CUVÂNTAREA TOVARĂŞULUI I. V. STALIN LA CONGRESUL AL XIX-LEA AL PARTIDULUI COMUNIST AL UNIUNII SOVIETICE
MOSCOVA 15 (Agerpres) — TASS transmite cuvântarea rostită de .1. V. Stalin la 14 Octombrie, la Congresul al XIX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. ■"'
(Apariţia la tribună a tovarăşului Stalin este întâmpinată de delegaţi cu aplauze furtunoase, care nu contenesc vreme îndelungată, trănsformân-du-se în ovaţii. Toţi se ridică în picioare. Aclamaţii: „Tovarăşului Stalin? — ura!", „Trăiască tovarăşul Stalin!", „Slavă marelui Staîîri !").
Tovarăşi! '
Permiteţi-mi, în numele Congresului nostru, să exprim mulţumiri tuturor partidelor şi grupurilor frăţeşti ai căror reprezentanţi' au onorat Congresul nostru cu prezenţa lor sau care au trimis Congresului mesaje de salut, — pentru saluturile prieteneşti, pentru urările de succese, pentru încredere. (Aplauze furtunoase, prelungite, care se transformă în ovaţii.)
Pentru noi este deosebit de preţioasă această încredere, care înseamnă hotăirîrea de a sprijini partidul nostru în lupta sa pentru un viitor luminos a! popoarelor, în lupta sa împotriva războiului, în lupta sa pentru menţinerea păcii. (Aplauze furtunoase, prelungite.)
Ar fi greşit să se creadă că partidul nostru, care a devenit o forţă puternică, nu mai are nevoie de sprijin. Aceasta nu este just. Partidul nostru Şi ţara noastră întotdeauna au avut şi vor avea nevoie de încrederea, de simpaiiia şi de sprijinul popoarelor frăţeşti de peste hotare.
Specificul acestui sprijin este că orice sprijin dat năzuinţelor de pace ale partidului nostru de către orice partid frăţesc înseamnă totodată sprijinirea propriului popor în lupta pentru menţinerea păcii. Când muncitorii englezi, în 1918—1919, în perioada atacului armat al burgheziei engleze
4 CUVÂNTAREA TOVARĂŞULUI I. V. STALIN LA CONGRESUL AL XIX-Lp» ***
împotriva Uniunii Sovietice, au organizat lupta împotriva războiului lozinca „Jos mâinile de pe Rusia", aceasta a fost sprijinirea, — sprijinirea"' în primul rând a luptei propriului popor pentru pace, iar apoi şi sprijinirea Uniunii Sovietice. Când tovarăşul Thorez sau tovarăşul Togliatti declară că popoarele lor nu vor lupta împotriva popoarelor TJniunii Sovietice (aplauze furtunoase), aceasta înseamnă sprijinirea, -- sprijinirea în pri. mul rând a muncitorilor şi ţăranilor din Franţa şi Italia, care luptă pentru pace, iar apoi şi sprijinirea năzuinţelor de pace ale Uniunii Sovietice. Acest specific al sprijinului reciproc se explică prin faptul că interesele partidului nostru nu numai că nu contrazic interesele popoarelor iubitoare de pace ci, dimpotrivă, se contopesc cu aceste interese. (Aplauze furtunoase.) ţn ceeace priveşte Uniunea Sovietică, interesele ei în general nu pot fi despărţite de.cauza păcii în întreaga lume.
Se înţelege că partidul nostru nu poate să rămână dator partidelor frăţeşti şi că el însuşi, la rândul său, trebue să le sprijine atât pe ele, cât şi popoarele lor în lupta lor pentru eliberare, în lupta lor pentru menţinerea păcii. După cum se ştie, el chiar aşa procedează. (Aplauze furtunoase.) După ce partidul nostru a luat puterea în 1917 şi după ce partidul a luat măsuri reale pentru lichidarea asupririi capitaliste şi moşiereşti, reprezentanţii partidelor frăţeşti, admirând curajul şi succesele partidului nostru, i-au dat titlul de „brigadă de şoc" a mişcării revoluţionare şi muncitoreşti mondiale. Prin aceasta ei îşi exprimau speranţa că succesele „brigăzii de şoc" vor uşura situaţia popoarelor care lâncezesc sub jugul capitalismului. Cred că partidul nostru a îndreptăţit aceste speranţe, îndeosebi în perioada celui de al doilea război mondial, când, zdrobind tirania fascistă germană şi japoneză, Uniunea Sovietică a salvat popoarele Europei şi Asiei de primejdia robiei fasciste. (Aplauze furtunoase.)
Fireşte că a fost foarte greu de a îndeplini acest rol de cinste atâta timp cât „brigada de şoc" a fost una singură, şi atâta timp cât ea a trebuit să îndeplinească acest rol de avangardă aproape singură. Dar asta a fost odată. Acum, lucrurile stau cu totul altfel.
Acum, când din China şi Coreea până în Cehoslovacia şi Ungaria au apărut noi „brigăzi de şoc" — ţările de democraţie populară —, acum partidului nostru îi este mai uşor să lupte, iar munca a pornit şi ea mai cu spor. (Aplauze furtunoase, prelungite.)
Q atenţie deosebită merită acele partide comuniste, democratice sau muncitoreşti-ţărăneşti care nu au venit încă la putere şi care continuă să-şi ducă munca sub călcâiul draconicelor legi burgheze. Lor le este desigur mai greu să-şi ducă munca. Totuşi, lor nu le este atât de greu să-şi ducă munca cum ne-a fost nouă, comuniştilor ruşi, în vremea ţarismului, când şi cea mai mică mişcare înainte era declarată cea mai gravă crimă. Totuşi, comuniştii ruşi au rezistat, nu s'au speriat de greutăţi şi au cucerit victoria. La fel va.fi şi cu aceste partide.
TIDULUI COMUNIST AL UNIUNII SOVIETICE
5
Dece acestor partide nu le va îi totuşi atât de greu să-şi ducă munca, f  comparaţie cu comuniştii ruşi din perioada ţarismului ?
Pentrucă, în primul rând, ele au în faţa ochilor asemenea exemple de luptă şi de succese ca cele existente în Uniunea Sovietică şi în ţările de democraţie populară. Prin urmare, ele pot învăţa din greşelile şi succesele acestor ţări, şi astfel să-şi uşureze munca.
Pentrucă, în al doilea rând, însăşi burghezia — principalul duşman al mişcării de eliberare — a devenit alta, s'a schimbat în mod serios, a devenit mai reacţionară, a pierdut legăturile cu poporul şi s'a slăbit pe sine însăşi. Se înţelege că şi acest fapt trebue să uşureze munca partidelor revoluţionare şi democratice. (Aplauze furtunoase.)
înainte, burghezia îşi permitea să facă paradă de liberalism, apăra libertăţile burghezo-democratice şi îşi crea astfel popularitate în popor. Acum, din liberalism nu a rămas nici urmă. Nu mai există aşa numita „libertate individuală", drepturile individului sunt recunoscute acum numai acelora care au capital, iar toţi ceilalţi cetăţeni sunt consideraţi materia-l uman brut, bun numai pentru exploatare. Principiul egalităţii în drepturi a oamenilor si naţiunilor a lost călcat în picioare, fiimd înlocuit cu principiul drepturilor depline ale minorităţii exploatatoare şi al lipsei de drepturi a majorităţii exploatate a cetăţenilor. Steagul libertăţilor burghezo-democratice a fost aruncat peste bord. Cred că acest steag va trebui să-1 ridicaţi voi, reprezentanţii partidelor comuniste şi democratice, şi să-1 duceţi înainte, dacă vreţi să strângeţi în jurul vostru majoritatea poporului. Altcineva nu are cine să-1 ridice. (Aplauze furtunoase.)
înainte, burghezia era socotită drept capul naţiunii, ea apăra drepturile, şi independenţa naţiunii, punându-le „mai presus de orice". Acum, din „principiul naţional" nu a rămas nici urmă. Acum, burghezia vinde drepturile şi independenţa naţiunii pe dolari. Steagul independenţei naţionale şi al suveranităţii naţionale a fost aruncat peste bord. Nu încape îndoială că acest steag va trebui să-1 ridicaţi voi, reprezentanţii partidelor comuniste şi democratice, şi să-1 duceţi înainte, dacă vreţi să fiţi patrioţi ai ţării voastre, dacă vreţi să deveniţi forţa conducătoare a naţiunii. Altcineva nu are cine să-1 ridice.(Aplauze furtunoase.)
Aşa stau lucrurile în prezent.
Se înţelege că toate aceste împrejurări trebue să uşureze munca partidelor comuniste şi democratice care nu au venit încă la putere.
Aşa dar, există toate temeiurile să contăm pe succesele şi victoria partidelor frăţeşti în ţările în care stăpâneşte capitalul. (Aplauze furtunoase.)
Trăiască partidele noastre frăţeşti ! (Aplauze prelungite.) Să trăiască ani mulţi conducătorii partidelor frăţeşti ! (Aplauze prelungite.)
Trăiască pacea între popoare ! (Aplauze prelungite.)
6 CUVÂNTAREA TOVARĂŞULUI I. V. STALIN LA CONGRESUL AL XlX-iEJ
Jos aţâţătorii la război! (Toţi se ridică în picioare. Aplauze W noase, care nu contenesc vreme îndelungată, transformându-se în ovar Aclamaţii:  „Trăiască tovarăşul Stalin!",  „Tovarăşului Stalin „Trăiască marele conducător al oamenilor muncii din întreaga lume l ' varăşul Stalin!", „Marelui Stalin - ura!", „Trăiască pacea între' ni' poare!". Urale.) p°-
CONŞTIINŢA LUMII
Pe lume nu e nume mai de preţ, Născut cu noi din veacul greu şi trist, Un nume să răsune mai măreţ Decât înaltul titlu
— comunist.
II poartă dintre oameni cei mai buni: Mineri, ostaşi, ţărani, poeţi. ...In noi stă adunat din timp străbun Ce-i mai curat şi ce-i mai îndrăzneţ.
E dela Marx şi Engels naltul nume, Din urmă cu un veac noi îl purtăm. Deatunci asupritorilor din lume Mormântul pe vecie le săpăm.
Strânşi toţi în a lui Lenin mare-armată A vremii conştiinţă sîntem noi. învinşi n'am fost şi nu vom îi vreodată, Căci sîntem viitorul lumii noi.
In lupte mari, popoarelor, sub soare, Sunt Comuniştii pururea îndemn, Cum Moscova e stea strălucitoare Şi pentru pacea lumii 'naltul semn.
Când unul a căzut, în loc o sută Deschis-au frontul, focul l-au deschis. Sub steagul roş desfăşurat de luptă Cu marele Partid noi am învins.
Octombrie şi'n ţara mea de-a ici Lângă Carpal i şi mare azi învinge El oţeleşte vieţi de bolşevici. Lumina lor cât cerul nu se stinge.
Şi Lenin, Stalin drumul ne arată, Pământul cum va fi tot ei ne-au spus Şi flamura de lupte'rnpurpurată Spre Socialism o ridicăm mai sus.
1
MIHU DRAG OM IR
AM VÂRSTA ŢÂRII MELE TIN
Am vârsta ţării mele tinere şi-mi număr anii după sborul ei. Anul e mare cât doi, sau cât trei, şi când privirea e-aţintită înainte nu anii timpului, ci-ai faptei brăzdează-aducerile-aminte.
Urmaşii vor privi spre vremea noastră
ca spre-alfabetu! vremii lor.
îar zilele acestea, lupta aspră,
şi visul neînvins, dogoritor,
vor sta'n istorie cu'n scris nemuritor.
Când timpul îndărăt l-împing să sboare, să văd în tot ce-a fost — ce va veni, la pietrele-unghiulare ale acestor neclintite temelii m'opresc o clipă, şi aud crescând, din pagini grele, lupta, ca un vânt, Ca trupul Dunării, când se desghiaţă istoria o-avem de-atunci în faţă.
Revăd acel Noembre 48.
Doar seceta'n Moldova treerase,
şi albi de foame 'n fabrici muncitorii
mânau maşinile, ne'nduplecaţi.
O iarnă cruntă şi-adunase norii.
Cum vom uita copiii nemâncaţi
şi dansul nebunesc de milioane,
salariile ce se-umflau într'una
topindu-se 'ntre degete ca spuma,
şi bursa neagă, bandele fasciste ?
Venea o iarnă clănţănind de toarne.
Atunci, in vălmăşagu'ncins de liste
noi am votat, — şi pentru'nfâia oară
aleşii noştri'ntruchipau o iară.
In mâini de fier fu prinsă cârma ţării.
AM VÂRSTA ŢARII MELE TINERE
Părea un haos — şi deschis-am drum. Partidul ne-a condus spre largul zării, ce-a fost atunci speranfă-i vîaţă-acum.
M'opresc, apoi, la cerul clar de Mar te.
Se împlinise veacul din Islaz.
Peste coroanele regale sparte
Republica urca, strălucitoare.
Atunci — ce vie-i amintirea azi ! —
noi am votat, cu pumnii strânşi în muncă,
întâia noastră Mare A-dunare,
ce-avea să'nscrie în neşterse file
că ale noastre sunt, pentru deapururi,
uzinele unde-am robit amar de zile.
Pe-atunci, gospodăria colectivă
abia mijea, — şi'n anii ce urmară
ce iureş a cuprins întreaga ţară!
An 48, de mult călătorit,
ce mândri suntem că te-am făurit!
Şi peste ani, când vom căta'napoi, la toamna-aceasta din 52,
aevea ne va reveni în minte.
Şi — cum tovarăşul Gheorghiu-Dej ne-a arătat
va fi demult Canalul drum deschis,
furnale noi vor scoate-oţel fierbinte,
şi'n ţară nu vor fi demult răzoare,
în mii de volţi Bicazui va fi 'nchis,
şi Capitala va fi port bătrân la mare.
Şi noi construcţii, uriaşe,
la care-acum nici nu gândim,
vor creşte lângă sate şi oraşe
pe minunatul patriei tărâm.
Şi pentru tot. ce-attmci va fi făptură,
noi stim că încă-odata ne-am legat
şi zilelor de azi le-am dat măsură
cu votul luptei noastre, apăsat.
Şi oricât timp va trece, de acum,
noi nu ne vom opri nicicând, din drum,
privind lumina ţării stallniste.
Şi drumu-i nesfârşit, ca largul zării,
iar vârsta noastră este vârsta ţării.
VICTOR BĂRLADEANU
LUMINILE COMUNISMULUI
— Din jurnalul de corespondent — PIAŢA ROŞÎE LA MIEZUL NOPŢII
Se cern din înălţimi lumini albastre şi mauzoleu-i monument de nea. Ca trandafiru'n nevăzute glastre pe Crem!in steaua roşie se-aprindea.
Arătătorul auriu pe Spaski
despică drum măreţei nemuriri.
Din Capetown până'n gheţurile-Alaskli
ţintesc spre el milioane de priviri.
Cândva îi ascultam bătaia clară
în cine ştie ce ascuns subsol,
îmi aducea nădejdi în călimară
ca viersul să nu-mi sune trist, în gol.
Şi azi e-aici, la zece paşi de mine, în fiecare noapte îl ascult, iar sunetele-i 'nalte, cristaline trezesc în mine gânduri de demult...
Erau câţiva ce-i ascultau bătaia, un pumn de oameni veşnic urmărit; Ie aprinsese'n suflete văpaia al „Aurorei" aprig bubuit.
Iar azi... să fi trecut milenii oare ?... când sunetele'n mreaja lor te prind simţi parcă Piaţa Roşie o mare de suflete în unison svâcnind,
LUA4INILE COMUNISMULUI
Simţi lângă tine umăr lângă umăr dârzenii întrupate în mulţimi, şi neamuri şi noroade fără număr cu-aceleaşi năzuinţi spre înălţimi.
Şi parcă toţi privesc către-o fereastră în care ard lumini fără sfârşit ; de-acolo luminează calea noastră al vieţii făurar neobosit.
...Solemna melodie lung vibrează şi sboară'n noaptea de argint şi pluş, iar eu gândesc că'n ea se'ntruchipează pentru popoare-un necurmat urcuş.
ERMITAJ
Apusu-şi zăvorea comoara de aur rece, înecat. Plutea pe apa Nevei seara cu vălu-i fin, catifelat.
In Ermitaj prin largi ferestre talazul nopţii lin curgea. Doar pe pereţi străvechea zestre în purpuriu vestmânt sclipea.
O rază roşie pe-o coloană mai risipea lumini de vis. Madona mică din icoană privea cu zâmbetu-i deschis.
In faţa ei, sub vălul serii, stăteau de vorbă'n sfat domol cu ochii limpezi — pionierii şi'nstructorul de comsomol.
„Renaştere... Culoare... Noul... Imagini... Umanism"... Păreri, frânturi de vorbe, ca ecoul, sburau prin marile'ncăperi.
VICTOR BÂRLĂDEANU
In fiecare trăsătură întrezăreau un gând adânc. „E o minciună arta pură !" striga înflăcărat un ţânc.
Parcă eram cuprins de-o vrajă (Şi nu vream vraja să o rup.) Stăteam acolo ca de strajă cu ochii aţintiţi la grup...
...Cum poţi da oare glas mândriei de a urma exemplul viu al ţării'n care şi copiii pe Rafael de mici îl ştiu ?
STALINGRAD, STRADA PÂOI
— fiului meu
...Lumina primei raze despică înoptarea, Căzând pe-un geam cu luciul deodată 'mprospătaî. Clăbuci subţiri de nouri clătesc în grabă zarea Doar valul de pe Volga e încă 'nnegurat.
Pe strada Păcii paşii în zori de zi mă poartă. Iţi vine-a crede oare că-aici domneau ruini ? De strajă-i bucuria la fiecare poartă, miroase totul proaspăt a rouă şi-a lumini.
Un chip cu ochii încă plutind pe-a nopţii undă la marile ferestre în zâmbet a'nflorit, iar dincolo o mână de copilaş, rotundă, s'avântă — ciocârlie — spre roşul răsărit.
...Sunt zece ani de-atuncea. Prin locurile-acestea curgea al bătăliei încrâncenat şuvoi. Azi fiecare piatră destăinuie povestea atâtor fii ai slavei, nemuritori eroi.
LUMINILE COMUNISMULUI
13
Căscau orbite triste ruine pârjolite şi fiecare petec de ţărnă sângera, da'n umede tranşee, sub ale nopţii site, în ostăşescul suflet un nou oraş creştea.
...Şi iată azi oraşul visat sub ploi de-obuze : arcade şi coloane, palate, scuaruri verzi, lumini multicolore ţâşnite din havuze şi parcurile-umbroase în care paşii-ţi pierzi.
Pe strada Păcii dorul în zori de zi mă poartă. Miroase totul proaspăt a rouă şi-a lumini. De strajă-i bucuria la fiecare poartă, pe chipuri străluceşte, pe case, pe grădini.
...Să fie oare ceaţa subţire-a aurorii ? Dar mie mi se pare că strada-i far' hotar, se prelungeşte parcă în zare, peste norii care plutesc — corăbii — pe-oceanul milenar,
străbate parcă Volga, străbate ca un fulger Canalul ce-o uneşte cu căzăcescul Don, şi panglica-asfaltată în toată lumea duce a vitejiei veste, al măreţiei svon.
Da, strada-i fără capăt şi ca un fir străbate milioanele de inimi ce cred în viitor, ea trece munţi şi ape, prin urbi străvechi şi sate din Groenlanda'n gheţuri, pân' la ecuator.
Pe strada Păcii nu sunt doar simple trotuare şi'nşiruiri de ziduri, de garduri şi de porţi, ci-un simbol al izbânzii în marea încleştare a vieţii împotriva nesăţioasei morţi.
...Pe strada Păcii paşii în zori de zi mă poartă şi-aevea viitorul îl văd întruchipat în copilaşii veseli ce ies acum pe poartă, şi parcă între dânşii zăresc un cap buclat
VICTOR BARLADEANU
cu ochii-adânci ca cerul şi luminoşi ca viaţa, cu nasu'n vânt — sburdalnic, cu-obrajii — doi bujori. Spre zarea de-unde-acuma 'nfloreşte dimineaţa păşeşte drept şi sigur, cu paşi cutezători,
păşeşte şi surâde luminilor Comunei
pe drumul fericirii croit de Om din greu,
păşeşte laolaltă cu viitorul lumii
sub purpurii stindarde, în marş — şi fiul meu...
Moscova, August 1951-August 1952.
10AN HOREA
CUVÂNT PENTRU ALEŞII NOŞTRI
De patru ani în Marea Adunare Se făuriră legi; şi, neînfrânt, Noi le-am crescut în luptă, fiecare, Pe liberatul Patriei pământ.
Doiceştii'n munţi, Ovidiu lângă mare, Sunt martorii luminilor de azi. Curând-curând vom înălţa în zare Hidrocentrala „Lenin" la Bicaz.
Temei ne este noua ţării lege.
Şi ca s'o ducem mai departe, — iarăşi
Din rândurile noastre vom alege
Pe cei mai buni, mai hotărîţi tovarăşi !
Pe oamenii ce nu pot da uitării Trecutul stăpânirilor şi-al urii, Când se'ndesau la rânduiala ţării Toţi îmbuibaţii, lacomii şi furii.
In Adunare spune-şi-or cuvântul Şi Griviţa şi 907,
Cei ce-au stropit cu sângele pământul, iubind aceste glii însângerate.
Cu sbuciumu! răsmeriţelor mari Vor coborî aici să sfătuiască Mineri din Apuseni şi pădurari Cu fraţii lor din ţara secuiască.
Poeţi ce-au scris în lipsuri şi dureri In vremi trecute, slova lor măreaţă, Şi-ai sufletelor noastre ingineri, Vor fi şi ei printre aleşi de faţă.
ION HOREA
Şi parc'auzi trecând prin noua lege, Ce vuet va pătrunde 'n Adunare, Când Dunărea va prinde să-şi deslege Nestăvilite, apele spre Mare.
Vor fi slăvite'n patru părţi de ţară Şi apele şi văile şi munţii, De oamenii ce'n muncă înălţară Temeiul viitoarelor construcţii.
...Răspunderi mari, păşind pe-o nouă treapt Azi vi le dă cu'ncredere-un popor. Dar greutăţi în luptă de v'aşteaptă Cu el le veţi sdrobi cutezător.
Şi noi vom fi de faţă'n Adunare Legând cu voi acelaş jurământ: Să dăm prin munca noastră fiecare O faţă nouă vechiului pământ!
AUREL MW ALE
JUDECATA i
Toată ziua burniţase mărunt şi rece, fără întrerupere. Acum, spre seară, burniţa se transformase într'un început de viscolire neaşteptată. Sub suflarea crivăţului, pulberea de apă îngheţa în înaltul văzduhului plumburiu şi cădea apoi asupra pământului într'o roire albă. Uneori, vântul se mai domolea şi atunci praful de zăpada plutea în aer ca o pânză destrămată. Alteori, era prins în răsucirea vârtejurilor care veneau din largul Bărăganului şi totul devenea o umbrire albă, iute şi trecătoare, care înceţoşa slab zarea dinspre miazănoapte. Se lăsa frig şi se prevestea vremuire grea.
In faţa magaziilor lungi şi scunde, încheiate cu grijă din scândură nouă şi ridicate pe lespezi de piatră cam de două palme dela pământ, mai poposeau încă, risipite până'n şina de fier, căruţe încărcate. Sloboziţi din ştreanguri, cu câte-o ţoală pe ei şi cu fânul dinainte, caii se întorseseră cu cozile înfoiate în bătaia vântului. Nu mai mâncau ; stăteau cu capetele plecate, întinse în prelungirea gâtului, privind în neştire pământul amorţit. Răscolit de crivăţ, părul mărunt şi moale depe burtă li se sburlea ca de-o înfiorare a trupului. Din când în când îşi schimbau picioarele dinapoi, lăsându-se încet pe câte unul, odihnindu-şi crupa şi şoldul celuilalt. Părul coarnelor li .se albise pe o parte de câte un pospai de zăpadă.
In capetele şirului de magazii, la adăpostul lor, ardeau, ferite de vânt, doua focuri. In jurul acestora era adunată toată mulţimea ţăranilor veniţi cu cotele de cereale la baza de recepţie. Unii, cei din primul rând, stăteau chirciţi, ghemuiţi suti cojoacele de oaie, cu palmele ridicate în dogoarea flăcărilor ; ceilalţi, strânşi în al doilea şi al treilea rând, în picioare, cu gulerele îmblănite ale hainelor de dimie sau ale cojoacelor săltate, cu mâinile încrucişate sub piept, vârîte adânc în culcuşul mânecilor largi. Multora, le aburea gura de fumul ţigărilor supte îndelung şi ascunse apoi cil grijă în căuşul pumnilor. Câţiva, grupaţi mai într'o parte, vorbeau despre blândeţea iernii care până acum, în a doua jumătate a lui Ianuarie, nu albise încă întinsul pământurilor de pe Bărăgan. Oamenii se arătau îngrijoraţi de starea semănăturilor de toamnă, lipsite de acoperământul cald al unei zăpezi bogate. Dintre ei, unii susţineau că iarna se va prelungi spre primăvară şi că vom avea o primăvară târzie, ploioasă şi rece.
■ Pe deasupra vorbei lor însă, dinspre foc, se auzeau din când în când glasuri repezite şi itntărîtate, izbucniri neregulate de râs. Oamenii, strânşi umăr la umăr, ridicaţi pe vârfurile picioarelor, se înghesuiau să pătrundă care mai de care lângă foc. In mijlocul lor, acolo de unde flăcăruia se ridica uneori până la înăl-
2 — Viaţ^a Românească — c. 3891
18 AUREL MI HALE
ţimea pieptului, vorbea unul. Era un bărbat tânăr, cu mustăcioara scurtă şi n gră, cu ochii vii şi cu căciula cu moţul frânt într'o parte, trasă mult pe-o urpT~ Sta într'un genunchi, pe nişte ogrinji, ţinându-şi într'o mână biciul, vorbind ^ aprindere celorlalţi : cu
.... —• ajunsesem cu frontul aproape de Kremniţa, în Cehoslovacia. înainta serăm o zi întreagă fără să mai dăm de nemţi... Seara ne-am oprit într'o pădure Dar numai ce-am început să ne facem gropile, că nemţii s'au şi repezit în noi s' ne-au împins înapoi până la margine. Aici ne-am apucat de alte gropi, ne-am aranjat mitralierele, am pus posturi de pază şi am rupt nişte cetină pe care să ne hodinim
Dintre toţi cei din jur, cel mai înveselit de povestea tânărului părea un bă" trân. Moşneagul sta pe un snop de coceni frânt în două, cu genunchii desfăcuţi spre foc, cu cojocul peticit în coate descheiat la piept şi căciula bătrânească cu taler în fund ridicată depe frunte. Flăcările îi îmbujoraseră obrajii rotunzi şi netezi, fără sbârcituri, până sus spre tâmplele ninse. Cu o mână scormonea cu codiriştea biciului în jar, săltând cocenii cuprinşi în suflarea vântului, iar cu cealaltă îsi netezea din când în când mustăţile lungi şi sure. Privirile, pline de zâmbet şi de mândrie în acelaş timp, erau îndreptate spre cel care vorbea.
— ...Noaptea, continuă tânărul, trece printre noi, dela o grupă la alta, căpitanul... Mă, zice el, care vrea să se ducă la nemţi ? Nu i-a răspuns nimeni... că ce mai rămăseserăm ? Câţiva. Unii s'au făcut că nu i-au auzit şoapta şi s'au chircit şi mai mult în fundul gropilor. Alţii au ridicat din umeri şi au tăcut. Ce, era ceva să pleci aşa, în necunoscut, noaptea, să mergi numai prin pădure şi încă să pătrunzi în poziţia guşterilor... Hai, care vrea? întreabă iar căpitanul. Ne trebue o limbă!... Mă, parcă toţi muriseră. Nici unul nu mai răsufla. Vezi, se ştia; aicea nu prea merge cu ordin : vrei, te duci — nu vrei, nu te sileşte nimeni... aşa era, pentrucă cel care pleca, de multe ori nu se mai întorcea... Eu, numai când mă gândeam mi se făcea părul măciucă şi uite, aşa îmi sălta casca pe frunte !... Am nimerit într'o grupă de fricoşi, zice căpitanul şi se întoarce să plece mai departe, pe linia frontului. Atunci, însă, sare din groapă unul şi-i iese înainte : — Eu mă duc, dom'le căpitan, strigă el. Când îl aud, m'apucă groaza. Era Barbu al lui Măchiţă, unul dela noi din sat, dela Comana... Bravo, soldat 1 îl bate căpitanul pe umăr. Vasăzică, ai (u curajul ăsta ?... Am, dom'le căpitan ! strigă el la fel de hotărît... şi-upoi adăugă mai încet : Da' să meargă cu mine şi Vanghele Vasile că-i dintr'un sat cu mine... adică, eu !
Cel care povestea se întrerupse, cu o mână întoarsă spre piept. Oamenii is-bucniră în râs, lăsându-se unii pe alţii, împingându-şi căciulile spre ceafă sau scuturaţi de tuşea ce le-o dădea fumul tras în piept. Moşneagul scormoni iar o-grinjii de pe foc, zâmbind numai pe sub mustăţi, ca unul care cunoştea povestea. Lângă el, aşezat pe un sac pe fundul căruia se găseau câţiva pumni dc grăunţe, sta un ţăran cu cojocul plesnit în piept. Era un om cam necăjit, care se vedea câi de colo că face parte din sărăcime. El, însă, râdea mai tare ca toţi. Nici nu se domolise zarva celorlalţi, când întrebă nerăbdător :
— Şi ce-ai făcut ?
— Ce era să fac?' răspunse povestitorul. M'am sculat, am schimbat arma c'un pistol mitralieră, am luat sacul cu grenade, încărcătoare de rezervă şi-am plecat... Nici nu ştiu cc. i-a mai spus lui, căpitanul... că i-a dat o busolă, unghi de marş, l-a mai bătut pe umăr, şi i-a repetat iar misiunea noastră.. Trebuie s'aduceţi o limba, 7.ice.a. Dacă nu daţi de nemţi, mergeţi până'n punctul cutare, şi-acolo vă întâlniţi c'o patrulă, sovietică... ei luptă aici, în dreapta noastră... Eu nu ştiu ce-a mai fost: m'am trezit "pe drum, după ce ieşisem din poziţia noastră... Cine dracu' te-a pus, mă Barbule, zic, să mă ceri pe mine?... Lasă, mă, Sile, îmi spune el, nu fi prost !... Ce, îţi strică să te'ntorci în ţară c'o decoraţie ? Păi cum crezi tu ,că mă repezeam aşa, degeaba? Eu cunosc drumul, mă... vezi bradul ăsta retezat?...
Q
JUDECATA 19
-aici am trecut când ne-au gonit nemţii... Te duc până'n poziţia lor... Aha, mă •''ândeam eu, vasăzică ăsta era curajul tău, Barbule !... N'o să se'ntâmple nimic, ficea el— şt-agoi, e bine să fim amândoi... numai să fim cu ochii'n patru... Hm, ce - fii j? Că era o întunericeală, doamne, doamne, de nu vedeai ia un pas... Dupâ ce-am ieşit în faţa liniilor noastre, am luat-o tîrîş, pe sub brădet... şi mergi, şi „jero-i... Intr'un timp n'am mai putut, mă usturau genunchii şi coatele... Mă întind, ţi apuc pe Barbu de picior,-şi-1 opresc... Mai stai, mă, dă-o dracului, îi zic, lasă că-i noaptea mare... Ne aşezăm noi lângă un brad, rezemaţi cu spatele de trunchiul lui şi cu degetul pe trăgaci.
— Să ştii că iar au fugit alde Fritz din faţa noastră, zice, el, Barbu.
— Şi ce facem, de limbă ? şoptesc eu.
— Să ne'ntâlnim cu tovarăşii, şi-om vedea, hotărăşte el. Lăsasem până acuma jumătate din pădure în urma noastră.
Mă gândeam: unde dracu' să mai mergi ? Barbu ăsta, zău, că e nebun, El însă, scoate busola, se uită la ea — aşa cum îl învăţase căpitanul şi se întoarce puţin spre dreapta. In partea asta, zice, trebuie să mergem... aici dăm de patrula sovietică... Şi se culcă iar. Acum parcă-mi pierise şi mie frica. Mă târăsc şi eu lângă el şi o pornim din nou... Din când în când, ne mai opream şi trăgeam cu urechea... la inamic, nici-o mişcare... ne ridicăm în picioare...
— Mă, Barbule, zic — tu mai ştii să te'ntorci înapoi ? Că eu...
— Ştiu mă, răspunde el, cunosc drumul şi am şi busola... dealtfel era deştept, dat dracului, la teorie!
Când s'o pornim iar... sst! sare el şi-mi încleştează mâna în umăr. Apoi mă trage jos, alăturea. în faţă, ca la douăzeci de paşi, foşnea cetina. încremenim, una cu pământul. II simt cum saltă capul încet şi mă trage de mânecă... — Fumează, zice el... Mă uit, aşa era. Dintre brădet licăreau din când în când tăciunii a două ţigări. începusem iar să-mi simt părul ridicându-se sub cască. Ii prind braţul şi i-1 strâng; n'am putut să zic decât... Barbule! că el îmi şi pune palma peste gură... sst ! Apoi şopteşte : sunt numai doi, mă, Sile... tu stai aicea, cu degetul pe trăgaci... eu mă târăsc spre ei... dacă se (întâmplă ceva, tragi ! Şi-a şi pornit să alunece către brădet...
Toţi cei din jur ascultau tăcuţi, cu inima ticâind, fără să sufle măcar. Rămăseseră într'o aşteptare încordată, învăluiţi în fumul ce-1 scotea focul uitat. Cet cu cojocul plesnit în piept înlemnise cu pumnii încleştaţi în pânza sacului de sub dânsul şi cu gura întredeschisă. In mâinile altora, ţigările fumegau pe sfârşite ; ei priveau încruntaţi, întorşi spre cel care vorbea. Doar bătrânul zâmbea ascuns, ca un copil posnaş. Din timp în timp, câte unul se rupea cu greu dintre oameni, chemat de-acolo dela magazie, alerga ia căruţă, prindea ştreangurile cailor şi-i trăgea de dîrlogi până'n dreptul cântarului. Descărca sacii, îi cântărea, îi ducea pe fugă în magazie şi după ce primea chitanţa într'o mână şi banii fin alta, sărea în căruţă şi mâna de zor spre unui din satele din jur. Căruţa se rnai vedea o vreme rătăcind pe drumurile câmpiei şi apoi dispărea în golul fără de fund ai zărilor ce fulguiau.
— ...pe urmă n'am mai văzut nici jarui ţigărilor, şi nici pe Barbu... reluă Sile. In spatele meu, aud vorbă străină, repezită printre dinţi, o comandă în şoaptă, şi din-tr'odată, răpăit scurt de mitralieră... câteva vârfuri de cetină măruntă căzură retezate deasupra mea... Nemţii! mi-am zis. M'am întors spre ei, vâr mâna în sacul de grenade, scot una şi asvârl... o flacără, o bubuitură, şi apoi gemete : lovisem înclin... Ridic pistolul şi încep: trr ! trr! trr! — ştii aşa, scurt şi des, secerând firădetul... De dincolo, începe dintr'odală un foc viu, neîntrerupt... ei erau mai mulţi; după foc, vreo douăzeci !... Ah ! fir'ai tu al dracului, Barbule ! îmi zisei. Tu te du-ieŞi şi mă lăsnşi pc mine piept în piept cu inamicul... Înţelesesem că ne strecu-raserăm printre liniile nemţilor fără să ne simtă... mai arunc o grenadă în faţă. 2 *
.20
AUREL MIHALE
îar trag, iar arunc... şi ce crezi ? Isbucneşte focul şi în spatele meu, în partea u plecase Barbu... Na! mi-am zis. Ne-a prins între focuri ! Mă, mi-era o ciudă ? Barbu... C'aşa era el, băgăreţ şi înfigăreţ, şi-aşa a şi rămas... Ei, ce te faci acurrT Sile ? îmi zic. Vinde-te cât mai scump, băiatule, până la cea din urmă grenadă ^ cel din urmă cartuş... Şi iar încep, când cu foc, când cu grenade... Nemţii însf ca orbii... să dea buzna peste mine şi alta nu! Schimb încărcătorul şi jrag ^ nou, uite aşa, fără oprire... Focul din spate, însă, se apropie... întorc capul şi vj,j la câţiva paşi o umbră tărîndu-se spre mine... Vâr mâna în sacul cu grenade ' încremenesc... Sile, Sile! mă aud strigat. Era Barbu... Vino'ncoace, mă!... Mă tă' râse într'acolo, bănuitor... Barbu îmi iese înainte şi-mi zice : Au fost nemţii, mă Ne-am apropiat noi până ce ne-am simţit răsuflările calde, bătându-ne în faţă" Focul nemţilor parcă mai încetase... Barbu se ridică într'un cot, scoate ceva din buzunar şi mi-1 întinde... Sile, zice el, ia vezi mă, că parcă m'au atins la picior Desfac pansamentul, că pansament era, îi spintec cracul pantalonului şi-| leg )a picior... prea grav nu era, dar simţeam că-1 doare după cum încorda piciorul... Ce facem, Sile? întrebă el... Pe dracu ! îi strig printre dinţi... Ţi-a trebuit limbă!.. Credeam că dacă cunosc drumul e mai uşor, zice el... Uşor !? îl ingân eu. Aicea nu merge cu fofârlica, aşa cum îţi place ţie !... Pe deasupra noastră începuseră iar să se încrucişeze gloanţele ; venau şi dintr'o parte şi din alta... Numai ce ne lungim noi iar pe pământ că el începe să râdă... şi râzi... şi râzi... Mă, mi-era o ciudă pe el, că-mi venea să-i pun ţeava în piept şi să trag... Auzi, Sile ! zice. Mi-a venit o ideie, mă !... Du-te dracului cu ea cu tot! am isbucnit eu... Stai, mă, se împotriveşte e!, c'altfel nu scăpăm !... Tu, zice el, tragi în partea asta, la ai tăi... eu în astălaltă... Ii întărâtăm bine şi-apoi fugim încoace, în dreapta... şi-i lăsăm pe ei să se bată singuri...
— Ha, ha, ha ! isbucniră ţăranii din jur.
— Care Barbu, mă, ...al lu' Măchiţă, mă ?
— la-uite, ce cap, dom'le!
— Ha, ha, ha ! şi hărmălaia din jurul focului crescu, plină de veselie. Ţăranii mai în vârstă râdeau pe loc, scuturându-şi piepturile învelite în cojoace, lă-sându-se pe spate peste cocenii pe care stăteau. Cei mai tineri se împingeau unul pe altul, chicotind sau îmbulzindu-se în faţă, lângă foc. Râdea acuma şi bătrânul... râdea şi ce! cu cojocul plesnit în piept. Numai unul de dincolo de ei rânjea printre dinţi, de parcă mârâia ca un câine...
— ...zis şi făcut, îşi reîncepu vorba tinerelul. Ne'ntindem noi într'o parte şi aita, şi'ncepem : tragem, aruncăm grenade... iar tragem, iar aruncăm... Măi frate, apoi s'a pornit o luptă, cum n'arn mai văzut... trăgeam noi ce trăgeam, dar trăgeau nemţii de să prăpădea pământul, nu alta. Se încrucişau gloanţele şi grenadele pe deasupra noastră, dar tot în rândurile lor cădeau. După ce i-am înfierbântat noi bine, bine, mă ia Barbu de mânecă şi zice : hai, că tocmai ia ziuă se opresc... Şi încet, tărâş, târâş, ne tragem noi mai aşa, mai înspre dreapta... Intre nemţi, lupta era în toi... dintr'o parte trăgeau acum şi brandurile... Explozii, foc şi fum, trasoare... ce mai, război în toată regula !... Mă Barbule, zic, acuma ei sunt destul de ocupaţi... hai, să ne furişăm iar înapoi, la companie... Cum, fără limbă? sare el... Fiţi-ar limba a dracului, încep eu şi zi-i... Dar de geaba... Mai spre ziuă, şopteşte el, când vor obosi, atuncea intrăm iar între ei... şi nu se poate să nu punem mâna.pe unul ! Ce puteam să fac ? Să mă'ntorc şi să-1 las singur, nu se cădea ! Am aşteptat... Spre ziuă, ne tărâm din nou între nemţii din faţa companiei noastre... Barbu înainte, iau eu ceva mai înapoi, ca să-1 supţiu cu foc... Odată se ridică, aruncă o grenadă, se culcă, aşteaptă explozia, se ridică iar şi strigă : — Stai ! Mâinile sus!.. Dau fuga spre el şi când ajung, în faţa lui, nemţii îşi aruncau armele jos şi ridicau mâinile... îi număr : unu, doi, trei... şapte... atâţia mai rămăseseră în partea asta... i-am înşirat pe toţi şi i-am, pornit repede dela spate, spre
JUDECATA 21
spanie... Ai noştri îşi luaseră adio dela noi. Când ne-au văzut cu şirul de nemţi |n faţă, s'au crucit... Oprim noi la postul de comandă. Barbu îi aliniază pe hitle-rişti şi câ11^ iese căpitanul din adăpost îşi trosneşte călcâiele şi ridică mâna la cască: —- Să trăiţi, dom'le căpitan 1 Am adus şapte limbi 1
— Ha, ha, ha !
— Hi, hi, hi !
Şi uite-aşa, ţinu râsul ţăranilor timp lîndelungat. Cel cu cojocul plesnit în 0iept râdea şi plesnea cu pumnii în sacul de sub dânsul ca într'o pernă ! Siie, cel care povestise, alergă printre căruţe şi adună de pe jos cocenii roşi de cai. Când se întoarse, puse o parte pe foc, iar restul lângă bătrânul care scormonea în jur cu codiriştea.
?V
Veselia oamenilor se mai prelungi o vreme, până când unul de lângă foc, cel care rânjea numai, mârâind ca un câine, schimbă vorba :
— Toate-ar fi cum ar fi, începu el. Ţăranii ciuliră urechile... E bine aşa, continuă după o clipă, să povesteşti, să mai râzi, că trees timpul mai uşor... dar vai de viaţa noastră ! Uite, cotele-astea ne omoară ! Dacă n'ar fi ele, tot să tră-eşti, zău aşa ! şi oftă lung şi dureros.
Bătrânul se opri din scormonitul jarului, î] privi măsurându-1 cu interes şi-şi trase codiriştea de sub coceni. Apoi o îndreptă cu capătul înnegrit şi fumegând spre dânsul, pe deasupra flăcărilor:
— Eu nu te cunosc cine-i fi, începu el... da' ceeace spui dumneata nu e cu dreptate. Zici că bine-ar fi să nu mai dăm cote la stat, c'ar fi mai uşor fără asta... phă, eu zic c'ar fi şi mai bine să nu mai dăm nimic : nici cote, nici impozite, şi nici să ne muncim pământurile... să stăm numa şi să ne dea statul nouă, tot, tot. Păi, să mă ierţi dumneata, şi să nu fie cu supărare nimănui de-aicea... da'cine vrea asta, vrea să se'ntoarcă timpurile înapoi !
— Aşa este, mormăiră unii, cei mai mulţi în picioare, în spatele bătrânului. Alţii îşi întoarseră capetele într'o parte, gânditori. Printre aceştia era şi cel care povestise întâmplarea depe front. Ceilalţi, aşezaţi pe lângă foc, zâmbiră numai, trăgând cu coada ochilor spre cel care ridicase vorbă grea împotriva colectărilor.
Bătrânul îşi trase codiriştea înapoi şi-o lăsă sprijinită pe unul din genunchi Apoi, continuă :
— Dumneata, poate că n'ai luptat pentru ziua asta şi nici n'ai avut de îndurat atâta amar în viaţa care-a fost... Este?
Necunoscutul mormăi ceva de neînţeles şi se ridică. De pe genunchi îi alunecă haina lungă şi grea, groasă, de aba surie. Sub marginea căciulii negre i se vedau ochii de cărbune, cuprinşi de nelinişte. Se răsuci cu spatele în bătaia crivăţului ce spulbera praful de zăpadă, îşi săltă gulerul şi dădu să plece.
— Stai, îl opri bătrânul. De ce pleci ?
Necunoscutul îşi purtă privirile peste feţele mirate ale celorlalţi şi se reaşeză, tăcut, în silă mai mult. Mocnea ceva nedesluşit în el. Se vedea că până şi veselia'oamenilor îl supăra.
— Uite, urmă moşneagul, cu capul întors spre cei din jur, se cheamă că noi am pornit acuma spre mai bine, să ne clădim o viaţă nouă... Văd că dumneata ai botine noi în picioare... de unde le-ai luat ? Din cer ? N'a trebuit să le muncească cineva ?
— Am plătit pentru ele ! murmură îmbufnat necunoscutul.
— Ai plătit, sigur că da. Nimeni nu zice că le-ai furat. Dar cel care le-a facut nu trebuie să mănânce ?
— Să cumpere. Eu îi vând cât vrea ! se făli celălalt.
22 AUREL MIHALE ,
— La oficial, aşa curn îti prinde grâul aicea la bază ?... Nu ! Asta n'ai > faci tu niciodată... dar bocancii i-ai luat la oficial, nu ? s°
Necunoscutul nu răspunse. Tăcea chitic şi numai din când în când, îsj s*u privirile nedesluşite spre cei de lângă el. Se simţea că ascunde ceva, dar se fere de vorbă, ocolind răspunsurile. Bătrânul luă nişte coceni din grămada de-alătu^ îi aruncă peste foc şi scurmă sub ei,cu codiriştea biciului. După ce-i cuprinseser5; flăcările, se întoarse din nou înspre strein şi-1 luă iar cu vorba.
In timpul acesta, din căruţa cea mai din margine, de sub rogojină, se iV' un cap ridicat drept în bătaia crivăţului. Pentru o clipă, omul acela rămase întors spre bătrân, cu faţa nemişcată, lovită de roirea pulberii de zăpadă, însă cu auzul aţin^ tit la vorba celor de lângă foc- Parcă stătea la pândă. — „Al dracului şontorog _ îşi zise el, — nici aici nu-i tace gura ! Ce crezi, e cu cântec ! L-a pus pe ăla să taie la cuie despre alea, cică despre limbi, şi acum îi toacă el la cap cu cotele!".Strânse din buze şi se trase iar sub rogojină, cocoloşindu-se înciudat, în căruţă.
Lângă foc, bătrânul vorbea mai departe :
— Casa l-am cicălit şi pe fii-meu... zicea el, cu codiriştea întoarsă spre cel care povestise întâmplarea depe front. Astăzi, însă, n'am mai putut răbda. \\ tu casa ta, i-am zis, dar mie să nu-mi faci faţă proastă'n sat... Am pus caii la căruţă şi-am tras lângă porumbar... Încarcă porumbui pentru stat că mă duc eu dacă tu nu vrei !
Sub privirile bătrânului şi ale celorlalţi ţărani, tânărul cu mustaţa scurtă şi neagră tăcea ca sub mustrare.
— Ei, lasă ! isbucni el şi-şi întoarse capul în altă parte. Se vedea că nu e de aceeaş părere cu bătrânul, dai' nu îndrăsnea nici să i se împotrivească, aicea, în faţa mulţimii.
— D'aia zic, continuă bătrânul, bătând cu codiriştea în pământ, cine nu dă cota după lege, poţi să-1 socoteşti duşman !
.Se. vede că cel din căruţă nu mai putu răbda ; rogojina se ridică într'o parte şi de sub ea sări un om, îmbrăcat într'o şubă de postav vechi, albastru, plină de paie. Tropăi pe loc mai întâi, de câteva ori, apoi îşi apucă marginile şubei cam în faţa pieptului, cu ambele mâini, o desfăcu larg şi începu s'o scuture de pleavă. Şuba era îmblănită pe dedesubt, de sus şi până jos, cu piei miţoase de berbec care ieşeau afară pe gulerul răsfrânt, mare şi negru. îşi împinse căciula mai pe ceafă şi intră în grupul oamenilor de lângă foc, până aproape de bătrân.
Ţăranii îşi întoarseră feţele spre el şi tăcură.
— Eu zic că aşa e, precum spui, nene. Vanghele, — începu mieros cel cu şuba, — să dăm, că d'aia e stat, să ia dela noi. Dar dacă n'ai pe-atâta cât îţi cere, ce Faci ? De unde să iei, să furi ?
Bătrânul îşi uită codiriştea cu capătul în foc, îşi propti palmele de genunchi şi-şi săltă privirea încruntată spre el.
— Adică, cine n'are ? -— îl întrebă.
— Iată, de pildă, eu, — răspunse cel cu şuba. Am mai dat şi pe vară, şi pe toamnă, şi-am adus şi-acuma. Boabcie-astea cu care-am venit e tot cc-am mai lg avut... o să-mi moară femeea şi copiii, şi vitele, de foame... Şi încă n'ar fi nimic, d>ar cu tot ce-am adus n'am acoperit nici jumătate din cotă '. Matale eşti maj bătrân ca mine... uite-mă, mă vezi cum am ajuns ? Judecă şi dumneata... mai pot aduce restul de cotă ?... un bob nu mai am !
Omul rămas cu şuba desfăcută se întoarse spre ceilalţi, umilindu-se, aşteptând. Pe dedesubt era sd rentă ros şi rupt, îmbrăcat c'o haină fostă militară, roasă şi jerpelită, cu pantalonii peticiţi în genunchi, cu ghetele scâlciate şi uscate în picioare. Avea faţa ovală, galbenă, ca de ceară, ochii mici — cu albul deasemenea îngălbenit, negri. Sub nasul ascuţit, mustaţa scurtă şi aspră, roşiatică, era pârlită
i
JUDECATA
23
ne toată marginea buzei de sus de fumul de ţigară. Sprânceana stângă, ceva mai rară se săltase şi încremenise ca într'o mirare fără de sfârşit.
Pe ţăranii din jur parcă-i cuprinsese mila, aşa se uitau la el. Numai necunoscutul, cel pe care îl înfruntase moş Vanghele, bătrânul şi Sile, mai priveau la foc Pe e'> parcă-i rodea ceva, aşa-1 primiseră pe cel cu şuba. Moş Vanghele scormonea grăbit cu codiriştea în foc, cuprins de ciudă. Necunoscutul se uita din când în: când, pe sub sprâncene, spre cel care se milogea şi-i tresăreau buzele încercate de zâmbet.
Oamenii aşteptau.
— Ce să mă fac? reîncepu gălbejitul. Nici ce vinde nu mai am. Poate numai sufletul şi inima din piept s'o dau, ca să scap de povara colectărilor....
Bătrânul îşi trase, scurt, codiriştea aprinsă de foc şi se ridică în faţa celui cu subă, c'o semeţie aspră. Ochii îi scăpărau ; privirile i se întâlniră dintr'odată cu ale celuilalt, într'o împotrivire de neocolit. Oamenii încremeniră întorşi spre dânşii, nelămuriţi de mişcarea lui Vanghele. O vârtejuire de crivăţ răbufni pe după colţul magaziei şi-i învălui într'un colb de. zăpadă spulberată, ridicând în acelas timp cenuşa dintre dânşii şi împrăştiind-o până departe, peste îngrămădirea de cai şi căruţe, spre şină. Când zarea dintre ei se limpezi, ţăranii văzură cum sprânceana stângă a celui cu şuba se sbătea pe loc, ca un capăt de vână sugrumată. Moş Vanghele se întoarse spre ei şi le spuse răspicat:
— E chiabur, fraţilor... c dintr'un sat cu mine, dela Comana... nu-1 ascultaţi!
Se i'ăsuci şi apoi ieşi dintre ţărani, cu biciul la subsuoară. Mergea şchiopătând pe piciorul drept, pe carc-1 avea mai scurt. Trecu grăbit prin faţa magaziei, printre cai şi căruţe şi se opri la celălalt foc, între oamenii din jurul lui. Dar nu se aşeză ; se mişca supărat pe loc, lăsându-se când pe piciorul beteag, când ridi-cându-se pe celălalt, de parcă sărea într'un picior. Peste o clipă, bufni pe sub mustăţi şi se (întoarse iar la foc. Se opri în faţa celui cu şuba, cu pieptul scos, înfoiat ca un curcan, privindu-l drept în luminile ochilor gălbejiţi.
— Ştii, ce ? strigă el. Să nu-mi faci aicea agitaţie, că te iau de piept şi dau cu tine de pământ... hoţomanule ! Apoi se întoarse spre fiu-său care stătea cu capul. în jos şi-1 apucă de umăr : — Sile, haide !
Tânărul se sculă în silă şi tăcut, o luă după bătrân spre celălalt foc. in urma lor, printre ţărani începu o mişcare neaşteptată. Mai întâi, se ridică de lângă foc cel cu cojocul plesnit în piept; se uită în derâdere la chiabur, se aplecă, îşi ridică sacul şi o luă şi el după bătrân. Mai apoi, se mai ridicară câţiva şi plecară şi ei, unui câte unul. Lângă foc, pe lângă cei doi inşi, necunoscutul şi cel cu şuba, mai rămăseseră, însă, destui. Dar după plecarea bătrânului şi a celorlalţi, nu mai scosese nimeni nicio vorbă. Cel cu şuba se aşeză lângă streinul înfruntat de moş Vanghele. Amândoi stăteau muţi, cu capetele plecate, privind în neştire focul care pâlpâia. La celălalt foc, însă, începuse râsul şi hărmălaia. Câţiva dintre ţărani îşi suciră capetele, aşteptară un timp şi-apoi o porniră şi ei într'acolo. După asta, ceilalţi fuseseră strigaţi la cântar şi săriră la căruţe. Aşa se tăcu că până la urmă nu mai rămăseseră lângă foc, decât necunoscutul şi cel cu şuba.
— Hei, am ajuns timpuri grele, Dobre ! oftă într'un timp ce! cu şuba. Apoi, adăugă: — Ţapul ăsta bătrân, şontorogul, îmi cerea de pomană în bătătură şi la tejghea, şi acuma, uite... şi iar oftă, mai prelung, mai din adânc.
~~ N'ai văzut, neică Nae ? — răspunse Dobre. Se luaseră toţi după el... că tot lătra despre stat şi lege, despre duşmănie, ca unul de-al ăstora.
— Păi, de-al lor este ; c comunist hodorogui, — îl lămuri celălalt, chiaburul din Comana.
Nae Bobeică se aşeză şi mai bine lângă foc, desfăcându-şi şuba spre jarul ce se stingea. Deşi slabă, dogoarea îi împurpurase şi lui pielea de mort a feţii.
24
AUREL MIHALE
Se scotoci prin buzunarele hainei jerpelite şi-şi scoase tutunul. îşi făcu o ţigare o aprinse şi'ntinse apoi şi celuilalt să răsucească. Nae Bobeică trăgea fumul adânc* până'n fundul pieptului şi după un timp îl lăsa să iasă uşor printre buze, de par' că-i fumega mustaţa. Dobre, însă, parcă gusta ţigara. Trăgea din '3a scurt şi tot aşa de scurt şi repede sufla fumul în jos, printre genunchii desfăcuţi.
— Ce crezi, neică Nae, — vorbi Dobre între două fumuri, — s'au dus tim purile alea, când ne'ntâlneam în târg, la crâşmă, sau la obor, cu şirul de căruţe după noi, pline de grâne... acuma le-aducem aicea, la siloz... şi încă te mai si judecă, câte unul ca ăsta, de-ţi vine să-ţi iei lumea'n cap.
— E timpul lor, da' lasă ! — vorbi înciudat Bobeică. N'am să le mai aduc... asta e ultima dată când mai viu... de astăzi încolo un bob n'or să mai vadă., unul singur, auzi ? Poate să mă şi lege; n'am şi gaia i
Dobre Diacu zâmbi şi-1 privi tăcut, cu subînţeles. Apoi vorbi :
— Cu porumbul ce-1 am acum în căruţă, eu am scăpat.. Am dat tot, după
lege.
-- Ce spui, mă ?! făcu mirat Bobeică... Cum ai dat, ca chiabur ?
— Ei, ca chiabur, — răspunse Dobre încet. — Sunt mijlocaş acuma.
Nae Bobeică isbucni în râs şi-i bătu în glumă umărul. Când îi văzut atât de neîncrezător, celălalt reveni, şoptindu-i :
— Zău, aşa ; de astă toamnă nu mai sunt. La noi, din şaisprezece câţi eram, au mai rămas numai zece...Păi, ce mai aveam? Acolo, pe lângă casă, câte ceva.
Bobeică încremeni, cu ochii atinşi de gălbinare ridicaţi spre el. Aşa ceva era de necrezut. Cum să nu mai fie Dobre Diacu din Trestieni, chiabur? Ce, nu-I cunoaşte el ? Nu ştie cine-a fost ? Pământul — pământ; avea aproape cât şi dânsul. Moara pe care i-o luaseră în '48, la fel cu a lui ; le cumpăraseră împreună dela nemţi. Batoza — poate că nu mai mergea acum, dar vara trecută fusese ca şi a lui pe arie. Doar cazan de ţuică, n'avea ; încolo, în toate erau la fel. Până şi pri mari au fost. pe vremuri, tot împreună !
— Mă, tu vrei să glumeşti ? — îl întrebă Bobeică.
— Nu glumesc, neică Nae, — sări Dobre. Uite hârtiile, bre !
Abia după ce cerceta hârtiile de la sfat, cu cotele de cereale impuse lui Dobre Diacu, se încredinţa Bobeică de adevăr, i le întoarse tăcut, şi-1 întrebă în şoaptă, cu ochii larg deschişi, întrebători ■
— Cum ai făcut ?
— E. am să-ţi spun eu, — mormăi celălalt. Dar nu acum... lasă ! Tăcură. Dobre ridică un cocean de-alăturea şi scormoni în jarul care se
topea, acoperindu-se de scrum. Gândurile lui Bobeică însă, începură să-şi depene firele ascunse către o ţintă numai de el .ştiută. într'un târziu, vorbi :
-- Mă, Dobre, înseamnă că tu o să fii lăsat în pace. N'o să mai ai nicio bătaie de cap, nimica... n'or să mai vină nici ăştia să te caute...
— Nu, sigur că nu, răspunse liniştit celălalt. De astă toamnă mă tot ocolesc.
Tăcură iar. Se auzea doar şueratu! crivăţului care lovea în magaziile de lemn, foşnirea paielor luate de printre căruţe şi de sub boturile cailor, fluieratul sârmelor de telegraf dinspre şină. Zăpadă nu mai venea. Dobre scormonea mai departe în jar, descoperindu-I mereu în bătaia vântului. Nae Bobeică se ridică, îşi încheie şuba de sus şi până jos şi se reaşeză aproape de umărul celuilalt.
— Mă Dobre. — reîncepu el cu vocea rugătoare, — tu vezi ce timpuri am apucat. Noi între noi, dacă ne mai putem ajuta cumva...
★
In celălalt grup de oameni, moş Vanghele îşi făcu din nou loc, până lângă foc. Bătrânul era încă supărat de îndrăzneala lui Bobeică şi parcă-i părea rau
JUDECATA
25
acuma ca plecase şi nu-I înfruntase pe chiabur până la capăt. „Ei, al dracului, (ci spunea în gând, în loc să-1 gonesc pe el de-acolo, l-am lăsat singur între oameni 1" Căciula .cu taler bătrânesc în fund o avea acum trasă până spre ochi. pin când în când se tot uita spre celălalt foc, deşi dincolo de oamenii din spatele său nu mai vedea. Doar roşcata obrajilor încălziţi de flăcări îi ascundea frământarea asta. Mormăi -.
— Auzi. sâ-mi spună mie că n'are... parcă n'aş şti eu cine a fost şi cine eSte Nae Bobeică din Comana ?... Hm !
— Ce-i, mă, unchiule, pe cine sudui ? — îl întrebă unul de-alăturea.
In locul bătrânului răspunse fiul său, cel cu mustăcioară scurtă şi neagră -j cu căciula cu moţul frânt, lăsată pe-o ureche.
— Zi-i chiabur şi lasă-1 în pace. bre... dă-1 în mă-sa !
— Cum ? — sări ca înţepat moş Vanghele. — De ce să-1 las în pace, Sile? D'aia mi-e ciudă, că l-am lăsat ! Trebuia să-1 iau de gulerul şubei şi să-1 port pe-aicea, printre oamenii a nouă sate... II vedeţi, fraţilor ? Asta-i Bobeică din Comana... 'zice că n'are de unde da cotă şi se plânge... smiorcăit ca o pisică... n'am 1 n'am ! — aşa-1 auzi, oriunde-1 întâlneşti !
Ţăranii ceilalţi îşi întrerupseră vorba lor şi-şi întoarseră capetele, toţi, către moş Vanghele. Bătrânul îşi împinse căciula spre ceafă şi-şi roti privirile, cerce-tându-i. Erau numai fete străine, din satele de prin împrejurimi. Vorbi :
— Păi să vă spun eu cine e Nae Bobeică... taică-su a fost tot un şnapan După celălalt război, a deschis o dughenuţă cu mărunţişuri, la un colţ de gard. Vindea sare, gaz, tămâie, lumânări, chibrite, acadele... tot fleacuri de-astea de care nu te poţi lipsi. Uneori, mai pleca şi prin sat, cu coşul, după găini şi ouă. La început, din astea ne fura ; ducea ta târg de-ale noastre şi se întorcea cu marfă pe care-o specula. După câţiva ani, şi-a făcut prăvălie în toată regula ; a adus şi stămbărie, opinci, cuie, caiele, fiare de plug şi câte altele. Ii mergea negoţul ; făcea bani buni pe pielea noastră. Acum vindea şi pe bucate : grâu sau porumb, fasole, dar ţi le prindea aşa cum voia el. Pe urmă, dacă nu le vindea la târg, spre primăvară ni le dădea tot nouă, cu camătă, până la recoltă... şi uite-aşa! Mai târziu, a lărgit prăvălia şi-a deschis şi cârciumă. Acolo 1-a vârît pe ăsta, pe Nae, ca să vândă. Cum au făcut ei, că'ntr'un timp le-ajunsese dator satul întreg...
Moş Vanghele se opri şi făcu semn celor de lângă el să mai arunce ceva pe focul care amorţise. Crivăţul bătea acum mai aspru, dar uscat, fără de zăpadă. Pe locul din faţa magaziiior, căruţele se împuţinaseră. Cu ele plecase şi o parte din ţărani, strigaţi pe rând, după o listă ţinută de cel dela cântar. Din largul Bărăganului, se apropia pe nesimţite înserarea
■— De-acuma, — reîncepu bătrânul, după ce flăcările isbucniră iar de sub cocenii aruncaţi pe jar, — banii pe care-i strângeau din lipsa şi suferinţa noastră îi băgau în pământ. Cumpărau câte-un pogon-două, sau chiar mai mult, după cum se nimerea... Şi-aicea umblau tot ca hoţii, că luau pământul pe nimica. Prindeau omul la ananghie şi-i puneau unghia'n gât: atâta îţi dau!... Hei... ! — oftă bătrânul, înjurând. — C'abia acum am ajuns la ceeace voiam să vă spun...
Ţăranii se strânseseră şi mai mult în jurul lui Vanghele Ascultau tăcuţi, cu atenţia toată îndreptată spre dânsul. Unii fumau. La adăpostul trupurilor lor focul pâlpâia în voie, ca pe vatră. In răstimpuri, odată cu şueratul vântului, se auzea şi ronţăitul cailor de dincolo de cercul oamenilor.
In clipa aceea, din spate, răsbătură glasuri încurcate, strigăte repetate din °m în om :
— Mă, care eşti a lu'Gogoaşă din Poiana ?... a lu' Gogoaşă, să vie la cântar... a iu' Gogoaşă !
Oamenii se uitară întrebători unul la altul şi-apoi ridicară din umeri :
— Nu e aicea, răspunse o voce.
26
AUREL MIHALE
Din al doilea rând, însă, se ivi o mână întinsă care se opri pe umărul unuja de lângă moş Vanghele.
— Nu eşti dumneata a lui Gogoaşă ?
—1 Eu sunt, — sări cel întrebat. Era ţăranul cu cojocul plesnit în care venise cu bătrânul dela celălalt foc. — Da' ce e ?
— Te strigă la cântar... fugi!
Ţăranul rămăsese în picioare, tare încurcat. Se uita când Ia moş Vanghele pe care-1 ascultase până atunci cu gura întredeschisă, când la sacul cu grăunţe pe care stătuse. Apoi înşfacă sacul, îl svârli în spate şi se rugă de bătrân :
— Bre, unchiule, mai stai o clipă... numai treizeci de chile am. Le duc le-arunc în magazie, iau hârtia şi mă'ntorc ! Acuma vin !
Se răsuci apoi, se, strecură printre oameni şi porni în trap spre magazie cu sacul în spate. Moş Vanghele rămăsese cu ochii întrebători spre ceilalţi :
— Zi-i bre, îl îndeamnă unul care-şi răsucea ţigara... Şi ca să-1 aşteptăm pe fiecare, nu se poate !
— Aşa, cum vă spusei... grăi din nou Vanghele. — Făcuseră bani acuma şi căutau să-i bage în pământ. Iată că li s'a ivit şi prilejul ăsta... Prin nouă sule treizeci şi doi, a început să se vânture la noi ideia obştei. Care era socoteala ? De la sat spre Dunăre, pământul era ai statului, avea fermă acolo. Mai într'o parte, însă, la Ochiul Boului — cum îi spuneam noi, rămăsese un privai care sta înecat toată primăvara. Abia pe vară se mai scurgeau apele şi pe toată întinderea aceea de lac creştea stufăriş şi ierburi de baltă, trestii şi rogoz. Era bun pământul, numa viitură de ape, negru şi moale — ca smoala topită. Ne-am socotit noi, că dacă statul l-ar da obştei satului, l-am curaţi şi-am face nişte ogoare cum nu s'au mai văizut... bună treabă 1 Pe-atunci, era primar Nae Bobeică, ăsta... că dacă nu era el cu ţărăniştii, era taică-su, cu liberalii. Toamna, strângem noi bani dela oameni şi pleacă o delegaţie în cap cu el, la Bucureşti...
In spatele bătrânului, oamenii se foiră şi înăuntrul cercului intră al lu' Gogoaşă din Poiana, cu sacul golit în mână. îl lăsă jos şi se aşeză peste el cu ochii la Vanghele.
— Ai început, bre ! — vorbi el mâhnit.
— Acuma numa... răspunse bătrânul şi continuă : — S'au întors repede dela Bucureşti, cu hârtii în regulă că pământul este al nostru. Spre sfârşitul toamnei, l-am curăţat şi-am săpat şi canal de scurgere care dădea în Dunăre. Mai înainte de a-l desţeleni, s'a făcut împărţirea lui. Nu ştiu cum s'a hotăriît, da' aşa era : nimeni nu putea să ia mai mult de opt pogoane de om, da' nici mai puţin de patru. La început, n'am priceput tâlcul socotelii ăştia... da' chiaburească a fost, că să vedeţi L.Cei cu bani mai mulţi, bogătanii care şi aşa aveau pământ, s'au repezit la câte opt pogoane. Alde Bobeică, au luat cu toţii: el, nevastă-sa, fiică-sa (care n'avea decât trei ani), taică-su şi maică-sa... la un loc patruzeci de pogoane, toate la o brazdă. Au mai luat şi alţii câte opt ; cei mai mulţi însă, s'au înscris cu câte patru, atâta putere aveau. Noi, sărăcimea, ne-am zbătut degeaba : cu ce era să plătim pe loc patru pogoane? Am încercat să ne unim câte doi, câte patru, pe câte-un lot d'ăsta, clar nu se putea. Nu puteam trece peste învoiala făcută de Bobeică la Bucureşti. Mulţi s'au lipsit atuncea şi de pământ, scârbiţi şi amărîţi. Eu, însă, nu m'am lăsat: am mai vorbit şi cu toţii, ne-am sucit, ne-am învârtit, ne trebuiau bani... ne-am strâns cu toţii, vreo opt, şi-am venit la Bobeică — tânărul, la ăsta. (Ăl bătrân bolea atunci şi tot anul acela a şi murit). — Mă, Nae, zicem noi, — dă-ne şi nouă, mă, bani pentru pământ. El stătea la tejghea, parcă-J văd şi acuma, gras şi rumen, tolănit pe. scaun. Se gândeşte un timp, se scoală, şi se-apleacă spre noi: vă dau, bre ! a răspuns. De ce să nu vă dau? Darmi-i înapoiaţi pân'ntr'un an şi cu dobândă... Am socotit că după prima recoltă îi putem întoarce banii şi-arn primit. Numai că, anul care-a venit a fost al dracului de ne-
JUDECATA
27
gru... V'aduceţi aminte, treizeci şi trei... n'am putut să-i plătim un stanţ, măcar! Toamna următoare ne-a dat în judecată. Altă belea : judecă-te acum cu-alde Bobeică ! Ne-am judecat noi cât am putut; pe urmă, n'am avut ce face; am scos pământurile din obşte în vânzare ca să putem scăpa cel puţin cu ce.-am avut înainte de asta.... Hei, cine crezi că le-a cumpărat ?! El, Nae Bobeică ! Şi-aşa s'a făcut cu ftncă treizeci şi două de pogoane... cu totul şi cu totul, numai acolo, în privatul dela Ochiul Boului avea şaptezeci şi două... în obşte, adică... dar obştea asta era aproape jumătate numai a lui!
— Şi astăzi, zice că n'are de unde să dea cotă, nu ? — întrebă uimit al lui Gogoaşă din Poiana.
—i Aşa zicea, răspunse unul venit de dincolo. Tot ce-a mai avut a adus acuma ; spunea c'o să-i moară femeia şi copiii, şi vitele, de foame...
— Păi dacă nu s'o văita el... cine să-1 vaite, noi ? sări altul.
— La noi, la Coţofeni, — interveni unul mai tinerel care stătea în picioare cam în faţa bătrânului, — s'aude că p'ăştia mai haini, satul i-a judecat...
— Da, îi întări unul spusele... aşa a fost pe Teleorman şi'n partea asta, în Dobrogea...
— Cum au făcut? întrebă moş Vanghele cu ochii scăpărând.
