşe Hulub? — îl întrebă Mihai, ca şi cum ar fi trebuit ga puie excavatorul în mişcare. — Ce să faceţi?! Noi reparăm excavatorul. Vine alt excavatorist şi începeţi şi lucraţi mai departe, ca mai înainte. — Bine, dar cu dumneata ne învăţasem... — Lasă că vă învăţaţi şi cu celălalt. Numai să munciţi cu tragere de inimă. Echipa de depanare începu să repare excavatorul. Hulub tocmai spăla o piesă într'o găleată cu motorină când se auzi chemat pe nume. — Care e tovarăşul Hulub? întoarse capul morocănos şi zări mai la o parte un tinerel plin de ulei şi unsoare. — Uite, cel de colo, îl îndrumă careva. Tinerelul veni lângă Hulub. II măsură cu atenţie dela cap până la picioare, apoi prinse a se scotoci prin buzunare, până scoase câteva hârtii pături te în patru, pătate de ulei. I le întinse lui Hulub. — S'o dai acolo la ziar, că dumneata ai mai dat şi altele, ştii rostul. Eu aş fi trimis-o, dar... m'am temut să nu se rătăcească pe undeva. Şi... mai puric-o, că de... ai mai multă experienţă. — O corespondenţă? — întrebă Hulub, luminându-se la faţă. — Nu. Trei. Că mi-au mai dat şi alţii, auzind că mă duc la dumneata. — Bine-aţi făcut! —exclamă Hulub, bucuros. — Păi... aşa am zis şi noi. Ca să fie bine. E nişte birocraţi acolo, la noi, la punctul cinci. Ai să vezi dumneata, bre tovarăşe. Am explicat noi acolo cum devine cazul, mai spuse tinerelul arătând cu degetul către hârtiile ce le ţinea Hulub în mână. Dădu mâna cu excavatoristul şi se depărta repede. Hulub rămase o bucată de vreme tăcut, tot uitându-se la hârtiile pe care le ţinea în mână. Le-ar fi citit pe loc, dar avea treabă şi era şi plin al dracului, de motorină. Le băgă cu grije în buzunar şi se apucă de lucm cu o înverşunare nemaipomenită. Unul din echipă îl luă pe departe: — A naibii treabă, măi tovarăşe Hulub. Unii caută să te înmormânteze şi alţii te dezgroapă. Ai să ajungi de basm, nu alta, cu corespondenţele tale. — Lasă că e bine — mormăi Hulub. Tocmai gătiseră de montat piesa defectă, când lângă excavator se opriră Stoian şi Brătescu. Schimbară câteva cuvinte despre felul cum merge treaba, apoi Stoian aduse vorba despre întreceri. — Cum staţi cu întrecerea, tovarăşi? — Păi cum să stăm? Ne străduim şi noi să facem cât mai mult şi cât mai bine, —răspunse unul din echipă. — Asta-i bine. Dar cu angajamentele din contract, cum staţi? — Care contract? — sări altul, holbând ochii cât cepele. Secretarul schimbă o privire scurtă cu Brătescu, ca şi cum l-ar fi întrebat: „Nu? — Lămureşte problema!" 86 DUMITRU I CM: A Brătescu se făcu la faţă roşu ca focul. Smulse dosarul din mâna lui Stoian, răsfoi prin el, oprindu-se asupra unuia din contracte. — Cum, tovărăşelule, „care contract?" Uite aici. Echipa de depanare numărul 3... " Citi cu glas tare angajamentul. Cei din echipă lăsară lucrul şi se strânseră ciotcă în jurul lui Brătescu şi lui Stoian. — Nu e rău ce scrie acolo, interveni careva, dar să mă ierţi, tovarăşe eu acum aud prima dată de istoria asta. — Şi noi, mai glăsuiră câţiva. — Cum, tovarăşeilor, nu ştiţi?... sări Brătescu cu gura, uite, ici iscăleşte şeful echipei. ■— Care şef, lonescu? Păi ăla e mutat de o lună Ia şantierul 7 şi pe urmă... chiar de-ar fi aicea, l-am întreba dece nu ne-a consultat şi pe noi Habar nu avem... Dar de întrecut, ne în trecem, că aşa ne-am învăţat. — E bine că vă în treceţi, interveni Stoian, dar vreun obiectiv precis a veţi? — Avem unul şi bun: — Cât mai iute şi cât mai de calitate. Mai precis obiectiv, nici că se poate. Nu? — Asta-i tot bine. Dar aşa... o socoteală, ţineţi? — Ce socoteală? Dă-o dracului de socoteală ! Noi îi dam mereu înainte, să meargă— — Nu e bine, măi tovarăşi, nu o bine, făcu Stoian, dând supărat din mână. .— N'o fi, dar ce suntem noi de vină dacă nu ne-a consultat nimeni. Să ne consulte şi pe noi, nu aşa... că se încheie acte ilegale, ca astea. Cel ce vorbea arăta cu degetul către dosarul ce-1 tot muta Brătescu dintr'o mână în alta. — De-acuma înainte o să vă consultăm, tovarăşi. De fiecare dată, o să vă consultăm. — Păi aşa să fie, că nu-i nimeni împotrivă. Vorba ceea, să ştie şi stâng;* ce face dreapta. înainte de a pleca, Stoian îl chemă deoparte pe Hulub: — Tovarăşe Hulub, în câteva zile o să lămurim şi problema dumitait*. Vezi să nu te descurajezi cumva. — Nu avea grije, tovarăşe Stoian. Nu mă dau eu bătut cu. una cu două. Până una alta, e bine şi Ia depanare, mai ales ca corespondent. — Aşa. Şi cu corespondenţele, ştii... deocamdată n'o să poţi iscăli, dar scrie mereu.. — Scriu, tovarăşe, până or îngheţa apele. Chiar dacă nu apar ele în gazetă, efectul tot şi-l fac. Mai sunt şi alte căi ca să fio cotite. — Bine. Şi mai treci pe la organizaţie. Stoian se lămurise asupra întrecerilor, aşa că notarise să se ducă 1» organizaţia de bază. Pe drum îl întrebă pe Brătescu: — Ştii cum se spune la soiul ăsta de întreceri, tovarăşe? Şi pentrucă nu primi niciun răspuns, continuă: —Birocraţie! Bi-ro-cra-ţi-e! — Nu-i chiar aşa. Lasă că ştiu eu... — Ce ştii? Te îndărătniceşti de florile mărului... Ai auzit cu urechile fale ce-au spus oamenii. E clar. — Lasă, că oamenii îs suciţi. Ştiu numai să critice... — Ştiu să critice? — Te înşeli, tovarăşe, te înşeli amarnic. Nu şti ii. Că t'acă ar şti, dacă i-am fi învăţat noi cum se critică, dându-le exemplu, atunci ne-ar freca cu peria de sârmă ca să simţim mai bine. — Sigur... cu peria de sârmă, ca ăsta... ca Hulub. Să sară calul <•* / BĂTĂLIE, DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE PE ZI 87 daca i-ai dat vânt lui Hulub? Ce-ai câştigat? Până la urmă s'a dovedit că lucrează prost. De asta critică, ca să-şi acopere lipsurile. Lasă tovarăşelule, jiu mă mai lua pe mine cu de-astea. Eu îs trecut prin multe... — Despre Hulub o să mai vorbim noi. Bagă de seamă că l-ai şters de oe lista stahanoviştilor. Nu cumva pentru că te-a criticat? — L-am şters pe drept. Faptele au dovedit că am dreptate. — O să răspunzi. — O să răspund, ce mă tot toci atâta? O să răspund! La organizaţie îl găsiră pe Catană. Mai era acolo şi Cristea. Cum îl văzu pe Stoian se repezi: — Te bucuri ele oaspeţi? M'am gândit să-ţi fac o vizită. Dar nu aşa, la întâmplare. Ştii de ce am venit? Să-ţi cer un sfat. Adică să vă cer la toţi. Deodată deveni serios, zâmbetul îi pieri de pe faţă. Urmă: — Nu ştiu, fraţi-.lor, cum să mă descurc într'o problemă. Cum să dau de capătul unui fir. Ştiţi, cu utilajul... Ţi-am spus eu la telefon că e vorba de un sabotaj. Ei, să ştiţi că aşa este. Dar nu-i dau de capăt, şi pace ! Nu-i dau! Au lucrat al dracului,' fin de tot. Fără urme! La voi cum merge utilajul? — Deocamdată prost, mormăi Stoian. — Cum frate, că mergea bine?! —r Acuma şchioapătă. — Măi, al dracului — se minună Cristea, ca să vezi! Când merge ■bine la noi, la voi merge prost. Nu-i lucru curat! Ia să vedem, să analizăm ambele cazuri. Poate facem ceva lumină. — Bună ideie, spuse Stoian scoţându-şi însemnările ce şi le luase la Comitetul de Partid. Daţi-vă mai aproape. In această vreme, inginerul Vântu citea cu atenţie noua poziţie de plan ce-i venise dela direcţie. Sarcina mărită îl pusese pe gânduri. Calculele lui arătau că planul, chiar mărit, putea fi îndeplinit,însă cu o condiţie :producţia zilnică să fie cel puţin tot aşa ca şi cu două săptămâni mai în urmă, poate chiar ceva mai ridicată. Pe deasupra, constată că depăşirile de până ai unei, le înghiţise rămânerea în urmă din ultimele zile. Bătu o vreme cu creionul ir. birou, de parcă ar fi telegrafiat ceva. Mai făcu nişte calcule, apoi puse mâna pe telefon şi-1 chemă la el pe Cernescu. Acesta intră ca deobicei fără prea multă grabă, se aşeză tacticos pe scaun şi-şi aprinse o ţigară. — La dispoziţia dumitale, colega. — Lasă manierele astea... tovarăşe. Uite pentru ce le-am chemat. Cernescu citi cu atenţie dispoziţia direcţiei, încruntă din sprâncene, făcu ochii mici ca deobicei, apoi o înapoie lui Vântu: — Multe se mai trec pe hârtie. Cei dela direcţie, care stau în birouri, cred că piatra se sapă aşa, ca brânza. E uşor să dai o dispoziţie. Cred că sunt în asentimentul dumneavoastră. — Ba deloc. Eu am altă părere. Cred că sarcina se poate îndeplini. — Ceeace susţii dumneata e utopie. Vântu simţi că-i ard urechile. Vorbi calm: — Am calculat, tovarăşe inginer. Nu calculez pentru prima dată în viaţa mea. Dându-şi seama că a greşit ţinta, Cernescu căută să schimbe tactica. — A fost o părere a mea. Mi-am spus-o deschis, ca întotdeauna. Se prea poate să aveţi dreptate dumneavoastră, căci sunteţi mai competent în această problemă. Eu mă pricep la utilaj. — Tocmai de-asfa te-am chemat. In ultima vreme utilajul funcţionează destui de slab. Ce măsuri ai luat? 88 DUMITRU IGNEA — Toate măsurile. Ce pot face dacă oamenii nu se pricep?! Să rug urc eu pe excavator? Sau ce? — Nu săpăm acuma primii metri cubi de piatră. înainte mergea bine utilajul. Te rog să-mi dai până în seară o situaţie exactă a stării utilajului — E un ordin? — Nu. O sarcină. Ieşind dela inginerul şef, Cernescu se închise în birou şi se apuca sa facă situaţia cerută, mormăind printre dinţi: „O să-ţi fac o situaţie, domnule Vântu, ca pentru un inginer democrat..." Rămas singur, Vântu se adânci din nou în calcule. Lucră intens câteva ore, chemând pe rând la dânsul pe cei dela Planificare, dela Muncă şi Salarii de peste tot. îşi procură o situaţie amănunţită a tuturor sectoarelor de activitate, în afară de utilaj. Tocmai se pregătea să plece la masă când intră Stoian: — Noroc, tovarăşe Vântu! Aţi luat cunoştinţă de noua sarcină? — Încă de aseară. — Ce părere aveţi? — Ne-a cam încărcat. — Tovarăşe inginer, încărcat-neîncărcat, sarcina e sarcină şi trebue îndeplinită. Nu numai îndeplinită, dar şi depăşită. Dumneata te vaeti întotdeauna. Cred că ăsta nu-i un obicei bun. Dar să-ţi spun dece am venii. In seara asta, tovarăşul Cernescu va trebui să dea un raport asupra situaţiei utilajului. Un raport în faţa biroului organizaţiei de bază. E bine să participaţi şi dumneavoastră. Vântu ridică sprâncenele, mirat. — Curios! Şi eu i-am cerut o situaţie pentru diseară. Aşa am crezut eu necesar. — Foarte bine, s'o lărgească. Vom face o analiză mai adâncă. O să invităm şi câţiva excava to rişti şi pe cineva dela depanare. — Da acord, tovarăşe Stoian. IX i. Dela şedinţa de analiză a stării utilajului, în care Cernescu dăduse raportul, trecuseră câteva zile. In chiunetă, înainte de începerea schimbului, mecanicul de locomotivă Bârzu stătea de vorbă cu câţiva excavatorişti şi mscanici. De faţă era şi Halub. Bârzu participase la şedinţa do analiză. —• Şi cum a fost, tovarăşe Bârzu, cu şedinţa aceea în care a dat Cernescu raportul despre situaţia utilajului? Ia mai spune-ne odată — îl tot îndemna careva. Bârzu începu să vorbească, cântărind fiecare vorbă. — Ştiţi cu toţii cum merge utilajul în ultima vreme: ca dracii'-! Şi noi, cu sarcina de plan mărită. Hai să analizeze biroul mai în adâncime' situaţia utilajului. Aşa a fost convocată şedinţa. Eram adunaţi destul de multişori. Venise şi inginerul şef. Cernescu adusese cu el vreo trei dosare plus raportul bătut, pare-mi-se, după cât am tras eu cu ochiul, pe cel puţin 39 de pagini. Venise bine înarmat, se vede, ca să poată răsbi. — Şi ce-a zis, frate, nu ne mai fierbe! răcni unul din mecanici. — Staţi că vă spun. A început cam aşa: — „Tovarăşe secretar, domnilor". Nu ştiu cui i se adresa cu domnilor, poate inginerului şef ori poaţe-1 luase gura pe dinainte... A vorbit preţ de două pahare cu apă. Ne-a fiert în cifrăraie cu schema, de-ţi venea să te iei cu mâinile de cap. O cotea, c-sucea, şi iarăşi mai scotea o coloană de cifre. Când a venit vorba de cab- BĂTĂLIE, DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE PE ZI 89 tatea utilajului, 1-a luat iar gura pe dinainte. Ii da mereu cu „domnilor".., — „Domnilor în ce priveşte utilajul sovietic, nu pot spune că este rău, însă are unele greşeli de fabricaţie pe care bine înţeles eu le-am sesizat la vreme şi am luat măsuri. Acest fapt va produce desigur ceva întârziere în îndeplinirea planului". — Şi nu l-aţi plesnit pentru neobrăzarea asta? — sări careva cu vorba. — Nu întrerupe măi, tu mereu cu plesnitul! Nu fi anarhic! — Cei din şedinţă, continuă Bârzu, au strâns din măsele şi l-au lăsat să vorbească mai departe. Când a adus vorba despre oameni, a avut grijă să adauge că sunt slab pregătiţi, indisciplinaţi. L-a dat de exemplu pe Hulub. •— Auzi măi, nea Hulub, se ţine Cernescu de tine până'n mormânt! J)e, dacă l-ai ars la jurnal pe două coloane! Zi-i mai departe, nea Bârzule! — Unde rămăsesem... Zicea el: „Vreau să fiu sincer. Vorbesc deschis. Daci se defectează mereu utilajul, aceasta se datoreşte şi oamenilor care... nu prea corespund. Nu fiecare poate să priceapă rostul unei maşini complicate." Când şi-a terminat raportul, nu prea ştiam multe despre situaţia utilajului. — Păi ce să aflaţi, piatra cea scumpă? Ştie toată lumea că se strică prea des, strigă iar mecanicul — Bine, bine, asta o ştiam. Dar dece se strică, nu! — Şi acuma .ştiţi? — Pe dracu, că rto-a îmbătat cu cifre! Insă ceva tot s'a luminat. Ia măsuri conducerea şantierului, organizaţia de bază, n'aveţi voi grije. — Păi să ia frate, să ia odată! Acuma, cu sarcina asta mărită nu-i vreme de mocoşală. Ca să dai bătălie, douăzeci şi patru de ore pe zi, treaba trebuie să meargă ceas. Ce ceas? Cronometru! Tot timpul cât vorbise Bârzu, Hulub îşi notase ceva într'un carneţel ce îl purta de câteva zile într'un buzunar. Avea şi un creion chimic cu apărătoare de tinichea, ca să nu-i rupă vârful. De când lucra în echipa de depanare, Hulub colinda mai tot şantierul. Intre reparaţii, mai discuta cu unul şi cu altul. Şi tot nota. Pe deasupra, mai cu seamă îu ultima vreme, îl cam îngrămădiseră corespondenţele. Nu-i vorbă, că şi el dăduse sfoară pe şantier •că e corespondent principal. De când fusese schimbat de pe excavator şi trecut la depanare, prinsese un gust deosebit să cerceteze unele lucruri mai ■cu deamănuntul ca niciodată. Acuma, auzind cele spuse de Bârzu în legătură cu Cernescu, se gândea la întâmplările de pe şantier din ultima săptămână. Trebuia să se sfătuiască ■cu careva, să-şi spuie părerea. Ceilalţi se răspândiseră care încotro, căci începuse schimbul; echipa de depanare aştepta să-i vie nişte piese. Hulub se dădu mai aproape de Bârzu care privea cum i se încarcă garnitura. — Şi zi aşa cu Cernescu, tovarăşe Bârzu. Va clocotit în cifre. — Da' las', că l-am săpunit şi noi. — Şi ce, crezi că atâta ajunge? Eu pun mâna în foc că ăsta sabotează. — Se prea poate. După cum se prea poate să mai fie şi alţii. Dar îi găbjim noi. După şedinţa de aseară s'au luat ceva măsuri, după cum v'am spus adineaori. S'a sesizat comitetul de partid. L-au chemat pe Stoian. A venit acolo doldora de sarcini — şi parcă mai deştept. Adică ce zic, mai deştept... deştept era el şi mai înainte... Aşa, mai iute... mai descurcăreţ. Aud că l-a criticat pe Brătescu cu întrecerea, de i-au mers fulgii. Ieri, după câte ştiu, au umblat amândoi prin chiunetă, în legătură cu întrecerea. Prevăd o schimbare, să ştii. Se schimbă vremea la noi, măi! Se schimbă! 92 DUMITRU IGiVKA — Nu e rău, tovarăşe Pândele. Aşa şi trebuie, interveni Stoian. Uite când vorbeai dumneata, eu am şi plănuit ce avem de făcut. — Atuncea e bine. 1 Stoian mai stătu o bucată de vreme la descărcări, vorbind cu unul şi cu altul, apoi se îndreptă către chiunetă. După raportul pe care-1 dăduse în faţa biroului organizaţiei de bază Cernescu nu-şi mai găsea locul.Contase în şedinţă po Brătescu, dar acesta tăcuse tot timpul. Nu-şi dăduse nici o părere. Asta îl făcuse pe Cernescu să se descumpănească. Toate eforturile lui de a ascunde realitatea în dosul cifrelor i se păruseră că au dat greş, cu toate că o concluzie definitivă nu se trăsese. Dracu' ştie ce mai coace secretarul! I se părea că prea îl ţintuise cu privirea tot timpul, în şedinţă. O fi ştiind ceva. De câteva zile, despre situaţia dela B nu mai ştia nimic. Acuma se îndrepta spre B, făcându-şi drum să constate o stricăciune la excavatorul repartizat şantierului vecin. Tot drumul se gândise ce ar avea de făcut deacuma înainte. Trebuia schimbată cheia şi la A. Nu mai merge, so ţin .bolşevicii de capul lui. Dar să vadă întâi ce fac cei dela B. După ce constată stricăciunea la excavator şi iscăli procesul verbal Cernescu se îndreptă către magazia de piese de schimb a şantierului. Şeful magaziei era unul din oamenii cu care lucra. 11 găsi în magazie. Era singur. — Cum merge, Ionescule? Nu aţi mai dat semne de viaţă. Şeful magaziei părea încurcat şi speriat. închise cu băgare de seamă uşa, uitându-se în dreapta şi în stânga. — Ce's măsurile astea? îl întrebă desaprobator Cernescu. Am eu grijă. Am venit să te întreb de nişte piese pentru împrumut. — Pe dracu' să nu iau măsuri! Mi-au făcut inventarierea magaziei şi au găsit piese despre care tot spuneam că s'au terminat. — Când s'a întâmplat? tresări Cernescu. — Ieri. ! — Aşa! Şi?... Ce-au zis, ce-ai aflat? — Ce să zică? Nimic! Ce, poţi să afli ceva dela ăştia? Tac şi dau din cap. —-Virgil ce face... cu şcolile? — Lui îi convine, predă superficial, motivează o lipsă, pune-i sare pe coadă! Cred şi eu că-i convine. Pe când mie... — Nu te plânge ca o babă. Mai bine judecă ca atunci când conduceai regimentul pe front, la Odesa, domnule colonel. La rece. — E uşor să dai ordine. — Lasă, că nu lucraţi voi mai mull-ca mine. Ascultă: cu Virgil, tiu mai vorbeşti. Te-ai certat cu el, nu-1 mai cunoşti. M'ai înţeles? Cât priveşte despre magazie, că ţi-a făcut inventar, te descurci tu. Spune că ai avut personal puţin şi prost pregătit. Fă-ţi o autocritică cât mai tăioasă. De azi înainte, dai piesele la zi. O să te anunţ eu ce ai de făcut. Cred că ne-aro înţeles, tovarăşe Ionescu? mai spuse Cernescu, apăsând pe cuvântul „tovarăşe". Apoi ieşi repede din magazie. Ajuns la şantier, şeful utilajului se închise în birou. începu sa umble nervos prin sertare, căutând ceva. Nici el nu ştia ce. Ii pierise cu desăvârşire calmul. Mai cu seamă după cele auzite dela Ionescu. Se aşeza la birou şi-şi cuprinse capul între palme. Şi-1 simţia strâns ca într'un cerc de oţel. Stând aşa, ochii-i căzură asupra gazetei desfăcute pe birou. Citi câteva titluri: „Să sporim vigilenţa faţă de duşmanul de clasă". „Noi BĂTĂLIE, DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE PE ZI 93 -uccese alo constructorilor depe şantierul 12"; „Tovarăşi, vă scriem dela Sinaia", — semna un grup de stahanovişti constructori. Cernescu. simţi cum titlurile încep să se rotească tot mai iute, să ia forma unui disc ce se mărea dreptat, devenind când verde, când roşu, când galben. Sări depe scaun, smulse gazeta de pe birou, rupând-o în două, în patru, în cpt. Apoi făcu ghem fâşiile şi le aruncă în sobă, izbind portiţa cu piciorul. Începu din nou să se plimbe prin cameră. Apoi se aşeză la birou, mormăind': „Pe dracu, mă alarmez de pomană." Puse mâna pe telefon şi ceru serviciul Muncă şi salarii". — Cu tovarăşul Matei. Aici e Cernescu. Vino, te rog, până la mine, 5ă-ti comunic ceva în legătură cu nişte încadrări noi. Dar repede! Se duse şi deschise uşa. Matei, funcţionar dela „Muncă şi salarii." intră grăbit. Inginerul îi spuse să încuie uşa. — Ceva nou, o veste bună? întrebă Matei. — Toate bune. Cu încadrarea nevestii secretarului cum s'a aranjat? — Bine. O greşeală. Nu am avut alt loc în schemă. S'a prins. Dar vorba a mers. — Să meargă. Uite pentru ce le-am chemat. De azi înainte schimbi tactica cu încadrările mari la cei necalificaţi şi încadrări mici la cei calificaţi. Avem alte perspective... , — Anume? — Stai, nu te grăbi. Uite ce trebue să faci... Cernescu se opri din vorbă ca şi cum i-ar fi venit alt gând. Se ridică de pe scaun continuând vorba: — Ştii ceva? Mai bine stai aşa. Lucrează ce ţi se dă. O să te chem eu mâine, să-ţi spun mai precis. Să mă mai gândesc. Acuma pleacă şi nu veni până nu te chem. După plecarea lui Matei, şeful utilajului mai stătu câteva minute în birou. Nu avea astâmpăr. Mormăi: „Trebue să plec Ia Constanţa... să mă sfătuesc..." Ieşi din birou şi se urcă în prima maşină ce-i ieşi în. cale la şosea. — Măi tovarăşe Hulub, dar cu noi nu mai stai de vorbă? Ce te tot zgâieşti la hârtiile acelea? Hulub stătea la masa din mijlocul camerei. Săltă capul, îl cată din ochi pe cel care i se adresase şi răspunse crunt: — Tu nu vezi că am treabă?! De vreo câteva zile, Hulub stătea până noaptea la masa din mijlocul camerei şi citea nişte hârtii de diferite dimensiuni şi cu fel de fel de scrisuri. Le sorta şi de pe fiecare îşi scotea notiţe într'un carneţel. De când fusese schimbat de pe excavator, strânsese un maldăr destul de serios de corespondenţă. Col carc-i pusese întrebarea la început, îl zădarî din nou: — Te omori cu fiţuicile acelea şi de apărut nu mai apare nimic. Se vede că jiu-s de nici o brânză. Hulub se ridică de pe scaun, oarecum contrariat: — Ce face? Nu-s bune? Când ai. şti tu ce scrie în ele, ai rămâne cu gura căscată. — Ei, pe dracu! O faci pe nebunu'! — Ascultă, bre omule, tu ţii la utilajul pe care-1 lucrezi, la şantier, la munca noastră? îl înfruntă Hulub aproape supărat. — Stai frate nu te'năcri aşa! Cum să nu ţin.!? Ce-s duşman? Ce mama dracu'mă mai întrebi? — Ei, află că nu ţii. Aşa să ştii. Nu ţii! — Cum nu fin frate? Ei... nu te'ntrece... 94 DUMITRU IGNEA — Uite-aşa, că dacă ai ţine, ai scrie şi tu, ai sesiza şi tu ce sesizează în hârtiuţele astea, cei pe care-i doare inima. Hulub se apropie de masă şi bătu cu palma în teancul de corespondenţă Ceilalţi doi care mai erau în cameră şi citeau nişte cărţi ridicară miraţi capetele. Hulub continuă: — Scriu oamenii de ce nu merge utilajul, întrecerea şi câte altele. Dece scriu? Pentrucă-i doare! Pe tine nu te doare, nu scrii. Este? — Este şi nu este! Conducerea ce treabă are? Sindicatul, organizaţia de bază... — Păi şi despre ei scrie; n'avea grijă, că nu-i trece cu vederea. — Adică-i critică... — Da, şi încă tare. — Treaba lor! — N'ai dreptate — făcu Hulub. Tu ai auzit de comandanţii opiniei publice? — Am auzit, doar nu trăiesc în pădure. Corespondenţii sunt comandanţii ăştia. — Tu nu vrei să fii unul din ei? — Ce? Comandant?... Ei, măi Hulub, cum o dai tu, cum o'ntorci, tot pe-a ta iese. Tu nu mă ştii pe mine? Îmi umblă mâna la scris ca ochiul mortului. — Ba eu cred că baţi lăturile. Nu ai îndrăzneală. Nu te doare. ■— Haide, haide, nu te'ntrece, că ştii... cu mine nu-ţi merge. Uite, să fiu al dracului dacă nu-ţi vorbesc o noapte'ntreagă, numai că de scris, aisă scrii tu. Şi pe urmă, la drept vorbind, nici nu m'a'ndemnat nimeni. — Lasă, că mai stăm noi de vorbă. Văd că te dai pe brazdă. Hulub strânse toate corespondenţele într'un pachet, îl legă strâns cu o sfoară, îşi băgă carneţelul în buzunar, după ce se mai uită cu atenţie în el, apoi ieşi din cameră. Trecu pe la garaj şi dădu pachetul unui şofer ce pleca la Constanţa ca să-1 ducă redacţiei. Şoferul îi dăduse încă de dimineaţă lui Hulub o corespondenţă. Dela garaj Hulub se îndreptă către cantină, mancă, mai stătu de vorbă cu Ana care şi ea era acolo, apoi se îndreptă către organizaţia de bază. Se înoptase bine. Ajuns la organizaţie bătu în uşă şi intră, dar dădu numaidecât să iasă. Camera era plină de tovarăşi. Crezu că e şedinţă ori cine ştie ce adunare cu membrii de partid. Stoian îl opri: — Stai tovarăşe Hulub, nu pleca, că noi terminăm acum. la un loc. Apoi urmă: — Aşa, tovarăşi, asta dovedeşte că sarcina concretă pe fiecare membru de partid dă roadele aşteptate. Pe lângă faptul că munca a început să fie mai însufleţită, puteţi veni şi cu sugestii care să împingă lucrurile înainte. Sesizările voastre în ce priveşte întrecerea şi funcţionarea utilajului, vin la timp să schimbe multe lucruri. Cu asta am terminat. Puteţi pleca. Când camera se goli, Stoian îl întrebă pe Hulub: ■— Ei, cum e, tovarăşe Hulub? Pot să te anunţ că situaţia ta e ca şi limpezită. — Păi era limpede şi mai înainte. Dar eu am venit să limpezim alte lucruri, ceva mai tulburi ca situaţia mea. Ia citeşte! Şi Hulub îi întinse carneţelul plin cu însemnări. Stoian începu să citească şi pe măsură ce înainta în cuprinsul carneţelului, faţa când i se lumina, când i se întuneca. Terminând de citit, lăsă carneţelul pe masă şi cătă ţintă la Hulub: — De unde ai sesizările astea? BĂTĂLIE, DOUĂZECI ŞI PATRU DE ORE PE ZI 95 — Dela corespondenţi. Chestia dela grădina, ştii de unde o am? — De unde? — Dela nevasta dumitale. Stoian tresări, apoi spuse zâmbind: — Ca să vezi... Lucrează cu corespondentul principal. Ce-o îi zicând: se să mi-o dea mie, poate nu-i convine secretarului. Bine, nevestică... Şi, uitându-se iarăşi lung la Hulub, urmă: — Măi tovarăşe, corespondenţii pot face adevărate minuni. E o comoară aici, în carneţelul ăsta. Soluţii, sesizări, demascări, astea completează de minune ceeace am discutat eu mai înainte cu tovarăşii. Bun. Asta-i ajutor în muncă, nu glumă. Bun de tot. Tovarăşe Hulub, dă-i înainte! Unde sunt corespondenţele? — Le-am trimis la redacţie, ca de obicei. — Bine ai făcut. Carneţelul însă, îl laşi la mine, am mare nevoie de el. Sună telefonul. Stoian ridică receptorul, ascultă un minut-două, apoi ridică sprâncenele a mirare. — Nu mai spune! Straşnic, măi Cristea! Am şi eu un material grozav. Mama lor de bandiţi! Ca să vezi!? Nu, nu, chiar în seara asta, la comitet. E urgenţă mare. Ai tu maşină? Că eu n'am. Bine, te aştept la şosea. Noroc! Aşează receptorul în furcă, puse în buzunar carneţelul lui Hulub şi pe al său, apoi luându-şi şapca îi spuse excavatoristului: — Plec la comitet cu tovarăşul Cristea. In seara asta limpezim o problemă serioasă. X Dela comitetul de partid, Stoian s'a întors abia către dimineaţă. Nu s'a mai culcat. Chiar de ar fi avut vreme nici n'ar fi putut să doarmă. Prea multe probleme deosebite se iviseră în ultimele douăzeci şi patru de ore şi toate i se învolburau în minte ca o furtună. Până în seară biroul organizaţiei trebuia să convoace şi să pregătească şedinţa extraordinară a organizaţiei de bază. Aşa că, fără să se mai gândească la somn, porni la treabă. Convocă biroul; până în seară mobilizarea şi pregătirea erau gata. Nici nu asfinţise bine soarele că sala clubului era plină. Auzind că şedinţa e extraordinară şi cunoscând şi ordinea de zi, veniseră chiar şi cei care debbicei le place să mai bată marginile din când în când. Veniseră chiar şi cei care erau în schimb ; găsiseră înlocuitori şi veniseră.Din afara organizaţiei mai luau parte la şedinţă secretarul comitetului de partid şi şeful secţiei de corespondenţi a gazetei construcţiei. Stoian termină repede expunerea asupra situaţiei întrecerii şi stării utilajului începură înscrierile la cuvânt. In sală se iscă un murmur şi o foiala nemaipomenită. Se însoriseră la cuvânt peste patruzeci de tovarăşi. Pe listă, înaintea lui Bârzu, care se înscrisese şi el, erau vreo zece. Aceştia vorbiră scurt, luându-şi mai mult angajamente pentru îndeplinirea planului, de sporire a vigilenţei. Intre timp, Bârzu îşi tot nota într'un carneţel. Când i se dădu cuvântul, cum era mai în fund, se strecură printre bănci până în faţă, lângă masa la care stătea Stoian, Brătescu, Catană şi încă unul, vorbind din mers. — Eu, tovarăşi, vin mai în faţă, că nu prea pot vorbi tare. Cercetă carneţelul câteva minute înainte de a începe. Cineva din fundul sălii strigă tare: — Hai, tovarăşe Bârzu, nu te mai mocoşi atâta, că mai au şi alţii feţe credincioase! Beţi, băieţi, că sunt bogat; Două prepeliţe grase Adineauri miau picat! Aur mult, argint grămadă, Avuţie, fel de fel, Mi-a dat Domnul!" Vin să vadă: Aur mult avea la el. Ii dau ghies să povestească — El, mai tot le-a povestit. Prin bălţi, turma să şi-o pască, Un păstor s'a nimerit. Puşca el o auzise Şi un strigăt... „Stai! Te-am prins!" Lumea dela chef venise Şi jandari aleargă 'ntins. Iau strâns coatele 'n curele: — Voi legaţi-mă cât vreţi, Dar nu-mi trageţi de obiele! — - Păi, chiar alea să le-arăţi! In obiele, ce să vadă? Ruble-o mie au găsit — Bani de-argint, hârtii, grămadă. Dimineaţa, au sosit Procurorii; tot aflară (Numai bani, nici urmă nu-s!) Morţii-i şi înmormântară, Păduraru 'n lanţ l-au pus... 1861 In româneşte de Miron Radu Paraschivescu ORIENTĂRI SARCINILE ESENŢIALE ALE LITERATURII SOVIETICE în perioada trecerii treptate dela socialism la comunism cresc nemăsurat cerinţele spirituale ale oamenilor sovietici şi exigenţele faţă de scriitorii şi artiştii noştri. Literatura şi arta sovietică, promovând ce e nou şi înaintat, luptând împotriva rămăşiţelor capitalismului în conştiinţa oamenilor, ajută partidul şi statul în educarea oamenilor muncii în spiritul comunismului. Literatura şi arta sovietică nu au alte interese, în afară de interesele poporului, ale statului. Literatura şi arta sovietică, bueurându-se de grija de zi de zi a partidului lui Lenin şi Stalin, au realizat în timpul relativ scurt al existenţei lor, succese remarcabile. Trebue să subliniem înflorirea literaturilor naţionale, care aduc un aport însemnat la cultura sovietică, multinaţională ca formă şi socialistă prin conţinut. Decernarea anuală a Premiilor Stalin confirmă că literatura noastră este o adevărată literatură a prieteniei naţiunilor frăţeşti. Literatura sovietică — cea mai înaintată, cea mai revoluţionară, cu conţinutul cel mai bogat de idei din lume — se desvoltă şi se întăreşte pe baza învăţăturii lui Marx, Engels, Lenin, Stalin. Ea desvăluie conţinutul ideologic al evenimentelor epocii sovietice, reflectă noua structură a relaţiilor sociale fără precedent în istorie. Experienţa şi realizările ei devin un bun al scriitorilor progresişti din lumea întreagă, deschizându-Ie în faţă noi idealuri, noi posibilităţi de creaţie. Cei mai mari scriitori din străinătate vorbesc cu recunoştinţă şi dragoste despre imensa influenţă ideologică pe care o exercită literatura sovietică asupra desvoltării creaţiei lor. însemnătatea ei mondială creşte necontenit. Situându-se în primele rânduri ale luptătorilor pentru pace şi democraţie, scriitorii noştri exprimă în operele lor ideile înaintate ale umanismului, prieteniei între popoare, colaborării paşnice, demască pe aţâţătorii la un nou război. Oamenii muncii din ţările capitaliste văd în operele artei şi literaturii sovietice întruchiparea adevărului vieţii, a acelui adevăr pe care capitaliştii şi lacheii lor caută să-1 falsifice sau să-1 ascundă milioanelor de oameni simpli. Datorită îndrumării date de partidul lui Lenin-Stalin, datorită Hotă-rîrilor istorice ale CC. cu privire la problemele ideologice, literatura sovietică a realizat succese importante. Scriitorii sovietici au creat în perioada de după război o serie de opere valoroase. Eroismul armatei noastre, entuzias mul în muncă al masselor, nemaicunoscut până acum, patriotismul, unitatea morală şi politică a poporului sovietic strâns unit în jurul Partidului Comu- 158 SARCINILE ESENŢIALE ALE LITERATI.) R 11 SO \' I ETICE nist, se reflectă în astfel de opere care au obţinut recunoaşterea poporului cum sunt „Tânăra Gardă" de A. Fadeev, „Fericirea" de P. Pavlenco, „Departe de Moscova" de V. Ajaev, „Jurbinii" de V. Cocetov, „Spre un ţărm nou" de V. Laţis. Relevând în raportul de activitate al Comitetului Central al P.C. (b) al U.R.S.S. Ia Congresul al XIX-Iea al Partidului, realizările literaturii şi artei sovietice, tovarăşul Malenkov a arătat în acelaş timp că „ar fi greşit însă, ca îndărătul marilor succese să nu vedem lipsurile mari în desvol-tarea literaturii şi artei noastre". Literatura şi arta mai rămân încă în urmă faţă de realitate şi nu satisfac exigenţele crescânde şi gusturile estetice ale poporului, educat de partidul lui Lenin şi Stalin. Nivelul ideologic şi artistic al multor opere nu este suficient de ridicat. Viaţa multilaterală şi clocotitoare a societăţii sovietice este înfăţişată de unii scriitori şi artişti în culori şterse şi monotone. Mai apar încă multe lucrări mediocre, şterse, iar uneori chiar lucrări făcute de mântuială, care denaturează realitatea sovietică. Nu este folosită satira, această armă ascuţită de luptă împotriva rămăşiţelor capitalismului şi din conştiinţa oamenilor, împotriva viciilor, care încă nu au. fost lichidate în societatea sovietică. Principala lipsă în activitatea multor scriitori şi artişti este insuficienta cunoaştere a vieţii, îndepărtarea dela adevărul vieţii, lipsa de răspundere pentru munca lor, faţă de partid şi popor. Unii scriitori au uitat cerinţele formulate în hotăriiiie Comitetului Central al Partidului cu privire la problemele ideologice: scriitorul nu poate să se târască în coada evenimentelor, el este obligat să pătrundă în mod activ în toate domeniile vieţii sovietice, să meargă în primele rânduri ale luptătorilor pentru comunism. Poporul înfăptuieşte cu entuziasm măreţele construcţii ale comunismului pe Volga, pe Don, pe Nipru, în Asia centrală, iar scriitorii sovietici încă nu au ştiut să reflecte măreţia acestor realizări în muncă ale poporului creator. In raportul de activitate al CC. la Congresul la XIX-Iea al partidului este trasat programul de luptă a desvoltării literaturii, şi artei sovietice, sunt date indicaţii precise şi clare privitoare la concepţia marxist-Ieninistă despre problema tipicului ca problemă politică, a tipicului ca principală sferă de manifestare, a spiritului de partid în arta realistă. Tovarăşul Malenkov a spus: „In munca lor ele creaţie pentru făurirea clc imagini artistice, artiştii, literaţii, oamenii de artă dela noi trebuie să ţină minte totdeauna că tipic este nu numai ceeace se întâlneşte cel mai des, ci ceeaee exprimă în modul cel mai deplin şi mai expresiv esenţa forţei sociale respective. In concepţia marxist-Ieninistă tipicul nu înseamnă nicidecum o medie statistică oarecare. Tipicul corespunde esenţei fenomenului social-istoric dat şi nu este pur şi simplu lucrul cel mai răspândit, ceva ce se repetă des, ceva cotidian. Exagerarea conştientă, reliefarea figurii nu exclude tipicul, ci îl scoate în evidenţă şi îl subliniază într'un mod mai deplin. Tipicul reprezintă principala sferă de manifestare a spiritului de partid în arta realistă. Problema tipicului este întotdeauna o problemă politică." Problema tipicului a fost încâlcită în literatură şi artă. S'a răspândit un punct de vedere nejust, că este tipic numai ceeace este mai răspândit, ceeace se repetă des, ceeace se poate dovedi cu date statistice. O atare concepţie despre tipic a redus rolul social al artei, socialiste, a îndepărtat-o deia zugrăvirea luptei noului cu vechiul, dela fenomenele sociale cele mai importante şi ascuţite ale contemporaneităţii noastre şi nu a subliniat invincibilitatea noului. Definiţia precisă şi clară a tipicului, dată în raportul tovarăşului SARCINILE ESENŢIALE ALE LITERATURII SOVIETICE u_aleiikov despre activitatea Comitetului Central al partidului, se bazează cunoaşterea marxist-leninistă a legilor desvoltării sociale şi a specificului jjteb In această definiţie se subliniază în primul rând necesitatea cunoaşterii adânci a legilor realităţii, pentru a putea zugrăvi ceeace exprimă în modul cel 'jgai complet şi profund esenţa fenomenului nou, forţa sa, invincibilitatea desvoltării sale. Marxism-leninismul înarmează pe artist cu cea mai justă metodă de cunoaştere, desvăîuie legile obiective ale desvoltării vieţii sociale, permite cunoaşterea realităţii în desvoltarea ei revoluţionară şi recunoaşterea a ceeace este tipic şi caracteristic. Zugrăvind viaţa în toată complexitatea ei, scriitorul nu trebue să uite principalul. Scopul creaţiei sale este de a demasca ceeace şi-a trăit traiul, de a ajuta desvoltarea şi victoria noului, de a întări această victorie, de a creia imaginea eroului pozitiv. In lucrarea „Despre materialismul dialectic şi materialismul istoric" tovarăşul Stalin arată: „Pentru metoda dialectică este important, înainte de toate, nu ceeace la un moment dat pare stabil dar începe so moară treptat, ci ceeace se naşte şi se desvoltă, chiar dacă la un moment dat pare nestabil, căci pentru metoda dialectică este de neînvins numai ceeace se naşte şi se desvoltă". („Problemele leninismului" p. 850). .In ceeace consideră ca tipic, în ceeace neagă şi în ceeace afirmă, în fenomenul pe care în mod conştient îl exagerează, arătându-1 caracteristic pentru forţele motrice ale societăţii —■ se reflectă poziţia artistului, spiritul lui de partid. In teza despre tipic în viaţă şi despre caracterele tipice este generalizată experienţa întregii arte realiste mondiale şi îndeosebi experienţa inovatoare a artei realismului socialist, se subliniază capacitatea de a prelua cele mai bune tradiţii clasice pe care artistul şi le-a însuşit. A. M. Gorclii a afirmat de nenumărate ori dreptul artistului de a exagera fenomenul caracteristic, de a-1 înfăţişa printr'o imagine reliefată, tipică şi se referea în această privinţă la experienţa clasicilor „...adevărata artă are dreptul de a exagera...". Hercule, Prometeu, Don Quichote, Faust nu sunt „roadele fanteziei", ci exagerarea unor fapte reale conform legilor .