EG BEN 1EBELEAN&
BĂLCESCU
PROLOG
Privind slralimpcziîe-i unde, Văd Ârieşu 'n fund de vale» Cum lunecă şi cum s'ascunde, Sclipind din mii  şi mii de zale.
Stau munţii frunte lângă frunte, Cunună pân' la cer, de stânci. De scoţi un strigăt, ce mărunt e In faţa vocii lor adânci !
Din peşteri tună-ale lor glasuri, Din stânci de trăznete 'nroşite. Ei povestesc nu despre ceasuri, Ci despre lupte nesfârşite.
Străjeri li-s brazii uriaşi,
Cu fumegândele lor scuturi.
De veacuri cresc aceşti ostaşi
Şi când vorbesc, vorbesc prin vulturi
iu vremuri, câte nu văzură Şi Arîeşul şi-aste creste. Poveste aprigă, de ură, Şi nici măcar n'a fost poveste.
Prin pâcla vremii de străpungi Cu ochii lor ce-atâtea ştiu Vezi focuri de răscoală, lungi, Şi jale, foamete, pustiu.
Căci peste vulturii din cer Suiau boierii alte pajuri, Cu glii a re şi cu plisc de fier Ce tăbărau peste sălaşurl.
EUGEN JEBELEANU
Se înfrăţeau boierii toţi,
Români, maghiari, dar tot tâlhari,
Să 'ncaiere pe bieţii moţi
Cu alţi iobagi, iobagi maghiar!.
Gemu pădurea asta toată Când domnii-i pi t iac ura bradul In roata ce-l sfarmă turbată Pe Horia, neînduplecatul.
Şi Arieşul, nu odată, Văzu că'n albia-i se strânge Nu unda-i rece şi curată, Ci cruntă flacără de sânge.
Securi, şi furci şi coase drepte Văzut-a apa lui fierbinte, în munte, sunt zidite trepte Din marmore de oseminte.
Sus, mângâie pădurea cerul Cu vârfuri moi, ce cresc într'una. Dar trunchiurile-s tari ca fierul, Că'n trunchiuri a crestat furtuna
Zbucneşte viaţa pururi nouă Dintr'un pământ ca de granit. E fraged creştetu-i, şi'n rouă, Dar trunchiul e de neclintit.
...Prin codrul care fără moarte-i, — Şi-şi suie până 'n nori ostaşii, — Zăresc un ora... prin vremi... departe-Dar inima-mi i-aude paşii.
îl văd pe un căluţ de munte, Şi-I văd mergând pe jos, din greu, In nopţi cu luna pe-a lui frunte Şi ziua'n arşiţă, mereu.
Mai mult de-un veac trecu de-atunci... Vuia pădurea de oşteni Când peste munţi şi văi adânci Veni Bălcescu la Câmpeni.
Pe iarba, astăzi grea de rouă, Sta sângele 'n broboane grele. Era în anul 49 Sclipind de flăcări şi oţele.
Ani de văpaie şi de sbucium In care orice pisc suia Prin fumul luptelor un bucium De piatră şi mânie grea.
BALCESCU
5
Trecând prin văi însângerate, Veni Bălcescu, dârz, din zare, S'ajute flăcării 'nălţate Să crească vâlvătaie mare ;
Mulţimi sărmane de-orice graiu, Să se'nfrăţească, să izbească In cei ce-şi fac din sânge straiu, In mârşăvia boierească.
Trecu Bălcescu creste 'nalte Spre Revoluţia maghiară, Din vetrele de trăznet calde S'aprindă *arăş focu'n ţară:
O vâlvătaie uriaşă Să pârjolească'n lung şi'n lat, Domnia cruntă şi trufaşă, Picior de domn şi de 'mpărat.
O vâlvătaie uriaşă Ce-ar strânge 'n juru-i, minunată, întreaga lume nevoiaşă, Copiii celor frânţi pe roată.
Un foc, o vatră, o lumină, Fără sfârşit, din zare 'n zare, Să strângă 'n jurul ei senină, Mulţimi române şi maghiare.
Pădure din Câmpeni străbună, Un veac e'nscris în coaja ta ! Printre copacii tăi, şi-azi sună Un pas ce nu-1 putem uita.
Nu e vedenie de-alt'dată,
Nu-i umbră neagră şi sihastră,
Ci e lumina lui bărbată
Mergând cu noi, în vremea noastră.
Un veac trecu de-atunci, pădure, In libertate azi te scalzi. Tu, ce văzut-ai veacuri sure, Vorbeşte-mi despre ochii-i calzi !
Tu, care-i ştii vocea fierbinte, Pădure veche şi măreaţă, De lupta lui adu-ne-aminte, Vorbeşte-mi de măreaţa-i viaţă !
O, dă-mi, pădure, doar o creangă Din zestrea ta de veacuri ruptă, In stânci să scrie, ca o spangă, De-a lui Bălcescu mare luptă !
EUGEN JEBELEANU
CANTUL I
Cade seara 'n Mărgineni, Pică frunza veştejită, Umblă toamna prin poeni, Galbenă şi prăpădită, Că'n colibe de săteni Nu găseşte bob de pită, Nu găseşte bob de pită.
Bate toaca îndesat Să nu se audă'n sat Jeluială şi oftat, Plâns de prunc înfometat Şi scrâşnire de bărbat.
Sună clopot de chindie Nimenea să nu-l mai ştie Pe voinicul care şade Sus în deal, la puşcărie, ■După gratii şi lăcate, De doi ani şi jumătate.
Când l-aduse dorobanţul, Ii sclipea la glezne lanţul Şi acum, de umezeală, Doar rugină-i şi cocleală. L-au adus la chip bălai, Nu-i mijea măcar musteaţa, Şi acuma, scai de scai, Barba-i înconjoară faţa.
Stă Bălcescu la 'închisoare Zidu-i ghiaţă, patu-i tare, Mucigaiul şi bureţii Ii împodobesc pereţii, Umezeala şiroindă Ii e chipului oglindă.
Stă Bălcescu şi gândeşte Pumnul lui pe gratii-i cleşte, Ochiu-i cată vultureşte. Că-i 'n lanţuri şi 'n zăvoare, Sufletul nu-i este greu, Ci de ţară-i pare rău, Că e ţara închisoare.
Cu-alţi voinici — sunt earn trei ani
Sncercat-a să sloboadă
De sub clacă şi podvoadă
Biet norodul de sărmani.
Dar i-au prins boierii câini
Şi le-au pus lanţuri la mâini,
BĂLCESCU
?
Fier la mâini, la glezne fier,
Brăţară dela boieri,
Fier la mâini, fier la picioare,
Gândul să nu le mai sboare
La scularea robilor,
La sfărmarea domnilor.
Domnilor tâlharilor.
Crunt Bălcescu îi urăşte.
Era mic, un băieţel.
Când văzu că pân' şi lupul
Faţă de ciocoi, e miel
N'o să uite, n'o să uite,
Niciodată neagra zi
Când pe moş ion clăcaşul,
Arendaşu-1 ologi.
Vede şi acuma parul
Repezit sfărmând ţurloiul,
Şi-o s'audă pân'la moarte
Cum râdea, scrâşnind, ciocoiul...
Ochii cearcă să străpungă Zarea toamnei şi să sboare Pân' la ceilalţi fraţi de luptă Aruncaţi în închisoare. La Telega, -i Telegescu Şi Sotir încătuşaţi, La Snagov, e Fiiipescu 'n Lanţuri şi-alţi vre-o patru fraţi. Cu picioarele în apă,-l Ţin pe Fiiipescu sbi-rii. Carnea-i cade ; neclintit e Crezu 'n ziua mântuirii.
Şi-a 'ncreţit Bălcescu fruntea, Dar i-s ochii-o pală vie: De alături, se aude Cânt de ură şi mânie :
„ia'n ascultă, mă ciocoi, Până când o să jupoi Şi pe ţară şi pe noi". Cântă Mihail sin Radu. E clăcaş, da'-i cât un munte, Cu harapnic îl crestară Câinii de boieri la frunte. Cântă Mihail sin Radu, Fratele-i de chiu şi luptă Şi cântând cu el, Bălcescu Dârz şi 'nalţă faţa suptă.
Stă Bălcescu, cată şesul, Isprăvit este culesul. Prin fereastra cu zăbrele,
EUGEN JEBELEANU
Şi domnia silii. Se ascunde luna Albă'n noaptea-adâncă. Prunci golaşi visează Pâine că mănâncă. Sfârâie pe tindă Lacrima fierbinte.
— Nu-s cuminte pruncii ?
— Foamea nu-i cuminte.
Tulbure e somnu 'n Târg şi 'n mahalale. ■ Dănţuieşte domnul Cu doamnele sale. Bucureştiul pare Adormit d'un veac, Da' e somnu 'n chinuri, Somn de om sărac. Vede 'n vis sărmanul Cine 'n ghiare-1 frânge. Undei iataganul ? Pumnul nu se strânge. Tulbure e somnul Somn de om sărac. Ce să facă omul ? Doamne, ce să fac ?
„Hai, deschide-mi, săpunare, Dă-mi săpun de trei parale, Frânghia să-mi săpunesc, Să-mi pun nod la gât, domnesc, Să mă sui, sui-m'aş sus, Pe creangă de pom ursuz, Să-mi dau drum prin ră mu rele, Să scap de zilele mele!"
Sus în dealul Spirii, Luna e oglindă. Cată meseriaşul Către ea din tindă : „Boiangiu, neam somnoros Dă pe lună chinoros Să fie doar beznă jos, Să-mi pun pistol la cobur, Să dau o raită prin jur, Pistolul să mi-l descarc In burtă de om bogat, Care de viu m'a mâncat."
Şipote de muzici Susură 'n palat. Pare Bucureştiu 'n Somn înmormântat.
BĂLCESCU
Bate miezul nopţii, Somnul nu se prinde. Văd în vis sărmanii Flinte bubuinde, Şi din ele- plouă, Ploicea de plumb. Bună-i ploaia asta Că ne-o da porumb ! Doarme Bucureştiul Parcă n'ar dormi. Casele aruncă Umbre fumurii. Doarme Bucureştiul, Şi dulăii-s muţi, Că pe uliţi umblă Crânceni arnăuţi. Pasul li-i de mâţă, Ochii 'n cap Ie joacă : Nimeni să nu mişte Toată lumea tacă ! Umblă arnăuţii, Pasul li-i încet. Da' cin' mi se 'ndreaptă Către Filaret ? Cine taie 'n noapte Uliţe pustii Nevăzuţi de dânşii Printre hardughii ? Cine ocoleşte Bălţi şi heleştaie înecate 'n beznă Sau vărsând văpaie ?
Bucureşti. Opt sute Patruzeci şi trei. Noapte... 'n heleştaie Scapără scântei. Taie luna 'n nouri Valuri după val, Şi zăreşte, iată, Chip prelung şi pal. Subţirel e trupul, Ca de fată pare: L-au ţinut boierii Mult la închisoare. N'a furat flăcăul, N'a făcut vre-un rău. Strâns-a'n pumni doar jalea Norodului său.
12
EUGEN JEBELEANU
Strâns-a'n el oftatul
Jalei şi-al nevoii
Şi-a vrut să trăznească
Domnii şi ciocoii.
Străbătut-a Ţara
Românească'ntreagă
Despărţită silnic
De Moldova dragă.
Zapise cules-a,
Hronici prăfuite
Să arate dreptul
Patriei iubite.
Şi sub slova veche,
Mare şi 'nţeleaptă,
Pus-a slovă nouă
Ca o spadă dreaptă.
Ridicat-a glasul
Cu Kogălniceanu,
Şi-a fost biciu în glasu-i,
Ca scrâşnit osmanui.
Trasă-i este faţa,
Trupul subţirel,
Dar se 'ncoardă'n dânsul
Vrere de oţel.
Cu alţi trei prieteni
Calcă 'n noapte dânsul.
De pe uliţi strânge
Ura, jalea, plânsul.
Strânge pumnul. Aspru-i
Şuieră cuvântul:
— „Cum de ne mai rabdă,
„Fraţilor, pământul !
„Ce făcurăm, oare,
„Pentru ăst norod
„Ce ne dă mâncare,
„Ca să piară 'n glod ?
„Ce făcut-am oare ?
„Ce făcut-am, Ghica ?
„Ani de închisoare ?
„N'am făcut nimica !
„Să jurăm : ţărâna
„Să nu ne mai ţie
„Pân' n'o fi dreptate 'n
„Ţară, şi frăţie !"
Sună jurământul Peste Firaret, Se porneşte vântul, Suie ziua 'ncet.
BĂLCESCU
13
Din palat coboară Domni lucioase trepte. Bucureştiul prinde Să mi se deştepte. Sboară să se culce Droşti mari, poleite. Nu e încă ziuă.
Da' s'ascut cuţite.
CANTUL III
Trece anul patru 'şapte Către patruzeci şi opt. Falnic grânele s'au copt, Dară ţara geme 'n noapte.
Creşte noaptea tot mai deasă Peste-ai ţării ochi albaştri. Vodă 'n pungi îşi tot îndeasă Râuri-râuri de piaştri.
Toamnă-i. Copt e cucuruzul, Râde, râde din toţi dinţii. Da'l ia vodă cu topuzul Şi boierii cu toţi sfinţii.
Geme 'n noapte biata ţară, Muşcă dijma şi ruşîetul. Trepte-s robii goi la scară Să mi-i calce boeretul.
De cutreieri văi şi şesuri Pân' Ia munţii bătrâneşti, Ţara 'ntreagă de-o împresuri, Ce-mi auzi şi ce-mi zăreşti ?
- „Ce văd eu n'aş mai vedea, „Vai de ţărişoara mea. „Ce zăresc, n'aş mai zări, „Vai de ochii mei pustii. „Pe drumeag de Bărăgan „Duc zapciii Ia ţărani, „Că'n bordei nu-i pui de ban. „Ţăranii în urmă cată : „Bordeiul n'o să-I mai vadă, „Că-s în lanţuri şi obadă. „Ii duc zapciii pe drum „Să-i pună la cazne 'n fum. „Trec voinicii laolaltă „Cu sgardă la beregată
14
EUGEN JEBELEANU
„Şi cu clopote de gât
„Să le ţină de urît.
„Când şi 'ntoarnă capu'n urmă,
„Clopotele sună, sună,
„Clopotele vacilor
„La gâtul săracilor.
„Numai clopotu-1 ascult
„Că vaca mi-au luat de mult".
Dar pe Dunăre Ia vale Unde trag corăbii multe, Ce-ţi văd ochii dumitale Şi urechea ce-ţi aude ?
„La Brăila la oraş, „Aud glas de sîmbriaş, „Văd om tare'n umere „Glăsuind la Dunăre : ,, — Vrusei să scap de beilicuri, „Mă tocmii rob Ia caicuri. „Pentr'un dram de sâmbrioară, „Car în port vre-o şasă cară, „Le rânduiesc în hambară, „Curge grâul bun din ţară. „Şi ne vin în schimb dantele „De-ţi rămân între măsele. „Vreau să mâne şi eu o pâne, „Grâul pleacă, nu rămâne. „Vreau să mâne o mămăligă, „Sâmbrioară prea e mică, „Foamea toată ziua strigă. „Neguţător cu calpac, „O veni ziua să-ţi trag „Cu-o măciucă de catarg, „Cu frânghii'mpletite'n bice, „Să-ţi fac pieile băşice, „Să mi-le'ntind la caice, „Vântul barca să mi-o mişte l"
Trec lăcustele pe ţară, Cenuşii tot trec, şi ning. Ce boierii mai lăsară, Norii de lăcuste sting.
Şi când s'au oprit să cadă Şi-au mâncat tot ce-au găsit, S'a pornit din zări zăpadă. Acum, ninge repezit...
De trei zile ne'ncefat Ninge'n munţi întărâtat. Pe vale, la Topolog, Trece un rumân olog.
BĂLCESCU
15
Merge tare'ncetinel,
Trage ceva după el.
Cum taie zăpada aibă,
Ai crede că-i lup cu barbă.
Un picior doar iasă urmă,
Alălalt zăpada scurmă.
Un picior doar lasă semn,
C'ălălalt este de lemn.
Trage ornu-o sanie
Greu, ca o jelanie.
„ — Umblă lupii, nu te sperii ?"
„ — Nu, că lupii nu-s boierii.''
„ — Un picior unde-l lăsaşi ?"
„ — In ghiare de arendaşi."
„ — Şi în sanie ce tragi ?"
„ — Două sufletele dragi
Pân'n deal la ţintirim
Că nu-i voie să trăim."
Trage-oiogu' de frânghie. Şi se pierde prin zăpadă. De atâtea lacrimi grele Ochii nu mai pot să vadă.
Stă un frate şi-1 priveşte. Lacrimi curg, dar de mânie. Din Băiceşti e. Se gândeşte : Dac'ar şti, cum ar mai scrie!
E în Francia voinicul
Care apără sărmanii — Oh, de l-ar aduce cerul Să ne scuturăm duşmanii!
„De-ar veni cu primăvara „Să-şi sfarme cătuşa ţara, „Să fac din cuţit de plug „Sabie cu meşteşug, „Cu tăişurile'n două, „Când le'nvârt, tidvele plouă, „Cu tăişurile noi „Să sbor tidve de ciocoi, „Cu înflorituri de fier „Să sbor tidve de boieri, „Din trei paşi în alţi trei paşi „Capete de arendaşi!"
CÂNTUL IV
Se'ntinde foamea'n lume, amarnică şi goală, Cu trupul lung şi palid, cu sânii grei, de plumb Ea zămisleşte'n zdrenţe copilu-i cel mai scump Cu plete'nîlăcărate şi numele : Răscoală.
16
EUGEN JEBELEANU
Din Apenini în Nordui ce zace sub zăpezi, Şi din Uralii falnici şi pân'la Apenini, Pe tronuri şi castele trec nourii'n cirezi Mânaţi de-un roş harapnic de trăznet şi lumini.
E iarnă ; 'n Europa colindă o fantomă Cu ne'mblânzită faţă şi plete fâlfâinde. Din Dunăre la Sena şi pân'la vechea Romă — Şi unde ea păşeşte, zăpada se aprinde.
E'n patru'ş'opt. Fevruare. Parisul e'n alarmă.
Tăioasă este zarea, cu ceru'negurat ;
Cadavre duce Sena. Un vuiet ne'ncetat
Tot creşte. Sunt trei zile de când nu-i om să doarmă.
Pe-o stradă'ntunecoasă, 'ntr'o casă cenuşie, E-o încăpere plină de tomuri şi de file. De când plecă stăpânul, se împlinesc trei zile ; Pe unde-o fi valahul, doar inima lui ştie.
Odaia-i goală. Insă ferestrele deschise Privind mulţimea'n arme, — din ochi nu l-au pierdut: E!e-I privesc cu grijă, şi-l văd, căci în Paris e Valahul cu ochii negri şi chipul cunoscut.
E'n rând cu muncitorii, care-au ieşit în stradă Cu pruncii lor din fabrici, tă~uţi şi'nîometaţi. Cu ei alături, iată,-l înalţă-o baricadă, Privind către palate, cu ochii încruntaţi.
Se-aud acuma trâmbiţi. Vin în galop dragonii Şi sfarmă sub copile bătrâni, femei, copii. Scrâşneşte crunt valahul: „— Aşa sunt toţi coconii! îşi apără argintul cu fierul, grijulii !"
Dar peste trupuri frânte, în sânge'ncremenite, Şi peste călăreţii cu coifuri, sângeroşi, Se'nalţă „Marseilleza", şi'n vânt sburând sbucnite, Pe viforul de oameni cresc flamurile roşi.
E sângele ce strigă în caldele stindarde, Se'ntind aceste flamuri ca sângele, mereu. Şi simte-adânc voinicul că'n ele cheamă şi-arde Şi sângele Iui 11 or ia şi al lui Doja, greu.
Oprit în loc o clipă, poportfnaintează, Pavajul se ridică, furtună, spre duşman, Iar sabia ce-a smuls-o valahul e o rază Lovind cu muncitorii cumpliţi din Saint-Antoine.
„Republica trăiască !", „Jos Ludovic bancherul !'" —
Cresc tunetele grele sub bolta clătinată.
In plin trag grenadirii, cumplit coseşte fierul,
„— Zadarnic, gâde !... foamea nu poate fi'mpuşcată !"
BĂLCESCU
17
S'avântă ţesătoarea cu ochii arşi de truda, Aleargă'n focul luptei mecanicul de tren, Cad şi răzbesc prin gloanţe cei ce din greu asudă, — Şi-ascunşi după-al lor umăr, burghezii cu joben.
Se'mpurpurează norii, se'neacă'n fum oraşul, Tuşesc, pocnind, pistoale, prin norii fumurii. Troznind, se frânge scutul ce apără vrăjmaşul, S'apropie furtuna, vuind, de Tuilerii.
Se zguduie palatul cu trepte sclipitoare, Cu-a'lui grădini întinse, de danturi şi de joc. Cad porţile înalte cu steme şi cu fiare, Şi sboară'n parc, măreţe, drapelele de foc.
Aleargă răsculaţii pe sub înalte ramuri, De viu să-l prindă'n ghiare pe rege cu ai lui. „Jos regele .'" răsună — şi clănţăne din geamuri Palatu'ntreg şi parcul cu a!be!e-i statui.
Prin sălile'n mătăsuri şi'n marmoră'mbrăcate, Talaz născând talazuri, poporu-şi taie drum : Bărbaţi cu chipuri aspre şi mâneci suflecate, Femei cu gene grele de-al bătăliei fum.
Dar pe monarhul buhav nu-i chip, nicicum, să-l vază : In drum spre Englitera-i, cu-ai ţării bani furaţi. Din ramele-aurite, îi urmăresc cu groază Pe răsculaţii aprigi doar regii'nmormântaţi.
Stă tronuf gol. în sala ce-aude 'nspăimântată Cum glăsuie poporul pe care s'a'nălţat. Nu se atinge nimeni de bogăţia toată, Doar tronul sboară'n aer şi iese din palat.
întinde şi românul o mână şi sfâşie Din catifea o sdreanţă.'n Valahia s'o ia, S'arate cum sfârşeşte a domnilor domnie Scăldaţi în fir de aur şi'n râu de catifea.
Purtat de mâini voinice, 'ntr'o piaţă asvârlit, Din jâlţul greu se'nalţă o flacără senină. Râzând, poporu'n arme priveşte fericit: — Te uită. o minune: un tron ce dă lumină!
Priveşte şi Bălcescu văpaia, zâmbitor. I-s ochii mari sure flăcări, dar inima în ţară, Spre robii din oraşe, spre cei de pe ogor, Spre obidiţii'n lacrimi, spre Dunărea amară.
3 — Viata Komâneasoă _ c. 4183
EUGEN JEBELEANU
CANTUL V
Sus, pe creasta Argeşului, La casa Bălcescului, Baie vânt de primăvară, Ca venit Băicescu'n ţară.
Suie dealul o trăsură, De colb, trăsura e sură. Leoarcă-s caii munteneşti, Vin taman din Bucureşti. N'a oprit trăsura mică, Da' voinicul se ridică, Sare din trăsură, sboară. O femeie stă la scară. Cărunţită, cu-o năframă. „ — Nicule", — şopteşte.
„ — Mamă."
Maică-sa îl ia în braţă,
îi trece-o mână pe faţă,
Peste barbă şi mustaţă.
Cu cealaltă-şi ţine strâns
Ochii, să nu dea în plâns.
înghite lacrima grea,
Şopteşte ca pentru ea :
„ — Mult slăbi sărmanul Nicu."
O priveşte'n ochi voinicul,
Şi glumeşte : „ — Lasă, mamă,
N'oi fi eu chiar Făt-îrumos,
Dar cu Zmeul sunt de-o seamă".
Şi-o mângâie drăgăstos.
îşi asvârîe-ochii apoi
Până'n zare : „ — mândră ţară,
Dar mâncată de ciocoi..."
Ochii lui Bălcescu sboară
Peste munţi, peste ponoară.
Cât zăreşte'n lung şi'n lat,
Ies clăcaşii la arat.
Cum stau pe plug aplecaţi
Năduşiţi şi deşălaţi,
Zici că-s neam de cocoşaţi.
Muşcă botul fierului
Moşia boierului,
Ţărâna mi se despică,
Năduşala pică, pică.
Şi-alergând prin nori de praî,
Ii pândesc, călări, vătafi
Cu harapnic plumbuit :
Cum nu mişti, cum te-au trăsnit.
BĂLCESCU
Stă Bălcescu multă vreme, Aude cum ţărna geme Şi clăcaş scrâşnind blesteme. Pe-o moşie cunoscută, Sub bici de-arendaş ţinută, Tras de-un bou, un plug de lemn Sgârie pe-ogor un semn Şi'mpirigâiid plugul de zor, Un bătrân cu un picior. „ — Bine te-am găsit, Ioane". „ — Bine c'aî venit, cucoane". „ — Ce-a mai fost pe-aici ?"
— „A fost „Anul tare, tare prost. „Grâne n'au fost şi nici poame, „Şi-a fost foame multă, doamne, „Mi-au murit pruncii de foame". Bălcescu-1 priveşte adânc, Ochii bătrânului plâng : „— ...Şi mi-i dor de ei, mi-i dor, „Că nu-i mai zăresc pe-ogor, „N'am de cine să mă rog, „Că sunt singur şi olog". Stă Bălcescu să-l audă, Milă-i e şi-i este ciudă : „ — Olog eşti, sărman de tine, „Că doar un picior te ţine. „Dară mâini, ai două, tari, „Să frângi arendaşi tâlhari. „Pumni ai doi. Nu-s singurei. „Strânge-i, nu boci în ei! „Flintă al ? E ruginită? „Fă-o lună, fă-o stea, „Că e vremea mult grăbită „Şi-are nevoie de ea. „Şi e puşca tare bună, „Dacă ştii s'o fii în mână. „Şi s'o pui la fiuerai „Când sorocul i-a sunat!"
Tânării-a tăcut, dar parcă Fulgere se tot descarcă. Bătrânu-I priveşte'n faţă: Parcă a ieşit din ceaţă. Nu mai e al nimănui, Parcă tânărul e-al lui. Clăcaşii pe plug' plecaţi, Parcă-i simte acuma fraţi. „— Bine, fiule, m'oi duce „Să fac flinta să străluce, „De dor să nu se usuce,
EUGEN JEBELEANU
„S'o fac gureşă şi dulce". Bătrânul vorbeşte'ncet, Lasă plugul pe ogor Şi se pierde prin făget Tot săitând dintr'un picior.
Da' picioru-i mai uşor.
Coboară Băîcescu'n vaie, Că mai este multă cale, Şî-i nevoie de pistoale, Sa scape ţara de jale, De ciocoi şi de paşaSe..
CANTUL VI
Cu munţi, cu râuri şi cu văi
Cu Bărăganu'ntins ca marea,
Tresare ţara, săgetând
Cu ochii'n cearcăn depărtarea.
Ascultă vuiet din Ardeal
Şi glas de ură din Moldova.
Din munţi în munţi, din deal în deal,
Mânia îşi scânteie slova.
Colindă sate surtucari. Mai toţi bărboşi, dar par de treabă. Sunt tineri, nu stau mult pe Ioc ŞI pier în noapte, că li-i grabă.
Sosesc de unde nu te-aştepţi, Se duc pe unde nu se ştie. Privesc cu milă către prunci Şi către prispa ta pustie.
Aprins vorbesc ca domnul Tudor. ©in Vladimiri or fi şi ei... Când pleacă, nu-ţi răpesc nimica, Da'ţi iasă'n inimă scântei.
Iff vâră'n mână o hârtie. „ — Ce scrie, dascăle, la'n vezi". ,,— Ci-că dreptate şi frăţie „Şi mântuire de podvezi".
Iţi pare rău că nu mai stară, Să-î vezi, să-i pipăi, să-i mângâi, Că ce e scris minune-i, rară, Şi-s perină la căpătâi.
BĂLCESCU
Trabanţii şi cu comandirii Le cată urma... Urma-i fum...
Cad sub gârbaci de plumb sătenii, Dar să vorbească — nicidecum.
Pământ e vodă. Se sculară Ciăcaşii deia Romanaţi. „ — Ce să le facem, prea'nălţate ? „ — Ce trebuie : să-i spânzuraţi î
Stă Bucureştiu'n fruntea luptei, Breslaşii fac din noapte zi, încarcă praf de puşcă'n flinte, Nici că le pasă de frânghii.
Sunt flinte-s drept — de vânătoar Că altele-s greu de găsit. „ — Da' nimeresc în căprioare Şi'n ţapi cu fesuri, negreşit!"
Neguţătorii vor să facă Un nemaipomenit negoţ : Din piei de turc, din piei de vodl Şi din boierii cei mai hoţi.
In tăinuitele dughene, Rămân şi după ce-au închis. Nu li se prinde somn de gene. Au şi ei un cuvânt de zis.
„ — Nu, n'o să fie vorba moale", îşi tot şoptesc, după oblon. Şi-ascund în rafturi la pistoale, Să fulgere'n duşmani plocon.
In Argeş, nu mai vor ţăranii Să stea, de clacă, pe ogor. Ci-că-i stârneşte-o arătare, Un moş ce târâie-un picior.
Jos Ia Brăila, sâmbriaşii Se răzmerită. Apa-i foc. O străjuiesc toţi cordonaşiî. Corăbii nu vin mai deloc.
T*rin norii sfâşiaţi, vezi cerul Mai sângeriu ca'n alte daţi. Se luptă spumegând boierul, De-aici sau din străinătăţi.
Au tras în vodă. „ — Bine-i tată. Că nu-1 sfârşiră ăi feciori: Un domn nu trebui' doar odată Să crape, ci de mii de ori!"
EUGEN JEBELEANU
Bălcescu umblă, umblă'n ţară Şi poterele'n urma lui. La munte-i azi, şi mâine seară E'n Bărăgan, şi iarăşi nu-i.
Porunci dă vodă să-l înhaţe Şi turbă de mânie grea. Dar ţara are mii de braţe Şi-I apără cum ştie ea.
CANTUL V!I
Peste munţi şi codri
Cu lumină rară,
intinzându-şi umbra
Seara se coboară.
Se coboară seara
Peste deal şi munte.
Un bărbat în umbra
Codrului pătrunde.
N'a pus de trei zile
Geană peste geană,
Dară ochiul arde
Aprig sub sprânceană.
Suptă-i faţa. Ziua
Verii-a fost fierbinte.
Paşii-! trag în urmă,
Vrerea înainte.
Străbătut-a omul
Sate'n lung şi'n lat.
Vin gonacn'n urmă-i :
„ — Unde-i ? „ — A sburai".
Mu e chip să-l cauţi
în guri de bordeie
C'au în pumni ţăranii
Furci şi reteveie.
Cel bărbat când pleacă,
in coşar cresc puşti.
„ — Vin', măi logofete,
Din puşcă să muşti!"
Pe-un gonac mai straşnic
L-au ţintit în plin.
A căzut gonacul
Şi-au spus toţi : „— Amin".
Şi-au simţit că fier e'n
Dânşii, cum le-a spus
Cei bărbat ce-acuma
Suie codru'n sus.
Trece'n sus bărbatul,
Dar îi merge gândul
Spre sărmani. „ — Al lor e,
De-or fi tari, pământul".
BĂLCESCU
Mult bogată ţară, Leagăn de comori, Ce frumoasă fi-vei Când vei fi a lor! Se gândeşte omul Tot mergând în sus. Roşu luminat e Codrul spre apus.
Curge jos, în vale, P-rahova'ntre pietre. Cât masori cu ochii, Nu vezi fum de vetre. Doar, departe, 'n zare Fumegă Carnaţii. „ — Hei, acolo-şi zice — Se sculară fraţii !" Inima ii bate'n Pieptu-i să se rumpă. O, tu, Revoluţie, Libertate scumpă !
Cade seara. Omul Intră într'un crâng. Cenuşii, în juru-i, Umbrele se strâng. Printre ramuri, nouri Se zăresc fugind. Fulgeră. De plumb e Crângul, şi de-argint. Fulgere prin nouri îşi crestează raza. Urcă prin pădure Omul, către Breaza. Suflă vântu'n codru, Codrul să-l întoarcă. Curge ploaia. Omu'n Negru strai, e leoarcă. Nu-l opresc din drumu-i Nourii, turbaţii. Grijă nu-i decât de-un Teanc de proclamaţii, Şi de buzunarul Care nu e gol, Că-i păzit cu cinste Dreaptă de-un pistol. Merge omu'n ploaie, Nu-i chip să'ntârzie, Că sunat-a ceasul, Ceas de bătălie. Bate vântul, frânge Ram u re betege. Fulgerele taie
EUGEN JEBELEANU
Cerul, cu bricege. Merge omu'n ploaie, Plefele-i sunt ude, Şi-ascultând cum tună, Tun parcă aude. A zâmbit, ştergându-şi Naltă frunfea-i pală. „ — Fii slăvită, fire Pusă pe răscoală !" Şi tot suie'n codrul Biciuit de ploaie, Drept cum e stejarul Ce nu se'nconvoaie.
Toarnă de trei ceasuri Şi când ploaia-a stat, Sa pornit să sufle Vântul mâniat. Uite-1 cum goneşte'n Vale norii grei. Sus, pe bolta-albastră Scânteiază mei. De pe frunze pică Boabe grele'n noapte. Toarnă pe mesteceni Luna albă lapte. Se opreşte omul Lângă-un pom tăiat. Sunt mesteceni şepte Şi-unu! e crestat li priveşte bine : Sunt mesteceni şepte. Poate-acu să steie Fraţii să-şi aştepte.
Cât să fie ceasul ? Ceru-i înstelat. Stă, priveşte luna: Nu, n'a'ntârziat. Pe întinsul ţării Gândurile-i sboară: Ceilalţi fraţi ce-or face, Ce-o mai fi în ţară ? Ce-o mai fi prin Argeş ? Ce-o fi'n Romanaţi, Vâlcea e'n picioare ? Ce fac ceilalţi fraţi ? Se gândeşte. Gându-i Sboară'n noapte, sprinten ; Olăcari trimis-a'n Ţară pretutindeni. Frânţi îi sunt genunchii, Ud şi greu vestmântul.
BĂLCESCU
Insă Ini ii pare Leagăn căi pământul. O lumină mare'n Ochi îi înfloreşte Blândă-i este ţara Celui ce-o iubeşte. „De-şi pune capul pe stâncă, „Piatra grea se face blândă, „Şi din piatra cât de grea „Omu-şi face perina. „De-i pământul îngheţat, „Lui îi este ca un pat. „Din desiş de ramură, „Ceru-i face plapumă, „Şi de-i este trupul gol, „Ceru'ntreg se face ţoi „Şi sta să mi-l învelească, „Teafăr să mi se trezească, „Teafăr, cu putere nouă, „Străjuit de ochi de rouă."
Trece înc'o vreme Şi de dup'un grind, Paşi foşnind prin iarbă Se aud venind.^ Se ridică'n grabă Omul să privească. Vede'n raza lunii Umbră voinicească. Iată, stă în faţă-i Om înalt cât bradu. „ — Noroc bun".
„ — Frăţie, Mihail sin Radu !" In privirea-i dreaptă, Luna scânteiază. Ochii lui Bălcescu II îmbrăţişează. Lacrimi urieşul Are'n ochi acuma. Scoate o năframă : „ — Tare bate luna !" „ — M'ai chemat, — îi zice. Uite că venii". Şi îşi şterge'n grabă Ochii fumurii. Iar îi este chipul Mândru şi viteaz. Stă privind Bălcescu Semnu-i depe-obraz: Câtă vreme oare,
EUGEN JEBELEANU
A trecut de când între-aceleaşi gratii Se'nfrăţeau cântând ?
Fără moarte'ntr'însu-i, Şi în somn îl ştie. Cântul de răscoală, Cântul de mânie :
„Ia'n ascultă, mă ciocoi, Până când o să jupoi Şi pe ţară şi pe noi ?"
„ — Iţi aduci aminte, Zilele acelea ?" „ — îmi aduc. Şi-aduce Tare bine pielea." „— Bine. Sună-acuma Ceasul altor zile. Nu e tinio de vorbă Multă, Mihaile. Singur eşti ?"
„— Cu calul.
Priponit e'n vale." „ — Bine. Fii cu grijă Că-s gonaci în cale. Ia dăsaga asta, Du-o Ia Comarnic. O aşteaptă Erie. Sboară-acurn. Fii harnic." A zâmbit Bălcescu, Dară glasu-i ba. Mihail aşteaptă, Parc'ar întreba, Parcă, dând să plece, Ar mai spune-o vorbă. Stă şi tot priveşte Tăinuita torbă. A zâmbit Bălcescu Iarăşi : „— Vrei să ştii Ce e în dăsagă. Nu-s decât hârtii, Dară nu e zapis Boieresc, ci sfânt, Că vă dă dreptate Şi vă dă pământ."
Ca în vis claca şui La surtuc se'ncheie. Strânge'n braţe torba Parc'ar fi femeie. „ — Hai noroc!"
„— Frăţie!
BĂLCESCU
Pleacă drept ca plopul.
Stă, pândind Bălcescu'.n Fund de văi galopul.
CANTUL VIII
Ce se'ntâmplă, oare.'n
Ţară, între-acesic ? Sună Revoluţia Pe câmpii şi creste. Sună, Revoluţie, Glasul tău să tune Trâmbiţând prin veacuri Mândru! 9 Iunie! Sună jos, spre apa Dunării răsună. Sub steagul Frăţiei Oamenii se-adună. Vezi-i pe câmpia Largă, la islaz. Văiure talazul Lor peste talaz, li priveşte Oltul, Mândri-s la privire Cum vin rânduri-rânduri, Strânşi, ca o oştire. Hei, ciăcaşii ăştia Mult au stat pe brânci, De-s acu mai drepţi ca Falnicele stânci. Muncitori din porturi Şi dela corăbii Sunt cu ci alături. Şi, Ia şold cu săbii, Scăpai ând în soare, Şi cu flinte'n spate, Stau ostaşi, priviudu-i Cu priviri de frate. Scurmă depărtarea Ridicaţi în scări, Străjuind norodul, Zimniceni călări. Sforăie ca smeii Caii cu valtrapuri. Peste câmp, se'nalţă Steaguri mari şi prapuri. Când le umflă vântul Vezi pe ele scris Ce numai cu gândul Ai văzut, şi'n vis.
EUGEN JEBELEANU
Vezi, când bate vânt»!, Că pe ele scrie Cu lumină parcă : „Dreptate — Frăţie."
A trimis Răscoala Soli din Bucureşti. Uite-I pe-E!iade, Uite-i ne Gn,e«ti. A trecut o vreme De când suni aice. I-a trimis Bălcescu Steagul să ridice. Sunt în straie negre, Nu-s la chip ţărani. Fie ! Doar să deie'n Domnii hoţomani! Intre ei se'nalţă Trupeş popa Şapcă. Face semn cu mâna Norodul să tacă. Face semn cu mâna Larg şi liniştit. Vuietul se stinge, Parc'ar îi cosit. Dârz răsună glasul Popii, pe Islaz. Nu de rai vorbeşte Ci de-al lor necaz. Dârz răsună glasul Popii, pe câmpie. Tună'n domni şi'n crunta Lor ticăloşie. „Izbăveşte, doamne, Ăst popor ce moare, Frânt de domnii mârşavi Ce-i stau în spinare !"
Lacrimi cad din ochii Miilor de oameni: „Scapă-I de podvoadă Şi de clăci şi îameni !" Tună popa Şapcă, Nu-i pasă de-odăjdii: „Scapă-I de sub clacă, „Scapă I de sub dăjdii!"
Raze-raze sboară Vorbele-i, mănunchi. Val de val clăcaşii Pică în genunchi, Nu ca să se roage,
BĂLCESCU
Nu că-1 bate vântul, Ci ca mai aproape Să-şi simtă pământul.
Mare de lumină
Pe câmpie cade.
Alt glas se ridică
,. — Cine-i ?" „ — Eliade !"
Pravila cea nouă
Stă să le citească.
Dulce-i este vorba,
Doar cam muierească.
îşi ridic-o mână
Şi-o tot ţine sus.
,, — De-ar avea şi barbă,
Parc'ar fi Isus."
S'a oprit acuma.
Tace. Glasu-şi drege.
„ — Ce a zis, Tudose ?"
„ — Nu se înţelege."
„ — Ştie să vorbească,
Vocea-i e isteaţă.
Doar că prea îşi duce
Mâna la musteaţă."
„ — Zice că românul
Orişicare,-i domn..."
„ — Păi, o fi, că şi eu
M'am visat, în somn..."
„ — Bune-s taică, toate,
Fără stricăciune,
Doar de noi, Tudose,
N'auzii ce spune."
„ — ...Tacă-ţi pliscul. I-auzi,
Spune lucru sfânt.
Ci-că şi clăcaşii
Or avea pământ."
„...Ci-că şi clăcaşii Or avea pământ!"
Trec din gură'n gură Vorbele, sunând. Vijelie vie-i Câmpul nesfârşit. Răsmeriţă, fie-ţi Pasu'n veci slăvit! Păsări, păsări, sboară Cuşmele la cer. Parcă sfărâmat-a Vestea lanţ de fier. Bubuie pământul Şi bolta cerească: „P/avila cea nouă'n
EUGEN JEBELEANU
Veci să ne trăiască !" Tremură văzduhul Clopot, până'n zare, Dănţuic norodul, Cuşma'n slavă sare ! Râd şi plâng-, în soare, Feţe'mbujorate. Jură'ntreg norodul Pentru Libertate. Şi'n genunchi cum cade Sar utându-şi steagul, Zici cum că sărută Libertăţii pragul. Numai Eliade Stă, zâmbind silit. Nu i-o fi prea bine, O fi obosit. Da'i-atâta chiot Vesel pe Islaz, Că parcă şi dânsu-f Vesel la obraz.
...Şi-uite acum, cu oameni, Prapuri, cai şi steaguri, Câmpu'ntreg îşi mişcă Grelele-i şiraguri. Unde eşti, Bălcescu, Tu care-i iubeşti, Să vezi cum clăcaşii Curg spre Bucureşti !
CANTUL IX
Nu stă Bucureştiul
Nici el adormit.
A venit Bălcescu,
Vodă a fugit.
Bat văzduhu-albastru
Clopote de-aramă,
Sună până'n zare
Şi norodu-I cheamă.
Pe clăcaşi Magheru
Nu i-a tras în funii
Că-i şi el de partea
Lor, şi a furtunii.
Şi-a fugit cel vodă
Crud şi muieratec.
Scapără armăsarii
Care-I duc, jeraiec.
N'a plecat el singur
— Nici să te gândeşti ! —,
Că-s bucsite de-aur
BĂLCESCU
Droştile domneşti.
A fugit Bibescu,
Dar boierii nu.
Şi ce-mi fac bărboşii
Cu calpace-acu ?
Nu stau ei pe gânduri,
Nu-şi mângâie barba
Căutând cum vine
Gloata cât îi iarba.
I! cunosc prea bine
Ei pe Eliade.
,. — Urlă el, da' altfel
„Tare-i cumsecade.
„Vrea numai să schimbe
„Marele işlic
„Cti'n işlic. o leacă
„Mai scăzut, mai mic.
„Vrea să'nlocuiască
„ — Asta e ce ştie —
„Un calpac cât roata
„Cu o pălărie.
„Şi în fruntea mesei
„Şi a orişicui,
„Vrea morţiş să fie
„Pălăria lui.
„Pe ciăcaşi nu poate
„Nici să-i vadă'n faţă.
„Doar Bălcescu ăla-i
„Cel care-i des mată.
„Ei a scris în noua
„Pravilă cuvânt
„Cum că sărăntocii
„Vor lua pământ.
„El a scris că de-astăzi
„Fiecine are
„Drept s'aleagă'n marea „Tării adunare. „El vrea să arunce „Ţara la săraci „Şi să nu mai deie „Turcilor haracî. „Da' nu-i rău Eliade, „Bun îi Brătianu, ,,Că nu li-i gândirea „Cum îi e lui planul. „Nu-i rău Eliade, „Şi nici cellalt nu e, „Că nu vor ei gloata'n „Cap să li se suie. „E'n guvern Bălcescu, „Da' mai sunt şi ei. „Crezi c'ar plânge dac'ar „Fi doar singurei
EUGEN JEBELEANU
„Şi'n guvern mai este „inc'un om de soi. „Odobescu-i tartor „Mare la război."
Uite-aşa, de taină, Stau boierii, 'ntinşi, Cu ciubuce stinse Şi cu ochi aprinşi. Unii fug spre Giurgiu, De holeră ci-că, Ăilalţi stau, da'noaptea Fac lumina mică. Şi nu fac doar asta, Nu stau doar la sfat; Slobozesc ştafete Iuţi, în lung şi'n lat. Trece Marea Neagră, Sboară glonţ lipcanul. Află Ţarigradul : Spumegă sultanul. Drept spre Mosc goneşte Noaptea olăcartil. îşi închină jalba: Tresărit-a ţarul. Sboară spre Viena Alt trimis : prelatul Papistaş. Ajuns-a : Turbă împăratul, împletesc boierii Iţele de beznă, Ţării să-i atârne Iarăşi lanţ de glesnă, Să prăsească iarăşi Jale şi pustiu. Şi ce-or să mai facă, Singuri ei o ştiu.
CANTUL X
Râu să urce dealul Nu văzu pământul, Da'-l văd Bucureştii, Soarele şi vântul, Cum îşi tot îngroaşă Vinele şi creşte Şi-urcă Filaretul, Urcă voiniceşte. Fiecare undă-i Tare înţeleaptă, Că ea bine ştie încotro se'ndreaptă. N'a văzut nici marea Vre-un talaz mai mare
BĂLCESCU
Ca al omenirii Sfărâmând zăvoare. Uite-I, mă, cum vine Şi mi se revarsă De'nfloreşte ţara Şi ţărâna arsă ! Şi tot urcă dealul Şi se'adună'n Câmp Câmpul Libertăţii, Câmp întins şi sfânt. Uite-1 pe Bălcescu Colo, sub drapele, Măsurând cu ochii Valurile grele. „ — Bun norod. Să vreie Doar — şi mută munţii !" Gânduri multe-i sboară Pe sub bolta frunţii. Au trecut din noaptea De atunci cinci ani, Când jură să scape Ţara de duşmani. ...Erau patru... Beznă... Umbre plumburii... Şi pe Câmp acuma-s Mii şi mii şi mii, Cu drapele'n frunte, >Făr' de număr mulţi, in cipici. cu cisme, Şi-ăi mai mulţi — desculţi. De te uiţi în zarea Clocotind de steaguri, Bietele colibe-ţi Par acuma faguri. Scris e pe drapele „Dreptate — Frăţie" ; 'Dar ce-i scris, e timpul Fapta să o scrie ! Cugetă Bălcescu (E ministru-acum) : N'o să fie drumul Lesnicios, nicicum. N'o să fie lupta Cât de cât uşoară. Nu e tunsă, nu e Boiereasca ghiară. Cugetă Bălcescu, Liniştit i-i chipul Măsurând mulţimea Deasă ca nisipul.
Şiroind de-odăjdii, Stă încremenit
3    - Viata  Românească _ c. 4183
34
EUGEN JEBELEANU
Lângă el, prea sfântul
Nalt mitropolit.
Nu-şi îndreaptă faţa
împăcat spre cer.
Pânditori sunt ochii'n
Cearcăne de fier.
Prim-ministru este,
Dar întreaga noapte
El, cu baş-boierii,
Tăinuiră'n şoapte.
Are averi mulţime,
Mănăstiri cu robi,
Lungi moşii cu vite,
Şi-aur greu în bobi.
Că, vezi, bun îi raiul
Din lumea cealaltă,
Dar fără de nume-i
Peştele din baltă.
Şi'ngerii cu aripi,
— Ori ce-ar fi să spui —
Nu sunt ei mai fragezi,
Nu, decât un pui.
Nu-i glumeţ prea sfântul
Tare-i înnorat,
Insă gânduri d'astea-I
Rod neîncetat.
„Vrea Bălcescu ăsta,
Mult prea blestematul,
Grosul mănăstirii
Să-l înşface statul.
Ci-că omul crucii,
De e drept şi sfânt,
Nu are nevoie
De prea mult pământ.
Ci-că din pământuri
Drept e să-şi ia rodul
Nu veliţi-boierii,
Ci — auzi ! — Norodul".
Nour e prea sfântul
Căutând aghiasma.
Cătrănit i-i gândul,
Gândul o ia- razna.
Pravila cea nouă
N'a vrut s'o sfinţească,
Dară-i îndârjită
Stihia prostească.
„ — Fii isteţ !" — îşi spune
Neofit. „Minciuna
Pe nărozi îi duce
Mai întotdeauna".
Şi-uite acu silit e
Crucea să ridice.
De-ar putea, nu cruce
BĂLCESCU
Ar sălta, ci bice ! Că şi biciu-1 ştie Mânui ades ţ Când clăcaşii nu ies Volnic la cules. „Binecuvântează!" Spune, parc'ar geme —-Şi, în gând, aruncă, Fulgerând, blesteme.,
Sprijinit în sabie,
Şi cu coif — de-oţel,
Mai încolo, ţanţoş,
Stă,un colonel.
El fu şeful castei
Şi tot el rămase.
E boier, cu vie,
Cu moşii, cu case.
L-a păstrat în rangu-i
Nalt, Ion Brătianu.
S'au văzut azi-noapte
Şi turnară planul.
Ce urziră ? Asta
N'aş putea-o spune.
Dar pe faţa grasă
Nu văd gânduri bune.
Face cruce. Jură'n
Haina ostăşească
Pravila cea nouă
Să o străjuiască.
Şi de-o fi să fie, Viaţa să şi-o dea, Apărând norodul, Cu sabia sa.
încruntat priveşte'n
Urmă, către oaste :
„— Proastă e, cum proaste-
Gloatele-astea proaste !
Dar de-ar fi deşteaptă
N'ar face un chior,
Că n'ar da, când trebui'
Iama într'ai lor!"
Uite-aşa îşi poartă
Gândul ca o râmă,
Când de-urale cerul
Parcă se dărâmă
Şi când în ţăranii
Şi'n meseriaşii
De pe Câmp, — Bălcescu
Stă privind ostaşii
Oastei ce va creşte
Cândva, poate mâine,
36
EUGEN JEBELEANU
Apărând sărmanii, Ţării a şi-a lor pâine.
Pân'atunci, cu gândul La Magheru sboară La pandurii-i care, 'Ntâi se răsculară.
CANTUL XI
Liniştiţi, boierii Mari nu stau o clipă. Că de-ar sta le-ar bate Moartea   din aripă. Nu stau ei degeaba, Nu luptă'n zadar : In guvern, Bălcescu-i Azi doar secretar. Veseli sunt boierii, Palmele îşi freacă ; Alai că nu e clipă Gura să le tacă : „Nu mai e ministru ! „Asta da izbândă! „Da' tot nu se lasă, „Că e dârz la trântă". Cer pământ clăcaşii, Vin spre Bucureşti, Şi rămân acolo, Nu-i chip să-i urneşti. „Drept îi că Eliade ,,Spus-a, nu odată. ..Că proprietatea ,,Ei-va apărată. „Dar Bălcescu ăia ,.E de neînfrânt. „Vrea morţiş să deie ,,La cîăcaşi pământ „Toate astea-arată, Psih im ii, anume, Că răscoala-i focul Iadului pe ,'ume". Ţărnă, boltă, apă, Şi clăcaşii, — toate Pentru boierime Sunt proprietate* Nu vrea ea să deie Nici cât e sub unghie ; Numai gândul, şi'ncă Parcă o înjunghie.
★
BĂLCESCU
Tocmai d'aia, uite,-i Adunată-acum, La Mamolo, 'n sala Grea de nori de fum. Grea de fum e sala Zici că-i bătălie. Luptă dau boierii i Ţara'n lanţ s'o ţie. in ceacşiri ca focul Şi trăgând ciubucuri, Stau bătrânii. Ceilalţi, Tineri, în surtucuri Moi, de pânză-albastră, Şi'n nădragi vărgaţi, Vânt fac din jobene Că sunt asudaţi. Făr' astâmpăr umblă Şi vorbesc, şi zbiară, Cum că năvălit-au Zavergiii'n ţară, Care vor să facă Oameni din clăcaşi, înţeleşi cu cei mai Nemiloşi vrăjmaşi. Strigă, pipăindu-şi Tainic stofa moale; Au venit în ziua Asta, cu pistoale. Ce-o să fie, oare ? Ce-o să se petreacă ? Cei bătrâni urechea Spre oraş şi-apleacă. „O să se petreacă", — îşi şoptesc în gând, „Dar să se petreacă ! „Repede, curând."
Pân'atunci, şi-aruncă Ochi in sală, unde Un ostaş cât uşa, Ne'nfricat pătrunde. „ — Ăsta e Magheru, Ce s'a răsmerit!" Ii privesc boierii Faţa, îndârjit! ,, — Ce vânt îl aduce ? Nu-i fricos deloc ! Doar că azi, îşi pune Biata glavă'n joc." Faţa lui Magheru Mândră-i şi'mpăcată. Ochii şi-i roteşte Peste sala toată:
EUGEN JEBELEANU
Ştiu mişeii unde-i,
Că el i-a mânat.
Cu pistolul 'n mână,
Arătând miniştrii,
Strigă Odobescu :
„ — Aştia-s anarhiştii!"
Şuieră pe urmă :
— „Sunteţi arestaţi
De proprietarii
Ţării, luminaţi!"
L-a privit Bălcescu :
„ — Ce lepădătură!"
Scapără în ochii-i
Silă grea şi ură :
„Ai jurat să aperi
„Legea ţării noi.
„Ţi-i cuvântul tină,
„Cugetul noroi.
„Dar puterea nu ţi-i
„Prea încăpătoare
„Să închizi norodul,
„Orice-ar îi, spătare !
„Armă ţi-i spurcata
„Voastră viclenie.
„Sabia-ţi cuţit e,
„De măcelărie.
„Ia 'n priveşte colo
„De 'ndrăzneşti, mişele !"
Pravila cea nouă Stă între drapele.
Arătând cu mâna 'n Sus, Bălcescu pare Că e chiar Răscoala Neîndurătoare.
Cată crunt spătarul, Prinde să gândească: „Dar dacă ostaşii Or să se trezească ?" Spune Odobescu, îndreptând pistolul: „— Taci, de nu vrei morţii Să-i plăteşti obolul !" N'a clintit Bălcescu, Insă celălalt, Tremură, căci parcă-1 Vede mai înalt. „— Dă arma d 'oparte, „N'ai atâtea puşti, „Nici atâtea gloanţe „Inima să-mi puşti!"
BĂLCESCU
—- A rostit Bălcescu Aprig, nemişcat. Şi, te uită, arma Nu s'a descărcat! Parcă-i e de zale Nu de ştofă, vesta. De-unde-şi ia tăria Tânărul acesta ? Mânios îi cată Faţa trădătorul : Tânărul nu-i singur, E cu el poporul. Şi în ochii ăştia Mari, adânci, umbroşi, E-o putere care Urcă din strămoşi, Dela răsvrătiţii Ce luptară 'n vremuri, — Braţ ce nu se frânge Şi de care tremuri.
Lângă el, privindu-i
Pe mişei cu silă,
Stă, strângându-şi pumnii,
Vajnic, Arăpilă.
Cu Bălcescu-i frate
De credinţă, drept.
Cauzei i-ar da şi
Inima din piept.
Eliade 'n fundul
Sălii, la perete,
Galben şi lipit e,
Zici c'ar fi pecete.
Nu c'ar fi duşmanul
Boierimii, nu !
Dar poţi şti ce poate
Să se 'ntâmple-acu ?
Umede-i atârnă
Pletele pe tâmple.
Unde-i Brătianu ?
Ce-o să se întâmple ?
Merge-acum spre dânsul
Marele spătar :
„— Vreţi de viu să-l fierbeţ
„Pe proprietar!
„Ticluit-aţi pravili
„Doar să-l deie gata.
„Ii furaţi pământul
„Ca să-l spurce gloata!"
Tremură-Eliade:
„— Luminat spătare,
„N'am spus niciodată...
„E doar o eroare..."
42
EUGEN JEBELEANU
Işi apleacă ochii ; Pravila e'n sală : „— Pontul cu clăcaşii „Este o greşeală". Insă glasu-i, iată, Dintr' odată 'nghiaţă. Stă Bălcescu 'n faţa-i, II priveşte 'n faţă ; Ochii Iui Bălcescu II străpung, fierbinţi. Eliade-şi ţine, Alb, musteaţa 'n dinţi. „— Nu, biet Eliade, „Pravila nu minte. „Ce e scris în dânsa,-i „Scris cu jurăminte. „Ce e scris acolo „Nu poate fi şters. „Nu e om să poată „Frânge-al lumii mers. „N'or putea viclenii „Să întoarcă roata. „Şi-or primi tiranii, „Rând pe rând, răsplata".
Mândru e Bălcescu Şi Ia chip frumos. Pletele-i pe ceafă Par un coif lucios.
„— N'or putea tiranii „Lumii 'ntregi să 'nfrânga „Robii care luptă „Nemaivrand să plângă." Cată spre spătarul Care bate 'n pinteni. „— N'or putea tiranii „Toţi, de pretutindeni, „Să înfrângă lumea „Asta truditoare. „Ţine minte vorba „Ce ţi-o spun, spătare : „N'o s'aveţi odihnă „Nici chiar în mormânt „Până ce clăcaşii „N'or avea pământ!" Stă Bălcescu falnic Prejmuit de arme. Săbiile scoase Nu 'ndrăznesc să-l darme.
Dar ce vuiet creşte Şi 'n ferestre bate ?
BĂLCESCU
A surâs Bălcescu, Pal îi Eliade. Bâiguie : ,,— Spătare, „Du-te şi dă ştire „Că alcătuit-ai „Noua cârmuire." Cată Odobescu împrejur ; nu vrea : „Du-te şi-o vesteşte „Singur, dumneata!" Eliade cată 'n Jur, nedumerit.
- Du-te, Eliade, „Poţi fi liniştit!" Spus-a. Eliade Parcă se 'nsenină. Merge, se 'nvestmântă 'n Mândra-i pelerină. A deschis fereastra Naltă. Ameţeşte. Plină e de oameni Piaţa, şi vuieşte. Dar nici nu apucă Vestea să o spună, Că din mii de piepturi Strigăte răsună : „— Piară trădătorii ! ..Jos cu ei ! La moarte!" Şi-oameni mii vin valuri, Valuri, de departe. Prin văzduh s'alungă Clopote de-alarmă, îndemnând şi ele : „— Puneţi mâna pe-armă !"
Şi priveşte-acum : aleargă Spre palat o lume 'ntreagă, Pravila să-şi mântuiască, Libertatea ţării dragă !
Vin cavafii, tăbăcarii, Vin cu feţele 'ndârjite, Pe sub haine, drept podoabă, Cu satâre ascuţite.
Viji în goană, nu se 'ncurcă, Vin săltându-şi zdravăn paşii, Negustorii, vin lipscanii, Târgoveţii, meseriaşii.
Vin clăcaşii, prahovenii, Cei din Argeş, şi Buzău, Cei din Teleorman, cu flamuri, Şi tot curg şi curg mereu;
EUGEN JEBELEANU
„— Haideţi, fraţi! Tot înainte! Moarte celor ce-au trădat!" Glasul Anei Ipătescu Peste gloanţe-a răsunat.
Nori învăluie mulţimea,' Flintele troznesc. Gemând, Cade un clăcaş. Olog e ; Strânge 'n pumnii-i grei, pământ.
Parcă-1 vede pe Bălcescu, Dar i-i inima 'ntristată : „— Nu o să-I mai văd cu ochii „Niciodată, niciodată".
„Şi-i atâta de aproape, „Doar un pas ar mai fi fost, „Şi te-ar fi luat în braţe, „Biet soldat bătrân şi prost!"...
Strânge 'n pumni clăcaşul ţărna, Peste ochi se lasă seară... Dar zâmbeşte, căci aude Cum în luptă fraţii-i sboară.
Sboară gloanţele, dar sboară Peste ele 'ntreg poporul : „— Unde este Odobescu ? Unde este trădătorul ?"
Fug cipici şi tălpi desculţe Prin palat în lung şi 'n lat, Pe mişei să mi-i vâneze, Că e vreme de vânat.
L-a 'nşfăcat pe Odobescu Un bărbat înalt cât bradul. „— Viperă e, ţine-1 bine, Frate Mihail sin Radu !"
— Spune, alergând, Bălcescu, Jos, spre sângerânda piaţă. ...Se întoarce, urcă scara C'un clăcaş olog în braţă.
Strâns îl ţine, îl priveşte: Ploapele-i atârnă grele. 11 aşează-acum Bălcescu, Lin, cu grijă, sub drapele.
A deschis clăcaşul ochii, Chipu-i e tăiat în piatră, Insă 'n negrele orbite, E lumină, ca 'ntr'o vatră.
BĂLCESCU
„—- Iartă, fiule... bătrân sunt... „Am căzut... mă poticnii... „Ci voi, nu staţi ! Duceţi lupta „Cât mai sunt ciocoii vii!"
Sună 'n glasul ce se stinge Sub drapele, Răsbunarea. Şi Bălcescu îl ascultă In norod vuind ca marea.
Mâna îngheţată strânge O fărâmă de pământ. Insă glasul stins se-aude 'n Toţi clăcaşii răsunând !
Vin clăcaşii, târgoveţii Şi-1 privesc pe cei ce doarme. Gândul lui Bălcescu -aleargă Ca spre soare, către arme.
„••-- înarmat de e poporul, „Nu-1 înfrânge 'n veci nici cerul „Doar pământ să-i dăm şi arme, „Mă 'nţelegi ce spun, Magheru ?
Spada lui Magheru-i trasă, Limpede şi înţeleaptă ; Spre stăpânul ei, Bălcescu Ochii 'n flăcări şi-i îndreaptă.
Se întinde spre Bălcescu Aspră mână ostăşească Şi palatu 'ntreg răsună: „— Revoluţia trăiască !"
CÂNTUL XIII
Scurtă-i pentru cel ce luptă
Ziua verii aurii.
Strajă stă Bălcescu ziua,
Şi din noapte face zi.
Mulţi duşmani sunt şi 'nlăuntru
Şi sunt mulţi cei de pe-afară.
Vipere-s, foind în noapte,
Svonuri negre tot strecoară.
Îşi înmoaie 'n fiere peana
Şi tot scrie îndârjit
Capetelor cu coroană
Cuviosul Neofit.
„Dacă nu veniţi cu oaste,
„Moartea noastră fi-va tristă,
„Vor pieri ucişi boierii
„De Răscoala comunistă."
4-8
EUGEN JEBELEANU
Spumegă svârlind veninu 'n Tară ciocoiasca bandă. Le trimite leac Bălcescu : Comisari de propagandă. Ii alege, că-i cunoaşte, După cinste, pe sprânceană, Oameni drepţi, tot unul şi-unul, Ne'nfricaţi, fără prihană. Nu i-a vrut nici Eliade, Nici Brătienii nu i-au vrut : Drag li-i lor nespus norodul, Doar să fie surd şi mut. Ci flăcăii-aleargă-acuma Peste munte, peste vale, Mătrăguna boierească Să o spulbere din cale.
Stă citind Bălcescu slova
Comisarului de Vlaşca :
„Pe aici, reacţiunea
„Şi-a înzdrăvenit iar gaşca.
„Nu stăm nici noi pe-o ureche
„Şi i-om spulbera curând,
„Că avem cu noi clăcaşii, ~ -
„Doar să li se dea pământ."
Intră'n sală comisarul
De Brăila, cu eşarfă.
Cărăuş a fost în porturi,
A cărat la munţi de marfă.
,,— Sbori (îi spune 'ncet 'Bălcescu)
„Nu te-oprcşti pân' la Galaţi.
„A sosit ieri o corabie,
„Trebuie s'o descărcaţi.
„Fii cu grijă (şi-I ţinteşte)
,,Că sunt saci grei, cu cafea,
.„Când o soarbe-o boierimea,
„Intră sigur moartea 'n ea.
„Dela port, îi duci în Vâlcea,
,,La Magheru, 'n Râureni.
„Te-or primi cu cinste mare
„Taberele de oşteni".
Pleacă ager cărăuşul, Dintr'o săritură 'r. şea e. Glasul lui Bălcescu-i sună Ca o goarnă de bătaie. Şi pe drumurile ţării Nu e singur. Spre Ardeal Trece-un alt flăcău în goană, Schimbă 'n sbor cal după cal. Sună glas de libertate Din Ardealul răsculat. Braţul iui Bălcescu trece
BĂLCESCU
Chiar acu i-a scris lui Murgu : „— Faceţi tot, să se 'nfrăţeascl „Maghiarimea şi românii, „Tirania s'o stârpească ! „Că de suntem laolaltă, „Strâns uniţi, toţi răsculaţii, „In credinţă şi jertfire, — „Om sdrohi toţi împăraţii." Către Kossuth scrie slovă, "n Budapesta răsculată. Ieri, i-a scris lui Avram Iancu îi va scrie înc'odată. Iată-1 aştemându-şi scrisul : „— Orice frate răsculat „împotriva asupririi,-! „Frate bun, adevărat." li aşteaptă să sosească Din Ardeal pe-Arune Pumnul, „Nu poţi pierde nici-o clipă „Când în lume bate tunul." Mult se bucură Bălcescu, Mult, aflând că 'n Răsărit îşi ascut sărmanii coasa Şi-o ridică îndârjit. Şi-i întreg doar o dogoare Auzind cum că'n Paris Armiile proletare Focul luptei au deschis. Inima-i cu-a lor e soră E pe baricada 'naltă Dând în cei ce pe spinarea Obidiţilor se saltă.
Unde-o fi acum Eliade ? E tot în guvern, că ci-că Sunt cu el neguţătorii
Mari şi boierimea mică. Nu se schimbă, nici gândeşte, E tot laş şi tot isteţ e. Toarnă vorbe mari şi-şi umflă Pelerinele semeţe. Dulce-i gura lui Eliade, I'nvârteşte ea pe mulţi, Iţi înşiră câte toate, Te-ameţeşte de-o asculţi. Când  şi'nalţă el privirea Către cer, zici că-i muiere Şi i-ai săruta şi mâna Să-i alini sfânta durere. Vin la dânsul moşierii, Negustorii înstăriţi.
ă .... c. 4183
50 EUGENJEBELEANU
Gând I-asctiltâ,-i taie plânsul Şi sunt tare rnuifum-iţi.
Că ei cere ca oricine Să rămână cu ce are: Cel bogat cu bogăţia Fără nici o vătămare ; iar săracul, — cu credinţa Şi cu sfânta-i sărăcie, împăcat cu bogătanul, — .   Fără nici o silnicie. Ca să placă boierimii Şi-arendaşilor să piacă, La clăcaşi le porunceşte Să s'apuce iar de clacă. Că e claca — spune dânsul — 'Doar un ajutor pios, Cel primeşte 'n dar boierul Dela omul zdrenţăros. Şi c.'aşa fu de când lumea-i, Zi de zi şi veac de veac : Bietul om bogat să fie Ajutat de cel sărac.
Luptă ceas de ceas Bălcescu S'apere ce-au câştigat Gloatele ce se sculară, Sângele ce l-au vărsat, îl împrejmuie vrăjmaşii, Nouri groşi pe cer s'aştern, Hei, duşmani sunt pretutindeni, Şi în ţară şi'n guvern, iar prietenii de arme Sunt mereu tot mai puţini: Unii îşi trădară crezul, Alţii duşi sunt prin străini. Şi zadarnic bat în poarta. Cârmuirilor străine : iese 'n poartă doar minciuna, Ajutorul nu le vine. Arăplfă-i la Vîena, Şi ia Ţarigrad e Ghica. Nu se vaetă Bălcescu, Nu cunoaşte ce e frica, îşi trimite comisarii 'n Ţară r pleacă, vin, sburând : „— Murmură mereu clăcaşii. „— Ce spun ?"
„— Un cuvânt: pământ.
Ca boierilor să smulgă Din pământul jefuit, Cheamă'n adunare-alături
BĂLCESCU
of
Pe ci ocol a şi pe-obidit
Se hlizesc, rânjesc boierii :
„— Asia da!... mai zic greşeală !
„Până ce-or veni osmanii,
„Stăm cu proştii Ia tocmeală!
„Că decât să dăm pământul,
..Cum ne aşteptam să iasă, —
„Le vom da un pumn de vorbe
„Şi-o oraţie frumoasă".
Vine Erie Cojocarii,
Prahoveanul, să-î înfrunte
Pe boierul ce s'ascunde
După-argint, ca după-un munte
Spune Ene Cojocaru :
„— Vă cunoaştem, nalţi boieri,
„Aţi crestat răboj pe pielea
„Noastră, nu de azi, de ieri.
„Spuneţi că pământul ţării
„Aţi luptat să-I apăraţi.
„V'aţi luptat în mâini să-! ţineţi,
„C'altîcl — noi v'am fost soldaţi.
„Şi când alungam duşmanul,
„Sângerând, peste hotare, —
„Arma ni-o luaţi din mână
Asvârlindu-ne 'n coşare.
„Daţi-ne pământ. Plăti-l-vom
-Cât ne cereţi voi, cât vreţi..."
îşi aruncă-aprinşi boierii
Spre clăcaşi ochi de ereţi.
Spun Ia vorbe 'ntortochiate :
Cum că „legea cea mai bună -
„Este cea care păzeşte
„Pe acel care adună.
„Aşa dar, proprietatea
„Cadc-se a fi sfinţită,
„întrucât acel ce are
„E-o făptură chibzuită."
Miere are 'n glas ciocoiul.
Zici că-i înger Lahovary.
L' înţeleg boierii bine
Şi-şi 'surâd din ochi, tâlharii.
„— Dară munca noastră ce e ?
„Braţe le-astea frânte ce-s ?"
Strigă Buga, buzoianuî,
Şi — rămâne ne 'nţeles.
„— Pentru ele, iei chirie l"
Moşierul Lenş răspunde :
„— Şi în Francia la fel e,
Şi 'n Turchla, şi oriunde."
„— Ce fel de chiriei asta ?"
(Se încruntă popa Neagu)
„Când îi dai cât vrei matalf
EUGEN JEBELEANU
„Şi-I mai dai şi cu toiagu !" „— Ce fel de chirie-i aia, (Strigă-un alt clăcaş) noi ştim. „E chiria ce ne duce ,Depe câmp îa ţintirim. „Seceră cu mine soaţa ,La boier din zori în seară, „N'are timp să alăpteze, „Şi-uite, pruncu-mi stă să moară. ,Daţi-ne pământ şi nouă, ,Că-i pe drept, veliţl-boieri..."
...Şi-uite aşa, se scurg îa zile, Şi se scurg mai multe seri. frece timpul, şi clăcaşii Tot nu capătă pământ Şi-apoi vine şi-Eliade Să le ţină un cuvânt, Şi vesteşte cum că totul Va rămâne cum a fost Şi-o să 'mpace, el, guvernul, Pe boier cu omul prost
RM boierii în iatacuri Că se văd iar biruind, Cată spre pământ clăcaşii Cu mânie şi cu jind. Dar ocârmuirea-i surdă, Nici gândeşte să le deie. Scuipă, îndârjiţi, clăcaşii, lira'n ochii lor scânteie. Că-i urăşte |Brătianu Şi Eliade pe desculţi — Şi'n guvern neguţătorii Şi mişeii sunt cei mulţi. Strigă, arătând clăcaşii Spre guvernul provizor: „— Apere-şi ei pielea, singuri, Că e pielea dumnealor."
Fără pavăză rămâne
Revoluţia acum,
Când de pretutindeni creşte
Nor neţărmurit de fum.
Vin, chemaţi de boierime,
Turcii prin Rusciuc, în goană.
Năvăliră ienicerii 'n
Giurgiu, — ţara mea sărmană ! •
Lacrimi de mânie-au ochii
Arşi ai lumii nevoiaşe.
Bat pământul ţării turcii,
Calcă paşă după paşă.
BĂLCESCU
Se gătesc de ba! boieri!, Pregătesc la narghilele, Doamnele-şi dau la oglindă Cu cârmâz, — cântând manele, îşi ascut din nou vătafii Ghinturile la gârbaci, Pregătindu-I să se-asvârle Iar, pe umeri de săraci.
Trec spre Bucureşti osmanii,
Caică'n sbor Călugărenli.
Unde-ţi sunt, Răscoală, fiii ?
Unde-ţi sunt, Mihai, oştenii ?
Glasul lui Bălcescu arde :
„— Sus ! La arme ! Răzbunare.!'"
Sună vorbele-i — stindarde —,
Sună până 'n depărtare.
Dar viaţa să şi-o deie
Nu gândeşte burghezimea.
„— Unde ţi-s, islaz, copiii ?
„Filaret, und'ţi-i mulţimea ?"
O, cum şi-ar fi dat viaţa
Toţi clăcaşii! Dar n'au ţară...
N'au ce apăra aceia
Care zac în lanţ şi fiară
Brătianu şi-Eliade
II salută pe duşman :
„ — Bine ai venit în ţara
Noastră, paşă Soliman !"
„ — Buni sunt şi păgânii-"şl spune
Cuviosul Neofit —,
„Că d'abia că îi chemarăm,
„Şi păgânii au sosit."
Se ridică iar tabacii Şi cavafii, meseriaşii. Freamătă iar Bucureştiul Mânios ţintind vrăjmaşii. Strigă turcul. Eliade II ascultă zâmbitor Şi cu mâna lui desface, El, guvernul provizor.
inegresc ţara duşmanii De neam turc sau boieresc. Mândru foarte-i Eliade Că-i locotenent domnesc. E îa mers chiar ca sultanul Şi îa faţă ca o nalbă. Piere ţara, el îşi plimbă Ţanţoş pelerina albă. Glasul lui Bălcescu-i palmă Peste faţa îngâmfată:
EUGEN JEBELEANU
— Câtă noapte-î, Eliade, Sub mantaua-ţi nepătată!"
Tot ce'n pravila Răscoalei Scris era, — acuma, iată, Locotenenta domnească Şterge, turcilor plecată. Mică, mică-i pare ziua Lui Bălcescu. Negni-i cerul. Nn stă locului Bălcescu, Soi trisnete spre Magheru.
CANTUL XSV
Trece-o brişcă pe un drum,
Către Râureni, la deal. Roţile nu le zăreşti, Calul parcă nu e cal. Parcă-i aripat ca zmeii, Că-i trimisui în trăsură, i c'au năvălit, mişeii ; ă s'oprească, nu se'ndură. „— Frunzuliţe trei sipice, „Faceţi-vă, frunze, — alice „Cais venit hainii-aice. „Pe ciocoi iar să-i ridice, ,,Să ne pună iar sub bice ! „Rămurică, lămurea, „Fă-mi-te ca secera ; „Vântul când te-o sbuciuma, „Duşmanii c'ăi secera, „Cu mine alăturea, „Să ie strig : „— Haîrolâ !" ..Şi să-mi crească inima l"
. Suie bnşca'n Râureni Unde „Câmpul lui Troian" e. Trec spre tabără săteni Să-l îmbrace de cătane. Chiuie de clocoteşte Codrul şi răspund toţi munţii, îi priveşte oiăcarul, Se'nsenînă boita frunţii. k ajuns. II strânge'n braţe Pe Magheru. Trec pandurii Să înveţe cum să tragă, Sus, Ia poalele pădurii.
Ii învaţă meşteşugul Dascăli pricepuţi în flinte, Ce-au luptat sub domnul Tiuior, De-i mai ţin boierii minte.
BĂLCESCU
Sunt dibaci, că meşteşugul Ce-1 arată ei acuşi, L'nvăţară del a Tu dor, Iară Tu dor de! a ruşi. „De ţinteşti aşa (le-arată) „în jupanul cu şalvari, „Bate puşca minunată, „N'ai tras glonţul în zadar !"
Bubuie pădurea'ntreagă, Vin mereu flăcăi la munte. „— Mică oaste, da'-i cu vlagă, „Vie turcii s'o înfrunte, „Şi boierii, toţi tâlharii (Spiiîie'mbujorat Magheru), „Numai să-i ţie şalvarii !" Suie'n şea, aleargă roată, Cu trimisul lângă el, Tabăra s'o vază toată, Şi drapel după drapel. Spre ostaşi şi'ndreaptă ochii De lumina fulgeraţi : Ţin ostaşii pumnii aspri Dârz pe fiinţe încleştaţi. Nu-s prea mulţi cei în vestoane, Cei mai mulţi sunt în cămaşă; „— N'aş da unul d'ăştia, frate, „Nici pe cei mai falnic paşă. „Că numai flăcăul ăia „Straşnic, cu tălpile goale „El cu puşca lui măiastră „Nu se dă pe trei paşale !" Se opreşte-acurn Magheru Şi citeşte iar cc-i scrie, De!a Bucureşti, Bălcescu'n Limpedea-i epistolie : „Duce-vom războiu'n munte „Cu volnicii noştri, ani. „Vor intra toţi codrii ţării'n „Luptele de partizani. „Nu-s departe ardelenii, „Nici oştirile maghiare. „Doar o mână să întindă „Armiile graniţare, „Să avem mai multe flinte „Că-s puţine flinte încă, — „Şi-om vedea până la urmă „Cine ţărna o jinănâncă''.
Mult îi place lui Magheru Scrisul asia. ce vorbeşte înţelept precum bătrânii Şi-avântat, şi bărbăteşte.
EUGEN JEBELEANU
...Iată alţi soldaţi ; ce mândri'n
Peticitele zăbunuri !
Mai încolo, drepţi ca brazii,
Urieşiî deia tunuri.
Nu prea ştiu să tragă încă,
Mai curând s'ar lua la trântă,
Dar de turci nu li-este teamă,
Luptele nu-i înspăimântă.
„— Câte tunuri sunt ? Vre-o şapte,
„Poate 'opt, cam dărâmate,
„Dar le-om face să vorbească'n
„Graiuri tari şi răspicate".
„Uite-! pe voinicul ăla, Care trage-un tun pe roate !" A surâs Magheru : „— El e I Noroc, Mihaile frate !" Nu a tresărit voinicul, Ochii i se luminară : „— Noroc bun să deie tunul „Ca să dărn duşmanii-afară. „Că de i-au chemat ciocoii „La mâncare fără plată, — „Tunu-şi rupe deîa gură „Să le deie, de îndată." Râde hohotind Magheru, Lacrimi are'n ochi râzând. Tace Mihail sin Radu, Şi-i îmbrăţişează'n gând. Galopează'n Câmp Magheru Cu trimisul lângă el: „— Astea-s scutul libertăţii : „Săbiile de oţel." „— Bine spune, el, Bălcescu Când îmi scrie ce mi-a scris : „Doar de noi, Magheru,-atârnă „Faptă să turnăm din vis. „Nu-ţi dă nimenea dreptatea, „Tu o ştii, Magheru, bine, „Dacă nu ţii'n mână spada, „Şi cureaua nu te ţine".
Iată colo călăreţii
Ce din Bucureşti veniră,
Printre corturi, pedestraşii
Forfotă şi se înşiră.
Nu-i fu lesne lui Bălcescu
Să-i trimeată-aici, de fel.
Brătianu şi-Eliade
Nu vor turcilor rezbel.
„De obştiţi (le~a scris Magheru)
„Libertatea la clăcaşi,
„Se ridică ţara'ntreagă,
BĂLCESCU
„Işi găsesc vrăjmaşii naş. „Faceţi doar atât. Şi arme „Trimiteţi-mi cât mai multe." Dar nu stau ei, Brătianu Şi-Eliade, să-l asculte. Ci Bălcescu-o noapte' ntreagă Le-a vorbit, nu cu blândeţe Şi-au pornit către Magheru Oşti cu cai şi cu sâneţe. Le măsoară-acum Magheru, Armăsarului dând frâu. Tabăra-i împrejmuită De oştire ca'ntr'un brâu. Se împarte praf de puşcă Inc'odată la soidaţi. L-a adus fără zăbavă Comisarul, din Galaţi. Duduie câmpia'ntreagă De căruţe şi de cai. „— Am plecat, Magheru."
„-- Du-te, Ştiu că nu e timp să stai." Se îmbrăţişează. Sună Trâmbiţe înflăcărate. „— Până la mormânt, Magheru, Pentru sfânta Libertate !"
A plecat, sburând, trimisul, Uite-acu de-abia-l zăreşti. Calu-i pasăre ducându-1 înapoi la Bucureşti.
CANTUL XV
Suflă vântul. Rece-i toamna. Ars e cerul de leşie Vin oştirile osmane, Vin Răscoala s'o sfâşie. Trec oştirile osmane Dela Dunăre pe şesuri, Bărăganu-i doar turbane, Doar şalvari şi lănci şi fesuri. Cântă muzici în palate, In cocioabe chin şi jale-i. Sapă şi-Anglia şi Franţa, Harnice, mormânt Răscoalei. Rece-i toamna, frunza neagră, Vifor suflă peste sate. Trec puhoaiele de tunuri Şi de săbii'nconvoiate.
Au ajuns la Bucureşti, Fuad paşa e în frunte.
EUGEN JEBELEANU
Crunt şi'nvârte ochii mici
Sub sprâncenele cărunte.
Că, te uită, înainte,
Aşternându-i-se'n cale,
Se ridic'im zid de oameni,
Sate'nfregi şi mahalale,
Cu femei cu prunci în braţe,
Cu flăcăi şl cu bătrâni,
Cu drapelele Răscoalei
Strâns ţinându-Ie în mâini,
Şi cu preoţii cu prapuri
Sub al toamnei cer de jale, —
Armiile vrând s'oprească
Ei, cu mâinile lor goale.
De trei nopţi şi de trei zile,
Stau la margine de-oraş
Să întâmpine vrăjmaşul,
Să se roage de vrăjmaş.
Şi acurna-1 au în faţă;
Crunt e şi nedumerit:
„— Cum de îndrăznesc desculţii ?
„Oare cum au îndrăznit ?"
Spre boierul de alături
Trec priviri le-î uimite :
„— Aşa-s gloatele, effendi :
Goale şi afurisite !"
A lucit, mărunt, în ochii
Turcului jarul mâni ii.
Face-un semn. Pornesc ca vântul Aplecaţi pe cai spahiii. Cale-şi taie ca pârjolul, Trece-oţelui râuri-râini. Se aruncă bieţii oameni
Către cai, să-i ia de frâuri. Cad bătrânii, şi'ngenunche Popi cu barba colilie, Trec copitele pe-odăjdii, Praf fac din evanghelie. Taie săbiile late în femei şi în copii. Boieroaicele';! palate Gata simt de sindrofii, îşi întinde'n cale turcul Caldarâm de oameni morţi, Bucii reştiu-şi prăbuşeşte ' Sângerândele lui porţi. S vâr le Neofit blestem nu Răsculaţi, strângând din ghîare, Le aruncă anatema Nalt prea sfintelor soboare, Odobescu în caretă Trece-acum senin pe uiiţi, Nu-i e teamă, stau de strajă
BĂLCESCU
Bună, otomane suliţi.
Tălpile lui Eliade,
Ce-i locotenent domnesc,
Fug ■— că e mai sigur — către
Consuîattil englezesc.
îl adăpostesc englezii
Cu plăcere, surâzând,
Că de oameni cum e dânsul
Au nevoie orişicând.
Şi nu trec "prea multe ceasuri,.
Şi'nsuşi consulul trimete
— Să-i vorbească lui Magheru —•
Către Râureni, ştafete.
„Sfatul Angliei acesta-i :
„Să-şi desfacă oastea'ndată,
„Căci e Anglia alături
„De a Tu cehiei armată.
„Că de-o înfrunta zavera
„Cu rezbel ostile turce, —-
„Ei, atunci, sir, Englitera
„N'o să stea să se încurce
„Şi apoi..."
Se surpă cerul
Pe Magheru : „Ţară mică, „Prinsă'n colţ de lupii mari". „Lacrime pe spadă-i pică : „Ţară suptă de tâlhari ■ „Şi de negustori de sânge!" A'nţeles. Ii scuipă'n faţă Pe englez, şi spada-şi frânge...
ŞI e tabăra întreagă Vuiet nesfârşit de ură, Că n'au tras din tun fîăcăii'n Turci nici o bubuitură.
In căleşti, spre Cotroceni, Trec boierii în du lamă, Să nu'ntârzie, că însuş Fuad effendi îi cheamă, îmbrăcară azi vestmântul Cel mai mândru, cel mai scump, De samur li-i an ii reaua, De-iuir fiecare bumb. Saltă inima în dânşii, Grasă 'pungă'riveninată. Când zăresc atâtea flamuri Verzi, pe oastea aşteptată.
EUGEN JEBELEANU
Siină-acum tumbaragiii, Dând de veste că sosesc. Corturi mii sunt până'n zare, Semiiuneîe sclipesc. Flamură cu tuiu înfiptă-i Peste cortul cel mai mare, Către care se îndreaptă Baş-boierii'n straie rare. Gărzile păzesc intrarea Cu pistoale şi hangere, intră'nconvoiaţi bărboşii, Strecurându-se'n tăcere. Se închină. Fuad paşa îi priveşte nemişcat. Dragomanul, lângă dânsul, Stă pe masă aplecat. Faţă'n faţă cu boierii In sevaiuri şi porfiră, Stau câţiva dintre bărbaţii Ce Răscoala o porniră. Lângă ei, privind boierii Afundaţi în puful blănii, Neofit mitropolitul Numără, zâmbind, mătănii. Se opreşte, căci acuma Fuad effendi mişcat-a. Dragomanul îl ascultă ; A vorbit. Acum e gata. „— Spune că hatişeriful „Naltei porţi, de Giulhane, „Fost-a dat ca să păzească „Proprietatea-aşa cum e. „Spune că sublima poartă „Bine ţării voastre vrând, „Şi-ascultând norodul, care „Ajutor ceru, plângând, „împotriva răsmeriţei „Care-aici a încercat „Să răstoarne legiuita „Rânduială de-altădat', — „Hotărît-a să ocupe „Ţara Românească, până „Când în ţara asta'ntreagă „Liniştea va fi stăpână.
„Spune că şi pân'atuncea „Potrivit cu-acest firman, „Se numeşte'n fruntea ţării, „Din boieri, un caimacam."
Nu se mişcă baş-boierii, Doar privirea li s'aprinde Că ce Fuad spune-acuma, O ştiau mai dinainte.
BĂLCESCU
Ci, alături, creşfe-un freamăt — Şi — uite-acu nu mai zâmbesc t
Răzvrătiţii se ridică. Cum adică ? Mai trăiesc ? Străluceşte între dânşii Frunte'naltă cât un cer. Cată spre boieri Bălcescu, Ochii-i negri par de fier. A făcut un semn. S'aşează Fraţii lui. Boierii tac ; Sunt la turci, nu ii-este groază. Dar se'nfundă în calpac. A făcut un semn Bălcescu, Bărbile bătrâne-s stane. Liniştit a spus Bălcescu : „ — Tălmăceşte, dragomane ! „Spune cum că ţara asta, „Cea de sine stătătoare, „N'a cerut nici unei armii „Să o calce în picioare. „Că neatârnarea ţării „E sfinţită prin tratate „Şi că cei ce-au pus pecetea „Vodă Mircea e, şi Vlad e." Tălmăceşte dragomanul, Alb e Fuad de mânie. Face semn din nou Bălcescu : „— Spune-aşa : că vrem să ştie „Cum că ţara Românească „Nu sunt bărbile bătrâne „Şi, de vrea să o cunoască, „Hotărîrea să-şi amâne". Sub sprâncenele cărunte-s Ochii turcului alice. Tulbure-I privesc boierii: „— Dar acuma ce-o mai zice!" Căci s'aude iarăşi glasul Lui Bălcescu, răsunând : — „Tălmăceşte, dragomane, „Rogu-te, înc'un cuvânt. „Spune că pământul ăsta „Nu-i şi nu va fi nicicum „Al acelor care-l calcă „In copite iar, acum. „Cei ce tulburară ţara, „Şi o tulbură din veac, „Sunt boierii ce-o sugrumă, „Nicidecum omul sărac. „Nu-i tulburător poporul, „Bun e, blând, poporul meu. „Dar că îşi iubeşte ţara, „Da, — şi-o va iubi mereu ! „Drept au la această ţară
EUGEN JEBELEANU
„Nu acei ce vi se'nchirtă, „Ci acei ce se sculară, „Fiii lor ce or să vină. „Nu e greu să pui în lanţuri „Oamenii cu mâna goală „Şi trecând prin iatagane „Pruncii, să zâmbeşti cu fală, „Insă..."
Fuad stă şi-ascultă :
Sună glasul, ori cravaşa?
Ci, pălind, priveşte, sare,
Către Fuad, Omer paşa :
„— Ce-aşteptăm ? Să ne arunce
„Alte vorbe, zeci de ceasuri ?
„N'am venit aici cu oaste
„S'ascultăm asemeni glasuri !"
Ci adaugă Bălcescu :
„ — Cu ce-am spus aici, acu,
„Eu am isprăvit, effendi,
„Dar norodul     poate nu"
Se ridică de pe jâlţu-i
Fuad, gata-i să turbeze :
„— Cei ce sunt supuşi Turchiei
(A strigat), să mă urmeze l"
Iese zdrăngănind din pinteni,
Fesu'n cap e roşu foc.
Fug boierii după dânsul,
Nu mai stau o clipă'n foc.
Au ieşit. In neagra haina,
Mândru şi ne'nduplecat,
Stă Bălcescu printre fraţil-i,
Parcă-i înrădăcinat.
Nu sunt mulţi cu el. E cortul
Uriaş, aproape goi.
Când, de-afară, se aude
Pocnitură de pistol.
Năvălesc în cort osmanii
Cu hangere şi cu flinte.
Pe Bălcescu şi pe fraţîi-i
Cerc de arme îi cuprinde.'
A zâmbit amar Bălcescu
Către Cezar Boli iac :
— „Hei, de-am fi avut clăcaşii,
ŞI-o porneam noi la atac !"
-•Nici n'a isprăvit Bălcescu Să-şi rostească'ntregul gând, Şi-uite, dinspre Dealul Spirii
Tunete se-aud bătând. Mare-i oastea otomană, Nici nu-şi mai găseşte loc, Dar o'ntâmpină pompierii Nu cu apă, ci cu foc.
BĂLCESCU
Zăgănescu stă în frunte,
Căpitanul fără teamă ;
Află turcii abla-acuma
Cum i-i spada, cum îl cheamă.
Cad turbaneîe'mpreună
Cu copiii lui Alah.
Turci o sută se aruncă
Să răpună un valah.
Şi vaîahu-şi dă viaţa
Pe o sută de vieţi.
„— Face, zău, pe preţul ăsta
„Să-ţi dai viaţa, măi băieţi!"
...Bat spre Dealul Spirii tunuri
Cu bătaie ne'ntreruptă:
„— Să pierim, de-o fi, cu toţii,
„insă bărbăteşte,'n luptă !"
Spune, ascultând Bălcescu
Glasul tunului tunând.
Şi, de-i trist, e doar că nu e
Lângă Zăgănescu'n rând.
Ascultând cum sună tunul,
Gchii-s de nădejde plini.
Şi e trupul lui Bălcescu
Pom cu mii de rădăcini,
Drept veghind pe ţărna ţării,
Şî'ntinzând peste norod,
Crengi de fulgere cu muguri,
Muguri scânteind de rod.
CÂNTUL XVI
Luni trecură. Primăvară-i, Soare, flori... ca totdeauna... Ci pe trupul Europei Moartea şi-aşternu cununa. Dela Vistula la Sena Moartea corbii şi-i răsfiră. Ca să frângă răsculaţii, Toţi tiranii se uniră. Se'nvrăjbesc ei, împăraţii Doar la împărţit de pradă, Tare dornic fiecare Ce-i mai bun în pumn să-i cadă. Dar când văd crescând Răscoala Şi'ngroziţi vor s'o doboare, Fraţi sunt ticăloşii : ghiară Cruntă, neîndurătoare.
Primăvară... 49. Frânte-s şi însângerate, Din Cracovia la Roma, Neamurile răsculate.
EUGEN JEBELEANU
Se ridică în văzduhul Ce de vaiere se frânge, Nu doar aburii ţărânei, Ci-abur uriaş, de sânge. Ca să stingă vâlvătaia Vieţii, care a suflat, Se porniră laolaltă Ţar, sultan şi împărat.
Primăvara... 49... Ceru-i rană... suflă vântul... Li-i călăilor, de sânge, Ud şi stacojiu vestmântul. Nu li-i potolită groaza, Vântul încă-i înfioară, Căci se'ntinde o văpaie : Revoluţia maghiară. „Sus, maghiare, că te cheamă „Patria" — dădu strigare Petofi, poetul falnic, Spre mulţimile maghiare. Şi la glasu-i de aramă Tot poporu'-a tresărit, Şi pe'ntindcrile pustei Steag de pară-a fâlfâit. Dă porunci acum Răscoala Şi-i e glasul ascultat: Pe Ungaria'mpăratul Nu mai este împărat! Dela Debreţin pornită. Străbătând tăria zării, Se aude proclamaţia Mândră a neatârnării. Glăsueşte Kossuth Lajos Şi se sguduie Schonbrunnul, Că nu glăsuie din buze, Ci cu limbă aspră, tunul. Strigă-a jale împăratul Către ţar ; răspunde ţarul : Oştile-i vor trece grabnic Spre Ungaria hotarul. „De e vorba să oprească „Focul revoluţionar, (Spune Anglia), — ei bine, „Stăm alăturea de ţar." Spre'mpărat, se uită Franţa Burgheziei, milostivă. Şi vesteşte cum că n'are Chiar nimica împotrivă. ...Şi-şi porneşte-acuma ţarul Ostile spre ţara mică,
BĂLCESCU
65
Unde'ntreg norodul — iată — Să le-oprească, se ridică.
★
Primăvară... cade ploaia... Spre Mehadia.'n Banat, Trece scuturând din plete Un bărbat în şea săltat. Ai jura că e Bălcescu Cum stă drept, săltând în şea. Cearcă să-l ajungi din urmă -E Bălcescu ? Chiar aşa. El e. Cum scăpă din ghiara Turcă, după multe verste, Dus pe Dunăre'n ghimie, —-Ei, asta-i altă poveste. De atunci, trecură repezi Luni şi multe se'ntâmplară, Fost-a şi'n Ardealu'n arme Şi-a trecut din ţară'n ţară. A trecut din ţară'n ţară, Din cetate în cetate, Să ridice fraţi de luptă Pentru sfânta Libertate.
Chefuieşte Eliade Şi-odihneşte, la Sibii, Când Bălcescu, fără preget, Trece munţi, trece câmpii, Şi se sbate să-şi adune Fraţii risipiţi în lume, Ca să'nalţe iar stindardul In al libertăţii nume. Fost-a'n Serbia, de-acolo La Triest trecu grăbit, Să-I vestească pe Magheru, Ca să fie pregătit. Oboseala ? N'o cunoaşte. Că tuşeşte uneori ? E mai iute el ca boala: Iată-I la Atena'n zori. Cale lungă-i pân'la Brusa, Pentru el e doar un pas. Sunt acolo fraţi de luptă, Ceilalţi la Paris au mas. „De ne-arn fi sculat cu toţii, „Moldoveni, munteni, ca unul, „N'ar fi ţara iar în lanţuri, „Turcul nu ne-ar fi stăpânul. „Nu ar fi putut ciocoiul „Ce făcurăm să deşire. „Nu se smulge libertatea
S — Viata Românească — c. 4183
EUGEN JEBELEANU
„Decât numai prin unire." ...Pe pribegii deia Brusa Mult se sbate să-i unească Cu pribegii duşi în Franţa, Intr'o tabără frăţească. Ci unirea n'o văd bine Trădătorii şi viclenii : Din Paris, răspunsul vine : „N'o vroiesc, nu, Brătienii!"
★
...Toate astea-i trec prin minte Lui Bălcescu, iar şi iară. Strânge frâu'n pumni, de parcă Strânge gât turbat de fiară. „ — Hei, acuma văd eu bine Cine-s Brătienii, cine Este Eliade... cine'n Braţe-i leagănă şi-i ţine !"
...Saltă'n şea Bălcescu, saltă... Zi de Mai e... primăvară...
Foame ţi-i ? Ei şi ! Goneşte, Zi de vară până'n seară. Sunt cu el alături încă Trei bărbaţi. Trec împreună Ascultând cum orizontul încărcat de nori, detună. Bubuie departe zarea, Răscolită, tremurând, Tună-aidoma ca marea, Ca o mare de pământ. Nu-i acolo marea, nu e Marea, şi furtună nu-i, Ci sunt ostile vrăjmaşe, Oştile'mpăratiilui. Nu-s doar ele, singurele, Spre-Orşova şi Teregova, Să sfărâme tot în cale, Care-orieum, care'ncotrova. Dat-au ochii cu maghiarii Răsculaţi, — şi nu ii-i lesne, C'au umplut maghiarii zarea De-ale focurilor plesne. Nu sunt singuri ci maghiarii, Prins-au armele în mâini, Ca să lupte împreună, Pân'la moarte, şi români. Merg românii cu maghiarii împreună la atacuri, împreună să sfărâme Jugu'mpărătesc de veacuri.
BĂLCESCU
Nu se mai aude'n sate Limba clopotelor blândă, Le-a schimbat Aron, săcuiu'n Tunuri — şi ce straşnic cântă ! Şi-au venit să lupte-alături Ruşi, şi polonezi deasemeni, Că în luptă cu tiranii, Asupriţii toţi sunt gemeni. Dau cu sete, laolaltă, Şi în ţar şi'n împărat, Curăţă de oşti tâlhare Tot Banatu'n lung şi'n lat. Doar un gând îi amărăşte Pe Bălcescu : că'n Ardeal, e Luptă crâncenă ntre unguri Şi români, şi chin şi jale. Şi-unii şi alţii se sculară Şi strigară : Libertate ! Şi-unii şi-alţii tirania Vor s'o scuture din spate. Dar i-a învrăjbit chezaru! Din Viena cum a vrut — Şi din vrajba lor îşi îace Armă straşnică, şi scut. Dârjii moţi, cu iancu'n frunte Luptă, vai, lângă'mpărat: Mulţi maghiari căzură'n luptă, Mulţi români s'au îngropat. „N'am mă jur, mai vajnic gâde, „Decât vrajba'ntre popoare!" — îşi şopteşte împăratul Izgonit, privind din zare.
...Strânge frâu'u mâini Bălcescu Stropi lucioşi i-atârnă'n gene : „— De i-am împăca pe unguri „Cu românii, Bălăcene! „Sunt viteji şi unii şi-alţii, „Şi-amărîţi, şi desbrăcaţi, „Şi duşmanul li-i acelaş — „Cum de nu simt că sunt fraţi ?'
...Saltă'n şea Bălcescu, saltă, Prirnăvară-i... ploaia stat-a... Spre maghiari Băicescu-aleargă Unde ştie că-i armata. Tabăra — priveşte-o, iată! Sare ager de pe cal. Un maior îi iese'n cale : „— Vreau să-I văd pe generai." Vine şi-un tâlmaci, Tâlmaciul ofiţer e, şi-i român.
68
EUGEN JEBELEANU
„— Rogu-te (grăi Bălcescu)
,,Tălmăceşte ce-o să-ţi spun."
„Spune cum că vreau de'ndată
„Să-l zăresc pe general."
Tare tânăr e maiorul
Luminos i-i chipul pal.
Tălmăceşte ofiţerul
Aplecat către maior
Şi maiorul îl priveşte
Pe Bălcescu, zâmbitor.
Tinerel este maiorul
Chiar sub barba-i neagră, deasă.
Visătoare-i este fruntea,
Căutătura-i e tăioasă.
il învăluie Bălcescu
Cu privirea. Cine-o fi ?
Mâinile îşi strâng : „Bălcescu."
(I salută: „Petofi."
L-a luat de braţ maiorul
Ca pe-un frate — şi-au intrat.
il întâmpină bătrânul
General: „Te-am aşteptat".
..... Ne-am gândit (rosti Bălcescu)
„Cum că ceasul a sunat „Să'mpăcăm pe moţii noştri „C'ungurii ne'ntârziat. „Fost-am în Ardeal; de trebui', „Mă voi duce şi la Pesta ; „Vom pieri, români şi unguri, „De scăpăm şi ceasu-acesta." ...Ţine pumnul strâns pe masă Mult viteazul general. Clatină din cap : „ — Da,-i timpul „S'avem linişte'n Ardeal." Numai patru deşte are Generalul. Mâna-i ruptă. Pe al cincilea, sub gloanţe L-a lăsat pe câmp de luptă. „— Cât priveşte legiunea „Care vrei s'o faci, — prea bine „Eu vă dau tot aiutorul, „Dar n'atârnă doar de mine. „Trebuie să mergi Ia Kossuth, (Spune Bem) „nu-i drum puţin, „Dar, pentru viteji, e drumul „Scurt până la Debreţin."
★
...Şi porneşte iar Bălcescu Mai departe. Nu adastă Mult nici unde. Trece'n goană De-i timp bun, de-i vreme proastă.
BĂLCESCU
Merge'n Debreţin, Ia Kossuth ; Bate cale după cale : „— Fraţi de luptă fi-vor moţii „De le daţi drepturi egale. „Scrisu-i-am Iui Iancu; spune „Cum că până'n iad se bate, „De nu vreţi să-i recunoaşteţi „Ca pe-o naţionalitate." II ascultă pe Bălcescu Kossuth, dar răspunsu-amână. Ci'mpăratul nu aşteaptă, Alte oşti mereu adună. Şi-a trecut şi primăvara Veseli sunt tiranii, hoţii, Că tot sângeră maghiarii Şi tot sângeră şi moţii. Ci Bălcescu nu se lasă ; Trupu-1 doare, drumu-i chin ; Dela Debreţin la Pesta Del a Pesta'n Seghedin, Dar îl face, şi l-ar face Chiar cu foc de-ar fi să ningă, Numai ca pe'ntinsul lumii Libertatea să. învingă.
CÂNTUL XVII
...lată-I iar în şea. Porneşte
Deîa Seghedin, grăbit,
Către Iancu duce slovă
De'mpăcare, fericit.'
Fericit e c'or să steie
Moţii, de maghiari alături,
Căci pe cer s'adună nouri
Grei, ca smoala, pături-pături.
Bem i'ntâmpină. Banatul
De vrăjmaşi îl curaţi.
E'n Ardeal acum, dar dânşii
Tăbărît-au în Sibii.
Vălmăşag de fum şi arme-i
Transilvania întreagă.
„— Să ajungi în munţi, la Iancu.
Hei, Bălcescule, nu-i şagă.
„— Asta tu o spui, sărmană
„Arătare, Oboseală !
„Inima îmi spune altfel.
„Vorba ta e vorbă goală."
Zile... nopţi... şi alte zile... Bat potcoavele mereu... Treaz în şea să te poţi ţine Zile'ntregi, e-o leacă greu.
EUGEN JEBELEANU
Dar când te gândeşti că truda Asta grea, pentru cei mulţi e O nădejde,-ai face drumul Chiar cu tălpile desculţe.
Sus, prin munţii Apuseni, Un de-i Iancu'ntre oşteni, Suie-un om cu frunte'naltă,
Zi şi noapte calu-i saltă.
Când căluţul nu mai poate
Să mi te ţină în spate,
Mergi pe jos, de-i zi, de-i noapte.
Printre piscuri detunate.
De te-opTCşti, te-opreşti o clipă.
Ca să intri'ntr'o colibă.
Stă coliba între stânci
Intri'n ea mai mult pe brânci,
Ţipă'n ea un pumn de prunci.
Nu-i vezi câţi îs, că e seară,
Şi e fum, feştila-i chioară.
Intre ei, stă o muiere,
Stă şi plânge în tăcere.
„— Bună seara."
„ — Sara bună."
Lacrimile şi le-adună
Şi priveşte spre străin.
„— Pot să hodinesc puţin ?"
Face semn străinului
Să stea jos, că scaun nu-i.
„ — Und' ţi-i soţul ?"
„ — Hei, sărmanii „Fost-a 'n loagăr, la Buteanii. „Acu-i mort, că-1 împuşc ară „Ungurii în luptă-aseară, „Fost-a bătălie-amară... „Morţi acuma's laolaltă „Moţii şi-ungurii grămadă „Cu mâinile'n beregată/ „Da, pe omul meu să-I scot „Din ţărână nu mai pot, „Din ţărână nu mai pot... „Fost-am, fost, şi eu în harţă „Să-l văd pe duşman la faţă. „Pe-ucigaşul soţului ,,'L'mpuşcai cu puşca lui. „Şi-ungurul căzu, dar of, ..Nu era ungurul grof î „Avea mâinile crăpate „Ca ale tele, bărbate, „Nu avea nici el obiele, „Nici cămeşă peste piele, „Şi-avea lacrimă la gene..."
BĂLCESCU
Plânge'ncet femeia, plânge, Printre prunci golaşi, în fum. Ci Bălcescu se ridică Şi porneşte iar la drum. Sună buciume departe, Şi el merge înainte. Arieşu'n raza lunii Curge roş, printre morminte.
Câte zile se înşiră Pân'ajunge la Câmpeni ? Stă'n pădurea nesfârşită Avram Iancu'ntre oşteni. II împrejmuie tribunii, Lăncierii stau de pază. Pe Bălcescu-! ia de umeri Ca să poată-adânc să-l vază. „— Da, e el. Nu doar de-acuma „înaintea mea privescu-1. „Mândru e. La fel eşti, frate, „Cum te-a zugrăvit Golescul."
Bate vântul printre brazii'n Care gloanţele muşcară. Sună buciumul. „— La noapte, „Ne-aşteptăm de luptă iară." „— lancule" (a spus Bălcescu Şi privirea-i I-a străpuns), „Şi maghiarilor şi vouă „V'o fi lupta de ajuns. „E un an, de nu mai bine, „De când lupţi la împărat. „Ce vă dete lupta asta ? „împăratul ce v'a dat ? „Gem de sânge şi de moarte „Văile-astea şi toţi munţii. „Unde-i împăratul? Joacă „Peste voi ca'n ziua nunţii. „Şi-o să vezi, aşteaptă numai, „Ce văzut-aţi veac de veac: „Jug Ia fel şi pe românul „Şi pe ungurul sărac." Se gândeşte Iancu. Vede Ca greşit, şi rău îi pare. Vai, cât sânge curs-a, câte Lacrime au curs, amare ! Dar se'ncruntă-acuma ; iată, Stau mustăţile-i sbârlite. Şi-a smucit căciula, grele Sună vorbele'ndârjite: „— In Ardeal, îs patru naţii,
EUGEN JEBELEANU
„Că mî-s patru, vrei nu vrei,
„Păi de-s patru, dece frate,
„S'aibă drepturi numai trei ?
„Drept îi ? Nu, nu-i drept, Bălcescu,
„Ori-ce-ai face, ori-ce-ai zice.
„Dă Ia toată lumea drepturi
„Şi-apăi nimeni n'o să strige."
„ — Nu e drept (răspunde cellalt)
„Dar e lucru neiertat
„Să încerci să-ţi iei dreptatea
„Ca argat la împărat.
„Că e nebunie goală
„Treaba asta, ţine minte,
„Lupu-i lup, şi împăratul
„E'mpărat fiindcă minte."
Aspru I-a privit Bălcescu
Pe frăţânul rătăcit.
Ci s'aude iar cuvântul
Iancului, tot îndârjit:
„— De-mi dă dreptul meu Ia viaţă
„Chiar şi dracu, — dreptu-mi iau.
„Şi de-mi dă viaţa, moarte, —
„Vieţii, moarte-i spun pe şleau !"
„De-mi dă .drept de naţiune
„Kossuth, — pentru mine-i sfânt.
„Mergem cu maghiarii-a 1 ături,
„Dacă'o fi, pân'la mormânt.
„Dar să deie..." Tace Iancu.
Sună buciumul spre-Abrud.
Arieşuî curge'n vale,
Curge sângerând şi mut.
„— Kossuth îţi întinde mâna"
(A rostit Bălcescu), „iată."
„— Bine, (spune Iancu), dară
„Va să mergem de îndată
„Pân'la Zlatna, sfat să ţinem
„Cu tribunii" — şi-au plecat.
Codrul din Câmpeni ascultă Pasul lor îndepărtat...
Cad sub grindina vrăjmaşe, Cad cetăţi, armate cad. Zi de August. Fuge'n noapte Un bărbat către Arad. La Arad, e-acuma Kossuth, Seghedinu-i prins în cleşte. Vin duşmanii, deşi ca noaptea. Ci bărbatul tot goneşte. Fost-a şi Ia Zlatna. Duce Dela Iancu bun răspuns. De atâta bucurie,
BĂLCESCU
Nu ştie când a ajuns. „Legea care recunoaşte „Pe români ca naţiune „E votată"-i spune Kossuţh. „Şi acum, nu mai rămâne „Decât să-l vestim pe Iancu."
Bucurie fără seamăn, Prea târziu venită eşti! E cuprins întreg Ardealul De oştirile domneşti. Cată Murgu să ajungă Cu răspuns, Ia Iancu'n munţi. Nu e chip, nu-i ac să treacă Zidul duşmanilor crunţi. Nu mai e răspuns s'ajungă .Până'n codrul sfârtecat, Pân' la cetele desculţe înşelate de'mpărat... (De chesoane, de movile De-arme frânte-i plin pământul. Sboară peste leşuri corbii împăratul bucurându-l.
îşi întinde moartea umbra, Desnădejdea se întinde. Unde e bărbatul, care Pân' şi scrumul îl aprinde ? Caută şi dânsul moartea : „— Unde-i mutra ei nătângă ?" Mult o caută, s'o vadă, Să se bată — şi s'o'nîrângă. Când răniţii până'n zare, Gem şi visul li-i o targa, Când pe câmpurile'n sânge Moartea nechezând aleargă, — Jale-i inima'n Bălcescu, Dar nădejdea nu descreşte. Trece către Caransebeş, Către Haţeg călăreşte. „— Poate că mai este vreme, „De neom încorda, de vrem, „Să oprim tiranii lumii ! „Unde-o fi bătrânul Bem ?"
In trăsură suie-acuma — Şi spre Deva, iar pe cal: Risipiţi, sunt, vai, honvezii Şi viteazul general! Tabără ulanii — vifor —, Vin oştirile domneşti. Mort e Petofi viteazul Pe câmpie la Albeşti...
74
EUGEN JEBELEANU
Nu-1 dau pe Bălcescu gata;
Că l-au prins pe lângă Mureş ?
A scăpat, şi-acuma trece
Cu-alţi doi fraţi, al apei iureş.
„— Nu-mi dau pielea — nu că-mi pare
Că-i subţire şi de viţă,
Ci că poate-o să mai fie
De folos, mă Racoviţă !"
Urcă spre Câmpeni, l-ascunde
Iancu'n codru! sbueitimat.
„— iancule, ce-ţi spune 'naltul
„Şi cinstitul împărat ?"
Tace iancu, plânge codrul,
Scârţâie de-afâtea oase
De români sărmani şi unguri
Sub frunzişul lui rămase...
Şi-a trecut o vreme. Bate
Iară ceasul de plecare ;
Are ochii'n lacrimi iancu :
„— Cale bună, ciubă'rare !"
Pleacă din Câmpeni la vale
Car sărac, scrâşnind din roţi.
Stă Bălcescu'ntre ciubară
îmbrăcat în strai de moţ.
Vântul suflă, cade ploaia,
Ploaie deasă şi amară.
Straiele sunt subţirele,
Frigu'n ele se strecoară.
„— Hei, şi tuşea asta, bat-o !
„Te-oiu învinge, n'avea teamă!"
îşi ascunde'n pumni năframa —
Şi e sânge pe năframă.
Nu-1 văd ceilalţi, ci el cântă
Pentrucă, te uită,'n zare,
Printre norii grei de ploaie
Fulgeră un ochi de soare:
„— Hai la doniţi şi ciubăre, „Că sunt toate de vânzare, „Hai la doniţi, un ciubăr „Costă numai un crăiţar. „Hai la doniţi de-om sărac, „Costă numai un pitac. „Scumpă dacă-ţi pare foarte „Din pitac dă-mi jumătate, „Că sunt de vânzare, toate. „Toate-s de vânzare, toate, — „Făr'de sfânta Libertate, „Veşnic pentru ea rn'oi bate l" „Veşnic pentru ea rn'oi bate !"
...Se opreşte-acum căruţa, Lângă Dunăre se-opreşte.
BĂLCESCU
Ţara ce rămâne'n urmă Lung Bălcescu o priveşte. Cată lung Bălcescu'n urmă... Inc'odată... şi înc'odată... Şi-a trecut în zări străine, — Flamură învăpăiată.
CANTUL XVIII
Mult amară-i viaţa In străină ţară. Da,-i cu aripi gândul, Către casă sboară. E'n Paris Bălcescu ; Zi şi noapte scrie. Scrisul lui în bezna Ţări,-i o făclie. Din ce el trăit-a, Din ce-a fost în veacuri, Trage'nvăţătură Şi găseşte leacuri. „Că Răscoalei noastre „Ii pierdurăm rodul, „Vinovat guvernu-i, „Nicidecum norodul. „Nu-ţi poţi smulge dreptul „Tău cu rugăciuni ; „Ţi-I câştigi şi-1 aperi „Doar cu arma'n mâini."
...Şterge de prăfosul Vremurilor straiu Apriga făptură-a Marelui Mihaiu Şi-o arată ţării, Să-şi aducă aminte, Cum izbeau românii'n Turci, mai înainte. Cum sfarmă viteazul Silnice hotare Şi făcu o ţară Din trei ţărişoare.
Mârâie vrăjmaşii,-!
Urmăresc şi-acum ;
E'n Paris, da' uite, 'n
Ţară-şi taie drum.
Că o fi hârtie
Pe ce scrie el,
Da' e slova vie,
Tare ca de-oţel.
„Cu muntenii, fraţi sunt
EUGEN JEBELEANU
„Moldovenii, fraţi. „Doar uniţi putea-veţi „Bine să luptaţi !" „Nu dela guverne „S'aşteptaţi scăpare, „Ci doar din unire, „Doar dela popoare."
...Crâncen îl încearcă Ne'mblânzita boală, Ci Bălcescu vede'n Zări noua Răscoală. Pune Franţa'n lanţuri Hâdul Bonaparte, Ci Bălcescu vede'n Viitor, departe, Lanţul făr'delegii, Sfărâmat cum cade Şi cum se ridică Alte baricade.
Cată pe Bălcescu Boala să-1 zdrobească. Moartea nu-1 spăimântă : „— Ţara să trăiască !" Că Răscoala-i moartă ? Una, da, pieri, Dar s'or naşte alte -Pân'or izbândi. „— Poate că atuncea Gura-mi va fi mută, „Dar, de-acu, Răscoală, „Gura-mi te sărută !" „Siguri fiţi, izbânda „Va veni, va bate ! „Slavă, înzeită, „Scumpă libertate !"
„Sfântă e doar munca..." — Scrie, cugetând La sudoarea, care Pică pe pământ La clăcaşii veşnic Peste juguri frânţi. Şi cu ură scrie De boierii crunţi, Mârşavi cu norodul, La duşmani argaţi, Aplecaţi pe aur, Turcului plecaţi.
Tot mai slab îl află Pe Bălcescu zorii.
BĂLCESCU
Dară el vesteşte Vremea aurorii : „Căci înaintează, „Ori şi ce ar fi, „Oamenirea'n luptă,'n „Fiecare zi. „Pot tiranii lumii „Şi mai cruzi să fie : „Vor cădea cu toţii „Frânţi în bătălie. „Nu stă omenirea'n „Loc, nici lupta nu stă. „Frânţi vor fi tiranii, „Strâmbă lume'ngustă. „Frânţi vor fi tiranii „Şi-o să vii, 'nzeită „Libertate scumpă'n „Patria-mi iubită !"
Tot mai slab îl află Pe Bălcescu zorii, Dară el vesteşte Vremea aurorii. Sânge pune'n slova Ce-o aşterne-aprins. E slăbit. Dar simte Că-i de neînvins ; Sângele ce-1 trece'n Carte va rămâne, — Sânge viu în trupul Zilelor de mâne.
CÂNTUL XIX
...Departe, pe ţărm străin, Departe, departe foarte, Peste fruntea lui Bălcescu Bat viforniţe de moarte. Au trecut trei ani, trei veacuri, De când ţara-şi părăsi, Ani de pribegii şi chinuri, Asprii ani de bătălii.
Stă Bălcescu'ntr'o mansardă Umedă şi cenuşie, Rece-i patul, sobă nu e, Şi lumina e leşie. De afară, se aude Marea ce izbeşte'n mal. Lângă pat, în întuneric, Stau de veghe doi hamali; II privesc: aşa cum şade,
EUGEN JEBELEANU
Drept, în pumnii-i înălţat, Pal şi mut, dar fără teamă, E-un ostaş nezdruncinat. „— Hei, prietenul acesta „Dacă are faţa suptă, „E că mult luptă, Vicenzo, „Toată viaţa-i fu o luptă."
Nu pătrunde, nu, lumina'n Ceaţa umedei mansarde, Dară fruntea Iui Bălcescu, Luminează, ochiu-i arde. Roşie-i năfrarna'n pumnul Strâns şi neînduplecat. Bat talazurile mării, Bat în ţărmul depărtat... Nu le-aude el, Bălcescu, Gândul către ţară-i zboară; N'a fost chip, n'au vrut boierii'n Ţară să-l lase să moară. Brobonită-i este fruntea, Lunecă pe dânsa stele. ...Fulgerat-a în mansardă O lumină de oţele ! Dinlăuntrul Iui zbucnit-a Şi-a tăiat odaia'n două : S'a umplut odaia toată De lumină ca de rouă. Unde sunt pereţii umezi ? Strălucesc departe tare... Şi-i mansarda-acum cât lumea : Naltă şi încăpătoare.
... Vede'n faţa lui Galaţii.
Şi pe Dunăre, Ia mal,
Şade Mihail sin Radu ;
Face semn, acu-i hamal.
Trudă grea, din zori în seară,
Şi boierii te sfâşie...
„— Luptă, Mihaile frate !
„Cântă, cântul de mânie !
„îa'n ascultă, mă ciocoi, Până când o să jupoi Şi pe ţară şi pe noi ?"
Suie cântecul, s'avântă
Până'n slava cerului
Şi cu Mihail îl cântă,
îa'n priveşte, pruncii Iui.
„— Când or creşte, Mihaile
..Să-i înveţi Ia bătălie,
„Dintr'un pumn să mi-ţi doboare
„Din ciocoi măcar o mie !"
..Trâmbiţi sună, viu desculţii
BĂLCESCU
Către el, din toată zarea.
De atâta bucurie
S se taie răsuflarea.
Hei, ce mai flăcăi, ce fete,
Oaste fără de sfârşit !**
In odaia cât pământul, —
Vifor s'a deslănţuit.
Nu, nu face calea'ntoarsă
Oastea, — bine se mai bate !
„Sunt cu voi, desculţi în arme,
„Sunt cu tine, Libertate !"
Vin cu braţe suflecate
Nemaiîntâlnite oşti...
Inima — ce tare bate :
Tu le ştii, tu le cunoşti...
„Ehei, moarte încruntată
„Neagră gură de mormânt,
„Trece oastea peste tine, —
„Inc 'odată, te-am înfrânt!"
Şi-uite, l-au luat ostaşii
Printre ei — acu e'n rând,
Inima-i stă să se spargă
Şi-a sbucnit: stindard în vânt!
Steag i-i inima, stindard e'n
Oastea care'naintează,
Şi-i e inima lumină,
Şi e sabie vitează.
Fâlfâie cu ei alături
Unde-i bătălia'n toi :
„— Sunt cu voi, copii ai vieţii!"
„— Eşti, Bălcescule, cu noi !"
Surâzând, Bă!cescu-o vede
Cum aleargă'ntre soldaţi...
...Şi hamalii strâng în pumnii,-! Aspri, — pumnii-i încleştaţi.
EPILOG
...Un veac trecu. Din codrul falnic Dela Câmpeni, scăldat în soare, Poţi să zăreşti cu ochiul ager Pământul ţării, până'n zare.
Vezi ţara dintr'un cap la altul : Câmpii şi râuri, văi şi creste... Şi toate astea-s ale tale, Şi nu e vis, nu e poveste.
Priveşti norodul ce se'nalţă Sfărmând întunecata vreme Şi-asculţi : nu mai pocneşte biciul. Asculţi: ţărâna nu mai geme.
EUGEN JEBELEANU
Din spete de ciăcaşi zdrobite Boierul nu-şi mai face scară, Strigări de jale şi obidă Văzduhul nu-1 mai înfioară.
Pe unde lacrimă arat-a Pentru boieri, din veac în veac — Strâng astăzi bogăţia toată Urmaşii omului sărac.
Un veac trecu. Privesc Câmpenii Din umbra codrilor bătrâni. Trec spre Abrud români şi unguri Cu pravila cea nouă'n mâini.
Sunt moţi cărunţi şi unguri gârbovi, Dar mersul astăzi li-i mai tânăr : Trec pe şosea cântând ostaşii, Şi-s fiii lor, umăr la umăr.
De cântece, răsună codrul
Şi Arieşul argintat:
„— N'o să mai calce'n codrul ăsta
„Picior de domn şi de'mpărat!"
îşi amintesc bătrânii bine
De vremile de chin şi ură ;
In ochii arşi de-un plâns de veacuri,
Vezi, d'aia-i azi numai căldură !
„— Hei, pravila cea nouă, taică, „Mu-i pravilă,-i oglindă vie, „Că tot ce-i scris,-e'n jur aevea „Şi ce voieşte, — o să fie !"
...Un veac trecu. Pe unde'n noapte, Suiau lungi focuri de răscoale, Cresc mari cuptoare şi uzine, Şi tulnicele de furnale.
Dar ca să fie tot ce este, N'a stat norodul prins la nuntă. O sută de ani mai sângerară. Mulţimile, în luptă cruntă.
A curs la sânge, să poţi umple Râu după râu, lac după'Iac, Un veac întreg scăldat în sânge, Amarnic sânge de-om sărac.
Un veac trecu. Dar ca să trecem Din noaptea oarbă către zori, Căzură, steag făcând din sânge, Oştiri, oştiri de muncitori.
BĂLCESCU
Şi, ca vulcan să izbucnească Din sângele mult risipit, Prin flăcări trebui să treacă Ne'nfrântul Stalinist Partid.
Ca'n veci de veci să nu mai sune De glezna robilor cătuşa, — Venit-a, sfărâmând duşmanii, Să cânte'n munţii-aceşti „Catiuşa".
Măreaţă oaste a lui Stalin, Slăviţi să-ţi fie veşnic paşii Tu, ce zdrobit-ai jug de veacuri, Tu, care-ai măturat vrăjmaşii!
