REVISTĂ A MOMII SCmiTQRÎLOa OII R. P, R. apare sub conducerea unui comitet de redaeţte 1 ANUL VI - IANUARIE 19 5 3 It I 1 1 -s I RĂSPUNSURILE TOVARĂŞULUI I. V. STALIN la întrebările primite din partea corespondentului diplomatic al lui „NemzYork Times", James Reston, la 21 Decembrie 1952 MOSCOVA 25 (Agerpres). — TASS transmite răspunsurile tovarăşului I. V. Stalin la întrebările primite din partea corespondentului diplomatic al lui „New-York Times", James Reston, la 21 Decembrie 1952. întrebare. In momentul venirii Anului Nou şi instalării unei noi administraţii în Statele Unite, vă mai menţineţi convingerea Dumneavoastră că Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi Statele Unite pot trăi în pace, în anii care urmează? Răspuns. Eu continui să cred că războiul întie Statele Unite ale Ani cric ii şi Uniunea Sovietică nu poate fi considerat inevitabil, că ţările noastre pot să trăiască în pace şi de acum înainte. întrebare. Unde se află, după părerea Dumneavoastră, sursele actualei încordări internaţionale? Răspuns. Peste tot şi oriunde se manifestă acţiunile agresive ale politicii „războiului rece" dus împotriva Uniunii Sovietice. întrebare. Aţi saluta oare tratative diplomatice cu reprezentanţii noii administraţii a lui Eisenhower pentru examinarea posibilităţii unei întâlniri între Dumneavoastră şi generalul Eisenhower în problema destinderii încordării internaţionale? Răspuns. Am o atitudine pozitivă faţă de o asemenea propunere. întrebare. Veţi colabora la vreo nouă iniţiativă diplomatică având ca scop să se pună capăt războiului din Coreea? Răspuns. Sunt de acord de a colabora, deoarece U.lv.S.S. este interesată în lichidarea războiului din Coreea. PETRU DUMITRU! PASAREA FURTUNII i Prin anul o mie nouă sute treizeci şi cinci, la începutul toamnei, trei pescari se aflau într'o lotcă smolită, în larg, la vreo douăzeci de mile la Răsărit de Gura Portiţei, pe adâncimi de douăzeci-treizeci de braţe. Cel mai bătrân avea patruzeci şi ceva de ani,şi-l chema Filoftei Romanov. Era un bărbat întunecat, cu o privire grea, apăsătoare; când se uita la tine, parcă-ţi punea pe faţă o placă de plumb. Se uita la tine măsurându-te şi judecându-te. De aceea, oamenii se cam sfiau de Filoftei Romanov, totuşi îl iubeau, căci nu făcuse nimănui niciodată vreun rău, muncea din greu şi cu cinste şi îşi ţinea gura. Rareori spunea mai mult de trei vorbe deodată, şi atunci, numai ca să propovăduiască Evanghelia; aşa era obiceiul lui. Al doilea din barcă era Troi'im Popov, care nu trecuse de douăzeci şi cinci de ani, şi tăcea'şi mai mult decât Filoftei. Trofimera blând şi supus. Ii spuneai: „fă asta", şi făcea; „du-te acolo", şi se ducea; „stai aici", şi stătea. Celălalt, Filoftei, era înalt şi lat în umeri, cu o barbă mare roşcată şi ochi apăsători în faţa cărora îţi plecai privirea. Trofim era înalt şi subţire, fără barbă — acuma îi crescuseră ţepi bălai, de atâtea zile decând era pe mare ■— şi cu ochi albaştri, limpezi de tot, care te priveau întrebător, ca ai unui copil. Filoftei vorbea puţin, dar Trofim nu vorbea deloc; clacă-i întrebai ceva, răspundea „da" sau „nu", şi tăcea mai departe. Al treilea din barcă era Adam Jora, care pe atunci avea şaptesprezece sau optsprezece ani; încă nu-i creştea barbă. Avea părul castaniu, şi ochii căprii, cum nu prea au oamenii din Danilofca; căprii cum erau, se mai şi întunecau când îi era ciudă. Şi, după cum se va vedea, era ciudos, încăpăţânat şi răsvrătit, şi nu-şi ţinea gura. Acuma însă tăceau toţi trei. Adam şi cu Trofim nu trăgeau la rame — cărora cei clin. Danilofca le spun babaici — ci împingeau, astfel că lotca aluneca de-a'ndaratelea pe valuri, încet, încet, hai-hai, hai-hai... Apa ples-căia sub pântecele ei de lemn smolit, soarele ardea printr'o pânză subţire de aburi, şi plutea pe mare o tăcere neînchipuită. Valurile alunecau fără sgomot. Faţa apei era linsă, lucie, uleioasă. Departe de tot se zăreau vreo patru-cinci lotci, tot din Danilofca, şi dincolo de orizont erau de bună seamă altele: toţi pescarii de larg risipiţi pe .acel colţ de mare. Adam şi Trofim strângeau în pumnii lor grei şi roşii capetele babaicilor, se opinteau odată, şi lotca aluneca cu încă vreo două braţe mai departe. Cocoţat ghem pe pupa ei ascuţită şi răsucită în sus ca vârful unui papuc 6 PETRU DUMITRII! turcesc, Filoftei, cu genunchii la urechi, cu mâinile ude, trăgea din adâncuri, metru după metru, frânghioara subţire şi udă a paragatului*). Din loc în loc, de paragat atârna câte un cârlig de oţel strălucitor. Câteodată, în cârlig era înfiptă o felie de peştişor, tot strălucitor, dar nu ca oţelul ci ca argintul vechi. Alteori nada lipsea din cârlig, şi atunci Filoftei întindea braţul şi lua o bucăţică de peşte dintr'un coş din fundul bărcii, o înfigea în vârful cârligului, şi arunca încă un braţ de paragat în apă. Iu vremea aceea, cu stânga scotea din apă bucata următoare de paragat, şi dacă nada lipsea din cârlig, o înlocuia. Adam şi Trofim împingeau la rame, sfoara paragatului şi cârligele şiroiau de apă, picura apa şi în barcă, iar Filoftei, ud până la coate, trăgea afară din mare, braţ cu braţ, cârlig după cârlig, o sută de braţe, o sută de cârlige, o sută cincizeci, două sute, trei sute, patru sute... fără sfârşit. Apa plescăia leneş sub coastele bărcii, babaicile scârţâiau în strapazane**) Adam şi Trofim suflau anevoie, şi Filoftei muncea înainte, în tăcere. Cămaşa îi era udă între spete şi i se lipise de şira spinării. Din. când în când, Filoftei mormăia: — Mai la dreapta... La dreapta... Şi atunci flăcăii împingeau mai tare cu babaica stângă, ca să.se împotrivească curentului ascuns, ce-i depărta de paragatul întins pe nisipul din fundul mării, la douăzeci şi cinci de braţe adâncime, sub apele de un verde cenuşiu, cu rostogoliri încete şi mari. — Mai la dreapta... Cârligul cădea în apă cu sgomotul şi picul de spumă al unei pietre aruncate, şi-I vedeai strălucind tot mai stins, cât aluneca spre adâncime şi pierea în întunericul verde. încă un cârlig. încă unul. De jur împrejur, marea era pustie. Lotcile celelalte se depărtaseră. Adam şi Trofim împingeau barca mai departe, metru cu metru. — Mai la dreapta... Lung e un paragat când îl cercetezi, şi mai lung când din sute şi sute de cârlige, de niciunul nu e agăţat măcar un calcan. Lungă e o amiază dela începutul toamnei, când soarele e arzător, strălucind albicios printr'un văl subţire de aburi. Cerul era de un albastru deschis, palid, şters, aproape cenuşiu. Apa lucie, uleioasă, aluneca de pe creasta valurilor în adâncul dintre ele, fără sgomot, fără să se încreţească, fără o dâră de spumă, fără o băşică de aer. Clipocea alene, a somn, sub pântecele smolit al bărcii. A lene, a somn... Strapazanele uscate scârţâiau... flăcăii împingeau la rame, încet, încet, hai-hai, hai-hai... iar Filoftei mormăia: — Mai la dreapta... Târziu, când ostenea, şoptea: — Dreapta... Vântul se oprise demult. Din când în când, venea de nu se ştie unde, o boare uşoară, abia simţită: cât ai sufla să abureşti o oglindă. Atât —• şi se oprea. Liniştea aerului rămânea după aceea neclintită. Departe, spre miază-noapte, se clădeau încet deasupra orizontului nişte turnuri înalte de umbră, nişte nori despre care nu puteai spune de-s cenuşii sau roşiatici. Filoftei se uită odată la ei, o clipă, două, trei... apoi urmă să cerceteze paragatul. Flăcăii vâsleau în tăcere, îşi ştergeau sudoarea de pe frunte cu mâneca cămăşii, şi împingeau mai departe. Trofim nu se gândea la nimic. Iar Adam Jora, care avea şaptesprezece ani, se gândea la o fată cu care se întâlnea seara sub sălcii, într'un loc unde nu-i simţea nimeni; şi când se gândea la ea, *) Paragat = unealtă de pescuit la larg: o sfoară întinsă pe fundul mării şi prevăzută cu cârlige mari de undiţă. **) Strapazane = bucată de lemn în bordajul bărcii, pentru a fixa de ea vâsla. PASĂREA FURTUNII 7 şi i se părea că o strânge în braţe, capul greu şi înfierbântat i se înfierbânta şi mai tare, şi se trezea în Adam o putere cumplită; ar fi vrut să aibă aripi, să'sboare peste mare, şi-şi simţea braţele deodată atât de tari, încât mai-mai că l-ar fi purtat prin văzduh spre ţărm şi spre ghiolul întins cât cuprinzi cu ochii, până la dealurile de lut şi la zăvoaiele de sălcii unde-1 aştepta seara în umbră o fată cu umerii rotunzi şi sânii zdraveni. — Mai la dreapta, şoptea glasul ostenit al lui Filoftei. Ce să sbori departe? Trebuia muncit, ca să ai pâine la iarnă; trebuia muncit, că te trăgea la răspundere stăpânul bărcii şi al paragatului; ce să mai sbori departe? Era sărăcie, şi nu găsiseră peşte deloc, şi se trudeau de mult, şi apa de băut din butoiaşul de pe fundul bărcii se termina în curând... Adam n'avea astâmpăr. El nu ostenise ca ceilalţi doi: avea şaptesprezece ani, şi putere în el mai multă decât bănuia chiar el. Îşi drese glasul şi zise: — Unchiule Filoftei... mai stăm şi azi? Filoftei nu răspunse, Adam vorbi ca unul care stătea la sfat cu sine însuşi: — Cred că mâine plecăm... Se lăsă o tăcere; cârligele făceau „plici...plici", căzând în apă. Se auzi, lucru nemaipomenit, glasul lui Trofim: — Cu ce vânt vrei să pleci, prostule? Sau vâsleşti tu până la Portiţa? — Minune! răspunse vesel Adam. Minune: a vorbit lon-Gură-cu-Lacăt! Dece să nu vâslesc? Vâslesc! — Dreapta... murmură înnăbuşit Filoftei Romanov. Adam amuţi şi munci mai departe. Era greu să fii vesel azi. Nu prinseseră nimic, apa era pe terminate, stăpânul bărcii şi al uneltelor avea să-i tragă la răspundere... şi la iarnă avea să fie mai greu ca în alţi ani, din pricina acestei săptămâni pierdute... Adam oftă şi înjură între dinţi. Ge să sbori îndărăt la Danilofca, şi să strângi fetele în braţe seara? Stă bătrâna acasă şi aşteaptă să-i aduci bani, să cumpere făină, şi gaz, şi o pereche de cizme pentru fiu-său că i s'au rupt şi-i ies degetele dela picioare din botul lor căscat... Of, of, of, sângele şi catapeteasma ta, sărăcie... Vâslea mai departe, cu ochii pe jumătate închişi. Adormitor era clipocitul apei, şi căldura era nefirească pentru vremea asta a anului. Venea câte o adiere, dar tot caldă. Te treceau sudorile, şi inima bătea greu; văzduhul era gros, înăbuşitor. Şi marea tot mai liniştită, adormea, aluneca spre nemişcare. Adam îşi suci şezutul de si teică. *) N'avea astâmpăr. îşi drese iarăşi glasul şi vorbi cu sine însuşi: | — Ge-o să ric înjure Eftei că i-am ţinut paragatele să putrezească degeaba... mamă-mamă! Iar la anul... Stătu puţin, aşteptând răspuns. Dar Filoftei tăcea. Trofim era mirt ca de obiceiu. Adam oftă şi zise: — Dacă nu eşti al dracului, nici nu faci avere. Dacă eşti om bun munceşti cu simbrie, şi-ţi duci viaţa dela un an la altul... Nu poţi aduna bani; nici nu te gândeşti să aduni... Tăcu iar. I se făcuse lene să mai vorbească. Dar de data asta îi răspunse Filoftei, cu spatele Ia el, şezând pe vine cu genunchii la urechi, în ciocul bărcii: — Scriptura spune: mai uşor va intra cămila prin urechea acului, decât un bogat în împărăţia cerurilor... *) silelca = banca din barcă 8 PETRU DUMITRIU — Da, mormăi Aclam scârbit: — dar până una alta, a lui e împărăţia pământului... Mănâncă şi bea, şi cumpără pământ, şi vinde peşte şi icre la oraş şi pune ban peste ban... iar noi, halal de noi: nouă ne rămâne împărăţia mării... Filoftei nu răspunse nimic: i se păruse că scoate din adânc un peşte; dar cârligul era gol. Filoftei înfipse nada în el şi-1 aruncă în apă. Apoi se uită peste umăr la Adam şi-1 mustră: — Vorbeşti ca un păcătos şi un nebun... Ce te apuci tu. să-i judeci pe alţii? — Nu-i judec, se împotrivi Adam. — Spun şi eu ce văd. Spun adevărat, sau nu? •— Mai la dreapta, mormăi Filoftei. Adam Jora râse singur, scuturând din cap, şi împinse zdravăn cu vâsla stângă. Oftă. Dece, nici el nu ştia. Era greu de răsuflat, parcă nu era aer, parcă plămânii nu erau destul de largi; oricât ai fi tras în piept, tot nu. era destul. Şi asta te aţâţa, te făcea arţăgos şi îndărătnic. Uite, cum să-1 rabzi pe Filoftei ăsta? O fi om în putere, şi pescar meşter şi om cinstit şi bun; dar cum să-1 rabzi? Adam, de şaptesprezece ani, scund, cu umerii largi şi cu. părul creţ, se aplecă pe vâsle cu putere, de i se întinse pe spate, gata să pleznească, cămaşa veche şi. ieşită la soare; şi mormăi, rânjind: — Eşti un om sfânt, unchiule Filoftei... Filoftei ridică asupra lui privirea-i grea: — Când m'oiu pune cu pumnii pe tine, vorbi el gros, ai să'nveţi să cinsteşti pe cei mai bătrâni... Adam râdea, aţâţat. Dacă s'ar fi luat la bătaie cu Filoftei, care era tare ca un taur, s'ar mai fi uşurat. Ce greu era aerul, şi ce uscat: nu te răcorea oricât l-ai fi tras în piept; ba parcă te ardea. Se vede că şi pe Filoftei 1-a scos din fire. Numai Trofim tace încă şi se trudeşte pe vâsle, cu obrazul încins şi asudat; dar Filoftei, potrivind nada într'un cârlig, bodogăneşte, mânios şi ud de sudoare şi apă de mare: — Blestemat mai eşti măi, fecior de văduvă ! N'ai avut tată să te croiască la vreme; dacă trăia săracul Pavel Jora, nu. ieşeai aşa păgân! Mă mir că n'o baţi pe maică-ta, aşa de rău şi încăpăţânat şi blestemat cum eşti! Şi svârli cârligul în apă, supărat. Aclam râdea ca un drac vesel: — Nu mă judeca unchiule Filoftei, că-ţi faci păcat şi nu mai ajungi în rai! Şi poate până atunci mai mănânci şi o bătaie! îşi sticlea dinţii albi şi tari, şi ochii care i se întunecaseră şi păreau aproape negri. Trofim tăcea mereu, cam speriat. Filoftei se închise în sine şi spuse: — Am păcătuit... Iartă-mă... Şi urmă să cerceteze paragatul. Era atât de ciolănos şi de voinic, încât nimănui nu i-ar fi trecut prin gând că i-ar fost fiică să se încaiere cu Adam; flăcăul îl cunoştea, şi ştia că Filoftei se stăpânise din umilinţă; îl vedea că e mânios şi fierbe: „Dacă e prost, ce să-i fac eu? Mai bine ne băteam, şi ne răcoream", se gândea Adam, împingând vâslele. Gâiaia. îşi şterse cu dosul mâinii sudoarea de pe faţă, şi vorbi deodată cu alt glas ca înainte: — Ascultă,'unchiule Filoftei, tu nu vezi ce-i astăzi pe mare? Fără să ridice capul, Filoftei. mormăi adânc: — Şi ce vrei tu să facem, mintosule? Adam tăcu şi se gândi, apoi răspunse: — Să lăsăm dracului paragatul şi să tragem spre mal... Filoftei dădu din umeri: — Dacă lăsăm paragatul, ne dă în judecată Eftei că i l-am prăpădit; PASĂREA FURTUN) 1 iar până să vâslim noi trei-patru ceasuri, se hotărăşte toată treaba... Dacă erai copilul meu te isbeam peste gură, să nu fii mai deştept ca ăi bătrâni... dar maică-ta n'a avut putere să te strunească! Adam răspunse aprins: — Află tu, unchiule Filoftei, că bătrâna are putere să-mi spuie să mă duc în foc şi mă duc, şi dacă se mânie ea pe mine, stau în genunchi în faţa ei o săptămână! Şi cu bătaia nu scoţi nimica bun dela mine! Asta să ştii! Şi vâsli mai departe, încruntat şi roşu la obraz. Deodată isbucni, cu ochii scânteietori: — Şi să nu mai spui de ea nici o vorbă, sângele şi parascovenia şi catapeteasma şi Antihristul cui te-a făcut de sfânt! Filoftei se umflă odată în sine; era gata să trântească în apă paragatul, să se dea jos de pe si teică, să-1 dea la o parte pe Trofim cu o mână, şi să tabere cu pumnii asupra lui Adam. Trofim se făcuse mic. Dar Filoftei se înmuie deodată, răsuflă adânc şi spuse gros: — Măi tu eşti păgân, de tot... Câtă credinţă a mai rămas în tine, în înjurături s'a băgat! Adam încruntat şi cu măselele încleştate, nu răspunse nimic. Filoftei urmă cu un fel de părere de rău: — Şi asta-i a din urmă oară când mai mergi cu mine la pescuit. Prea eşti rău, şi n'ai credinţă... Adam mormăi printre dinţi: — Parcă nu mai găsesc eu cu cine să merg... Dar se întristase ; de aci înainte, vâsli în tăcere, amărît. Din când în când se uita cu coada ochiului la Filoftei, şi părea că vrea să spuie ceva, îşi lua vânt, dar se răsgândea şi vâslea mai departe, mahmur şi necăjit. De atunci încolo, munciră fără să se audă alt cuvânt, decât şoapta lui Filoftei: — La dreapta... ' Auzeau numai plescăitul somnoros al valurilor şi împrejurul lor se întindeau tăceri nemărginite; trecea vremea pe neştiute, şi nu se mai clintea nicăeri nimic, văzduhul era tot mai uscat şi mai sărac în aer — până într'un târziu, când tremură undeva, departe, spre Nord-Vest, un sgomot stins înnăbuşit, prelung. De departe de tot ca prin vată, abia răsbătuse până aici un bubuit de tunet. Valurile se făcuseră moi, legănate, rotunde; se clătinau şi alunecau fără un foşnet; erau. de un verde cenuşiu, cu licăriri palide, tulburi: parcă n'ar mai fi fost aceleaşi ape şi aceeaşi mare. De jur împrejur, pe orizont se clădiseră turle ciudate de aburi, ca nişte plopi sau. ca nişte fiinţe nemişcate ce aveau o asemănare nedesluşită cu oamenii, —uriaşi de vată adunaţi la sfat pe orizont împrejurul lotcii micuţe, pierdute; uriaşi de vată împlântaţi cu picioarele într'o negură albastră-cenu-şie. Cei trei pescari se opriseră din muncă; cu mâinile pe vâsle, flăcăii se uitau la acele întruchipări nemaivăzute din zare; apoi îl priveau îngrijoraţi pe Filoftei. El terminase paragatul, şi se ridicase în picioare pe sitelca dela capătul bărcii. Stătea crăcănat ca să nu cadă la legănările lotcii şi cu mâinile îji şolduri, se uita Ia nori, Ia văzduh şi la apele mai depărtate, cu ochii lui cenuşii de care se sfiau oamenii. Dar aici nimic nu se sfia de privirea lui grea. Norii se adunau încet ca deasupra unui cazan îji fierbere — deasupra unui cerc de ape din ce în ce mai liniştite. Filoftei se uită roată împrejur, apoi ridică barba şi cercetă bolta cerului: albastru şters, aproape alb.Filoftei 10 PETRU DUMITRIU se mai uită odată împrejur: poate tot, mai era undeva o spărtura pe unde să vie lumină şi aer proaspăt. Dar totul se topea în pâcle luminate cenuşiu şi trandafiriu roşiatic, parcă dinăuntru, de un foc mocnit ce ardea în desimea aburilor. Nu, nu era nicăeri nici o zarişte; Filoftei, întunecându-se dintr'odată, coborî ochii asupra apelor mai apropiate, asupra valurilor moi ce se mlădiau împrejurai lotcii şi atunci văzu pasărea. Flăcăii, care tăceau, îngrijoraţi, şi urmăreau fiecare mişcare a lui, o văzură şi ei. Era o pasăre mică, negricioasă, cu aripi înguste şi lungi. Sbura jos de tot deasupra apelor. Aluneca printre valuri, prin golurile lor; deşi erau rotunde şi se topeau tot mai mult în liniştea mării, pasărea sbura atât de jos încât nu se mai vedea dintre două valuri, apoi se ivea iarăşi, săgetând peste luciul mort al adâncului,cu aripile ei înguste şi negre, întinse şi nemişcate. Filoftei Romanov se uita la ea cum svâcneşte peste ape, mai jos decât valurile, şi-i zâmbi fără prietenie. Mormăi: — Ai venit... Apoi se dădu jos de pe sitelcă, se aşeză turceşte, şi începu să desfăşoare un colac de frânghioară. Fără să se uite la ceilalţi doi, le vorbi liniştit: — Legaţi tot ce e în lotcă... Văzuseră şi ei norii, simţeau liniştea moartă, îşi simţeau sângele bătând greu în cap şi în vinele gâtului, şi văzuseră pasărea furtunii. Inţelesoseră. Ştiau. Se apucară să lucreze cu înfrigurare, legând uneltele, butoiul cu apă de băut, vâslele, tot; legau fiecare bucată de lemn din barcă, de brâul care uneşte crivacele *). Cu degetele lor groase şi bătătorite de vâslaş, făceau noduri îndemânatece şi întortochiate. Lucrau în genunchi, în barcă; cămăşile li se udaseră de sudoare, ele pe frunte le picurau broboane, li se prelingeau în colţurile gurii picături sărate. Munciră cu înfrigurare până ce Adam Jora simţi dintr'odată că-i e şi mai greu să răsufle şi se opri din lucru. Ii bătea inima ceva mai tare; apoi i se mai linişti, şi degetele noduroase şi roşii ale flăcăului. împletiră mai departe noduri meşteşugite. Adam trase cu ochiul Ia Trofim: Trofim nu spusese nimic, nu dăduse nici un semn mai deosebit. Dar făcuse un nod prost, un „nod de trei cazici" care nu prindea decât cu două clin ochiuri, şi acum trebuia desfăcut: Trofim se lupta cu el şi-i tremurau mâinile. Adam rânji în sine: „De... Are dreptate Trofim..." şi lucră mai departe cu înfrigurare: „Parcă mie nu-mi ticăie inima?" Din când în când ridica ochii să vadă norii şi marea. Apa se făcuse ca de argint. Lucie şi metalică. Lumina nu pătrundea în adâncul ei. Iar lumina însăşi era ştearsă şi săracă, lumină străină, ciudată, ca în vremea unei eclipse. Norii se înălţau acum deasupra orizontului clin miazănoapte, urcând tot mai sus, spre mijlocul bolţii: un. munte albicios de aburi creştea în partea aceea a cerului: avea creste rotunde, şi între ele prăpăstii deasupra cărora atârnau cetăţi, biserici, animale nemaivăzute şi plopi albi; iar mai jos, spre faţa apelor, se lăsase pâclă. Adam Jora rămase cu ochii mari la alcătuirile norilor, şi la înălţimea lor ameninţătoare. Apoi spuse cu îngrijorare: — Unchiule Filoftei... asta o să fie mai grozavă decât a din primăvară! —• Cum o vrea Dumnezeu, răspunse scurt Filoftei. — Hai, aţi terminat? Se ridică în picioare în barcă. Valurile n'o mai clătinau decât uşor de tot. Când se ridică, Filoftei simţi o adiere moale, slabă — care însă nu venea dinspre muntele de nori, ci dinspre Sud. Filoftei îşi muie degetul în gură şi-I ţinu în sus ca să se asigure *) Crivace = „coastele" unei bărci de lemn, pe care se încheie scândurile. PASĂREA FURTUNII 11 dacă într'adevăr dintr'acolo venea boarea aceea — şi când se încredinţa, se întunecă şi mai mult. Ii întrebă iar pe flăcăi: — Ei, aţi terminat? —■ Terminat, răspunse Adam. Trofim, ghemuit în genunchi, se lupta cu încă un nod. — Mai ai, Trofime? — Ăsta, şi-s gata, răspunse înăbuşit Trofim. Filoftei îmbrăţişe cu o privire scândurile din fundul bărcii, catargul, verga... Dădu din cap: era Iernii destul. Apucă toporul şi tăie catargul în patru bucăţi şi verga, mai scurtă, în trei. Flăcăii, cu mâinile spânzurând, stăteau şi aşteptau. Filoftei zise: — Daţi-mi-Ie pe toate aici. I le dădură: scânduri, bucăţi de catarg, lemne de tot felul. El Ie legă strâns, înfăşurând împrejurul lor de două şi de trei ori saula ancorei, frân-ghioară subţire şi tare. Legă apoi cu noduri trainice ancora, şi o svârli în mare. îşi făcu cruce. îşi făcu cruce şi Trofim. Adam îşi făcu o cruce mică, repede, şi se uită după ancoră. Cercuri în apă, şi saula ca un şarpe alb care se cufunda tot mai jos şi pierea treptat. Filoftei o arunca după ancoră, braţ cu braţ: douăzeci, patruzeci, şaizeci, şaptezeci de braţe... Apoi, legate de aceeaşi saulă, zvârli lemnele, şi iarăşi un braţ de saulă, două, trei braţe, zece, douăzeci... Apoi legă capătul saulei de un belciug de fier în ciocul lotcii. Nu mai era nimic în barcă. Lemnele legate strâns pluteau liniştit la câţiva paşi. Apa era cenuşie, iar în depărtări, albă — de un alb mort, cu umbre plumburii. Cei trei pescari se aşezară, fiecare pe sitelca lui, şi Filoftei răsuflă adânc, obosit: — Ei... Mâncaţi ceva. — Nu ni-i foame, răspunse Aclam. — Beţi apă, zise Filoftei. Flăcăii nu spuseră nimic. Trofim se duse şi. supse apă din butoiaş prin-tr'un maţ de cauciuc vechi. Adam vroi şi el să bea, dar îi era greu să înghită. Se aşeză la loc, aşteptând. Trofim însă scoase pâine şi o bucată de cârnat uscat şi începu să mestece agale. Nu se uita împrejur. Filoftei mişca din barbă, şoptind ceva neauzit. Adam se uită la el câteva clipe, aşteptând. In sfârşit, Filoftei termină şi îşi făcu cruce. Adam râse la el: — Unchiule Filoftei, dacă scăpăm cu bine, o să le spun oamenilor că trebue să te facem, pe tine mitropolit. Nimeni nu răspunse: Filoftei tăcea cu ochii închişi, cu barba în piept şi cu mâinile încleştate una într'alta. Iar Trofim mesteca statornic, muncind din greu cu fălcile. împrejurul lor se făcuse o umbră albăstrie. Massa de nori ameţitor de înaltă, ajunsese aproape deasupra lor. Trofim se uită la ea cu capul dat pe spate, înghiţi apoi cu mare anevoinţă, privi gânditor bucata de pâine pe care o mai avea în mână, şi, după o clipă de chibzuinţă, se hotărî s'o puie de-o parte. Adam rămăsese cu ochii la lemnele care pluteau pe apă. Erau acuma mai departe; saula se întinsese. „Repede te mai poartă curentul", se gândi flăcăul. „Fuge şi el spre miazăzi, săracul, dar tot o să-1 ajungă şi pe el ... Noi nu. fugim. Stăm pe ancoră şi aşteptăm... Sigur, altceva nici n'am putea face; aşa a fost şi astă primăvară; Filoftei e pescar meşter şi ştie... Bun om; viteaz om, săracul... of, ce al dracului mai sânt, şi cum mă apucă mânia... Dar şi el e prost: n'a văzut că nu mai puteam răsufla niciunul? Mai bine mă bătea şi gata... El, robul lui Dumnezeu, s'a necăjit de-a-binelea şi- 12 PETRU DUMJTRIU acuma nu-1 mai îndupleci aici să tragi de el cu patru boi... Treaba lui! Oiu fi greşit eu, dar şi el a greşit, şi gafa...'" Şi totuşi, nu putea rămâne aşa. Trebuia să vorbească cu Filoftei. „Nu acum. Mai încolo... Mai târziu..." Cum gândea el aşa şi-şi spunea în minte: „Mai târziu... o să-i spun eu azi, dar să mai aştept", — îndată se şi stârni vântul. întâi se făcu răcoare pe mare. Năbuşea la apăsătoare se topi deodată: aerul era limpede, uşor, proaspăt. Asta, vreme de o clipă, cât îi ajunse vijelia. Căci vijelia venea spre ei. La temelia muntelui de nori clădit deasupra lor, şi care acuma umbrea toată marea, se făcuse o beznă vânătă. In mijloc, chiar în partea de miazănoapte, întunecimea era cea mai. deasă. Şi sâmburele acela de umbră se lărgea şi se apropia. Se vedea cum urcase peste orizont, înnecase orizontul, acoperise fâşiile cele mai depărtate ale mării. Zidul de întuneric albastru se apropia cu repeziciune. Până la piciorul lui, apele tremurau şi licăreau ca argintul viu; dar licărul pierea treptat, înghiţit, acoperit de poala perdelei de umbră. In miezul aburilor sclipeau scurt fulgere orbitoare, şi .zidul furtunii venea cu un uruit şi o rostogolire de bubuituri, adânci care. creşteau, se apropiau, ajunseră înspăimântătoare. In faţa vijeliei ţâşneau peste mare rafale de vânt; îi luau luciul ca şi cum cineva ar fi aruncat pumni de nisip peste o oglindă. Un foşnet ca de pădure bătută de vânt, fluierătura viforului, descărcările şi scăpărarea trăsnetelor, se apropiau de ei: o duşmănie de neînţeles şi de neînvins, o mânie uriaşă, care umplea cerul şi marea. Filoftei Romanov lega pânza cenuşie şi peticită care le slujea când pluteau cu vânt bun, şi acoperea cu ea capătul dindărăt al lotcii. împrejurul lor, apa devenise albă, metalică şi licărea; parcă era noapte. Se priviră: li se păru că au feţele albe-viorii, şi ochii sticloşi. Filoftei, în picioare la capătul bărcii, mai asigură odată nodul saulei de ancoră. Zidul vijeliei era acum asupra lor, sclipirile fulgerului luminau toată marea, şi tunetul Ie cutremura creerii. Deodată, apa împrejurul lotcii se întunecă, se aspri, cei trei pescari simţiră vântul rece, tăios, lumea întreagă împrejurul lor se schimbă într'o învălmăşală cenuşie, nedesluşită şi, cu un ropot de parcă li se prăbuşea cerul în cap, îi isbi vijelia. Barca se sgâlţâi odată, trăgând de saulă; săriră din apă lemnele care o asigurau, şi recăzură, stropind cu spumă. Filoftei căzu pe spate; Adam îl apucă zdravăn şi-1 ţinu. Se ghemuiră toţi trei în fundul lotcii, sub pânza întinsă, apărându-şi. capetele cu braţele. In cîipa aceea bucăţi de ghiaţă curgând din văzduh, începură să pârâie pe pânza întinsă, şi pe fundul bărcii. Lotca se smucea îngrozitor, în aşa fel încât de fiecare dată Adam se temea să nu-şi muşte limba. Strângea din măsele şi-şi apăra capul cu coatele. Ii era frig; gloanţele de ghiaţă răpăiau în lemnul smolit, şi se adunau pe fundul, lotcii, de undo Filoftei, cu cămaşa udă pe spate şi cu apa şiroindu-i pe ceafă şi în barbă, ie clădea afară cu ispolul*). Când trecu grindina, începu, să plouă, o ploaie rece şi grea. Aveau două ispoluri în barcă, ca nişte papuci de lemn cu mâner; Adam apucă unul şi Filoftei pe cellalt, şi începură să arunce afară apa de ploaie. Orbit de fulgere, asurzit de bubuitul neîncetat al tunetului, ud până la piele, Adam răcni în urechea lui Filoftei: — Furtuni de-astea trec repede! Şi clacă a plouat, se astâmpără marea! Filoftei se uită peste marginea bărcii, care, când se sălta în sus de nu se mai vedea decât ploaia cenuşie şi norii cenuşii, când so scufunda sub o *) Ispol = unealtă pentru scos apa dintr'o barcă. PASĂREA FURTUNII 13 creastă de vai vânăt. Câl cupriudeai cu ochii, marea era plina de creste albe. Şi în clipa când so uită Filoftei peste marginea lotcii, ploaia încetă. Se vedea zidul de apă, cum se depărtează fulgerând şi bubuind. In urmă rămase însă şuierul cumplit al vântului şi nori ca de fum de cărbune, care alunecau peste ape atât de jos de puteai crede că-i apuci cu mâna, şi valurile negre cu creste albe. Filoftei îşi şterse apa de pe faţă şi se uită cu grije la saula care se sbătea ca un şarpe ţinut de coadă, împroşca spumă căzând în apă, apoi. se întindea în aer ca un. biciu şi picura rânduri de stropi. Apoi îl luă de după gât pe Adam şi-i răcni în ureche (altminteri nu-1 putea auzi nimeni în şuieratul vântului): —■ Asta nu-i ca alte furtuni! Adam făcu ochii mari. Nu înţelegea. Filoftei îi vârî barba în ureche: — Mai mare... Tu încă n'ai apucat una ca asta... nici Trofim! Ai să vezi... Şi se ghemui iar în barcă să vadă dacă nu găseşte vreo cămaşă sau vreo haină uscată; iar Adam începu iar să scoată apa de ploaie cu ispolul, după ce mai aruncase o privire asupra mării străine, înnegrită de o duşmănie neînţeleasă. Pe când lucra, sguduiturile lotcii îl rostogoleau când pe o coastă, când pe un cot. Odată se isbi dureros de crivace, altădată se ciocni cap în. cap cu Filoftei, dar Filoftei nu spuse nimic. Adam se uită ce face Trofim. Trofim şedea ghemuit, galben şi cu ochii pe jumătate închişi. La sdrun-cinările bărcii, capul i se bălăbănea când pe-o parte, când pe alta. Adam întrebă speriat: — Ce are? — Ii e rău, spuse liniştit Filoftei, şi-şi văzu de treabă. — Aha... pâinea şi cârnatul, murmură Adam; se liniştise şi el; urma să lucreze, ca să se încălzească. Tremura de frig. O alunecare rotundă, în sus, în sus, până când? Până la ce înălţimi? O clipă de oprire, când îţi ţii fără să vrei răsuflarea; apoi o prăbuşire iute pe un povârniş luciu şi moale, o prăbuşire, prăbuşire... O isbitură scurtă: saula şi-a făcut datoria. Dar cât va mai ţine? Lotca se cufundă cu ciocul şi stropeşte în două părţi pânze de spumă; şi iată că a venit alt val, şi iar se înalţă totul, şi marea coboară, fierbând în spume, până îţi ţii răsuflarea şi ştii că vine clipa, şi iar te prăbuşeşti într'un cazan clocotitor, marea e înaltă şi ameninţătoare împrejurul tău, şi saula ancorei te smuceşte scurt. E greu; e o suferinţă păcătoasă: în sus, măruntaiele îţi cad şi simţi în pântece greaţă şi gol; în. jos, măruntaiele îţi urcă în gât, şi simţi iarăşi greaţă; la fiecare isbitură a valului şi smucitură a saulei, ţi se strânge inima: cât o să mai ţie fără să se rupă? Căci după ce s'a rupt ea, nu mai rămâne mult până la urmă... Şi afară e noapte, şi vântul trage perdele de nori peste stele; stelele pier şi se ivesc iară cu repeziciune. Vijelia îţi şuieră ţipător în urechi, îţi şuieră prin păr, face să se cutremure şi să pocnească pânza întinsă peste capătul bărcii. E greu, e întuneric: se văd spumele albe luminând slab; ţi-e foame şi nu poţi mânca; ţi-e sete, şi după ce bei o înghiţitură de apă din butoiaş, îl laşi la o parte; Filoftei e în prova bărcii mereu, să vadă dacă nu s'au slăbit nodurile saulei de ancoră; Trofim zace în fundul lotcii. Şi-a vărsat şi sufletul din el; a vărsat fiere; acum nu mai are ce vărsa şi zace fără putere. Nu-1 poţi învinui de nimic: cel mai zdravăn om poate ajunge ca un copil într'o întâmplare ca asta şi nu mai ai ce face cu el; nu mai e bun de nimic. E noapte, şi frig, şi vântul e rece, şi au început de mult să sboare prin aer stropi de spumă: te-a uscat vântul, te udă acuma tot vântul. 14 PETRU DUMITRIU Şi lotca urcă, urcă... şi apoi se prăbuşeşte greu împroşcând spumă, şi smuceşte de saulă de-ţi poţi muşca limba de o mie de ori într'un ceas. Şi nici nu te poţi gândi la nimic, că eşti zăpăcit şi asurzit de sgomot. Uruie marea, uruie ca un milion de căruţe cu piatră deşertate pe şosele de piatră. Eşti surd, ameţit, ţi-e greaţă şi eşti ostenit şi ţi-e Mg: dar ia seama: ce-i mai rău încă u'a venit. Iţi vine să adormi. Iţi cade capul pe piept. Aluneci pe-o parte şi dai cu capul ele marginea bărcii; te doare, şi blestemi cumplit, cu glas tare, dar nu te aude nimeni în hărmălaia vijeliei; şi iar îţi cad. pleoapele, iar ţi se împăienjeneşte mintea, şi cazi, şi te izbeşti de crivace, alte crivace îţi intră îji şold sau în coastă, dar te ghemui eşti ca un câine ud, te faci colac, îţi ţii capul între braţe şi încerci să adormi; dar barca alunecă în sus, şi în jos, se ridică în sus cu o coastă, apoi cu cealaltă, şi toată greutatea ta alunecă întâi în cap, pe urmă te rostogoleşti pe spate, apoi te 'ntoarc'e iar cu faţa în jos, şi te mânii şi-ai vrea să sfâşii pe cineva deşi eşti amorţit şi neputincios. Deodată, minune, fericire! Totul devine mai lin, o clipă, nu mai simţi obişnuita smucitură la fiecare val; o clipă e o veşnicie când eşti obosit şi gata să adormi. Mişcările bărcii sunt rotunde, se cufundă, se înalţă, te leagănă... barca e un leagăn, şi te adoarme lin ; te laşi moale, destins, fericit, şi te cufunzi în odihnă. Totul n'a ţinut decât o clipă: cât a avut nevoie Filoftei ca să tresară, ca să-şi facă vânt şi să-ţi dea un picior în coaste, răcnind gros, răguşit de spaimă: — Adame! La babaici!*) S'a rupt saula! III Aclam se trezi într'o clipită — în cea mai scurtă clipită din viaţa lui de până atunci. Se clesmetici pe loc: oboseala, buimăceala, somnul, îi pieriră ca suflate de vânt. Se adună de pe jos, sări pe sitei că, smulse vâslele din fundul bărcii, le înfipse în strapazanele ior, şi trase odată din răsputeri. Una din vâsle scăpă în aer şi Adam fu cât pe ce să cadă pe spate în fundul lotcii. La a doua oară, amândouă vâslele se cufundară prea adânc în-tr'un clocot de spumă, şi flăcăul trase de ele pare'ar fi tras cu fiecare mână câte o căruţă încărcată. Filoftei se strecurase pe sub el şi pusese a doua pereche de babaici; acum trăgea şi el desnădăjduit, cu gâtul întins înainte. Trebuia adusă luntrea cu capul pe valuri: chiar în prima clipă, când se rupsese saula, lotca se urcase pieziş, într'o rână, pe un val ameninţător; pe al doilea, s'ar fi. pus de-a-curmezişul iar al treilea ar fi răsturnat-o. Dar acuma nu avea să se întâmple aşa ceva: Adam şi cu Filoftei vâsleau să-şi smulgă braţele din umeri. Alunecă spre stânga? Trage mai tare cu stânga! Alunecă spre dreapta? Opinteşte-te, mută apa din loc cu dreapta. Filoftei îl izbea cu piciorul gol pe Trofim în. cap: — Trofime, pune babaicile şi trage! Trofim era o mogâldeaţă neagră în barcă şi se răsturna când într'o parte, când într'alta, la fiecare legănare a lotcii. Gemu ceva nedesluşit. — Trofime! Trofim nici nu răspunse. Filoftei tăcu şi de-acum înainte munciră numai el şi Adam, singuri, cu spatele la vântul furios, la vântul de noapte. Se înălţau pe câte-o creastă de val şi vedeau de jur împrejur cerul negru, peticit cu bucăţi albăstrii şi înstelate, marea întunecată şi răvăşită pe care luminau slab fâşii albe de spumă: de-a-curmezişul mării, dela un cap la altul, cât vedeai cu ochii, iaşii albe. Erau spinările valurilor, licărind în beznă cu *) Babaică = vâslă PASĂREA FURTUNII 15 propria, lor lumină tainică. Iar în spate — Adam se uită odată peste umăr — ia spatele lor era vântul sălbatic, venit din beznă, din văgăuna neagră a cerului deia Nord-Vest. Şuiera şi tiuia: smulgea crestele albe ale valurilor şi le fura orizontal, deasupra mării. Adam şi Filoftei aveau spinările ude de ţâşniturile acestea reci care sburau peste ape. In spatele lor, valul se ridica înalt, tot mai înalt, sclipitor, lucios, negru; apoi creasta i se îndoia, i se înfăşură, şi se rostogolea cu un foşnet asurzitor, plin de o mânie prostească, oarbă. Cei dui trăgeau odată zdravăn, ciocul lotcii ascuţit şi întors în sus urca spre creastă, tăia sulul de spumă, lotca se oprea o clipă, cu prora şi cu pupa în aer, cu mijlocul înnecat în clocot alb, apoi aluneca în jos, împroşcând două pânze de spumă. Şi iar se înălţa un val, şi iar trebuia tras odată cu nădejde la vâsle... împrejur era huruială'şi vuet descreerafc, vântul chiuia, şi şerpuia în auz ca un biciu, valurile se înfăşurau, se rostogoleau urlând şi fierbând, şi lotca se cufunda câteodată ca într'un'cazan ce dă în clocot, alteori stătea singură, cocoţată primejdios pe un vârf de munte alunecos de apă. Urca şi cobora fără încetare, se lăsa când într'o rână când în cealaltă, pânze do spumă ţâşneau şi stropeau peste marginea ei şi-1 udau pe Trofim aşa cum îi udaseră pe ceilalţi doi. într'o vreme, Adam simţi apă la glezne şi o văzu băiăcărind întunecat în fundul, bărcii. In clipa aceea, Filoftei răcni, cu un glas care nu mai era al lui: —Trofimee! Ia ispolul! Adam văzu nedesluşit, peste umerii lui Filoftei, cum se adună Trofim cu mişcări greoaie, şi începe să zvârle apa afară din barcă. Din când în. când, punea bărbia pe marginea bărcii, şi părea că varsă, deşi nu mai avea de mult ce vărsa. Dar era prea beznă ca să se vadă ceva desluşit. Adam închise ochii. Iar îi era somn. Trage ia vâsle, Adame, că altfel pierim cu toţii. Vântul ţi le împinge când le scoţi din. apă. Vântul nu te Iasă să yâsleşti, se împotriveşte, împinge-le împotriva vântului. într'o parte valul e jos,, la doi metri adâncime, dincolo e Ia două palme de marginea lotcii, într'o parte vâri toată vâsla în apă, dincolo vâsleşti în aer. Vâsleşte, Adame, în apă şi în aer, că altfel pierim. Valul te înalţă de ţi se strâng măruntaiele, apoi te suge în adâncuri de ţi se urcă inima în gât. Te izbeşte dintr'o parte de-ţi svâcneşte capul pe umeri; apoi te svârlă în partea cealaltă, gata să te arunce din barcă. Vântul te apasă pe umeri do parcă te-ar apăsa cu mâinile, apoi îţi svârîe în ceafă găleţi de apă spulberată mărunt, să te pătrundă mai bine. Apa asta rămâne în barcă şi clipoceşte liniştit. Trofime, munceşte, sângele mă~tii, că se'ngreunează lotca! Şi e noapte, e noapte de mult şi va mai fi multă vreme tot noapte. Se vede oiştea Carului Mare printr'o spărtură din norii negri. Dar şi stelele sunt mici şislabe: dac'ar fi ziuă, cerul de-acolo n'ar fi albastru, ci sur; iar norii ar fi la fel de negri ca acuma, şuierul vântului Ia fel de ţipător, foşnetul şi uruitul valurilor la fel, de parcă s'ar prăbuşi toate pădurile şi toate stâncile lumii do-a valma, într'o prăpastie fără fund. Şi-apoi, e greu, că ţi se udă şi vâslele în mâini, şi nu le mai poţi strânge ca lumea în pumn. Ţi se sucesc în mână, trebue să te lupţi cu ele. Şi nu vezi nimic. Auzi din spate cum urlă şi se înalţă valul şi simţi cum te fură în sus. Te vezi înălţat şi zăreşti de jur împrejur clăbuc alb de spumă până în bezna zării. Apoi cazi în fundul mării, între valuri, unde orizontul e la zece metri depărtare şi Ia patru-cinci metri deasupra ta — orizontul cu creasta încovoiată ca a unui armăsar, cu creasta înfăşurată şi repezită urlând Ia tine... Filoftei întoarse capul pe jumătate şi trase la babaici, lăsându-se pe spate: 16 PETRU DUM1TRIU — Adame! răcni el, apoi scoase vâslele diu apă şi se aplecă înainte. Adam făcu la fel: — Ge-i? Filoftei se lăsa iar îndărăt: — Nu te osteni prea tare! Nu ştim cât ţine! Vorbele veneau greu, vântul le împingea îndărăt, Ie ştergea, le schimba. — Bine, unchiule Filoftei, o să vâslesc mai uşor. — Numai s'o ţinem cu prova pe val! răcneşte iar Filoftei. „Bine, se gândea Adam Jora; am înţeles. Cât o să mai fie noapte? Cât o fi acuma? Douăsprezece? Unu?" Nu se putea gândi bine: nu putea, de vânt şi de vuetul mării, şi de ameţeală. Haai... în sus... acolo stai o clipă... şi cazi într'o rână, greoiu, stropind spumă. Şi iarăşi în sus, şi iarăşi cazi, fără sfârşit, sgâlţâit între văzduh şi adânc. „Dumnezeul meu, se gândeşte Filoftei, Doamne Savaot, Dumnezeu al mâniei, pedeapsa ta e dreaptă, dar fie-ţi milă! Ai milă de păcătosul, robul tău, şi de copiii aceştia". „Sângele şi aia şi ailaltă a mă-sii de pescuit şi de mare, se gândeşte Adam, toate ar fi bune, dar dacă mă înnec eu acuma, se prăpădeşte bătrâna, ajunge să cerşească şi moare de inimă rea: nu se poate, nu mă înneci tu nici într'un. chip, sfântul şi aghiazma ta de mare! Ţi-arăt eu ţie! Cu dinţii te rup! Haha! Parcă aşa merge? Na! O vâslă în burtă! Na, încă una!" Iar Trofim nu se gândeşte la nimic. Din când în când, se agaţă cu mâinile de marginea lotcii, pune coatele pe ea şi icneşte cumplit, dar nu mai poate vărsa, că nu mai are ce. Nici fiere. Apoi se mai linişteşte, ia ispolul şi aruncă afară apa din barcă. Când simte că-1 apucă iar, geme înfundat: —• Mamă ! Mamă... Ce mamă? De jur împrejur marea urlă şi se frământă, şi vântul îi scuipă cu apă rece spulberată, şi ţipă la ei cu o ură sălbatică şi de neînţeles. Ce ţi-am făcut, vântule? Ce ai cu mine, mare? — Nu ne-ai făcut nimic; n'avem nimic cu tine; dar mâine dimineaţă o să fii întins pe nisip, împreună cu ăştilalţi doi, o să fiţi reci, şi cu alge cafenii în gură şi în păr şi cu nisip în ochii deschişi. — Dece? Dece? — Noi nu răspundem dece. Nici nu ştim. Nici tu nu ştii. Aşa e legea. — Care lege? A cui? — A ta şi a noastră. Schimb-o dacă poţi. Poţi schimba legea? Lui Trofim îi era prea greaţă ca să se gândească la toate astea; şi ora prea înfricoşat; şi chiar liniştit şi treaz să fi fost, era cam încet de cap, şi n'ar fi ştiut răspunde; deşi un răspuns, este. IV Trei zile şi trei nopţi au scârţâit firmele de tinichea ale prăvăliilor din Constanţa şi s'au cutremurat acoperişurile. Trei zile şi trei nopţi satele au fost înnecate în nori de praf pe care vântul rece îi mâna peste stepă. Trei zile şi trei nopţi au aşteptat nevestele pescarilor din Danilofca să li se întoarcă bărbaţii sau măcar să aibă veşti dela ei. A doua zi cerul era mai întunecat. Nori negri ca fumul de cărbune alergau peste ape, se destrămau, pierdeau pe drum bucăţi cenuşii, dar vântul le aduna din urmă şi le împingeau spre alte bucăţi şi din ele aduna alt nor, pe care iar îl desfăcea şi-1 pieptăna peste valuri; veneau şi nori de spumă sburătoare care ţâşneau peste ape; păsări negre ţipau gonind printre crestele supumegânde; uneori se zărea o spinare lucie de delfin; dar PASĂREA FURTUNII 17 ceasuri îndelungi, şi zile, şi nopţi, marea era pustie şi sălbatică. Trofim îşi venise în fire, slăbit, şi se apucase să vâslească. Filoftei răcnise: —■ Adame ! Treci şi te odihneşte ! Adam nu păruse a fi auzit. Vâslea mai departe. —• Adame! Adam se aplecase înainte, urlând: — Treci dumneata că eu sânt mai tânăr! Filoftei se supusese. întâia oară se întâmpla asta: el, cu doi flăcăi în barcă şi să facă după vorba unuia din ei. Nici nu era bine aşa. Dar într'adevăr era tare ostenit. Nu spusese nici un cuvânt, se ghemuisc în lotcă şi-i luase rândul lui Trofim Ia deşertat apa din barcă. După câteva ceasuri, apucase iar vâslele, şi se odihnise Adam. In ziua aceea nu mâncară nimic, dar băură apa care mai era în butoiaş. Seara, nu mai aveau apă. Noaptea, vâsliră fără încetare. In zori, erau cenuşii la faţă, cu obrazul mic, strâns pungă, cu ochii duşi în fundul capului, strălucitori ca de friguri. Se făcea lumină, o lumină amărâtă, sărăcăcioasă; sub lumină, marea cenuşie şi cu creste uriaşe, albe, răcnea atotputernică. Zăriră trecând departe un vapor mare. Coşul fumega, fumul alerga înainte pe mare, iar vasul se lăsa greu între valuri, se înălţa cu prova afară din apă, recădea, se înălţa iar... Trecu vreme de două ceasuri ; Trofim încercă să facă semne, dar se aşeză iar, de frică să nu-1 sboare din barcă un val. Era şi prea ostenit ca să se mai mişte cine ştie ce. Vâsleau toţi trei acuma: Trofim în spatele lui Adam, Adam în spatele Iui Filoftei. Spre prânz, Trofim începu să vorbească aiurea. Vântul îi aducea vorbele în auzul lui Adam. Ameţit, buimac de clătinătura neîncetată, Adam înţelese abia cu greu, abia târziu, că lui îi vorbeşte Trofim: — Adame... măi Adame... ce frumos e la noi în Danilofca! Când e primăvară şi se înverzeşte dealul, şi mergem noi la Gura Portiţii, când se bate chefalul să iasă la mare... Ţi-aduci aminte? Vorbea din când în când, se oprea—unele vorbe i le fura vântul, şi Adam nu le auzea; pe celelalte le auzea ca prin vis — un vis în care el era însă nemulţumit şi se împotrivea, după firea şi obiceiul lui. Ce frumos? Adică, sigur că era frumos — dar ce folos? Negustoria cu chef al o face Eftei, şi o face Sava ăl bătrân. — ...când e vară, şi ne jucăm cu fetele pe sub sălcii, şi ne mănâncă ţânţarii... Fac oamenii fum cu focuri de papură prin curţi... săream peste foc... săreai şi tu, Adame? — Pe dracu! Săreai tu, ca prostul, să râdă de tine feciorii lui Sava şi-ai lui Simion, şi să-ţi dea un ban! Trofim nu-1 auzea: . — .. .şi toamna, când se face vinul; ne suflecăm ismenele până la genunchi şi jucăm pe struguri în teasc... şi pe urmă bem must şi dormim afară pe câmp sub o căpiţă de fân... — ...şi-ţi plăteşte Simion douăzeci de lei ziua de muncă, douăzeci de lei, ca la cerşetori! Ce să faci cu ei? Răcni Adam peste umăr cu mânie. Era mic şi îndesat şi mai tânăr decât Trofim; acesta era mare şi lălâu şi mai bătrân; iar Adam răcnea la el ca la un copil. Trofim vâslea tot mai slab. Nu mai avea putere. Zâmbea în neştire, galben şi sleit. — ...şi iarna, când se fac nunţi, e zăpadă, şi-ţi tragi cizmele cele mai bune, şi te duci pe la rudele care au nuntă; se adună tot neamul, la căldură, şi dă-i, şi mănâncă şi bea, joacă... ce frumos e, măi oameni buni, ce frumos... Adam simţi că i se pune un nod în gât. I-ar fi venit să plângă, dar şi ,să smulgă vâsla din strapazan şi să-i ardă una cu ea lui Trofim în cap, să-i crape tigva asta proastă. Răcni răguşit peste umăr: 2 — Viaţa Românească — c. 4624 18 PETRU DUMITRIU — Taci din gură! Taci din gură! Şi nu-mi vorbi mie de nunţi! Tu stai la nunţi unde stau şi eu! La coadă! Şi cu fetele joacă feciorii lui Simion şi-ai lui Eftei şi-ai ălorlalţi, băieţii bogaţi, nu eu, nici tu! Şi vinul din toamnă ei îl beau de Crăciun, nu tu, nici eu! Ce te bucuri, aşa, prostule? Ce te bucuri? Se înnecă de necaz şi nu mai putu vorbi. Trofim bâiguia mai departe, uitându-se în zare, cu ochii lui albaştri de copil, şi zâmbind fericit. Lui Adam îi venea mereu să plângă, sau să-1 isbească în creştet cu babaica. Nu făcu nici una nici alta, ci se domoli vâslind cu duşmănie, deşi îi amorţeau braţele şi-I dureau umerii şi încheeturile mâinilor: parcă braţele, coatele, umerii, palmele, degetele, toate urmau să se desfacă în bucăţi. Dar el se încăpăţâna, şi strângea din dinţi, şi înjura şi blestema în sinea lui, şi plesnea apa cu vâslele, cu ură. Iar vântul şuiera mai departe la fel de neîmblânzit, marea năvălea spre ei prăbuşindu-şi mânia în spume clocotitoare, şi până în zări nu era nimic decât apă răscolită, nori destrămaţi de vânt, vijelie, aer încărcat cu apă sărată şi rece. Când avea să se termine? Aveau ei oare să-i mai vadă sfârşitul? De s'ar îmblânzi măcar numai puţin, să te odihneşti, să tragi mai puţin la vâsle, sau să tragă numai unul ■— sau măcar numai doi. Căci iată-1 pe Trofim că e pe sfârşite şi pe unchiul Filoftei, care era tare ca un taur, că slăbeşte şi el. Adam îi vedea ceafa arsă de soare, roşie, cu pielea aspră, năpădită de păr, şi cu două zbârcitul! de-a-curmezişul. Acuma ceafa lui Filoftei parcă se mai subţiase, şi era pământie; a slăbit taurul, a slăbit săracul unchiul Filoftei... Lui Adam i se strânse inima de milă. Vâslea din răsputeri, cu braţele dureroase; ameţit, nedormit, aluneca în gol, sărea în văzduh, cădea pe-o coastă, vâslele i se isbeau în neştire de faţa apei, spinarea îi era udă şi îngheţată, şi-i venea să plângă de mila lui Filoftei Romanov. Mai ales când Filoftei întoarse capul peste umăr şi-i aruncă o privire. „Cu mine s'a terminat", spunea privirea aceea ; „Adame, nu te supăra pe mine: nu mai pot; cu mine s'a sfârşit." Ochii de plumb ai lui Filoftei erau acuma curaţi şi limpezi, nasul i se subţiase; faţa îi era palidă-vânătă. Adam îşi înghiţi lacrimile; îl sguduiau o desnădejde şi o furie cumplită. Spuse tare — nici el nu ştia cum arată când spune vorba asta — : — Unchiule Filoftei! După ce ne întoarcem la Danilofca, să nu mai fi supărat pe mine! Să mă mai ei cu tine pe mare! Filoftei vâslea cu spatele la el şi cu capul căzut pe piept. Adam răcni: — Unchiule Filoftei! Auzi? Filoftei dădu din cap, şi îl privi iarăşi peste umăr, zâmbind şi dând din cap: da, îl va lua pe Adam şi mai departe cu el pe mare. Zâmbetul lui era în aşa fel, încât flăcăul începu să blesteme cumplit vântul, furtuna şi marea, şi meseria pescuitului, şi pe Eftei, stăpânul bărcii şi al uneltelor şi să blesteme sărăcia şi viaţa şi cerul şi pământul. Era alb la faţă şi se strâmba de furie de i se vedeau măselele. Filoftei se opri din vâslit. Ghemuit în fundul lotcii care-1 răsturna şi-1 isbea când într'o parte când într'alta, lăsase vâselele şi se îndeletnicea cu nişte saule. Legase ispolul, scoase perechea sa de vâsle şi le legă de brâul crivacelor. Auzindu-1 pe Adam care urlă şi blestemă, se tulbură şi vorbi: — Dacă ne înneacă Dumnezeu, mai c'aşi crede că ne înneacă pentru necredinţa ta! Mă ştiu eu însă ce păcătos sânt, şi n'am drept să judec pe nimeni; ajung păcatele mele ca să fim pedepsiţi cu toţii... — Minţi! răspunse Adam. Minţi! Dece să ne înnece? Eu sânt tânăr! Vreau să trăiesc, să am şi eu femeie şi copii! Dacă mă înnec, bătrâna mea o să moară de foame ! Ăsta-i un păcat? Ce-am făcut? Iar tu, n'ai nici un păcat! Nu minţi, nu furi, nu bei, te rogi mereu, şi ai nevastă şi copii! Dece să ne PASĂREA FURTUNII 19 înnece? Ce i-am făcut noi? Cui i-am făcut noi ceva? Nu-i drept! Nu-i drept! Filoftei lega acuma saule lungi de brâul crivacelor. Una din ele şi-o legă cu capătul cellalt în jurul mijlocului. Făcând asta, se răsti obosit la Adam: _U judeci tu pe Dumnezeu? Ştii tu ce e drept? Judeci furtuna? Adam tăcu, strângând vâslele în pumni de i se albeau oscioarele din marginea pumnului, şi încleştând măselele. Era tot numai împotrivire crâncenă. Tăcuse fiindcă abia acum îşi dădea seama ce face Filoftei: împlinea datina cea de pe urmă a pescarilor de larg. După ce se legase pe sine însuşi, se strecură greoi pe sub sitelcă şi-1 legă şi pe Trofim cu destulă saulă ca să nu fie ţintuit de barcă, ci să poată în no ta la nevoie în preajma lotcii răsturnate. Trofim se lăsă legat fără să spuie nimic. Ii atârna capul, şi i se închideau ochii. Vâslea în. neştire, slab, adesea fără să nimerească apa, sau stropindu-i pe ceilalţi. Valurile săltau şi sgâlţâiau barca mai rău ca până atunci, căci nu mai vâslea decât Adam. Filoftei se trase iar îndărăt. Adam strigă: — Leagă-mă şi pe mine! Filoftei îl legă şi pe el; în vremea aceasta Adam vâslea mai departe, din răsputeri. Deodată i se păru că Filoftei nu-1 lasă să mai vâslească şi răcni: — Fă-mi loc! Dă-te la o parte! Dar Filoftei se încăpăţâna. Ce vroia cu el? In sfârşit Adam înţelese şi se lăsă. Filoftei îl strânse în braţe, îl sărută pe obraji băgându-i în urechi barba udă, şi-i făcu cruce pe frunte. Apoi îngenunchie în fundul lotcii, crăcănat ca să nu cadă, şi începu să se roage tare: — Tatăl nostru carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta... — îndată vine! zise Adam. Mai ai puţină răbdare că îndată vine! — ...facă-se voia ta, precum în cer aşa şi pe pământ. — ...Precum pe pământ, aşa şi pe mare! zise Adam râzând sălbatic. — ...aşa şi pe mare, repetă Filoftei în neştire şi urmă să se roage. Adam îşi simţi deodată braţele ostenite şi moi; ce rost avea să mai vâslească? Trase vâslele înăuntru şi începu să le lege, cu o nepăsare de care se mira şi el, cum te miri câteodată de ceea ce faci în vis. Valul cenuşiu-verzui se înălţă deasupra lor, îşi rostogoli creasta şi lotca urcă pieziş până sus, apoi alunecă şi se opri de-a-curmezişul într'un căuş de ape iucîi, întunecate, străbătute de vârtejuri, de bulboane, de valuri mai mici. Al doilea val o prinse de-a latul, o ridică la câţiva metri înălţime, o apucă în creastă şi când creasta se înfăşură, răsturnă şi lotca şi o cuprinse în fierberea albă a spumei. Când trecu valul, alunecă de pe el în jos pântecul negru, ud, lucios al lotcii răsturnate. Pe lângă ea ieşiră din apa clocotitoare capetele celor trei pescari; apoi veni al doilea val, şi răsturnă iar lotca, înghiţind-o. Când se ivi iar, se înfăşurase pe ea o saulă. Un om era agăţat de lotcă; al doilea nu se mai vedea; al treilea înnota. Veni alt val, şi o întoarse iarăşi. După ce trecu valul, un om era culcat pe fundul răsturnat al lotcii; zăcea întins fără mişcare. Spinarea celui de-al doilea plutea la faţa apei, cu capul, braţele şi picioarele cufundate în apă. Al treilea înnota mereu. V Valul îl smulsese din barcă pe Adam şi-1 ameţise în vârtejul său de aer rece şi apă. Flăcăul deschise o gură mare şi trase adânc aer în plămâni, apoi; se lăsă furat de apă. Deodată se simţi smucit de mijloc; îi bătea sângele în tâmple, şi i se părea că i se sparge pieptul. Ieşi la suprafaţă împroşcând apă.. 2 * 20 PETRU DUMITRIU Abia avu vreme să mai tragă o gură de aer, şi iar îi căzu în cap prăbuşirea nimicitoare a unei creste de val. II întorcea peste cap ca pe o păpuşe, ca pe o jucărie; îl încurcă în saulă; îl isbi cu capul de barcă; în vălmăşagul de ape ce se revărsau unele peste altele în straturi furioase, simţi în treacăt de două ori atingerea unui trup omenesc: cine era? Filoftei sau Trofim sau amândoi — asta nu putea şti, însă se feri să nu-i încurce cu saula lui care, î.a fiecare mişcare a bărcii, îl smucea de mijloc. Cum ieşea la suprafaţă, sorbea aer dintr'odată, ca să nu apuce creasta spumegândă a vreunui val să-1 îngroape în clocotul ei. Era ameţit, îşi pierdea răsuflarea, stătea prea mult până să vină iar la suprafaţă şi de fiece dată, era gata să se înnece; ■dar încă avea putere, se sbătea slobod, nici el nu ştia cum. Odată saulele -celorlalţi îl strânseră între ele, gata să-1 ţină la fund: într'o parte îl trăgea imrca, într'alta un trup greu. Sbătându-se cu desnădejde, Adam se cutremura de groază: s'a şi înnecat unul? Şi care era? In vremea asta, cu pieptul apăsat, ■cu urechile ţiuind, se lupta să se desfacă din strânsoare. Lumina cenuşie a zilei abia străbătea în. apă. Scufundat, cu ochii mari deschişi, Adam văzu clocotul argintiu.de deasupra, forma prelungă şi neagră a bărcii, şerpii -albicioşi-cenuşii ai saulelor şi un trup întunecat care plutea deasupra lui. 'Când era gata să nu mai poată rezista, şi să deschidă gura să tragă apa ^ucigătoare în piept, isbuti şi veni la suprafaţă să respire odată. Aaah! Lângă el plutea spinarea nemişcată a celui pe care-1 văzuse: era spinarea lui Trofim. Adam nu-i văzu faţa. In clipa aceea alt val îl dădu peste cap, îl isbi de barcă, înfăşură saula pe lotcă şi Adam se pomeni ţintuit pe lemnul smolit, cu părul în jos, la o palmă de apă. Lângă el, şi întocmai, ca el, era Filoftei, cu capul ■atârnând în jos şi barba spre cer. Gura îi era întredeschisă şi îşi arăta dinţii; ochii priveau neclintiţii cerul cenuşiu în care goneau nori negri ca fumul de cărbune. Adam zări toate astea numai o clipită, şi se trezi iarăşi sub apă, cu capul în jos, legat şi lipit strâns de lotcă. Se sbătu cu furie şi cu desnădejde să desfăşoare saula de pe lotcă; isbuti în sfârşit şi se odihni 'cu burta pe pântecele smolit al bărcii, lângă Filoftei, întins pe spate, legat rşi înnecat. Dar n'avu vreme decât să răsufle odată, şi valurile răsturnară iar barca şi Adam se trezi înnotând la zece metri depărtare de ea. Şi iar îl scufundă un val uriaş, şi iar se luptă să iasă la suprafaţă, ca iar să se prăbuşească asupra lui tone de apă spumegândă... Multă, multă vreme; niciodată n'a putut spune cât. Până simţea că-i vine a doua oboseală, cea de pe urmă, până simţea că ar fi mai bine să-şi dea drumul, să nu se mai sbată, până simţea că înnecul ar fi o odihnă şi o scăpare. Dar atunci iarăşi isbucnea în el puterea neînvinsă a vieţii, furia şi împotrivirea. Se lupta cu şiretenie cu valurile. Se ferea şi se depărta de barcă atunci când le vedea apropiindu-se, se căţăra pe ea să se odihnească, atunci când i se părea că-1 vor lăsa câteva clipe. Ţinea saula în mâini la apropierea, crestelor de spumă, înnota în dreptul ciocului bărcii, ca să nu-1 isbească în clipa când se răsturna. Se lupta cu valurile şi cu lotca, cum s'ar fi luptat putea şti? Ar fi vrut să-1 vază iar copil, ca să-1 poată croi cu cureaua după obiceiul vechi, să-1 înveţe minte, să nu mai fie mincinos, ascuns, şi să nu facă drăcii să te'ngrozească. Dar îi scăpase din mână de mai bine de douăzeci de ani, şi acuma el, Eftei, nu mai avea vlagă nici să bată un copil. Uite-aşa e: odată ai fost mare şi puternic, cu casă mare, copii, rude, prieteni, avere, afaceri, şi odată, nu ştii cum, nu mai ai nimic, eşti slab şi secat, stai pe prispă şi te uiţi cum a asfinţit soarele îndărătul sălciilor. Sălciile par negre, iar deaspura lor cerul e galben ca lămâia, mai sus verzui, şi mai sus albastru, curat, pustiu... — Eftei, ia vezi: ce e gălăgia asta afară? Se ridică, ascultător, cu genunchii trosnind, şi se duce la gard să vadă ce să întâmplă în uliţă. Rămase multă vreme acolo. Ii tremura barba. Ar fi vrut să le facă ceva, să le dea foc, să-i înţepe cu ace: nici mânia lui nu mai era ca pe vremuri, gata să găsească mijloace sigure şi zdrobitoare; era o mânie tremurătoare şi răutăcioasă de bătrân neputincios. Erau toţi acolo, grămadă, vorbind tare, răcnind chemări: PASĂREA FURTUNII 25 — Cosma ! Nicolai! Vino aici, măi! Cu traistele de-a umeri, veneau în goană spre cei adunaţi împrejurul unui camion pe care scria „Gospodăria Piscicolă de Stat": bărbaţi spătoşi şi cu mijlocul subţire, oameni bărboşi sau cu obrazul ras, flăcăiaşi bălani cu umerii puternici — cei care ieşeau pe vremuri la pescuit pe bărcile lui şi ale lui Foma Carp, şi-ale ălorlalţi. Pe atunci nu făceau atâta gălăgie; acuma răcneau şi râdeau: li se scosese botniţa dela gură. — Mai ales Emelian Romanov care mi-a muncit mie pe vremuri, ca şi. frate-său mai mare, înnecatul. Ia te uită cum nu-şi încape în piele! A'mai. îmbătrânit: părul i s'a făcut sur, ca de lup; şi-a înfipt şapca pe ceafă, e botos şi cu nasul întors în sus, obraznic, şi cu ochii ca oţelul: îl ia pe Iermolai Popov de mână şi strigă: — Iermolai! In uliţă, Emelian Romanov răcnea într'adevăr mult mai tare decât era nevoie ca să-1 audă Iermolai: — Iermolai! Cel strigat era un om aşa de voinic că părea mai lat decât era de înalt. Roşu la faţă, cu ochi mici, albaştri, veseli, râdea: — Ce, mă? — Iermolai, tu miroşi a peşte, mă! — Nu se poate, se mira Iermolai. Cum să miros a peşte? Ţi se parc... O iu fi mirosind a altceva, Emeliane... împrejur se adunaseră toţi roată. — Iermolai, tu miroşi a brânză! — Asta da... am gustat nişte brânză... — Cu ce ai gustat-o, Iermolai? Iermolai se supără deodată, fără nici o pricină vădită: — Ia mai lasă-mă, bre! Ce, te ţii acuma de glume? — Cu ce ai gustat tu brânza, Iermolai? , Cei dimprejur râdeau. Iermolai întoarse capul într'o parte şi mormăi: — Ei... cu un pic de rachiu, acolo... — Da tu nu miroşi a un pic de rachiu, Iermolai, tu miroşi a o vadră! urlă Emelian Romanov, fratele mai mic al celui înecat pe vremuri. Toţi râdeau, şi în mijlocul lor, stingherit, oarecum ruşinat, Iermolai zâmbea, cu nasul roşu şi obrajii roşii: — Ei, un om bun nu. păţeşte nimic dacă bea un strop... — Da, dar tu eşti prea bun, Iermolai! — Ei, aşa sânt eu, cu inima blajină, zise Iermolai fără să priceapă. Se bătu cu palma grea pe pieptul care suna ca un zid: — Uite-aici, în inimă vă am, pe toţi! Aşa sânt eu! In inimă vă ţiu! Şi începu să-i sărute pe rând pe care-i apuca mai aproape. In vremea asta, Emelian povestea: — Fraţilor: Iermolai n'a vrut să plece azi cu noi, cu camionul! S'a suit în autobuzul RATA, şi s'a aşezat aşa, cu. mâinile pe genunchi, cu capul pe spate, ca un împărat, şi a pornit. A venit taxatorul: — tovarăşe, biletul. Care bilet? a întrebat Iermolai. —Biletul! —Aha, biletul... Cei dimprejur se tăvăleau de râs. Iermolai se oprise din sărutat şi asculta, serios. Emelian îşi înfundă şapca pe frunte şi urmă: — Aha, biletul... Şi cât costă biletul până la Constanţa? Ii spune ăla cât. Iermolai face aşa cu degetul: — Nu. Eu nu plătesc. — Cum să nu plăteşti? — Nu. Mie să-mi faci reducere cincizeci la sută. Eu sânt pescar de larg! 26 PETRU DUMITR1U Oamenii răcneau, Unându-se de burtă: auzi ce-i poate capul lui Iermolai! Dar acesta, foarte serios, se împotrivea: — Păi da'chiar! Eu îmi pun viaţa ca să mănânce el peşte, şi el că nu că să plătesc biletul întreg! L-am înjurat şi m'am dat jos din autobuz... Soseau din fundul uliţei câţiva oameni, în goană. —• Hai, fraţilor, că v'aşteaptă maşina la scară, răcni Emelian. — Hai, Mihaile, da'mai încet, că-ţi pierzi izmenele! Gel strigat astfel venea cu paşi măsuraţi: ■— Ce să mă grăbesc? răspunse el zâmbind: pe vremuri îi aştepta maşina pe boieri, acum ne-aşteaptă pe noi... Era un bărbat tânăr, care zâmbea liniştit, mulţumit. Emelian răspunse: — Dar vezi că pe ei nu-i aştepta camion, ci maşini frumoase, cu geamuri şi perdeluţe! — O să avem noi şi de-alea, zise Mihail cu o încredere împăcată. Era sigur că se va duce la pescuit în maşini frumoase. — Când, mă? — După câteva cincinale, zise simplu Mihail. Era tânăr şi vorbea domol; dar gălăgiosul de Emelian, cărunt şi viclean, îl privi deodată cu interes, ca un copil pe un om în vârstă: — Aşa o să fie, mă? — Aşa, răspunse Mihail. — Sigur că aşa. Oamenii se urcau în primul camion. Sosi încă unul, mare şi greu, pe care scria deasemeni: „Gospodăria Piscicolă de Stat", — şi-1 umplură şi pe acela. Emilian zise: — Măi Mihail: tu mergi cu mine pe mare, auzi? Sigur! — Bine, unchiule Emelian. Merg. — Da' sigur! — Sigur! Emelian se urcă în camion, cu o sprinteneală ciudată, de om gros şi muşchiulos. Apoi şi Mihail, săltându-se numai odată, uşor. Camionul porni. Porni şi al doilea. Oamenii isbucniră în cântece — cântece adânci, prelungi, care seamănă cu cântecile vântului şi ale mării. Totul pieri în-tr'un nor de praf pe care lumina asfinţitului îl făcea galben ca lămâia şi, unde praful era mai gros, ca aurul vechi. Eftei, bătrânul, scuipă pe jos anevoie, şi un fir de scuipat îi rămase în barbă. Se întoarse spre casă. Bătrâna ţipă la el: — Unde eşti? Ce tot faci acolo? Ai murit? De nu i-ar mai spune măcar atât de des: „Ai murit?" se gândi Eftei cu o desnădejde neputincioasă. Să-i dai cu toporul în cap, nu altceva. — Acuma viu, răspunse el supus. Acuma. — Ce-a fost? — Nimic. Au plecat pescarii... VII Era o zi cu soaie, steagurile fluturau slab, trâmbele înalte de fum se ridicau şi pluteau deasupra portului fără să se depărteze. Sus, se vedeau unele peste altele, în neorânduială, case galbene, cafenii, cenuşii, turle, minaretul moscheii celei mari, şi multe coşuri de uzine, fumegând în cerul albastru. La cheiu era ancorat şi legat cu cabluri, un vas mare de douăsprezece mii de tone, căruia-i spunea Dzerjinschi. Steagul roşu cu secera şi ciocanul atârna moale la ca targa. Macaralele încărcau şi descărcaţi, camione şi. T PASĂREA FURTUNI! 27 tractoare umblau pe cheiuri. Dincolo de Dzerjinschi era unul mai mic, negru, pe care scria Almirante Brown, Costa Rica; mai încolo un caic turcesc, murdar, cenuşiu, apoi o matahală cu coastele prelinse de dâre de rugină: Blue Star, London; iar ai'ară, în portul petrolifer, se înălţa masiv, vopsit alb şi verde şi cenuşiu, elegant, curat, ca o navă din vise, petrolierul Apşeron, din Odessa ca şi Dzerjinschi. Dincoace Oceano, (Genova), murdar şi vechiu, scârţâia din toate macaralele. Apa se mişca alene, mătăsos, unsă de mii de uleiuri minerale, ţiţei, benzină, păcură. Strălucea violet, trandafiriu, verde, în toate culorile curcubeului. Era o apă de port,, murdară, grasă: aici, în apropierea vasului, pluteau trei verze; mai încolo, o mătură veche 1 înnegrită şi o bucată de ziar. Se ciocneau alene de plăcile de fier ale i coastelor vasului Steaua din Octombrie, legat la cheiu în faţa silozurilor celor mari. Steaua din Octombrie scotea pe coş clocote de fum negru, şi vibra până în. vârful catargelor. Pe puntea din faţă era învălmăşeală, gălăgie, vinciu-rile cu aburi uruiau şi trăgeau de cabluri, nişte lăzi se înălţau şi se legănau prin aer pe deasupra punţii. Sus, pe puntea cabinelor, o fată scundă, cu părul tăiat scurt, şi îmbrăcată într'o bluză albă şi pantaloni de salopetă, din doc cenuşiu, stătea cu coatele pe balustradă şi se uita la ce se petrece pe punte. Vinciul din tri-bord se roti sgomotos, scuipând aburi, şi o ladă, în loc să coboare lin în gura de magazie deschisă, căzu pe punte şi se sparse. Sute de cepe începură să curgă din ea rostogolindu-se pe punte. De sus, dela comandă, se auzi un răcnet indignat: — Ha! Uite la el! Lasă vinciul! Apoi un cap sbârlit se aplecă de sus şi acelaşi glas strigă: — Unde-i ofiţerul al treilea? Ofiţer al treilea! Fata tresări şi strigă răspuns: — Aici! — Tovarăşa Constantin! Fii bună şi treci matale la vinciul cela! Iar tu, măi, să aduni cepele! Că de altceva nu eşti bun! Ce marinari mi-au adus mie pe hardughia asta! Marinar amator! Vincier eşti tu, măi? Dar dacă era un motor în lada aia? Dar dacă erau oglinzi? Dar dacă erau ceasornice? Mamă măiculiţa mea, dece m'ai făcut om de mare? După această cuvântare, capul pieri îndărăt, undeva la al treilea etaj de clădiri de fier şi lemn vopsit alb, sus la timonerie. Pe punte, flăcăul care făcuse greşala începu să adune cepele şi să le puie la loc în ce mai rămăsese întreg din ladă. Protesta furios: — Ce sânt eu de vină? Şi ce, parcă altădată... O ladă! Tot eu o fac la loc... Ce mă ia pe mine aşa? Ofiţerul al treilea începuse să mânuiască vinciul. Din când în când trăgea cu ochiul la vincierul cellalt, care nu spusese nimic. Era un bărbat uscat, subţire, cu pieptul supt, cu un gât lung; avea capul prea mic, bărbia prea mică, o ţigare îi fumega lipită în colţul gurii, şi omul se mai şi strâmba. Părea cu totul liniştit, parcă n'ar fi auzit şi n'ar fi văzut nimic. îşi vedea de treabă, încreţind din pleoape, ca să nu-i intre fum de ţigare în ochi. Fata se gândea că ar vrea foarte mult să ştie ce are să iasă din isbucnirea de adineauri, şi-i era cam frică: „Ei, şi la urma urmei, ce să se întâmple? Avea dreptate să-1 repeadă. Aşa ceva nu-i îngăduit unui marinar"! Dar tăcerea şi absenţa lui Preţiosu, vincierul de alături, nu prevesteau nimic bun. Dar tovarăşul Nicolau avusese dreptate; şi apoi dacă ofiţerul secund nue cu ochii 28 PETRU DUMITRIU în patru peste tot, unde ajunge vasul? Şi-apoi, ce mai face şi flăcăul ăsta atâta gălăgie? Era indignată de bodogănelile celui cu greşeala: — 0 dau dracului do marinărie... pe vaporul ăsta parcă sântem pe vremuri... Vorbea mereu, neadresându-i-se nimănui anume, dar vădit ca să fie auzit de Preţiosu, care-şi fuma ţigarea nepăsător. Fata îşi adună tot curajul şi spuse cât putea de tăios: — Ascultă, Lae: ai face bine să taci, şi altădată să fii mai atent! Spargi lăzile Gospodăriei şi tot tu faci gălăgie! Flăcăul, mirat, se uită la Preţiosu, nu la ea, să vadă: tovarăşul Preţiosu ce spune? Dar acela nici nu se sinchisea de toată afacerea, aşa că Lae tăcu. Era în pantaloni sn.rţi şi tricou, desculţ, cu braţele goale, avea o frizură mare, cu bucle, cu „c. lleţi" pe lângă urechi, şi mustăcioară; restul fiinţei lui era împodobit cu o ancoră tatuată pe un braţ şi o femeie cu coadă de peşte pe celălalt. începu să-şi vadă de cepe, fluierând nepăsător. Fata lucră mai departe la ainciu. Ii cam bătea inima. „Preţiosu n'a suflat nimic ; dar nu cred cu să lase toată treaba aşa... îl ştiu eu! Of, Doamne, Doamne, ce bine era pe „Frederic Engels", şi ce proastă am fost că m'am înduplecat să plec! Ce rău e pe hardughia asta, ce rău e să-ţi fie frică tot timpul de tovarăşul Preţiosu... Organizaţie de partid era şi pe „Frederic Engels", şi lucrurile mergeau de o mie de ori mai bine, şi le era oamenilor mai dragă munca, măcar că era mai grea, şi era marinărie de cursă lungă, nu pescuit de calcani... Ce să-i faci: sânt şi vremuri de nenoroc în viaţa omului... Dar până una alta: ce-o să facă tovarăşul Preţiosu?" Preţiosu fuma şi muncea la vinciul lui, şi ea la al ei: ei îi era frică; cât despre el, ar fi fost greu de ghicit ce simţea. * Steaua din Octombrie plecă în larg seara. Cheiurile, vapoarele luminate, aburii şi fumul şi licăririle portului, cheiul militar cu siluetele întunecate ale vaselor de război, apoi geamandurile roşii şi albastre şi luminile farurilor, rămaseră îndărăt. Ore de-a rândul, norul de lumini al oraşului scăzu la orizont, până pieri sub marginea mării sub lună. Mai zăboviră o clipă luminile şantierelor Canalului Dunăre-Marea Neagră, pe dealurile dinspre Mamaia şi Midia, şi liniile lungi de lumină ale digurilor în construcţie, ale viitorului port dela Năvodari. Apoi, de jur împrejur, nu mai rămase decât marea frământată uşor, şi noaptea albastră-cenuşie. Căpitanul Haralamb, comandantul vasului, se despărţise de directorul Gospodăriei piscicole de Stat, pe cheiu. Directorul îi urase noroc şi succes: — Sper că în voiajul ăsta o să aduceţi mai multe rezultate... Nu era supărat că nu făcuseră aproape nimic în voiajul trecut. Ştia că ăsta e începutul, şi că orice început e greu. Dar comandantul îl cunoştea deajuns ca să ştie că data viitoare va fi mai puţin blând. Nu-1 alesese partidul în biroul comitetului regional, şi nu-1 numise ministerul director, pentru blândeţe şi răbdarea greşelilor. — Cu inginerul aţi vorbit, tovarăşe director? — Am vorbit şi cu inginerul: şi el ca şi dumneavoastră, se plânge de nedisciplină printre oameni, de anarhie, de câte şi mai câte. Dar asta e tocmai treaba dumneavoastră şi a lui: educaţi-i pe oameni, faceţi din ei constructori ai socialismului. PASĂREA FURTUNII 29 Stăteau amândoi pe chciu, comandantul, cărunt, înalt, puţin adus din umeri, şi directorul, într'o cămaşe cadrilată cu mânecile scurte — pe un braţ avea o ancoră: fusese marinar — ; comandantul clipea din ochii lui mici, albaştri, pătrunzători. Era emoţionat şi stingherit; se simţea destul de prost. — Cereţi ajutorul organizaţiei de partid, urmă directorul. Cereţi ajutorul sindicatului! Dece nu aveţi încredere în partid? Vreţi ca partidul să facă doi paşi spre dumneavoastră, şi dumneavoastră nici unul spre partid? Nu se poate! încercaţi cum vă spun eu, şi o să meargă! Căpitanul clipea din ochi şi râdea, stingherit: — Bine... bine... aşa o să facem____ Cum să nu te simţi prost? Avea ăsta atâta încredere în tine, încât te credea în stare să-i educi pe oameni, să-i faci constructori ai socialismului; aproape că te socotea un. comunist. Iar tu ce puteai să-i răspunzi? „Tovarăşe, eu nu mă pot înţelege nici în ruptul capului cu organizaţia de partid?" Nu se putea. Ii strânse mâna directorului şi urcă scara, cu' un simţământ amar, de falsitate, de minciună. Jos, directorul, aşteptă până văzu că vasul se deslipeşte de cheiu, în mijlocul strigătelor marinarilor care deslegau parâmole, şi în uruitul vinciurilor de ancoră. Se uită lung după Steaua din Octombrie cum coteşte, măreaţă, scoţând valuri de fum: „Pe vasul ăsta şi în toată flota de larg, e ceva putred. Trebue să vorbesc la partid; ce, o să aşteptăm mult? Trebue lovit la rădăcina răului! Să vedem ce măsură o să propună comitetul regional..." Iar acum, când vasul trăgea o dâră de spumă pe marea frământată, luminată de lună, comandantul, secundul şi ofiţerul al treilea fuseseră poftiţi la organizaţia de bază. (Ofiţerul al doilea era „de cart" Ia comandă). Şedeau înghesuiţi în cabina mică de sub punte, cu rafturi de cărţi şi cu portretul lui Stalin şi al lui Gheorghiu-Dej pe pereţi: comandantul fuma, Nicolau, mic, gras, cu păral ţeapăn, lucios, sbârlit, asculta uitându-se fix la vorbitor, iar fata se ghemuise într'un colţ. Preţiosu ,îmbrăcat în aceeaşi salopetă murdară ca şi dimineaţa, vorbea, iar un bărbat blond ce începea să încărunţească, dădea din cap; aproba tot ce spune Preţiosu; avea o faţă ca de piatră, şi o privire la fel. Al treilea membru în biroul organizaţiei, era un marinar mai tânăr, tăcut, retras, care se închisese în sine şi parcă nu voia să asculte ce spune Preţiosu: — ...Atitudini de comandă, tovarăşe comandant, zise rece şi cam de sus Preţiosu. Apăi, nu merge aşa! — Păi de-aia sânt comandant, exclamă cu o veselie silită Haralamb, — ca să comand! Pe un vapor, şi într'o unitate militară, trebue să existe comandă, şi executarea comenzii, altfel, pe furtună, sau în bătălie, se curăţă toţi! —• Ştim noi asta, zise Preţiosu. Ştim noi asta... Era încurcat, dar nu voia să nu aibe dreptate. Omul cu faţa aspră se amestecă, întrebându-I pe căpitan: — Dumneavoastră, îi luaţi va să zică apărarea tovarăşului Nicolau? Marinarul care tăcuse până atunci îl opri: — Stai, să discutăm organizat. — Ba nu, sări Preţiosu, are dreptate tovarăşul Pricop! Are dreptate! Dumneavoastră va să zică sânteţi pentru tovarăşul Nicolau? Nu sânteţi de acord cu partidul? Căpitanul se uită ţintă la el. Se făcuse roşu la faţă. îşi şterse fruntea sbârcită cu batista şi dădu din umerii, descurajat: 30 PETRU DUM1TRIU — Dacă puneţi problema aşa, ce să mai discutăm... — Păi nici nu e de discutat, râse scurt Pricop. Avea nişte pantaloni de doc, o cămaşe veche curată, şi papuci de lemn în picioare. Se bărbierise proaspăt; faţa ca de piatră îi lucea de curăţenie — dar nu de veselie; nu, nici când râdea. Nu era un om vesel. — Nici nu e de discutat! repetă şi Preţiosu. Nu e just, tovarăşe, ca tovarăşii ofiţerii să strige la oameni, sau să-i înjure... — Cine i-a înjurat? isbucni Nicolau. Tăcuse până atunci, privindu-1 ţintă pe Preţiosu. — Eu sânt făcut tot din marinar, tovarăşe, şi ştiu ce se cuvine şi ce nu! Dacă eram eu în locul băiatului celuia, nu ziceam nici pis! Ştiam că secundul are dreptate, şi tăceam! Şi să nu-mi spuneţi mie că înjur oamenii... că destul am fost eu înjurat pe vremuri ca să nu ştiu ce-i aia! Să discutăm cinstit, tovarăşe! Cu bună credinţă! — Tovarăşe, nu e just să strigi la tovarăşul secretar! zise sever Pricop. Nicolau amuţi şi se uită într'altă parte. Dădu din umeri, amărît, apoi se'ntoarse iar spre ei: — Ei, aşa vorbesc eu: strigând! Aşa-s eu, iute. Ce să fac? Să mă strâng singur de gât? Ce sântem aici, măi tovarăşi? Pension de domnişoare? Lae se supără, tovarăşul se supără... de.asta ne arde nouă? Sau de producţie? — Lasă producţia, tovarăşe, zise Preţiosu; o discutăm altădată; discuta organizat, că eşti membru de partid. — Da, sânt membru de partid! răspunse întunecat Nicolau, ca un fel de ameninţare. Dar Preţiosu nu-1 luă în seamă şi urmă: — Acuma discutăm atitudinea de comandă a dumitale, şi a celorlalţi tovarăşi ofiţeri — ca să nu creadă tovarăşa Nicoliţa că dacă se ascunde în colţ n'o văd... Te-am auzit eu, tovarăşă, azi dimineaţă, râse el greoiu, ca şi cum ar fi făcut o glumă. Apoi reîncepu, monoton: — Nu merge aşa, tovarăşi... Astăzi e poporul la cârma Statului... Nu mai e ca pe vremea burgheziei, când ofiţerii îi băteau pe marinari... — Cine-i bate pe marinari pe vasul ăsta? exclamă Nicolau scos din fire. — Dece vorbim degeaba? Cine înjură? Dece pierdem timpul? Ne irosim odihna, tovarăşe, ne irosim ore întregi din viaţă cu vorbe goale! — Dacă dumneata nu rabzi să fii criticat, zise înţepat Preţiosu, măcar lasă-mă să vorbesc... Pe urmă, poţi cere cuvântul... Nicolau amuţi, îşi şterse sudoarea de pe frunte; părea chinuit. Apoi începu să se uite la perete, cu ochi sticloşi. Căpitanul fuma, cu bărbia în piept. Preţiosu vorbea înainte, repetându-se, revenind, mult, mult, obositor de mult... Pricop aproba din cap fiecare încheiere de frază: — Aşa e. Aşa e just. in schimb marinarul care vorbise numai odată, tăcea, încruntat şi străin. După ce se termină totul, târziu, şi se despărţiră cu răceală, el, Preţiosu şi Pricop rămaseră singuri în odăiţă. Preţiosu se întinse şi râse: — Ei, i-am învăţat minte pe boierii ăştia... — Dă-i în pasca mă-sii de lepre, întări dur Pricop, ca şi cum ar fi avut ceva personal cu ofiţerii. Al treilea vorbi: — V'am spus şi vă mai spun: nu-i bine! Nu aşa ne'nvaţă partidul frate! — Nu vezi că-i scoţi din minţi? Dece-i critici fără rost ? Numai pe Nicolau trebuia să-1 critici, pentru gura lui mare, şi să nu uiţi că-i un tovarăş cum nu ai mulţi! PASĂREA FURTUNII 3! Dădea din umeri, necăjit, iară să ridice glasul: — Nu lucrăm bine! Nu asculţi şi de alţii, Preţiosuie! şi dumnealui te mai şi împinge... Pricop se ridică şi se apropie de el, ameninţător: — Ce vrei să spui, mă? Cellalt râse dispreţuitor: — Ce, vrei să mă baţi? Ia dă-te mai încolo! — Nu te lua după el, Pricop, zise Preţiosu. Las'că mai discutăm noi şi cu dumnealui... Se 'ntoaţ'se spre cellalt: — Iar tu, dacă ai ceva, pune problema în şedinţă de partid. Să te vedem, ai curaj? •— O s'o pun, murmură cellalt. — Pune-o. Ai să vezi tu! zise Preţiosu. Hai Pricop. Eşiră amândoi. Cellalt stinse lampa şi îi urmă. ★ Comandantul urca scările spre cabina lui, sub comandă. Se 'ntoarse şi spuse peste umăr: — Tu eşti de cart, Nicolau? — Nu... răspunse Nicolau de pe scară. — Dece nu te duci să dormi? — Nu mi-i somn... Se opriră amândoi şi se uitară la marea tainică; se oglindea slab în valuri Calea Laptelui, şi focul verde al stelei Sirius. — Directorul mi-a spus să cer ajutorul partidului. Uite cum arată ajutorul! — mormăi comandantul în umbră. Nicolau răspunse cu o tărie neaşteptată, aproape arţăgos: — Pentru ce-a fost în seara asta, doar n'o să pierdeţi încrederea în partid! Comandantul nu răspunse numaidecât. Apoi vorbi cu o mare oboseală. — Am robit pe toate mările... treizeci de ani. Mi-am văzut în sfârşit visul cu ochii: am ajuns căpitan de cursă lungă; am comandat vase de toate felurile. Şi acum am ajuns comandant de fabrică plutitoare care miroase a peşte fript şi face conserve... şi mă dăscăleşte tovarăşul Preţiosu... Stăm bine... bine de tot... — Nu trebue să gândiţi aşa, zise Nicolau. — Dar cum? Spune-mi tu cum? Crezi că n'aşi vrea să am inima curată, să fiu pe dea'ntregul în ceeace fac? Spune-mi tu cum să gândesc? Nicolau tăcea. Căpitanul se întoarse brusc: — Lasă. Nu-i nimic. Noapte bună. Cart bun. Dispăru în întunericul cabinei, îndărătul perdelei de ştofă care