şi necesităţilor poetice. La întrebarea cum trebue zugrăvit eroul nostru contemporan, Gorchi a răspuns: „Eroul nostru real, viu, omul care creiază cultura socialistă este cu mult superior, cu mult mai, mare decât eroii nuvelelor şi romanelor noastre. In literatură el trebuie să fie înfăţişat şi mai mare şi mai strălucitor; aceasta nu este numai o cerinţă a vieţii, dar şi a realismului socialist, care trebuie să gândească ipotetic, iar ipoteza — inventarea — este soră bună cu hiperbola —■ exagerarea". In arta sa, A.M. Gorchi a dat un exemplu de înfăţişare tipică a fenomenelor vieţii sociale. In romanul „Mama" el a întruchipat şi a prezentat tipic, în imaginea Nilovnei, unul dintre fenomenele cele mai caracteristice din perioada de pregătire a revoluţiei ruse din anii 1905—1907: trecerea masselor de oameni ai muncii dela participarea neorganizată la participarea activă şi conştientă, la mişcarea revoluţionară, sub conducerea Partidului Comunist. Această trăsătură principală, care a avut o imensă însemnătate socială, a fost'relevată de V. I. Lenin în convorbirea cu scriitorul la al V-lea congres al partidului (Londra, 1907). Lenin a spus lui Gorchi că mulţi muncitori au participat inconştient, spontan la mişcarea revoluţionară şi acum ei vor citi „Mama" cu mult folos pentru dânşii. Unii critici, chiar unii de vază, ta V. Vorovschi, A. Lunaciarschi, neobservând această trăsătură esenţială, au afirmat atunci că Gorchi a idealizat realitatea, că imaginea mamei nu este reală, este născocită. „...Asemenea mame, vorbind în general, nu există, — 160 SARCINILE ESENŢIALE ALE LITER ATU R II SOVI ETICE scria V. Vorovschi. Ele pot să existe ca fenomene individuale, dar nu ca feno mene tipice. Ele nu sunt caracteristice pentru mediul respectiv şi epoca respec tivă.u Criticii nu au înţeles că marele scriitor a arătat în imaginea Nilovnei un fenomen nou, caracteristic, al vieţii ruseşti, care nu avea încă atunci o largă răspândire în massă, dar căruia îi aparţinea viitorul. Arătând ceeace este esenţial, semnificativ, Gorchi educa în acelaş timp cititorii în spiritul conştiinţei revoluţionare. A tipiza ceeace este caracteristic, a-1 exprima printr'o imagine reliefata aceasta nu înseamnă a născoci ceva care nu există în viaţă. Aceasta arată capacitatea de a prevedea, de a reprezenta clar direcţia în care se vor des-volta evenimentele. Scriitorul trebuie să ştie să vadă în prezent mlădiţele viitorului, să le scoată la iveală şi să le zugrăvească ca fenomene victorioase el trebuie să ştie să apropie de cititor viitorul, să privească spre ziua de mâine' să o reprezinte cititorului în mod absolut concret. In priceperea artistului de a reda caracteristicul, esenţialul din viată de a le întruchipa în chip expresiv într'o imagine puternic conturată, constă rolul educativ al artei realismului socialist, care, aşa cum ne învaţă tovarăşul Stalin, trebuie să îmbine zugrăvirea concret-istorică a realităţii în desvoltarea ei revoluţionară cu sarcina educării comuniste a masselor. Scopul artei este nu numai de a fi un mijloc de zugrăvire, de cunoaştere a realităţii, dar trebuie să contribuie la schimbarea revoluţionară a realităţii. Această ideie trece ca un fir roşu prin toate cele spuse de conducătorii partidului nostru, V. I. Lenin şi I. V. Stalin, despre literatură şi artă, prin toate hotărîrile CC. al partidului cu privire la problemele literaturii. In raportul tovarăşului Malenkov la Congresul al XIX-Iea al partidului despre activitatea CC. se subliniază că scriitorilor şi artiştilor le revin uriaşe îndatoriri în măreaţa luptă de creştere a ceeace este nou, luminos, şi de extirpare a ceeace este învechit şi anchilozat în viaţa oamenilor sovietici. Sarcina scriitorilor noştri este de a scoate în evidenţă şi a desvălui înaltele calităţi spirituale şi trăsăturile pozitive tipice ale caracterului omului simplu, de a crea imaginea lui artistică strălucitoare, care să merite a fi pildă demnă de urmat pentru oameni. Trebuie să relevăm că în literatura sovietică de după război sunt unele realizări în prezentarea eroului pozitiv. Scriitorii A. Fadeev, A. Tvardovschi, A. Corneiciuc, A. Gonciar, M. Bubenov şi alţii au creat imagini minunate ale patrioţilor sovietici, au reflectat eroismul poporului în Marele Război pentru Apărarea Patriei. Imagini ale inovatorilor în producţie, creatorilor vieţii noi, luptătorilor îndrăzneţi împotriva stagnării şi rutinei sunt redate în romanele „Departe de Moscova" de V. Ajaev, „Pământul Kuzneţcului" de A. Voloşin, „Zilele vieţii noastre" de V. Ketlinscaia, „Cavalerul Stelei de aur" de S. Babaevschi şi altele. In aceste opere se arată cum munca însufleţită a muncitorilor, colhoznicilor, intelectualilor, conduşi de partidul lui Lenin-Stalin, devine acţiune creatoare în numele comunismului, generează în omul sovietic calităţi noi, superioare, şi formează conştiinţa comunistă. Totuşi, literatura sovietică rămâne încă în urmă în crearea imaginei eroului pozitiv. In realitate, omul sovietic înaintat este astăzi mult mai presus şi mai semnificativ decât eroul care este zugrăvit în literatură. Această se referă îndeosebi la imaginea activistului de partid cu rol de conducere. Chiar în operele reuşite, care au obţinut recunoaşterea cititorilor sovietici, oamenii de partid sunt prezentaţi deseori în culori mai palide decât celelalte personagii. Astfel, în romanul lui V. Cocetov „Jurbinii", organizatorul de partid Jucov este pur şi simplu un personaj schematizat, alături de perso-nagiile pline de viaţă, expresive ale reprezentanţilor familiei muncitoreşti SARCINILE ESENŢIALE ALE LITERATURII SOVIETICE 161 a Juribinilor. In prima carle a romanului „Pentru o cauză dreaptă", V. (Jrossman zugrăveşte veridic eroismul apărării Stalingradului, ne redă viu tablourile luptei, care sunt adânc impresionante. Dar simplii ostaşi — eroi care săvârşesc acţiuni fără precedent în istoria omenirii — sunt zugrăviţi cu zgârcenie, au rămas oarecum în umbră. Activiştii politici sunt înfăţişaţi slab şi palid. Comisarul Grimov, de pildă, acţionează puţin, el este înfăţişai rupt ele munca sa principală de conducător şi educator al ostaşilor şi comandanţilor. In perioada de după război, Comitetul Central al partidului a atras de nenumărate ori atenţia scriitorilor asupra necesităţii de a reflecta veridic rolul conducător al partidului, a prevenit pe scriitori împotriva greşelilor, -împotriva schematismului. Oi ti ca partinică l-a ajutat pe A. Fadeev să îndrepte, în a doua versiune a romanului „Tânăra Gardă", lipsurile care au fost constatate în prima ediţie. Scriitorul a reuşit sa creeze în persoana lui Liuticov şi Proţcnco imaginile cu adevărat tipice, expresive, pline de viaţă ale comuniştilor care, conducând lupta poporului cu duşmanul, conduc tineretul şi dau dovadă de o mare experienţă conspirativă, de pricepere, îndrăzneală, abilitate. Introduşi în primul plan al cărţii, oi subliniază că rolul conducător al partidului în perioada Marelui Război pentru Apărarea patriei, luminează cu ideile lui Lenin şi Staliu întregul tablou, al luptei eroice a poporului nostru împotriva duşmanului perfid şi puternic. Romanul a câştigat mult în ce priveşte conţinutul de idei şi din punct de vedere artistic. Sarcina înaltă a scriitorilor şi artiştilor de a crea opere monumentale cu un conţinut ideologic înalt, poate fi rezolvată cu succes numai pe baza studierii adânci a vieţii societăţii sovietice. Orice îndepărtare, ştirbire a adevărului vieţii duce în mod inevitabil pe scriitor la eşec. Să ne oprim la un singur exemplu de astfel de îndepărtare, care l-a dus pe autor, fără voia lui, la denaturarea realităţii sovietice. In presa noastră a fost criticată piesa „Când suntem frumoşi" publicata de revista „Oktiabr" şi scrisă do redactorul acestei reviste, F. Panîerov. Autorul, ostenindu-se să prezinte oameni noi, înaintaţi, ca secretarul comitetului orăşenesc lîia Kurbatov, inginerul-geolog lulia, directorul uzinei Ivan Cialov, şi-a concentrat în ace laş timp atenţia sa în prezentarea sentimentelor josnice din conduita şi acţiunile acestor „eroi". El nici măcar nu-i dezaprobă, ci. pare a spune: aşa sunt oamenii sovietici. Mai mult decât atât: născocind un oarecare reprezentant ai unui popor puţin numeros, un locuitor (iiu munţi, Ivan Ivanovici care, ca şi poporul din oare face parte, mai mult de 20 de ani n'a avut încredere în puterua sovietică (şi apoi deodată a căpătat încredere şi a desvăluit taina accesului spre zăcămintele de minereu), autorul a denaturat în mod evident idoia prieteniei popoarelor ţării noastre. Dacă scriitorul ridică la rangul de tipic şi caracteristic un fenomen neescnţial, întâmplător, dacă relevă şi accentuează nu ceeaco este semnificativ, atunci realitatea îl pedepseşte întotdeauna crunt pe scriitor: opera, lui se va dovedi viciată, an ti artist i că. Au procedat unilateral în zugrăvirea vieţii şi acei autori, care arată pe eroii lor numai în activitatea lor de producţie şi socială. Zugrăvind în , mod just entuziasmul în muncă al minerilor sovietici, A. Avdecnco în romanul său „Munca", nu a putut desvălui bogăţia spirituală, înaltul nivel intelectual, multilateralitatea vieţii muncitorilor sovietici, a inovatorilor în producţie. Oamenii din romanul său sunt caracterizaţi în mod unilateral — numai in producţie, numai în sfera relaţiilor lor profesionale. Viaţa lor, cerinţele culturale, relaţiile lor cu cei apropiaţi, fie că nu sunt deloc dcsvăluite, fie 11 — Viata Românească — c. 5072 162 SARCINILE ESENŢIALE ALE LITERATURII SOVIETICE că sunt rel'Ieclato în mod insuficient, uneori nejust. Ei se tem să gândească original, nu stiu să simtă şi să iubească profund. Amintim cerinţa lui F. Engels: „Realismul presupune,^ in afară de veridicitatea amănuntelor, redarea veridică a caracterelor tipice in împrejurări tipice" Această cerinţă presupune zugrăvirea vieţii în toată complexitatea si contradicţiile ei. Imaginea valabilă a eroului pozitiv, care întruchipează trăsăturile omului nou, ale omului, sovietic — ale constructorului comunismului poate fi desvăluită numai printr'o caracterizare ^multilaterală a tuturor acţiunilor şi conduitei sale, numai prin înfăţişarea ^împrejurărilor tipice în care el luptă cu eroism pentru ceeace este nou şi înlătură cu fermitate piedicile. Efectul dăunător ai teoriei „lipsei ele conflict" constă înfăptui că ea a împins la înfrumuseţarea realităţii, a împiedicat înfăţişarea omului nou în toată amploarea lui. Pentru a reflecta victoria noului, este necesar să fie desvă'nit conflictul caracteristic, lupta a ceea ce se naşte şi se desvoltă împotriva a ceeace si-a trăit traiul, şi care frânează mersul înainte., Teoria linsei de conflict" a ignorat teza marxist-Ieninistă a legilor desvoltăni sociale si a îndepărtat literatura dela lupta activă. împotriva torţelor care şi-au trăit traiul. „ ^ , „ ... Literatura si arta sovietică trebue sa arate cu îndrăzneala contradicţiile si conflictele vieţii, să ştie să folosească arma criticii ca unui din mijloacele efective de educare a oamenilor sovietici în spiritul comunism.mur Trebuie să fie abandonată ideia nejustă, că numai ceeace este pozitiv trebuie să fie obiectul tipizării, obiectul reprezentării, iar ceeace este negativ m "realitalea noastră, fiind mai'puţin răspândit decât ceeace este pozitiv, nu trebuie chipurile, să fie obiectul tipizării. Aceasta este o procedare unilaterală Ea reduce importanţa luptei împotriva stagnării şi rutinei, împotriva rămăşiţelor capitalismului, din. conştiinţa oamenilor. Ceeace este vecin, ceeace şi-a trăit traiul, ceeace este negativ trebuie să fie înfăţişat m imagini cerieralizate drept fenomen străin, realităţii sovietice. _ .. ° Arătând triumful a ceeace este înaintat, nou, a ceeace aparţine viitorului, artistul sovietic nu trebue să subestimeze forţa vechiului, care se împotriveşte Cu cât lupta este mai ascuţită, cu cât mai puternice sunt piedicile, cu'atât mai însemnată este realizarea eroului, cu atât mai luminos se manifestă voinţa sa, curajul său, patriotismul sovietic, cu atat mai puternic se exercilă influenta lui pozitivă asupra cititorului. Realismul socialist cere ca si tendinţele care şi-au trăit traiul să fie zugrăvite - în mod corespunzător cu adevărul vieţii — în desvoltarea lor, adică m agonia lor. Pentru a scoate la iveală acest proces, artistul are dreptul dea îngroşa conturanle si exagera imaginile negative. Aşa au procedat Gogol şi SalUcov-Sced m Ei au îngroşat contururile imaginilor negative, ducând pana la ultima limită logică' descrierea abjecţiuuii acestor produse ale orânduiri, despotismului feudal, ei au expus batjocurii generale pe sobachevicn, pliuşkmu, u Uniunea scriitorilor sovietici conduce slab revistele de literatură şi !.'. aftă şi controlează nesatisfăcător conţinutul lor. Cu prilejul discutării activităţii revistelor, de regulă, nu există o critică multilaterală a lipsurilor. • 1 Secţia de critică şi istorie literară a Uniunii se ţine departe de activitatea !•» revistelor, nu organizează critica şi autocritica, nu înclrumează atenţia j criticilor spre studierea problemelor actuale ale teoriei marxist-ieniuiste? > ' despre literatură, in cadrul Uniunii scriitorilor sovietici mai există încă cazuri 1 . de acoperire cu laude a unor opere mediocre, de atitudine necritică faţă de creaţia scriitorilor, de înlocuire a unor atitudini principiale prin relaţii prieteneşti. Unii conducători ai Uniunii scriitorilor sovietici şi unele redacţii ale revistelor de literatură şi artă subapreciază critica, nu ţin seama de ea. Trebuie să se termine cu astfel de atitudini inadmisibile, boiereşti faţă de : critică. „Literaţiimaia Gazeta" este deasemenea departe de a fi o pildă şi un model de desvoltare a criticii şi autocriticii printre scriitori şi oamenii • ■■ de artă. Gazeta trebuie să intensifice lupta principială, intransigentă împo-. I triva lipsurilor şi manifestărilor străine, care împiedică desvoltarea literaturii sovietice. Dela personalul editurilor se cere să-şi îmbunătăţească consi- ,!" dorabi.1 activitatea editorială, să-şi crească răspunderea pentru conţinutul ideologic şi execuţia poligrafică a cărţilor editate, să înlăture posibilitatea editării unor cărţi defectuoase şi realizate de mântuială. Poporul aşteaptă dela scriitorii sovietici opere în care să fie redate 1 ■ luminos şi expresiv faptele eroice, activitatea şi ideile, sentimentele nobile, •;' năzuinţele tot mai înalte ale oamenilor sovietici. In nicio altă ţară nu există [ asemenea condiţii, asemenea posibilităţi largi pentru munca creatoare a artiştilor, ca acelea create în U.R.S.S., datorită grijii partidului "şi marelui Stalin. Geniala lucrare a tovarăşului Stalin „Problemele economice ale socialismului în U.R.S.S.", hotărîrile Congresului al XiX-lea al partidului, cuvântarea conducătorului la Congres sunt însuşite de toţi scriitorii şi oamenii j. de artă ca un program combativ de acţiune. Ridicând exigenţele faţă de il ei înşişi, ascultând glasul criticii, glasul cititorului exigent şi. just, al cărui ., nivel cultural a crescut imens, scriitorii sovietici vor crea opere cu un înalt conţinut ideologic şi artistic, corespunzătoare marotei epoci staliniste şi eroicului popor sovietic. j Din „Comunist", Nr. 21Î952 TEORIE $1 CRITICĂ 1 i I VERA CĂLIN LITERATURA DESPRE Marile lupte ale istoriei şi-au găsii întotdeauna cântăreţii, povestitorii. Printre acestea suni unele — puncte do cotitură în istoria unui popor, a unei clase sociale — care fac mai evidente, în izbucnirea lor, contradicţiile profunde, bolile latente care macină o societate. Aşa cum un vulcan în erupţie răvăşeşte straturile, sdruncină ceeace părea până atunci neclintit şi scoale la lumină ceeace zăcea de milenii în străfunduri. Descriind astfel do momente cruciale, scriitorii îşi asumă misiunea de a zugrăvi o epocă întreagă în trăsăturile ei cele mai esenţiale, suni ţinuţi de însuşi conţinutul, operei lor să înfăţişeze cauzele adânci ale ciocnirii căreia îi dau viaţă literară. Alegându-şi un astfel de subiect, un scriitor un va da o operă realizată decât dacă va desluşi înţelesul fiecărei întâmplări pe care o aduce în paginile cărţii sale, decât dacă va pătrunde până'n miezul antagonismelor dintre categoriile sociale ce sc înfruntă, antagonisme evidente poate în momentul izbucnirii — până ieri însă mocnite, ln-îr'tîii cuvânt, nu va izbuti, dacă nu va descrie epoca din care-şi extrage conflictul îji tot ce are ea mai tipic. Un astfel de punct de cotitură în istoria clasei noastre muncitoare şi a poporului întreg a fost lupta ceferiştilor, culminând cu greva şi evenimentele eroice din 15—16 Februarie 1933. Acţiunea ceferiştilor din 1933 a fost, un moment de izbucnire revoluţionarii a unei lupte susţinute, purtate de clasa muncitoare din România sub conducerea GRIVIŢA LUPTĂTOARE partidului comunist, împotriva neomenoasei exploatări capitaliste, exploatare pe \', care condiţiile crizei generale şi. împreju- i rărite legate de pregătirea războiului anii- ,l sovietic au făcut-o mai crâncenă ca ori- >-\ când. Lupta aceasta, a cărei intensitate " creştea pe măsura creşterii conştiinţei V de clasă a muncitorimii călăuzite de. partidul comunist, a fost jalonată de ' .ş manifestări puternice ca luptele din Lupeni " : si cele ale ceferiştilor din 1931. i* ' Astfel de manifestări vorbeau despre agra- « ) varea extremă a conflictului de clasă cât ■ < şi despre maturizarea şi radicalizarea ■ muncitorimii în urina acţiunii organizatorice şi îndrumătoare a partidului. Ele anunţau apropierea marii acţiuni, când proletariatul organizat avea să hotărască o ieşire revoluţionară din. criza economică. Momentul. Griviţei'se leagă de Congresul al V-lea al Partidului care, făcând „o analiză ţ profundă a perspectivelor mişcării revoln- I ţionare din România" şi stabilind linia 1 de acţiune a muncitorimii în viitorul apropiat, a formulat, între altele, adevărul ce avea să devină în urină unul din prin cipiile de Juplă ale clasei muncitoare, anume că „războiul contra U.R.S.S. ta fi totodată războiul nemilos contra masselor ■ ' muncitoare din România însăşi şi că partidul , va putea să mobilizeze masse le cele largi la lupta contra acestui pericol, numai atunci când va şti să explice acestor masse că, apărând U.R.S.S. ele se apără totodată pe ele l uşile, apără interesele tor zilnice, * I interesele lor vitale şi istorice" (Documente \' (J TE HAT l'HA DESPRE GR IVITA LUPTĂTOARE 169 din Istoria Partidului Comunist, ed. P.M.R. 1951, pag- HO). In împrejurările croiatc de criza culminantă, de înrobirea totală a economiei ţării ;aţă de capitalul străin, de intensificarea pregătirilor în vederea războiului anti-sovietic, calamităţi care se revărsau toate pe spinarea muncitorimii prin reduceri de salarii, curbe de sacrificiu, concedieri, ;n împrejurările acestea, apelurile partidului comunist, care chema „massele muncitoare vlăguite şi înfometate să se unească şi să se ridice la luptă pentru pâine, pace si libertate, împotriva înrobirii economic:, a ţării, împotriva transformării României într'un cap de pod antisovietic" (Gh. Gheorghiu-Dcj —„30 de ani do luptă a partidului"), au răsunat puternic. Luptele Griviţei — unice prin amploarea lor in istoria proletariatului nostru de până atunci — au reprezentat cel mai botărît protest a) muncitorimii europene din momentul acela împotriva fascismului şi a războiului criminal pregătit dc cercurile imperialiste împotriva primei ţări ce realizase socialismul. Astfel încât, înscriind un capitol eroic în istoria poporului nostru, ele au cântărit şi în balanţa evenimentelor internaţionale. Erau de natură să dea de gândit celor care-şi în temei au politica pe aservirea şi manevrarea popoarelor. „Cu toată reprimarea sângeroasă a grevei dela Griviţa"— scrie tov. Gheorghiu-Dej— în „30 dc ani de luptă a partidului"— „«« toată teroarea deslănţuită în/potriva mişcării muncitoreşti, măsurile de desfiinţare a organizaţiilor sindicale şi înscenarea judiciară împotriva conducătorilor grevelor, luptele ceferiştilor şi petroliştilor au constituit o manifestare a forţei clasei muncitoare împotriva fascismului, lovind în politica de fascizare a ţării şi de înfeudam a ei fala de imperialism, având ca urmare totodată 'Mărirea influentei şi legăturilor partidului cu massele, partidul însuşi întărin-du-se prin intrarea în rândurile sale a elementelor celor mai combative. mai revoluţionare, mai călite în focul acestor mari lupte". Griviţa a fost aşa dar unul dintre acele momente do mare însemnătate în istoria poporului român şi a clasei saic munci toarc: moment dc lupta eroică. în rare clasa cea mai revoluţionară, organizată şi „călăuzită de partidul ci de avangarda spre noi căi de luptă, şi-a arătat hotnrîrea de a cuceri o viaţă mai bună pentru întregul popor. Din documentele vremii, din documentele partidului, fiecare etapă a acestei dramatice lupte trăieşte cu putere. O reconstituim din hotărârile Congresului al V-lea, din chemările partidului lansate în toiul luptelor, din depoziţia tovarăşului Gheorghiu-Dej la procesul ceferiştilor; o reconstituim parcurgând „Scânteia" şi întreaga presă ilegală a timpului, o reconstituim chiar şi parcurgând presa burgheză, care ne dă o măsură a furiei şi a spaimei încercate de guvernanţii ţării în faţa acestei dovezi dc forţă şi maturiLato revoluţionara oferită lor şi lumii întregi dc muncitorimea din România. Dar există şi alte „documente". Cele pomenite mai sus sunt întregite de mărturiile literare, care aducând specificul lor, adâncesc, plasticizează, insuflă un nou fel dc viaţă — aceea pe care o hărăzeşte arta întâmplărilor realităţii — fiecărui espisod legat de lupta Griviţei. Ele alcătuiesc o altă cronică a Griviţei, cronică ce a început a fi scrisă atunci, în focul luptelor, cronică ce nu s'a încheiat încă şi nu so va încheia, pentrucă Griviţa îşi va păstra pentru poporul — astăzi stăpân în ţara lui — mereu vie forţa exemplară. Literatura Griviţei a creiat tablouri impresionante, imagini puternice din acea eroică luptă. Ea ne înfăţişează momentele cele mai dramatice din desfăşurarea celor două zile caro au intrat în istorie, dar nu numai atât. Ea dă viaţă, prin episoade şi întâmplări tipice, evenimentelor premergătoare lui 15 Februarie. (Sunt întâmplări ce se desfăşoară în rândul celor ce aveau să devie eroii luptelor, surii altele tare privesc pe duşmani). Ea mai creiază prin amănunte concrete şi caracteristice o atmosferă, atmosfera unoi societăţi iremediabil bolnave, redă tensiunea crescândă din ajunul mărci izbucniri, redă încleştarea dramatică şi avântul revoluţionar ai luptelor. Literatura Griviţei ne-a lăsat o imagine vie, concretă, impresionantă a mizeriei pe care documentele o consemnează. Ea arată pas cu pas acţiunea con- 170 VEH A CAJ.ÎN ducătoare a partidului, înfâţişându-i pe oamenii săi coi mai aleşi, cei mai activi, cei mai hotărîţi. Ea arată cum a înaintat, prin strădaniile şi jertfele acestora, acţiunea de mobilizare a masselor. învingând greutăţile impuse de împrejurări, dar cum a înaintat sigur şi botârît, culminând cu acea uriaşă strângere de rânduri din 15 Februarie. îi descrie apoi în acţiunile, în cuvintele, în gândurile şi gesturile lor pe eroii luptelor, pe purtătorii de cuvânt ai partidului, pe însufleţiforii masselor. Alături de conducători, pe cei ridicaţi atunci din massă, care şi-au dat şi ei prin luptă şi sacrificiu contribuţia la marea acţiune: muncitori ceferişti, mai mult sau mai puţin lămuriţi, lum.inându-se în luptă, învăţând la şcoala partidului, înfruntând curajos teroarea regimului, jertfindu-se pentru cauză; muncitori din rândurile celor 7000 care au ocupat în acele zile de Februarie atelierele; femei şi bătrâni dintre cei care aşteptau masaţi în faţa porţilor. Pe toţi aceştia şi pe alţii, literatura ni-i înfăţişează în acele împrejurări ale vieţii lor, care nu pot găsi loc în documente, familiarizându-ne cu frământările, cu sentimentele, cu cuvintele şi reacţiile lor cele mai specifice. Tabloul se întregeşte cu descrierea duşmanilor: trădători bonzi social-democraţi, agenţi de siguranţă şi, deasupra lor, cei care-i mână şi-i plătesc pe aceştia: mari industriaşi, bancheri, miniştri, regele şi clica lui, înfăţişaţi şi ei în reacţiile cele mai caracteristice pentru categoria întreagă căreia îi aparţin. Toate acestea la un loc, întreaga literatură a Gri viţei, alcătuiesc — spuneam — o cronică. Ea are darul a ne face să înţelegem, prin cele mai vii, mai concrete şi mai tipice amănunte, prin însufleţirea celor-mai esenţiale şi caracteristice împrejurări de viaţă, ce a însemnat momentul culminant al crizei, ce a însemnat înrobirea economică şi politică a României, tocmai fiindcă ne arată cum au răsunat în viaţa fiecărui muncitor curbele de sacrificiu, concedierile, şomajul. De pildă, documentele vremii ne spun că aplicarea curbelor de sacrificiu a dus la adâncirea mizeriei în râudurile muncitorilor. Plas-ticizârfd artistic această împrejurare, Al. Jar ne orezinlă în „Sfârşitul jalbelor" familia lui bazar Brumau, muncilor concediat. Tatăl, Mihai Brumau, invalid de război căruia nu i se plăteşte pensia; fiuj şomer. Sigiliul, portăreilor, care-1 execută pe Mihai Brumau pentru neplata impozitelor se aplică neîndurător până şi pe cgra. tul de paralitic ai bătrânului. Istoria no vorbeşte despre clasele conducătoare, care vindeau ţara capitalului străin. Romanul lui Al. Jar „Marea Pregătire" ni-1 arată pe marele industriaş Cezar Parthoniu sburând la Geneva pentru a contracta un împrumut dela capitaliştii străini, împrumut care se plăteşte cu ajutorul, curbelor de sacrificiu şi, de pe urma căruia, Cezar Parthoniu, ministrul de finanţe şi însuşi regele se aleg cu* sperţuri considerabile. Documentele ne vorbesc despre acţiunea mobilizatoare a partidului. Al. Jar ni-1 arată pe comunistul Horja în. lupta lui zilnică şi neobosită împotriva trădătorilor social-democraţi pentru lămurirea tovarăşilor, pentru realizarea frontului unic. împrăştiind în massă cuvântul partidului, pe care l-a primit el însuşi dela tovarăşul Gheorghiu-Dej. In fiecare operă scrisă din 1933 şi până astăzi se află o pagină a acestei cronici, trăieşte un crâmpeiu al eroicei lupte — un crâmpei mai limitat sau mai cuprinzător, înfăţişat dintr'o perspectivă mai limitată şi ea sau mai justă, după momentul creaţiei şi optica scriitorului. Pentrucă, în literatura Griviţci, ce se întinde neîntrerupt pe un răstimp do două decenii, se resimte un moment de cotitură: eliberarea ţării, cucerirea puterii do către poporul muncitor şi, dacă ne gândim la domeniul cultural — contactul susţinut al scriitorilor noştri cu literatura sovietică. Păşirea literaturii noastre pe făgaşul realismului socialist a dus — aşa cum era firesc -la o nouă şi mai justă valorificare literară a marilor evenimente din trecut şi deci şi a luptelor Gri viţei. Pe măsură ce rea-. Sismul socialist şi exemplul literaturii sovietice rodesc în creaţia poeţilor, prozatorilor şi dramaturgilor noştri, etapele luptei care au dus la evenimentele dm Februarie se conturează în lumina unei noi înţelegeri, forţele care au declanşat, acţiunea apar din ce în ce mai lămurit. LITERATURA DESPRE Glii VIŢA LDPTATQAH E 171 eroii trăiesc cu moi multă inteusitatc, semnificaţia fiecărei acţiuni şi întâmplări se desprinde cu toată claritatea. Tabloul "epocii întregi e din ce în ce mai cuprinzător şi mai vast. Adevărul acestei afirmaţii se va desprinde, nădăjduim, din parcurgerea literaturii Cri viţei pe care o vom încerca mai jos, literatură care, privită în evoluţia ei, ne dă, pe lângă cronica unei epoci întregi, şi dovada creşterii conştiinţei scriitorilor din ţara noastră. ★ ' Luptele Griviţei au fost urmărite în momentul desfăşurării lor cu emoţie şi spirit de participare de către toate conştiinţele cinstite, eare-.şi dădeau seama ca ceeace se întâmpla dincolo de podul Grand nu era o îneaerare banală între un grup de rebeli şi foiţele poliţiei, ci o luptă pe viaţă şi pe moarte între forţele progresului şi ale dreptăţii pe de o parte şi teroarea bestială a fascismului obscurantist, pe de alta; că'acolo luptă pentru pâine, pace şi libertate oameni ai muncii, creatori de bunuri, împotriva unor exploatatori criminali. De aceea luptele ceferiştilor şi-au găsit dela început oglindirea în literatura vremii. Dar, ca în faţa oricărui eveniment istoric şi mai mult decât în faţa oricăruia, scriitorii care s'au îndreptat spre această temă au privit realitatea după cum îi îndemna înţelegerea lor de clasă. Niciun moment de luptă din istorie nu poate fi tratai: în mod ..obiectiv". Concepţia de clasă a scriitorului îşi pune pecetea pe fiecare rând scris, pe fiecare descriere, T» fiecare comentariu. Cu atât mai puţin iui poate apare în literatură un tablou „obiectiv" — despuiat de acea perspectivă |>e care optica de clasă o impune scriitorului— al acţiunii muncitorilor ceferişti călăuziţi de partidul comunist împotriva exploatării şi a fascismului. Faptele Griviţei înregistrate atunci, în momentul desfăşurării spuneam, nu ne-ari parvenit numai sub forma documentelor de partid şi de presă. Le-au înregistrat participanţii înşişi la marea luptă în cântecele lor. timteeul popular anonim, care a însoţit Poporul român în momenlele grele alo dureroasei sale istorii, a fost, şi de dala aceasta, expresia fidelă a conştiinţei colective. El a consemnat suferinţele clasei muncitoare, avântul ei revoluţionar, momentele cele mai dramatice ale ciocnirii, sentimentele do nădejde şi încredere ale luptătorilor în realizarea viselor lor. Momentul represiunii sângeroase trăieşte dramatic în cântece ca „Alarmă, alarmă, alarmă": Alarmă, alarmă, alarmă. La C.F.R. Sirena tot ne cheamă La C.F.R. Un ordin scurt. Şi-un uragan De gloanţe năvăleşte-avan Şi sule de copii, femei, bărbaţi Cad morţi de gloanţe seceraţi. Poetul anonim consemnează cu emoţie moartea lui Vasile Pioaită, pe care o evocă nu prinfi'o imagine vizuală, ci în legătură cu vuetul sirenei care sună alarma şt care pare a străbate în chip de vibraţie răscolitoare, tot cântecul: Sirena amuţit-a la C.F.R. Căci cel ce n.suileţit-a la C.F.R. Al ei năvalnic, şuierat Căzu de gloanţe secerai Cu mâna pe semnal şi dârz la postul său Un tânăr ucenic erou! Dar cântecul nu se încheie cu versurile îndoliate ce plâng moartea lui Vasile Roaită. Ultima strofă încheie major, în chip de îndemn la luptă, ură şi răzbunare, cântecul: Noi morţii nu eii-i plângem. La C.F.R. Şi rândurile strângem La C.F.R. Când iar sirena ne-o chema La luptă iar ne-om avânta Şi tremure călăii cruzi, căci noi, cei vii Şi pentru morţi le vom plăti. „Noi morţii nu ni-i plângem"spune poetul popular, exprimând etica de luptă a pro- 172 VERA CALIN letariatului revoluţionar. Ideia va l'i reluată de poeţii noştri dc astăzi, între ei, după cum vom vedea, de Maria Banuş. Nici în cântecul „Marşul Griviţei" evocarea represiunii, a ploii de gloanţe, a prăbuşirii luptătorilor nu c urmată de un comentariu dureros. Dimpotrivă:, refrenul prevesteşte noi lupte, la capătul cărora va fi desigur biruinţa: Sunaţi fanfare, pornim asaltul! Pe baricade-înainlăm. Pentru Soviet, pământ şi libertate Al nostru sânge'n luptă să-l vărsăm. Ideia invincibilităţii revoluţiei e conţinută în versurile: Nu este teroare, nici chinuri cc pot Al nostru avânt să-l oprească, In locul a zeci surghiuniţi, peste lot Sar sute. ca să izbândească. Curând după luptele din Februarie, un manifest al partidului chema soldaţii la solidaritate cu muncitorimea revoluţionară. Manifestul glăsuia: „întrebaţii-v'aţi oare pentru interesele cui sunteţi voi, paşi să împuşcaţi şi. să schingiuiţi pe muncitori? Intrebatu-v'aţi oare interesele cui cer ca lupta muncitorilor să fie înnăbuşită în sânge? Intrebatu-v'aţi oare dece luptă muncitorimea?'1 Şi în încheiere: „Nu lăsaţi să fiţi unelte oarbe in mâinile fabricanţilor, moşierilor, contra fraţilor voştri, întru exploatare şi asuprire..." (Documente din. Istoria partidului comunist, pag. 178). Acelaş emoţionant apel la solidaritate, care a fost, atunci, în momentul represiunii rostit şi prin viu grahi, şi-a găsit ioc şi în cântecul popular: Dacă gornistul sună-alarm.a Gândiţi-vă soldaţi — nu faceţi omor Nu vă'nroşiţi de sânge arma Trăgând în norodul muncitor. Căci lupta noastră fi a voastră luptă In care veţi intra şi voi mâine E marea luptă proletară, etc. Cântecul popular îi. însoţeşte pe eroii ceferişti şi mai* departe, în captivitatea grea care a urmat după represiune şi pro. ces. „Doina Haşului" şi alte cântece alcătuiesc însă un cap'fol deosebit al literaturii populare ilegale. Prin cântecul de massă, proletariatul luptător şi-a exprimat elanul combativ şi credinţa în victoria revoluţiei Este expresia cea mai directă, replica artistică imediată, pe care massa a dat-o evenimentelor dramatice trăite atunci Dar ecoul luptelor a trecut de poarta atelierelor şi a stârnit simpatia multor scriitori democraţi, atraşi dc popor,solidari cu lupta ceferiştilor. încă din 1932, atmosfera pregătitoare a luptelor, acel „în ajun" pe care-1 va descrie şi Al. Jar în primele două volume ale trilogiei sale, trăieşte în nuvela „Uzina vie" de Al. Sahia, scriitorul care avea să-şi manifeste în timpul măcelului din 33 şi al proceselor, solidaritatea cu clasa muncitoare în luptă printr'o serie de reportagii scrise eu căldură şi. combativitate. Descriind tragicul accident al muncitorului ceferist Bozan. care-şi pierde picioarele căzând într'o baie de plumb topit, Sahia dă o imagine de neuitat a ceeace însemna viaţa muncitorilor în. acea perioadă de teroare şi exploatare înăsprită. E tabloul crizei şi al mizeriei proletare. .Directorul general declară,fumându-şi ţigara de foi,munci torului venit după ajutor, că fabrica nu poate da şi picioare. Urmează greva de.protest şi de solidaritate cu cel concediat. Vorbele muncitorului care ia cuvântul cu acest prilej ne dau măsura gradului de conştiinţă ele clasă, pe care în acele zile, îl atinseseră muncitorii ceferişti, acei pe care în declaraţia rostită la procesul din 34, tovarăşul Gheorghiu-Dej i-a numit ,.o veritabilă avangardă a întregii muncitorimi din România1''. Muncitorul spune: „Singarul mijloc de salvare, pentru momentul de faţă. nu este decât greva. Ei (patronii n. n.) trebue să înţeleagă odată pentru totdeauna ci forţa braţelor noastre întrece forţa tuturor motoarelor, că noi suntem adevărata uzină, suntem uzina vie". Acei caro în. 1932 erau conştienţi de faptul că ei sunt „uzina vie . aveau să dovedească acest lucru cu un an mai târziu celor care îndrăzneau să-i socotească unelte de acumulat câştiguri LITER ATU It A DESPRE GRIVIŢA LUPTĂTOARE 173 într'un fel, în zilele acelea de Februarie, ;u curtea atelierelor Griviţa începuse să se scrie un capitol do istorie, la capătul căruia nu s'a scris cuvântul „sfârşit" nici după represiune, nici după proces, nici după întemniţarea conducătorilor şi organizatorilor grevei. Uh capitol glorios, care trebuia să înceapă cu actul de maturitate revoluţionară al muncitorimii noastre. Dovada acestei maturităţi, clasa muncitoare din România a dat-o atunci întregului popor vornân şi altor popoare de peste hotare. Despre importanţa luptelor Griviţei în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor politice, erau de pe atunci convinşi oameni mai mult sau mai puţin apropiaţi de lupta clasei muncitoare. Unul dintre ei esto Petru Mazilu, — avocat mic-burghez, animat de vagi simpatii democratice,, dar confuz şi incapabil de acţiune — din nuvela lui Ion. Călugăru .,Dola cinci până la cinci". In clipa când Mazilu se desparte de prietenul său Măriei, muncitor ceferist, care pleacă în ziua de 15 Februarie spre atelierele unde începuse greva, el are convingerea că „acolo" se întâmplă ceva mare. „O strângere prietenească de mână. Am rămas singur. Măriei porni pe una din străzile dosnice din jurul grădinii Sf. Gheorghe. Aveam sentimentul că acolo unde se duce el, se împlineşte destinul tuturor si că toţi trecătorii, toi oraşul împreună cu mine, chibiţi ai vieţii, fiinţe lipsite de esenţă, n aveam decât să aşteptăm ce se va hotărî..." Intr'adevăr, mulţi intelectuali cinstiţi au socotit atunci că acei în care veştile despro epopei a ce s'a desfăşurat la Griviţa, n'au lăsat urme, n'au produs vibraţii de simpatic, sunt „fiinţe lipsite de esenţă" şi „chibiţi ai vieţii". Ei au avut conştiinţa că masacrul care a pus capăt acţiunii muncitorimii ceferiste şi teroarea care a urmat n'au stins focul luptei revoluţionare. La asta se gândea poetul Alex. Şahighian când afirma, într'un sonet scris "în 1934: Că n'aţi. ucis ideia, d aia voi Vă svârcoliţi ca şerpii arşi de bici. Urmărind ecoul luptelor dela Griviţa în literatura dinainte de 23 August, înţelegem că ar fi îngust să limităm răsunetul acestui eveniment doar la acele opere în care scriitorii au adus în paginile cărţilor lupta ceferiştilor. Răsunetul Griviţei e mult mai adânc şi s'a manifestat între altele, printr'o schimbare de perspectiva po care au cunoscut-o mulţi scriitori în perioada contemporană şi imediat următoare grevei. Ceeace s'a întâmplat în 1933 desvăluia cu atâta forţă ascuţimea antagonismului de ţlasă, încât dovedea minţilor cinstite, care mai credeau poate în neutralitatea artei, imposibilitatea compromisului, necesitatea imperioasă a luării de atitudine. Un scriitor era fie alături de cei care căzuseră sub gloanţe, fie cu coi care ordonaseră focul. Aşa s'a făcut ca chiar pentru scriitorii în opera cărora notele democratice răsunaseră dinainte, anul Griviţei a însemnat o sporire a combativităţii, o cotitură spre o literatură puternic militantă. Vibraţia revoluţionară a poeziei lui A. Tom a a căpătat atunci o altă amplitudine, iar Geo Bogza a dat reportajului literar un rol pe care în literatura noastră nimeni nu i-1 acordase încă. Nepăsător în faţa evenimentelor din Februarie n'a rămas nimeni. Vuietul sirenei lui Vasile Roaită, care a sfâşiat timp de o zi şi o noapte văzduhul Bucureştilor, a pătruns peste tot. Imaginea aceasta a sirenei, al cărei sunet tulbură tihna, ' produce nelinişte, sileşte oamenii să fie treji, avea să fie folosită într'un poem ser» după eliberare de Marcel Breslaşu, pentru a sugera efectul adânc, şi durabil ol luptelor dela Griviţa, lupte ce au născut în minţile contemporanilor întrebări răscolitoare şi au impus fără putinţă do amânare, necesitatea luării do atitudine; Şi sirena nu se opreşte, Urletul ei creşte mereu, creşte, Răsbate, pătrunde, Se strecoară oriunde, intră pretutindeni, fără a ntreba dacă este bine venită sau ha! Se aşează ca al doilea la masa visătorului însingurat în stihia lui. ca în poala norului, 174 VERA CĂLIN şi-l sgâlţâie pe fiecare, ii sgâlţâie pe toţi de umăr, să-i trezească la viaţa fără viaţă a celor fără număr. Sirena lui Vasile Roaită nu a avut numai darul de a trezi „la viaţa fără viaţă a celor fără număr" cugetele curate, cărora le-a pus imperios problema drumului, singurul, pe care poate păşi un intelectual cinstit. Ea a avut darul, de a stârni furia oarbă, spaima, ura celor cărora le prevestea sfârşitul. Presa reacţionară a fost potopită de secreţia murdară a penelor vândute marelui capital. Injurii, invective, calomnii — toato tindeau la deprecierea, la defăimarea luptei revoluţionare a ceferiştilor, la justificarea odioasei represiuni. Otrava calomniei revărsată în şiroaie prin paginile gazetelor se strecoară — mai. subtilă, dar tot atât de primejdioasă — în literatura esteticienilor „subtili". In cartea marelui specialist în mistică orientală Mircea Eliade ■■- care s'a desprins totuşi din Nirvana pentru a împroşca cu veninul calomniei lupta ceferiştilor, în „întoarcerea din Raiu" există portretul abject al lui Enii-lian, făptura măcinată de complexe sexuale căruia îi este, la urma urmelor, indiferent cine face revoluţia şi pe care-1 interesează doar „curajul" de a ieşi în stradă şi a lovi, a ucide. înainte de a porni la „luptă" Emilian silueşle o servitoare. Pe linia aceloraşi „vitejii" se situează şi împuşcarea agentului de poliţie cu care se încheie ziua lui de „luptă". Aceste încercări de a compromite o mare acţiune revoluţionară a muncitorimii noastre, dovedesc că dacă sunetul sirenei a aprins simpatia pentru luptători în inimile cinstite, alarma şi spaima pricinuită de vuietul ei s'au înlipt adânc în carnea exploatatorilor, sdruncinându-le odihna şi speranţa în eternitatea ordinei lor. ★ Ceeace remarci în primul rând, când parcurgi literatura de după 23 August 1944, inspirată de luptele ceferiştilor, este idcia continuităţii acelor lupte, afirmarea convingerii că biruinţele zilei de azi îşi an unul din izvoare în epopeia ce s'a desfăşurat, cu două decenii îu urmă, îB curtea atelierelor Griviţa. O realizare a cincinalului, o construcţie a socialismului o victorie câştigată astăzi împotriva duşmanului de clasă nu poate fi străină de faptele din 33. E acelaş şuvoi — aj luptei revoluţionare — care înaintează de atunci, sub aceeaşi conducere a Partidului mereu mai larg şi mai tumultuos. Ideia aceasta este exprimată în nenumărate pagini de proză şi poezie. In „Griviţa vie", Dan Doşliu 'scrie: Făclia înaltă, vâltoarea de-acum e rodul scânteii ţâşnită' naiule, purtată prin bulgării greului drum, lot mai năvalnic şi mereu mai fierbinte. Tovarăşi, din jertfa aceea de-atunci Din sângele tânăr, din sângele bun Cresc astăzi uzine, ogoare şi pruncişi ţara întreagă din zări de cătun I Drept simbol al aceleeaşi indistme-tibile legături, Veronica Porumbacu foloseşte sirena lui Vasile Roaită: Sirena lui Roaită Vasile E cântecul luptelor noastre Spre noui biruinli socialiste, Spre ale păcii zări albastre. Mihai Beniuc înnoadă firul bătăliei duse de clasa muncitoare, cu cel al luptelor seculare purtate de poporul român pentru a se scutura do robiile ce s'au abătut mereu pe grumazul lui. Griviţa e o etapă în această luptă, ce avea să cunoască, până la urmă, apoteoza biruinţei: Şi-aici la noi e vatră bună, E veche vatra de răscoale. De mult străbat chemări la luptă Prin ani de trudă şi. de jale. S'aud chemările lui Doja, Lui. Horea, Cloşca şi Cretan, De mult s'aşleaplă-aceasiă vatră Să vie-odală-un mare an. Conştiinţa continuităţii neîntrerupte a luptei revoluţionare purtate de poporul român, înţelegerea măreţiei de care e LITERATURA DESPRE GRIVIŢA LUPTĂTOARE 175 pâtnuis capitolul înscris do Griviţa în istoria acestor lupte şi, pe lîngă aceasta, dorinţa de a-i aduce pe eroii Griviţei în mijlocul poporului eliberat ce se afla în prag de viaţă nouă, i-a îndemnat pe scriitorii noştri să reînvie pagini din eroica epopee. Ei au făcut acest lucru, curând după eliberare, din acea „zi a doua", când îndemnul mobilizator al înaintaşilor întru luptă revoluţionară era aşteptat . bine o să fie atunci, de omenire, când vor fi .' numai locomotive electrice. Atunci şi pâi- nea are să se coacă electric şi căldura, iarna, i tot electrică va fi. înalt şi greoi, cum era, paşi.i săi deveniseră uşori..." ■ !