— Am auzit numa, bre ! — reluă tinerelul. Zice că aşa : satul n'a mai putut răbda matrapazlâcurile chiaburilor şi-a chemat tribunalul dela oraş — cum ar fi la noi, dela Călăraşi — să-i judece acolo, în mijlocul ţăranilor... toţi au luat închisoare şi amenzi.
— Ce crezi ? ! — vorbi cu mirare un altul. -— Dacă satul întreg a pus mărturie împotriva lor !?
— Vasăzică, aşa !? grăi bătrânul gânditor. A venit vremea, ca însăşi obştea satului să-şi facă dreptatea... Apoi bătu cu codiriştea în pământ, cu sete: Hei, bună rânduială !
Ţăranii îşi întoarseră capetele spre magazie, acolo unde se cântăreau bucatele, li venise rândul şi lui Moş Vanghele.
— Vanghele Cristu din Comana... se striga. Vanghele Cristu !
Bătrânul se ridică şi odată cu el şi fiul său, Sile. Câteva clipe, Vanghele Cristu rămase pe loc, în mână cu codiriştea apucată de mijloc, mişcată ca o ameninţare. Vorbea repede, ciătinându-şi capul a luare aminte :
— Şi-aşa cu Bobeică ! Şi-a făcut apoi şi cazan de ţuică, şi-a luat şi batoză de treer cu vapor, şi şi-a făcut şi moară cu valţuri, pe mălai şi pe făină... toate pe pielea noastră le-a făcut! Şi-acuma, zice că n'are de unde să dea cotă ! Nu vt'ea să dea, asta e! Păi, aia (îi trebuie şi lui: Irebunalul în sat, să-1 judece în faţa poporului...
— Vanghele Cristu la cântar !
Auzindu-se din nou strigat, moş Vanghele plecă şchiopătând, înaintând pe-o potecă ce se deschidea printre oameni ca printr'o pădure vie. Sile, fiul său, i-o luase înainte fugind către căruţe. Ţăranii rămaseră cu privirile întoarse după ei, tăcuţi şi gânditori.
— C vajnic, bătrânul ! — spuse într'un timp al lui Gogoaşă, cu adâncă preţuire.
Şi vorba ţăranilor, despre câinoşenia chiaburilor, se legă din nou...
★
Spre seară, în faţa magaziilor de scânduri mai rămăseseră câteva .căruţe numai. Mâna de ţărani se strânsese în jurul cântarului şi la uşa magaziei în care se cărau grânele. Caii aşteptau cu ştreangurile puse, tremurând de suflarea şi mai îngheţată a crivăţului... Un stol de ciori se roti îndelung pe deasupra magaziei şi a
28
AUREL MIHALE
întinderii unde poposiseră căruţele şi se lăsă deodată jos, mai într'o parte, înnegrind pământul. Păsările cârâiau flămânde, săreau şi se îmbulzeau, bătându-se pe câte-un bob căzut printre ogrinji. De peste Bărăgan, înaintau grăbite întunecimile nopţii
Pe locul unuia dintre cele două focuri, rămăsese doar un pumn de cenuşă din care vântul sălta puţin câte puţin şi-o spulbera departe, ca pe omăt. Lângă vatra rece, înfăşurat în şubă de sus şi până jos, sta Nae Bobeică, singur, urmărind vân-turarea neîncetată a cenuşii. Când vântul venea cu mai multă furie, îi ridica în faţă speria alburie, şi i-o aşeza peste obrajii gălbejiţi şi peste albastru] şubei într'un strat fin, ca de rugină plumburie. Nae Bobeică, însă, încremenise într'o ciudată aşteptare străjuind focul stins asemenea unei umbre de piatră. Gândea... la viaţa care-a fost..! Eh, ce viaţă... steaua ei de viaţă ! Cum a dus-o el mai înainte şi cum a ajuns acum !... Să dea de la dânsul — când se mai pomenise asta ?! — şi încă să şi aştepte o zi întreagă în mijlocul câmpului, pe vânt şi ger... Da, la fel ca cenuşa asta i se risipeşte viaţa de astăzi şi tot ce-a strâns atâţia ani... Dar, nu ! Până la ultima suflare tot nu se va lăsa în voia comuniştilor... Nu, nu, niciodată ! — striga gândul în el.
Alături, Dobre Diacu opri căruţa golită, întunecat, strigând supărat la cai. Dinaintea lor, de unde-i purtase de dârlogi, porni spre Bobeică.
— Ce faci, mai stai ? — întrebă el.
— Până la sfârşit, — răspunse chiaburul. Pe mine, totdeauna, tocmai ia urmă mă strigă.
După aceea se ridică şi se trase mai într'o parte, plecând din bătaia vântului şi-a cenuşii. îşi scutură căciula şi şuba, tropăi îndelung şi-apoi întrebă:
— Rămânem înţeleşi, mă Dobre, nu ? La noapte...
— Cât mai târziu, neică Nae... spre dimineaţă chiar.
Dobre Diacu sui în căruţă, dădu bice cailor şi plecă. Trecu în fugă printre ciorile care se ridicau speriate şi o apucă pe unul din şleaurile câmpului. In urma lui, ciorile se aşezară din nou, croncănind întărâtate, repezindu-se asupra gunoaielor, răscolindu-le, căutând flămânde bobii risipiţi. Bobeică se uită după Diacu timp îndelungat, până ce căruţa fu acoperită în întregime de nouraşul pulberii îngheţate ce-o însoţea şi de înserare. Apoi se întoarse, isbi cu piciorul în pumnul de cenuşă ce mai rămăsese pe pământul uscat, crăpat de căldură şi se îndreptă spre căruţă. înnodă ştreangurile cailor de răscruci, apucă dârlogii şi porni către cântar. Înaintea lui mai erau două căruţe. Dintr'una se cântărea chiar în aceeaşi clipă, iar în cealaltă nu zări decât doi saci. Ii veni repede rândul. Trase căruţa şi mai aproape şi după ce privi îndepărtarea celorlalţi, începu supărat:
— Hai mai repede, mă, Sandule, c'am îngheţat de tot.
— Ce să fac, domn'Nae, — răspunse cel dela cântar, — a fost gloată astăzi. N'ai văzut? Gata să mă bage în noapte. Ai mult?
Bobeică nu-i răspunse. Cu mişcări largi şi încete, stânjenite de greutatea şubei, se apucă să răsucească rogojina într'un sul pe care-1 împingea spre fundul căruţei, descoperind sacii. Cel dela cântar, Sandu Măchiţă, începu să potrivească greutăţile. Era un flăcăiaş de nouăsprezece-douăzeci de ani, isteţ şi iute, cu cisme roşii în picioare, noui, cu pantaloni milităreşti, strânşi pe pulpe, roşcaţi şi c'o scurtă de piele cu guler de astrahan, pe trup. Pe cap, avea deasemenea căciulă de astrahan negru şi lucios.
Chiaburul puse pe cântar patru saci; atâta tot. Ba încă şi aceştia nu aveau decât câte-o dublă-două pe fund.
—...o sută douăzeci! — şopti Sandu Măchiţă. Apoi adăugă : — Ce facem, domn'Nae ?
— Lasă, că ştii tu... răspunse Bobeică. Ce-am făcut şi data trecută... ceva-ceva, tot ai mai pus deoparte ! — Cu ochii îngălbeniţi, se uită pe sub sprâncene la flăcăiaş. Acesta mângâia cu mâna înmănuşată greutăţile de pe terezie şi se gândea. — Haide, îl zori Nae Bobeică, unde-1 arunc ?
JUDECATA
29
— Ce ai ? îl întrebă celălalt. — Porumb ? — şi-i arătă o uşă deschisă, înfundată pe dinăuntru cu scânduri până spre jumătate.
Chiaburul luă sacii pe rând şi-i răsturnă în magazie. La sfârşit, Sandu Măchiţă îi întinse un bon şi spuse:
— ...o mie două sute... repede !
— E puţin, — se împotrivi Bobeică.
— N'am domn'Nae... atâta am putut trage astăzi... gata, du-te 1 Şi să nu mai vii decât când ţi-oi spune eu '.
Nae Bobeică luă hârtia şi se întoarse la căruţă. După ce svârli sacii goi în ea, peste paiele care-i umplea dricul, desfăşură rogojina iar, acoperind totul. Cu hârtia în mână, se duse la casieria care se afla într'o cămăruţă de scânduri din capătul magaziilor şi încasă preţul a o mie două sute de kilograme de porumb. Se întoarse, sări în căruţă şi plecă.
In urma lui, toată întinderea gunoită din faţa magaziilor rămase pustie. Din văzduh, coborîră şi alte cârduri de ciori, până ce totul deveni negru ca tăciunele, împrejurul bazei de recepţie se aşeza liniştea. Pânzele nopţii, încă destrămate, cădeau încet, pe nesimţite. Crivăţul sufla şi mai puternic şi mai îngheţat. Licărind sticloasă, pe cer, răsărise o stea. Dar trecerea nourilor îi acoperea din când în când strălucirea şi întinderile păreau în acele clipe şi mai întunecate, şi mai adânci.
II
In drum spre casă, Sile gonise caii până'n marginea pădurii de tufani dela „hanul hoţilor". Aici, le domoli mersul, strângând hăţuriie şi întinse biciul înapoi, lui moş Vanghele. Bătrânul stătea pe grămada sacilor goi întors cu spatele spre crivăţ şi cu picioarele înfundate în fân. La adăpostul păduricii, vântul parcă nu mai bătea, dar se simţea cum trece pe deasupra, şuerând. Pe sub tufani, pospaiul de zăpadă căzut din spulberare se aşezase subţire şi suriu, ca un praf de sare. De peste întinderi nu se auzea decât foşnetul aspru, ca de aramă, al frunzarului mort şi rămas pe crengi de astă toamnă. Sile slăbi hăţurile legate de leucă şi privi pe deasupra păduricii în zarea de plumb a Bărăganului. Undeva, în fund, pământul se unea cu întunecimea de smoală a nopţii care venea.
In faţa cailor, la răscrucea drumurilor, se ridica un pâlc de stejari bătrâni şi înalţi, rămaşi din puterea pădurii de altădată. In trecut, cam până aici se întindea străvechiul codru al Vlăsiei, cu latura lui dela miază-zi, spre Dunăre. Dar din ej nu mai rămăsese decât câţiva copaci răsleţiţi pe câmpuri şi pe grindul acesta o adunătură rară de tufani piperniciţi în care-şi găseau adăpostul sălbătăciunile stepei. Aici, în marginea păduricii, sub străjuirea pâlcului de stejari, se încrucişau patru drumuri ale Bărăganului de jos. Unul, acela pe care mergea acum căruţa, tăia pustietatea câmpiei şi ducea la Bucureşti;^ altul se lăsa în dreapta, prin Trestieni, către portul Olteniţei; ai treilea, cel de la stânga, trecea prin alte sate şi dădea în târgul cel mai apropiat, al Călăraşilor; iar al patrulea, cel mai scurt şi mai puţin umblat, cobora spre Comana şi de acolo drept în coasta Dunării. Pe aceste drumuri se scurgeau, iarna şi vara, nesfârşitele şiruri de care ale samsarilor şi neguţătorilor de grâne, care făceau comerţ cu ţara, prin piaţa Bucureştilor, — iar cu străinătăţile, prin cele două porturi cu încăpătoare şi vestite magazii.
In dreptul pâlcului de stejari, la răscruce, Sile apucă un hăţ şi trase, îndreptând caii pe drumul către Comana. Apoi se întoarse către bătrân şi vorbi îmbufnat, ca o continuare a unei discuţii mult mai vechi.
— Ei, şi ce-ai făcut dacă l-ai dus ?... te simţi mai uşor acuma, nu ?"... sau îi stătea rău la noi în porumbar şi-i stă mai bine'n magazia statului !
Vanghele Cristu tăcea, de parcă nici nu-1 auzea. Gândea numai: „Iar începe
34
AUREL MIHALE
In clipa aceea, uşa se deschise şi înăuntru păşi Vanghele Cristu cu o fem ' Bătrânul trecuse şi-o luase şi pe loana-văduva, deputată şi ea, ca şi dânsul Sfatul Popular. Ene Grosu plecase după al lui Bordei, preşedintele comitetului'ilf tovărăşiţilor, să-1 aducă şi pe el. Deobicei, toţi aceştia, cu cei dela sfat, se mai în tâlneau uneori seara, să vadă care-i situaţia colectărilor, a întovărăşirii care se forma acum, sau câte altele. Când îl văzu pe Bobeică, moş Vanghele se opri şi-1 măsură dintr'o parte, de jos în sus. Cu faţa la preşedinte, chiaburul se trase încet spre us' şi ieşi. Din tindă i se auziră paşii grăbiţi şi-apoi, sgomotul uşii trântite.
— Se văita că n'are, nu ? — întrebă bătrânul.
— Cam aşa, răspunse Ghiţă Oancea. Apoi îl îndemnă cu mâna întinsă spre scaunul de lângă sobă: — Stai, moş Vanghele.
— Şi-acolo, la bază, începuse să se milogească... urmă bătrânul în timp ce se îndrepta şchiopătând spre scaun. — Da' i-am scurtat-o dintr'odată... îl cunoaşte acuma toată sărăcimea din ţinut ca pe un popă tuns.
— Păi, pe el şi pe-al lui Măchiţă, interveni loana-văduva, nimeni nu-i întrece în milogeală... N'am, fă, de unde să dau, — ţipa astăzi Barbu Măchiţă. Da' burta şi guşa i-au crescut de nu-şi mai încape în ele... Ăsta s'a'nchiaburit mă Ghiţă ! Eu zic că nu trebuie să-1 lăsăm aşa... să-1 strângem şi pe el, că are de unde da !
Preşedintele îşi ridică privirile dintre hârtii şi spuse :
— Nu se poate, nu ne lasă legea.
— Da' dece nu-şi duce cota ? sări Ioana. Doar n'ai vrea să spui că n'are. tovarăşe preşedinte ?
— Trebuie lămurit, mormăi Năstase, preocupat de socotelile lui din hârtii.
— Cine, Măchiţă ? — se minună femeia. Ei, găsi-l-ar damblaua... parcă nu l-ai cunoaşte! Zău, aşa!... Şi se mai şi făleşte că e comunist!
Preşedintele nu-i răspunse. Vanghele Cristu se scotoci pe sub cojoc şi scoase chitanţa luată dela baza de recepţie. O întinse spre colector, fluturând-o:
— E-a lu' mormolocu-ăla de fiu-meu... fă-i şi lui scăzământu'!
Ghiţă Oancea deschise din nou registrul, luă hârtia şi începu să scrie iar, stângaci, cu grijă şi casnă deosebită. Din când în când strângea dinţii, de li se auzeau scârţietura până departe de dânsul. Asuda.
-— Osteneşti mai mult ca la sapă, Ghiţă ! glumi femeia.
Colectorul îşi ridică spre ea ochii de tăciune, cuprinzi de-o lumină vie şl caldă, de parcă-i svâcnea în ei însăşi inima.
— Ce crezi ! — zâmbi el. Apoi adăugă serios: — E vorba de averea poporului... pâine pentru muncitori şi orăşeni, pentru armată... i
Până ce Ghiţă Oancea şi preşedintele terminară de scris, tăcură. înăuntru, lampa sfârâia neîntrerupt, ca un fus fermecat care nu se opreşte niciodată. Afară, crivăţul şuiera, izbea în geamuri, scuturându-le uşor, înfiorând din când în când încăperea c'o undă de răcoare. Femeia se lipise cu spatele de sobă şi aştepta. Moş Vanghele răsucea căciula în mâini, urmărind în acelaş timp munca celor dela masă. Curând, Năstase Vlad se ridică. îşi aprinse o ţigară în dogoarea lămpii şi trecu lângă sobă.
— Au început să meargă şi colectările, zise el. N'am îndeplinit noi planul până'n anul nou, dar luna asta e gata...
•— Cum, adică ? întrebă mirat moş Vanghele. Numai Bobeică a mai fost azi. încolo, nimeni. Nu mai vorbesc de ceilalţi chiaburi, de-alde lie Ţigău, de Pe-trache şi ăilalţi, sau de restul satului... Da' nici comuniştii nu şi-au adus cotele, cu toţii.
— Bineînţeles, căută să-1 liniştească preşedintele. O să-i mai ciocănim noi şi-o să le ducă şi ei...
JUDECATA
35
— Da' cu Măchiţă, cu el ce facem ? sări femeia. De astă vară, dela tre-erat n'a mai dus niciun bob măcar... de niciun fel !
Vanghele Cristu rămăsese gânditor ; parcă era cu cugetul în altă parte decât aici şi nu-1 mai interesa vorba lor. Ghiţă Oancea vârî registrul în sertar şi veni şi el între ei, lângă loana-văduva. Preşedintele lăsase să treacă un timp şi apoi răspunse ridicând din umeri :
— Nu ştiu, e mijlocaş... am mai vorbit şi eu cu el, da' văd că tot degeaba. In clipa aceea, uşa trosni şi înăuntru intră un tânăr chipeş, bine legat, cu
bocanci negri, curaţi, peste care erau întoarse marginile ciorapilor albi, cu pantaloni de ştofă groasă, strânşi pe pulpe, şi cu scurtă blănită, ca mura de neagră, Ridică mâna înmânuşată în piele spre frunte şi-i salută în grabă :
— Hai noroc, tovarăşilor! Nu întinse mâna nimănui, ci se adresă repede preşedintelui: — Numai o clipă, tovarăşe Năstase ! Se întoarse iar spre ceilalţi şi-i întrebă : — Ei, cum mai merge?... Dar n'aşteptă răspunsul. II luă pe Năstase Vlad de braţ şi-1 împinse în birou la dânsul, spunând : — Treceam încoace, spre Trestieni, şi hai, să mai văd cum merge treaba şi pe la voi...
Moş Vanghele rămase întors după ei, cu privirile pironite în uşa care se închisese în urma lor. Ceilalţi doi, Ghiţă Oancea şi loana-văduva, tăcură. Şi nimeni n'a mai scos niciun cuvânt multă vreme. In încăpere domnea o tăcere plină de fel de fel de subînţelesuri. Deaceea, se bucurară toţi trei când sosi Ene Grosu cu-al lui Bordei. Gheorghe Bordei ăsta, era o namilă de om. Nu-1 văzuse nimeni, niciodată, cu cojocul încheiat la piept, pentrucă nu-1 ajungea. Când râdea, i se vedeau dinţii laţi şi drepţi, cât unghiile de mari. In trecut, până'n patruzeci şi cinci, când primise pământ la reformă, fusese văcarul satului. După ce închise uşa, el îşi scoase căciula şi întinse celorlalţi, pe rând, palma-i mare şi grea, aşa cum făcuse, înaintea lui, mecanicul.
— Cine e cu şareta ? îi întrebă Ene pe ceilalţi, trăgând din ţigară. Vanghele Cristu se scarpină pe lângă ureche strâmbând din buze, şi-şi
îndreptă bărbia spre uşa după care dispăruseră preşedintele cu celălalt. Ghiţă Oancea mormăi, cu oarecare respect:
— Tovarăşu' Mielu, dela raion.
Ene Grosu se întoarse şi dădu să intre în biroul preşedintelui, dar tocmai atunci ieşiră ceilalţi: Mielu înainte, preşedintele după el.
— Uite-1 şi pe tovarăşul secretar, i-o luă înainte activistul dela raion. Apoi continuă repede, înaintând spre uşă : — Treceam încoace, spre Trestieni, şi-am dat şi pe la voi să vedem cum staţi cu colectările...
—- Prea bine nu stăm... căută secretarul să-1 întrerupă, dar nu fu chip.
— Da, mi-a spus mie tovarăşul preşedinte, vorbi apăsat celălalt. Staţi binişor... dar o să meargă, nu ?
— O să meargă... murmură Ene, aproape năucit şi rămase pe loc, gândin-du-se : „Unde-o fi văzut el binele, dracu' ştie!"
— Noroc! îl trezi activistul, scuturându-i mâna. Apoi se suci şi plecă Din prag, le strigă, fără să se întoarcă : — Am să mai trec eu pe-aicea, zilele astea...
Până să iasă Ene Grosu afară să-1 petreacă, şareta nu se mai vedea decâi ca o umbră care alerga în sus, pe uliţă. Secretarul se opri în poarta sfatului şi oftă. In aceeaşi clipă, zeci şi zeci de gânduri îi năpădiră mintea, învălmăşindu-i-se în cap, căutând înţeles şi forţă să răsbească. O sută şi-o mie de întrebări îşi punea : ce să facă cu colectările, cu întovărăşirea care aşteaptă, cu impozitele, eu autoimpunerea, cu S.M.T.-ul care nu vrea să încheie contractul până ce întovărăşirea nu-i constituită, cu cooperativa, că nu mai merge aşa, cu şcoala că n'o să mai aibă lemne peste-o săptămână, cu Căminul Cultural pe care vor să-1 ridice aicea, lângă sfat, în primăvară... Ene Grosu se rezemă de stâlpul porţii, respiră 3 *
38
AUREL MIHALE
Sile clătină din cap, zâmbind fugar ca la ceva îndepărtat şi uitat de vrerrie Apoi oftă :
— Şi pe urmă, vorbi mai departe Măchiţă, după ce ne-am întors, ce-a fost mai uşor ? Luptă pentru reformă, bate-te cu ţărăniştii, cu-alde Bobeică şi j[e Ţigău, cu Petrache, ieşi după secetă gol-puşcă şi lihnit, şi-apucă-te de muncă sl trage, şi trage... până ne-am încropit şi noi un rost... Este ?
Sile nu răspunse. îşi lăsase faţa între palme şi privea în jos, adâncit în gânduri. Nici pleoapele nu-i mai clipeau ; parcă era de piatră.
— Şi-acum, vino tu, statuie, stat pentru care am luptat, accentua Măchiţă cu degetul ridicat, •— şi ia-mi tot... atinge-mă cu cotele de cereale, de lapte de carne, de lână... ia-mi-pământul pentru care mi-am dat sângele acolo în Cehoslovacia şi fă-1 otova cu-al celorlalţi, care nici n'au luptat şi nici n'au muncit atâta
Sile rămase nemişcat.
— Suntem în partid, reîncepu şi mai aprins Măchiţă... şi ce dacă suntem? Ce folosim noi din asta?... să ies mâine în fruntea tuturor cu cota?... Pffi Măchiţă se apropie de Sile şi şopti : — Mă Sile, tu mă cunoşti pe mine şi ştii de unde-am plecat... Nu era bine mai înainte... eu nu sunt d'ăla, să doresc timpurile care-au fost... Dar nici cum vrem acum să fie, nu e bine... de ce să mai schimbăm noi rostuirea care s'a aşezat ? Eu zic să rămână aşa... Vezi, aicea nu mă împac eu cu statu' d'acuma, cu comuniştii... de ce nu mă lasă, mă, să trăiesc?.. dece îmi tae din avânt cu cotele, cu impozitu', cu legile... ?
...Sile se întoarse acasă târziu de tot, mai abătut ca niciodată. In geamul bucătăriei, unde dormea moş Vanghele, pâlpâia sfioasă o undă de lumină. Deschise uşa. In tindă, în Ioc s'o ia la dreapta, în camera din faţă, unde stătea el cu nevastă-sa şi copilul, intră de-adreptul la bătrân.
Vanghele Cristu abia sosise din sat. Scosese câteva rotiţe dela plită şi aruncase peste jar o mână de găteje, să facă lumină şi căldură. Jocul flăcărilor dădea încăperii o înfăţişare ciudată, în care nenumărate umbre se sbăteau în luptă cu lumina. II găsise pe bătrân aşezat pe-un scăunel în faţa plitei. începuse să se descalţe de opinci. Sile se opri un timp în mijlocul casei şi-1 privi întunecat, cu milă parcă. Obrajii lui Vanghele Cristu erau când acoperiţi de umbre, când bătuţi în plin de lumina focului. Bătrânul tăcea. Ii întrezări fruntea încuiată şi buzele strânse, mişcarea repezită a mâinilor. Simţise că este supărat. Sile mai aşteptă puţin şi apoi se aşeză şi el, pe patul dinaintea bătrânului. înăuntru, domnea o linişte încordată.
După ce moş Vanghele se descălţă la un picior, ridică opinca în bătaia flăcărilor ce pâlpâiau de sub plită, îi pipăi legăturile nojiţelor şi-o svârli într'o parte. Se aplecă apoi asupra celuilalt picior. Mormăi, fără să-şi salte privirile şi nici nu-şi întrerupse descălţatul:
— Eh, Sile, Sile... nu-mi place deloc de tine 1 Sile nu-i răspunse.
Tăcu şi bătrânul.
In cameră, lumina crescu dintr'odată, arătându-le feţele întunecate, privirile veci. Vanghele Cristu îşi trase piciorul şi din cealaltă opincă şi rămase în ciorapi. Puse opinca pe-un genunchi şi încercă să-i înoade pe pipăite, un capăt de nojiţă. Mormăi, iar :
— Unde mi-ai fost tu până la timpul ăsta ? Satul fierbe de lucru pe care vrem să-1 facem noi, să iasă toţi comuniştii cu cotele şi tu...
Sile nu-i răspunse nici acum.
Bătrânul tăcu din nou, preocupat de gândurile lui.
Când termină de înnodat curelele, Sile se ridică şi făcu un pas spre dânsul.
— Ştii ce, tată, începu el... m'am răsgândit... nu mai rămân în întovărăşire, ies !
rs
JUDECATA 39
/ — Cum ? sări bătrânul. Se ridică şi el şi se opri în faţa lui Sile cu opinca 1n mână, tremurând... Ce-ai zis ?
_ Asta e! răspunse hotărît celălalt. M'am şi întâlnit pe uliţă cu-al lui
Bordei şi i-am cerut să mă taie depe listă !
Vanghele Cristu îl apucă c'o mână de piept, iar cu cealaltă ridică opinca să-1 plesnească.
— Mai zi odată, strigă el. Hai, mai zi odată !
Privirile ochilor li se încrucişară, tăioase, strălucind. Dar Sile nu mai repetă cuvintele care-1 tulburaseră atât de mult pe bătrân...
★
întors dela sfatul popular, unde se dusese să-i facă scăzământul în registru de cote după chitanţă, Bobeică îl găsi pe gineri-său sub şopron, descărcând paiele din căruţa cu care fusese el la baza de recepţie. Crivăţul care-şi întărise suflarea îi smulgea din când în când paie din braţ şi le împrăştia prin toată curtea, albă de măzăriche şi zăpadă. Nu se putea spune că începutul de ninsoare încetase, dar nici că ninge. Venea numai un praf de zăpadă, adus de vânt din spulberarea depe câmp. Nu mai pluteau nici norii de fum înnecăcios şi greu, care se formau în fiecare seară deasupra salcâmilor. Toate casele îşi închiseseră ochii luminaţi ai ferestrelor pentru odihna şi somnul satului adormit. Domnea peste tot şuierul crivăţului şi întunecimea de nepătruns a nopţii de iarnă.
Bobeică îi ajută celuilalt să pregătească căruţa şi-i aminti în şoaptă de drumul ce trebuia să-1 facă la Trestieni. Când terminară, împinseră căruţa cu grijă, mai într'un colţ al şopronului, sucind-o din oişte. Aici, aveau o plită care servea ca vatră pentru bucătăria de vară. Alăturea de ea, era cuptorul de copt pâine, mare cum nu s'a mai văzut. Chiaburul îi luă capacul de tablă groasă şi-1 rezemă de zid. In urma lui, gineri-său îşi înfipse lopata în mormanul de cenuşă cu care era înfundat. Crivăţul suflă puternic şi vârtejui cenuşa pe loc, sburându-i-o de pe lopată.
— Mai încet, Florică ! — murmură Bobeică.
Chiaburul se răsuci şi desfăşură rogojina în partea de unde bătea vântul, legând-o de parii ce susţineau acoperişul. Când se întoarse, Florică trăsese toată cenuşa, alăturea, lângă cuptor. Intrat pe jumătate înăuntru scotea acum cărămizile depe vatră, unaj câte una. Bobeică le lua şi le aşeza cu grijă tot lângă cenuşă, fără sgomot. Gineri-său ceru apoi lopata şi începu să sape în genunchi, împingând pământul în fundul cuptorului. întinse lopata înapoi şi se aplecă. Smulse un capac rotund, de tablă, şi se trase afară cu el în mână. 11 aşeză !lângă cenuşă şi cărămizi ,şi privi prin gura cuptorului groapa neagră care se deschidea în locul vetrei.
— Intru tot eu ? întrebă el.
— Intră, încuviinţă Bobeică.
Florică se târî mai întâi în cuptor, ca un câine. înăuntru, aprinse o lumânare pe care o avusese în buzunar şi se lăsă în mâini, pe gura gropii, ca într'o fântână. Dispăru. Doar lumina lumânării bătea slab golul cuptorului şi al gropii, de-acolo, dintr'un fund ascuns, nedesluşit. Curând după asta, în gura cuptorului începură să apară saci plini, grei, bine legaţi cu sfoară. Bobeică pipăi pânza celui dintâi, frământând-o între degete; era cu grâu. 11 apucă apoi şi-1 trase afară, icnind. 11 cuprinse în braţe, îl ridică şi-1 răsturnă în căruţă. Se întoarse, luă altul, şi aşa, unul câte unul, sacii împinşi de jos de mâinile nevăzute ale lui Florică, erau traşi şi căraţi la căruţă de Bobeică. Umblau cu grijă, fără de grabă,, cu urechile ciulite şi inimile ticăind.
într'un timp, Bobeică se aplecă, vârî capul în cuptor şi şopti:
— Stai puţin, să ne mai odihnim.
In gura gropii apăru capul lui Florică. Chiaburul avea faţa mânjită de fu-
40
AUREL MIHALE
ningine, căciula şi umerii prăfuiţi, mâinile negre. Doar albul dinţilor şi al ochilor rămăsese neatins.
— Cum îi acolo ? întrebă şoptind Bobeică. E uscat ?
— Este, — răspunse gineri-său. Adăugă : — Cald. La capătul celălalt, sacii stau şi mai bine. E groapa mai largă, aer mai mult...
Bobeică tăcea. Mai statură câteva clipe, răsuflând uşuraţi şi-apoi îi făcu celuilalt semn, să coboare iar.
— Haide, să nu întârziem.
Gineri-său dispăru din nou în pământ. Sacii începură să apară iar. Bobeică îi căra ceva mai grăbit, aşezându-i în cutia căruţii. într'un timp, din uliţă se auzi sgomot şi tropăit de picioare trântite în poartă, strigăte şi hărmălaia câinilor. Apoi un fluierat. Bobeică sări, luă capacul de fier şi-1 propti în gura cuptorului. Slaba licărire a luminiţei clin adânc nu se mai văzu. El se lipi de zidul şopronului şi aşteptă. După câtva timp, când sgomotul din poartă se mai potoli, Bobeică o luă pe sub streaşină şopronului, se furişă pe lângă zidul casei şi se opri în uşă. O deschise, o'nchise la loc, trântind-o şi strigă :
— Cine e ?
— Vino încoace! ţipă cel de dincolo de gard.
Bobeică ieşi în bătătură şi se îndreptă spre poartă cu liota câinilor după el. Când ajunse, se uită pe deasupra ulucilor şi recunoscu în cel din uliţă pe Ghiţă Oancea, colectorul.
— Cv.   rei ? întrebă el îmbufnat.
— Trebuie să-ţi duci cota la bază...
— Doar azi am fost, se împotrivi Bobeică.
— Mâine pleci iar, strigă Oancea. De dimineaţă, în zori, te-aştept cu căruţele pline la sfatul popular... ai să mergi cu mine !
— Nu mai am, mormăi chiaburul. Tot ce-am avut am dus astăzi...
— Mă, bagă de seamă, îl luă din scurt colectorul, ridicându-i în faţă purn-'nul strâns... bagă de seamă, c'am să-ţi fac proces şi ai să înfunzi puşcăria...
Apoi, plecă. Bobeică rămase în poartă înjurându-1 în gând, urmărindu-i umbra care se îndepărta spre Ilie Ţigău... Când n'o mai văzu, se întoarse sub şopron, ■dădu capacul cuptorului la o parte, şi şopti:
— Hai, Florică !
— Cine-a fost ? îl întrebă gineri-său din fundul gropii.
— Tot al lu' Oancea... mormăi chiaburul. Al dracului, nu mă lasă nici .noaptea în pace. I s'a năzărit să mă pornească mâine iar, cu cota. Da' lasă, un bob Jnu mai duc,niciunul... întinse mâna şi-i făcu semn celuilalt : — Hai, Florică... mai repede.
Până într'o jumătate de ceas încărcară căruţa cu vârf. Florică stinse lumânarea şi ieşi din pământ ca dintr'o gură de iad. După asta, el se apucă să înfunde din nou groapa de bucate ascunsă sub cuptor.
Bobeică înhamă caii şi se pregăti de drum. îşi îmbrăcă şuba albastra şi grea, îşi îndesă căciula şi ajutat de gineri-său se sui peste saci. întinseră paiele deasupra într'un strat subţire, iar peste ele desfăşurară o rogojină în lung. Bobeică se aşeză, apucă hăţurile şi-i făcu semn celuilalt să se apropie. Şopti :
— Să ştii că-1 duc la Dobre Diacu, la Trestieni... sunt cincisprezece saci. Tăcu apoi câteva clipe, cuprins de îndoială. Oftă : — Ce-o fi, o fi !... Deschide poarta.
Căruţa se urni, trecu prin curte în pasul uşor al cailor şi ieşi în uliţă. Pin marginea satului, de unde-şi avea gospodăria, Bobeică o luă de-adreptul pe drumul câmpului, în sus, spre răscrucea drumurilor" dela „hanul hoţilor" şi deacolo jcătre Trestieni.
La Dobre Diacu ajunse după miezul nopţii. Trecuse printr'o margine de
JUDECATA
41
sat în pasul liniştit al cailor şi intră în curte prin fundul ogrăzii, pe poarta găsită deschisă. Câinii îşi zornăiră lanţurile pe sârma întinsă dela hambare spre uşa casei, lătrând întărâtat şi răguşit, sugrumaţi de sgărzi. Bobeică sări jos din căruţă, apucă dârlogii cailor şi trase sub şopronul de lângă şirul hambarelor. Se întoarse cu biciul în mână şi se opri în bătătură. Nu era lumină decât într'una din ferestrele dinspre ogrăzi ale casei. De acolo ieşi o femeie, mărunţică, pe umeri c'o scurteică, şi strigă din prag :
— Cine-i ?
— Oameni buni... mormăi Bobeică. Am o vorbă cu Dobre.
Femeia dispăru în casă fără să mai spună ceva. Chiaburul rămase îngrijorat în bătătură. Se mai uită odată la casă, la aşezările ogrăzii, în curte", până se încredinţa că într'adevăr, nu greşise. Dar nu-şi explică în niciun fel prezenţa femeii acesteia în casa lui Dobre. Lui îi murise nevasta cu trei ani în urmă, copiii şi-i aranjase pe toţi pe la casele lor şi rămăsese singur-cuc în toată gospodăria. Mai avea un argat care-i vedea de munca câmpului şi-i îngrijea de vite. Atât. îşi mai roti odată ochii şi zări lângă grajd o şaretă cu ulubele proptite în pământ. „Nici d'asta n'avea Dobre" — cugetă el. Tresări. Se auzi uşa în partea cealaltă, dinspre camerile din faţă. In umbra celui care venea, îl recunoscu pe Dobre Diacu şi-i ieşi înainte.
— Ai venit ? îl întrebă Dobre. Hai să descărcăm că am un hambar întreg pentru tine.
Dobre Diacu linişti câinii şi o porniră amândoi spre căruţa încărcată.
In casă, după ce închise uşa şi-şi lăsă scurteică pe-un pat, femeia se îndreptase spre un gemuleţ pe care-1 avea încăperea în peretele din fund. Gemuleţul acesta dădea într'o altă odaie, dinspre uliţă. Ea ciocăni de câteva ori cu degetul în el şi strigă :
— Vezi că te caută cineva.
Apoi, se întoarse. Se aşeză pe celălalt pat, lângă un tânăr în faţa căruia era trasă o masă înaltă, plină cu bunătăţi. Tânărul, destul de rotunjor la obrajii plini şi roşii înfuleca grăbit, rozând un oscior de pasăre.
— Ce e ? întrebă el cu gura plină.
— Ia, unul... îi răspunse femeia. Are nu ştiu ce cu el... şi arătă spre camera lui Dobre Diacul.
După ce tânărul mancă, îşi şterse mâinile şi gura de grăsime, îşi turnă un pahar de vin rubiniu, bău cu poftă şi-şi supse buzele. Se lăsă pe coatele sprijinite în marginea mesei şi se întoarse spre femeie :
— Ai rămas aicea, mamă, ai ? întrebă el.
— Am rămas, Mielule... răspunse ea cu privirile în pământ. Ce să fac ? Am de toate... e casă'ndestulată, nu ca a noastră... Nu-mi trebue nici măcar apă rece 1 El e om bun... Mi-a dat şi jumătate din pământ pe numele meu... şi până la urmă, să ştii,că tot el o să moară'ntâi!
Tânărul îşi mai turnă un pahar de vin şi-1 răsturnă şi p'ăsta, la fel de însetat. Apoi, vorbi iar :
— Dar lumea ce-o să zică, bre ?
— Hea, lumea !... Tu nu ştii, Mielule ?... gura lumii numai pământul o astupă !... Ce să zică ? Aşa e la început. Pe urmă se'nvaţă ea, lumea, şi cu mine în casa lui... a fost mai greu atuncea, astă toamnă, când am venit... da' acuma...
Mielu îşi turnă al treilea pahar şi rămase cu el în mână, cuprins de gânduri. Maică-sa se apropie de el şi începu rugătoare:
— Eu zic că să te'ntorci acasă, Mielule... aicea. Să te-aduni şi tu odată după drumuri... Noaptea, ziua, pe ger şi pe vânt, pe arşiţă, tu eşti numai călător...
42
AUREL MIHALE
Dă-o'ncolo de politică, mamă !... Nu te uita ce zice el, că să rămâi acolo, la li tău... El se teme să nu-1 întoarcă iară la chiaburi... numai d'asta, d'altfel a ca şi copilul lui...
III
A doua zi, spre seară, încăperile sfatului popular erau pustii. Şi preşedintele şi secretarul, şi toţi ceilalţi plecaseră după treburi, sau fuseseră trimişi de Ene ca să-i lămurească pe ţăranii care nu-şi dăduseră cotele şi să popularizeze în tot satul exemplul comuniştilor. Rămăsese la secretariat, singur, Ghiţă Oancea Colectorul stătea în faţa registrului cu impunerile de cote şi număra încet, cu o deosebită plăcere, chitanţele aduse dela baza de recepţie. Din când în când se oprea şi se gândea cu ochii sclipitori la ceva care-1 făcea să zâmbească uşor, ca în faţa unei bucurii neaşteptate. In răstimpuri, cu toată urgia crivăţului de afară care venea la fel de uscat şi rece, fără zăpadă, se auzeau bubuiturile motorului dela moară. Acolo se gândea, la Ene. Când se întorsese dela bază, în dreptul morii sărise din căruţă şi alergă cu chitanţele în mână,' fluturându-le :
— Douăzeci şi şapte de inşi au dus astăzi, tovarăşe secretar, strigase el din prag.
" Se bucurase şi Ene. Luase chitanţele în mâinile lui pline de unsori şi .sgură şi le pipăise zâmbind. Uite, câteva din ele purtau şi acuma petele lăsate de degetele lui.
•— Câţi comunişti ? îl întrebase Ene.
— Douăzeci, îi răspunsese... doar trei au mai rămas: Barbu .Măchiţă şi încă doi.
Atunci, Ene mai Tăsfoise odată chitanţele; parcă-i erau şi mai dragi. Se vedea cât de colo că era mulţumit. Dar el, Ghiţă Oancea, îl simţise că se ferea să spună asta. Ene i le întinsese înapoi şi-1 întrebă de chiaburi ; câţi au ieşit, cât au dus, cât mai au... Nu putuse să-i răspundă. Dintre chiaburi, ieşiseră numai patru, fără Bobeică, însă n'avea chitanţele lor, pentrucă-i lăsase să şi le-aducă singuri la sfat.
Ghiţă Oancea îşi trecu pieptănul degetelor prin părul negru ca pana corbului şi se apucă să numere mai departe chitanţele. Când sfârşi le împinse într'o parte, opri câteva şi deschise registrul, pe rând, la numele celor trecuţi pe ele. Apoi luă tocul, apucându-1 strâns între degetele-i butucănoase, îl înmuie cu grijă în cerneală şi se aplecă deasupra registrului... Trecea în el cantităţile, de grâu, porumb, orz, fasole şi celelalte bucate duse la bază de comunişti. Mâna i se încleştase pe toc şi încet, scria de parcă săpa literile în hârtie. Fruntea i se umbrise de apropierea sprâncenelor groase şi negre, ochii îi scânteiau. Faţa negricioasă i se întunecase şi mai mult.
— Iar asuzi, Ghiţă, glumi loana-văduva intrând pe uşă.
Colectorul zâmbi, dar nu-şi ridică privirile. Era prea importantă treaba ce făcea şi n'o putea părăsi nici pentru o clipă. loana-văduva ocoli masa şi se opri lângă el. Ii puse o mână pe spate şi-i urmări scrisul, aplecată, privind peste umărul lui. Ghiţă Oancea îi simţea în ceafă răsuflarea caldă şi mângâietoare, ca pe o înfiorare plăcută şi atât de mult dorită. Sub ochii ei, se muncea şi mai mult să prindă pe hârtie, în cifre şi date, rodul pe care comuniştii îl dăduseră statului. I se înroşiseră vârfurile unghiilor, gâtul, sudoarea îi năpădise fruntea. După ce încheie un rând, răsuflă adânc şi-şi întoarse ochii de tăciune spre femeie.
— E bine, fa Ioană ?
— Este, mă ! îl linişti ea.
— Acum am învăţat, în iarna asta... se mândri Ghiţă. Mai înainte, pe
JUDECATA
43
timpul şcolii, am păzit vitele şi pământurile lui Bobeică şi ale celorlalţi chiaburi, la'anu'' ajung şi eu ca tine... îmi place cartea, fă!
Zâmbiră amândoi, încrucişându-şi scurt privirile. Şi loana-văduva avea ochii tot negri, dar parcă şi mai strălucitori. Era încă tânără ; mai mult de douăzeci şi opt de ani nu avea. Rămăsese văduvă din timpul războiului cu nemţii, î'n'945- Nu apucase să trăiască cu bărbatu-său nicio săptămână măcar; la crăciun se luaseră, iar de anul nou, el şi plecase pe front. Şi dus a fost !
Colectorul îşi şterse fruntea îmbrobonată cu dosul mâinii şi se aplecă din nou asupra registrului să încheie socotelite. Ioana se lăsă şi mai mult pe umărul lui şi-i luă tocul. Cu mare îndemânare, scrise subţire şi frumos, repede, un rând întreg. Ghiţă Oancea nu-şi mai simţi decât inima ce-i bubuia în piept şi apoi faţa năpădită de năduşeală. Femeia îi chihoti în ureche şi-i întinse tocul. El se uită la scrisul ei cu ochii holbaţi, minunându-se :
— Tu profesoară trebuia să te faci, Ioană ! ?
Femeia nu-i răspunse, dar îl învălui din nou în privirile ochilor ei de noapte. In clipa aceea, uşa se deschise şi intră straja dela sfat. Când îi zări, zâmbi cu subînţeles şi spuse :
— I-am adus, Ghiţă... i-am oprit afară...
— Lasă-i să intre, porunci colectorul.
Ioana se retrase lângă sobă şi-şi făcu de lucru vârînd câteva lemne. Prin uşa rămasă deschisă, intrară, pe rând, cinci inşi. Primul, îmbrăcat în şubă albastră şi grea, era Bobeică. Ghiţă Oancea îi făcu semn cu degetul până ce chiaburul se opri lângă perete. Alături de Bobeică se rânduiră şi ceilalţi patru. Unul dintre ei, lie Ţigău, avea şubă la fel cu a lui Bobeică, ceva mai învechită. Ceilalţi aveau doimane groase de dimie, cu două rânduri de nasturi pe piept şi cu buzunarele tăiate pieziş, deasupra şoldurilor. Nu se descoperiseră niciunul dintre ei. Asta şi mai ales privirile îndoite cu care cercetau încăperea îl supărase pe Ghiţă Oancea dintr'odată, dar se stăpâni. In încăpere, domni pentru un timp tăcerea. De-afară, se auzeau iar bătăile motorului dela moară, aduse de crivăţ, îşi aminti din nou de Ene: „Ghiţă, îi spusese el, trebue să intri în chiaburi, să nu-i slăbeşti deloc... să-şi îndeplinească toţi obligaţiile către stat, după lege!" Colectorul se ridică încet, cu mâinile la spate şi ieşi înaintea chiaburilor păşind rar şi apăsat. Apoi trecu prin dreptul fiecăruia fulgerându-i cu privirile şi scrâşnind din dinţi. In faţa lui Bobeică se opri :
— De ce n'ai ieşit, mă, cu cota ?... se ră'sti el. Ai ?
Luat fără veste, Bobeică începu să tremure. Da'r îşi reveni repede şi ridică şi el glasul:
— Ţi-arn spus că n'am... lasă-mă'n pace !
— Ce face ? strigă lung Oancea. Zici că n'ai ?
— N'am, repetă scurt Bobeică.
— Bine, făcu Ghiţă Oancea. Apoi se întoarse scurt, luă o hârtie, o plesni cu toată palma pe masă, trase un scaun şi îi întinse tocul lui Bobeică : — Scrie atuncea... scrie aicea că n'ai!
Chiaburul se împotrivi un timp, dar degetul colectorului ridicat muteşte şi poruncitor în faţa lui, îl făcu, totuşi, să se aşeze. Se aplecă apoi asupra hârtiei şi rămase aşa, cu tocul în mână, gândindu-se.
Colectorul se răsuci spre ceilalţi şi le adună hârtiile luate de la bază. Le răsfoi grăbit şi-i întrebă :
— Voi când duceţi restul ?
— Eu am să mai cumpăr mâine din sat, ceva... mormăi unul.
— Să cumperi, să scoţi de unde ai ascuns, dar să duci ! strigă Oancea. Apoi se răsuci spre ai doilea : Tu ?
■—- Eu nu mai am, se milogi chiaburul.
44
AUREL MIHALE
Colectorul îşi îndreptă degetul   şi spre celălalt:
— Nici tu nu mai ai, nu ?
— Nu mai am, mormăi şi acesta.
— Lasă c'o s'aveţi voi ! îi ameninţă Ghiţă Oancea. O să scoateţi grâul de prin toate hrubele pe unde l-aţi ascuns.
Ghiţă Oancea se întoarse la masă, luă tocul din mâna lui Bobeică şi trecu în registru, cantităţile de cereale predate statului.
Tocmai acum intră şi preşedintele, Năstase Vi'ad. Se opri uimit în mijlocul încăperii, uitându-se când la chiaburii înghesuiţi în colţ, cu mutrele plouate, când la Bobeică, ghemuit asupra mesei, când la colector. Oancea se ridică, întinse tocul înapoi lui Bobeică şi împărţi chitanţele celorlalţi chiaburi. Acestora le făcu semn spre uşă şi zise :
— Voi plecaţi... mâine v'aştept din nou, cu căruţele pline 1
Chiaburii ieşiră repede, împingându-se unul pe altul, poticnindu-se. Ghiţă Oancea se întoarse spre Bobeică şi-1 întrebă :
— Ai scris ?
Chiaburul se sculă de pe scaun şi-i întinse hârtia. Colectorul o citi cu atenţie, o puse pe masă, şi bătu în ea cu palma.
— Iscăleşte!
Bobeică se aplecă şi-şi scrise numele citeţ : Niculae zis Nae Bobeică.
— Ei, asta ţi-e pierzania domnule Bobeică ! zise Ghiţă, fluturându-i hârtia pe sub nas. Acuma poţi să pleci!... Şi nu uita că mâine te aştept şi pe-tine aici !... ai înţeles ?
Chiaburul ieşi fără să mai spună ceva.
Toate acestea se petrecuseră sub privirile speriate ale preşedintelui. Aşa ceva nu se mai întâmplase niciodată la sfat.
— Ia-i mai uşor, Ghiţă... zise el. Mai uşor, nu aşa !... I-ai prins cu ceva, dă-i în judecată ; da' nu-ţi face tu singur dreptate î
Ghiţă Oancea îl privi surprins, cu sprâncenele ridicate. Acelaş lucru îl făcu şi loana-văduva, de lângă sobă. Preşedintele luase hârtia scrisă de Bobeică şi după ce-o citi, se întoarse spre colector :
— Şi cu asta ce vrei să faci ?... Lasă-1 dracului, că'ntr'o săptămână moare şi scăpăm de el!... Nu l-ai văzut ? ,
Ghiţă Oancea însă, îi smulse hârtia din mână şi-o vârî în registru, la partida lui Bobeică. Cândva le-or face trebuinţă, poate, chiar şi această hârtie...
Seara, activul chemat de Ene în ajun se adunase din nou, la sfat. Doar Gheorghe Bordei mai lipsea ; o fi având omul cine ştie ce treburi şi n'a venit. Pe Ene Grosu îl aşteptau din clipă'n clipă. De câtva timp, motorul nu se mai auzise bătând şi asta însemna că a terminat cu moara. Şi într'adevăr, în momentul acela pică şi Ene.
Secretarul îşi scoase şapca şi o lăsă împreună cu mănuşile pe masă, lângă lampă. In lumină i se văzu şi mai bine părul blond, puţin încâlcit şi uitătura blândă a ochilor albaştri, mari. Apoi se întoarse spre grupul celorlalţi, strânşi în jurul sobei. Se opri lângă Vanghele Cristu şi-1 întrebă zâmbind :
— Am auzit că te-a făcut Bobeică de râs, pe-acolo pe la bază, moş Vanghele ?! Bătrânul sări ca înţepat:
— Pe cine, pe mine, tovarăşe secretar ? Şi rămase un timp cu căciula bătrânească strânsă la piept. Nafura lui ! Acolo l-am dat în vileag, în mijlocul a o sută de ţărani din tot ţinutul. Toţi ştiu acum cine-i Bobeică !
Ene Grosu îşi lăsă mâna pe umărul lui moş Vanghele şi începu să râdă sgo-motos, cu poftă. După el se porniră şi ceilalţi să zâmbească, înţelegând încurcătura
JUDECATA
45
si neliniştea bătrânului. Vanghele Cristu îi privi o clipă şi-apoi îşi ridică faţa cu obrajii rotunzi şi tâmplele ninse către secretar:
— Da' cine ţi-a spus ?
— Ei, cine... glumi mai departe secretarul. Unul care a venit de-ac'olo şi a rămas la moară să macine. După asta adăugă : — Spunea că i-ai luat piuitul, din-tr'odată !
— Să ştii că da ! — se repezi Vanghele Cristu mulţumit. Păi ce, se găsise tocmai acolo, la bază, să facă agitaţie ?
Zâmbiră iar. Secretarul ceru situaţia de peste zi a colectărilor şi după ce-o primi dela Ghiţă Oancea rămase cu ea în mână, cercetând-o îndelung. Ceti apoi cu glas tare numele celor cinci chiaburi, în cap cu Bobeică şi spuse :
— I-am păsuit prea mult... dacă până Sâmbătă nu-şi achită cotele, le cerem ordin de percheziţie dela parchet. Să vezi cum o să scoatem noi şi două, şi trei rânduri de cote... asta e !
— Să-1 controlăm şi pe Măchiţă, tovarăşe secretar, — vorbi îndârjită loana-văduva. — El dece să nu dea aşa cum cere legea... s'a umplut de bani cu bumbacul şi cu sfecla ce-a făcut !... şi de pânză, şi de zahăr, şi de pachete de bumbac ! A făcut şi grâu, şi porumb, şi floarea soarelui, de toate ! Ba încă, a mai şi cumpărat, de-acolo de unde a predat bumbacul şi sfecla, saci întregi de bucate, pe care le-a speculat ia târg... Şi câţi sunt ? Doi inşi: el şi ea, amândoi cât butiile de graşi în şale ! Că ăl mic, nepotu-său, stă mai mult pe la baza de recepţie dela şina de fier! Tovarăşu' preşedinte zice că să-1 lămurim, că-i mijlocaş, săracu' !... Of, doamne, dacă nu l-aş cunoaşte eu, tovarăşe secretar !... Femeia se deslipi de lângă sobă, înainta repede prin faţa celorlalţi până în faţa lui Ene Grosu. Vorbea cu pumnul strâns ridicat în sus, de parcă-1 ameninţa cu ură pe Măchiţă. — Face speculă, tovarăşe secretar... dar'ar dracu'n osul lui, că tot are legături cu unul care vine dela târg şi cară dela el, ba una — ba alta...
Secretarul o ascultă cu răbdare şi după ce femeia se trase din nou lângă sobă, întrebă :
— Cine-a mai vorbit cu el, în afară de tovarăşul Vanghele ?
— Eu, răspunse preşedintele. Nu e chip să-1 înţelegi. A luat pe „n'am" în gură şi alta nu mai ştie.
— Şi eu am vorbit, tovarăşe secretar, — sări din nou loana-văduva. — Zicea la fel, că n'are. Da' casa şi-a îmbrăcat-o ca la oraş, bivoliţă cu lapte şi-a luat, oi la fel, porci, maşină de cusut, şi câte altele... dacă n'are, pe ce şi-a luat, pe vânt ?
— Asta cam aşa e, — glăsui moş Vanghele. într'un an, doi, s'a ridicat aşa, dintr'odată. i
— Ce e drept, e drept!  vorbi preşedintele cu palma ridicată. A tras ca
un cal.
— Da' ce, îl întrerupse femeia. — Eu n'am muncit, matale n'ai muncit? Dece n'avem atâta ? Pentrucă n'am făcut şi speculă... şi n'am isploaiat... d'aia ! Nu ne-am dus cu căruţa cu bumbac şi zahăr, cu miere şi făină, la târg, s'o vindem pe sub mână... Şi nici n'am luat oameni cu ziua şi căruţe cu chirie...
După ce se mai domoliră, Ene Grosu se întoarse spre preşedinte şi spre Ghiţă Oancea şi întrebă :
— Cum v'aţi împărţit... care, pe care îi ia ?
— Eu am luat tot chiaburii, răspunse colectorul. Ceilalţi, fiecare pe uliţele pe care-a fost...
— Aşa, să mi-1 lăsaţi mie pe Măchiţă, încuviinţă secretarul. Că nici în întovărăşire nu vrea să se înscrie şi oamenii cam trag cu ochiul spre el. Apoi se întoarse spre preşedinte: — Ce-i cu S.M.T.-ul, n'a mai telefonat ?
46
AUREL MÎHALE
— Ba da, răspunse Năstase Vlad. Până nu ne-om constitui după statut, nu^ vine. Zice, să-i anunţăm atuncea...
Ene Grosu tăcea, încurcat, nepricepând purtarea celor dela S.M.T.
Ieşiră apoi, în uliţă. Moş Vanghele şi secretarul îşi îndesară căciulile pe cap iar ceilalţi îşi strânseră cojoacele şi hainele pe lângă piept. Crivăţul bătea la fel de puternic, rece, şi parcă venea şi cu zăpadă. Noaptea îşi adâncise întunecimile; luminiţele din ferestre se mai răriseră. Peste sat treceau valuri joase de fum înnecăcios furate de vânt din gurile hornurilor şi împrăştiate departe, peste câmp. Uliţa era pustie.
Colectorul, cu moş Vanghele şi loana-văduva plecară toţi în aceeaşi parte a satului. Secretarul cu Năstase Vlad rămaseră pe loc. In spatele lor, în pragul porţii deschise, aştepta un om, straja de noapte a sfatului popular, ca să pună zăvorul. Ene Grosu se întoarse spre el şi zise:
— Du-te până la Barbu Măchiţă, tovarăşe Tache — şi cheamă-1 la partid. După ce umbra strajei se depărta, Năstase Vlad murmură:
. — Trebuie să umblăm cu grijă cu ăsta... este cel mai bun gospodar... Secretarul rămase gânditor;   înţelese că preşedintele vorbea de Măchiţă. Răspunse, apoi:
— Cu orice om trebuie să umblăm cu aceeaşi grijă... numa' dacă nu e chiabur, c'atunci se schimbă socoteala.
— Da, da' vezi că după Măchiţă se iau cam mulţi. Dacă punem mâna pe el, o jumătate din sat o întoarcem unde vrem — spre întovărăşire, spre colectiv...
De data asta, Ene Grosu nu-i mai răspunse. Câteva clipe statură pe loc, frământaţi de gânduri, biciuiţi de vânt. Preşedintele mai mormăi ceva şi plecă. Secretarul trecu uliţa, acolo unde mai înainte era cârciuma lui Bobeică. Sala mare era acum a căminului cultural, cu încă două încăperi alăturate, pentru bibliotecă. In sala mică şi-o cămăruţă ce dădea în ea, se mutase sediul organizaţiei de bază. Ene Grosu scoase cheia, descuie şi păşi înăuntru. Pipăind capetele băncilor lungi din sala de adunare, păşi prin întuneric spre cămăruţa din fund. Intră, scapără un chibrit şi aprinse lampa depe masă. Lumina bătea prin geamul uşii în sală, şi de-aici, prin ferestrele acesteia, slabă şi roşietică, în uliţă. înăuntru era cald. Soba de fier din mijloc încă dogorea. Secretarul înţelese că Vanghele Cristu trecuse spre seară pe aici, că doar el mai avea cheie. Se aşeză la masă. Dar încercă zadarnic să se apuce de lucru. In minte îi forfoteau, amestecate, gânduri ce-i aminteau şi' de spusele Ioanei-văduva şi de-ale preşedintelui... Exploatează şi face speculă, tovarăşe secretar, auzea aevea glasul femeii... E cel mai bun gospodar şi dacă punem mâna pe el, întoarcem jumătate din sat ! — vorbise Năstase Vlad... Se ridică, îşi agăţă căciula şi scurta în cuier, se mai plimbă prin cămăruţă şi reveni apoi la masă. Cu mişcări încete, îşi lăsă bărbia în podul palmei stângi şi rămase aşa, nemişcat... Gândea...
Barbu Măchiţă fusese ţăran sărac; neamul lor întreg, deasemenea. De mic, de când îi cunoştea, nu-i ştiuse niciodată mai ajunşi. Părinţii ăstuia, ai lui Barbu, nu avuseseră decât două hectare de pământ. Ba încă, bătrânul se prăpădise înainte ca feciorul cel mai mare să se însoare. Rămăseseră ei doi, Marin şi Barbu, cu bătrâna. Curând după asta, Marin s'a însurat ca să aducă ajutor în casă. Femeia însă, i-a murit la naştere, chiar în anul acela. Copilul 1-a îngrijit bătrâna, aşa cum a putut şi-a ajuns fiăcău acuma... E Sandu Măchiţă dela baza de recepţie. Marin Măchiţă a fost în războiul din răsărit, până la Cotul Donului; de-acolo nu s'a mai întors. Barbu a luptat în partea de dincoace, în Ardeal şi Cehoslovacia. Când a_ venit acasă, a găsit cinci pogoane date lui dela reformă şi alte cinci date lui Sandu Măchiţă, ca orfan. Peste o lună, a murit şi bătrâna. A rămas el cu copilul. Aveau împreună, la un loc cu pământul moştenit, paisprezece pogoane. In aceeaşi vară, Barbu s'a însurat cu o fată săracă. Ea venise doar cu un pogon, însă cu două braţe bune de muncă.
JUDECATA
47
jn '46-'47, au dus-o destul de greu, cu tot pământul lor. Fusese secetă. Şi-au rupt totuşi dela gură şi şi-au cumpărat pe trei saci de porumb, doi cai şi-o căruţă. Plugul bătrânilor mai putea fi folosit şi-aşa, ruginit cum era...
Ene Grosu îşi trecu degetele înnegrite prin părul moale şi blond şi se ridică, începu să se plimbe prin cămăruţă, abătut. De greutatea trupului svelt, scândurile scârţâiau sub paşii lui, uşor şi înfundat. Se opri cu faţa în geamul uşii, privind prin semiobscuritatea sălii, afară. Auzise tropăituri dese, răsunătoare în pământul îngheţat. Uşa de dincolo se deschise. In   golul ei, apăru, înaltă şi groasă, umbra
unui om.
Era Barbu Măchiţă.
Secretarul îl primi în picioare şi-apoi se aşezară amândoi pe o bancă scurtă, pe care o trăseseră lângă sobă. Barbu Măchiţă îşi lăsă gulerul de blană de astrahan în jos, scuturându-1 de boabele de măzăriche mici şi albe. îşi scoase căciula grea, tot de astrahan, cu marginea întoarsă şi fundul drept, tăiat de-o scobitură.
Ciuful de păr din creştet, sburlit, dădea capului lungueţ o înfăţişare ciudată, respingătoare. Măchiţă îşi clempăni fălcile groase de mai multe ori şi se aşeză. Râmase îmbufnat, privind cu ochii în podea, aşteptând.
— Eşti supărat, tovarăşe Măchiţă ? întrebă Ene.
— Cum să nu fiu ? — vorbi greoi Barbu Măchiţă. Acuma ţi-ai găsit şi tu să mă chemi... noaptea ?•
— Poate că e vorba de-o sarcină de partid ! — i-o reteză secretarul. Barbu Măchiţă tăcea. Câteva clipe, tăcu şi secretarul. In geamuri, vântul
vuia şi izbea cu măzăriche de parcă se juca. Ene Grosu îşi întoarse capul şi-şi pironi privirile în ceafa lui Măchiţă, lată şi albă, încutată. Vorbi ceva mai blând:
— Şi-apoi, ce-ai zice, dacă în clipa asta te-ar chema partidul şi ţi-ar spune aşa: tovarăşe Măchiţă trebuie să te jertfeşti pentru cauză... trebuie să-ţi laşi pământul, gospodăria, traiul ăl bun şi să intri în luptă...
Barbu Măchiţă se răsuci scurt şi-şi ridică ochii spre el. Privirile lor se întâlniră. Ale secretarului ardeau, gata să străpungă. Ale lui Măchiţă erau speriate, ca de câine încolţit.
— Ce luptă ?! — bolborosi el.
— O luptă oarecare... mai grea, să zicem.
Pe Măchiţă îl cuprinse teama. Fel şi fel de gânduri îi umblau prin cap. „Dacă m'or lua şi mă vor trimite acum cine ştie unde ?!" — se întreba el. Apoi îşi zicea : „...cauza... care cauză, a cui ?... Eu n'am nevoie de nimic !" Mormăi :
— De ce să roi jertfesc?... lupt! — După câteva clipe, adăugă îndoelnic: — N'are de ce să mă cheme.
— Să zicem că da... insistă Ene Grosu cu ochii în ochii lui.
Măchiţă nu. răspunse. îşi feri privirile şi se lăsă din nou cu coatele pe genunchi, mustăcind neobservat din buze. Secretarul îşi lăsă mâna pe umărul lui şi-1 trase uşor cu faţa spre el. Li se încrucişară din nou privirile.
— Tovarăşe Măchiţă, — şopti Ene, — spune-mi frate, te-ai mai gândit la cele ce-am vorbit noi în toamnă ?... Iţi aminteşti, nu ?... Ce fel de comunist eşti tu, dacă lupţi pentru îmbogăţirea ta personală, prin speculă şi exploatare?... Asta-i îmbogăţire chiaburească, pe linia lui Bobeică şi-a lui Ţigău... Ori noi, comuniştii, luptăm să schimbăm viaţa întregului popor... pentru asta trebuie să lupţi!... Spune, te-ai mai gândit ?
— Da, îngăimă Măchiţă, cu indiferenţă şi neîncredere.
— Pe dracu'! — îşi trăda Ene indignarea. Reveni, însă, repede. Eşti singurul dintre comunişti care nu şi-a achitat cota... de ce ?
Măchiţă începu dintr'odată să se milogească. ■
— N'am. Ţi-am spus de-astă toamnă că n'am...
— Să fim serioşi, tovarăşe Măchiţă, îl înfruntă secretarul. Dumneata nu mai
52
AUREL MIHALE
Sile nu mai intră în casă. Nu mai avea dece. Strânse mâna lui Barbu şi piec-In urma lui, Barbu Măchiţă se gândea, că „uite, i-aş vinde lui Fane-Geambasi 3 porumbul lui Sile..." ' Şl
Sub pâlcul stejarilor dela „hanul hoţilor", sus, în răscrucea drumurilor dela păduricea de tufani, Barbu Măchiţă aştepta de mai bine de un ceas. Bobeică întârziase prea mu-lt şi nu se vedea venind nici Fane-Geambaşu. Ascunsese căruţa încărcată în spatele stejarilor. După ce tremurase o vreme pe lângă cai, ieşj jn faţă să vadă bine drumurile ce tăiau câmpia. Nu se simţea de nicăieri, nicio mişcare. Doar vântul îşi purta zăpada măruntă prin văzduh, înălbind noaptea Stând aşa, îl cuprinsese şi frigul şi frica. îşi aminti, deodată, de povestea Iccu" rilor de-aicea, dela „hanul hoţilor".
Se spunea, că la răscrucea acestor drumuri, demult, în celălalt veac, se ridicase aşezare statornicită de han vestit, la care, obosiţi şi flămânzi — drumeţii poposeau să se odihnească, să îmbuce ceva şi să închine câte-o ulcică de vin vechi, adus cu butoaiele din podgorii. Hanul era ţinut de trei inşi, întovărăşiţi în afacerea asta, veniţi de nu se ştie unde. In afară de ei, nimeni; se vorbea numai, că cei trei hangii aveau în aşezările din fund şi femeile lor ; dar niciun drumeţ nu le văzuse vreodată feţele şi nici o altă însemnare sau faptă nu trădase prezenţa lor. Deaceea, la început, hanul se numise „al pustnicilor" şi multă vreme se vânturase povestea că hangii erau călugări fugiţi cu aur şi odoare dintr'o mănăstire. Dar iată că, după ani şi ani, se înfiripase o nouă poveste : se spunea că oricine poposeşte la „hanul pustnicilor" şi pleacă apoi pe unul dintre cele patru drumuri, la numai un ceas de mers, va fi cu siguranţă jefuit. Şi într'adevăr, aşa era. Dar a trebuit să treacă multă vreme până ce s'a dovedit că tâlharii nu erau alţii decât hangii pustnici. De atunci s'a numit hanul lor „al hoţilor". Drumurile au început să fie mai puţin umblate, hanul ocolit, dar călcat din vreme în vreme de poterile stăpânirii. Aşa s'a făcut că într'o primăvară, hangiii au dispărut, plecând fără de urmă spre alte locuri, în calea altor neguţători. Părăsit şi uitat, bătut de viscole şi ploi, de arşiţă şi vânturi, hanul s'a pustiit, s'a prăbuşit, şi n'a mai rămas nici urmă din aşezările lui. Locui, însă, se cheamă şi astăzi la „hanul hoţilor"...
Barbu Măchiţă fu întrerupt din gânduri de sgomotul unei căruţe. O zări venind pe drumul dinspre Comana, urcând spre păduricea de tufani. De la încrucişarea drumurilor, căruţa se abătu din şleau şi intră în pădure, îndreptându-se către pâlcul de stejari sub care sta. Ştia că e Bobeică. Chiaburul coborîse din mers şi conducea acum caii, pe-alăturea, ţinându-i de dârlogi. Măchiţă îi ieşi înainte, murmurând :
— Credeam   că nu rnai vii !
— Ce, ţi-e frică ? — îl întrebă Bobeică şi-i zâmbi : — Nu fi prost... aşa se fac banii !
Nae Bobeică opri căruţa alături de celelalte, cam la cinci-şase paşi depărtare între ele. O cercetă apoi, înconjurând-o, şi se întoarse cu Măchiţă înaintea caiior, să aştepte. La adăpostul stejarilor înalţi, erau mai feriţi de crivăţ. Din spatele lor, insă, din pădurice, se auzea svoana aspră a frunzelor uscate, învolburarea vântului printre tufani. Aici, măzărichea căzuse şi mai rară, dând pământului o faţă cenuşie. Dar slăbise totuşi puterea întunericului şi deschisese ceva mai larg bol-tirea nopţii. De unde stăteau, Bobeică şi Măchiţă vedeau până dincolo de marginea păduricii, în lungul celor patru drumuri care se încrucişau sub străjuirea pâlcului de stejari. Pe tot întinsul împrejurimilor domnea din nou o linişte încordată. Barbu Măchiţă încremenise,   întors   spre drumul   Călăraşilor. De acolo
JUDECATA
53
t-ebuia să vină Fane Geambaşu. Bobeică, însă, părea nepăsător. îşi aprinsese o ligară şi fuma tăcut, ascunzând cireaşă jarului în pumn.
într'un timp, Măchi|ă se apropie cu paşi uşori şi şopti :
— Vine.
Bobeică strivi ţigara între degete şi-şi îndreptă privirile spre stânga. Pe qleau, înainta spre pădurice o camionetă cu farurile stinse. Când ajunse la răscruce, i se auzi şi uruitul motorului. Mai întâi Măchiţă, şi apoi Bobeică săriră la cai. Camioneta coti spre pâlcul stejarilor şi intră încet între cele două căruţe. Dela volan coborî o namilă de om îmbrăcată într'o scurtă de piele şi porunci :
— Repede !... Apoi se întoarse spre cabină, supărat: — Haide, Gică 1
In urma lui, svâcni un băieţandru care sări în cutia camionetei. Bobeică şi cu Măchiţă îşi desbrăcară grăbiţi — unul şuba, altul haina cu blană de astrahan şi urcară peste saci. începură să descarce întâi dela Măchiţă. Băieţandrul din camion primea, pe rând, ceeace-i dădeau ceilalţi din' căruţă. Mutară mai întâi niste damigene, apoi nişte cutii, saci de hârtie, pachete înfăşurate in mucava albastră. Băieţandrul le aşeză pe toate în fugă, lângă cabină. Cei câţiva saci de pânză pe care-i mai împinse Măchiţă, îi rostogoli în fund. In timpul acesta, Fane sta şi se uita, supraveghindu-le mişcările. Din când în când, se ridica peste marginea camionetei şi pipăia pachetele şi sacii, încerca greutatea damigenelor. Când ceilalţi începură să descarce căruţa lui Bobeică, el pipăi un sac şi întrebă în şoaptă :
— Grâu ?