Şi fii slăvit, Partid, slăvită De-apururi lupta-ţi necurmată, Tu ce-ai făcut din ce visat-a Bălcescu, f aptă-adevărată!
Tu ce purtat-ai mai departe, Izbind vrăjmaşi, ce-s şi ai lui, Lumină caldă, fără moarte, Pe care ne'ncetat o sui.
Un veac trecu. Pe'ntinsul ţării Se uită azi încrezător, Să-i vadă răsăritul darnic Stăpânu-i: omul muncitor.
In octiii-i negri,-i aspră vrere Ce regi şi domni a izgonit. In muncă,-i singura-i avere, Şi'n ea, comori fără sfârşit.
Cu drag priveşte muncitorul Spre-o ţară ce doar poate'n vis In ochii celui ce luptat-a Acum un veac, s'ar fi deschis.
El vede Patria'nainte-i Aşa cum e, cum n'a mai fost, O ţară'n care primăvara Şi viaţa-şi nalţă adăpost.
El vede Bărăganul falnic, Pe care-arau în sânge robii, Cum pentru strănepoţii-acestor Isi sună'n mari talazuri bobii.
El vede zâmbet cum răsare Pe chipuri ce n'au râs nicicând, în strănepoţii celor care Primiră'n groapă doar, pământ
8 —  Vlala Românească — c. 4183
EUGEN JEBELEANU
EI vede ziditorii ţării, In fruntea cărora s'avântăj Cum râurilor schimbă vadul, Cum stele mii pe cer împlântă.
Şi iată armiile noastre
De pază la hotare stând,
Aşa cum le-a visat Bălcescu,
Mai mândre mult ca'n mândru-i gând.
EI vede ce-i acum, şi vede Ce'n viitor va înălţa , Şi vede muncitorul bine, — Că viitoru-i mâna sa.
Şi vede limpede trecutul, Cu-ai lui viteji, cu luptătorii, Cu cei ce inima şi-au dat-o S'ajute să răsară zorii.
Aproape e de el Bălcescu, II simte-alături, arzător, In ţara liberă ce vede Domnind poporul prin popor. .
II simte-alături pe Bălcescu, Pe ai trecutului viteji, Cel ce Ie creşte-adânc văpaia, Tovarăşul Gheorghiu-Dej.
...Un veac trecu. In cimitirul Italian îndepărtat, Stă îngropat de-un veac valahul Cu cei săraci îmbrăţişat.
Dar inirna-i cu noi e,'n ţară, Vitează, tânără şi vie-i. E pretutindeni unde-i luptă, In fumul des al bătăliei. /
Cu noi eşti, inimă vitează, Cu noi, pe-al bătăliei drum, Cu cei ce ieri au fost săracii, Cu cei ce-o ţară au acum!
s
Cu cei ce'n luptă doborî-vor Pe'ntinsu'ntregii lumi tiranii. Cu-ai vieţii fii, pe care-i duce La luptă şi'n victorii, Stalin.
Câmpeni-Breaza, 1952
MW AIL LEONARD
BRIGADA LUI IONUŢ
— Scenariu literar —
M O T T 0 : „Viaţa începe să înflorească în Valea Jiului ca şi în celelalte regiuni producătoare de cărbuni; ele au încetat de mult să fie văi ale plângerii, ale suferinţei, ale mizeriei şi foametei — suntem pe drumul transformării lor în văi ale bucuriei. Posibilitatea de a înfăptui acest ţel este în mâinile noastre, în forţa noastră".
(Din „Expunerea tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej la consfătuirea pe tară a muncitorilor mineri din industria carboniferă")
Stelele nopţii se sting una câte una. De după crestele semeţe ale munţilor, înveşmântaţi în verdele odihnitor al pădurilor, pleoapele zilei clipesc înrourate. O geană de lumină a pătruns printr'o fereastră deschisă poposind pe fruntea unui tânăr înfierbântat de gânduri. Şi parcă geana de lumină se miră. Pe tânăr îl cunoaşte. De douăzeci şi trei de ani în fiecare zi i-a desmierdat obrajii. Dar maşina aceasta în miniatură, care pare la prima vedere o' jucărie construită de mâna neîndemânatecă a unui om mare, o întâlneşte pentru prima oară.
Nerăbdător de a-şi vedea inovaţia prinzând viaţă, conturându-şi înfăţişarea, Ionuţ Baciu şi-a transformat odaia — în această noapte de inspiraţie — şi în cabinet tehnic şi în atelier mecanic şi în atelier de lemnărie. Ca urmare, toate obiectele din casă şi dela bucătărie, care se înrudeau măcar într'o mică măsură cu materialele cerute de confecţionarea machetei, au căzut victime entuziasmului creator al tânărului cu ochii negri şi pătrunzători.
Vraful de cărţi şi broşuri, de multe ori, de nenumărate ori răsfoite, stau acum în preajma lui Ionuţ ca nişte prieteni credincioşi, care l-au ajutat şi-1 vor ajuta încă să-şi vadă visul realizat.
Grăbit, Ionuţ cercetează atent maşina improvizată, notându-şi totodată pe o schiţă tehnică în creion anumite detalii descoperite pe măsura înjghebării în relief a inovaţiei. Insfârşit dă s'o pună în mişcare. Dar maşina nu merge. Ceva nu e în ordine. Ionuţ îşi dă seamă ce-i lipseşte. I-ar trebui un fel de bulon în formă de L. De unde să-1 ia ? Se bate cu palma peste frunte: există o soluţie. Faţa i se luminează de un zâmbet ştrengar. Tiptil, ca un copil care se ţine de pozne, intră în odaia părinţilor săi.
Bătrânii dorm duşi. Lumina zorilor de vară le tremură pe frunte. Trebuie:
84
MIHAIL LEONARD
să umbla încet, încet de tot: nu vrea să-i trezească. Iată-1 în posesia obiectului pe care îl căuta : luleaua tatălui său. I-a scos-o binişor din buzunarul hainei aşezată pe speteaza scaunului şi pentrucă are creionul la îndemână îi lasă câteva cuvinte pe marginea ziarului de pe măsuţa de noapte: „Tată, luleaua ta a intra* în producţie !"
O clipă privirea i se opreşte plină de dragoste pe chipul părinţilor săi Plapuma a alunecat puţin, astfel că mâna mamei sale a'rămas desvelită până ia cot. Grijuliu, Ionuţ îi înveleşte pe amândoi mai bine, apoi, pe vârful picioarelor, aşa cum a intrat, iese din cameră.
■ Ideia de a recurge la luleaua lui moş Gherase a fost cât se poate de fericită. Pipa bătrânului miner pensionar se potriveşte de minune în rolul bulonului de legătură.. Şi în vreme ce Ionuţ introduce în nişte scobituri a!e machetei capătul cel lung al lulelei, Moş Gherase, abia trezit din somn îşi caută de zor unealta de fumat şi-i înciudat că n'o găseşte. Tot căutând-o răstoarnă un scaun. Sgomotul o trezeşte pe Stanca. Speriată, bătrâna se freacă la ochi :
— Gherase ! Ce te-ai sculat, omule, cu noaptea în cap ! Doar eşti pensionar, nu intri în şut...
Bătrânul se supără :
— Dacă-mi mai spui odată pensionar...
Dar nu-şi sfârşeşte ameninţarea. Bombăne în barbă ceva neînţeles.
— Ce-ai păţit omule ? Ce cauţi ? întreabă Stanca mirată de percheziţia pe care mustăciosul pensionar o face lucrurilor din odaie.
— Luleaua... răspunde în doi peri Gherase. Continuă s'o caute.
— Astâmpără-te I îl ceartă bătrâna. Vrei să trezeşti băiatul ?
Gherase s'a potolit ca prin farmec. Dă perdelele la o parte şi privind spr» .odaia lui Ionuţ, tresare uimit:
— E lumină la Ionuţ.
Bătrâna, îmbrăcată şi ea, vine repede lângă perdele. Oftează întristată :
— Iar o fi lucrat până după miezul nopţii. O fi adormit cu ilectrica aprinsă Buzele lui Gherase nu rostesc decât un singur cuvânt:
— Inventator !...
Dar în rostirea acestui cuvânt vibrează toată mândria şi mulţumirea Iun de părinte şi de fost miner.
*
Mâinile lui Ionuţ deşartă pe ulucul machetei un coşuleţ de cărbuni. In aceeaşi clipă cei doi bătrâni intră, unul după altul. Surpriza i-a amuţit. Probabil eă Stanca se întreabă în sinea ei ce lucruri vor mai fi rămas întregi la bucătărie ? ' ■— Bună dimineaţa mamă, bună dimineaţa tată, îi întâmpină Ionuţ vesel. Iacă-tă ! cam aşa ar arăta scocul blindat oscilant. Să-l încercăm acum dacă merge. Uite mamă, tu vei fi motorul, când oi spune eu „gata", tragi de pârghia asta. Tu tată, vei fi stratul de cărbune. Când oi spune „gata" torni cărbuni pe scoc. Presupunem că stratul a fost puşcat şi cărbunii se rostogolesc.Aşaaa. Fiţi atenţi... Gata !...
Mama, în rol de motor şi tatăl în chip de strat de cărbune se bucură de bucuria copilului lor. Maşina merge, cărbunii alunecă pe scoc automat. Cu ochii scânteind de satisfacţie, Ionuţ nu-şi poate reţine o exclamaţie în limba cărţilor din jurul lui, care l-au ajutat să trăiască această primă biruinţă !
— Haraşo!...
— E gata ? întreabă Gherase mulţumit, ca şi când dânsul ar fi autorul inovaţiei. Se poate da la fabricat ?
Ionuţ râde din toată inima :
BRIGADA LUI IONUŢ 85
— Oho, mai stai. Abia de acum începe munca la el.
Scoate luleaua din scobiturile machetei şi i-o restituie lui Moş Gherase.
Bătrânii se privesc în tăcere, pe urmă ochii amândorura se adună pe chipul lui Ionuţ care complectează grăbit schiţa tehnică cu nişte observaţii suplimentare. Stanca îşi trece degetele uscate prin părul cârlionţat al neastâmpăratului ei fecior:
— Ionuţ, prea îţi pierzi nopţile cu inovaţia asta... O să îm'bătrâneşti înainte de vreme şi n'o să te mai placă fetele.
— Nici o grijă, râde Ionuţ strângând sul hârtia cu schiţa, — munca'sîntinereşte. Cât despre fete... o să ai şi noră... şi nepoţi... Iţi promit. Noroc bun.
Şi iese din casă vijelios. Din cerdac, bătrâna îl petrece cu privirea.
— E ca argintul viu, murmură Stanca înduioşată.
— Seamănă cu mine, aprobă Gherase răsucindu-şi fălos mustăţile sale lungi.
*•
In vuietul sirenei, minerii schimbului de dimineaţă inundă uliţele oraşului. Prin mulţimea, aceasta care se scurge grupuri-grupuri pe străzi,, opt tineri, merg laolaltă, voioşi.
In mijlocul lor, şeful brigăzii : Ionuţ Baciu. Alături de dânsul, mătăhălos, cu înfăţişare de atlet păşeşte Vâr.tosu Vladimir, care, cu o muzicuţă de gură, acompaniază cu ardoare cântecul lui Petre. Petre, cel mai ghiduş dintre băeţi," cântă cu nasul ridicat în vânt, în chip de solist:
Pe-a Jiului vale vestită, Cu munţii înalţi pân'la cer, In drum către draga lui mină, Cânta plin de foc un miner:
Răsări la fereastră iubito Noroc şi spor să-mi urezi, Să port toată ziua in suflet, Seninul din ochii tăi verzi.
- Doi mineri bătrâni coboară domol dintr'un bloc măreţ aşezat pe o colină. Ionuţ trage de sub braţ sulul de hârtie pe care îl poartă cu dânsul şi-1 flutură deasupra capului în semn de salut:
— Noroc bun, Gheza baci 1
— Noroc bun, năsdrăvanilor! surâde Gheza, mângâindu-şi bucuros mustaţa roşcovană.
Vecinul său, Cristea, petrecând brigada cu ochii, zice :
— Mândri feciori 1 Ăştia gată cincinalul în patru ani !
Un miner- tânăr, Irimie, vine în calea brigăzii înconjurat de tovarăşii săi de
lucru.
— Ionuţ! zice Irimie, am să-ţi dau o veste.
— Bună sau rea ? întreabă Ionuţ voios.
Irimie clipeşte şiret către tovarăşii săi, apoi îndesându-se în călcâie semeţ, îi face cunoscută vestea :
— Pe ziua de azi... brigada noastră... ne-am hotărît să vă întrecem.
— Bucuros de veste, răspunde Ionuţ încântat.
Şi strângându-i mâna în semn de felicitare, îl anunţă, mucalit:
— Şi noi am luat aceeaşi hotărîre. Brigadierii lui Ionuţ râd sgomotos.
SG
MIHAIL LEONARD
Irirnie şi brigadierii săi, care n'au prevăzut acest răspuns, rămân locului uitându-se lung după vestita brigadă din Valea Jiului,, care cântă clocotind de voie bună :
Cărbuni mai mulţi de-om dărui Şi fetelor mai dragi le-om fi Iar Patria din zi in zi Va in flori! Va înflori!
Ionuţ se desprinde din brigadă.
— V'ajung din urmă.
Trece puntea, peste şanţ, spre gardul care îrnprejmueşte curtea frumos orânduită a maistrului Oprea. Atrasă de cântecul brigăzii, fata maistrului a ieşit în cerdac şi priveşte în uliţă. Soarele îi scaldă obrajii plini de'tinereţe şi sănătate.
— Irino !
— Ionuţ!
Dintr'o fugă e lângă gard. Ochii îi strălucesc. Stânjenită, îşi strânge buclele resfirate.
— Bună dimineaţa.
Ionuţ îi întinde sulul de hârtie peste gard.
— Iar o schiţă? întreabă Irina.
—' Iar. Vrei să mi-o treci pe curat? Nu prea-i convenabil să fii desenatoare tehnică.
— Şi să ai prieteni inovatori, îl tachinează Irina luând sulul de hârtie. Celelalte au fost bine copiate ?
— Celelalte o sută cincizeci au fost foarte bine copiate. Râd amândoi.
— Aşa de multe au fost ? se miră Irina cu ochii plecaţi. Nu le-am numărat. Mâinile sale pe care Ionuţ nu i le vede, frământă hârtia :
— Până ce ieşi din şut e gata.
— Fain ! o toate Ionuţ pe umăr ca pe un băiat. Noroc bun I
Şi porneşte cu paşi mari ca să-şi ajungă brigada. Irina e aproape de tot de gard. Urmăreşte statura sveltă a tânărului care se îndepărtează, în vreme ce mâinile ei duc la piept, delicat şi discret, schiţa lui Ionuţ.
— La ce visezi tu, fetiţa tatei ? sună pe neaşteptate vocea plină a maistrului Oprea care-i gata să iasă din ogradă.
Trezită din visul ei frumos, Irina e roşie ca macul :
— Tată, m'ai speriat... Mă gândeam şi eu... aşa...
Ionuţ şi-a ajuns brigada. Mircea îşi trece mâna prin părul sau blond, răvăşit peste ochi :
— Măi Ionuţ, ce-ai tu cu fata maistrului Oprea ? Limba ascuţită a lui Petre nu se poate stăpâni:
— Prieteni din copilărie... o cunoaşte de mică... Ionuţ nu prinde dedesubtul glumei, zice:
— De când era atâtica..., de mică avea talent la desen.
Dar iată că muzicuţa lui Vârtosu. începe să sune mai slab. La fereastra unei case de pe marginea drumului, o fată rumenă care şi-a î nod at cozile grele şi auri? deasupra capului, scutură vajnic nişte perne. De cum a zărit brigada fata a uitat de perne. A uitat şi Vârtosu de muzicuţă. Ridieându-şi şapca prea strâmtă pentru capul său strigă de răsună strada :
— Noroc bun ! Măriuca !...
—i Noroc bun, răspunde glasul sglobiu. al fetei.
Petre nu scapă prilejul de a arunca iarăşi o vorbă de duh :
BRIGADA LUI IONUŢ
87
— Tot... din copilărie. Apoi lui Vârtosu :
•— Şi itu o cunoşti de mică ?
Brigada râde. Dar lui Vârtosu nu-i pasă. E mulţumit că a trecut pe sub fereastra Măriucăi şi că ea i-a zâmbit. Brigada a ajuns din urmă un grup de mineri în mijlocul cărora cineva povesteşte însufleţit:
— ...ai noştri presează, presează... dar goluri nici unul!
Mircea, rămas în urma brigăzii să tragă cu urechea, întreabă tare:
— Cum a jucat Savu ?
Un bărbat înalt, cam la 45 de ani, cu sprincenele stufoase, îl bate pe umăr •
— Grozav !
Şi continuându-şi drumul alături de Mircea, vorbeşte pasionat:
— Inchipuieşte-ţi fază : Savu bate cornerul, cu efect, — mingea se loveşte de bară. •— învălmăşeală în faţa porţii — mingea sboară dela cap la cap — şi atunci — tot Savu —1 vine cu iuţeala fulgerului, face un foarfece şi trimete mingea...
Mircea, care ascultase cu gura căscată exclamă triumfător:
— Gool!
—■ Peste poartă, îşi termină povestirea vârstnicul amator de fotbal. Dezumflat, Mircea îşi muşcă buzele de ciudă. Au ajuns amândoi lângă brigadă.
Băieţii îl salută cu dragoste şi respect pe povestitorul fazei de fotbal:
— Noroc bun, tovarăşe Neagu.
— Noroc bun, băieţi! Ce s'aude cu inovaţia ? Facem scocul blindat oscilant ?
— II facem, răspunde Ionuţ în numele tuturor. E greu, dar cred că am găsit drumul, începutul...
Neaigu îi priveşte bucuros :
— Bine ar fi să-l avem gata de ziua minerului! Ce ziceţi? Brigadierii tac. Se uită unul spre altul. Neagu vede că le vine greu să răspundă şi luând pe după umeri pe doi dintre ei le spune tuturor:
— O să punem toţi umărul la treaba asta. Apoi către Gabor:
— Spune-mi tovarăşe Gabor, cum se simte soţia dumitale ?
Fericit şi mândru în acelaş timp, Gabor nu pierde ocazia să se laude:
— Bine... pe la sfârşitul lui Iulie voi fi tată... cam de ziua minerului...
— Poate că până atunci, zâmbeşte N.eagu şugubăţ, va îi gata şi copilul vostru blindat. In bătălia ciclizării este nevoie de scocul vostru. După ce ieşiţi din şut, treceţi pe la mine, să stăm de vorbă. Ne-am înţeles ?
— Da, tovarăşe Neagu, răspund toţi parcă mai învioraţi.
★
In faţa panoului de onoare din curtea minei, o mulţime de mineri s'au strâns gesticulând, vociferând. In panoul de onoare se găseşte fotografia lui Ionuţ iar sub fotografie e scris cu litere mari : „Ionuţ Baciu şi brigada sa dau cărbuni în contul anului viitor! Urmaţi exemplul lor !"
Se pare că opiniile celor îmbulziţi în faţa panoului sunt împărţite. Unii dintre mineri sunt indignaţi peste măsură, alţii clatină din cap îndoielnici, încercând totodată să-i potolească pe cei mai înverşunaţi. Glasurile se întretaie furtunoase :
— E o ruşine !
— Au necinstit numele de miner!
— Staţi, măi tovarăşi, nu vă pierdeţi cumpătul...
88
MIHAIL LEONARD
— Poate că-i o ^greşeală la mijloc...
— Ce greşeală ? Mărcile brigăzii lui Ionuţ Baciu au fost descoperite pe vagonetele noastre cu cărbuni.
Printre minerii strânşi în faţa panoului, Gheza baci încearcă să se facă ascultat:
— Tovarăşi!... aseultaţi-mă tovarăşi... îl cunosc pe Ionuţ de când era de o palmă... pentru cinstea lui îmi pun obrazul meu de miner bătrân...
Un vlăjgan îşi face loc prin mulţimea din faţa panoului:
— Ce este ? Ce s'a întâmplat ?
Câţiva din mulţimea înfierbântată îl iau şi pe el la rost:
— Spune şi dumneata, tovarăşe Dumitraşcu, că eşti secretarul U.T.M.-ului,
— Se poate una ca asta din partea unei brigăzi utemiste ?
— Tâlhărie curată ! Vasăzică "alţii muncesc şi el —• şi zicând aceasta minerul care vorbeşte arată spre portretul lui Ionuţ — primeşte bani pe munca altora!
— Ba' se mai numeşte şi şef de brigadă fruntaşă !
— Cică lucră dumnealor după graficul e'iclic...
Maistrul Trifu, un om scurt de stat, cu capul tuns chilug, se amestecă printre oameni şi soobindu-şi dinţii cu un băţ de chibrit se minunează în zeflemea :
— Bună metodă ciclizarea... organizarea muncii: unii taie cărbuni, alţii îi fură... bună metodă...
— Măi tovarăşi ! Fraţilor ! se trudeşte să potolească spiritele, un miner cu părul sburlit. Nu aruncaţi vorbe de ocară că suntem mineri nu huligani... Ionuţ Baciu n'a furat!
— Ba a furat! îl întrerup câţiva.
— Sunt dovezi negru pe alb !...
In înfocarea sa, minerul cel sburlit nu-i impresionat de argumentul că există dovezi. Glasul său e şi mai aprig :
— Să le ia dracu' de dovezi... Apoi dacă-i pe a-şa, nu-s destule dovezi pentru cinstea lui Ionuţ ? Nu l-am ales noi delegat la consfătuirea cu tovarăşul Gheorghiu-Dej ? Dece ? Cam avut încredere într'însul şi ne-am mândrit cu el. Şi acu' dintr'odată, aruncaţi piatra asupra lui... Ruşine !
Vorbele acestea, rupte din inimă, au domolit oarecum înverşunarea multora dintre mineri. Spre nemulţumirea maistrului Trifu, care apropiindu-se de minerul cel sbârlit îl întreabă ironic :
— Ce-i, măi Onofrei ? Eşti avocatul lui Ionuţ ? Răspunsul lui Onofrei este scurt şi tăios :
— Sunt tovarăşul lui, iacă ce sunt !
Deodată toate privirile se îndreaptă spre brigada lui Ionuţ, care şi-a făcut apariţia voioasă, cântând. Nedumeriţi de ostilitatea tăcerii care-i înconjoară, brigadierii nu ştiu ce să creadă. Muzicuţa lui Vârtosu a amuţit.
In -timpul acesta, Toader Dumitraşcu citeşte articolul lipit pe geamul gazetei de perete care se află la câţiva paşi de panou. Cele cetite precum şi pornirea minerilor împotriva brigăzii lui Ionuţ, îl descumpănesc şi pe el.
— Ce-i asta, Ionuţ? întreabă'Dumitraşcu cu o mânie stăpânită. Băieţii din brigadă tac încremeniţi. Mirarea le-a luat graiul.
— De fruntaşi tâlhari nu avem nevoie! strigă un miner cu faţa osoasă, smulgând din panou portretul lui Ionuţ.
Dintr'o săritură, Vârtosu îl înşfacă pe minerul care a rupt fotografia :
— Te rup în bucăţi!...
Toader Dumitraşcu intervine între ei doi. Minerul cel cu faţa osoasă îl înfruntă pe Vârtosu :
— Citeşte mai bine ce scrie gazeta despre voi. „Inovatorilor 1"
— „Inovatori!"... face un altul cu scârbă. Iacă-tă „inovaţia lor": hoţia...
BRIGADA LUI IONUŢ
83
Lângă gazetă, brigada parcurge repede cu ochii articolul lipit pe geam, în vreme ce Simion, cel mai vârstnic din brigadă, cu nelipsitul rest de ţigară lipit de buză, citeşte rar, cu glas tare :
...,,o brigadă fruntaşă fură cărbuni..."
Fătu aproape că-şi smulge părul de ciudă :
— Cum ? Noi am făcut asta ? Noi ?
Simion dă cu mâna în vânt, încercând să-i consoleze :
— Calomnii... l-o fi lipit un provocator.
Ionuţ priveşte mut în jurul său, apoi rupe brusc articolul şi porneşte glonţ prin mulţime. Vârtosu lasă baltă cearta cu minerul cel cu faţa osoasă şi fuge după Ionuţ:
— Unde te duci ?
Ionuţ nu răspunde. Merge din ce în ce mai repede, cu dinţii încleştaţi, privind ţintă înainte.
— Spune unde te duci, întreabă din nou Vârtosu, apucându-1 de braţ. Ionuţ nu răspunde, paşii lui sunt din ce în ce mai repezi. Vârtosu rămâne
în urmă, privind nedumerit după dânsul. Ionuţ intră în clădirea minei. Urcă scările. Funcţionarii în drum spre birouri se dau la o parte schimbând priviri semnificative. Ochii lui Ionuţ ard. I-a fost terfelită onoarea. Şi pentru el onoarea e una cu viaţa.
★
In cabinetul lui Apolzan, directorul minei, se află Neagu şi inginerul principal Mavrodin, un bărbat înalt, cu părul albit de bătrâneţe, dar încă viguros ca înfăţişare. Apolzan tocmai termină comunicarea telefonică pe care o face pe un ton destul de abătut:
— Aşa, tovarăşe. Şutul model-din abatajul lui Ionuţ Baciu, se suspendă, închide telefonul şi frecându-şi încruntat fruntea priveşte cercetător spre
cei de faţă :
— Ge ziceţi! Mare cinste pentru noi...
— Lucrul cel mai important este să aflăm adevărul, intervine Neagu.
— Da, zice Apolzan apăsând pe o sonerie.
In deschizătura uşii se iveşte secretara aşteptând dispoziţia directorului.
— Să intre tovarăşul acela.
In faţa conducătorilor minei, Huţanu, un miner vârstnic, bondoc şi cu nasal cârn, are un moment de încurcătură. Apolzan nu-i dă răgaz :
— Vasăzică tovarăşe Huţanu, dumneata eşti cu articolul. Bondocul şi-a regăsit curajul. II priveşte pe director drept în ochi :
— Tovarăşe director, am scris adevărul. Am găsit mărcile lui Ionuţ Baciu pe vagonetele mele, mi-au furat cărbunii, cărbunii mei. Adică, ce trebuia să fac? Să-i mulţumesc ?
Intervenţia lui Neagu e calmă :
— Dumneata nu ştii că gazeta are o redacţie, un responsabil ? Unde ai aflat dumneata că articolele se lipesc pe geamul gazetei ?
Huţanu are argumentele lui :
— He, he! Până-1 dai la gazetă, până-1 citeşte responsabilul, cirte ştie câţi cărbuni îmi mai fură.
In clipa aceasta Ionuţ intră în cabinet, aprins de mânie, cu articolul în
mână.
— Tovarăşe director, vorbeşte el pe nerăsuflate, ia uitaţi-vă minciună. Aţi citit ? Aţi auzit ? Un ticălos şi-o bătut joc de onoarea noastră !
90
MIHAIL LEONARD
Apariţia Iui Ionuţ a turnat gaz peste foc în sufletul lui Huţanu. Fire impulsivă, bondocul face un pas spre Ionuţ şi măsurându-1 din tălpi până în creştet îl ţintuieşte cu privirea :
— Tu vorbeşti de onoare ? Păi, dacă te-o răbdat pe tine inima să-riii furi munca, mie miner ca şi ţine, apoi atunci n'ai onoare nici cât o cârtiţă !
Năuc, Ionuţ abia reuşeşte să îngăime :
— Dumneata ai scris asta ?
. — Eu ! Şi n'ai să scapi numai cu asta. O să te dau în judecată. Mă miram eu dec'e dela o vreme nu-mi mai iese norma...ostenesc, ostenesc, dar folos... dracul... Tot codaş, leafa scade... Scade dela mine şi intră în buzunarul tău... Păi deee să mă furi măi, mucosule ? Că munca-i sfântă şi dacă s'atinge cineva de munca mea, să fie şi tata şi nu-1 iert...
Ionuţ este cu desăvârşire aiurit. Vorbele lui Huţanu îl dor. încearcă să-i vorbească din inimă, ca unui tată, ca unui frate :
— Bade Huţane, dumneata crezi că eu ţi-am furat cărbunii ? Eu ?
Huţanu isbueneşte într'un râs nervos. Şi scoţând nişte mărci din buzunarul hainei, i le bagă sub ochi :
— D'apoi cine? Bunică-miu din groapă? Au mărcile astea numărul 82? Sunt astea mărcile brigăzii tale, sau nu ? Spune ?
— Sunt, recunoaşte Ionuţ. Dar de cărbunii dumitale nu m'am atins. Iţi dau cuvântul meu de miner.
Huţanu e scos din sărite:
— Cuvânt! Tu n'ai cuvânt. Mai bine ai curajul şi mărturiseşte-ţi fapta, măcar acu' faţă de tovarăşul director... dacă e în tine un dram de cinste.
— Ajunge! curmă directorul înfruntarea celor doi. Sunteţi mineri, ce dumnezeu !
Pe uşa cabinetului intră inginerul Panait, un bărbat între două vârste, cu mustăcioara argintie şi părul lins. Netezeşte coperta dosarului cu care a venit şi-1 aşează îngândurat pe biroul directorului.
— Spune tovarăşe inginer, întreabă cu nelinişte Apolzan — care-i rezultatul ?
— Din păcate, oftează Panait, toate dovezile atestă că Ionuţ Baciu a furat. Ionuţ tresare ca tăiat cu cuţitul.
— Păi ce, eu umblu cu minciuni ? se îndeasă în călcâie Huţanu. O clipă tac toţi.
— Tovarăşe Baciu, sparge tăcerea Apolzan, mergi la muncă. Noi... om lua măsurile cuvenite. Le vei afla Ia vreme. Ai încredere că hotărârea noastră va fi dreaptă.
Cu fruntea sus şi privirea limpede, biruindu-şi sfâşierea din suflet, Ionuţ nu poate spune decât atât :
— Tovarăşe director... am această încredere. Noroc bun.
Şi iese. Huţanu, neştiind dacă mai e nevoie de el sau nu, întârzie. Directorul îl priveşte:
— Tovarăşe Huţanu, poţi pleca şi dumneata.
Rămaşi numai ei între ei, conducătorii minei trec printr'un moment greu. După o scurtă dar adâncă chibzuire, Apolzan zice:
— Huţanu nu minte. Tăcere.
— Nici Ionuţ nu minte, vorbeşte răspicat Neagu.
— Atunci ce-i de făcut ? şopteşte mâhnit, Mavrodin.
— Tovarăşe Apolzan, intervine Panait frământat, dovezile materiale sunt împotriva lui Ionuţ Baciu. Totuşi, pentrucă e vorba de cea mai bună brigadă, mi-aş permite o propunere: să desminţim furtul.
BRIGADA LUI IONUŢ
91
— Cum aşa ? se miră Mavrodin, sburlindu-şi sprinceneie sale albe.
— Am salva onoarea minei, răspunde Panait.
— Adică, face Neagu, să ne spălăm rufele în familie? Nu, tovarăşi. Onoarea se apără cu fapte cinstite.
— Să. fim prudenţi, insistă Panait. Brigada lui Ionuţ Baciu lucrează după metoda graficului ciclic. E în joc prestigiul celei mai bune brigăzi.
— Tocmai de aceea ! zice Neagu, hotărît. Să luptăm ca adevărul să fie scos la iveală.
— Just! întăreşte Apolzan. Mai degrabă ţi-aş propune, tovarăşe Panait, şi dumitale tovarăşe inginer principal, 'să ne prezentaţi un plan de măsuri concrete pentru prevenirea furturilor de cărbune.
Panait aprobă vizibil. Apolzan le întinde mâna. Neagu nu-şi ia rămas bun dela director. Panait observă.
— Nu vii, tovarăşe Neagu ? întreabă el aproape de uşă.
— Nu, mai rămân câteva minute.
Au rămas în cabinet numai Neagu şi Apolzan. In picioare, lângă birou, Neagu se gândeşte. Apolzan face câţiva paşi prin cameră.
•— Vasăzică, vorbeşte el cumpănit, nici Huţanu nu minte, nici Ionuţ nu minte...
— Tare miroase treaba asta a provocare, vorbeşte Neagu cu greutate. Apolzan se opreşte locului. Se pare că se gândise la acelaş lucru.
— E vorba de un duşman dibaci, adaugă Neagu.
★
Cu ochii pe jumătate închişi ridicaţi spre coroana mărului rotat, Moş Gherase trage din luleaua cu capac de argint. La una din ferestrele care dau în pridvor, Stanca freacă de zor o farfurie cu un şervet înflorat.
•— Eu să fiu în locul tău, îşi dă ea cu părerea lăcrămând, m'aşi duce îa tovarăşul Apolzan şi i-aşi spune: nu îngădui vorbe de ocară pe seama băietului meu.
— Cft, femee, ferriee, oftează Gherase, îţi mere gura, îţi mere... ca un va-gonet scăpat la vale. Parcă pe mine nu mă doare, ce-i în inima mea nu mă întreba...
Vorbind, bătrânul a urcat şi el în casă, în odaia lui Ionuţ, unde lacrimile bătrânei picură calde pe macheta inovaţiei.
— Acu', tremură glasul Stancăi, s'o mântuit şi cu inovaţia... Bietul Ionuţ... dragul mamei... tocmai pe el să cadă o năpastă ca asta... el care nu s'o atins odată de un lucru străin.
Gherase nu măi poate nici el de durere :
— Taci femee, taci... caută bătrânul s'o liniştească. Nevinovat n'o sâ-i ia nimeni capul, că doară nu trăim pe vremea burjuilor... Vorbii cu nişte mineri din cotigentul meu. Unii zic : „Băiatul tău Gherase... curat ca lacrima". Asta ştiu şi eu. Dar atunci stau şi mă întreb : care-i ăla de-o schimbat mărcile, tune-1. dracu în foalele mumăsii ? Care-i ăla ?
— Du-te la mină, nu conteneşte să plângă bătrâna, şi vezi ce-i cu băiatul... Măcar pe tine să te aibe alături...
Bătrânul îşi pune şapca pe cap : —i Iaca mă duc...
★
Un abataj frontal înclinat, lung de patruzeci de metri. Pe toată întinderea frontului patru pikhamere sfredelesc stratul de cărbune. La pikhamere se află: Ionuţ, Vârtosu, Mircea şi Mikloş. Ceilalţi patru din brigadă, Petre, Fătu, Gabor şi
92
MI HAIL LEONARD
Simion, încărcătorii, lopătează cărbunii în crater. Fără să lase pikhatnerul din mână, Ionuţ roteşte o privire peste munca tovarăşilor săi. Ceva nu merge cum trebuie. Cei dela pikhamere, în afară de Vârtosu lucrează descurajaţi, lopătarii la fel. In special Simion, aruncă cărbunii mai ,mult în silă şi mai mult pe lângă crater. Pe Ionuţ îl doare să vadă că brigada lui munceşte fără tragere de inimă. Inţeiege ce se petrece în sufletul tor şi ar vrea să le redea încrederea şi voioşia de altădată dar nu ştie cum. El însuşi este destul de abătut. La un moment dat Fătu aruncă lopata, mânios. Ceilalţi încărcători îşi opresc şi ei lopeţile. Ionuţ lasă pîkhamerul:
— Ce s'a întâmplat ?
Se opresc şi pikhamerele. "
— Dece aţi oprit lucrul ? întreabă Ionuţ apropiindu-se de încărcători. Fără să clipească, Simion se întoarce către el, cu mâinile rezemate de coada
lopeţii.
Tac toţi,
— Muncim degeaba, bombăne Simion ridicând din umeri. Dai cărbune, cărbune, cărbune... şi când colo te scoate hoţ.
Ionuţ încleştează pumnii. înţelege mâhnirea băieţilor dar el este şeful lor şi are o răspundere.
— Şi atunci ce facem? întreabă el. Hai să asvârlim pikhamerele şi lope-tile, să ieşim ia ziuă şi să bocim...
O tăcere grea învăluie abatajul. Pălăria lui Simion s'a pleoştit de tot peste figura Iui întunecată. Mikloş se uită în acoperişul abatajului ca şi când ar căuta acolo un răspuns. Chipul lui Vârtosu e ca de piatră. Mircea se schimbă de pe un picior pe altul, nemulţumit.
Privirea lui Ionuţ se plimbă sfredelitoare dela unul la altul : —- Sau... poate că nemernicul care a schimbat mărcile se află printre noi, în brigada noastră...
Brigadierii tresar jigniţi. Ionuţ continuă :
— Care dintre voi a furat ? Tu Mircea ? Tu Gabor ? Tu Vârtosule ? Indignaţi, brigadierii schimbă priviri pline de revoltă.
— Ce vă uitaţi unul la altul ? se răsteşte Ionuţ. Nici unul din brigada noastră nu putea face o mârşăvie ca asta. Atunci dece să stăm cu capul plecat ? Cineva e interesat ca noi să lucrăm prost. Dar noi ne ştim sufletul curat, şi vom lucra bine !
Micloş, înseninat de vorbele lui Ionuţ, îşi aminteşte brusc:
— Măi fraţilor, dar noi avem un angajament.
— Cincinalul în patru ani ! strigă Ionuţ cu ochii strălucitori, încărcătorii se întorc la lopeţi, tăetorii apucă pikhamerele de mânere. Numai Simion, încărcătorul lui Vârtosu, continuă să se frământe cu privirea plecată:
— Numai de nu ne-ar trage pe la judecăţi.
Lui Vârtosu i-au trebuit numai doi paşi ca să ajungă până la dânsul. Simion îl priveşte oarecum cu teamă. Probabil pentrucă ştie că Vârtosu vorbeşte rar, puţin, dar când vorbeşte nu-i de glumit.
— Ascuîtă, zice Vârtosu apăsat, ori lucri în brigadă, ori te puşc la dumnia-' zăul tău.
Ionuţ a înşfăcat pikhamerul dintr'o singură mişcare şi-a mai strigat un singur îndemn:
— La lucru ! Să încheiem ciclul î
Şi munca reîncepe tăcută, îndârjită, dar într'o atmosferă de biruinţă.
BRIGADA LUI IONUŢ
93
In biroul organizaţiei de partid, împrejurul unei mese, se află: Apolzan, Neagu, maistrul Oprea, precum şi câţiva mineri.
Aspru, cu gesturi cumpătate, Oprea vorbeşte calm dar nu lipsit de însufleţire :
— Aici se ascunde o mână criminală, care a vrut să compromită şi cicli-zarea şi inovaţia lui Ionuţ...
In clipa când Oprea a rostit ultimul cuvânt, intră pe uşă inginerul Hodoş. E tânăr, cu ochii vioi şi trăsături voluntare. Se vede că abia a eşit din mină deoarece e negru de cărbune şi încă mai are lampa la el. Toate privirile se întorc spre dânsul.
— Tovarăşi, îi anunţă Hodoş cu faţa luminată de bucurie, demonstraţia graficului ciclic a reuşit: 130 de tone !
— Ev-avo ! îi strânge mâna Apolzan, peste atâtea necazuri iacă şi c bucurie,
— Cu cine aţi făcut demonstraţia ? întreabă careva dintre minerii de faţă.
— Cu grupa lui Toader Dumitraşcu, răspunde Hodoş. Dacă aveam brigada lui Ionuţ, cred că atingeam 140 de tone.
— E bine şi 130, zâmbeşte Neagu. Esenţialul este că superioritatea cicli-zării a fost demonstrată tocmai când duşmanul a pus la cale compromiterea^ ei.... Tovarăşe inginer, ia şi dumneata un scaun, suntem la sfârşitul şedinţei.
— Asta-i părerea mea,' tovarăşi, continuă Oprea. Aproape toţi din brigadă mi-au fost ortaci, i-am învăţat meserie, cât pentru cinstea lui Ionuţ pun capul meu de maistru.
Hodoş deabia se stăpâneşte ca să nu intervină. Neagu surâde:
— Hai frate Hodoş, zii... Hodoş sare ca un arc:
— Maistrul Oprea are dreptate.
Mâinile lui agere pun în mijlocul mesei o schiţă sumară a galeriilor,' şi netezind cu palma planşa întinsă spune dintr'o răsuflare:
— Ia uitaţi-vă aici... Mărcile au fost schimbate aci, pe traversarea a 8-a Ia punctul 105...
Apolzan, Neagu şi Oprea tac concentraţi asupra planşei respective. Cel dintâi vorbeşte Oprea :
— Toate bune, dar nici cu asta n'am dovedit nimic.
Apolzan bate cu palma pe hârtie, în punctul indicat de Hodoş :
— Ba mie mi se pare important acest amănunt, chiar foarte important... Vedeţi, traversarea a 8-a este un loc prielnic pentru schimbarea mărcilor: intersecţia transporturilor aproape, supravegherea anevoioasă. In privinţa asta eu am o propunere.
Amiază senină. Trenul de transport iese din gura galeriei principale. Printre sumedenia de mineri care se întorc din şut, coboară din tren şi Ionuţ cu brigada lui. Brigadierii merg strânşi unul lângă altul, posomorâţi, fără să privească în jurul lor. Intr'un grup de mineri, strânşi în jurul unor vagonete cu cărbuni, Huţanu arată cum se producea desprinderea mărcilor de pe vagonete şi înlocuirea lor cu alte mărci :
— Iacă aşa făceau dumnealor. Aruncau mărcile noastre de pe vagonete şi puneau în loc mărcile brigăzii lor...
Zărind brigada îşi întrerupe explicaţia ca să-i arate cu capul şi să strige în urma lor:
— Lasă, lasă, vă ajunge ea judecata... Stăm noi de vorbă la trebonal. Băieţilor din brigadă le vine greu să suporte atmosfera din jurul lor. Un
miner bătrân, înalt, cu bărbia triunghiulară, îşi cercetează gânditor tovarăşii:
94
MÎHAIL LEONARD
— Ce zici tu, măi ortace Haralambie, să fi furat dracii ăştia cărbuni ? Mie unul nu-mi vine a crede.
Deodată isbucnesc urale şi aplauze. Din colivia puţului apropiat, iese la suprafaţă grupa lui Toader Dumitraşcu. Intr'o clipă minerii aflaţi în curtea minei se îngrămădesc în jurul proaspeţilor victorioşi. O fată, probabil logodnica lui Dumitraşcu, îi dă un buchet de flori şi-1 sărută pe obrajii negri de cărbune.
— Cât or dat ? întreabă curios minerul cel bătrân cu bărbia triunghiulară.
— 130 de tone! i se răspunde.
— Ce spui frate ? se minunează bătrânul.
Apoi, ca şi când ar căuta o explicaţie a acestei   isbânzi, zice către ortacii
săi:
, — Păi da... Dacă a fost şi inginerul Hodoş de faţă, se poate. El a studiat în Donbass, cunoaşte ciclizarea... vorba ceea... cum îmi cunosc eu deştele dela mână.
Printre minerii din grupa Iui Dumitraşcu, iată-1 şi pe Onofrei, minerul cel sburlit, care 1-a apărat azi dimineaţă pe Ionuţ în faţa panoului. Brigadierii lui Ionuţ privesc de departe această spontană sărbătorire. De câte ori n'au trăit şi ei asemenea înălţătoare momente. Dar acum... acum planează asupra lor cea mai apăsătoare ruşine.
— Dacă nu se întâmpla ce s'a întâmplat, vorbeşte Vârtosu abătut, noi făceam demonstraţia.
Simion îi ţine isonul.
— La ora asta am fi primit flori, felicitări... Aşa nu se uită nimeni la noi... Ba uite'câţiva care se uită chiorâş.
Şi Jonuţ este peste măsură de mâhnit. Dar pentru el, contrastul dintre bucuria pe care o trăieşte brigada victorioasă şi drama abătută asupra brigăzii lui, nu-i încovoaie încrederea în viitor.
— Nu-i nimica, zice el cu glasul scăzut. Zile de muncă mai sunt destule. Or mai fi rămas flori pe câmp şi pentru noi.
Tăcuţi, cu fel şi fel de amintiri răscolite, brigadierii se strecoară răsleţi printre minerii care se bucură de victoria lui Dumitraşcu. Ionuţ tresare. Dumitraşcu de o parte şi Onofrei de cealaltă l-au ajuns din urmă. Dumitraşcu îl apucă de braţ:
— Curaj, Ionuţ.
— Pentru tine, adaugă Onofrei, ne punem chezaşi toţi minerii din sectorul doi.
Ionuţ le mulţumeşte cu privirea şi se îndreaptă spre clădirea minei. E atâf de preocupat încât nici nu observă că e gata să treacă de Irina. Fata, care îl aştepta în faţa scărilor, priveşte după el şi n'o rabdă inima să nu-I strige:
— Ionuţ!
Ionuţ se opreşte mirat. Ochii fetei ar vrea să citească ce se petrece în sufletul Iui. Poate că s'a pregătit să-i spună multe, să-i spună că ea nu 1-a crezul vinovat nici o clipă, dar acum nu reuşeşte decât să-i întindă sulul de hârtie:
— Schiţa... e gata.
r— Mulţumesc, zice Ionuţ absent.
Şi pleacă. Abia ajuns pe coridor, se opreşte brusc, obosit şi ruşinat parcă : în faţa iui se află Moş Gherase. Se privesc unul pe altul încordaţi. Tac, tac amândoi. Ionuţ rupe tăcerea :
— Tată, eşti miner bătrân, dă-mi un sfat... ce să fac.
Moş Gherase îl priveşte îndurerat. Apoi, scuturându-1 de umeri îi spune învingându-şi mâhnirea :
—• Capul isus, băete!  Meri Ia Partid şi o să-ţi facă dreptate.
Oarecum mai înviorat, Ionuţ se desparte de taică-su. Străbate coridorul şi se opreşte în faţa unei uşi pe care scrie: Organizaţia P.M.R. îşi verifică ţinuta,
BRIGADA LUI IONUŢ
95
ciocăneşte uşor în uşă şi .fără să rnai aştepte răspunsul apasă pe clanţă. Stingherit că a picat în şedinţă, Ionuţ e gata să se retragă, adresându-se lui Neagu :
— Apoi... oi veni mai târziu.
— Şezi Ionuţ, spune Neagu, şezi... avem să-ţi vorbim, dar ortacii unde-s ? ■Ionuţ îşi suceşte între degete şapca de miner :
— Ştiţi... după cele întâmplate...
— Poate-i mai bine că ai venit singur, zice Neagu privind către ceilalţi din birou. Ascultă Ionuţ, tu ai încredere în brigadă ?
Ionuţ se ridică brusc în picioare :
— Tovarăşe secretar, băieţi ca ai mei... câtu-i lumea nu găseşti.
— Stai jos, îl potoleşte blând Neagu. Ai aceeaşi încredere în toţi ? Ionuţ se aşează din nou.
— In toţi, zice el hotărît. Ca să continuie explicativ: — Mai au ei slăbiciuni, nu-s luceferii de pe cer, dar dacă vă gândiţi la povestea cu furtul, apoi nici nu-i ce vorbi.
— Totuşi, insistă Apolzan privind către membrii biroului, ceeace ţi-om spune noi acu, păstrează deocamdată numai pentru tine. Tovarăşe Oprea, expli-că-i dumneata ce are de făcut.
Oprea se apleacă asupra mesei şi bate cu creionul într'un punct al ei:
— Uite Ionuţ...
Ionuţ urmăreşte atent creionul lui Oprea în timp ce Neagu şî Apolzan îi cercetează serioşi chipul tânăr, prelung, cu trăsături aspre.
— La noapte, continuă Oprea, aci, la punctul 105, tu şi cu Toader Dumitraşcu...
★
Ochii lui Panait cercetează înfriguraţi o hartă. Noaptea bate în ferestrele ' cabinetului său. Calm, ridică receptorul telefonului :
— V'am spus de atâtea ori să-l trimiteţi la mine pe maistrul Trifu. Să-l scoateţi din pământ, de unde ştiţi, imediat 1
In clipa când închide telefonul, maistrul Trifu intră în cabinet gâfâind:
— Ce s'a 'ntâmplat, domnu' inginer ?
Sgârcit în gesturi, sigur pe mişcările sale, Panait îi comunică :
— Mărcile dela punctul 105 trebuiesc mutate. Locul a devenit nesigur. S'ar putea să facă cercetări pe traversarea 8-a.
— Aha ! face Trifu urmărind degetul Iui Panait oprit pe hartă într'un anumit punct.
— Spune individului tău să le facă dispărute. Chiar în noaptea asta.
★
Intr'o nişă strâmtă, Ionuţ şi Toader Dumitraşcu stau ascunşi, strânşi unul în altul. Pe toată galeria e o tăcere deplină. De câte ceasuri or fi stând astfel la pândă ?
— Trebuie c'a trecut de miezul nopţii... vorbeşte şoptit de tot Dumitraşcu.
— Mi-au înţepenit ciolanele, răspunde Ionuţ tot în şoaptă.
Tăcere. Deodată auzul lui ascuţit a sesizat sgomotul unor paşi îndepărtaţi. Mâna lui Ionuţ se crispează pe braţul tovarăşului de alături. S'au făcut una. cu peretele. N'au cum să vadă că omul, ai cărui paşi se apropie, este Simion. Simion spionează în dreapta şi în stânga, apoi încredinţat că-i în perfectă siguranţă, taie cablul din apropierea becului electric. La tăcerea de pe galerie s'a adăugat întunericul beznă. In clipa când cablul a fost tăiat, bruma de lumină care se mai furişa în josul nişei a dispărut cu desăvârşire.
96
MIHAIL LEONARD
— Banditul ! şueră şoptit Ionuţ în urechea Iui Dumitraşcu... a tăiat cablul...
Simion, folosind numai lumina lămpii sale, dar şi aceea ingenios camuflată, se apropie de peretele stâng al galeriei şi începe să scormonească într'un loc anume ştiut. Acolo, într'un fel de leagăn în pământ, se află ascunsă o cutie cu mărci purtând diferite cifre. Ionuţ şi Dumitraşcu ies din nişă tiptil, pe vârful picioarelor.
— Tu o iei în jos... vorbeşte şoptit Dumitraşcu, să-i astupi ieşirea, eu o să-i aţin calea din partea asta.
Mâna lui Simion s'a oprit pe capacul cutiei deschise. A auzit şoapte şi paşi. Stinge lampa de tot şi strecurându-se printre vagonete se furişează hoţeşte înspre partea unde stă de strajă Ionuţ. Deodată glasul lui Dumitraşcu sfâşie tăcerea galeriei :
— Ionuţ! aprinde lampa ! Să nu-ţi scape printre vagonete.
—■ Nici o grijă, vorbeşte Ionuţ ca pentru el însuşi, încleştând dinţii. Şi mâna lui caută înfrigurată aprinzătorul. In aceeaşi clipă însă, Simion, care a reuşit să se strecoare chiar în spatele lui Ionuţ, îl loveşte puternic cu un pietroi în tâmpla dreaptă. Ionuţ se lasă moale la pământ, fără să scoată un geamăt. Simion se topeşte în bezna galeriei. Din celălalt capăt al galeriei, Dumitraşcu aleargă cu lampa aprinsă :
— Ionuţ! nu-1 lăsa, pune mâna pe'el !
Dar deodată se împiedică de trupul lui Ionuţ. La lumina lămpii se vede sângele şiroind din tâmpla lui Ionuţ. Dumitraşcu se uită repede împrejur, apoi se apleacă cu faţa crispată.
—- Ionuţ! strigă el înebunit în urechea celui căzui. Măi frate, ce-i cu tine ?
Apoi desbrăcându-şi într'o clipită bluza salopetei, rupe o bucată din cămaşă şi-i înfăşoară lui Ionuţ tâmplele strângând puternic faşa Improvizată. Ionu{ deschide greoi ochii şi se încruntă :
— Toadere... a scăpat ?
— A scăpat, ticălosul !  Cine era ?
— Nu l-am putut vedea... m'a lovit sdravăn...
Cu aceste vorbe Ionuţ îşi pierde în întregime cunoştinţa. Toader Dumitraşcu îl înşfacă, şi cu el în cârcă porneşte voiniceşte în susul galeriei, ţinându-se pe lângă perete. Lampa lui aruncă reflexe gălbui pe pereţii galeriei. Se opreşte. Ochii lui au zărit ceva într'o adâncitură a peretelui. Acum lumina lămpii cade din plin asupra cutiei cu mărci.
*
In infirmeria curată a minei, sora trezită din somn, cu ochii împăienjeniţi încă de vise, bandajează capul lui Ionuţ, întins pe pat, în timp ce doctorul îl vorbeşte în şoaptă, lângă geam, lui Toader Dumitraşcu
— Şocul a fost puternic... mult sânge pierdut... totuşi... să sperăm că-şi va recăpăta cunoştinţa...
In faţa infirmeriei, în vreme.ce zorile se îngână cu noaptea, se strâng grupuri de mineri să afle veşti despre starea sănătăţii lui Ionuţ. In drum spre infirmerie, Apolzan şi Neagu se întâlnesc cu Panait care venea şi el într'acolo:
— Iacă tovarăşi, le spune Panait în loc de bunădimineaţa, adeyărul a ieşit la lumină.
— încă nu-i adevărul, vorbeşte Apolzan din mers. Am descoperit lovitura dar n'am prins duşmanul...
—- Da, murmură Panait, asta-i drept...
Brigada, postată la uşa infirmeriei, profită de faptul că sora de gardă a deschis uşa pentni cei din conducerea minei, şi cu toate protestele sorei dau
BRIGADA LUI IONUŢ
97
buzna pe culoar... Numai Simion n'a reuşit să intre şi a rămas pe dinafară... Supărată, sora îl trage de mânecă pe Vârtosu :
—- Tovarăşe, nu-i voie... regulamentul...
— Ce regulament ? se oţăreşte Vârtosu. Vreau să-1 văd pe Ionuţ, înţelegi ? Şi o priveşte atât de pătrunzător, încât sora se sperie şi-1 lasă în plata domnului. Broboane de sudoare picură pe frunţile brigadierilor. Nici în cel mai greu şut n'au asudat atâta. Vor să intre în urma grupului de doctori care aleargă îngrijoraţi în halatele lor albe, dar uşa se închide în nasul lor fără drept de apel. N'au cum să vadă ce se petrece înăuntru. Unul singur din ei are această posibilitate : Vârtosu. înălţimea lui de uriaş este în clipa de faţă o adevărată binecuvântare. Uşa are sus de tot un geam mic la care Vârtosu — înălţându-se pe vârful picioarelor _ poate deabia să ajungă cu ochii. Privirea lui Vârtosu a încremenit de departe pe chipul nemişcat a! lui Ionuţ.
— Vorbeşte măi, ce taci ! se supără băieţii că nu-i informează de ce vede. Vârtosu ar vrea să le dea veşti bune dar nici el singur nu înţelege ce se
întâmplă cu Ionuţ. Doctorii stau aplecaţi asupra patului, îşi şoptesc nu se ştie ce, pregătesc siringi... . a    „ „
Cu ţigara în colţul gurii, Simion îşi face loc printre minerii îngrămădiţi în faţa infirmeriei. Vorbele maistrului Oprea îl lovesc în timpane ca nişte palme :
— Trebuie să ne sprijinim neîncetat pe cinstea şi vigilenţa noastră de mineri. Pe galerii, în abataje, ori şi unde ne-am afla, să fim cu ochii în patru!
întâmplător, Simion se opreşte lângă Huţanu, bondocul care lipise articolul pe geamul gazetei. Huţanu, cuprins de remuşcări, zice către Simion oftând :
— Cum l-am năpăstuit pe Ionuţ... Rău îmi mai pare 1 Glasurile minerilor clocotesc de mânie :
— Care o fi ridicat mâna asupra lui ?
— De l-as afla pe ticălos, eu i-aşi suci gâtul!
Se simte foarte stingherit Simion. Parcă şi gulerul cămăşii î-i prea strâmt, iar zorii care se limpezesc parcă îi supără vederea. O clipă, are impresia că a fost descoperit. Abia sosită în faţa infirmeriei, Irina aleargă spre el :
— Ce-i cu Ionuţ ?
Nu de remuşcare ci de spaimă, Simion se face palid ca varul. Dar în aceeaşi clipă privirea Irinei sboară spre uşa infirmeriei, de unde directorul iese bucuros împreună cu Panait.
— Tovarăşi, anunţă Apolzan dintr'o răsuflare, Ionuţ a fost salvat. Peste câteva zile îl vom vedea din nou printre noi.
Bucuria minerilor este fără margini. Huţanu şi Onofrei se îmbrăţişează. Unul bătrân, celălalt tânăr, dar amândoi oameni dintr'o bucată, cinstiţi.
— Dai o bere, bade Huţane ? îl întreabă Onofrei scuturându-1 de umeri. Huţanu râde cu gura până la urechi :
— Dau băete, nu una, cinci, nu cinci, un butoi !
Din infirmerie, brigada iese buluc. Vârtosu e în fruntea lor. Convins că este cel dintâi care transmite minerilor vestea mult aşteptată, Vârtosu îşi aruncă şapca spre cer şi cu braţele desfăcute strigă :
— Fraţilor!  Ionuţ trăieşte! Hohote de râs.
— Ai întârziat cu vestea, zice careva. Ţi-a luat-o înainte tovarăşul director.
— Ei copii, le spune Apolzan brigadierilor, acu daţi-i zor cu scocul blindat oscilant. Trebuie să extindem c'clizarea în toate abatajele, în toată mina. Inovaţia voastră ar uşura mult ciclizarea.
— Nu ne lăsăm noi, ..tovarăşe director, zice Petre. Când Ionuţ al nostru îşi pune ceva în cap, facem pe dracu în patru şi reuşim.
7 — Viata Românească — c. 4183
98
MIHAIL LEONARD
Ca un frate mai mare, care le sprijină entuziasmul, Panait vorbeşte intenţionat mai tare ca să-l audă şi Neagu, recent ieşit din infirmerie:
— Vor reuşi ! Din partea mea vor avea tot ajutorul. Visul meu este să iae din cabinetul tehnic o adevărată pepinieră de stahanovişti...
Şi zicând acestea, după ce se uită în panică la ceas, pleacă grăbit, seu-sându-se:
•— Trebuie să cobor în mină.
Directorul ^priveşte în urma lui şi clatină din cap mulţumit:
— Pepinieră de stahanovişti... frumos.
— Da, zice Neagu pe gânduri, vorbeşte frumos.
Apolzan îl ia pe secretar de braţ şi, respirând flămând aerul dimineţii, zice :.
— Eh, măi Neagule, dece nu mai suntem odată tineri... Cum arăta viaţa prin locurile astea acum două zeci şi ceva de ani, cum arată astăzi, cum va arăta peste douăzeci de ani... Mi-i ciudă pe diavolii ăştia, că-s tineri... ei or să apuce comunismul...
— II apucăm şi noi frate Apolzane, zice Neagu mucalit, măcar ca pensionari, dar tot îl apucăm.
Hohote de râs. Grupul de mineri s'a strâns roată în jurul celor doi conducători ai minei. Hazliu, Neagu continuă :
— Eu am o reţetă împotriva bătrâneţei. Dacă vrei ţi-o recomand.
— Fugi, că glumeşti, îi dă un ghiont Apolzan.
— Nu glumesc, zău, face Neagu în glumă un gest de totală sinceritate şl seriozitate.
Minerii din jur râd. Gheza baci se apropie de Neagu trăgându-se de mustaţa-! roşcovană. Ii plac şi lui vorbele de duh şi Neagu e unul, din glumele căruia te alegi întotdeauna şi cu ceva plin de tâlc.
— Cum ai zis, tovarăşe Neagu ?  Ceva împotriva bătrâneţii ?
— Da !
— O reţetă ?
— Reţetă.
— Dela farmacie ?
— Dela farmacie.
— Păi, vorbeşte Gheza prefăcut serios, dă-mi-o şi mie. Nu-s încă chiar «şa de bătrân, da' s'o .am acolo, pentru când o fi cazul... Pilule sau injecţii ?
— Cum ai vrea să fie ?
— Pilule, zice Gheza, că injecţii nu fac să mă tai...
Schimbul de replici dintre Neagu şi Gheza e urmărit cu interes şi cu ha» de minerii strânşi roată.
—• Fii pe pace, zâmbeşte Neagu, nu-i nici injecţii nici pilule.
— Da atunci cum îi, râde Gheza.
— Uite cum îi, spune Neagu punându-i mâna pe umeri şi privindu-1 cu dragoste. Dimineaţa, înainte de a intra în şut, să zicem, te uiţi colo... şi ce vezi ? Munţii ! Ce înalţi şi frumoşi sunt munţii noştri! Şi te gândeşti: dacă mina noastră ar scoate în fiecare zi de sub munţi, nişte munţi de cărbune cât aceştia de înalţi, de câte ori mai frumoasă şi mai puternică ar fi patria noastră ! Şi cât de repede ar sosi comunismul 1
— Aşa-i !  şoptesc minerii visători, cu ochii spre crestele munţilor. Continuându-şi gândul, Neagu adaugă :
— Tovarăşul Gheorghiu-Dej ne-a adresat la consfătuire o chemare : „Mai mult cărbune pentru patrie, pentru pace. Nici un -miner sub normă !" Cuvintele tovarăşului Gheorghiu-Dej trebuie să devină pentru noi minerii, un isvor da putere, o lege de viaţă !
★
BRIGADA LUI IONUŢ
99
Pe tabla mare din îaţa galeriei principale, Toader Dumitraşcu scrie cu creta .. s,20 de brigăzi din sectorul inginerului Hodoş aplică ciclizarea. Cinste îor 1"
Gata să intre în mină, Panait urmăreşte din mers literele mari, albe, care se aştern pe negrul tablei.
— Noroc bun tovarăşe inginer! îl salută Dumitraşcu, negru de cărbune, abia eşit din şut, fericit că poate scrie vestea acestui succes al sectorului din oara face parte şi el.
— Se ţine bine sectorul nostru, râde Dumitraşcu, o să luârn steagul de producţie.
De bucurie, Dumitraşcu n'a băgat de seamă că şeful producţiei nu i-a răspuns la salut, nici nu l-a supărat faptul că Panait s'a îndepărtat repede fără să-i spună o vorbă.
Abia coborît din colivie, în adâncul pământului, Panait se întâlneşte cu Hodoş care îl zărise de pe galerie şi îi ieşise în cale. Panait îi întinde mâna, îngândurat.
— In inspecţie ? întreabă Hodoş.
— Da, răspunde sec Panait.
— Ce sector vreţi să vedeţi ?
— Al dumitale, răspunde Panait pe acel aş ton.
— încântat de atenţie, glumeşte Hodoş, poftiţi...
Ochii lui Panait examinează cu atenţie ordinea ce domneşte pe galeriile acestui sector. Nici un om, nici o maşină nu se mişcă de prisos. Se trage lângă perete. O locomotivă trăgând nenumărate vagonete încărcate cu cărbuni, treoa cu repeziciune pe lângă ei. însoţit de Hodoş, intră într'un abataj frontal orizontal
— Noroc bun ! salută Hodoş tare, peste duduitul asurzitor al pikhamerelor. Ochii minerilor râd. Se vede că li-i foarte drag Hodoş.
— Te bucuri de multă simpatie, remarcă Panait complimentându-1, e şi explicabil, ai fost miner, ai lucrat cu mulţi dintre dânşii cot la cot..,
— Nici un absent nemotivat ? întreabă Hodoş.
— Nici unul! răspunde şeful brigăzii respective, oarecum supărat de întrebare. Apoi râzând cu gura mare:
— Nemotivaţii or murit. Lucrăm după graficul ciclic.
Nemişcat, Panait urmăreşte cum Hodoş se apropie de un tăietor, îi îa pik-hamerul din mână, îi arată o mişcare de tăiere datorită căreia stratul se despică mai uşor şi mai mult, tăietorul îşi reia pikbamerul, execută la fel ca Hodoş şi, încântat de rodnicia acestei scurte lecţii, îi mulţumeşte lui Hodoş cu privirea.
— Doriţi să inspectaţi tot abatajul ? întreabă Hodoş   întorcându-se lângă
Panait.
Buzele lui Panait se m'jşcă imperceptibil: -- Nu.
— Să mergem atunci în alt abataj, spune Hodoş uitându-se Sa ceas. Paşii lui Panait sunt iuţi, ca paşii învinşilor în retragere. Au ajuns în
aît abataj frontal, nu orizontal ca cel de adineaori, ci înclinat. Şi minerii din acest abataj se bucură când îl văd pe Hodoş. Tocmai când sosesc ei, soseşte şi schimbul următor. Minerii abia. sosiţi în schimb preiau uneltele de. muncă din mers, astfel că prin înlocuirea schimburilor, munca nu încetează nici o clipă. E ca pe front, când servanţii dela mitralieră sunt înlocuiţi cu alţi servanţi, dar mitralierele continuă să tragă. E ca pe front, atât doar că în loc de mitraliere armele minerilor sunt pikhamerele şi lopeţile şi zona mitraliată e stratul de cărbune.
— Faceţi predarea schimbului din mers? întreabă  Panait.  Dă rezultate?
— Şi încă foarte bune, răspunde Hodoş. De obicei între schimburi se pierde cel puţin o jumătate de ceas. In felul acesta, nu se pierde nici o secundă, ci.cii-zarea e. mai perfectă, iar producţia creşte simţitor.
100
MIHAIL LEONARD
— Interesant, murmură Panait. Alt abataj te rog. Pornesc. Abatajul în care au ajuns este frontal "înclinat.
— Sunteţi în ciclu ? întreabă Hodoş, mulţumit de felul deosebit în care e organizată munca în acest abataj.
— In ciclu, răspunde careva dintre încărcători.
Mare e mirarea lui Panait când în acest abataj dă cu ochii de Ionuţ. fonuţ tocmai îi explică unui tăietor o mişcare asemănătoare celei pe care a executat-o Hodoş în primul abataj.,
—< Vezi, zice Ionuţ predând pikhamerul tăietorului respectiv, aşa să faci, ai mai mult spor... şi-i mai uşor.
Panait îi face semn să vină lângă el.
— Ce-i cu dumneata în abatajul acesta ? Ţi-ai lăsat brigada singură ?
— Nu, râde Ionuţ, noi intrăm în schimb abia mâine dimineaţă. —- Atunci ce cauţi aici ?
— Brigada mea e în întrecere cu ei.
Năduşit de căldură, Panait îşi ascunde ciuda întrebându-1 în glumă :
— Cum ? şi tocmai lor le vinzi secretul meseriei ? Răspunsul lui Ionuţ este tot pe glumă :
— Nu le! vând nici un secret, tovarăşe inginer. Vedeţi bin's că suntem mineri, nu negustori. Ii ajut să mă întreacă... Dac-or putea...
Hodoş îl bate pe Ionuţ pe umeri, voios :
— Bravo măi! Asta înseamnă să fii miner, miner măi, nu harpagoni de ăia care ţin meseria sub lacăt... să nu le-o fure vecinii.
Râde Ionuţ, râd şi minerii din abataj de nu se mai potolesc. Panait zâmbeşte şi el, n'are încotro. Ionuţ se opreşte din râs. Ochii lui s'au îndreptat către încărcători, care din pricina efortului pe care îl fac ridicând -lopeţile până în dreptul pieptului pentru a lopăta cărbunii în crater, au cam asudat.
— Iacă tovarăşe inginer, îi spune el lui Panait, dece m'am gândit să înlocuim craterul. E prea ridicat, trebuie să ridici lopata hăt, pân' la piept, pentru a lopăta cărbunii în crater. Scocul blindat oscilant s'ar aşeza pe culcuş până la gleznele încărcătorilor.
Şi arătând pe teren cam cum s'ar ondula maşina imaginată de el, îşi dă şapca pe ceafă, mulţumit de parcă ar şi avea în faţă această maşină :
— Puşcarea s'ar putea face deadreptul pe el încât jumătate din cărbunii puşca.'ţi ar curge pe el automat. In loc de un ciclu am putea face două. Două cicluri !...
Apoi, observând că unul din armatori stă la cumpănă în fixarea stâlpului, Ionuţ porneşte repede către el şi-i arată încă de departe, cu mâna, locul unde să-1 fixeze. Panait se uită la ceas şi strângându-i mâna lui Hodoş îi spune cu glasul uscat:
— Te felicit, ai un sector model.
Şi porneşte grăbit pe galerie. Nu efortul fizic al inspecţiei, ci disciplina şi dragostea de muncă a oamenilor, l-au obosit. Eşit afară, la soare, îşi şterge scârbit faţa plină de praf negru cu batista-i albă. Copleşit de gânduri, a uitat să stingă lampa. Careva dintre minerii care trec pe lângă el şi-1 salută îndrăznesc să-i atragă atenţia pe jumătate în glumă, pe jumătate serioşi :
— Tovarăşe inginer, stingeţi lampa... e destulă lumină dela soare...
— Şi soarele putem să-1 folosim fără economie.
Panait schiţează un zâmbet silit şi în mod reflex, ca şi cum ar fi primit un ordin dela un superior, stinge lampa. Dar abia a stins-o şi fălcile i se încleştează într'o grimasă de răutate şi, pentrucă nu-I vede nimeni, ca şi cum ar vrea să se răsbune pe cineva, răsuceşte din nou comutatorul şi aprinde lampa. Dar abia
BRIGADA LUI IONUŢ
101
a aprins-o şi-1 ajunge din urmă Gheza baci care şi el, negru de cărbune, cu lampa stinsă, proaspăt eşit din mină, îl strigă bucuros :
— Tovarăşe inginer !
Convins că şi acesta o să-i vorbească de lampa nestinsă, Panait stinge repede lampa. Dar Gheza voia să-i spună cu totul altceva :
— Se poate? Aţi fost prin sectorul nostru şi să nu treceţi prin abatajul meu ? Ne vizitaţi cam rar pe noi iştia mai bătrânii !
Panait tace plictisit. Se uită în silă la omul acesta cu părul albit, care se întoarce dela muncă parcă s'ar întoarce dela petrecere. Gheza se opreşte în faţa tablei pe care Dumitraşcu scrisese despre cele 20 de brigăzi care aplică ciclizarea şi mândru de sine şterge cifra 20 şi scrie în loc 21, ceeace înseamnă că din clipa aceasta 21 de brigăzi din'sectorul inginerului Hodoş aplică ciclizarea.
Peste măsură de surprins, Panait întreabă mirat :
— A cui e a douăzeci şi una ?
— A mea, răspunde Gheza semeţ, potn'vindu-şi luleaua între dinţi. Panait iuţeşte pasul, ca lovit cu glontele. Intră val-vârtej în clădirea minei,
apoi în cabinetul său pe uşa căruia scrie „Şeful Producţiei". Secretarul îi aduce dosarul cu „lucrări urgente". Fără a-1 privi măcar, Panait o întreabă pe secretară:
— L-ai chemat pe maistrul Trifu ?
— Da, aşteaptă să-l primiţi.
— Pofteşte-!.
Secretara dispare cât ai bate din palme. Abia intrat, ochii lui Trifu se holbează mult, mult de tot. Ce-o fi cu „şeful" ? Parcă nu-i în toate minţile. Se plimbă ca un lup într'o cuşcă. Deodată, de parcă abia acum ar fi observat sosirea lui Trifu, înaintează spre el şi-1 întreabă scrâşnit:
—■ Ştii câte brigăzi aplică ciclizarea în sectorul lui Hodoş?
— Nu ştiu, domnu' inginer... sunt în concediu.
— Să-ţi anulezi concediul imediat!... Asta va face o bună impresie. Trifu a îngheţat de surpriză, dar tace, se supune.
— 21 de brigăzi ! continuă Panait negăsindu-şi loc. într'un singur sector ! Şi pe deasupra scocul blindat oscilant, care va uşura ciclizarea.
— Ce putem face ? se încruntă Trifu transpirând din greu. Metodele sovietice...
Panait caută să-şi regăsească calmul :
— De scoc am eu grijă. Să-mi găseşti oameni care să absenteze nemotivat. Le plătim noi absenţa.
Vorbind, şi-a amintit că trebuie să-şi învârtă ceasul dela mână. învârtirea ceasului i-a procurat un gând care-i redă calmul în întregime. Zâmbeşte:
— In fond, dragă Trifule, ciclizarea este o chestiune de organizare. Vezi ceasul ăsta ? Merge minunat. Totul în el este organizat, sublim de organizat. Un singur fir de praf în mecanismul lui gingaş... şi ceasul nu mai merge cum trebuie. Pricepi ?
Trifu începe să înţeleagă ce are de făcut.
— Lăsaţi pa mine, domnu' inginer. In .materie de desorganizare sunt
doctor.
Un măr înalt, frunzos, se clatină într'o parte şi în alta. Nu adie nici o boare de vânt şi totuşi mărul se clatină ca în timp de furtună. Sub pom, câteva panere pline cu mere de vară, stau mărturie a rodului bogat cules din acest măr. Pe cea mai de jos cracă a mărului, Moş Gherase se uită spre pământ ca un om într'o grea cumpănă.
— Unde eşti, tată ? strigă Ionuţ cocoţat tocmai în vârful mărului.
102
MIHAIL LEONARD
— Aid, răspunde bătrânul descurcându-şi cămaşa dintre crengi.
— Vino sus... să vezi ce frumoasă-i valea Jiului de aici... Zău tată, păcat să n'o vezi.
— Las c'o văd şi de aici destul de bine, bombăne bătrânul neştiind cum să coboare.
— Gata mamă ! L-am cules pe tot, o asmuţă Ionuţ pe Stanca care coboară din cerdac.
— Dar taică-tu unde-i ? întreabă Stanca. —' Nu mă vezi ? răspunde Gherase. Stanca se cruceşte :.
— Doamne, mare ţi-i minunea. Ai dat în mintea copiilor. Ce cauţi, omulc„
în pom ?
—- Păi, zice Gherase încurcat, vrusei să-i dau o mână de ajutor lui Ionuţ.
—i Ce ajutor ? râde Ionuţ, că de pe craca ceea, mai sus nu te-ai urnit. E fricos mamă. Dacă se făcea aviator tata, ar fi sburat cu avionul pe şosea...
—De, râde şi Gherase, aviatorul cu văzduhul, minerul cu adâncul pământul ui.
— Ei hai, coboară, îi întinde Stanca mâna să-l ajute.
— Stai, nu mă grăbi, face Gherase, neîncumetându-se să sară cam dela an metru şi jumătate înălţime.
— Ionuţ! dă-te jos ! strigă Stanca speriată că Ionuţ urcă şi mai spre văiiul pomului.
— Mai sunt două mere, le vezi ?
— Lasă-le Ionuţ, lasă-le, o să cazi!
Intr'adevăr, vârful pomului se balansează acum atât de mult încât şi Stanca şi Gherase, cu ochi spre Ionuţ, stau cu inima la gură. Cu îndrăzneală, dar ş'i cu precauţie, Ionuţ nu vrea să renunţe la cele două mere.
— Doamne ! se miră Stanca privindu-1 îngrijorată, cum nu i-o fi frică ? Gherase o lămureşte simplu, plin de el însuşi :
— Seamănă cu mine.
Ionuţ a reuşit^să culeagă cele două mere. Se bucură ca un copil care şî-a pus în cap să aibe un lucru şi l-a obţinut. In mare încurcătură, Gherase priveşte spre pământ, spre Stanca, apoi iar spre pământ:
— Eh, de urcat am urcat/ dar acu' cum cobor ? Stanco, adă tu scara dela pivniţă...
Stanca şi Ionuţ râd cu hohote. Bătrâna i-a adus scara şi i-o ţine. Bătrânul coboară tacticos, precaut. Ajuns pe pământ răsuflă uşurat, mucalit :
— Parcă tot mai bine-i pe pământ.
Intre timp, Ionuţ a zărit pe uliţă, în depărtare, bicicleta factorului poşta! care îi făcea nişte semne neînţelese. Sosit lângă gard, factorul le spune noroc şi scoate din geantă un plic:
— Aveţi o scrisoare...
— Pentru mine ? întreabă Ionuţ din vârful pomului.
Cât ai clipi din ochi sare din pom şi aleargă la gard. De cum ia în mână plicul ţi citeşte adresa şi expeditorul chiuie fericit:
— E dela el !  Dela Ivan Golovin !  Mi-a răspuns !
Cu mâinile tremurânde de emoţie desface plicul şi în timp ce-1 desface vorbeşte pe nerăsuflate:
-- Măi, măi, nici nu mă aşteptam... I-am scris acu' două săptămâni să ns dea un sfat în legătură cu inovaţia noastră... şi.... ce repede mi-a răspuns... Ce minunaţi prieteni sunt oamenii sovietici... fraţi, mai mult decât fraţi ! Apoi către factorul poştal: — Nene Dumitre, mi-ai adus o bucurie, o mare bucurie.
Neştiind curn să-şi arate recunoştinţa, ca şi cum sosirea răspunsului ar H
BRIGADA LUI IONUŢ
103
depins de factorul poştal, scoate din buzunar cele două mere şi i le dă. Dumitru salută, urcă pe bicicletă şi pleacă. E şi el fericit. Parcă şi meseria lui i-i mai dragă. Priveşte din mers înapoi, spre casa lui Ionuţ şi spune către un grup de mineri care stăteau de vorbă:
— I-o scris Golovin. Vestitul miner din Donbass !
Ajuns în odaia sa, Ionuţ caută grăbit dicţionarul ruso-român. Se vede că sunt multe cuvinte în scrisoare pe care nu le înţelege. Bătrâna îl mustră matern .
— Vezi ? Vezi dacă n'ai fost silitor la limba rusă ? Acu îţi vine greu... Ionuţ priveşte macheta brută a scocului blindat oscilant, o confruntă cu
o schiţă tehnică trimisă în plic de Ivan Golovin. Bătrânii urmăresc cu curiozitate şi evlavie faţa lui Ionuţ care, foarte concentrat, zice :
— Iaeă-tă, la posibilitatea asta noi nu ne-am, gândit. Ei, acu' cu adevărat suntem pe drumul cel bun. Spasibo, Ivan...
Degetele bătătorite ale bătrânului, degete care ascund în asprimea lor o viaţă întreagă de muncă subterană, mângâie plicul sosit tocmai de acolo din Oonbass. Şi în tremurai degetelor sale, Moş Gherase îşi revarsă parcă o adâncă recunoştinţă şi mulţumire.
Tocmai atunci, prin faţa casei, trece o locomotivă şi în urma ei, un lanţ de vagoane cu cărbuni. Şi Ionuţ şi părinţii lui le privesc cum lunecă grele, grăbite. Bătrâna le numără şoptit :
— 15... 16...
— Vezi mamă, vorbeşte Ionuţ ţinând în mână scrisoarea dela Ivan Golovin, când scocul nostru va fi în abataj, din oră în oră vor trece prin faţa casei noastre tot mai multe vagoane cu cărbuni. In cel de al doilea cincinal trebuie să producem 25 milioane de tone anual.
Pe masa din odaia lui Ionuţ se află o fotografie a tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej. Ochii lui Ionuţ se întâlnesc cu ochii din fotografie. îi spun» maică-sii luând-o de umeri, fericit :
— Le vom produce!
★
In grădina casei lui Oprea, Irina, aşezată la o masă sub un pom, scrie ceva. Elena, mama Irinei, coase la aceeaşi masă cu Irina. Oprea stropeşte florile. E o după amiază liniştită, cu soare cald, arzător. Doar de departe se aude un şuiera* prelung şi un cântec subţirel de fată.
— Irinuţo mamă, spune Elena privindu-şi fata cu dragoste. La ce tot lucrezi tu de te frămânţi atâta ?
— Un articol... pentru gazeta de perete, răspunde Irina foarte concentrată. De unde să ştie maică-sa că fata n'a reuşit să scrie din articol decât titlul:
„Ce-i mai urgent în planul nostru de lucru" iar sub titlu, ^îngrămădeşte pe pagină mereu acelaş cuvânt :  Ionuţ... Ionuţ... Ionuţ... Pe portiţă intră Ionuţ.
•— Noroc bun ! spune el la toată lumea. Gata articolul ? o întreabă eî pe Irina.
— Nu, răspunde fata repede, rupând hârtia şi ascunzând bucăţelele în buzunarul bluzei. Nu-i găsesc începutul...
— începe cu sfârşitul, glumeşte Ionuţ.
— Tu aşa faci măi ? râde Oprea lăsând stropitoarea deoparte şi ştergân-du-se pe mâini.
Ionuţ râde şi el. Oprea îl ia de braţ şi porneşte cu dânsul prin grădină :
— Uite dece te-am chemat... e vorba de Simion... Mie nu-mi place omul ăsta. Beţiv, trage chiulul făcând-o pe bolnavul... Mi s'au plâns băieţii că tu îl cam cocoloşeşti.
104
MIHAIL LEONARD
— Vreau să-l ajut să se îndrepte, cine ştie... o îi având ceva pe suflet, zice Ionuţ încercând să-I apere.
— Asta spun şi eu : vezi ce are pe suflet...
— Bine meştere, spune Ionuţ pus pe gânduri, oare să mă fi înşelat eu asupra lui ?
S'au apropiat amândoi de masa de sub pom.
— Ei, asta-i zâmbeşte Oprea, se înşeală ei alţii mai copţi decât tine... veghează-1 bine, auzi ?
Ionuţ îşi ia rămas bun dând mâna cu maistrul. Mama Irinei, care şi-d urmărit în tot timpul fata şi a ghicit însfârşit ce se petrece în sufletul ei, încearcă să-l mai reţină :
— Mai stai Ionuţ, ce te grăbeşti ? Ionuţ se scuză uitându-se la ceas :
— Peste un sfert de oră mă întâlnesc cu brigada, avem şedinţă de UTM. Şi o porneşte spre portiţă.
— Merg şi eu ! sare Irina, fugind după Ionuţ.
Cei doi tineri ies în uliţă. Elena se uită la Oprea care priveşte după ei. Oprea dă din cap apoi adaugă gânditor :
— Mi-ar fi plăcut să am ginere un miner ca Ionuţ... dar dacă el n'o iubeşte, ce vrei... dragostea are cărările ei...
Pe podul de peste Jiu, Ionuţ şi Irina s'au oprit să privească larma copiilor care se scaldă în apa acestui repede şi spumos râu de munte.
— Ca ieri, spune Ionuţ, eram şi noi ca ei. Ţi-aduci aminte când m'ai băgat cu capul sub apă ?
Râd amândoi în amintiri. îngândurată, Irina suspină uşor :
— Ce repede trec anii. Uneori îmi pare rău că nu suntem iar copii...
— Ba mie îmi pare foarte bine, râde Ionuţ. Altfel ţi-aş şti şi azi de frică. Tare mai erai băieţoasă. Băiat trebuia să te naşti.
— Poate că ar fi fost mai bine, zice Irina visătoare. Ionuţ frământă un gând : f
— Da... anii trec... şi nu se mai întorc... şi bine fac că nu se mai întorc. Râd amândoi. Ionuţ continuă, bine dispus:
— Ştii ce mă gândesc eu, Irin-o ? E timpul să ne căsătorim. Scântei de bucurie luminează ochii Irinei :
— Ionuţ!
— Vreau să mă însor, continuă el hotărît. Vreau să mă însor... dar n'am cu cine, n'am găsit-o încă, înţelegi ?
Dezamăgită, Irina îşi potriveşte buclele sale negre :
— Caut-o, sunt destule fete pe lume. Romantic, Ionuţ îşi descarcă inima :
— Aşa-i, pe lume sunt multe... dar ea-i una singură... visez o fată... aşa... cum să-ţi spun... plină de viaţă, să aibă un suflet deschis, să iubească munca... să-i fie dragi copiii...
—• Să mergem, spune Irina stânjenită, o să întârzii la şedinţă. Pornesc. Ionuţ fredonează voios o melodie. Brusc o ia de umeri pe Irina şi ca pe o soră o întreabă :
— Tu nu iubeşti pe nimeni ?
— Pe nimeni, răspunde Irina râzând silit şi ocolindu-i privirea. Ionuţ o crede şi o compătimeşte :
— Păcat, fără iubire viaţa ar fi urâtă, tare urâtă. Ca o primăvară fără flori... Eh, de-ai şti tu ce-i dragostea... iubirea...
Fie ca să închee această discuţie care a durut-o, fie pentru a-şi descărca tristeţea cu vorbele altuia, Irina spune :
BRIGADA LUI IONUŢ
105
„Un lung prilej pentru durere Căci mii de lacrimi nu-i ajung Şi tot mai multe cere"
— Aşa-i ! tresare Ionuţ surprins de adâncimea vorbelor. De unde ştii ? ■— Dela Eminescu, răspunde Irina zâmbind îmbujorată.
— Exact! îşi aminteşte Ionuţ râzând. Apoi, da, Eminescu a spus bine ce a spus...
Au ajuns la club. Fătu le iese în întâmpinare.
— Au venit toţi ? întreabă Ionuţ.
— Afară de Simion, răspunde Fătu.
Irina i-a lăsat pe cei doi şi a dispărut în club. Ionuţ clatină din cap, nemulţumit :
— Simion... iar Simion...
Trec printr'o sală în care la mai multe mese se joacă şah. La una din mese, Mircea se înfruntă cu Micloş. Ionuţ le spune :
— Terminaţi partida şi veniţi.
— Am şi terminat-o, zice Micloş ridicându-se.
Şi, spre surprinderea lui Mircea, mişcă o piesă anunţând:
— Mat!
Râsete. Mircea ar mai vrea să se uite cum de s'a putut întâmpla acest mit neaşteptat, dar Micloş îl ia de braţ şi-1 trage după cei doi. Trec toţi pe .coridor. Pe uşa bibliotecii intră şi ies cititori şi cititoare.
— Dar Vârtosu şi Petre unde-s ?  întreabă Ionuţ.
— Mergeţi voi înainte, zice Fătu, că-i aduc îndată.
Fătu se repede pe un culoar lateral şi intră vijelios în sala de gimnastică care e aproape goală. Intr'un colţ al sălii, Vârtosu, în costum de gimnastică, boxează gâfâind sacul de antrenament atârnat de tavan, în timp ce Petre cu un ceas în mână îi numără degajat loviturile :
— 52... 53... 54...
—■ Haideţi măi, îi vesteşte Fătu, a venit Ionuţ...
Dar nici Vârtosu nici Petre nu-1 aud. Ba chiar Petre, fără să-şi întrerupă numărătoarea, îi face semn celui intrat să mai aştepte.
— 55... 56... 57... 58... 59... 60... Gata !
Vârtosu se opreşte asudat şi-şi ridică cu mâna-i greoaie părul din ochi.
— Da... admite Petre cu bunăvoinţă, faci oarecari progrese, dar va mai trebui să slăbeşti... .
— Hai mă, că vă aşteaptă Ionuţ, insistă Fătu.
— Dece nu mi-ai spus? se supără Vârtosu, repezindu-se să-şi ia hainele aşezate frumos pe un umăraş.
Fătu a luat-o înainte. Brigadierii stau şi se uită la un joc înfierbântat de ping-pong, în care s'au angajat Irina şi Măriuca. După Fătu a venit şi Petre, iar după el Vârtosu care îşi şterge gâtul asudat, cu o batistă mare în pătrăţele.
— Gata, zice Ionuţ, haidem. Paidiom !
Băieţii pornesc grămadă după el. Numai Vârtosu a rămas cu câţiva paşi în urmă, cu capul întors mereu către Măriuca. Măciuca îi zâmbeşte discret şi galeş şi scapă o minge trasă cu putere de Irina. Mingea ricoşează de perete şi parcă sboară după Vârtosu. Fericit că poate să-i fie de folos Măriucăi, Vârtosu sare nă-praznic şi o prinde cu ambele palme deodată, aducându-i-o plocon pe masă. Apoi, parcă ruşinat, fuge după ceilalţi băieţi, fără să se mai uite înapoi. Măriuca priveşte drăgăstoasă după dânsul, dar cum apleacă privirea pe masă, ochii săi se fac rotunzi de uimire: între palmele vajnice ale lui Vârtosu, sfera delicată şi albă s'a transformat într'o grămăjoară de coji.
i06
MIHAIL LEONARD
In camera în care se pregăteşte şedinţa, Toader Dumitraşcu vorbeşte îa masă, în şoaptă, cu inginerul Hodoş. Băieţii din brigadă îşi iau repede locurile şi aşteaptă deschiderea şedinţei.
— Mă primiţi şi pe mine? se aude glasul lui Oprea care a intrat grăbii ca şi cum ar fi întârziat dela o întâlnire obligatorie.
Murmure de simpatie străbat toată sala.
— Poftim meştere!
— La masa prezidiului!
Dar Oprea îşi caută un Ioc prin mijlocul adunării, vorbind mucalit:
— Eu, ce-i drept, am cam trecut vârsta ca să mai fiu utemist, dar întrucâ< mai toţi de faţă mi-aţi fost elevi la şcoala de mineri, vreau să văd şi eu de c« sunteţi în stare, şi dacă e cu putinţă să vă dau o mână de ajutor.
Privirile calde ce-1 înconjoară sunt semnul 'de mulţumire şi preţuire din partea acestor tineri faţă de bătrânul şi încercatul lor profesor de minerit. Toader Dumitraşcu se ridică în picioare :
— Tovarăşi, închinăm şedinţa de astăzi unei singure probleme : inovaţia la care lucrează Ionuţ Baciu şi brigada sa. Tovarăşe Baciu, ai cuvântul.
Din mijlocul adunării ochii lui Oprea se opresc părinteşte pe chipul lu; Ionuţ. E mândru şi fericit meşterul. Şi aplecându-se la urechea vecinilor săi de scaun, le şopteşte emoţionat:
— A fost cel mai bun elev al meu...
★
Beat, cu privirea buimacă, Simion stă pe scaun într'o rână, în vreme ce soţia lui în picioare lângă sobă, îl ceartă plângând :
— Dacă nu ţi-i milă de mine, măcar de.tine să-ţi fie milă... Nu tu o rochie, nu tu un pantof, mă porţi desculţă ca pe o vită... Şi toţi banii îi asvârli pe băutură... Şi pe stricate de alea... De ar şti Ionuţ ce ştiu eu despre ţine te-ar da afară din brigadă... şi'n puşcărie te-ar băga...
— Taci !  urlă Simion, cu voce de beţiv. Taci odată !
Dar femeia, înodându-şi broboada pe cap, continuă şi mai aprinsă :
— Of Doamne, of Doamne, cine m'a blestemat să-mi leg viaţa de tine,.. Dar într'o zi îmi iau tălpăşiţa şi te las...
Fie din pricina băuturii, fie din cauza rănirii amorului propriu, Simion ss ridică turbat, ia scaunul şi dă s'o lovească în cap...
— Să nu dai beţivule, strigă femeia îngrozită, să nu dai !
Spre norocul ei uşa se deschide şi în încăperea cufundată în semiîntuneric intră Trifu.
— Bună seara !  spune, el aşezându-se ca la el acasă.
Femeia a şi sbughit-o afară. Simion trânteşte scaunul de podea.
— Ce rnai faci Simioane ? întreabă Trifu închizând uşa în urma femeii Simion îl priveşte aiurit şi scuipând la întâmplare cu un fei de scârbă
de lume, zice :
— Eh... discuţii familiare...
— Uite ce e, trece la subiect Trifu, s'a hotărît să ieşi din brigadă. Decât :;ă te miroasă cine eşti, să te dea ei afară, mai bine te scoatem noi.
— Noi ? se răsteşte Simion, lovit în mândria sa. Care noi ? La urma urmei vreau să ştiu şi eu : pentru cine lucrez ? Aa ? Cine-i şeful nostru ? M'am săturat să tot ascult, să ascult... Să ştii, îmi iau catrafusele şi plec în lume...
— Te sfătuiesc să rămâi pe loc, îl cuminţeşte Trifu cu privirea. Apoi, cu u» ton care îl face pe Simion să-l treacă fiorii, adaugă :
— Dacă ţii la viaţă.
BRIGADA LUI IONUŢ
10?
Tacticos, Trifu scoate nişte hârtii de câte zece lei şi le pune pe masă. Pe «rină, sculându-se să plece îi comunică:
— Vei lucra ca vagonetar, pe galeria mea...
Simion adună banii şi duce mâna la şapcă în semn că a înţeles:
— Bine.
★
In grădina casei lui Ionuţ. Soarele nu mai are mult până la asfinţit, in jurul unei mese toată brigada, afară de Simion. Ionuţ lipseşte. Irina e. în mijlocul lor. Pe masă schiţe ale proectului de scoc precum şi un teanc de hârtii şi broşuri tehnice. Brigadierii împreună cu Irina lucrează nişte planşe. Ceva mai departe de ei, pe un fotoliu de paie, pufăind din lulea, Moş Gherase frunzăreşte un .«•iar; privind cu o prefăcută indiferenţă frământarea brigăzii, Stanca se apropie da Gherase, spunându-i şoptit:
— De atâta vreme îşi bat capul cu drăcia asta de scoc.
Bătrâna îşi face de lucru în cerdac, urmărind de acolo lucrul tinerilor.
— Pe mine nu mă întreabă, mormăe Gherase, parcă eu nu le-aş putea da o mână de ajutor.
— Ce să te mai osteneşti, Moş Gherase, îl ia peste picior Petre, eşti pensionar 1
Bătrânul se burzuluieşte:
— Pensionar e bunicul tău, măi Petre, auzi ? Apoi, ca să-1 pună la punct pe Petre, continuă :
>— Ehe, să-mi vină ea aprobarea să cobor în mină, te-oi vedea eu atunci glurneţule, care din noi doi scoate mai mult cărbune... Păi tu ştii, piticule, ce miner am fost eu ? Prin abatajul meu a trecut însuşi tovarăşul Gheorghiu-Dej şi mi-a spus personal : „Noroc bun, moşule"... Aşa mi-a spus.
— Gala 1 se aude strigătul de triumf a lui Ionuţ care intră pe portiţă, cu macheta scocului sub braţ. Explozie de bucurie în rândul tinerilor. Se bucură şi cei doi bătrâni.
— Diavolii, zice Stanca, au reuşit.
— Ehe, se umiflă în pene Moş Gherase, dacă mă întrebau pe mine nu se osteneau atâta. Păi de unde crezi tu că a moştenit Ionuţ cap de inventator ?
Brigada nu se satură să privească macheta, să pună mâna pe ea. Macheta aceasta, spre deosebire de cea pe care am văzut-o în odaia lui Ionuţ, este lucrată îngrijit. Se vede că a fost confecţionată de mâna unor specialişti. E şi mai mare. mai clară.
— Uite, zice Petre entuziasmat, pe aici or să curgă cărbunii, colo, noi încărcătorii...
Gherase şi Stanca s'au apropiat şi ei de masă. Bătrânii pipăie macheta, ca pe un obiect de mare preţ.
Intre timp Irina a strâns planşele şi i le dă lui Ionuţ.
— Vezi să nu le încurci ordinea... de altfel sunt numerotate.
— Băieţi, zice Ionuţ, luând odată cu planşele şi macheta, eu mă duc chiar acu' Ia cabinetul tehnic.
— O fi acolo inginerul Panait ? întreabă Micloş.
— Dacă nu, îl aducem, spune Vârtosu. Râsete.
— Irino, îşi aminteşte Ionuţ, pe punctul de a pleca. Iţi mulţumim că ne-ai
b jut ai.
Şi iar o bate pe umăr ca pe un bărbat. Fata este îmbujorată de emoţie Băieţii, în semn de mulţumire îi strâng mâna pe rând.
108
MIHAIL LEONARD
— Hai băieţi ! strigă Ionuţ pornind-o înainte şi ţinând macheta în braţe, ca pe un trofeu.
Pe stradă, trecătorii se uită curioşi la alaiul acesta neobişnuit. Nişte copii se joacă în calea lor de-a minerii. înarmaţi cu tot soiul de unelte minere în miniatură, n'ai zice despre ei că se joacă, ci că se cred cu adevărat mineri. In abatajele lor improvizate ,,lucrează" şi cântă :
Frumoasă-i viaţa de miner Frumoasă azi, ieri a fost grea...
Decum zăresc brigada, copii îşi întrerup joaca şi cântecul şi fuga spre brigadieri.
— Nene, îndrăsneşte unui mai răsărit, adresându-se lui Ionuţ, dă-ne şi nouă puţin jucăria ceia.
— Jucărie? Cu jucăria asta o să scoatem de două ori mai mulţi cărbuni, două cicluri ! îl lămureşte Vârtosu ca pe un om mare.
Copiii rămân desamăgiţi în urmă. Cel mai răsărit îi consolează :
— Lăsaţi mă... o să cer eu dela nenea Ionuţ când o fi singur.
In cabinetul tehnic Panait se pregăteşte de plecare adunându-şi nişte dosare într'o servietă. Dar cum a deschis uşa, Ionuţ a înţeles că inginerul pleacă.
— Nu plecaţi, tovarăşe inginer, îl ia Ionuţ repede. V'am adus o surpriză, macheta scocului blindat.
Şi-i predă scocul în miniatură.
Panait, plăcut surprins parcă, pune scocul pe masă, scoate pălăria atârnând-o din nou în cuier, apoi începe să cerceteze macheta. Ionuţ aşteaptă verdictul cu inima la gură.
— E bine... şi nu-i bine, vorbeşte însfârşit Panait după un răstimp de tăcere. Bine-i că n'aţi abandonat o lucrare... peste puterile voastre, rău... că n'aţi respectat indicaţiile mele.
— Le-am respectat tovarăşe inginer, dar unele le-am înlocuit cu soluţii mii bune. Ne-a sfătuit şi tovarăşul inginer Hodoş şi...
Panait râde îngăduitor :
— Cu alte cuvinte, m'aţi corijat pe mine, nu-i nimic, eu nu mă supăr. Numai că acum trebuie să-l lucrăm dela capăt. De pildă : asamblarea e greoaie, legarea de motor imposibilă... nu-i nimic, o să ne străduim împreună şi va eşi un lucru bun.
— Visul nostru, zice Ionuţ nemulţumit, era ca de ziua minerului să-l avem în abataj.
Panait îl bate pe umăr, bine dispus:
— N'ai stofă de inventator, eşti grăbit.
— Tovarăşul inginer Hodoş zicea că asamblarea în felul acesta i-ar mări rezistenţa...
Panait surâde înţelegător, părinteşte :
—Tovarăşul inginer Hodoş m,ai are şi el de învăţat, e încă tânăr, confundă ştiinţa cu visurile...
*
Pe malul Jiului 'luna plină a nopţii de vară trimite umbrele prelungi ale sălciilor pe malurile acoperite cu iarbă înaltă şi deasă. La rădăcina unei sălcii,
BRIGADA LUI IONUŢ
109
care-si moaie vârfurile ramurilor în apele repezi ale Jiului, Vârtosu stă ca pe ghimpi alături de Măriuca, tandră şi visătoare:
— Uite, zice Măriuca, ca să deschidă vorba, trece un tren...
•— E opt... oftează Vârtosu uitându-se la ceas... ce-o fi cu ei de nu mai vin? Măriuca rupe înciudată un fir de iarbă :
— Te plictiseşti cu mine ? Vârtosu tace.
— Dacă te plictiseşti, plec... spune Măriuca privindu-1 pe sub genele ei
lungi.
Dar nu se grăbeşte deloc să plece.
— Ei, şi tu... mormăie moale Vârtosu.
In tăcerea nopţii se aude de departe un acordeon cântând un vals vesel. Măriuca fredonează câteva clipe melodia, apoi îl întreabă brusc pe Vârtosu :
— Aşa taci întotdeauna ?
Vârtosu zâmbeşte ridicând din umeri. Pe furiş, ochii săi o sorb pe Măriuca. Dar parcă nu îndrăsneşte s'o privească prea mult atât i-i de dragă. Şi apoi el e ruşinos de felul lui şi foarte puţin vorbăreţ. împrejur, linişte. Se aude numai sgo-motul apei care curge necurmat, grăbită, aşa cum grăbită bate acum inima puternică a lui Vârtosu.
— Când orau-i fericit, ce să mai vorbească... oftează el întinzându-se pe iarbă cu braţele sub cap.
Măriuca îşi schimbă puţin locul, venind mai aproape de dânsul.
— Tu... eşti fericit ? — îl întreabă ea frământându-şi vârful unei cozi cu mânuţele-i durdulii.
O clipă de tăcere.
— Uite, spune Vârtosu — şi vocea lui are acum un timbru neobişnuit de cald — ce pustiu trebuie să fie în lună... La noi... creşte salcia... curge Jiul... Ionuţ o să vină cu o veste bună... Gabor o să fie tată... şi tu...
— Eu ce? — întreabă Măriuca cu inima încordată.
— Tu... eşti aici, lângă mine... Ai vrea să fii aşa... întotdeauna ? Ochii Măriucăi strălucesc, ca niciodată de limpezi:
— Dacă vrei tu...
Vârtosu se apropie de Măriuca. O priveşte în ochi, adânc.
— Măriuco... Măriuco... repetă el fără să mai poată găsi alte cuvinte.
Şi debdată, cu toată îndrăsneala de care e capabil, îi ia capul blond în mâinile lui mari şi o sărută sgomotos pe amândoi obrajii. Un ropot de aplauze punctează sfârşitul idilei. Patru perechi fac semicerc în jurul celor doi îndrăgostiţi. Vârtosu şi Măriuca au sărit amândoi în picioare, speriaţi şi ruşinaţi. Râsul sănătos al celorlalţi o molipseşte şi pe Măriuca.
— Măi tovarăşi, îngăimă Vârtosu, încurcat, ce vă râdeţi ? ăsta a fost sărutul de logodnă.
—' Aşa ? sar toţi surprinşi de noutate.
— Felicitări 1
— Bravo!
— Să fie cu noroc !
-— După Gabor, rosteşte sentenţios Petre, iacă şi pe al doilea familist.
Şi zicând acestea o strânge de braţ pe Anca, o fată mărunţică, cu părul tuns băeţeşte. Din felul cum o priveşte pe Anca se pare că nu peste multă vreme .îi va urma exemplul lui Vârtosu.
*
Luminat numai de becul de masă al cabinetului tehnic, Ionuţ vorbeşte cu aprindere :
no
MIHAIL LEONARD
— Nu, tovarăşe inginer, n'aveţi dreptate, aşa a fost şi cu haveza sovietică. Când s'a experimentat prima haveză, mulţi spuneau că...
Din penumbra odăii, mângâindu-şi mustaţa, Panait îi întrerupe calm :
— Ce are aface haveza sovietică cu scocul vostru ?
— Are 1 — se îndârjeşte Ionuţ. N'aveam noi curajul să pornim la înfăptuirea scocului dacă nu ştiam că maşini asemănătoare scocului se găsesc şi î» Donbass.
— Valea Jiului, dragă Ionuţ, nu este în Donbass. —■ Nu este, dar va fi Donbassul nostru !
Panait schiţează un zâmbet amabil:
— Nici vorbă ! Totuşi, să ne întoarcem la oile noastre. Nu trebuie să FI! mâhnit. Am să vă ajut şi împreună vom realiza o maşină într'adevăr folositoare.
★
Pe malul Jiului, ochii băieţilor scrutează din când în când întunericul, doar l-or zări pe Ionuţ venind.
— Ce-o fi cu Ionuţ de întârzie atâta ? — întreabă Mikloş.
— Te pomeneşti, zice Mircea, că de bucurie Panait 1-a luat să-1 cinstească..
— Ţi-ai găsit ! face Petre. Parcă văd că-1 bate pe umăr, îi face tcoris băţului de chibrit... şi-i dă el o altă ideie.
— Nu fii cobe, mă !  sare Fătu.
— Vai ce bine ne distrăm, oftează Anca ironic. Numai despre scoc n'ate vorbit în seara asta nimic.
Fetele schimbă şoapte râzând de băieţi. Anca adaugă pe acelaş ton :
— După câte văd ne-aţi invitat la o şedinţă de producţie...
Haz în rândul fetelor. Ileana, tuciuria şi mlădioasa drăguţă a lui Micloş ti ţine Ancăi isonul :
— Micloş, cum mai staţi cu tonajul la cărbuni ?
Fetele râd. Băieţii văd că sunt luaţi peste picior şi se simt puţin stingheriţi.
•— Ce ştiţi voi, intervine superior Fătu, voi credeţi că ifnineritul e ceh/a aşa, uşor... ca la fabrica voastră de mătase... suveica umblă printre fire şi tu sf|i şi te uiţi la suveică.
E rândul băieţilor să râdă. Dora cea voinică, care-1 ţine de braţ pe Mircea ca şi cum i-ar fi teamă că i-1 ia cineva, aruncă vorbele către Fătu cu ton revanşard :
— La noi, dacă vrei să ştii, e... ăă... mult mai greu ca la voi.
Băieţii râd cu poftă ca şi cum Dora ar fi spus o enormitate. Măriuca apucă mânioasă de cravata lui Vârtosu şi trage de ea cu nădejde. Râsul proaspătului logodnic a şi îngheţat. Măriuca nu-1 iartă :
— Râzi de munca mea ? dar cravata asta din ce-i făcută ? Din cărbune ?
Tăcere generală. Băieţii privesc cu mare nădejde Ia Vârtosu. Vârtosu deschide blând pumnul mic al Măriucăi, îi pune mâna în poală, şi-şi netezeşte binişor cravata :
— Da... cravata-i din mătase, dar fabrica voastră de mătase merge cu cărbunii noştri... înţelegi ? De asta şi suntem prieteni, noi toţi...
Şi face o roată cu privirea deasupra tuturor.
— Bravo Vârtosule ! — îl laudă Ileana.
— Just 1  întăreşte Petre. Vârtosule, ai vorbit înţelept.
Toţi încuviinţează sgomotos. Eliza, prietena lui Fătu, priveşte admirativ, cu ochii ei migdalaţi spre Vârtosu şi-i propune cu glasul subţirel :
— Vârtosule, cântă-ne ceva la muzicuţă...
BRIGADA LUI IONUŢ
iii
— Iar tu Măriuco, sare Petre, cu gesturi de poet declamator, cu glasul tău its privighetoare... fii privighetoarea cântecului nostru,
— Da !  Da ! aplaudă toţi. Vârtosu e cam ruşinat:
— Să vedeţi.... n'am muzicuţa la mine...
Dar Măriuca a şi sărit înspre buzunarul hainei iui Vârtosu şi scoate da acolo cutiuţa cu preţiosul instrument. Primele acorduri ale cântecului răsună din muzicuţă, luminoase, melodioase. Măriuca, acompaniată de vocile fetelor şi băe-ţilor cântă...
Pe-a Jiului vale vestită, Cu munţi înalţi pân'la cer, In drum către draga lui mină, Cânta plin de foc un miner :
Răsări la fereastră, iubito, Noroc şi spor să-mi urezi, Să port toată ziua in suflet Seninul din ochii tăi verzi.
Iar fata zâmbind luminoasă Minerului ii răspundea: Iubitule, întotdeauna Ai reazirn in inima mea...
Ochii Măriucăi se întâlnesc cu ochii lui Vârtosu şi privirile lor întâlnite spun cs spune cântecul pe care îl cântă.
Minerul, cu fata în suflet, Adâncuri de munţi răscolea Şi'ntors victorios către casă Cu cântecul zarea spărgea :
Slăvită fii vale mineră C'aici mi-a fost dat să trăiesc Aicea e mina mea dragă Şi fata pe care-o iubesc.
-— Noroc bun ! .) Glasul lui Ionuţ acoperă corul tinerilor. Cântecul s'a oprit. Băieţii se ridică nerăbdători şi-1 înconjoară pe Ionuţ. Fetele stau lângă băieţi. Toţi tac şi-1 privesc.
— Vasăzică nu-i bun, rupe tăcerea Vârtosu.
— Ce să facem, zâmbeşte Ionuţ abătut, dar parcă şi mai îndârjit în visul lui. — O să-l lucrăm dela capăt... până om reuşi.
★
In biroul Organizaţiei de Partid, luminat de lampa de noapte, Neagu e cufundat în scris. Vizita târzie a lui Ionuţ îl surprinde.
— Ce s'a întâmplat, Ionuţ ? Ionuţ pune macheta pe birou :
— Necazuri, tovarăşe Neagu. V'aduceţi aminte, v'am făgăduit că scocul nostru blindat va fi gata de ziua minerului. Nu se mai poate... Cabinetul tehnic sice că să-l lucrăm dela capăt.
112
MIHAIL LEONARD
Neagu încruntă sprâncenele. Calm, formează un număr Ia telefon :
— Dă-mi te rog, pe tovarăşul inginer Hodoş... Noroc Andrei... intri în mină * Aşteaptă-mă puţin... vreau să-ţi vorbesc, e ceva important.
★
Neagu şi Hodoş merg pe o galerie. Minerii din schimbul de noapte care îi întâlnesc, îi salută. Neagu vorbeşte în continuare :
— Ei ce zici?  Cum ţi se pare atitudinea tovarăşului Panait?
— Ce vrei, râde Hodoş, şi soarele are pete... Totuşi, e un inginer capabil.
— Dar uite, tocmai ca tehnician s'a pronunţat pripit. Cum îţi explici asta ? Tocmai atunci au intrat într'un abataj, cameră în care lucrează patru mineri. Unul din ei e Gheza.
— Da' ce-aţi asudat aşa ?, se adresează Hodoş celor doi mineri dela pik-hamere. Nu-s bune pikhamerele ?
— Ba-s bune, zice Gheza da' nu avem presiune destulă. Ni s'a scăzut presiunea.
— Dece ? întreabă Hodoş.
— Aşa a dat ordin tovarăşul inginer Panait... A zis că să facem economie Ia aer comprimat. Şi iaca, ne-a stricat ciclul. 1
Hodoş e revoltat:-
— In abatajul vostru nu se poate lucra cu presiunea scăzută. I-aţi spus?
— ■ Nu... recunosc minerii. v
— Dece? întreabă Neagu. Minerii tac. Gheza îndrăzneşte:
— Apoi, tovarăşul inginer Panait... nu zic, îi priceput, îi tobă de carte, dar când e la o adică, el grăieşte şi noi... ascultăm... ideile dumisale.
Unul dintre minerii încărcători întăreşte supărat :
— Aşa şi cu presiunea, până s'apucăm să-i spunem a şi luat-o din loc.
Dintr'un ungher al galeriei apropiate, maistrul Trifu a privit scena. Numaidecât păşeşte pe galerie, grăbit, de parcă orice clipă de întârziere ar fi hotărâtoare.
★
Panait studiază diferite planşe tehnice. E foarte concentrat. Maistrul Trifu, care s<± vede că abia sosise la Panait, îl salută :
1 — Să trăiţi domnu' inginer... S'au plâns minerii Iui Neagu că le-aţi scăzut presiunea. N'o ieşi bucluc ?
Panait se ridică brusc, se plimbă nervos. Deodată ridică receptorul strigând în pâlnia telefonului :
— Dă-mi pe şeful mecanic... Ascultă, Florescule, vă bateţi joc de oameni?... După ce criteriu aţi scăzut presiunea ? Ce ordin ?... Ordinul meu e clar dar dumneata nu l-ai înţeles... Asta nu-i o scuză... Atunci dece mai porţi capul pe umeri ? Am să-ţi fac raport la direcţie că sabotezi ciclizarea.
Trânteşte telefonul. Apoi, afundându-şi mâinile în buzunar:
— S'a aranjat... eu, dragă Trifule, am un principiu. Nu risc decât pielea
aJlora.
Râd amândoi. Panait, uitându-se pe planşă, îi arată triumfător.
— Să-ţi spun un secret : chiar dacă vor reuşi să construiască scocul, îl vor scoate din abataj în aceeaşi zi.
— Cum aşa ?
— Montarea lui la frontul de lucru va fi atât de grea şi va cere atâta .timp
BRIGADA LUI IONUŢ
113
încât desavantajele vor fi mai mari decât avantajele... or să-şi muşte mâinile de necaz...
—- Numai să nu găsească vreo soluţie.
— Imposibil ! Nu există nicio soluţie. Nici una. Eu însumi n'aş putea găsi această soluţie!
— Domnu' inginer, vorbeşte Trifu mieros, da' cu avansarea mea ce se aude? Aţi vorbit la minister cu cine trebuie ?
— Chestiunea e ca şi aranjată, îl asigură Panait. Ţi-am promis postul de şef al transporturilor, îl vei avea. Dar... răbdare.
Ochii lui Trifu lucesc de bucurie şi recunoştinţă. Parcă ar şi fi primit numirea în noul post.
îmbrăcaţi în ţinută de mină, directorul şi Mavrodin cercetează calitatea cărbunelui dintr'un şir de vagonete proaspăt ieşite din abataj. Ceva mai departe de ei, forfotă mare : mineri care intră în şut, alţii care pleacă, vagonete care urcă în colivie pentru a fi expediate la suprafaţă cu iuţeală fulgerătoare.
— Bun cărbune, hai ? — îi arată directorul lui Mavrodin un bulgăre de cărbune negru, strălucitor. Are ţara noastră la cărbuni pentru o sută de veacuri.
Mavrodin împărtăşeşte optimismul directorului, observând cu humor:
— Şi eu am învăţat la şcoală că Valea Jiului se va secătui în 15 ani.
— Şi câţi au trecut de atunci ?
— Cincizeci — râde Mavrodin.
Directorul râde şi el, apoi serios, face un gest cu mâna :
— Politică burgheză. Jefuiau cărbunii cu toptanul dar se văitau că ţara-i săracă şi nu poate avea industrie.
In această clipă Neagu şi Hodoş ajung lângă ei.
— Tovarăşe Apolzan, începe Neagu glumeţ, ce-i vinovat tovarăşul Mavrodin că dumneata n'ai somn ?
Cei patru bărbaţi râd cu poftă.. Neagu îl ia de braţ pe director, făcând câţiva paşi înainte în timp ce Hodoş se întreţine mai în urmă cu Mavrodin.
— Ştii, frate Apolzane, zice Neagu, e o neînţelegere între cabinetul tehnic şi brigada lui Ionuţ.
— In chestiunea scocului ? întreabă directorul brusc serios.
— Da, problema ar merita o discuţie într'o şedinţă lărgită a cabinetului
tehnic.
— Da, se arată de acord directorul, şi cât mai urgent, de pildă poimâine 1
■ir
In sala cabinetului tehnic. Se află de faţă ingineri, tehnicieni, mineri fruntaşi. Apolzan conduce şedinţa asistat de Neagu. In sală a fost instalată o tablă pe care mâna lui Ionuţ tocmai termină de desenat cu creta, schiţa scocului blindat oscilant. Ionuţ îşi şterge palmele de cretă, îneheindu-şi explicaţiile :
— Aşa tovarăşi, ne-am dat cu chipul că s'ar putea înlocui craterul cu acest scoc blindat oscilant... Noi, brigada noastră, am mers până unde ne-a tăiat mintea.
Ionuţ se retrage pe un scaun lângă Mavrodin, care îi strânge mâna discret, în semn de felicitare. Apolzan se adresează tuturor celor de faţă :
— Acum tovarăşi, întrucât asupra acestei inovaţii există păreri diferite, vă rugăm să luaţi cuvântul.
Maistrul Oprea, care se află în stânga lui Neagu, ridică mâna cel dintâi. Se duce la tablă, ia creta în mână şi începe:
8 —- Vîata Românească _ 3 41*W
114
MIHAIL LEONARD
— Eu unul mă mir că despre maşina asta s'a putut spune că n'o să meargă. O socotesc foarte bună. Bun înţeles, se mai poate perfecţiona. De pildă, sunt de părere că sistemul de legare ar putea fi întărit cu o placă metalică dublă.
Panait priveşte foarte atent spre tablă.
In curtea minei, un grup numeros de mineri şi funcţionari aşteaptă curioşi rezultatul şedinţei. Printre ei, Moş Gherase şi Gheza. Gheza îl întreabă pe Gherase :
— O mai ţine mult şedinţa ?
Gherase scoate un ceas mare din buzunar, spunând cu importanţă :
— Durează de trei ceasuri şi douăsprezece minute... nu, de trei ceasuri şi paisprezece minute.
*
Lângă tablă, Mavrodin îşi încheie cuvântul său : ,
— Cam asta ar fi... iar pe Ionuţ Baciu, autorul principal al scocului, ar fi bine să-l trimitem la şcoala de maiştri, băiatul are ştofă de tehnician.
Panait îi strecoară un bileţel vecinului său de scaun, maistrul Trifu. Trifu desface biletul pe care se află scris : „Ia cuvântul. Laudă inovaţia". Mavrodin coboară dela tablă.
— Cine mai doreşte să ia cuvântul ? întreabă Neagu.
Se ridică Panait. Trece la tablă, ia creta, apoi, emoţionat:
— Tovarăşi, înainte de a-mi oferi modestele mele sugestii pentru perfecţionarea scocului, trebuie să mărturisesc, în calitate de şef al cabinetului tehnic, că mi-i ruşine de mine însumi. Cum de am judecat atât de pripit scocul în forma actuală...
— Tovarăşe inginer, — îl întrerupe Neagu calm, preţuim autocritica dumi-tale severă, dar să vorbim despre scoc...
— Da, se reculege Panait din emoţie, eu cred că blindajul scocului ar putea fi modificat în felul acesta...
Şi desemnează cu creta o secţie de blindaj.
—- In felul acesta scocul va fi mai uşor şi totuşi mai rezistent.
In curte, Gherase pufăie din lulea, nerăbdător. Minerul cel înalt, cu bărbia, triunghiulară, ceva mai tânăr decât Gherase, zice:
— Mie tot nu-mi vine a crede că o să iasă ceva. Cum adică Ionuţ, un băie-ţandru... să stea la sfat.cu inginerii, în rând cu ei ? Păi ce, el are învăţătura lor ?
Gherase mormăie supărat :
— Ce ştii tu ?... Aici nu-i vorba de ingineri şi neingineri, ci de o maşină nouă, înţelegi ? Nu înţelegi.... pentrucă n'ai cap de inventator.
— Da' ce, tu ai ?
— Da' Ionuţ al cui fecior îi ? Din stejar, stejar răsare. Păcat că m'au scos la pensie...
— Păi da, zice cineva, aşa scrie regulamentul : Ia bătrâneţe odihnă... linişte... -- Zău, se supără Gherase, da' cum să te hodineşti dacă nu munceşti ? Omul
care nu lucră îi ca pasărea fără aripi... he, he, dar eu nu mă las, mă întorc în abataj, că eu miner am fost o viaţă întreagă şi miner vreau să mor...' Apoi după o pauză, mucalit:
BRIGADA LUI IONUŢ
115
— Bine, până atunci mai e... mai am eu de trăit, acolo... vreo cincizeci de ani...
Râsete. Cei de faţă îl privesc cu simpatie. înţeleg dorul de abataj al bătrânului.
— Moş Gherase, zice un tânăr, dacă-ţi vine aprobarea, ţi-am rezervat un loc în abatajele tineretului.
■— He, he 1 — râde bătrânul mulţumit, aţi văzut ? O să lucrez în rând cu utemiştii şi n'o să-i fac de râs, voi ştiţi doar ce miner am fost eu. Când a trecut prin abatajul meu, tovarăşul Gheorghiu-Dej mi-a spus personal : „Noroc bun ! moşule..." aşa mi-a spus 1
*
— Tovarăşi, spune directorul, am avut o zi bună, un succes mare. Cred că,în forma aceasta scocul poate fi pus în lucru.
Trifu exclamă luând-o înaintea tuturor:
— Sigur că da, e perfect! Ca să vedeţi ce poate face munca în colectiv. E perfect! Sunt de părere să construim dintr'odată zece bucăţi, cel puţin zece!
— Un moment ! sare Hodoş, care a stat toată şedinţa gânditor. Scocul blindat oscilant este într'adevăr fără cusur, dar montarea scocului la frontul de lucru va fi atât de grea şi va cere atâta timp încât desavantajele vor fi mai mari decât avantajele. Am fi nevoiţi să-1 scoatem din abataj numaidecât.
Ionuţ nu-şi poate reţine o exclamaţie :
— Ei drace ! : Hodoş continuă :
— M'am gândit la greutatea asta încă de când Ionuţ mi-a vorbit pentru prima dată de inovaţia lui, şi cred că am găsit o soluţie: să înlocuim stâlpii de lemn cu scutul metalic sovietic. In felul acesta abatajul se va lărgi iar scocul se va monta cu uşurinţă. In Donbass locurile de muncă sunt largi, spaţioase. Te mişti în ele ca pe bulevard. Să introducem şi. noi armătura din Donbass.
Murmure aprobatoare. Panait care era convins că o soluţie pentru uşurarea montării nu poate fi în nici un caz găsită, este groaznic de desamăgit. Simulând cu mare efort bucuria, spune către cei din jur :
— Da... e o soluţie simplă, ciudat... foarte simplă...
— Iată, continuă Hodoş, cum aş vedea eu practic aplicarea acestui sistem de armare. Aici ar fi abatajul... vechea armătură de lemn ar dispare... cu ocazia aceasta am face şi nişte economii serioase... spre bucuria tovarăşului inginer Panait care face economii şi unde nu trebuie...
Gluma lui Hodoş provoacă o adevărată larmă de râs.
★
De curând sosită în curtea minei, Irina se îndreaptă repede către Moş Gherase.
—- Nu s'a terminat ? întreabă ea.
Moş Gherase scoate ceasul său impresionant:
— Ţine de cinci ceasuri şi... stai să văz câte minute...
Nu mai are timp să facă socoteala minutelor, deoarece un grup de participanţi la şedinţă apar în curtea minei. Printre ei se află şi Neagu. Gherase s'a şi apropiat de el.
— Ce mai faci, moş Gherase ? îl întreabă Neagu, strângându-i mâna. Iaca, feciorul dumitale a făcut o treabă bună.
— Apăi, se bucură Gherase de această veste, poate că de hatârul lui mi s'o aproba şi mie întoarcerea în mină.
8 *
116
MIHAIL LEONARD
— Regulamentul, Moş Gherase. La vârsta dumitale îţi trebuie odihnă. O să-ţi fie greu.
Gherase nu se lasă :
— N'o să-mi fie greu, mă mecanizez. Cei din jur râd. Gherase continuă :
— N'aţi spus dumneavoastră că ne vin combaine sovietice ? Mă fac mecanic t   de combaină-.
— Bine, bine, o să mai vorbim noi... poate că-ţi găsim o muncă uşoară... la suprafaţă.
— Nu, la suprafaţă nu vrequ... la subteran, acolo fac orice.
Deodată privirile tuturor se îndreaptă spre fundul curţii, unde a intrat cu viteză o maşină mică. A4aşina opreşte lângă grupul de oameni care aşteaptă rezultatul şedinţei. Din maşină coboară un om între două vârste, plăcut la înfăţişare. Oamenii îl salută cu respect.
Şoapte în mulţime :
— Tovarăşul inspector Popescu... dela minister...
Nici n'a coborît bine din maşină şi noul venit a prins a împărţi saluturi, csî dărnicie, în toate părţile :
— Noroc bun, tovarăşi !... Noroc bun ! Neagu se duce în întâmpinarea lui.
îşi strâng mâinile cu căldură.
— Păcat că n'ai picat mai devreme, îi spune Neagu, am avut o şedinţă foarte rodnică.
— In legătură cu scocul blindat? întreabă inspectorul.
— Da.