* ★ Dacă eroii Griviţei din literatura noastră angajează viitorul prin faptele lor, se referă la el pentru a-şi justifica acţiunile, urmaşii lor, cei ce le-au. realizat visurile, privesc spre faptele Griviţei ca spre unul din izvoarele bucuriei de azi, iar spre luptătorii ceferişti ca spre nişte dascaU întru eroism şi jertfă. Moartea lor a fost rodnică — a rodit viaţă şi bucurie. Erc-ismele paşnice alo zilei de azi se explici pe deplin în lumina acestei descendenţe. Şi, fiindcă ceferiştii din. 33 luptau în contul viitorului, urmaşii lor, clasa muncitoare de azi, acordă jertfei lor o unică valoft-re exemplară. Gândul recunoştinţei, pe care o datorăm acestor înaintaşi, străbat* multe din operele închinate eroilor Griviţeî, e concluzia firească a oricărei opere dedicate lor, astăzi: Morţii Griviţei păşesc azi în fruntea coloanelor, a sutelor de mii, a milioanelor... Jerifa lor ne e pildă măreaţă îndemn şi povaţă! Strigătul lor de moarte e strigătul lor de viaţăI (M. Breslaşu: „Griviţa Roşie") In poezia „Eroilor ceferişti", Mari» Banuş reia ideia exprimată în cântecul popular citat mai sus, cântec conceput în miezul luptelor. Ea spune: Vechii războinici erau duşi pe scut Şi nimeni în urmă. nu-i bocea. Nici noi, tovarăşi, celor ce-au căzut, Cântec de moarte nu le. vom cânta. Cadenţa gravă a versului exprimă solemnitatea acestei aduceri aminte. Dar într'o astfel de amintire, jalea- nu-şi află locul. Cei ce au căzut atunci s'au jertfii pentru bucurie, pâine, libertate. „Şi ceeace iubim, ei au iubit. Şi-au socotit că e m,ai scump ca toate". Sunt altfel de eroi, eroi care au apărut pentru prima oară în istorie. Eroi, pe care-i slăvim realizând aevea visurile lor, eroi ce ne însoţesc în lupta noastră creatoare: Căci inimile celor ce-au luptat In miezul muncii stau şi'n miezul vieţii... 184 VERA CĂLIN Monumentul lor e însăşi lumea pe care o Gonstruim astăzi. Cioplind cu dalta chipul nou al lumii Celor răpuşi chip nou le dăltuim Eroii Griviţei şi-au câştigat dreptul u.iui nou fel de nemurire : vor rămâne pe pai cursul drumului clasei noastre muncitoare, fraţi dragi, tovarăşi apropiaţi spre care priveşti cerând un sfat, cărora le mărturiseşti greutăţile drumului, bucuriile simple ale vieţii şi pe cele înălţătoare ale victoriei: Vom spune cât e de frumoasă viaţa, Câmpul, oraşul, nopţile şi zorii, Cum cânta din ciocane dimineaţa Şi câte planuri mari au muncitorii. Vom spune, dar, cât de frumoasâ-i lumea, Soarele, vântul, pâlpâirea cetii, Aşa să fie pomenirea celor Ce'n miezul muncii stau şi'n miezul vieţii. S'au scris despre luptele Griviţei nuvele, reportagii, poeme lungi şi poezii scurte, .rornane. S'a scris mult. Pentru cei mai mulţi dintre scriitorii animaţi de gândul âe a da viaţă acestei pagini din istoria clasei noastre muncitoare, Griviţa a fost „marea temă". Temă de care te apropii, conştient că tratând-o îţi iei o răspundere faţă (Se popor şi partid. E firesc să fie aşa. Tabloul literar al Griviţei trebuie să fie demn de măreţia acelor lupte, iar personagiile cărţilor — chipuri de eroi, nu imagini oalide a ceeace au fost cei care au căzut. Dar Griviţa este o prezenţă mult mai puternică în literatura noastră de azi decât cea pe care o mărturisesc operele a căror temă o constituie. Multe dintre personagiile pozitive din romanele, piesele nuvelele scrise azi s'au format, s'au călit în focul luptelor din 33. Dintre ele fac parte Mihai Buznea, eroul piesei „Pentru fericirea poporului" de N. Moraru şi A. Baranga sau Cristea din scenariul „Nepoţii gornistului" de Cezar Petrescu şi M. Novicov. Cei care au trăit zilele Griviţei şi au supravieţuit masacrului, au sorbit din luptele lui 33 tărie şi dârzenie pentru o viaţă întreagă de luptă revoluţionară. De aceea ei îndeplinesc cu cinste rolul de eroi pozitivi ai literaturii noastre noi. Griviţa a fost o şcoală de luptători. Literatura Griviţei devine înaltă şcoală pentru cei ce transpun în faptă idealurile celor căzuţi sub gloanţe. De aceea a rămas o temă vie, spre care se îndreaptă scriitorii în număr mereu mai mare. S'au scris lungi poeme şi poezii scurte despre Griviţa. Romanul Griviţei, Al. Jar îl va duce desigur cu succes până la capăt. Poporul muncitor aşteaptă opere multe şi izbutite, care să dea viaţă-nouă luptei de care se leagă în chip atât de indistructibil realizările socialismului în ţara noastră. Marele poem al Griviţei, eposul luptelor din 33 încă nu s'a scris; nici în dramaturgie, acţiunea ceferiştilor nu şi-a găsit încă oglindirea. Aceste opere se vor scrie desigur, fiindcă Griviţa va rămâne şi de aci încolo izvor de energie creatoare, elan combativ, patos revoluţionar pentru scriitorii noştri. Cartea Griviţei este deschisă. mihai novicov O SĂRBĂTOARE A LITERATURII NOASTRE i La sfârşitul lunii Noembrie 1952, în viaţa literară din R.P.R. s'a produs un eveniment însemnat: 25 scriitori au fost distinşi cu titlul de laureat al premiului de Stat. împrejurarea că aceste distincţii au fost acordate cu câteva zile înaintea marii sărbători a întregului popor, — ziua alegerilor de deputaţi în Marea Adunare Naţională — este şi ea bogată în semnificaţii. Rezultatul votului dela 30 Noembrie, priveliştea alegătorilor îndreptându-se spre secţiile de votare, singuri sau în grupuri, cu copii sau fără copii, unii cu flori, şi cu toţii având înscrisă în privire conştiinţa clară a răspunderii, constituie poate cea mai plastică măsură a creşterii morale şi politice a poporului nostru în ultimii ani — în primii ani de adevărată libertate şi adevărată muncă creatoare în istoria sa de atâtea ori seculară. Cu două zile înainte, conducătorul iubit al clasei muncitoare din ţara noastră aduna gândurile, sentimentele şi năzuinţele poporului în cuvinte pline de măreţie: „Zorii unei vieţi noi s'au ridicat deasupra Patriei noastre, — a spus tovarăşul Gheorghiu-Dej. — Un viitor luminos *6 deschide în faţa poporului nostru muncitor. Pentru făurirea acestui viitor merită să ne dăm toate forţele, toate cunoştinţele, tot elanul revoluţionar". Realizările cu care oamenii muncii au "tâmpinat alegerile; succesele obţinute de nenumărate întreprinderi care au terminat planul pe întreg anul 1952, unele cu multe zile înainte de alegeri, însuşirea de către un număr tot mai mare de muncitori şi tehnicieni a înaintatelor- metode sovietice de muncă, noile recorduri stabilite de stahanoviştii şi fruntaşii în producţie în schimburile de onoare în cinstea alegerilor, condiţile superioare în care s'a desfăşurat anul acesta campania însămân-ţărilor de toamnă ca şi avântul creaţiei ştiinţifice, literare şi artistice, — vorbesc, toate, despre creşterea continuă a elanului revoluţionar constructiv — chezăşia viitoarelor noastre victorii pe drumul socialismului. Succesele literaturii sunt neîndoios un ecou şi o expresie a marilor succese ale întregului popor. „Succesele literaturii sovietice sunt condiţionate de succesele construcţiei socialiste" — spunea în 1934 A. A. Jdanov la primul Congres al scriitorilor sovietici. — „Creşterea ei este expresia succeselor şi realizărilor regimului nostru socialist". Cercetarea desvoltării şi creşterii creaţiei literare în R.P.R., confirmă întru totul această teză a esteticei marxist-leniniste. Creşterea remarcabilă a creaţiei noastre literare în ultimii ani s'a produs ca o consecinţă a victoriilor istorice ale poporului muncitor. Este uimitor şi îmbucurător drumul parcurs de literatura noastră nouă. Au trecut deabia patru ani de când, într'un articol de fond, „Scânteia", semnala un început de cotitură în literatură, punând 186 MIHAI NOVICO'V totodată în laţa scriitorilor sarcina ca, desvoltând primele succese, să meargă hotărît pe drumul creerii unor opere în stare să oglindească veridic şi la un înalt nivel artistic noile realităţi din ţară. „Pentru ca începutul de cotitură de astăzi să ducă la o adevărată înflorire a creaţiei literare, — scria „Scânteia" la 12 Decembrie 1948, — pentru ca talentele scriitorilor să rodească pe deplin, rnai sunt de făcut serioase eforturi, Este bine că scriitorii cântă lupta popoarelor pentru libertate sau că privesc cu ochi noi trecutul — apropiat sau mai depărtat. Literatura trebue să dea un ioc însemnat şi tradiţiilor de luptă ale poporului şi trecutului eroic al Partidului. Bar principalul izvor de creaţie îl pot găsi. scriitorii mai cu seamă în zilele măreţe de astăzi, zile de transformări revoluţionare nu numai ale alcătuirii economice, sociale şi politice, dar şi ale conştiinţei oamenilor. Ele oferă scriitorilor nu numai fapte vrednice de a fi descrise în opere de valoare, ci şi nenumăraţi eroi demni de pana celor mai mari talente. E destul să privim în jurul nostru: fruntaşii în producţie, gospodarii pricepuţi ai noului Stat, oamenii minunaţi veniţi de jos, din massa muncitoare, căliţi în focul luptei împotriva duşmanului de clasă, iată eroii de seamă ai literaturii". Cu câteva luni mai târziu, la 25 Martie 1949, adrcsându-se primei conferinţe naţionale a scriitorilor, Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român, în salutul său semnat de tovarăşul Gheorghiu-Dej chema pe scriitori „să creeze o literatură care să oglindească profundele transformări prin care trece tara noastră în drumul ei spre socialism, o literatură, care să fie ea însăşi un factor activ al acestor transformări". „Ei (scriitorii) trebue să pună în centrul operelor lor, — se spune în salutul Comitetului Centrai, — uriaşul proces de transformare socială, clocoiitoarea muncă creatoare ce se desfăşoară în ţara noastră, pe oamenii muncii ce făuresc orânduirea socialistă. Ei trebue să arate cum, în procesul luptei pentru transformarea societăţii şi construirea socialismului, se naşte în ţara noastră omul nou — omul socialist". i,Creaţi opere de înaltă valoare artistică, care să oglindească fidel năzuinţele poporului nostru ziditor al socialismuluiI Aceasta este chemarea pe care o adresea*.-clasa muncitoare scriitorilor din Li.p jj « —- astfel se încheia salutul din 1949 ai Comitetului Central al Partidului. Astăzi, aruncând o privire retrospectivă asupra drumului parcurs, putem spune cu mândrie că scriitorii au răspuns chemării clasei muncitoare, că „serioasele eforturi'' pe care le cerea „Scânteia" în Decembrie 1948, au fost în mare parte făcute. Privite în ansamblu, operele recent distinse cu premiul de Stat arată câ literatura a putut atinge nivelul la care se alia, tocmai pentrucă majoritatea scriitorilor şi în primul rând scriitorii fruntaşi s'au străduit să urmeze consecvent îndemnul Partidului pentrucă s'au îndreptat în căutările lor spre „izvorul principal de creaţie" — viaţa cea nouă a poporului. Ca şi în toate celelalte domenii, şi pe tărâmul literaturii Partidul, prin cuvântul său, a deschis scriitorilor drumul larg spre succesele de astăzi. Iar acum înalta distincţie care vine să consacre aceste succese, dă scriitorilor dreptul să lie cuprinşi de sentimente de bucurie şi legitimă mândrie. Intr'adevăr, cât de îmbucurător este să vezi cum după primele succese ale noii literaturi, semnalate şi subliniate încă la sfârşitul anului 194S şi cu prilejul conferinţei de constituire a Uniunii Scriitorilor, după ce unele din aceste succese au fost consacrate şi prin premiile Academiei R.P. R., după ce un nou iot dc lucrări valoroase în frunte cu romanul de renume mondial al lui Mibail Sadoveanu — „Milrea Cocor" — au fost distinse cu premii de Slat pe 1949, iată câ un număr şi mai marc de lucrări capătă aceeaşi distincţie pe anii 1950—51. Tabloul general al lucrări lor premiate pe anii 1950—1951 oferă intr'adevăr o varietate impresionam ă de tenie şi marchează noi succese pe drumul realismului socialist. Sunt prezente în acest tablou şi romane de mari proporţii care înfăţişează aspecte ale luptei pentru construirea socialismului în ţara noastră, cum ar fi „Drum fără pulbere de Petru Dumitriu, „Temelia" de Kusebiu Camilar, „Cu ghiarele şi cu dinţii" de Covaci Gheorghi, „Oţel şi pâine" ele Ion Călugăru, „Cumpăna luminilor" de N. O SĂRBĂTOARE A LITERATURII NOASTRE 187 Jianu, „Brazde peste haturi" de Horvath jgtvaa, şi romane istorice care vorbesc despre trecutul de luptă al poporului ca Sfârşitul jalbelor" de Al. Jar şi „Zorii robilor" de V. Em. Galan. Toate aceste tocrane sunt pătrunse de un larg suflu 3j)ic, din ele emană un patos autentic de luptă, eroii lor vorbesc despre o viaţă nouă, despre fericirea cea nouă a datoriei împlinite îu lupta pentru năzuinţele poporului. Despre succese remarcabile vorbesc şi volumele de poezie. Au fost distinse cu premii de Sfat două poeme mari „Minerii din Maramureş" de Dan Deşliu şi „In satul lui Sahia" de Eugen Jebeleami, precum şi cinci volume de versuri aparţinând poeţilor Mihai Beniuc, Dan Deşliu, Eugen Frunză, Veronica Porumbacu, Horvath Imre. Toate vorbesc elocvent despre apropierea poeziei de viaţă. Croaţia poetica devine tot mai mult purtătoarea sentimentelor şi năzuinţelor celor mai scumpe poporului. A fost premiat şi un poem în versuri pentru copii: „Nică fără frică" de Nina Cassiau. Dramaturgia eşteşi ea bogat reprezentată în lista operelor premiate. „Cetatea de foc" de M. Davidoglu e un tablou puternic al luptei pentru viaţa nouă, în timp ce „Pentru fericirea poporului" deN. Moraru şi A. Baranga, oferă un tablou impresionant al luptei acelora oare prin sacrificiul lor au pregătit victoria vieţii noui. „Matei Millo" de Mircea Ştefănescu evocă cu multă plasticitate un tablou din trecutul mai îndepărtat, iar Laurenţiu Fulga în „Ultimul mesagiu", o pagină răscolitoare din trecutul mai apropiat pe care poporul nu-1 va uita niciodată. „Vadul nou" de Lucia Demetrius şi „Mireasa desculţă" de Suto Andras şi Hajdu Zol-tan oglindesc aspecte din lupta pentru transformarea socialistă a agriculturii. Cele de mai sus arată că, alături de literatura română, se desvoltă cu succes şi literatura maghiară din R.P.R. — încă un aspect al roadelor politicii naţionale leninist-staliniste pe care o aplică partidul nostru. Iar dacă mai adăugăm la tabloul înfăţişat şi cel al anului literar 1952, an bogat, marcat prin asemenea creaţii noi ca povestirea istorică a lui Mihail Sadoveanu «Nicoară Potcoavă", romanul lui Zaharia Stancu „Dulăii", nuvela lui Marin Preda „Desfăşurarea", piesele „Oameni de azi" de Lucia Demetrius şi „Lupii" de Radu Boureanu, poemul „Bălcescu" de Eugen Jebeleanu cât şi alte lucrări valoroase, — uşor vom putea contura în faţa ochilor un tablou de continuu progres care caracterizează literatura noastră nouă, uşor vom putoa sesiza efortul susţinut al literaturii de a se depăşi mereu, de a cuceri an de an poziţii noi. E suficient să comparăm acest tablou de rapidă înflorire cu evoluţia literaturii în trecut, ca să ne dăm seama dc acel lucru cu totul nou pe care victoria regimului de democraţie populară l-a adus în desvoltarea literaturii. In trecut, marii scriitori legaţi de popor marii clasici ai literaturii noastre au chezăşuit drumul de desvoltare a literaturii priit opere nemuritoare, care sunt şi azi şi vor rămâne mereu modele de perfecţiune artistică. Pe de aită parte, însă, nu putem să nu constatăm cu durere că aceşti scriitori n'au putut să-şi realizeze toate operele pe care şi-au propus să le scrie. Şi asta pentrucă oeârrnuirea burghezo-moşioroască na i-a lăsat să spună mai mult. Din scrisorile scrise cu cerneala durerii de marele Caragiale, aflăm câte din proiectele de creaţie ale celui mai de seamă satiric al nostru au rămas ncrcalizate, tocmai pentrucă în loc să fio lăsal, să scrie, Caragiale a fost obligat să alerge după slujbe, să-şi irosească forţele în activităţi inutile, să-şi epuizeze verva în polemici zadarnice cu simpli misiţi ai acelora pe care el îi ţin tuia la stâlpul infamiei. Dar Eminescu?! Niciodată nu va ierta poporul în dreapta lui mânie pe acei care au încercat să sece, la masa de gazetar-simbriaş, geniul clocotitor al celui mai mare poet naţional al poporului! Şi câte nume nu s'ar putea adăuga acestui şir de tragice aduceri aminte! ? Murdara cârdăşie burghezo-moşieroască n'a putut să stingă vocea marilor tribuni literari ai poporului. Pentru aceasta nu-i ajungeau şi nu-i puteau ajunge puterile. Dar ea a făcut tot posibilul pentru a o înăbuşi, pentru a reduce la minimum creaţia adevăraţilor scriitori, promovând 188 MIHAI NOVICOV în schimb tot felul de nulităţi servile şi vândute, din ale căror „scrieri" n'a rămas nici o urmă în istoria literaturii. Iată dece în trecut desvoltarea literaturii a mers pe un drum anevoios, iată dece în istoria noastră sunt perioade în care literatura nu s'a îmbogăţit cu opere remarcabile. Cât de izbitor este contrastul dintre acest tablou şi tabloul pe care ni-1 oferă desvoltarea literaturii în regimul democraţiei' populare, unde numai în patru ani, literatura a dat un număr masiv de opere de valoare. Unele din ele au şi intrat în tradiţia şi conştiinţa poporului. N'au trecut nici trei ani de Ia apariţia romanului „Mitrea Cocor" şi nici un an de când a început să ruleze pe ecranele noastre filmul cu acelaşi titlu, şi totuşi, în perioada campaniei electorale — mulţi ţărani îl invitau pe tovarăşul Mitrea Cocor să vie la ei, să vadă ce au realizat pe drumul preconizat de el. Larg cunoscută a devenit şi figura lui Lazăr dela Rusca din poemul cu acelaşi titlu al lui Dan Deşliu. In mediile intelectuale este adesea desbătut „Cazul inginerului Pangrati" (vezi „Drum fără pulbere" de Petru Dumitriu), muncitorii din fabrici evocă nu arareori experienţa lui Pavel şi Petre Arjoca din „Cetatea de foc" de Mihail Davidoglu. Massele oamenilor muncii din Republica Populară Română iubesc literatura lor-o iubesc şi sunt mândri de ea. Despre această dragoste vorbesc şi unele cifre, de pildă cele referitoare la lucrările distinse cu premii de Stat pe anii 1950—1951. Dacă în trecut, în România burghezo-moşierească până şi cele mai „de succes" romane se editau în 4—5000 exemplare, astăzi, în România democrat-populară, romanul lui Alexandru Jar „Sfârşitul jalbelor", deşi apăruse şi în revista „Viaţa Românească", a cunoscut în doi ani două ediţii cu un tiraj total de 50.000 exemplare (ambele ediţii), „Drum fără pulbere" de Petru Dumitriu a apărut într'un tiraj total de 60.000 exemplare (ambele ediţii), „Oţel şi pâine" de Ion Călugăru în 30.000 exemplare. Tot în acelaş trecut de tristă amintire, piesele noi ale dramaturgilor români se montau doar de formă, pentru ca să fie jucate de 2—3 ori, iar apoi să cedeze din nou locul vodevilurilor pornografice importate din apus. Iată însă, câ, în Republica Populară Română, piese ca „Cetatea defoc" de Mihail Davidoglu sau „Pentru fericirea poporului" de N. Moraru şi A. Baranga sunt prezentate de zeci de ori într'o singură stagiune, în acelaş teatru. Poeţii laureaţi ai premiului de Stat, ca Dan Deşliu, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu Veronica Porumbacu, Eugen Frunză, văd că poeziile lor au o răspândire la care marii înaintaşi nici nu puteau visa. Apărută întâi în „Scânteia", reprodusă apoi în „Cultura poporului" sau într'o altă publicaţie de massă, o poezie cum e de pildă „In numele vieţii, semnează" de Dan Deşliu este inclusă deîndată în programele miilor şi miilor de cămine culturale, cluburi, colţuri roşii şi devine astfel, cu uimitoare repeziciune cunoscută, iubită, memorabilă, recitată de milioane de oameni! Câtă deosebire între acest tablou de rapidă înflorire a literaturii şi de largă răspândire a ei în massă — şi între tabloul dezolant al decăderii şi putreziciunii literaturii în ţările capitaliste! E drept că şi popoarele acestor ţări au scriitorii lor, scriitori mari ca Howard Fast, Jorge Amado, Louis Aragon, Andre Stil, Pablo Neruda, Martin Andersen Nexo, etc. Dar aceştia sunt prigoniţi, hăituiţi, mereu ameninţaţi cu represiuni, şi adesea victime ale unor sălbatice atacuri teroriste, în timp ce în activitatea editorială literatura este înlocuită de producţia în massă a romanelor pornografice şi criminaliste şi a faimoaselor „digesturi" americane. O asemenea producţie „cucereşte" piaţa literară prin monopol, tiraje forţate, preţuri de dumping şi reclama deşănţată a presei galbene. Geniul popular nu poate fi omorît nici de cea mai sălbatecă teroare. In ciuda ofensivei nebuneşti a „modului de viaţă american", geniul fiecărui popor, inclusiv al poporului american, continuă să se afirme prin creaţia celor mai valoroşi fii ai săi. Dar în acelaş timp el este cu sălbăticie sugrumat de năimiţii Wall-Street-ului O SĂRBĂTOARE A LITERATURII NOASTRE 189 patorită poziţiilor lor privilegiate, „agenţii culturali" ai monopoliştilor reuşesc să domine viaţa culturală, să „dea. tonul", gă creeeze „moda". In timp ce la noi în ţară, de pildă, tonul în literatură îl dau Mihail Sadoveanu şi Camil Petrescu, Mihai Beniuc şi Mihail Davidoglu, Eugen Jebeleanu şi Petru Dumitriu, adică scriitori talentaţi, mânuitori iscusiţi ai cuvântului, legaţi prin creaţia lor de popor — în acest timp în Statele Unite ale Americii „tonul" îl dau autorii acelor romane cu gangsteri, în care eroul principal reuşeşte să comită nepedepsit cele mai multe crime. In timp ce la noi scriitorii sunt obligaţi prin însăşi legea de desvoltare a literaturii să se alinieze după confraţii lor cei mai înaintaţi, să facă eforturi pentru ca să se ridice în creaţie până la nivelul acestora, — în ţările capitaliste scriitorii sunt adesea forţaţi, sub pedeapsa pericolului de a muri de foame, să se alinieze după exemplul celor mai lipsiţi de scrupule, sa coboare până la nivelul romanului pornografic în fascicole. Două lumi, două mentalităţi, două drumuri, două literaturi. Drumul de desvoltare pe care a păşit şi pe care progresează acum literatura noastră este drumul literaturii sovietice, care pe acest drum a câştigat cu cinste locul celei mai înaintate literaturi din lume. In nicio perioadă istorică, nicio altă literatură din lume n'a creiat într'un interval de timp atât de scurt, un număr atât de mare de opere clasice cum le-a cieiat literatura sovietică numai în 35 de ani de existenţă a regimului sovietic. Această uimitoare desvoltare se datoreşte Şi faptului că în Uniunea Sovietică, pentru prima dată în istorie, literatura a devenit p problemă de Stat, un domeniu de deosebită grijă a partidului, un proces, care fără a pierde nimic din spontaneitatea sa, este totuşi îndrumat şi călăuzit pas cu pas de forţa conducătoare a societăţii. Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, Statul Sovietic, au creat cele mai variate forme de stimulare a creaţiei, printre care se numără şi critica ascuţită, necruţătoare a rămânerilor în urmă şi evidenţierea şi consacrarea înfăptuirilor celor mai valoroase. Instituite în anul 1939, premiile Stalin, ce se acordă de atunci an de an în Uniunea Sovietică, au jucat un rol imens în desvoltarea activităţii creatoare din toate domeniile de creaţie, inclusiv literatura. Decernarea premiilor Stalin parcă spune creatorilor depe frontul literar: uitaţi-vă, aceste opere sunt cele mai valoroase, ele trebuesc luate ca exemplu, după ele trebuesc aliniate eforturile. Şi invers, absenţa operelor dintr'un anumit domenija în lista premiilor, sună ca un semnal de alarmă. Punând în mod periodic pe creatori în faţa unei aprecieri globale a activităţii lor, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi guvernul sovietic îi ajută să se descurce cu mai multă uşurinţă în problemele complicate ale creaţiei. Politica Partidului Muncitoresc Român şi a guvernului Republicii Populare Române se inspiră şi în domeniul literaturii din exemplul sovietic. In cei cinci ani scurşi dela 30 Decembrie 1947, zi istorică de doborîre a monarhiei şi de instaurare a Republicii Populare, guvernul a luat o seamă de măsuri de sprijinire şi stimulare a scriitorilor. S'a înfiinţat „Fondul literar", au fost' instituite premiile de Stat, s'a organizat şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihail Eminescu". Fără a mai vorbi de sprijinul ideologic, concretizat mai ales în articolele „Scânteii", articole ce aduceau lămuriri în însemnate probleme ale literaturii. In 4 ani, literatura noastră s'a îmbogăţii eu zeci de volume valoroase. Este limpede că un asemenea salt, o asemenea desvoltare cu adevărat furtunoasă este posibilă doar într'un regim care a descătuşat forţele creatoare ale poporului şi care le susţine pe toate căile pentru a se putea desvoltă. După cum o arată şi experienţa literaturii sovietice, una din condiţiile de desvoltare a literaturii este aprecierea periodică a situaţiei, a nivelului la care a ajuns literatura. Acordarea premiilor de Stat, în afara semnificaţiei sale de preţuire, are şi rostul de a indica întregului front literar ce a fost deja cucerit, ce este înaintat şi demn de a fi luat drept exemplu şi dimpotrivă unde mai sunt rămâneri în urmă, unde mai sunt deficienţele şi greşelile împotriva cărora lupta trebueşte conţi- 190 MIHAI NOVICOV nuată. Premiile de Stat joacă astfel şi rolul unui adevărat ferment de răspândire a spiritului de întrecere, care îndeamnă pe creator ca, în stăruinţa de a depăşi pe alţii, mereu să se depăşească şi pe sine însuşi. Literatura noastră se desvoltă într'o ţară care construieşte socialismul. Ea trebue să fie o literatură socialistă, ceeace presupune ca procesul de creaţie însuşi să fie Impregnat de mentalitatea socialistă, căreia îi este profund ostilă orice tendinţă de auto liniştire, orice înclinaţie de a se mulţumi cu nivelul atins. Un om socialist este în primul rând omul care caută mereu ceva nou, omul care este animat în viaţă în primul rând de dorinţa de a face mereu mal mull pentru poporul său. Un scriitor are dreptul de a se considera un scriitor al epocii socialiste numai în măsura în care efortul său de creaţie se confundă cu dorinţa pătimaşe de a dărui poporului opere mereu mai perfecte, opere care să răspundă într'un grad mereu mai înalt năzuinţelor poporului. Marea forţă stimulatoare a premiilor de Stat, a acestei periodice treceri în revistă obşteşti a frontului literar, rezidă tocmai în aceea că indică creatorilor calea desvoltării ascendente, calea perfecţionării neîncetate a măestriei literare. Partidul Muncitoresc Român, guvernul patriei noastre demoerat-populare, ca cei mai buni gospodari ai ţării, arată oamenilor muncii: ui taţi-vă, asta aţi făcut bine, aici sunt succese, chiar remarcabile, dar sunt şi rămâneri în urmă, luptaţi pentru lichidarea lor, pentru noi progrese. Totodată Partidul ne ajută să nu uităm nicio clipă că în etapa istorică în care trăim, construirea socialismului are loc în condiţiile unei înverşunate lupte de clasă, a unei lupte ce se ascute mereu, luând forme din ce în ce mai variate. Dela această lege generală a trecerii revoluţionare dela capitalism la socialism nu poate fi exceptată nici literatura. Succesele pe care le sărbătorim au fost dobândite în lupta înverşunată cu manifestările directe sau răbufnirea ideologiei duşmane burgheze fie sub forma cosmopolitismului, fie a formalismului, fie îmbrăcate în haina sulemenită a proletcultismului găunos. Trecerea periodică în revistă a situaţiei pe tărâmul literaturii oferă şi un r,v{u-de verificare a gradului în care aceste tendinţe dăunătoare au fost eliminate dar şi a măsurii în care ele se mai manifestă în creaţie; această trecere în revista ajută la găsirea color mai bune metode de luptă pentru lichidarea lor complectă Este de datoria scriitorilor ca printr'o analiză temeinică a succeselor, dar si a lipsurilor care mai persistă în viaţa literară, să răspundă la înalta apreciere ce s'a făcut literaturii. Articolul de faţă constituie o încercare de a aduce o contribuţie într'o asemenea discuţie. II Dacă am ''rea să cuprindem într'o singură apreciere lucrările premiate pe anii 1950—51, am putea spune că valoarea lor rezidă în primul rând în capacitatea de a oglindi şi transmite artisticeşte realităţile, sentimentele şi năzuinţele cele mai scumpe ale poporului. Gorchi spunea că pentru a crea asemenea opere, scriitorul trebue să cunoască trei realităţi: realitatea prezentului, a trecutului şi realitatea viitorului. De fapt, acesta este unu! din aspectele fundamentale ale metodei realismului socialist. La noi în ţară realitatea prezentului este lupta eroică a oamenilor muncii, conduşi, de Partid, pentru făurirea societăţii socialiste. Realitatea cea nouă nu este însă căzută din cer. Ea este o continuare firească a luptei seculare a poporului pentru libertatea şi dreptatea obştească, este o continuare firească a eroicei lupte a clasei muncitoare pentru sfărâmarea jugului exploatării capitaliste. Construirea socialismului nu este un proces lin, un fol. do „plimbare în viitor", ci o luptă aspră, adeseori grea, unde fiecare victorie se cucereşte prin învingerea a nenumărate greutăţi. Dar, aşa cum spunea tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej în cuvântarea rostită la adunarea alegătorilor din circumscripţia electorală „Griviţa Roşie . „sub conducerea Partidului, oamenii muncii au făurit astfel de forţe rare pol înfrânge orice greutăţi şi asigura victoria deplina în opera de construire a socialismului ■ Aceasta e perspectiva viitorului. O SĂRBĂTOARE A LITERATURII NOASTRE 191 Ură năprasnică împotriva exploatatorilor de ieri şi împotriva tuturor acelora care nădăjduiesc şi încearcă să reîntoarcă „raiul pierdut" al capitaliştilor şi moşierilor; dragoste fierbinte pentru cauza socialismului, hotărîre, spirit creator şi efort eroic în lupta pentru înfăptuirea lui; încredere nestrămutată în victoria finală _ iată aspectele caracteristice ale realităţii pe care scriitorul de astăzi este chemat s'o oglindească, iată principalele trăsături ale portretului moral al omului nou. Trăsătura comună a lucrărilor distinse cu premiul dc Sfat pe anii 1950—51, trăsătură pe caro o reîntâlnim în mai maro sau mai mică măsură în fiecare din ele, este tocmai capacitatea de a reda aceste aspecte a!e realităţii, capacitatea de a zugrăvi aceste trăsături ale oamenilor muncii, constructori ai socialismului. Fie că e vorba de romane mari, cum ar fi de pilda „Drum fără pulbere1' de Petru Dumitrii), sau „Ca şhiarele şi cu dinţii" de Gyorgy Kovacs: de piese de teatru cn „Cetatea de foc" de Mihail Davidoglu, poeme ample ca „Minerii din Maramnreş" de Dan Deşliu sau chiar simple poezii scurte ci „Ceartă" de E. Frunză ori „Cheia, văii" de Veronica Porumbacu, — din toate se desprinde patosul luptei şl al muncii pentru edificarea unei lumi noi. patosul luptei vieţii noi. împotriva vieţii vechi. In „Drum fără pulbere", de pildă, oameni ai muncii din toate coifurile ţării se strâng pe o câmpie aproape stearpă, pentru a ridica acolo o maro construcţie a socialismului: Canalul Dunăre-Marea Neagră. Dela început se izbesc de nenumărate greutăţi: dorm pe câmp, n'au apă, n'au unde să-şi gătească mâncare, n'au unelte perfecţionate, mulţi n'au măcar încredere că asemenea greutăţi pot fi învinse. Dar în mijlocul acestui câmp aproape sterp vine un om, înfige un băţ în pământ, bate pe acest băţ o scândură, iar pe aceasta fixează o hârtie pe care scrie: Organizaţia de bază de pe şantierul cutare, adunarea generală a comuniştilor la orele 13. Un alt om abia coborît din tren, plin de praf Şi de funingine, vede hârtia şi exclamă: „Alei. e de mine!" Bătălia începe. Şi în ciuda uneltirilor disperate ale duşmanului, înciuda eforturilor mârşave a tot felul de Matoici de a împânzi şantierul cu agenţii lor, bătălia o, în prima ei etapă, câştigată, — luminile celei dintâi centrale electrice construite pe canal se aprind triumfătoare. Iată un alt tablou: suntem în toamna lui 1946, după doi ani de secetă. Folosind poziţiile sale în economie şi pe agenţii ei servili — social-democraţii de dreapta — burghezia încearcă să împingă ţara spre ruina ecoîiomică, să compromită guvernul democrat-popular şi să se agate iar de putere. Dar Partidul Comunist îşi mobilizează oamenii. La sediul Comitetului Central sunt chemaţi câţiva activişti. Li se explică: în actuala bătălie o importanţă deosebită o are industria de stat, mai ales cea grea. Combinatul siderurgic din Hunedoara trebuie smuls din mlaştina haosului economic, producţia trebue să crească mereu. Comuniştii pleacă acolo unde-i trimite Comitetul Central. Peste câteva luni, în ciuda manevrelor disperate ale duşmanilor, în ciuda abilităţii făţarnice a sociaî-clemocraţilor de dreapta, din furnalele Hunedoarei fonta începe să curgă în şivoaie tot mai largi. în fabrică se pornesc întrecerile... Sarcina dată de Comitetul Contrai c împlinită. Romanul „Oţel şi pâine" de Ion Călugăru se încheie în lumina pespecfivelor noi create prin actul revoluţionar a] naţionalizării întreprinderilor. In „Cetatea de foc", bandiţii ascunşi în munţi, ascultând do ordinele oberban-ditului Tito, recurg la cele mai josnica mârşăvii pentru a provoca stingerea unui furnal al Reşiţei. Insă Partidul spune: Nu! Oamenii îşi încordează eforturile şi furnalul este salvat. Am putea cita şi alte exemple. Fiecare din operele distinse cu premiul de Stat ne oferă câte un asemenea tablou al luptei şi al victoriei. In aceasta constă, neîndoios, izvorul frumuseţii lor artistice. Zugrăvind în culori convingătoare măreţia luptei pentru socialism, aceste lucrări literare mobilizeazi pe oamenii muncii să nu precupeţească niciun efort pentru triumful cauzei. Prezentând în aspecte variate uneltirile duşmanului, smulgând măştile de pe feţele mieroase ale duhovnicilor catolici. („Cumpăna luminilor" de N. .