Chiaburul răspunse grăbit, clătinându-şi capul afirmativ. Fane şi Măchiţă trecură apoi în faţă, lângă portiera cabinei, rămasă deschisă. Bobeică işi aţinti auzul, ridicându-şi fără întrerupere sacii.
— Spune... auzi el vocea lui Fane.
— Miere — cincizeci de kilograme, începu Măchiţă; untură, cincizeci ; zahăr, o sută ; pachete de bumbac, cincisprezece ; saci cu grâu, cinci...
Un timp, Fane rămase gânditor. Apoi şopti :
— ... o sută cincizeci de mii !
— Nu, se opuse Măchiţă... două sute !
Fane nu se mai împotrivi. Se întoarse scurt, intră pe jumătate în maşină şi după ce împinse perna depe bancă într'o parte, scoase de dedesubt, două pachete de hârtii albastre. Le întise şi-1 zori :
— Gata, pleacă !
Barbu Măchiţă luă banii, îi vârî pe sub haină şi sări în căruţă. Apucă hăţurile şi ieşi la drum în pasul uşor al cailor. Curând, coborî şi Bobeică din căruţa golită şi trecu în faţă, la Fane Geambaşu. Acesta îl întrebă scurt :
— Cât ?
— ...cincisprezece saci ! murmură chiaburul.
— ...o sutădouăzeci de mii ! hotărî dintr'odată Fane.
— Nu, se împotrivi şi Bobeică... ţi l-am dat cu saci cu tot... o sută cincizeci de mii în cap !
Fane îi întinse şi lui un pachet de aceleaşi hârtii de câte o mie, albastre, şi numără jumătate dintr'un alt pachet. Bobeică luă. banii şi-i lăsă în buzunarul larg al hainei jerpelite. Dădu să plece.
— Stai, îl opri Fane... după mine !
Fane Geambaşu ocoli camioneta cercetând legăturile prelatei întinsă de băieţandru peste saci şi ciocăni cu vârful bocancului cauciucurile din spate. Se urcă în cabină şi făcu semn lui Bobeică să se apropie. II întrebă :
— Grâu, porumb, mai ai ?... fasole ?
— Am, răspunse Bobeică, am de toate.
— Când îmi mai dai ">
54
AUREL MIHALE
— Când vrei, da'nu Ia preţul ăsta... e prea puţin!
— Lasă că ne înţelegem noi... îl linişti Fane şi trase portiera.
Maşina se urni încet, legănându-se sub greutatea sacilor. Ieşi la răscruce strecurându-se printre tufani şi apucă drumul Bucureştilor. Alerga tot cu farurile stinse.
Bobeică îşi îmbrăcă şuba şi urcă în căruţă. Rebegiţi de frig, caii o luară spre casă într'un trap săltat, stăpâniţi cu greutate de chiabur. Sgomotul căruţei fu acoperit un timp de foşnirea seacă a frunzarului mort şi apoi de vuetul vântului, începuse într'adevăr să ningă. Peste urmele întâlnirii dela „hanul hoţilor", zăpada se aşeza printre tufani într'o pulbere ca de cenuşă albă. Căzute din nou în tainica stăpânire a nopţii de aici, împrejurimile nu erau tulburate decât de crivăţul care venea şi mai puternic, şi mai rece.
IV
Crivăţul de peste noapte mânase ninsoarea spre alte meleaguri. Zăpada se-aşternuse într'un strat prea subţire pentrucă să poată rezista soarelui care se ivise odată cu zorile zilei. Ciudată iarnă. Mai erau vreo şapte-opt zile până ta sfârşitul lui Ianuarie, şi iată că încă nu răsunaseră zurgălăii săniilor pe uliţă. „N'ar fi rău, gândea Ene, mergând spre moară, dar ce te faci cu semănăturile ?... cu ogoarele întoarse din toamnă ?... cu pământurile care vor fi arate acum în primăvară ?... Lor le trebuie apă, multă apă şi asta nu se capătă iarna decât din zăpezi.
Ene mergea pe lângă garduri, lăsând în zăpada care se topea primele urme ale dimineţii. Pe drum, se întâlni cu câteva căruţe încărcate cu saci care mergeau spre sfatul popular. Erau cu cotele. Secretarul îşi duse mâna la şapcă şi salută cu bucurie pe ţăranii din ele. Se mândri în sine de faptul că doi dintre ei erau comunişti. „Doar Măchiţă a mai rămas", cugetă el cu gândul la organizaţie. Când vorbise cu dânsul ultima oară, rămăsese tare încurcat. Nu mai ştia nici el ce. să facă. Dacă nici Vanghele, care în asemenea cazuri se dovedea tare priceput, nu reuşise să-I înduplece din cerbicia lui, apoi cine ? Dar vezi că alte fapte îi ridicau serioase întrebări în legătură cu Măchiţă. Era clar că el mergea spre închiaburire, că nu se putea ca vorbele care circulau prin sat c'ar face speculă să nu fie cât de cât adevărate... că n'ar fi de mirare să aibă legături şi cu chiaburii... şi mai ales nepredarea cotelor punea vârf la toate. De atunci, începuse să se preocupe în mod serios de felul cum ajunsese Măchiţă să-şi întărească gospodăria în ultimii ani... doar punctul de plecare nu-1 putea stabili... de unde-a avut el întâiaş dată bani? Până acum găsise o singură explicaţie: Sandu Măchiţă. Acesta fusese în trecut agent la sucursala raională a băncii de stat. Atuncea dăduse Măchiţă de bani. O fi luat el şi sub formă de credite, ceva... dar restul ?
In dreptul morii, Ene trecu uliţa şi intră în curte. Nu veniseră decât patru-cinci căruţe, care trăseseră sub şopron, la adăpost. Trecu printre ele, răspunzând salutului ţăranilor şi se îndreptă spre sala motorului. Când descuie, îi răsări în spate şi ucenicul pe care-1 învăţa meseria, unul din copiii lui Gheorghe Bordei, intrară înăuntru, mai trebăluiră ceva şi porniră motorul. Ene trase de pârghia sirenei şi-i întărâtă sunetul ca să răsbată până la cea mai îndepărtată margine de sat. Aşa făcea el în fiecare dimineaţă : trezea la muncă oamenii şi-i plăcea aceasta.
Deobicei, acum se scula şi morarul. El avea locuinţa aici, printre aşezările «norii, într'una din casele foste ale lui Bobeică, naţionalizate odată cu moara. Nici nu se stinsese bine şueratul sirenei şi morarul şi apăru. El ceru să mai aştepte vreun ceas-două, să mai vină şi alte căruţe, ca să nu pornească iarăşi spre prânz.
JUDECATA
55
Ene opri motorul şi plecă spre sfat, să prindă coloana celor care ieşiseră azi cu cotele. Ajunsese tocmai la timp.
— Cu astea, îndeplinim planul optzeci la sută, tovarăşe Ene... îl întâmpină Ghiţă Oancea în capătul coloanei.
Ene numără tăcut căruţele ; erau cincisprezece.
— Dacă mai facem trei-patru transporturi am terminat, zise moş Van-ohele care ieşise şchiopătând de printre căruţe.
După ce cercetă feţele ţăranilor, Ene Grosu se întoarse spre ei :
— Măchiţă tot n'a venit ? !
— Nu, răspunse colectorul... Şi nici Bobeică. Secretarul tăcea.
— Ştii ce, Ghiţă, spuse el mai apoi, numeşte un comunist şef de coloană şi dă-le drumul, s'apuce din vreme rând la bază... iar tu şi matale, tovarăşe Van-phele, să mai treceţi odată pe la ăştia, pe la Bobeică şi Măchiţă...
După ce căruţele porniră, Ene intră la sfat. Cum păşi în tindă, auzi de dincolo, de la secretariat, glasuri învălmăşite, strigăte, împotrivirea unor oameni porniţi pe gâlceava.
— ... n'ai suflet de loc, dorn'Popa ! zicea un ţăran. — ,,Mai toţi îi zic lot dom' Popa, cugetă Ene cu adâncă părere de rău... au în faţă pe vechiul perceptor..."
— Unde-i lege, nu-i tocmeală !... auzi mai apoi vocea agentului fiscal. Adu-mi banii şi-ţi iei căldarea.
— Numa până mâine, dorn'Popa ! — se ruga ţăranul. Ce mi-e cincisute de lei ?... duc nişte porumb la cooperativă şi ţi-i dau, ce dracu !
Agentul fiscal mormăi ceva puţin înţeles despre stat, despre impozite, despre datoriile cetăţenilor. Oftatul se auzi până în tindă. Ene Grosu simţi acest oftat ca pe un cui în inimă.
— Eh, zicea ţăranul; tot degeaba... nu s'a schimbat nimica... vorbe numai! Uşa se deschise şi peste pragul ei luminat, de dincolo, păşi un ţăran cu
capul în jos, cu căciula în mână, trist şi amărât. Era aşa de abătut, de parcă nici nu vedea unde calcă. In tindă, se lovi piept în piept cu Ene Grosu.
— Stai, tovarăşe, — îl opri Ene. De ce pleci ?
Ţăranul îl împinse înlături cu mâna şi trecu scârbit mai departe, mormăind :
— Zi-i câine şi dă-1 în mă-sa... aşa a fost, aşa a rămas !
Afară, Ene Grosu îl ajunse din urmă. Ii apucă umărul şi-1 întoarse. In lumina dimineţii, îi zări privirile întunecate, aspre, fruntea adânc brăzdată. Buzele ţăranului tremurau de ciudă, de parcă din clipă'n clipă s'ar fi pornit să plângă. Ene se întrista şi mai mult.
— De ce pleci, mă, IIie ? întrebă el cu blândeţe. Ce s'a întâmplat? Ţăranul nu-i răspunse, îşi clătină doar capul de câteva ori, neîncrezător. Ene
Grosu se simţi atât de vinovat, încât tot ceeace ar fi dorit să-i spună i se opri în gât. Câteva clipe trecură greu, apăsătoare.
— Ce faceţi, mă, Ene ? — murmură ţăranul... că-şi fac ăştia de cap. Secretarul nu-i răspunse. 11 cuprinse de după umeri şi-1 întoarse din drum.
Vorbi:
— Hai înăuntru mă, Ilie! De ce să pleci aşa, nedreptăţit?
Urcară amândoi cele două scăriţe, umăr la umăr. Mergând lângă secretar, simţindu-1 aproape, ţăranul căpătă curaj. îşi ridică privirile din pământ şi-şi potrivi pasul cu al lui. Aşa intrară, alături, şi înăuntru. Când îi văzu, Marin Popa se fâstâci. Pe pielea obrajilor scofâlciţi, îmbătrâniţi înainte de vreme, apărură rotocoale de roşeaţă. La picioarele lui era căldarea cu buclucul.
56
AUREL M1HALE
— De ce i-ai luat-o ? întrebă răstit Ene.
— Mai are un rest la impozit, tovarăşe secretar, — se aplecă slugarnic agentul fiscal... Cinci sute de lei !
— Şi pentru asta, pentru o singură zi, trebuia să-i iei omului căldarea de apă ?... ţipă secretarul. — De la Bobeică, dela Ţigău şi dela ceilalţi chiaburi, de ce n'ai ridicat niciun fir de aţă pentru impozitele neplătite de-un an ?... Agentul tăcea. — Spune !
Speriat, Marin Popa îşi trecu mâna prin părul cărunt şi începu să se bâlbâie;
— Păi, trebuia să le ridic jumătate din lucrurile din casă...
— De ce n'ai făcut-o până acum ? strigă Ene.
Agentul se plecă umil, ca un vinovat. Ene Grosu luă căldarea dela picioarele lui şi-o întinse ţăranului.
— Ia-o înapoi, mă, Ilie, zise el, coborînd tonul. Apoi adăugă : şi nu fi supărat... lasă !
Ţăranul o luă, îşi vârî mâna pe după toarta ei şi-o ridică la şold. Apoi se întoarse spre secretar:
— Mâine aduc banii, Ene... făceam asta şi fără să-mi spună el... fără să mă facă de ruşine.
Marin Popa rămase în picioare, cu ochii după ţăranul care ieşea. Ene Grosu se aşeză la masă, şi-i porunci :
— Tovarăşe Popa, fă-mi acum o situaţie a impozitelor neachitate de chiaburi... îi treci acolo şi pe .Bobeică şi pe Ţigău, şi pe Petrache... Cum stau ei?
— ...prost ! — mărturisi agentul. N'a plătit niciunul, nici un leu 1 Secretarul rămase câteva clipe pe gânduri. Apoi vorbi:
— Fă-mi situaţia asta... o să discutăm pe urmă amândoi.
Marin Popa îşi luă geanta roasă în mână şi dădu să treacă în biroul preşedintelui, să facă situaţia. Dar se opri din drum, întors spre uşă. Intrase Gheorghe Bordei, înfuriat, aprins la faţă, Iegănându-şi bâta de văcar pe care-o purtase atâţia ani în trecut pe islazul satului. Ţăranul se oprise în faţa Iui Popa, privindu-1 cu duşmănie drept în creştet. L-ar fi sdrobit pe agent dintr'un singur pumn.
— Ce s'a întâmplat, tovarăşe Bordei ? interveni grăbit Ene. Ţăranul se mai uită odată cu scârbă la Popa, şi înainta spre secretar.
— N'am fost eu acasă, începu el, arătându-şi bâta, — că-i dădeam una la mir şi gata... mă băga în păcat.
Ene încercă să-1 întrerupă, dar nu reuşi.
— Mă, Ene, — continuă Bordei ceva mai liniştit, — nu mi-ar fi necaz, mă... dar sunt la zi : acum o săptămână am plătit pe tot anul care-a trecut. I-am spus că-i dau şi pe anul ăsta ceva, dar la sfârşitul lunii, c'am să iau nişte bani de pe unde-am muncit...
— Stai tovarăşe... despre ce e vorba ?
— Mi-a luat vaca, mă ! izbucni ţăranul.
Când auzi, Ene Grosu ţâşni depe scaun şi se opri în faţa agentului cu mâinile întinse pe lângă corp, cu pumnii strânşi. Cu o uriaşă putere de stăpânire îşi înnăbuşi între dinţi strigătul sugrumat. Oftă apoi prelung şi murmură :
— Unde este ?
— In curtea sfatului... răspunse Popa.
— Du-te şi ia-o... hotărî secretarul întors către Bordei. Apoi adăugă : să nu uiţi de impozit!
— Cum să uit ? se împotrivi ţăranul. Că ce-am d; dat ? Nici o mie de lei... mă duc trei zile la baltă să tai lemne pentru stat şi gata !
După ce ieşi Gheorghe Bordei, secretarul se răsuci spre Popa :
— De ce faci astea, mă ?
— Dom'le Erie... se bâlbâi agentul.
JUDECATA
57
— Cu ce drept ? ţipă secretarul bătând cu pumnul în masă. Apoi înainta spre el, cu paşii rari, încetiniţi, strigându-i răspicat : — De ce nu faci asta lui Bobeică, lui Ilie Ţigău, şi ălorlalţi chiaburi care au zeci de mii de lei de plătit ?
— Tovarăşe Ene... încercă să vorbească Popa din nou.
Împins de privirile secretarului, agentul se retrăgea pas cu pas, îngrozit. Se opri cu spatele lipit de uşa pe care scria sus „Preşedinte". Aici, îngăimă :
— Am ordin, tovarăşe secretar...
— Ce ordin ? strigă Ene. Să văd ordinul!
In clipa aceea, uşa din spatele agentului se deschise şi între ei se opri Năstase Vlad.
— Iată, ordinul... zise preşedintele şi-i întinse lui Ene o hârtie. Secretarul luă hârtia cu mâna tremurândă. încremeni cu ochii pe ea, cu
muşchii feţei svâcnindu-i de încleştarea flăcilor. Aşa era : — Ordinul Ministerului de Finanţe era foarte drastic, riguros, şi clar. Din el reieşea că trebuesc încasate foarte urgent orice fel de impozit, că pentru asta trebuesc folosite orice mijloace şi că numai trimiterea chiaburilor în faţa judecăţii va putea acoperi neexecutarea lui. Ene răsuflă adânc şi-1 împinse înlături pe preşedinte. Vorbi apoi către agent, fluturându-i ordinul în faţa ochilor:
•— Dacă până la sfârşitul lunii nu ai încasat toate impozitele datorate de chiaburi, ai de-aface cu mine!... atunci îmi prezinţi şi situaţia pe care ţi-am cerut-o!... Ii întinse hârtia şi-i zise ceva mai liniştit: — Acuma, poţi să pleci!
După ce ieşi agentul, Năstase Vlad se întoarse în biroul său. Secretarul intră după el şi-i vorbi aspru, cerându-i socoteală :
— Tovarăşe Năstase, de ce i-ai permis dumneata ăstuia să-şi bată joc de oameni ?
Preşedintele se aşeză tăcut la masă, îl privi pe Ene c'o umbră de dispreţ, dar îşi schimbă repede uitătura, desvînovăţindu-se:
— Ai văzut ordinul...
— Tovarăşe Năstase, dece s'a repezit el în sărăcimea care-şi plătise impozitele .şi n'a intrat dela început, cu toată puterea, în chiaburi ?
Preşedintele tăcea.
— De ce i-a luat el căldarea lui Ilie Dragnea care e membru în comitetul întovărăşiţilor şi comunist ?... şi vaca lui Bordei, care e preşedintele comitetului şi deasemenea comunist ?... nu-ţi spune nimic asta ?
— Ei, făcu lung Năstase Vlad, clătinânclu-şi capul... ce-ţi trece prin cap ? ! Ene se uită la el încruntat şi ridică degetul :
— Gândeşte-te la asta, tovarăşe Năstase... gândeşte-te bine !
Secretarul ieşi apoi, îngândurat. In tinda sfatului se opri şi trimise straja după loana-văduva. Trecu uliţa la sediul organizaţiei, descuie si intră. înăuntru era frig. Ghiaţa depe geamuri începuse să se topească, dar oprea încă lumina şi dogoarea soarelui. Nu se aşeză. Porni să se plimbe între fereastră şi uşă, îngândurat, cu privirile în podea. Aşa o ţinu până ce veni loana-văduva.
Luară loc la masă, faţă'n faţă.
Ene Grosu o întrebă dintr'odată, cu căldură şi încredere în glas :
— Fă, Ioană, de ce nu vrei, fa, să fii agent în locul lui Popa ?... După un timp, adăugă : — Era bine dacă intrai tu de-atuncea, de la anul nou, când am mai vorbit...
Ochii femeii, vioi şi negri, cu sclipiri inteligente se întoarseră în podea. Mâinile îi frământau neliniştite o margine a pieptarului din blană de miel care-i strângea pieptul. Femeia mumură :
— Ţi-am spus, mă, Ene... mă tem... n'am umblat niciodată cu-atâţia bani şi dacă mă'ncurc ?... dacă greşesc ?
Secretarul se lasă asupra mesei, sprijinindu-se în coate. Zise, înţelegător :
58
AUREL MIHALE
— Ei, ai să greşeşti odată, de două ori, pe urmă ai să'nveţi... o să te ajute şi organizaţia şi secţia financiară... Trebuie să primeşti, pentrucă tot te mai pricepi... doar ai şcoală !
— Am... cinci clase am, mă, Ene ! se mândri femeia.
— Atunci de ce să-1 lăsăm pe Popa să umble în banii noştri ? Femeia tăcea.
Un timp, tăcu şi Ene Grosu. Apoi-se ridică să plece:
— Eu mai aştept până la întâi Februarie... tu gândeşte-te... dar să ştii că organizaţia de partid o să-ţi dea această sarcină, pentrucă deocamdată pe altcineva n'avem.
Tot în vremea asta, în poartă la Bobeică, Ghiţă Oancea se certa, piept în piept cu chiaburul.
— Pleci acuma, striga colectorul. Nu mă mişc de-aicea până nu văd căruţa încărcată ieşind pe poartă.
— Mă, — ţipa cu curaj Bobeică, schimonosindu-şi chipul gălbejit şi uscat ca de mort — ţi-am spus că n'am. De unde să mai duc atâtea căruţe de grâu ?... Ferească dumnezeu să mor astăzi, că nici pentru colivă n'am !
— Nu ştiu, strigă iarăşi Oancea, bătând cu piciorul în pământ. Nu mă priveşte ! Nu se poate să n'ai... dacă nu pleci îţi închei proces, sabotezi îndeplinirea iegii.
— Mă Ghiţă, mă băiatule, — se milogi Bobeică... — ai uitat când...
— Ei, tocmai d'aia, că n'am uitat; d'aia trebuie să te supui legii... i-o reteză colectorul. Alege : pleci cu cota, sau intri la sabotaj şi-ţi confiscăm atuncea, tot ce-om găsi...
Obrazul lui Nae Bobeică se înnegri de ciudă. „Uite, mă, al dracului, — îşi zicea în gând, — un ţigan ca ăsta, fără căpătâi, care trăia din pomană, te freacă acum ca pe-o ridiche... ptiu !" şi scuipă înfuriat. Apoi izbucni:
— N'am, mă ! Intră şi caută, dacă nu crezi. Da' lasă-mă'n pace ! Chiaburul dădu să-i închidă poarta în nas, dar iute şi arţăgos Cum era,
Oancea i-o repezi în piept.
— Păi nu merge aşa, — îl ameninţă el pe Bobeică. Să nu crezi tu c'ai să poţi călca legea până la sfârşit. Satul întreg şi-a achitat cotele şi-aţi rămas voi, câteva şopârle, cu gândul să vă strecuraţi...
Când îl văzu supărat, chiaburul nu i se mai împotrivi. Se trase într'o parte, lângă peretele casei şi mormăi, în batjocură :
— Vezi, n'avea cine să-mi păzească curtea... tu tot te pricepi la asta... înainte păzeai câmpurile cu tat'tu... păzeşte-o tu, mă ! — rânji el. Şi ca să nu tremuri degeaba, poate ţi-oi da vreo traistă-două de grăunţe... ştii tu, îţi aminteşti când îţi pica mucul la poarta mea după o mână de mălai ? ! Ţie, poate ţi-aş da ; da' statului, nu. Apoi adăugă repede: — Că n'am, d'aia !
Lui Ghiţă Oancea, sângele înfierbântat îi umplu deodată inima. Făcea feţe, feţe. Apucă grăbit o ulucă şi dintr'o singură mişcare o smulse cu cuie cu tot din ieaţul gardului.împinse poarta cu umărul şi pătrunse în curte cu scândura 'ridicată ameninţător.
— ...stai, mă ! scrâşni ei.
Bobeică se răsuci pe loc şi fugi repede în casă. Trânti uşa şi răsuci cheia în broască, de două ori. Colectorul se opri şi răsuflă adânc, mestecând cuvintele :
— Ce crezi, câinele ! L-am lăsat până i-au crescut iar colţii...
Svârli apoi uluca în mijlocul bătăturii şi ieşi în uliţă, suduind, înfuriat de moarte pe chiaburi. O apucă spre sfat. Mergea cu paşii mari, cu mâinile mişcate repede pe lângă trup, certându-se parcă cu cineva care-i fugea în faţă. Mormăia :
JUDECATA
59
— Lasă c'aşa-mi trebuie!... Şi asta numai pentrucă tovarăşul Năstase i-a dat nasul ăsta... că lasă-1, că să-i fac proces, că până'ntr'o săptămână moare... Ori el, al dracului, s'a înrăit şi mai mult... Trebuia să-i fi întors pe dos până acum !
Din uliţă, Vanghele Cristu trecu în curtea morii tăind-o deadreptul prin şanţ. Mergea grăbit, şchiopătând pe piciorul drept, sprijinindu-se în toiagul pe care-1 mişca pe-alăturea, mormăind. Ocoli cele câteva căruţe care-şi aşteptau rândul la coş, oamenii strânşi în uşă şi pătrunse în sala motorului, cu ochii scăpărând.
— Unde e tovarăşul Ene, mă ? — întrebă el pe băieţaşul care-şi făcea ucenicia la motoare.
— Aicea-s, moş Vanghele, — strigă secretarul din stânga încăperii.
Cu ochii la motorul care mergea sub supravegherea ucenicului şi care strunea curelele ce alergau prin tăieturile din zid — dincolo, la roţile valţurilor, Vanghele Cristu se apropie de cel de al doilea motor, încremenit în nemişcare. Sub roata acestuia, mare cât un stat de om, sta întins Ene Grosu, cu faţa în sus. Ciocănea pe dedesubt, strângând şuruburi slăbite, controlând puterea şi jocul lagărelor. Bătrânul se chirci la căpătâiul lui, mormăind :
— S'au înmulţit viperele, Ene... şi noi stăm cu ciomagul la spate, nici să-1 vadă nu-1 arătăm !
Secretarul îşi mută privirile în ochii bătrânului şi aşteptă. Rămase c'o mâna strânsă pe cheie, proptit în cotul celeilalte, să capete putere.
— ...de Măchiţă vorbesc! adăugă înciudat Vanghele.
— Dar ce-a făcut ? întrebă secretarul şi se trase de sub roată.
— Stai să vezi, reîncepu bătrânul. Plec eu, după cum ştii, să trec pe la el... Secretarul îşi şterse fruntea de unsoare şi praf cu dosul palmei şi lăsă cheia
jos, pe podină. împinse apoi cutia cu scule lui Vanghele Cristu, să se aşeze şi-i făcu semn să spună mai departe.
— Ajung şi dau să intru. întâi, îi iese femeia, vezi bine, trimeasă! — şi spune că nu-i acasă. Eu mă'ncred în ea şi mă întorc să plec. Când colo, tronc-uşa; iese Măchiţă ! Atunci se sculase... doar îşi trăsese pantalonii peste cămaşa de noapte, înflorată uite-aşa, descheiată la piept... Ce vrei ? — m'a întrebat el mahmur şi coclit, cu mâinile ridicate'n şolduri ca o ţaţă... Ia, cu cotele alea, mă, băiete, îi răspund. Ne-ai făcut de ruşinea satului... El, nici una, nici două, mi-o taie scurt: Care cote ?... Dau să-i răspund iar, el mă repede din nou : Da' mai lăsaţi-mă'n pace, că mi-a mai făcut unul morală aseară... Cu cine-o fi vorbit, nu ştiu !
— Cu rnine, spuse încet secretarul.
— Aha ? ! — făcu mirat bătrânul. Poate că d'aia era aşa de fiert... N'am, îmi strigă el... Şi-apoi, zice, eu astăzi plec la oi;aş... Nu vezi ? Şi-mi arată căruţa pregătită sub şopron... Mă, băete, mă apropii eu cu gând să-1 scot din rătăcirea lui, tu ai fost sărac mai înainte .şi eşti şi din partid 1 Nu se cade, ca tocmai tu... Atât i-arn zis, tovarăşe secretar !... Şi numai ce-a'nceput să ţipe şi să urle, să strige... Şontorogule, să piei din curtea mea, că-ţi scurtez şi celălalt picior... pleacă, n'auzi, c'acurna te-apuc de guler şi te svârl în uliţă L.Eh ! oftă moş Vanghele, nu mai sunt om în putere, că zob îl făceam... uite-aşa, ca pe sare îl pisam... anafora lui de viperă !
Secretarul îşi apucă genunchii în coarda braţelor şi rămase gânditor. După un timp, Vanghele Cristu îi puse o mână pe umăr şi, stăpânindu-şi cu greu furia, vorbi :
— Să zicem că nu s'a făcut gaură'n cer că m'a beştelit pe mine... ducă-se ! Da' tot n'am să-1 iert, pân'oi intra în pământ... c'apoi cum vine asta ? Eu mă duc să-i luminez, să-1 ajut să înţeleagă unde-i Interesul'lui :şi tot el se supără?!... Să zicem iar, că treacă-meargă... Da'ăsta e duşman, mă, Ene... câine înrăit! Şi n'avem
60
AUREL MIHALE
dreptul să ne uităm cum loveşte el în puterea noastră populară... eu zic să-1 strângem cu legea ca pe chiaburi... e tot una cu ei.
Ene Grosu tăcea. îşi aminti de atitudinea pe care Măchiţă o luase aseară la partid, de gândurile ce-1 frământaseră toată noaptea, de matrapazlâcurile Iui Popa, de Năstase Vlad. Tresări.
— Unde-i tovarăşu Ene, mă ? auzi el vorba altcuiva din uşă.
Peste o clipă, dădu buzna peste ei, Ghiţă Oancea. Pe lângă că era negricios la faţă, colectorul se întunecase şi mai mult. Intre sprâncenele negre, i se adâncise o cută care-i despărţea fruntea îngustă drept în două. Vorbi:
— Tovarăşe secretar, eu cer să se-aplice legea aşa cum este...
— Aplic-o ! — îl întrerupse secretarul. Te opreşte cineva ?
Colectorul se mai linişti puţin şi le povesti apoi toată cearta pe care-o avusese cu Bobeică...
— ...şi dacă i-am spus despre asta tovarăşului preşedinte, — sfârşi el — zice c'o să vedem. Păi ce să mai vedem, când cota n'a dat-o, când sabotează colectările şi când îşi bate joc de noi ?... Cum vine asta ? — Şi Ghiţă Oancea se strâmbă, milo-gindu-se : — Hai, drăguţule de chiaburaş... îndeplineşte-ţi, rogu-te frumos, obligaţiunea către stat!... Aşa ? — izbucni el. Păi îl mănânc de viu pe Bobeică, tovarăşe secretar !... Tovarăşul Năstase zice că-s prea iute, că Bobeică tremură când mă vede şi chestii d'astea...
Tăcură. Dincolo de ei, motorul care mergea duduia înfundat, cutremurând ritmic pământul. Ene Grosu se ridică şi ieşi în prag. In curte mai aşteptau la măcinat trei căruţe. Se întoarse. Dintr'un dulap cu pereţii de tablă, luă o cârpă şi începu să-şi şteargă mâinile, îndreptându-se în acelaş timp spre ceilalţi doi.
— Mă, Ghiţă, zise el, anunţă-1 tu pe tovarăşul Năstase că pân'ntr'im ceas să fie la partid.
După ce plecă colectorul, Ene se adresă bătrânului:
— Ţinem o şedinţă de birou, tovarăşe Vanghele... du-te matale şi fă focul. Eu am să mai întârzii ceva, pân'oi termina cu căruţele care-au mai rămas. Trebue să vedem ce facem, c'aşa nu mai merge...
■k
Vanghele Cristu ieşi şi o porni din nou prin curtea gloduroasă şi îngheţată a morii, spre uliţă. Se îndreptă către sediul organizaţiei de bază, la fosta cârciumă a lui 'Bobeică. Din zăpada căzută peste noapte, nu mai rămăsese decât urme mici şi albe, destrămate. Acum mergea ceva mai liniştit, stăpânit de gânduri şi de răspunderea pe care, din tăcerea secretarului, o simţise că apasă pe umerii lor.
La sediu, aprinse focul în vatra sobii de fier, dădu puţin cu mătura pe jos şi întinse pe măsuţa de lemn de brad o hârtie roşie. Deobicei, moş Vanghele aştepta şedinţa biroului organizaţiei pe bază cu respect şi cu emoţie. De data asta însă, era îndârjit şi întunecat, închis în sine, aspru. Gândurile v se opriseră încurcate de purtarea preşedintelui. Dacă colectările au mers aşa de încet şi-s pe terminate abia acum, după ce a intrat Ene cu hotărîre în luptă, e şi din vina lui, a lui Năstase Vlad. El aplică acolo, la sfat, legea, hotărîrile partidului...
Nu trecu mult şi veniră şi ceilalţi doi. înăuntru se făcuse cald. Se desbrăcară şi se aşezară la masă, gânditori. Ene îşi scoase o hârtie din sertar şi deschise şedinţa. La ordinea de zi, o singură problemă : despre colectări. La început, Năstase Vlad, ca preşedinte al sfatului popular, înştiinţa biroul, pe scurt, despre situaţia actuală a colectărilor.
Când începu să vorbească, preşedintele se aşeză şi mai bine în scaun, apă-sându-1 cu greutatea trupului său mătăhălos, trosnindu-1 din încheieturi. îşi tree»
JUDECATA
61
degetele prin părul ţepos şi se lăsă cu pieptul pe marginea mesei, împreunându-şi degetele mâinilor în pumn.
— ...suntem către sfârşitul operaţiilor de colectare şi deaceea nu cred că trebuia să mai discutăm din nou problema. Câţi au rămas ? Câţiva. Cei din sărăcime şi mijlocaşii vor duce cotele azi, mâine... Să tot fie vreo douăzeci. Pe chiaburi o să-i silim...
— Dar de ce-au rămas chiaburii tocmai la urmă ? — îl întrerupse Ene. Năstase Vlad îşi ridică privirile ochilor căprui spre el, neînţeiegând rostul
întrebării. Răspunse :
— De-ai dracului, d'aia... parcă nu i-ai cunoaşte, aşa întrebi ! Ce, nu ştii cine e Bobeică ?
— ...sau Măchiţă ?! — adăugă bătrânul.
— Cu el e altceva, — -se împotrivi  preşedintele cu palma ridicată spre
bătrân.
— O să vedem noi ce-i şi cu Măchiţă, vorbi secretarul. Dar ce crezi, tovarăşe Năstase, chiaburii sunt vinovaţi că nu şi-au achitat cotele nici până acum ?... sau cine? Poate noi, sfatul popular...!?
Preşedintele rămase câteva clipe pe gânduri, aplecat asupra mesei, acoperind-o aproape pe jumătate. Vorbi :
— Dracu să-i ia, că i-am ciocănit destul.
— Aşa, — sări Ene. I-am „ciocănit", nici că se putea mai bine spus ! Da, aşa a făcut sfatul popular, tovarăşe Năstase. I-a „ciocănit" pe chiaburi, încet, ca pe o oaia dogită, să nu se spargă sărmanii de ei şi să rămânem — doamne păzeşte ! — fără de chiaburi... Şi te pomeneşti c'abia atuncia nimeream şi la Măchiţă !... De, trebuia să „ciocănim" pe cineva !
Năstase Vlad îşi supse buzele, pungindu-le uşor. îşi îndreptă apoi privirile spre secretar :
— Eu credeam că vorbeşti serios !
— Foarte serios, răspunse Ene apăsat, înfruntându-1. Apoi, continuă : — Păi dacă pe Bobeică îl „ciocănim", în faţa lui Măchiţă trebuie să facem temenele... nu ?
— Dacă va fi nevoie, o să facem...
— Cum ? sări înfuriat Vanghele Cristu. Mă, Năstase, mă ?
— ...facem, tovarăşe Vanghele, că-i gospodar de frunte în sat şi mai rămâne câte unul cu ochii holbaţi la el. Cum o suceşte el, o sucesc şi ceilalţi. Vrem să facem întovărăşire, colectiv ?...să începem cu Măchiţă şi cu alţii ca dânsul.
— Vezi, d'aia s'au luat toţi după el şi şi-au achitat cotele — îl înţepă bătrânul. Albinele nu fac ca trântorii, Năstase... atuncea n'ar mai fi miere ! Cei care şi-au achitat cotele s'au luat după comunişti!
— Măchiţă a muncit ca să se ridice, a tras ca un cal... vorbi preşedintele.
— Lasă că ştim noi ! — clătină moş Vanghele din cap. Ene Grosu bătu cu creionul în masă, scurt, de câteva ori :
— Tovarăşi... Apoi, reveni: — Continuă, tovarăşe Năstase !
— Nu mai am ce, răspunse preşedintele. Am terminat.
Secretarul îşi lăsă creionul pe hârtia pe care îşi făcuse câteva însemnări şi se ridică în picoare. Mâinile-i înnegrite apucară marginile mesei, strâns, de parcă încercau să frângă scândura. O cută a salopetei murdare se întinsese peste lemnul mesei până spre hârtie. Privirile ochilor lui albaştri se opriră drept în creştetul iui Năstase Vlad.
— Problema e mult mai serioasă, tovarăşi, decât am crezut la început... Tăcu un timp. Cu o mişcare liniştită îşi ridică o şuviţă din părul moale şi blond căzută pe frunte. Continuă, cu vocea înceată, aproape şoptită : — Inchipuie-ţi, tovarăşe Năstase, că din toate satele noastre n'ar ieşi nici un bob de grâu, de porumb, sau
62
AUREL MI HALE
de altceva... şi gândeşte-te adânc ia măreaţa construcţie a socialismului în ţara noastră... avem sute şi sute de uzine şi de fabrici noi care dau putere industrială patriei noastre... şantiere uriaşe cum ar fi Canalul, Casa Scânteii, hidrocentrala de Ia Bicaz, şi câte altele... în toate acestea lucrează şi luptă muncitori, din ce în ce mai mulţi... avem apoi şcoli şi universităţi, cu sute de mii de elevi şi de studenţi... armata care ne apără munca noastră paşnică... regiuni deficitare... închipuie-ţj] zic, că noi n'am trimite niciun bob !
— Da' n'am spus asta, se apără preşedintele şi se mişcă neliniştit pe scaun
— ţnchipue-ţi, insistă secretarul... ce s'ar întâmpla ? Spune!
Năstase Vlad tăcea. Bătrânul asculta cu gura întredeschisă, cu fruntea încruntată uşor, cu privirile şterse de îndepărtarea vedeniilor aduse în minte de tânărul mecanic : '
— ...n'ar fi bine! răspunse^ Ene Grosu. Luă apoi creionul şi-1 mută pe lat, cu o palmă mai încolo, spre preşedinte. Zise : — Să mergem mai departe. Noi construim socialismul şi la sate, în luptă... în luptă necurmată cu chiaburii... zdrobindu-le zi de zi împotrivirea, îngrădindu-i din ce în ce mai mult... pentru asta avem o armă nepreţuită în mâna noastră : colectările. Cum am folosit-o noi ? De ce nu şi-au achitat chiaburii nici până astăzi cotele, tovarăşe Năstase ? De ce-au rămas cu impozitele neplătite de un an ? De ce nu i-am strâns după lege ? De ce-am rămas până acum, la sfârşitul lui Ianuarie...
— Nu toţi, se împotrivi preşedintele. Bobeică şi alţi vreo doi-trei...
— Poftim, de ce nu şi-a achitat Bobeică cotele? Spune!... Ştii dece ? Pen-truca sfatul popular 1-a „ciocănit" numai... şi acuma, sigur, Bobeică ridică clonţul şi-şi bate joc de colectpr, de puterea noastră populară, de stat.
— ...şi Măchiţă ! — stărui cu încăpăţânare Vanghele Cristu. — Şopârla
asta !...
— Şi Măchiţă... încuviinţă gânditor Ene Grosu. Pentru ce l-am păsuit noi pe ăsta până acum ? Pentru ce ?
— Nesocoteşti linia partidului, Ene, sări înfuriat preşedintele. E vorba de alianţă...
— Despre care alianţă ? — îl întrebă secretarul vârindu-i palma sub ochi. Clasei muncitoare nu-i trebue alianţa cu Măchiţă... e vorba de-o alianţă care să se bazeze pe lupta împotriva chiaburilor... şi Măchiţă nu e departe de a fi chiabur... o să limpezim noi şi situaţia lui. Dar cu siguranţă că de-o alianţă cu unul ca el n'avem nevoie !
— Nu-i adevărat! bătu Năstase cu pumnul în masă. Măchiţă s'a ridicat din sărăcime... A luptat şi şi-a vărsat sângele pe front... s'a înscris în partid din '45, şi ştii cât s'a sbătut pentru reformă. Statul i-a dat pământ, partidul, clasa muncitoare şi omul s'a apucat de muncă... A pus bumbac şi sfeclă... a câştigat... statul i-a dat putinţa asta...
— Să muncească, da ; dar nu să şi exploateze... şi nici să facă speculă... să devină duşman înrăit al statului. Unde scrie că noi trebue să-1 lăsăm în pace şi să-1 socotim după ce-a fost odată ?... Nu ?
Năstase Vlad dădu să se împotrivească, dar bătrânul îl opri cu palma întoarsă :
— Păi tu ştii ce mi-a strigat el mie, azi ?... Şontorogule... şi-aşa şi pe dincolo ! De unde puterea şi îndrăzneala asta ? Ai? ...Nu cumva şi din felul cum a lucrat sfatul popular? Să-ţi spun eu ce vrei să faci tu, mă, Năstase... vrei să duci o politică pe placul tuturor — şi-al săracilor şi-al bogaţilor... Asta nu se poate, mă !... nu se poate !... pentru nimic în lume!
Bătrânul tăie aerul din faţa preşedintelui, scurt, cu palma întinsă ca «i cuţit. Ene Grosu apucă din nou marginile mesei la fel de strâns şi coborî glasul:
JUDECATA
63
— Tovarăşi, zise el, eu propun să luăm măsuri drastice împotriva celor care nu şi-au achitat cotele, în cap cu Bobeică şi Măchiţă...
— Cer cuvântul... vorbi ameninţător preşedintele. Nu e nevoie de aceste măsuri... tu, Ene, vrei să'mpuşti un lup spânzurat!... Ţăranii ceilalţi şi-au dus cotele. Pe lângă, cei câţiva care au mai rămas... mai sunt chiaburii şi ăsta, Barbu Măchiţă... de ce să facem atâta zarvă ?
— Zarvă? sări secretarul. E vorba de luptă, tovarăşe Năstase... acum când mai toţi ţăranii săraci şi mjlocaşi şi-au achitat cotele, acum e momentul să-i ridicăm în luptă, împotriva chiaburilor care nu şi le-au achitat... Dumneata, tovarăşe Năstase, spui că împuşcăm un lup spânzurat!... Dar ce crezi că Bobeică, lie Ţigău şi ceilalţi chiaburi, au devenit peste noapte oi, au renunţat la viaţa de jaf si exploatare din trecut, au depus armele... sau ce ? Ii crezi prea slabi, tovarăşe Năstase... Pe Bobeică îl vezi gălbejit, milogindu-se, pe Măchiţă îl socoti „bun oospodar" şi cam aşa şi pe ceilalţi... dar pe Marin Popa ştii să-1 împingi să ia vaca din bătătura săracului, să lovească în comunişti şi'n întovărăşire ?
— E ordin, ţipă Năstase.
— Dar şi executarea lui se face pe linia luptei de clasă ! strigă Ene şi bătu cu pumnul în masă.
— Mă Năstase, interveni cu blândeţe moş Vanghele, ai uitat, mă, cine a fost Bobeică ? Ai uitat şi de cârciumă, şi de moară, şi de batoze şi de chestia pământurilor din obşte ?... de toate ? Şi de ce nu vrei să ştii cine e azi Măchiţă ?... mă, e duşman !... cu mâna pe inimă, fără nicio îndoială spun asta... Tu eşti preşedinte de sfat, eu şi alţii, deputaţi... n'am lucrat bine până acuma... nu i-am strâns destul pe chiaburi... asta e !... Unde e puterea noastră populară ?... Ai ?... Ce, ne dăm după bogătaşii satului sau conducem lupta sărăcimii ?... Spune!
Năstase Vlad nu răspunse. îşi lăsă capul mare şi greu cu părul negru şi ţepos în mâini. In minte, i se iscă un vălmăşag de gânduri, căruia i se opuse cu toată străşnicia. Dar chiar din mijlocul acestui vălmăşag, începuseră să-i apară din nou, alte gânduri şi mai ascunse.
— ... cred că putem trece la hotărîri, tovarăşi, zise secretarul Propunerile mele sunt următoarele : să obţinem dela parchet, prin postul de miliţie, autorizaţii de percheziţie la toţi chiaburii care nu şi-au achitat cotele... chiar şi pentru Măchiţă. Să confiscăm produsele găsite, şi să le încheiem procese de dare în judecată pentru sabotaj la legea colectărilor... In al doilea rând, cred că trebuie s'o terminăm şi cu Popa. Trebuie să-1 înlocuim... Propun biroului să-mi dea mie această sarcină... peste câteva clipe vom trece la vot.
Ene Grosu împinse scaunul într'o parte şi plecă la fereastră. Timpul trecuse repede. Afară, se însera. Un cârd de ciori sbura pe deasupra satului, croncănind, tăind coloanele fumurilor înălţate din hornuri. Ieşind dintr'o curte, — un ţăran îşi mâna de la spate caii slobozi, ducându-i la adăpat. Privirile secretarului se opriră multă vreme asupra grupurilor de copii care veneau gălăgioase din sus, dela şcoală. In încăpere se făcuse frig. Moş Vanghele se ridicase de pe scaun şi scormonea în cenuşa rece, după vreun tăciune aprins. Doar preşedintele rămase nemişcat, cu capul plecat, proptit în podurile palmelor.
Secretarul urmări copiii până ce dispărură pe uliţa satului şi se întoarse. Se opri lângă soba rece şi se sprijini de ea, cu ochii la Năstase Vlad. Moş Vanghele se ridicase în faţa sobei, în mână cu lemnul cu care scormonise în cenuşă.
— Da, — începu Ene gânditor, nu e uşor să mergem în pas cu industria noastră... dar trebue să mergem... şi să luptăm în acelaş timp, ca să transformăm aceste gospodării mici şi înapoiate, fărâmiţate, să le unim, în gospodării agricole colective... atunci, se vor întinde ca nişte ape lanurile, vor creşte cât munţii grămezile de grâne... agricultura   socialistă va încerca să se întreacă cu industria...
64
AUREL AlIHALE
Atunci, tovarăşe Năstase, poate că într'adevăr, acţiunea de colectare a cerealelor nu va mai fi o problemă...
Preşedintele îşi lăsă mâinile peste hârtia roşie şi-şi săltă privirile spre secretar. Ene Grosu se apropie de masă şi ,se aşeză iar pe scaun, în faţa lui. Vorbi ceva mai încet, dar cu o deosebită hotărîre în glas :
— Pentru asta, însă, tovarăşe Năstase, trebuie să luptăm acum... să facem ca Bobeică şi unul ca Măchiţă să-şi ducă la vreme cotele... să-şi plătească impozitele... Secretarul tăcu" un timp şi-apoi murmură : — Trecem la vot, tovarăşi!
Vanghele Cristu lăsă lemnul în faţa sobei de fier, rămasă cu uşa deschisă şi se întoarse la masă. Se aşeză. Toţi trei se îndreptară în scaune. Pentru o clipă privirile li se încrucişară, fulgerând.
— Tovarăşi, vorbi Ene, cine este... pentru ?
In aceeaşi clipită, deasupra celor trei capete, s'au ridicat deodată trei pumni.
Barbu Măchiţă se întorcea dela târg cuprins de-o tulburătoare nelinişte. Strunind hăţurile, simţea din când în când, în buzunarul dela piept al scurtei, aspra foşnire a bancnotelor. Dăduse bine marfa. Luase bani buni pe ea, cât niciodată până acum. Vedea în asta o nouă mângâiere, o nouă întruchipare, grăbită, a gân durilor sale de îmbogăţire. Prezenţa banilor în buzunar îi dădea şi putere, şi siguranţă, şi curaj. II încălzea. In minte nu avea decât imaginea dulce şi înrobitoare a bancnotelor, ca într'un vis în care se vedea pe-o grămadă de bani din vârful căreia să se poată ridica şi mai sus.
In ajun, auzise c'au crescut preţurile, aproape încă odată. Deaceea femeia îi pusese de cu noapte în căruţă nişte carne, făină, miere şi altele, de-ale gurii. Şi într'adevăr, în piaţă, i le plătiseră mai bine decât se aşteptase.
Se bucurase de asta, dar bucuria îi era umbrită de gândurile negre, îndoel-nice, care-1 nelinişteau. Când să plece din târg, îi şoptise unul ceva, cu neputinţă de crezut. „Nu se poate !" îşi spusese el la început. Insă, în tot restul drumului, cu toată frământarea înceţoşată a gândurilor, convingerea că şi lucrul acela s'ar putea i se întărise. „Ce crezi?!" cugeta acum, speriat. „Comuniştii pot face şi asta... orice, pot face... doar toate sunt în mâinile lor !"
Ajunse acasă pe înoptate. Până deshămă el caii, trimise femeia să-1 cheme pe Bobeică la ei. Băgă caii în grajd, le pregăti aşternutul, le umplu ieslea cu fân şi intră în casă. N'aşteptă mult. Curând, năvăli şi Bobeică, răsuflând greu, neliniştit de ştirea pe care Măchiţă nu i-o putuse spune nici prin femeia lui.
— Ce e, mă ? întrebă chiaburul, nerăbdător.
— E daravelă mare, domn'Nae, răspunse Măchiţă. Se-aude de rău... Da' desbracă-te de şubă mai întâiu.
Nae Bobeică îşi desfăcu şuba şi-o agăţă în cuerul de după uşă. Apoi se aşeză pe pat, cu ochii mici şi negri îndreptaţi către Măchiţă. Chiaburul rămăsese jn aceleaşi haine jerpelite, soioase. îşi strâmbă faţa gălbejită şi hârâi :
— Vii dela târg ?
— De-acolo, răspunse Barbu Măchiţă, aşezat pe scaun; în faţa lui. Apoi şopti, plecându-se spre chiabur : — Se-aude de stabilizare domn'Nae... o să li se pună cruce la toţi banii!
— Ce vorbeşti ?! sări Bobeică. Ţie cine ţi-a spus ? O fi vreun svon, strecurat — aşa, de ăştia, ca să ne facă să-i scoatem...
— Nu e domn'Nae, se împotrivi Măchiţă. Mi-a spus mie cineva... Chiaburul rămase gânditor câteva clipe. Apoi scutură din cap cu încăpăţânare :
— Nu se poate ! Altfel nu mai aruncau ei pe piaţă miile astea noi, acuma, înainte de anul nou... Ce rost mai avea ?
JUDECATA
65
— Ei, tocmai aici e cu cântec... d'aia le-au scos... au dat drumul la puţine 5j-deodată vine comunicatul : numai astea rămân... restul banilor cade ! Poţi face focul cu ei !... Păi, ştii cum se vând miile noi ?... o hârtie nouă pentru două vechi... e fierbere mare domn'Nae! Doar am văzut cu ochii mei !
Bobeică îşi supse buzele, la fel de gânditor:
— Tu ai fost cu ceva ?
— Cu nişte carne, cu făină şi miere...
— Cum le-ai dat ?
— Mai bine ca niciodată... am primit bani juma'te în mii vechi, vladimi-resti si juma'te în mii noi, d'astea cu Bălcescu...
— Zău, mă ?! se minună Bobeică.
Barbu Măchiţă îşi scoase din buzunar pachetele de bani, în hârtii de-o mie, vechi şi noi, într'un număr egal. Explică :
— Doar magazinele statului vând fără nicio regulă... Nu se uită la bani şi n'au mării preţurile... încolo, pe unde te duci, numai aşa : jum-a'-juma'...
Bobeică îşi netezi mustaţa afumată, tăcut, gândindu-se la banii ce-i avea strânşi acasă. De ani de zile vindea şi punea deoparte. La început, mai puţin. In uemea din urmă, însă, numai hârtii de-o mie, legate frumos cu sforicică în pachete, numărate de zeci şi zeci de ori. Nici îmbrăcăminte nu-şi mai cumpărase. Cea pe care o avea la păstrare i-ar fi ajuns pentru încă două vieţi. Cu mâncarea, fusese el sgârcit şi mai înainte, d'apoi acuma ?! Purta gălbinarea pe picioare de-un an intreg, dar nu se sinchisea. Cu gândul la banii strânşi, îşi aprinse o ţigară şi pufăi prelung, de câteva ori, slobozind fumul în sus, prin perii mustăţilor.
— O să ne prindă iar, ca'n '47... mormăi el.
Şi deodată îi cuprinse frica pe chiabur. Grija pentru banii adunaţi din specularea cerealelor sustrase dela colectări, teama că într'o zi, într'o noapte, toţi danii aceştia puteau să rămână buni doar pentru foc, gândul care-1 stăpânea că din clipă în clipă s'ar putea trezi fără de nicio hârtiuţă, îl înspăimântară. Simţea ameninţarea ca pe o ghiară înfiptă în gâtul lui ca să-1 sugrume, ca pe o jefuire a sufletului său topit în fiecare hârtie foşnitoare, ca pe ceva ce i-ar fi întrerupt pentru totdeauna pâlpâirea vieţii. In banii strânşi cu-atâta alergătură, scăpaţi din atâtea nenumărate primejdii, bătea însăşi inima lui... Mai întâi, Bobeică se albise la faţă ; apoi se înverzise ; în cele din urmă, se întunecase asemenea pământului. Încremenise cu ochii plecaţi, cu ţigara fumegându-i între degete, fără de cuvânt.
— Zici că miile alea noi or să mai meargă ? — îngăimă el într'un timp.
— Aşa se-aude, răspunse Măchiţă.
Bobeică îşi aminti de banii luaţi ultima dată dela Fane-Geambaşu. Doar câteva hârtii de-o mie erau din astea noi. Restul, numai vechi, vladimireşti... odată se va trezi sărac, cum nici nu gândise cândva. Scrâşni :
— Ăştia şi-au pus în gând cu adevărat, să ne distrugă ! Dar...
Se întrerupse. De-afară se auzise lătrat întărâtat de câine. Barbu Măchiţă tresări. Când să se ridice de pe scaun, uşa se deschise şi intră Marin Popa, împins de femeia lui Măchiţă. Agentul fiscal sufla greu, avea obrajii fleşcăiţi scăldaţi în năduşeală. Se opri în mijlocul casei, cu geanta roasă sub braţ, bolborosind :
— Domn'Nae, Măchiţă, daţi acuma impozitul... repede, în clipa asta...
— Stai, mă Marinică, îl opri Bobeică, stăpânindu-şi cu greu neliniştea, Spu-ne-ne mai întâi, ce este?  Ce, vin turcii?
— Domn'Nae, — vorbi speriat agentul fiscal, — nu se mai poate ! Mi se Pare să şarla aia de Ene a,prins mişcarea... Gata să mă sfâşie astăzi... Am avut noroc cu Năstase Vlad... Şi-apoi mi-a telefonat acum dela raion, ca pânâ'ntr'un ceas să comunic telefonic situaţia casei şi'n noaptea asta să plec să vărs toate încasările la secţiunea financiară... s'aude de stabilizare domn'Nae !
5 — Viata Românească — c. 3391
68
AUREL MIHALE
4!
şi ponosite, roase, dar păstrate cu grijă, cu colţurile întinse şi netezite, drepte. Doar într'un colţ avea câteva pachete mai mici din miile scoase înainte de anul nou
Când privirile cuprinseră întreaga înfăţişare de vis a lăzii, i se limpeziri înviorate de aceeaşi lumină metalică, neomenească. Bobeică rânji, supus plăcerii ca în faţa unui idol al aurului. întinse mâinile încet şi cu deosebită grjjă CJ dragoste, începu să pipăie pe rând, fiecare pachet, fiecare teanc. In vârful "degetelor simţea mângâierea aspră şi mătăsoasă în acelaş timp, a banilor, înfiorarea plăcută a foşnetului lor, izvorul beţiei de a-i pipăi la nesfârşit. Mâinile-i umblau prin ladă ca ale unui orb. Toată viaţa lui se concentrase în svâcnetul întărâtat al sângelui din degete, în căldura acestei senzaţii careT înmuia. Parcă-şi mâno-âja faţa sufletului... aicea, în aceste hârtii era îngropat sufletul lui...
Deodată însă, tresări. In'ladă îi apăru pe neaşteptate imaginea unui pumn de scrum. Bobeică mugi înnăbuşit şi se scutură ca de un fior al morţii... scrum — îşi simţise în aceeaşi clipă şi sufletul... goală şi întunecată, mintea... de piatră degetele care pipăiau... Se ridică îngrozit, cu ochii aprinşi de ură, cu mâinile atârna n d u - i moi pe lângă trup, vlăguite... O fărâmă de cuget îi scapără ca un amnar în noapte : — Da, asta vor să facă comuniştii cu banii lui, cu sufletul lui;. Nu nu vor putea, nu vor reuşi niciodată... Oftă. In fundul lăzii îi apăru din nou albastrul întunecat al banilor. Se întoarse şi din cuiul de lângă uşă luă o traistă. O desfăcu. Ingenunche cu ea în faţa lăzii şi încet, începu s'o înfunde cu bani. Aşeză pachetele cu grijă, gânditor. înăuntru încăpu un teanc întreg. O legă la gură, răsucindu-i ba ieri le peste pânză şi-o atârnă iar în cui. După asta închise lada, c încuie si se h. apucă să facă patul grăbit, adunând pe rând salteaua, perna şi celelalte ţoale. Apoi, se vârî din nou în aşternut. îşi aprinse o ţigară, îşi întoarse mâinile sub cap şi rămase cu ochii deschişi.
Deasupra lui, candela ardea mai departe, liniştit, împrăştiind aceeaşi lumină slabă şi murdară, roşietică...
In vremea asta, Năstase Vlad, preşedintele, se mai afla încă la sfatul popular. De cu seară, decând rămăsese singur, tot învârtea la manivela telefonului. Asudase. într'un timp, se opri. îşi netezi cu mâna părul ţepos şi negru, şi-şi frecă ochii cu nodurile pumnilor. începu apoi să se plimbe prin cameră, îngândurat. După ce înconjură de câteva ori masa şi scaunele se îndreptă iar spre telefon. Scoase nişte fişe, băgă altele, învârti manivela şi ridică receptorul.
— Alio... alio... raionul... Raionul de Partid, tovarăşă ! întoarse capul într'o parte, şi murmură :
— Tot nepriceputa asta a rămas la centrală. Reveni strigând :
— Alio... dă-mi raionul, tovarăşă !
Aşteptă un timp. Faţa i se lumină dintr'odată. In cască auzise desluşit:
— Alio, Comana... aveţi raionul.
Năstase Vlad se aplecă grăbit, cu receptorul la gură, înmuindu-şi glasul:
— Cu tovarăşul Mielu, vă rog 1... a venit?... vă rog ! După o clipă, izbucni :
— Să trăieşti, tovarăşe Mielu. Aici e Comana... Vlad... da, Năstase Vlad! Tăcu. Răspunse, apoi, întrebării dela celălalt capăt al firului.
— Păi, ce să fie ? Ce e, nu e bine ! Ia, cu tovarăşul Ene... v'am spus eu că-mi caută nod în papură... Dar nu pentru asta vă telefonez... ştiţi, eu... unde mă pune partidu' acolo muncesc... Nu pentru asta ! E ceva mai grav... m'asculţi, tovarăşe Mielu ?... Da, mai grav ! Vrea să intre cu miliţia în casele oamenilor şi sa le confisce tot... pentru cote, da... la mijlocaşi în primul rând !... de alianţă ? Sigur că i-am spus. Şi cu impozitul la fel... ştiţi c'a venit acuma un ordin care nu iartă...
JUDECATA
69
Cine, el ?••• dimpotrivă... ia apărarea ţăranilor, în faţa agentului... vrea să-1 schimbe Veniţi mâine, nu ?... veniţi, tovarăşe Mielu, să nu iasă cine ştie ce zarvă, că... Zâmbi plin de încredere, puse receptorul în furcă şi plecă.
V
Bobeică nu închisese ochii toată noaptea. încremenise cu privirile în tavan, sub lumina candelei din perete, fumând fără întrerupere, frământându-se. Abia către ziuă aţipise. Pleoapele grele ca de plumb îi căzuseră fără voie, pe nesimţite- Dar nu stătu aşa decât câteva clipe. Se trezi dintr'odată buimăcit şi speriat de parcă adormise ceasuri întregi. Svârli aşternutul într'o parte şi sări în picioare. Apoi se repezi la traista din cuiul de după uşă şi-o pipăi neîncrezător, ca un zăpăcit. Se încredinţa cu greu că nu se întâmplase nimic. De-acolo trecu la fereastră şi după ce ridică un colţ al ţolului, privi afară. Era spre dimineaţă. Se îmbrăcă repede cu aceleaşi haine ponosite şi jerpelite, luă traista în mână, şuba pe umeri şi ieşi în tindă. Bâjbâi pe întuneric până ce ajunse la uşa din dreapta, unde dormea femeia lui. Ciocăni în gemuleţ, cu putere :
— Scoală-te, strigă el supărat... că te-ai împuţit de somn.
Femeia crăpă uşa, îmbrăcată se vede de multă vreme. Bobeică adăugă :
— Pregăteşte-ne ceva pentru drum... mâncare.
După asta chiaburul trecu la cealaltă uşă, din stânga lui, a camerei în care dormea gineri-său cu fata. Ciocăni şi aici. Dinăuntru se auzi mai întâi foind aşternutul, apoi un sgomot de chibrit. In gemuleţ apăru lumină, Bobeică deschise uşa şi-şi vârî doar capul.
— Florică, tată, îmbracă-te ! zise el. Eu mă duc să pun caii... mergem la Bucureşti. Repede, să prindem trenul de-acuma, de dimineaţă.
Curând după asta, mai înainte de a se lumina, din curtea lui Bobeică ţâşni o căruţă, duruind peste noroiul îngheţat, alergând în pasul întins al cailor...
In aceeaşi dimineaţă, Năstase Vlad se plimba nerăbdător prin camera sa de lucru dela sfatul popular. Nu-şi scosese nici căciula şi nici dolmanul de abâ. Mergea cu mâinile la spate, plesnindu-şi palmele nervos, una de alta. într'un timp, se opri, se răsuci şi se îndreptă grăbit spre uşă. O deschise şi după ce cercetă cealaltă cameră, strigă tare, să se audă până dincolo, în tindă :
— Tache !
Nu-i răspunse nimeni. Strigătul lui adânci şi mai mult tăcerea încăperilor. Inchjise uşa şi mai neliniştit, trântind-o, suduind. Porni din nou să se plimbe, cu paşii şi mai grei şi mai apăsaţi. II cuprinseseră iarăşi gândurile. „Ene credea că-i merge, că l-ar putea încăleca şi călări pe el, pe Năstase Vlad, cu una cu două... Nuuu !... Aicea, la sfat nimeni nu poate comanda în afară de preşedinte... şi doar el, Năstase Vlad, era preşedintele! Şi încă ce-ar fi vrut să facă, auzi ? Sa răstoarne totul: să-1 schimbe pe agent, să intre la alde Măchiţă cu miliţia, să înceapă să strige că m'am dat cu chiaburii, că le joc în strună, că-i cred prea slabi... Hm ! Lasă, băiatule, că nu-ţi merge !" Se opri. Auzise uşa dela tindă. După asta năvăli la dânsul straja, un om între două vârste, servil şi cu teamă ascunsă în suflet.
— Am adus, vorbi el gâfâind.
— Trage repede şareta sub şopron şi aşteaptă, îi porunci preşedintele. Straja dispăru la fel de grăbită precum venise. „E bun şi prostălăul ăsta la
ceva" îşi zise Năstase Vlad. Apoi ieşi şi el. In tindă, se opri. De-acolo privi peste uliţă la sediul organizaţiei de partid. Nu se vedea nici o mişcare. Se întoarse şi ieşi pe uşile din spate în curtea sfatului. Straja trăsese şareta sub şopron şi-!
70 AUREL MIHALE
aştepta, în mâini cu două legături mari de pânză. Năstase Vlad i le apucă şi-1 trimise după un braţ de fân. Aranjară fânul în cutia şaretei la spate si sub leagăn. După asta, Năstase Vlad desfăcu legăturile jos, pe pământ şi'ncepu cg vâre în fân cele pregătite : câteva halci de carne afumată, un borcan mare cu brânză, nişte sticle cu rachiu, o damigeana de vin, câteva păsări şi-un coşuleţ de ouă. Acoperi totul'cu fân şi trase un capăt al păturei de pe leagăn pe deasupra. Zâmbea. ,,0 să se trezească şi el cu astea, cum mă trezesc şi eu cu ele acasă" gândi. Aşa era. Dela un timp, Năstase Vlad primea daruri de soiul ăstora pe negândite. I le trimetea cineva, acasă, în mod regulat. El nu se întrebase prea mult cine-i avea grija asta că doar nu le primea el, ci femeia. Şi-acuma dacă-1 întrebai, el zicea că nu ştia nimic. Dar oricum, tot bănuia de unde vin... poate dela Bobeică poate dela alde Ţigău, sau chiar dela Măchiţă.
Când ieşi de sub şopron, Năstase Vlad se uită prin toată curtea şi apoi dincolo de gard, în uliţă. Nu-1 văzuse nimeni...
...In timpul ăsta, peste drum, la sediul organizaţiei de partid, se petreceau alte lucruri. La masă, proptit în coate, cu pumnii strânşi, vârâţi sub piept, cu fruntea încruntată şi ochii scăpărând, sta Ene Grosu. Prin faţa lui, cu mâinile la spate, înfofolit în scurta blănită şi cu gâtul înfăşurat într'o legătură roşie de lână, se plimba Mielu dela raion. Vorbea întors spre Ene, răsucindu-şi capul, după cum trecea într'o parte sau în alta a mesei. Din când în când, tonul i se cobora, îndulcindu-se, vorba-i devenea şoaptă şi mâna i se întindea într'un gest plin de tovărăşească grijă.
— ...Aşa nu merge, tovarăşe Grosu, spunea el cu o umbră de ameninţare în glas. Linia partidului trebuie respectată cu sfinţenie. Ceeace vrei să faci dumneata e împotriva ei. Dac'am strânge cotele cu miliţia, am termina într'o singură zi ! Dar nu aşa...
— E vorba de chiaburi, tovarăşe Mielu, sări supărat secretarul.
— Linişteşte-te şi nu mă întrerupe, îl opri Mielu cu blândeţe. Măchiţă nu-i chiabur... Nu trebuie să pui mijlocaşii mai înstăriţi într'o oală cu chiaburii...
— Exploatează, interveni Ene... pe sezon, dar exploatează !
— Uiţi, poate, că el cultivă bumbac şi sfeclă pentru stat ?... nu şi-a dat cotele ? E comunist, lămureşte-1 ! Oamenii trebuiesc educaţi prin convingere, tovarăşe Ene !
Secretarul oftă şi căzu într'o muţenie încăpăţânată.
— La fel si cu agentul fiscal, continuă Mielu... Impinge-1 să-şi facă datoria mai bine, dar nu lua măsuri de unul singur, fără ştirea sfatului popular... avem acolo deputaţi, un comitet, un preşedinte... organizaţia conduce prin ei şi nu trebue să se substitue... înţelegi ?... Dumneata, tovarăşe Grosu ai luat unele hotărîri pe deasupra sfatului popular... E clar ?
Ene Grosu tăcea.
— Mai mult tact, tovarăşe Grosu ! Noi nu trebuie să-i speriem sau să-i constrângem pe ţărani... ai cam sărit peste cal. Trebue mai multă înţelegere...
— Faţă de chiaburi, niciodată ! i-o reteză Ene şi se sculă în picioare. Apoi, vorbi hotărît şi demn : — In ceeace priveşte agentul fiscal, într'adevăr, m'am substituit sfatului popular... cu celelalte, însă, nu sunt de acord cu dumneata !
Mielu înmărmuri. Până în clipa asta crezuse rezolvată problema neînţelegerii dintre organizaţia de partid şi sfatul popular din Cofnana. Iată, însă, că nu era aşa.
— Cum, adică ? întrebă el cu aceeaşi umbră de ameninţare în glas. — Recunoşti că   eşti vinovat şi nu eşti de acord cu linia partidului ?
— Asta nu este linia partidului, se împotrivi Ene şi se îndreptă spre fe-
JUDECATA
71
reastră. Se opri, întors spre Mielu : — Năstase trebue să răspundă că i-a cocoloşit până acum pe chiaburi... că şi cotele, şi impozitele, toate au mers prost.
— Mi se pare că în primul rând secretarul... accentua insinuant celălalt. Apoi izbucni deodată, bătând cu pumnul în masă pentru fiecare cuvânt : — Crezi că dacă eşti secretar, poţi să-ţi faci de cap ?... După un timp, adăugă, ceva mai încet: — Am să ridic problema dumitale în faţa comitetului raional. Nesocoteşti disciplina de partid şi te-ai ridicat împotriva liniei partidului... Am să cer imediat să te sancţioneze...
Mielu se răsuci şi plecă ţanţoş, trântind uşa. Trecu uliţa la sfat, sări în şaretă şi mână către Trestieni.
In urma lui, Ene Grosu se aşeză din nou la masă, tăcut şi îngândurat. îşi lăsă fruntea pe pumnii grei şi înnegriţi, liniştindu-se. Rămase aşa, timp îndelungat, înfruntându-se cu propriul său cuget. Faţă de sine, nimeni, niciodată, nu se poate ascunde. Şi într'adevăr, Ene îşi întâlni gândurile şi mai limpezi şi mai adânci. Se ridică şi bătu cu pumnul în masă, încet, murmurând :
— N'are dreptate... m'a prins în greşeală şi vrea să-mi închidă gura cu
asta !
Dela partid plecă drept la Vanghele Cristu. II găsi pe bătrân în ogradă, intinzând nişte ogrinji. In câteva cuvinte îi povesti despre tot ceeace se întâmplase.
— Trebuie să plec la raion, .hotărî el... să vorbesc cu tovarăşul Stancu.
— Vrei un cal, nu ? pricepu bătrânul. Cere-i lui Sile. Ene Grosu se uită la moş Vanghele cu ochi întrebători.
— Suntem certaţi, îl lămuri acesta. Cere-i, că-ţi dă.
Secretarul intră în casă, întrebându-se în gând despre cearta dintre bătrân şi Sile. înăuntru întârzie un timp. Vanghele Cristu înţelese că Sile îi spunea secretarului, cum şi dece se certaseră. Când ieşiră, Sile intră în grajd după cal, iar Ene veni lângă dânsul.
— Tovarăşe Vanghele, nu e bine aşa... începu el stingherit.
— Nu e, încuviinţă bătrânul întinzând mai departe ogrinjii şi ştiind că este vorba de Sile. Dar nici să mă facă de râs, nu pot să-1 las.
— Trebuie altfel luat, vorbi Ene cu înţelegere pentru bătrân. Aşa îl aruncăm drept în braţele duşmanului...
— Ştiu asta...
Sile ieşi din grajd cu calul de căpăstru. Aruncă peste el o ţoală şi-1 strigă pe Ene. Secretarul încalecă, primi din mâna bătrânului o nueluşă ruptă dintr'un dud şi plecă.