— Ei, bravo... Şi eu tot pentru scoc am venit. Ministerul a discutat proiectul scocului.
— Şi? întreabă Neagu, cu o uşoară emoţie.
— Şi a fost găsit foarte bun. Bineînţeles, s'au propus câteva îmbunătăţiri. Le am aici.
Şi arată dosarele, zâmbind. . — După cum vezi, de fiecare dată când vin dela Bucureşti vă aduc veşti
bune.
— Şi noi vă putem da o veste bună, surâde Neagu mulţumit, în timp ce s'au apropiat de clădirea minei. Pe trimestrul ăsta mina noastră va depăşi planul cu 25%).
inspectorul se bucură nespus de mult :
— Ce spui ?! Ei bravo, ai văzut ce înseamnă ciclizarea. O să luaţi steagul, bravo...
In curtea minei, Ionuţ este întâmpinat de brigadă.
— Gata, îi anunţă Ionuţ, înainte de ziua minerului va fi fabricai.
Neagu şi inspectorul urcă scările spre coridor. De astă dată inspectorul este foarte încruntat.
— Vasăzică aşa, vorbeşte el gânditor, inginerul Panait era gata să respingă inovaţia brigăzii... s'o respingă... Ei bine, dar asta-i o greşeală de neiertat!
★
In cabinetul directorului, Panait şade pe un scaun, în timp, ce Apolzan se plimbă prin cameră pentru a se opri deodată în faţa lui Panait:
— Spune-mi, tovarăşe inginer, eşti bolnav ?
— Nu.
— Te întreb serios. Dela o vreme pari nervos, pripit în idei, în atitudini... Ce s'a întâmplat cu dumneata ? Poate ai ceva pe suflet, vreun necaz.
— Dimpotrivă, mă simt foarte bine, foarte mulţumit.
BRIGADA LUI IONUŢ
117
— Daeă-i aşa, să trecem la subiect. Trebuie să ţi-o spun deschis: nu sunt mulţumit de dumneata.
Panait tace. Directorul continuă :
— Ţi-ai luat prea multe sarcini pe cap. Nu le poţi face faţă. Dovadă? Scocul blindat oscilant.
— Ori ce om greşeşte, spune calm Panait.
— Asta nu-i o scuză. Ai greşit fiindcă ai un mare cusur : crezi prea mult în priceperea dumitale, dar nesocoteşti puterea creatoare a oamenilor din massă.
Pe ultima frază a lui Apolzan, în cabinet a intrat inspectorul însoţit de Neagu. Inspectorul spune „noroc bun", dă mâna numai cu Apolzan, apoi uitându-se la Panait care a rămas cu mâna întinsă în gol, îi spune drept bun găsit:
— Nici eu n'am o părere prea bună despre dumneata... Ai început să rămâi in urma vieţii, tovarăşe inginer...
— Posibil, îl bravează Panait cu privirea. Voi căuta să mă îndrept...
— In privinţa asta, intervine Apolzan, o să te sprijinim şi noi, dar deocamdată vei preda cabinetul tehnic tovarăşului inginer Hodoş. In felul acesta se va îmbunătăţi poate şi munca dumitale ca şef de producţie...
Pe faţa lui Panait nu se clinteşte nici un muşchi;
— îmi voi da toată osteneala. Pot pleca ? .
— Da, încuviinţează Apolzan. Panait dă să se retragă.
—■ Tovarăşe inginer, îl opreşte inspectorul, am şi eu să-ţi spun câteva vorbe. Aşteaptă-mă în cabinetul dumitale.
Panait se înclină şi iese. Odată uşa închisă, inspectorul spune frământat:
— E un tehnician capabil... clar s'a lăsat pe tânjală. Ce aveţi de gând în privinţa lui ?
— Eu vreau să-1 scutur puţin. Uneori cu o săpuneală sdravănă, obţii rezultate bune. Sper că n'aveţi nimic împotrivă.
— Nu, răspunde Apolzan, împărtăşind optimismul inspectorului în ceeace priveşte rezultatul „săpunelii".
Neagu tace.
■k
In cabinetul său, Panait se plimbă cu paşi mari, uitându-se la ceas, grijuliu. In sfârşit, uşa cabinetului se deschide şi în cadrul uşii apare inspectorul.
— Poftiţi, poftiţi, îl invită Panait servil, vă aşteptam.
Inspectorul; ca şi cum el ar fi gazda şi Panait musafirul, îl invită pe acesta,
sever:
— Ia loc. Panait se aşează.
— Lucrezi prosteşte, îşi începe inspectorul admonestarea. Repet, prosteşte. Panait tace vinovat. Inspectorul continuă caustic:
— Ori ai renunţat să mai speri în schimbarea lucrurilor. Şi în loc de fost acţionar te-ai resemnat să rămâi toată viaţa un simplu funcţionar...
— D-le inspector, se apără Panait, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, dar... Inspectorul îi curmă apărarea, nervos :
— Vorbe ! n'ai făcut nimica. Şefia cabinetului tehnic ai pierdut-o, producţia de cărbuni creşte într'un hal nemaipomenit : 25 la sută peste plan ! E admisibil ? Care e bilanţul activităţii dumitale ? Zero 1
Panait parcă ar vrea să protesteze. Nu are însă vreme, deoarece în cabinei a intrat Hodoş. Cu o prezenţă de spirit care îl uimeşte până şi pe Panait, inspectorul continuă răstit către subalternul lui:
118
MIHAIL LEONARD
— Ce-ai făcut pentru ridicarea producţiei ? Nimic !
— Tovarăşe inspector, înclrăsneşte Hodoş să-l întrerupă, arătându-i hârtia cu care intrase furtunos, nu sunt de acord cu acest ordin. Mi se cere un lucru absurd : Să construiesc 20 de scocuri blindate oscilante.
— Te rog să fii de acord, surâde inspectorul îngăduitor, e ordinul Ministerului şi în clipa de faţă eu reprezint Ministerul. Anume cu ce nu eşti de acord ?
— Cu numărul scocurilor, răspunde Hodoş.
— Ei bine, râde inspectorul patern, iată, pentrucă te ştiu inimos, îndrăsneţ, îţi dau deslegare să construieşti mai multe: 40! Eşti mulţumit?
— Nu, tovarăşe inspector, se supără Hodoş, nu m'aţi înţeles. Deocmandată nu pot construi decât unul singur.
— Unul singur ? râde cu hohote inspectorul. Halal iniţiativă, halal îndrăs-neală tehnică ! Aşa vrei să mtroduci ciclizarea în massă ? Ai studiat în Uniunea Sovietică, te facî de râs cu asemenea propuneri. Spre socialism se merge cu curaj 1
—• Dar nu nechibzuit, îi răspunde Hodoş. Nu ne putem hazarda. Să experimentăm întâi unul, să-l perfecţionăm, şi dacă dă rezultate bune, vom construi nu 20 cum aţi cerut dvs. ci 100, 200, pentru toată Valea Jiului.
— Da, spune inspectorul, plimbându-se gânditor, s'ar putea să ai dreptate... să facem un scoc.
— Nici corabainele sovietice nu s'au construit toate dintr'odată. întâi a fost experimentată una, perfecţionată.
— Da, admite inspectorul, cu argumentul acesta m'ai convins. Inspectorul modifică ceva pe ordinul referitor la construirea scocurilor. Odată Hodoş eşit, inspectorul isbucneşte, scos din sărite.
— Mizerabilul!
Pe urmă cu alt ton, mai potolit:
— E priceput, junele.
— N'aţi putea să-l mutaţi la Minister ? O ridicare în grad... Faţa inspectorul se înseninează :
— Bună ideie !
. Dar numaidecât se întunecă iar la faţă :
— Nu, nu se poate. Elementele cele mai valoroase, cadrele cele mai bune de tehnicieni trebuie să meargă în producţie... Asta-i orientarea Ministerului...
— Ce minister ? zâmbeşte cu subînţeles Panait. Nu eşti dumneata Ministerul? In loc să fie măgulit de acest compliment, inspectorul face un gest de om
desumflat:
— Ehe, nu mai merge. Am mai rămas puţini, oricât de prudenţi am fi, nu putem face nici o mişcare. E greu, dragă Panaite... trecem printr'un moment greu... De aceea am şi venit să fac inspecţia asta... ca să-ţi comunic că de azi încolo centrul activităţii noastre se mută aci, la voi.
— Nici nouă nu ni-i uşor, oftează Panait. Aţi văzut bine. Cât va mai dura situaţia asta ?
— Răbdare, răspunde inspectorul bătându-1 pe umeri. După toate aparenţele e nevoie de răbdare... şi prudenţă. Multă prudenţă... Să sperăm că flacăra din Coreea se va abate şi prin părţile noastre.
★
In curtea spitalului maternităţii, Gabor se plimbă pe loc, nerăbdător, fumând ţigară după ţigară. O infirmieră trece grăbită pe lângă el. Gaibor se repede după ea:
— Tovarăşă, vreau să intru s'o văd... Infirmiera îl potoleşte :
BRIGADA LUI IONUŢ
119
— Nu e voie... te chemăm noi după...
Şi zâmbind semnificativ dispare. Şase capete au răsărit la gardul maternităţii. Sunt băieţii din brigadă în drum către şut.
— Ei ? întreabă Ionuţ.
— Nimic, oftează Gabor, are o naştere grea.
— O fi miner or fată ? întreabă Vârtosu curios.
— Ce-o fi, numai sănătos să fie, zise Gabor negăsindu-şi loc.
— Peste un sfert de oră, se uită Fătu la ceas, intrăm în şut. Ionuţ îi spune lui Petre:
— Petre, o să-l înlocuieşti pe Gabor dacă el va fi nevoit să întârzie.
Se aude un ţipăt de nou născut. Toţi tresar. Dela o fereastră, infirmiera strigă râzând :
— Tovarăşe Gabor, vino !
Gabor, încurcându-se în picioare de emoţie, intră în spital. Ţipătul noului născut se aude de zor.
— E fată, îşi dă cu părerea Vârtosu, decepţionat.
— Proorocule, îl priveşte Petre mirat, de unde ştii ?
— După glas, răspunde Vârtosu a tot ştiutor. O nepoată de-a mea când s'a născut, tot aşa ţipa...
Dar iată : 'din spital iese val vârtej Gabor. Fericit, în al noulea cer, îşi svârle pălăria în sus, anunţându-i:
— Miner, măi ! miner !...
Pornesc pachet, gălăgioşi. Parcă întreaga lume e a lor. Vârtosu, mort de curiozitate, îl întreabă pe Gabor:
— Cum e măi ? Cum e ?
Gabor nu-şi mai încape în trup de bucurie :
— E frumos, măi, frumos... şi deştept, foc !...
Ajunşi în abataj, băieţii din brigadă se mişcă fulgerător. Voie bună. Entuziasm.
•— Măi Gabor, zice Petre, ştii dece s'a născut greu copilul tău?
— D,ece ? întreabă Gabor, curios. Petre îşi dă şapca pe ceaTă, glumeţ.
— Aştepta să experimentăm scocul. Se vede că puştiul n'are chef să ţină în mână lopata ca ta'su.
Hohote de râs.
Dar dintr'odată pikhamerul lui Ionuţ. sare pe loc.
— Piatră ! strigă Ionuţ înciudat.
Dar nu apucă bine să pipăie blocul de piatră tare, stâncoasă, care i-a răsărit în faţă, că toate celelalte trei pikhamere îşi încetează brusc duduitul şi o vorbă trece din gură în gură :
— Piatră !... piatră !...
— Poftim, fierbe Fătu mânios, acu' ce ne facem ?
— Anunţaţi-1 pe tovarăşul inginer principal ! spune Ionuţ.
Petre fuge pe galerie. Ajunge la un telefon subteran. Vorbeşte gâfâind :
— Cu tovarăşul inginer Mavrodin.
Mavrodin ridică receptorul dela un telefon care sbârnâie insistent:
— In abatajul 5 ? Da, vin imediat!
Mavrodin, însoţit de director, Neagu şi Panait trec dealungul frontului din abatajul 5. Priveşte atent roca, o pipăie, dă din cap că s'a dumirit. Ionuţ, care se
120
MIHAIL LEONARD
(ine în urma celor patru, aşteaptă cu respiraţia încordată verdictul lui Mavrodin. Brigadierii s'au strâns tăcuţi într'o parte,
—• Da, spune Mavrodin, e falia principală pe care noi am prevăzut-o. Singura surpriză e că a venit mai devreme decât o aşteptam.
— Şi atunci ? se amestecă Ionuţ. Ce-i de făcut ?
— Mă tem că va trebui să închidem abatajul, vorbeşte Mavrodin către cei din conducerea minei.
Directorul, Neagu, Panait şi Mavrodin pleacă. In urma lor Petre îi spune şoptit lui Vârtosu :
— Al dracului ghinion, n'o să putem experimenta scocul în abatajul nostru.
In timpul acesta, inginerul Hodoş aflat pe o galerie alăturată, după ce un miner i-a şoptit ceva, porneşte spre abatajul cinci. A ajuns. Brigadierii discută în şoaptă.
— Tovarăşe inginer, iese Ionuţ înaintea lui Hodoş, aţi auzit ?
— Am auzit, răspunde acesta. Şi prinde <a studia atent rocile stratului. Brigadierii îl urmăresc încordaţi.
— Da, vorbeşte Hodoş pe gânduri, e falia principală pe care am prevăzut-o... Ionuţ face un gest de desamăgire cu mâna.
— Dar, continuă Hodoş, după configuraţia rocilor cred că nu-i vorba de o epuizare a stratului de cărbune şi poate că nu va fi cazul să închidem abatajul.
Brigadierii schimbă priviri pline de speranţă.
*
In cabinetul directorului, Neagu şi Panait urmăresc pe o hartă explicaţiile pe care le dă Mavrodin. Se vede că toţi trei, dar mai ales Panait, au fost convinşi de aceste explicaţiuni...
— Păcat, spune directorul. Abatajul cinci dădea 120 de tone pe schimb. Aici am fi experimentat mai uşor şi scocul blindat.
— Da, oftează Panait, era un strat bogat.
— Dragă Panait, i se adresează Mavrodin, fii bun'-te rog şi adu-mi dosarul cu hărţile vechi... dosarul cu lucrările din 1932.
Panait iese. Directorul şi Neagu se privesc gânditori.
— Să încerc, spune Mavrodin, să văd dacă nu cumva există vre-o hartă pe care să fi fost indicat acest strat cu detalii suplimentare.
— S'ar puiea ca stratul să continue ? întreabă Neagu.
— Puţină nădejde, răspunde Mavrodin, hărţile pe care le-am consultat nu indică nici o continuare... să le văd pe cele din 1932. Poate acolo să fie vre-o indicaţie cât de slabă.
Panait ia dosarul cu hărţile pe care scrie: „Cercetări clin 1932", ca unul care-i cunoaşte bine cuprinsul. 11 deschide, scoate repede de acolo o hartă mică, în aparenţă neînsemnată, o bagă în buzunar, apoi trece pe coridor şi reintră în birou! directorului întinzând dosarul lui Mavrodin. Mavrodin îl răsfoieşte atent apoi îl închide:
— Nimic... eram sigur.
— In cazul acesta, zice directorul, dă dumneata dispoziţie pentru închiderea .abatajului cinci.
BRIGADA LUI IONUŢ
121
Mavrodin ridică receptorul unui telefon de pe masă :
— Alio, dă-mi sectorul 2, pe tovarăşul inginer Hodoş, şeful sectorului... Dar în aceeaşi clipă intră în cabinet inginerul Hodoş, abia ieşit din mină.
— Tovarăşe director, vorbeşte grăbit Hodoş, sunt de părere să suspendăm închiderea abatajului.
— Dece ? întreabă directorul.
— Bănuiesc că nu-i vorba de o epuizare a stratului de cărbune.
— Hodoş, îl trage de mânecă Mavrodin, mă faci să râd. Ce naiba, doar am studiat împreună configuraţia straturilor din sectorul tău. E falia principală pe care am prevăzut-o.
— Aşa-i, dar noi credem că dincolo de falie e numai piatră sau straturi sterile, laminate. Ori, din compoziţia rocilor nu reiese asta. Presupun că dincolo de piatră stratul de cărbune continuă.
— Dragă Hodoş, se agită Mavrodin, mineritul e ştiinţă, nu poezie. Şi zicând acestea, se duce la harta care e prinsă de perete.
— Ori nu-i bună harta?
— Poate fi incomplectă.
— Cum ? tresare jignit Mavrodin. Doar am lucrat-o eu ! Ochii lui Panait aleargă dela unul la altul.
— Pe scurt, vorbeşte directorul, tovarăşe Hodoş, care e propunerea dumitale?
— Vă rog să-mi acordaţi un răgaz de patru zile pentru a studia cazul amănunţit, după care voi raporta.
— Cercetări inutile, spune Mavrodin sfătos, sincer. Tovarăşe Hodoş, te rog să procedezi la închiderea abatajului.
— Nu, zice Hodoş hotă rit, nu-1 închid. Mavrodin este cam jignit de răspunsul lui Hodoş.
— In Donbass, continuă Hodoş, s'au■ descoperit câteva straturi bogate, deşi hărţile întocmite contestau existenţa acestor straturi. Am 'fost martor.
Neagu i-a şoptit ceva lui Apolzan. Apolzan zâmbeşte şi luându-1 de braţ pe Mavrodin, amical, îi spune :
— Nu te supăra... nu vezi că-i un încăpăţânat? O să vedem noi peste patru zile câte parale îi face încăpăţânarea...
— Bine, bine... admite Mavrodin, îmbunat.
— Dumneata ce părere ai ? îl întrebă Neagu pe Panait.
— Eu, răspunde Panait cu modestie, sunt de părerea tovarăşului Hodoş. Dacă şi în Donbass au fost astfel de cazuri, dece să nu încercăm ?
★
Noapte. Acasă la el, Hodoş studiază hărţi, cărţi tehnice. Mavrodin, care se află de faţă, îl ajută, dar după cât se pare e foarte sceptic de rezultatul cercetărilor. In odaia alăturată, Sanda, soţia lui Hodoş, leagănă pe micul Petrut, un copil de un an. Hodoş, fără a-şi întrerupe lucrul, întreabă cu ochii pe hărţi, concentrat :
— Sanda, ce face Petruţ ?
— A adormit, răspunde Sanda, uite-1 cum râde. Hodoş, cufundat în studiu vorbeşte ca pentru el însuşi:
— Dece să nu râdă, o fi având motivele lui.
O scurtă tăcere, după care Mavrodin, înduioşat de pasiunea cu care lucrează tânărul inginer, îi spune :
— Dragă Hodoş, am impresia totuşi că e o strădanie inutilă.
— Credeam, zâmbeşte Hodoş fără a fi supărat, că ne vom strădui împreună până la capăt.
— Nici vorbă, zice Mavrodin oarecum obosit, acum dacă am pornit, să vedem ce-o eşi.
122
M1HAIL LEONARD
Se aude soneria. Sanda trece prin cameră ca să deschidă.
— Trebuie să fie Moş Gherase, surâde Hodoş, l-am chemat să-i cer o părere Moş Gherase intră, salutându-i pe cei doi respectuos.
— Bine că ai venit, Moş Gherase, am nevoie de ajutorul dumitale.
— Bătrâne, bătrâne, îi zice Mavrodin lui Gherase, privindu-1 ca pe un prieten vechi. De când ne cunoaştem noi ? De-o viată.
— Aşa-i, răspunde Gherase... cum s'ar zice suntem cam acelaş contigent.
— Am îmbătrânit amândoi, oftează Mavrodin dus pe gânduri. Ia uite ce iarnă e pe capul nostru.
Şi-şi trece mâna peste părul său alb. Gherase îi imită gestul şi-i spune şugubăţ :
— Nu-i bai, tovarăşe inginer, pe cap ne-a venit iarna de mult, dar aici — şi-şi duce mâna spre inimă — deabia a venit primăvara. Om sta şi noi mai mult pe lângă tineri, poate om întineri şi noi 1
Râd toţi trei. Hodoş îi oferă un scaun :
— Şezi, te rog, Moş Gherase... Uite despre ce-i vorba. Dumneata ai lucrai prin porţiunea asta unde e azi sectorul doi.
' — Da, prin 1921...
— Nu cumva îţi aminteşti cam pe unde ar fi galeriile vechi ? Gherase se uită pe hartă, se gândeşte, iar se uită, apoi arată cu degetul:
— Cam pe aici...
★
In birou! său, Panait priveşte cu satisfacţie'harta pe care a sustras-o. Maistrul Trifu, în ţinută de mină, se uită şi el pe hartă, fără să priceapă prea mare lucru. In geamurile închise bate o ploaie repede de vară. Din când în când fulgeră.
— De-ar şti bătrânul Mavrodin, zice Panait, că din pricina mea are insomnii ştiinţifice... Nu l-am putut trage de partea noastră. E un babalâc cu conştiinţă...
— Păcat, regretă Trifu. Panait mângâie harta :
— Fără această hartă nu descoperă ei stratul în vecii vecilor. Asta-i mina mea ! Eu sunt stăpânul, tar stratul acesta, îl voi deschide eu şi-1 voi exploata tot eu.
Apoi brusc, aminiindu-şi, îl întreabă pe Trifu :
— Ce-i cu scocul ?
— La ateliere nu-i nimic de făcut. Panait isbucneşte mânios :
— Nu-i nimic, nu-i nimic... dar pe tine dece te îndop cu franci ? Ca să vii sâ te vaiţi ? Te-ai băgat pe acoio ? Ai cumpărat pe vreunul?
Trifu ridică umerii a neputinţă, intimidat:
— Ştiţi, domnu' inginer, la ateliere îi imposibil.
— Pleacă ! Nu mai avem ce vorbi !
Trifu iese repede, ca un iepure fugărit, în timp ce Panait mârâie ca pentru
sine :
— Poftim, eu muncesc zi şi noapte şi dobitocul îmi spune că-i imposibil î
★
In sala cabinetului tehnic are loc o consfătuire de producţie. Minerii sunt îmbrăcaţi în uniforme. In primele rânduri de bănci din sală, Ionuţ cu brigada lui. Pe tabla instalată în faţa auditorilor se află o schemă a faliei, desemnată cu creta. Inginerul Hodoş este la sfârşitul expunerii. Biroul — în care distingem pe director, Neagu, Panait şi inginerul Mavrodin — privesc toţi şi ascultă atenţi explicaţiile
BRIGADA LUI IONUŢ
123
lui Hodoş. Atât cei din prezidiu cât şi cei din sală îşi manifestă prin gesturi şî schitriburi de şoapte deplina aprobare asupra celor expuse de Hodoş.
— Aşadar tovarăşi, încheie Hodoş, se degajă o singură concluzie : datorită presiunilor exercitate cu milioane de ani în urmă, stratul a fost aruncat cu 30 de metri în coperiş şi va fi exploatabil pe o lungime de direcţie de 300 metri şi o lungime de inclinare de 200 metri. Gândiţi-vă ce bogăţie uriaşă am fi pierdut dacă închideam abatajul. Această bogăţie va fi a noastră.
Aplauze puternice. Mavrodin aplaudă convins. Panait bate din palme, ca să nu facă opinie separată. Hodoş continuă :
— Cer pentru aceasta patru zile. In acest termen vom străpunge în strat şi vom experimenta în el scocul blindat oscilant. Astăzi este 29 Iulie. In ziua de 3 August, în abatajul 5 va fi din nou cărbune.
— 30 de metri... în patru zile, strigă dela locul său maistrul Trifu sceptic, cam greu... e tare piatra... om reuşi ?
Din sală, Oprea se ridică şi îl săgetează cu privirea :
— Piatra e tare, dar n'are suflet. Oare piatra e mai tare decât noi ? Aplauze furtunoase.
— Voluntari! spune directorul. Cine se înscrie ?
Toată sala se ridică în picioare. Moment impresionant. Panait bate nervos tactul pe coperta unei cărţi, dar încercând, să pară că este şi el pătruns de măreţia momentului.
Şedinţa s'a terminat. Pe uşa cabinetului ies participanţii la consfătuire. Un inginer bătrân îi strânge mâna lui Hodoş :
— Dragă colega, te felicit. Expunerea dumitale a fost o adevărată lecţie academică. Concis, precis. Într'un cuvânt, ştiinţă. Te felicit...
— Ce spui de Hodoş? îl întreabă Mavrodin pe Panait, trecând printre tehnicienii şi minerii de pe coridor. A vorbit ca un savant.
— Da, aprobă Panait. Totuşi... concluziile lui mi se par ciudate din punct ■de vedere tehnic... Fără nici o'hartă care să-i indice cât de cât stratul... mi se pare bizar.
— Uite că se poate, îl ia de braţ Mavrodin, bine dispus. Ştiinţa sovietică, dragă Panaite, face minuni...
Gata să iasă din clădirea minei, Ionuţ are o bruscă strângere de inimă. Cu lacrimi în ochi, Moş Gherase aleargă pe coridor, strigându-1 : ■— Ionuţ ! Măi Ionuţ !...
— Ce-i tată, se repede Ionuţ în calea lui. I s'a întâmplat ceva mamei? Spune!
Gherase îl cuprinde în braţe cu toată puterea :
— Prostule, mi-o venit aprobarea. Intru în producţie! Sunt iar miner 1
★
Cabinetul directorului. Ţigările ard singure în scrumieră. Se vede că cei care le aprinseseră, copleşiţi de gânduri, uitaseră de ele.
— Poftim ! spune Panait înciudat. Se împlinesc patru zile de când am pornit săpăturile în piatră în abatajul cinci. Am făcut trei zeci de metri. Muncă irosită, timp irosit. Unde-i cărbunele ? Hodoş se plimbă la Bucureşti, iar noi tragem ponoasele.
— Nu se plimbă, îl corectează Mavrodin, a fost chemat de Minister tot pentru interesele minei noastre.
— Mă rog, zice Panait, mă mir însă că dvs, oa inginer principal, îi luaţi apărarea.
124 MIHAIL LEONARD
Mavrodin vorbeşte gânditor:
— Eu nutresc încă speranţa că se va da de cărbune. UndeVa trebuie să fie o greşeală. Dar dacă va fi insucces, atunci voi împărţi răspunderea cu Hodoş, doar am lucrat împreună.
In timpul acesta, pe coridorul pustiu, Hodoş îmbrăcat în ţinută de călătorie, cu servieta sub braţ, merge repede spre uşa pe care scrie: „Director". E fericit. Insfârşit, intră în cabinetul directorului, tocmai când tăcerea era mai grea, mai gravă.
—• Noroc bun! îi salută el vesel. Ei, cum e cărbunele din noul strat? Tăcere. Privirea îi fuge la director. Dar directorul, strângându-i mâna, îi taie entuziasmul ridicând din umeri.
— Piatră...
Lui Hodoş nu-i vine să creadă...
— Bine, dar... e imposibil 1 Tovarăşi, nu ştiu ce s'a întâmplat, dar susţin şi acum1 că în abatajul cinci este cărbune.
Panait râde ironic :
— Eşti perseverent, tovarăşe inginer, numai că perseverenţa în greşeală nu-i recomandabilă. Noi trebuie să producem cărbune, nu afirmaţii romantice.
— Tovarăşe director, vorbeşte Mavrodin hotărît, eu am încredere în cercetările inginerului Hodoş, să mai facem câţiva metri în plus, să mai încercăm.
— Până când o să mai încercăm, tovarăşe inginer ? întreabă Panait, privim-du-1 pe Mavrodin, superior.
— Până vom da de cărbune ! răspunde Mavrodin, tăios.
★
Soarele scăpată spre amurg. Ionuţ merge grăbit pe stradă. E îmbrăcat în salopetă de mină. Faţa lui este voioasă. La un colţ de stradă, îi taie calea Simion, vizibil beat.
— Ce-ai mai inventat mă, de alergi aşa ?
Dar Ionuţ nu-i răspunde. N'are timp. Dă buzna în ograda lui Vârtosu. Vârtosu tocmai e gata să pornească cu motocicleta împreună cu Măriuca. Ionuţ îi şopteşte lui Vârtosu, la ureche:
— Haide'.'
— Unde? întreabă Vârtosu tot şoptit, uluit de venirea ciudată a lui Ionuţ.
— In abataj. încă patru metri în plus şi dăm de cărbune !
Vârtosu nu spune un cuvânt. O sărută pe Măriuca pe frunte şi porneşte cu paşi mari lângă Ionuţ. Măriuca descăleca de pe motocicletă, cu ochi mari ele uimire. Afară, în stradă, Ionuţ îi spune lui Vârtosu :
— Anunţă-i pe toţi din brigadă. Eu mă duc la maistrul Oprea.
*
Hodoş dă fuga acasă la el:
— Sanda, până mâine dimineaţă dăm de cărbune. Brigada lui Ionuţ merge cu mine... Unde-i busola ?
O caută. O găseşte tocmai în odaia în care Petruţ s'a trezit din somn şi râde. Calendarul din perete indică 3 August. Hodoş îşi sărută soţia ca rămas bun, apoi îl ia în braţe pe băieţel :
— Petruţ, măi potârniche... ne îmbogăţim cu încă un strat de cărbune... Hai, zi ceva, nu zici nimic. Râzi... Când o să spui şi tu însfârşit mamă... tată... când ?
BRIGADA LUI IONUŢ
125
îl sărută cu drag şi iese năvalnic din casă. Maistrul Oprea care venea spre el se opreşte în uliţă şi-1 aşteaptă.
•★
Ionuţ intră în grădina maistrului unde Irina, echipată de munte, îşi strânge curelele rucsacului.
— Irino, spune Ionul grăbit, intrăm în abataj. Până dimineaţa dăm de cărbune. Poimâine experimentăm scocul în noul strat. Dar tu unde pleci ?
— Pe munte, într'o excursie. Ionuţ râde:
— Tu pleci pe munte, eu sub munte.
—■ Vrei să vin şi eu cu voi în abataj ? întreabă timidă Irina, în glumă.
— Nu, râde Ionuţ. Meşterul i-acasă.
— Nu, a plecat spre tovarăşul Hodoş.
— Atunci trebuie să mă grăbesc şi eu.
Şi deodată nu se ştie dece, Ionuţ se întristează. Subţirică şi sveltă, cu părul negru revărsat de sub bereta pusă ştrengăreşte, Irina şade tocmai în bătaia unei raze de soare, care-i luminează într'un chip neobişnuit ochii ei negri.
— Şi... cu cine pleci ? o întreabă el uşor turburat.
— Singură, răspunde Irina.
— Aşa, face Ionuţ încurcat, bine... atunci petrecere bună. Şi pentru prima oară n'o mai bate pe umăr, bărbăteşte, ci îi strânge mâna, nesăturându-se parcă s'o privească.
— Noroc! Şi cât mai mult cărbune! râde uşurei Irina, neştiind ce anume s'a întâmplat în sufletul lui Ionuţ de este mai atent cu ea.
Ionuţ dă să plece, dar un gând îl întoarce iar lângă Irina :
— Irino, ştii ce? Mâine viu şi eu pe munte. Pe Irina o cuprinde o bucurie năvalnică pe care şi-o reţine cu greu !
— Adevărat? Vino!... Nu-ţi mai lua rucsacul. Iau eu mâncare pentru amândoi...
Genele lui Ionuţ tremură. I-i ciudă pe el însuşi. De ce s'o fi zăpăcit ? Parcă ar vorbi pentru prima dată cu Irina, parcă ar vedea-o pentru prima oară pe fata aceasta cu trupul mlădios şi privirea curată. Ar vrea să-i spună ceva adânc, ceva. care se spune o singură dată în viaţă, dar buzele nu-1 ascultă. Vorbele pe care le pronunţă sunt simple, obişnuite :
— Ne întâlnim la cei< doi brazi, la ora 11. Aşteaptă-mă.
Ionuţ pleacă. Irina priveşte visătoare în urma lui. Inima îi bate repede, repede. Parcă ar vrea să ia o hotărîre, să-i mărturisească dragostea ei tăinuită atâta vreme. Aleargă spre portiţă.
— Ionuţ!
Dar Ionuţ e departe. N'o mai aude. Şi ea nu-1 mai strigă decât o singură dată, dar şoptit:
— Ionuţ!...
Inserarea a pătruns şi în biroul lui Panait. Dar nici el, nici Trifu nu se gândesc să aprindă luminile. Cu paşi măsuraţi, şeful de producţie al minei străbate odaia în lung şi'n lat. Falca de jos a lui Trifu se sprijină pe braţele încrucişate deasupra mesei. Panait dă perdeaua ferestrei într'o parte şi priveşte cu ochii pe jumătate deschişi în curte, unde băieţii din brigadă în frunte cu Hodoş şi Oprea păşesc sprinteni, voioşi, spre gura galeriei principale.
126
MIHAIL LEONARD
— Mâine, spune Panait cu vocea legănată de parcă ar recita o poezie, vor da de cărbune. Poimâine scocul blindat va fi în abataj. Fără noi, dragă Trifule, şi împotriva noastră.
— Ce-i de făcut ? întreabă Trifu. Nu vi s'a trimis nici un semn ?
— Ba da, răspunde încet Panait.
Şi faţa i se luminează de un zâmbet drăcesc.
— Ce aveţi de gând ? se ridică Trifu în picioare, încruntat, cu spaimă parcă.
★
In odaia sa neîngrijită, trântit pe pat îmbrăcat, Simion doarme dus, cu faţa la perete. In lumina slabă a înserării, în ochiul din geam, apare capul lui Panait, care dispare apoi numaidecât, pentru ca peste câteva clipe toată persoana inginerului să se găsească în cameră. Panait priveşte cu dispreţ în jurul lui, se apropie de pat şi loveşte cu putere în umărul celui adormit. Simion se trezeşte buimăcit, cu ochii mari şi părul vâlvoi. Când vede cine-i musafirul, are o tresărire în care spaima se amestecă cu respectul.
— Dumneavoastră ? abia reuşeşte el să îngâime cuvintele. Surpriza i-i atât de mare încât se trage încetişor spre perete.
★
Două perforatoare duduie întărâtate. La ele: Ionuţ şi Vârtosu. Piatra colţuroasă se sfărâmă greu sfârtecată de sfredelul perforatoarelor. Mircea şi Micloş încarcă vagonetele cu piatră. Fătu, Gabor şi Petre, lucrează la armarea frontului. Oprea le dă indicaţii.
— Bateţi bine grinzile...
— Buni băieţi, şopteşte Hodoş către Oprea.
— Ortacii mei, na !... râde Oprea mulţumit. Se apropie amândoi de Ionuţ şi Vârtosu.
— Ionuţ, zice Oprea, pe care din băieţi îl faci mecanicul scocului vostru blindat ?
— Pe Vârtosu, râde Ionuţ, — că şi-a cumpărat motocicletă... Oprea râde şi el, ciufulind părul lui Ionuţ' şi aşa destul de ciufulit.
— După puşcarea asta, spune Hodoş, intrăm în strat...
★
Pe o galerie, Simion merge urmat de Panait. Simion duce o cutie pe care scrie explosiv.
— Prin urmare, vorbeşte Panait încet, pui cutia cu exploziv deasupra grinzilor, unde-i armătura mai siabă şi strigi : Ajutor ! Şi fugi. Ei vor fugi după tine. In clipa când ajungi lângă mine, răsucesc maneta explozor.ului... şi galeria se va prăbuşi peste ei. Unul nu va scăpa cu viaţă.
Simion, după o clipă de tăcere apăsătoare, întoarce capul spre Panait:
— Domnu' inginer... să nu faceţi surparea până nu ies din galerie... să nu mă prindă cumva şi pe mine...
— Nu fii prost, se supără Panait. Nu ne omorîm noi oamenii de încredere
★
E o noapte întunecoasă, cu cerul acoperit de nori grei. Se aud tunete în depărtare. Huţanu, autorul articolului dela începutul acestei povestiri, se plimbă prin faţa intrării la ateliere. Ochii lui zăresc prin întuneric o umbră.
BRIGADA LUI IONUŢ
127
— Care eşti acolo, mă ? întreabă el cu glas tare.
— Om bun ! spune Trifu înăbuşit, apropiindu-se.
— Ah, dumneata eşti, maistre Trifu ? Ai greşit drumul.
— Apoi, face Trifu, pe o noapte ca asta chiar că orbeşte omul. Şi râde uşor, ca un fel de nechezat.
Trifu îi întinde pachetul cu ţigări. Huţanu ia una bucuros şi o aprinde dela aceea a lui Trifu.
— Păzeşti scocul blindat, hai ?
— Păzesc, face bondocul.
— Tare aş fi curios să-1 văd, mândră maşină... Ai cumva cheia ?
★
— Arde 1 strigă Oprea şi Ionuţ după ce au aprins fitilele, fugind în galeria de refugiu unde-i aşteaptă ceilalţi din brigadă şi Hodoş. Exploziile se succed repede, una după alta. Minerii ascultă exploziile, numărându-le şoptit, emoţionaţi.
—■ N'am răbdare să văd cum a răsărit cărbunele, zice Hodoş.
— Ce-o să mai aibe de lucru scocul nostru, fluieră mulţumit Petre. Oprea se uită la băieţi cu dragoste şi-i cuprinde de umeri, ca pe copiii lui. Exploziile s'au terminat. Din galeria de refugiu, minerii din abatajul cinci
aleargă spre frontul de lucru.
— Cărbune ! cărbune 1 strigă toţi, parcă ar striga : „am cucerit viaţa".
— Pentru victoria noastră, băieţi, strigă Hodoş entuziast, ura !
— Uraaa ! răspunde brigada într'un singur glas, de trei ori.
Intr'o clipă, înlocuind perforatoarele cu pikhamerele, încep să sape în noul
strat.
★
In biroul său, Neagu ascultă încordat povestirea lui Huţanu. Pe masă un bilet de 100 de lei.
— Dacă a văzut că nu-1 las să intre, m'a luat pe departe cu o sută de lei... Şi zicând aceasta, Huţanu arată scârbit spre bancnotă :
— Parcă minerul are preţ în aur. Şi parcă s'o făcut o lumină în mintea mea, dintr'odată m'o fulgerat gândul că el m'o sfătuit atunci să lipesc articolul... ştiţi dumneavoastră când.
— Şi unde-i Trifu acu? întreabă Neagu aspru.
— I-am dat drumul înăuntru. Neagu se ridică brusc în picioare:
— La scoc ?
— Nuuu, îl linişteşte Huţanu. Credea el că la scoc, dar e în cămăruţa din faţă, e încuiat bine. Dacă merem îl luăm ca din oală şi-1 dăm pe mâna miliţiei.
Neagu iese cu Huţanu .după dânsul.
-k
Panait s'a oprit.
— Ei, spune el lui Simion, cu rămân aici. Du-te şi fă cum ţi-am spus. Simion şovăie o clipă :
— Domnu' inginer...
— Du te, strigă Panait înăbuşit, cu o privire care-1 face pe Simion s'o pornească repede pe galeria de cercetare.
★
128
MIHAIL LEONARD
Minerii din abatajul cinci încă se rnai bucură. S'au înegrit de cărbune.
— Bun cărbune! exclamă Gabor admirativ.
— Merită să treci prin şapte stânci pentru el, îşi dă cu părerea Vârtosu. Deodată, din întunericul galeriei, se aude un strigăt repetat:
— Ajutor ! Ajutor !
In fruntea brigăzii, Ionuţ sare numaidecât spre locul de unde vine strigătul. Fug şi Oprea şi Hodoş. Panait apasă maneta explozorului electric. Simion aleargă spre el ca un nebun. Se pare că i-a ghicit gândul, deoarece strigă de departe :
— Nu rnă omorîţi, vă rog... nu mă omorîţi !
Dar rugămintea lui a venit prea târziu — mâna lui Panait răsuceşte maneta explozorului.
In timp ce aleargă cu toţii, pe Oprea îl fulgeră un gând şi întinzând braţele ca pe un fel de zid, îi opreşte răcnind :
— Staţi !
în aceiaşi clipă o avalanşă de explozii detună puternic şi galeria se prăbuşeşte. Minerii rămân încremeniţi...
In cabinetul directorului, zorii cenuşii bat la fereastră. Calendarul de pe biroul directorului indică 4 August 1952.
— Vasăzică, zice directorul, acest domn Trifu se găseşte acum în mâini
bune.
— Sunt încredinţat, vorbeşte Neagu frământat, că-i o bandă întreagă. Telefonul sună insistent. Directorul ridică receptorul. Se vede că vestea
care-i s'a transmis, l-a lovit ca o măciucă.
— Cum ? răcneşte el la telefon. Apoi, către Neagu :
— Abatajul cinci s'a surpat.
Panait deschide uşa cu violenţă, gâfâie. Se vede că a alergat.
— Tovarăşe director... ce catastrofă îngrozitoare ! Vă rog să-rai încredinţaţi conducerea lucrărilor de salvare...
— Să mergem, spune directorul.
Şi iese urmat imediat de ceilalţi doi.
Dimineaţa e tulbure şi înourată. La gura galeriei principale precum şi pe dealul de deasupra minei „Gheorghe Gheorghiu-Dej", o mulţime de mineri s'au îngrămădit comentând vestea nenorocirii. Familiile celor din abatajul cinci, precum şi familiile altor mineri se află de asemeni prin mulţime. Mama lui Ionuţ, copleşită de durere, nu poate spune decât atât :
— Ionuţ I... băiatul meu... băiatul meu...
Neagu, directorul şi Panait se întâlnesc prin mulţime cu Mavrodin care aleargă cutremurat de veste.
— Tovarăşi, spune directorul, adresându-se mai mult familiilor, nu vă pierdeţi cumpătul, îi vom salva 1
Măriuca strigă sdrobită :
— S'a sfârşit, n'o să ajungă la ei nici în zece zile.
— Tovarăşi 1 se înalţă ca un tunet glasul lui Neagu, vă asigur că vom străpunge surparea şi-i vum salva.
Apoi către Mavrodin :
— Tovarăşe inginer, te rog să conduci personal lucrările de salvare.
— Am şi trimis echipele, răspunde Mavrodin. Cei mai destoinici mineri, înlocuirea schimburilor din două în două ore.
BRIGADA LUI IONUŢ
129
Trenul de transport în care s'au aruncat din fugă oamenii din conducerea minei cât şi grupuri de mineri e înghiţit cu repeziciune de întunericul galeriei.
★
Lucrările de salvare se desfăşoară într'un tempo record. Printre oamenii care lucrează la salvare este şi Gheza. Toţi se mişcă fulgerător. Unii cară piatră, alţii asigură acoperişul. Printre ei îl recunoaştem şi pe Neagu. Se vede qă a fost un miner destoinic în trecutul lui. Un miner bate morse în conducta de aer comprimat. Cuvintele i le dictează Mavrodin.
—' Lucrăm la salvarea voastră... nu vă apropiaţi de locul surpării... economie la lumina lămpilor... inginerul Hodoş controlează compoziţia aerului...
★
Doi brazi pe un dâmb, aproape de cabană. Irina aşteaptă nerăbdătoare. Nu mai are rucsacul la ea, se vede că 1-a lăsat la cabană. Se uită la ceas. Pe drum, la vreo sută de metri de unde se află ea, urcă perechi de excursionişti. Irina scrutează calea, doar l-o zări pe Ionuţ urcând. Dar Ionuţ nu vine. Dinspre cabană, Toader Dumitraşcu coboară, tot un suflet, împreună cu alţi tineri. Câţiva dintre tinerii care urcă râd de el :
— Ce-ai, măi Toadere, abia ai ajuns şi te întorci ? Dumitraşcu le răspunde din mers :
— S'a telefonat la cabană, o mare nenorocire !
— Ce s'a întâmplat ? se miră cei care urcă. Toader îi vesteşte :
— S'a surpat abatajul cinci 1
Irina a auzit. îşi duce mâinile la obraz şi pornind tot o fugă la vale, strigă :
— Nu !...
Câţiva paşi mai departe de locul lucrărilor de salvare, Mavrodin, directorul, Neagu şi Panait ascultă încordaţi cum minerul care bate morse aşteaptă răspuns, dar în zadar.
— Nu răspund, oftează Apolzan. Ce s'o fi întâmplat?
— Adică să nu mai fie în viaţă nici unul ? întreabă Panait frângându-şi mâinile, ca şi cum ar fi cel mai îndurerat dintre ei. Cei patru bărbaţi tac.
— Sunt sigur, zice Neagu, că surparea a fost provocată de o mână criminală.
— Altă explicaţie, întăreşte Mavrodin, nu există. Abatajul era armat exemplar, în afară de orice pericol.
— îi dibuim noi, spune directorul convins.
Faţa lui Panait e de piatră. Are într'adevăr o extraordinară stăpânire de sine. Din umbra galeriei, un ofiţer de securitate însoţit de câţiva mineri se apropie de Neagu spunându-i ceva la ureche. Pe faţa lui Neagu nu se clinteşte nici un muşchi. Ochii săi sfredelesc chipul lui Panait. Lui Panait îi tremură uşor buza de jos. Vocea lui Neagu e liniştită 1
— Trifu a vorbit.
Apoi, către ofiţer, făcând un semn uşor cu capul:
— Dumnealui este inginerul Panait.
Ofiţerul îl ia în primire. Privirile minerilor : flăcări de ură.
★
9 — Viata Românească — c. 4183
130
MIHAIL LEONARD
In abatajul cinci, Fătu e gata să toarne dintr'un bidon apă ca să-si ude o com presa pentru un deget sângerând. Oprea îl mustră, oprindu-i mâna: '
— Nu cheltuiţi apa. Orice strop ne va fi foarte scump.
— Surparea este de proporţii mari, îi spune Hodos lui Oprea Noi nu put-m face nimic ca să ne salvăm. Mai mult, încercând să lucrăm vom mări prăbuşiri
— Atunci ? întreabă Fătu.
— Vom fi salvaţi de tovarăşii noştri, zice Oprea.
— Când? întreabă în panică Fătu. N'ai văzut ce surpare? N'or s'aiungă la noi nici în zece zile. . s
— Vor ajunge ! spune Oprea hotărît.
Mircea bate morse cu disperare pe ţeava de aer comprimat.
— Răspunde dacă m'auzi. Răspunde dacă m'auzi... răspunde... Dar nici un sunet de răspuns nu ise aude.
— însemnează, zice Hodoş, că ţeava de aer comprimat a fost pe undeva rupta. Şi cei de afară n'au cum să afle până n'or ajunge la locul rupturii
— Parcă-i mai puţin aer... spune Fătu înfiorat. Gabor vorbeşte abătut şi cu greutate.
— Mare cumpănă ne aşteaptă măi fraţilor, -mare cumpănă !
Mircea bate mereu pe conductă, dar în zadar. O tăcere grea învăluie abatajul.
Lângă lucrările de salvare soseşte Neagu şi Toader Dumitraşcu
— Ai văzut duşmanii ? zice directorul către Neagu. Au răspândit svonul că scocul blindat va provoca prăbuşirea abatajelor. N'o să-l putem experimenta acum de ziua minerului.
— Ba da, spune Neagu. Angajamentul lui Ionuţ va fi îndeplinit tineretul are o propunere.
Şi-i face semn lui Toader Dumitraşcu să vorbească.
— Tovarăşe director, rosteşte Toader hotărît, grupa mea are cinstea de a porni in abatajul nostru scocul lui Ionuţ.
Apolzan îi strânge mina călduros, apoi privind la ziarul pe care îl are în
mâini:
— Aţi văzut „Scânteia" de astăzi ? Ionuţ a fost decorat cu Ordinul Muncii clasa I-a.
O clipă de tăcere, în care cei trei stau îngânduraţi, cu ochii pe ziar.
In abatajul cinci minerii nu început să respire din ce în ce mai greu Sudoarea amestecată cu praful de cărbune le curge pe faţă. Mircea bate morse în conducta de aer comprimat.
— Răspundeţi... răspundeţi dacă ne auziţi...
Dar nici un sunet de răspuns nu se aude pe conductă.
— Aer ! şopteşte Fătu. Mă înăbuş !.,.. Toţi tac,
— Curaj băieţi, le spune Oprea. Trebuie să trăim... trebuie...
Cum stau întinşi unul lângă altul, bidonul cu apă trece din mână în mână Ducând bidonul la gură, Petre zice zâmbind amar :
— E ultima dată când mai simţim gustul apei...
Soarbe porţia lui de înghiţitură, apoi trecând bidonul Iui Vârtosu adaugă şoptit: ^
— Ce bună-i apa !... Ce bună...
BRIGADA LUI IONUŢ
131
Şi cei care au băut, şi cei oare n'au băut încă ultimul strop de apă urmăresc buzele celui care bea : beau şi ei odată cu el, imaginar. Bidonul ajunge la Ionuţ. Ionuţ, înfrângându-şi setea cumplită, îl dă lui Fătu care parcă nu mai poate de sete şi înăbuşeală.
★
Calendarul din odaia de lucru a lui Hodoş indică 4 August. Cu obrajii lipiţi de fereastră, Sanda priveşte undeva în noapte. Şiruri mari de lacrimi îi lunecă pe obraji. Şi deodată micul Petruţ spune primul cuvînt din viaţa lui, bătînd din păl-muţele sale fragede :
— Tata... tata...
★
— Răspundeţi dacă ne auziţi... răspundeţi... bate fără întrerupere minerul dela lucrările de salvare.
Dar nici un sunet nu se aude. Neagu participă la efortul oamenilor, îneu-rajându-i :
— Mai repede, mai repede 1
★
Un abataj frontal lung de 40 de metri. Fumul exploziilor s'a rărit. Minerii din grupa lui Toader Dumitraşcu aleargă să vadă ceeace Ionuţ n'a văzut decât în imaginaţie: mormanele de cărbuni rezultaţi în urma puşcării alunecând automat pe scoc. Printre cei care mai sunt martori la reuşita experienţei se află şi Mavrodin.
— Scocul lui Ionuţ... oftează Mavrodin cu mâna pe cărbunii care alunecă.
★
Calendarul din odaia lui Ionuţ indică 5 August. Mâna bătrânei Stanca se sprijină pe macheta scocului blindat. Moş Gherase intră în odaie negru de cărbune. Se vede că abia a eşit din şut şi de durere nu şi-a mai găsit timp să se spele.
— Nu mai plânge Stanco... poate... poate că trăieşte.
Altceva nu-i mai poate spune. Ce i-ar putea spune ? Şi el ar avea nevoie de un cuvânt, de o privire de îmbărbătare. Şi iată că întâlnesc această privire : ochii tovarăşului Gheorghiu-Dej din fotografie. Şi parcă ruşinat că el, miner bătrân, plânge ca un copil, îşi şterge lacrimile cu mâna înegrită, mobilată de muncă. Şi fără să înţeleagă nici el dece, în mod reflex, mută fotografia lui Ionuţ mai aproape de aceea a tovarăşului Gheorghiu-Dej. Tocmai atunci, în bătaia amurgului care muşcă din lumina zilei, prin faţa casei trece o locomotivă trăgând în urma ei multe vagoane cu cărbuni. Ochii bătrânilor urmăresc înlăcrămaţi lunecarea vagoanelor. Şi parcă de undeva de aproape, glasul lui Ionuţ le vorbeşte cald, ca odinioară :
— Vezi mamă... când scocul nostru va intra în abataj, prin faţa_£asei noastre vor trece din oră în oră tot mai multe vagoane cu cărbuni...
Ionuţ nu mai e lângă părinţii lui. Dar v;«ul lui s'a realizat. O lacrimă mare, fierbinte, se rostogoleşte din ochii bătrânei pe ulucul scocului machetă, acolo unde pe ulucul scocului din abataj se rostogoleau cărbunii.
★
In abatajul cinci, minerii se luptă cu propria lor putere de răbdare.
— Şi când te gândeşti, vorbeşte stins Petre, vine ziua noastră, a minerilor... defilare... banchet... şi noi... noi nu putem ieşi de aici...
9 *
132
MIHAIL LEONARD
— S'a sfârşit, se îneacă în glas Fătu... Aici murim...
— Ge tot vorbeşti de moarte, se supără Oprea îngăduitor. Ei, de-aş avea eu atâtea fire de păr în cap câte tone de cărbuni o să mai răscolim, v'aşi bate pe toţi în frizură. Tovarăşul Gheorghiu-Dej ne-a încredinţat nouă, minerilor, o misiune de 'Onoare, să facem din această fostă vale a plângerii o vale a bucuriei... om trăi şi om face-o...
Vorbele lui Oprea le-a împrospătat o clipă încrederea în salvarea lor. Deodată, de undeva, dintre crăpăturile pereţilor de piatră, încep a curge brâuri de apă. •Ochii tuturor sclipesc :
— Apă !... abia pot exclama şoptit câţiva dintre ei.
Şi se târăsc într'acolo, gata să soarbă apă din două cu praf. Dar Hodoş Se spune :
— Nu se poate bea... are gaze otrăvitoare. Lui Fătu însă nu-i pasă.
— Eu beau... de murit... tot o să mor... cel puţin să nu mor de sete...
Se apleacă să bea, dar Ionuţ îl opreşte cu forţa, cu bruma de forţă ce i-a mai rămas şi lui.
— Lasă-mă, se roagă Fătu... lasă-mâ... Dar Ionuţ nu-1 lasă.
— Aer! Aer ! se aud şoapte în toate colţurile abatajului.
— Curaj băieţi, îşi adună puterile Ionuţ... o să fim salvaţi... veţi vedea... o să veniţi cu fetele voastre la nunta mea...
— Al treilea familist... îl tachinează Petre cu ultima rămăşiţă de humor... ţi-ai găsit zâna ?...
Ionuţ vorbeşte greu, greu de tot :
—• Am găsit-o, o cunoşteam de mică, şi totuşi n'o cunoşteam... E o fată nu prea înaltă, cu părul negru, ochii negrii... şi tatăl ei se află aci... cu noi...
Faţa lui Oprea se luminează. Ionuţ, uitându-se ţintă la Oprea, îl întreabă abia găsindu-şi respiraţia pentru ultimele cuvinte :
— Meştere... mi-o dai ?...
Bătrânul meşter se luptă să nu lăcrămeze.
Părinţii lui Ionuţ stau nemişcaţi în sufragerie. Calendarul indică 6 August. Zorile se ivesc de după munţi. Intră Irina.
— Nimic ? întreabă mama lui Ionuţ.
Dar nu-i nevoie să li se răspundă. înţeleg din privirea Irinei că nu-i nici o veste. Irina intră în odaia lui Ionuţ. Pe masa de lucru nişte desene tehnice răvăşite, scrisoarea dela Ivan Golovin şi macheta scocului blindat. Pe un scaun de lângă masă, haina dela uniforma de miner a lui Ionuţ, uitată puţin în desordine. Irina o îndreaptă, apoi se uită pe nişte desene, mângâie macheta scocului şi rămâne cu privirea în gol. Una câte una lacrimile înrourează obrajii Irinei.
★
— Răspundeţi, dacă ne auziţi... răspundeţi... bate minerul pe conducta dela lucrările de salvare.
Deodată un miner strigă :
— Tovarăşe inginer ! Uitaţi-vă, ţeava a fost ruptă de surpare. Lângă locul rupturii, trupul mort a lui Simion. Minerii îl scot de acolo privindu-1 cu dispreţ.
Mavrodin, Neagu şi directorul privesc ţeava ruptă.
— Repede, spune Neagu, reparaţi ţeava...
BRIGADA LUI IONUŢ
133
Ţeava a fost reparată fulgerător. învingând presiunea vijelioasă a aerului, minerii au restabilit legăturile ţevilor. Şi deodată surpriză : pe conductă se transmit semnele morse. Neagu Ie traduce încordat:
— Trăim... dar grăbiţi-vă...
„Trăiesc!  Trăiesc!" strigă minerii dela salvare,   sporindu-şi   puterile de
lucru.
Neagu bate răspunsul pe conductă :
— Suntem aproape de voi... suntem mândri de voi... Curaj !...
In abatajul cinci, minerii, cu toată că au iacu' aer, sunt la capătul puterilor.
Aproape de tot se aud glasurile celor care lucrează la salvarea lor. Şi deodată, iată salvatorii : cu Neagu în frunte năvălesc către bravii mineri din abatajul cinci.
îmbrăţişări, lacrimi de bucurie.
— Trăiţi? năsdrăvanilor, trăiţi? spune Neagu cu glasul înecat de emoţie. Doctorii cu echipele de prim ajutorr.le dau îngrijiri.
★
Soarele s'a înălţat deasupra munţilor. Sună telefoanele din clădirea minei, sună telefoanele din toate instituţiile oraşului. O singură veste se transmite la toate:
— Trăiesc !...
In timpul acesta pe străzi, râuri de oameni aleargă spre dealul care urcă la mină. In faţa galeriei de intrare, mulţimea în straie de sărbătoare aşteaptă trenu-ţul care se zăreşte venind de departe, din întunericul galeriei. Minerii sunt în uniforme. In puzderia aceasta de oameni se găsesc familiile celor din abatajul cinci, precum şi prietenele băieţilor. Iat-o şi pe Sanda, soţia lui Hodoş, ţ.inându-1 în braţe pe micul Petruţ. Buchete de flori, steaguri, pancarte purtând omagiul : „Glorie eroilor stahanovişti din abatajul cinci 1" In primele rânduri, Irina şi Măriuca şop-tindu-şi emoţionate şi privind nerăbdătoare spre farul locomotivei care se apropie.
In sfârşit, trenul se opreşte în faţa galeriei şi în uralele mulţimii apar vitejii din abatajul cinci. Negri de cărbune, ca nişte soldaţi victorioşi întorşi dintr'o luptă grea, se bucură de soarele pe care îl revăd după atâta întuneric şi soarele se bucură parcă şi el că poate lumina astfel de oameni.
Huţanu strigă din mulţime :
— Glorie eroilor stahanovişti din abatajul cinci !
Oamenii le-au aruncat atâtea flori în cale, încât păşesc pe adevărate covoare de flori.
Fanfara cântă. Uralele sunt şi mai puternice.
★
Cazinoul minerilor. Petrecere. Mese cu tot felu! de bunătăţi şi băuturi. Se discută aprins, se dansează. Printre perechile care se rotesc, printre nenumăraţii mineri în frumoasele lor uniforme, cu diferite decoraţii, iată şi brigada lui Ionuţ. Pe pieptul lor „Flamura stahanoviştilor". Pe cât de vijelios lucrau în abataj, pe atât de vijelios îşi învârt partenerele de dans, fetele ţesătoare dela fabrica de mătase. Veselie în tot cazinoul. Hohote de râs. La o masă Neagu, Apolzan, Hodoş şi alţi ingineri ascultă cu atenţie nişte lămuriri pe care le dă Mavrodin. Aproape de acest grup, Moş Gherase, înconjurat de alţi mineri cu soţiile lor, îşi toarnă vin în
134
MIHAIL LEONARD
pahar. Bătrâna Stanca parcă-i nemulţumită de ceva, şi după ce-i face semne, dar el nu le pricepe, îl trage de mâna cu care toarnă.
— Gherase, la vârsta ta... să nu te îmbeţi...
— Ce tot îi dai cu vârsta ? Sunt iar miner... Şi azi e ziua noastră, a minerilor... un păhăruţ peste plan nu strică.
Hohote de râs la toată masa, în timp ce Gherase îşi umple tacticos paharul şi cu el în mâini îl soarbe din ochi pe Ionuţ, care e felicitat din toate părţile. E mândru că are un asemenea fecior. Valsul s'a terminat. Neagu ridică paharul :
— Tovarăşi, la noi în Valea Jiului e un proverb : — „Când se întâlnesc doi mineri la un pahar de vin, iese o şedinţă de producţie".
Râsete, aplauze, glasuri :
— Aşa-i, aşa-i! Neagu continuă :
— Şi pentrucă suntem la un pahar de vin, şi nu doi mineri cum zice proverbul, ci atâţia mineri, ia să vedem cum merg treburile la noi. Ce părere ai, tovarăşe inginer şef ?
Mavrodin clatină din cap, mulţumit.
— Eu cred că ne putem lăuda. Vezi şi dumneata, avem o brigadă de staha-novişti.
Toţi ochii sunt pe Ionuţ şi brigada lui. Careva zice:
— O brigadă de mineri, tot unul şi unul ! Neagu zâmbeşte gânditor :
— O' brigadă... da... e bine pentru început. Dar cu o rândunică nu se face primăvara. Uite, Ionuţ abia aşteaptă să ia în primire o nouă brigadă pe care s'o conducă, s'o înveţe, s'o crească. Tovarăşii lui din brigadă la fel. Nu-i aşa băieţi ?
— Da, tovarăşe Neagu ! răspunde toată brigada într'un singur glas. Mulţumit, Neagu se aprinde :
— Eu cred că putem îndrăzni să avem, nu una, ci zeci de brigăzi stahano-viste. Zeci de brigăzi stahanoviste, atât la mina noastră cât şi în toată Valea Jiului. Ce spuneţi, tovarăşi, se poate ?
— Se poate ! dudue glasurile minerilor.
— Atunci să'bem pentru această primăvară de brigăzi stahanoviste! Ciocnete de pahare. Gheza baci toastează şi el.
— Tovarăşi, pentru reuşita scocului blindat, pentru noul strat de cărbune, pentru viaţa noastră frumoasă de mineri : Ura !!
Din pieptul tuturor isbucneşte năvalnic imnul minerilor : Frumoasă-i viaţa de miner Frumoasă azi, ieri a fost grea.
Cineva se apropie grăbit de Apolzan şi Neagu :
— Tovarăşe director, tovarăşe Neagu... la telefon.
Neagu şi Apolzan îşi fac loc prin mulţime. In acest timp un cârd de copii printre care recunoaştem pe mulţi din cei care se jucau de-a minerii, se apropie de monumentul eroilor mineri grevişti din 1929. Cei patru mineri din garda de onoare stau neclintiţi. Unul dintre ei este Oprea. Copiii depun grămezi de flori proaspăt culese de pe câmp, peste nenumărate coroane omagiale, apoi şi ei în poziţie de drepţi păstrează un moment de reculegere, în timp ce din cazinou se aud, puternice versurile imnului minerilor:
Pe cei care . au murit luptând Nu-i vom uita, nu-i vom uita!
Neagu şi Apolzan se îndreaptă spre telefon, în vreme ce cântecul minerilor continuă :
BRIGADA LUI IONUŢ
135
In abataj când noi intrăm
Cu bun noroc ne salutăm
Şi patriei noi ne jurăm :
Munţi de cărbuni pe şut să-i dăm !
Directorul ridică receptorul:
— Cine ?... Tovarăşul Gheorghiu-Dej ? Noroc bun, tovarăşa Dej... Mulţumim bine... da, e ziua noastră... Ionuţ Baciu?... e aci... voinic, sănătos.., da, îl chem numaidecât.
Pe terasa cazinoului, Ionuţ şi cu Irina stau unul lângă altul. Tac. •—   Irino... ştii... vreau să-ţi mărturisesc ceva...
Irina îl opreşte făcând un gest cu mâna, ca şi când i-ar fi teamă că vorbele vor întârzia clipa mult dorită.
Se privesc ochi în ochi, mult, adânc.
Sărutul lor este mult prea scurt, deoarece Neagu îl înşfacă de braţ pe Ionuţ :
— Repede, vrea să-ţi vorbească tovarăşul Gheorghiu-Dej.
Gherase, care nu se ştie ce caută şi el pe lângă terasă, a auzit vestea şi împreună cu Irina se ia după Neagu şi Ionuţ.
Din sala de petrecere, cântecul minerilor se înalţă clocotitor.
Deasupra noastră nu e cer, ,
Nu cresc nici flori, nici soare nu-i,
Dar câte flori de raze cresc
Din arderea cărbunelui!
Peste măsură de emoţionat, Ionuţ vorbeşte la telefon :
— ...ce planuri am ?... Mă însor, tovarăşe Gheorghiu-Dej ! Gherase nu-şi găseşte loc :
— Ia uite cu ce-1 ţine de vorbă... Spune-i că noi, minerii, îi dorim multă, multă sănătate.
Ionuţ ascultă la telefon, apoi răspunde :
— Părinţii ? bine amândoi... tata e pensionar... adică nu, a intrat din nou în mină... La Institut ? Apoi, nu prea ştiu trigonometrie... Da, tovarăşe Dej, o să învăţ.
Gherase este topit de mândrie şi emoţie ca şi când el ar fi cel care vorbeşte la telefon cu Gheorghiu-Dej. Şi mâinile lui noduroase strâng mâna Irinei care priveşte fericită spre Ionuţ.
— Ce ţi-a spus ? îl întreabă Gherase, după ce Ionuţ a terminat convorbirea.
— Trigonometrie ! îi răspunde Ionuţ... trebuie să mă apuc serios de învăţat. E nevoie de ingineri. Aşa mi-a spus tovarăşul Dej.
Feţele minerilor care cântă strălucesc de încredere în viaţă, în viitor. In drum spre sala de petrecere, Ionuţ îi spune lui Neagu, mirat :
— Cum s'o fi gândit tovarăşul Gheorghiu-Dej să mă cheme la telefon ? El are de rezolvat lucruri mai importante... treburi de Stat...
Neagu zâmbeşte, gânditor :
— Fericirea voastră este o treabă de Stat!
Cu Irina lângă el, în mijlocul brigăzii, Ionuţ îşi uneşte şi el glasul cu minerii care cântă:
Frurnoasă-i viata de miner, Asemeni ei o alta nu-i, Dar dacă azi putem cânta, Noi mulţumim Partidului!
SFÂRŞIT
VERONICA PORUMB ACU
IN MARŞ
Nu sunt, ca poet, un mimte-abrupt ' ce-1 zăreşti din nesfârşite spaţii. Dar creez şi sânger, cânt şi lupt, ca ostaşii-acestei generaţii.
îată, da, acesta mie blazonul : tinereţea lumii — şi a mea. Doar în timpul nostru-ajunge'omul în sfârşit, să dea ce poate da.
Sunt o creangă, doar, din codru'nalt. Dar pădurea creşte'n veşnicie. Cu poporul nostru în asalt făuresc o nouă geografie.
Ostăşeşte urc şi înţeleg Şi ca'n lupte, şi de răni am parte. Rănile în mers eu mi le leg, fără să las arma deoparte .
Şapte vieţi de n'oi putea trăi,
ştiu că n'am vrut să dau vieţii, pleavă,
şi-am grăbit şi eu această zi
când, urcaţi pe prima noastră navă,
tăiem panglica dinspre trecut, şi intrăm în fluviul nou, al nostru. ...Poate azi un om râvni mai mult? Poate mai înalt să-i fie rostul ?
VIITORUL
— Au te-or citi nepoţii'n viitor, şi-or înţelege flacăra ta vie ? ...Aşa te 'ntrebi când gândul arzător te lupţi să-1 mlădiezi în poezie.
VIITORUL
Atâtea inimi mâine vei aprinde, cât viitor, poemul azi cuprinde.
E greu ? Intr'adevăr. Dar eşti poet, când poţi chema cu glasul de profet.
Rapsozii au putut prin vremi vedea în întuneric, geana de lumină. Azi când îţi dăitueşti o lume-a ta, cu-atât mai mult vezi ziua ce-o să vină.
E greu ? Ba-i minunat! Şi eşti profet, când poţi să fii constructor şi poet.
Atâtea inimi mâine vei aprinde, Cât viitor, poemul azi cuprinde !
TREI ARHITECŢI
7
Pe cel dintâi
l-am văzut în ţara lui Stalin. Era masiv cât un munte; crescuse'ntre vechile creste cărunte ce parcă se'ntrec,
şi din care se'nalţă piscul uriaşului munte Cazbec.
Arhitectul oraşului
purta pe pieptul său georgian
ordine mari militare.
El apărase
albele case
departe,'n Cuban !
Parcă-I văd şi-1 aud.
Ne vorbea în lumina mai limpede'n Sud,
unde orişice sunet în aer rămâne :
— Azi uliţe'nguste se deschid ca o pâlnie
în largi bulevarde cu tineri platani.
Aşa intră în vremi Ic noi
Tbifissi ce numără două mii de ani.
Priviţi-ne ţara, dragi delegaţi !
Am zidit tot ce voi
astăzi încă visaţi.
Sub arcadele albe, neîntrerupte,
e-un drum de construcţii şi lupte.
Dar faţă de planul de mâine,
vechi pare oraşul de azi !
Era dimineaţă. Eram printre brazi. Foşneau în vale platanii.
VERONICA PORUMBACU
Avea arhitectul încrederea'n viaţă şi-avântul spre culmi comuniste din ţara lui Stalin .'
★
Departe de Georgia, departe,
in locuri trecute prin foc şi prin moarte,
trăieşte un alt arhitect.
Din vremea restriştii
n'a rămas nici piatră pe piatră
din a oraşului vatră.
Pe-aici au călcat hitleriştii.
Morminte anume ? Niciunul.
La ce-ar fi fost bune
când oraşul era un imens cimitir ?
Şi pânze subţiri mai suiau ca fumul
din craterul unui vulcan.
Aşa arătau
ruinele-acum şapte ani.
Aici, printre sute de mii de'ngropaţi,
s'a deschis într'o zi
un congres pentru pace.
Şi'n Wroclavul ce-azi se reface câţiva delegaţi
au voit să-i vorbească arhitectului.
El, ca la'nceput de lume,
a scos planşă, machetă, laviu.
Nimic n'avea încă un nume,
dar tot era viu.
In jur, nici piatră pe piatră
din a oraşului vatră...
Dar case şi fabrici, grădini,
stadioane şi creşe şi teatre
şi-un brâu de păduri de arini,
trăiau pe hârtie...
Şi parcă-1 ascult:
— Sunt planuri gata demult, din război.
— Dar cum le-ai lucrat ?
— In lagăr pe toate.
Nu ştiam cât mai avem de trăit între sârme ghimpate. Dar noaptea'n baracă, după o ciorbă sălcie, săracă, ne-adunam vreo patru-arhitecţi.
Da. Sub baionete
s'au născut întâiele noastre machete. Acolo, în preajma ucigaşului,
TREI ARHITECŢI
cu Moartea aproape vecini, visam la planul oraşului pe care-acum ii zidim.
Pe tine, al treilea arhitect, te ştiu doar după nume. Mai drag iţi va fi pe lume dintre toate oraşele,-al nostru !
Sunt sigură, da, că şi tu iubeşti şi stradă, şi cheiuri, şi viaţă — şi lupta'n acest Bucureşti cu brazde pe faţă.
Oraş ce te schimbi, oraş cu calcane la stradă, oraş cu maidane, oraş cu palate
şi rnagherniţi mâncate de carii. Oraş ce-ai luptat şi-ai crescut, oraş cu un nou început, Partidul porneşte asaltul!
O, nu mai e vis ca să nu-1 poţi visa, arhitect al oraşului nostru ! Gândeşte-te. oamenii cât s'or schimba clădindu-şi oraşul ! Crează !
Şi la să-mă astăzi privirea să-ţi port pe străzile noi, prin uzine, prin port, şi prin inimi.
Vom şti să fim demni de vâslaşul prin vremi de-ace!a ce scrise măreţul poem — Hotărîrea !
Noi tot ce zidim peste vechile răni
vom şti să-apărărn !
Oraşul acesta şi cântul lui grav
nu vrem să se surpe ca vechiul Wroclav.
E-un plan pentru ani înainte ce schimbă-a oraşului faţă... Ce-i putred se nărue în mâna noastră fierbinte. Pornim la asalt cu'ncrederea'n viaţă ce azi socialismul ne-o dăruie.
DEMOSTENE BOTEZ
TU CE-A! FĂCUT ?
Azi, omule, e mult de când te ştiu ;
Ai ca şi mine părul argintiu
Şi, din trecut, obrazu-adânc brăzdat.
Eşti ca şi mine din ace laş leat.
Eu ştiu c'ain îost odată amândoi,
Vecini într'o tranşee, în război.
Aş vrea să stăm de vorbă ca doi oameni, —
Dacă-ai îăcut războiul, mi te-asameni.
Vorbesc ca veteran din trei războaie.
Am vieţuit în şanţuri şi noroaie.
Au fost toţi anii tinereţii mele.
Când toate nopţile-mi păreau cu stele...
Ţi-aduci aminte ? Să nu fi uitat
De noaptea neagră când ne-a bombardat
La cota patru sute, îa „Momâia",
Când a pierit compania întâia ?
Ţi-aduci aminte de soldatul smead
Ca fulgerat sub poala unui brad ?
Parcă-aţipise îângă-un cârd de oi,
Nu somn de veşnicie în război.
Poate-o fi fost în viaţa lui cioban
Prin cine ştii ce codru moldovean,
Sau poate'n Făgăraş, sau poate-aiurea,
Că prea-I primise'n sânul ei pădurea.
O boare rece coborîncî din munte
Ii îngheţase sângele pe frunte
Şl o şuviţă roşie pe gât.
...O întâmplare mică... şi atât.
Pe urmă unul, cu-o privire tristă
I-a aruncat pe faţă o batistă,
De parcă l-ar fi apărat de soare.
Şi tunul tot bătea în depărtare.
Iar altul, — parcă-l văd în ochi şi azi,
Dormea cu mâna dreaptă sub obraz
Pe drum, lâng-un ogor de cucuruz.
Ca un copil... svârîit de un obuz
N'avea o rană, — parcă-ar fi fost teafăr.
TU CE-AI FĂCUT ?
Pe cer, o lună plină şi-un luceafăr Purtau lumina vieţii mai departe
Peste câmpia cu pustiu şi moarte.
Tu, fratele meu bun din timpu-acel
De suferinţi, de groază şi măcel, Iar se ridică fabricanţi de arme, îar să ne schilodească, să ne sfarme ; Iar se ridică groaznica stihie, Iar puşti, iar bombe, iar măcelărie, Şi iar prin vechi maşinării savante. Magnaţii vor să scoată diamante Din 1 acri me de mame'ndoliate Şi să le-adune, lacomi, în carate. Ei, camarade, tu, şi toii ca mine, Ne-am întrebat: De ce ? şi pentru cine ?
Nu mai ţin minte-anume ce făceai. Dar te'ntâlnesc. în rânduri de'ntâi Mai. Ii fi strungar, miner, poate poet, să faci un plug, o piesă, un portret, Nu ştiu ce-anume mâna ta azi face, Dar ştiu că vrei ca mine pace, Pace S
Eu, şi pe tine, tinere, te ştiu.
Eşti un nepot, un frate sau un fiu
De cărturar, ţăran sau muncitor,
Şi intri azi şi tu în rândurile lor.
Te ştiu, eşti un student la Institut,
Ne întâlnim pe stradă, ne-am văzut ;
Ne'ncrucişăm în orice zi în cale,
Ştiu toate drumurile vieţii tale.
Ai mulţi amici, colege şi colegi,
Cu care schimbi păreri şi te'njelegi,
Şi, poate, cine ştie, este-o fată
Cum n'a mai fost pe lume niciodată,
Cu care uneori, pe înserat,
Te văd mergând cu capul aplecat.
Ai bucuria ceia fără nume
De-a descifra, de-a construi o nouă lume,
De-a o descoperi, de-a o cunoaşte
De parcă încă-odată te-ai mai naşte, —
Nu vrei să calci în sânge şi noroi,
Cum am călcat in trei războaie, noi.
Pe tine-apoi te ştiu, de bună seamă. De eşti soţie, soră sau eşti mamă, Aduci căldura ta unui cămin, Cu glasul tău şi zâmbetul senin. Munceşti : eşti tractoristă, ţesătoare, Sau medic eşti, sau eşti învăţătoare, Dar ori şi unde pleci tu dimineaţa, iubeşti mai tare ca oricine viaţa,
DEMOSTENE BOTEZ
Cum nu se poate spune în cuvinte ; Tu o hrăneşti cu sângele-ţi .fierbinte, Tu o creiezf, o creşti cu grija ta, Şi asta, chiar de vrei, n'o poţi uita; Fiu, frate, soţ, vor să ţi-i ia'n război ? Iţi vin toate-amintirile şuvoi...
Când ţi-i răpeşte, chinul ţi-e mai rău,
De cât ar rupe trup din trupul tău.
Te ştiu plângând, cu plânsul tău uscat,
Ce! fără lacrimi, ce! adevărat,
Cel fără vorbe, fără de chemări
Ce l-am văzut de-atâtea ori prin gări
Când trenurile lungi piereau în zări
Şi tu vagoanele-cutii priveai,
Cu... „patru zeci de oameni şi opt cai".
îţi ştiu singurătăţile pustii
Din nopţile fără sfârşit, târzii,
Din zilele cu-o viaţă tot mai grea.
M'a petrecut odată mama mea...
,Nu vreţi război ? Nu e destul atât!
Să lupţi necontenit şi hotărît.
E coadă de topor la asasin
acel ce stă cu mâinile în sân.
E-o luptă pe viaţă şi pe moarte.
Să nu rămână nimenea deoparte !
Să se ridice lumea care tace
în lupta asta mare pentru Pace.
Prea mult a pătimit când a tăcut.
Ne-or întreba nppoţii :• „Ce-aţi făcut ?"
Când ai văzut câ-i unu! care doarme.
Tu „Ce-ai făcut!", vechi camarad de arme ?
Tu, tinere, ce ai de apărat
înfăptuirea visului visat
Şi viaţa ta de-abia Ia început,
Tu, cu avântul tău, „ce-ai făcut ?"
Voi, „Ce-aţi făcut?" în cea din urmă oră,
Soţie blândă, mamă bună, soră ?
Voi toţi de azi, contemporanii mei,
Ce faceţi azi, în anii-aceştia grei
Când soarele răzbate viu prin ceţi,
Ce faceţi pentru Pacea care-o vreţi ?
Nu este singur nimenea din voi.
Priviţi o clipă numai înapoi :
Alături vin Ia nesfârşit, coloane
De oameni, mii şi mii, şi milioane,
Şi merg în pas, că toţi ştiu azi ce vor.
Se-adaugă popor lângă popor,
Oştirea păcii în acelaş gând...
Te simt alături şi pe tine'n rând.
CONSTANŢA TUDORACHE
LÂNGĂ FURNALE
Doar fum era cândva Ia Hunedoara ; Murea pe arbori ramul înverzit... Văzut-au oţelarii primăvara ? Ştiau pe-atunci de-un zâmbet fericit ?
Şi azi când trec prin strada cea bătrână Mai văd ace! stigmat întunecat: Căsuţe mici, plecate într'o rână, Cişmeaua strâmbă, drumul nepavat...
Alături, cartierul nou : verdeaţă, Pe lângă blocuri mari, muncitoreşti, Cu ziduri albe, care se înalţă Să-adune cerul proaspăt în fereşti —
Un oţelar cu păr cărunt, din drumu-i S'a abătut pe şantier, printre zidari : „Pe Ion al meu văzutu-I-aţi" ? Bătrânul Priveşte lung la zidurile mari,
Când, iată, se iveşte din clădire Un om de frunte-aici pe şantier — Şi nimenea nu pare să se mire De oţelar —\ că fiu-i inginer !
Cu chipuri străbătute de lumină, Alături merg şi tânăr şi bătrân. E seară... După o zi de muncă plină, In ochii lor scânteile rămân...
144
CONSTANŢA TUDORACHE
Ei văd oraşul nou — cu bibliotecă Şi cinematograf şi noi alei! Ei ştiu — prin munca lor croiesc potecă Şi legii noastre noi îi dau temei.
Mai tare simt, văzându-le zâmbirea, Al vieţii noastre minunat şuvoi, Lângă furnale-aici renaşte firea Cu case, arbori, străzi şi oameni noi!
CHEIA
La club s'a dus ca deobicei Spre colţu-i, ca'n zilele toate ; Dar întâlni privirea ei, — Şi toate i-au părut schimbate !
De-atunci, la club, seara târzie Ii întâlnea la aceeaş carte, Iar când plecau, sus, argintie, Luna clipea spre ei în noapte.
Şi-ades, muncind, Bălan gândea La dragostea ce-i râde 'n faţă. In inimă parcă-i zâmbea Chipul tovarăşei de viaţă...
Dar într'o zi cu soare mult La secretar a fost chemat. L-a întrebat la început Cum e oţelul ?... ce-ai turnat ?...
Şi numai cum vorbea aşa, Aduse secretaru-o schiţă, Şi'n timp ce spre Bălan privea Puse alături şi-o cheiţă.
I-arată schiţa : „E o casă ,,'N oraşul nou muncitoresc. „Şi-o locuinţă 'n ea, frumoasă, „Partidul, ţara-ţi dăruiesc".
Cu ochii râde secretarul — Acuma dinadins se 'ncruntă : „îa cheia, frate, ăsta-i darul — „Ţi se cuvine dar de nuntă !"
Viata Românească — c. 4183
SUZANA DELCIU
De unde ştie taina lui ? Cum a aîlat-o şi de unde ? N'a spus-o încă nimănui...
Că fericirea nu se-ascunde, Vezi, asta n'o ştia Bălan...
Dar taina i-o ştia uzina Şi eu deasemeni i-o ştiam.
STALIN AL NOSTRU
In casa unui biet fierar, Eu, în Finlanda, am văzut In ramă simplă de stejar Un chip prea bine cunoscut.
Chiar Stalin, liniştit, şi-aprinde La flacără tutunul brun ; Sub sticlă, pipa sa desprinde, Abea văzut, un fir de fum.
Pe scrin, în rama cafenie, De mult c-aci conducătorul. Ca pe-un simbol al bucuriei II arc 'n inimă poporul.
De Vicua-atunci mi-arn amintit, Cum printre case dărâmate Un orator însufleţit Vorbea de pace, libertate.
II asculta o ţesătoare... Şi deodată, din tăcere, Porniră-aplauze să zboare, Mâini să se strângă cu putere.
Bătrânul ce s'a ridicat, Avea privirea de oţel; Cu glasul tânăr, avântat, „Es lebe Stalin" strigă el.
De Pakistan mi-aduc aminte; Ţărm nisipos, ars de dogoare, Banani cu trunchiuri scorojite Şi-un steag înfipt pe închisoare.
Sărace stau bordeie'n şir, De srnoală-s valurile mării Şi muncitorii în priviri Au flăcările-ameninţării.
ANATOLI I SOFRONOV
En ştiu pământul îor încins Coliba 'n râpă, traiul îor, Ei „Staîin" pe-un perete-au scris Ca o chemare'n viitor.
Berlinul nou, ini-1 amintesc, Era în Mai — cincizeci. In ceaţă, Peste ruine schele cresc Iar tinereţea cântă 'n piaţă.
Placarde smulse sboară 'n vânt, O pîoaie rece bate fruntea, Dar peste-oraş răzbate-un cânt Şi către cer şi 'nalţă puntea.
Mai tare ca oţelu-acum In spaţii cântul se desface : „Ni-e Stalin prietenul cel bun Iar Stalin — Viaţă e şi Pace"
El, Stalin, fericire 'nseamnă Şi zile paşnice de muncă, E steaua ce la drum ne 'ndeamnă Cântarea fabricii, adâncă.
El, Stalin, aurul din grâu Şi floarea noilor grădini, In stepă e pădure, râu, Şi fulgerări de mari lumini.
E zâmbetul copilăriei, Odihna bătrâneţii pline, Şi zumzetul de bucurie Din noi tractoare pe coline.
El, Stalin, este forţa noastră, Voinţa Marelui Partid, in Uniune'n luptă aspra, Popoarele el ie-a unit.
Pe oropsiţi e! i-a 'nvăţat Securea luptei să-şi desgroape, Iar comunismu 'ndepărtat, Prin munca sa l-aduse-aproape.
El, Stalin, nî-i simbol neşters, E vis din viitor fierbinte ; Cu Stalin, noi suntem în mers, Iar drumul nostru e: 'Nalnte !
în rornâneşt»
NICOLA) GRlBAdOV
TRECĂTOAREA
Mergeam prin trecătoare cu paşi rari Legaţi cu-aceeaşi funie'mpreimă. Deasupra noastră atârnau gheţari Şi jos vuia şuvoiu 'n văgăună.
Departe 'n zare, către cer urcând, înalte piscuri aîbe de ninsoare Se 'nvăluiai: în nori din când în când Şî câte-o clipă, străluceau Sa soare.
C'un huruit de tren, pe lângă noi Trecu o avalanşă, şi'n zăpadă Ne îngropa până ia brâu şi-apoi Se prăbuşi 'n prăpastie, grămadă.
Me cuprindeau fiorii câteodată Când vreunul dintre noi, alunecând Pe-un prag de ghiaţă, se trezea deodată în goS peste prăpastie-atârnând.
Dar noi, tăind cu barda trepte 'n ghiaţă, Ne priponeam ţinându-ne de stânci Şî ne-aburcam, fremătători de viaţă, Pe marginea prăpastiei adânci.
Şi fiecare dintre noi ştia
Că oridecâteori frânghia iarăş
Se va smunci, — noi toţi, în clipa grea,
Vom smulge dela moarte pe tovarăş.
Şi-am răsbătut. Şi când se limpezi In faţa noastră, de pe culme, zarea, Văzurăm strălucind spre miază-zi, Peste grădini de mii de verste, marea.
NICOLAI GRIBACIOV
Demult acum nu mă mai urc pe munte Dar simt în fiecare clipă cum, Şi'n vremuri mari şi'n vremuri mai mărunte, Pe toţi ne leagă strâns acelaş drum.
Vueşte avalanşa, urlă vântul, Dar nu e forţă'n lumea largă Care-ar putea să ne opreasc' avântul Şi rândurile noastre să Ie spargă.
in româneşte de A!. PMSijjfsSfc
ARMÂND MONJO «)
SATUL MEU
De unde vii ? Din care sat ?
— Ca să-1 numesc vre-un rost nu are î Oriunde 'n Franţa i-aşezat,
Prin văi adânci şi roditoare.
Câmpii, podgorii pe coline,
Un preot, un învăţător,
Un bal. — Bătrâne ce se 'nchină.
La datini, cozonaci şi flori.
Aveam puţine sărbători,
Şi 'n timpul iernii — lungi vegheri,..
Rochi albe fluturau uşor
Şi porumbei sburau pe cer.
Un turn străvechi. Pe an, un târg. Si. grajduri, grâne în hambare, Trudeam din zori până 'n amurg. Noi, oşti de braţe truditoare.
★
Dar vulturul şi'ntinse ghiara Pe satul gârbovit de ani, — Război spunea că face fiara...
— Mai sunt în viaţă trei orfani !
Un pom doar, cât priveşti cu ochii.., In şcoală râsu-a amuţit... Unde sunteţi voi, albe rochii ? Chiar cerul azi e veştejit.
Au ars biserica, şi prunci Şi mame 'n flăcări au pierit. Nici flori n'au dat cireşii-atunci, Nici primăvara n'a venit.
★
) poet progresist francez.
152
ARMÂND MONJO
Dar vulturul a fost răpus, fn floare-s câmpurile toate. Cel drept îşi 'nalţă fruntea sus. A Franţei inimă iar bate.
Şi plânsul văduvei se-alină Când scoate apă din fântână : Prin satul încă în ruină Copii voioşi îa joc se-adună...
Seceră tori pornesc prin grâu. Prin case pâinea râs adună, Pe ma'n' aceluiaş pârâu, Voioase cântece răsună.
Dar vorbele-s mai grave parcă, Şi ochii fetelor, adânci, Tăcerea celor vârstnici poartă Tot greul luptelor de-atunci.
■ -k
Dar iată, peste satul care încet se 'nalţă din ruini, Peste hambaru'n carc-i şcoala. Peste recolte şi grădini,
Visând ia jertfe noi, renasc Aceiaşi sângeroşi vulturi, Ce-ar vrea noi Lidice şi Asq Chateaubriant şi Oradour ! *)
Destul ! Ie strigă azi ţăranul, Ajunge ! tună muncitorii, Vă vom svârli'n ţărână planul Şi, vii, ne vom păstra feciorii.
Aflaţi voi că-ale noastre sate. Peste cenuşa celor morţi, Cu-o grea mânie se vor bate ! S'o ştiţi cât mai e timp — voi toţi !
Iar de fac lanţ Ia jocul morţii Şi'n sânge-or vrea să-şi scalde râtul, Jucându-şi pe război toţi sorţii, — Să ştie că-şi vor frânge gâtul!
In româneşte de Taşcu Gheorghiu
*) Asq, Chateaubriant şi Oradour. — sate franceze rase de pe faţa pământului
nazişti
MIRCEA ŞTI; FANES CU
MATE! MILLO
(CĂRUŢA CU PAIAŢE) Piesă în trei acte, 6 tablouri
BADIA	UN PLASATOR
TÂNĂRUL INTAI ROL	PRIMUL PLASATOR
POSTELNICU MANOLACH!	AL DOILEA PLASATOR
CUCONU BĂRBOI	UN CHELNER
NUNUŢA	UN ARNĂUT
SUFLERUL	GULIŢA
ION IŢA	CATRINA
„MITICA"	POSTELNICEASA PULCHER1A
AGA	DUDUCA MARGHIOLITA
ŢENZORUL	SUBRETA
AL DOILEA AMOREZ	CUCOANA CHIRITA
UN GAGIST	INTAI A AMOREZA
UN BĂRBIER	0 ACTRIŢA
D-L ILIE	0 JUPANIŢA
SANDU, POLIŢAIUL	0 „VETA"
UN EPISTAT	
UN BOER	0 „ZIŢA"
UN OFIŢER	PRIMA DOAMNA
UN CRONICAR	A DOUA DOAMNA
UN JUPAN	CASIERIŢA
AL DOILEA JUPAN	ARISTIŢA
UN ŢĂRAN	CALIPSIŢA
ALT ŢĂRAN	0 ŢĂRĂNCUŢA
Interpreţii comediei ,,0 noapte furtunoasă" :
JUPAN DUMITRACHE,   NAE IPINGESCU,   RICA VENTURIANO CHIRIAC, VETA, ZIŢA
In figuraţie :
Actori — Spectatori — Lăutari — Epistaţi — Arnăuţi — Plasatori la Teatrul dela Copou — Un darabangiu — Un lipitor de afişe — Un fecior de casă — Trecători — Ţărani de curte şi ţigani robi — Trei tineri din popor — Oameni de scenă
154
MIRCEA ŞTEFANESCU
ACTUL ÎNTÂI
TABLOUL I
In Moldova, cu câţiva ani înainte de 1848. O toamnă caldă. La conacul POSTELNICULUI MANOLACHI în drumul Iaşilor.
Salon, în care a pătruns în bună parte influenţa modei europene, fără să gonească cu totul divanurile orientale, nargheleaua, etc. Fotolii din lemn de paltin încrustat, perdele din mătase de Lyon, o masă de joc, pe cămin un bronz aurit. Lîngă uşa principală, e atârnată o biciuşca, lîngă o sofa, „o mînă" de scărpinat spatele, în ivoriu, într'un colţ, o apărătoare de muşte din pene de păun.
(Prin fereastra deschisă spre coline moldovene, cerul începe să amurgească. In planul din fund, în penumbra salonului, o femeie — acompaniindu-se uşor la clavir — chită cu glas languros şi pierdut o romanţă a epocii. Aproape de ea, un bărbat stă tntr'o berjeră, cu spatele către public, absorbii cu totul în admiraţia cîntăreţei).
Tu-mi ziceai odată Cum că pîn'la moarte Dragostea la toată Mie o vei păstra.
Mă uitaşi îndată, Mort fui pentru tine, Astfel ţi-esie. sexul, Nu e vina ta !
(Şi bărbatul începe să-i vorbească, pe ctrtd ea continuă să citite fără cuvinte).
EL — Şi tu mi te-ai juruit pînă la moarte. Dar cind, încă viu, voi-u fi mort pentru tine, ce o să-mi răspunzi ?
EA — (Cîntînd şi rizînd) Astfel -mi-este sexul, nu e vina mea ! EL — Of I Marghioliţo...
EA -- (Mingîind mereu ckivirul) De-ai grăbi mata pe Foniţă să aducă lumânările ?
EL — Of ! Marghioliţo...
EA — Of şi of... Dar de nu te-a.ş iubi, aş fi venit d'atitea ori la itfaltale'n ietac? (Văzînd cum apare lumina la una din uşi. bate bucuroasă din palme) Hai, foniţă : Te-ai învrednicit ?
(Se ridică dela clavir şi întîmpină pe ION IŢĂ, luîndu-i unul din cele două candelabre şi aşezându-l pe o consolă. IONIŢA pune celălalt candelabru. pe clavir. MARGHIOLITA ne apare în lumină: e o femeiuşcă de 25 de kini, de o fruntfiseţe puţin obişnuită, cu un nas spiritual, o gură sensuală şi nişte ochi negri şi jucăuşi, ein rochie de seară, după ultimul model din .„Petit Courrier des Dames", sosit dela Paris. IONIŢA e slugă în casă la MANOLACHI, pentru trebi mărunte, are 17 ani, firea lui ar fi guralivă, dar biciuşca stăpînului l-a invăţal să se teamă de prea multă vorbă).
MATEI MILLO
155
IONIŢA — Doar pîn' le-am mucărit, dudue, c'az noapte... (Sfieţ, tace). MARGHIOLITA — (Curioasă) Ce a fost, az' noapte?
IONIŢA — (încurajat) Au ars tîrziu, că s'o sfădit boeru cu c'coana până'n zori... „Las'că ţi-o fac eu ţîie, Manolachi !" — iară boeru : „Cînd să mai mi-o faci, proasto? Amu, cînd te-ai uscat ca floarea nestropită? (Rlde sgomotos).
MARGHIOLITA — Haidea-haide, du-te de mai mucăreşte.
IONIŢA — (A prins chef de vorbă) Ştiţi c'o venit şi coana moaşe...
MARGHIOLITA — Te-a întrebat careva ? Piei !
IONIŢA — (Pornind) Că tare se mai văicărea duduca ceia, pe care aţi adus-o dela Eşi ca să nască la ţară şi...
MARGHIOLITA — (Punind mina pe biciuşca) Păi de te'ntinzi la vorbă... IONIŢA — (lese în fugă).
MARGHIOLITA — (Bărbatului, care iot timpul a rămas nemişcat, cu spatele spre public; rizînd) Şi matale credeai c'o să rănite taină I Sărmana Victoriţă... (Bărbatul dă clin umeri, bosumflat şi nepăsător) A ! eşti tot supărat ? Fiindcă am cerut lumină ?... la să se ridice puişorul, să-l vedem noi cum arată la faţă cînd e bosumflat!
(„Puişorul" s'a ridicai din berjeră, s'a întors cu faţa şi e foarte bosumflat. Nu e altul decît CUCONU BĂRBOI, bărbat înalt, îmbrăcat în bogat costum oriental, şi cu işlic de cin mare pe capul ras din creştet pînă la ceafă. Văzut din faţă, are o barbă lungă şi albă, în care i se pot număra fără greş cele 60 de primăveri).
BĂRBOI — De m'ai iubi, ţi-ar plăcea să stai cu mine pe'ntuneric. MARGHIOLITA — In casa lui tante Pulcherie ?
BĂRBOI — Nu de tantină-ta te ascunzi... ci ştiu eu, de Manolachi. (Oftînd/ Pînă la urmă, ai să dai barba mea pe a lui, că-i mai căruntă.
MARGHIOLITA — (Linguşitoare, mîngîindu-i barba) Doar ştii cît îmi place să-mi afund obrazu'n ea. Noaptea, parcă-i un pisoi care toarce.
BĂRBOI — (Măgulii şi credul) Atunci, de ce şugueşte Manolachi că mă iubeşti numai pentru galbeni ?
MARGHIOLITA — (Pentru a curma scena) Vorbe !... Hai să vedem ce mai face Victoriţă, că dacă a venit şi moaşa...
BĂRBOI — Ziceam că dacă o aduc aici, la tantină-ta la ţară, n'o să afle Eşul... dar amu, o să afle Ţara !
MARGHIOLITA — Hei! cu galbenii matale, ai să-i găseşti un bărbat.
BĂRBOI — Oare nepotul lui Manolachi n'ar vrea să se căpătuiască ?
MARGHIOLITA — (Rîde) Crezi că pentru asta se'ntoarce el astă-seară tocmai dela Paris ? Văru-meu nu-i ca toţi oamenii.
BĂRBOI — Asta, bine zici ! Să se ducă la Paris să înveţe ingineria I Auzi, un boer moldovean... inginer ! Bine că nu s'a făcut şi felcer ! (Rîde cu poftă de enormitatea faptului).
(Apare POSTELNICEASA PULCHERIA. E o femeie de 40 ani, urîtă, înaltă, uscată şi mustăcioasă. Dresurile pe care le foloseşte din belşug, ca şi rochia de seară după ultima modă pariziană, nu izbutesc s'o facă mai atrăgătoare).
156
MIRCEA ŞTEFANESCU
PULCHERIA — (Alunecînd pe duşumeaua de stejar) Ce, a căpiat Catrina ? A dat la oloi pe duşumele, de parcă ne vine Vodă Mihalache în casă, nu nepricopsitul de nepot al lui bărbatu-rneu. (Furioasă acum pe BĂRBOI, care abia îşi termina rîsul). Aşa, rîde-te, cucoane Bărboi! (Amîndurora) Vă sbenguiţi prin toate colţurile casei.
MARGHIOLITA — Noi, tantina ? Quelle idee!...
PULCHERIA -- (Sec) Lasă, că ştie tot Eşu !
MARGHIOLITA — Dacă l-am însoţit pe cuconu Bărboi aici, e pentru Vic-
toriţa.
BĂRBOI — N'au învăţat fetele împreună ?
PULCHERIA — M'da !... la pansionatu] de nobile demoazele al stricatului oela de franţez care s'a împotmolit la Eşi, să înveţe pe duducile moldovene cum se fac copii pe băncile pansionului ! (MARGHIOLITEI) Nu găseai unul mai june? Galbeni îţi trebuie, la vîrsta ta... (Declamatoare)... ori flacăra amorului cel nestins? (Brusc, isterică lui BĂRBOI) Nu găseai una mai... mai de vîrsta mea ? (Ii întoarce spatele şi iese glonţ pe altă use, strigînd) Catrina ! Catrina !
BĂRBOI — (încremenit) Ce-a fost asta?
MARGHIOLITA — Vezi amu, puişorule, de ce de ea mă feream ! Să te păzească Dumnezeu de muierea stearpă !
BĂRBOI — (Rîzînd) Şi s'a potrivit bine cu puiosul de Manolaclii, care şi-a umplut curtea de plozi.
MARGHIOLITA — (Reclijicînd exagerarea lui BĂRBOI) Ei, şi-a umpluţi... N'a avut decît trei cuconi şi o fată. Dar tantina îi ştia focul să aibă băiet şi, cum îi trîntea vre-o slugă un cucon, cum o gonea tantina dela curte, cu plodul în braţe.
BĂRBOI -- Şi ei tăcea ?
MARGHIOLITA — Tăcea... că-i erau dragi fălcile tantinei. BĂRBOI -— (Rîzînd) Iacă, asta n'o cred !
MARGHIOLITA — (Rîzînd) D'apoi eu vorbesc de fălcile, moşiei ! O mie şepte sute de hectare! Şi el, pe-atunci, n'avea un sorocovăţ în pungă. Tot de-ace;a, dintre toţi plozii, i-a păstrat-o numai pe Catrina şi i-a crescut-o sub nas în casă.
BĂRBOI — Ca să crape de necaz că n'are băiet?
MARGHIOLITA — Una ! Dar şi ca să aibă cu ce să-i astupe gura, în ziua cînd o găsi pe careva care să se uite la fălcile ei... (Arătîndu-şi obrazul) . .amu vorbesc de acestea !
BĂRBOI — Va să zică, asta a fost filotimia ei faţă de Catrina...
MARGHIOLITA — Păi, dacă nu-1 lasă pe Manolachi s'o căpătuiască, e numai ca să-şi prelungească puterea asupra iui.
BĂRBOI — Şi el tace mereu ? Că amu, cu proţăsele pe care le face mereu răzăşilor, şi-a rotunjit şi el vre-o trei-patru sute de hectare megieşe?
MARGHIOLITA — Ba şi mai multişor, că şi-amu-i plecat la Eşi să joace preferanţe cu Vodă Mihalache... şi se mai întoarce cu vre-o treizeci de hectare luate prin judecată domnească. Şi de-i aşa, poate să-1 mai ameninţe tantina cu despărţenia, că nu-i mai pasă. Amu, de-o vrea s'o căpătuiască pe Catrina, o căpătueşte.
BĂRBOI — Gîţi ani are fata ?
MARGHIOLITA — Să aibă vre-o 22... Dar e tare'ntunecată. BĂRBOI —-, Ce a fost aici în casă, mamă-sa ?
MATEI MILLO
157
MARGHIOLITA — Cămărăşiţă... Am auzit că era o ţărăncuţă sprinteioară şi tare frumuşică. Dar cînd a văzut-o tantina că se rotunjeşte, a măritat-o silnic cu un beţiv de vizitiu din curte. Decât că, după naşterea Catrinei, beţivul, se vede că s'a trezit şi s'a amorezat de mama fetei. Şi atunci, zuliar că-1 înşelase înainte cu Manolachi, a aruncat-o într'o noapte, goală în zăpadă. Şi a murit femeia, de gutunar.
(Reapare PULCHER1A, urmată de CAT RIN A, o fată frumoasă dar mai ales drăgălaşe, de 22 ani. Ochi vii, figură mobilă şi foarte expresivă. E îfnbfăcatâ în rochie de seară, de un model ceva mai vechi, dar care o prinde de minune. Peste rochie, are un şorţuleţ. Aduce două candelabre aprinse, pe care le aşează la locurile lor obişnuite).
CATRINA — (Explicind) M'am repezit doar pînă la poarta jităriei, să văd dacă nu apare diligenta.
PULCHERIA — Ai pregătit rafresismenturile ?
CATRINA — (Preocupată) Numai să nu fi pierdut cursa la graniţă... PULCHERIA — Tu auzi ce te'ntreb ? CATRINA —- Da ! Sunt toate în sofragerie. PULCHERIA — Ce?
CATRINA — Ghiu den de Botoşeni, icre negre, licurini, păstrăvi afumaţi, batog...
PULCHERIA —- (încremenită) Cu d'astea vrei tu să se răcorească drumeţul ?
CATRINA — (Cu un rîs sglobiu) Da ! Că bădia, pînă nu vede sărătură, nu se poate răcori. Şi i-am pregătit un busuioc şi un cotnar, de treizeci de anişori fieştecare !
PULCHERIA — (Surprinsă de dezinvoltura răspunsului) Ia uitaţi-vă la ea! BĂRBOI — (MARGHIOLITEI) Azi, nu-mi pare deloc întunecată. CATRINA — Şi rogu-te, nineaca... îmi îngădui să-l primesc eu pe bădia cu pîine şi sare ?
PULCHERIA — (Cu mâinile spre cer) Iar sare ? ?
(In curte, se aud harapnice)
CATRINA — (Tresare, îşi scoate repede şorţulelul şi aleargă cu el în mină spre intrarea casei, strigînd veselă) O venit!
PULCHERIA — (încremenită) Ei, eu cînd spun o vorba, îi vorbă: a căpiat Catrina.
(Dar CATRINA se întoarce, cu capul plecat şi tare amuţită)
CATRINA — (Repunîndu-şi şorţuleţul) E altcineva.
PULCHERIA - Cine ?
CATRINA — Nu ştiu. Un boerinaş tînăr...
PULCHERIA — (Cu mina pe coafură) Tînăr 3
CATRINA — ...care n'a mai fost pe-aici.
PULCHERIA — (Sie-şi, emoţionată) Of! Doamne... (Şi explodînd spre NUNUŢA, care apare în uşă) Ooo!
158
MIRCEA ŞTEFANESCU
(CATRINA a ieşit, NUNUŢA are 25 ani. E frumuşel, dar sămînţă de ciocoi. Poartă mustăcioară. După lipsa bărbii şi după işlic, se vede că e de cin mărunt, abia boerit. Se trudeşte să fie cit mai spilcuit, în port şi în vorbă).
NUNL'ŢA — Bonso-ar şi plecăciune, jupîneasă !
PULCHERIA — (Pe cînd îşi lasă mina îndelung sărutată) Ce surprindere plăcută, musiu Numită !
NUNUŢA — (Mirat) Va să zică, nu eram aşteptat ?
PULCHERIA — (Rotindu-i ochii dulci) O, aşteptat, desigur... dar nu ştiam că ai să vii atît de repede. (Celorlalţi) Medelnicerul Ştefănuţă Bacalu, pe care l-am cunoscut amu o lună la Fălticeni, în casele logofătului Enacache. (Trecind repede) Nepoata mea. (Alt ion) Pe cuconu Eftimiţă Bărboi, fostul Agă a! Eşilor, cine nu-i cunoaşte ?
NUNUŢA — (Lui Bărboi, strîngîndu-şi giubeaua la piept în semn de umilinţă) Mă închin, arbonda ! (MARGHIOLITEI) Şi frumoasa jupîneasă, cum se numeşte ?
MARGHIOLITA — (Făcîndu-i o reverenţă ironică) Sînt demoazelă şi mă numesc Marghiolita.
PULCHERIA — (Lulndu-l pe NUNUŢA de braţ, pentru a-l îndepărta de MARGHIOLITA) Las'-o, musiu Numită, că nici nu ştii ce amorezată e! (încet) Mi-e nepoată de soră, dar nu pot să mint: nu mai e demoazelă de cînd era îa pan-sion. (Se aşează, poftindu-l alături de ea).
NUNUŢA — (încet, fals) Şi mata, jupîneasă Postelniceasă... mată, care eşti vertutea în carne şi oase!
PULCHERIA — O! să fi vrut eu, în viaţă... (Privindu-l, galeş) Numai că eu... eu caut sufletul la om... santimentele nobile, nu? (Suspină. Apoi, tare:) Ce bine-mi pare că ai venit, să mai coriversarisim împreună ! (Celorlalţi doi) Dar pe la Victoriţă nu mai trece nimeni s'o vadă ?
MARGHIOLITA — (încet, lui BĂRBOI) Hai repide, că s'a aprins babina I
BĂRBOI — (PULCHERIEI) Ba da... şi noi vroiam să...
PULCHERIA — Mă rog matale!
(MARGHIOLITA şi BĂRBOI ies)
PULCHERIA — Victoriţă e fata lui cuconu Bărboi şi a venit să nască în mare taină la ţară. Dar ce bine-mi pare că n'ai aşteptat să te poftesc a doua oară ! NUNUŢA — (Stînierul) Păi... să vedeţi... '
PULCHERIA — (Nelăsîndu-l să vorbească) Amu, nu-ţi mai dau drumu să pleci. (Mai apropiindu-se de el) Pe ce te prinzi că nu-ţi mai dau drumu ? Eu ţi-am ghicit sufletul de cînd te-am cunoscut. Şi amu, c'ai venit atît de repede... Spune, ce-ţi doreşte sufleţelul ?
NUNUŢA — Dacă-i pe drept, că şi arhon Postelnicii mi-a făgăduit...
PULCHERIA — Lasă-1 pe Manolachi. Spune !
NUNUŢA — Aş vrea să-mi las şi eu barbă !
PULCHERIA — Asta-i tot?
NUNUŢA — Dar e mult pentru mine ! Că eu n'am avere să-mi cumpăr cinul şi, cum mi-a făgăduit şi arhon Postelnicul... PULCHERIA — Lasă-1 pe Manolachi ! NUNUŢA — ...cu o vorbă pe lîngă Măria Sa...
MATEI MILLO
159
PULCHERIA — Şi două... şi trei... Ce nu Iac eu pentru Nunuţă al meu ! NUNUŢA — (Tresărind) Poftim ?
PULCHERIA — (Aprinsă) Dar de mîine mă duc la Eşi şi vei fi comis, paharnic, ce vrei 1 Iară de poimîine... Co să rămîi mai mult la noi, nu ?
NUNUŢA — Păi să vedeţi... tocmai că arhon Postelnicul...
PULCHERIA — Lasă-1 pe Manolachi... Ah ! de poimîine, am să văd cum îţi rîde sufleţelu'n barbă, ştrengarule! (Ride ascuţit) Ah ! Ah! (Se freacă cu spatele de sofa) Ce mă gîdilă pe spate ? (Ia „mina" de scărpinat şi i-o dă) Vrei să mă scarpini o lecuţă ?
NUNUŢA — (Disperat, îi trece „mina" sub rochie, pe la ceafă şi o scarpină).
PULCHERIA — (Cu rîsete voluptoase si isterice) Ah! Oh! Hi-hi!... Ah! Oh ! Hi-hi!
(Se aud harapnice, surugii)
PULCHERIA — (Se ridică, conirqn'aiâ) Na ! a venit Manolachi. NUNUŢA — (Răsuflă, uşurat).
CATRINA — (Dină buzna in scenă, fără şorţ şi alergînd spre uşa principală) A venit bădia !
PULCHERIA — Cc, nu mai deosebeşti pe surugiii curţii ? CATRINA — (S'a oprit dezamăgită) Da ?... O, mi s'a părut... (Şi cu capul aplecat, amărîlă, iese pe unde a venit).
NUNUŢA — (Care a rămas cu ochii după ea) Dar cine-i duducuţa ? PULCHERIA — E o fetişcană pe care am crescut-o la conac. NUNUŢA — (Interesai) Şi cum o chiamă ?
PULCHERIA — Nu-i pentru ighemoniconul matale... (Cu intenţie)... mai cu seamă clacă ai să-ţi laşi barbă ! (Nervoasă) Poate-ţi place ?
NUNUTA — Nu... Am întrebat asa, ca vînălor ce sînt. Parcă-i o sălbătăciu-ne din codrii Durăului.
PULCHERIA — Fată din popor !... O chiamă Catrina.
NUNUŢA — (Satisfăcut) A, da ?
PULCHERIA — (îngrijorată) Ce e?
Dar apare POSTELNICII MANOLACHE, ţmînd pe IONIŢA de ureche. POSTELNICUL are 50 ani, poartă o frumoasă barbă căruntă, pe o figură autoritară, simetrică, cu ochi de vulpoi. E plin de el, se umflă ca 'un curcan, mîndru de cinul şi de chipoşenia lui. Şi-a pus azi cel mai bogat costum oriental, ca unul ce a fost la Curtea Domnească. Are însă un tic : clin cînd în cină, lungeşte gîlul şi apoi scutură din cap. Pentru asta, e poreclit „Postelnicul Sculurici").
MANOLACHI — (Lui IONIŢA, ridicându-l de ureche) îmi auzi butca, nemernicule, şi nu mă aştepţi cu ciubuc aprins la scară ? (Ii sparge ciubucul în cap) Na !... l-ai spart ! Am să ţi-1 scad din simbrie... Hai, adu-mi ciubuc. Ai venit?
IONIŢA — Am venit!
MANOLACHI — De ce minţi, mişălule? Dac'ai venit, unde-i ciubucul ? (Şi în timp ce IONIŢA dispare, ride sgomotos de propria lui glumă) Ha-ha-ha ! Iac'aşa nîd eu de prostime. (Şi, freeîndu-şi mîinile) Şi — ne-ai venit, Nunuţă.
NUNUŢA — (Cinstit că a fost observat, se repede să-i sărute poala antereu-lui) Al d-tale supus, arhonda !
160
MIRCEA ŞTEFANESCU
MANOLACHI — Mă scuzariseşti că nu m'ai găsii acasă, dar a trebuit să fiu la Eşi, să mă judec iar cu misă ii ceştia de ţărani.
PULCHERIA — (Interesată) Ce-ai făcut la Eşi?
MANOLACHI — (Umflat) Hm!... Manolachi nu pierde proţăsele.
PULCHERIA — (Cu tîlc) I-a trebuit „mult" Iui Vodă, pîn'a pricepe că ai dreptate ?
MANOLACHI —• (Rîzînd) Nici o falce, în galbeni... pe lîngă cele o sută şi patru, pe care le-am agonisit... (Despre Nunuţă) Cred că ţi-a spus că l-am poftit pe cîteva zile la vînătoare ?
PULCHERIA — (Tresărind) Tu ?... tu l-ai... la vînătoare ?
MANOLACHI — Ei da ! nu-i vremea prepeliţelor ? (Şi, pe cînd PULCHERIA ramine foarte contrariată şi NUNUŢA nu îndrăzneşte să se uite spre ea, MANOLACHI — ca totdeauna cînd se simte important — începe să se plimbe în semicerc, fără să dea vre-o atenţie lui IONIŢA, care intră strigînd „Am venit!" şi se ţine cu ciubucu după el). Credeau misă ii că, dac'au ajuns cu pîra la Divan, au prins şi pitacul de coadă ? (Scoţînd sulul de sub giubea) Iacă-1 ici, întărit cu semnătura domnească ! (lui Ioniţă) Ce te ţîi de mine, nemernicule?
IONIŢA — Ciubucu...
MANOLACHI — (Luînd ciubucul) Ai ieşit ? IONIŢA — Am ieşit 1 (A dispărut).
MANOLACHI — (Lui NUNUŢA, oprindu-se din plimbare) Ai văzut fata? PULCHERIA — (Sărind arsă) Care fată ? NUNUŢA — Am văzut-o.
MANOLACHI — (Fără să dea atenţie PULCHERIEi) Ţi-a plăcut ? NUNUŢA — Da, mi-a... (Fulgerat de PULCHERIA) ...dar s'o mai văd
odată.
MANOLACHI — Lasă, c'aj să te apelpiseşti văzîand-o, dacă o iei! Ea te-a văzut ?
NUNUŢA — Nu ştiu...
MANOLACHI — Nici nu-i nevoe. Dacă o iei, poţi să-ţi laşi barbă. NUNUŢA — (Emoţionat) Arhonda 1
PULCHERIA — (Izbucnind) Nu pricep. Vrei s'o măriţi pe Catrina? MANOLACHI — Apoi, de ce l-am poftit la vînătoare ? Să vîneze ! PULCHERIA — Zestre ?
NUNUŢA — (Urn.il) Nu trebue să-mi fac şi eu o situaţiune, jupîneasă Po-stelniceasă ?
MANOLACHI — Şi ce situaţiune ! Ţinteşte o singură dată şi nimereşte: o pungă cu galbeni, un pitac de paharnic... şi ne scapă şi de piatra din casă, să se ducă glonţ după el, să n'o mai vedem ! (Rîde cu poftă de gluma lui).
PULCHERIA — (Furioasă) Aşa ? Aşa ?
MANOLACHI — (Apropiindu-se triumfător de ea, pe cînd NUNUŢA, stingherit, rămîne într'un colţ) Ce e, cucoană ? Nu te aşteptai ca într'o bună zi să-mi rotunjesc îndeajuns averea, încît să nu-ţi mai sufăr răzbunările ?... Amu, de vrei să te desparţi, aferim 1 Iară de nu, să nu mai crîcneşti.
PULCHERIA — (Cu ură, între dinţi) Mi-ai făcut-o, Manolachi !
MANOLACHI — Dar tu, de cind te tot fuduleşti că ai să mi-o faci ? (Rîde sarcastic, arătîndu-i pe NUNUŢA) Ori poate credeai că l-am poftit să te vîneze pe tine? (Vesel, apropiindu-se de NUNUŢA) Hai doar pînă ici în tindă, să-ţi arăt pre-pelicarii. (Ii pune mina pe umăr şi iese cu el pe uşa principală, NUNUŢA fer induse de ochii PULCHERIEI).
MATEI MILLO
161
CATRINA — (Intrînd repede) Nineaca !
PULCHERIA — (O priveşte cu ură şi se apropie încordată de ea). CATRINA — Dar dacă bădia o fi pierdut cursa la graniţă, atunci... PULCHERIA — Cum mi-ai zis ? „Nineaca" ?... Uiţi că maică-ta mi-o fost
slugă ?
CATRINA — (încremenită, deschide gura, dar nu poate rosti o vorbă).
PULCHERIA — Şi cine-i acela „bădia"? Poate te'nchipui amu ceva rubedenie cu nepotul lui stăpîn'tu ? (Dînd din picior) Să nu te prind pe-aici cînd o veni, că te pun în obezi, nespălato !
CATRINA — O 1
PULCHERIA — Ieşi !
CATRINA — (Uimită, dînd într'un plîns amarnic, iese în goană).
MANOLACHI — (Reintrînd cu NUNUŢA) ...Păi da ! mi-a spus chiar un felcer de cîini, că au nervul mirosului cîtu-i deştu de gros. (Lui BĂRBOI, care revine cu MARGHIOLITA) Ei, baş-boerule, ce-ţi face duduca? Nu te sfii de Nunuţă...
PULCHERIA — (Furioasă, iese).
MARGHIOLITA — îşi bate capul cum să-şi boteze pruncuşorul, dacă o fi
băiet.
MANOLACHI — (Aproape supărat) Ori aţi uitat cum îl chiamă pe Măria sa? Un cucon care se naşte la conacul Postelnicului Manolachi, nu poate să se oheme decît Mihalachi 1
MARGHIOLITA — Şi ce novele ne mai aduci de prin Eşi, moş Manolachi ? MANOLACHI — (Apropiindu-se de ea) In afară că suspină Eşu după tine ? MARGHIOLITA — In afară 1 BĂRBOI — Ceva politicale ?
MANOLACHI — Se obrăznicesc pantalonarii. Decît că şi Vodă îi înfundă. NUNLJŢA — A mai înfundat pe care-va ?
MANOLACHI — L-a înfundat, la moşia sa Trifeştii, pe spătarul Negruzzi... ca şi pe căpitanul Kogîlniceanu, pe care l-a înfundat şi pe idînsul la mănăstirea Rîşca.
BĂRBOI — Dar ce-au mai făcut, deşănţaţii ?
MANOLACHI — Crimuri neertate, prin foaea de-şi zice „ştiinţifică şi literară". Şi pe care, de nu era ţenzorul Procopie, voiau să meargă cu afrontul pîn-a-colo, încît s'o boteze „Propăşirea". Ca şi cum ocîrmuirea n'ar pricepe cam ce propăşire vor să strecoare dumnealor sub şa, pe care să n'o simtă iapa.
BĂRBOI — Asta-i ca şi cu Valahii, care chipurile, ca să publice ansiclapedie pentru cetitori, v 'jep să explice că ce-i acela cuvîntul „Abuz". Adică de ce n'au găsit dumnealor alt cuvînt ?
NUNUŢA -- Bine le-a făcut Măria Sa !
MANOLACHI — Bine! că doar îi cunosc eu pe dumnealor. N'au fost, unii, colegi cu nepotu-meu Comisul, la pansionul lui musiu Cuenim ? De maimuţăreau toate metehnele profesorilor, făoînd pe aftiorii ? Că, de nu-1. trimiteam pe nepotu să înveţe alta ceia la Paris, mă tem că ne făcea de ruşine şi ajungea măscărici.
MARGHIOLITA — Mie una, îmi place teatrul.
MANOLACHI — (Apropiindu-se de ea) Da ?
MARGHIOLITA — Bine înţeles, vorbesc de representaţiunile franţeze ale Madamei Frisch.
MANOLACHI —(încet) Ştii ce mi-a spus azi, la vist, Beizade Viţel ? MARGHIOLITA — (încet) Despre mine ?
11 — Viaţa Românească — c, 4183
162
MIRCEA ŞTEFANESCU
MANOLACHI — Da... Marghiolita, zice, îi ră de muscă, altminteri îi fată
bună.
MARGHIOLITA — (Porneşte pe un rîs nebunesc). BĂRBOI — (Care il vede lainici, îşi smulge barba de ciudă). MANOLACHI — (încet, MARGHIOLITEI) Nu crezi că a venit vremea să cunoşti şi tu pe unul mai june?
MARGHIOLITA — Pe cine ?
MANOLACHI — Pe mine!... Crezi că n'am şi eu galbeni să-ţi ţin caretă cu faleturi ?
(In curte, gălăgie şi lătrături)
PULCHERIA — (Intrînd cu mîinile spre cer) Vino /vîanolachi în tindă, să vezi cum îţi vine nepotul dela cel Paris !
IONIŢA — (Dând buzna pe uşa principală) O vinit boeru !
PULCHERIA — (Lui IONIŢA, arătîndu-l pe MANOLACHI) Spune-i, cum !
ICJNIŢA — Călare !
MANOLACHI — (Lui IONIŢA) Dar de ce nu pofteşte ? Că doar nu l-am văzut de cinci ani.
IONIŢA — Mulţameşte duducăi Catrina, că l-o primit cu pîne şi sare. PULCHERIA — (Furioasă) Catrina ? O ! IONIŢA — (Iese).
(Apare BĂDIA. Are 35 ani, faţa rotundă şt zîmbitoare, păr bogat şi ondulai O figură mobilă, cu ochi foarte expresivi. E îmbrăcat europeneşte : pălărie înaltă de castor, redingotă de culoare închisă, cravata neagră, de mai multe ori înfăşurată în jurul gulerului drept, înalt şi larg deschis la mijloc, unde cravata se înnoadă într'un papillon lat, pantaloni strimţi, de caşmir, de culoare deschisă. A adus cu ei tot praful drumului, iar ca singur bagaj o cutie de lemn, pe care şi-a trecul-o cu o curea peste umăr).
BADIA — (In pragul uşii principale) Dar ştiu că a crescut Catrina şi s'a făcut fată frumoasă !
PULCHERIA — (înţepată) Zi şi tu : bine v'am găsit !
BADIA — (fnaintînd spre ea) Tot dulce, tante Pulcherie. (Celorlalţi) Dar ce-i aşa sălbatică ?
PULCHERIA — (Jignită) Cum?
BADIA — Nu, vorbeam tot de Catrina. De ce nu vrea să intre în casă ? (Sărulînd mina PULCHERIEI) In mată, se bat tinereţea şi frumuseţea, care s'o ia mai înainte.
PULCHERIA — (îndulcită) Desfrînatule !
BADIA — (înaintând spre MARGHIOLITA) Ne sărutăm, verişoară ?
MARGHIOLITA — (Rîzînd) De ce nu ?  (Se sărută pe obraji).
MANOLACHI — (Desfăcând braţele) Hai, inginerule, că doar mi-eşti nepot bun... şi mi te-a lăsat frate-meu pe cap cînd a murit!   (7/ sărută).
BADIA — (se îndreaptă spre BĂRBOI) Să trăeşti, cucoane.... şi să-ţi trăiască !
BĂRBOI — (Surprins) Cine?
BADIA — Cine-o veni pe lume : fată ori băiet.
BĂRBOI — Dar de unde ştii ?
BADIA — Apoi am aflat dela ţărani, pe drum, de cale de şepte poşie. (MARGHIOLITEI'. care rîde) Te prinde, cînd rÎ7' în rochia ceasta. E ultimul model din „Petit Courrier des Dameo", nu ?
MATEI M1LL0
163
MARGHIOLITA — Văd că te pricepi.
BADIA. — Mă interesează tot ce-i în legătură cu profesia mea. MANOLACHI — Păi eu ştiam că voi, inginerii, faceţi case, nu rochii ! BADIA — (Mai mult înginat) Ei, da... (Şi priveşte pe NUNUŢA. Intuitiv, nu-i e simpatic).
MANOLACHI — Medelnicerul Ştefănuţă Bacalu. BADIA — (Ii întinde o mînă indiferentă) Matei Millo. MANOLACHI — Ai pierdut diligenta, la rohatcă ?