îianu) sau a „socialiştilor" de teapa iui Titel 192 MIHAI NOVICOV Zmeu din „Oţel şi pâine", desvâluind până la capăt hidoşenia şi dezumanizarea celor plătiţi să saboteze construirea socialismului, cum ar fi de pildă „frumosul" Mateica âm-„Vrum fără pulbere", aceleaşi lucrări îndeamnă oamenii muncii să sporească necontenit vigilenţa lor revoluţionară. Se spune şi pe drept cuvânt că rolul transformator al unei opere literare este în strânsă legătură cu forma ei artistică. Cu cât mai frumoasă e o operă literară, cu atât mai mare este emoţia artistică pe care o stârneşte, cu atât mai mare va fi deci şi înrâurirea ei ideologică, adică eficienţa ei socială. Dacă analizăm din acest punct de vedere lucrările literare de care ne ocupăm în articolul de faţă, ne dăm seama că ele şi-au cucerit dreptul la frumuseţe, în primul rând prin frumuseţea ideilor ce stau la baza lor. Să considerăm, de pildă, cele două poeme premiate. Aşa cum am avut prilejul să arăt şi într'un alt articol, prin poemul „Minerii din Maramureş" tânărul poet Dan Deşliu a făcut un incontestabil pas înainte pe drumul perfecţionării măestriei sale literare. Poemul emoţionează adânc. După ce aflăm povestea lui Toader doinarul, poemul ne îndeamnă să poposim în camera de lucru a tovarăşului Gheorghiu-Dej. Printre nenumărate alte scrisori, conducătorul iubit al poporului citeşte şi slova lui Toader. Poetul încearcă aici o sinteză, şi atunci când exclamă: ...Se uită departe tovarăşul Dej Şi gându-i se'nalţă şoimeşte: — Recoltele luptei: un soi de viteji Cum numai partidul căleşte! Câţi Toaderi de-aceştia nu cresc pe la noi, Puternică, grea temelie! — îl crezi, crezi că în faţa unor asemenea eroi, în faţa hotărîrii lor de a învinge zăgazurile puse de duşmani, aceste piedici vor fi date peste cap: Nu-i sperii — se vede — cu svon de război Şi vai de duşmani, — de-o să fie! Când liber clădeşti, cu-ale vieţii strădanii Cu-asemenea jertfe de sânge, Şi când inginerul cel mare e Stalin, Nu-i val să te poată înfrânge! Se ştie că în poemul „Minerii din M mureş", ţesătura subiectului nu spi-^ într'un mod satisfăcător fondul de faptul descris ca atare nu justifică eL?l eroic zugrăvit. De ce, totuşi, p^j transmite o puternică şi autentică emoti artistică? Tocmai pentrucă are la bază ideie minunat de frumoasă: ideia invinci bilităţii oamenilor însufleţiţi de ideal î socialismului. Această ideie, am putfa spune, ridică şi fapta până la înălţimea frumuseţii artistice. ' Poemul „In satul lui Sahia" de Eugen Jebeleanu ar putea părea la o lectură superficială, o simplă descriere, sau mai precis, o evocare dubiată de o descriere Poemul nu conţine propriu zis nici 0 acţiune epică. Şi totuşi lectura lui î« ţine mereu atenţia încordată. Dece? Tocmai pentrucă şi aici, folosind mai ales antiteza, poetul reuşeşte să transmită cu mijloace artistice o ideie foarte frumoasă. E vorba în cele două părţi ale poemului de aceeaşi realitate: o moşie cu un conac. Deşi aspectul exterior al realităţii s'a schimbat prea puţin, cele două părţi ale poemului vorbesc totuşi despre două lumi diametral opuse. Pentrucă în trecut acelaş conac întruchipa cea mai sălbatecă exploatare, umilire, batjocorire şi asuprire a omului de către călăul cel mai mare al ţării — regele — iar astăzi, acelaş conac este pus cu tot ce are în slujba omului, în slujba fericirii, prosperităţii şi demnităţii umane. Reuşind să ne păstreze vii îa imaginaţie elementele acestei antiteze în tot lungul poemului, autorul ne ajută să înţelegem în adâncime întreaga semnificaţie a revoluţiei înfăptuite, revoluţie pentru a cărei victorie s'a jertfit şi scriitorul comunist Alexandru Sahia. Poemul „In satul lui Sahia" demonstrează grăitor falsitatea acelei teze după care faptele vieţii ar putea fi împărţite în mod arbitrar în două categorii: cele poetice şi cele nepoetice. Poemul exemplifică eterna valabilitate a celebrei teze a lui Cerna-şevschi, „frumosuleste viaţa". Orice fapt de viaţă poate deveni frumos în interpretarea poetică, dacă poetul, ştiind sa extragă din el esenţialul, îl transformă într'o imagine purtătoare a unei idei mari şi frumoase. Concluzia e valabilă şi pentru / O SĂRBĂTOARE A LITERATURII NOASTRE 193 materialul de bază" al poeziei — limba, încă Maiacovschi a demonstrat că în limbă nu există cuvinte „poetice" şi nepoetice", că volumul de poezie cuprins jntr'un cuvânt depinde numai şi numai ie felul cum este folosit şi pentru ce este folosit cuvântul. Poemul „In satul lui Sahia" oferă ilustraţii şi pentru această le constituie o valorificare inteligentă a mijloacelor specifice care-i stăteau la dispoziţie. CÂNTEC DESPRE EROUL REVOLUŢIEI DELA 1848 229 Acelaş element ar ti împovărat inutil o lucrare dramatică, unde invocaţiile lirice ale artistului, trecerea dela realitate la legendă nu s'ar fi făcut atât ele firesc şi cu atâta uşurinţă. întregul cadru în care poetul îşi recheamă eroul are, cum ani văzut, un caracter mitic. El e întărit de apropierile făcute mereu între si fuaţiiîe în care se găseşte eroul şi motivele baladelor noastre populare. Aci nu avem deafacc cu adaptări stereotipe, ci cu o prelucrare subtilă şi creatoare a elementelor folclorice. Când poetul ni-1 prezintă pc erou în celula dela Mărgineni, imaginea lui Corbea zăcând în închisoare no apare firesc în minte. E do observat însă că Eugen Jebeleanu n'a transpus mecanic motivele baladei ci le-a dat o nouă întruchipare. In exemplul citat, farmecul vechiului cântec haiducesc consta aci în prezentarea figurii haiducului, îmbătrânit do anii lungi petrecuţi în temniţă. Fiecare amănunt al portretului ilustra şi scurgerea imemorabilă a timpului şi condiţiile îngrozitoare, ale închisorii: voinicul zace în apă şi nămol până la glesne, şerpii ajunşi „ca drugii" i s'au încolăcit în jurul braţelor, „broştile ca plo.ştile" şi-au făcut culcuş în barba-i crescută până la genunchi, o năpârcă „i-a împuiat" în sân. Si în poemul lui Eugen Jebeleanu se schiţează imaginea tulburătoare a îmbătrânirii lui Bălcescu, adus în temniţă co mustaţa abia mijindă şi având acuma faţa înconjurată dc o barbă „scai de scai". Dar poetul descoperă în spiritul baladei elemente noi spre a arăta scurgerea vremii şi mizeria celulei de închisoare. Lanţurile dela glezne sclipeau şi acum sunt „doar rugină şi cocleală", zidurile s'au împodobit cu mucigai şi bureţi, iar: Umezeala şi roi udă Ii e chipului oglindă. Elementele legendare din jurul figurii lui Bălcescu sunt sugerate şi altfel. Adesea luptătorul se confundă cu rapsodul popular şi în cuvintele lui răsună ecourile doinelor dc haiducie, ca în emoţionantul cântec al ciubărarului. Tot ca în baladă natura apare însufleţită şi participă efectiv la iupoa eroului. Acesta 'conjură elementele care se găsesc într'un acord perfect cu stările lui sufleteşti. Poetul realizează această admirabilă imagine romantică a naturii în revoltă, atunci când inima lui Bălcescu simte că izbucnirea revoluţiei e inevitabilă, că ea numai poate întârzia: Bate vântul, frânge Ramure betege Fulgerele taie Gerul, cu bricege. Merge omu'n ploaie, Pletele-i sunt ude, Şi-ascultând cum tuna, Tun parcă aude. A zâmbit, ştergăndu-şi Nallă fruntea-i pală. „ — Fii slăvită, fire Pasă pe răscoală!" Tot aşa când eroul cutreieră ţara, urmărit de ispravnicii domneşti, ritmurile cântecului popular ne arată cum elementele naturii dobândesc proprietăţi miraculoase spre a-1 ocroti: „De-şi pune capul pe stâncă, „Piatra grea se face blândă, „Şi din piatra cât de grea „Omu-şi face perina. „De-i pământul îngheţat, „Lui îi este ca un pat. „Din desiş de ramură, „Ceru-i face plapumă..." Insfârşit Eugen Jebeleanu nu uită faptul că Bălcescu a fost un intelectual, că în preocupările sale ocupau un loc de seamă preocupările cărturăreşti. La Paris, în timp ce eroul colindă străzile, ni se prezintă odaia lui de studiu, plină de tomuri şi de file. Poemul vorbeşte de munca gânditorului şi istoricului în anii exilului. Fiecare viziune a lui Bălcescu e de fapt miezul uneia din lucrările sale: „Mersul Revoluţiei în Istoria Românilor", „Trecutul şi Prezentul", „Istoria R om anilor sub Mihai Vodă Viteazul". Diferitele elemente ale personalităţii 230 O. CROHMĂLNICEANU lui Bălcescu îi ajută poetului să-şi individualizeze eroul. Răspunsul pe care acesta i-1 dă lui Fuad. stăpânit, demn, de o mare ţinută a expresiei, este răspunsul unui cărturar care sdrobeşte sub logica argumentaţiei pretenţiile agresorilor. Răspunsul se inspiră direct din magistralul articol al lui Bălcescu: „Drepturile Românilor către înalta Poartă". („Popolul suveran 1848") Trebue să spunem însă că această latură a personalităţii lui Bălcescu n'a fost reliefată în poem cu aceeaşi forţă cu care au fost reliefate celelalte trăsături ale eroului. Faptul decurge — aşa cum am amintit — şi din interesul disproporţionat acordat uneori de poet acţiunii, în dauna luminării resorturilor morale care o determină. In prima parte a poemului, via activitate intelectuală a lui Bălcescu, care a fost şi un mare animator cultural, e mai mult amintită. ' Munca societăţilor secrete, care se desfăşura în primul rând pe un fond cultural, e redusă la aspectele ei strict politice. Dar Bălcescu a fost prietenul şi sfătuitorul scriitorilor vremii lui şi rolul mişcării culturale progresiste în revoluţia burghezo-democratieă dela 1848 a fost deosebit de mare. Lăsarea în umbră a climatului spiritual în care a trăit eroul, face să lipsească în mod cu totul nemotivat din poem figura lui Alecsandri, a lui Russo, Boliac, (— amintit doar nominal -■•) ca şi a altor scriitori, participanţi de seamă în revoluţia dela 1848. In unele locuri, chiar prezentarea vieţii intelectuale a iui Bălcescu e redusă Ia simpla expunere a credinţelor sale, ceeace rămâne încă un mod simplist de oglindire artistică a realităţii. Poemul neglijează sbuciurnul eroului, care se frământă mereu să dea răspuns problemelor multiple şi complexe ale revoluţiei, inşelându-se uneori, cum singur o mărturiseşte, dar trăind o intensă şi bogată problematică morală, filosofică. înfăţişarea ei, pe lângă că âr fi accentuat individualitatea eroului, ar fi sporit şi dramatismul poemului, scoţând mai puternic în evidenţă ciocnirea dintre Bălcescu şi diferiţii duşmani ai revoluţi^ Tocmai aci drama „Bălcescu" de Gamil Petrescu, ajutată şi de caracterul specific al genului luminează mai profund una din laturile personalităţii lui Bălcescu ilustrând prin întreg conflictul dramatic ciocnirea permanentă dintre înălţimea la care se ridică gândirea acestui om superior şi mărginirea burgheziei în revoluţie. ★ In câteva versuri, ca luminate parcă pentru o clipă de „focurile lungi" ale răscoalei, Jebeleanu prezintă şi alte chipuri de eroi, tovarăşi de luptă ai lui Bălcescu. Iată-1 pe „trupeşul" Popă-Şapcâ, vorbind clăcaşilor pe câmpia dela Islaz, iată-î pe Magberu, uriaş impunător, încins cu eşarfa-i sângerie, trecând călare printre şirurile nesfârşite de cavafi, tâbăcari şi ţărani din toate colţurile ţării, încura-jându-şi „fiii" cu o privire părintească asvârlită de sub „arcul negru al sprâncenii". Ana Ipătescu, cu cele două pistoale în mâini, cu şuviţele negre ale părului fâlfâind în vânt, urcă asemeni unei zeităţi a mâniei treptele palatului. Bine e schiţată şi figura lui Iancu, moţul aprig, cu mustăţile sbârlite, cu imensa-i căciulă ţărănească, pe care o izbeşte de pământ cu obidă, când începe să-şi dea seama de vicleşugul împăratului. Cu emoţie e evocat glasul de aramă al lui Petofi răscolind întinderea nesfârşită a pustei şi chemând Ia răsvrătiri-mulţimile maghiare. Un erou de seamă al poemului lui Jebeleanu e însuşi poporul. Participarea lui în primul plan la toate acţiunile pe care poetul le glorifică, e realizată printr'o serie de mijloace artistice demne de toată lauda. Cum s'a arătat, atât compoziţia poemului cât şi reliefarea figurii eroului principal se bazează pe permanenta subliniere a rolului rnasselor în făurirea istoriei. Ideile pentru care luptă Bălcescu capătă un conţinut concret prin ilustrarea modului în care ele oglindesc de fiecare dată năzuinţele masselor largi populare. Imaginea oamenilor din popor, cu gândurile şi sentimentele lor dă o reprezen- CÂNTEC DESPRE EROUL REVOLUŢIEI DELA 1848 231 tare vio, convingătoare, forţelor motrice ale revoluţiei. Poetul izbuteşte să deseneze chiar figurile câtorva dintre eroii anonimi ai istoriei. Unul dintre aceştia e de pildă moş Ion Clăcaşul. ce! -care moare sub steagul pe care stă scris „Dreptate şi Frăţie" cu o lumină de nădejde aprinsă în orbitele-i negre „ca într'o vatră". Lui Bălcescu, înainte de a-şi da sufletul îi spune: — „Iartă, fiule... bătrân sunt... „Am căzui... mă poticnii... „Ci voi, nu staţii Duceţi lupta „Cât mai sunt ciocoii vii!" Asemenea eroi sunt şi fratele căuzaş Mihail sin Radu, ostaş credincios al revoluţiei, prezent mereu acolo unde e greul ei, comisarii, trimişi de Bălcescu în toate colţurile ţării să combată svonurile reacţiunii, să aducă în taină arme trupelor de panduri, ş. a. Poemul redă cu multă artă psihologia colectivă. Mulţimea clăcaşilor se bate în primul rând pentru pământ. Felul cum ea ştie să distingă în proclamaţia dela Islaz revendicarea aceasta, prima care o interesează într'adevăr, apare foarte limpede în scena discursului lui Eliade. Oamenii glumesc pe seama frazelor umflate ale oratorului. In clipa când Eliade e. silit totuşi să amintească de pământ, ţăranii devin brusc serioşi, ascultă cu religiozitate: „— ... Tacă-ţi pliscul. I-uuzi, Spune lucru sfânt. Cică şl clăcaşii Or avea pământ'1. Vorbele se răspândesc, fulgerător din gură'n gură, se înfig în mintea fiecăruia, însufleţesc mulţimea, o câştigă pentru cauza revoluţiei: „...Cică şi clăcaşii Or avea pământ!" Trec clin gură'n gură Vorbele, sunând. Vijelie vie-i Câmpul nesfârşit. Răsmeriţă, fie-ţi Pasu'n veci slăvit! Cu aceeaşi artă e înfăţişată aprinderea pe care o pun clăcaşii în discuţiile din comisia pentru împroprietărire, unde cuvintele lui Buga, buzoianul, ale lui popa Neagu şi ale altora, răsună amare, grele de un necaz adunat în inimă de veacuri: „— Dară munca noastră ce e? „Braţele-astea frânte ce-s? „Strigă Buga, .buzoianul, „Şi -— rămâne ne'nţeles. „—Pentru ele, iei chirie!" „Moşierul Lenş răspunde: „— Şi în Francia la fel e, „Şi'n Turchia, şi-oriunde." „— Ce fel de chirie-i asta?" (Se încruntă popa Neagu) „Când îi dai cât vrei malale „Şi-i mai dai şi cu toiagul" „— Ce fel de chirie-i aia (Slrigă-un alt clăcaş) noi ştim. „E chiria ce ne duce „Depe câmp la ţinlirim. Cunoaştem astfel din evocarea lui Eugen Jebeleanu mizeria înfiorătoare în care se sbătea poporul în trecut, explotarea sălbatică la care era supus. Cunoaştem şi dârzenia masselor, tenacitatea cu care îşi duc lupta, nădejdea lor mereu trează în vremea victoriei celor mulţi, victorie care nu poate să intârzie. Insfârşit idea participării diferitelor straturi ale poporului la revoluţie e sugerată şi prin împletirea originală în ţesătura poemului a cântecelor populare de revoltă, din diferite medii sociale. Ascultăm tânguirile amare ale doinei: „Ce văd eu n'aş mai vedea Vai de ţărişoara mea Ce zăresc, n'aş mai zări Vai de ochii mei pustii..." sau chiotul cântecului haiducesc: „De-ar veni cu primăvara „Să-şi sfarme cătuşa ţara, „Să fac din cuţit de plug „Sabie cu meşteşug, „Cu tăişurile'n două „Când le'nvârt tidvele plouă..." 232 O. CROHMĂLNICEANU Dar podul reuşeşte aci, cu o rară pătrundere a spiritului poeziei populare să evoce prin intermediul ei şi prezenţa tabacilor şi cavafilor,. a păturilor muncitoare dela oraşe. Iată realizate cu o netăgăduită autenticitate o serie de cântece populare dela oraş, în care parcă auzim răsunând iar coardele lăutei lui Anton Panii: „Hai, ileaclude-ini, săpunare, Dă-mi săpun de Ir ei parale, Frânghia să-mi săpunesc, Să-mi pun nod la gâl, domnesc, Să mă sui, sui-m'aş sus, Pe creangă de. pom. ursuz, Să-mi dau drum prin rămurele, Să scap de zilele mele!'1 sa u: ..Boiangiu, neam somnoros Dă pe lună chinoros Să fie doar beznă jos, Să-mi pun pislol la cobur, Să dau o raită prin jur, Pistolul să mi-l descarc In burtă de om bogat, Care de viu m'a mâncat". Imaginea portului oriental, cu negustorii turci haini, la care oamenii robesc pe-o simbrie de nimica, e înviată dintr'o-dată de acest cântec de muncitori la schela corăbiilor levantine: v — Vrasei să scap de beilicuri, „Mă tocmii rob la calcuri. „Penlr'un dram. de sămbrioară, „Car în port vre-o şasă cară, „Le rânduiesc în hambară... Se realizează astl'el o orchestraţie subtilă a poemului, în care zeci de coruri alo mulţimii însoţesc cântecul poetului, îl fac să-şi lărgească mereu amploarea, să-şi descopere mereu alte ecouri şi rezonanţe. In contrast cu imaginile luminoase ale făuritorilor revoluţiei, poetul învie şi. chipurile sumbre ale groparilor ei. Slugile boorin*ii „cu calpac", duşmană de moarte oricărui progres, slugile ga-brovenimii bogate, înfricoşate de ridicarea norodului şi temătoare să nu se aducă vre'o vătămare „sfintei proprietăţi" sunt înfăţişate în toată ticăloşia lor. Cu multă combativitate, Eugen Jebeleanu ştie să ne facă să simţim că oameni de teapa colonelului Odobescu şi a mitropolitului Neofit, descind direct din lumea iatacurilor întunecoase, cu divanuri moi, unde baş-boierii trândavi, scufundaţi în pemo şi sorbind din narghilea, pun la cale urzeli misterioase spre a gâtui în faşe revoluţia Vicleni, cu vorba prefăcută, cu căutătura lăturalnică, gata să se închine oricui numai să le fie ocrotite moşiile şi tabieturile, boerii nu se dau îndărăt dela nici o mişelie spre a înlăuţui iarăşi poporul. Odobescu, ca şi Mitropolitul Neofit jură pe pravila cea nouă, dar chiar în timpul jurământului se gândesc să-şi bată joc de orice legământ. înalta faţă bisericească binecuvântează norodul, dar mai bucuros „ar sălta de-asupra mulţimii" nu crucea, ci biciul: „Binecuvântează!" Spune, parc'ar geme — Şi in gând, aruncă, Fulgerând blesteme. Cu concursul lui Brătianu, colonelul Odobescu încearcă să aresteze guvernul provizoriu; zi şi noapte mitropolitul scrie „cu fiere" misive disperate capetelor încoronate de peste hotare, cerându-le să intre cu oaste în ţară. Vechii jefuitori ai poporului îşi găsesc fraţi buni în rândurile noilor exploatatori ai norodului. In figura lui Brătianu şi mai ales în cea a lui Eliade, poetul, în lumina înţelegerii ştiinţifice a istoriei a întruchipat cu talent trăsăturile trădătoarei burghezii româneşti. Cu pătrundere el ilustrează condiţiile particulare istorice în care s'a desfăşurat revoluţia burghezo-democratieă dela 1848 în. Europa şi în ţara noastră. Versurile, care prezintă la începutul poemului mişcarea revoluţionară din Franţa, prind într'o sugestivă imagine tabloul poporului muncitor vărsându-şi sângele pe baricade în timp ce, din urmă, burghezia se strecoară pe furiş către putere: S'avântă ţesăloarea cu ochii arşi de trudă, ' Aleargă'n focul luptei mecanicul de tren. CÂNTE O DESPRE EROUL REVOLUŢIE! DELA 1848 Cad şi răzbesc prin gloanţe cei ce din-greu asudă — Şi-ascunşi după-al lor umăr, burghezii cu joben. poetul reuşeşte să no arate cum, triumfând pe plan european, burghezia începe să se teamă de revoluţia în focul căreia apăruse pe scena istoriei proletariatul. Puterile burgheze apusene, înspăimântate de fantoma care colindă Europa şi sub paşii căreia „zăpada se aprinde", încep să sprijine peste tot forţele reacţionare. Anglia e alături de sultan şi de ţar când e vorba de a înăbuşi avântul revoluţionar; . deasemeni Franţa „burgheziei milostive" vesteşte şi ea că n'are nimic împotriva unor asemenea acţiuni. In comportarea lui Eliade, în politica pe caro acesta o preconiza: „respect la persoane, respect la proprietate; foloase „cneralc fără paguba ulmului" *) se vădeşte orientarea pe această linie politică a laşei burghezii româneşti, spaima ei de. masse ■şi de revendicările lor, dorinţa arzătoare de a-şi împăca interesele, cât mai repede cu interesele moşierimii. _ _ ^ Eliade e stăpânit tot timpul de o frica galbenă, pe care în zadar încearcă să o ascundă sub gesturile teatrale- şi sub pelerina-i albă. Vorbeşte „dulce", „nimereşte". Citează mereu evanghelia, ceeace-i tace pe clăcaşi să spună glumind: „ — De-ar avea şi barbă Parc'ar fi Jsus". In faţa lui Odobescu, Eliade se bâlbâie penibil,, retractează tot ce a spus, are o comportare desgustătoare. Mult mai cinic se dovedeşte Brătianu, care acţionează din umbră, conducând tot felul demaşina-ţiuni menite să paralizeze forţele revoluţionare. Tabloul forţelor reacţionare oferă o imagine deosebit de actuală a josniciei şi trădării, care a constituit dc totdeauna singurul apanagiu cu adevărat propriu ■claselor stăpânitoare. *) Echilibru între Antiteze Doi 1821, dqi 1848, doi 1859. Printre elementele limbajului poetic, ritmul este desigur un element primordial. Maiacovschi îl numea forţa elementarii, „energia do bază" a poeziei şi îl compara cu electricitatea. Poetul vorbeşte aceeaşi limbă cu toţi oamenii, dar frazele salo sunt străbătute de ritmul poetic care le dă o anume expresivitate, o putere dc emotivitate înrudită cu cea a cântecului. Când poporul spune cu poetul „cântă", el observă tocmai deosebirea între poezie şi proza pe care burghezul lui Moliere o făcea, spre. surpriza lui, fără să ştie. In poemul său închinat lui Bălcescu, . Eugen Jebeleanu foloseşte cu îndemânare diferitele clemente specifice ale limbajului poetic, spre a da o expresie cât mai desăvârşită ideilor şi sentimentelor care-1 însufleţesc. Este remarcabilă în primul rând iscusita trecere dela un ritm şi o măsura poetică la alta, în funcţie de atmosfera fiecărui moment,. Amploarea cu care revoluţia burghezo-democratică se întinde în Europa e sugerată dela început prin versul larg desfăşurat folosit în această parte a poemului. El cadrează foarte bine cu întregul ton al evocării, cu imaginile apocaliptice, „foamea amarnică şi goală, cu sânii grei de plumb" cutreierând lumea, „norii'n cirezi, mânaţi de-un roş harapnic" „de trăznet şi lumini'', steagurile roşii suind ca nişte flăcări pe treptele albe ale palatelor regeşti. Strofele de mai jos îl fac pe cititor să-şi aducă aminte cu emoţie versul lui Eminescu din „Împărat şi Proletar": Se'mpurpurcază norii, se'nneacă'u fum oraşul, Tuşesc, pocnind, pistoale, prin norii fumării. Troznind se frânge sculul ce apără vrăjmaşul, S'apropie furtuna, vuind, de Tuilern. Se sguduic palatul cu trepte sclipitoare. Cu-' a lui grădini întinse, de danturi şi dc joc. Cad porţile înalte cu steme şi cu fiare, Şi sboară'n parc, măreţe, drapelele de foc. La fel, ritmul versurilor evocând agonia lui Bălcescu c agitat, înfrigurat, comunică 234' O. CROHMĂLNICEANU cititorului sbuciumul din sufletul eroului. Apoi brusc, când poetul trece la zugrăvirea vremurilor de azi, ritmul devine calm, avântat, pătruns de bucuria victoriei şi de măreţia epocii socialismului: Cu noi eşti, inimă vitează, Cu noi, pe-al bătăliei drum, Cu cei ce ieri au fost săracii, Cu eei ce-o ţară au acum! Cu cei ce'n luptă doborî-vor Pe'ntinsu'ntregii lumi tiranii. Cu-ai vieţii fii, pe care-i duce La luptă şi'n victorii, Stalin. într'un mod firesc sunt introduse în poem foarte frecvent ritmurile cântecului popular, acolo unde răsună jalea şi revolta poporului. Eugen Jebeleanu a fost preocupat şi de găsirea unor ritmuri potrivite acelor părţi ale poemului, în care interesul principal al cititorului trebue să fie atras în primul rând de desfăşurarea acţiunii. Aici poetul utilizează un vers scurt, cu o măsură egală, şi cu o rimă săracă, la intervale destul de rare: T ntr' această vreme, Forfotă vrăjmaşii. Strâns e'n chingi palatul Şi-l păzesc ostaşii. Se proptesc soldaţii Bine de pereţi, Că le-au dat să beie Şi mai toţi sunt beţi. Este interesantă asemănarea pe care o au versurile do mai sus cu versurile cronicii Pitarului Hrisfache, istorisind domnia lui Mavrogbeni şi având deasemeni preocuparea principală de a face nararea versificată a evenimentelor. Modul natural în care succesiunea versurilor din acest poem urmăreşte cu stricteţe stările sufleteşti ale poetului o dovedit şi de faptul că momentele de pauză despart unităţi de expresie închegate. Urmărind desfăşurarea versurilor, ne dăm seama că în cadrul lor strofa nu este o simplă convenţie formală tipografică. De cele mai multe ori versurile finale accen- tuiază cele spuse mai înainte, arunca o> ultimă rază de lumină pe imaginea fău rită, conturându-i mai puternic stră lucirea. Pauzele poetice în creaţia unui veritabil artist corespund gestului pictorului care adăogând o ultimă trăsătură de penel se dă un pas îndărăt spre a-şi contempla câteva clipe tabloul. Distingem adesea în poemul lui Jebeleanu astfel de izbutite accente aşezate în finalul diferitelor momente ale evocării Un exemplu fericit îl oferă versurile care încheie descrierea Bucureştilor scufundaţi în tăcerea nopţii, ca într'un coşmar. Ideia trezirii poporului odată cu apariţia zorilor e redată în ultimul rând printr'o imagine de o mare plasticitate: Sboară să se culce Droşti mari, poleite. Nu e încă ziuă — Da' s'ascut cuţite. Tot aşa scena îngenunchierii norodului pe Câmpia dela Islaz, aduce în versul final ideia obsedantă a clăcaşilor: pământul, aşezând accentul potrivit pe întregul moment istoric: Val de val clăcaşii Pică în genunchi, Nu ca să se roage, Nu că-i bate vântul, Ci ca mai aproape Să-şi simtă pământul. Din păcate, nu în tot poemul a existat această grijă. In capitolele unde se simt lungimi, unde momentele se succed fără relief, întâlnim tocmai ca o consecinţă a lipsei de conţinut, deficienţe şi în expresie. Aci versul uniform amintit e utilizat în exces şi curge ca o apă: Astfel se gândeşte Stând Magberu, drept Şi-apoi, sună'n sală Craiu-i înţelept... etc. sau: Iată colo călăreţii Ce din Bucureşti veniră CÂNTEC DESPRE EROUL REVOLUŢIEI DELA 1848 235 Printre corturi pedestraşii Forfotă şi se înşiră. Nu-i fu lesne lui Bălcescu Să-i trimeată-aici, de fel. Brătianu şi Eliade Nu vor turcilor rezbel... Pasagii de categoria celor de mai sus contrastează neplăcut cu remarcabila varietate stilistică din poem) cu arta folosirii cuvântului astfel încât acesta să capete maximum de expresivitate. Se cuvine să apreciem frumuseţea limbii în care e scris poemul „Bălcescu" nu inventariind expresiile pitoreşti, cum din păcate fn multe cronici literare se mai obişnueşte, ci judecând în ce m ăsură di feritele elemente ale limbii literare, diferite elemente de stil slujesc ideia fundamentală a operei. Caracterul de evocare al întregului poem, compus din părţi narative cu un pronunţat caracter epic, pe care le însoţesc dese intervenţii lirice, e susţinut cu iscusinţă de diferite procedee stilistice. De-alungul unor întregi pasagii epice noi îl simţim pe poet participând cu însufleţire la acţiune, şi fiecare episod îi smulge repetate intervenţii, mărturisind jalea şi mâhnirea, indignarea şi revolta, entuziasmul şi admiraţia. Remarcabil e modul firesc în care se tace trecerea dela planul epic la cel liric. Poetul îşi aminteşte prezenţa prin câteva vorbe cu care se adresează parcă în jur, unor ascultători închipuiţi: „Uite-aşa de taină..."; „Tocmai d'aia, uite-i" — „adunaţi-acum" — „Şi priveşte-acum: aleargă spre palat..." „Unde-o fi acum Eliade?". ... Sta, pândind Bălcescu'n Fund de văi galopul (Cântul VII, final) Ce se'ntămplă oare'n Ţară, între-acestea? Sună revoluţia Pe câmpii şi creste. (Cântul VIII, începutul) . După o asemenea paranteză, intervenţia artistului reapare naturală şi ne simţim antrenaţi prin comunicativitate de elanul lui: Sună, Revoluţie Glasul tău să tune Trâmbiţând prin. veacuri Mândrul 9 Iunie! La fel, când ostile turceşti calcă pământul ţării, poetul povesteşte faptul însoţindu-1 de un oftat amar, pe care îl auzim bine, printre rânduri, datorită unui singur vocativ fericit aşezat: Vin chemaţi de boierime Turcii prin Rusciuc, în. goană. Năvăliră ienicerii'n Giurgiu — ţara mea sărmană! Gândurile şi'sentimentele artistului sunt gândurile şi sentimentele masselor populare. Comentariul liric dă aci de fapt perspectiva din care poporul îşi apreciază propria-i istorie. Adesea contopirea poetului cu mulţimea celor asupriţi e atât de complectă încât chiar în părţile narative nu mai povesteşte poetul, ci oameni oarecari din popor. Aşa e narată de pildă acţiunea membrilor societăţilor revoluţionare, cutreierând satele. Numele de „surtucar" dat tinerilor revoluţionari, tonul în care sunt comentate faptele, „aprins vorbesc ca domnul Tudor" „Când pleacă nu-şi răpesc nimica" sau: ... Iţi vâră'n mână o hârtie „Ce scrie, dascăle, ia'n vezi „Ci-că dreptate şi frăţie „Şi mântuire de podvezi, * toate indică prezenţa povestitorului popular. Jebeleanu ştie cu ironie să treacă şi boeri-lor cuvântul. Versurile redau atunci sporovăială veninoasă, şoaptele la ureche cu bărbile încuviinţând a înţeles: Da' nu-i rău Eliade, Bun îi Brătianu, Că nu li-i gândirea. Cum. îi e lui planul... 236 O. Cil MIM \l.\:< i:\.\i Cuvinte şi expresii anumite sunt folosite cu iscusinţă spre a da coloratura stilistică dorită unor pasagii şi spre a contribui astfel la caracterizarea realistă a situaţiilor. Mediul retrograd, turcit şi grecizat al marii boierimi apare mai pregnant prin ingenioasa utilizare a câtorva arhaisme, grecisme şi turcisme în versurile caro se referă la descrierea acestei lumi. Baş-.boerii „beau ciubuce"; în limbajul lor transformările revoluţionare se reduc la schimbarea unui „işlic" mare cu altul mai mic, a „calpacului" cât roata cu pălăria. Ei se tratează reverenţios cu „psihimu". La intrarea turcilor în ţară, doamnele din protipendadă îşi „dau la oglindă cu cârmaz — cântând manele". Textul capătă aci nuanţe ironico-satirice. Am arătat cum numeroase frânturi de cântece populare, aduceau prezenţa vie a poporului în poem. In pasagiile respective există o abundenţă de zicale pline de înţelepciune, de forme succinte populare pentru caracterizarea oamenilor şi faptelor: Fier la mâini, la glezne fier Brăţară dela boeri. sau: Grâu crescut-a'n ţaiâ Falnic să-fi ia ochii, Dar l-au pus boierii'n Aurul din rochii. Ştreangul e numit „nod domnesc", boemi „lup colţat", ţara „muşcă" dijma şi „ru.şfetul", spinările robilor sunt trepte pentru „boeret". Prin câteva cuvinte bine aşezate, Jebeleanu aminteşte şi limbajul pretenţios, italienizanţ^ al lui Eliade. Acesta reneagă „pontul" cu clăcaşii, pe care-1 numeşte avocăţeşte „o eroare". Parcă auzim stilul infatuat, pompos al discursurilor lui: „Şi apoi, unde va fisă fie, în ce este culpabil comerciantul agricol, spre a, fi condamnat de a-şi pierde averea ce şi-a depus-o cu laborarea în brazdele pământului numai pe credinţa legilor ce am avut până acum?... îmi place a crede, domnilor, că actul D-voastră provine dintr'un nobil avânt; îusă e foarte arbitrar şi n'aţi cora se pleacă marionetele guvernelor din. ţă.'ite capitaliste, pe care îi proslăvesc gazel arii cu tain, ori artiştii cu lanţ la gât, sunt mânaţi de aceeaşi nepotolită sule de profit. Dar dacă setea de profit îi face pe şefii trusturilor să se bată, să încerce prin orice mijloace a-şi (ăia unul altuia craca de sub picioare, îi apropie în schimb ura furioasă pe care o nutresc pentru Tara Socialismului. Iu ea văd pe bună dreptate prevestirea sfârşitului dominaţiei lor. Oc aceea, Olson trimite pe un emigrant alb să incendieze fabricile sovietice. De aceea se străduesc marii rechini ai finanţelor să închege „frontul lor unic", să pornească războiul de exterminare împotriva statului, în care scopul muncii iiu mai e profitul unor Olsoni, ci fericirea omului liber. Peisajul întunecat al lumii capitaliste îşi are contraponderea într'un şir de cărţi din aceeaşi perioadă de creaţie. Sunt operele care descriu lumea eliberată. Lumea spre care se îndreaptă nădejdile şi dragostea tuturor celor supţi de Kreugeri, apăruse în raportagii mai mult prin contrast. In câteva romane, imnuri ale vieţii şi construcţiei, ea e zugrăvită direct. E caracteristic că pentru a descrie lumea centrată în jurul omului, lumea în care oamenii clădesc liberi, pentru ei, scriitorul a recurs la roman, care dă posibilităţi superioare de plăsmuire şi adâncire a personagiilor. Spre deosebire de roportagiile axate în. jurul zeului-profit, avem. acum romane menite să reflecte figura unui nou tip al umanităţii — creatorul mândru şi liber al socialismului. „Şi a fost ziua a doua", este o carte străbătută de suflul larg al cincinalelor staliniste, prin ritmul precipitat ce pare mereu a repeta cuvintele lui Maiacovbki -- „Vreme, goneşte", prin pasiunea şi încrederea în viaţă care o stăpâneşte — opusă amărăciunii ce se simţea uneori în roportagii şi mai ales prin oamenii zugrăviţi. Oamenii aceştia, care luptă în condiţii adesea grele, care clădesc socialismul şi se transformă, se îmbogăţesc, sunt produsul lumii noi, după cum Bernard din „Frontul unic." sau spărgătorul de grevă, asasinul Lafosse din „Viaţa automobilului" sunt produsele umane ale imperialismului şi îl reprezintă. Kolia Rjanov, cu luminoasa lui. încredere în viaţă, Grunia, care venită din sat, speriată şi umilă, a ajuus com-somolistă şi brigadieră, toţi constructorii Kuzneţkului, îndreptăţesc pe deplin cuvintele comunistului Samuşlun din „Şi a fost ziua a doua". „Priviţi-l pe Kolka Rfanov sau pe ceilalţi băieţi. Am luptat cu ei împreună la Kuzneţk, când cuptoarele au fost în primejdie. Acum, am luptai împreună cu ei la baraj... Şi vă spun, iată care sunt temeliile noastre. Cu oameni ca ăştia vom avea fier, pentrucă ei sunt mai tari decât fierul. Eu, partizan UN NEOSTENIT LUPTĂTOR PENTRU PACE 259 bătrân, pot să mor acum în linişte, fiindcă, tovarăşi, avem oameni adevăraţi". Sunt deosebit de puternice figurile acelora care reprezintă forţa ce făureşte şi-i îndrumă pe aceşti oameni noi, condu-cându-i. spre biruinţă. Acei dintre scriitorii noştri încă stânjeniţi în faţa descrierii eroului Înaintat, a omului de partid, ar putea' învăţa din aceste romane ale construcţiei, ca ţ,i din cele de mai târziu, din „Furtuna" sau „Căderea Parisului", cum so plăsmueşte un astfel de erou. Dragostea, admiraţia scriitorului pentru asemenea personagii se comunică direct cititorului. Nu există pseudo-umanizare în descrierea comunistului Şor, din „Şi a fost ziua a doua", ci umanitate adâncă. Viaţa lui Şor e o ardere pură şi luminoasă ca o flacără şi drumul acestei vieţi nu se poate despărţi, nu poate fi conceput în afară de drumul Partidului. „Când Şor intrase în partid, partidul i se păruse un cerc foarte restrâns... Aveau degetele pătate de cerneală, multiplicau manifeste. Acum partidul i se părea lui Şor nemărginit ca universul. Construia grupuri sintetice, desţelenea stepa, trimitea petrol prin conducte şi. aprindea focul cuptoarelor Martin. Era lung drumul partidului. Drumul ăsta era viaţa lui Şor". ★ Anii şi evenimentele s'au succedat vertiginos. Lumea lui Detterding şi a lui Wei.'istein a creat, întru apărarea capitalului, nazismul, forma germană a fascismului. Crescut îu berăriile din MUnchen, naţional-socialismu!, a cărui abjectă menire di versiouistă apare până şi în nume — ajunge, subvenţionat din exterior de capitalul american şi din interior de marii financiari germani şi evrei, să cuprindă în vâlvătaia lui toată Germania, să ameţească milioane de şomeri. Au urmat rugurile cărţilor, asasinatele şi lagărele, înarmarea febrilă. Anii şi faptele acestea îşr găsesc ocoul corespunzător în roportaglile Iui Ehrenburg. Când hitleriştii ocupă şi pradă casa Karl Liebknecht din Berlin şi îi schimbă numele în casa Horst Wessel, Ehrenburg publică un nimicitor pamflet, construit pe ideia că fiecare tabără îşi are eroii pe care-i merită: de o parte, Karl I.iebloiccht, „eroul pe care nimic nu l-a putut opri, nici închisoarea, nici moartea", de alta, Horst Wessel, „martirul" hitlerist, întreţinut de o prostituată şi în orele libere, autor de marşuri naziste, ucis într'o încă-erare do cârciumă, de un concurent la favorurile lui Lutzi. Sunt de neuitat frazele care descriu sanctificarea lui Horst Wessel. „Aveau bani, mitraliere, drapele şi imnuri. Le" mai lipsea doar un sfânt, — al lor, numai al lor. Intro cârciumă, în fumul de tigare, în mijlocul urletelor şi sughiţurilor, Horst Wessel a fost canonizat în. mod solemn. Şi. pe mormânt i s'au pus nu jartierele lui Lutzi, ci coroane împodobite cu cruci în-cârli.gale\". La fel de puternic răsună în reportagiile lui Ehrenburg şi anii care urmează: lupta poporului spaniol şi înăbuşirea ei, cu complicitatea „socialistului" Blum şi a politicii lui de neintervenţie, în vreme ce trupe regulate hitleriste şi musoliniene îl sprijineau făţiş pe Franco, în vreme ce avioanele şi vasele de război fasciste asasinau femeile şi copiii spanioli. Au venit anii cumpliţi şi măreţi ai războiului de apărarea patriei, când cizma hitleristă pângărea atâtea ţări, când cuptoarele de ars oameni erau presărate în toate colţurile Europei, dela Buchen-wald la Treblinka. Cu o hotărîre şi cu im eroism care nu mai are pereche în istorie, poporul sovietic salva libertatea şi cultura lumii, în faţa Moscovei, la Stalingrad, prin cele zece lovituri ale lui Stalin. In anii aceştia, Ehrenburg a scris articole, nimic altceva decât articole. „Am scris peste două mii de articole — uneori câte trei pe zi — pentru presa din Moscova, pentru străinătate, pentru gazelele de front", spunea ei în 1945, într'un interview dat ziarului „România Liberă". Articolele acestea au fost citite de milioane de oameni, au îmbărbătat pe luptătorii armatei sovietice şi popoarele cotropite, care îşi citeau soarta pe harta frontului sovietic. Fiecare cuvânt din aceste articole este pătruns de ura pasionată a poporului sovietic împotriva fiarei hitleriste, de holărîrea de a obţine victoria. Sunt chemări directe, aproape nişte strigăte de luptă. Aşa sună şi frazele scurte, rostite 17 * 260 SILVIAN cu dinţii strânşi, şi titlurile: „Ţine minte", „Focurile" „In prag" „înaintarea continuă". Dar aceste chemări de luptă sunt înţesate de fapte. Căci asasinul hitlerist, produsul uman al imperialismului, reprezenta o formă specială a bestialităţii. Călăii cu cizmele lustruite, amatorii de romanţe sentimentalo, scriau scrisori, ţineau jurnale intime, în care notau cu grije tot — găinele înfulecate, bătrânii şi copiii ucişi. E îngrozitor contrastul dintre aparenţa aceasta de civilizaţie materială şi indiferenţa de neoameni cu care săvârşeau orice bestialitate. Nazistul cu ochi albaştri şi cu părul blond, întrebat cum de putuse viola o fetiţă de treisprezece ani, a răspuns: „Pentru mine, o femeie e ca un closet". In aceste jurnale infime, în aceste scrisori găsite la hitleriştii ucişi sau prizonieri, a cules Ehrenburg materialul care fixează trăsăturile hidoase ale hitlerismului. Iată S.S.ul, forma perfecţionată a soldatului hitlerist": „Idealurile lor suni o bucată de slănină, un cercel smuls cu carne cu lot, hăinuţa scoasă de pe un copil asasinat. Se plâng: au trebuit să înnăbuşe moştenirea culturală a trecutului. Minciună. Ei n'au moştenire culturală. Au luat din trecut doar tehnica pe care au aplicat-o pentru exterminarea oamenilor. Au luat din trecut doar superstiţiile, uneltele de tortură şi bezna anilor de ciumă. Ce este comun între derbedeul, hitlerist şi Goethe? Intre un S.S. şi Schiller? Intre istericul Fiilirer şi Kanl? Ei an înnăbaşil moştenirea culturală, în 1933. Au ars atunci cărţi, au golit muzee, au mutilat ştiinţa. Au hrănit pe golanii fără căpătâiu, care astăzi ard casa lui Puşchin din Mihailovscoe şi care mâine vor arde casa lui. Goethe din Weima'-1'. La fel de puternic ca şi ura vibrează în articolele lui Ehrenburg. mândria -mândria de a aparţine unui mare popor liber, mândria şi. dragostea pentru patria sovietică, către care se concentrează în aceste zile aspre conştiinţa şj speranţa lumii. Soldaţii din toate neamurile multinaţionalului stat sovietic, care ştiau să păstreze în. clipele cele mai grele curajul neclintit, încrederea, umanitatea, îndreptăţeau aceste cuvinte: „Noi ani intrat în luptă, pentru a ne apăra casa noastră, IOSIFESCU pământul nostru şi în acest războiu drept am obţinut dragostea şi recunoştinţa tuturor popoarelor lumii. Iată forţa, iată minunea adevăratului patriotism". ★ într'un articol din Noembrie 1942 Ehrenburg evocă ziua mult dorită a victoriei, când Uniunea Sovietică va putea „desprinde arma de pe umăr şi va spune: Şi acum, sa trăim". Armatele sovietice au luptat pentru viaţa lumii. Şi după victorie, munca oamenilor sovietici a fost închinată înfrumuseţării acestei vieţi, înălţării ei spre comunism. A fost realizat cincinalul de după război, s'a început înfăptuirea planului Stalinist de transformare a naturii, marile construcţii ale comunismului care dau viaţă la ceeace a părut vreme de veacuri un vis îndrăzneţ. Cu ajutorul oamenilor sovietici, înfrăţiţi cu ei, popoarele eliberate fac în fiecare zi câte un pas înainte pe drumul spre socialism. O treime din lume e un vast şantier al păcii şi optsute de milioane de oameni luptă cu natura, grăbesc timpul. Despre lumea aceasta a păcii, Ehrenburg a scris în ultimele sale romane, în articole. A călătorit prin ţările de democraţie populară, a putut cunoaşte singur ce puteri imense au fost trezite în sânul popoarelor eliberate de către armatele patriei lui. A vizitat şi ţara noastră, în 1945. Şi a scris despre dragostea cu care el, sol al literaturii sovietice, a fost întâmpinat, despre zâmbetul voios al tineretului, despre toată înnoirea pe care, încă de atunci, din 1945, a simţit-o vibrând în jur. A scris despre marea prietenie dintre poporul sovietic şi poporul nostru: „Poporul a muncit din greu şi a purtat pe umerii săi toate poverile. Un popor harnic şl cu suflet curat. Acestui popor, noi i-am. întins mână frăţească şi ajutorul nostru dat României va intra în istorie ca un model de umanism, şi de înălţime sufletească". Dar stăpânii trusturilor, pentru care războiul a fost doar o imensă afacere, pe care o visează reluată şi extinsă, sunt departe do a fi renunţat la visul lui Det-terding. Cele şaizeci de familii care stă- UN NEOSTENIT LUPTĂTOR PENTRU PACE 261 pânesc Statele Unite şi Europa marsha-lizată, socotesc că ceeace n'au izbutit cu hitlorismul, trebuie încercat clin nou cu coaliţia „atlantică". Acţionează intens slugile trusturilor, complicata reţea a internaţionalei trădătorilor, în caro intră cele mai felurite personagii, dela social-dcmocraţii de dreapta de tipul lui Baylot, prefectul din Paris, la bandiţii ti toi şti, la agenţii troţkişti şi la toţi diversionisţii strecuraţi în lagărul păcii. Şi acestea le-a putut vedea Ehrenburg în călătoriile salo în statele rnarshalizate, în Franţa, Belgia, Elveţia. S.S.