...Se'ntoarse după prânz. Alături de el, tot călare, mergea primul-secretar al comitetului raional de partid, Ion Stancu. Opriră în faţa sediului organizaţiei de bază, lângă umbrarul fostei cârciumi a lui Bobeică. Descălecară. Ene trecu înainte, descuie şi făcu apoi loc secretarului, să intre. Intră şi el. După câteva clipe, ieşi grăbit, luă caii de dârlogi şi-i trase până'n uliţă. Sosirea lor produsese dincolo, la sfatul popular, o neobişnuită fierbere. Năstase Vlad, Ghiţă Oancea, straja şi alţi câţiva, se buluciseră în poartă şi aşteptau. Când îi văzu, Ene se opri şi ridică o mână strigând :
— TacheI ■
Straja alergă speriat şi apucă dârlogii cailor.
— Pe-al tovarăşului secretar îl duci la grajdul sfatului popular şi ai grijă de el, zise Ene. Asta e-al lui Sile, îl duci acasă... Spune-i şi bătrânului să vină repede la partid.
Ene trecu uliţa şi se opri în faţa celorlalţi.
— Ghiţă, se adresă el colectorului... adu tu un braţ de lemne, şi dă focul,
72
AUREL MIHALE
că îţi înghiaţă şi răsuflarea... Vorbi apoi preşedintele: — Hai, tovarăşe Năstase c'avem şedinţă.
Odată cu ei, intră la partid şi Ghiţă cu braţul încărcat cu lemne. Mai apoi sosi şi Vanghele Cristu, gâfâind, trăgându-şi grăbit piciorul beteag.
Ce-a mai urmat după asta, nimeni din cei de afară n'a putut afla. Cei dela sfat, ţăranii care veniseră cu treburi şi uitaseră de ele, toţi aşteptau cu privirile ţintuite pe uşile închise ale sediului. Bănuiau ei, că nu degeaba se închisese secretarul raionului cu biroul, în şedinţă. Trecuseră aşa, ceasuri întregi. într'un timp, Ene ieşi ca o furtună, cu capul gol şi trecu în fugă uliţa. In poarta sfatului se opri.
— Ghiţă, strigă el, adu registrele cu cotele.
Era vesel Ene. Şi ochii, şi faţa îi erau cuprinse de lumina unei bucurii reţinute. Oamenii observară asta şi parcă le mai scăzu îngrijorarea. Aşteptau acum să se întoarcă Ghiţă, ca să vadă ce-i. Dar şi colectorul întârzie acolo, destul de mult. Când a ieşit, era şi el la fel de vesel.
— Ce e, mă ? îl întrebară câţiva.
— E bine, izbucni Ghiţă Oancea în râs. Să-mi mai mârâie mie acum domnii chiaburi... i-ating în numele legii pe toţi ! şi după ce rămase o clipă cu pumnul ridicat lovi cu el în registru : — Aici e moartea lor, la cote şi la impozite... îi strâng, până-or plesni! şi râse iar.
Râdeau şi ceilalţi ţărani, mai mult de bucuria lui.
Mai trecu un timp şi Ene Grosu ieşi din şedinţă şi mai grăbit.
—Tache! strigă el. Să vie tovarăşa Ioana, fuga...
A fugit Tache la Ioana-văduva acasă şi-a adus-o val-vârtej. A intrat acolo, la partid, şi Ioana. A stat şi ea un timp. Când a ieşit, parcă era pierdută. Nici nu ştiai ce să crezi despre ea. Parcă şi bucuria şi teama, şi îndoiala, o încercau deodată. In urma ei, păşea preşedintele cu capul în jos, supărat, întunecat la faţă ca pământul. Trecură amândoi printre oameni şi intrară la sfat.
— Mă miram eu... zâmbi cu subînţeles un ţăran. Dac'ar fi fost cu toţii veseli, însemna că sunt degeaba... vasăzică, lui Năstase i s'au înecat corăbiile !
In aceeaşi clipă, dinăuntru ţâşni iarăşi Tache trimis de preşedinte. Se întoarse repede, târîndu-1 după sine pe Marin Popa. Pe agent îl găsise la cooperativă, bând, cu miile pe masă. In poarta sfatului, Tache îl împinse înainte, îi ajută să urce cele câteva trepte dela intrare şi-i făcu apoi vânt înăuntru. Ţăranii se repeziră după ei şi umplură tinda. Uşa dela cealaltă încăpere, unde aştepta preşedintele cu Ioana, rămăsese deschisă. Marin Popa, se opri în faţa lui Năstase Vlad, legănându-se.
— Măi, pute ca un butoi, al dracului... izbucni un ţăran. Tinda se sgudui de râs şi sgomote.
Preşedintele se uită într'acolo încruntat, mustăcind din buze. Apoi se întoarse spre Marin Popa şi-1 întrebă :
— Bani în cassă, mai ai ?
— Nuuu ! răspunse lung agentul... hâc ! I-am depus aseară... hâc ! până la'ntâi am ordin să nu mai încasez... hâc!
— Chitanţierul, unde-i ?
Marin Popa ridică geanta jerpelită pe care-o avusese la subsoară şi se bâlbâi :
— Aicea... hâc !
— Dă-i apă, Tache, că i s'a aplecat ! strigă un ţăran din uşă..
Râsul gros şi sănătos a! celor din tindă se auzi din nou şi din nou se uită la ei, preşedintele, chiorîş. Marin Popa scoase chitanţierul şi încercă să-1 întindă. Dar cu toată cazna lui, nu mai reuşi să facă niciun pas. Năstase Vlad i-1 smulse din mână şi i-1 dădu Ioanei.
JUDECATA
73
— Ţine, fă ! vorbi el aspru. Asta-i tot.
Ioana rămase cu chitanţierul în mână, ca năucă.
Deşi beat, Marin Popa înţelesese că era schimbat. Strigă speriat, cu ochii măriţi, roşii ca de sânge:
— Cum ?
— Acum poţi să te duci să dai la boboci, strigă unui din tindă... Şi bucuria ţăranilor se deslănţui într'un râs puternic de se cutremurau ferestrele...
— Dă-1 afară, Tache ! strigă înfuriat preşedintele. Du-1 de unde l-ai adus 1 Marin Popa ieşi împleticindu-se, împins de Tache. După ce plecă şi preşedintele, ţăranii năvăliră în jurul Ioanei, înveseliţi. Femeia se uita la ei cu nedumerire, gânditoare.
— Nu fi proastă, fă, o încuraja unul... ce, ai să stai cu creionul la ureche şi-ai să pleci după bani prin sat.
— Acum am să-i cer lu' tata să plătesc eu impozitu'... glăsui un tânăr.
— - Ghiţă, strigă un altul... i-auzi, Ghiţă !
Ioana tresări. Ţăranii îl împinseră pe colector până'n faţa ei. Privirile ochilor lor, la fel de negri, tăciunaţi, li se încrucişară. Femeia aştepta şi din partea lui o vorbă bună şi vorba asta nu întârzie să vină.
— Lasă, fă, că nu eşti singură, grăi Ghiţă... nu vezi ?! şi rămase cu mâna întinsă spre grupul celorlalţi ţărani.
Se terminase şedinţa dela partid. Venise seara. Secretarul comitetului raional intra acum în sfatul popular, urmat de Ene, de moş Vanghele Cristu şi de Năstase Vlad. Ion Stancu îşi ridică şapca şi salută cu demnitate oamenii. Celor din prisnele rânduri le strânse şi mâinile, scurt, muncitoreşte. Ţăranii îi răspunseră la salut într'un murmur înfundat, şi-i făcură loc în faţă. Secretarul însă, îşi trase un scaun de lângă masă şi se întoarse în mijlocul lor, aşezându-se la sfat. Privirile multor ţărani întârziară în acelaş timp asupra lui Ene ; niciodată nu-1 văzuseră ei pe mecanic mai vesel ca acuma. Vanghele Cristu se fâstâcise de tot. Ii făcuse Ion Stancu semn să se apropie şi el... nu-şi găsea loc să treacă :
— Tovarăşe Vanghele, spuse secretarul, astăseară vreau să rămân la dumneata... mă primeşti ?
— Cu mare cinste, tovarăşe secretar,grăi bătrânul... şi se făcu dintr'odată roşu ca un rac. Era prea mare bucuria ce-i făcea.
După asta, primul secretar se întoarse spre restul ţăranilor: —Ei, cum o mai duceţi cu viaţa, tovarăşilor ? îi întrebă el.
★
Ii apucase înserarea pe drum, pe la „hanul hoţilor". Lăsară în urmă păduricea de tufani şi-o luară pe drumul ce cobora drept spre Dunăre, către Comana. Bobeică sta pe paie în fundul căruţei, învăluit în şubă, ţinând pe braţe traista în care avea ceva cu deosebită grijă purtat. Ii amorţiseră mâinile. Dar pentru nimic în lume n'ar fi lăsat legătura aceea jos. Nici pe genunchi măcar. Alături de el, aruncate în neorânduială, alte pachete. Sub ele, scuturate de căruţă, sunau din când în când lucruri de fier. In faţă, în picioare, cu hăţurile după gât şi biciul în mână, gineri-său. înaintea cailor, drumul era până'n fund acoperit de întuneric. De pe întinsurile Bărăganului golurile de noapte se adânceau, ascunzând treptat-treptat larga desfăşurare a câmpiei.
Bubeică se foi pe loc, străpuns de înţepăturile amorţelii şi şopti :
— Mână, Florică... mână.
Biciul şuieră ascuţit deasupra cailor. Apoi căzu scurt, deodată, pe crupele lor. Caii săltară în hamuri, smuciră căruţa şi dădură în galop. De boturile lor, învăluind zăbalele, spuma atârna fluturând,   rupându-se  în   bucăţi mari,
74
AUREL MIHALE
albe. Din când în când strănutau puternic lungindu-şi gâturile spre pământ, împroşcând o pulbere de stropi care ajungea în urmă până la Bobeică.
— Mână, Florică... mână 1 — gemu din nou chiaburul.
Se auzi iar îndemnul celui din faţă şi apoi şuerul biciului. Pe drumul îngheţat căruţa venea la vale sărind din hop în hop, hurducăind. Florică smucea din când în când hăţurile, întinzându-le ca pe nişte strune. Când caii îşi întăriră galopul, el îşi coborî biciul şi se întoarse spre chiabur :
— Ce facem, ne mai întoarcem cu grâu ?
•— Dracu' ştie... răspunse îndoit Bobeică. Dacă ne prinde cu el acasă, rău... dacă-1 dăm şi vine stabilizarea şi mai rău... Oricum oi da-o, tot nu e bine... Eh ! oftă el. Comuniştii ăştia au întors lumea pe dos. Nu mai eşti sigur de azi pe mâine, ce să faci... mare pacoste pe capul nostru, Florică !
Tăcură. Bobeică ţinea pe braţe cutia aceea vârîtă în traistă, stând nemişcat, privind undeva în noapte, gânditor. Cu mâna pe hăţuri, gineri-său murmură:
—Ne-a dat preţ bun, parcă nu te rabdă inima să nu duci...
— Da... încuviinţă chiaburul. Da' nu te'ntrebi, de ce face Fane asta ? Parcă-i orb, aşa aruncă banii 1 Am cerut de două ori mai mult pe sacul de grâu... de două ori mi-a dat ! Dece ? Dacă ştie ceva ?... Ai ?
— Nu ştie nimic... îşi arătă părerea Florică. Ii e frică şi lui ! Ce crezi ? ! Ăsta a strâns o hasna de bani... şi dacă-1 prinde cu ei ? !
Intre timp, caii îşi încetiniră fuga. Bobeică se cocoloşi iar în paie, întin-zându-şi pe rând câte un picior şi zise :
— O să vedem noi, acasă... D'aia e bine s'ajungem mai de vreme... mână, Florică !
întors din nou la cai, gineri-său struni hăţurile şi trosni biciul în aer. Goana cailor reîncepu şi mai turbată. Departe, în întuneric, apărură licărind, luminiţele satului.
Acasă, Florică opri căruţa în mijlocul bătăturii. Caii aveau gâturile şi crupele frecate de dârele albite de spumă. Suflau greoi şi prelung, slobozind pe nări fuioare străvezii de aburi. Nerăbdători, băteau cu picioarele în pământ, tre-murându-şi burţile într'un nechezat înăbuşit.
Bobeică lăsă în mâinile celuilalt legătura de preţ şi coborî, greoi, în-curcându-se în şubă. De jos o primi iar pe braţe şi se îndreptă spre casă. Femeia îi sări înainte deschizându-i uşa pe dinăuntru.
— Dormind te-am lăsat, dormind te găsesc... o mustră chiaburul.
Ea mormăi ceva împotrivă şi trecu înaintea lui de-i descuie uşa odăii în care sta numai el. Bobeică bâjbâi prin întuneric şi lăsă pe pat traista cu pricina, încet, ca pe un vas de sticlă. Se întoarse, răsuci cheia în uşă şi-şi zori femeia:
— Cheam-o şi p'aia (pe fată, adică) şi căraţi înăuntru tot ce-am adus, Acolo le băgăm, la tine...
Bobeică intră în odaia femeii lui şi rămase în picioare, aşteptând. îşi descheie şuba şi-şi scoase tutunul. îşi răsuci grăbit o ţigară şi-o aprinse deia lampă, începu să soarbă fumul, însetat, cu deosebită poftă. In curând, uşa se deschise şi înăuntru pătrunse nevastă-sa cu un snop de bice în mână. II trânti supărată în mijlocul casei, izbucnind :
— ...o sută ! Ce dracu' faci cu atâtea... ce, deschizi iarăşi prăvălie ?
— Tu taci ! i-o reteză Bobeică şi-i arătă uşa.
Femeia ieşi mormăind, făcându-i loc fetei, să intre. Aceasta avea în braţe, răsucite pe mâini, aruncate pe umeri, atârnându-i până'n podea şi târîndu-le din urmă, icnind, zeci şi zeci de lanţuri. Le lăsă jos, lângă bice, dându-le drumul de sus, în ciudă parcă. Lanţurile zornăiră înăbuşit şi sinistru, ca într'o temniţă.
— Ce-oţi face cu ele, nu ştiu... zise ea supărată. Ai dat banii pe nimic, pe ruginele astea. Te-ai prostit, zău aşa !
JUDECATA
75
— Hai, du-te şi nu mă mai judeca şi tu, o repezi chiaburul şi pe ea. Era să-i păstrez să faceţi voi ciorbă cu ei !
Fata plecă la căruţă cu ochii în pământ, după alte lucruri. După ea, intră din nou maică-sa în braţe cu un pachet mare, cât un ou uriaş, învelit în hârtie cenuşie.
— Asta s'a dogit pe drum, zise ea... dar când să-1 aşeze, îî scăpă din mână, alunecându-i... un zgomot puternic, de oală spartă, străbătu încăperea, încremeniră amândoi 1 Femeia stătea cu braţele desfăcute, privind îngrozită în jos, la mormanul acela de hârtie mototolită, întins şi fără formă. Chiaburul rămase cu ochii la ea, galben la faţă, tremurând. Nevastă-sa se aplecă şi dintre hârtii scoase cu teamă un ciob de porţelan albastru, înfrumos înflorat, strălucitor ca o bijuterie. Era o spărtură din buza unui uriaş vas chinezesc, lucrat cu un nepreţuit meşteşug. Bobeică văzu negru în faţa ochilor. Scrâşni. Din snopul aruncat pe podină trase un biciu, întoarse codiriştea şi năvăli asupra femeii. începu s'o lovească în neştire, peste cap şi umeri, peste mâinile care-i apărau faţa, urlând înfuriat, scrâşnind :
— ...dumnezeii mă-tii ! Ţi-a fost mâna moartă... optzeci de mii am dat pe el... o să te vând pe tine în locul lui.
Femeia ţipă un timp ca din gură de şarpe, ferindu-se de lovituri. Când auzi însă de banii plătiţi pe vas, izbucni înfuriată:
— Aoleu !... apoi apucă codiriştea biciului şi-1 scuipă pe Bobeică drept în faţă : — Ptiu! S'a ales praful din banii ăştia, zăpăcitule !
Aşa îi găsi fata care alerga îngrijorată, în mâini cu câte două legături de câte douăzeci-treizeci de topoare înşirate pe sârmă. Ea aruncă topoarele peste mormanul de hârtie, cuprinsă de ciudă. De dedesubt, cioburile sunară ascuţit, sfărâmându-se. Bobeică simţi greutatea topoarelor pe inimă. Văzu mai întâi lampa tremurând, şi-apoi, parcă întreaga încăpere se învârtea cu el. Ameţise. Cu mers împleticit se apropie de zid şi se sprijini de el cu palma desfăcută. Femeile ieşiră mormăind, blestemându-1. Când se trezi, Bobeică se văzu singur lângă snopul de bice şi lângă mormanele de lanţuri, cioburi şi topoare. înţelesese că femeile intraseră dincolo, supărate, şi că nu mai veneau.
— Muieri... mormăi el cu dispreţ.
Se desbrăcă de şubă şi-o lăsă pe pat. In hainele jerpelite şi rupte părea şi mai subţire de cum era, şi mai scund. Ieşi în bătătură, la căruţă, lăsând uşile deschise. Gineri-său, care între timp deshămase caii şi-i dusese în grajd îi puse în braţe un pachet mare, voluminos, cât un sac plin.
— Ce-i aici, îl întrebă Bobeică.
— Măturile ! — răspunse celălalt.
Şi tot aşa, chiaburul cără pe rând toate celelalte legături şi pachete, în-fundându-le în casă prin colţuri, pe sub pat, pe unde se putea. Femeile nu mai ieşiră din camera de dincolo, nici să se uite măcar. Florică intră în casă ultimul, cu un sac pe jumătate plin cu cutii de vopsea, de fel şi fel de culori. II răsuciră la gură, îl legară şi-1 vârîră sub pat. Apoi se aşezară pe pat, obosiţi, să mai răsufle. Bobeică îşi aprinse o nouă ţigară şi rămase îngândurat. într'un timp, întrebă :
— Ce facem, mă Florică, mai dăm din grâu ?
Era pentru prima dată când chiaburul cerea şi părerea altora. Până acum el hotărîse tot şi toate se făcuseră după voinţa lui.
— Păi, cum te-ai înţeles cu Fane ?
— Uite aşa, începu Bobeică... El trece în noaptea asta spre Călăraşi. Dacă îi mai dăm din grâu, trebuie să-i ieşim înainte la „hanul hoţilor". încarcă şi se întoarce iar, la Bucureşti.
— Da^ă ne prinde stabilizarea cu banii ? întrebă Florică.
76
AUREL MIHALE
— ...şi clacă vin ăştia mâine şi ne descoperă groapa de bucate şi ne ia tot, ce te faci ? Cu ce ne-am ales ?
Tăcură. Bobeică oftă, suflând în acelaş timp fumul de ţigară în sus, prin perii îngălbeniţi ai mustăţii. Gineri-său, un tânăr blond, cu ochii albaştri şi pieptul îngust, îşi lăsase bărbia în pumni şi se uita la cioburile vasului chinezesc rămas în mijlocul casei.
In aceeaş clipă, de-afară se auzi hărmălaia câinilor repeziţi la poartă. Bobeică se ridică, împinse cu piciorul cioburile sub pat şi-i făcu semn lui Florică să iasă. In tindă, se auziră mai apoi şoapte şi paşi încetiniţi, târşâiţi mai mult. Bobeică deschise uşa. Înaintea lui Florică, păşiră peste prag trei inşi îmbrăcaţi unul într'o şubă, iar ceilalţi în doimane blănite, lungi şi largi. Se opriră în mijlocul casei, se descoperiră şi-i urară de bine şi de sănătate gazdei.
Bobeică îi îndemnă să stea pe pat, îngrijorat de vizita lor dar şi măgulit, întâi se aşeză cel mai în vârstă, ceva mai bătrân ca Bobeică şi apoi ceilalţi doi, oameni în putere, bine legaţi. Erau trei din chiaburii satului. Bobeică îşi trase un scaun în faţa lor, iar Florică rămase în picioare lângă sobă.
— Ce se mai aude, mă, Nae ? întrebă cel mai bătrân dintre ei. Ai fost la Bucureşti, nu ?
— Am fost, neică Ţigău... răspunse Bobeică. Ceilalţi ascultau nemişcaţi, plini de nerăbdare şi de interes... Acuma, de stabilizare s'aude... era o forfotă şi-o frământare cum n'am mai văzut... se aruncau banii ca pe gârlă... miile alea vechi cu Viadimirescu, mai ales !
— Zău?! — întrebă mirat lie Ţigău. Vasăzică, vor să ne prindă iar cu banii, ca'n '47 ?
— Mai rău, neică Ţigău... atuncea, ce făceai cu milionul ? Iţi potcoveai caii şi-atât. Acum, însă, banii aveau altă faţă... atârnau mai greu. Ceeace aveam strâns, era bine strâns. Scoteam când vream şi cât aveam nevoie... aşa, cu linguriţa numai.
— Şi zici că miile astea noi sunt mai ferite ?
— Aşa s'aude... da' poţi să ştii ? Te întrebi însă de ce-au mai fost scoase acuma ? Dacă nu vor rămâne, cu ce rost ?
Câteva clipe tăcură. Chiaburii rămaseră gânditori, înfricoşaţi de ideia că i-ar putea lovi stabilizarea atât de greu. Cei de pe pat socoteau în minte numărul hârtiilor de câte-o mie, vechi şi noi, pe care le aveau. Bobeică părea ceva mai liniştit. El dăduse o parte din bani pe cele cumpărate de la Bucureşti, pe fierărie, mai ales... toate astea or să aibă căutare aicea, la sat.
— Mâine, plec la Bucureşti... hotărî dintr'odată unul dintre chiaburii de
pe pat.
— Ei, degeaba ; e târziu acuma... vorbi Bobeică. Târgul s'a închis de astăzi după prânz, până Duminică. Noi n'am apucat să luăm decât nişte tutun. Ce-o fi, duminică este... asta-i tot.
Chiaburii se ridicară încet, aranjându-şi căciulile mari pe capete. Lui lie Ţigău şuba îi alunecă după genunchi, învelindu-i picioarele până la glesne. In dreptul uşii se rânduiră pentru plecare cu lie Ţigău în frunte.
— S'au dat dracului, ăştia dela sfat ! Acum o să înceapă să rupă şi Năstase... Ene şi cu şontorogul de Vanghele sunt de vină. Astăzi l-au adus aici şi p'ăla dela partid, dela Călăraşi. A fost...
— Cum, ce-a fost ? îl întrerupse Bobeică speriat.
— Nu ştiţi ?! — se minună Ţigău. Gata... au hotărît cu ăia să înceapă să ne caute cu miliţia şi să ridice tot ce-or găsi : grâu, porumb, fasole, orz... tot, tot. Direct ia bază să le trimită. Aşa că, vedeţi ce faceţi ! Ile Ţigău se apropie de Bobeică şi şopti prevăzător: — Ne-a trimis vorbă... mi se pare că se cam clatină... Ene !-a săpat, cu şontorogul...
JUDECATA
77
Chiaburii plecară tăcuţi, cuprinşi de spaimă. Mai uniţi ca acum nu se simţiseră niciodată. Bobeică se întoarce în casă şi rămase în mijlocul ei cu bărbia prinsă in pumn. Gândea că oricum s'or întoarce lucrurile tot degeaba ; toate ieşirile le erau închise. După ce zăvori porţile, Florică se întoarse abătut, cuprins de nelinişte.
Dădu să se aşeze pe pat, dar Bobeică se ridică şi zise:
— Mergem... încărcăm căruţele amândouă... Decât să ni-1 ia ei, mai bine-1 dăm noi... şi-om vedea pe urmă ce-i cu banii...
•k
La sfatul popular nu mai rămăseseră decât Năstase Vlad, Ghiţă Oancea şi Toana-văduva. După ce se sfătuise cu ţăranii, secretarul raionului plecase în ospeţie la Vanghele Cristu, petrecut de Ene. Bătrânul se furişase mai din timp, să ajungă acasă înaintea lor, ca să se îngrijească de masă şi de-un pat cald.
Dela biroul iui, Năstase Vlad trăgea cu coada ochiului la ceilalţi doi. Colectorul şi Ioana cercetau împreună chitanţierul lăsat de Popa, căutând să descopere tot secretul rostuirii lui. Înăuntru era linişte. Nu se auzea decât foşnetul filelor întoarse de Ioana şi sfârâitul lămpii. Femeia era bucuroasă că Ion Stancu îi promisese că o va chema mai încolo, pe primăvară, la o şcoală, la raion. Atunci va învăţa ea cum să se descurce în toate socotelile cu banii statului.
într'un timp, se auziră paşi în tindă. Uşa se deschise şi intrară trei inşi, dintre care unul era îmbrăcat într'o şubă până'n pământ de lungă, iar ceilalţi doi, cu dolmane de dimie. Se opriră în faţa preşedintelui, numai la un pas de masă, fără să se descopere. Cel din mijloc îşi netezi mustăţile lungi şi se desfăcu la piept. Din buzunarul de pe dedesubt, scoase un pachet de bancnote albastre şi-1 răsfoi în dungă, ca pe o carte. La fel făcură şi ceilalţi doi.
— Am venit să plătim impozitu'..- vorbi cel mai bătrân, cu ochii   la Năstase
Vlad.
— Acuma am făcut rost de bani, adăugă al doilea.
— ...vrem să plătim şi pe anul care vine... sfârşi mărinimos al treilea. Se poate ? '
Preşedintele îi privi în fugă şi-i îndreptă spre cealaltă masă:
— Vorbiţi cu tovarăşa Ioana... ea e agent fiscal acuma, bre, Ţigău. Chiaburii se întunecară la faţă, se răsuciră greoi şi se îndreptară spre masa
la care sta loana-văduva şi Ghiţă Oancea. Călcau încet, de parcă se mişcau în silă. Ile Ţigău mormăi:
— Am adus impozitu' pe trecut.
— Nu primesc, răspunse dârz Ioana. După o săptămână, poate.
— Dece ? — întrebară chiaburii, dintr'odată speriaţi.
— Aşa am dispoziţie... răspunse femeia, scurt.
— Nici pe trecut? întrebă unul.
— Nici.
La început, chiaburii înmărmuriră pe loc, surprinşi. La asta nu se aşteptaseră nicidecum. Apoi schimbară între ei priviri pline de subînţeles, clătinând din capete, se răsuciră şi ieşiră grăbiţi de parcă erau alungaţi din urmă.
— I-a prins grija de stat, ce crezi 1 grăi în derâdere Ghiţă Oancea.
Ioana se porni pe râs, amintindu-şi de mutrele plouate ale chiaburilor. Apoi se apucară iar de lucru, aplecându-se la lumina lămpii de pe masă.
Nu trecu prea multă vreme şi intră Ene Grosu, urmat de cincisprezece, douăzeci de oameni. Secretarul se opri în faţa lui Năstase Vlad, între masa acestuia şi grupul oamenilor.
— Tovarăşe preşedinte, zise el, spune dacă ştii ceva. A venit vreo dispoziţie cu privire la bani ?
78
AUREL MIHALE
— Adică, ce fel de dispoziţie ? întrebă Năstase Viad, ridîcându-se de pe scaun.
— Cu stabilizarea... strigă unul  dintre ţărani.
— Se schimbă banii, lasă că ştim noi...
— Păi dacă ştiţi, ce mai vreţi ? îi înfruntă preşedintele. Spuneţi-ne şi nouă !
— Stai, mă Năstase... sări unul, a cărui faţă prelungă se vedea pe deasupra capetelor celorlalţi. Tu nu ne lua aşa. Arată ordinu..:
— Care ordin, mă ?
— Ăla cu banii, care-a venit acuma...
— Nu ştiu nimic, tovarăşi, se desvinovăţi preşedintele. N'a venit niciun ordin. Cine v'a spus ?
— Cine, ne-cine... ştim noi... mormăi cu încăpăţânare unul de lângă uşă.
— Ce mai încoace-încolo, isbucni altul... Ile Ţigău ne-a spus !
— Sunt scorniri de-ale lui Ţigău, tovarăşi... Noi nu i-am mai primit impo-V zitul pe anul trecut, că aşa avem dispoziţie... atâta a fost.
Ţăranii tăcură un timp. Stăteau pe loc îngânduraţi, mutându-şi privirile pe rând dela Ene la preşedinte şi apoi, la loana-văduva. Câţiva dădură să plece. Se întoarseră şi trecură printre ceilalţi spre uşă. Cel din fruntea lor, însă, se opri şi se răsuci din nou cu faţa la Ene, mormăind îndoielnic:
— Da'dacăse face?!... ai?
Ţăranii aşteptau cu răsuflarea întretăiată răspunsul secretarului. Acesta lăsă să treacă un timp şi zise:
— Să presupunem că se face...
— Adică, tot se face ! strigară vreo trei de lângă el.
— Să zicem, numai... repetă Ene Grosu. Dumneata, bade Melinte, ce-ai să pierzi ? Eşti sărac. Ai aşa de mulţi bani puşi deoparte, la ciorap, sau ce ?
— Am, praful de pe tobă... răspunse ţăranul încurcat. De gaz şi de chibrite, atâta am.
— Ei uite, eu tot am ceva, tovarăşe secretar, mărturisi altul. Doar ieri am dus porumbul la bază... Ce fac ?
— Să zicem, reîncepu Ene răbdător, că partidul şi guvernul hotărăsc chiar în clipa asta: e nevoie de o nouă stabilizare... dumneavoastră ce credeţi ? Se poate ca partidul şi guvernul, care reprezintă puterea noastră populară, să lovească tot în noi ? Ce interes ar avea ? Dimpotrivă. Vor căuta să lovească în duşmanii noştri, în chiaburi şi speculanţi... In unii ca alde Bobeică şi Ile Ţigău.
Ţăranii tăceau. Se vedea că nu prea erau ei mulţumiţi de explicaţia secretarului. Cei dinspre uşă îşi acoperiră capetele şi începură să plece. Ceilalţi mai rămaseră un timp, strânşi în jurul lui Ene Grosu. începură să discute despre stabilizarea din '47, despre milioanele cu care-1 prinsese pe Bobeică atunci, despre valoarea banilor care mergeau acuma, şi câte altele...
Sus, la pădurice, sub tufanii dela „hanul hoţilor" încremeniseră în întuneric două umbre. Stăteau lipite de trunchi, cu ochii îndreptaţi spre răscrucea drumurilor, aşteptând. Din când în când, una îşi ascundea capul în gulerul şubei şi trăgea din ţigare, prelung, cu sete. începuse vântul. In spatele lor, pădurea uscată fremăta aspru şi trist, ca o rugăciune a pământului îngheţat. Cerul era întunecat, cu puţine stele, vremea mohorâtă.
Cel cu ţigara tresări într'un timp şi ieşi de sub tufan, uitându-se lung pe drumul Bucureştilor. Se întoarse şi după ce stinse ţigara între degete, şopti:
— Florică, unde-i... ? şi făcu un semn discret, înţeles doar de ei.
— Sub fân, răspunse celălalt. O aduc ?
Bobeică îşi plecă doar capul. Se lipi din nou de trunchiul  copacului cu
JUDECATA
79
ochii la drum. Gineri-său dispăru în pădurice, acolo unde erau pitite căruţele încărcate cu grâu. Se întoarse repede. Se sprijini şi el de trunchiu, umăr la umăr cu Bobeică. Chiaburul îl pipăi pe deasupra şubei, dealungul pieptului, pe lângă mâna întinsă în jos şi zise :
— Dacă se întâmplă ceva şi nu e nici o scăpare, tragi.
Tăcură. De pădurice se apropia o maşină cu farurile stinse. Curând, îşi încetini mersul şi se opri uşor în răscrucea drumurilor. Florică dădu să iasă de sub tufani şi să coboare la ea, dar mâna lui Bobeică îl ţintui pe loc, întinsă dea-latul pieptului. Din maşină, coborî un ins care privi drumul spre Comana, şi apoi, grupul stejarilor sub care stăteau chiaburii. Bobeică îl recunoscu. Ieşi din umbră şi-1 întâmpină pe celălalt cu gasul scăzut :
— Am adus, da' nu-1 dăm decât aşa cum  ne-am înţeles...  încă odată
preţul.
— E mult, se împotrivi Fane Geambaşu. Eu n'am să scot nici atâta pe el. Ceva peste cât ţi-am dat rândul trecut, mai pun. Dar încă odată preţul, nu pot.
— Dacă vine stabilizarea şi eu rămân cu banii ? întrebă Bobeică.
In loc de răspuns, celălalt îşi ridică umerii a neputinţă. Apoi, adăugă :
— Negustorie fără pierdere, nu se poate... asta e.
— Nu vrei, nu te rog... şopti chiaburul. Mă'ntorc cu el acasă... Grâul e aur, mă !
Bobeică îl lăsă pe Fane Geambaşu lângă maşină şi reveni sub stejari. Speculantul stătu un timp pe loc, pnvindu-1 încurcat din urmă, nehotărît. Apoi urcă în cabina camionetei, porni motorul şi coti, de pe loc, drept spre pădurice. Bobeică şi gineri-său săriră la cai. Purtându-i de dârlogi traseră căruţele alături de maşină, de-oparte şi alta, ca deobicei.
— De două ori preţul şi numai hârtii d'astea noi... repetă Bobeică.
— Repede... îl zori Fane, coborînd.
Chiaburii urcară în căruţe şi aruncară sacii la întâmplare în cutia camionetei. Fane Geambaşu, venit singur, fără băieţandrul pe care-1 lua altădată cu el, ocoli maşina şi încercă, pe rând, toate cauciucurile. Sui apoi pe scara cabinei, scuturată' de mersul motorului şi numără sacii descărcaţi. Ţinuse socoteala până la sfârşit, urmărind în acelaş timp şi mişcările lui Bobeică şi pe-ale lui Florică.
Terminară repede. Fane intră în cabină şi trase uşa. Bobeică şi cu gineri-său săriră pe scară în locul lui, şi-şi vârîră capetele înăuntru pe ferestruica cu geamul lăsat.
— ...treizeci şi doi de saci, murmură Bobeică. Apoi adăugă : şase sute patruzeci de mii !
Fane se ridică şi trase de sub canapea câteva pachete de bancnote de câte o mie, noi, cu chipul lui Bălcescu. Bobeică întinse palma. Ii numără repede trei-sutedouăzeci de mii. Ce-i mai rămăsese în mână îi vârî din nou sub canapea şi scoase alte pachete cu bancnote, tot de câte o mie, vechi.
— ...jumătate... şi jumătate! şopti speculantul.
Bobeică băgă banii primiţi în buzunar şi-i înfipse repede mâna în piept.
— Plăteşte, cum ne-am înţeles ! strigă el.
— N'am, se apără celălalt. Dacă vrei, bine... dacă nu...
Fane Geambaşu prinse volanul în mâini şi apăsă pedala de sub picior. Motorul dudui întărâtat şi maşina porni spre drum, parcă alunecând. Dar în aceeaşi clipă, Florică trase de sub şubă carabina şi-i vârî ţeava retezată pe geamul cabinei.
— Opreşte ! scrâşni el.
Fane încremeni. Prin întuneric i se vedeau faţa buhăită şi buzele groase, albe ca varul. Frânele scârţâiră şi maşina se opri aproape de drum. Bobeică întinse mâna şi porunci :
80
AUREL MI HALE
— Scoate banii !
Fane Geambaşu îl privi cu ură, mormăind ceva neînţeles. Vârî mâna din nou sub canapea şi scoase alte pachete de bancnote noi. Cu ochii la ţeava carabinei, numără în mâna lui Bobeică încă trei sutedouăzeci de mii... Cu banii în mână Bobeică sări de pe scara maşinii, urmat de gineri-său. Ei urcară în sus între stejari, iar Fane Geambaşu întoarse maşina din nou pe drumul Bucureştilor In curând, cele două căruţe ieşiră la drum şi o luară în goana cailor, pe drumul dinspre Dunăre, către Comana.
Ajunşi acasă, deshămară caii, îi băgară în grajd şi împinseră căruţele sub şopron. Intrară apoi în casă. Florică, acolo la dânsul, unde sta cu nevastă-sa, iar Bobeică — în odaia păstrată numai pentru el.
Chiaburul găsi candela aprinsă, cu lumina-i roşietică sbătându-se în jocul umbrelor, cu feştila sfârâind. înăuntru era cald şi se bucură de asta. Toată ziua alergase : pe drum, cu trenul la Bucureşti, acolo — prin piaţă şi pe străzi, înapoi, şi-acuma iar la „hanul hoţilor". Se opri în mijlocul odăii şi răsuflă uşurat, elibe-rându-se ca de-o greutate ce-o purtase timp îndelungat cu el. îşi scoase căciula şi o aruncă pe pat lângă traista ce înfăşură cutia adusă dela Bucureşti.
Faţa părea a-i fi şi mai galbenă. Vârî banii sub pernă, cu gândul să umble mai încolo la ladă. Se desbrăcă de şubă şi după ce-o atârnă în cuiul de după uşă, se aşeză pe pat. Cu mişcări încete, desfăcu traista mare şi largă, adâncă. Din ea scoase un aparat de radio, nişte sârme şi alte cutii cu baterii şi acumulator, necesare funcţionării lui. învăţase la Bucureşti, cum să-1 aranjeze. întinse sârmele prin casă, trase un scaun lângă pat şi puse aparatul pe el. Apoi îngenunche în faţa aparatului şi răsuci butoanele. Cadranul pătrat de sticlă străluci aprins, luminat pe dinăuntru. Bobeică înlemni cu mâinile pe butoane. Pe faţa-i gălbejită şi în ochi-i mici şi negri se înfiripă un zâmbet copilăros care qreştea odată cu glasul din cutia de lemn...
Bătrânul stătea la un capăt de pat, ridicat de sub cergă şi vorbea. La celălalt capăt, desbrăcăt numai pe jumătate, cu mâinile întoarse la ceafă, cu ochii în tavan şi pieptul acoperit, sta Ion Stancu. După ce-1 ospătase cu ce găsise mai de preţ în casa sa, Vanghele Cristu rugase pe secretar să se culce el în pat (singurul din cameră). Ar fi rămas ca bătrânul să se întindă pe laiţa din fundul încăperii, cinstind astfel faţa neobişnuitului său musafir. Ion Stancu, însă, nu primise asta sub niciun motiv. Dar cedase în faţa insistenţelor lui Moş Vanghele să-şi odihnească oasele la un capăt de pat. Şi uite, de-aseară şi până acum, spre ziuă, nu închisese niciunul ochii. îşi găsise bun ascultător bătrânul. El povestea cu poftă şi năduf, grăbit, de parcă nu i-ar fi ajuns toată noaptea. Secretarul tăcea şi numai din când în când îl oprea şi-1 aţâţa cu câte-o nouă întrebare, nemeşteşugită, pusă direct şi clar, despre ceva anume. E lesne de înţeles, cât de mândru se simţea Vanghele Cristu şi câtă seriozitate şi răspundere punea el în vorbă... că doar nu e un lucru de nimic, să stai la sfat o noapte întreagă, cu primul secretar al comitetului raional de partid ! Să te întrebe el, ce şi cum şi unde, şi când, şi dece aşa, şi nu altfel, dar cum crezi că ar ţi mai bine... şi cum o duceţi cu munca, cu viaţa, cu lupta... şi cum sunt oamenii, şi ce nemulţumiri le mai încurcă traiul... şi ce-i prin sat, cu cotele, cu întovărăşirea, cu cooperativa, cu şcoala... cum merge munca în organizaţie, la sfat, cu tineretul, cu femeile... tot, tot !? Şi la toate aceste întrebări să răspunzi lu şi de părerea ta să se ţină seamă cu atâta înţelegere şi respect!
Vanghele Cristu îşi adusese de cu seară un coş mare de vreascuri şi-1 pusese alăturea de pat. In tot timpul nopţii, se aplecase din timp în timp, luase câte-o mână din ele şi le aruncase peste jarul din plita cu ochiurile deschise. Aşa se făcu că încăperea nu căzuse niciodată sub întuneric şi că nici frigul nu-i încer-
JUDECATA
81
case până acum. Prim-secretarul făcuse ţigară după ţigară, aproape fâră întrerupere. Când şi când, jarul ţigării îi strălucea în dreptul buzelor şi-i lumina şi mai bine faţa rotundă, bărbia puternică, vârful nasului şi o jumătate din fruntea lată şi boltită, frunte rnai mult de gânditor decât de om de acţiune...
— ...şi-aşa, tovarăşe secretar, căută bătrânul să-şi adune gândurile... cu colectările noi suntem de vină, că n'am simţit dela început unde trage Năstase. Aţi văzut după registru : greul cel mare îl pusese pe umerii sărăcimii, uşurându-i pe chiaburi. El nici n'a luptat, nu s'a bătut pentru cote... Aici are dreptate Ene : Năstase numai i-atciocănit pe chiaburi, da' ştii, aşa, de ochii lumii. Cu impozitul, ce să mai spun ?... aţi văzut-o şi p'asta. Tot el îl ţinuse sub pulpana lui pe Popa. Aicea, eu sunt vinovat... c'atuncea, când Ene s'a ridicat împotriva lui încă din toamnă, decând a venit secretar, eu l-am tras de mânecă : — Mai stai, mă băiete... mai stai să mai vedem ! şi n'a fost bine ! Cu Măchiţă, însă, a fost alta... aicea nu ne-am putut descurca multă vreme. Noi n'am văzut decât acuma, când cu cotele, că el e pe drumul închiaburirii. Cu el, a rămas clar : facem şedinţa şi hotărîm : e sau nu e chiabur ? Eu zic că este !
Moş Vanghele se aplecă şi mai aruncă o mână de vreascuri peste jar. Lem-nişoarele trosniră mai întâi şi apoi fură învăluite repede de-o flăcăruie care pâlpâia deasupra plitei, tremurând. Şi la fel tremura unda de lumină şi pe pereţi, şi pe feţele celor din pat.
— Asculţi, tovarăşe secretar ? întrebă bătrânul când se aşeză sub cergă.
— Ascult, ascult... răspunse Stancu. Apoi adăugă, cercetător : ...sau poate ţi-i somn, tovarăşe Vanghele ?
— Cui, mie? sări speriat Vanghele Cristu. Ei, tovarăşe secretar... noaptea
asta...
Tăcu. Ce era să-i spună, că'n noaptea asta s'a luminat şi mai mult? O să vadă el, primul secretar al raionului, după cum o să lupte de-acum încolo. Altfel, dece să mai vorbească ?
— Acuma, să nu fie cu supărare,, da' eu tot o să-ţi spun... reîncepu bătrânul ceva mai grav. Lipsurile vin şi d'acolo, dela raion, sau poate mai departe...
— Aha, făcu interesat secretarul. Apoi se ridică, se aşeză faţă'n faţă cu bătrânul şi spuse : — Insfârşit... zi-i, tovarăşe Vanghele !
— Să'ncepem cu întovărăşirea... de astă toamnă aşteptăm statutul, asta nu e bine. Câţiva ne-au şi întors spatele, până şi fiu-meu, Sile. De ce întârzie atât, hârtia aia ? Când o să vină, la primăvară ?... Apoi cu asta, cu fiscul... păi," ce, acolo la raion, la secţia financiară, nu-1 cunoaşte, nu ştie cine a fost ? De ce 1-a mai primit din nou pe Popa, acuma, după secetă... şi cu cooperativa la fel. De ce merge prost, numai din cauza noastră ?... şi cu banca la fel. Cum vine asta ? Ne-potu-meu, care e şnapan şi hoţ, umblă cu banii statului... şi-mi dă şi mie. Şi eu m'apuc de afaceri şi speculă, îi bag în bumbac, în sfeclă, exploatez...
— De Măchiţă, vorbeşti ?
—1 De el, răspunse bătrânul... şi mai sunt şi altele, tovarăşe secretar. Eu însă, mă gândesc şi mai departe şi zic : nu se poate ca acolo, sus, partidul — tovarăşul Gheorghiu-Dej, să nu .ştie de astea... şi dacă nu le ştie, trebuie să le spunem... eu asta zic !
Ion Stancu rămase gânditor. Toate cele spuse de bătrân cereau o explicaţie. Ba încă, mai erau şi altele: de câteva zile se vântura ideea stabilizării, chiaburi printre mijlocaşi erau şi'n alte sate, comerţul liber aluneca mereu spre o speculă deşănţată... Ce putea să răspundă la toate astea ? Tăcea. Când ridică privirile, întrezări în ochii bătrânului ceva nedesluşit, ascuns, ca o fereală pornită din strângerea inimii.
— Mai ai ceva, tovarăşe Vanghele...
— Am, mărturisi Vanghele Cristu. Uite, poate greşesc, poate nu este aşa...
6 — Viaţa Românească — c. 3891
82
AUREL M1HALE
da' eu îţi spun şi asta... Să nu ni-1 mai trimiţi pe ăla, pe Mielu, încoace. Nu face de partid. Nu-mi place de el, nu-i bun aluatul... nu arde'n el flacăra cu care m'ai încălzit dumneata în noaptea asta... e străin de inima noastră, tovarăşe secretar!
Scăzuse lumina flăcărilor de pe vatră, dar ochii bătrânului străluceau în întuneric mai viu decât în oricare altă clipă a nopţii. In faţa lor, secretarul îşi plec§ privirile şi mai încurcat. Tăcea din nou.
In clipa aceea, de-afară se auzi sgomot de paşi şi-apoi ciocănit în geam. Bătrânul sări din pat şi-şi lipi fruntea de sticlă. Recunoscu în cel de dincolo» pe Ene Grosu.
— Intră, mă băiete, strigă el, că-i descuiată uşa.
Când se află înăuntru, Ene se adresă direct primului-secretar :
— Tovarăşe Stancu, sunteţi chemat chiar în clipa asta la raion... toată noaptea v'au căutat cu telefonul prin toate satele... au început apoi să scoale pe secretarii organizaţiilor de bază... mi-a spus, să plecaţi chiar acuma... e ceva foarte urgent!
— Cine ţi-a spus ? întrebă Ion Stancu în timp ce se încălţa.
— Tovarăşa Leontina.
Tăcură. Peste câteva clipe, Ion Stancu era gata. Bătrânul îşi luă cojocul pe umeri, nişte papuci în picioare şi ieşiră. Afară, întunericul nopţii se destrăma. In poartă găsiră calul secretarului adus de Ene dela sfat. Ion Stancu încalecă grăbit şi apucă frâul. Se aplecă apoi şi strânse cu putere mâna bătrânului :
— Tovarăşe Vanghele, îţi mulţumesc pentru noaptea asta...
Vanghele Cristu vru să spună ceva, că dimpotrivă el trebuie să-i mulţumească, dar nu reuşi. I se ridicase un nod în gât, care-1 împiedică să vorbească. In timpul acesta, Ion Stancu strânse şi mâna lui Ene Grosu şi plecă. Bătrânul fu trezit de sgomotele copitelor care răsunau ca un cântec peste liniştea satului.
— Eh, ce noapte, mă băiete! murmură el. N'am s'o uit niciodată. Şi ce om... ce om !
— E cazangiu dela „Griviţa Roşie"... vorbi ca un ecou, secretarul. ...Spre prânz, fu chemat la raion, la fel de urgent şi Ene Grosu.
VI
Ene Grosu se întoarse abia a. doua zj, duminică seară, de ia raion. Căruţa trase direct în curtea sfatului, şi fu oprită de vizitiu lângă grajd. Secretarul sări jos, tropăi, scuturându-se de pae şi-şi frecă manile ridicate în răsuflarea-i caldă. Pe cap avea şapcă de postav gris, nouă, la fel cu scurta groasă, strânsă bine pe trup. Din căruţă mai coborî un om, cu geantă de piele sub braţ, tânăr, cam de vârsta secretarului.
— Ai îngheţat, tovarăşe... grăi Ene.
— Seara se lasă frig, murmură celălalt, scuzându-se.
— Hai înăuntru, la căldură, îl grăbi secretarul.
Intrară amândoi în clădirea sfatului popular. In biro.ul preşedintelui, găsiră pe Năstase Vlad, singur, răsfoind nişte ziare. Când îi păşiră pragul, preşedintele ridică un ziar în bătaia lămpii de pe masă >şi privi uşa. Ii întâmpină îngrijorat, ui-tându-se mai mult la strein. Ene Grosu făcu prezentarea :
— Delegatul sucursalei raionale a Băncii de Stat, tovarăşul Faur....Apoi întrebă, rotindu-şi privirile prin încăpere : — Dar Ioana, unde-i ?
— Dincolo, arătă Năstase Vlad cu mâna spre tindă. Mi-a cerut o cameră numai pentru ea, pentru treburile fiscului.
Ene Grosu rămase o, clipă gânditor. Felul cum o dusese banditul ăla de Popa până acum, lucrând când la un colţ de birou când la altul, era legat şi de subaprecierea problemei impozitelor de către sfat. Acum, Ioana va avea biroul ei, masa şi dulapul ei, cassa de bani în colţ, tot, tot.
JUDECATA
83
Secretarului îi plăcu măsura asta şi-1 conduse pe delegatul băncii în cealaltă încăpere, zîmbind. O găsiră pe Ioana-văduva împreună cu Ghiţă Oancea, spălând masa şi dulapul, scaunele. Focul duduia în sobă ca într'o vatră cu injector de păcură. Când îl zări pe Ene cu preşedintele şi streinul, Ghiţă Oancea se fâstâci şi lăsă cârpa, încet, în vasul cu apă. Femeia, însă, le întinse braţul desgolit, lăsân-du-şi mâna scuturată de strein.
Secretarul şi cu delegatul băncii cercetară încăperea de parc'ar fi vrut să se mute ei în ea. Controla şi casa de bani, deschisă, proaspăt spălată pe dinăuntru şi se priviră mulţumiţi.
— E bine aici, spuse delegatul băncii.
Ghiţă Oancea luă vasul cu apă şi ieşi afară. Ene Grosu apucă braţul delegatului băncii şi spuse, cu ochii la Ioana :
— O să lucraţi împreună... e agentul nostru fiscal. Mai aducem un miliţian de la postul de miliţie şi gata... pregătiţi-vă de treabă.
Năstase Vlad şi Ioana-văduva făcură ochii mari, surprinşi.
— In noaptea asta ne vin bani noi... îi lămuri Ene.
Năstase Vlad îşi opri o mână în păr şi amuţi. Pe faţa^lui, aspră şi colţuroasă, se juca parcă într'aevea, o lumină îndepărtată. Ioana scăpă un chiot şi bătu puternic cu palma în masă :
— Hea, s'au dus dracului banii chiaburilor !
— De unde ştii ? o întrebă delegatul băncii.
— Păi nu se poate altfel, tovarăşe ! N'o să lovească partidul nostru în nai... e clar ca bună ziua...
Secretarul se apropie şi mai mult de Ioana şi continuă :
— Voi o să răspundeţi de operaţia preschimbării. Peste un ceas se dă comunicatul. De-acuma gata... Ştii cum să fii, Ioană ?... Uite, aşa ! şi-i arătă pumnul negricios, strâns, ridicat în faţa pieptului.
Zâmbiră, apoi. Ioana şi cu delegatul băncii se apucară repede de aranjat masa, scaunele şi dulapul, de parcă chiar în clipa aceea trebuia să înceapă.
— Avem nevoie şi de nişte saci, tovarăşe preşedinte... spuse delegatul.
— Pentru ce ? — întrebă Năstase Vlad. Apoi reveni : N'avem atâţia bani.
— Ce ? sări Ioana. Numai Bobeică singur are un sac întreg.
— Ei, are ! făcu mirat preşedintele. Doar n'o fi având fabrică de bani!
—' Ai să vezi! se încăpăţâna Ioana. Şi el, şi Ţigău, şi Măchiţă... toţi au strâns bani la ciorap, adunaţi din speculă...
Năstase Vlad tăcea. Ieşi apoi după Ene, afară, şi trecură uliţa, la partid. Ene o luase înainte, grăbit, căutându-se în buzunar de cheie. Preşedintele dădu pe la cămin şi scoase din sala înţesată de lume pe Vanghele Cristu. Aici, la Cămin, era în fiecare duminică după prânz câte-o adunare. Acum, tocmai'se terminase conferinţa şi oamenii aşteptau nerăbdători să înceapă programul artistic. Bătrânul ieşi cu căciula într'o mână şi cu toiagul în alta. Tâmplele încărunţite, faţa proaspăt bărbierită, fruntea, gâtul, erau năpădite de năduşeală. In prag se opri şi se acoperi, şoptind în acelaş timp :
— Sala asta nu ne mai .ajunge, mă Năstase.
— Haide, îl zori preşedintele îngândurat. Hai, la partid... a venit Ene. Moş Vanghele porni şchiopătând, după preşedinte. Intră cu el, alături, în
sediul organizaţiei de bază. Ene Gposu aprinsese între timp lampa şi-i aştepta în picioare.
— Ce este? întrebă Vanghele Cristu după ce închise uşa.
Ene Grosu se aşeză la masă şi le făcu semn şi lor, să se aşeze. Se uită la ceas şi întrebă :
— Tovarăşe Năstase, miliţia a primit ordinul de percheziţie pentru Bobeică?
6 *
84
AUREL MIHALE
—■ Da, încuviinţă preşedintele, acum două-trei ore. Suntem pregătiţi. Te-am aşteptat pe tine numai...
Secretarul rămase gânditor.
— La ce te gândeşti ? îl întrebă Năstase. ■ — O facem acum sau după... ?
— După ce ? sări Vanghele Cristu.
Ene se lăsă pe mâinile sprijinite de masă şi-i privi în ochi, zâmbind. . — Tovarăşi, începu el. ,— Peste zece minute se va transmite la radio ho-tărîrea partidului şi a guvernului pentru efectuarea reformei băneşti şi a reducerii de preţuri...
.— Şi taci atâta! — se îmbufna bătrânul... Sau poate crezi că am ciorapul
plin ?!
Secretarul încercă să tacă, lungindu-i în glumă aşteptarea, dar isbucni în râs. Cu ochii la el, Vanghele Cristu îşi trânti căciula pe masă şi-şi înfundă pumnul în moliciunea ei. Isbucni şi el în râs :
— A-ia-ia ! făcu bătrânul. Ce lovitură ! In suflet i-am lovit pe chiaburi... auzi ?... în inimă! Şi-1 zori pe secretar : Hai, spune !
— Ce să spun ? întrebă mirat Ene.
— Cum, ce ?... cum-îi cu reforma ?
— Atâta ştiu... răspunse secretarul. Apoi continuă : — Propun, ca eu şi tovarăşul Vanghele să mergem la Cămin în mijlocul oamenilor, iar tovarăşul Năstase la postul de miliţie, să pregătească totul- pentru percheziţia dela .Bobeică. După ce aflăm conţinutul hotărîrii, mergem la chiabur... Ene Grosu se uită la ceas şi se ridică : — Haideţi, rnai sunt cinci minute numai...
Ieşiră. In camera partidului lumina rămase aprinsă, ca un ochi de veghe veşnic nestins. Afară, se despărţiră. Năstase Vlad plecă spre postul de miliţie, iar Ene cu Vanghele Cristu intrară în larma de la Căminul Cultural. înaintea lor, mulţimea de oameni se despică destul de greu. Pe cărăruia care se formase, secretarul păşi spre masa cu cărţi şi aparatul de radio, din fund, urmat de bătrân. Ajuns acolo, Ene se descoperi şi urcă pe-o bancă. Cu stânga ţinea şapca la piept, iar pe dreapta o ridică pentru liniştirea glasurilor. Lumina lămpii din tavan îi cădea drept în faţă, puternică, asemenea unui snop de raze din lumina soarelui. Mulţimea de ţărani şi femei, de tineri, de copii şi de bătrâni, tăcu. Alături, amuţi şi vocea din aparat...
— Tovarăşi, începu Ene Grosu, cu glasul tremurat de emoţie. — Peste câteva clipe, la radio se va transmite hotărîrea partidului şi a guvernului pentru efectuarea reformei băneşti şi a reducerii preţurilor.
— Aaa... aaa... aaa ! — isbucni mulţimea pe neaşteptate, ca un vulcan.
— Cum, adică ? întrebă unul nerăbdător. Se schimbă banii ?
— Linişte! — ţipă altul, înfuriat.
— S'au dus dracului chiaburii!
— Am spus eu că vântul nu se stârneşte din senin... mormăi unul, plin şi de grijă şi de îngâmfare, deopotrivă.
— Măi, ce oameni! se minună Vanghele. Ei, ce ştiţi ? Aţi auzit ceva ? Din mulţime o femeie se sbătea cu greu să treacă înainte, spre Ene Grosu
şi bătrân. Când ajunse lângă ei, îi întrebă :
— Da' ăi dintre noi care mai au ceva bani... ce fac ?
Ene Grosu nu mai avu timp să răspundă. Vocea din aparatul de radio se auzi puternică şi gravă :
— ...transmitem „Hotărîrea Consiliului de Miniştri al R.P.R. şi a Comitetului Central ăl P.M.R cu privire la efectuarea reformei băneşti şi la reducerile de preţuri.
Toată mulţimea aceea de oameni încremeni deodată, cu ochii !a aparat. La în-
JUDECATA
85
ceput, Ene zări feţele întunecate, privirile reci, frunţile brăzdate. Mai apoi,.totul îi apăru cuprins de-o linişte încordată, în care aşteptarea devenea şi mai grea şi mai adâncă.
Bobeică hârâise aparatul toată ziua. De când se anunţase, însă, că se va transmite comunicatul, înlemnise în faţa aparatului de radio, stând într'un genunchi, aşteptând. Deasupra lui, în perete, candela fumega, împrăştiind în acelaş timp cu funinginea, miros de ulei şi de feştilă arsă. Sâmburele luminiţei galben-roşietice pâlpâia învăluit în fum, uitat, ca într'o chilie întunecoasă de călugăr. Doar chipul de pe icoană se zărea ceva mai desluşit; restul lucrurilor se pierdeau într'un amestec înegurat de lumini şi umbre. Bobeică se ridică într'un timp şi păşi încet spre fereastră. Potrivi şi mai bine colţurile ţolului, înfundându-le până spre geamul îngheţat. Controla şi uşa, încercând cheia răsucită deja. Apoi îngenunche din nou în faţa aparatului pus pe un scaun şi-şi ridică privirile pline de spaimă şi rugăciune spre icoană. I se văzu ceva mai bine faţa gălbejită, trasă şi uscată, cu buzele învineţite şi reci, mişcate într'un murmur neînţeles. Pielea frunţii la fel de galbenă, lucioasă, se îngrămădise în câteva cute. mari, adunate între sprâncenele încruntate, ca un ghemotoc de ceară. Privirile-i coborîră din nou asupra aparatului. Cele câteva clipe care trecuseră i se părură mai lungi decât o veşnicie. îşi pierduse răbdarea. Frământarea şi neliniştea, nesiguranţa, îi mâncaseră în aceste zile şi puterea muşchilor şi-a minţii. Mâna i se ridică tremurând spre butoanele de lemn... dar nu ie atinse. In acelaş timp, vocea clin cutia de lemn răsună răspicat, ca o poruncă :
— Transmitem „Hotărîrea Consiliului de Miniştri al R.P.R. şi a Comitetului Central al P.M.R. cu privire la efectuarea reformei băneşti şi la reducerile de' preţuri.
Bobeică încremeni. Pentru el viaţa îşi oprise deocamdată mersul, în această clipă. Răsuflarea i se întrerupse pe neaşteptate şi nici inima parcă nu-i mai bătea. Faţa i se schimonosi dintr'odată, întunecându-se, dinţii i se încleştară scrâşnind. Sprânceana stângă, mai rară şi mai subţire îi tresări scurt. începu să i se sbata pe loc, ca o vână sugrumată. Privirea i se înceţoşa. Pe placa luminată a aparatului, zări într'aevea fluturarea albastră a bancnotelor care-i apăreau şi dispăreau, mereu, fără încetare, ca într'o joacă. Pierdu înţelesul vorbelor strigate din aparat. In locul banilor care-i foşneau aevea pe dinainte, zări pumnul acela de cenuşă de care se temea mai rău ca de moarte. Mintea i se întunecă şi mai mult. Lipsită de cugetare, mişcarea mâinilor i se opri pe aparatul care vibra sub impetuoasa înlănţuire a cuvintelor. Sprânceana stângă nu i se mai sbătea. Ochii îi desluşiră iar placa luminată. Faţa i se crispa, privirile-i scânteiară, pumnii se strânseră pe colţurile cutiei de lemn. O ură adâncă pusese stăpânire pe el. Se trezi, bolborosind încurcat, tremurând de ciudă, ridicându-se :
— ...doi lei juma'te la mie... doi lei juma'te la mie... doi lei juma'te la mie...! Săltă piciorul. înfuriat, izbi cu bocancul în aparat, ca într'un vas de sticlă.
Cutia de lemn trosni şi căzu lângă perete, rostogolindu-se. Glasul din ea se transformă într'un hîrâit metalic, puternic şi aspru, înfiorător. Bobeică se răsuci spre pat şi-şi înfipse mâinele în el. Grăbit, smulse aşternutul şi-1 aruncă peste cap, spre celălalt perete. Candela de sub icoană pâlpâi, lumina i sesbătu răpusă de suflare şi.se stinse. încăperea se scufundă în beznă. Bobeică încremeni, cuprins" de frică. Dar hîrâitul aparatului îl trezi din nou la viaţă. Pe pipăite, apucă perna, cearşeafurile şi salteaua şi le ridică deasupra. înnebunit de ciudă, se repezi cu ele peste cutia sfărâmată. Hîrâitul însă, nu încetă. Bobeică se întoarse bîjbâind la •ada rămasă neacoperită. Prin întuneric, căută cu mâinele tremurânde lacătul. îşi scoase cheia din sân şi-1 descue, aplecându-şe. Incuietoarea de fier zăngăni sinistru,
86
AUREL iUIHALL
a fiare ruginite. Săltă capacul. Se aplecă şi-şi înfundă dintr'odată mâinele până ia coate în bani. Bancnotele foşniră aspru» mângâietor. Aevea, Bobeică le întrezări din nou fluturarea albastră, şi deasemenea şirul pe care se scurgeau în lada lui, înălţându-se. Grămada banilor crescu până'n marginea capacului, aşa cum numai in vis năzuise. Braţele i se înfundară şi mai adânc şi ridicară pachetele de bani la piept, strângându-le. Se simţea bine aşa. In foşnirea hârtiilor îşi simţea foşnirea sufletului, bătaia inimii şi-a vieţii... Ii era cald. Năduşeala îi năpădise pieptul, fruntea şi obrajii, mâinile. Nu mai tremura. îşi îngropa faţa în vraful bancnotelor si -pentru o clipă uită de toţi şi de toate... Era fericit.
Hîrâitul aparatului se transformă dintr'odată într'un vâjâit ca de furtună. Buzele lui Bobeică începură să murmure din nou cuvintele pe care totuşi ie desluşea :
— ...doi lei juma'te la mie... doi lei juma'te la mie...!
Se repezi şi mai turbat asupra lăzii. O scormoni până'n fund şi scoase de acolo pachetele de bani noi, luate ultima dată pe grâu. îşi umplu din nou braţul cu hârtii, dar când le strânse iar la piept, parcă toate îi dispăruseră. In locul lor, parcă strângea, aevea, cenuşă în pumni. Da, vedea prin întuneric Iada plină cu cenuşă. Bobeică ridică pumnii şi isbi ca un nebun în ea, răcnind. Durerea îl străpunse până'n inimă... Gemea... pipăi din nou bancnotele... cu mâinile tremurânde începu să rupă legăturile pachetelor... mai repede, dih ce în ce mai repede... Hârtiile umplură lada ca un morman de frunze. Bobeică porni apoi să le sfâşie în bucăţi... din ce în ce mai mici, mai mici, tot mai mici... Mişcarea grăbită a mâinilor, răsufletul întretăiat, svâcnetul întărâtat al inimii, învălmăşala gândurilor şi zăpăceala minţii îl obosiră... Se opri... o clipă numai, căci vâjâitul aparatului îi trezi forţe noi... îşi înfundă din nou mâinile în bani şi începu să-i arunce peste cap, în dreapta şi'n stânga, în toate părţile, în toată casa... In încăpere, domni pentru un timp un foşnet aspru, asemănător cu al frunzelor din păduricea de tufani dela „Hanul hoţilor"... fluturarea banilor se auzea ca un zbor de lilieci ascuns de întuneric... Bobeică ajunse ia fundul lăzii... cu vârfurile degetelor pipăi scândura lunecoasă adunând ultimele bancnote... într'un colţ, mâna i se opri într'un praf de hârtie... înţelesese ce era : rozătură de şoareci. Aceasta îl înfurie şi mai mult... se ridică... porni să alerge prin casă, călcând în neştire, apăsat, hârtiile ce nu-i mai puteau nici .amăgi şi nici mângâia viaţa... Când se lovea de-un perete, o lua spre celălalt şi mai repezit... când simţea sub călcâi mai multe hârtii, îşi răsucea bocancul peste ele, sfâşiindu-le... într'un timp, răsufla din ce în ce mai greu... mai greu... în-genunche în mijlocul casei... întinse mâinele ca nişte braţe de caracatiţă şi începu să adune sub dânsul, lacom, din nou, hârtiile împrăştiate... din ce în ce mai multe, mai multe...
Tresări. Parcă auzise paşi şi sgomote, glasuri repezite... încremeni, aplecat peste mormanul hârtiilor adunate... Uşa se sgâlţâia puternic, scuturată de dincolo... Linişte... Bobeică se lăsă cu pieptul pe banii ce-i simţea sub dânsul, pregătindu-se de apărare ca un lup... Urmară alte bătăi, şi dintr'odată, uşa trosni buşită de perete... In prag se îndesiră paşi mişcaţi nerăbdător şi umbre de oameni... Lumina unei lămpi de buzunar îl .izbi pe Bobeică drept în faţă, arătându-1 aşa cum era : întins peste banii sfâşiaţi, cu faţa crispată, cu privirile pline de ură şi groază, cu mâinile încleştate...
— Aha, aici îmi erai !... zise cineva. Ridică-te!
Glasul era poruncitor şi aspru, vorba scurtă. Bobeică zări în bătaia luminii o ţeava de armă îndreptată asupra sa, dar nu se mişcă. In tindă se auzi sgomot de chibrit şi deodată licări lumina. In faţa oamenilor, apăru cu lampa în mână, Ghiţă Oancea. Alături de. el, un miliţian cu arma întinsă, cu degetul pe trăgaci... Păşiră spre Bobeică, tăcuţi, înmărmuriţi de ceeace vedeau. Din spatele lor se iviră pe rând, şi moş Vanghele Cristu, şi Năstase Vlad, şi alţi ţărani din sărăcime, oa-
JUDECATA
87
meni mai în vârstă şi tineret... Când le zări în faţă zidul picioarelor care &; mişcau duduind spre el, Bobeică se ridică... Cu mâinile date înlături, îngrozit, cu ochii aprinşi de ură, începu să se mişte îndărăt, pas cu pas; ca o fiară încolţită... Se onri cu spatele lipit de lada deschisă şi goală, cu pieptul scos, apărându-se, strigând :
— Nu vă apropiaţi!... afară... afară!
—- Avem ordin de percheziţie, mormăi Năstase Vlad ca unul ce reprezenta Sfatul Popular. Treci dincolo !
Bobeică se înnegri la faţă, scrâşni, dar nu scoase nici o vorbă. Se mai uită odată la lada golită, la banii împrăştiaţi, la aşternutul sub care hârâia neîncetat aparatul de radio. Strânse pumnii; dar în ei parcă simţi din nou cenuşă... îşi mişcă picioarele încet şi păşi pragul urmat de miliţian. Privirile i se încrucişară pentru
0 clipă cu ale colectorului : scăpărau de ură. Din tindă, Bobeică trecu în odaia lui gineri-său, unde erau toţi ai casei ţinuţi sub pază.
— La el, ca la bancă... zise un ţăran, cu ochii la bani.
— Banii după grâu... d'aia n'a dus cota I
— Strângător al dracului !
1 — La ţanc a venit reforma... în numele tatălui 1-a lovit!
Năstase Vlad dădu aşternutul de pe aparatul de radio la o parte, împin-gându-1 cu piciorul. Smulse sârmele legate de cutie şi hârâitul încetă. Vanghele Cristu cu Ghiţă Oancea şi ceilalţi ţărani începură să adune banii de pe jos şi să-i arunce în ladă. La sfârşit, trântiră capacul, scârbiţi, de parcă ar fi dorit s'acopere pentru totdeauna priveliştea banilor. Cercetară apoi întreaga încăpere. Trecură în tindă şi, pe rând, prin fiecare din odăi. Ghiţă Oancea mergea înainte cu lampa în mână, Vanghele Cristu şi cu alţi doi-trei, după el. In camera nevestei lui Bobeică, găsiră îngrămădite sub pat şi prin colţuri toate lucrurile cumpărate dela Bucureşti ele teama reformei... bice şi lanţuri, topoare şi vopsele, mături, toate — proaspete sau noi.
— Pentru fiecare om din sat cumpărase un lanţ şi-un bici... mormăi moş Vanghele. Aştepta numa' să se'ntoarcă roata...
— De frică le-a luat.
— A aruncat banii să nu-1 prindă cu ei...
— Hm ! Bice şi mături... făcu unul cu scârbă. Cioburi de oală spartă... Afară, Ghiţă Oancea cu ceilalţi ţărani se luptau cu câinii. Unul dintre ei
purta în mână un felinar cu sticla rotundă, cât pumnul numai. Trecură printre câini învârtind'ciomegile şi se îndreptară spre grajduri şi hambare. Răscoliră tot, dar degeaba. In afară de un sac cu mălai şi unui cu făină, descoperite într'un fund de magazie, nimic altceva. Cotrobăiră şi prin podul grajdului şi prin ieslea cailor şi pe sub şopron, şi prin podurile magaziilor... nimic... nici un bob măcar. Colectorul se înfuriase şi începu să bată cu ciomagul în pereţi, ciocănindu-i. Auzise că în alte părţi, chiaburii îşi dosiseră cerealele între pereţi dubli. Dar nu găsi nimic ca sa-i îndreptăţească bănuiala asta. Ieşiră în ogradă ; cercetară şi aici glugile de coceni, şirele de paie şi. de fân, precum şi celelalte aşezări. Ghiţă Oancea înfipsese cârligul de fier în toate, fără rezultat.