BADIA — După cum vedeţi, nu m'a aşteptat, deşi călătoresc de patruzeci şi trei de zile dela Paris.
PULCHERIA — Şi de unde vii pe cal?
BADIA — Dela intrarea Moldovei. Nu mi-a fost greu, că altă încărcătură decât asta n'am. (îşi scoate cutia de pe umăr şi o pune pe o măsuţă). MANOLACHI — Şi ce-i într'însa ?
BADIA — (Cu un zîinbct fugitiv în colţul gurii) Diploma !... Că restul, ce-am avut, l-am lăsat la Paris pentru plata camerei.
MANOLACHI — Apoi, ca epitrop ce ţi-am fost, îţi cunosc risipa... şi cred că ştii cu ce ai mai rămas de pe urma lui tătîne-tău ?
BĂDIA — Cu nimic, nu ?
MANOLACHI — Văd că ştii s'aduni. (Rîde de calamburul lui). BĂDIA — Asta se eh iarnă o socoteală rotundă. MANOLACHI -- Rotundă-i zici tu ? BADIA — Oare zero nu-i rotund ?
MANOLACHI — Da. Decît să te văd cum o să treci prin el... că, dela mine,
•slabă nădejde!
BADIA — Oi trece eu, moşule. De-o fi nevoe, rn'oi face cîine la circ şi-oi sări prin el. Că ce-am avut, s'a mistuit pentru învăţătură. ' '
MARGHIOLITA — (Curmhul) Români mulţi, la Paris?
BADIA — Dacă aştepţi la diligenta de Strassbourg, recunoşti în fie-ce săpt'ă-mînă cîţiva noui-veniţi.
BĂRBOI — Se duc să-şi aprindă crierii în Franţa şi să se'ntoarcă apoi în ţară cu morbul răsvrătirii. Aceştia sunt junii de azi.
BĂDIA — Nu-i vorba de juni, cucoane... şi nici de Franţa. Nu fierbe numai Parisul, fierbe toată Europa. Şi cei ce văd mai departe decît noi, spun că peste tot a început să fiarbă şi poporul. Cît timp nu s'o da drept de vot decît celor avuţi şi or plăti biruri numai cei săraci, n'o să fie linişte în nici o parte a lumii.
MANOLACHI — Aicia, da ! Cel puţin, cît l-o ţine Dumnezeu pe Vodă Mi-halache.
BĂDIA — Şi aici, şi în Muntenia, liniştea e doar pe deasupra. Acolo unde sunt încă robi, nu poate fi linişte.
MANOLACHI — Amu văd ! (Şi plimbîndu-se în semi-cerc) Ai în cap doar smintelile cu care te-ai întors din Franţa.
BADIA — Nu, moşule. Lasă Franţa. Fiecare ţară are măruntaiele ei şi simte «durerile ei proprii. Că's asemuiri, asta-i altceva.
MANOLACHI — Şi vrei să dau eu drept de vot bicisnicului de ţăran?
BADIA — Nu-i romîn, ca şi mată ?
MANOLACHI -- (Cu dispreţ) Român o fi... el! (Ingîmfat) Eu îs boer mcldovan ! (Oprindu-se în faţa lui) Şi tu la fel. Şi trebue să ai purtare boerească. BADIA — He-hei, moşule ! Ce mai e aceea „boer" ? PULCHERIA, BĂRBOI — (Cu o tresărire indignată) Cum ? NUNUŢA — (Cel mai indignat) Ce-mi aud urechile!
MANOLACHI -— (Repezindu-se la el) Mă rog, pentru a învăţa de-astea ţi-»i risipit moştenirea la Paris ?
11 *
164
MIRCEA ŞTEFANESCU
BADIA — Nu, moşule. Astea le simţeam şi în ţară. La Paris, am învăţat altceva.
MANOLACHI — Ia arată-mi diploma, să văd şi eu ce-ai învăţat ?
BADIA. — Eu ţi-o arăt, moşule... numai să nu te sperii !
MANOLACHI. — Nu mă spării eu de sculele şi compasurile tale. Ia arată !
BADIA — (Pe clnd toţi se apropie curioşi de cutie, el o deschide, ridicîndu-i capacul, care e acoperit in întregime pe dinăuntru cu o oglindă. Şi spune calm:) Iacă 1
(Toţi se uită lung în cutie, apoi se privesc uimiţi între ei) . MANOLACHI — (7 s'a curmat suflul) Ce's astea ?
BĂDIA — (Acelaş, scoţând lucrurile pe tind din cutie şi irecîndu-le pe sub nasul tuturor) Peruci... o mustaţă... (In dreptul lui NUNUŢA, care se simte jignit)... o bărbuţă... o pleşuvie... Unsori... sulimanuri... cîrmîz... Role...
MANOLACHI — (Cuprins de o quintă de ticuri) Asta ţi-a fost ingineria ?
BĂDIA — Am învăţat multe, la Paris. La Sorbona, am urmat cursul de filosofie al lui Jules Simon... iar pe lîngă marii comedieni ai Franţei, am învăţat actoricescul meşteşug.
MANOLACHI — (Urlînd) Vrei să spui că te-ai făcut aftior ?
BĂDIA — Asta am s'o văd amu în ţară, de-oi fi bun la treabă.
MANOLACHI — (împreună cu toţi) In ţară? (Singur) Vrei să ne faci neamul de ruşine ?
BĂRBOI — Mai rău ca felcer!
PULCHERIA — Iaca ce minte are, la 35 de ani !
NUNUTA — Un boier!
BADIA — Dar ce? mai suntem pe vremea oînd canoanele afuriseau mascele comiceşti sau traghiceşti, ca şi jocul actriţelor, pe care-1 numeau „săltările umerilor cele în arătarea publicului" ? Ce ai, moşule, împotriva teatrului ?
MANOLACHI — (Plimbîndu-se în semi-cerc) Am că nu-i cuviincios ca cin boeresc să se suie pe sţenă. A ! oînd se dă vre-o serbare pentru cinstirea Măriei Sale, cînd odraslele boereşti joacă spre a se face organi ai simţirilor de dragoste către un Domn iubit... atunci, da !
BĂRBOI — Dar altfel, nu !
NUNUŢA — Nu !
MANOLACHI — (Repezindu-se la el) Şi atunci, diploma... care-ţi este diploma ?
BĂDIA — A... mai am resturi din ea pe-aici. (Scoale din cutie un nas cu un cioc lung de pasăre).
PULCHERIA — Ce-i grozăvia asta ?
BADIA — Nasul lui Polichinelle. Rîsul face pe om mai bun şi mai încrezător în viaţă. Nu vreţi şi dv. să rîdeţi, din cînd în cînd ? (îşi pune nasul).
(Toţi îl privesc încremeniţi, jigniţi)
MANOLACHI —• (împietrit) — Iaca, nu rîde nimenia !
(De după draperiile uşii principale, se aude un hohot de rîs cristalin. Toţi, indignaţi, privesc spre uşe).
BADÎA — (Scoţindu-şi nasul) Iaca, a rîs Catrina ! Sufletele curate rîd uşor. PULCHERIA — A tras cu urechea, nimernica !
MANOLACHI — (Lui NUNUŢA, aspru) Ia pofteşte matale şi du de-ţi stîmpără vînatul.
NUNUŢA — (Fese pe uşa principală).
MATEI MILLO
Î65
MANOLACHI — (încordai, face un pas spre BĂDIA) Să curmăm saga. De te faci aftior, să te lepezi de numele ce-1 porţi !
BADIA — Nu-mi trebue nici nume, nici cin de boierie. Iar cînd am să joc pentru cei mulţi — căci pentru ei vreau să joc — mi-or spune cei mulţi „Bădia", asa precum m'a primit aici sufletul curat al Catrinei.
MANOLACHI — încă odată : te faci aftior ?
BADIA — Nu mi-e numai visul, ăsta, ci şi focul meu de Moldovan. Cînd am plecat la Paris, m'au povăţuit Aga Asaki şi alţii, să nu mă uit la prejudiţiile familiei şi acolo rni-am dat bine seama ce trebue făcut la noi, ca să legăm o punte romînească între public şi teatru.
MANOLACHI— Bine 1 Dar, cîtă vreme vei purta numele meu şi al lui tătîne-tău... n'ai să te sui pe sţenă ! Aşa să ştii ! (Lui NUNUŢA, care intră ţinîndu-se de o falcă) Ce-i ?
NUNUŢA — Nimic, arhonda.
(Un ţipăt de copil, apoi mai multe miorlăituri) (Toţi privesc spre uşe)
MARGHIOLITA — Victoriţă....
IONIŢA — (Dînd buzna) Ii cucon ! Ii cucon !
MANOLACHI — (Ridicînd pe IONIŢA de ureche) Cine te-a poftit să ne dai de ştire ?
IONIŢA — Credeam că-i bucurie, că-i băiet.
MANOLACHI — Şi ce, tu l-ai făcut, ca să te bucuri ?
IONIŢA — Da' cum era să-l fac eu, dela ţară ?... Eşu l-o făcut 1
MANOLACHI — Eşi afară ! (loniţă iese). Să trecem în sofragerie, să închinăm un Cotnar pentru Căminarul Mihalachi.
BĂRBOI — Căminar?
MANOLACHI — (Scoţând sulul de sub glubea) Iaca, aşa am rugat pe Măria Sa pentru cel născut în casa mea... (Dând sulul lui BĂRBOI)... şi poftim matale pitacul prin care nou-născutul Mihalachi Bărboi e evghenisit Căminar.
MARGHIOLITA. — De ce Căminar.?
BADIA — Pentrucă a binevoit să se nască !
MANOLACHI — (Şi-a privit cu asprime nepotul, apoi) Cui îi place să stea între noi, să poftească în sofragerie. Cui nu... Hai Nunuţă, dă braţul damei Po-> telnicese.
PULCHERIA — (Lui NUNUŢA, ferindu-se) Dumneata, musiu, să nu pui mîna pe mine. (Şi ia la braţ pe BĂRBOI, ieşind cu el).
(NUNUŢA se înclină în fala MARGHIOLITEI, dar aceasta ia ta braţ pe MANOLACHI, care îi face semn lui NUNUŢA să treacă înainte).
MANOLACHI — (înainte de a ieşi, priveşte cu dispreţ pe BADIA) Măscăricii BAîDIA — (îşi pune nasul Iul Polichinelle). MANOLACHI — (Furios) Paiaţă! (Iese).
BADIA — (Singur, îşi aşează în cutie perucile, sulimanurile, etc.). CATRINA — (Apare în uşa principală, sfioasă, pîndind. Vâzîndu-l singur, îl strigă încet) Bădie !... Eşti singur? BĂDIA — Vino, Catrina. CATRINA — Nu 'mă lasă nineaca în casă. BĂDIA — De ce ?
CATRINA — Trebue să fie ceva ce nu ştiu eu... (Lăsînd ochii în jos)... c'a venit ciocoiaşul cela junele, să-mi puie mîna 'n cozi.
166
MIRCEA ŞTEFANESCU
BADIA — (Rîzînd) De-aceia s'a'ntors ţinîndu-se de falcă ? CATRINA — (Ridicînd capul şi rîzînd sglobie) L-am cotonogit î BĂDIA — Hai să stăm de vorbă.
CATRINA. — Nu, că ştii de ce am venit ? A tras la curte o căruţă cu comedianţi valahi şi se roagă să le dăm adăpost la noapte, că mîine se duc să joace la Eşi. Eu i-am pus sub şopron, în ogradă, dar amu parcă mi-e teamă.
BADIA — Vrei să mi-i iau asupră-mi ?
CATRINA — (Cu cel mai drăgălaş zîmbet) Vrei ?
BADIA — Mai încape vorbă ? Lasă-i să se culce în tihnă... Şi tu vino mal aproape, să te văd mai bine.
CATRINA — (Apropiindu-se) Dece?
BADIA — (O priveşte) Ţi-a fost dor de „bădia"?
CATRINA — Da... De cînd am auzit că te'ntorci, parcă s'a'ntors şi viaţa in mine.
BADIA — Ştiu ce viaţă duci aici. Dar ia spune : ai tras cu urechea după draperie ?
CATRINA — Mai pune-ţi nasul odată ! BĂDIA — Ţi-a plăcut atât de mult ? CATRINA — Da !... Pentrucă mi-a adus aminte... BADIA — De ce anume ?
CATRINA — De vremea cînd erai aici. Numai cu matale m'am jucat.
BADIA — Ţi-aduci aminte cînd veneau păpuşarii pe la curte?
CATRINA — Şi le luai păpuşele din mîini şi le jucai pentru mine. Puneai hîrzobul pe două scaune în curte, îl luminai pe dinăuntru cu două lumînărele...
BĂDIA — Mă rog, sţenă de teatru în lege !
CATRINA — ...şi te ascundeai după hîrzob. Ascunde-te!
BADIA — (Incălzindu-se la joc) Hai ! (Se ascunde după un scaun).
CATRINA — Şi-mi jucai Şoricelul şi Mîţa I Şoricelul, simţindu-se singur în casă, mînca tot ce găsea în cale... şi, plin de îndrăzeală, dănţuia şi oînta obraznic:
(sărind prin salon şi cîntînd)
Unde-i mîţa să mă vadă,
Să-i dau coada să mi-o roadă ?
BADIA — (Ieşind de după scaun) Nu aşa!... Mai trufaş, mai lăudăros, mai cu ifos !
CATRINA — Arată-mi !
BADIA — (Dînd cea mai comică interpretare cutezanţei şoricelului, sare prin casă şi cântă) :
Unde-i mîţa să mă vadă,
Să-i dau coada să mi-o roadă ?
CATRINA — (Bălînd veselă din palme) Aşa! Aşa!... Parcă-i atunci! BADIA — Să te văd ! CATRINA — Ascunde-te ! BADIA — (Trece după un scaun)
CATRINA — (Găsind un accent comic în plus, repetă jocul:
Unde-i mîţa să mă vadă,
Să-i dau coada să mi-o roadă ?
BADIA — Brava !  De minune !
CATRINA — (încălzită, continuînd să facă turul salonului) :
MATEI MILLO
167
Unde-i mîţa să mă vadă,
Să-i dau coada să mi-o roadă ?
BADIA — (Ii sare deodată cu miinile drept pe umeri şi o fixează in faţa lui.) CATRINA — (Speriată) Au !
BADIA — (O priveşte cald şi îi strânge umerii). CATRINA — (Cu vocea sugrumată) Ce-i ?
BADIA — (Emoţionat) Ai uitat cum apărea întîi capul rnîţei în ladă... cu doi ochi mari... şi-apoi mîţa întreagă? Şi se repezea asupra şoricelului... îl înhaţă... si... (0 atrage spre el).
CATRINA — (Fără suflu) Şi ?
(Se privesc, un moment lung, apoi mîinile îi alunecă de pe umerii ei... şi-abia după o clipă o întreabă) :
BADIA — Te-ai gândit vreodată... că ai putea să fii actriţă ?... CATRINA — (Rosteşte cuvîntul cu o adevărată spaimă) Actriţă? (Apoi, îl priveşte întîi mustrător şi adaugă, în lacrimi) Eu sînt fată cuminte, bădie...
Cortina TABLOUL II
A doua zi dimineaţa, la conacul POSTELNICULUI MANOLACHI, în partea ogrăzii unde se află şoproanele şi grajdurile.
Perspectivă de dulci coline moldovene, pe care soarele începe să le aurească. După gardul din fund, în care e o portiţă, poteca urcă la stînga spre casele nevăzute ale stăpânului.
In fund, spre stînga, pe linia gardului — făcînd apoi colţ cu planul din stînga, pe care se prelungeşte — un grajd cu scară la podul de fîn. In dreapta, cât mai spre rampă, un şopron pe patru stîlpi, deschis din toate părţile şi sub care ACTORII şi-au adăpostit căruţa. Caii au fost deshămaţi şi trimişi cu un om la iarbă. In şopron, hamuri, inertice de ovăz, o găleată, o baniţă, o funie, etc. Căruţa e trasă astfel, încît oiştea ei se pierde în culisa din dreapta. In ea, perne, velinţe, cufere, recuzită teatrală şi ce s'a putut transporta dintr'un mobilier care să dea „o impresie de epocă". In stînga scenei, mascînd restul grajdului (din stînga, pi. I), un pom cu trunchiul văruit.
(Pentrucă, la ridicarea cortinei, ACTORII fac repetiţia generată a unei piese pe care o vor juca în aceeaşi seară la Iaşi, şi-au lăsat o parte din îmbrăcămintea lor obişnuită — şi care e europenească — pe loilra căruţei, şi-au alîrnat-o de stâlpii şopronului sau de uşa grajdului. Restul de îmbrăcăminte şi-au completat-o cu părţi din costumele pe care le vor purta la reprezentaţie. E inutil să mai spunem că stilurile acestor costume nu interesează, ele putînd fi amestecate într'un chip destul de hibrid.
In primul plan al scenei, în stînga şopronului, au „indicat" decorul. Intre doi ţigani robi, aşezaţi pe linia fundată a presupusei scene, ar fi o uşe : între două lăzi, aşezate pe linia care ar tăia colţul din stânga — fund (en bials), ar fi alta, de linia care ar reprezenta peretele din dreapta, au „lipii" un baldachin ai cărui stîlpi sunt ţinuţi în echilibru de SUFLEUR şi de trei argaţi ai curţii, fiindcă nu se pot sprijini pe sofaua pe care ACTORII n'au mai adus-o dela Bucureşti, deoarece o vor găsi în zestrea oricărui teatru. In loc de sofa, au aşezat, cu capetele pe două lăzi, o loitră a căruţei. Intre cele două „uşi", un fotoliu impunător, din vestita mobilă de damasc roşa a tuturor teatrelor de pe vremuri.
168
MIRCEA ŞTEFANESCU
De trunchiul pomului stă rezemat, cu dosul spre public, un tablou în cadru
aurit).
(Sunt în scenă: TÂNĂRUL INTA1 ROL, un actor frumos, cu privirea energică, faţa prelungă, plete negre şi glas armonios; AL DOILEA AMOREZ, un băe-ţandru cu plete aurii şi cu o expresie naivă; ÎNTÂIA AMOREZĂ, care e frumoasă, planturoasă şi ambiţioasă, care are 35 ani, vîrsta la care femeile (pe v rente a aceea) erau sau păreau trecute; SUBRETA, o fată gingaşe şi sentimentală, de 22 ani, durdulie şi cam mărunţică, una dintre acele actriţe pe care vîrsta le lasă mult Urna ingenue, dar a. căror carieră se termină odată cu ieşirea din 'adevărata ingenuitate; SUFLERUL, pe a cărui întreagă fiinţă sărăcia a împlinit 50 de ani şi care cu o rnînă sprijină stîtpul baldachinului şi în cealaltă ţine textul; în fine, CATRINA, IONIŢA şi OAMENII DIN CURTE, cari asistă la repetiţie, unii urcaţi pe căruţă şi, pe scara care duce la podul grajdului.
Cei patru ACTORI sunt în poziţia în care i-a găsit deznodământul piesei, adică : TÂNĂRUL ÎNTÂI ROL, alunecat pe marginea fotoliului, cu o spadă la picioare, cu alta înfiptă în spate şi cu un pumnal în inimă; ceilalţi trei, întinşi pe rogojina care reprezintă covorul castelului, SUBRETA cu o cupă rostogolită lîngă ea)
TARARUL INTAI ROL — (Ridicându-se din fotoliu şi scoţîndu-şi pumnalul din inimă) Hai ! încă odată finalul, dar fără sufler. (îşi smulge spada din spate).
ÎNTÂIA AMOREZA — (SUFLERULUI, enervată) Lasă-ne, d-i-e, că ştim pe de rost. (TÂNĂRULUI ÎNTÂI ROL) Şi d-ta, dacă nu eşti mai convins cînd îmi spui: „Ai împlinit, ştiu bine, doar şaispce primăveri !", îţi dau parola mea că nu mai joc.
(Intre timp, toţi s'au ridicat, ieşind din „scenă")
TÂNĂRUL INTAI ROL — Ei, să lăsăm acum. (Tuturor) Dela intrarea Fru-sinei. (SUBRETEI) „Mi s'a'nsurat stăpînul"... SUBRETA — Da.
SUFLERUL — Atunci... eu pot să mă duc să-mi caut de suflet cu un Cotnar? ÎNTÂIA AMOREZA — (SUFLEURULUI) Si cine o să tragă clopotele? SUBRETA — Gata ! Intru !
(Dar, pe poteca de după gard, coboară din slînga BĂDIA. E cu capul gol. Oamenii curţii murmură „Să trăeşti boerule" şi, cînd intră pe portiţă unii se reped să-i sărute mina, urindu-i cu simpatie: „Bini ne-ai vinii de prin cele ţări şi mări l" ACTORII s'au întrerupt şi se string mai în faţă, înclinîndu-se respectuos. BADIA le răspunde cu un gest amical, dar se opreşte în faţa CATRINEI).
BĂDIA — Bună dimineaţa, Catrina.
CATRINA — (Veselă) Bună, bădie ! Ai dormit bine?
BADIA — La început, nu. Eram prea obosit de drum. Dar apoi, m'a cuprins dulceaţa nopţilor moldovene. (înaintează către ACTORI) Bună dimineaţa, demoazelelor ! Bună dimineaţa, domnilor ! Cine conduce trupa ? (TÂNĂRULUI INTĂI ROL, care face un pas spre el) Mata ? (Ii întinde nuna) Cu cine am onorul ?
TÂNĂRUL INTAI ROL. — Mă recomand Mihail Pascali.
BADIA. — A, mată eşti? Ei, îmi pare foarte bine. Dar nu tfebue să fii emosionat, fiindcă mie mi-i drag teatrul. Nu mai ştiu cine mi-a scris la Paris că, deşi aşa june, ai jucat cu sucţes în „Omul din codrul negru".
TÂNĂRUL INTAI ROL. — Cum ! vi s'a scris la Paris ? (Mîndru) Am fost elevul lui Costache Carageali.
BADIA. — Ei da !... Ge repetaţi ?
MATEI MILLO
169
TÂNAiRUL INTAI ROL - „Inimi străpunse sau Erorile .Desji^ji ■ ^ BADIA - (Cu o strâmbătură, dar - pentru partener - destul de discreta)
Aha- T^ULlărirROL _ Numai să iertaţi dacă ne poticnim. Am tradus piesa pe drum în două zile, în care timp s'au scos şi rolele si în care am si inva-
tat"°-MDS6- Dajt"stiu că ăsta e obiceiul la noi. (Făcându-le semn să înceapă) Vă rog... Afară de mine, nu vă mai stînjeneste nimeni. Boern sunt la za-
Să şi apoi Vacă la prepeliţe (f^^™*"^™^ costumele TÂNĂRUL INTAI ROL - (scuzindu-se) Ştiţi...  decorul, ca şi cosuimei,,
doar le-am „indicat".
BADIA — (Celor doi ţigani robi) Voi ce sunteţi acolo i
ŢIGANII — Lisa, boiarule !
RADIA. — (Se aşează undeva, lingă CAT RIKA). _ TÂNĂRUL INTAI ROL - Tocmai reluam finalul. (In timp ce trupa iese „din <rpnă"'face semn SUBRETEI) Frusinca! ,
'(ACTORII s'au aşezat în dreptul „intrărilor" pe care te vor avea. Şi începe venerata" finalului, în cel mai sforăitor patos al epocii) :
SUBRETA
(Intrînd, plîngăreaţă, prin „uşa" din colţ-stinga) Mi s'a'nsurat stăpânul şi vine cu mireasa... Amoarea mea cea mare eu către cin' s'o plîng ? Orfană am fost de jună! Viaţa-mi fără scopos Pe patul lor de nuntă mai bine să mi-o stîng ! I-am scris o epistolă, să-i fie suvenire:
(Scoate scrisoarea din corsaj, o sărută şi o citeşte)
„Pe patul tău de nuntă, eu sufletul mi-1 dau !"
(Pune scrisoarea pe „pat")
Si-acum, s'aduc otrava !
(Către public) Şi piînge viaţa'n mine !
De mică sunt orfană !
(Ieşind) Pe patul lor s'o beau !
(Iese pe aceeaşi ],uşe". Pe cea din fund, apare Fernandez = AL DOILEA AMOREZ)
FERNANDEZ
S'a măritat iubita-mi şi vine cu-al ei mire... Amoarea mea cea mare eu către cin' s'o plîng ? Orfan am fost de june ! Viaţa-mi fără scopos Pe patul lor de nuntă mai bine să mi-o sting!
(Se aşează pe „pat". Gânditor :) Să-i scriu o epistolă, să-i fie suvenire?
(Descoperind scrisoarea) Dar ce văd ?... O, un altul nainte-mi a venit 1 (Citind)
„Pe patul tău de nuntă, eu sufletul mi-1 dau"... ?
170
MIRCEA ŞTEFANESCU
(Se scoală furios şi, sfişietor:)
Dar cle-o iubea atîta, de ce n'a iscălit ? ?
(Se plimbă şi-i vine ideia)
A ! !... să semnez scrisoarea, căci parc'ar fi de mine, Atât e de compusă cu inima-mi orfană !
(Semnează, sărută scrisoarea şi, auzind un sgomot, tresare)
Sunt ei 1 Nu vreau să-i văd ! Şi nici ei să mă vadă 1
(Pune scrisoarea pe „pat" şi se ascunde după baldachin) (Tot prin „uşa" din fund, apar mirii; Mirele = TÂNĂRUL INTAI ROL : Mireasa = INTAI A AMOREZĂ)
MIRELE
In fine suntem singuri, iubita mea baroană !
(Clopote: SUFLERUL agită o tatangă) MIREASA
Şi clopotele încă mai trag la Catedrală...
MIRELE
Vestindu-ne o noapte de nuntă ideală 1 ,
MIREASA Mor de ruşine, Alfredo !
MIRELE
Dar....
MIREASA
(Interpreta aruncă interpretului o privire ameninţătoare)
Uiţi că abia eri.
MIRELE
(Interpretul pune o convingere exagerată în „doar şaispce")
Ai împlinit, ştiu bine, doar şaispce primăveri! (Trecăndu-i braţul peste umeri şi ducind-o spre „pat") Dar doru'n mine arde şi nu mai am răbdare ! Viaţa-mi toată, ţie... Dar ce văd ?  O scrisoare 1 MIREASA
Scrisoare ?
MIRELE (A şi citit-o) O, per Baeco! îmi vine să turbez!
(Apucind-o brusc de mîini) Să-mi spui îndată cine-i semnatul Fernandez, Ce sufletul pe patu-ţi de nuntă vrea să-şi dea ? MIREASA
O, nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu ! Iţi jur pe viaţa mea !
MIRELE (Trăgând spada) O, cît poate să mintă, mîrşava creatură !
(Infigînd spada în ea) Viaţa n'o mai are... şi totuşi pe ea jură !
MIREASA (Care s'a prăbuşit) M'ai omorît Alfredo !
MATEI MILLO
171
FERNANDEZ (Sărind de după baldachin.)
Ai omorît-o ? (Văzînd-o pe jos)
Madre ! ! !
MIRELE
Ce-aud ? Vorbesc strămoşii ?
{Către portretele strămoşilor, respectiv către tabloul pe care SUBRETA l-a ridicat prompt pe planul „peretelui" din stingă şi care reprezintă pe Gioconda, In copie mărită).
O, voi strămoşi din cadre ! Mă judecaţi, mă plîngeţi, dar nu mă blestemaţi! Prin spada-mi de Toledo toţi suntem răzbunaţi ! De mi-am trimis mireasa luntraşului Caron, A fost ca'n Styx să-mi spele onoarea de baron !
FERNANDEZ Onoarea ta?  Vai ţiiie!
(I-a înfipt spada între omoplaţi) MIRELE
(Iniorcându-se brusc şi rămânând cu spada în spate)
Au!... Cine m'a rănit? FERNANDEZ Acela ce pre dînsa în veci o a iubit!
MIRELE (Căzind pe un genunchi) , Au s'a ţinut cu tine ?
(Infigând spada în el) Atunci piei, intrigante! (Şi trăgînd spada din Fernandez, alunecă el-însuşi pe marginea fotoliului)
FERNANDEZ (Prăbuşindu-se) Cu mine nu, o Doamne !... Ah, mor orfan şi fante !
(Apare SUBRETA, prin colţ-stinga, cu privirea rătăcită, cu vocea plângă-treaţă, amestecind otrava din cupă cu o linguriţă şi sorbind-o înghiţitură cu înghiţitură).
SUBRETA
In sufletu-mi de-orfană, pic-pic otrava pică Şi în curînd din mine nu va mai fi nimica...
(Vede pe Alfredo) Dar ce văd ? Oh, Madona ! Stăpînul meu rănit?
(Cade în genunchi lingă el) Signore, ah Signore! Nu ştii cît te-am iubit!
MIRELE
lubitu-m'ai pre mine, tu, fată din popor ?
SUBRETA
Amorul nu alege 1  Amoru-i orb şi chior !
MIRELE Atunci, scrisoarea-aceea ?
SUBRETA
Cu mina mea am scris-o !
MIRELE
Per Baoco !   Deci zadarnic iubita mi-am ucis-o ?
MIRCEA ŞTEFANESCU
MIREASA
Ah, mor nevinovată !
SUBRETA
(Svârcolindu-se pe jos) O vai, ce sete mi-este !
FERNANDEZ. Ne-am omorît cu toţii, ca şerpii din poveste !
(Pauză. Se aud toate respiraţiile) MIREASA (Miloasă) Tu ai murit, Alfredo ?
MIRELE
Eu încă nu, dar trag. SUBRETA
Eu văd tot în juru-mi din ce în ce mai vag...
(Pauză. Se aud toate respiraţiile) MIRELE (Milos) Tu ai murit, iubito ?
MIREASA
Nu încă, dar acum. FERNANDEZ De mă'ntrebaţi pe mine, eu cred că sunt pe drum. SUBRETA
Pe mine nu mă'ntreabă nimeni dacă mor... Ce crudă este-o soartă de fată din popor ! Trăit-am ca fecioară şi mor ca fiind orfană...
FERNANDEZ (înalţă capul spre SUBRETA) Şi eu am fost un june ce-am dus o viaţă vană... Iubit-am fără scopos si mor ca fiind orfan!
'SUBRETA (înalţă capul spre Fernandez)
Orfan ?
FERNANDEZ Şi tu orfană ?
SUBRETA
O, ce destin viclean ! (Se privesc şi îşi sural)
FERNANDEZ Doi bieţi orfani pe lume i
SUBRETA
Ce potriviţi eram ! (Moare). FERNANDEZ De ştiam din vreme, acuma toţi trăiam ! (Moare). MIRELE
Să stăm şi noi de vorbă, nainte de-a muri,
Căci mai pe urmă nu ştim de-om fi sau n'om mai fi...
Şi-ţi cer iertare, iubito, că te-am învinuit!
Ah vino, vin' la peptu-mi !
MIREASA
(Dîndu-şi sufletul într'un hohot de plins!)
Nu poci, căci am murit î MIRELE
(îşi înfige pumnalul în inimă, şi moare)
MATEI MILLO 173
(Repetiţia s'a sfârşit şi ACTORII se ridică, cu acelaş joc dela începutul tabloului. In timpul ce urinează, vor goli locul de indicaţiile de decor, parând lucrurile in căruţă, ajutaţi, bine înţeles de SUFLEUR — şt vor găsi posibilitatea dc a-şl reface îmbrăcămintea obişnuită).
(In timpul repetiţiei, BĂDIA a fost foarte atent, CATRINA a urmărit mirată şi împietrită, iar oamenii curţii au privit unii cu zîmbete nedumerite, alţii cu gurile .căscate, dar toţi cu o vădită nepăsare. Numai O ŢĂRĂNCUŢA, la final, a izbucni! în plâns).
UN ŢAiRAN — (De Ungă ea) De ce plîngi, fa ?
ŢĂRĂNCUŢA — Cor fost orfani ca mini... şi, de l-ar hi' cunoscut nainte, sau mai murea surata.
ŢĂRANUL — Las', c'amu o înviet la loc.
(Rîsete în grup)
(Intre timp, BADIA, urmat de CATRINA, s'a apropiat de ACTORI. Va da o atenţie specială TÂNĂRULUI INTAI ROL şi SUBRETEI).
TÂNĂRUL INTAI ROL — (Dându-şi seama că nu i-a plăcut BĂDIEI) Cred că deseară o să jucăm mai bine. Cu atît de puţine repetiţiuni...
BADIA — Nu... Nu e vorba de asta.
TÂNĂRUL INTAI ROL — Trebue să pregătim mereu piese noui. Avem public puţin.
BADIA — La asemenea produceri, e şi greu să aveţi mai mult. ÎNTÂIA AMOREZĂ — Hm !
(Jignită, îl fulgeră cu privirea şi face semn celui de AL DOILEA AMOREZ .s'o ajute să ducă ceva la căruţă, a cărei loitră e pusă la loc de doi argaţi).
TÂNĂRUL INTAI ROL — (Atins) Ce voiţi să spuneţi ? BADIA — De ce nu jucaţi comedii ?
TÂNĂRUL ÎNTÂI ROL — Ambiţiunea mea e să fac cunoscute în ţară cât mai multe din dramele lumii civilizate. La Paris nu se represintă drame ?
BADIA — Da. Şi Rachel, care s'a înălţat amu atît de sus, joacă dramă... •dar bine înţeles „Andromaca". Insă şi acolo junii cu vază s'au ridicat împotriva lalsităţilor romantismului, pe care ştiţi cum l-a enunsat mai deunăzi Prosper Me-rimee ? „Pan, pan, pan ! Cortina ! Rîzi, suferi, plîngi, omori ! El e mort, ea e moartă ! Cortina !"
(CATRINA şi SUBRETA rid şi se apropie una de alta)
SUBRETA —• Cam aşa am făcut şi noi!
BADIA — (Privind-o cu simpatie) Văd că demoazela e de părerea mea. (li dă mîna. Ea ii face o reverenţă).
SUBRETA — E adevărat că eu nu mă simt bine în dramă.
BADJA — Fără să vrei, ai fost comică. (TÂNĂRULUI INTĂI ROL, pentru ,a-l calma) Mata, da, eşti pentru dramă, pentru role clasice... Eu vă spun adevărul, ca să pricepeţi de ce jucaţi cu sălile goale.
TÂNĂRUL INTAI ROL — Pentrucă ne fac concurenţă trupele străine, protipendada se duce numai la representaţiunile lor şi ocârmuirea le acordă numai lor privilegii ii.
BADIA — Ştiu. Decît nu-i vorba să a trageţi protipenda la teatru. Ci pe ceilalţi. (Spre oamenii din curte) V'aţi dat seama de nepăsarea lor ? Ce le arde lor -de ce s'a petrecut, într'o noapte de nuntă, în castelul baronului Alfredo ?
CATRINA — Ei au necazurile lor...
174
MIRCEA ŞTEFANESCU
BADIA — Au lanţurile lor. Au dijmele, boierescul... Representaţi-Ie ce-i doare şi veţi vedea alte expresiuni pe feţele lor.
TÂNĂRUL INTAI ROL — Dar bine, vorbeaţi de comedii...
BĂDIA — Da. Făceţi-i să întâlnească pe sţenă oamenii şi întîmplările pe care le cunosc din viaţă. Şi când vor vedea că biciuiţi viciile de pe urma cărora se naşte suferinţa lor, atunci veţi avea public la teatru.
TÂNĂRUL INTAI ROL — Vorbiţi, ca şi cum am avea o producţiune de teatru romînească. In orice caz, foarte puţin !
BADIA — Mă rog, puţinul acela ! Azi mai puţin, mîine mai mult !... Mată,, care al fost elevul d-lui Costache Carageali, nu-1 ştii că se sbate pentru un teatns românesc ? Şi dânsul scrie... şi amicii Alecsandri, Russo, Negruzzi şi alţii... Creaţi teatru românesc ! Scrieţi-! !
TÂNĂRUL INTAI ROL — Bine, e uşor de spus...
BĂDIA — Ar fi poate şi uşor de făcut, dacă ne-am încerca. Ori credeţi că la noi în ţară nu sunt sujete ? (Oamenilor) Măi copii! Ia apropiaţi-vă o lecuţă,, (Oamenii se apropie de el) Voi ştiţi cum arată moşu-meu Postelnicul, cînd vine dela Eşi mai avut decît a fost la plecare?
OAMENII — (Temători, uitîndu-se spre fund) Aoleu, boerule...
BADlIA — Ia zi tu, Ioniţă : cum arată ?
IONIŢA —. (După ce se uită spre fund, încet, dar curajos) Umflat ca uns curcan !
(Rise te)
BADIA — Apoi ia să-1 vedem noi cum arată, acela pe care I-a poreclit Eşut „Postelnicul Scuturici" !
(Riseie )
SUBRETA — Scuturici ?
BADIA — O să vedeţi amu de ce... Ia daţi-mi o barbă, dar una, aşa, mai de vre-o cinzeci de anişori !
SUBRETA — Avem ! (Aleargă la căruţă şi îi aduce o barbă). BADIA — (Şi-o pune, priveşte oamenii şi imită ticul lui MANOLACHI).
(Toţi oamenii izbucnesc înir'un hohot puternic de rîs, după care privesc temători spre fund. Dar apoi, se string mai aproape de BADIA, chiar şi cei cari erau/, pe scara, grajdului.)
BADIA — (Lui Ioniţă) Ia dă-mi baniţa ceea... (Ioniţă i-o aduce) Şi iaca., vine arhonda dela Eşi... (Punindu-şi baniţa pe cap)... cu oboroaca pe cap, de nu-i mai încape mintea în caleaşca. (Se urcă pe o piatră şi, unui surugiu din curte) Pocneşte, Neculai ! (Surugiul chiuie şi pocneşte din harapnic) Şi, !a scară îl primeşte Madama Postelniceasă... că tare se mai minunează de dibăcia dumnealui,, cînd se'ntoarce dela judecata domnească !
UN ŢĂRAN BĂTRÂN — (Privind în toate părţile) Valeu taci, boeraşule I
BADIA — (Coboară de pe piatră, ca din caleaşca şi îngroşindu-şi vocea ta diapazonul lui MANOLACHI!) Bine te-am găsit, cucoană ! (Schimbând locul şi sub-ţiindu-si vocea) Zi repede, Manolachi : ce-ai făcut la Eşi ? (Ingroşindu-şi vocea,, plimbîndu-se în semi-cerc şi iinitînd bine înţeles, din cînd în cînd, ticul lui MANOLACHI) Ha-ha-ha !... (Scoţînd o scrisoare din redingotă) Iaca ici pitacul I Aşa se face dreptale, sub patrioticeasca oblăduire a lui Vodă Mihalache!
OAMENII — (S'au oprit din rîs şi se aude un oftai prelung).
BADIA — (Pentru a reface atmosfera comică, se întoarce brusc către umbre? tui şi strigă:) Ce te ţii de nr'ne, nemerniciile? (Făcîndu-se mic şi, ca şi cum ai ţine de sine-însuşi, imilînd sfioşenia lui IONIŢA.) Ciubucu...
IONIŢA — (sare bucuros şi-i întinde o nuia).
MATEI MILLO
175
BADIA — (Ii vine să rida, odată cu hohotul oamenilor. Ia nuiaua si strigă lui IONIŢA) Ai ieşit?
IONIŢA — Arn ieşit !  (Fuge din arenă)
(Pe poteca de după gard, coboară din spre case MANOLACHI, BĂRBOI, NUNUŢA, echipaţi de vânătoare, PULCHERIA şi MARGHIOLITA. Sunt precedaţi de 2—3 servitori, cari ţin prepelicarii şi urmaţi de alţi doi, cari poartă merindele. Se opresc uimiţi, in ţaţa spectacolului care se desfăşoară in ogradă. Indignat, MANOLACHI porunceşte servitorilor să-şi continue drumul, iar celorlalţi le face semn să tacă. Iar el coboară spre portiţă, urmat apoi şi de ceilalţi. Nevăzut de nimeni din ogradă, întregul grup îşi va mima impresiile pe care te primeşte dela o asemenea cutezanţă, afară de MARGHIOLITA, căreia din cînd în cînd îi vine să pufnească).
BADIA — (In continuare, „fumează" din nuia şi, pllmbîndu-se în semi-cerc, închipuitei POSTELNICESE) Aşa, cucoană ! Şi, fiindcă mi s'a făcut dreptate... (Umflîndu-se mărinimos)... vreau să fac şi eu dreptate! (PULCHERIA) Tu? Ai fierbinţeli, Manolachi? A bîntuit iar holera la Eşi? (MANOLACHI) Au nu. pot să fiu filotim cu/Slugile mele? Să vadă şi ele, din parte-mi, oarşi-care mîngîiere ? (PULCHERIA, în ţipăt) Mîngîiere? A!... păi te pricep amu, vicleanule ' Vrei iar să-ţi aduci vre-o fetişcană în casă ?
CATRINA — (Izbucnind pe neaşteptate, drjamatică şi comică) Ei lasă, că ţi-o fac eu ţie, Manolachi !
(SUBRETA — care între timp, se luase de mijloc cu CATRINA coracni'md amîndouă, vesele şi împrietenite, imitaţia BADIEI — s'a speriat acum de intervenţia acesteia şi, împreună cu toată curtea, a izbucnit în rîs. TÂNĂRUL INTAI ROL e surprins şi interesat de accentul firesc comic al. CATRINEI).
BADIA — (Făcînd semn CATRINEI să intre în joc) De cînd te lauzi, Sînziano !
CATRINA — (Inlrînd în joc) Tot Eşu suspină după cosiţele mele ! (Aici, CATRINA şi-a răsucit închipuitele mustăţi ate PULCHERIEf, gest care adaugă la autenticitatea tipului şi ridică un hohot de ris) Atîţia juni au vrut să mă răpească !
OAMENII — Phii, bat-o!
BĂDIA. — Ah ! să nu pui inima mea la asemenea 'ncercare ! Nu ştii că te ţin de noroc în casă ?
CATRINA — (Surprinsă, trecînd la vocea ei naturală) De noroc?
BADIA — Cînd te văd megieşii apărînd la geam, îşi părăsesc singuri pă-mînturiSe...
CATRINA— (Pricepînd, taie şi imită) A !... şi vrei să'nţarci tot ce-i fiinţă pri'mprejur, c'apoi să intri cu plugul în arii părăsite ?... Asta ţi-i dreptatea ?
BADIA — Dreptatea mea ?... Să vină oamenii, să vadă ! (Făcînd semn lui IONIŢA să se apropie) Azi am să le astîmpăr toate poftele. (Luîndu-l de ureche) Decît să-mi spui fără teamă ce te doare, că vreau... (Ridicîndu-l de ureche pînă la el)... să-mi plec urechea la păsurile voastre. Te doare ceva ?
IONIŢA — (Care intră firesc în joc) Au 1
BADIA — Ce?
IONIŢA — Urechea. '
BADIA — Ai dreptate. Să mai ziceţi că nu vi se'nfrăţesc durerile cu ale mele 1 Şi pe mine mă doare urechea de toate plângerile voastre...
CATRINA — (Răsucindu-şi „mustaţa") Ori poate îi mai doare ceva ?
IONIŢA (Cu ochii pe CATRINA) Mi-i dragă o fată d'aicia, boerule...
BADIA — (El-însuşi surprins) Ei, nu mai zi... ţi-i dragă ? (Priveşte pe CATRINA, care e şi ea surprinsă).
176 • MIRCEA ŞTEFANESCU
is
BADIA — (Relulndu-şi rolul, dar rîzînd) Ei bine, bine, lasă... c'oi lua-o eu în casă şi-oi creşte-o pentru tine, pînă o fi de măritat !
(Rîsete)
BĂDIA — (Slrigînd la IONIŢA). Altceva te mai doare? IONIŢA —-(Inspăimînlat) Nimic! (Fuge). BADIA — Ei, vezi că am făcut dreptate, cucoană ? CATRINA — Decît ziceai că azi le astîmperi toate poftele ? BĂDIA — Şi nu le-am astîrnpărat pofta de a mai cere ?
(Rîsete)
BADIA — (Scoţîndu-şi baniţa şi barba, îşi reia personalitatea. TÂNĂRULUI INTAI ROL) Ei, d-1 meu... n'o fi încă teatru ce am făcut noi, dar e ca o arătare de drum.
SUBRETA — (Privindu-l lung) Ciudat! Parcă sunteţi născut pe scenă...
BADIA — (După ce a privit-o cu simpatie) Cam aşa s'a ivit teatrul şi la alte popoare. Prin imitarea viciilor de care oamenii ceşti a se lovesc, i-am făcut să se simtă atraşi de mica noastră înscenare. Oare nu-i asta calea pe care trebue făcut începutul ? (Cald) Brava, Catrina ! 1
CATRINA — (Surprinsă, emoţionată) Eu ?
TÂNĂRUL INTAI ROL — (Apropiindu-se cu etan de CATRINA) Demoazela a mai jucat vreodată teatru ? Gît firesc ! Cît...
(Dar MA.NOLACHI, la capătul răbdării, năvăleşte în mijlocul scenei, cu puşca în mână şi cu ceilalţi după el, cuprins de ticuri. înfricoşaţi, oamenii se retrag ghemuiţi într'un colţ. IONIŢA se ascunde după pom şi rămâne acolo).
MANOLACHI — (BADIEI, scuturîndu-şi capul mai mult ca oricînd) Au pe cine crezi că ai maimuţărit tu aicia ? Ha ??... (Oamenilor) Pe toţi am să vă pun în coarne şi în fiare ! Mişăi şi nemernici !
PULCHERIA — (Infinglndu-şi mina în părul CAT RIN EI) Na cosiţe ! Na cosiţe !... Cu glesnele'n obezi, ticăloaso !
MANOLACHI — Nu aşa, cucoană ! I-oi pune obezile la mâini, să-şi simtă mai repede cununia cu acela care a venit să mă scape şi de umbra ei ! (Lui NUNUŢA) De cum te'ntorci dela vînătoare, ţi-o iei... şi poart-o sănătos!
CATRINA ■— (încremenită) Cum? '
(NUNUŢA se apropie dc ea. Ea fuge spre fund şi iese pe portiţă, luînd-o în urcuş spre case).
MANOLACHI — De o scapi, ai scăpat şi de fala bărbii ! NUNUŢA — (Vrea să se ia după ea). SUFLERUL — (7 se aşează în faţă).
NUNUŢA — (Dîndu-i un brînci) La o parte, mojiciile ! (Holărit, iese în fugă după ea).
MANOLACHI — (Oamenilor, ducînd puşca la umăr) Pieiţi, c'amu slobozesc plumbii după voi !
(Toţi dispar, înfricoşaţi)
MANOLACHI — Şi cine a dat învoire ca paiaţele cestea să fie adăpostite în ograda mea ?
ÎNTÂIA AMOREZA — O !...
MATEI MILLO
177
BADIA — Eu.
TÂNĂRUL INTAI ROL — (Demn) Domnule... (Dar BADIA îi face semn să
tacă).
MANOLACHI — Ineărcaţi-vă boarfele şi tuliţi-o ! SUBRETA — (SUFLEURULUI) Adu caii.
SUFLERUL — (Trecînd spre dreapta, mormăie) Să fi avut eu acuma puţină mîncărime de Cotnar în degete... Auzi, mojic ! (Ese pe lingă căruţă).
(ACTORII, tăcuţi, se pregătesc de plecare)
MARGHIOLITA — (încet, BAD IEI) De ce n'ai rămas la Paris? (Rîzînd) Haz ai, mult! Dar aici, la noi, o să-l faci mai mult de necaz.
MANOLACHI — (Svîrle săgeţi, ACTORILOR, grăbindu-i. Lui NUNUŢA, care revine sgîrlat şi ţinîndu-se de falcă) Ce e ? Ai scăpat-o ?
NUNUŢA — Ba, de scăpat... (Cu mina la falcă) ...n'am scăpat-o arhonda. Decît m'a rugat să... ne vedem mai pe seară...
MANOLACHI — (Intorcîndu-se la BADIA) Şi-amu 'ntre noi, boscarule ! (Ticuri) Ori poate crezi că m'ai asemuit pe mine ?
PULCHERIA — Ori pe mine ? Ha !
MANOLACHI / . , PULCHERIA    {     Au ns tot' de tme !
MANOLACHI — Decît că ce nu se poate, e ca să-mi aduci aicia morbul răs-vrătirii !... La asta te-ai socotit să-ţi slujească teatrul ? Ca să picuri otrava prin el, ca pehlivanii din cel Bucureşti pe vremea Vladimirescului şi să-mi ridici ţăranii în cap ?
BADIA — E greu să ne înţelegem. Eu cred că datoria junimii culte e toc: mai să...
MANOLACHI — Moldova n'are nevoe de junime cultă ! Vă luaţi după smintiţii dela Bucureşti ?
BĂRBOI — Ne-am săturat la vreme de un Tăutu cărvunarul şi alţii. Poate că vroiţi a veni şi dv. cu cevaşi „ponturi" de Constituţie ?
MANOLACHI — Tu, faţă boerească, să te'nhăitezi cu ţăranii din curtea mea şi cu ţiganii robi ?
PULCHERIA — Măscăriciul !
NUNUŢA — (Indignat) Hm 1
BADIA — E degeaba să lungim vorba. Aici ori aiurea, oriunde rn'oi duce, am să găsesc aceleaşi suferinţi şi aceleaşi vicii... şi am să le oglindesc pe sţenă. Amu ştiţi ce am de făcut !
MANOLACHI — Aşa ??... Decît nu uita ! cît timp ai să porţi numele meu, n'ai să te sui pe scînduri ! (Alor Iul) Haidem ! (BADIEI) N'am să te pierd din ochi, ori unde ai fi ! (Pornind şi întorcîndu-se de cîleori îl apostrofează) Pehlivan de panaramă !
PULCHERIA — Ghiduş ! Comediant!
MANOLACHI — Panglicar!
PULCHERIA — Şarlatan de bîlci !
BĂRBOI — (Cu braţele spre cer) Mai rău ca felcer !
(Toţi au ieşit pe portiţă, au urcat colina şi dispar pe potecă, în dreapta, primiţi de lătratul nerăbdător al prepelicarilor).
(IONIŢA iese de după pom şi toţi ACTORII se string în jurul BADIEI. SU-FLEURUL aduce caii).
12 — Viata Românească — c. 4183
178
MIRCEA ŞTEFANESCU
TÂNĂRUL INTAI ROL — (Impresionat) Nici nu-mi vine să cred... Sunteţi rudă cu Postelnicul ?
BADIA -- Nepot de frate.
TÂNĂRUL INTAI ROL — E atît a deosebire, între rangul pe care-] aveţi si tot ce aţi spus, tot ce aţi făcut aici. (Rizînd) Păcat că nu s'au recunoscut! I-aţi redat foarte bine.
BADIA — Vedeţi ? Aici e totul. E deajuns să-i recunoască ceilalţi, ca să» se schimbe cu timpul ceva.
SUBRETA ■— (Timidă, emoţională) Nu ştiu dacă am înţeles bine. Dv. doriţi să jucaţi teatru ?
BADIA — Da. Asta mi-e dorinţa.
SUBRETA — (într'un elan, aproape surprinzător) Atunci veniţi cu noi »•
SUFLERUL : Am înhămat !
SUBRETA (Privindu-l cu căldură) Veniţi ?
(CATRINA revine, cu pălăria şi cu cutia BADIEI)
BADIA — (CATRINEI) Ce e? CATRINA — (Ii pune. cutia pe umăr). BADIA — (Privind-o lung) Şi tu vrei să plec?
CATRINA — Trebue, bădie ! Aici, n'o să mai ai viaţă. Pe cînd la Eşi.. Să joci frumos, bădie. (Dă în plîns).
BADIA -- Catrina... (0 clipă) Dar tu ? CATRINA — (înalţă din umeri) Eu...
TÂNĂRUL INTAI ROL - (CATRINEI, cald) Vino şi d-ta cu noi, duduită. Ai jucat cu atîta haz !
SUBRETA — (Luînd-o de mijloc) Haide! Haide! CATRINA (BADIEI) Eu, să...? BADIA —- De rămîi, au să te mărite. CATRINA — Nu !
BADIA — Ba da ! Singură, n'ai să te poti apăra. TÂNĂRUL INTAI ROL - Pe oînd, lingă noi... . CATRINA — Nu ştiu ce să fac... .
BADIA — O, de mai crezi că-i ruşine să fii actriţă... (CATRINA lasă capul în jos) E atîta nevoe să ducem cu noi un cuvînt romînesc. Tu, care te-ai născut din ei, îl ştii poate mai bine decît mine. (CATRINA înalţă capul. BADIA, încet) Să te iau, Catrino ?
.   CATRINA — Să mă iei, bădie ! SUBRETA — Ura !
TÂNĂRUL INTAI ROL - (Vesel, SUFLEURULUI) Dă bice, Smărăndache' BADIA — El e vizitiul ?
SUFLERUL — Sutler şi vizitiu. Păi cine duce căruţa teatrului... nu eu ? (Se suie pe capră şi arălînd biciul) Acu să mă fi făcut ăla mojic!
(Intre timp, o parte clin oamenii curţii au început să reapară).
INTAIA AMOREZA j
AL DOILEA AMOREZ     j     {Cari s'au urcat în căruţă) Ei, plecăm ? CEILALŢI — Plecăm ! (Se urcă în căruţă). BADIA — Ha idem ! (Porneşte cu CATRINA). IONIŢA -- (Rămine împietrii, cu ochii pe CATRINA). BADIA şi CATRINA — (Oamenilor) Rămîneţi cu bine! OAMENII — Să vă ajute Dumnezeu ! Şi nu ne uitaţi, boerule !
MAT!:] M1LL0
179
CATR.INA —- (Se întoarce şi vede pe IONIŢA) Ioniţă... (Se apropie de el. 11 mîngîe pe păr) Rămîi şi tu cu bine !
IONIŢA — (Se lasă pe un genunchi, îi sărută rochia şi încep să-i curgă la crimile. Rămîne aşa).
(Sunt toţi în căruţă, SUFLEURUL dă bice şi chiuie, oamenii te urează drum bun, ridicind pălării şi cuşme în aer).
SUFLERUL — (Fluierînd cailor, cari sunt cam sfrijiţi) Hai, smeii tatii, hai... mînea-v'ar lupii 1
(Căruţa se urneşte greu, urmărită de ochii înlăcrimaţi ai tui IONIŢA).
IONIŢA — (Saltă deodată din loc, o rupe la fugă şi, în rîseiele tuturor, st agată de spatele căruţii şi sare în ea).
(Căruţa porneşte mai repede, de data asta în uralele oamenilor şi cîntecui celor din ea) :
Frunză verde clocotici, Haideţi, frate, de pe-aici...
CORTINA
ACTUL al DOILEA TABLOUL III
După vreo doi ani şi tot înainte de 1848. Iarna. La Iaşi, în sala noului Teatru dela Copou, „acest local disgraţios", cum o caracterizează lacob Negruzzi.
Rămîne ca decorul descris de noi, să fie redus după posibilităţile scenice.
Erau trei rînduri de loji, iar deasupra lor galeria. Lojile erau despărţite, de sus pînă jos, de coloane albe împodobite cu arabescuri aurite. Pe coloane, erau ţintuite candelabre. Teatrul mai era luminat de un policandru mare, cu luminări de ceară, care se cobora gata aprins din pod, printr'o deschizătură rotundă acoperită cu două obloane. Parterul este mobilat cu fotolii şi bănci, acoperite cu catifea stacojie.
Adăugăm, lîngă „scena în scenă", o uşiţă care duce în culise.
(Acum e dimineaţă de repetiţie şi cortina „scenei. în scenă" e ridicată. Pe „scenă", UN ACTOR şi O ACTRIŢA, doi începători foarte tineri, foarte drăguţi şi foarte sărăcăcios îmbrăcaţi, repetă. Aproape de ei, la o masă aşezată lingă cuşcă. SUFLEURUL, cu textul în faţă, dar şi cu o cănuţ.ă de vin. Intr'un fotoliu, în „sală". BADIA, care conduce repetiţia. Toţi, afară de SUFLEUR, tremură de frig).
ACTORUL — Şi-amu că m'am liberat, Mărioară... că nu-mi mai cîntă darabana la cap... mi-o vinit şi mie ceasu să te string la inima me şi să... (Uiiîndu-se la SUFLER) ...Ia inima mea şi să...
BADIA — (SUFLEURULUI, care îşi turna vin) Smarandache : Ori bel. ori sufli ?
SUFLERUL — (Bea).
BADIA — Ei, ce faci ?
SUFLERUL — Beau, d-le director. (Dă paharul pe gît. Plescăie din limbă).
12 *
180
MIRCEA ŞTEFANESCU
ACTRIŢA — Hai rogu-te, d-le Smarandache, că am îngheţat de tot. SUFLERUL — Haidem ! (Urmăreşte textul). BADIA — (ACTORULUI) Reia.
ACTORUL — ...şi nu-mi mai cîntă darabana la cap... mi-o vinit şi mie ceasu să te strîng la inima me şi să... (Uiiîndu-se la SUFLEUR) ...la inima me şi să... SUFLERUL — (1st toarnă vin).
BADIA — (Se ridică in picioare) Ei, stuchite-ar miţele, măi Smarandache! Sufli, ori nu sufli ?
SUFLERUL — Păi ce să le suflu, cucoane ? BADIA — Cum ce ? Te-ai îmbătat ?... Ce urmează !
SUFLERUL — (îşi pune ochelarii, se uită în text şi calm) Urmează punc-te-puncte şi paranteză. (Citind şi urmărind rîndurile cu degetul) : „ (Mărioara nu-1 lasă să sfîrşească vorba. Ii sare vioaie în braţe şi el o sărută cu foc. Se prind de mijloc şi ies ţopăind prin fund)".
BADIA — (Aşezîndu-se) Hai, faceţi jocul.
ACTORUL — ...la inima me şi să...
(ACTRIŢA priveşte în pămînt, întinde braţele în jos, prinzîndu-şi degetele dela mîini şi lăsînd capul într'o parte. Mironosiţă, se clatină cînd pe un picior cînd pe cellalt. ACTORUL se apropie de ea, îşi dă ochii peste cap şi, suspinînd prelung, o sărută pe păr. Apoi, se iau de braţ şi, privind melancolic la o lună invizibilă, pornesc spre fundul „scenei").
BADIA — (S'a ridicat şi, ironic) Tocmai ca'n text! O mironosiţă, un trubadur şi, deasupra, luna !... Păi bine, mă copii, de ce vă falsificaţi în aşa hal ? ACTRIŢA — E prima oară cînd facem finalul...
BADîA — Bine, bine, ştiu. Şi aşa i-aţi văzut jucînd pe alţii... Dar cum vă învăţ eu, la ,,Schoala declamatorie" ? (Se apropie de „scenă") Măi băeţaş ! Ce eşti mata, aici ? Un ţăran, care te-ai întors dela oaste. Ia-ţi-o pe Mărioara în braţe, măi juneţe, strînge-o voiniceşte şi sărut-o cu foc ! Şi mata la fel, duducuţă...
SUFLERUL — (Privind spre intrarea „sălii") Vine o damă.
BADIA — O damă ?
SUFLERUL — (Mucalit, privind prin ochelari) O damă, sau o demoazelă... nu văd dela depărtarea asta.
(Apare MARGHIOLITA, foarte elegantă şl fulguită de zăpadă)
BADIA — Marghiolita ? (înaintează spre ea).
MARGHIOLITA — (Rîzînd) Ţi-am făcut o surprindere ? (Se scutură de zăpadă).
BADIA — Da, dar plăcută. (Ii sărută mîna. ACTORILOR) Sunteţi slobozi, ■copii. După prînz, la trei, la Schoală. SUFLERUL — Hai, mînjilor !
(ACTORII dau bună ziua, săr de pe „scenă", se prind de mijloc şi pornesc (ţopăind spre „ieşire". Acolo, se sărută şl dispar).
BADIA — (Care i-a urmărit cu privirea) Copii! ACTORII — (Reintră) Da? BADIA -- Vedeţi ? Asta-i finalul!. ACTORII — (Ies, rîzînd).
SUFLERUL — (A coborît şi el de pe „scenă", cu cănuţa şi paharul) Eu,
MATEI MILLO
d-le derector... (Salută pe MARGHIOLITA) ...eu, dacă aveţi ceva nevoe de mina... (Arătînd cănuîa) sînt cu dînsa pe-aproape, la „Grigoraş".
BADIA — Bine, Sm ar and ache. Alint-o, dacă ţi-e dragă.
SUFLERUL — Ce să fac, cucoane? Nevastă n'am,. parale n'am. Nevastă nu-ţi dă nimeni pe datorie; dar vin... mai dă Grigoraş ! (Salută pînâ la pământ şi iese).
BADIA — Sunt doi ani de cînd nu ne-am văzut, Marghioliţo?
MARGHIOLITA — Cam aşa... Să nu fii supărat pe mine că n'am venit încă la teatrul tău, însă...
BADIA — D'apoi nu-i numai al meu. Mai am un director pus în coastă şl îl împărţim şi cu representaţiunile trupei îranţeze. Jucăm şi noi cînd apucăm... şi atunci cu harapnicul Adgiei deasupra capului, să nu ne dedărn la „niscaiva piese atingătoare".
MARGHIOLITA — (Privind sala.) Auzisem că şi-a dat Vodă casele dela
Copou ca să deschideţi teatru în ele, dar...
BADIA — Şi-a dat ? Dacă asta dat se chiamă... Ne ia 500 galbeni pe an î MARGHIOLITA — O să viu şi eu într'o seară, să văd „Nanon, Ninon st
Maintenon".
BADIA — îmi sărise inima că ai să vii să vezi o piesă romînească !
MARGHIOLITA — Hei, nu te supăra, verişorule, dar la reprezentaţiuniis romîneşti ar trebui să mă aşed alături de bacali şi de cizmari. Fi done! Şi, ce vrei ? Mie una îmi vine să rîd, cînd and pe un actor făcînd declaraţii de amor pe meldo-veneşte. Cînd apare un Jean pe sţenă şi vă aud strigîndu-1 : „Mă Ioane, mă 1"
BADIA — (Rîzînd) Bine, bine, lasă... Ţie îţi şade aşa cum eşti.
MARGHIOLITA — (Rîzînd) Fată bună!
BADIA — In privinţa asta nu mai ştiu nimic de tine.
MARGHIOLITA — (Schinibînd vorba) Dar hai să-ţi spun şi de ce ara venii. (Văzîndu-l că se încruntă) O, să nu crezi că vreau să te întreb de urma Catrinei. BADIA — Nu ştiu nimic de ea.
MARGHIOLITA — La conac, se crede că n'ai fost străin de răpirea ei dela Mănăstire. Dar nu-i vorba de asta. Ţin'te bine, verişorule : arn venit să te însor ! BADIA — (Amuzat) Ei!
MARGHIOLITA — Moş Manolachi vrea să te căpătuiască cu Zulnia Iui Alecaclii Bonciu.
BADIA — II ştiu. Fostul vistiernic. Frumoasă faiă !
MARGHIOLITA — Frumoasă ! O mie şi o sută de   hectare, numai lîngă Bacău. Coşcogea vie pe rod, la Odobeşti. Palat la Eşi, un sipet de giuvaerurî... BADIA — Ştiu, ştiu. Şi e si deşteaptă. MARGHIOLITA — Şi te şi place. BADIA — Serios ?
MARGHIOLITA — Atunci, te însori ? BADIA — Nu.
MARGHIOLITA — (Rîde) Puteam să jur... A! şi, pe deasupra, o numire într'un post cît mai înalt, pe care i l-a făgăduit Vodă lui Manolachi pentru tine. BADIA — Mai înalt ca pe sţenă ?... Nu, Marghioliţo. Am un post aici şi... MARGHIOLITA — Şi-ţi ajunge să bei apă după el ?
BADIA — (Scoţîndu-şi căpiuşelele buzunarelor) Iaca la ce-mi ajunge. Dar îmi dă un ţel în viaţă.
MARGHIOLITA — Spune drept: vrei să te împrumut cu cinci galbeni ? BADIA — Vreau... dar nu cu împrumut. MARGHIOLITA — A ! (Rîzînd) Bine. (I-i dă).
BADIA — Mulţămesc... Cu aceşti cinci galbeni, ţi-ai oprit cinci loje de ran-
182
MIRCEA ŞTEFANESCU
gul îmtă-i, la ropreseniaţiunile romaneşti. Poate să aşa o să auzi cum sună „Ion" pe sţenă.
MARGHIOLITA - (Rîzînd) Bine... Poate ! (Dîndu-i mina) Amu mă duc să'nfrunt pe Manolachi.
BADIA — Am făcut destul pentru el, că nu nr'ani suit încă pe sţenă. M'am lăsat prins în laţ cu direcţia, cu „Schoala declamatorie"... Aşa, ca director şi ca profesor, nu-i pătez numele. Iar eu zm primit fiindcă am socotelile mele... Dar şi cînd am să săr din laţ, tot acolo nimeresc!
MARGHIOLITA — Dacă te sui vreo-dată pe sţenă, Manolachi s'a juruit e.a-ţi face una să se ducă pomina peste ani şi ani.
BADIA — Dacă rn'oi sui, poate că s'o duce pomina... dar în alt fel. MARGHIOLITA -- Crezi atît de mult în tine ? BADfA — Apoi dacă n'aş crede, aş mai trăi ?
(Prin intrarea „sălii", apare IONIŢA, alergi nd.)
MARGHIOLITA -- Hei ?... lonilă ?
IONIŢA — (Foarte ugiiat) Eu's duducă. Să trăiţi ! (Face semn BADIEI că urea să-i vorbească).
BADIA — Cc-i ? Zi !
IONIŢA — (îşi [ace manile pîlnie la gură şi începe să-i turuie ta ureche) BADIA — (Pare mirai).
MARGHIOLITA — Ei, te las... Ce, loniţă, nu mai ninge5 IONIŢA — S'o potolit, duducă. MARGHIOLITA — Şi ce faci tu aici.
IONIŢA — Di tăte, duducă. Alerg, mucăresc, aprind polieandre, trag cortina, fac aplaoze...
BADIA — (Conducînd-o) Ba şi joacă, la nevoe. Mi-a spus că nu se mai lasă de teatru.
MARGHIOLITA —- Văd că, lîngă line, toţi înnebunesc. (Iese rîzînd). BADIA — (Revenind) Hai, zi !
IONIŢA — (Aleargă spre el, îşi face mâinile piinic la gură şi turuie la ureche).
BADIA — Ho, măi căpiatule... nu vezi că sîntem singuri? Zi, mai bine, de cînd a plecat d'acolo ?
IONIŢA — D'az dimineaţă, pi'ntuncrk. S'o urcat singură în butcă şi o luat drumu Eşilor. Eu cred c'o fugit, fiindcă o aflat dela mini că ciocoiaşul cela i-o dibuit ascunzătoarea.
BADIA — Zici că şi-a lăsat barbă ?
IONIŢA — Cini ?
BADIA — Că doar nu ea... Numită ?
IONIŢA — Şi-o lăsat-o aşa, micşoară, ca să facă pi vânătorul în tihnă şi să dee tîrc.oale.
BADIA — La Alecu ai căutat-o ?
IONIŢA — Piste tăi am alergat... şi la cuconu Alecu... şi la cuconu Vasile... şi la cuconu Mihai...
BADIA — La Cost ache ?
IONIŢA — La lăţi unde o stat pi rînd ascunsă în ceşti doi ani. BADIA —- (Cu pumnii slrînşi) Ah, parcă-mi vine să urăsc teatrul ăsta ! IONIŢA — (Uimii) Matale, bădie?
BADIA —• El mă ţine departe de ea. De doi ani, îmi mănîncă toate clipele. Şi de mi-ar aduce măcar atîta amar de galbeni, cît să pot să-i dau şi eu fetei o viaţă de om, dacă mi-o vreau soaţă.
MATEI MILLO
183
IONIŢA — Pi matale, bădie... (Privind tu jos) ...pi matale, Catrina te-o adăsta oricît.
BADIA — M.i-e tare dragă, Ioniţă... Ori nu mă crezi ?
IONIŢA — He-heee... (Repede) Mai trec odată pi la cuconu Alecu... (Alergând) ...pi la cuconu Vasile... pi la cuconu Mihai... pi la cuconu Costache... pi la... (A ieşit).
BADIA — (A rămas un moment pe gînduri. Pare descurajai. Apoi face cîţiva paşi, neliniştit şi se opreşte într'un gest de nedumerire. In fine, se duce pînă la intrare şi spre culisă) Năvîrlie! Cum stăm cu vînzarca, pe deseară ? (Oftează şi, cînd să revie, se opreşte mirat) Hei !...
PULCHERIA — (In culise, mieroasă) Te miri că mă vezi ? .
BADIA — Poftim matale.
(Intră PULCHERIA, de o eleganţă ţipătoare şi cu aerul cel mai seducător pe care şi-l poate arbora).
PULCHERIA — Ce mai faci, scumpetea inimii mele?
BADIA. — (Surprins) Bine, fante Pulcherie. îmi dai voe să-ţi sărut mîna 5
PULCHERIA — Iaca, azi poţi să le săruţi şi pe amîndouă. (I le întinde).
BADIA — Văd şi eu că azi e o zi mare.
PULCHERIA — Mare ? De. ce ?
BADIA -— Păi... (Reclificîndu-şt ionul) Păi, ca să vii mala să mă vezi ! PULCHERIA - ingratule!
BADIA — (Arălindu-i un fotoliu) Dar le rog matale... PULCHERIA •- (Ezilind) Spune drept : să mă aşed ? BADIA — Dar de ce nu ? PULCHERIA — N'aveţi ploşniţe?
BADIA — N'avem decît o pereche... şi, pc. frigul acesta, nu-i arde să se'iv rnuitească.
PULCHERIA — Ma-ha-ha ! (Aşezindu-se) Fie că hazliu ai fost! (II ciupeşte de obraz) Ia zi, ce mai faci, scumpetea inimii mele?
BADIA — Ce să fac? Mă bucur... că mă văd atît de iubit.
PULCHERIA — D'apoi să ştii că eu una te iubesc. Eşti fala familiei noastre1
BADIA — Ce sînt ?'
PULCHERIA — Fala sufletului meu. Şi dacă-mi parc rău de ceva, e că n'am fost eu sora tătîne-tău, să te tragi de-a dreptul din mine şi din el. Ingratule! BADIA — Dar de ce sînt ingrat ?
PULCHERIA — Se poate, cînd eşti ce eşti, să nu mai dai un semn de viaţă, să-ţi uiţi neamul ?
BADIA — Nu sînt încă nimic, dragă tante.
PULCHERIA — Nimic?... Cînd scrie prin gazeluri de tine, de nomoloagele şi sonetele pe care le-ai compus, d-e felul cum ai învăţat pe alitori să joace? BADIA — A, bine... e un început. PULCHERIA — Şi vrei să te opreşti aici ?
BADIA — (O priveşte un moment. Apoi:) Cam ce vrei să spui, tante Pulcherie ?
PULCHERIA — Tu te iei după mintea lui Manolachi ? Eu n'am să uit niciodată ce bine l-ai imitat atunci in ogradă... pe el! (Rîzînd) Ah, mor de rîs 1 (Il ciupeşte de obraz) Ah, scumpetea inimii mele, nu vreau să mor pînă nu te văd odată pe sţenă !
BADIA — Mată ??... Stai, că nu-mi cred urechilor...
PULCHERIA — Dar e visul meu ! Două lucruri îţi doresc, ca să te ştiu fericit: să te faci ah tor şi să te însori cu Catrina.
184
MIRCEA ŞTEFANESCU
BADIA — (A privii-o şi, schimbînd tonul) Nu mai spune! Şi asta mi-o doreşti ?
PULCHERIA — (Făcîndu-şi cruci) Dar mă jur pe icoanele lui Vasile, Gri-gore şi loan dela Trisfetite, că dacă te-aş vedea bărbatul Catrinei şi pe scîrba ceea de Nunuţă aruncat de necaz de pe turnul Goliei...
BADIA —■ Aha...
PULCHERIA — Ce-i ?
BADIA — Bine, bine... s'o lăsăm pe Catrina. (Ironic) Dar pe sţenă, iubită tan te Pulcherie, de cînd ţii matale atîta să mă vezi ?
PULCHERIA — De cînd ?... De cînd mi-am dat seama că eşti fala familiei !
BADIA — (Vrind s'o prindă) Ia spune-mi matale, că eu poate nu mai ştiu : oare amu, o fi şi moş Manolachi de aceeaşi părere ?
PULCHERIA — (Prefăcută) Apoi eu cred... cred că s'o mai fi schimbat şi el. Poate că amu, văzînd şi el că... auzind şi el vorbindu-se atîta de tine... Chiar pare-mi-se că zicea într'o zi că...
BADIA — Atunci, de ce vrea să-mi găsească post ca să mă îndepărteze de teatru... şi de ce vrea să mă însoare cu duduca lui Alecachi Bonciu ?
PULCHERIA — (Ridicîndu-se) De unde le ştii toate astea ?
BADIA — Mă rog, le-am aflat şi eu.
PULCHERIA — Nu ! De unde le ştii ? Că doar ieri s'a vorbit de astea la conac şi... A fost ipochimena pe-aci ? BADIA — Cine?
PULCHERIA — Marghiolita ?... Să nu-mi spui că n'a fost ! Jură-te pe icoanele lui Vasile, Gri...
BADIA — Şi chiar dacă a fost, ce e ? N'are voie să vină să mă vadă ? Nu mi-e vară ?
PULCHERIA — (Teribilă) Vară?... Ştii tu cine este vara ta?... Vara ta, adică nepoata mea, este ibovnica unchiului tău, adică a bărbatului meu! Asta e! BADIA — (După o clipă) Ahaaa...!
PULCHERIA — Nici un „ahaa" ! Aşa e ! Cînd l-a isprăvit pe Bărboi, mîn-cîndu-i toată zestrea Victoriţei, a trecut la juneţea de moşu-tău, pe care are să-1 ■isprăvească şi pe el, curînd-curînd ! (Linguşitoare) Şi amu zi, fala mea, nu-i aşa că merită să te sui pe sţenă ?
BADIA — Ca să crape moşu, nu?
PULCHERIA — Doar n'ai să te opreşti din gloria ce te-aşteaptă, ca să nu crape un nemernic!... (Linguşitoare) Te sui?
BADIA — Fii liniştită, tante. De suit, am să mă sui eu într'o zi pentru alte pricini... dar am să mă sui. Amu eşti fericită ?
PULCHERIA — Mai mă'ntrebi ? (II ia in braţe şi îl sărută de mai multe ori)
(Intră repede SUFLEURUL. Văzîndu-l în braţele PULCHERIEI, se opreşte locului cu gura căscată).
PULCHERIA — (Văzînd pe SUFLEUR) A... Mă duc. (II ciupeşte de obraz) Fala mea ! (P le cînd) Seumpetea inimii mele ! (Ii trimite o sărutare pe vîrful degetelor şl lese).
BADIA — Ce e, Smarandache?
SUFLERUL —-(A rămas aşa, împietrit).
BADIA — Ce e, mă ? Ai intrat ca fulgerul şi ai uitat să tuni ? Ei lasă, că te fac eu să-ţi vie graiul ! (Scoale galbenii şi i-i arată) Cinci galbeni !
SUFLERUL — (Se apropie ca hipnotizat de ei, apoi se uită pe urma Pulcheriei şi duce mîna la falcă) Aoleu, bărlie...
BADIA — (Pricepînd, izbucneşte) Du-te la naiba 'noolo, că mi-e mătuşă !
MATEI MILLO
185
SUFLERUL — A!... oare-i cucoana aia, dela conac? (Rîzînd) îngheţasem,
bădie!
BADIA — (Dindu-i un galben) Na, să te desgheţi ! Unu-i pentru tine, că am vîndut cinci loje.
SUFLERUL — Cinci ? (Ia galbenul şi-l încearcă cu dinţii).
BADIA — Tu, ca Tom a !... După ce-1 cunoşti că-i bun ?
SUFLERUL — Buun ! (îşi linge buzele) Are un must de Cotnar în el !
BADIA — (Dînclu-i şi restul) Iară ceştia patru i-i dai lui Nicşorescu, să se mai ajute la lefi... Dar vroiai să-mi spui ceva ?
SUFLERUL — (îşi dă una peste frunte) M'am înecat în galbeni şi m'am zăpăcit... Ştiţi cine urcă uliţa, venind spre teatru ?
BADIA — Catrina ?
SUFLERUL — Nu. Dar tot una, care cred eu că a rămas cu un „of" la inimă pentru cine ştiu eu.
BADIA — Vrei să spui de... ? SUFLERUL — Frusinca, Frusinca !
BADIA — E în Eşi ?... Bună fată ! Dacă aveam eu trupă atunci... (Pornind spre intrare) Dar crezi că venea încoa ?
(Apar TÂNĂRUL INTAI ROL şi SUBRETA)
SUFLERUL — Ura, ura, dom' derector 1
TÂNĂRUL INTAI ROL — Să trăeşti, Smarandache. (BADIEI) Bine v'am găsit! (îşi dau mîna).
BADIA — Bine aţi venit 1 (Dă mâna cu Subreta) Parcă a mai crescut duduca ?
SUBRETA — (Rîzînd) Nu cred. (Privindu-l cu drag) Ce mai faci, bădie? De ce ai ochii obosiţi ?
SUFLERUL — Nu mai pridideşte cu număratul banilor la cassă ! (Rîsete).
TÂNĂRUL INTAI ROL — Am auzit totuşi, că teatrul cel nou merge binişor ?
BADIA — E un început... dar nu ne-ajungem încă. Şi dv., la Bucureşti ?
TÂNĂRUL INTAI ROL — Noi, tot ai nimănui... Cred însă că aţi auzit că, pe Podul Mogoşoaei, a început să se clădească teatrul cei mare. Cinci sute de locuri!
BADIA — Azi, sunt poate prea multe... Dar de ce nu vedem, noi romînîi, mai departe ? Pentru un teatru sortit să dureze, într'o zi au să fie prea puţine. (SUBRETEI) Şi mnta, duducă ?
SUBRETA — (Care nu şi-a luat ochii dela el) Eu?... Mie mi-a fost dor de d-ta, bădie.
TÂNĂRUL INTAI ROL — (SUBRETEI) Chiar aşa, declaraţie pe faţă! (BADIEI) De trei ori a vrut să ne lase, de cînd a citit prin gazete ce lucruri bune faceţi aici.
SUBRETA — De cînd aşteptam eu turneul ăsta ! Mă angajezi, bădie ? BADIA — (Slînjenil) Păi...
TÂNĂRUL INTAI ROL — Ce e mai urît din partea ei, e că mi-o spune în faţă. (Un moment de răceală)
BADIA — (Pentru a îndrepta lucrurile, TÂNĂRULUI INTAI ROL) Mi-au istorisit Alecsandri şi Kogîlniceanu, cînd s'au întors dela Bucureşti, ce sucţes frumos aţi avut în Jacques, din „Sărmanul artist".
TÂNĂRUL INTAI ROL — (Emoţionat) Da ? M'au văzut dumnealor?
BADIA      Şi ei, şi Alecu Russo.
186
MIRCEA ŞTEFANESCU
TÂNĂRUL INTAI ROL — Da ? Şi d-1 Russc ? BADIA — Ce mai preparaţi pentru viitor ?
TÂNĂRUL INTAI ROL —' (încălzit) O, mă gândesc la multe. „Căsătoria lui Figaro", „Dama cu Camelii", „Laba gîştii", „Curierul de Lyon", ,,Hamlet".
BADIA — Sunt convins că o să fiţi un bun Hamlet. Şi duduca, ce va juca ? TÂNĂRUL INTAI ROL — Rolul titular din „Laba gâştii".
(Risele)
SUBRETA — Mmm... le-ai răzbunat ! (Lulnd de braţ pe BADIA) O să joc în ceva mai folositor : într'o piesă romînească, la Teatrul dela Copou. Na ! SUFLERUL — Nu v'a uitat pred:ca, bădie.
SUBRETA — (Despre TIN ARUL INTAI ROL) Numai el e în nori. Teatru universal... piese clasice... şi pămîntul se frărnîntă sub picioarele noastre. (Şi fără trecere) A I... dar Catrina ? Ce face Catrina ? Unde e ?
TÂNĂRUL INTAI ROL — Am căutat-o mereu prin numele actorilor dv... dar...
BADIA — Unde e în clipa ceasta, chiar că nu ştiu. Noi ne-am despărţit cu-rî'nd, atunci. La două zile, Catrina a fost răpită de arnăuţii lui moşu-meu dela un. conac prieten. Şi pentrucă n'a vrut să se mărite cu lipciofleandura ceea de Medel-nicer, a fost pusă la Mârîăstire.
SUFLERUL — (Amintind TINARULUt INTAI ROL) II ştii d-ta : ăla care ura mojicit atunci, Ia conac.
TÂNĂRUL INTAI ROL — Şi au călugărit-o ?
BADIA — De-acolo, am avut eu grijă s'o răpesc. Şi, deatunci, a stat adăpostită ba la unul, ba la altul.
TÂNĂRUL INTAI ROL — In tot timpul ăsta, aţi văzu t-o, nu ?
BADIA — Mai mult nu. Dar mi-a scris într'una. A avut cel puţin parte să stea tot în case de amici culţi, lingă cari mintea ei a tras multe foloase. (Recutegindu-se şi TÂNĂRULUI INTAI ROL:) Dar bănuesc .că doriţi să vă închiriem sala.
TÂNĂRUL INTAI ROL — Pentru două representaţiuni serale. „Orfanii regimentului", în care joc pe Trim...
BADIA — M'da...
TÂNĂRUL INTAI ROL — Şi „Ştrengarul din Paris". BADIA — M'da... Bine.
TÂNĂRUL INTAI ROL — (Puţin întărîtat de tonul BAD IEI) Ştiu că nu e repertoriul care vă stă la inimă, dar pînă voiu ajunge la Figaro şi Hamlet... BADIA — O să ajungeţi, o să ajungeţi.
TÂNĂRUL INTAI'ROL -- Deocamdată dorim să amuzăm publicul.
BADIA — La noi, s'a amuzat publicul şi cu „Iorgu dela Sadagura", şi cu „Eşii în Carnaval."...
TANARLJL INTAI ROL — Eu am rămas la gîndul meu, că publicul nostru i.rebue înălţat prin piese venite din ţări cu tradiţie de artă. Chiar şi în lucrurile acestea mărunte pi care le jucăm acum mai mult de nevoe decît de voe, e o ştiinţă a scrisului, pe care autorii noştri n'au căpătat-o încă.
BADIA — Şi, dacă nu-i vom juca, n'au s'o capete niciodată.
SUBRETA — Aşa e !
BADIA — (TÂNĂRULUI INTAI ROL) Eu am admiraţie pentru ce voiţi să faceţi. Deşi june, sunteţi primul nostru actor care vă gîndiţi ca teatrul să fie, pentru publicul nostru, şi un prilej de propăşire culturală. Vă fac o singură mustrare : nu daţi înţelegerea cuvenită c'ipei prin care trecem. Să amuzăm publicul ? Da... Dar, în freamătul de azi al lumii, nu mai ajunge ca teatrul să fie doar „izvorul plăcerilor nevinovate"... pentrucă prea s'a umplut paharul ! La noi, toţi sunt împotriva lui Vodă, care nu caută decât să sature pe cei sătui şi să mîngîie pe cei
MATEI MILLO
187"
de rîd!... Şi parcă la dv., valahii, e altă petrecere? Noi ştim, că doar ţinem lept tură cu Bălcescu şi cu alţi mădulari ai Soţietăţii literare.
TÂNĂRUL INTAI ROL — Dreptate, sigur că aveţi... Cuvintul care se aude mai des la Bucureşti, c că „peştele dela cap se'mpute" !
BADIA — Tocmai deaceea, eu cred că trebue început ceva, prin teatru,
SUFLERUL — (Mirat) Prin teatru ? Cum ?
BADIA — Se poate, prin teatru !
TÂNĂRUL INTAI ROL — Să vedem... cum ?
BADIA — Adevărul e că n'am făcut încă nimic. Am adus pe sţenă unele tipuri romîneşti, dar ce spun ele ? Nu spun încă .nimic ! Or, tocmai prin ele am putea face legătura cu poporul, văzîndu-1 cum tresare la spusele noastre pe sţenă, cînd am desvălui în faţa lui viciile ocîrmuirii şi ale sosietăţii privileghiate 1 Pentrucă numai în teatru putem aduna mulţimea.
SUFLERUL — Şi ţenzura?
SUBRETA — (Inflăcrată) Apoi astea se fac peste capul ţenzurii.
TÂNĂRUL INTAI ROL — (Ironic, SUFLERULUI) D-ta vrei revoluţie cu învoire dela Agie ?
SUBRETA — (TÂNĂRULUI INTAI ROL) Bravo!  Aşa-mi placi!
BADIA — Numai în teatru putem spune lucruri prin surprindere. (Dar o vede pe CATRINA,, care apăruse de cîieva secunde ta intrare, cu un şal pe cap şi înaintase binişor, ascultând). Catrina ! (într'un elan, o ia în braţe şi o sărută pe amândoi obrajii).
CATRINA — (Surprinsă, jenată) Bădie...
BADIA — (Rătnîne intimidat) Iartă-mă, Catrina... Mi-era atît de dor de tine! CATRINA — Dragul meu bădie ! (I se aruncă în braţe şi îl sărută la fel) SUFLERUL — N'a duce anul, ce-aduce ceasul !
(Rise te)
BADIA — Doi ani !
CATRINA — Frusinca ! (O sărută) Ce bine-mi pare că te văd ! (TANA ■ RULUI INTAI ROL) Şi pe mata. (Ii dă mâna),
TÂNĂRUL INTAI ROL — (Sirîngîndu-i mîna) Bună ziua, dudue. CATRINA — Smarandache I
SUFLERUL — (Strînglndu-i mîna intre ale lui) Eu, ce. să-ii spun? Ţi-aş cînta şi eu fără cuvinte, cn bădia... dar... BADIA — (Nerăbdător) Zi-mi... SUFLERUL — ...dar uite-1 că tiu mă lasă ! BADIA — Zi-mî, s'a întîmplat ceva ? CATRINA — Flecuşteţul cela mi-a dat de urma cuibului. SUFLERUL — Acu să-mi pice mie în mină, că's îa temperatură potrivită ! CATRINA — Dar în orice caz veneam. BADIA - In orice caz. ?
CATRINA — Da... Şi la timp am picat!... Că tocmai vorbeaţi de teatru... de ce poate fi spus prin surprindere... (Toţi o privesc, miraţi, foarte atenţi) Viu din partea iui cuconu Alecu şi a celorlalţi, cari au găsit împreună o piesă care e numai bună pentru ţenzură.
BADIA — (Interesat, dar fard entuziasm) Da ?
CATRINA — Dar una e scris... şi alta trebue apus !
TOŢI — (Afară de SUFLER. într'un singur elan) Hei ! !
SUFLERUL — Bine. (Spălindu-se pe mîîni) Eu suflu ce e scris.
CATRINA — (Supărată) Atunci, nu sufli !
SUFLERUL — Atunci, nu suflu.
188
MIRCEA ŞTEFANESCU
TÂNĂRUL INTAI ROL — Nu-i nimic, Smarandache. O să sufle altcineva.
SUBRETA, BADIA — (TÂNĂRULUI INTAI ROL) Brava 1
SUFLERUL — (Supărat) Mă rog ! (Şi furios) Vreţi să faceţi revoluţie prin teatru ? Revoluţie cu măscărici ?
TÂNĂRUL INTAI ROL — (Ii pune mina în gât) Ce ai spus ? Măscărici?... Află, caraghiosule, că de cînd există teatru pe lume, prin gura „măscăricilor" s'au spus adevărurile care au înălţat pe om şi au săpat pe tirani ! Că, prin gura lor, şi a „măscăriciului" Arislia, junii munteni au cules gîndurile de libertate care i-au strîns în jurul lui Tu dor ! (Ii dă drumul, lăsîndu-l cu ochii holbaţi).
BADIA — (II priveşte cu recunoştinţă) — Amu sunt sigur că ai să fii alături de noi ! (Slrîngîndu-l mîlnile) Joci cu noi, da ? Joc şi eu !
TÂNĂRUL INTAI ROL — Joc !
(De aici, în ritm precipitat)
BADIA — (Tuturor) Gîndiţi-vă numai ce înseamnă să ne întrunim în aceeaşi piesă cîţiva valahi şi cîţiva moldovani... într'o piesă scrisă de ai noştri ! (CATRINEI) Spui că e scrisă piesa ?
CATRINA — Mîine poate fi dată la ţenzură ! Iar ce o fi pe deasupra, om învăţa într'ascuns.
BADIA — Să batem fierul cît e cald. (Foarte preocupat) De ce o să trebuiască să ne îngrijim întîi. e să avem galeriile pline... să auzim glasul nesilit al mulţimii... să împărţim bilete fără parale...
TÂNĂRUL INTAI ROL — Dar trebue să vină şi lumea cealaltă.
BADIA — D'apoi asta şi vreau, să văd cele două lumi faţă în faţă, aşa cum nu s'au văzut încă. Şi n'am nici o grijă: ajunge să se afle că mă sui eu pe sţenă, că are moşu Manolachi destule rubedenii care să alerge să mă rîdă ! (Foarte agitat) Peste două săptămâni, prima representaţiune ! Ai auzit, Smarandache?
SUFLERUL — (Care-şi refăcuse cravata, bombănind) Am auzit... prima şi
ultima.
SUBRETA — (Bătlndu-l pe umăr) Hai, lasă prăpăstiile.
SUFLERUL — Mă rog ! Eu nu mai zic nimic. Daţi-mi rolele şi eu încep să suflu. Dar dacă m'o trimite stăpînirea la Mînăstire, să ştiţi că eu n'am poftă să mă călugăresc ! (Porneşte).
TÂNĂRUL INTAI ROL — Unde te duci acum ?
SUFLERUL — (Răsuflînd) Erarhia, cucoane! Cînd mă strînge unul mai mare de gît, simt şi eu nevoe să string pe unul mai mic. Ies pe uliţă : acolo mă duc ! Şi să-l ferească Dumnezeu pe care s'o uita urît la mine ! Că sînt încălzit şi vreau să mă răcoresc.
(Rîsete)
BADIA — Ei hai, Smarandache, că nu-i timp de şagă. Du-te Ia d-I Flechten-macher, să dea cît mai degrab pe-aici, c'o să avem nevoie de două-trei arii populare !
SUFLERUL — Mă rog ! Eu nu mai zic nimic. Mă răcoresc puţin şi apoi mă duc. (TÂNĂRULUI INTAI ROL, cu obidă) Dar d-ta să nu mai mă faci caraghios! O să sufle altcineva, ai ? (Pleacă. Se opreşte) Barem e vre-o mînăstire prin ţinutul Cotnarilor ?
IONIŢA — (Intră alergînd) O vim't vânătoru ! Dă tîrcoale ! SUFLERUL — Care vînător ?
IONIŢA — Acela care te-a mojicit atunci la curte. SUFLERUL — (îşi freacă mâinile) Uliuuu ! Unde e ?
MATEI MILLO
189
IONIŢA — (Cairinei) Te-o urmărit şi... Şi iacătă-1 !
(Apare NUNUŢA, în costum de bonjurist, cu bărbuţă) BADIA — Stîmpăr'-te, Smarandache!
(SUFLERUL se va întoarce după NUNUŢA şi, deocamdată tăcut, nu-l va scăpa nicio clipă din ochi).
BADIA — (face semn tuturor să stea locului şi, întîmpinîndu-i pe NUNUŢA) Dv?
NUNUŢA — (Care nu se aştepta să dea peste atîta lume) A !... (Bîi'oîin-du-se) Scuzarisiţi... căutam... căutam casa de bilete.
BADIA — (Foarte politicos) Aţi trecut pe lîngă ea.
NUNUŢA — Da ? (Are un surîs idiot) O...
BADIA — (Arătîndu-i drumul) Pe aici şi imediat la dreapta.
NUNUŢA — Dar... (Prefăcindu-se că acum îl recunoaşte) Dar amu îmi dau seama... îmi face plăcere să vă văd.
BADIA — Pe mine ?... Mă rog matale, cu cine am onorul ?
NUNUŢA — Cred că vă amintiţi, am avut plăcerea să ne cunoaştem la...
BADIA — N'am plăcerea să-mi amintesc.
NUNUŢA — (Cu un gest spre costum şi bărbuţă) Poate pentrucă m'am schimbat puţin şi...
BADIA —i (Conducîndu-l) Dacă nu vă grăbiţi, s'ar putea să nu mai găsiţi bilete. (Spre culise) Năvîrlie 1 rupe o lojă întăi pentru domnul bonjurist. (Lui NUNUŢA, cu un ironic zîmbet. comercial) Un galben.
NUNUŢA — Da ? (Se caută în buzunar).
BADIA — La cassă 1  (7/ împinge uşor de umăr, scoţîndu-l în vestibul). SUFLERUL — (Se ia holărît după NUNUŢA) BADIA — (Oprindu-l) Smarandache!  Lasă-1 în plata Domnului. SUFLERUL — Nu pot, cucoane. Că judecata din urmă e cu prea multe amînări.
BADIA (Către toţi) Ei, să mergem şi noi.
(Toţi ceilalţi pornesc spre BADIA, cînd reapare NUNUŢA, cu biletul în mină)
NUNUŢA — (Bădiei) Mai scuzarisiţi, vă rog... dar ţiu să vă amintesc că, la conacul Postelnicului Manolachi... Poate îşi aminteşte duduca ?
CATRINA — (Ca şi cum ar cădea din nori) La conacul cui ?
NUNUŢA — O, înţeleg... (Cu dispreţ) Dar nici eu nu mai mă duc prin asemenea lume ! (Declamator) Mă simt amu în muvmentul secolului şi-mi ascult demarşurile inimii ! De cînd am alte idei, de cînd port acest costum şi mi-am lăsat barbă...
BADIA — A !... barba v'a crescut din pricina ideilor ?
NUNUŢA — (Dînd în gropi) Vă rog să mă credeţi că sunt un sincer raz vrătit! (Mîngîindu-şi barba) Ce nu mi-au dat cei cari puteau să mă proteguiască, mi-am luat singur 1
SUFLERUL — (Din locul lui) Va să zică, vrei să faci revoluţie, pentrucă nu poţi să ajungi ciocoi fără ea ? NUNUŢA — Poftim ?
SUFLERUL — Ioniţă ! (Ii spune ceva ta ureche. Ioniţă, vesel, iese atergînd). NUNUŢA — (Despre SUTLER) Nu cunosc pe domnul. BADIA — Cum nici noi nu vă cunoaştem, vă rog să ne permiteţi să ne retragem.
NUNUŢA — Duducă !  Eu sînt Medelnicerul Nunuţă Bacalu, care...
190
MIRCEA ŞTEFANESCU
BADIA — Cunoşti pe d-1, Catrina ? CATRINA — Nu l-am văzut în viaţa mea ! NUNUŢA -- Se .poate, duducă ? !
BADIA — D-le, probabil că aveţi vedenii. Duduca este logodnica mea.
NUNUŢA — Cum ? !
BADIA — Vii, Smarandache?
SUFLERUL — Eu mai am puţină treabă. (Barează ieşirea).
(BADIA înalţă din umeri şi iese cu CATRINA, SUBRETA şi TÂNĂRUL INTAI ROL).
NUNUŢA — (încremenii, voind să se ia după BADIA) Dar d-le...
SUFLERUL — Un moment!
NUNUŢA -- Nu te cunosc ! Cine eşti d-ta ?
SUFLERUL — (Calm, încrucişându-şi braţele) Eu sînt mojicul... NUNUŢA — Cine ?
SUFLERUL — Mojicul de acum doi ani, dela conac. M'ai îmbrîncit şi mi-ai spus : „La o parte, mojicule !"
NUNUŢA — Nu mi-aduc aminte.
SUFLERUL — Eu mi-aduc. Ani memorie bună ;  memorie de suffer. NUNUŢA — Şi ce vrei dela mine?
SUFLERUL •— Vreau să-ţi spun că, deşi au trecut doi ani, eu tot mojic am rămas.
NUNUŢA — Foarte rău !
SUFLERUL —■ Asta zic şi eu : foarte rău ...penlru matale! NUNUŢA — Lasă-mă să'trec!
SUFLERUL — Cu plăcere... dar după operaţie! (BĂRBIERULUI, care intră adus de IONIŢA — şi care e un bătriior pe a cărui faţă stărue necontenit un zîmbet prostesc) Hai jtipîne ! (Lui NUNUŢA, cu un surîs foarte politicos) E bărbierul de alături... (BĂRBIERULUI) Ştii să razi ?
NUNUŢA — (Tresărind.) Domnule!
BĂRBIERUL — (Ducîndu-şi mîna pilnie la ureche) Cum, cum ?
SUFLERUL (Lui NUNUŢA) E surd ca oala... dar n'ai idee ce frumos rade! Ca'n palmă! (Slrigînd în urechea BĂRBIERULUI) Te roagă boerul să-l razi repede !
BĂRBIERUL — Aha, alin !
(SUFLERUL l-a apucat pe NUNUŢA de o mină, iar IONIŢA de cealaltă)
NUNUŢA — (Slrigînd) Domnilor... să ştiţi că...
(II. aşează cu forţa pe un fotoliu)
SUFLERUL— (Amintlndu-şi) Să  sufle  altcineva,  ai?  Caraghios, ai?... (Apoi, şi mai furios) Iţi dau eu ţie barbă, sămîn|.ă de ciocoi ! NUNUŢA — (Revoltat) „Ţie" ? SUFLERUL — Sunt mojic, ce vrei !
(BĂRBIERUL pune lui NUNUŢA vasul turcesc sub bărbie şi începe sâ-l săpuneze).
NUNUŢA — Domnilor ! Ajutor ! BĂRBIERUL — Dar de ce se sbate asa ? SUFLERUL — (In urechea BĂRBIERULUI) Se gîdilă !
MATEI MILLO
191
IONIŢA — (La fel) Şi îl ţinem, ca să nu se taie! BĂRBIERUL — (Rîzînd) Nici o grijă !   Eu am ras şi pi nebunii dela
Gol ia 1
NUNUŢA — Ajutor !
BĂRBIERUL — Poftiţi?  (Işî apropie urechea de gura lui) NUNUŢA — (In urechea BĂRBIERULUI) Ajutor !
BĂRBIERUL — (Lui NUNUŢA) Nu-i nevoe de ajutor, cucoane. Vă rad eu singur. (Desface briciul),
NUNUŢA — (Urlînd BĂRBIERULUI) O să răspunzi de faptele lor! Ştii cine sunt eu ?  O să înfunzi ocna !   Înţelegi ?
BĂRBIERUL — Nu-i nevoe să strigaţi aşa, cucoane. (Aplicîndu-i briciul pe barbă) Am înţeles: doriţi şi contra!
C orii n a TABLOUL IV
(Seară de reprezentaţie romînească, în Teatrul dela Copou. Decor ut Tu-bloului III, dar cortina ,,scenei în scenă" e lăsată. Poltcandrul e aprins şi gala cobora din pod. Cîiiva arnăuţi s'au înşirat la intrarea „sălii". IONIŢA trece prin loji, aprinzând candelabrele ţintuite pe coloanele dintre ele. Galeriile suni pline. Cîţiva bonjurişti, conduşi de PLASATORI, îşi- ocupă fotoliile).
O VOCE — (In culisă) Corlelurile la garderob, rugăm frumos!
(Vine din oraş SUFLERUL, trecind încruntat spre „scenă")
IONIŢA — (Oprindu-t) Ai vinit, c'coane ?
SUFLERUL — Acu, oe-o fi, o fi. Nu există nici o lege contra suflatului... Dar dacă i-o ridica Agia, să nu mă arate cu degetul şi să spună : „El ne-a suflat!" (lese pe uşiţa de lîngă „Scena în scenă")
(Apare MANOLACHI la intrare, însoţit de NUNUŢA, care e ras şi şi-a reluat costumul oriental)
VOCEA — Ciubucul la garderob, rugăm frumos ! MANOLACHI — (Indignat) Cum, cum?
(IONIŢA, care aprinsese ultimul candelabru, vede pe MANOLACHI şi coboară repede din loje.)
NUNUŢA — (Explicând, cu ton autoritar, spre culisă) E arhon Postelnicul '
VOCEA — E noul regulament al teatrului, rugăm frumos !
MANOLACHI — Să-mi las ciubucul? Eu?... Nu s'a născut încă cine să-mi ia mie ciubucul din mînă !
IONIŢA — (Apărind la intrare) Vi-1 iau eu, boerule. Nu se sparge.
MANOLACHI — Tu ?... Piei din faţa mea, nemernicule ! (Vrea să înainteze cu ciubucul).
UN ARNĂUT -~ Iertaţi, Luminarea Voastră, dar aşa e poronca.
MANOLACHI — (Furios) Da? (Lui IONIŢA) Vino îneca! (li sparge ciubucul în cap. Apoi, triumfător:) Postelnicul Manolachi nu dă ciubucul la garderob !
192
MIRCEA ŞTEFANESCU
IONIŢA — (Spargînd restul încă în două) Dar nici nu mi-1 mai scade din simbrie....
(Rîzînd, se îndepărtează cîţiva paşi, după ce i-a făcut lui NU NUT A un semn de „rade barba")
MANOLACHI — (Lui NUNUŢA) Haidem !
(Intră după ei, mai mulţi oameni dela conac)
NUNUŢA — (Explicînd spre culisă şi dînd biletele) Sunt, toţi, cu arhon Postelnicul.
(Un plasator îl duce la băncile din spatele fotoliilor. ION IT A l-a urmărit şi trage cu urechea).
MANOLACHI - (Lui NUNUŢA) Au adus de toate dela conac?
NUNUŢA — (Face semn unui om să descopere un coş pe care-l ţinea ascuns) Tot ce se află iarna : perje uscate, ceapă, ouă...
MANOLACHI — Să nu-mi fi luat din cele proaspete !
NUNUŢA -   Nu, arhonda ! Se poate !...  Păstărnac, murături
(MANOLACHI — (Satisfăcut) Ha-ha! Murături... e bine! O să-ţi laşi barbă... Ia dă şi mie două-trei cepe şi cîteva ouă. (Cum lojile au început să se ocupe de lume din protipendadă, se uită să nu-l vadă nimeni, îşi scoate işllcul si le pune în el, apoi şi-l aşează din nou pe cap.) ' '
NUNUŢA — (Imitîndu-l) La mine nu încap prea multe.
MANOLACHI — Dacă iese bine, o să-ţi dospească işlicul (Oamenilor) Apoi amu, să dea naiba cel de drac să uitaţi ce vi s'a spus, după ce am risipit atît pără-let pentru voi! (Lui NUNUŢA) Auzi ! Galeriile vândute! Să aduc mojicimea la parter !
(IONIŢA se strecoară în goană printre fotolii şi iese pe usita de lingă scena în scenă".)
MANOLACHI — (Oamenilor) Mă ! II cunoaşteţi bine cum arată la fată ? Vă mai amintiţi de el ?
OAMENII — Da, boerule ! Se poate?!
NUNUŢA — Le fac eu semn, arhonda.
MANOLACHI - (Lui NUNUŢA) Hai, împarte-le delicatesurile. NUNUŢA — (începe să le împartă).
(Apar în „sala" PULCHERIA şi MARGHIOLITA, împreună cu un grup amestecat de bonjurişti, ofiţeri şi boerl de port vechi, cari se resfiră spre fotolii).
MANOLACHI - (Văzîndu-le, lui NUNUŢA) Ia seama, să nu te vadă damele. Ca vreau sa fie surprindere. (Porneşte spre ele, întîrnpînîndu-le mirat) Dar cum de-aţi venit împreună ?
MARGHIOLITA — A trecut .tantina să mă ia.
PULCHERIA — (Care e foarte bine dispusă) Azi e zi mare '
MANOLACHI — Mare ?
PULCHERIA — O asemenea zi trebue să găsească toată familia strînsă Li jurul sărbătoritului.
MATEI MILLO
193
MANOLACHI — M'da ?... Bine, bine. (Rîzînd cu tîlc) O să se ducă de pomină !
PULCHERIA — (Lui MANOLACHI, salultnd către loji) Iaca şi pe Ena-caohe cu Sultana, pe ZizLn, pe Iancuşor, pe Zouzou. Parcă-i o soarea în familie ! Ei, mergem ? (Porneşte spre loji)
MANOLACHI — Da. (MARGHIOLITE!) Stai cu noi în lojă?
MARGHIOLITA — Nu. Am loja mea.
MANOLACHI — (încet) Mîine, la trei.
MARGHIOLITA — (Rîzînd) La trei, puişorule, la trei !
(MANOLACHI porneşte după PULCHERIA, dar se întâlneşte cu BĂRBOI, care intră în „sală". BĂRBOI îi întoarce spatele. Manolachi la fel).
MARGHIOLITA — Hei ! cucoane Bărboi... quel plaisir ! BĂRBOI — (întunecat) Bună seara. (Vrea să treacă). MARGHIOLITA — Eşti grăbit ?   Nu ne-am văzut de-atâta vreme!... Ce face Victoriţa ?
BĂRBOI — Plînge după zestre... c'are un babac sec la minte..t asta face !
(BĂRBOI, furios, îi întoarce spatele şi se duce ia fotoliul lui, în timp ce MARGHIOLITA se suie în loja ei, alături de aceea în care s'au instalat MANOLACHI şi PULCHERIA — şi răspunde la saluturile mai multor bărbaţi, toţi. întorşi spre ea, ca şi femeile care o măsoară prin lornioane şi lornieie. Un ACTOR şi o ACTRIŢA, tinerii din tabloul precedent, apar pe uşiţa de lingă „scena în scenă").
ACTRIŢA — (Privind galeria) Geme „paradisul" !
(„Sala" e aproape plină. Un grup de ofiţeri, jupîniţe şi boeri tineri, dar de port vechi, înaintează spre fotolii).
UN BOER — Cred că s'o sfîrşi repede cu drăcovenia asta moldovenească, să trecem mai degra-b la „Restaurant du Theatre", că ne-a preparisit Grigoraş un pilaf de stacoşi şi nişte iepure aferim !
O JUPANIŢA — Apoi, dacă nu veneam, să mor de rîs văzînd pe nepotu-său pe senă, mă duceam astă seară să-1 aplaud şi eu pe Cavalerul Bleichleben.
UN OFIŢER — Cum, jupîniţă, n'aţi fost încă ? Tot Eşu l-a admirat.
JUPANIŢA — Cest une merveiile, nu ?
BOERUL — O ! Să vezi mata „batiste rupte, arse şi iarăşi produse"...
OFIŢERUL — ...„fielurite strămutări de cărţi, împuşcarea asupra lui şi prinderea plumbului".
BOERUL —• ...„încărcarea unui pistol cu basmale şi aflarea lor în turnul Sfinţilor Trie-erarhi"...
JUPANIŢA. — Ei nu ! Şi să viu aici ! Fi done ! (Răspunde la. cîleva saluturi şi se aşează, împreună cu ceilalţi).
(De cîteva clipe, un locotenent a introdus în loja MARGHIOLITEI pe un diplomat francez, un bărbat elegant de vre-o 48 ani, cu tîmplele cărunte, pe care i-l prezintă. Acesta ti sărută mina, pe care MARGHIOLITA i-o întinde foarte curtenitoare.)
JUPANIŢA — Pe cine prezantă lieutenatul, Marghiolitei? OFIŢERUL — E contele de Brive, consulul franţez din Constantinopol, în trecere pe la noi. Putred de bogat! Două castei? '
18 — Viaţa Românească — c. 4183
194
MIRCEA ŞTEFANESCU
(Locotenentul se înclină şi se retrage din loje, iar MARGHIOLITA invită pe diplomat să ia toc).
JUPANI ŢA —A şi pus ghiara pe el ! I-a sburat un castel!
(De-acum încolo, chiar şi în timpul „spectacolului", căruia îi va întoarce mai mult spatele, MARGHIOLITA se va lăsa din ce în ce mai curtată de diplomatul străin.)
(Apare un boer de cin însemnai, care răspunde citorva saluturi, dar nu înaintează şi nu se aşează, aşteptînd ceva. E ŢENZORUL).
ACTORUL — (Care se aşezase pe o bancă cu ACTRIŢA, izbucneşte în rîs) ACTRIŢA — Ce e ?
ACTORUL — (Arătîndu-i spre intrare) Uite-o ! Cucoana Chiriţa Bîrzoiu !
ACTRIŢA — (Pufnind) Parcă-i Nastratin Hogea !
ACTORUL — Nu se lasă Chiriţa, pînă nu şi-o căpătui lungoacele!
ACTRIŢA — Dacă şi le-a adus ea şi la teatru !
ACTORUL — Şi tot după boeri mari ar vrea să le dea...
(A apărui, în adevăr, „CUCOANA CHIRIŢA", aceeaşi care trebuia să apară peste cîţiva ani în piesele lui Alecsandri — grasă şi ştirbă, '„în rochie de catife roşie şt turluban cu pene stacojii" — însoţită de două matahale de 25 si 23 ani, fetele ei „ARISTIŢA" şi „CALIPSIŢA" şi de băeţaşul ei „GULIŢA" cepeleag, cu degetul în nas şi prost crescut, un fel de viitor „DOMNU GOE", cu minavetul la el).
UN PLASATOR - Trii îotelii ?
„CHIRIŢA" —. Patru, mangositule... că doar nu era să viu la fiatru fără băeţaşul n'neacăi !
„GULIŢA" — Patru, mangocitule ! (I se slrîmbă) Uăă... !
PLASATORUL — (Arătindi. 'e locurile) Poftiţi.
„CHIRIŢA" —- Lipseşte de-aci, că n'avem nevoe de gubernată !
„GULIŢA" — Uăă...
PLASATORUL — (Se retrage)
„ARISTIŢA" — Guvernantă, maman...
„CHIRIŢA" — Moţ! că m'o crescut n'neaca la pasion, ca să ştiu nemţeşte. „CALIPSIŢA" — Pansion, maman...
„CHIRIŢA" — Moţ! Hai, înşiraţi-vă... Aristiţa în faţa lu' dumnealui (O aşează în faţa BOERU LUI căruia îi surîde)... eu la mijloc... si Calipsiţa în fala lu' dumnealui. (O aşează în faţa OFIŢERULUI, căruia îi surîde. Lui „GULIŢA"':) Şi tu, stai colea... „GULIŢA" învârteşte de manivela flaşnetei, care începe să cînte o polcă. Dlndu-i una peste mină:) ...şj să nu te prind că dai drumu' la minavet!
„GULIŢA" — (II scoate limba) Uăă...!
BOERUL şi OFIŢERUL au privit-o lung şi miraţi de cum si-a distribuit fetele în faţa lor, apoi tot grupul izbucneşte în rîs. Dar „CHIRIŢA" se 'întoarce către cel doi bărbaţi şi-i măsoară cu interes prin lornion, zîmbindu'-le).
„CHIRIŢA" — (Fetelor, dîndu-le cite un cot in coaste) Ţineţi-vă mai drept şi zîmbiţi nurliu ! (Şi se întoarce către cei doi bărbaţi, prezenlîndu-le) Fetele mele, Aristiţa şi Calipsiţa Bîrzoiu. (Cei doi se înclină cu ironie).
OFIŢERUL — (Ironic) Duducile sunt de măritat ?
MATEI MILLO
195
„CHIRIŢA" — (Promptă) Vai, sigur ! (Rîzînd) Două blînde cănăriţe şi le caut doi canari.' (Dîndu-le cîte un cot în coaste) Nu staţi mute, ca turnu Trisfetitelor! FETELE — Ui, maman...
(Rumoare în „sală". Intră AGA şi e întîmpinat de ŢENZOR)
AGA — Bună seara, ţenzore...
CHIRIŢA — (BOERULUI) Cine-i ? Vodă ?
BOERUL — Nu. E Aga Eşilor.
„CHIRIŢA" — E însurat ? (Continuă să vorbească încet celor doi bărbaţi, arăiîndu-le din cînd în cînd fetele.)
AGA — (ŢENZORULUI, care-l conduce la loje) Cum e piesa, ţenzore? N'are ceva niscaiva atingător ?
ŢENZORUL — Nu ! O naraţiune în trei acte, cu nişte haiduci.
AGA —- (Contrariat) Cu haiduci?... Barem îi prinde pînă la urmă?
ŢENZORUL. — Prindea decît pe unul. Dar am dat eu poruncă dela ţenzură să-i prindă pe toţi !
AGA — (Satisfăcut) Aha, aha... Aşa, da!
„CHIRIŢA" - (Acum tare, cînd OFIŢERULUI, cînd BOERULUI) Dar nu le dau decît după neam mare. Că şi ele's cît nişte sdragoni... cum zîce barbatu-mieu, cari-i tare mucalit.
(AGA a intrat cu ŢENZORUL în prima loje de lîngă „Scena în scenă", unde ia loc pe o canapea, aşezîndu-se turceşte. Lumea îl salută cu respect. Unii se scoată în picioare şi se înclină spre loje).
BOERUL — (OFIŢERULUI, arătîndu-i pe AGA, care trage din ciubuc). Dar Aga de ce nu şi-a lăsat ciubucul la garderob ?
OFIŢERUL -- Apoi el are voie ce nu e voie, că doar el a poruncit că nu
e voie.
„CHIRIŢA"' — (Continuînd) Şi-mi zîce dumnealui într'o zi că le-a găsit doi bărbaţi şucadâ, Brustur şi Cociurlă, vecinii moşiei noastre. „Brustur şi Cociurlă 1 zîc. Elei, frate ! Cum o să-mi dau fetele după nişte boerinaşi de ţeară ?" (Arătîn-du-le iar celor doi)^ Fete frumuşele, curăţele, iconoame, vertuoase, cetite, giucate... cu cadri.lu' lor, cu ghitarda lor, cu franţuzeasca lor... (Fetelor) Parle franse, mad-muzel ?
FETELE -- Ui, maman !
„CHIRIŢA" — Le piese vu monsio cavaler din Eşi? FETELE — Ui, maman !
„CHIRIŢA" — Le-aţi auzit?... ca apa! (Pe „scenă" se aude prima bâtae. „CHIRIŢA" tresare:) Ho!... (Şi continuă) Aşa, pricopsite, să le fac eu, pe una Brusturoae şi pe cealaltă Cociurloae ?... (A doua bălae) Ho !... „Brustur şi Cociurlă, zîce dumnealui, au moşioare bune, bănişori buni, vitişoare bune"... „Ei ! şi pentrucă au vite... (A treia bătaie) Ho!... să-mi fac eu blestemul să le dau copilele? Ba, cît îi cucu !... şi-or pune dumnealor pofta n cui!"... „Ba nu şi-or pune-o, zîce dumnealui, pentrucă le-am făgăduit!"... „Ba şi-or pune-o!"
(Cortina „scenei în scenă" se ridică şi — în decorul unui interior bine luminat — CATRINA, care joacă pe PROFIRII'A, îmbrăcată în rochie modestă de toate zilele, calcă o rochie roşie şi îngână o arie populară).
„CHIRIŢA" — „Ba nu şi-or pune-o!"... „Ba şi-or!"... „Ba nu!"... „Ba şi-or !"... „Ba nu !"
LUMEA DIN SALA — Sssst! -
13 *
196
MIRCEA ŞTEFANESCU
MANOLACHI — (In loje, furios) Catrina-i ?
PULCHERIA — (Jubilînd) Ha-ha !
„GULIŢA" — (Dă drumul unei mazurci la flaşnetă).
„CHIRIŢA" — Lasă «minavetul, varvaruie... că-ţi fac morişcă'n chică !
LUMEA —   Sst!
„GULIŢA" — (Ii scoate limba) Uăă....'
(„CHIRIŢA" îi trage o palmă, „GULIŢA" începe să plîngă, lumea sîsîe. In fine, se face tăcere şi începe „spectacolul")
(Pe „scena in scenă" apare MELANIŢA SUBRETA, în foarte preţioasă toaletă de seară)
MELANIŢA — Ai ars nucuşoară de sprincene pentru nineaca ? PROFIRIŢA — (Plînsă) Da...
MELANIŢA — Geaba oftezi, că tot nu te luăm ia teatru !... (Ii ia nucuşoară şi strigă la ea) Barem rochia nu i-ai pîrlit-o? PROFIRIŢA — Nu... MELANIŢA — Ai călcat-o ? PROFIRIŢA — Da...
MELANIŢA — (Imitînd-o) Nu... Da... Faci pe bosumflata? (Luînd rochia) Că ai şi obra;z să mergi la scamatoriile neamţului, cînd nu ştii să spui nici „ui" pe franse ! (Vorbeşte spre culisă, înainte de a ieşi) Auzi Praf irita, maman ! Mutră să iasă cu noi dan leo mond.
(In culisă, se aude un rîs ascuţit şi batjocoritor: „Hi, hi-hi!" şl MELANIŢA
iese).
PROFIRIŢA — (Singură, venind la „rampă" şl adresîndu-se „publicului") Uf ! dacă n'ar fi murit sărmana nineaca-mea, să ajung să cresc pe mini vitrege... (Se aude strigînd afară: „La păpuşi! La păpuşi!" PROFIRIŢA se înveseleşte deodată) O! ce aud? Să ştiţi că trece Ion Păpuşerul 1 (In culisă: „La păpuşi. La păpuşi!" PROFIRIŢA se repede la uşa care dă afară) Ioane! Ioane!
NUNUŢA — (Crezind, că o să apară BADIA, şopteşte oamenilor) Amu ! Luaţi seama !
MANOLACHI — (Face un semn discret din loje, lui NUNUŢA, cu mina ridicată, gala să pocnească din trei degete).
OAMENII — (îşi pregătesc zarzavaturile pentru atac).
(ION = TÂNĂRUL INTAI ROL, răspunde din culise)
ION — Să trăeşli, duducuţă ! Am vinit să-ţi gioc păpuşele. PROFIRIŢA — Treci mai pe urmă, Ioane, că nineaca şi Melaniţa se duc la teatru. Cum oi vedea butca ieşind, întoarce-te. ION — Bini, bini, duducuţă... Aici-s !
(MANOLACHI lasă mîna in jos şi NUNUŢA face semn oamenilor să mal aştepte.)
NUNUŢA — Nu încă... Dar fiţi gata !
(PROFIRIŢA revine spre „rampă", ţopăind veselă şi fredonînd. Aşa o surprinde CUCOANA CALIŢA BADIA, care e o persoană grasă şi foarte fardată.
MATEI MILLO
197
cu o voce ascuţită. E îmbrăcată în rochia de catifea roşie, pe care i-a călcat-o PROFI-RITA si poartă pe cap un fel de turban cu pene stacojii. Intră urmată de MELA-NIŢA )'■
CALIŢA. — Ia te uită la ea, mangosita 1 Ziceai că se jeleşte şi ea ţopăeşte! „CHIRIŢA" — (Izbucneşte într'un hohot de rîs, cu un sforăit puternic pe nări. Cei din jurul ei se întorc, şi o privesc).
CAL IŢA — (PROFIRIŢEI) A tras butca? PROFIRITA — (Grăbind-o) A tras, a tras!
CALIŢA — Ho!... Vezi-mi întîi sprîncenele. Inghinate's cum trebtie ? Că una-i Cucoana Caliţa în Eşi !
PROFIRITA — (Admirativă) Parcă's două lipitori umflate!
CALIŢA — (MELANIŢEI) Şi tu, ia seama că az'seară vine tot Eşu la ftiatru! Mai zîmbeşte şi tu nurliu, ba unuia, ba celuilalt, că deaceea te-am ţinut la pasion 1
MELANITA — Pansion, maman !
CALIŢA — Moţ !... Dacă vrei să te măriţi, nu-mi sta înfiptă ca turnul Trisfetitelor !
(Haz mare în grupul „CHIRIŢA". In speciat, ea e încîntată şi tot timpul — a arătat fetelor pe „CALIŢA", comentînd veselă. Acum aplaudă).
CALIŢA — (Profiriţei, ieşind cu MELANIŢA) Ai grijă de luminări, de casă. PROFIRITA — (Grăbindu-le) Am, am !
„CHIRIŢA" — (Odată cu ieşirea „CALIŢEI", izbucneşte tare) Parcă-i Nas-tratin Hogea !
(Rîsete. Sîsîituri. „GULIŢA" o sîsîie pe maică-sa, care-i arată palma, iar el îi scoate limba).
„GULIŢA" — Parc'eş* tu!
PROFIRITA — (A ascultat, pină a auzit plecarea butcii. Aleargă la uşe) Ioane !  Ioane !
NUNUŢA — (Oamenilor, în acelaş timp cu semnul lui MANOLACHI) Amu! Mîna pe zarzavaturi şi deştele'n gură ! OAMENII — (Se pregătesc).
ION — (Intrînd, cu căciula pe cap şi cu cutia de păpuşi) Aici eram, duci ucuiţă !
NUNUŢA — (Oprind prompt oamenii, odată cu semnul lui MANOLACHI) Sat... că nu-i el !
(Ion e urmat de doi ţigani lăutari, unul cu naiul, cellalt cu cobza sau ţambalul).
PROFIRITA — Ce-mi joci, Ioane?
ION — Ţi-oi giuca di tăte, duducuţă, că pe un' am dat tîrcoale, pi la boeri, am tăt fost gonit. C'aşa's unii oameni, duducuţă — păpuşi mari... (Inaintînd ta „rampă") Dar de ce s'o hi mîniind păpuşele celea mari... (Arăfind „publicului" cutia) ...pe iestea mici ale mele, de le prigonesc într'atîta ? (Face semn lăutarilor si cîntă) :
ION
Lumea-i plină de păpuşi De tot soiul, mari şi mici, Cu surtuce, cu mînuşi, Cu anteriu şi cu işlici...
198
MIRCEA ŞTEFANESCU
Una-i proastă şi fudulă, Alta face cît o nulă, Alta-i mare patriot, Cu limba, hăt, cît un cot...
(Dar se aude gălăgie in „culise". ION se opreşte şi CALIŢA, urmată de MELANIŢA, apare furioasă, cu turbanul alunecat pe o parte a capului şi cu peruca strîmbată pe cealaltă parte).
PROFIRIŢA — (Alergind spre uşe, în timp ce ION şi. lăutarii se retrag într'un colţ, spre „rampă") : Ce s'a întîmplat ?
CALIŢA — Au rupt caii butca şi ne-au aşezat ca pe un poponeţe în faţa
porţii !
MELANIŢA — Maman a scos capul afară, să suduie pe vizitiu şi... ION — (Aparte, către „public") Şi s'au spăriat telegarii de turlubanu lu Nas-tratin Hogea 1
„CHIRIŢA"— Cu o puternică sforăitură pe nări, izbucneşte într'un hohot de rîs şi se adresează grupului) : Bată-1, că bini a mai prins-o !