atârna în uşa deschisă. Nicolau rămase nemişcat, singur în întuneric. Sus la comandă o lumină slabă aurea geamurile. îndărătul coşului, ferestrele cabinei radiotelegrafistului, cu perdelele trase, erau luminate tainic, trandafiriu. Tot vasul vibra sub svâcnettil maşinilor şi bătaia elicei; Nicolau simţea prin tălpi tremurul înnăbuşit al vaporului care înainta. Dar nu la asta era atent. Nu auzea nici ţiuitul slab al vântului în şarturile de oţel ale catargelor. Se gândea. Căuta gânduri şi cuvinte. Nu i se 32 PETRU DUMITRIU păreau destul de puternice; dar trebuia să le spuie comandantului. Era datoria lui să i le spună. Dădu la o parte perdeaua şi întrebă cu glas scăzut: — Tovarăşe comandant, dormiţi? — Nu, răspunse cellalt. După voce era foarte treaz. De bună seamă se trântise aşa, îmbrăcat, pe canapeaua îngustă, şi se gândea şi el... dar el, nu era bine cum se gândea... — Tovarăşe comandant, omul ăla nu e partidul. E numai un om. Nu va pierdeţi încrederea din atâta lucru. Nu pot să vă spun mult, nu mă pricep la vorbit; dar credeţi-mă că lucrurile o să se limpezească, şi o să putem munci cu... cu inimă uşoară. Vorbea în cabina întunecoasă, fără să vadă nimic decât bezna. Din întunericul acela auzi vocea comandantului: — Bine, Nicolau... eu aştept... — Să aşteptăm, tovarăşe comandant... că lucrurile nu se pot face totdeauna bătând din palme... — Ştiu... O să am răbdare... Nicolau îi ură noapte bună, trase la loc perdeaua care începu să fluture îii vântul uşor stârnit de mersul vasului; apoi se duse şi se sprijini cu coatele pe copastie*), privind marea întunecoasă care oglindea abia bănuit, licărul stelelor. Comandantul, da, va avea răbdare; dar era totuşi amărît şi nefericit că nu.comandă un vas care face călătorii lungi, departe pe mări străine. Nicolau simţea că e şi la asta un răspuns, şi că celălalt n'avea dreptate, dar n'ar fi putut rosti limpede ce simţea. Ii era sufletul apăsat; se uita la marea liniştită, primea în piept aerul curat şi viu al nopţii şi al largului, dar se simţea la fel ca într'o odăiţă prea strâmtă, cu tavanul prea jos. Ar fi vrut să sfărâme încordarea asta păcătoasă de pe vas, să scliim-be lucrurile. Ce-ai făcut pentru asta, tovarăşe Nicolau? Preţiosu ţi-a adus aminte mai adineaori că eşti membru de partid ; dar tu nu ţi-ai adus aminte şi singur, că eşti, şi că ai o datorie de împlinit faţă de partid şi faţă de oamenii de pe vas? Ba da ; ştia toate astea, şi făcuse ce-i poruncea datoria ; dar iată că deocamdată, nu se arătase nici o urmare; să fi judecat partidul altfel? Vor rămâne lucrurile aşa? „Nu pot crede" îşi zicea Nicolau, cu coatele pe copastie şi cu faţa răcorită de vânt. „Nu pot crede asta. Le-am spus adevărul; şi o să ţie seamă de adevăr". Asta era credinţa Iui; pentru ea ar fi fost gata să se arunce în mare de acolo, dela opt sau zece metri înălţime; pentru ea, era gata să facă lucruri chiar şi mai grele, ca de pildă să se lupte zi de zi cu împotriviri mărunte, viclene, josnice, fără să-şi piardă încrederea. Asta era credinţa lui; dar nimeni, în clipa asta nu i-o întărea; vântul de noapte era străin, cerul şi stelele nu-i dădeau nici un răspuns. Se urcă la timonerie. Era lumină puţină şi tăcere desăvârşită. Nicoliţa Constantin, ofiţer de cart, făcea nişte calcule pe masa hărţilor. Nu înălţă privirea la intrarea lui Nicolau. Secundul se uită la omul dela cârmă: a, da: ăsta era de cart: marinarul care asistase în tăcere la „frecuşul" pe care i-1 trăsese Preţiosu lui Nicolau. Era un bărbat de vreo treizeci de ani, scund şi muşchiulos, cu o faţă cu trăsături liniştite: bun soiu. de om, îl preţuia Nicolau în gând. Păcat că tace şi nu se luptă destul. Arată el împotrivire, dar pe urmă se trage îndărăt şi tace. *) Copastie = marginea punţii (covertei) PASĂREA FURTUNII 33 Omul stătea nemişcat, cu mâinile pe roata cârmei. O fâşie lată de bronz pe roată, şi acoperitoarea de alamă a compasului, luceau galben în umbră. Nicolau se apropie de timonier şi trase cu ochiul pe cadranul compasului, plin de unghiuri şi de cifre. întrebă: — Ce curs ţii, Prodane? Patruzeci şi cinci de grade? — Patruzeci şi trei, murmură timonierul, cu ochii nedeslipiţi de cadranul compasului. Pioti puţin cârma, apoi o aduse la loc. Nicoliţa Constantin terminase socotelile. îşi scutură buclele scurte, luă un binoclu mare de pe masă şi eşi afară. Stătu multă vreme rezemată cu spatele de uşorul uşii, uitându-se în beznă. Nicolau ştia că fata caută farul dela Gura Portiţii, care trebuia sa apară din clipă în clipă la orizont, la vreo trei sute de grade. Dar pe el nu-1 interesa acum asta. Asta era treaba curentă, de fiecare clipă. Altceva nu-i dădea pace şi-1 apăsa. Ar fi vrut să vorbească măcar un minut cu. Prodan, dar nu-1 putea ţine de vorbă când omul era la cârmă. Stătu câtva vreme, aprinse o ţigare, o fuma pe jumătate, apoi nu mai putu răbda şi mormăi ca pentru sine: — Eu n'o să fiu niciodată de acord cu metodele lui Preţiosu. Prodan făcu să-i alunece prin mâini spiţele roţii. Nicoliţa Constantin vârî capul pe uşe şi spuse: — Vino uşor la trei sute douăzeci. — La trei sute douăzeci, repetă disciplinat Prodan, şi începu să învârtească încet roata. Apoi murmură numai pentru Nicolau — fata se uita iar prin ochean: — Aproape nici un membru de partid nu e de acord cu metodele lui! Nicolau se uită deodată cu atenţie la Prodan: cuminte, liniştit, sgârcit la vorbă — şi uite ce-i iese deodată pe gură! De unde a găsit în sfârşit curaj? Dar de-aici până la fapte... Nicolau întrebă: — Şi-atunci? Prodan, nemişcat, cu ochii plecaţi, urmărea alunecarea liniilor gradate ale cadranului. Puse cârma îndărăt la dreapta, şi peste câteva clipe rosti tare: — Trei sute douăzeci! — Drept aşa, vorbi de afară Nicoliţa Constantin. — Drept aşa, repetă Prodan. Apoi urmă cu glas şters către Nicolau: — Eu le-am spus tovarăşilor dela raionul de partid; acuma ei o să judece ce-i de făcut... Nicolau. rămase cu gura deschisă. Ii atârna ţigarea lipită de buza de jos şi firul de fum se înălţa drept în sus. Apoi secundul răsuflă adânc şi zise: — Şi eu am vorbit cu tovarăşii. Do data asta — singura — Prodan ridică ochii pentru o clipă de pe cadranul compasului. Apoi îi plecă iar şi dădu din cap. — Partidul trebue să ştie ce e aici... Nicolau suflă greu: ei, bine că s'a mai găsit unul! Sau s'or fi găsit mai mulţi? Gândul acesta îi pricinui o clipă de mulţumire: dar iarăşi recăzu în posomorala: acuma, să aşteptăm... altceva nu-i de făcut... Ieşi afară, în întuneric şi vânt, şi-i ceru fetei binoclul: — Se vede farul? — Da... 3 — Viata Românească — c. 4624 34 PETRU DUVIITRIU Prin lentile noaptea devenea cenuşie; şi un punct roşu clipea la orizont. Cu binoclul la ochi, Nicolau murmură: — Bine... Acuma o să ştim încotro mergem... Fata se întoarse spre el cu vioiciune şi-1 întrebă uimita: — Şi fără far nu ştiam încotro? Nicolau râse, stingherit: —- Nu... Mă gândeam la altceva... — A, aşa. Credeam că vorbiţi de navigaţie... — Nu, nu de navigaţie... de ceva mult mai important, zise Nicolau dându-i binoclul îndărăt. Şi repetă: — Mult mai important... Lucrul cel mai important. — Care? întrebă fata. Nicolau şovăi; nu ştia bine cum să răspundă; n'avea darul vorbirii: — Cum să spun? Mă gândeam la oameni; la noi, la viaţa noastră. înţelegi? Era vădit lucrul că fata nu înţelege ce vrea el să spună. Dar el nu observă asta; era convins că a lămurit-o. îşi vârî mâinile adânc în buzunare şi se uită înainte. Vasul vibra şi fremăta de efortul maşinilor, apa aluneca spumegând pe lângă coastele lui de fier, şi prova se îndrepta spre punctul roşu care sclipea la orizont, cea mai joasă şi mai roşie dintre stele. VIII Era o dimineaţă de vară, cu doar câţiva nori albi care se topeau deasupra zării. Cerul era albastru, marea liniştită se netezea spre orizont, unde părea lucie şi de un albastru deschis, aproape alb. Gutterul cu motor sforăia vesel, împroşcând fum de motorină peste apa limpede; sărea peste valuri stropind spumă şi se legăna uşor, neastâmpărat, scriind în văzduh arcuri scurte cu vârful catargului. Totul era frumos, liniştit şi vesel; şi aşa i se părea şi lui Emelian Romanov, aşezat în lotcă. Se uită după cutterul care-i remorca (parâma alba de cânepă cădea uneori în apă, apoi se întindea iar, stropind în toate părţile) apoi la flăcăii din barcă, Mihail care şedea turceşte şi înfigea bucăţi de zargan*) uscat în cârligele paragatului şi Cosma, mare, cu braţele mai groase şi mai puternice decât ale unui om obişnuit, care ascuţea cu o cute vârful de oţel al căngii. Totul era în regulă: băieţi buni, lotcă bună, mare liniştită, motorul Diesel te trage peste valuri blânde, hop în sus, hop la vale! Se întoarse spre cealaltă barcă şi răcni: — Iermolai! Dintre cele trei capete aplecate asupra cine ştie cărei îndeletniciri pescăreşti — pregăteau şi ei paragatul, de bună seamă — unul se întoarse spre el, un cap rotund, roşu, pe un gât gros: — Ha, bre? —- Iermolai, nu ţi-i sete? Capul îi întoarse ceafa, fără să-i răspundă. Emelian râse singur, apoi se mai uită odată spre Vest, odată spre larg. In Vest, scădea dedesubtul orizontului o limbă prelungă şi joasă de nisip galben; se mai zăreau, parcă ivite din mare, colibe de stuf. Apoi şi acelea dispărură. In larg, pe marginea albicioasă a zării, plutea Steaua din Octombrie, *) Zargan = peşte mic , bucăţi de zargan se pun în cârligele paragatului. PASĂREA FURTUNII 35 o umbră cenuşie parcă atârnată în văzduh, cu clădirile catargelor şi bigelor-macarale*) deasupra ei, şi scoţând o ciupercă nemişcată de fum. Totul era atât de luminos, marea atât de scânteietoare, aerul atât de curat şi de limpede încât Emelian îşi scoase şapca de pe capul zbârlit şi sur, şi o trânti de si teică. Ha! Frumoasă zi! Şifrumoasă-i viaţa! O să avem pescuit bun! Asta simţea el; dar spuse altceva: — Ia uitaţi-vă la mămica, cum trage din lulea! Cei doi care lucrau aşezaţi în fundul bărcii, ridicară ochii. Mihail zise fără şovăire: — Face fum s'o vadă toţi şi să vie! Se vede dela cincisprezece mile şi mai bine... — Ce, ne adunăm toţi la mămica? întrebă Emelian. Ştia răspunsul, dar voia să vorbească, se simţea prea bine ca să tacă. Dar flăcăii nu-i mai răspunseră. Asta făceau: li se dăduse locul de întâlnire, cu o zi şi-o noapte înainte, si veneau cutterele cenuşii, săltând şi uruind pe valuri, cu lotcile după ele, din toate punctele litoralului care se încălzea sub soarele dimineţii. Pe măsură ce Emelian se apropia de Steaua din Octombrie zărea, în toate unghiurile orizontului, pete cenuşii în mişcare: cuttere în drum spre vas. In sfârşit, motorul încetini şi se opri: deasupra lor se înălţa un perete înalt din plăci de fier: coasta vasului. Sus, deasupra, cu coatele pe copastie îi priveau oamenii de pe vas. — Uite-i cum stau ca vrăbiile pe firul de telegraf! strigă Emelian. — Noroc, tovarăşe inginer! Noroc, tovarăşe Nicolau! împrejurul lor, alte cuttere şi alte bărci jucau pe valurile moi, rotunde, străvezii. Mecanicii în chiloţi de baie, cu trupuri muşchiuloasc arse de soare se chemau dela un cutter la altul; pescarii, în picioare în bărci, îi recunoşteau pe prieteni de-ai lor, dela Mangalia sau dela Sfântu- Gheorghe: — Suleiman! Ce faci, bre? Tifon! Ai venit, mă? Ce facem? Prindem ceva? Suleiman era un pescar uscăţiv, încins strâns cu un brâu de lână. Roti ochii albi într'un obraz întunecat, şi-şi arătă dinţii. — Pe naiba o să-1 prindem! râdea el. — Pe naiba o să-1 prinzi tu! răcni vesel Emelian; ai să-1 prinzi, ai să-1 afumi şi ai să-1 mănânci tot tu! Toaderc, prindem azi ceva? In picioare pe ciocul bărcii, legănat de valuri în sus şi în jos, cu mâinile în şolduri şi şapca pe ceafă, Emelian stătea la taifas cu oricine se afla într'o depărtare nu mai mare de o sută de braţe. Avea plămâni pentru aşa ceva; altul n'ar fi putut. Deodată însă întrerupse o convorbire cu un om dela Sfântu-Gheorghe, şi rămase împietrit, cu ochii ţintă. Pe coasta vasului, pe scara de pisică, plasă de parâme cu ochiuri de câte un pas, se căţărau, umăr Ia umăr vreo patru-cinci bărbaţi desculţi, din care trei erau goi pân'lft brâu şi arşi de soare. Unul din ei îi era prea cunoscut lui Emelian: cine are un spate atât de lat? Cine se caţără greoi şi repede pe scara de frânghie, ca ui» urs pe copac? Cuprins de o mare frământare, sări în fundul bărcii: — Mihaile! Cosma! Puneţi babaicile! Hai! Cosma se uită mirat la el. Cangea ascuţită lucea lângă piciorul lui Acuma, Cosma ascuţea un cuţit lung, şi n'ar fi vrut să fie tulburat până nu-1 face ca briciul. * Bigă = catarg mai mic, care serveşte de braţ de macara. 3 * 36 PETRU DUMITRIU — Haideţi, măi, după Iermolai! Cu un zâmbet răbdător (trebue să-i faci plăcerea unchiului Emelian, are şi el ciudăţeniile Iui, ca orişicare, uite, are el ce are cu Iermolai...), flăcăii puseră vâslele şi porniră. Lipiră barca de alte trei legate una lângă alta — mai îndărăt, de-a-lungul, mai erau altele, stropite uneori de scursura necontenită a pompei care ţâşnea din coasta vasului — şi se căţărară după Iermolai. Puntea era plină de pescari ce vorbeau toţi în acelaşi timp, de muncitori şi muncitoare dela fabrica de conserve dinlăuntrul vasului, de marinari în pantaloni scurţi şi cu braţele tatuate; se iveau de pretutindeni oameni care căutau pe cineva, strigau la întâmplare: — Nea Marinică! — apoi, neprimind răspuns, se întorceau în loc şi dispăreau în adâncimile vasului, sau pe una din punţile de sus. Intr'un grup, Iermolai sta de vorbă cu Pricop, care ţinea la subsuoară o carte. Roată împrejur, pescarii râdeau. Emelian. cu Mihail şi Costea se apropiară şi ei. — Tovarăşe preşedinte! spunea Iermolai — Uite, aici te ţin! In inimă! Şi se isbi cu palma grea peste piept. Pieptul îi sună adânc. — In inimă! Vino să te pup, frate! Pricop se feri însă şi. răspunse serios şi binevoitor: — Ce, parc'ar fi cine ştie ce mare lucru. Asta e datoria mea. Poporul m'a ales preşedinte al sindicatului; înseamnă că eu trebue să am grije de cum trăiesc şi muncesc tovarăşii! Nu? — Aşa-i, spuneau oamenii, şi se priveau: are dreptate hoţul ăsta de Pricop. N'ai ce zice: are dreptate. — Aşa că i-am spus cambuzierului: dacă avem, dece să nu le dăm oamenilor? Stau acolo sticlele cu sutele, şi ei să bea apă chioară? Ei îşi pun viaţa pentru popor, tovarăşe! Iarăşi încuviinţară oamenii: avea dreptate preşedintele. Pricop vorbea liniştit, cu hotărîre. Om de treabă, Pricop. Emelian Romanov îl împinse cu cotul pe Mihail: — Uite, mă, ce a ieşit din neamul Iui Eftei! Mihail dădu din umeri: — Se'ntâmplă... dar mare minune... Să-1 mai vedem câtăva vreme: cu vremea se cunoaşte omul... Emelian era foarte mulţumit de răspunsul lui Mihail: aşa era totdeauna Mihail: vorbea ca o carte; atâta minte la un om de douăzeci şi ceva de ani, rar se află. De-aceea voise să-1 aibe în lotcă. Aşa-i: să-I vedem pe Pricop, cu vremea. Deocamdată, după Iermolai! Căci Iermolai, pătrat, legănându-se în mers, a luat-o pe nebăgate în seamă spre pupă. Emelian le face semne flăcăilor: „Luaţi-vă după mine, bre! Să vedeţi ceva!" Ii sclipesc ochii în cap, şi-1 urmăreşte pe Iermolai, desculţ pe plăcile de fier înfierbântate de soare. Cei doi flăcăi vin şi ei, să vadă comedia. Cambuza este la pupă, sub dunetă; e cam întuneric, şi înghesuială; se pot zări de jur împrejur rafturile înalte cu cutii ele conserve, marmeladă, zahăr, biscuiţi, şi, mai la o parte, sute de sticle ce cuprind licori albe, verzi, galbene, portocalii. Cambuzierul e un om între două vârste, cărunt, căruia parcă niciodată nu-i pasă de ce e împrejurul lui. E mare prieten cu Pricop, cu „tovarăşul preşedinte". Iermolai stă cu spatele la raftul de sticle. A observat intrarea lui Emelian şi a celorlalţi, şi se preface că se uită la etichetele cutiilor. Cambuzierul crede că Iermolai vrea să cumpere ceva şi-1 întreabă: PASAREA FURTUNII 37 —- Vrei să cumperi un săpun de bărbierit, tovarăşe? Iermolai dă din umeri. Nu, nu vrea. Se uită ţintă, cu multă demnitate, la o ladă cu biscuiţi. Emelian le dă coate celor doi, şi se ţine din răsputeri să nu râdă. — Vrei nişte pesmeţi? Sau ceva conserve, bomboane, ceva? Iermolai se scutură, îngreţoşat. Bomboane! Asta-i bună! Nu, nici bomboane. —■ Vreo sticlă de lampă? Emelian scapă un muget înfundat şi o sbugheşte afară. Flăcăii se iau după el. ,Afară, în soare, lângă o gură de magazie pe ai cărei bocaporţi*) e întins un morman de ceapă şi unul de cărbuni, Emelian se tăvăleşte de râs. Deodată amuţeşte şi trage cu urechea. Iermolai a slobozit glas. E jignit şi-1 mustră pe cambuzier: — Bine frate, asta-i dai tu unui pescar de larg? Săpun de ras? Sticlă de lampă? Ce să fac cu ea, s'o rod? O să-mi dai mâine-poimâine sirop! — Avem şi sirop, răspunde glasul cambuzierului. Afară, Emelian leşină: auziţi, măi, ce nerod e şi ăsta! — Sirop! isbucneşte Iermolai. Sirop să bei dumneata, tovarăşe! Mie să-mi dai un rachiu, colea, straşnic! Tăcere. După aceea, sgomot de dop smuls din sticlă, gâl-gâl pe gâtlejul lui Iermolai. Apoi Iermolai suflă foc: — Haaah! Ha! In clipa asta intră Emelian şi întrebă naiv: — Ei, ai cumpărat sticla de lampă? După asta, răcnete de veselie, pumni grozavi în spinare. Emelian se îndoaie în două de râs, e roşu ca focul şi pare gata să explodeze. Ii cheamă martori pe flăcăi: — Aţi văzut, măi? Nu vă ziceam eu? Iermolai; ia mai dă'ncoace sticla de lampă, că e cam afumată! Flăcăii râd — străini, afară de Mihail; Cosma a dispărut, nu se ştie unde — ei râd, iar Iermolai mai trage o duşcă şi suflă ca o balenă: — Haah! Ha! ★ Cosma se strecurase de lângă Emelian şi ceilalţi şi pornise în cercetare pe vas. Nimeni n'ar fi ghicit că el caută ceva anume, şi nimeni nu-1 băga în seamă, ceea ce era o mare isbândă a lui. Căci el asta voia: sa-1 lase în pace toţi, iar el s'o găsească pe Lucia. Umbla nepăsător, mare şi voinic, cum vezi numai câte un atlet de piatră, făcut de un sculptor; el însă era chiar din carne şi oase — carne tare şi oase grele — îmbrăcate în haine prea strâmte şi prea scurte; din care cauză i se vedea buricul, şi cusăturile la subsuori crăpaseră. Dar lui nu-i păsa de aşa ceva. Umbla liniştit, cu mâinile în buzunare, călcând cu băgare de seamă cu tălpile goale pe plăcile de fier ale punţii. Se uita de jur irnprejur, rotindu-şi capul sbârlit şi nebărbierit dar cu trăsături foarte frumoase, pe un gât gros şi muşchiulos care nu încăpea în nici un guler. Şi zâmbea mulţumit — avea ceva în privire şi în zâmbet ca de copil mic de tot, care zâmbeşte lumii fără s'o priceapă, aşa, pe încredere. N'o vedea pe Lucia. Vedea începutul punţii de sus, bucătăria, scările de fier ce duceau în sus, iar deasupra cabina radiotelegrafistului, şi mai încolo coşul, şi mai încolo, mai sus, comanda, timoneria... Un câine mic, lăţos, lătra în uşa bucătăriei; doi pescari "beau apă dela pompa din *) bocapoi'ti = scândurile mari care acoperă o gură de magazie. ■■38 PETRU DUMITRII) pupă; unul a apărutele undeva de pe mare, sărind deodată peste copastie şi strigând în jos, de unde venise, două vorbe turceşti, scurte şi de ruşine. Ii răspund strigăte nedesluşite; se aude sgomot de motoare şi se zăresc vârfurile catargelor de cuttere care se leagănă, abia mai înalte decât puntea Stelei din Octombrie. E mare, mămica! La pupă, pe un colac uriaş de pa-râme, inginerul Serafim, în chiloţi de baie, ars de soare, scoate din mare ceva atârnat de o saulă ce parcă, nu se mal termină: Cosma ştie ce e asta: e sonda de adâncime, cu care tovarăşul inginer cercetează ce e pe fundul mării, nutreţul peştilor, şi face schite, hărţi, ca să ştim unde să pescuirn ia anul... Iar împrejur e marea albastră, nemărginită — de-aici nu se mai vede limba de nisip dela Portiţa — şi cerul albastru, nepătat, şi cârdurile de pescăruşi care ţipă ruginit. Dar Cosma nici nu se uită Ia aşa ceva. El se preface că priveşte nepăsător în jur. Nu, aici n'o va găsi. Atunci, pe puntea din faţă. Lucrează? E în fabrică? Nu. Uite-o! O fată scundă şi cârn.ă cu ochi vii, negri, îmbrăcată în salopetă şi ca pantaloni suflecaţi până la genunchi, spăla puntea cu un furtun din cele cărora marinarii le zic manică de apă. Cosma simţi că-i bate inima mai tare, şi se lumină la faţă. Se apropie şi o chemă: — Ei, Lucico! Ce faci tu, măi? — Păzea, strigă fata. Păzea că te ud! Cosma râse şi intră drept în ţâşni tura furtunului, puse mâna pc gura de apă şi o stropi pe fată, după ce şi ei ajunsese leoarcă într'o clipă. Luă manica şi începu să stropească puntea: — Aşa mă primeşti tu, mă? Cu duş rece? —• Da! Chiar că aşa! râse ea. Râdea tare, scuturând din cap şi. micşorând ochii. Cos te a dădu din cap: — Ce vorbeşti? Aşa ceva merit eu? Ia gândeşte-te ce spui; că acum am eu manica! — Asta meriţi.! zise ea fără să mai râdă. Cos te a făcu ochi mari şi uită s'o mai pedepsească. Ce-i venise? — Ce, întrebă el întunecându-se — te-ai schimbat? — Ba eu num'am schimbat deloc... adică nu — poate că m'am schimbat. El o luă de braţ: — Ia vino mai încoa... Şi o trase mai la o parte, spre copastie. Pe drum, închise robinetul pompei. — Ce, întrebă fata, vrei să-ţi spun cum m'am schimbat? Asta n'o să-ţi spun, nici să-mi faci orice! EI se uita la Lucia. Era o fată cârnă, care râdea făcând ochii mici şi dând capul pe spate; o fată în salopetă, încinsă strâns peste mijloc şi cu pantalonii suflecaţi până la genunchi. Dar lui i. se părea că e în ea ceva care nu se poate spune în cuvinte, ceva care-1 făcea să-i vie ameţeală când se uita la ea — o ameţeală fericită, de-o mie de ori mai fermecată decât cea care-1 cuprindea acuma pe Iermolai. I se tulburau minţile când o vedea atât de aproape de el, şi râzând aşa... Se scutură, ca să-şi vie în fire; scutură mai ales din cap. Apoi o întrebă: — Adică... dece să te schimbi? Ea nu se mai uită la el, ci în jos. Se gândea la ce ştia numai ea; vedea o întâmplare pe care o ştia doar ea. Cosma îşi pierduse într'o clipită toată bucuria cu care venise la vas. Ce se întâmplase cu fata asta? Se schimbase, fia; se schimbase cu totul. Ştia ea ceva ce el nu ştia şi nici nu putea şti vreodată, de mai era si ciudăţenia asta? PASĂREA FURTUNII 39 — Ce, n'am voie? Nu sâni liberă? întrebă ea, îni'runtându-1. El se ieri să-i răspundă. Ce, să se certe cu ea? Mai bine s'o îmblânzească. O cuprinse de după umeri şi o întoarse spre mare: — Uite...să-ţi arăt ceva... Ii arătă marea, jos, sub ei. — Vezi? Iţi aduci aminte, când ne-am uitat noi odată şi trecea un banc de scrumbii albastre? jos, în umbra înaltă a vasului, marea era pătrunsă de săgeţi vii. Spinări subţiri, întunecoase, ţâşneau fulgerător; trecea uneori sclipirea unui pântec argintiu. Innotau la toate adâncimile, în toate direcţiile, o mişunare tăcută, dar totuşi mai vie decât orice, o foire neastâmpărată de forme prelungi cu mişcări iuţi, neaşteptate... Câteodată ţi se părea că au pierit, că nu le mai zăreşti, că apa de un verde întunecat, ce se umbrea spre adâncimi, a rămas pustie; apoi îţi dădeai seama fără de veste, că sub ochii tăi trec iarăşi puzderii de peşti în călătoria lor prin straturile reci ale mării. Când îi arătase fetei cârdurile de scrumbii şi-şi adusese aminte cum stătuse cu ea tot aşa privind alt banc de scrumbii călătoare, nu cu multă vreme înainte, Cosma se tulbură şi i se înmuie inima. Ar fi vrut s'o strângă în braţe pe Lucia, şi încercă, dar ea se feri şi se depărta un pas: — Şmechere! îmi arăţi scrumbii albastre şi când colo tu altceva vrei! Cosma rămase o clipă nemişcat şi mut. Apoi vorbi anevoie: — Va să zică... te-ai schimbat? — Ce să mă schimb? întrebă ea iar înfruntător. — Parcă ţi-am spus ceva atunci? Am stat şi noi de vorbă; nu poate fi o fată prietenă cu voi, că voi vă şi gândiţi numai la prostii. —• Eu...nu m'am gândit la nimica rău, îngână Cosma. — Eu voiam să... Ea îi tăie vorba: — Da, dar eu nu vreau. Ce, o să mă sileşti tu? Era aspră, duşmănoasă, străină. Ce i s'o fi întâmplat? se întreba Cosma ameţit. Fata se duse spre fabrică, chemând-o pe alta: — Vasilico, hai că a venit ceapa, şi nu ştiu oamenii un's'o descarce! Cosma rămase multă vreme ţintuit locului, apoi se urni greu, cu capul în piept, şi se duse la cambuză. Mirat de schimbarea lui, Mihail întrebă: — Ce-i cu tine, măi? — Nu-i nimic. Tovarăşe cambuzier, dă-mi şi mie nişte de-ăla... tare! împrejur, oamenii vorbeau tare, râdeau, ciocneau. Iermolai nu mai putea vorbi desluşit. Emelian, roşu ca focul, se certa cu Mihail: — Dece să nu mai beau? — Că trebue să mergi la şedinţă! — Şi ce, o să-mi tulbure mintea? Ehehei! Mai trebue putere în rachiul ăsta ca să-mi facă mie rău! — Te lauzi, te lauzi, unchiule Emelian, şi tot eu o să-fi ţiu locul în şedinţă! răspundea Mihail încruntat şi nemulţumit. — Şi-acuma, uite-! şi pe ţâncul ăsta că a început! — Ce vrei tu, mă? întrebă Cosma întunecat ca furtuna. — Ce, nu sânt liber să fac ce vreau? — La asta-ţi slujeşte ţie libertatea, ia băut? răspundea Mihail. •— Fi-ţi-ar a dracului de cambuză, măi tovarăşe cambuzier! Asta-i cârciumă ca pe vremuri la noi, în Danilo/ca ! Cambuzierul răspunse: — Nu-ţi place, nu bea! — Nu beau eu, dar beau copiii ăştia cu păr cărunt! 40 PETRU UUMITRIU —■ Du-te la partid şi la sindicat! răspunse tăios şi dispreţuitor cam- I buzierul. Iermolai se isbi în piept din răsputeri; cu lovitura aceea ar fi ' doborât un bou, darluinu-şi putu smulge decât câteva vorbe rostite peltic: ' — Pejedinte...sindicat? Aişi... în... inimă! Inima mea! • Mihail plecă, râzând cu necaz. Peste o jumătate de ceas îl zări pe Cosma , cum iese clătinându-se. — Măi, Cosma! Ce-i cu tine! Ce te-a apucat? » Cellalt făcu un semn nedesluşit cu mâna şi se depărta. Mihail îl mai f zări de departe cum se urcă pe acoperitoarea de prelată a unei bărci de sal- 1 vare, şi se întinde acolo, sub prăbuşirea de flăcări a soarelui de amiază. ★ Mihail uită de Cosma până după amiază. Avea alte griji: vedea cum stau oamenii de pomană pe vas; unii îşi făceau veacul la cambuză, unde. Iermolai nu se mai putea ţine pe picioare, dar în schimb Emelian râdea mai vesel ca nici odată, şi nezdruncinat de rachiu; alţii şedeau în lotci, tăiau felii diu pâini mari, rotunde, şi mâncau agale stând la taifas; motoriştii de pe cuttere se scăldau în mare, sau spălau punţile, sau jucau table, şi totul era însorit, liniştit, un fel de lene şi fericire nătângă plutea pretutindeni. Mihail se sbătea, vorbea înfierbântat cu alţi pescari: — Ce facem? Cât mai stăm? Pierdem ziua întreagă! într'o vreme Emelian Romanov ieşi din cambuză şi întrebă şi el, răcnind mult mai tare şi mai vesel decât era nevoie: — Hei, fraţilor! Când e plecarea? Cu el de braţ, Mihail se duse la inginerul Serafim; omul le răspunse supărat, cu ciuda neputinţei: — Ce vreţi? Nu putem începe şedinţa, că tovarăşul Preţiosu e într'altă şedinţă şi nu-1 pot scoate... — Pierdem o zi, tovarăşe inginer! răcni Emelian cu o mulţumire neîndreptăţită de ceea ce spunea. — Da, pierdem! Şi ce te bucuri aşa? Emelian făcu ochi mari: • — Ba nu mă bucur! Nu se bucură nici un pescar... Ce, că bem? Bem de plictiseală, tovarăşe inginer... Hai, zău, daţi-ne drumul... — Cum să vă dau, omule? răspunse chinuit inginerul. Nu se poate! Trebue să fie de faţă şi tovarăşul Preţiosu când o să stăm de vorbă... Pescarii dădură din umeri: ce să-i iaci? Dacă trebue, trebue... Emelian se duse iar să bea, iar Mihail îl zări pe Cosma, întins la soare, cu faţa în sus. Obrazul îi era roşu, ars, ca de foc. Stătuse în soare toată amiaza. Când îl scutură cellalt, se ridică, buimăcit. II durea capul îngrozitor, de băutură şi de soare, şi îi era rău. — Lasă-mă, mormăia el, gemând Ia fiecare junghiu pe care îl simţea în creeri. — Hai! Ce, vrei să mori aici? striga Mihail. In sfârşit isbuti să-1 urnească din loc. Cosma îl urmă câţiva paşi apoi se opri, cu ochii ţintă: Pe puntea din spate, unul din marinari, aşezat pe o gură de magazie, cânta din acordeon; iar la cântecul lui jucau două sau trei perechi. Fetele erau muncitoare dela fabrică; două din ele rămăseseră în salopete, cu pantalonii suflecaţi. Una era Lucia. Dansa cu un flăcău care purta o frizură bogată, o adevărată coamă blondă, ondulată şi buclată, ce se mai prelungea pe obraji şi printr'o pereche de „cotleţi". Acordeonistul nu ştia niciun cântec până la capăt; la mijlocul fiecăruia se oprea şi-1 schimba; dansatorii PASĂREA FURTUNI] 41 protestau, numai Lucia şi cu cavalerul ei nu se sinchiseau şi dansau pe orice cântec. Dintre privitori unul strigă cu admiraţie: — Io-te-1 bă pe Lae cum le dansează! Halal de tine, Lucico! Lucia râdea fericită iar cavalerul cel frizat dansa cu gravitate, ţeapăn şi netulburat. Cosma rămăsese înlemnit, privindu-i. Va să zică, asta era! Nu încăpea nicio îndoială: era limpede de tot, când o vedeai pe fată cum râde şi-1 priveşte pe Lae făcând ochii mici şi se lasă ţinută în braţe... — Hai, măi! zise Mihail, care nu ştia ce se petrece în clipa asta cu Cosma. Cosma nu răspunse, dar îl urmă supus. Clătina din cap, râzând singur, cu amărăciune: asta era, vasăzică; asta era toată taina... — Ce e cu tine, măi? Dece faci aşa? întrebă Mihail. — Mă doare capul. — Vezi, dacă ai stat în soare? Tu eşti de vina. Abia seara se întruniră responsabilii de brigăzi ca Emelian sau iermolai, cu inginerul Serafim şi cu Preţiosu. Erau vreo cincisprezece bărbaţi, oameni de toate felurile, de toate vârstele, negricioşi sau bălani ca spicul de grâu, bărboşi sau raşi, cu ochi ca marea când e liniştită, ca marea când bate vântul, sau căprii şi limpezi; da, tot felul de oameni, şi chiar şi unul cu hainele ude leoarcă, ele parcă atunci ar fi fost scos din apă: Iermolai însuşi. Inginerul ridicase din sprâncene: — Ce-i cu dumneata, tovarăşe Iermolai? Iermolai avea ochii sticloşi şi vorbea cu oarecare oboseală: — Am... rh'au udat cu... un furtun. Fără să mai întrebe nimic, inginerul urmase să vorbească. In colţul lui, Emelian Romanov se cutremura de râs sugrumat. El ştia că Iermolai trebuise pus sub pompă şi apoi ţinut cu forţa acolo de patru oameni ca să-şi vie în simţiri. El, Emelian,. n'avea nevoie: nu i se tulbura capul niciodată. Acuma asculta, atent, ce spune inginerul, şi se uita la el, între-bându-se dece o fi omul ăsta atât de amărît? Ascunde el bine, dar nu-i poate ascunde lui Emelian Romanov, care a văzut multe şi nu-i prost nici când a băut ceva... — ...şi ţinând seama că se apropie sărbătoarea poporului nostru, tovarăşi, spunea inginerul, ar trebui să începem întreceri socialiste între brigăzi, în cinstea zilei de 23 August. Fiecare din noi ştie ce înseamnă ziua eliberării patriei noastre de către glorioasa armată sovietică; s'o cinstim prin rezultate cât mai mari în producţie... Oamenii se priviră. Unul cu părul bălai şi o barbă scurtă galbenă ca grâul copt, ridică mâna. Emelian Romanov clipi din ochi: aha, comuniştii sânt mereu primii la chestii de astea. Ăsta, Luca Gheorghe, o ia totdeauna înainte. Stai să te vedem dacă i-o iei înainte şi unui lup bătrân ca Emelian Romanov. — Eu, tovarăşe, spunea Luca Gheorghe, şi cu brigada mea o să dăm de două ori norma până la 23 August! Romanov vorbi şi el: — Iar eu mă iau la întrecere cu el, şi scot o sută douăzeci la sută peste uormă! — Aşa, bravo, zise inginerul, la fel de întunecat ca şi până atunci. Cine mai cere cuvântul? După ce inginerul scrise pe o foaie de hârtie toate angajamentele, 42 PETRU DUMITRIU Preţiosu, care stătuse nemişcat într'un colţ al mesei, cu ţigarea lipită de buză şi clipind să nu-i intre fumul în ochi, începu să vorbească şi el: — Tovarăşi, zise el cam pe nas: întrecerile astea trebue să arate, tovarăşi, ce conştiinţă are colectivul nostru; trebue să arate că noi construim socialismul; lucrăm tovarăşe, pentru popor! Noi iubim poporul, tovarăşe! — Da, da, încuviinţă Emelian Romanov. Ar fi vrut să priceapă ce spune tovarăşul ăsta, dar nu putea. — Şi, tovarăşi, să nu fie întreceri numai aşa, pe hârtie! Să fie întreceri concrete, să se vadă rezultate! Emelian întrebă, curios: — Da, dar cum să se vadă? — Stai, tovarăşe: iei cuvântul după aceea. Noi, tovarăşe, construim socialismul... Şi urmă aşa, mult, după obiceiu. Inginerul părea mai sdrobit ca oricând. Emelian asculta şi nu pricepea. „Tot sânt prost", se gândea el, sau nu mai ţin la băutură ca în tinereţe. Păcătoasă treabă, (land nu mai ţii la băutură, trebue să o Iaşi..." Dar la sfârşit tot nu se putu opri şi întrebă: — Dar cu întrecerile cum e, tovarăşe? — întrecerile, răspunse Preţiosu, trebue să fie concrete, nu pe hârtie, ele sânt o metodă, tovarăşe... Atunci se auzi iar glasul lui Luca Gheorghe, cel cu bărbuţa bălană. — Emelian întreabă cum le controlăm noi, tovarăşe... Adică, cum să nu moară întrecerea... — Asta, răspunse Preţiosu, asta nu trebue să se întâmple! — Bine, ştim noi că nu, că nici nu vrem să se întâmple; dar cum să facem? — O să se afişeze rezultatele la 23 August; o să fio un tablou de onoare! Mai e vreo întrebare? Din felul cum rostise Preţiosu aceste cuvinte, înţeleseră toţi că mu mai trebuesc puse întrebări. Se ridicară şi. eşiră, înghesuindu-se în uşa careul ai cu scaune de pluş roşu, în care se ţinuse şedinţa. Pe ochiurile rotunde ale ferestrelor deschise venea o adiere care făcea să fluture perdelele roşii. Afară se despărţiră. Emelian îl întrebă pe Luca Gheorghe: — Măi, tu poţi să-mi spui cum e cu întrecerile? Ce-a vrut să spună? — Nici el n'a priceput bine. Noi să-i dăm înainte şi să ţinem noi socoteala. E bine? — Ai carnet? întrebă Emelian în Ioc de răspuns. — Am. — Şi eu am! Ţinem, socoteală! Care pe care! — Care pe care! Ultimile cuvinte le schimbară coborînd alături, umăr la umăr, scara de pisică. împrejur era noapte. Un reflector al vasului lumina marea, care se mişca alene, verde ca otrava; dincolo de cercul de lumină, totul era beznă. Emelian sări în barcă: — Haideţi, măi; plecăm. Răcni spre cutter: — Ghiţă! Porneşte motorul, că plecăm! Din. fundul, bărcii, Mihail întrebă: — Cum a fost? Emelian îi povesti; se opri mai ales asupra celor două nedumeriri ale sale: ce-o fi având inginerul de-i aşa de amărît, şi ce-a vrut să spună Preţiosu despre întreceri. La întâia, Mihail răspunse scurt: PASĂREA FURTUNI] 43 — Ce să aibă? Merge prost producţia, şi el răspunde, nu tu! Emelian rămase pe gânduri. Da, se prea poate... Din barca de alături, se auzea glasul gros al lui Iermolai, care bodogănea: — Am pierdut o zi de pomană şi ne-am îmbătat ca porcii... — Tu te-ai îmbătat! strigă Emelian arţăgos. Mihail îl trase de mână: —• Ia zi: şi cu întrecerile, ce-a zis? Cine răspunde de ele? Cine le organizează? Emelian se scarpină după ureche: — Măi... n'a prea vorbit de aşa ceva... — Da, îngână mai mult pentru sine Mihail. Apoi mormăi: — Aici trebue scuturat cineva bine, măi frate... — Ce? Ce spui? întrebă Emelian. Cellalt nu răspunse. Era supărat: ştia Emelian când e supărat flăcăul ăsta. Şi Emelian era nemulţumit, i se părea că ar fi putut face ceva, şi n'a făcut, şi că lucrurile o să meargă prost; producţia, da, era slabă... Dădea ei, Emelian; dădea Luca Gheorghe; dădea Iermolai; dar erau zeci de bărci: parcă numai pe ei doi-trei-patru se sprijinea producţia? — Ce e cu ăsta? Doarme? întrebă el arătându-1 pe Cosma întins pe jos. — 'Nu... Nu ştiu ce are... O fi bolnav... — Nu suni bolnav, răspunse Cosma, scurt. — Dacă nu eşti bolnav, pune mâna pe babaici! porunci Emelian. Cosma se întoarse pe partea cealaltă şi nu mai mişcă. Mihail şopti: —■ Lasă-I în pace. Are ceva... nu ştiu ce... Poftim: şi ăsta, care are ceva! Emelian puse vâslele Ia locul lor şi începu să împingă coasta de fier a vasului. Trebuiau să se îndepărteze. Pe când începeau să vâslească, îl mai auzi pe Iermolai: — Se îmbată ca porcii, în loc să muncească... „Poftim, se gândi el, încă nu i-a trecut; om de mâna întâia, şi uite-l în ce hal e... Ce dracu e cu noi?" se întreba Emelian vâslind. Se simţea necăjit amărît, mânios. Dar nu pricepea bine ce se întâmplă. Ce-i de făcut? Ghiţă, de pe cutter, le dădu o parâmă de remorcă; şi cu barca lor şi încă alte două după el, cutterul porni în beznă. In curând, luminile Stelei din Octombrie rămaseră în urmă; peste două ore, pieriră la orizont. Ascultând fâsâitul apei, Emelian şedea pe sitelcă, şi vântul stârnit de viteza cutterului îi mângâia faţa aspră, care începea să îmbătrânească. Era un om deştept, ager, cu capul limpede; niciodată nu se simţea la largul lui când nu înţelegea ce se întâmplă. Şi-acum, Cosma zăcea la picioarele lui, fără să fie bolnav; se pierduse o zi pentru o şedinţă din care plecase mai încurcat ca înainte; oamenii erau nemulţumiţi, Mihail rostise ameninţări nelămurite... ce era asta? Lucrurile sânt mai întunecoase decât bezna asta, se gândea Emelian, şezând pe sitelcă, cu mâinile pe genunchi. Apa fâşâia şi clipocea împrejur; pe cer, în întunericul dinspre miazănoapte, căzu o stea, şi se stinse. „Asta a căzut în mare" se gândi Emelian. „Să cadă", adăugă el în sine cu duşmănie, şi, ca să-şi descarce necazul, înjură — în. gând — steaua căzută. IX Pe vremea când brigăzile de lotci se depărtau spre toate unghiurile orizontului, când pe toate cutterele, motorişti obosiţi îşi sileau ochii să vadă prin întuneric şi cadranul slab luminat al busolei le arăta direcţia de marş prin noapte, — la ceasul acela pe vas totul se liniştise; afară de oamenii de cart la timonerie şi la maşini, toată lumea dormea. 44 PETRU DUMITRIU Nicoliţa Constantin ştia că are să intre în cart la miezul nopţii, şi n'avea* somn să mai doarmă până atunci; mai era puţin, de altfel. Eşise din cabina strâmtă şi înnăbuşitoare; acuma stătea sprijinită cu coatele de copastie; vântul uşor al nopţii îi răcorea braţele goale şi gâtul şi faţa, şi după căldura zdrobitoare a zilei, aerul era parcă mai proaspăt. Acum, ar fi fost pe Frederick Engels, tot vasul ar fi vibrat sub bătaia maşinilor, şi prova ar fi despicat apele spre Odessa, sau Istambul, sau Gibraltar... In faţa dorului de ducă care o cuprinsese, se mustră singură: „Şi aici ar fi bine, dacă ar merge treaba cum se cuvine..." Oftă, nemulţumită. Era singură, ar fi vrut să stea de vorbă cu cineva, cu un om care să gândească şi să simtă la fel... Cineva se apropie, fumând. Se vedea o umbră întunecoasă şi punctul roşu al ţigării aprinse. Omul se sprijini cu coatele de bara de fier, lângă Nicoliţa: — Ce faci, tovarăşe of trei? întrebă el cu o veselie ostenită. Era inginerul. In loc să răspundă la asemenea întrebare de prisos, Nicoliţa îl întreba la rândul ei: — Eu ca eu — dar ce faci dumneata? Le-ai dat drumul pescarilor? — Le-am dat... Mă'ntrebi ce fac? Aştept să intru în puşcărie... — In puşcărie? Dece? — Dece... Foarte simplu: Statul aşteaptă dela mine să dau tot mai multă producţie, din lună în lună, tot mai multe conserve, tot mai mult peşte proaspăt... Şi eu nu dau. încerc eu să spun că am scos cincisprezece la sută peste... — Păi... e bine cincisprezece la sută peste! ■— Cum să fie bine? Faţă de capacitatea fabricii, şi faţă de cât peşte e în mare, şi faţă de cât s'ar putea pescui, cincisprezece la sută e bătaie de joc! Ar trebui să dau o mie la sută! Şi după două luni să scriu ministerului să mărească de zece ori cifrele de plan! Oftă şi aruncă ţigara în mare. — Asta e. Astea sânt posibilităţile, iar eu nu fac nimic. — Dece? — Nu ştiu. Nu merge. E ceva care ne împiedică pe toţi. Pescarii au bună voinţă, şi totuşi nu le-am putut explica, nu ştiu cum să le explic ca să-i conving... Sindicatul nici nu există... Preţiosu parcă e în lună... şi pierdem zilele, una după alta... — Ei, lasă, de data asta o să fie mai bine... — Nu... Eu cred c'o să fie mai rău, murmură inginerul şi-şi aprinse o ţigare. La flacăra chibritului, Nicoliţa îi zări faţa tinerească, trasă, nebărbierită. „Dece s'o fi lăsând aşa? Să facă şi el ceva, să spargă cercul ăsta de neputinţă şi de zăpăceală. Nu — nu poate. Un om singur, nu poate." Şi totuşi, simţea o nemulţumire tainică faţă de inginer. In Ioc să se văicărească, dece nu încearcă ceva îndrăzneţ, să se ia la trântă cu greutăţile? „Uşor de zis", îşi răspundea tot ea: „dar matale ai făcut vreodată în viaţă aşa ceva?" Da, făcuse, când de-abia ieşită din liceu, plecase de-acasă, dintr'o casă liniştită de medic din provincie şi ajunsese în trei ani ofiţer de marină. Dar ce i se cere acuma inginerului, e mult mai greu: trebue să urnească sute de oameni. E mai greu, e mai greu; dar — dece nu îndrăzneşte? Nici ea nu-şi dădea seama câţ durase tăcerea dintre ei, până-1 auzi pe inginer murmurând: — Ei... noapte bună. — Noapte bună. PASĂREA FURTUNII 45 II urmări cu ochii cum se depărtează şi dispare, umbră descurajată şi ostenită. Cineva vorbi lângă ea: — II înţeleg eu pe tovarăşul inginer, săracul... Câtă răspundere are! Fata se aplecă să se uite mai de aproape la cel ce se oprise lângă ea. Apoi, ca şi cum ar fi fost desamăgită recunoscându-1, privi iar valurile întunecate ce se mişcau alene pe lângă coasta vasului. Nu. spuse nimic. Noul venit urmă, tot aşa de liniştit: — Sânteţi supărată pe mine, tovarăşă Nicoliţa... — Ba nu sânt deloc, răspunse ea cu nepăsare şi cu oarecare răceală. — Ba sânteţi. Eu cunosc oamenii; totdeauna ştiu ce gândeşte fiecare... — Eu ce gândesc acuma, tovarăşe Pricop? — Vă gândiţi: ce vrea dela mine tâlharul ăsta? Cu ce scop a venit să mă bată la cap? Fata râse uşor: — Păi dacă ţi se pare că gândesc aşa, dece n'o iei din loc şi mă Iaşi în pace? — Fiindcă n'aveţi, dreptate, murmură Pricop insistent şi cu o blândeţe neaşteptată..Se apropie de ea şi urmă: — Vedeţi, şi Preţiosu şi eu, şi ceilalţi tovarăşi, trebue să facem să se urineze linia partidului..... — Linia partidului e ce faceţi dumneavoastră? întrebă ea cu neîncredere făţişe. — Păi sigur, râse Pricop: aici pe vas, noi sântem partidul... Haha: ştiu ce vă gândiţi şi acuma; nu face nimic, nu face nimic, eu nu. mă supăr... Ii puse mâna pe umăr: — Dar nici dumneavoastră să nu vă supăraţi... nici tovarăşul comandant.... Şi repede, adăugă cu glas şters, scăzut, ca din întâmplare: — Dânsul s'a supărat? Va spus ceva? — Nu mi-a spus, dar vai de sufletul lui, ce simte el! răspunse Nicoliţa. Deodată se opri: îşi dăduse seama că Pricop o descoase; cu glasul lui prietenos, îi adormise atenţia, o păcălise, şi acuma vroia să afle dela ea ceva anume. Pricop murmura: — II înţeleg eu pe dânsul... Are multe griji... multe necazuri... şi ce zicea, după şedinţă? Nicoliţa nu răspunse. Pricop mai zăbovi o clipă, apoi tuşi încet. Pe cer căzu o stea cu dâră lungă, verzuie. Pricop mormăi: * — Bătrânii spun că e o carte în care scrie că 'n vara asta o să ploaie pietre mari... Fata tăcea şi. mai departe. Deodată spuse repede: — Trebue să mă duc sus: eu. vin de cart. Se urcă sprintenă pe scări. Pricop rămase cu ochii după ea, apoi, cu o ultimă privire aruncată mării întunecate şi cerului ,se depărta agale, bocănind din galenţii lui de lemn. ★ Sus, la timonerie, Nicolau, zbârlit şi cu o ţigare în colţul gurii, îi arăta Nicoliţei pe hartă: — Uite, noi am derivat în timpul zilei până aici. Curenţii sânt tari, măcar că n'a fost vânt. Ei, acuma ajunge să faci două ore de marş la optzeci de grade, şi ai să fii aici. Asta-i tot. La cârmă, Prodan, nemişcat, stătea cu spatele la perete, aşteptând 46 PETRU DUMITRII! să înceapă. Nicoliţa îi ură noapte bună lui Nicolau. Când acesta ieşi afară, ea îl urmă şi-1 întrebă: — Tovarăşe Nicolau.... — Hăi. — Tovarăşe Nicolau... ce fel de om e Pricop ăsta? Nicolau tăcu. Apoi întrebă: — Da' dece? — Nu ştiu... Mi se pare că l-am cam repezit... După un timp, veni şi răspunsul lui Nicolau: — Dracu'să-1 ia... dar mai rău e Preţiosu. Bună seara. ★ Preţiosu umbla în clipa aceea cu mare băgare de seamă printre colacii de parâmă de pe dunetă. învelite în pături, câteva din fetele dela fabrică dormeau aici, la aer curat. Valurile din adânc legănau uşor pupa vasului: o înălţau spre stele încet, prelung, apoi o lăsau să recadă, alene... Preţiosu se aplecă deasupra feţelor liniştite, care păreau curate şi proaspete în lumina slabă a stelelor. Când o găsi pe cea pe care o căuta, se opri şi se lăsă uşor jos lângă ea. Genunchii îi trosniră. Preţiosu o apucă de umăr şi şopti: — Lucico... Fata deschise ochii. Păreau mai mari şi mai negri decât ziua. Mai negri, cu o privire care venea de departe, din somn, dintr'un vis. O privire frumoasă şi sălbatică. Fata şopti: — Cine e? — Eu sânt... Sst... încet! Fata svâcni şi se ridică într'un cot: — Dumneata eşti, nea Ştefane? El se apropie de ea, până fata îi simţi răsuflarea care trăznea a rachiu: — Măi, puiculiţo____ Lucia îl îmbrânci şi se dădu îndărăt: — Fugi, nea Ştefane! Pleacă de aici! O să te spun... Se opri. Cui putea să-1 spuie? — O să te spun tovarăşului comandant! Preţiosu chicoti, înveselit, şi dădu s'o ia în braţe; ea se trase îndărăt, Jovindu-se de cea care dormea lângă ea în partea aceea, şi care mormăi prin somn. Din partea cealaltă, o voce trează întrebă: — Ce-i? Cine e? Lucia se trăsese îndărăt din faţa lui, şi-1 privea cu ochii aceia întunecaţi şi sălbatici; şi trezise lumea, ca să-1 facă de râs. Preţiosu se ridică, şoptind: — Am să te 'nvăţ eu minte. Ţi-arăt eu ţie. Se adună de pe jos, şi plecă repede. Una din fete se ridicase în cot şi se uita la el. „Nu face nimic: o să zic c'a fost altul: aşa, fără lună, nu poate spune sigur c'am fost eu", se gândea Preţiosu, umblând desculţ pe punte. Fierbea de tulburare. Se duse să bată la uşa cabinei lui Pricop: — Pricop! Dormi? — Ce e? întrebă Pricop. — Tu eşti? Intră, că-i descuiată uşa... Preţiosu intră. înăuntru era beznă, şi mirosea a fum de tutun şi a sudoare. Se aşeză pe marginea patului şi începu să-i povestească lui Pricop păţania de adineaori. — Măi, şi m'a scos din minţi, măi, şoptea el înfierbântat. Nu ştiu ce să mă fac. —Ajută-mă tu, Pricop; spune-i ceva; promite-i că.... PASĂREA FURTUNII 47 — Las' că ştiu eu ce să-i spun, mormăi Pricop adormit. — Te înţeleg eu... O să-i vorbesc eu... — M'a ameninţat cu comandantul! izbucni Preţiosu. Pricop râse liniştit. — Ii arăt eu comandantului! bodogănea Preţiosu. — Le arăt eu la toţi boierii ăştia. Ce, dacă sânt ofiţeri şi au studii, sânt mai mari ca mine? — Trebue să-i pui la locul lor, murmură Pricop; trebue să-i înveţi minte, să respecte partidul, fir'ar mama lor a dracului. Lasă, ce-ţi pasă ţie de comandant. Tu eşti un om care se ridică, ai să creşti în muncă, măi Ştefane, de-ai să te miri singur. De exemplu: acum un an erai secretar? — Nu eram, zise Preţiosu mai îmblânzit. — Ei... la anul, poate că eşti mai sus... în comitetul raional! Dece tt'ai fi? — Ei, asta-i bună, se împotrivi Preţiosu. Fii serios. — Ba tu să fii serios! Ce, nu se poate? Preţiosu dădu din umeri cu demnitate (numai el ştia, în bezna din cabină): — De putut, se poate... — Vezi? Cât despre putoarea aia mică, n'ai grije. Eu te înţeleg. Am să vorbesc cu ea. Arc şi ea dreptate: dai buzna peste ea, cu alelalte acolo... 0 înţeleg şi pe ea. Pe toţi vă înţeleg. ★ Lotca mirosea tare a peşte; mâinile lor miroseau a peşte; apa din fundul lotcii la fel; dar pescarului nu-i e urît de mirosul acesta, care înseamnă că treaba merge bine. Jos pe scânduri, între crivace, calcan ii verzui pe o parte şi albi pe cealaltă, stăteau teanc, cu gura lor strâmbă căscată. Mihail şi Cosma împingeau la vâsle; cămăşile li se lipiseră de spinări şi li se cam uscase gâtlejul, dar Mihail răbda cu oarecare nepăsare, iar Cosma era cu gândul departe, el ştia unde; puteai să-1 pici cu ceară şi n'ar fi tresărit. Ar fi rămas tot cu ochii plecaţi şi încruntat de o mânie pe care numai el o înţelegea. Aşa că vâsleau în tăcere; barca se legăna uşor, căzând între valurile de cristal verde-cenuşiu, svârlind în două părţi pânze de apă limpede, sclipitoare; iar Emelian legănat în sus şi în jos în ciocul bărcii, cu pieptul lat peste marginea ei smolită, mormăia mulţumit. El credea că flăcăii îl ascultă şi că le vorbeşte lor. Dar ei nici nu-1 luau în seamă iar el mormăia către apa ce se umbrea în adâncuri: — ... bogată, frate. Aşa e şi toată tara: bogată. Binecuvântată ţară; dar şi marea, măi copii: uite, când vrea ea să-ţi dea: na măi Emelian: na peşte, să mănânci tu şi ăştia din lotca ta, şi sa mănânce ăi de pe mal care stau şi se uită la mine, şi se miră ca proştii, ce albastră sânt. Aşa sânteţi voi oamenii: umblaţi mereu după mâncare: ei, na-vă mâncare, să n'aveţi ce face cu ea! Bodogănind aşa, cu ochii încreţiţi ca să nu-1 orbească fulgerarea soarelui în oglinzile mării, depăna neobosit între degete sfoara udă a paragatului. Cu o mişcare îndemânatică înlocuia nada dintr'un cârlig şi svârlea iute cârligul în apă; depăna mai departe şi zâmbea abia văzut, şiret, valurilor şi umbrei verzi din adâncuri. — Mâncare de lux, tovarăşe. Nisetru, morun, câte toate. Te duci la Paris sau la Londra, la restaurant, şi le ceri: — Dă-mi un borş de nisetru! — N'avem, răspund chelnerii. — Atunci o felie de morun la grătar; nu la proţap, ştiu că nu vă pricepeţi: la grătar. Ei, iar: — N'avem asemenea delicatesuri, tovarăşe. 48 PETRU DUMITR1U îşi luă seama: — Adică nu-ţi zic „tovarăşe"; „domnule", îţi. zic.— N'avem, domnule: Dumneavoastră, veniţi din străinătate? Şi atunci ce le zici? — Nu, domnule... Şi i. se adresă paragatului cam arţăgos, şi cam de sus: — Nu, domnule! Voi sânteţi din străinătate! Eu sânt din Repere, moriac, pescar de larg! Helie! Dac' aţi şti voi ce-i. aia borş de nisetru, sfrijiţilor! La noi se pescuesc soiuri de peşte care altundeva nu se" mai află: numai în Uniunea Sovietică, şi la noi! Na! — Stai! răcni el deodată: în cârlig se sbătea un calcan mare, plin de ţepi şi de noduri; o cange se înfipse în el, ţinându-I sa nu scape. Emelian se întoarse spre cei din. barcă: — Cosma! Uită-.'e ce faci cu eangea aia, măi, că odată nu nimereşti şi-o bagi în mine! Mai încet! Cosma răspunse cu o mândrie întunecată: — Ba nimeresc cu ea unde vreau... Şi pe o gămălie de ac! Emelian apucă peştele'de gură, îl scoase din cârlig şi-1 svârli în barcă. Peştele căzu peste ceilalţi, cu un sgomot fleşcăit. Emelian Romanov se întoarse iarăşi spre mare şi zise: — La dreapta... Peste câteva clipe începu iar: —• Aşa le-aşi spune: —-Să veniţi la noi, să vedeţi mare duşmană, şi muncă grea, nu ca la voi... Mihail, care trăsese cu urechea, se răsti la el: — Taci, unchiule Emelian: parcă în alte ţări nu-s pescari de larg! Sânt... — Ca la noi, în. Danilofca? întrebă Emelian fără să se întoarcă şi punând o nadă în cârlig: — Uite-al dracului, a mâncat gratis şi-a fugit... — Da, ca la noi, şi mai trudiţi ca la noi! răspunse Mihail. Da'ei sânt amărâţi, că lucrează pentru fiherbanagii şi pentru negustori cum lucram noi, înainte de Republică... . —Adevărat, zise Emelian şi se îngândura. Depanând sfoara cafenie a paragatului, repetă: —Asta-i adevărat. Şi ce de cherhanale trebue să fie: oceanul Atlantic, şi oceanul... adică mările alelalte, pe care le mai au ei: ce de cherhanale trebue să mai aibă, şi ce cherhanagii! Şi ce negustori! Oameni ai dracului, care te ţin de ceafă ca pe pisică şi degeaba sgârii şi vrei să muşti, că tot n'ai ce să le faci... — Pe dracu', zise Mihail. Ai ce să le faci. Ai noştri cum erau? Nu erau ai dracului? Şi unde-s ei acuma? Emelian începu să râdă înfundat, viclean: — Hehe... unde-s ei acuma... ştiu eu unde-or fi? Unde şi-au aşternut, acolo dorm... Apoi deodată deveni deosebit de atent; mişcările mâinilor iui se făcură încete, dar tot puternice şi sigure. Zărise o umbră prin apă, o lucire de argint, apoi iarăşi umbra prelungă. Vorbi cu un glas ciudat, de o linişte nefirească: —• Cosma... Cosma lăsă vâslele şi. puse mâna pe cange. Aşteptă. Emelian trăgea tot mai repede, tot mai multă sfoară dintr'odată. Se vedea trupul lung ca un fus vânăt, care unduia şi se sbătea nelămurit printre ape. Emelian trase în barcă sfoara, un braţ, două, — trupul peştelui se apropiase — încă un braţ de paragat, şi-i smulse capul afară, un cap cât o baniţă, cenuşiu-verzui, cu o gură căscată şi un nas ascuţit, triunghiular; ochii mici abia i se vedeau. Morunul începu să svâcnească, să împroaşte apa cu coada; trăgea de sfoară; isbi coastele bărcii şi loviturile răsunară adânc, a gol, parc'ar fi lovit cu un maiu. Se arcui, se cufundă cu capul în apă, Emelian îl smulse afară, gemând PASĂREA FURTUNII 49 de sl'orţare (sfoara îi tăia palmele). Toate astea într'o clipă. Barca se sgu-duia, apa ţâşnea în aer, coada peştelui lung aproape cât barca isbea apa şi coastele lotcii. Cosma, cu genunchii puţin indoiţi, înfipse cangea în morun. Grea împunsătură. Cosma era maro, cu umerii grei şi braţele mai groase si mai muşchiuloase decât ale oamenilor obişnuiţi. Pe pântecul alb al morunului se prelinse o dâră de sânge. Cosma îl lovi încă odată, şi încă odată. Apoi, fără să se mai uite la peşte, puse pe sitelcă unealta însângerată şi veni lângă Emelian să-i ajute: — Hai, unchiule Emelian... Capul să fio înăuntru, că colo-i greutatea lui... — Mă înveţi tu pe mine, gemu Emelian cu fruntea îmbrobonată de sudoare. Ştiu eu. asta, dar ăsta are o sute de chile numai în cap.... II apucară amândoi cu căngi scurte, şi aburcară partea dinaintea peştelui peste marginea lotcii. Morunul se rostogoli în barcă, dar rămase cu coada atârnând afară. Mihail luă cangea lăsată de Cosma şi agăţă cu ea trupul peştelui acolo unde se subţiază; îl trase în barcă. Se aşezară foţi trei — şi-şi şterseră sudorile de pe faţă cu braţul şi cu mâneca cămăşii. Se uitară Ia morun, şi se uitară unul Ia altul. Emelian. zise: — Două sute, da... — Poate fi şi un pic mai mult, mormăi Cosma. Pentru întâia oară do când era trist şi întunecat, vorbise fără să fie întrebat. Zâmbea, mulţumit, uitându-se cu ochii lui limpezi, ca do copil, la peştele care aproape că umplea barca. Emelian îl bătu pe umăr: — Al naibii să fii tu, Cosma! Iu inimă l-ai lovit... Privirea copilărească a lui Cosma se turbură şi chipul i se strâmbă uşor, abia simţit. Păru mai matur, întunecat şi tulbure. Cosma râse fără veselie: — Da'unde era să-1 isbesc? In inimă, sigur. Ţi-am spus că unde vreau, acolo nimeresc... Apoi căzu. iar în muţenia lui de până atunci. Mihail îl privi cercetător şi mirat, dar tăcu şi el; iar Emelian apucă paragatul. — Mai la dreapta, băieţi... Hai, împinge... O să trebuiască să speli sângele ăsta din barcă, Mihaile... Şi începu iar mormăiala lui neobosită: — Bogată mare; noi, ăştia de aici, noi şi Ruşii, şi toţi care sântem prieteni pe aici, avem cele mai bogate ţări, şi cole mai bogate mari... Mihail îl îndreptă: — Toate mările sunt bogate! Numai că nu se folosesc oamenii de ele cum trebue... — Ei, asta-i! Toate mările sânt bogate! Ai văzut când vine pălămida primăvara? Urlă marea.. E un val, de-a curmezişul mării, cât vezi cu ochii, şi clocoteşte, şi spumegă... Toate mările! Ai văzut cum sare pălămida când năvălesc în. ea tartorii ăştia? Şi arată morunul. — Şi spune-mi tu: morun şi. nisetru se află în alte mări? Există icre negre pe lumea asta? Nu există: numai în Volga, bătrâna, şi'n râurile ruseşti şi ucrainione, şi'n Dunăre, şi'n marea asta, numai aici găseşti peşti cu icre negre. Asta nu-i bogăţie? Hehee, Mihaile, eşti tu un băiat cu scaun la cap cum rar se află, dar despre peşti şi despre mare, să uu-1 înveţi tu pe moriacul bătrân... Mihail râse oarecum stâjenit şi zise: — Dar pescarii din Viaclivosfoc au peşti cu icre roşii! Icre de Manciuria ! Asta ştii? 4 — Viaţa Românească — c. 4624 50 PETRU DUMITRIU Emelian puse un peştişor uscat în cârlig şi-1 privi gânditor, apoi îl aruncă în apă: •— Eu nu zic să ne punem cu ei; faţă de pescarii lor, noi sân tem ca nişte copii de şcoală. Dar lasă, că au început şi ai noştri: o avem pe mămica, şi alte vapoare mai mici... Ei au fabrici mari, de zece mii de tone şi mai mult; dar învăţăm şi noi; învăţăm şi noi... — Ce-o să înveţi tu, unchiule Emelian? întrebă Mihail.—Nu vrei să înveţi meseria de motorist? Emelian se încruntă: — învăţ orice. Ce, vrei să râzi de mine? Uite, am să-ţi spun ceva: frate-meu mai mare, Filoftei, s'a înnecat când pescuia pentru chiabur. Eu acuma pescuesc pentru Stat, şi nu mă mai lasă să mă înnec. Aşa că dacă-mi cere să învăţ ceva, eu învăţ! Mihail vroise într'adevăr să glumească; la răspunsul lui Emelian, se roşi şi tăcu, stânjenit; apoi găsi totuşi ceva de îndreptat la ce spusese Emelian: — Pentru popor, nu pentru Stat, unchiule Emelian. Emelian înălţă din umerii-i rotunzi şi bolovănoşi: — Stat, popor, tot una e! Tot un drac! — Nu-i drac, râse Mihail, dar e una. Ai dreptate! — Vezi? zise Emelian cu o mare mulţumire şi mândrie. Nu-s nici eu aşa de prost! Faptul că putuse să-i răspundă lui Mihail, pe care-1 socotea cel mai deştept flăcău din toată flota, şi pe care-1 luase în lotcă anume pentru a se desfăta în asemenea discuţii — cu alţii n'ai ce vorbi, te plictiseşti, zicea Emelian —■ îl umpluse de o mare încântare. Deaceea, deveni aspru şi măreţ, şi îşi încorona victoria scoţând din apă un călcănaş pe care-I apucă de gură, îl smulse din cârlig şi-1 svârli peste morunul cel mare, zicând: — Na! Pentru stat! — Pentru popor, râse Mihail. Emelian se'ntoarse la el şi-I dăscăli: — Adineauri ţi-am spus că e tot una! Eşti un băiat cu scaun la cap cum rar se află. Dar mai învaţă şi tu ceva dela ăi bătrâni. ★ Marea era lucie şi se pierdea Ia orizont în asemenea întinderi liniştite şi azurii încât nu se putea desluşi unde începea cerul. Nori albi, uşori, se înfiripau, se împlineau şi se destrămau fără să ştii dece: în câteva clipe norul era în văzduh, plop trandafiriu, apoi se desfăcea în câteva globuri de aburi, şi când mai ridicai odată capul, pierise, destrămat în aerul dogoritor. Suflări uşoare, răcoroase, goneau uneori peste ape şi apoi totul se liniştea şi rămânea văzduh nemişcat şi arzător. La Sud-Est se zăreau un cutter şi două bărci: trei puncte negre... La Vest, un punct negru pe oglinda albăstrie: lotca lui Emelian Romanov. El era cel mai aproape de „mămica": într'acolo, de după rotunjimea globului pământesc, se înălţa deasupra apelor o trâmbă subţire de fum: Steaua din Octombrie semnaliza; „Aici sânt. La nevoie, mă găsiţi aici" Iermolai nu socotea că are deocamdată nevoie să pornească spre vas. Gol până la brâu, voinic ca un atlet ridicător de haltere, cu nasul lui câm şi roşu şi umerii obrajilor roşii şi ochii mici şi albaştri, Iermolai şedea în barcă şi depăna paragatul. Era foarte vesel. Iar veselia lui se trăgea dela cuvântarea pe care i-o ţinea un băieţandru de vreo optsprezece ani, care împingea cu mâinile la vâsle. In spatele băiatului, şedea un bărbat PASĂREA FURTUNII tânăr, cu o faţă aspră şi o bonetă veche de ostaş sovietic înfundată pe ceafă. Acesta rânjea încântat, auzindu-1 pe vorbitor. Subţire, cu faţa frumoasă şi ochii verzi şi părui bălai, cârlionţat, flăcă-iaşul era foarte supărat, mai ales că Iermolai râdea şi părea neatins de ce-i spune. De pildă acum, Iermolai nu găsise alt răspuns decât: —- Măi, Andrei: tu nu te mai bărbiereşti, măi? Ţi-a crescut barba de-un cot. Tânărul, căruia în chip vădit nu-i creştea încă nici un fir de barbă, vorbi necăjit: — In loc să fi om serios, unchiule Iermolai, şi să faci ce-fi zic eu, râzi de barba mea! Pasca ei de barbă, unchiule Iermolai — las-o pe ea şi vezi de dumneata, că ai început să pescuieşti azi la prânz, că azi noapte încă nu erai treaz, parastasul şi închinarea ta, unchiule Iermolai! Dă-o în sângele mă-sii de beţivănie! Las-o în pastele şi durnnecarea ei de băutură, unchiule Iermolai! Eu am venit aici pe mare ca să muncesc. Precista ei de mare, că am părinţi bătrâni pe care trebue să-i hrănesc, unchiule Iermolai, şi tu te ţii de beţii, sângele mă-tii! Dacă ai venit aici, munceşte, nu te ţine de beţie, sfântul cui tc-a făcut! Să ştii că nu mai vin cu tine! mă duc cu alt brigadier, şi cu tine nu mai vin, te bag în Doamne iartă-mă şi gata! II înjura cu multă ciudă, dar într'un. fel jalnic şi revendicativ, care-1 înveselea la culme pe cellalt vâslaş. Lui Iermolai însă îi ajunsese cuţitul la os. Se frământa stingherit. In sfârşit îngână: — Pe tine ar trebui să te facă sectanţii predicator, aşa de frumos vorbeşti... şi îndemni pe oameni la fapte bune, într'o vorbire aleasă... De râs înnăbuşit, al doilea vâslaş se ghemuia, cu pumnii la stomac. Andrei însă răspunse liniştit: — Sângele mă-sii de vorbire aleasă: am dreptate, sau ce toarta şi stra-pazanul mă-tii am? Iermolai se feri de privirea ochilor verzi ai flăcăului care scânteiau ca marea în soarele de amiază, şi mormăi: — Mai taci din gură, că-mi faci greaţă... om tânăr să vorbească aşa spurcat încă n'am pomenit... — Iţi face greaţă beţia de alaltăeri, că te-au ţinut patru oameni şi ţi-au turnat vedre de apă în cap ca să te poţi duce la şedinţă! răspunse băeţandrul neîmblânzit. — Ba nu-i adevărat cu vedrele, se împotrivi Iermolai jignit. M'au băgat sub pompă. — ... şi spurcat e rachiul pe care-1 torni în line în neştire, că înjurăturile melc n'au făcut rău nimănui, da'pe tine rachiul o să te bage în pământ, pământul şi steagul mă-tii, unchiule Iermolai! Iermolai oftă şi nu spuse nimic. Se întristase. Trase afară un braţ-două de paragat, uitându-se în apă cu jale. Deodată se schimbă la faţă, începu să tragă repede şi vorbi scurt, limpede: — Ia cangea. Andrei luă cangea. Iermolai smunci afară din apă capul unui nisetru, şi Andrei îl agăţă în cârligul de oţel, cu o mişcare fulgerătoare. Apoi toţi trei scoaseră cu multă luptă nisetru! din apă. Când în sfârşit îl întinseră în fundul lotcii, sângerat şi întors cu burta în sus, şi oftară ca să-şi recâştige răsuflarea, Iermolai mormăi: — Acuma de fapt, cu ăsta de vreo sută cincizeci de chile, am putea să ne ducem Ia mămica... Andrei nu zise nimic. Se uită numai odată ţintă la Iermolai care clipi repede din ochi şi urmă: 52 PETRU DUMITRIU — Dar noi o să stăm până la noapte, şi ... şi dacă e peşte, stăm şi mâine» Şi deodată răcni la al doilea vâslaş: — Tu ce te râzi acolo ca un prost, Pavele? Că acuma mă strâmb odată la tine, de mă ţii minte! Pavel, cel cu boneta militărească, oftă pierdut, şi îngână gâtuit: — Nu râd deloc... Apoi se ghemui după spinarea lui Andrei şi se cutremură acolo în chip neînţeles. Iermolai urma să scoată din mare metru după metru de sfoară cafenie, leoarcă de apă sărată. Mormăi singur, filosofic: — Te şi arde pe gât, rachiul ăsta... Nu e bine făcut... Ho, taci. păgânule, nu mai înjura! Ce gură spurcată are băiatul ăsta... Şi tu ce umbli cu boneta asta în cap, măi? O să te aresteze odată, şi-o să umblăm toţi după tine să te scăpăm! — Mi-a dat-o un ostaş cu care am fost eu prieten, zise Pavel, când eram ia războiri în Ungaria: Ivan îl chema ; Ivan Ivanov, dintr'un oraş Kislovodsc. EI mi-a dat-o în dar, s'o am de amintire; şi umblu cu ea. N'am voie? Nu-s liber să fac ce vreau? — Poftim, mormăi Iermolai. Şi ăsta are gură. Nu mai poţi vorbi cu nimeni. Şi urmă să scoată paragatul. Era mahmur, şi îi era greaţă dela stomac, şi mai bine ar fi dormit decât să muncească. Era foarte supărat — atâta cât putea fi el. Dar tocmai asta ora: nu putea fi supărat nici mult, nici multă vreme pe oamenii cu care era în lotcă. De aceea, aşa cum stătea în genunchi în lotcă, se întoarse la ei, rămase cu paragatul într'o singură mână şi cu stânga se isbi peste piept de-1 făcu să sune ca o tobă: — Dracu' să vă ia: mie tot mi-e drag de voi. Uite-aici vă păstrez: în. inimă. Dracu' să vă ia. Apoi Ie întoarse spatele său lat, şi urmă să scoată paragatul. XI Nicoliţa Constantin, ofiţer de cart, stătea rezemată cu coatele pe apară-fcorile înalte de lemn ale punţii de cart şi se uita cu binoclul în zare, încercând, să descopere cutterul numărul 301 care trebuia să se arate acolo, înspre Nord-Vest. întâi, fusese în partea aceea doar o întindere viorie, o tremurare de umbre liliachii, ca într'un vis; dedesubt lucea nesfârşită, uleioasă, metalica, marea de un albastru-verzui palid, aproape albă; la orizont, se topea în umbrele acelea vinete şi catifelate. Orele de cart treceau în cot, una după alta, cu căutarea cutterului care se depărtase proa mult, cu calculatul derivei vasului care plutea nemişcat pe ape... Era tăcere. La cârmă, timonierul de cart stătea rezemat cu spatele de peretele alb al timoneriei, şi nu se clintea, împietrit. De jur-împrejur era marea largă, nesfârşită, liberă, care se mişca somnoros; dedesubt era vasul cu etajele lui, cu maşinile, cu fabrica, cu cabinele, cu punţile; se ghiceau jos lângă bordul lui săgeţi negre, lungite pe apă: lotcile celor care aduseseră peşte la fabrică. Pe puntea din faţă, vinciurile*) cu. aburi uruiau din când în când, se auzeau strigăte, semn. că o nouă brigadă venise cu. peşte şi-1 descărca. Dar toate astea erau oarecum depărtate, veneau de jos, stinse, fără putere. Putere avea liniştea aceea grozavă şi largă amarii. *) vinciu — maşină foarte simplă care trage de cablurile dela bigă sau de lanţurile ancorei.. PASĂREA FURTUNII Spre Nord-Vest piereau ultimele licăriri liliachii ale amurgului; lumina lor era atât de dulce, încât Nicoliţa Constantin simţea neplăcut că lipseşte şi o mireasmă; o asemenea zare ar fi trebuit să trimeată iz de mirodenii şi de grădini înflorite. Dar nu se simţea decât mirosul de peşte fript, de grăsime de peşte şi de sosuri, care năvăleau neînvins dinspre fabrica de conserve de sub puntea din faţă. Nicoliţa Constantin se obişnuise cu el; dar acum, în astă seară, parcă marea şi văzduhul ar fi trebuit să trimeată adieri îmbălsămate de liliac, de regina nopţii... De geaba: totul mirosea a peşte prăjit, a peşte fript, a sosuri... Cineva se urcă pe scara de fier şi stătu în picioare lângă Nicoliţa, fără să spună nici un cuvânt. Ea mai zăbovi câteva minute cu binoclul la ochi, plimbându-1 încet, milimetru cu milimetru, dela stânga la dreapta, şi înapoi. Se opri în mijlocul arcului de cerc pe care-1 făcea cu binoclul şi rămase neclintită. După câteva clipe omul de lângă ea zise: — L-ai găsit? Era glasul comandantului. Nicoliţa lăsă binoclul şi ridică ochii spre căpitanul Haralamb. Înalt, adus din spate, se uita şi el, căutând să zărească luminiţa cutterului. Strângea din buze, ca un om nemulţumit şi mâniat. Părea şi obosit: altădată nu se lăsa aşa din umeri. Dece? Ce-1 obosea? Comandantul întrebă uscat, scurt: — Altceva? — Altceva nimic, răspunse fata. La unsprezece'pornesc şi fac o jumătate de oră de marş la patruzeci şi cinci de grade... Comandantul mormăi, îi întoarse spatele, trecu prin timonerie şi ieşi pe cealaltă parte de cart. Nicoliţa îi vedea spinarea lată, într'o cămaşe albă: comandantul se uită la cer, la mare. Apoi se întoarse în timonerie; se aplecă spre barometrul din perete; perii albi şi ochişorii albaştri îi luciră o clipă. Comandantul oftă, ieşi, trecu pe lângă Nicoliţa fără un cuvânt şi coborî, dispărând în întuneric. Ea rămase cu coatele pe apărătoare, uitându-se la cer. Acolo, deasupra mării, plutea ca o nestimată verde, cu ape de foc, cu ape tremurătoare, Sirius. Mai spre stânga ieşea din mare şi se înălţa pătratul uriaş al constelaţiei Pegas. Luminiţele focurilor de poziţie ale cut-terelor punctau de jur împrejur orizontul. De jos de pe puntea din spate, parcă râdea cineva, sau striga; parcă se auzea şi muzică... Dar poate că mi era decât o părere; de bună seamă era linişte pretutindeni, şi marea se mişca larg, adormită, molcomă, şi era o noapte curată şi liniştită... Nicoliţa Constantin îşi frământa mâinile: erau asudate. Ar fi vrut să fugă, să plece de pe vasul ăsta nemişcat, unde... Ah, oamenii, oamenii, ei strică totul; ei ar putea face totul atât de frumos şi de bun, şi când colo, chiar ei... Pe toate punţile era întuneric. Sgomotele stinse care se auzeau puteau fi plescăitul unui val ce se spărgea de bordaj,xsau răsuflarea unui delfin. Căzu o stea, de-a-curmezişul Pegasului. Apoi încă una, mai depărtată, mai jos. Alunecarea lor mută pe boltă mări tăcerea. Nicoliţa Constantin îşi auzea bătând inima. Auzea tic-tacul cronometrului din timonerie. In tăcerea asta neţărmuită răsună un sgomot cu totul neaşteptat: ciripitul unei păsări. Nicoliţa Constantin se întoarse; pe puntea comandantului trecea o umbră. De acolo venea ciripitul. Umbra începu să urco scările, suflând anevoie. Făcu iarăşi încet: — Fju-fiu-fi! Tiu-tiu-ti! Era un om bătrân şi greoiu, cu părul tuns scurt, perie albă-argintie în jurul unei chelii ca de fildeş vechi. Umbla într'o salopetă din cele care pe piept sunt ca un şorţ, lăsând spatele şi braţele libere; spatele şi braţele 54 PETRU DUMITRIU noului venit erau goale; se vedea că fusese foarte voinic, dar că era bătrân; şi faţa îi era a unui om bătrân, care ştie multe; în raza de lumină care ieşea pe uşa timoneriei, i se zări şi strâmbătura gurii: omul acesta văzuse multe lucruri îndoielnice în viaţa lui, şi îi rămăsese pe gură o schimă scârbită, desamăgită, amară. Se aplecă lângă Nicoliţa şi o bătu pe umăr: —-Ei, copilule... Tiu-tiu-ti! Nicoliţa nu răspunse. Bătrânul se uită de jur împrejur peste mare, se uită la cer şi oftă: — Frumoasă noapte... liniştită... dar eu nu pot să dorm... Bătrâneţele, de: bătrâneţele... Răsuflă adânc: — Ce nopţi sânt prin partea asta a Mării Negre! ce fmrnusete, măi copilule... — Nu-mi mai zice copil, nea Steaga, se împotrivi fata. — Cum să nu-ţi zic, dacă eşti? Tu eşti copilul meu... Valurile alunecau alene, rotund. Se făcuse tăcere, parcă vasul plutea în văzduh. Bătrânul mormăi: —- Uite-aşa era câte o noapte în laguna dela Maracaibo... Numai că ţărmurile erau aproape- ţărmuri cu păduri negre, nemişcate; nu se clintea o frunză în pădurile alea; nu se mişca nimic, nu se auzea nici un sgomot. Noi eram pe un petrolier al societăţii „Socony"; mergeam cu viteză mică, luasem şi pilot; treceam aşa pe lângă păduri; nu mai vorbeam ; era prea mare liniştea. Abia mai trepidau motoarele; vibra puntea sub noi; dar tot în tăcere. Auzeam cum se sparg valurile făcute de noi, la o milă depărtare, undeva în întuneric. Pe urmă, începeau luminile: mii şi mii de lumini, pe apă: sondele petrolifere dela Maracaibo. Sânt multe în lagună; sânt altele şi în păduri; şi toate cu reflectoare şi cu lumini împrejur. Lumini albe, multe, multe... cu miile; în larg, geamanduri roşii, verzi, şi departe de tot, la/orizont, luminile unui port: Maracaibo. Ne opream; pilotul aştepta semnal dacă putem intra în canalul navigabil. Aşteptam câteodată o veşnicie, aşa, în tăcere. Care erau obosiţi, se culcau; eu stăteam, uite ca acuma aici cu tine şi aşteptam. Era noapte, cu stele — alte stele: de-acolo se vedea crucea Sudului — şi tăcerea aia nemaipomenită. Odată auzeai un urlet, de-ţi îngheţa sângele în vine: un urlet venit din pădure, urlet de fiară; pe urmă iar se făcea tăcere, şi iar aşteptam... Tăcu o clipă. Urcară de jos de pe apă glasuri, dela lotcile pescarilor, apoi se liniştiră. Bătrânul mormăi: — Şi atunci veneau pescarii dela coastă în nişte bărci de coajă de copac, să ne vândă ce aveau şi ei, peşte, ouă, fructe... —■ Noaptea veneau? întrebă Nicoliţa Constantin. Cellalt râse ciudat: — Noaptea... şi dacă se răsturna vreuna din bărcile alea pe lângă coastă, îi mâncau aligatorii... iar când treceau prin pădure, îi atacau animalele alea caro urlau aşa îngrozitor, jaguari, sau cum le-o fi chemând... Sondele erau înconjurate cu plasă de sârmă, să nu-i atace fiarele pe muncitori... Muncitorii erau americani... Âştia, venezuolienii, nu erau primiţi să lucreze. Trebuiau să rămâie la bărcile lor de coajă de copac, şi. la pescuitul lor... şi atunci, veneau, săracii... Veneau: ziua, noaptea, când vedeau că a oprit un vas şi aşteaptă intrarea, veneau... Ce crezi: când te mână sărăcia... — Ce, aşa de mare sărăcie? Bătrânul, dădu din cap: — Dece nu? Crezi că e raiul pe pământ, la Maracaibo? Hehehoi... Tipii dela „Socony" veneau la baruri în Maracaibo şi Caracas cu maşini de-alea PASĂREA FURTUNII 55 de opt metri, care păreau corcitură de avion, cu vitrină de magazin de instrumente chirurgicale... Dansau, beau, trăiau bine; nu-ţi mai spun eu detalii, tu eşti copil. Iar ăia despuiaţii veneau prin păduri şi cu bărcile la vas, şi strigau: Senor, senor, unos huevosl Nişte ouă, nişte peşte, nu cumpăraţi? Erau slabi, buboşi, disperaţi... Vai de steaga lor... ce-i aia disperare? Când nu ai nici un i'el de speranţă. E prost de tot, steaga mă-sii... Prost de tot... — Şi nu fac nimic? Nu pot face nimic? întrebă Nicoliţa Constantin, tulburată. Trebue să facă şi ei ceva! Să facă o revoluţie! Bătrânul dădu din umeri: — Revoluţiile le făcea tot „Socony". Puneau un preşedinte, şi pe urmă făcea „Royal Dutch" şi „Shell" altă revoluţie, îl împuşcau pe preşedinte şi puneau unul nou. Nu vedeai decât venezuelieni în toată istoria asta; numai că unii luau bani în sterline, alţii în dolari... Altminterea erau naţionalişti toţi, revoluţionarii ăştia... — Dar comunişti nu existau? Acolo nu e partid comunist? Bătrânul dădu din umeri: — Eu ştiu că erau la noi, pe vapoare. Ce era pe uscat, n'aşi putea să-ţi spun. Ce-ţi pasă ţie de Venezuela? Dă-o în steaga mă-sii... Fata oftă şi-şi frământă mâinile. Până atunci vorbise cu bătrânul doar în şoaptă: — Nea Steaga... nu ştiu ce-i pe vasul ăsta al nostru... Uite, când te aud şi pe dumneata: lumea-i aşa de mare, şi-s de făcut atâtea, sânt de dres atâtea, sânt atâtea lucruri mari pe care trebue să le facem noi... şi eu... eu? Ştii că de-asta am plecat de-acasă şi n'am ascultat de părinţii mei — ei voiau să învăţ mai departe la universitate — iar eu am venit la mare; trăgeam la fapte îndrăzneţe, voiam să fiu alături de oameni... cum să spun... eroici... şi când colo, uite: frigem peşte şi nici măcar treaba asta nu merge ca lumea... Stau pe vasul ăsta, şi trece timpul, şi pierdem toţi săptămâni, şi luni... — Cum adică „pierdem"? — Da, pierdem! Ce faptă mare se face aici? Nu-i vezi? Comandantul parc'ar fi mort între vii, Serafim, inginerul, e nenorocit, Nicolau, care-i un om atât de bun, e amărît, şi pe vas e aiureală, şi nimeni nu face nimic... — Ei nimic... răspunse liniştit bătrânul. Care nimic? Emelian Romanov şi Luca Gheorghe şi Iermolai şi nu mai ştiu care, mi se pare că Suleiman, au adus toţi într'o săptămână, norma pe o lună! * — Da, şi de atunci, ce fac? Au mai ieşit în larg? întrebă fata. Nici măcar pescăria asta blestemată n'o mai fac ca lumea! Şi comandantul umblă parc'ar fi condamnat la moarte, şi ăilalţi... ce, parcă dumneata nu vezi? Parcă ar fi scos cineva sufletele din toţi şi le-ar fi pus în loc aer... — Aer dela santină, de jos, unde se conservă şobolanii morţi, râse bătrânul. Fata vorbise însă cu asemenea patimă, încât el o cuprinse cu braţul şi o bătu pe umăr părinteşte: — Măi, copilule... eu le iau. mai uşor, că mă gândesc aşa: faţă de ce-o fi trebuind să fie, e prost, dar faţă de ce am văzut eu când eram mecanic pe Arabella Robertson a lui „Socony"... Şi, cu o întorsătură neaşteptată, termină: — ...pân'am scufundat în steaga mă-sii şi pe Arabella Robertson. — Cum aţi scufundat-o? Când aţi scufundat-o? întrebă surprinsă fata. — Care „aţi"? Niciun „aţi". Eu am scufundat-o, personal. Dar n'are aface. Iţi spun altădată. Asta e: pescarii noştri trăiau cam tot ca ăia cu bărci de scoarţă şi petrolul nostru mergea unde merge şi petrolul din Venezuela... Tu nu înţelegi că pădurile alea, şi laguna, şi petrolul, şi tot, erau .56 PETRU DUMITRIU ale ălora slabi şi în pieile goale? Era ţara lor. Şi ce aveau ei din asta? Veneau cu bărcile să ne vândă ouă şi tortillas*), şi-i mâncau viermii... înţelegi? Şi la noi, tot aşa, rege, lovituri de stat, generali, ca la ei, şi sterlinele şi dolarii, şi „Royal "Dutch", şi „Socony"... îşi trase răsuflarea. O ţinea în braţe într'adevăr ca pe un copil, şi o legăna uşor: — Ei, şi acuma, toate astea nu mai sânt. Vine Emelian Romanov să pescuiască, şi dacă e vreme proastă, are la dispoziţie o hardughie de trei mii de tone, cantină şi bibliotecă... şi biblioteca aia dela pupa, unde se joacă ei de-a pâlnia... Fata se smulse şi se întoarse cu faţa la el: — N'ajunge! Asta s'a făcut până acum! Dumitalo ţi se pare că asta-i tot, fiindcă eşti bătrân şi obosit! Ai vrea să fii liniştit şi să te lase toţi în pace! Dar nu se poate să rămânem aşa! De acum înainte ce facem? Tot ăia care au dat pescarilor vaporul şi fabrica de conserve le-a cerut să dea fiecare brigadă atâtea tone pe lună.. — Păi dă! — Da, dar se poate mai mult! Şi uite, toată puterea asta se iroseşte la cambuză, cu rachiul şi cu muzica! Bătrânul dădu din umeri. In,raza de lumină ce venea pe uşa timoneriei, obrazul lui păru şi mai sbârcit, şi mai uzat. —Măi fetiţo... când a trimis-o societatea pe Arabella Robertson în Mediterană, căpitanul, care era un beţiv şi un cartofor, a administrat banii bordului cum ştia el, şi un sfert din noi ne-am îmbolnăvit de scorbut. Voi nici nu ştiţi ce e aia, decât din auzite... Lasă-mă, că e bine cum e acuma... — Nu! răspunse fata. Nu! N'ai dreptate! Se poate să meargă totul mai bine, şi dacă ar fi cineva să ia sdravăn frâul în mână, apoi ai vedea dumneata... — Ei, cine să facă asta? întrebă bătrânul. Comandantul? Ii e frică do Preţiosu. Preţiosu? Vai de steaga lui... Cineva vorbi lângă ei: — Păi să facem noi treaba asta... Se întoarseră amândoi, tresărind. Cel ce vorbise era rezemat de uşa timonieriei. Nicoliţa Constantin zise: — Dumneata eşti, Prodane? Credeam că ai înlemnit acolo lângă cârmă... — Aici eram... Nu vă supăraţi, da'am ascultat şi eu ce spuneaţi... Dumneavoastră aveţi dreptate, tovarăşă Nicoliţa... Bătrânul vorbi: — Dacă are ea dreptate, faceţi ceva, voi, comuniştii. Am văzut eu prin 934 nişte sindicate de marinari, în porturile Atlanticului de Nord, de tremurau în pantaloni armatorii când băteau ăia cu pumnul în masă. Faceţi voi ceva! Prodan răspunse liniştit: — O să facem... Am şi început să facem... Şi ajutaţi-ne şi dumneavoastră, care nu sânteţi membri de partid. — Cbiamă-mă şi am să fac ce-mi ceri! zise bătrânul. — O să vă chemăm, tovarăşe mecanic-şef, zâmbi Prodan. Nicoliţa Constantin rămase pe gânduri. Se uita lung la omul. rezemat de uşă. — Să-mi spui şi mie, Prodane. — O să vă spun... când. o să fie momentul. *) tortilla — mâncare naţională spaniolă şi sudamericană, coaptă în cuptor. s PASĂREA FURTUNII Statură toţi trei câteva clipe nemişcaţi şi tăcuţi. 