-ii păreau să fie tot ce a putut da imperialismul mai abject. Asasinii războiului bacteriologic şi coi ce răspândesc printre copii psihoza atomică caută să-i întreacă cu succes. Şi în Coreea gangsterii americani au învăţat dela hillcrişti să se fotografieze cu victimele pe care le-au asasinat, ţinând în mâini capetele tăiate. In faţa primejdiei care atârnă asupra umanităţii, Ehrenburg continuă, din ce în ce mai intens să-şi dea contribuţia la lupta încordată pe care o duc pentru salvarea păcii sjute de milioane de oameni. Fiecare roman, fiecare articol, fiecare discurs e menit să servească la această mare acţiune. Dela sfârşitul războiului, Ehrenburg a scris trei romane. „Căderea Parisului" povesteşte cum a fost predată Franţa pc mâna hitlorişlilor dc asociaţii colo;' care o vând astăzi Statelor Unite. Acţiunea cărţii se desfăşoară din anii sabotării Frontului Popular de către socialiştii de dreapta şi până ia prăbuşirea frontului francez, în 1940. Dragostea lui Ehrenburg pentru poporul francez, pc care îl. cunoaşte îndeaproape şi în sânul, căruia a trăit, străbate prin multe din cărţile lui, vechi şi recente, într'un articol despre Maiacovski ol spunea: „Dragostea, pentru Moscova a ajutat poetului, să iubească şi să. preluiască Parisul. Patriotismul nostru ne ajută, să iubim alte popoare îndepărtate, să înţelegem, cultura străină". Aceste cuvinte i se potrivesc desigur pe deplin lui Ehrenburg. înflăcărat patriot sovietic, el poate, tocmai deaceea, preţui şi iubi poporul francez. Şi deaceea urăşte şi ştie să demaşte cu înverşunare pe trădătorii acestui popor, ştie să separe cele două lumi, cele două culturi care există în Franţa. încă din 1933, Ehrenburg publicase un şir de articole despre scriitorii francezi ai timpului — „aşa cum îi vedea un scriitor sovietic". Mai toate paginile corosive ale acestor admirabile eseuri îşi păstrează şi astăzi valabilitatea. Literaţii pe caro îi înfiera erau fot atât de departe de poporul Franţei şi de cultura lui Balzac, Voltaire, France, cât e astăzi. P'nay sau orice alt slugoi. Mauri ac îşi scria atunci romanele despre familii bogate şi cucernice, ale căror membri se pândeau unu! pe altul în case cu miros de tămâie, ca să-şi smulgă testamente şi titluri de rentă. „După o legendă . rusă — scria Ehrenburg despre lumea aceasta a romanelor !ui Mauriac — pământul se sprijină pe trei balene. Desigur că aceste balene trebue să stea în echilibru. Dar e. greu să ne închipuim cum. se poale sprijini o societate omenească, pe un, nod de vipere, care se răsucesc, încercând sa se musle una pe alta". Astăzi, Mauriac predică războiul în gazeta reacţionară „Figaro". Alături de el e şi Jules Ro-mains; teoretician neo-fascist, încă din 1933 şi Georges Duhamel, marele inamic al maşinisniulul. Astfel, dragostea pentru poporul francez l-a făcut pe Ehrenburg să denunţe cu înverşunare pe duşmanii interni ai acestui popor. Şi aceşti duşmani, caro acum guvernează Franţa prin harul Wall-Stree-tului au înţelcs-o prea bine. i-nu refuzat viza de intrare lui Ehrenburg, decorat în timpul războiului cu legiunea dc onoare franceză. Agenţii siguranţei fraiu.ezc nu i-au permis nici măcar să rămână pe aeroportul Le Bourgot. „Mi s'a refuzat viza — scrie Ebronburg în „Cinci ţări"—• nu pentrucă am. o atitudine neprietenoasă fală de Franţa, ci, pentrucă mă. pori prieteneşte fală de ea; şi acest lucru este bine cunoscut francezilor. Fiind executanţii ordinelor Washingtonului, diriguitorii Franţei caută, să influenţeze pe francezi. împotriva oamenilor sovietici, să asmuţă pe cei eliberaţi împotriva eliberatorilor. Dacă eu aş fi nutrit cu adevărat sentimente neprieteneşti faţă de Franţa, d.Bidault nu numai 262 SILVIAN IOSIFESCU că mi-ar fi dat viza, ci poale că mi-ar fi plătit şi ckeltuelile de drum". Contradicţia neîmpăcată între cele două Franţe apare şi în „Căderea Parisului". Numai limba e comună pentru oameni ca deputatul reacţionar Breteuil, care declara în anii de război: „Dacă mi se va spune mâine: revoluţia e de neînlăturat, voi răspunde „chemaţi-1 pe Hitler", ori între „socialişti" ca Viard şi poporul Franţei, reprezentat prin figuri de luptători comunişti, cum e Claude sau Luc Michaud. Cu „Furtuna", cu „Al nouălea val", di-mensiuniile realităţii zugrăvite cresc şi aceste două romane reflectă, de fapt, drumurile opuse a două lumi în cei din urmă zece ani. Acţiunea din „Furtuna", roman distins cu Premiul Stalin, se petrece pe două planuri — în Uniunea Sovietică cu anii de construcţie paşnică, cotropirea fascistă, epopeea Marelui Războiu de Apărare a Patriei, victoria — în Franţa, cu „războiul ciudat" dus pe linia Maginot, ocupaţia hitleristă şi rezistenţa. „Al nouălea val" continuă acţiunea şi personagiile pe plan încă mai larg, purtându-le în S.U.A. şi în. ţările marshalizate pe de o parte, Uniunea Sovietică şi Republica Cehoslovacă de alta. Foştii nazişti din „Furtuna" sunt acum ajutoare preţuite de noii ocupanţi americani, arhitectul Richter ajunge chiar întemeietor de partid. Gazetarul american Bill Koster, care, în. timpul războiului, întrebase cu nepăsare pe un general sovietic: „Aveţi de gând să mai rezistaţi?" face, spionaj şi organizează ia Praga bande de diversionisţi. Nivelle, fostul colaboraţionist, lucrează sub conducerea fascistului Smidle la agenţia de informaţii şi sabotaje,Transoc. Dar.Mado şi profesorul Dumas militanţi în larga acţiune pentru pace, continuă lupta lor din timpul războiului şi armele americane sunt aruncate în mare, în porturile franceze. Vorbind despre „Căderea Parisului", Constantin Fedin sublinia forţa şi dragostea cu care Ehrenburg a zugrăvit eroii populari. E un merit al tuturor acestor ultime romane. In „Furtuna" şi „Al nouălea val",oameni sovietici ca Sergbei Vlahov, Minaev, Osip şi Raisa Alper. doctorul Krilov, continuă şi adâncesc pe Kolia Rjanov ovi pe Grunia din „A fost ziua a doua". Iar dacă în reportajele mai vechi, figurile de luptători din ţările capitaliste erau prezentate prea fugitiv, de astădată ele capătă însemnătatea po care o au în viaţă Simţi că niciun Breteuil, Tessat, Roy sau orice trădător nu vor putea frânge hotă-rîrea popoarelor, în rândul cărora luptă atâţia Jean Millet. Când moare, executat de hitlerişti, comunistul Millet scrie partidului: „Am. făcut tot ce trebuia să fac. Mor cu fruntea sus, ca un fiu al tău. îmbrăţişez pe toţi tovarăşii. Până în ultima mea clipă voi striga: Va învinge Armata Roşie, vor învinge francezii, vei învinge tu! Sunt fericit că în zilele acestea am fost cu tine". Articolele lui Ehrenburg din aceşti ultimi ani au în cadrul aceleaşi lupte, însemnătatea şi vigoarea celor din timpul războiului. Ecoul lor larg, forţa agitatorică şi demascatoare e deosebit de mare. Ele lovesc în toate acţiunile agresive ale imperialiştilor, în manifestările ideologice canibalice, demască criminalele pretenţii ale „supraoamenilor" americani, aşa cum alte articole au demascat la vremea lor pe teoreticienii nietzscheieni S.S. care jefuiau cadavre. Trecând pe rând dela denunţarea directă la ironia incisivă, articolele desvălue chipul adevărat al pseudo-cărturarilor din Occident, transformaţi în justificatori ai războaielor atomice şi bacteriologice şi în apologeţi ai „culturii" sadismului şi obsesiei sexuale. In toate aceste articole, vehemenţa convingerii adânci se îmbină cu arta reporterului; aceeaşi bogăţie de fapte fără putinţă de replică, aceeaşi artă de a găsi şi sublinia un detaliu, care luminează o întreagă situaţie. Iată, de pildă, cum accentuează Ehrenburg faptul că rolul subaltern pe care americanii îl rezervă ţărilor dependente apare până şi în numele ce le acordă: „Una dintre ultimele uniuni — aşa numita „Alianţă Occidentală" — - a fost botezată de yankei cu un nume care s'ar potrivi, de minune unei. mărci de maşini, electrice pentru spălat rufe, sau celui mai perfecţionat aspirator de praf: „Frilalux". Şi ce este Franţa, la urrna urmei? E oare Saint Just, Comuna din Paris, Voltaire sau Ralzac? Nu, este numai „Fr." UN NEOSTENIT LUPTĂTOR PENTRU PACE 263 Dar llalia? Garibaldi? Dante? Rafael? Da de unele! Este „It". din Fritalux". Aceste articole îşi trag puterea superioară din. adevărurile simple şi mari pe care le enunţă şi din felul cum ştiu să îmbrace aceste adevăruri în haina imaginii, să le propulseze cu intensitatea sentimentului. Ele nu sunt niciodată consideraţii abstracte. Ideile şi faptele sunt concretizate în evocări rapide, dar de o mare pregnanţă. Patosul intens al acestor articole prin care un scriitor îşi spune cu luciditate cuvântul despre soarta păcii, despre apărarea fericirii lumii, le dau, deasemeni, deosebita lor putere dc comunicare. Tonul lor general este optimismul, siguranţa victoriei, căci faptele arată că forţele vieţii pot opri pe cei ce vor să incendieze lumea. Deaceea, aceste articole au o desfăşurare ascendentă, cresc în. argumentare şi în putere emotivă şi culminează în afirmaţii pline de hotărîre şi încredere. „Niciodată, niciodată ei nu vor învinge viaţa, dacă alături de noi sunt atâţia prieteni, poeţi celebri şi muncitori necunoscuţi de nimeni, atâţia prieteni la Roma şi în Statul Tennesee, în Turcia şi la Paris, în China şi în Congo, atâţia oameni buni şi curaţi, cari ştiu că viaţa are un sens, un scop, şi cultura nu este o jucărie, nu este o reţea de comodităţi, nu este o enumerare de realizări din, trecut, ci o creaţie neîntreruptă, zilnică, o mişcare înainte, un sbor al omului, al conştiinţei şi al sentimentelor lui, o justificare a drumului său, poate prea scurt dar minunai, pe acest pământ iubit!" In „ Glasul popoarelor", articol apărut în. „Pravda" cu prilejul anului nou 195.'.!, străbate aceeaşi încredere, care nu minimalizează primejdia, dar se sprijină pe conştiinţa că sporesc necontenit şi forţele păcii şi holărîrea lor. „Primejdia războiului nu a trecut încă, pacea nu a fost cucerită, nu a fost construită. Dar popoarele au prins glas şi parcă ţi-e mai uşor să priveşti acum la copilaşii ce sburdă în jurul pomilor sărbătoreşti de iarnă, suntem mai puţin neliniştiţi de soarta lor, inima ne este mai veselă". Astfel, ultimele romane şi articole ale lui Ehrenburg continuă şi încoronează câteva zeci de ani de activitate a omului şi scriitorului. In decursul acestor ani, opera lui s'a desvoltat, a crescut şi s'a limpezit, dar a avut mereu, aşa cum o arată Fedin — Un singur ţel — fericirea şi pacea popoarelor. Pentru un scriitor-Iuptător, opera nu poate fi despărţită de activitatea omului. Unitatea lor e profundă. Premiul internaţional al păcii se adresează şi operei şi activităţii neobosite a luptătorului pentru pace. El se adresează scriitorului sovietic, pe care Patria Socialistă l-a învăţat să lupte cu neistovită energie, scriitorului care se află prezent în primele rânduri ale milioanelor de apărători ai vieţii, creaţiei şi culturii oamenilor. EUGEN CAMPUS ACT DE ACUZARE Scrisă cu pasiune, cu ură necruţătoare faţă de exploatatori şi dragoste pentru massele împilate, noua lucrare a lui Zaharia Stancu, „Dulăii", constituie un act de acuzare împotriva regimului bur-ghezo-moşieresc. Interpretând faptele de pe poziţie luptătoare, scriitorul a ştiut să zugrăvească o frescă impresionantă, scoţând în relief trăsăturile esenţiale ale regimului şi epocii înfăţişate. Povestirea se întinde pe un răstimp scurt: câteva luni. Evenimentele sunt deasemenea relativ puţine. Dar scriitorul a ales o perioadă istorică de maximă încordare: vara şi iarna lui 1906, în ajunul răscoalelor din 1907. Deasemenea el s'a oprit în povestirea sa asupra câtorva momente de maximă tensiune dramatică: seceta din 1906 şi expoziţia jubiliară a lui Carol I, drumul ţăranilor la curtea boerului Gogu şi întâmplările de acolo şi în sfârşit, „cercetarea" inculpaţilor. S'ar putea spune că avem aci povestea unui caz judiciar: cum au „păcătuit" ţăranii dintr'un sat din preajma Ruşilor-de-Vede împotriva exploatatorilor şi cum au fost ei traşi la răspundere de către aceştia. Nici nu poate fi o mai potrivită delimitare a subiectului, o mai directă intrare în miezul problemei, dată fiind ideia de bază ce trebue transmisă cititorilor. Scriitorul are meritul de a fi ridicat acest caz judiciar la nivelul unei generalizări cuprinzătoare, de a-1 fi adus — prin puterea artei sale — în faţa înaltului tribunal al istoriei, desvăluind în faţa judecătorilor premizele şi impli- caţiile lui şi punând astfel sub acuzare însuşi regimul de exploatare. Povestirea devine astfel tabloul impresionant al unei epoci în care se creau condiţiile izbucnirii unei răscoale a poporului împotriva împilatorilor săi, justificând şi dovedind caracterul de necesi-' tate istorică al unci atari răscoale. Prima parte a povestirii lămureşte premizele cazului. Tabloul secetei este cutremurător. Pârjolul se întinde cât vezi cu ochii, apocaliptic: „Pe marginea zării, soarele părea că dăduse foc nu numai câmpurilor depărtate de care-şi lipise marginea, ci şi cerului pe care lunecase toată ziua şi la hotarele căruia, acum, se îneca, se scufunda ca într'o apă fără fund". Este semnificativă insistenţa cu care se impune imaginea incendiului. Ridicat la proporţii cosmice, incendiul acesta — care cuprinde nu numai pământul dar şi cerul — porneşte dela aspectul real al apusului de soare, redând cu putere caracterul pustiitor al secetei, explicând suferinţele oamenilor şi prevestind parcă, indirect, alt incendiu, cel care va izbucni atunci când flăcările răscoalei se vor ridica ele pe întreg pământul, până la cer, Vietăţile pier. Nici pământul, nici pietrele nu pot să reziste. Câteva amănunte redate cu sobrietate dau dintr'odată imaginea dezastrului. Chiar şi nămolul de pe fundul gârlii — ultimul loc unde s'ar mai fi putut menţine o urmă de umezeală — se transformă în ţărână. Pietrele crapă, se sfarmă. Printre buruienele luncii unde-şi căutaseră ultim adăpost până când şi aceste ierburi se uscaseră, putrezesc bros- ACT DE ACUZARE 265 euţele moarte, cu pântecele alb în sus şi cu lăbuţele încremenite nefiresc, aşa cum îe-a surprins, fără apărare, săgeata nimicitoare a soarelui pârjolitor. în înfăţişarea acestui tablou ai secetei, pustiitoare, scriitorul foloseşte deasemenea cu multă pricepere posibilităţile nesfârşite ale limbii noastre. Dealtfel cartea întreagă constituie un succes în această privinţă. Un succes şi faţă de realizările anterioare ale scriitorului. Şi în „Desculţ" de. pildă, limba folosită de Zaharia Stan cu era plastică şi suculentă, plină de vigoare şi tensiune dramatică. Stilul nervos — cu propoziţii scurte ce se succedau la nesfârşit într'un ritm sacadat chiar şi acolo unde nu erau necesare — devenea însă până la urmă obositor prin monotonia sa artificială. Acum, fraza se înmlădie după necesităţile conţinutului, spori ndu-şi astfel puterea de expresivitate. Ea este largă si şerpuitoare atunci când trebue să redea un tablou cuprinzător şi mişcarea lentă a soarelui ce „se scufunda1 în „apa fără fund" a cerului sau mişcarea vântului ce poartă pe aripile lui „ţărâna cenuşie a nămolului uscat, ducând-o „peste sal şi departe, departe peste câmpuri". Fraza devine însă din ce în ce mai scurtă, mai sacadată, atunci când trebue să puncteze dramatic o situaţie: „Rămăseseră pe fundul albiei, pietrele albe. Soarele le arsese. Pietrele plesniseră". Dar seceta nu face decât să accentueze un rău mai vechi şi mai adânc: exploatarea, încurcaţi cu viclenie în învoieli împovărătoare de către boieri, oamenii au intrat în vară aproape fără nimic, săraci în bucate şi bogaţi numai în datorii de muncii. Acum, exploatatorii îşi continuă şi-şi înteţesc acţiunea de jecmănire. Unii o fac cu surâs mieros pe buze, ca lie fliuţă chiaburul, care se lasă rugat mult până acceptă să le facă oamenilor „un pustiu de bine" cumpărându-le un pogon de pământ pentru şase duble de porumb. Alţii procedează mai făţiş, cu cinism crunt. Negustorii veniţi în oraş cumpără pe preţ de nimic vitele oamenilor, îm-bogăţindu-se. Şi mai aprig jecmăneau marii bogătaşi. Lăsau oamenii să moară de foame, adunau în hambarele lor uriaşe grânele, şi le exportau cu preţ ridicat, în ţări străine. Unii ţărani se întrebau, încă nedumeriţi: „— Grâul, mai înţelegem, il cumpără oameni din ţări străine pentru pâine. Dar porumbul de ce e scos din ţară? După câte ştim, prin alte părţi nu se mănâncă mămăligă... Numai noi ăştia de pe lângă Dunăre, mâncăm mămăligă..." Alţii ştiau însă răspunsul, ştiau până unde merge câino-şenia stăpânilor ţării, atunci când e vorba de a mai adăuga chiar şi numai un bănuţ la averile lor uriaşe. Pentru ce exportă şi porumbul, lăsându-i să moară de foame? „ — Pentru porci. Cu porumbul nostru, străinii îşi hrănesc porcii..." Iar atunci când îndrăzneau să întrebe şi „autorităţile", li se răspundea cu. prefăcută naivitate: „—Fiecare e liber să-şi. vândă cui. vrea şi pe ce preţ poate să scoală, averea, lui. Grâul şi. secara, orzul şi ovăzul, şi porumbul sunt averea boerilor şi a arendaşilor. Adică de ce nu şi-ar vinde dumnealor bucatele în străinătate, dacă străinătatea le dă preţ bun? Ce? Nu sunt liberi? Sunt liberi! In ţara noastră, libertate cât vrei..." Suferinţele îndurate de oamenii săraci sunt cu atât mai impresionante, cu cât scriitorul ni le prezintă în primul rând la copii. Fără a recurge Ia culori ţipătoare şi vorbe emfatice, el zugrăveşte cu emoţie reţinută, comunicativă, tabloul cutremurător al vieţii copiilor. Profilate pe fundalul nevinovăţiei, copilăreşti, pictate cu gingăşie şi înţelegere duioasă, grozăviile foametei ne infioară mai profund, devin mai puternic acuzatoare. Când nu mai au nici o buruiană de cules în câmp, undo toiul e pârjolit, copiii Înfometaţi pornesc într'o expediţie — devenită dificilă pentru forţele lor împuţinate de nemâncare — până în pădure. Dar truda lo-a fost zadarnică. Sfârşiţi de puteri, copiii se întind la pământ, unde li se pare că e umbra mai deasă. „ — Aici o să ne albească oasele, — a îngăimat Tutunul, care deşi părea voinic, era măcinat pe dinăuntru, ca toţi ai casei lor, de oftică." Portretul lui Tutan, cel cu „bazele albe şi crăpate", cu ochii parcă stinşi, în care licărea totuşi „un sâmbure de lumină, 266 EUGEN CAMPUS mărunt ca bobul de mei'1; portretul acesta al unui copil sfârşit de neniâncare şi — „ca toţi ai casei" -- măcinat de oftică, constitue o imagine puternic acuzatoare, încă o piesă în cuprinsul rechizitoriului necruţător pe care, prin povestirea sa, Zaharia Stancu îl face regimului burghezo-moşieresc. Unul dintre copii adoarme. Visează... Visează că se află într'o pădure fermecată. Totul aci este contrariu crudei realităţi care-1 sugrumă în viaţa de toate zilele. Vegetaţia e luxuriantă. Copacii nu sunt uscaţi de secetă, ci verzi, cu frunziş bogat. Şi pe crengile copacilor atârnă „pâini mari, albe, cu coaja uşor răscoaptă". Copilul obosit nu are nevoe să facă nici o sforţare. Un semn cu mâna şi, ca în poveste, creanga se aplecă singură. Şi copilul mănâncă, mănâncă... Parcă îi e ruşine că tot mănâncă şi nu se mai satură. Şi în vis i se pare chiar că bunica ridică băţul şi se răsteşte le el: „Nesălulule, mai lasă şi altora rândul..." Dar băiatul e conştient că, măcar de data asta, poate mânca pe săturate fără a se simţi vinovat faţă de alţii: „E pădurea plină de pâine, bunică. Dacă îi mai este cuiva foame, nare decât să întindă mâna, să rupă o pâine şi să se sature". Folosind cu măestrie elementele de basm., scriitorul izbuteşte să dea aci o pagină de emoţionantă poezie în spirit popular, exprimând cu profunzime chinul foamei, al lipsurilor dureros resimţite, precum şi năzuinţa fierbinte spre o viaţă îmbelşugată şi fericită pentru toţi. Interesantă pentru chipul în care autorul ştie să se transpună în mentalitatea copilului pentrucă, prin intermediul acesteia, să desvălue mai emoţionant tragicul suferinţelor din acele vremi, este o scenă care se petrece la gara de lângă satul Omida. Pe o bancă de lemn stă, în aşteptarea trenului ce nu mai vine, un ţăran „cu obrazul pământiu, proptii în mâini". La picioarele lui, doi copilaşi, slabi prăpădiţi. Nu contenesc a-1 întreba: „ — Repede? — Da, F loricei. — Şi la oraş o să găsim, pâine? — Da, Ionică. — Şi-o să ne săturam? — O să ne saturăm. — Şi-o să-i ducem şi. mamei, acasă?" Rumânul cu faţa pământie a tăcut. I-a răspuns celui mic, băiatul mai mărişor: „— Prostule, cum o să-i aducem pâine mamei? Mama a murit. Au îngropat-o oamenii. Tu nu ştii? Un om după ce moare nu mai mănâncă. — Eu zic că dacă-i aducem, noi. pâine dela oraş, înviază şi mănâncă". Cuvintele naive ale copilului deschid parcă o poartă în faţa noastră. O poarta prin care întrevedem iadul de suferinţe al acelor vremi când mamele mureau de foame, iar copiii erau aşa de înfometaţi încât nu-şi puteau închipui că de dragul unei bucăţi de pâine, nu te-ai putea scula şi din morţi. Cu preţul unor atari suferinţe îşi clădeau stăpânii viaţa lor de huzur. In timp ce poporul gemea sub jugul exploatării nemiloase, în timp ce seceta făcea ravagii şi oamenii mureau de foame fără ca nimeni să le întindă o mână de ajutor, bogaţii îşi sporeau averile prin. jaf organizat legal, benchetuiau fără griji, iar regimul însuşi îşi organiza monstruosul banchet jubiliar. Astfel, paginile care vorbesc despre Expoziţia jubiliară din 1906 se integrează organic în ţesătura acestei prime părţi a povestirii, servind ca piese importante în dosarul cazului adus în faţa tribunalului istoriei. Învăţând din experienţa marilor noştri clasici, Zaharia Stancu a creat scene de un comic savuros şi biciuitor. Chiaburul lie Iliuţă povesteşte în faţa satului adunat cu toba Ia primărie, ce a văzut în Bucureşti la Expoziţie, unde, după obişnuitele învârteli, fusese trimis în delegaţie. Acolo, la Expoziţia regimului burghezo-moşieresc şi a lui vodă Carol, ei, chiaburii, repre-zentaseră „ţara". Prin vorbele lui lie Iliuţă — care se umflă în pene, sigur de sine şi se laudă pe sine şi pe mai marii dela Bucureşti, autodemascându-se—autorul izbuteşte nu numai să caracterizeze pe chiabur dar şi întregul regim burghezo-moşieresc. El izbuteşte totodată să delimiteze, în opoziţie cu exploatatorii, lumea cealaltă a exploataţilor, scoţând în evidenţă contrastul dintre satisfacţia şi. admi- ACT DE ACUZARE 267 raţia povestitorului pentru tot ce văzuse şi făcuse, şi dintre bunul simţ manifestat prin observaţiile critice ale ascultătorilor. Deasemenea; el marchează felul cum creşte treptat nemulţumirea ţăranilor, pe măsură ce îşi dau seama că în loc să le vorbească despre ceeace-i doare pe ei, aşa zişii lor „delegaţi", care înfulecaseră pe socoteala stăpânirii şi se înduioşaseră cu câtă grijă sunt hrănite animalele dela expoziţie, nu au altă grijă decât să ridice în slăvi regimul. Ca omul convins că şi-a făcut datoria patriotică, lie povesteşte cu mândrie cât de zelos a fost. Procedeul exagerării conştiente este aplicat aci cu pricepere. Şarja merge pe linia esenţialului, scoate în evidenţă tocmai trăsătura caracteristică a personagiului, aceea care defineşte tipul uman respectiv, poziţia de clasă. Ca într'o bună comedie bufă,, rezultatul este contrar celui scontat de erou, personagiul dcmascându-se şi provocând efecte comice, deşi el vorbeşte cu seriozitate despre lucruri care pentru el sunt normale, sunt principiile sale de viaţă. „Şi la mi/loc se afla regele, earn mărunţel, nu e vorbă, earn, pirpiriu, cam slăbuţ la trup, da' rege, de, şi cu bărbuţă şi cu sabia la şold: Zang! zang!... Şi lângă rege, regina, cam mărunţică femeie, dar plinuţă, grăsulă, cu paşi de porumbiţă şi cu mâinile albe ca făina. Şi pe lângă ei, mitropolitul cu cruce de aur, cu cârje de aur... strigam, ura, de ne spărgeam. piepturile, că mi-a zis şi nevasta: — Strigă mai, încet, Iliulă, c o să rămâi sileav de urletele astea care-ţi ies din gâtlej... — Dasă nevastă, i-am spus, că de-aia am fost aduşi aici pe cheltuiala statului, ca să strigăm ura, să audă regele şi să vadă cât de mult îl iubeşte poporul. Şi să audă şi regina Lisavela, să vadă şi ea cât de mult o iubeşte poporul. Nu sunt ei două capete încoronate? Sunt! Nu suntem noi poporul? Suntem! Strigă şi tu! Ce naiba stai lângă mine ca o gâscă? A început şi ea să gâgăie..." Intre timp, foametea se întinde. Tot mai mulţi, sunt cei care caută scăpare la oraş în. nădejdea că vor găsi ceva de lucru. Dar nici aici nu-i nimic de făcut. Numărul şomerilor, al vagabonzilor şi cerşetorilor creşte. Culmea ironiei: dacă înainte vagabonzii erau arestaţi, acum li se dă drumul. Li se refuză şi bucăţica de pâine cu apă din închisoare. Mereu se aude pe uliţe toba vătâşelului care umblă prin sat cu Gâdea perceptorul, scoţând la mezat ultimul blid al ţăranului. Prăpastia dintre exploataţi şi exploatatori devine tot mai adâncă. O imagine concretă, de o mare forţă "de sugestie subliniază tragicul acestei situaţii. Dela Bucureşti, dela Expoziţie, eâr-ciumarul Voicu Buciuc a adus un gramofon. Ceilalţi cârciumari nu s'au lăsat mai prejos. Şi acum: „De cum începe să se lase seara, din patru cârciumi încep să se audă gramofoanele". Urletul besmetic al gramofoanelor care îşi trâmbiţează cântecele deochiate, se înalţă sfidător deasupra satului înfometat. Este singurul lucru cu care s'au ales ţăranii din Omida de pe urma Expoziţiei, de pe urma „civilizaţiei" burghezo-moşie-reşti. Ideia aceasta este subliniată de autor prin contrapunerea semnificativă a celor două imagini: imaginea gramofoanelor care urlă din zori şi până'n noapte în. cele patru cârciumi, şi aceea a satului în care nimic nu s'a schimbat în bine, în care exploatarea a devenit încă şi mai cruntă, iar suferinţele de pe urma acesteia încă şi mai înfiorătoare. Şi tabloul acesta ai satului pustiit de secetă şi exploatare este zugrăvit parcă în cărbune, cu trăsături îngroşate. Efectele secetei iau proporţii de cataclism. Pământul e răscolit până'n adâncurile lui geologice, către care oamenii — privind parcă înapoi peste timp — se uită ca într'o fântână. In mod firesc scriitorul ajunge ia figuri stilistice de natura hiperbolei. Dar în acest peisaj geologic, omul şi preocupările lui rămân în centrul atenţiei. Pe ultimul strat geologic, pe „coaja uscată" a pământului, îşi duc viaţa chinuită exploataţii, săracii, galbeni şi traşi la faţă, cu „umbrele legale dc picioare". In desfăşurarea ulterioară a tabloului, elementele ce se referă în mod direct Ia om devin tot mai numeroase şi mai 268 EUGEN CAMPUS puternice. Imaginile se succed rapid. Frazele devin mai scurte, se înşirue ca într'o enumerare dramatică pe care repe-tirea conjuncţiei „şi" la începutul fiecărui aliniat o marchează cu lovituri de ciocan. Mor vitele răpuse de nemâncare şi oamenii le trag cu cârligele până afară din sat, păstrând în privirile fixe o cruntă îndârjire, căci ştiu că nu vor mai avea cu ce-şi munci pământul. Mor şi oamenii şi sunt îngropaţi fără coşciuge, înfăşuraţi într'o ruptură de rogojină. Tabloul se lărgeşte apoi, încadrând satul Omida în peisajul ţării întregi, desvăluind cauzele suferinţelor: nesfârşita lăcomie a exploatatorilor din ţară şi de peste hotare. „Şi trenurile trec mereu, unele după altele, ducând sule şi sute de vagoane de grâu la şlepurile care aşteaptă la malul Dunării să le înghită. Noi nici măcar nu mai. suspinăm. Numai vilele care n'au murit încă, mugesc lung si trist de foame". Şi din nou revine ca un îen-motiv imaginea gramnfoanelor care urlă din cele patru cârciumi ale satului. In jurul gra-moi'oanelor, acolo la cârciumă, unde le e adevăratul sediu, se strâng autorităţile satului şi chiaburii, care huzuresc în timp ce săracii mor chinuiţi. Tabloul capătă astfel semnificaţia mai adâncă a opoziţiei ireductibile dintre două lumi: lumea exploatatorilor şi cea a exploataţi lor. Prin astfel de imagini concrete şi impresionante, prin felul cum zugrăveşte întreagă această frescă a societăţii, scriitorul izbuteşte să ne desvăluie esenţa regimului bazat pe exploatare. El ne arată că sunt aci, într'adovăr — cum se spunea în presa muncitorească a acelor vremi şi cum notează însuşi autorul într'o altă parte a povestirii — două ţări. „Sunt două lumi, frăţioare, două ţări... Una bea, mănâncă şi. petrece, alta flămânzeşte şi moare. — Bea şi. mănâncă ţara care trândăveşte. Rabdă şi flămânzeşte şi piere de foame, ţara care munceşte. — Dece? — Aşa e rănduiala după legea cea marc..." Da, aşa era rânduiala după legea cea mare a burghezo-moşierimii: „Rai pentru moşieri şi capitalişti — iad pentru muncitori şi ţărani" (Gls. Gheorghiu-Dej: Raport asupra Proiectului de Constituţie a R.P.R.) -k Dacă partea întâia a povestirii desvăluie premizele „cazului", partea a doua narează cum a fost săvârşită crima, închipuita crimă a ţăranilor şi crima reală a boerului. Văzând cum ie mor copiii cu zile, ajunşi la capătul puterilor, îndemnaţi de cei care nu vor să se supună pasiv soartci —. şi, printre aceştia scriitorul a creionat şi-câteva chipuri de femei luptătoare, demne şi dârze, ceeace constitue încă un merit al cărţii sale — ţăranii pornesc în toiul iernii spre curtea îndepărtată a lui boer Gogn Cristofor de la Troian. Au aflat că boerul s'a oprit pentru câteva zile la conac. Nu pot pierde acest unic prilej de a-şi încerca pentru ultima oară norocul. Singurul om cinstit dintre intelectualii satului, învăţătoarea, abia s'a ridicat din pat după o boală grea. Nu-i poate însoţi. Ceilalţi „stâlpi" ai satului, primarul, popa, etc. refuză să-i însoţească: nu vor să se pună râu cu stăpânii. Pornesc deci ei, „netrebnicii", singuri. Faptele se vor petrece aşadar fără martori „demni de crezare": în momentul conflictului nu vor fi prezente decât cele două părţi interesate. Scriitorul povesteşte impresionant expediţia grupului de ţărani. Bărbaţi, femei şi copii, slăbiţi de nemâncare, abia îşi târăsc picioarele prin nămeţi, înfruntă cu greu viscolul. Drumul e lung. La un moment dat copiii — oricât ar voi să so arate de viteji — nu mai pot merge mai departe. Incordându-şi puţinele puteri, vârstnicii îi iau în cârcă. Aşa-s de slabi copiii, că atârnă nefiresc do uşor la.cântar; parcă-s fulgi, nu oameni. Şi drumul continuă. In frunte merg cei mai dârzi, Gruia Popozină, Pascu Ologu şi alţii. Insistând asupra acestor aspecte ale drumului, scrii torul ne-a pregătit să înţelegem în ce stare de spirit au ajuns oamenii Ia Troian; ce însemna pentru ei pumnul de mălai pe care nădăjduiau să-I obţină împrumut, cu învoieli oricât de împovărătoare, dela boier Gogu. Era în joc viaţa copiilor şi a soţiilor, a lor. ACT DE ACUZARE 269 Acţiunea se desfăşoară de aici înainte tot rnai încordată, deşi într'un ritm lent, corespunzător celui pe care, în mod intenţionat, boier Gogu îl imprimă tratativelor. Toată comportarea lui seamănă aidoma jocului crud al pisicii cu şoarecele şi povestitorul a ştiut să sublinieze -.acest caracter de cruzime sadică, ascunsă sub atingerea de catifea a pemuţelor de ipocrită bunăvoinţă ce acoperă ghiarele ascuţite. Râzând cu bonomie, ca un „prieten al poporului" ce se află („Eu? Să mă supăr?... Nu sunt eu omul să mă supăr cu una cu două"), mustrându-i că nu au avut milă de copii de i-au luat cu ei pe un ger aşa cumplit, căinându-i că ei au dus-o prost şi lui nu i s'a comunicat nimic, boerul nu le dă şi nu le promite nimic, dar îi poartă totuşi după el dintr'un loc în altul, dela gară tocmai la conac, apoi îi lasă să aştepte afară ( „Aşleptali-mă oameni buni, aici în curie un picuşor până îmi schimb haina şi cişmele"). Trece vreme şi boerul nu se mai întoarce. Oamenii încep să îngheţe. Totuşi, nu-şi pierd încă răbdarea. Nu şi-o pierd nici atunci când află dela jupâneasă că boierul ia masa la căldură. Dar nemulţumirea şi amărăciunea se adună în suflet. Ea izbucneşte la suprafaţă — încă reţinută totuşi — când văd pe Ioana lui Mănoiu prăbuşindu-se la pământ „ca un copac pe care-l retezi din rădăcină". Cu marc măestrie a zugrăvit autorul starea de tensiune crescândă a oamenilor, gândurile lor care se împletesc în şuerul vântului ce-i înfăşoară în harapnicul lui rece, dar le aminteşte parcă totuşi de codru şi de cântecele de haiduci. Mai puternică devine încordarea dramatică după ce primul gest a fost făcut. Scriitorul urmăreşte fiecare etapă şi o redă cu mijloace sobre şi impresionante. Frazele sale devin scurte şi sacadate. La început, se ridică numai glasurile. Femeia care a murit acolo, îngheţată de frig, sub fereastra boerului, le cere parcă să nu tacă, să acţioneze: „—A murit o femeie sub fereastra dumneavoastră. — Deschide, nu te face că n auzii Nu ridica, niciun român ciomagul, furca sau toporul. Numai glasul îl ridicaseră. Numai glasul. Şi. pumnii care păreau viguroşi şi cvs care cei din faţă băteau puternic în uşa care suna înfundat, dar care nu se sguduia din ţâţânile ei". Slugile boiereşti asmut dulăii asupra oanienilor. Oamenii se apără îndârjiţi, despicând capul unuia dintre dulăi. Nici acum sătenii nu ridică topoarele şi coasele asupra casei boercşti. Dar pumnii lor izbesc mai greu în uşa închisă şi glasurile mânioase devin mai înverşunate.. Atunci se aud câteva împuşcături. Boerul şi slugile lui trag de după obloane. Un om cade răpus. Ţăranii îşi ridică morţii şi se pregătesc să plece. La uşa, insfârşit deschisă, apare boer Gogu, urlând: „ — Mi-aţi omorît dulăii, hoţomanilor f O să mi-i plătiţi cu pielea. Cu pielea voastră o să-mi plătiţi dulăii, păcătoşilorl Am mai auzit câteva împuşcături răzleţe. Nu s'a ferit nimeni. N'am, fugit şi. nici măcar nu ne-am întors capetele, să vedem, ce se mai întâmplă în urma. noastră". Convoiul ţăranilor porneşte pe drumul de întoarcere, înfruntând iarăşi viscolul şi nămeţii, urmărit — în întunericul ce se lasă — de licăririle din ochii lupilor care-i adulmecaseră. Imaginea acestui convoi funebru ce înaintează prin noapte şi viscol are ceva halucinant, cutremurător. Dar nu dezolant, ci acuzator: „Obrazul lui Gruia, Popozină era ca de piatră. Nicio cută nu se clintea pe el. Pe felele descoperite ale morţilor, zăpada,, pe care cu duşmănie o arunca viscolul.,, nu se mai topea. Un bărbat ori o femeie, din cei care' mergeau pe lângă largă, o îndepărta din, când în când cu mâna. Viscolul se grăbea însă şi. acoperea iarăşi feţele morţilor cm. zăpadă, de parcă ar fi vrut să nu le mai vadă nici el şi să nu le mai vedem nici noi, cât sunt de uscate, de trase şi d» galbene". La capătul satului, ţăranii sunt luaţi' în pumni de jandarmi. Primiseră ordin, prin telegraf, să-i aresteze. Dar deşi călare, nu se obosiseră să meargă mai departe. Ştiau — notează sarcastic autorul — că „vinovaţii" nu vor fugi. Nu aveau unde» 270 EUGEN CAMPUS Şi nici nu se vor râsleţi. ]-ar fi sfâşiat lupii. Ii puteau deci aştepta în linişte. ★ Aşa s'au petrecut lucrurile. Dar nu aşa aveau să fie înfăţişate în faţa justiţiei. Boier Gogu vrea să se ţină de cuvânt. Cu pielea lor trebue să plătească „păcătoşii" uciderea dulăului. Că boierul a ucis doi oameni, ce importanţă are? Martori nu au fost. Se poate arunca vina asupra ţăranilor. Dar, pentrucă lucrurile să iasă aşa cum dureşte boier Gogu, care intenţionează să folosească incidentul drept trambulină politică; pentrucă ele să iasă aşa cum dictează deasemenea interesele politice ale guvernului şi ale opoziţiei, care, din motive deosebite, urmăresc să dea cazului o amploare cât mai mare; aşadar pentrucă lucrurile să iasă aşa cum dictează interesele exploatatorilor, e nevoie să se facă o „cercetare" a cazului „după toate regulile artei". Ultma parte a povestirii înfăţişează această „cercetare". Acţiunea se desfăşoară pe două planuri. Pe deoparte, asistăm ia ceeace se petrece la primărie, unde se strâng rudele îngrijorate ale celor arestaţi şi unde avocatul Mitică Barcă, asistat de notar şi chiar de preot, îşi începe târgul murdar. Pe de altă parte, asistăm la ceeace se petrece la postul de jandarmi, unde are loc,, anchetarea" inculpaţilor. Să ne oprim o clipă, asupra construcţiei de ansamblu a acestei părţi finale a povestirii. Contrapuneroa celor două planuri con-stitue prin ea însăşi o indicaţie preţioasă pentru cititor: îl îndrumă să sesizeze identitatea profundă a unor fenomene în aparenţă atât de deosebite. Şi într'o parte şi într'alta se dă o luptă. O luptă între exploataţi şi exploatatori. Cu mijloace diferite, avocatul Barcă împreună cu acoliţii săi şi plutonierul Buclu cu. ai săi urmăresc acelaşi ţel: să oprime şi să înşele, să-şi impună voinţa — a lor şi a stăpânilor' mai mari decât ei; să satisfacă interesele de clasă ale exploatatorilor. Refuzând să încheie târgul cu Mitică Barcă, demascân-du-1 şi înfruntându-1, oamenii se împotrivesc acestor ţeluri, luptă. Tot astfel, o luptă bărbătească şi înălţătoare este atitudinea lui Gruia Popozină şi a celorlalţi săteni, care, supuşi torturilor celor mai crunte, nu cedează, nu se lasă înfrânţi. Trebuie subliniat ca un. merit al lucrării faptul că această atitudine de luptă a poporului, — care există şi în restul povestirii — creşte treptat şi devine deosebit de puternică şi convingătoare în partea finală. Deşi cei mai combativi dintre ţărani au fost cei plecaţi la curtea boerului Gogu — cei care acum sunt închişi la postul de jandarmi — totuşi chiar şi printre cei rămaşi în sat, printre cei care acum s'au adunat la primărie, se găsesc oameni care ştiu să înfrunte greutăţile cu curaj, să lupte împotriva tendinţelor hrăpăreţe ale exploatatorilor. Am amintit' mai sus atitudinea de revoltă a lui Lişcu Stângaciu — atunci când avocatul îndrăzneşte să afirme că „toţi oamenii sunt egali între ei". Tot el este acela care-1 sfichiueşte pe avocat cu ironia sa usturătoare, desvelind sub blana do oaie, părul de lup al exploatatorului: „Avocatul Milita Barcă făcea un cap mirai. Holba ochii şi ţuguia buzele: — Vai, vai! Omule! —Vai, vai! Lişcule! Cu toii înnoitorii se poartă boer Gogu aşa? —Cu toţi, domnule avocatule! Parcă dumneata trăieşti în lună! Parcă dumneata nu ştii. Ştii! Ai. şi. dumneata învoitori. Mai puţini, dar ai..." f.n duelul acesta dintre mult umblatul prin şcoli, vicleanul avocat şi omul simplu ce-şi apără nevoile, biruitor iese Lişcu. Fără a se lăsa infimi dat sau ameţit de vorbele lui Mitifă Barcă, părând a nu se dumiri cu explicaţiile date cu bunăvoinţă dispreţuitoare de către avocat, Lişcu — aparent naivul, şi greul de cap Lişcu — ajunge să afirme ritos acel adevăr pe care el îl cunoaşte bine pentrucă l-a simţit pe propria lui piele: „— Domnule avocatule, domnule avocatule, parcă dumneata n'ai şti! Judecătorii au şi ei moşii. Au moşii şi părinţii si socrii lor. Toţi au moşii. Curând, curând, te vedem şi pe dumneata cu moşie, domnule avocatule..." Nici de data aceasta, avocatul nu e în stare să pareze lovitura. Luat prin sur- ACT DE ACUZARE 271 prindere; lăsându-se amăgit de tonul aparent inofensiv, sfătos şi cu o abia perceptibilă nuanţă de „respectuoasă" dojana al ţăranului („Domnule avocatule, domnule avocatule..."); preocupat de apriga sa dorinţă de a parveni, Mitiţă Barcă nici nu sesizează sensul ultimelor cuvinte ale lui Lişcu („Curând, curând, te vedem şi pe dumneata cu moşie, avocatule"). EI se autodemască, prin însuşi felul cum interpretează aceste cuvinte. Plin de sine, el îi mulţumeşte lui Lişcu pentru presupusa iui urare: ., — Mulţumesc, Lişciile, mulţumesc. Să te audă Dumnezeu! Of! Ce bine ar fi să am moşieI Oliolio! Ce bine ar fi! N'aş mai •umbla atâta pe drumuri pentru o bucăţică de pâine... Oliolio! Ce bine ar fi, Lişcule, ce bine ar fi!" Deşi secondat cu râvnă de acoliţii, săi — notarul Cică Stan eseu şi popa Bulbuc — Mitiţă Barcă întâmpină o rezistenţă din ce în ce mai înverşunată. Impresionantă ne apare figura luminoasă a Măriei, una dintre acele femei luptătoare, gata să se ia la harţă şi cu dumnezeu pentru dreptatea lor, figură abia creionată de autor, dar care-ţi rămâne totuşi adânc întipărită în minte. încercai id să vină în ajutorul avocatului, notarul vrea să deschidă el pârtie, ale-gându-şi cu grijă victima: dacă va izbuti să atragă în cursă po cineva, ceilalţi se vor lăsa amăgiţi mai uşor. Dar planurile viclene ale exploatatorilor izbindu-se do rezistenţa îndârjită şi curajul „colţoasei" Maria, sunt răsturnate. „— Ei, le-ai gândit? Ce-i plăteşti domnului avocat ca să-ţi apere bărbatul şi să încerce să-l scoală din buclucul ăsta în care s'a băgat singur? — Praful de pe vârful sobei, nolarule, praful de pe vârful sobei, că altceva n'am. Să vie domnul, avocat Milita Barcă să-l adune cu limba... — Ieşi afară... — Să nu mă dai. dumneata afară, nolarule, că asta-i primărie, nu e casa dumitale!" Scenele din. care rezultă cu cea mai mare putere atitudinea de luptă a poporului şi superioritatea sa morală faţă de asupritori sunt cele cari se petrec la postul de jandarmi. Pentru a sublinia trăsăturile animalice ale asupritorilor şi felul cum acestea se ascund sub aparenţe inofensive, scriitorul povesteşte câte ceva despre „nobila" pasiune a jandarmului Juvete pentru porumbei (intercalând şi legenda plină de tâlc cu privire la picioruşele roşii, muiate în sânge ale acestora); ne spune câte ceva despre viaţa de familie a lui Juvete (soţia lui e bisericoasă, şi cu pretenţii de damă „nobilă"); istoriseşte cu lux de amănunte felul cum jandarmii se pregătesc pe îndelete înainte de a purcede la „cercetarea" inculpaţilor, conform principiilor expuse cu competenţă de către plutonierul major Budu. Scena „cercetării" propriu zise e povestită cu artă. Rotindu-se fălos ca un curcan printre subalternii săi, plutonierul Budu vrea să arate tot ce ştie. Scriitorul are astfel ocazia să sublinieze — printr'o exagerare tipică — caracterul ridicol şi totodată abject al acestor dulăi ai exploatatorilor, să urmărească desfăşurarea întregii game de rafinată cruzime pe care o execută, cu tehnică de expert în materie, Budu. Intrarea în materie e perfidă. Plutonierul se repede asupra jandarmului care-1 adusese pe Gruia Popozină şi-1 mustră amarnic că a îndrăznit să-1 îmbrâncească pe inculpat: „Omul e numai arestat. N'o fost cercetat. Cum ţi-ai permis să-l brutalizezi?" Apoi, o bruscă schimbare Ia faţă atunci când se adresează blajin Iui Gruia, întrebuinţând formule de politeţă (dumneata) şi de „omenoasă" compătimire („omule necăjit"). Cu prefăcută bunăvoinţă, folosind glume şi exprimaudu-.