CALIŢA — (In acest timp, şi-a scos turbanul şi şi-a dres peruca, în faţa unei oglinzi primitiv pictată pe decor) Aşa că s'a dus dracului şi ftiatrul şi turnura... şi mi s'au disghinat şi sprîncenele ! (Şi „văzînd" prin această oglindă pe ION şi pe lăutari, le vorbeşte prin ea) Dar ce văd acolo? Ce căutaţi, mă, în casa mea ?
MELANIŢA — Chel gu, chel gu ! să ne aducă peizani în casă... şi stafii împeliţate !
PROFIRIŢA — Eu zic, nineaca... dacă tot n'aţi avut parte de teatru...
ION — Să vă fac o lecuţă de teatru de-al nostru.
CALIŢA — De-al nostru ? De care ?
ION — Pentru popor, c'coană !
MELANIŢA — Fi done !
ION — (Recitind, fără muzică):
(Indreptându-se spre „rampă" şi adresându-se „publicului").
Dragi boeri şi cuconiţe, Holtei, fete, văduvite, De vroiţi, numaidecît Să vă treacă de urît, Lăsaţi iute, casă, masă Şi cu inima voioasă Alergaţi, vă sfătuesc, La teatrul romînesc.
— E   una la noi, la Bîrzoeni, cap tăiet! Bini o batjocorit-o.
Pe cine ?
bată-1 concina de auftor !
(Hohote in grup)
Cuşca de hîrtie ce noi o purtăm, Strigînd la păpuşe cu glas sunător, Este chiar teatrul micului popor Şi cu-a noastre glume noi îl desfătăm.
MATEI MILLO
',99
O JUPANIŢA .....     Quelle idee!
(Aplauze la galerie şi in grupurile bonjuriştilor. Alte grupuri sîs'ie. IONIŢA intră in ,,sală" pe usiţa de lingă „scenă" şi, din cînd în când mucăreşte cîte o luminare).
AGA — (Aplecîndu-se spre loja lui, MANOLACHI) Dar nepotul dumitale nu apare ?
MANOLACHI — Cred că i-o veni şi lui rîndul... (Din clipa asta, rămîne cu ochii fixaţi pe „CALIŢA" şi din cînd în cînd se ridică in picioare, ca s'o vadă mai bine).
MELANIŢA — Teatru romînesc ! Auzi, maman, chel ide !
(la „rampă") :
Până amu nu sînt nebună ca să hotărăsc să merg La un loc unde bacalii şi cizmarii toţi alerg. Fi done! cu astă idee poate vrei ca să glumeşti ? La Paris se dau vre'o dată vodevile romîneşti ?
Ş'apoi ce să vezi acolo ? Să asculţi pe un actor, - Care face romîneşte declaraţii de amor! Quelle horreur! — au ei idee ce va să zică bonton '> N'ai auzit, soro dragă, că lui Jean îi zic Ion ?
MARGHIOLITA — (Izbucneşte în rîs, amuzată şi, către loja tui MANOLACHI) : Asta e o piatră în grădina mea !
PULCHERIA — Da ?... (Aplaudînd) Brava ! Brava ! Bis !
MANOLACHI — (PULCHERIE!) — Ia dă-mi lorneta ! (Priveşte prin ea pe „CALIŢA")
CALIŢA — (Se apropie de MELANIŢA) Şi de. ce să nu-i zică Ion, dac'aşa l-a botezat naş'su ?
MELANIŢA — (Surprinsă) Coman ?
CALIŢA — Şi de ce să nu facă declaraţii de amor pe romîneşte ? Crezi că tat'tu rn'a tratarisit pe franse, cînd a fost să te aducem pe tine pe lume ?
MELANIŢA — Vai, maman, dar mă laşi buş be! Eu, care am fost la pan-sion de nobile demoazele, ce mai pot învăţa dela un biet teatru romînesc?
PROFIRIŢA — Multe !... Poţi învăţa ce-i frumos şi ce-i urît în lumea noastră... Poţi vedea, ca într'o oglindă, cari sunt cei cu folosul şi cari cu ponosul...
(Aplauze la galerie şi în grupurile bonjuriştilor. Alte grupuri sîsîe. Aga dă semne de nerăbdare şi vorbeşte TENZORULUI. MANOLACHI se ridică în picioare şi priveşte prin lornetă pe „CALIŢA". Inllnzăndu-se cât se poate peste loje).
PROFIRIŢA — Nu-i aşa ? Spune-i matale, Ioane !
ION — (MELANIŢEI) Aşa-i, duducă ! Să-ţi gioc numa oiţele şi, dacă iai bini sama la vorbe... că's ticluite de demult în poporul nostru... poate ăi afla multe! (Scoate din cutie un lup şi o oaie) Iaca lupu şi oaia... Vai, săraca oaie ! Bună-i vie, bună-i, moartă, că-i lînoasă, lăptoasă şi devreme acasă. (La „rampă", „publicului", accentuînd puternic) Ce păcat numa că o mănîneă lupii! (Face semn lăutarilor si cîntă, jucînd cele două păpuşi) :
Vai ! săraca oaie blîndă, Cum s'aţin lupii la pîndă,
200
MIRCEA ŞTEFANESCU
Şi PROFIRITA — ...Bir, oiţă, bîr !
Şi PROFIRITA
Să te nşale, să te apuce, Să te rupă, să te'mbuce, - ...Bîr, oiţă, bîr !
ÎMPREUNA CU
PROFIRITA
Bucălaie, vai de tine' Tragi pe lume-ades ruşine, Bîr, oiţă, bîr !
Chiar de scapi să nu fii smulsă Tot eşti tunsă şi eşti mulsă, Bîr, oiţă, bîr !
(In continuare, ..publicului") Hei ! de n'ar hi lupi colţoşi pe lume, bine-ar mai hălădui turmele.
ION — (In continuare) D'apoi ce să faci? Aşa-i posnaşa aiasta de lume: (Puternic) unde-i oaia, lupu' nu lipseşte; unde-i slab, e şi tare; unde-i ţăran, e şi lipitoare !
BĂRBOI — (In picioare) Ruşine !
(Alţi boeri de port vechi şi citeva jupiniţe strigă de asemeni „Ruşine", dar galeria aplaudă sgomoios şi toţi bonjuriştii, sculîndu-se în picioare strigă: „Linişte ! Bravo ! Bravo l")
BOERII — Jos pantalonaşii ! Jos duelgiii!
AGA — (In loje, ŢENZORULUI) Ce-i asta, ţenzore? Unde's haiducii?
ŢENZORUL — (Apărindw-şi propria sa piele) Amu trebue să vină, amu... că doar i-am văzut eu venind, cînd am citit piesa !
(In timpul acestor replici din „sală", pe „scenă" s'a văzut răsărind din cuşcă textul SUFLERULUI, şi mîna acestuia, care întoarce deodată un teanc de pagini. Gestul e urmat de o scurtă dezorientare a interpreţilor. Apoi:)
CALIŢA — (Cu o holărîre care apare cam bruscă) Brava, Ioane ! Dac'aşa-i,
aşa-i 1
MELANIŢA — (Uimită) Matale, maman? CALIŢA — Ce ? Ce, eu ? Eu, ce ?
MELANIŢA — Să te apuci să ecutezi vorbele unui mojic de romîn ? (Cu mtinile spre cer) Unui peizan, maman? Şi să-i dai dreptate?... Fi done! Chel scandal !
CALIŢA — (îşi pune manile în şolduri) Ce-ai zis ? Apoi ştii... franse-fran-se... dar de crezi că te-am ţinut la pansion ca să mă atingi la coarda românească, atunci sare mitocanca din mine! (O plesneşte).
(Aplauze la galerie, .„GULIŢA" dă drumul flaşnetei şi „CHIRIŢA" îi trage o palmă. Şi pune-te pe plîns! „GULIŢA" în „sală" şi „MELANIŢA" pe „scenă").
(Ropot de aplauze la galerie. Sîsîituri)
„GULIŢA"' — Uăăăăăă... MELANIŢA — Uăăăăă...
MATEI MILLO
201
„CHIRIŢA" — Mangositule ! CALIŢA — Mangosito !
(Intre limp, de cînd a replicat „CALIŢA": „Bravo, Ioane!", MANOLACHI, cu un gest vizibil, a descoperit cine se ascunde sub deghtzamentut ei şi nerăbdător să facă semne lui NUNUŢA, l-au apucat ticurile. Dar NUNUŢA n'a priceput nimic din semnele pe care i le făcea spre „CALIŢA", şi convins că îl pregătea doar pentru apariţia BADIEI, i-a făcut semn să n'aibă nici o grife, că e el atent. Şi a spus oamenilor: „Luaţi sama, c'amu trebui să apară şi-al nostru l" Disperat că nu e înţeles, MANOLACHI s'a strecurat pe nesimţite din loje, venind în spatele băncilor, unde a ajuns chiar acum).
CALIŢA — Aşa-i, Ioane ! Că, de-am asculta ce a ticluit poporul în vorbele lui, multe s'ar îndrepta... cît mai e vreme... în ţara asta de păpuşi!
(Rumoare în anumite grupuri din „sală". Se simte mai bine cum „publicul" se încordează în cele două atitudini, adverse).
MANOLACHI — (Lui NUNUŢA) Ce mai aştepţi, adormituie ? (arătîndu-i pe „CALIŢA") N'o vezi ca ele?
PROFIRIŢA — (Uimită, fericită) Nineaca! Nici nu-mi vine să cred!
NUNUŢA — £7?? (Oamenilor) Ce mai aşteptaţi, adormiţilor? Deştele în gură şi svîrliţi!
OAMENII — (Ridică zarzavaturile).
CALIŢA — (BADIA simte iminenţa scandatului şi pune tot avîntut în interpretare) D'apoi — (Vădit către „sală") dacă-i aşa ! — (PROFIRIŢEI) crezi că nu ştiu şi eu multe ?
NUNUŢA — (înghiontit de MANOLACHI, oamenilor) Haideţi !
CALIŢA — Ia ascultă ! (Face semn lăutarilor şi, la „rampă", „publicului" recitind cu convingere, pe simplu fond muzical) :
lntr'a păpuşilor ţară,
La mulţi cinstea-i chiar de ceară ;
Cît ruşfetul se iveşte,
Pe loc cinstea se topeşte!
(Aplauze la galerie. Rumoare în anumite grupuri)
MANOLACHI — (Oamenilor) In picioare, nemernicilor !
NUNUŢA — Svîrliţi 1
OAMENII —- (Se ridică în picioare).
CALIŢA —
Unii vrednici patrioţi, Dar mai vrednici patri-hoţi, Latră, ijrlă furios, Pan' ce-apucă vre-un os.
(Diversele manifestări \ale „publicului" s'au întărit. Oamenii lui MANO<-LAClil, cu toate îndemnurile, sorb cuvintele cupletului, rid aprobativ şi, în loc să arunce zarzavaturile, profită şi rod din ele. AGA şl ŢENZORUL s'au sculat în picioare, AGA mustrînd vizibil pe ŢENZOR, care, pierdut, ridică din umeri. IONIŢA se strecoară fugind şi iese pe uşiţa de lingă „scenă", pe care o încuie).
202
MIRCEA ŞTEFĂNESCU
(Pe ,;Scenă", SUFLERUL, pentru a putea fi auzit, şi cu totul cîştigat de amploarea pe care o iau lucrurile, iese din cuşcă, suflînd în picioare, „ta vedere", RAD IEI).
CALIŢA — (Rostind cât mai puternic) :
In cea ţară de păpuşi, Tîlharii poartă mănuşi Şi se jură pe dreptate Că li's mînile curate !
BĂRBOI — (Şi mulţi alţii) Ruşine ! Ruşine I Aga ! Aga ! BONJURIŞTII — Bravo ! Bravo !
(Galeria urlă şi aplaudă, ca şi oamenii lui MANOLACHI)
CALIŢA — (Dominînd tumultul) :
Din Focşani Ia Dorohoi, Ţara-i plină de ciocoi...
(Nu se mai poate auzi nimic de pe „scenă")
SUFLERUL — (Urlînd la „rampă") :
Din Focşani la Dorohoi, Ţara-i plină de ciocoi...
BOERII — Aga ! Aga !... Cortina ! TOŢI DEPE SCENA —
Din Focşani la Dorohoi, Ţara-i plină de ciocoi...
AGA — Cortina !... Cortina 1 (ŢENZORULUI) să vină epistaţii ! BONJURIŞTII — (In picioare, bătând în podea) Vrem s'auzim ! Mai departe! Mai departe!
(Aplauze şi huidueli)
ŢENZORUL — (A ieşit glonţ din loje şi porunceşte unui Arnăut, la intrare) Epistaţii ! (Altor arnăuţi) Voi, pe sţenă !
(Un arnăut iese din „teatru", alţi doi aleargă la uşlţa de lîngă „scenă", pe care vor s'o deschidă).
UN ARNĂUT — Au încuiat uşa !
MANOLACHI — (ieşit din fire) Ei lasă, că... (îşi scoate işlicul, apucă un ou şi-l aruncă drept în pieptul BAD IEI).
(Rîsete şi proteste. Dar BADIA a prins oul, se urcă pe cuşca sufleurului şi face semn către „sală" că vrea să vorbească. îşi scoate peruca).
UNII — Huo ! (Fluierături).
PULCHERIA — (Intinzându-se peste loje) Să vorbească !
MATE! MILLO
203
ALŢII — Lăsaţi-1 să vorbească !
AGA — (O priveşte, uimit, face un semn către „sală" şi lumea tace. Bădiei:) D-le Comis, d-ta poţi să vorbeşti ce vrei pînă vin epistaţii... dar să ştii că ai să dai seama pentru fiecare vorbă a d-tale !
, (Se face tăcere. MARGHIOLITA, care se retrăsese cu diplomatul in fundul lofel, prea acaparată ca să ia parte la ce se întîmplă, profită de neatenţia lui MANOLACHI şt părăseşte loja şi „teatrul" la braţul diplomatului, urmărită doar de privirea satisfăcută a PULCHERIEI).
BADIA — Dacă familia mea, înjosită de pasul ce-1 fac, a adus bieţi robi dela moşie cu gîndul să mă fluiere, eu ţiu să declar aici că nu-mi trebue nici nume, nici cin de boerie ! Mi-or spune cei prieteni şi umili „Bădia" şi mi-o fi deajuns... (Aplauze, pe care BADIA le opreşte cu un gest scurt)
Chinul boeresc nu-mi face nici cald, nici rece. De mă ţin de sfatul rudelor, am să rămîn un boer ca toţi boerii. Ca artist însă, e altă vorbă ; mă vor batjocori ai mei, dar cred că am să mor în slujba celor mulţi, cărora am să le închin toată mun ca mea de actor! Vă declar că, din clipa ceasta, nu mai mă despart de sţenă !
MANOLACHI — Te-om despărţi noi !
POPORUL f
BONJURIŞTII   I (Aclamînd) Bădia! Bădia! Bădia! Bădia! SUFLERUL — (Pe „scenă", lingă el, îşi rupe palmele aplaudîndu-l). PULCHERIA — (Aplaudînd fericită, sf'idînd pe MANOLACHI) Bravo, ne
poate!
BADIA — (Cerîndu-le tăcere şi privind oul în zare) Iar oul cesta proaspăt, svîrlit cu duşmănie...
MANOLACHI — (Lui NUNUŢA, fulgerîndu-l) Proaspăt ?
NUNUŢA — (Strigînd către „scenă") Clocit!
BADIA — Clocit ? Cu-atît mai bine ! Atunci e un pui în el !
(Rîsete)
PULCHERIA — (Fulgerată şi mustrată de AGA) Brava ! MANOLACHI — Mănîncă-1 sănătos !
BADIA — Tare mi-e teamă că, în ziua în care-i vor creşte aripele, va mînca el pe alţii !
BOERII — Ce vrea să spuie ? Răzvrătire !
BADIA — Pentrucă azi e în leagănul lui, încă neformat, cu inima cît un spic crud, întocmai ca şi teatrul romînesc... ascuns şi asuprit din leagăn... dar clocin-du-şi viitorul, întocmai ca poporul !
BOERII — Să-l arestuiască !
BONJURIŞTII — Tăcere !
AGA — (ŢENZORULU1, care aşteaptă la intrare) Ce fac epistaţii?
BADIA — Dar într'o zi va sparge coaja de zăpadă a cestui leagăn... care ca zăpada se va topi, de bătăile calde ale spicului copt înăuntru... Şi se va înălţa puiul ca un vultur, amintindu-şi de-apururi cîntecul lui de leagăn, pe care i-1 rostim azi acei cari cu jertfe îi ctitorim viitorul... (Ridicînd oul în zare) :
Pui de teatru romînesc, Asuprit ca şi poporul; Ctitorit în frămîntare, într'o ţară fără zare, De o mînă de actori Şi de cîţiva scriitori ;
204
MIRCEA ŞTEFANESCU
Pui de teatru romînesc, Iţi văd astăzi viitorul :
Iţi va fi foame şi nu vei mînca, Iţi va fi sete şi nu vei bea, Iţi va fi frig şi nu vei avea Să te'ncălzeşti, decît inima... Dar vei da totul, totul vei da, Cămaşa şi haina, tihna şi dragostea, Pentru un singur vis : pentru-a juca !
împotriva asupritorilor,
A cîrmuitorilor,
A ciocoilor
înstrăinaţilor !
Pentru cei cari, ca şi tine,
N'au mîncat cînd le-a fost foame,
N'au băut cînd le-a fost sete, '
Le-a fost frig şi n'au avut
Decît inima ca aşternut!
Pentru ei, vei rîde printre lacrimile tale,
Ca să le usuci pe ale lor ;
Pentru ei, îţi vei aduna clipele,
Ca să-ţi crească aripele
Din durerile tuturor...
Şi, pe deasupra lor,
Vei striga bucuria nădejdilor,
Vultur ai mulţimilor,
Care vei sbura şi vei cînta
Pentru un popor liber şi înfrăţit,
Pentru cei cari ca şi tine au suferit 1
(Epistaţii năvălesc în „sală", primiţi de unii cu huidueli şi fluierături, de alţii cu aplauze şi îndemnuri. Toată lumea e acum in picioare şi hărmălaia, cu kis-pectele ei deosebite, va creşte pînă la sfîrşilul tabloului însoţită de minuvetitl lui „GULIŢA", care, fericit că-şi poate face de cap, s'a suit în picioare pe un fotoliu).
ŢENZORUL — (Epistaţilor, pe cari îi conduce în tot timpul operaţiei) Pe
sţenă !
AGA — (Din loje) — Spargeţi uşa ! închideţi cortina ! Arestuiţi-i !
(IONIŢA apare pe „scenă" şi strigă „Corăna", care nu mai poale fi lăsată. Epistaţii sparg uşiţa şi, cînd năvălesc pe „scenă" împreună cu ŢENZORUL, IONIŢA ia pe CATRINA pe braţe şi dispare cu ea prin fundul „scenei").
POPORUL — Brava, Ioniţă ! Catrina ! Catrina !
ŢENZORUL — (Trimiţînd doi epistaţi să-i prindă) După ei ! (Incercînd să lase „cortina") A stricat cortina !
(BADIA, TÂNĂRUL INTAI ROL şi SUBRETA sunt înconjuraţi si arestaţi). POPORUL — Bădia ! Bădia 1
PULCHERIA — (Care a ieşit între timp din loje şi a venit la parter) Brava, nepoate ! Brava 1
MATEI MILLO
205
MANOLACHI — (PULCHERIE!) Sîîrşeşte, cucoană !
PULCHERIA — Mai bine vezi-ţi de ipochimenă, căreia i s'a făcut de unul .(Bai june!
MANOLACHI — (Apucai de ticuri) Ce? Ce? (Câutînd cu ochii peste tot) Un de-i Marghiolita ?
PULCHERIA -- (Rîzînd), A găsit pe unul sub 50 !
MANOLACHI — (Iese furios din „teatru", pe urmele necredincioasei).
(Pe „scenă", în timpul ultimelor replici, se ivise o învălmăşeală. SUFLERUL protesta şi căuta să se alăture grupului arestaţilor, dar epistaţii îl dădeau la o parte).
ŢENZORUL — (Suflerului) Ce vrei mată ! Ce tot vrei ? SUFLERUL — Eu le-am suflat!
ŢENZORUL — Vezi-ţi de drum ! (Vrea să-l dea la o parte). SUFLERUL — (Strigând către AGA şi bătîndu-se în piept) Eu le-am suflat! Eu le-am suflat!
AGA — Vezi-ţi de drum !
SUFLERUL — (Furios) Aşa? (Se întoarce către ŢENZOR şi îi scoate limba) Uăă...
AGA — Arestuiţi-1 !
(SUFLERUL e arestat. Poporul îl aclamă. El salută, încîniat).
„CHIRIŢA" — (Aplaudînd) Brava haracter ! NUNUŢA — Ia taci, cucoană !
„CHIRIŢA" — Ce face?? (îşi pune mîinile în şolduri) lan vezi, c'amu sare mitocanea şi din mine ! (II dă una peste işlic, care îi cade pe jos, risipind ouăle şi cepele adunate sub el).
AGA — (Epistaţilor) Gata! Ridicaţi-i şi... la Adgie !
(Hărmălaie )
PULCHERIA. — (Se suie in picioare pe un fotoliu şi, dominînd totul, In timp ce arestaţii sunt scoşi prin fundul „scenei") Brava, nepoate ! Brava !...
AGA — (Din loje, furios, PULCHERIE!) Sîîrşeşte, madam ! Ce te-a. găsit, madam ? Uiţi cine eşti ?
PULCHERIA — (Tunătoare) Sînt bonjuristă !
CORTINA
INTERMEZZO
(Odată cu lăsarea cortinei pe Tabloul IV, apar în faţa ei UN EPISTAT subcomisar şi un darabangiu).
(Darabană) EPISTATUL — Oîis domnesc Nr. 47 !
(Citeşte) „Fiindcă unii din ACTORII teatrului cel nou dela Copou s'au abătut dela îndatoririle lor, rostind pe sţenă frazuri pricinuitoare de tulburarea linişte i obşteşti, împotriva menirei acestui aşezământ care este spre ţel cu totul moralicesc,
NOI nu am putut trece cu vederea o asemenea obraznică urmare.
Deci hotărînd a se închide spre pocăire şi înfrînare în mănăstirea Caşinul,
206
MIRCEA ŞTEFANESCU
NOI poroncim ca să fie ţinuţi cu cea mai aproape privighere pentru toată vremea tinerei acestor feţe la monăstire."
(Darabană)
„Să se închidă asemene, dară la schitul Soveja, AUTORUL, ca un răzvrătitor al orînduelii publice din ţara sa, care au introdus peste ţenzură alcătuiri de un haracter neîncuviinţat — într'o piesă zîsă cu haiduci, în care nu s'au înfăţişat nbe un picior de haiduc. Să se ţie la cea mai aspră popreală, spre a-şi veni la pocăinţă şi la ispăşirea păcatelor.
Asemene cu el să se închidă SUFLĂTORUL, care s'au alăturat prin mărturie proprie la necuviinţele suflate — ba chiar grăbind rostirea lor, prin sărirea peste text şi introducerea frazurilor răzvrătitoare din partea trii în partea unu — şi să fie aşezată această faţă obraznică pe canon de mătănii şi pe hrană de fasole şi apă."
(Darabană)
„Ştiind asemene că INŞI fără căpătîi pleacă prin tîrguri şi sate şi caută prin FELDEFEL a băga în capul celui slab idei răzvrătitoare şi altele asemenea.
NOI poroncim a se băga de samă ca liniştea să nu fie tulburată şi de cîte ori se va simţi NISCAIVA, CEVA, CUMVA din partea CUIVA, să NI se declarari-sească".
Semnat: „Mihail Gr. STURZA Voevod".
(Darabană) (întuneric. Apoi lumină în sală)
ACTUL AL TREILEA TABLOUL V
In Bucureşti, după mai bine de treizeci de ani, la începutul Iui Ianuarie 1879. La „Fialkowsky", pe panta străzii Cîmpineanu, vizavi de aripa stingă a Teatrului Naţional.
Localul e împărţit în două printr'o balustradă de lemn, cu trecere la mijlo;, vopsită şi lăcuită, înaltă de vre-o 80 cm., pe care sunt ghivece cu plante de iarnă.
In partea din dreapta, care e mai îngustă şi mai bine întreţinută, se iflă COFETĂRIA, cu mescioare de tablă, rotunde, vopsite, cu scaune din acelea care se string. In peretele din dreapta, o uşe mică de serviciu, lîngă bufetul cu bonboane, prăjituri, torte, cutii înflorate, cornete cu panglicuţe, etc.
In partea din stînga, mai lată şi mai puţin îngrijită, o CAFENEA, cu mese dreptunghiulare, de marmură cenuşie, pe picioare de tuci. In peretele din stînga, o uşe care dă la „BILIARD". Mesele dela dreapta şi stînga acestei uşi, ca şi acelea din fund (dela vitrină), au canapele de mochetă. Pe o masă, sunt aşezate jocurile de table, domino şi cărţi ; pe altele, scrumiere, muştar, solniţe. Pe port-gazete, cîteva din ziarele şi revistele vremii: „Romînul", „Timpul", „Telegraful". „Ghimpele".
In fund e vitrina, aproape cît cafeneaua de lată şi, la dreapta ei, uşa de intrare din stradă, cu clopoţei. La dreapta uşii, în colţ, e cassa. Pe geamul uşii se poate citi, dela dreapta la stînga, firma „Fialkowsky & Co."
In cafenea şi cofetărie, trei afişe : unul al trupei de operete a D-nei Emilie Keller, anunţînd „La jitie de Madame Angot" de Charles Lecocq, altul al Sălii Bos-sel, cu „Morbosul imaginar" tradusă „de la Molier" ; iar, pe porţiunea de perete dintre uşe şi vitrină, un afiş al stagiunii Naţionalului : „Două orfeline" de d'Ennery.
MATEI M1LL0
207
Prin vitrină, care n'are nici un fel de perdeluţe, se vede bine din profil intrarea Teatrului Naţional, cu balconul şi cu uşa laterală care dă în vestibul. Afară, zăpadă şi ninsoare domoală. Trecătorii străzii Cîmpineanu, văzuţi prin vitrină, coboară dela stînga la dreapta.
E dimineaţa, aproape de ora dejunului.
(CASSIERIŢA, 25 ani, e la cassă. La bufet tronează şeful cofetar, D-l ILIE, care în momentele libere e şi marcher. E un tip de ure-o 50 ani, roşcovan, pîntecos şi serviabil. — In cursul tabloului, cîţiva trecători vor consuma sau vor cumpăra ceva din cofetărie, ieşind apoi cu pacheţelele. Printre ei, unul sau doi civili cu bar-bişon „Cuza", un ofiţer, o cochetă, etc. — Pe canapea, la masa din stînga, pi. I de Ungă uşa care dă la biliarde, stă D-l SMARANDACHE, fostul sufleur, care are acum 84 ani şi nici un dinte în gură. Are pe umeri o broboadă cafenie jerpelită şi copiază tacticos nişte roluri, privind prin ochelarii căzuţi pe vîrful nasului. In faţa lui, un pahar cu lapte, din care soarbe din cînd în cînd —■ şi un ţoi de ţuică, pe care îl miroase, tot din cînd în cînd; mai bine zis, de cîteorl soarbe din lapte, miroase repede şi ţuica.— Pe stradă, coboară „MITICA". îşi face mîna vizieră, >'se uită prin vitrină, apoi intră fulguit).
ILIE — Să trăiţi, dom' Mitică !
„MITICA" — Sal'tare, sal'tare! (Ascultînd clopoţeii uşii) Sania am lăsat-o'n colţ; am venit numai cu clopoţeii 1' (E, de-altfel, aşa cum l-a descris mai lîrziu Ca-raglale : „nici tînăr, nici bătrîn, nici frumos, nici urît, nici prea-prea, nici foarte-foarte"; ţine bastonul cu minerul în palton şi cu vîrful la umăr. CASSIERIŢEI:) Bună'mneaţa, zîno !
CASSIERIŢA5 — (Rîzînd) Bună, d-le Mitică.
„MITICA" — (se duce direct la bufet, ia o bonboană şi o oferă CASSIERI ŢEI) Face cinste dom' Ilie.
(D-l ILIE rîde. Atras de clopoţel, apare CHELNERUL pe uşa de serviciu).
CASSIERIŢA — Mersi, d-le Mitică. CHELNERUL — Să trăiţi, dom' Mitică !
„MITICA" -- (Trimite o 'bezea CHELNERULUI — şi CASIERIŢEI) :) Vai, n'ai pentru ce, d-ră Miţi. Eu, pentru d-ta... dau şi haina de pe mine!
SMARANDACHE — (Care ridicase ochii de pe caet şi-l ascultase: rîzînd uşor) „Al dracului dom' Mitică 1"
„MITICA" — He-hei! sal'tare dom' Smarandache. Tot cu scîrţa-scîrţa ? (CHELNERULUI, ciupindu-l de guşe) Monşerule ! tratează-mă c'o „idee" cu puncte-puncte, la biroul lui dom' Smarandache.
CHELNERUL — (Ieşind) O „idee" cu puncte-puncte, la dom' Mitică ! (Peste cîteva clipe, va aduce un ţol de ţuică şl măsline la masa lui SMARANDACHE).
„MITICA" — Am venit să'nchei „protocolu", d-ră Miţi, că ieri n'aveam sfanţ, dar azi am buzunarul la mine.
CASSIERIŢA — (Sceptică) Lăsaţi, d-le Mitică...
„MITICA" — Nu se poate, crudelo, c'am avut şi invitaţi 1... Ce ai marcat, dom' Ilie ?
ILIE —■ (Sceptic) Lăsaţi, dom' Mitică... că doar nu dau turcii 1
„MITICA" — Ce să mai dea !... că s'a sfîrşit rezbelul. De-acum, o mie de ani
pace !
ILIE — Nici n'am marcat, dom' Mitică.
„MITICA" — Păi... (Dictîndu-i)... a fost o „pricină" mică...
ILIE — Mare, dom' Mitică 1
208
MIRCEA ŞTEFANESCU
„MITICA" — Mare ?
ILIE — (Scoţînd repede nota din buzunar şi arătîndui-o) Buteală mare „Mă-gura-Drăgăşani" 1 leu şi 50, dom'Mi.tică 1 Sau 3 lei la un condei... c'au fost două.
„MITICA" — (Cu aer indignat) Mă, d'aia nu calc eu la „FiaJkowsky", că prea ţineţi minte. (Dcetind) Şase „idei"... trei „taifasuri" cu caimacul deasupra... cîteva puncte-punete...
ILIE — (Jignit, cu mina pe inimă) O să punem noi măslinele, dom' Mitică 5 „MITICA" — Atunci frage o linie dedesubt... ca să n'a ia banii la vale. ILIE — (Scoţînd din buzunar un teanc de note) Să le adun şi pe-alelante, dom' Mitică ? Fac una din toate ?
„MITICA" —- (Trecînd în cafenea) Toate „pirotocolurile", dom' IIie! Toate !
([LIE şi CASSIERIŢA se pun conştiincioşi pe treabă, adunînd pe o singură notă toate notele tui „MITICA")
CASSIERIŢA — (încet) O fi luat leafa ? ILIE — (înalţă din umeri)
„MITICA" — (Trăgîndu-şi un scaun la masa lui Smarandache şi pipăindu-i broboada ca pe o stofă de preţ)/Ce-ţi mai pasă, dom' Smarandache? „Blană ai ; icuma, junghiu îţi mai trebue 1"
SMARANDACHE — (Lăsînd tocul şi scoţîndu-şi tacticos ochelarii) Am! Am ! — Unu ici, în stînga... şi unu ici, în dreapta.
„MITICA" — Dacă se'ntîlnesc, cade Griviţa ! (II bate pe umăr) Las', că n'am nici o grije de d-ta. Toată ziua aici, la jposi. Ai treabă, n'ai... vorba avocatului ăla, cum îl chiamă ?...
SMARANDACHE — Ce să fac ? Dacă nu mai pot să slujesc teatrul, cel puţin de-aici îl văd... Copiez şi eu role. De suflat, nu mai pot să suflu de vre-o opt ani. Nn mai am nici plămîni, nici dinţi.
„MITICA" — încolo... redută !
■SMARANDACHE — He-hei ! ai ideie ce suflam eu odată ? Ştii ce au scris la gazetă de mine, la o piesă în care actorii nu se auzeau, fiindcă nu ştiau nimic? Zice : „S'a distins suflătorul şi e păcat că n'a apărut pe scenă pentru a primi aplauze".
„MITICA" — (Rtde şi, CHELNERULUI, bătind în masă cu minerul bastonului) Adu nişte „baionete", bobocule ! Cu ce vrei să'mpung măslinele? (Şi pe cînd Chelnerul îi aduce scobitori) Şi ţuiculiţa asta, de cînd o miroşi ?
SMARANDACHE — Păi mi-o ţine d-ra Miţi în galantar şi mi-o schimbă odată la trei zile. Dacă nu m'aş amăgi puţin cu mirosul ţuicii... M'a văzut Doctorul Drasch. Mi-a spus că sunt ca un ceas deşteptător, care nu mai merge... dar sună. Sună aşa, pe loc, fără să mai arate orele. Şi-mi zice el : „Pe d-ta, după toate socotelile, medicina trebuia să te îngroape de vre-o treizeci de ani..."
„MITICA" — Ţi-a spus-o de-a dreptul pe ocolite.
SMARANDACHE — „Faptul că mai trăieşti, înseamă că medicina n'a socotii bine. Şi dacă e aşa, înseamnă că organismul d-tale are o socoteală a lui, eu care poţi să dai cu tifla medicinii încă treizeci de ani".
„MITICA" — Ne îngropi pe toţi, nene... poate chiar şi pe d-ta !
SMARANDACHE — Tot ce se poate... Insă de ţuică mi-a spus că, dacă mai beau, mor,... că şi ţuica — zice — : „arc o socoteală a ei" '
(Ninsoarea a încetat)
(Pe stradă, un grup de actori tineri, apare în dreptul uşii. D-l ILIE care nu mai pridideşte cu notele lui „MITICA", ti zăreşte şi tresare).
MATEI MILLO
209
ILIE — (CHELNERULUI) Naică ! Ia muştaru, că vine actorii I
(CHELNERUL se repede în cafenea şi, prefăcindu-se că şterge mesele, adună muştarul. Actorii intră, salută şi se duc drept în sala biliardelor).
„MITICA" — Şi pentru cine copiezi acum ? SMARANDACHE — Pentru Maestrul. „MITICA" — Pentru care din ei ?
SMARANDACHE — Păi, dacă a închis ochii Costache Carageali, n'au rămas decît doi „maeştri"... Dar Bădia, el e „Bădia" ! Lui aşa i-a rămas numele, de cînd cu... Dar spune şi d-ta ce poate să ajungă la. noi, un mare actor ! La 70 de ani, să bată ţara cu „benefise"... adevărate cerşetorii... Şi ce succese a avut !
„MITICA" — Lasă nene... că de ani şi ani, prea joacă aceleaşi piese. Tot „Hârca", tot „Chiriţa"...
SMARANDACHE — Dacă nu mai scrie nimeni nimic, pentru lumea de azi 1 Pe „Chiriţa", poporul de azi n'o mai recunoaşte... fiindcă „Chiriţa" a fost, a existat, dar nu mai e.
„MITICA" — (Neîncrezător) Ei, a fost!
SMARANDACHE — A fost, d-le! Am văzut-o noi, la teatru, cu ochii1 noştri ! Noi o jucam pe scenă" şi ea se tăvălea de rîs în sală, dar numai ea nu se recunoştea. S'a schimbat lumea, d-le Mitică. Au apărut tipuri noui. (7/ priveşte) Uite, de pildă d-ta.
„MITICA" — Ce ai cu mine, nene?
SMARANDACHE — D-ta eşti un cineva.
„MITICA" — Nu mai spune !
SMARANDACHE — Da, d-le, eşti un tip nou a! Bucureştilor, care în tinereţea mea nu exista. Nu te supăra... eu nu ştiu cum te-ai născut ? Şpriţul ţi-o fi fost tată şi flecăreala mamă... nu ştiu, dar te-ai ivit aşa, deodată, după ce şi-a lepădat bucureşteanul şalvarii şi a început să facă politică la cafenea... Ei, unde e scriitorul care să te prindă ?
(Venind din vale, intră pe uşe o fată de vre-o 24 ani, modest dar drăguţ îmbrăcată în negru. Apariţia ei dă o adevărată emoţie lui SMARANDACHE, care rămîne încremenit şi se ridică pe jumătate, privind-o ca şi cum ar avea o vedenie. O şi are în realitate, pentrucă fala e leită CATRINA de acum treizeci de ani.)
„MITICA" — (Fiindcă stă cu spatele spre uşe) Ce e ? SMARANDACHE — (Tremurînd tot şi strîngindu-l de braţ) Sst ! „MITICA" — Ce e, d-le ? (Se întoarce cu faţa spre cofetărie) Hm! grozavă trufanda ! Am văzut-o şi ieri.
SMARANDACHE — D-ta ? Ai mai văzut-o d-ta vre-odată ? „MITICA" — Ieri. Ieşea dela Naţional.
(Fata se duce direct la D-l ILIE)
FATA — Dv. sunteţi d-l IIie, care ţine bufetul la teatru ? ILIE —- Personal, d-ră !
FATA — Eu sînt la Naţional, de curînd. Am auzit că se poate lua dejunul la dv.. în abonament...
ILIE — Cu plăcere, d-ră!
FATA — ...cu reducere, pentru artişti.
ILIE — 80 de hani dela 90, d-ră ! Pîine, 10... două ouă fierte sau altceva, 20... o f!e;că sau altceva, 40... un măr sau altceva, 10... bacşiş, 10... reducere, 10... total 0.80 !  Fără vin, d-ră.
14 — Viata Românească — c. 4183
210
MIRCEA ŞTEFANESCU
FATA — Pentru familie, se poate ?
ILIE — (Codlndu-se) Aveţi familie numeroasă, d-ră ?
FATA — Nu. încă o persoană.
ILIE — D-ră Miţi ! Două abonamente dejun redus, la d-ra.
(FATA se duce la cassă şi CASSIERIŢA îi face cartelele de abonament)
FATA — (CASIERIŢEI) Mulţumesc... dar la ce oră se serveşte ? Pentrucă ia unu am repetiţiune.
CASSIERIŢA — Peste cel mult jumătate de 'oră puteţi pofti. FATA — Mulţumesc. (Iese)
SMARANDACHE — (Se uită lung după ea, apoi îşi scoate ochelarii, se freacă la ochi şi clipeşte, de mai multe ori).
„MITICA" — Ce e, d-le Smarandache ? SMARANDACHE — Eu sînt nebun ?
„MITICA" — (II priveşte) Nu cred, d-le Smarandache... dar poţi să ştii > SMARANDACHE. — Spune drept ! Ţi se pare că vorbesc fără şir ? „MITICA" — D-ta, monşerule ? Ca apa !
SMARANDACHE —.Atunci, d-ta crezi că fata asta... fata asta poate să aibă azi ca la... ca la 55 de ani ?
„MITICA" — (II priveşte lung şi se ţine mai la distanţă) D-le Smarandache î
■SMARANDACHE — (Se ridică în picioare şi, aproape in strigăt:) Dar câţi?
„MITICA" — (înfricoşat) Cel mult 20... 20'şi ceva...
SMARANDACHE — (Are un rîs spart) Atunci, eu sînt turnul Colţei !■
„MITICA" — (Ridicîndu-se dela masă şi reirăgîndu-se strategic) De ce... de ce să zici aşa, dragă d-le Smarandache ?
SMARANDACHE — Pentrucă, dacă avea atunci 24... (Dar se lasă pe canapea, copleşit).
„MITICA" — (A ajuns în cofetărie. Lui Ilie:) Uite, dom'le, aşa-i apucă î Vorbesc frumos, cu şir... şi te pune naiba să le spui „gumilastic"., şi gata, parcă i-ai înţepat!  (Pornind spre uşă) Sal'tare, sal'tare I
ILIE -- Şi cu „protooolurile" cum rămîne, dom' Mitică ? (Ii prezintă o listă foarte lungă).
„MITICA" — Ai pus şi bacşişul lui Naică ? ILIE / o
CHELNERUL 1   Se Poate> c'om' Mitică ? !
„MITICA" — Pune-1, pune-1... că mai bine stă acolo! (CHELNERULUI) Şi dacă eşti drăguţ, monşerule, „dă-mi o ţigară suvenir" ! (După ce i-o aprinde) Ei, sal'tare... şi vînzare bună !
ILIE — Şi „protocolurile", dom' Mitică ?
„MITICA" — Nu umblu, divinule, „cu metal la mine... că mi-e frică de trăznet" !
ILIE — (Dezarmat) Ha-ha-ha !
„MITICA" — (Ieşind) Şi pe urmă mă şi grăbesc... că am nişte invitaţi la dejun, la „Hugues" !
CHELNERUL ILIE
CASIERIŢA
(Urcă pe stradă, prin faţa vitrinei)
(Izbucnind în rîs) Al dracului dom' Mitică !
SMARANDACHE — (Parcă se trezeşte. Se ridică repede dela masă şi porneşte spre uşe).
MÂTEI Ml LLC1
211
ILIE — (Mirat şi parcă şi el îngrijorat) Pleci, moş Smarandache ? SMARANDACHE — Mă duc puţin..', pînă la Naţional... pînă la Naţional... să...
(Dar intră din stradă, venind din vale, MADAM FRUSINA, care nu e altcineva decît fosta SUBRETA. Are acum 56 ani, e foarte îmbătrînită, prost îmbrăcată, şi avînd picioarele umflate, face sforţări ca să umble).
SMARANDACHE — (Oprindu-se) A ! madam Frusina...
FRUSINA — Am fost la Turingher să-mi repet doctoria, că mai ales picioarele mă lasă. Şi am trecut să te întreb dacă s'a întors Bădia din turneu. (Pri-vindu-l) Dar ce ai ? (Se aşează).
SMARANDACHE — (In picioare, fixînd-o) Am văzut pe Catrina.
FRUSINA — (II priveşte lung) Catrina ? (Şi deodată veselă, emoţionată) Trăeşte ? Şi Bădia, care o credea... Unde ai văzut-o ? Cînd?
SMARANDACHE — Adineauri a ieşit de-a ici.
FRUSINA — Şi ce spune ? Ce spune ?
SMARANDACHE — Nu spune nimic... Nu m'a recunoscut.
FRUSINA -- Nu se poate!
SMARANDACHE — Era grăbită... (.Se aşează, copleşit) Repetează la Naţional.
FRUSINA — Ai băut ceva, Smarandache? SMARANDACHE — Nu... Ea e !
FRUSINA — Hei, dragul meu... cine ştie pe unde or fi odihnind oasele Ca-trinet ? Trebue să fi murit de silă şi de inimă rea, în braţele ticăloase care au răpit-o. N'o să uit clipa în care a aflat Bădia adevărul — adică minciuna pe care i-a spus-o rînjind familia, oînd a ieşit atunci din închisoare: Catrina „plecase de bună voie" din ţară, cu licheaua aia...
(Intră, venind din vale,„SANDU", poliţai din Dealul Spirei, vre-o 40 afoi, care ne aminteşte cu destulă fidelitate de ,,Nae Ipingescu" al tui I. L, Caragiale. — La cîteva secunde, e urmat de un actor de vre-o 28 ani, care intră direct în cafenea, salută pe FRUSINA şi SMARANDACHE, se aşează la o masă şi, prefăcîndu-se că citeşte un ziar, studiază cu atenţie capul şi gesturile lui „SANDU", fără ca acesta să-l observe).
ILIE — Să trăiţi, dom' Sandu !
„SANDU" — (Ducînd arătătorul la chipiu) Mersi ! Cu plăcere ! (Ii întinde, condescendent, două degete).
CHELNERUL — (Repezindu-se glonţ spre uşa de serviciu) Vinee, dom'Sandu (Ieşind). Urgent o „idee" prima, la dom' Sandu !
„SANDU" — (Scoţîndu-şî chipiul cu stînga, răsucindu-şi mustaţa cu dreapta, înclinîndu-se curtenitor în faţa CASSIERIŢEI şi lipind călcîiele) Bonju', macmazel !
CASSIERIŢA — Bună dimineaţa, d-le Sandu.
„SANDU" — Mersi ! Cu plăcere !  (îşi repune chipiul, face stînga 'mprejur şi intră în cafenea. Lui SMARANDACHE) Salutare, onorabile 1 SMARANDACHE — Bună, d-le Sandu. Ce faci ? „SANDU" — Cu revizuirea, onorabile ! SMARANDACHE — Ei, se face ?
„SANDU" — Noi ce păzim ? Aşa e orden dela Europa 1 SMARANADCHE —- Da... Numai vedeţi, dacă se face revizuirea, să se schimbe ceva.
„SANDU" — Adică unde baţi, onorabile ?
14 *
212
MIRCEA ŞTEFANESCU
SMARANDACHE — Mi-am intii de „Cleveticiul" Iui Alecsandri, care ceres „respectul eonvenţiunii, cu oondiţiune de a fi schimbată cu totul".
„SANDU" — (N'a pricepui) Da ?... Poate. (Se aşează la o masă, după ce şi-a. luat întîi un suport de gazete cu ziarul „Romînul", pe care începe să-i citească silabisind şi mormăind).
FRUSINA — (încet) Cine. e?
SMARANDACHE. — (La fel) N'ai auzit de Sandu, poliţaiul din Dealul Spirei ? (Arătîndu-i pe actor) II vezi cum îl observă ? FRUSINA. — De ce ?
SMARANDACHE — (Ii face semn să tacă : o să-i spună el).
(Prin faţa vitrinei, trec o „VETA" şi o „ZIŢA", care ne vor aminti cu fidelitate-de personagiile din „O noapte furtunoasă". Amîndouă coboară încet pe stradă. „ZIŢA" oprindu-se un moment în faţa vitrinei şi făcând „VETEI" o confidenţă înflăcărată, pe care nu şi-o întrerupe nici cînd intră pe uşe, dar din care se aude foarte puţin).
AMÂNDOUĂ — Bonjuur ! (Se aşează la o măsuţă în cofetărie, salutate şi conduse de D-l Iile, care le ia comanda şi care le va servi).
„SANDU" — (Care părea din ce în ce mai nedumerit în faţa ziarului, îi priveşte data şi se lămureşte. Dar se şl indignează) lim ! (Bate cu veregheta în masă).
„VETA" — (Nevenindu-i să creadă) Ei nu !
„ZIŢA" — Parol, ţaţo, să mă'ngropi 1 (îşi continuă confidenţa).
CHELNERUL — (Care tocmai venea cu ţuica) Vinee, dom' Sandu !
„SANDU" — Păi bine, mă Naică, eu te credeam d'ai noştri, băiat cinstit din popor... şi tu mă tratezi cu gazetă 'ncălzită ?
CHELNERUL — (Privind data) E de ieri ? (Repezindu-se şi aducându-i „Romînul" din ziua curentă) Poftiţi, dom' Sandu... a fost o eroare din greşeală !
„SANDU" — (Citeşte data noului, ziar) 2/14 Ghenar, 1879... Bon ! (începe să citească, silabisind şi mormăind). .
(CHELNERUL trece in. cofetărie, de unde va pîndi de cîteori „SANDU" îşi va goli ţoiul şi de atâtea ori se va repezi să-i aducă altul plin. Şi cum operaţia nu durează, fiindcă „SANDU" dă ţoiul deodată pe gît, scena, deşi într'un interval scurt,-se va repeta de trei ori).
„VETA" — Da' nici tu, de un pamplezir al dumnealui, nu poţi pentrucă să... „ZIŢA" — Sunt absolut ambetată I N'o să-mi stric viaţa aşa, sanfaso ! Nu ? „SANDU" — (E mulţumit de ce citeşte. Dînd cu pumnul. în masă:) Br.avos !
(Toată lumea îl priveşte, dar el citeşte mai departe)
(Intră MAESTRUL, după ce a coborît prin faţa vitrinei. E TÂNĂRUL INTAI ROL de altădată. Pletele l-au încărunţii, are faţa trasă şi privirea tristă. In ionul vorbirii lui, e oarecare sarcasm. Tuşeşte des, o tuse scurtă şi seacă. Dar nu şi-a pierdut eleganţa ţinutei si îmbrăcămintea lui, deşi învechită pe el, e foarte curată. Poartă doliu).
ILIE — (Foarte respectuos) Salut!
CHELNERUL — Să trăiţi !  (Şi iese imediat pe uşa de serviciu). MAESTRUL — (Le mulţumeşte cu un surîs, apoi salută pe CASSIERIŢA) Bună dimineaţa, d-ră Miţi.
CASSIERIŢA — Să trăiţi, maestre !
MATEI MILLO 213
(„VETA" şi „ZIŢA" se întorc, îl privesc, se uită una la alta, dau din umeri şi îşi reiau conversaţia. MAESTRUL trece in cafenea si se duce direct la masa lui SMARANDACHE).
SMARANDACHE — (Ridicîndu-se pe jumătate) Să trăeşti.
MAESTRUL — (Surprins, dar destul de indiferent). A... Frasin a ? Ce mai faci? ! Nu te-am văzut toată iarna.
FRUSINA — (Mucalită) Dacă nu vii la patinaj !
MAESTRUL — Tot cu picioarele greu ? (Tuşeşte).
FRUSINA -- Tot... Dar tu ?
MAESTRUL — Mulţumesc. Tot cu plămînii... Cît mai ai, Smarandache ? SMARANDACHE — Nu cred să mai am mult... MAESTRUL — Nu te întreb de zile., De piesă. SMARANDACHE — A... Sînt la actul III. FRUSINA — Faci turneu ?
MAESTRUL — De ce să nu fac ? Idolul tău ce face ?
CHELNERUL (Aducând obişnuita cafea a MAESTRULUI şt punînd-o p* a masă alăturată) Osmanlia, vă rogi
(MAESTRUL trece la masă, pentru a-şi bea cafeaua)
SMARANDACHE — (încet) Ţi-a cam zis-o, madam Frusina. FRUSINA — (La fel) E destul de nenorocit, ca să-i mai răspund... „SANDU" — (Ca mai sus, din ce in ce mai înclntat de ce citeşte) BravosS (Şi pentru că MAESTRUL se întoarce spre el) Salutare, onorabile! MAESTRUL — Ce e, d-le Sandu ?
„SANDU" — Gestiuni arzătoare, stimabile! Combatem pentru revizuire. Căci pentrucă o ţară jună — dar încercată, sireaca — trebue să simtă aurora progresului. Rezon?... Căci pentrucă iată cum scrie dumnealui acilea (Citind): „Suferinţa matoreşte pe om înainte ce vîrsta îl coace"... iar noi ne-am captară, onorabile (Iar citind) „în pîntecele care optsprezece secoli purtă Romînia în durerile martirilor"! (Desprinzînd gazeta din suport, împăturind-o şi luînd-o ca amintire) Condeiul, băete!
CHELNERUL — (Venind repede şi, cu mina pe inimă) Care condei, dom' Sandu ? Se poate ?! ■
„SANDU" — Bon ! (Trece printre mese, salutînd cu două degete).
ILIE —- Să trăiţi, dom' Sandu !
„SANDU" — Mersi 1 Cu plăcere ! (CASSIERIŢEI, salutînd-o ca la venire) Bonju, macmaze! !
CASSIERIŢA — La revedere, d-le Sandu !
„SANDU" — (Lipind încă odată calcule) Mersi! (Iese şi o ia pe stradă în jos).
ILIE — (CHELNERULUI) Cîte au fost? CHELNERUL — Patru ţuici.
ILIE -- (CASSIERIŢEI) Cinci ţuici mari... Pune-le pe „protocoîu" iu dom'
.Mitică.
(CASSIERIŢA trece ţuicile pe nota lungă a lui „MITICĂ". Actorul care a studiai pe „SANDU" se ridică dela masă, salută pe FRUSINA şi SMARANDACHE şi iese, luînd-o pe stradă în jos).
FRUSINA — (Urmărindu-l cu privirea) Ce voiai să spui de Iulian? SMARANDACHE — Cred că vrea să-1 prindă pe Sandu, pentru o piesă în care repetează şi în care joacă un ipistat. FRUSINA — Piesă romînească ?
214
MIRCEA ŞTEFANESCU
SMARANDACHE — Da... a nepotului lui Costache Caragiali... îl ştii, iînăru! care a fost suf'er... ăl de scrie „Claponul". FRUSINA — A.... da ?
SMARANDACHE — Deştept foc !... dar să te ferească sfîntul să fii de batjocura Iui, că ştii cum te prinde ? Iţi citeşte ce ai şi pe fundul sufletului ! Ca pe o mănuşe te întoarce... şi te dă de gol şi cum eşti... şi cum gîndeşti... Şi cum vorbeşti!
• „ZIŢA" — Vai, ţăţico, da' să ştiu de bine că mă transversează cu şicul dela baston şi tot îl las.
„VETA" — Ai dreptate. Acu ţi-e timpu ! (Bate în măsuţă).
„ZIŢA" — Cine ce are cu mirie ? Jună sunt, belă sunt...
„VETA" — ...indepandantă o să devii... (D-lui ILIE, care a venit la plată) Două toarte. (Plăteşte).
(Salutate de D-l ILIE, amîndouă. spun „Bonjuur!", ies şi o iau In sus pe Câm-pineanu, „ZIŢA" conlinuînd să vorbească, "înfocată, „VETEI").
MAESTRUL — (La masa Iul, întorcîndu-se spre masa lui SMARANDACHE) Frusino... Tu ai mai putea să joci un rol în turneu ?
FRUSINA — (Blajină şi mucalită) Pe sîrmă, dragul meu ? MAESTRUL — Eu te întreb serios.
FRUSINA — Tu uiţi că sunt ingenuă ? Sau te-ai gîndit la mine pentru „Julieta" ?
MAESTRUL — (Enervat) Bine. Treaba ta, dacă nu vrei să mergi... Roi de nimic, nu te oboseai şi te alegeai şi tu cu o sută de lei pe lună. FRUSINA — '(Atentă) Cît ?
MAESTRUL — Dacă-ţi propunea idolul în locul meu, sînt sigur că mergeai.
FRUSINA — (Mucalită, dar şi. tristă) Idolul, dragul meu, nu mi-a propus nimic toată viaţa... Dar, pentru asta, nu e nevoe să fii tu rău cu el.
MAESTRUL — (Replica asta il scoate din sărite) Eu ? Eu am fost rău cu el?
FRUSINA — Tu cu el... şi el cu tine... V'aţi răfuit cît aţi putut, prin broşuri, prin gazete. .
MAESTRUL — Eu n'am făcut decît să-mi strig durerea, ca să ştie toată lumea de ce teatrul merge aşa cum... (Aprinzîndu-se) Nu răfueli personale ne-au făcut, Frusino, să ne ridicăm unul împotriva celuilalt ! Protestele noastre n'au însemnat niciodată, în fond, Pascali contra Millo, sau Millo contra Pascali ! Ci Millo şi Pascali, uniţi în realitate, împotriva ocîrmuirii care n'a căutat decît să ne învrăjbească... să ne împiedice să luptăm împreună. (Pu.nctînd cu bătăi în masă). Dar, despărţiţi, am luptat! Şi acum, aşa cum suntem, îmbătrîniţi şi bolnavi, luptăm încă 1 (Tuşeşte. Apoi, obosit:) Eu l-am iubit totdeauna pe Bădia. Nu i-am admis doar repertoriul... toate vechiturile astea romîneşti, pe care nu le mai cumpără nimeni.
FRUSINA —• Hei, dragul meu... nu e el de vină dacă nu mai croeşte nimeni o haină nouă pentru teatrul romînesc. (înflăcărată). Dar cînd te lauzi că-1 iubeşti...
MAESTRUL — Treaba ta, dacă nu mă crezi !
FRUSINA — Bine... Poate că mă înşel... Dacă e să căutăm adevărul, actorii sunt ca pasările alea, care deşi născute în colivie, se uită mereu în sus, să nu vie uliul. Le-a trecut frica în singe... Şi actorii au rămas cu obiceiul să se uite mereu în sus, la stăpînire, aşteptînd totul dela ea. Ani de zile, ăi de sus v'au trecut pe la nas direcţia de vizavi, cînd unuia, cînd altuia. Şi-au dat seama, nelegiuiţii, că aţi fi fost prea tari dacă aţi fi fost uniţi... Să fi slujit voi împreună teatru] romînesc ! Cine poate bănui cîţi scriitori s'ar fi strîns în jurul vostru !
MAESTRUL — (Oftează prelung).
FRUSINA — (După ce il observă un moment) Nu e aşa ? MAESTRUL — (Bate furios in masă de mai multe ori). Am ajuns şi la circ, din pricina lui ! (7/ îneacă tuşea).
mate: millo
215
FRUSINA — (îngrijorată, se duce la masa MAESTRULUI şi-i duce paharul cu apă la gură) Hai, bea puţin... hai, linişteşte-te...
MAESTRUL — (Bea, apoi, copleşit:) La circ... Eu, care am jucat pe Hamlet...
FRUSINA — (Ii pune mina pe umăr) Şi ce frumos l-ai jucat, dragul meu !... Tu nici nu ştii cum îţi străluceau ochii... şi ce trişti puteau să fie, în acelaş timp... Şi, cînd porneau aplauzele... (Se scutură şi i se înlăcrămează vocea) ...ah ! mă trec şi acum fiorii.
MAESTRUL — (A privit-o cu faţa din ce în ce mai luminată. Deodată, îi sărută mîna).
FRUSINA — (Emoţionată) Dragul meu... (Se aşează la masa lui). '   MAESTRUL — (Ii mîngîie mîna) Şi tu... şi tu ai fost foarte, bine în Ofelia. FRUSINA — (După o clipă) Şi, cu turneul... cît îl ţii ? MAESTRUL — Două luni. FRUSINA — Adică... două sute ? MAESTRUL — E tot ce pot, crede-mă... Mergi ? FRUSINA — Ce să fac, dragul meu ? N'am nici un lemn în casă. MAESTRUL — (încet, după o clipă) Tu nu iei un capuţiner ? FRUSINA — (Ezitînd) Lasă...
MAESTRUL — (Bate în masă) Un capuţiner, Naică !
FRUSINA — Inlorcîndu-se spre CHELNER şi, destul de încet:) Cu un colţişor de pîine.
(CHELNERUL iese pe uşa de serviciu)
(Clopoţeii unei sănii, care se apropie şi se opreşte mai la vale de uşa localului. D-l Iile se uită prin uşă şi o deschide, foarte servil)
ILIE — Poftiţi, vă rog, d-nă... cu plecăciune.
(Şi apare din vale PULCHERIA, care a împlinit 74 de ani, dar nu vrea săi arate: are deci o coafură abundentă, făcută din cozi aplicate, care se apropie de culoarea părului ei natural: mustăţile, care i-au albit, s'au înclăit, în fardul de culoarea aproximativă a pielei, a cărei culoare la-rîndul. ei, e aceea a sullmanului c\w care îşi tencueşte din plin faţada. E îmbrăcată după ultimul model „Worth, hiver 1879". E urmată de Manolachi, pe care îl susţine de subţiori un fecior de casă, ţeapăn şi. stilat. Are 84 de ani şi e categoric ramolit. Bine înţeles, acum e îmbrăcat europeneşte, bine îmblănit, cu glugă întinsă pînă pe creştetul pălăriei înalte, cu baston de abanos cu miner de aur. Poartă favoriţi, s'a încovoiat, se ţine greu pe picioare, clâm-păne cînd vorbeşte, dar ochii îi alunecă încă pofticioşi, după fetiţe şi după dulciuri. A rămas cu o silă nealterată pentru tovarăşa Iul de viaţă, dar se cunoaşte că sunt mai mulţi ani de cînd i s'a dus autoritatea).
ILIE — Să trăiţi, d-le ministru !
MANOLACHI — (Se uită la dreapta şi la stînga, nedumerit). PULCHERIA — (Lui MANOLACHI) Ţie îţi spune... Iar ai uitat că ai fost ministru ?
MANOLACHI —  (Invescllndu-se) A !...   (D-lui ILIE)  Eu  am fost ministru al... al...
ILIE — Al Dreptăţii, să trăiţi ! Ştim. MANOLACHI — ...în şaizeci-şi... în şaizeci-şi...
PULCHERIA — (Feciorului) Francois !  Nu ţi-am poruncit să nu-1 cobori din sanie ?
216
MIRCEA ŞTEFANESCU
(Feciorul înalţă din umeri, neputincios. Sprijinindu-se pe baston, MANOLACHI se apropie de CASSIERIŢA).
MANOLACHI — (Mîngîindu-şi favoritele şi clămpănind) Mata, duducă, ai un cavaler cu care să te duci la bal masque?
CASSIERIŢA — (Mimînd o dezolare comică) N'am, d-le Ministru !
MANOLACHI — Ha-ha... o să ai... o să ai... (Făcînd semn D-lui ILIE să-i dea un cornet de bonboane, îl oferă CASSIERIŢEI) Nimic mai plăcut... decît să muşte doi... din acelaş bonbon... Ha-ha 1
(CASSIERIŢA ride; dar PULCHERIA, care s'a aşezat la o masă se întoarce către MANOLACHI).
PULCHERIA — Dar tu cu ce ai să muşti, Manolachi ?... Frangois ! ia pe d-1 ministru — să stea locului.
(Feciorul, cu toată împotrivirea lui MANOLACHI, îl ia de subţioară şi-l conduce la o măsuţă din primul plan, lîngă balustradă)
MANOLACHI — (După ce s'a aşezat, răzbunător). Atunci o să vreau o baclava !
PULCHERIA — Manolachi, astîrnpără-te, că te trimit la sanie ! MANOLACHI — Nu mă duc la sanie! PULCHERIA — Francois 1
MANOLACHI — Nu mi-e teamă de Frangois 1 Eu, ca vechi liberal, care am fost ministru în cabinetul... în cabinetul...
PULCHERIA — Mai întîi că n'ai fost liberal, ca toţi mitocanii. Ai fost con-
MANOLACHI — (Furios) Tot aia !
PULCHERIA — Iaca... liberal e dumnealui, care intră pe uşe... (Ironică) ...d-1 deputat Bacaloglu 1
(Deputatul Bacaloglu nu e altul decît fostul medelnicer NUNUŢA BACALU, care are acum 59 ani. E îmbrăcat cu preţiozitate de parvenit şi e foarte plin de persoana lui. Poartă favoriţi şi monoclu. Are baston cu miner de aur).
BACALOGLU — (Nu răspunde*nimănui — ciupeşte în treacăt de guşe pe CASSIERIŢA, care are o tresărire silnică şi se îndreaptă sarcastic către PULCHERIA) Tot supărată pe mine... coană mare ?
PULCHERIA — (sufocată) Coană cum??
BACALOGLU — (Trece la MANOLACHI. De sus). Cum te mai ţii, Excelenţă ?
MANOLACHI — Bine, foarte bine !... Dar adă-mi aminte numai în ce cabinet am fost eu ministru ?
BACALOGLU — (Dispreţuitor) In unul din cele opt, care au căzut ca ploile de vară, unul după altul.
MANOLACHI — (Dînd cu pumnul în masă) Dacă stam mai mult, luam înapoi pămînturile dela mişăii de ţărani 1 (Ii face semn să se aplece spre el şi, încet :) Sgripţa asta a băgat o avere în cavoul dela Bellu şi nu mai îmi dă o leţcae. Ţăranii mi-au furat înapoi tot ce le-am... ştii tu... prin dreaptă'judecată... (Şi mai încet) Dă-mi o baclava... şi trec la liberali !
servator.
ILIE
CHELNERUL
depotat 1
MATEI MILLO
217
BACALOGLU — (Rîzînd tare) He-he ! mulţi dintre ai dv. ar vrea să treacă azi la noi, nene Manolachi !
PULCHERIA — (Indignată) Dar cum îţi permiţi mată să-i spui „nene" ? Crezi că, dacă ţi-ai acaţat un „oglu" în coadă...
BACALOGLU — (Furios, se repede la bufet şl muşcă dintr'o prăjitură) Şi da ce să nu-i spun „nene"... coană mare? (Rînjind) Nu mi-a fost un fel de socru?
MANOLACHI — Aha... aşa... Ce mai face Catrina ?
PULCHERIA — Te trezeşti, după treizeci de ani, să întrebi ce mai face tîrî-tura ? Intreabă-1, barem, dacă n'a lăsat-o şi cu vre-un copil ! (Lui BACALOGLU) Noi nu primim, d-le, în familie, gineri de mîna stingă, pentru slujnicele pe care le-am crescut din flori.
BACALOGLU — Nici n'am pretandat că v'am fost ginere... coană mare ! Mi-am făcut şi eu atunci, doar o ambiţiune bărbătească, după care...
PULCHERIA — (Dînd un pumn în masă) Treaba dumitale ce ai făcut! (Rînjind) Dar crezi că, dacă-rni spui „coană mare", îmi pasă ? Măcar să se ţie multe ca mine... la 66 de ani !
MANOLACHI — Şaptezeci -- şi — patru !
PULCHERIA — (Intre dinţi) Asta'o ţine minte... (Severă) Francois! Ia pe d-l ministru şi pune-1 în sanie.
MANOLACHI — Dar eu n'am poftă să...
PULCHERIA — Frangois ! II duci pe d-l ministru la cimitir...
MANOLACHI — Şi ce să fac acolo?
PULCHERIA — Să cobori în cavou... (Lui Frangois) Să vedeţi dacă au reparat acolo unde se infiltrase apa.
ţ:MANOLACHI — (Pentrucă Feciorul se apropie de el) Eu nu vreau să merg la cimitir!...
PULCHERIA — Sîîrşeşte, că nu te opreşte nimeni cu sila acolo ! Te duci...
vezi..,
BACALOGLU — Dar de ce te grăbeşti aşa cu cavoul... coană mare?
PULCHERIA — (Arătînd pe MANOLACHI cu un gest larg) Şi cine vrei iă se ocupe de rămăşiţele astea pămînteşti ? Nu trebue să-i fac şi lui un rost, înainte de a pleca la Nisa ? Pot să-l las la moşie, pe mîna arendaşului, cînd n'am mai dat pe-acolo din 64 ? La Bucureşti, închid casa...
BACALOGLU — De ce nu-1. iei la Nisa ?
PULCHERIA — Uiţi cum şi cu cine şi-a tocat tot ce a avut ? (Rînjind) Am văzut-o pe hoaşca de Marghiolita aseară, la „Hugues", cu caracuda după ea. Nu-i e ruşine, ia 70 de ani !
MANOLACHI — Cincizeci-şi-nouă !
PULCHERIA — (Sărind) Cît??... Francois!
MANOLACHI — Şi o să mă duc şi cu ea la bal masque !
BACALOGLU — (Trăgînd cu ochiul spre cafenea şi rîzînd) Ha-ha ! ce ziceţi de cum îi merge Teatrului Naţional ? A introdus balurile masque, ca să se poată ţine ! '
(FRUSINA şi MAESTRUL, cari vorbeau încet, ca şi SMARANDACHE, care copia tăcut, tresar şi se opresc cu ochii pe BACALOGLU).
(In acest moment, pe balconul Teatrului Naţional este arborat steagul negru)
PULCHERIA — A ! ştiţi ce a făcut publicul aseară, după numărul Faneiley? l-a deshămat caii dela sanie şi a'tras-o aşa, cu sania plină de crisan.teme, pînă la „Hugues" !
218
MIRCEA ŞTEFANESCU
(Actorii din sala biliardelor năvălesc în scenă, privind spre vitrină. Intre ei e un GAGIST, un băiat de 21—22 ani, brun, frumuşel, dar slăbuţ. MAESTRUL j
FRUSINA ' (Nedumeriţi) Ce e ?
SMARANDACHE j
GAGISTUL — (Observind pe MAESTRU) Maestre... au pus acum steag negru, Ia teatru.
MAESTRUL — (Ridicîndu-se, ca şi ceilalţi) Ia vedeţi, copii !
(Actorii ies în stradă şi dispar spre vale. Acum, toţi din cofetărie, ca şi cei din cafenea, se string in faţa uşii şi vitrinei, privind).
FRUSINA — (Numără pe degetele ambelor mîini). SMARANDACHE — Ce e ?
FRUSINA — Cine o fi ?... Ii număr pe cei mai bolnavi... MAESTRUL — Să fie Aristia... ?
(GAGISTUL se întoarce)
GAGISTUL — (Foarte emoţionat) Maestre... a murit Bădia.
(FRUSINA ŞI MAESTRUL au o tresărire şi se privesc, încremeniţi. E un moment lung pentru ei, după care MAESTRULUI încep să-i curgă lacrimile. Atunci FRUSINA îşi lasă deodată capul pe pieptul lui, într'un ptîns înfundat. In acest timp, SMARANDACHE s'a întors încet la masa lut, s'a aşezat şi şi-a cuprins capul în. palme. In cofetărie, PULCHERIA se uită mirată la CASSIERIŢA, care a revenit tăcută la cassă şi îşi duce batista la ochi. D-1. ILIE nu ştie cum să-şi exteriorizeze durerea. BACALOGLU, indiferent, îşi mănîncă prăjitura; iar MANOLACHI e nedumerit).
BACALOGLU — (CHELNERULUI) Aclă-mi un pahar cu apă.
(CHELNERUL îl priveşte un moment, parcă surprins de ce i se cere; apoi, pe vîrful picioarelor, iese pe uşa de serviciu).
MAESTRUL — (GAGISTULUI) Cînd a murit? Cum? Unde? GAGISTUL — Nu ştiu, maestre... A venit agentul din turneu şi... SMARANDACHE -- (Stins) E, adevărat ?
GAGISTUL — Agentul a anunţat de azi dimineaţă Ministerul, care a şi aprobat un ajutor de înmormîntare de 2000 lei. Dar, la teatru, s'a aflat abia acum.
SMARANDACHE — (închide brusc caetul, îşi rupe tocul).
FRUSINA — (Se desprinde de MAESTRU, se aşează pe un scaun şi rămîne cu faţa în batistă, plîngîncl încetişor).
(CHELNERUL aduce paharul cu apă, în timp ce MANOLACHI se uită la toţi, nedumerit).
MAESTRUL — (Se apropie de FRUSINA şi îi pune mina pe umăr) Am pierdut pe cel mai mare artist al nostru. Nimeni n'a. iubit ca el... şi n'a apărat ca el — teatrul romînesc.
FRUSINA —- (II priveşte cu recunoştinţă).
MAESTRUL — (Foarte emoţionat, îşi şterge lacrimile)
MATEI MILLO
219
MANOLACHI — Ce s'a întâmplat ? PULCHERIA — Tu n'auzi c'a murit nepot'tu ? MANOLACHI — Care nepot?
■SMARANDACHE — (Pune mîna pe ţoiul de ţuică şi-l dă pe gîl). MAESTRUL — Smarandache...
SMARANDACHE — (In lacrimi) Nu-mi mai pasă de nimic... Cu începere de azi, mă îmbăt pînă ia judecata din urmă !
BACALOGLU — (Batjocoritor şi încâlecind cu un picior peste spătarul unui scaun) Văd că asistăm la o adevărată representaţiune de teatru !
MAESTRUL — (II priveşte crunt, apoi face un pas, încordat, spre balustrada despărţitoare) Ce voiţi să spuneţi ?
BACALOGLU — (Muind tonul) O, nimic... Totuşi, exagerările...
GAGISTUL — (Care rămăsese pînă acum aproape de uşe, face doi paşi în cofetărie) Exagerări ?... (Şi foarte emoţionat) Noi, tinerii, n'o să uităm niciodată ce a făcut Bădia pentru teatru] romînesc.,. şi cît am putut să învăţăm, cei care am jucat cît de puţin alături de el...
BACALOGLU — (In aceeaşi poziţie şi învîrtind bastonul în jurul minerului) Tinere, dacă ai poftă să ţii un discurs funebru...
GAGISTUL — Aveţi dreptate. Nu trebuia să mă adresez dv. Nu vă cunosc.
BACALOGLU — Sînd deputatul guvernamental Ştefan Bacaloglu şi te poftesc să fii cuviincios !
GAGISTUL — Eu sînt un simplu gagist la Teatrul Naţional, dar vă poftesc să respectaţi memoria unui mare artist!
BACALOGLU — (Indignat, dar şl intimidat de atitudinea Vinarului) Hm !
PULCHERIA — (Satisfăcută, lui BACALOGLU) Aha !
GAGISTUL — Maestre... Acum cinci ani — nu împlinisem încă 17 —• zăceam într'o clasă la conservator... şi profesorul meu nu-mi dădea nici o atenţie... fiindcă eram încă mai slab decît acum... şi fiindcă eram peltic... Dar, într'o zi, Bădia m'a văzut jucînd într'un spectacol de beneficiu.
MAESTRUL — Cunosc întîmplarea.
SMARANDACHE — (Ridicîndu-se in picioare) E adevărat... Şi a doua zi, Bădia s'a dus direct la profesorul d-lui.. i l-a cerut... l-a îndrumat aşa cum numai el ştia să îndrume... l-a pus să joace la „Bossel"... şi lumea, care nu-i ştia numele, numai pe el îl striga : „Actorul ăl nou ! Actorul ăl nou !"
GAGISTUL — (Cu lacrimi de recunoştinţă) Dacă nu era Bădia... visul meu de teatru s'ar fi prăbuşit dela 16 ani.
BACALOGLL] — Ar fi fost pagubă'n ciuperci  ! (Rîde).
GAGISTUL — (încordat, face un pas spre el) D-le, spuneam adineauri că nu vă cunosc. Mă înşelasem. Vă cunosc foarte bine... Nu-mi pasă ce spuneţi despre mine...
BACALOGLU — (Ridicînd bastonul) Ascultă, băiatule...
GAGISTUL — (Smulgîndu-i bastonul şi, cu el în mină) Dar sunteţi cu siguranţă dintre acei cari, de mai bine de trei decenii, săpaţi mormîntul Bădiei şi al teatrului romînesc !  (Ii aruncă bastonul la picioare. Se îndepărtează).
PULCHERIA — (Satisfăcută, lui Bacaloglu) Ha-ha !
BACALOGLU — (Ridicînd bastonul şi urlînd). O să dormi la poliţie, la noapte !
MAESTRUL -- (Iese în drumul GAGISTULUI şi îi pune mîna pe umăr) Bravo, dragul meu ! Măcar voi să fiţi, aşa cum n'am putut noi să fim în toate împrejurările. (încet) Acum, du-te...
GAGISTUL — (Iese) ,
BACALOGLU — Zicea că e actor la Naţional? Gagist ?... Mă duc să-l reclam !
220
MIRCEA ŞTEFANESCU
SMARANDACHE — Numai că Naţionalul îşi apără actorii... şi nu prea iubeşte pe ciocoi.
BACALOGLU ----- (Furios) D-ta, ce te bagi în vorbă ? Nu te cunosc. SMARANDACHE — Eu sînt mojicul.
BACALOGLU — (Rămîne cu gura căscată. Apoi) : Nu ştiu ce vrei să spui l SMARANDACHE — (Intre... gingii) Dacă aş fi mai tînăr, ţi-aş aduce eu
aminte... cu ajutorul favuridelor...
■BACALOGLU — (D-tui ILIE) Ce lume a început să vie aici, la voi !... Laşul
cela, care fuge !... Insultă şi nici măcar nu-şi spune numele !
MAESTRUL — N'aţi manifestat dorinţa de a i-1 cunoaşte. BACALOGLU — Ei la_să... (Indreptindu-se spre uşe)... că i-1 aflu eu 1 MAESTRUL — E foarte simplu. întrebaţi la teatru de d-1 Grigore Ma~
nolescu.
(Se aşează la masa FRUSINEI)
BACALOGLU — (lese furios, în rîsul satisfăcut al PULCHERIEI). ILIE — (După el, ajungîndu-l în uşa deschisă) Aveţi o prăjitură, d-le depotat.
BACALOGLU — Marş de-aici! (Dispare... luînd-o însă la deal).
ILIE — (Dezolat, CASSIERIŢEI) Trece-o la dom' Mitică !
CASSIERIŢA — (Adaugă prăjitura pe nota lungă a lui „MITICĂ").
MANOLACHI — (PULCHERIEI) Dar mie, cînd îmi aduce baclavaua? '
PULCHERIA — Vrei să mănînci acum, cînd eşti în doliu ?
MANOLACHI — Dar de ce sunt în doliu ?
PULCHERIA — Tot nu pricepi că ţi-a murit nepotul ?
MANOLACHI — Nepotul?... (Amintindu-şi) A! nebunul?.... (Rîde) Ha-ha-ha ! Acum are cine să intre în cavou !
PULCHERIA — Ce, eşti căpiat ? N'ajunge că ne-a batjocorit o viaţă întreagă ? Vrei să ne stea în coastă o vecinicie ? Să se scoale şi acolo, cînd i-o năzări, şi să ne joace pe „Hîrca" ?
MAESTRUL — Să moară tocmai acum, cînd era vorba să i se obţie o recompensă naţională 1
PULCHERIA — (Tresărind) Recompensă naţională ? (MAESTRULUI, linguşitoare) Mă rog matale... am auzit bine? Este vorba de o recompensă naţională?
MAESTRUL — (Rece) Acum e prea târziu, d-nă.
PULCHERIA — Dar de ce ?... Ce, a fost singur pe lume ? N'are familie ?... (Dar, cu ochii spre uşe, atît ea cît şi MANOLACHI scot un strigăt care li se sufocă în git).
(Pe uşă intră BĂDIA, înfăşurat într'o pelerină lungă şi îndelung purtată, înfăţişarea, ca şi îmbrăcămintea lui, sunt mai puţin îngrijite decît ale MAESTRULUI. E demodat, cu o redingotă lungă, cu pantaloni negri, cu o lavalieră îngustă şi strtmb legată, sub gulerul jos, demi-raide şi cu colţuri mari. Poartă un joben cu barurile mici. Are părut cănit şi se cunoaşte. E neras de vreo 2—3 zile. Are 70 de ani şi pare mai scund. E de altfel obosit şi palid. Dar se opreşte în uşe calm, surîză-tor şi cu o sclipire şireată în ochi).
BADIA — (Ca şi cum ar fi străin de efectul pe care-l produce, spune simplu) Asta nu-i nimic... Să fi văzut voi mutra funcţionarului dela Minister, cînd m'am dus să-mi încasez ajutorul de înmormîntare... Mai-mai să nu mi-1 dea... Dar zic : .„Cum, ca să mă îngropaţi îmi daţi bani, dar ca să trăesc nu ?" „Păi cum — zice el — cum o să ţi-1 dau tocmai dumitale, musiu Millo ?"... „Păi nu e pentru mine?"...
MATEI MILLO
221
„Da — zice, dar au să mă întrebe : dacă a semnat, înseamnă că e viu... şi, dacă e viu, cine l-a îngropat?"... „Să le spui că, pînă acum, rn'.au îngropat tot alţii. Acum mi-a venit la socoteală să mă îngrop singur"... „Păi se poate să semneze un mort, musiu Millo?... „De ce nu ? — i-am răspuns. Dacă lumea asta admite să existe morţi printre vii... de ce să nu poată semna şi un mort, ca să trăiască ?" (Scoţînd 2000 lei) Şi am semnat... Pune patru tacîmuri, Ilie, şi dă-ne ceva de soi, Măcar la moartea mea, să mă ospătez şi eu cum se cuvine !
ILIE — (Izbucnind) Bine-aţi venit sănătos, musiu Bădie!
(Pe cînd toţi îl privesc încremeniţi, FRUSINA, care în durerea ei fusese discretă, acum, ţin'te plîns!)
BADIA — (Se apropie de ea şi o mîngîie) Iţi pare rău că am înviat?
(In clipa asta, dispare steagul negru de pe balconul Naţionalului).
CASSIERIŢA — Uite! Au scos steagul.
BADIA — M'am îngrijit eu să trec întîi pe la teatru. Ba unul se mai scuza că a afiat prea tîrziu... (Rîzînd) Cred că, la apariţia mea, am avut cel mai mare sueţes din viaţă.
PULCHERIA — (Abia acum izbucneşte către MANOLACHI) Dacă i-au scos şi prapurele... gata ! a înviat ! s'a dus recompensa ! (D-lui ILIE) Plata ! (Ii aruncă banii pe masă, iar d-l ILIE îl numără. Lui MANOLACHI, strigînd :) Hai ! (Feciorul îl ia de subţioară şi porneşte cu el).
ILIE — Mai e de plată, d-nă, un cornet de bonboane.
PULCHERIA — Carnacasi ! (Dispare to vale, cu MANOLACHI).
(D-l ILIE se uită dezolat la CASSIERIŢA, care scoate din sertar nota lungă a lui „MITICA" şl trece pe ea şi cornelul de bonboane).
BADIA — Nu mai plînge, Frusinco... Spun unii că noi, actorii, ar trebui să murim la timp. Decît să vînd bilete prin localuri, să joc cu flori la rampă şi cu sechestru la cassâ... dator la toate hotelurile... pîrît Ia toate poliţiile... să fac farse sinistre... >
SMARANDACHE — Le merită ţara, Bădie!
BADIA — Nu, ţara nu ! Cîţiva doar!
FRUSINA — Dacă ai fi auzit glasul celor de mîine vorbind la...
BADIA — ...la moartea mea... L-am auzit, cînd am trecut pe la teatru : „Dacă te-ai fi folosit de bueria d-tale, Bădie, puteai să ajungi orice... să fii bogat..."
FRUSINA — (Găsind momentul să-l împace) Şi, ştii... şi el te iubeşte.
BADIA — (Cu o strâmbătură de neîncredere) Hm! asta...
MAESTRUL — (Ofensat, dar resemnîndu-se) Lasă, Frusino...
SMARANDACHE — (BADIEI, cald) Nu spune aşa. Poate că a iubit mai mult teatrul decât pe d-ta, dar...
BADIA — (Izbucnind) Nu ! Nici pe el nu l-a iubit îndeajuns ! Şi-a iubit profesia, nu zic... şi a onorat-o. Dar, a iubi TEATRUL, înseamnă să faci orice jertfă pentru el... să iubeşti pînă şi scîndura pe care joci... să nu te deslipeşti de ea pentru nici o socoteală personală... să...
SMARANDACHE — (Cu înflăcărare) Bădie, Bădie, nu vorbi cu păcat! El n'a iubit teatrul ? O. dacă ai fi fost atunci aicia...
BADIA — (Surprins) Ce e ? (Apoi, privind pe MAESTRU, îi scade brusc glasul) De ce eşti în doliu ?
222
MIRCEA ŞTEFANESCU
FRUSINA — (răspunde în locul MAESTRULUI, care priveşte în altă parte) N'ai aflat că i-a murit fetiţa ?
BADIA — (Cu sufletul la gură) Fetiţa ?... îngeraşul ?... Cînd ?
SMARANDACHE. — Acum două săptămîni... O scarlatina... O lăsase bolnavă acasă şi el juca... înainte de ultimul act, a venit servitoarea şi i-a spus că micuţa a închis ochii... Dar se făcuse pauză prea lungă şi publicul vocifera în sală... Actorii n'au mai vrut să joace..'. Dar el ştia că, dacă dădeau banii înapoi, a doua zi trupa n'avea ce mînca... (Privindu-l) A intrat în scenă şi a jucat... Trebuia să. râdă... Şi, pe cînd el rîdea, publicul a început să afle... Şi el rîdea pe scenă... şî publicul plînigea, în sală... Cînd s'a terminat piesa şi s'a ridicat cortina pentru aplauze, nimeni n'a aplaudat... Toată sala era în picioare şi a rămas cîteva minute aşa... tăcută... împietrită...
BADIA — (Se apropie încet de MAESTRU şi, tăcut, îl îmbrăţişează).
(O clipă. Cerul începe să se însenineze)
ILIE — (Care, împreună cu CHELNERUL, aşezase masa în cafenea, unind . două mese alăturate) Putem servi ?
BADIA — (Desmeticindu-se şi, cu vocea înlăcrămată:) Da... ILIE — Mi-a venit un jambon proaspăt... extra 1
BADIA — (încă puţin rătăcii, iui SMARANDACHE, căruia i s'au şi umflai nările de poftă) Tu... tu ţii regim?
SMARANDACHE — (Repede) Nu, nu ! Azi, nu !
(D-l ILIE iese pe uşa de serviciu)
BADIA — (Lui SMARANDACHE) Ai dreptate. Azi e o zi... ciudată <zi ! (Şi se opreşte cu ochii pe uşe, pe care intră Fata cu abonamentul. înmărmurit, şopteşte :) Catrina...
FATA — (II priveşte o clipă, apoi. vine direct la el. Cu un zîmbet copilăresc şi intimidată) îmi daţi voe să vă spun „Bădie"... aşa cum vă spunea mama? (Şi întorcîndu-se spre ceilalţi trei, care o privesc tot atît. de înmărmuriţi) Semăn mult cu ea, nu ?... (BADIEI) Mă cheamă Catrinel.
BADIA — (Ca hipnotizat) Catrinel?
CATRINEL — îmi daţi voe să vă sărut ? (II sărută şi îi şopteşte) Din partea mamei.
BADIA —- (Acum parcă o vede mai bine, o vede îmbrăcată în negru. Şi surprins, cu bănuiala subită pe care i-o dă îmbrăcămintea ei) Dar... de cînd a închis ochii ?
CATRINEL — De trei luni.
BADIA — Numai de...? Şi eu, care... (Cutremurai) Cum... pînă acum trei luni, fiinţa aiasta a...? (77 ia capul în mtini şi-i priveşte ochii). Nu... nu i-a închis nici acum.
SMARANDACHE — (Pentru a destinde atmosfera) Dacă ne-ai lăsa, Bădie, s'o vedem şi noi puţin ?
CATRINEL — (Rîde, îl priveşte apoi:) O... dv. trebue să fiţi d-l Smarandache !
SMARANDACHE — (Privindu-şi „fasonul") Trebue să mă fi descris bine Catrina, dacă m'ai recunoscut atît de repede... CATRINEL. — Vă mai place Cotnarul ? SMARANDACHE — Hei, mi-ar place el mie, dar...
CATRINEL — Pe dv., maestre, v'am zărit de cîteva ori pe stradă, dar n'am îndrăznit să...
MATE! M1LL0
223
MAESTRUL — Trebuia să îndrăzneşti, draga rnea.
FRUSINA — (Văzînd că pe ea o nu o observă) Dar de Frusinca ai auzit ? CATRINEL — (Mirată, dar veselă) Dv ?  (O sărută) Cît vă iubea mama! SMARANDACHE — Dar ce să-ti spun, văd că toate Ie ştii ! CATRINEL — Mama nu mi-a ascuns niciodată nimic. (BADIEI) Sunt însă cît ev a lucruri, pe care... (Dar se opreşte, cu ochii pe uşe). BADIA — (Nerăbdător) Pe care...?
(CATRINEL face un semn vesel cu mina, celui care ci intrat şi care nu e altul decît IONIŢA. Are 51 ani. Firea lui a rămas nealterată. E îmbrăcat simplu, în haine negre orăşeneşti).
BADIA — Cine e ?
IONIŢA — (Apropiindu-se emoţionai de BADIA.) Nu mai mă cunoaşteţi matale, Bădie? Eu sînt, Ioniţă.
BADIA şi CEILALŢI — Ioniţă !
BADIA — (îmbrăţişîndu-l) Bată-te să te bată ! (Schimbînd deodată ionul) Deşi, dacă mă gîndesc cum rn'ai uitat...
IONIŢA — (Timid) Nu v'am uitat, Bădie, dar...
BADIA — Ei lasă, că te judec eu... (Lui CATRINEL) Spune. Ziceai că sunt cîteva lucruri, pe care...
CATRINEL — Da. Pe care o să vi le povestească tata. BADIA — (Uimit şi brusc încruntat) Cine?! CATRINEL — (Puţin surprinsă, dar răspunzînd firesc) Tata. IONIŢA — (Se uită la BADIA şi ride).
CATRINEL — (Lui IONIŢA) Dar ştii că trebue să mîncăm repede, pen-, truca eu, la unu...'
BADIA — (Acum face ochi mari) A !...
CEILALŢI — (Privesc pe IONIŢA, iot atît de uimiţi).
BADIA — (Reculegindu-se, lui ILIE, care aduce şunca) Mai pune, mă rog malale, "două tacîrnuri. (Invitaţilor tui). începeţi, vă rog, începeţi ! Pe mine, un moment... Ioniţă...
(Şi, în timp ce CHELNERUL mai pune două tacîrnuri, invitaţii se aşează la masă — MAESTRUL în special fiind foarte atent cu CATRINBLj lîngă care ia loc — BADIA îl duce pe IONIŢA la masa obişnuită a lui SMARANDACHE şi îi vorbeşte încet).
' BADIA -- Cum... e fetiţa ta ?
IONIŢA — Da, cucoane... vă rog să iertaţi... o să vă spun eu tot...
BADIA"— Spune acum, nemernicule! De-aceea rn'ai făcut să-i pierd urma... de-aceea treizeci de ani nu mi-ai scris o vorbă despre ea...
IONIŢA — Aişa o vrut Dumnezeu, cucoane...
BADIA — Aha... Dumnezeu a vrut! Tu nici cât!
IONIŢA — Catrina nu v'o uitat pîn'ce-o închis ochii... (Privind în jos) Ea n'a vrut s'aflaţi nimic, decît după ce n'o mai fi— BADIA' — De ce?
IONIŢA — Că blestematul cela... răpind-o... BADIA — (Lasă capul în jos).
IONIŢA — (După o clipă) Dacă nu s'ar fi ruşinat de întâmplarea ceea silnică, de-atunci s'ar fi întors cu mine în ţară... Amu, mata ştii că ea nu putea să fie vinovată... iară eu, barem am şi văzut cum a răpit-o fiara... şi am bătut lumea pe jos după ei, ca s'o scăp... Numai că acolo, la Paris, am ajuns prea tîrziu... Dacă aşa i-o fost soarta, n'o mai vrut să dee ochi cu dv... şi aşa, am luat-o eu de fimee şi de nevastă... iară, după vre-o opt anişori, am avut fetiţa... Dorinţa ei a fost ca
224
MIRCEA ŞTEFĂNESCU
fata să nu rămîie printre străini... aşa că, amu ea nemaifiind, ne-om înturnat şi noi... (Arâtîndu-i pe CATRINEL) Noi am crescut-o cum am putut mai bine... cu tara ei în suflet... Am muncit amîndoi la o fermă din Miază-zi, eu cu stupăria, Catrina cu gospodăria fermei... Iară fetiţa, la sărbările de-acolo, juca fel de fel, de se tăvăleau ţăranii de rîs... Că, ştiţi malale, şi-acolo sunt ţărani... BADIA--(Ridicînd capul) Juca?
IONIŢA — Maică-sa, de mică, numai de teatru îi vorbea, că rămăsese cu oful la inimă... Şi-aşa, la o sărbare, a văzut-o pe fată un domn din cei mari, care cunoştea pe domn derector.
BADIA -- Pe care director?
IONIŢA — (Arătînd cu capul spre Naţional) Al teatrului... Şi ne-o dat o seri-soare cătră 'mnealui, cum că fata-i tare disghetată. Iară el, după ce o ascultat-o o' lecuţă, numaidecât o şi primit-o ca ilevă.
BADIA — Cum... Catrinel este? (Şi impresionat, înveselit, se ridică şi se duce ta masă).
MAESTRUL — (In acest timp lui CATRINEL care, voioasă, i-a vorbit în. tr'una). Dacă la vârsta mea, dragă fetiţe, îti mai pot folosi cu unele lectiuni... CATRINEL — (Veselă) Adevărat ? BADIA — Catrinel... actriţă ?... MAESTRUL — Are şi un rol !
BADIA — (Nemulţumit) Un rol ? Aşa de repede ?... Să faci bine să-l studiezi cu mine !
CATRINEL — (Incîntată) Adevărat? O să am doi profesori !
BADIA — (Tresărind) Doi ?... (Dar se reculege imediat şi surîde MAESTRULUI) B:ne, bine. Amîndoi o să... Dar, pentru asta, trebue să închinăm !
ILIE — (Care adusese sticla în paner) Am un Cotnar grozav, Bădie! (începe să le toarne).
SMARANDACHE — (Tresărind şl intinzînd prompt paharul) Cotnar?
BADIA — (Bine dispus şi glumeţ) Păcat că Smarandache e la regim şi nu poate să...
SMARANDACHE — Ba să mă ierţi, Bădie ! Poate de Luni încolo... Dar azi, e azi ! (Inchinînd) Bun prieten, vinul ! Ai un necaz : cui i-l spui întîi !... ai o bucurie : cui i-o spui întîi ? (Ciocnind cu BADIA). Am băut la moartea d-tale... (Ridicînd paharul peste capetele tuturor) ...beau şi pentru învierea Catrinei.
(Odată cu închinarea lui SMARANDACHE, dela „Hugues" parvine în surdină un marş al epocii: „Glgerl-Marsch").
f BADIA -- (Cu paharul în mină) Are dreptate Smarandache... Azi e zi de înviere... A venit trecutul la noi şi, pentrucă i-am dat tot... poate ne va aduce în dar viitorul... cu noi speranţe pentru teatrul romînesc. (Ciocneşte cu CATRINEL) Şi e zi de împăcare. (Inchinind cu MAESTRUL) Noi nu ştiam încă, dar inima Catrinei era aproape de noi.
(Toţi se aşează)
BADIA — (După o clipă, lui CATRINEL) Şi în ce piesă repeţi ? CATRINEL — O nouă piesă romînească.
BADIA — Romînească?... Nouă?... (Vesel) Hai... (MAESTRULUI) Ce ai zice, d-le profesor, dacă eleva noastră ne-ar spune ceva, ca s'o vedem ce poate ?
CATRINEL — (Se ridică prompt şi „intră pe loc în rol") „Stai să-ţi spuiu"... BADIA — Ei, spune, începi !
CATRINEL — (Influenţată de piesă) Scuzaţi, pardon, am şi început!
MATEI Ml'LLO
225
BADIA — A ! e din piesă ?
CATRINEL — (La fel, rîzînd) Parol, să mă'ngropi dacă mint!... „Stai sa-ţ>. spuiti... Dar nu mă'ntrebi, ţaţo, să-ţi povestesc ce am păţit cu mitocanul !" FRUSINA — Care mitocan ? MAESTRUL — N'auzi că e din piesă ?
CATRINEL — „Să vezi, e halima... Auzi, mizerabilul ! să'ndrăsnească să-mi ţie drumul ca să-mi facă un atac'...
IONIŢA — (Indignat) Cine, fata tatei ? TOŢI — (Lui IONIŢA) Sst!
CATRINEL — „Stai, ţaţo, să-ţi spuiu şi să te cruceşti, nu altceva ! Mai ach neaori. şedeam acasă. Tuşica, cum ştii c'a făcut-o Dumnezeu se culcă odată cu găi-nele. Eram ambetată absolut".
FRUSINA — Ia lăsaţi-mă ! Ce piesă? Aşa vorbeşte proprietăreasa mea!
SMARANDACHE - (FRUSINEI) Sst!
CATRINEL — „Dramele Parisului", oîte au ieşit pînă acuma, le-am citit de trei ori".
SMARANDACHE — (Dîndu-şi una peste frunte). Şi a mea, d-le, la fel !
BADIA — (Supurat) Dar lăsaţi fata să-şi spuie rolul ! Nu auziţi ce firesc răsare, fiecare frază... ce sunet viu şi adevărat are ? O, copii, să ştiţi că asta e în adevăr o piesă romanească! Spune, fetiţo dragă, spune!
CATRINEL — „Ce să fac? n'aveam ce citi. Zic! hai să mă duc la ţaţa^daca nu s'o fi culcat, să mai stăm de vorbă. Scot ivărul dela salon Şipl«c. Cînd să trec pe maidan, mă pomenesc cu mitocanul, cu prieopsitul de Ţircădău, că-mi taie drumul „Bons'oar-bonsoar" şi ştii aşa de odată, sanfaso : „Hei, cucoană, zice, mai bine ţi-e acum văduvă ?"
(In clipa asta, un lipitor de afişe intră în cafenea şi, peste afişul „Două orfeline", agaţă în cui afişul „Noptea furtunosă sau Numărul 9". Apoi, iese. Soarele de amiazi bale acum în plin peste Teatrul Naţional).
CATRINEL — (Fără să se fi întrerupt) „Pardon, domnule, zic, n'am de-a face cu dumneata, şi mai întîi oînd e la o adică, nu sunt văduvă, sunt liberă, trăesc cum îmi place, cine ce are cu mine...
(Doi actori tineri coboară pe Cî.mpineanu, se opresc şi se uită prin vitrină).
...acu mi-e timpul : jună sunt, de nimeni nu depand şi, cînd oiu vrea..." -  ACTORII — (Bătînd în vitrină) Catrinel!
CATRINEL — (Se întrerupe şi le strigă) E unu ? ACTORII —- Hai, că a trecut şi Aristizza !
CATRINEL — (Aferată, celor dela masă) Alevoa ! Alevoa ! Mă duc la repe-titiune !
(Le svîrlâ câteva bezele şi ese rîzînd. Dispare cu actorii, la vale)
(Bătrînii mai rămîn o clipă la masă, privind lung după ea, cu un zîmbei care încet-încel se stinge. Apoi, se ridică unul cîie unul şi se apropie de afişul cel nou. Cînd au ajuns toţi cinci în faţa afişului, toţi cinci îşi pun ochelarii şi încep să-l privească).
IONITA —- (Citind rar) Joi la 18 Ianuarie 1879. Intăia îepresentaţiune a piesei NOPTEA FURTUNOSĂ sau NUMAŞUL 9. Comedie în patru tablouri, de D-nu... (Se apropie, pentru a descifra mai bine) ...de D-nu...
COR T 1 N A
15 - - Viata Românească — c. 4183
S~ III! i
MIRCEA ŞTEFANESCU
TABLOUL VI In seara de 18 Ianuarie 1879.
In faţa unei draperii grele, care ne desparte de sala Teatrului Naţional din Bucureşti.
(La ridicarea cortinei, doi PLASATORI înmănuşaţi — primul vîrstnic, al doilea tînăr — aşteaptă în picioare, în faţa draperiei. Un moment de tăcere).
PLASATORUL I — Ia vezii Dedule, mai au mult ?
PLASATORUL II — (Desface puţin draperia la mijloc şi se uită în „sală" spre „scenă").
(Se aud replici din piesă) „IPINGESCU" E d'ai noştri, e patriot !
„JUPAN DUMITRACHE" — Dacă-i patriot, de ce umblă să-mi strice casa? de ce mă atacă la onoarea de familist ?
PLASATORUL II — (închide draperia) Cîteva minute... S'a tăvălit lumea de rîs, astă-seară.
PLASATORUL I — S'au tăvălit ăi din pod, dar nu vezi cum se golesc lojele? ...Domnul Ilie ce zice ?
PLASATORUL II — Nu ştiu.
PLASATORUL I — Că ăsta simte, dela începui, cum o să-i meargă cu bufetul.
(Rîsete în „sală") PLASATORUL II — (Vesel) Place, nea Niţă !
PLASATORUL I — (Sceptic) Place, măi, place... dar cînd ăi cu bani pleacă dinainte de sfîrşit...
(D-l ILIE, în haine negre şi crăvăţică albă, intră încruntat pe la arlechinul din dreapta şi trece spre cei din stingă).
PLASATORUL I — Ei, ce zici, dom' Ilie?
ILIE — (Cu un gest de „ducâ-se") Nici o procopseală I (Iese).
(Un domn şi o doamnă, din. protipendadă, desfac draperia şi ies din „sală". Cu cîte un „Uff!" exagerat, care ii uşurează, dispar pe la arlechinul din dreapta. La ieşirea lor, s'a mai. auzit o replică) :
„CH1RIAC" — ...„tînărul umblă după Ziţa, s'a amorezat cu ea dela „Iunion",
ştii..."
PLASATORUL I — (Urmărind, perechea cu privirea) Şi ăştia ca ăştia, că s'au născut cu nasu'n sus... Dar să fi văzul tu pe una — e consoarta unui negustor din mahalaua mea — ce se strîmba după tabloul III ! Şi zău de nu părea leită aia de pe scenă, care se privea singură din sală... şi mai-mai să-şi bage deştele în gură şi să se fluiere singură !
PLASATORUL II — Dece?
PLASATORUL I — Asa... fără să ştie nici ea de ce. PLASATORUL II — Nu pricep.
PLASATORUL I — Uite, spunea Bădia — că ştii cît am umblat cu el — că teatrul e ca o oglindă. Numai că omul, cînd îl arăţi în oglinda asta aşa cum e, nu
MATEI MILLO
227
<se recunoaşte. Tu îl maimuţăreşti pe scenă... şi el trage cu ochiul la vecin şi rîde de
vecin. Şi vecinul, la fel...
PLASATORUL II — (Rîzînd) Rîde dracu' de porumbe negre şi pe sine na ss
vede !
PLASATORUL I — Nu se vede. Dar îi vede altul şi, pînă îa urmă, toi a« cine să rîdă de el!
(Draperia se desface din nou şi, odată cu ieşirea din „sală" a unui CRONICAR şi a tui BACALOGLU — amîndoi în frac — se aude) :
„IPINGESCU" — ...pentru ca să-ţi prezant pe cetăţeanul Dumitrache TMircă. comersant, apropitar şi...
CRONICARUL — (E un tip snob, cu aparenţă mai mult feminină, cu părul frizat, cu buzele vopsite şi cu un mers legănat. îşi şterge fruntea cu o batistă de dantelă) Oh ! Ooo... Quelle horreur ! Să transpiri en plein hiver, cînd auzi de telles vulgarites !
BACALOGLU — Sper că, în cronica matale dramatică, o să... CRONICARUL — Vai, îl distrug ! E un autor născut-mort! Je suit tres, trea content că am venit să-i văd piesa, pentrucă nu se joacă decît o singură dată.
(In „sală", un hohot de rîs formidabil) . ,
BACALOGLU — Rîde golănimea...
CRONICARUL — Ce pauvre theatre roumain ! Biată ţară ! (Mai ies din „sală" DOUA DOAMNE, tot din protipendadă şi se,aude) : ,,RICA VENTURIANO" — Domnule, Dumnezeul nostru este poporul: box populi, box del!
PRIMA DOAMNA — (Indignată, CRONICARULUI) Ei, d-le Claymoor, presa ne insultă că nu venim la piese romîneşii...
A DOUA DOAMNA — (Cu. un gest tragic, spre draperie) ...şi iată pentru ce s'a făcut atîta vîlvă ! Quel four, mon Dieu !
CRONICARUL — O, voi scrie o pagină definitivă ! Viitorul va vedea că am avut dreptate : acest aşa zis domn Caragiale est un., est un... (Inspirat) ...da, e un plăcintar fără talent!
DOAMNELE — Oh, la belle trouvaille !
CRONICARUL — N'est-ce pas, mes cheres dames ? Mais n'est-il pas navrant de voir madame Romanesco jouer le rol trivial de ce saute-ruisseau ? Et dans quel travesti, bon Dieu !
PRIMA DOAMNA — (Linguşitoare) Dar sper că d-l Claymoor n'o să scrie la fel şi despre noi. în carnetul monden ?
CRONICARUL — Vai, doamnele mele ! Datorită dv., lojele păreau nişte adevărate grădini suspendate, des magnifiques serres pour ie monde v'lan...
DOAMNELE — (Incîntate) Oo...' Oo !
A DOUA DOAMNA — (Către PRIMA, încet) Cum de nu-i plac femeile, cînd ştie să scrie aşa frumos despre ele ?
(Iese din „sală" MANOLACHI, însoţit de o MINORA, care e la începutul „carierei". E şi el în frac şi pare că a primit un impuls de viaţă. Ne parvine încă o replică) :
„VETA" — Uite ce e : musiu Rică şi cu Ziţa compătimesc împreună. BACALOGLU — Ei, ce zici, nene Manolachi ? MANOLACHI — Mormînt!
15
228
MIRCEA ŞTEFANESCU
BACALOGLU - A propos... condoleanţemele ! MINORAT MANOLACHI - (Rîzînd) Mersi, mersi! (îşi priveşte fenU, MINORA). BACALOGLU - Mă ierţi că n'am putui să vin... Biata M-me Pulcherie i
Dar d;n ce i s'a tras moartea ?
MANOLACHI — Dintr'un proverb...
BACALOGLU — Poftim ? ^ KT
MANOLACHI - Ei, nu ştii proverbul cela, cu sapa ? Nu, cu groapa Cînd
ne-am îrrKmit, frate, ultima oară, la „Fialkowsky" ' ^       ca ma tot tnmitea 1,
Bellu... cu cavoul ? „   lM,s ,. Ni.a
RACALOGLU — A, da... cînd spunea ca pleacă ia iNisa. MANOLACHI _ Ei... chiar în ziua ceea i-a dat ^^^^
s'a du.s ea la Bellu, în locul meu... şi o să mă duc eu la N.sa, m locul ei. (O trage
pe MINORA de ureche) Ha-ha-ha !
(Iese din „sală" şi COANA MARGHIOLITA, însoţită de un tînăr, moment
în care mai auzim o replică) :
r,   , -a ~,,-,«ita 'îmi eşti ca şi un frate mai mare.
ZITA  —Eu fac ce vrei dumneata. i
"(COANA MARGHIOLITA ^fZ&^^t^E^ j
pllnuţă. Tînărul care o însoţeşte poaf ? *
foarte spilcuit). ,it în lojă, moş Manolachi. (Cu ochii pe M1-
MARGHIOLIŢA - Te-am / ^ & ^ g| ^ <
NORA şi rîzînd) Ai întinerit \(In' Am cunoscut.0 Ja baJ m . MANOLACHI - (C°nf£'tanie Pulcherie, să te vadă ?! MARGHIOLIIA ~u"f Morţii cu morţii şi vii cu vii ! (Dă braţul MINO-MANOLACHI     Ha-^r.. ?. .gS(? m ga pe <a adechiny
REI, care-l sprijine din rasţ^ puişorule... (lese cu el pe la ar-
MARGHIOLITA - 17
lechi.li).
,ag perdelele draperiei, la dreapta şi la stînga). (PLASATORII S H ?
/— (Care sta de vorbă cu cele DOUA DOAMNE) Gata ? CRONICAR jj — (Făcîndu-i semn să nu vorbească tare) Vă rog, încet... PLASATO
Acuşi...
o parte din sala Teatrului Naţional, cu ,,scena" în dreapta, cîteva (Se 'loji baignoires, subt care sunt uşile capitonate, ce dau la primele sta-fololii şi d loji e goală, în cealaltă e lume din protipendadă. Stalurile sunt ficu-luri. Unfa burgheză. Recunoaştem, în plan apropiat, pe IONIŢA, în haine de pale de; Ungă el, „MITICA"; pe „SANDU, poliţaiul", în uniforma lui aidoma Dumi„Nae Ipingescu"; pe o „VETA", o „ZIŢA", plus alte „Vete" şi. alte „Ziţe", cu cQI JUPINI asemănători cu „Jupîn Dumitrache" — aii le a Imagini care par pilite din oglinda necruţătoare a scenei. — In plan mai îndepărtai, BADIA e în-ri frac de împrumut şi cu o ţinută generală vădit mai îngrijită, făcînd grup cu AESTRUL, în fracul său personal, cu FRUSINA, care şi-a înnădit o toaletă de .earâ şi cu SMARANDACHE. — „Rampa" e luminată cu lămpi de gaz, iar „sala" de un policandru invizibil. Pe „scenă", se joacă finalul piesei „O noapte furtunoasă", pc care îl. surprindem în clipa cînd „Rică e cu Ziţa, Chlriac cu Vela, iar Jupîn Dumitrache suie cu Ipingescu") :
„IPINGESCU" — (Lui Jupîn Dumitrache) Onorabile, îndatorează-mă cu o ţigare de tutun.
matei mi llc1 229
„JUPIN DUMITRACHE" — Şi cu două, nene Nae. (Bagă mina să scoată tabachera şi se opreşte cu mina in buzunar) Nene Nae! Chiriac!
„CHIRIAC" — (Coborind Ungă Jupin Dumilrache) Ce-i, jupînc ?
„JUPÎN DUMITRACHE" —(Luind pe Chiriac şi pe Ipingescu de mină şi udueîndu-i dramatic în {aţa scenei) Toate le-am lămurit: bine, de cumnatul Rică nu mai am ce să zic, dar să vă arăt ce am găsit pe pernele patului dumneaei... că uitasem, ...îmi vine să intru la bănueii rele.
„CHIRIAC" — (înfiorat) Ce-ai găsit, jupîne ?
„JUPÎN DUMITRACHE" — Uite. (Scoale din buzunar o legătură de gât). „IPINGESCU" — Frumoasă legătură, de şic!
„CHIRIAC" — Aşi! ado'neoa, jupîne : asta'i legătura mea, n'o ştii dumneata ?
„JUPAN DUMITRACHE" -- (Lămurit) Ei, bată-te să te bată ! de ce nu spui aşa, Irate? (Lui Ipingescu, cu filosof ie) Ei? Vezi? ...Uite aşa se orbeşte omul la necaz!
„IPINGESCU" — Rezon ! (Pornesc cu toţii veseli spre fund).
„(CORTINA )"
(„Cortina" s'a lăsat în aplauzele şi uratele invizibilei galerii. Cei din loje, o părăsesc imediat, indignaţi. Lumea din stal e în picioare şi, în planul din fund, în treg grupul BADIEl s'a apropiat de „scenă" şi aplaudă frenetic. înşirate în picioare în faţa „scenei", „Ziţele" şi „Velele" se privesc între ele, crucite, măsurându-se reciproc. Dela „cucurigu" — între aclamaţiile adresate interpreţilor favoriţi: „Panul", „Iulian!", „Romaneasca!", „N oftară", etc. — cineva strigă: „Autorul").
UN JUPÎN — (Soziul lui Jupin Dumilrache" — şi care e ca „Veta" tui — sărind ca ars) Autoreie ? Păi să poftească şi, să ştiu de bine că intru'n cremenal, dar eu îl...
„MITICA" -  Dar ce ai, şefule, cu el ?
UN JUPÎN — (Arăllndu-i pe AL DOILEA JUPAN, care e lîngă el ca „Veta" respectivă şi leit cu el) Dar el ce arc... cu d-lui ?
AL DOILEA JUPÎN — (Sărind ca ars) Cu mine?... (Şi, măsurînd pe primul JUPIN pufneşte, ascuţit) Ha-ha !
(..Cortina" se ridică pentru aplauze. Interpreţii se înclină).
IONIŢA (Rtipimiu-şi palmele, strigă fără încetare) CatrincI! Catrine! ! Catrinel !
O „ZIŢ/V" - - (Indignată) Şi d-!or pretandă că aşa e lumea ? (Şi solidari-zind toi şirul „Velelor" şi al „Ziţelor", ctâ ionul fluierăturilor).
(Se observă că „Ziţele" şi „Velele" suni astfel plantate de regizor, încît se privesc ca într'o oglindă în imaginile lor scenice, lăsînd impresia că se fluieră pe ele înseşi. In acelaşi timp „SANDU, poliţaiul" s'a apropiat ea hipnotizat de „rampă" şi s'a proţap it în faţa lui „Nae Ipingescu", măsurlndu-l tăcut din cap pînă la picioare. Atraşi de flucrături, din fundul nevăzut al „sălii", adică dinspre stînga, apar trei tineri din popor, cari vin lîngă perdeaua din dreapta, cam pe linia despărţitoare de „sală" şi se pun să observe, curioşi, şirul „Ziţelor" înfuriate. — Interpreţii, fluieraţi, de această parte a publicului, îşi îndreaptă salului către grupul BADIEl şi către galerie).
230
MIRCEA ŞTEFANESCU
UN JUPIN — (Urlînd peste capetele spectatorilor, pentru a înfiera pe inter-preţul lui „Jupîn Dumilrache") Nu ezistă, cetăţene, comersanţi şi apropitari aşa cum îi maimuţăreşti dumneatale... (Arătîndu-i pe AL DOILEA JUPIN) ... care adică umbli cu apropont pentrucă să-ţi baţi joc de dumnealui...
AL DOILEA JUPIN — (Ascuţindu-se) De mine ?... Ha !
UN JUPAN — Da, de d-ta, jupîne !... care îl ştiu eu comersant cinstit... şi să-1 ataci la onoarea de familist 1
AL DOILEA JUPIN — (Şi mai ascuţit) Poate pe d-ta, jupîne 1
UN JUPIN — (încremenit) Pe miiinee... ?
(Şi amîndoi izbucnesc deodată) :
AMBII JUPANI — (Către „scenă") Bagabonţilor ! (Şi încep să fluiere).
(Cei trei tineri din popor, lâmurindu-se asupra furiei „Ziţelor", ale căror tipuri le recunosc în adevăr în viaţă şi distrindu-se copios, şi le arată cu mîlnlle şi încep să hohotească. Acestea, ca şi „Vetele", se înşiruie şi părăsesc indignate, „sala", Indrepţîndu-se spre arlechine. „Cortina" se lasă, în timp ce şi cei DOI JUPINI părăsesc „sala").
AL DOILEA JUPIN — „Velei" lui, căreia îi turuie gura) Onoarea de familist, ai ? (Şi, bătînd din picior) Hai, madam, că ne parlamentăm noi acasă ! (Iese cu ea pe la arlechin).
UN JUPIN — (Lîngă cellalt arlechin, „Vetei" lui, căreia deasemenea îi turuie gura) Acasă, cucoană, acasă 1 (Iese cu ea).
(Aclamaţiile galeriei au continuat, în timp ce grupul BADIEl trece aplau-dînd prin faţa „scenei", venind spre planul din faţă, iar „cortina" s'a ridicat din nou).
IONIŢA — (Continuînd să facă aplauze pentru CATRINEL) Gatrinel! Catrinel 1 (Care îi trimite o bezea, de pe „scenă").
SANDU — (Pînă acum a măsurat, tăcut şi nemişcat, pe interpretul lui „Ipingescu". Abia acum izbucneşte:) Aşa, musiu coate-goale ? Crezi că nu te-am simţit unde baţi ?... Ei las', că-mi cazi mie pe la despărţire ! (îşi duce ţignalul la gură, îl fluieră, apoi iese demn din „sală", urmărit de hohotele celor trei tineri.din popor).
IONIŢA — (Pe cînd se lasă iar „cortina") Catrinel ! Catrinel 1
„MITICA" — Mai taci, şefule, că rn'ai asurzit !
IONIŢA — (Entuziasmat) E fata mea ! (Şi, pentrucă se ridică din nou „cortina", se apropie de „scenă").
„MITICA" — (Ieşind din „sală", unuia dintre PLASATORI) Nu ştii, monşe-rule, unde se dau banii înapoi pe invitaţii ? (Iese pe la arlechin).
(„Stalurile" s'au golit, ultimii spectatori pregălindu-se să părăsească şi „teatrul". Numai galeria îşi continuă aclamaţiile).
CRONICARUL — Quelle honte, mon Dieu, quelle honte! (Şi BADIEl, care, cu grupul lui, iese din „sală") Ei, ce zice BADIA de o asemenea... ?
BADIA — (7/ măsoară o clipă) Mată nu auzi ce zice mulţimea ?
CRONICARUL — Oh... biata mulţime... ces pauvres gems...
BADIA — (Tăios) Domnule specialist în cronici mondene şi teatrale... dacă matale ţi-e ruşine astă-seară, eu sînt fericit că am apucat clipa asta... Nu ! n'am luptat degeaba ! Ascultaţi poporul... şi pricepeţi că, după treizeci de ani de zădărnicie, s'a născut în fine autorul care să scrie pentru el... care să-i redea, lui, teatrul cel adevărat !... Şi aceasta, nu e decît prima licărire din flacăra de mîine 1
MATEI MILLO
231
CRONICARUL — Viitorul... viitorul ne va da nouă dreptate! BADIA — Viitorul îşi va aminti că teatrul romînesc s'a născut în fluierăturile dv.!
(7 se răspunde cu un formidabil hohot de rîs şi lumea dispare pe la arlechine. In acest timp, în „sală", „cortina" s'a lăsat definitiv şi lumina care vine dela policandru devine din ce în ce mai mică, pînă se stinge complet).
(Au mal rămas, afară din „sală", BADIA, MAESTRUL, FRUSINA, SMARANDACHE şi IONIŢA. PLASATORII fac controlul stalurilor şi lojilor, apoi cel tînăr va ieşi pe sub uşa capitonată de sub loji, iar cel vîrstnic se va sui pe „scenă". „Cortina" e ridicată şi oamenii de scenă desfac decorul).
BADIA — (Care e transfigurat) Ei, ce spui, Smarandache! Nu ? SMARANDACHE — Piesa e grozavă, Bădie... dar suflerul... îh !
(Toţi rid, afară de MAESTRU)
BADIA — (7/ priveşte şi îl întreabă cu oarecare teamă) Ce e ?
MAESTRUL — (Foarte emoţionat) Dă-mi voe să te sărut, Bădie... şi să-ţi spun că toată viaţa... toată viaţa... d-ta ai avut dreptate ! (II îmbrăţişează).
BADIA — Nu, nu eu... nu numai eu. Mi-aduc aminte că, în clipa cînd am avut mai multă dreptate... atunci, la Eşi... noi toţi am fost împreună... noi şi scriitorii. Astăzi, am retrăit seara aceea.
MAESTRUL — Ai fost învinuit de mulţi — şi de mine, Bădie — că ai jucat multe naivităţi. Dar iată, acest tînăr Caragiale e în parte produsul naivităţilor pe care le-ai jucat d-ta o viaţă întreagă. Da, fiecare ţară trebue să-şi făurească teatrul ei dela început, cu mijloace proprii. Putem sări treptele civilizaţiunii, dar dacă nu simţim pămîntul nostru la temelia scării...
BADIA — (Arătînd „teatrul") Oare, la temelia acestui teatru, nu e şi lupta noastră de acum treizeci de ani ? Băteam cu aluziile noastre la poarta 48-lui... fiindcă asta era singura armă pe care o aveam : aluzia... şi iacă, putem spune că 48-ul a deschis porţile acestui teatru pentru cei mulţi... pentru că, de unde trebuia făcut pentru 500 locuri, după 48 i-au fost poruncite o mie! Dacă n'am fi făcut decît atîta şi-Dar hai, acum duceţi-vă.
IONIŢA — Păi ziceam să veniţi cu noi, Bădie. Un păhăruţ, pentru Catrinel.
BADIA — Nu, Ioniţă, astă-seară nu... astă-seară, nu pot.
IONIŢA — (MAESTRULUI) Dv ?
MAESTRUL — Mulţumesc, dragul meu... dar inima mea nu e la petreceri. Vă spun noapte bună la toţi ! (Iese pe la arlechin).
IONIŢA — (FRUSINEI) Dar măcar dv. trebue să... FRUSINA — (încet) Nu... Eu vreau să rămîn lîngă el.
SMARANDACHE — Pe mine, dacă mă inviţi... eu mă duc să vă aştept la biroul meu, la „Fialkowsky". (Porneşte spre arlechin). BADIA — Iar bei, Smarandache?
SMARANDACHE — (Se opreşte un moment) Păi, dacă tot nu mor, de ce să nu beau ?
FRUSINA — Vrei să mori ?
SMARANDACHE — (Se gîndeşte) Ştiu şi eu ? Vreau ? Nu vreau ? Nu ştiu bine... La urma urmei, mie mi-e egal. Ori aici, ori dincolo, pentru mine e tot una... Aici singur, dincolo singur... Aici frig, dincolo frig... Cît despre sărac, ştiu eu dacă pe lumea ailaltă o să fie de-a'ndoasele ?... Acum, să zic, poate că acolo o să fiu îngeraş... dar mă vedeţi dv. cu aripioare? Pe cînd aici... (Ieşind) ...aici — ce-i în mînă, nu-i minciună — aici e „Fialkowsky".
232
MiRCEA ŞTEFANESCU
BADIA ••- Hai, foniţă, bună seara. Du-te, ia-ţi fetiţa... şi felicit-o şi sărut-o din partea mea. O să-i vorbesc şi eu, poate mîine.
IONIŢA — Noapte bună, Bădie. Noapte bună, madam Frăsina. (Intră In „sală", o traversează şi iese pe uşile capitonate din fund).
(Oamenii, de scenă au terminal cu stringer ea decorului şi dispar. „Cortina" rămine ridicată. O rază de lumină lunară vine printr'o fereastră nevăzută, a „scenei" şi, împreună cu ea, în surdină, muzica dela „Hugues").
FRUSINA — (Scuturînclu-se) Trage...
PLASATORUL I — (Apărînd din fundul „scenei") Am deschis eu fereastra dela scenă.
BADIA  — (FRUSINEI) Auzi? muzica dela „Hugues"... PLASATORUL I — Mai staţi ?... că viu sa sting. (Dispare un moment). BADIA — (FRUSINEI) Du-te, să nu răceşti... FRUSINA — Vrei să plec ?
BADIA — Eu mă despart greu de teatru, astă-seară... FRUSINA — Bădie... unde o să dormi la noapte? BADIA — Tot la liotei.
FRUSINA —i E o odăiţă liberă lîngă a mea. N'ai vrea să te muţi acolo ? BADIA — (Mucalit) Nu crezi c'o să ne'vorbească lumea? FRUSINA — (Mucalită) Hei... multă închipuire i-ar mai trebui... şi ştiu că te-ai crede !
BADIA — (Rîzînd) Bine, Frusino... Am să mă duc acum ia Eşi, să-mi iau adio dela publicul meu moldovean... şi-apoi mă întorc lîngă tine... Ah ! am visat astă-seară, sau mi s'a împlinit visul ? Du-te, Frusino. Viu şi eu curînd, la amintiri... Viu să intrăm împreună în trecut:., să lăsăm deschise porţile, viitorului...
FRUSINA — Noapte bună, Bădie. (încet, iese pe la arlechin).
BADIA — (Singur. Priveşte „sala", „scena" şl parcă le îmbrăţişează) : Pui de .teatru romîrresc... ţi-ai adunat însfârşit clipele... şi ţi-au crescut aripele I (Dar aude rise te şi se ascunde după perdeaua din dreapta).
(Prin uşile capitonate, apar: CATRINEL, cu cîţiva actori tineri şi cu IONIŢA după ei. Traversează rîzînd „sala", ies din ea şi se îndreaptă spre arlechinul din stînga).
CATRINEL — Tată... Totuşi, nu pricep de ce n'a stat Bădia să mă felicite, dacă în adevăr i-am plăcut?
IONIŢA — O, i-ai plăcut mult... grozav de mult... De zece ori rni-a spus. CATRINEL — Ţi-a spus de zece ori „mult" ?
IONIŢA — Nu... Mi-a spus o singură dată... dar cu gura aşa, plină !
CATRINEL — Cît de plină ?