0 stea căzu pe boltă dela Nord la Sud, dâră lungă şi albă de foc ceresc. Nicoliţa Constantin se gândi că i-a vorbit poate prea aspru bătrânului şi-i spuse, alintându-se: — Nea Steaga... o să-mi povesteşti odată cum ai scufundat-o pe Arabella Robertson? — Iţi povestesc, copilule — parcă ce altă treabă am? — Ai, cum să n'ai: vezi că peste cincisprezece minute pornim... — Câte ore de marş? întrebă bătrânul cu liniştea aproape nepăsătoare a omului care a pus întrebarea asta de mii de ori în viaţa lui. — O jumătate. Cât ne-a derivat curentul dela prânz până acum. Bătrânul o bătu uşor pe obraz, se întoarse şi începu să coboare greoi scările. Dispăru în întuneric. Se mai auzi odată fluieratul său vesel: — Fiu — fiu — fiu — fi! Fără să ştie dece, pe Nicoliţa Constantin, ciripitul acesta o umplu însă de o mare tristeţe. Tristeţea nu-i trecuse încă nici când vasul începu să tremure până'n vârful catargelor sub trepidaţia maşinilor. Apoi, când porniră, vântul născut de înaintarea vaporului îi răcori faţa înfierbântată. Se uita pe furiş la Prodan,împietrit cu ochii ţintă la cadranul compasului, si cu mâinile în neîncetată mişcare pe roata cu cerc de alamă a cârmei. Prodan era un om inteligent şi cumpătat: nu se apuca el să vorbească la întâmplare. Faptul că vorbise însemna că e hotărît: şi nu numai el: spusese „noi". Ah, numai de s'ar putea, se gândea Nicoliţa Constantin. Să ieşim din monotonia asta ucigătoare, să facem lucruri deosebite, fapte mari, să schimbăm totul, că doar întreaga lume trebue schimbată, până departe, departe... Clopotul bătu muzical de patru ori. Nicolau, zbârlit ca totdeauna, se urca repede pe scară. Nicoliţa Constantin îl privi cu o prietenie mai mare decât se aştepta ea singură: şi ăsta e unul din ei: Prodan, Nicolau, alţii... Ei sânt cei. despre care Prodan a spus „noi". Vor reuşi? Ar fi vrut să-i întrebe, să le ceară să-i dea încredere; dar ce să-i întrebe?. Şi ce să-i răspundă ei? Trebuia aşteptat... Şi dacă nu vor reuşi? Atunci faptele mari, viaţa îndrăzneaţă — se vor amâna, se vor îngropa? Nu! Asta nu se poate. Nu! — Ce spui? întrebă Nicolau. — JMimic. — Mi s'a părut că ai spus ceva. — Nu, n'am spus nimic. — Vino să-mi arăţi pe hartă unde sântem... Se aplecară amândoi asupra hărţii, cu creioanele şi compasurile în mână: — Uite, eram aici, şi am făcut cinci mile la patruzeci şi cinci de grade. Aici trebue să fie brigăzile dela Danilofca... Tovarăşe Prodan, zero cârma! Prodan repetă disciplinat: - Zero cârma. Maşinile se opriseră. Vasul aluneca prin forţa inerţiei, şi avea să se oprească; nu mai asculta nici de cârmă: cârma era la zero. xir Un cutter cu doua bărci la remorcă se depărta săltând peste valurile verzi de cleştar. Altul sosea din partea cealaltă a orizontului. în preajma Stelei din Octombrie se legănau două cuttere. Alunecau când. pe-o coastă când pe cealaltă; catargele lor scurte oscilau ca nişte limbi de metronom. Sub bordul înalt, de fier cenuşiu, al Stelei clin Octombrie, veniseră cu vâslele trei lotci, care-şi aşteptau rândul să descarce. Dela biga catargului 58 PETRU DUMITRIU din faţă cobora pe scripeţi şi cabluri o plasă uriaşă, în care Emelian, Mihail şi Cosma aruncau de zor calcanii, rechinii, pisicile de mare. Luau calcanul-de gură ca să nu se înţepe în coaja lui verzuie, şi-1 svârlcau peste ceilalţi în plasă. Agăţară sus, de cârligul cablului, doi moruni de câte două sute de kilograme. Plasa nu i-ar fi ţinut. De pe punţile de sus îi privea un şirag de capete: căpitanul, Nicolau, bătrânul Steaga, inginerul Serafim; iar peste copastia punţii din faţă, Lucia şi un marinar cărunt se uitau cum termina Cosma de încărcat plasa. In sfârşit lotca rămase goală, mânjită doar de sânge, şi de solzi de peşte. Mihail începu s'o spele cu ispolul şi cu o perie de podele. Emilian se căţăra pe scara de pisică aruncată peste copastie; iar Cosma se-agăţă cu o mână de cablul de oţel, iar cu picioarele se urcă pe cercul de fier dela gura plasei. Făcu asta cu uşurinţa firească şi mlădioasă pe care o aveau totdeauna mişcările lui; şi astfel atârnat deasupra plasei încărcate cu o tonă de peşte, strigă vesel: — Vira! *) — Ce faci, mă? Dă-te jos, mă! strigau privitorii, neştiind dacă să râdă sau să se sperie. Dar la comanda lui, „Vira!", vinciul cu aburi de sus de pe punte începu să uruie, cablurile se întinseră şi Cosma se înălţă în văzduh. Dacă fetei în salopetă cu pantalonii suflecaţi până la genunchi peste picioarele albe,.-şi care râdea privindu-1, i-ar fi fost drag de el, şi-ar fi dat seama de ceeace nimeni nu putea observa: şi anume că în veselia lui Cosma e ceva silit, că în uşurinţa şi puterea din mişcările lui e un fel de nepăsare obosită, tristă. Dar fata nici nu se gândea la aşa ceva, ci se întorsese spre vincier şi striga, râzând: — Maina, **) Lae, maina, să facă o baie în mare, şi speli şi peştele! Lae împodobit cu frizura-i uriaşă, se pregăti să asculte şi să-i dea drumul plasei îndărăt, s'o cufunde în mare; sau poate nu voia chiar să facă asta, ci numai se prefăcuse. De sus, Nicolau răcni: — Ce e asta? Cine comandă aici manevra vinciului? Treci în fabrică, tovărăşico! Unde ţi-e capul, Lae? După această scurtă isbucnire se opri brusc, tăcu şi întră în cabina lui. îşi adusese aminte de critica pe care i-o făcuse Preţiosu. „Iar'am strigat la ei" se gândi el necăjit. A naibii e şi gura asta a mea..." Era foarte supărat. „Dar nu-mi pare rău: mai făceau şi o nenorocire zăpăciţii ăia". Cosma nici nu se mişcase când fusese vorba să fie cufundat în mare. Liniştit, aşteptă să vie plasa pe punte, sări jos şi, fără să pară a fi observat nimica, deslegă nodul din fundul plasei, apoi se aruncă înlături şi o tonă de peşte se prăbuşi pe punte. Flăcăii de la cherhana începură să încarce calcanii în coşuri şi să-i cântărească, iar Emelian, cu rnâinile'n şolduri, strigă: — Cosma, ia dă-mi un cuţit. Cosma scoase din cismele-i de cauciuc două cuţite; unul i-1 întinse lui Emelian fără un cuvânt. Se aplecară fiecare asupra câte unuia din morunii cei mari, îi despicară şi începură să scoată măruntaiele din ei; în vremea, asta, Lae venise dela vinciu şi îndrepta asupra lor o manică de apă ca să spele puntea de sânge şi de zemurile negre din peşte. Lucia îi şopti ceva Ia ureche lui Lae privindu-1 pe Cosma şi. râzând. Lae nu păru că a auzit nimic: iar Cosma se uită pe furiş la ei, apoi se aplecă şi mai jos, şi urmă să desfacă morunul mânuind cil mişcări sigure cuţitul lucios şi ascuţit ca uri brici.u. *) vira! — comanda pentru orice manevră în sus şi de tracţiune. **) maina! — comanda pentru manevra în jos, sau de slăbirea unui cablu, pa-râmă. etc. PASĂREA FURTUNII 59 După ce cântăriră tot peştele şi Emelian îşi scrise cantitatea în carnet, niai aşteptară să vadă cât a adus Iermolai. Plasa se înălţă plină şi grea deasupra punţii, iar Iermolai se ivi şi e! de undeva de jos, încalecă peste copastie, «■răbit şi strângaciu ca un urs. Emelian strigă la el: — Iermolai, haide că se termină sticlele de lampă! Fără să răspundă nimic, Iermolai scoase cuţitul şi începu să taie şi să deşerte de măruntaie nişte rechini mici. Emelian îl urmărea cu o lucire în ochii săi cafenii. începea să bănuiască anume ce vrea Iermolai. Manica de apă curăţa neîncetat murdăria din peştii care rămâneau albi, gata de trimis jos la fabrică. Iermolai găsise ce căuta. Scosese ceva dintr'un rechin: un ficat uleios, gras, pe care-! tăie în felii cu cuţitul. Emelian răcni speriat: — Stai, să-ţi aduc puţină sare! Iermolai însă nu-1 ascultă. Piâdea la ficatul de rechin, ca un căpcăun: — Hahahaa... Şi deodată deschise gura şi asvârli între fălci o felie. Emelian se apucă de pântece şi strigă îngreţoşat: — Iermolai, din ăla se face untură de peşte! — Sănătos! Sănătos, hahaa...răspunse Iermolai cu mare mulţumire. — Nu ţi s'a făcut sete? întrebă Emelian, deodată foarte serios. — Ba da, răspunse Iermolai cu gura plină. — Ei, atuncea, hai! — Hai! Plecară, urmaţi de Cosma. In clipa când se depărtau, se ivi de după copastie capul bălai al lui Andrei. Zărindu-1 pe Iermolai încotro se depărtează, răcni: — Unchiule Iermolai, iar te duci să bei, pământul şi catapeteasma cui te-a făcut! Iermolai însă dispăruse în umbra coridorului de sub puntea cabinelor, care ducea spre pupă. Andrei sări peste copastie şi se repezi după el. Pavel, cel cu boneta militară, şi Mihail cel înţelept apărură şi ei în mare grabă, urcându-se pe scara de pisică şi se luară şi ei după Emelian şi Iermolai. De jos se auzeau răcnete: — Cine a lăsat lotcile astea aici? Deslegaţi-le, că am venit cu peşte! Unde-s ăia din Danilofca? Deslegaţi-le dracului de-aici, careva! * Asta se petrecuse dimineaţa. Seara, o sumedenie de pescari erau încă la cambuză, grozav de înghesuiţi, înfierbântaţi de băutură; unii beau de mândrie că într'o săptămână scoseseră norma pe o lună, alţii. beau. de supărare că nu aduseseră mai nimic, şi ascultau poveştile celor vorbăreţi şi mulţumiţi. Emelian Romanov ţinea într'o mână un carnal; subţire, drept şi. uscat ca un. băţ, şi în cealaltă un pahar, şi-i. striga lui Iermolai: — Ce, crezi, că nu te ştiu? Eşti din Periprava! Măi, fraţilor şi tovarăşi ! Ştiţi voi ce fel de sat e Periprava şi ce fel de oameni sânt acolo? Grozăvie! Atâta vă spun: grozăvie. Ce are în mijloc un sat ca toate satele? Cei dimprejur se priviră. Unul zise: — Sfatul popular! Altul zise: — Organizaţia de bază! j Unul mormăi: — Biserica... — Cârciuma era, pe vremuri, îngână Iermolai. eo PETRU DUMITR1U — Tu să taci, că tu eşti din Periprava! — Nu sânt, se împotrivi stingherit Iermolai. ,.T !3a e?ţi!Şi la ei, tovarăşi, nu e în mijlocul satului nici sfatul, niei partidul, nici altceva, ci o tiribomhă! Căluşei, de ăia de se învârt ca la halci! Aşa e la voi şi halal să-ţi fie! De aia eşti tu aşa, Iermolai ' -Ba deloc se împotrivi blajin Iermolai. Eşti un mincinos: parcă n ai şti ca sant din. Damlofca, taman ca si tine! — Aha! Ci-că eşti din Danilofca. Bine: atunci ştii istoria clopotului» - T blfur 5a 0 Ştlu> zlse ŞJ mai stingherit Iermolai. Emelian muşcă din carnaţ şi striga, cu gura plină: ? 7. Când au fost nemţii în ţară, în 1916, au vrut să ia toate clopotele de a biserici, sa le topească! Dar ai noştri, din Danilofca, au zis- nu' Clopotul nostru, al mare, pe care ni l-a dat în dar gheneralul...stai, cum îi zice: Un gheneral rus care a cucerit dela Tarei cetatea Ismail. Sau n'o fi fost el: o fi fost ţanţa Ecaterina... Nu ştiu: care-a fost, să fie sănătos dacă " a,m1u" de"?tunci- Ei> cl°P°tul ăla, noi nu-1 dăm. Dar ce să facem cu .el? Sa-J luam şi sa-1 înnecăm în ghiol, şi când se cară nemţii, îl scoatem' Unul din ascultători vorbi: — Măi, tare mai minţi tu! — Cine să-1 înnece? urmă Emelian fără să-1 ia în seamă. - Iermolai f El e pescar de larg! el îu~1916? Pe"prava! stri8ară ascultătorii. - Câţi ani avea Iar Iermolai îi lua de martori: — Vedeţi cum minte? V'am spus eu! • i-m^61"*. PefaiIde IarS! A 1,iat clopotul, s'a dus în mijlocul ghiolului şi baldabac, l-a fundarisit! A făcut şi un semn cu creta pe marginea lotcii aici l-am dat la tund, aici să-1 căutăm... Pe urmă au venit ei cu Iermolai în cap sa caute clopotul după semnul ce-1 făcuse el pe marginea lotcii Dar nu l-au mai găsit, fraţilor şi. tovarăşi! Ce zici, Iermolai? Poate l-o fi Jurat careva ? Cei dimprejur râdeau, dar unii se suparaseră: — Parcă nai fi dela noi din Danilofca, asa vorbeşti de noi Ce la noi m sat oamenii sânt proşti? O să te batem într'o zi,' unchiule Emelian cum nu te-a bătut nici nevasta! Emelian se apăra râzând: — Ferească Sfântul să fie la noi oamenii proşti! In Danilofca sânt oameni foarte isteţi: dovadă tovarăşul preşedinte, care stă aici şi râde eu noi: ce, parca te aşteptai tu, Iermolai, să-1 vezi pe tovarăşul Pricop om mare ia partid şi la sindicat? Noi. îl ştiam pe tată-său, pe bătrânul Eftei şi nu ne aşteptam... Dar dumnealui e om deştept, şi acuma e mare... Pricop, care vorbea în. alt grup cu nişte oameni, întoarse spre Emelian obrazul sau de piatră şi zâmbi binevoitor: T A1 naibii eşti tu, Emelian... Ştii să şi înţepi lumea... dar aflaţi tovarăşi, ca Emelian are suflet bun: iar un. pescar de larg ca el, rar găseşti' Emelian rase încruntat, stânjenit; lauda asta neaşteptată îi tăiase aripile: 11 şi plăcea, şi pe de altă parte nu-i plăcea, şi se simţea stingherit dar ce sa răspundă? In vreme ce Pricop urma, binevoitor şi blajin: , , 7,Dai da,' tovarăşi-•• Eu pe fiecare tovarăş ÎI cunosc, si-i înţeleg sufletul... Ce sa-i Iaci? Aşa mi-i firea... ' ★ PASĂREA FURTUNII (il A doua zi, inginerul Serafim. începu să umble printre oameni şi să le spună: — Hai, măi tovarăşi, mai isprăviţi cu odihna şi daţi-i înainte cu producţia... La care Emelian Romanov răspundea: — Lăsaţi, tovarăşe inginer, că noi sân tem cu producţia în luna viitoare! Ce să omorîm băieţii aşa... Iar Iermolai se bătea în piept, făcându-1 să sune ca o tobă: — Tovarăşe inginer! Uite-aici te ţiu pe dumneata! In inimă! — Trebue să se odihnească şi Iermolai, tovarăşe inginer! striga Emelian. Iar inginerul răspundea mahmur: — Mai bine s'ar mai desmeteci din odihna asta odată şi-ar pleca în larg.... Apoi se depărta şi vorbea cu alţii, care-i răspundeau: — Deseară plecăm, tovarăşe inginer... sau mâine dimineaţă. Dar seara le era somn, iar dimineaţa aveau altceva de făcut, şi la prânz icra prea cald... Brigada lui Luca Gheorghe era mereu în larg, una din puţinele ; inginerul încerca să-1 întărite pe Emelian, pe Iermolai şi alţii ca ei, vorbindu-le de Luca Gheorghe: — O să pierdeţi întrecerea cu el, măi pescarilor! Io spunea el. Emelian râdea viclean: — Hehei! Noi sâutem înaintea lui, că pe unde a nimerit el, nu prea a -găsit peşte... Controlează paragatul de îşi toceşte mâinile, şi poşte ioc! — Ce, vă bucuraţi că e el la greu? — Nu ne bucurăm, că şi. el e pescar şi noi sântem şi ştim ce-i aia să nu găseşti peşte... Dar îi ţin socoteala, uite-aici. Scotea din buzunar un carnet cu scoarţele ferfeniţite: — Uite aici ţin socoteala cât a adus el şi cât am adus noi: cum simt că tot mă ajunge din urmă, pornesc! Inginerul ofta, încurcat şi amărît. Apoi încerca iar să se lupte cu oamenii: — Măi tovarăşi, ce ne cere partidul şi Statul? Emelian ridica un deget gros şi bătătorit, şi-1 îndrepta: — Adică: ce ne cere poporul, tovarăşe inginer? Inginerul prindea speranţă: va să zică în sfârşit Romanov şi-a venit în minţi şi măcar el vrea să mă ajute. începea mai cu nădejde: — Aşa, Emelian! Ai dreptate: ce ne cerc poporul? Să dăm cât mai multă producţie! Să jiu zicem „ajunge". Adică, cum? „Ajunge" atâta mâncare pentru popor? Să nu-i dăm mai multă? Cum vezi tu asta? Se adunaseră pescari şi marinari împrejurul lor. Mihail care până atunci şezuse trist şi fără treabă pe mosorul de fior al unei babale,*) se ridică şi se apropie. La ultimele cuvinte ale inginerului se amestecă şi el, cu însufleţire: — Are dreptate tovarăşul inginer! Ce-i dacă ai împlinit norma şi ai depăşit-o? Aici lucrezi pentru patron? Poţi să dai mai multă producţie? Da! Dă, că tot la ai tăi dai! Oamenii se priveau, zdruncinaţi din liniştea lor. Iermolai stătea cu gura deschisă, răspândind o mireasmă puternică de untură de peşte şi băuturi tari. Andrei, flăcăiaşul din barca lui Iermolai, murmura: — Are dreptate, sângele mă-sii... Aşa e! Şi tu stai şi bei ca un burete! Emelian se uită împrejur. Şi ei căzuse pe gânduri. Vedea feţele bărboaso *) baba(le) — mosor de fier pe care se înfăşoară cabluri sau parâme. 62 PETRU DUMITRIU sau rase, dar deopotrivă arse de soare, ale tovarăşilor Iui: toţi simţiseră că inginerul avea dreptate. Emelian se uită la inginer: tânăr, uscăţiv, în pantaloni scurţi din care ieşeau picioare slabe şi păroase, îl privea încordat prin ochelari: era nenorocit, inginerul, îi era inima grea. Lui Emelian îi păru rău, o clipă, dar mintea lui, agerită de discuţiile cu Mihail cel mintos, nu-1 lăsa să se dea învins. Clipi din ochi, şi apoi vorbi: — Aşa-i cum spuneţi, tovarăşe inginer. Dar norma cine a făcut-o? Ministerul. Va să zică tot poporul! El ne cere: atâta să-mi daţi, şi pe urmă odihniţi-vă, faceţi ce vreţi... Iarăşi şovăiră oamenii. Inginerul oftă şi încercă să-i explice că n'are dreptate; dar îşi găsea anevoie argumentele şi le aducea de departe. Oamenii începură să se depărteze; discuţia nu-i mai atrăgea: Emelian îl înfundase pe inginer. Deştept om, Emelian! Haideţi să-i tragem un rachiu! Dar Emelian nu era mulţumit. Respinse chemările lui Iermolai care-i spunea ceva de inimă şi de un păhărel. Rămase singur şi se duse să se uite peste copastie, la valurile molcome. Culoarea mării se schimbase: era vânătă, cu luciri cenuşii, tulburi. Emelian oftă, şi trase cu coada ochiului la Mihail, care stătea şi el cu coatele pe copastie şi scuipa în apă. Mihail părea că nici nu se sinchiseşte de Emelian. Acesta mormăi: — Măi, Mihail, bre ! — E... răspunse rece Mihail. — Măi, ai auzit ce i-am spus inginerului? — Auzit... — Şi ce zici? — Nu zic nimic, răspunse flăcăul şi scuipă în apă, acolo unde pluteau sute de coji de ceapă aruncate dela bucătărie, şi le ciuguleau nişte pescăruşi care înnotau ca raţele. ■— Cum, măi, nu zici nimic? Am avut dreptate, sau nu? — N'ai avut, răspunse liniştit Mihail. N'ai avut. Mai bine îţi ţineai gura. Emelian Romanov se apropie de el şi mormăi supărat: — Ia zi: dece n'am avut dreptate? Zi tu, că eşti deştept! Mihail se întoarse spre el şi-1 privi drept în faţă: — Unchiule Emelian, eşti un om cu cap, da, eşti mai deştept ca alţii; şi eşti pescar vechi şi meşter; îmi scot şapca în faţa dumitale. Da' dreptate n'ai avut! — Dece, bre? Dece? întrebă Emelian. Altădată s'ar fi făcut roşu de bucurie, auzind asemenea laudă din partea lui Mihail. Dar acuma nici nu-i păsa. Ciudat lucru: nu-1 bucura deloc. Voia să ştie dece n'a avut dreptate. Mihail dădu din umeri: — Nu ştiu să-ţi spun. Dar uite, îmi pun capul jos: n'ai avut! Cum să zică oamenii: nu ne mai da de mâncare, că ne-ai dat destul? — Păi aşa zice ministerul! strigă supărat Emelian. Mihail dădu din umeri şi se înclină, desfăcând braţele ca două aripi: —Tocmai. Eu nu ştiu ce să-ţi răspund. Da' dreptate, n'ai! Se întoarse iar cu umărul şi scuipă în apă. Emielian scuipă şi el, nemulţumit, trist şi întunecat. Mormăi: — Uite şi marea: o să se strice şi ea... Făcuse o prostie, nu-i plăcea; dar dacă aşa era? Puteai să spui că nu-i adevărat? Şi totuşi, n'avea dreptate. Era limpede lucru: n'avusese dreptate. Un al treilea ins veni lângă ei, se sprijini cu coatele de copastie şi-1 bătu pe umăr pe Emelian: — L-ai înfundat pe şmecherul de inginer. Emelian tresări şi se întoarse la el: era Pricop, foarte liniştit, care urmă: PASAREA FURTUNII 63 — Aşa sânt tehnicicjiii ăştia. Ne iau pe sus pe noi, muncitorii. Dar trebue să-i luăm repede, să-şi bage minţile în cap. Eu înţelegeam ce e'n sufletul tău; şi eu, tot aşa i-aşi fi răspuns! Emelian se uită la Pricop fără prietenie, măsurându-1 din cap până 'n picioare, şi zise în doi peri: — Te cred. Apoi se 'jitoarse şi scuipă în marea a cărei culoare se schimbase. XIII Cosma rătăcea pe vas; adică cine-1 vedea, se gândea: ia te uită la găliganul ăsta cu mâinile ca nişte cazmale, cum se plimbă în neştire... şi ce fericit e! Aşa părea Cosma: liniştit şi fericit; se uita împrejur cu ochii lui ca de copil şi umbla de colo până colo, fără să vorbească nimănui. Odată se duse până la pompa dela pupă ca să bea apă cu căniţa legată cu lanţ de gura pompei. Bău apă, uitându-se peste marginea căniţei la doi tineri care şedeau pe o bancă de lemn, sus pe dunetă. Doi tineri: un flăcău şi o fată. Fata era Lucia; şedea cu mâinile în poală, cu picioarele goale încrucişate sub bancă, şi se uita pierdută la Lae; iar Lae, cu claia de păr ondulat permanent, cu cotleţii cuceritori pe obraji, îmbrăcat într'un tricou vărgat care lăsa să i se vadă o ancoră şi o femeie cu coadă de peşte tatuate pe braţe, îi vorbea încet, şi apoi amuţea, şi se uita şi el la ea: se pierdea în ochii ei, după cum ea se pierduse în ochii lui. Erau liniştiţi, uimiţi, şi parcă nu era nimeni împrejurul lor. Era cerul albastru; era marea liniştită pe care pluteau pescăruşii ca nişte păsări domestice; erau nişte nori la fel de albi ca pescăruşii; dar era şi nea Marinică, şeful de echipaj, cu Prodan, timonierul, amândoi goi pân' la brâu, cu câte o batistă legată în jurul gâtului, şi care matiseau o parâmă ruptă, adică împleteau cele două capete unul într'altul, să nu le mai poţi desface nici trăgând cu tractorul. Nea Marinică şi Prodan nu se uitau la cei doi îndrăgostiţi, iar tinerii nu se vedeau decât unul pe altul. Zâmbeau uşor — apoi deveniră foarte serioşi, şi se uitau unul în ochii altuia, căutând ceva parcă, şi miraţi de ceeace găseau. Cosma puse frumos cana la loc, şi se şterse la gură cu dosul mâinii. Lângă el, mecanicul şef şuieră uşor printre dinţi: — Şiu-şiu-şi! Apoi mormăi: — Oliolio! Ia uită-te la ăştia! S'au prostit de tot! Pescarul, căruia-i vorbise bătrânul, îl privi cu nişte ochi senini, albaştri, în care nu se vedea nimic; nu dădu nici un semn că auzise, sau că înţelesese. Ca un surd, sau ca un om din alt neam, de departe; aşa se uitase la el. Apoi se întoarse încet, şi se depărta, legănându-şi umerii laţi, şi mereu părând că e mulţumit şi se plimbă în neştire pe punte. Bătrânul rămase mirat: — Altul! Balamuc plutitor, steaga mă-sii, nu altceva! Bău, apoi plecă şi el. In treacăt, pe sub cabina radiotelegrafistului, se opri şi fluieră ca o păsărică. Radiotelegrafistul scoase capul pe uşe. Bătrânul întrebă: — Cum e meteorul? Se schimbă? — Vânt 4 la 6, mare agitată, răspunse cellalt şi îşi trase capul îndărăt, -dispărând. Bătrânul constată filosofic, pentru sine însuşi: — Am băşicat-o. 64 PETRU DUMITRIU So uită împrejur la cerul albastru şi marea liniştită şi se îndreptă singur: — Adică o băşicăm mâine... Se urcă la comandă. Ofiţerul al doilea, un tânăr tăcut şi retras, ieşise cu sextantul. Puse la ochi aparatul, învârti şuruburi. Apoi intră în timonerie, şi începu să calculeze latitudinea şi longitudinea. Bătrânul rămase afară, în soare. Comandantul veni de pe cealaltă punte de cart şi se opri lângă el. Nu spuneau nici unul nimic. Bătrânul mormăi: — Se schimbă vremea. Comandantul nu răspunse. — Aveţi multe bărci pe mare? Comandantul scutură din umeri şi mormăi scurt, furios. Asta însemna: „Nu-i vezi cum stau aproape toţi la cambuză? Ce bărci să am pe mare?" Bătrânul înţelese ce înseamnă mormăitul şi scuturatul din umeri. încuviinţă cu bunăvoinţă: — Adevărat... E un balamuc plutitor, steaga mă-sii... Prodan întreţesea şuviţele de cânepă groase cât un deget, le răsucea una într'alta, le strângea, iar Marinică, şeful de echipaj, se uita Ia parâma albă şi aproape la fel de groasă ca braţul Iui, şi mormăia: — Eu nu înţeleg ca tine datoria mea de membru de partid. Eu altfel o înţeleg, Prodane. Era un om mărunt, uscăţiv, numai oase şi muşchi; părul îi albea; privea parâma cu ochii lui liniştiţi, suri ca oţelul, şi urma: — Ţi-au mai spus-o şi alţii. Ţi-au spus şi băieţii dela maşină. Ţi-au spus şi pescarii: Luca Gheorghe, flăcăul ăla, Mihail, din brigada lui Emelian. Avem încredere în tine; dar dacă nici tu nu faci nimic, o să ne-o pierdem. Trage de parâma asta, să vedem.. Traseră amândoi din răsputeri: era bine matisită, cum era de aşteptat dela doi matrozi vechi ca ci. Prodan. începu să facă parâma colac pe punte, iar şeful de echipaj scoase din buzunar pipa şi pungă de tutun şi se apucă să fumeze, uitându-se la el. Apoi Prodan termină, şi se aşezară amândoi, pe babalele de fontă de pe marginea punţii, uitându-se Ia maro. Prodan nu răspunsese nimic până atuncea. Şeful de echipaj scuipă în apă: — Se strică, zise el. Se strică, dar nu ţine mult. Prodan mormăi: — Ascultă, tovarăşe bossman... Fuseseră amândoi marinari pc multe vase, pe multe mări, sul) căpitani care vorbeau felurite limbi. Erau. prietenide mult; dar IVÎarinică era şef.de echipaj, şi Prodan socotea că fiecare trebue să fie Ia locul Iui pe un vapor; şi afară de asta, nea Marin era om bătrân. — Măi tovarăşe bossman, ai dreptate, şi bine faci că-mi spui. — Datoria mea e să te critic, zise liniştit cellalt. — Da. Dacă şi-ar împlini fiecare datoria pe vasul ăsta, ar fi mai bine, mormăi Prodan. — ... Şi datoria ta e să ţii. scama de ce-ţi spune organizaţia de bază, urmă Marinică. — Da; e întâi datoria lui Preţiosu, dar e şi a mea. — El nu şi-o face, zise Marinică; fă-ţi-o tu. Vorbea cu măselele încleştate pe ţeava pipei; încet, scurt, printre dinţi, uitându-se la valuri cu ochii lui suri. Prodan zise: PASĂREA FURTUNII 65 — Ho, nu mă mai freca atâta. Am să-i sprijin pe tovarăşii care au ceva de spus. Bossemanul trase un fum şi se uită prin el la Prodan: o privire albastră-cenuşie prin fumul albastru-cenuşiu: — Asta nu ajunge, Prodane. Trebue să-1 criticăm pe Preţiosu. Trebue să-j spunem pe faţă ce gândeşte poporul! Prodan râse: — De acord. Criticaţi-1 pe el, criticaţi-mă pe mine. Eu mi-am băgat în cap ce spune Stalin despre critică. Să vedem dacă a auzit şi el ceva de asta... Şeful de echipaj se uită la norii de un cenuşiu deschis-gălbui, care se înfiripaseră pe cer. Din spatele lor ţâşneau pânze de lumină orbitoare. Era zapuşală. Dela cambuză se ridicau glasuri groase şi vesele. — Se strică, nea Marine? — Da, dar nu ţine mult, zise bossemanul cu nepăsare. Când avem şedinţa? — Azi după amiază, mai pe seară aşa, pe la şapte... După o ultimă cercetare a cerului, Marinică răspunse, cu dinţii încleştaţi pe pipă: — Până atunci, nu începe... O să fie ceva, la noapte. ★ Noaptea începuse şi încă nu se întâmplase nimic. Marea ajunsese aproape nemişcată, cerul era astupat de nori, şi undeva departe fulgera roşu, fără zgomot. Un ceas. Două ceasuri. Mereu din felurite unghiuri ale beznei fulgere mute. Se vedeau şi pe ferestrele rotunde ale sălii de mese, de sub puntea din pupa. Un bec mare, acoperit de muşte, atârna din tavan. Pe cinci-şase bănci lungi şedeau membrii organizaţiei de bază. In faţa lor, la o masă acoperită cu hârtie subţire roşie, stătea Preţiosu, cu Pricop în dreapta şi Prodan în-stânga. Toată lumea era ostenită de zăpuşeală şi de aerul înăbuşitor. Deschiseseră ferestruicile rotunde; de afară însă nu venea aer mai proaspăt. Se auzea doar plescăitul valurilor ce se isbeau de vas, şi din când în când toate ferestruicile se luminau albăstriu sau roşu, o clipită, apoi se întunecau iar şi se auzeau mai departe valurile adormite mişcându-se în tăcerea mării. Preţiosu era nemulţumit. Nu dormise bine, fiindcă băuse, singur în cabina lui, când ieşise din cart. Acuma avea capul greu ; era enervat şi arţăgos ca totdeauna când era mahmur. Se supărase încă dinainte de începutul şedinţei. Venise la el Luca Gheorghe, desculţ şi cu pantalonii suflecaţi până la genunchi. Mirosea a peşte şi părea îngrijorat, stăpânit de un gând anumit. — Măi tovarăşe Preţiosu, zisese Luca Gheorghe, uite ce m'am gândit: dacă s'ar putea, să luăm şi noi parte la şedinţele organizaţiei de bază. Vreau să spun, noi ăştia, membrii de partid. Vezi dumneata, noi sântem pescari din mai multe sate, şi aparţinem de organizaţiile de bază din sat, fiecare de unde e. Dar uite a dracului treabă, că viaţa noastră e mai mult pe mare decât pe uscat. Şi-aici pe mare, n'avem viaţă de partid. Bine e? Eu zic că nu e bine. înalt, uscat, cu faţa cenuşie, cu ţigarea lipită de buză, Preţiosu se uita la el prin fum. Abia atunci observase că bălanul ăsta cu bărbuţa scurtă mai venise cu încă un pescar, unul tânăr, tot bălan dar fără barbă, unul din brigada lui Romanov... Stătea şi el acolo, şi dădea din cap. Când termină Luca Gheorghe, începu şi el: — Eu m'am gândit că noi, comuniştii, ar trebui să nu lipsim dela nici o adunare de partid de pe vas. Dar ar trebui chemaţi câteodată şi unii care 5 —- Viata Românească — c. 4624 66 PETRU DUMITR1U nu-s membri do partid. Sânt mulţi oameni buni la noi în brigăzi, care ar învăţa multe, tovarăşe Preţiosu; aşa, dela om la om, e mai greu să-i înveţi; dar ei ar fi dornici să se înalţe, să înţeleagă viaţa altfel... — Cine-ar fi ăia? întrebă Preţiosu. — Uite, responsabilul nostru, Emelian Romanov; unul Cosma, din lotca noastră; pe urmă Gbiţă, cutteristul; Suleiman... numai eu ştiu aproape zece oameni. N'ai stat de vorbă cu ei, să vezi ce oameni sânt... Asta îl jignise pe Preţiosu. Adevărat că nu stătuse de vorbă cu pescarii; dar nu-i plăcea să-i spună cineva că nu făcuse un lucru; şi ce, la urma urmei: asta era munca lui? Ii răspunse lui Luca Gheorghe: — Uite, tovarăşe, nu e just nici aşa, hai, care vreţi, veniţi buzna în şedinţele de partid. Nu merge aşa, tovarăşe. Eu n'am dreptul să primesc în şedinţele de partid decât pe cine vine dela raion sau regiune, cu hârtie anume: fără o dispoziţie dela raionul de partid sau dela regiune, nu pot, tovarăşe; să vie şi tovarăşul secretar al regionalei, şi nu-1 primesc! Aşa e regula muncii de partid! Pescarul se uitase în jos, la scândurile punţii şi la degetele dela picior, pe care şi le frământa în neştire. Apoi ridicase capul şi se uitase la Preţiosu cu ochi limpezi, albaştri într'un obraz ars de soare, brăzdat şi bărbos. Zisese: — Tovarăşe Preţiosu, eu nu ţi-am spus asta numai pentru viaţa noastră de partid. Să-ţi spun drept: mai mult pentru altceva: pentru producţie. Avem nevoie să vorbim între noi, să ne lămurim şi să se lămurească şi ăilalţi, ăi mai mulţi dintre noi: cum privim noi producţia? Fiindcă, vezi dumneata, mulţi nici nu se gândesc, dece muncesc, pentru cine muncesc, cum muncesc... Tot aşa, cum au apucat; tot aşa îi dau înainte. — Dumneata cum stai cu producţia? îl întrebă Preţiosu. Ştia că Luca Gheorghe nu prea adusese peşte în zilele din urmă şi voia să-1 facă să mai lase nasul în jos, să nu-i critice pe alţii ca un deştept... — Ei, zilele astea am avut ghinion, că am mers mai mult la treizeci, treizeci şi ceva de braţe; eri şi azi am tras spre adâncime mai mică: douăzeci şi opt, douăzeci şi nouă... Am adus două mii, brigada noastră... Preţiosu trase un fum din ţigare şi nu se clinti. Nici nu spuse nimic. Două mii însemna peste sută la sută depăşire de normă. In faţa lui, pescarul râdea singur, liniştit. —■ L-am ajuns din urmă pe Emelian — poate aşa îl scot de pe vapor... Dela cambuză se auzea un cor adânc de glasuri bărbăteşti. Lotcile so legănau uşor pe apa trandafirie în ceasul acela de amurg. Cuttere]o îşi clătinau alene catargele, măsurând cu ele o scurgere foarte înceată a timpului. Luca Gheorghe vorbi iar: — Dar ce fac eu, şi încă doi-trei responsabili de brigăzi care sântem membri de partid, şi trebue să ţinem sus cinstea partidului, n'ajunge măi tovarăşe. Trebue să-i mişcăm pe ăilalţi, care sânt oameni buni, vorba băiatului ăstuia, şi se aiuresc aşa şi se risipesc... — Mişcaţi-i, răspunse Preţiosu. Faceţi agitaţie printre ei; vorbiţi cu ei. Aşa ne învaţă partidul să lucrăm, tovarăşe. Vorbise apăsat, mustrător. Cellalt se uită mirat la el. — Cum aşa, fiecare cum îl taie capul? Nu organizat? Care partid ne învaţă aşa, frate? Preţiosu se supărase: — Măi tovarăşi, nu mă prelucraţi voi pe mine. Uite, acum n'am vreme: am o şedinţă.' Vino dumneata să discutăm în biroul organizaţiei, să vedem ce-i de făcut. — Bine am să viu, zise pescajul. PASĂREA FURTUNI! 07 Preţiosu îi lăsase acolo pe el şi pe flăcăiaşul cel bălan, şi plecase nemulţumit: altă belea, altă bătaie de cap. Şi ceva mai prost, mult mai prost: răspundere. Ce să te apuci să răspunzi de producţie? Inginerul să răspundă de producţie, şi tu să-I freci dacă nu merge — aşa cum nu merge acuma, de pildă. Ce, să te apuci să te amesteci cu pescarii, să se zică: „N'a mers treaba fiindcă organizaţia de bază nu s'a interesat destul"? Nu, tovarăşe organizatoric, noi n'avem nimic de-a face cu pescarii. Noi sântem organizaţia de bază de pe vas! Trebue vorbit însă şi cu Pricop, să vedem, el e deştept şi găseşte totdeauna răspunsuri bune... Asta fusese pe'nserat, când încă nu începuseră fulgerele. N'apucase însă bine Preţiosu să deschidă şedinţa, şi să spuie care e ordinea de zi, şi se ridicase nea Marinică, bossmanul: — Să mai fie un. punct la ordinea de zi! — Care tovarăşe? — Uite care: „cum lucrează organizaţia de partid pentru mărirea producţiei". Uscăţiv şi scund, cărunt şi cu ochii suri, omul rămăsese în picioare în mijlocul celorlalţi. Preţiosu. se uitase la ei: marinari, vreo trei fochişti, mecanici în. salopete negre de unsoare, Nicolau, zbârlit ca un arici, responsabila fabricii, femeie de vreo patruzeci de ani, în halat albastru nepătat, legată strâns la cap, bucătăreasa... Vreo doi se uitau miraţi la şeful de echipaj ; ceilalţi însă se uitau la el, Preţiosu. Ce naiba mai era şi asta? Se vorbiseră? Se'întoarse iute la Pricop. Acesta şopti, fără să mişte din buze: — Nu e just... Care producţie? Preţiosu înălţă glasul: — ('arc producţie, tovarăşe? A fabricii? — Nu numai a fabricii; fabrica lucrează după cum îi aduc pescarii. Preţiosu sc întoarse spre Prodan, bănuitor: — Ai vorbit tu cu el? L-ai pus tu? Prodan. strânse din buze, şi răspunse tot în şoaptă: — Eu nu pun pe nimeni... Preţiosu se întoarse spre Pricop. Acesta şopti iar: — Nu e just... Noi sântem organizaţia vasului... Preţiosu zise, ca un ecou: — Nu e just, tovarăşe Marin, ce spui dumneata. Noi sântem organizaţia vasului, nu a pescarilor! Nu e just, organizatoric. — Dar... — Hai, să nu mai pierdem timpul. Cine cere cuvântul? — Stai, sări Prodan. Stai. Eu văd că tovarăşul bossman a rămas tot în picioare: ce vrei să spui, tovarăşe? — Uite, zise cellalt: eu organizatoric nu ştiu cum o fi: dar văd că nu dăm producţie nici jumătate din cât am putea da. Vorba e: noi ce facem pentru asta? Datoria noastră, e să-i ajutăm pe pescari. Preţiosu era mirat şi nemulţumit: ce au toţi cu pescarii? Asta ne mai trebue nouă? Dar îl auzi pe Prodan că spune: — Va să zică ar fi aşa: să discutăm cum îi putem ajuta pe pescari să dea producţie mai mare. — Aşa, ziseră câţiva din cei de pe bănci. Preţiosu auzi cu neplăcere' glasul răsunător al lui Nicolau: — Aşa, da! spunea Nicolau. Prodau întrebă: — Asta voiai să spui, nea Marinică? — Asta voiam, da, răspunse bossemanul şi se aşeză. 5 * fi8 PETRU DUMITRU! Preţiosu vorbi supărat: — Cine conduce şedinţa asta, tovarăşe: Eu sau dumneata? Are cuvântul tovarăşul Pricop. Poate are şi dumnealui ceva de spus. Pricop începu domol, cu bunăvoinţă: — Tovarăşi, e bine că vrem să-i ajutăm pe pescari... dar nu-i bine să ne aruncăm aşa la ce nu ştim dacă putem face... Parcă sântem în stare să-i ajutăm? Noi avem munca noastră pe vas, avem şedinţele noastre, şi atâtea altele. Ce, o să ne apucăm să umblăm prin bărci, să ducem muncă de lămurire cu pescarii? In orele de cart nu merge; şi atunci înseamnă că în orele de odihnă, o să trebuiască să stăm de vorbă cu pescarii... Nu e just, tovarăşi. Şi afară de asta, bine a spus tovarăşul secretar: noi sântem organizaţia de partid de pe vas, nu de pe flota de pescuit. Nu no putem amesteca. Nu e just. Eu aşi zice s'o lăsăm baltă. încheie însă cu asprime, cu o ameninţare ascunsă: — Nu putem să facem nici stângism, să ne băgăm în toate, să tăiem şi să spânzurăm. Cine vrea să facă asta, o să fie criticat, tovarăşi; o să-1 criticăm , până îşi bagă minţile în cap! Râdea, ca şi cum ar fi făcut o glumă la sfârşit. Dar toată lumea ştia că nu glumă fusese, ci ameninţare. Se lăsă o tăcere. Preţiosu vorbi iar: —• E clar, tovarăşi? Ei, să începem discuţia. Cine cere cuvântul la punctul întâi? —• Stai, zise Prodan. Eu propun altceva. Fiindcă au fost mai multe păreri, să se pună la vot, dacă discutăm cum îi putem ajuta pe pescari. — Care vot, tovarăşi? întrebă Preţiosu. Ce, facem aici ca la parlamentul burghez? — Nu, zise Prodan. Facem ca la noi. — Să votăm! strigă Nicolau. Mecanicii, fochiştii marinarii, spuneau şi ei taro: — Da, să votăm! Preţiosu schimbă o privire cu Pricop, apoi se dădu bătut şi puse la vot propunerea şefului de echipaj. Nicolau, Marinică, ridicară mâna; ridicară şi fochiştii mâini negre de cărbune, şi mecanicii mâini unse cu ulei de maşină. Bucătăreasa se uită împrejur nedumerită; apoi ridică şi ea mâna. — Unanimitate, zise Prodan. — Bine, vorbi Preţiosu. Ultimul punct va fi: cum putem ajuta pescarii. Vă spun dinainte că nu sânt de acord: nu e just. — Ba e just, tovarăşe, că e nevoie! zise Marinică scurt şi băţos. Preţiosu îi asvârii o privire ca de departe, apoi deschise discuţia. De atunci, se făcuse noapte, şi începuseră fulgerele, şi aerul abia se mai putea respira. Vorbiseră despre toate; luase cuvântul şi responsabila fabrice'i, I spusese cum merge fabrica, şi că ar putea da mai multă producţie. J — Cum asta, tovarăşă Mitea? întrebase Pricop, deodată ager. -- la spune: cum vezi dumneatale asta? Tovarăşa Mitea era mică, osoasă, totdeauna curată, în halat şi cu părul strâns în basma, ca o farmacistă. Nu era frumoasă; numai când zâmbea se cunoştea că e femeie. Acuma însă zâmbi acru, şi răspunse: ' — In două feluri! Una ar fi, să lucrăm în două schimburi. f Se uită împrejur. Un mecanic cu o cicatrice mare şi adâncă pe tâmplă, j o încuraja: « —■ Zi-i, zi-i, nu te opri! j — Am vorbit cu fetele din fabrică: dacă ne-ar mai da tovarăşul comau- j dant şi tovarăşul ofiţer mecanic, nişte băieţi dela maşină, ungăfori sau l[ fochişti, şi-apoi şi din cei de pe punte, am avea oameni pentru două schim- | PASĂREA FURTUNII buri- Ar lucra ele câte una la mai multe maşini, dar fetele zic că se încumeta; şi-apoi dacă au curaj ele, băieţii n'o să se lase mai prejos... Zâmbi, de data aceasta cu farmec. Mecanicii şi fochiştii începură să se sfătuiască în şoaptă: mergea ce zisese ea? — Al doilea, urmă tovarăşa Mitea, — ar fi să nu ne mai facă greutăţi partidul şi sindicatul. Se lăsă o tăcere grea. Cum se putea să spună ea aşa ceva? Nicolau, zbârlit, strigă: — Care partid, tovarăşă? Ce vorbeşti dumneata? Pricop zise mulţumit: — Lăsaţi-o, tovarăşe căpitan... să spuie numai dumneaei ce are pe suflet.. Adică: „Na! Aţi încurajat-o acuma, poftim!" Preţiosu însă ridică glasul: — Tovarăşă Mitea, te rog să vorbeşti altfel, sau n'ai ce căuta aici. Femeia se făcuse roşie la faţă, şi-i dăduseră lacrimile în ochi: — Eu n'am zis despre partid, tovarăşi, partidul m'a scos pe mine dela stăpân, că eram servitoare, — şi m'a făcut muncitoare calificată şi şefă de atelier... şi dacă aşi fi mai cu tragere de inimă, m'ar ajuta să mă înalţ şi mai mult. Mie mi-a schimbat viaţa partidul... cum o să credeţi că are să-mi iasă din gură un cuvânţel în contra partidului? îşi trase răsuflarea şi urmă: — Nu tovarăşi: eu vorbeam de tovarăşul Preţiosu, şi de tovarăşul Pricop. Şi vorbeam de istoria cu primele. Eu am făcut un raport despre fetele care trebuiau premiate. Dumnealor au schimbat ce-am scris cu. Nu de asta îmi pasă, că nu sânt eu cine ştie cine, ca să nu schimbe nimeni ce scriu. Dar au pus-o pe Ilornaru Lucia, care a făcut o mie şase sute de cutii, să primească primă ca şi Paraschiv Angela, care a făcut două mii patru sute; şi au şters-o pe Aculina, măcar că a făcut două mii! Nu-i drept! Şi încep fetele să fie nemulţumite, să zică: ei, atunci se răsplăteşte mai bine munca mai puţină, şi dacă munceşti mai mult n'ai nici răsplată nici cinste; pe când Lucica sau mai ştiu eu care uite ce noroc au! — Aşi vrea să-ştiu cine a pus-o pe asta să spuie ce spune, şoptea Preţiosu printre dinţi. — Dece n'ai curaj să vorbeşti pe faţă, Prodane? Cu coatele pe masă, Prodan râdea stăpânit, neprietenos: — Tu crezi să trebue pus un om ca să spuie adevărul? Crezi că nu te vede nimeni ce faci? Dacă eşti secretar de partid, stai ca sub reflector! Se vede şi inima din tine! Preţiosu strânse din fălci şi-şi strivi buzele una de alta. Asculta, fără sa arate nici o tulburare, ce spun ceilalţi. II criticau. — Să nu mai pună la prime după ochi, tovarăşi, zicea Marinică bossemanul. — Mai ales tovarăşul Pricop, prea e înţelegător, cum zice el, cu toţi, şi-i cântă în strună cui îi vine să-1 roage ceva. Datoria unui comunist e să se ferească' de-al de-astea, tovarăşe! Să nu facă demagogie! — Tovarăşe, strigă Preţiosu: aici facem critică, nu ne înjurăm ca Ia uşa cortului! Iţi iau cuvântul! — Ce, l-am înjurat? — Păi cam aşa ai obiceiul! Crezi că eşti pe vapoarele englezeşti, să vorbeşti cu negrii, cum te-ai obişnuit dumneata din trecut! Marinică tăcu o clipă, dar rămase" în picioare. Apoi întrebă: — Pot să vorbesc mai departe? •— Poţi, dar principial, tovarăşe! Principial! Marinică oftă. Se gândea, de bună seamă, că asta-i arvună la ce-1 aşteaptă pen truca se încăpăţânase să ceară adăugirea unui anumit punct în discuţie. 70 PETRU DUMlTRfU Afară fulgera iară sgomot; ora cald; un strat gros do muşte acoperea becul aprins, şi făcea umbre pe pereţii do fier. „Marinică, dacă-i dai aşa înainte, poate că n'ai să mai fii şef de echipaj pe Steaua din Octombrie. Poate că ai şă iii debarcat şi-o să te poftească să-ţi cauţi alt vas, sau chiar altă meserie..." Încă un fulger lumină şirul de ferestre rotunde. „Aia a mă-sii. Datoria mea do comunist o să mă ţin cu dinţii de linia partidului. Fie ce-o fi." Ferestrele se întunecaseră iar. Marinică, şeful de echipaj, slăbuţ, vânos şi cărunt, zise: — Eu cred că trebue să sprijinim din toate puterile iniţiativa fetei ăştia. Responsabila fabrieci avea vreo patruzeci do ani; dar şeful de echipaj aşa le zicea Ia toato:. fete. EI ora cărunt, muncise pe multe vapoare, văzuse multe mări. Putea să Ie fie tată. — Văd că mecanicii zic că pot da vreo doi-trei băieţi. Şi puntea ar putea da. Vorbim cu tovarăşul comandant, şi-o să meargă fabrica, să sbârnâie.nu altceva! Dar pentru, asta, trebue să aibă şi materie primă. Tot la pescari ajungem! — Atâta ai avut de spus? — Atâta. Şi să ştii: eu tot cred că tovarăşul Pricop face demagogie! — Tovarăşe, răcni Preţiosu, să nu-ţi baţi joc de şedinţa asta! Afară fulgeră,iar. Toţi tăceau. Parcă încă mai. răsuna glasul lui Preţiosu aşa de tare strigase. Marinică mormăi: — Nu aşa mă convingi pe mine. Cei dimprejur auziseră. Un mecanic îi puse mâna pe umăr, fără să spuie nimic. Se ridicară pe rând, Nicolau, un fochist, încă unul, un marinar: toţi erau de părere că trebue sprijinită trecerea muncii în fabrică la două schimburi. Pricop îi şopti lui Preţiosu: — Sânt vorbiţi... las-o moale... vedem noi pe urmă... ★ Sus, pe puntea din faţă, fulgerele luminau vânăt catargul, bigele, şarturile de sârmă, maşinăriile de fier de pe punte, şi marea ca de cerneală. Erau acuma mai apropiate, şi orbitoare. Deodată întreg vasul sărea din întuneric, se zărea tot, şi o sfoară de pe jos, şi o bucată de cărbune pe scara de fier ce ducea sus Ja teugă*), şi sârmele antenei do radio. Apoi, în aceeaşi clipă totul recădea în întuneric, abia ghiceai unde să pui piciorul ca să nu cazi în gura de magazie ce ducea în jos, la fabrică. Dincolo do bord se auzea clipocind marea. Fulgerul pierise. Aşteptai, cu inima strânsă, cumplita descărcare a tunetului. O clipă... două... trei... Nici un sgomot. Plescăitul valurilor ce se isbeau de plăcile do fier ale bordajului. N 'avea să fie nici un tunet. "întunericul era cald, înăbuşitor.. Aşteptai următorul fulger. Cosma şedea pe o baba do fontă lângă copastie, într'un colţ retras. Aici era legată pe punte o lotcă pentru care nu se găsise echipaj Ia voiajul acesta. Intre ea şi copastie, nevăzut şi nebănuil, Cosma şedea cu coatele pe genunchi şi răsufla greu. Se hotărâse, şi iată, totuşi nu se putea ridica şi nu putea porni. N'avea decât câţiva paşi de făcut: se vedea bine, Ia fiecare fulger, peretele de fier vopsit alb, cu ferestrele rotunde şi două uşi negre: acolo era sala dela provă, undo dormeau cei mai mulţi din echipaj. Acolo trebuia să se ducă. Era întuneric, dar Cosma mai fusese şi ziua, şi ştia unde trebue să-1 găsească pe cel *) teugă = partea din faţă a punţii mai ridicată decât restul. PASĂREA FURTUNII 71 pe care-l va căuta. Şi acuma, se notarise să-1 caute... să-1 caute, şi, când îl va găsi... Sigur, putea ii văzut, la lumina unui lulger. Ei şi? Parcă mai are vreo noimă, dacă-1 vede cineva, dacă se află? O să fie cu băgare de seamă, să se ascundă, desigur. Dar îl apucase o amorţeală ciudată. Nu-i mai păsa de nimic; o să se ascundă sau nu ; o să fie văzut sau nu; n'avea a face. Nu-i păsa. Trebuia numai să se hotărască, să se ridice de pe babaua asta, şi să se ducă acolo, spre peretele acela alb cu deschizături negre la lumina fulgerelor. Se notarise oare? Era sigur că va face asta? De fapt nu se întreba aşa; nu se gândea aşa; întrebarea îl cuprinsese în chip de amorţeală, de oboseală — dar nu era nici oboseală, ci un fel do greutate bolnăvicioasă. Tot trupul lui mare şi plin de putere, era paralizat, înţepenit acolo cu coatele pe genunchi. „Sânt încălţat cu cisme tie cauciuc; n'o să mă simtă nimeni", se gândi Cosma deodată, atât de neaşteptat încât singur se miră ce i-a venit să se gândească la asemenea amănunt. Parcă se sinchisea că-1 va simţi cineva sau nu? Pe mare era o linişte nemai pomenită. Aerul cald. şi neclintit; pâlpâirea fulgerelor; şi aşteptarea asta, şi tăcerea... " Cosma răsufla greu. Ti bătea inima. Ce era atâta slăbiciune pe ol? Nu se hotărîse? Un fulger orbitor lumină vasul ca ziua — o zi ciudată, în care totul era albastru-1 iliachiu. Apoi. se lăsă un întuneric care-1 făcu pe Cosma să se simtă orb. Atunci isbucni, asurzitoare, sfâşiere de straturi ale văzduhului, descărcare de artilerii nevăzute, prima bubuitură de tunet. După aceea iarăşi tăcere şi beznă, şi, aşteptare... Cosma făcu o sforţare, se ridică şi porni pipăind prin. întuneric, spre provă. Calcă pe ceva moale şi tresări. Parcă fusese ceva viu. îşi luă seama: era poate un furtun de pânză. Apoi se împiedică de nişte lanţuri, care urniră cu sgomot de fierărie. Cosma simţi că-1 trec sudorile. încă un fulger, linie tremurată, vână de flacără, spintecă noaptea de sus până jos şi. se înfipse în apele negro. Cosma fu orbit de albeaţa peretelui din faţa sa; văzu şi. uşa deschisă, neagră, la un pas. Se simţi gol şi singur în mijlocul unui cerc do ochi care-1 pândeau. Dar nu-i mai păsa. Trebuia făcut ce hotărîse. Ce va urma după aceea, era tot una. In bezna care căzuse iar, bubuitul groaznic îi cutremură auzul. Cosma însă nici nu-şi dădu seama de 61. Se aplecă, îşi scoase din cizma dreaptă cuţitul cu care spinteca nisetrii cei mari, şi intră. înăuntru, nu so simţea nici o mişcare. Parcă nici nu răsuflau. Erau adormiţi? Erau treji? Mirosea a sudoare. Era o căldură cumplită, şi aerul era înăbuşitor. Cosma pipăi cu mâna: al. patrulea pat din stânga, jos. Înainta, pipăind. Alt fulger lumină totul: perdelele dela paturi, papucii de lemn şi perechile de ghete de pe jos, masa nevopsifă cu o sticlă, două oglinzi de bărbierit şi nişte farfurii şi tacâmuri de tinichea. Şi ziarul căzut pe jos: Scânteia, împăturită. Apoi totul se stinse. Cosma era aplecat asupra unui trup. .11 pipăi, căutând pieptul. Omul căruia-i pusese Cosma mâna pe piept, întrebă cu glas scăzut: — Care eşti, mă? Ce vrei? Cosma rămase o clipă împietrit, cu sângele îngheţat .Apoi făcu o sforţare supraomenească şi -întrebă: — Tu eşti, Lae? — Ce vrei, mă? murmură cellalt. 72 PETRU DUMITRIU încă un fulger. Se văzură amândoi, ochi în ochi. Cosma văzu sprâncenele groase, părul mare, ondulat şi frizat, şi cotletele de pe obraji, şi ochii lucioşi păreau limpezi... Lae buimăcit de somn, zări o umbră mare aplecată asupra lui şi ochi strălucitori; un om care îi păru şi cunoscut, dar şi străin, ciudat, cu desăvârşire necunoscut. Simţi ceva, spaimă, primejdie, şi apucă mâna eare-1 pipăia pe piept. — Ce vrei, mă? încă un trăznet lumină şi urui undeva, aproape. Trăznea în mare. încă unul, şi încă unul, şi încă! Era numai lumină şi bubuit asurzitor, cutremurător. Oamenii se mişcau, se trezeau, iar Lae îl strângea pe celălalt din răsputeri de mână. Cosma însă nu se mai mişca. Ii văzuse faţa celuilalt: nebărbierit, asudat de somn în căldura aceea, cu ochii lipiţi, cu privirea nesigură. Tot ăsta era şi cel care-1 ridica pe el, Cosma, la vinciu. Tot el era care ştia să danseze frumos. Şi-1 ţinea din răsputeri, cu o mână asudată şi caldă. Cosma îl îmbrânci, se'ntoarse şi ieşi afară. Un trăznet se năpusti în apă la câţiva paşi de coasta vasului. Cosma trecu pe covertă, şovăind şi se aşeză pe prima treaptă a scării ce ducea la puntea cabinelor. Puse coatele pe genunchi şi faţa în palme, şi rămase acolo tremurând ca de friguri. Tremura de se sguduia tot trupul lui mare şi puternic. Nu se auzea nimic — nici el nu se auzea plângând, din pricina trăznetelor şi tunetelor; şi nu-1 putea vedea nimeni, fiindcă acum era mereu lumină, dar o lumină prea puternică: fulgera fără întrerupere, o singură pâlpâire orbitoare de flăcări albăstrii. * Prin aer curgeau vine de foc, ce se ţeseau pretutindeni între nori şi mare. ★ Când începuseră primele trăznete, vorbea Nicolau, secundul. Era asudat —se făcuse tare cald — ; părul îi cădea pe frunte, negru şi ţeapăn; îşi descheiase nasturii dela gât ai cămăşii subţiri de mătase cu mâneci scurte — era numai în cămaşe, pantaloni de doc şi papuci de lemn — şi vorbea: — Are dreptate tovarăşul şef de echipaj: datoria noastră-i să avem grije de toţi oamenii cu care muncim. Ce-i dacă ei nu-s organizaţi cu noi împreună? Are dreptul biroul organizaţiei noastre să-i poftească la şedinţe! Pot învăţa, îi putem ajuta mult, cât nici nu gândeşte tovarăşul Pricop, care s'a pronunţat că e contra! Ce, să mergem din barcă în barcă să-i prelucrăm? Aşa vede tovarăşul Pricop ajutorul nostru? Apăi nu-i aşa: ci să-i chemăm, să ne sfătuim cu ei, să-i ajutăm pe-ăi mai buni să lupte împotriva zăpăcelii care domneşte pe vas şi printre pescari! Să le explicăm ce datorie au ei faţă de ... faţă de partid, da, măcar că nu-s toţi membri de partid... — Faţă de popor, zise mecanicul cu cicatricea pe frunte. — Faţă de popor! Noi nu sântem destul de legaţi de ei, tovarăşi; nu sântem un colectiv cu ei! Şi când vine tovarăşul bossman cu o propunere bună, unii tovarăşi ca tovarăşul Pricop, se gândesc cum să fugă de răspundere. Se gândi o clipă şi adăugă: — Nu numai tovarăşul Pricep, ci chiar şi tovarăşul Preţiosu! Un tunet bubui afară, asurzitor. Preţiosu zise: — Acum mă critici fiindcă te-am criticat eu zilele trecute...Nu e just, tovarăşe căpitan! Nu vrei să primeşti critica, foarte bine, o să vedem noi... — Ştiam c'ai să zici aşa, răspunse Nicolau rece şi cu amărăciune. De-aia la început m'am gândit să nu te critic pe dumneta, ca să nu crezi că am PASĂREA FURTUNI! 73 vreun motiv neprincipial... Dar adineauri m'am gândit că nu-i drept să-1 critic numai pe Pricop şi pe dumneata nu — când dumneata nici n'ai vrut sa punem chestia asta pe ordinea de zi... Acuma era lumină pe mare: fulgerele nu mai lăsau întuneric între ele. Bucătăreasa zise: — Vai, Doamne apără-ne ! Apoi îşi puse mâna Ia gură. Mecanicul cu semnul de rană la cap râse: —■ Las'că te apără paratrăznetele dela catarge... In clipa aceea se petrecu ceva. Sosi de undeva un svon, un freamăt. Şi cât ai bate din pleoape, isbucni un şuierat sălbatic de vânt. Pe ferestrele deschise ţâşniră trâmbe de aer rece, şi stropi de apă. Vasul se aplecă cinci grade, zece, cincisprezece grade... O călimară alunecă pe masă şi căzu jos, portretele din pereţi oscilară. Toată lumea sări să închidă ferestrele, apoi se înghesuiră să iasă, să se ducă fiecare la postul său. Bucătăreasa, care nu avea unde să se ducă, înlemni pe bancă, apoi începu să-şi facă la cruci. Preţiosu şi Pricop rămaseră la urmă. Preţiosu era vânăt de supărare şi şoptea printre dinţi: — Se răscoală, cuţrele...S'au înţeles, s'au vorbit, ai dracului. Las'că le arăt eu lor... — Ia-o încet, murmura Pricop. Să ne gândim bine. Poate facem nişte note informative la raion sau la regională. Şi adăugă, cu o îngrijorare înfrigurată zugrăvită pe faţa-i ca de piatră: — Până nu le dă prin cap să dea ei note informative... Apoi îşi recâştigă cumpătul şi zise: — Ce oameni...Le faci bine, eşti înţelegător, le faci tot cc-ţi cer, şi ni te cum te răsplătesc... Ce-am spus astă seară, era tot spre binele lor. Dar Preţiosu nu-1 asculta. Vasul începuse să vibreze sub mişcarea maşinilor. Rămăsese cu traversul la vânt, aplecat; tablourile din pereţi se legănau, strâmbe. Biblioteca (un dulap cu uşă de geamuri) se clătina şi căzu bufnind greu; geamurile se sparseră şi cărţile se prăvăliră afară. Preţiosu urcase pe scara de fier ce ducea spre punte. Pricop porni după el. Simţea nevoie să se ţie de el. Erau doar legaţi prin atâtea lucruri. ★ Comandantul trăsese peste straiele lui de noapte o manta de ploaie şi stătea în picioare pe puntea de cart. Ploaia îi cădea pe cap în şiroaie, îi curgea pe gât, îi uda picioarele goale în papuci. Dar el nu observa. Era foarte atent la altceva. Nicolau sosise în goană de jos. Comandantul îi spuse: — Du-te şi te odihneşte: nu eşti de cart. Preţiosu venise şi el, şi inginerul, care jucase şah în careu cu ofiţerul doi; comandantul îi primi prost: — Tovarăşi, aici e cam înghesuială: dece nu staţi pe puntea cabinelor? Nici n'o să vă ploaie, şi e mai mult loc. Vorbea fără să se uite la ei. Se uita la suliţele albe de ploaie care ţâşneau pieziş prin văzduh, la valurile albe care spumegau pe marea întunecată. Nicoliţa Constantin execută ordinele lui: — Vorbeşte cu maşina: cu opt turaţii de elice. Apoi împinse mânerul „telegrafului" dela maşini, la Atenţie în urmă Viteză redusă. Vasul era mereu aplecat, bătut de vânt dintr'o coastă. Vântul vuia asurzitor, ploaia cădea în ropote reci, punţile erau pline de apă. Comandantul stătea cu mâinile la spate, mut. Vasul începu să vibreze. Comandantul întrebă, fără să ridice glasul: 74 PETRU DUMITR1U — Gât ai acuma? Timonierul răspunse din întunericul şi liniştea în care habitaclul de alamă al compasului lucea tainic: — Două sute şaptezeci... — Cât aveai? — Patruzeci, răspunse omul, apoi. adăugă, mai mult pentru sine: — Se învârteşte vântul de jur împrejur. Comandantul tăcea. Nicoliţa Constantin îi \edeâ doar ca pe o umbră neagră afară în ploaie. Apoi îl auzi: — Vino încet iar la patruzeci... —• încet la patruzeci, repetă timonierul. Sub ei, oarecum la adăpost, cei pe care nu-i primise comandantul pe puntea do cart, vorbeau scurt, cam fără şir: — Uite ce aplecaţi stăm! Nici acum nu l-a redresat! spunea Preţiosu. Bătrânul mecanic-şef apăru din întuneric şi ploaie, într'o haină cauciucată care şiroia: — Ei pui-pui-pui? Ce, credeţi că am băşicat-o? Nooo... Asta trece... într'o jumătate de oră. Am fost eu odată pe un cargo vechi, Bolivar, din Panama... ofiţer trei era comandantul Ffaralamb al nostru...ei, şi în golful Biscaia, furtuna a luat timoneria, cu comandant, secund şi timonier! Am pus servomotorul pe cârma din pupa, am legat doi oameni acolo să nu-i spele valurile, s'a legat şi Haralamb, şi am scos rabla la Bilbao... Am şi avut rău de mare vreo zece zile toţi... Asta de azi e aşa, un pic de vânt... şi Steaua noastră e mai solidă... Vasul vibra şi trepida. Se adăpostiră de vânt şi ploaie, care-i isbeau acuma în faţă. — Vezi: ce v'am spus? S'a redresat. Acuma merge iară drept. XIV Vântul cel mare şi ploaia se potoliră aproape numaidecât; dar dimineaţa cerul era înnourat, marea cenuşie şi asprită de răbufniri de vânt, şi vasul se înălţa şi cădea greoiu după undele mari ale unei hule din adânc. înainta cu viteză mică, ca să se întoarcă la locul de unde-1 împinsese învolburarea din noaptea trecută. Se ridica deasupra unui gol dintre valurile mari ale hulei până se vedea chila vopsită roşu, dedesubtul etravei; apoi cădea între valuri, împroşcând masse clocotitoare de spumă, şi atunci ieşeau din apă cârma şi elicea care se învârtea cu furie şi nefolositor în aerul plin de picături de apă, de curcubee şi de spumă. Şi iarăşi se înălţa cu etrava, şi iar recădea... De fiecare dată când elicea ieşea din apă, tot vasul vibra şi se scutura de mişcarea ei înnebunită. Iar marea era neprietenoasă şi aspră şi străină, cerul plin de nori biciuiţi de vânt; nu era frig dar umbră, şi culoarea apelor era de un cenuşiu-vânăt, rece şi trist. Căpitanul Haralamb stătea sus pe puntea de cart, şi toţi ofiţerii, Nicolau, ofiţerul doi, tânărul jucător de şah, ca şi Nicoliţa Constantin, împrejurul lui, cu binoclurile la ochi, căutau pe orizontul frământat de vânt, puncte cenuşii: cut te rele. Dar cum să desluşeşti o pată cenuşie în vânzoleala valurilor cenuşii, sub cerul de cenuşă? Din când în când, descopereau totuşi câte unul care venea spre vas cu lotcile după el; se ivea pe-o creastă de val, apoi pierea cu desăvârşire, iar la valul următor se înalţă iarăşi, clătinân-du-se. Comandantul privi împrejur, căutând parcă ceva. Apoi se uită în jos, pe puntea din faţă. Acolo, la opt metri sub ei, lotcile ce se aflau în preajma PASĂREA FURTUNII 75 vasului în noaptea trecută, erau urcate acuma pe punte, legate cu saule, acoperite cu pânzele lor proprii, iar pescarii veseli şi iară treabă, stăteau la sfat, cu glasuri mari, isbucnind în râs la nişte vorbe ale lui Emelian Romanov, numai decât luate de vânt. Comandantul făcu mâinile pâlnie la gură si-1 strigă pe nume pe Emelian; când acesta ridică ochii, îi făcu semn să vie sus. Romanov le mai aruncă o vorbă celorlalţi, făcându-i să se încovoaie de râs, şi dispăru. Peste câteva clipe se urca pe scara dreaptă do fier ce ducea la comandă. — Romanov, zise comandantul: ia uită-ţe acolo, că tu vezi mai bine cu ochii decât noi cu binoclul; spune: ăla vine fără lotci după el? O rafală sălbatică întunecă faţa mării; câteva creste de valuri sburară peste ape, furate de vânt. Romanov se uită în depărtare unde apele cenuşii şi crestele albe se amestecau şi se mişcau fără încetare. Câteva clipe rămase nemişcat, cu faţa împietrită, apoi se întoarse spre comandant şi zise: _ — Ăia şi-au.lăsat lotcile. — Nu se poate! sări Haralamb. Nu se poate! Sânt nebuni? Emelian nu răspunse. Se uita împrejur. In dâra de spumă a vasului, cutterele care-şi aduseseră lotcile până atunci mergeau încet, clătinându-sc ca nişte dopuri de plută pe apa clocotitoare. Mai departe, sosea un alt cutter, cu trei lotci după el: se înşirau ca nişte furnici negre, urcau pe câte un deal de apa, alunecau Ia vale şi nu se mai vedeau; apoi iarăşi, iată-Ie: apăreau, urcând trudnic. Lotcile erau goale: oamenii trecuseră pe cutter, şi puteau fi văzuţi cum se ţin de şarturile de sârmă ale catargului. Comandantul se întoarse spre Nicolau: — Oprim să-i încărcăm pe ăştia. Nicolau împinse maneta „telegrafului" la mijloc. După o clipă, acul arătător se mişcă pe cadran: maşina răspundea că execută comanda. Vibraţia vasului slăbi, apoi. încetă. Rămase, numai legănarea pe valuri, căderea în goluri, alunecarea în jos, înălţarea ameţitoare pe unda hulei, şi iarăşi căderea... — Acolo mai vine unul, zise Romanov, arătând, spre Sud-Vest. Comandantul puse binoclul la ochi şi după câteva clipe murmură: — Ce dracu... parcă nici ăsta n'aro lotci? Ce, au înnebunit toţi? Romanov se uită într' acolo cu ochii îngustaţi. Apoi zise: — Nu-i de-ai noştri... E dela Constanţa... Comandantul se uită deodată atent la el, ca la o ciudăţenie, apoi îi zâmbi prietenos: — Măi Romanov... când jiu mai ai nevoie de ochii ăştia ai tăi, să mi-i dai mie... Romanov nu răspunse nimic. Era măgulit, dar un pescar de larg nu-şi trădează mulţumirea aşa. cu una cu două. De altfel, căpitanul îl şi lăsase acolo şi se dusese Ia capătul punţii de cart să se mai uite la cutterul cel depărtat, caro sosea în chip neaşteptat fără lotci: ce făcuse cu ele? Le lăsase pe mare? Le pierduse? La rachetele trase de vapor în cursul dimineţii, toate cutterele trebuiau să aducă lotcile la bord ; ce ÎJiţeleseseră ăştia? Comandantul ar fi vrut să-i spuie lui Nicolau că-i e grije de oamenii din lotci; nu cumva li se întâmplase ceva? Dar diutr'o obişnuinţă veche, se stăpâni şi tăcu: îi plăcea să nu vorbească decât strict cât e nevoie. Aşa că urmă să privească ÎJi depărtare, morocănos şi trist. Lângă el, Nicolau urmărea cu ochii cutterul despre care spusese Emelian că e dela Constanţa. Nicolau începuse să semene cu comandantul, îji zilele din urmă: Ia fel de mahmur şi de amar. Nu-1 mai auzea nimeni, strigând. Rătăcea peste tot căutând pare-se ceva, aşteptând I 76 PKTBU DUMITRU) ceva. Nu-şi pierduse încrederea ; dar răbdarea şi-o pierduse. „La urma urmei, se gândea el în clipa asia, la urma urmei, au şi tovarăşii dela comitetul raional destule pe cap; n'o să-i aşteptăm pe ei; începem lupta noi; de fapt am şi început-o azi noapte... O începem, noi, că aşa nu. mai. merge. Nu se mai poate, trebuie curmată zăpăceala asta," îşi zicea el cu botărîre, uitându-se încruntat şi neprietenos la cutterul din Constanta,- care se apropia,, dispărând între valuri, clătinându-se ca un om beat şi intrând cu nasul în valurile pe care le despica şi le schimba în pânze do spumă. Cellalt cutter, [. cel care ar fi trebuit să aducă lotcile, venea cu vântul şi valurile în faţă, şi lupta mai. greu; era încă la vreo milă depărtare, când cel dela Constanţa coti iară să micşoreze viteza, şi trase o curbă spumegândă împrejurul pupei Stelei clin Octombrie, apoi opri motorul şi se apropie tot mai. încet de peretele ei înalt de fier cenuşiu. Ca deobiceiu, un şir lung de capete se apleca peste \ copastie. Jos, la şase sau opt metri sub ochii lor, cutterul se înălţa pe valuri şi recădea în golurile dintre ele, clătinându-se, gata să-şi rupă catargul la prima atingere cu bordajul vasului celui mare. Aici trupul de metal al Stelei din Octombrie îl apăra de vânt, şi valurile n'aveau creste spumegânde; dar hula din adânc era tot aceeaşi; Steaua urca şi cobora pe dealuri mari de apă. Când valul se trăgea în jos, spre adâncimile întunecate, verzi-cenuşii, linia de plutire, vopsită cu miniu roşu, rămânea desgolită şi se vedea stratul de alge care se lipiseră de pântecul vasului. Apoi Steaua din Octombrie se . cufunda, şi apa ascundea iarăşi algele şi scoicile mărunte încrustate de tabla de fier. | Când se apropie cutterul, toate capetele privitorilor se aplecară atente: | avea să fie greu de tot. Acelaşi val înălţa cu doi metri Steaua din Octombrie, * şi, pe clina cealaltă, trăgea cutterul la doi metri în jos. Cine ar fi îndrăznit să apuce scara de pisică într'o clipă când s'ar fi putut trezi că-i fuge puntea cutterului de sub picioare, căzând la doi metri mai jos? îndrăzneţul ar fi putut să se prăbuşească între cutter şi vas, şi să fie strivit la cea mai mică atingere dintre ele. Jl Pe puntea cutterului, cu picioarele bine înfipte între colaci de parâma, cutteristul şi un om în haine de oraş apucaseră câte o cange şi, de fiecare « dată când cutterul ameninţa să se isbească de vas, propteau căngile în bordajul Stelei din Octombrie şi împingeau din răsputeri. Omul în haine bleu-marine, purtate, şi purtate cu nepăsare, cum se nimerea, pare destul de -îndemânatic pentru un orăşean care n'a mai pus mâna pe cange în viaţa lui, îşi zicea Nicoliţa Constantin, care ieşise din cabina ei şi se uita şi ea peste copastie. Omul era un bărbat de vreo treizeci-treizeci şi ceva de ani. La depărtarea aceea, acolo jos pe puntea cutterului care urca şi cobora pe j valuri ca un ascensor înnebunit, părea bine legat, cu părul scurt, cârlionţat, şi o faţă severă, brăzdată adânc pe lângă gură. Era un om botărît: se j vedea cum j se aspreşte obrazul când împinge cangea. Nicoliţa Constantin urmări câteva clipe încercările celor doi de-a ţine cutterul destul de aproape "j de vas ca să se agate unul din ei •— de bună seamă ţivilul — de scara de 'i pisică. I se păru. că pierd prea mult timp. Obişnuinţa ei de ofiţer ce are ,\ adesea de-a face cu marinari nepricepuţi pe care trebue să-i înveţe me- | seria, o făcu să nu se poată stăpâni, şi să strige, cu mâinile pâlnie Ia gură: j| — Hai, prinde-o şi suie! Ce stai atâta? fi Omul cu haine albastre se uită o clipă în sus, căutând cu. ochii pe cine-i 1 vorbise. O clipă, privirea lui se opri asupra Nicoliţei. Apoi deveni iarăşi atent să ferească de ciocnire cutterul. Schimbă câteva cuvinte cu motoristul, i lăsă cangea jos, aşteptă o secundă ridicarea unui val, apoi sări şi se agăţă , de scara de pisică, udă şi murdară de catran. In aceeaşi clipă elicea cutte- ■ PASĂREA FURTUNII 77 rului începu să se învârtească, între cutter şi vas apăru o dungă îngustă de apă, care se lăţi repede. încă agăţat de scara de pisică, omul în haine albastre îi făcu semu cutferistului; acesta îi întinse un geamantan de carton. In clipa următoare, cutterul se depărtase şi apa îi clocotea la pupa, amestecată cu fum albastru de eşapament dela motor. Străinul se urca sprinten pe scara de pisică, cutterul se depărta pe marea asprită, cenuşie şi semănată cu creste groase şi albe de spumă; era o zi mohorîtă, tristă, şi vârtejuri de fum negru ieşeau din coşul Stelei din Octombrie, şi goneau deasupra mării întunecate. Noul venit încalecă peste copastie, sări pe pante, şi se urcă pe scări. Primul om căruia-i vorbi fu Nicoliţa Constantin, care se trezi faţă 'n faţa cu el pe neaşteptate. Era un om scund, care-o-privea cu ochii vii, pătrunzători, şi avea un obraz parcă tăbăcit de vânt. O întrebă de-a-dreptul: — Unde-1 găsesc pe tovarăşul comandant? O cerceta cu oarecare mirare, dar se vedea că se stăpâneşte şi n'are s'o întrebe nimic despre ea. Nicoliţa Constantin îi spuse unde-1 găseşte pe comandant, iar omul îi mulţumi şi o luă pe scări în sus. Ea rămase şi se uită peste apă. I se păru că e o zi ciudată, cu lumina aceea săracă, dar în schimb cu vântul răcoros, tare, înviorător; o zi întunecată şi care-ţi dădea totuşi sănătate: ciudată zi, într'adevăr. Noul venit se urcă până sus, la comandă, cu geamantanul lui de carton în mână, şi se duse la căpitanul Haralamb: — Tovarăşul comandant? Sânt trimis pe vasul ăsta ca organizator de partid, de către comitetul raional. Poftiţi delegaţia. Căpitanul ii strânse mâna fără să-1 privească, citi în. fugă delegaţia şi i-o dădu îndărăt. Apoi îl măsură din cap până în picioare cu o privire tristă, dar nu lipsită de bunăvoinţă: — O să ne puteţi ajuta, zise el. Avem nevoie... II privi gânditor pe omul ăsta în haine purtate şi mototolite, care stăteau pe el. parc' ar fi fost aruncate în grabă pe un cuier, omul ăsta mărunt şi lat în umeri, cu ochi ageri şi obrazul brăzdat înainte de vreme. Ce-o să poată face? In sfârşit, să vedem, să vedem. Căpitanul Haralamb oftă şi repetă: — Da, avem nevoie... Noul venit asculta atent. Nu spuse nimic. Comandantul chemă: — Tovarăşe Nicolau... uite, ne-a venit un tovarăş dela raionul de partid. Nicolau auzise cele câteva cuvinte schimbate de ei. Rămăsese cu binoclul Ia ochi, şi se uita la cutterul care sosea fără lotci, şi ajunsese acum la o jumătate de milă. Dar nu-1 vedea. Era emoţionat. Va să zică venise. Dar ce fel de om. era? Ce, parcă printre activişti nu sânt şi unii slabi? Ba sânt, destui. Nu cumva şi ăsta o fi unul din aceia? Nicolau lăsă jos binoclul şi spuse în chip de răspuns: — Ăştia n'au pierdut oameni, tovarăşe comandant. Uite, toţi pescarii sânt pe cutter. Au lăsat bărcile şi s'au urcat pe cutter. Apoi se întoarse spre noul venit şi-i întinse mâna. Acela îi svârîi o privire repede, apoi, în chip neaşteptat, îi zâmbi, şi-i scutură mâna cu putere, foarte prieteneşte, Nicolau se stăpâni să nu-i zâmbească şi el. „Ce, să rânjesc la el ca prostul? Eu n'am motiv să râd..." îşi zicea el, ţinându-şi demnitatea. — Vino cu mine, tovarăşe, să-ţi fac rost de o cabină, să-ţi laşi bagajul... Ai să stai mult cu noi? începuse să coboare scara. Se oprise pe-o treaptă, se întoarse pe juma- 78 PETRU DUMITRIU ta te; îl privea întrebător. Numai el ştia cât îi e de strânsă inima. Străinul însă răspunse: — Cât o îi nevoie, şi încă o zi. Atâta am să stau tovarăşe Nicolau. Cât o i'i nevoie... şi încă o zi. Şi râse. — Aba, zise Nicolau şi începu iar să coboare scările, urmat de cellalt, mereu purtându-şi geamantanul de carton, boţit. — Nu prea avem loc, începu, iarăşi Nicolau. O să fie greu... Să vedem, poate să dormi în cabină cu tovarăşul Preţiosu... Tovarăşul secretar al organizaţiei de bază, lămuri Nicolau. — Ştiu. Unde stă el? — Uite acolo, la capăt.... — Oamenii unde stau? — Dincoace, sub teugă, pe puntea din prova... — Dă-mi un pat şi mie acolo, tovarăşe Nicolau. Nicolau se opri iar pe scară şi se uită lung la ol. Apoi întrebă: — Un pat? Nu o cabină? — Orice... dar să fie pe puntea din faţă. — Aba, zise Nicolau a doua oară, şi porni mai departe, urmat de cellalt care, cu geamantanul în mână, se uita curios împrejur. Treceau printre pescari; aceştia vorbeau între ei. şi nu-i luau în seamă. Noul venit se uita la ei cu o atenţie încordată, parcă ar fi vrut să recunoască, ceva pe feţele lor arse de soare şi de vânt. Ei nici nu-1 vedeau. Emelian Romanov vorbea tare într'un cerc de bărbaţi care râdeau gros. Străinul se opri o clipă să se uite la Emelian, apoi trecu mai departe. XV O răbufnire puternică de vânt spulberă crestele valurilor. Pe deasupra Stelei din Octombrie treceau nori vineţi, destrămaţi, din care atârnau fire cenuşii. Vasul se înălţa pe marile undo ale hulei şi recădea greoi în golurile dintre ele. Lângă el, cutterul care sosise fără lotcile ce-i erau încredinţate urca şi cobora pe dealurile de apă. Era tot mai aproape de coasta cenuşie a vasului. Dela comandă, se auzi un glas tunător. Nicolau. vorbea prin pâlnia de tablă a porta-vocelui: ' , — Să nu izbiţi cutterul! Ce căutaţi la bord? De pe puntea cutterului, ţinându-se de şarturile de oţel ale catargului, .nebărbieriţi, uzi, pescarii râseră la el fără nici un respect, ba chiar cu un fel de sfruntare stângace, şi-i făcură semn să se liniştească, că n'are să fie nimic. Cu mâinile şi cu căngile feriră de isbitură tablele de fier ale bordajului Stelei din Octombrie, care urca şi cobora câte un etaj de casă la fiecare val. Pescarii împingeau cu mâinile, lăsând să le alunece sub palme bordajul vasului; acelaşi val înălţa cutterul cu tot atâţia metri cu câţi cădea în adânc vasul cel mare. Apoi, unul din ei le strigă ceva — prinseseră momentul prielnic — şi toţi se agăţară de scara de pisică, pe care începură să se urce toţi deodată, umăr la umăr, în tinzând în. sus bărbiile ţepoase, vreo opt-nouă bărbaţi, unii desculţi şi cu pantalonii suflecaţi, alţii cu cisme de cauciuc din carâmbul cărora ieşea câte un mâner de cuţit. De pe puntea cabinelor, mecanicul şef îi privea, cu strâmbătura lui de înţelepciune desamăgită şi desgustată, amestecată cu o voie bună copilărească. — Uite, copilule, îi spunea el Nicoliţei Constantin. — Uite-i pe piraţi cum ne iau la abordaj fabrica de conserve... PASĂREA FURTUNI I 79 .— Piraţi ca ăştia... murmură fata. „Piraţii" încălecau peste copastie şi săreau pe punte. Jos, cutterul pornise şi se depărta spre pupa, undo, la câteva sute de braţe do vas, jucau pe valurile înalte celelalte cuttere, care-şi aduseseră lotcile acum încărcate pe punţile Stelei din Octombrie. Noii veniţi fură întâmpinaţi cu întrebări batjocoritoare ele pescarii care stătuseră Ia taifas până atunci. — Aţi venit la mămica? strigă Emelian Romanov, cu mâinile în buzunare, desculţ şi cu şapca pe ceafă. — Aţi venit să vă mai odihniţi, da? Şi cu lotcile ce-aţi făcut? Le-aţi jucat la barbut şi le-aţi pierdut, ai? — Au venit ăştia şi-o să înfunde cambuză, se plângea Iermolai; n'o să mai aibă lumea loc de ei... Dela comandă, glasul îngroşat şi făcut tunător de pâlnia de metal în trebă: — Ce-aţi făcut cu lotcile. Unde sânt? Nicoliţa Constantin se dădu jos şi se amestecă printre ei. Voia să ştie şi ea ce se întâmplase. Căci se întâmplase ceva; asta se vedea limpede după feţele vinovate şi sfruntate ale celor din brigadă. Oare aveau dreptate Eune-lian şi ceilalţi? Se putea să fie chiar aşa? Luca Gheorghe, cu bărbuţa bălaie sbârlită de vânt, răcni: — E ruşine, măi tovarăşi! Ne-aţi făcut de ruşine şi pe noi, lua-v'ar dracul! Emelian. Romanov râdea arătând.u-şi colţii ca un lup: — Hehei.! Ei cu ruşinea au. terminat-o de mult! Nu le mai pasă de ce spui tu! Noii veniţi se împotriveau, dând din mâini şi numărând pe degete asprite de vâslă şi paragat: — Faceţi voi pe deştepţii! Eram ăi mai depărtaţi! Eram la cinci ore de marş de mămica! Dacă se mai întâmpla ceva la motor, ce voiai, să facem cu lotcile după noi? — Sigur, zise Emelian. Romanov. Sigur. Putea să vie şi o ploaie, şi să vă ude; şi mai bate şi vântul ăsta, şi căpătaţi guturai... Coverta se înălţa şi cădea sub tălpile lor fără încetare. Vântul şuiera ţipător prin şarturi şi fumul vasului gonea peste apă, numaidecât destrămat de vânt. Pescarii stăteau crăcănaţi pe punte ca să nu cadă la balansul vasului, şi se certau, unii veseli, alţii indignaţi, iar ceilalţi stingheriţi dar obraznici: — Să te fi văzut pe tine, Emelian Romanov, unde am fost noi! Atunci să vorbeşti! — Pha! răspunse cu dispreţ Emelian, şi dădu din. umeri. — Da, da, „pha!" Să fi fost fu acolo. Nici urmă de mămica, şi vântul ne bătea la dracu, spre larg! Puteam ajunge cum am mai fost astă primăvară, când nc-a aruncat în Bulgaria! — Puteam să ne şi prăpădim, mormăi unul ascuns după cei care vorbiseră până atunci. Emelian. Romanov răspunse: — Şi ce dacă puteaţi? Voi ce sânteţi? Pescari de larg? Voi nu ştiţi cum e meseria noastră? Ptiu, fi re-a ţi ai dracului de pensionari... Şi scuipă pe jos, drept în faţa lor. Noii veniţi se uitară în jos la scuipatul lui Romanov, apoi la Romanov, care-i privea rece, cu mâinile în buzunări. Unuia din ei îi scântei ară ochii, şi făcu o mişcare. Era gata să sară la bătaie. Cei dimprejur se strânseră într'o clipă, unii — Iermolai, Andrei, Mihail, Cosma,—împrejurul Iui Emelian, alţii, cei noi veniţi, împrejurul celui care vorbise în numele lor. Luca Gheorghe se uita la unii şi la alţii, HO i'l.Tlif DUMITRIU întrebând u-se dacă nu trebuie să intre între ei să-i despartă. Dar bătaia nu începu din altă pricină. Un glas nou tulbură şi strică încordarea. — Eu nu cred ce spune Romanov, rosti glasul acela. Era al străinului sosit dela Constanţa. Cu o clipă înainte, se afla sus, lângă comandant, care-i arăta pescarii îngrămădiţi pe punte, sub ciocurile smolite ale lotcilor, lângă gura de magazie ce ducea la fabrică. — Uită-te la ei. Ăsta e spiritul care domneşte aici. Au lăsat lotcile şi au venit ia adăpost pe vas. Aştia-s oameni? Spre mirarea comandantului, organizatorul de partid îi răspunse: — Sigur că sânt oameni. Nu-s ei de vină. Comandantul deschisese gura să mai spuie ceva, dar cellalt se şi cobora sprinten pe scări. Acuma se afla în mijlocul pescarilor, mai scund ca ei, şi părând străin şi nelalocul lui în mijlocul lor, îmbrăcat în hainele acelea ieftine de oraş, şi cu pantofi în picioare. Nicoliţa Constantin îl privea cu mirare şi cu interes; nu-i plăcea mult. Aflase cine e, căci în jumătatea de oră de când sosise străinul, Nicolau îi spusese şi ei şi lui Steaga. Nu se putuse stăpâni. Se vedea pe el că e foarte bucuros. Acuma Nicoliţa se întreba: „Dece s'o fi bucurând aşa Nicolau? Ăsta abia a sosit, şi uite-1 că a şi început să facă pe deşteptul. A venit din cine ştie ce birou, şi crede că poate să-i înveţe ceva pe pescari, să-i „prelucreze". O să mai aibe surprize dumnealui..." Totuşi, îi plăcea că no ni venit nu se tulbură şi se simte ca la el acasă în mijlocul vlăjganilor arşi de soare, în salopete decolorate, bărboşi şi spătoşi. Era mai mic decât cei mai mulţi dintre ei, şi avea o faţă trasă şi cam ofilită. Stătea în mijlocul bărbaţilor din Danilofca şi Sfântu Gheorghe şi Mangalia şi se uita cu îndrăzneală la ei: — N'are dreptate Emelian Romanov. Aşa era meseria pe vremuri, nu acum. Pe vremuri se înnecau oamenii. Acuma vin aici la vas, şi încarcă otcile sus cu macaraua, iar ei stau la adăpost. E adevărat? E adevărat! Nu aşteptase să-i răspundă nimeni. Tot el răspunsese, cu. hotărîre şi siguranţă, iar oamenii tăcuseră: da, era adevărat. Ce este, este: dacă e adevărat, ce poţi zice? — Vă mai spun eu ceva, urmă ţivilul. Vă mai spun cu ceva. Care-a vorbit aici că era să se înnece? Ce, ăstae vânt să se piardă un om sau o barcă? O răbufnire rece trecu peste ei, şarturile*) gemură prelung, coarde ale unei viori triste. Vasul căzu greoi în golul dintre două masse de apă. Pescarii amuţiseră. Ascultau. Emelian. Romanov îi privea pe noul venit cu luare aminte, ca de departe de tot. Unul din coi care lăsaseră lotcile râse batjocoritor: — Dumneata se vede că nu eşti moriac. Ai venit din birou, şi acum eşti pe vaporul ăsta mare... dar jos, e altfel... Câţiva râseră. „I-a zis-o" se gândea Nicoliţa Constantin cu inima strânsă. Ar fi vrut totuşi ca noul venit să nu se facă de râs din prima clipă. Ii părea rău. Şi pe urmă — ce-o să mai poată face? Cum să-i înfrunte pe Preţiosu şi pe Pricop al lui? Bine că nu era Nicolau aici, să vadă şi să se întristeze... Simţi pe cineva suflând greu lângă ea. întoarse capul: era Nicolau, care-1 mânca din ochi pe noul venit. Printre cei din faţă înainta făcându-şi loc cu demnitate, tovarăşul preşedinte al sindicatului, Pricop. ' — Eu îi înţeleg, zicea el. E vreme rea. De fapt, vasul trebuia să fie Ia vreo zece mile mai spre ei. Ne-am lăsat să derivăm prea mult, spunea el, ferindu-se să se uite la Nicolau, care tresărise. Nicoliţa îi spuse în gând: *) şart = cablu de sârmă care ţine un catarg. PASĂREA FURTUNII 81 Iar dai în ofiţeri, iar vrei să n'aibă încredere oamenii în noi... Ce gând ai? Ce urmăreşti?" Astea, i le spunea fără glas. Nu se puteau rosti tare vorbele acestea, aici şi acum. Ţiviiul dela Constanţa se uită cu ascuţime la Pricop, apoi se întoarse către' cel care vorbise înainte: — Jos, o altfel? Da? Pe mare, o altfel? Dar când munceai pe lotca chia-' faurului, şi cu paragatul chiaburului, ce făceai, pe vrome de-asta? Lăsai lotca şi veneai la vas? — Hăhăă, râse gros Iermolai: vas nici. nu era! Şi te băga în mă-ta chiaburul, de-ţi mergeau fulgii! Emelian. nu. spuse nimic. Se uita la Adam şi se gândea la ceva ce ştia numai el. Iar noul venit îl trăgea mai departe la răspundere pe cel care vorbise si care părea furios dar încurcat. II întrebă: — Ce făceai dacă-i pierdeai paragatul? II plăteai! Te dădea în judecată şi-1 plăteai! Iar dacă pierdeai lotca, pierdeai şi viaţa! Se făcuse iar tăcere. Pricop ridică o mână şi deschise gura: — Dar tov... — Taci puţin dumneata, zise scurt străinul, şi se'ntoarse iar spre pescari: — Ei, şi-acum vine Republica şi-ţi dă un vas pe care să-ţi scapi viaţa... — Nu de-aia a pus ea vasul pe mare, zise Emelian liniştit. Pentru producţie e vasul, nu pentru salvare! — Ba şi pentru una şi pentru alta! răspunse omul venit dela Constanţa. Una fără alta nu se poate! Ii asigură viaţa pescarului, iar atuncea şi pescarul munceşte mai cu drag. E adevărat? E adevărat! Oamenii îl priveau cu uimire. Da: era adevărat. Se strânseră mai aproape. Apăruseră şi alţii, care până atunci fuseseră printr'altă parte, şi acuma lungeau gâturile peste capetele celor din faţa lor. — Şi dumnealor cum îi mulţumesc Republicii? Lasă lotcile să le ia dracul, şi vin fuga Ia adăpost! —Da' nu vezi ce vânt bate? strigă pescarul pe care-1 mustra organizatorul de partid. — Ba văd! Ei şi. ce, dacă bate? Nu puteai să aduci lotcile? Da'ce te-ai gândit: dac-aşi fi la stăpân, m'ar trage la răspundere; dar aşa, cine să mă tragă la răspundere? Poporul? Unde-i poporul? Se uită împrejur: — Uite, aici e poporul, şi-şi bate joc de voi. că v'a apucat frica, şi i-aţi pierdut lotcile. Pescarul din faţa lui se trase îndărăt, între cei dimprejurul său, şi protestă : — Parcă ou aşi. fi singur. Vorbeşte şi cu ăştia, că am fost nouă! — Dar tu erai responsabilul brigăzii! îi răspunse cu asprime Luca Gheorghe. Străinul se uită la ceilalţi, stânjeniţi, ruşinaţi şi mânioşi. — Las'că şi dumnealor dacă l-au văzut pe responsabil că se înmoaie, trebuiau să-1 lase? Unul din cei de care se vorbea, se împotrivi duşmănos şi greoiu: — Deştept e cine vorbeşte clela adăpost... altfel e pe mare... Străinul se uită la el. I se făcură ochii, mici şi străpungători. Apoi râse, încreţindu-şi cutele timpurii de pe faţă: — Asta aşa-i... e altfel pe mare... Apoi se 'ntoarse spre ceilalţi, şi întrebă ridicând glasul: 6 — Viaţa- Românească .