La urmă se adunară sub şopron, strânşi în jurul celui cu felinarul, lătraţi din spate de câini.
— Asta are gropi, măi Ghiţă... îşi arătă părerea un ţăran.
— Crezi ? ! întrebă colectorul cu îndoială.
— Undeva, el tot are bucatele ascunse, zise altul. La pământul lui, nu se poate altfel!
Se'ntoarseră în casă. Năstase Vlad cobora tocmai din pod cu încă doi ţărani. Nu găsiseră decât un sac cu fasole şi-o grămăjoară de opt-zece duble da floarea soarelui. Atât.
88
AUREL MlHALE
— Nu e lucru curat, grăi Vanghele Cristu.
Miliţianul îl aduse pe Bobeică în tindă, în mijlocul ţăranilor. Chiaburul se opri în faţa lui Năstase Vlad, a lui Vanghele Cristu şi a lui Ghiţă Oancea, încruntat cuprins de o semeţie aspră, duşmănoasă. Fuma. Cu toată stăpânirea pe care se forţa s'o aibă, mâna îi tremura totuşi pe ţigară, neîntrerupt. Se întunecase la faţă, în-vineţindu-se. Privirile îi scăpărau înfruntând pe rând pe fiecare ţăran. „Lasă, c'am să vă plătesc eu vouă !" gândea Bobeică. Tresări.
— Unde-s bucatele, mă ? îl întrebase Năstase.
Bobeică rânji cu dispreţ şi mormăi cu mâna pe creştetul capului, uşor aplecat.
— Aicea... apoi adăugă : — Tot ce-am avut, am dus ca cotă... Nu mai am..
— Are groapă, tovarăşe preşedinte, strigă un ţăran.
— Sigur că da, sări Bobeică, tu ştii mai bine...
Câteva clipe tăcură. Se înfruntau numai din priviri, cu ură. Ghiţă Oancea îl înghionti cu ciomagul, scrâşnind :
— Spune, mă !
— N'am ce... lăsaţi-mă'n pace... căutaţi !
Ţăranii se împărţiră în două grupuri. Cei mai mulţi ieşiră cu Năstase Vlad şi Ghiţă Oancea afară. începuseră să cerceteze bătătura, pas cu pas, buşind pământul cu pari sau cu ciomege. Alungaţi în fundul ogrăzii, speriaţi de-atâta zgomot, câinii urlau prelung şi răguşit, sinistru. Ţăranul cu felinarul trecea dela un om la altul, luminând în faţa lor pământul îngheţat. Şi astfel, pe lângă hărmălaia câinilor care se întinsese până departe spre mijlocul satului, .împrejurimile şi noaptea erau cuprinse de aceste bubuituri, ca de nişte surde şi îndepărtate, înăbuşite, gemete ale pământului.
Până spre ziuă, răscoliră şi răsturnară tot, dela cel mai rnic colţişor al ogrăzii până la cel mai ascuns ungher al podului. Toate, însă, se dovediră zadarnice ; nu găsiră nici măcar urma grămezilor de grâne la care se aşteptaseră. Vanghele Cristu, Ghiţă Oancea, Năstase Vlad, se sfătuiră şi hotărâră să plece. Chiaburul trebuia urmărit îndeaproape şi cum or simţi ceva, să-1 calce iar.
Cel mai amărât dintre toţi, era colectorul. El susţinea într'una, mormăind printre înjurături, că : „nu se poate", că chiaburul are undeva „munţi" de grâne. Dintre ceilalţi, numai Năstase Vlad nu era de părerea lui.
— Ne-am făcut vânt degeaba, zicea el. N'axe nici pe dracu! ! Ce-i mai rămăsese după ce-a dus la bază 1-a vândut. N'aţi văzut ce de bani ?
Ceilalţi se împotriviră, clătinându-şi doar capetele.
După plecarea lor, Bobeică se întoarse abătut, cu faţa înegrită de 'ciudă, încovoiat şi istovit, lângă lada cu bani. întinse piciorul şi-i săltă capacul trântindu-l de perete. Neorânduiala şi învălmăşeala dinăuntru îl îngroziseră. Niciodată nu avusese lada această faţă ; banii lui fuseseră întotdeauna strânşi în pachete şi teancuri, legaţi, ca- la bancă. Amărăciunea îi zguduia sufletul pustiu, din ce în ce mai puternic, mai necruţător. Aşa se făcu că în locul banilor zări într'aevea, din nou, cenuşă... Bobeică oftă adânc, mugind mai mult. Avea însă pumnii strânşi, fălcile încleştate, ochii gălbejiţi cuprinşi de ură, învăluiţi într'o privire sălbatică, de fiară.
Se întoarse apoi cu spatele la ladă, mormăind ceva printre dinţi. Mai avea o singură mângâiere : groapa de bucate
★
A doua zi, operaţiunea de preschimbare a banilor se desfăşurase în bune condiţiuni. Odată cu venirea serii se întrerupse, rămânând în continuare, conform Hotărîrii, încă două zile. Ene trecuse după asta la sediul organizaţiei de partid.
JUDECATA
89
Kcum sta la masa de brad învelită în hârtie roşie de către moş Vanghele, cu fruntea sprijinită în palme. Gândea. Reforma, bănească hotărîtă de partid desvă-luise şi mai mult rădăcina greşelilor făcute cu colectarea cerealelor, cu impozitele, cu acoperirea unuia ca Măchiţă şi altele. Trase sertarul şi scoase pe masă lista membrilor organizaţiei de bază. înaintea numelui lui Năstase Vlad şi Barbu Măchiţă, creionul său făcu încet şi apăsat câte o cruciuliţă. Atitudinea lui Năstase Vlad, de îngăduinţă faţă de chiaburi şi uşurinţa cu care el, ca reprezentant al puterii locale de stat, aplica măsurile dictaturii proletariatului luate împotriva duşmanului de clasă, trebuiau combătute prin acţiuni directe, imediate. Altfel, succesul reformei îndreptat împotriva chiaburilor şi speculanţilor era ameninţat. La fel şi cu Măchiţă. Satul vorbea că ar fi avut de schimbat un milion; aşa se plânsese el peste zi oricui îl ascultase. Acuma era destul de clar : Măchiţă trecuse în rândul chiaburilor. La raion aflase că într'adevăf Sandu şi Barbu Măchiţă fuseseră prinşi într'o neregulă cu banii de credit încă în 1949... Ene îşi amintea acum de câte ori vorbise în trecut cu Barbu Măchiţă ! Mereu îi arătase c'o apucase pe drumul greşit al închiaburirii. Luptase pentru a-1 opri la vreme, dar nu reuşise. Nu reuşise să înfrângă procesul firesc, neîntrerupt, de închiaburire a mijlocaşilor, proces legat de existenţa gospodăriilor mici şi fărâmiţate, individuale. îmbunătăţirea situaţiei ţărănimii în ultimii ani ai puterii populare a grăbit acest proces... Dar poate că, totuşi, nu luptase destul !
Se ridică. Se plimbă un timp prin faţa măsuţei într'o parte şi alta, gânditor, cu paşii mari şi rari. Din când în când, se oprea şi rămânea cu privirile în podea, cu mâinile la spate, nemişcat. Pornea iar, şi iarăşi se oprea. într'un rând, încremeni în faţa ferestrei acoperită pe afară de perdeaua întunericului şi-şi lipi fruntea de geamul rece. Uliţa era pustie, cuprinsă de liniştea nopţii. Se răsuci şi se întoarse iar la masă. Se aşeză. Zări într'adevăr în faţa sa, chipul lui Măchiţă: „...La urma urmelor, eu dece fac politică, degeaba ? spusese el lui moş Vanghele.'.. Măcar cu-atâta să m'aleg !" — Iată cine era Măchiţă. De aceea nu şi-a dus cota. îşi reaminti deasemenea de cuvintele lui Năstase Vlad, strigate colectorului : „— Mai uşurel, Ghiţă, mai uşurel..." Adică, mai uşurel cu chiaburii !
Se aşeză şi mai bine pe scaun şi luă creionul în mână. Se plecă asupra hârtiei cu numele comuniştilor. Pe dedesubtul numelor lui Năstase Vlad şi al lui Măchiţă, trase cu creionul câte-o linie groasă şi dreaptă, apăsată. Apoi îşi scoase din sertar o altă hârtie, albă, şi se aplecă să scrie: „Către Comitetul Raional at P. M. R. ..." Cerea încuviinţarea ca biroul organizaţiei să pună în faţa adunării generale a comuniştilor problema excluderii din partid a lui Măchiţă şi a înlocuirii la Sfat şi din biroul organizaţiei, a lui Năstase Vlad.
Către sfârşitul scrisorii auzi uşa de dincolo, de afară, şi după asta, paşi grăbiţi în sala de şedinţe... Uşa cu geam a cămăruţei se deschise şi înăuntru păşi Ion Stancu. Primul secretar era tare vesel.
— La voi cum merge preschimbarea ? — întrebă el.
— Bine, răspunse cu sgârcenie, Ene. Am început. Văd că chiaburii întârzie să se prezinte... poate că mâine.
— I-am lovit serios, spuse peste un timp primul-secretar. Auzi, milioane de lei au avut ascunşi... mi-li-oa-ne f
Tăcură. Ene îi întinse scrisoarea pe care o pregătise pentru comitetul raional şi aşteptă. Ion Stancu o citi cu atenţie, interesat, până la sfârşit. Apoi o lăsă pe masă şi rămase gânditor. Pe fruntea sa puţin bombată, lată, apăru o cută uşoară, dreaptă. întrebă :
— Când aţi programat prelucrarea Hotărîrii ?
— Mâine seară, răspunse Ene.
— Nu e bine, îl desaprobă primul-secretar. Comuniştii trebuiau înarmaţi teoreticeşte de astăzi... de dimineaţă chiar.
90
AUREL JMIHALE
Tăcură, iar. Ene îşi prinsese o buză între dinţi şi-o strângea cuprins de ciudă. Era un lucru elementar şi totuşi...
— Nu putem face şedinţa astă-seară ? reveni Stancu. Ce zici, în cât timp ai fi gata cu mobilizarea ?
— Repede, tovarăşe Stancu, sări Ene. Până pregătim noi şedinţa, oamenii sunt adunaţi.
Ene ieşi şi trecu uliţa, la sfat. Acolo găsi pe Ioana şi pe Ghiţă Oancea, făcând împreună socotelile preschimbării de peste zi. Ii trimise în sat după comunişti şi se întoarse la partid. Ion Stancu îl aştepta la masă, cu ochii tot la scrisoarea lui...
...La sediul partidului, în fosta cârciumă a lui Bobeică lumina stărui în geamuri până noaptea târziu. Se ţinea şedinţa organizaţiei de bază. In sală, pe bănci, erau vreo treizeci de oameni. La masa de brad din faţă, învelită cu hârtie roşie, biroul... Ene Grosu la mijloc, Vanghele Cristu şi Năstase Vlad, în- părţi. Pe pereţii din dreapta şi din stânga, agăţate în cuie, câte-o lampă ; pe masă, înaintea secretarului, alta. încăperea era destul de luminată. Soba de fier din mijloc duduia, încinsă, dogorind în jur ca o vatră de jar.
Ene Grosu-abia se aşezase, după ce prelucrase Hotărîrea cu reforma bănească şi deodată, din mijlocul comuniştilor din sală, se ridică unul înfuriat, şi se repezi spre masă, strigând :
— Care bine ? Ce fel de bine e ăsta ?... pentru care popor muncitor e bine, dacă li se pune dintr'odată cruce la bani ? !
Toţi cei din sală îşi îndreptară privirile spre el, surprinşi. Era Barbu Măchiţă. Acesta se oprise în faţa mesei şi începuse să trântească înaintea lui Ene, pachete mari cu bani, frumos legate. Le scotea, pe rând, din toate buzunarele pe care le avea : dela pantaloni, dela haină, dela scurta blănită, din sân chiar.
— Na, ţipa el pentru fiecare pachet trântit. Ce să fac acum cu banii ? Pentru ce-am muncit eu atâţia ani de zile ? Pentru ce, mă ? Şi scutura sub nasul secretarului un pachet de acesta, format numai din hârtii albastre, noi, de câte-o mie.
In aceeaşi clipă, însă, Ene Grosu ridică pumnul şi-i lovi cu tărie mâna, repezindu-i-o în piept.
— Mă, strigă secretarul. Unde te trezeşti ? In piaţă ?
Cinci dintre comuniştii din sală săriră fulgerător în spatele lui Măchiţă. Cel mai în putere dintre ei era Gheorghe Bordei, preşedintele întovărăşirii. In stânga şi dreapta sa, se ridicaseră Ghiţă Oancea şi Ilie Dragnea.
Când Măchiţă scoase din buzunar un nou pachet şi vru să-1 trântească iar pe masă, Gheorghe Bordei îi apucă mâna dela încheetură şi i-o opri în aer, strângând-o. Măchiţă îşi răsuci capul lunguieţ cu ceafa şi faţa buhăite de grăsime, înapoi, spre el. Avea obrajii roşii, ochii roşii, boboşaţi, sprâncenele încruntate, gura-i spumega. O furie oarbă pusese stăpânire pe el. încercă să se opună, să strige şi să lovească, dar toată puterea parcă i se risipise dintr'odată, răpusă. Mâna lui Gheorghe Bordei îi strângea braţul încet, din ce în ce mai tare, mai tare, ca un cerc de fier care se micşora şi urmărea să-i sdrobească osul. Măchip închise mai întâi ochii, gemu şi întinse degetele. Pachetul de bancnote albastre căzu la picioarele lor şi se rostogoli până sub masă. Când Gheorghe Bordei îşi •desfăcu pumnul, mâna lui Măchiţă căzu în jos, ca frântă.
Până în momentul acesta, timp în care toate se petrecuseră fulgerător, in sală domnise liniştea. Acum însă, izbucniră strigăte tari, repetate cu îndârjire şi ură :
— Afară ! Ieşi afară, câine !... afară !
Zadarnic încercă Ene să-i oprească. Cei din sală parcă erau porniţi să-1
JUDECATA
91
sfâşie pe Măchiţă. Dar din larma aceea de glasuri, se auzi, totuşi, o voce îa fel de înfuriată ca a lui Măchiţă.
— Pentru ce ?... striga acesta. Pentru ce să fiu lovit ? Am avut câţiva saci de porumb şi i-am vândut să iau femeii şi copilului câte ceva... cinci mii de lei am luat pe ei. Pentru ce să-i pierd?
Oamenii amuţiră iar. Cintre bănci ieşise un bărbat tânăr, cu mustaţa neagră, scurt retezată şi se opri lângă Măchiţă cu cele câteva hârtii de câte-o mie în mână. Privindu-1, Vanghele Cristu înmărmuri ; faţa îi albi dintr'odată, asemenea părului dela tâmple. Privirile tuturor celorlalţi comunişti nu erau îndreptate spre cel care strigase, ci spre dânsul.
— Tu... tu ? bâigui bătrânul, ridicându-se. Era Sile, fecioru-său.
— Şi pentru tine l-am vândut... îi strigă acesta. Am vrut să-ţi iau cojoc... na, acuma ia-ţi singur... satură-te de puterea voastră populară ! şi-i trânti bancnotele pe masă.
Din alb cum era, Vanghele Cristu deveni roşu ca flacăra. Se vedea că începuse să fiarbă sângele în el. Bătrânul se întoarse, apucă toiagul sprijinit de spătarul scaunului şi se repezi cu el ridicat spre Sile. Intre ei, însă, răsări dintr'odată Ene.
— E şedinţă de partid, tovarăşe Vanghele 1 îl mustră el, scurt, poruncitor. Bătrânul se prăbuşi pe scaun cu capul în mâini.
— Luaţi loc în bănci, tovarăşi, strigă Ene celor ieşiţi în faţă.
— O clipă numai, tovarăşe secretar, se împotrivi al lui Bordei. ...să-şi adune ăsta păcatele de pe-aici ! şi-şi înfipse mâna-i grea în ceafa lui Măchiţă. 11 purtă apoi încet, prin faţa fiecărui teanc de bancnote, obligându-1 să şi le vâre la loc, în buzunare.
După aceţea se întoarseră cu toţii şi se aşezară în bănci. Printre comunişti se produsese în clipa aceea o mişcare scurtă, neaşteptată. Măchiţă şi Sile rămăseseră singuri pe aceeaşi bancă. In tot acest timp, doar un singur om nu strigase: Ion Stancu. Primul-secretar sta în ultima bancă şi aştepta răbdător continuarea şedinţei. Privirile, lui rămăseseră însă aţintite asupra lui Năstase Vlad. Pentru el, acum era clar care va fi atitudinea organizaţiei faţă de Măchiţă... dar cum va reacţiona ea faţă de Năstase Vlad ? Dece nu ridicase preşedintele nici măcar degetul împotriva lui Măchiţă ? Cu Sile, nu-şi punea probleme. Bănuia că este o rătăcire numai... pierduse omul câteva mii de iei cu care şi-ar fi încropit unele nevoi usturătoare... trebui-s lămurit!
Ene reuşi să stăpânească iarăşi adunarea.
— Propun organizaţiei să luăm în discuţie cazul şi atitudinea tovarăşului Măchiţă, mai întâi... După ce primi încuviinţarea adunării, secretarul reîncepu : — Să vedem acum, tovarăşi, cine e Măchiţă, cum de a ajuns aicea... Cunoaşteţi situaţia lui dinainte de război şi după război, până'ncoace prin'47 — '48... sărac, ca oricare de-aicea. îşi mărise numai pământul, alăturându-şi şi pogoanele lui nepotu-său, Sandu. Ei, după asta, prin '49, Măchiţă a dat de bani... de unde? Afaceri pe socoteala băncii de stat, făcute împreună cu Sandu care era agent...
— Nu-i adevărat, sări Măchiţă.
— Actele vorbesc... îl înfruntă calm, Ene, şi desfăcu în faţa adunării nişte hârtii scoase din buz.unar.
Măchiţă amuţi.
— Cu banii furaţi dela bancă a început să cultive pământul cu sfeclă şi bumbac. La sapă şi la cules a luat nişte lingurari, pe bucate ; la cărat, căruţe cu chirie din sat, câte-o săptămână întreagă. Aşa a început exploatarea. In anul acela s'a umplut de bani şi de bucate. In '50, a pus şase pogoane cu sfeclă şi şase cu bumbac. Grâu şi porumb a pus doar pe celelalte trei... A crescut şi sfecla, şi
92 AUREL M1HALE
bumbacul, de-o frumuseţe... cu mână de lucru străină, cumpărată. Jumătate dm sezon a avut numai oameni cu ziua... Toamna a cules rod bogat. O lună întreagă au cărat căruţe de aici din sat, vagoane întregi de sfeclă, mii de chilograme de bumbac. A luat bani buni, zahăr — sute de chilograme, stambă şi pânzeturi — alte sute de metri, zeci de pachete de bumbac...
— Mi le-a dat statul, după contract, strigă Măchiţă.
— N'am spus altfel, — i-o reteză Ene şi continuă : — V'aduceţi aminte ; spuneau unii : „A dat Măchiţă, lovitura ! — Lasă s'o dea, răspundeau alţii, c'a muncit"... Care muncă ? strigă secretarul. El exploata... Şi-aşa a făcut Barbu Măchiţă şi'n '51 ! Ba şi-a mai pus pe lângă casă şi câteva rânduri de pomi, şi-a făcut şi stupină, şi grajduri noi, hambare noi, cum se cereau de-acuma într'o gospodărie ca a Iui. Banii nu i-a mai băgat în pământ. S'a ferit de asta. Şi-a ridicat însă, casă nouă şi-a început să-şi întărească gospodăria : şi-a mai luat un cal, o bivoliţă, oi, porci, maşină de cusut şi câte altele... A muncit el singur pentru astea ? Nu ! A exploatat !... şi-a speculat ! Şi-o să-1 prindem noi şi cu ăia care vin să facă comerţ necinstit împreună!... Asta-i Măchiţă, tovarăşi, chiabur în toată regula... Atunci dece să ne mirăm că nu şi-a dus cota de mijlocaş? El a făcut întru totul ce-a făcut şi Bobeică...
— Păi nu degeaba se pupă'n bot cu el, strigă o voce.
— E chiabur... se auzi alta. N'are ce căuta în rândurile noastre !
— Afară !... să fie exclus.
— Afară !
Ene Grosu ciocăni cu creionul în masă, liniştindu-i :
— O să aveţi cuvântul, tovarăşă... Continuă : — Şi la fel cu Bobeică, nu numai cota, dar nici impozitul nu şi 1-a achitat...
— Nu-i adevărat, sări Măchiţă de pe bancă. Uite chitanţa... de ce minţi ? Secretarul rămase încurcat. Barbu Măchiţă se repezi la masă, roşu ca
un rac şi-i vârî sub ochi, hârtia.
— ...douăzeci de mii am plătit ! strigă el fluturând-o. Pentru cine ? Nu pentru stat'?... pentru statul care m'a   lăsat dintr'un condeiu, muritor de foame !
Trânti hârtia pe masă şi se întoarse pe bancă, înciudat, frământându-se. Ene Grosu o ridică şi-o citi cu atenţie, cuprins de uimire. In sală se făcuse linişte. Atunci se ridică dintre bănci, loana-văduva :
— A furat statul de banii ăştia, tovarăşi !... el şi cu Popa ! A plătit impozitul chiar în seara când s'au oprit încasările. Asta se poate vedea după registru... El şi cu Bobeică au ştiut dela Popa despre reformă şi şi-au achitat atuncea toată datoria, să nu-i prindă cu bani...
— Aaa ! — izbucni sala. Hoţoman !
— Se trage de brăcinar cu Bobeică !
— Afară cu chiaburii !
Ene linişti' din nou adunarea. Continuă, întrebându-se :
— Dece nu şi-a achitat Barbu Măchiţă cotele ? Pentrucă sfatul popular 1-a cocoloşit şi pe el, şi pe Bobeică, şi pe toţi.chiaburii. Tovarăşul Năstase Vlad n'a aplicat întru totul legea...
— Să se aplice legea ! — strigă cineva din sală.
— Alde Bobeică au domnit-o cu Năstase... ne-au prostit.
— Preşedintele să dea socoteală... e limpede !
— Păi, tovarăşul Năstase primea plocoane dela chiaburi... spuse Oancea. Ene Grosu se întoarse spre preşedinte,   înmărmurit. Tresări,   în acelaş
timp, şi Vanghele Cristu de lângă el şi Ion Stancu din sală. Năstase Vlad se ridică încet, îngălbenit la faţă, stăpânindu-şi frica, /i
— Sunt minciuni, se bâlbâi el.
— Cer să vie aici Tache dela 5;fat, — strigă Ioana.
JUDECATA
— Să vie Tache ! ţipă adunarea.
Secretarul doar făcu un semn lui Ghiţă Oancea şi colectorul o şi sbughi pe uşă. Se întoarse repede cu Tache de mână şi-i făcu vânt în faţă. Când se văzu într'o asemenea adunare, înconjurat de atâtea priviri înfuriate, Tache se îngrozi. Murmură ceva neînţeles, îşi şterse năduşala de pe frunte şi-apoi încremeni cu ochii la Năstase Vlad.
Ene Grosu îl întrebă scurt, ce ştie despre banii şi plocoanele primite de Năstase Vlad. Tache îşi mută privirile în pământ şi bâigui :
— Despre bani, nu ştiu... eu numai i-am schimbat şaizeci de mii. Ioana ştie, că ea m'a prins. Cu plocoanele însă, e adevărat 1...   Când   zări   privirile de vulpe ale preşedintelui, Tache izbucni : — Ce mai, nene Năstase, dă-o'ncolo ! ?... doar eu ţi le-am adus 1
— De unde? întrebă Ene.
— Dela Bobeică, dela Măchiţă, dela Ţigău, dela toţi ăştia. —• Poţi să pleci, tovarăşe Tache, grăi secretarul.
După ce straja eşi, Ene Grosu propuse adunării să termine întâi discuţia asupra lui Măchiţă şi dădu cuvântul lui Vanghele Cristu. Bătrânul se ridică încet, sprijinindu-se de colţul mesei. Era tare abătut. îşi şterse fruntea îmbrobonată de sudoare, apoi tâmplele cărunte, faţa şi mustaţa. Un timp rămase cu privirile pironite asupra lui Măchiţă, şi apoi, le îndreptă către ceilalţi. începu :
— Eu, tovarăşi, sunt mai bătrân decât toţi de-aicea. Şi-am văzut, şi-am întâmpinat multe în viaţa mea... că destul de amară a fost! Dar nu mi-am închipuit vreodată, să ajung astăzi — în zilele puterii populare — de râsul mucoşi-lor, şi-al ghiftuiţilor, şi-al şopârlelor care s'au strecurat până aicea, între noi... Şi Vanghele Cristu povesti cum îl alungase Măchiţă când s'a dus să-1 pornească cu cotele... Şi numai ce s'a repezit în mine ca un duşman, vorbea el indignat... Şonto-rogule, să piei din curtea mea că-ţi scurtez şi celălalt picior...
— Ruşine... izbucni unul din sală.
— E membru în birou, strigă altul.
— Şi deputat.
Vanghele Cristu termină cerând excluderea lui Măchiţă din partid. In ace-laş timp însă, propuse adunării să discute pe loc şi „cazul tovarăşului Sile".
Când termină bătrânul, printre comunişti se iscă fierbere. Sile se ridicase în picioare, cu mâna întinsă :
— Ai cuvântul, încuviinţă Ene.
Sile ieşi dintre bănci cu pasul stânjenit, cu privirile pierdute. Când ajunse lângă masă, căută cu insistenţă ochii lui Moş Vanghele, dar acesta şi-i întoarse în altă parte, hotărît. Gestul său parcă spunea : „nici o îngăduinţă, nimic !"' Sile se răsuci spre sală şi-şi frământă un timp căciula neagră în mâini. începu apoi, hotărît, dar încet:
— Tovarăşi, eu...
' — Mai tare! strigase din fundul sălii, Ion Stancu. .  In sinea lui, primul secretar se bucura. Nu' se înşelase deloc când gândise despre Sile. Bănuia ce avea să spună tânărul ţăran şi asta trebuia spus cu hotărîre, să audă toţi de-aicea.
— ... eu, vorbi Sile, ceva mai tare, m'am lămurit cine mi-e domnul Măchiţă...
— Prea târziu, zise cineva.
Ene bătu cu creionul în masă, nerăbdător. Sile continuă :
— ... Sile în sus, Sile în jos, Sile c'aşa, Sile că pe dincolo... uite, aşa m'a purtat 1 Lui i-am vândut porumbul... dela el am luat banii cu care m'a prins reforma... Şi asta numai seara trecută, când se vede că ştia... El m'a sfătuit să fac gălăgie pentru bani, aici în adunare... el m'a făcut să ies din întovărăşire...
94
AUREL MIHALE
— Ptiu !  sări  Vanghele Cristu  înfuriat... cârpă !
Sile tăcu un timp, stingherit de intervenţia bătrânului. Simţise însă, cu câtă încordare îl ascultase adunarea... şi în asta întrezări înduplecarea ei în judecarea faptelor sale. Reîncepu :
— Acuma mi-e clar, ca lumina zilei, tovarăşi... Barbu Măchiţă s'a inchia-burit ! Ne e duşman... are legături cu unul dela oraş cu care face speculă şi dea-semenea, cu Bobeică. Acum trei-patru seri,, eu l-am văzut pe chiabur ieşind' din casa lui...
— S'o terminăm odată cu asta, strigă careva. ,
— Afară cu Măchiţă !
— Să iasă ! Să iasă !
Sile încercă să mai spună ceva, dar nu reuşi. Sgomotul din sală nu-1 putea acoperi cu vocea lui lipsită de putere, roasă de remuşcări. De data asta, Ene linişti foarte greu adunarea. Atunci, însă, interveni clin nou, pe neaşteptate, Ion Stancu :
— Vrem să cunoaştem şi părerea tovarăşului Năstase, ceru el. Preşedintele se ridică în picioare speriat şi încurcat în acelaşi timp, bâlbâ-
indu-se :
— Cum adică... despre ce ?
— Săracu' ! îl căina cu dispreţ unul din sală. Despre tine.
— Despre Măchiţă, strigă Stancu.
Adunarea uitase de Sile care rămăsese în picioare, ceva mai într'o parte. Se întorsese toată spre preşedinte.
— Eu n'am nici o părere... bâigui Năstase Vlad. Adică, am... ce zice adunarea, aia e... majoritatea !
— Să iasă amândoi, de mână ! ceru unul.
— Afară ! strigară şi ceilalţi ridicaţi în picioare... Afară ! Afară ! ...După ce se despărţi de   Năstase, în drum spre casă, Măchiţă merse cu
mâinile la spate, cu capul pe sus, înfruntând parcă pe cineva ce-î stătea aevea împotrivă. O luase pe mijlocul uliţei, înaintând ca pe o cărăruie pe care nu putea să treacă decât el. Cerul era senin, plin de stele ; frigul crescuse, întărind noroiul ca fierul. Paşii lui sunau în liniştea nopţii ca pe un pod de lemn. „Hm... şi ce dacă m'au dat afară din Partid ? gândea el. Mare brânză !" Dar alte gânduri i se ridicau repede în minte : „Ei, era mai bine aşa... eram pus la adăpost... nici capul nu mă durea ! Acuma, cum o să bată în Bobeică, tot aşa şi'n mine !" Toate ar fi fost cum ar fi fost pentru Măchiţă... că-1 dăduse afară din partid, nu prea simţise. Pe el nu-1 mai legase nimic de comunişti în ultimii ani. Ideia luptei pentru mai binele tuturor, al poporului, nu devenise miezul vieţii lui, al sufletului lui... El nu era stăpânit acum decât de visul îmbogăţirii sale : prin orişice, oricum. De aceea şi era mai aproape de Bobeică, decât de lupta şi de năzuinţele celorlalţi... împotriva puterii populare care-i reteza ghiarele şi-1 strâmtora nespus de mult. Pentru el lovitura cea mai grea fusese aceea dată de sfatul popular... în pumn, la spate, strângea hârtia prin care îl anunţa că fusese trecut în rândul chiaburilor... îşi aminti de seara când fusese chemat ultima dată de Ene, la partid. Dela el pornise toată mişcarea asta... pe toate le struneşte aşa cum vrea... Cine dracu 1-a adus din nou în sat ? Doi anf, cât timp fusese mecanic la pompele de apă de la orezăria Gospodăriei de Stat de la Mănăstirea, uitase lumea de el. Şi-acuma, uite... a venit ei să le'ntoarcă pe toate pe dos... Hm !... II cuprinse dintr'odată o ură de moarte faţă de secretar. Faţa i se schimonosi, întunecându-se. Degetele i se strânseră în pumnii moi şi rotunjiţi de grăsime, paşii i se îndesiră...
Acasă, găsi lumină. Femeia îi ieşi nerăbdătoare în prag, cuprinsă de grozăvia ştirii pe care, totuşi, o bănuia. Dădu să-i spună ceva, dar când îl văzu nşa de supărat şi de încruntat se retrase câţiva paşi, făcându-i loc să treacă. Ină-
JUDECATA
95
untru, Măchiţă se aşeză pe pat fără să se desbrace. Tăcea. Nevastă-sa închise uşa şi rămase în mijlocul casei, înfiptă ca un stâlp, cu ochii la el. Măchiţă începu dintr'odată să suduie şi să scrâşnească, cuprins de ură, tremurând :
— ...dumnezeii lor, li-i ciudă că m'am ridicat !... da' lasă !
— Ce e, Barbule ? îndrăzni femeea. Ce s'a întâmplat ?
— M'au dat afară din partid, gemu el... şi m'-au trecut la chiaburi.
Nevastă-sa izbucni furioasă, blestemând statul şi partidul, viaţa sub comunişti, pe Ene Grosu, pe Vanghele Cristu, pe Ghiţă Oancea, pe Ioana... pe toţi care li se puseseră împotrivă. Apoi, îl întrebă parcă cerându-i socoteală :
— Da' Năstase ce-a făcut ? Ce, degeaba i-am...
— L-au dat afară şi pe el, mormăi Măchiţă... şi din partid şi dela sfat. Femeea înmărmuri.
— ...Năstase spunea că a auzit cum l-au propus preşedinte pe şontorogul de Vanghele, ce crezi ?! ...iar în birou au vârît-o pe izăltata aia, pe Ioana !
Tăcură. Măchiţă se întunecă şi mai mult la chip şi-şi clătină capul lungueţ ca pepenele, a desnădejde. In ochi, însă, în pumnii ce i se încleştaseră pe genunchi, în semeţia pe care-o căpătase întreaga-i înfăţişare, îi creştea neîncetat, turbată, o îndârjire plină de ură...
*
Peste noapte, Ion Stancu trecuse şi prin alte sate. Sculase secretarii din somn şi primise rapoarte amănunţite despre felul cum mergea preschimbarea banilor. Avea de gând ca în cele trei zile fixate acestei operaţiuni, să nu rămână nici un sat necontrolat de dânsul. Simţise dela bun început că reforma bănească scotea la iveală lucruri necunoscute în trecut. Căuta pe oriunde cât mai multe fapte şi date concrete, cerceta cu asprime oamenii, pentrucă de cele mai multe ori aceste fapte puneau în cumpănă însăşi aplicarea politicii, a liniei partidului. Şi de aceea, acum nu dorea nici o informaţie indirectă; voia ca totul să fie văzut şi pipăit de dânsul. Şi lua deasemenea, măsuri concrete,imediate. La Poiana, schimbase secretarul organizaţiei de bază ; într'o altă comună, conducerea cooperativei şi peste tot dăduse dispoziţii să se cerceteze situaţia mijlocaşilor „înstăriţi"...
Dimineaţa ajunse la Trestieni. Opri calul în faţa sfatului popular descăleca şi petrecu pana frâului după un vârf de ulucă. In curtea sfatului, găsi lume adunată, aşteptând nerăbdătoare începutul preschimbării. Femeile aveau banii înveliţi în câte-o batistă sau basma şi băteau pământul pe loc, tremurând. Bărbaţii tăceau cu mâinile vârâte în buzunar sau cu ţigările în gură, fumegând. Când îl zăriră pe Stancu, mulţi din cei prezenţi îl recunoscură, şi vorba domoală li se întrerupse brusc.
După ce-i salută, Ion Stancu îi întrebă zâmbind :
— Ei, pe care v'a prins cu' bani ?
— Pe noi, mai cu puţini... ce-aveam pentru casă, şi încă ceva pe deasupra, răspunse unul. Dar pe chiaburi...
— I-a usturat al dracului, reforma asta, strigă un tânăr.
— I-a năucit, umblă ca nebunii, spumegă...
— Te porrfeneşti că vă pare rău ?! îi iscodi secretarul.
— Nouă ? întrebă un ţăran. Atâta pagubă ! Izbucniră râsete, chicoteli.
— Poate lui Dobre să-i pară rău, vorbi un ţăran mai în vârstă şi arătă cu mâna spatele unuia care sta lipit de uşă, să intre primul... El a venit cu traistal
Ion Stancu se uită bănuitor la cel pe care ţăranul îl numise Dobre. Acesta
96
AUREL MIHALE
avea într'adevăr, o traistă umflată la subsuoară pe care o strângea ca pe-un cimpoi. Se vedea că şi buzunarele-i sunt deasemenea, pline. Lângă el, mai era unul cu un pachet învelit în hârtie, legat încruciş cu sforicele. Cercetă rândurile celorlalţi, căutând încă asemenea inşi, dar nu mai găsi. Privirile i se opriră asupra unei bătrâne care se făcuse verde de frig.
— Ia vezi, maică, îl rugă ea, poate ne dă drumul odată !
Ion Stancu o luă de mână şi-o mută în faţă, înaintea celui numit de oameni, Dobre. Mulţimea murmură satisfăcută, zâmbind. După asta, secretarul dădu să intre la sfat, dar uşa era încuiată. Bătu. I se deschise cu întârziere şi cu mare zarvă, de către strajă.
In tindă, Ion Stancu se opri întors spre ţăran. ^
— Chiamă-1 pe tovarăşul secretar, ceru el.
— E plecat la Sălcioara, răspunse celălalt. De-aseară a plecat ...1-a trimis tovarăşu' Mielu, să facă lista cu oamenii... pentru bani.
Secretarul rămase gânditor. Sălcioara era un sat care ţinea tot de Tres-tieni. Mielu era activistul raionului. Oftă. Vorbi iar :
— Du-te după tovarăşul preşedinte al sfatului şi de-acolo, drept la Sălcioara. Nu te întorci fără tovarăşul secretar... Ion Stancu trecu prin tindă spre camera în care se făcea preschimbarea. Deschise. înlemni pe loc, cu mâna pe clanţă, cu ochii scăpărând. înăuntru, în faţa mesei la care sta comisia, Mielu număra cu îndemânare un teanc de bani. La început, prirnul-secretar văzu înain-te-i numai o pânză negră. Mai apoi, când ţesătura ei porni să se destrame, ÎI zări pe Mielu zâmbind încurcat, cu mâinile pe bani şi ochii cuprinşi de spaimă. Ion Stancu se stăpâni cu mare greutate. înainta.
— Ce faci aici ? îl întrebă.
— Schimb nişte bani, răspunse Mielu ceva mai calm.
Ochii primului-secretar se aţintiră asupra teancului de bancnote :
— Păi, atâţia ?... cât ai ? ...de unde sunt ?
— ...o sută cincizeci de mii ! murmură Mielu. Sunt ai lu' maică-mea!
— Aha ! făcu secretarul. I-a vino'ncoa !... ia şi banii ! Trecură într'o altă încăpere, la secretariat. Erau singuri.
— Ai cui sunt banii ? repetă tare şi "apăsat Ion Stancu. De unde are maică-ta atâţia bani ? strigă. De ce schimbi când s'a hotărît că tot activul va schimba mâine seară, la raion ?... răspunde !
In faţa privirilor severe ale primului-secretar, Mielu îşi plecă privirile sale. Bâigui :
— Ai lu' maică-mea sunt, tovarăşe secretar... ea îi are dela Dobre Diacu, cu care s'a căsătorit asrl-toamnă...
— ...bani chiabureşti ! izbucni Ion Stancu cu mâna'n păr.
— Nu, e mijlocaş Dobre Diacu, se împotrivi Mielu.
— O să vedem noi, strigă Stancu... dece nu şi-i schimbă el ? Apoi, îi arătă uşa : — Poftim !
Ieşiră afară. In faţa mulţimii, se opriră. Prirnul-secretar îl apucă pe Mielu de mânecă şi-1 împinse în faţa lui Dobre 'Diacu. In această clipă îşi aminti de vorbele lui Vanghele Cristu : „...e strein de inima noastră, tovarăşe secretar !"' Porunci :
— Dă-i banii înapoi !
Sub privirile mirate ale ţăranilor, Mielu întinse teancul de bancnote lui Dobre Diacu. Bătrânica mutată de Stancu în faţă înlemni când văzu atâtea hârtii albastre. Făcuse ochii mari, şi-şi prinse între dinţi un colţ dela basma. In ochii celorlalţi, prirnul-secretar întrezări strălucirea unei bucurii tăcute, nemărturisite. Se întoarse spre Mielu, hotărît:
— Pleci la raion şi m'aştepţi acolo. '
JUDECATA
97
După ce Mielu dispăru. Ion Stancu se întoarse la comisia de schimb şi crăpă uşa :
— începeţi preschimbarea... imediat !
Trecu apoi din nou la secretariat şi se. opri în faţa telefonului. De dincolo de uşă, se auzeau deja paşii ţăranilor care intrau în tindă. Ridică receptorul şi învârti manivela. Vorbi.
— La telefon, Stancu... vreau să vorbesc cu raionul !
In casca dela urechea sa, se porni dintr'odată un freamăt neobişnuit. Auzi aceleaşi cuvinte însufleţite, înlănţuite ca pe un fir, sFurând dela un aparat la altul, dela o telefonistă la alta :
— Numai o clipă, tovarăşe secretar... numai o clipă... o clipă... o clipă 1 Ion Stancu răsuflă uşurat, cuprins   de un sentiment de puternică încredere.
Crezuse într'un timp că nu organizase totul aşa cum trebuie, dar uite, peste tot, în acest moment important din viaţa ţării, oamenii erau la posturile lor... II încerca emoţia ca pe un copil.
Tresări. Pe linia rămasă liberă cuvintele se întorceau înapoi, spre dânsul, fulgerător de repede. Creşteau :
— ...aveţi raionul... aveţi raionul... aveţi raionul, tovarăşe secretar 1 Ion Stancu îşi apropie receptorul.
— Aici e Leontina, tovarăşe secretar... auzi de dincolo, dela celălalt capăt al firului.
întrebă :
— Ce, ai venit aşa de dimineaţă ?... sau s'a întâmplat ceva ?
— Nu, nu s'a întâmplat nimic, răspunse Leontina. Dar n'am mai fost acasă...
— Cum ? sări Stancu.Dar copilul... ce-ai făcut cu el ?
— L-am alăptat aicea... am trimis şi mi 1-a adus...
Pe fir, domni un timp liniştea. Mai apoi, Ion Stancu reveni :
— Iţi mulţumesc... Uite ce e : sucursala băncii de stat să trimită imediat un nou agent la Trestieni... ăsta nu-şi face datoria. Adăugă : — Va sosi acolo Mielu... nu-1 trimite nicăieri !... Alio ! Am putea face diseară o şedinţă cu tot activul ?... Sjunt pe teren, desigur ! Atunci o să fixăm mâine-seară... Alto! Cum merge preschimbarea, la voi ?... Bine, da !... Pe-aici ?... Tot bine, dar am dat şi de nişte fapte care m'au pus pe gânduri... O să discutăm noi. Atât... Alio, eu rămân aicea, până spre prânz.
După ce receptorul Leontinei căzu în furcă, Ion Stancu mai aşteptă un timp. Simţind apoi pe întreaga linie liberă liniştea restabilită, spuse:
— Am terminat... vă mulţumesc, tovarăşelor !
VII
Noaptea fusese senină, deosebit de geroasă. Pământul rămăsese încă negru. Noroiul uliţei îngheţase adânc, întărindu-se ca piatra. Intunerecul se destră-mâse alungat de lumina zilei, dar pe cerul vânăt, fără strălucirea-i albastră, nu apăruse încă soarele. Timpul trecea spre primul ceas al dimineţii. Era linişte. Se auzea numai bocănitul în pământ, grăbit şi regulat al unui toiag. Vanghele Cristu mergea spre sfat cu noaptea în cap.
Când să intre în curte, se opri. Poarta atârna într'o balama, răsturnată. O ştia aşa de mai multă vreme, dar parcă abia acum o vedea întâiaş dată. Uşa dela tindă scârţâi prelung, ca o rotilă de plug neunsă. înăuntru, la secretariat, un scaun fără un picior era vârît într'un colţ, sprijinit cu spătarul de perete. Uşiţa sobei era desgrădinată dintre cărămizi şi, prin spărtură, se vedea cum licăreşte focul de curând aţâţat. înţelese că Tache venise şi mai înaintea lui. II găsi în camera în care
. 7 — Viala Românească — o. 3001
98
AUREL MIHALE
lucrase Năstase Vlad, curăţind cenuşarul. Bătrânul îi răspunse la salut şi se aşeză la masă. Se apucă să cotrobăiască prin sertare, uitându-se din când în când la Tache. Simţise că omul se temea să nu fie dat afară pentrucă tăinuise faptele fostului preşedinte. H lăsă să aprindă focul şi apoi, îl chemă. Ii făcu semn să stea pe scaunul din fata mesei. Straja se aşeză încet, şi-şi ridică privirile.
— Ce să facem cu tine, Tache ? îl întrebă noul preşedinte.
Tache tăcea. După un timp, ridică umerii arătându-şi pe muteşte încurcătura,
— Ce-ai face tu, dacă ai fi în locul meu ? îl întrebă din nou Vanghele. Tache clătină doar capul, într'o parte şi alta, nehotărît.
— Hai, spune, ce-ai face unuia care a ascuns legăturile preşedintelui cu chiaburii ?
— L-aş da afară, răspunse repede Tache.
Bătrânul se uită la el îngrijorat. Tache era sărac. Până acum doi-trei ani fusese argat la Petrache. De-acolo, nimerise aicea, la sfat.
— Deocamdată eu nu te dau... grăi Vanghele Cristu. Da' să ştii, că atunci când oi striga... Tache, să vină chiaburii, tu să mi-i aduci în unghii...
— Vi-i aduc, tovarăşe preşedinte... Vanghele Cristu ridică degetul ameninţător :
— Şi-apoi, să mai ştii, că eu nu primesc plocoane!
II trimise după Ghiţă Oancea, după Ioana-văduva şi după Gheorghe Bordei. Cei chemaţi veniră repede. Odată cu ei, în încăpere pătrunse şi un va! de frig. Colectorul mai aduse două scaune, de dincolo dela secretariat şi se aşezară. Bătrânul era tăcut şi îngândurat, plin de hotărîre şi siguranţă. întrebă :
— Cum stăm cu colectările, Ghiţă ?
Colectorul răspunse rar, închizându-şi în pumn degetele apăsate pe rând :
— Mai au -de adus State Piţigoi, Sanda lui Matei şi încă vreo câţiva... şi-apoi, chiaburii : Bobeică, Măchiţă, lie Ţigău mai are ceva...
— Eu zic, să dăm o raită prin sat, acuma, de dimineaţă ş? să-i scoatem şi p'ăştia... Ghiţă, tu rămâi tot cu chiaburii... Ioana să meargă la Sanda, eu la State Piţigoi, şi tu, Gheorghe, treci pe la ceilalţi... Ne întâlnim apoi aicea, la sfat.
Se ridicară să plece. In uşă, Vanghele Cristu se apropie de-al lui Bordei şi-i
zise:
— Mă Gheorghe, să-1 treci acolo, pe listă, din nou pe Sile... Am vorbit eu
cu el !
...Puţin după asta, moş Vanghele bătu cu toiagul în poarta lui State Piţigoi. Mijlocaşul ieşi pe prispă şi-i făcu semn să intre. Vanghele Cristu înainta şchiopătând, mutând din loc în loc vârful toiagului. Era îmbrăcat în acelaş cojoc vechi cu mânecile peticite'n coate, pe cap avea aceeaş căciulă bătrânească cu taler în fund. La îndemnul lui State Piţigoi, urcă pe prispă şi pătrunse în casă. Femeea îl întâmpină cu cinste, ca pe un musafir de mare preţ. Vanghele Cristu le dădu bineţe, îşi scoase căciula şi se apropie de cei doi copii care stăteau pe pat. Degetele sale sbâr-cite întârziară o clipă în mătasea părului lor.
— Ce faceţi, măi, prichindeilor ? glumi bătrânul, — Nu e rost de sanie, ai ?
— Nu e rost, moş Vanghele, răspunse cel mai mărişor.
Copiii se opriră din mestecat şi-şi lăsară mâinile în care aveau câte-o feliuţă de pâine, în jos. Cel care răspunsese avea alături ghiozdanul de pânză albă, pregătit, gata să plece la şcoală. Fetiţa, blondă şi bucălată, cu părul retezat în dreptul frunţii proaspăt pieptănat, îşi plecase pleoapele, ruşinată. Bărbatul şi femeia, rămaşi în picioare în mijlocul casei, îi priveau mulţumiţi, mândri de mângâerea bătrânului.
Vanghele Cristu îşi lăsă toiagul după uşă şi-şi făcu apoi loc între copii.
— Am auzit că treci prin şcoală aşa, ca câinele prin apă ! — se adresă el cu prefăcută seriozitate, băiatului.
JUDECATA
99
In obrajii copilului apărură pete de roşeaţă. Bătrânul se întoarse spre State Pitigoi, îi făcu semn cu ochiul şi continuă :
— Eu zic, să nu-1 mai dai la şcoală, mă, State... de ce să strici orzul pe gâşte? Copilul se uită mai întâi la taică-său şi-şi ridică ochii nevinovaţi spre bătrân.
Ingăimă încurcat:
— învăţ, moş Vanghele !.
Vanghele Cristu isbucni în râs şi-1 cuprinse pe după umeri, strângându-1 cu dragoste părintească. Vorbi apoi, către părinţii lui :
— învaţă, e adevărat. Ştii, ca deputat, eu mai trec din când în când pe la scoală. Mi-a spus învăţătorul că nu-1 întrece nimeni la carte... e ăl dintâiu ! I-am orins odată tocmai la istoria cu războaiele ...Tovarăşe învăţător, l-am rugat eu pe dascăl, vreau să-mi spună povestea lui şapte'şi'şapte 1... Zic, a lu' Piţigoi, să spue! S'a ridicat din bancă, şi-a început... cum ne Sugea turcu, cum ne împilase ţara, cât o ducea de greu poporul... Apoi, cum ne-am unit cu ruşii şi-am trecut Dunărea, cum l-am bătut pe turc la Griviţa şi Plevna, cum l-am îngenunchiat şi prins pe Osman Paşa. A vorbit şi de curcani, şi de cazaci... ştii! Tot, tot! Parcă citea pe carte!... Bravo, a lu' Piţigoi ! i-am zis.
Ochii femeii lui Piţigoi străluceau de-o lumină lăuntrică. Pe State îl înecase bucuria ; mărul lui Adam i se plimba grăbit în sus şi'n jos, în lungul gâtului subţire, ca o prună ce-o avea sub piele. Faţa-i osoasă şi prelungă, cu bărbia ascuţită, se împurpurase ca de foc. Bătrânul îşi oprise mâna pe creştetul copilului şi-i vorbea cu blândeţe :
— Să înveţi, taică ! Avem acuma lege nouă şi cu şcoala... Tu ai s'ajungi departe î Da' să nu uiţi că de-aicea ai plecat, din mijlocul poporului, din casa lui State Piţigoi de la Comana... auzi, taică, să nu uiţi!
State Piţigoi şi cu nevastă-sa, rămaşi în mijlocul odăii, se uitau cu mândrie şi încredere la copil. Bătrânul le înmuiase dintr'odată inimile ; le simţeau în piepturi ca de cocă. Fierbinţeala din sânge le dogorea în obraji şi-i năpădiră totodată fel şi fel de gânduri legate de viitorul luminos al copiilor. Femeia căută apoi căciula băiatului şi i-o îndesă grijulie pe cap, până spre sprâncene. Ii agăţă trăistuţa cu cărţi de umăr şi-1 apucă de mână :
— Hai, mamă... e timpul să pleci ! Copilul ieşi îngândurat.
State Piţigoi se aşeză pe un scăunaş pe care-1 avea în faţa unei copai cu mături puse la înmuiat. îşi făcea mătură pentru casă. Femeia se întoarse lângă plita înfierbântată şi mestecă c'o lingură de lemn în oala care clocotea. După un timp, State Piţigoi întrebă deadreptul, cu voce înceată :
— Ai venit pentru cotă, moş Vanghele, nu ?
— Da, răspunse bătrânul. Treceam încoace, spre-al. lui Măchiţă, minţi el„ şi m'am oprit şi la tine, că şi tu mai ai ceva de dat...
—' Porumb, vorbi Piţigoi, şi adăugă mai încet... treisute optzeci de chile.
Apoi tăcură ; şi el, şi bătrânul. Câteva clipe trecură cu greu, înecate într'o» linişte nedesluşită. Femeia mai scormoni cu lingura în oală şi le puse dinainte, pe-o margine de pat, un taler cu boabe de porumb, fierte, acoperite de aburi.
— Ia, moş Vanghele, îl îndemnă ea pe bătrân.
Mâna bătrânului se întâlni în talerul cu boabe fierte cu a lui State Piţigoi. Mijlocaşul îşi săltă privirile îngrijorate şi zise :
— E încă greu, moş Vanghele... nu prea mai am de unde, bre !
— Da' ce, a zis cineva că-i uşor ? Nicidecum ! Statului, însă, fără porumbul tău, îi este şi mai greu...
Cu pumnii plini de boabe ridicaţi la gură, mestecând, se priviră pe sub sprâncene cu înţelegere şi bună voie. State Piţigoi mormăi :
— Am să mai rup ceva, acolo, vre-o douăsute de chile şi-am să le duc şi
100
AUREL MIHALE
p'astea... da mai mult nu pot, bre... n'am de unde ! Scoateţi şi dumneavoastră mai mult dela Bobeică, sau dela Măchiţă, de la dealde ăştia, c'au de unde da ! Măchiţă n'a mai dus deloc, de la treerat. ...pe el de ce nu-1 zoriţi aşa ?
— Cu ei o să vorbim altfel... murmură bătrânul. Găsim noi ac şi de cojocul lor... să n'ai grijă !
Luară iar porumb în pumni şi iarăşi li se întâlniră privirile.
— Atâta duc, moş Vanghele... zise Piţigoi. Mai mult, n'am.
— Lasă că duci tu... te-aranjezi aşa, să nu rămâi de ruşine, că'n tot satul mai sunt doar câţiva şi chiaburii care nu s'au achitat.
State Piţigoi tăcea. Bătrânul se ridică şi dădu să plece. In clipa aceea, zări pe fereastră o carte poştală, plină de urmele ştampilelor. Se întinse, o luă şi-o ridică' în bătaia îndepărtată a .privirilor, s'o citească. întrebă :
— De unde e, de la băiat ?
— De la el, răspunse mijlocaşul. E tocmai la Satu-Mare cu regimentu... d'acolo mi-a scris.
• — O duce bine, nu ? C'acuma, nici armata nu mai e ca'nainte !.
— Bine, moş Vanghele. In ziua când ne-a scris, 1-a făcut sergent. P'ăsta, îl am şi mai .deştept... Ei, dac'apuca el mai de mult timpurile d'acum, era la şcoli înalte, la Bucureşti...
Vanghele Cristu lăsă scrisoarea pe fereastră şi murmură, cu un anume
gând :
— Numa cu mâncarea de n'ar duce-o prost...
— Nu, se opuse Piţigoi. Deloc! Să vezi ce scrie ! Şi se ridică să ia scrisoarea. Cu ea în mână, adăugă : Are statu' grijă., ce crezi, moş Vanghele?!
— E-e ! făcu Vanghele Cristu. Da' statului, cine-i dă ?
— Cum, cine ? întrebă încurcat State Piţigoi... Noi!
— Aşa e ; sigur, că noi. Da' dacă tu nu-ţi dai cota, ăla nu şi-o dă, celălalt nu... atunci cine-o să-i mai dea ?
întrebarea bătrânului rămase fără răspuns. State Piţigoi sta cu scrisoarea în mână, cu gândurile duse. Femeia se apropie de ei şi spuse :
— Lasă, că-1 ducem, moş Vanghele...
Vanghele Cristu se întoarse spre State Piţigoi şi aşteptă şi cuvântul lui.
— Cântăresc acum, ce am curăţat, îl pun în căruţă şi-i duc... îl asigură mijlocaşul. Să tot fie vreo două sute de chile... Restul, mâine dimineaţă.
— Aşa, mă State, — zise bătrânul mulţumit. Apoi îşi luă căciula de pe pat, toiagul de după uşă şi plecă, şontâc-şontâc, petrecut de privirile celor din pragul casei.
...In vremea asta, acasă la Sanda lui Matei intrase Ioana-văduva. Când păşi pragul, Sanda lui Matei îşi înfăşa tocmai copilul în nişte petece de scutece întinse larg pe pat. Femeea, tânără, la primul ei copil, o privi cu bucurie şi speranţă.
— Hai, fa dadă Ioană... o întâmpină ea. Bine că te mai gândeşti şi la mine ! Şi după ce lăsă copilul în copae, o îndemnă : — Stai !
Ioana simţi răceala din odaie şi trecu pe lângă sobă, pipăind-o. Se aşeză apoi pe pat, lângă copaia mişcată cu grijă de tânăra femeie. Legănat, copilul gân-gurca' cu ochii închişi, pregătindu-se de somnul de dimineaţă. Sanda lui Matei îngâna un cântec de leagăn nedesluşit, din care numai cuvântul „nani", repetat de mai multe ori, se înţelegea. Copilul aţipi repede. Luară amândouă copaia şi o mutară lângă sobă. Ele se aşezară la celălalt capăt al patului, şuşotind :
— E frig la tine, Sando... murmură Ioana.
— Este fa, dadă, răspunse femeia. Bag câte puţin, ca să-mi ajungă paiele până la primăvară.
Copilul scânci în somn, pe neaşteptate. Sanda sări speriată şi începu să-1 legene din nou, îngânându-i cântecul. In timpul acesta, Ioana îşi roti privirile prin
JUDECATA
101
încăperea sărăcăcioasă şi mică, dar curată ca o coajă de pu. In afară de odaia asta, Sanda nu mai avea decât o tindă, dincolo. Atât. După ce linişti copilul, femeia se întoarse iar spre deputată. Aceasta o întrebă:
— Da' de ce eşti supărată, Sando ? De ce m'aşteptai să vin?
— Ei, cu cota, fa, dadă Ioană... — şopti ea, să nu-şi trezească .copilul. De pe-aicea, din partea asta, toţi au dat. Doar eu am rămas. E adevărat că n'am prea mult de dat, vreo două-trei duble, numai... da' n'am de unde; fă... Vezi, nu mă lasă inima nici să nu dau, că doar şi el mănâncă acolo tot din ce trimitem noi... Da' poţi să rupi ? De unde ? Doi saci mai am, atâta... Hai, să-i vezi !
Sanda lui Matei, o luă pe Ioana de braţ şi după ce deschise uşa uşor, trecură în tindă. într'un colţ, strânse cu grijă, avea un braţ de paie aduse de-afară pentru foc ; în celălalt, doi saci.
— Ăştia sunt, —.vorbi Sanda. Cu economie, cred c'o să am până la vară... dacă mai dau ceva, o să rămân fără pâine un timp. ...Ce să fac ? Spune şi tu, că d'aia mă sbat!... Zău dadă, dacă n'aş vrea să dau ! Să ştiu şi eu c'a plecat de la mine măcar un pumn de grăunţe pentru el...
Sanda îşi stăpânea cu greu tremurul buzelor. In colţul pleoapelor îi stră-. luci o lacrimă.
— Ho, fa, nu fi proastă, căută s'o liniştească Ioana. O să vedem noi cum facem, nu te necăji !
Se întoarseră iar în casă. Se aşezară încet pe pat, cu ochii la copil. După ce-1 privi un timp, loana-văduva îşi ridică ochii negri, vioi, la căpătâiul lui. In perete, era prinsă poza lui Matei, în haine de grănicer, cu arma la picior.
— Cât pământ aveţi voi, — o întrebă ea pe tânăra femeie.
— Două pogoane, dadă... astea care le-am scris la tractor. Ioana se mai gândi şi-o întrebă iar :
— Da' Matei când a-plecat militar?
— Acuma, pe toamnă...
— Păi, voi trebuia să fiţi scutiţi de lege... vorbi gânditoare deputata. Ia dă-mi hârtia aia de la sfat!
Sanda se ridică, şi, grăbită, întinse mâna pe poliţa de după uşă, să ia hârtia cu impunerea de cotă. I se vedeau mai bine liniile trupului vânjos, bine legat, plin de sănătate muncită. Ioana se duse după ea şi după ce primi hârtia, o desfăcu în lumina ferestrei. Cercetând-o, o întrebă în acelaş timp:
— Când aţi primit-o ?
— Ei, mai încolo, pe vară... nu era el plecat.
— A, d'aia v'a impus sfatu' pe voi... Lasă. hârtia la mine, c'am s'aranjez eu să vă treacă la scutiţi. Diseară am să-ţi aduc înapoi, alta.
loana-văduva împături hârtia şi-o vârî .în sân. Mângâie apoi fruntea tinerei femei, încurajând-o pe tăcute, din privire numai. După asta deschise uşa ,uşor şi păşi pragul. In urma ei, Sanda lui Matei se.aplecă şi sărută încet fruntea copilului. Apoi se ridică şi rămase cu ochii aţintiţi asupra chipului din perete, zâmbind...
...Când ajunse la sfat, loana-văduva îl găsi pe Vanghele Cristu în birou, aplecat asupra registrului în care erau trecute planurile de cultură ale fiecărui ţăran. Pe bătrân, începuse să-1 preocupe de pe acum pregătirea campaniei de primăvară. Ioana se aşeză pe scaun, în faţa lui şi scoase din sân hârtia de impunere la cotă a Sandei lui Matei.
— Tovarăşe preşedinte, eu zic c'aicea am greşit, grăi ea. Oarnenii-s săraci; el a plecat în armată, ea a rămas singură c'un copil de ţâţă... legea nu le cere cotă...
Bătrânul ridică de-alături registrul cu cote şi-1 deschise peste cel dintâi, la partida lui Matei. Citi hârtia întinsă de deputată şi se. aplecă să controleze cifrele :
102
AUREL MIHALE
— Da, ai dreptate... trebuia scutită. Lasă hârtia aici, sau mai bine, prezintă tu cazul ăsta în şedinţa de comitet... o s'o ţinem diseară... Să pregăteşti şi-un raport cu situaţia de la tine, cu încasarea impozitelor... vezi că vine şi Ene !
Femeia vârî hârtia din nou în sân. O vreme, îl lăsă pe Vanghele Cristu să mai răsfoiască registrul, să-şi noteze câte ceva, să gândească în voie. Se apropie apoi cu pieptul de masă şi zise:
— Tovarăşe Vanghele... sfatu'are paie destule, rămase pe arman de astă
vară...
— Are, încuviinţă bătrânul cu ochii în registru.
Ioana îşi trase scaunul şi mai lângă masă şi-şi pironi privirile în ochii lui.
— ...femeea asta, nevasta lui Matei, ar avea nevoie şi de paie... să-i trimitem o căruţă, că n'o fi foc!
Sub Vanghele Cristu, scaunul scârţâi. Se lăsase pe spătar şi-şi netezea acum, încet, părul scurt şi alb. Vorbi:
— Ocupă-te dumneata de asta... mâine dimineaţă poate lua caii şi căruţa sfatului... dar de dimineaţă, că pe urmă poate ne trebue nouă.
Femeia se ridică şi dădu să plece. Gândea că înainte de şedinţă să mai treacă odată pe la Sanda lui Matei...
★
La sediul organizaţiei de partid, în fosta cârciumă a lui Bobeică, se aprinseseră luminile în fereşti, odată cu ale celorlalte case din sat. înăuntru, la masă, sta Ene Grosu. Singur. Soba de fier duduia. Se făcuse cald, era linişte şi mirosea puţin a fum de paie, de parcă te găseai în cea mai obişnuită casă de ţăran din Comana.
Ehe Grosu îşi scria raportul de activitate pe luna Ianuarie, către raion. Scrisese despre toate, aşa cum se petrecuseră, deşi Ion Stancu le cunoştea în bună măsură. Pusese în centrul atenţiei lupta pentru îndeplinirea planului de colectări şi succesul reformei băneşti. Concluzia pe care o trăsese era simplă şi se impunea cu o necesitate care-1 bucura pe Ene : organizaţia de partid ieşise mai întărită din această luptă...
Aicea se opri. Lăsă tocul pe masă şi rămase gânditor. Şirul imaginilor a ceeace trecuse pe hârtie nu se întrerupsese, însă ; vedea mai departe desfăşurarea furtunoasă a vieţii din Comana, ca într'o oglindă fermecată a minţii ce-ţi vorbeşte de viitor... Curând, în câteva zile, vor termina şi cu colectările. De mâine chiar, vor reîncepe lupta pentru întărirea şi constituirea statutară a întovărăşirii. Desfăşurarea ultimei şedinţe a organizaţiei îi întărise convingerea că comuniştii vor fi din nou în frunte. Aceste ultime acţiuni îi îndârjise în luptă şi le adusese în faţă, mai concret, perspectiva luptei. In primăvară, vor începe şi construcţia căminului cultural. Magherniţele din stânga cârciumei lui Bobeică vor fi dărâmate şi acolo vor zidi clădire nouă. întovărăşirea vor transforma-o peste vară în nucleul colectivei. Era lucru hotărît acesta. Aşa gândeau şi moş Vanghele, şi Gheorghe Bordei, şi Ghiţă Oancea, şi Ioana-văduva, toţi cei care formau acum activul organizaţiei.
Gândurile i se rotiră ceva mai mult în jurul desfăşurării luptei împotriva chiaburilor. Bobeică, Măchiţă,lie Ţigău, Petrache şi toţi ceilalţi vor muşca şi mai adânc. Şi se vor mai găsi şi alţii printre mijlocaşi, pentrucă mai erau câţiva care se apropiau de starea lui Măchiţă. Ii vedea pe toţi regrupaţi pe o nouă poziţie de luptă. Ene ştia că îndeplinirea planului de colectări şi succesul reformei băneşti îi lovise puternic, îi îngrădise şi mai mult. Dar ştia, deasemenea, că vipera iese la drum şi cu o parte din trup tăiat şi că abia atuncea muşcă mai veninos. El presimţea vuetul înăsprit, hotărîtor, al luptelor care veneau... să vină! Ii vor găsi mai pregătiţi ca niciodată !
JUDECATA
103
Tresări. Dincolo, în sala de şedinţe, auzise paşi. Uşa se deschise şi intră stingherit State Piţigoi. Ene se aplecă din nou peste hârtiile din faţa sa şi împinse lampa mai într'o parte. Lumina îl bătea pe State Piţigoi drept în faţă şi-1 arăta asa cum era : înalt şi deşirat, slăbuţ, cu faţa osoasă şi prelungă, cu gâtul subţire si' lung. Dar ochii pricepuţi ai secretarului zăriră în acelaş timp şi întunecimea din priviri şi tremurul buzelor cu greu stăpânite. Se vedea că omul este supărat.
State Piţigoi se opri stingherit, înghiţi în sec şi izbucni:
— Mă Ene, eu înţeleg să dau cota, aşa cum e scris la lege, dar nu vreau să mă fure, mă !
Secretarul îşi împreună mâinile în faţa pieptului şi-şi ridică ochii la el :
— Cine te-a furat, nene State ? Unde ?
— Acolo, la baza de recepţie... pungaşu'ăla al lu' Măchiţă m'a furat...
Ochii lui Ene Grosu se micşorară dintr'odată, ca în faţa unei lumini aprinse pe neaşteptate. Ii arătă lui State Piţigoi scaunul din faţa sa şi-1 îndemnă să se aşeze:
— Stai şi spune, bre... spune cum a fost.
State Piţigoi îşi scoase căciula ţuguiată, dar nu se aşeză. Se apropie şi mai mult de masă, ceva mai liniştit şi începu :
— La cântar, m'a furat, mă... Să vezi cum... Se aşeză apoi pe scaun... de dimineaţă, mă'nţeleg eu cu moş Vanghele să duc porumbul ce-1 aveam curăţat, astăzi ; iar restul, mâine. Zis şi făcut. Cântăresc eu şi încarc două sute de kilograme în cap. Până'n prânz eram deja plecat. Acolo, stau până acum, spre seară, că erau destui înaintea mea. Când îmi vine rândul, trag căruţa şi pun sacii pe cântar... o sută şaptezeci de kilograme, strigă mucosul ăla al lu' Măchiţă... Cum ? mă împotrivesc eu... două sute! zic. Doar atât am spus... că numai ce-1 văd că vine şi mă ia de mânecă cu ghiarele vârâte în mănuşile de piele şi mă împinge până în faţa cântarului... cât trage ? se răsteşte el. Mă uit ...aşa arăta, o sută şaptezeci... cât ? — întreabă el încăodată, strigând. ...Eu două sute de kilograme am pus, îi răspund. Nu e bun cântarul ! ...Ei, vezi, — mi-a râs el în nas, te-ai găsit tu mai deştept... Na hârtia şi du-te şi ia-ţi banii că rămâi fără ei... e cântarul statului, bă, mi-a mai strigat din urmă... asta e! N'am avut ce face, am primit... da' ;eu două sute de kilograme am dus !
Tăcu. Secretarul rămase gânditor, cu privirile pironite asupra raportului din faţa sa. îşi trecu apoi degetele înegrite prin părul moale şi blond, într'o mişcare înceată, care-i trăda nehotărîrea.
— Cu ale treizeci de kilograme eu îmi ţineam casa opt-zece zile... adăugă într'un târziu Piţigoi. Da' aşa, nici statul nu le,ia... intră în buzunarul ăstuia sau al cine ştie cui... la mijloc nu e lucru curat, Ene... în niciun caz !
— Ai mai spus, cuiva ? — îl întrebă secretarul.
— Nu... drept aicea am venit, la partid.
— Atunci e bine, grăi Ene Grosu. Uite ce facern : Matale nu pleci mâine cu restul porumbului fără Ghiţă Oancea... am să vorbesc eu cu el. II cântăriţi iar, de-acasă, şi-acolo v'aşteptaţi rândul ca orişicare. Oancea trebue să stea ascuns până ce-ţi dă hârtie... pe urmă, vedem noi...
Secretarul se ridică de pe scaun, şi după ce ocoli masa, se opri în faţa lui State Piţigoi, şoptindu-i:
— ...deocamdată, nu trebue să mai ştie nimeni, nene State... nici o vorbă, nimănui !
★
Cam la un ceas înainte de miezul nopţii, Barbu Măchiţă descăleca în faţa unei case din grupul de la şina de fier, acolo unde era baza de recepţie. Deschise
104
AUREL JVIIHALE
singur poarta, trase pe muteşte calul înăuntru şi trecu spre fundul ogrăzii, pe nesimţite. După ce legă calul sub şopron, la adăpost, se întoarse şi ciocăni uşor la ferestrele din faţă. Aşteptă. Noaptea era senină, cerul plin de stele, gerul uscat şi aspru. Grupul acesta de căsuţe răsărite în jurul gării era cuprins de liniştea somnului. Ciocăni iar în geam. Dincolo de sticlă îi apăru un cap sburlit, învăluit în întunericul dinăuntru ca'ntr'o ceaţă neagră. Doar albul ochilor speriaţi şi al dinţilor se vedea destul de clar, strălucind. Măchiţă făcu semn spre uşă şi chipul celui de dincolo dispăru din geam. I se deschise şi intră. Umbra celuilalt, albă, se tot învârtea în jurul mesei, pipăind cu mâna lucrurile de pe ea.