IONIŢA — (Umfiîndu-şi obrajii) Aşa I
(CATRINEL rîde şi toţi ies pe lîngă arlechin)
BADIA — (A ieşit de după perdea, s'a apropiat de arlechinul din stînga şt, proectat pe pustiul „teatrului", priveşte după CATRINEL). Mi-ai plăcut mult, Catrinel. Sufletul Catrinei a trecut tot în tine... şi poate că tot aşa va trece mai departe, mereu tînăr, sufletul teatrului romînesc.
PLASATORUL I —• (Revine pe „scenă", cu paltonul pe el) Vorbeaţi singur, Bădie ?
BADIA — Toţi bătrînii vorbesc singuri, Niţă...
(PLASATORUL I îl va asculta cîteva secunde, apoi va începe să stingă lămpile „rampei", una cite una).
MATEI MI LLC)
PLASATORUL I — Nu fiţi trist, Bădie...
BADIA — Trist?... Dimpotrivă, Niţă !... Mă uitam după juneţea aceasta... şi mă gândeam la autorul acesta pe care :1-a aclamat poporul, un copil şi el... şi mi se umple inima de bucuria zilelor ce vor veni I Cînd teatrul va fi în adevăr al celor mulţi, copiii aceştia... şi urmaşii lor... vor fi mai fericiţi decât noi. Li se va părea de necrezut că un Costache Carageali a putut să moară funcţiona!', lăsînd pe urma lui — alături de o bibliotecă plină — patru lei şi o cămaşe... Li se vor părea o poveste chervanele noastre prăfuite... (Puternic) Vor înţelege oare, că pe aceste căruţe ci paiaţe a pornit TEATRUL ROMANESC?...
PLASATORUL I — (I-a mai rămas o singură tâmpă nestinsă) Pot să sting, Bădie? (Pentrucă nu primeşte răspuns) Greu vă mai e, astă-seară, să vă deslipiţi de teatru I
BA Di A — In rugăciunea morţilor, se spune cît de greu îi e sufletului să s" despartă de trup... Dar la noi, actorii, cît de greu îi e trupului să se despartă de suflet... cînd trupul pleacă girbovit... şi sufletul... (Dar ridică fruntea şi, peste tristeţea lui, cu iluminare, îmbrăţişînd spaţiul) ... sufletul rămîne între zidurile pe care le-a înălţat !
(Pe ultima vorbă. PLASATORUL I a stins ultima lampă. In lumina lunară, umbra e gârbovită, dar figura BADIEl radiază).
SFÂRŞIT
OAMENII ŞI FAPTELE ZILELOR NOASTRE
GEO DUMITRESCU
poveşti despre case, la bicaz
Soarta robului şi a bordeiului său
In casa asta s'au născut şi au vieţuit câteva generaţii de sclavi. Aceşti pereţi de lut coşcovit, mâncat de ploi şi de arşiţe, sunt martorii unei istorii mărunte, istoria robului fără nume de pe moşiile regale. Viaţa a fost o neîncetată pândă aici, în această vizuină. Prin ochiul de fereastră, de o formă nehotărîtă, se putea zări apropierea primejdiei : pârjolul secetei care usucă porumbii şi aprinde pădurile, puhoaiele nimicitoare ale Bistriţei înecând plutele şi inundând fâneţele, viscolul turbat al iernii îngrămădind nămeţii în jur, închizând căile spre păduri, şi aducând urletele lupilor lângă uşă... Nu-i vorbă, lupii veneau şi'n miezul verii: domnu' perceptor, jandarmul, yistavoiul lui vodă, împuţinând puţinele oi din ogradă, aducând felurite şi grele corvezi. >
Pândă zadarnică şi neputincioasă.
Deobicei năpasta nu poate fi ocolită.
Până una, alta, uită-te lung, omule, în urma slujbaşului domnesc şi, dacă ţi-e milă de pruncii dinăuntru, nu cârti, nu înjura, nu te împotrivi. Taci din gură. Ştii bine: vodă nu glumeşte! Şi sorocul tău încă n'a sosit. Lasă-1 pe dulăul tău costeliv să latre speriat şi flămând după oamenii măriei-sale. Tu intră în bordeiul tău. Apleacă-te când treci pragul şi, dacă vrei, fulgeră-ţi în treacăt privirea pe tăişul securii de lângă uşă. Asta poţi s'o faci, cu cine ştie ce nemărturisită speranţă, — nu te vede nimeni şi nu te paşte osânda. Da, poţi să stai de vorbă cu securea ta, tovarăş nedespărţit, cu care te aperi de fiarele pădurii, cu care-ţi câştigi amara, mărunta şi nestatornica bucată de mămăligă, prin munţii frumoşi şi pe apele sprintene ale lui vodă...
...Plutele,'lunecând leneş, fotogenic, pe ape limpezi şi neliniştite, prin munţi înalţi şi păduri bătrâne. Ceahlăul, „uriaş cu fruntea'n soare", stăpânind întinderile Moldovei şi zămislind neîncetat legende. Bistriţa, şerpuindu-şi undele clare prin valea ei liniştită, verde, largă, însorită, patriarhală...
Iată imaginea oficială de ieri, „pitorească", „turistică", a acestor locuri. Lipseşte, desigur, din această imagine, căsuţa dărăpănată în care au trăit câteva generaţii de sclavi, după cum, în schimb, e sigur că ochiul de fereastră, buimac şi flămând, al bordeiului mărunt n'a zărit niciodată această imagine oficială, plăcută şi trandafirie, a regiunii.
In prezent, aceste două neajunsuri se corectează în mod revoluţionar.
Dacă vizitezi şantierul hidrocentralei dela Bicaz, — după ce ai privit forfota de maşini şi utilaje din jurul tunelului, după ce ai meditat la puterea civilizatoare a uriaşelor screpere sovietice, după ce ai cutreerat colonia dela tunel-intrare sau
POVEŞTI DESPRE CASE, LA BICAZ
235
dela tunel-ieşire, şi i-ai făcut o vizită acasă stahanovistului Nioolae Mălăncioiu, intră puţin şi cercetează şi bordeiul clăcaşului. Vei face un fel de arheologie socială. Aioi, lângă vatra înnegrită parcă mai mult de sărăcie decât de fum, au pierit mulţi prunci, încă înainte de a fi apucat să rostească primele cuvinte, mamă şi foame. Pe această laviţă au zăcut generaţii de oase zdrobite de muncă. Aici a stat, înainte de a fi restituit pământului, trupul fără suflare al unuia din şirurile de robi, strivit de un copac în pădure. Aici a fost adus, scăldat în sânge, cu ţeasta sdrobită, flăcăul cel mare al aceleaşi familii ; — colţii de piatră nevăzuţi ai Bistriţei i-au sfărâmat pluta, prinzându-1 în amestecătura haotică de buşteni frânţi, stâncă şi valuri înspumate. Tot aici, o generaţie mai târziu, şi-a făcut ultimul popas capul familiei, încredinţat toată viaţa cu înalta misie de a goni vânatul în bătaia puştii regale; — cu prilejul unei asemenea petreceri vânătoreşti, neputând să-şi mai deosebească hăita-şul de jivinele pădurii, măria-sa şi-a descărcat augusta armă în pieptul umilului său slujitor.
Multe ţi-ar mai putea spune, vizitatorule, această laviţă bătrână, vatra înnegrită parcă mai mult de sărăcie decât de fum, podeaua de lut, pe care au cutreerat îndelung zeci şi sute de picioare; crăpate de arşiţă, degerate de zăpezi, scorojite de pelagră. Ţi-ar putea spune şi întâmplarea băietanului schilodit în bătaie pentrucă a adunat vreascuri din pădurile lui vodă, ţi-ar putea zugrăvi amănunţit înfricoşătoarele chipuri ale foamei, oaspele statornic dealungul anilor al acestui bordei po-vârnit, ţi-ar putea zugrăvi tristele şi pururi nepătrunsele înfăţişări ale boleşniţelor de tot felul, ale tainicelor „lingori", cărora noi le spunem tuberculoză, pelagră, sifilis...
Dar unde se află asemenea casă şi cine sunt oamenii care-au trăit în ea ? — ar putea să întrebe cititorul.
întâi şi întâi, să vedem oamenii.
Cel mai vârstnic, judecând după cele patru perechi de călcâie ale dinastiei pe care le-a simţit pe grumaz, pare a fi moş Toader Baltag, om trecut de şaptezeci de ani. Dela el am aflat cea mai mare parte a întâmplărilor pe care le-am povestit până aici. Ce nu ne-au spus ungherele obscure, mucede şi părăginite ale bordeiului, ce nu ne-a spus laviţa spălată în sângele generaţiilor de robi sau vatra înnegrită de mizerie, ne-a spus moş Toader Baltag. Lar povestea căsuţei şi amarnica istorie a vieţilor petrecute sub draniţa ei putredă, sunt de fapt însăşi istoria vieţii lui.
Deşi mult mai tineri decât moş Baltag, Dumitru Pintilie şi Dumitru Ungureanu, alţi doi locuitori ai bordeelor lui vodă, au gustat şi ei din plin amarul robiei. Pintilie a fost zidar. Meseria, însă, învăţată cu chiu cu vai, pe furate, într'o îndelungată ucenicie, nu i-a fost niciodată brăţară de aur. Cu braţele lui Pintilie şi ale altora ca el, vodă şi-a înălţat palat mândru, cu terase până'n vadul Bistriţei. Din palat răsunau chiolhanurile de pomină ale regelui; pe terasă, sub lună, pe m»r ginea apei, se plimbau cheii şi borţoşii, protipendada, pângărind undele clare ale Bistriţei. (jZidarul Dumitru Pintilie locuia împreună cu familia într'o cocioabă de şipcL.)
Un alt bordei era locuinţa lui Dumitru Ungureanu, tăietor de lemne, muncitor la fierăstraiele fabricii de cherestea a regelui. Omul s'a căsnit în fel şi chip să iasă din mizerie. Muncitor harnic şi priceput, minte ageră, Ungureanu născocise într'o vreme, cu preţul unor lungi nopţi migălite la lumânare în bordeiul său, un soi de meşteşug menit să uşureze munca şi să-i dea spor. Vătafii regali, însă, nu s'au bucurat deloc de invenţia lui, care ameninţa cumva liniştitul şi tradiţionalul lor huzur pe spinarea „prostimii". Şi apoi, mâna robului era oricum mai ieftină decât maşinăria cutezătoare şi primejdioasă a lui Ungureanu. Astfel că invenţia lui, surcelită mărunt cu ură şi spaimă, a fost svârlită în apele fără întoarcere 'ale Bistriţei, care au depus-o, desigur, în marele, odiosul inventar al obscurantismului
236
GEO DUMITRESCU
burghezo-moşierese, duşman al omului şi al luminii. Ungureanu a continuat să-şi tragă din greu zilele în fabrica lui vodă, urmărit, de-aeum înainte, în mod deosebii, de ura şi spaima vătafilor ca un „individ periculos" cc era.
Cam de soiul ăsta erau locuitorii căsuţei dărăpănate, robii fără nume ai regelui.
Dar unde se află casa cu pricina ? — mă întrebai, cititorule.
Să-ţi spun drept, dacă vii aici la Bicaz, pe şantierul hidrocentralei, prea uşor nu-ţi va fi s'o găseşti. întâi, pentrucă, copleşită de ruşine şi anacronism, se ascunde.din zi în zi, din ceas în ceas mai mult, până ta dispariţie. Al doilea, pentrucă, oricât ţi s'ar părea de necrezut, pe zi ce trece, dimensiunile ei scad, — căsuţa povârnită devine din ce în ce mai mică, ochiul o zăreşte mai greu.
Nu e nici o glumă la mijloc.
Dacă te uiţi pe un câmp iiber şi întâlneşti cu privirea coliba unui cioban, sentimentul reliefului va fi sporit. Ochiul va aprecia cu exagerare dimensiunile, neînsemnata aşezare ţi se va părea mai mare decât e în realitate.
Dar în centrul Bicazului ochiul va descoperi mai greu bordeiul iobagului de altă dată, deşi el e parcă totuşi mai arătos întrucâtva decât coliba răsleaţă din câmpie, a ciobanului. Aici, privirea e cerută în primul rând de înălţimea sveltă a noilor construcţii, de linia subţire, sprintenă, a coşurilor, de tot acest ansamblu de clădiri şi construcţii anexe, răsărit în scurt timp pe locuri odinioară pustii sau aproape pustii.
Cum să observi, deci, fără o stăruinţă anume, între aceste puternice aşezări, trista şi netrebnica magherniţă a foştilor clăcaşi ai regelui ? Trebuie să cauţi cu luare aminte, prin preajma înaltelor construcţii, printre mulţimea de cantine, depozite şi schelării noi. Vei afla până la urmă căsuţa cu pricina strivită între semeţe şi puternice dimensiuni, mai mică şi mai veche, mai jalnică şi mai urîtă, lângă masivitatea, svelteţea şi alba prospeţime a noilor zidiri.
In colonia centrală a şantierului, a- apărut în scurtă vreme un adevărat orăşel, curat, luminos, cu o înfăţişare plină de ordine, de o simetrică frumuseţe. Blocurile, solide şi cuprinzătoare ale baracamentelor tencuite se aliniază albe, sobre, cât vezi cu ochii. Ca într'un adevărat oraş, conducte de electrică, apă si canal, traversează toate apartamentele. Ca într'un adevărat oraş, în centrul aşezărilor, dai de un club mare şi foarte bine amenajat, de cantină, şcoală, spital, piaţă, bufete, alimentară, aprozar, etc. Un teatru cu câteva sute de locuri se va adăuga în curând. In ograda comună dintre două blocuri au apărut, în faţa fiecărui apartament, mici grădiniţe cochete, proaspete, multicolore. Intre ele, în soare, sburdă pruncii şi se agită gospodinele. Orăşelul e aşezat la poalele unui munte împădurit plin de poeni largi, verzi, luminoase. Iţi ferestrele dinspre munte ale orăşelului, respiră brazii. In celelalte, dinspre Bistriţa, răsare soarele.
Aici locuiesc o parte din constructorii hidrocentralei „V. I. Lenin".
Dar unde e căsuţa robului de altădată ?
După toate aparenţele, aici nu există asemenea casc. Poate nioi n'au existai. Cu acest gând optimist din cale afară, eşti ispitit să cutreeri străduţele coloniei. La -un colţ, însă, înghesuită între două blocuri, împresurată de altele, de bufetul de peste drum, te întâmpină bojdeuca tristelor amintiri. Bordeiul clăca-şuiui. Parcă pentru a -1 i aminti de puţinii ani care s'au scurs dela răsturnarea odioasei stăpâniri care l-a zămislit. Parcă pentru a-ţi atrage atenţia că urmele trecutului nu dispar peste noapte şi nu dispar fără stăruitoarea, neistovita luptă a celoi mulţi. Poate asta e însăşi neştiuta justificare a supravieţuirii acestui rest de întuneric în mijlocul luminosului orăşel nou. Greu să explici altcum ciudata şi izbitoarea
POVEŞTI DESPRE OASE, LA BICAZ
237
nepotrivire. Intr'adevăr, locuinţele muncitoreşti ale coloniei nu sunt nişte construcţii uriaşe, impozante, ci, cu toată temeinica lor întocmire, abia nişte aşezări provizorii, prevestind marele oraş modern al viitorului apropiat. Cu toate astea însă, încolţită din toate părţile, lângă ele, cocioaba robilor lui vodă pare o greşală şi o necuviinţă.
O neînduplecată hotărîre cu privire ia soarta muntelui
Mai sus de Dodeni erau până nu demult numeroase asemenea căsuţe vechi şi ponosite. Au mai rămas puţine azi. In locul dispărutelor bordeie, s'a întins puternicul şantier a! tunelului, cu spornica-i alergătură de maşini, cu frumoasa lui colonie, cu oamenii lui neasemuiţi, vestiţii mineri dela tunel-intrare.
Aici, oamenii şi-au făcut intrarea în munte. Acum, echipele de înaintare, se află la vreo opt sute de metri în inima stâncii... Până acolo, însă, întâlneşti la fot pasul mereu alte echipe de mineri sau brigăzi de tineri voluntari, lucrând la diferitele trepte ale marelui şi febrilului şantier subpământean.
Dela distanţă se aude vuietul punctului de lucru al lui Mălăncioiu şi se zăreşte statura înaltă a stahanovistului. Locul pare un luminiş, după ce treci prin îngustimea şi semiobscuritatea tunelului. Dar e numai o latură a impresiei. De fapt, zona, spaţioasă, înaltă, unde se pregăteşte betonarea unui nou inel, îţi spune mai mult: îngrămădeala de schelărie şi armătură, forfota de vagoneţi, locomotive „Diesel" şi cai, mormanul de rocă sfărâmată şi mai ales sprintena mişcare a brigăzilor de tineri ortaci, îţi sugerează vacarmul şi îmbulzeala unei gări mari sau neorânduiala unui câmp de bătaie. Dacă stai câteva clipe şi iei aminte, impresia rămâne numai pe jumătate adevărată. Ochiul desluşeşte curând sensul real al acestei agitaţii. Da, e o gară aici. O gară importantă a socialismului. Trenurile care trec în sus şi'n jos urmează legea implacabilă a progresului, a construcţiei noastre paşnice : afară ies trenuri încărcate cu stâncă oarbă şi inertă, trenuri de întuneric secular ; înăuntru pătrund unul după altul trenurile creaţiei, ale înnoirii, aducătoare de lumină şi putere. Da, aici este într'adevăr un câmp de bătaie : ostile înflăcărate ale tineretului constructor se bat victorios, în numele socialismului şi al păcii, cu hoardele întunericului, cu urmele triste ale sclaviei burghezo-moşiereşti, cu rezistenţa duşmănoasă a muntelui.
Din înălţimea staturii sale, ca depe o punte de comandă, stahanovistul Ni-colae Mălăncioiu conduce această gară a socialismului, e comandantul acestor oşt; paşnice ale construcţiei.
Deodată, se pare că aglomerarea aceasta de forţe nu va mai putea fi stăpânită. Şiruri paralele de vagoneţi vin din direcţii opuse. încurcătură ? Stagnare? Nu ! Comandantul împarte scurte şi răspicate oomenzi. Calul a dispărut într'un ungher. Trenul lung, cu steril dela înaintare, schimbă aoul şi trece zornăind spre ieşire. Tânărul mecanic de pe platforma locomotivei salută plin de gravitate. Trec în sus alte şiruri de vagonete goale. Un grup de platforme s'au oprit lângă noi. In două clipe sunt încărcate cu buşteni pentru armare. Au plecat. La doi paşi alături, patru vagoneţi mari evacuează mormanul de stâncă sfărâmată. încărcarea acestor resturi ale muntelui e un efort de o frumuseţe deosebită, ca ritm, ordine, rapiditate, vioiciune tinerească.
Comandantul, absorbit în încordarea generală, nu pierde totuşi nici o clipă zâmbetul lui veşnic de luminoasă şi încurajatoare voie bună. El urmăreşte cu o nevăzută preocupare rodnica înaintare a muncii : în mintea lui, mişcările brigăzii se transformă în minute, alunecarea zgomotoasă a vagonefilor înseamnă metri cubi şi metri liniari. Aşa a învăţat dela neîntrecuţii maiştri sovietici. Aşa îşi depăşeşte
238
GEO DUM1TRESCU
de imirltă vreme Mălăncioiu nu numai normele, dar şi angajamentele luate peste norme. Aşa a devenit în Iunie, stahanovist.
Ieşind din tunel, în lumina vie a zilei, şantierul din jur te izbeşte cu pute--nica, dramatica lui însufleţire. Şiruri lungi de vagoneţi intră şi ies din tunel descărcând afară sfărâmăturile muntelui, încărcând betoane şi armătură. Camioane „Zis" şi „Praga" aleargă în sus şi'n jos alimentând betonierele. Sitele vibratoare cern atent agregatele. Betonierele duduie înfundat. Alături, brigăzile voluntare pregătesc lăcaşul viitoarei fabrici de beton şi al gaterului. întreagă această complexă şi laborioasă întocmire e dominată de rodnica, gălăgioasa vioiciune a brigadierilor. Se aud mereu lozinci şi strigături, prin care brigăzile şi punctele de muncă îşi vorbesc, se salută, se întrec dela distanţă :
Cu partidul nosiru'n frunte, Vom străpunge şi-acest munte.
sau :
Cu ciocan şi cu hârleţ, Cârăm munţii 'n vagoneţi.
Vuietul vesel şi harnic te petrece în vale, pe şosea. Iată colonia, sub poalele muntelui. Iată careul şi catargul cu fanion al brigadierilor. In jur, clubul, cantina, alimentara, librăria, frizeria, etc. Şi case, multe case, blocuri lungi, albe, aliniate. Pe fiecare uşă, un nume. Cine sunt oare locatarii ? Ia să citim : Ştefan Cristea, Vasile Vâjcan, Petre Feher, Nicolae Mălăncioiu, şi aşa mai departe. Aceştia sunt vestiţii stahanovişti dela tunel-intrare, oameni pe care-i ştie azi toată ţara, oameni în ochii cărora se poate citi o aspră poruncă, o neînduplecată hotărîre cu privire la soarta muntelui de-alături.
Iată deci pe uşă şi numele lui Nicolae Mălăncioiu. Să intrăm, cititorule, tovarăşul Mălăncioiu e bucuros de oaspeţi. Urcăm cele trei trepte şi iată-ne în săliţa apartamentului. Intr'una din camere, lângă sobă, se odihneşte, rezemat pe câteva perne, gazda noastră, stahanovistul. Arunci un ochi prin încăpere şi reuşeşti parcă, să surprinzi ceva din „taina" succeselor fără număr ale acestui minunat muncitor. Pe masă, o carte deschisă : „însemnările unui partizan" de Ignatov. Desigur, o lectură întreruptă de curând. Alături, un aparat de radio (cumpărat recent dintr'un premiu). Lângă el, un teanc de broşuri şi caiete. In rama oglinzii, poza unui şcolar înalt, slăbuţ: viitorul inginer Gheorghe Mălăncioiu. Camera, curată, aranjată cu gust, plină de ordine, vorbeşte de mâna pricepută a gospodinei. Iat-o alături, croind şi meşterind de zor la o rochie.
Dar oare stahanovistul nostru se odihnea cu adevărat când am intrat la el ? Abia acum văd în mâna lui o altă carte, între filele căreia un deget ţine semn. E un manual pentru cursurile serale de partid. Vezi bine, e ceva în tot acest cadru, în toată această atmosferă deschisă, calmă şi profundă, din casa lui Mălăncioiu, e ceva clin „taina" multelor victorii ale acestui muncitor ales, ceva din condiţia cu totul nouă a acestor oameni deosebiţi care sunt stahanoviştii noştri.
Te uiţi la acest on voinic, veşnic surâzător. Ce poţi să desluşeşti pe acest chip ? Care este legenda acestei cute adânci dintre sprâncene ? Nu cumva este istoria copilului de 11 ani, orfan, care cutreeră ţara în lung şi'n lat în căutarea unei amare bucăţi de pâine ? Nu cumva este istoria ucenicului care robeşte ani îndelungaţi în atelierele şi şantierele burgheziei până va izbuti „să fure" meseria ? Ba da, tocmai despre asta vorbeşte cuta adâncă. De pildă, despre imaginea mo horită a şantierului llva Mică ? Vatra Dornei în 1936... Toţi şefii, inginerii, maiştri mineri, sânt aduşi de societatea străină care construeşte : italieni, austrieci, nemţi, croaţi. Băştinaşii, braţe ieftine, sâni buni pentru corvoadă, la lopată. De ştiinţa înaltă a oaspeţilor specialişti, nu poţi să te apropii... Când e ceva de văzut, de învă-
POVEŞTI DESPRE CASE, LA BICAZ
239
ţat, o taină de surprins : „du-te şi adu-mi cutare !", „du-te şi fă cutare I" Când te-ai întors, lucrul e gata, nu mai ai ce să vezi. Dar, în noaptea duşmănoasă a tunelului burgheziei, licărea privirea pătimaşă a unui flăcău înalt şi slab, de 17 ani.
— Du-te, Niculae, la domnu' inginer şi cere-i să-ţi dea hârtia cu axa de armare !...
Dar flăcăul a învăţat ce înseamnă acest „du-te Niculae !" El îşi ia lampa şi pleacă încotro a fost trimis. După douăzeci de paşi, se opreşte. Stinge lampa. Se prelinge binişor pe lângă perete, înapoi, şi dispare într'un ungher.
De-acolo, ochii lui arzători, mintea lui ageră, se aţintesc la taina care se năruie la doi paşi alături : instalarea axei de armare. Tânărul ucenic Niculae Mălăncioiu îşi fură meseria. Ani în şir, ochii lui pândesc şi adulmecă nepătrunsele şi păzitele secrete ale muncii...
Dar care este legenda acestui zâmbet veşnic de pe chipul stahanovistului ? El vorbeşte, desigur, despre amintirile frumoase ale lui Mălăncioiu. Despre victoria dela Bumbeşti-Livezeni, despre neuitata victorie dela Salva-Vişeu, când i s'a prins pe piept „Medalia muncii", el vorbeşte cu hotărîre şi încredere despre victoria de mâine dela Bicaz, de unde vor porni biruitoarele lumini şi datorită braţului încercat, inimii fierbinţi, a candidatului de Partid Nicolae Mălăncioiu.
In casa lui se mai pot vedea două lucruri, aşezate pe perete, la loc de cinste : diploma de stahanovist şi un portret, pe care sânt întipărite pentru totdeauna cuta amară a Doftanei şi lumina glorioasă a Gr ivitei. In caietul lui Mălăncioiu se află deasemeni doi oaspeţi statornici, nedespărţiţi: Golovin şi Cotlear. Împreună cu aceşti doi prieteni, Mălăncioiu a plătit, la 7 Noembrie 1952, socoteala veche, neuitată a tunelului negru, din 1936, al burgheziei : el a dat Patriei nouă tineri mineri şi ajutori, calificaţi în tunelul socialist al hidrocentralei „V. I. Lenin" dela Bicaz. Această plată a purtat pecetea marelui soroc al Doftanei, al gloriosului soroc al Gri-viţei, pe care o poartă viaţa ţării întregi, pe care o poartă viaţa acestui vrednic muncitor, rod al regimului nostru, fiu al Partidului.
Şi-acum, cititorule, după cum ţi-am promis, la începutul acestor rânduri, să intrăm o clipă şi în căsuţa umilă a fostului clăcaş al regelui. Iat-o aci, de v^le, cum ieşi din colonie, peste drum de dormitoarele mari şi întotdeauna pline de viaţă ale brigadierilor. E aşa cum ţi-am descris-o. Tăcută, cenuşie, cu zdrenţele acoperişului pleoştit atârnându-i în faţă, cu acelaşi ochi de geam privind trist şi buimac neînţelesele lucruri ce se petrec în preajma ei. Să intrăm. Apleacă-te când treci pragul. Şi, dacă vrei, încearcă să citeşti istoria acestei încăperi pe lama bătrână şi ştirbă a securii de lângă uşă. lată vatra, înegrită parcă mai mult de sărăcie decât de fum. lată podeaua străveche de lut, pe care se află întipărite nevăzutele urme ale zecilor sau sutelor de călcâie crăpate ale foştilor robi. Iată laviţa pe care s'au stins înainte de vreme nenumărate vieţi, prea ieftine pentru acele timpuri. Arunci un ochi prin încăpere şi reuşeşti să surprinzi toată taina acestor vieţi irosite fără preţ, toată taina acelor fatale „lingori" fizice şi sufleteşti care s'au petrecut sub acest putred acoperiş, toată condiţia sclaviei şi întunericului, foametei şi umilinţei, în care regele burghezo-moşierimii şi-a ţinut robii. Iată şi fereastra, „postul de observaţie" de unde se anunţa apropierea inevitabilelor nenorociri. Să ne uităm prin acest adevărat periscop, deasupra tristelor amintiri, la nivelul vieţii. Sticla nu păstrează nimic din imaginile de spaimă şi ură pe care le-a Oglindit în curgerea timpului. Ce se vede acum prin ea, afară ? Trec în sus şi'n jos camioane „Zis". O coloană de brigadieri, cântând, cu drapele. Un buldozer coteşte greoi în sus, spre baraj. Maşina alimentarei. Muncitori. Biciclete. Un tractor „Kirov" trăgând o lungă platformă cu buşteni. Gospodine...
Iată, mai la vale, apa sglobie a Bistriţei... Te înşeli, sau parcă într'adevăr apa creşte ? Nu, nu creşte. E numai o iluzie pe care ţi-o dă faptul că te ştii pe
240
GEO DUM1TRESCU
fundul viitorului lac, care-şi va legăna apele deasupra a patru sale de asemenea bordee.
Dar dincolo, ce se vede ?
E gura tunelului şi, mai încoace, malul de stâncă sfărâmată care înaintează mereu pe măsură ce muntele străpuns şi miezul lui e asvârlit afară.
Dar mai e ceva acolo. Uită-te bine, cititorule, mai jos, la poalele acestui mal. Vezi un mic muşuroi de pământ şi, în fa.ţa lui, nişte resturi de gard ? .Sunt urmele unei cocioabe ca aceasta în care te afli acum. Istoria ei s'a încheiat definitiv acum două luni. Să-ţi povestesc.
Locuia acolo, împreună cu baba lui, un unchiaş care şi-a tras toată viata pe moşiile lui vodă. Cu ei laolaltă, mai şedea un nepot, orfan din timpul războiului, într'o zi a apărut şantierul. I s'a propus moşului să se mute în casă nouă anume construită, laoparte de lucrările şantierului, pentru strămutaţi. Mosul n'a vrut. Lumi de zile l-au vizitat oamenii dela Sfat şi dela hidrocentrală,'căutând să-1 înduplece. N'a vrut nici măcar să vadă casa nouă care i se oferea în schimb. De undeva, din capul satului, dintr'o casă urîtă, dar pompoasă şi lăbărţată, îi veneau moşului sfaturi şi îndemnuri împotriva strămutării, împotriva şantierului.
Aşa e dacă ai trăit o viaţă întreagă în întuneric şi teamă, veşnic la pândă, sub nivelul vieţii ; — e greu să ieşi dintr'odată deasupra, e greu să nu te laşi ispitit de vorba „binevoitoare" a vecinului înstărit din capul satului.
Dar şantierul creştea. Oameni harnici, simpli, însufleţiţi de marele îndemn a! construcţiei, treceau tot mai des, tot mai mulţi, prin faţa ochiului de geam al moşneagului. Malul de rocă sfărâmată înainta şi el pas cu pas asupra casei.
într'o zi, un bolovan mai mare de stâncă -s'a rostogolit până de vale, prăvălind gardul şubred ai unchiaşului şi oprindu-i-se în ogradă. Moşul a bombănit, s'a scărpinat în plete, s'a uitat urît spre gura tunelului, dar nu s'a dat bătut. A scos bolovanul afară, Ia şanţ, şi-a ridicat gardul Ia loc, ba chiar, a încropit, din lemnăria veche de pe lângă casă, un al doilea gard — „de protecţie" — în fata celui dintâi.
Intre timp, unul câte unul, vecinii moşneagului s'au mutat în case noi, frumoase, încăpătoare.
In bordeiul lui, discuţiile despre strămutare nu se mai isprăveau, iscate şi întreţinute de nepot, acum flăcău de 16—17 ani. Şi nu numai despre strămutare. Şantierul intra pe nesimţite în via.ţa umilei cocioabe. Flăcăul se ducea tot mai des pe la gura tunelului, prin colonie. Până la urmă, a intrat într'o şcoală, acolo, si, după puţină vreme conducea o locomotivă „Diesel", de pe platforma căreia, după cum aţi văzut, salută şi acum cu gravitate. Aste i-a năruit moşului jumătate din bordei. S'a certat cumplit cu nepotul, care, imediat, de unul singur, s'a mutat în noua casă. A urmat un schimb de vizite, una provocată mai ales de bocetul babei, cealaltă determinată de unele şedinţe ale U.T.M.-ului, al cărui membru devenise tânărul mecanic. Văzând casa nouă, moşul a bombănit iar. Dar, în fundul inimei, se holărîse. Mai ales după ce nepotul, îmbrăcat în salopeta lui nouă. l-a poftit'înăuntru şi l-a cinstit cu un păhărel anume cumpărat din prima lui leafă. După încă vreo două vizite, în care timp lucrurile se mutau parcă pe neobservate dintr'o casă. în-tr'alta, moşul şi-a dărâmat cu mâna lui bordeiul, adunând ce putea fi mai de pret, un buştean, un toc de uşă, ochiul de geam, etc.
Ceeace vezi. acum, cititorule, e tot ce a mai rămas din defuncta locuinţă a fostului ciăcaş : resturi din gardul „de protecţie" al moşneagului şi muşuroiul de pământ adunat din năruirea pereţilor. In mijlocul acestui muşuroi', a apărut podeaua de lut, pe care o vede pentru prima oară soarele.
POVEŞTI DESPRE CASE, LA BICAZ
241
Fabulă vie despre plug şi screper
Şl la tunel-ieşire, în capătul celălalt al şantierului, alături de vechiul sătuc oropsit s'a întins o colonie înfloritoare. Aici se luptă victorios cu muntele cunoscuţii mineri, stahanovişti şi fruntaşi, Samoilă Goaghi, Enache Barbărasă, Ţehaniuc, Moldoveanu şi alţii. Sute de brigadieri cară şi aici munţi în vagoneţi şi transmit tânăra bătaie a inimii lor marelui şantier care creşte neîncetat.
Peste drum de magaziile centrale, era, până mai acum vreo două luni, o po-rumbişte cam firavă şi ofilită. La capătul ei dinspre colonie, se afla deasemeni, răz-leaţă, parcă şi mai tristă şi penibilă în singurătatea ei, cunoscuta cocioabă a robilor de odinioară. Ultima dată când am văzut-o în picioare, stăpânul ei îşi culegea pentru cea din urmă oară porumbii lui piperniciţi, aproape sterpi. După câteva zile, a,m stat pe ruinele ei, de vorbă cu cel ce o dărâmase. Stam pe un muşuroi de bucăţele de pământ, unele pătate de var, — fostele „ziduri" — şi sfărâmam între degete o asemenea pojghiţă de „tencuială". E o emoţie deosebită să stai în preajma, sau, mai ales, chiar pe resturile unei case dărâmate. E un sentiment încă şi mai puternic şi mai ciudat să stai de vorbă pe asemenea ruine chiar cu acela care le-a produs.
Şi azi, trecând pe lângă locul unde lucrează screperele, retrăiesc cumva emoţia de atunci, deşi acum nu mai există nici un fel de urmă care să amintească de bordeiul dispărut, de bolnava vegetaţie a porumbiştei sfrijite de acum vreo două luni. Aceleaşi patru maşini puternice lucrează şi acum, adâncind mereu groapa uriaşă, din care se va înălţa măreaţa uzină a hidrocentralei. Tractoare grele „Kirov" trag după ele câte un imens bot metalic care scurmă, înghite şi transportă dintr'o-clată trei-patru căruţe de pământ. Ţin minte imaginea din copilărie a unei binale : învălmăşeală de cai, roabe şi oameni sdrenţăroşi, cu cazmale, lopeţi şi târnăcoape. Ce viermuiala jalnică ar trebui să fie aici, în groapa uriaşă, în locul celor patru maşini, mânate de o echipă de 8—9 oameni ! Câte căruţe cu cai, câte roabe, câte unelte mărunte şi câte braţe omeneşti !
M'am gândit şi atunci, asistând osteneala nerodnică şi precară a celui ce-şi tăia, cu biata custură a secerei, cocenii firavi, crescuţi atâta cât le-a dat voie sgâ-rietura superficială a sapei sau a plugului cu o roată :
Seceră, sapă, plugul cu o rotilă !... Alături screperele !
Două ere ale istoriei!
Şi lângă mine, discutând liniştit, fostul argat, trăsura de unire dintre aceste ere, omul care sub ochii mei a traversat veacurile, dela plugul troglodit la screpe-rul sovietic de înaltă tehnicitate. Lângă mine, discutând liniştit şi grav, dărâmă-torul bordeiului bicisnic, tânărul screperist Zaharia Lupaşcu.
M'am uitat adânc .la această înfăţişare a lucrurilor şi mi-au trecut prin minte o mulţime de gânduri. Iată, acest tânăr argat a venit aici, din satul lui, Todi-reni-Botoşani, abia acum o lună. Acolo a locuit într'un grajd, într'o şură, sau, în cel mai bun caz, într'un bordei ca acela pe care l-a dărâmat aici. După vreo lună, conducând puternicul şi complicatul screper, el îşi surpă de fapt propria-i casă, acelaş bordei al robilor de odinioară. Mai mult chiar, el cară în uriaşa cupă a screperului, veacuri de istorie tristă, veacuri de întuneric şi primitivism, el cară, odată cu dărâmăturile bordeiului simbolic, întunericul moştenit, al propriei sale minţi.
Zaharia Lupaşcu, tânărul screperist, a dărâmat o casă. Dar n'ajunge să spui atâta. Pentrucă nu e vorba pur şi simplu de dărâmarea unei case.
Pe locul netrebnicului său bordei, fostul argat oonstrueşte o grandioasă clădire de 210.000 de chilovaţi, o uzină, cea mai mare uzină electrică a ţării, unde vor pulsa mâine turbinele biruitoare ale luminii. Şi, în acelaş timp, mânuind vola-
] 8 — Viata Românească — c. 4183
242
GEO DUMITRESCU
nul şi manetele minunatei sale maşini, tânărul screperist construeşte, pe temelia sănătoasă a fostului argat, în bătaia harnică a motorului, cu imaginea imensei albei uzini în ochi, pe viitorul tehnician purtător al luminii, om al veacului scre-p ere lor.
M'am uitat adânc, cititorule, la toate aceste înfăţişări şi sensuri ale lucrurilor şi am simţit nevoia emoţionantă să le numesc cu un singur cuvânt. Care e. oare acest cuvânt atât de cuprinzător ? O clipă, înainte de a se preciza, el s'a sbătut în mine ca o presimţire, ca un fior. Apoi mi-a fulgerat luminos prin minte. Un cuvânt mare. Cuvântul revoluţie. Cuvântul socialism.
Mai bine ca oriunde, aici, la tunel-ieşire, în împrejurarea pe care o povestirăm, se poate vedea în chip clar, implacabila soartă a bordeelor sărmane ale clă-caşilor şi robilor de odinioară şi, pe de altă parte, însoritul destin al locuitorilor lor.
Acesta e, pretutindeni pe şantier, rostul adânc al lucrurilor. Cade o casă măruntă, se ridică un bloc, o uzină, o colonie. Piere un argat, se naşte un screperist, un vatman de „Diesel", un sta-hanovist.
Cu greu ai să zăreşti căsuţa robului, şi la Mărceni, în centrul Bicazului, în dosul impunătoarelor blocuri roşii de locuinţe pentru muncitori. Cu greu o vei zări în preajma noului restaurant şi a marelui hotel care va fi dat în curând în folosinţă, la Blcaz.
Dar această necontenită schimbare a caselor este semnul unor schimbări si mai mari, şi mai complexe. Dacă te uiţi din centrul Bicazului în sus, peisajul nu mai are nimic rural, — e un colţ de oraş, sâmburele viitorului centru industrial. Dacă priveşti şoselele Bicazului şi ale întregului şantier în zi de lucru, dacă priveşti intensa circulaţie a maşinilor de tot felul şi înfăţişarea trecătorilor, poţi să înregistrezi cu uşurinţă aceste schimbări multiple, poţi să desluşeşti cu siguranţă acest fenomen al trecerii treptate dela satul mărunt a! iobagilor de odinioară, la oraşul modern, industrial, de mâine. E vorba de o luptă, de un drurn înainte. Dacă ai putea să cuprinzi într'o privire întreg şantierul, dacă l-ai cerceta, să zicem, de pe vârful Ceahlăului, această transformare s'ar prezenta ca o mare mişcare de oşti. Iată clădirile chipeşe, în stil muntean, de o frumuseţe robustă — ele par carele de asalt ale viitorului, pornite asupra negurilor patriarhale din susul văii. Iată detaşamentele puternice ale fabricilor, marilor viaducte, blocurilor muncitoreşti, desfăşurându-se pe toată lungimea şantierului. Iată şi avantgărziie uşoare: coloniile albe ale bara-camentelor sau albele grupuri de case noui ale strămutaţilor.
Intre aceste oşti, înaintând din toate părţile, măruntele magherniţe, răsle-ţite prin margini sau înghesuite fără rânduială în unele puncte, par resturile unei armate învinse, fugind în debandadă.
S'ar mai vedea însă de pe Ceahlău, ceva care să completeze această privelişte. Dacă te uiţi atent spre mijlocul şantierului, se văd doi umeri de munte care parcă vor să se apropie, să se întâlnească în mijlocul apelor Bistriţei, tăin-du-le calea. Şi aşa va fi. Dar -nu din voia celor doi munţi. Ci din voia şi puterea oamenilor. Pe aceşti munţi înaintau pădurile. Mii de ani în şir au căzut aici frunze, straturi-straturi de frunze, învelind stânca, ascunzând-o sub pături groase de pă mânt. Aceasta însă nu a fost pe voia minerului stahanovist Ştefan Ivacioni ş; u excavatoristului fruntaş Mircea Ailincăi. Fiecare pe câte unul din cei doi umeri ne munte, ca nişte adevăraţi stăpâni ai ţinutului, ei au respins, într'o aprigă luptă, invazia pădurilor, asvârlindu-le îndărăt. Apoi, şi-au inceput grandioasa, meşteşugită lor lucrare, desgolind munţii, îndepărtând depunerile miilor de ani, eliberând bătrânele roci. Azi, stâncile râd în soare. In pieptul lor, Ştefan Ivacioni, şi Mircea
POVEŞTI DESPRE CASE, LA BICAZ
243
Ailincăi, cu oamenii lor, cu maşinile lor puternice, pregătesc culcuş adânc şi temeinic viitorului baraj. Cei doi munţi se vor întâlni. Dar nu din voia lor. Intre ei, oamenii vor ridica un uriaş munte artificial, un munte alb de sute şi sute de mii de metri cubi de betoane.
II poţi vedea şi pe el, de pe Ceahlău, înaintând cu putere în mijlocul oştilor înnoitoare ale viitorului.
Această uriaşă mişcare de luptă din vale, altădată tăcută şi patriarhală, a Bistriţei, această nevăzută încăierare a caselor, e în plină desfăşurare. Cum am văzut, ea e condusă de comandanţi aleşi, de oameni încercaţi, ea e purtată cu armele sigure ale victoriei.
Mai datorez un cuvânt cititorului, pentru a-i întâmpina o firească şi pe drept nerăbdătoare întrebare: unde sunt foştii clăcaşi ai regelui, despre care s'a vorbit la începutul acestor rânduri ? Mai datorez cititorului şi o dreaptă răfuială în legătură cu o anume casă din Bicaz, cu terase în trepte, până în undele limpezi ale Bistriţei.
Pentru asta, va trebui să ne întoarcem câţiva ani înapoi.
E o seară de iarnă. Ne aflăm în faţa palatului regal din Bicaz. Pe fruntea Iui sclipeşte pajura marelui moşier al ţării. Deodată, pe uliţa întunecoasă a satului, ca un vânt, ca o adiere caldă de primăvară, o veste ! împreună cu ea, un om cu o seară, într'o clipă, el se află sus, faţă'n faţă cu semnul regal. In mâna lui apare un ciocan, o daltă. întruchiparea înzorzonată de ghips colorat, simbolul de ruşine al robiei seculare, patroana bordeelor mizerabile ale clăcaşilor de pretutindeni, stema regală, se năruie în ţărână, bucată cu bucată. S'a împlinit un soroc. Omul coboară cu un zâmbet fericit, victorios. E zidarul comunist Dumitru Pintiiie, fostul rob al regelui.
Mai târziu, Pintiiie a fost printre primai localnici care au luat parte la cele dintâi lucrări pentru înfiinţarea şantierului de azi. El a devenit curând secretarul primei organizaţii de bază a partidului, la începuturile lucrărilor. Astăzi, zidarul comunist Dumitru Pintiiie poate fi găsit la Dodeni, într'una din încăperile frumosului club deaeolo. Pe uşa acestei încăperi scrie: comitetul de întreprindere al sectorului de construcţii şi instalaţii. Pintiiie e preşedintele acestui comitet.
Cât despre celălalt rob al lui vodă, Dumitru Ungureanu, el poate fi găsit tot la Dodeni, tot la construcţii şi instalaţii. Orice cetăţean de pe întinsul şantierului te poate îndruma la atelierul unde stahanovistul Dumitru Ungureanu, lucrând în vechea .lui meserie, la un fierăstrău circular, îşi depăşeşte necontenit normele. „Secretul" succeselor lui e, între altele, acela pe care vătafii regelui l-au aruncat cândva, sfărâmat ou ură şi spaimă, pe apele Bistriţei. Acum, aceste inovaţii repetate ale fostului rob îl fac să lucreze cu 7---800 de procente peste normă, îl fac să capete diverse premii şi distincţii şi i-au adus faima de inovator şi titlul de înaltă mândrie, de stahanovist.
Moş Toader Baltag, al treilea dintre robii lui vodă, nu mai stă nici el în netrebnicul bordei de altă dată, azi sfărâmat în marşul victorios al şantierului. Şi moş Baltag îndeplineşte o menire în viaţa puternicei construcţii de pe Bistriţa. El este memoria vie a ţinutului, el este cronica neiertătoare a anilor amarnici, sângeroşi, ai trecutului. Şi e nevoie de o asemenea memorie vie, de o asemenea cronică neiertătoare. Mai sunt bordee jalnice la Bicaz. Mai sunt şi case pompoase şi lăbărţate în capul satului, de unde răzbat uneori pe şantier răbufniri de vânt duşmănos, otrăvitor, miasme din crâncena istorie a trecutului pentru totdeauna apus. In calea lor, stă, împreună cu nebiruitele forţe ale şantierului, cu oamenii lui minunaţi, cu paşnicele oşti ale construcţiei, şi cuvântul neiertător al moşneagului Toader Baltag.
16 *
244
GEO DUMITRESCU
In curtea fostei case a regelui, acum sediul Comitetului de partid al şantierului stau înălţate pe nişte schele, imense, scăldate în lumină, stema Republicii noastre şi stema Uniunii Sovietice.
In apărarea acestor dragi, pentru totdeauna înfrăţite simboluri, stă, împreună cu mândrele oşti paşnice ale constructorilor noştri, şi cuvântul aspru, acuzator, al bătrânului rob al monarhiei.
Drum pe ape în viitor, sau despre soarta apelor
Dacă ai trecut, cititorule, pe malul Bistriţei, la Baraj, înlr'una din nopţile minunate ale lui August, te-a furat desigur şi pe tine, vraja excavatoarelor care sclipesc în bătaia lunii şi-ţi poartă gândul spre undele poleite de lună ale viitorului lac, Marea Bicazului, Marea lui Lenin...
Dacă treci, în bezna unei nopţi de Octombrie, pe firul Bicazului, în sus, te va izbi desigur şi pe tine priveliştea nouă a marilor construcţii scăldate în lumină: blocurile de locuinţe, siluete masive, falnice, care vestesc uriaşa, înfloritoarea creştere a Bicazului socialist de mâine, puternic centru industrial.
Poţi să vezi, deasemeni, cititorule, într'una din aceste nopţi de smoală ale toamnei, şi roiurile de lumini care urcă biruitor muntele, treaptă cu treaptă, la Baraj — mii şi mii de lumini în şiraguri, ca o nouă plantaţie — „livada luminii", cum i-a spus un năstruşnic poet depe şantier — răsărită în locul bătrânelor, necăjitelor păduri. Te uiţi îndelung la aceste tinere şi puternice plantaţii electrice: ele îţi dau un moment de uimire şi de vrajă. Apoi, ochii îţi fug în josul văii, spre Bacău, în sus, spre Vatra Dornei, adulmecând puternicele păduri electrice ale viitorului, care vor însoţi apele Bistriţei pe toată întinderea drumului lor. Acum, în dreapta şi'n stânga muntelui luminat dela Baraj, e încă noapte... Ba nu ! Dacă te uiţi atent în josul apei, vei desluşi, în noapte, un abur fin, subţire, de lumină, plutind deasupra pământului. Ca un mijit de ziuă. Ca geana zorilor. Acolo e Bicazul. Sunt zorile lui, ale electrificării, ale Bicazului socialist de mâine.
Iată, deci, cititorule, oriunde ai umbla pe şantier, îţi ies în cale semnele viitorului. Ce-ar fi, atunci, să strângem la un loc aceste fulgerări scurte ale zilei de mâine şi să pornim cu toată viteza închipuirii, la întrecere cu timpul, înaintea lui, într'o călătorie în viitor ?...
Dacă eşti gata, iubite cititorule, să pornim !...
...E o dimineaţă limpede de Iulie.
împreună cu somnorosul meu tovarăş, ne-am întors dela plajă (aici e cea mai bună staţiune de helioterapie din ţară I) şi acum stăm nehotărîţi pe iarbă lângă capătul barajului. Piatra albă a puternicei construcţii, sclipeşte orbitor în soare. Un vânt subţire, cald, înfioară uşor oglinda uriaşului lac, „Iazul lui Lenin" sau „Marea Bicazului" — cum îi spun localnicii. Puzderie de nave mărunte cu pânze sau cu vâsle se leagănă leneş lângă mal sau aleargă săgetând până în zare imensitatea apelor. Ispitit de lina plutire a micilor ambarcaţii, îi propun tovarăşului meu o plimbare cu vaporul (care trebue să sosească imediat) până la capătul din sus, al lacului — la orăşeiul Galu, una din mândrele staţiuni climaterice de pe litoralul „Mării lui Lenin", cu câţiva ani în urmă, un sat bicisnic, mărunt.
POVEŞTI DESPRE CASE, LA BICAZ
245
Nu i — îmi spune tovarăşul meu — mă duc la pescuit, — şi-mi arată cu capul malul de peste drum, unde, lângă piciorul barajului, un grup de pescari visează nemişcaţi la prada bogată a adâncurilor.
— Leneşule! — îi strig — hai, atunci, la Pângăraţi !... Şi mă uit spre Piatra Neamţ. In curând trebue să sosească troleibuzul.
— Hai J — zic — să vezi şi tu hidrocentrala, să vezi combinatul forestier... Şi gândul îmi fuge la imensa clădire albă dela poalele muntelui, în care dudue harnic turbine gigantice întinzând trei braţe mari de putere electrică Moldovei, Munteniei, Ardealului.
— Nu merg ! — îmi spune toropit şi laconic amicul meu, — diseară mă duc la teatru. După masă încep campionatele... Şi-mi arată din ochi forfota bărcilor în larg. Abia acum îmi dau seama de înţelesul neobişnuitei agitaţii depe lac şi depe maluri, unde se adună neîncetat oameni despuiaţi, arşi de soare, purtând mereu alte bărcuţe, yole, schifuri, etc. Se înmulţesc şi maşinile venind dinspre Piatra Neamţ pe creasta barajului, zumzăind din pneuri pe asfaltul ca'n palmă al şoselei : spectatori, excursionişti, gazetari, oficiali ai marilor competiţii care încep...
— Aha ! — bag de seamă însfârşit — dece nu spui aşa, frate ? ! Totuşi — mai insist cu un rest de speranţă — am avea timp să dăm o raită prin Bicaz, eventual să vedem fabrica... Extrem de interesantă 1 — pledez eu — să vezi o fabrică în întregime automatizată. Dela intrarea materiei brute şi până la ambalaj, unde...
— Am văzut-o ! — mi-o reteză scurt prietenul meu, urmând îndelung, absent, după enervantul lui obicei, tăcuta şi domoala trecere a plutelor aeriene la vale.
— Uite 1 — mormăie el — ce frumos 1
Drumul pe apă al plutelor se sfârşeşte aci, în lac, de unde, cum ai lua un braţ de lemne, funicularul apucă mănunchiuriîe uriaşe de buşteni şi le lunecă prin văzduh spre combinatul forestier sau mai departe.
Mă dau bătut. Incoruptibilul pescar care este tovarăşul meu, m'a învins.
— Aduc undiţele 1 — îmi -spune el cu o uimitoare sprinteneală. Şi peste câtva timp ne aflăm amândoi, pe malul din faţă, agitând norocoasele cârlige în undele verzui.
Mă uit peste întinderea uriaşului lac pe care-1 ţin în spate miloanele de metri cubi'de betoane ai barajului. Pe culme sus, caseta albă cu ferestre multe şi mari a sanatoriului. De acolo, în jos, parcă asvârlite de dincolo de creasta muntelui încoace, mulţimea vilelor sclipind printre brazi, împreună cu care coboară spre plaje. Locuri cunoscute ! Le-am cutreerat de nenumărate ori pe vremea când încă acum puţini ani, la o sută de metri sub oglinda apei de azi, alergau în sus şi în jos „Zis"-urile cu materiale de tot felul, bubuiau buldozerele sovietice şi muşcau excavatoarele din malul în care acum stă înfipt temeinic piciorul barajului. Tot aici, undeva pe fundul lacului, se afla şi căsuţa sărmană în care a copilărit, în strâmtoare şi întuneric, tovarăşul meu de pescuit de astăzi. Din acea căsuţă sărmană, certându-se cu bătrânul lui bunic, a fugit el cu ani în urmă pe şantierul' de atunci al tunelului, ispitit de micile locomotive electrice „Diesel" pe care în scurt timp le conducea cu măestrie. Astăzi, junele conducător de Diesele de odinioară e un foarte priceput inginer eiectro-tehnician, iar bătrânul care cu greu s'a înduplecat să-şi părăsească bojdeuca, pentru a-şi lua în stăpânire noua casă, este paznic la casa vanelor dela baraj. Mândria lui se împarte între feciorul inginer, venit în concediu cu o medalie „Pentru merite deosebite în muncă", şi mecanisemele vanelor şi prizei de apă, pe care el însuşi le cunoaşte şi le poate mânui.
Mulţi locuitori ai actualului fund de mare, ai acestei văi în care altă dată se aflau domeniile de vânătoare şi de clacă regală, domenii ale mizeriei, foametei, mortalităţii şi analfabetismului, populează acuma noile centre industriale depe Bistriţa, noile aşezări curate şi prospere din jurul lacului. Dacă nu cumva, căliţi la
246
GEO DUMITRESCU
aspra şi măreaţa şcoală a şantierului din anii trecuţi, sunt acum mândria cadrelor noastre tehnice care luptă în toate ungherele ţării împotriva urmelor trecutului, pentru construirea unei patrii noi şi puternice. Apele Bistriţei au curs vreme de aproape un an, adunându-se aici în pieptul barajului, pentru a umple actuala Mare a lui Lenin. In curgerea lor frământată, stăpânită de mâna omului, ele au înecat pe fundurile negre ale lacului şi întunericul, şi mizeria, şi amintirile îngrozitoare ale exploatării regale. Mânată de puterea omului, apa a adus lumină.
Dacă am putea umbla nevătămaţi prin adâncurile apei, atunci ne-am da seama mai direct şi mai bine de amănuntele şi de mecanismul acestei uriaşe construcţii, despre care, altminteri, povesteşte, descrie şi explică neobosit bătrânul paznic al casei vanelor. Am pătrunde atunci în apă, am da de o poartă imensă din gratii de fier, aşa cum sunt descrise în legendele şi tradiţiile poporului porţile marilor temniţe intrate în neiertătoarea Iui amintire.' Aci, însă, dincolo de gratii, nu zac eroii poporului, căpeteniile răscoalelor lui, care, mâine, vor fi sfârtecaţi pe roată sau hăcuiţi în iatagane. Nu! Aici e temniţa apelor. Temniţa veşnică a întunericului, de unde poporul îşi trage putere şi lumină. Dacă trecem de poarta uriaşă, peste gratiile căreia se plimbă nişte ghiare mari îndepărtând buştenii sau bolovanii pe care apa îi depozitează la intrare, pătrundem odată cu şuvoaiele năpraznice ale Bistriţei într'un mare drum subpământean mai iarg decât un tunel de cale ferată. Ce uriaşă, ciudată vietate şi-a făcut cale prin stânca dură, ronţăind muntele şi lăsându-şi urma în trupul lui ? Nu e nici o vietate ciudată. Omul e uriaşul care a sfredelit stânca, poporul nostru e uriaşul eliberat care, în căutarea luminii, a fericirii, a străbătut şi acest munte falnic. Iată, aici, în acest imens tunel prin care apele se năpustesc în aripile turbiniior, aici s'a luptat cu stânca prietenul meu stahanovistul Mălăncioiu, prietenul meu stahanovistul Ştefan Cristea şi alte zeci şi sute de vrednici mineri şi tune-lişti, de vagonetari şi artificieri, de ingineri şi geologi. Ei sunt uriaşul deslănţuit. Ei, iluminaţi şi căliţi de flacăra gândurilor lui Lenin şi Stalin, de porunca Partidului, de cuvântul conducătorului lor iubit, tovarăşul Gheorghiu-Dej, au trimis apele să străpungă muntele şi să se prefacă în putere electrică. Aici, biruind înverşunarea pietrei, s'au întâlnit cele două echipe, venind dinspre cele două capete ale tunelului. Aici au „puşcat" împreună, pentru ultima oară, izbucnind în uralele victoriei. Aici şi dincolo, deaiungul întregului tunel, oamenii au îndreptat greşelile şi neajunsurile naturii, injectând stâncile cu lapte de cimiant, pompând în fisurile şi fracturile pietrei, în porii bătrâni ai muntelui, sucul întăritor. Dacă mergem mai departe prin tunel, ajungem în castelul de apă, de unde prin conducta forţată, apa se aruncă mânioasă în aripile marilor trubine. Scăpată de acolo, ea iese din uzină sleită de puteri şi aleargă potolit prin canalul de fugă spre firul bătrân, regăsit, al Bistriţei. Am putea să urmărim mai departe drumul apei, căci el nu s'a terminat, şi şuvoaiele harnice ale Bistriţei nu şi-au îndeplinit încă întreaga menire. Aş putea să vă duc pe urmele apei, iubiţi cititori, — lăsându-1 pe tovarăşul meu să pescuiască mai departe — până la Galaţi. De data asta însă am merge cu vaporul, până la Bacău pe Bistriţa, şi dela Bacău mai departe pe Şiret. Aţi putea să vedeţi cele zece mii de hectare pe care datorită barajului regulator dela Bicaz le-am luat înapoi apelor şi ţânţarilor şi le-am restituit oamenilor, aţi putea urmări drumul apei şi prin reţeaua de canaluri ale celor trei sute de mii de hectare de plantaţii irigate de bumbac şi orez din nordul Bărăganului şi din Lunca Şiretului, altă dată pârjolite de.secetă, acum în plină sevă, muncite cu mijloace moderne electro-mecanice, aţi putea să vedeţi grădinile înfloritoare care au luat locul mlaştinilor şi pârloagelor...
Sau, dacă vrei, cititorule, hai să facem alt drum, ia fel de interesant. Nu vom mai merge cu vapoarele sprintene, cu pântecul doldora de avuţii, pe Şiret, ci   vom   merge   prin   văzduh,   urmărind şirurile de stâlpi de înaltă tensiune
POVEŞTI DESPRE CASE, LA BICAZ
247
care pornesc dela uzina ,,Vladimir 11 Ici Lenin". Ele apucă în jos şi, după ce dă viaţă marelui combinat forestier, inundă de putere electrică mulţimea fabricilor din Piatra Neamţ şi Bacău. Dar nu se opreşte aici; mai jos, şuvoaiele aeriene ale kilovaţilor însufleţesc uriaşa bază petroliferă dela Momeşti, uriaşa bază carboniferă dela Comăneşti, creaţii ale primului nostru cincinal. Mai departe încă, fluviul electric scaldă satele mândre ale Moldovei de jos. Uită-te bine, cititorule, la acest tractor care înaintează cu iuţeală, fără fum şi aproape fără zgomot, în lunca bogată a Şiretului. Ciudată maşină ! N'ai mai văzut aşa ceva ? Ba da, ai mai văzut! In filmele sovietice. E un tractor electric, şi puterea nevăzută care-1 mişcă vine tot de acolo, de sus, din uriaşele turbine dela Stejar.
Dacă vrei, le putem urmări şi spre inima Regiunii Autonome Maghiare. O să vezi şi aici zeci şi zeci de fabrici noi hrănite de puterea supusă a apelor Bistriţei, o să vezi sute şi sute de sate scăldate în lumină, o să auzi mii şi mii de maşini şi unelte zumzăind spornic, mânate de aceeaşi darnică energie a Bicazului.
Te minunezi, desigur, cititorule !... Atâta forţă, atâta viaţă, atâta înoire ! E darul Bistriţei, darul electrificării, darul măreţ al Partidului ! E roadă generoasă a muncii înflăcărate, eroice, a miilor de constructori care au înălţat măreaţa hidrocentrală purtând .numele simbolic al marelui înoitor al lumii ,,Vladimir 1.1 ici Lenin".
E o seară caldă de Iulie. împreună cu tovarăşul meu, neobositul pescar, stau pe terasa vilei. Cât vezi cu ochii, în sus pe malul lacului, în jos pe valea Bistriţei, puzderie de lumini indică noile aşezări omeneşti, puternice roade ale socialismului, noduri industriale, minunate staţiuni climaterice, sate noi, oraşe şi orăşele. Barajul, puternic, deasupra apelor, sclipeşte în bătaia lunii. Pe lac mai sunt câteva băr-cuţe răzleţe cu lumini la proră : se întoarce din larg flotila fabricii de conserve de peşte. Se zăreşte steaua roşie de pe turnul Sfatului Popular din Bicaz. Dinspre lac, adie răcoros vântul. Se aude muzica dela restaurantul depe plajă : e o kermeză a muncitorilor veniţi la odihnă. Undele mării lui Lenin sclipesc poleite de lună...
...Dar oare sunt într'adevăr apele Mării lui Lenin care sclipesc în lună, sau...
Să ne întoarcem, cititorule, — e luciul excavatorului lui Mircea Ailincăi care ne-a jucat iar în ochi, stârnindu-ne închipuirea şi avântându-ne gândurile în viitor.
încă nu sclipesc azi apele Mării lui Lenin, dar noi ştim bine că, peste câţiva ani, luna le va polei de-adevărat. Pentru această imagine îndrăzneaţă a viitorului, mai frumoasă, mai bogată, mai vie decât o putem înjgheba noi cu închipuirea, stă chezăşie încordarea eroică a miilor de constructori ai noştri, râvna creatoare a lui Mălăncioiu şi a brigăzilor lui de utemişti, a lui Ivacioni şi Cristea, a lui Gogu şi Ungureanu, a lui Ţehaniuc şi a lui Marchian, a lui Lupu, Văşcan şi Feher, a inginerilor Mosora, Coca, Ştefan Groza, Herescu, a directorului general Ştefan Budescu, a secretarului de partid Cornel Fulger, a tuturor celor care sub înţeleaptă îndrumare a Partidului, purtând în inimă această imagine vie a viitorului puternic şi luminos al patriei prefac în realitate, zi de zi, cu înflăcărare şi răspundere patriotică, acest vis măreţ al poporului nostru, vis răsărit încă din anii întunecaţi ai Doftanei, în mintea înaripată, cutezătoare, a conducătorului nostru iubit, tovarăşul Gheorghiu-Dej.
DUMITRU IGNEA
întinereşte iaşul
laşului i-a mers vestea de oraş al teilor bătrâni, al vanului îmbătător şi al mucegaiului veşnic. Cele peste patruzeci de biserici şi cetăţui, Turnul Goliei şi Grădina Copoului, dealurile Buciumului, Repedei ori Vişanuiui, bogate în vii şi livezi, au inspirat într'un anumit fel pe mulţi poeţi şi prozatori. Un soi de oameni l-au plâns mereu pe la toate colţurile şi în toate împrejurările : „moare Iaşul dom'ie şi ţara doarme". Alt soi l-au idealizat în fel şi chip : „oraşul îmbătător, patriarhal, oraşul liniştei eterne". Soiurile acestea de oameni socoteau că laşul începea din dealul Copoului unde îngropat printre tei şi castani se răsfira cartierul vechii boe-rimi şi sfârşea pe botul de deal unde se înălţa Palatul Administrativ în preajma căruia se aciuiseră industriaşii şi marii negustori, ori pe culmea Tătăraşului, cartier populat de funcţionărimea statului, socotită de mâna întâia.
In această parte a laşului se simţea într'adevăr un iz de mucegai, de vechi, de descompunere. Aici locuiau reprezentanţii societăţii care-şi trăise traiul, care-şi simţea deschis mormântul pe undeva prin apropiere. Această parte a oraşului începuse să amorţească, să se anchilozeze. Chiar dacă teii şi castanii înfloreau regulat prevestind noul, cei ce populau acest colţ al laşului, mucegăiau într'o veche şi plăcută trândăvie.
Dar laşul a trăit întotdeauna şi în altă parte. Nu numai prin tei şi castani, nu numai prin alei umbroase şi monumente străvechi, ci prin oameni vii, setoşi de viaţă şi de muncă. Aceşti oameni simpli dar mulţi, au iubit cu adevărat Iaşul tradiţiei revoluţionare şi l-au privit întotdeauna cu ochii viitorului.
Pentru laşul de astăzi şi de mâine, locuitorii lui cei mulţi, exploataţi asemenea sclavilor, au dat lupte grele, ani şi ani dearândul. Indurând mizeria neagră din mahalalele lipsite de lumină şi înotând în gloduri până la genunchi, muncitorii laşului au ştiut întotdeauna să-şi strângă rândurile, conduşi de comunişti. Proletariatul încingea Iaşul boeresc aşezat pe deal, într'un cerc de oţel ce se strângea treptat. Pe strada Sf. Lazăr ori Smârdan, pe malul Bahluiului ori pe strada Sf, Andrei, în fabricele textile, Ia C.F.R.-Nicolina, la C.A.M. ori Depou, la ţesătoria de oe strada Socola, la frângheria de pe dealul Copoului, ori în tipografi ile-magherniţe, îmbâcsite de aerul viciat al plumbului, muncitorii luptau pentru dreptul Ia viaţă înfruntând prigoana stăpânirii. Luptele acestea ce s'au ţinut lanţ în Iaşi, dealungu! anilor au dat roadele aşteptate.
Astăzi cei ce muncesc sunt adevăraţii stăpâni ai oraşului şi încetul cu încetul, ei se străduesc să facă din el un oraş viu, frumos, plin de viaţă şi clocotind de muncă, un oraş al luptei şi muncii socialiste.
ÎNTINEREŞTE IAŞ1JL
249
Când am ajuns în Iaşi, ploua. O ploaie de toamnă, deasa şi rece. Aveam de gând să colind cartierele ce se întind pe şes, cuprinse între apa Buhluiului şi dealurile Galaţii, Cetăţuei şi Vişanului. După câte ştiam, când se porneau ploile, greu se putea răzbi în această parte a laşului.
Am coborît din tramvai la staţia „Ţesături". Ploaia se pornise şi mai deasă. Mi-am luat inima în dinţi, cum se spune, şi am păşit cu îndrăzneală pe strada Tutorii. Strada aceasta e locuită în cea mai mare parte de muncitori ceferişti şi {esători. Primii o sută de metri, ştiam că-i voi face în condiţii bune. Porţiunea aceasta a străzii fusese pietruită temeinic cu ani în urmă de stăpânii fabricei „Ţesătura". Pe aici intrau în fabrică camioanele cu bumbac şi... maşina lăcuită a lui Erlich, directorul fabricei. Ajuns la capătul celor o sută de metri, mă pregăteam din-tr'o veche obişnuinţă să-mi suflec odată sau de două ori manşetele pantalonilor, dar m'am oprit. Strada pietruită se încăpăţâna să se prelungească.
Acolo unde strada face o cotitură bruscă, pornind dreaptă ca trasă la sfoară, m'am oprit mirat. Până unde cuprindea ochiul, lucea spălat de apa ploii, granitul vânăt al pavajului. Am tresărit auzind o urare şi totodată o întrebare.
— Noroc tovarăşe! Ei, îţi place cum se schimbă laşul nostru? întinereşte! .M'am uitat lung la femeia care îmi vorbea. O cunoşteam bine. Copilărisem
împreună. Ne-am strâns mâinile cu putere.
— Bună stradă, am glăsuit eu.
— E aşa cum am visat-o noi mai bine de treizeci de ani.
Paraschiva Şoană e o femeie trecută de treizeci de ani. Pe strada aceasta s'a născut şi a crescut. Ea şi încă şase surori. Pe rând au deprins meşteşugul ţesutului în fabrica lui Erlich. Erau harnice şi pline de viaţă. Dar tinereţea li s'a măcinat repede. Şi nu numai a lor. Oamenii de pe strada Tutorii ca şi din întreg cartierul, ţineau mult la viaţă. Ştiau să facă din cea mai mică bucurie o sărbătoare. Dar bucuriile erau rare. Dese erau supărările. Vara chiar de intrau prin colbul gros de două palme şi iarna chiar de dormeau cu genunchii la gură, grămădiţi unul lângă altui, ca să le fie mai cald, parcă li se putea ceti pe faţă zâmbete de viaţă. Asta în afară de zilele când luau salariul. In aceste zile de-ar fi fost iarnă ori vară, feţele oamenilor se înegurau. Oricâtă chiverniseală, oricâtă drămuire ar fi făcut, era destul să cumpere careva o pâine în plus că toate socotelile erau întoarse pe dos. Până la viitorul salariu mai luau pe credit, mai înghiţeau în sec. Răbdau. Primăvara însă, şi mai cu seamă toamna, supărările veneau buluc.
începeau ploile. Câte o săptămână curgea ca din cofă. Altă săptămână se aşeza pe ploaie deasă ca pânza. Apa umplea şanţurile, ajungea din zaplazuri în zaplazuri, acoperind strada apoi se strecura în ogrăzi până sub pereţi, împingând umezeala mai veche până sub streaşină caselor. Pământul cleios sugea cât putea. Dela o vreme se ghiftuia. Atunci începea gerul. Ca să ieşi după o găleată de apă, trebuia să fii ora, zdravăn. Dar oamenii mergeau cum puteau. Câte o bucată de drum ţinându-se de zaplazuri, gata-gata să ie rupă câinii degetele; ici, colo păşeau peste cărămizile aşezate din loc în loc, până călcau odată greşit de se ducea piciorul în glodul cleios până dincolo de ouşor. Atunci omul prindea a sudui de toate cele sfinte, îşi sufleca pantalonii şi o lua deadreptul. Aşa au trăit oamenii ani şi ani dearândul pe strada Tutorii ca şi în mai toate cartierele mărginaşe ale laşului.
Paraschiva Şoană a visat timp de peste treizeci de ani să stea pe o stradă bună. La fel ca ea au visat cele şase surori ale ei, toţi locuitorii cartierului. Visul i s'a împlinit. Acuma merge pe stradă păşind apăsat. Pe faţă i se citeşte o satisfacţie copilărească. Zâmbeşte aducându-şi aminte de ceva, apoi vorbeşte pe'ndelete :
— Pe soră-mea Constanţa, o ştii ?
— O ştiu.
— Munceşte acuma în cadrul Ministerului Industriei Uşoare. De câte ori vine acasă, stăm de vorbă despre viaţa noastră de ieri şi par'că nu ne vine a crede.
250
DUMITRU IGNEA
— Ce anume nu vă vine a crede ? — am întrebal-o eu.
— Uite aşa ! Că am ajuns şi zilele acestea. Când te gândeşti că mai anii trecuţi când ne duceam şi noi în oraş, până la tramvai mergeam desculţe. Acolo ne spălam picioarele, încălţam pantofii... dar ce să-ţi mai spun, par'că nu ştii ? Acuma trăim altfel şi par'că nu-ţi vine a crede. Iţi spun drept, mă simt tare fericită.
Paraschiva tace câteva clipe cătând ţintă dealungul străzii, apoi continuă :
— Uite, îţi spun pe cuvântul meu, nu te uita că sunt aşa mărunţică dar de-1 arid pe unul că cârteşte în duşmănie împotriva regimului, smulg o scurtătură din-tr'un gard şi cum ţi l-oi croi eu nu-1 mai croieşte nimeni. Nu-i vorbă că n'aş fi singură...
Desigur că nu ar fi singură, pentrucă mult năduf au mai înghiţit oamenii din aceste cartiere.
Ştef-an Creţu este un om trecut de şaizeci de ani. Treizeci dp ani s'a ocupat cu cărăuşia. Făcea această treabă nu pentrucă-i plăcea, ci din cu totul alte motive, încă din 1916 a rămas fără un pioior. I l-a mâncat războiul. Ca să poată trăi s'a apucat de cărăuşie.
Cu vreo cincisprezece ani în urmă, invalidul Creţu a tras un necaz pe care nu-1 uită toată viaţa. Era o toamnă ploioasă ca niciodată. Strada Tutorii s" desfundase „din ţâţâni" cum spuneau oamenii. Pe o asemenea vreme, într'o seară, se porneşte Creţu către o fânărie de pe strada Socolei să cumpere o sarcină de nutreţ pentru calul ce-1 ţinea în grajd de câteva săptămâni, olog de un picior. Pân3 la fânărie, a mers el cum a mers cu piciorul lui de lemn, că abia se lăsa întunericul. A încărcat în spate o sarcină zdravănă ca să aibă pe câteva zile, şi a pornit-o spre casă. In drum s'a întâlnit cu un cunoscut, a mai stat de vorbă, aşa că s'a înoptat deabinelea. Pe vremea aceia nu se. pomenea lumină electrică pe strada Tutorii. Era o întunecime s'o tai cu cuţitul. O bucată de drum a dibuit-o Creţu, cum a dlbuit-o, dar dela o vreme piciorul cel de lemn se încăpăţâna să alunece tot mai adânc în glodul vâscos. într'un loc piciorul cel de lemn al lui Creţu s'a înţepenit atât de temeinic într'un ochiu de nămol, că oricât s'a străduit Creţu nu l-a mai putut scoate. A rămas omul înţepenit în mijlocul drumului ca şi cum ar fi fost bătut cu maiul L-a tras, l-a sucit, dar piciorul nu ieşea. A strigat de câteva ori, clar cei de prin case auzeau cu greu de lătrăturile câinilor. A stat omul aşa înţepenit în mijlocul drumului, mai bine de un ceas. Din când în când îşi mai încerca norocul strigând :
— Măi oameni buni, ajutaţi-mă care-va să mă clintesc din loc... catapeteasma ei de stradă şi a celor care îi poartă de grijă...
Treziţi la lătrăturile tot mai dese ale câinilor, oamenii au ieşit pe Ia porţi. La început, văzându-1 pe Creţu stânci neclintit în mijlocul drumului, l-au crezut băut. Cine putea să-şi închipuie că omul era înţepenit în hlei. Când s'au dumirit mai bine despre ce era vorba, au venit câţiva, l-au apucat pe Creţu de subsori smulgându-1 din hlei şi ducându-1 până acasă mai mult pe sus.
Acuma, bătrânul Creţu nu mai face cărăuşie. Are pensie şi doi flăcăi care spre bucuria bătrânului au păşit în viaţă cu nădejde. Unul e strungar, celălalt zidar constructor pe şantierele Canalului. Amândoi îi poartă de grijă. Bătrânul îşi vede de treabă pe lângă casă până termină, apoi pune mâna pe un măturoi de vreascuri, iese în strada proaspăt pietruită şi o mătură cât ţine casa lui. Apoi, cu o sapă anume făcută, curăţă de nămol şanţul pietruit ca să nu se înfunde cumva. Când oboseşte, stă pe -banca de lângă poartă, schimbând vorbe cu vecinul lui, Gavril, pensionar ceferist.
— Ce zici, Creţule, cât mai avem de trăit ? — îl zădărăşte ceferistul.
— Păi, înainte vreme îmi doream moartea în fiecare zi, da' acuma zic c'ar fi păcat să mor. întâi să-mi văd nepoţii însuraţi şi pe urmă...
Avea dreptate Paraschiva Şoană când spunea că nu ar fi singura.
In ultimii trei ani cartierul Tutorii, ca dealtfel şi celelalte cartiere din jur au
ÎNTINEREŞTE IAŞuL
251
devenii neobişnuit de vii. De când s'a construit noua filatură numărul muncitorilor a crescut cu câteva mii. Greu le-a fost oamenilor din cartier până s'au obişnuit cu linia de cale ferată ce străbate cartierul de-alungul. Dar cu vremea s'au obişnuit. Linia porneşte din gara Socola Roşie, coteşte pe lângă casele muncitorilor, apoi intră în curtea noii filaturi. Garniturile de tren vin pe aceste linii, zilnic, pline cu bumbac, sosit tocmai de pe plaiurile însorite ale Turknieniei.
Zi şi noapte, în gara Socola Roşie munca nu mai conteneşte. Trenuri după trenuri încărcate cu bumbac, cu minereu, cu piese diferite ori cu utilaje sosesc de dincolo ele Prut. Sunt descărcate la iuţeală, încărcate în alte garnituri, de aici pornesc mai departe către toate colţurile ţării, aşa cum pornesc către noua filatură. Forfota aceasta din gara Socola Roşie a început mai demult. Pe aici au trecut în 1944 garniturile ce duceau ostaşii sovietici ce ne-au eliberat ţara. In această gară au sosit zecile de garnituri cu grâu sovietic în timpul secetei. Venise atunci în 1946 atât de multe vagoane cu grâne şi-atât de repede, că au fost blocate toate liniile. Zi şi noapte descarc au muncitorii grâul şi nu mai dovedeau. De-atunci, garniturile nu mai contenesc. Vin mereu. Cu de toate, vin. Când garniturile doldora trec pe linia ce străbate cartierele spre noua filatură, oamenii se opresc în loc şi spun vorbe simple,-fără comentarii :
— Bumbac sovietic 1
★
Cartierul Ilie Pintilie porneşte de lângă zidul Atelierelor Principale Nicotină şi se întinde până sub poalele dealului Cetăţuia. Aici locuesc îndeobşte ceferişti, înainte vreme cartierului îi spunea Frumoasa. De ce o fi fost botezat aşa, nimeni nu ştie precis. Unii zic că ar purta numele vechii biserici ce se înălţa în mijlocul cartierului. Alţii din contră zic că biserica poartă numele cartierului. Burghezia obişnuia să boteze străzile din cartierele mărginaşe cu nume de felul acesta: Crizantemelor, Primăverii, Fericirii, Luminii, Bucuriei şi câte alte nume. Numele dat acestor străzi constituia o cruntă ironie la adresa celor ce locuiau pe aceste străzi. Burghezia a fost întotdeauna darnică în denumiri pompoase, iar muncitorii orbecăiau prin întuneric pe strada Luminii, simţeau din plin mizeria pe strada Fericirii, se saturau de necazuri pe strada Bucuriei şi suportau cu greu miazmele gunoaielor de pe strada Crizantemelor. Aşa au trăit oamenii din cartierul Fr u mo a s a de când se ţin ei minte. Dar nu şi-au urât niciodată cartierul, oraşul. L-au visat întotdeauna omenesc, plin de viaţă şi pentru aceasta au luptat îndemnaţi de oamenii cari priveau departe în viitor...
Portiţa casei cu numărul 14 de pe strada Libertăţii s'a deschis larg în această dimineaţă de toamnă. Pe ea a ieşit grăbit stahanovistul Pet rea Gheorghe, un om trecut de cincizeci de ani. S'a oprit o clipă. Aşteaptă pe cineva. După el iese un tânăr de vreo douăzeci şi cinci de ani, o fată bălană şi subţirică, care să tot aibă douăzeci de ani, apoi încă doi copii mai mărişori cu câte o servietă în mână. Pornesc cu toţii în susul străzii sfătuind. La prima vedere s'ar părea că toţi cinci se duc undeva să facă o vizită. Ori poate pleacă undeva în voiaj. Dar nu-i aşa. Fiecare din cei cinci, îşi are treaba lui. Peste jumătate de oră, stahanovistul Pet re a Gheorghe, îşi va îmbrăca salopeta şi va începe supravegherea celor două cazane ale uzinei electrice dela Atelierele C.F.R. Sandu, fiul cel mare, îşi va însoţi tatăl până în curtea Atelierelor. El se va îndrepta spre administraţie, unde lucrează în calitate de contabil. La poarta atelierelor, stahanovistul şi contabilul, se vor despărţi de ceilalţi trei. Elena, fata cea blondă şi subţirică îşi va iuţi paşii spre poarta fabricii „Ţesătura", unde are în primire douăsprezece războaie de ţesut. Ceilalţi doi vor lua tramvaiul care îi va duce spre şcoală. Amândoi învaţă la şcoala medie tehnică de Comerţ.
252
DUMITRU IGNEA
Cei cinci nu au ajuns bine Ia colţul străzii că din urmă i-a şi ajuns un puşti de vreo zece ani ce-şi poartă cu mândrie cravata roşie de pionier.
— Tată, te-a rugat mama să te interesezi la cooperativă dacă a venit transa întâia de cartofi...
— Bine, am să mă interesez.
— Şi dacă au venit ghete numărul 32.
— Dece numărul 32 ? — întreabă Petrea, zâmbind.
— Păi, aşa a zis mama.
Vecinii din cartier cunosc bine grupul acesta. II vede trecând în fiecare dimineaţă la aceeaşi oră cu o exactitate matematică. Unii îi întâmpină de pe la porţi.
— Tovarăşe Petrea, dacă-ţi luai şi nevasta era familia întreagă.
— Era şi nu era — răspunde stahanovistul. — Pe Minai, care-i la şcoala de ofiţeri l-ai uitat.
— Că bine zici. Ai cu ce te mândri.
— Am. Ar fi şi păcat să zic că nu...
Plouă des, des de tot. Stropii cad pieziş, semn că bate o leacă de vânt. Pe strada Atelierelor, pietrele pavajului lucesc de curate. Par proaspăt scoase din şuvoiul iute al unui râu de munte. Şerpuind repede pe lângă bordura sgrunţuroasă de granit, apa ploii se strecoară gâlgâind, ducând cu ea firişoarele fine de nisip. Ajunsă la cotitura străzii, apa face câteva vârtejuri mărunte, eăutându-şi drumul, apoi porneşte mai departe însoţind cale lungă, linia tramvaiului până la bariera Socolei.
Din fundul Socolei, dinspre dealul Cetăţuei de pe culmea Tătăraşului, de pe toată valea Bahluiului, şuvoiul de oameni pătrunde pe strada Atelierelor. Sirena i-a chemat la o nouă zi de muncă. Unii merg grăbiţi, alţii şuguesc. Fiecare după feleşagul lui. De ploaie nu se sinchiseşte nimenea. Ba oamenilor le pare tare bine că plouă. Ogoarele patriei le sunt dragi ca şi fabrica, ca şi uneltele.
Zilnic, în drum spre Ateliere ori când se îndreaptă către casă, ceferiştii petrec cu privirea clădirea mândră nou-nouţă ce se înalţă la colţul străzii Atelierelor. Le este tare dragă clădirea aceasta şi de fiecare dată când ochii o întâlnesc gândurile celpr mai vârstnici fug cu ani în urmă scormonind amintiri ce vorbesc despre lupte grele şi lungi. De cele mai multe ori pe „veterani" nu-i rabdă inima să tacă. Prind a povesti între ei despre rădăcina adâncă din care a odrăslit clădirea nouă din colţul străzii menită a găzdui stahanovişti şi fruntaşi în producţie! Mereu aduc vorba despre Casa Poporului.
In şuvoiul de oameni a intrat şi stahanovistul Petrea Gheorghe cu feciorul, lată-i ajunşi în faţa clădirii care în curând va deveni Sanatoriu de Noapte. Feciorul lui Petrea priveşte lung clădirea apoi se adresează lui tată-său :
— Mai eri era aici un loc viran. Clădim repede I
— Da, clădim repede 1 Dar ştii tu cum am ajuns noi până aici ? Greu. Tare greu. Dar am ajuns.
Cu ani în urmă, pe locul unde se înalţă azi Sanatoriul de noapte, străjuia o casă coşcovită de vreme, căptuşită temeinic cu mucegai atât pe dinafară cât şi pe dinăuntru şi năpădită până sub streaşini de umezeală. De această casă se slujeau din când în când muncitorii pentru a face adunări. Despre fiecare adunare la Casa Poporului trebuia să ştie Siguranţa, care punea întotdeauna o condiţie : „fără comunişti. Comuniştii nu au nimic comun cu poporul". Siguranţa primea asigurări solemne şi de multe ori unii din cei ce le dădeau se sileau clin răsputeri să se ţină de angajament. Cozile de topor ale stăpânirii burgheze nu lipseau nicicând.
Sala Casei Poporului, se umplea mai întotdeauna. Veneau muncitori ce aşteptau o deslegare a unor frământări amarnice, o vorbă luminoasă despre o altă viaţă, despre o pâine mai dulce, despre o stradă mai omenească, despre ceva drept, adevărat. Care cum intra în sală, întreba :
ÎNTINEREŞTE IAŞUL
253
— Cine vorbeşte în sara asta ?
— Virgil Ionescu !
— Pacostea dracului ! Eu rai duc !
— Am auzit că e vorba să pice Pintilie.
.  — Eh ! Dacă ar veni el. Poate vine. Mai stau.
începea şedinţa. Ameninţând cu degetul pe careva din sală, ori de aiurea, oratorul îmbrăcat în haină neagră îmbumbată până sub lavaliera stufoasă, ridica şi cobora glasul cu măestrie de artist rutinat. In răstimpuri, ducea involuntar mâna după paharul cu apă, care lipsea depe masă. Făcea un gest întrebător şi parcă desa-probator, apoi continua cu şi mai mare înverşunare.
Vorbele curgeau fără şir. Bătându-se cu pumnul în piept, îmbumbatul turna fraze după fraze despre guvernul care-şi pleacă urechea... Despre victoria finală... întotdeauna îşi încheia discursul cu îndemnul de a se mai face un memoriu. Dar muncitorii erau sătui de memorii.
De multe ori în toiul discuţiei venea Pintilie. Intre oameni se stârnea un freamăt. Ici, colo, isbucneau voci puternice : „A venit Ilie al nostru, măi !" „Să ne spuie el ceva aşa, dela suflet".
Pintilie nu se urca la tribună. Rămânea în mijlocul muncitorilor. începea să le vorbească. Spunea mai întâi o snoavă, apoi încetul cu încetul începea să arate de ce viaţa e atât de grea, de unde vin lipsurile, cine sunt vinovaţii şi cum trebuie dusă lupta. In sală se lăsa o linişte adâncă. Nu se auzea decât vorba domoaiă a lui Pintilie. Dacă vedea că muncitorii îl ascultă pe Pintilie, oratorul cei îmbumbat băga patru degete în gură şi începea a fiuera din toate puterile ajutat încă de câţiva. Apoi întinzând iarăşi mâna ameninţător, tuna împotriva comuniştilor. Atunci Pintilie se oprea din vorbă, îl ţintuia pe orator cu privirea lui tăioasă, îi spunea câteva vorbe aspre şi continua iar să vorbească oamenilor. îndemna la luptă. Oamenii îl ascultau cu luare aminte. Zilele acelea de luptă au rămas adânc încrustate în mintea lui Petrea. în mintea tuturor ceferiştilor.
Pe lângă clădirea sanatoriului de noapte, şuvoiul de oameni se scurge mereu, Petrea Gheorghe a ajuns la poartă. îşi priveşte lung feciorul, apoi îşi împreună strâns degetele mâinilor spunând :
— Uite aşa se strângeau oamenii în jurul iui Pintilie. Le plăcea să-l asculte. El purta cuvântul partidului. Muncitorii desluşeau în acest cuvânt viitoarele sanatorii de noapte, pâinea, străzi omeneşti, libertatea. Şi- mai desluşeau un lucru : cum se pot câştiga aceste lucruri.
Petrea Gheorghe lucrează la C.F.R. din 1920. E cazangiu de meserie. Acum nu mai lucrează în hala cazangeriei. De câţiva ani are în primire cele două cazane mari din sala uzinei electrice. De aceste două cazane e legată una din cele mai mari bucurii a vieţii sale.
Când, după 23 August, a luat în primire sala cazanelor, îi venea să-şi ia lumea în cap. Cazanele erau într'o stare de plâns. S'a băgat în unul din ele. L-a ciocănit pe la toate încheieturile, zăbovind vreme de peste două ceasuri. Când a ieşit afară cu greu l-ar fi putut recunoaşte careva. Era plin de păcură şi cenuşă, din cap până la picioare. Dar Petrea era bucuros. In calitate de cazangiu îşi şi făcuse în minte socoteala cam când le-ar putea pune în funcţiune. Tocmai se pregătea să se spele când cineva l-a anunţat că-i chemat la organizaţia de Partid. A plecat fără să se mai spele, gândindu-sc că dacă-1 cheamă în timpul producţiei trebuie să fie vorba de o problemă serioasă şi desigur urgentă. L-a găsit pe secretar vorbind la telefon cu cineva. Di.n frânturile de cuvinte spuse de secretar a înţeles de îndată că era vorba
254
DUMITRU IGNEA
despre uzină, despre cazane. După ce lăsă receptorul jos, secretarul îl privi câteva clipe zâmbitor, apoi îi strânse mâna vorbindu-i:
— Mi se pare că ne-am gândit amândoi odată la acelaşi lucru.
— Care lucru ? — întrebă Petrea.
— Păi te chemasem să-ţi spun că trebuie trecut de mare urgenţă la repararea cazanelor. Chiar mai înainte, inginerul şef ne-a cerut ajutorul. Dacă nu funcţionează uzina din plin batem pasul pe loc, dacă nu cumva şi înapoi. Ce părere ai ? După înfăţişare văd că ai şi trecut la fapte.
— Am sondat terenul cum s'ar zice. O să fie bine.
— Ai nevoie de oameni ?
— Deocamdată nu. Lucrez cu cei dela uzină. Dacă o fi nevoie de ceva deosebit, nimeresc eu la organizaţie.
— Bine, tovarăşe Petrea, îţi urez spor la muncă !
— Şi eu asemenea.
Trei zile şi trei nopţi, Petrea Gheorghe nu a mai ieşit din uzină decât pentru a intra grăbit în cantină de unde ieşea tot atât de grăbit. A pus tot la punct până în cele mai mici amănunte. Când a făcut proba, presiunea cazanelor era normală. Munca fusese spornică. Dar spre mirarea tuturor Petrea Gheorghe nu era mulţumit deloc. După terminarea lucrului tot mai zăbovea pe lângă cazane cercetându-le şt notându-şi mereu într'un carneţel. Cei din echipă îl tot întrebau :
— Ce te tot frămânţi atâta, nea Petrea ? Am pus cabanele la punct ? Le-am pus ! Au presiune ? Au ! Atunci ? Dă-le dracului, că doar nu sunt ceasuri de precizie, cronometre !
Când auzea asemenea vorbe, Petrea dădea semne de supărare. Ii chema pe toţi într'un colţ sau mai spre uşă unde zgomotul era mai domol, şi le vorbea :
— Măi tovarăşilor, voi locuiţi cu mine în acelaş cartier. Ani şi ani de zile, n'am avut nici străzi ca lumea nici lumină. Este? Acuma avem. Pe deasupra mai avem şi staţie de radioficare. Este ? S'ar zice că nu mai avem nevoie de nimic. Dar, dac'ar avea fiecare câte un aparat de radio ar fi rău ?
— N'ar fi rău. Ba eu chiar strâng bani să-mi cumpăr — glăsui careva.
— Ei, vedeţi ? — aici am vrui să ajung. Aşa-i şi cu cazanele noastre. Merg ele bine, dar ar putea să meargă şi mai bine. Am dreptate, ori nu am ?
— Ai ! Unde ai, ai, ce mai vorbă !
încă de pe vremea când începuse punerea la punct a cazanelor, Petrea băgase •de seamă că injectoareie nu pulverizează suficientă păcură pentru a cuprinde tot interiorul cazanului. Ardea păcură multă şi încălzirea nu se făcea uniform. A cercetat cu atenţie capul injectorului, a mai meditat şi a încercat o soluţie : să facă mai multe orifieii ia capul injectorului. încercarea nu a dat greş. Petrea Gheorghe a obţinut ceeace a dorit : o rapidă încălzire a cazanelor şi ce era mai deosebit a importantă economie de păcură.
Când îi întreabă cineva pe Petrea cum de i-a venit în minte să modifice capul injectorului, el răspunde râzând :
— Poate n'o să mă credeţi, dar aşa este. Stropeam într'o zi acasă, straturile de flori. Stropeam dar tot la injectoareie mele mă gândeam. Şi cum stam cu ochii pe gâtul stropitoarei, văd cum apa se împrăştie pe o suprafaţă destul de mare şi totodată nu se consumă prea multă. Capul stropitoarei avea multe orifieii. Nici n'am stropit mai departe. Am plecat glonţ spre Ateliere şi m'am apucat de treabă.
Pentru punerea la punct a uzinei şi pentru inovaţiile sale, Petrea Gheorghe a fost răsplătit. Titlul de stahanovist ce l-a primit, spune el adeseori, înseamnă um-i din marile bucurii ale vieţii sale.
Când, de aici, din uzină, Petrea Gheorghe dă semnale de începere ori de încetare a lucrului i se pare că aude un cântec plin de veselie. înainte vreme semnalul însemna încă o zi de muncă fără folos. Când îi răzbea pe oameni neajunsurile trans-
întinereşte iaşul
255
formau semnalul în armă de luptă. Atunci semnalul chema prelung la grevă. Astăzi, „fluerul", cum îi spun oamenii, are o singură misiune? să cheme la muncă spornică, liberă şi să anunţe încetarea ei.
Când, la semnatul slobozit de stahanovistul Petrea Gheorghe, ceferiştii încetează lucrul îndreptându-se spre poartă, trec în drumul lor prin faţa unui bust de bronz aşezat lângă clădirea administraţiei. Este bustul lui 11 ie Pintilie. Nu se poate spune că bustul e deosebit de artistic lucrat, dar ceferiştii sunt mândri că e turnat de ei în turnătoria atelierelor unde a lucrat Pintilie. Pe soclul bustului sunt încrustate câteva cuvinte ştiute de ceferişti pe de rost: „Dacă a-ţi iubi Patria, dacă a lupta pentru pâine, pentru o viaţă mal bună, dacă a lupta pentru libertate, înseamnă a fi comunist, atunci domnule judecător, eu sunt comunist". Muncitorii, cu toate că ştiu pe derost aceste cuvinte, se opresc şi le citesc din nou. Li se par mereu noi. Cuvintele acestea ard ca o flacără, îndeamnă, oţelesc. Muncitorii simt cum cuvintele spuse de Pintilie s'au transformat în fapte. Şi s'au transformat pentrucă au fost spuse de un ■comunist.
★
De pe dealul Galaţii, Iaşul se vede ca în palmă. Ochii unui cetăţean care ar privi pentru prima dată oraşul din aceste locuri, s'ar opri desigur asupra impunătoarei clădiri a Palatului Administrativ, ar distinge repede Turnul Goliei, clădirea Universităţii, liniile svelte ale mitropoliei şi încă câteva clădiri care sar în ochi. Dar cei ce trec mereu prin aceste locuri, văd cu totul alte aspecte care vorbesc despre un Iaşi al viitorului.
Doi oameni urcă încet pe Calea Galaţii. Drumul acesta îl fac împreună mai în fiecare zi când se duc la lucru şi când se întorc. Acuma merg spre casă. Cei doi sunt bine cunoscuţi în cartier. Doi ceferişti: Barnea Gheorghe şi Andresciuc Ion. Primul e deputat în sfatul raional, al doilea preşedinte al cornii te tu lui de luptă pentru pace din cartier şi director al Căminului cultural. In Ateliere sunt tot atât de bine cunoscuţi. Primul e strungar de mare precizie şi inovator de frunte. Al doilea iscusit meşter fierar şi îndrăzneţ spărgător de norme. Amândoi sunt stahanovişti.
Ca întotdeauna merg sfătuind. Despre una, despre alta. Merg, se opresc câteva clipe, apoi iar pornesc. Aşa fac întotdeauna. Acuma s'au oprit din mers. Fierarul Andresciuc e un om mai în vârstă. El cunoaşte Iaşul, aşa cum îşi cunoaşte meseria de fierar. Priveşte o clipă spre oraş, apoi întinde mâna spre dreapta, adresându-se lui Barnea.
— Bre, Barnea, ia uită-te tu pe direcţia degetului meu şi spune-mi ce vezi ? Barnea se aplecă puţin de parcă ar lua o linie de ochire.
— Păi ce să văd ? Palatul ?
— Pe dracii, Palatul. Colo mai departe, dincolo de Palat, nu vezi nimic deosebit ?
— Nu văd.
— Măi, dar greu mai deosebeşti ce-i nou 1 Uite colo grupul acela de blocuri. Acuma câteva luni nu era. Acuma e gata. De când le urmăresc eu creşterea, de aici.
— Blocurile muncitoreşti, de pe Elena Doamna ?! Le ştiu, cum să nu le ştiu. Şi mai ştiu că acolo se va construi cu vremea un întreg cartier.
— Se va clădi — vorbi apăsat Andresciuc de parcă ar fi rostit o sentinţă. Porniră din nou. Barnea, tot privind spre oraş, îl opri deodată pe Andresciuc.
— Ia, spune, bre Andresciuc, ce clădire e aceia ce se ridică roşie, colo lângă
Golia ?
— Pe mine vrei să mă încurci ?! — mormăi Andresciuc fără să se uite prea mult. Acolo-i Facultatea de Medicină. O ştiu de când eram tânăr.
—■ De-o bucată de vreme mă interesează în mod deosebit această clădire.
256
DUMITRU IGNEA
— De ce ? Ai de gând să le faci doctor ?
— Nu, că mi-a trecut vremea ; fiică-mea Maria, vrea.
— Să fie sănătoasă — spuse Andresciuc fără să se mire — dacă-i place! Fiica lui Barnea Gheorghe are 18 ani. Doisprezece ani a fost mereu bolnavă.
Şcoala primară a învăţat-o mai mult în pat. De pe urma boalei a rămas firavă. I-au lipsit alimentele, medicamentele, sfatul medicului. Nimic nu urăşte mai mult Maria, decât boala, suferinţa şi pe cei nepăsători.
S'a sfătuit de câteva ori cu taică-su şi a hotărît ca să urmeze medicina. Ii spune adesea lui Barnea : „Tată, o dorinţă am. Să alin durerile oamenilor, să-i învăţ cum să se păzească .N'aş vrea să mai sufere nimenea cât am suferit eu şi voi pe lângă mine."
Cei doi au pornit din nou, dar Andresciuc tot mai cată către oraş. De câteva săptămâni ţine zilnic sub observaţie un lucru deosebit, nemaiîntâlnit la Iaşi : o sondă. Ea se înalţă dincolo de linia ferată, aproape de apa Bahluiului ; în mijlocul fostului cartier „Trei calici".
— De ce sondează, oare? — îl întreabă Andresciuc pe Barnea.
— încearcă tăria locului. Sunt nişte planuri mari. Construcţii deosebite.
— Construcţii... se schimbă faţa laşului — murmură Andresciuc.
— A şi început...
— Şi înainte vreme se schimba câteodată într'un anumit fel. Nu mai departe cartierul „Trei calici". Două săptămâni a stat sub apă. Au rămas oamenii din goi cu pielea.
In 1932, cartierele mărginaşe ale laşului, aşezate pe locuri joase şi lipsite complect de canalizare, au trăit zile pline de groază. într'o noapte oamenii s'au trezit în sunetul goarnelor. Apele Bahluiului năvăliseră afară din albie. In două zile apa a ajuns până subt streaşină caselor. In furia lor au luat cu ele casele mai slabe, ce mai era pe lângă casă şi în casă. Le-au cărat până hăt spre apele Jijiei şi ale Prutului. Oamenii au scăpat cu viaţă, fugind cu ce aveau pe ei.
In zilele acelea, de adevărată bejenie, venise în Iaşi şi prinţul, mutul cel mic, pentru a asista la acel spectacol rar întâlnit. Nici astăzi n'au uitat oamenii întâmplarea de lângă biserica lipovenească. In faţa cetăţenilor şi autorităţilor oraşului, după lungi discursuri, bâlbâitul cel mic a împărţit sinistraţilor suma de... o sută de lei. In timp ce autorităţile cântau în cor „trăiască regele în pace şi onor, de ţară iubitor", apele învolburate ale Bahluiului duceau prinse în vârtejuri, acoperişuri de case, leagăne de copii, perne şi ţoale. Cartierul „Trei calici" pornise în pribegie pe calea apelor turburi.
Ajuns în dreptul casei, Barnea s'a despărţit de Andresciuc întrebându-1 ce are de gând să mai facă astăzi.
— Eu mă duc pe la Căminul Cultural. Dar tu ?
— Azi am planificat o plimbare în centru cu nevasta şi fata. Cred că mă abat şi pe la un cinematograf.
— Atunci, noroc I
— Noroc!
•fc
De cum începe să se lase seara, centrul laşului devine deosebit de popuM. Piaţa Unirii, cu toate că este de şapte ori mai mare decât înainte de război, devine neîncăpătoare. Cu ani în urmă centrul oraşului nu era populat decât de lumea burgheziei. Le era lehamite oamenilor de prin cartierele mărginaşe să mai frământe glodurile până în oraş. Şi chiar atuncea când veneau, plini de glod şi prost îmbrăcaţi, trebuiau să sufere privirile sfidătoare ale „celor din centru", care de altfel făceau
întinereşte iaşul
257
şi o distincţie : circulau numai pe o parte a străzii, numită de muncitori „trotuarul burgheziei". Frică nu le era muncitorilor să meargă pe această parte, dar le era scârbă. Astăzi s'au schimbat lucrurile.
Din tramvaiul înţesat de lume a coborât Barnea Gheorghe cu familia. Pe loc i-a cuprins valul de oameni. Se opresc în faţa cinematografului. Toţi trei cercetează fotografiile. Rulează „Neuitatul an 1919". Dar e prea devreme.
— Hai să stăm puţin în parcul nostru, îşi îndeamnă Barnea familia. Parcul e chiar peste drum de cinematograf. L-au amenajat ceferiştii prin
muncă voluntară. Pare curios. Ceferiştii au un parc tocmai în centrul oraşului. Aşa s'au obişnuit muncitorii : fiecare în.treprindiere mai mare ori mai mică are la activ câte un parc. Şi ceferiştii şi textiliştii, şi ceamiştii. Toţi.
Către ora zece noaptea oraşul începe să se domolească. In centru, străzile rămân tăcute. Cei mai mulţi au luat tramvaiul care îi duce până aproape de casă. Familia iui Barnea Gheorghe s'a îndreptat şi ea spre casă. Din deal, dela Palat, privesc spre cartierul lor. E scăldat în lumină. Fiecare străduţă are lumină. Altădată, cu ani în urmă, când şl ia eă-i va prinde noaptea pe drum, Barnea iua cu el felinarul. Fără el, nu ar îi putut răzbi întunecimea nopţii. Acuma, de aici din dealul Palatului, până în dealul Galaţii, trecând peste apa Bahluiului, porneşte o -punte de lumină. Pe ea a pornit familia Barnea.
Cei trei au ajuns în dreptul unei clădiri arătoase, puternic luminate. Deasupra uşii străjueşte o firmă cu litere roşii : Căminul Cultural. Barnea se apropie de o fereastră, priveşte înăuntru apoi deschide larg uşa.
Câţiva oameni printre care şi Andresciuc stăteau în jurul unei mese, adânciţi în cetirea ziarelor.
— Tovarăşe Andresciuc, hai, mergi acasă ? — strigă Barnea din Uşă. Andresciuc ridică capul şi văzând cine îi strigă se ridică iute de pe scaun
venind către Barnea.
— Tu erai tovărăşelulc ? I Ia dă-te în-coa mai la lumină să-ţi arăt ceva. îmi umbli fleaura şi nu ştii nimic.
— Ce să ştiu ?
— Ei, vezi I Asta-i, că nu ştii. Uite, ia Comunicatul... Hotărârea Partidului. Iţi vine să zbori nu alta.
S'au apropiat cu toţii de masă. Barnea ceti mai mult murmurând : „Hotărârea Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român şi a Consiliului de Miniştri al R.P.R. cu privire la construcţia şi reconstrucţia oraşelor şi organizarea activităţii în domeniul arhitecturii." Andresciuc nu-1 lăsă să termine bine că şi întoarse foaia spunând :
— Stai, că nu-i numai asta. Mai este o hotărîre... Uite ici... Construirea Metroului la Bucureşti. Ei, ce zici ?
Barnea tăcu câteva clipe apoi scoţându-şi şapca şi trîntind-o pe masă rosti apăsat:
■  — Straşnic I
Până către miezul nopţii Andresciuc, Barnea cu familia şi ceilalţi ce mai erau în sala căminului au tot cetit şi răscetit, au discutat şi răsdiscutat. Gândurile le-au fugit cu ani în urmă, apoi au pornit cu ani înainte. Prin faţa ochilor li se perinda o viaţă adevărată pe care au visat-o ani şi ani dearândul.
A doua zi ca de obicei, Barnea trecu pe la Andresciuc. II aşteptă puţin la poartă apoi porniră către Ateliere. Spre dreapta, spre stânga şi înainte oraşul răsărea din ceaţa dimineţii. O bucată de drum cei doi merseră tăcuţi, fiecare cu gândurile lui. într'o vreme, ca şi cum ar fi continuat o discuţie întreruptă, Andresciuc se adresă către Barnea :
17 _ Viaţa Românească — c. 4183
258
DUMITRU IGNEA
—■ Asta-i, ce mai încolo, încoace. A venit vremea să-i pară rău omului că i se împuţinează anii ce-i mai are de trăit. Barnea, ţi-ai făcut o idee de cum o să arate oraşele noastre, Iaşul ? Că pe mine nici în somn nu m'a părăsit gândul.
Barnea cătă lung cu privirea către oraş, parcă desluşind ceva cu totul deosebit, apoi răspunse:
--• Va fi frumos, peste tot, în toată ţâra.
★
Da, va fi frumos. „Farmecul patriarhal" al laşului cu care burghezia căuta să acopere urîtul, desinteresul şi mizeria va dispare. Asemenea tuturor oraşelor ţării Iaşul va deveni un oraş viu. Paraschiva Şoană se simţea dăunăzi fericită că oraşul ei, începând cu cartierul în care ea şi cele şase surori şi-au îngropat tinereţea a început să întinerească. Cuvântul Partidului a venit săd împlinească această fericire. Dacă invalidul Ştefan Creţu şi-a dorit în ultima vreme o viaţă cât mai lungă pentrucă astăzi merită să fie trăită, acuma el doreşte acest lucru cu şi mai mare ardoare. Câtă dreptate avea Petrea Gheorghe când spunea că el nu se mulţumeşte cu ce a realizat, că vrea mai mult, mai bun, mai frumos, mai perfect. Partidul n venit să-i întărească această credinţă şi voinţă de luptă. Ilie Pintilie era comunist pentrucă-şi iubia patria. Comuniştii, cei mai buni fii ai patriei stau astăzi în fruntea luptei pentru înfrumuseţarea şi întărirea ei.
Barnea şi Andresciuc se vor mai opri de nenumărate ori să privească de acolo, de sus de pe dealul Galaţii, către oraş. Dacă până acuma noul trebuia căutat cu amănunţime, de-acum înainte el se va înfăţişa ochilor în toată măreţia lui. Privirile celor doi stahanovişti vor trebui să iscodească cu greu vechile urme ale clădirilor neregulate, strâmbe şi hidoase. Andresciuc nu va mai vedea numai un grup de locuinţe muncitoreşti, ci cartiere întregi. Şi nu va mai spune „se va clădi" ci „se clădeşte, se clădeşte de zor". De multe ori va spune Barnea : Straşnic ! Şi va avea pentru ce. Despre Facultatea de Medicină va aduce vorba în treacăt pentrucă fiica lui va fi deja medic într'un mare spital din Iaşi, ori undeva într'un raion al patriei, unde vindecă şi dă sfaturi. Dar totuşi s'ar putea să-şi îndrepte privirea asupra vreunei clădiri minunate din complexul arhitectural al laşului, şi să spună că-1 interesează această clădire. Dece? Pentrucă Barnea are şi un fecior care între timp a devenit arhitect şi este autorul proiectului acestei clădiri.
Visurile de ani şi ani ale oamenilor muncii au început să.fie trăite din plin. Dela Iaşi şi până în Dobrogea, din Bucureşti şi până la Sighetul Marmaţiei, Patria se transformă treptat într'un uriaş şantier pe care se construeşte pentru viaţă, pentru om. Victoriile ce trebuiesc câştigate nu sunt însă de domeniul visului, ele sunt prevăzute, calculate. Pentru câştigarea lor au pornit lupta în frunte cu partidul, milioane şi milioane de oameni ai muncii.
Pe Mare, prin Galaţi ori prin Socola Roşie vin noi transporturi din Ţara constructorilor comunismului. Popoarele sovietice şi cel mai bun prieten al poporului nostru, marele Stalin, ne sprijină cu dragoste în lupta noastră minunată. Victoria este asigurată.
ORIENTĂRI
K. PIOTROVSCHI
despre trăsăturile specifice ale artei
Problema studierii fenomenelor sociale în ce priveşte trăsăturile lor specifice ţi care sunt cele mai importante pentru ştiinţă, a fost pusă în faţa ştiinţei sovietice de geniala lucrare a tovarăşului I. V. Stalin „Marxismul şi problemele lingvisticii". Această lucrare a produs o adevărată revoluţie în lingvistică, tocmai prin descoperirea şi cercetarea trăsăturilor specifice ale limbii ca* fenomen social.
Estetica sovietică s'a ciocnit de problema studierii trăsăturilor specifice ale artei, mai ales în problema relaţiilor artei cu baza şi suprastructura. Vreme îndelungată s'au dus pe această temă discuţii care n'au împins totuşi înainte studierea acestor trăsături specifice ale artei ca fenomen social. Abia în raportul lui G. M. Malencov la Congresul al XIX-lea despre activitatea CC. al P.C. (b) al U.S., raport care arată căile de desvoltare în viitor ale artei sovietice, problema a căpătat o rezolvare clară.
Nereuşita discuţiilor anterioare cu privire la problemele specificului artei constă în faptul că autorii acestor discuţii deşi conştienţi că arta se crează în. raport cu sarcinile, scopurile, concepţiile şi-gusturile claselor şi că pentru acest motiv face parte din suprastructură, nu au ştiut să descopere acele trăsături specifice care deosebesc arta ca mijloc de influenţare a oamenilor, de toate celelalte fenomene de ordin suprastructural. Dar fără o pătrundere în esenţa artei, fără a ţine seama de trăsăturile ei specifice, un cercetător în domeniul artei alunecă în mod inevitabil în lagărul simplificatorilor, vulgarizatorilor marxismului, cum s'a întâmplat, de pildă, cu proletcultiştii, cu cei dela R.A.P.P., etc.
Geniala lucrare a tovarăşului Stalin cu privire la problemele lingvisticii a îmbogăţit estetica marxist-leninistă cu teze teoretice şi metodologice care fundamentează studierea trăsăturilor specifice ale artei. Raportul lui G. M. Malencov lâ Congresul al XIX-lea, despre activitatea CC. al P.C. (b) al U.S. arată scriitorilor şi celor ce activează în domeniul artei, esenţa trăsăturilor specifice ale artei. înţelegerea acestei esenţe este necesară în interesul studierii juste a istoriei artei, a moştenirii artistice, în interesul luptei pentru desvoltarea rodnică în viitor a artei noastre sovietice, arta realismului socialist.
★
In ce constau aceste trăsături specifice ale unui fenomen social atât de complex, cum este arta ?
Se spune că arta este inseparabilă de frumos, că este de neconceput în afara frumosului, în afara deservirii societăţii cu idei estetice. Oare nu frumosul este specificul artei ? Căci doar datorită frumosului, graţiei, armoniei, unităţii formei şi conţinutului, operele de muzică, sculptură, literatură, cinematograf, etc. produc oamenilor
17 *
260
K. PIOTROVSCH1
emoţia artistică, îi educă din punct de vedere estetic. Nu este însă greu de înţeles că frumosul nu este un atribut specific numai artei, care să o deosebească de celelalte fenomene sociale şi în deosebi de toate celelalte sfere ale activităţii estetice a omului. Spre deosebire de animal, omul „ştie totdeauna să se apropie de obiect cu măsura potrivită ; deaceea omul creează conform legilor frumosului", — a arătat Marx. Şj dacă prin opere de artă se înţeleg obiectele create de om cu participarea simţului său estetic, a convingerilor lui estetice, atunci va fi necesar să lărgim infinit domeniul artei. Căci, de fapt, tot ceeace produce omul — începând cu îmbrăcămintea, obiectele uzuale, uneltele de muncă, construcţiile şi terminând cu lucrările ştiinţifice — este creat de el, cu tendinţa sa constantă spre îmbinarea dintre formă şi conţinut, cu tendinţa spre frumos şi graţie — care corespund gusturilor sale estetice.
Este ştiut că forma naţională a artei este o condiţie indispensabilă a existenţei sale. Nu este însă greu de înţeles că nici specificul naţional al artei nu explică specificul ei ca formă a conştiinţei sociale, deoarece forma naţională este proprie şi altor domenii ale culturii, şi altor părţi componente ale ei.
Este ştiut că valoarea artei ca instrument de cunoaştere este unul din factorii cei mai importanţi în aprecierea operelor de artă, a importanţei lor sociale. N. G. Cernîşevschi în renumita sa dizertaţie a demonstrat că arta este capabilă să desvă-luie omului 'aspectele esenţiale ale realităţii, să-i pregătească pentru înţelegerea vieţii, să fie pentru om un „manual al vieţii". Dar, din acest punct de vedere arta se apropie de ştiinţele sociale şi de ştiinţele naturii. Aceleaşi rezultate ale cunoaşterii pot fi exprimate sub forma lucrărilor de istorie, filosofie, de ştiinţă a naturii şi sub alte forme ale conştiinţei, care îmbogăţesc ştiinţa.
Este ştiut, însfârşit, că, conţinutul de idei al artei este unul din factorii hotă-rîtori ai rolului ei social şi ai importanţei sale sociale. Tocmai datorită ideilor politice, filosofice şi etice care stau la baza operejor de artă, acestea capătă o importanţă sau alta în viaţa socială, în mişcările sociale, în lupta dintre clase, ele capătă duşmani şi prieteni în societate. Dar nici conţinutul de idei nu explică trăsăturile specifice ale artei, care o deosebesc de alte fenomene sociale cu caracter suprastructural. Aceleaşi idei progresiste sau reacţionare, concepţii şi opinii, pot fi exprimate cu ajutorul altor forme ale conştiinţei, îndeosebi în lucrări filosofice, politice, economice şi chiar în lucrări publicistice.
Aşa dar, conţinutul de idei politice, filosofice, etice, estetice, tot ansamblul de cunoştinţe precum şi specificul naţional sunt proprii artei, aşa cum sunt proprii tuturor acelor forme ale conştiinţei care formează suprastructura şi îmbogăţesc ştiinţa. Dar dacă arta nu ar avea trăsături specifice, deosebite de aceste trăsături comune, proprii tuturor formelor conştiinţei sociale, ea ar înceta de a mai fi artă şi s'ar confunda cu acestea. Totuşi, arta nu se confundă cu celelalte forme ale conştiinţei, ci se deosebeşte în esenţă de ele, ea se desvoltă şi are formele ei specifice de desvoltare.
Există, după cum se ştie, şi o definiţie clasică a deosebirii artei faţă de celelalte forme ale conştiinţei sociale, faţă de ştiinţă în ansamblul ei, definiţie dată de marele critic rus V. G. Belinsehi în articolul „Privire asupra literaturii ruse din anul 1847". Belinsehi a scris că deosebirea între artă şi ştiinţă nu constă deloc în conţinut, ci numai în modul de prezentare a conţinutului respectiv. Savantul şi artistul, după părerea lui Belinsehi, spun unul şi acel aş lucru. „Unul demonstrează, celălalt arată şi amândoi conving, numai că unul prin argumente logice, celălalt prin imagini".
Desigur, unul şi acel aş conţinut nu arc neapărată nevoie să fie exprimat în forme diferite. Arta însă, tocmai deaceea se deosebeşte de ştiinţă, prin forma sa specifică de exprimare, pentrucă are un obiect oarecum specific şi, deci, un conţinut specific, deşi în ansamblu se ocupă de aceleaşi fenomene şi evenimente sociale ca şi ştiinţa.
DESPRE TRASATURILE SPECIFICE ALE ARTEI
261
Acest obiect specific al artei este omul, lumea sentimentelor şi emoţiilor sale.. Deaceea nu este întâmplător că A._ M. Gorchi denumea literatura „ştiinţa despre om", iar tovarăşul Stalin a dat o formulare genială, clară, obiectului şi scopului artei în definiţia dată scriitorului ca „inginer al sufletului omenesc". Chiar natura, după părerea lui Cernîşevschi este percepută în artă prin prisma „omenescului1'. Tocmai prin acest obiect specific arta este capabilă să exprime întreaga lume vastă a intereselor omului, inclusiv problemele la prima vedere pur ştiinţifice. O ilustrare vie a acestui fapt sunt filmele despre Pavlov, Miciurin şî alţii .
Reflectând obiectul ei specific, arta exprimă, în forma ei specifică, proprie numai ei, şi conţinutul politic, filosofic, etic, estetic, ansamblul realităţii cognoscibile. Dacă ideile şi tezele ştiinţelor sociale sunt expuse şi ajung să convingă prin mijlocirea categoriilor logice şi noţiunilor logice, în schimb arta, pentru atingerea (ca rezultat final) a aceluiaş ,seop, operează cu imagini ale realităţii umane, bazân-du-se pe gândirea în imagini.
Gândirea în imagini, la rândul ei, constitue acel element comun care stă la baza tuturor artelor — pictură, grafică, sculptură, muzică, teatru, literatură, cinematograf — cu toate deosebirile existente între ele, în ce priveşte mijloacele de exprimare a imaginii/ Nick) artă nu poate să existe în afera gândirii în imagini, nu poate să existe ca artă. Crearea imaginilor artistice este esenţa activităţii creatoare a artiştilor în toate artele.
Desigur că o deosebire principială între gândirea în noţiuni şi gândirea în imagini nu există şi nu poate exista. In afara gândirii logice, la fel ca şi în afara limbii, nu este posibilă crearea operei de artă. Opera de artă, cu toate că se realizează în imagini ale realităţii, nu este totuşi reflectarea nemijlocită a sentimentelor, ci reprezintă, după cum se ştie, uha din manifestările gândirii abstracte, mijlocite. Din senzaţiile, percepţiile, reprezentările sale, un artist realist, ca şi un savant, ea şi un om politic, ca şi un filosof, trag concluzii despre ceeace este esenţial caracteristic în oameni, în fenomene şi în evenimentele realităţii. Dar ca rezultat al acestei selecţiuni şi meditări, artistul realist, spre deosebire de ceilalţi gânditori, se exprimă nu în noţiuni şi deducţiuni, nu cu ajutorul categorii lor logice, ci prin imagini concrete, tipice ale oamenilor şi prin imagini ale vieţii sociale şi ale vieţii naturii, adică prin imagini ale realităţii. Aceasta şi este ba.za trăsăturilor specifice ale artei.
*
Actul reproducerii -vieţii în ana este foarte complex, dialectic-contradicto-riu. Contrazicerea constă nu numai în faptul că imaginea reprezintă unitatea dintre particular şi general, reflectând dialectica particularului şi generalului din însăşi lumea reală. Aceasta este doar una din laturile contradicţiilor — latură care nu epuizează toată complexitatea reproducerii artistice a vieţii.
Fapt este că gândirea în imagini, ca şi gândirea logică, s'au ivit la om în procesul relaţiilor dintre oameni, împreună cu limba, în procesul activităţii sociale, în procesul de muncă în colectiv. „Numai datorită muncii... — a arătat F. Engels — mâna omenească a ajuns la acea treaptă înaltă a perfecţiunii când a putut, parcă printr'o putere magică, să dea viaţă statuilor lui Tborwaldsen, tablourilor lui Rafael şi arcuşului Iui Paganini". Este dela sine înţeles că vorbind despre mâna omului,, noi avem în vedere în acelaş timp conştiinţa lui, cave statorniceşte obişnuinţele fizice, conducând activitatea omenească. Înainte de a crea o sculptură sau un tablou, artistul elaborează mai întâi noţiunile despre ele, cu ajutorul gândirii, prin intermediul imaginilor. Gândirea în imagini a fost generată, deci, nu de un popor sau altul, nu de o bază sau o suprastructură anumită, ci s'a elaborat şi s'a desăvârşit dealungul a mii de ani, reflectând legile obiective ale relaţiilor dintre oameni şi ale relaţiilor dintre onneni şi natură. In ultimă instanţă, gândirea în imagini este determinată de aceleaşi legi ale realităţii obiective, pe care ea o reflectă — şi nu de
262
K. PIOTROVSCHI
cutare sau cutare caracter naţional al perceperii ei, după cum nici de atitudinea unei clase sociale sau a alteia faţă de ea.
Deaceea gândirea în imagini, ca şi gândirea logică, este proprie oamenilor de orice naţionalitate şi din orice clasă, ea este general umană, spre deosebire de funcţiunile interne naţionale ale limbii şi de caracterul de clasă al concepţiei despre lume.
Dar dacă însăşi capacitatea omului de a reproduce în imagini esenţa realităţii obiective, ca şi capacitatea de a gândi sunt în esenţa lor indiferente faţă de soarta claselor, clasele nu sunt indiferente faţă de această însuşire a omului şi tind să educe în om concepţiile şi gusturile lor, tind să-i imprime modul de percepere şi redare a realităţii avantajos clasei, tind să-i inoculeze ideilor lor, concepţia lor despre frumos, etc. „Va reuşi o individualitate ca Rafael să-şi desvolte talentul său — scria Marx — aceasta depinde în întregime de cerinţe, care la rândul lor depind de diviziunea muncii şi de condiţiile generate de ea pentru instruirea oamenilor", întrucât omul, artistul trăind în societate nu poate să fie independent de această societate, nici în istoria artei din societăţile împărţite în clase nu există şi nu poate exista operă care să nu exprime o atitudine a unei anumite clase faţă de realitate.
Atitudinea de clasă faţă de realitate influenţează însuşi specificul gândirii artistice a omului, obişnuindu-l să vadă unele aspecte ale realităţii şi să nu vadă alte aspecte ale ei. In procesul cunoaşterii pe calea artei de către om a existenţei sale, — cum a spus Lenin — orice „fragment, parte, frântură", a acestei conştiinţe pot fi transformate, şi se transformă în conformitate cu interesele claselor dominante, într'o imagine pe deantregul sau parţial ruptă de realitatea reflectată, sau chiar în totul falsă.