— c. 4624 82 PETRU DUMITRIU — Cine merge să aducem lotcile? Nicoliţa Constantin îl apucă de mână pe Nicolau şi îl strânse tare. Nicolau îl privea ţintă pe noul venit, şi nu-şi- deslipi nici acuma ochii de pe el. Era tăcere. Vasul urca şi se prăbuşea sub picioarele lor. Oamenii se clătinau ca să-şi ţie echilibrul şi să nu cadă. Vântul şuiera statornic, învâr-tejindu-se uneori, şi era o zi tristă şi cenuşie, iar marea era ca plumbul, presărată de milioane de creste spumegânde. Se auzi o clipă, singuratec, geamătul jalnic al vântului ce se sfâşia în şarturile catargului din faţă. Pescarii se uitau la cutterele care piereau între valuri, se uitau la orizontul care cobora şi urca fără încetare odată cu mişcările punţii şi tăceau. Emelian Romanov îşi descleştă fălcile: — Vin eu. — Eu, zise şi mai scurt, Luca Gheorghe. Un flăcău înalt, cu privirea tulbure şi întunecată, zise: — Viu şi eu. Emelian se'ntoarse, îl privi şi zise: — Cosma e din lotca mea. Vine şi el. —- Şi eu, zise Mihail. După el, începură şi cei din brigada lui Iermolai — Andrei, puştiul, cel dintâi, apoi Iermolai, apoi Pavel: — Venim şi noi. Străinul ridică mâna: — Ho, ajunge. Prea mulţi. Primii şase ajung. Apoi se'ntoarse spre NicolaU: — Dacă vreţi să daţi jos o lotcă... Nicolau tresări şi zise grăbit: — Da, tovarăşe! Vă dăm o lotcă! Şi două! Nicoliţa Constantin întâlni o clipă privirea omului sosit dela Constanţa. Ar fi vrut să meargă şi ea, dar era o copilărie; n'avea dreptul să ceară aşa ceva; era ofiţer pe vas, locul ei era pe vas; şi n'avea putere să vâslească alături de asemenea vâslaşi... Dar el, omul ăsta în haine ieftine de funcţio-năraş, dela oraş, care vorbea atât de sigur cu pescarii — ce, el ştia să vâslească pe vreme de-asta? Asta se întreba ea în clipa când li se întâlniseră privirile; şi o cuprinsese o dorinţă pătimaşă să vie totuşi cu el, să încerce să facă drumul până dincolo de orizont, unde trei lotci goale smunceau de ancore... Străinul o privi o clipă, apoi se întoarse şi urmă să vorbească când cu Emelian, când cu Luca Gheorghe. Se auzea uruitul vinciurilor. Se încordau cabluri în aer deasupra punţii. Marinari înfăşurau ţapane*) de cânepă împrejurul pântecului unei lotci. Nea Marinică, şeful de echipaj, comanda celor doi vinderi prin semne cu mâinile; în curând lotca se legănă în aer alunecând în afară, deasupra mării frământate. Nicoliţa Constantin se'ntoarse pe puntea cabinelor. Trecând pe lângă mecanicul şef, care asistase la toată întâmplarea rezemat cu coatele pe balustradă, îl auzi ciripind: — Tiu-tiu-tit! Copilule, ai văzut? — Ce să văd? — L-ai văzut pe conţopistul? — L-am văzut... — Ăsta a fost marinar. Altfel nu se poate. A fost marinar, steaga mă-sii... Aşa unul am văzut eu odată când s'au supărat băieţii de pe Arabella Robertson, în drum spre Bahia Blanca, şi au vrut să-1 arunce pe comandant peste copa- *) ţapană = colac de parâme groase ce slujeşte la ridicarea unei lotci, ele. PASĂREA FURTUNII 83 gtie. Ăsta e altfel — ăsta e om cumsecade; dar e dat în steaga mă-sii, rău de tot. Bătrânul părea înveselit şi înviorat de ce se întâmplase. Asta îi aducea aminte de întâmplări furtunoase pe care numai el le ştia. O luă de umăr pe Nicoliţa Constantin: —' Ai vrea să mergi cu ei? — Aşi vrea, mărturisi ea după o clipă de tăcere. Eî oftă, desamăgit şi cu obişnuita lui amărăciune zâmbitoare: — Şi eu... şi eu... Ia uite-1 pe ăla ce face! Când lotca era gata să treacă peste bord, Cosma se apucă de ţapană şi se caţără în barcă, înciuda legănărilor ei primejdioase prin văzduh. Apoi, în picioare în lotcă, plutind deasupra mării, apucă o cange şi se îndeletnici cu apărarea lotcii de lovitura distrugătoare de peretele vasului. încet, încet, cablurile alunecau pe scripeţi. Lotca se apropia de apă, încet, încet. Deodată un val înalt o isbi şi îşi sparse creasta de coastele ei, înconjurând-o cu raze albe de spumă. Apoi se retrase şi o lăsă în aer. încă un metru de cablu. Lotca juca pe apă. Cosma se repezi să desfacă ţapana; peste o clipă, colacul de parâma se legănă în văzduh urcând spre înălţimile catargului din faţă. Pescarii se dădeau jos pe scara de pisică, pe care Cosma o agăţase cu cangea. Cei care-şi părăsiseră lotcile se apropiară de organizatorul de partid; erau stânjeniţi şi umiliţi: — Tovarăşe... luaţi-ne şi pe noi... El se uită lung la ei, apoi le răspunse fără pică: , — Acuma nu pot să le spun ălorlalţi că v'aţi răsgândit. Staţi şi răbdaţi; voi v'aţi făcut ruşinea. In ciuda asprimii cuvintelor, glasul nu-i era lipsit de bunăvoinţă. Călare pe copastie, le zise: — Altădată... Apoi dispăru de partea cealaltă. Pricop, care tăcuse tot timpul din urmă, începu să întrebe în juru-i: — Cine e tovarăşul ăsta? Nimeni nu ştia. Nicolau ştia, dar se făcu că nu aude întrebarea lui Pricop. Acesta trecu preocupat, gânditor şi îngrijorat pe lângă mecanicul-şef care-i spuse cu multă voie bună. — Măi Pricop, leagă-ţi ismenele cu şireturi la glesnă, să nu-ţi curgă în ghete... Apoi îşi luă seama, speriat, că se află lângă Nicoliţa, şi-şi astupă gura cu mâna. Dar fata nici nu auzise: se uita în jos, la lotca plină de vâslaşi — erau doi pe fiecare sitelcă, la fiecare vâslă câte unul. Lotca juca pe valuri. Vâslaşii se încordară şi se lăsară pe spate, şi lotca se depărta de vas, pe marea cenuşie frământată de vânt, ale cărei valuri o asvârleau în sus şi în jos. Pe când se apropiau de cutterul ce trebuia să-i ducă îndărăt la locul de pescuit, Mihail atinse umărul străinului venit dela Constanţa, care vâslea pe sitelcă dinaintea lui, şi-1 întrebă: — Eşti moriac? In locul aceluia, răspunse Emelian Romanov: — E dela noi din sat... tu nu-1 ştii: erai copil... Străinul se'ntoarse şi se uită cu coada ochiului la Emelian: — Bine că m'ai cunoscut... Mult ţi-a trebuit... — Te-am cunoscut, mormăi Emelian. Tu eşti Adam Jora, care ieşeai pe mare cu frate-meu... Te-ai schimbat, dar eu te-am cunoscut... ^ Vasul înalt şi cenuşiu, cu catargele subţiri şi coşul fumegând, rămânea inurmă. Se vedea cum se urcă şi se coboară pe valurile mari ale hulei; dar 6 * 84 PETRU DUMITRIU pe ei îi jucau şi cele mărunte, îngropându-i uneori în pâlnii de cleştar verde-cenuşiu din care nu vedeau decât cerul ameninţător şi catargele Stelei din Octombrie. — Te-am cunoscut, mormăi Romanov, că erai al dracului... ţii minte când te-am bătut? — Ii zisesem ceva urât fetii lui lachint, după care umblai tu, murmură Adam zâmbind şters. Vâslea lângă Emelian şi nu se uita la el. întrebă: — Ce mai e cu fata lui lachint? — M'am însurat cu ea... avem trei copii mari... — Să-ţi trăiască. — Să trăieşti şi tu... Copii ai? — N'arn nimic, zise Adam scurt. Emelian vâsli mai departe, în tăcere. Luaseră lotca cea mai mare şi grea, valurile erau mari, şi vântul nu-i ajuta; nu era uşor de vâslit. Şi-apoi Emelian era tulburat: aşa ceva nu ţi se întâmplă în fiecare zi. Adam murmură: — O să mai vorbim noi. Emelian se uită Ia el pe furiş. Se simţea cu greşală. N'ar fi.putut spune anume ce greşise; dar ştia că lucrurile mergeau prost, şi ăsta venise aici trimis să le dreagă. Emelian. simţea că are răspundere şi vină în. toată povestea. — Bine... să vorbim, mormăi el moale şi fără chef, trăgând de vâslă din răsputeri. XVI Adam Jora şi cei plecaţi cu el se întoarseră seara, osteniţi şi uzi. Dar aduceau lotcile cu ei. Le găsiseră jucând în ancore, deasupra unor adâncimi de treizeci de braţe; acuma stăteau bine legate, pe punţile Stelei din Octombrie, care urca şi cobora dealuri de apă cenuşie sub cerul unei înserări de funingine. Emelian şi ceilalţi, pescari ce fuseseră cu Aclam stăteau de vorbă ghemuiţi pe vine, sub ciocurile încovoiate ale lotcilor. Vorbeau tainic; noul venit li se păruse un om vrednic de-a fi cântărit şi preţuit: să vedem ce e cu el, şi câte parale face... Emelian le povestea întâmplarea cea veche, pe care-o ştiau mulţi bărbaţi din Danilofca, dar cei tineri, şi pescarii din Sfântul Gheorghe sau Mangalia, n'o auziseră. Acuma ascultau cu genunchii la gură, uitând până şi de ţigările care le fumegau Ii pito în colţul gurii. Făceau ochi mari. Grozavă întâmplare! Oricare pescar putea s'o păţească aşa — numai că nu oricare ar scăpa; nu, n'ar scăpa niciunul dintr'o sută. — Bine, zicea Iermolai; dar acum o avem pe mămica... — Da, dar dacă n'ar fi mămica, răspundea Luca Gheorghe, atunci, măi frate, chiar şi pe-un vânt ca ăsta, de forţa cincea... vai de pielea pescarului... — Aşa-i, urma şi Emelian; aşa-i. Ei, şi ascultaţi mai departe: vasăzică, el dus prin. lume, la puşcărie, maică-sa săraca, a dus-o cât a mai. dus-o, şi pe urmă a murit... El nu ştia. Ani de zile a stat închis, şi n'a ştiut. Cel despre care povesteau pescarii adunaţi roată pe punte, şedea pe un scaun în cabina ce slujea de sediu organizaţiei de bază, între un dulap cu uşi de geam, închis cu lacăt, şi. înlăuntrul căruia se zăreau broşuri şi. cărţi, şi în partea cealaltă, un bust de ghips al lui Lenin pe o poliţă. Adam şedea la masă; alături de el era Preţiosu, picior peste picior, cu pieptul strâmt prins în braţele încrucişate, şi cu o ţigară în gură. Trăgea din ţigare, şi se uita prin fum, clipind din ochi. Pricop, cu faţa lucioasă, proaspăt bărbierită, privea gânditor piciorul lui Preţiosu sau scrumiera de sticlă de pe masă. Prodan se uita la Adam, parc'ar fi vrut să-i spuie ceva şi cu privirile, 1111 numai cu gura; parcă acel lucru spus din ochi, era mult mai important, PASĂREA FURTUNII 85 un lucru de-o însemnătate covârşitoare. Prodan era nervos, nebărbierit, şi pentru întâia dată de ani de zile se arăta neliniştit şi îngrijorat. Se uita uimit şi cam speriat la Adam Jora. Acesta spunea: — Va să zică dumneata, tovarăşe Preţiosu, nu eşti de părerea tovarăşului Prodan? Preţiosu dădu din cap, apoi vorbi mai departe, cu ţigara în gură: -— Nu sânt. N'are dreptate. Eu ştiu după ce umblă Prodan, şi nu mi-e frică să i-o spui aici, de îaţă cu el. — Spune, îl îndemnă Adam Jora. Preţiosu urmă cu o mutră ţeapănă ca de lemn, şi iară să se uite la prodan ci la portretul lui Gheorghiu-Dej, în perete: — Prodan umblă să facă agitaţie printre oameni, ca să fie ales el secretar. Prodan se făcu palici, dar nu răspunse nimic. Adam Jora îi aruncă o privire fugară, apoi se întoarse către Preţiosu şi-1 întrebă cu interes: — Asta crezi dumneata că are el în gând ? — Asta, zise Preţiosu cu tărie. Ce să ne ascundem după deget? Eu sunt un om care spune lucrurile pe faţă. Nu mă pot ascunde. Poate am făcut rău că am spus dela început; dar ce să fac? Să nu spun ce ştiu? — Chiar ştii? De unde ştii? întrebă- Adam Jora foarte liniştit. Preţiosu dădu din umeri: — Ei, asta-i... Parcă dece a pus el la cale toată agitaţia de până acuma? Şi şedinţa de mai eri?.Aia ce-a fost? — A fost o şedinţă? întreba Jora. — A fost... am văzut eu cum era pregătită. Nici nu e just, tovarăşe! exclamă Preţiosu, întărâtat. Nici nu e just să-i pui la cale pe oameni, ce să spună şi cum să spună! Aşa ne învaţă partidul, tovarăşe Prodan? Ii pusese întrebarea fără să se uite la el. Părea indignat. Prodan nu-i răspunse. Se făcuse palid, apoi roşu. Ii ardeau ochii. Adam Jora întrebă: — L-ai mai criticat în chestia asta pe tovarăşul Prodan? — Nu, zise Preţiosu cu nepăsare. N'am avut timp. Ce — nici două zile nu-s de atunci... — Două zile sânt mult timp, murmură Adam Jora privindu-şi palmele care se umi'laseră, roşii de cele câteva, ore de vâslit greu. După cincisprezece ani, încă mai păstraseră bătăturile făcute de vâsle. — Da, în două zile puteai găsi timp; nu face nimic, o să mai vedem noi. Oftă: — Ei, aşa... Va să zică, nu eşti de acord cu tovarăşul Prodan, cu privire la munca organizaţiei de partid şi a sindicatului. — Nu, nu sânt, răspunse, rece şi băţos, Preţiosu. Nu ştiu cum gândeşti dumneatale, tovarăşe: dar eu, care lupt pentru clasa muncitoare mai bine de cincisprezece ani, când mulţi care sânt azi activişti, nu ştia nimeni de ei, — eu, tovarăşe, le spun toate pe şleau: nu zic că n'avem greşeli şi slăbiciuni. Şi dacă o să stai aici mai multă vreme, să te orientezi, o să ne poţi critica, şi-o să ne ajuţi. Noi primim critica, tovarăşe. Primim ajutorul partidului... — Care „noi",tovarăşe Preţiosu? Parcă era vorba de dumneata,pân'acum... — „Noi", adică organizaţia de bază. — Lasă, cu organizaţia o să mai vorbim noi, zise Adam Jora. Acuma vorbeşte în numele dumitale, Zi, primeşti critica? — Când e sănătoasă, tovarăşe, o primesc, răspunse Preţiosu cu demnitate. Adam Jora oftă iar şi râse uşor. — Dacă crezi dumneata că-i cazul să râzi, mă rog, mă rog, murmură Preţiosu, jignit. Adam Jora se uită mirat la el, apoi se întoarse către Pricop, 86 PETRU DUMITRIU care, cu coatele pe genunehi şi cu ochii la pământ, nici nu se clintise până atunci. — Ei, şi tovarăşul preşedinte al sindicatului, ce părere are? întreba Adam. Pricop ridică fruntea — se înroşise de atâta stat cu faţa în jos — şi mormăi stingherit: — Ce părere să am? Eu să vorbesc mai mult de lipsurile muncii sindicale... N'am cadre, n'am tovarăşi cu un nivel mai ridicat... Muncesc mai mult singur... — Aici eşti ca membru de partid, şi membru al biroului organizaţiei de bază, zise Adam Jora. Celălalt se frământa pe scaun şi îngână, cu un zâmbet silit: — Ei, tovarăşul Prodan prea le ia aşa, cum să zic? Eu îl înţeleg, dânsul pune la inimă toate problemele şi e bine aşa, dar... prea ar vrea sădea cu toporul... Ia să mai întrebe dumnealui şi pe oameni, pe tovarăşii noştri, să vadă atunci ce-o să zică ei... —■ Ce-o să zică? întrebă Adam Jora. — Ei... n'o să fie chiar de părerea lui... Mai încet, tovarăşe Prodan... Să n'o luăm aşa, numai cu critica... Sânt şi realizări pozitive... Am făcut colţul roşu în sala de mese... Am pavoazat, am pus portretul lui Lenin şi al tovarăşului Stalin. — Cu întrecerile cum staţi? întrebă Adam Jora. — Sânt organizate şi întrecerile, răspunse Pricop serios. Este o întrecere i între brigada lui Luca Gheorghe şi a lui Emelian Romanov. Mai sânt şi altele. Dacă vreţi, vă fac un raport la zi. Preţiosu asculta dispreţuitor, nemişcat, cu faţa lui cioplită în lemn, şi cu ţigarea care-i fumega, lipită în colţul gurii. Pricop vorbea mai departe, j liniştit şi serios. Era foarte voinic, roşu la obraz, cu faţa lucioasă, grea, puternică; ochii albaştri îi luceau nestrăvezii. Adam Jora stătea cu mâinile pe genunchi şi asculta răbdător. Nici nu se uita la Prodan care nu mai pricepea nimic, dar încă mai spera. La sfârşit, Adam Jora zise: î — Uite, eu încă nu pot spune că e clar cum stăm, şi care sânt problemele, ţî Să-i lăsăm pe oameni să spuie ce au pe inimă. Eşti de acord, tovarăşe Preţiosu? \ Eşti de acord, tovarăşe Pricop? Tovarăşul Prodan cred că n'are nimica contra... ţ — N'am nimic contra, zise Prodan, care prinse deodată viaţă. — Să i vorbească oamenii, cât de curând! | Preţiosu şi Pricop se feriră de-a se privi. Vasul se înălţa şi cădea moale j între valuri. Portretele de pe perete se legănau în cui. Preţiosu zise: — O să fie greu, că oamenii sânt mulţi în producţie... Poate Duminică. — Duminică ar fi bine, zise Pricop. Duminică ar fi mult mai bine... — E prea departe, zise Adam Jora. S'o facem mâine seară, după ce ies oamenii din fabrică. — Nu se poate, zise Preţiosu. — Dece nu se poate? — Mâine seară unii o să fie de cart... — Vorbim cu tovarăşul secund ca să le găsească înlocuitori. Aşa că rămâne pe mâine seară. — Eu n'aşi fi de acord, îngână rece Preţiosu. — E mai bine duminică. Adam Jora se uită ţintă la el, apoi la Prodan: —■ Păi, parcă era vorba să-şi spună părerea oamenii fără să-i puie cineva j la cale? Dacă facem şedinţa mâine, înseamnă că n'are nimeni timp să-i puie 1 la cale. Prodan zise: PASĂREA FURTUNII 87 _ Sânt oameni cinstiţi pe vasu' ăsta; nu-i poţi pune la cale; dacă gândesc ei într'un fel, nu-i poţi întoarce cum vrei... _ Păi atunci, murmură blând Pricop — dece să n'o lăsăm pe duminică? — Nu, o facem mâine seară, răspunse Adam Jora. Preţiosu, uitându-se la perete prin fumul ţigării, şi fără să-şi clintească o sbârcitură a feţei tăbăcite, mormăi neprietenos: — Dacă vreţi să treceţi peste biroul organizaţiei... Adam Jora râse la el, vesel şi sfruntat: — N'aşi vrea, dar n'am încotro, aşa că mă scuzi, dar trec peste dumneata, tovarăşe Preţiosu... — Nu peste mine. Peste biroul organizaţiei, răspunse Preţiosu demn. — Şi peste biroul organizaţiei. Delegaţia mea îmi dă dreptul să convoc când cred eu că e nevoie, adunarea membrilor de partid. O să chemăm la adunarea asta şi pescarii comunişti, care nu-s din organizaţia de bază de aici, şi tovarăşi fără de partid, fruntaşi în producţie. — Eu nu sânt de acord, zise Preţiosu. — Poate că nu eşti. Numai că dacă-i conduci pe ei, răspunzi şi în faţa lor, nu numai în faţa organizaţiei; măcar că ei n'au drept de vot. Să-i chemăm, să înveţe şi ei dela noi, şi noi dela ei... — Pe care îi chemaţi? întrebă Pricop, mereu cu capul plecat. — Uite, pe ăştia care-s în întrecere: Luca Gheorghe, şi Emelian Romanov; şi pe alţii. O să ne sfătuim, şi în cursul zilei de mâine, îi chemăm pe toţi... — Poate că mâine se face vremea frumoasă, şi-i facem să piardă o zi de pescuit, zise Pricop. Adam Jora se uită pe ferestruica rotundă: afară, cerul înserării era ca de cenuşă. Se auzea şuierând trist, vântul. — Mâine n'o să iasă la pescuit, zise Adam Jora; — sau, dacă ies ziua, seara o să se întoarcă iar la vas... Se ridică. Se desfăşura şi Preţiosu, cu un cap mai înalt ca el. Se ridică şi Pricop, cărunt şi masiv. Adam se întoarse şi-i privi de jos în sus: — O să mai discutăm; nu se poate lămuri dintr'odată toată situaţia... Dar de lămurit, o lămurim! Şi ieşi. Prodan ieşi după el. Ceilalţi doi rămaseră nemişcaţi, împietriţi în împotrivirea pasivă din ultima jumătate de ceas, când nu făcuseră altceva decât să „se lase greu", din răsputeri. Pricop se gândea încordat, la ceva foarte limpede, deşi încă depărtat. Era îngrijorat. Preţiosu se'ntoarse spre el: — Ei ? Ce zici ? Pricop tresări şi îşi aduse aminte că trebue să-şi facă datoria. Zâmbi: — E bine că l-ai luat repede. L-ai luat ţeapăn de tot... — Hehe! râse Preţiosu. Nu mă cunoşti. Eu am sânge rece. Nu-mi pierd firea. Eu sânt englez, bă! — Cum adică, englez? întrebă Pricop, care mai auzise povestea de cel puţin zece ori. — Ce, nu ştii? Maică-mea m'a făcut cu un marinar englez, la Sulina. Eu n'am tată, lămuri Preţiosu cu o logică destul de îndoelnică. —■ Un englez. Nu l-am cunoscut. Cu el seamăn eu. Pricop zâmbi silit: — Bine-ai făcut. Trebuia luat repede. Şi acuma facem o scrisoare către comitetul raional, sau chiar la regiune: cum a venit, a început să treacă peste conducerea organizaţiei de bază; şi nici nu respectă regulele muncii de partid... Ce fel de muncă de partid face el? Ca în filme? Ia să te frecăm noi, nenicule... Pricop trase aer pe nas, cât putu mai discret, să nu observe Preţiosu. 88 PETRU DU Ml TE IU „A băut iar; de-aia e aşa de sigur de dânsul", se gândi Pricop cu oarecare dispreţ. El, Pricop, nu băuse şi vedea lucrurile mai clar. — Ascultă, putem trimite nota la partid prin radio? — Cum? Nu, cum dracu; ce, eşti nebun? E secret de partid. — Va să zică, până mâine, nu putem face nimic. Nu putem amâna şedinţa, mormăi Pricop, îngrijorat. Preţiosu se întunecă: — Adevărat... mâine poate să-i ia repede pe proştii ăia... Pricop îl întrebă ironic: — Aba... ai observat, zi? — Cum adică, „am observat"? se .răsti Preţiosu, jignit. — Ia stai, tovarăşele... — Lasă, ai răbdare... lasă-mă acum, că mă duc să mai vorbesc cu unul şi cu altul... II lăsă acolo şi se urcă pe punte, în întuneric şi vânt. De fapt, nu voia să vorbească de Ioc cu oamenii; voia să se gândească. Făcuse multe greşeli; nenumărate; se înlănţuiseră una de alta şi acum îl aduseseră în primejdie, întrebarea era: cât de mare e primejdia? Pricop se uită la valurile întunecate. La câţiva metri, pereţii de fier ai intrării la camera maşinilor radiau căldură. Coşul se înălţa deasupra şi vărsa vârtejuri de fum negru. Nu era nimeni împrejur; se.auzea vântul vuind şi şuierând, sgomotul mării; iar sub grătarele de metal se zărea jos, în lumina gălbue a unor becuri electrice, podeaua de fier lucios a sălii cazanelor. Venea de acolo un foşnet de aburi, vibraţie fierbinte de metal ce tremură sub presiune. Pricop stătea cu spatele'la uşa ce ducea în jos, în adâncimile vasului, şi se uita la mare. „Ce să fac? La ce să mă aştept?" Ii era inima strânsă, ca înainte de primul şuierat de glonţ al unei bătălii. O păsărică ciripi lângă el: — Tiu — tiu — tit! Pricop' tresări şi se'ntoarse. Mecanicul şef îi zâmbea, filosof desgustat: — Ei... ţi-ai legat pantalonii? ■ —N'ar trebui să faci glume de-astea, tovarăşe şef, zise Pricop fără supărare. —Mai adineaori, era lume de faţă... — Ce, crezi că lumea nu vede că ai băşicat-o? întrebă bătrânul, umbră binevoitoare pe puntea ce abia se desluşea în înserare. — Cu conţopistuî"' ăla dela partid, aţi. băşicat-o, şi tu şi Preţiosu... Ăla-i al dracului! — Dece am băşicat-p? , Ba deloc, râse Pricop. — Măi Pricop puiule., aşa eşti fu, nebun... Ai în tine un drac care te bagă numai în buclucuri. Când îmi aduc aminte, cum a trebuit să jurăm strâmb patru oameni, atunci Ia Malta, ca să te scoatem, pe tine din rahat... mama ta de nebun... Ce tăcuseşi? Tu băgaseşi cuţitul în suedezul ăla? ■— Nu. eu, răspunse Pricop- stânjenit. — Nu tu... Cine te crede? Minţi într'o zi cât nu mint o sută de misiţi din Stambul în zece ani... .. Se lăsă o tăcere. — Ce om mai eşti şi tu... şi ăştia de pe vas nici nu ştiu... Unul n'are idee de tine ce bucăţică ai. fost, şi pe unde ţi-au sticlit ochii... Vasul se legăna greoiu pe hulă, şi vântul plângea în şarturi. Pricop mormăi: — Dacă ştiam că vii dumneata anul ăsta pe vas, plecam de-aici... mă duceam ' dracului într'altă parte... '> — Dar n'ai putut, zise bătrânul şi începu să râdă înnecat. Ii plăcea foarte mult festa pe care i-o jucase lui Pricop întâmplarea. — Hiliihi...şi zi... tocmai pes*.e unul de pe Arabella Robertson ai dat... tocmai peste nen'tu Steaga... Ffihi... 1 PASĂREA FURTUNII 89 Ii plăcea foarte, foarte mult. Pricop râdea şi'el, întunecat şi cu ciudă. — Bine mă, tâmpitule, zise bătrânul; eu ca eu, dar pescarii dela tine din sat, ăia nu te cunosc? — Aia numai odată la cinci-zece ani m'au văzut prin sat... Ei numai pe fraţii mei şi pe bătrân îi ştiu bine... şi-s oameni cumsecade, înţelegători; doar câte unul-doi sânt mai maţe-pestriţe; ăilalţi sânt oameni de înţeles... Bătrânul îi admiră: — Maica mă-tii de golan, măi Pricop, măi... şi cin-te vede zice că eşti om serios, cărunt, cu copii... — Am copii, zise Pricop. — Ştiu; ai peste tot: şi la Bombay... şi neveste, mie-mi spui? râse bătrânul. Pricop se uită împrejur, speriat: — Don'căpitan... vă rog... Foarte prompt, bătrânul se trase înapoi şi se apucă zdravăn cu mâinile de nişte mânere de fier de lângă uşa ce dădea la maşini. Zise foarte liniştit: — Să nu te apuci să mă arunci peste copastie, că te bag în mă-ta! N 'ai "să poţi! Şi cu mine, ştii ce păţeşti. Sânt eu bătrân, dar pe tine tot te... Şi-i spuse pe turceşte ce ar putea să-i facă. Pricop era tulburat: — Eu nu ştiu ce părere aşa de rea v'aţi făcut de mine, don'căpitan.. Dumneavoastră nu-mi înţelegeţi sufletul. Bătrânul îi spuse două vorbe scurte turceşti, cu un dispreţ binevoitor, Apoi vorbi agale: — De mine să nu-ţi fie frică... De mine n'are nimănui de ce să-i fie frică. Sânt bătrân, şi am obosit... Vreau să mă lăsaţi toţi în pace... Aşa că eu te bag în mă-ta cu combinaţiile tale cu tot; nu mă cunoşti, nu. te cunosc. — Sânteţi bătrân, don'căpitan, dar aveţi un suflet rău, zău aşa; de unde v'a venit aşa o părere despre mine? murmură Pricop, uitându-se la valurile negricioase. Bătrânul se legăna ca un. copil, ţinându-se de cele două bare de fier. Se plictisise. II înjură pe Pricop cu aceeaşi bunăvoinţă ca până atunci, intră şi începu să coboare scara de fier dreaptă ca o scară de fântână, spre lucirile metalice şi vuetul înnăbuşit al maşinilor. Se mai auzi o clipă flueratul lui ca de păsărică1: — Tiu — tiu — ti! :★: Adam Jora stătea de vorbă cu Prodan, pe puntea din faţă. împrejurul lor lotcile negre se clăteau în întuneric, şi se mişcau în umbră pescarii, efremându-se cu glasuri groase. Pe scara ce duce în jos spre fabrică, venea lumina, sgomotul. maşinilor de închis cutii şi. miros cumplit de peşte gras, fript. — Bine, întreba Adam Jora; dar cum aţi scăpat în aşa hal frânele din mână? Cum n'aţi observat mai din vreme, că organizaţia de bază nu mai conduce nimic? Prodan se liniştise. Se luase după Adam şi-i. chemase. Ii spusese că are ceva să-i spuie. „Ştiu, zi-i, că te ascult", răspunsese Adam. Şi Prodan îi povestise tot; chiar lucruri de care se mira că şi le mai aduce aminte. Acuma că-i spusese tot, era liniştit; noul venit nu putea să greşească; părea el, ce-i drept, că ştie multe; dar nu era rău să ştie tot, tot. Acuma ştia. —-Vezi dumneatale, tovarăşe Jora; — parcă'ai fost marinar, nu? — Nu, am fost pescar. — Ei, să-ţi spun: în meseria de timonier e o lege: trebue să fii mereu 90 PETRU DUMITRIU atent la compas, mereu gata să întorci un pic cârma ca să ţii vasul cu prova în direcţia bună... Dacă uiţi cârma nemişcată cinci minute, după aia poţi să pui banda *) în partea ailaltă, degeaba, că vasul s'a abătut din drum două-zeci-treizeci de grade... Şi până-1 aduci iarăşi la zero, munceşti de-ţi ies ochii din cap. Aşa şi noi. L-am lăsat pe Preţiosu de capul lui, nu l-am criticat, am răbdat greşelile... până ne-am trezit că-i prea târziu şi că el nu vrea s'o ia îndărăt... Acuma, orice i-ai spune, nu mai primeşte. — Şi dece l-aţi lăsat atâta vreme de capul lui? întrebă Adam Jora. — Păi... am avut încredere în el; e cel mai vechi membru de partid do pe vas: din 1944. Şi-apoi a lucrat în mişcarea de prin 34, 35. Vreau să spun, în sindicat. Credeam că ştie mai multe ca noi. De-atunci, noi am mai învăţat, am mai studiat fiecare, am mai discutat între noi ce-am citit; şi-am văzut că la el e mai mult spoială, aşa, pe deasupra. Şi la Pricop tot aşa. Pricop umblă pe covertă cu un volum din operele lui Stalin subsuoară... Jora începu să râdă. Prodan râdea şi el: — Zău aşa... Dar dacă-1 întrebi ce scrie înăuntru, ci-că „las'că-ţi spun eu mâine, că azi n'am vreme". Aşa sânt tovarăşii ăştia ai noştri... — Bine, dar voi i-aţi ales, zise Adam. Prodan se frământă în sine o clipă, apoi zise: — Uite ce-a fost: colectivul ăsta s'a făcut din oameni veniţi din toate părţile, care nu se cunoşteau. Când a fost vorba de alegeri, l-am ales pe ăl mai vechiu membru de partid; avea trecere mare în ochii oamenilor. Şi la sindicat l-au ales tot pe Pricop, că el ştie să fie prieten cu toată lumea şi se dă bine cu pescarii... — Cu vutca, zise Jora. — Ai văzut şi dumneata? — Păi nu e greu... Ia zi: şi la început, cum a mers? — A mers binişor; pe urmă, mai prost. Şi-acuma merge prost de tot. — Dar ai auzit ce zice Preţiosu: planul, de bine de rău, e aproape îndeplinit. — Da, zise Prodan însufleţindu-se — dar planul e făcut într'adins destul de mic, ca pentru o întreprindere cum n'a mai fost la noi. Ce-au zis ei: întâi să facem experienţă un an sau doi, şi pe urmă ştim ce putem cere flotei de larg! — Ei, şi? — Şi nu mai este experienţă, tovarăşe Jora! Ai să vezi! Intreabă-i . pe pescari! — I-am întrebat, zise Adam Jora. Prodan rămase o clipă mut. Apoi întrebă: — Când? Pe cine? — Păi n'am fost atâtea ceasuri cu ei? întrebă Adam. — Şi cred că am fost cu cei mai buni... — Aşa-i, da: ai fost cu ei după lotcile alea. Ei, i-ai întrebat? Ţi-au spus? — I-am întrebat. Mi-au spus, răspunse Adam Jora. Şi, oarecum fără legătură, urmă: — O să facem treabă bună pe vaporul ăsta, tovarăşe Prodan. Sânt oameni buni, şi pe vapor şi pe cuttere, şi în lotci. — Sânt, dar mai întâi trebue să... — Da, zise Adam Jora; dar mai întâi trebue, bineînţeles să... *) banda = cârma întoarsă la maximum, la dreapta sau la stânga. PASĂREA FURTUNII 91 Şi aici Adam Jora, organizatorul de partid, vorbi cum învăţase Ia şcoala de partid: — Trebue întâi să creem condiţiile. ★ Da, se schimbase foarte mult, dela optsprezece ani la treizeci şi câţiva. Nu l-ar mai fi recunoscut uşor nici după înfăţişare, nici după purtare, cei ce-1 ştiau de mult. Numai ochii îi rămăseseră ca pe vremuri; altminteri o fată din Danilofca de care îi fusese lui drag pe vremuri, nici măcar aceea dacă l-ar fi aşteptat de atunci, de mult, acuma nu l-ar mai fi recunoscut. Bine înţeles însă, aceea îl uitase şi se măritase, iar în el nu mai izbucnea decât rareori, şi numai la nevoie, nărăvaşul de altădată, aşa cum izbucnise de pildă în dimineaţa aceea de-1 recunoscuse Emelian Romanov numai după puterea şi patima lui încăpăţânată. Dar de obicei era liniştit şi stăpânit, răbda, asculta, îşi cântărea vorbele. Ani de închisoare, ani de muncă în fabrică, ani de muncă de partid prin toate cotloanele Dobrogei, prin părţile Galaţilor şi prin Ialomiţa, îl schimbaseră, îl învăţaseră să cunoască oamenii şi viaţa, şi-i dăduseră o îndemânare de care aproape nimeni nu-şi dădea seama, în legăturile lui cu cei dimprejuru-i. Astfel, abia sosit, şi deşi fusese pus la curent în amănunţime la Comitetul raional, vorbise în prima zi cu o seamă de pescari, din care pe cei mai mulţi atunci îi vedea întâia oară; apoi cu Prodan şi cu încă vreo câţiva oameni din echipaj; seara târziu, stătuse de vorbă cu secundul. Asudat şi cu părul sbârlit căzut pe frunte, Nicolau spunea înfrigurat: — Măi tovarăşe, cinstea partidului e şi cinstea noastră. Iţi dai seama matale cu ce obraz am fi venit noi, comuniştii, în faţa oamenilor? Oamenii aşteaptă dela noi să luăm în mâini viaţa lor — şi noi... — Lăsaţi, tovarăşe căpitan: o să le punem toate pe roate... — A fost greu... Am aşteptat, spunea Nicolau. Era necăjit şi ostenit de ce se întâmplase până atunci, dar tot el scuturase osteneala şi necazul şi întrebase: — Ei, acuma se schimbă treaba. Ce trebue făcut? — Păi, să vedem împreună, ce trebue făcut... răspunse Adam Jora; şi „văzuseră împreună" multă vreme, ce se putea începe. Acum Adam Jora rămăsese singur; cobora scara ce ducea spre puntea cabinelor, în vântul aprig, de noapte. Vasul duduia şi trepida sub el, şi creste albe se spărgeau sgomotos pe marea frământată şi sumbră. La uşa cabinei comandantului, deschisă, o perdea flutura ca un steag greu, căzând mereu şi iarăşi furată de vânt. „Trebue să vorbesc şi cu comandantul", se gândi Jora, căruia Nicolau îi spusese câteva cuvinte şi despre căpitanul Haralamb. Dar în clipa aceea uşa odăiţei unde se păstrau instrumentele de navigaţie şi cronometrele, deschisă şi luminată, îl făcu să se oprească. Aşezaţi unul lângă altul, cu coatele pe geamul ce acoperea cronometrai cel mare şi înconjuraţi de binocluri marine şi de sextante, o fată de vreo douăzeci şi ceva de ani şi un băieţaş de vreo paisprezece citeau alături. Pe ea, Adam Jora o recunoscu; o mai văzuse şi dimineaţa: era de bună seamă ofiţerul al treilea, tovarăşa Constantin. Zulufii negrii îi cădeau pe tâmple şi pe gât, şi, atentă şi serioasă, în bluză albă şi pantaloni de salopetă, părea şi ea un băiat; băieţaşul era îmbrăcat într'o salopetă prea mare pentru el, şi încins cu o curea prea lată, cu o cataramă uriaşă de bronz. Era tuns cu maşina; avea un cap rotund, cu o feţişoară triunghiulară, cu ochi mari şi cu o pată de ulei de maşină ca o mustaţă sub nas, ca unul care, murdar până 92 PETRU DUMITRIU la coate, se ştersese la nas cu braţul. Adam se apropie şi ramase în uşă. Băieţaşul citea: — O, i, oi. N, u, c, nucă. / — Unde-1 vezi tu pe ă? Mai citeşte odată, zise fata. Hai, Ghiţă, fii atent. — Nuc, zise Ghiţă supus. . Adam Jora se aşeză lângă ei şi zise: ■— Hai, Ghiţă, mai departe: c, u, i. (, — Cui, citi Ghiţă, trăgând cu ochiul la Adam. Fata îi zâmbi noului venit, apoi urmă să-I dăscălească pe Ghiţă: — Numai de o lună învaţă, şi uite-1 cât ştie, spuse ea. peste capul băiatului. Adam arăta pe pagină, cu un deget gros şi bătătorit: — Ia citeşte aici: o, a, i... — Oaie, zise Ghiţă. Era obosit şi citea în silă. Se întoarse spre Adam şi zise: — Dumneavoastră aţi adus lotcile ălora din Sfântu-Gheorghe? — Nu eu; Emelian Romanov şi Luca Gheorghe, cu ai lor, răspunse Adam şi se ridică: — Hai, citeşte mai departe. Privirea admirativă a copilului îi spusese limpede că nu e un bun ajutor de învăţătură. Se duse afară şi se sprijini de rambardă*). După câteva clipe, un glas spuse lângă el: — Am. primit şi carnetul. Se 'ntoarse. Ghiţă era lângă el şi-1 punea la curent, sfios şi cu mândrie. Fata se luase după el: — Să scrii toată lecţia în carnet, auzi, Siomca? — Cum îl cheamă? Ghiţă sau Siomca? — Popovici Gheorghe Maxim, răspunse flăcăiaşul. — Şi ce carnet ai primit? — Carnetul de utemist, zise băiatul. Urmă o tăcere. Apoi tot el zise: — Vaporul ăsta, ştiţi ce-i trebue? Să fie tras în doc, şi raşchetat bine: ar câştiga două mile la oră, viteza lui! — Aşa e, zise şi. fata. Are dreptate. — Păi dacă n'ar fi un marinar priceput, n'ar fi primit carnetul, zise Adam Jora. — Astă primăvară, zise Siomca, a fost o furtună grozavă; din brigada lui Iermolai unul şi-a pierdut hainele, şi unul şi-a pierdut chiar şi carnetul de utemist! — Dar lotcile nu s'au pierdut; şi nici un om nu s'a pierdut, ai? întrebă Adam Jora. — Nu, dar băiatul ăla şi-a pierdut carnetul! — Da, zise Adam Jora; a fost de bună seamă o furtună grozavă; şi e o pierdere mare. Tu, pe al tău, să-1 păzeşti ca pe ochii din cap. E cea mai mare avere a ta, să ştii. — Ştiu, zise băiatul. Cineva umbla pe puntea cabinelor şi striga: — Ghiţă? Ce-ai făcut cu ciocanul ăia? Ghiţă! Siomca! Nu l-aţi văzut? — Aicea sânt! strigă ascuţit Ghiţă-Siomca şi se dădu aproape de-a berbeleacul pe scări în jos. Nicoliţa Constantin râdea, oarecum desvinovă-ţindu-se: *) rambardă = balustradă pe marginea punţii. PASĂREA FURTUN ÎI 93 — Nu-1 puteam lăsa să nu ştie carte la vârsta lui... Era ruşine pentru tot vasul... . — O să-ţi ajut să-1 înveţi... cât ştiu şi eu... zise Adam râzând. — Ştii destul de multe, tovarăşe Jora; te-am văzut eu azi dimineaţă. El se întoarse, stingherit, spre" marea care urca şi cobora clocotind de-a-lungul vasului, la şapte metri sub ei. Nicoliţa Constantin zise: —• Chiar m'am bucurat, că a mai venit un căpitan. Până acuma n'aveam decât trei. Adam Jora se 'ntoarse cu vioiciune şi o privi; apoi întrebă zâmbind: — Şi câţi comandanţi crezi dumneata că trebue să fie? — Unul singur, zise fata. Ii vorbea foarte serios; se vedea că-i e teamă de ceva şi că a trebuit să-şi ia inima în dinţi ca să-i spună asta. Dece? — Şi eu sânt de părerea asta, zise dânsul. Dar care sânt ceilalţi? — O să-i vezi dumneata... De-aia ai venit aici, nu? „Aha, iarăşi tot povestea aia", se gândi Adam Jora. Fata îi vorbea cu spatele la uşa luminată. Cu buclele negre ca o umbră în jurul feţii, i se păru palidă. Ii zise liniştitor: — Uite, spune-mi cum ai vrea dumneata să meargă lucrurile. — Ca pe Frederic Engelsl răspunse ea. Era un vas de două ori cât ăsta, şi avea şi el organizaţie de partid; dar acolo partidul îl ajuta pe comandant, nu...nu... ca aici. — Cine e partidul? întrebă Adam Jora. Ea îşi luă seama: — Am greşit. Nu partidul. E vorba numai de Preţiosu şi de Pricop... — Vezi? Lasă, tovarăşe ofiţer al treilea; ai încredere în partid; o să meargă şi la noi lucrurile ca pe Frederic Engels... — Ca pe Frederic nu pot merge lucrurile, zise ea, sprijinindu-se cu coatele de rambardă. Spusese vorbele astea cu atâta patimă şi mâhnire, încât Adam Jora deveni atent: — Dece nu se poate? — Pentrucă Frederic face voiajuri mari, nu numai aici, în Marea Neagră, la câteva zeci. de mile de coastă... . — Visul dumitale ăsta era? Să cutreeri peste mări şi ţări? întrebă Adam. Fata dădu din umeri: — Da... ăsta era... Adam oftă. Se gândea cu părere de rău că va trebui să fio aspru. întrebă: — Adică cum? Aşa, numai pentru turism? — Nu, zise fata cu vioiciune. Nu! Voiam să fac fapte mari... — Eroice, zise Adam Jora. — Da, eroice! Poţi să râzi. dumneata; dar de-asta am plecat de-acasă; în loc de institut şi meserie, am venit aici, pe mare, ca să fac ceva deosebit, ceva frumos... — Şi cum credeai dumneata că o să fie eroismul ăsta? întrebă Adam. Ea îl privi prin întuneric — îi lumina dintr'o parte uşa deschisă a odăii •cu instrumente de navigaţie: — Dece mă întrebi? II întrebase duşmănos, cu împotrivire. El murmură: — Te'ntreb fiindcă aşi vrea să te ajut. Dumneata dece mi-ai spus toate ■astea? Ea întoarse capul şi se uită peste mare, spre orizontul aburit, întunecat: — Pentrucă am crezut că... eşti poate un om cum aşi fi vrut să întâlnesc -eu cât mai mulţi... Adam Jora râse: — Pe vasul ăsta sunt poate cincizeci de oameni ca mine! 94 PETRU DUMITRIU — Asta zic şi eu, murmură fata. Apoi îşi luă seama repede şi adăugă: — Nu te supăra; n'am vrut să te jignesc. Nu ştiu ce am astă seară, de vorbesc aşa... — Nu mă supăr, zise Adam Jora; dar aşi vrea să ştiu ce ai visa să faci. Ce nu te mulţumeşte în viaţa pe care-o trăieşti acum? — Nu ştiu ce aşi vrea să fac.:, dar am nimerit pe o fabrică de conserve, care trăzneşte a peşte fript, şi unde nimeni nu ştie ce are de făcut, şi unde totul merge alandala! Eu altceva visam... altceva... — Ce visai? întrebă Adam Jora. —Aventuri! Păi, tovarăşă ofiţer trei... — Dacă vrei, nu-mi mai spune aşa... — ...lasă cum îţi spun — ascultă aici: ce voiai? Să mergi în China? Ai să mergi. Să fie pace, să se deschidă mările, şi ai să mergi. Ce voiai? Să dai de piraţi? Să cauţi aur? ca în cărţile de poveşti? Păi aşa ceva nu se mai găseşte, tovarăşe, astea-s aventuri de acum o sută de ani! Uite, să-ţi spun ceva, zise Adam Jora, supărat:—asta-i ceva burghez. Stai în fotei moale, citeşti o carte şi te gândeşti: „Ah, cât mi-ar plăcea să trec şi eu printr'o aventură, scurtă, şi să mă întorc acasă, să fac baie şi iar să mă aşez în fotei!" Aşa eşti dumneata! — Nu sânt aşa! se împotrivi fata indignată. — Ba da, aşa eşti! Şi să faci bine să-ţi treacă. Aventura, tovarăşă, e chiar aici. E împrejurul dumitale; deschide numai ochii, şi ai să vezi, tovarăşă dragă; nici n'ai nevoie s'o cauţi: te trezeşti în mijlocul ei. Numai să ştii s'o vezi şi s'o recunoşti. Că dacă te uiţi mai bine la oamenii de pe vasul ăsta (eu nu-i cunosc, da's sigur că-i aşa), şi la viaţa dumitale, şi la a mea, unul din ăia care şed cu... care şed pe scaun şi scriu cărţi, ar putea scrie nu o carte, ci zece! Când citesc câte un roman, mi se face necaz, şi-mi pare rău că nu mă pricep la scris să povestesc câte-am văzut şi-am auzit... Ascul-tă-mă pe mine — câteodată aventura, frate, e chiar cam greu de dus în spate, şi mulţi slăbănogi ar vrea un trai ceva mai liniştit! — Eu nu vreau un trai mai liniştit — zise Nicoliţa Constantin, uimită şi ameţită de ce-i spunea cellalt. — Nu vrei? Poftim: eşti pe Steaua din Octombrie. —• Aici e un balamuc plutitor! — A, ai vrea să şi meargă lucrurile strună, şi să fie şi interesant, şi uşor! Apăi să ştii că unde-i uşor nu-i interesant... Şi să-ţi mai spun ceva: aici pe vasul ăsta se dă o luptă pe viaţă şi pe moarte; numai dumneata n'o vezi şi tânjeşti după ceva piraţi, sau să se scufunde vasul, sau mai ştiu eu ce... Uită-te împrejur, atâta îţi spun. Deocamdată îţi dau un sfat: pe Siomca să-1 înveţi carte, dar despre viaţă, să nu-1 înveţi nimic... — Crezi că ai să mă scoţi din sărite dacă-mi vorbeşti aşa? întrebă fata, deşi era într'adevăr necăjită şi înciudată; — ce tot spui de luptă pe viaţă şi pe moarte? — Am spus şi eu aşa, răspunse Adam Jora. — Hai, nu te supăra pe mine ; aşa sânt eu, obişnuit să pisez la cap pe toată lumea. Ii întinse mâna: — Noapte bună. Ea îi dădu mâna şi zise: — Nu mă lua acuma uşor; crezi că n'am priceput că ai vorbit serios? O să mă gândesc, şi o să-ţi spun dacă ai dreptate. El râse şiret: — Bine, ne-am înţeles: să-mi spui dacă am dreptate. PASĂREA FURTUNII 95 XVII Vântul se mai potolise. Rămăsese pe mare o hulă cu dealuri rotunde de apă; cerul era tot ameninţător şi marea ca plumbul. In cursul dimineţii câteva cuttere se depărtaseră spre toate unghiurile orizontului; Luca Gheorghe, care mai avea câteva sute de kilograme ca să i-o ia înainte lui Emelian Romanov, plecase cu brigada lui; mai plecaseră şi alţii, oameni dela Sl'ântu Gheorghe, din Danilofca şi din Mangalia. Iermolai nu plecase. Nici Emelian Romanov. Şedeau amândoi pe puntea din pupă, la mare sfat. Iermolai trăgea din când în când cu coada ochiului spre cambuză ale cărei uşi erau închise cu lacăt, apoi se întorcea şi ofta, învârtindu-şi degetele, nerăbdător. — Ce, crezi că o s'o deschidă? zise Emelian. — Dece să n'o deschidă? mormăi Iermolai. — Nu-1 cunoşti tu pe el: e omul dracului. Iermolai îl zări pe cambuzier care privea o grămadă de verze întinse la uscat pe bocaporţii gurii de magazie din pupa. Răcni peste umăr: — Măi tovarăşe cambuzier! Ia vino încoace. Omul veni agale, cu mâinile în buzunare: — Dece nu deschizi cambuză, măi frate? Ce, nu mai ai marfă? — Ba am, zise cambuzierul râzând. De obicei nu râdea: era morocănos şi chiar jalnic. Râsul lui îl scoase din sărite pe Iermolai: — Ce te rânjeşti aşa, tovarăşe? Iţi pare bine, ai? — Dece să-mi pară bine? Eu n'am nici un amestec. Am ordin să vând băuturi spirtoase? Vând. Am ordin să nu mai vând? Nu mai vând. Ce vrei cu mine? Iermolai oftă şi nu mai spuse nimic. Apoi se 'ntoarse spre Emelian: — Adevărat, măi... E omul dracului. Ce-are, mă, cu noi? Andrei, flăcăiaşul cel frumos şi bălai, apăru din adâncurile vasului, urcând pe o scară de fier. Se uită împrejur, îl găsi pe Iermolai şi veni la el. Pavel, cel cu boneta de soldat, se ivi şi el şi-1 urmă. — Unchiule Iermolai, zise plângător băiatul: ce pasca mă-sii facem aici? Nu vezi că nici de băut nu mai ai? Hai la treabă, unchiule Iermolai, că m'am săturat de jucat şah şi nici nu pot citi toată ziua... Hai la treabă... — Nu vreau, răspunse Iermolai întunecat. — Şi lasă-mă în pace, că mă doare capul. — Hai, dă-1 în mă-sa de cap, unchiule Iermolai, hai să mai lăsăm paragatul la apă... — Ho, bre, mai taci din gura aia spurcată! se răsti la el Iermolai. — Mama lui de maţe pestriţe! — Pe cine-1 înjuri? întrebă Pavel. — Pe Jora ăsta, care-a venit să ne usuce sufletul... — Lasă, Iermolai, să ţi-1 mai usuce, zise Emelian: că şi tu prea ţi-1 udai tot timpul... Iermolai se strâmbă ca un mops şi dădu din umeri, furios. Emelian îşi trecu degetele prin părul sur, îşi înfundă şapca pe ceafă şi se duse mai încolo, undo un mecanic cu o cicatrice adâncă pe tâmplă, tăia nişte, foi de tablă întinse pe punte. Emelian se aşeză pe o baba şi-1 privi cu interes, multă vreme. Mecanicul îl observă în sfârşit şi zise: — Ai venit la croitor, nea Emeliane? Vrei să-ţi croiesc un pardesiu din ştofa asta? — Fă-mi o barcă, răspunse prompt Emelian. Apoi tăcură amândoi. La sfârşit, Emelian se plictisi. începu să-şi mişte nerăbdător degetele 96 PETRU DUMITRIU dela picioare — lepădase cişmele de cauciuc în lotcă — şi în sfârşit se ridică, se întinse de-i trosniră oasele şi porni, spre prova. In treacăt, îi trase un pumn lui Iermolai: — Hai, mă! Iermolai nici nu se clintise. Parcă Emelian ar fi dat într'un zid. — Hai, bre ! .... — Unde? mormăi Iermolai mahmur. — Hai să facem treabă, că murim de plictiseală. ■ — Ce fel de treabă? — Cum ce fel? Ce ştii tu, afară de pescuit? — Ştie să bea, zise cu obidă Andrei, flăcăiaşul. Iermolai sări. să-i isbească, dar băiatul se feri la timp. Iermolai zise, îmblânzit deodată: — Dacă tot ne-a stricat tractirul... Cambuzierul, care fuma rezemat de o ladă, se amestecă: — Nu eu vi l-am stricat... Şi chiar şi tovarăşul preşedinte zicea că să lăsăm cambuză deschisă. Tovarăşul Jora a spus că să fie deschisă numai Sa prânz. El e cu răspunderea. Tovarăşul preşedinte s'a tot luptat ca să rămâie deschisă... Dânsul e mai înţelegător, nu e venit pe vas de eri de alaltăeri. Iermolai şi încă vreo doi pescari care zăboveau prin preajmă, ascultau cu inte'res. Numai Emelian. râse batjocoritor: — Tovarăşul preşedinte e înţelegător... şi tată-său tot aşa era, când avea cârciumă la Danilofca... Oamenii începură să râdă. Unul din Mangalia întrebă cum vine treaba asta, şi cei din Danilofca îi lămuriră. Emelian trăgea de Iermolai: — Hai, măi, la treabă, că murim de plictiseală. Noi nu sântem făcuţi să stăm... Haideţi, băieţi; haideţi, voinicilor, că vi s'au făcut mâinile ca de domnişoare, de când n'aţi mai apucat o vâslă... Unde-o fi Mihail? — E cu Cosma, la prova, zise grăbit Andrei. Porniră spre prova, înşi- 8 rati unul după altul, în cap cu Emelian. In faţă, catargul unui cutter se | zărea clătinându-se lângă copastie, şi plasa cea mare urca la bigă, încărcată -cu calcani. Una din brigăzi îşi trimisese producţia la fabrică. Din pricina j balansului, plasa se legăna prin aer, stropind totul împrejur cu apă de mare, | zeamă de peşte şi sânge. Când se coborî pe punte, un flăcău în. şorţ de pânza | cauciucată plin de sânge, se repezi să o desfacă. Cosma şi Mihail îl ajutau, « Mihail vorbind şi glumind cu el, Cosma liniştit şi tăcut. In picioare, pe pri- I mele trepte ale scării ce ducea la fabrică, Lucica stătea şi se uita la ci. încerca ■[ să-i prindă privirea lui Cosma. Dar Cosma nu se uita la ea. îşi vedea de treabă, îl ajuta pe flăcăul dela cherhana; odată i se întâmplă să şi zâmbească, la o vorbă a lui Mihail: frumos zâmbea Cosma, serios, şi copilăreşte în acelaşi > timp; n'ar fi putut ea să spună asta, dar îl vedea acolo, liniştit, mare şi ' frumos, şi o apuca un neastâmpăr, o nemulţumire. Sosiseră Emelian, Iermolai cel gros, roşu ca un felinar de babord, şi ceilalţi. Unul, un flăcăiaş bălan, se repezise să ajute şi el la cântăritul peştelui. Mihail, prietenul lui-Cosma, striga dela cântar: , — Uite-aici, unchiule Emelian: ne-a luat-o înainte brigada lui Luca Gheorghe ! Pierdem întrecerea! —■ Las' că o s'o câştige unchiul Iermolai, sângele mă-sii de întrecere, ţ zise batjocoritor puştiul cel subţire şi bălai, care ridica în clipa aceea cu ] mare uşurinţă un coş cu calcani mai greu ca un sac de ciment. Lucica îl ' urmărise cu ochii: ăsta avea o faţă curată, ca o fată — dar cum vorbea, , mamă-mamă! Tot un pescar prost rămânea, îşi zise Lucica; tot un pescar I prost era şi Cosma; nu ştiau nimic despre viaţa mişto din Constanţa; de | PASĂREA FURTUNII 97 bună seamă că nu fuseseră în viaţa lor la„Vraja Mării", să danseze la muzica orchestrei... Se întoarse şi coborî în fabrică; îi rămăsese totuşi în suflet o nemulţumire nelămurită: ce-i lipsea? ce ar fi vrut? Nici ea nu ştia; ei, o să-i treacă... Nu-i nimic... Sus, pe punte, Lae apăruse, îmbrăcat într'un tricou vărgat; era pieptănat cu îngrijire şi răspândea un miros plăcut de apă de colonie. Se uita împrejur, cu mâinile în buzunări: nu era de cart, n'avea nicio treabă. Coborî si el în fabrică. Fetele trebăluiau între tigăi uriaşe de zinc, unde se răceau mii de bucăţi de calcan prăjit. Pe mese lungi străluceau la lumina becurilor electrice şiruri nesfârşite de cutii încă ne închise; sosul de marinată de nisetru aluneca într'o parte si într'alta la fiecare balans al vasului în neîncetată mişcare pe undele mari ale hulei. Becurile se legănau în tavan, maşina de închis cutii făcea un sgomot asurzitor, fetele umblau de colo până colo, cu coşuri de ceapă tocată pe care o aruncau în cazanele cu sos şi cu coşuri de bucăţi de peşte pe care le duceau la fript; se strigau din fundul plămânilor ca să acopere trăncăneala metalică a maşinii de închis cutii,iar câteva, la mesele de umplut cutii, cântau în cor un cântec pescăresc. Lae se uită împrejur. Lucica păzea un cazan în care fierbea sosul de marinată. Lae se apropie de ea pe furiş şi o ciupi de şold. Lucica tresări şi se 'ntoarse la el, gata să-i tragă o palmă. II recunoscu la timp, dar se răsti, supărată: — Ce te-a mai apucat? Nu vezi că am treabă? Lasă-mă în pace! Ii întoarse spatele, îmbufnată. Lae murmură, jignit: — Dacă mă iei aşa, mă car. Parcă cine ştie ce ţi-aşi fi făcut! , — Dacă vii să mă baţi la cap când lucrez! Lae îşi trecu mâna peste păr, abia atingându-1, ca să nu-i strice frumoasa alcătuire de bucle şi ondulaţii, şi zise: — Ia nu mai fă pe nebuna. Parcă ai munci cine ştie cât. De aia ai luat tu primă? Pentru muncă? Fata se făcu roşie ca focul, şi se 'ntoarse spre el; o clipă, nu fu în stare să răspundă nimic. Cam speriat de ce-i spusese, Lae se schimbă şi el la faţă şi voi s'o cuprindă cu braţul: —-Stai, mă, n'o lua şi tu aşa... Fata îl îmbrânci însă aşa de tare, încât îl făcu să se clatine. Brânciul, adăugat la o mişcare mai puternică a vasului, îl lăsă într'un picior, vâslind, cu braţele prin aer, cu mişcări desordonate, în căutarea unui punct de sprijin. Nu întâlni decât maneta cazanului, se agăţă de ea, dar maneta, care avea alt rost, cedă sub apăsarea lui, şi cazanul se răsturnă, cu o mişcare înceată, mecanică, turnându-şi pe jos sosul clocotit. De pe punte, pescarii auziră un ţipăt străpungător, apoi un răcnet, apoi vâlvă de glasuri. Săriră să vadă ce e. Pe scară apărură câteva fete dela fabrică, care o duceau pe braţe pe Lucica. Ea plângea de durere şi-şi înfăşură cu o batistă murdară şi cu totul nefolositoare piciorul opărit cu sos. După ele, şchiopăta Lae, asudat de durere, cu părul vâlvoi, urmat de alte câteva i'ete şi de responsabila fabricii, care striga la el. El se desvinovăţea şi se apăra: — Am sărit şi eu în sos, s'o scot! — Ce căutai în fabrică? Te ţineai de fote, da? striga tovarăşa Mitea. — Aşa, tanti Mitea! răcni vesel Emelian, caro le auzise pe fete spu-nându-i toată ziua „tanti Mitea". — Bagă-1 în mă-sa, să se înveţe minte! Cosma, care cântărea un morun mare, se uită peste umăr la Lucica, roşie de plâns; o duceau sus, s'o panseze infirmiera. Cosma nici nu clipi din ochi, se întoarse liniştit şi urmă să cântărească morunul. 7 — Viata Românească — c. 4624 98 PETRU DUMITRIU — Hai, măi! Aţi terminat? întrebă Emelian, nerăbdător, şi încăleca . peste copastie. Iermolai îl urmă. De pe puntea cabinelor cobora pe scara de fier Adam jora: — Ce, vă duceţi la muncă? întrebă el cu o mirare binevoitoare. Călare pe copastie, Emelian şi Iermolai se priviră stânjeniţi, apoi, cu aceeaşi mişcare, săltară piciorul şi trecură dincolo, dispărând. Adam Jora însă se aplecă peste copastie şi le strigă, în vreme ce ei coborau pe scara de pisică: -—Să nu uitaţi să veniţi deseară! Cei doi mormăiră ceva nedesluşit. Atingându-1 cu umărul, Mihail se uită în creştetul lor şi zise: — N'o să vie... Le e necaz. — Da? Adam Jora rămase o clipă tăcut, apoi strigă: — Viu eu şi vă iau cu cutterul! De jos, gata să sară pe puntea cutterului brigăzii lui Luca Gheorghe,,. cei doi ridicară feţe nuhmure. Iermolai, care nu putea însă să stea multă vreme supărat, îi răspunse prietenos: — Bine... maţe-pestriţe! Apoi, pe puntea cutterului, îi spuse Iui Emelian în taină, isbjndu-sc în piept: , — Uite... aici: în inimă! — Şi pe ăsta? întrebă Emelian. Dece măi? — De când am fost după lotcile ălora. E om, bre! E om. Apoi, după un răstimp, ţinându-se de şarturile catargului ca să nu cadă în apă la legănările descreerate ale cutterului, şi uitându-se gânditor la şezuturile flăcăilor care coborau toţi patru. în acelaşi timp pe scara de pisică, Iermolai se întrebă: — Numai contra băuturii nu ştiu ce-o fi având... ★ Seara, după amurg, lotcile brigăzii lui Romanov se legănau pe valurile înalte şi rotunde ale hulei, la câteva sute de braţe de cutter. Romanov era pe cutter; cei din lotci se odihneau, osteniţi de o zi de vâslit anevoios pe valuri frământate. Vântul bătea răcoros dinspre apus. Acolo, deasupra mării întunecate, în văzduhul galben ca iămâia pluteau aburi verzi şi dâre de nori vineţi. % Cosma şi Mihail rămăseseră singuri în barcă. Mihail ascuţea un cuţit, iar Cosma stătea rezemat cu spinarea între două crivace, şi cu coatele pe marginea bărcii. Se uita în zare, la cerul acela ciudat şi limpede'. Faţa, arsă de soare şi nebărbierită, îi ora luminată de acele văpăi depărtate; a lui Mihail era în umbră. Pescăruşi ţipau în preajma lor. Se auzeau spărgând u-se, răzleţe, creste de valuri. Se ivi, neagră, din valurile neastâmpărate, spinarea unui delfin. Apoi pieri. Pescăruşii plecară. Rămase numai singurătatea mării. In celelalte două lotci sgâlţâife de valuri, oamenii de bună seamă dormeau, sau trebăluiau agale. Mihail terminase; vârî cuţitul în cisniă şi mormăi: — Dă-mi-1 şi pe-al tău să-i ascut. Trebui să i-1 ceară de două ori până să-1 audă Cosma. Acesta tresări în sfârşit şi privirea dusă în depărtare se făcu trează: — Cuţitul? Ce vrei? — Dă-mi-1 să ţi-I ascut. Cosma îi întinse cuţitul. Mihail începu să-1 ascute. PASĂREA FURTUNII 99 — Mai bine aşteptam până mai mergeam la mămica. Au acolo Ia cherhana, o tocilă... Cosma nu răspunse. Stătea tot aşa, nemişcat şi se uita în gol. Mai târziu Mihail băgă de seamă ceva şi întrebă, mirat: — Da' nu-i asta cuţitul tău! Ce-ai făcut cu ei? Cosma încreţi sprâncenele şi răspunse fără să se uite la eî: — L-am pierdut... — Cum l-ai pierdut? întrebă iarăşi maşinal, Mihail, care-şi vedea harnic de treabă. Cosma dădu din umeri şi vorbi scurt, cu mânie: — L-am pierdut, şi gata! Ce vrei? — Nimic nu vreau. Ce ţi-e, mă? Cosma nu mai răspunse, şi tăcură amândoi. Mihail nici nu luase în seamă asprimea răspunsului. Era obişnuit, în vremea din urmă, să-1 vadă pe Cosma morocănos şi amărît fără pricină vădită. Cosma îşi pierduse liniştea şi seninătatea ostenită de adineaori. Se uita la zarea palidă vărgată cu nori trişti, vineţi, ca Ia ceva duşman. — Mă, Mihail... Vorba asta o spuse târziu. — Ce, bre? — Mi-i greu... Mihail ridică ochii — Ce-i, frate? — Mi-i greu... — Ce ţi-e greu? Cosma oftă, apoi mormăi: — Mi-i drag de una. Mihail nu zise nimic. Aştepta. — Mi-i drag de ea, şi ea nici nu se uită la mine...şi chiar de s'ar uita, acuma parcă nici nu nii-ar trebui... — Cum asta? întrebă Mihail. — Nici eu nu ştiu...Parcă nici nu-mi mai place; dac'ar veni la mine, i-aşi face felul, şi pe urmă i-aşi zice: hai du-te, ori-unde vrei, numai să nu te mai văd...Să nu mai ştiu nimic de tino! Se opri o clipă. Apoi urmă: — Aşa i-aşi zice. N'am nevoie deţine, i-aşi zice. Mi-i scârbă să te văd! — E ciela noi din sat? întrebă Mihail. Cosma îl repezi: — Ce vrei tu să ştii? Ce-ţi pasă? — Ho, nebuniile, zise liniştit Mihail, fără să se supere. — Spune-mi ca să pricep. — Ce să pricepi, că nici eu nu pricep, se jeli Cosma.,— Când sânt singur, sau când dormiţi voi, eu stau şi mă gândesc ia ea, cum era înainte, nu cum e acum; şi-aşi vrea să sfâşii, să rup.ceva... Tăcu. Mai adăugă: — Nu pot. Nu pot face nimic... Apoi tăcu de-abinelea. Mihail ascuţea mai departe cuţitul. Cosma vorbi iar: — Spune-mi tu ce să fac. Tu eşti comunist: voi aveţi răspuns "ia toate. Ce să fac, Mihailc? Ce să mă fac? Mihail. nu răspunse nimic; tot Cosma zise iarăşi: — Chiar de l-aşi fi omorît pe drăguţul ei...tot degeaba...fot nu mă. linişteam...Ba poate mai rău mi-ar fi fost. Mihail puse cuţitul jos şi zise: — Cum să-1 omori? Ce, eşti nebun? 100 PETRU DUMÎTRIU Cosma nu răspunse. — Ce, mă? Fiindcă nu-i e drag uneia de tine, să omori om? Da'ce, e al tău? Eşti stăpân peste el? Asta nu se poate. O mai îi şi muncitor ca noi! Cosma tăcea mi departe, întunecat. Mihail se mai îmblânzi: — Ascultă, noi comuniştii sântem tot oameni...La ce întrebi tu, eu nu ştiu să-ţi dau nici un răspuns. Se gândi o clipă, apoi dădu din umeri: — Ce să faci? N'ai ce face... Rabdă...până-ţi frece... — Nu-mi trece, murmură Cosma încruntat şi cu hotărîre. Nu-mi trece.' Mihail îl privi cu îndoială, apoi zise: — Rabdă, şi să vedem. Eu zic că-ţi trece... Cosma oftă şi se cufundă în tăcere. Se făcea întuneric. Lotcile celelalte se zăreau ca nişte linioare negre pe apă. Cutterul, gândac greoiu, juca neastâmpărat pe valuri. Undeva spre Est, din întuneric, se ivise o luminiţă; Mihail se uită într'acolo câteva clipe, apoi se întrebă: — Mămica să fie? Jora să fie? Cosma, nemişcat, cu bărbia în piept, nu răspunse. Mihail. îl zgâlţâi: — la uită-te încolo. Eu zic că-i un cutter. Vine Jora să ne ia. Ce-o fi întârziat atâta? Cosma se ridică în picioare în lotcă şi se uită în zarea de noapte: — Cutter e, mormăi dânsul şi se aşeză iar în fundul bărcii. Mihail se aşeză lângă el, fără să spună nimic. Statură aşa multă, multă vreme, aşteptând în tăcere. XVIII Steaua din Octombrie se înălţa încet cu prova, până când ieşea din apă toată etrava*) şi se vedea chila vopsită roşu; apoi dealul de apă cenuşie călătorea mai departe, şi vasul se apleca, scoţând din apă cârma şi braţele de sus ale elicei. încă o undă puternică a hulei do larg, şi iar se înălţa etrava şiroind, şi massa de apă sumbră încreţită de vânt aluneca şi ea spre orizont, urmărind nenumăratele talazuri grele care se pierduseră de mult dincolo de rotunzimoa zării, şi urmată ea însăşi de sute de mii de valuri întocmai asemănătoare ei, venind fără încetare din larg. Puntea urca şi cobora fără încetare. Dincolo de copastie, în. partea adăpostită de vânt, se găseau catargele unor cuttere: erau cele cu care veniseră Luca Gheorghe şi alţi responsabili de brigăzi. Acuma, Luca Gheorghe stătea pe punte, cu mâinile în buzunare; vântul făcea să-i fluture şuviţele scurte de păr bălan şi barba. Luca Gheorghe nu dădea nici un semn de mulţumire sau nemulţumire. Aştepta. Aşteptau şi ceilalţi pescari, aici pe punte, în jurul gurii de magazie pe unde se cobora în adâncimile vasului, spre săli.ţa unde se ţinea şedinţa de partid. Nicoliţa Constantin îşi cuprinse umerii cu mâinile, li era frig. Nu de vânt: era vreme proastă, dar totuşi vreme do vară. fi era i'rig din pricina enervării, nerăbdării, aşteptării desamăgite. Lângă ea, mecanicul şef zâmbea sceptic şi scârbit. — Ei, pitpalacule? Credeai că tot ce sboară se mănâncă... Deocamdată, nimic n'a făcut conţopistul tău... ' — Dece „al meu"?' se împotrivi ea, şi se roşi, spre propria sa mirare. *) etravă = tăişul provei. PASAREA FURTUNII 101 gătrânul, cu mâinile la spate, se uita Ia dârele galbene ca lămâia, pe care soarele căzut sub orizont le trăsese de-a-curmezişul norilor dela asfinţit. N'o văzuse roşind. — Dece „al meu"? Şi n'ai spus dumneata că e un om grozav, cum a fost unul pe Arabella Robertson? Terminase cu oarecare ironie. Mecanicul-şef răspunse foarte serios: — Ba e mai tare ca ăla...Ăla era cam bandit; ăsta e om cinstit. — Atunci? — Atunci nimic; când te pui cu şmecheri ca ăştia de pe Steaua noastră, nu-i uşor... — Ba eu cred că tot o să pună lucrurile pe roate! spuse ea cu. o tărie care o miră şi mai mult ca roşeaţa de adineaori. De data asta, bătrânul se uită atent la ea, dar nu spuse nimic. Inginerul Serafim se apropie de ei, nervos, şi întrebă în şoaptă: — Ce facem, tovarăşi? Ce facem? Nimeni nu-i. răspunse: ce era de răspuns? Tot el mai întrebă, pe nimeni anume, parcă întreba vântul de seară şi marea aspră: — Dece o fi întârziind? Ce-o fi cu el? Mecanicul şef zise: — O fi avut vreo pană de motor şi a pierdut un eeas-două... înalt şi adus din umeri, căpitanul Haralamb trecu pe lângă ci ca din întâmplare. Privirea ochilor lui mici şi albaştri trecu peste pescari, peste Nicoliţa Constantin, peste inginer, peste mecanicul-şef, apoi comandantul se depărta, începu să urce scările spre cabina lui şi dispăru. Vântul şuera încet, plângător, prin coardele şarturilor; din. când în când se auzea, din foşnetul nemărginit al mării, cum se sparge sgomotos un talaz mai apropiat. De jos, de po scările de fior ce duceau spre punte, apăru un cap cu păr creţ şi cărunt, o faţă roşie, cioplită în piatră şi doi umeri laţi: era Pricop care sări pe punte şi se uită împrejur: — Ce staţi, aici, tovarăşi? îi întrebă el pe pescari. Luca Gheorghe răspunse: — Ştii dumneata foarte bine! — Păi nu v'a spus tovarăşul Preţiosu? Şedinţa deschisă de partid s'a amânat... Se ţine o şedinţă închisă... — Noi am fost chemaţi pentru acuma, zise Luca Gheorghe; — şi am venit! şi când colo, tovarăşul Preţiosu ne închide uşa în nas... — Da, zise Pricop împăciuitor; eu vă înţeleg, sigur; dar...ce să-i faci? Sigur, dumneavoastră aveţi dreptate; nu sânteţi de vină... — Cine-i de vină? întrebă Luca Gheorghe. Pricop dădu din umeri: — Gândeşte-to şi dumneata; singur ai să vezi... Şi se depărta greoi şi masiv. Mecanicul-şef explică, binevoitor: — Adică o de vină couţopistul vostru... Luca Gheorghe râse încruntat: — înţelegem noi unde bate dumnealui... Peste câteva clipe, Pricop se ivi iarăşi, cu o carte în mână, şi trecu printre pescari. Ei se dădură la o parte ca să-i facă loc, în tăcere. După ce coborîse, unul dintre ei vorbi: — Ai văzut, măi Luca? Umblă cu Stalin în mână... — L-am întrebat eu ceva odată, mormăi Luca Gheorghe,—şi n'a ştiut să-mi spuie... Nu citeşte cartea ; umblă numai cu ea aşa, să-1 vadă-oamenii... Apoi tăcură iar. Nicoliţa Constantin so uită încordându-şi vederea: 102 PETRU DUMITRIU doar-doar va zări un punct negru, sau un foc de poziţie, ivindu-se la orizont... Dar nu se vedea decât marea vânătă-cenuşie, marea aspră şi străină, şi deasupra cerul tot mai întunecat. Se făcea noapte. ★ In săli ţa unde se ţinea şedinţa de partid, domnea o tăcere neplăcută. Preţiosu, fără să se ridice în picioare, cu coatele pe masă şi cu ochii în jos, vorbea scurt şi răstit: — Sânt unii tovarăşi, în organizaţia asta, care nu respectă disciplina, tovarăşe. Umblă cu intrigi, tovarăşe. Duc în eroare partidul, tovarăşe. Şi împroaşcă, tovarăşe! Da, împroaşcă! Ga să-şi tragă spuza, tovarăşe, pe turta lor. Ca să se ridice pe ei! Oamenii se uitau în gol. Unii îşi şopteau la ureche. Nicolau, cu ochii ţintă la Preţiosu, nici nu clipea. La masa biroului, Prodan părea nepăsător, iar Pricop răsfoia o carte pe care o ţinea în aşa fel ca să se vadă ce e scris pe coperta cafenie: /. Stalin, Opere. — Ei, urmă cu dispreţ, Preţiosu: sânt în partid şi oameni strecuraţi... numai ei ştiu cum. O să avem grijă şi de ei. O să aibă grijă partidul şi de ei. Se uită împrejur: — Da, da! Să nu erează dumnealor! Nu se auzea nici o răsuflare. Deodată un glas întrebă rece: — Cine sânt aceia? Fusese glasul lui Nicolau. Preţiosu strigă: — Cereţi cuvântul, tovarăşe! Fiţi disciplinaţi! Aici e,şedinţă de partid, nu sântem pe covertă ! Nicolau se făcu palid, întoarse capul şi tăcu. — Tovarăşi, noi am criticat destul de mult pe tovarăşii care au avut greşeli în munca lor, urmă Preţiosu mai îmblânzit. L-am criticat pe tovarăşul căpitan Nicolau. L-am criticat pe inginer. I-am criticat şi. pe alţii. Acuma, se pune o problemă, tovarăşe. Cine răspunde de mersul producţiei? Comitetul raional a trimis un tovarăş pe care noi trebue să-1 ajutăm să se orienteze, tovarăşe, să-1 ajutăm în munca lui. Acuma vine întrebarea, cine răspunde? Asta trebue să discutăm noi acuma, ca să-i putem da un răspuns partidului... Se uită împrejur—• cu o privire ştearsă, moartă, şi întrebă într'un fel uşuratic şi glumeţ, destul ele ciudat: — Ei, cine are ceva de spus? j Tăcere. Mecanicul cel înalt cu cicatricea la tâmplă, se întoarse într'o parte şi se uită cu mare interes la pereţi. Pricop mormăi: — Păi...să spun eu ceva. .şi pe urmă tovarăşii o să mai prindă curaj... — Are cuvântul tovarăşul Pricop, zise Preţiosu. — Uite, eu cred că de vină pentru cum merge producţia, e conducerea tehnică. Noi am criticat şi conducerea vasului, adică po tovarăşii ofiţeri, şi I-am criticat mai demult şi pe tovarăşul inginer. Numai că se vede că n'a folosit critica. — Nu i-am criticat destul, zise Preţiosu şi râse. Pulsul lui sună uscat, trist, în răceala şi tăcerea celorlalţi Pricop urmă: — Da, că se vede că n'au înţeles. Tovarăşul inginer a lăsat pescarii să-şi piardă vremea pe vas, n'a ştiut să-i mobilizeze şi să-i antreneze; iar' tovarăşii ofiţeri au avut şi mai departe atitudine de comandă, şi au făcut pe vas atmosferă, atmosferă, da, nesănătoasă... ★ PASĂREA FURTUNII 103 Niciodată nu dorise Nicoliţa Constantin mai mult ca în ceasul acesta, sg vie vreun om; ar fi vrut să-1 aducă pe bord pe acest Adam Jora, sau să pornească în căutarea lui cu Steaua din Octombrie, sau să-i dea aripi. Stătea cu binoclul !a ochi şi cerceta orizontul întunecat. Nimic, nicăeri, nimic Sigur, se vedeau luminile a vreo două cuttere în depărtări: dar acelea erau oprite, şi derivau odată cu vasul: erau cutterele brigăzilor din Mangalia, care ocseuiseră prin apropiere în cursul după amiezii. Nu, nu se zărea nimic... Comandantul era în timonerie şi făcea nişte calcule, cu coatele pe hartă. Nicoliţa intră în timonerie şi puse binoclul pe masa cu hărţi. Comandantul întrebă: — Te dor ochii? — Da, zise ea scurt. După câteva clipe, comandantul murmură: —Ce-or fi punând ăia la cale în şedinţa lor:.. Nu era o întrebare. Era un. gând îngrijorat, rostit tare. Nicoliţa nu spuse nimic. Stătu câteva clipe nemişcată. Apoi vorbi deodată, cu alt glas ca al ei obişnuit: — îmi daţi voe să trag o rachetă? Comandantul înălţă capul cu vioiciune, şi se uită fix la ea. Apoi zise: — Da. Trage. Două. Şi peste un sfert de oră, încă două. Se aplecă iar asupra hărţii şi urmă să calculeze, uitând de ea. Nicoliţa scoase din dulapiorul lor, pistolul greu de oţel nelustru.it şi două tuburi lungi do metal alb. încarcă pistolul cu prima rachetă, se urcă deasupra timoneriei şi se uită o clipă împrejur, la întunericul nemărginit în care se simţea frământarea înceată şi uriaşă a mării. Ridică pistolul cu amândouă mâinile, şi trase. Simţi. în mâini isbitură, şi o dâră de foc ţâşni în văzduh, şuerând; apoi, undeva sus, se născu o floare trandafirie, incandescentă, care coborî legănându-se spre propria ei oglindire în apele neliniştite. Multă vreme arse chiar pe apă, apoi se întunecă şi se stinse. Nicoliţa Constantin încarcă pistolul cu a doua rachetă, şi-1 ridică iar cu amândouă mâinile. Nu. era bărbat, ca să-1 ţie într'un singur pumn. Dar cu două mâini, îl ţinea ferm, nemişcat. Trase, şi a doua rachetă se înălţă în întuneric. ★ Emelian Romanov se ţinea de catarg ca să nu sboare peste bord când cutterul cădea în golul dintre două valuri. Era nemulţumit şi necăjit. Se zăreau în faţă, spre Vest, două lumini la câteva mile — câte? două? şase? — una de alta. Mai aproape, la dreapta, o lumină mai mare: aici era pescadorul Mihai Dumitru, pe ancoră, cu cutterele şi lotcile pe lângă el. Dar nici una din luminile ce se vedeau în zare, nu părea să fie Steaua din Octombrie. Puteau să mai facă ore şi ore pe mare, căutând-o... Ghiţă, cutteristul, era liniştit. Spusese: — O găsim ia trei sute de grade — şi mergea acum drept la trei sute de grade. Dar într'acolo nu se vedea nimic. Emelian se caţără pe catarg, până ajunse cu picioarele pe ghiu *), şi încercă să vadă prin întuneric — o lumină măcar cât un vârf pe ac... Se dădu jos, desamăgit: nu se vedea nimic. Deasupra lor cerul de catifea bătut în ţinte de aur, sclipea tainic; stelele tremurau şi din când în când linii de lumină fulgerau pe boltă. Uite una. S'a ivit din nimic, s'a aprins dintr'o dată, s'a învâlvorat in alunecarea ei, trăgând o dâră albă care s'a subţiat şi s'a şters. ') ghiu = piesă de lemn pe care se montează vela. 104 PETRU DUMITRIU Ghiţă, cutteristul, întrebă: — Tovarăşe Jora, aţi observat că mai toate cad înspre Sud? Emelian şedea în dreapta catargului. Din partea cealaltă o umbră răspunse cu glasul lui Jora: -Da... — Dece-or ii căzând toate spre Sud? întrebă Ghiţă. — Ştiu eu? După aceea tăcură iar. Emelian se gândi necăjit: „De asta ne arde nouă?" Se uită îndărăt: câţiva bărbaţi şedeau pe puntea cutterului, momâi negre în întuneric. Acolo era Mihail, acolo era şi Iermolai, şi oameni din alte brigăzi. Cutterul îi culesese pe toţi şi acuma se întorcea spre Steaua din Octombrie, ascunsă undeva în beznă. Urca şi cobora, împroşca spumă cu etrava, se legăna nebuneşte, alunecând ba într'o rână, ba în cealaltă, şi înainta în întuneric. Pescaderul Mihai Dumitru rămăsese îndărăt; nu mai era decât un punct de lumină la tribord. „De stele no arde nouă?" se întreba furios Emelian, care se auzi vorbind singur: — O să întârziem la şedinţă. — Nu face nimic, zise liniştit Adam Jora. — Dacă zici dumneata că nu face... — Am avut pană de motor pe mare. Ce era să facem? întrebă Adam Jora. Apoi adăugă: — E bine că te grăbeşti să iei parte şi tu, Emeliane... — E bine, o bine... mormăi Emelian, mahmur. — Da, o bine. Pân'acum i-ai lăsat pe alţii să gospodărească producţia, şi ţie nu ţi-a păsat. E bine că te-ai schimbat. „îşi bate joc de mine, al dracului", se gândea Emelian înciudat, dar n'avea ce să răspundă. „Las'că am să te frec eu în şedinţă", îi făgădui el în gând. Ii închisese el gura şi lui Mihai, care avea atâta cap; lasă, lasă... Ascunsă de catargul prin ale cărui şarturi şuiera vântul de noapte, sporit de viteza cutterului, Adam Jora vorbi iar: — Dece eşti supărat? — Nu sânt deloc, răspunse Emelian, arţăgos. — Ba eşti, şi ştii tu şi dece... — .Asta-i bună! Nu sânt, tovarăşe! Şi n'am nici de unde să ştiu dece! Cutterul isbi cu prova un val pe care-1 sparse, stropindu-i cu spumă. Emelian înjură. — Eşti supărat fiindcă-ţi dai seama că aţi lucrat foţi brambura, zise Jora. Lui Emelian i se păru că cellalt vorbeşte zâmbind. In orice caz, nu părea supărat. „Na! Ii mai vine să şi râdă, al dracului!" Dar nu spuse nimic Parcă avea ce să spună? — Am. dreptate, sau n'am? întrebă Jora. — Şi ce am eu cu asta? mormăi duşmănos Emelian. — Ce, eu răspund? — Sigur că da. Urmă o tăcere. Apoi Emelian începu să râdă fără veselie. — Asta-i. bună! Da'ce sânt eu? Inginer? Responsabil? Ce sânt? Eu răspund pentru brigada mea, şi atât! Ce sânt eu? — Eşti poate ăl mai bun pescar din flotă, murmură Adam Jora. Ca tine, nu. sânt mulţi. Şi. ai avea şi tu un cuvânt de spus. In schimb, tu dai norma, şi-ţi faci veacul la cambuză, cu Iermolai şi cu ăilalţi. — Iermolai e pescar bun! — Ştiu, de aia e şi poftit la şedinţă... — Iar norma am depăsit-o cu o sută patruzeci peste sută! — Tu. PASĂREA FURTUNII 105 — Cum, „eu"? -— Da, tu. Adică brigada ta. ___Şi a lui Iermolai! Şi a Iui Luca Gheorghe! — Numai voi trei sânteţi în flotă? Emelian tuşi şi dădu din umeri. ___Ce-am eu cu ăilalţi? zise el. — Aşa. Tu n'ai nimic cu ăilalţi. După vorbele acestea, se opriră amândoi. Apoi tot Adam Jora începu: — Şi dacă dai o sută patruzeci peste, eşti mulţumit. — Dumneavoastră nu sânteţi? întrebă Emelian Romanov, ironic. Cellalt răspunse liniştit: — Lasă-mă pe mine. Vorbim şi de mine, dar mai târziu. Acum e vorba de tine. Tu eşti mulţumit? — Dar cât dracu'vrei? Vrei două sute? Trei sute? — S'ar putea? Iar se lăsă o tăcere. Emelian vroise să răspundă ceva tăios dar se oprise, parcă s'ar fi împiedicat po drum şi-ar fi căzut într'o groapă. — S'ar putea, zise el în silă. Dar... — Va să zică, s'ar putea. Şi nu numai Emelian Romanov; ar putea toată flota, urmă Jora, ca şi cum ar fi făcut doar o constatare. Emelian oftă din fundul pieptului: — Amarnic şi-al dracului eşti. Cine te-o mai fi adus pe aici? — Voi m'aţi adus, răspunse Adam Jora, zâmbind de data asta într'-adevăr prin întuneric. — Noi? Eu? Ferească Dumnezeu! — Ai vrea să plec? întrebă Jora, râzând. Emelian Romanov se mai îmblânzi, dar răspunse tot morocănos: — Acuma, dacă tot ai venit, fă-ţi treaba. De aia ai venit, nu? — Da, de-aia am venit. — Li, fă-ţi treaba. — Bine, Emelian. Dacă spui tu, n'o să plec de-aici dela voi, până n'o fac... — iar j."urneşti, mormăi pescarul nemulţumit. — Nu c chiar glumă. Spune tu, cu mâna pe inimă: nu vrei tu să facem treaba asta pentru care m'a trimis partidul aici? — Ba vreau, zise Emelian cu glas înnăbuşit — Vreau, că nu merg bine lucrurile... Adam Jora oftă: — Bine că fi-a ieşit şi vorba asta pe gură! Greu a fost până te-am adus aici... — Nu ni'ai adus tu ! se împotrivi Emelian. — Ăsta-i adevărul, şi nu-s chior să nu-1 văd... — Bine, bine, zise Adam. Aşa o cum spui tu. Da, urmă întări tal Emelian, — şi să ştii că mai sânt multe lucruri care nu-s limpezi deloc: să faci bine să răspunzi la fiecare! — Am să răspund. Do-aia m'a trimis partidul aici. După vorbele astea, tăcură o vreme. Cutterul se legăna, so isbea de valuri, dar parcă nu înainta deloc; totul împrejur era câmpie întunecată. Deodată, ivită de nu se ştie undo, o dâră albă şerpui prin beznă. Nu i se vedea capătul. Era clocot de spumă ce lumina slab, palid. Oamenii tăceau. Trecuse po-acolo un vas tainic? Era urma vreunei fiinţe a mării? Nu rămăsese decât fâşia spumegândă, fosforescentă, ce şerpuia prin întuneric. Emelian Romanov îi apucă pe Adam de umăr: 106 PETRU DUMITRIU — Ştii ce-i asta? — Se ciocnesc doi curenţi dedesubt, zise Adam. Emelian constată: — N'ai uitat... — Cum era să uit? murmură Adam. Nimic n'am uitat... După vorba asta urmă iarăşi o vreme de tăcere, tulburată de Emelian care spuse, în şuierul vântului şi în vibraţia înăbuşită a motorului: — Ce-or fi făcând? Ne aşteaptă cu şedinţa? — Aşa ar trebui, zise Adam, care înălţă capul, încercând să zărească în beznă vreo lumină. — la uită-te: vezi ceva? Eu nu văd nimic... Emelian se urcă iar cu picioarele pe ghiu, apoi se dădu jos, şi zise: — Sânt două lumini... dar tare departe... Şi-s şi depărtate una de alta... Ghiţă, motoristul, se urca şi el, apoi se dădu jos, îngrijorat: — Nu mai e nici unul la trei sute de grade... Unul s'a dus spre Nord, altul a rămas spre două sute treizeci, douăsute cincizeci de grade... — Or fi două cuttere, zise Emelian. — Nu se poate. Unul trebue să fie mămica, mormăi Ghiţă. A dus-o curentul spre Nord... Aia din dreapta trebue să fie mămica,... i — Eşti sigur? întrebă Adam. Jora. — Nu, nu pot fi sigur... Ghiţă cutteristui îşi scarpină scăfârlia încărunţită înainte de vreme: — Şi dacă-i ailaltă mămica, mai facem câteva ore de marş îndărăt până ajungem la ea... — Aha, zise Adam Jora; adică se face miezul nopţii... Ascultă, nea Ghiţă: dece uu mergi deocamdată între ele două, aşa, pe Ia douăsute optzeci de grade sau trei sute? — Da, răspunse Ghiţă. Asta n'ar fi rău. Aşa o să fac. Şi coborî în cabina cu geamlâc do sticlă să-i spuie Iui moş Nicolai, pilotul, schimbarea de direcţie. Adam Jora rămase sus, în vânt, în întuneric, în foşnetul tainic şi nedesluşit al mării, care semăna cu oftatul multor fiinţe în noapte. Nu era atât de liniştit şi de sigur precum părea. Ştia că mult, sau poate totul, atârna de această primă discuţie obştească; de azi., oameni j puteau să prindă curaj, dar puteau să-şi şi piardă încrederea. Până acuma, mulţi aşteptaseră cu încredere. Liniştită sau îngrijorată, dar încredere. Văzuse el asta şi Ia oameni ca Nicolau sau Prodan şi. la unii din pescari, şi Ia marinari şi muncitoare de pe vas. Chiar şi căpitanul Haralamb îi spusese: „Avem nevoie de ajutor"; chiar şi Nicoliţa Constantin îi vorbise ca unuia dela care aştepta mult. Ştia ql bine că nu de el, Adam jora, c vorba. Ştia că toată aşteptarea şi încrederea lor se îndreptau către partid; şi partidul îl trimisese pe ei. Faţa partidului, cinstea partidului, depindeau acuma de el. Aşa că încă din cursul după amiezii, câini avuseseră pana de motor, începuse să-1 roadă grija. Jşi ţinea firea, şi. nu lăsa pe oameni să-i ghicească neliniştea. O clipă, se gândise să nu mai treacă să-i ia pe Emelian şi pe Iermolai. Dacă luâudu-i pe ei, pierde câteva ceasuri, în care Preţiosu şi cu ai lui îşi fac de cap, încep şedinţa la ora fixă, influenţează sau intimidează oamenii, sau fac cine ştie ce poznă? Dar rămăsese la întâia hotărîre. Mai bine să-i aibă alături pe cei mai buni pescari, oameni pe care marea i-a învăţat să nu se teamă de orice, oameni caro sânt mândri şi greu de înduplecat să spuie altceva decât adevărul. Dacă Preţiosu îşi face do cap, cu atât mai bine: o să fie date toate pe faţă. Trebuia cu orice preţ — trebuia terminat cu putreziciunea asta. Stăteau oamenii cinstiţi, oamenii vrednici şi-şi risipeau puterile, şi-şi amarau sufletele, pentrucă doi păcătoşi îşi băteau joc de munca de partid... Se gândi o clipă la cei cinstiţi şi vrednici, marinarii şi mecanicii, Nicolau, PASĂREA FURTUNII 107 chinuit de nerăbdare, comandantul care ar fi vroit să comande vase de cur .