— Am eu chibrit, mă, Sandule, mormăi Măchiţă. Na.
Prin întuneric se. auzi sgomotul cutiei scuturate. Sandu Măchiţă luă chibritul şi scapără. După ce aprinse lampa din perete, sări în pat sub aşternut şi se întoarse către Barbu Măchiţă
— Ce s'a întâmplat ? întrebă el.
Privirile lui Barbu Măchiţă întârziară un timp asupra mesei pe care erau risipite resturi de mâncare, firimituri, pahare şi sticle golite. Apoi se aşeză pe pat, îşi lăsă gulerul de astrahan pe umeri şi mormăi, oftând :
— S'au dat dracului ăştia, mă Sandule... ni'au trecut la chiaburi. Sandu Măchiţă se ridică într'un cot şi înmărmuri, fără de cuvânt.
— Şi din partid m'au scos, adăugă Măchiţă... cum e mai rău. Javra-aia de Ene mi-a făcut-o şi cu Ghiţă Oancea... da' lasă !
— Ei, drăcie ! făcu Sandu. O să fie greu de-acuma.
— O să fie, sigur c'o să fie, repetă Măchiţă. D'aia am şi venit. M'au încolţit rău de tot cu colectările. Nu 'mai e chip să scap., trebue să-mi dai şi mie hârtie, c'am adus...
Aşternutul se foi. Sandu Măchiţă îşi scoase o mână pe care-o întoarse în faţa lui Barbu cu palma în* sus. Vorbi încet dar apăsat, cuprins de un sentiment de adâncă înţelegere, dar şi supărat:
— Ţi-am spus că nu pot... adu ceva şi gata... altfel, bate la ochi ţ
— De ce să bată ? — 'se împotrivi supărat Barbu. îmi dai acuma... cine ne vede ?
— Nu merge aşa, bre... caută să-i explice celălalt. Chitanţierul îl iau dimineaţa şi-1 depun seara. Tot ce pot face, fac în timpul ăsta, când cântăresc. Trag de la unii, se-adună'n magazie, şi pe urmă trec la alţii... Vino mâine spre seară ; peste zi am să caut să fac rost de ceva... Vii ?
Barbu Măchiţă se supără dintr'odată. Căldura din încăpere îi aprinsese şt faţa buhăită,-şi guşa învălurată, şi ceafa groasă. 1st descoperi capul lungueţ, cu părul tuns mărunt, şi se ridică.
— Nu vrei, isbucni el... asta e!
— Mă mir ce dracu mai aştepţi... vorbi înfuriat băeţandrul din pat. Să-ţi mai aduc, poate, grâu şi-acasă, nu ? înţelege că nu se poate altfel... vino cu doi saci şi-ţi dau hârtie la mână pentru două căruţe. Hai!
Câteva clipe trecură în linişte. Barbu Măchiţă îşi puse căciula pe cap, pre-gătindu-se de plecare. Mormăi:
— Vasăzică, aşa ?!
— Aşa, te-aştept mâine după prânz...
înainte ca Barbu Măchiţă să plece, Sandu se aplecă din pat şi.trase de dedesubt un cufăr de lemn. II descue. Din el scoase un pacheţel de bani noi, pe care îl întinse celuilalt. Erau numai hârtii de câte zece lei, roşietice, curate, nepipăite încă !
— Pe ăştia îi pui deoparte, zise Sandu. Să nu v'atingeţi de ei. Mâine seară am să-ţi mai dau. Trebue să pun la loc ce mi-a suflat reforma...
JUDECATA
105
Barbu Măchiţă luă pacheţelul şi-l vârî pe dedesubt, în buzunarul de la piept. După ce împinse cufărul înapoi, Sandu îl întrebă din nou :
— Ei ce faci, vii ?
— Vin, răspunse Măchiţă, da' mai pe seară. Dimineaţa o să mă reped până la târg, să văd cum merge piaţa... Am auzit că nu prea e rost, că merge prost acuma... totul se menţine la oficial. Are banul căutare, ce crezi!?
Barbu Măchiţă ieşi apoi hoţeşte, încalecă şi porni în galop către Comana.
A doua zi, de dimineaţă, în liniştea de dinainte de revărsatul zorilor, se afla deja pe drumul orăşelului raional.
Seara însă, la întoarcere, găsi magaziile de la baza de recepţie încuiate, sub pază miliţienească./Trecu şi pe dincolo de şină, pe la casa unde găzduia Sandu, dar nu-1 află nici aici. „O fi plecat acasă ?" gândi el. întoarse căruţă liniştit şi ieşi pe şleaul de la „hanul hoţilor", pe drumul satului.
Acasă, femeia îi ieşi înainte, îi deschise porţile şi se ţinu după căruţă pânăce aceasta se opri lângă grajd. Barbu Măchiţă coborî tăcut, întunecat la faţă, îngândurat. Femeia primi hăţurile şi biciul, întinse de el, dădu să-i spună ceva, dar se răzgândi. Când Măchiţă trecu înaintea cailor, să le scoată căpestrele, se luă după el.
— Ce e ?
— Ştii ? îndrăsni femeia.
— Ce ? mormăi Barbu Măchiţă.
— De Sandu... tu n'ai dat pe la el ?
— Dracu ştie pe unde umblă şi ăla 1 isbucni Măchiţă. Că numai m'a încurcat... nu l-am găsit nici la bază, nici acasă.
— ...l-au arestat, Barbule 1 murmură femeia, stins. A venit unul de-acolo şi mi-a spus. Acuma a plecat... l-au prins cu cântaru...
Măchiţă amuţi. Lovitura venise pe neaşteptate şi isbise în plin. Gata. In ceeace priveşte cotele, pierduse orice speranţă. Ii venea să-şi muşte degetele de necaz. S'a lăcomit, asta e ! Trebuia să fi dus şi el câteva şi să primească în schimb hârtii în regulă, ca şi Bobeică... Dar tot nu va duce. Nu va mai duce deacurna niciun bob. Şi să îndrăsneascăl să intre cineva în curte... că lasă ! Se întoarse abătut spre femee :
— Chiamă-1 pe domn'Nae, până la noi. Să vedem...
Bobeică îl găsi în ca'să, stând amărît pe i pat. Barbu Măchiţă îi făcu loc, alăturea, şi-1 întrebă :
— Ce facem, domn'Nae, c'ăştia au de gând să ne sugrume ?... L-au prins pe Sandu, ştii ?
Faţa lui Bobeică, din gălbue cum era, deveni vânătă şi apoi pământie.
— Te pomeneşti c'o să spună tot ?! mumură el.
— Nu spune, că nu e prost, îl încuraja Măchiţă. De asta să n'ai nici-o teamă... îl cunosc eu... moare în mâinele lor, da' nu spune!
Tăcură. Un timp, rămase fiecare vânturat de gândurile lui. Căutau ei să-şi mai facă curaj, dar toate aceste gânduri li se înfundaseră ca într'o peşteră neagră, din ce în ce mai neagră, mai strâmtă.
— Ce facem ? întrebă Măchiţă din nou. Bobeică zâmbi acru.
— Văd că te-ai şi pierdut, răspunse el. Eh, câte-am îndurat eu... Apoi se ridică şi isbucni deodată, oprindu-se în faţa lui cu pumnii încleştaţi, cu ochii îngălbeniţi, aprinşi de ură... dar tot nu m'au înfrânt. Şi nu vor reuşi să mă frângă niciodată. Atâta cât mai trăesc, nu vor reuşi... niciodată ! Să ştii asta !... Continuă : — Ce ? Mai ai ceva ascuns ?... grâu ?... porumb ?... Caută să scapi de el cât mai repede ! Un bob să nu le dăm... să nu găsească nimic când or veni... nimic ! Du-te cu el la târg şi dă-1... lui Fane, oricui... dă-1 şi ia bani, bani noi, c'au greutate ăştia...
106
AUREL MIHALE
Totuşi, Bobeică se întoarse acasă tare neliniştit. Parcă simţea acum şi mai puternic înfiptă în ceafă-i, mâna comuniştilor. De la_ reformă încoace, tot cu frica în sân o dusese, se aştepta să fie din nou călcat de miliţie şi tocmai deaceea nu mai scosese nici din bucate. Cu arestarea lui Sandu, însă, era şi mai mult în pericol. Se gândise în fel şi chip, dar nu întrezărise decât o singură scăpare. II chemă pe Florică în odae la el şi spuse, deadreptul :
— Trebue să mai dăm din grâu, Florică... şi din porumb.
— Dăm, murmură Florică. Decât să mai aşteptăm...
— Ce să mai aşteptăm ? sări Bobeică. Astăzi l-au arestat pe Sandu... dacă suflă ăla ceva ?
Florică rămase surprins, cuprins de teamă.
— Trebue să scăpăm cât mai repede de tot ce mai avem, continuă Bobeică. Nu oprim niciun bob, nimic. Când vor mai veni odată, să găsească groapa goală, Şi-acuma, şi banii sunt alţii, mergi la sigur...
Bobeică tăcu un timp. Apoi, hotărî:
— Mâine, în zori, pleci la Călăraşi, la Fane. Spune-i că dacă vrea să mai ia din bucate, în câteva nopţi trebue să ridice tot... Ne întâlnim tot acolo, la „hanul hoţilor"...
★
A doua zi, lumina zoriior descoperi în jurul curţii lui Măchiţă trei posturi de pândă. In poartă, sta preşedintele, Vanghele Cristu, cu doi miliţieni : unul dela raion şi altul din sat. In curţile gospodăriilor vecine, pitiţi după garduri, alţi patru oameni: loana-văduva cu State Piţigoi, într'o parte şi Ghiţă Oancea cu Sile, în alta. La semnalul sirenei, tresăriră. In dimineaţa asta, şuerul ei răsună şi mai prelung, şi mai îndârjit. Se simţea că de pârghia ei apucase o mână grea: mâna lui Ene. Vanghele Cristu întoarse capătul bastonului şi începu să bată în poartă. Miliţienii îşi ridicară armele la umăr şi apucară vârfurile ulucilor în mâini, sgudu-indu-le. Dinăuntru, haita câinilor năvăli furioasă, răscolind tot colţul acela de sat. In curte, apăru speriat Barbu Măchiţă. îşi trăsese în grabă doar pantalonii peste cămaşa de noapte, albă, înflorată cu arnici la guler şi mâneci, deschisă larg la pieptul păros. Ieşise fără nimic altceva. In vârful capului lungueţ ca pepenele, ciu-ful părului scurt era încurcat şi răscolit ca o mână de câlţi. Când îi văzu, faţa i se albi. înainta spre poartă cu mâinile pe betelia pantalonilor, cu paşii mici şi temători, legănându-se.
— Ce vreţi ? întrebă el.
Unul dintre miliţieni îi întinse o hârtie peste gard. Barbu Măchiţă o primi şi-şi aruncă ochii pe ea, grăbit, desluşind cu greu slovele. Faţa i se albi şi mai mult; se făcuse ca varul. Hârtia din mână începu să-i tremure ca o frunză. In locul ei nu mai vedea decât o pată mare şi albă, înceţoşată.
— Ce este ? bâigui înfricoşat Măchiţă.
— Ordin de percheziţie... răspunse apăsat Vanghele Cristu. E vorba şi de Sandu, şi de cotă... vrem să vedem ! Şi dădu să intre, împingând poarta.
— Cum ? Cu ce drept ? sări Măchiţă şi-şi lipi pieptul cărnos de scândura porţii: — Nu se poate!
Miliţianul îi smulse hârtia din mână şi-o vârî într'unul din buzunarele tunicii albastre. Apoi îşi opinti umărul în poartă, icnind. O izbi, cu chiabur cu tot, dând-o înlături. Barbu Măchiţă se clătină, se dădu deandaratelea şi se repezi din nou înaintea lor. Apucă în mâini stâlpii porţii, opnndu-le intrarea cu trupul său. Faţa-i devenise roşie ca racul, ochii aprinşi de ură. In spatele lui, cânii lătrau îngroziţi, urlând şi repezindu-se ca nişte lupi. Vanghele Cristu îi apucă mâna dela încheetură şi i-o strânse, scrâşnind :
JUDECATA
107
— Hai, viperă, că degeaba te sbaţi!
— Nu veţi trece ! se bâlbâi Măchiţă. Spumega. — Poate numai peste trupul
meu !
In timpul acesta, în spatele miliţienilor se mai strânseseră şi alţi ţărani. Unii dintre ei începură să strige peste gard, cu ochii la chiabur.
— Aşa... ţi s'a înfundat şi ţie. Păi ce credeai, mă, că-ţi mai merge ?
— Ăla fura acolo şi tu aicea... de unde-ai dat atâtea bucate pe mâna speculanţilor ?
— Atinge-1, tovarăşe miliţian... eşti moale, băiatule!
O parte din câinii din spatele lui Măchiţă se rupse de liota din faţă şi se repezi în curte, acolo unde Ghiţă Oancea, Sile, State Piţigoi şi Ioana-văduva intraseră prin gardul vecinilor. Când zări grupul lor, Măchiţă înţelese că era .zadarnic să se mai opună. Se trase într'o parte, lăsând poarta liberă. Pătrunse întâi Vanghele Cristu, urmat de miliţieni şi apoi, cei opt-zece ţărani adunaţi pe neaşteptate. Ghiţă Oancea apucă în mână o scurtătură şi goni câinii în fundul ogrăzii. Sile, State Piţigoi şi Ioana-văduva aşteptau în bătătură. Urmat de miliţieni şi ceilalţi, Măchiţă înainta spre casă, întunecat la faţă, asemenea pământului.
— Şontorog, ai ? scrâşni Vanghele Cristu, mergând după el. O să-ţi oiară ţie pofta să mai nesocoteşti legea şi oamenii...
Măchiţă întoarse capul şi mormăi pe înfundate, ca un câine încolţit:
— O să vedem noi.
In bătătură, se despărţiră. Ghiţă Oancea, Sile, State Piţigoi şi ceilalţi ţărani o luară împreună cu un miliţian înspre hambare, grajduri şi ogrăzi. Vanghele Cristu cu Ioana-văduva şi celălalt miliţian urcară scăriţa să intre în casă. înaintea lor, împins dela spate, mergea Măchiţă. In fundul curţii, înghesuiţi între şirele de coceni, câinii lătrau înnebuniţi, fără întrerupere. Din uliţă, veneau mereu ţărani şi femei, copii şi tineret. Când îi văzu pe toţi strânşi în bătătură, Măchiţă se îngrozi cu adevărat; dar şi mai strălucitoare îi apăru în ochii mici scânteia aceea de ură aprinsă şi grea, nestinsă.
Moş Vanghele apăsă clanţa şi încercă să intre în casă. Uşa era încuiată. Miliţianul îl ghionti pe chiabur şi-i făcu sernn să intre el întâi. Măchiţă trecu în faţă şi murmură :
— Deschide !
Câteva clipe aşteptară degeaba..Miliţianul se aspri şi mai mult la înfăţişare. Izbi cu piciorul şi uşa fu repezită dintr'odată de perete. Năvăliră în casă. înăuntru, în faţa unui dulap deschis, femeia lui Măchiţă îşi tot înfunda ceva în sân, cu spatele întors. Miliţianul îi apucă umărul şi-o răsuci dintr'o singură mişcare cu faţa la ei. In dulap, erau aranjate cu grijă câteva pachete cu bani noi. Jos, la fund, în bătaia luminii din fereastră, bancnotele străluceau multicolor. Ioana-văduva încremenise cu ochii la .bani, uimită de-o atât de neaşteptată privelişte. In faţa lor, femeia lui Măchiţă schimba feţe-feţe, uitându-se când la bani, când la miliţian. Bluza îi atârna greu, umflată, de parcă avea o dublă de porumb în sân.
— Te grăbeai să-i pui bine ? o întrebă bătrânul. Femeia îşi întoarse spre el ochii întunecaţi, tăcută.
— Ai cui sunt ? îl întrebă miliţianul pe Măchiţă şi arătă spre bani.
— O parte i-am schimbat eu... restul sunt ai lui nepotu-rneu... ai lui Sandu... răspunse repede Măchiţă, ca pe ceva dinainte gândit. El mi i-a trimis, ca să-i păstrez.
— Vasăzică sunt şi ai lui... bine ! grăi miliţianul. Aţi lucrat împreună!
— Cum ? sări Măchiţă.
— începuse iarăşi împuerniţa, ai ? întrebă Vanghele.
Amuţi şi Măchiţă. .Femeia lui încercă să-şi tragă bluza şi să-şi acopere umflătura sânului, încrucişând mâinile. Dar banii foşniră aspru, înăbuşit.
108
AUREL MIHALE
— Scoate-i ! îi porunci miliţianul şi-i făcu semn spre piept.
Femeia se răsuci într'o parte şi aruncă jos, în faţa dulapului, hârtiile strălucitoare, noi de câte cinci şi zece lei, de câte-o sută chiar. După aceasta, miliţianul îi făcu semn şi ei şi lui Măchiţă să-1 urmeze. Ii trecu într'o cameră alăturată şi rămase în prag să-i păzească. Din geantă, îşi scoase hârtie şi creion si le întinse Ioanei-văduva.
— Stai jos şi numără... scrie aicea câţi ai găsit.
Femeia se uită mai întâi la Vanghele Cristu şi-apoi îngenunche. Din dulap trase o faţă de masă de borangic şi-o întinse jos, pe podină. Preşedintele îi împinse un scaun fără spătar pe care-şi puse hârtia şi creionul. Cu stângăcie, loana-văduva începu să aşeze bancnotele cu grijă, una câte una, pe faţa de masă. Pentru fiecare, trăgea apăsat, pe hârtiuţă, câte-un beţişor.
— Hăă ! — îşi scăpară uimirea câţiva ţărani care se iviră în prag.
— Făcuseră iar bani, ce crezi ? se minună o femeie. Cu ăla dela bază i-a furat... din munculiţă noastră !
— Vezi, asta clocea Măchiţă... steaua lui de hoţ !
Vanghele Cristu trecu pragul printre ei. După ce controla şi celelalte camere, urcă cu trei ţărani în pod. Curând după asta, aruncară în tindă, pachete de bumbac-fire..: treisprezece, şi valuri de pânză şi stambă... şapte. Coborîră saci cu făină... cinci, saci cu zahăr... trei, damigene cu untură... şase, damigene cu miere... patru.
Afară, zarva era şi mai mare. In hambare, Sile şi cu State Piţigoi găsiră cincisprezece saci cu grâu, patru cu fasole şi porumb-boabe... aşa din ochi, peste o sută de duble. Când descoperiră toate acestea, Sile înmărmuri. I se turburase şi mintea. Mergea de parcă era beat. De-aici, intră cu State Piţigoi în grajd. într'un colţ, mai la coada cailor, sub o rogojină, descoperiră o tocitoare plină cu tărâţe. State Piţigoi, înalt şj deşirat cum era, se apucă de marginea ei şi-şi vârî mâna până la cot. După un strat subţire de tărâţe, dădu de grăunţe. Scoase o mână la lumină. Era orz !
— Măi, ce şnapan, murmură Piţigoi... Al dracului duşman ! La el, ca la siloz... şi cotă zicea că n'are de unde... Ţţţ ! Ţţţ! Ţţţ!
— Şi mă'mpingea şi pe mine să intru în păcat ! — murmură Sile uitându-se îngrozit la orz.
...In curte, Ghiţă Oancea controlase aşezările de prin fund cu grijă, înciudat. Ţăranii care-1 urmau, măsurau cu ochii înălţimea glugilor de coceni, mari şi burduhănoase, clădite în rând, ca pe arie. Unul îşi dădu căciula pe ceafă şi se minună :
— Coceni ca după-o moşie'ntreagă!
— Pentru porumbul pe care l-am găsit, sunt prea mulţi ! — adăugă altul. Dacă n'a vândut boabele, sunt ascunse pe undeva...
Colectorul veni între ei, gânditor. In mâini avea un par greu cu care bătuse pământul pas cu pas, încercându-1 dacă nu ascunde gropi. Degeaba. Curtea lui Măchiţă sunase plin dela o margine la alta. Tăcut, cerceta acum dintr'o parte glugile de coceni.
— Bate la ochi, mă Ghiţă ! — zise un ţăran.
— Bate... murmură colectorul.
Ghiţă Oancea aduse cârligul de fier dela şira de paie şi-1 înfundă adânc printre coceni. Dădu de ceva tare în clare cârligul nu mai intra. îşi întoarse faţa negricioasă cu ochii de cărbune spre ţărani.
— E-e! făcu el.
Scoase cârligul şi-1 mai înfipse şi-în alt loc. La început pătrunse uşor, şi-apoi, deodată, se opri ca 'ntr'un zid. Câţiva ţărani înfipseră mâinile în coceni şi traseră cinci-şase snopi afară. Odată cu asta, însă, din glugă se rostogoliră la picioarele lor ştiuleţi de porumb necurăţaţi, înveliţi în foi.
JUDECATA 109
— Ia te uită, frate ! — şopti unul.
— Hambar în glugă., ce crezi !
— Chiabur în toată legea...
Ghiţă Oancea desfăcu un ştiulete de foi, desgolindu-i aurul roşcat al boabelor tari şi uscate. Cercetă apoi şi celelalte glugi. încă două erau clădite, dease-menea, pe grămezi de porumb. Ţăranii deschiseră în burţile lor găuri mari, lăsând ca ştiuleţii să se rostogolească în voie, alături, pe pământul îngheţat.
După ce coborî din pod, Vanghele Cristu trimise ţăranii în sat după căruţe. Trecu apoi pe la hambare, prin grajd şi'n ogradă, la glugile înfundate cu ştiuleţi. II urmărea pe Sile. II văzu supărat, vorbind puţin şi aspru, repezit. într'un timp se apropie de el şi-1 întrebă, zâdărindu-1:
— Ei, ce zici Sile ? Bani furaţi dela stat la dânsul, sau jefuiţi prin speculă, bucate cât pentru trei rânduri de cote, aşezare gospodărească de chiabur...
Dar Sile tăcea, tăcea şi se uita la toate câte ascunsese Măchiţă, de parcă era singur şi singur le descoperise. Gândurile ce-i mai aminteau încă de prietenia cu Barbu Măchiţă se prăbuşeau într'însul pentru totdeauna.
Căruţele aduse de ţăranii trimişi de Vanghele Cristu intrară pe poartă în trapul cailor. Ghiţă Oancea le ieşi înainte şi le împărţi la magazii şi hambare, la grajd, la glugile de coceni şi în faţa casei, pentru cele găsite în pod. Ţăranii se risipiră pe la fiecare căruţă câte doi-trei şi începură încărcatul. Sile se întoarse la miliţianul care vorbea acum cu Vanghele Cristu.
— Părtaş la furt... vorbea bătrânul, numărând pe degete capetele din acuzarea lui Măchiţă... speculant fără milă, câine... sabotor la legea colectărilor... şi duşman... II luăm la miliţie şi-i facem proces de toate, după lege... legea nu trebue călcată !
Intrară apoi câteşi trei în casă. Ioana-văduva sta lângă legătura cu bani, hotărîtă dar şi puţin speriată. In colţ, în picioare, sub supravegherea celuilalt miliţian aşteptau Măchiţă cu nevastă-sa. Chiaburul rămăsese doar în cămaşa de noapte, cu pantalonii traşi peste ea, aşa cum ieşise în zori din casă. Se întunecase şi se schimonosise ia faţă ca un diavol. Privirile lui căutară în zadar ochii lui Sile şi apoi se opriră cu duşmănie asupra lui Vanghele_ Cristu.
— ...şontorog ai? îl înfruntă bătrânul din nou.
Barbu Măchiţă îşi mişcă buzele înfuriat, dar tăcu. Femeia lui înlemnise cu privirile la legătura cu bani, înnebunită parcă. Unul dintre miliţieni luă o haină din cuier şi i-o svârli lui Măchiţă.
— Imbracă-te... îi porunci el.
După ce chiaburul se îmbrăcă, Vanghele Cristu hotărî:
— Mergem. Apoi se adresă lui Măchiţă : — Numai tu... poftim ! Chiaburul trecu înaintea tuturor. Din mers îşi luă şi căciula şi şi-o înfundă
pe cap până peste ochi. După dânsul, porni un miliţian şi apoi Ioana-văduva cu legătura de bani în mână.
Măchiţă ieşi din casă cu capul plecat şi miliţianul după el. Când îl zăriră, ţăranii risipiţi pe lângă căruţele încărcate izbucniră într'un murmur prelung şi înăbuşii ca de ape revărsate. Măchiţă se opri. îşi săltă privirile din pământ şi încremeni. In faţa lui, un şir întreg de căruţe, vârluite cu saci şi pachete, cu cutii şi damigene, aşteptau să plece. Înţelesese într'o singură clipă că-i descoperiseră toate ascunzătorile.
— Mi-aţi luat tot ce-am avut... bolborosi el.
Când păşi în bătătură, câinii alungaţi dincolo de ogrăzi, îl simţiră. încurajaţi de apariţia lui, începură din nou să latre şi se buluciră înaintea şirului de căruţe. Se dădeau cu îndârjire la cai si oameni, săreau, sau chelălăiau loviţi de câte-o scurtătură. Barbu Măchiţă se opri în po.artă şi-şi privi încăodată ograda pustiită. Ieşi scrâşnind, suduind întărâtat, îngrozit de mulţimea aceea de ţărani.
110
AUREL MIHALE
Abia acurn înţelesese cât îl duşmăneau. După el trecu miliţianul şi apoi Ioana-văduva cu Vanghele Cristu.
Căruţele se urniră greoi, scârţâind sub greutate, duruind pe podină. In cea din frunte, peste sacii cu grâu, sări Ghiţă Oancea. In uliţă, el făcu semn căruţaşului să întoarcă spre stânga, spre baza de recepţie. Celelalte căruţe o luară după dânsul, înşiruindu-se pe drum ca un convoi.
— ...unsprezece ! — murmură Sile pentru sine.
In urma lor, el rămase gânditor, privindu-le îndepărtarea. Parcă nu-i venea să creadă că toate ieşiseră din curtea lui Măchiţă. Se gândea la şedinţa pe care o avusese Ia partid, la felul cu'm îl îmbrobodise Măchiţă până atunci. Colectările... „o pârghie principală în lupta pentru îngrădirea chiaburilor" — acestea erau cuvintele Iui Ene. Şirul căruţelor îi apăru din nou în limpezimea privirilor, înaintând pe uliţă,, dispărând.
In spatele său, femeia lui Măchiţă zăvora porţile, blestemând, înconjurată de câinii care mârâiau pe înfundate numai, printre dinţi.
VIII
După terminarea şedinţei, Ion Stancu se întoarse în cabinetul său de lucru, îşi lăsă pe masă carnetul şi creionul şi se aşeză obosit pe canapeaua de piele din colţ. Ii vâjâia capul de atâtea gânduri care cereau să fie tălmăcite... Dece ? Comitetul raional de partid analizase, în urma raportului său, felul cum se desfă-şurase preschimbarea banilor în întregul raion. Două lucruri îi fuseseră la început destul de clare : mai întâiu, că reforma bănească a avut un succes categoric şi că ea a lovit grozav de bine drept în tabăra duşmanului, şubrezind îneă poziţiile economice ale acestuia, subminând puterea chiaburilor şi a speculanţilor, înviorând şi deschizând mari perspective economice socialiste, formelor noi de viaţă. In al doilea rând, îi apărea, deasemenea, destul de clar că organizaţiile de partid au avut capacitatea şi combativitatea necesară pentru a conduce această bătălie, că au ieşit din ea şi mai întărite, mai însufleţite de luptă, mai puternic angrenate şi mai concret, în opera de construire a socialismului. Partidul îşi verificase încă odată justeţea liniei sale, legăturile sale cu poporul muncitor, înfigându-şi rădăcinile acestor legături şi mai adânc.
Bine, bine... i se ridicau în minte gânduri potrivnice. Reforma bănească a scos la iveală şi o serie de alte lucruri care parcă şi ele ar avea o oarecare înlănţuire, parcă s'ar concretiza deja într'un anume proces... Pe astea cum le categoriseşti ?... Morişca gândurilor i se opri aici şi văzu pentru un moment imaginea fiecăruia dintre ele, îngheţată parcă... reforma bănească a dovedit că campania colectărilor s'a desfăşurat cu o încetineală nepermisă faţă de chiaburi, încetineală care înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât îngăduinţa faţă de duşmani... dece ? Oare numai raionul e vinovat de asta... s'au descoperit deaserneni chiaburi ascunşi în rândul mijlocaşilor, ca la Trestieni, sau chiaburi dintre mijlocaşii „înstăriţi" ca la Comana... O serie de oameni au fost înlăturaţi din partid pentru îngăduinţa faţă de ei : Mielu dela raion, Năstase Vlad dela Comana, secretarul organizaţiei de bază dela Poiana... până unde merge influenţa duşmanului ? Cu mult înainte de reformă au circulat cu insistenţă svonuri despre „stabilizare"... de unde au plecat ? Crescuse specula... cine e de vină ? Puţin înainte de reformă au venit dispoziţii drastice pentru încasarea impozitelor... cine a avut interesul ca reforma să nu găsească banii în buzunarele chiaburilor, ci în visteria statului ? Muncitorii unei întreprinderi din raion au primit chenzina în ajunul reformei şi-au rămas cu banii... nu trebue să răspundă nimeni pentru asta ?... dar pentru faptul că statutul întovărăşirilor a apărut cu atâta întârziere?... Şi uite aşa, gândurile începură
JUDECATA
111
din nou să-i fiarbă într'o învălmăşeală din care nu întrevedea nici o ieşire, nici un răspuns.
Ion Stancu îşi plecă fruntea pe braţul moale al canapelei şi închise ochii. Era peste măsură de obosit. Din ajunul reformei şi până astăzi nu dormise măcar o singură noapte. Aţipise pe unde apucase câte un ceas, două. Simţea usturimi sub pleoapele îngreunate de nesomn, moleşeală în muşchi, încetineală în gânduri... Şi totuşi, mintea îi lucra, sbătându-se nerăbdătoare în faţa atâtor semne de întrebare. Frământându-se aşa, îşi aminti dintr'odată de noaptea petrecută cu Vanghele Cristu puţin înainte de reformă. Se vedea aevea, întins în pat, cu mâinile întoarse sub ceafă, cu ochii în tavan, fumând şi alăturea de el, aşezat, cu cerga trasă până spre piept, parcă-1 vedea pe Vanghele Cristu. In faţa ochilor închişi i se sbătea si acum lumina focului din vatră, umbrele întunericului. îşi aminti şi de vorbele bătrânului... „Eu, însă, mă gândesc şi mai departe şi zic : nu se poate, ca acolo, sus, partidul, tovarăşul Gheorghiu-Dej să nu ştie astea... şi dacă nu le ştie, trebue să le spunem!"
Se ridică. Cu palma întinsă îşi frecă puţin faţa şi fruntea şi-şi netezi părul castaniu, care începuse să i se rărească în creştet. Cu paşi uşori trecu în camera de-alături, la cel de al doilea secretar, la Leontina. Nu plecase nici ea, deşi trecuse de mult miezul nopţii. In şedinţa comitetului primise sarcina de a cerceta în mod special, situaţia organizaţiei de partid şi a sfatului popular dela Trestieni, unde din şaisprezece chiaburi, şase fuseseră trecuţi în rândul mijlocaşilor... Trebuia să vadă, mai ales, până unde s'a întins influenţa fostului activist raional... acum cerceta dosarul primelor rapoarte... Ion Stancu ,se aşeză pe scaun în faţa biroului ei cu privirile într'o parte. Tăcea. într'un timp, începu să bată toba, cu degetele în lemnul mesei. Leontina îşi ridică ochii şi-i zări faţa galbenă, ochii tulburi, privirea şovăelnică.
— Eşti obosit, Ioane... începu ea. Dece nu pleci să te culci ? Ion Stancu se răsuci spre ea şi vorbi, hotărît:
—1 Leontina, eu trebue să plec la Bucureşti, la Comitetul Central... poate chiar la tovarăşul Gheorghiu-Dej !
Leontina îşi lăsă mai întâi ochelarii pe dosar şi apoi se rezemă de spătarul scaunului. Cu o mână începu să-şi netezească părul pe la tâmple, blond şi subţire, ca borangicul. Rămase gânditoare, aşteptând :
— Sunt unele probleme pe care nu le înţeleg, reîncepu primul secretar, sau pentru care nu găsesc răspunsuri mulţumitoare, juste... şi pentru care totuşi, pentru unele, am luptat şi noi, conform dispoziţiilor care veneau. îşi scoase ceasul, îl privi liniştit şi reveni: — Până la plecarea trenului mai am două ore... Hai la mine în birou, să-ţi spun şi să pregătim împreună punctajul raportului...
Leontina tăcea. II cunoştea bine pe secretar. Ii ştia şi agerimea minţii dar şi adâncimea ei, puterea ei deosebită de a generaliza, de a prinde contururile fenomenelor în desvoltare, de a simţi cu mult înainte linia desvoltării lor. Bănuia că într'adevăr, trebue să fie ceva destul de important. Se ridică, închise dosarul şi-1 vârî în sertar. Porniră apoi împreună, în cabinetul lui Stancu. Se aşezară la masă, faţă'n faţă. Primul secretar îşi deschise carnetul şi cu creionul în mână începu să expună şi să scrie, pe rând, fiecare problemă ce-1 neliniştea...
In încăperile sediului raionului, la timpul ăsta, nu se mai auzea nici o mişcare şi nu mai ardea nici o lumină. Peste tot linişte. Numai ceasul pe care Ion Stancu îl scosese pe masă, ticăia neîntrerupt, punctând neobservat trecerea timpului...
*
Intr'una din zile, Vanghele Cristu se pomeni la sfatul popular cu un ţăran strein de sat.
112
AUREL MIHALE
— Ce faci, bre ? îl întrebase ţăranul de cum îl zărise.
Bătrânul se uită la el cam încurcat. Parcă-1 cunoştea, dar nu ştia de unde. Rămase gânditor, cu mâna la gură, măsurându-1 pe celălalt de jos în sus. II cu-noaştea, desigur că-1 cunoştea ; dar când fusese asta? Unde?
— Iartă-mă, tovarăşe, dar nu ştiu de unde să te iau... se scuză Vanghele. Ţăranul începu să râdă sgomotos, din toată inima, deschis, într'un fel pe
care nu-1 puteai uita niciodată. In clipa aceea, privirile bătrânului se aţintiră la cojocul lui, în dreptul pieptului, unde avea blana cârpită. îşi aminti totul, dintr'odată. Era ţăranul cu cojocul plesnit în piept, pe care-1 întâlnise la baza de recepţie. Izbucni:
— Acolo te-am întâlnit, la bază... şi începu să bată cu palma în m,asă, nerăbdător: — Stai... stai... nu-mi spune! Aaa, al lu' Gogoaşă eşti, al lu' Gogoaşă din Poiana, nu ? Ei, bată-te norocul să te bată !... Stai, jos !
Al lu' Gogoaşă se aşeză pe scaun încet, uitându-se nelămurit la Vanghele Cristu. începu apoi să râdă.
— Ce faci, bre, aicea ? întrebă el.
— Cum, ce ? sări moş Vanghele. Sunt preşedinte... de-acuma, dela reformă. Râsul ţăranului se transformă într'un zâmbet reţinut, însoţit de respectul
care se cuvenea bătrânului. Ochii lui cercetară încăperea, masa la care sta Vanghele ca preşedinte şi din nou înfăţişarea acestuia. Ii reveni în minte imaginea pe care n'o uitase şi n'o va uita... acolo, la baza de recepţie, în mijlocul a peste o sută de ţărani, bătrânul Ise ridicase şi-1 înfruntase cu curaj pe Bobeică... îşi amintea deasemenea şi de povestea cu pământurile din obşte... Privirile ţăranului sclipiră, a bucurie.
— îmi pare bine, bre ! mărturisi el.
Zâmbi şi bătrânul, stingherit, aranjând fără rost nişte hârtii. Mormăi:
— Statul a vrut, al Iu' Gogoaşă.
Tăcură. Vanghele Cristu mai aşteptă ceva, gândindu-se la întâlnirea asta neaşteptată, amintindu-şi de al lu' Gogoaşă, care venise la baza de recepţie cu cota adusă cu spatele, într'un fund de sac. II întrebă, cu interes şi bunăvoinţă:
— Ai venit cu treburi ?
— Cu treburi, răspunse al lu' Gogoaşă, devenit dintr'odată serios. Voiam să vorbesc cu secretarul organizaţiei de bază, da' cred că-ţi pot spune şi matale...
Vanghele Cristu aşteptă. Celălalt se ridică, închise uşa care dădea dincolo, la secretariat şi se întoarse pe scaun. îşi lăsă apoi pieptul pe marginea mesei, spri-jînindu-se în coate şi-şi apropie capul de al bătrânului.
— E o chestie, bre... începu el ; poate ar trebui s'o ştiţi.
— Spune, al lu' Gogoaşă, îl îndemnă moş Vanghele.
— Acuma, decurând, unul dela noi din sat, venea noaptea dela Călăraşi. Iarnă; câmpul pustiu, nimenea pe drum. Sus la pădurice<însă, la „hanul hoţilor", auzi sub stejăriş sgomote şi. şoapte. Ce să facă? Omul s'a pitulat de frică şi a aşteptat. După un timp, dintre tufani a ieşit un camion şi-a pornit-o spre Bucureşti cu farurile stinse... după el, în fugă, o căruţă... Căruţa, încoace a luat-o, spre Comana... asta e I
Vanghele Crista pricepuse totul. încremenise cu ochii la ţăran, cu gândurile la Măchiţă şi Bobeică. Măchiţă era de-acuma prins... Deci numai Bobeică trebuia să fie... Acolo îşi căra duşmanul bucatele !
— Eu am socotit că nu e lucru curat, adăugă al lu' Gogoaşă... şi d'aia am venit, să vă spun.
Bătrânul se sculă de pe scaun, ocoli masa grăbit şi crăpă uşa.
— Tache ! strigă ei. Chiamă-1 repede pe Ghiţă Oancea. După ce reveni pe scaun, Vanghele Cristu vorbi :
— Nu e lucru curat, al lu' Gogoaşă... ai dreptate. Apoi    murmură ca
JUDECATA
113
pentru sine: — Totul e limpede acum. Bobeică sau alţi chiaburi scot bucatele noaptea din sat şi le dau pe mâna speculanţilor... Se ridică iar şi-1 bătu pe-al lu' Gogoaşă pe umăr : — Ne-ai ajutat mult, să ştii !
Se ridică şi ţăranul din Poiana. Privirile bătrânului se opriră iar asupra peticului de blană albă, care-i astupase plesnitura cojocului în piept. Al lu' Gogoaşă dădu să plece.
— Eu asta am avut să vă spun, zise el, şi-i întinse mâna. S'auzim de bine ! Bătrânul îi strânse mâna şi-1 conduse cu cinste, purtându-i braţul, până
în tindă şi-apoi afară. In poartă însă, îl opri, gânditor.
— Al lu' Gogoaşă întrebă el ? Da' de ce-ai venit tu să ne spui ?
— Cum, dece ? se minună celălalt. E datoria mea... sunt secretarul organizaţiei de bază din Poiana... tot de-acum, dela reformă...
...Din ziua aceea, în fiecare seară, Sile şi Ghiţă Oancea îl pândeau pe Bobeică, supraveghindu-i gospodăria până noaptea târziu. Alţii, .împresuraseră dea-semenea curţile lui Ile Ţigău, Petrache şi ale celorlalţi chiaburi... Cercul din jurul acestora se strânsese astfel şi mai mult... într'un fel trebuie să-i prindă !
★
După zarva fiecărei înserări, iarna, viaţa satului trece într'o perioadă de linişte. Oamenii termină cu alergătura prin curte după lemne sau paie pentru foc, după fân sau grăunţe pentru vite, pe la porci, păsări sau alte orătănii. Nici pe uliţă nu mai trec, în sus sau în jos, spre fântână, băetani cu caii la adăpat sau fete cu găleţile în mână. Cumpăna fântânii rămâne încremenită, îndreptată înspre înălţimi, cu ciutura picurând deasupra apei, cu lanţul strălucind de ghiaţă. Se liniştesc şi ciorile, care pornite în cârduri gălăgioase s'au rotit ca o amteninţate neagră pe deasupra salcâmilor şi a caselor. Din hornuri încep să se ridice coloanele de fum, care se lungesc şi cresc până'n marginea nourilor roşietici ce plutesc ca un acoperământ al satului. Aerul devine înnecăcios, frigul se înteţeşte, negurile nopţii se adună. In ferestre, se aprind pe rând luminile. O tăcere adâncă stăpâneşte de-acum pământul şi văzduhul întunecat. Este cu adevărat noapte.
Totuşi, paşii care se aud din uliţă trezesc câinii încovrigaţi în paie, şi-i fac să mârâie prelung, să latre. Da, pe uliţă, trec două umbre; strâns alăturate, şuşotind. Cărăruia ce şerpueşte pe lângă garduri le cuprinde mersul potrivit în a'celaş pas. Da, n'a fost o părere, nu 1 Umbrele s'au oprit o clipă, s'au îmbrăţişat. Au 'pornit-o iarăşi. Undeva, o curte i-a aşteptat cu poarta deschisă. Au intrat. Deschisă a fost şi uşa casei, iar înăuntru e cald şi miroase a busuioc de te ameţeşte. Abia aicea s'au desprins. Una dintre ele a rămas în mijlocul odăii, aşteptând. Cealaltă a scuturat cutia de chibrituri şi a scăpărat. Flacăra i-a luminat ochii de agată, obrazul plin şi înroşit ca băsmăluţa, buzele cuprinse de zâmbet. A trecut lumina lămpii din perete şi deodată, întreaga încăpere a răsărit din întuneric. Femeia s'a întors, şoptind :
— Stai jos, Ghiţă !
Colectorul şi-a scos căciula şi s'a aşezat pe pat. Inima-i sguduia pieptul nerăbdătoare. Ii străluceau de fericire ochii tăciunaţi. Iar mâna care purta cu stângăcie tocul, făcuse din căciulă un mototol de blană.
S'a aşezat şi Ioana, alăturea de el.
— E bine la tine, fă 1 a zis Ghiţă
Ioana n'a răspuns, dar se vede că i-a plăcut să audă asta dela el, că s'a înroşit din nou ca şi atunci când a aprins lumina. Apoi s'a ridicat şi a ieşit în tindă. De-acolo s'a întors repede cu un ciur de nuci şi poame pe care 1-a pus pe genunchii colectorului, îndemnându-1 :
— Ia, Ghiţă, că pentru tine le-am păstrat.
8 — Viata Românească — c. 3891
114
AUREL MIHALE
Ghiţă Oancea zâmbi şi-i mângâie mâna peste care dăduse în ciurul cu nuci. Eh, mâna Ioanei... frigea ca un cărbune aprins ! O clipă statură aşa, cuprinşi de-o moleşeală în care simţirea li se destrăma. Ghiţă Oancea se apucă apoi de spart nucile. Lua câteva în pumn, le strângea până trosneau şi apoi le curăţa de coajă. Miejii îi punea în poala Ioanei ; cojile în ciur, printre poame.
Când a terminat, Ioana a rupt o bucată de pâine în două de i-a dat şi Iui şi-au început să mănânce. Niciodată n'a mâncat Ghiţă nuci mai gustoase decât acestea, păstrate anume pentru el, de Ioana. într'un timp, Ghiţă s'a oprit din mestecat şi i-a cuprins umerii. Privirile li s'au întâlnit arzând.
— Fă, Ioană, a zis el, eu rămân la tine...
Ioana a zâmbit şi-a ridicat umerii, clipind şireată :
— Rămâi, Ghiţă.
—...mâine trecem şi pe Ia sfat, adăugă colectorul. Să nu zică lumea că...
Ioana n'a mai răspuns. Dar a primit îmbrăţişarea lui cu svâcnet tulburător în inimă şi sânge. Ii plăcea şi ei de Ghiţă. S'au apucat apoi din nou să mănânce. Dar curând după asta, Ghiţă a pus ciurul pe pat şi-a luat căciula, şi s'a ridicat în picioare. Vorbi : ,
— Trebuie să plec, că m'aşteaptă Sile.
Şi-a pus şi Ioana miejii de nucă pe pat şi s'a ridicat şi ea, ca să-1 petreacă. Grijulie, i-a prins un buzunar dela haină şi i-a vârît înăuntru o mână de mieji. Apoi îi deschise uşa. In tindă, însă, i s'a agăţat de gât şi-a murmurat :
— Să ştii că te-aştept, Ghiţă !
Ghiţă Oancea ieşi dela Ioana nespus de fericit. Mergea pe mijlocul uliţei numai pe vârfuri, parcă sburând. Viaţa îşi mai deschisese pentru el o nouă fereastră şi mai luminoasă. Şi merita să se bată pentru ea nu numai cu Bobeică, dar cu oricine ar fi încercat măcar, să-i umbrească strălucirea. Eh, Ioana ! vor trăi şi vor lupta împreună. Vor nădăjdui în fericirea vieţii noi în care-şi vor creşte copiii, ca în însăşi viitorul lor. Şi ce mare şi cât de apropiat simţea în seara asta Ghiţă Oancea, acest viitor 1
Spre capătul satului, părăsi uliţa şi-o luă pe lângă garduri furişându-se pe sub streaşină salcâmilor. Prin faţa ultimelor case trecu pe nesimţite, parcă alunecând pe deasupra pământului. Intră tăcut în curtea care se învecina cu ograda lui Bobeică. Dincoace de gardul chiaburului, în spatele unei şiri de paie, dădu de Sile. Se opri lângă el şi se ghemui, cu spatele în paie. Atinse cotul lui Sile şi-1 întrebă :
— Se simte ceva ?
Sile tăcea şi-i făcu şi lui semn să tacă. Printre uluci, i-1 arătă cu degetul pe Bobeică. Chiaburul ieşise în bătătură şi stătea nemişcat ,parcă înfipt în pământ, ascultând. După ce-şi rotise ochii pe cer, se răsuci şi intră în casă.
— Să ştii că pregătesc ceva, îl lămuri Sile. De cu seară, au tras căruţa sub şopron cu scândurile puse şi-au întinse pe oişte hamurile.
Ghiţă se cocoloşi şi mai hine lângă el cu ochii îndreptaţi spre ograda lui Bobeică. Sile îşi mişcă picioarele îngheţate, vârându-le în paiele de sub ei. Apoi se răsuci spre colector şi-1 întrebă în şoaptă : — Tu unde ai fost, de-ai întârziat ?
Ghiţă Oancea tăcea, preocupat de soarta unui pai pe care-1 toca mărunt între dinţi. Răspunse, fără să ţină seamă de întrebare, într'un fel în care bucuria parcă ţipa :
— Auzi, Sile ?... m'am luat cu Ioana, mă !
— Să fiţi sănătoşi, vorbi celălalt. Când faceţi nunta ?
— Ei, nuntă ! răspunse Ghiţă, zâmbind. O să ne întâlnim într'o seară, acolo,
JUDECATA
1.15
noi cu nevestele, Ene, Moş Vanghele, a lu' Bordei cu nevasta, şi gata !... Acuma, până'n câşlegi.
Tăcură. In paie, foşni uşor un început de crivăţ. Sile se târî până la colţul şirei, cercetă curtea, privi şi printre uluci la Bobeică şi se întoarse. Nu era nimeni. Ghiţă se lipi din nou de el şi murmură :
— Auzi, Sile ?... îmi place de Ioana, mă!
Sile începu să râdă. Ştia că de-acum, toată noaptea, Ghiţă numai despre ea o să-i vorbească. Colectorul scoase din buzunar nişte mieji de nucă şi-i puse pe tăcute în pumn. începură amândoi să mănânce.
— ... sunt dela Ioana ! îl lămuri cu mândrie, Ghiţă. Sile râse iar, cu buzele strânse.
Şi astfel, timpul trecu pe nesimţite., Către miezul nopţii, însă, din casa chiaburului ieşiră doi inşi, — el şi gineri-său, Florică —, se opriră din nou în bătătură, ascultară liniştea nopţii şi se îndreptară apoi spre aşezările din fundul ogrăzii. Intrară pe rând în întunecimea de sub şopron. De-acolo nu se mai văzură, deşi şopronul avea deschizătura încoace, spre şira cu paie. Ghiţă Oancea şi Sile amuţiră cu mâinile prinse de uluci, cu privirile îndreptate printre ele, sub şopron.
— Nu se vede nimic, şopti colectorul supărat.
Sile îl trase de mânecă. Tăcură. Clipele treceau greul,de parcă se târau. Nu se auzea niai un sgomot şi nici un alt semn nu-i ajuta să înţeleagă sau să bănuiască ceva. Acum devenise nerăbdător Sile.
— Ai dracului, parcă au intrat în pământ! izbucni el în şoaptă. Degeaba, însă ; nu se vedea şi pace. Trebuia să aştepte. Se lăsară din nou
cu spatele în paie. Privirile le rămaseră neclintite, pironite în golul întunecimii de sub şopron. Trecu aşa, vreme ca de vreun ceas. Şi deodată, de sub şopron, svâcni căruţa. Sile îşi încleşta mâna în umărul colectorului şi strigă înăbuşit:
— Ghiţă !
Urmăriră căruţa până'n poartă. Sus, în ea nu era decât unul ; celălalt alergă pe alăturea, la poartă, şi-o deschise. Căruţa ieşi în trapul cailor şi apucă drumul în sus, spre „hanul hoţilor".
— Haide, după ea, zise Ghiţă.
Se ridicară. Porniră de pe loc într'o fugă uşoară, puţin aplecaţi, adăpostiţi de umbrele gardurilor. In uliţă se opriră. Căruţa nu se mai vedea. Câteva clipe se irosiseră în zadar, fără să poată hotărî ceva.
— Hai să luăm caii noştrii, izbucni Sile, mai apoi.
< Se întoarseră în sat, tot într'o fugă. In curte la ei, Sile trecu înainte şi alergă spre grajd. Scoase caii, încălecară şi ieşiră în uliţă într'un trap mărunt. Ajci porniră de pe loc în galop, smucind cu putere frâiele, strigând înăbuşit la cai. Peste liniştea satului, tropotul îndesit al copitelor răsuna îndepărtat, ca sgomotul unei herghelii apropiate în iureş. Trecură în fugă pe lângă casa lui Bobeică. Tot în fugă ieşiră în larg, pe drumul câmpului. înaintea lor, însă, nici nu se întrezărea măcar umbra căruţei. Se vede că tot atât de repede fugise şi Bobeică. într'un timp caii se alăturară, întrecându-se în galop.
— De viu îl mănânc, vorbi Ghiţă Oancea... mai repede !
Apucară frâiele şi mai din scurt şi-şi strânseră genunchii. Goana cailor se întări. Departe, în fund, noaptea dela pădurice se vedea şi mai neagră, şi mai de nepătruns. Când luară dealul în piept, caii îşi domoliră mersul. Dădură mai întâi la trap şi  apoi la  pas. Fuga  aceasta  scurtă  şi furtunoasă le tăiase răsufletul.
— Trebuie să-1 prindem asupra faptului, spuse îndârjit, colectorul. Când ajunseră sus, pe creastă, în faţă le apăru dintr'odată răscrucea celor patru drumuri, şi alăturea de ea, în dreapta, pâlcul stejarilor dela „hanul hoţilor". La răscruce se opriră şi cercetară drumurile spre cele patru zări.
— Aicea sunt, în pădurice, şopti Sile.
8 *
116
AUREL MIHALE
Dar în aceeaşi clipă, de sub stejari, ieşi o camionetă cu farurile stinse şi-o luă deadreptul spre drumul Bucureştilor, în plină viteză.
O scăpaseră. Impintenară iarăşi caii şi intrară în fugă printre stejari. Dincolo de ei, în stejăriş, se întâlniră cu căruţa lui Bobeică... Venea spre drum. Când îi zări, chiaburul dădu bice cailor şi porni în goană nebună la vale. Oancea şi cu Sile întoarseră caii şi fuga, după el. Căruţa izbi într'un stejar, sări în altul, hurdu-căia, Bobeică ţipa la cai şi-i biciuia ca scos din minţi. Sub pâlcul stejarilor, însă unde întunericul era' şi mai adânc, Ghiţă şi Sile o ajunseră. Unul trecu pe dreapta, iar celălalt pe stânga.
— Stai, banditule... hoţomane! strigă Ghiţă.
Din fuga calului, Ghiţă Qancea se întinse şi apucă hăţurile. Bobeică însă, se smuci, i le smulse şi plesni şi mai puternic caii. Căruţa ţâşni cu putere înainte -scăpând pentru un moment de urmărirea lor. Atunci, Ghiţă Oancea strânse frâul şi se repezi în faţă, la cai. Se aplecă într'o parte, prinse dârlogii unuia şi după ce alergă un timp pe-alăturea, se opri. Căruţa se suci spre el, dar caii din ham, loviţi de Bobeică, îşi reîncepură fuga. Ghiţă se repezi din nou la ei... în aceeaş clipa însă, Bobeică lăsă hăţurile, îşi scoase carabina retezată de sub şubă, ochi şi trase... o flacără, o detunătură, şi deodată, Ghiţă Oancea se lăsă pe spate şi se rostogoli depe cal. Chiaburul se întoarse şi spre Sile şi trase şi'n el... odată... de două ori! Dar Sile avusese timp să sară jos, alăturea de cal. El urmări căruţa până la răscruce, să vadă încotro se îndreaptă. Bobeică luase drumul casei, către Comana.
Sile alergă în urmă,, acolo unde căzuse Ghiţă Oancea. Colectorul rămăsese întins pe pământ, cu faţa în sus, cu degetele ambelor mâini înfipte în pieptul însângerat. Calul se oprise lângă el şi aştepta cu botul întins, mângâindu-i obrazul cu răsuflarea caldă şi.repezită. Sile se lăsă într'un genunchi şi-1 ridică pe Ghiţă Oancea cu capul pe celălalt.
— Ghiţă ! strigă el îngrozit.
Prin întuneric, ochii de tăciune ai colectorului străluciră cu toată puterea
vieţii.
— Ah, câinele ! gemu el.
Capul i se aplecă apoi într'o parte. Mâinile-i strângeau cu mai multă încordare-piepţii hainei. O clipă, Sile rămase încurcat, cu capul lui Ghiţă pe genunchi, cu ochii îndreptaţi spre sat. Din spatele lor, dinspre pădure, se auzea foşnetul frunzarului mort, plin de tristeţe şi taină. Sile tresări; se hotărîse repede. II apucă pe Ghiţă de subsuori şi se ridică cu el în picioare, ca într'o îmbrăţişare. II urcă cu greutate, de-alatul, pe calul său. încalecă şi el şi-1 cuprinse din nou în braţe. Petrecu apoi mâinile colectorului pe după gâtul său şi zise :
r— Ţine-te bine, Ghiţă ! ■ Când simţi încleştarea desnădăjduită a mâinilor lui Ghiţă, Sile îl strânse ia! piept şi împintenă calul. Goana începu acum şi mai turbată. Calul pe care alergau ei :simţise îndemnul luptei care se dădea pe viaţă şi pe moarte. Şi cu toată această grea povară, totuşi, parcă sbura. Celălalt cal, pe care călărise Ghiţă, venea în urmă nechezând, cu picioarele încurcate în pana frâului târît pe jos.
Intrară în sat în aceeaşi fugă. Ghiţă Oancea auzi lătratul întărâtat al câinilor şi-şi lăsă capul pe umărul lui Sile, murmurând : ": ...du-mă la Ioana, Sile !
1 Sile se lăsă într'o parte cu toată greutatea corpului şi calul coti pe-o altă uliţă; în aceeaşi fugă. O singură casă mai avea, la ceasul acela, lumină în fereşti. Era casa Ioanei. „II aştepta", gândi cu durere Sile. Opri cu mare greutate calul, în''poarta ei. Izbi cu piciorul poarta şi intră în curte, călare, în pasul calului. După el năvăli şi al doilea cal, slobod, fără curelele frâului pe care le rupsese în picioare, undeva, în urmă. Sile opri calul lângă prispă, în faţa geamului luminat  şi strigă:
JUDECATA
117
— Ioană... Ioană !
Femeea apăru în prag speriată.
— Ia-1 Ioană, murmură Sile şi-1 întinse pe Ghiţă, uşor, în braţele-i desfăcute. _ Ghiţă ! ţipă Ioana... Ghiţă ! şi dădu în plâns.
— Hai, du-1 în casă, o zori Sile. Trimit acuma doctorul...
Suspinând, Ioana îl îmbrăţişa pe Ghiţă, aşa cum îl îmbrăţişase la plecare, în tindă, şi-1 târî în casă. II întinse pe pat. Colectorul avea pieptul năclăit de sânge, fata galbenă, ochii închişi. Capul i se rostogolise fără putere, într'o parte. Când îl văzu la lumină, Ioana izbucni într'un plâns sguduitor şi se prăbuşi peste dânsul.
— Ghiţă... Ghiţă !
Dar se opri. Ii simţise răsuflarea caldă în obraz. II desbrăcă grăbită de haină, îi descheie, pieptarul din blană de miel, şi-i sfâşie cămaşa. In piept, deasupra inimei, Ghiţă avea o găurică în care sângele încă mai mustea. Vederile Ioanei se înceţoşară din nou şi mâinile-i tremurau. Plângea iar. Dintr'o ladă scoase, un ştergar mare de borangic, îl înmuie la un capăt în apă, şi-i spălă rana. Apoi., înfăşură tot pieptul lui Ghiţă cu acelaş ştergar, petrecându-1 pe dedesubt, de mai multe ori... i se păru că răsuflă mai regulat acum. Şi într'adevăr, îi zări ochii de-tăciune, mari şi blânzi, deschişi ca nişte izvoare vii de lumină. îşi şterse grăbită lacrimile şi-i apucă tâmplele între palmele care-i tremurau.
— Ghiţă, şopti ea încrezătoare, fericită.
— Vezi... tot am venit... murmură cu întrerupere Ghiţă şi zâmbi.
toana se repezi să-i sărute buzele arse de durere, dar se opri. Ele începură să i se mişte din nou într'un rnumur şi mai stins :
— Bobeică a fost... el a tras... ne-a distrus fericirea. Ioană... să nu uiţi niciodată asta !
Pleoapele îi căzură iarăşi peste ochii aprinşi de ură... Ioana îi ridică haina şi se aşeză alăturea de el, pe pat. Ii mângâie fruntea, părul negru şi aspru, faţa. In sufletul ei începuse să licărească uşor flacăra speranţei. Parcă şi inima din piept îşi mai liniştise bătăile. Dar în aceeaşi clipă, mâna vârâtă în buzunarul hainei dădu peste câţiva din rniejii de nucă dăruiţi de ea. Când îi scoase la lumină, încremeni cu ochii la ei, şi deodată o podidiră iarăşi lacrimile...
...In timpul acesta Sile colindase în goana calului satul întreg. In drum spre postul de miliţie, anunţă medicul, îndrumă apoi miliţienii acasă la Bobeică, îl sculă pe Ene Grosu, pe moş Vanghele, pe Gheorghe Bordei şi alergă şi el tot spre capătul satului. Zarva ce-o făcuse trezise şi alţi oameni şi toţi, de pe toate uliţele, în larma câinilor speriaţi, strigând, se îndreptară spre casa lui Bobeică...
★
La Bobeică, miliţienii găsiră porţile deschise, bălăbănindu-se încă. In mijlocul bătăturii, era oprită căruţa cu care chiaburul fusese la „hanul hoţilor". Un cal se mai sbătea încă în hamuri, speriat de-atâta goană. Pe cel de al doilea, scos de lângă oişte, îl înşeua alăturea cineva. Unu! dintre miliţieni sări şi apucă frâul calului, punându-i în acelaş timp, celuilalt, arma în piept, cercetându-i faţa. Când îl recunoscu, vorbi :
— Ii pregăteai calul, ai... s'o şteargă ?!
Era Florică, ginerele chiaburului. Miliţianul îl conduse cu arma în coastă, până mai într'o parte, în mijlocul ţăranilor care veneau mereu.
Ceilalţi doi miliţieni se opriră, împreună cu Ene Grosu, cu Vanghele Cristu şi Gheorghe Bordei în faţa uşii încuiate. Unul dintre ei, ridică arma şi sdrobi încuietoarea dintr'o singură lovitură. Dar uşa nu cedă ; era zăvorâtă pe dinăuntru. Atunci se opinti cu umărul în ea Gheorghe Bordei. Scoasă din balamale, uşa scăpă de sub zăvor şi căzu pe lat, în tindă, făcând un sgomot asurzi-
118
AUREL MIHALE
lor. Cel de al doilea miliţian aprinse lampa electrică şi conul de lumină izbucni până în fundul încăperii. Acolo, aplecat asupra vetrei, îl aflară pe Bobeică. Săpa. Alături de groapa începută, avea pregătită carabina. Când chiaburul întinse mâna spre ea, primul dintre' miliţieni trase pe deasupra, somându-1. Bobeică se ridică în picioare cu mâinile în sus şi privirile plecate spre groapă. Chiaburul purta aceeaş şubă, descheiată, de sub care se vedeau aceleaşi haine jerpelite. Faţa 3 se îngălbenise şi mâi mult, ochii îi străluceau de ură, sprânceana stângă i se sbătea pe loc, ca o vână. Gheorghe Bordei nu se putu stăpâni şi-i repezi un pumn în piept, lipindu-1 de zid. Tinda se umplu de oameni. Din camera clin dreapta, femeile celor prinşi ţipau de frică şi băteau cu pumnii în uşa încuiată. Un miliţian* deschise uşa şi le linişti, arătându-le arma. Celălalt, ridică carabina lui Bobeică şi-1 înghesui pe chiabur într'un colţ.
— Ce făceai, aicea ? îl întrebă el. Chiaburul tăcea.
Vanghele Cristu, Ene şi Gheorghe Bordei, controlară şi restul încăperilor. Se întoarseră cu o lampă aprinsă, pe care o puseră jos, pe pământ. Atunci, pătrunse printre ţărani şi Sile şi-1 apucă pe secretar de umeri :
'— Tovarăşe Ene, ascunzătoarea o are sub şopron...    de-acolo a ieşit cu căruţa.
Secretarul cu Gheorghe Bordei, State Piţigoi şi alţi câţiva ţărani, ieşiră să caute ascunzătoarea de sub şopron.
înăuntru rămase Vanghele Cristu cu miliţienii şi ceilalţi.
— Ia casmaua, Sile, îi spuse el lui. fiu-său. Sapă.
Sile se aplecă şi ridică casmaua. Când o înfipse în vatră, Bobeică se repezi să-1 oprească, strigând :
— Să nu-mi strici casa, mă... auzi ?!
Dar mâna miliţianului îl apucă repede de guler şi-1 împinse în faţa celuilalt'miliţian. Când îl trecu printre, oameni, aceştia izbucniră înghiontindu-1. .— Ucigaşuie... la spânzurătoare !
Miliţienii prinseră mâinile lui Bobeică în cătuşe şi-i făcură vânt în camera unde erau ţinute femeile.
Vanghele Cristu se întoarse spre Sile şi zise :
— Sapă, Sile !
După două rânduri de casma, Sile descoperi un rând de cărămizi aşezate ca pe vatră. Le ridică sub privirile uimite ale ţăranilor, rânduinclu-le alăturea. Sub ele, găsi o ulcică de lut, legată strâns la gură cu o cârpă. O ridică şi-i rupse legătura. Din ea, sclipiră galben, nenumărate monezi de aur. Ţăranii începură să fiuere de uimire :
— Ţţţ !... Ţţţ !... Ţţţ !
— lată-al dracului!
— Păi ce crezi, se pregătea să fugă.
— Astea le are dinainte de stabilizarea din '47...
Sile întinse, ulcica miliţianului şi se apucă din nou să sape ceva mai într'o parte, unde-i arătase bătrânul. Acolo, pământul sunase sub loviturile toiagului, a gol. In groapa făcută, Sile dădu de un capac de lemn. Se aplecă şi-1 trase. In faţă, ie apăru gura întunecată a unei gropi.
— E-te-te ! făcu Vanghele Cristu, minunându-se. Apoi ieşi în prag şi strigă: — Ene, mă Ene, mă !
Bătrânul se întoarse cu secretarul de braţ şi-1 conduse în faţa gropii.
— Uite-i ascunzătoarea, Ene... zise el.
Ene Grosu rămase o clipă mirat, cu ochii la groapa de bucate. 7— Asta-i a doua... murmură el. Am găsit şi noi una, sub şopron, în cuptorul de pâine... Intră acuma State Piţigoi în ea.
\
JUDECATA
119
— Ce vorbeşti ?! — izbucni bătrânul.
Tăcură apoi. Adunaţi în jurul gropii, toţi — cu ţăranii la un loc — priveau neîncrezători întunecimea din fund. Ene Grosu îngenunche şi-şi vârî mâna în ea oână la umăr. Miliţianul aprinse lampa de buzunar şi-i îndreptă ochiul de lumină pe gura gropii. Jos, apăru un prag de pământ galben cu marginea teşită.
— Intri, Sile ? întrebă Vanghele.
— Intru, răspunse celălalt.
Sile se chirci lângă groapă, se sprijini în mâini de marginile ei şi-şi lăsă picioarele în gol. Apoi întinse mâinile în sus şi-şi dădu drumul. Alunecă. Din pământ i se auzi strigătul speriat, înăbuşit de boltirea gropii :
— A-ă-ă-ă !... _ ......?!
Ene Grosu, miliţianul şi ţăranii încremeniră. Groapa era învăluită din nou în întuneric. Vanghele Cristu îngenunche şi strigă :
— Sile... mă Sile, mă !
Bătrânul apropie apoi lampa şi mai mult de gura gropii. Lumina lantern ii din mâna miliţianului bătu scurt în jos, spre pragul de pământ. Curând, apărură mâinile şi apoi capul lui Sile care se tara în sus.
— Ce e, mă ? îl întrebă Ene, nerăbdător.
Sile se opri şi-şi săltă faţa spre ei, în lumină. Răsuflă uşurat şi mormăi :
— ...dumnezeii lui de chiabur ! Parcă-i fântână, bre ! Cei de-afară izbucniră într'un râs umbrit de îngrijorare.
— Daţi-mi lumină, ceru Sile.
Miliţianul îi întinse lanterna lui. Sile o îndreptă în jos, spre dreapta. De sub dânsul, intrarea în groapă o lua într'o parte, pe câteva 'trepte ele pământ sfărâmate. In bătaia luminii, se vedea bine fundul gropii. Până acolo alunecase. II mai înjură odată pe Bobeică şi-şi dădu iarăşi drumul. Când se opri, se ridică şi-şi purtă lumina pe pereţii hrubei, uscaţi, ca de lut ars. Lângă dânsul, era o stivă de cincisprezece-douăzeci de saci. Scoase briceagul şi spintecă pânza unuia. Erau cu grâu. Pleacă mai departe. Groapa se lungea mereu spre dreapta, ca un tunel. De aici în colo, sacii erau aşezaţi în două rânduri, deoparte şi de alta. Răsuci lama briceagului în burta unuia şi întinse mâna. Porumb. Luă câteva boabe între dinţi şi le sparse. „Vechi, cugetă Sile, de doi-trei ani..." Tot aşa descoperi şi sacii cu fasole şi orz.
Când să plece mai departe, încremeni. In faţa lui, ascunsă de stivele de saci, licărea o altă luminiţă. Stinse lanterna şi se lipi de perete, tremurând. îşi simţi faţa şi fruntea scăldate în năduşeală rece. înaintea lui, lumina aceea se apropia, creştea. Pipăi un timp peretele de pământ ars, căutând ceva de care să se folosească la nevoie. Dar nu mai avu timp. La câţiva paşi de dânsul, se oprise un om înalt şi deşirat, cu-un felinar micuţ în mână. Avea faţa şi hainele, mâinile, mânjite de funingine. Sile aprinse scurt lanterna şi ridică pumnul. Celălalt se răsuci dintr'odată, îngrozit.
— Ptiu ! — izbucni Sile. Apoi adăugă : — Matale erai, nene State ?... Pe unde ai intrat ?
Abia acum începu State Piţigoi să tremure. Frica ce-1 cuprinsese în prima clipă îl împietrise. Se uita speriat la Sile şi nu-i venea să creadă că într'adevăr, el era. Când Sile se porni pe râs, mijlocaşul murmură :
— Da' tu pe unde-ai intrat ?
— Prin casă, răspunse Sile îngândurat şi veni până lângă el.
— Uf! făcu Piţigoi. Odată mi s'au tăiat picioarele... şi începu iar să tremure. Apoi adăuga : — Al dracului om, mă ! I-a făcut două răsuflări... Eu am intrat prin cuptorul de sub şopron.
— Aha, făcu Sile. Pe-acolo au încărcat căruţa.
120
AUREL MIHALE
Cercetară împreună şi ultima stivă de saci şi se aşezară un timp, să mai răsufle. Aerul împuţinat, închis şi încins, îi obosise repede. Sile stinse lanterna, iar mijlocaşul puse felinarul pe pământ, înaintea lor.
— încoace, are numai grâu, — zise Piţigoi, arătând cu mâna în partea de unde venise... Recoltă de ani de zile !
Sile, însă, tăcea. Se întreba în gând, când săpase Bobeică groapa asta, fără să-1 simtă nimeni ? Când cărase atâta pământ ? Unde ?... îşi aminti că acum doi-trei ani îşi făcuse fântână. ,,Să ştii, cugetă el, că pământul pe care-1 căra atunci din curte a fost scos în primul rând de aici !" Sus, deasupra pământului, se auzea un duduit înfundat, neîntrerupt. Se ridică şi zise :
— Hai, c'au venit căruţele... auzi !
.... După ce lăsară ţăranii să încarce bucatele lui Bobeică în şirul de căruţe, sub supravegherea lui Sile, Ene Grosu şi Vanghele Cristu plecară spre casa Ioanei, să-1 vadă pe Ghiţă Oancea. Când ajunseră în poartă, însă, şi auziră plânsul femeii, pricepură totul. Intrară în casă cu căciulile în mâini, cu ochii înlăcrimaţi, cu buzele prinse în tremurul unui suspin nestăpânit.