Aşa dar, operele de artă create în spiritul diferitelor suprastructuri reprezintă prin ele unitatea subiectivului şi obiectivului, a neadevăratului şi adevăratului. Dacă arta este capabilă să redea imagini ale oamenilor şi fenomenelor tipice pentru o epocă, fenomene care se petrec în societate, în producţie şi în bază, atunci această capacitate depinde de influenţa suprastructurii, influenţă care determină metoda artei.
„Tipicul reprezintă principala sferă de manifestare a spiritului de partid în arta realistă" — a arătat G. M. Mialencov în raportul său. Concepţiile politice, filosofice, etice, estetice şi toate celelalte ale artistului dintr'o anumită epocă şi aparţinând unei anumite clase, ca şi specificul naţional, influenţează asupra alegerii temei şi subiectului operei, asupra tratării şi distribuirii imaginilor în ea, asupra contururilor şi compoziţiei operei, asupra orientării şi scopului ei, adică asupra a tot ceeace constituie latura subiectivă în exprimarea realităţii obiective, tot ceeace formează forma artistică şi conţinutul acesteia.
Fiind imaginea subiectivă a lumii obiective, arta poate reprezenta de pe poziţii diametral opuse orice fenomen al realităţii, cu toate că ea nu are şi nu poate avea un alt conţinut decât însuşi conţinutul realităţii. Falsificarea realităţii se iveşte deobicei în arta care slujeşte interesele claselor reacţionare. Dimpotrivă, în perioadele când mişcările sociale coincid cu necesităţile vieţii, cu sarcinile desvol-tării forţelor de producţie, atunci apar în mod obişnuit şi condiţiile cele mai favorabile atât • pentru desvoltarea formelor filosofice, politice, estetice şi altele ale cunoaşterii, cât şi pentru crearea unor imagini artistice cu adevărat veridice, tipice, corespunzătoare esenţei fenomenelor soci al-istorice reflectate.
Aşa dar, concepţiile politice, filosofice etice, estetice, ale unei clase favorizează sau împiedică desvoltarea artei. Deaceea problema tipicului este totdeauna o problemă politică — după cum a arătat G,M. Malencov în raport. Arta este un instrument al clasei în ce priveşte rolul ei social, în lupta socială dar ea înfloreşte, capătă o mare capacitate de a exprima esenţa tipică a forţei sociale res-
DESPRE TRASATURILE SPECIFICE ALE ARTEI
263
pective, devine un mijloc puternic de luptă numai atunci când însăşi realitatea nu contrazice scopurile sale, îi oferă teren pentru această înflorire şi, dimpotrivă, ea nu convinge pe nimeni, nu-şi atinge scopul, se degradează şi degenerează dacă este străină vieţii, dacă nu-şi află sprijin în ea.
Şi dacă vorbim despre istoria artei, atunci trebuie să avem în vedere procesul complex, intern-contradictoriu. In această privinţă principala contradicţie constă nu într'un conflict în general între o „poezie" şi o „realitate" oarecare, nu în influenţa reciprocă a „realismului" şi „romantismului", cum au încercat să susţină în ultimii 3n\ unii dintre teoreticienii noştri literari, ci constă în contradicţia (sau unitatea) dintre concepţiile artistice ale unei anumite clase — poezia ei, idealul ei de frumuseţe, realismul şi romantismul ei, metoda sa artistică şi dintre conţinutul realităţii reflectate în artă.
Arta s'a desvoltat sub semnul afirmării imaginilor subiective, unilaterale, de clasă, despre lume într'o formă artistică condiţionată de epocă, şi în acelaş timp în condiţiile năzuinţei permanente a omului către adevărata cunoaştere a vieţii, în condiţiile permanentei năzuinţi spre o mo ire a formei corespunzătoare conţinutului nou al realităţii. Tocmai de aceea arta a fost şi este o foarte puternică armă a omenirii în desvoltarea sa pentru formarea conştiinţei despre sine şi pentru eliberarea sa. Dar numai socialismul eliberează arta de orice cătuşe — care o limitează şi o denaturează, şi care sunt determinate de interesele de clasă — şi garantează artei o deplină libertate şi dreptul la adevăr.
Datorită faptului că în operele de artă conţinutul, ideile se exprimă în mod specific în imagini sensibile, concrete, ale vieţii, ca şi cum ar îi independente de artist, datorită condiţionării artei de către însăşi realitatea, căci în arta realistă „tendinţa trebuie să derive dela sine, din situaţie şi acţiune, fără să se atragă atenţia în mod special asupra ei" (F. Engels) ; datorită faptului că omul-percepe ideia operei nu nemijlocit, ci prin mijlocirea unui complex de imagini vii, de acte şi impresii ale înseşi eroilor operei, — datorită acestor trăsături specifice ale artei au fost posibile şi în trecut cazuri când cunoaşterea artistică a realităţii anticipa alte forme ale cunoaşterii. Ca urmare a acestui fapt, limitarea istorică şi socială a concepţiei artistului despre lume, a fost învinsă în anumite cazuri de realismul imaginilor lealităţii reproduse în opera de artă. Tocmai despre aceasta vorbeşte F. Engels în cunoscuta scrisoare către M. Harkness despre realism, care „se manifestă, chiar independent de concepţiile autorului".
Pătrunzând adânc în trăsăturile specifice ale artei, desvăluind legile reproducerii artistice a vieţii în artă, tovarăşul Stalin a arătat că dacă scriitorul reflectă adevărul vieţii într'o formă artistică superioară, el va ajunge în mod inevitabil la marxism.
Dealtfel scriitorul poate uneori să nu ajungă el însuşi, din punct de vedere obiectiv, la marxism, dar realitatea reflectată de el în mod veridic în desvoltarea şi mişcarea ei, va aduce, într'o măsură sau alta mărturie în folosul marxismului. Receptând opera de artă, noi avem deaceea posibilitatea s'o citim şi s'o interpretăm în felul nostru. Astfel, de pildă, V. G. Belinschi a citit şi interpretat opereile lui N. V. Gogol. Marele scriitor rus, creind genialele sale opere nici nu putea să prevadă concluziile îndrăzneţe şi cuprinzătoare pe care le-a tras pe baza operelor sale democratul revoluţionar Belinschi.
Fiecare nouă generaţie de oameni, fiecare nouă epocă descoperă şi desvăluie noi aspecte ale conţinutului operelor de artă, deaceea conţinutul unei opere de artă cu adevărat mare este inepuizabil. Reflectând epoca, fie chiar şi în forma artistică
264
K. PIOTROVSCHI
condiţionată de ea, opera de artă poartă în sine conţinutul realităţii autentice si ne mişcă tocmai prin acest conţinut. „Contururile imaginii sunt condiţionate istoriceşte — arăta V. I. Lenin — dar necondiţionat este că această imagine reprezintă un model care există obiectiv".
In sculpturile antice greceşti, de pildă, noi preţuim înainte de toate acele „modele care au existat obiectiv" ale omului desăvârşit din punct de vedere fizic, pe care artiştii antici au ştiut să le observe şi să le redea în sculpturile lor, chiar dacă ei au făcut aceasta pentru scopuri care sunt străine pentru noi. In muzica lui Bach şi Glinka, în creaţiile lui Balzac şi Gogol, în tablourile lui Leonardo da Vinci si Repin, noi găsim acel conţinut al realităţii autentice pe care l-au reflectat în creaţiile lor cât mai veridic, indiferent de condiţionarea formei artistice de către relaţiile sociale azi depăşite. In articolul „Lev Tolstoi ca oglindă a revoluţiei ruse", V.I.Lenin arăta că : „Dacă avem în faţa noastră un artist cu adevărat mare, atunci măcar unele dintre momentele esenţiale ale revoluţiei (adică ale însăşi realităţii autentice, K. P.) trebuie să se fi oglindit în opera sa."
Greutatea — spunea Marx — nu constă în a înţelege că unele opere de artă sau altele sunt legate de anumite forme de desvoltare socială. Greutatea constă în a înţelege faptul că ele continuă să ne procure o emoţie artistică. Această emoţie artistică ne-o procură operele de artă din epocile trecute datorită redării veridice a unor „modele care au existat obiectiv" în viaţă, ne-o procură datorită adevărului artistic. Belinsehi considera că este artistică acea operă care este adevărată, adică acea operă care redă just esenţa a ceeace reflectă. Adevărul vieţii, — exprimat în tipicitatea imaginilor — este criteriul fundamental, hotărîtor al frumosului în artă, criteriu care determină valoarea estetică, valoarea de cunoaştere, valoarea ideologică a operei, specificul ei naţional.
Dacă adevărul vieţii este larg accesibil artei realismului socialist, înarmată cu teoria rnarxist-leninistă, în schimb arta trecutului a descoperit acest adevăr numai în manifestările sale cele mai deosebite, numai în marile creaţii. Tocmai datorită particularităţilor excepţionale ale talentului lor artistic, marii artişti din trecut au fost capabili să redea „modelul care există obiectiv" în viaţă, în toată adâncimea contradicţiilor sale, în toată bogăţia conţinutului său, sub aspectele sale cele mai esenţiale. Iată dece aceste opere nu pier odată cu epoca care le-a dat naştere şi păstrează o semnificaţie nepieritoare pentru generaţiile următoare. Iată dece A. A. Jdanov a subliniat că faţă de frumosul autentic în artă timpul este neputincios, altfel nu am putea îndrăgi nici pe Homer, nici pe Danie şi nici pc Shakespeare.
Conţinutul imaginilor artei poate fi redat într'un limbaj logic, numai cu o preciziune relativă şi în trăsăturile sale cele mai esenţiale — ceeace se face în mod obişnuit prin analiza critică. Scopul unei asemenea analize constă tocmai în confruntarea imaginilor operei artistice cu însăşi viaţa, în stabilirea tipicităţii lor pentru epocă. Unei astfel de confruntări cu viaţa au supus arta marii critici ruşi Belinsehi, Cernîşevschi, Dobroliubov. Tocmai această confruntare este pusă de critica noastră partinică la baza aprecierii operelor artei sovietice. Istoricele hotărîri aie CC. al partidului privitoare la problemele literaturii, cinematografului,- teatrului şi muzicii au demonstrat în modul cel mai convingător acest lucru.
Sunt slabe din punct de vedere artistic tocmai acele opere de artă care nu ştiu să prindă fenomenele tipice ale vieţii, prin urmare păcătuiesc împotriva adevărului. Ele nu ne pot satisface, nu pot să ne producă emoţie. Deaceea ele nu-şi ating scopul nici sub raport politic, chiar dacă, în aparenţă, ele sunt pline de ideile contemporaneităţii.
Iată dece partidul nostru, poporul sovietic are cerinţe tot mai mari faţă de creaţia artiştilor sovietici. Studiul tot mai adânc al vieţii societăţii sovietice, stâr-pirea fără cruţare a minciunii şi putregaiului din operele literare şi artistice — acestea sunt cerinţele poporului şi partidului. Partinitatea artei sovietice înseamnă
DESPRE TRASATURILE SPECIFICE ALE ARTEI
265
pentru noi în primul rând veridicitatea în reflectarea realităţii — deoarece este însăşi realitate pentru noi faptul că: toate drumurile duc spre comunism.
Opera de artă nu poate fi cuprinzătoare şi adâncă din punct de vedere ideologic dacă ea este insuficient realizată artistic, dacă ea este limitată, dacă ea este palidă şi plicticoasă, dacă ea nu are imagini şi conflicte de viaţă veridice, tipice şi luminoase, dacă ea contrazice însăşi esenţa artei, specificul ei.
★
Specificul reproducerii artistice a vieţii în imagini tipice este propriu numai artei şi tocmai deaceea, fiindcă este propriu numai ei, arta este obiectul cercetări unei ştiinţe specia ie -— ştiinţa despre artă, ca una din părţile cele mai importante ale esteticii. Fără acest specific al artei, ştiinţa despre artă şi-ar pierde dreptul la existenţă autonomă.
Ştiinţa despre artă s'a ivit într'un moment când acest termen încă nu exista, dar când oamenii deveniseră conştienţi de rolul social al capacităţii lor de a reproduce realitatea în formă artistică, capacitate care le-a fost dată de natură şi care s'a desvoltat în procesul practicii muncii sociaie. In societăţile împărţite în clase antagoniste cercetarea fenomenelor artei s'a desvoltat în condiţiile luptei celor două tendinţe: materialistă şi idealistă. Această luptă a fost încununată de victoria esteticii materialiste în forma ei cea mai înaltă — estetica marxist-ieninistă.
întemeietorii marxism-leninismului au îmbogăţit estetica, îndeosebi ştiinţa despre artă, cu o metodă nouă care ne obligă la cercetarea fenomenelor artei nu izolat de alte fenomene ale. vieţii sociale, de alte forme ale conştiinţei sociale care formează suprastructura, cum face estetica idealistă burgheză, ci în legătura organică dintre unele şi altele, în acţiunea lor reciprocă, în mişcarea şi desvoltarea lor în condiţiile realităţii istorice concrete, în legătură cu şi în funcţie de lupta de clasă.
Totuşi analiza fenomenelor artei — analiză având la bază o concepţie de clasă — nu poate să facă abstracţie de trăsăturile specifice ale artei ca fenomen social.
In lumina lucrărilor tovarăşului Stalin cu privire la lingvistică şi a indicaţiilor Congresului al XIX-lea al partidului, problema imaginii artistice, problema tipicului în artă, care constituie esenţa specificului ei, capătă o imensă însemnătate principială şi politică.
Din „Sovietscoie Iscusstvo", Nr. 86/1952
TEORIE ŞI CRITICĂ
EUGEN CAMPUS
spre noi succese in poezia noastră
i
„Poporul muncitor, adevăratul şi realul stăpân al ţării, a văzut în proiectul de Constituţie tabloul vieţii sale noi, al cuceririlor sale istorice, al celor mai înalte năzuinţe •ale sale. Pe drept cuvânt el a numit noua ■Constituţie, Constituţia construirii socialismului şi a făuririi fericirii şi bunei stări a celor ce muncesc".
Acest tablou al vieţii noi şi al cuceririlor istorice ale poporului nostru l-a înfăţişat cu o claritate şi precizie clasică tovarăşul Gheorghiu-Dej în raportul său, arătând cum, cu ajutorul Uniunii Sovietice, s'au realizat succese însemnate în opera de construire a socialismului. A fost creată o puternică industrie socialistă şi se desvoltă continuu sectorul socialist în agricultură, ceeace a dus şi la schimbări, calitative în rândurile oamenilor muncii. S'a precizat rolul conducă- tor al formaţiunii socialiste care — deşi mai există încă o formaţiune particular capitalistă bazată pe exploatarea muncii salariate şi o formaţiune a micii producţii de mărfuri, — constitue „pârghia principală pe care se sprijină statul democrat popular în îndrumarea întregii economii spre socialism."
Pe baza faptului că în R.P.R. puterea aparţine oamenilor muncii dela oraşe şi sate, s'a putut instaura în ţara noastră adevărata democraţie. In timp ce în statele capitaliste şomajul ia proporţii uriaşe şi se merge pe drumul fascizării, la noi bunăstarea şi nivelul cultural al poporului au crescut continuu, au fost asigurate oame-
nilor muncii „drepturile şl libertăţile pentru care au luptat şi şi-au vărsat sângele cei mai buni fii ai poporului". Iar statul democrat popular duce o politică de consecventă apărare a păcii.
„Oricine priveşte ţara noastră — spune tov. Gh. Ghe rghiu-Dej — vede că ea s'a transformat într'un vast şantier al muncii paşnice, constructive, vede cum se înalţă fabrici şi uzine noi, termocentrale şl hidrocentrale care-şi trimit curentul electric la sute de kilometri distanţă, se făuresc şosele şi căi ferate, instituţii de cultură şi de ştiinţă, parcuri de odihnă, locuinţe confortabile pentru muncitori, creşe şi cămine pentru copii, instituţii pentru ocrotirea sănătăţii, vede cum sute de mii de oameni ai muncii îşi petrec concediile în localităţi balneare şi climaterice, cum muncitori şi ţărani,' altădată ţinuţi în întuneric, învaţă carte, se instruesc, luptă pentru a-şi însuşi cuceririle ştiinţei".
Dar Constituţia nu reprezintă numai o oglindă a marilor cuceriri de până acum. Ea este totodată un instrument puternic de consolidare şi desăvârşire a operei de construire a socialismului în patria noastră.
însufleţiţi de un adevărat patriotism, muncitori, ţărani muncitori şi intelectuali legaţi de popor, „descătuşaţi de sub orice jug şl stăpân pe soarta" lor — acest „popor minunat, popor constructor al vieţii noi" cum îl numeşte cu dragoste tov. Gheorghiu-Dej — au răspuns chemării partidului.
Socotind realizările consfinţite prin Constituţie ca premize pentru cucerirea unor
SPRE NOI SUCCESE IN POEZIA NOASTRĂ
267
noi poziţii, oamenii muncii au şi repurtat alte minunate biruinţe. Strungarul Vasila-•che lucrează în contul anului 1970. Zilnic, presa ne anunţă noi victorii de acest îel. Zilele acestea, de pildă, la fabrica „E-lectroprecizia" din Săcele s'a sărbătorit biruinţa stahanovistului Berecki Adalbert, care a început să dea produse în contul anului 1959. Nu numai stahanovişti izolaţi ■lucrează în contul ariilor ce vin, dar brigăzi întregi o iau înaintea timpului. La începutul lui Noembrie 1952, Brigada Păcii dela fabrica „Solidaritatea"-Oradea, dădea produse în contul lunei Iunie 1953, iar 'brigada condusă de tov. Berecki Adalbert dela aceeaşi fabrică dădea produse în contul lunei Septembrie 1953. La Canalul Du-năre-Marea Neagră, brigada de excava-tprişti de sub conducerea lui Uzum Gheorghe, lucra în contul anului 1954. La' Combinatul siderurgic „Gheorghe Gheorghiu-Dej" dela Hunedoara, acţiunea a luat o amploare şi mai mare: o întreagă secţie — cea de turnătorie — lucra în contul anului 1953. Un deosebit succes în cadrul luptei pentru îndeplinirea planului pe 1952 în 11 luni, îl constitue faptul că încă la începutul lui Noembrie, erau împlinite sarcinile de producţie pe întreaga întreprindere la „Dinamo", „Electroprecizia", „Electrotehnica", „Unirea", „Sovromtractor", .„Trustul Nr. 4 „Sovrompetrol" „Munci o-rul", „1. C. Frimu", Depoul C.F.R. Piteşti, ■uzinele textile Griviţa, e'c. Dacă ţinem totodată seama că numărul stahanoviştilor şi fruntaşilor în muncă creşte necontenit, este evident că ne aflăm în faţa unui Fenomen de massă, dovadă convingătoare a faptului că, simţindu-se efectiv stăpâni pe ţara şi pe soarta lor, oamenii muncii acţionează în tot mai mare măsură ca oameni de stat, concepându-şi munca de fiecare zi drept ■o părticică din efortul comun al ţării întregi pentru construirea unei vieţi tot ■mai bune, tot mai fericite.
Literatura noastră, izvorîtă din această ■realitate nouă pe care o consfinţeşte „Con-sliluţia construirii socialismului şi a făuririi fericirii şi bunei stări a celor ce muncesc", are sarcina de cinste de a oglindi veridic şi emoţionant viaţa aceasta nease-imuit de bogată, de a o oglindi  în imagini
care să fie la înălţimea ei, la înălţimea cerinţelor poporului.
Literatura are totodată sarcina ca, tocmai printr'o atare oglindire să contribue efectiv la consolidarea şi desăvârşirea operei de construire a socialismului în patria noastră ; să-i educe pe oameni ajutându-i să înţeleagă realitatea şi să o transforme ; să devină o armă eficace în mâna unor ţup-tători pe care şi ea, literatura, i-a înflăcărat sa se avânte în cea mai nobilă dintre bătălii : bătălia pentru deplina construire a socialismului, pentru făurirea fericirii şi bunei stări a celor ce muncesc.
Poezia — ca parte a literaturii — are aceleaşi sarcini. Articolul de faţă îşi propune ca, făcând bilanţul poeziei noastre pe anul 1952, să încerce a da răspuns întrebării : în ce măsură poezia şi-a îndeplinit această sarcină, în ce măsură ea a izbutit să se ridice la nivelul măreţelor realizări ale oamenilor muncii.
Şi, evident, aceasta înseamnă în fond a cerceta paşii făcuţi de poeţii noştri pe drumul însuşirii metodei realismului socialist, înseamnă a cerceta felul în care ei'au luptat pentru a rezolva problema fundamentală a tipicului, care, aşa cum arată tovarăşul Malencov, constă în exprimarea cât mai deplină şi mai' expresivă a esenţei forţei sociale respective.
II
In ciuda afirmaţiilor pripite ale câtorva panicarzi izolaţi — afirmaţii ce şi-au făcut drum în discuţii la colţ de stradă, dar şi în desbateri la secţia de poezie a Uniunii Scriitorilor — tabloul poeziei în 1952 este destul de bogat şi variat.
Poeţii pe care şi înainte ti socoteam printre fruntaşii literaturii noastre şi-au continuat activitatea, străduindu-se să ridice necontenit nivelul producţiilor lor. Mihai Beniuc de pildă, ne-a dăruit poeme de adâncă şi originală vibraţie lirică, opere ale unui mare talent ajuns la maturitatea sa artistică, cum ar fi „Furtuni de primăvară" (în „Contemporanul"), „Cântecul lebedei" (în „Viaţa Românească"). Eugen Jebeleanu a terminat acum, în Noembrie, marele său poem epic „Bălcescu", piesa de cea mai mare greutate în producţia poetică a a-
268
EUGEN CAMPUS
nului 1952. Deşi a scris puţin, Maria Ba-nuş a publicat câteva poeme („Un sat pe Bărăgan" în „Scânteia", „Mai" în „Contemporanul", „Ultimul dans" în „Viaţa Românească") care dovedesc că poeta a pornit să lichideze alunecările spre intimism pentru care fusese criticată în anul precedent.
Din cauza unor condiţii obiective, puţin a scris anul acesta şi Dan Deşliu. Totuşi, nu a rămas departe de marile probleme care frământă poporul nostru. Dovada o con-stitue valoroasele poeme publicate în „Scânteia" („Kociedo").
Veronica Porumbacu a desfăşurat o activitate atât de bogată, încât desigur că în curând va avea material pentru un nou volum. Tot mai mult s'a impus atenţiei generale ca un poet de frunte, Eugen Frunză. Volumul său, „Zile Slăvite" a constituit unul dintre succesele repurtate pe frontul poeziei în 1952, pentrucă poetul se situează cu hotărîre pe poziţiile cele mai înaintate ale vremii noastre, promovând cu dragoste noul ce apare în viaţa poporului nostru şi combătând cu neînduplecata ură pe duşmanii poporului şi ai vieţii sale libere.
De atunci încoace Frunză a scris câteva poeme — ce-i drept puţine — de valoare unanim recunoscută, cum ar fi acel emoţionant cântec de 1 Mai publicat în „Scânteia Tineretului", sau poeziile închinate Constituţiei („Lecţia de istorie", în „Scânteia", „Articolul 7", în „Contemporanul") etc. Valoros este deaserneni volumul „Stelele păcii" al lui Mihu Dragomir, volum apărut tot în prima jumătate a anului 1952. După publicarea volumului, poetul a creiat lucrări care continuă linia ascendentă a operei sale. Indreptându-se şi spre sectoare ale vieţii necercetate îndeajuns înainte, el a scris între altele, poeme despre viaţa munci'orilor industriali şi a minerilor („Ţesătoarea", „Printre mineri", în „Viaţa Românească"). O notă nouă care îmbogăţeşte aspectul complex al câmpului poeziei noastre aduce volumul „Stânca de pe Tatra", remarcabil prin unitatea sa tematică. Autorul — N. Tăutu — strânge aci laolaltă un număr de poeme care, în marea lor majoritate oglindesc viaţa ostaşilor şi, chiar când se îndepărtează de aceas-
tă temă, sunt mereu străbătute de suflul dramatic al luptei îndârjite, patriotice, împotriva duşmanului de clasă, dinlăuntru! sau din afara hotarelor ţării. Deşi încă grevat de formalism, noul volum al Nines Cassian „Horea nu mai este singur", cuprinde lucrări valoroase şi constitue un pas înainte faţă de creaţia anterioară a poetei.
Pe drumul acestor poezii valoroase a mers Nina Cassian în producţia ei ulterioară. Participând cu avânt la lupta poporului, ea a desfăşurat o intensă activitate în legătură cu discutarea proectului Constituţiei şi campaniei alegerilor, creând poeme care, izvorîte dintr'o atare participare, au atins un nivel artistic ridicat şi au constituit arme eficace. („Odihna", „Dreptul la viaţă", în „Contemporanul").
Fără a le strânge încă într'un volum, numeroase lucrări a continuat să publice-anul acesta A. E. Baconsky. Unele dintre acestea sunt izbutite şi confirmă încă odată talentul real al poetului. („Monumentul",, îi. „Contemporanul", „Primăvara în Coreea", în „Almanahul Literar"). Altele însă cuprind grave greşeli ideologice, arătând" unde duce necunoaşterea temeinică a vieţii („Balada ţăranilor care vând lapte"). In paginile revistelor întâlnim în anul 1952 şi numele altor poeţi cunoscuţi publicului cititor încă dinainte: Cicerone Theodorescu (dintre ale cărui poezii amintim plinul de miez „Cuvânt înainte" la o viitoare poveste despre Canalul Dunăre-Marea Neagră, în „Contemporanul"), Victor Tulbure, care a scris între altele pateticul poem închinat „Patriei" („Contemporanul"), Virgil Teo-dorescu, care a evocat figura lui Filimon Sârbu în poemul amplu, intitulat „Lumini ce nu se sting" („Viaţa Românească").
Rândurile poeţilor se întăresc prin afluxul noilor contingente. După o inadmisibilă întârziere de mai bine de un an, ESPLA a tipărit însfârşit, în Octombrie 1952, sub forma unei plachete, „Cincisutistul" de Ion Brad. Tânărul scriitor clujan care a desfăşurat şi anul acesta o rodnică activitate-la „Almanahul Literar", a avut astfel mulţumirea de a se vedea tipărit pentru prima oară în volum. Dintre tineri — cei mai mulţi absolvenţi ai şcolii de. literatură „Mihail Eminescu" — s'au mai afirmat a-n.ul acesta în deosebi Ştefan Iureş, Aureî
SPRE NOI SUCCESE IN POEZIA NOASTRĂ
269
Rău, Mihai Gavril, A. Gurghianu, Emilia Căldăraru, Vasile Iosif, Aurora Cornu, Ion Horea, Victoria Ionescu, etc. Printre cei tineri de tot, care urmează acum cursurile şcolii de literatură, deosebit de talentat se arată a ii N. Labiş. Dela lucrări promiţătoare, dar pline de lipsuri şi neîngrijite cum erau cele publicate în primele două numere ale „laşului Nou", el a îijuns să dea după un timp foarte scurt lucrări cu adevărat valoroase, pline de sensibilitate şi inteligenţă, scrise îngrijit, ca „Balada macedonă" (în „laşul Nou", Nr. 3) sau parodia „Balada vânzătorilor de mărunţişuri", „Ani de ucenicie" (revista Şcolii «de Literatură).
Faptul că atari talente au fost descoperite şi promovate constitue o dovadă a dragostei pe care partidul, regimul de democraţie populară o manifestă faţă de tinerele talente ivite din rândurile poporului.
Revistele filialelor Uniunii Scriitorilor — „Almanahul Literar" din Cluj, „laşul Nou", .„Scrisul Bănăţean", —■ precum şi ..Tânărul Scriitor" care aveau în mod deosebit aceste sarcini, dar şi publicaţii ca „Viaţa Românească", „Contemporanul", „Flacăra", au adus o contribuţie reală la creşterea noilor cadre.
Cât de numeroşi sunt în poporul nostru •oamenii cu talent literar, a dovedit-o încă odată recentul concurs organizat de revista „Tânărul scriitor". Cu acest prilej au fost prezentate 2400 poezii a mai mult de 600 tineri poeţi, dintre care 6 au fost premiaţi şi 13 menţionaţi.
Un fenomen deosebit de interesant îl ■constitue încadrarea în frontul poeziei noastre a unor scriitori mai în vârslă, formaţi în timpul regimului trecut şi care astăzi se simt irezistibil atraşi de iureşul vieţii noi ce clocoteşte în ţara noastră. Pentru un scriitor ca Demostene Botez ele pildă, a-ecasta înseamnă o a doua tinereţe. Şi, dacă poeziile sale din anul precedent, când se găsea la începutul acestui drum al apropierii de viaţă erau încă adesea palide şi reci, astăzi, el a izbutit să scrie unele poeme pline de căldură („La lacul Tei", „Oaspeţi la Iaşi" în „Viaţa Românească").
■k
Toţi aceşti poeţi, mai tineri sau mai vârst-
nici, cu mai îndelungată sau mai puţină experienţă literară, formează din ce în ce mai mult un front unitar, însufleţit de aceeaşi năzuinţă, luptând pentru acelaşi ţel. Ir. lupta comună, fiecare aduce ceeace are mai bun, fiecare foloseşte mijloacele sale proprii, oglindeşte acele aspecte aie vieţii pe care le cunoaşte mai bine, care l-au impresionat mai adânc, acele manifestări ale noului pe care a ştiut să le descopere ş: să le pună în lumină. Laolaltă, ei dau o imagine complexă şi variată a vieţii noastre, cu diversele ei aspecte : munca în fabrici, uzine şi mine, sau pe marile şantiere ale socialismului, ca şi munca pe ogoare, viaţa pionierilor şi a utemiştilor, a studenţilor şi profesorilor, a marinarilor şi soldaţilor, realizarea planului de electrificare, transformarea unor regiuni ale ţării, schimbarea la faţă a oraşelor prin transformarea cartierelor vechi şi crearea altora noi, ridicarea nivelului dc trai şi .cultural al oamenilor muncii, lupta noastră pentru apărarea păcii, împotriva imperialiştilor şi a slugilor lor dela Belgrad, prietenia de nezdruncinat ce ne leagă de Uniunea Sovietică, dragostea noastră pentru marele Stalin şi admiraţia pentru uriaşele realizări ale constructorilor comunismului, dragostea pentru partidul nostru şi conducătorii lui.
Genurile şi speciile folosite de poeţi sunt dcasemenea variate: poezii epice şi lirice, balade şi ode sau satire, poezii scrise în forma fixă a sonetului sau în versuri cu măsură variabilă în scară, cântece ce-şi aşteaptă melodia, poezii de numai câteva versuri sau cu sute şi mii de versuri, — întâlneşti de toate în cuprinsul producţiei poetice din 1952. Nouă şi îmbucurătoare este apariţia ciclurilor de poezii (Mihu Drago-mi r „Printre mineri", Veronica Porumbacu — „Versuri pentru primăvara Patriei" în „Viaţa Românească", nr. 5 şi nr. 8—9 şi „Lanuriie" de Aurel Rău în „Almanahul Literar" nr. 7). Apariţia ciclurilor nu este întâmplătoare. Ea a fost determinată de desvoltarea vieţii noastre. Poeţii au simţit nevoia să recurgă la această formă mai amplă pentru a putea oglindi complexitatea vieţii. Evident, aceasta nu înseamnă că deacum înainte nu-şi mai au rostul poeziile izolate şi nici măcar că acestea au o valoare mai
270
EUGEN CAMPUS
mică decât ciclurile. Ar fi trist dacă, în legătură cu ciclurile de poezii, s'ar ridica iarăşi din mormânt stafia falsei probleme agitată la nesfârşit în anii precedenţi de partizanii poeziei scurte şi de propovăduitorii poemului de largă respiraţie. Precum are nevoe atât de poezii scurte cât şi de poeme de largă respiraţie, poporul nostru are şi va avea mereu nevoie a, :ât de poezii izolate cât şi de cicluri de poezii. Amândouă au funcţii bine definite în cadrul unei literaturi bogate. Nesfârşitei varietăţi de forme ale vieţii trebue să-i corespundă o mare bogăţie de forme literare. Alegerea uneia sau a alteia este o problemă, de maximă adecvare a formei la conţinut. Dacă experienţa literaturii sovietice ne-a arătat rostul şi necesitatea folosirii ciclurilor de poezii, tot din experienţa literaturii sovietice se cuvine să învăţăm că neglijarea şi subaprecierea poeziilor izolate constitue un rău de care trebue să ne ferim. Căci aşa cum arăta nu demult criticul Nazarenco într'un artiol din „Literaturnaia Gazeta", nimic nu poate" înlocui o bună poezie izolată : „O poezie, care prin forţa şi importanţa ei este uneori egală unui poem, unei nuvele sau chiar unui roman, joacă un rol imens in viaţa socială".
★
In ceeace priveşte poemul de largă respiraţie, anul 1952 se încheie sub semnul unei mari biruinfi : publicarea poemului „Bălcescu" de Eugen Jebeleanu („Viaţa Românească, nr. 12). In anul precedent, literatura noastră înregistrase mari succese în această direcţie: „Cântec despre tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej" şi „Fiul Patriei" de Mihai Beniuc, „Minerii din Maramureş" de Dan Deşliu. Noul poem al lui Eugen Jebeleanu constitue nu numai un pas înainte în cuprinsul creaţiei scriitorului, care nu demult ne-a dat valorosul poem „In satul lui Sania", ci şi o realizare de seamă în cuprinsul. întregului front poetic. Ceeace impresionează în primul rând în „Bălcescu" este bogăţia materialului de viaţă. In miile de versuri ale poemului trăieşte o întreagă epocă, un întreg pop ar, cu suferinţele şi lupta lui. Cunoaştem viaţa iobagilor şi a exploatatorilor, situaţia din
Muntenia şi din Araeal, ba — într'o anumită măsură — chiar situaţia politică internaţională. Vedem cum creşte ura poporului împotriva asupritorilor dinlăuntrul şs din afara ţării, asistăm la pregătirea şi declanşarea revoluţiei dela I848 apoi la înfrângerea ei după ce burghezia trădase idealurile revoluţionare, şi, alăturându-se boierilor, salutase cu bucurie ostile turceşti venite să înăbuşe revoluţia. Dealungul celor 19 cânturi precedate de un prolog şi încheiate cu un epilog, străbatem timpul şi-spaţiul. Participăm la scene ce se petrec îr, închisoarea dela Mărgineni, la altele ce se desfăşoară în cadrul de lux şi huzur al palatului domnesc unde:
Scănteie'n tavane policandre grele de zici că-s izvoare ce aruncă stele.
Şi
E un vârtej de fuste Grele de mătase Dintr'o rochie d'asiea Poţi să'mbraci cinci case.
împreună cu poetul, trecem în cuprinsul unui singur capitol, purtaţi pe aripile gân-^ dului şi ale cântecului, prin Bărăgan, unde-zapciii mână din urmă pe ţăranii legaţi în-, lanţuri pentrucă nu şi-au plătit birurile :.-
Trec voinicii laolaltă
Ca zgardă la beregată.
Şi cu clopote de gât
Să le ţină de urît.
Când şi'ntoarnă capu'n urmă.
Clopotele sună, sună.
Clopotele vacilor
La gâtul săracilor-
Numai clopotu-l ascult
Că vaca mi-au luat-o de mult.
Ne oprim o clipă la Brăila în port, pe unde se scurg bogăţiile ţării, luând drumul străinătăţii. Pe valea Topologului, urmărim îndureraţi pe rumânul ologit de arendaşi care târăşte prin viscol o sanie în care odihnesc morţii săi dragi:
SPRE NOI SUCCESE IN POEZIA NOASTRĂ
271
Trage omu-o sanie Greu, ca o jelanie.
— Umblă lupii, nu te sperii ?
— Nu. Că lupii nu-s boierii.
— Un picior unde-l lăsaşi ?
— In ghlare de arendaşi.
— Şi'n sanie ce tragi ?
— Două sufletele dragi, Până'n deal ta ţintirim Că nu-i voie să trăim.
Trecem apoi, tocmai în Franţa, Ia Paris, unde se află Bălcescu, prietenul către care st îndreaptă gândul rumânului de pe To-polog, pentru ca să urcăm apoi, împreună cu Bălcescu, pe baricadele Parisului răsculat.
Poetul vede epoca dela 1848, !a noi în ţară, într'o perspectivă largă, istorică : ca o continuare a neîncetatelor lupte duse de popor împotriva împilatorilor în secolele piecedente, sub conducerea unui Doja sau Horia (Prolog) şi ca un preludiu al marilor şi definitivelor răsturnări revoluţionare care, înfăptuite mai târziu cu ajutorul Uniunii Sovietice şi sub conducerea partidului, au deschis zorile vremurilor luminoase de azi, vremurile aprige dar minunate ale bătăliei pentru construirea socialismului în ţara noastră liberă, vremurile în care poporul stăpân pe soarta sa şi-a dat o nouă Constituţie (Epilog).
Un veac trecu. Privesc Câmpenii Din umbra codrilor bătrâni. Trec spre Abrud români şi unguri Cu pravila cea 'nouă'n mâini.
...Un veac trecu. Pe unde'n noapte Suiau lungi focuri de răscoale, Cresc mari cuploare şi uzine Şi tulnicele de furnale.
Un veac trecu. Dar ca să trecem Din noaptea oarbă către zori Căzură, steag făcut din sânge Oştiri, oştiri de muncitori.
Şi ca vulcan să izbucnească Din sângele mult risipit Prin flăcări trebui să treacă Ne'nfrântul Stalinist partid.
Şi totuşi, cu toată această largă cuprindere în timp şi spaţiu, poemul rămâne unitar. Căci el este străbătut dela un capăt la altul de ideia măreţiei şi continuităţii luptei poporului ; iar pe fundalul uriaş al perspectivei istorice se profilează, ca un focar de lumină, figura marelui democrat revoluţionar care a întrupat, în vremea lui, cele mai înalte năzuinţe ale poporului, şi pe care . astăzi clasa muncitoare care i-a înfăptuit şi depăşit visul, îl cinsteşte ca pe un vrednic înaintaş, îl revendică cu mândrie, simţindu-t mereu aproape de lupta vremurilor noastre :
Cu noi eşti, inimă vitează. Cu noi, pe-al bătăliei drum ; Cu cei ce ieri au fost săracii. Cu cei ce-o ţară au acum.
★
Deşi nu s'a desvoltat nici pe departe atât cât ar fi fost necesar în raport cu cerinţele vremurilor noastre, poezia pentru copii şi tineret nu a fost cu totul neglijată. Este demn de remarcat faptul că unii dintre poeţii noştri de frunte, şi cu îndelungată experienţă, s'au îndreptat spre acest sector af literaturii, altădată, pe vremea burgheziei, socotit minor şi lăsat în grija tuturor nechemaţilor, fabricanţi de rime care găseau aici un debuşeu sigur pentru versurile lor proaste. Pilda dată de maestrul A. Toma, de Marcel Breslaşu, precum şi de Nina Cassian, Cicerone Theodorescu, Cristian Sârbu, ar trebui urmată. Pe lângă activitatea desfăşurată de „Editura Tineretului" şi de revistele pentru copii, trebuesc semnalate ca meritorii strădaniile altor reviste („Contemporanul", „Iaşul Nou", „Viaţa Roma nească") de a sprijini desvoltarea literaturii pentru copii şi tineret, făcând loc în paginile lor, din când în când, unor lucrări de cât mai înalt nivel artistic, din acest gen. In anul 1952 poezia pentru copii şi tineret a înregistrat astfel unele succese importante. Lucrarea „Piuici,-şi fraţii lui mici" a maestrului A. Toma, („Viaţa Românească" Nr. 11) poate servi drept model de poezie pentru copiii mici. Ţinând seama cu multă grijă de nivelul de înţelegere şi de caracteristicile psihologice ale vârstei respective, poetul a dat o creaţie de înaltă valoare literară, plină de poezie autentică. Povestea
272
EUGEN CAMPUS
celor trei pui — întreruptă pentrucă să se îndeplinească treburile zilnice şi reluată în fiecare moment liber al mămichii, la cererea insistentă a copilului care a fost cuminte — este plină de duioşie, de humor, şi adânc educativă, promovând năzuinţa cutezătoare spre mai bine, prietenia, dragostea de oameni şi stimulând interesul pentru învăţătură :
Şi ia şcoala asta : Cu roşu steag Şi tu, copilul meu drag, Şi tu al să vii Să înveţi poezii. Şi să cânţi, şi să scrii. Şi când .vei şti Să citeşti Singur poveşti Din carte, Şi tu să le spui La alţii mai departe. Că multe minunăţii Vei găsi - înşirate
Cărţi ■ ilustrate Nu numai Despre cei Trei
Fraţi înaripaţi
Pui de rândunică,
Drăguţii de ei —
Dar şi despre oameni fără frică
Oameni muncitori,
Oameni luptători,
Oameni sburători,
Prin furtuni şi prin nori —
Cu ochi privitori
In depărtare,
Tot spre Soare-Răsare.
Folosind un vocabular relativ restrâns, alcătuit cu grijă din cuvintele de bază ale limbii accesibile şi absolut necesare micilor cititori, construind propoziţii şi fraze clar închegate în versuri simple, uşor de înţeles şi de recitat, maestrul A. Toma ştie să stea de vorbă cu copiii pe înţelesul lor şi să le transmită idei şi sentimente înalte în spiritul educaţiei comuniste, dar fără a forţa nota.
Izbutită prin felul în care transmite copiilor şi tineretului idei înalte la un înalt
nivel artistic, este şi „Povestea poveştilor" de Marcel Breslaşu, poem amplu la care autorul lucrează de^mult şi din care anul acesta a publicat încă un fragment, intitulat „Iaşi 1917" (în „Contemporanul"). Scrisă pentru copii mai mari, „Povestea poveştilor" foloseşte acelaş stil simplu şi direct, apropiat de vorbirea curentă, preia în mod creator experienţa acumulată în folclor, împleteşte humorul cu ironia şfichiuitoare. Iată-1 de pildă pe vodă, vorbind şi autodemascân-du-se :
Zice Vodă : „Latre tunul!
Piară gloata păn'la unul —
sutele şi miile,
să-mi păstrez moşiile,
miile şi sutele
viile — pierdutele!
sondele — prădatele
' tronul şi paiaţele !
băncile şi fabricile
şi j aleile — aprigite!
Fără a depăşi câtuşi de puţin nivelul de înţelegere al vârstei respective, recurgând la procedee simple şi clare (paralelism şi gradaţie crescândă), M. Breslaşu izbuteşte să comunice ideia profundă a unităţii de interese între vodă şi ţar („Zice ţarul ruşilor, — Ruşilor supuşilor: Latre tunul i Marea turmă — Piară pân'la ce! din urmă..."), în -tie aceştia şi capitaliştii din Apus care sunt de fapt adevăraţii stăpâni („Râd zarafii din apus.. "') şi în sfârşit, ca o culminare. identitatea de interese cu capitaliştii de peste ocean, stăpânii supremi („Râd zarafii peste-ocean")
întregul mecanism al exploatării, întregul substrat al înaltei „politici" pretins patriotice, uneltirile criminale ale imperialiştilor americani, sunt astfel demascate în versuri simple, pline de vigoare şi de biciuitoare ironie :
// împingem şi-l încingem, îl stârnim, pănă-l cârmim, îl strunim pănă-l urnim... Focul torţii noi l'aprindem...
SPRE NOI SUCCESE IN POEZIA NOASTRĂ
273
jocul morţii noi l'nlindem... ei cerşesc şi noi le vindem : cât poftesc... şi ce poftim I
In acelaş stil, clar şi convingător, este înfăţişată suferinţa poporului muncitor, ecoul produs de vestea că în Rusia a învins Revoluţia. Cu humor autentic popular, plin de miez, încheie autorul acest fragment, deschizând perspectiva viitorului :
Văd ai noştri astea toate ! Şi unde'ncep să-şi deie coaie — „Uite vere, că se poate!"
■k
Din frontul unitar al poeziei noastre —- ca şi din acel al întregei literaturi şi, în genere al luptei noastre — fac parte şi scriitorii minorităţilor naţionale. A nu ţine seama de contribuţia lor, înseamnă a nu putea aprecia întreaga bogăţie şi varietate a literaturii noastre. Căci, indiferent de limba în care au fost scrise, operele scriitorilor din R.P.R. fac parte integrantă din literatura patriei noastre, oglindesc vîaţa ei şi ajută la mersul ei înainte. Deaceea, în analizele din paginile următoare, nu vom discuta separat lucrările scriitorilor minoritari, ci vom lua exemplele noastre acolo unde le vom găsi mai potrivite, în opera unui scriitor de limbă română, maghiară, ' germana, etc. Căci în forma naţională proprie, ele o-gîindesc aceeaşi realitate, au acelaş conţinut socialist. Subliniem aci, pentru a completa imaginea de ansamblu, că literatura minorităţilor naţionale a înregistrat şi ea, în acest an, succese însemnate. In literatura maghiară de pildă, care este cea mai bogată dintre literaturile minorităţilor naţionale, s'a afirmat în acest an Maytenyi Frik, căruia i s'a tipărit volumul intitulat „Oh feljenek" (Ei să se teamă). In „Utunk" au publicat o serie de poeme valoroase Horvâth Imre, Horvâth Istvân, Szemler Perene, Marki Zoltân, Szâsz Iânos, Hâj'du Zoltân, Kânyădy, Sziklai, etc. O creştere simţitoare se observă în acest an la   Letai Lrfyos,   care,   după   ce în
18 — Viaţ-a Românească — c. 4183
ultimii ani scrisese puţin şi nu lucrări de cea mai bună calitate, a dat anul acesta opere valoroase, ca poezia „La o întovărăşire agricolă" (tradusă şi în „Almanahul Literar" nr. 2). Deasemenea Kiss Jeno a făcut un serios pas înainte pentru a-şi limpezi creaţia de negurile misticismului, scriind interesanta poezie ,Jn peştera dela Rev". Dintre tinerii începători s'au afirmat talente proaspete ca Hidi Imre, Sziky Geza, etc.
Deşi încă într'o măsură cu totul insuficientă, s'a realizat anul acesta o legătură mai strânsă între literatura scrisă în limba română şi cea scrisă în limbile minorităţilor naţionale. Aşa de pildă, din maghiară s'au tradus şi au fost publicate în revistele româneşti poezii ale lui Horvâth Imre, Horvâth Istvân, Anavi Adam, Maytenyi Erik, Letay Layos, Haidu Zoltân. La rânru-le, revistele maghiare au publicat în traducere, curând după apariţia lor în limba română, poezii ale lui Dan Deşliu („Kociedo"), Veronica Porumbacu („Nu ţi-a mers"), Eugen Frunză („Articolul 7"), Baconsky („Monumentul"), I. Brad (fragment din Cincisu-tistul"), Victor Tulbure („Patriei"), Ion Horea („Acasă") etc.
In genere, munca de traducere — care îndeosebi în poezie este o adevărată operă de creaţie — a luat anul acesta o desvoltare şi mai mare decât în trecut. Pentru publicul cititor, pentru scriitori în genere, şi în mod direct pentru traducătorii înşişi, transpunerea în limba română a creaţiilor marilor clasici ruşi şi ale poeţilor sovietici, constitue o înaltă şcoală de umanism şi de măestrie artistică. Traduceri din literatura sovietică — în număr cât mai mare şi de calitate cât mai ridicată — sunt neapărat necesare. Ele vor ajuta scriitorilor noştri să înveţe din experienţa bogată a literaturii din Ţara Socialismului victorios, să-şi însuşească tot mai temeinic metoda realismului socialist.
*
Ridicându-şi necontenit — prin grija partidului şi guvernului — nivelul de trai şi nivelului ideologic-cultural, poporul nostru cere mereu mai multe cărţi bune, originale şi traduceri. Editurile nu au ştiut să răspundă în suficientă măsură acestei cerinţe.
274
EUGEN CAMPUS
Intre ceeace scriu poeţii—şi, din păcate nici aceştia nu dau tot ce ar putea şi s'ar cuveni dea — între ceeace publică revistele şi între ceeace scot de sub tipar editurile, este uu decalaj inadmisibil, atât în ceeace priveşte timpul, cât şi cantitatea. Cum se poate oare justifica faptul că volumul Iui Ion Brad a apărut la o distanţă de mai bine de un an decând poemul a fost publicat în revistă ? Şi acesta nu e singurul caz. Destul de multe manuscrise zac vreme îndelungată în dosa'rele editurilor. In special faţă de tineri, faţă de poeţii care încă nu au scos volume şi deci nu sunt încă definitiv consacraţi, editurile manifestă un neîngăduit sistem de tărăgănare, care are la bază nu numai indolenţa, dar, în ultimă instanţă, lipsa de curaj în promovarea noului.
In ceeace priveşte cantitatea tipăriturilor, decalajul între tabloul real al poeziei noastre pe 1952 şi acela care ar rezulta dacă ne-am orienta numai după volumele apărute, este tot atât de mare. Câteva volume aleunor poeţi, care au mai avut în trecut opere tipărite, o plachetă a unui poet care este la primul său volum, o carte a unui poet maghiar şi două volume de poezii pentru copii la „Editura Tineretului", acesta e bilanţul editorial al anului 1952. Puţin, foarte puţin. Publicarea unei voluminoase antologii a poeţilor din R.P.R. înglobând cele mai valorose producţii de după 23 August va constitui desigur un eveniment de seamă în viaţa noastră culturală, o dovadă grăitoare a cuceririlor poeziei în anii puterii populare. Dar, cu atât, editurile nu şi-au făcut pe deplin datoria de a populariza poezia noastră şi de a stimula continua ei desvoltare.
III
In raportul ţinut la Plenara din Februarie 1951 a Uniuni: Scriitorilor, tov, Mihai Beniuc, căutând să definească stadiul la care ajunsese poezia noastră, arată că ceeace o caracterizează este îndreptarea cu faţa către viată. Trăsăturile esenţiale comune care definesc creaţiile poeţilor noştri — spunea atunci raportorul — „sunt orientarea spre realitatea multilaterală a vieţii şi modul de exprimare realist. Cu alte cuvinte, poezia isvorăşte din viaţa oamenilor muncii şi se
adresează lor. Această orientare a poeziei se datoreşte succeselor clasei muncitoare, în frunte cu partidul ei, care a antrenat în luptă revoluţionară tot ce este mai bun în ţara aceasta, deci şi pe poeţii buni, — precum şi contactului tot mai viu cu literatura sovietică, dela care poeţii deprind. într'o măsură tot mai mare, metoda realismului socialist".
Datorită aceloraşi cauze, în răstimpul din Februarie 1951 şi până astăzi, trăsăturile esenţiale pomenite de secretarul Uniunii Scriitorilor s'au întărit, s'au consolidat şi au devenit încă mai evidente.
Sub îndrumarea partidului, folosind experienţa literaturii sovietice, participând din ce în ce mai activ la lupta poporului, mulţi dintre poeţii noştri au învăţat să cunoască mai temeinic viaţa, au prins să vibreze mai profund şi mai puternic alături de mas-sele populare. Nu a existat eveniment de seamă în viaţa poporului nostru sau pe plan internaţional în aces.t an 1952, care să nu fi găsit ecou în sufletul poeţilor. Mulţi dintre poeţii noştri — este drept nu destul şi nu întotdeauna cu destulă adâncime —au simţit în aslfel de ocazii nevoia imperioasă de a lua atitudine. De a lua atitudine nu numai prin cuvântul sau fapta lor, ca orice cetăţean al Republicii, ci cu arma lor specifică, pe care o mânuiesc cel mai bine, cu maximă eficacitate, în lupta comunala care participau. Au răspuns deci, prin creaţiile lor, la evenimentul hotărîtor al reformei băneşti : Veronica Porumbacu („Nu ţi-a mers" — în „Scânteia"), Anavi Adam („Ban puternic", în „Almanahul literar"), Ion Horea („Gânduri lângă un ban de aramă", în „Viaţa Românească"), etc; la discutarea Proiectului noii Constituţii : Maria Banuş („într'un cătun din Bărăgan", — „Scânteia"), Mihai Beniuc („Stema ţării", —„Viaţa Românească"), E. Frunză („Articolul 7" — „Contemporanul"), G. Lesnea („Noua Constituţie" — „laşul Nou"), Ffor-vath Imre („Tot mai sus, în „Contemporanul"), Nina Cassian („Odihna" — „Contemporanul"), A. Gurglu'anu („Odă noii Constituţii" — „Almanahul Lilerar", etc.) ; la alegerile dela 30 Noembrie : Veronica Porumbacu, („Candidate" — „Viaţa Românească"), Mihu Dragomir („Tesătoarea" ; „Am vârsta ţării mele" — „Viaţa Românească"),
SPRE NOI SUCCESE IN POEZIA NOASTRĂ
275
E. Frunză („Faţă'n faţă" — „Contemporanul"), Nina Cassian („Dreptul la viaţă" — „,Contemporanul"), Iureş („într'o casă" — în „Scânteia   Tineretului") etc. Poeţii au participat la campaniile iniţiate de partid şi guvern pentru sărbătorirea lui Caragiale: Nina'Cassian („Iţi mulţumim Caragiale", — în „Scânteia"),   Veronica Porumbacu („Momente" în „Viaţa   Românească"), R. Teculescu („Sub alte măşti, aceiaşi vechi duşmani"), Maytenyi Erik—„Caragiale", în „Almanahul  Literar")   sau  pentru comemorarea a 75 de ani dela războiul de independenţă : Ion Brad („Călăreţul necunoscut", în „Almanahul Literar"), Letiţia Papu („Pe pod", în „Viaţa Românească"), etc. Tot astfel, când întreg poporul muncitor din patria noastră a fremătat de bucurie primind vestea inaugurării uriaşei construcţii a Canalului   navigabil   Volga-Don, poeţii noştri au slăvit în cântecele   lor pe constructorii    comunismului     (Baconsky — „Momentul" în „Contemporanul", V. Felea „Salut Canalului Volga-Don", în „Almanahul Literar", Covaci — „Marea întâlnire", în „Contemporanul"), după cum evenimentul istoric al convocării celui de al XIX-lea Congres al Partidului Comunist al U.R.S.S. i-a inspirat in creaţiile lor (Mihai Gavril '— „Conştiinţa lumii" în „Viaţa Românească", N. Labiş — „Pentru pacea lumii", în „Iaşul Nou"). îndârjirea poporului nostru şi a oamenilor cinstiţi   din lumea întreagă împotriva acţiunilor criminale ale imperaliştilor americani a isbucnit şi în versurile de mânie scrise de poeţii noştri, atunci când a fost arestat şi ucis   Beloiannis (Eugen Jebeleanu — „Beloiannis", în „Viata Românească", Baconsky — „La moartea lui Beloiannis", Al. Rău — „Glasul lui Nikos" — „Almanahul Literar", Dragoş Vicol — „Era în zori" în „laşul Nou", Kiss Jeno — „Lui Beloiannis", în „Almanah", etc.) ; atunci când guvernul trădător Pinay a arestat pe Jacques Duclos, Andre Stil şi alţi patrioţi francezi  (Mihu Dragomir — „Parisului", îr „Contemporanul", Veronica Porumbacu -  „Democraţia lor", în „Viaţa Românească", A. Gurghianu — „Voltaire", în „Almanahul Literar", etc) ; sau atunci când s'au aflat barbariile săvârşite de americani în Coreea (Deşliu — „Kociedo", în „Scânteia", Baconsky — „Primăvara în Coreea",
în „Almanahul Literar", Jebeleanu — „Răs-boiul bacteriologic", Mihu Dragomir — „Ochii", în „Viaţa Românească") şi de sluga lor, Tito, în Jugoslavia (Victor Felea — „Daruri pentru Tito", în „Almanahul Literar", N. Labiş — „Balada macedonă", în „Iaşul Nou").
Poeţii au dovedit astfel — şi în acest chip — că s'au integrat tot mai adânc în viaţa poporului, că ştiu să răspundă şi pe această cale „comenzii sociale". Ar însemna însă să îngustăm concepţia maiacov-schiană a comenzii sociale, dacă am considera că poetul satisface această comandă, aşteptând întotdeauna ca Uniunea Scriitorilor să Organizeze „campanii literare" pentru Constituţie, pentru alegeri, pentru 1 Mai, 23 August, etc. întreaga creaţie a unui scriitor trebue să fie un răspuns dat comenzii sociale.
Integrându-se organic în viaţa poporului său, participând efectiv la luptă şi însuşin-du-şi adânc învăţătura marxist-leninistă, el poate şi trebue să ştie descifra în fiece moment care sunt problemele esenţiale care stau în faţa luptătorilor angajaţi în bătălia pentru construirea socialismului. A răspunde într'adevăr comenzii sociale, înseamnă a descoperi aceste probleme şi a le da răspuns eficace prin creaţia ta, în-seamă a fi capabil să descoperi pretutindeni şi oricând noul ce se iveşte în viaţa poporului, a ajuta ca acest nou să crească şi să bi-rue în lupta împotriva tuturor piedicilor ce-i stau în cale.
Cele mai izbutite creaţii în poezia,anului 1952 — ca întotdeauna dealtfel — au fost cele care au îndeplinit aceste condi-ţiuni, cele ai căror autori s'au situat hotărît în miezul vieţii, cele scrise în focul luptei şi pentru luptă.
In poeme ample sau poezii scurte, în cicluri de poezii sau în poeme izolate, în lucrări epice sau lirice, înfăţişând personagii ce se conturează prin acţiunile lor sau sugerându-le indirect profilul moral prin prezenţa eroului liric, în aceste creaţii este arătată realitatea vremii în ceeace are ea mai esenţial : oamenii, constructorii vieţii noui.
In unele dintre aceste poezii sunt surprinse trăsăturile noi ale oamenilor ce cresc
18 *
276
EUGEN CAMPUS
în Republica noastră, acolo unde aceste trăsături apar cu mai multă putere şi claritate: în posturile-cheie ale construirii socialismului, în industrie, în mine şi pe marile şantiere.
Printre „Candidatele" prezentate de Veronica Porumbacu în ciclul cu acetaş nume („Viaţa Românească" nr. 10), este şi o tânără ţesătoare („Ce va fi mâine"). Folosind un procedeu pe care-1 repetă dealt fel cu monotonie în toate trei poemele şi care a servit ca schemă-clişeu multor alţi poeţi, autoarea construeşte portretul con-trapunând trecutului prezentul în cele două părţi distincte ale poeziei.
In „Ce va fi mâine" însă, procedeul este valorificat, pentrucă la baza poemului stă o ideie poetică interesantă. Situaţia din trecutul regim de asuprire este sugerată printr'o imagine cutremurătoare. Când inspectorul financiar, dornic să mai stoarcă un bacşiş, pătrundea pe neaşteptate în atelier, patronul silea pe ucenica ţesătoare, care nu avea vârsta legală, să se ascundă sub ladă :
Din colţul unde-ani lungi a tremurat, vedea'ntre şipci iot. ce se desfăşoară. Şi autorităţile de stat de-aici le-a cunoscut "întâia oară.
De-ar fi venit pe-aproape cineva, tot între şipci ar fi văzut sub ladă, doi ochi pe care spaima îi mărea : „Pierd   lucrul. Ce mă fac ? M'aruncă'n
stradă".
Iar astăzi, fata oropsită de odinioară, care a devenit fruntaşă în muocă aplicând metoda marşrut,. creşte la rând i-i alte cadre tinere şi, fruntaşă apoi şi h. studiile de inginerie, este aleasă candidată de tovarăşii ei de muncă. Fata care altădată privise autoritatea printre zăbrelele unui coteţ, ca un animal închis în cuşcă, se pregăteşte ea însăşi să devină autoritate în statul în care poporul este acum stăpân :
De-aceea-a fost aleasă candidat de-atăţi tovarăşi. Şi de-aci'nainte, printre-autorităţile de stat, ce astăzi ale noastre ea le simte,
va fi cum sunt acei ce'n zile grele n'au şovăit o clipă'n lupta lor, să scoafă dintre şipci — şi din zăbrele — fetiţa şi întregul ei popor.
. Contrapunerea nu este deci mecanică, exterioară, cerută de aplicarea unui şablon comod, ci e cerută de însăşi ideia poetică, Deaceea poemul este unitar şi cele două imagini se îmbină organic, sugerând prin corespondenţe multiple saitul calitativ realizat în viaţa acestei femei şi a întregului popor, drumul străbătut de foştii robi ai autorităţilor exploatatoare, deveniţi astăzi adevăraţi oameni de stat în ţara în care pcporul e suprema autoritate.
Atitudinea aceasta de oameni de stat, de participanţi la exercitarea puterii într'un stat care e al oamenilor muncii ; viziunea aceasta larg politică în aprecierea fiecărui fapt al vieţii şi în deosebi în aprecierea muncii considerate ca o cinste şi o datorie patriotică faţă de ţara întreagă — această trăsătură de neconceput în trecut şi care astăzi devine o caracteristică a oamenilor noi, este subliniată şi de Mihu Dragomirîn ciclul „Printre mineri" („Viaţa Românească", nr. 8-9). Coborând în mină alături de stahanovistul Szilagi, poetul simte că echipa de mineri constitue o forţă închegată, o expresie a stăpânirii omului asupra naturii („şi-i un stăpân puternic fiecare"... „şi muntele uriaş tăcea' supus"), o expresie a unei înalte conştiinţe civice. Departe de restul oamenilor, în adâncurile pământului, în cadrul solemn al abatajului unde omul stă faţă în faţă cu muntele uriaş, minerii se simt alături de întreaga ţară, luptători în slujba ei:
Rar cade-o vorbă în mijlocul tăcerii Un gest e-aici mai mult ca un cuvânt. Că-i vede toată ţara — ştiu minerii, deşi muncesc în beznă, sub pământ.
Din această conştiinţă isvoreşte avântul nestăvilit al oamenilor muncii, înainte spre noi biruinţe. Pentrucă a ştiut să sublinieze cu putere această trăsătură, a izbutit tânărul poet Icn Brad să ne dea Pagini emoţionante în poemul său „Cinci-sutistul", care nu e lipsit de slăbiciuni în alte privinţi. Nu poţi citi capitolul
'SPRE NOt SUCCESE IN POEZIA NOASTRĂ
277 din
. ,•        «ră a te simţi cucerit Spre socialism , tara a ie v de ritmul trepidant al vremu noastre caie, locomotivei    cincisutistulm Ga-asemenea locomomei bor străbate spaţiul şi timpul m iureş stăvilit către zările viitorului
împletind descrierea P^fVînaUe faţişarea preocupărilor mu t.Ple * «1 a'e njecanicului „cmasu -dop sfatul  popular - care si ţ ^Ivingătoare despe caracterul patriotic şi entuziast a muncii în tara noastră, despre; boga^ fmmuseţea sufletească a omulu, înaintat.
Vin trenuri de marfă in urmă, Tu mână acum înainte -Adânc nerăbdarea le scurma -. Căci iată, aşteaptă fierbinte,
Cuptorul, ofel de rulmenţi, Oraşul, ciment şi cărbune. Şi parcă tovarăşii-ţi spun : ^ „Mai iute, mecanice, du-ne I"
Maşina aleargă nebună Cu ţipătul viu şi fierbinte. ^ De-i vifor ori vremea e buna Noi mergem mereu înainte.
Că iarna îţi joacă la tâmplă, Nu-tl cade pe suflet povara: In zilele noastre se'ntampla Şi'n iarnă să dea primăvara!
îdeia înălţimii politice dela care priveşte omul nou munca este sugerata de Ion Brad si în poemul său ma, recent, Pe şntUl nostru" („Almanahul Literar ■ nr. %. Deastădată el foloseşte imaginea tui-nulul de Pe şantierul noii uzine    Carb^ chim minunata realizare a regimului nos de democraţie populară, reg.m care aplicând învăţătura leninist-salmista da 'deosebită atenţie industrializărisocia iiste.  Ion Brad pune în contra t lui nu. Eiffel de pe a cărui înălţime un tana! sa asvârlit pentru a pune capăt i nei jM insuportabile în Franţa   marsUzat ^mul dela Carbochim,    de pe al ca,ai .'.pisc- muncitorul utemist, stăpân al «c ţi   priveşte cu mândrie pământul patriei
la a cărei înflorire contribuie şi el plin:
In piscul lui, acolo sus, Un tânăr e stăpân pe toate Şi mâinii sale s'au supus Elevatori, dinamuri, roate.
Nestăvilit, vârtejul lor, El îl desleagă dintr'odată, Si jos, pornesc către cuptor lungi electrozi ca o săgeată-
Miros de cărămizi şi var l-aduce seara de pe-aproape Şi'nalte coşuri îi răsar, Cu fumul coborînd pe ape.
Şi vântul cu aripi albastre^ Din lanul colective-i poartă Mireasma câmpurilor noastre Desvăluite ca o hartă.
Intervenţia directă a eroului liric Pje_ eizează şi mai mult larga viziune >tic '     a omului nou, care priveşte lucrur e n numai  prin prisma' * e?sel01 ^ * 1,-^i  dar şi ale omenim în ansamblul ei. olitla "dintre turnurile din. apus ş> cele dela noi revine aci sub o forma mai condensată'în trei strofe succesive, ca o concluzie lirică :
O  turnuri, turnuri ridicate De braţul nostru neînfrânt! Voi sentinele-adevarate Sunteţi acestui scump pământ.
O, turnuri, turnuri mohorîte, Din ţările de unde încă Se lasă noaptea ca un găde, Ca o vâlioare de adânca! .
In care ceas şi'n care zi Din piepturile voastre'nalte Alti tineri vor putea privi Peste oraşe, peste sate, Luminile curgând şuvoi, Din stele roşii, ca la noi?
Versurile au melodie cantabila medita-livfi, potrivit conţinutului, cu totudeosebda de   imul trepidant din „Cincisutistul . A-
278
EUGEN CAMPUS
cest caracter cantabil este încă o calitate a poemului, cerând parcă punerea lui pe muzică şi uşurându-i o largă pătrundere in masse.
Măreţia omului muncii care stăpâneşte natura şi construeşte măreţe edificii este redată concret printr'o frumoasă imagine în poemul „Casa Scânteii"" (în „Contemporanul"' din 3 Oct.) de Ştefan Iureş, unul dintre tinerii poeţi care s'au afirmat în acest an prin numărul şi valoarea unora dintre lucrările sale. El izbuteşte să redea plastic această măreţie, înfăţişând tabloul emoţionant al unei nopţi înstelate pe şantierul „Casa Scânteii". Pe fundalul vast al nopţii, poetul — privind dela fereastra redacţiei — zăreşte profilându-se umbra uriaşă a unui sudor care, lucrând ia lumina unui reflector, a aprins şi el o stea pământeană, mai luminoasă decât cele de pe cer. îmbinarea între faptul real şi semnificaţia simbolică este atât de intimă, încât cele două planuri se sprijină reciproc, integrându-se armonic într'o imagine unitară şi puternică, impunătoare
Trăsăturile omului nou apar şi în chipul oamenilor muncii de pe ogoare, căliţi în fccul luptei pentru construirea socialismului la sate. Cu o notaţie sobră, care se manifestă până şi în alegerea formei de distih, Mihu Dragomir dăltueşte în piatră durabilă chipul celor trei preşedinţi de colectivă care ţin şedinţă („Şedinţă", în volumul „Stelele păcii") :
In jurul mesei albe, trei ţărani. Pietroase sunt obrazele, de ani.
Şi-au pus căciulile pe un colţ, deoparte. Citeşte unul tare, dintr'o carte.
Deşi nu aflăm prea multe despre aceşti oameni, ei nu rămân simboluri abstracte. Ii vedem vii în faţa noastră, stând la sfat, după ce cu un gest caracteristic şi-au pus căciulile pe un colţ al mesei, vorbind „agale", ca oameni cu greutate cc sunt, discutând cu competinţă despre „virament la bancă", despre „norme", despre „SMT". Cine sunt aceşti oameni cari ţin şedinţe ca oamenii de stat ? Nu ştim multe despre fiecare în parte, nu le cu-
noaştem chipul şi nici măcar numele -lucru pe care-! socotesc indispensabil poeţii simplişti care propovăduesc principiul sacrosanct a! „Concretului" cu majusculă („Tovarăşul Concret" după butada involuntară a unui adept fervent ăl acestui principiu devenit idol, căruia i se pot închina şi ode). Şi totuşi oamenii a-ctştia trăesc, şi poetul a isbutit să comunice cu putere ideia poemului. De ce ? Pentrucă esenţialul a fost spus prin sobra notaţie directă sau prin tot atât de sobra intervenţie a eroului liric:
Sunt trei ţărani. Iniâiu-a fost rândaş, cellalt văcar, al treilea pălmaş.
Şi mă gândesc: limbuţii din New-York gândesc că-aceşti ţărani din drum se'n-
torc?
Şi mai „generală" este interesanta poezie „Lanurile" din ciclul despre Gospodăriile colective, publicată de tânărul poet Aurel Rău în „Almanahul Literar" nr. 7.A-ici nici măcar nu apar personagii. Totul se reduce la un pastel: tabloul ogoarelor colective. Dar poezia este astfel construită îrieât are un puternic caracter dinamic, dramatic. Deşi nu ai în faţa ta decât lanurile foşnitoare, simţi lupta care s'a dat pentru crearea şi desvoltarea lor. Dela o strofă la alta, chiar în cuprinsul unei strofe dela un vers la altul, ai sensaţia mersului victorios înainte, în ciuda tuturor piedicilor :
La Mirăslău stă soarele'n amiază Chiar Mureşul e astăzi nemişcat. Doar lanul colectivei dinspre sat Foşnind spre larguri, parcă'naintează.
De-un an, de doi, lărgindu-l pas cu pas Colectiviştii-l duc, şi creşte'n zare Asemeni unor oşti biruitoare Ce se revarsă'ntr'un imens compas.
Aceeaşi .admirabilă strategie dramatică în construcţia poemului o foloseşte Aurel Rău şi pentru a reda prin simpla zugrăvire a peisajului, ideia esenţială a alianţei dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare:
SPRE NOI SUCCESE IN POEZIA NOASTRĂ
279
O fabrică se vede ca'ntr'o ramă Departe, cu un steag, pe cerul clar ; Holdele merg... Şl steagul ei de jar De-acolo fluturând, parcă le cheamă.
Alături de clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare a căror alianţă, sub conducerea clasei muncitoare, constitue „baza puterii populare" în R.P.R. (art. 2 din Constituţie), Ia desvoltarea ţării noastre pun umărul şi intelectualii. In raportul său, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej spunea :
„Rândurile intelectualilor se lărgesc cu noua intelectualitate — intelectualii din rândurile clasei muncitoare şi ţărănimii muncitoare. In sânul vechii intelectualităţi, tot mai mare este numărul celor care-şi consacră efortul creator cauzei poporului muncitor".
La aceşti intelectuali care-şi consacră efortul creator cauzei poporului muncitor, vom întâlni deasemeni trăsăturile omului nou. Dacă Ştefan Iureş în „Actorul" („Scânteia Tineretului" din 7 Noembrîe), ne arată procesul de transformare a unui atare intelectual, alţi poeţi, tot dintre cei tineri, ne-au zugrăvit chipul luminos al dascălului ce-şi pune munca în slujba poporului (D. Ciurea — „Profesoara", în „Viaţa Românească", nr. 3 ; N. Labiş — „Mama", în „Iaşul Nou" nr. 3). Emoţionantă este îndeosebi poezia lui N. Labiş, în care admiraţia pentru munca profesorului se împleteşte cu calda duioşie a dragostei pentru o mamă pe care o respecţi, pentrucă ea întruchipează idealul tău în viaţă :
Te văd, mămucă, azi, în sat la tine, Cum între oameni lupţi să-i duci mai sus, Sâ-i faci să înţeleagă viaţa nouă Şi mă mândresc cu dumneata nespus...
Şi simt mai multă   vlagă'n pieptu-mi
tânăr,
Mai viguros să cresc în anii-aceşli, Să-ţi văd în ochi, odată bucuria Că şi mata cu mine te mândreşti.
Iţi mulţumesc de tot ce faci; azi gându-
mi
Plecat eu mi-l trimit spre dumneata,,.
Elevul tău şi fiul te sărută:
De două ori mi-eşti mamă, maica mea l
Acestea sunt sentimentele intime ale omului nou. Departe de a interzice înfăţişarea unor atari sentimente, arta realismului socialist cere prezentarea lor, căci obiectivul principal al realismului socialist este să înfăţişeze omul în toată bogăţia şi complexitatea vieţii sale materiale şi morale. Nu este vorba despre aşa zisele sentimente intime egocentrice, ci de cele cu adevărat importante şi semnificative. A înfăţişa sentimentele intime ale omului nou, aceasta nu e „intimism". Mulţi dintre poeţi şi îndrumători, înţelegând în mod greşit critica adusă în vara anului trecut unor poezii intimiste ale Măriei Banuş şi ale lui Mihu Dragomir, sau. nefiind siguri pe ei înşişi şi pe calitatea sentimentelor lor, au socotit că e mai comod şi mai „prudent", să evite în totul atari teme. îndrumaţi de partid şi folosind experienţa sovietică concretizată în desbaterile ce au avut loc în presa literară din U.R.S.S. în acest an, unii dintre poeţii noştri au atacat cu curaj şi această problemă. In bilanţul poetic al anului 1952 se pot înscrie deci şi câteva succese în direcţia aceasta : admirabila, emoţionanta poezie de 1 Mai publicată de E. Frunză în „Scânteia Tineretului", în care dragostea adânc omenească a tatălui pentru fiul abia născut se împleteşte cu tot atât de adânca dragoste pentru patrie, pentru lupta clasei muncitoare ; interesantul poem al lui N. Tăutu „Fratele eroului" (în volumul „Stânca de pe Tatra") ; poeziile de dragoste ale lui Mihu Dragomir, Eugen Frunză, Nina Cassian, etc. Dintre aceste lucrări, ne vom opri o clipă la poemul Ninei Cassian „Balada femeii care şi-a pierdut iubitul în război", care este una dintre cele mai izbutite poezii noi de dragoste şi o dovadă elocventă a posibilităţilor Ninei Cassian de a scrie poeme calde şi emoţionante, în care, prin glasul eroului liric, să vorbească omul înaintat al epocii noastre.
Valoarea „Baladei" stă în înălţimea mo-
280
EUGEN CAMPUS
rală a sentimentului care uneşte pe cei doi tineri. Dragostea lor se bazează pe încredere şi stimă reciprocă, iubitul este totodată prieten şi tovarăş, dragostea lor care a înflorit sub semnul păcii s'a călit în lupta pentru apărarea păcii şi pentru fericirea poporului, dusă în grelele condiţii ale ilegalităţii. O atare dragoste, omul vremurilor noastre o recunoaşte ca a sa şi-1 emoţionează, îl îndeamnă la lupta necruţătoare împotriva celor cari încearcă să sugrume odată cu libertatea oamenilor şi posibilitatea înfloririi unor atari sentimente adânc omeneşti :
Şi apoi ? Victorie ! Ascultam cutremuraţi. In pământ, iubitul mi-e. Voi, tovarăşi, îl ştiaţi.
îmi opresc cu pumnii plânsul: „Vom lupta şi pentru dânsul!"
Sentimentele acestea dragi poporului şi-au găsit în chip firesc o exprimare simplă, nealambicată formalist, care foloseşte în mod potrivit tiparul verificat prin experienţă al baladei şi în anumite momente trece pe nesimţite la graiul bogat în re-sonanţe al cântecului popular („Cine mi te-a sfârtecat ? — Cine mi te.a 'ntune-cat ?...")
Dramatică şi plină de încordarea luptei, viaţa de azi are bucuriile ei bogate, şi cum să nu fie aşa într'un regim care con-slrueşte socialismul ?
In ultima sa lucrare „Problemele economice ale socialismului în U.R.S.S.", tovarăşul Stalin a dat o definiţie clară şi profundă a legii esenţiale a socialismului : „Trăsăturile şi cerinţele esenţiale ale legii economice fundamentale a socialismului ar putea fi formulate aproximativ în felul următor : asigurarea satisfacerii maximale a nevoilor materiale şi culturale mereu crescânde ale întregii societăţi prin. creşterea şi perfecţionarea neîntreruptă a producţiei socialiste pe baza tehnicii celei mai înalte." (Ed. pentru Literatură Politică 1952, pag. 45).
Şi într'adevăr, prin grija continuă a partidului şi guvernului, nivelul de viaţă material şi cultural al oamenilor muncii creşte neîncetat.
Casa muncitorului începe să fie mai îndestulată. Atunci când băiatul fruntaş în muncă împlineşte 18 ani şi se pregăteşte să voteze pentru prima oară, atmosfera e sărbătorească, masa e îmbelşugată, vinul e roşu cu sclipiri şi în căminul acesta cald, plin de dragoste, soţii sunt fericiţi :
Tata râde şi-mi dă mâna, Tânăr e cu păr cărunt. Iară eu, sărbătoritul, Nu ştiu unde să m'ascund.
„Să Irăeştl bălele", — zise, Inălfănd paharul sus. Cum c'ui fi ortac de frunte Brigadierul tău mi-a. spus.
(Ştefan Iureş — „într'o casă", în „Scânteia Tineretului", din 31 Oct.)
Oamenii care ştiu să muncească şi să lupte, ştiu şi să se bucure din plin. Iar bucuria lor este şi ea o armă care izbeşte în duşman, arătându-i zădărnicia nădejdilor sale că se va întoarce vreodată roata vremii.
La chermesa din orăşelul miner, bucuria e în toi :
Şi-i un joc şi piatra să se spargă Zic minerii-un cântec mineresc, că din valea plângerii cea neagu: valea fericirii azi clădesc.
Şi. pe zi ce urcă viaţa nouă pe'nsorilul patriei pământ, pe duşmani îi arde şi ii plouă şi cărbunii scoşi — şi acest cânt.
Iată. cei ce'n miez de munte sfarmă. -bat   în joc, pământul sub picior. Da, şi bucuria e o armă, când în tot ce faci eşti luptător.
(Mihu Dragomir — „Chemarea", în „Viaţa Românească" nr. 8—9).
Şi la sate încep să se simtă roadele polii icii Statului nostru de democraţie popu-
SPRE NOI SUCCESE IN POEZIA NOASTRĂ
281
Iară. îndrumată de partid şi cu ajutorul clasei muncitoare, ţărănimea muncitoare îşi construeşte o viaţă fericită în gospodăriile agricole colective.
După ce a prezentat drumul de luptă parcurs dinainte de 23 August şi până astăzi în satul de pe Someş, A. E. Baconsky înfăţişează în „După 8 ani" („Contemporanul" din 22 August) o zi de sărbătoare. In jurul mesei uriaşe, întinse în mijlocul naturii, oamenii se veselesc laolaltă, împreună cu cei din apropiere şi cu cei veniţi tocmai din Uniunea Sovietică. Tabloul este înfăţişat într'un mod care arată că Baconsky a învăţa t din experienţa folclorului şi a marilor noştri clasici Emi-nescu, Coşbuc, etc., care au zugrăvit în culori bogate astfel de mese numite „împărăteşti". Nota de sfătoşenie şi umor — foarte potrivită în atare împrejurare — ne duce cu gândul tot într'acolo.
E departe vremea când, legaţi de bucăţica lor de pământ, chiar şi ţăranii săraci se uitau câinoşi unul la altul, gata oricând să se încaere. Au trecut vremurile pe care le aminteşte Letay Lajos în poezia „La o întovărăşire agricolă".
Pândind hoţeşte-am asvărlit
pietroaiele pe alt ogor.
La noi, greu plugul a scrâşnit
în pietrele vecinilor.
Şi orice bulgăr şi fâşie
ca nişte insule erau,
pe care valuri de mânie
şi ură, veşnic le Izbeau.
Astăzi, altele sunt preocupările acestor oameni. Uniţi în efortul lor colectiv, ei îşi îndreaptă întreaga lor forţă spre desvoltarea bunului comun şi împotriva vechilor duşmani pe cari au învăţat să-i descopere şi să-i combată. Folosind drumurile larg deschise de regimul de democraţie populară, unii dintre foştii oprimaţi au urmat şcoli înalte, au ajuns agronomi.
Dar munca lor ştiinţifică este tot o luptă, o luptă crâncenă împotriva duşmanului care pe vremuri i-a umilit şi le-a ucis pe cei dragi, o luptă neînduplecată împotriva tuturor acelora care, azi încă, încearcă să întoarcă înapoi vremurile pentru totdeauna apuse.
„Paraschiva", eroina poemului cu acelaşi nume, publicat de Veronica Porumbacu în „Viaţa Românească" nr. 10, munceşte cu o atare neînduplecată îndârjire în laboratorul instalat în fostul conac boeresc. In pivniţa conacului, folosită de boer ca temniţă („că'n loc de temelie la conac — şi-a pus boerul temniţă din veac", — notează versurile semnificative ale poetei), a fost ucisă întreaga familie a Paraschivei :
...Dar in conacul azi laborator — auzi şi glasul ei biruitor. Să calce pragul, nu-i mai este greu, căci tot aici răzbună neamul său.
De unde vine forţa acestui poem ? Din faptul că autoarea a sesizat esenţa fenomenului social oglindit, din faptul că Paraschiva este o eroină tipică, tipică după cerinţele realismului socialist.
Tot tipic este de pildă lăcătuşul Iui Aurel Gurghianu („Vecinul meu, lăcătuşul" — în „Almanahul Lilerar" nr. 5), care este un artist în meseria lui şi care acum, în regimul de democraţie populară, a învăţat să preţuiască pe artiştii creatori de imagini literare sau muzicale. Ii sunt prieteni seară de seară, în orele libere, marii maiştri ai muzicii şi literaturii, iar ziua', când lucrează, şi fierul „se supune ciocanului" mânuit cu măestrie, ascultă parcă o muzică numai de el auzită :
Dar când ciocăneşte metalul li pare că halele cântă Şi parcă pădurile toate Aproape-s şi'n vânt se frământă.
Şostacovici. Arbori subţiri Scăldaţi în văpaia de lună Şi parcă'n auz ca un freamăt, ..Cântarea pădurilor" sună.
Precum în realitate, tot astfel şi în poezia noastră, trăsătura comună şi esenţială acestor oameni înaintaţi — fie ei muncitori, ţărani său intelectuali — în munca lor şi în relaţiile de familie sau de dragoste, în momentele lor de tristeţe sau de bucurie — este patriotismul.
282
EUGEN CAMPUS
A fi înfăţişat această trăsătură de bază sub nenumăratele forme în care se manifestă şi în nesfârşitele ei implicaţii în viaţa oamenilor muncii, este meritul cel mai de seamă al poeţilor noştri. Am căutat să relevăm prezenţa acestei trăsături, care străbate ca un leit-motiv toate poemele analizate.
Uneori însă, dragostea de patrie izbucneşte direct în efluvii lirice de un patetism impresionant, ca în frumoasa poezie a lui Eugen Frunză, „Când ramuri s'aplea-că" :
Când ramuri   s'apleacă foşnind tremu-t rat
Bătute de vântul noptatic.
Iţi simt răsuflarea, pământ minunat,
Sărutul adânc, de jăratic.
Adâncimea şi nobleţea sentimentului, viziunea largă, cuprinzătoare, care îmbrăţişează întreg spaţiul ţării, prezentul şi viitorul ei, poziţia justă partinică a autorului, dragostea caldă ce se împleteşte cu hotărîrea dârză de luptă, muzica profundă, limba simplă care se mlădiază nesilnic conţinutului, — toate acestea fac din poemul „Când ramuri s'apleacă", unul dintre succesele poeziei noi şi arată cât poate câştiga un poet în însuşirea măestriei, artistice mergând cu sârguinţă şi dragoste la şcoala marilor clasici.
Lucrarea aceasta a unui poet fruntaş, dar relativ tânăr, poate sta cu cinste alături de ale poeţilor încercaţi.
Având cu totul altă tonalitate, purtând pecetia puternică a personalităţii sale artistice—varietatea personalităţilor e o trăsătură ce începe să se afirme în poezia lui 1952, şi se cuvine desvoltată cu grijă — poemul „Furtuni de primăvară" al lui Mihai Beniuc („Contemporanul"), ridicându-se pe culmi accesibile talentului său ajuns la maturitate, aduce totuşi anumite note comune cu poemul lui Frunză, prin adâncimea şi sinceritatea sentimentului exprimat direct. Atât de năvalnică este dragostea poetului pentru viaţa nouă a patriei sale, încât isbucneşte în apostrofă :
Eh, viaţă, viaţă tânără şi nouă, Cu oameni, flori şi steaguri în alai,
Cum s'ar putea să nu ne placi tu nouă Să nu ne placă mândrul nostru Mai ?
Din această viaţă nouă îşi trage poetul — prin rădăcinile sale adânc înfipte în pământul patriei — seva veşnicii tinereţi :
La tâmple mi s'a strâns părul cărunt Ca sarea din adâncul ocnei scoasă, Dar tânăr sunt, acelaş încă sunt. Pe inima mea bruma nu se lasă.
îmi place straşnic, norule, să luni, Din tine fulgere să sară, îmi plac aceste proaspete furtuni Cu flori şi cu miresme'n primăvară.
îmi plac prin stropii grei, aceste pioniere Ce-şi ţin rochiţele, fugind pe drum, Şi vântul cum îndoaie cu putere A fabricilor steaguri mari de fum.
Îmi place ploaia asia jucăuşă Pe case, pe grădini şi pe ogoare. Şi zarea ce-şi deschide larga uşă, Să caice peste ţară. mândrul soare_
Dragostea pentru ţară implică dragoste pentru partid, căci aşa cum arată tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej în „Raportul asupra Proiectului de Constituţie" „politica partidului constitue baza vitală a orânduirii democraţiei populare".
Patriotismul implică totodată dragoste şi adâncă recunoştinţă faţă de Uniunea Sovietică, eliberatoarea noastră şi chezăşia victoriei noastre viitoare.
„înainte, înseamnă pentru noi — spune tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, în acel raport — pe drumul glorioasei experienţe a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, pe drumul lui Lenin şi Stalin".
Aceste sentimente le exprimă în mod direct Mihai Gavril, în poemul său „Conştiinţa lumii" („Viaţa Românească" Nr. 11)
Pe lume nu e nume mai de preţ, Născut cu noi din veacul greu şi trist. Un nume să răsune mai măreţ Decât înaltul titlu
—comunist.
Ele sunt incluse în toate poemele care vorbesc despre ajutorul dat ţării noastre
SPRE NOI SUCCESE IN POEZIA NOASTRĂ
283
de către Uniunea Sovietică, despre marele Stalin şi uriaşele realizări ale constructorilor comunismului.
In poemul „Monumentul" („Contemporanul" din 11 Iulie), închinat inaugurării canalului Volga-Don, A. E. Baconsky a izbutit să înfăţişeze convingător măreţia acestei victorii a omului asupra naturii. Aci, înclinarea sa caracteristică spre grandios şi solemn, a găsit un câmp larg de desfăşurare şi bazat pe temelia solidă a unui sentiment sincer şi profund, a dus la crearea unei poezii impresionante, cu sunet plin de bronz, ca un dangăt solemn al unui clopot vestind lumii biruinţa.
Profilat pe întinderile nesfârşite ale Uniunii Sovietice, monumentul marelui Stalin se încadrează organic în peisajul măreţ al patriei sovietice, sugerând indestructibila legătură dintre conducător şi poporul său :
Spre Volga curge liniştitul Don
Să se'ntâlnească'n stepa nesfârşită.
Se văd imense trepte de beton
Şi sus, pe stânci, statuia'n bronz cioplită.
Peste câmpii — peste întinderi mari
Pe care apa vuietu-o să-şi poarte!
Peste păduri de frasini şi stejari
Statuia se zăreşte de departe.
Un câni adie'n stepele ruseşti
Şi cântul peste lume-l poartă svonul.
Aici la poarta marelui canal Câmpiile să-ţi fie piedestal, Apele'n albii cu rotiri albastre Asemeni vremii treacă'n infinit Şi cerul însuşi, cu lumini şi astre Pe Volga să plutească liniştit. Ci tu, statuie de pe stânci abrupte Drumeţului îi vei vorbi de lupte, De pacea lumii.
Pacea'nlre popoare.
Patriotismul adevărat include internaţionalismul proletar.
6 dragoste frăţească leagă poporul nostru, nu numai de marea noastră prietenă Uniunea Sovietică, ci şi de toate celelalte ţări de democraţie populară şi de oamenii muncii din lumea întreagă.
Dar a iubi pe oamenii muncii din Coreea sau Vietnam, din Franţa sau Italia, din Germania apuseană sau Japonia, înseamnă a urî pe exploatatorii coreeni, vietnamezi, francezi, italieni, germani sau japonezi, înseamnă a urî în primul rând pe imperialiştii americano-englezi care năzuesc la dominaţia mondială şi nu se dau înlături dela nici o fărădelege pentru a-şi atinge ţelul.
înaltul lor patriotism, oamenii muncii din ţara noastră şi-1 manifestă deci şi prin solidarizarea cu lupta popoarelor subjugate, prin demascarea şi combaterea duşmanilor acestor popoare, imperialiştii şi slugile lor, cari sunt şi duşmanii poporului nostru, duşmanii întregii lumi libere ce-şi găseşte forţa şi lumina în U.R.S.S., în învăţăturile lui Lenin şi Stalin.
Sesizând ceeace este esenţial în , viaţa noastră, poeţii noştri, participanţi a'ctivi la lupta poporului, au cuprins în operele lor şi această trăsătură a omului nou.
Am amintit mai sus cât de puternică şi neîntârziată a fost reacţia poeţilor la fărădelegile comise de imperialiştii americani şi slugile lor, în Grecia şi Franţa, în Coreea şi chiar la ei acasă, în Statele Unite sau în Jugoslavia.
Nu există poet care să nu fi vibrat la glasul suferinţei popoarelor, să nu fi participat la luptă. Dar fiecare a făcut-o în chipul său, original, în conformitate cu personalitatea sa artistică. Avem aici, încă odată, dovada acelei varietăţi îmbucurătoare de stiluri, în sensul larg al cuvântului, varietate care începe să devină o preţioasă trăsătură a poeziei noastre ce tinde să crească tot mai bogată şi mai originală.
Prin glasul poetului Dan Deşliu, răsună patetic, cutremurător, apelul prizonierilor de pe insula Kociedo:
Cu sângele din inimă, fierbinte
vă scriem tuturor, să luaţi aminte!
— E noapte grea... rafalele-au tăcut...
noi stăm de strajă focului ce arde
lângă mormântul celor ce-au căzut,
sub salvele sălbaticelor hoarde.
El dorm acum — dar parcă'ar fi de faţă,
cu arma'n mână... Şi din partea lor
însufleţiţi de ura lor măreaţă.
284
EUGEN CAMPUS
în numele iubirii lor de viaţă,
vă scriem vouă, oameni, tuturor /...
Tovarăşi dragi, veghiali cu luare-aminte şi focul morţii nu se va întinde !
(„Kociedo"  — „Scânteia")
In poemul „Ultimul dans" al Măriei Ba-nuş (în „Viaţa Românească" nr. 5) răsună glasul mânios al urii neînduplecate, al unei uri veşnice, „uscată ca o sete", care condamnă pe asasini la nemurire pentru a-i putea pedepsi la nesfârşit:
Drept care'n veci de veci veţi sta Cu hoitul prins in lespezi, Ca un blestem încremenit Pe care nu-l mai lepezi.
De crima voastră veţi vorbi Cu guri căscatc'n piatră, Nici vii, nici morţi şi mai hidoşi Ca cerberul când latră.
Dar în glasul acesta de mânie se împletesc note de fantastic şi grotesc care bi-ciuesc într'un chip nou, dar nu mai puţin usturător, pe aceşti exponenţi ai unei lumi ce moare distrugând :
Vedeam cum joacă îngroziţi Pe cea din urmă carte Şi cum se-asvăii'n dans, mânaţi. De-un jazz barbar, de moarte.
Vedeam cum string înebuniţi La piept, bătrânii fanţi O hârcă putredă şi'n joc, Cum o'nvărtesc galanţi;
„Şi ciuma-i bună, bună e Să facă-un dans cu noi. Dece s'alegi, când ştii că e Ultimul dans, my boy".
Arma satirei, menită să-i facă totodată pe duşmani hidoşi şi ridicoli, a fost întrebuinţată cu succes în lupta antiimperia-listă, în special de către Eugen "Frunză : („Nu'n slujbe divine petrec monseniorii", „Povestea din lumea dobitoacelor", „A-cheson în vizită la Paris şi   Londra", în
volumul „Zile Slăvite", „Faţă'n faţă", în „Contemporanul", etc.) In „Povestea din lumea dobitoacelor" de pildă, căţelul sfrijit declarat printr'un act de nebunie nero--niană cetăţean al Londrei, cinste acordată lui Churchill şi lui Eisenhower, refuză indignat să stea alături de „colegii săi". Finalul acesta neprevăzut, dar necesar şi semnificativ, este pregătit prin povestea plină de umor sfătos despre calul pe care împăratul Caligula l-a numit senator roman :
Iar catul — cronicile spun — Când^-se văzu'n Senat, Rotindu-şi ochii'ntre nebuni, ...a scârbă-a nechezat.
Humorul şi satira au fost folosite şi de alţi poeţi în lucrări anti-imperialiste: Mihu Dragomir în „Mister King" (volumul „Stelele păcii"), Aurel Gurghianu în „De vorbă cu o statuie care ar trebui să fie a libertăţii", „epistola către Voltaire" („Almanahul Literar", nr. 2 şi 6) V. Felea în „Daruri pentru Tito" („Almanahul literar" nr. 3-4) Cristian Sârbu în „Cine nu munceşte, nu mănâncă" („Viaţa Românească" nr. 8—9) etc. Totuşi, credem că nu s'a făcut încă deajuns în această direcţie şi că una din sarcinile ce stau în faţa poeţilor noştri, este aceea de a desvolta mai larg satira, aplicând-o cu mai mult curaj ; nu numai în demascarea imperialiştilor, dar şi pentru a ţintui la stâlpul infamiei pe duşmanul de clasă dinăuntrul ţării şi în genere pentru a combate tot ceeace reprezintă vechiul care se încăpăţânează să nu moară. Poeţii noştri trebue să nu uite cuvintele tovarăşului Malenkov şi să le aplice problemelor noastre : „Noi avem nevoie de Gogoll şi de Şcedrini sovietici, care cu focul satirei să exlirpeze din viaţă tot ceeace este negativ, putred, cangrenat, iot ceeace frânează mişcarea înainte". (Raportul tov. Malenkov, Ed. Lit. Pol. 1952, pag. 83).
IV
Ceeace este comun tuturor poeziilor an-(iimperialiste, — indiferent de pecetea originală pe care o pune personalitatea au-
SPRE NOI SUCCESE IN POEZIA NOASTRĂ
285
torului şi indiferent de procedeul la care acesta s'a oprit într'o anumită poezie — este caracterul combativ, forţa ofensivă. Aproape toate sunt pline de dramatism, pentrucă sunt construite pe baza unui conflict puternic şi real : încleştarea de forţe cu duşmanul de clasă.
Nu acelaş lucru se poate afirma atunci când încercăm să dăm o apreciere generală asupra poeziei care înfăţişează viaţa din patria noastră. Sunt aci, încă, destul de numeroase lucrările care nu izbutesc să sesizeze caracterul dramatic al luptei pentru construirea socialismului. Documentele de partid publicate anul acesta au arătat încă odată cu o zdrobitoare evidenţă că, în condiţiile actuale, departe de a se domoli, lupta de clasă devine tot mai aprigă. Forţa în ofensivă a socialismului se izbeşte de rezistenţa înverşunată a duşmanului, care, pe măsură ce e îngrădit şi lichidat, recurge la mijloace tot mai viclene şi mai primejdioase.
In „Problemele Leninismului", tovarăşul Stalin a arătat că, în perioada de trecere dela capitalism la socialism : ...„socialismul creşte mai repede decât elementele capitaliste, greutatea specifică a elementelor capitaliste scăzând din cauza aceasta. Şi tocmai pentrucă greutatea specifică a elementelor capitaliste scade, tocmai deaceea elementele capitaliste simt primejdia de moarte şi-şi înteţesc împotrivirea". (Problemele Leninismului, Ed. P.M.R., ed. II. pag. 374).
Aşa stând lucrurile, este evident că totul nu se desfăşoară lin şi fără greutăţi în viaţa ţării noastre. Succesele ' există, sunt măreţe, dar ele nu vin dela sine ci sunt dobîndite prin luptă îndârjită împotriva duşmanului, prin lupta îndârjită îrnpo-'triva tuturor piedicilor ce ne stau în cale.
Nesesizând, sau neredând din plin această trăsătură esenţială, unii dintre poeţii noştri se îndepărtează de adevărul vieţii, de acea înfăţişare „a esenţei fenomenului social istoric dat" (Malenkov) aşa cum cere realismul socialist. De deficienţe mai mari sau mai mici în această privinţă, suferă chiar unele opere, altfel valoroase, cum ar fi de pildă „Cincisutistul" lui Ion Brad, unele poezii din volumul „Stelele păcii" de Mihu Dragomir, sau din volumul
„Horea nu mai este singur" de Nina Cas-sian, etc. Prezenţa duşmanului încă puternic şi a luptei împotriva acestuia se face simţită din plin în volumul „Stânca de pe Tatra" de N. Tăutu. Volumul în ansamblul iui este un apel la vigilenţă şi un cald elogiu adus eroismului sodaţilor noştri, o convingătoare pledoarie despre necesitatea ca bunurile cucerite cu preţul atâtor jertfe, să fie apărate, la nevoie, cu arma în mână. In timp ce tatăl — ostaş îu armata noastră populară veghiază la postul său, mama îşi adoarme copilul cântându-i în ritmul străvechilor cântece de leagăn populare :
Nani, nani, dragul meu. Visul plin de soare, Iţi păzeşte somnul tău, Tata la hotare ! Odlkneşle-ţi ochii-adănci Că voinic, pe creste, .Somnul miilor de prunci Tata îl păzeşte ;
Căci pândesc ochi cruzi de domn
Iarăşi să ne prade
Holda, pacea şi-ai tău somn.
Cu mii de grenade.
Ei ne vor în lanţuri iar,
Iarăşi după gratii :
Dar dormi lin, că la hotar
Dârz e braţul tatii!
Nani, nani, somn uşor.
Pe. hotar veghiază.
Braţul nostru muncilor
Păcii stă de strajă.
Ce tresari ? E vântul doar. El să le alinte. A adus dela hotar Dragosiea-i fierbinte. Iată, pulbere de stea El ţi-a prins pe fală; Ca şi cum le-ar săruta Până'n dimineaţă 1 Dar tu dormi, dormi liniştit, Siinge-voi lumina I E târziu şi-a adormit Lângă geam grădina. Dormi, căci trebue să creşti Mâine braţe noi, Iară latei să-i şopteşti; „Vine schimbul doi!"
(„Balada grănicerului căzut")
286
EUGEN CAMPUS
Cele mai multe dintre poeziile cuprinse în volumul lui N. Tăutu povestesc o faptă eroică, o ciocnire între apărătorii cuceririlor noastre şi duşmani. Evident, drumu! acesta, firesc într'o carte despre ostaşi, nu e singurul mod de a reda dramatismul vieţii. Nu înseamnă că fiecare poet este obligat să înfăţişeze o încăerare cu duşmanul. După cum variate sunt formele de luptă împotriva unui duşman care întrebuinţează variate şi subtile forme pentru a distruge munca noastră, variate trebue să fie şi formele în care poezia oglindeşte complexitatea vieţii. De un nepreţuit ajutor le poate fi scriitorilor noştri studierea mai atentă a documentelor de partid. Deşi un început s'a făcut în acest sens — de pildă, Mihu Dragomir în „înstăritul" („Viaţa Românească" nr. 7) valorificarea lor deplină în poezie rămâne o sarcină de viitor.
Fără a studia cu grijă aceste documente, în genere fără a aprofunda învăţătura marxist-leninistă, fără a cunoaşte temeinic viaţa şi a o interpreta just în lumina acestei învăţături, scriitorii noştri nu vor putea da opere deplin satisfăcătoare. Căci, dacă nu se poate spune că în poezia din 1952 nu se vede că există o înverşunată luptă de clasă, că forţa socialismului este în plină ofensivă dar că mai există chiaburi şi alţi duşmani, nu este mai puţin adevărat că uneori această luptă este palid şi stereotip înfăţişată. Chipurile oamenilor înaintaţi şi lupta lor nu apar atât de măreţe cum sunt în realitate, sunt uneori prezentate schematic, după cum schematic şi redusă uneori la simpla prezentare apare şi figura duşmanului, acţiunea lui îndârjită de rezistenţă.
Necunoaşterea vieţii duce în anumite cazuri la o gravă falsificare a adevărului vieţii, la grave greşeli ideologice, cum a fost aceea sesizată de „Scânteia" prin articolul „O temă importantă tratată superficial şi greşit", al corespondentului Radu Coslin — („Scânteia", 6 Iulie 1952)
In dorinţa de a înfăţişa unele din problemele legale de reforma monetară, „Almanahul Literar" dela Cluj a publicat „Balada ţăranilor care vând lapte" de A. E. Baconsky, poem fundamental greşit
pentrucă transforma pe lăptari — elemente recrutate îndeobşte tocmai dintre chiaburi şi deci împotriva cărora era îndreptat ascuţişul reformei — în „eroi pozitivi". Gre-
. şeii de acest gen nu sunt un caz izolat în creaţia din ultima vreme a lui A. E. Baconsky. Lungul său poem „Flăcări în noapte" publicat anul trecut în „Viaţa Românească" era minat de lipsuri esenţiale care făceau ca ţelul urmărit de autor să nu fie atins, raportul de forţe1 în cadrul luptei de clasă din ţara noastră nefiind zugrăvit veridic şî convingător. Deşi i-au fost semnalate în repetate rânduri, nici până astăzi poetul nu şi-a lichidat definitiv lipsurile, poate şi fiindcă nu este suficient de conştient de gravitatea lor. A. E. Baconsky are o marcantă înclinaţie spre temele mari şi spre tratarea lor cu un anumit patos solemn. In sine, lucrul nu are nimic reprobabil. Dimpotrivă. Dar atunci când tema aceasta mare nu e realizată pe baza unei cunoaşteri aprofundate a vieţii şi a unei juste interpretări ? ei, rezultatul este contrar celui scontat de autor. Poetul devine un emfatic vânzător de nimicuri, camuflate sub faldurile pelerinei de bard, un „vânzător de mărunţişuri" cum atât de nimerit spune tânărul poet N. Labiş în parodia „Balada vânzătorilor de mărunţişuri" („Ani de ucenicie", An. III Nr. 1). Poezia sună a gol, sună a fals: imaginea adevărată a vieţii este diformată, iar pateticul devine grandilocvenţă egocentrică, formalistă, eroul liric nu se mai susţine convingător ca un reprezentant autentic al poporului, al omului înaintat al vremurilor noastre.
Astfel ajunge Baconsky — şi astfel ajung şi alţi poeţi înapoi la intimism. Bătălia împotriva intimismului — care anul trecut ameninţa să ia proporţii — poate fi considerată în ansamblul ei, câştigată. Totuşi, se mai manifestă ici-colo, în unele poezii urme de intimism, ca, de pildă, în „Presimţirea" de Veronica Porumbacu („Viaţa Românească" Nr. 5).
O altă piedică serioasă ce stă în calea desvoltării noastre este formalismul. Strecurat cel mai adesea ici, colo, în anumite imagini izolate sau în modul de folosire a
SPRE NOI SUCCESE IN POEZIA NOASTRĂ
287
limbii, el viciază uneori însăşi structura unor poezii în ansamblul lor. Ce? mai evidentă manifestare a formalismului în poezia anului acesta a apărut în cuprinsul volumului „Horea nu mai este singur". Vorbind despre greşelile-i din trecut, Nina Cassian mărturisea autocritic, în versuri clare şi convingătoare :
îmi luam în palmă versul Să mi-l puric, să ml-l judic. Cântăream tot universul In cântar farmaceutic;
II făceam măsurătoare
Cât de drept şi cât de sveltu-i,
Socoteam pe formulare
Câtă patimă să cheltui,
Din dăsaga minţii, câte Boabe rare să desferic Ca să lumlneze-alâte Scorburi mari cu întuneric...
In sgârcenia-mi neroaclă, Ieşea versul chiomb, pitic, Cu un zurgălău în coadă Şi în capul lui, nimic.
(„Versuri vechi şi versuri noi")
Din păcate, ceeace poeta socotea o gre şeală a trecutului definitiv lichidată, era într'o anumită măsură şi o greşeală . a prezentului. Multe din poeziile din volum erau întunecate de un greu balast formalist.
Aşa cum am arătat însă, volumul cuprinde şi poezii valoroase, iar activilatea desfăşurată în ultima vreme de către Nina Cassian confirmă botărîrea şi capacitatea poetei de a da lucrări utile luptei. Poporul a primit cu interes ultimele lucrări ale Ninei Cassian, care înfăţişează convingător aspecte caracteristice ale vieţii din patria noastră şi trăsăturile omului nou.
Iată. de pildă, pe mine: ul stahanovist care, în regimul nostru de democraţie populară, se bucură azi, pentru prima dată, de dreptul la odihnă :
E în amurg, când marea cuminţită, îşi culcă valul, leneş, la picioare. Lumina, ca o pulbere prin silă, Se cerne'n zarea palidului soare .
Un om priveşte, stând pe malul gol, înconjurat de marea frumuseţe Şi gânduri, necurmat îi dau ocol, Ca .pescăruşii'n zboruri îndrăzneţe...
La început, stahanovistul se simte oarecum nelalocul lui, departe de munca-i obişnuită, departe de echipa împreună cu care dobândise victorii. Apoi însă se integrează treptat în viaţa creată oamenilor muncii aici, în staţiunea de pe malul mării. El simte tot mai limpede că bunăstarea de care se bucură nu e huzur, că tihna de aici nu-i trândăvie, ci continuarea firească a preocupărilor lui şi răsplata binemeritată a muncii lui şi a întregului popor. Pe plaja aceasta pe care în trecut, „doar trântori sugeau a vieţii miere", acum el a întâlnit fruntaşi în muncă, „tovarăşi minunaţi", cu care a discutat despre problemele lor comune, problemele vieţii noi ce înfloreşte în patria sa dragă, problemele luptei pentru consolidarea şi ducerea mai departe a cuceririlor consfinţite prin Constituţie. Citind, împreună cu aceşti tovarăşi, Proiectul noii Constituţii, citind ' şi paragraful care vorbeşte despre dreptul la odihnă
„...Prin fereastră,
O briză, părul, blând, i-a, răvăyl.
Şi marea fu deodată mai albastră.
Odihna lui, prezenţa frumuseţii, Erau doar binemeritatul dar Din miile de daruri ale vieţii Cuprinse'n scumpa foaie de ziar.
Nu le-a născut în vag şl searbăd vis. Ci jertfe, lupte duse ani întregi Ca oamenii, ce zi de zl, au scris Prefaţa vie a acestei legi.
...Şi-acum când vântul culcă valurile rare, El, stând aşa'n amurg, pe matul mării, E mândru că trăieşte-o vreme'n care Şi fericirea-i scnsă'n legea ţării.
Succesele acestea le-a dobîndit Nina Cassian prin încadrarea tot mai activă în lupta poporului, prin strădania conştientă şi con secvenţă de a cunoaşte viaţa.
288
EUGEN CAMPUS
Necunoaşterea profundă a vieţii a dus pe unii poeţi la schematism, la înlocuirea vieţii reale în complexitatea ei cu şabloane gata confecţionate.
Uneori aceste şabloane sunt „împrumutate" dela alţii. Aşa de pildă, în poezia din 1952, s'a manifestat după părerea noastră, tendinţa de a utiliza la nesfârşit şablonul „anecdotei". Poetul priveşte un fapt cunoscut de el direct sau aflat din auzite. Când istorisirea a ajuns la capăt, se încheie şi poezia.   Poetul   crede   că nu i se poate reproşa nimic ;  totul e cât se poate de „concret" şi e chiar „rupt din viaţă". Dar poetul uită că faptul brut nu e încă poezie şi că simpla narare este de cele mai multe ori proză curată. Dar e comod aşa. Şablonul   e patentat   şi   „merge". Chiar dacă nu   e   prea    bună,   — chiar dacă nu e poezie    efectivă, — adăugăm noi —- ea nu e greşită   ideologic   şi   deci nu rişti mare    lucru nici tu,    nici redacţia care ţi-o publică. Este păcat că un tânăr de talent ca Ştefan Iureş, care a dat anul acesta numeroase lucrări valoroase şi pline de originalitate („La Casa Scânteii". „Balada Marinarilor de pe Bahica"), a alunecat şi el pe panta „şablonului-anecdotă", („Tractoristul" — în  „Scânteia Tineretului"), după ce în poeziile amintite dovedise poate să extragă din faptul brut poezia pe care acesta o conţine şi să facă aceasta într'un chip care să poarte pecetea personalităţii sale.
Alteori, poeţii se repetă pe ei înşişi. Lucrul acesta apare deosebit de izbitor, supărător şi la Baconsky, de pildă.. Nu voim să spunem prin aceasia că un poet nu trebue să aibă o anumită personalitate a sa, care să-l deosebească de toţi ceilalţi. Dimpotrivă, socotim aceasta ca o mare calitate. Dar personalitatea poetică nu e tot una cu şablon, cu manieră. Personalitatea poetică nu exclude, ci implică înnoirea. Fluviul rămâne acelaş, cu toate că — sau mai bine zise tocmai pentrucă valurile se schimbă. Mărturisind că, — după ,,Lidice", „Fâniâna din Coreea", „Războiul bacteriologic", care au oarecum o structură de ansamblu asemănătoare — simte nevoia să se reînnoiască, Eugen Jebeleanu spunea un lucru foarte just : „Nu e poet adevărat acela care nu năzueşte să fie mereu
altul, mereu tânăr şi nou, ca viaţa însăşi".
Acest adevăr trebue repetat acelora care, în diverse discuţii, promovează teza „personalităţii" pentru a acoperi cu ea comoditatea, lipsa de interes activ pentru noul în viaţă şi în artă. Aceşti „teoreticieni", ajung de fapt să închidă pe fiecare poet într'un ţarc îngust, din care-i interzic să iasă : Maria Banuş trebue să vorbească în calitate de mamă, Veronica Porumbacu să pornească întotdeauna dela un fapt mărunt, Frunză să scrie satire antiimperia-liste, etc. Poporul cere ca poezia noastră să fie variată şi bogată în personalităţi artistice puternic conturate, dar nu cu preţul închistării poeţilor în cochilia lor, nu cu preţul închiderii lor într'un ţarc, nu cu preţul stagnării, care echivalează în ultima instanţă cu moartea poetică, aşa cum în genere stagnarea înseamnă moartea vieţii.
Şablonizarea aceasta merge până la imaginile izolate şi se manifestă chiar şi în folosirea- limbii. Aspectele de supărătoare monotonie, de batere în loc, prin repetare nojustificată a aceloraşi imagini şi formule, despre care vorbeşte şi tov. Mihai Be-niuc în raportul ţinut la pienarea din Februarie 1951, nu au dispărut cu totul din poezia noastră. La Baconsky de pildă, prea adesea revin încă — fie că-i potrivit sau nu — frasinii care „freamătă" ; La E. Frunză, prea adesea se vorbeşte despre anii care „suie" sau „urcă" ; prea adesea întâlnim în poeziile noastre antiimperialiste o sărăcăcioasa terminologie zoologică în care predomină inevitabila «haită nesăţioasă» ; prea adesea sunt încă înfăţişate victoriile noastre prin simpla pavoazare de circumstanţă a poeziei cu nenumărate „drapele roşii", ce „fîutură'n vânt".
Deşi s'au făcut progrese simţitoare în desvoltarea unei limbi literare clare şi nuanţate, cu caracter popular, — cum am arătat în analizele unora dintre poeziile cercetate în paginile anterioare — mai întâlnim încă destule cazuri când limba e folosită cu stângăcie. Chiar la scriitorii cu îndelungată experienţă literară întâlnim expresii nepotrivite. ■
SPRE NOi SUCCESE IN POEZIA NOASTRĂ
289
„Sârmele.. îşi furişează colţii lor prelungi. — Să-i intre iarăşi omului în câr-r.ă"  (Nina Cassian, „Macronisos") sau: Faini mai agere, mai calde Scoate-vom din trude şi lumini.
(Mihu Dragomir, „Pâine albă".)
Să scoţi un râu din matca lui de piatră
îţi trebue o trudă 'ndelungată şi oameni tari, şi cremene de scos.
(Mihu Dragomir. „Grădinarul de oameni")
Urechea mi-o ascut.
(E. Frunză, „într'o sală  de aşteptare").
Cunosc şi loc şi oameni ştiu şi case. Şi Someşul ca un drumeţ târziu Şi fetele — pe unde-s mai frumoase.
(A. E. Baconsky, „După opt ani")
Vorba mea deacum să fie
Si în suflet şi pe placă:
..N'or să treacă, n'or să treacă !"
(N. Tăutu „Balada Grănicerului căzut" în volumul „Stânca de pe Tatra") etc.
Când e vorba de scriitorii tineri de tot, o vină esenţială o poartă redacţia. După părerea noastră, este cu totul inadmisibil felul în care a înţeles să lucreze redacţia „laşului nou" cu N. Labiş, publicând valoroasa poezie „Zilele lui Mai" („laşul Nou", nr. 2) într'o formă atât de crudă, de neîngrijită, încât aproape la fiecare vers te poticneşti de expresii greşite, direct groteşti, sau de o exasperantă sărăcie :
Dar Alisandru proaspăt îl simţea Cum freamătă, cum' pâlpâie deştept In foaie — manifestul — încălzit Sub haină, sub cămaşă, lângă piept.
Pe străzile netede'n tropot grăbit
Păşesc poliţiştii călare: Azi târgul se cere-a a fi straşnic păzit
Şi paza e straşnic de mare.
Dacă unii poeţi scriu încă neîngrijit şi superficial, fără suficient simţ de răspundere faţă de cititori, sunt alţii la care insuficienţa simţului de răspundere se ma-
nifestă prin absenţa din frontul literar. Au scris puţin anul acesta, Maria Banuş, Marcel Breslaşu, Radu Boureanu, Szabedi Laslo. Paskandi Geza, Canyady, etc.
Faptul că unii poeţi scriu puţin — puţin în raport cu necesităţile mereu crescânde ale poporului muncitor — este o problemă ce trebue pusă cu toată seriozitatea în momentul de faţă, atunci când discutăm situaţia în domeniul poeziei.
Este evident că răspunderea faptului, că scriu puţin şi nu întotdeuna la nivelul ce! mai înalt, o poartă în primul rând poeţii înseşi.
Nu este însă mai puţin adevărat că o bună parte din vină apasă asupra îndrumătorilor, asupra felului cum e organizată şi îndrumată munca poeţilor.
Sunt într'adevăr unele lipsuri în organizarea muncii.
Poeţi de talent ca Szabedy Laslo, Szasz lanoş, sunt supraîncărcaţi cu tot felul de sarcini şi nu izbutesc să găsească suficient răgaz pentru a-şi desvolta creaţia literară. Tot atât de rare — dar existente totuşi (cazul poetului Mayteny dela „Ed. Tineretului") — sunt unele cazuri când scriitorilor încadraţi în munci redacţionale nu li se planifică sarcinile în aşa fel, încât să poată avea posibilitatea de a merge mai des şi pe vreme mai îndelungată în documentare.
E deasemenea adevărat că o bună parte din vină o poartă îndrumătorii: colectivele din redacţia revistelor şi editurilor, critica scrisă sau cea orală sub toate formele prin care se exercită ea, începând cu Cenaclele şi sfârşind cu conducerea Uniunii Scriitorilor.
S'a întâmplat uneori ca înşişi îndrumătorii să fie greşit orientaţi.
Căzând din nou în greşeala unor atitudini liberaliste, redacţia „Vieţii Româneşti" a publicat materiale care nu folosesc luptei poporului, ca de pildă poezia „Presimţirea" a Veronicăi Porumbacu. Tot astfel, redacţia „Almanahului Literar" a publicat materiale cu grave greşeli ideologice, ca „Bala'da ţăranilor care vând lapte" a lui Baconsky.
19 _. viaţa Românească — c. 4183
290
EUGEN CAMPUS
Greşeli a făcut şi critica. In ceeace priveşte domeniul poeziei, în „Viaţa Românească" a apărut o recenzie cu caracter cosmopolit, despre opera lui E. Frunză. In loc de a-şi axa recenzia asupra a ceeace era esenţial în volumul analizat, A. Martin răsturnase raportul real ; el ajungea în fond să minimalizeze cu dispreţ creaţia, în ansamblul ei deosebit de valoroasă, cuprinsă în volumul „Zile slăvite".
Şi aceasta se petrecea dupăce, cu un număr înainte, redacţia „Vieţii Româneşti" publicase un alt articol fals orientat, un articol al subsemnatului, tratând despre romanul „Soarele răsare în deltă" de Vladimir Colin.
Deasemenea, nu întotdeauna critica a găsit modul cel mai just pentru a expune un punct de vedere în fond just. Având în esenţă dreptate în cele ce susţinea, tov. Paul Georgescu, analizând volumul Ninei Cassian în articolul publicat în „Viaţa Românească" nr. 8, recurgea la „subtilităţi" şi la un ton de persiflare care nu foloseau întru nimic şi puteau dăuna mult. Este vina redacţiei că a publicat articolul în forma aceasta, după cum tot vina redacţiei a fost cu publicarea articolelor pomenite mai sus.
Aceste greşeli trebue să dea — şi au dat — serios de gândit colectivului redacţional al „Vieţii Româneşti".
S'a întâmplat, deasemenea, ca acţiunea de îndrumare în special cea orală, la edituri, reviste, etc. — să fie Tăcută mecanic. Fără o viziune destul de largă, cu o anumită timorare. Fugind de răspundere, unii din redactorii dela edituri şi reviste amână la nesfârşit răspunsul, trimiţând pe poet dela Ana la Caiafa, aşteptând să vadă ce vor spune alţii şi recurgând la referate externe chiar atunci când lucrurile sunt clare ; aşa ajung unele manuscrise să stea luni de zile în redacţie, încurcând munca revistelor şi editurilor, dar în special a poeţilor care nu-şi pot continua munca.
Când, totuşi, dau în cele din urmă răspunsuri, atari redactori se ascund în dosul unei formule evazive, care nu spune mare lucru, nu ajută cu nimic poetului, ci serveşte numai îndrumătorului, care e sigur că — oricum se vor lămuri poziţiile mai târziu — el va putea ieşi oricând cu
faţa curată : .....Cam    aşa ceva am spus
şi eu".
Mai frecvent este însă cazul contrar. îndrumătorul dă răspuns, îl dă eventual şi răspicat, — poate chiar prea răspicat. Dar îl dă nu apreciind opera în mod principial, pe baza unor criterii ştiinţifice, ci pe bază de impresii personale, cu totul arbitrare.
Se întâmplă încă destul de des — atât la edituri cât şi la reviste — un fapt deosebit de dăunător. In loc să pornească dela cercetarea cu dragoste şi înţelegere a ceeace a vrut să spună poetul, pentru a-1 ajuta să spună acel lucru mai clar şi mai convingător, îndrumătorul nici nu-şi da osteneala să pătrundă mai adânc îi; esenţa operei ce i-a fost prezentată, ci îi recomandă poetului cu totul alt plan, cu totul alte idei. Chiar dacă sunt juste şi interesante, aceste idei şi acest plan nu-i aparţin poetului, nu reprezintă ceeace a vrut să spună poetul, ci ceeace ar fi spus criticul, dacă ar fi avut talent   de poet.
Discuţia nu se mai poartă deci în jurul lucrării prezentate ; practic, aceasta este subtilizată, iar în locul ei apare, printr'o inconştientă scamatorie, ipotetica operă concepută de îndrumător. Şi, cum nu întotdeauna îndrumătorul este un „mare" poet, se produce un fenomen care numai bine nu poate face literaturii: nu numai că i se sugerează poetului să lucreze la o operă care nu e a lui şi pe care deci nu o poate realiza cu profunzime, dar i se sugerează în loc de o operă valabilă — simple şabloane, formule gata confecţionate. Este singurul lucru de care dispune cu uşurinţă criticul şi pe care-1 poate oferi pe loc, fără a se obosi măcar să adâncească opera în discuţie.
Să nu fim greşit înţeleşi. A căuta să pătrunzi esenţa operei prezentate, a te strădui ca -- mergând pe linia personalităţii artistice a poetului — să ajuţi la clarificarea mesajului pe care opera îl conţine, nu înseamnă câtuşi de puţin a aluneca pe panta liberalismului, a accepta indiferent ce spune poetul, chiar dacă acele lucruri ar fi contrarii adevărului vieţii, .nu ar sern intereselor poporului.
Procedee condamnabile ca acelea pomenite mai sus au dus la o îngustare dăunătoare a pasivităţilor de desvoltare multila-
SPRE NOI SUCCESE IN POEZIA NOASTRĂ
291
terală şi plină de originalitate a poeziei noastre, derutând şi. demobilizând pe unii poeţi, au lipsit publicul nostru cititor de opere care ar fi putut deveni interesante şi folosirea luptei noastre. Cu o astfel de critică neprincipială nu se poate contribui efectiv la justa îndrumare a cititorilor şi a scriitorilor.
Ajutorul hotărîtor l-au primit poeţii şi criticii — şi evident cititorii — dela presa de partid. „Scânteia" a fost aceea care a atras atenţia asupra falsificării adevărului vieţii în materialele publicate de „Almanahul Literar" în legătură cu reforma monetară ; ea a fost aceea care a combătut abaterile dela linia unei critici principiale în pomenitele articole din „Viaţa Românească". Ea a arătat în mod concret cum trebue făcută o adevărată muncă de îndrumare, cum trcoue să fie exercitată o critică în-ir'adevăr principială, care să promoveze cu îndrăzneală noul şi să combată cu hotărîre vechiul.
Pentru a lichida toate aceste piedici ce stau în calea desvoltării poeziei noastre, soluţia este cea cunoscută, dar încă insuficient pusă în practică : mai multă muncă, mai multă învăţătură şi mai cu seamă mai multă şi mai profundă cunoaştere a vieţii în esenţa ei, pe baza unei participări militante şi a unei interpretări în lumina marxism-leninismului.
Pe acest drum au fost obţinute marile succese despre care am vorbit la începutul articolului. îndepărtarea parţială dela acest drum a provocat slăbiciunile şi a creat piedicile pe care le-am semnalat.
Prima şi cea mai de seamă datorie a scriitorului care vrea să fie demn de titlul de cinste de „inginer al sufletelor omeneşti", este cunoaşterea vieţii, cunoaştere In sensul larg şl profund al cuvântului. Numai o atare cunoaştere îi dă scriitorului posibilitatea să creeze opere conforme cu cerinţele realismului socialist, să descopere şi să pună puternic în lumină esenţa fenomenului social oglindit, ceeace este într'adevăr tipic vremurilor noastre.