ă lungă, Nicoliţa Constantin care dorea fapte mari şi eroice. Inimă tinerească şi curată, Nicoliţa Constantin... Când se gândi la ea, Adam Jora zâmbi în noapte — îi zâmbea ei. „Lasă, fii liniştită; ai să faci tu fapte mari..." Ar fi vrut să-i spue asta, s'o ajute; dacă ar fi putut, chiar să-i dea dela el, din viaţa lui, încordarea, patima pe care o dorea ea. „Uite cum se înflăcărează u/t om, aşa dintr'odată ! Ce am eu cu ea?", se întreba Aclam Jora. Dar chiar când se întreba aşa, ştia în taină că totul a începui poate din prima zi de când era pe Steaua din Octombrie, şi ştia, tot în taină, ce are cu ea. Dar acuma, iată, treceau orele, se făcuse noapte şi rătăceau pe mare, căutând. In magazia cutterului, cei ce jucaseră table până atunci, se întinseseră pe rogojini şi dormeau sgâlţâiţi de balansul neîncetat. Cei de pe punte tăceau ■obosiţi de o zi de muncă,mai grea ca altele din pricina valurilor mari. Emelian încerca să zărească luminile vasului, dar nu dădea nici un semn că le-a găsit. Acuma, luminile se puteau vedea şi de pe puntea cutterului. ("are din cele două puncte albe pierdute în beznă, era Steaua din Octombrie? Adam Jora se hotărî să nu-şi mai puie întrebarea asta. Se va vedea. N'are rost să se frământe. încerca să se gândească la altceva. De pildă la vasul acesta cu care se şi obişnuise. Se întorcea la vas cum s'ar fi întors acasă. Se gândea la căpitanul Haralamb, la bătrânul mecanic şef — dece-i zice Steaga? Ce fel de nume era ăsta? Se aplecă şi-1 întrebă pe cutterist: — Nea Ghiţă, îl ştii pe mecanicul şef de pe vas? — Pe bătrânul? II ştiu, tovarăşe,cum să nu... — Ce fel de nume e ăsta, Steaga? De unde e el? •— E din Brăila, ca mine, dar nu-1 cheamă. Steaga, tovarăşe. Are un obi-ceiu de înjură de „steaga mă-sii", şi de-aia-i spune aşa; unii nici nu mai ştiu cum îl cheamă de-adevărat. Vasilescu îl cheamă, nu Steaga... — Ia! strigă în clipa aceea Emilian Romanov. — Ia ! II apucă de umăr pe Adam. In depărtare, deasupra luminiţei dinspre Nord, se înălţa un fir roşu şi o stea arzătoare care coborî încet şi pluti o •clipa pe mare, înainte de a se stinge. — Slavă ţie Doamne, zise Adam, uşurat. — Trăiască ăla care-a tras racheta asta! râse Emelian. Moş Nicolae învârti harnic roata cârmei, şi cutterul porni cu valurile în coastă, spre Nord. A doua rachetă ţâşni în întuneric, pluti, coborî, se stinse. -- Te-am văzut, te-am văzut, murmură Adam prin întuneric. — Am înţeles. Venim... ★ Apa strălucea verde-cenuşiu în lumina reflectorului pe care cineva îl îndreptase dela comandă asupra cutterului; acesta înainta încet, fot mai încet, cu motorul oprit, apropiindu-se de massa întunecată a Stelei din Octombrie. Două cuttere legate cu pa râme la câteva zeci de braţe la pupa, rămaseră în urmă. In sfârşit, bordajul de lemn se isbi de peretele înalt de metal. Ghiţă şi moş Nicolai apucară cu căugiie scara de pisică, şi vreme de două minute, pescari sbârliţi în haine ieşite ia soare se urcară buluc pe scara de pisică, ca o bandă de piraţi care cuceresc un vas. Pe punte îi primeau alţii, cu glasuri groase şi. întărâtate: — Ce-aţi făcut, frate? Pe unde-aţi fost, bre? Luca Gheorghe îl luase la o parte pe Adam Jora de cum îl văzuse, şi-i povestise tot în două vorbe: 108 PETRU DUMITRIU — Nu face nimic, răspunse foarte liniştit Adam Jora; am întârziat noi, dar tot o să stăm să ne sfătuim. Ei, măi frate, cine e invitat la şedinţa deschisă de partid, să vie încoace! Emelian! Iermolai! Mihail! Tovarăşul inginer! Tovarăşul comandant! Tovarăşa Constantin! De sus, dela comandă, reflectorul se stinse şi un glas de fată răspunse; — Venim acuma! — Dacă nu se gândea tovarăşa Constantin să tragă rachetele alea, zise Luca Gheorghe, şi acuma ne mai căutai! — Aşa, va să zică ea le-a tras, spuse în treacăt Adam Jora, şi apoi urmă să-i cheme pe oameni. Peste câteva clipe un buluc de pescari în salopete şi cisme de cauciuc tropăia greoiu şi sgomotos pe scările de fier ce duceam înăuntrul vasului; năvăliră apoi în săliţa unde se ţinea adunarea de partid: încăperea începu îndată să miroasă a catran, a peşte şi a tutun tare.. — Ce e, frate? întrebă Preţiosu încercând să pară mirat. înţelesese. Schimbă o privire cu Pricop. Acesta nu-şi putea deslipi ochii de Adam Jora. Adam înainta vesel spre ei: — Ei, ce? V'aţi grăbit să începeţi fără noi? — Păi, îngăimă Preţiosu în silă — am văzut că întârziaţi... Erau un grup mic într'un colţ: Adam Jora, Preţiosu, Pricop şi Prodan. Prodan se luminase la faţă. Adam îl întrebă: — N'ai putut să-i convingi să se facă cum am hotărît noi? Prodan dădu din umeri, râzând duşmănos la Preţiosu şi Pricop: — Am încercat... — îmi închipui eu... Tovarăşe Preţiosu, dece n'ai. primit în şedinţă pescarii membri de partid şi pe tovarăşii fără de partid? — Eu n'am fost de acord cu asta, zise Preţiosu rece şi. neprietenos. Dacă-ţi iei dumneata răspunderea, treaba dumitale. — Bine, zise Adam. îmi iau eu răspunderea. Luaţi loc la masă, tovarăşi, şi să începem, că am pierdut vreme... Poftiţi aici lângă noi, tovarăşe comandant, poftiţi... Şezi, tovarăşe Pricop. — Poftim dumneata, zise Pricop, arătându-i Jocul de lângă Preţiosu. Adam Jora îi zise scurt, plictisit, brutal: — Şezi acolo! Pricop nu arătă nici mirare, nici. tulburare. Se aşeză, ascultător. Numai Preţiosu tresărise şi se făcuse verde. Abia putu să-şi smulgă din el vorbele: — Tovarăşul Jora are cuvântul. Adam se ridică şi se uită împrejur: aici era Marinică bossemanul, Nicolau, mecanicii, abia ieşiţi din cart, marinarii, aici, erau pescarii din Danilofca, Luca Gheorghe cel bălan şi bărbos şi Emelian cel cu părul ca de lup, Iermolai, roşu ca un. felinar şi. cei mai tineri, ca Mihail; aici erau cei dela Mangalia, Sfântul Gheorghe şi Constanţa; aici era şi Ghiţă cufteristul şi alţii, oameni do mare, şi Nicoliţa Constantin, cu o buclă neagră căzută pe frunte, şi tovarăşa Mitea, dela fabrică, cu broboada curată strânsă pe cap ca la o călugăriţă, şi inginerul Serafim, intimidat şi care-şi frământa nervos mâinile. In mijlocul lor, erau comuniştii de pe vas. Dar lângă Nicolau, şedea Luca Gheorghe, comunist din satul Danilofca ; şi lângă mecanicul cu cicatricea pe tâmplă şedea Emelian Romanov, pescar fără de partid. „Ăştia să asculte deocamdată", îşi zise în gând Adam Jora. „Acuma să vorbim între noi comuniştii..." — Măi tovarăşi, zise el: trebue să dăm poporului de mâncare, şi să dăm fabricilor de medicamente ulei. de rechin, şi să dăm pentru export conserve, ca să cumpărăm cu ele maşini. Asta-i treaba colectivului. Acuma, să vedem cine răspunde de treaba asta în faţa partidului şi a Statului? PASĂREA FURTUNII 109 Se lăsă o clipă de tăcere. Apoi Marinică dădu din. umeri şi zise liniştit: — Ei, asta-i! Toţi răspundem. Un glas batjocoritor vorbi din fund: — Pricop zice că ofiţerii şi inginerul răspund! Adam Jora zise, bine dispus: — Gata gălăgia, frate! Toţi răspundem; şi în primul rând. comuniştii. Ţs'oi comuniştii, ne-am pus în cap să construim socialismul în. ţara asta. Noi, nu alţii. Şi. cei fără de partid, vin alături de noi la treaba asta. — Şi unii se pun contra, zise liniştit Marinică, trăgând un nor de fum din pipă. — Gontragii! strigă glasul din fund. — E limpede, tovarăşi? E cineva de altă părere? întrebă Adam Jora. Tăcere. Prodan vorbi ca pentru sine însuşi: — Cu vorba nu-i nimeni de altă părere. Pe faţă, sânt de acord... Câţiva râseră fără veselie. Da, da: ştiau ei pe unii care cu fapta sânt de altă părere... Adam Jora încheie: — Ei, păi atunci să lămurim două lucruri. întâi, cine s'a arătat de altă părere, în fapte, nu în vorbe. Adică, cine nu. vrea ca noi să răspundem de viaţa si munca lui? Cine e de părere să lăsăm conducerea din mână? Şi al'doilea: ce-i de făcut ca să dăm producţia peste plan? întâi una, şi pe urmă ailaltă. Ce ziceţi? — E- bine, zise mecanicul cu urma de rană la cap. E bine aşa. Şi ceilalţi încuvinţară: da, e bine. — Tovarăşii invitaţi au ceva de adăugat? Nimeni n'avea nimic. Tăceau, cu oarecare sfială. — Măi frate, pe voi. nu v'a chemat nimeni aici ca Ia cinematograf! Puneţi şi voi mâna la treabă! zise Prodan. Emelian Romanov răspunse cu '^gravitate: — Lasă, nu ne duce tu grija: daţi-i numai drumul, şi pe urmă o să vedem noi... La acestea, toată lumea se înveseli. Adam Jora se aşeză şi. întrebă cine cere cuvântul. Preţiosu tăcea, verde la obraz, uitându-se la oamenii înghesuiţi pe bănci în faţa lui. Luca Gheorghe înălţă o mână bătucită de vâslă. Adam îi dădu cuvântul. Pescarul se ridică în picioare şi zise: — Eu i-am propus tovarăşului Preţiosu să stea de vorbă şi cu noi, membri de partid din organizaţiile de prin sate. -- Am fost de acord! zise Preţiosu tare. Luca Gheorghe se întoarse şi-1 privi: — Cu vorba. De sfătuit, cu noi nu te-ai sfătuit. Iarăşi râseră câţiva. Luca Gheorghe se aşeză. Marinică, bossemanul mărunt şi cu părul sur, ceru. şi el cuvântul: — La noi, zise el, nu se poate critica nimica; dacă spui o vorbă despre ce face tovarăşul Preţiosu sau Pricop, a doua zi ospătarii te serveşte ultimul la masă, sau te cheamă Pricop şi te freacă la sindicat pentrucă ai atitudine de comandă cu oamenii. — Sau că ai slăbiciuni în muncă! strigă glasul din fund. — Mai adineaori, urmă Marinică, tovarăşul Preţiosu voia să ne sperie, să nu. spunem nimic... — Eu? Când am spus? răcni Preţiosu. Sânteţi toţi martori! Am spus eu aşa ceva? Glasul din fund observă: 110 PETRU DUMITRIU — N'ai spus, da' ai zis. Când se potoliră râsetele, bossemanul, care aşteptase, serios şi răbdător, răspunse: — Ai vorbit pe ocolite, dar noi toţi am înţeles unde baţi. Când ţi se urcă la cap, începi să-i crezi pe oameni mai proşti decât tine... şi nu-s ei chiar aşa... Preţiosu nu mai răspunse. Se'ntoarse spre Adam Jora şi-i şopti: — Ce, tovarăşe, aici e proces contra mea? — Nu ştiu, zise Jora. — Să vedem ce spun oamenii. Să-i lăsăm să vorbească... Prodan trăsese cu urechea. Râse în gol, un râs nemilos, de unul singur. In faţa lor, se ridicase responsabila fabricii: — Tovarăşi, eu am venit dela fabrica din Constanţa; acolo ştiu. că primele se clădeau după succesele în producţie. Aici, tovarăşul Preţiosu şi tovarăşul preşedinte le schimbă după cum vor ei. Să spuie după ce socoteală Io schimbă. Asta înseamnă muncă de conducere? Eu cred că nu... Preţiosu. se înverzise, se întunecase ; acuma nu mai putea. Ceru el cuvântul. Strigă: — Aicea vorbesc mulţi de greşelile mele. Da'când ţipă şi bruftueşte marinarii tovarăşul căpitan Nicolau, cine intervine? Eu! De dumnealui n'aveţi nimic de zis? Da'd.e tovarăşul inginer n'aveţi nimic de spus, că n'a fost în stare să-i mobilizeze pe pescari când se pilise ei. şi debordau pe covertă ca porcii? Ei, drăcia dracului... la te uită! Iermolai mormăi gros, jignit; îndeobşte pescarii se supăraseră de ultimele cuvinte ale lui Preţiosu, care se aşezase la Ioc tremurând. Inginerul se făcuse palid, şi vroia să spuie ceva dar.nu apucă. Prodan se ridică şi zise: — Tovarăşul Nicolau a fost criticat; dar nu gura dumnealui — scuzaţi că zic aşa, tovarăşe căpitan — nu gura dumnealui ţine producţia în loc. Iar despre băutură, dece s'a hotărît abia zilele astea să nu se dea decât o sută de grame la prânz? Cine a dat ordin să fie mereu deschisă cambuză? Acuma, că pescarii s'au cam pus pe băut, e drept, şi n'au dece să se mândrească în privinţa asta... — Ba da, cu rezistenţa! strigă glasul din fund. Mecanicul cu cicatricea pe tâmplă se întoarse într'acolo: — la mai taci bă, nea Stelian! Prodan urmă, neluiburat: — Dar tovarăşul inginer s'a luptat sâ-i convingă pe oameni să iasă în larg. Eu sânt martor. Dar ce-am făcut noi, organizaţia de partid? Ce-a făcut sindicatul? Nimic! Asta-i! Se aşeză jos, şi se şterse la gură cu dosul mânii. Nu era obişnuit să vorbească atâta. Din bulucul de oameni din faţă, Emelian Romanov ridică mâna, apoi se sculă greoiu. în picioare: — Eu am o întrebare. Cine l-a propus preşedinte de sindicat pe Pricop Danilov? Pricop se uită ţintă la el, fascinat. Prodan zise: — Noi, biroul organizaţiei. — Da? Şi în biroul organizaţiei, cine I-a propus? — Preţiosu, zise mecanicul cu cicatricea la cap. Îmi aduc eu aminte, Preţiosu l-a. propus. Prodan adăugă: — Şi de preşedinte, tot el l-a propus. Preţiosu strigă afară din cale de aţâţat: — Tovarăşi! 'Nu e just! Ăsfa-i secret de partid! PASAREA FURTUNII 111 Emelian se uită la el cu multă voie bună, cu totul nesimţitor la tulburarea care-i cuprinsese pe câţiva la aceste cuvinte ale lui Preţiosu: — Să-ţi mai spun eu un secret, bre... un secret cîela noi, clin Danilofca. Chiaburi bogaţi ca fală-su, al lui Pricop ăsta, nu erau zece în sat! — Hoboho! isbucni Iermolai. Secret! Ho-ho-ho! Se făsuse şi mai roşu ca de obiceiu: văzându-1, ceilalţi se puteau întreba cu oarecare îngrijorare dacă n'are să i se întâmple ceva, să se iupâ ceva în el. Dar si ei râdeau prea tare ca să mai observe aşa ceva, întovărăşind glasul de bas, ca din butoi, al lui Iermolai: — Secret... Ho-ho-ho! Pricop se uita ia hârtia de pe masă, şi faţa îi părea, mai mult ca niciodată, cioplită în piatră. Preţiosu îi asvârli o privire fugară -— are să se apere? Nu era timp ele pierdut; lovind în Pricop, loveau în el. Sări în picioare: — Şi ce? Ce are el cu ta-su? — păi ascultă, bre, îi spuse Emelian gros şi batjocoritor: — Pe vremuri am vâslit pe lotcile lui Eftei, şi acuma să-1 văd preşedinte peste mine pe feciorul lui Eftei? — A fost verificat, şi eu nu-ţi dau voie, tovarăşe... Lângă Preţiosu, Adam murmură, trăgându-1 de mânecă: — Chestia cu verificarea o s'o mai vedem noi... Emelian se aşeză jos. Mihail se ridică: — Tovarăşi, dece n'a ajutat organizaţia ele partid să se facă o brigadă de tineret? Aici sânt mulţi flăcăi care ar vrea să se ia la întrecere cu pescarii, care-s meşteri vechi... şi ar fi bine... Preţiosu nu mai auzea ce sc vorbeşte împrejur. Ii fierbeau creerii. Sări în picioare: — Cine mă'nvaţă pe mine munca de partid? Oameni fără ele partid? Membri de partid de eri de-alaltăeri? Păi aveţi voi obraz să vorbiţi? Asta-i pusă la cale de tine, Prodane! L-ai învârtit pe deget pe tovarăşul ăsta, şi i-ai pus pe foţi să dea în mine! Dar nu merge aşa! Mai e o dreptate în ţara asta! Merg cu voi ele gât până la Comitetul Central, şi atunci vedem noi care pe care! — Măi tovarăşe, ţine-ţi firea... nu-ţi da drumul aşa... zise rece şi mustrător Adam Jora. Glasul din fund exclamă cu bună voie: — Eşti iar cu ţuica'n nas, Preţiosule! Dar acesta nu auzise decât ce-i spusese Jora şi începuse să răcnească la el: — Dumneata să nu mă înveţi pe mine! Lu lupt pentru clasa muncitoare din treizeci şi cinci, când dumneala nici nu auziseşi de partid! Do câne! eşti în partid? întreba ci sfidător. — Nu vreau să-ţi spun, răspunse Jora. — H*ha! Vezi? Ştiam eu! Şi-mi veniţi mio cu... Adam Jora se ridică, îi puse; mâna pe umăr şi-1 apăsă o clipă. Preţiosu se aşeză fără voie pe scaun, cu mare sgomot. Adam Jora vorbi înfierbântat, stăpâni nciu-se: — Nu vreau să-ţi spun, fiindcă n'are a face. Partidul te întreabă cum asculţi de porunca lui! Cum îţi faci datoria ! Ai ascultat de porunca partidului? Ai făcut pe boierul aici! Pe stăpânul! Ruşine! Aşa ţi-ai făcut fu datoria? Faţă de partid, şi dacă munceşti toată viaţa ta, zi şi noapte, şi tot nu ţi-ai făcut datoria. Te-a scos de sub piciorul burghezilor, te-a făcut om, ţi-a dat viaţă! Pe ce motiv te umili tu, nenorocitule? Pe noi, pescarii, ne-a scos din ghiara chiaburului, ne-a scos clin gura mării! Tată-meu, şi. fratele lui Emelian asta, şi un frate al lui Iermolai, şi alţii, şi alţii, s'au înnecat pe mare, cu lotcile chiaburilor! Iar pe care am rămas vii, ne-au dat în judecată chiaburii 112 PETRU DUMITRIU că le-am pierdut paragatele! Şi cum e viaţa pescarilor azi? Cu vaporul şi cutterul după ei, cu cambuză şi club, cu viaţa sigură, şi cu cinste de om! Şi-abia-i un început! Pentru asta, nici dacă dăm producţie un milion de vagoane de peşte pe an, şi nu e plătit! O viaţă de om salvată, nu se poate plăti! Ce-ai făcut tu pentru ca să înţeleagă oamenii datoria lor faţă de partid şi Stat? Cum i-ai condus? Se făcuse o tăcere cumplită.'Adam Jora nu strigase. Vorbise cam tare. Dar cu asemenea glas şi asemenea privire, încât Preţiosu. căzuse cu capul îii mâini, iar ceilalţi înmărmuriseră. îşi dădu şi el seama că ajunge; se opri o clipă, ca să se stăpânească bine. Se aşeză. Se auzi un oftat adânc. Emelian Romanov se ridicase în picioare. Era ca un trunchiu de copac; şi părul îi era sur ca lichenul'care creşte pe piatră; clipea din ochi, şi era foarte răguşit. — Eu, rosti el cu mare greutate, am greşit. I-am zis inginerului aşa: dacă poporul nu-mi cere mai mult, dece să-i dau mai mult decât planul? Am greşit. Copilul când creşte, niciodată nu zice: nu-mi mai da de mâncare; Aşa-i şi poporul nostru: ca un copil care creşte. Eu, bre, nu mă mai opresc acuma niciodată, decât când n'oiu mai avea putere. Se aşeză, foarte tulburat. Mihail îl sărută şi pe un obraz şi pe cellalt, şi îi spuse în taină: — Te-ai făcut mai cu cap decât mulţi oameni, unchiule Emelian... Pescarii le spuneau celor de pe vas: — Frate-său s'a înnecat la pescuit... Iar bucătăreasa dădea din cap, cu mâna la gură şi plângea. Adam. Jora îi aruncă o privire lui Emelian şi-i zâmbi fugar. Apoi se ridică şi spuse: — Tovarăşi, am. o propunere. Noi câţi sântem aici, o să ne sfătuim şi mai departe. Dar înainte de asta, tovarăşii din organizaţia de pe vas au de discutat unele probleme ale organizaţiei. Le punem la punct, şi-apoi veniţi iar. E bine? Votară cu mâinile ridicate; pe urmă cei de pe vas rămaseră singuri. Preţiosu nici nu se clintise. Parcă dormea. Adam Jora scoase o batistă murdară şi-şi şterse faţa asudată: — Ei, atunci să începem... XIX Se apropia miezul nopţii. Pe puntea din faţă, luminată de reflectoare, vinciurile uruiau şi scuipau aburi: încărcau. peştele adus de cutterul brigăzii lui Luca Gheorghe. Pe puntea cabinelor zăboveau, cu coatele pe balustrada de fier a copastiei, cei care aşteptau să intre iar în şedinţă. Stăteau de vorbă, cu ochii la apa verde ca otrava, şi la plasa cea mare care se înălţa în văzduh şiroind de apă şi plină de peşti lucitori. — Mi-ai luat-o înainte, măi. Luca, zicea Emelian; mi-ai luat-o înainte, dar mare minune dacă nu te-ajung... — Noi ca noi, răspundea Luca Gheorghe; dar ceilalţi trebue şi ei să se prindă în întrecere; dacă sindicatul ar avea un om harnic, care să se ţină de treaba asta____ — Care treabă, măi? — Să organizeze întrecerile. — Cine? Pricop? — Nu, măi frate; un om harnic... Pricop ăsta al vostru-i un fel de nebun, nu ştiu ce-o fi în burta lui... — Dece zici că-i al nostru? — Păi nu-i dela voi din sat? PASĂREA FURTUNII J13 — Este, dar toată viaţa a umblat prin străini... Nimeni nu ştia pe u],de-i sticlesc lui ochii... Şi odată ne-am trezit cu el aicea, hop! preşedinte de sindicat. Luca Gheorghe îşi mângâia barba, gânditor. Emelian ar fi deschis gura să mai spuie ceva, dar îl trăgea de mânecă Nicoliţa Constantin: _ Hai, Emeliane, că te-ai oprit... Zi-i mai departe... — Ce, tovarăşă Nicoliţa? A, da... M'a luat Luca ăsta cu altele. Ei... da' unde am rămas? — Când s'au legat în barcă şi i-au răsturnat valurile. — Aşa. Ei, va să zică erau ei trei: i'ralo-meu, Adam ăsta, Jora, şi-al treilea, unul TYoi'im... "** La câţiva paşi de ei, aşezaţi pe un tambuchiu*), câţiva pescari îl ascultau pe Mihail caro ic dovedea po degete: — Trebue să-i fie drag omului să muncească, şi trebue să-1 pui şi ia ambiţie. Uite, tinerii: tinerii ar vrea să lucreze într'o brigadă a lor. Numai tineret, şi brigadierul, şi cutie tistul, şi ăi din lotci. Pe urmă, i-am întrebat: __Ei, ia să vă vedem ce poate tinerelul! Şi vă spun eu, mai-mai că. ne-ar ajunge din urma pe noi! — Care brigadă sânteţi voi? întrebă unul din. pescari. — A lui Emelian Romanov... La acest răspuns, se făcu tăcere. Apoi tot pescarul acela mormăi: — Ei, chiar po voi n'o să vă ajungă... — Ba da! Eu îmi pun capul pentru ăsta! zise cu tărie Miba.il: l-am da pe Cosma. E bun de brigadier, ori nu? — Care? Ala mare? — Ăla cât un zid. Cosma, din. lotca noastră! — Mda... ar fi bun... Numai să-i dea Emelian, zise altul cu îndoială. — Parcă nu l-ai fi auzit adinooari în. şedinţă, cum a vorbit, răspunse Mihail. — Ei acuma îşi dă şi mâna dreaptă dacă i-o ceri... Şi-a adus aminte de frate-său ăl mare, .Filoftei; şi'n inima lui e acuma cum sânt valurile astea mari caro mişcă vasul! Nu ştii dumneata ce fel do om c Emelian Romanov... Cel despre care vorbea astfel Mihail, îşi termina povestea: — Aşa a fost, tovarăşă Nicoliţa. Nevinovat, nevinovat şi fot degeaba: a înfundat puşcăria. Vo nevasta lui Fii of toi, şi po copii, i-am ţinut noi, fraţii ăilalţi, iar de Adam., n'a mai auzit nimenea. Maioă-sa a murit. Era o fată în sat, do carc-i era drag lui, — şi ei îi era drag de el; eu aşa cred — ei, şi aia l-a uitat, s'a măritat, şi-acuma are copii mari. Cred că de l-ar vedea azi, nici n'ar mai şti cine e; nici nu l-ar mai. cunoaşte... Aşa o viaţa câteodată: ca marea... Te-a înnecat, fo-a dus, şi dus ai fost.... — Da, murmură Nicoliţa Constanţii); da, dar el, uite că s'x întors... — in sat nu s'a mai întors, şi poate că nu. se mai întoarce. A venit aici pe vas, mâine poimâno î! trimeto partidul într'altă parte, apoi într'alfa... Nu, nu: ascultă-mă po mine, că părui meu e mai mult alb decât negru, şi-ai dumitale n'are un fir alb: viaţa e ca marea... Şi-apoi — uilă-te la oi cum s'a schimbat. Crezi că ora aşa? Nu era aşa. Era un fiăcău bun de muncă şi rău de gură, nărăvaş şi. al dracului... •— Şi-acuma cum e? întrebă ea în neştire. Emelian Romanov o privi atent, dar, orbit de lumina reflectorului, nu zări decât o siluetă întunecată. — Acuma cum c, e greu do spus... E schimbat... Uită-fe şi dumneata la el: e greu de spus... *) tambuchiu — deschizătură mică a punţii, prin care se poale pătrunde în vas. — Viaţa Românească _ c. 4824 114 PETRU DUMITRIU Nicoliţa Constantin nu. răspunse nimic. Peste câteva clipe Luca Gheorghe se apropie iar: — Ascultă, măi Emelian: să vezi: m'am mai gândit la treaba asta cu întrecerile... Pe când Emelian întorcea capul, să-1 audă mai bine, Nicoliţa Constantin făcu un. pas mare peste un colac de parâme ude, şi se duse pe partea cealaltă a punţii cabinelor, partea bătută de vânt, unde nu era nimeni. Aici era întuneric şi răcoare: vântul venit de dincolo de orizont făcea să-i fluture cârli-onţii pe lângă obraji. îşi încheie la gât gulerul cămăşii ca de băiat şi începu să se plimbe, ţinându-se să nu cadă la clătinaturile vasului care urca şi cobora pe hulă. Ar fi vrut să aibe pe cineva să vorbească, să-i spuie... dar ce? Nici ea nu ştia bine; poate nici nu ar fi vrut să ştie limpede; dacă i-ar fi desluşit cineva ce simte, s'ar fi apărat, şi-ar fi spus că nu-i adevărat. „Acuma sânt pedepsită", se gândea ea, „că prea n'am vrut să ştiu de nimica decât de meserie şi de mare. Cu cine să vorbesc? N'am pe nimeni". Ferestruica rotunda a cabinei mecanicului-şef era luminată. Nu, totuşi n'are să stea de vorba cu bătrânul, ii era cam frică de amărăciunea şi descurajarea lui zâmbitoare, drojdie strânsă în el de ani îndelungi de navigaţie pe toate oceanele, şi sub toate steagurile. Nu: pentru întâia oară după ani de zile, Nicoliţa Constantin se gândi, spre propria sa mirare, la maică-sa. „Ei, i-aşi. spune. Poate o să-i scriu. Nu, n'am. să-i scriu, decât lucruri obişnuite". N'ar fi avut curajul să spuie deschis nici pe hârtie nimic din ce-i trecea prin minte acum. O apuca şi o mare tristeţe: „Sânt nebună. Ce mi-o fi venit? N'o să fie niciodată nimic... Se răzbună acuma atâta vreme de când fac pe băiatul... Ah, ah, măcar de mi-ar trece curând... Dar n'o să-mi. treacă niciodată... Niciodată", se gândea ea, şi fericită şi speriată, pîimbându-se cu paşi mari pe puntea pustie, şi lăsându-se când într'o parte, când într'alta la logănările vasului. O umbră se ivi de după colţul cabinelor şi se aşeză pe un. tambuchiu. Nicoliţa Constantin, se necăji că i-a stricat singurătatea: chiar tristeţea şi strângerea de inimă că niciodată nu-şi va împlini gândul nebunesc care-i venise fără veste — care se înfiripase din. nimic, ca o boală care izbucneşte în patruzecişiopt de ore — chiar şi astea erau amestecate cu un fel de bucurie tainică. In plimbarea ei în sus şi în jos trecu pe lângă tambuchiul pe care şedea noul venit. Avea pantofi cu tălpi de cauciuc şi nu făcea nici un sgomot; şi apoi, dintr'o parte venea vântul ţâşnit din puzderia de stele de deasupra orizontului — erau acolo Scorpionul, şi Leul, şi ardea roşu Jupiter — iar din partea cealaltă vuia, fremăta şi şuiera aburul pe uşa deschisă ce duce la maşină. Nicoliţa se opri în faţa tambuchiului: pe el şedea o fată în salopetă, cu mânecile şi pantalonii suflecaţi; se făcuse ghem, cu braţul pe genunchi şi fruntea pe braţ, şi plângea. De bună scamă, se credea singură. Era Lucia: avea piciorul înfăşurat într'un bandaj gros. Nicoliţa se aşeză lângă ca şi după câteva clipe o întrebă: — Ce-i cu tine? Fata tresări şi ridică ochii, speriată, apoi se linişti şi începu să se şteargă Ia nas, oftând. — Ce-i cu tine? Ţi s'a întâmplat ceva? — Nu... Nimic... — Atunci dece plângi? •— Nu ştiu... — Ei, ce e prostia asta? Cum să nu ştii? Ia spune aici... Ia zi... O cuprinse cu braţul. '1, PASĂREA FURTUNII 115 — Ia zi: ce necaz ai? — Nu ştiu... Mi-i ciudă... şi-mi pare rău... — Dece? întrebă Nicoliţa Constantin. Eri, sau alaltăieri, i-ar fi spus: la lasă copilăriile, du-te şi dacă n'ai ce face, freacă pe jos prin fabrică până-ţi [rec istericalele!" Azi însă întrebă: — Dece? Te-ai certat cu Lae? — Nu m'am certat, oftă Lucia... da mi-i urît să-1 văd... — Da' ce ţi-a făcut? — Nimic... — l-ai făcut lui ceva? — Nu... N'am făcut niciunul nimic... Nu-1 mai pot vedea în ochi. — Ce-ai cu el? întrebă Nicoliţa Constantin, mirată şi oarecum necăjită. — N'am nimic, dar parcă mi s'a luat ceva de pe ochi... Nu-mi mai place de el nici de frică, tovarăşă Nicoliţa. E prost şi îngâmfat, şi sec, tovarăşă Nicoliţa, şi eu altceva mi-am dorit în viaţă... — Ce ţi-ai dorit? Un. făt-frumos? întrebă Nicoliţa Constantin care-şi zicea: „Da, şi tu ce faci aşa pe grozava? Tu nu-ţi doreşti nici un făt-frumos?" — Mi-am dorit un băiat care să-i'fie drag de mine, şi să fie... nu ştiu nici eu cum să spun, tovarăşă Nicoliţa... să-i fie drag de mine, şi... Dar în loc dc-a mai. spune ceva, începu iar să plângă. „Ce are?" se întrebă mirată şi tulburată Nicoliţa. — Da, Lucico... e greu să găseşti unul care să-i fie drag de tine cu adevărat... Şi să fie un om întreg, un om adevărat... Când spuse ea asta, cu multă tulburare căci se gândea la ea însăşi, Lucia începu să plângă şi. mai tare: — Ei, ce ai? Ce ai? Ia nu mai plânge aşa... — Cum să nu plâng, că eu am avut aşa un băiat şi i-am dat cu piciorul ca o proastă, izbucni Lucia amărâtă. Nicoliţa se ridică în picioare şi vorbi supărată: — A, aşa? Apăi să ştii că nu întâlneşti aşa ceva de multe ori. în viaţă, şi dacă ai fost proastă şi fără irrimă, acuma rabdă ! Şl. fă bine şi nu mai plânge; mai bine du-te la infirmieră, că parcă nu se culcase; să-ţi vază piciorul. Nu mai sta aici degeaba să smiorcăi! Şi plecă, mâniată, tulburată şi tristă. „Dece n'am avut eu soarta ei? Eu n'aşi fi făcut ca ea... Nu, n'aşi fi făcut la fel... Numai că uite, ea arc noroc şi-i dă cu piciorul, iar eu..." Ar fi vrut să plângă şi ca: dar aşa ceva jiu so putea. Pe care vas s'a văzut un ofiţer al treilea, sau chiar un aspirant, caro plânge? Aşa că înghiţi în silă, strânse pumnii şi se întoarse printre cei care aşteptau să intre iar în şedinţă. Iar Lucia rămase pe tarnbuchiu, oftând şi legănânclu-şi în neştire piciorul bandajat. Preţiosu simţise numaidecât că aceia care vorbesc despre Pricop, tot în el lovesc. I se tulburase mintea; îi vedea ca prin. vis; îl chinuia o nevoie cumplită de băutură. Se ridicau şi-1 criticau; unii vorbeau cu ochii la Adam Jora; alţii se uitau însă drept Ia el la, Preţiosu; şi spuneau: — Şi-atunci, tovarăşul Preţiosu a spus că nu noi avem dreptate; că tovarăşul Pricop are dreptate, şi a ridicat şedinţa.... Sau: --Şi atunci tovarăşi, tovarăşul Pricop l-a împins pe tovarăşul Preţiosu..... a * 116 PETRU DUMITRIU — Cum m'a împins? sări Preţiosu tremurând. Trebuia încercat să-1 salveze pe Pricop, ca să se salveze pe sine însuşi; măcar că nu prea era speranţă; nu era nici un fel de speranţă. \ — Cum m'a împins? gâfâi el. ' — Ţi-a vorbit la ureche şi atunci dumneata te-ai încăpăţânat şi mai '• rău, şi ai venit cu alte motive..... — Nu-i adevărat! Mi-a vorbit de altceva..... — Să spuie tovarăşul Pricop! zise cineva dintre oameni. Mecanicul cel cu cicatricea la tâmplă vorbi brutal: •—Care „tovarăşul Pricop"? Să spuie Pricop! Zi-i, măi Pricop! — Nu-mi aduc aminte, murmură Pricop. — Nu-mi aduc aminte... Preţiosu se'ntoarse şi-i privi. întâia oară în cursul serii îşi dădu seama că Pricop suferă o încordare şi o apăsare şi mai mare ca el. Era cenuşiu la faţă şi asudat. Lângă el, Adam jora scria ceva, cu capul plecat. Iar dincoace, ' în stânga Iui Preţiosu, Prodan. parcă crescuse, parcă primise sănătate, sau parcă aflase cine ştie ce veste bună: era odihnit, treaz şi mulţumit. Dar Pricop... Pricop... se pierduse de tot. Ce era cu el? De ce îi ora chiar aşa de frică? Spaima Iui îl turbură şi po Preţiosu, care-i mai aruncă o privire fugară. — Co vrei, iar puneţi ceva la cale? întrebă ironic glasul din fund. [ Prodan strigă: , li — Cero cuvântul, tovarăşe! Nu aşa! Dar Preţiosu, speriat, întorsese capul, să nu se mai pară că se sfătueşte cu Pricop; se tulbură şi-şi pierdu minţile şi mai rău. „Trebuie să-mi fac autocritica", gândi el fulgerător. Trebuia neapărat să se ferească de primejdie, să se facă mic. „Acuma e bucluc mare, măi băete, e prăpăd!" îşi zicea el. — Mai cerc cineva cuvântul? întrebă el răguşit. Nu. Vorbiseră aproape 1 toţi. ° ' 1 — Poate ai dumneata ceva de spus, zise Adam Jora, ridicând ochii de :, pe bârfii. f — Ce să mai spună? întrebă glasul din fund. — Gata! I Preţiosu se ridică şi vorbi. Nu ştia nici ol ce spune. Voise dela început să le vorbească despre trecutul lui, despre lupta clasei muncitoare, dar ce să spună despre vremea din urmă? — ... am greşit, tovarăşi... am greşit... • ' li trecuse o sudoare grozavă şi zise întretăiat: — M'am lăsat împins... ia greşeli... — Cine fc-a împins? întrebă tăios Adam Jora. ' Preţiosu so făcu vorde şi se întoarse cu o mişcare stângace spre Pricop. Când îi. întâlni plivirea — o privire cenuşie caro nu spunea nimic —,şe uită într'altă parte. Glasul tăios întrebă iar: — Cine te-a împins? Preţiosu -arătă cu o mişcare moale a mâiuii într'o parte: . ' — Cine? Pricop? — Da... oftă Preţiosu şi se aşeză. ' i — Altceva nu mai ai de spus nimic? întrebă Adam Jora. Preţiosu dădu din umeri. Jora se'ntoarse spre Pricop: — Dumneata? — Eu, tovarăşi,vorbi Pricop cu glas tremurător,ridieându-so în picioare, ' eu, tovarăşi, am slujit poporal... I Se bătoa uşor cu palma deschisă peste inimă: I' El PASĂREA FURTUNII 117 _Sa spuie cineva dacă are ceva contra mea! Să spuie dacă n'am avut eu 0 atitudine justă, tovarăşi, faţă de cineva! Mie îmi faceţi o nedreptate, tovarăşi, vă spun pe sufletul meu! Să se gândească ce fac tovarăşii care mă tot critică, să se gândească bine ce nedreptate fac. Vorbea cu căldură, emoţionat, tremurător. Bucătăreasa se îmblănise şi-i spuse Iui Marinică, şeful de echipaj: _1 Asta nu-i om rău..... Bossemanul dădu din umeri şi mormăi: — Te iei după vorbe.... Dela masă, Adam Jora ziso: — Astea's vorbe, cetăţene Pricop! Spune dumneata mai bine cum ai frânat producţia colectivului ! Spune cum judeci dumneata faptul că ai făcut să rămâie pescarii pe vas cu zilele şi cu săptămânile ! Şi să-mi spui cum judeci atitudinea dumitale în privinţa întrecerilor... Pricop oftă: — Dacă sânteţi porniţi în contra mea... Adam Jora voi să răspundă pe loc, dar strânse din buze şi tăcu. Apoi zise: — Dacă nu eşti de acord cu felul cum s'a lucrat aslăseară aici, poţi să faci apel la Regiunea de partid şi ia Comisia do Control a Comitetului Central. Ei, tovarăşi, cine cere cuvântul? — Eu! Mecanicii! col cu tâmpla brăzdată ridicase mâna. — Uite, frate: ou propun două lucruri. Întâi să alegem alt birou, de partid: Preţiosu n'a făcut treabă; Pricop, numai ia greşeli l-a împins; Prodan e bun. Ai doilea, frate, ar fi să se ia deocamdată, carnetul de partid lui Preţiosu şi lui Pricop. Şi aşi mai zice ceva... Pe Pricop să-1 mai verifice odată la raion'. Aţi auzit ce-a zis Emelian Romanov? Şi se aşeză deodată, fără veste. Adam Jora râse liniştit: — Trei lucruri ai propus, nu două! — Trei să fie, zise mecanicul. Şi ce? Are cineva ceva contra? — Să vedem, zise Adam. t Bucătăreasa îi şopti Ia ureche şefului de echipaj: — E rău ăsta... Are inimă să râdă, şi uită-te Ia Preţiosu şi la Pricop, parcă-s în ceasul morţii. Marinică se întoarse spre ea zbârlit şi-i mormăi: — Ce vrei să facă? Să plângă de milă? Ce-ai învăţat dumneata dela partid? Bucătăreasa făcu, oarecum speriată, apoi nu se putu stăpâni şi mormăi: — Ei şi. ce te răţoeşti aşa 3a mine? Uite la el! Dar bossemanul nu o auzi: era aton t la ce se spunea: Oamenii îl propuneau pe Prodan, pe ei, Marin, pe mecanicul col cu semnul la cap. Nu trecuse mult, şi ei trei şedeau la masă cu Adam Jora lângă ei, iar Preţiosu şi Pricop ieşiseră. Adam Jora zise: — Ei, tovarăşi, ce ziceţi? Să-i. poftim pe ceilalţi? — Da! strigă mecanicul, —şi să ne punem pe treabă! XX Erau obosiţi; era târziu; vântul se oprise dar hulă greoaie îi legăna la nesfârşit. Totuşi, erau mai mulţumiţi, şi mai trezi ca la început: li se părea acum că greutăţile, oricât de mari, pot fi învinse. Chiar şi Emelian Romanov se ridicase să spună ceva ce-I încurca de multă vreme: 118 PETRU DUMITR1U — Tovarăşi, zise el: aici au vorbit foarte bine şi Luca Gheorghe, despre cum se organizează întrecerile, şi Mihail ăsta, despre ce trebuie să faca tineretul, şi tovarăşa Mitea, despre cum o să lucreze fabrica în două schim. buri... Numai, eu, ca un prost, n'am do spus nimic bun. Eu am de spus ceva rău. — Cum asta? se mirau oamenii. Dar Emelian urmă cu bună voie, fără teamă: — Uite ce am eu: o întrebare. E vorba să spargem norma, că poporul cere de mâncare; şi să dăm producţie tot mai multă. Foarte bine. Dar de ce să trecem peste plan. şi peste normă, tovarăşi; dacă ministerul a spus: „mie să-mi daţi atâta"? Ministerul o tot al poporului. Şi el spune: „daţi-mi atâta pe lună", să zicem, două tone fiecare brigadă, sau fiecare lotca. „Daţi-mi atâta, şi eu sunt mulţumit." De ce să-i dau eu mai mult? Adam Jora îşi frecă faţa cu palmele. Ii era somn. Dar la întrebarea lui Emelian. se trezi şi râse la el: — Zi, asta nu înţelegi tu? — Asta nu înţeleg, zise Emilian. Nici unul nu înţelege. L-am întrebat odată pe Preţiosu şi nu ştia, m'a luat cu construirea socialismului; zic: „păi asta-i construirea socialismului?". S'a supărat. Oamenii râdeau. — L-am întrebat şi pe Pricop. Umbla cu o carte a lui Stalin subsuoară. Mi-a zis: „Eu. te înţeleg, măi Emelian, o să caut aici în carte să-ţi spui." — Ei, puteai să-1 întrebi şi pe Prodan că poate-ţi spunea mai bine, zise Adam Jora. Pe când vorbea, privirea-i trecu, peste chipul Nicoliţei Constantin, feţişoară palidă înrămată de cârlionţi castanii şi doi ochi arzători, negri, limpezi, strălucitori. — Măi Emeliane, zise el: ministerul, a stabilit normele şi planul. Ministerul zici că-i al poporului. — Păi aşa e, zise Emelian. Aşa ziceţi voi. Iar începură să râdă toţi. -— Aşa şi e, zise Adam Jora. Dar mă rog, cine e poporul? Tu eşti poporul. Şi Luca Gheorghe şi Iermolai şi Prodan şi marinarii şi ofiţerii, şi eu. Noi sântem poporul. Al nostru e ministerul. Al tău. — Al meu e: dar n'am ce face cu el. zise Emelian bine dispus. — Ba ai ce face. Invaţă-1, ajută-I! — Ei, asta-i bună, se miră pescarul, dând din umeri. Ii luă de martori pe cei cari şedeau în jurul lui: — Ce, o să-i învăţ eu ceva pe tovarăşii ăia care umblă cu genţi în mână? Şi. pe ministru? — Ministrul, zise Adam, e muncitor ca şi noi, şi ăia cu genţi, la fel! Şi dacă ei. ar uita de asta, cred că tovarăşul Gheorghi u-Dej i-ar pofti să-şi aducă aminte! Aşa că dacă tu poţi să ajuţi cu ceva producţia, nu numai cu braţele, dar şi. cu capul, că ai cap, slavă domnului ! — n'ai decât să vorbeşti cu sindicatul, cu inginerul, cu organizaţia de partid. — Cu sindicatul? Cu Pricop? — N'o să mai fie Pricop, zise Prodan. Mâine avem adunare sindicală şi ne lămurim şi în privinţa asta. Emelian Romanov înălţă sprâncenele sure şi, în picioare în mijlocul adunării, se miră cu mare mulţumire: — Ei, ei.... Se schimbă lumea! Lucruri noi... lucruri noi! Iermolai, unde eşti? Poate te schimbi şi tu? Poate te laşi de... do ştii tu ce! PASĂREA FURTUNII 119 — Nu. înţeleg ce tot spui tu acolo, mormăi Iermolai morocănos, în hohotele de râs ale oamenilor. Adam Jora se simţea ostenit. El singur ştia cât mâi e de lucrat. „E mult mai. uşor să schimbi un birou de organizaţie, decât sufletul oamenilor... Mult mal greu şi mai încet merge... Dar nu face nimic... una ajută să se facă si ailaltă... Şi dece să le stric cu acuma mulţumirea? Las'să creadă că le-am pus pe toate la cale şi că e totul. bine". ★ Pricop ieşise tremurând. Oricât era el de voinic, de bărbat în toată firea şi de uns cu toate alifiile, ceasurile astea de încordare îl sguduiseră. Umbla greoi de parcă ar fi îmbătrânit cu zece ani dela începutul şedinţei. Se urcă treaptă după treaptă pe punte. II auzea pe cineva suflând greu în urma lui. Ştia cine e: Preţiosu. Ieşiseră amândoi pe covertă, trecuseră printre oamenii care stăteau în întuneric şi se treziseră apoi singuri pe puntea cabinelor. Pricop era foarte ostenit. Ştia că nu. va putea dormi; ştia că trebue să se gândească la primejdiile care îl ameninţă, la viitorul plin de capcane, la apărare; n'avea să găsească nicio deslegare, nicio eşire, îi era capul prea zăpăcit de şedinţă; şi totuş era osândit să se frământe toată noaptea. Şi era singur. Nu era ca altă dată, când mai avea prieteni. De mulţi ani nu mai avea prieteni. îmbătrânise: se făcuse parşiv şi primejdios; îl înşelaseră prea mulţi, şi înşelase şi el pe prea mulţi, ca să mai poată avea încredere în vreun om. Acum era gata să treacă pe lângă Preţiosu, singurul om cu care ar fi avut ceva împreună, interese, planuri; singurul cu care vorbise mai mult; pe care îl ameţise cu vorbe, cu gânduri mai îndrăsneţe decât putea acela să născocească. Şi acuma... se dovedise o cârpă. Fricos şi prost. Pricop trecu pe lângă Preţiosu şi se lipi de perete ca să nu se atingă de el. Se depărta şi dispăru în umbră. Preţiosu se uită după el şi fu cât pe ce să-1 urmeze. Dar ce să facă? Să-i bată în uşă ca pe vremuri, să intre şi să se aşeze pe patul lui Pricop, să-i spuie ceva, un necaz, sau ceva ce îi venise în gând... Să facă un plan împreună? Să bea o sticlă de „Whisky industrial" amândoi? Nu se putea, nu se mai putea. Niciodată! „S'a ars rău. de tot Pricop", gândi Preţiosu: „îl paşte excluderea clin partid ca nimic, şi poate chiar puşcăria pentru sabotaj..." Gândul ăsta îi uşura oarecum. Dar după câteva clipe începu iar să se gândească la propria sa soartă, şi-1 cuprinse o mare jale şi milă: iui, tocmai lui. să i se întâmple aşa ceva? Cum fuseseră în. stare să-i facă una ca asta? Ce era de făcut? Nimeni nu se uitase la el, nimeni nici nu-i mai vorbise, Pricop trecuse pe lângă el ca pe lângă un obiect neînsufleţit... şi-i era o sete cumplită, chinuitoare. Asta era de făcut. Se duse grăbit în cabină la el, se încuie şi începu să bea. In curând se simţi mai bine. Peste un ceas, întins pe pat, cu sticla într'o mână şi cu paharul în cealaltă, legănat de balansul vasului, Preţiosu era fericit şi i se părea că totul va merge bine. Asculta cu bunăvoinţă glasurile de afară, dar nu înţelegea nimic din ce spun. Şi Pricop le-auzea. Nu putea dormi. Se svârcolea pe pat, asudat. Ii venea câteodată să iasă să strângă pe vre-unul de gât, dar bineînţeles ca nu făcea aşa ceva: ar fi fost imprudent, primejdios pentru el, Pricop. Aşa °a-i asculta vorbind afară, în noapte. Erau toţi cei ce luaseră parte la şedinţă. Se risipeau, se duceau să se culce — cât mai rămăsese din noapte — ,dar unii stăteau să mai fumeze o 120 PETRU DUMÎTRIU ţigară, să mai vorbească despre ce statură la sfat în ultimele două ceasuri: producţia, întrecerile, lucrurile pe care ei le voiau şi pe care ie luaseră acuma în mână de-abinelea. Pricop strângea din măsele şi ar fi vrut să-şi astupe urechile. II auzi şi pe Adam Jora caro vorbea cu comandantul; dar se depărtară şi Pricop nu mai înţelese ce spun. Se întoarse la gândurile Iui: „Cum să mă apăr? Cum să mă apăr? Cum să scap?" Adam Jora so suise cu căpitanul Haralamb la comandă, unde o găsiră pe Nicoliţa Constantin de cart, cu un timonier pe care Adam nu-1 cunoştea, -un omuleţ uscat ce fuma în tăcere. Nicoliţa Constantin făcea nişte calcule. Ridică ochii când intrară ei, apoi se aplecă iute, şi mai jos, asupra hârtiei. Comandantul ieşi pe puntea îngustă de cart şi se uită la cer: — E bine! 0 să avem vreme frumoasă! — Vă interesează vremea din cauza pescuitului? întrebă Jora. Comandantul dădu din umeri: •— Dacă n'am altceva de făcut, am început să mă pasionez pentru pescuit. Deodată îi. puse mâna pe umeri: — Ascultă, tovarăşe Jora: eu mă gândesc de câfăva vreme la ceva. Aş vrea să-i învăţ pe cuterişli câteva elemente de navigaţie... Navigaţie estimată, bineînţeles... Adam Jora n'avea idee ce însemnează „navigaţie estimată". întrebă la întâmplare: — Vreţi să le ţineţi un curs... de navigaţie? — Hai să-i zicem un curs. De mult mă*bate gândul ăsta. I-ar ajuta să nu mai rătăcească pe mare şi să mănânce motorină... Şi poate, cine ştie, când o să avem o mare flotă de pescuit, o să ajungă căpitani de vase mici! Râdea ca şi cum n'ar fi crezut nici el. Adam zise: — Da... Când dumneavoastră o să comandaţi poate o flotă. întreagă de pescuit, trimisă şi în alte mări... Comandantul se uită la el, po jumătate tulburat, jumătate neîncrezător: — Ei... Când o să fie asta? — Asta atârnă de noi, zise Adam. Atârnă de rezultatele Stelei din Octombrie. Statul vrea să lărgească mult industria asta a pescuitului... Ce facem noi aici cu. Steaua, e de fapt încă doar o experienţă, tovarăşe comandant... Vrem şi noi să facem ceva cam cum fac sovieticii în stil mare. — Da, e ceva frumos, zise căpitanul Haralamb. — Ar fi. frumos. — O facem, tovarăşe comandant... o facem... şi dumneavoastră aveţi un rol grozav în treaba asta. Vă spun: peste un cincinal-două, o să comandaţi poate un vas do câteva ori mai maro ca ăsta, trimis pe cine ştie ce mări... — Ei... tocmai pe mine să mă pună... murmură comandantul. — Păi po Steaua din Octombrie, parcă v'a pus. Cine v'a pus? Parcă tot Statul ăsta... — Da... Da... — Dacă vă gândiţi Ia viitor, cum o să crească toate şi o să se clesvolte toate dimpreună, şi. viaţa noastră cu ele ... Ai? Comandantul se uita la oglindirea căii laptelui în mare licărire tainică, abia zărită. Tăcu multă vreme apoi zise: — Da. Atunci o să încep cursul ăla cu cuteriştii. Noapte bună, tovarăşe Jora. Se întoarse şi începu să coboare scările. Pe a treia treaptă se opri, se întoarse şi zise: — Astăseară, s'a făcut treabă bună. Serioasă. Apoi începu iar să coboare şi pieri în întunerec. Adam mai stătu o vx-eine PASĂREA FURTUNII 121 singur, aşteptâud să i se răcorească mintea înfierbântată. Nicoliţa Constanţi» ieşi din timonerie şi se uită la cer apoi îl întrebă: — Tot aici sunteţi? — Numai eu... Comandantul s'a dus să se culce... — Aşa... Se pregătea să intre iar în timonerie, dar Adam .Sora o opri: — Tovarăşe Nicoliţa... ce înseamnă „navigaţie estimata?" — Navigaţie după compas, când ai; iar dacă nu, după soare, după steaua polară şi după timpul de marş, dacă ai motor sau maşină. De ce mă întrebi ? — Aşa... L-am auzit po tovarăşul comandant că spune vorba asta şi nu ştiam ce înseamnă. Şi dumneavoastră cum conduceţi vasul? — Adică cum navigam? Cu hărţi, cu compas, cu cronometru, cu sextant, cu calcule... tot tacâmul, încheie ea zâmbind, apoi voi să plece iar. Adam Jora însă o întrebă: — Şi trebuie să ştii multe? — Matematici, trebue să ştii, destul de bine. Şi un pic de astronomic... puţină de tot. — Da? murmură Adam Jora. —Aşa... — De ce mă întrebi? — întreb şi eu... — Vroi să înveţi? întrebă ea şovăitor...Adamrâse stânjenit. Ea spuse, mai serios decât ar fi fost nevoie, şi uitându-se într'altă parte: — Dacă vrei... te învăţ. — Ce să mă învăţaţi... că eu n'am şcoală... şase clase primare... — Lasă, că dumneata ai mai multă şcoală decât mine, zise ea, mereu iară să se uite la ol. Apoi hotărî cu energic : — Te învăţ. Mâine e prima lecţie! Şi acuma, du-te frumos şi te odihneşte, încheie ea, neaşteptat de firesc, ca şi cum toată viaţa ar fi avut grijă de odihna iui. Adam Jora se supuse: ■ —Bine... Noapte bună... — Noapte bună... Do pe mijlocul scării, mai întoarse capul spre puntea de cart. Zări o siluetă întunecată pe albastrul cerului înstelat. Se uita în jos? După el? N'ar fi putut spune. Cu. inima bătând, urmă să coboare. Ce noapte era asta... Şi nu mai fusese de multă vreme pe mare, într'o noapte de vară, po mare în larg... Pe când trecea pe punte să se culce, zări un om aplecat peste copastie. Se apropie să vadă co e cu el şi-şi dădu seama îndată că ePreţiosu, suferind, după cât se părea, de rău de marc. 11 lăsă acolo şi se duse să se culce. Preţiosu nu suferea de rău de mare. I se făcuse rău de aşa numitul „Whisky industrial", cumpărat cu două săptămâni înainte ia Sfâutu Gheorghe, şi băut fără cumpătare în noaptea asta. După o vreme do maro fericire, când i se părea că pluteşte în nori, îl apucase răul şi simţea că o cel mai nenorocit om care a fost născut pe pământ, sau se va naşte vreodată. Vasul scotea clocote de fum necru, începuse să trepideze, şi peste câtăva vreme se afla în marş, tăind cu otrava dealurile de apă ale hulei. Mişcările lui erau acum mai dese şi mai puternice şi Preţiosu simţea că ar fi. mai bine să moară decât să mai sufere greţurile cumplite pe caro le suferea. Icnind şi gemând, se apleca apăsându-şi pântecele po bordajul de fier. Vasul schimbă direcţia, şi valurile îl loviră din coastă; ia prima clătinătură neaşteptată, Preţiosu simţi că s'a petrecut ceva îngrozitor, că pluteşte în goi, apoi i se 122 PETRU DUMITRIU făcu. frig. Numai când începu să se înăbuşe îşi dădu seamă că a căzut în mare. Ieşi la suprafaţă. Umbra uriaşă, neagră, a vasului, trecea pe lângă el cu un clocot de apă spumegândă care îi înăbuşi strigătul şi aşa gâtuit de spaimă. Trecu şi elicea cu fierberea albă a spumei, şi. Preţiosu rămase singur, bălă-cindu-se în mare sub cerul înstelat şi tainic. Valurile se înălţau, şi se coborau alene pe el. Marea era rece şi, afară de vasul care se depărta cu toată viteza, cu desăvârşire pustie. Nimeni nu ştiu ce se întâmplase cu Preţiosu până a doua zi. de dimineaţă, când pe puntea din. pupa vasului care se oprise în zori, în mi jlocul adunării sindicale, se ridică Lucia să se plângă: — Tovarăşul Pricop, spunea ea şi toţi ascultau în. cea mai mare tăcere, fără să ia în. seamă strigătele echipajului unui cutter care venise la scara de pisică şi cerea să vie cineva să prindă parâma pe care o aruncau ei ca să se lege de vas... — Tovarăşul Pricop? Păi să spună dumnealui, aci de faţă cu toată lumea. Ce a venit să-mi spuie, că mie mi-e ruşine să spun! Pricop, nedormit, nebărbierit, pământiu, zise: — Cine ştie ce ţi-oi fi spus! Şi cine ştie ce-ai înţeles! Un marinar se sculă de pe banca pe care stătea, se duse ia copastie să ia parâma aruncată de pe cutter. Lucia strigă: — Ba ştii dumneata foarte bine ce mi-ai spus! Mi-ai spus: „Măi fetiţo, ce te porţi, tu aşa cu tovarăşul Preţiosu? De ce nu eşti mai înţelegătoare şi tu, colea? Fii înţelegătoare, şi ai să vezi ce bine o să-ţi meargă! Ai să iei şi primă dacă înţelegi sufletul tovarăşului Preţiosu." Şi măcar că eu tot l-am gonit pe tovarăşul Preţiosu când umbla după mine, mi-au. dat primă, că ce ziceau: poate după aia o să fiu mai înţelegătoare! Oamenii râdeau. Lucia însă, roşie în obraz, ruşinată şi mânioasă, le arătă câteva bancnote: — Uite aicea, prima! Nu m'am atins de ea. Nu-mi trebuie! Na-vi-o îndărăt! I-o întindea lui Pricop care se apăra cu mâna. Deodată Lucia se opri şi o mare uimire i se zugrăvi pe faţă. Toţi se 'ntoarseră încotro se uita ea. Un cap se ivise deasupra popasului: era capul lui Preţiosu, supt şi palid. Urmă gâtul lung şi pieptul uscăţiv pe care se lipeau nişte straie ude. Preţiosu apărea cu totul neaşteptat, venind de jos de pe mare. Se urca sârguincios pe scara de pisică. Deodată şi ei. îşi dădu sema că se petrece ceva deosebit şi se opri, fiind gata să încalece peste copastie şi să sară pe punte. Luci se repezi la el cu. banii întinşi: — N'aţi-i îndărăt! Nu-mi trebuesc! Nu mă duci tu pe mine cu banii. Preţiosu făcu ochii mai, apoi cu o mişcare maşinală începu să se dea jos de pe scara ele pisică. Oamenii începură să-1 strige. El se opri, urcă iar şi veni pe punte, în silă. Părea ciudat: hainele, părul, îi erau leoarcă. Ghiţă, cutteristul brigăzii lui Romanov, sări sprinten peste copastie: — Hai, Emelian: tot în. şedinţă stai şi flăcăii tăi au trimis producţie... Uite, avem aici şi un ţâr uscat... l-am pescuit acum vre-o două ceasuri şi încă dârdâie, nu ştiu: de frică, sau. de frig1 Ca stat în apă vre-o câteva ceasuri... XXI Campania de pescuit de rândul, acesta a Stelei clin Octombrie se apropia de sfârşit. Trecuse un şir lung de zile senine, cu marea ca oglinda. Cutterele veneau zilnic remorcând lotci pline de peşte; ele înşile aveau punţile încărcate PASĂREA FURTUNII 123 cu calcani, niacin şi delfini. Lăzi cu cutii de conserve se îngrămădeau pe punţi; iar mormane de peşti înţepeniseră acoperiţi de promoroacă în frigori ferele vasului. Steaua din Octombrie mirosea mai mult ca niciodată a peşte fript. In fabrică, maşinile de sterilizat şi cele de închis cutii făceau un sgomot asurzitor. Fetele cântau neobosite. Ghiţă-Siomca îşi amesteca şi el cu glasurile lor, cântecul sau cam spart — i se schimba vocea. Sosul clocotea în cazane, iar pe marea liniştită, albăstrie, aşa de frumoasă de ajunsese să semene cu văzduhul, cu un safir, cu o apă din vise, pluteau, gonite de pe covertă ele către pompele cu apă, maţe trandafirii, roşii, cafenii, plămâni şi alte măruntaie de peşte. Pescăruşii şi cufundării înotau ca nişte raţe domestice împrejurul Stelei din Octombrie şi mâncau în tihnă aceste rămăşiţe. Pescarii care aduseseră peşte la bord, plecau iarăşi şi goneau o clipă păsările de mare, care veneau iarăşi cu ţipete stridente să ciugulească împrejurul vaselor. Cel care nu-şi găsea odihnă şi linişte, cel care pe măsură ce se apropia sfârşitul călătoriei era cuprins de un. fel de boală, era Pricop. Rătăcea pe vas. Oamenii nu-i prea vorbeau. Nici el nu le vorbea şi nici nu simţea această nevoie. Era însingurat şi nu avea cum să iasă din această singurătate. Treaba lui aici pe vas se terminase; aici pe vas era mort. Sfârşit. Ce voia el să ştie, dacă s'ar putea ştii vreodată, era viitorul. Să se pregătească, măcar, aşa, orbeşte, pentru viitor. Stătea singur în cabină. începuse să bea. Se schimbase şi la faţă. Parcă îl frecase cineva cu plumb pe obraz şi pe frunte. Era cenuşiu. Poate că şi trupeşte ajunsese să se îmbolnăvească. Dar la un. om sdravăn şi sănătos ca el, boala trebuie să roadă multă vreme în ascuns până să isbuc-nească în văzul tuturor. Multă vreme e neştiută chiar de bolnav. Deocamdată, chiar dacă poate era, Pricop nu se ştia bolnav. Stătea în cabină cu zilele, bea, să îmbăta de unul. singur, dormea, visa urât, se trezea, încerca să adoarmă iar, nu isbutea. Se svârcolea pe pat, înjura în şoaptă. înjura şi blestema sălbatic printre dinţi, uitându-se la tavan, cu ochi sticloşi. Strângea din. pumni şi se frământa năpădit de fiere, gemea şi mormăia înecat. Apoi îl trecea o sudoare, pumnii i se descleştau, îl apuca oboseala şi stătea nemişcat multă vreme, fără să se gândească la nimic. Ar fi vrut să dea de ştire cuiva de ce i se întâmplase. Odată întors la Constanţa, nu putea şti ce se mai întâmplă cu el. Se gândi să vorbească cu unul diji pescarii din Danilofca să-i dea o scrisoare: la întoarcere, acela i-o va da tatălui, lui Pricop, să ştie măcar bătrânul. „Dragii mei părinţi", scrise Pricop cu un. creion chimic pe o foaie de caiet de aritmetică, al cambuzieruiui; „dragii mei părinţi, aflaţi că mie nu mi-a mers aşa de bine în vremea din urmă. Am avut duşmani, dragii mei părinţi, care nu s'au uitat la munca mea şi m'i-au făcut mult rău. Nu ştiu dacă n'oi păţi şi eu ca Pavel. Dar este o dreptate, şi trag nădejde să ajung eu odată să le pun. piciorul în ceafă, mai ales unuia, dragă tată, Adam .lora, îţi aduci tu aminte de el? Care a plecat dela noi dân. sat şi acum. e mare om şi un parşiv cum nu se mai află: rău e de cine intră în ghiara lui; dar şi el dacă mi-o pica odată Ia îndemână o să-mi aduc aminte de binele pe care mi l-a făcut şi o să-1 despic cum se despică la noi în sat peştele ca să-I pui la sărat..." Din ce în ce scria mai pe şleau ce are pe suflet; asta îl uşura. Apoi citi scrisoarea, şi o rupse în bucăţi mici. Ieşi din cabină şi Ie aruncă de sus. Plutiră alene prin văzduh până căzură în apa verde, printre măruntaiele de peşte. Pescăruşii. începură să ţipe şi să se bată ca să înghită bucăţelele de hârtie. 124 PETRU DUMITRIU Pricop începu să umble fără rost pe bord. Odaia, lrecii pe lângă Pro- • ţiosu. Şi Preţiosu se schimbase, chiar .şi mai mult decât Pricop. Slăbea, se făcuse galben. Toată lumea ştia că mai bea. Nu vorbea cu nimeni. Dacă-i spunea cineva ceva, îi răspundea scurt şi-şi vedea do treabă sau do drum. Acum trecuse pe lângă Pricop Iară să-1 privească. Liniştit, şi lung şi uscat, trecuse în tăcere. Pricop strânse din măsele şi suflă greu. Mai bine ar fi rămas în cabină. Dar îl apucase una din răbufneliie de mânie desnădăj-duită. Bine că nu se uita nimeni la el. Toţi câţi erau pe covertă, marinari şi pescari, se înghesuiau de-a luugulcopastiei din babord. 1 eşise şi bucătăreasa cu un polonic în mână. Emelian Romauov se urcase pe catargul din pupa şi se uita cu mâna streaşină la ochi. Dela orizont se ivea un punct negru care creştea cu repeziciune. Acum ajunsese aproape: era o vedetă militară, cenuşie, care aluneca po maro cu două mustăţi mari do spumă la prova. Trecu pe lângă ei, cu tunurile şi mitralierele îndreptate spre cer. Dela comandă şi de po pun te, marinarii nemişcaţi se uitau la Steaua din Octombrie. La pupa vedetei flutura steagul flotei de războiu a Uniunii Sovietice: secera şi ciocanul, şi o stea roşie pe fond alb. De sus de pe catarg, Emelian Romanov îşi smulse şapca din cap şi începu să o fluture. Pe toate punţile Stelei din Octombrie, oamenii făceau semne prieteneşti cu mâna; strigăte vesele pluteau peste valuri şi se pierdeau în duduitul statornic ai motoarelor vedetei. Sus ia comandă, căpitanul Haralamb se uita cu binoclul Ia vasul de răsboiu. Auzea de jos strigătele oamenilor şi-1 zărea pe Emelian Romanov cocoţat pe catarg, gesticulând cu şapca. Se uita mai atent Ia comanda vedetei. Care o fi comandantul? Zărea lângă timonier un ofiţer tânăr, blond, în tunică albă. Stătea drept şi cu mâinile Ia spate. Căpitanul Haralamb lăsă binoclul jos, ieşi pe puntea de cart şi trase de saula sirenei. Din ţeava de bronz do lângă coşul Stelei din Octombrie ţâşni abur alls şi două mugete adânci plutiră peste ape. Vedeta trecu, se depărta, târând după ea clocot de spumă. Siomca, pe punte, îl trăgea pe mânecă pe Marinică bossemanul: — Nea Marinică, de ce a fîuerat sirena noastră? — Ca să-1 salutăm, pe ăllaltul... Un vas tivii trebue să-1 salute pe unul de răsboi, mai ales dacă e prieten. Hai, Emoliane, dă-le jos de-acolo că te caută tovarăşul inginer. Inginerul şedea în careu cu o hartă desfăcută pe masă. Comandantul, cobora jos pe la timonerie. Inginerul strigă prin uşa deschisă: — Tovarăşe comandant! Mutăm oasele! Era vesel, agitat; părea înviat, faţă de cum era cu câteva săptămâni înainte. — Mutăm oasele? întrebă comandantul foarte serios şi interesat — de ce ? — N'aţ.i văzut? Aici n'am prea avut producţie zilele astea... — Acuma te-ai răsfăţat, zise comandantul. Nu mai vrei decât producţie din aia, să nu-ţi mai ajungă cutiile. Inginerul Serafim râse: — Păi. dacă am văzut că se poate, de ce să mă mulţumesc cu puţin? Lasă, să facă ministerul ochii mari! Comandantul se aşeză lângă ol pe canapeaua de pluş roşu. Perdelele roşii fluturau în vânt în faţa ferestruicilor rotunde, deschise, prin care se zărea cerul senin şi lumina orbitoare a amiezii. — Ce-i aici? întrebă comandantul. A, radiograma... Antrenaţi în întreceri socialiste, muncitorii fabricii şi cherhanalei, oraganizaţi în două schimburi, au depăşit toate normele. Stop. Cutiile îmbarcate s'au terminat azi orele l-'ASĂRKA FURTUNII 125 02 Rugăm luaţi măsuri urgente şi trimiteţi cutii goale pentru a nu încetini producţia. Stop. Pescuitul decurge'în bune condiţiuni; avem belşug de materie primă' Stop. Ne aflăm la latitudine... şi longitudine... Stop. Căpitan 1J ara Iamb, u%"iner Serafim. Inginerule, ştii răspunsul? Ne trimit pescadorul Fiiimon Sărim cu o încărcătură serioasă de cutii, dar n'o sa le primim docât spre seară... Nu ajunge aici mai devreme. Trebuie să organizăm treaba asta ca cutiile goaJc: să îmbarcăm mai multe la plecare. Am să vorbesc cu directorul când no întoarcem la Constanţa. Co e prostia asta? să stea producţia fiindcă nu avem destule cutii... __ Ei, pentru cât produceam înainte, erau destule şi prea destule, ziso inginerul. Comandantul îşi scoase de po nas ochelarii do soare, se rezemă de «neteaza do pluş roşu şi ziso cu tărie: 1-1" păi bine, dragul meu, dar fino seama dumneata că producţia sc schimbă mereu şi o să sc extindă şi mai mult. Trebuie să ne gândim la viitor. Inginerul râse înveselit, fără motiv vădit: __°Da... trebue... trebue să no gândim la viitor. Prodan intră, urmat do Ernilian Romanov, Luca Gheorghe, Iermolai si încă vre-o câţiva pescari. Veni cu ci miros de catran, de peşte şi de sudoare: erau arşi de soare şi bărboşi, unii cu hainele ude do apă de mare. Se aşezară împrejurul mesei din careu. — Măi tovarăşi, zise inginerul: aici aţi văzut că nu prea am mai pescuit cine ştie ce zilele trecute... Ăr fi fost bine cât am pescuit pentru vremea dinamic, dar acuma nu ne mai mulţumim noi cu oricât. Ori ne mulţumim? _ Cine, noi? introbă jignit, Iermolai. Eroeiiau şi Luca Gheorghe râdeau. Comandantul se uită la Cosma care şedea tăcut în colţul mesei şi întrebă: — Poate brigada do tineret se mulţumeşte... Cosma răspunse liniştit: . ,. __Noi vrem să câştigăm întrecerea. T-o luăm înainte iui Emoiian Romanov si lui Luca Gheorghe. — Da', da... să vă vedem, ziso Emelian, râzând sfidător. — Să mai învăţaţi şi ceva meserie... inginerul îi lăsă să sc potolească, apoi începu iar: — Uite, aici sînlem. ■ Capetele sbâriito, cu părul bălai-sau negru sau cărunt, şi bărbile stufoase, se aplecară deasupra hărţii. — Aici sântem, tovarăşi. Eu m'am uitat la hărţile mele de anul trecut, mai ales ia locurile unde am găsit sturioni mari pe vremea asta. Ne-ara siătuit cu tovarăşul comandant şi vreau să vă întreb şi po voi: ce ziceţi, n'ar ii /bine s'o luăm încoace, spre Nord? Desfăşură pe masă altă hartă, făcută de ei cu cerneală şi creioane colorate. — Uite, pe-aici au fost anul trecui po vremea asta, sturionii ăi mari... — Adică, spre Insula Şerpilor? întrebă 'Emelian Romanov. — Da, spre lusula Şerpilor! Ce faceţi? Pescarii se priviră, apoi so uitară toţi Ja Emelian şi la Luca Gheorghe. Acesta se trăgea de bărbuţă. Iu sfârşit, schimbară şi ci cu Emelian o privire şi dădură din cap. — Da, zise Emelian. Să încercăm. Dacă anul trecut au fost, şi găsim Şi anul ăsta, înseamnă că au ei locurile lor. — Adică putem pescui după hartă, zise Luca Gheorghe.^ Pescarii amuţiseră. Se uitară la hartă: uite, frate, ce poţi face cu o foaie de hârtie! Iermolai se bătu cu palma pe coapsă şi dădu din cap oftând, cu maro mirare. 126 PETRU DUMITRIU Inginerul întrebă: — Mai are cineva ceva de spus? Tovarăşe Prodan: ai ceva de spus? — Ce să spun? se întrebă Prodan. Sânt printre dumnealor membrii de partid, nu mai e nevoie să le aduc aminte care li-i datoria. S'a discutat în şedinţa de partid, unde au fost invitaţi. Iar tovarăşii fără de partid, să se gândească la poporul nostru; vorba lui Emelian Romanov: e ca un copil care creşte şi are nevoie de hrană... — Noi sântem datori, zise Ernilian Romanov, poporul ne-a făcut mare bine; acuma trebuie să răsplătim... ★' — S... a... p... ă. Săpa, rostea hotărît glasul lui Ghiţă-Siomca. — Nu săpa, Ghiţă! Sapă! spuse Nicoliţa Constantin. — Sapă, repetă răbdător băiatul. — Aşa. Mai departe. Adam jora şedea şi aştepta să-i vie rândul. Aici, în cămăruţa cu instrumentele de navigaţie, era umbră; afară, soarele era orbitor, cerul, albastru, şi pe uşa deschisă se zărea marea pe care licăreau milioane de puncte de aur. Da, aici, în odăiţa cu cronometru! cel mare şi celelalte instrumente de navigaţie, era linişte, o umbră odihnitoare, şi plutea chiar un miros uşor, îmbălsămat — de liliac? De levănţică? Adam Jora n'ar fi putut spune. Nu ştia că de câtăva vreme Nicoliţa Constantin nu se mai folosea, bărbăteşte, numai de săpun aspru, de apă rece, ci găsise într'un fund de geamantan o sticluţă de umilă apă de colonie cu care îşi da acuma prin păr. Nu ştia. N'avea nici de unde să ştie. Simţea numai parfumul acela curat şi feciorelnic, închidea ochii şi-asculta glasul fetii. — găsea că are un glas tare frumos, ar fi putut să şi-I aducă aminte oricând, aşa de bine îl ştia acum —şi. se simţea foarte fericit. După ce Ghiţă-Siomca isprăvi de citit şi plecă, cu caietul şi abecedarul ferfeniţite la subsuoară, Nicoliţa Constantin se întoarse spre Adam Jora: — Ei... să te vedem... Ai învăţat? — Am învăţat. La adunare şi la scădere rămâne semnul numărului ălui. mai mare. La înmulţire, minus cu minus dă plus, plus cu plus tot plus, minus cu plus dă minus... Ce miros e ăsta? — Care? întrebă ea şi se roşi până'n albul ochilor. — Miroşi frumos... — A... levănţică... Hai, lasă asta. Mai departe. El urmă să spuie ce învăţase. Apoi se opri iar şi zise: — Ştii că n'o să pot învăţa algebra... — Dece? — Păi... nu mai stau mult pe vas... Nicoliţa Constantin tăcu. Sc uita la cartea de algebră elementară, deschisă în faţa lor. Tot acolo se uita şi el. — Ai să înveţi singur, zise ea cu greu.— Hai... mai departe... Adam Jora murmură.: — Ştii... mai e multă treabă de făcut aici... Mai au oamenii multe de învăţat... Multe sânt de schimbat... Dar acuma trebue să vă luptaţi şi voi singuri. Aţi învăţat să vă luptaţi. Aşa i-am spus şi lui Prodan: aţi învăţat; acuma luptaţi-vă singuri. Asta îţi spun. şi dumitale, tovarăşă Constantin... — Să mă lupt şi singură? Pentru ce? întrebă ea, neprietenos. — Pentru ce? Pentru... pentru ce doreşti în viaţă... Ea se uită la geamul care acoperea cronometrai cel mare, şi tăcea. Adam Jora se uită o clipă la ea. Obrazul neted şi gâtul alb, umbrit de părul cârlionţat şi scurt, îl făcură să răsufle adânc: ar fi vrut s'o ia în braţe şi s'o PASĂREA FURTUNII 127 sărute. Dar asta nu-i era îngăduit. „Ce pot eu să-i dau?" se întrebase el de multe ori până atunci. îşi drese glasul şi vorbi anevoie: — Ai atâtea drumuri deschise în faţa dumitale... Dumneata ştii multe, ai învăţătură, eşti un om hotărît, energic... — Câteodată, zise ea, energia nu foloseşte... Nici învăţătura... Şi râse amar şi batjocoritor. El o privi cu uimire. 0 admira atâta pentrucă o vedea că ştie trigonometrie şi algebră superioară, şi el însuşi ştia că energia e atât de hotărîtoare în viaţă, încât cuvintele ei ,îl lăsaseră înmărmurit. Cum? Ea îşi dispreţuia ştiinţa? — Când nu foloseşte? întrebă el. Nicoliţa Constantin se ridică şi-1 împinse uşor: — Mi-ai spus odată să-1 învăţ pe Siomca abecedarul, dar să nu-1 învăţ nimica despre viaţă... Aveai dreptate. Dar nici dumneata n'ai fi un dascăl prea grozav, tovarăşe Jora. Hai să-ţi arăt sextantul, să nu pleci... So înnecă, glasul i se schimbă. Apoi urmă: — Să nu pleci fără să ştii să umbli cu el... Algebra ai. s'o înveţi şi... si fără. mine. Eu nu sânt profesor de algebră... Ii puse sextantul în mână, îi arătă cum să umble cu şuruburile. Cu ochiul la lentilă, Adam Jora vedea o lume ciudată, într'un. întuneric ca de eclipsă solară, un întuneric gălbui, în care marea licărea şi tremura până la orizont, ca o câmpie de argint, ca o arătură de argint vechiu, înegrit şi el; iar soarele amiezii părea coborît la orizont, galben ca pucioasa, livid, astru necunoscut, ca văzut depe altă planetă. Urca mereu deasupra orizontului. Deodată se opri. Apoi începu să coboare. Adam Jora, cu ochii la acea privelişte ele pe altă lume, întrebă: — Ce nu ştiu eu despre viaţă? Jos, se auzeau strigăte. Nicoliţa Constantin oftă, zâmbind: — Nu sânt profesor... nici de algebră, nici de viaţă... Era tristă. Adam Jora îi dădu îndărăt sextantul. Ea se duse să-1 puie la loc, se întoarse şi zise: — Hai să vedem ce s'a întâmplat jos. Apoi coborî iute po scară, sprintenă, înainte ca s'o fi putut opri el. De altfel — dece s'o oprească? Ce s'o întrebe? Ce să-i spună? Deodată, un gând nou îl făcu să rămână împietrit. „S'ar putea?" Nu! Nu! Cum să se poată? Şi totuşi... Se uită împrejur, simţind că lumea e chiar mai ciudată decât pare prin lentilele fumurii ale sextantului. Cu inima bătând, coborî şi el. Dar n'o mai putea ţine de vorbă pe Nicoliţa Constantin, care dădea ordine pe puntea din faţă. De altfel, clipa aceea în care lumea întreagă i se păruse altfel, străină şi nouă, trecuse. Din ce în ce mai mult i se părea că e o nebunie ce-i trecuse prin minte. „Nu sc poate, frate... Bagă-ţi minţile în cap". Nemulţumit, tulburat, neliniştit, umbla pe covertă, printre oamenii, care vorbeau şi râdeau, gălăgioşi. Toată frământarea lor venea dela un cutter străin care plutea la cincizeci de braţe de Steaua din Octombrie. Erau şi cuttere de-ale flotei de pescuit, cenuşii, curate, legănate de valurile azurii prin apropiere, pe apele pline de coji de ceapă şi măruntaie de peşti, printre „care pluteau tihnit pescăruşii cu aripile la spinare. Cutterul nou venit era de alt tip; părea bătut de vânturi şi de ploi, Şi avea ca prova o platformă de lemnărie. Pe platformă, se zăreau două puşti militare, o cutie cu cartuşe care sclipeau la soare şi un binoclu. Pe punte, un delfin mort, al cărui cioc însângerat ieşea de sub o rogojină, lămurea totul. La pupă sta scris numele cutterului: „Vcselina" din Portul Stalin 128 PETRU DUM1TR1U Republica Populară Bulgară. Goi până la brâu, arşi de soare, vânătorii de delfini strigau la Emelian, Iermolai şi Cosma: — Cum merge, bre? Este peşte, este? Când mai veniţi pcia noi? Schimbau glume, îşi svârloau pachete de ţigări unii altora, iar Iermolai lăsa la capătul unei sfori o sticlă pe care scria: „Rachiu industrial". Vânătorii bulgari o luară.şi o destupară s'o miroasă. Arătară mirare: unul bău un gât, apoi începu s'o deşarte în mare, înjurându-1 vesel po Iermolai, care se prăpădea de râs. Luca Gheorghe io dădu însă o sticlă umplută cu adevărat cu rachiu, şi ei îi mulţumiră. — Lasă, că şi voi nri-aţi clat, ce mai mulţumiţi? le strigă Luca Gheorghe, apoi sc întoarse spre Aclam Jora: — Astă primăvară ne-a gonit furtuna până '11 Bulgaria; n'am mai putut ajunge la mămica, aşa de repede ne-a prins! Ei, ne-au primit ăştia ca fraţii, ne-au adăpostit, nc-au dat de mâncare şi de băut, şi ţigări... Noroc, fraţilor, noroci Şi flutură mâna către cutterul care se depărta, cu motorul duduind. Mergea repede, cu prova înaltă, ridicată îndrăzneţ, şi cu un om aproape gol, împlântat zdravăn po picioare pe platforma din faţă, cercetând zarea cu binoclul, gata să apuce puşca la ivirea de-o clipă a vreunei spinări de delfin. — Noroc, măi! strigau pescarii; iar vânătorii de delfini fluturau mâinile şi şepciîe spre Steaua din Octombrie şi se auzea de departe răspunsul lor: — Mai veniţi pela noi... şi. când o fi furtună, şi po timp frumos! Mai veniţi, bre, pe ia noi! Adam Jora le făcea şi el semne do prietenie; se uită împrejur, apoi la catarg: Cosma, responsabilul brigăzii de tineret, se căţăraso pe catarg şi-şi flutura şapca de acolo. Apoi se coborî sprinten, cu uşurinţă ; „Ce minunată făptură e flăcăul ăsta!" se gândea Adam jora. „Ce ochi curaţi, ce linişte în ei... N'are pe inimă ce am eu, nu se frământă, nu o tulburat... Fericitul!" II văzu cum trece po lângă o fată dela fabrică, şi o atinge uşor cu mâna pe umăr, întrebând-o cu seninătate: — Ce mai faci ta, măi Lucico? Cosma so depărta, legănându-so cu mlădierea lui do om foarte puternic. Fata păru că se întristează. „Aşi vrea şi eu să fiu nepăsător ca el", se gândi Adam Jora şi oftă: nu, el nu era aşa... — Tovarăşe J ora.... Se întoarse: îl chema comandantul. — Vino încoace... Urcă scările. Comandantul îl luă de braţ: — fJai să-ţi arăt o radiogramă primită acum; e vorba do Pricop.... In. drum, îl întâlniră chiar pe Pricop. Pământiu, cu ochii, tulburi, obosit, rătăcea iară rost po punica cabinelor. So lipi do peretele unei cabine ca să le facă loc să treacă, si dădu din cap stângaci, şoptind: — Să trăiţi... XXII Adam Jora nu isbuti să doa de Nicoliţa până spre scară; şi atunci o găsi şezând pe un tambuchiu, lângă mecanicul şef. Bătrânul îi cuprinsese umerii cu braţul şi vorbea, înconjurat de câţiva marinari şi pescari. Era acolo şi inginerul, şi Pricop, cu spatele lipit de peretele unei cabine. într'o vreme se ivi şi Preţiosu, şi ascultă câteva clipe. Pe nesimţite, în jurul lui se făcu goi. Oamenii se dădeau la o parte. Preţiosu se uită împrejur, înţelese, şi plecă fără sgomot. Pricop însă urmă să se vâre printre ceilalţi, deşi se PASĂREA FURTUNII 129 fereau de el, şi să asculte cu un zâmbet obraznic şi jenat. Adam nu se uita la el; era necăjit că nu poate vorbi cu Nicoliţa Constantin: „Al naibii bătrân", se gândea el cu ciudă, „ce-i trebue boalei asteia bătrâne!" Dar peste câteva clipe îşi uită de supărare ascultând. Mecanicul şef nu se uita la ei. Se uita la depărtările viorii ale mării: dâre de argint, oglinzi larg mişcătoare, se întindeau pe ape până în marginea strălucitoare a zării, iar deasupra lor plutau aburi liliachii. Era o mare curată şi liniştită, şi un cer mângâietor, un amurg catifelat, cum nu fusese niciodată până atunci. Tăcerea mării abia era tulburată de freamătul unui val. Se auzea răsuflarea unui delfin; apoi iarăşi pace nemărginită în văzduh şi pe ape. — Mă săturasem să mai fiu cinstit, spunea mecanicul-şef, cu zâmbetul lui filosofic şi desamăgit. Am stat, m'am gândit bine, le-am cântărit pe toate, şi ce mi-am zis? Băiete, tu te-apuci acum de piraterii. Te faci porc. Să vedem cum o să-ţi meargă..Ei, şi ce să vezi? M'am făcut porc. Râdeţi ca proştii. Crozi că trebuia să se vadă ceva pe mine? Nu. Băieţii cumsecade, nu simţeau nimic. Dar un hoţ de misit, om al societăţii, m'a mirosit. Ce vrei: recunoştea el pe cine-i seamănă. Cum şi-o fi dat seama, nici acum nu înţeleg. Eu nu făcusem nimic. Numai hotărî.rea o luasem; dar o hotărîre grozavă, nu glumă. Mă săturasem de trai prost şi de sărăcie, la cheremul societăţii „Socony". Dacă era nevoie, puteam să fur, să omor. Sau, cel puţin, aşa mă hotărîsem. Ei, misitul m'a ghicit. Eram la Istambul şi descărcăm petrol adus din Constanţa. Ăsta m'a întâlnit într'o cârciumă ■— din întâmplare, pasă-mi-te — şi m'a luat la o parte: — Tinere, îmi zice (pe-atunci eram tânăr), tinere, vrei să facem o afacere? Zic: vreau. Trebue să omor pe cineva? El începe să râdă: — Aferim, aferim! îmi plac oamenii hotărîţi. Nu, ceva mult mai uşor, mult, mult, mult mai uşor... S'o scufunzi în steaga mă-sii pe Arabella Robertson. Eee... va să zică asta era: s'o fundarisim pe Arabella Robertson. Eram eu pus pe jaf şi pe omor, dar când am auzit, m'am schimbat la faţă. îmi părea rău: ani şi ani de zile navigasem pe Arabella Robertson, şi mi-era drag de ea... Misitul s'a uitat la mine, a făcut ochii mici, şi s'a răstit odată Ia mine, în şoaptă: — 0 mie de dolari, bre! Mie-mi părea rău de ea. Să nu vă luaţi după nume: ai crede că era un vas cu pânze, alb, cu catarge înalte, şi care alunecă pe mare, puţin aplecat sub vânt, ca o corabie din vise... Nu, copii: era un petrolier vechiu, şi negru, şi urât, cu vopseaua căzută de pe el, cu motorul obosit, cu niturile slăbite... Şi pe peretele cazărmii echipajului, avea un dulăpior cu medicamente. Câte un pacheţel pentru, fiecare. Otravă. Cianură de potasiu. Dacă lua foc rabla, să nu ardem de vii. Că dacă ia foc un petrolier, nici pe apă nu mai scapi: curge ţiţeiul sau benzina pe mare, şi arde cu pălălaie... Ce, tăceţi? Da, copii, aşa era traiul nostru; pe toate petrolierele englezeşti şi americane găseai doftorie de-aia... Şi mie tot îmi părea rău s'o bag la fund pe Arabella Robertson. Ani şi ani de zile navigasem pe ea; trăiseră pe ea atâţia băieţi buni, care-şi riscau viaţa pentru o leafă... Şi ce era ea de vină? Ea ieşise frumoasă şi curată din şantierul naval — era făcută la Liverpool, în 1905 — o cumpărase un domn Robertson, care avea vreo zece petroliere, şi le botezase după familia lui: „Thomas Robertson", ,,Emily Robertson", „Samuel Robertson", „Nathaniel Robertson", dracu' le mai ştie — şi asta, Arabella Robertson; pe urmă societatea „Socony" îl înghesuise po Robertson, îi luase clienţii, şi până la sfârşit îi cumpărase vapoarele, cam ieftin. Numele au rămas tot alea; pavilionul englezesc a trecut la ladă, şi a venit 9 — Viaţa Românească — c. 4624 130 PETRU DUMITRII! în loc pavilionul Statelor Unite; şi dă-i, şi munceşte, şi cară, ţiţei, motorină, benzină, gaz de lampă, dela Şangai până la Vera Cruz! I-am zis misitului: — Domnule Papazoglu, nu mă lasă conştiinţa. El mi-a zis: — Sictir, bre! Care conştiinţă? O mie cinci sute de dolari! — Domnule Papazoglu, mi so rupe inima de Arabella Robertson... — Şi mie, zice el. Şi societăţii. Dar e asigurată pe o sumă mare de tot, mult mai mult decât face ea. Dacă o bagi la fund fără să se poată dovedi nimic, iei două mii ele dolari, bre! In aur! Ce să-i mai spun? Am cumpărat dela un beţiv de căpitan de pe un cargo englezesc, trei cartuşe de dinamită; Arabella Robertson a plecat cu tancurile goale, să încarce motorină la Constanţa. Era iarna. Când eram eu de cart la maşini — eram ofiţer mecanic trei — trăgeam firele electrice, puneam dinamita unde ştiam cu... Nimeni nu ştia nimic; numai cu şi un bandit de ungălor, un lipovean de po Ja voi din Danilofca sau din Jurilofca... Nu mă 'ntrebaţi cum îl cheamă; am uitat. Nu mă puteam hotărî. Mi-ora şi frică să nu sărim cu toţii în aer — ce, parcă societăţii şi Iui Papazoglu i-ar fi părut rău? Ba le-ar fi părut bine. Tot încasau banii — şi nu mai era nicio încurcătură, niciun interogatoriu de martori, nimic. Dar îmi părea şi rău de vas, şi do băieţii caro munceau şi dormeau fără nici măcar să viseze la ce-i aşteaptă... Şi era vreme urîtă, frig, şi vânt, şi valuri mari... Marea asta, care-i acuma ca de lapte, sc încruntase şi se pornise, ce, parcă voi n'o ştiţi, iarna':' Când am început să no apropiem de Constanţa; n'am mai putut da îndărăt. Barometrul cobora spre vreme proastă, clar n'avcam încotro: nu puteam aştepta să-i fac felul când era încărcată, că ardeam cu toţii. Aşa că, într'o noapte, când Arabella Robertson scârţâia în sus şi 'u jos pe valuri, şi nu era decât banditul meu do ungălor, am pus mâna pe detonator, şi bum! S'a sguduit odată harabaua, şi încă odată, bum! Am oprit motorul, că din sculurătură se rupsese elicea. Am început să scol oamenii, — Săriţi, băieţi, în bărci! Am băşicat-o! Ne ducem la fund! Unii. voiau să-şi mai. ia lucruşoarele, ce avere mai aveau şi ci ; o haină, un cufăr, ceva... Eu nu-i lăsam: — Săriţi, măi, vira, vira, că acu şi-ac uşi nu vă mai trebuie nimica! Alergau foţi. ca nebunii pe covertă, bătea vântul şi urla parşiva asta de mare; iar Arabella Robertson începea să se lase cu prova în apă, şi să scoată în sus cârma şi elicea ruptă. Comandantul ora beat — era englez, ofiţerii olandezi, iar echipajul era din Malta, din Alger, cu doi suedezi şi. noi doi români — căpitanul era beat, caso plici isca şi bea tot timpul — ei, şi-şi smulgea părul din cap: — (Io stânci sunt pe-aici? Pe-aici nu e nicio stâncă pe harfă! O să-mi pierd slujba! Nu mă mai angajează nimeni! O să ajung curselor! — N'a fost stâncă, îi zic cu: s'a rupt rabla, de blilrâncţc! Slăbiseră niturile ! IIai, în barcă ! Bărcile săreau po valuri şi ameninţau să se izbească de pupă, să-i facă Icrei po băieţi. Eu am mai stat o clipă, am dai- fuga şi am mai întors odată detonatorul... Bum! AI treilea cartuş de dinamită. Arabella, săraca, atât aştepta. S'a cutremurai odată şi a începui să se culce pe-o parte. Am ieşit în goană pe punte — puntea era udă, şi aplecată ca un acoperiş de casă — şi n'am mai văzut nimic, decât întuneric, şi marca care se izbea de vas şi intrase pe punle — iar bărcile nu mai erau nicăieri! M'am suit PASĂREA FURTUNII 131 pe babord şi am văzut bărcile la o sută şi două sute de braţe: fiecare credea că sânt şi eu cu ei — în barca ăluilalt! Şi plecau! Am început să urlu, să dau din mâini ...Pas de urlă, când urlă vântul şi marea! Cine să te auză? Arabella Robertson tremura sub tălpile mele. Intra apă în ea, cu zecile de tone pe secundă. Eu urlam, răguşit... Nu ştiu nici dacă-mi mai ieşea vreun sunet din gât. Oi', oi, of... Cald mai e astăseară:.. Ce? Mi-e cald că-mi aduc aminte? Sânteţi nişte proşti. Nu mi-a fost cald. mie atunci. Mă apucase un frig de moarte; mi se încleştase şi gura; stăteam acolo şi tremuram., şi aşteptam să se ducă la fund biata Arabella Robertson; trebuia să se facă uii vârtej grozav, o pâlnie do apă, în. care avea să mă sugă şi pe mine. Atunci a trecut po sub pupă şi a venit la babord, la adăpost de vânt, a treia barcă. N'o văzusem: crezusem că a plecat şi ea. Erau şi ei siguri că eu am intrat îutr'uua din celelalte; şi trăgeau la rame din răsputeri să se depărteze de vas. Am sărit în apă, în Decembrie, şi am înnotat de-aşi fi câştigat campionatul mondial... M'au luat în barcă, mi-au dat alte haine, din alea pe care nu-i lăsasem să le ia cu ei... Ne-a scuturat marea două zile; ne-a răsturnat pe o plajă, pe coasta turcească; era să ne înnecăm într'un metru şi jumătate de apă pe care se adăugau valuri din.tr'alea mari, de coastă... Pe urmă, anchetă la Istambul, procurorul, agenţii societăţii de asigurare, interogatorii, contra-interogatorii... Pe mine mă anchetau la spital: făcusem o pneumonie, iu sfârşit, s'a isprăvit. Luase toată lumea bacşiş dela „Socony'. Asigurarea a plătit, totul s'a aranjat frumos, turceşte. Eu, galben, slab, m'am dus la domnul Papazoglu. Era foarte grăbit: — A, zice, ce mai faci, tinere? Vino mâine. — Caro mâine? Dă-rni două mii do dolari, în aur: arn băgat-o în steaga mă-sii pe Arabella Robertson. Am văzut moartea cu ochii: ce-am păţit eu, nici. cu două milioane nu. e plătit! Să te fi văzut eu pe dumneata, pe Arabella Robertson canarisită la patruzeci şi cinci de grade, cu prova sub apă şi cu bărcile care se cărau! Hai, dă banii 'ncoace. — "Filiere, mi-a zis domnul Papazoglu — Arabella Robertson s'a scufundat din cauza vechimii construcţiei. Aşa a reieşit şi din anchetă; şi dumneata ai declarat asta. — Cum? Am început să răcnesc Ia ol: — Cum? Dar chiulul la asigura re? Dar „Socony"? Nn mi-ai vorbit dumneata din partea societăţii? El s'a speriat, a închis uşa biroului — ora o uşă cu geamuri, prin caro se vedea afară un lustragiu citind ziarul — şi s'a uitat la mine ca un. domn pe care-1 pofteşti ia un pahar dc şoricioaică. — Ascultă-mă, zice. Să nu bagi în chestia asta o societate anonimă, care nici nu ştie de dumneata. Cine o „Socony?" Ai vorbit dumneata cu societatea? Cum arată la faţă? Vezi că eşti karaghioz? Haha! Hihi! Hai, cară-te, că chem poliţia. Eu am văzut negru. în faţa ochilor, şi l-am luat de gât: — Kirie Papazoglu, ai să-mi dai banii, fiindcă eu mi-am pus sufletul şi viaţa la bătaie pentru mi si li a dumitale. Sufletul meu la ora asta e cocină; iar viaţa era s'o pierd. Aşa că ou. te omor po dumneata aici, pe loc: nu-mi pasă ce-o să se întâmple cu mine. Dă banii! Papazoglu s'a îngălbenit: — Iubite prieten! Nu fii copil, dragul meu: am glumit, păpuşico... Uite banii... Numai că nu mă aşteptam la vizita dumitale: n'am două mii; afacerile merg prost... 