şi opiniile cu un aer de familiaritate bonomă, el se interesează despre familia arestatului, despre trecutul lui. Gruia răspunde monosilabic. Nu se lasă înşelat de jocul perfid al jandarmului. Ştie ce-1 aşteaptă şi se pregăteşte să reziste. Printr'un comentariu al său, scriitorul intercalează o scenă din copilăria lui Gruia. De pe atunci, acesta se arătase neînfrânt: oricât îl bătuse dascălul, tăcuse, declarând cu EUGEN CAMPUS 272 încăpăţânare: „Nu vreau să fiu coada de topor a nimănui!" După o pauză savant calculată, o nouă schimbare la faţă a lui Budu: „Plutonierul major s'a întors dintr'odată pe călcâi şi s'a vârît lot, mărunt şi rotofei ca un butoi, sub nasul rumânului. — Te-ai însurat din dragoste! Nevasta ţi-o iubeşti! Dar ţara, ţara asta a noastră, ţara asta românească, de ce no iubeşti, măi nemernicule? Mă vită, mă porcule, mă... Ţara de ce nu ţi-o iubeşti, mă prăpă-dilule, mă amărîlule, mă... Că ţara e maica noastră a tuturor, e nevasta noastră a tuturor, e copilul nostru al tuturor..." Dar atacul furibund se izbeşte de stânca tăcerii împietrite a lui Gruia. încă de acum, se vede cine va ieşi învingător. Acoliţii Iui Budu se simt datori să intervină în repetate rânduri. II îndeamnă să nu se irite atât pentru „cazul" ăsta, că nu merită. Cer să li se îngăduie să treacă la fapte, să-i aplice ei recalcitrantului Constituţia. Dar Budu nu s'a hofărît încasă renunţe la mijloacele de „persuasiune". Nu-i vine să se declare învins. O ultimă încercare a lui Budu este redată printr'un dialog de o mare tinetă, în care replicele se încrucişează ca spadele : „— Iscăleşte mă băiatule mă... — Nu pot să iscălesc aşa ceva, domnule plutonier major... — Ca pe dumnezeu le rog, mă, copile, iscăleşte... — Nu iscălesc. — Iscăleşte, mă, ţâncule mă... — Nu iscălesc... — Şi mai spuneai câ-ţi iubeşti nevasta. — Nu iscălesc... — Şi prelindeai că-ţi iubeşti copiii... — Nu iscălesc..." De aci înainte lupta îşi schimbă caracterul. Gruia se învăluie în tăcerea sa înverşunată, ca într'o armură de nepătruns. Călăii urlă din ce în ce mai înfuriaţi, mai besmetici, îl izbesc din ce în ce mai crunt cu săculeţele de nisip, pe care le mânuiesc după toate „regulele artei". „învaţă cum se aplică constituţia, articol cu articol! După lege... După regulament.. Nu lovi în şira spinării că leşină şi moare parşivul! Alături! Alături de şira spinării!" Scriitorul împleteşte cu multă pricepere diferite procedee. Notează cu precizie amănunte semnificative (căciula muşcată cu disperare). Relatează gândurile şi amintirile în care Gruia se izolează ca într'o cuirasă („taică-său mort nespovedit în 94; maică-sa care îşi dăduse duhul năs-cându-1 pe el, al şaselea copil; gânduri despre dumnezeu şi despre cerul, la ale cărui porţi străjuie popa Bulbuc, înghiţind prăştină după prăştină şi propovăduind supunere faţă de boieri). Uneori intervine direct cu comentarii patetice, pline de lirică admiraţie pentru măreţia morală a omului din popor: „Undeva în fundul inimii lui se trezise, ca o flacără care stătuse mult timp sub obroc, mândria. Mândria lui. O mândrie pe care nu şi-o cunoscuse în întregime,ori poate că o ascunsese de mult şi viaţa îl învăţase s'o acopere-mereu şi mereu cu cenuşă şi s'o adoarmă. Cu cât loviturile plouau, cu atât mândria creştea în inima lui şi-i. şoptea: strânge-dinţii şi taci! Strânge dinţii şi taci! Strânge ochii şi din ochii tăi să nu curgă nici o lacrimă! Din ochii omului întins pe duşumea peste spinarea căruia plouau ritmic loviturile date cu săculeţul de nisip dealungul sirii spinării, n'a curs într'adevăr nici o lacrimă. Mândria lui se înălţa cu flecare lovitură şi-l întărea". Această măreţie, această superioritate morală a omului din popor, a luptătorului care nu se dă înfrânt nici atunci când trupul lui devine în întregime „o singură rană, o singură arsură", apare cu emoţionantă putere de convingere. Ea constitue ideia de bază ce se desprinde cu vigoare din întreaga scenă. Intre cele două planuri, -- sceneie dela primărie şi cele dela postul de jandarmi — scriitorul a ştiut să stabilească punţi de trecere fireşti şi dramatice. Impresionante sunt în special cuvintele popii, cuvinte cutremurătoare prin tot ce se ascunde sub calmul lor bonom. Constatând cu regret că nu a fost chemat încă să spovedească pe niciunul dintre arestaţi, el spune: „Mă mir taică tăiculiţă. M.ă mir că domnul Budu şi domnul Juvele şi domnul Cărnu..." Şi gândul nostru merge dea- ACT DE ACUZARE 273 iuog'ul acestor puncte de suspensie, între-gindu-le înţelesul cu toate ororile de care—şi noi ca şi popa—îi ştim intr'adevăr capabili pe domnul Budu şi domnul Juvete şi domnul Cârnu. Iar paginile următoare, relatând scenele ce se petrec la postul de jandarmi, confirmă tabloul pe care, acţionând asupra fanteziei noastre, scriitorul ni l-a sugerat dintr'odată prin cuvintele, criminal admirative, ale popii, şi prin cele câteva puncte de suspensie. In finalul povestirii, cele două planuri se . întâlnesc, suprapunându-se. Faptul, acesta — atât de eficace din. punct de vedere al efectului artistic — decurge în mod logic, nesilit. Avocatul Barcă, constatând că nu. le vine de bac rubedeniilor celor arestaţi, recurge la un ultim mijloc: scrie plutonierului un bileţel, rugându-1 să-i trimită trei arestaţi. E convins că, văzând în ce hal se afiă inculpaţii după „cercetare", ţăranii nu vor mai şovăi să dea oricât, numai să înceteze odată schingiuirea. Pe aceasta se bazează avocatul şantajându-i cu cinism, în. timp ce acoliţii săi îl sprijină din toate puterile prin intervenţiile lor aprobative. Simţind. însă că atmosfera devine tot mai încărcată, popa Bulbuc o tuleşte, îşi pune astfel pielea la adăpost şi totodată îl vesteşte pe plutonier să meargă neapărat la primărie, câ gluma se îngroaşă- Prin acest concurs logic de împrejurări, se găsesc acum întruniţi în sala primăriei toţi actorii principali ai dramei. Cele două planuri se suprapun. Forţele se adună. Ciocnirea devine mai violentă. Lovitura de cravaşa a lui Budu constituie scânteia care aprinde pulberea: „Atunci, ca şi cum s'ar fi rupt un vechi y.ăgaz, pe care demult îl băteau cu valurile lor ape neobişnuit de crescute, s'a deslăn-ţuit ura adâncă, ura sălbatică, ura fără margini care mocnea în fiecare rumân, în fiecare muiere". Şi — lucru semnificativ pe care autorul îl pune în valoare — acum capacitatea de luptă a poporului se vădeşte din plin. Întăriţi prin prezenţa în rândurile lor a celor mai hotărîţi dintre dânşii, ţăranii înfruntă cu sporită dârzenie pe adversarii ce şi-au unit eforturile şi le stau în IB — Viaţa Românească — c. 5072 faţă: plutonierul de jandarmi şi avocatul. In ciocnirea dintre forţele în. luptă, superioritatea morală a poporului şi capacitatea lui de a învinge'în cele din urmă, apar convingător. Oamenii se reped asupra bestiilor, cu ura acumulată îndelung împotriva exploatării; ei izbesc în cei care, în momentul acela, reprezintă pe exploatatori,' In această încleştare supremă, fiarele cu chip de om sunt răpuse. Budu e călcat în picioare şi zdrobit, Barcă îşi pierde ochiul. Câteva clipe, ţăranii revoltaţi par stăpâni pe situaţie. Dar numai câteva clipe. Sosesc jandarmii. Şi făptaşii sunt arestaţi. Dacă ar fi prezentat lucrurile altfel, scriitorul s'ar fi îndepărtat de cerinţa realismului socialist cu privire Ia oglindirea veridică, istoriceşte concretă. In acea perioadă, o victorie trainică a poporului împotriva exploatatorilor era încă imposibilă în ţara noastră. S'ar fi îndepărtat însă scriitorul de cerinţele metodei realismului socialist şi. dacă n'ar fi înfăţişat convingător capacitatea de luptă a poporului; dacă n'ar fi sesizat ceeace constituia esenţa feno» menului istoric dat, dacă n'ar fi pus în lumină germenii noului ce aveau să se desvolte mai târziu; dacă n'ar fi deschis perspectiva viitorului, prezentând realitatea în desvoltarea ei revoluţionară. Această perspectivă, Zaharia Stancu o sugerează — ce-i drept oarecum fugitiv — dar cu o sobrietate impresionantă. Acţiunea se încheie brusc. Şi — ca o ameninţare profetică, ca o mărturie a dreptăţii ce se va face — scriitorul adaugă un alineat, ridicând, prin numai câteva fraze, cortina ce ascunde încă viitorul: „După ce s'au topit zăpezile mari şi albe şi câmpurile nesfârşite şi-au arătat faţa lor cea adevărată, neagră şi grasă, şi s'au revărsat peste maluri gârlele, şi cerul acoperit de nori vineţi şi. puhavi, mânaţi nebuneşte de vânturi nestatornice dintr'o parte în- alta a zării, au izbucnit în ţară răscoalele din. 907. Şi flăcările conacelor s'au ridicat atunci până la ceruri". Astfel, prin aceste puţine cuvinte, Za- 274 EU GEN CAMPUS haria Slancu încadrează faptele poveslite în desfăşurarea largă a istoriei, izbuteşte să no sugereze ideia că evenimentele arătate constituie o treaptă în mersul înainte al omenirii către desfiinţarea definitivă a exploatării, către acea' viaţă fericită po caro azi o construim. ★ In cadrul acestei desfăşurări a subiectului se conturează pcrsonagiile, nu prea numeroase, ale cărţii. Şi în crearea acestor personagii — ca şi în construcţia subiectului — scriitorul a recurs la exagerarea conştientă, pentru a reliefa tipicul. Tocmai de acooa sunt adânc veridice şi impresionante, provocând, cititorilor ură şi dispreţ nimicitor, personagii ca Juvete sau Budu. Este Juvete un personaj tipic? Desigur că da. Ce-i drept, o atare cumulare ,de aspecte şi împrejurări, nu le întâlnim în viaţă la tot pasul. Dar această cumulare nu face decât să scoată în. evidenţă ceeace esto caracteristic categoriei sociale respective. Dragostea „gingaşă" a lui Juvete pentru „porumbei" şi cruzimea sa faţă dc oameni; atitudinea Iui despotică faţă do inferiori, şi slugarnică faţă do superiori, relaţiile salo cu soţia bigotă şi fandosită; felul cum şi-a organizat „căminul" la postul de jandarmi, spre mulţumirea sa şi. a consoartei sale, pe care ţipetele celor bătuţi nu o deranjează câtuşi de puţin; priceperea vicleană cu care Juvete se vâră sub pielea plutonierului major, înjghebând la repezeală un banchet „în lege", şi făcând exces de zel îu orice împrejurare; toate acestea subliniază aspectul tipic al jandarmului. Despre plutonierul major Budu nu aflăm atât de multe amănunte. Figura lui ne rămâne însă şi ca puternic întipărită în minte, poate chiar mai puternic decât a lui Juvete. Personagiul trăieşte, e plin do viaţă, pentrucă el se defineşte prin acţiune. Budu joacă rol de protagonist în scena anchetării lui Gruia. Fiecare gest al său, fiecare vorbă îi dosvăluie caracterul. E puţin probabil ca un jandarm să fi debitat dintr'odată toate acele absurde şi cinic perfide acuzări pe care le rosteşte dintr'o răsuflare Budu în acoa scenă analizată mai sus, în care, schimbând brusc macazul, se repede asupra lui Gruia. Dar replica lui Budu — citată acolo — conţine ca o esenţă concentrată tot ce era mai caracteristic în mii de replici similare din viaţă. Ea redă, prin puterea artei, ceeace ora cu adevărat tipic pentru un jandarm: falsul patriotism („/ara e maica noastră a tuturor..."): jongleria demagogică, abia camuflată, cu .noţiunile de ţară, patrie, românesc, etc. („ţara, ţara asta a noastră, ţara asta. romanească"); ciudata dar caracteristica vecinătate a acestor cuvinte umflate, a şantajului .sentimental („Te-ai însurat din dragoste! Nevasta ţi~o iubeşti") şi a înjurăturilor violente („ţara asta românească, de ce no iubeşti, măi. nemernicule? Mă vilă? Mă porcule, mă!") Po aceleaşi baze este construită de pildă şi o altă scenă imediat următoare. După acea savant crescută indignare patriotică, Budu se năpusteşte asupra „inculpatuliu" Gruia Popoziuă care refuzase cu dârzenie să semneze declaraţia falsă dictată de jandarm: „Cu 1afa în care.-i. năvălise lot sângele, roşie, cu ochii ju-căndu-i în cap ca nişte măsline galbene, necoapte, plutonierul major Budu îi da ocol, cu paşi. mărunţi, aşa cum, cu o zi. înainte numai, stolului de oameni care-l aşteptau pe boer Gogu să iasă din casă să le vorbească', îi dăduse ocol dulăii mari şi graşi, cu colţii albi. şi lăioşi. Pe aceia i-as-muţise asupra rumânilor logofeţii şi slugile boereşti, în urma poruncii dată de boer Gogu Crislojor. Pe dulăii ăştia turbaţi, cine-i. asmuţea asupra lui şi a celorlalţi, care erau să. fie şi ei chemaţi, în curând, unul câte unul aici?... Răspunsul ieşise ca la o chemare din gura plutonierului maior: — legea, urla acum Budu cu glas atât de puternic că începuse a. se sgăllăi cu ochii ieşiţi afară din cap şi. cu vinele gâtului gata să plesnească. Aţi călcat legea, nemernicilor... Aţi călcat legea în picioare... V'aţi bălul joc de legi!..." Se poate observa în fragmentul citat acel meşteşug, folosit adesea şi cu pricepere de către Zaharia Stancu, al stabilirii unor corespondenţe între episoade, corespondenţă care aruncă punţi de legă- ACT UK ACUZARE 275 tură între fenomene aparent disparate şi îndepărtate în timp şi spaţiu, pentru a scoale îii vileag semnificaţia lor adâncă, generalizatoare şi demascatoare. Merită să fie subliniată deasemenea arta cu care autorul ştie să împletească propriul său comonfar, gândurile unor personagii (Gruia de pildă) şi acţiunile altora (Budu), pentru ca — printr'o împletire artistică, firească şi necesară — să atingă acelaşi ţel: generalizarea, scoaterea în evidenţă a sensului profund al faptelor. Nu este nimic forţat în arest răspuns pe caro urletul plutonierului de jandarmi îl dă întrebării din. gândul lui Popozină şi a! cititorilor. Cele două procese se desfăşurau până atunci paralel, conform logicii lor fireşti. Chipul lui Budu în acel moment — chip redat cu justă accentuare a clementelor caracteristice; gesturile şi mişcările lui Budu, deasemeni notate cu discernământ de către autor în cadrul portretului dinamic pe care-1 schiţează — toate acestea trebuiau în mod necesar să-i amintească lui Gruia scena cu dulăii boereşti dela conac, puteau în mod firesc să-i sugereze lui şi cititorului, gândul: pe dulăii ăştia turbaţi, cine i-o fi asmuţind? Pe de altă parte, este firesc ca, înfuriat de rezistenţa dârză a inculpatului, plutonierul major Bucla — care cu puţin înainte îl acuzase pe Gruia că a turburat ţara — să izbucnească în urlete: „Legea! Aţi călcat legea, nemernicilor!"... Infâlnindu-se nesilit prin această împletire artistică, cele două procese cc se desfăşurau paralel se ciocnesc o clipă şi scânteia provocată luminează până în străfunduri realitatea, desvăluind semnificaţii esenţiale: exploatatorii, cei care şi-au făurit „legea lor", îşi asmut „dulăii" asupra celor săraci; legea de bază a sfatului şi statul însuşi constitue un instrument de oprimare în mâinile clasei exploatatoare. In prezentarea celorlalţi „dulăi" (primarul, notarul, popa, etc.) ca şi în prezentarea jandarmilor, scriitorul izbuteşte deasemenea să scoată în evidenţă ceeace este esenţial în comportarea lor, creând astfel caractere tipice. Popa Tomiţă Bulbuc, de pildă, în calitate de „duhovnic" se străduie să ameţească pe oameni cu vorbele sale mieroase despre supunere, umilinţă şi pregătire pentru lumea de apoi. Singurele lui preocupări sunt să nu-şi supere stăpânii, să câştige bănuţi cu lumânările şi să bea. Oamenii vin la el să-l roage să-i însoţească la conac pentru a-i cere împrumut boerului câţiva pumni do mălai, că le mor copiii de foame. Popa refuză, dar îi îndeamnă să se spovedească înainte do a porni la drum. Că vor muri, asta nu-i pasă: numai să nu moară .nespovediţi. învăţătoarea, fiinţă cinstită, nu-şi poate reţine indignarea: .,—Oamenii, pier de foame şi sfinţia ta îi. chemi să se grif'easeă şi să se spovedească... Răspunzi în faţa Ini Dumnezeu pentru sufletele lor... Dar pentru vial a lor nu răspunzi în faţa nimănui, părinte Bulbuc? — Na,' laică tăiculilă, eu- suni preot şi nu răspund decât de sufletul enoriaşilor mei... In fala bisericii şi în faţa lui Dumnezeu răspund... De viata lor nu răspund eu... Can viaţă, fiecare doarme cum îşi. aşterne... Eu nu mă pol amesteca în viata oamenilor, taică tăiculilă... Aşa scrie la lege..." Ar fi foarte interesant de comparai felul specific cum vorbesc despre lege diferitele personagii din „Dulăii". O atare analiză ar arăta concret cum îşi definesc eroii poziţia prin atitudinea pe care o iau faţă de o anumită problemă şi cu câtă pricepere foloseşte Zaharia Stancu limbajul pentru a-şi caracteriza personagiile. Deşi vorbesc despre acelaşi subiect, fiecare are felul său de a se exprima, în raport cu caracterul şi preocupările salo, în raport cu împrejurările din momentul respectiv. Nu putem da aci decât câteva indicaţii sumare. Ne-am cutremurat ascultând urletul besmelic al jandarmului: „Legea! Aţi călcat legea, nemernicilor!" L-am surprins pe popa Tomiţă înşelându-şi poporonii cu spaima lumii de apoi şi. interpretând, cum îi convine, legile lumeşti şi dumiiozeeşti. Evident, deosebirea între urletul jandarmului şi vorba blajină a popii este marcată; deosebirea de atitudine, de caracter şi situaţie e atât de mare, încât diferenţierea prin limbă se impune dela sine. Autorul ştie însă să redea atent nuanţele unei aceleaşi atitudini. Mai toţi exploatatorii şi slugile lor vorbesc despre lege — şi 276 EUGEN aceasta e o trăsătură esenţială, bine prinsă de autor, —- cu o făţarnică atitudine de respect. Făţarnică este atitudinea popii Bulbuc, a notarului, a avocatului, a boerului Gogu, etc. Dar în vorbirea lor apar nuanţe deosebite, care-i caracteri- . zeăză. Popa vorbeşte cu un anumit iz duhovnicesc („In faţa bisericii şi în faţa lui Dumnezeu răspund"), cuvintele lui mieroase au un anumit aspect de familiaritate care se manifestă şi în ticul lui verbal („taică, tăiculiţă"), un fals aer de „om bun" şi sfătos, aproape de sufletul ţăranilor şi de graiul lor simplu. Notarul Gică Stănescu (observaţi şi justa alegere a numelor: Tomiţă Bulbuc — Gică Stănescu) are veleităţi de „intelectual". Ca să justifice purtarea neomenoasă a jandarmilor el nu uită deci să vorbească despre „biata ţară", dar afirmă că ea s'ar fi prăpădit dacă nu se trăgea „fără milă". Ciudat dar caracteristic paradox, a cărui deslegare o dă fraza imediat următoare : ...„aşa...s'auprăpădit numai nişte netrebnici". Apare astfel evident că acea biată ţară, pe care o căina milosul notar, era ţara celor îmbuibaţi, nu a prăpădiţilor de „netrebnici". Din acea ţară a exploatatorilor se doreşte şi se simte făcând el parte: „Noi, autorităţile..." El se oferă totuşi să dea un aşa zis ajutor ţăranilor. Găseşte —după propria lui expresie caracteristică — „un clenci". Şi iată-1 lăudându-se cu „binefacerea sa", care ascunde aranjarea unei afaceri bănoase cu avocatul Barcă. După ce „a studiat" toată noaptea „chestiunea", a luat singur „iniţiativa" dc. a-1 pofti, pe avocat „să binevoiască a se urca în sanie şi a veni căi mai curând încoace". Făţărnicia lui Barcă, avocatul, se exprimă în formule mai meşteşugite, în care răsună ca un ecou accentele demagogice ale lui Caţavencu: „ — Aşa cum v am. scris, domnule plutonier major, am vrut să îndulcesc situaţia arestaţilor Că om sunt şi eu, şi nu pot rămâne nesimţitor la suferinţele omeneşti. Deaceea mi-am şi ales această nobilă profesiune. Ca avocat, pot ajuta celor care au. greşit şi au călcat legea. Le pot, făcând uz de lege şi în cadrul legal, uşura situaţia. Am venit la chemarea neamurilor celor CAMPUS i arestaţi. Nu m'am putut înţelege cu ei Vam rugat să bine voiţi, a-mi trimite aici doi-trei arestaţi... Am. socotit că, dat fiind că ei. au călcat legea şi în consecinţă au a-i suporta rigorile, se vor arăta mai înţelegători". Jecmănind pe ţărani ia vreme de ananghie cu ajutorul „nobilei sale profesiuni", luându-le, ca preţ al aşa zisei apărări, ultimul pogon de pământ, avocatul Barcă e pe cale să-şi rotunjească o frumoasă moşioară. Iată deci procesul de desvoltare al regimului de exploatare ilustrat prin tipuri, ce pot fi orânduite în scară ascendentă, ca un lanţ căruia nu-i lipseşte nici o verigă: Gică Stănescu, Barcă şi, în fruntea piramidei, boer Gogu Cristofor, stăpânul a nemăsurate moşii. Şi boer Gogu vorbeşte despre lege. Tot făţarnic, dai' cu alt, ton, autoritar. Adresându-li-se ţăranilor cu aceeaşi caracteristică formulă demagogică „oameni buni", el se preface a fi indignat de felul cum se poartă prefectul Drăculea, ginerele altui boer. Dar toată această furie nu e decât o trambulină politică menită să-i uşureze saltul spre postul de ministru, spre care năzueşte. Boer Gogu e un „ministeriabil", şi acest lucru se simte în vorbirea lui, în aerul de superioritate condescendentă cu care pomeneşte despre prefect („Ob, Drăculea. Drăculea, am să-l trag de urechi când am să-l întâlnesc"), în tonul de stăpân care poate trage la răspundere în faţa „legii sale". Oamenii sunt însă din. ce în ce mai conştienţi că această lege despre caro vorbeşte boer Gogu, dar şi popa, şi primarul şi avocatul şi jandarmul, nu pedepseşte niciodată pe stăpân ci numai pe ei, „netrebnicii", că această lege e „legea lor", legea exploatatorilor. Muncitorul ceferist Cristea Moga afirmă cu hotărîre că această „lege blestemată" nu va dura cât lumea. Cel mai ridicat dintre ţărani, Gruia Popozină, spune şi el cu năduf: „După lege! Fir'ar a dracului să fie de legel N'am făcut-o noi". Sau, şi mai răspicat: „In ţara asta cum ştim din totdeauna, cum am învăţat din totdeauna, pe pielea noastră, legile au două feţe: una cumplită pentru săraci, alta blajină, zâmbitoare şi iertătoare pentru bogaţi. Bogatul, chiar ACT DE ACUZARE 277 clacă făptuie omor de om, nu cunoaşte puşcăria. Săracul însă intră la sdup chiar dacă din greşeală calcă, gâscanul primarului pe coadă..." Vorbind despre o constituţie burgheză ceva mai târzie, cea din 1923, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej spunea: „Pentru a camufla temeliile sale principale, Constituţia din 1923 era străbătută dela un capăt la altui de cea mai cinică făţărnicie burgheză. „Nu se admite în stat nicio deosebire de naştere sau de clase sociale" — glăsuia articolul 8, iar articolul 21 spunea: „toţi factorii producţiei se bucură de egală ocrotire". Despre ce fel de „egală ocrotire" putea I'i vorba, când aceeaşi constituţie, prin articolul 17, garanta proprietatea capitaliştilor asupra fabricilor şi uzinelor în care erau exploataţi sângeros sute de mii de muncitori sau proprietatea moşierească, pe ale cărei întinderi erau jefuiţi de rodul muncii lor, spoliaţi şi batjocoriţi milioane de ţărani şi argaţii' Despre ce fel de „egalitate" poate fi vorba în general între moşieri şi ţărani, între fabricanţi şi muncitori?... ' Cum „îi ocrotea" constituţia burghezo-moşierească pe muncitori o demonstrează represiunile sângeroase prin care erau înăbuşite cele mai elementare revendicări politice şi economice muncitoreşti. Cât priveşte ţărănimea, tiebue reamintit că burghezia şi moşieri mea au făcut şcoala „ocrotirii" ei încă în 1907, când au tras cu tunurile în ţăranii care cereau pământul pe caro-1 munceau şi la care aveau dreptul. Rai pentru moşieri şi capitalişti — iad pentru muncitori şf ţărani, aşa arăta „egalitatea" socială în timpul regimului burghezo-moşieresc. Luminată de aceste concluzii ştiinţifice cu privire la regimul bazat po exploatare, lucrarea lui Zaharia Stancu desvăluie adâncurile realităţii. Apele vii ale acestui izvor dau o viaţă mai bogată faptelor din carte, pun în valoare semnificaţia lor profundă, dându-le astfel o mare forţă de generalizare şi de necruţătoare demascare. Personagiile create, amănuntele concrete, episoadele, diferitele elemente ale povestirii devin astfel puncte de sprijin pentru o construcţie mai vastă, care creşte tot mai impunătoare dela pagină la pagină. Ele se însumează astfel în cele din urmă în mintea cititorului într'o imagine veridică a întregului regim burghezo-moşieresc străjuit de „legea lor" blestemată, sugerând totodată ideia că în ciuda convingerii şi strădaniei exploatatorilor, un atare regim şi o atare lege nu puteau dăinui veşnic, demonstrând necesitatea istorică a răscoalelor din 1907 şi, în genere, a luptei poporului pentru libertate. ★ Am subliniat compoziţia logic închegată în liniile ei mari, servind în mod firesc transmiterea ideii de bază a operei. .Lucrarea lui Zaharia Stancu nu este însă nici nuvelă, nici roman. Dacă anr măsura-o cu unităţile de măsură ale acestor specii, după canoanele lor stricte, am greşi. Expunând — aşa cum arătam — un „caz judiciar" adus în faţa tribunalului istoriei, ea nu-1 expune cu procedeele caracteristice nuvelei sau romanului, ci cu acelea alo povestirii. Folosind din plin caracterul mai elastic al acestei din urmă specii, scriitorul nu urmăreşte pur şi simplu desfăşurarea epică a unei acţiuni bine închegate şi bogate în fapte, ci „prezintă" un caz, recurgând la toate mijloacele posibile pentru a-1 lămuri. Împletind tot felul de episoade şi tablouri, amintiri şi comentarii, el întregeşte tabloul epocii, trecând dincolo de hotarele cazului dat, lărgindu-i orizontul în timp şi spaţiu. Astfel izbuteşte el să redea multiplicitatea aspectelor exploatării la oraşe şi la sate, să lege faptele din 100(5 cir cele dela 1806 când a fost izgonit Cuza şi instaurată dinastia lui Hohenzollern, sau să arate continuitatea luptei celor ce-şi dăduseră sângele în războiul din 1877 sau în răscoalele dela 1888, 1894, etc. Trebue să spunem totuşi că, într'o anumită măsură, Zaharia Stancu abuzează de elasticitatea specifică povestirii. Unele dintre episoade sunt inutile sau nu tocmai potrivit intercalate (povestea meşterului german Knapp). Există deasemenea momente de batere pe loc, prelungiri obosi- 278 EUGEN CAMPUS to arc sau reluări ale aceloraşi situaţii. Cu totul lără rost — supărătoare chiar — ni se pare de pildă reluarea aceluiaş fapt sub forma comentariului, atunci când ol a mai fost înfăţişat odată în mod direct. Când aflăm prima oară povestea lui Ciu-liuniiş cel colţos, rămânem adânc impresionaţi: asistăm cu indignare la acţiunea neomenoasă a perceptorului Gâdea şi înţelegem revolta ce mocneşte în gestul ţăranului care se duce el" singur să depună şi ultima lingură din casă, unicul obiect cc-i fusese lăsat. Notarea sobră a faptului ne convinge, no spune tot ce trebuia spus despre regimul de exploatare şi despre revolta masselor. Când însă autorul nu se mulţumeşte cu atât, şi, în altă parte a lucrării, reia încă odată episodul, de data aceasta povoslindu-1, el strică în loc să ajute. In genere, credem că una dintre lipsurile lucrării, esle o anumită diluare, o lungire inutilă, necorespunzătoare materialului faptic şi ideii ce trebuia transmisă. De aceasta se» leagă o altă slăbiciune. Există la Zaharia Stancu pericolul alunecării spre manierism. Scriitorul se lasă ispitit să roia aceleaşi situaţii, aceleaşi procedee, aceleaşi formule, j-epelându-se astfel pe sine însuşi. Să dăm un singur exemplu. Pentru a reda starea de spirit a masselor sau o anumită situaţie, scriitorul utilizează următorul procedeu: cu sau fără semn de dialog, ci înşiruic o serie de propoziţii scurte, fiecare pe câte un rând separat. Uneori, autorul obţine astfel efecte puternice, redând sugestiv starea de spirit a masselor şi marcând tensiunea dramatică a momentului. Aşa cum a rezultat de altfel din cele spuse până aci. Dar el transformă acest procedeu într'un fel de passepartout cu care încearcă să deschidă toate zăvoarele. Intrebuinţându-l şi acolo unde nu e potrivit, repefându-1 la nesfârşit ca şi cum ar fi singura soluţie posibilă, procedeul, devine o formulă şablon, artificiala şi obositoare prin monotonia ei. Mai cu seamă că, adesea, astfel de pseudo-dialoguri, de replici în serie, se întind pe pagini întregi într'o înşiruire ce are ceva silnic, nefiresc. (De pildă scria de replici din timpul, drumului spre conac). Una dintre cele mai mari slăbiciuni a „Dulăilor" decurge numai parţial din diluarea acţiunii, din aceea lungire inutilă, necorespunzăloare materialului faptic şi ideii ce trebuia transmisă, despre care pomeneam mai sus. Figurile eroilor — în special ale eroilor pozitivi —nu ne apar destul de complexe şi precis conturate. Muncitorul Cristian Moga este cu totul insuficient înfăţişai. E „o prezenţă", un punct din schema compoziţională, nu un. om viu. Ca om. el nu există. Apărând în câte o scenă izolată şi apoi readus abia în final, în momentul , culminant, fără nici o 'necesitate logică decurgând din restul povesti iii. el nu intervine de fapt în desfăşurarea subiectului decât „din ordinul" scriitorului. Cititorul simte că are de-afac.e cu un. personaj creat artificial şi lipit la locul cuvenit. Lişcă Stângaciu, Maria, Pascu Ologu şi alţi ţărani sunt abia schiţaţi. Ne rămân întipăriţi în minte, dar nu ştim multe despre ei, sunt caracterizaţi prin trăsături puţine şi îndeosebi ca exponenţi ai massei. pe al cărei fundal se detaşează siluetele lor. Singurul erou mai bine conturat, este Gruia Popozină. Dar şi acosta, îndeosebi în partea a doua a povestirii, căci aci el se defineşte prin acţiune, prin felul cum rezistă cu neînduplecată dârzenie „dulăilor" ce-l schingiuiosc, desvâluindu-şi astfel complexitatea vieţii sufleteşti şi superioritatea morală. in. genere, se poate spune că eroii pozitivi nu sunt câtuşi de puţin la înălţimea realităţii; ei nu au nici pe departe vigoarea şi complexitatea necesară, nu ocupă deci în desfăşurarea povestirii locul ce-l deţin în viaţă. încercarea de a explica această slăbiciune prin condiţiile specifice ale povestirii însemnă ocolirea adevărului, o falsă punere a problemei. Căci povestirea îngăduie din plin crearea unor- personagii puternice. Pentru, a dovedi acest lucru, nu e nevoie să mergem neapărat până la pilda dată de maestrul Sadoveanu în recenta povestire istorică „Nicoară Potcoavă". Dovada o putem afla chiar şi. în realizările lui Zaharia Stancu în cuprinsul „Dulăii-lor" pnn crearea unor tipuri vii şi viguros conturate ca Budu, Juvete, avocatul Barcă, boci' ACT DK ACUZARE 279 Gogu, etc.. Dcec nu sunt person.agii le pozitive la nivelul acestor personagii negative? Evident, jiu specificul povestirii o de vină. Avem deci dreptul şi datoria să-i cerem lui Znharia Stâncii să creeze personagii pozitive la înălţimea vieţii, încordândo-şi in acest scop pul orile şi dând mai deplin măsura talentului său, aşa cnm.a racul-o în prezentarea chipurilor de exploalalori şi în înfăţişarea mulţimii obijo'uilc. in ..Dulăii", adevăratul erou pozitiv -singurul care trăieşte din plin— este massa. mulţimea celor exploataţi. in zugrăvirea acestei mulţimi, i arc suferă cumplit şi în care clocoteşte mânia, întâi surd, pentru a izbucni apoi cu violenţă nimicitoare: în zugrăvirea unei fresce vii şi cutremurătoare a epocii din preajma răscoalelor din 191)7, aşa fel încât ea sa devină un puternic act de acuzare împotriva regimului dc exploatare şi să arate convingător de.ee lupta împotriva unui atare regim era inevitabilă şi necesară. în aceasta stă •marele merit al povestirii lui Zaharia St an cu. După ani de zile dela publicarea volumului „Desculţ", el a creat acum o noua operă epică impresionantă. Cu „Dulăii", literatura noastră se . îmbogăţeşte cu <> lucrare valoroasă iar autorul oi îşi marchează astfel holărîrea do a-şi închina mai din plin toate forţele desvollârii acestei literaturi. Preţuind cum se cuvine povestirea de faţă, cititorii aşteaptă cir nerăbdare lucrările viitoare ale lui Znharia St au cu. SORIN ARGIilH CÂNTÂND OSTAŞII Şl FAPTELE LOR Se încetăţenise în anii întunecatei stăpâniri burghezo-moşiereşti, atunci când se vorbea despre armată, un termen straniu şi totuşi pe deantrogul veridic: „marea mută". Interesele de clasă, cinismul şi cruzimea stăpânilor de ieri ai ţârii, făcuseră din această armată recrutată din fiii iobagilor dc pe întinsele moşii, un orb instrument de represiune. In vremea marilor răscoale ale ţăranilor, regimente întregi îmbătate cu alcool, mânate din urmă cu pistolul de către gradaţi, erau silite să fragă în răsculaţi. Guvernul avusese grijă însă să nu trimeată soldaţii în regiunile din care erau originari. Acolo îşi îndeplineau alţii sângeroasa misiune. Dar, cu toată teroarea caro domnea asupra armatei, vast câmp dc tortură fizică şi morală, nu puţine au fost isbucnirilc de revoltă. Astfel, regimentul 21 Infanterie din Bucureşti a refuzat să-şi descarce puştile în greviştii Griviţei. Şi nu puţini au fost soldaţii care, în vremea sângeroasei campanii de represiune din 1907, au nesocotit ordinele ofiţerilor. Revolta era înăbuşită însă, prin însăşi situaţia „legală", juridică a armatei. Prin lege, armata era „mare mută". Prin lege, nu avea drept la glas, la conştiinţă, la suflet. Prin lege, ea trebuia să fie oarbă şi mută, la discreţia diverselor guverne de bancheri şi moşieri, rare se perindau la putere pentru a jecmăni poporul. Literatura realistă a cuprins pagini cutremurătoare prin adevărul cumplit pe care-1 înfăţişau despre armată. Bacalbaşa, Sadoveanu, Brăescu au stigmatizat cu fierul roşu chipul hâd al celor care stăpâneau „marea mută" şi care făcuseră din armată o imensă închisoare. In afara unor asemeni pagini amare, prin care scriitori cinstiţi, ataşaţi aspiraţiilor poporului loveau într'o cârmuire putredă, a mai existat şi o altă aşa-zisă „literatură ostăşească". O maculatură mediocră executată la poruncă, doldora de „tricolonul" şi dc „trâmbiţă" şi care se recita la ocazii solemne. Cât despre soldaţi, ei erau siliţi să cânte nişte cântece stupide sau marşuri întunecate în care se exalta moartea şi în care era preamărită bucuria de a... muri. In modul acesta se urmărea abrutizarea morală a ostaşilor, transformarea lor în. instrumente docile, incapabile de gândire şi simţire. Iată de pildă, cum sunau asemenea cântece găunoase şi ridicole, dacă nu ne-am gândi la tragi'-.ui situaţiei: Ce veseli, suntem, nul Când mergem la război Şi gloria-i eu noi, Şi, gloria-i cu, noi, Vicloria şi gloria, Sună victoria pentru noi. ele, ele. Astăzi, timpurile în care aerul răsuna de asemenea cântece sinistre, nu mai suni decât o amintire. O amintire care îndeamnă însă !a luptă pentru păstrarea, pentru CÂNTÂND OSTAŞII ŞI FAPTELE LOH apărarea cuceririlor poporului. Pentru a-ccasta există armata populară de azi. Pentru a o defini, se spune: scut al cuceririlor noastre, şcoală de educaţie cetăţenească. „Marea mută" nu mai există decât în < amintirea noastră. Armata de azi are glas şi reprezentanţii ei îşi spun cuvântul răspicat, ostăşesc sub cupola Marii Adunări Naţionale. I-au trimis acolo şi ostaşii, fiii celor odinioară lipsiţi de cuvânt şi ceilalţi cetăţeni care văd în armată apărătoarea muncii creatoare şi libere a poporului. Pe ostaşii acestei armate de un tip nou îi cântă poemele adunate de Nicolae Tăutu în placheta intitulată „Stânca de pe Tatra". Una din trăsăturile distinctive ale volumului de versuri al lui Nicolae Tăutu, o constitue unitatea sa tematică. In frontul poeziei literare, autorul acestui volum se remarcase, dinainte încă, drept un poet de talent, orientat tematic spre viaţa ostăşească. Volumul de poeme recent apărut, stă sub semnul orientării spre acelaş sector tematic. Din acest punct ele vedere meritul poetului este deosebit, întrucât este vorba ele o temă importantă care poate prilejui unui artist înzestrat, creaţii de valoare. Aşa s'a petrecut dealtfel cu cea mai mare parte din poeziile cuprinse în „Stânca de pe Tatra". Majoritatea poeziilor cuprinse în volum aparţin ca material tematic vieţii ostăşeşti. Ele cântă cu patos viaţa de azi a ostaşilor noştri sau lupta pe care au purtaf-o armatele sovietice pentru eliberarea patriei noastre. Nu întâmplător placheta editată de ESPLA poartă numele poeziei cu care se deschide volumul, şi care evocă un episod eroic din lupta comună dusă de ostaşii sovietici şi români împotriva fascismului. Intr'adevăr, una din ideile de bază plină ele adevăr şi frumuseţe a poemelor Iui N. Tăutu, este aceea a filiaţiei directe care există între viaţa nouă şi liberă a poporului nostru şi acţiunea de eliberare a popoarelor pe care a în deplini t-o armata Ţării Socialismului. Există în volum câteva poezii care exprimă limpede şi emoţionant această idee. Procedeele artistice prin care este comunicat materialul de viaţă cuprins de aceste poezii, variază. Uneori, ca în „Stânca de pe Tatra" sau în „Taniuşa", mijlocul este acel al evocării directe a episodului de viaţă. Alteori, („Lecţia de istorie", „Mulţumire", „Darul"), prin intermediul unui om din ţara noastră pentru care întâlnirea cu ostaşii sovietici a însemnat o cotitură uriaşă în viaţă. Indiferent însă de procedeul de narare, de mijloacele artistice, poeziile acestea transmit emoţionant ideia că eliberarea patriei noastre de către armatele sovietice a deschis drumul spre viaţa liberă a poporului nostru. Cu deosebită putere apare aceasta în poezia intitulată cu simplitate „Taniuşa". Este povestea sobră a morţii eroice a unei fete tinere, ostaş sovietic, căzut în lupta cu fasciştii pentru eliberarea pământului românesc. Partea întâia a poeziei pe care o constitue nararea morţii Taniuşei, se distinge printr'o concentrare a materialului faptic. Versurile sunt în distih. Ele se succed sacadate, pentru a marca, dramatismul faptelor. Şi au lăsat sovieticii la noi, In curte, la pichet, sub ierburi moi, Mormântul drag al unul caporal, O fată ce-a luptat pe-al nostru mal. In tuburi de obuze arse 'n foc I-au prins buchet sărac de busuioc. C'un vârf de baionetă au săpat: „Taniuşa'' pe mormântul de soldat. In locul unde căzuse eroic tânărul caporal sovietic, se află azi un pichet grăniceresc. Amintirea Taniuşei este cinstită cu dragoste. Pentru a exprima această ideie. poetul apelează la mijloacele poeziei populare. Ca şi în poezia populară, natura ia parte la sentimentele oamenilor, la viaţa lor. Elementele naturii sunt folosite pentru a sugera prin antiteză că amintirea chipului eroic şi luminos al Taniuşei, simbol al omului sovietic, însufleţeşte şi azi poporul nostru. 