„Problema tipicului — arată tovarăşul Malenkov — este întotdeauna o problemă politică.
înalta şi nobila sarcină care stă în faţa oamenilor artei şi literaturii poate ţi îndeplinită cu succes numai dacă vom duce o luptă hotărîtă împotriva lucrului de mântuială în activitatea artiştilor şi literaţilor noştri, dacă vor fi extirpate fără cruţare minciuna şi putreziciunea din operele de literatură şi artă. Literaţilor şl oamenilor de artă din ţara noastră le revin uriaşe îndatoriri în măreaţa luptă de creştere a ceeace este nou, luminos, şi de extirpare a ceeace este învechit şi anchilozat în viaţa socială."
Viaţa a luat-o înaintea literaturii. In cuvântul său la Congresul al. XIX-lea, Al. Fadeev spunea că există o veche zi-cătoare rusă: „povestea se spune repede dar treaba se face încet". El arăta apoi că astăzi, lucrurile se petrec invers : treaba se face repede, dar povestea se spune încet.
In numele scriitorilor din Uniunea Sovietică, Al. Fadeev îşi lua angajamentul că vor lupta pentru a ridica literatura sovietică la înălţimea vieţii.
Acest angajament se cuvine să şi-1 însuşească şi poeţii noştri ; el trebue să fie socotit de către fiecare scriitor din R.P.R. în parte şi de întreg frontul literar al ţării noastre în ansamblul lui, drept cea mai importantă sarcină ce ne stă în fală în momentul actual.
Am arătat în acest articol că tabloul poeziei pe 1952 este bogat şi variat.
Paşi însemnaţi înainte s'au făcut în diverse direcţii. Poeţii participă mai intens şi mai profund la viaţa poporului, ştiu în mai mare măsură decât în trecut să răspundă comenzii sociale, să dea poporului în fiecare moment armele de care are nevoie, sesizând şi promovând nou! care apare în viaţa noastră şi combătând piedicile ce-i stau în ca'le.
Se poate spune deasemenea că, în acest an, poezia a făcut un pas important înainte şi în ceeace priveşte bogăţia de idei. Tot mai mult se observă în operele unora dintre fruntaşii poeziei noastre tendinţa şi capacitatea de a se ridica dela oglindirea unui aspect parţial a"l realităţii la generalizări cuprinzătoare, exprimate concis, în câteva strofe sau chiar în câteva versuri. Semne ale acestui fenomen îmbucurător — dovada
19 *
292
EUGEN CAMPUS
procesului de maturizare a poeziei noastre — întâlnim de pildă în operele lui Mihai Beniuc („Cântecul lebedei", în „Viaţa Românească", nr. 6 „Furtuni de primăvară" în „Contemporanul" din 23 Mali), E. Frunză („Din câte cântece", „Şapte vieţi să vie-ţueşti" „în volumul „Zile slăvite"), Veronica Porumbacu („Viitorul", „In marş", în „Viaţa Românească" nr. 12), Mihu Dragomir („Printre mineri", „Viaţa Românească" nr. 8-9, „Am vârsta ţării mele", „Viaţa Românească" nr. 12) A. E. Baconsky („Monumentul" în „Contemporanul" din 11 Iulie), etc.
Aceasta nu înseamnă insă că tabloul poeziei în 1952 este la fel de bogat şi variat ca viaţa.
Poeţii noştri au lăsat unele aspecte ale vieţii neoglindite, sau insuficient oglindite. Mai mult încă : nu întotdeauna s'au oprit asupra celor mai importante aspecte ale construcţiei socialiste şi ale problemelor omului socialist. Nu avem încă poemele pe care le cer construcţiile de cea mai mare importanţă pentru înaintarea noastră pe drumul socialismului, cum ar fi şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră, şantierul hidrocentralei V. I. Lenin, marile centrale de la Doiceşti şi Ovidiu II. In înfăţişarea omului nou şi a muncii sale constructive, în cadrul căreia' se desvoltă personalitatea sa multiplă şi complexă, nu s'au realizat acele progrese mari şi rapide pe care le puteam nădăjdui după biruinţa obţinută prin poemul „Minerii din Maramureş" al lui Dan Deşliu.
Viaţa înaintează atât de repede, încât, cu toate succesele dobândite până acum, poezia noastră a rămas în urma vieţii, în loc să fie cu un pas înaintea acesteia, aşa cum cerea A. A. Jdanov. Ori, e un lucru evident că o poezie este cu adevărat valabilă, că ea va dura atâta în viitor, cât viitor a ştiut poetul să cuprindă în ea :
Atâtea inimi mâine vei aprinde, cât viitor, poemul azi cuprinde.
(Veronica Porumbacu „Viitorul"),
Viitorul care trebue cuprins în poezia realist-socialistă, în poezia care sesizează „esenţa fenomenului social-isloric dat", este viitorul care a şi început să existe, să se afirme, în cuprinsul   prezentului   nostru ;
acel viitor căruia partidul, prin politic? lui înţeleaptă, ştiinţifică, îi creadă condiţiile de deplină desvoltare.
Ce alt exemplu mai minunat de cuprindere a viitorului în prezent, pot găsi poeţii noştri decât în recentele Hotărîri cu privire la desvoltarea oraşelor noastre, sau decât aceste cuvinte, deschizătoare de largi perspective şi pline de avântată poezie din Raportul tovarăşului Gheorghiu-Dej :
„Imaginaţi-vă, tovarăşi, cum va arăta patria noastră când vor fi realizate obiectivele planului cincinal! Anii care vin vor fi anii intrării în funcţiune a unor mari întreprinderi, a noilor fabrici şi uzine, furnale, cuptoare, întreprinderi chimice, a noilor cen. irate electrice, a marelui combinat metalurgic furnizat in întregime de Uniunea Sovietică, a centrului cinematografic dela Buftea, combinatul „Casa Scânteii". Hidrocentrala „Vladimir Ilici Lenin" va alimenta cu energie noua industrie a Moldovei şi va chema la viaţă întreaga regiune. Apele Dunării vor înainta spre Mare prin Canalul navigabil Dunăre-Marea Neagră ; vor apare oraşe noi, moderne, pe harta patriei. Va începe construirea canalului navigabil Bucu-reşti-Dunăre, care va face ca Bucureştiul să devină port la mare. Marile şi puternicile gospodării agricole socialiste vor face câmpiile să rodească din belşug. Zeci de mii de tractoare, combaine, secerătoare vor brazda ogoarele patriei. Ţărănimea muncitoare va trece cu încredere crescândă la agricultura socialistă, deoarece numai marea gospodărie agricolă socialistă are posibilitatea să întrebuinţeze maşini, să folosească cuceririle ştiinţei şi să dea astfel o mare cantitate de pnoducţie-marfă care să asigure aprovizionarea clin belşug a industriei şi a oamenilor muncii şi bunăstarea 'ţărănimii muncitoare. Irigarea Dobrogei, a câmpiei Dunării şi a regiunilor secetoase din Moldova pe baza unui plan vast de muncă, valorificarea Deltei Dunării pe ale cărei ogoare fertile se pot cultiva plante industriale, legume, plante subtropicale, etc. sădirea livezilor de pomi fructiferi pe întreg cuprinsul ţării, organizarea gospodăriilor speciale pentru leguminoase şl zarzavaturi, ridicarea producţiei de cereale-marfă a gospodăriilor individuale trebue să constitue baza pentru ridicarea producţiei agricole a ţării."
SORIN ARGHIR
o imagine complexa a realităţii
In tabloul final al romanului ce-i poartă numele, Mitrea Cocor visează la epoca fericită în care, după pilda colhozurilor văzute în Ţara Socialismului, în patria sa se vor întinde nesfârşite gospodării colective.
Romanul se încheia în 1945, cu câţiva ani înainte ca semenii lui Mitrea Cocor să înfăptuiască primele gospodării ; Mitrea însă le dorea din tot sufletul ; el distingea chiar în zare contururile viitoarelor gospodării colective.
Prin Mitrea Cocor, — Mihail Sadoveanu a realizat chipul omului epocii în care Partidul a înfăptuit reforma agrară, lichidând moşierimea ca clasă, După trecere a patru ani doar, Mitrea avea să trăiască momentele minunate ale înfiinţării primelor gospodării colective, Este ceeace înfăptuiesc Ion Lepădat şi Avram Saizu din „Nopţile din Iunie", nuvela lui Petru Dumitriu. Tabloul satului pe care-1 oferă „Nopţile din Iunie" este^altul decât acel zugrăvit de romanul lui Mihail Sadoveanu — altul pentrucă realitatea s'a schimbat, pentrucă s'au ascuţit contradicţiile, pentrucă oamenii s'au transformat.
In „Mitrea Cocor" era zugrăvit un prim act al răfuelii de veacuri a ţăranilor muncitori cu cei care le storseseră vlaga, un prim pas pe drumul care duce la zorii senini ai socialismului.
Oamenii mai aveau însă de străbătut „drumul înţelegerii", chiaburimea nu era încă îngrădită, condiţiile creării gospodăriilor nu erau coapte.
Satul „Nopţilor din Iunie" este satul ofensivei socialismului în condiţiile „îngră-
dirii chiaburilor şi ale creării primelor gospodării agricole colective", (Gh. Gheorghiu-Dej: „Lupta de clasă în România în etapa actuală"). In acea etapă, rezistenţa' chiaburilor se desfăşura îndeosebi pe linia împiedicării ţăranilor muncitori de a adera la gospodărie prin împrăştierea de svonuri mincinoase care ponegreau gospodăriile colective.
Ceeace dă o deosebită veridicitate şi, ca o consecinţă, şi forţă artistică, romanului scris de Mihail Sadoveanu şi nuvelei lui Petru Dumitriu (ambele distinse cu Premiul de Stat ai R.P.R.) — este imaginea tipică pe care o dau asupra satului dintr'o anumită perioadă. Satul lui Mitrea Cocor sau al lui Avram Saizu, nu e un sat atemporal, ci satul reformei agrare („Mitrea Cocor"), sau a! înfiinţării primelor gospodării („Nopţile de Iunie").
Nuvela „Desfăşurarea", scrisă de Marin Preda, publicată în numărul 8-9 al revistei „Viaţa Românească" şi apărută de curând în volum la ESPLA, dă tabloul satului dintr'o perioadă care a urmat aceleia a înfiinţării primelor gospodării. Lupta de clasă s'a ascuţit, a1 îmbrăcat noui şi variate forme, duşmanul, pe măsura ofensivei vijelioase a socialismului, a devenit mai înverşunat, opunând o rezistenţă tot mai aprigă. Comuniştii satelor şi ţăranii muncitori au devenit însă mai puternici decât în perioada primelor gospodării şi creşterea forţelor lor oglindeşte tocmai creşterea forţelor socialismului, creşterea greutăţii sale specifice.
Nuvela lui Marin Preda dă tabloul satu-
294
SORIN ARGHIR
lui românesc în condiţiile luptei de clasă, a cărei ascuţire s'a oglindit şi în manifestările abaterii oportuniste de dreapta. Vorbind despre politica deviatorilor de dreapta, în expunerea la consfătuirea pe ţară a muncitorilor minieri din industria carboniferă, tovarăşul Gheorghiu-Dej a arătat că ea a fost „o politică de stimulare a elementelor chiabureşti şi a altor elemente capitaliste." Tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej a arătat că deviatorii au luat numeroase măsuri în favoarea chîaburimii: „acordarea de credite, dintre care cele mai multe n'au fost niciodată restituite, camuflarea a zeci de mii de chiaburi în rândul mijlocaşilor, neînca-sarea de impozite şi chiar scutirea de impozite a gospodăriilor chiabureşti" ş.a.m.d.
Aşa cum se arată în scrisoarea C.C. al P.M.R, către toate organizaţiile Partidului şi către toţi membrii de partid cu privire la rezultatele reformei băneşti şi sarcinile Partidului, din 15 Martie 1952, devierea oportunistă de dreapta „constă în subaprecierea duşmanului nostru, a puterii capitalismului, a primejdiei pătrunderii chiaburilor în gospodăriile colective, în orientarea spre aşa numitele „elemente cheie" ale satului, adică spre păturile săteşti avute, în neînţelegerea mecanismului luptei de clasă, în condiţiile trecerii dela capitalism la socialism."
O vreme, în unele din scrierile literaturii noastre a dăinuit o viziune simplistă şi sărăcăcioasă a mecanismului luptei de clasă. In a*ceastă viziune, chiaburul apărea ca un duşman lesne de lichidat şi lupta împotriva lui se desfăşura destul de domol.
Nuvela lui Marin Preda, alături de celelalte lucrări valoroase, de seamă, ale literaturii noastre care tratează problemele satului se distinge tocmai printr'o viziune complexă, multilaterală a luptei de clasă, în toate formele pe care Ie îmbracă.
Nuvela lui Marin Preda este prima noastră lucrare literară, a cărei arie este luminată de perspectiva pe care au dat-o asupra realităţii noastre, documentele Partidului cu privire la devierea de dreapta. Datorită acestui sprijin important, decisiv pentru scriitori, realitatea i s'a putut înfăţişa cu atâta claritate. Ca o urmare firească, o serie întreagă de probleme, de fenomene a.e realităţii asupra cărora documentele Partidu-
lui au aruncat lumină, îşi găsesc o justa reflectare artistică în nuvela lui Marin Preda.
Intr'adevăr, o serie întreagă de fenomene ale realităţii caracteristice stadiului actual al luptei de clasă din ţara noastră, fenomene neatacate până acum de scriitorii noştri.ca, naşterea de noi chiaburi în condiţiile N.E.P.-ului, camuflarea chiaburilor în rândul mijlocaşilor, pătrunderea de elemente descompuse, corupte, în aparatul de stat şi de partid, blocarea sumelor cuvenite gospodăriilor de stat, toate acestea sunt oglindite în nuvelă.
Pentru prima oară în literatura noastră, un loc important îl ocupă prezenţa noilor chiaburi formaţi, drept consecinţă a procesului prin care mica producţie de mărfuri generează capitalismul „zi de zi, ceas de ceas, spontan şi în proporţie de massă". Reflectarea acestui fenomen specific al realităţii noastre măreşte forţa artistică a nuvelei, lupta împotriva acestor noi duşmani fiind mai complexă. In general, aceştia, datorită politicii deviatorilor de dreapta au izbutit să se camuflezi. La aceasta trebue adăugat şi faptul că chiaburul născut în epoca N.E.P.-ului, provenit din straturile ţărănimii muncitoare, are specificul lui, particularităţile lui de caracter, specific psihologic care-1 distinge de vechii chiaburi. El este beneficiarul direct al devierii de dreapta — şi aşa apare în nuvelă) în persoana lui Voicu Ghioceoaia
Nefiind îngrădit ca un chiabur, bucurân-du-se însă de largi posibilităţi materiale, ocrotit de deviatorii de dreapta, el nu doreşte reinstaurarea vechiului regim în care ar deţine vechea situaţie, ci păstrarea avan-tagiilor pe caTe i le conferă înfierea de către deviaţionişti.
Alături de acest tip de chiabur, ignorat până acum de literatura noastră, se mai întâlneşte în nuvelă şi acela cu trecut chia-buresc, dar strecurat acum în rândul mijlocaşilor.
Zugrăvirea acestor două soiuri de chiaburi măreşte dramatismul nuvelei. Scriitorul luminează aceste aspecte) aceste laturi ale realităţii dovedind astfel în mod artistic, cât de complexă este realitatea şi cât de variate pot fi formele sub care se maViifestă lupta de clasă.
O IMAGINE COMPLEXA A REALITĂŢII
295
Oglindind varietatea acestor forme, diferenţierea tipurilor sociale, bineînţeles că Şi lucrarea literară câştigă în complexitate şi în adâncime. Situaţiile sunt mai diverse, problemele mai complicate, iar personagiile având de înfruntat situaţii mai puternice, multiple, se desvoltă şi cresc într'un ritm mai viu, mai hotărît. In „situaţii tipice — caractere tipice".
Astfel de chiaburi deghizaţi — cum sunt cei prezentaţi de Marin Preda — se bucură de protecţia elementelor putrede cuibărite in aparatul de stat, ca moliile în vestmintele călduroase şi bune. Aceste elemente corupte nu provin totdeauna din vechile cadre ale aparatului administrativ şi poliţienesc-mi-litar burghezo-moşieresc, cum în general s'a arătat de către scriitorii noştri. Sub influenţa burgheziei, unele cadre de stat făurite în epoca democraţiei populare cedează şi se descompun moral şi politic.
Fenomenul acesta acut, propriu ascuţirii luptei de clasă — deasemeni neprezentat până acum în literatura noastră — l-a zugrăvit Marin Preda cu multă vigoare în figura lui Prunoiu, preşedintele sfatului popular al satului (Jdupu. Presiunea burgheziei asupra elementelor slabe şi supuse influenţei duşmanului, scriitorul o urmăreşte exercitându-sc şi asupra unora dintre activiştii de partid cum este în nuvelă, Ion Niculae.
înfăţişarea' tuturor acestor multiple elemente ale realităţii, şi care atestă acuitatea luptei de clasă, multilateralitatea planurilor pe care ea se poartă, conferă veridicitate şi forţa artistică nuvelei lui Preda şi constitue noutatea ei, marea ei originalitate care-i dă un profil specific în ansamblul literaturii noastre.
Complexitatea cadrului social pe care-1 conslrueşle scriitorul o vădeşte şi prezentarea altor manifestări grave ale politicii de-viatorilor de dreapta, cum ar fi neplata salariilor datorate muncitorilor gospodăriilor de stat. Asemenea manifestări au iscat nemulţumiri violente şi pe deplin justificate şi care au stat la baza unor conflicte puternice.
Bogăţia de probleme pe care scriitorul le atacă, face ca nuvela să fie deosebit de interesantă şi atrăgătoare. Meritul ei de seamă stă în faptul că înfăţişând artistic
multitudinea fenomenelor arzătoare ale vieţii, ea devine o oglindă fidelă şi limpede, trecând cu succes proba de foc a confruntării cu realitatea.
Arta înseamnă cunoaştere. înfăţişând marea frescă a societăţii, scriitorul oferă posibilitatea cunoaşterei obiective a societăţii timpului său. Clasicii marxismului au afirmat nu odată, că în opera lui Balzac au aflat mai multe date despre societatea capitalistă, decât din tratatele tuturor economiştilor burghezi la un loc. Dând însă o imagine adevărată a realităţii, opera literară înarmează massele în lupta lor şi în aceasta constă caracterul ei transformator, militant şi educativ. Dar ce dă oare adâncime şi greutate, frumuseţe şi sclipire artei, dacă nu bogăţia problemelor, a observaţiilor pline de miez asupra vieţii ? Dacă nu ar exista acestea, restul, cu tot talentul artistului, nu ar fi decât tinichele poleite.
Iată dece bogăţia problemelor însumate de nuvelă stă la baza frumuseţii artistice a aspectelor încordate ale realităţii, pe care recenta lucrare a lui Marin Preda le prezintă. Aceste aspecte se întrunesc într'un subiect pasionant, dinamic, cu momente de înaltă tensiune dramatică. Dramatismul literar al nuvelei izvorăşte din dramatismul conflictului cate stă la baza lucrării lui Marin Preda. Pentru a întemeia gospodăria, comuniştii satului dintre care se impun Anghel, secretarul organizaţiei de Partid, Pascu şi Mitrică, sprijiniţi de rnassa ţăranilor muncitori, duc o luptă înverşunată împotriva chiaburilor. înfiinţarea gospodăriei nu merge pe un drum lin, neted. Sub presiunea duşmanului de clasă, sunt împinşi spre posturile de conducere ale gospodăriei, Voicu Ghioceoaia şi Bădârcea chiaburi camuflaţi, primul sub masca unui membru de partid, al doilea îndărătul dovezii de mijlocaş. Lupta este complicată şi grea din cauza sprijinului pe care chiaburii camuflaţi îl au dela Prunoiu, preşedintele Sfatului Popular din sat. Poziţia lui Prunoiu pare de nezdruncinat, deoarece el se află sub ocrotirea binevoitoare şi aparent atotputernică a primului secretar al raionului de Partid, Ion Niculae. Tensiunea este mărită de atitudinea lui Ion Niculae faţă de Anghel, pe care-1 socoteşte un om slab, in-
296
SORIN ARGHIR
capabil să conducă viaţa politică a sa'tului. Dimpotrivă, pentru primul secretar, Prunoiu este fruntaşul satului, „prima vioară" politică. Din această pricină, până în momentul înfiinţării gospodăriei, încercările lui Anghel şi ale organizaţiei de a anihila activitatea lui Prunoiu şi a acelora pe care el îi ocrotea, fuseseră calificate drept intrigi şi eşuaseră.
Ca atare, în organizaţia de bază pătrund semne de descumpănire, se încetăţeneşte o psihoză de descurajare. La aceasta contri-bue şi atmosfera creată în sat de nemulţumirea ţăranilor muncitori, nemulţumire pricinuită de neplata muncii pe care o prestaseră la gospodăria de stat. Sesizând acest aspect caracteristic pentru urmările nefaste ale politicii deviatorllor de dreapta, scriitorul a Indicat şi beneficiarii ei, chiaburii de soiul lui Iancu Enache şi Petre Miuleţ. Pe aceştia, perspectiva unei gospodării în a cărei conducere s'ar afla prietenii lor lupii în piele de oaie^ Ghioceoaia şi Bădârcea, nu-i înspăimântă de fel. Dimpotrivă, le dă curaj în acţiunile pe care le întreprind şi speranţe în viitor. Situaţia pare fără ieşire. Scriitorul nu s'a mărginit însă la zugrăvirea unei fresce în care domină aglomerarea petelor întunecate. Cercul de fier care părea că s'a strâns în jurul comuniştilor saltului este zdrobit. Cu sprijinul celui de al doilea secretar al raionului de partid, Tur lea, organizaţia de bază din Udupu de mască uneltirile chiabureşti şi smulge măştile chiaburilor camuflaţi. In această acţiune, un rol important îl joacă Ilie Barbu, reprezentant autentic al ţărănimii muncitoare. Ilie Barbu demască legăturile lui Ghioceoaia cu chiaburii, şi astfel contribue la punerea în lumină şi a ocrotitorilor din umbră ai acestuia. Dramatismul conflictului nu scade însă, Ion Niculae caută să netezească asperităţile; pe de altă parte, Bădârcea şi Ghioceoaia încearcă să Influenţeze ţăranii pentru ca să-şi retragă semnăturile de pe lista de înscriere în gospodărie.
Lupta. comuniştilor, a Iui Ţurlea, Anghel şi Ilie Barbu în primul rând, zdrobeşte toate aceste manevre şi crează bazele sănătoase ale viitoarei gospodării.
Marin Preda a condus cu măestrie această acţiune sinuoasă, complexă, desfăşu-
rată pe mai multe planuri. Scriitorul a menţinut forţa conflictului, adăugând mereu elemente noi care evidenţiază dramatismul faptelor. Astfel, atunci când conflictul părea să fi cîjuns la liman, Marin Preda zugrăveşte cu mult talent încercarea lui Voicu Ghioceoaia şi a lui Bădârcea de a sparge gospodăria. Dramatismul acestui fragment decurge din autenticitatea lu^ din faptul că el se întemeiază pe adevărul, pe dramatismul vieţii.
„îndată ce Ţurlea plecase, Voicu Ghioceoaia îl căutase pe Prunoiu să întrebe de rostul acestei plecări. II găsise la M.A.T. Preşedintele Sfatului stătea rezemat de tejghea şi dădea pe gât pahar după pahar, arăta posomorit şi când îl văzuse pe Ghioceoaia începuse să strige la el şi să-l ameninţe.
Ghioceoaia înţelese că nu se mai putea bizui pe preşedintele Sfatului. Era limpede că la Raion se schimbaseră lucrurile, steaua lui Prunoiu se stingea.
Ghioceoaia hotărî că acum e momentul potrivit. Anghel plecase la gară, Prunoiu se îmbăia la M.A.T., Pascu plecase la Ilie Barbu, Milrică se dusese să se culce; la Sfat rămăsese numai Niculae Burcea.
Trecuse împreună cu Bădârcea pe la Tra-fulică şl Didel, aceştia trecuseră pe la rudele lor, apoi o luaseră cu toţii spre Sfat. La Sfat, intraseră grămadă peste ingineri şi Trafullcă ceruse gălăgios, în numele tuturor, să-l şteargă de pe liste.
— Tovarăşi, începuse secretarul Comitetului Executiv, când văzuse că nu e de glumit. Vreţi să faceţi jocul chiaburilor care...
— Lasă că ştim noi ce facem, i-o retezase Trafullcă colţos. Lasă, mă tovarăşe l Lasă că ştim noi!"
In prima versiune, spre sfârşitul nuvelei, tensiunea scădea. După ce, datorită lui Anghel, tentativa de spargere a gospodăriei eşuase, evenimentele se îndreptau potolit spre mal.
Această caracteristică se vedea şi în episodul în care Ilie Barbu ieşea fără greutate din vizuina chiaburilor, unde se dusese pentru a-i smulge pe fraţii Ciobanu din mrejele lui Bădârcea. Dându-şi seama de aceste lipsuri, scriitorul, în volumul apărut la ESPLA a adăugat noi episoade. Plecarea lui Ilie Barbu din casa chiaburului Tra-
O IMAGINE COMPLEXA A REALITĂŢII
297
Eulică este urmată de o luptă îndârjită în care — Fraţii Ciobanu, Iile Barbu şi un utemist resping atacurile chiaburiior înverşunaţi. De subliniat că această manifestare violentă a chiaburilor, nu ţine de recuzita schematică a cuţitului folosit de duşmanul de clasă. Dimpotrivă, ea decurge din logica situaţiei, a desfăşurării evenimentelor. Era firesc ca în atmosfera încordată pe care o prilejuise intervenţia lui Ilie Barbu, chiaburii să încerce a lichida pe cei care ai fi dat în vileag obiectivele adunării lor Marin Preda* a mai adăugat un nou capitol, în care Prunoiu este demascat şi care zugrăveşte dramatic intervenţia lui Ţurlea, Anghel şi a şefului miliţiei pentru zdrobirea chiaburilor. Toate aceste noi elemente, ţinând de adevărul vieţii şi nu de-o ornamentare stilistică, măresc veridicul nuvelei şi deci şi dramatismul ei. Punând în lumină implicaţiile cele mai variate ale diferitelor acţiuni, scoţând ou curaj la iveală momentele de explozie alo contradicţiilor, Marin Preda a justificat rezolvarea pozitivă a conflictului nuvelei sale, Această rezolvare nu mai vine ca un „sfârşit fericit", ci ca singura posibilitate obiectivă de rezolvare a unui conflict real. In chipul acesta, scriitorul a izbutit să arate în nuvela sa (a cărei acţiune se petrece înaintea apariţiei documentelor de partid cu privire la devierea de dreapta) cum linia adevărată, justă a partidului triumfă prin lupta înflăcărată dusă de comunişti.
„Subiectul — spunea' marele scriitor Maxim Gorki — îl constitue legăturile, contradicţie, simpatiile şi antipatiile şi în genere raporturile reciproce ale oamenilor — istoria creşterii şi formării unui caracter oarecare, a unui tip."
Zugrăvind cu măestrie „raporturile reciproce ale oamenilor" Marin Preda a creat o galerie de personagii literare bine conturate şi care se reliefează prin notele distincte ale personalităţii lor. La origina prezentării maestre a personagiilor se află plasarea lor într'un conflict puternic la care ele iau parte, ocupând poziţii determinate. In „Desfăşurarea" apar multe personagii. Ele nu sunt otova însă. Scriitorul şi-a prezentat   personagiilc în focul luptei de
clasă. Aceasta nu înseamnă însă că perso-nagiile negative deoparte, cele pozitive de cealaltă parte, trebue să semene leit. Individualizarea1 decurge din prezentarea complexă a oamenilor. In această lumină apare greşită afirmaţia din cronica lui N. Tertu-lian („Contemporanul" 10 Octombrie,) după care Marin Preda a ajuns la individualizare prin „tipizarea în fiecare personagiu a unei laturi, a unui fenomen al realităţii; fermitatea revoluţionară (Anghel) sau impulsivitatea şi lipsa de vigilenţă (Pascu), ardoarea luptei ţărănimii sărace pentru colectivizare (Ilie Barbu) sau ezitarea şi neîncrederea celor care suferă de pe urma politicii duşmănoase a deviatorilor (Ioniţă, Gavrilă), orbirea politică (Ion Niculae),sau oportunismul şi carierismul (Prunoiu), poftele de exploatare (Ghioceoaia), etc. Scriitorul nu este lăudat pentru faptul că a prezentat complex personagiile, ci pentrucă ,,a găsit calea justă de a învinge nivelarea caracterelor, schematismul personagiilor, nu în invenţia de conflicte artificiale sau în falsa umanizare".
Schematism există însă în afirmaţia criticului. Personagiile lui Marin Preda nu sunt simboluri. Fermitatea revoluţionară nu o simbolizează numai Anghel. Şi Ţurlea, Mitrică, Pascu, Ilie, au fermitate revoluţionară, indiferent de gradul în care se manifestă. Pe Pascu nu-1 caracterizează numai lipsa de vigilenţă sau automulţumirea, ci şi sinceritatea şi curajul, înflăcărarea sa, dragostea faţă de partid. Deasemenea, la Ilie Barbu se întâlnesc trăsături ale comunistului. Este clar că atribuind unui personagiu o singură trăsătură, îl sărăcim. Individualizarea nu înseamnă localizarea unei „laturi a realităţii" la un singur erou literar. Ce face oare N. Tertulian cu eroii literaturii sovietice, cu Batmanov şi Zalchind de pildă, care au şi fermitate revoluţionară şi ardoare şi curaj, deopotrivă ? Problema acesta nu se rezolvă înghesuind în patul lui Procust personagiile literare, ci judecându-le în complexitatea lor. Un erou prezentat în complexitatea sa, nu poate fi în niciun caz schematic.
In nuvela sa, Marin Preda a izbutit să creeze o serie de eroi bine conturaţi, pen truca şi-a pus personagiile în situaţii variate, complexe, în faţa cărora aceştia tre-
298
SORIN ARGHIR
buiau să dea toată măsura posibilităţilor pe care le aveau. Eroii dir „Desfăşurarea" au o bogată viaţă sufletească. Scriitorul a pornit dela premiza că viaţa cu întâmplările şi problemele ei are ecou asupra sufletului uman. Deaceea, eroii lui Marin Preda nu au o viaţă strict exterioară, ci sunt priviţi în complexitatea personalităţii lor. Aşa numita „viaţă personală" la eroii lui Marin Preda nu face corp străin cu viaţa obştească. Astfel se întâmplă uneori în lucrările literare schematice, unde personagiilor care au intervenţii abstracte, aşa zise „principiale", li se lipesc câteva momente dul-cege, care tind să le compenseze sărăcia.
La eroii lui Marin Preda, viaţa personală nu este despărţită artificial de aceea obştească. Ei sunt eroi care au viaţă, care trăiesc ?i se manifestă, atât în momentele care ţin de viaţa satului, cât şi atunci când sunt în familie sau printre prieteni. Trebue subliniat însă că personagiile au aceleaşi trăsături în aceste diferite prilejuri, că nu există fisuri care să dovedească artificialitatea legăturii.
Personagiul fiind oglindit complex, el este urmărit pe diferite planuri. Pe aceste planuri el se mişcă, însă evoluează conform locului pe care-1 ocupă în conflict şi pe linia caracterului său.
*
Este interesant de urmărit evoluţia personagiilor nuvelei, creşterea lor, în funcţie de locul pe care se plasează pe parcursul conflictului. Apare clar sub acest unghiu, că desvoltarea unui personagiu este legată indisolubil de desvoltarea acţiunilor sale pe linia conflictului de bază al nuvelei.
Eroii lui Marin Preda se definesc, se întrupează în lumina concepţiei care a prezidat la crearea lucrării. In chip firesc, viziunea complexă, profundă, a luptei de clasă, trebuia să ducă, şi a şi dus, la alcătuirea unor personagii de un anumit tip, proprii acuităţii fragmentelor de realitate în care se profilează. Intr'adevăr, pentru a conduce şi îndruma massele de ţărani muncitori pe drumul socialismului, pentru a putea face faţă momentelor grele care au precedat constituirii gospodăriei, pentru a lupta şi a birui în încleştarea cu un duşman atât de
puternic şi de rafinat, erau necesari eroi plămădiţi dintr'un aluat deosebit, conducători de masse, bolşevici adevăraţi.
Aceşti eroi nu au nimic comun cu acele palide, incolore şi lipsite de viaţă făpturi pe care urni dintre scriitorii noştri le aduc pe scenă „în ceasul al doisprezecelea" al acţiunii pentru a salva situaţiile, şi pe care le etichetează „oameni de partid".
Puşi în faţa unor situaţii complexe, eroii unei opere de artă au de ales între decesul lor literar ca urmare a incapacităţii scriitorului de a le da viaţă, şi între evoluţia lor conducând în chip sigur la împlinirea fizionomiei unui personaj autentic, tipic.
Astfel s'a întâmplat în „Desfăşurarea". Având de înfruntat un duşman înverşunat, cu o forţă deosebită, mişcându-se în cadru! unui deosebit de aprig conflict de clasă, eroii pozitivi ai nuvelei lui Marin Preda, comunişti sau ţărani muncitori ataşaţi cu trup şi suflet partidului se manifestă din plin, desvăluindu-şi cele mai variate şi adânci cute ale personalităţii lor.
Prima şi cea mai de seamă caracteristică a personagiilor pozitive create de Marin Preda în „Desfăşurarea" este deci veridicitatea lor, vigoarea cu care sunt înfăţişaţi, ca urmare a procesului în care se află angrenaţi, a situaţiilor de viaţă pe care sunt obligaţi să le rezolve.
In strânsă legătură cu aceasta — prezentând tablouri pline de dinamism ale luptei de clasă, duşmani vicleni şi puternici — era clar că forţa care-i biruie trebue să fie prezentată ca fiind o forţă organizată. Deaceea, comunistul este înfăţişat, în nuvela lui Marin Preda, nu ca un ins singular, stingher şi rupt de masse, cum este de pildă Artimon din romanul „Soarele răsare în deltă" al lui Vladimir Colin. Omul de partid apare dimpotrivă, la Marin Preda, ca o rotiţă vie, fină, prinsă într'un minunat angrenaj, cu o voinţă şi un suflet unic cum este Partidul. Această perspectivă dă o imagine fidelă a modului în care trebue zugrăvit Partidul, ca organizator şi inspirator a'l victoriilor poporului nostru muncitor.
Acest lucru apare într'o lumină cu atât mai puternică cu cât comuniştii din „Desfăşurarea" sunt prezentaţi fn lupta împotriva racilelor şi cangrenelor sociale, pe care
O IMAGINE COMPLEXA A REALITĂŢII
299
scriitorul le-a scos cu fermitate la iveală. Din aceste motive, lupta comuniştilor pentru mfăptuirea politicii partidului este zugrăvită (a o înaltă tensiune şi în adevărata ei amploare.
Personagiile încarnând această luptă se caracterizează tocmai prin aceste, trăsături. Printre dânşii trebue pomenit, în primul rând, secretarul organizaţiei de bază a satului Udupu. Anghel, secretarul organizaţiei de bază din sat, se defineşte în situaţii diferite, care-i pun la încercare însuşirile sale de comunist. Dela începutul acţiunii, Anghel este definit ca un om cinstit, hotărît, luptător pentru introducerea în viaţă a liniei partidului. Este interesant însă că această trăsătură iese la iveală în conflictul secretarului cu Prunoiu. Preşedintele Sfatului impusese samavolnic, la colectări, doi ţărani muncUori şi Anghel luptă pentru a anula această dispoziţie necinstită şi neconformă politicii partidului. Caracterul lui Anghel se defineşte deci dela început în luptă, în opoziţie cu manifestările oportuniste. Pentru a ne introduce dela' început în viaţa eroului său, Marin Preda procedează cu măestrie. Din primul moment, dela prima ciocnire, scriitorul arată şi origina descurajării lui Anghel, manifestată faţă de Pascu :
„Toţi ştiau că e vorba de Prunoiu. Pascu se uită cu uimire la Anghel. Erau acum de aceeaşi vârstă amândoi. Anghel arăta ceva mai îmbătrânit. Pascu nu-şi amintea să-l ţi văzul vreodată aşa de întristat. Secretarul arăta Intr'adevăr abătut şi mlhnit.
— Ii spun că nu zice nimeni că e element rău dar uite că trece peste capul organizaţiei! „Vi se pare vouă", îmi spune tovarăşul Ion Niculae. Parcă noi am ţi nebuni! Bine, sântem nebuni, noi, biroul organizaţiei t Ah, tată Prunoiule, când or începe oamenii să-şi piardă răbdarea, să nu te aud că dai vina pe mine. Să nu te aud că le duci iar la tovarăşul Ion Niculae să te plângi."
Origina conflictului este pusă diritr'odată, fără ocol, în lumină. Legăturile acestei probleme cu înfiinţarea gospodăriei sunt scoase la iveală în acelaşi capitol. Prunoiu susţine candidaturile lui Ghioceoaia şi Bădârcea pentru posturile de conducere ale gospodăriei. Aceştia au Influenţă asupra unor viitori
colectivişti, rude de ale lor. Prunoiu face aceste manevre fără să ţină seamă de biroul organizaţiei de bază.
Iată cum, din primele pagini ale nuvelei suntem introduşi ţn conflict, iar Anghel se conturează ca personagiu, ocupând un loc precis în desfăşurarea conflictului. Până la sfârşitul nuvelei, Anghel va creşte pe a-seastă bază, pe care scriitorul a construit-o cu talent. In afara acestui prim episod în care apare Anghel, două sunt momentele în care secretarul organizaţiei de bază se des-văluie în toată complexitatea sa. Primul — un moment de un intens dramatism —se petrece la sosirea lui Ţurlea în sat. Deşi descurajat, Anghel scoate la iveală, cu curaj, toate cangrenele satului şi desvăluie fără cruţare activitatea lui Prunoiu. Atunci când Ţurlea spune : „— Bine, dar ăsta e chiabur în toată legea I Dece nu l-aţl dat afară din partid? Trebuia dat afară din partid şi trecut în rândul chiaburilor." — pentru Anghel lumea parcă îşi schimbă înfăţişarea. Scriitorul notează nuanţat emoţia care-1 cuprinde pe Anghel : „Anghel scoase iabache-rea din buzunar şi încercă să-şi facă o figa-re dar degetele îi tremurau puţin şi nu izbuti. Chipul i se înseninase şi zâmbea obosit. De câteva ori oftă".
Pentru Anghel, această şedinţă constitue un moment de răscruce. Convins că linia partidului poate să triumfe, calităţile sale de comunist, capacitatea sa de conducător ies la iveală şi se manifestă în toată plenitudinea lor. Astfel se întâmplă atunci când chiaburii instigă oamenii să-şi retragă semnăturile, tinzând astfel la spargerea gospodăriei. Anghel acţionează atunci ca un adevărat comunist, conducător de masse. Dela început, el se impune mulţimii agitate. Ii izolează de restul ţăranilor pe cei pe care-i bănuia instigatori, retrage carnetul de partid lui Ghioceoaia şi mobilizează activul organizaţiei de bază.
Cu mare artă, cu o rară cunoaştere a sufletului omenesc a legat Marin Preda acest episod de discuţia telefonică a lui Anghel cu Ion Niculae. Anghel, omul care cu câteva clipe înainte dominase masse de oameni, se impusese prin puterea personalităţii sale, se dovedise un adevărat conducător, este jignit în chip grosolan.
Marin Preda a înregistrat acest moment
300
SORIN ARGHIR
pentru ca să nu stingă nicio clipă forţa conflictului, pentru ca să arate că Anghel încă nu a triumfat şi mai sunt obstacole grele în calea sa. In,acelaş timp, scriitorul a arătat că încrederea şi dragostea pentru partid dau putere lui Anghel să depăşească neplăcerile personale.
Prin Anghel, Marin Preda a creat o minunată figură de comunist, care poate sluji drept pildă şi care arată la ce înălţime se ridică opera literară, atunci când Ia baza ei stă cunoaşterea şi înfăţişarea profundă, multilaterală a realităţii.
Pascu şi Mitrică, sunt ceilalţi doi membri ai biroului organizaţiei de bază din sat. Deşi nu au în economia nuvelei locul şi greutatea Iui Anghel, sunt totuşi bine conturaţi şi fac parte din rândul personagiilor cu individualităţi distincte.
Pascu, morarul satului, este un comunist, înflăcărat şi curajos. O particularitate a caracterului său o constitue însă impulsivitatea. In diferitele episoade în care apare, reacţiile lui Pascu în faţa fenomenelor vieţii sunt reacţiile unui impulsiv, Pascu nu poate fi redus ia trăsătura aceasta. Chiar impulsivitatea lui, are la bază dragostea înflăcărată pentru partid, dragoste care nu este însă dirijată întotdeauna de o maturitate politică. Astfel se manifestă din primul moment al apariţiei sale în nuvelă, atunci când într'o izbucnire de mânie acuză pe Prunoiu că se substitue biroului. Conştiinţa de comunist se vădeşte însă şi în acest moment. Izbucnirea lui Pascu nu este o oarecare mânie a unui om impulsiv, dezechilibrat, ci reacţia violentă a unui comunist, revoltat de o situaţie contrară liniei partidului.
In alte episoade ale nuvelei, Pascu îşi desvăluie şi alte trăsături de caracter. In momentele grele el răspunde prompt, cu curaj,la chemările partidului. Curajul acesta, scriitorul îl leagă şi de trecutul lui Pascu, mecanic de moară, care Ia naţionalizare fusese atacat şi bătut de chiaburi pentru activitatea sa.
Scriitorul nu-şi priveşte totuşi cu îngăduinţă personagiul şi îi arată deficienţele care izvorăsc din insuficientul său nivel politic. Pascu este prezentat ca un comunist dispus uneori să se culce pe lauri prea de vreme culeşi, să-şi adoarmă vigilenţa.
Sincer, înflăcărat, Pascu este prezentat ca
un om care iubeşte oamenii. Deaceea el devine drag cititorului, cu toate păcatele Iui. Marin Preda a ştiut să creeze în personagiul lui Pascu ca şi a celorlalţi dealtfel, perspectiva evoluţiei sale.
Personalitatea lui Mitrică, al treilea membru al biroului organizaţiei de bază este şi ea definită în focul conflictului. Mitrică apare în nuvelă ca unul din cei loviţi direct de politica deviatorilor de dreapta. Revoltat că nu li se plătise de un an lui şi celorlalţi ţărani muncitori salariul, de către gospodăria de stat, Mitrică protestează cu violenţă. Directorul gospodăriei îl predă miliţiei şi numai intervenţia lui Anghel, care informează miliţia despre poziţia politică a lui Mitrică lămureşte situaţia. într'un asemenea moment dramatic, caracterul lui Mitrică se desvăluie din plin. Comunistul Mitrică nu suferea pentrucă a fost închis o noapte, ci pentrucă e revoltat de o nedreptate evidentă pe care-o judecă partinic.
Există în nuvelă un episod şi mai grăitor pentru caracterul lui Mitrică, acela în care pirpiriul Mitrică nu pregetă, în ciuda' ameninţării mute pe care o citea în ochii lui Ghioceoaia, să-l demaşte. In aceste împrejurări, Mitrică se arată un comunist hotărît, care pune interesele partidului deasupra oricăror altor considerente.
O apariţie episodică în şirul eroilor pozitivi o constituie figura lui Nicolae Burcea, viitorul preşedinte al gospodăriei. Ca şi celelalte personagii, el apare din primul episod, angajat în conflictul care-1 şi defineşte. Impus pe nedrept de către Prunoiu la colectări, Nicolae nu şovăie în faţa ameninţării preşedintelui sfatului, ci îşi susţine cu dârzenie poziţia. Tot el este acela care informează biroul organizaţiei despre încercările lui Prunoiu de a face atmosferă favorabilă lui Bădârcea şi Ghioceoaia, în vederea alegerii acestora în conducerea gospodăriei. Inimos, avântat, Burcea intervine cu curaj şi hotărîre atunci când chiaburii încearcă să spargă gospodăria.
Seria activiştilor de partid o continuă Ion Ţurlea. Prin figura acestuia, scriitorul a dorit să creeze, imaginea unui revoluţionar comunist, vigilent, luptând cu ardoare pentru traducerea în viaţă a învăţăturilor partidului. Aceste trăsături se manifestă în toate împrejurările în care Ţurlea apare.
O IMAGINE COMPLEXA A REALITĂŢII
In lămurirea situaţiei complicate din sat, în risipirea atmosferei încordate, Turtea are un rol important. El îşi dă seama de adevărata poziţie a lui Ghioceoaia şi îndrumă just atitudinea organizaţiei de bază faţă de a-.cesta. In discuţiile cu Ion Niculae, caracterul lui Ţurlea se desvăluie în toată amploarea sa. Ţurlea critică necruţător pe primul secretar pentru greşelile sale. In această discuţie, superioritatea politică a lui Ţurlea este evidentă. El nu se mulţumeşte să privească strâmt, mecanic, problema gospodăriei, ci o vede într'o largă perspectivă politică. Atunci când gospodăria este ameninţată, indicaţiile lui Ţurlea sunt acelea ale unui revoluţionar care ştie să se orienteze cu rapiditate în situaţiile cele mai grele.
Prin Ţurlea, scriitorul a tins să creeze şi în bună măsură a şi reuşit, figura activistului de partid al cărui nivel ideologic şi politic este mai ridicat decât al conducătorilor organizaţiei de partid din satul Udupu. Mai .•matur politiceşte decât Anghel, Mitrică şi Pascu, posedând însă şi însuşirile pozitive ale acestora, Ţurlea are capacitatea să vadă înainte, arş un orizont mult mai larg şi o mai mare putere de îndrumare.
In cadrul conflictului, Ţurlea se manifestă pe două laturi care nu pot fi despărţite artificial. In primul rând, el se află la polul opus lui Ion Niculae, acel secretar de raion căzut pradă ideologiei duşmanului de clasă. In viziunea scriitorului, Ţurlea este deci reprezentantul tipic al activistului de partid, care prin activitatea sa contribue la triumful introducerii în viaţă a politicii partidului. Scriitorul a arătat cum, în ciuda politicii criminale a deviatorilor de dreapta, prin activitatea înflăcărată a unor oameni ca Ţurlea şi Anghel, linia adevărată a partidului a biruit,
In al doilea rând, Marin Preda a tins şi in bună măsură a şi izbutit să-l înfăţişeze pe Ţurlea, ca pe omul căruia i-a revenit o contribuţie hotărîtoare în scoaterea organizaţiei de partid din Udupu, din impasul în care se afla. Pe această linie este elocventă scena în care Ţurlea este prezentat în discuţie cu biroul organizaţiei de bază. In această şedinţă el este acel care aduce, lumină în situaţiile neclare.
Trebue spus însă că linia ascendentă a ,lui Ţurlea este întreruptă şi că spre sfâr-
şitul nuvelei, nefiind pus să rezolve situaţii care să-i dea posibilitatea să-şi desvăluie capacităţile de care dase dovadă, puterea personalităţii sale scade, în chip simţitor.
Cu multă măiestrie, scriitorul l-a legat pe Ţurlea de viaţa satului. Cel de al doilea secretar al raionului este originar din Udupu. Atunci când se îndreaptă spre sat, trecând peste islaz, se întâlneşte cu nişte băieţi care păzeau oile. De fapt, atunci Ţurlea se întâlneşte cu tinereţea sa şi zâmbeşte cu duioşie amintirilor sale. In chipul acesta, Marin Preda a izbutit să-I integreze pe Ţurlea în viaţa1 satului, şi să schiţeze viaţa de suferinţe şi luptă a unui om care de tânăr încă, s'a revoltat împotriva nedreptăţii şi a căutat să evadeze din cercul de fier al exploatării. Devenind ceferist, tânărul argat îşi canalizează revolta. Ea va deveni mai târziu puternic simţ de clasă, combativitate revoluţionară.
Momentul întâlnirii de pe islaz ţine nu de o încercare de falsă umanizare, ci de o metodă pe deplin realistă. Prin acest procedeu, autorul a integrat personagiul organic în acţiune, stabilindu-j în acelaş timp relieful sufletesc şi conturându-i principalele momente ale biografiei.
Biografia lui Ţurlea explică însuşirile sale deosebite. Flăcăul fugit din sat în anii adolescenţei şi-a făcut educaţia vieţii în uzină, în mijlocul muncitorilor. De fapt, el a devenit un proletar, având trăsăturile caracteristice ale muncitorului, crescut şi călit într'un mare colectiv industrial.
Prin Ţurlea, Marin Preda a reprezentat artistic alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, rolul de hegemon pe care îl are în această alianţă muncitorimea, ajutorul frăţesc pe care îl dă ţărănimii muncitoare, pentru a o reeduca, pentru a o transforma în spiritul socialismului.
Istorisind copilăria şi tinereţea lui Ţurlea, prietenia sa cu Ilie Barbu, scriitorul stabileşte cu subtilitate deosebirile dintre cei doi tovarăşi de bucurie şi necazuri. Ţurlea a avut suficientă tărie să se smulgă din robia lui Enache şi să purceadă cu curaj la o viaţă nouă. Pe Ilie l-a mânat îndărăt însă nostalgia satului natal şi nu a avut puterea să rămână mai departe la oraş.
302
SORIN ARGHIR
Marin Preda ştie să-şi caracterizeze personagiile şi prin intermediul altor eroi ai nuvelei, mărind în chipul acesta mijloacele de portretizare şi mărind capacitatea realistă de creare a unei figuri autentice. Ilie Barbu, personagiul central al nuvelei este o asemenea figură autentică, tipică pentru ţăranul muncitor, căruia regimul de democraţie populară i-a deschis porţi nebănuite şi i-a descătuşat capacităţile creatoare. In zugrăvirea lui Ilie Barbu, Marin Preda a dat din plin măsura talentului său. Ilie Barbu este tipul veridic, convingător, al omului care a trăit o viaţă grea şi amară, de umilinţi şi lipsuri. Din această pricină, el visează gospodăria colectivă nu numai ca o înfăptuire care-i va da prilejul să-şi îmbunătăţească viaţa. El o visează şi o doreşte mai ales pentrucă atunci îşi.va recăpăta demnitatea terfelită de anii de slugărit la chiaburi, pentrucă în gospodărie omul va fi preţuit după munca şi după valoarea sa şi nu după averea pe care a strâns-o prin jaf. In această trăsătură de caracter se află cheia personagiului. Tot ce va îndeplini Ilie Barbu în momentele furtunoase, pline de dramatism ale înfiinţări] gospodăriei, va purta pecetea setei de o viaţă nouă, liberă, frumoasă, în care oamenii se vor înţelege şi preţui. Creind figura plină de romantism a ţăranului muncitor Ilie Barbu, scriitorul a procedat just scoţând în relief puternica personalitate morală a eroului său, mândria sa de om liber şi nu l-a conceput ca pe un ins mânat numai de dorinţa de a-şi îmbunătăţi viaţa. Procedând astfel, Marin Preda a îmbogăţit relieful uman al personagiului său. Evoluţia lui Ilie Barbu este determinată de sentimentul că din clipa în care a intrat în gospodărie, viaţa lui s'a schimbat. Acest sentiment îi va călăuzi toate acţiunile. Cu mare putere de pătrundere, scriitorul notează succesiv toate reacţiile lui Ilie Barbu în ziua înscrierii în gospodărie. Ilie îşi priveşte consătenii cu alţi ochi, convins că din ziua aceea el trebue văzut altfel, ca un om care a îndeplinit un lucru măreţ. Acest nou sentiment de demnitate, Marin Preda îl evidenţiază cu mare măestrie prin două episoade semnificative, Atunci când Voicu Ghioceoaia îl trimite să-i cumpere tutun, mândria lui Ilie refuză să îndeplinească acest serviciu pe
care acum îl socotea umilitor. înainte, lucrase cu ziua la Voicu, dar acum era altceva; devenea un om stăpân pe propriul său destin şi nu mai putea accepta o situaţie înjositoare.
„— Bă Ilie, ia vino'ncoace, strigă Voicu Ghi-oceoaic, făcându-l pe Ilie Barbu să tresară din visurile sale. Ce păzeşti tu p'aici, ia du-ie până colo la meate şi ia-mi nişte tutun I
Voicu Ghioceoaia purta pantaloni bufanţi, haină orăşănească şi cravată. Scoase portofelul şi-i întinse lui Ilie, cu gest hotărît, o hârtie de-o sută. Ii puse iui Ilie hârtia in mână şi-l bătu prieteneşte pe umăr:
— Du-te, mă, hai repede că eu am treabă aici, cu comasarea, o să intru în şedinţă. Mi-l aduci înăuntru, in biroul organizaţiei f După ce-i spuse acestea, Voicu Ghioceoaia îi înto'arse spatele şi-şi. continuă vorba cu Bădârcea şi cu ceilalţi din grup. Ilie Barbu rămase nemişcat, cu hârtia în mână. Privirea sa larg deschisă clipea acum rar, a neînţelegere.
— Du-te mă, ce mai stai, spuse şi Bădârcea, băgând de seamă că Ilie a rămas înţepenit.
Voicu Ghioceoaia se răsuci spre Ilie şi se uită la el cu mirare. Acum câteva luni, Ilie şi. muierea lui lucraseră la el, la bumbac. Unde nu-l trimeseseră?"
Un alt moment impresionant, dramatic, în care se reliefează figura lui Ilie, este acel al desfăşurării, al iscălirii de intrare în colectiv. Ilie are convingerea că îndeplineşte o acţiune importantă, pentru care merită atenţia tuturor.
„Iile Barbu nu .auzi. Stătea în picioare în faţa mesei şl se uita mereu, când la dreapta şi la stânga sa, când înapoi, zâmbea copilăreşte şi într'o vreme se scarpină fericii în cap. Nu era. greu de ghicit că se credea văzut de toţi, că toată atenţia celorlalţi era adunată asupra lui."
Momentul de fericire îi este sfâşiat cu brutalitate de intervenţia grosolană a lui Bădârcea :
,,— Spune bă, numele, acolo, llie> ce iot te uiţi, se auzi la un moment dat glasul aspru şi poruncitor al cuiva". Şi mai târziu : ,,— Ce faci, bă Ilie, înţepenişi acolo ? Mişcă-te, ai prins rădăcini acolo ? — era
O IMAGINE COMPLEXA A REALITĂŢII
303
acelaş glas aspru şi poruncitor de mai înainte."
întâmplarea aceasfa înegurează gândurile senine ale lui Ilie. Ea nu-1 descumpăneşte totuşi, şi aceasta se vădeşte în acţiunea plină de curaj pe care o întreprinde pentru demascarea lui Voicu Ghioceoaia. Surprin-zându-1 pe Iancu Enache în casa lui Voicu, Ilie înştiinţează biroul organizaţiei şi con-tribue efectiv la îndepărtarea lui Ghioceoaia din partid.
Redresarea demnităţii lui Ilie, scriitorul o evidenţiază şi printr'un fapt mărunt, plin de humor. După sosirea lui Ţurlea, biroul organizaţiei de bază hotărăşte să-l propună pe Ilie ca socotitor al gospodăriei şi să-l tri-meată la o şcoală. Cu mari sacrificii, viitorul socotitor îşi cumpără o pereche de bocanci. Pentru prima oară, după mulţi ani, picioarele lui desculţe intră în asemenea încălţăminte. Intâlnindu-se cu Niculae Burcea acesta îl întrebă :
.,— Măi Ilie, ăştia nu sunt bocănii lui loniţă!
Iile se uită şi el la picioare :
— Care, ăştia ? — întrebă ei mirat, ca şi când acasă ar fi avut o mulţime de bocanci şi n'ar fi băgat de seamă cu care dintre ei s'a încălţat... Da... l-am cumpărat eu..."
Din clipa în care Ilie a căpătat certitudinea că el ocupă un loc în viaţă, că-şi merită acest loc, energia gâtuită atât amar de vreme se deslănţue. Se deslănţue uneori anarhic, ca atunci când mânios că el, viitorul socotitor a fost îmbrâncit de fraţii E-nache, îl trânteşte la pământ pe Iancu E-nache. Episodul în care, însă, Ilie Barbu dovedeşte din plin capacitatea sa este acel în care el înfruntă chiaburii în propria lor vizuină. Prin intermediul fraţilor Ciobanu, scriitorul subliniază transformarea lui Ilie. „Părea mai înalt decât îl ştiau ei, mal viguros". Intr'adevăr, în condiţii noi, prielnice, forţele care fuseseră închise în Ilie se deşteptaseră. Curajul şi demnitatea, hotărîrea şi prezenţa de spirit pe care o arată Ilie în aceste împrejurări, o dovedesc cu prisosinţă. .Sfârşitul nuvelei îl surprinde pe Ilie visând la viitorul gospodăriei. Interesant este că visul se leagă în chip implicit de cele văzute atunci când vizitase o gospodărie vecină.
Ca şi Mitrică, Ilie Barbu este lovit direct de politica antipatriotică şi antistatală, a de-
viatorilor de dreapta. Munca pe care o depune la gospodăria de stat nu-i este retribuită timp de un an. La mărfurile cooperativei nu poate ajunge din pricina infiltrării elementelor duşmănoase în cooperativă, care devine o bază de aprovizionare pentru chiaburii camuflaţi sau declaraţi ai satului. Deaceea, când va voi să-şi cumpere bocanci, Ilie va trebui să apeleze la un consătean al său, reflectând în acelaş timp cu amărăciune asupra situaţiei cooperativei.
Toate aceste greutăţi nu-i frânează însă drumul. Ilie Barbu chiar dacă nu ştie încă, simte, cu simţul său de clasă, că aceasta nu este politica Partidului şi că linia adevărată va triumfa. De aici izvorăşte încrederea pe care o are în Partid, încredere care stă la originea tuturor acţiunilor sale şi îndeosebi a hotărîrii de a se înscrie în gospodare.
Drumul lui Ilie Barbu în nuvelă este de fapt drumul pe care-1 străbate ţăranul muncitor dela intuiţie la conştiinţa revoluţionară, dela răscoala anarhică la revoluţie. Liste drumul unui om pe care societatea capitalistă l-a gâtuit, l-a ţinut în lanţuri, lanţuri de care l-a eliberat construirea socialismului.
★
In nuvela sa, Marin Preda a creat o galerie de variate tipuri înfăţişând duşmanul de clasă. Forţa cu care trăiesc aceste figuri se datoreşte înfăţişării autentice a luptei de clasă în care Voicu, Bădârcea, Iancu Enache, Prunoiu, ocupă poziţii care le determină caracterul.
Marin Preda a izbutit să prezinte lupta de clasă în diversitatea formelor pe care le îmbracă, în chip veridic, în aspectele sale ascuţite, dramatice. Ca o urmare logică au luat naştere şi personagii puternic conturate înfăţişând duşmanul de clasă.
La originea veridicităţii cu care sunt construite figurile chiaburilor stă perspectiva justă asupra duşmanului declasa. Scriitorul a reuşit să arate puterea chiaburilor, putere bazată pe avere, pe experienţa câştigată în ani de jaf „legal" pe influenţa pe care o mai exercită asupra unor ţărani muncitori lipsiţi de pregătire politică. (Cazul fraţilor Ciobanu, oameni cinstiţi în fond, dar asupra cărora chiaburii mai au influenţă, este deosebit de grăitor).
304
SORIN ARGHIR
Scriitorul a dat o imagine reală a pericolului pe care-1 prezintă duşmanii existentei fericite a ţăranilor muncitori. In unele din scrierile literaturii noastre, chiaburul apărea într'o ipostază fioroasă şi... idilică în acelaş timp. Prezentat naturalist, cu puternice tare fiziologice, prost şi mărginit, capabil doar de izbucniri demente la mânie, el era un duşman lesne de lichidat. In prezentarea unui astfel de duşman se insistă nu atât asupra hidoşeniei sale morale, asupra primejdiei pe care o reprezintă, cât asupra hidoşeniei sale fizice.
Subaprecierea duşmanului de clasă, ducând Ia neveridica prezentare a vieţii, ducea şi la sărăcire artistică. Personagiile reprezentând elementele negative şi duşmănoase ale realităţii erau palide, acţiunile lor artificiale, episoadele în care apăreau, lipsite de dramatism şi fără îndoială de seva realităţii. In „Desfăşurarea" lucrurile nu se petrec astfel şi aceasta deoarece personagiile negative, fiind plasate într'un conflict pu-tenrlc, se conturează cu claritate.
Iancu Enache este alături de Petre Miu-ieţ. chiaburul vechi, declarat al satului. El se află îndărătul tuturor acţiunilor duşmănoase îndreptate împotriva gospodăriei. Figura lui Enache este dominată de puterea cu care urăşte noua orânduire care-i sfărâmase poziţia socotită de el, de nezdruncinat. Iancu Enache este departe de a semăna cu tipul schematic de chiabur, întâlnit în unele din scrierile literaturii noastre. El este inteligent, ştie să-şi calculeze loviturile şi să cântărească valoarea duşmanilor săi.
In articolul „Lupta de clasă în România în etapa actuală", tovarăşul Gheorghiu-Dej a pus în lumină poziţia chiaburului în etapa actuală şi trăsăturile sale. Ele i se potrivesc de minune lui Iancu Enache.
„Chiaburul foloseşte situaţia, sa economică, legăturile sale, creiate ani de-a rândul, experienţa sa şi tradiţiile înapoiate ale satului, căutând să-şi menţină influenţa în sat. El face chiar concesii faţă de sărăcime şi mijlocaşi cu scopul de a atrage de partea sa pe unii mijlocaşi şi chiar săraci şi a-l îndrepta împotriva măsurilor economice şi politice ale Partidului şi. Guvernului. Chiaburul luptă din răsputeri împotriva gospodăriilor colective şi împotriva izolării sale, conştient că gospodăria colectivă şi
izolarea sa de massa ţărănimii înseamnă pieirea Iul." '
Iancu Enache îşi dă seama că înfiinţarea gospodăriei colective, izolarea de massa ţăranilor înseamnă de fapt dispariţia sa. Deaceea el luptă din răsputeri pentru a contracara înaintarea spre socialism a ţăranilor muncitori din satul său. Şi pentru aceasta alege calea cea mai rafinată, strecurarea uneltelor sale în interiorul gospodăriei colective. Vorbind despre devierile din sânul Partidului, tovarăşul Stalin spunea că „fortăreţele pot fi cucerite cel mai uşor pe dinăuntru" şi tocmai în aceasta stă pericolul devierii — în-înfiltrarea uneltelor duşmanu lui în statul major al clasei muncitoare.
Iancu Enache este conştient că nu va putea opri înfiinţarea gospodăriei colective în Udupu. El este însă deasemeni conştient că înfiinţarea unei gospodării pe care o vor conduce Bădârcea şi Ghioceoaia nu-i poate prejudicia cu nimic. Dacă Ia aceasta se adaugă şi protectoratul binevoitor al lui Prunoiu, apare lesne de înţeles poziţia lui Enache.
Evoluţia lui Enache de-alungul nuvelei o va caracteriza lupta pentru atingerea acestor obiective. Scriitorul zugrăveşte cu un intens dramatism scena în care Enache îi bate cu sălbăticie pe Ilie Barbu în timpul anilor de slugărit ai acestuia la chiaburi. Enache se arăta pe atunci a fi un ins brutal, bestial, obişnuit să nu-şi pună frâu pornirilor sale sălbatice.
In condiţiile noi ale ofensivei socialismului, ale îngrădirii chiaburimii, Enache este nevoit să-şi înăbuşe aceste porniri, ca-na'Iizându-le însă de fapt pe aceeaşi linie de ură înverşunată şi de luptă împotriva Iui Ilie Barbu şi a celor asemeni lui. Prin evocarea unui moment din vremea în care stăpânii satului erau alde Enache, Marin Preda a schiţat drumul care duce spre lichidarea chiaburimii. Iancu Enache este chiaburul etapei actuale a luptei de clasă, chiaburul îngrădit, încercuit, izolat de massele ţărănimii şi care este nevoit a-şi schimba tactica pentru a se opune înaintării vieţii noi a foştilor săi argaţi.
Voicu Ghioceoaia este o creaţie interesantă a lui Marin Preda. El este tipul chiaburului provenit din rândurile ţărănimii' sărace, îmbogăţit prin speculă. în anii de după război
O IMAGINE COMPLEXA A REALITĂŢII
305
şi strecurat în partid. Convingerea că poziţia sa nu poate fi clintită îi dă lui Ghioceoaia o siguranţă brutală.
Scriitorul a urmărit cu atenţie manifestările acestei siguranţe grosolane şi nătângi şi a tipizat în destinul lui Voicu soarta tuturor acelor asemeni lui.
Voicu Ghioceoaia a devenit chiabur în anii speculei pe care a făcut-o cu produsele agricole. Aşa cum au arătat documentele Partidului, deviatorii au favorizat comerţul capitalist de speculă, orientându-se în stabilirea preţurilor după preţurile pieţii neorganizate. Deasemeni ridicând preţurile din ce în ce mai mult pentru mărfurile agricole, neobligându-i în acelaş timp pe ţărani să-şi dea mărfurile prin cooperaţie, politica anti-marxistă a deviatorilor de dreapta a dus la îmbogăţirea unor elemente ca Ghioceoaia.
In conflict, locul lui Ghioceoaia este locul noului chiabur generat de mica producţie de mărfuri, sub protecţia încurajatoare a deviatorilor,
Raporturile dintre Voicu şi Ilie Barbu sau Mitrică au loc pe acest teren. Ilie Barbu i-a fost „mână salariată", Mitrică l-a surprins făcând speculă cu produsele agricole la bariera satului. Demascarea lui Voicu, izgonirea lui din rândul membrilor de Partid şi al mijlocaşilor, izolarea lui de massa ţărănimii, se face pornind dela aceste elemente. Ea este îngreuiată de faptul că Prunoiu, care el însuşi face speculă fiind convins că este un fapt perfect „legal", îl sprijină pe Ghioceoaia.
Sdrobirea lui Voicu capătă în această perspectivă valoare de simbol, dovedind artistic, drumul spre prăpastie al acestor noi lipitori ale satelor.
Bădârcea este un alt tip de chiabur camuflat. Chiaburia sa datează dinainte. Prevăzător însă, el îşi fărâmiţează averea şi se camuflează îndărătul unui paravan de „mijlocaş". Individ rafinat, el izbuteşte să şteargă amintirea chiaburului Bădârcea şi îşi cre-iază o aureolă de om cinstit, devotat Partidului.
Bădârcea se bucură de autoritate în rândul multor ţărani muncitori. El foloseşte prestigiul pe care îl are pentru a-şi organiza o massă de susţinători care să-1 ajute să ajungă în fruntea gospodăriei. Cu multă fineţe, scriitorul înainte de a-1 prezenta pe
20 — Viata Românească — c. 4183
Bădârcea ca un duşman conştient, i-a scos în lumină trăsături care-1 indică drept un personagiu negativ. Scenele din faţa Sfatului Popular din ziua înscrierii în gospodărie, sunt, în acest sens, deosebit de grăitoare.
Bădârcea îl strigă pe Ilie Barbu, chemân-du-1 să vie alături de el. Aproape împotriva voinţii sale, târît de puterea obişnuinţii, Ilie Barbu se îndreaptă spre grupul în mijlocul căruia trona Bădârcea. Acesta nu-i dă însă nicio atenţie. II chemase doar pentru ca să îngroaşe rândurile grupului său, pentru a contribui la impresia că el, Bădârcea, este figura centrală a satului, viitorul preşedinte al gospodăriei colective. Îngâmfat, brutal, luptând pentru a-şi creia popularitatea care să-i asigure atingerea obiectivelor sale, aşa apare Bădârcea în aceste momente. Şi ceeace va face mai târziu, va purta pecetea acestor trăsături.
Bădârcea este mai inteligent decât Voicu. Atunci când, după ce instigase un grup de ţărani ca să se retragă din gospodărie, Anghel îi cere socoteală lui şi lui Ghioceoaia, Bădârcea ştie să se strecoare. El protestează împotriva acuzaţiei că vrea să se retragă din gospodărie, înţelegând că în acel moment, aceasta îi putea clătina poziţia. In acea situaţie, deosebirea dintre el şi Ghioceoaia, care acţionează prosteşte, lăsându-se târît de mânie, neştiind să facă faţă unor situaţii noi, este elocventă. Demascarea lui Bădârcea, tipizează soarta tuturor chiaburilor camuflaţi care încearcă să se „integreze paşnic" în socialism.
Toţi aceşti chiaburi sunt ocrotiţi de Prunoiu, preşedintele 'Sfatului Popular din sat. In persoana lui Prunoiu este stigmatizată o întreagă categorie de funcţionari corupţi. Prunoiu este un reprezentant tipic al politicii deviatorilor de dreapta.
El sabotează cooperaţia în folosul jocului anarhic al mărfurilor şi fixează cote mici la colectări chiaburilor camuflaţi ca mijlocaşi. Îşi crează un renume de activist conştiincios, îndeplinind cu stricteţe planul de colectări. II realizează însă pe spinarea ţăranilor muncitori.
In concepţia scriitorului, evidentă mai ales în prima versiune a nuvelei, Prunoiu este un om cinstit, tărît de aroganţa şi inconştienţa lui pe panta lunecoasă a devierii de dreapta. Această trăsătură iese la iveală
306
SORIN ARGHIR
mai ales atunci când este demascat Voicu Ghioceoaia. Prunoiu are în acel moment reacţia unui om cinstit care a fost indus în eroare şi care este revoltat, mâniat împotriva aceluia care l-a înşelat. E drept, situaţia1 este nefirească, nereală. Preşedintele era primul care putea, obiectiv, să cunoască adevărata situaţie a Iui Voicu. De fapt, din nuvelă se şi desprinde clar că el o cunoştea. '
In a doua versiune a nuvelei, Marin Preda a adăugat un episod dramatic, în care Anghel îl critică cu violenţă pe Prunoiu des. văluind tot putregaiul instaurat sub oblăduirea acestuia în sat. Uimit de întorsătura neaşteptată a lucrurilor, Prunoiu se întoarce spre casă pradă gândurilor negre. Gândurile sale nu-I lămuresc însă pe deplin poziţia. Deşi este acum prezentat — cam sumar şi artificial — ca întreţinând legături necinstite, făcând aFaceri veroase, Prunoiu rămâne totuşi înfăţişat ca un ins care abia în aceste clipe află că în sat s'a dus o luptă violentă între forţe a căror existenţă el nici nu o bănuia. Ar fi fost necesar ca scriitorul să ducă până la capăt figura Iui Prunoiu, desăvârşind-o pe baza trăsăturilor accentuate ale acestuia, pe care le-a zugrăvit cu atâta vigoare.
Sigur de sine, brutal, îngâmfat, Prunoiu se bucura de totala încredere a lui Ion Niculae, primul secretar al raionului de partid. Acesta însuşi se reliefează ca un individ care a aţipit pe nişte lauri imaginari, toropit de o dulce auto-mulţumire. Complect lipsit de vigilenţă, apreciind problemele raionului său ca un birocrat sadea, Ion Niculae patrona de fapt toate nelegiuirile comise de chiaburi şi uneltele lor. Grosolan, brutal, primul secretar al raionului a practicat metoda de înăbuşire a criticei de jos, de gâtuire a elanului creator al cadrelor de partid şi dimpotrivă, de încurajare a ascensiunii elementelor carieriste şi oportuniste.
In prima versiune a nuvelei, Ion Niculae nu era dus până Ia capăt. După o discuţie violentă cu Ţurlea, primul secretar pleca împreună cu acesta în satul Udupu pentru a rezolva problemele complicate care se iviseră. Situaţia era confuză şi neveridică, iar destinul lui Ion Niculae era din această pricină, înegurat.
In versiunea publicată de ESPLA, Marin
Preda declanşează mai puternic conflictul între Ion Niculae şi Ţurlea. Primul secretar rămâne totuşi şi în această perspectivă (deşi a fost îndepărtată situaţia confuză creată prin întoarcerea lui Ion Niculae în sat) un birocrat şi un deviator conştient. Aceasta se vede chiar din cuvintele lui Ţurlea, care spune că Ion Niculae a transformat raionul de partid într'o bază de colectare.
Ţinând seama de însăşi evoluţia personagiului, de rolul său în acţiune, este o deficienţă a scriitorului că nu a precizat cu curaj, poziţia adevărată a lui Ion Niculae, ară-tându-1 în adevărata sa lumină — oportunist şi deviator de dreapta — cuibărit în posturile de conducere ale partidului.
.★
Materialul de viaţă cuprins de nuvelă este înfăţişat cu măiestrie. Mijloacele artistice ale lui Marin Preda se disting prin simplitate şi limpezime. Nu există în nuvela lui Marin Preda perioade de acalmie pe care scriitorul să încerce a le compensa prin diferite giumbuşlucuri stilistice, descrieri inconsistente de natură sau introspecţii inutile ale personagiilor. Arta scriitorului se caracterizează prin marea economie a mijloacelor artistice, proprie unui scris cu adevărat realist.
Scriitorul posedă o rară capacitate de a marca stilistic dinamismul celor povestite, imprimând stilului său mişcarea gradată a evenimentelor pe care le oglindeşte. La aceasta se adaugă deosebita însuşire de portretist a lui Marin Preda, însuşire datorită căreia scriitorul izbuteşte prin câteva trăsături să închege liniile unui personagiu.
O trăsătură specifică a nuvelei lui Marin Preda o constitue humorul care învăluie unele din episoadele nuvelei, humor cu care sunt înfăţişaţi şi unii dintre eroi şi care nu alterează cu nimic dramatismul situaţiilor. Este semnificativ că scriitorul nu a cuprins asemenea momente din nevoia de a creia clipe de destindere, ci că ele s'au impus în chip necesar pentru împlinirea figurii complexe a personagiului. Astfel, este în cazul lui Ilie Barbu, pentru a întregi fizionomia personagiului — ţăran robust sufleteşte, cu puternic simţ al humorului, capabil în momente de bucurie sau în clipe în care a de-
O IMAGINE COMPLEXA A REALITĂŢII
30?
păşit situaţii greie, să glumească cu, voioşie.
Aceste trăsături se evidenţiază atunci când-Ilie Barbu povesteşte cu mult haz despre chipul în care fraţii Ciobanu, în vremea când erau elevi de şcoală primară adunau cu sârguinţă o lungă serie de zerouri, şi bucuria celor doi prieteni din copilărie atunci când izbuteau să rezolve această complicată problemă. In modul acesta, prin acest episod, scriitorul a caracterizat şi pe cei doi fraţi Ciobanu, motivând astfel atitudinea lor din cursul nuvelei : ei sunt nişte inşi mărginiţi, încrezuţi, dar cu un fond sufletesc bun.
înapoiat acasă, după o noapte grea şi agitată, în care făcuse faţă unor situaţii grele şi primejdioase, Ilie Barbu glumeşte duios cu nevasta sa. Nu este vorba aici de o scenă de falsă umanizare. După încordarea prin care trecuse în timpul zilei şi nopţii, momentul de relaxare al nervilor, de eliberare de povara sufletească, era necesar şi grăitor pentru personaj. Din această pricină întrebarea gravă a lui Ilie Barbu:
,,— Fă Gherghina, şopti el tainic, fără să-şi ia ochii din strachină. Fă, eu nu ştiu ce e cu mine ; după ce înghit aşa de vreo şaptezeci-oplzeci de ori, odată mă pomenesc că mi se taie foamea! Ce-o fi cu mine?!" este justificată pentru economia situaţiei. Cu rnăestrie, scriitorul lămureşte aceasta prin intermediul Gherghinei : „Gândi că lucrurile au ieşit bine."
La baza acestor însuşiri artistice, stă nu numai talentul deosebit al lui Marin Preda, care se vădea şi în scrierile sale anterioare, ci şi o profundă cunoaştere a oamenilor şi faptelor pe care le zugrăveşte, cunoaştere întemeiată pe însuşirea de către scriitor a concepţiei despre lume şi viaţa clasei muncitoare care luminează perspectiva amplă asupra realităţii.
Nuvela „Desfăşurarea" prezintă o cotitură importantă în creaţia scriitorului. Prin nu-
vela publicată în „Viaţa Românească", Marin Preda a reintrat în literatura noastră după o tăcere de trei ani. In 1949, scriitorul publicase nuvela „Ana Roşculeţ" care a suscitat o discuţie aprinsă în presă. Cu acel prilej s'a desvăluit naturalismul care cangrena metoda de creaţie a lui Marin Preda. Elemente naturaliste dăinuiau în nuvelele cuprinse în volumul „întâlnirea din pământuri", publicat în 1948.
Prin nuvela recent publicată, Marin Preda a dat pildă grăitoare de însuşire creatoare a criticei, de un adânc simţ de răspundere faţă de rostul creaţiei sale.
★
Marin Preda şi-a întitulat nuvela sa „Desfăşurarea". Este un termen folosit la înfiinţarea gospodăriilor colective şi care înseamnă că viitorii colectivişti indică toate bunurile pe care le aduc în gospodărie, că se desfăşoară cu tot ce posedă.
In nuvela sa, Marin Preda1 a lărgit suprafaţa acestei noţiuni. Desfăşurarea nu mai este o simplă operaţie materială, ci devine aşa cum este prezentată artistic, un proces uriaş în care faţa lucrurilor se schimbă, oamenii îşi scot la iveală forţele care au fost sugrumate, îşi desfăşoară cu impetuozitate imensa lor capacitate creatoare, patosul nesecat, fierbinte, al poporului.
Prin tablou! realist, complex al vieţii satului, prin prezentarea veridică a luptei de clasă, prin conturarea unor eroi pozitivi care dovedesc dr tis tic creşterea forţelor socialismului, prin crearea unor figuri hidoase, autentice, de duşmani de clasă, nuvela lui Marin Preda constitue o biruinţă a scriitorului şi a literaturii noastre. Ea înarmează în lupta lor pe milioanele de Ilie Barbu, pe care Partidul i-a deşteptai la o viaţă nouă, ce şi-o croiesc în revărsarea zorilor socialismului.
20
DISCUŢII
MIHU DRAGOMIR
poezie Şl cântec
Succesele obţinute, tin ultimul timp, de compozitorii noştri, umplu de bucurie şi mândrie patriotică inimile tuturor oamenilor muncii din ţara noastră. Atenţia cu care un public însetat de artă urmăreşte manifestările muzicale, faptul că ele se înmulţesc necrezut de repede, arată cât preţueşte poporul nostru creaţia muzicală, şi ce 'perspective — ieri nebănuite —■ se deschid creatorilor de artă eare-şi pun tot talentul şi puterea de muncă în slujba luptei pentru pace şi socialism.
Printre cei care simt, în primul rând, o mare bucurie sunt şi poeţii care luptă, cu arme atât de apropiate, pe acelaş front. Muzica şi poezia au mers şi merg de atâtea ori mână în mână, îmbogăţindu-se reciproc, făurind într'o strânsă cola: borare, opere valoroase. Nu cred să existe un singur poet care să nu fi simţit, deseori, în munca sa de creaţie, necesitatea unei melodii care ar susţine, firesc, şi ar pune şi mai mult în valoare versurile, după cum cred că fiecare compozitor a întrevăzut versurile care urmau să dea cuvânt melodiei sale. Este chiar de neconceput un compozitor sau un poet, demni de acest nume, care să se ţină departe de această colaborare firească.
Astăzi terenul celor mai vii colaborări de acest fel este cântecul de massă. începând cu „Imnul R.P.R.", turnat parcă din acelaş material de Matei Socor şi Aurel Baranga, toate cântecele noastre valoroase, care au străbătut până în ultimul cătun din munţi prezintă o melodie geamănă poeziei. Versurile maestrului A. Toma, sau ale poeţilor noştri de frunte ca Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Maria Banuş, Eugen Frunză, D. Corbea şi alţii, trec astfel din gură în gură, pe aripele melodiei. Dar chiar şi în alte genuri muzicale această frăţie dă roade minunate cum o dovedeşte cantata lui A. Vieru „Mierla lui Ilie Pintilie" compusă pe inspiratele versuri ale Veronicăi Porumbacu.
S'a dovedit că ori de câte ori poeţii şi compozitorii strâns uniţi, îşi pun sarcini precise şi caută să le rezolve lîmpreună, bătăliile au fost câştigate pe deplin. Campania pentru „Ziua Scânteii", din vara anului 1949, concursul „Lupta pentru pace" 1950 au făcut să apară un important număr de cântece pe care poporul le-a primit cu dragoste şi entuziasm. In aceste acţiuni colaborarea s'a afirmat în toată amploarea ei, înglobând întregul drum de creaţie. Acestor campanii le şi datorăm multe din cântecele cu care ne mândrim, cu drept cuvânt, astăzi.
Am putea, astfel, aminti atât de răspânditul cântec „Ţara mea" a cărui muzică, de Aurel Giroveanu, susţine convingător versurile Măriei Banuş:
POEZIE ŞI CÂNTEC
309
Eu nu cânt că ştiu cânta Dar mi-e dragă ţara mea, Eu nu cânt că ştiu să cânt Dar iubesc acest pământ.
Sau „Cântec (de spus cu-o armonică)" de Veronica Porumbacu, în melodia căruia s'au întâlnit doi compozitori, Radu Drăgan şi Ely Roman, care-au creat ceeace era într'adevăr cerut de versuri ca :
Toţi il ştiu : La Jiu într'una scoate, din a pielrii inimă, cărbuni. Dar în piept ce dor azi i se sbate şi îmi cere'n cântec să i-l pun ? Am să pot, armonică, să-t spun ?
Azi, când frontul literar se îmbogăţeşte mereu cu nume noi, mulţi tineri, atraşi spre sectorul plin de făgăduinţe al cântecului, îşi pun întrebarea : un cântec se scrie oare altcum decât o poezie? întrebarea este legitimă, tocmai din cauza dublei paternităţi a cântecului, dar răspunsul nu este prea greu de găsit.
In această colaborare dintre poet şi compozitor, poetului îi revine o sarcină cu nimic deosebită de creaţia poetică propriuzisă. Cântecul nu trebue să fie decât un poem care să poată oricând trăi şi prin el lînsuşi.
Exemplul poeţilor sovietici, este, şi în această privinţă, de cel mai mare folos. Volumele unor poeţi atât de cunoscuţi ca M. Isacovschi, Alexei Surcov, Lebedev-Curmaci, cuprind nenumărate poezii, pe care şi muzica le-a făcut familiare marelui public. Ce deosebeşte aceste poezii de celelalte, nepuse pe muzică ? Care este „specificul" cântecului ?
Trebue să spunem că despre acest „specific" s'a discutat şi se discută încă, mult. O cercetare, cât de cât atentă, însă, a cântecelor valoroase, ne arată că „specificul" cântecului constă în... valoarea poetică. Aceasta este prima şi cea mai însemnată condiţie cerută unui creator de cântece. Desigur, există anumite particularităţi : concentrare, o deosebită limpezime a ideilor, o măiastră simplitate a versului, etc. Dar şi acestea sunt, la urma urmei, cerinţe ale poeziei. Şi este firesc să fie aşa, întrucât cântecul nu este decât poezie.
Din păcate, „specificul" cântecului a fost înţeles, de unii autori, ca un minus de exigenţă, de valoare artistică, pe care urmează să-l suplinească melodia. Dar este clar că o melodie, oricât de valoroasă, nu poate salva versuri ca acelea ce se mai aud uneori la posturile noastre de radio, de exemplu :
Trece vara, vine toamna, Trece iarna, primăvara, Vara-i caldă, larna-i rece, Dar iubirea mea nu trece.
Astfel de „opere" există într'o cantitate remarcabilă. Unele dispar după câteva zile. Altele persistă în programul radioului, sunt răspândite prin paginile unor reviste, sunt cântate de orchestre din întreaga ţară. Chiar când sunt însoţite de melodii merituoase, asemenea texte desfigurează realităţile noastre, constituind un canal de scurgere pentru versurile proletcultiste, schematice, isgonite din câmpul literaturii.
Iată un exemplu de proletcultism, îmbăiat în puţin semănătorism :
In uzină harnici muncitori au pornit motoarele în zori, braţele încep cu vlagă
310
MIHU DRAGOMIR
munca lor atât de dragă ce-şi înalţă rodul chiuind sub scânteile ce'ntr'una plouă frunţile ce se'mbracă'n rouă cu rotunde zâmbete de-argint.
Versurile, semnale de.C. Ghiban, — ce .sunt oare aceste zâmbete rotunde ? — pot fi citite şi în ordine inversă, fără să-şi trădeze conţinutul, pe care, deci, nu-I au. Evident, astfel de cântece nu folosesc nimănui, — şi este de mirare că autorul, — care a dat unele cântece bune, — l-a socotit demn de difuzat. '
Pe aceeaşi linie se plasează şi „Strungul" de Ştefan Tita (muzica de Ion Vintilă) :
A venit mama cu fata să-l vadă muncind pe tata. Strungu'într'una sc'nvârleşle, lata norma-şi depăşeşte.
Lăsând deoparte caracterul pretins naiv al versurilor, ne-am întreba ce muncitor va cânta, cu plăcere, acest cântec, fie la muncă, fie acasă ? Autorul a crezut, într'adevăr, că aşa ceva este cu putinţă ? Dealtfel cântecul nu cunoaşte niciun fel de răspândire, tocmai din cauza „însuşirilor" sale.
Bunul frate al proletcultismului, idilismul, este deasemeni cunoscut de unele cântece, ca „Holdă, holdă", cu insinuantul subtitlu „Cântec popular" — versuri de Mircea Radina, (muzica de Mircea Alexe).
Coborîse primăvara pe câmpie mugurii priveau zâmbind la ea Cinci pluguri se strânseră'n tovărăşie răscolind pământul pe vâlcea.
O întovărăşire se formează doar cu cinci ţărani muncitori ? — se va întreba oricine. Dar autorul trece peste astfel de „amănunte" şi pune concluzia :
Holdă, holdă, spic de aur, pârguită'n soare, legănată'n vânt aromitor iu vei da de mâine pâinea celor de pe-ogoare şi la fraţii lor de la motor.
Totu-i bine şi frumos în astfel de cântece, transformarea socialistă a agriculturii se petrece cât ai bate din palme, duşmanul de clasă a dispărut de mult.
Dar necunoaşterea flagrantă a realităţii nu poate conduce pe nimeni la artă autentică, şi ar trebui să ne fie clar, tuturor, că în cântece nu se cere o mai slabă cunoaştere a adevărului vieţii decât în toate celelalte genuri literare.
Acest cântec mai ridică o problemă, care se cere subliniată : simularea cântecului popular. Reţinând forma versului popular, unii poeţi, autori de cântece, şi-au creat un fel de maşină de multiplicat texte, în care revine „Leano", „măi, măi", „of, of", etc, şi care, bineînţeles, n'au nimic comun cu lînţelepciunea, geniul artistic şi scânteietoarea conciziune a poporului.
Iată, de exemplu, cum a socotit N. Nasta că trebue să combată superstiţiile, in gen „popular" :
POEZIE Şi CÂNTEC
31!
De când nu mai cred în babe
Şi în vrăjitori,
îmi sunt braţele voinice,
Faţa doi bujori.
De când nu mai cred în semne
Şi în vise, zău,
Casa-mi este 'ndestulată
Şi nu-mi merge rău.
Cheia fericirii şi bunei stări imediate constă deci, după acest poet, în... alungarea superstiţiilor. Oare aceasta nu înseamnă a scrie versuri fără să priveşti în jur, a izola mecanic o „temă" de viaţa întregii noastre ţări ? Apolitismul unor atari versuri este vădit, iar iipsa de valoare artistică nu mai miră pe nimeni.
Procedeul practic este următorul: compozitorul scrie o melodie, iar poetul primeşte schema şi „tema", pe marginea căreia confecţionează la iuţeală textul. In genul acesta s'a procedat mai ales cu cântecele sportive, din care cauză nici nu s'au obţinut realizări, ci numai „versuri" humoristice fără voia autorului, ca :
Minte sănătoasă în corp sănătos, Nici mintea, nici trupul nu sunt mai prejos. Trupul, făureşte tot ce mintea judecă, Mii de biruinţe în Republică.
(Versuri de Sandu Dorian şi Em. lonescu)
sau fantezii care denigrează chipul muncitorului înaintat, ca aceste versuri de Harry Negrin :
Păi cum se poate Mărioara, fală tânără,
să nu te'mbie sportul,
când la fir eşti meşteră,
păi nu te trage aţa
pe care-o teşi cântând ?
Păi, dacă nu, îţi fac un cântec
să te'ndrepţl curând.
...Mărioara Ce sare anul în fiece ceas din toamnă sare în primăvară, numai la sport nu sare nici măcar un pas.
(de N. Stroe, Puiu Maximilian şi Aurel Felea) La fel este şi cântecul destul de cunoscut din păcate,
Rochiţa cu puncte pe puncte e minunată, draga mea ! Şi multe fele sunt ca tine, tot ce'mbraci le prinde bine... Tu ştii cu bani puţini cum să le îmbini...
Caracteristica multora din aceste cântece este spiritul vechi, bulevardier, de prost gust. Intr'adevăr, cu ce diferă cântecul scris în 1950 de Aurel Felea şi N. Kanner:
312
MIHU DRAGOMIR
Cine mi-e drag mă aşteaptă, Mă aşteaptă undeva, Pe o străduţă apropiată Mă aşteaptă Cineva.
de cel scris de... — dar cine îşi rnai aduce aminte ? — ce se cânta în localuri, acum 20 de ani :
Când se iasă noaptea Pe străduţa mea, Dorul meu cu mine Se întâlneşte şi Amândoi pe tine Te aşteptăm să vii.
Ce caută în viaţa noastră asemenea cântece ? Oare pot ele educa tineretul nostru ? Ascultându-le, ai impresia că autorii lor nu ştiu despre ce să scrie, că viaţa de astăzi nu oferă motive de inspiraţie pentru cântece. Dar succesele poeziei noastre neagă acest fel de a gândi, pe cared neagă, dealtfel, viaţa însăşi. Dacă ar căuta în volumele de versuri apărute iîn ultimii ani, în reviste şi ziare, compozitorii ar găsi un număr considerabil de poezii care tânjesc după o melodie.
Să cităm, la întâmplare : „Ancora sus" de Maria Banuş, „Cântec de leagăn" de Dan Deşliu, „Când ramuri s'apleacă", „Să baţi codri şi poteci", „Mai tânăr eşti mâine" de Eugen Frunză, „Idilă", „Prin ierbile-aprinse", „Cântecul lui Hristo Botev", de Veronica Porumbacu, etc. etc. etc. Sunt, însă, unele practici care se încăpăţânează să nu se schimbe. Un reprezentant al acestor practici este acel compozitor care scriind o melodie, bună pentru orice, aleargă după un poet dându-i o schemă, formată din liniuţe, accentuate sau nu, pe care trebue să se aşeze versurile. Dar ce poate ieşi din liniuţe, decât platitudini lipsite de orice interes ? Este destul de clar că versurile trebue să crească din acelaş trup cu poezia, iar o comandă mecanică nu-i sortită să dea asemenea rezultate fericite.
Dorind să aibă un „text", — oricum, numai să fie, — unii compozitori se lipsesc de cea mai elementară exigenţă, compromiţând uneori lucrări muzicale bune.
La înfiinţarea Uniunii Compozitorilor s'a descoperit existenţa unei categorii aparte, textierii, nici poeţi — nici compozitori, scribi gata oricând să Introducă nişte silabe sub notele muzicale. Din păcate există şi astăzi autori care, invidioşi probabil pe gloria apusă a textierilor, de tristă memorie, le reeditează cu zel experienţa. Unii, ca N. Nasta,' Vasilescu-Liman, A. Felea, etc., deşi nu publică nici o poezie de ani de zile, fabrică în schimb zeci şi zeci de texte, în genul celor citate. Desigur, aceasta nu se poate numi activitate poetică, şi este cel puţin stranie concepţia după care pot exista autori de cântece care să nu poată scrie... poezii !
Aici s'ar mai putea vorbi despre vechea dispută a întâietăţii : cine crează mai întâi, poetul sau compozitorul ? Deşi este oarecum în linia normală a creaţiei ca poezia să premeargă, există şi dovezi contrarii. Important este, însă, ca poezia să reziste ca atare. Dar cum poate ajunge la o adevărată creaţie poetică cel ce a îmbătrânit numărând accente moarte, cel ce nu poate scrie versuri care să inspire un compozitor ?
Orice colaborare se întemeiază pe sprijin şi critică tovărăşească, reciprocă. In cazul cântecelor se impune o exigenţă deosebită din partea compozitorilor, care trebue să aleagă, pentru melodiile lor, cele mai bune versuri ale poeţilor noştri şi, atunci când versurile sunt scrise pe o melodie dată, să nu admită compromiterea unei idei prin versuri profund dăunătoare sau greşite. Se mai impune şi controlul şi exigenţa uniunilor respective a scriitorilor şi compozitorilor. Actuala situaţie când
POEZIE Şl CÂNTEC
313
majoritatea versurilor destinate muzicii se difuzează în afara atenţiei Uniunii Scriitorilor nu mai poate dăinui. Aceeaşi subapreciere se manifestă şi la Uniunea Compozitorilor, care se dezinteresează deseori de valoarea versurilor scrise pentru muzică. Subaprecierea se vădeşte şi (în faptul că în programele de radio, în broşuri etc. numele poeţilor este de multe ori omis, ca şi când versurile unui cântec n'ar aparţine nimănui.
Pentru desvoltarea succeselor noastre comune în acest domeniu, se cer eforturi comune. Extinderea colaborării tovărăşeşti, principiale, exigente, va duce, suntem siguri, la noi şi noi producţii pe care întreg poporul nostru le aşteaptă.
CUPRINS CIL
REVISTEI „VIAŢA ROMÂNEASCĂ" PE ANUL 1952
Răspunsul tovarăşului Stalin la întrebările puse de un grup de redactori ai unor ziare americane, Nr. 4.
Cuvântul tovarăşului I. V. Stalin la Congresul al XIX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Nr. 11.
Cuvântarea tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej la Congresul învăţătorilor din R.P.R., Nr. 4,
Cuvântul tovarăşului Gheorge Gheorghiu-Dej la alegerea sa ca Preşedinte al Consiliului de Miniştri, Nr. 6.
Raportul tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej asupra Proiectului de Constituţie a R.P.R., Nr. 10.
Proiectul de Constituţie a Republicii Populare Române, Nr. 7.
Scrisoarea Uniunii Scriitorilor din Republica Populară Română către Preşedintele Consiliului de Miniştri al R.P.R., Secretar genera! al P.M.R., tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nr. 6.
ROMANE, NUVELE,   SCHIŢE, TEATRU,
CAMILAR  EUSEBIU :  Dreptul   la viaţă,
(nuvelă), Nr. 8-9. CARAGIALE I. -L, : Răzeşul dela Golaşei
şi moşneanul dela Florica ; Autoritate ;
Archeologie, Nr. 2 (nuvele). DEMETRIUS LUCIA: O noapte grea, Nr. 2;
Oameni de azi (piesă în trei acte), Nr. 3.
DREGELY FERENC : In pragul bucuriei (schiţă), Nr. 11.
GHEORGHIU ŞTEFAN : Drumul din pădure (nuvelă), Nr. 1.
IOSIF ALDAN MOISE : Darul lui Gheor-ghiţă (schiţă), Nr. 11.
LEONARD MIITAIL: Brigada lui Ionuţ (scenariu literar), Nr. 12.
MARGEANU NICOLAE : Oamenii din compania treia (nuvelă), Nr. 1.
Ml HALE AUREL : Judecata (nuvelă), Nr. 11.
MIRCEA DUMITRU: Pâine albă (roman), Nr. 2—3.
NAGY ISTVAN : La cea mai înaltă tensiune (roman), Nr. 5—6—7.
NOVICOV MIHAI şi PETRESCU CEZAR : Nepoţii gornistului (scenariu cinematografic), Nr. 6.
PAPP FERENC : Martonoş cel şiret (schiţă), Nr. 11.
PREDA MARIN: Desfăşurarea (nuvelă). Nr. 8—9.
SADOVEANU MIHAIL : Nicoară Potcoavă (roman), Nr. 4—5.
STANCU ZAITARIA : Dulăii (roman), Nr. 8—9—10.
ŞTEFANESCU MIRCEA : Matei Millo (piesă în trei acte), Nr. 12.
VALMARU NICOLAE : Trenul de şantier ; îndrăgostitul ; Organizatorul de Partid ; Ziaristul; Gazeta de perete, (schiţe), Nr. 1).
ZINCA HARALAMB : „Operaţia Magdaie-na", Nr. 8—9.
CUPRINSUL REVISTEI „VIAŢA ROMANEASCA" PE ANUL 1952.
315
POEZII
ALIGHER MARGARETA : Fericirea (în româneşte de Veronica Porumbacu), Nr. 3.
ANDRIŢOIU ALEXANDRU : In Ţara Moţilor se face ziuă, Nr. 1.
ARAGON LOUIS : Protectorul (In româneşte de Taşcu Gheorghiu) ; Complotul (In româneşte de Mihnea Gheorghiu), Nr. 7.
BANUŞ MARIA :  Ultimul dans, Nr. 5. BARLADEANU VICTOR : Luminile Comunismului ;   Stalingrad, strada Păcii, Nr. 11.
BENIUC MIHAI : Cântecul lebedei, Nr. 6, Stema ţării, Nr. 8—9.
BECKER' R. IOHANNES : Poezie de dragoste (In româneşte de Demostene Botez) Nr. 7,
BERGHOLZ OLGA: întâlnirea (In româneşte de Al. Philippide), Nr. 11.
BONDA MIRCEA : întoarcerea din Coreea, Nr. 10.
BOTEZ DEMOSTENE : Oaspeţi la Iaşi, Nr. 6; La Lacul Tei, Nr. 8—9; Scrisoarea unui copil coreean, Nr. 11 ; Tu ce-ai făcut?, Nr. 12.
BRAD ION :   S'au întors cocoarele, Nr. 3.
BRONIEWSKI WLADISLAW: Cântec de Mai (In româneşte de Tina Teodorii), Nr. 4.
CALDAjRARU EMILIA : Ţărmuri fericite, Nr. 7 ; Soliile studenţilor din lume, Nr. 10.
CORBEA DUMITRU : Pregătiri de defilare ; Ultimul proces ; Floarea muncii, Nr. 11.
CORNU AURORA : In Prahova, Nr. 8-9 ;
Cinci fraţi, Nr. 10. CIUREA DOINA :   Profesoara, Nr. 3. DELCIU SUZANA :  Pentru Van-Cuni, Nr.
4; Cheia, Nr. 12, DOLMATOVSCHI EVGHEN1 : Comuniştii
(In româneşte de Virgil Teodorescu), Nr.
11.
DOR1ZO NICOLAE : Catia (In româneşte de Tudor Măinescu), Nr. 6.
DRAGOMIR MIHU : Ochii, Nr. 4 ; înstăritul ; Răsplata, Nr. 7 ; Ţesătoarea ; Printre mineri, Nr. 8—9 ; Am vârsta ţării rnele tinere, Nr. 11.
ELUARD PAUL: Luiz Carlos Prestes (In româneşte de Taşcu Gheorghiu), Nr, 7.
ESIITI K1MURA :   Răspândesc manifeste
anti-americane (In româneşte de Ştefan Andreescu), Nr. 8—9.
GAVRIL MIHAI : Aurul Alb, Nr. 6 ; Conştiinţa lumii, Nr. 11.
GRIBACIOV NICOLAI : Trecătoarea, Nr. 12.
GURGH1ANU AUREL : Curând Septem-bre, Nr. 10.
GUZDENCO SEMEN : Catiuşa (In româneşte de Mihail Andrei), Nr. 4.
ITELEMSCHI IACOV : Pe culme (In româneşte de Eugen Anghel), Nr. 11.
HIKMET NAZIM : Pierre Loti (In româneşte de E. Pietrarii), Nr. 3.
HOREA ION: Gânduri lângă un ban de aramă, Nr. 5 ; Şarlatanul din Brazilia, Nr. 8—9 ; Cuvânt pentru aleşii noştri, Nr. 11.
HUGO VICTOR : împăratul petrece (In româneşte de Al. Philippide) ; Aniversarea lui 14 Iulie (In româneşte de Demostene Botez) ; Mama cart îşi apăra pruncul (In româneşte de Ion Marin Sadoveanu); Copilul (In româneşte de Veronica Porumbacu) ; Lux (In româneşte de Tudor Măinescu), Nr. 2.
IONESCU VICTORIA : Noul Gavroche, Nr. 2 ; Poveşti din munţi, Nr. 8—9.
IOSIF VASILE :  Mugurii, Nr. 4.
IUREŞ ŞTEFAN : Premieră 1879, Nr. 1 ; Fata din turnul de foc, Nr. 3 ; Aşa a fost în Baltica, Nr. 8—9.
JEBELEANU EUGEN : Războiul bacteriologic ; Beloianis, Nr. 4 ; Bălcescu, Nr. 12.
KEJUN BRONESLAW :   Cuvântul despre steagul muncitorilor (In româneşte de loan Horea), Nr. 11.
LENAU NIKOLAUS : Albigenzii (In româneşte de Demostene Botez); Convoiul Indienilor (In româneşte de Ion Marin Sadoveanu), Nr. 8—9.
LI GHE BIN : întoarcerea fiului (In româneşte de Demostene Botez), Nr. 3.
LUCIAN MIRCEA : Crimă în Brooklyn, Nr. 7.
MAIACOVSCHI VL. : Povestea turnătorului Ivan Cozârev despre instalarea lui într'o nouă locuinţă (In româneşte de Mihu Dragomir), Nr. 11.
MALAŞCO ANDREI : Cântec (In româneşte de Maria Banuş) ; Coloană muncitorească ; Negresa ; Plutit-am pe ape străine (In româneşte de Ben Corlaciu),
316
CUPRINSUL REVISTEI „VIAŢA ROMANEASCĂ" PE ANUL 1952.
Nr. 6 ; Dansul (în româneşte de Ben Cor-laciu), Nr. 11. MEIŢOIU   IOAN :   Steaua   depe armă, Nr,' 1.
MIITALCOV SERGHEI : Vasul de cristal (In româneşte de Tudor Măinescu), Nr. 8—9.
MILOTIN PETRE : Carnetul U.T.M., Nr. 5.
MONJO ARMÂND : Satul meu (în româneşte de Taşcu Gheorghiu), Nr. 12.
MUGUR FLORIN : Un cântec pentru Germania de mâine, Nr. 10.
NECRASOV ALEXEIEVICI: NICOLAI : Gerul, moşu cu nas roşu (In româneşte de Miron Radu Paraschivescu) Nr. 1 ; La moartea lui Nicolai Gogol (In româneşte de Eugen Jebeleanu), Nr. 3.
NISIPEANU CONSTANTIN: Copii în America ; Afişul depe stradă, Nr. 1.
ORNARU VINTILA : Poporului meu, Nr. 1.
OŞANIN LEV : Schija (In româneşte de T. Teodorii), Nr. 5.
PAPU LETIŢIA : Pe pod, la Cernavoda, Nr. 10.
PETROV VALERII : Ajunul marii sărbători (In româneşte de Vladimir Colin), Nr. 8—9.
POPOVICI AL. : Primul rol, Nr. 2.
PORUMBACU VERONICA : Momente, Nr. 1 ; Democraţia lor ; Versuri pentru primăvara Patriei ; Presimţirea ; Materii prime ; Medicul, Nr. 5 ; Aveţi cuvântul ; Darul lui Musza Imre, Nr. 7 ; Prietenia ; Candidate : Fata de miner, Ce va fi mâine ; Paraschiva, Nr. 10 ; Viitorul ; Trei arhitecţi ; In mers, Nr. 12.
RENDIS DIMO : Dumineca de sânge ; Trăieşte Beloiannis ; S'a lărgit familia (In româneşte de Demostene Botez), Nr. 11.
SAFIR ION : Lecţia, Nr. 10.
SAIOC FLORIAN : întinerire, Nr. 1.
SARBU CRISTIAN : Versuri de Mai, Nr. 4 ; Treceau trei inşi, Nr. 5 ; Versuri pentru copii : Puiul de piersic ; Ciocârlia ; Cravata roşie, Nr. 6 ; Cine nu munceşte nu mănâncă ! Nr. 8-9.
ŞAHIGHIAN AL.: Năstase Ignea, veteranul, Nr. 6.
SEN ALEXANDRU : Pentru pace, Nr. 6.
SIMONOV CONSTANTIN : Trei puncte (Scrisoarea unui prieten dun America) (In româneşte de Mihail Andrei), Nr. 7.
SOFRONOV ANATOLII : Stalin al nostru (In româneşte de Aurora Cornu), Nr. 12.
SOLOMON PETRE : Acum un an la Barcelona, Nr. 2 ; Tablouri dintr'o expoziţia Nr. 6.
STANCEV LACEZAR :   Dela Doftana la
Sinaia, Nr. 7. SURCOV ALEXEI :   Soldatului american
(In româneşte de Mihail   Andrei), Nr.
8-9.
SZEMLER FERENC : Rapsodia păcii, Nr. 11.
TAUTU NICOLAE : Stânca de pe Tatra, Nr. 3 ; Fratele eroului ; Mulţumire, Nr. 8—9 ; împreună, Nr. 10.
TEODORESCU VIRGIL : Lumini ce nu se sting, Nr. 5.
THEODORESCU CICERONE : Versuri pentru copii : îndemnuri • Primăvara ; întâi Mai, Nr. 4 ; Să mergem, s'auzim şi să sporim, discuţia cu Constituţia, Nr. 8—9.
TUDORACHE CONSTANŢA: Judecătoa-rea, Nr. 2 ; Schelele oraşului, Nr. 8—9 ; Lângă furnale, Nr. 12.
TOMA A : Piuici, — şi fraţii lui mici, Nr. 11.
TULBURE VICTOR : Fata din Vietnam, Nr. 3.
TVARDOVSCHI A. : Ostaşul şi moartea (In româneşte de Cicerone Theodorescu), Nr. 5.
TZO-TSIAN : Luptătorii pentru pace (In româneşte de Eugen Anghel), Nr. 7.
VANŞENCHIN CONSTANTIN : Ştrengarul (In româneşte de Demostene Botez) Nr. 5 ; In ziua ceea,... (In româneşte de Dem. Arbore), Nr. 11.
VAPŢAROV NICOLA : Pământ (In româneşte die Virgil Teodorescu) ; Botez ; Gorchi ; Vis (In româneşte de Maria Ba-nuş) ; Cinema (In româneşte de Vlaicu Bârna) ; Istorie (In româneşte de Mihu Dragomir), Nr. 7.
V1COL DRAGOŞ :  Viori, Nr. 7.
VINOCUROV EVGHENII : De o vârstă (In româneşte de Nina Cassian), Nr. 11.
VORONCO PLATON : Glasul mâniei (In româneşte de Al. Philippide) Nr. 4.
WEINERT ERIC : Mai (In româneşte de V. Petrescu), Nr. 4.
ZOLTAN MAKI : Ştiţi voi... (In româneşte de Virgil Teodorescu), Nr. 3.
CUPRINSUL REVISTEI „VIAŢA ROMANEASCA" PE ANUL 1952. 317
ZOLTÂN ZELK: In palatul pionerilor, Nr. 7.
OAMENII ŞI FAPTELE ZILELOR NOASTRE
— Reportagii —
CANDIDAŢII POPORULUI: (de Bratu Floria, Mircea Dumitru, Podină Vasile, Porumbacu Veronica), Nr. 11,
DUMITRESCU GEO : Poveşti despre case, la Bicaz, Nr. 12.
GFIILIA ALECU IVAN : Şantierul luminii, Nr. 3.
IGNEA DUMITRU : O regiune care se trezeşte la viaţă, Nr. 8—9 ; întinereşte Iaşul, Nr. 12.
IOSIF MIRA : Astăzi, în anii ce vin, Nr. 1. IOSIF VASILE: Oamenii cresc odată cu
uzina, Nr. 7. LIVADARU ANDREI : Uzinele noastre, Nr.
10.
OLTEANU CRISANTA : Stahanovistul Constantin Vasilache, Nr. 2.
ŞELMARU TRAIAN : Reportaj din China nouă, Nr. 4.
VELICICO V. : Comuniştii depe Volga-Don, Nr. 10.
PUBLICISTICA
BRATU HORIA : Două congrese, — un singur bâlciu, Nr. 8—9. IOSIF PETRE : Ciumă şi trandafiri, Nr. 7.
PENTRU ÎNTĂRIREA PĂCII INTRE POPOARE
IOSIF PETRE : Jorge Amado, Nr. 2. MACOVESCU TEREZA:   Anna Seghers, Nr. 2.
MARTIN AUREL : Go-Mo-Jo, Nr. 2.
ORIENTĂRI
ALEXANDROV F. G. : I. V. Stalin despre rolul suprastructurii în desvoltarea societăţii, Nr. 5.
DANILOV S. : Marele prieten al teatrului
sovietic, Nr. 4. DESPRE   DESVOLTAREA  MUZICII IN
R.P.R. : Rezoluţia Plenarei lărgite a Co-
mitetului Uniunii Compozitorilor, din 4-5 Februarie 1952, Nr. 3.
DOBRININ M. K. : Importanţa socială a literaturii, Nr. 8—9.
FARCAŞAN SERGIU : Două cronici literare lipsite de principialitate, Nr. 6.
MIASNICOV A. : Despre principalele trăsături ale realismului socialist, Nr. 3.
PIOTROVSCHI K. : Despre trăsăturile specifice ale artei, Nr. 12.
RILIRICOV B. : Personagiile negative şi intransigenţa scriitorului, Nr. 8-9.
RIURICOV B. : Despre unele probleme ale realismului socialist, Nr. 10.
SURCOV A. : Unele probleme ale desvoltă-rii literaturii sovietice, Nr. 6.
VILCINSCHI V.: I. V. Stalin şi problemele literaturii sovietice, Nr. 2.
TEORIE ŞI CRITICA
ALTERESCU S. : I. L. Caragiale şi teatrul, Nr. 2.
ARGHIR SORIN : Cântăreţul mâniei drepte a poporului (Victor Hugo), Nr. 2; Despre emisiunile literare ale posturilor noastre de radio, Nr. 4 ; Un roman despre eroismul ostaşilor noştri (Al. Jar : „Undeva pe Dunăre"), Nr. 5; Cu privire la ultimele numere ale „laşului Nou", Nr. 8—9; O imagine complexă a realităţii ; (Marin Preda: „Desfăşurarea"), Nr. 12.
BELIGAN RADU : I. L. Caragiale şi epoca lui, Nr. 2.
BOGZA GEO : Scenariul literar, baza ideologică şi artistică a filmului, Nr. 3. BRADU LUCIAN : Dramă şi pasiune, Nr.
10.
BRATU ITORIA : Optimismul marii credinţe (N. I. Vapţarov), Nr. 7; Pe drumul desvoltării dramaturgiei noastre istorice (L. Fulga : „Ion Vodă cel Cumplit"), Nr.
11.
CAMPUS EUGEN : Măestria lui I. L. Caragiale — arta de a exprima adevărul vieţii, Nr. 1 ; Ceva despre fluvii, meandre şi bălţi (VI. Colin : „Soarele răsare în deltă"), Nr. 2; In miezul vieţii (Horvâth Istvân: „Brazdă peste haturi"), Nr. 5; Poporul francez luptă (Andre Stil: „Prima lovitură"), Mr. 7; O epopee în proză (Mihail Sadoveanu : „Nicoară Potcoavă"), Nr. 8—9; Cei cutezători şi neîn-
3j8
CUPRINSUL REVISTEI „VIAŢA ROMÂNEASCA" PE ANUL 1952.
frânţi (F. Giadcov : „Volniţa"), Nr. 10; Spre noi succese în poezia noastră, Nr. 12.
CARAIOAN P. A. : Oglindirea în literatură a Războiului pentru Independenţă, Nr. 6.
GRISTEA ŞTEFAN : Dimitrie Bolintineanu, Nr. 8—9.
GAFIŢA MUTAI ; Mai multă grijă pentru colecţiile literare de mare tiraj, Nr. 3 ; Realismul operei lui Ion Creangă, Nr. 4 , Romanul luptei tractoriştilor (A. Mihale : „Ogoare noi"), Nr. 6; Cunoaşterea vieţii, chezăşia zugrăvirii ei veridice, Nr. 8—9 ; Cărţi apărute în luna Prieteniei Ro-mâno-Sovietice, Nr. 10.
GEORGESCU PAUL : O manifestare virulentă de formalism (Nina Cassian : „Horea nu mai este singur"), Nr. 7.
GRIGORIEV G. : Despre conflict şi subiect, Nr. 11,
IQSIFESCU SILVIAN : Pe drumul înfloririi gospodăriei agricole colective (Dumitru Mircea : „Pâine albă"), Nr. 6.
LANGFELDER PAUL: Lenau, poet revoluţionar, Nr. 8—9.
LAZÂ.R DORIO : Leonardo da Vinci, Nr. 5.
LUCA EUGEN : O imagine deformată a Răscoalei Iobagilor (I. D. Muşat : „Răscoala iobagilor"), Nr. 4.
MACOVESCU GEORGE : Reportajul literar, mijloc de educare şi mobilizare a masselor, Nr. 6.
MICU DUMITRU: Marele adevăr al veacului nostru (Al. Fadeev: „Ultimul din Udeghe"), Nr. 3; Pe marginea noului volum al poetului D. Corbea, (D. Cor-bea : „Anii tineri"), Nr. 4.
MORARU NICOLAE : Lupta lui 1. L. Ca-ragiale pentru o artă consecvent realistă, Nr. 1.
NOVICOV MIHAI : I. L. Caragiale, maestru al realismului critic, Nr. 2.
OPREA AL. : Despre revista „Călăuza Bibliotecarului", Nr. 3 ; Dela necunoaşterea vieţii la denaturarea ei (Maria Rovan : „Din cremene nouă"), Nr. 4; Marnin-Si-biriac, critic necruţător al capitalismului, Nr. 11.
PETRESCU CEZAR : Opera Iui I. I.. Caragiale şi literatura clasică rusă, Nr. 2.
PETROVEAN.U MIHAI : I. L. Caragiale, critic al spiritului mic-burghez, Nr. 1 ; Cu
privire la „Stelele păcii" (Mihu Dragomir: „Stelele păcii"), Nr. 7. PHILIPPIDE AL. : Pentru o înaltă calitate a traducerilor de proză în limba rusă, Nr. 5.
SAVU PETRE : Un bilanţ ruşinos, Nr. 2.
SEREBRIACOV E. şi B. LISIŢA: Mao-Tze-dun şi problemele literaturii, Nr. 7.
STANCU ZAHARIA : I. L. Caragiale, critic al regimului burghezo-moşieresc, Nr.
1.
VITNER ION : 20 ani dela apariţia revistei „Bluze albastre", Nr. 5.
DISCUŢII
DRAGOMIR MIHU: Poezie şi cântec, Nr. 12.
PORUMBACU VERONICA : Intre imitaţie şi creaţie, Nr. 2.
RECENZII
ALMANAHUL „laşul Nou" (Mihai Gafiţa), Nr. 1.
AMADO JORGE : Secerişul roşu (Miunea Gheorghiu : „In ţara pământului fără lege"), Nr. 8—9.
BEK A. : Şoseaua Volocolamscului (Dinu Săraru : „Şoseaua Volocolamscului"), Nr.
2.
BRAD ION : Cincisutistul (Lucian Raicu : „Cântec despre cincisutişti"), Nr. 11.
CALMA N. : Copiii raiului de muştar (Eugen Atanasiu : „In umbra statuii libertăţii), Nr. 8—9.
CAMILAR EUSEBIU : Râpa Oarbei (Eugen Campus : „Arme care nu sunt arme"), Nr. 4.
CAZABAN AL. : Din vremea aceea (Ştefan Cristea : „Din vremea aceea"), Nr. 5.
CHERBABAEV BERDI : Aisoltan din Ţara Aurului Alb (Eugen Atanasiu : „Oamenii Turcmeniei Sovietice"), Nr. 10.
CONSTANTINESCU-IAŞI P. : Influenţe ale arhitecturii vechi ruseşti asupra vechii arhitecturi româneşti (Arh. Paul Constantin : „O contribuţie la studiul relaţiilor româno-ruse în artă"), Nr. 1.
Documente privind Istoria României : Războiul pentru Independenţă, vol. II (G. Mărgărit : „Adevărul asupra Războiului pentru Independenţă"), Nr. 7.
CUPRINSUL REVISTEI „VIAŢA ROMANEASCA" PE ANUL 1952. 319
DRDA IAN : 'Nuvele (H. Zalis : „Din rezistenţa cehoslovacă"), Nr. 4.
DUNAREANU N. : Nuvele şi schiţe (Al. Săndulescu : „Din viaţa celor asupriţi"), Nr. 8—9.
EFTIMIU V. : O nuntă aristocratică (Al. Săndulescu : „Despre o lume în agonie"), Nr. 6.
FAST HOWARD: Peekskill U.S.A. (Al. Săndulescu : „Când scriitorul participă intens la viaţă"). Nr. 5.
FRUNZA EUGEN : Zile slăvite (Aurel Martin : „Zile slăvite"), Nr. 3.
GOGOL N. V. : Nuvele (Ştefan Bănule-scu : „Din Petersburg"), Nr. 3.
GOGOL N. V. : Serile în sat la Dikanka (Victor Vântu : „Primele vise poetice ale lui Gogol"), Nr. 3.
GOGOL N. V. : Revizorul (Lucian Raicu : „O capodoperă a lui Gogol"), Nr. 4.
GONCEAROV I. A. : O poveste obişnuită (V. M. Spătaru : „O capodoperă a literaturii ruse"), Nr. 8—9.
GORKI M. : Pentru pace şi democraţie (Horia Deleanu : ,,Gorki, contemporanul nostru în lupta pentru pace şi democraţie"), Nr. 7.
GRIBACIOV N. M. : Primăvara în Colhozul Pobeda (I. Şerban : „Un exemplu de înaltă măestrie artistică"), Nr. 1.
1LENCOV V. .- Drumul cel mare (D. Da-niti : „Drumul cel mare"). Nr. 1.
.11 PA ION : Clocot Voinicul (Al. Popovici : „Clocot Voinicul şi unele probleme ale basmului"), Nr. 4.
MIHALE AUREL: In pragul primăverii (Ştefan Cristea : „In pragul primăverii"), Nr. 10.
Nuvele sportive : (Alice Mănoiu : „Nuvele sportive"), Nr. 4.
OHOTNICOV V. : In lumea cercetărilor (Sanda: Mănoiu : „într'o lume necunoscută"), Nr. 10.
PERVENŢEV A. : Cociubei (Taşcu Gheorghiu : „Un erou al războiului civil"), Nr. 4.
PîTLACOWSKI JERZV : Pietre de început (Dinu Săraru : „Pietre de început"), Nr. 4.
PE MARE, Antologie (Maria Nichifor: „Măreţie în simplitate"), Nr. 2. POEME    BULGARE   (Maria    Nichifor :
„Tradiţii în luptă"), Nr. 5. POEZII   DESPRE   STALIN   (M.   Vlad :
„Cântece pentru marele Stalin"), Nr. 2. REDOL ALVES :   Fanga (Horia Stancu :
„Din lupta poporului portughez pentru
libertate"), Nr. 6. ROMAN CHIM : Caietul găsit la Sunchon
(G. Viniciu: „Caietul găsit la Sunchon"),
Nr. 4.
REVISTA „FLACĂRA" (Aurel Martin : „Viaţa noastră în imagini"). Nr. 11.
SALTACOV SCEDRIN M. : Povestiri (Aurel Martin: „Povestirile lui Saltâcov-Sced-rin"), Nr. 8—9.
SARBU CRISTIAN : Poeme vechi şi noi (Al. Andriţoiu: „Poezia lui Cristian Sârbii"), Nr. 2.
SERAFIMOVICI -S. A.: Opere alese (D. Mazilu : „O culegere din operele lui A. S. Serafimovici"), Nr. 5.
SEVCENCO TARAS : Cobzar (Emma Be-niuc : „Un rapsod al poporului ucrainean"), Nr. 7.
SHELLEY B. P. : Culegere de poeme (Penele Marlinescu : „Culegere de poeme din opera lui Shelley"), Nr. 4.
SWIFT JONATHAN : Călătoriile lui Gulliver (Pericle Marlinescu : „O satiră nepieritoare"), Nr. 5.
TEATRUL SOVIETIC 1925—1932 (Mihail Ghimpu : „Fondul de aur al dramaturgiei sovietice"), Nr. 2.
VAIDA A. G. : Procesul (Lucian Raicu : „Din trecutul de luptă"), Nr. 1.
VAZOV IVAN : Sub jug (Lucian Raicu : „Pagini de luptă eroică"), Nr. 6.
VINT1LA PETRU : Nepoţii lui Horia (Ion Manole : „Nepoţii lui Horia"), Nr. 2.
ZAMFIRESCU DUILIU AL. : Fără frac şt joben (Mihnea Gheorghiu : „Un realist cu mănuşi"), Nr. 5.
ZAPOTOCKY A. : Se ridică noi luptători (Alice Mănoiu : „Se ridică noi luptători"), Nr. 8—9.
ZS1GMOND MORICZ : Haiducul îşi joacă murgul (Aurora Balica: „Un luptător pentru dreptatea poporului"), Nr. 11.
CUPRINSUL
EUGEN JEBELEANU : Bălcescu........
★
MIHAIL LEONARD: Brigada lui Ionuţ (scenariu literar)
★
VERONICA PORUMBACU : In marş ; Viitorul ; Trei arhitecţi
DEMOSTENE BOTEZ : Tu ce-ai făcut ?......
CONSTANŢA TUDORACHE : Lângă furnale     .     . • .
SUZANA DELCIU : Cheia..........
ANATOLII SOFRONOV : Stalin al nostru (In româneşte de Aurora Cornu) NICOLAI GRIBACIOV: Trecătoarea  (In româneşte de Al. Philippide) ARMÂND MONJO : Satul meu (In româneşte de Taşcu Gheorghiu) .
*
MIRCEA ŞTEFANESCU : Matei Millo (Căruţa cu paiaţe) (Piesă în 3 acte)
/OAMENII ŞI FAPTELE ZILELOR NOASTRE
GEO DUMITRESCU : Poveşti despre case, la Bicaz.....
DUMITRU IGNEA : întinereşte Iaşul........
ORIENTĂRI
K. PIOTROVSCHI : Despre trăsăturile specifice ale artei ....
TEORIE ŞI CRITICA
EUGEN CAMPUS : Spre noi succese în poezia noastră .... SORIN ARGHIR : O imagine complexă a realităţii.....
DISCUŢII
MIHU DRAGOMIR : Poezie şi cântec........
*
CUPRINSUL REVISTEI „VIAŢA ROMANEASCA" PE ANUL 1952 .
C. f>9