132 PETRU DUMITRIU — Cât ţi-a dat „Socony"? Zece mii? Douăzeci? Iar ei cât au luat? O sută de mii? — Vai, cum poţi să crezi una ca asta? Nu uita spezele, dragă, procurorii, avocaţii, poliţia, ziarele... Pagubă, prietene, pagubă; sântem în pierdere toţi... Totuşi, fiindcă zici c'ai fost în pericol... uite, iau din banii de coş-niţă, mă jur pe copiii mei, că tot voiam să Ie cumpăr hăinuţe, sărăcuţii de ei — n'am mai mult, dar ce am îţi dau cu dragă inimă. Mi-a dat două sute de dolari. I-am băut în noaptea aia pe toţi, şi pe urmă am căutat alt vapor să mă îmbarc... Dar cel mai frumos a fost cu ungă-torul. Ala a venit la mine: — Să-mi dai o mie de dolari. — Bine, mă, zic: ţi-am promis o sută. — Nare a face: dă-mi o mie, că de nu te dau pe mâna cui ştiu eu. — Bine: du-te la Papazoglu, că el mai are să-mi dea o mie opt sute. — Nu, zice crâncen ungă torul meu; nu: ai să mergi cu mine: te ştiu eu ce pirat eşti! (Auzi -—eu, pirat! Abia avusesem dovadă că nu-s bun de meserie !) — Bine, hai împreună, zic eu. Mă durea capul de beţie, şi voiam sa mă distrez să-mi treacă mahmureala... Papazoglu a scăpat de el cu cincizeci de dolari. Cum i-a încântat, ce i-a spus, cum l-a dus, dulce de tot, nu. vă mai spun. Eu stăteam, ascultam, şi râdeam şi gemeam: când râdeam, mi se sguduiau creierii, şi mă durea capul, ceva cumplit... Mecanicul-şef zâmbea dezamăgit şi binevoitor. Oamenii tăceau. Mecanicul cel cu cicatricea adâncă pe tâmplă, râse încet: — De... marinăria e meserie grea... nu te lăsa să ajungi hoţ; nu se potriveşte... Când eşti toată viaţa pe mare, îţi schimbă şi suîîetul... Ori eşti om dintr'o bucată, ori rămâi la uscat! — Nea Steaga, întrebă Nicoliţa Constantin; şi după aia te-ai lăsat de hoţie? — M'am lăsat, pitpalacule. Am văzut că nu-i de mine. Mai bine să-mi văd eu de meserie. Şi uite, am adunat comori, cum se vede: ismenele pe călător. Fiu-fiu-fiu-fi! Se făcuse seară; aburii liliachii din zare ajunseseră suri, brăzdaţi cu dâre prelungi de purpură; apele erau şi ele o oglindă purpurie. Aerul era cald," mângâietor, nemişcat. Ocolind pupa Stelei din Octombrie, un vas cu forme subţiri, elegante, înainta duduind dealungul bordului. — A venit Filimon Sârbii cu cutiile! strigă Nicolau dela comandă. Toată lumea se repezi la copastia dela tribord să vadă pescadorul cum se-apropie încet de vasul cel mare şi marinarii de pe Filimon Sârbu asvârlă bandula*, ce va trage după ea parâmele cu care pescadorul va fi legat de Steaua din Octombrie. Deja începuseră să uruie vinciurile pe puntea din faţă, şi marinarii de pe pescador trăgeau pe covertă lăzi pline cu cutii de conserve goale şi strălucitoare. Nicoliţa Constantin aprinse reflectorul din tribord. Se auzea glasul ei dând comenzi. Mecanicul-şef şedea pe tambuchiu şi se uita la orizontul pustiu. Unul singur mai rămăsese dintre ascultătorii de adineaori: Pricop, lipit de peretele cabinei. Zâmbea, stânjenit. Bătrânul visa; părea că nici nu-şi dă seama că Pricop e lângă el. Dar deodată se'ntoarse şi-1 întrebă râzând: — Ţi-a fost frică, să nu spun că ungă torul ăla erai tu? Pricop scoase o basma din buzunar, îşi şterse faţa şi dădu din umeri: *) bandula = greutate de lemn, la capătul unei saule. PASĂREA FURTUNII 133 — Asta sau altceva... nu mai schimbă nimic... — Minţi... ţi a fost frică... încă nu mă cunoşti, măi Pricop... — Dracu vă înţelege şi pe dumneavoastră... mormăi Pricop morocănos. Bătrânul zâmbi: — Eşti un prost... Ei, şi-acuma, ce-o să faci? — Nu ştiu... murmură Pricop întunecat, lipit de peretele de metal. — Nu ştiu... — Ai băşicat-o, zise bătrânul. — Nu, murmură Pricop. — Nu. O să rabd orice... până se schimbă vremurile, şi vin ăilalţi... şi-atuncea... — Până vin Americanii, ai? Până vine „Socony"? E'n regulă... O să te umple de bine „Socony". Te-a mai umplut. Măi Pricop, măi: cum ai încăput tu aşa tâmpit pe Arabella Robertson? Că toţi băieţii erau deştepţi în echipaj... Uite, asta n'o înţeleg... — Eşti ramolit, răspunse brutal Pricop, fără nici o urmă din respectul pe care i-1 arăta deobiceiu. Bătrânul se întoarse încet, îl măsură din cap până'n picioare cu privirea lui sceptică şi binevoitoare, apoi făcu ca o păsărică: — Fiu-fiu-fiu-fi! Un marinar coborî dela comandă şi zise: — Pricop, te chiamă tovarăşul comandant! Pricop plecă. Pe când se depărta, mai auzea ciripitul ironic: — Tiu-tiu-tiu-ti! II găsi pe comandant în cabina lui. înăuntru era lumină şi se auzea stins muzică de radio. Comandantul şedea pe un scăunel de paie, cu mâinile încleştate, şi se uita fix în întunericul de-afară. Intrând, Pricop se trezi drept în privirea Iui. Se opiu lângă uşă. — Să trăiţi. Comandantul îl aţintea cu ochişorii săi albaştrii. Tăcea. Pricop auzea uruind vinciurile afară. Putea zări cu coada ochiului lăzi pline de cutii strălucitoare, legănându-se prin văzduh în lumina reflectoarelor. — Măi, Pricop, zise comandantul: am primit o radiogramă privitoare la tine. Eşti invitat să te prezinţi la miliţia portului pentru informaţii. Pricop se clătină înainte şi înapoi — uşor, abia simţit. Tăcea. Căpitanul îl pironea mereu cu ochişorii săi albaştri. —- Auzi? — Am înţeles, zise Pricop. — Fă-ţi bagajul, şi îmbarcă-te pe Filimon Sârbii. Pleci cu el, peste un ceas. Pricop rămăsese nemişcat. — Ai auzit? Du-te şi fă-ţi bagajul. — Să trăiţi, suflă Pricop şi ieşi. Se mişca greoi. Comandantul rămase cu ochii după el. Apoi spinarea lată a iui Pricop dispăru şi nu rămase decât întunericul. Comandantul oftă, întinse mâna şi întoarse un buton: muzica deveni răsunătoare; era veselă, elegantă, strălucitoare, demodată: un vals vienez. ★ In sfârşit, o găsise. Stăteau acuma amândoi rezemaţi cu coatele de ramborda de fier şi se uitau în jos; sub ochii, lor, pe puntea pescadorului se încărcau acuma lăzile cu cutii de conserve fabricate pe vas. Intre pescador şi bordajul înalt al Stelei din Octombrie, apa clipocea, verde şi tainică. — Iţi mulţumesc pentru noaptea aia... când ai tras rachetele... zise 134 PETRU Iii Al II It H Adam Jora. Până atunci vorbiseră de lucruri neînsemnate. Nicoliţa Constantin dădu din umeri, fără să se uite la el: — Am făcut ce trebuia făcut, şi atâta fot. Ai aflat că eu le-am tras? Se gândea că minte; că nimeni nu-i spusese că ar fi datoria ei să-1 ajute; voise ca el să isbutească. Ştia asta şi vorbea deandoaselea. „Sânt o mincinoasă", îşi zise ea tulburată. — M'ai ajutat foarte mult, murmură Aclam Jora. — Eu? Cum asta? întrebă ea prefăcându-se nepăsătoare. — M'ai. ajutat... cum nici nu ştii dumneata... — Că te-am învăţat primele noţiuni ele navigaţie? — Nu râde... Altfel m'ai ajutat. — Cum? — Mi-i greu. să-ţi spun... Am să-ţi spun altădată... — Altădată? Pleci zilele astea... Pe puntea pescadorului marinarii slăbeau pa râmele ce-1 ţineau legat de Steaua din Octombrie. Motorul începuse să duduie şi să scuipe pe coş fum de motorină arsă. Un om coborî scara de pisică. Avea un cufăr în mână. Sări greoi, pe puntea pescadorului şi se întoarse să. se uite la Steaua din Octombrie. Nicoliţa Constantin îl apucă de mână pe Adam Jora şi exclamă uimită: — Uite-i! Uite colo! Pricop pleacă? — Da. N'ai aflat? — Nu... Altele am avut ou în. cap, nu pe Pricop, răspunse ea oarecum duşmănos. Ar fi vrut să-i spună: „Pe dumneata te-am avut în cap, rin pe ol!" Dar aşa ceva nu se putea spune... — Vasăzică Pricop pleacă... Capete de parâmă săreau prin aer, cădeau pe punţi; cu multă gălăgie, marinarii de pe „Filimon Sârbu" îşi sloboziseră vasul. Motorul începu să lucreze tot mai repede: dup-dup-dup... Apa clocotea sub pupa pescadorului, care se depărta încet. Nicoliţa Constantin se uita la faţa omului care, luminată de reflector, în. picioare pe punte, rămăsese cu. ochii ţintă la silueta înaltă şi fumegândă a Stelei din Octombrie. Asta, va să zică fusese Pricop. Parcă'l vedea întâia oară. Nu-1 recunoştea ea, sau se schimbase el? Sau era poate lumina reflectorului? O faţă străină, ciudată, necunoscută... întâia oară. Niciodată nu se uitase bine la el. II vedea întâia oară... Deodată prova pescadorului intră în umbră şi dispăru ca tăiată cu un cuţit. Apoi şi restul ieşi din cercul de lumină al reflectorului şi întregul vas se topi în întuneric: rămaseră luminile de poziţie care coteau prin faţa etravei Stelei din Octombrie şi aveau să piară şi ele în curând spre babord. Adam Jora vorbi cu glas uscat: — S'a dus şi Pricop... spre aventura lui... Fata se uită Ia el. cercetător: — Nu eşti un, om milos... — Nu-s cu oricine... Dece să fiu milos cu duşmanul? Ei n'au fost miloşi cu mine. Şi cu atâţia alţii... Ea se uită la apa verde, nesfrăvezio, şi murmură: — Ai avut dreptate... ţii minte, când vorbeam noi de aventură, de lucruri mari? — Ţiu minte... De-aia ţi-am şi spus acuma, de ăla... De pe punte, se auzi glasul lui Emelian Romanov care striga gros: —• Tovarăşul Jora unde e? — Aici sânt! —: Adame, hai, că plecăm! PASAREA FURTUNII 135 __Vin acuma! Stai numai puţin! Nicoliţa Constantin îl întrebă, mirată: — Ce, iar pleci cu brigăzile? — Păi... mai plec odată, şi po urmă gafa... — Gata, adică... te întorci ia Constanta. — Da... Tăcură un timp. Apoi Adam Jora oftă. „Poate nu-i bine; dar trebue să-i spun..." — Ascultă, zise ol. Trebue să-ţi spun ceva... Uite cum m'ai ajutat: că dela o vreme, de când sânt pe vasul ăsta şi te cunosc, parcă e ceva cu mine... nu ştiu nici eu ce: niciodată nu mi s'a întâmplat... sau poate de mult, când eram copilandru. Am avut o viaţă grea, şi n'am avut de ce să mă bucur; dar de când te cunosc pe dumneata, uite, acuma îmi pare rău că plec: mă bucuram că mai stau aici, pe vas... Era răguşit şi foarte încurcat; dar nu-i venea greu să vorbească. Ar fi putut să vorbească de lucrul acesta zile întregi. — Mi-i drag să te văd; aşi vrea să te văd în fiecare zi, toată viaţa, să stau aşa, ca prostul, şi să mă uit la dumneatale; sau... să mă înveţi matema-Licilc, toate câte sânt pe lume... Ea râse, tulburată: — Nici eu nu le ştiu pe toate... — Atunci... altceva. Geografie. Ceva. Orice... Sau să-ţi povestesc eu din câte-am văzut şi câte-am păţit. Asta aşi vrea. Să fim toată viaţa împreună. Ţi-am spus, şi poate o să-mi pară rău că ţi-am spus; dar mai bine să-mi pară rău că am făcut un lucru, decât că nu l-am făcut. Vezi, eu n'am ce să-ţi dau. Eu sânt cum mă vezi; carte, nu prea ştiu aşa multă, dar o să învăţ; bani, nu prea câştig, şi nici nu vreau... şi-apoi, ce fel de viaţă am avea? Dumneata pe mare cu săptămânile, eu la munca mea tot aşa... Am fi împreună rar de tot... te cred că n'are dece să-ţi placă asemenea viaţă; dar eu, să-ţi spuji drept, m'aşi mulţumi şi-aşa, şi aşi zice că-s mai fericit decât oricare om... De pe covertă Emelian Romanov răcni: — Adame! Cutterul venise lângă bord. Câţiva pescari coborau pe parâmelc scării de pisică. Adam Jora nu răspunse chemării, ci. şopti mai departe: — Să nu-ţi fie teamă să-mi spui că nu vrei... Spune-mi cinstit că... — Şi mie, murmură fata, şi mie, mi s'ar părea destul... Cu un om ca dumneata, primesc orice fel de viaţă. — Cum? întrebă el, înlemnit. — Cu un om ca dumneata, primesc orice fel de viaţă, repetă ea, roşin-■du-se până la urechi. — Vorbeşti serios0 A... adică... cum, cu un om ca mine? întrebă el," din cale afară de tulburat; nu îndrăznea să înţeleagă. Ce fel de om era el? Erau milioane de oameni ca el! Ce voise ea să spuie? Fata întoarse capul şi zise: — Dacă ţii la mine, mi-i deajuns. El. îi apucă mâna, sc uită repede împrejur, şi j-o sărută de câteva ori pe nerăsuflate, apoi o privi în ochi pe Nicoliţa: — „Da" ai zis? întrebă el. Ei i se s bă tură pleoapele. Dădu din cap: „da" zisese... — Un cuvânt avem? întrebă el. Se luminase la faţă. întinerise. Ii străluceau ochii prin umbră: era ca un drac tânăr; îi străluceau şi dinţii: — Un cuvânt avem? 136 PETRU DUMITRIU — Unul, îngână Nicoliţa Constantin. El şovăi o clipă; se stăpâni şi murmură: — Te-aş lua pe sus şi aş juca cu tine... şi te-aşi săruta... clar nu se poate... ne vede lumea... — Altă dată, şopti ea, înnecată de tulburare. Emelian răcnea de pe cutter: — Adame ! Plecăm ! Adam îi strânse mâna fetei: — Altă dată? Când ne vedem iar... mâine seară! — Mai încet, că mă doare mâna... Mâine, sau altă dată... avem vreme înaintea noastră ... Hai, du-te tovarăşe Jora, că te-aşteaptă oamenii! Drum bun! II împinse de spate şi-1 petrecu până la copastie: — Drum bun! El se uită în sus, coborînd pe scara de pisică; apoi Nicoliţa Constantin nu-i mai văzu ochii. Rămase să se uite la el, pe când cutterul se depărta, în lumina reflectorului. „Aşa e el", îşi zicea fata: un om scund în haine ponosite de oraş, ţinându-se de catarg, întz'e pescarii cu salopete decolorate şi cisme de cauciuc, bărboşi şi arşi de soare: şi pe el îl vedea prima oară; n'ar fi putut spune ce-i place la el: ochii aceia deodată strălucitori? Sau faptul că era atât de viu, plin de o viaţă adâncă pe care o simţeai uneori că e gata să isbucnească, nestăvilită şi neînvinsă? Un glas hodorogit cântă lângă ea o melodie demodată: — Iubitul meu nu este prinţ... Tresări şi se întoarse. Bătrânul era lângă ea şi-i zâmbea, filosof desa-măgit. O cuprinse cu braţul şi o strânse uşor: — Asta era un cântec când erai tu copil... Iubitul meu nu este prinţ... — Cânţi groaznic de fals, zise ea. — Fals, dar adevărat... Lasă, nu-i prinţ; e un conţopist; dar e un om şi jumătate... Hai, du-te: n'auzi clopotul de cart? Ea îl sărută pe obraz, şi urcă în goană pe treptele de fier, uşoară ca o pasăre. Bătrânul se uită după ea, apoi în întunericul nemărginit al mării şi al văzduhului deasupra mării. Oftă şi plecă şi el. Pentru el, fericire nu mai era. Odihnă — mai târziu — pentru totdeauna. Până atunci însă, ce plictiseală! Orice ar fi făcut, nu-1 făcea să uite de sine. Şi nu putea dormi. Asta era cel mai prost. Insomnia.N'avea astâmpăr. Umbla de colo-colo pe covertă, fluerând singuratec: — Fiu-fiu-fiu-fi! XXIII Adam Jora nu-şi dădu bine seama de nimic din ce se întâmplă pe drum spre locul de pescuit al brigăzii Iui Emelian. Romanov. Cerul de noapte, strălucirea verde a luceafărului, oglindirea tainică a Căii Laptelui în apă, mişcarea neîncetată a cutterului pe valurile mărunte ale unei mări liniştite, freamătul alb al dârei de spumă pe care o făcea ciocnirea a doi curenţi în adâncimea apelor, vorbăria veselă a pescarilor — toate astea i se păreau părţi dintr'un întreg minunat, dintr'o lume neînchipuit de frumoasă şi binevoitoare, dintr'o noapte uriaşă, mângâietoare şi blândă. Răspundea în neştire Ia ce-i spunea Emelian, glumea şi râdea şi el, dar gândul îi rămăsese ancorat în clipele încă apropiate când stătuse de vorbă cu o fată cu cârlionţi negri, sprijinit alături de ea cu coatele pe rambardă dela tribord a PASĂREA FURTUN li 137 Stelei din Octombrie. Nu crezuse că i se poate întâmpla ceva atât de fericit; nu ştiuse nici măcar că se află pe lume ce simţea el acum. Ar fi vrut să le spună tuturor, să le spună şi pescarilor din brigada lui Emelian; nu se putea, bineînţeles; tăcea şi zâmbea bucuros auzindu-i cum vorbesc sgomotos, se ceartă în glumă, răcnesc şi râd. Cutterul se oprise lângă lotcile ancorate pe locul de pescuit, şi oamenii veniseră pe bordul lui. Emelian Romauov îl luase pe Adam de umăr: — Fraţilor! Tovarăşi! Măi băeţi! Avem astă seară un oaspete, bre! — Nu numai astă seară, Emeliane. Stau şi mâine cu voi, cum am mai stat săptămânile trecute... — Ce, vrei iară să pui mâna pe babaici şi să munceşti? — Păi ce, strică un vâslaş mai mult la o lotcă? — Nu strică, dar eşti oaspetele meu! Nu se poate. Tu şezi şi nu faci nimic, iar noi te slujim: eşti oaspetele nostru! Şi nu-1 lăsară să mişte, deşi el râdea şi se împotrivea. Ii dădură o rogojină să se aşeze; Mihail aprinse focul într'o sobă de tinichea, scoase apă dulce din butoiaş, o puse la fiert, şi începu să cureţe un nisetru. Pe când tăciunii luminau roşu prin găurile sobei, din întunericul cald veniră strigăte peste mare: — Emeliane ! Emelian Romanov! — Hău băă! răcni Emelian. — Oaspeţi primiţi? — Veniţi încoace! răspunse Emelian încântat. Două lotci se apropiară spintecând apa: oamenii vâsleau sdravăn. — Ce vă grăbiţi aşa, mă? Vi-i foame rău? — Nu de foame am venit, ci de prietenie! gâfâi Iermolai, urcându-se anevoie pe cutter, urmat de Pavel şi de un om cu barba aşa de stufoasă, de nu î se mai vedeau decât ochii, urechile şi nasul. Iermolai se răsti la acesta din urmă: — Bre Tihon! Ia dă peştişorul ăla, să nu zică dumnealor că am venit cu mâna goală! Tihon se cufundă în adâncimea bărcii de unde ieşi cu un nisetru, cât un copil de zece ani; îl ţinea în braţe cu mare grije. — Mihaile, răcni Emelian: ia mai bagă-1 şi pe ăsta în oală! Iermolai — nişte sticlă de lampă n'ai? — N'am... n'am deloc, răspunse Iermolai cu multă părere de rău. O altă lotcă se ivi din întuneric şi un glas tineresc foarte puternic, rosti liniştit: — Dacă ne primiţi la masă, vă cântăm un cântec... — Cosma! Tu eşti Cosma? strigă Eme'ian. Mihail, care curăţa al doilea nisetru după ce-1 tăiase în felii pe cel dintâi, zise: — El e... Hăi, Cosma! Vino, măi! Veniţi! Lotca se isbi de cutter şi Cosma sări pe punte; Andrei, puştiul bălan care era pe vremuri în lotca lui Iermolai, şi cu încă unul, legară lotca de cutter şi se urcară şi ei po covertă. Mihail îl apucă pe Cosma de gât, îl strânse în braţe şi-i sărută pe obraji: — Ce faci tu, măi? Cum merge? — Cum să meargă? Bine merge... răspunse liniştit Cosma. — Bună seara unchiule Adam... bună seara, fraţilor... — A.dam ăsta, tovarăşul nostru, zise Emelian, mi-estc oaspete astă seară şi mâine... — Nu numai ţie! La noi toţi a venit, se împotrivi Iermolai. — ...dar, urmă Emelian, de un lucru îmi pare rău: că n'am cu ce-! 138 PETRU UUM1TR1U pofti; iar Iermolai, caro zice că şi el îi ospătează, zice că n'are sticlă de lampă.. — N'am... zău că n'am... se plânse Iermolai. Emelian întrebă tunător: — Te juri ?Aşa să mai mănânci tu ficat de rechin? Flăcăi! la săriţi, în lotca lui, şi căutaţi sub sitelcă lui Iermolai. O să găsiţi aşa ca un copil mic înfăşurat în scutece... o sticlă de lampă, fraţilor! Iermolai se împotrivi, stânjenit: — Staţi, bre... nu aşa! Să caut... cred că mai am cu ceva pe undeva... dar tu, care faci pe grozavul... ai mereu un nisetru proaspăt sub scândurile din fundul lotcii — trimeţi la fabrică pe-ăl dinainte, şi pe-ăl proaspăt îl păstrezi, contrabandist bătrân! începură să se cer to, învinuiudu-se de felurite păcate; ceilalţi stăteau* roată împrejur şi se prăpădeau, de râs. — Gata! Poftiţi la masă! strigă Mihail. Iermolai sări în lotcă şi se întoarse cu o sticlă în mână, tocmai la timp ca să se aşeze împrejurul şervetului, pe care Mihail şi Andrei puseseră bucăţi de pâine, ceaun ui col mare cu ciorbă, o tigaie şi mai mare cu bucăţi de nisetru, şi o cană cu oţet. — Haha! răcni Emelian: acuma, poftiţi, îndrăzniţi, .poftă bună! 0 să mâncăm până răsare luna! Luară toţi, unii. cu lingurile din ceaun, alţii cu degetele din tigaie: se frigeau, suflau în degete, sărau bucăţile de nisetru, şi le asvârleau în gură. Nisetru 1 li se topea pe limbă: trebuia numai decât înlocuit cu altă bucată. Dela o vreme Iermolai le întinse sticla: — Cine s'a fript, să se răcorească! Băură pe rând; apoi Mihail mai umplu o tigaie, şi începură iar; şi iar băură, şi iar mâneară nisetru; apoi Mihail fierse repede în oala în care fier-sese nisetru un pachet de cafea de cicoare, asvârli înăuntru un pumn de zahăr, şi turnă cafeaua în căni: — E fierbinte, zise Emelian. Romanov, întinzându-i întâia cană Iui Adam .fora. E un fel de cafea specială, tovarăşe, care so prepară la noi, din coadă de nisetru; dar e fierbinte; pofteşte. — Uite şi marmeladă, zise Mihail. Adam bea şi mânca în tăcere. Oamenii începură să ofteze şi să mănânce mai. încet. Un colţ de argint ieşise deasupra mării: răsărea luna. Tihon se ridică în. picioare şi, cu. faţa într'acolo îşi făcu cruce; apoi mormăi: — Mulţămesc, Emeliane. — Mai ia, măi! Pofteşte! Să ştii că mă supăr, bre Tihon! — Nu; m'am săturat. Iţi mulţămesc. — Nu mai putem, unchiule Emelian, zise şi Pavel. Cosma începu să cânte încet; glasul Iui era atât de puternic însă şi de limpede, încât se auzea desăvârşit: un glas înalt, curat, tineresc: Aşa am fost Şi-aşa o iu rămâne... Era un strigăt curat şi pătimaş de departe, de departe de tot,'şi de demult, sau. de totdeauna: Aşa am fost Şi-aşa oiu rămâne... Stătea în picioare cu. spatele lipit de catarg, şi cânta cântecul lui de patimă fără ţel, de patimă singuratecă. Ştiau cu toţii cuvintele. întâi glasul lui Andrei, fremătător, apoi al lui Iermolai, gros şi adânc, apoi alo celorlalţi, luară cântecul şi se înălţară, coborîră, ca valurile liniştite ale mării. Cânta şi Adam Jora. Emelian îi puse mâna pe umăr: PASĂREA FURTUNI! Î39 _ ]1 mai Iii minte? Nu i-ai uitaţi1 __Nimic n'am uitat, murmură Adam şi cântă mai departe. Cosma şi Mihail şedeau cu spinările rezemate de scândura ce-i ţinea loc de copastie cutterului. Mihail îl întrebă în şoaptă pe Cosma: — Cum îţi merge? — Bine, zise Cosma. M'am liniştit. Nu mai îmi pasă de nimic. Apoi începu iarăşi să cânte; glasul lui curat şi puternic se topi în glasurile celorlalţi, în cântecul larg care plutea în noapte deasupra mării, sub sclipirea stelelor nenumărate şi sub secera lunii. ★ Si noaptea i se păru lui Aclam Jora mai frumoasă ca oricare noapte. Zăcea pe covertă, învelit într'o pătură, şi era o tăcere despre care oamenii dela uscat nu-şi pot tace nici măcar o închipuire. Clipocitul valurilor, o boare do vânt curând ostenită ca o suflare din somn a mării; nici-un alt sgomot: până departe de tot, până în zările topite în b'esnă şi dincolo de zări, linişte. Era umezeală; se ridica o ceaţă uşoară, şi coverta cutterului siroia de apă. Pe Adam Jora îl dureau oasele de răcoarea aceea pătrunzătoare; îl mai şi legăna cutterul prea fără blândeţe, răsturnându-1 nemilos când pe o coastă când pe alta. Şi totuşi i se păru că doarme şi că se visează plutind prin văzduh, sau plimbându-se prin nişte grădini. Nici nu ştiu cum s'a trezit, încă mai era până la răsăritul soarelui. Marea era curată, netedă, de un cenuşiu aproape alb, ca şi cerul neprihănit şi străveziu: lumea întreagă era un mărgăritar al cărui bob de nisip abia zărit, în mijloc, era cutterul. Tăcerea era şi mai desăvârşită ca peste noapte. N'o tulbură decât Ghiţă cutteristul care urină sgomotos în mare, peste copastie. Adam Jora se ridică într'un cot şi se uită ia lotcile negre cu ciocurile îndoite în sus, cum jucau pe valuri. Oamenii încă dormeau. Se trânti pe spate şi cu ochii la cerul sidefiu, începu să-şi amintească, cuvânt cu cuvânt, clipă cu clipă, convorbirea de seara trecută, când stătea alături, el şi Nicoliţa Constantin, şi se uitau la apa verde luminată de reflectoarele Stelei din Octombrie. Cerul din răsărit se făcu roşu ca sângele, apoi ca jăratecul. Soarele ieşi deasupra mării îmbujorate. Peste marginea unei lotci se ivi un cap sbârlit. Apoi cineva strigă prelung: — Oos-maa!... Cos-maa... Mai târziu veni şi răspunsul; apoi se treziră şi alte glasuri. Începea -ziua. Adam Jora îl aşteptă pe Emelian să vie să-1 ia, apoi îl înduplecă să-i dea vâslele în mână: — Nici asta n'am uitat-o Emeliane, zicea el. — Ştiu; te văd; cum să uit? Dar eşti oaspetele meu. Cum sa te pun să munceşti? — Dacă-fi cer cu un hatâr, ce vrei? — Bine: Mihaile, pune-i o pereche de babaici... Plaidcţi că avem o zi frumoasă, şi-o să scoatem peşte ca altă dată în două săptămâni! Mai la stânga, că mă trage paragatul în apă... Mai la stânga... Curentul îi împingea din dreapta. „Mai la stânga... la stânga"... ceasuri întregi. Marea albastră licărea la soare, aerul era cald, din când în când se trezea câte o adiere de vânt. La prânz vântul asprise marea: se albeau crestele de spumă, şi valurile erau verzi ca smaragdul. Emelian, vesel şi asudat, striga: — Ghiţă! încarcă peştele pe cutter! Ghiţă, acopere-l cu o rogojină! E rost do o muncă grozavă astăzi! Eu nu viu la mămica: se duce Mihail cu 140 PETRU DUMITRIU peştele; eu rămân cu tovarăşul Jora să pescuim mai departe: până la noapte te mai încărcăm odată! In lotcă, Adam râdea: lepădase haina şi cămaşa, se descălţase şi-şi suflecase pantalonii. — Râzi, ai? zise Emelian. Râzi: îţi pare bine. Să fii sănătos; mai ştii să bagi cangea într'un morun... Ştie, Ghiţă: n'a uitat. Ziceam că s'a prostit de atâţia ani decând umblă prin străini; dar a rămas pescar bun. Hai, Mihaile: cară-te. Ghiţă, să mă cauţi mai încolo, mai spre Răsărit la vreo câteva mile: mi se pare mie că pe acolo o să fie şi mai grozav... Punem pânzele şi ne mutăm. — Vezi, să nu vă pierd, zise Ghiţă cu oarecare îngrijorare. — Cum să mă pierzi? Ai caietul, ai busola, ai ceasul — nu te-a învăţat comandantul să socoteşti? Ne găseşti încolo... — La vreo optzăci de grade, murmură Ghiţă. -—Aşa... optzeci de grade... la vreun ceas de drum de-aici. Punem pânzele şi pornim! Şi, pe când cutterul se micşora în partea dimpotrivă spre zare, lotcile negre ale brigăzii Iui Romanov, cu pânzele lor gălbui triunghiulare, umflate de vânt, alunecară spre Răsărit. Trecură pe lângă locurile de pescuit ale lui Iermolai şi ale brigăzii de tineret; răcnete prelungi plutiră peste valuri: pescarii ţineau sfat grabnic. La cârmă, bătut de vântul proaspăt, Adam se uita împrejur, la cerul nepătat, Ia valurile străvezii străpunse de suliţele de aur ale soarelui. Era fericit. Emelian, cu mâinile pâlnie la gură, îi sfătuia pe ceilalţi să vie şi ei la apă mai adâncă: pe acolo se aţin prin adâncuri sturionii cei mari. Şi în curând, mai multe pânze triunghiulare se îndreptau spre răsărit în mijlocul cercului apelor pustii. Cel dintâi lăsă pânza jos, Emelian Romanov. — Aicea stăm, zise el hotărît. Brigada lui se opri; Emelian făcea focul într'o vatră veche şi ruginită; Adam Jora scosese de sub scânduri un nisetru mic şi-1 despica. — Contrabandist bătrân, mormăi el serios cu cuţitul în mână. Emelian, care sufla în foc, se uită la el cu. coada ochiului, înălţă o sprânceană şi clipi şiret; apoi urmă să sufle în tăciuni. O pânză galbenă-cenuşie se ivi, crescu, ajunse aproape de tot şi căzu. — Emeliane! Emelian înălţă capul: îl chema Iermolai. — Ce faci? -— Păi... o să mâncăm. — Mâncăm şi noi... — Apăi staţi aici, că-i mai bine când sântem mai mulţi... Cos-maa! Lotcile brigăzii de tineret alunecau cu repeziciune, împroşcând spumă i impede. — Hai? — Cos-maa! Ştie să vă găsească? — Am lăsat lotca Iui Costea acolo, mai are de scos paragatul: până atunci se întoarce şi cutterul, şi-i spune... — Bre Cos-maa! Stai să mănânci cu unchiu-tău aici! După o clipă de tăcere Cosma vorbi ceva nedesluşit cu flăcăii, din celelalte bărci; i se auzea numai glasul, dar nu se înţelegea ce spune, apoi acelea îşi urmară drumul, micşorându-se în depărtare, iar lotca lui Cosma iasă pânzele jos şi veni cu vâslele spre lecui unde lotcile brigăzilor lui Emelian şi Iermolai se legănau fără astâmpăr pe valuri, isbindu-se şi depăr-tându-se iar cât le lăsau saulele cu care erau legate una de alta. PASĂREA FURTUNII 141 — Măi, Cosma... mereu îmi pare rău că ţi-am dat drumul... Cum ai avut tu inimă să" pleci din lotca asta, bre? îl mustra Emelian. — Zi măi? Te-am făcut brigadier, şi-ai şi uitat de oamenii ăi bătrâni... Of, of, of, tinereţe... n'aveţi inimă nici cât un rechin la care i-a mâncat-o Iermolai... Ia poftiţi: mai luaţi nişte nisetru; e cam gras, dar dacă-1 bagi în sare şi în oţet, nici împăraţii nu mănâncă aşa ceva... Fă-ţi cruce, Tihon, şi mulţăme-şte lui dumnezeu când înghiţi o bucăţică de-asta! — Ii mulţămesc, n'ai grije, răspundea liniştit Tihon din desişul bărbii. Şedeau în lotca lui Emelian, câţi încăpuseră, Emelian, Adam, Iermolai, Cosma, Andrei, Tihon bărbosul, şi mâncau încet, gânditori: aveau în faţă încă o jumătatetde zi de muncă grea. Numai Emelian, ca gazdă, nu tăcea deloc ca să nu i se plictisească oaspeţii: — Ce-ai, Adame? Ce-i cu tine, tovarăşe Jora? Parcă taci, şi te gândeşti la ceva. Eşti în lotca noastră: aici trebue să ai inima uşoară... — Inima mi-i uşoară, zise Adam Jora zâmbind. Pot spune că nu mi-a fost aşa de ani şi ani de zile... poate chiar niciodată. Emelian dădu din cap, înţelegător: — Ei, ce vrei? Te-ai întors pe mare... Adam zâmbi. Numai el ştia că nu-i numai asta. Numai el ştia... — Da, zise el. M'am întors pe mare... — Cine-i odată pescar de larg, rosti Iermolai înălţând un arătător ce lucea de grăsime de nisetru — aici e marea! In inima lui! Şi se izbi cu palma pe pieptul gol, pe care rămaseră cinci linii de grăsime. -Adam Jora făcu la fel, râzând: se bătu cu palma pe piept: — Aici o ţiu. „Marea ca marea" se gândea el; „dar pe ea, aici în inimă o fiu". —■ Parastasul şi duminica ei de mare, zise furios un glas tineresc. Toţi se întoarseră cu mirare spre cel ce vorbise : era Andrei, fîăcăiaşul. ce fusese în lotca lui Iermolai, şi acuma era în brigada Iui Cosma. Iermolai spuse cu necaz: — Când dracu se desvaţă omul ăsta să vorbească aşa spurcat? Parcă alte vorbe nu l-a învăţat mă-sa, decât înjurături... Cosma râse: — Ci-că se lasă de înjurat, când te laşi tu de băut, unchiule Iermolai... Adam se uită lung la Andrei: când mai auzise el asemenea vorbe? De mult, de mult... şi atunci era vorba de el, Adam, care era tot un copilandru sălbatec şi spurcat la gură... Ii spuse cu blândeţe băiatului: — Măi, cine nu se poate stăpâni de-a bea, şi cine nu-şi poate stăpâni gura, tot rău este de el. Dacă vrei să fii bărbat în toată firea, învaţă-te să-ţi ţii gura, să nu spuie decât ce vrei tu, nu ce o apucă pe ea... I se părea că vorbeşte cu sine însuşi, cel de de mult, un pui de mor iac nărăvaş şi neîmblânzit. Asta n'avea să treacă prin ce a trecut el. Fericiţi erau cei ce-şi începeau viaţa acum. Dar parcă tu, Adam Jora, nu-ţi începi viaţa acum? Ba da: şi pentru tine acuma a început... — Ei, întrebă el — şi dece-ai înjurat marea? Fîăcăiaşul tăcuse la mustrarea lui. Acuma dădu din umeri, bosumflat: — Cu toanele ei... Acuma o să tragem Ia vâsle de o să ne iasă ochii din cap... — Adevărat, zise Emelian, tresărind dintr'o ceartă glumeaţă cu, Iermolai. Amuţiră amândoi şi se uitară împrejur. — Ia te uită, murmură Iermolai. Ia te uită... In clipa asta se potolise vorbăria şi în celelalte lotci, — două din 144 PETRU DUM1TRIU — O bag în mă-sa, răspunse sfidător Andrei, şi trase de vâsle, lăsându-se pe spate eu o mişcare mlădioasă şi puternică. Adam Jora nu-1 mai auzise. Siătea liniştit şi aştepta. II văzu pe Emelian că se suie în picioare pe sitelcă şi se uită în zare, apoi se dă jos, îl auzi ca prin vis cum mormăie: — Dacă n'are vântul în faţă, mămica e aci în vreo trei ceasuri. Dacă are vântul în faţă se face seară până ajunge.... Poate că ne lăsăm noi să ne, împingă vântul, şi-i scurtăm drumul — dacă nu-s prea mari valurile, că atunci stăm mai bine în ancore... Auzi Adame?. Adam Jora se cufundase în sine. Trebuia să termine cu spaima aceea. Uitase de ea. Nu ştia c'o mai are în inima. Fusese doar un copil, şi deşi se sbătuse şi scăpase, îi rămăsese urma adânc sgâriată în inimă. Acuma n.u mai era copil. Era om în toată firea. Ştia ce e cu el pe lumea asta . Trebuia s'o învingă. Să nu-i pese. E foarte greu să nu-ţi fie teamă că poţi pierde viaţa — o viaţă de-abia începută — şi fericirea. Dar trebuie să nu-ţi fie teamă, Adam Jora — şi atunci poate că nu le vei pierde. Iar dacă le pierzi, le pierzi ca un bărbat. — Auzi, Aclame? îl întrebă Emelian. * — Ce să aud? — Ce ţi-am spus. Şi-i mai istorisi cum vedea el ce trebue făcut. Adam ascultă, ptivindu-d atent. Apoi întrebă: — Dar dacă vine dela Nord? Atunci ne cam desparte de mămica, mi se pare... — Da, zise Emelian. Atunci nu-i aşa bine... Se uită împrejur, apoi la Adam Jora. Acesta dădu din umeri: — De-acolo vine... Nu-i nimic... Să ne ţinem cu dinţii până se potoleşte. Nu ţine ea o mie de ani. Emelian nu-i răspunse. „A mai văzut şi el furtuni", se gândi Adam Jora. Ştia şi Emelian. Furtuna ţine o mie de ani. Furtuna ţine o veşnicie. Câte o veşnicie de spaimă e în fiecare clipă când te înnăbuşi sub clocotul sălbatic al valurilor. O mie de ani ţine furtuna — şi după aceea, câteodată, nu mai e nimic — decât trupuri ţepene şi pline de nisip, linse de valuri pe plăji. Unul din ele poate fi Adam Jora, oare a scăpat dintr'alâtea până acum, Adam Jora care credea că de mâine începe fericirea, Adam Jora, fost instructor al comitetului raional de partid, plin de nisip, plutind cu faţa în jos în apa puţin adâncă dela ţărm. Adam strânse din măsele şi se uită împrejur la marea ce părea liniştită. „Nu. N'are să fie aşa. N'ai să mă înneci tu. Nu eşti mai tare ca noi". Marea se legăna. Se prefăcea că zâmbeşte prin somn, cu undele-i moi şi lucioase. Dincolo de orizont fremăta grav tunetul. O mie de ani ţine furtuna. Pentru cel pe care-1 înneacă, ţine pentru totdeauna, Printre lotcile celelalte era agitaţie. Se depărtau unele de altele, aruncau ancorele cu saulele asigurate cu mănunchiuri de lemne; Iermolai li—1 aduse pe Cosma, îl lăsă şi se duse să ancoreze la două sute de braţe. — Nici n'apuci să simţi, şi ea s'a şi încruntat, zise Cosma. Voi ce faceţi? N'aţi aruncat ancora? — Stăm la taifas, zise Adam Jora. Vorbim despre viaţă... Flăcăul mormăi calm: — Bine... dacă de asta vă arde... , începu să lege lemnele din barcă într'un laţ al saulei de ancoră, apoi VI PASĂREA FURTUNII 145 zvârli ancora în apa lividă. Adam se scutură şi-i puse mâna pe umăr lui Emelian: _ _ Plai sa întindem pânza peste noi... - Pe când o întindeau, Emelian deschise gura. In clipa aceea bubuitul tunetului începu dintr'o parte a orizontului şi se răspândi prin nori pe o întreagă jumătate a cercului de ape. Se domoli o clipă, apoi începu iar. Mai aproape, mai departe, urcând şi coborând, nu mai înceta. Atunci zăriră şi pasărea: mică, întunecată, cu aripi înguste şi negre, svâcnea peste ape fără ţipăt, fără sunet. Plutea jos de tot, ca o cruce, sburând jos de tot peste faţa mării. Emcli.au se uită lung după ea, voi să spună ceva, dar oftă şi tăcu. Cosma o privi, apoi. se întoarse spre Adam şi-1 întrebă: — Ai văzut-o? Adam dădu. numai din cap, în loc de răspuns, şi zâmbi ciudat, unui gând, unui lucru pe care-1 ştia numai el. Tăcură mult timp, înrieletnicindu-se cu lucrurile din barcă. Târziu scuturându-se din amorţeala care-i cuprinsese, Adam Jora întrebă: — Zi, va să zică o ţii pe fata lui lachint... — Da, zise întunecat Emelian. Avem trei copii... — Frumoasă era fata lui lachint... — Ei acum nu mai e tânără, vorbi Emelian tot mohorît. — Aud că acum te bate, când te întorci acasă beat... —- Mă bate că vreau eu... aşa-mi trebue... Ţie ce-ţi pasă? — Şi copiii... băieţii, adică —• tot pescari, vrei să-i faci? întrebă Adam. Emelian se uită încruntat la el şi-1 întrebă duşmănos: — Da! Dece să nu-i fac? — Nu ştiu... Te întreb şi eu aşa... Nu se putea ţine să nu zâmbească. Emelian râse încruntat, lupeşte: — Mi se pare că iar întră dracul în tine ca pe vremuri... Te-am mai bătut odată! — Aia a fost demult, Emeliane! râse Adam. Cosma îi privea cu uimire. Nu înţelegea. Nici n'avu însă vreme să se gândească mult. Bubuitul se apropia. Clipeau printre straturi de nori pânze de lumină orbitoare. Deodată lumea se despică de sus până jos şi un copac de foc scânteie între nori şi mare, drept în mijlocul lotcilor. Bubuitura le sfâşie auzul. In clipa următoare, marea era netedă, nemişcată, norii parcă şi mai întunecaţi, şi mai apăsători, şi aerul mirosea tavo, un miros de pădure, de văzduh din munţi: dar aici nu era decât singurătatea mării, şi lumina ciudată, lumină fără soare, lumină lividă. Se zărea linia orizontului, tăiată în argint. Apoi, în Nord, se ţesură fulgere între maro şi cer. In lotci, oamenii stăteau nemişcaţi şi tăcuţi, cu ochii la acel punct al orizontului. Feţele luminate de fulgere, le erau albe — de un alb-albăstrui, nemaivăzut. Deodată Cosma ridică mâna şi arătă spre zare: un perete de umbră trecuse peste marginea orizontului şi înainta fulgerător peste mare. Cosma rămase cu ochii pironiţi la cele două linioare negre din depărtare: lotcile brigăzii de tineret. Peretele de umbră era asupra lor. Deodată se văzură mai şters; peste o clipă pieriră cu totul. Marea netedă se strâmta din ce în ce. Se vedeau linii albe de spumă apropiindu-se cu repeziciune, "uruitul tunetului crescu într'o deslănţuire nemărginită, pânzele violete de flacără luminară marea odată, de două ori, de trei ori, muntele de nori crescu deodată, se înălţă deasupra lotcilor. Pescarii se ghemuiră, cu capetele sub pânzele întinse pe bărci. In clipa aceea, cu o smucitură brutală, vântul apăsă lotcile, cerul se prăbuşi asupra lor fărâmiţat în ghiaţă şi apă, şi marea care aştepta tresaltă şi intră într'o mişcare năvalnică slobozită din aşteptarea de până atunci; în sfârşit sălbatecă şi întunecată şi spumegândă. 10 — Viaţa Românească — c. 4624 146 PETRU DUMITRIU XXIV Se uitau peste marginea bărcii, cu ochi lucioşi, rătăciţi de ameţealjp în faţa lor, zarea se smucea în sus, în vreme ce ei înşişi cădeau într'un g0j fără fund; apoi, valul clocotitor se năpustea spre ei, lotca săroa peste creastă lumea întreagă aluneca în jos şi se vedea orizontul negru, norii ce alunecau peste apă, sfâşiaţi şi destrămaţi de ghiarele vântului, apoi lotca recădea şi Cosma, care încerca să stea culcat, se isbca cu capul de crivace. Adam Jora se ghernuise cu genunchii la gură, se ţinea cu amândouă mâinile de brâiri crivacclor şi aştepta. Totul este să aştepţi. Furtuna trece. Sau va sosi Steaua-sau se va rupe saula de ancoră. Totul e să aştepţi. Creerii ţi-au ameţit do clătinaturi şi de scuturături. Mişcarea asta a lotcii — măcar dc-ar fi mereu aceeaşi. Dar seamănă când cu un 3, când cu un 8, e o legănare atât do întor-tochiată, cu salturi atât de scurte şi de neaşteptate •— şi lovitura înnebuni- -toare, când se întinde saula de ancoră, lovitura aceea neîncetată, măcar de-ar veni la aceleaşi intervale; dar nu, câteodată e rară, câteodată smuciturile vin repede, una după alta., ca şi cum o mână încăpăţânată ar vrea sa smulgă saula din ciocul lotcii, cu veriga de fier cu tot: sau parc'ar vrea să desfacă lotca în bucăţi, să-i smulgă lemnăria din încheieturi_____ Aşteaptă... Aşteaptă... Furtuna trebuie sa treacă. Pân'acum însă deabia a crescut. Abia acuma au ajuns înalte valurile. Nu mai vezi niciodată toate lotcile. Când eşti tu pe o creastă de spumă, trei -patru din ele sânt pierdute în cazane adânci de apă între valuri; apoi te scufunzi tu şi nu te mai văd ceilalţi. Lotcile tinerilor parcă sânt încă pe valuri, acolo, în depărtare. La orizont, — nimic. Steaua e undeva, luptând clin greu cu vijelia care urlă şi face să pârâie pânza întinsa peste pupa bărcii şi smulge de pe crestele valurilor fire lungi de spumă ce ţâşnesc peste capetele pescarilor ghemuiţi în. lotcă. Vântul e tăios şi rece, salopeta e udă de mult, cizmele de cauciuc sânt pline de apă şi trebuie sa arunci mereu din barcă apa pe care-o scuipă înăuntru valurile ce se sparg de lemnul ei smolit. Nu face nimic, trebuie să aşteptăm: furtuna trece şi Steaua trebuie să fie aproape... Aşa se gândeau spre seară. Când începu să înnopteze şi valurile crescură şi mai mult, iar urletul vântului şi uruitul mării ajunseră peste ce ar fi crezut ei vreodată că poate cuprinde auzul, Adam Jora se târî în barcă şi răcni în ureche lui Emelian Romanov: v — Sa dormim pe rând ! Eu stau treaz, voi dormiţi! Emelian dădu din cap. Nu-şi. mai puteau vedea decât ochii sticlind în întuneric. Adam se târî înapoi, şi scoase capul peste marginea bărcii. Vânt rece, încărcat cu spumă, îl isbi în ochi şi-i umplu gura. Nu se putea vedea nimic, decât marea turburată, nori joşi, negri, trăgându-şi poalele peste ape. Ca atunci, de mult. Dar nu mai era vis. Era adevărat. Era prea frig, îi venea prea ameţeală, îl chinuia prea mult scuturătura şi aruncatul încolo şi'ncoace, ca să mai fie un vis. Şi era cu totul altfel. Emelian şi Cosma zăceau la picioarele lui, înghesuiţi unul într'a Hui ca măcar aşa să se mai oprească din rostogolirile lor când pe-o coastă, când pe alta, când cu capul în jos, când ajunşi aproape în picioare. El însă se ţinea de crivace şi îi veghea. Nu-i era somn. Se gândea la oamenii din celelalte bărci. Ce-o fi cu ei, săracii^ Nu oricine are puterea lui Cosma sau a lui Emelian. Câţi oare or fi bolnavi? Zeci de lotci sânt îmbarcate pe Steaua din Octombrie, zeci de vieţi sânt la adăpost, dar aici au rămas câţiva oameni chinuiţi în lotcile lor ce se sbat în ancore, şi ameninţaţi — el ştia bine că sunt ameninţaţi. Mai multă disciplină; un control mai strâns asupra deplasărilor brigăzilor; asta trebuia. „ PASĂREA FURTUNII 147 a i de pildă, se depărtaseră prea mult. Va trebui lichidată problema asta, — j rs nu ne mănâncă peştii înainte, în care caz o lichidează alţii... Ce-o i'i Iermolai, şi cu Andrei, şi cu Tihon dreptcredinciosul, şi cu ceilalţi? Şi CUai ales..-ce-o i'i pe Steaua din Octombrie care se luptă din greu cu furtuna • ne caută prin noapte? Pânzele de noii şi răbufnirile de ploaie îi pot ascunde luminile sau rachetele luminoase... şi chiar dac'o vedem, ea n'are cum să ne vadă. Dimineaţa, o să ne găsească. Trebuie să aşteptăm. Dar între gândurile acestea începea să răbufnească mânia neiertătoare ■şi sălbatică din fundul fiinţei lui. Se trezea blestemând în şoaptă printre dinţi. _ _ ^ M'ai mai prins odată, l-ai prins şi pe ăştia. U sa ne organizam şi mai "bine. N'ai fă mai prinzi niciodată nici o lotcă; nici un om. Niciodată. Până aici ţi-a fost", muimura el scrâşnind din dinţi. Ii venea să iadă de felul cum se certa cu marea, dar o ura prea mult, ura prea mult puterea ei nătângă şi crudă şi oarbă; ar fi vrut s'o sugrume, s'o sfâşie cu unghiile; dar nu putea decât să ţie lotca pe val, şi să blesteme în şoaptă, până ostenea şi i se făcea somn; gândurile i se tulburau şi capul îi cădea pe piept. Emelian şi Cosma so rostogoleau greoiu la picioarele iui. Or fi dormind? Bănuia el ce e cu ei: între somn şi veghe, într'o ameţeală neputincioasă, nici nu se odihneau, nici nu se puteau trezi. Şi el simţea că-i cade capul pe piept, că i se îngreunează pleoapele; şi-atunci smucitura bărcii pe saula de ancoră sguduia creerii şi-1 trezea. Odată simţi că cineva îi apucă de picioare. Emelian se târa prin întuneric spre el şi-i spunea ceva neînţeles, în hărmălaia furtunii. — Ce e? răcni Adam. Nu înţelese decât: — ...Oaspetele meu... dormi tu... Râse scurt şi-1 împinse cu piciorul pe Emelian: — Dormi, că te isbesc cu echea*) asta, de te adorm eu! Emelian se târî înapoi. Adam rămase la locul lui, la pupă, sgâlţâit, chinuit, cu coastele învineţite de loviturile crivacelor. „S'a prostit Emelian demand tot dă cu capul de crivace..." se gândi el şi râse singur; ştia că ar fi vrut să-1 sărute pe Emelian, sau să-i dăruiască ceva nepreţuit — n'avea ce, bineînţeles, nu putea decât să-1 păzească şi să-1 lase să doarmă... Nici nu-şi dădea seama că adoarme, decât când simţi că cineva vrea să-1 îmbrace. Se trezi — împrejur era beznă şi clocotul fosforescent al crestelor spumegânde, creste rostogolite, înfăşurându-se cu un vuet asurzitor. O umbră mare era în fala lui. Ameţit de somn, cu ochii împăenjeniţi, se apără: - — Ce e? Ce vrei? Cosma era. Vroia să-1 lege? — Imbrac-o! Imbrac-o! striga Cosma. Ce să îmbrace? Pipăi cu mâinile plăcile ca de lemn — centura de plută. El, Adam Jora, nu-şi luase o centură de salvare de pe vas. Pescarii aveau fiecare. —■ N'o iau! răcni el, apărându-se. A cui e? --Ea lui Mihail! la-o! striga Cosma, silindu-1 cu mâinile lui mari şi puternice. Un val plesni bordul lotcii şi-i împroşcă rece cu spumă. Adam se trezise de tot. II pipăi pe Cosma pe piept: — Minţi! E a ta! la-ţi-o! răcni el. Cosma îl împingea ca un orb şi voia sa-] silească. *) eche — mânerul cârmei unei bărci io * 148 PETRU DUMITRIU — Ia-o... mie nu-mi trebuie! Ia-o! Eu, spunea el în urechea lui Adam eu am făcut odată ceva rău... Adam i-o luă din mână. Cosma se ghemui în fundul bărcii cu capul în mâini. Adam Jora cumpăni centura de salvare într'o singură mână1 si i-o aruncă în ceafă. Cosma rămase cu ea în cap, fără să se mişte. Adam îl împunse cu echea cârmii, şi urlă la el: — Pune-ţi-o... ia ispolul! Deşartă apa! Apoi se ghemui iar unde stătuse până atunci. II durea tot trupul, toate oasele; şi se gândea că s'ar putea să n'o mai vadă pe fata cu care vorbise seara pe Steaua din Octombrie. „Da, e o posibilitate concretă, să n'o mai vadă deloc, niciodată," se gândi el. Apoi simţi iarăşi că gândurile i se topesc într'o ameţeală, bolnăvicioasă. Creerul nu. suportă nici el să fie sgâlţâit prea mult... Strigăte îngrozite şi prelungi, strigăte cum nu auzise niciodată, îl treziră într'un salt, cu sângele îngheţat, cu inima bătând. O pânză de spumă îl izbi în obraz şi totodată auzi iarăşi strigătele de desnădejde. Era spre ziuă. O lumină nedesluşită domnea în văzduhul strâmtat între nori şi mare. Jur-împrejur, pe valurile cu creste stufoase de spumă, lotcile celelalte se iveau, dispăreau. La două sute de braţe lotca lui Iermolai stătea pieziş pe un val ameninţător şi un om mânuia prin aer o vâslă; altul cufundase o vâslă-în apă, în bordul cellalt. Adam isbi cu picioarele în cei doi bărbaţi ce zăceau-în fundul bărcii. — La babaici! S'a rupt saula lui Iermolai! Cosma îl privi cu gura căscată. Emelian stătu o clipă, privindu-1 ţintă pe Adam. Adam răcni: — Treci tu la provă! Emelian se târî şi. începu să tragă înăuntru saula. Adam îl îmbrânci pe Cosma; flăcăul sări cu o sprinteneală neaşteptată — deşi era galben, sbârlit şi ud — puse babaicile şi începu să vâslească din răsputeri. — Mai încet! Ne duce vântul! strigă Adam şi asvârli o privire peste umăr. Lotca lui Iermolai era deacurmezişul pe val. In clipa următoare, Adam citi pe faţa lui Cosma ce se întâmplase. Strânse din măsele şi se stăpâni să se uite peste umăr a doua oară. N'avea ce să vadă. Cu o lopată în. mână cârmi lotca: acum, peste o clipă, ancora avea să n'o mai ţie cu prova pe val. Acum! Lotca aluneca slobod, ca o săgeată. „Vrei s'o iei razna? Vrei să te pui şr tu sub creastă, să te răstoarne; vrei şi tu să ne înneci?" îi spunea Adam în gând, cu ură, vâslind ca s'o ţie mereu cu prova pe val. Emelian, cu. ancora plină de noroi în mână, se ţinea să nu cadă în mare de pe prova lotcii; iar vântul sălbatic împingea barca fulgerător peste ape. — Acuma trage! răcni Adam. Cosma împlântă vâslele în apă şi se opinti din răsputeri. Emelian pusese a doua pereche de rame şi trase şi el. La câteva braţe pântecul negru şi lucios al lotcii răsturnate plutea, acoperit câte o clipă de spumă. Se vedeau nişte mingi negre pe apă: capetele oamenilor ce fuseseră în lotcă. — Trageţi, să nu ne gonească vântul! strigă răguşit Adam. Era galben la faţă, ochii îi ardeau, obrajii îi erau subţi şi nebărbieriţi, şi hăinuţa lui ieftină era o treanţă udă. Ceilalţi doi nu mai semănau nici ei cu ei înşişi. Iar în clocotul apelor se zăreau feţele ude, capetele sbârlite şi ochii îngroziţi ai celor trei. II isbiră pe Iermolai cu vâslele în cap, fără voie, şi-1 băgară la fund; apoi două mâini mari cu degete groase se agăţară de marginea bărcii şi Iermolai se urcă anevoie, gâfâind, vânăt şi leoarcă de apă. II trase după ei şi pe Andrei. Adam strigă: PASĂREA FURTUNII 149 ._Să nu ne răsturnaţi! Trage-1 şi pe Tihon! Tihon era să se înnece, în ciuda centurii de plută. II apucă Iermolai de păr şi-i trase afară capul din clocotul de spumă. Când căzu Tihon şi rămase întins în barcă, sleit, Adam strigă: — Emelian ! Ancora ! Emelian asvârli ancora în apă. Cosma vâsli încă o vreme, până când o smuci tură brutală îl asvârli pe Emelian în barcă. Adam o aşteptase, cu inima oprită: se va rupe saula? Nu: a doua smuci tură şi a treia, arătară că saula ţinea. Abia acum se uită Adam în direcţia de unde îl împinsese vântul: lotcile celelalte rămăseseră departe: abia se vedeau. Şi vântul care-i adusese atât de repede până aici şuera mereu, tot mai ascuţit, tot mai plângător, peste întinderea răvăşită a mării, în lumina străină a dimineţii, sub n-orii ameninţători; valurile ajunseseră atât de înalte, încât de fiecare dată trecerea crestei pe lângă marginile bărcii părea o minune, care n'avea să se mai poată repeta. Do fiecare dată, Adam se întreba: a venit acuma clipa? Dar fata ii rămânea încruntată, nemişcată, cu dinţii strânşi şi privirea neclintită. Cu cârma în mâini, cocoţat în pupa lotcii, se uită la Emelian,, Iermolai, Tihon, Cosma şi Andrei, uzi, desfiguraţi de oboseală şi încordare — puştiul era palid, de tot, se speriase şi tăcea —• şi le strigă: — Dacă se rupe saula, la babaici! Ţineţi încet! Trebue şă ne găsească! Nu era sigur că i va găsi la timp Steaua din Octombrie; nu ştia dacă viaţa şi fericirea care crezuse că au început pentru el, nu se vor curma acuma, peste un ceas sau peste un minut. Nu ! Nu peste un minut! Nu peste un ceas! Era putere în el, era putere în ei toţi. — Odihniţi-vă! le strigă el şi le făcu semn să stea pe jos. Nu era un vis. Nu era aceeaşi mare, nici aceiaşi oameni. Nu, el nu mai era acelaş. Singurătatea duşmană dimprejur, ura uriaşă a mării, încă nu-i aveau în putere. - — Odihniţi-vă! înţelese din privirea iui Emelian Romanov că are dreptate: nici el nu mai e acelaşi, nici Emelian nu mai e acelaşi... Se uitau la el, aşteptând să le spună ce e de făcut.'Tihon, ud, cu*barba şiroind de apă, îşi scoase crucea de fier dela gât şi. o sărută; se rugă în şoaptă, so ridică în. genunchi şi făcu un semn al crucii peste Adam Jora şi unul peste ceilalţi. — Şezi jos! răcni Adam. Tihon se clătină şi căzu, la o legănare a bărcii. Urlă gros, ca să poată fi auzit: — Mă rog pentru voi, necredincioşilor! — Roagă-te pentru noi, strigă Adam, dar nu cădea în apă! Emelian se ghemui între două si teici şi păru că adoarme. „Aşa, Emeliane: strânge cu putere, că o să mai ai nevoie... Ca tine de-ar fi mai mulţi... Lasă, c'ai s'o mai vezi tu pe fata lui lachint, maica feciorilor tăi pescari... Dar în clipa aceea, Adam Jora nu mai credea c'o s'o vadă Emelian po fata lui lachint, şi nici el, Adam, pe fata cu cârlionţi negri, care-1 aştepta pe Steaua din Octombrie. Nu vor mai vedea decât marea sumbră şi clocot de spumă, şi-apoi desimea verzue a apelor, smaragd murdar — şi-apoi nimic, căci văzul li se va fi stins. Adam Jora tăcea, împietrit. Ceva, în el, spunea, mai tare decât socotelile gândului: „Nu. N'are să fie aşa! N'o să pierim! N'o să pierim niciodată". Deundeva dinlăuntrul lui, viaţa striga cu putere că nu vrea să cunoască sfârşit. Atunci se rupse saula ancorei. O ultimă smuci tură a bărcii prea grele; după care lotca alunecă blând, uşor, între două valuri şi începu să se în- toarcă de-a curmezişul. Adam Jora cârmi cu mişcări violente, apucat de mânia oarbă pe care o «itase, mânia trezită de duşmănia nătângă şi oarbă a mării şi a tuturor %- 150 PETRU DUMITRIU lucrurilor; cârmea cum ar fi isbit într'un duşman de moarte. Strângea din măsele; ceilalţi n'avuseseră nevoie de niciun cuvânt dela el: săriseră la vâsle şi munceau din răsputeri, cu feţele strâmbate de efort. Lotca trebuia ţinută cu prova pe vai. In depărtare, piereau, mărunte de tot, lotcile celelalte. A trebuit ţinută pe val toată Zlllîî HCGGâ, Şl 110(3 ptea. Marea era gălbuie semn că treceau prin dreptul gurii Dunării; zăriră dâre de fum pe zare' curând pierdute între norii scunzi. Adam îi puse pe oameni să se odihnească' câte doi; numai el nu se mişcă dela cârmă. Spre seară, obrajii i se scofâlciseră şi ochii îi ardeau; nici el nu ştia ce le spune; se trezea făcându-le oamenilor socoteala, cum că „mămica" găsind lotcile celelalte, va pierde câteva ceasuri, poate o jumătate de zi, ca să le îmbarce; apoi va merge în direcţia vântului, după busolă şi-i va găsi fără greş... II ascultau, cu ochii mari şi gurile întredeschise; credeau în ce ie spune el. Iar se gândea că ajungea o eroare de un grad în socotelile ofiţerilor de pe vas, ca să treacă pe lângă ei la zece mile, deci fără să-i poată vedea. Totuşi, vorbea înainte, înfrigurat, ca să înţeleagă şi ei că trebuie să reziste, să se împotrivească, să nu slăbească nicio clipă. Noaptea, se legară de mijloc cu sanie. Poate că noaptea aceasta avea să fie cea din urmă. Tihon se rugă ca înainte de sfârşit. „El crede că se duce în rai," se gândi Adam; „eu n'am unde să mă duc... eu trebue să trăiesc,-nu pot primi moartea, că dacă am murit, s'a isprăvit tot... Trebue să trăim," o să scapi şi tu, dreptcredinciosule Tihon, ai. să trăieşti..." Noaptea, îşi pierdu din timp în timp limpezimea minţii; îi cuprindea' un fel de stare tulbure, nici somn, nici vis; apoi se trezea şi veghea mai departe, scuturat de fierberea mării, asurzit de urletul largului. Oamenii, dormiră câte doi, în vreme ce alţi doi trăgeau la vâsle. Andrei, puştiul, începu să verse şi nu mai fu în stare să vâslească. Apoi Tihon căzu cu faţa în jos în barcă şi nu mai putu vâsli nici el. Dimineaţa Emelian şi, Iermolai cu câte o ramă, iar Cosma cu două, vâsleau cu ultimele puteri; cei doi mai bătrâni erau cenuşii la faţă; Cosma însă era palid, de-o frumuseţe de care Adam Jora nu-şi dăduse niciodată seama. Vâslea cu ochii închişi. „Trebuie să trăiască şi el", se gândi Adam Jora, cutremurat: ce nepreţuită e viaţa, câtă frumuseţe tainică are fiecare fiinţă —nu trebuie pierdută nicio viaţă, nu trebue pierdută nicio viaţă... Se gândea aşa fiindcă vieţile lor, ale tuturor, erau acum pierdute. Nu va mai ţine mult, şi-i va birui oboseala. Marea se va juca vesel şi fără milă cu trupurile lor, apoi le va legăna spre adâncuri. Fericirea, Adam Jora, e pierdută. „Nu face nimic", se gândi Adam Jora. Fata care-1 aştepta pe Steaua din Octombrie, are să mai poată fi fericită. Şi-apoi, oamenii, oamenii cei mulţi vor trăi şi se vor trudi şi se vor bucura şi mai departe... Şi iarăşi când se gândea aşa, ostenit, ameţit de joaca lotcii, sleit de puteri, isbucnea în el împotrivirea cea neînvinsă, din totdeauna: „Nu voi pieri! Nu voi pieri!" Atunci se înteţi şi vântul, cu o ultimă doslănţuire, purtând peste» ape masse de spumă, pânze de ploaie şi nori cenuşii. Prin negurile bătute de vânt se auziră deodată ţipete de păsări de mare, ţipete ascuţite şi sălbatice: apărură, fâlfâind speriaţi, pescăruşi albi şi suri. îndată perdelele de ploaie se desfăcură; norul vânăt răsfirat de vânt alunecă peste faţa frământată a mării şi stânci întunecate se iviră deasupra valurilor. Vântul îi bătea într'acolo. Piatră perpendiculară, atârnând dea-, supra talazurilor, stânci grosolane, cenuşii, despicate de crăpături pline de întuneric, isbite de valurile care se sfărâmau de ele, ţâşnind spre înălţimi în trâmbe uriaşe de spumă. Abia zăriră insula şi iar o cuprinseră negurile vinete purtate de vânt deasupra mării. Cu ultimele puteri, Adam Jora cârmi şi strigă, sleit, la ceilalţi: PASĂREA FURTUNII 151 tX_ — Trageţi cu dreapta! Valurile învolburate se sfărâmau de stânci cu bubuituri de tunet; se vedea cum unele blocuri se clatină sub isbiturile munţilor de apă. Vântul jmpingea lotca fulgerător îutr'acolo. Cosma şi Iermolai n'avuseseră nevoie decât de-o privire iute aruncată peste umăr, ca să-şi dea scama de primejdie. Li se închideau ochii de oboseală; le cădeau braţele; şi totuşi apucară fiecare vâsla dreaptă şi traseră din răsputeri. încet, încet, massa de stânci, zidul cenuşiu sguduit de mare, aluneca spre stânga — deşi mai apropiată, tot mai apropiată. Era insula Şerpilor, Fidonissi, stâncă pustie din veacuri, pe care corăbierii o priviseră de atâtea ori cu spaimă, când numele ei era Leuke şi o credeau bântuită de duhul sângerosului războinic Ahile, stăpânul mării şi fiu al mării, umbră eroică slujită numai de păsările furtunii, în care visau cei vechi că au intrat sufletele morţilor. Adam Jora nu ştia nimic din spaimele veacurilor trecute: nu vedea decât piatră şi primejdie, şi când stâncăria părăsită rămase îndărăt, o uită numaidecât ca să se uite încordat la oamenii din lotcă: vor mai avea putere? Furtuna nu putea ţine veşnic; avea să 'obosească; avea să se termine; trebuia îndurată orice oboseală, trebuiau să se împotrivească, trebuiau să trăiască... Atunci, printr'o spărtură a norilor, căzu peste ape o pânză de lumină călbuic, şi deasupra mării se zări o trâmbă de fum. Adam Jora le făcu semn oamenilor, fiindcă era prea obosit ca să vorbească. Se uitară peste umăr şi vâsliră mai departe: înseninarea de pe faţa lui Cosma lumină şi obrazul aspru şi brăzdat a! lui Emelian, şi chipul lui iermolai; Andrei, care zăcea în barcă, înălţă capul, şi Tihon se ridică în genunchi şi se rugă. Ceilalţi se uitară într'altă parte, până termină el, şi urmară să vâslească spre vasul care venea spre ei dela orizont. Adam Jora nu mai ştia cum an ajuns sub peretele înalt şi cenuşiu al Stelei din Octombrie, urcând şi coborând ameţitor la fiecare val. Nu mai vedea nici cablurile macaralei care cuprindeau lotca, nici fetele înşirate peste copastie, şi nu auzea glasurile care-1 strigau pe el şi pe tovarăşii săi; nu vedea fotele celor care stătuseră în ancore lângă el la începutul furtunii şi erau acuma pe vas, —• nu văzu nici perdelele do lumină care cădeau printre norii goniţi de vânt — vedea numai o faţă palidă întro cârlionţi negri, şi doi ochi care-1 priveau. Clipa asta o dorise din toate puterile sufletului şi trupului său, dela începutul furtunii. Clipa asta o aşteptase fără încetare. Acuma clipa sosise. Acuma începea o fericire poate trudnică şi greu de dobândit, dar fericirea. Ce nu poţi cuceri? Cu puteri pe care nu ştia de unde le mai găseşte, se agăţă de scara de pisică şi începu să urce. Da: avea să înceapă o viaţă de trudă, o viaţă frământată, în care fericirea va trebui cucerită. Dar ce nu poţi cuceri? Poţi cuceri orice. SFÂRŞIT RADU BOU RE AN V CANDIDATUL SADOVEANU 30 Noembrie, la laşi. In zori, o albă dimineaţă, Centrul de vot din Tătăraşi E după o perdea de ceaţă. Perdea ua-i despicată des, Ciudaţi sunt astăzi trecătorii! Privesc cum intră şi cum ies In centrul plin, alegătorii. Drapaţi, sărbătoreşte-s azi, Păreţii casei la intrare; In steraă, peste munţi şi brazi Roşu luceafărul răsare. în ochii oamenilor vezi Luceferi calzi de bucurie Răsare soarele. Livezi îmbracă haină rubinie. Un tânăr cu tuleie moi înaintează către uşă; II cântăreşte un vioi Bătrân, cu ochii de cenuşă. Cu pieptu'n haine noi, bombat, Stângaci f 1 ăcău naintează; Trecu o zi de majorat, E'ntâia oară când votează. li bale inima svâcnil Ca ia întâia întâlnire; I s'au aprins, când a suit Pe scări, luceferi în privire. CANDIDATUL SADOVEANU Bătrânul ghiduşar, zâmbind Ii prinde pasul şi-1 întreabă, Din ochii cenuşii clipind: — Unde îţi e aşa de grabă? Flăcăul l-a privit fugar; (Bătrânu-i cam tehui sărmanu) Ii spuse răspicat şi rar: — Merg să-1 votez pe Sadoveanu! — Aista cine o mai hi? (Bătrânul n'arăta să ştie) Şi aştepta. Nici nu clipi Căutătura-i cenuşie. Flăcăul îl privi mirat Şi se opri din mers pe scară; Bătrânul să nu fi aflat Nici de Cocor nici de Nicoară? — Sunt nume care parcă-s vii Şi teii so ţese pe drum în viaţă ! Poate e pus pe ghiduşii Bătrânni care-i sta în faţă. —- Aista? E un scriitor Măi laică — şi e cel mai mare. De mult seria despre popor, Despre dureri şi alinare. — A hi... Se poate... nu zic nu. Că sunt neştiutor de carte, Dar ia'n să-mi spui mata amu De unde e, din care parte? — De unde? din întregul neam Trudii, — din câmp şi din cetate Şi inima, când l-am citit, Lângă popor simţeam că-i bate. In munţi la Neamţu, n Bărăgan, Pe dobrogenele meleaguri, In veacuri sparte de duşman Cu ţara ridica bai laguri Şi în restrişti a bejenii Cu-ai săi alăturea de car*', Pe când pojaru a rumenit Pe sate, cerul lângă zare. 154 RADU BOURRANU Cel care-a scris despre popor In gând cu chipul lui rămâne, In graiul nou al lui Cocor Vorbeşte Costea Morocâne...*) Bătrânul asculta, mocnind Un râs în ochii de cenuşă. In preajmă, oamenii suind Pe scări, intrau, ieşeau pe uşă. Un cetăţean cu chipul blând Pe umeri largi de piatră sură Privi către flăcău, trecând, Şi-i strânse mâna cu căldură. — Team ascultat cum ai grăit, Sunt turnător la Nicoiina, Şi eu în Mitrea am citit Cum omul capătă lumina. Flăcăule! Sunt zile mari, Şi azi întâmpini ziua'n care Şi muncitori şi cărturari Voi- fi aleşi în Adunare. Tu azi alegi cu cuget clar Cu luminoasă libertate, Pe candidatul cărturar Iubit în fabrici şi în sate. Eu când eram de vârsta ta Slujeam argat în Sărărie; Un mort în locu-mi alegea Un hoţ, pentru deputăţie. Ani de urgie grea erau, Dar ce departe acuma anii-s... (Pe-atuncea huligani ardeau Pe rug nuvela Haia Sanis). Zicând, porniră amândoi, Flăcăul, cel din Nicoiina ... Pe scări, bătrânul cel vioi Prin ochii suri filtra lumina; Parcă vedea un iaz, pe grinduri Un om cu pălăria mare, Cu zâmbet grav sub ochi albaştri... II însoţea la vânătoare. *) Unul din eroii romanului „Vremuri, de bejenie" CANDIDATUL SADOVEANU Moldovenescu-i grai sunase De-atâtea ori, vorbind în şoaptă, In suflet miere îi turnase... Zâmbind, sui ultima treaptă, Pe uşă'nseninat pătrunse Sub stema cu aprinsu-i astru; Vota şi el pe cel ce scrise, Frumosul „Cocostârc albastru". VISURILE DEVIN REALITATE — Pe-aici, tovarăşe, la dreapta... ...şi coborîm un şir de scări, -— Ce sunt aceste scări măreţe? — Nu ştiţi? Intrările la gări. La gări? * — Da, staţii de metrouri. In ce raion vii locuinţa? Îmi străbătu, şi îndoiala, şi-un val tulburător fiinţa; Poate visez, sau am dormit şi rătăcit printre colete. Prinţi'un noroc i'ăr-de'nţeles am nimerit în Soviete? Cobor o treaptă, şovăind, şi încă una, altă treaptă; La capul scării, sub pământ, vedenie de basm m'aşteaptă; Pe sub arcade de lumină, prin sălile subpământene încremenite 'n marin ori albe visează mândre cosânzene Şi dominând din bronzuri lumea care pătrunde în vagoane Stau uriaşi flăcăi ai muncii, în mâini cu roti şi cu ciocane. împins de lume în vagon, mă pomenesc în altă gară, Străbat prin alte încântări până să ies sub cer afară, Pereţi cu dale colorate şi mozaicuri sub picioare Alcătuiesc ca o grădină subpământeană de răcoare. In linii, în culori, în formei ceAra neîntâlnit de nou. Urcaţi de-o scară mişcătoare ieşim afară din metrou. — Tovarăşe! Ce apă-i asta? — E Dâmboviţa „Apă Dulce"! Sub podurile ei, pe vremuri, veneau sărmanii să se culce, Pe când îşi ridicau palate numai jefuitorii ţării. Din Bucureşti, acum, Canalul te poartă până'n ţărmul mării! 156 RADU BOUREANU Privii în apele curate curgând în cheiuri mari de piatră Un foc simţeam urcând în suflet cu flăcări calde ca'ntr'o vatră, Că îmi venea să îngenunchiu şi să ating cu fruntea cheiul; Parcă mai ieri curgeau gunoaie şi trist se reflecta bordeiul; Acum în undele tăiate de albele auto-nave, Răsfrânte, tremură în valuri cupole de palate, grave. Sub arcuri mari de poduri svelte, peste al apelor urcuş, Alb sol al vremilor de pace trecea, plutind, un pescăruş, Cum între cheiuri largi de piatră plutind spre portul fluvial Autonava te va duce spre brâul Dunării, pe val, Aicea unde trag vapoare, Ia chei, acum vre-o două veacuri Prin vad, trecură sacagiii, pe punţi, ciocoii cu cealpacuri, Prin smârcuri bivolii şi porcii se lăfăiau gemând prin stuf Şi se tara bucuros tea nul pe căi de praf şi de năduf. Nici mai târziu nu scoase pasul din glodul greu periferia, şi ciocoieştile cartiere lăsară'n smârcuri sărăeia, Şi fereeându-şi avuţia, desfrâul, luxul, în cetate Au tras un eerc de nepăsare spre margini de oraş, uitate... Pe chei, spre gara fluvială, tăiam oraşul preschimbat; Părea că am intrat în basme călcând tărâmul fermecat. Grădini desfăşurau peluze, copaci tăiaţi în piramidă; Poporul inima şi-a pus'o în pomi, în fier, în cărămidă: Acestea le-ar vedea străinul prin Bucureşti, în zori sau noapte. Venit într'o călătorie în nouă sute şaizeci şapte. Când visurile arc de fapte pe'ntreaga ţară au boltit. Dar cel ce-a reclădit oraşul cu'ntreg poporu-i fericit, De mult va fi pornit Canalul tăiat prin solul dobrogean, Şi vom vedea obrazul ţării schimbându-şi boiul an de an, Vom preţui şi câte jertfe şi câtă muncă ne'ntreruptă S'au dus ca patria să urce pe trepte mari, prin ani de luptă! VICrOli TULBURE FETIJA CU CHIBRITE Acum o carte veche răsfoesc. Mă doare amintirea când citesc... 0 filă... aită filă... un desen... O, cartea nordicului Andersen! Copil, citind-o, îmi uitam de prânz Şi noaptea'n somn aveam obrazul plâns. Povesteai tristă şi adevărată şi nu începe cu „a fost odată". Zăpadă groasă scârţâie sub paşi. Era oraşul alb. Ningeau oraş. Pe uliţi, seara, se-aprindeau lumini şi becuri colorate în vitrini. • Şi câte-un brad la fiecare geam Sclipea cu lumânări aprinse'n ram. Şi'n fiecare ram: păpuşi, păpuşi... Beteală. îngeri de carton. Ghiduşi. In clinchet sănii lunecau uşor — grăbit era oricare trecător. Doar o fetiţă rămânea pe străzi să rătăcească noaptea prin zăpezi. Privea cum fulgi în roiuri multe cad. N'o aştepta acasă niciun brad. Fetiţa era singură pe lume — doar bunicuţa îi spunea pe nume. r 158 VICTOR TULBURE Bunica, însă, gârbovă, bătrână, plecase n cimitir de-o săptămână. Şi nu era în lumea asia cine c'o vorbă caldă viaţa să-i aline. ' Fetiţa, deci, în haine zdrenţuite, vindea acum pe uliţe chibrite. Sunau, sunau în clinchet zurgălăii... La porţi bogate o lălrau dulăii. Şi'n prăvălii dacă intra'ntr'o doară urlând, patronii o'îmbrânceau afară — Şi-aveau boerii vorbe de dojana: „De mică, păcăloaso, ceri pomană"... Chibritele rămas-au ncvândute Şi noaptea cobora pe neştiute. Crunt viscolul învârtejea zăpada... Ţipenie de om. Doar ea şi strada. Găsi un gang, de vânt să se ferească, La flăcări de chibrit să se'ncălzească. Şi scapără un băţ... Şi încă unul... In case boiereşti era crăciunul. „0, brad frumos!" în case aurite... In gang fetita scapără chibrite. Sunau, sunau, departe, zurgălăii... Ea se'nculzea la flacăra văpăii. ... Un cald fior din tălpi până'n orbile, cu fiecare scăpărare de chibrite. Nu mai simţea nici viscolul sălbatec. In jurul ei: jăratec şi jăratec. Nu era'n gang. Ci'n casă luminoasă. Şi-o vatră caldă dogorea în casă. Şi-o masă'ntinsă, plină cu bucate... Şi-un brad cu ramuri mari şi încărcate... Porni fetiţa mâini spre brad să'nlindă Şi bradul'nalt crescu până la grindă. Şi pân'la cer crescu, cu ramuri grele... Şi'n vârf, bunica îi zâmbea, din stele. FETIŢA CU CHIBRITE Atunci urcă clin ram în ram, uşoară. Zăpezi se desmorţeau spre primăvară. Bunica o chema. La ea să vină. Păsări cântau. Şi'n brad era lumină. . . . Aşa se stinse ultimul chibrit în mâna fetei mici cave-a murit. 0, cartea nordicului Andersen! 0 filă... altă filă... un desen... Poveşti mai triste decât asta, nu-s. Povestea se întâmplă în Apus. La Copenhaga n ganguri părăsite mai mor şi azi „fetiţe cu chibrite". In ţara mea, când fulgi prind să se-aştearnă, toţi pruncii ţării au un Pom de Iarnă. Ei n'or trăi, nicicând aceste vremuri de care, amintindu-ţi, te cutremuri. Când goi şi supţi, în viscole cumplite copiii se stingeau vânzând chibrite. Să afle deci zarafii de lingouri că pentru-aceşli copii zidim metrouri! Să afle bestiile ucigaşe că pentru-aceşti copii clădim oraşe! Că ne gândim, luptând cu toată vlaga Şi la copiii trişti din Copenhaga. IARNĂ PESTE BUCEGI N'au °v£i) « dm* -Câle u°Hi semeni n, - , ' BuceS" «e milenii, De cand stau semeţi în calea vremii Pe aceleaşi temelii'de cremeni? ' Ei în neclintire stau şi-ncum IffisS ^ PriH °mătuî moale Aipmişln, ia(a şi taie drum. Alpinisti? — Să zirpm , u Sunt sondori ^^lil^r Eu lucrez la Bucureştii Noi i?1 ,),0a des »'»•» fost pe căi alpine. înainte alţii se plimbau J*nn Sinaia 'n veşnică şuetă, dpm "nn munţi se răcoreau 1 Noapte Pare totul ca'nainte, Doar atat că azi e Anul Nou. Ş« apund din vreascuri foc cuminte. Ca ş, eri pe munţi se-apleacă cerul Iar zăpada-! tot la fel pe brazi ' lai d ,len nU ne buciliam «a azi, lai din aarna noi simţeam doar gerul. Azi nu-ti vine ochii cs ; if ~* "StXUEg' Colo'n valea-aceea luminată, Nu1„rn,m SiDaia Wenii. J" ie Pasa ca e toiul iernii Şi de-omăt e cetina-aplecată. IARNĂ PESTE BUCEGI Din- înalt, peste poteci bătrâne Luna ne arată drumul drept. Noi urcăm, cu noi puteri în piept Iar din faţă, cineva ne spune: — „Ia le uită, „Babele" mai jos, Stau cam sgribuîite sub gheţuş. — Vă arăt eu vouă-acuş, acuş. — Scoate-o „Babă" capul calcaros! Peste ea trecut au ani şi ani, Crivăţul mereu duşman i-a fost; Sub zăpadă stă la adăpost, Ca sub blană, fragezii cârlani. Râde luna, şi îşi lasă blând Razele s'a lunece în văi. Colo-i Peştera. Sub ochii tăi Isvorăşle-un lirişor plăpând, Apoi creşte, şi învolburat, Crapă stânci, aleargă şopotind Printre Chei cu sclipăt de argint: Ialomila-i mânzu! înspumat. (ibiata, iată, nu-1 mai lasă «cum Sprinten să necheze cum ar vrea. I s'a aşezat precum o şea Şi aleargă, îmblânzit, pe dram. Curioasă luna îşi- apleacă Peste ghiaţă chipul luminos — Dar alunecă. Târâş, pe apă, Se trezeşte dimineaţa, jos. In câmpia îmbrăcata ri alb. Munţii au rămas în urma grei. Doar hidrocentrala, sub polei, Se zăreşte'n învelişul dalb. Şi scrutând până departe, hăt, Peste vechi păduri înzăpezite Noi urcăm pe munte, înainte, Aipinişli prin valuri de omăt. Suntem sus, cu-obrajii arzători, Suntem sus, pentru întâia oară, Cum să nu simţi dragostea de ţară De pe culmea Vârful ui cu Dor! Viaţa Românească — c. 4624 CRISTIAN SÂRB U TAINA Florar... Doi tineri soţi, luaţi de curând. (S'au cunoscut în fabrică, lucrând). E ora 8. Nu-i prea târziu. Afară Cad pe fereastră fulguiri de seară. Alăturea de tânăra soţie, El, îi ajută la bucătărie. Glumeşte, şterge vase, dar îi pare Că nu ştiu ce aduce-a sărbătoare. Ea are'n ochii-i verzi, ca niciodată, Un sâni bur de lumină'nrourată. De-un timp ascunde-o taină. Şi-ar vrea Şi soţului să-i spună taina sa. Să-i spună? Nu. Ba da! Se hotăreşte: — Tu ştii!... Tu ştii!... Şi tace, se înroşeşte. Pe când făptura ei gingaşă cere Un sprijin de la soţ, o mângâiere. El, înţelege totul... o sărută. Şi'ntre sprincene o mirată cută Ii dă un aer grav, necunoscut, De când are-o răspundere mai mult. Priveşte'n ochii tinerei femei. E tată! Vasăzică vor fi trei. La treabă încă nu, ci doar la masă. Şi lumea i s'arată mai frumoasă. De mâine o să'nceapă să muncească Şi pentru-acest pitcoci ce-o să se nască. Povara asta-i e atât de dragă! Parcă-1 şi vede pionier, nu şagă. A prins în viată rădăcini, fireşte. Copilului, în sine, îi zâmbeşte. Şi-apoi nevestei-i zice, cătinel: — Mai taie un cartof şi pentru el. AURORA CORPIU ZIDARI! SATULUI MEU Aşa şi-1 aminteşte leatul; De ce? De unde? Nu se ştie Cum de ivise, rodnic, satul, Atâţia maiştri'n zidărie. Din pricina ţărânei, poate, Şi-a dealurilor albicioase Din care omul u aduna Nici câte boabe aruncase. De-aceea, poale rătăcea Prin patru zări de ţară omul, Purtându-şi silnic prin bina Obida, foamea şi nesomnul. Pleca; se întorcea cocorul... Venea; cocorul se pornea... Din viaţa sa, gând de plecare Doar sărăciei nu-i venea. Nu s'au întors prea mulţi bătrâni Din drumurile zidăreşli Şi n'am avut povestitori In satul nostru, — nici poveşti. Se răzbunase pribegia Şi somnul greu pe trotuare, Şi lipsa neagră ca urgia, Şomajul care capăt n'are... . . .Mizeria, le a dat odată Un gând adânc şi omenesc: Au strâns unelte laolaltă Unihdu-se... Poale răsbesc... AURORA CORNU Pe un singur om, boemI poale Să-i şi jupoaie dacă vrea, — Unirea însă dă putere Şi nu poţi trece peste ea. Se ştie: cornul îşi resfiră, întâiul, floarea, n primăvară -Ei „Cornul înflorit" numiră Unirea-aceasia temerară. In ţară pentru prima dată Uneltele şi unise omul... Dar cornul are fructe roşii, — Şi domnii prăvăliră pomul. Un secol e, de când zidarii Pe timp duşman, de vijelie, Au înflorit în ţara noastră Un sâmbur nou de omenie. Dar pe zidarii ţării mele Abia Partidul i-a unit, — Şi răsădesc în ţara toată Mari flori de fier şi de granit. îmi pare satul zi dă rose Un uriaş cu mii de braţă, Ce albii la Canal zidesc Iar la Bicaz lumini înalţă. Metroul — braţele acestea II vor dura sub trotuare, Iar Dâmboviţa o vor creşte Şi-o vor apropia de Mare. Un uriaş cu mii de braţă îmi pare azi comuna dragă. .. .Prin facultăţi acum învaţă O generaţie întreagă. Sunt fiii de zidari ce mâine In mari construcţii îşi vor pune Alături de ştiinţa nouă Şi'nvăţămintele străbune. Şi-odată în comuna mea Puştanilor vor povesti, (Puştanilor ce or ridica Chiar comunismul într'o zi): Da, altădată-a dat în floare Un corn ce foşt-a prăvălii. Dar r» pădure creşte 'n soare Şi fructe roşii s'au ivit. ROATA Cresc şpamirile, lame albăstrii, Când roata de tractor tu o strunjeşti. Ce meşter tractorist o va iubi, Brăzdând pământuri vechi, moldoveneşti Pe care-a fost şi taică tău rotar? Roţi la căruţe, roţi pentru boier... Şi fiecare roată, un calvar Urcase toată viata lui de cri. Erai copil, dar iute ai priceput Că roata vremii strâmb se învârteşte. Roata de lemn putere n'a avut — Nici tatăl tău, s'o'ntoarne vitejeşte. Cu rotăria te-ai deprins şi tu... Partidul te-a'nvăţat să lupţi fierbinte. Şi-ai învârtit la roata care ştiu Că'mpinge timpul nostru înainte! Azi, lângă strung un nesfârşit ogor In aşteptare'n faţa la îl vezi. Spre eî, înaintează un tractor Făcându-şi loc prin sat, printre cirezi. Deaceea - acum auzi, bătrân strungar, Tractorul care li mână roata bine, Şi vezi cum brazda ntoarce adânc şi rar Şi rodul înzecit în urmă-i vine. Curg .şpanurile, lanuri aurii Când roata de tractor o netezeşti. Ce meşter tractorist o va iubi Brăzdând pământuri vechi, moldoveneşti ÎNTÂLNIRE In bătaia lămpii te zării', Ochii tăi sclipeau de sub năframă, Sfredeleai din sure galerii, Stâncile cu vine de aramă. Scârţâia în piatră ranga grea, Şi ciocanul zguduia cu sete, Braţul tău mai aprig se'ncleşta Să deschidă drumuri prin perete. Pentru viitorul nostru scump, Culegeai din asprele răzoare, Grele flori de-a ramă şi de plumb Să scântee'n marile cuptoare. Minerită întâlnită ieri ! Tu ne'nveţi cu dârza ta răbdare, Şi pe noi, poeţii, — ingineri Ce durăm prin suflete cărare. Fată, noi alăturea muncim ! Vreau să smulg cu mâna iscusită Din a vieţii calde adâncimi Versul, ca pe-o tainică pirită. Versul ce scântee'n inimi mii Ca şi minereul în cuploare. El din viaţa noastră va zbucn i: Tânără văpaie luptătoare! TUDOR M-ĂINESCU BĂŢUL DE CORN... Deşi nu-s tânăr, nu-s unchi aş Să merg cu băţul prin oraş, Eu am rămas cu-un obicei Din vară dela Olăneşti. Acolo umbli — vrei nu vrei — Dus de tovarăşi tinerei Pe potecuţe şi alei De parcă nu mai oboseşti, — întinereşti... Mai eri, tovarăşul Andrei Dela Lupeni spunea: „No hai La „Piatra scrisă" că e rai, Plecăm vreo nouă în alai! Să mergi şi dumneata... no hai" N'am îndrăznit să spun: — Andrei, Nu pot să merg, am paşii grei Nu ca ai voştrii uşurei. Eu, dimpotrivă, zis-ain: — Da! Voi sunteţi nouă; vom pleca Atuncea zece, — parcă-aşi fi „Sergentul" lui Alecsandri! A doua zi mi-am cumpărat Un băţ de corn adevărat, Cu ceară bine lustruit Făcut de meşter iscusit, Iar la un capăt era scris Cu grijă multă şi dichis, Ca dintr'o dată să citeşti: So u-ve-nir din Olăneşti, — Care de vreme şi de mers, Ca orice suvenir, s'a şters. Şi-am luat-o-aşa pe râu în sus, Şi la amiază am ajuns. Văzurăm locuri minunate 168 TUDOR MÂ'INESCU Trecând prin verzi le pala Ic Ale copacilor umbroşi... Flori ca, sprinten printre noi, Călcând uşor pe frunze moi, Adeseori venea la mine Şi man Ire ba: „— Cum merge?" „—Bine! M ajut cu băţul meu de corn. Eu urc cu greu, dar nu mă'nlorn!" La toate mă gândesc acum Când merg cu băţul meu de drum Pe bulevard în Bucureşti, Cu băţul meu din Olăneşti Cu ceară bine lustruit, Făcut de meşter iscusit. La margine de trotuare Aştept tramvaiul cu răbdare. Dar ce tramvai nu vine greu Când îl aştepţi în colţ mereu, In timp ce, multe şi grăbite, Vin tocmai cele nedorile? Pe lângă mine-o muncitoare Dela IC AS, trebălueşle... E soare astăzi şi frumos... Ea cată tot mereu în jos Şi în cotiga-i sunătoare Adună tot ce întâlneşte: Hârtii şi resturi de ziare Mototolite şi murdare Rămase dintr'o nepăsare. In timp ce mă gândeam aşa Ea către băţul meu privea. „— Dece te uiti asa la el?" „— Păi, unul am şi eu la fel!" ...Un glas şi-o vorbă cunoscută, Şi tinerească, şi plăcută. Iar faţa când şi-a ridicat Cu bucurie am strigat: „— Nu eşti Florica, dumneata? Râzând, răspunse: „— Ba chiar ea!" Şi dintr'o dată, fără vrere, Ne-am strâns noi mâna cu putere... Şi toată - această întâmplare Era atât de grăitoare Că azi, în patria iubită, Oricare muncă i preţuită Oricare muncă, e-o onoare! END RE yiDY PANORAME 'NSÂNGERATE, PRIMĂVARA 0, suflete, venit-a Primăvara, Şi l'âli'âi iar din depărtări, spre casă. Dar niciodată n'a simenii scânteia In vre o noapte mai întunecoasă, N'a fost nicicând mai tristă lumea noastră. Ara lăţi bucuria, scris a! meu, Revars-o peste -ai tăi tovarăşi tineri, De-al căror drag, voioşi vom I'i mereu Când Poşta — Soare - aduce Primăvara — Toţi cei ce, chiar de-a 'nebunit pământul, O aşteptăm, cu sete, iar şi iară, Căci ni-i iubirea fără de sfârşit. Şi bucuria-aceslei ţări amare Doar noi suntem: ni-i inima sf armată, Dar chipurile ni-« surâzătoare. De-afară. gropi căscate, ne pândesc, Şi dinlăuntru: besna rea, străveche,— De-ajuns e pentru cei ce se'ngrozesc: Coseşie Moartea 'n neîngrijita luncă, Ne jefuiesc bandiţii — cavaleri. Popi graşi vând dumnezei şi fac averi Şi'n Primăvară-i o duhoare cruntă. Ci dârzi vom sta, de-am fi şi'n faţa morţii Ştiind că, orice ar fi, învingem noi: Maghiarii tineri care se răscoală Decât soldaţii lefi, sunt mai eroi. Frumos e, iadurile 'nfnnitând. Să faci, luptând, în mica noastră casă Orânduială, — atunci când fug gemând, Popoare uriaşe, lumi şi veacuri Şi visuri vechi şi tronuri îngrozite; Să vezi de visul unei biete ţări Atunci când sub al cerului cort roşu, Aleargă panorame de hingheri 170 ENDRE ADY Şi când puţin îi pasă lumii, dacă Murdarul nostru grajd nu-i curăţat. Tovarăşi tineri, azi, în Primăvară, Mai sfânt e avântul nostru, mai puternic, Decât oricând — şi mai ne nduplecat. Istoria - ar putea să ne strivească, Dar noi aici, la noi, hrănim văpaia — Şi-i dăm ce-i putred, vechi, să mistuiască. Pi'ăpădul vie, tabere urgii: Decât ce e, mai rău nu poate fi. Se zguduie pământul, tineri dragi, Iar noi, călcând maghiarul lut, senin Jurăm: se va mişca! — şi vom schimba Tot ce e astăzi, prin ceva mai bun, Sau io ti ii piere - aici, pe veci, amin. ROZELE DE TOAMNĂ Odrasle proletare ce tânjesc, In parcuri de magnaţi,—o roze n toamnă! Crunt ispăşesc, de nu vor să iubească, Şi, de au iubit amarnic ispăşesc. De au prea multe visuri, pier, De au puţine, — s'asvârlite. Flori de-o para, în loc de crizanteme, La butoniera domnilor boieri. Roze de toamnă, fete proletare, Şi irisul a fost cenuşereasă Şi crizantema. 