282 SORIN ARC H IR Şi mai ştia soldaţii azi, Că din vremea-aceia, Ea, luminei din Bicaz l-a adus scânteia ! Dar când bruma a, căzut Pentru prima dată - — Făcând ţării noastre scul -Fala ne 'nfrieală A murit aici sub nuc... Chipul ca şi-acuma Poale-aminle şi-l aduc Frunzele şi brumai Bruma de-a uitat carnea. Frunza, cea uscată. Ei, ostaşii, n'or uila Fala niciodată. Se mai conturează în. volumul lui N. Tăutu şi alte figuri puternice de ostaşi sovietici. Colea Vlasin clin poezia care dă titlul volumului este un astfel de erou. Alături de el1,luptă şi moare ostaşul român. Ion Damoc. Însuşi acest fapt arc valoare de simbol. El vorbeşte din plin. despre trăinicia unor legături de prietenie care s'au sudat în împrejurări holărîtoare pentru libertatea popoarelor lumii. Pentru, a evoca lupta celor doi vânători de munte, care ei singuri stăvilesc înaintarea nenumăraţilor duşmani, Tăutu a folosit limba şj imaginile vechilor balade ale poporului. Balada are — am putea spune — o desfăşurare scenică care marchează momentele esenţiale dramatice ale episodului evocat. Poemul se deschide cu imaginea stâncii înalte şi singuratece de pe Tatra, sub care odihnesc în veşnicie cei doi viteji. Spre această stâncă îndepărtată, „gândul doară suie", groapa în. care odihnesc cei doi e bătută de „ploi şi vifore" şi doar ciutele şi vulturii se abat prin aceste locuri sălbatece. Poetul făureşte apoi imaginea retrospectivă a drumului îndrăzneţ, anevoios pe care bau întreprins cei doi schiori, în zilele celei din urmă ierni a răsboiului, pentru a ajunge la stânca golaşe de pe Tatra. Tabloul este plin do dramatism. Natura vitregă şi răsboiul caută să le stăvilească urcuşul. Nori albi de zăpadă stau gata sâ-i îngroape, iar explozii violente zguduie crestele aspre de stâncă ascunse sub zăpadă. La capătul drumului îi aşteaptă o luptă crâncenă, pe viată si moarto. „Înnegrind drumul alb", fasciştii urcau spre creastă. Ca un cântăreţ popular poetul cheamă în sprijin clementele naturi ij pentru a îmbogăţi imaginea, a o face cât mai plastică şi a sugera ura împotriva duşmanilor vieţii: Şi din calea lor fugea Ciula speriată. Gâfâind pe schiuri, grei, întristau ninsoarea Şi doar corbii după ei Le urmau cărarea. Versuri abrupto, repezi, evocă desfăşurarea luptei. In stihuri melodioase, parcă de cântec de jale, pline de o tristeţă demnă, în ritmul bătrâneştilor balade, poetul înconjoară moartea celor doi viteji de nimbul măreţiei. însăşi natura haina se domoleşte şi se apleacă duioasa asupra mormântului : Şi ningea uşor... Drag, pe groapa, lor Prinse să se-aşlearna Giulgiul alb de iarnă. Pe muşchi şi pe cetini. Pe somw de prieteni! Dar viu scăpară Piscul alb sub nea, De-ai putea oţel Să ciopleşti din el! Un episod similar, îl înfăţişează poezia „Lecţia de istorie". Kyoii sunt tanchistul sovietic Vladimir Cohut şi un maior român fost în vremea războiului sergent tunar de tanc. Ca şi în „Stânca de po Tatra", cei doi au luptat împreună. Ca şi pe creasta îndepărtată din munţii Cehoslovaciei, exemplul omului sovietic a fost călăuzitor. Maiorul însă a supravieţuit războiului, El este un martor viu al faptelor eroice cărora, cu emoţie, le dă glas în faţa ostaşilor din batalionul său. Aceştia îl ascultă cu o firească emoţie: (; Ă N TÂ N U OSTAŞII Şi FAPTELE LOR 283 Ostaşii s'au descoperii Tăcea şi. lanul aurit. Şi parcă grâul nou bogat, In valuri lungi s'a aplecat S'asculle glasul arzător Al încercatului maior. O întâmplare ea multe altele dintr'uu război. De fapt însă, plină* de înţelesuri grăitoare pentru măreţia morală a omului sovietic. Era în August. într'o luptă aprigă de tancuri. Tancul în care lupta cel care azi vorbea soldaţilor, luase foc. Tan chistul fu salvat de Vladimir Cohut cu preţul vieţii acestuia. Amintirea lui trăieşte însă şi azi. Tăutu exprimă această ideie în versuri frumoase, în care răsună ritmul şi melodiile coşbucione: Ninseră ierni, sosiră veri... Ciobanii il doinesc în seri Şi felele îi prind bujori, Iar lanul, greu de rod, în zori, Se-apleacă-ad.ânc pesle mormanl, Să-l apere de ploi. şi vânt. Şi când. mai trece un, tractor Trimis din Donul roditor D'un alt Volodea făurit, Să ne dea rodul însutit, Aicea îi aduce-un, svon Din ţara paşnicului Don. Ideia ajutorului sovietic hotărîtor în eliberarea patriei noastre, a prieteniei româno-sovietice, sudată în lupte, străbate ca o vână de aur poemele lui N. Tăutu. Ea este exprimată cu plasticitate şi prin chipul inimosului fanchisf, care îndrumă cu înţelepciune pe căile vieţii, pc copiii foştilor robi ai. moşiilor boiereşti („Mulţumire"), sau al Aliuşei care, ca agronom, vizitează locurile pe unde odinioară luptase ca sergent în armata sovietică („Darul"). Această ideie îşi găseşte o încununare în episodul emoţionant remarcat în poezia intitulată sugestiv „Lucrare scrisă: Lenin". Pentru micuţa elevă Stana I. Maria, Lenin înseamnă un părinte. Imaginea lui Lenin, ea o leagă în chip nemijlocit de amintirea tatălui ei, mecanic de locomotivă, dela care a auzit pentru prima dată numele marelui învăţător şi conducător al proletariatului. Versurile cu care se încheie poezia exprimă de fapt ideia care a stat la baza multor poezii din volum, aceea că istoria poporului nostru a intrat într'o etapă hotărîtoare datorită eliberării patriei de către armatele sovietice: ...Când cili teza, tovarăşa profesoară, Prin mugurii cei luminoşi de-afară, O şi văzu prin ani, pe fală, * In luptă grea, înverşunată: Un inginer cu bucle castanii, Un inginer ce hotărîl va şti Că nu doar stâlpii cei de fier înalţă trainic un şantier, Ci. forţa vie şi nestăvilită,' Puterea din Octombrie pornită, Ce-a ridicai ta noi. aici Hidrocentrala lui Ilicil ★ Spuneam la început că unitatea tematică constitue o trăsătură a volumului de poezii al lui N. Tăutu. Caracteristica dominantă a poemelor din. „Stânca de pe Tatra" este însă aceea a dramatismului. Din poemele lui N. Tăutu, se desprinde cu claritate şi vigoare ideia că victoria se obţine prin luptă, că la baza succeselor, a mersului înainte se află lupta îndârjită. Această notă distinctivă este evidentă îndeosebi într'un'ciclu de poezii al căror obiectiv îl constitue evocarea unor ostaşi căzuţi eroic în. luptă cu duşmanul, care încerca să-şi strecoare uneltele criminale pe pământul tării noastre („Autobiografie", „Balada grănicerului căzu t") sau să distrugă sonde petrolifere, („Acolo unde vânturi se 'ntâlncsc"). „Autobiografie" şi „Balada grănicerului căzut" au. acelaşi erou: grănicerul Radu A. Ion. Poeziile pot totuşi şi trebue să fie considerate însă şi separat. „Autobiografie" începe cu o imagine puternică, emoţionantă şi plină de poezie, aceea cuprinsă în primele rânduri ale autobiografiei lui Radu Ion. El este primul care ştie să scrie, din lungul şir alneamului său. Primul, careşi-a câştigat dreptul la viaţă, şi de aceea se simte răspunzător faţă de toţi strămoşii săi iobagi! 284 SORIN ARGIIIR Eu, grănicerul Radu A. Ion, Muind creionul chimic strâns în gură, Simt bunii mei din leatul lor de sgură Cum se apleacă peste foaia de hârtie, Căci primul sunt din. şirul lor ce ştiu a scrie. Şi toţi apasă'n plumbul meu. să spună De câle-au tras prin neagra lor furtună, Când sângeraţi de legea cea neroadă, îşi tărau viata ca pe-o grea corvoadă. Deaceea azi — eu, ultimul .argat. Şi primul ce în viaţă a/n intrat, — Ştiu ce înseamnă liber să trăieşti. Să fii stăpân pe rodul ce-l munceşti. Acum, când la hotar de slrajă-s dat. Eu voi veghea.... După această emoţionantă profesiune de credinţă, autobiografia se întrerupe cu cuvintele: „eu voi veghea". Profesiunea de credinţă apare cu atât mai emoţionantă cu cât o confirmă însăşi viaţa. Viaţa şi moartea grănicerului care a oprit la graniţă slugile criminale ale lui Tito. Episodul acesta este înfăţişat cu. măestrie. Poetul arată cu pricepere, că în clipele luptei, ale vecinătăţii cu moartea, gândurile lui Radu Ion s'au îndreptat spre cei pe care-i apără. De aceea, apare firesc ca autobiografia sa rămasă neterminată, să fie încheiată de ostaşii plutonului său care-i poartă nurnele.Ce dă farmec, emotivitate şi căldură acestei poezii ? Modul în care este relatat faptul. Poetul a ştiut- să lege cu. iscusinţă elementul plin de poezie pe care-1 oferea o autobiografie care se întrerupe printr'un angajament, şi să ofere în continuare tabioul morţii eroice care de fapt întregeşte în chip direct autobiografia. In aceasta constă frumuseţea poeziei. Legătura dintre aceste elemente dovedeşte priceperea poetului, sensibilitatea sa artistică care l-a condus la alternarea cu pricepere a momentelor dramatice. Este interesant de constatat că Nicolae Tăutu a scris încă o poezie despre acelaş episod, fără a se repeta şi fără a altera valoarea celei de a doua. In „Autobiografie" cercul de fenomene şi probleme este mai restrâns, viaţa eroului fiind mai mult schiţată, derivată dintr'o serie de aluzii. Faptul poetic îl constitue întregirea de către viaţă, a autobiografiei grănicerului Radu Ion. Deşi aria este mai limitată, totuşi elementele esenţiale care pot contura personalitatea eroului există. Firul, ideia, pornesc însă dela prezenţa în vestonul grănicerului, a emoţionantei autobiografii şi a confirmării, prin moartea eroică a acestuia, a celor afirmate în scris. „Balada grănicerului căzut" îmbrăţişează un cadru mult mai larg tinzând să cuprindă, în linii mari, e drept, toată viaţa eroului. Scrisă în vers popular, în ciuda unor lungimi, balada este unul din poemele cele mai valoroase cuprinse în volum. Ea zugrăveşte cu trăsături puternice tabloul întunecat al existenţei dusă de Radu şi de cei asemeni lui sub biciul boieresc. Odată cu eliberarea patriei, şi pentru eroul poemului a început o altă viaţă. Dragostea lui Radu pentru o tânără codană este descrisă cu multă gingăşie. Portretul acesteia în deosebi este foarte isbutit, plin de poezie turnată în tiparele versului popular. Se reia dealtfel o ideie frecventă în lirica populară, aceea că dragostea nu atârnă de bunăstarea oamenilor, că ea isvorăşte din suflet, că este un sentiment curat, cinstit: Ce-i dacă e mică Cât o păunică, Ce-i dacă nu are Case şi hambare, La grumaji mărgele, Pe deget inele, Şi nici cingătoare Şi cămăşi în floare, Cu margini tivite, Cu fir aurite Şi năfrărni boite? Ce-i de n'are salbe Şi mâinile albe? N'au văzut vecinii, Oamenii şi finii, Pală mai zorită Şi mai. hărnicită, Mâini, mai sprinteioare Torcând în fuioare! Ce-i de n'are fote Şi'nalle ciubote Şi nici vii cu struguri, Nici plăvani cu pluguri. CÂNTÂND OSTAŞII Şl FAPTELE LOH 285 Când Mitana are Trup de fată mare, Şi când ea zâmbeşte, Soarele păleşte Florile s'apleacă Lăsând ca să treacă Fata cea săracă!... In general, poemul se caracterizează prin însuşirea creatoare de către poet a spiritului şi mijloacelor artistice ale poeziei populare. Aceasta este în deosebi evident în partea a doua a poemului, pe care o constitue evocarea dramatică a luptei grănicerului. Foarte semnificativ pentru aceasta este faptul că, după ce poetul arată că de dincolo de Dunăre duşmanii haini se pregăteau să lovească în grănicerul de pază, asemeni sfihuitorului popular el invocă natura. Cu glas îndurerat, cere codrului, valurilor, arborilor şi vântului, stâncii şi muntelui să oprească mâna criminală. Tuturor acestor elemente ale naturii, le adresează poetul întrebarea cutremurată: dece nu aţi oprit braţul duşman? In modul acesta poetul măreşte tensiunea poemului, accentuează emoţia, pregăteşte liric, desnodământul. Cu măestrie, poetul a ştiut să sensibilizeze procesul sufletesc pe care-1 străbate grănicerul erou. Voinţa uriaşă care-1 înalţă o clipă deasupra morţii şi îl ajută să-şi facă datoria, oprind în loc duşmanii, este iransmisă cu multă putere artistică. La originea acestei încordări supraomeneşti a eroului se află un patriotism înflăcărat, o înaltă răspundere faţă de popor. In versuri pline de pasiune, poetul a înfăţişat acest clocot lăuntric. El este marcat crescendo prin versurile care încheie o seric de strofe: AT a-i lăsa, nu, nu-i lăsa! N'or să treacă, n'or să treacă! l-am oprit eu, i-am oprit! Din aceeaşi familie de oameni minunaţi, oameni al căror nume— aşa cum a spus Gorki-- sună mândru, face parte şi Ion Grămadă. Un ostaş ca mulţi alţii. Asemenea lui Radu Ion, odinioară pe glia boiereasca, el a trudit ca tăetor. Şi lui i s'au deschis, prin eliberarea patriei, porţi nebănuite spre viaţă. Iar apoi, când s'a aflat în armată, a înţeles să apere această existenţă nouă. Este deosebit de isbutită în poem, evocarea drumului pe care l-a străbătut rănit, sângerând, în urmărirea acelora care voiau să lovească în bunul poporului. Radu Ion şi Grămadă aparţin unei anumite categorii de eroi, eroi al căror sfârşit tragic capătă o valoare de apoteoză. In asemenea cazuri, eroismul este şi mai sensibil, şi mai impresionant. El nu se deosebeşte de fapt însă în conţinutul său de eroismul în aparenţă obişnuit, cotidian, care nu presupune moartea eroului. Este meritul lui Tăutu de a fi exprimat artistic şi acest eroism, într'o frumoasă poezie intitulată „Prima misiune". „Prima misiune" creşte pe ideia unităţii dintre armată şi popor, a legăturii lor organice. Eroul poeziei este un miner devenit în armată scafandru. Prin însăşi prezentarea lapidară a personalităţii eroului, poetul a pus în evidenţă o trăsătură importantă a armatei de tip nou, recrutată din oamenii muncii. Tânărului, dar totuşi încercatului miner, i se încredinţează prima sa misiune ostăşească: să deblocheze elicea unui vas. Imaginea este plină de încordare. In fundul mării, înconjurat de apă, de nămol şi peşti, începe o luptă dramatică între natură şi om, între om şi arma ucigătoare. Elicea nu putea fi deblocată fără a se scoate întâi focosul unei torpile lansată în timpul răsboiului de către fascişti. Vechiul miner luptă de fapt şi împotriva ultimelor vestigii ale răsboiului criminal. Triumful lui are valoarea unui avertisment pentru cei care flutură şi azi stindardul negru al pirateriei răsboinice. In asemenea împrejurări dramatice, personalitatea eroului se defineşte din plin, o personalitate a cărei trăsătură dominantă este patriotismul, răspunderea faţă de acei care i-au încredinţat o misiune importantă. Versurile poemului subliniază nota încordată a situaţiei: 286 KOKl.N AKCilfP. „Se' nnăbuşe!... Urechi te-i vuiesc... Se sbat pe tâmple vine ea de jar... Şuvoaie reci tot irapu-i năpădesc, Strivit îl pare orice mădular. A prins şurubul ca pe-un braţ duşman. Ca să lovească îl pândea, ascuns, Aşa cum ieri îl aştepta, viclean, Moalele strat de nimeni nepătruns... Tăcut, focosul vechi îl demonta Şi chibzuit îl apuca în cleşti. Căci doar odată poli în viaţa ta. Când demontezi focosul, să greşeşti. într'o formă concentrată în care niciun cuvânt nu este dc prisos, îndeosebi ultimele două versuri punctează elementul care dă tabloul situaţiei încordate clin fundul mării. Alături de „Taniuşa", „Stânca de pe Tatra" şi „Balada grănicerului căzut", „Prima misiune" este una dintre cele mai frumoase podzii ale lui. Nicolao Tăutu. Frumuseţea ei isvorăşto din transpunerea artistică a unor elemente puternice de viaţă pline de adevăr şi capabile să genereze poezia autentică. Deşi este evident că în cadrul acestui volum orientarea lui Tăutu îndeosebi spre acele aspecte do viaţă în care încleştarea este mai puternică, mai dinamică, luând uneori forma unui conflict care duce la sfârşitul tragic, există elemente care dovedesc că poetul a ştiut să surprindă şi altfel de aspecte. „Fratele eroului" dovedeşte — deşi este unica poezie de acest lip — că în lirica poetului există destule coarde capabile să vibreze şi la evenimente care nu culminează prin moarto. In versuri sobre, concentrate în distih — formă cultivată cu predilecţie de poet atunci când vrea să marcheze o anumită concentrare dramatică — este schiţai drumul unui tânăr ostaş fruntaş în unitatea sa. Poemul se deschide cu imaginea minunată a defilării de 23 August. In flancul drept, drapelul se află în mâinile tânărului caporal, Ion Sârbu. La flancul drept drapelul luminează: Un caporal, Ion, îl are'n pază. II ţine strâns în pumnii ca oţelul: Celui mai. brav încredinţez drapelul! Poetul se întreabă do unde îi sunt cunoscute trăsăturile parcă săpate în piatră durabilă, ale ostaşului. Sunt trăsăturile cunoscute şi iubite de poporul nostru, ale eroului Filimon Sârbu al cărui frate este ostaşul. Dragostea pentru fratele său, dorinţa dc a-i răzbuna moalea prin luptă şi muncă constructivă, înflăcărată, stau la baza procesului prin care Ion Sârbu devine ostaş de frunte. Faptul care a generat poezia este însă altul. Poetul arată că în clipa în care a intrat în cazarmă, primul chip care i-a surâs „din ramă" tânărului era acel al fratelui său. O mândrie legitimă însă a pecetluit buzele ostaşului până când a devenit într'adcvăr un fruntaş. Atunci abia a putut spune cu mândrie că este fratele lui Filimon Sârbu. Acest element dă o deosebită putere emotivă poemului, des-văluind o trăsătură sufletească de preţ a omului nou. Poemul mai cuprinde în chip direct ideia că la baza luptei şi muncii noastre de azi, se află lupta eroică pe care au purtat-o în trecut, în condiţiile grele ale ilegalităţii şi teroarei fasciste, cei'imai buni fii ai poporului, comuniştii. In chipul acesta poemul „Fratele eroului" are de fapt o legătură* organică cu un grup de trei poezii, cuprinse în volum, care vorbesc în chip emoţionant despre această luptă. „într'un muzeu al partidului" şi „Lampa dela Doftana" sunt poezii a căror desfăşurare lirică porneşte dela contemplarea unor obiecte care aduc aminte de trecutul do luptă al comuniştilor. Preşul vechi, lucrat în închisoarea comuniştilor dela Mislea şi mica, înegrita de funingine, 'lampă dela Doftana, prilejueso poetului versuri pline de avânt, în care lărgeşte albia faptului surprins, dându-i semnificaţii mai ample. Este interesant într'adevăr de remarcat modul în care, dela contemplarea unor obiecte oarecari, s'a ajuns la faptul poetic. Pentru poet, covorul expus într'un muzeu al partidului devine un adevărat simbol. Covorul este împletit din fire de dor pentru libertate, garoafele care dau o notă întunecată vechiului preş sunt desenate cu sânge, iar într'o perspectivă finală, „vechiul covor de odinioară" CÂNTÂND OSTAŞI! Şl FAPTELE LOR 287 devine un adevărat tablou în rare se poate citi un drum întreg. Jn „Lampa dela Doflana" procedeul este altul. Mica lampă, lungă a cărei licărire pâlpâindă visau odinioară conducătorii partidului, este pusă în antiteză poetică cu lumina care radiază acum pe tot cuprinsul patriei, dai- care-şi are însă isvorul în flăcăruia dela Doftana. Gândindu-tc la triumful luptei partidului îţi vin în minte cuvintele pline de avântată poezie ale decembriştilor „din. scânteie se va aprinde flacăra" şi pe care nu întâmplător, „Iscra" ie pusese ca motto. „Balada comunistului fără nume" este închinată eroului anonim comunist. Construită, atât din punct de vedere al compoziţiei cât şi al mijloacelor artistice după modelul baladelor, poemul înfăţişează figura comunistului ca erou al poporului. Tocmai din pricina aceasta este veridică şi plastică denumirea cu veche aromă populară de Făt-Frumos. Balada are însă o serie de lungimi, de fragmente complect inutile, şi cade uneori în abstractizări apoetice. ir ţ Se consideră adesea ca o meteahnă a criticii literare, tradiţionalul „dar" care urmează unei expuneri favorabile operei literare. Este drept, atunci când în acest „dar" sunt incluse toate obiecţiile posibile pc lumea aceasta, când prin ol îşi fac drum toate dezideratele criticului cu privire ia artă îu general, şi când aceste observaţii sunt de natură a anula cele afirmate mai sus, situaţia este intolerabilă. Astfel se întâmplă cu cronica publicată de „Contemporanul" din 26 Decembrie 1952 semnată de Lucia Olteanu şi Dumitru iMicu. După ce, mai bine de două treimi ale cronicii, autorii le destinează analizei calităţilor „Stâncii de pe Tatra", printr'o singură frază se anulează tot ce se spusese înainte. Criticii declară cu suficienţă, că după lectura poemului „ai impresia că ai citit o singură poezie în mai multe variante". Te întrebi, dacă aşa stau lucrurile, dece cronicarii nu critică cu asprime un volum care n'ar cuprinde decât o poezie, un volum care s'ar concretiza printr'o stridentă lipsă de idei. Fără îndoială că un astfel de \oium nu ar putea fi considerat drept „un mijloc de educaţie patriotică" cum spun criticii. Ori, situaţia este alfa decât aceea prezentată în pasagiul respectiv al cronicii din „Contemporanul". „Stânca de pe Tatra" este un volum valoros; în care poeziile au personalitate distinctă şi aşa zisele „variante" stau doar în opacitatea criticilor. Frazele laudative din cuprinsul cronicii, apar do convenienţă, după ce ai citit observaţiile finale. Volumul lui N. Tăutu, nu este scutit de o serie de lipsuri. La prima impresie ele so prezintă sub aspectul unei insuficiente munci artistice asupra materialului de viaţă pe care îl înfăţişează poemele. De fapt, însă, nu este numai aceasta. Am văzut că la origina elementelor valoroase care dau putere şi farmec poeziilor lui N. Tăutu, se află înfăţişarea cu talent a vieţii în desvoltarea ei dinamică, dialectică. Dramatismul lăuntric al faptelor, prezentarea acestora în ciocnire dă forţă şi frumuseţe, poeziei. Adesea însă, în poeziile lui N. Tăutu, există perioade de acalmie în care dramatismul faptelor slăbeşte şi poetul încearcă a-1 compensa prinfr'un balast verbal. Astfel se întâmplă şi în. „Balada grănicerului căzut", unde sunt prea,, numeroase digresiunile, comparaţiile care se întind uneori pe pagini întregi necontribuinc! în chip efectiv la desfăşurarea acţiunii ci dimpotrivă, în-greuind-o. Deasemeni şi în „Balada comunistului fără nume", undo se face abuz de aceleaşi elemente negative care slăbesc dramatismul faptelor. Această deficienţă stă în legătură şi cu însuşirea uneori mecanică, îngustă, a poeziei populare. Răsfoind volumul lui Tăutu, poţi constata influenţa binefăcătoare, fertilizanfă, a liricii poporului. Adesea însă, Tăutu şi-a însuşit doar o serie de mijloace tehnice ale poeziei populare, fără ca materialul de viaţă, conţinutul de idei al poeziei să-l fi reclamat. Foarte adesea, în poeziile scrise în vers popular, poetul apelează la elementele • naturii. Aceasta dă farmec şi pitoresc poeziei,* contribuind şi la menţinerea unei anumite tensiuni. Uneori însă, această linie justă sfârşeşte în manierism, poetul abuzând în chip obositor de formulele obiş- 288 SORIN ARC II IR uuile prin care poezia populară aduce năluca în sprijinul desvoltării acţiunii. Lirica populară se caracterizează printr'o mare economie de mijloace şi imagini. Acestea nu apar decât atunci când sunt necesare şi nu în chip inutil. Uneori, în poeziile lui Tăutu există însă asemenea fragmente inutile, care fac ca acţiunea să lâncezească, necontribuind cu nimic la plasticizai ea eroului sau a situaţiilor. Tot de manierism ţine şi folosirea unor anumite imagini compuse din. elemente ale vieţii ostăşeşti. Trebue spus că din acest punct de vedere, poetul a făcut totuşi paşi mari înainte, eliberându-se de imagistica poeziilor sale trecute, care erau îngreuiate de „plopi cu mână la chipiu", etc. Totuşi, în mică măsură, aceşti plopi continuă să supravieţuiască şi în volumul de faţă, şi anume în poezia „Autobiografie", într'o adevărată formaţie militară: ...Aliniaţi pe mal Păreau şi. ei de sentinelă, Privind de veacuri mişcătorul val. Pe sub frunzări, ca sub capelă. sau: Şi soarele c'a de paradă, Gătit, s'a aplecai să-i vadă. („Lecţia de istorie") Deasemeni, i se poate imputa poetului o anumită predilecţie pentru repetarea unor imagini. Astfel, „stânca" revine adesea când poetul vrea să exprime ideia rezistenţei, a tăriei: Mormântul e săpat în stâncă,... Din Tatra mică '» Tatra mare Nu vei găsi stâncă mai tare!... Cu sânge stânca e stropită. („Stânca de pe Tatra") sau: Şi-un glas de cine ştie unde Din ce omături necăzute încă. De. Ion va povesti şi. va pătrunde. Şi în oţel şi 'n cea mai tare stâncă. (Acolo uncie vânturi se 'ntâlnesc) sa u: Părea că digu-i rupt din pieptul lor Şi-al mării val, — nebiruită stâncă. („Prima misiune") Asemenea reveniri nu îşi au originea numai într'un viciu de formă. Este clar că rădăcina lor se află în. lipsa de efort pentru găsirea unor sensuri noi, unor înţelesuri deosebite, unor apropieri şi deosebiri între faptele realităţii. Pe aceeaşi linie se întâlnesc în poeziile lui Tăutu o serie de expresii nepotrivite ca: „flori şi umbre din pomeţi", sau: si „vorba mea de-acum să fie şi în suflet şi pe placă", o te. Poetul trebue să dea mai multă atenţie prelucrării artistice a materialului de viaţă, pentru ca astfel poeziile sale să dea din plin roade. O problemă interesantă care se poate pune pe marginea volumului lui N. Tăutu, este aceea a morţii eroilor, a desnodă-mântului tragic al acţiunilor. Fără îndoială nu poate fi obiectat unui scriitor că eroii pe care-i înfăţişează sau faptele pe care le relatează sfârşesc în chip tragic. Literatura sovietică a dat naştere „tragediilor optimiste" din care, în ciuda sfârşitului tragic, se desprinde un optimism robust, binefăcător. Aceasta, deoarece idealurile, aspiraţiile pentru care s'au jertfit eroii triumfă, continuă să vieţuiască, iar acei care au încercat să lovească în ele sunt nimiciţi. Cercetând poeziile lui Tăutu, constatăm cu majoritatea eroilor îşi sfârşesc viaţa în împrejurări dramatice. In genera! aceasta nu impietează asupra valorii realiste, asupra suflului de optimism şi încredere al poeziilor. Prezenţa însă a numai astfel de împrejurări relatate de poemele lui Tăutu, îngustează orizontul poetului şi sfera de fenomene umane atacate, îi limitează „paleta". ★ Volumul lui N. Tăutu este încălzit de flacăra unui puternic patriotism. Aceasta constitue nota dominantă a .culegerii dc poeme apărută la ESPLA. Poemele lui Tăutu atestă artisticeşte noul conţinut al patriotismului, care, în condiţiile prin care trece ţara noastră, înseamnă ataşamentul, participarea ia lupta pentru construirea socialismului. Poeziile înmănunchiate în placheta dc versuri „Stânca de pe Tatra", se rânduesc sub semnul acestei lupte. Eroii care cresc CÂNTÂND OSTAŞII Şl FAPTELE LOR 289 dealungul poemelor, sentimentele cărora — ca erou liric—le dă glas poetul, aparţin luptei pentru construirea, pentru realizarea în viaţă a visului de aur al omenirii. Prin orientarea sa tematică — şi prin aceasta nu înţelegem numai îndreptarea spre anumite teme ci exprimarea unui cât mai bogat material de viaţă, prin prezentarea veridică, puternică a realităţii într'o formă artistică valoroasă, volumul lui N. Tăutu este o victorie a scriitorului şi o mărturie a drumului ascendent al poeziei noastre. 19 — Viata Românească — c. 5072 RECENZII 1K PREAJMA MARII BIRUINŢI *) O staţie fumurie de cale ferată aruncată parcă în imensitatea stepei. Două trenuri pe zi. Două minute oprirea. „Aceste patru minute— notează Gorchi — sunt principala şi unica distracţie a gărişoaioi: ele aduc cu sine singurele impresii ale slujLaşi lor". Plictiseala sugrumă ca o reţea viaţa: zi. de zi, „aristocraţia" staţiei: Matvci Ego-rovici, şeful, şi Nicolai Petrovici, sub~şeful se strâng in jurul aceleaşi mese, în jurul aceluiaş samovar pus dc mâna grijulie a prea-buuei soţii a şefului. La un pahar de ceai, „euilul" IS icolai Petrovici are prilejul să-şi debiteze „maximele". Apoi, altă zi. Alte pahare cu ceai. Alte maxime. Plictiseală... Dar, într'unn. din aceste zile, în viaţa staţiei, s'a petrecut totuşi ceva. Ceva în a java celor patru minute de „impresii noi". S'a aflat că tăcutul acar Gomozov îşi petrece nopţile cu Arin.a, bucătăreasa gării. Arina, sluta, rămasă fecioară până la patruzeci de ani, -venise într'o noapte la Gomozov şi, la stăruinţele acestuia, i s'a dai, „lampă şi supusă". Dintr'odată faptul a produs o adevărată revoluţie în viaţa cenuşie a staţiei, eclipsând „ceaiul" zilnic şi maximele „înţeleptului" N icolai Petrovici. „Aristocraţia" gărişoarei a renăscut subit. Prilej de farsă. Evadare „din plictiseală"... îndrăgostiţii sunt descoperiţi asupra faptului. Gomozov, pentru a-şi salva slujba, face pe voia şefului: istoriseşte totul de-a fir a păr, cu amănunte piperate, stârnind hohotele de râs ale... „aristocraţiei". Şi, în timp ce „plictiseala" e risipită, Arina plânge desnădăjduilă în stepă. Două zile n'a ştiut nimeni de bucătăreasa „cea slută",' ibov- *) Maxim Gorchi, Nuvele, Ed. Cartea Rusă, 1952. nica lai Gomozov. într'o dimineaţă, au găsit-o spânzurata în pod... La sosirea autorităţilor, s'a dovedit că femeia suferea de mult... de „melancolie" „...Şi iarăşi slujbaşii gărişoarei au început să trăiască numai câte patru minute po zi, prăpădijtdu-se de plictiseală şi de singură:alo, de inactivitate şi do zăpuşeală, urmărind cu invidie trenurile caro sburau prin fala lor". Tabloul acesta tragic, creat de Gorchi în 1897, reprezintă o imagine plină de semnificaţie a acelui sfârşii de veac în Rusia ţaristă. „Aristocraţia" bea ceai şi se hrăneşte cu maxime filosofice. Arina, bucătăreasa, îşi curmă zilele. La un, pol — opulenţă, „plictiseală"; la celălalt — desnă-de/de, unica formă de protest pe care a găsil-o un om ca Arina: sinuciderea. Literatura care prezintă asemenea fapte nu are darul de a, alina „plictiseala". Ea stârneşte întrebări probleme. Despre o astfel de literatură spunea însuşi Gorchi că „este în cea mai mare parte o literatură do probleme. Ea pune înt rebări: — Co-i do făt ut? — Unde este mai bine? — Cine'-i vinovatul?" (M. Gorchi:,, Articole literare", p. 10). Erau în Ir'adevăr problemele centrale ale marii literaturi ruse din secolul al XIX-lea, găsindu-şi o sintetizare în, cuvintele lui Dobroliubov care, cu prilejul romanului lui Turgheniev „In ajun", ridicase întrebarea: „Când va veni ziua cea adevăratăl" Un adevărat răspuns la această ascuţită problemă a veacului, a Rusiei, l-a dat lupta revoluţionară a proletariatului dela sfârşitul secolului trecut. In literatură, rezolvarea o aducea Gorchi, chiar din primele sale scrieri... Anii din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea (1890—1900) formează perioada iniţială din, creaţia lui Gorchi. a- IN PREAJMA MARII BIRUINŢ1 291 ceşti ani reprezentau totodată şi începutul epocii de dezvoltare a mişcării revoluţionare muncitoreşti din Rusia. Prin aceasta, lui Gorchi i s'a înfăţişat o realitate nouă. Deaceea, chiar din prima perioadă dc activitate a lui Gorchi, in scrierile marelui artist al proletariatului încep să apară trăsăturile unei noi metode artistice, calitativ deosebită de cele anterioare: sunt trăsăturile realismului soo.a-list. Acest lucru îl remarca Cehov când u scria lui Alexei Uaximovici, într'o scrisoare: „Genurile literaturii mondiale descriu viaţa aşa cum este ea, dar dv*., in afară deviată, sub forma ci existentă, simţiţi o altă viaţă, aceea care ar trebui să fie. 'Acest lucru se datoreşte faptului că fiecare rând scris de dvs. este pătruns de conştiinţa scopului pe care l urmăriţi". Făcând cunoştinţă cu nuvelele cuprinse în volumul editat de „Cartea Rusă", ne apropiem de însăşi izvoarele realismului socialist. Scrierile înmănunchiate în .această culegere reconstitue un larg tablou al contradicţiilor sociale din Rusia ţaristă a ultimului deceniu din veacul trecut. Ceeace impresionează în primul rând e bogata galerie de tipuri care trăiesc în paginile acestor nuvele. Sunt pagini despre cei mulţi, despre „victime", despre cei care suferă... Arina se spânzură. A suferit întreaga ei viaţă, toţi cei patruzeci de am de chinuri şi umilinţe. La capătul acestor chinuri şi umilinţe, a protestat. In felul ei. Dar chiar sinuciderea - în fapt, renunţarea la luptă pentru acea epocă — înseamnă tot protest. Şi protestul acesta ridică marea întrebare: „Cine-i de vină!" Cine-i de vină de soarta nefericită a micului cerşetor Lionca care vagabondează cu bunicul, moş Arhip, în căutarea unui codru de pâine! Strâmb ătalea raporturilor -ociale se trans-^ pune şi în cele mai simple, mai fireşti relaţii: cele dintre copii. P'diţa pe care o întâlneşte Lionca în drum, şi pe care vrea s'o conducă acasă, îi replică speriată: „Nu Irebuie, nu veni!... Mămicâi nu-i plac ccrşclorii." Cine-i de vină pentru foamea flămânzilor de pe Volga! Răspunsul la această întrebare îl dau nuvelele lui Gorchi: regimul bazat pe exploatare. Toţi oamenii aceştia flămânzi, orfani, cerşetori în căutare de lucru, ocupă un loc însemnat în nuvelele lui Gorchi. Aceasta însă nu este expresia unui umanitarism sterp ci constitue un violent act de acuzare 'la adresa societăţii care a transformat milioane şi milioane de oameni in flamanzi, orfani, cerşetori, muncitori în căutare de lucru lată cum, chiar dela primele începuturi ale realismului socialist, se afirmă o trăsătură esenţială a sa: umanismul profund faţă de cei mulţi şi obifduiţi, umanismul socialist. Dar asemenea oameni chinuiţi, umiliţi, şi-au mai găsit şi înainte locul în literatură: în paginile marilor clasici ruşi. Aşa este şeful poştei de cai din nuvela cu acelaş nume a lui Puşkin sau Ak'aki Akakievici Başmacichin din „Mantaua" de Gogol. Gorchi descoperă însă în aceşti oameni uriaşa lor forţa morală, superioritatea vădită faţă de „stapa- nii vieţii". „Vanca Mazin" este un tâmplar din Viat-ca, zămislit parcă dinadins de natură pentru a întruchipa noţiunea omului anapoda şi pentru desfătarea şi hazul semenilor săi. Cu toată această aparenţă, el dispune de largi resurse sufleteşti. El întruchipează preţioase calităţi morale, de neînţeles pentru „stăpânii" care măsoară viaţa, dragostea, abnegaţia cu măsura rotundă a rublei. Lui Vanca Mazin, care salvează viaţa ■ antreprenorului, i se oferă bani pentru fapta-i eroică. — „Aşa dar, tu crezi că am l'ăcut-o pentru bani'?"