In faţa mortului, zeci şi zeci de ţărani, femei şi tineret, atât cât încăpuseră în tindă şi odaie stăteau cu capetele plecate, cu pumnii strânşi, jurând parcă cea mai sfântă şi cea mai necruţătoare răzbunare.
In zorii zilei, Vanghele Cristu plecă în fruntea unei delegaţii la raion, să ceară ca un tribunal special să-1 judece pe Bobeică în faţa poporului din Comana...
★
Satul întreg îl condusese pe Ghiţă Oancea pe ultimul său drum. Dela cimitir, toată mulţimea aceea de popor, bărbaţi şi femei, copii şi tineret, oameni din Comana sau trimişii satelor din jur, de-aici, de pe lângă apa Dunării, toţi, se întorseseră într'o coloană masivă, umplând uliţa de la o margine la alta şi înşirându-se lung pe sute şi sute de metri, către Căminul Cultural unde avea să se ţină judecata. Mergeau tăcuţi, îndureraţi de moartea lui Ghiţă, dar cuprinşi în acelaş timp de-o îndârjire şi de-o pornire, necunoscute încă. In paşii lor, apăsaţi, călca însăşi viaţa lor de trudă din trecut şi deasemenea, tot în ei, răsuna marşul vieţii noi spre care năzuiau şi pentru care luptau.
Cerul se păstrase înegurat, acoperit de la o margine la alta de nouri plumburii. Văzduhul mocnea a fulguire, coborându-şi din ce în ce mai mult plafonul scămoşat spre vârfurile coloanelor de fum înălţate din hornurile caselor. Satul şi împrejurimile erau cuprinse de-o linişte adâncă, de parcă însăşi firea împietrise. Ogrăzile şi aşezările oamenilor rămăseseră pustii. Inima satului bătea acum acolo, în adunarea dela Căminul Cultural.
Cei sosiţi se grupau repede în faţa fostei cârciumi a lui Bobeică, pe locul unde în zilele de sărbătoare se roteau horele. Oaspeţii fuseseră conduşi la locul de cinste, pe băncile din primul rând. Unii erau din Poiana, alţii din Coţofeni şi chiar din Trestieni. Printre ei şi'n spatele lor, aşezaţi pe alte rânduri de bănci, stăteau bătrânii şi o parte din bărbaţii din Comana. Restul oamenilor, bărbaţi mai tineri, femei, copii şi tineret, se rânduise într'o uriaşă potcoavă, înconjurând adunarea ca un zid. Se vorbea în şoaptă, cu ochii la cele trei mese din faţă, îmbrăcate până'n pământ cu pânză roşie.
— Tot nu v'aţi lăsat, moş Vanghele ?! zise unul dintre oaspeţi. De-atun-cea-1 ştiu pe Bobeică, de când cu cotele, când l-ai înfruntat la baza de recepţie...
Bătrânul îşi întoarse privirile întristate spre cel care vorbise. Era al lu' Gogoaşă din  Poiana. Răspunse abătut :
— E ucigaş, d'aia îl judecăm. Apoi adăugă: Şi-a călcat şi legile, toate legile noastre. Trebuie să dea   socoteală   pentru dot ce-a suferit satul   ăsta din
JUDECATA
121
partea lui, în trecut şi acuma... pentru crimă. Vanghele Cristu tăcu un timp, uitân-du-se drept în ochii celuilalt. De sub căciula cu taler în fund, la tâmple, i se vedea părul mărunt şi sur, ca un praf de sare. Obrazul îi era proaspăt bărbierit, mustaţa dichisită, cojocul încheiat până sus, sub bărbie. Avea însă, privirile întunecate şi adânci, tulburate parcă de -o răscolire de gânduri. Vorbi : — Aşa ceva nu s'a mai pomenit... După ce-a nesocotit legea cu cotele, după ce-a speculat cerealele sustrase, a mai avut curajul să facă şi crima... nelegiuirea asta, a fost ca un cuţit pe care ni 1-a vârît drept în inimă... D'aia am chemat tribunalul în sat... Aicea, unde-a ucis, unde-a furat şi-a jecmănit o viaţă întreagă, aicea, am vrut să fie judecat... în faţa noastră... să punem noi mărturie împotriva lui, pentrucă noi îl cunoaştem...
Pe obrajii ţăranului din Poiana, muşchii tremurau sub piele încordaţi ca sârmele. îşi scoase mâna din buzunarul cojocului sărăcăcios pe care-1 purta şi-o opri pe pieptul bătrânului, şoptind :
— La voi şi prin alte părţi, pe unde se aude c'a mai fost cu judecată în sat, oamenii sunt mai hotărîţi... La noi, nu este încă chiar aşa... da' lasă ! Am să mă întorc şi-am să povestesc tot ce-am văzut aicea... să ştii 1
Deodată, cei din jurul lor se ridicară în picioare. In faţa adunării apăruse completul de judecată. Se ridicară şi ei. In liniştea ce se făcuse, judecătorul luase loc la masa din mijloc. Alături de el, într'o parte şi alta, se aşezară doi dintre cetăţenii satului. In dreapta, sta Ioana-văduva, cernită, cu obrajii galbeni şi traşi, cu cearcăne vineţii în jurul ochilor umflaţi de plâns, cu băsmăluţa neagră înodată uşor sub bărbie... iar în dreapta, State Piţigoi, deşirat, cu faţa uscăţivă şi prelungă, cu ochii fulgerând. Spre masa din dreapta, înainta un om cu înfăţişare de muncitor dela oraş, iar spre cea din stânga, grefierul, cu o geantă şi câteva dosare sub braţ. După ce se aşezară toţi cei dela mese, se aşezară şi cei din rândurile adunării.
Ochii tuturor ţăranilor erau îndreptaţi cu încredere spre judecători. Nu mai scotea nimeni nici o şoaptă măcar. Bărbaţii încremeniseră cu privirile arzând, îngânduraţi, iar o parte din femei, cu'n colţ dela basma în gură. Ceeace niciodată nu-şi închipuiseră, măcar, se petrecea acum. Până astăzi, Bobeică nu fusese decât un om care putea să judece pe alţii,' chiar pe ei toţi la un loc şi nicidecum să fie judecat de sat.
— I-a venit şi lui ceasul judecăţii ! şopti o bătrână din mijlocul adunării. L'au ajuns blestemele noastre... o să plătească el şi pentru taică-său... pentru tot.
Vanghele Cristu nu se mai aşezase iar, ca toţi ceilalţi. Se întoarse spre-al lui Gogoaşă din Poiana şi spuse :
— Mă duc... trebuie să depun mărturie împotriva lui...
Bătrânul porni şchiopătând, ocoli mesele şi trecu prin zidul oamenilor, dincolo. După el, mai porniră câţiva ridicaţi din adunare, de aicea, din Comana, sau de prin alte părţi. Tot şirul acesta al martorilor în frunte cu Vanghele Cristu, intră în sala Căminului Cultural. Rânduiala judecăţii cerea ca ei să fie feriţi de mersul desbaterilor.
După aceea, zidul oamenilor se despică din nou. Pe cărăruia deschisă, înainta Bobeică, împins dela spate de un miliţian.
Chiaburul se opri în faţa judecătorilor, cuprins de dispreţ şi ură, cu fruntea -ridicată. Avea mâinile prinse în cătuşe, întinse înainte, iar pe umeri, aruncată, şuba de postav albastru. Pe faţa-i gălbejită şi trasă, pe tâmple, nu-i tresărea niciun muşchi. Ochii-i mici şi negri scăpărau. De sub gulerul mare şi lat, negru, din blană miţoasă de berbec, postavul şubei cădea prelung şi drept, până la glesne. Bobeică îi înfruntă pe judecători zâmbind în derâdere. Parc'ar fi spus : „Voi n'aveţi dreptul să mă judecaţi ! Numai eu pot judeca pe oricare dintre voi, deaicea, pentrucă sunt bogat şi am judecat şi altădată pe alţii"... Se răsuci apoi, din mijloc, spre adunare şi o privi întunecat, cu o uitătură de lup.
— Aăă-ăăă-ăăă ! murmură adunarea, pornită. Criminalule !
122
AUREL MIITALE
— Până acum se milogea, câinele ! strigă o voce.
— Las'să înceapă judecata c'o să-i treacă lui pofta de...
— Zicea că n'are, da' trei rânduri de cote am dus dela el !
— L-a înebunit reforma... auzi ? Şi eu l-am văzut întins peste hârtii...
— La moarte !
Tăcură, dintr'odată. La masa din faţă, judecătorul se ridicase în picioare cu un vraf de hârtii în mână. înghiontit de' miliţian, Bobeică se întoarse spre judecător şi aşteptă, cuprins de aceiaşi semeţie deşănţată. Când totul se linişti, judecătorul se aşeză din nou şi-i făcu semn lui Bobeică să se apropie. La câţiva paşi de masă, chiaburul se opri. îşi mută privirile întunecate de la loana-văduva la State Piţigoi şi încremeni. O umbră de îndoială, de desnădejde, îi cuprinse sufletul. Tresări. îşi ridică fruntea şi răspunse la întrebarea judecătorului, scurt, cu gura pe jumătate :
— ...Nae Bobeică ! Acesta îi era numele.
— Niculae, zis Nae... îl corectă judecătorul cu ochii spre grefierul care scria la masa din stânga.
Chiaburul tăcea. El nu se temea de asta. Fusese la alte zeci şi zeci de judecăţi, unde înfruntase pe toţi acei care îndrăzniseră să se ridice împotriva lui, cerând apărarea legii. Dar şi legea şi oamenii ei se plecaseră atunci în faţa lui Bobeică.
— Averea ?
Bobeică se răsuci spre adunare, supărat c'a îndrăznit să-1 judece pe el, om cuprins şi păstrător. Şi-i închipuia pe toţi cei de dincolo de el, pe-un talger de balanţă... iar pe sine, singur, pe celălalt talger... balanţa va bate cu siguranţă spre greutatea lui.
— Pământ, treizeci şi opt de hectare... răspunse Bobeică. Moara mi-au luat-o; din '48, comuniştii... cârciuma n'a mai mers de mult, acuma n'o mai am... cazan de ţuică, batoză şi vapor... Aminti apoi şi de toate celelalte şi sfârşi, filosofând : — Am muncit, d'aia am avut !
— Toate-s de pe pielea noastră 1 strigă un bărbat.
— Le-a furat, tovarăşe judecător... adăugă o femeie. A jefuit ca'n codru ! Judecătorul ridică mâna şi făcu din nou linişte. Cei din adunare tăcură, dar
se foiau nerăbdători pe locuri, înjurând sau blestemându-1 pe Bobeică printre dinţi.
Atunci zidul oamenilor din faţa lui Bobeică se deschise. înăuntru potcoavei formată de mulţime, pătrunsese un grup de şapte-opt inşi, înghesuiţi într'un colţ de Sile. Erau chiaburii satului : Ile Ţigău, Florică — ginerile lui Bobeică, Petrache şi alţii.
— Să nu vă mişcaţi, de-aicea, că vă cotonogesc ! scrâşni Sile. Apoi ridică degetul în faţa lor, ameninţător: — Băgaţi la cap... pentru orice nelegiuire la fel o să vă judecăm...
Chiaburii nici nu mai răsuflau. încremeniseră cu ochii la masa de judecată, gânditori. Ei pricepuseră dintr'odată că pentru Bobeică nu mai era nici o scăpare.
Sile se strecură din nou printre oameni, şi fugi şi el în sala Căminului Cultural. Privirile ţăranilor se întorceau, din timp în timp, şi către grupul chiaburilor aduşi să asiste la proces. Pe Bobeică îl judecau acuma, dar aceştia rămâneau în sat, îndârjiţi şi mai mult în aceeaş luptă. Ştiau cu siguranţă că se vor înfrunta din nou, cu toţii, până la capăt. Dar tot aşa de siguri erau de faptul că îi vor răpune şi pe ei, cum îl răpuneau în clipa asta pe Bobeică.
Bobeică a răspuns apoi şi la celelalte întrebări. Se pricepea să răspundă. In trecut, în fiecare an se judeca cu câte trei-patru inşi din adunarea asta. In toată viaţa lui n'a pierdut nici măcar un singur proces... niciunul ! Atuncea, când cu pământurile din „obşte" a câştigat procesul dela prima înfăţişare... pe opt sărăn-
JUDECATA
123
toci dintr'odată, i-a înfundat... în cap cu şontorogul ăsta de Vanghele Cristu. Tresări clin nou. Dela masa din faţă se auzea răspicat cuvântul de acuzare...
— ... fiind surprins la punctul denumit „hanul hoţilor" noaptea, pe când specula cerealele sustrase de la colectare, inculpatul, Niculae zis Nae Bobeică, a ucis cu un foc de armă pe colectorul satului Comana, Ghiţă Oancea...
Ioana-văduva îşi strânse cu putere buzele care-i tremurau, înăbuşindu-şi plânsul. îşi puse apoi pumnii strânşi pe masă şi-şi îndreptă săgeţile de foc ale privirilor aprinse de ură, spre Bobeică.
— ...a sabotat colectările, continuă judecătorul cu ochii în hârtii — deşi avea ascunse mari cantităţi de cereale, cu care şi-ar fi putut achita de trei ori cotele...
Bobeică sta nemişcat, ascultând cu atenţie. In minte îşi pregătea grăbit răspunsurile... Ce, de crimă? Nu e el vinovat! Trebuia să se apere! Ghiţă Oancea sărise la el... şi dreptul de a se apăra când este atacat nu i-1 poate şterge nici legea comuniştilor... Cu cotele ? Asta e altceva... A dat o parte... restul ? avea de. gând să-1 ducă zilele astea... dar dacă i-a luat tot, ce să mai ducă ?... Carabina ? A găsit-o... Ştia el cum să le întoarcă pe toate, tot împotriva legii de acum. Dar în spatele lui, satul întreg stătea cu sufletul la gură, să vadă dacă într'adevăr, actele de judecată cuprind tot ce-a făcut chiaburul, înainte sau în vremea din urmă, a puterii populare. Acolo, în hârtii, trebuia să rămână scris, tot, tot. Să se ştie de oricine, cum a ucis, cum i-a supt şi cum i-a jecmănit Bobeică... cum i-a furat şi înşelat... cum a căutat el să lovească în puterea şi legile muncitorilor şi ţăranilor... în viaţa nouă de astăzi. Da, în actul de acuzare erau trecute toate... aşa cum le trăise satul întreg, an de an. Cuvintele judecătorului îi purta cu încetul înapoi, la viaţa amară pe care au dus-o în trecut şi apoi, săreau deodată la imaginea minunată a vieţii care va fi, la a cărei temelie Bobeică săpase pe ascuns.
— ... clin cerealele ascunse în pământ, scria mai departe actul de acuzare, inculpatul căra căruţe întregi la punctul numit „hanul hoţilor" şi le dădea pe mâna speculantului Ştefan Lupu zis Fane Geambaşu — cu care avea legături şi dela care a primit sume însemnate de bani sustraşi circulaţiei financiare...
— Praful s'a ales de banii lui... 1-a lovit reforma...
— De pe spinarea muncitorilor dela oraş îi adunase !
— Păi, ce crezi !?
- Prins în rândurile oamenilor care formau zidul din dreapta, Ene Grosu urmărea cu privirea feţele celor de pe bănci şi de pe cealaltă latură a potcoavei. Zări în faţă pe Sanda lui Matei, cu copilul la piept, cu ochii îndreptaţi spre masa celor care judecau în numele vieţii noi. Alături de ea, Ilie Dragnea, cel căruia îi ridicase Popa căldarea din vatră, încremenise cu bărbia în pumni, întors către Bobeică. „Trebuia să plăteşti odată pentru toate câte-ai făcut !'' — păreau a-i spune privirile. Dincolo de Sanda, a! lu' Gogoaşă din Poiana îşi încleştase degetele de genunchi şi se uita, când la State Piţigoi şi Ioana-văduva, care vor hotărî pedeapsa chiaburului în numele poporului strâns aicea, când la Bobeică. Secretarul îşi mută privirile pe-al doilea rând, pe-al treilea, şi tot aşa până ce trecu sub priviri toată adunarea. Vedea numai feţe brăzdate, împietrite în hotărîre, ochi scăpărând şi pumnii ca de piatră, strânşi. Intre oamenii celorlalte rânduri, de pe latura dimpotrivă, îl descoperi şi pe Gheorghe Bordei. Preşedintele comitetului de iniţiativă al întovărăşirilor stătea în picioare, înalt şi puternic, masiv, de parcă era dăltuit în stâncă negricioasă. Lângă el, cu fa,ţa întunecată şi privirile pierdute, sta Năstase Vlad. „Acum o să-şi croiască drumul cum o vrea" — gândi Ene Grosu despre fostul preşedinte. ,.E în puterea lui să-şi hotărască singur soarta..."
— ...inculpatul Niculae, zis Nae Bobeică, — răsunau mai departe cuvintele judecătorului, a ascuns din cerealele supuse colectării şi la chiaburii de prin satele din jur... In cârdăşie cu fostul agent fiscal Marin Popa, a căutat să fure statul de
124
AUREL MIHALE
zeci şi zeci de mii de Iei vechi, achitând în mod ilegal impozitul pe un an întreg în ajunul reformei băneşti...
— Să plătească din nou... strigă un ţăran.
— Aha, s'a lins pe bot şi Popa...
— Şi p'ăsta trebuia să-1 judecăm ! Judecătorul îi linişti cu mâna întinsă şi continuă :
— ...In casa inculpatului s'a găsit ascunsă o armă de război Z.B. cu ţeava retezată şi un mare număr de monede de aur... fapte care sunt împotriva legii şi pedepsite de ea...
La sfârşit, judecătorul se aşeză şi şuşoti un timp cu State Piţigoi şi loana-văduva, întorcându-se pe rând, spre dânşii. Apoi făcu semn grefierului şi-i strigă :
— Să se introducă martorii !
Grefierul dela masa din stânga se ridică şi-şi răsfoi grăbit dosarul. Se opri asupra unei file, citi şi strigă, întors către uşa Căminului Cultural :
— ....Vanghele Vasile !
Toţi cei din faţă îşi întoarseră capetele într'acolo. Sile apăru în pragul fostei cârciumi a lui Bobeică, coborî şi pătrunse prin zidul oamenilor înăuntru adunării. Bobeică tresări... Sile se oprise ceva mai într'o parte, întors şi către cei dela masă şi către ţărani. Pentru o clipă privirile ochilor săi se încrucişară cu ale Ioanei, scăpărând. „Să-1 judeci fără milă, Ioană 1" — păreau a spune ele. Judecătorul îl întrebă de nume şi vârstă, de avere; răspunse scurt şi repede. Apoi, începu desfăşurarea procesului :
— De când l-ai cunoscut pe fostul colector, pe Ghiţă Oancea ?
— De când sunt, tovarăşe judecător! L-am pomenit pe lume pândar şi slugă la Bobeică şi până acuma, în '45, numai aşa a dus-o... şi el şi taică-său, care tot din cauza ăstuia a murit... Să mai spun cum şi-a bătut joc de viaţa lor, că nici mâncare şi nici îmbrăcăminte nu le-a dat după înţelegere ?... asta o ştie satul întreg, şi uite, e aicea !... Nici carte n'a putut Ghiţă învăţa, tot din cauza lui... şi-1 arătă pe Bobeică.
Sile vorbea repezit, grăbindu-se, de parcă se temea că n'are timp să spună toate câte sunt de spus despre Bobeică. îşi întorcea faţa-i întunecată când la masa judecătorilor, când înspre ţărani, pe care din priviri îi chema în ajutor, să-i întărească mărturia.
La început, Bobeică încercase să fie nepăsător. Curând, însă, chipul i se înegri treptat, se încruntă şi porni să pufnească pe nas, ca un motan. Nu era de glumit ; cele ce desvăluia Sile îl apăsau şi mai mult, îi măreau vinovăţia...
— ...eu sunt acuma colector în sat în locul lui Ghiţă Oancea, tovarăşe judecător, vorbea Sile, şi ştiu... Bobeică n'a vrut să ţină seamă că este o lege pentru colectări... De câte ori se ducea Ghiţă să-1 pornească cu cotele, începea să se milogească... zicea că n'are de unde da... La dosar se găseşte o declaraţie mincinoasă pe care pîrâtul a dat-o lui Ghiţă Oancea. In ea scrie că nu mai are nici un bob de grâu sau de porumb... Dar la percheziţie s'au găsit de trei ori mai multe cereale... Eu am intrat în groapa de bucate în care le ascunsese, eu le-am scos şi tot eu le-am dus la baza de recepţie. Eu cu tovarăşul Piţigoi... uite-1 că-i aicea, în dreapta dumneavoastră... A avut de unde da, dar a nesocotit legea... a vrut să lovească în puterea noastră, să lase muncitorii dela oraşe fără pâine...
— Cum s'au petrecut lucrurile în seara crimei, întrebă judecătorul. Eraţi împreună, nu ?
— împreună, cu Ghiţă Oancea, tovarăşe judecător... am stat Ia pândă nopţi în şir lângă ograda lui Bobeică, până ce l-am prins c'a ieşit cu căruţa plină şi-a fugit spre „hanul hoţilor". Am încălecat caii şi-am luat-o după el. Acolo...
Şi Sile povesti la fel de repede, tot, tot, aşa cum se întâmplase...
Urmă apoi, al doilea martor. Era un băeţandru de şaptesprezece-optsprezece
JUDECATA
125
ani, îmbrăcat într'un paltonaş strâmt şi scurt, cu coatele şi piepţii roşi până la urzeala stofei. Se opri în faţa adunării, speriat, întors spre cei dela masă.
— Eu n'am făcut nimica, tovarăşe judecător ! izbucni el.
— Dar nu eşti dumneata inculpatul, căută să-1 liniştească judecătorul... El este ! şi-1 arătă pe Bobeică... Dumneata să spui numai ce ştii despre el...
— Spun, grăbi băeţandrul cu tremur în gals.
— Cum te cheamă ?
— Gică...
— Gică... repetă judecătorul cu blândeţe. Aşa... Gică şi mai cum ?
— Guruţ... sări repede băeţandrul.
— Gică Guruţ... repetă judecătorul cu ochii la grefier. Şi unde-ai lucrat ?
— Pe maşină, la Fane Geambaşu... acuma e închis... Judecătorul ridică o mână spre Bobeică şi întrebă :
— Pe dumnealui îl cunoşti ?
Băeţandrul încremeni cu ochii la chiabur. Bobeică îl privea cu ciudă, încruntat şi îmbufnat, mustrându-1 pe muteşte. „Nu mă cunoşti !" îi poruncea privirea lui. Câţiva dintre ţărani se ridicară de pe bănci ca să vadă şi să audă tot.
— II cunosc, sigur că-1 cunosc ! răspunse Gică. El îi aducea grâu lu' don' Fane, sus, la „hanul hoţilor"... Da' nu ştiu cum îl cheamă !
— Lasă că ştim noi ! se auzi o voce.
— Eu nu-1 cunosc ! sări Bobeică. Nu l-am văzut niciodată !
— Nici nu e nevoie, interveni judecătorul. Martor, poţi să pleci ! Băeţandrul se întoarse şi intră în rândurile oamenilor, răsuflând uşurat. Judecătorul vorbi ceva cu Ioana-văduva. aplecându-se la urechea ei, şi apoi
răsfoi un timp dosarul din faţa sa. Cu mâna îngheţată, grefierul dela masa din stânga scria în hârtiile ce-1 învinovăţeau pe Bobeică despre mărturia lui Gică Guruţ. Copilul din braţele Sandei lui Matei scânci de frig, întrerupt de legănare. Adunarea deveni nerăbdătoare. începuse să se vorbească, să se murmure, să se strige cu ură la Bobeică, ameninţându-1 cu pumnul strâns. Cerul se înegurase şi mai mult. Puterea luminii scăzuse. Din când în când, câte Un fulg de zăpadă plutea stingher în văzduh, prevestind ninsoare lungă şi liniştită.
Dela masa din dreapta, cel cu înfăţişarea de muncitor, făcu semn judecătorului să-i dea drumul. Fu chemat al treilea martor. Acesta se opri numai la câţiva paşi de Bobeică şi-1 măsură cu privirile îndelung, de sus în jos. Martorul era străin de sat. In spatele lui, ţăranii se întrebau unii pe alţii despre el... Judecătorul îi luă jurământul şi numele. Apoi îl întrebă :
— Ocupaţia dumneavoastră ?
— Plugar... răspunse celălalt, cu o voce groasă şi sigură. Adăugă : — Ţăran sărac... Din noaptea reformei băneşti, sunt preşedinte al Sfatului Popular din comuna Trestieni...
Bobeică se uită încurcat la străin, cuprins de-o teamă ascunsă, nemărturisită nici sieşi. „Cine ştie cu ce-o mai veni şi ăsta ?" — gândi el.
■— De ce-ai cerut dumneata să depui ca martor împotriva inculpatului ? întrebă judecătorul pe preşedintele din Trestieni.
— Tovarăşe judecător, începu martorul... din vina fostului preşedinte al sfatului popular din Trestieni, şase dintre chiaburii din sat fuseseră trecuţi în rândul mijlocaşilor... printre aceşti chiaburi era şi Dobre Diacu...
Bobeică tresări. Pe deasupra ţăranilor aşezaţi pe bănci, privirile lui Ene Grosu şi ale lui Gheorghe Bordei se întâlniră pline de subînţeles.
•— Vasăzică la voi era şi mai şi... strigă un ţăran din primele rânduri.
— ...la percheziţia pe care sfatul popular a făcut-o lui Dobre Diacu, am găsit în magazia chiaburului şi grâu străin... după declaraţia acestuia, pe care am depus-o la dosar, se vede că cincisprezece saci de grâu erau ai numitului Nae
126
AUREL MIHALE
Bobeică... adică ai dumnealui, după cum se vede... şi-1 arătă pe Bobeică. Până astăzi nu l-am cunoscut... dar am auzit de el...
Bobeică devenise galben ca ceara şi moale ca o cârpă. Ii tremurau genunchii acoperiţi de şubă şi mâinile în lanţuri. Intre dinţi îşi prinsese câţiva dintre perii mustăţii afumate şi-i reteza pe rând, cu ciudă.
— Atâta am avut de spus, termină preşedintele sfatului din Trestieni şi se retrase.
Ultimul dintre martori fu Vanghele Cristu. Bătrânul ieşi din sala căminului cultural, cu ochii pe sus, înainta şchiopătând, trecând printre oameni ca printr'un gard viu ce i se desfăcea înainte-i.
— Să spui şi de pământurile din obşte, moş Vanghele ! — îi şopti cineva.
— ...şi de procesele în care ne băga !
— ...şi de cârciumă !
— ...şi de foametea de pe timpul secetei !
Vanghele Cristu dădu grăbit din cap şi înainta cu semeţie până'n faţa meselor îmbrăcate cu pânză roşie. Se opri, se răsuci spre Bobeică şi încremeni cu privirile aprinse de ură înfipte în ochii lui. Cei din bănci se ridicară în picioare cu ochii la el. Se îngrămădiră apoi spre primele rânduri, îndesindu-le. Cele două ziduri de oameni care formau laturile potcoavei, se lungiră şi se uniră în spatele meselor, cuprinzând întreaga adunare într'un cerc bine legat, ca de fier.
Bătrânul se întoarse apoi spre masa judecăţii. Cu mâna stângă se sprijini în toiag, iar cu dreapta îşi scoase căciula cu taler bătrânesc în fund, descoperindu-si părul sur. Salută pe judecător, plecându-se, şi aşteptă. La cererea judecătorului, îşi spuse numele, vârsta, averea şi toate celelalte date la început.
— Jură ! îl îndemnă judecătorul.
— Jur, grăi bătrânul apăsat... şi pe dumnezeu dacă e nevoie ! Faţa judecătorului fu luminată o clipă de un zâmbet fugar.
— Nu aşa... îl îndreptă el. Zi, ca mine !
In timp ce Vanghele Cristu repeta cuvânt după cuvânt spusele judecătorului, Bobeică se uita speriat la mulţimea oamenilor din jur care se îngrămădea tot mai mult spre mese. Chiaburul simţise că de-acuma totul e pierdut. Pe faţă şi în priviri îi plutea un sentiment nedesluşit de desnădejde. Se strânse şi mai bine în şubă şi devenise mic, cum niciodată nu se simţise în trecut. II cuprinsese pe neaşteptate frigul. Căută să-şi ridice şuba mai sus, săltându-şl umerii, pe rând. Cu mâinile încătuşate îi apucă apoi marginile pe dedesubt şi le petrecu şi mai strâns înaintea genunchilor. Ar fi vrut să se ferească de înţepăturile atâtor priviri, dar n'avea cum...
— Vorbesc în numele satului întreg... începu moş Vanghele. Am aşteptat de mult clipa judecăţii cu el — şi-şi întinse mâna în care avea căciula, spre chiabur, — dar se vede că clipa asta n'a putut veni decât acum, în anii puterii noastre populare... Păi să vă spun eu cine e pârîtul, tovarăşe judicător!...
Bătrânul făcu un pas scurt spre masă şi rămase un timp cu căciula strânsă la piept, tăcut şi gânditor. Bobeică îl privea dintr'o parte, cuprins de ură. Ii scrâşneau dinţii de încleştarea fălcilor, faţa şi fruntea i se boţiseră de cute, iar sprânceana stângă i se sbătea pe loc ca un capăt de vână. In jurul lor şi al meselor, zidul format din piepturile ţăranilor aşezaţi umăr la umăr, pe mai multe rânduri, părea de neclintit, ridicat din piatră. Glasul lui Moş Vanghele se auzea până departe, în jur, ca un ecou al vremurilor în care stăpânise Bobeică...
— ...aşa a fost cu pământurile din obşte, tovarăşe judicător... ni le-a luat prin înşelăciune şi camătă, prin judicăţi nedrepte... Noi cerem, ca după douăzeci de ani, să. ni se facă dreptate... vrem, ca legea să le treacă din nou sub stăpânirea noastră... mulţi dintre noi au intrat acuma la tractor... unii ne-am înscris şi pe lista
JUDECATA
127
colectivului... vrem s'o pornim la viaţă nouă şi cu aceste pământuri, pentrucă sunt ale noastre... De faţă este satul întreg şi poate să spună dacă-i aşa...
— Aşa e ! strigară zeci şi zeci de glasuri.
— Să se facă dreptate... Bobeică le-a furat !
— Să ne întoarcă şi roadă după ele !
Judecătorul linişti cu greu adunarea. Zidul oamenilor se mută cu câţiva paşi mai înapoi, împingând înlături îngrămădirea satului. Bătrânul tăcu un timp, uitându-se cum scria cel cu înfăţişare de muncitor, dela masa din dreapta. Pe Bobeică îl năpădise o sudoare rece, amestecată cu apa fulgilor de zăpadă care-i cădeau pe frunte din ce în ce mai des. Vanghele Cristu reîncepu :
— Noi, toţi de-aicea, am dat cote la stat şi-am respectat litera legii... el, nu ! (Mâna în care avea căciula se îndrepta când înspre ţărani, când înspre chiabur.) ...Noi, am plătit impozitul la timp, ajutând prin asta viaţa care se clădeşte... el, nu!... Noi am dus prisosul de bucate la cooperativă pentrucă aşa s'ajungă la oraşe, la muncitori, el nu !... S'a înhăitat cu speculanţii sau a dosit grâul la alţii, de prin alte sate!... Şi-a ajuns până la urmă la crimă, împuşcând pe colectorul Ghiţă Oancea, omul legii şi al puterii populare în sat. La el acasă, s'a găsit o armă de foc .' Pentru ce o ţinea ? De cine să se apere ?... de noi ?... D'apoi noi suntem puterea si legea... şi el s'a ridicat împotriva noastră 1
Şchiopătând, bătrânul se apropie de masa de judecată şi încremeni cu o mână sprijinită în toiag, iar cu cealaltă în care avea căciula, ridicată în sus, a luare aminte. Strigă :
— ...e duşman, tovarăşe judicător!... Cerem dreptate, după lege!... pentru crimă, în numele satului, cer pentru el, moartea !... Să ştie şi ăştia, — şi mâna bătrânului se îndreptă spre grupul chiaburilor înghesuiţi de valul oamenilor —, că avem legi care nu iartă duşmănia lor şi putere care să le păzească şi să-i sdro-bească...
■ Vanghele Cristu se răsuci apoi către Bobeică. Pentru o singură clipă, privirile lor se întâlniră iarăşi, scăpărând. Ardeau, deopotrivă, de ură şi de răzbunare grea. După asta, bătrânul intră în rândurile ţăranilor, acoperindu-se din mers. Bobeică rămase înăuntru adunării, singur, încolţit de zeci şi sute de priviri, speriat, ca un şoricel într'o cuşcă.
Atunci, zidul oamenilor s'a spart în dreptul meselor şi înăuntru pătrunseră câţiva ţărani şi o femeie cu un copil în braţe. Era Sanda lui Matei. Se opriră în rând, în faţa judecăţii. Cei dela mese îşi ridicară privirile spre ei, încurcaţi.
— Vrem să jurăm şi noi! vorbi unul dintre bărbaţi.
— Să depunem mărturie împotriva lui Bobeică... adăugă altul.
— Şi eu, tovarăşe judecător ! — strigă Sanda lui Matei.
Judecătorul făcu semn lui State Piţigoi şi Ioanei-văduva, şi-şi apropiară capetele. Un timp, şuşotiră neîntrerupţi, urmăriţi cu interes de privirile ţăranilor. După asta, judecătorul se ridică şi zise :
— Noi ne-am luminat, tovarăşi... nu mai e nevoie ! Se întoarse apoi spre cel cu înfăţişarea de muncitor dela masa din dreapta şi adăugă, apăsând cuvintele: — Tovarăşul procuror are cuvântul!
Procurorul se ridică şi vorbi scurt, cetind pe rând din legile pe care le călcase Bobeică. într'o mână, ţinea desfăcută cartea în care erau scrise aceste legi ; cu cealaltă, urmărea textul care hotăra pedeapsa chiaburului, sau o îndrepta spre Bobeică, cu degetul întins, ţintuindu-1.
Judecătorii se retraseră apoi în sala căminului cultural, să hotărască. In aşteptarea sentinţei, timpul trecea nespus de greu. Cu mâinile tremurânde, zor-năindu-şi lanţurile, Bobeică îşi răsuci o ţigară cât degetul de groasă. îşi scoase chibritul pe dedesubt, din haina jerpelită şi o aprinse la adăpostul şubei. O supse
128
AUREL MI HALE
îndelung, de câteva ori şi slobozi fumul încet, suflându-1 ca deobicei prin perii mustăţii. Ţăranii aşteptau cu privirile întoarse spre uşa căminului.
Curând, se întoarseră şi judecătorii. Se apropiară de masa la care stătuseră şi rămaseră în picioare. Dela mesele din dreapta şi din stânga se ridicară şi procurorul si grefierul. Adunarea amuţi dela o margine la alta. Judecătorul arătă încă odată vinovăţia lui Bobeică, stabilită în timpul procesului şi comunică sentinţa hotărîtă :
— ...moarte prin împuşcare şi confiscarea averii... nouă mii de lei noi despăgubiri către sfatul popular, şi cinci sute de lei noi cheltueli de judecată... deasemenea, pământurile dela punctul numit „Ochiul Boului", vor trece înapoi în stăpânirea celor ce le-au avut !
Mulţimea răsuflă uşurată. Bobeică încremeni cu ţigara în mână, ca o statuie, încolţit de o parte şi de alta de mulţime...
Intre timp, ninsoarea se pornise din belşug şi cuprinse în roirea fulgilor de zăpada toată întinderea satului şi a împrejurimilor de dincolo de orizont. Văzduhul deveni alb, fulguia djn belşug, scuturându-şi florile de ghiaţă pe tot întinsul pământurilor...
EPILOG
Venise şi trecuse primăvara. Vara se prevestea îmbelşugată, plină de soare şi lumină. Câte-o ciocârlie ţâşnea spre înălţimi, tremurându-şi firul subţire al cântecului, asemenea unui fior abia simţit al firii. Şi tot acolo, în nemărginirea văzduhului, ţipau întărâtate prigoriile însetate. Jos, pe deasupra grânelor în pârgă, câte-o săgeată de lăstun apărea în sbor fulgerător, ca o nălucă neagră. Câmpia întreagă trăia în puterea rodului care creştea.
Pe şleaul câmpului, o căruţă urca în trapul cailor spre păduricea de tufani. In fund, se vedea umbra negricioasă a pâlcului de stejari de la răscrucea celor patru drumuri. Pe nesfârşitele pământuri ale Bărăganului, până în jos, spre Dunăre, se revărsau lanurile. Se unduiau în soare şi vânt, într'o învălurare largă şi legănată, plecându-şi spicele grele, galbene-verzui. Dinspre ele, venea un miros dulceag de ierbărie pălită de soare, de grâne intrate în copt.
într'un timp, mâna unuia din căruţă s'a întins spre dreapta; într'acolo s'au întors şi capetele celorlalţi. Priveliştea lanurilor se schimbase. Erau mai dese şi -mai înalte, mai întunecate Ia culoare, cu spicele mai mari şi mai grele, mai aplecate asupra pământului şi desfăşurate cât toată bătaia ochilor.
— Priveşte aicea, Ene, se auzi vocea domoală a celui cu mâna ridicată. Uite ce lan... trei mii de kgr. la hectar o să dea !
— E frumos, moş Vanghele, răspunse dintre ceilalţi, secretarul. Se cunoaşte că este al întovărăşiţilor, lucrat cu tractorul şi maşinile staţiunii...
Tăcură. In ochii fiecăruia strălucea bucuria. Gheorghe Bordei, aşezat în faţă, lângă Vanghele Cristu, zâmbea cu mândrie, nespus de fericit. Bătrânul mâna caii. Acum, le domolise mersul şi urmărea înveselit desfăşurarea lanului. In ochii Ioanei, însă, bucuria adusese şi-o umbrire plină de tristeţe. Când ceilalţi simţiră aceasta, tăcerea deveni şi mai adâncă.
Vanghele Cristu smuci hăţurile şi caii intrară în acelaş trap liniştit, Ie-gănându-se în hamuri. Până sus, la răscrucea drumurilor din dreptul pâlcului de stejari nu se mai auzi nicio vorbă. Aici, Ene Grosu bătu uşor spatele bătrânului şi zise :
— Opreşte, moş Vanghele.
Coborîră. Urcară costişa cu capetele plecate, cu inimile grele de amintiri. Sub coroanele stejarilor înalţi care străjuiau şi acum încrucişarea drumurilor, se opriră. In faţa lor, înfiptă puternic în pământ, înalt cât un stat de om, masivă, se
JUDECATA
129
ridica o piatră. Vanghele Cristu se descoperi şi-şi plecă fruntea îmbătrânită, capul cu tâmplele ninse, privirile, ca înaintea unui mormânt. Acelaş lucru făcură şi ceilalţi bărbaţi. Cu colţul băsmăluţei negre, Ioana îşi ştergea lacrimile suspinând. Mâna bătrânului se opri pe umărul ei, fără de cuvânt. Câteva clipe rămaseră nemişcaţi, cu pumnii strânşi pe lângă trup, cu privirile aţintite spre literele săpate în piatră : Aci a căzut în luptă cu duşmanul, apărând puterea noastră populară, colectorul Ghiţă Oancea... Dinspre păduricea de tufani, înverzită acum, vântul aducea murmurul frunzelor scorţoase, aroma crângurilor trezite la viaţă.
Se întoarseră la fel de tăcuţi la căruţa oprită în crucea drumurilor. Urcară. Vanghele Cristu apucă hăţurile, trosni din bici pe deasupra cailor şi porniră. O luară pe drumul care se lăsa în stânga, către reşedinţa, raionului.
In târg, opriră la sediul comitetului raional de partid. Bătrânul trase căruţa în curte şi se repezi şi el pe urmele celorlalţi. Când intrară în sala de şedinţe, rămaseră înmărmuriţi. Sute şi sute de oameni ridicaţi în picioare, scandau cu putere, de se cutremurau pereţii: ...Gheor-ghiu-Dej!... Gheor-ghiu-Dej!... Gheorghiu-Dej!... Era o şedinţă cu activul organizaţiei de bază din întreg raionul. Ene le făcu semn să vină după dânsul şi pătrunseră încet, printre rânduri, până spre mijlocul sălii. Aici se opriră şi începură şi ei să strige, cuprinşi de aceeaşi însufleţire... Gheor-ghiu-Dej !... Gheor-ghiu-Dej!... Gheor-ghiu-Dej !...
După ce se aşezară pe bănci, la masa din faţă se ridică Ion Stancu. La început, primul-secretar cuprinse cu privirile întreaga adunare, netezindu-şi în acelaş timp fruntea bombată, părul castaniu. După aceea, luă în mână o carte groasă, legată în piele roşie, o deschise la o anumită pagină şi după ce-şi vârî arătătorul mâinii stângi între file, o ridică la piept. (Ene Grosu recunoscu că-i cartea lui Gheorghiu-Dej). Primul secretar se adresă apoi. adunării, cu glasul hotărît şi ferm :
— Tovarăşi şi tovarăşe... Zilele acestea a avut loc şedinţa Comitetului Central al Partidului nostru, şedinţă în care Comitetul Central — în frunte cu tovarăşul Gheorghiu-Dej a demascat poziţia şi acţiunea anti-marxistă şi anti-statală a grupului deviatorilor de dreapta din partidul nostru, grup format din Vasile Luca, Teohari Georgescu şi Ana Pauker... Grupul deviatorilor de dreapta a căutat să opună liniei partidului nostru o linie proprie, antipartinică, urmărind să oprească construcţia socialismului în ţara noastră şi să restaureze. împotriva voinţei poporului, capitalismul... Dar acţiunea lor duşmănoasă a fost descoperită şi demascată, poziţia lor a fost înfrântă de către Comitetul Central al Partidului — în frunte cu tovarăşul Gheorghiu-Dej...
Adunarea izbucni din nou şi mai furtunoasă, ridicându-se în picioare, bătând din palme, strigând... Gheor-ghiu-Dej !... Gheor-ghiu-Dej !... Gheor-ghiu-Dej !... In timpul acesta, Vanghele Cristu se aplecă la urechea lui Ene şi murmură :
— Ai văzut, Ene, de-acolo venea, de sus...
Secretarul, însă, parcă nici nu-1 auzise. El striga mai departe, mai tare, mai hotărît. Bătrânul îşi aminti atunci de noaptea pe care o petrecuse împreună cu primul secretar, în ajunul reformei băneşti. Printre capetele celorlalţi, el căută privirile lui Ion Stancu, nerăbdător. Uite, chiar acum îşi îndreptase primul-secretar ochii spre ei. Şi în aceeaşi clipă, privirile lui se mutară dela Ene Grosu în ochii bătrânului. Vanghele Cristu se simţi şi mai mult cuprins de puterea aceea nevăzută care-i leagă pe comunişti în lupta pentru acelaş ţel.
Se aplecă din nou la urechea lui Ene şi-i zise :
— ... dar tot i-am înfrânt I
— Păi, ce crezi ? ! şopti secretarul. E tare Partidul nostru, moş Vanghele !
' Sfârşit
9 — Viaţa Românească — c. 3891
VLADIMIR MAIACOVSCHI
POVESTEA TURNĂTORULUI IVAN COZÂREV DESPRE INSTALAREA LUI ÎNTR'O NOUĂ LOCUINŢA
Sunt proletar.
Alte-amămmte... dar lasă !
Am trăit
cum apucat-a mama
. ... să mă nască.
Dar iată
că îmi dă
o casă
cooperativa mea
muncitorească.
Câtu-i de'naltă !
Câtu-i de lată !
Aerisită,
încălzită,
luminată !
Mă rog,
e bine.
însă cel mai mult un singur lucru mi-a plăcut :
Această —
decât ţara îăgăduinţii
.      ,    .    , mai odihnitoare,
decât lumina lunii
mai bălae,
această —
dar ce să mai spun oare ? această —
bae.
Deschizi robinetul din faţă
,, ( e rece apa-ghiată.
iar cellalt de-l atingi,
te frigi.
Apa rece,
e bună
chica să-ti frece,
POVESTEA TURNĂTORULUI IVAN COZAREV în tea fierbinte,
porii îmbâcsiţi mi-i scald. Pe-un robinet scrie :
„rece". ,
Pe cei la It:
„cald".
Cu-o oboseală
de moarte
acasă vii,
Şi nu te încântă
nici borşul,
nici ceaiul clocotind.
Dar te bălăceşti, ca pescăruşul —
şi-un mort ar chicot!
gâdilat de apa
aceasta
plescăind.
Parcă-ai venit
în vizită
îa socialism î De plăcere, respiri de parcă
plămânii se rup.
Pantofii'n cârlig,
bluza în cui,
săpunu'n mână
şi...
sdup !
Stai şi te speli
cât ţi-e pofta.
Într'un cuvânt,
stai mult, mult, cât doreşti.
Ce simplu :
în odaie
e Volga,
doar că nu-s
vapoare
şi peşti.
Deşi parcă
de zece ani
eşti jegos
totuşi,
ca scoarţa de pe copaci, se cojeşte negreala,
cade jos,
se duce murdăria
în draci!
De căldură
te-ai moleşit acuş.
132 VL. MAIACOVSCHI
Un mâner
ai doar de'nvârtit
şi cade
o ploicică răcoroasă,
duş,
dintr'un nor
de tablă,
găurit.
Duşul e ca un prieten vechi. Moleşeală
deodată
a prins să se ducă : duşul îţi mângâie părul,
te trage un pic de urechi
şi se scurge
printre omoplaţi,
ca pe-o ulucă.
Apa
o ştergi
de pe trup
cu'n prosop
păros ca un lup.
Pe podea,
un grătar de plută,
pentru călcâie,
dacă vrei
uscate să-ţi rămâie. Te priveşti
într'o oglindă înrămată
şi te strecori
într'o cămaşă curată,
fără o petică.
Mă strecor şi gândesc :
E foarte dreaptă
puterea
noastră
sovietică.
In româneşte de Mihu Dragomir
EV G HEN I DOLMATOVSCHI
COMUNIŞTII
Din ziua noastră loc îşi fac în lume
Spre fericire, comuniste zări.
In suflet şi'n beton stă scris anume
Pentru ce fapte comunişti ne spune
Şi'n veci va răsuna, în depărtări,
Ne'nfrânt în luptă, acest aprig nume.
In furtunosul veac care-a trecut
Acest cuvânt î-a spus întâi un om
Ce-aşteaptă'n Highgate*), sub pământ, tăcut,
Ca Anglia să-şi scuture-a! ei somn.
Iar după el, pe drumul dârz şi drept,
Conducătorii noştri, an de an,
Cuvântu-acesta, ca pe-un prunc la piept,
L-au dus prin viscolul siberian.
In vremurile noastre mari şi crunte
Nimic pe comunişti nu-i sperie.
Sovieticul popor a fost în frunte
Cu-Armata'ntâi de Cavalerie,**)
Cu cel dintâi colhoz depe pământ,
Cu primul cincinal — deschis-a drumuri
Nebiruite-acestui scump cuvânt.
Ca pionier, comsomolist apoi,
Astfel gândeam de mândra noastră soartă:
E comunist cel ce nu dă'nnapoi
Şi îşi închină luptei viaţa toată.
Putea-voi oare ? Mândrele speranţe
De aspre piedici nu s'or sfărâma ?
Eşti comunist ? Mergi cel dintâi sub gloanţe
Şi cel din urmă ieşi din lupta grea.
Am fost primit atuncea, în ajunul
Cumplitei încercări din viaţa mea,
In Iunie, în patruzeci şi unu.
Depe „Crasnaia Presnia"'-am plecat.
*) (Citeşte Haighet) — cimitirul londonez unde a fost înmormântat Karl Marx. **) Armata I-a de Cavalerie, condusă de Budionâi, nucleu al Armatei Roşii.'
EVGHENI DOLMATOVSCHI
întorşi din lupta grea n'am numărat Nici răni şi nici medalii. Nu-i de noi! Spre viitor mai dârz ne-am îndreptat: E revoluţie ; nc-om odihni apoi. Neobosiţi sunt coinunişiii'n mers Şi'n lupta lor, dreptatea se răsfrânge, in edificiu-acestui univers Nu un grăunte de nisip în mare, Ci dintre noi, ştim bine, fiecare E-o picătură roşie de sânge. Nu în zadar ne-arată ură-adâncă Acei ce vor pieri depe pământ î nu'n zadar de noi alaiuri sânt oţi cei ce cred în adevăr şi'n muncă.
Lui Lenin-Stalin, neînvinşi stegari,
Noi sântem bobul lanului de mâine, I vremea care vine, nu'n zadar strâns legată de al nostru nume !
In româneşte de Virgil Teodorescu
CO NSTA NT IN VA NSENCHIN
IN ZÎUA CEEA...
In ziua ceea caldă şi senină, Puteai să vezi uşor că toţi acei Care privesc ziarul din vitrină, Erau mai mulţi de cât de obicei.
Lucind pe genţi, pe chipuri şi pe strae Cădeau lumini de August în şuviţi, Pe trotuare umede de ploae Stăteau, umăr la umăr, moscoviţi.
in juni-mi freamăt ă-agitaţiile Prin care-mi fac un loc ori cât de mic. ...„Către toate organizaţiile Partidului comunist bolşevic."
încerc tot calm acolo să rămân,
Dar asta-i greu tocmai când vrei anume.
Citesc iar: „Directivele" şi în
Ori care rând era cuprinsă-o lume.
In vuel de vagoane am trăit, lin aprig vini ne-a binIuit în cale ; Viaţa mea întreagă s'a 'mpietit Cu anii planurilor cincinale.
In ţară am văzut nenumărate Uzini şi coşuri nalte de cuptoare ; Dar câte-mi apăreau în lată, toate, M'au zguduit prin marea lor grandoare.
Căci milioane tone de ţiţei, Ciment, oţel, fugeau pe lucii şine ; Aevea apăreau în ochii mei Şi'nţelegeam ce este, dela sine.
136
CONSTANTIN VANŞENCH1N
Grăbea spre şantiere trenul plin... Stăteam cu capul sus şi recules, Un simplu membru ca atâţia din Partidul comunist — al U.R.S.S.
Solemn de parcă globul împreună L-am îi ocolit prin ani şi săptămâni, Stăteau în jur tăcuţi, cu voe bună, Ai mei prieteni, pe pămînt stăpâni.
De-o trebui, pămîntu-acesta iar Să-1 apărăm, făcând din piepturi zid, Vom sta ca şi atunci lângă ziar, Umăr la umăr, toţi pentru partid.
In româneşte de Dem.
Arbore
EVGHENII VINOCUROV
DE-O VÂRSTA
A răsunat imnul, prin sală-a străbătut, Şi odată cu toată lumea, s'au ridicat şi ei. Cei ce după-a! noulea Congres s'au născut, Prietenii mei.
Sunetele fanfarei spre bolţi se-avântau Şi scena — podidită de flori, o mulţime... Cei de-o vârstă cu mine cântau Cu fierbinte pătrundere şi asprime.
O, prin câte lupte şi munci au purces Ca să cânte, împreună cu părinţii lor, Măreţul imn, la al noăsprezecelea Congres Al Partidului nemuritor !
In româneşte de Nina Cassian
IACOV HELEMSCHI
PE CULME
Chiar dacă nu cunoaştem de-acuma, cînd, precis Va bate ceasu'n lume, şi cînd vor prezenta Mandatul, cei pe care poporul i-a trimis Să intre în palatul cel străjuit de stea,
Chiar dacă nu cunoaştem de-acum, anume, cînd, Noi ştim că-ale lor inimi, atunci vor tresări, Că s'or scula'n picioare cu toţii, triumfind, Că, nevăzut, pereţii'n lături s'or feri.
Şi din Paniir şi până'n Taimirul alb sub lună,
Se vor scula ca unul toţi muncitorii-odată. De-asupra omenirii se va'nnălţa'n tribună. Acel al cărui nume, şi veac şi fapte-l poartă.
El, pentru-a lor izbândă, va preacinsti popoare. Ca de pe-un pisc de munte, a noastră ţară, toată, In dimineaţa ceea va apărea sub soare, De comunismu'n fapte, aevea luminată.
Ca aerul al cărui belşug e-aI tuturor,
E dărnicie de-aur sovieticul pămînt,
Şi tot ce constructorii-au dat prin munca lor,
Mândria de-aşi ajunge 'mplinit un îegămînt.
l'n vesel cînt de ape in albiile noi, Nou crîng, hidrocentrale, — izvoare de lumini... Nici mlaştini, nici nisipuri n'or bîntui la noi. E Kara-Kum grădină, şi'n Zavoîje, grădini.
Şi nouă, ce-am fost primii pe înălţimea asta, Aevea comunismul în faţă ne apare. Noi suntem sus, acuma, în mers s'atingem creasta, Şi ale ei contururi, ne-apar mereu mai clare.
PE CULME
...Las' senator ii'n New-York să-ameninţe turbat, Şi torii* 'n vechea Londră să ţie hangul lor. Istoria se face, nu'n City, nu'n senat. Noi ne-aţinlirn privirea, cu calm, spre viitor.
Sălbateca lor ură de criminali, nu poate Să'ntunece victorii de meşteri grădinari, Fîindcă-aSe lumii popoare's luminate De vorbele lui Stalin, de gândurile-i mari.
Azi, visul nu mai este ca'n zare-o licărire. Urcuşu-i greu, noi însă, ureînd, un gînd avem : Că tot mai scurt nie drumul spre ziua de sosire; frăi-vom, vom ajunge, ne-a fost dat să vedem !
In româneşte de Eugen Anghel
Torii, partidul conservator englez.
OLGA BERGHOLZ
ÎNTÂLNIREA
...Şi iată-mă din nou călătorind : E-un drum dorit demult, cu însetare. Lumini de libertate în inimă s'aprind Şi trcnu-aleargă'n beznă huruind Şi pe platformă şueră răcoare.
Parc'am pornit spre tinereţea noastră! Când oare mă voiu întâlni cu ea ? Şi fi-va seara tot atât de-albastră, Şi tot atât de blândă 'ntâia stea ?
Atunci aşa era. Şovăitoare Sclipea domol pe boltă şi-o zăream Cum licărea din ce în ce mai tare, Sburând alăturea de tren, la geam.
Ştiam o haită. O, de câte ori
Mă tot gândeam la ea să mă scobor,
Şi pe-o cărare "n crâng să mă strecor
Spre casa-aceea mică, cu cerdac,
Ce mi-ar îi fost atât de mult pe plac !
Mai ştiu şi-un chei. ii văd învăluit in umbră. Ici şi colo o lumină Răsfrântă'n apă. Cineva m'aşteaptă ; Spre niine-acuma repede se'ndreaptă Şi-mi spune : „Insfârşit! Bine-ai venit!" Eu nu-i răspund şi îl ascult vorbind Şi mâinile spre soarta mea le'ntind.
Dar toate-acestea n'au fost niciodată !
Şi totuşi s'ar putea cândva să fie,
Şi să'ntâînesc o rnare bucurie
In drum spre munca vastă şi'ncordată,
Cuprinzătoare cât întreg pământul ?
— Şi'n suflet tot mai tare creşte-avântul.
ÎNTÂLNIREA
O, negreşit, c'am să'ntâînesc, ştiu bine, Şi halta-aceea şi-acei chei ; Dar ştiu că'n orice parte m'ar duce paşii mei Eu n'am să mă despart în veci de tine.
... Şi totuş tinereţea am întâlnit-o ; însă
Era cu totul altul chipul ei,
Ne-am întâlnit, cum am visat, pe-un chei,
In stepa Donului tăcută, ninsă.
Era'ntuneric, frig şi viscolea
Şi-un clopoţel de sanie scâncea.
Dar nu era acuma îmbrăcată In uniforma verde'ntunecată; Avea o altă haină, în alt ton, O haină-a unui om ce construeşte Victorios Canalul Volga-Don.
Mereu de-acum această întâlnire, Va dăinui măreaţă'n amintire, Şi seara n'a fost molcomă şi-albastră, Ci rece şi-aspră la'ntâînirea noastră. Dar am simţit o tresărire-adâncă, De-o frumuseţe gravă, ca de stâncă.
Stam lângă foc, alăturea, pe chei. Abia ne cunoscusem. Eram trei. La început nu prea vorbeam. Apoî Ca focul vorba pâlpâi'ntre noi.
Eram de-o vârstă şi aveam în viaţă Aceeaş ţintă'naltă şi măreaţă, Aceleaşi năzuinţi şi-aceleaşi vise. Unul din noi a spus că făurise Cam prin treizeci uzina de tractoare Şi-o apărase'n patruzecişidoi.
Zâmbea cu ochii plini de'nduioşare Când pomenea de primele tractoare ; Şi-atunci cu dânsul am zâmbit şi noi.
Iar celălalt, un om cărunt, spunea Cum pe Ladoga netedă de nea, Cu zece ani în urmă-a transportat, Pe-o vreme tot aşa de rea, Merinde'n Leningradu'nfometat.
Ne-am amintit şi de copilărie,
De zilele războiului civil,
Şi de nespusa noastră bucurie,
Când primele lumini din Volhovstroi
Ţâşniră în clădirea şcolii noi.
Pe urmă'n bănci veniră alţii. Noi
OLGA BERGHOLZ
Cu dor de muncă am pornit în viaţă. Şi iată-ne având în îaţă 6 hartă-a patriei pe-un zid întinsă. Şî cu lumini multicoiore-aprinsă.
La adunări comsomoliste stăm Tot lângă ea, făceam. itinerarii, Şi-apoi cu mintea'ii flăcări ne-avântarn, Cutreerându-i vastele fruntarii.
Pe urmă ţara, dela mic la mare, A urmărit cu nerăbdare, Cum s'a născut puternicul baraj Al Dneproghesului — o pildă mare ; A fost simbolul unei generaţii, O pildă de voinţă şi curaj.
Pe urm'au fost războaie, pierderi, munci, Schimbarea soartel, moartea întâmplării, Victoria în palruzecişicinci Iar în cincizeci şl doi crearea mării.
Şi iată că acum stăteam pe chei In mijlocul zăpezii mişcătoare ; Dar noi simţeam plutind pe'ntinsul ei Corăbiile viitoare ; Şi ca şi noi simţea întregul chei.
La Stalingrad, în vastul şantier, Se construesc puternice vapoare, Ce vor întâmpina cu piept de fier, La primăvară, noua mare.
Ştiam când vor veni plutind măreţe, Săltând prin slăvilare de beton, împinse către Volga dinspre Don, De valuri spumegoase şi semeţe.
Şi noi parcă vedem urcând deodată Din albia deşartă şi'ngheţată, Mai sus de chei şi de debarcader, Un uriaş vapor, până ia cer.
Destin măreţ pe care-i făurim
Noi înşine ! Acum o nouă cale Deschide-se spre Moscova, trecând Pe sub măreţe arcuri triumfale.
Vaporule, pluteşte liniştit! Fii pe deplin măreţ şi fericit! La orice stă vi Iar, la orice chei, Fii mândru de ce poate ţara ta ! Fii fericit! Dar tu pe toţi acei Ce-au construit canalul nu-i uita !
ÎNTÂLNIREA
Fii mândru ! Şi să ştii că'n viitor Va făuri puternicii! popor Atât de minunate lucruri noi, Că lângă ele tot ce facem noi Va fi ca vechiul nostru Volhovstroi Pe lângă slăviiarui de beton Dela Canalul Volga-Don.
Zâmbind, ne-orn aminti că am visat Această mare proaspătă de-acum, Cum ne-ainintim că în copilărie Lampa lui llici, proaspătă şi vie, Ne-a luminat adevăratul drum.
... Năvalnic după zidul de beton
Se'nvolbura zăgăzuitul Don.
El aştepta spumând de nerăbdare,
Să se reverse larg în noua mare.
Şi stăvilarul uriaş părea
Un ţărm de continent, în bezna grea.
Şi culmi de dealuri vălurind în zare, Se înşirau, pierdute'n depărtare, Acolo unde-o mare, roşie stea, Prin negurile nopţii licărea, înfiptă parcă'n cer pe veşnicie , Deasupra unui vast excavator ; Da. Stăvilaru-acesta va păstra Această mare ca o mărturie A muncii unui minunat popor.
Pământu-acesta n'a fost cercetat Numai cu râvna minţii, cu ştiinţă, Ci şi cu dragoste şi suferinţă. Istoria deunăzi l-a călcat Cu pasul ei ne'nduplecat.
A fost aleasă piatra cea mai dură
Robace şi la frig şi la căldură,
Asemeni unei inimi ce s'aruncă
La fel de dârză'n luptă şi în muncă.
In veci nu s'or surpa aceste maluri,
Şi noua mare care va să vie,
Va dăinui aici o veşnicie ;
Şi tot aici, zăpada din câmpie
Se va păstra mereu, schimbată'n valuri.
Turburător să te gândeşti că toată
Această albă nea imaculată,
Ce ni s'aşterne-acuma sub picioare,
La primăvară nu mai moare
Şi se preface într'un val de mare !
OLGA BERGHOLZ
Dar deocamdată'n viscol şi în ceaţă, Mormane mari păreau să prindă viaţă, Şi cu-o nestăvilită bucurie, Ca'ntr'un ajun de mare sărbătoare, Ardeau înalte focuri pe câmpie.
Răsfrângerile lor portocalii Jucau pe-obraji, tremurătoare, Ardeau aici sfărmate lemnării Şi schele-acuma nefolositoare.
în adâncimea nopţii, o clădire De albe cărămizi, pe stăvilar, împrăştia o pură strălucire De diamant şi de mărgăritar.
Şi de pe-o pânză, luminaţi de foc, Priveau spre stepă ochii celui care E viu în noi asemeni unui soare Şi ne călăuzeşte mereu şi'n orice loc.
Frig, ceaţă, focuri pe câmpia ninsă,
Şi stăvilarul ca uri ţărm de mare,
Şi vălurile şiruri de coline,
Şi'n depărtare-o roşie.stea aprinsă,
Şi-apoi poporul prins de'nflăcărare,
Şi-un strigăt : „Vine Donul ! Vine ! Vine !
Lumina strălucea parcă mai tare. Vui motorul. Şi sforăitoare Se auzi de după zidul de beton, Cum se uneşte apa puternicului Don.
Şi cele dintâi valuri călăuze
Au şi pornit. Şi'n urma lor acum,
Tot Donul năvăleşte prin ecluze,
Şi îşi croeşte către Volga drum,
Şi de pe turnu'nalt spumând s'aruncă,
Purtând în el, năvalnică şi-adâncă,
Puterea omului călită'n muncă.
... Prin grele încercări trecui odată. Dar toate-acum păreau un vis banal, în noaptea-aceea când văzui deodată, Pornind din Don spre Volga primul val.
Şi mă gândeam cu bucurie gravă :
Acesta-i Viitorul! Oameni noi
II vor trăi în linişte şi slavă...
Dar aceşti oameni suntem noi, chiar noi !
ÎNTÂLNIREA
145
E-aici un semn neîndoelnic, este Un semn adânc şi unic pe pământ. Fantoma care-umbla prin Europa E-acuma trupul nostru viu, ne'nfrânt.
Şi noi ştiam că la Atlantic iară, Cu reci priviri de şarpe veninos, Războiul urmăreşte-această seară Şi vede tot ce făurim frumos. Ştiam c'ar vrea, năpraznic şi nemernic, Să sfarme tot ce-alcătuirărn noi, Acest bazin şi stăvilar puternic, Şi-aceste minunate noi motoare, La fel ca'n anul patruzecişidoi Când a distrus uzina de tractoare.
De-aceasta ne-aducem aminte bine. Dar mai ştiam că'n patruzecişitrei, In acest loc de glorii şi ruine, Pe unde în curând va creşte marea Acoperind cu valurile ei Slăvitul sânge-al bravilor ostaşi, Aici pe veci noi am sdrobit spinarea Imperiului fascist trufaş.
Deci să nu uite asta toţi acei Nesăturaţi şi'nfumuraţi mişei, Ce sbiară spumegând şi ne-ameninţă C'un nou război şi-o nouă suferinţă ! Nu ! Pe pământ ruini n'au să mai fie Căci noi clădim temeinic, pe vecie !
Februar-April 1952.
In româneşte de Al. Philîppide
!0 — Viaţa Românească — c. 3891
BRONESLAV KE.IUN
CUVÂNT DESPRE STEAGUL MUNCITORILOR
„Mai sus steagul lui Lenin şi Stalin care ne duce spre victorii",. (Cuvinte scrise pe steagul uzinei „Kirov").
Deasupra barierei din Narvski, vioi Răsună sirena deodată. E schimbul sfârşit. Muncitorii'n şuvoi, Spre poarta uzinei se'ndreaptă.
Berete, basmale, se-arată venind, Pe stradă ies alţii şi alţii, — Pâraie mai mici din şuvoi se desprind, Grăbite curgând către staţii.
Se urcă'n tramvaie, şi unii'n maşini. Iar alţii, ce nu stau departe, Pe jos, către casă se'ndreaptă senini, Pe străzile largi şi curate.
Sunt străzile grevei. Cartierele, azi, In zare par nemărginite. Bulevardul Ivan Ivanovici Gaz, Pe-aici se'ntindea înainte.
In orice clădire, oriunde-ai privi, La stânga, la dreapta, în faţă, îşi fâlfâie zilele luptei aci, Istoria noastră măreaţă.
Văd steagul Comunei ce poartă semeţ .Oştirile mari proletare, Şi tânăr, în asprele lor tinereţi, Cu ele Partidul apare.
CUVÂNT DESPRE STEAGUL MUNCITORILOR
147
U văd pe acel ce nu moare nicicând, Prin veacuri, crescând generaţii: Pe Lenin în cercuri marxiste'nvăţând In anii de-atunci, sbuciumaţii.
Uzina e'n grevă, — bariera, vuind, Ca marea cuprinsă'n furtună, Trezea muncitorii la luptă, vestind Isbânzi pentru-o viaţă mai bună.
Mulţimi se treziră în tunetul greu Al anului şaptesprezece. La porţile Narvski, o şcoală, mereu Prin ani depărtaţi se zăreşte.
In locu-i palatul culturii'nălţat, întâmpină azi comunismul. Congresul al şaselea-aici s'a ţinut. Luminându-ne viaţa şi anii, Chemau spre-Octombrie roşu, de-atunci Cuvintele marelui Stalin.
Octombrie ! Văd sentinele veghind, Trag iunkerii, cresc baricade, — S'aud din Putilov gărzi roşii venind, Şi tunuri şi trenuri blindate.
E'n foc răsăritul. In ceasul din zori, O clasă întreagă ascultă. In piaţă sunt dârjii eroi muncitori, Şi Kirov pe toţi îi salută.
Ca viu se înalţă şi-acum printre ei, Cu visul lui fără odihnă. Adesea pe-aici el venea'n anii grei, II ştiau comuniştii'n uzină.
Era fericit că întreaga Uniune, De cei din Putilov vorbeşte. , Că ei dau maşinile cele mai bune. Şi iauda'n lume Ie creşte.
Şi caii de-oţel, din zori până'n zori, Pământul în brazde-1 frământă. Maşinile noastre străbat prin vâltori. Spre orice urcuş, se avântă.
io *
148
BRONESLAV KEJUN
Deasupra barierei din Narvski, vioi, S'aude sirena de-odată. E schimbul sfârşit. Muncitorii'n şuvoi Spre poarta uzinei se'ndreaptă.
Iar soarele-i şarjă de aur pe cer, Şi flăcări în ceaţă aruncă. Furnale, cuptoare cu flăcări şi fier, întâmpină zorii prin muncă.
In româneşte de loan Horea
ZAHARIA STANCU
DULĂII*)
Partea a Il-a
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt Să vrem noi sânge nu pământ | G. COŞBUC
3
Nu se luminase încă de ziuă când ne-a trezit toaca.
In alte sate de pe valea Călmăţuiului, bisericile sunt aşezate la margine,, deobicei pe un dâmb de deal, să fie văzute mai dedeparte,'şi în jurul lor se întind cimitirele cu cruci noi de lemn şi cu cruci mai vechi, de piatră, lângă morminte.
La noi la Omida, cimitirul e pe coastă, aproape şi de sat, dar mai aproape de gară. In mijlocul cimitirului se află o bisericuţă veche, fde lemn, făcută cu veacuri în urmă, când satul nu avea ca acum, aproape două mii de case, dacă le socotim şi pe cele din cătun, ci era alcătuit dintr'o mână de bordeie risipite într'un larg luminiş de pădure. In bisericuţa de lemn nu se ţin slujbe. Acolo intră părintele Tomiţă Bulbuc numai când moare cineva şi-i citeşte mortului la cap ultimele rugăciuni înainte de a fi pus în groapă şi aruncaţi bulgări de ţărână peste el. Lângă mort, cât citeşte popa în ceasîoavele lui, rămân şi plâng rubedeniile. Ceilalţi oameni veniţi la înmormântare, femeile mai ales, se răspândesc prin cimitir şi-şi plâng părinţii ori copiii, la mormintele unde i-au îngropat.
Biserica în care se fac slujbe Duminica şi în celelalte sărbători ale anului, unde se botează copiii şi se cunună însurăţeii, e mai nouă. Rumânii au ridicat-o, când s'a înmulţit lumea şi s'au întins ariile caselor până spre Stănicuţ şi spre dealul Poşarliei doborînd copac cu copac, vechea pădure, chiar în mijlocul satului şi se află la numai o svârlitură de băţ de primărie. Un gard înalt de uluci o desparte de ogrăzile vecine şi de şoseaua care, cotind în dreptul şcolii, o apucă lunecând uşor, spre gară. .Clopotniţa, în care sunt spânzurate două clopote, unul cu glas gros şi altul cu glas subţire şi scândura veche pe care un ţâr-covnic bate toaca,, e şi mai aproape. Ca să intri în curtea bisericii, treci pe sub stâlpii de cărămidă ai clopotniţei.
Părintele Tomiţă Bulbuc, ca în toate Duminicile, se trezise cu noaptea în cap, îşi spălase mâinile şi obrazul cu o cănuţă de apă, că de, avea să pună mâna pe sfintele vestminte, pe cruce şi cădelniţă, pe cărţile vechi cu crucea pe scoarţă şi
* Vezi „Viaţa Românească" Nr. 10/1952.