0 să fiţi şi voi Flori minunate, flori scăpărătoare! CÂNTECUL STRĂZII Cânt un saloane-i basm îmbălsămat, Cântecul străzi ii nou şi ne'nfrânat. E-un mit împăunat bătrânul cânt, Cântecul nostru creşte sângerând. Până şi lăcrimau saloane-i goală, Pe stradă, râsul — chiar nebun — nu'nşeaiă. Ce-i sacru în saloane reci, — pe stradă O sdreanţă-i, bună de svârlit în ladă. CÂNTECUL STRĂZII Hi Sus, râsu - ascuns e, plânsul: prefăcut; Pe stradă, limpezi sunt şi de temut. Boleşte în saloane cântul lor; Jos, strada-şi svârle inima în sfaor. Ei îşi jelesc trecuţii dumnezei; Noi i-am înmormântat demult pe ei. Sus, coruri învăţate şi luxoase; Jos, cânturi simple, dar vijelioase. Mâine, n mormânt va fi a lor cântare, Iar cântul străzii: un cutremur mare! In româneşte de Eugen Jebeleanu PAUL ELU ARD LIBERTATE Pe caietele de şcoală, Pe pupitru, pe scoarţa copacilor, Pe nisip, pe zăpadă, Scriu numele tău. Pe orice pagină citită, Pe toate paginile albe, Pe piatră, sânge, scrum, hârtie, Scriu numele tău. Pe icoanele - aurite, Pe armele blazoanelor, Pe coroanele regilor, Scriu numele tău. Pe verdele junglei, pe nisipul deşertului, Pe cuiburi, pe ierburi, Pe ecourile copilăriei, Scriu urnele tău. Pe miracolul nopţilor, Pe azima albă a zilei, Pe anotimpurile logodite, Scriu numele tău. Pe orice petec de azur, Pe iazul ca un soare verde, Pe lacul ca o lună vie, Scriu numele tău. Pe câmpuri, pe zare, Pe aripi de păsări, Pe cercul de umbre, Scriu numele tău. libertăţi; Pe-adierea-aurorei, Pe mare, pe nave, Pe munţi răscoliţi de furtună, Scriu numele tău. Pe spumele norilor, Pe jilava frunte-a furtunii, Pe ploaia măruntă şi deasă, Scriu numele tău. Pe formele scânteietoare, Pe clopotele culorii, Pe adevăr, Scriu numele tău. Pe cărările treze, Pe drumurile desfăşurate, Pe pieţele ce se revarsă, Scriu numele tău. Pe lampa care se aprinde. Pe lampa ce pâlpâe, Pe case Io-adu na le n cântec Scriu numele tău. Pe fructul despicat în două Al camerei şi al oglinzii, Pe patul ca o scoică goală, Scriu numele tău. Pe câinele blând şi lacom, Pe urechile mari, ciulite, Pe laha-i moaie, stângace, Scriu numele tău. Pe pragul uşii, Pe lucrurile familiare, Pe-a focului pală vrăjită, Scriu numele tău. Pe trupurile ce se apropie, Pe fruntea prietenilor mei, Pe mâna ce mi se n tinde Scriu numele tău. Pe fereastra ec ascunde o taină, Pe buzele-a lente aşteptând, — Mai presus de tăceri, — . Scriu numele tău. Pe refugiu! sl'ărmal, Pe farurile prăbuşite, Pe zidurile plictiselii, Scriu numele tău. 174 PAUL ELUARD Pe-absenţa fără dorinţă, Pe singurătatea goală! Pe treptele morţii, Scriu numele tău. Pe sănătatea din nou întâlnită. Pe primejdia învinsă, Pe speranţa fără amintiri, Scriu numele tău. Cu-acestcuvânt, cu-a lui putere, Eu vieţii inele-i dau un rost, Născut sunt ca să te cunosc, Să-ţi spun pe nume Libertate. In româneşte de Taşcu Gheorghiu - A SPUNE TOT *) Totul e să spui tot şi-mi lipsesc cuvintele Şi nam timp şi nu îndrăsnesc; Visez şi împart la întâmplare imaginile mele, Am trait rău şi n'am învăţat să vorbesc clar. Să spui totul, stâncile, drumul şi caldarâmul Străzile şi trecătorii, câmpiile şi păstorii Puful primăverii, rugina iernii^ Frigul şi căldura închipuind un singur fruct. Vreau să arăt mulţimea şi pe fiecare om în parte, Cu ceeace-1 însufleţeşte şi ceeace îl dezesperă Şi sub aceşti anotimpi ai omului, tot ce el luminează, Nădejdea şi sângele, istoria şi grija sa. Yreau să arăt mulţimea imensă, împărţită, Mulţimea despărţită ca într'un cimitir Şi mulţimea mai puternică decât umbra ei murdară Frângându-şi zidurile, învingându-şi stăpânii. Familia mâinilor, familia frunzelor, Şi animalul rătăcind fără personalitate, Fluviul şi roua fecundatoare şi fertile, Justiţia în picioare şi fericirea bine înfiptă. iw «o ^eStoi;T\a a,ărUUrV. revista pariziană "Les Lettres francaises", anul X, Nr. 330, dm 28 Septembrie 1950, sub titlul "Tout dire". A SPUNE TOT 175 Şti-voi să deduc fericirea unui copii, Din păpuşa sa, din mingea sau din timpul frumos? Şi fericirea unui om avea-voi vitejia, Să-o spun după femeia şi copiii săi? Şti-voi să pun în lumină iubirea şi raţiunile ei, Tragedia-i de plumb, comedia de paie Actele maşinale care fac zilnicul, Şi mângâierile care o fac veşnică? Şi putea-voi vreodată lega recolta, De îngrăşământ, cum se leagă binele cu frumuseţa, Putea-voi asemui nevoia cu dorinţa, Şi ordinea plăcerii cu ordinea mecanică? Avea-voi destule cuvinte să stârpesc ura, Prin ură sub aripa enormă a mâniilor Şi să arăt victima zdrobind pe călăi? , Şti-voi colora cuvântul revoluţie? Aurul liber al aurorii în ochii siguri de ei înşişi — Nimic nu e asemănător, totul e nou, e, preţios, Aud cuvintele neînsemnate cum devin zicale; Inteligenţa e simplă dincolo de suferinţe. împotrivă şti-voi spune până la ce grad sunt împotrivă Absurdele manii care îiioadă singurătatea — Eram să mor fără să mă pot apăra Cum moare un erou legat şi cu căluş. Eram să fiu dizolvat corp, inimă, spirit Fără forme şi totuşi cu toate formele, De care se înconjoară putregai şi decădere Şi bunăvoinţă şi război, indiferenţă şi crimă. Puţin ar fi trebuit ca fraţii mei să mă alunge, Mă afirmam fără să înţeleg nimic din luptele lor, Credeam că iau prezentului mai mult decât are, Dar n' aveam nicio idee despre mâine. In loc ca totul să se sfârşească, datorez ceeace ce sânt Oamenilor care au ştiut ce cuprinde viaţa, Tuturor răsvrătiţilor, verificând uneltele lor, Şi verificând inimile lor şi strângându-ne mâna. Oameni neîntrerupt între oameni, fără o ciită, Un cântec urcă şi zice ceeace totdeauna a zis; Cei ce ridicau viitorul nostru împotriva morţii, împotriva subteranelor cu pitici şi nebuni. Putea-voi însfârşit spune: — s'a deschis uşa Pivniţei unde butoaiele puneau masa lor întunecată, Peste via unde vinul robeşte soarele întrebuinţând însăşi cuvintele vierului. PAUL ELUARD Femeile-s croite ca apa sau piatra, Fragede sau prea cu totul dure sau uşoare; Păsările trec prin alte spatii, Un câine de a 1 casei târâie un os bătrân. ' Miezul nopţii n'are ecou decât pentru un om foarte bătrân Care-şi strică comoara în cântece banale. Chiar această oră a nopţii nu-i pierdută, Nu voi dorini, decât dacă alţii se trezesc. Putea-voi spune, că nimic nu face cât tinereţea, Arătând s barei tura de aur pe obraz. Nimic nu face cât şirul nesfârşit al reflectelor, Ce pleacă din avântul seminţelor şi-al florilor, Ce pleacă dela cuvântul sincer şi din lucrurile reale, încrederea va merge fără gând de 'ntoarcere. Vreau răspunsul înaintea întrebării, Şi nimeni nu va vorbi o limbă străină. Şi nimeni, nu,va avea poftă să calce pe acoperiş. Să incendieze oraşe, să 'ngrămădească morţi, Deoarece voi avea toate cuvintele ce slujesc la construire Şi care dau încredere în timp ca în singurul izvor. Va trebui să râzi dar vei râde de sănătate, Vei râde frăţeşte în toată clipa. Vei fi bun cu alţii cum eşti Cu tine însuţi, când iubeşti să fii iubit. Fiorii gingaşi vor face loc valurilor, Bucuria de a exista mai proaspătă decât marea, Apoi nimic nu ne. va face să ne îndoim de aces! poem, Pe care îl scriu azi ca să şterg ieri. Septemvrie, I960 In româneşte de Saşa Pană LITERA TURĂ PENTRU COPII AL. C. CONSTANTINESCU ILEANA SI FÂT-FRJMOS A fost odată o pădure mare, mare, Iară do sfârşit. Şi în pădurea aceea trăia o fetiţă împreună cu bunica ei. Bătrână era bunica, asemeni timpului dc bătrână. Dar fetiţa, era proaspătă şi frumoasă ca prima zi de primăvară. Ileana, o chema pe ea. Şi era cuminte şi sârguitoare cum nu se mai poate. într'o seară, stând ele în coliba lor din mijlocul pădurii, bunica îi spunea IIoanei o poveste. 0 poveste despre un voinic ce se ridicase de prin meleagurile lor şi despre ale cărui isprăvi se dusese vestea în lume. Lupta voinicul acela cu smei şi balauri, cu împăraţi răi şi cu jivine spurcate, iubit era acel voinic de cei pe care îi scăpase din năpaste şi dureri. Libit era el şi. de cei care-şi puseseră nădejdea în ol să-i isbăvească din suferinţele lor. Şi era atât de falnic şi do plăcut la înfăţişare acest voinic, de-i zicea lumea Făt-Frumos. Povestea lui i-o spunea bunica Ueanei în fiece seară. Că doar la deapănul acestei poveşti voia ca fetiţa să adoarmă. Tot aşa adormise ea şi acuma. Şi cum dormea ea aşa, cuibărită cu capul Ia loc dulce în poala bunicii, numai iată că visează un vis. Se făcea că era mare şi că venise la ea Făt-Frumos. Neasemuit de voinic era el Ia înfăţişare şi mândru păşea spre ea. Num îi că visul s'a curmat când bunica a vrut să-şi ducă nepoata să o culce pe laviţă. — Oh! bunico, dece m'ai deşteptat? Visam un vis atâta ele frumos! M'ai sculat tocmai când venea Ia mine Făt-Frumos. — Lasă că o mai veni el şi altă dată. Culcă-tc acuma şi dormi la locul tău. Că e noapte tare afară şi mâine trebue să ne sculăm de dimineaţă, să mergem în pădure după uscături. A mai zis ea Ileana ce a mai zis dară până la urmă s'a culcat şi a adormit. Vedeţi că era tare obosită. Toată ziua se jucase şi mai făcuse şi o mulţime de treburi, ca o fată vrednică ce era. Numai că deşi dormise întreaga noapte, visul cel frumos cu Făt-Frumos nu-1 mai visase. A doua zi, a pornit după uscături cu bunica. Şi tot drumul prin pădure a tot iscodit-o pe bătrână cu felurite întrebări. Ba că undo o fi acuma Făt-Frumos şi co isprăvi o mai fi făcând şi ce lupte o mai fi dând. Ba că de-o fi ştiind el de rostul lor pe lume şi de-o fi cunoscând drumul până Ia singurătăţile lor. Ba că ce trebue să facă ea când o fi să vină la ele Făt-Frumos — mă rog, tot întrebări care dovedeau că fetei noastre îi rămăsese visul în minte şi nu-i mai da acuma pace. 12 — Viaţa Românească — c. 4624 178 AL. C. CONSTANTINESCU Bunica, de! ca bunica, îi dădea răspunsuri de ale ei, bătrâneşti. Cum că alte treburi are acuma Făt-Frumos decât să vină pe acolo. Dară dacă ea doreşte totuşi ca el să vină vreodată la ele, apoi trebue mai întâi să se facă mare şi frumoasă, trebue să fie vrednică şi cuminte, trebue să muncească şi să-şi agonisească zestre în sipet. Mă rog, bunica îi da tot răspunsuri bune pentru o nagode de fată care abia împlinise opt ani şi nu cunoştea mare ■ ■ lucru din ale vieţii. Dar fata o ţinea una cu ale ei. Azi aşa, mâine aşa, tot despre Făt-Frumos vorbea. Creştea fata văzând cu ochii dar dece creştea de aceea tot mai des la Făt-Frumos se gândea. Visa la neasemuitele lui fapte şi tot socotea când va veni vremea aceea să-1 poată şi ea vedea. Se făcuse acuma fata noastră mare, cam de vreo paisprezece primăveri. Că vremea trecuse cu felurite întâmplări. Ba odată Ileana scosese o ţeapă din laba unui urs care tot mormăia de durere într'un tufiş. Ba altă dată, pe o vreme cumplită de iarnă, când viscolul spulbera nămeţii iar lacurile îngheţaseră până în fund, de puteai trece pe ele cu carul încărcat, Ileana adusese în casă un cerb şi o căprioara găsiţi în pădure flămânzi şi aproape degeraţi. Ea Ie dăduse lapte cald şi-i ţinuse lângă foc până a trecut vremea cea rea de au putut să plece la rosturile lor de sălbăticiuni. Altă dată, Ileana ademenise pe lângă casă un pui de lup. Rătăcea sărmanul prin pădure, morţi fiind şi lupoaica şi lupul bătrân într'o luptă, cu alte fiare. Ileana hrănise lupul până se făcuse voinic şi' plecase să-şi ducă viaţa lui de fiară a pădurii. Câte alte întâmplări nu se mai petrecuseră în anii cât Ileana crescuse şi se făcuse mare! Era acuma o codană cum nu mai văzuse de mult soarele alta. Cu ochi negri sprâncenaţi, cu trupul năltuţ şi mlădiu, cu mersul sprinten şi uşor ca de căprioară, cu părul lung şi lucitor, împletit în cosiţe de aur. In pri-*X virea ei părea ascunsă toată taina neasemuită a nopţilor de vară, brăzdată câteodată de fulgerele furtunilor trecătoare. Căci era aprigă fata noastră şi plină de avânt în tot ce făcea. Dacă am să vă mai spun că avea şi pe vino'n-coa, o să vă daţi seama ce mândreţe de fată era şi dece se dusese vestea'n lume despre boiul ei neasemuit de frumos. într'o bună zi, cum sta şi cosea o iie la umbra unui copac bătrân din marginea unei pocni, ce i se păru ? Că aude un foşnet în preajmă-i. Se uită ea încolo, se uită încoace, nimic. Se mai uită în sus, să nu fie cumva prin copac ceva, se mai uită iar în jur, tot nimic. — Ei, bată-te să te bată, vântule, se vede că tu eşti de-a foşnit frunza şi iarba în preajmă-mi. — Chiar eu sunt, îi răspunde un glas mângâietor ca o adiere. — De-i adevărat că tu eşti, atunci unde mi te-ascunzi? — Iată-mă's. Şi unde apăru, măre de după copac, o făptură cum nu mai văzuse Ileana niciodată. De n'ar fi. fost aripile mari din spate, ai fi zis că-i un bărbat înalt şi falnic, cu păr pletos şi lucitor, cu barbă stufoasă şi înfoiată, cu privirea ageră şi străpungătoare. Mângâios îi era glasul, dar simţeai că adierea iui se poate lesne preface în furtună. Blândă îi era înfăţişarea, dar avea în ea şi ceva înfricoşător ca o nesfârşită putere ce poate oricând să se deslănţuio. — Mândru eşti, vântule, la înfăţişare şi aprigă-i privirea ta. Eşti aşa cum totdeauna mi te-am închipuit. De când te aştept să vii să-mi spui dacă, în colindul tău dealungul şi dealatul pământului, nu l-ai întâlnit cumva po Făt-Frumos. — Ba întâlnitu-l-am. Cum să nu-1 întâlnesc. ILEANA ŞI FĂT-FRUMOS 179 _Fericită-i atunci inima ta că l-ai văzut. Şi tristă e a mea că nu-1 not vedea. Dece nu mă iei, vântule, pe aripile tale să mă duci la el? * _Ba te-aşi lua, Ileana, dară drumul meu spre alte meleaguri e acuma. Apoi, cum să te duc la el când nu ştiu de eşti aşa cum trebuie să fie soţia Iui Făt-Frumos. — Şi dece n'aşi fi aşa cum trebue, vântule, spune-o! Au nu îl iubesc eu pe Făt-Frumos îndeajuns? Au nu-1 aştept de-atâta timp? Cine oare pc lume îl doreşte aşa cum îl doresc eu? _Nu-i deajuns să doreşti un lucru, fata mea. Trebue şi să te strădueşti să-1 ai. Doar atunci îl meriţi cu adevărat. _Şi ce-ar trebui să fac pentru a-1 merita pe Făt-Frumos? _Să fii asemeni lui. Să fii blândă şi mângâioasă cu cei buni, să fii necruţătoare cu cei răi. Să fii vrednică şi săritoare la nevoia altora, să fii vitează şi neînduplecată atunci când lupţi pentru bine şi dreptate. Gânditoare a rămas Ileana. Doar o clipită. Apoi a ridicat capul şi, văzând vântul cum se pregăteşte să-şi ia sborul său fără de odihnă, i-a spus: — Aşa am să fac, vântule drag. Prin faptele mele voi căuta să merit să fiu aleasa lui Făt-Frumos. — De vei face aşa, să ştii că la nevoie eu te voi ajuta. Acum, trebue să plec să adun norii şi să-i duc spre holdele cele întinse care mai au nevoie încă de ploaie pentru a da rodul cât mai bogat. — Mai stai, rogu-te, o clipă, vântule drag. Spune-mi măcar în ce parte să pornesc pentru a-1 găsi pe Făt-Frumos şi a-i fi întru ajutor? — Spre soare-apune, fata mea. într'acolo a pornit el să răpună balaurul cel cu şapte capete care pustieşte ţinuturile oamenilor străduitori pe ogoarele lor. îutr'acolo du-te, dacă vrei să le fii întru ajutor. Zicând aşa, vântul pieri. Cât te-ai şterge la ochi, el se şi afundase în zarea depărtărilor. Atinse de aripile lui, doar frunzele copacilor se mai sbuciumau pe ramurile cele mai de către vârfuri. S'a gândit Ileana şi s'a chibzuit şi dece se gândea mai mult şi se socotea, de aceea îşi spunea că trebue să plece pe dată să-1 ajute pe Făt-Frumos în lupta împotriva acelui blestemat balaur. Că se dusese vestea în lume de ticăloşiile jivinii aceleia spurcate. Noroade întregi robeau pentru el, ca să se ghiftuiască cu toate bunătăţile şi să se împodobească cu toate scumpeturile. Dară el mulţumit tot nu era. Când îl apuca pofta de sânge şi prăpăd, cu foc şi pară potopea ţinuturi întregi, omorând oamenii cu miile, schin-giuindu-i şi înrobindu-i pe cei rămaşi cu zile. — Nu se poate să-1 las singur pe Făt-Frumos în luptă cu o spurcăciune atât de înfricoşătoare. Trebue să lupt şi eu alături de el, îşi spunea Ileana hotărînd să plece pe dată. Vreme de trei zile a strâns Ileana în coliba bunichii tot ce era de trebuinţă pentru o lipsă îndelungată. După care i-a spus bătrânii că ea pleacă să-i fie do folos lui Făt-Frumos. Căci auzise că el pornise la o luptă mare şi are nevoie de ajutorul ei. — Du-te fata mea, şi arată-te vrednică să-i fii mireasă. Eu oiu rămâne aici cu singurătăţile mele. De-o fi să mor în astă vreme, tu vei afla-o de-ai să te uiţi în oglinjoara po care ţi-am dat-o când ai împlinit 14 primăveri. Că aburit o să fie atunci argintul ei şi tulbure o să-ţi apară chipul meu în ea. Dară dacă în oglindă te vei vedea doar pe tine, chipeşă şi surâzătoare, să ştii că eu trăiesc încă şi mă gândesc cu drag la tine. —• Nici că se poate să se întâmple altfel, bunico. Trebue să trăieşti până vin eu cu Făt-Frumos să te luăm şi să fim cu toţii fericiţi. Cu credinţa asta în suflet o plecat Ileana la drum. 12 * 180 AL. C. CONSTANTINESCU A rămas bunica în ale ei: să ţeasă, să toarcă, să împletească ciorapi să robotească mereu prin. casă, făcând tot lucruri dragi şi folositoare. In.astă' vreme, Ileana, cu pas iute şi. mlădiu, o întindea mereu Ia drum. Şi-a mers ea o zi, şi a mers două şi a'mers nouă. Tot prin pădurea aceia mergea dar pădurea nu se mai sfârşea. De urît îi ţineau lighioanele codrului, prietenele ei decând era mititică. Şi ursul cel voinic, şi lupul cel coltat şi vulpea cea codată îi arătau drumul sau îi săreau în ajutor la nevoie. Veveriţele săltau sprintene pe crengi de o veseleau, ciocăuitoarele bocăneau în copaci şi îi vesteau de departe sosirea, căprioarele o primeau cu lapte cald, viezurii îi pregăteau culcuşul pentru noapte, iară bufniţele o vegheau-cât dormea. Intr'a noua zi de drum, cum sta şi se odihnea într'un luminiş în care soarele îşi presăra pulberea de aur printre frunzele copacilor, o sbatere de aripă şi un ţipăt de ajutor au făcut-o să sară drept în sus. Cătând iute prin tufişuri, a aflat un pui de vultur care căzuse din cuibul Iui. Un şarpe voia să-i sugă sângele şi el se sbătea să scape de muşcătura Iui. Strivind capul şarpelui cu piciorul, a luat puiul de vultur, i-a şters rana dela picior cu năframa ei muiată în apă limpede de izvor şi l-a întrebat unde îi e cuibul ca să-1 suie în el. — Pot să mă urc acum şi singur,.că mult m'a întărit dragostea cu care m'ai îngrijit.' Iară de-oi fi în neputinţă să sbor până la cuib, atinsei mă va ajuta tatăl meu pe care îl văd cum se roteşte acuma în înaltul cerului. Aflând vulturul cel bătrân de fapta bună a lleanei, a venit să-i mulţumească. — Spune-mi, frumoasă Ileana, cu ce pot răsplăti binele pe care mi l-ai făcut? — Dacă vrei să mă ajuţi, vulturule drag, mi-ai putea face şi tu un mare bine. la-mă pe aripile tale şi scoate-mă mai. repede din pădure. Că de-oi merge tot pe jos, n'oi mai ajunge la vreme să-i fiu de folos Iui Făt-Frumos în lupta cu balaurul. — Greu lucru îmi ceri, Ileana, căci nesfârşită e pădurea şi mărginite sunt puterile mele. Dară dacă mă vei ajuta să beau din apa puterii care is-voreşte de sub stânca cea neagră aflată nu departe de aici, atunci cât ai bate din palme — eu te voi scoate din bungetul acestei păduri. — Dacă-i atât de aproape isvoruf, atunci haidem. să bei mai iute din acea apă minunată. — Aşi bea eu dacă isvorul n'ar fi păzit de un mistreţ cumplit la înfăţişare şi. nespus de fioros în setea lui de sânge. Tu eşti vitează, Ileana şi cred că vei putea să-i vii. de hac dacă vei lupta cu bărbăţie şi cu încredere în. dreptatea ta. Vitează era Ileana, dar lupta cu mistreţul nu era lucru de şagă. Ea nici arc cu săgeată nu avea în spate, nici paloş nu purta la brâu. Co putea să facă doar cu mâinile împrt'iva unei fiare atât de sângeroase? Chibzuind şi sfătuindu-se şi cu vulturul, Ileana şi-a făcut o ţepuşă lungă dintr'o cracă tare de corn. Apoi şi-a chemat prietenii în ajutor: pe urs şi pe lup. Nici pentru urs nici pentru lup nu era o treabă uşoară lupta cu mistreţul. Dară împreună fiind cu Ileana, aveau credinţa că vor putea birui fiară. Era atât de înaltă stânca cea neagră de părea că sparge cerul cu vârful ei ascuţit. Nicio fărâmă de muşchi nu înverzea pereţii neteziţi de ploi şi de vânturi. Un pârjol părea că arsese luminişul dela poalele ei. Nici tu o floare, nici tu un fir de iarbă, nici măcar o buruiană. Sterp ei»a locul pe care îl bătătorea mistreţul şi-1 năclăia cu balele lui spurcate. Dincolo însă de locul ILEANA Şi FĂT-FRUMOS 181 acesta sterp era un hăţiş atât de des şi de încâlcit că nici trup încolăci tor de «arpe »u se Pulea strecura prin el. Pasă-mi-te hăţişul păzea jivina de cei ce-ar i'i voit să vină la ea. Dară cine să se încumete să pătrundă în vizuina fiarei, când toate lighioanele nădurii se temeau de ea ca de urgie? Căci mistreţul acela nu era ca toţi ceilalţi njjstreti. Bând mereu picurile de apă ce isvorau, odată pe an, din stânca cea neagră', jivina crescuse cât altă dihanie de mare. Numai când o vedeai şi te apuca groaza. Darmi-te când te mai şi privea cu ochii însângeraţi de furie, aratându-şi colţii îmbârligaţi ca două pumnale peste râtul, fioros. Drept-îi că fiara nu mai era acuma în toate puterile ei. Că cine bea din apa aceia nu prindea tărie în mădulare decât pentru un an. In preajma sorocului apei, puterile însă scădeau. Scăzute erau acuma şi puterile mistreţului. Dară nu erau atâta de istovite ca lupta cu el să fie uşoară. Se vede treaba că vulturul ştia că se apropie sorocul când picurile de apă aveau să se prelingă din stâncă şi deaceia o îndemnase el pe Ileana să-1 ajute să răsbească până îu bârlogul jivinei. Decât că ileana cerca zadarnic să străbată prin încâlceala hăţişului, care înconjura stânca. Noroc de urs. Pieptos şi lăbos cum era el, mi s'a pus, nei-culiţă, să fărâme totul în cale. in urma lui, pârtia rămânea netedă cum o podul palmei. Pe ea veneau acuma lupul şi Ileana cu ţăpoiul pregătit de luptă. Cât un munte s'a ridicat mistreţul când a simţit că se apropie careva. Grohăia atât de înfricoşător de se înfiora pădurea. Răşchirată pe cele patru picioare, dihania sta cu râtul întins, cu spăngile colţilor pregătite să sfâşie. Dară nici ursul nostru, nici lupul nu şedeau degeaba. Că doar nu erau niscaiva curci plouate ci tot fiare ale pădurii, hârşite în lupte erau şi ei. Se târa, nene, lupul pe burtă, încet, încet, de să nu-1 simtă nici apele. Vedeţi că aşa plănuiseră ei, lupul să fie primul care să se repeadă. De aceia nu voia el să-1 zărească mistreţul cum se apropie. In astă vreme însă, ursul mormăia de tremura frunza copacilor şi duduia pe tăpănoagele lui de picioare de se clătina pământul sub el, nu altceva. Făcând atâta tărăboi, doar pentru el avea ochi. mistreţul. Vicleşugul a prins. Tot uitându-se mistreţul doar la urs, s'a trezit cu lupul drept sub burtă. Şi când şi-a înfipt, măre, lupul colţii odată unde are porcul pielea mai moale, dihania a mugit de ziceai, c'a spintecat-o careva. Nu degeaba ora însă mistreţul atâta de puternic. Rostogolindu-se jos, s'a desprins din colţii lupului pe care l-a prins de gât. Gata-gafa era să-1 sfâşie cu totul dacă nu sărea ursul drept în spinarea jivinei. Că tapanog, tapanog o el ursul, dară sprinten la sărituri, nevoie mare. S'a încins apoi, vericule, o luptă cum. numai în inima pădurii sc întâmpla. Se trânteau, sc tăvăleau, sc încolţeau cu colţii, mă rog, ca fiarele când au pornit să se sfâşie una pe alta. A sărit şi lupul îu ajutorul ursului, a venit şi Ileana cu ţăpoiul ei. Şi când ursul l-a prins odată mai bine pe mistreţ de-a rămas dihania o clipă ţintuită la pământ, Ileana a înfipt iute ţăpoiul. Atât de năprasnic a răcnit fiara că a hăuit pădurea până'n adâncurile ei fără de fund, de-au aflat toate lighioanele că s'a sfârşit cu jivina cea ticăloasă. Chiar în clipita aceea a început să mustească din stânca cea neagră nişte picături de apă limpede cum e roua. Vulturul care se rotea pe sus le-a şi văzut. Lasându-sc ca o săgeată, le-a sorbit cu pliscul dintr'o singură înghiţitură. Măre, ce minune nemaivăzută s'a petrecut atunci! J82 AL. C. CONSTANTTNESCU * O umbră uriaşă a acoperit pădurea de-ai Ii zis că soarele a pierit de p6' cer. Atât de mari crescuseră aripile vulturului şi atât de puternic se făcuse el! — Acuma, vitează Ileana, putem porni încotro te îndeamnă inima — a glăsuit pasărea uriaşa. Suie-te pe aripile mele şi spune-mi cum sa te port: lin şi legănat ca visul, iute şi arzător ca dorul sau fulgerător ca traz-netul mâniei. — Ca toate să mă duci, vulturule drag. Şi blând ca visul fericirii care mă aşteaptă, şi iute şi arzător ca dorul după Făt-Frumos, şi fulgerător ca trăznetul mâniei împotriva duşmanului cu care se află în luptă alesul inimii mele. Mult le-a părut rău lupului şi ursului despărţindu-se de prietena lor, Plângeau cu lacrimi de mărgăritare şi căprioarele şi veveriţele şi toate celelalte vieţuitoare ale pădurii. Pricepând însă ele că Ileana trebue să plece pentru a-1 ajuta pe Făt-Frumos, au încetat plânsul şi i-au urat să-i fie drumul presărat cu biruinţi. Sbura vulturul cu Ileana când lin ca visul, când arzător ca dorul, când fulgerător ca trăznetul mâniei. N'a apucat însă fata noastră să se deprindă cu sborul că şi trecuseră de pădure. Ajunseseră la marginea unui sat. Aici vulturul a lăsat-o jos, zicându-i: — De acum eu te las, că trebue să mă întorc la puii mei. Ia această pană din aripa mea. Când vei mai fi în nevoie, uifă-te la ea şi cheamă-mă. Voi veni cât ai scapără din cremene. Plecând vulturul în ale sale, Ileana a intrat în sat să vadă care sunt rosturile oamenilor de prin părţile acelea. Mare i-a fost însă mirarea neaflând nicăieri fiinţă omenească. La orice bordei, la orice colibă bătea, nimeni nu răspundea. Părea că tot satul e pustiu şi că ţipenie de om nu se mai afla de mult pe acolo. Văzând ea că străduinţa de a găsi pe careva îi e în deşert, a pornit spre alt sat învecinat. Nici acolo nu a aflat însă pe nimeni. Numai în depărtare se auzea svon de mulţime adunată. Părea că s'a strâns acolo norodul din toate satele din jur. Şi aşa şi era. Cu mic cu mare, veniseră oamenii din şapte sate să zidească un cuptor în care să-şi poată coace azima. De şapte săptămâni se căzneau ei să ducă la bun sfârşit treaba aceasta şi mereu erau nevoiţi să o ia dela capăt. Păsă-mi-te cuptorul aceia avea tâlcul lui. El nu putea fi lipit şi pregătit pentru coptul azimei decât de cineva care fusese tot anul neasemuit de vrednic. Cu tragere de inimă la muncă erau ei toţi megieşii care îşi coceau pitele acolo, dar se vede treaba că anul acela niciunul nu fusese chiar fără de prihană. Aşa se face că de câte ori ajungeau la grijitul cuptorului şi cel socotit mai harnic intra în el să-1 lipească, zidăria se cutremura şi se naruia de abia scăpa cu zile cel dinăuntru. Oamenii porneau atunci iarăşi să ridice cuptorul. Şi el iară se năruia când urma să fie lipit şi pregătit pentru coptul azimei. Aflând Ileana lucrurile acestea, a cerut învoială să lipească ea cuptorul. Că oamenii tocmai sfârşiseră din nou zidăria şi se întrebau acuma pe cine să vâre înăuntru, toţi cei pe care îi ştiuseră mai vrednici rămânând de ruşine. Vorba limpede şi hotărîtă a Ileanei a plăcut oamenilor. Ei i-au dat învoială şi ea s'a pus pe lucru. Şi-a suflecat mânecile, şi-a prins fotele îu brâu şi-a intrat în cuptor. Oamenii o priveau cu ochii ţintă şi cu inima crescută văzând îndemânarea cu care îşi făcea treaba. Se vedea cât de colo că era deprinsă cu ea şi că nimeni nu-i sta înainte de vrednică şi pricepută. Până ce soarele s'a ridicat la nămiezi, cuptorul era lipit, netezit şi încins, numai bun să vâri aluatiri în el. Când da soarele spre asfinţit, aluatul fusese frământat şi vârât în cuptor. ILEANA ŞI FĂT-FRUMOS 183 legea'acuma din el un miros de azimă ce-ţi gâdila nările. Iţi venea să înfuleci măcar un dumicat. Atâta de mare era bucuria oamenilor acelora văzând isprava Ileanei, că fi vrut să n'o mai lase să plece ci să rămână locului ca cea mai iubită şi mai preţuită dintre fete. Mulţi flăcăi îi făceau ochi dulci căci la mulţi li se ninseseră inimile după ea. Dară ea nu lua în seamă pe nimeni şi le spunea cinstit tuturora că alesul inimii sale e Făt-Frumos, spre care plecase, să-1 ajute în lupta cu înfricoşătorul balaur. Aflând ei, oamenii, lucrul acesta, îşi spuneau că nici că se poate o mai bună si mai mândră soţioară decât această Ileana pentru Făt-Frumos. Um-nlândii-i a doua zi dăsaga cu azime şi cu felurite bunătăţi, au petrecut-o cu alai nană hăt departe, urându-i biruinţă în faptele ei viitoare. Şi iar a mers Ileana şi a mai mers, departe, tot mai departe, până ce iacă a întâlnit în calea ei o fântână. Avea o sete Ileana noastră de-ar fi sorbit-o toată dintr'o înghiţitură. Dară fântâna era secată şi părăsită. In jurul ei pământul era crăpat de uscăciune. Nicio buruiană măcar nu creştea prin preajmă. Era el un pom prin apropiere dar se uscase, având crengile arse, ca de cărbune. _Dece o fi fântâna aceasta atât de oropsită? Că tare ar prinde ea bine drumeţului dacă ar fi plină cu apă curată şi răcoritoare. <■ _Sleieşfe-mă tu şi mă grijeşte şi ţi-oi da apă bună cum încă n'ai băut, — i-a spus fântâna. Să ştii însă că de nu-ţi este inima curată şi viaţa fără de prihană, zadarnică îţi va fi truda. Bună la suflet, săritoare la nevoile altora şi fără prihană în faptele ei so ştia Ileana. Dară tot a stat puţin la cumpănă înainte de a se pune la treabă. Depanând în minte tot ce făcuse ea până atunci, şi-a spus că n'are dece se teme că nu va isbuti să sleiască şi să grijească fântâna. Până nu dădu soarele în asfinţit, fântâna era curăţită şi sleită. O apă limpede ca lacrima şi rece ca ghiaţa a început să isvorască din fund, umplând colacul până la gură şi re vărsând u-se peste pământul crăpat de arşiţă. Şi ce credeţi că s'a petrecut atunci? A prins măre să răsară şi crească în jur o iarbă fragedă şi mângâioasă, presărată tot cu flori mirositoare. Iar cu. pomul povestea fu şi mai minunată. El nu a înfrunzit şi a înflorit doar, ci a dat şirod, nişte mere atât de mari şi de aurii de ţi-era mai mare dragul să le priveşti şi ispitit erai să lo guşti. . De peste tot veneau păsări şi se adăpau, umplând cu cântecele lor văzduhul. Toate în jur păreau că se mişcă şi prind viaţă. Din toate satele apropiate, fete şi femei cu cobiliţe pe umeri, au prins să vină să-şi umple cofele şi ciuberele cu apa limpede şi rece a fântânii. — De unde eşti tu, fată bună şi curată la suflet de ne-ai sleit şi grijit fântâna care de atâta amar de vreme nu ne-a mai dat apa ei binecuvântată? Că cine o bea capătă viaţă, iară cine mănâncă din merele cele aurii se lecueşte de toate beteşugurile. Aflând oamenii care veneau acuma de prin toate meleagurile, cine e Ileana şi ce gânduri are, au lăudat-o şi au petrecut-o până hăt departe. Ei s'au legat cu jurământ că de oriuiide-i va chema, ei o vor ajuta de va fi cumva la nevoie. Iară Ileana le-a spus că nevoie va fi de ei când Făt-Frumos va începe lupta cu balaurul. Că bine va fi atunci să se ridice cu mic cu mare împotriva blestematului care îndurerează atâta lume. Că peste tot balaurul era urît de moarte, înfricoşătoare fiind ticăloşiile lui. De aceia oamenii prindeau bucuroşi să ajute pe cei ce se încumetau să lupte împotriva lui. Şi-a mers Ileana iar şi a tot mers, mai departe, tot mai departe, cale 186 AL. C. CONSTANTINESCU Atât de deasă era acea pădure că nici soarele nici luna nu-şi puteau strecura razele prin hăţişurile ei. Ce era să facă acuma Ileana? A început, şi ea să horbocăie încoace şi încolo. Şi tot horbocăind aşa, a dat peste o «olibă. Bătând ea la uşă să-i deschidă careva şi neprimind" răspuns, s'a gândit că nu face niciun rău dacă o intra înăuntru să se adăpostească. Că ori nu era locuită coliba şi atunci n'avea pe cine supăra, ori nu era stăpânul ei acasă şi atunci când o veni i-o arăta pricina pentru care a intrat înăuntru fără învoirea lui. Afară nu mai putea rămâne că se făcuse întunericul cum e păcura de negru. Semn că se. lăsase noaptea şi jivinele cele rele aveau să iasă din vizuini după pradă. Intrând Ileana înăuntru şi bâjbâind prin întunerec numai ce da peste o laviţă iar pe laviţă simte că se mişcă ceva. Nu era fricoasă Ileana, dar tot a avut o înfiorare auzind un glas piţigăiat de cotoroanţă cum o întreabă: — Cine eşti tu fiinţă omenească şi ce cauţi prin aste meleaguri pustii? — Ileana mă cheamă şi caut să ajung la locurile unde Făt-Frumos se luptă cu balaurul blestemat. — Hi! Hi! Hi! Tare mă tem că au să-ţi rămână oscioarele pe aici, s'a auzit râsul celei care şedea pe laviţă. — Eu nu mă tem, a răspuns Ileana. Dar cine eşti tu de ştii aşa de bine ce are să mi se întâmple? — Eu suni. stăpâna acestei păduri. Eu pot să te prăpădesc, dacă vreau. Dară tot eu pot să te fac să ai toate bogăţiile şi plăcerile pământului. Nu-ţi cer decât să mă ajuţi să scap de slăbiciunea bătrâueţelor mele. — Dacă pot, te-oi ajuta. Să ştii însă că nu de frică şi nici pentru bogăţie oi face-o ci pentrucă nu pot lăsa pe cei buni şi slabi în nevoie. Dacă spui că eşti bătrână şi neputincioasă, oi face ce-mi ceri ca să capeţi iară putere. — Ştiu că eşti o fată bună. Dară nici bogăţia şi plăcerile ei nu strică. Om mai vorbi noi însă de asta. Tu, dacă zici că vrei să mă ajuţi, apoi ia cupa aflată pe poliţa dela intrare şi adă-mi în ea trei picături de rouă. Dară nu din orice fel. de rouă. Tu să-mi aduci roua ce se aşează, în zori, pe iarba pajiştei ce se întinde în faţa peşterii în care sunt închise toate comorile mele. — Unde se află această peşteră şi cum pot eu răsbi până la ea pe întunecimea asta? — Drumul nu-i nici lung nici greu. Cât despre lumină, de vei ieşi acum afară, vei zări o rază care vine dela pomul de aur ce se află în mij-... Jocul pajiştei din faţa peşterii. la-te după acea rază şi ea îţi va arăta drumul. — Bine, aşa voi face, a spus Ileana bâjbâind să găsească cupa. Aflân-d-o şi dând să iasă, a auzit iar glasul cel piţigăiat spunând: — După ce vei strânge roua, poţi să intri în peşteră să-ţi alegi ce ţi-o place. Lucrul acela eu ţi l-oi da drept mulţumită pentru fapta ta. Numai nu intra înăuntrul peşterii cu picăturile de rouă Ia tine. întunericul din peşteră ar face-o să-şi piardă puterea tămăduitoare. Lasă cupa cu rouă afară Ia razele soarelui. O iei după ce ieşi din peşteră şi mi-o aduci aici. Afară întunecimea de smoală a nopţii era şi mai mare decât în colibă. Uitându-se Ileana în toate părţile, şi înspre soare-răsare şi înspre soare-apune şi privind ea şi către miază-zi şi către raiază-noapte, a dat cu ochii de raza aceia de lumină gălbuie care răsbea printre copacii pădurii şi arăta , calea spre pajiştea din faţa peşterii comorilor. Luându-se după acea rază ILEANA ŞI FĂT-FRUMOS 187 «si mergând şi iar mergând, a văzut cum lumina se face tot mai mare şi niai puternică până ce iată că a ajuns la pajişte. Ce minunăţie era acolo aproape că nici nu se poate spune. Ileana nu mai văzuse niciodată un astfel de pom. Avea trunchiul de argint, frunzele de aur şi florile de diamante care luminau în jur ca ziua. Pe pajişte începuseră să se strângă picături mari de rouă ce păreau mărgăritare. Şi chiar Htărgăritare se (aceau ele cum le atingeai cu mâna. Nevoită a fost atunci Ileana să le strângă deadrepful în cupă. Ea punea vasul sub firele de iarbă pe care le scutura în aşa fel încât picăturile acelea cădeau drept în el. „ 0 ' Cum pomul arunca acum v.apăi de-ţi luau ochii, Ileana a înţeles că a răsărit soarele. Vedeţi că la lumina lui frunzele de aur şi florile de diamant se făcuseră şi mai strălucitoare. Şi-a adus aminte Ileana de peşteră şi de învoirea pe care o are să intre în ea. — Mai bine viu pe urmă să văd ce-i înăuntru. Acum să-i duc stăpânii pădurii roua, că o fi având nevoie de ea, şi-a spus Ileana. Dar ispita de a vedea mai repede acele comori a fost mai mare decât gândul cel bun. Lăsând cupa Ia gura peşterii, Ileana s'a apropiat de cele două porţi uriaşe de fier aflate acolo. Ca împinse de o mână nevăzută, porţile s'au dat atunci înlături. Şi în faţa Ilenei s'a ivit muma balaurului. N'avea însă chipul ei de hârcă bătrână. îşi luase înfăţişarea unei roabe strălucind de tinereţe şi de frumuseţe. Doar glasul îi era puţin cam piţigăiat. Semăna cu al zgripţuroai-cei din colibă. Pasă-mi-te cotoroanţa din colibă fusese tot muma balaurului. Atât de tare slăbise ea când se prefăcuse în apa aceea tulbure care aţinuse calea Ilenei că nu mai avuse putere să o răpună. Se ascunsese în colibă şi ceruse fetei noastre să-i aducă roua zorilor, culeasă pe pajiştea din faţa peşterii comorilor. Se vede treaba că roua aceia avea darul să-i dea cotoroanţei puteri noi. Numai că hârca n'o putea strânge cu mâinile ei spurcate. Roua nu se lăsa culeasă decât de mâini de fată neprihănită. Luându-se pe ascuns după Ileana şi sorbind roua din cupa lăsată de ea în faţa peşterii, hârca prinsese iar puteri. Ar fi putut să o răpună pe Ileana. Cotoroanţa avea însă acum. alte socoteli. Văzând-o pe Ileana cât e de frumoasă, ce se gândise hârca? S'o ducă balaurului de soţie. Şi o îmbia acum — ca s'o piardă — cu fel de fel de ispite. Dece intra mai adânc Ileana în inima pământului, de aceia minunăţiile ce se arătau ochilor ei erau mai neînchipuit de ademenitoare. Căci peştera se prefăcuse într'un palat cu totul şi cu totul de aur ale cărui cămări ascundeau cele mai mari ispite. Rochii de mătase bătute cu fluturi de argint şi boabe de mărgăritare, inele şi brăţări de aur, groase şi încolăcite ca şerpii, agrafe şi cercei având prinse de ei tot diamante şi smaragde, rubine şi safire. Ce să vă mai spun, erau acolo adunate grămezi de felurite nestemate mari şi strălucitoare cum nici că se mai văzuse şi s'or mai vedea vreodată. Pe lângă pereţi se aflau laviţe de argint acoperite cu velinţe ţesute în fire de aur peste care stăteau svârlite perne de puf ce te îmbiau parcă să rămâi tolănit pe ele tot timpul, iar roabele din jur să te servească cu cele mai rare bunătăţi. Căci palatul era plin de robi şi roabe care aşteptau doar un semn pentru a împlini Ileanei orice dorinţă spusă sau numai gândită. Carete de aur cu cai de argint şedeau la scările palatului gata să o plimbe pe Ileana în crângul din jurul palatului, pe drumeaguri presărate cu pulbere de diamante şi luminate cu lămpi de luceferi. Corăbii făcute din lemn de 188 AL. C. C0NSTANT1NESCU abanos, mânate de robi mânuind lopeţi de argint, se înşirau Ja malul lacului din mijlocul crângului. Ele aşteptau s'o plimbe pe Ileana pe luciul apelor albastre, în care luminile drumeagurilor se oglindeau ca un al doilea cer presărat cu stele nespus de mari şi de strălucitoare. Şi-a pus Ileana pe cap o cunună de aur împodobită cu diamante să vadă cum îi stă. Şapte roabe au apărut atunci cu câte o oglindă de argint în mână, Şi-a văzut Ileana chipul în ele mai frumos de cum fusese vreodată. Dara era o frumuseţe rece, rea, care i-a săgetat inima ca o durere. S'a culcat Ileana pe perinele de puf ale unei laviţe. Douăzeci şi una de roabe au venit să-i scoată condurii din picioare, să o acopere cu o pânză mai subţire decât aceea de păianjen şi să-i aducă pe talgere de aur vase cu bucate şi cupe pline cu vinuri aromate. A gustat Ileana din mâncăruri şi şi-a muiat buzele în. chihlimbarul licoarei aflată în cupe. Dară puful pernelor i-a vârât în oase o lâncezeală ca de boleşniţă iar mâncărurile şi vinurile i-au dat o scârbă ca do aplecate. S'a suit Ileana într'o caretă şi apoi într'o corabie. Dar şl plimbarea pe drumeagurile strălucitoare ale crângului precum şi nesimţita lunecare pe luciul albastru al apei fără de fund i-au părut nesfârşite ca o plictisitoare pierdere de vreme, fără rost şi fără bucurie. A cerut Ileana să-i fie arătat drumul care duce la ieşirea din peştera comorilor. — De aici nu mai e ieşire — i-a spus muma balaurului prefăcută în roaba care o însoţise pretutindeni. Cine se Iasă cuprins do plăcerile de aici nu. mai are cale de întoarce Ia ce-a fost. — Dar eu nu m'am lăsat cuprinsă de niciuna din plăcerile de aici. Nu dau bucuria unei singure fapte de-ale mele folositoare oamenilor, pe toate comorile fără de rost din palatul acesta. Arată-mi deci. drumul care duce la ieşire. — Caută-1 singură — a spus atunci hârca, pierind ca o umbră pe o uşă a palatului ştiută numai de ea. A început Ileana să caute locul de ieşire. Dară nu-1 putea afla nicăerea. Pe unde trecea tot alte ispite întâlnea. Unele roabe îi întindeau noi şi strălucitoare podoabe; ea Ie arunca. Alte roabe o îmbiau să stee şi să se desfă-teze mâncând şi benchetuind ; ea asvârlea talgerele cât colo şi întorcea spatele la roabele şi robii care apăreau cu alte bunătăţi. In unele încăperi ale palatului o îndemnau să dănţuiască, în altele să se sbenguiască, peste tot îi ieşea în cale câte o ispită. Dar pe toate ea Ie alunga. Şi. dece le alunga, de aceea se apropia mai mult de locul de ieşire din palatul blestemat. Când ajunse ea aproape de acel loc, una din roabe s'a apropiat de ea şi i-a spus încet: — Să nu cerci, Ileana, să pleci pe undo ai intrat, că te răpune hârca de mumă a balaurului. Uitându-se Ileana în ochii roabei aceleia şi văzând dragostea din lumina lor a înţeles că îi spune adevărul şi că vrea să o ajute să scape de primejdie. Că toate roabele şi robii din palat, văzând cât de curată la suflet e Ileana şi aflând că ea se duce în ajutorul lui Făt-Frumos, se sfă! uiseră să o scape din ghiarele năpârcei. Drept care o aleseseră pe această roabă, ea să fie aceia care s'o ajute pe Ileana. Că ora această roabă cea mai bună şi mai vitează dintre toate. In nenumărate daţi ea luase apărarea celorlalte roabe şi o înfruntase pe sgripţuroaica de mumă a balaurului. Mai era roaba aceasta frumoasă, cum nu se mai poate. Cu ochii albaştri ca două picături de cer, avea părul, negru cum e pana corbului. Maria era numele ei şi iubita era ea de toţi. ILEANA Şl FĂT-FRUMOS 189 — Iţiarăteu, Ileana, alt loc de ieşire. Numai că va i'i nevoie să îmbraci hainele mele, că de te va vedea afară cloncanul pe care îl ţine sgârca de mumă a balaurului să-i vestească cine vine şi cine iese din palat, apoi te săgetează cu .săgeata otrăvită săgetătorul ce stă de pază în turnul palatului. A schimbat Ileana hainele cu aJe Măriei, în care vreme le-a sfătuit pe roabe şi i-a îndrumat pe robi ce aveau să facă atunci când o veni Făt-Frumos să-i desrobească. Printr'o crăpătură de stâncă cunoscută doar de robi a ieşit apoi Ileana afară şi s'a pierdut îu bungetul pădurii. Iară Maria, îmbrăcată fiind cu vestmintele Ileanei, s'a îndreptat spre ieşirea palatului. Vedeţi că ea avea un plan al ei ca s'o scape mai bine pe Ileana. Că ieşind ea afară din palat, voia s'o zărească pacostea,de cloncan îmbrăcată cu hainele Ileanei. Şi chiar aşa s'a şi întâmplat, de cârâia acum cio-roiul de scula şi morţii. Pe dată săgetătorul a pus în arc o săgeată şi a lovit-o cu ea pe Maria drept în spate. Prăbuşindu-se la pământ, ea simţi că moare dar rău nu-i părea căci se gândea la Ileana care avea astfel vremea să ajungă departe. Maria îşi da seama că dacă Ileana scapă clin ghiarele mumei balaurului, apoi va veni neîndoios împreună cu Făt-Frumos să desrobească toate surorile ei întru suferinţă. Maria era astfel fericită că moartea ei nu-i fără de folos. Dară Maria n'a murit. Căci auzind Ileana cârâitul fioros al cioroiului si înţelegând ea în ce pericol se află Maria, s'a întors pe nesimţite înapoi. Şi cum în vremea asta se făcuse noapte iară ciocoiul nu prea mai vedea bine Ileana s'a apropiat de locul unde zăcea Maria. Dându-i Ileana să bea din apa pe care o luase cu ea din fântâna pe care o sleise, roaba a deschis ochii. Ea simţea cum capătă iară viaţă. — Dece te-ai întors, Ileana? Du-te, du-te cât nu află muma balaurului că nu eşti tu aceea săgetată de săgetător. — Am să plec, Maria. Dar nu puteam să te las să te prăpădeşti. Vino cu mine ! Prea slăbită era însă Maria ca să poată merge cu Ileana atâta cale. Apoi, de-ar fi plecat, muma balaurului ar fi văzut lipsa leşului din faţa palatului şi ar fi înţeles că a fost înşelată. Ea s'ar fi luat iară după Ileana şi ar fi răpus-o. Aşa s'a făcut că Maria a rămas locului iară Ileana —mulţumită că măcar i-a scăpat viaţa — a plecat, horbocăind toată noaptea prin bungetul pădurii. Cum ari apărut zorile, muma balaurului a ieşit din palat să dea poruncă să ridice leşul Ileanei. Atunci a văzut ea că Ileana scăpase. Cât pe~ci era să crape hârca de ciud ă. Vârînd-o pe Maria în temniţile palatului şi dând poruncă să o pună la chinuri grele, cloanţa de mumă a balaurului şi-a luat săgetătorul cu ea şi, încălecând pe o mătură ce sbura ca vijelia, au pornit-o pe urmele Ileanei. Şi s'a dus Ileana şi s'a tot dus, cale lungă, tot mai lungă, dară fără să ajungă la capătul codrului acela nesfârşit. Şi-a adus atunci aminte de vulturul cel drag caro o mai scosese odată dintr'o astfel de pădure. S'a uitat la pana lui şi cum s'a uitat pe dată l-a şi văzut rotind deasupra pădurii, întuneca cerul cu aripile sale. Pasă-m.i-te el căuta un luminiş unde să coboare. Dar n'a apucat bine^Ileana să suie pe aripile lui când iată că se iveşte şi hârca de mumă a balaurului împreună cu săgetătorul ei. Şi-a luat vulturul sborul dar şi-a luat sborul şi o săgeată din arcul săgetătorului. — M'au lovit blestemaţii drept în inimă! Ţine-te bine, Ileana, că eu fot fce-oi scoate din pădure. N'am să mai am însă putere nici mai departe să te duc, nici Ia puii mei să mai ajung. Dară să ştii că fiul meu cel mare cunoaşte 190 AL. G. CONSTANTINESCU / taina isvorului din stânca cea neagră. Când va veni sorocul, el va bea din apg puterii. Să-1 chemi atunci şi te va sluji cu credinţă ca şi mine. Zicând aşa, vulturul n'a mai suflat. Tocmai ajunseseră la marginea pădurii şi Ileana se cohorîse depe aripile lui. După ce l-a îngropat, Ileana a pornit iară la drum. Şi iar a mers ea şi a mai mers, departe, tot mai departe. Atât de repede îi era pasul de ziceai că sboară, nu altceva. Vedeţi că ea simţea că acum e tot mai aproape de Făt-Frumos şi voia să ajungă cu o clipită mai devreme lângă el. Dar scorpia nu se lăsase bătută cu una cu două. Călare pe măturoiul ei a ajuns-o iar pe Ileana. Nu mai avea însă săgetătorul cu ea. II lăsase în pădure, să fie mai uşoară la sbor. Ce credeţi că a făcut atunci cloanţa spurcată? A pârjolit câmpia în faţa Ileanei de credeai că te afli într'o pustie nu altceva. Nu tu isvor, nu tu fir de iarbă, nu tu o floare, nu un pom, nimic! O cuprinsese pe'Ileana o sete şi o fierbinţeală de abia îşi mai trăgea sufletul. Când era zăduful mai mare şi limba i se uscase cu totul în gură, numai iată că-i apare în faţa ochilor un vrej. Şi creşteau, nene, pe vrejul acela nişte mure cât nucile de mari. Erau negre ca tăciunele şi zemoase de-ţi lăsa gura apă. — Nu-i lucru curat cu murele astea într'o pustietate atât de mare, şi-a zis Ileana. Dară tot ea s'a gândit că ce poate să-i facă nişte fructe crescute şi coapte pe vrejul lor. Vedeţi că atât de mare îi era fetii noastre setea că n'a mai ascultat de gândul cel bun ci s'a lăsat furată de cel rău şi a băgat în gură o mură.Cum a înghiţit-o cum a simţit că o cuprinde o toropeală de parcă ar fi lovit-o cineva cu maiul în frunte. Şi-a pus capul în piept şi s'a prăbuşit jos, amorţită de nu mai ştia nimic de ea. — Alelei, fată frumoasă! Mult venin mi-ai mai făcut tu mie dar tot ţi-am venit de hac — s'a auzit atunci glasul piţigăiat al mumii balaurului. Se vede treaba că tot hârca fusese aceea care scosese vrejul acela de mure veninoase în calea Ileanei. Ridicând fata de jos, cotoroanţa a încălecat iară pe măturoiul ei şi a pornit ca vijelia spre palatele cele blestemate. Atunci soarele s'a întunecat, o umbră trecând peste faţa lui îndeobşte atât de strălucitoare. Vântul a prins să sufle, câmpul şi pădurile să se înfioare, vietăţile să se frământe în culcuşurile lor. Toată firea se întristase şi se sbuciuma de grijă pentru Ileana. ★ Călărea Făt-Frumos pe calul cel murg şi se gândea la Ileana. Vedeţi că el aflase de faptele pe care ea le săvârşea pentru a-i veni Iui întru ajutor. El mai aflase şi de vrednicia şi de cinstea ei, de bunătatea şi de isteţimea ei. Şi mai auzise el şi de frumuseţea ei neasemuită. Se gândea cu drag la ea şi plănuia cum să facă să se întâlnească şi să lupte împreună ca să omoare mai repede blestematul de balaur. Şi cum se gândea el şi plănuia aşa. numa iată că vede cum soarele se întunecă, vântul se înfioară şi toate cele care sunt pe lume prind a se sbuciuma cuprinse de o mare tristeţe şi amarnică îngrijorare. — Să ştii, murgule, că i s'a întâmplat ceva rău Ileanei, a spus Făt-Frumos calului său. — A răpit-o muma balaurului şi a vârît-o în hrubele tăinuite ale palatului său — i-a răspuns calul. Pasă-mi-te calul lui era cam năzdrăvan de vreme ce ştia ce păţise Ileana. Auzind Făt-Frumos că Ileana se află în mâinile mumii balaurului, tare ar fi vrut să pornească într'un suflet acolo s'o scape. — Cunoşti tu, murgule, drumul care duce la palatul blestemat? ILEANA ŞI FĂT-FRUMOS 191 Ai vrea să pornim, pe dată, acolo, stăpâne? — Da. Vreau să prefac în pulbere pe muma balaurului. Vreau s'o slobode mai iute pe Ileana. __ Şi balaurul? Cu el cum rămâne, stăpâne? Pare-mi-se că împotriva lui am pornit. —- Om merge împotriva-i după ce om slobozi-o pe Ileana. Şi în vremea asta balaurul îşi strânge oaste mare. Ba şi-o mai uneşte şi cu a cumnatului său, smeul. O să fie mai grea lupta apoi. _Ţi-i teamă de greutăţi, murgule drag? — Nu, stăpâne. Nu mi-i teamă de greutăţile pe care mi le pune în cale 4 duşmanul. Pe alea trebue să le biruim. Dară mi-i teamă de greutăţile pe care ui le-am face singuri, cu mâinile noastre, şi care slujesc duşmanului. _Ce soi de greutăţi ar fi acelea, murgule? — Ce-am face noi acuma, stăpâne, de-am merge s'o slobozim pe Ileana? Ne-am încurca în iţele pe care ni le scoate în cale muma balaurului. Ne-am împotmoli în pădurea şi palatul ei blestemat. In vremea asta, balaurul şi smeul ar râde şi ar strânge ostile lor de năpârci spurcate. — Şi crezi că de vor fi mai multe oşti noi nu le-om mai putea birui? — Poate le-om birui. Numai că lupta va fi atunci mai grea şi mai îndelungă. Dar dacă n'am mai fi în stare să le biruim? — Om muri atunci cu vitejie în luptă. — Lesne-i să mori, stăpâne. Mai greu e să-ţi împlineşti ţelul. Tu ai plecat să slobozcşti pe cei înrobiţi de balaur şi să scapi lumea de prăpădul lui. Socoti că e în dreptul tău acum să pui în cumpănă ăst ţel mare doar pentru a asculta de dorul inimii tale şi a slobozi pe Ileana? — Dară Ileana mă ajută în luptă, murgule! Uniţi cu ea, mai tare va fi puterea noastră. — Drept îi că am fi mai tari atunci. Dară de zece ori mai tari ar fi ostile balaurului unite cu ale smeului. — Atunci ce crezi tu că e de făcut, murgule drag? — Să nimicim mai întâi smeul care nu şi-a strâns încă ostile. Prăpădind smeul, prăpădim jumătate din puterea balaurului. — Şi liberăm şi pe Spătosul, aflat la smeu în robie. — Ai scos acum o vorbă plină de înţelepciune, stăpâne. Unit cu Spătosul, puterile tale se înzecesc. Pornind deci la luptă mai întâi împotriva smeului, ţie îţi sporesc puterile în vreme ce ale balaurului scad. — Iară nimicind apoi balaurul, slobozind pe cei înrobiţi de el şi de muma lui, liberă va fi atunci şi Ileana. — Ei, aşa da! Te afli acum pe drumul cel bun. — Atunci hai mai repede pe acest drum bun, murgule drag. Eu aş vrea să sbori ca gândul, iară tu goneşti doar ca vântul. — Tu ştii bine, stăpâne, că singur Roşu-de-Foc, fratele meu cel înaripat, poate sbura asemeni gândului. El se află însă în grajdurile smeului, cel care ţine pe sora balaurului. De-1 vom nimici pe acest hapsân, capeţi cel mai bun cal din lume. Tot sfătuind ei aşa, au ajuns în preajma ţinuturilor smeului. Atât do mare era puterea acestui smeu că el nu avea nevoie să vină să se lupte cu cel pe care voia să-l prăpădească. Oriunde s'ar fi aflat el, smeul svârlea doar buzduganul Şi-1 făcea mii de fărâme pe ce! pe care îl pălea cu el. — Ai grijă stăpâne, când auzi vâjâitul buzduganului, să te ţii bine de coama mea. Altfel îţi frângi gâtul când oi sări eu înlături să te feresc de lovitură. Cum urlă vijelia, aşa se auzea venind buzduganul smeului. Făt-Frumos 194 AL. C. CONSTANTINESCU — Stăpâne, ca să birui scorpia aceea înveninată nu ajunge înflăcărarea vitejiei. Trebuie să ai răbdare şi stăruinţă în împlinirea ţelului dorit Scorpia e spăimântătoare la înfăţişare. Dacă e liberă să lupte, nu-i în pu_ terea omenească să o birui nici cu paloşul, nici cu ghioaga sau cu vreo altă armă. Ea nu poate fi răpusă decât folosind nestăvilita ei lăcomie de carne omenească. — Şi do unde vrei tu să-i dau eu atâta carne omenească încât s'o fac să crape mâncând-o? — Carne nu-i poţi da atâta, dară apă da. Şi dacă în apă pui o bucată din carnea ta atunci ai să poţi s'o birui. Că atât e de lacomă şi de hămesită de când a pierit smeul şi n'a mai fost cine s'o hrănească cum îi place ei, că va sorbi toată apa dacă-i va mirosi a carne omenească. Calul i-a arătat apoi lui Făt-Frumos tot şartul planului său. Prin faţa grajdurilor trecea un râu. Ei aveau să se ducă la isvoarele râului. Acolo Făt-Frumos avea să-şi taie din pulpa piciorului o bucată şi s'o arunce în apa râului. — Cum o simţi scorpia că apa râului miroase a sânge omenesc, cum o să înceapă să soarbă din ea ca să găsească bucata de carne. Şi o să soarba, şi o să soarbă până s'o umfla atât de tare că nu s'o mai putea mişca. Atunci o să-ţi fie mai lesne să o tai cu paloşul. — Cum văd eu, lesnicioasă treabă mă înveţi. Ce mare lucru e să-mi tai o fărâmă de carne şi s'o arunc în râu? •— N'o să fie treaba chiar atâta de lesnicioasă, stăpâne, Că uitai să-ţi spun că tot sorbind scorpia din apă o să înghită carnea şi o să vrea atunci să-i dai şi altă bucată. — I-oi mai da, dacă alt mijloc nu-i să răpunem jivina turbată. Aşa a şi făcut Făt-Frumos. Ajuns la isvoarele râului, şi-a tăiat o bucată din coapsă şi a aruncat-o în apă. N'a trecut mult şi pădurea a fost străbătută de un muget înfricoşător. — Cine muge aşa, roibule drag? — Scorpia, stăpâne. A simţit că apa râului miroase a carne omenească şi s'a repezit să soarbă apa, doar, doar, o da şi peste bucata din coapsa ta. Fiara muge acuma de plăcere. Sta Făt-Frumos pe o piatră lângă malurile râului şi aştepta să soarbă scorpia tot mai multă apă. II durea rana din coapsă şi tare ar fi vrut cl să pornească mai repede împotriva fiarei. — Nu te scula, Făt-Frumos, şi nu te tot prei*mbla. De simte dihania-că eşti aici vine în sus pe cursul apei şi te prăpădeşte. — Mult trebue să stau aşa fără să fac nimic, calule drag? — Până s'o umfla de tot fiara şi nu s'o mai putea urni din loc. S'a auzit atunci iară mugetul înfricoşător al scorpiei. — Să ştii că a sorbit bucata de carne şi muge acuma de furie că apa nu mai miroase a sânge omenesc. Trebue să-ţi mai tai o bucată din coapsă, Făt-Frumos. Altfel fiara vine în sus pe cursul apei şi te prăpădeşte. A mai tăiat Făt-Frumos o bucată de carne clin cealaltă coapsă şi a aruncat-o în apă. Pădurea s'a înfiorat iară de mugetul de plăcere al fiarei. Rău îl dureau rănile pe Făt-Frumos şi tare ar fi vrut el să pornească la luptă să răpuie odată fiara blestemată. Dară calul îl povăţuia să nu se grăbească, scorpia fiind încă iute în mişcări. Când a mai mugit scorpia odată, Făt-Frumos şi-a mai tăiat o bucată de carne. De data aceasta din dreptul coastelor. Apoi iară a aşteptat să se umfle bine jivina de apă. Abia după ce Făt-Frumos a aruncat a patra bucată a ILEANA ŞI FĂT-FRUMOS 195 de carne, tăiată din cealaltă parte a coastelor, fiara s'a săturat de apă. Asta s'a cunoscut după mugetul slab pe care l-a scos. _Stăpâne, putem porni acuma împotriva scorpiei. Pregăteşte-ţi armele că n'o să fie uşoară lupta. Si-a pregătit Făt-Frumos armele şi a pornit în jos pe lâng^ă albia râului. Dară'n'a putut merge prea iute că în cale i-a ieşit un roiu de viespi. întunecaseră cerul, atât de multe erau. Şi înţepau şi se vârau în ochi de "nu mai puteai face de ele nici un pas măcar. Se vede treaba că femeia smeului, după ce se prefăcuse în viespe îşi adunase toate suratele ei înveninate. Cu ele aţinea acum calea voinicului să-i întârzie mersul ca să aibe scorpia vreme să se desumfle de apă. Văzând el Făt-Frumos că nu poate scăpa de ticăloasele acelea de viespi s'a oprit locului şi strângând vreascuri şi cioturi de copaci a aprins un foc înfricoşător. Viespiile au sburat atunci care încotro. Luând Făt-Frumos o cracă mare aprinsă, a pornit iară la drum apărându-se cu focul crăcii de viespile care mai încercau să-1 înţepe. Când a ajuns el atât de aproape de putea vedea scorpia, Făt-Frumos s'a cutremurat. Că şi avea dece ! Cât un munte se umflase dihania. Din gura rânjită îi ieşeau afară colţi mari şi groşi cât trunchiul stejarului bătrân. Pe lângă picioare avea nişte căngi lungi, îndoite şi forfecate la vârf, cu care te putea prinde de departe de te tăia în bucăţele înainte să poţi răzbi la ea. — De s'ar putea mişca în voie, fărâme ne-ar face dihania asta, a spus Făt-Frumos. Ai avut dreptate, murgule drag. Numai îndurând chinui prin care am trecut vom putea acum s'o biruim. Zicând aşa, Făt-Frumos a tras paloşul. Dând pinteni calului, s'a repezit la jivină. Numai că blestemata prinsese acuma să se desumfle şi se putea mişca. Intinzând o cangă, a prins calul în foarfecă ei şi l-a tăiat în două. — De acuma eu mă prăpădesc, stăpâne — a spus calul. Rămâi cu bine. Te-o sluji Roşu-de-Foc cu aceiaşi credinţă cu care te-am slujit eu. Ascultă-i sfaturile, că el ştie mai multe decât mine. Atât de amarnică a fost durerea lui Făt-Frumos, văzând cum se prăpădeşte murgul, că n'a mai ţinut seama de nimic şi nu s'a mai ferit de scorpie. Cu paloşul ridicat s'a repezit spre ea. Voia s'o ţintuiască drept între ochi şi să-i despice capul în două. Dară paloşul a sburat cât colo, svârlit de canga forfecată a dihaniei. Făt-Frumos a scrâşnit de ciudă. Nu s'ar fi temut el de pierderea paloşului, că mai avea buzduganul la el. Dară rănile dela coapse şi coaste îl dureau rău de tot şi îl slăbiseră prea tare. îşi da seama că se află în primejdie de moarte. Aşa era făcut paloşul Iui Făt-Frumos că oţelul scotea gemete ascuţite când cineva îl smulgea din mâna voinicului. Sburând prin aer, el făcuse să hăuie pădurea cu ţipătul lui. Ţipătul acesta l-a auzit Spătosul. El a înţeles în ce primejdie mare se află Făt-Frumos. Tocmai sfârşise de ghintuit ghioaga de fier pe care şi-o făcuse pentru luptă. Cât o stâncă de rnare era căpăţâna colţuroasă a ghioagei. Dintr'un trunchi întreg de stejar era făcut mânerul ei. Ca un leu-paraleu a pornit Spătosul spre locurile de unde veneau suspinele paloşului. A ajuns acolo tocmai când scorpia întinsese canga şi era gata să-1 taie pe Făt-Frumos în două. Când a ridicat, frăţioare, Spătosul ghioaga în sus şi când mi ţi-a plesnit cu ea scorpia drept în moalele capului, terci i-a făcut ţeasta. Dară căngile braţelor ei tot se mişcau. Cât p'aci era să taie braţul Spătosului. Făt-Frumos avusese însă vreme să-şi afle paloşul. Cu el a retezat 13 * • 196 AL. C. CONSTANTIN ESCCJ cangile forfecate ale jivinei. Dihania se sbătea acuma de moarte, curgând din ea un sânge gros şi puturos ce năclăia pământul, preţ de sute de prăjini în jur. Despicându-i trupul cu paloşul, Făt-Frumos a scos din pântecul scorpiei bucăţelele de carne înghiţite. Punându-le la locul lor, la coapse şi coaste ele s'au lipit şi rănile s'au închis. Făt-Frumos a simţit po dată cum îi vin iar puterile. Deschizând Făt-Frumos şi cu Spătosul grajdurile smeului şi scoţând caii afară, s'au minunat de frumuseţea şi puterea lor. Dară puternici şi frumoşi ca Roşu-de-Foc şi Galben-de-Spic nu era niciunul. Că aveau ăşti cai nişte aripi de foc de băteau cu ele văzduhul ca o vâlvătaie, iară în frunte purtau câte o stea cu care luminau depărtările ca o văpaie. Când a încălecat Făt-Frumos pe Roşu-de-Foc a văzut cum zările se depărtează în jurul lui, cuprinzând nemărginitul, iară puterile îi cresc de-ar fi putut răsturna pământul. Asemeni de mare şi de puternic se simţea şi Spătosul pe Galben-de-Spic. Cu herghelia smeului după ei, cei doi voinici au pornit spre meleagurile stăpânite de balaurul cel cumplit. Ei aveau credinţa că de acum nimic pe lume nu le mai poate sta împotrivă. Că orice uneltire duşmană, ori cât de rea sau de vicleană le-ar mai stăvili calea, ei o vor birui şi vor ajunge să dea piept cu balaurul blestemat. Nespus de lungă era calea până la balaur, dar iute cum e gândul sburau Roşu-de-Foc şi Galben-de-Spic. Cât ai scapără din cremene şi ai aprinde o iască ei şi bătuseră jumătate din drum. Mai departe însă n'au putut merge. Că în cale li s'a aşternut o ceaţă atât de deasă că nu mai ştiau bieţii cai pe unde merg, iară Făt-Frumos şi cu Spătosul nu-şi mai zăreau nici mâinile, necum să se mai vadă unul pe altul. De nu şi-ar i'i vorbit într'una, de nu s'ar fi chemat mereu unul pe celălalt, ei s'ar fi rătăcit cu totul prin negura aceea fără de sfârşit. Dela o vreme, nu s'au mai putut nici auzi bine. Pâcla se făcuse atâta de groasă de li se părea că s'a răsturnat peste ei un munte de câlţi. Trebuiau să ţipe cât îi ţinea gura ca să desluşească ce îşi spun. Văzând ei că au să se prăpădească cu totul în negura aceia, s'au oprit locului. Aşa cum puteau să se înţeleagă, spărgându-şi piepturile, ţipând unulfla altul, s'au sfătuit ce e de făcut. — Nu-i alt chip de scăpat de aici, stăpâne, decât să chemi în ajutor vântul, a spus Roşu-de-Foc. Vântul e prietenul Ilenei şi o să vină dacă l-om chema. Altfel, sgripţuroaica de mumă a balaurului ne mănâncă fripţi cu ceaţa asta. Că ea a trimis-o în calea noastră. Vrea să ne rătăcim. Doar-doar ne-o amăgi apoi spre pădurea de piatră. Acolo are sgripţuroaica cea mai mare putere în vrăjile ei. Ea poate preface în stane de piatră pe oricine se apropie de meleagurile acelea. — Şi cum putem chema vântul în ajutor? — Noi o să batem din aripi, iară voi să învârtiţi iute paloşurile pe deasupra capetelor, a răspuns Roşu-de-Foc. O să se pornească astfel un vânticel care va chema vântul cel puternic să gonească pâcla şi să lumineze depărtările. Aşa făcând ei, vântul s'a pornit şi ceaţa s'a ridicat de-au putut voinicii vedea iară lumina soareloi. Nu mică le-a fost atunci mirarea zărind la marginea câmpiei pădurea de piatră de care le vorbise Roşu-de-Foc. — De mai rătăceam niţeluş prin ceaţă, nimeream drept în pădure şi ne prefăcea şi pe noi în stane de piatră — a grăit Spătosul. — De-am avea nişte apă din fântâna pe care a sleit-o Ileana şi am stropi ILEANA Şl FĂT-FRUMOS 197 cu ea stanele de piatră, am da iară viaţă celor pe care sgripţoroaica i-a împietrit aicea, a glăsuit Roşu-de-Foc. — Iară de am avea nişte azimă de aceia ce se coace în cuptorul lipit de Ileana, am da putere celor aduşi din nou la viaţă — a adăugat Galben-de-Spic. — Cu ajutorul lor lupta împotriva balaurului ar i'i mai uşoară, că toţi cei prefăcuţi aici în stane de piatră s'au ridicat cândva împotriva balaurului. Drept pedeapsă, ei au fost împietriţi astfel de muma lui. — Şi unde se află fântâna şi cuptorul grijite de Ileana? — Eu ştiu drumul până la ele — a spus Galben-de-Spic. — Atunci du-mă mai repede acolo, i-a dat pinteni Spătosul. De ce-om fi mai mulţi şi mai uniţi în lupta împotriva balaurului, de aceia va fi mai bine. Sfătuindu-se, au botărît că Spătosul să ia cei doi cai cu el şi să-1 trimeată înapoi pe Roşu-de-Foc cu apă din fântâna şi azimă din cuptorul grijite de Ileana. Tot Spătosul avea să adune apoi toţi voinicii şi toate noroadele pe care Ileana le îndemnase la luptă împotriva balaurului. Făt-Frumos n'avea săsteie în vremea aceasta degeaba. El avea să meargă mai departe, să fărâme toate piedicile care le mai şedeau în cale până la lupta cea mare cu balaurul. Aşa au hotărît şi aşa au făcut. Intorcându-se Roşu-de-Foc cu un ciubăr de apă pe spinare, Făt-Frumos a prins să ude pădurea. Pe dată pietrele au început să mişte şi să se prefacă în oameni. Ziceai că se deşteaptă dintr'un somn lung. Se frecau la ochi, privind cu nesaţ lumina soarelui. — Că lung somn dormirăm, Făt-Frumos •— spuneau ei, sculându-se în picioare şi desmorţindu-şi mădularele. — Mai dormeaţi voi mult şi bine dacă nu vă sculam eu. A venit ziua să pornim la luptă împotriva balaurului. Auzind ei astfel de vorbe dela Făt-Frumos, pe dată s'au înviorat şi au început să-şi adune armele de pe jos. Că şi armele le fuseseră, prefăcute în piatră, iară acum erau noi şi lucitoare ca întru început. N'au apucat însă să plece spre cetatea balaurului, când iată că văd venind nişte puhoaie de ape nemaivăzute. Creşteau puhoaiele acelea atât de grozav de erau gata să-i înece pe toţi. Pasă-mi-te muma balaurului umflase apele unui râu ce curgea pe acolo şi revărsase spre ei puhoaiele acelea nă-praznice. Ea voia să-i prăpădească înainte de-a apuca ei să pornească împotriva balaurului. — Suie-te pe aripile mele, stăpâne — a spus Roşu-de-Foc — şi hai să sburăm pe deasupra râului acesta turbat. Caută în urechea mea stângă Vei afla acolo o pietricică. Arunc-o în albia râului, să-i domoleşti apele. Aruncând Făt-Frumos pietricica aceia aflată în urechea calului, numai ce să vezi să se ridică de-o parte şi de alta a râului nişte zăgazuri mari de piatră. Apele au fost oprite să se mai reverse, iară puhoaiele au intrat în matca lor. A mai svârlit Făt-Frumos şi paloşul său peste râu, de s'a întins între malurile lui un pod cu totul şi cu totul de oţel. Pe ăst pod atât de minunat au trecut toţi voinicii porniţi la luptă împotriva balaurului blestemat. Dară pe celălalt mal alt necaz îi aştepta. In faţa lor se întindea acuma un pustiu grozav. Cât vedeai cu ochii, numai nisip fierbinte era. Atât de tare dogorea arşiţa aceia că de n'ar fi avut cerul şi soarele deasupra, oamenii ar fi jurat că se află într'un cuptor încins. — încalecă pe mine, stăpâne, să sburăm pe deasupra pustiei acestea. Aruncă acum jos hârleţul ce se află la oblâncul meu. N'o să-ţi vină a crede când ăi vedea cum drăguţul acesta de hârleţ sapă nişte şanţuri dealungul 198 AL. C. CONSTANTINESCU şi dealatul pustiei. Or veni pe ele apele râului şi or uda pământul. Nemaivăzut o să fie apoi rodul ce l-o da. Se miui/hau oamenii cât de mare se făcuse hârleţul şi cât de repede săpa el şanţurile acelea fără de sfârşit. In urma Iui veneau apele. Ele udau pământul mai înainte sterp. Cu ochii vedeai cum cresc apoi ierburi şi flori legume şi grâne, pomi şi tufişuri. In locul pustiei era acuma o grădină neasemuit de frumoasă. Boarea aerului era răcoroasă, iară păsările cântau de-ţi mângâiau auzul. Sosind <şi Spătosul cu ostile pe care Ie ridicase din rândul noroadelor înrobite de balaur, toţi se minunau, de o astfel de grădină cum nu mai văzuse nimeni până atunci. Şi strângând ei acolo grânele, legumele şi poamele trebuitoare oştilor, au pornit mai departe spre cetatea balaurului. In cetate, balaurul strânsese armia lui de scorpii şi de năpârci. Văzând adunată în jurul lui toată puzderia aceia de jivine, balaurul prinsese iar curaj. Ce-şi zicea el: — Or fi Făt-Frumos şi Spătosul voinici, nu. zic ba, dar se chiamă că tot numai doi inşi sunt. Când oi asmuţi împotrivă-Ie toate scorpiile şi năpârcile mele, nu mai rămân din cei doi feţi-Iogofeţi nici măcar oscioarele. Dară când văzu balaurul cât amar de oaste vine asupra cetăţii sale, o cam băgă pe mânecă. Vedeţi că el nu credea că o să se ridice vreodată împotrivă-i toţi cei pe care îi robise şi pe care îi vârîse până atunci în sperie ţi cu nelegiuirile iui. Aşa era făcut însă balaurul acela că frica se prefăcea Ia el în furie turbată. Şi dacă stai bine şi te gândeşti, lucrul nu era de mirare. Că atât se deprinsese el ca toţi să robească pentru huzurul său, încât I-a cuprins turbarea văzând cum toţi se ridică acuma împotriva-i. Aşa s'a făcut, că, spumegând de furie, el a dat poruncă năpârcilor sale să se repeadă asupra voinicilor noştri şi să-i prăpădească. Năpraznică a fost lupta. Oastea Spătosului lovea cetatea balaurului dinspre soare-apune, iară aceea lui Făt-Frumos, dinspre soare-răsare. Cu neasemuită bărbăţie luptau ostaşii voinicilor noştri. Ei răsbunau acuma toate suferinţele îndurate de atâţia amar de ani. De aceea loveau ei acuma cu atâta sete. Apoi ei mai ştiau că prin lupta lor scapă lumea de toate bleste-' maţii le balaurului şi ale haitei lui de jivine ticăloase. Lucrul acesta Ie înzecea puterile. Amarnic lovea Spătosul, terciuind cu ghioaga capetele jivinelor şi călcând în picioare năpârcile oastei balaurului... înfricoşătoare erau loviturile paloşului pe care-1 rotea Făt-Frumos pe deasupra capului. Unde era mai mare vâltoarea luptei, acolo apăreau şi voinicii noştri. Când se ridica Spătosul ca un vârtej pe Galben-de-Spic, făcând proşcă în rândurile duşmane, când venea ca un trăznet Făt-Frumos pe Roşu-de-Foc, măturând din calea sa toate năpârcile oastei balaurului. Cea mai fierbinte dorinţă a voinicilor era să străpungă rândurile duşmane ca să ajungă mai repede la balaur şi să se măsoare cu el. Numai că blestematul scotea în calea lor tot alte haite de jivine turbate. In care vreme, balaurul da mereu înapoi, cătând o vizuine unde să se ascundă. Văzând el că altă scăpare nu mai are decât fuga, balaurul a lăsat nişte căpetenii de-ale Iui — tot năpârci spurcate şi înveninate — să ducă lupta mai departe iar el a luat-o la sănătoasa. Socotea tâlharul să scape în palatul mumă-si tăinuit în peştera din bungetul pădurii, aceea în care hârca o ţinea ascunsă pe Ileana. Ar fi vrut ei, Spătosul şi Făt-Frumos, să pornească amândoi pe urmele ILEANA ŞI FĂT-FRUMOS 199 balaurului. Chibzuind însă mai bine, au hotărît ca Spătosul să rămână să sdrobească cu totul oastea balaurului, iară Făt-Frumos, având cel mai iute cal, să ajungă balaurul din urmă şi să-1 răpună. Iute cum e gândul alerga Făt-Frumos pe Roşu-de-Foc. Dară să ajungă balaurul din urmă, pace. Se vede treaba că jivina îşi ascunsese aşa de bine urma că Făt-Frumos n'o mai văzuse şi trecuse de mult de pădurea în care se afla palatul blestemat. Făcând cale întoarsă dinspre soare-apune, Făt-Frumos a luat-o spre soare-răsare. A cârmit-o apoi spre miază-noapte, s'a mai întors el spre miazăzi, dar de urma balaurului nu a putut da, ferit-a sfântul. — Trebue să chemăm în ajutor vulturul, cel care a fost scăpat de Ileana dela moarte când era mic. Pe tată-su l-a îngropat Ileana la marginea pădurii în care se află peştera cu palatul blestemat. Nu se poate ca vulturul cel tânăr să nu ştie unde e mormântul lui tată-su. — Şi cum putem să-1 chemăm în ajutor? Cine îl cunoaşte pe vulturul cel tânăr ? — Cine nu-1 cunoaşte pe ăst vultur uriaş? Că a băut şi el din apa puterii şi s'a făcut mare cât un nor. Să trimitem la el solie pe unul din vulturii noştri. El va veni pe dată când va afla că vrem să omorîm balaurul şi să slobozim pe Ileana. Sosind el vulturul cel uriaş şi aflând despre ce e vorba, le-a arătat drumul ce ducea la peştera din inima pădurii stăpânită de muma balaurului. —• Nu vă las singuri, le-a glăsuit el. Vreau să lupt şi eu împotriva mumei balaurului care l-a răpus pe tătână-meu şi ţine în robie pe Ileana. Făt-Frumos şi Roşu-de-Foc au primit bucuroşi să-i însoţească vulturul, cel uriaş. Ei ştiau că uniţi vor fi mai puternici. Apropiindu-se ei de peşteră, Vulturul s'a repezit şi a sfâşiat eloncanul ce da de veste hârcei când vine cineva spre palatul ei. Aşa s'a făcut că Făt-Frumos a ajuns acolo nevăzut şi nesimţit de nimeni încât n'a mai avut vreme balaurul să se ascundă sau să fugă undeva. Cum era în zori şi soarele prinsese să se ridice deasupra pădurii, florile poenii erau pline de rouă, iară pomul cel cu frunzele de aur şi florile de dia-■ mante strălucea de-ţi lua ochii. S'a minunat el Făt-Frumos şi s'a bucurat, de frumuseţea aceea. Dară vreme multă n'avea acuma s'o privească. Bătând la poarta peşterii, a cerut să i se deschidă. Drept răspuns, s'a auzit atunci o vâjietură cumplită. Pasă-mi-te săgetătorul voia să-1 ucidă, trimiţând spre el o săgeată de-a lui înveninată. Dară Făt-Frumos ştia dela vultur despre mişelia asta cu săgetătorul. A strâns Făt-Frumos cu genunchii pe Roşu-de-Foc. Şi atât de repede a sărit calul deasupra drumului săgeţii că Făt-Frumos a putut s'o prindă din sbor. Aruncând-o el asupra săgetătorului l-a străpuns cu ea ucigându-1 pe loc. Svârlind apoi buzduganul asupra porţilor a sfărâmat în ţăndări toată stânca ce ascundea gura peşterii. Liberă fiind acuma calea, Roşu-de-Foc s'a oprit cu Făt-Frumos drept în faţa palatului blestemat. Deasupra se rotea vulturul cel uriaş. — Ieşi dihanie afară şi te luptă cu mine, că de nu, îţi fărâm palatul cu buzduganul, a glăsuit Făt-Frumos, bătând la porţile lui de aur. Văzând el balaurul că n'are încotro, a ieşit afară şi a început lupta. Odată cu el au ieşit şi cei şapte mii de robi şi roabe din palat. Ei erau împărţiţi în şapte cete. Câte o mie de fiecare cap al balaurului. Rostul lor acuma era să toarne pe cele şapte guri felurite mâncăruri şi bunătăţi ca să prindă putere tâlharul în vremea luptei. La cel de al şaptelea cap, mai uriaş fiind acesta şi având în el cea mai mare putere, sta şi muma balaurului. Ea pregătise 200 AL. C. CONSTANTINESCU o fiertură anumită pe care voia să i-o dea dihaniei s'o sorbă în caz de mare nevoie. — Se vede treaba, balaurule, că ţi-a cam slăbit puterea capetelor de vreme ce ai nevoie de atâtea ajutoare în vreme de luptă, a zis Făt-Frumos. — N'a slăbit, ci s'a însutit. De-aia trebue să le hrănesc într'una. — Cu fierturi vrăjitoreşti? — Slobod eşti să capeţi şi tu o astfel de fiertură. Ca să nu zici că de tine n'are cine să se îngrijească, am s'o las pe Ileana să vie să te ajute în vremea luptei. Poate să-ţi deie tot ce ţi-o dori sufletul, că nu mi-e teamă. Eu tot te-oi răpune şi ţi-oi mânca inima friptă. — Să nu primeşti, stăpâne, ce-ţi spune balaurul. Cine ştie ce mişelie ascunde vorba asta îmbietoare, l-a sfătuit Roşu-de-Foc pe Făt-Frumos. — Greu lucru îmi ceri, calule drag. Prea mi-e dor s'o văd pe Ileana cu o clipă mai devreme ca să am tărie să nu ascult de îmbierea balaurului. Apoi, ce rău poate să-mi facă Ileana când ea mă iubeşte atât? Primesc, smeule, să vină Ileana să-mi deie să beau când mi s'o usca pieptul de focul luptei. Dară dacă vorba ta îmbietoare ascunde o mişelie, să ştii că vai şi amar va fi de tine. Făcând balaurul un semn, în zidul palatului s'a deschis o uşă nevăzută şi pe ea a ieşit afară Ileana. Cât un munte s'a mărit de bucurie inima lui Făt-Frumos, văzând chipul neasemuit de frumos al Ileanei. Dară cât un grăunte s'a făcut ea apoi, prinzând privirea ochilor aceleia ce-şi zicea Ileana. — Dece i-o fi privirea atât de întunecată? Oare atât de negru să fie sufletul Ileanei? Cu îndoiala asta în inimă a început Făt-Frumos lupta. Şi braţul Iui totdeauna atâta de puternic tremura acuma, iară loviturile îi erau slabe, şovăielnice. — Ha, Ha, Ha ! râdea balaurul, simţind tremurai manei voinicului. Iţi mănânc inima friptă, Făt-Frumos. Amară de ciudă se făcuse gura lui Făt-Frumos şi uscată era ea de focul luptei. — Dă-mi puţină apă să beau, Ileana... — Nu-ţi dau apă, că e rea apa de pe aici. Am să-ţi dau o băutură făcută de mâinile mele. Ea o să-ţi dea putere cum n'ai avut niciodată. — Dă-mi-o, dacă zici că e făcută de manile tale şi ştii tu că poate să m'ajute. A sorbit odată Făt-Frumos din acea băutură. Dară focul gurii nu s'a stins, ci mai rău s'a aprins. Arsura se lăsa în jos pe piept, ajungând până la rărunchi, de simţea cum îl cuprinde o sfârşeală. — Ce mi-ai dat să beau, Ileana, de m'a ars aşa de tare şi mi-a tăiat pe sfert puterile? — Ţi se pare, Făt-Frumos. Aşa e băutura asta la început. Abia când vei lua a doua gură o să simţi cum te răcoreşte şi îţi cresc neasemuit puterile. A mai luptat ce a mai luptat Făt-Frumos, dară tot mai mare era sfârşeala care îi cuprinsese mădularele. — Mai dă-mi, Ileana, o gură din băutura ta. Poate că acuma îmi va face bine. Cum a mai sorbit Făt-Frumos o gură, cum a simţit în mădulare un junghi de parcă l-ar fi lovit cineva cu paloşul în deşartul pieptului. A înţeles atunci Făt-Frumos că băutura Ileanei nu-i lucru curat. Văzând el cum ochii ei întu- ILEANA ŞI FÂT-FRUMOS 201 necaţi de răutate se bucură de suferinţa lui, mai amarnică i-a fost durerea inimii. — De eşti tu cu adevărat Ileana, atunci m'ai trădat şi de mâna mea vei pieri. Iară de eşti vreo năpârcă vârîtă în pielea Ileanei, atunci tot de mâna mea trebue să pieri. Zicând aşa, iute cum e fulgerul şi-a tras Făt-Frumos jungherul dela brâu şi l-a vârît până în prăsele în inima celei ce se dăduse drept Ileana. Că dumneavoastră aţi înţeles că nu putea fi Ileana cea adevărată, vipera care îi dăduse lui Făt-Frumos otravă. Aceasta era sora balaurului. Ea furase chipul Ileanei. Dară ea nu-i putuse fura şi inima ei cea bună şi dreaptă. De aceia ochii viperei rămăseseră întunecaţi de răutate. Căzând fulgerată de jungherul lui Făt Frumos, sora balaurului şi-a pierdut chipul furat dela Ileana şi s'a prefăcut iară în ce era ea întotdeauna: o jivină scârboasă din care curgea un sânge negru şi puturos ce năclăia pământul. Cumplite au fost urletele de furie scoase de balaur şi de muma balaurului, văzând cum Făt-Frumos a răpus năpârca în care ei îşi puseseră nădejdea să-1 otrăvească pe voinic. Dară Făt-Frumos jiu s'a înspăimântat de aceste urlete. Simţind el cum îi vin acum puterile, a început să lovească amarnic în balaur. Văzând mânia lui Făt-Frumos, toate cele şapte capete ale balaurului s'au repezit deodată să-1 răpue. Şi poate că ele ar fi isbutit să-i facă vreun rău voinicului nostru dacă cei şapte mii de robi şi roabe ce hrăneau capetele nu şi-ar fi pus atunci braţele cruciş. Ei n'au mai vrut să deie nici un pic de hrană balaurului. Pasă-mi-te, ei ascultau scuma de sfaturile date de Ileana atunci, când o scăpase Maria din palatul blestemat. Degeaba urla la robi muma balaurului, degeaba îi lovea cu harapnicul, degeaba îi ameninţa cu moartea. Nici un rob şi nici o roabă nu mai vroiau să hrănească jivina. Ei vroiau, să-1 ajute astfel pe Făt-Frumos să-1 răpue pe balaur şi să-i slo-bozească astfel şi. pe ei. Şi mai turbată a fost atunci furia balaurului. Şuierându-şi limbile veninoase, el sc repezea cu cele şapte capete să-1 prindă şi să-1 sfâşie pe Făt-Frumos. Dară Făt-Frumos, săltând pe Roşu-de-Foc şi rotindu-se ca un vârtej în jurul balaurului, i-a tăiat unul după altul şase capete. Rămase cel do al şaptelea, cel hrănit de muma balaurului. Nu ştiu ce făcea ea, ce dregea şi ce fel de fiertură îi turna pe gât, dară începuse blestematul să arunce afară o vâlvâtaie de foc şi de cenuşă încinsă de-ar fi putut să-1 facă scrum pe Făt-Frumos. Se vede treaba însă că năzdrăvanul de cal al voinicului ştia ce plănuieşte muma balaurului de tot îndopa dihania cu zemurile ei spurcate. Drept în sus, ca o săgeată, s'a ridicat Roşu-de-Foc. Pe Făt-Frumos nu l-a mai ajuns nici pârjolul nici fumul ce-1 scotea balaurul pe gură. Ca un trăsnet s'a lăsat apoi Roşu-de-Foc asupra balaurului. Năpraznică a fost lovitura de paloş dată de Făt-Frumos. Atâta de năpraznică de s'a rostogolit cât colo şi cel de-al şaptelea cap al balaurului. S'a auzit atunci, vericule, o bubuitură înfricoşătoare. Iară din gâtul balaurului au prins să ţâşnească valuri de sânge aprins care pustiau totul în calea lor. Mulţi robi şi roabe s'au prăpădit, arşi de pârjolul acela cumplit. Dară ceilalţi au săpat la repezeală pământul şi, aruncându-1 peste foc, au domolit vâlvătaia. După care au stins-o cu totul. Au fost scăpate astfel dela prăpăd aproape toate bogăţiile aflate acolo. In învălmăşeala care se iscase atunci, nimeni nu mai văzuse cum muma balaurului se prefăcuse într'un şarpe. Mic era el şi subţire, dar înveninat ca o năpârcă. 