— spune Vanca Mazin. — Uite, ia-i, na!... Eşti un prost, Zahăr Ivanov... Când ti-oi da una odată pentru recompensa'asta a ta ! Du-te, să nu intru într'un păcat... du-te! Mi:e scârbă de tine!" Concluzia? Vanca Mazin e dai afara dela lucru de cel căruia îi salvează viaţa. Aparent, antreprenorul e mai tare. Aparent doar. Vanca Mazin e incomparabil mai sus decât cel care a drămuit preţul unei vieţi cu hârtia de trei ruble. Cu atât mai viguros apare umanismul gorchian, cu cât autorul scoate mai puternic în evidenţă superioritatea morală a celor care suferă. Datorită acestui fapt. 19 * '292 VICTOK VÂNTU inegalitatea raporturilor sociale, întrebarea: „Cine-i de vină?" — se conturează mai puternic, concluzia se degajă mai ascuţit. Anna, „flămânzii", Mazin, sunt toţi nişte „victime", oameni, care suferă. Dar dacă Arina sau „flămânzii" nu au. altă putere în ei decât să ridice din umeri, să exclame: „a secat sânul pământului/" sau să se sinucidă, — în figura lui. Mazin, Gorchi descoperă o prim,ă manifestare a. unui protest activ, liotărîl, a unei sfidări făţişe faţă de „stăpânii vieţii". Acest protest îi caracterizează şi pe oamenii „dela fund". Spre sfârşitul secolului al, XlX-lea, odată cu desvoltarea rapidă a capitalismului în Rusia, vagabondajul apare ca un fenomen ■de massă. Milioane de oameni peregrinează prin marile întinsuri, reduşi la ultima treaptă a existenţei umane. Sunt figuri în aparenţă ciudate, asemeni celor trei din povestirea „In stepă": „Oamenilor de tagma noastră nu prea le place să vorbească despre trecutul lor, având întotdeauna motive mai mult sau mai puţin temeinice şi deaceea toţi ne credeam unul pe altul, ori măcar în aparenţă ne credeam, căci în sinea lui fiecare dintre noi nu se crede nici pe sine însuşi". Cceace-l determină însă pe Gorchi să zugrăvească asemenea tipuri de oameni nu este nici „pitorescul lor" nici simplul apel la caritate. Marele scriitor descoperea în ci acea libertate lăuntrică, acel protest spontan, acea sfidare pe care o aruncă a-ceşli oameni „stăpânilor vieţii", nimic nu. se pierde, ei nu mai au nimic de ce să se teamă. In acest fel se explică şi faptul că „foştii oameni" au tăria să înfrunte forţa negustorului Pelunnicov. In locuitorii dela capătul uliţei barierii, In locatarii acelei, hrube afumate, coşcovite, fără geamuri, gala să se prăvale, există un protest spontan, o ură înverşunată împotriva negustorului care vrea să le dărâme azilul de noapte pentru a-şl dura fabrica. La un moment dat chiar, izbânda pare să stea de partea îndrăzneţilor Cuvalda şi învăţătorul; „trădarea" cârciumarului Vavilov—care socotise negru pe alb, că prietenia cu Pelunnicov i-ar fi. mai de preţ decât veşnica amenin- ţare a vagabonzilor—decide soarta încleştării Pensionarii azilului de noapte sunt învinşi, dar nu se pleacă. Dar Gorchi nu demonstrează cititorului numai „omenescul" vagabonzilor, superioritatea lor morală, ci el scoate în evidentă şi marea lor libertate lăuntrică — datorită condiţiei sociale la care au ajuns — fapt care deasemeni le creează o superioritate faţă de „oamenii aşezaţi". Un. asemenea tip de „om aşezat " e inspectorul fiscal Gonciarov din „In ajun de Crăciun". Celor doi vagabonzi, cu care se întâlneşte le declară ritos că i s'a lehămesit cu „viaţa cumsecade": „E grozav de scârbos să trăieşti cum se cade!". Dar acest burghez Gonciarov, de îndată ce aude propunerea să împartă viaţa liberă a vagabonzilor nu pregetă o clipă, îşi îmbracă scumpa-i. şubă şi o tuleşte spre... „scârboasaviaţă cumsecade!" Prin contrast, câl de preţioasă apare detaşarea vagabonzilor de mescliinărie, de cele „o sută de mobile"! O asemenea „descătuşare" o împărtăşeşte şi Conovalov — „artist în felul lui" —, mâine vagabond, poimâine muncitor în port, care trăieşte şi el din plin nestatornicia, dar şi libertatea unei asemenea existente. Muncitor destoinic, dispreţuieşte pe „stăpânii vieţii". Lectura îl face mai. gânditor, mai. bun. In anumite clipe, e gata să lupte pentru dărâmarea ticăloaselor relaţii sociale care-l înlănţuie. Mai apoi, tot atât de iute, părăseşte lotul... E un om. ca-re-şi caută „punctul". Pe cei de felul Iul. Gorchi i-a nurn.il „cavaleri de-o oră"... sunt capabili să admire eroismul, dar ei înşişi nu sunt eroi". Pragul faptelor aveau să-l treacă adevăraţii eroi. ai istoriei, proletarii şi. ţăranii revoluţionari, figuri, ca. Nil, Pavel Vlasov, Pelagheia, Vlasova. Volumul de „Nuvele" apărut în editura „Cartea Rusă" îmbogăţeşte cunoaşterea de către cititorul nostru a unor asemenea figuri gorchiene. Eroii din „Vara" sunt structural deosebiţi de cei. prezentaţi până acum. Ei au, în esenţă, o structură calitativ superioară Mazinilor şi oamenilor „dela fund". Ei sunt adevăraţii oameni activi. Suni cei care pregătesc revoluţia. Nuvela „Vară" e scrisă cu cinci ani după înfrângerea revoluţiei din 1905. In paginile ei îşi face cu putere loc romantismul re- IN PREAJMA MARII B1RUINŢI 293 «oluţionar: nuvela nu zugrăveşte numai ■realitatea satului rusesc din 1909, ci crea-ză imaginea de viilor a salului, este o verificare practică a tezei leninisl-staliniste, a rezervei inepuizabile pe care o reprezintă ţărănimea muncitoare. Cu. multă torţă realistă e înfăţişai felul îa care cuprinzând massele — învăţătura marxist-Ieninistă devine o forţă materială. Odată eh venirea în satul „Cuiburi înalte" a comunistului Egor Pelrovici, multe se schimbă aici. Oamenii văd mai departe, mai adânc. Tinerii îi clintesc din loc şi pe cei bătrâni, care la început îi priveau cu vădită neîncredere. Se ridică oameni ca Egor Dosechin sau ca Varia care — odată luminaţi — devin ei înşişi călăuze pentru alţii. Cu multă vigoare artistică e înfăţişată creşterea Variei care, din-ir'o femeie înapoiată, devine o militantă socială, o revoluţionară ca şi Nilovna din romanul „Mama". Asemănarea cu „Mama" merge mal departe chiar. Se ştie că în finalul acestui roman, deşi Pelaghia Nilovna e prinsă de poliţaii larişli, Gorchi reuşeşte să-i comunice cititorului că. lupta ei nu s'a sfârşit cu aceasta, că izbânda nu e periclitată, ci dimpotrivă ea pluteşte în aer. Iată şi finalul, nuvelei. „Vară", în care revoluţionarii din „Cuiburi înalte" merg spre temniţă: „Şi nu se mai află printre noi soldaţi şi arestaţi, ci merg pur şi simplu şapte oameni, şapte ruşi; şi deşi nu uit că drumul acela duce spre temniţă, dar când îmi amintesc toate cele trăite în vara aceasta fericită şi «.nai înainte încă, inima mi se învăpăiază de-o bucurie luminoasă şi-mi vine să strig spre cele patru zări, prin învălmăşeala grea a ninsorii: — Pregăteşte-te de sărbătoare, mare popor rus! Curând va veni ziua renaşterii tale, popor drag!" Iată de ce Gorchi, exponentul de frunte — pe plan literar— al celei dc a treia generaţii de. revoluţionari din istoria Rusiei a reuşit în scrierile sale să dea răspuns arzătoarelor întrebări pe care le ridicase în decursul desvoltării sale literatura rusă. Şi dacă pentru Dobroliubov— ca şi pentru artiştii celei de-a doua generaţii — întrebarea, „Când va veni ziua cea adevărată'-!" avea un caracter siriei interogativ, prin. pana lui Gorchi. — in anii de grele frământări dinaintea Marii Revoluţii din Octombrie — această întrebare capătă un răspuns implacabil, răspunsul „clasei în atac": „Curând va veni ziua renaşterii tale, popor drag!" Cititorul, nostru a avut prilejul, în ultimii ani, să cunoască în traducere numeroase opere ale marelui Maxim Gorchi. Ultimul volum de „Nuvele" apărute în Editura „Cartea rusă", îi dă prilejul unei. consistente îmbogăţiri a acestei cunoaşteri. Culegerea, ilustrând câteva din cele mai reprezentative scrieri, din prima perioadă dc creaţie a lui Gorchi, oferă pe de o parte posibilitatea de a adânci — pe baza acestor documente de viaţă — înţelegerea frământatei istorii a Rusiei ţariste din. ultimul deceniu al secolului al. XIX-Iea şi de după revoluţia burghezo-democrată din 1905; pe de altă parte, este un preţios izvor de cunoaştere a începutului realismului socialist. Numeroase probleme de creaţie — cum ar ji zugrăvirea eroului pozitiv, zugrăvirea eroului negativ, compoziţia, etc. — sunt strălucit rezolvate de către Gorchi şi se im-pun ca adevărate modele ale genului. Am încercat să desprindem din analiza cărţii faptul că ceeace impresionează în. mod deosebit pe cititor e bogăţia şi varietatea tipurilor umane care populează paginile cărţii. Ar fi, deaceea, interesant să cercetăm câteva procedee de tipizare, care au darul de a demonstra un anumit aspect al măiestriei artistice gorchiene. In primul rând, trebuie subliniată problema individualizării personagiilor. De pildă, în nuvela „Foşti oameni", Gorchi porneşte la drum. cu vreo zece-douăsprezece personagii, care dela bun început se individualizează, prin-tr'un succint portret. Portretele lor fizice şi morale sunt urmărite apoi în decursul nuvelei, aşa încât fiecare rămâne puternic individualizat. In ceeace priveşte raportul dintre portretul moral şi cel fizic, să amintim două cazuri care, având acelaş principiu la bază, ojeră două rezolvări artistice separate. Este vorba de Vanca Mazin, tâmplarul din Viatca şi de culacul Finoghen Ilici. lată portretul fizic al lui Vanca Mazin: 294 VICTOR VÂNTU „O tidvă prelungă şi turtită în părţi, cu urechi mari clăpăugc, o faţă gălbejită şi bleaga, cu smocuri de păr roşcovan pe fălci şi în bărbia ascuţită, ochi ble-jdiţi melancolic, ficşi şi spălăciţi, un nas lung, buza de jos atârnând lăbărţată..." Şi portretul continuă pe această linie. Asta îl şi face pe cililor să înţeleagă de ce Vanca e poreclit „cartea dracului", „Lăbârţâlâ", „Urâtul ţânţarului". Portretul n'are darul de a-l face simpatic. Dimpotrivă. Alunei care a fost scopul autorului? De a pune parcă în contrast frumuseţea lui morală, de „om dintr'o bucată", cu defectele lui fizice. In felul acesta, ca şi în cazul Arinei cea „slută", Gorchi educă pe cititor în spiritul unei observaţii atente, nu de suprafaţă, a oamenilor. Iată că tocmai în asemenea oameni, urîţi ca muma pădurii, zac cele mat frumoase virtuţi. Pentru noi, în cadrul discuţiilor care au loc în jurul personagiilor pozitive, a personagiilor „simpatice", aceste indicaţii concrete lăsate de Gorchi, au o importanţă deosebită. La urma urmei, ce înseamnă pentru un scriitor a-şi face „frumoase" toate personagiile pozitive? înseamnă a contraveni însăşi vieţii, a scădea veridicitatea operei literare. Pe de altă parte, ceeace este mai grav — având în vedere influenţa educativă a operei literare — înseamnă a-l obişnui pe cititor cu superficialitatea. A-l obişnui să observe după „şablon": „Are, ochi alabaştri, nasul drept, obrazul neted ? E erou pozitiv!" Tot atât de interesantă apare şi cercetarea realizării celuilalt tip, a chiaburului Finoghen Ilici. Marea măiestrie a lui Gorchi reiese în acest caz din felul adânc în care reuşeşte să zugrăvească odioasa figură a lui Finoghen Ilici. Marele scriitor nu recurge la niciun „epitet", nici la „diformări fizice", nici la procedeul de a pune în gura personagiului cele mal triviale înjurături, nici la împrejurarea — socotită de unii „tipică"— a beţiei... Dela primele rânduri însă, Finoghen Ilici apare ca un om închis, iscoditor, viclean. Gorchi însă nu spune niciodată asta. El lasă faptele să se desfăşoare. Finoghen nu ţine tirade. E reţinui. Nu se lasă tras de limbă. E conştient de avantajul de a-l trage cl pe celălalt de limbă. Căută să se învelească în tot felul de apa-rnţe: dă sfaturi înţelepte, e împotriva des- chiderii unei cârciumi, mereu pare că ajută pe alţii, fără însă a lăsa. să pară că e naiv, etc. Se plânge discret^dejipsuri: „O ducem ca sania pe uscat". In felul acesta, aparent, e un bun gospodar, înţelept, stâlp al satului, binevoitor, ele. Printr'o singură împrejurare cu adevărat tipică, desvăluie Gorchi tot fondul său hrăpăreţ de culac, tot ce zace în Finoghen Ilici: în felul în care se războieşte cu Lohov, un. străin cu bani care vrea să se pripăşească în. sat. Finoghen îşi dă seama că într'o teacă nu încap două săbii. Concurentul trebue pus pe goană! Finoghen nu uzează nici de cuţit, nici de pistol, nici de schimb violent de vorbe. Argumentele lui, sunt însă mal puternice decât toate aceste mijloace... Lohov îşi ia tălpăşiţa. In ce constă marea forţă a figurii chiaburului, creată de către Gorchi? In veridicitatea ei. In felul acesta, cititorul e cu adevărat înarmat: el a învăţat din nuvela marelui Gorchi că un culac de felul lui Finoghen e foarte periculos, îmbrăcând piei de oaie de diferite culori. Acest lucru trebuia repetat, cu atât mai mult cu cât unii dintre scriitorii noştri au mai rămas la concepţia „celor şapte straturi de guşă", a „chiaburului duhnind a rachiu", etc. Tipizarea realizată de către Gorchi, precum şi atenta studiere a tipului de chiabur din „La moară" de A. P. Cehov, oferă o puternică modalitate practică de a rezolva problema. Interesant e faptul că între figura realizată de Cehov şi cea de Gorchi există o deosebire palpabilă, care ne face să înţelegem că Finoghen Ilici reprezintă stadiul unor relaţii capitaliste la sat, mai desvoltate. Există numeroase alte aspecte sub care poate fi studiată măestria artistică a acestor nuvele din prima perioadă de creaţie a fondatorului realismului socialist. Foarte interesantă ar fi, de pildă, aprofundarea problemei compoziţionale a figurii autorului în povestirile lui. Gorchi. Deasemeni, particularităţile stilistice ale acestor nuvele — dintre care unele desvăluie un Gorchi rom.a.ntic, patetic, cu un puternic colorit lirico-emotiv („Vara"), iar altele un Gorchi apropiat de Cehov, mai reţinut, mai sobru în expresii, mai puţin metaforic („Orfanul") — se cer cercetate, minuţios, pe texte. Insă principalul învăţământ, pe linia măeslriei artistice, care se impune din cu- ŞOIMI STALINIŞTI 295 noaţterea atentă a volumului de „Nuvele", e problema tipizării. Deaceea, nepreţuită rămâne temeinica cunoaştere a prozei marelui Gorchi, care cu ani în urmă a aplicat practic acest principiu de bază al artei realiste, vestind „Ziua renaşterii"... Victor Vântu ŞOIMI STALINIST) *) Literatura sovietică este străbătută de suflul .viguros, puternic, al patriotismului socialist. In sufletul eroilor literaturii sovietice arde ca o flacără nestinsă dragostea de patrie; la lumina ei. se conturează trăsăturile de caracter ale oamenilor sovietici. Romanul scriitorului sovietic V. Saianov „Cer şi ■ pământ" este o adevărată epopee a patriotismului primilor aviatori ruşi. Sesizând faptele cele mai caracteristice din viaţa personagiilor sale, romanul lui Saianov reuşeşte să pasioneze pe cililor, îl face să urmărească îndeaproape acţiunea, să participe sufleteşte la izbânzi le eroilor. Deschidem prima pagină a cărţii. Ne aflăm, pe cea mai înaltă terasă a turnului Eiffel. Lipit de balustradă, Pobedonosţeo, un tânăr rus venit la Paris în 1912 pentru a pătrunde tainele aviaţiei, priveşte panorama, care i se desfăşoară în faţa ochilor. Pobedonosţeo e chinuit de îndoieli. Va reuşi oare să devină aviator? Şi deodată, cu o mişcare hotărîlă, linăndu-se cu mâinile de balustrada, el se apleacă peste margine, rămânând astfel suspendat în aer, la o înălţime ameţitoare. Această proprie verificare a posibilităţilor sate defineşte caracterul lui Pobedonosţev, unul dintre aceia care vor fi primii aviatori ruşi. Iată cum, încă dela începutul desfăşurării, subiectului, Saianov caracteri-rează un personaj şi prin el un întreg şir de -oameni. Scriitorul a dat o mare amploare cadrului romanului. El ne poartă în cursul romanului în locuri diferite, prezentându-ne situaţiile diferite ale eroilor principali ai cărţii, trei aviatori ruşi, Pobedonosţev, .Băcov şi Tentennicov. Pe eroii romanului îi vom vedea pe aero*) V. Saianov, Cer şi Pământ, Ed. Tineretului 1952. dromul şcolii de aviaţie dela Mourmelon, privind cu emoţie la avioanele care brăzdau albastrul cerului şi visând la clipa în care se vor avânta şi ei spre înălţimi. In colţurile cele mai îndepărtate ale Rusiei, îi vom vedea apoi ridicându-se deasupra aerodromurilor înţesate de oameni şi privind cu satisfacţia datoriei împlinite lo marea de capele care se agila şi. ale cărei, aplauze tunătoare aproape că ajungeau până acolo, sus. Primele avioane, primii aviatori, ruşi. In zilele încordate ale războiului împotriva i nlervenţio nişlilor, avioanele lor, purtând victorioasa stea roşie pe juselaj, se năpustesc ca vulturii asupra avioanelor duşmane. Iar după alţi douăzeci de ani, în zilele agresiunii hillerisle, când norii ameninţători s'au strâns iar deasupra Stalului sovietic, aviatorii sovietici luptă împolri.i a noilor duşmani ai Patriei. Acestea sunt, pe scurt, principalele momente ale acţiunii romanului. Romanul „Cer şi pămăml" cuprinde astfel o perioadă îndelungată de timp. Acţiunea lui porneşte din anul 1912, ultimele 'pagini ale cărţii deschid perspectiva victoriei poporului sovietic asupra cotropitorilor hitler işti. Faptul că a doua parte a romanului continuă acţiunea după douăzeci de ani, iar momentele luptei eroice a aviatorilor în acest timp sunt amintite în puţine cuvinte, nu împiedică înţelegerea acţiunii. Aceasta, pentrucă Saianov reuşeşte să contureze în aşa. măsură chipurile „oamenilor dela manşă", încât cititorul este convins de faptul că aviatorii sunt la. înălţimea fapelelor eroice pe care le îndeplinesc. Eroii lui Saianov sunt nişte luptători însufleţiţi necontenit de dorinţa de a realiza fapte mari. Viaţa lor nu se scurge în mod liniştii. Aviatorii sunt mereu în linia întâia a luptei poporului. Tocmai această ideie a impus compoziţia romanului, care nu putea să nu oglindească lupta împotriva interventionist ilor şi Marele Război de Apărare a Patriei. Eroii principali ai cărţii, în jurul cărora gravitează acţiunea, sunt cei trei. prieteni nedespărţiţi, aviatorii Băcov, Tentennicov şi Pobedonosţev. In primul rând, îi caracterizează pe aceşti eroi o mare dragoste pen- VICTOR VÂNTU 296 Iru ţara lor, pentru popor, îndemnul pentru dobândirea tuturor victoriilor. Ei au înţeles că adevărata fericire stă în îndeplinirea datoriei, că fericirea „...o putem găsi în meseria noastră, în cucerirea cerului, în îndeplinirea datoriilor noastre faţă de alţi oameni, faţă de ţară. Numai în asta poţi găsi fericirea". Saianov a reuşit să contureze prin momente emoţionante dragostea aviatorilor pentru profesiunea lor, pentru avioane. Reiese din spusele unui personagiu al romanului contopirea aviatorului cu avionul său: „Ştii tu, cum e viaţanoastră? Ne-amobiş-nuit să fim mereu lângă maşini, iar maşinile trăiesc mereu o viaţă nouă. Şi o să avem parte de atâtea noutăţi încât mai repede o să îmbătrânim decât să ajungem să ne plictisim. Unde-i avionul, acolo suntem şi noi. Nu poţi să ne înţelegi sufletul decât dacă ne socoteşti împreună cu aparatele noastre". Dacă acestea sunt, în genere, două din caracteristicile eroilor săi,. Saianov a reuşii în romanul său să creeze chipuri de oameni cu trăsături clare şi luminoase şi în ace-laş timp cu o puternică individualitate. Bdcov se impune prin siguranţa de sine, gravă şi concentrată, prin firea sa reţinută, calmă. Aceste trăsături reies încă din primele pagini ale cărţii, nu afirmate de autor, ci izvorând din impresia pe care i-o face Bâcov lui Pobedonosţev, la şcoala de aviaţie. Iacă de la prima vedere, Bâcov îi inspiră lui. Pobedonosţev forţă, putere. Crescut într'o familie de oameni săraci, Bâcov a învăţat de mic ce e mizeria. Definind însă caracterul eroului său, Saianov arată că ceeace stă la temelia tăriei sale sufleteşti, este apartenenţa sa la Partidul Bolşevic, influenţa pe care a avul-o asupra creşterii lui Bâcov bolşevicul NIcolai Gri-goriev. Bâcov îşi dă seama că bolşevicii transformă viata. El se gândeşte că n'a fost o simplă întâmplare că ia întâlnit pe Nicolai: ,,Ei erau pretutindeni'1, îşi spune el. Pe Bâcov îl caracterizează sentimentul datoriei. La apropierea trupelor contrarevoluţionare, Bâcov ordonă evacuarea aero-> dramului. El rămâne singur pe aerodrom pentru a îndeplini misiunea. Iar alunei când Tentennicov insistă să rămână cu el în aceste momente grele, Ifâcov îi ordonă să părăsească aerodromul. Iar el stă lângă avion până în ultima clipă, chiar atunci când bandele anarhiştilor sunt la câţiva paşi de el şi în fur şueră gloanţele. Prin Bâcov, mai mult decât prin celelalte personagii, Saianov a zugrăvit dragostea pasionată a aviatorilor, legătura lor organică cu aparatul în timpul sborului: „Câteva clipe avionul aleargă pe câmp. şi iată că din. toate părţile îl cuprinde a.bas-trul cerului, vântul îl izbeşte în faţă şi glasul mecanicului nu se mai aude... Grijile pământeşti, bucuriile şi tristeţele de adineauri sunt acum uitate, par a fi pierit pe veci. Bâcov nu-şi mai simte trupul izolat de aparat, ca şi cum toate comenzile, planurile aripilor, elicea, motorul ar fi devenit un fel de prelungire a propriului său trup". Caracterul lui Bâcov se oţeteşte la flăcările revoluţiei, ale războiului civil. Bâcov va deveni comisarul politic al unei. unităţi de aviaţie. Cu o mare simplitate, emoţionant, este descrisă scena întâlnirii lui Bâcov cu tovarăşul Stalin. Această întâlnire influenţează puternic desvoltarea eroului. Vorbele simple ale marelui, conducător, prin care Bâcov era îndemnat ca atunci când va avea vreo nevoie să treacă pe la Stalul Major, sunt imbolduri vii pentru el. Prezentând-pe tovarăşul Stalin înconjurat de sale de oameni, inlercsândii-se de flecare, cerce-lăndu-le dorinţele, Saianov conturează marea dragoste a tovarăşului Stalin pentru oameni. Suni bine cunoscute cuvintele minunate pe care tovarăşul Slalin le-a adresat aviatorului Valcrii Cicalov: „Viaţa dumitale, viaţa unui aviator, ne este mai scumpă decât orice maşină". Aviatorii simt în aceste cuvinte căldura dragostei stalinisle pentru oameni. Nimic pe lumea asta nu o mai presus do gândul că arc cineva nevoie u'o tino, că lumea nu te uită, ci se gândeşte la tine". îşi. spun aviatorii. In acelaşi, fel este redat chipul lui. Pobedonosţev. Mai tânăr decât Bâcov, Pobedonosţev are o fire mai visătoare, uneori are chiar delăsări. Dar în contact cu realitatea vie, din dragoste pentru sbor, din. dorinţa de a fi folositor patriei, el. devine un om energic, ŞOIMI STALINIŞTI 297 stăpân pe sine, participant activ la lupta clasei muncitoare; năzuinţele sale se contopesc cu ale proletariatului. Viaţa lui Pobedonosţev este fericită în măsura în care el luptă pentru cauza poporului. în măsura în care fericirea sa este rezultatul victoriilor sale asupra duşmanului. Este semnificativă pentru ilustrarea acestei transformări, atitudinea lui Pobedonosţev atunci când este luat prizonier de către albi. Acest moment constituie o verificare a forţelor lui Pobedonosţev, a. caracterului său oţelit, o dovadă a creşterii sale, a tăriei sale morale. Răspunzând vorbelor trădătorului Vasiliev, care-i prevestea prăbuşirea puterii sovietice, aviatorul răspunde dârz: „Cred cu toată tăria că nu-i pe lume o putere mai trainică decât puterea sovietică. Numai o astfel do putere, creată de popor şi pentru popor, va putea ieşi biruitoare din lupta cea mare. l-am jurat credinţă şi n'o voi trăda niciodată". Trebue să vorbim de puternica, zguduitoarea descriere a momentelor dinaintea morţii lui Pobedonosţev. închis de către, contrarevoluţionari în celula întunecoasă, pe Pobedonosţev nu-l sperie gândul că va trebui să moară; pe aviatorul sovietic Pobedonosţev nu-l înspăimântă moartea. Ceeace îl chinuie însă, ceeace i se înfige în inimă ca un sfredel ascuţit este gândul că în urm,a unei viclenii ticăloase a lui Vasiliev se va crede că el a fost un trădător. „Tră-dă-toru. La acest gând, Pobedonosţev strigă ca ieşit din minţi. Şi. gândindu-se că Vasiliev ar putea avea un plan mai diabolic, Pobedonosţev hotărăşte că e mai bine să moară. El singur îşi va curma viaţa. Cu aceeaşi, măestrie este zugrăvii şi chipul lui Tentennicov- Uriaşul născut pe malurile Volgăi are o inimă largă, iubitoare. Saianov îi defineşte caracterul zugrăvindu-i manifestările sale exterioare, neastâmpărul, său, trecerea sufletească dela melancolie la veselie, impulsivitatea sa. La început, impulsul în virtutea căruia Tentennicov acţionează este dorinţa de a-şi creia faimă. Tentennicov poartă în inimă setea de fapte eroice, dorul de victorie. împins de a-ceaslâ dorinţă, de a i se duce faima, Tentennicov ajunge la un. moment dat, să-şi privească cu îngâmfare vechii prieteni. Dar ceeace este bun în el, învinge. Ten- 20 — Viata Românească — c. 5072 tennicov apare din roman ca un. om stăpânit de grijă şi. de dragoste pentru tovarăşii lui. Aviatorul rus Tentennicov, care, aşa cum mărturiseşte singur, n'a avut parte în copilărie decât de necazuri şi nevoi, îşi dă seama că în condiţiile Stalului sovietic nu trebue să fugi, egoist, după glorie, pentrucă prin faptele tale închinate binelui obştesc „poţi să te acoperi de atâta glorie ca sa-ţi ajungă pentru toată lumea". Cu toate că nu apare decât de puţine ori în. roman, chipul bolşevicului Nicolai Gri-goriev se impune cititorului. Hotărîrea în acţiune, intransigenţa, îl caracterizează pe Nicolai. El este, de fapt, profesorul lui Băcov, îndrumătorul lui. In contrast cu trăsăturile clare şi luminoase ale unor oameni ca Băcov,Pobedonosţev, Tentennicov sau Crigoriev — apare josnicia şi ipocrizia duşmani lor poporului, reprezentanţii lumii vechi. Scriitorul ne vorbeşte despre Hobotov, acest fecior de bani gala, ca despre un om care nu a putut reuşi ca aviator din pricina lipsei de curaj, de caracter. Prăpastia dintre el şi cei trei prieteni aviatori, modul lui de a judeca asemenea unui negustor, apare limpede în momentul în care — zburând în avionul care-i ducea pe aviatori la luptă şi încercând să facă pe „prietenosul" cu aviatorii — Băcov îi aruncă, lui Hobotov câteva cuvinte care cad ca lovituri de bici pe obrazul lui. Băcov îi spune pe faţă că ei luptă pentru scopuri diferite, că Hobotov nu are nici un ţel moral, ci se gândeşte numai la punga lui. In toată hidoşenia lor sunt prezentaţi duşmanii înrăiţi ai poporului. Iată chipul făţarnicului şi abjectului conducător al albilor, colonelul Vasiliev, chipul hidos de asasin al căpitanului aviator neamţ, rare vorbeşte cu sânge rece despre crimele sale, chipul perfid al duşmanului revoluţiei, Ri-gaull. Gorchi arăta că nu poţi iubi cu adevărat, dacă nu ştii să urăşti din toate fibrele sufletului tău pe duşmani. Citind „Cer şi Pământ" ne convingem odată mai mult de adevărul celor spuse de marele scriitor. * In romanul său, Saianov arată că îndrăzneala, curajul, patriotismul primilor ana- 298 DAN BARBU tori ruşi au constituit tradiţia glorioasă a noii generaţii de aviatori, a şoimilor sla-linişti, care apar îu roman prin chipul lui Ivan Băcov sau al lui Ulencov. Ivan este fiul adoptiv al lui Băcov. Caracterul lui Vania este rodul educaţiei lui Băcov. Sgârcit la vorbă ca şi Băcov, autoritar, aspru cu cei ce greşesc — astfel îl cunoaştem noi pe tânărul Ivan. La rândul lui, când va deveni maior, va fi un educator plin de dragoste pentru tinerii aviatori, pentru noua generaţie, cea care a strălucit în timpul Marelui Război de Apărare a Patriei, generaţia lui Mereseev. Cu asprime dar şi cu dragoste, îl educă Ivan Băcov pe Ulencov. Şi nu e de m.irare că Ulencov săvârşeşte fapte eroice, că el devine mândria regimentului. Semnificativă pentru eroismul personagiilor, pentru bogăţia sufletească a eroului este reacţia lui. Ulencov în. momentul în care el ascultă la radio, din patul în care zăcea rănit, cuvintele unui pilot din. aviaţia de luptă dela Leningrad: „Noi, cei din aviaţia de luplă jurăm să dăm fasciştilor lovituri puternice, fulgerătoare, oriunde nî se va porunci, în spatele frontului duşman, pe căile de comunicaţie, pe poziţiile înaintate ale inamicului". Miş-căndu-şi incet buzele, Ulencov repetă cuvintele acestui jurământ ostăşesc. Pe când la microfon vorbeşte aviatorul Titarenco. povestind faptele de arme ale piloţilor de vânătoare, Ulencov ia o hotă-rîre: se scoală din pat, se îmbracă în grabă, îşi vâră cu greu în cizmă piciorul bandajat spintecând carâmbul, apoi iese din odaie. Dunia care-l întâlneşte în drum. spre aerodrom, şchiopătând şi strâmbându-sc de durere, dar înaintând totuşi cu paşi hotă-riţi şi repezi, ridică, speriată, mâinile în .sus. Ulencov o ameninţă însă cu degetul: .„Vezi să nu mă trădezi, să nu spui niroă-ai ui că am plecat". Peste douăzeci de minute, se afla în văzduh, sburănd... * Romanul „Cer şi pământ" de Smanor-, distins cu premiul Stalin, se încadrează în rândul celor mai, valoroase opere ale scrii- torilor sovietici. Eroii s^ăi^se^ integrează in frontul celor mai reprezentative chipuri ale înflăcăraţitor patrioţi, sovietici. Dan Baibu COPIII ÎŞI APĂRĂ PATRIA *) Cartea lai Franliseck Longer „Copiii şi pumnalul", cuprinzând o frântură din lupta poporului, ceh dusă împotriva fasciştilor germani,rcj lec tu patriotismul profil nd a ( poporului care dela bătrân la copil a dai minunate pilde de eroism în timpul cotropirii de către hitler işti a pământului Cehoslovaciei. Evenimentele descrise de franliseck Lunger în cartea sa s'au petrecut între anii 1938—1.939, ani întunecaţi pentru poporul cehoslovac. Politica hitler istă cotropitoare a smuls Celwslovaciei prin tratatul dela Miinchen din toamna anului 1938 regiunea sudetă care, prin natura ei muntoasă, forma un bastion natural de apărare a graniţelor împotriva Germaniei hitleriste. Iar în Martie 1.939, Hitler cu armata sa de poliţişti ,p membri ai gestapo-ului au năvălit tâlhăreşte în Cehoslovacia. Acest act de samavolnicie săvârşit, de fasciştii germani n'a. îngenun-chiat poporul cehoslovac. El s'a împotrivit cu eroism şi mai târziu a luptai alături de armata sovietică, ■recucerindu-şi libertatea. Cartea constitue o bună realizare a literaturii pentru copii. Felul simplu, direct, în care este expus cititorului conţinutul cărţii, arată măeslria cu care scriitorul a ştiut să pună şi să. rezolve, în limitele înţelegerii copilului, probleme grave, de importanţă vitală pentru poporul cehoslovac Eroul principal al cărţii, copilul de 12 ani Jarka Dvorak, săvârşeşte acte de eroism., inlegrându-se în mişcarea, populară de eliberare. Faptele lui. comunică direct capilor cât de importantă poate fi contribuţia lor dacă izvorăşte dinlr'o conştiinţă puternică, d.inir'un. avânt patriotic. Acţiunea, se petrece în satul de mineri Podoii. Camioanele şi motocicletele germane treceau în fugă, aşa cum. >n fugă, călcând *) Frantiscclc Danger: Copiii şi pumnalul. Ed. Tineretului, '!H!S2. COPIII IŞI APĂRĂ PATRIA 299 peste cadavre şi incendii, aveau să treacă mai târziu peste câmpiile Ucrainei. Treptat, „cleştele" ocupaţiei începe să ia forme concrete: patrulele silesc pe bătrânul Jusliţ, cărciumarul evreu, să părăsească umila lui dugheană, în,locuindu-l cu germanul Schulze. Muncitorimea pierde, până şi cel mai. neînsemnat agitator socialist, curierul li Urne nt, arestat în miez de noapte, iar şcoala dc limbă cehă este desfiinţată sub pretextul că sunt mai mulţi şcolari germani decât cehi. De fapt, era un singur şcolar german. în sal: progenitura noului eârciumar, Schulze. Oamenii răspund organizat şi puternic. Pr într'o unitate spontană şi firească, întregul sat boicotează pe cotropitori; nimeni nu mai trece pragul cârciumii lui, Schulze, nimeni nu mai, trimite copiii la şcoala învăţătorului neamţ, nimeni, nu salută „impunătoarele" figuri ale cazonilor prusaci. Mai mull chiar, se produc o serie de grave avarii la industriile controlate de hillerişli: la mina Praga. II are loc o explozie care provoacă inundarea întregii mine; un tren cu motoare de avion deraiază de pe linie. Toate acestea aduc noi represalii, dar muncitorii căliţi în, lupta pentru, pâine şi libertate, sunt conduşi de mâna sigură a Partidului Comunist. Ca din pământ, peste tot unde e nevoie, răsare tunica cenuşie a „Ciungului" care insufla încredere în luptă şi speranţă în victorie. Această încredere reiese, de exemplu, din liniştea şi siguranţa cu care minerul Kiibin se pregăteşte Jovial, bătrâneşle, pentru misiunea grea dela „Praga II"; „Ei, îmi pave bine! Cel puţin mătuşa o să se bucure do sărbătoare!" îi spune el lui Jarka Dvorak. Scriitorul, înfăţişează cu măeslrie creşterea conştiinţei cetăţeneşti la copiii din Podoli. La începui, nu se trezise în ei avântul patriotic al luptei — ei doar fugeau la oraş după cumpărături, boicolăndu-l pe. Schulze, sau întrebau naiv pe părinţi, atunci, când aceştia plecau în misiuni grele: „unde te duci, tăticule?" Acum au în fală exemplul convingtor al celor vârstnici. Veteranul Janusek, demisionat din slujba de. curier al, primăriei locale, odată cu venirea nemţilor, le întrerupe jocul şi, le spune între, altele: „M'aşlept să înceapă să ne cotrobăiască prin caso, ca să im ia 20 * tot ee-ar aminti de libertate". Ca urmare, după o discuţie „în. şoaptă şi cu încordare", copiii ascund steagul şcolii în scorbura teiului bătrân din mijlocul satului. In cuvinte calde, dela inimă la inimă, învăţătorul vorbeşte în faţa copiilor înlăcrimaţi, în clipa despărţirii, despre iubirea de Patrie, şi despre limba maternă, astfel încât atunci când soseşte învăţătorul german, copiii nu mai frecventează şcoala, decât ca să-i facă şotii acestuia. Tocmai pentrucă suni mai naivi, mai neexperimentaţi, copiii vor cădea mai. repede în plasa machiavelică urzită cu atâta câinoşenie de bandiţii gestapoului. Căci, după incendiul dela „Praga II", „ingeniosul" locotenent Hel-muth., germ,an. din Cehoslovacia, propune colonelului gestapoului o metodă „sigură": să însărcineze pe /învăţătorul german cu descoperirea făptaşilor incendiului, prin interogarea indirectă, şi melodică Şi asiduă, a copiilor. Aceştia se dovediseră a şti ceva din taina mare a acţiunii patriotice, pentrucă. provocaseră în focurile lor o explozie de dinamită. Dar învăţătorul, deşi german de origine, era un, om cinstit, ostil hilleriştilor; crescut în credinţa marilor adevăruri ale umanismului din opera lui Goethe şi Schiller, el se clarifică repede asupra scopului mârşav al misiunii ce i se încredinţase şi refuză să devină o unealtă criminală — refuz care îl duce. direct în închisorile gestapoului. Nu peste mult timp, copiii au văzul sosind în locul fostului lor învăţător, unul nou, un. băiat vesel, deschis care ştia să-şi apropie pe elevi în orele de curs şi'n. timpul, liber, mai ales că, orice pază fiind ridicată, ei puteau să-şi desfăşoare în voie, fără rezerve, focurile şi activitatea lor. Iu spatele acestei, măşti inofensive se ascundea însă unul din cei mai mari duşmani ai poporului ceh, locotenentul Helmuth, fanaticul purtător al. pumnalului de onoare a lui Hitler. „Noi vom creşte un tineret în faţa cărui se va cutremura lumea; un tineret aspru, pretenţios şi crud. Doresc ca el să semene cu tinerele fiare sălbatice" •— declara Hitler cu cinism în anii de pregătire a ieroarci fasciste. Aceste „principii" educative au constituit o preocupare centrală a politicii lui Hitler, rare-şi forma, armata pentru /■rimele dela Auschwitz, Lidice, pentru rât- 300 LUCIA SCUTARU boiul cotropitor dus împotriva Uniunii Sovietice, pentru realizarea unui ţel tipic imperialist, sintetizat în celebra formulă „Deulschland liber a lies". Distincţia supremă cu care „jubrerul" îşi răsplătea oamenii pentru numărul cât mai mare de crime săvârşite în numele „Rcichului" era pumnalul de onoare .pumnalul lui Hitler, ;ie mânerul căruia era incrustată deviza acelora care-şi măsurau cinstea cu cantitatea de sânge străin vărsat. ,,Blut und Ehre" („Sânge şi cinste"). ,,N'aveam nici 14 ani când am ucis primul comunist.", spune el. Cu fanatism de criminal, Helinulh. îşi va mângâia pumnalul în clipa în care va socoti îndeplinită misiunea sa, în faţa caelului plin de denunţuri, şi'n faţa ochilor uimiţi şi încărcaţi de ură ai lui Jarka Dvorak, carc-l pândea din. umbra nucului. Pentru a umple acest caet, Helmulh. a utilizai toate metodele hitleriste. Sub masca nevinovată a focurilor „de-a indienii", „de-a cercetaşii", sau a focului filatelic, el folosea buna credinţă şi inocenţa copiilor, cu ajutorul cărora cunoştea tot mai multe amănunte asupra rezistenţei poporului subjugat. Dar Jarka Dvorak, copilul de miner, călit de mic în lupta cu viata grea de orfan, crescut în tradiţiile revoluţionare transmise de cei mari, a găsit tăria sufletească de a se smulge influenţei învăţătorului spion. . iuloriil redă un amănunt semnificativ pentru de.svolla.rea ulterioară a faptelor. Pe „Ciung", pe care l-a văzul într'o seară prezidând un grup în casa Crislinei Dvorak, Jarka îl asemuieşte cu. Orz, eroul, povestirilor populare despre eliberarea obidiţilor, in acest exemplu, mereu prezent în fala ochilor micului viteaz, în cuvintele de. bunic sfătos ale 'veteranului Janusek, în tăria de caracter a Crislinei, activistă ilegalistă a partidului, Jarka Dvorak, acest copil din popor a găsit forţa de a nu trăda pe luptători şi de a deveni el însuşi, un luptător. Acelaş mit popular al lui Orz, eliberatorul obidiţilor, peste, care copiii au suprapus imaginea „Ciungului", opreşte şi pe micul Pepik Suhrad, în clipa în carcera gala să-l actul de eroism la leatnp^ljx spaimă. Curăţenia sufletească a lui Jarka se vădeşte în împrejurarea în care el pedepseşte pe spionul hitlerist. După ce a. pătruns in camera învăţătorului şi l-a ucis, stripun-găndu-l cu pumnalul „de onoare" il lui Hitler, Jarka Dvorak pierde ctşliinţa faptului că a ucis an duşman şijnfrico-şăndu-sc in faţa. morţii, în. faţa «ii că a ucis un om, se aruncă cu hohot de plâns în braţele tui Janusek, pc care a întâlnii în marginea salului. Una din problemele IU cr firii pentru copii pc care o rezolvă fericitceaslă carte, este tocmai înfăţişarea veridi a oamenilor vârstnici, în rolul, de educP''' «i tinere: generaţii. La pieptul bă.trulu' Janusek, copilul învaţă să-şi înţeUă propriul lui eroism: „Tu nici nu ştii C^[A 'ăi scăpat, măi băiatule! Nu te gâ/ că l-ai omorît. Nu folosea la nimic că"i lu£u numai caietul; îi rămânea pârtia, şi'ntr'însa avea tot ce-i scris »• Era cam acelaş lucru. Să te răsplătea dumnezeu pentru ce-ai făcut, măi b/tulel" Acest bătrân luptător este la râul- lu'L 1111 erou care. salvează viaţa co/or< salvând totodată sute de mii de v'~ ^ un mo? înţelept şi bun, care ech nu numai ameninţând cu degetul ca ori/2 bunic, ci. sacrificănda-ţi viaţa, dând ast copiilor o supremă pildă de abnegaţie. 1 1"am omorît pe învăţătorul vostru, sPllne veteranul în tirnpu! încordatei. a.iete' atrăgând astfel mânia nemţilor asa ^Ul- ' Ci'rnare rtate a cărlu csle felul în care autorul a utU ca< ln cadrul, unui astfel de confli leSai de lupta eroică pentru liberlatei atriei> să redea creşterea personagiilor liPurilor de copii, să-i înfăţişeze veridic "Pecificul vârstei lor fără a coborî nivelvroblemaUcii care, în genere, depăşeşte'1^811 lor de înţelegere. Copiii dr d'ife vânLe din cartea lui Langer reac-(io. ■ . . -H290 DAN BARBU : Şoimi, stalinişti . , . ... . • .... • '■• . . . ■ . \ .« . 295 LUCIA SCUTARU : Copiii îşi apără patria,............... . , 298 VINlClU GAFIŢA : Din lupta poporului bulgar pentru socialism......i 302 TAŞCU GHEORGHIU : sO pagină eroică din istoria poporului american . .' 306 co