202 AL. C. CONSTANŢINESGU Ne mai având cine să-i strângă roua zorilor,, muma balaurului nu mai avea mare putere. Dar într'un şarpe veninos tot s'a putut ea preface Se târa acuma pe nevăzute spre camera palatului în care era închisă Ileana Voia să o răpună. In înaltul cerului, vulturul veghea însă. El pândea clipa când avea să răsbune moartea tatălui său. Apoi cum avea el s'o lase pe muma balaurului s'o ucidă pe Ileana, când aceasta îl scăpase, când era mic, dela pieire? — Ha ! năpârcă înveninată, până aici ţi-a fost, a rostit vulturul cobo-' rînd ca un fulger şi prinzând-o în ghiarele sale. Apoi cu ciocul a sfâşiat-o şi în fărâme a prefăcut-o. Murind şi muma balaurului, s'a desfăcut toată vrăjitoria care o ţinuse până atunci pe Ileana amorţită. Că ea toată această vreme zăcuse înţepenită în camera în care o ţinuse ferecată muma balaurului. Deschizând ea acuma ochii şi zărindu-1 pe Făt-Frumos, nespusă i-a fost bucuria. După cum neţărmurită a fost fericirea lui Făt-Frumos, văzând cât de plini de lumina bunătăţii şi a cinstei sunt adevăraţii ochi ai Ileanei. — Iartă-mă, Făt-Frumos, că nu te-am putut ajuta aşa cum aş fi vrut. M'am lăsat atunci furată de ispită şi m'a răpus blestemata de mumă a balaurului. — Cât pe-aci era să fiu răpus şi eu, Ileana, de vicleşugurile balaurului. Cele îndurate să ne fie însă de învăţământ. De acum vom fi mai tari şi mai cu luare aminte în faptele noastre. Dară dacă e să vorbim despre ajutorul tău, apoi mi l-ai dat din plin, Ileana. Fără apa şi pâinea ta, fără robii şi roabele pe care tu i-ai îndrumat ce să facă pentru a mă ajuta, fără vulturul pe care tu l-ai scăpat, fără atâtea lucruri pe care tu le-ai săvârşit, oare am fi biruit noi balaurul şi slugile lui blestemate? Tu meriţi, Ileana, să fii mult visata şi draga mea soţioară. — Iară Maria să fie soţia Spătosului, a grăit Roşu-de Foc. Că ştiu eu că de aceea îi da lui inima brânci, el să fie acela care să vină să răpună balaurul în bârlogul lui. Atâta i-a tot vorbit Galben-de-Spic despre Maria, că arde sufletul în Spătosul de nerăbdare să o vadă pe Maria cum arată. Ca para focului se făcură obrajii Măriei auzind aste vorbe. Iară inima în ea ticăia de n'o mai putea stăpâni. Că şi ea auzise despre Spătosul şi tare ar fi vrut să-1 vadă mai curând şi să-1 îndrăgească. — Să faceţi, cu toţii, o nuntă cum nu s'a mai văzut vreodată — a mai spus Roşu-de-Foc. Nuntă cum doar in poveşti se mai pomeneşte. Dară nunta n'au făcut-o pe dată căci, aşa cum le era felul, Făt-Frumos şi cu Ileana, împreună cu Spătosul şi Maria, s'au pus vârtos pe treabă. Şi până nu au ogoit durerile oamenilor clin ţara lor, până nu le-au vindecat rănile luptelor purtate, ei nu s'au gătat de nuntă. — Tare mi-e dor, Făt-Frumos, de bunica mea, a spus într'o zi Ileana. O văd în oglinjoară cam tristă şi cam abătută. Ingăduie-mi, rogu-te, să mă duc să o mai văd odată. — Om merge împreună, Ileana. Să-i cerem să ne deie binecuvântarea înainte de nuntă. — Ba şi noi om merge — au spus Spătosul şi Maria. Că noi n'avem nici părinţi, nici bunici care să ne deie binecuvântarea. Om ruga-o tot pe bunica ta să o facă. Bucuroasă a fost Ileana să purceadă la drum împreună cu toţi prietenii ei. Şi cum Roşu-de-Foc şi Galben-de-Spic erau cam obosiţi de atâta lupta, Ileana a chemat vulturul în ajutor. — Du-ne, vulturule drag, la coliba din mijlocul pădurii noastre. ILEANA ŞI FĂT-FRUMOS 203 >; _Cum vrei, Ileano, să vă duc? Lin şi legănat ca visul, iute şi arzător r,! ea dorul sau fulgerător ca trăznetul mâniei? — Visul mi l-am împlinit, vulturule drag. Dar tot alte vise ne aşteaptă gă le împlinim. Dorul mi l-am ogoit, vulturule drag. Dar câte alte doruri n'o să am, când Făt-Frumos sau feciorii noştri or pleca iarăşi la luptă! Duşmanul l-am doborît, vulturule drag. Dar câţi alţi duşmani nu mai sunt de doborît! Du-ne, pasăre dragă, şi lin ca visele ce ne aşteaptă, şi iute ca !'« dorurile ce ne-or mai răscoli sufletele, şi fulgerător ca trăznetele mâniei f împotriva duşmanilor cu care mai avem de luptat. v Lin a plutit vulturul la început, legănând visul de fericire al Ileanei si al Măriei. Iute a sburat el apoi, asemeni dorului ce-o mâna acuma pe Ileana să-şi vadă bunica dragă. Fulgerător a străpuns el la urmă văzduhurile, I asemeni trăsnetului mâniei cu care Făt-Frumos şi cu Spătosul aveau să lovească pe oricine s'ai\mai fi ridicat împotriva poporului lor. ', Aşa au ajuns ei la coliba din mijlocul pădurii. Pe bunică au găsit-o stând afară pe o băncuţă, cu toate orătăniile strânse ciotcă în jurul ei. . ) Vedeţi că ele se cam speriaseră de vulturul cel uriaş, care întunecase cerul. ■ —Venişi, fata bunichii? Că lungă îţi fuse călătoria! — Lungă dar plină de biruinţi, bunico. Iată, am venit cu Făt-Frumos şi cu Spătosul. Ei vor să te cunoască. Şi rugăminte au ei către tine să ne dai '. binecuvântarea pentru nunta noastră. 1 — Aşa se cade, fata mea. In dragostea de părinţi trebue să trăim. Şi ; * în dragostea asta sfântă să vă creşteţi şi voi copiii. Vino, Făt-Frumos, şi tu ■ Spătosule, să vă binecuvintez. Am să vă iubesc aşa cum aş iubi nişte feciori i de-ai mei. Au stat apoi, bunica cu ei toţi, la sfat. Că multe mai aveau să-şi spună. Şi multe şi-au mai spus. Şi tot sfătuind ei aşa, ce-i veni Ileanei un gând. i | — Ce-ar fi, bunico, de-am face nunta aici, în pădurea noastră, sub ochii matale, fericiţi. , — Chiar aşa, a prins vorba Făt-Frumos. Om pleca apoi de aici şi ne-om i duce la treburile care ne aşteaptă. Soţi şi soţii fiind, ne-o fi munca mai spornică şi lupta mai plină de biruinţi. ■ Cum au zis, aşa au şi făcut. Că în tăinuitele frumuseţi ale pădurii, nu au avut nevoie de niciun fel de pregătiri de nuntă. Le-au fost la îndemână ' . şi gătelile şi nuntaşii. Se aflau acolo: Codrul cu frunzişurile şi cu luminişurile. Vulpea şi cu lupul, ursul şi bursucul. Cerbi şi căprioare, pajişti şi isvoare. Mândrindu-se'n pene, cuci şi coţofene. Netezind blăniţa, jderul, veveriţa. Arătând culoarea, fluturele, floarea.. ★ Le cântam, măi frate, păsările toate. 204 AL. C. CONSTANT1NESCU Prin falnici stejari, tot alţi lăutari; prin 'nalţii fagi, sticleţii cei dragi; prin ierburi mai mici, gâze şi furnici; prin scorburi-stupine, zumzet de albine; iar prin pomi în floare, o privighetoare. Mai erau apoi, bot-groşi, cintezoi, din câmpii solii, scatii, ciocârlii. Şi venise-aicea, chiar şi pitulicea. Graurul da tonul, greerii isonul. Tactul,-cine oare? O ciocănitoare. Mierle-cimpoieri. Dar ca făclieri, mândri şi voinici, mii de licurici. Prinşi de rămurele, luceferi şi stele. Luminând într'una, soarele şi luna. Şi-a fost veselie Cum n'o să mai fie. Şi cum nu mai este In altă poveste! EVGHENII DOLMATOVSCHI IN CEASUL CUMPLIT Poem Tălmăcire din' limba rusa de A. TOMA CAP. 1 6 OCTOMBRIE 1948 Se va zgudui pământul Din rădăcinile-i adânci, — Oceanele se vor retrage dela stânci... M ahtum-Culi 1. Ziua de Octombrie în şase, — Nouăsute patruzeci şi opt. Bruma 'ntâia dase peste case, Iarba câmpului se argintase. Insă n ţara mijlocie numa, Timpuriu grăbise frigul, bruma; De treceai mai înspre sud puţin Dai de flori în rouă, cer senin; In Cara-Cum mai era vara n toi Şi revărsări în Bielorusia, — puhoi; La Moscova burau mărunte ploi, In timp ce la Igarca — pe livezi Se şi cerneau zăpezi... Iar ziua fu întâmpinată — cum? Uralul A livrat cu spor crescut metalul; In Ucraina — arături de toamnă n plin: Ţara n zeci de dialecte prelucra Neta „Situaţia din Berlin"; Din Daşav sosea la Kiev gazul; Săptămâna pomilor şi-o începea Povoljia şi Cuzbasul; La Leningrad, la şcolile navale, Primindu-şi diplomele, inginerii 206 EVGHENII DOLMATOVSCH1 Pe vase azi întâi porneau Ja cale; Suhumsc inaugura hidrocentrala... In depărtatul Avignon francez Vorbea greviştilor mineri, — Thorez; Spre Haid-Park fiii Londrei merg şuvoi Purtând placarde mari: „Nu vrem război!" La Washington un ramolit de general O oră a urlat la radio, brutal Şi comic, — de războiul lor atomic... In Bulgaria construiau un nou canal; Cei din Seul stau trezi pe metereze; Sub bombe ard colibe malaeze. Cu-o dalie în vârf de baionete Azi pleacă din Coreea cea de Nord Liberatorii înapoi spre soA'iefe. V'aş trece-aşa sub ochi planeta toată Dar multul lumii să-1 încapă au să poată? La noi, bogat destul e un ţinut De fapte-alese, ce din zori sau început. Ce mare i ţara! Aş putea vorbi De zarva vieţii depe drumuri mii, Dar cată să-mi aleg un singur drum. Cântec al meu, ia-ţi sbor spre sud acum, — Am trebi acolo şi-un demult prieten!... In casa lui vreau nevestit să cad — Şi iată, cald îmi şi adie vântul Din Aşhabad... Oraşul dcarme sub muntoasa-i salbă, Frunzişul gras, lucind, îl încunună. Văd strada Ciardjouscaia n vale, — albă, Şi o lumină mângâioasă, bună, Dintr'o fereastră larg deschisă bate. Casă de rând: nici mare şi nici mică, Cu vechi acoperiş, din cele plate. In cameră, tapete înflorate. O fală şade — este ea, Djamal, Şi-şi ţese lin al gândurilor şal: — Mâine-i ziua fericirii mele. E miez de noapte, — „Mâine" ncepe udată. Toamnă... A ni'lorit iar liliacul? Pentru mine înfloreşte-a doua dată. Dimineaţa va veni el după mine, Timp a mai rămas foarte puţin. ,,Nuntă"! Scump cuvânt, — dar niciodată Nu mi-a turburat gândul senin, Totuşi simt şi-o teamă parcă, mută Şi o toropeală caldă şi plăcută..." Cozi negre despletind, ea părul şi-î împarte Şi tot visând, se pleacă peste carte... „Vezi, Vladimir-al men, la geam lumină? E cu putinţă ca după şedinţă La mine pe-un minut el să mai vină, IN CEASUL CUMPLIT 207 II mai aştept, deşi de somn eu cad. I-oi povesti cum a venit Murad Şi cum fierbea. Dar nimeni nu-i de vină. Făgădueli nu i-am făcut nicicând. Da, buni prieteni din copilărie — Dar să-1 iubesc? Nu mi-a trecut prin gând. Pe Vladimir doar îl iubesc. Pentru vecie. E cel mai bun ce-mi trebueşte ui ie. Prietenele spun: e cam trecut. Nu, nu-i aşa, — cu ochii mei văzut. Timid şi singuratic e în lume De mine are el nevoie -anume. El n'a ştiut confort, căldură, pace — Eu, dragul meu, ţi le voi face!" [şi aminti de viaţa-i de copilă. De focul lângă iurta cea umilă Şi, ca'n poveşti, de magicul covor Pe care şi-a luat destinu-i noul sbor. îşi aminti cum pentru ntâia oară, Sfioasă, cu o hartă sul în mână, In clasă a intrat ca profesoară. Pe-atunci, la Aşhabad, tu Vladimire, Sosiseşi — după-a treia ta rănire. Raportul ţi-ai citit în sala mare Şi inima, cum îmi bătea de tare! Da, de planetă ne-a vorbit, de ere stinse, Punând în vorbe farmece ne 'nvinse. Treceau nainte-mi astrele şirag, — Prin el, pământul azi mi-e mult mai drag. Ieri el veni, şi-un glob îmi dărui, — Ce vâlvă fu în clasă 'ntre copii! Un glob cu vii culori! — să-1 ţin în casă? Nu, — undei viaţa mea l-am dus, — în clasă. Tu, sar putea cumva să-mi iei în rău Că la copii eu dăruit-am darul tău? Eu viaţa-mi toată doar ţi-o dărui ţie, Savantul meu! Că doar îţi sunt soţie. Nu, să spun asta nu am încă drept — Doar mâine, da, — când ţi oi dorini la piept. Şi uri băiat şi-o fată vom avea Şi binele o viaţă va dura. Pe ea Nataşa şi pe el Oraz Ii vom numi, — şi ca-mi va semăna, Iar el, — cu taică-său, la fire şi obraz... Se-apropie de-oglinda din perete Şi se priveşte lung, pe îndelete: Oglinzile mereu, aşa li-i felul, Cu tinereţea noastră duc duelul. Nu, ochii mei — nu vreau chiar a-i huli — Dar nu i-ar fi cântat Mahtur.i-Culi 1) 1) Mahtum-Culi (Fragili) — clasic al literaturii lurcmene, din sec. 18. EVGHENII DOLMATOVSCHI In jur au creţuri din prea mult frământ, -Dar... mă iubeşti tu şi aşa cum sânt, Aşa e dragul meu? „Aşa-i", — tu spune!... Trecu un ceas din mâine, — şi eu crez In mâine, şi în multe zile bune! 2. Oraşul doarme 'n verdele-i vestmânt. Mijesc pătrate de acoperişuri plate. Curg întuneric şi răcoare şi tăcere Din munţii din apropiere, pe pământ. Stă oablă, pe cer vânăt, luna nouă — Nu pare-o 'ngustă seceră rusească Ci pepene turcmen tăiat în două. Ce rost şi cumpănire, 'n vasta fire! Nu, Aşhabad nu-i nume 'ntâmplător — „Oraş iubit" înseamnă 'n limba lor. Aracul cântă, din grădini cresc şoapte, Iar dinspre filatura de mătase — Svon uniform al muncii lor de noapte. Se nvârte fusele ca globul pământesc — Gogoşi din Ferinza 'n val sosesc. Şoptesc ceva frumoşii pomi de dud Iar viţa beată-adoarme pe araci — Prea mult bău din soarele de sud... Doar la căminul institutului De somn nu-i arde acuma nimănui: Sub lămpi, brăzdate frunţi mereu învaţă, Examenul e mâine dimineaţă. Ştiţi, lor, studenţilor, întotdeauna, încă o zi le-ar trebui, doar una! Dar vezi în colţ studentul singuratic? — Ca împietrit pe patu-i zace, tace. Numai în ochi vezi dogorind jăratic. Prieteni, nu-1 atingeţi, nu se cade. Ce chin te-a prăbuşit aşa, Murade? Ea, ea mi-a spus: — „Murad, am mâine cununia". ... Să mi-o fi spus măcar ceva 'nainte. De azi strivită-i viaţa mea, pustia! Cuţit miau fost privirile-i senine. Şi îmi zâmbea, şi nu-i venea în minte Că ura şi iubirea sunt vecine Şi'n calm se-ascunde un vulcan fierbinte. Mă nvolburează valuri de venin: Djamal — Tu mi-ai murit în suflet!... Aprig chin! Şi — „Oraşul Dragostei" dormea, dormea, Dar jalea lui Murad, nu aţipea... IN CEASUL CUMPLIT Au aţipit şi marii munţi străjeri, Şi-aerodromul se nveli 'n tăceri, Trecu şi-un „GAZ" dinlr'un colhoz vecin. Locomotiva flueră ca un suspin, Şi... liniştea domni din nou deplin. Iar la CC. ul din Turcmenistan In ceas târziu se ridică şedinţa: De du ne-au discutat aprins, avan, Şi-au hotărît în planul lor: Se va planta nisipul sburător. îşi trece secretaru-o mână brună Pe chipul oacheş de turcmen... Acum acasă! Iar cel dintâi care grăbi să iasă In răcoroasa linişte sub lună A fost tovarăşul străin cu servieta, Cu tiubiteica 2) 'n cap, cu haina scurtă, Omul cu chip prelung, vioi şi fin — Era Scvorţov, seismologul; — Dela război el şchiopăta puţin. (Nici tânăr, nici bătrân — cam vârsta mea). Discuţia despre nisipuri nu-1 privea Direct. Dar Academia de Ştiinţe II delegase să ia parte la şedinţe Reprezentând savanţii filialei. La masă stând, se 'ngheboşa el când şi când Peste caiet, şi se uita'ntr'ascuns La ceas. Dece răbdare îndeajuns N'avea savantul nostru azi?... O ştiu Doar chinuiţii fericiţi, ce-au stat târziu La lungi şed in ţi, —pe când în ei, de dor, O inimă de 'ndrăgostit palpită. Acum păşea sub bol la înflorită, Cunoscător de astre şi planete, Şi dragostea-i târzie-o respira. Ca aerul balsamic, — mai cu sete. .Mai luminos ca licărul astral Strai ween gându-i chipul lui Djamal. „Djamai" e „zâmbet" în turcmeana lor (El, Vladimir, le ştie limba binişor.) Tu dormi, sau încă mă aştepţi, iubito, — Şi lampa cu o carte ai urnbrit-o? Iar mâine s'or uni două destine, In zare deschizând noi căi senine. Să-mi pară rău de viaţa de becher? Dar dă-î încolo sterpul trai stingher! Oho! e ora unu şi un sfert — ! Inert sub vraja liniştii stelare 2) Tichia locuitorilor din Asia centrală. Viaţa Românească — c. 4624 210 evghenii dolmatovschi Oraşul doarme parcă e deşert. De unde însă sare O larmă 'n noapte, tare tot mai tare, Tropot de oi, lung ţipăt de cămile, Nechez de cai, lătrat de câini, morţiu?... Ciudat, ciudat! — la ceas aşa târziu Sc nalta stoluri tot mai largi, perdele, Sburând înspăimântate printre stele!... 3. Şi scoarţa pământului saltă, tresaltă Şi se lasă din nou undind, grohofiud, Cad cu tunel clădiri, zac grămadă înaltă Şi prăpăd şi ruine peste viaţă întind. Se 'ncovoaie copacii smeriţi la pământ Şi gemând iar se ndreaptă cu bezmetic frământ. Unde sunt străzile? Străzi nu mai sânt. Prin pâclele oarbe sub cer fără astru Numai troznet de grinzi, zăngăniri, prăbuşiri, Doar năvalnică moarte, năpraznic dezastru. O clipă de-adânci bubuiri depărtate — Şi colibe şi blocuri şi mândre palate Sub volburi de colburi se culcă pe spate. Un răbufnet în sus săgetând vertical Pe urmă, de-a latul, o e!al ire de val, — Crâncen spasm de lehuză al planetei aceste, — Saltă hăuri, nasc munţi, adâncimi se fac creste. Se zgâlţâie glia sub ascunse porunci Pomi şi vetre sfărmând şi pătuţuri de prunci, Dulapuri şi mese, — sfarmă tot, Iar' să-i pese Unde-s inimi şi ochi, frunţi cu gânduri alese, — Totu-i terci, totu-i praf, totul sboară şi cade, Pietre, trupuri, moloz, galerii, colonade. Iar la centrala electrică din Aşbabad In vârtejuri de praf şi vuct de iad, Rănit, şi mai mort, inimosul ei paznic întrerupătorul încă la timp l-a sucit Salvându-şi oraşul de incendiul cumplit. Dar undei pe lume, unde-i Ascunsul întrerupător al undei, Cu titanică forţă să taie Curentul spre convulsiile de văpaie Din ale pământului adânci măruntaie? Ţândărilele grele acoperăminfe, Pentru cei prinşi în somn, deveniră morminte. Fu de-ajuns colo n bezne, smuncitura de-o clipă Institute şi fabrici să le-arunce 'n risipă. Strâmbate săriră arcuitele poduri, Şine de-ofel se răsuciră în noduri. Sguduit brusc din mers, Vladimir, dat grămadă Zace prins sub o grindă, pe pavajul din stradă. IN CEASUL CUMPLIT 211 Sub el, vuet surd, peste el — vijelie. Desmeţit, el, savantul, — se luptă să ştie: Straturi mari ale scoarţei deplasate subit — Pentru studiu, minut de nepreţuit, El poale fi cheia a multor mistere, — Dar ce-i cu Djamal?... In cosmos—o fată, A fost ea cruţată? Lui Vladimir inima-i ţipă deodată. Taci inimă, — taci îndoială, durere! El strivi un strop furişai prin pleoape... Epicentrul 3) trebue să fie pe-aproape. Din sud-răsărit zguduirile vin In perioade nu mari, dar ritmul, li-i plin, După vuete-adânci, decum cresc, decum scad. Scvorţov stabileşte: al nouălea grad. Socoteam, el îşi zice, că în zona de-aice Putea doar să fie gradul şapte, cel mult... Ascult Răsvrălitul frământ din adânc de pământ: Şi eu, omul, — stăpân pe toate ce sânt, —-Pe duşmanul acesta încă nu l-am înfrânt! Au slăbit şi s'au stins Bubuirile n vastul, orbul nopţii cuprins, Dar între crestele munţilor şi între deşert. S'a culcat sfărâmat şi inform şi inert Fostu-Aşhabad. Prin rărilele pâcle, ca mai nainte Lucesc iar pe cer auritele ţinte. CAP. II. ÎNCERCAREA Tot sufletul mi-o jale şi-o durere Mahtum-Culi 1. Sbori, Vladimir, — sbori, pe Djamal s'o mântui! Dar casa ei pe Ciardjouscaia... nu e ! Nearsa cărămidă, praf, pământu-i. Rupându-şi unghiile el scurmă, scurmă, — De-acoperişul plat abia vreo urmă — Dar nici un scâncet din adânc nu suie. Chema, striga... Răspunsul nu venea... De peste lot curg gemetele val, Dar n auzea şi vocea lui Djamal. Şi surd vuia al munţilor şirag. 3) Proecţia focarului de cutremur pe scoarţa globului pământesc, — punct din care se propagă sguduiturile. 14 * 2iz EVGHENII DOLM.ATOVSCIII Neputincios şi istovit de vlagă Porneşte iarăşi la CC, să ia tovarăşi. Deasupra crestelor lui Copet-Dag El vede o aureolă vagă: — Fără îndoială Acolo i epicentrul, mai spre sud. Apoi din nou a pâclelor năvală. Acolo la CC, prin colb şi bezne Se sbate secretarul, — şi nu lesne Săltat în cot, găseşte telefonul. Dar aparatul nu dă tonul. Zi sufletului tu 'n aşa clipite Sau zi-i pământului, să nu palpite!... Dar dintr'un cartier vecin, peste puţin, Prin noapte vine n goană o maşină Şi farul ei, cu brusca lui lumină, Parc a filmat ruină cu ruină. Lovită e şi ea destul de tare, Strâmbată-i uşa, geamuri nu mai are. E totuşi prima rază aîbu-i far — Un sol al vieţii — extraordinar! Dar ce mai poate azi trezi mirare? Şi secretarul strigă pe instructor: — Mai exişti? — Se pare. — Mergi la transmisionişti, Anunţă Moscova urgent. Şoferul răsuceşte violent Maşina. — Sbori! Goneşte! Şi cu viteza doua fulgeră „Moscviciul". Şoferu-şi năbuşe ut re dinţi supliciul: — Unde-s ai mei, — copiii şi nevasta? Ce mă fac singur eu pe lumea asta?... Instructorul, cu capul sângerând Stă lângă ei, şoptind fierbinte *n gând: Să se restabilească legătura! Cu Moscova, neapărat, comunicarea! Ea, Mama, săritoarea în nevoi, Să afle marea Nenorocire ce a dat pe noi! Morman de bolovani — Da, telegrafu-aici a stat de ani. Si din moloz si lut, — fără cuvinte Instructorul începea desgropa pe diriginte. Pe braţe în maşină 1 încărcară Pornind în goană din oraş afară. Ha, cablu i neatins. Pe stâlp îl pun ei iară — IN CEASUL CUMPLIT Şi... lumii cablul mai transmis-a oare O veste-atât de înfricoşătoare?... Spre Moscova, ei prin Kizil-Arvat O telegramă de alarmă bat. Apoi spre centru ei gonesc din nou. Acolo, îngroziţi cătând salvare Lor şi familiilor îngropate — Din tot oraşul devenit un vast cavou — Fug activiştii de partid spre raională Desculţi, în lungi cămăşi însângerate; Spre filatură ţesătorii dau năvală; Surori şi medici spre spitale aleargă; Iar lângă gară li se 'mpart aşa prin beznă Lopeţi şi târnăcoape şi vreo targa. Murad şi el smuceşte o lopată Şi se repede 'n strada Ciardjouscaia Ca s'o salveze pe Djamal, — Privirea-i tristă, deodată, îşi regăsi dârzia şi văpaia. Aşa era Murad când îl ajunse Cu cele două raze n noapte mpunse Năvalnicul „Moscvici" gonind pe-aici. 2. Djamal îşi reveni. Mâini, umere, picioare In menghină de fier. — Eu unde-s oare? 0, Vladimir! in minunata noapte Tu n'ai venit!... — ea aiura în şoapte. Doar el veni în ora cea târzie Doar el Murad, şi-mi spuse cu mânie Că'n sufletu-i, de-acum eu am muri',... Eu poate chiar sunt moartă, — cine ştie? Se-aude-un vuet...E la mine n sânge. E 'n inimă. E ca un val ce plânge. Şi pe Mahtum-Culi eu nu l-am isprăvit. Ce groază mi-e! îmi simt pe piept un mal Au cine va veni să-1 dea prăval?... Şi cunoştinţa şi-o pierdu Djamal. Ea nu ştia că'n cîipa-aceea chiar Sbura prin vânt, spre-o depărtată mamă, O telegramă care chiarnă, eh iarnă — Şi umple mii de inimi cu amar. Cremlinul Moscovei. Şi fâlfâitul purpuriu al steagului. Turcmenistanul dase-aici raport bogat De sporul fabulos aî Nebit-Dag-ului, De şcoli şi institute şi spitale EVGHENII DOLMATOVSCHI Şi de bumbac, că s'a predat la Stat. Şi-mi amintesc cum după strânsul de recolt Turcmenii-au şi descălecat făloşi la poarta ,,Spasscaia" cea cu roşu arc de boltă. ... Cremlinul, noaptea-i fagur de lumină. Stă treaz, cu patria schimbând cuvinte. Şi'n noaptea de Octombrie, în şase, Din nouă sute patruzeci şi opt, Senin plutea, cu ţara înainte, Şi voia bună sta la cârma lui, — Când a ajuns subit cumplita ştire Pe puntea de comandă-a vasului. Sbură solia de nenorocire. Miniştri, strânşi în grabă, ţin şedinţă, Pun în mişcare tot ce-i cu putinţă. Poruncă garnizoanei din pustie: Larg ajutor oraşului în agonie. Radiograme n noapte prind să scapere. Prin ceaţă urcă n avioane medicii, Merg bunul cel mai scump să-1 apere. Şi'n jurul zonei cea de nouă grade Sar trupele trezite de fanfară Şi, scurt mişcarea, se încolonară Parcă plecau în zori la parapete. — Nu trăncăniţi! Suiţi! Lopeţile-au sclipit ca baionete, Maiorii svelţi şi oacheşi se săltară Alături de plutoane în camioane. Autocamioane patinează în nisip —? Fascine pe sub roţi — şi va fi chip! Sclipea ţigara generalului pe hartă. înainte! Pe strada Ciardjouscaia, mai deşartă, Zăriră pe Murad plecat pe sapă. Dar, istovit, mereu din mâini ea-i scapă. Ca sfărâmate, coastele-1 împung Şi cade cu un horcăit prelung. E sgâlţâit de friguri şi fior. De-asupra lui cu glas de bas sonor Rosteşte un oştean: — Aici sergent, o mână de-a ju tor Că nu mai poate ăst flăcău turcmean... Iar peste-o jumătate ceas pe-acelaş loc Se 'napoie Scvorţov. Culcat pe brânci El vede golul proaspăt De săpături grăbite şi adânci. Cin' să fi fost aicea? Nu se ştie... A fost salvată?... A murit?... e vie ?... IN CEASUL CUMPLIT Cu câlţi aprinşi el gropii dă lumină Şi, iscodind se lasă 'n jos, pe clină. De acolo îl privea ca un strigoi 0 faţă de bărbat. El se smuci napoi. Dar Vladimir îşi reveni din spaimă: — E-un ciot de-oglindă numai, — eî îngaimă. Şi-alături mai zăcea o carte, un spătar De scaun. Dar Djamal? Nici senin măcar. Ea unde-a dispărui? ... E în zadar Să 'ntrebi prin înnoptat ul univers Mormane de moloz, oraşul şters. Când spre-Aşhabad, din culmi, prind să coboai Zori plumburii şi înăbuşitoare Porni cu faţa palidă şi suptă, Spre parcul „Lenin", — Vladimir Scvorţov. Cu părul răvăşit, cu servieta ruptă, Pe care n'o scăpa din mâini deloc, El cerceta atent, dar parcă fără rost, Obiectele din loc în loc. El atârnă o piatră cu o aţă De-o creangă de salcâm. Apoi cu mâinile 'negrite şi rănite, Ei clătina încet, ca pe-o pendulă, Ciudata asta sculă — Şi mormăia câte un „hâm"! Iar celor care-au fost De faţă la această-experienţă Li s'a părut că văd un joc de prost Sau, bietul, e lovit şi s'a smintit. Aşa luat a fost drept nebunie Curajul de savant, ce'n aprig chin, Mai sta de vorbă tainic cu pământul. Notând în grafice punctate pe hârtie Răspunsu-acesluia ca de fiinţă vie. Sfârşind coloana ntâi, el îşi îndreaptă Plecatul cap: Zâmbind deasupra lui Stă Lenin, bronz, cu 'ntinsa mână dreaptă Pe piedestalul naltei lui statui. Simbol al nemuririi, — neclintit Chema mereu nainte, tot mai sus. Nici forţele întunecate ale Firii Nu, nu pot frânge 'ncrederea în viaţă Ce'n piept învăţătorii dragi ne-au pus. Durerea-i foc ce contopeşte şi uneşte. La Stalin se gândi Scvorţov: — E dimineaţă. El ştie-acuma de nenorocire. El ne va apăra! Ne va salva Cu marea lui iubire! Iar eu, poetul, evocând acest pustiu, Nu „ziua ul liniă a Pompeei" scriu, EVGHENII D O LM AT O V SC HI Nu, nici „Pieirea Lisabonei", — nu şi nu. Ci începutul epopeei Aşhabadului 11 şi urzea ăst răsărit trandafiriu, Când furiile oarbe ale iadului Se 'ndepărtară dincolo de munte Lăsând poporul pradă jelei crunte Şi pe Ocrotitorul nostru stând de veghe Pe-aşa dureri, cu'ncărunţita-i frunte. CAP. III. EPOPEEA AŞHABADULUI Fii inimos în ora ^cea cumplită Mahtum-Cul 1. Nu ştiu, acum ce vine, cum s'o spui: Ce greu mi-e... Pe Murad acum îl văd Purtând pe drumul cruntului prăpăd Pe draga altuia, cu griji duioase. Nu, el o poartă acum pe draga Iui. fntredeschişi sunt ochii ei puţin, Pe faţa-i albă scris e mutul chin Ce-i strânge buzele... Ca porumbiel lovit I-atârnă umărul — aripă moartă. Se teme să-i asculte cel ce-o poartă De mai svâcneşte inima în colivie. Şi mâinile ce-o strâng, slăbesc, se frâng, Dar parcă vergi îl bat şi-i strigă: Mergi! înstrăinata nu ţi-e o străină ţie. Eu, eu, să pier, — rămâi, Djamal, tu vie! Tu ceai trăit? ceai cunoscut din bine? Nici dragostea care tânjea în tine! Nedreaptă-mi fu mânia şi deşartă, — Djamal, mă iartă!... De tânăr tot visa Murad s'o poarte Pe braţe, — clar spre viaţă, — nu spre moarte! Unde s'o ducă? Lui i se spusese Că n gară-i punctul sanitar central. Acolo, 'ntre răniţi, pe bănci, pe mese, Pansa, bătrânul medic, liniştit. El scrise cu creionul chimic umezit Pe mâna fără viaţă-a lui Djamal Numele ei şi numărul 303. — E vie, spune-mi, doctore, — trăeşte? Deodată lui Murad un cheag de sânirc IN CEASUL CUMPLIT Val negru-i dă pe gură, şi îl frânge. Pe braţu-i amorţit, notează iarăşi — 304 — medicul tovarăş. De-aici, din ăst tumultuos moment, Pierdui din ochi cei trei eroi scumpi nouă. I-a răzleţit vijeliosul element, Urgia forţelor de gradul nouă. Dar poţi să măsuri bărbăţia 'n grade? In faţa forţei sufletului omenesc Năprazne de cutremur chiar, — pălesc, — Orice formulă, orice calcul cade. Dar soarta lui Djamal? a lui Murad? Nu ştiu din ei care-a scăpat cu viaţă. In rându'ntâi în astă dimineaţă E soarta ta, o Aşhabad, Asupra-ţi Patria acum se-apleacă, Acoperind pe ceilalţi trei în ceaţă. Dar cred că voi putea de bună seamă Să regăsesc şi pe Djamal şi pe Murad şi pe Scv< Pe care gândul nostru chinuit îi cheamă. 2. Djamal! Ceai devenit nimic nu ştiu, Dar cât iubeai copiii, minte ţiu. Ei!— dragii mici orfani răniţi şi plânşi, Duşi de studenţi şi n avioane strânşi, Vor fi porniţi spre Bacu peste-o clipă. Piloţii Aşhabaduhu, scăpaţi cu viaţa, Şi ei pansându-şi rănile în pripă, Ieşiră 'n zori, luptând cu praful, ceaţa. Strivită-i mâna unuia din ei. — Tu, văd că târâi un picior? — Un fleac, ceva uşor Şi tot la şold ca n 43. — Ei, hai sburăm? — Sburăm! — Păzea, helicea! Ei la volane trec, săltând de-aicea. Zâmbeau copiilor, ce răsuflarea-şi ţin. — Sburăm la Bacu, sunteţi cei dintâi, Vii pregătii acolo un cămin. Şi 'n sbor venim curând, cu îneun rând. Pe largi tălăzuiri de aspre dune Pluteşte bi motorii n cerul sur. Prin ochelari privesc piloţii, dur. Nu, pârghia de jos nu se supune Piciorului rănit. Dârz mânaşi pune Şi-aşa, doar cu volanul el conduce. Celalt pilot nu poate să apuce 218 EVGHENII DOLMATOVSCHI Volanul, şi colind doar din picioare Cumplit se istoveşte ca să sboare. Cu-aşa 'ncordări viteze, dureroase, Duc IL-ul lor cu aripi luminoase, Pân' Crasnovodsc-ul începu s apară. Şi Marea Caspică cu unde blonde, Şi-un şir de împiciorongate sonde. Ei la Surahanâ aterizară Cu-a Aşhabadului durere-amară. Au amuţit motoarele avane. Spre avion femei se 'aruncă 'n pripă — Armence, ruse şi azerbaidjane — Zeloase, strigă, ţipă sub aripă. Cu a vânt în' inimi şi în ochi lumină Dau buzna, pe scăriţă, în cabină. Şi prima care, cu tăiată răsuflare, Ieşi cu'n ţânc într'o broboadă mare, Aduce cu o vulluriţă albă. Apoi, cu câte-un oacheş pui Iu re mo an In braţe, în vreun şal sau rupt tartan, Ies multe, şi pe câmp se 'nşiră salbă, Cu'n pui tulind-o fiecare acasă, Iar de căminul pregătit nici că le pasă — Că gol îl lasă. ✓ Şi avionul iar spre Aşhabad ia sbor. Morman până'n tavan are 'n cabină Conserve, fructe, biscuiţi, slănină, Pâini calde, — pentru-atât flămând popor. 3. Djamal, — când stol cu stol sosea pribeag Pe-acest meleag, Din prag, spre lungul lui şirag, Zâmbeai cu drag. Flamingul roşu iar vâsîi-va lin Ca an de an Spre lacurile calde din Turcmenislan. Din nou, din fund de nord ceţos Al scumpei ţări Cocori şi gâşte, sgomotos, Curg, curg, din zări. ...Dar nu-i tomnaticul şuvoi Spre sud, spre noi, — E avion dup avion, — Grăbit convoi. Strânşi în escadră, ntr'un moment, Prin cer fac vad — Trec Moscova, Cazan, Taşkent, IN CEASUL CUMPLIT Sialinabad. Duc peste surii num ţi pleşuvi, Sburânde nave, Duc dela cincispre'ce surori Celei bolnave Conserve, sânge, fructe, pâini, Bandaje, straie. Aceasta-i legea pentru noi: Când gem prietenii 'n nevoi •— Durerea lor a ta e. Deasupra cuibului surpat Roiau echipe, Vuiau motoare si lie!ici, Umbreau aripe... Zoriţi, tovarăşi, — puneţi mâini - Aici mor fraţi! Pe uşi smucite din ţâţâni Duc mutilaţi. De sub ruine horcăia Un glas din piept: — Desgroapă 'ntâi vecinii mei, Eu mai aştept... Au scos un moş neputincios De-acolo jos, Cu fiica-i tremurând, gemând, Cu ochiul scos. A doua noapte e decând, De stele aproape. Vin avioane rând pe rând Să tot desgroape! Cu lungul sborului lor şir Pod au durat Spre Aşhabadui în delir, — Pod aripat. 4. In faţa marei hărţi ades Ai stat, Djamal. Elevi cu negri ochi, sorbeau Al vorbei val... Vrem lecţia să-ţi preluăm Noi, în prezent, — Asculte câte neamuri sunt In Orient. Să trecem negre culmi de munţi Până n Iran — Lovit atunci la fel de-acel Prăpăd avan. Dezastrul crunt n'a cunoscut Străji, frontieri: Praf sau făcut gheretele 220 EVGHENII DOLMATOVSCHI De grăniceri. Dar capii statului vecin Cu-al lor sard-jus 4) Ţinând de coadă vreun asin Tot dus s'au dus, Pân' i-a întors măgarul lor A treia zi, — Altfel cinstitul stat-major Ar mai fugi. In zdrenţe sure englezeşti Uniformaţi, Şi sarbajiii s) lor fugeau La marş... dresaţi. Dar a 'nfruntat, ca pe catarg, Acel asalt De spaime plin, — pe şubreda-i Mic turn înalt Echipă doar de grăniceri Ce-am pus-o noi, — Echipă-i zic, dar ei de fapt Au fost doar doi. Pe epoleţi au verdele Depe câmpii, Şi stelele Cremlinului Pe pălării. Ei drept au stat, cât stânca lor Se zgâlţâi, Nici morţi n'ar fi clintit din p*** veridic, care pune cu vigoare în lumină un aspect caracteristic al luptei de clasă dela satp al acţiunii Partidului şi elementelor înain. tale, de scoatere a ţărănimii muncitoare de sub influenţa, chiaburilor. Autorul demasca un caracteristic mijloc pe care-l folosesc chiaburii, — profitând de mentalitatea 4fia~ poiată a unora dintre ţăranii muncitori ~-penlru. a-i menţine sub influenţa lor si a-i exploata mai departe. Argatul Trandafir este necontenit hrănit de chiaburul Gherasim cu iluzia că-i va da „pământ în luncă" dacă vor veni. alte timpuri. Chiaburul caută să înrădăcineze în argatul, pe care-l exploatează şi-l asupreşte, credinţa că dacă nu i se lua de către comună pământul din luncă — acest pământ, chiaburul i. l-ar fi „dăruit argatului. Conflictul puternic crează autorului, posibilitatea să zugrăvească personagii veridice, care trăiesc frământări reale; pentru, transformarea lui Trandafir şi scoaterea lui de sub influenta chiaburului se dă o luptă aprigă. Această luptă scoate în relief faptul că drumul ţărănimii muncitoare spre viaţă liberă şi fericită este cel arătat de partid. Dar aceste nuvele nu sunt scutite şi de lipsuri. In nuvela „Fântâna cu apă vie" există un personagiu, Sincă, pe care autorul ni. l-a înfăţişat încomplect şi despre care nu şlirn ce să credem. Sincă e un om energic, care împreună cu colectiviştii a avut merite însemnate atât în înfăptuirea gospodăriei cât şi în obţinerea unor succese în munca ei. A. fost chiar evidenţiat de Partid. El devine însă înfumurat. Prin lăudăroşenia şi îngâmfarea lui el se rupe de colectiv, apucă lot mai mult pe calea individualismului, a egoismului meschin, din pricina vanităţii sale rănile, de faptul că iniţiativa reparării fântânii a pornit dela, altul, că n'a pornit lot dela el. Când se începe repararea fântânii, Sincă devine un aprig duşman al acestei acţiuni. Dar lucrurile rămân aici. Autorul nu rezolvă nici într'un fel acest personagiu. „Fântâna cu apă vie" este terminală, eol începe să dea viată grădinii, paraginile. Poziţia lui Sincă faţă de această înfăptuire, a oamenilor faţă de greşelile lui Sincă, nu sunt însă precizate. A mers mai departe Sincă pe calea apucată — care duce direct în tabăra duşmanului de clasă? A redevenit el un om cinstii şi vrednic prin acţiunea colectivului? Colectivul a înţeles să-l ajute, GEORGETA HORODINCĂ ULTIMELE NUMERE ALE „SCRISULUI BĂNĂŢEAN" 309 sfi4 critice, sau a trecut cu vederea greşelile tânărului socotitor al colectivei? Autorul nil ne spune. Ceeace te face să crezi că autorul sau e de acord cu Sincă — sau socoale acţiunea lui ca... floare la ureche. Deasemenea lucrarea „Pământ în luncă" suferă de unele imperfecţiuni, artistice. Autorul lungeşte prea mult acţiunea, cu amănunte si întâmplări lăturalnice. Cu toate aceste lipsuri, prin faptul că Aurel Martin a surprins din realitatea noastră nouă conflicte puternice, veridice, prin faptul că a creat personagii autentice, oare se înfruntă pentru motive reale, cele două nuvele ale sale constitue succese ale autorului precum şi. ale revistei, în munca ei de îndrumare a litierelor talente. Realizai este şi fragmentul de roman. „Furtuna" de Balini Ladislau. Fragmentul înfăţişează lupta masselor muncitoare din tara noastră sub conducerea Partidului, pentru înlăturarea guvernului reacţionar Rădescu. Autorul, conturează tipuri minunate de muncitori înaintaţi, de comunişti, şi pune în lumină adevărată faţă a social-denwcrali lor, care înşelau buna credinţă a masselor de muncitori. Personagiile fragmentului, au. o viaţă complexă; ele se caracterizează prin varietatea şi intensitatea sentimentelor lor. Cititorul are lot dreptul să presupună că elementele care se vestesc puternice în fragment, sunt desvollate de autor în cursul romanului. Valoroase sunt deaserneni cele două nuvele din Nr.5, semnale de Mir cea. Şerbănescu şi Dregely Perene, „Cea mai frumoasă zi" şi „Viorica". Autorii au reuşit să creeze chipuri luminoase de oameni noi, cum sunt, Florica, din „Cea mai frumoasă zi" şi „Viorica" din nuvela cu acelaş nume. Există în aceste lucrări. — în special în nuvela „Viorica" — frământări reale, preocupări noi care oglindesc mentalitatea înaintată a personagiilor, mentalitatea constructorilor socialismului. Trebue lotuşi să constatăm că uneori în aceste nuvele se vădeşte o anumită superficialitate în zugrăvirea oamenilor.De pildă, în nuvela „Cea mai frumoasă zi", chipul comunistului Gligor apare palid schiţat şi mai mult din descrierea autorului, decât din acţiunile lui, ceeace face ca transformarea eroinei, principale Florica, $ă nu apară clar ca o urmare a acţiunii. Partidului, ci dela sine, prin forţa lucrurilor. Schiţa „Stoian" de M. Şerbănescu, din numărul 6—7 tratând, ca şi cele două lucrări, amintite mai sus, o ternă din industrie, este cu totul lipsită de conflict şi de acţiune. Toată schiţa cuprinde o sterilă frământare sufletească a personagiului, determinată nu se ştie de ce. Autorul s'a pierdut în psihologism, înjosind de fapt figura muncitorului, de lip nou, tocmai printr'o greşită înţelegere a ceeace înseamnă: bogată viaţă sufletească. El nu reuşeşte să creeze cu mijloace literare figura muncitorului de tip nou. în numărul 8, deaserneni, există lucrări axate pe teme din industrie: .,,Două schiţe din Cetatea de foc" şi „Brigada lui. Uivari". Cele dintâi semnale de. V. Zednic tratează.— una: problema luptei împotriva delăsării în muncă, cealaltă: problema calificării la locul de muncă. Deşi abordând asemenea importante probleme ale vieţii din industrie, autorul nu reuşeşte să înfăţişeze factorul esenţial al transformărilor prin care trec eroii, săi: Partidul. Comuniştii apar palid conturaţi, nesemnificativi în procesul de transformare, de creştere a oamenilor din uzină. In ceeace priveşte „Brigada lui. Uivari" semnală de Gh. Rufa, trebue să spunem că chipul comunistului. Andreiaş este la fel de palid schiţat şi nu are, în. schiţă, rolul determinant în obţinerea succeselor brigăzii, mai înainte codaşă a lui Uivari. Deaserneni experienţa tehnicii sovietice, a metodelor sovietic înaintate, este umbrită, lăsată pe ultimul plan. Autorul, explică în. chip foarte ciudat trecerea acestei brigăzi dela metodele învechite de muncă la o nouă şi plină, de succese organizare a muncii. Anume, el ne arată, cum muncitorii acestei brigăzi, ajutând înlr'o Duminică, unor colectivişti la strânsul recoltei, îşi dau seama că o bună organizare a muncii la ci în brigadă, îi. va ajuta să rezolve problema care-i frământă de multă vreme: îndeplinirea şi. depăşirea planului. Autorul vrea să arate că, dacă muncitorii brigăzii se vor organiza şi. în fabrică aşa cum s'au organizat la strânsul recoltei, ca să-i. întreacă pe colectivişti, vor reuşi să dea produse mai multe şi. mai bune. Este aceasta o situaţie netipică, o situaţie care reflectă în chip deformat reali- 310 GEORGETA HORODINCA lalea, deoarece munca în uzină reclamă în mod imperios o cât mai bună organizare a muncii, şi e mai normal ca muncitorii din brigada lui. Uivari să ajungă la această concluzie în condiţiile vieţii şi muncii din fabrică decât într'o întâmplătoare participare la munca ţăranilor colectivişti. Trăind aceste frământări la locul lor de muncă, folosind experienţa sovietică în această direcţie, brigada lui, Uivari putea ajunge la o nouă organizare, a producţiei,, la aplicarea de noi metode. Ajutorul dat colectiviştilor e o situaţie reală, legată de alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, sub conducerea Partidului, dar care ar trebui, văzută în consecinţă aşa şi nu tocmai pe dos, caşi cum la ţară, muncitorii ar învăţa a-şi organiza munca. Deficienţele în tratarea temelor din industrie în. zugrăvirea muncitorului arată că, în această privinţă, colectivul, redacţional al „Almanahului Bănăţean" are încă o serie de lipsuri. Lucrările publicate dovedesc nu numai necuprinderea tematică a sectorului industrial, dar în acelaş timp arată, necunoaşterea temeinică, în adâncime, a muncitorimii, noastre. Şi nivelul artistic din cauza aceasta e slab. Se observă şi o anumită tendinţă în lucrările care zugrăvesc viaţa şi lupta muncitorilor din industrie, de a caracteriza muncitorul nu în fabrică, la locul lui specific de muncă, în viata lui de acasă, în relaţiile lui fireşti, ci în sat, în, afara mediului în care el s'ar putea cel mai bine defini. Nu obiectăm ca atare nuvelei „Fântâna cu apă vie", de a fi redat felul cum un muncilor înaintat, ajută, într'o împrejurare oarecare, pe ţăranii, muncitori. Lucrul e firesc şi e demn să fie tratat într'o lucrare literară. Iată însă că, alegând o problemă asemănătoare, un alt tânăr scriitor, ajutat insuficient de redacţia Almanahului, a ajuns să creeze o situaţie greşită, care în. loc să realizeze tema propusă, o deserveşte şi subapreciază importanţa muncii în uzină, rolul şi trăsăturile caracteristice ale clasei muncitoare. In unele lucrări din Almanah lupta de clasă în loc de a fi înfăţişată în aspectele ei esenţiale şi în care să fie demascat chipul duşmanului de clasă, acesta apărând astfel puternic şi veridic conturat — de multe ori conflictul se dă exclusiv între tovarăşi, între oameni înaintaţi şi oameni care niai păstrează încă rămăşiţe ale unei mentalităţi' învechite. într'adevăr, lupta dintre vechi, şi nou se manifestă şi în acest chip. Dar în etapa actuală de desvollare a ţării noastre lupta de clasă tot mai ascuţită este îndreptată împotriva rămăşiţelor fostelor clase, exploatatoare, împotriva chiaburimii. A neglija acest fapt este ne just, şi. acest lucru poate abate atenţia dela ceeace este esenţial pentru realitatea noastră: ascuţirea luptei de clasă. In Banat, unde vecinătatea clinii de asasini, şi trădători dela Belgrad imprimă un caracter şi mai acut decât în alte regiuni, ale ţării, luptei de clasă, sarcina de a oglindi pe plan literar acest esenţial aspect al realităţii se impune scriitorilor şi mai categoric. Realitatea a dovedit că în această regiune lupta de clasă nu s'a manifestat în forme mai puţin ascuţite decât în restul ţării.Ba. chiar, de cele mai multe ori, acţiunile duşmanului de clasă s'au împletit strâns cu activitatea uneltelor titoiste, strecurate la noi în ţară. Dacă almanahul va izbuti să arate concret, în mai multe bucăţi literare decât a făcut până acum,, aceste aspecte specifice, în lucrări realizate, îndrumând pe tinerii colaboratori să reflecte această luptă, el va aduce o contribuţie cu m.ull mai, importantă luptei poporului nostru pentru socialism şi pentru pace. In acest fel ar contribui mult mai bine la sporirea vigilenţei revoluţionare a oamenilor muncii din ţara noastră. Trebue remarcat că revista a publicat lucrări de demascare a tiloismului, cum sunt „Urmele U.D.B-ului" de Lazo Ilici, sau articolul „Cultura iugoslavă sub călcâiul imperialismului american" de George Damian — articol scris cu multă, combativitate, bine documentat şi ca atare bine venit. In numerele anterioare au apărut şi alte lucrări, asemănătoare din păcate prea puţine. Lucrările apărute pe această temă zugrăvesc cu multă veridicitate viaţa grea şi lipsurile populaţiei iugoslave precum şi teroarea deslănţuită împotriva patrioţilor iugoslavi de banda criminală a lui, Tilo. Există în almanah versuri înflăcărate ale poeţilor sârbi din R.P.R., care arată hotărîrea poporului, asuprit de Tilo, de a sfărâma lanţurile robiei: ULTIMELE .NUMERE ALE „SCRISULUI BĂNĂŢEAN 311 Valuri de mânie aspră, Răscolesc întreaga ţară. Văile vuesc puternic Focuri ard pe munţi în seară. Partid nou ne'ndrumă paşii Pe poteci, spre roşul zării Şi-oropsiţilor fârtaţi Le dă arma răzbunării. (Zaharia Vlascici: Din temniţei Versuri ca ale lui Lazo Ilici, Zaharia Vlascici, sau lucrări de proză scrise cu o forţă şi o combativitate asemănătoare — cititorii doresc să afle mai multe în paginile Almanahului. ★ In ceeace priveşte sectorul de poezie, lucrările publicate în ultimele numere sunt inspirate atât din viaţa fabricilor şi uzinelor cât şi din viaţa nouă care se desvoltă în satele noastre. Multe dintre ele sunt închinate luptei din trecut a clasei muncitoare, demascării, imperialismului hrăpăreţ şi aţâţător la războaie. Printre poeziile apărute întâlnim pagini scrise la un nivel artistic ridicat, pagini care reuşesc să contureze chipul omului nou din ţara noastră. De pildă „Intre surate" de Ion Frumoşii (nr. 5) aduce în faţa. cititorului un chip de femec muncitoare, care, sub influenţa soţului său, un activist neobosit, devine un element înaintat şi conştient. Un poem cu multe calităţi este „Dela Poiana Rusca'n jos" de Gabriel Manolescu. Autorul a ştiut să valorifice în chip creator experienţa poeziei populare, să folosească limba, ritmul, imaginile versurilor populare şi totodată să le dea o valoare artistică nouă. Poezia are un conţinut de idei bogat: ne înfăţişează viaţa chinuită din trecut a unui cioban, care a încercat tot felul de meserii printre care şi aceea de miner şi peste lot a avut de îndurat aceleaşi lipsuri şi aceeaşi asuprire. Astăzi, la bătrâneţe, el se bucură de un trai omenesc, slobod, stăpân pe. viaţa şi pe munca lui. Acest material de viaţă a îmbrăcat o haină artistică corespunzătoare, o exprimare aleasă. Lucrări realizate în aceste ultime numere sunt şi unele poezii, semnate de Al. Jebeleann, Ion Jivan, Rusalin Mureşan, ş.a. Dar nu întotdeauna poezia publicată în paginile revistei este realizată. De multe ori întâlnim versuri plate, inexpresive, simple generalităţi, sau afirmaţii. In aceste, lucrări chipul omului nou apare sărăcit, schematic. E cazul unor poezii ca „Bogdan Ilie" de Matei Bălrănu, (Nr. 6-7J „Asesoa-rea" de Gh. Ccauşu, tot din nr. 6-7 şi altele, care vădesc că autorii au ales soluţia comodă de a înlocui prin şabloane şi. afirmaţii abstracte, zugrăvirea prin fapte a realităţii. Adesea, aceiaşi poeţi dau lucrări inegale: unele realizate, altele superficiale, neîngrijite. Astfel, spre deosebire de poemul amintit, „Dela Poiana Rusca'n jos" — Gabriel Manolescu are o poezie „Lui Maiacovschi" (publicată în nr. 5) în care caută prin teoretizări abstracte şi greoaie, să înlocuiască această esenţială cerinţă a poeziei: legătura cu viaţa. „Lui Maiacovschi" este de fapt o versificare destul de slabă, a unei. lucrări de teorie literară. Aspectele negative ale poeziei publicate în „Scrisul Bănăţean" arată că în acest sector e necesar ca exigenţele redacţiei faţă de colaboratorii săi să fie cu mult mai mari, întrucât nivelul general de desvoltare a literaturii noastre precum şi cerinţele cititorilor sunt incompatibile cu producţiuni realizate la un nivel artistic scoborît. In privinţa rubricii „însemnări", Almanahul timişorean a înregistrat un progres vădit. Dacă în numerele anterioare această rubrică era un simplu fişier, în care doar erau consemnate unele fapte literare — ea s'a transformat înlr'un sector important al almanahului, în care se discută probleme ale creaţiei artistice. De pildă articolele semnate de Ata Liteanu „Să ridicăm nivelul artistic al poeziei noastre" (nr. 5) şi „Despre critica noastră literară" (nr. 6) oglindesc frământarea care există în interiorul redacţie „Scrisul bănăţean" cu privire la necesitatea creşterii nivelului lucrărilor publicate. Aceste articole cuprind o analiză adâncită şi obiectivă a realizărilor şi lipsurilor din două sectoare ale revistei: poezia, şi sectorul de critică şi recenzii. Autoarea articolului discută pe bază de exemple primejdia schematismului şi proletcultismului ce se manifestă în scrisul unor tineri colaboratori ai revistei. Această punere de probleme, curajos şi oportun făcută, arată că sectorul de critică 312 GEORGETA HORODINCĂ al Almanahului devine un factor activ în munca de îndrumare a creaţiei artistice. Observaţiile cuprinse în articolul, „Despre critica noastră literară" sunt menite să ducă la întărirea sectorului respectiv din Almanah, ceeace se şi vădeşte în aceste ultime numere. Valoroase sunt articolele „Consideraţii cu privire la literatura germană din Banat" semnat de I. Ardeleanu şi „Activitatea scriitorilor maghiari din. Timişoara" oglindită în Almanahul „Bonsagi. Iras" de Dimeny Istvan. In aceste articole este analizată pe larg şi cu seriozitate creaţia scriitorilor de limbă germană, şi maghiară din Banat. Articolele au totodată o mare importanţă din punctul de vedere al schimbului de experienţă dintre scriitorii români şi cei ai minorităţilor naţionale. La aceasta contribuie în mare măsură, rubrjea specială din nr. 5, care face cunoscute o serie de nume şi de realizări ale literaturii germane şi. maghiare din Banat. Importante probleme de creaţie discută deaserneni articolul Măriei Novac,„însemnări pe marginea unei pagini literare" în care autoarea analizează producţiile literare publicate de ziarul, local „Flacăra Roşie", precum, şi munca redacţiei cu colaboratorii. Existenţa acestor noi probleme la rubrica „însemnări" a Almanahului vădeşte mişcarea înainte, frământarea colectivului, de redacţie în scopul promovării unei literaturi înaintate, de un. nivel artistic superior. Trebue de semnalat însă faptul că în sectorul de critică şi recenzii al Almanahului nu se. disculă — cu excepţia romanului lui Petru Vintilă, „Nepoţii lui Floria" (nr. 6-1) şi a romanului maestrului Sadoveanu „IV i-coară Potcoavă" (nr. 8) —cărţile româneşti recent apărute, ceeace lipseşte tinerele talente grupate în. jurul almanahului, de o legătură, mai strânsă cu. dcsvolta.rea generală a literaturii noastre. O foarte importantă şi bine venită rubrică a revistei din Timişoara, şi care nu există în celelalte două almanahuri din laşi. şi. Cluj, deşi e foarte necesară, este rubrica „Viaţa cenaclurilor". Prin această rubrică, inaugurală în ultimele numere, revista menţine un contact permanent cu cenaclurile literare din regiune, este în curent cu. activitatea tinerilor scriitori din Banat ţi-ţi exercită direct îndrumarea asupra creaţiei lor. La această rubrică se discută, pe concret, opere ale tinerilor scriitori, se analizează succesele şi lipsurile din activitatea lor. In felul acesta revista sprijină munca de creaţie a tinerilor grupaţi în cenacluri, ajută la promovarea şi orientarea noilor cadre ale literaturii noastre. * Ultimele numere ale „Scrisului bănăţean" reprezintă aşa dar un simţitor progres în activitatea colectivului de redacţie. In general, revista a reuşit să grupeze în jurul ei o seam.ă de tineri talentaţi, să-i sprijine şi să-i îndrume astfel încât să realizeze succese. Ea a reuşit să asigure un schimb de experienţă organizat între scriitorii români şi scriitorii sârbi, maghiari şi germani din Banat. Ea a reuşit prin varietatea de rubrici să oglindească felurite aspecte de viaţă, să asigure un caracter viu, interesant şi atractiv paginilor sale. Intensificând lupta împotriva lipsurilor care există încă şi pe care sectorul de critică al „Almanahului" le-a semnalat într'o măsură — deci, pe care colectivul le cunoaşte în parte — revista bănăţeană va reuşi să devină un post din ce în ce mai avansat în frontul literaturii noastre. Importante sarcini revin colectivului redacţional în orientarea scriitorilor spre teme înfăţişând clasa noastră, muncitoare, în zugrăvirea veridică a manifestărilor luptei de clasă, a combaterii viguroase a tiloisrnului. In domeniul criticii şi teoriei literare, ar fi foarte nimerii ca revista să organizeze o şi mai largă analiză şi d.esba.lere a. unor probleme de creaţie, atât ale literaturii noastre în general, cât mai. ales ale materialului publicat în paginile „Scrisului bănăţean", în care e necesar să fie mai mult. popularizate şi. analizate cele mai noi lucrări ale. scriitorilor noştri. Intcnsificându-şi eforturile, pe linia succeselor dobândite până. acum, colectivul redacţional al „Scrisului bănăţean" va reuşi, să-şi îmbunătăţească munca cu colaboratorii săi. — există suficiente dovezi, că acest lucru e cu putinţă — şi să remedieze lipsurile existente, în aşa fel încât revista să devină tot mai mult un factor activ în. munca noastră literară. George La Horodincă VIAŢA MINERILOR DIN SILEZIA 313 VIAŢA MINERILOR DIN SILEZIA *) Scibor Rylski dedică romanul său „Căr-luniiL> apărut recent în româneşte, „tovarăşului Vincenty Petrowsky, care m'a învăţat să înţeleg adevărul vieţii de miner". Scriitorul polonez cunoaşte adânc, multilateral, viaţa eroilor săi, minerii din Si-le'ia El a reuşii să dea o operă valoroasă literaturii poloneze contemporane, pentrucă a înţeles adevărul acestei vieţi, obiectivele pentru care luptă Partidul şi cărora le răspund, prin munca lor îndârjită, muncilor ii minei An.na-V eronika. Deaceea scriitorul îşi închină creaţia sa comunistului care l-a ajutai să înţeleagă mai adânc viaţa nouă a oamenilor din Silezia, comunistului pe care îl întâlnim în carte în luminoasele figuri ale lui Tiozoza — organizatorul de Partid al minei şi. Migon directorul adjunct, al. minei. Cu toate sforţările unor muncitori conştienţi, fruntaşi. în producţie,, mina Anna-Y eronika din. orăşelul Ligota-S ilezia — nu-şi poate îndeplini sarcinile de plan. Dece? Răspunsul. îl află cititorul încă dela. primele pagini ale cărţii, când autorul ne introduce direct — prin.tr un dialog concis, semnificativ, dintre muncitori şi inginerul şej—în miezul problemelor, desvăluind cauzele care fac din mina Anna Vcronika o mină codaşă: — Am curul să veniţi aici, domnule inginer şei. fiindcă aşa nu mal merge! — Despre ce-i vorba? spuse poruncitor Prosly cu o voce aspră. — ...Suntem prea mulţi aici...treizeci şi şase de oameni... .Toată secţia suferă din cauza asta. îndeplineşte planul numai în proporţie de 80—90%...şi doar putem depăşi norma! Dar cum? 35 de oameni înghesuiţi unii într'alţii, înjurându-se, îin-piugându-sc! Lăsaţi-no măcar zece! Cum să fii în mina asta fruntaş în producţie? Cum să lucrezi cum trebue? Inginerul şef mârâi: —- Ascultă. Kokot! îţi spun că e bine aŞa. E bine şi aşa o să rămână! cât despre normă, n'o îndepliniţi, pentrucă nu vreţi să munciţi. Să mergem!" Având drept inginer şef al minei, un „domn" care dispreţuieşte, subapreciază muncitorii, care socoate că „Ligota este un orăşel mic, la o margine a pământului, la capătul lumii" şi ,,de aci până la Varşovia şi Socialism e tare departe" şi având un director ca Zabielski, lipsii de energie, de interes pentru mină. comod, care se împacă cu situaţia, rămânând pe poziţia „Ce să faci? Noi nu putem îndeplini planul", cu aceşti oameni situaţia minei este condamnată. Scriitorul ne introduce dela început, direct, curajos, în miezul problemelor, în atmosfera minei şi prin scena din biroul directorului Zabielski, prin discuţia acestuia cu noul director adjunct, venit atunci în mină, muncitorul Migon. Situaţia grea a. minei este înfăţişată realist, expresiv sub două unghiuri — al muncitorilor care propun soluţii, pentru îndreptare şi al directorului adjunct, un muncilor energic, plin de forţă care este pus la curent cu situaţia minei. Astfel, încă dela aceste prime scene, conflictul dramatic se încheagă. Elementele purtătoare de conflict, cele două tabere, suni gata să se înfrunte: pe deoparte muncitorii fruntaşi Kokot, Albert Rulka, la care se. adaogă poziţia holărîlă a directorului adjunct şi ajutorul permanent al organizaţiei. ' de Partid din mină; iar pe de altă parte, inginerul şej Prosly, directorul Zabielski, birocratul şef al secţiei financiare Rymkievicz; acestora li sc vor alia chiulangiii, codaşii, trădători ai clasei lor, ca muncitorii Kroger. Aloiz Dombrovschi. Toţi aceştia sunt caracterizaţi prin atitudinea de consecventă opoziţie, de sabotare a planului prin elementele duşmănoase în mină. . Poziţia fiecăruia se cristalizează dela. bun începui; nu există nicio îndoială asupra felului în care vor acţiona pe viilor fiecare. Aşa, de pildă, e situaţia în care chiulangiul Kroger nu vorbeşte nimic, nu răspunde întrebărilor directorului Zabielski, bravând situaţia. Dar gesturile, comportarea lui — determinată de „bunăvoinţa părintească" a directorului, care nu crede în fond că vina *) Scibor Rylski; Cărbunii, E.S.P.L.A.. 1952. 314 SANDA MĂNOIU lui Kroger e atât de mare încât să merite o pedeapsă aspră — caracterizează întreaga comportare ulterioară a acestor personagii Directorul, care „nu ştie să se poarte cu muncitorii" (cum zice el), îngăduitor şi nepăsător la urmări, va tolera mai departe pe Kroger iar acesta, simţind „punctul slab", va continua să lipsească mai departe dela lucru, să fumeze în mină, până va pjrovoca incendiul în care îşi. vor găsi moartea cinci muncitori. In bălălia crâncenă pe care o deslănţuie noul director adjunct, comunistul Migon, pentru a îndeplini planul minei, poziţiile fiecărui personagiu se limpezesc definitiv iar caracterele personagiilor se desvăluie cu forţă. întrebarea care grupează. în jurul ei întreaga acţiune, întregul conflict dramatic este: vor reuşi sau nu vor reuşi muncitorii, din mina Anna Veronika să salveze situaţia planului, să demaşte la timp acţiunile duşmănoase, de sabotaj''! Prima şedinţă a muncitorilor cu direcţia, pentru discutarea situaţiei planului, este prima deslănţuire de ofensivă; cuvântul scurt, dar holărît, al lui Migon., redă muncitorilor încredere în forţele lor, în posibilitatea victoriei. Propunerea laconică a tăetorului Bracik: „Duminicile două şi în plus o tura voluntară Sâmbăta", — este acceptată de majoritatea muncitorilor. Ghiaţa e spartă. De-acum eforturile se înteţesc, muncitorii devin mai interesaţi în îndeplinirea planului, încep să facă din asta o problemă a lor. Dar Scibor Rylski desvăluie cu. mult curaj, cu profund realism, nu numai conflictul central al acţiunii (ciocnirea muncitorilor cu elem.entele duşmănoase ale minei) ci şi contradicţiile existente în sânul colectivului de muncitori, neînţelegerile, mentalitatea înapoiată a unora, lupta comuniştilor pentru a se ajunge la o sudură perfectă a noului colectiv socialist. Autorul nu netezeşte deloc greutăţile prin care trec oamenii în lupta lor cu ei înşişi. Nu minimalizează aceste greutăţi şi astfel victoria lor devine mai strălucitoare, apare mai. evidentă. Scriitorul prezintă neîncrederea cu care muncitorii întâmpină la început noile pro- puneri. Sugestivă, realist creionată, estt şedinţa în care. se propune alcătuirea colet-livelor de muncă, când condiţiile încă nt erau coapte pentru o astfel de propunere Agitaţia pe care au făcut-o chiulangii ca Kroger sau Aloiz a sădit, neîncredere şi în sufletele unor muncitori conştienţi de nădejde, ca Felix Dombrovski, Pielka şl alţii. Pe de altă parte, propaganda reacţionară a perfidului preot catolic, svonu-rile mincinoase lansate de duşmanul, care acţiona din, umbră, au creial un curent ostil alcătuirii colectivelor. La o înaltă tensiune dramatică este realizat momentul când Migon, Bozoza şi câţiva muncitori fruntaşi rămân singuri în faţa opoziţiei majorităţii. Dar cu cât a fost mai grea această luptă pentru a înfrânge opoziţia duşmănoasă, pasivitatea unor muncitori conştienţi, cu atât mai frumoasă este scena în, care câteva brigăzi fruntaşe din abataje au pornit — din iniţiativă proprie — să-şi constilue echipe bine organizate, pe principiul unei juste repartizări a. forţelor de muncă. In funcţie deci de conflictul principal se dă această luptă individuală, în conştiinţa fiecărui muncitor înaintat, o ciocnire dea-semenea dramatică. Această luptă se dă. şi în sufletul tânărului Lapok—un muncitor individualist, îngâmfat, care priveşte întrecerea ca pe o competiţie sportivă în care trebue să-şi doboare „adversarul" — şi în sufletul, soţiei leneşului Kroger, care reuşeşte să se desbare de influenţa acestui om şi ajunge o muncitoare de frunte a colectivului. Lapok — afulal de colectiv, — va deveni, un om nou, care nu va ezita să rămână ultimul într'ttii abataj incendiul, pentru a salva viaţa tovarăşilor săi. Şi asemenea lui. se transformă, în focul muncii colective, mulţi, dintre minerii din Anna Veronika; numai această transformare explică succesele acestei mine, faptul că ea, dintr'o mină codaşă, se aşează în fruntea celorlalte. Dar... „toate acestea însă nu se făceau dela sine, automat, cum îşi închipuia directorul Zabielski. într'o mină nu poţi conta pe spontaneitate. Fiecare victorie trebue smulsă cu dinţii şi cu ghiarele, prin luptă şi efort continuu." Aceasta este una din ideile centrale alt. KW?- VIAŢA MINERILOR DIN SILEZIA cârtii transmisă cu multă expresivitate de scriitor- Porta dramatică a conflictului cărţii îşi găseşte o vie ilustrare în compoziţia iscusită a ei Original construită, pe principiul împărţirii acţiunii pe acte, tablouri, scene, această compoziţie ajută la zugrăvirea dinamică a acţiunii, la redarea tensiunii dramatice puternice, în, care te ţine romanul, „Cărbunii'1- Există un ritm viu. al succesiunii scenelor şi tablourilor. De pildă, când un personagiu. — care grupa în jurul lui centrul atenţiei — iese din sfera atenţiei scriitorului, iar atenţia se mută asupra altui grup de personagii, reliefând o ideie nouă, autorul separă, aceste fragmente — ca pe. nişte scene dintr'o piesă dc teatru — şi marenează astfel mai distinct, cu. mai mullăvivacitate, ide ia fragmentului următor. Dar lucrul cel mai valoros în. noul. roman polonez, care se face cu pregnanţă remarcat, este puterenicut realism cu care sunt conturate figurile, minerilor din Silezia. Departe de a fi nişte eroi liniari în desvoltarea lor, semănând unul cu altul în acţiunile şi vorbele lor, minerii lui. Scibor Rylski au lotuşi o trăsătură comună caracteristică muncitorului. Eroii romanului vorbesc puţin, într'un anumit chip, trec pe loc la acţiune, ferin-du-se de a discuta şi iar discuta o situaţie. El a reuşit să pătrundă adânc în psihologia acestor oameni, le cunoaşte caracteristica limbajului, expresiile, topica, şi. reacţia lor faţă de anumite împrejurări. Rămân întipărite în mintea, cititorilor nu numai figurile eroilor principali Migon, Kokot, Lapok, Bozoza, ci şi a. unor muncitori care apar puţin în decursul acţiunii, grăesc câteva cuvinte şi. se retrag, ca lăe-lorul Bracik, cel care aplică primul în abataj metoda, lui Migon. Acesta vorbeşte extrem de puţin, dar acţionează energic, rapid. Scriitorul utilizează detaliile artistice, care vin să sprijine reliefarea caracterelor personagiilor sale. Astfel, descrierea camerelor elegante ale directorului Zabielski, pisicile de. Angora, ale fiicei sale, ceaiul îmbietor, „colţişorul de rai în care se simte cu adevărat fericit, uitând de plan 315 şi de uzină" cum, zice el — atmosferă care îi. apare muncitorului simplu, Migon, ca o „plasă de păianjen" în, care gândurile se încurcă, se pierd, iar el, omul. simplu, se simte dispreţuit, înjosii — această descriere întregeşte imaginea pe care şi-o face cititorul asupra „distinsului şi binevoitorului" director care, prin neglijenţa lui va provoca moartea mai multor muncitori. Din simplitatea şi frumuseţea morală a minerilor fruntaşi ai minei Anna W'eronika decurg în mod necesar sentimente curate, minunate de prietenie, de dragoste; sunt emoţionante scenele în care muncitorii Kokot şi Migon se împrietenesc, fără multă vorbă, simplu, şi firesc, ca întreaga lor comportare. Tot astfel apare şi dragostea soţilor Kokot. — Urszula şi Victor — bazată, pe o caldă înţelegere, pe trăinicie. Este un mare merit al, scriitorului, de a-şi, fi creiat cu atâta măeslrie şi realism eroii romanului. El nu idealizează eroii pozitivi, nu le atribuie calităţi fizice care sâ compenseze lipsurile lor morale. Din contră, Urszula, de exemplu, e. o femeie, uriţică, dar apare cu atât mai justificată dragostea soţului, pentru ea, cu cât prin scene scurte, semnificative, asistăm la creionarea profilului moral, al acestei muncitoare înaintate. Deasemenea, personagiile negative nu sunt schematizate, nu devin, amplificări ale tuturor defectelor fizice sau morale. Inginerul Frosty e inteligent şi îndrăsneţ, bravând situaţia când e demascat; Kroger şi Aloiz sunt chipeşi şi rafinaţi. Dar josnicia caracterelor lor, ura lor faţă de lot ce e nou şi progresist, îi face odioşi cititorului, mai mult decât atributele unor hidoşenii fizice, arată mai puternic cât de periculoşi sunt. Oglindind cu forţa realismului său un tablou al muncii îndârjite a. poporului muncilor polonez, sub conducerea Par-tudului Muncitoresc Unit din Polonia, pentru îndeplinirea planului trienal de Stat, scriitorul Scibor Rylski a reuşit să creeze o lucrare valoroasă, un succes al literaturii poloneze contemporane. Sanda Mănoiu BIBLIOGRAFIE CĂRŢI NOUS IANUARIE 1953 EDITURA PENTRU LITERATURA POLITICĂ CLASICII MARXISM-LENINISMULUI F. ENGELS, Anti-Diihring (500 pag., 14 90 lei). I. V. STALIN, Problemele Leninismului ed. a III-a (624 pag., 7,50 lei) L V. STALIN, Cuvântare rostită la adunările electorale ale alegătorilor din circumscripţia electorală „Stalin" din oraşul Moscova. (32 pag., 0,40 bani). I. V. STALIN, Problemele economice ale socialismului în U.R.S.S., (104 paa 1,00 leu). r b'' I. V. STALIN, Cuvântare rostită la Congresul al XIX-lea al P. C. (b) al U.R.S.S (8 pag, 0,10 lei). I. V. STALIN Despre proiectul de Constituţie a U.R.S.S. şi Constituţia U.R.S.S. (Ediţie festivă) (176 pag.', 7,50 lei)' G. M. MALENCOV, Raport de activitate at C. C. ai P. C. (b) al U.R.S.S. la Congresul al XIX-lea (124 pag.,1,00 leu). N. A. BULGANIN, Cuvântare rostită la Congresul al XIX-lea al P. C. (b) al U.R.S.S. (32 pag., 0,32 lei). L. P. BERIA. Cuvântare rostită la Congresul al XIX-lea al P. C. (b) al U.R.S S (32 pag., 0,30 lei). C. E. VOROŞ1LOV, Cuvântare rostită la Congresul al XIX-lea al P. C. (b) al U.R.S.S. (12 pag., 0,15 lei). A. I. Ml CO IAN, Cuvântare rostită Ia Congresul al XIX-lea al P. C. (b) al U.R.S.S (32 pag., 0,30 lei). Z. SABUROV, Directivele Congresului al XIX-lea al Partidului cu privire la cel de al cincilea plan cincinal de desvoJtare a U. S. pe anii 1951—1955 (62 pag.. 0,50 lei) A. I. VÎŞINSCHI, Să înlăturăm primejdia unui nou război mondial, să menţinem pacea, să întărim securitatea internaţională (40 pag., 0,30 lei). *** Sub conducerea Partidului lui Lenin şi Stalin, spre victoria comunismului Mfi pag., 0,20 lei). v *** Statutul P. C. al U. S. (32 pag 450 lei). ' ' *** V. I. LENIN, Scurtă expunere a vieţii şi a activităţii sale (344 pag., 5 lei) *** 1. V. STALIN, Scurtă biografie (236 pag., 5 lei). GH. GHEORGHIU-DE.I, Articole si cuvântări,, Ed. III-a (720 pag. 7,50) GH. GHEORGHI U-DE.I, Însemnătatea îslorico-mondială a Congresului al XIX-lea al P.C.U.S. (64 pag., 0,40 lei) GH. GHEORGHIU-DEJ, Treizeci de ani de luptă sub steagul lui Lenin si Stalin Ed. 1 la (64 pag., 1 leu). ★ L. RĂUTU, Marca forţă a previziunii, staliniste (16 pag., 0,20 lei). GH. DRAG AN, Lupta pentru creşterea productivităţii muncii, sarcină de seamă a organizaţiilor de Partid (68 pag., 0,60 Iei). VERONICA PORUMBACU, Femeia în R.P.R., constructor activ al socialismului (64 pag., 0,60 lei). M. PETRESCU, industrializarea socialistă, calea înfloririi Patriei noastre (64 pag., 0,60 lei). GEN. MAIOR 1. RAB, Armata R.P.R., scut al cuceririlor poporului nostru şi al păcii (56 pag., 0,75 lei). *** Farsa alegerilor în ţările capitaliste . (48 pag.). "'-* Ce a realizat regimul de democraţie populară (48 pag., 0,50 lei). ***Ce a dat regimul de democraţie populară clasei muncitoare (64 pag., 0,50 lei). ***Ce a dat regimul de democraţie populară ţărănimii muncitoare (32 pag., 0,50 lei). BIBLIOGRAFIE 317 *** Pentru cine votăm la 30 Noembrie (16 ***aIistemul electoral a! R.P.R., un sistem cu adevărat democratic (32 pag.). *** Sfaturile populare, organe locale ale puterii de stat (48 pag., 0,50 lei). *** Primirea do noi membri în Partid — îndatoririle şi drepturile comuniştilor (88 pag., 1,25 lei). ★ WiLHELM PIECK, Împotriva tratatului militarist dela Bonn (54 pag., 0,50 lei). VÂLCO GERVENGOV, Cuvântare rostită la 2 Decembrie 1951 la Consfătuirea naţională a tractoriştilor şi combinerilor fruntaşi (32 pag., 0,35 lei). VÂLCO CERVENCOV, Cuvântare rostită la 13 Decembrie 1951 la Consfătuirea naţională a stahanovişlilor şi udarnicilor. E.S.P.L.A. CALISTRAT HOGAŞ, Pe drumuri de munte (304 pag., 3,95). V. ALECSANDR1, Poezii alese (240 pag., 2,90 lei). M. EM UNESCO", Poezii (272 pag., 4,25 lei, legat, 7,25 lei). N. VALMARU, Drum nou spre mare (32 pag., 0,34 lei). V. EM. GALAN, Din memoriile agentului electoral Teică Pasăre. (64 pag., 0,80). E. CAMILAR, întâmplări depe Călmăţui (32 pag., 0,30 lei). I. ISTRATI, Străvechiul iasi întinereşte (48 pag., 0,50 lei). E. CAMILAR, Gigantul din munţi (32 pag., 0,38 lei). SANDOR NAGY, împăcare (64 pag., 0,55 lei). MIHAIL SA.DOVEANU, Opere Alese, Voi. III (192 pag., 1,60 lei). ISTVAN NAGY, La cea mai înaltă tensiune (460 pag., 8,65 lei) MARIA SPETOVA, Familia Vojacik (392 pag., 0,70 leii. *** Marea lege (Versuri pentru noua Constituţie) (92 pag., 3,90 lei). M. GORCIII, Clim Samghin, Vol. III (3(14 pag., 8,25 lei). N. V. GOGOL, Revizorul (Ediţie festivă) (140 pag., 25 lei). N. V. GOGOL, Jucătorii de căii i fOS pag., 1,15 loi). N. CERCASOV, Din însemnările unui actor (128 pag., 2,15 lei). ŞTEFAN ANDREI, Noul oras (500 pag., 9,20 lei, legat, 12,95 lei). TRAIAN ŞELMARU,Reportaj din China nouă (72 pag.. 2,90 lei). N. MARGEANU, Compania treia (144 pag., 2,45 lei). RADU BOUREANU. Lupii (100 pag., 1,40 lei). EUGEN JEBELEANU, In satul lui Sabia (88 pag.. 3,60 lei — legat, 6,25 lei). I. BRAD, Cincisutistul (52 pag., 3 lei). N. TĂUTU, Stânca de pe Tatra (100 pag., 5,90 leiL SCIBOR RILSCHI, Cărbunii (340 pag., 6,25 lei, legal, 9.25 lei). BOGDAN HAMERA, Pilda lui Plewa (232 pag., 4,40 lei, legat 7,10 lei). TSAO-MIN, Forţa motrice (160 pag., 2,70 lei, legat, 5,35 lei). A. GULEASCHI, S.M.T., (328 pag., 6 lei, legat, 9 lei). ŞTEFAN HEYM, Crucialii (Vol I, 7 lei, legat 10 lei; Vol. II,' 7,60 Iei, legat 10,60 lei). LEO FIGUERES, Din Vietnamul liber (3,45 lei., legat, 6,20 lei). ED. CARTEA RUSĂ A. STEPANOV, Port Arthur, Vol. I (568 pag., 12,84 lei). A. STEPANOV, Port Arthur, Vol II (664 pag., 16,09 lei). A. SUROV, Zori deasupra Moscovei, C. CRAPI VA, Cântă ciocârliile (160 pag., 4,16 lei). M. ROMM, Lenin în Octombrie (76 pag., 2,05 lei). *** Probleme de literatură şi artă, Nr. 4 (100 pag., 3 lei). *** Măreţul plan al Partidului lui Lenin şi Stalin (52 pag. 1, 22 lei). M. ŞOLOHOV, Cea dintâi dintre măreţele construcţii (24 pag., 0,75 lei). V. SAFONOV, Neînfricare (80 pag., 0,86 lei). *** Sl'avă Marelui Octombrie (88 pag., 4,59 lei). PETRUS BROVCA, Versuri (34 pag., 1,79 lei). A. SLAVUTCHI, Povestirile lui Ivan Corobov (174 pag., 3,70 lei). G. BAŞIROV, Onoarea (276 pag., 9,79 lei). *** Viata nouă în stepă (100 pag., 4,05 lei). I. POPOV, La capătul nopţii (594 pag., 15,03 lei). M. LERMONTOV, Demonul (80 pag,, 7,23 lei). VILI.S LATIS, Furtuna, Vol. I (647 pag., 13,69 lei). VILIS LATIS, Furtuna. Vol. II (647 pag., 17,41 Ici). ANA CARAVAEVA, Patria (751 pag., 29,84 lei). M. HI.LIMAN. M. BOLSINTOV si F. ERMLER Marele cetăţean (142 pag., 3,75 loi). 1. A. CRÂLOV, Fabule (179 pag., 4,45 lei). LEO CHIACELI, Gvadi Bigva (218 pag., 5,35 lei). A. D. GRECOV, Periodizarea istoriei U.R.S.S. în lumina învăţăturii tovarăşului Stalin (23 pag., 1 leu). 318 BIBLIOGRAFIE V. G. BELINSCHI, Opere pedagogice alese (320 pag., 6, 74 lei). A. I. HERTEN. Opere filosofice alese, Vol. I. (368 pag., 11.4:1 lei). V. A. COVDA, Planul Stalinist al marilor construcţii hidrotehnice şi de transformare a naturii (15 pag., 0,65 lei). F. KNORRE, . Mama (96 pag., 1,06 lei). P. TV1RCA, Deputatul (31 pag., 0,25 lei). D. ZASLAVSCHI, Foiletoane (534 pag., 10,77 lei). ALEXANDR MESTO. Economice, inovaţii ştiinţă (35 pag.. 0,90 lei). VSEVOLOD SCOPIN, Militarismul american (56 pag., 0,90 lei). EVGHEN1 PETROV, Insula păcii (112 pag., 1,06 lei). *** Împotriva artei şi esteticii burgheze (187 pag., 4.48 lei). EDITURA C. G. M. N. N. LKASCO, Cu turma în stepă (180 pag., 3.26 lei). OLGA MAR GOV A. Strada oţel arilor (196 pag., 3,69 lei). *** Am văzut zorii commihsiuului (180 pag., 3,69 lei). IRINA GOLOVAN1, Maria Matericova (140 pag., 1,91 lei). 1. LUDO, Alegerile lor — parlamentele lor (32 pag., 0,36 lei). VASILE IOS1F, 'Viaţă, nouă în regiunea Hunedoara (32 pag., 0,41 lei). *** Ne vorbesc activiştii sindicali dela Combinatul „Scerbacov" din Moscova (64 pag., 0.81 lei). CONST. VARTA, Iniţiativa stahanovi- stului Nicoiae Vasu (112 pag.. 1,44). *** Din experienţa organizaţiilor sindicale studenţeşti (115 pag., 1,76 Iei). *** Culegere de lecţii pentru instruirea organizaţiilor de grupă sindicale (92 pag., 1,30 Iei). *** Culegere de lecţii pentru instruirea consiliului colectivului de Cultură Fizică şi Sport (100 pag., 1,43 lei). *** Despre noul sistem de premiere (întrebări şi răspunsuri) (24 pag., 0,33 lei) *** Importanţa respectării stricte a corelaţiei dată prin plan între creşterea productivităţii muncii şi a salariului mediu şi între creşterea volumului producţiei şi a fondului de salarii (întrebări şi Răspunsuri )(36 pag., 0,45 lei). E D1TU R A TINE RETULUI LITERATURA PENTRU PREŞCOLARI NATALIA ZAPILA. lasocica (1.6 pag 2,40 lei). VL. MAIACOVSCHI, Calul năzdrăvan (8 pag., 2.50 lei). A. BARTO. Maşenca (20 pag., 4 lei). C. UŞINSCHl, Animale domestice, păsări şi fiare C20 pag., 4,40 lei). A. BARTO.' Jucării (12 pag., 2,50 lei) AL. GHEORGHE, Le cunoaşteţi? (12 pag 3,50 Iei). LITERATURA PENTRU PIONERI Sf ŞCOLARI C. TOPARCEAMJ, Poezii (50 pag., :l leu) ST. O. IOSIF, Poezii (48 pag.', 1 leu). *** La serbările Pomului de Iarnă (166 pag., 8 lei). I). NAGHISCHiN, Viteazul Azmun (228 pag. 6.50 lei). A. BARTO. E! împlineşte 14 ani (14 pag., 1,40 lei). LITERATURA PENTRU TINERET *** Din experienţa propagandiştilor coniscK molişti (116 pag., 2,30 lei). S. FĂRCĂŞAN, Încununarea luptei de secole a poporului român (32 pag., 0,70 lei). **» Votăm pentru pace (materiale artistice pentru echipele de amatori) (64 pag., 3,90 lei). OCTAV PA.NGU-JAŞ1. Votez pentru prima oară (32 pag., 0,65 lei). CUPRINSUL Kaspunsurile tovarăşului I. V. Stalin la întrebările primite din partea corespondentului diplomatic al lui ..New-York Times", James Reston, la 21 Decem- brie 1952 .....•....................... 3 ★ PETRU I'I M ill; II. Pasarea furtunii ................... 5 ★ RADU BOUREANU: (Candidatul Sadoveanu: Visurile devin realitate..... 152 VICTOR TULBURE: Fetiţa cu chibrite.................. 157 IUI.IU RATIU: Iarnă peste Bucegî.................... 160 CRISTIAN SÂRBU: Taina....................... 162 AURORA CORNU: Zidarii satului meu.................. 164 SUZANA DELCIU: Roata........................ 165 LETITIA PAPU: Întâlnirea . • '.................... 166 TUDOR MĂINESCU: Băţul de corn.................... 167 ENDRE ADY: Panorame 'nsângerate, primăvara; Rozele de toamnă;. Cântecul străzii (în româneşte de Eugen Jebeleanu).............. 169 PAUL ELUARD: Libertate (în româneşte de Taşcu Gheorghiu); A spune lot (in româneşte de Saşa Pană)..... ......."*.......... 172 LITERATURA PENTRU COPII AL. C. CONSTANTINESCU: Ileana şi .Făt-Frumos............. 177 ★ C. DOLM ATOVSCH I: In ceasul cumplit (tălmăcire din limba rusă de A. Tom a) 205 LA 100 ANI DELA MOARTEA LUI NICOLAE BĂLCESCU Prof. C. 1. GULIAN: Despre moştenirea ideologică a lui Nicolae Bălcescu . . . 232 MIHAIL PETROVEANU: Bălcescu, scriitor................ 246 TEORIE ŞI CRITICA ION VTTNER: Paul Eluard....................... 257 \EMERIC ROBOTOŞ: Endre Ady, cântăreţ al revoluţiei.....•..... 270 MIHAI GAFIŢA: Se consfruesc oraşe noi................. 279 N. DINESCU şi E. CAMPUS: Oameni de azi în dramaturgia noastră..... 292 RECENZII GEORGETA HORODINCĂ: Ultimele numere ale ..Scrisului bănăţean" .... 307 SANDA MĂNOIU : Viaţa minerilor din Silezia.....•......... 313 BIBLIOGRAFIE............................. 316