150
ZAHARIA STANCU
poate chiar pe potirul cu împărtăşanie, îşi trăsese cişmele peste ciorapii ds lână pe care nu şi-i scotea seara din picioare şi, aruncându-şi cojocul flocos peste anteriul lung, îndesându-şi căciula pe cap, plecase, molfăind printre dinţi înjurături, prin viscol, să-şi împlinească slujba.
Când auzeam toaca, noi toţi cei care trăiam în Omida ştiam că părintele Tomiţă Bulbuc a ajuns la biserică şi ţârcovnicii Florea Stoican zis şi Florea Floacă şi Lazăr Durac au şi început citaniile sub bolta rece şi goală. Era un vechi obicei al popei de a' face slujba bisericească dis de dimineaţă şi satul se împăcase demult cu el. Chiar bătrânii care aveau somn puţin nu izbuteau niciodată să asculte slujba dela început până la sfârşit. Oricât de dimineaţă s'ar fi dus, îl găseau pe popă îmbrăcat în odăjdii şi pe ţârcovnici citind în ceasloave şi cântând pe nas cântece vechi bisericeşti, ale căror cuvinte nu putea nimeni să le audă limpede şi să le înţeleagă niciodată.
— Dece începi slujba aşa de dimineaţă, părinte Bulbuce ?
— Ca s'o termin mai repede, taică tăiculiţă...   Să scap mai repede de-o
grijă...
-- Că ai şi multe griji, părinte Bulbuce...
— Multe, puţine... Nu e bine să ai griji. Nu e bine să ai niciun fel de
grijă...
In timpul cât ţinea slujba la biserică, toate, cârciumile din sat erau închise... prin faţă. Cârciumarii se aflau însă la tejghelele lor, gata să asculte comenzile clienţilor încă din zorii zilei şi rumânii, ocolind niţeluş prin curtea cârciumii, puteau să intre prin uşa din dos. Aşa făceau primarul şi notarul, şeful postului de jandarmi şi dirigintele poştei, văru-meu Niculaie Dimozel, cel ce purta ghete cu scârţ în picioare şi pălărie tare şi cenuşie pe cap. Pilda lor o urmau şi bogătanii, care îşi puteau îngădui chiar pe timp de mare lipsă, să arunce de sus bani sunători de" argint ori de nichel, pe tejghea. Obloanele fiind însă trase şi uşa din faţă zăvorîtă se chema că e respectată legea...
In noaptea aceea, care avea să rămână mereu vie în amintirea noastră, a celor ce am trăit-o, dormisem adânc printre picioarele celorlalţi, cu spatele rezemat de peretele primăriei. Pe la ţară, omul doarme de mic, cum poate şi pe unde poate : în pat, pe rogojina aspră şi tare, în tindă, cu un ţol subt el, pe prispă şi în bătătură şi de multe ori pe câmp.. Te lungeşti pe pământ', pui- mâna subt cap, şi adormi. Dormi dus. Osteneala te adoarme.
Prin geamurile pe care le zgâlţâia viscolul, se vedea afară pâcla alburie a începutului de ziuă. Lampa fumega demult, dar nu se ostenise nimeni nici să-i cureţe feştila de scrum, nici să sufle în ea şi s'o stingă. Abia treziţi, buimaci încă de somn, ne frecam la ochi, în sunetul toacei, şi se frecau la ochi şi jandarmii boboci care, mai moţăind, mai dormind deabinelea, ne păziseră. Unul dintre ei, scurt, rotofei şi ocheşel, cu mustaţa groasă şi neagră şi cu nasul mic şi aproape turtit, se întindea ca o tigoare şi-i auzeam oasele troznind. întindea pielea măgarului. In primărie aerul era greu şi îmbâcsit şi mirosea a trupuri şi a răsuflări omeneşti. '
— Păziţi-i voi, — le-a spus ocheşelul celorlalţi jandarmi mai tinerei, că eu ani să ies puţin pe-afară să mă mai desmorţesc la aer curat.
— Ii păzim, domnule sergent...
Ruşinate din pricina ghiurturilor şi a fustelor în care dormiseră şi care acum erau boţite! şi murdare, femeile închise cu noi în primărie se ridicaseră în picioare, îşi scuturau şi-şi potriveau straiele cu mâna, şi după aceea se ştergeaii la gură şi la oohi cu colţurile ciimberelor. S'au sculat şi rumânii şi şi-au potrivit pe ei zăbunele şi nădragii. Câţiva şi-au desfăcut nojiţele, şi-au strâns mai bine obielele pe glesne şi pe fluereîe picioarelor şi pe urmă le-au înfăşurat fără graba ia loc.
DULĂII
151
— Poate ne-or duce pe viforniţă la secţia de jandarmi dela Băneasa. Să nu ni se desfacă nojiţele pe drum. Nu ştii niciodată din ce poate să ţi se tragă o năpastă. Când cu răscoala din '94, un rumân dintr'un cârd de arestaţi din Balta Sărată, pe când treceau pe aitei spre Turnu şi se afla prin dreptul cimitirului, a simţit că i s'a deslegat nojiţa. S'a oprit omul din mers şi a rămas ni-ţeluş mai la urmă să şi-o lege. însoţitorii arestaţilor l-au Împuşcat 'pe loc, sub învinuirea c'a vrut să. fugă de sub escortă...
— Dacă vor să te'mpuşte, jandarmii te împuşcă oricum... Parcă le cere cineva socoteala de ce fac prin sate ori de ce nu fac? Nu le cere nimeni nicio socoteală...
Jandarmii tineri tăceau şi ascultau. Unul dintre ei după o vreme s'a re pezit cu vorba :
— Cel puţin în faţa noastră să nu vorbeşti aşa, Gruia Popozină...
— Apăi, de arestat m'aţi arestat... Altceva ce-rni puteţi face? Că doar nu rni-am încărcat sufletul cu viaţă de om 1 N'am făptuit nimiic. Nici oamenii ăştia n'au făptuit nimic. Nici muierile...,Nici copiii... Dece ne-aţi arestat?
— Dece ne întrebaţi pe noi ? Noi suntem în slujba stăpânirii. împlinim poruncile pe care ni le dă stăpânirea prin mai marii noştri. Eri am primit ordin dela şeful secţiei de jandarmi din Băneasa să vă arestăm. Şi v'am arestat.
— Şi când ne prindeţi prin sat şi ne izbiţi cu patul puştii în spinare, fără niciun motiv, o faceţi pentrucă aşa vă cere stăpânirea, sau pentrucă aşa aveţi voi poftă ?
— Du-te dracului, omule, nu ne mai sucăli cu întrebări...
- Jandarmului tânăr îi sărise ţandăra. Poate că era o fire ţâfnoasă...
S'a,'încruntat şi celălalt, dar de vorbit a vorbit dulce, de parcă ne-ar fi poftit la masa lui ca pe nişte prieteni :
— O s'o aflaţi chiar în dimineaţa asta dela domnul plutonier major Budu. Toţi o s'o aflaţi. II aşteptăm să sosească din clipă în clipă cu domnul şef de post Juvete. Au întârziat pe semne, din pricina nămeţilor.
— li aşteptăm şi noi, —'.a răspuns liniştit Gruia Popozină. Ii aşteptăm şi noi, să le povestim ce s'a petrecut la curtea lui Gogu Cristofor şi să ne dea drumul să ne ducem pe la casele noastre, că ne aşteaptă muierile şi copiii.
— De dat drumul nu credem c'o să vă dea drumul aşa de repede .Trebuie să se facă cercetări, să se încheie acte...
In satul îngropat sub zăpezi şi bântuit de viscol, uliţele împovărate cu nămeţi înalţi erau pustii. Pentru a doua oară un ţârcovnic a bătut\ toaca şi apoi a tras clopetele tânguitoare, până ne-a asurzit urechile. Femeile închise în primărie s'au închinat repede, şoptind printre buze rugăciuni.
— A ajuns părintele Bulbuc la jumătatea slujbei...
— Şi abia s'a luminat de ziuă...
— Când o să bată a treia oară toaca şi au să sune a doua oară clopotele, slujba o să fie pe sfârşite...
— Mai e până atunci.
Dar noi n'am mai auzit bătând a treia 'oară toaca. Nici clopotele nu le-am auzit sunând a doua oară în dimineaţa acelei Duminici.
Părăsind înainte de vreme biserica şi luptându-se ca un urs jigărit cu nămeţii uriaşi şi cu harapnicele viscolului, părintele Tomiţă Bulbuc a venit ia primărie, s'a uitat la morţii întinşi în săi iţă, pe lângă ziduri, apoi a deschis, uşa şi a intrat printre jandarmi în sala cea mare, unde ne aflam înfchişi,şi unde ne petrecusem noaptea.
— Bună dimineaţa, oameni buni...
— Bună dimineaţa, părinte Bulbuce...
152
ZAHARIA STANCU
Şi-a trecut degetele prin barbă, părintele Tomiţă Bulbuc, s'a uitat la noi toţi cu mâhnire adâncă,şi cu mare scârbă şi a clătinat din cap :
— Văzui doi morţi în sală. N'aţi avut grijă de ei, taică tăiculiţă... î-aţi lăsat să moară ca nişte câini ; nespovediţi, negrijiţi, fără lumânare... Ce mă fac eu acum ? Morţii sunt enoriaşii mei... Au murit ca nişte câini, nespovediţi, negrijiţi, fără lumânare... Am să dau socoteală lui Dumnezeu, taică tăiculiţă...
îşi lungea şi-şi răsucea botul, părintele Tomiţă Bulbuc. Şi botul Tui semăna cu botul de vulpe. Şi ochii lui semănau cu ochii de vulpe, iar(glasul părintelui era batjocoritor şi mieros... '
— Lasă, părinte Bulbuce, nu te mai îngrijora. Păcatul ăsta să-1 ai sfinţia ta... Să nu mai ai şi altele...
— Gruio, Gruio, n'aţi vrut să mă ascultaţi pe mine ieri, taică tăiculiţă, z'â oamenii n'ar fi murit ca nişte câini, cum au murit, nespovediţi, negrijiţi, fără lumânare. Şi acum stau şi mă întreb, câţi din voi o să mai moară azi, mâine, poimâine ? Stau şi mă întreb, taică, tăiculiţă.
— Odată şi odată, orice om moare, părinte Bulbuce, aşa că te rugăm să fiu ne mai cobeşti şi sfinţia ta. Şi aşa suntem noi destul de întunecaţi la suflet.
— Nu vă cobesc, taică tăiculiţă, nu vă cobesc... Să mă mănânce talpa iadului dacă vă cobesc... Dar eu la toate trebue să mă gândesc, că sunt parohul satului, sunteţi enoriaşii mei, nu vă pot lăsa sufletele pe mâna necuratului... Zic să mă reped până la biserică, pentru un minut, c'o închisei mail înainte de a sfârşi slujba, că tot nu venise nimeni, să-mi iau sfântul patrafir şi sfântul potir cu grijanie, să mă întorc şi să vă spovedesc unul câteunul în odăiţa alăturată. Chiar pe copii să-i spovedesc, că şi ei sunt oameni, şi ei au păcate, şi pe ei s'ar putea să-i pândească moartea... Să vă aduc şi o chită de lumânărele, să mi-o plătiţi, taică tăiculiţă, că biserica e săracă şi ceara e scumpă... C'au murit astăvară albinele'' de secetă şi nu s'a făcut miere, şi nu s'a Tăcut ceară... S'aveţi la voi lumânărelele... Chibrituri vă vor da la nevoie domnii jandarmi, că sunt şi dumnealor suflete de om... Şi dacă s'o întâmpla vreunuia ceva, să-i aprindeţi lumânărica, după datină şi lege, să nu-i încapă sufletul pe mâna necuratului... Şi când o să vă spovedesc, unul din domnii jandarmi, o să stea de pază la uşă să nu fugiţi, taică tăiculiţă, şi eu, om bătrân, să intru în cine ştie ce belea... Că voi, zurbagii cum sunteţi, vă pricepeţi să băgaţi omul în belea, dar de scos nu săriţi să-1 (scoateţi...
Cine ştie cât ar mai fi sporovăit popa, dar s'a întors de afară, de pe unde fusese să-şi mai desmorţească oasele cu o litrişoară de ţuică fiartă, jandarmul sergent. Când a dat ochii de părintele Bulbuc, a sărit ca fript şi a început să se răstească la jandarmii tinerei :
— Ce caută părintele Bulbuc aici ? Voi nu ştiţi că nu e voie să vorbească nimeni'-cu arestaţii înainte de cercetări? Aţi uitat regulamentul ?
— Nu l-am uitat, domnule sergent, dar, vedeţi, părintele e faţă bisericească... A venit să întrebe arestaţii dacă nu vor să se spovedească...
— Da, domnule sergent, chiar pentru asta am venit, taică tăiculiţă... Numai pentru asta...
Sergentului i s'a luminat obrazul şi a început să râdă cu hohote.
— N'avea nicio 'grijă, părinte Tomiţă. Acuş vine domnul plutonier major Budu, cu domnul şef de post Juvete... Ii ducem la sediul postului şi le tragem o spovedanie de-o să le meargă untul... Niciunul n'o să scape nespovedit de noi. O să le cântăm rugăciuni la cap până o să se hotărască fiecare din ei să spună şi laptele care 1-a supt dela maică-sa. ..
— Atunci, taică tăiculiţă, dacă-i spovediţi dumneavoastră la post, eu nu mai am nimic de zis despre spovedanie. Că omul clacă se află pe câmp ori în pădure singur, şi simte că s'apropie moartea de el, e bine dacă nu vrea să moară ca un câine, nespovedit, să se apropie de un mărăcine şi să se spovedească mărăcine-
DULĂII
153
iui..- Dumnezeu îl vede şi-i iartă păcatele, măcar că s'a spovedit unui mărăcine... Dar vreau să-ţi fac o rugăciune dumitale, domnule Cârnule...
— O ascult cu plăcere, părinte Bulbuce, şi dacă se va putea...
— Dacă se'ntâ-mplă ceva, cumva, taică tăiculiţă, ştii dumneata, că s'au mai văzut de-astea.. dacă e ga.ta să se prăpădească vreun om, aşa din întâmplare, trimiteţi repede un vătăşel după mine. Casa e ici, biserica aproape, postul nu e nici el departe... Vin numaidecât, cu sfântul patrafir, cu sfântul potir, cu grijanie. Carte nu mai iau, că ştiu rugăciunile de spus la capul celui ce trage să moară, pe dinafară. Ca pe apă le ştiu, taică tăiculiţă... Nu mă uit că e viscol... Nici nu mă uit la nămeţi că sunt mari... In fugă viu. Numai să scap un suflet-două din ghia-rele necuratului... Că altfel, domnule Cârnule, e păcat, e păcat de Dumnezeu... Fiecare om, taică tăiculiţă, fiecare om, domnule Cârnule, trebuie să moară după datină, după lege, spovedit, grijit, cu lumânărica aprinsă în mână.
— Bine, prea bine, părinte Bulbuce, o să raportez întocmai domnului plutonier major Budu, şi dacă dumnealui îngăduie, mă rog, se va proceda după cum doreşte sfinţia ta... Nu putem să te refuzăm, părinte Bulbuce... Eşti prea cinstită faţă bisericească... Eşti... ca şi noi... omul stăpânirii...
— Adevărul l-ai grăit, taică tăiculiţă... adevărul curat ca poalele Maicii Precistii... Sunt omul stăpânirii... Omul lui Dumnezeu şi omul stăpânirii, domnule Cârnule... Că stăpânirea e lăsată dela Dumnezeu... Cum a spus şi domnul nostru Isus Hristos : ,,Dă Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumne zeu"... Şi eu doresc să împlinesc la un caz de nevoie, datina, domnule Cârnule, datina şi legea, taică tăiculiţă.
— Se va face, se va face, părinte Bulbuce... Vom raporta mai sus şi se va face, se va face...
Părintele Tomiţă Bulbuc a făcut asupra noastră, cu degetele ! împreunate, sfânta cruce, după ce i-a binecuvântat cu acelaş semn al degetelor împreunate şi pe jandarmi, a închis uşa pe dinafară. Peste o clipă însă a deschis-o din nou şi şi-a băgat capul cu bot de vulpe înăuntru.
— Te-aş întreba ceva, domnule Cârnule...
Ii râdeau ochii în cap părintelui Tomiţă Bulbuc.
— fntreabă-mă, părintele..
— Taică tăiculiţă, mi se pare că amiroşi a ţuiculiţă. Mi-au îngheţat oasele bătrâne în biserică şi n'aş vrea să iau în piept nămeţii pe degeaba... Care cârciumă p deschisă, domnule Cârnule ?
— De deschis, nu s'a deschis încă nicio cârciumă, părinte Bulbuce, dar la oricare, cum ştii prea bine sfinţia ta, se poate intra pe uşa de din dos. Eu fusei la Voicu Buciuc, c'am văzut fumul ieşind pe coş. Duduia soba în cârciumă. Am pus la fiert nişte ţuiculiţă, am îndulcit-o cu zahăr şi am dat-o pe gât... Straşnică ţuiculiţă, părinte Bulbuce, tare de-ar învia şi morţii...
— Dar dece să învieze morţii, domnule Cârnule... Că pe pământ n'au loc nici prăpădiţii ăştia care trăiesc... Ce să mai caute şi morţii pe pământ? Taică tăiculiţă, să nu mai spui asemenea vorbe nesăbuite... Că e păcat. Să stea fiecare unde i-e loca), domnule Cârnule... Morţii cu morţii, viii cu viii... Şi zi, taică tăiculiţă, la Voicu Buciuc arde. soba ?
— La Voicu Buciuc, părintele.' Duduie ca trenul soba şi ţuiculiţă se fierbe în ibric numai decât.
— Am noroc că mi-a dat în1 gând să te întreb, domnule Cârnule... Am avut noroc, taică tăiculiţă... Până la cârciuma lui Voicu Buciuc răzbesc uşor... Nici treizeci de paşi dela uşa primăriei...'Mulţumesc, domnule Cârnule, mulţumesc...
Prin uşa întredeschisă de popă, aerul proaspăt de afară năvălea' înăuntru !'ece şi tare, îngheţându-ne trupurile supte de vlagă.
154
ZAHARIA STANCU
Părintele Tomiţă Bulbuc a mai făcut o cruce spre noi prin deschizătura uşii şi s'a dus să-şi desmorţească şi el oasele, cu ţuică fiartă, ca şi domnul sergent de jandarmi Cârnu Amedeu.
Ziua venise deabinelea. Prin geamurile care prinseseră flori de ghiaţă pe margini se vedea şcoala îngropată pe jumătate în zăpadă, partea de şosea care ducea spre cătun, trecând (printre cârciuma lui Voicu Buciuc şi a lui Mareş, mo-cârţanul, şi casa de peste drum, unde ţinea cafenea pentru acriturile satului ţaţa Leanca.
La fereastra cafenelei erau înşirate borcane pline cu cofeturi colorate şi o cutie cu căişori şi păpuşi de turtă dulce.
— Trăcălie, spune drept, ce-ai   vrea tu să mănânci acum ? Cofeturi ? -- Nu. '
— Căişori de turtă dulce ?
— Nu.
— Păpuşi de turtă dulce ?
— Nu.
— Atunci ?
— Ca să-ţi spun drept, Dinţosule, aş vrea să mănânc o jumătate de dovleac
copt...
— Ca atunci când mergeam toamna pe câmp cu caii şi dormeam cu ei la păscut, şi adunam balegi uscate, ;şi făceam focul, şi, coceam în spuză dovleci...
— Da, ca atunci... Vara asta nu s'au făcut nici    dovlecii. Nimic nu s'a
făcut...
— Dacă a fost secetă...
— N'am mai mâncat dovleac copt de anul trecut. Când mă gândesc, Dinţosule, îmi lasă gura apă...
— Nu te mai gândi, Trăcălie. Cine te pune să te gândeşti la dovleac copt ?
— Te gândeşti la ce-ţi vine să te gândeşti...
Viscolul vuia, lovindu-se de acoperişuri şi de salcâmii cu ramurile negre ca tăciunii. Un jandarm a suflat în lampa care fumega şi care rămăsese uitată aprinsă. Cutia galbenă a telefonului, prinsă în peretele din fund, lângă dulapurile cu hârţoage, rămânea mereu mută. Vântul rupsese pe undeva prin afara satului sârmele ori poate că doborîse şi stâlpii.
Nenea Gruia Popozină s'a uitat întrebător Sa rumâni :
— Măi, fraţilor, are careva dintre voi câteva fire de tutun şi-o foiţă ? De ieri n'am mai aprins o ţigară... \
— Noi tocmai voiam să-ţi cerem ţie...
— Nu mai am niciun fir pe fundul pungii.
Unii rumâni îşi ţineau tutunul în pungi lunguieţe de piele subţire, încreţite la gură cu şiret verde, pe care le cumpărau de pe la bâlciuri cu'câţiva gologani. Cei mai mulţi însă puneau tutunul în beşici de porc uscate... Luau beşica porcului, o puneau în tindă pe poliţa coşului şi o lăsau să se afume şi; să se usuce. După ce se usca, îi lărgeau deschizătura şi-i găureau marginile. Băgau prin găuri o aţi-şoară împletită şi punga era gata.
— Ce să mai cumpăr pungă de tutun dela bâlci ori dela marchidani ? E bună şi beşica porcului. Tutun să am să pun în ea l
Acum niciun rumân nu mai avea tutun. Nici punguţe noi făurite din beşici de porc. Le muriseră porcii... Şi prin sat în iarna aceea, nu mai trecuse niciun marchidan care să strige pe uliţi cât îl ţinea gura : „Marchidanul, a venit marchidanul, cumpăraţi dela marchidan" !
In alţi ani n'aveam trai în casă din pricina marchidanului. Noi, copiii, mereu , ne certam, ne gherăiam, şi se dondăneam între noi pe părul din coama porcului...
Marchidanii veneau din sus, dinspre Piteşti, pe jos, purtând la spinare cutii
DULĂII 155
lungi, de mai sus de ceafă şi până la vintre. Curelele cutiei erau trecute peste umeri şi pe sub braţe. Ce frumoase erau aceste cutii, care se deschideau ca un dulăpior ! Pe uşa lor erau lipite poze colorate : doi copii bucălaţi, care se jucau ca nişte căluţi de lemn ; o cuconiţă cu umbrelă, care zâmbea unui căţeluş zburlit; călăreţi cu şepci cu cozorocul lung, fugărind în goana cailor sprinteni doi cerbi cu coarnele rămuroase pe o margine de pădure; un flăcău bucălat cântând din chitară pe marginea unei ape... Şi câte şi mai câte... Şi câte şi mai câte...
— Marchidanul! A venit marchidanul ! Cumpăraţi dela marchidan ! II auzeam dela fereastră, săream şi ieşeam afară şi-1 strigam :
— Ei, marchidan !...
Nici nu trebuia să-i mai spunem altceva...*,Marchidanul ştia că vrem să-i vedem mărfurile minunate din cutia în care era închisă sub cheie toată averea lui, ori poate chiar să-i facem ceva aliş-veriş, se întorcea, zâmbea, se apropia de poarta noastră şi-şi punea jos cutia. O descuia şi deschidea capacul lung al dulăpiorului. Stol în jurul lui, îi priveam marfa înghesuită pe răftuleţe.
— Vreţi numai să priviţi marfa, ori să şi cumpăraţi ?
— Vrem să privim, să ne\ saturăm de privit, nene mărchidanule, dar să şi cumpărăm... Nu vezi c'am adus părul porcului, nene mărchidanule ?
— Mă cheamă Luţă,- copii, Bunea Luţă...
Luam mâinile dela spate şi-i arătam chitele de păr smulse din coama porcului, la Crăciun, când porcul abia tăiat mânjea zăpada ariei cu sângele lui cald şi roşu. x
— Ia să văd eu părul de porc, copii, să-mi dau seama cam câte pjarale
face...
— Poftim, nene Bunea... Marchidanul îl cântărea în palmă.
— A fost cam slab porcul vostru, copii...
— A fost cam slab, nene Bunea, dar părul e bun...
— E niţeluş cam aspru, copii. Dar perii tot se pot face din el... Ni se luminau feţele. Ni se luminau ochii...
— Facem aliş-verişul, nene Bunea ?
— Se poate, copii, să nu-1 facem ? Acuşica îl facem...
— Scoate marfa, nene Bunea, să vedem ce ai.
îşi scotea marchidanul cutiuţele. Noi ne uitam în ele şi ne îmbătăm de fericire...
— Aici am fluierece...
— Nu vreau fluiereci.
— Aici am bricege...
— Nici briceag nu vreau că mai am unul, nene Bunea...
Aş fi vrut să-i cumpăr toată marfa. îmi sticleau ochii şi după fluereci şi după briceag...
— Atunci ce vrei să cumperi ?
— Un fluereci şi... un briceag... »
— Parcă spuneai că...
— Spuneam... Dar m'am răzgândit.
încercam pe rând fluierecile... Fluerau toate la fel... Alegeam unul...
— Pe ăsta îl vreau, nene Bunea... flueră... mai frumos...
— Tiii ! Dar cum îl nimerişi tocmai p'ăsta, copile ? Pe ăsta vroiam să-i păstrez pentru un băieţaş dela Secara care-mi place mie...
— Şi nu mi-1 vinzi, nene Bunea ?
— O să ţi-1 vând, dacă ţii numaidecât. Băieţaşului dela Secara o să-i dau
altul...
— Mulţumesc, nene Bunea...
156
ZAHARIA STANCU
•— Ei, acum spune-mi care briceag îţi place să-1 porţi la brâu ?
— Să le văd pe toate...
— Poftim, vezi-le...
La cercetam unul câte unul... Erau nişte biete cehii cu limba de fier bleau ieftin şi cu plăselele de lemn vopsit în galben, roşu, în verde... Mi se părea că sunt mai tăioase decât săbiile cuţ care turcii îi tăiaseră odinioară pe rumâni, cum îrnr povestise mătuşă-mea Uţupăr, şi mai strălucitoare decât paloşele cu care mai târziu cazacii retezaseră capetele cu fesuri şi ceaJmale ale turcilor. Alegeam unul cu plasele roşii...
— Pe ăsta îl vreau, nene Bunea...
— Iar l-ai ales pe cel mai bun, copile...
— Şi pe ăsta.îl păstrezi tot pentru băieţaşul dela Secara ?
— Nu copile, pe ăsta l-am purtat şapte poşte în spate ca să ţi-1 vând ţie... Te ţin minte de anul trecut...
— Mulţumesc, nene Bunea Luţă...
Bătea palma cu mine marchidanul. Mă umflam' în pene. Mă socoteam om în vârstă, care poate să vândă şi să cumpere. îmi luam fluereciul. îmi luam şi briceagul. Marchidanul punea într'o cutie din dulăpiorul lui chita de păr de porc pe care i-o adusesem.
începea să se tocmească cu marchidanul soră-mea Evanghelina.
In faţa fetelor mai mici, ori mai măricele, marchidanul desfăcea alte cutii, cu alte minunăţii: mărgele de sticlă roşii şi verzi şi albastre, turcheze şi nărâm-zate ; şiruri de mărgean crescut departe, în fundul unor mări adânci, calde şi albastre ; inele şi brăţări galbene de tumbac; mosorele cu arnici în toate culorile pentrir cusut râuri pe ie ; aţişoară albă ; nasturi mici de os, de sidef şi de piatră ; testele de ace; piepteni de pieptănat şi curăţat părul de lindini şi piepteni înguşti şi încovoiaţi, albaştri, de prins în păr deasupra coadelor; şi fluturi, fluturi de polei, pe care dacă-i coşi pe marginea altiţei la cămaşe, când ieşi la horă, orbeşti cu strălucirea lor ochii flăcăilor.
Aşezată pe vine în zăpadă, lângă marchidan, soră-mea Evanghelina se tocmea m.ai mult decât mine şi se hotăra mai greu ce anume să cumpere... Până la urmă se alegea cu un mosorel de arnici albastru, cu un inel gros, de tumbac, cu floare... Soră-mea Riţa cu o testea de ace se alegea, şi cu un şirag sărăcuţ de măr-geluţe mici şi albastre. Bâzâia pe lângă noi şi pe lângă marchidan, în zăpadă, soră-rnea, Elisabeta :
— Eu n'am putut să smulg niciun fir de păr din coarna pordului... M'au îmbrâncit ei ! Nu pot să cumpăr nimic, nene mărchidane !
— O să cumperi ia anul, fetiţo ! Până atunci îţi dau pe datorie păpuşica
asta.
Ii întindea marchidanul soră-mi Elisabeta o păpuşică de piatră, goală,, cât degetul de mică. Păpuşa avea ochii albaştri şi gura roşie...
— Să ai grijă, fetiţo, să-i faci rochie (păpuşii... Să n'o laşi desbrăcată, ca, îngheaţă...
— Am să-i fac, nene mărchidane...
încuia dulăpiorul marchidanul, lua cutia la spinare, pleca mai departe şi
striga :
— Marchidanul, a venit marchidanul... Cumpăraţi dela marchidanul...
Mai în josul uliţei îl opreau alţi copii să-i vadă minunile din lădiţa lungă, şi să-i cumpere câteceva...
Săptămâni de zile nu mai vorbeam în casă de altceva decât de bogăţiile fără seamăn în lume de frumoase din lădiţa.marchidanului...
— Când o veni marchidanul, la anul, am să-mi cumpăr altă cechie.
— Şi eu altă păpuşă...
DULĂII
157
— Eu o brăţară de os, nu de tumlbae, că uite, inelul ăsta de tumbac a pris cocleală.
— Freacă-1 cu cenuşe: o -să iasă cocleala şi o să lucească iarăşi... Dar... la anul... o să avem porc de Crăciun, mamă ? Că fără porc nu avem de unde jumuli păr... şi fără păr din coama porcului, nimic nu poţi cumpăra dela marchidan...
— O să avem, maică... O să cumpărăm un purceluş şi o să-1 creştem...
De mulţi ani nu mai auzisem grohăind niciun groştei în preajma casei. De mulţi ani nu ni se mai oprise niciun marchidan la poartă...
Anul ăsta căzuseră zăpezile şi marchidanii nu se mai arătaseră, aşa cum astă-vară nu se mai arătaseră pe uliţele satului cavafii turci, care veneau călări de departe, cu fesul roşu ca floarea macului pus pe-o sprânceană, şi dela care rumânii cumpărau pe gologani ghiaţă brice cu mânere de os de ras obrazul, cuţite lucitoare, tabachere de lemn negru şi frumos mirositor, cu moschei care-şi ridicau minaretele aibe spre cerul albastru, zugrăvite pe capac...
Seceta... Seceta şi sărăcia cumplită pe care o adusese cu ea vara şi care rămăsese în urma ei...
Şi acum...
Acum stau lângă zid, în primărie, între tata şi văru-meu Dumitru Pălică, lângă slăbănogul care cu o zi înainte mă purtase un timp ciuş, în drumul nostru către curtea boierească, de unde ni se trăgea toată nenorocirea.
Tata, abătut, întinde mâna şi-mi mângâie obrazul cu degetele lui cu pielea aspră şi mă întreabă încet, de parcă i-ar fi ruşine de ceilalţi oameni şi-.ar vrea ca numai eu să-1 aud :
— Ţi-e foame ?
— Nu, tată, nu mi-e foame... Nu-mi e nici măcar sete...
— Mă mir...
Prin tăcerea aceea a satului, pe care numai vuietul vântului o alunga când se repezea cu mai multă furie în arbori şi în acoperişuri, a început să se audă un pă-cănit îndepărtat de maşină. Nu era trenul. Linia ferată era înzăpezită de cu seară, de când se înteţise viscolul şi începuse să frământe şi să spulbere zăpezile întinse pe câmpuri şi zăpezile pe care ie cerneau peste lume norii vineţi ai cerului. Şi apoi, noi cunoşteam sunetul pe care îl fac trenurile când urcă dealul spre Ruşii de Vede, sau când vin, de vale, dintr'acolo, spre gara dela marginea satului nostru
— Să ştiţi c'a aflat procurorul de întâmplarea dela conac, şi cum trenurile nu pot să umble, s'a repezit încoace cu automobilul...
— Ce otomobil e ăla să umble prin nămeţi ?
— La asta nu m'am gândit... Nu poate fi vorba de otomobil...
Jandarmii, toţi trei, ieşiseră din primărie. Domnul Cârnu, sergentul, plecase spre post, înfruntând nămeţii, iar pe ceilalţi doi îi auzeam tropăind cu cişmele pe lângă morţii întinşi de aseară pe duşumeaua săliţii.
— Atunci trebuie să fie motorul lui Gună Isopescu... El păcăne şi sughiţă
aşa...
— Dece să fi dat el drumul acum motorului nou dela moară ? Azi e Duminică şi de măcinat n'are Gună ce măeina nici în zilele de lucru...
— A dat drumul motorului să nu îngheţe. Motoarele astea noi îngheaţă pe ger şi pe urmă, când vrei să le dai drumul să umble, n'o mai iau din loc. Gună Isopescu îşi ţine iarna motorul acoperit cu pături... Tot aşa se întâmplă şi cu motorul dela otomobil... Când e frig, îngheaţă şi nu se mai aprinde. Şi dacă nu se aprinde focul în el, nu merge. Rămâne fier mort.
Cu doi ani înainte venise în sat, se oprise un ceas în faţa primăriei şi apoi plecase mai departe, primul automobil pe care îl văzusem prin părţile noastre. Nu ne-am mirat că trăsura aceea lungă, cu roţile înfăşurate în cauciuc şi în faţă cu doi ochi mari şi rotunzi de sticlă, care se aprindeau pe întuneric, aleargă şi face
158
ZAHARIA STANCU
aproape o poştă pe ceas, fără să fie trasă de cai. Ne-am mirat numai că nu umblă ca trenul, pe şine, şi că aleargă ca orice trăsură pe şosea, ba chiar pe drumuri lăturalnice. Prefectul, care îşi cumpărase automobil, şi plecase cu el prin judeţ să fie văzut de oameni, purta halat alb, şapcă şi ochelari mari, cu marginile de pie«!e neagră, care se lipeau de obraz şi fereau ochii de praful pe care maşina, în goana ei, îl stârnea. La fel era îmbrăcat şi doctorul judeţului, care venise cu prefectul să facă inspecţie prin sate. Nici omul care pornea şi oprea maşina când vroia nu purta altă îmbrăcăminte.
I-.am dat ocol noi, copiii, automobilului, şi i-au dat ocol şi oamenii mari.
Mai târziu treceau şi alte automobile prin sat, nu numai automobilul prefectului, pe care îl cunoşteam de departe şi după formă şi după guiţat. Automobilele călcau în fuga lor raţele şi gâştele şi uneori câinii şi copiii care se jucau în şosea şi nu aveau timp la grohăitul goarnei, să se dea laoparte.
Ele lăsau în urmă o dâră de fum negru, care făcea ca după trecerea uneia, aerul să miroasă mult timp urât.
înainte de a-şi cumpăra automobil, boeru] State Pantazi dela Cârligaţi 1-a luat pe^ văru-meu Tănase Dimozel, fratele lui văru-meu Niculae dela poştă, la Bucureşti, şi l-a trimis să înveţe să umble cu o asemenea maşină. Când văru-meu Tănase Dimozel a învăţat toate merchezurile automobilului, boerul dela Cârligaţi şi-a cumpărat şi el unul, să nu fie mai prejos nici decât prefectul Drăculea, nici decât miniştrii dela Bucureşti, cărora trăsurile cu cai nu le mai erau pe plac. Din când în când, văru-meu Tănase Dimozel, fudul nevoie mare de meseria şi de straiele lui, de şapca turtită şi de ochelarii mari, venea cu boer State Pantazi la moşie la Cârligaţi cu automobilul.
— Noroc au băieţii lui Dimozel, — spuneau rumânii. Unul la poştă, altul şofer la State Pantazi... Le-a pus Dumnezeu mâna în cap...
Văru-meu Tănase Dimozel trecuse în rândul oamenilor care nu mai aveau nicio grijă. Pâinea, pâine, leafa, leafă, haina, haină. Nici văru-meu Niculae, dirigintele poştei, nu mai avea griji.
Dar celălalt văr al meu, fratele mai mic al lor, nenea Lixandru Dimozel, aştepta şi el rezemat de zidul primăriei, cu faţa posomorită, între Tiţă Uie şi Gruia Popozină, să vină plutonierul major Budu, să ne ridice pe toţi şi să ne ducă la post ori tocmai la secţie, la Băneasa.
— M'am dus anul trecut la Gună Isopescu când şi-a făcut moară cu motor şi l-am rugat să mă ia pe lângă el, să învăţ cum umblă motorul ăsta şi să mă fac mecanic.
— Cum o să te faci tu, măi Lixandre, mecanic ? Nici cucoana Vergina, nevastă-mea, care stă toată ziua cu nasu'n fundul meu, de frică să nu-mi fugă ochii după altă muiere, nu pricepe cum merge şi dece merge motorul cu motorină, dar un ţăran ca tine, cum o să priceapă ?
— Păi frate-meu Tă.nase cum a învăţat, domnule Gună ? Motorul ăla dela otomobil fuge. Asta al dumitaie, dela moară, stă pe loc. Nu e nărăvaş. Lasă-mă numai să mă uit eu niţeluş la el şi-i şi pricep sicretele...
— Nu te las, măi Lixandre, nu te las... Că... mi-1 deochi !
— M'a luat la trei păzeşte... Dacă mă lăsa, nu mai eram acum aici...
— Poate "că tu nu erai... Dar noi tot eram...
Gună Isopescu se îmbogăţise ca şi Mareş, ca şi Dobre Grivu, sub ochii satului. Dobre Grivu se îmbogăţise slugărind pe la curtea boerească dela Troian şi apoi cumpărând şi închiriind pământuri dela săraci, pe care tot cu săraci le muncea. Gună Isopescu, om venit şi aşezat în sat de prin alte părţi, prinsese chiag făcând misitie pe lângă negustorii greci din gară. Ii venise în cap să facă, într'o coşarcă de paiantă, o mică moară, pe apa Călmăţuiului, cu o singură piatră. Umbla ca vai de lume, dar umbla. Rumânii se duceau, măcinau, lăsau lui Gună Iso-
DULĂII
159
pescu uium. Morarul a adunat, a strâns, şi-a cumpărat maşini de treerat. Apoi a ridicat la marginea cătunului, în luncă, moara cu vapor care umblă cu paie... Şi de vreo doi ani schimbase vaporul, care mânca pe an şure întregi de nutreţ, cu un motoraş adus din ţara nemţească, ieftin, care se punea în mişcare cu motorină.
— E ieftină motorina... Câştig mai mult...
La marginea cătunului Viorica, Gună Isopescu îşi încerca motorul să vadă dacă nu cumva i-au îngheţat maşinăriile de ger... Sunetul înfundat, cu bătăi re-aulate ca bătăile pendulei din peretele primăriei, se auzea venind de dincolo de p-ârlă. După un timp, noi itoţi cei închişi în primărie n'am mai auzit sunetul motorului din luncă, ci fâsâitul şi tropotul moale pe care îl făceau caii voinici şi graşi ai jandarmilor, care spărgeau nămeţii înalţi de zăpadă cu piepturile lor late.
Ni s'a suit inima în gât, ne-au trecut sudori reci şi nu ne-am putut împiedica să nu ne întoarcem capetele şi să ne uităm pe fereastră. Erau patru jandarmi. Veniseră dinspre Băneasa şi-şi opriseră caii lângă ulucile primăriei. Plutonierul major Budu şi Juverte, şeful postului de jandarmi dela noi, din Omida, au descălecat şi, călcând apăsat prin nămeţi, au venit spre primărie. Ceilalţi doi au rămas călări, în şosea, ţinând caii lor, calul plutonierului major şi pe cel al lui Juvete, de frâie.
Mi s'a oprit inima câteva clipe. Am simţit că mă înăbuş. Apoi inima a început să-mi bată tare, să se sbată de parcă voia să-mi spargă pieptul şi să sară afară. Tremuram varga... Prindeam uneori vrăbii cu laţul în arie. Făceam laţuri din fire de păr smulse din coama sau coada calului, le legam de nişte beţişoare, înfigeam beţişoarele în zăpadă, în fundul ariei pe lângă şura de paie, şi presarăm pe deasupra laţurilor întinse o mână de tărâţe ori de mălai... Vrăbiile îngheţate şi flămânde veneau să ciugulească mălaiul ca să-şi astâmpere foamea... Până li se prindeau picioarele în laţ. începeau să se sbată ca să scape. Dar cu cât se sbă-teau, cu atât se prindeau mai tare. Săream din locul meu de pândă. Prindeam vrabia... Ii desfăceam laţul... Tremura în mâna mea... La fel cum tremur eu acum, tremura vrabia în mâna mea... N'avea scăpare... O momisem cu mălai... De când nu mai avem mălai, nici boabe, nici tărâţe, nu mai prindem vrăbii... N'am să mai prind vrăbii cu laţul. Nici alte păsări... Niciodată... Niciodată...
— Nu .te teme, taică, ţie n'o să ţi se întâmple nimic...
— Nu mă tem. S'a făcut frig în primărie...
S'a deschis larg, izbită puternic cu botul cismei, uşa. Numai că n'a sărit din ţâţâni. Şi în pragul ei s'a arătat făptura măruntă şi îndesată, groasă şi scârnavă a plutonierului major Budu. Mustăţile cu vârfuri lungi îi atârnau căzute pe oală. Purta pistol la brâu şi în mână clătina o vână de bou, vânătă, cu noduri mari de plumb la vârf. In spatele lui Budu se afla Juvete, cu mustăţile cu vârfuri subţiri ascuţite, îndreptate în sus şi aproape lipite de obraji. Ceilalţi jandarmi înmărmuriseră pe săliţă, — lângă morţii lungiţi pe lângă ziduri, pe duşumea, — în poziţie de drepţi, cu armele pe umăr. Numai ochii le clipeau des în cap.
— Aştia-s netrebnicii, şefule ?
— Ăştia, să trăiţi, domnule plutonier major.
— Alege mucoşii şi dă-le drumul să plece acasă, j Noi, copiii, eram mucoşii.
Juvete a intrat în primărie, s'a strecurat printre rumâni şi printre femei, ne-a ales, ne-a făcut grămadă lângă grilaj, apoi, unui câte unul, ne-a luat de umeri şi ne-a îmbrâncit spre uşa deschisă. Din prag, plutonierul major Budu ne cântărea mai dinainte din ochi, să vadă cam câte parale face pielea fiecăruia, şi când ajungeam în dreptul lui, ridica vâna de bou şi ne izbea pe spinare, în cap, peste obraz, pe unde se nimerea la repezeală. Lovea cu o sete de sălbatec. N'aveam timp să ţipăm sau să ne văietăm măcar. Ne clătinam o clipă pe loc, năuciţi, ameţiţi, orbiţi, văzând stele verzi.  Sergentul  de pe  sală,  domnul Cârnu, prietenul
160
ZAHARIA STANCU
părintelui Tomiţă Bulbuc, ieşit din înmărmurirea în care căzuse când intrase in primărie Bu'du, ne apuca de ceafă, ne ridica în sus — eram toţi uşori ca fulgul — şi ne arunca în nămeţii înalţi din curtea primăriei. Zăpada moale şi rece ne alunga oarecum năuceala şi ameţeala. M'am proptit în mâini şi în genunchi şi am simţit cum mă cufund şi mai mult în zăpadă. Nu ştiu dece, dar în clipa aceea, când mă chinuiam să mă ridic, mi-am adus aminte că trecând prin săliţă pe lângă cei doi morţi, am băgat de seamă într'o fulgerare, că ei aveau feţele încă acoperite dc .zăpadă şi că n'am putut să le văd ochii închişi. Le-am văzut numai vârful nasului şi bărbia. Am tresărit, m'am încordat, m'am ridicat în genunchi şi pe urmă în picioare. Pe lângă mine încercau şi alţii să se ridice din zăpadă. Plin de spaimă, tremurând din toate încheieturile, cu dinţii clănţănindu-mi în gură, am luat în piept nămeţii cât mine de mari din curtea primăriei şi târâş-grăpiş am ieşit în şosea, împletieindu-mă şi, temându-mă să nu cumva să cad iarăşi şi să nu mă mai pot ridica, am plecat spre casă.
Pe şosea începuseră să patruleze jandarmi călări. Satul sărăcimii se îndrepta în păr spre primărie şi jandarmii opreau oamenii urlând sudalme şi-i alungau, plecându-se într'o parte din fuga cailor, cu lovituri de vâne de bou, spre case sau spre uliţele lăturalnice, cât mai departe de primărie.
— înapoi, porcilor ! Nu înţelegeţi că nu aveţi voie să vă apropiaţi de primărie ?
— înapoi, muiere, n'auzi ? Spovedania şi grijania şi lumânarea...
— înapoi, moşule ! Ce ? Eşti surd ? Nu e voie... Nu e voie... Dacă nu era voie, nu era şi pace !
Mai ocolind un nămete, mai. împotmolindu-mă în altul, mai ţinându-mă de un gard, am ajuns în poarta casei noastre. Răsuflâ.nd greu, m'am sprijinit de bătrâna noastră salcie plângătoare de lângă fântână, să nu cad. Abia atunci mi-am simţit obrazul arzându-mi, usturându-mă, de parcă m'ar fi pus cineva cu faţa pe jărăgai. N'am cutezat să mi-1 pipăi cu mâna...
Satul alb de zăpadă, văzduhul vuind de viscol, salcia cu coaja aspră, noduroasă şi îngheţată de care mă rezemasem m'au ameţit.
Mi s'a părut că totul se clatină, am închis ochii şi am simţit cum plutesc gol-goluţ, aşa cum m'a născut mama, pe o nesfârşire de ape calde, care îmi luluiâu la urechi şi mă adormeau.
M'am trezit în casă, descălţat, desbrăcat până la piele, înfăşurat într'un cojoc vechi şi rupt, lângă soba călduţă.
— Te-au ţinut toată noaptea la primărie ?
— Toată noaptea.
— Credeam că te-ai prăpădit pe drum.
— Nu m'am prăpădit. Mi-a venit rău abia la poartă, lângă salcie...
— Pe taică-tău l-au oprit la primărie ?
— Pe toţi i-au oprit. Ne-au dat drumul numai nouă, copiilor.
— Cine te-a lovit peste obraz ?
— Plutonierul major Budu... La plecare.
— Eu am încercat cu frate-tău Ion să ne apropiem de primărie, de cum s'a luminat de ziuă. N'a fost chip. Ne-au alungat jandarmii.
— Pe toată lumea o alungă... Până o să-i ducă pe oameni la post. Au venit să-i ridice.
— Bine c'ai ajuns cel puţin tu acasă. .
— Dar tata...
— El e om în toată firea. O să ştie ce are de făcut.
Fraţii şi surorile mele stăteau ghemuiţi pe lângă soba călduţă. Din pricina
DULĂII
161
frigului, se lipeau cu spinările de ea, cojindu-i şi mai mult văruiala veche şi crăpată.
— Dar voi nici n'aţi dormit, mamă... Aveţi toţi ochii roşii de nesomn...
— N'am dormit. A dormit vreun sărac în sat ? N'a dormit niciuna!, maică... Numai acriturile şi bogătanii. Lor ce le pasă ? Se mai şi bucură...
— Aţi ştiut de ieri seară ce s'a petrecut la conac ?
— De ieri seară. Cum aţi plecat din Troian, a dat de ştire prin telegraf aici, jandarmilor, prăpăditul ăla de Stroie Dîehirliu, nu l-ar mai răbda Dumnezeu pe faţa pământului !
— Şi dacă nu telefona el, tot se afla... Că întâmplarea, se întâmplase...
— Vestea, ca orice veste care aduce nenorocire, s'a întins repede. Cred că s'o fi auzit, în sus, pe Călmăţui, până la Cârligaţi, şi în jos, până la mătuşă-ta Uţupăr, la Secara...
O ascultam pe mama vorbind şi mă uitam la ea şi-i vedeam gura uscată cu buzele albe şi plesnite şi ochii uscaţi şi duşi în fundul capului şi faţa mai galbenă decât i-o ştiusem cu o zi mai înainte. Obrazul stropşit adânc de lovitura dată de Budu cu vâna de bou mă ustura de-mi venea să ţip şi mi se părea că se învârteşte casa cu mine.
Deşi n'am rostit un cuvânt, mama a băgat de seamă că nu mai sunt în toate doagele.
Nici nu puteam fi după câte văzusem şi păţisem.
Niciunuia dintre noi nu avea cum şi dece să ne fie bine în zilele acelea.
— N'ai gustat nimic de ieri dimineaţă ?
— Ba da. Am mâncat, în drum spre Troian, un bulgăre de zăpadă.
— Zăpada nu arâneşte.
— Ştiu şi eu că zăpada nu arâneşte, dar ce era să mănânc? Cum vezi, boerul burticos nu ne-a primit cu mese întinse şi cu făclii aprinse...
— Mânca-l-ar pământul..."
— Până să-1 mănânce pe el pământul, ne mănâncă el pe noi...
— Poate că-1 mănâncă pământul întâi pe el... Dar spune cum a fost... Le-am spus, vorbind pe larg şi tărăgănat şi, oprindu-mă din când în când,
ca să mai prind puteri, cum a fost. Ai casei m'au ascultat tăcuţi şi negri la faţă. Norii se subţiau şi ziua se făcea mai albă.
Mama a încălzit la focul de tor o oală cu apă, în care a aruncat o lingură de sare.
— Sorbiţi, maică, apa asta, cât e fierbinte. Minte foamea.
Am sorbit câteva înghiţituri din cănuţe mici de lut, ferindu-ne să nu ne frigem buzele.
Dupăce ne-a văzut mai potoliţi, mama a aruncat peste ghiurtul ei de stambă subţire un zăbun, şi-a încălţat poştalii şi a plecat cu frate-meu Ion să încerce iarăşi să se apropie de primărie, ca să vadă ce s'a mai petrecut cu tata şi cu ceilalţi oameni arestaţi. Patrulele de jandarmi plecaseră. La primărie a dat ochi cu Dârâială, vătăşelul.
— Vreau să intru în primărie, să-mi văd omul...
— Nu mai sunt în primărie, rumânii necăjiţi, femeie. Ce? Eşti turc de nu'nţelegi ? Poftim, intră şi te uită...
— Dar unde sunt oamenii ? Unde mi-aţi dus rumânul ?...
— Eu nu l-am dus nicăieri, vai de păcatele mele... Jandarmii i-au luat pe toţi între cai, dupăce le-au dat drumul copiilor, şi i-au mânat la postul de jandarmi de lângă gârlă.
—- Postul e mic, n'au loc toţi ai noştri în arestul postului. Nu se poate să-i fi dus acolo. Spune-mi drept, Dârâială !
— Ei, leică Mario, nu le purta tu de grijă jandarmilor! Au ei socotelile
U — Viata Românească — c. 3891
162
ZAHARIA STANCU
lor. Ştiu ei ce fac. N'o să-i ţie în sloată. Câţiva dintre oameni sunt şi bolnavi. I-0r fi închis în grajd... Că în curtea postului se află un grajd mai mare decât le trebue jandarmilor pentru caii lor. încap în grajdul ăla şi-o sută de oameni, dacă nu şi mai mulţi...
A încercat mama, cum mai încercau şi alte femei, cum mai încercau şi alţi rumâni, să se apropie de postul de jandarmi.
Cum cu un ceas mai înainte, jandarmii patrulau în preajma primăriei, patrulau acum, ba încă cu şi mai multă străşnicie, în preajma postului de jandarmi. Prin viscol se auzeau aceleaşi strigăte :
— Ei, unde vă duceţi ? Nu înţelegeţi că nu e voie să vă apropiaţi de post?
— Dece nu e voie ?
— Aşa e ordinul...
Ii alungau mereu jandarmii pe oameni...
Unii nu se îndurau să plece şi continuau să dea, pe dedeparte, ocol postului de jandarmi.
A dat şi mama ce-a dat ocol, ca şi ceilalţi, postului de jandarmi, cu fraternei! Ion înotând prin zăpadă după ea, apoi, pierzând orice nădejde de a-1 mai vedea în ziua aceea pe tata, s'a întors acasă. Se scutura de zăpadă pe prispă şi bombănea :
— Rumânii n'au făcut moarte de om. Moarte de om a făcut boerul. N'o să li se întâmple mare lucru rumânilor... O să-i înghesuie ce-o să-i înghesuie jandarmii ; până spre seară or să se sature şi ei şi-o să le dea drumul...
— N'o să li se'ntâmple mare lucru ! Dar parcă atunci când e vorba de săraci, pedeapsa se dă după măsura vinei ? Boerul 1-a omorît pe Spiridon Bădoi, împuşcându-1 în spate. Ivanca lui Mănoiu a murit de foame şi de frig lângă zidul casei boereşti. Cine ştie ce-o să scornească boerul şi slugile boereşti ? O să arunce vina asupra rumânilor. El, boerul, o să se spele pe mâini... N'am văzut, n'am auzit... Şi-o să fie crezut... Câte' omoruri nu fac boerii şi logofeţii lor! Şi legea nu-i ajunge, că de ei e făcută, şi ei ştiu cum s'o sucească şi s'o învârtească, şi partea lor iese mereu deasupra... Pe câtă vreme săracul, vinovat-nevinovat, odată ce-a încăput pe mâna jandarmilor şi-a judecătorilor boereşti, ocna-1 mănâncă... Ai auzit să fi intrat vreodată vreun boer la puşcărie ?
— Nu, nene Voicule...
— Eu sunt mai bătrân şi, iaca, să-ţi spun drept, Mărio, nici eu n'am auzit... Sunt mulţumit că Vasile al meu n'a plecat ieri la conac. Nu şi nu că se duce şi el. M'am aşezat în prag. Dacă pleci, — i-am spus, — cu toate oă alt băiat nu mai am, nu mai vreau să te cunosc, nu mai vreau să te văd. M'a ascultat băiatul. N'a plecat. Acum mă'njură, că-i pare rău. Trebuia să mă fi dus .şi eu, zice el. Trebuia să ne fi dus tot satul, cu căţel, cu purcel. Poate că atunci l-am fi înduplecat pe boer Gogu...
— Poate că are dreptate, băiatul tău, nene Voicule...
— Da' de unde ? Nici şapte sate nu-1 înduplecau pe burticos. Dacă se duceau mai mulţi Ia conac, poate că ieşea şi mai rău...
— Poate că totuşi n'o să li se'ntâmple cine ştie ce rumânilor. N'au făcut moarte de om...
Mama se agăţa de această nădejde, deşi nici ea nu credea ceeace spunea. Sărăcanilor din Omida Călmăţuiului, dupăce cântăreau cu chibzuială şi scoteau la iveală adevărul, le plăcea totuşi să se amăgească singuri cu nădejdile lor, să-şi facă singuri curaj, ca să nu se lase doborîţi de nenorocire.
Cât fusese secetă în vară şi soarele pârjolise pământul, sărăcanii nădăj-duiseră mereu că într'o zi tot va ploua şi că ploaia va pune capăt secetei. Abia toamna plouase şi încă în aşa fel că atunci ei se temeau de înecuri. Nădăjduiseră că se vor opri ploile. Şi ploile se opriseră când le căzuse lor sorocul să se oprească
DULĂII
163
şi după aceea venise iarna. Ninsese şi acum viscolea năpraznic. Sărăcanii din Omida Călmăţuiului nădăjduiau că va trece şi viscolul, că iarna se va îndulci, că noi toţi, cu toate lipsurile pe care le înduram, vom găsi cu ce să ne hrănim cât de cât şi să ajungem vii până la primăvară.
Primăvara se va arăta, după iarna asta grea, cu verdeţuri.
Ne vom hrăni, începând din primăvară, cu verdeţuri până când se va coace grâul şi vom da de pâine. Atunci vom prinde într'adevăr puteri, ne vom pune flori la pălărie, care vom avea pălării, şi vom cânta şi vom hăuli să răsune câmpurile şi văile şi dealurile de cântecele şi de strigătele noastre.
— Cu nădejdea trăieşte omul...
— Da, cu nădejdea. Uite, se potoleşte viscolul...
Mă uitasem pe fereastră. Ieri văzusem viscolul pe câmp, deslănţuit în toată puterea lui sălbatecă. II văzusem şi îl simţisem cum se înfăşoară ca un şarpe alb în jurul trupului meu şubred. El, viscolul puternic, venind din pustiurile dela marginea pământului, cu toată forţa lui uriaşă şi eu, o biată fărâmă de om. Şi e'i viscolul năpraznic, mândru de puterea lui, nu mă biruise.
— Omul e mai tare decât soarele neîndurător al secetei, decât ploile nemiloase ale toamnei, decât viscolele cumplite ale iernii. Le înfruntă şi le biruie pe toate...
Dece spunea ieri Turturică, în drum spre Troian, că s'ar arunca în gâtul boerilor numai dacă ar fi leu ? Mi se pare că nu e nevoie să fii leu ca să te arunci în gâtul cuiva şi să-1 dobori !
Rumânii — după cum bine spunea fratele mai mare al tatei, unchiu-meu Voicu — ar fi putut să-1 doboare pe Gogu Cristofor, şi pe logofeţii lu-i în drumul scurt dintre gară şi conac, ori chiar pe peronul gării, când le înşira rumânilor, ca să-şi bată joc de ei, cuvinte mieroase şi mincinoase. La conac, pe boer Gogu şi pe logofeţii boereşti trebuiau să-i omoare rumânii, nu pe dulăi. Poate că atunci n'ar mai fi murit Ivanca lui Mănoiu. Poate că n'ar mai fi murit nici flăcăul lui Bădoi...
Nu, nu e nevoie să fii leu ! Om trebue să fii ! 0 să-i spun asta şi lui Turturică, atunci când o să-1 întâlnesc. Numai că el o să râdă de mine. Nu face nimic. Să râdă de mine, să râdă de tot ce vrea el, numai să-1 văd râzând. De atâta timp n'am mai văzut un om râzând, că am şi uitat cum se zâmbeşte şi cum se râde. Nici în casa noastră nu râde nimeni. Nici în alte case.
Am uitat să râdem. Arn uitat cum te simţi când râzi.
Priveam pe fereastră, înfăşurat într'o zdreanţă de cojoc, cum se potolea viscolul, cum devenea domol, mai domol... Acum o să se oprească... N'o să mai fie viscol. Poate că mâine o să răsară chiar soarele.
Hanţele mele, întinse pe vârful sobei călduţe, începuseră să se usuce. Mă ustura umflătura obrazului, prozav mă ustura. Ca să uit usturimea mă gândeam la fel de fel de lucruri. Când m'am gândit că imâine dimineaţa s'.ar putea să răsară soarele, umflătura m'a durut mai puţin...
—- Ioane, toacă o mână de paie şi dă-le boilor să mănânce !
— Să se mai potolească niţeluş viscolul. Dacă ies acum afară, iar mă pătrunde frigul...
— încearcă totuşi. Să nu rabde prea mult boii...
— Parcă dacă le dau paie se satură !...
S'a dus frate-meu Ion să dea boilor paie tocate.
Surorile mele nu ştiu ce tot moşmonesc pe vatră. Poate au găsit ceva de' mâncare şi pregătesc masa dela care tata o să lipsească. In sat viscolul e mai puţin sălbatec. Se izbeşte de case, de copaci, de garduri, de cumpăna fântânii se loveşte. Cumpăna se clatină, scârţâie îşi leagănă ciutura goală, dar nu cade.
U *
164
ZAHARIA STANCU
— Nici tu să nu cazi când te-or bate marile vânturi...
— N'am să cad, mamă. Am să încerc să mă ţin bine.
— Să încerci...
Pereţii. casei sunt vineţi şi goi. Varul de pe sobă s'a coşcovit de tot, — decând nu s'a mai spoit casa ! — dar soba e caldă. Părăsesc fereastra lângă care am îngheţat şi mă lipesc cu spinarea de sobă. Mi-e bine 1 Trăiesc ! A venit iarna şi m'a prins trăind ! Trăiesc ! Toţi trăim în casă ! O să vină primăvara şi-o să ae prindă trăind ! Vom trăi ! Cu orice preţ vom trăi !
Ieri îmi era silă de viaţă şi mi se părea că e tot una dacă trăiesc ori dacă mă prăpădesc. Mergeam istovit prin zăpadă. Rumânii duceau pe tărgi doi morţi — morţii noştri...
Mi-e bine ! Trăiesc! Voi trăi! Vom trăi ! Eu voi spune mereu şi mereu inimii mele : bate încet, bate încet, dar bate, bate mereu... Voi trăi !...
Deşi nu se poate apropia nimeni de postul de jandarmi, rumânii ştiu ce se petrece acolo. Ştim şi noi. Ştie şi mama. Dar mai bine ştiu rumânii. Puţini n'au trecut prin mâinile Iui Juvete. Puţini n'au trecut prin mâinile plutonierului major Budu dela Băneasa.
Loviturile nu se aud. Se aud însă gemetele celor loviţi, care nu-şi mai pot (ine gurile încleştate. Ele străbat pereţii de paiantă ai postului de jandarmi şi pun satul sărac pe jăratec.
Mai înainte, rumânii,se mai ciorovăiau între ei, se, mai dondăneau, ba uneori ajungeau chiar să se încaere şi să se atingă cu ciomegele. Seceta care se abătuse asupra ţinutului, pe neaşteptate, şi uscase şi pârjolise câmpurile şi grădinile, aducând foametea pentru oameni şi pentru vite, îi făcuse pe toţi săracii să uite vechile şi măruntele lor neînţelegeri. Ei vedeau acuma, cu mult mai bine decât putuseră să vadă altădată, cine erau adevăraţii lor duşmani, încotro trebuie să-şi îndrepte întreaga lor ură.
Vântul sufla prin ariile lor goale şi prin pătulele lor pustii, în vreme ce acelaş vânt se izbea de pătulele şi hambarele pline până sus, la căpriori, ale bogătanilor satului şi de magaziile uriaşe ale moşierilor şi arendaşilor.
Ei auzeau mugetele slabe ale vitelor lor, din care rămăsese numai pielea şi oasele, dacă rămăsese şi atâta, şi vedeau în acelaş timp cum vitele bogătanilor, ale moşierilor şi arendaşilor rămâneau grase, cu pielea acoperită de păr lins, care nu se lua pe ţesală...
Şi apoi...
Apoi îşi vedeau copiii şi nevestele şi părinţii bătrâni cum se usucă şi îngălbenesc pe zi ce trece de foame, cum se şubrezesc şi se aduc de spinare, de câtă suferinţă îndură. Dacă ar fi avut în case oglinzi şi s'ar fi uitat în ele, rumânii şi-ar fi văzut propriile lor chipuri uscate, pământii, străvezii, cu pielea de un galben bolnăvicios.
Dar nu era nevoie să-şi vadă chipurile în oglinzi. îşi vedeau mâinile şi picioarele cum se topesc şi se subţiază. îşi vedeau şoldurile numai oase şi pântecele supte şi lipite de şira spinării. Şi apoi... Apoi fiecare uitându-se la chipul şi ia înfăţişarea altuia, se vedea pe sine.
Niciodată săracii nu semănaseră atât de mult între ei ca acum. Parcă ar fi fost toţi fraţi ieşiţi dintr'o singură mumă şi dintr'un singur tată şi flămânzind in jurul aceleaşi mese, la care parcă au mâncat alţii şi n'au lăsat nici măcar fărâ-miturile, îmbrăcându-se în zdrenţele culese din aceleaşi gunoaie.
Şi era adevărat că erau fraţi, deşi fuseseră aduşi pe lume de părinţi diferiţi.
DULĂI i
165
Gândurile acestea li se limpezeau din ce în ce mai mult în minte şi mâhnirea unuia începea să fie mâhnirea tuturor, pentrucă suferinţa cea mare a tuturor era.
Dar se mai limpezeau şi altfel de gânduri în minţile săracilor. Aşa cum ei săracii semănau între ei, din pricina lipsurilor pe care le răbdau şi a împilărilor la care erau supuşi, tot aşa semănau între ei şi bogaţii, din cauza bogăţiei lor, care le îngăduia, chiar pe aceste vremuri cumplite, să le fie casa casă şi masa masă. Săracii vedeau acum că pe săraci îi lega între ei sărăcia lor şi silniciile şi lipsurile la care erau supuşi şi că pe bogaţi îi legau între ei avuţiile lor.
Băgau acum şi mai bine de seamă .că ei, cei săraci, rămân mereu dedesubt şi că pe spinările şi pe umerii lor aduşi stau mereu călare ceilalţi, graşii şi grăsunii, borţoşii şi burticoşii, boerii care-şi păstrau aurul la bănci şi bogătanii care-şi păstrau argintul în lacre.
Sărăcii învăţau să priceapă şi mai limpede că această orânduire nu e dreaptă şi că ea nu poate să dăinuie la nesfârşit.
— Am ajuns toţi, fraţilor, mai sfrijiţi decât sfinţii zugrăviţi pe zidurile bisericii şi despre care se spune că s'ar fi hrănind prin pustiuri cu lăcuste, ca s« li se ierte păcatele şi să li se bucure sufletele veşnic în boazurile cerului...
— Şi bogătanii s'au îngrăşat mai abitir decât boer Gogu...
— Şi boer Gogu s'a îngrăşat mai abitir decât porcul pe c.are-1 îngraşe bogatul să-1 taie de Crăciun...
— Pe sărac îl cunoşti după faţă.
— Şi pe bogat tot după faţă îl cunoşti... Şi după mers. Că bogatul merge fudul şi legănat şi calcă apăsat şi greu, de parcă şi-ar duce întreaga avuţie Îh spinare...
De un ceas şi mai bine, mama stă de vorbă în casă cu unchiul meu Voicu, fratele mai mare al tatei şi cu nenea Cristea Moga, care a venit la noi să afle ce s'a întâmplat cu tata. El a auzit, la gară că trenurile neputând să umble şi drumurile fiind toate înzăpezite, cercetările vor fi făcute de şeful secţiei de jan darmi dela Băneasa, plutonierul major Budu, a cărui cruzime este bine cunoscută. Tot Cristea Moga a mai aflat dela oamenii din gară că boer Gogu Cristofor s'a plâns prin telegraf prefectului şi procurorului că rumânii dela Omida, care s'au dus la el la conac, au încercat să-i spargă uşa casei, să între peste el şi să-,? omoare, pentru a-I jefui de bani şi de bucate, şi că numai dulăii, logofeţii şi slugile credincioase i-au scăpat viaţa şi avutul.
— Dar nu e adevărat nimic din tot ce-a spus boer Gogu...
— Nu e adevărat, Mărio, dar până să se lămurească cum s'au petrecut lucrurile, oamenii sunt smintiţi în bătăi la postul de jandarmi... Vor fi ţinuţi închişi cine ştie cât, vor fi judecaţi... Ar fi bine să mergem la primărie; s'au adunat acolo neamurile celor închişi să se sfătuiască cu primarul şi cu notarul...
— Ce să se sfătuiască ? Ce ajutor poate să ,ne dea în asemenea împrejurări un ticălos ca Dobre Grivu ?
Mama şi-a luat totuşi zăbunul pe spinare şi a plecat cu nenea Cristea Moga la primărie.
Mi se uscase hanţele întinse pe sobă. M'am îmbrăcat şi m'am dus şi eu după ei. Obrazul lovit mi se umflase. Umflătura devenise vânătă şi pe alocuri pielea crăpase.
In primărie, unde m'am strecurat uşurel, Ia o masă, sta crăcănat primarul Dobre Grivu, cu căciula lângă el. Răsucise ţigară groasă şi trăgea de zor tutun aruncându-l afară, în două fuioare, pe nas.
Rumânii şi femeile, rubedenii deaproape ale celor duşi la postul de jandarmi, care umpluseră primăria, se aflau în picioare, dincoace de grilaj, unde îşi trecuseră noaptea, întinşi pe duşumele, arestaţii.
166
ZAHARIA STANCU
— Dece nu te duci primarule la jandarmi să le spui să nu mai chinuiască oamenii ? Că n'au făptuit nici o faptă urâtă. N'au omorât, n'au furat, nici măcar nu l-au înjurat pe boer Gogu.
— Dar ce te amesteci dumneata, Cristea Moga, în tărăşenia asta ? Dumneata nici nu eşti plugar, nici nu eşti din satul ăsta, n'ai nici un neam printre arestaţi !... Vezi-ţi, omule, de treaba dumitale... Şi apoi nici eu nu mă pot băga. Păcătoşii ăia care sunt arestaţi au atacat conacul, s'a vărsat acolo sânge... Asta întră în atribuţia procurorului şi a jandarmilor... Aşa scrie la lege, aşa trebuie făcut...
— Dar trebuie să te duci, primarule. Eşti fruntaşul satului... Cine vrei să se ducă ? Pe oamenii aceştia nici nu-i lasă jandarmii măcar să se apropie de post, necum să între înăuntru şi să vorbească cu Budu.
— La urma urmelor să zic că m'aş duce. Dar dece să mă duc ? Eu i-am trimis pe netrebnicii ăia la conac să facă prostiile pe care le-au făcut ? Le-am spus de atâtea ori cu stăruinţă».să nu să ducă. Nu m'au ascultat ! Bine ! Acum să pătimească pe unde au păcătuit...
— I-a mânat foamea, primarule... Şi de păcătuit, cu ce au păcătuit ?...
— Foamea, foamea ! Te iei şi. dumneata după ei, Cristea Moga... Ei o ţin maţu-gaia cu foamea ! Parcă altă vorbă nu mai cunosc! Ce ? Numai pe aici e foamete? Mai e foamete şi prin alte părţi şi oamenii de pe acolo nu s'au apucat să facă pe nebunii ca ăştia... Ce vrei dela mine? Ce vreţi cu toţii dela mine? Ge sunt eu ? Dumnezeu ? Nu sunt nici măcar boerinaş... Un simplu primar...
— Sătulul nu crede flămândului...
— N'o fi crezând. Dar la urma urmei dece să creadă ? Nu scrie la nici o lege că sătulul trebue să creadă flămândului. Nici la legea cea mare, la muma legilor...
— Du-te la post, Grivule, maică, uite, te rog şi eu, că sunt femeie bătrână şi n'am rugat niciodată nimic, pe nimeni, numai pe Dumnezeu l-am rugat, dar se vede că nici el nu m'a auzit, şi spune-le jandarmilor să nu mai chinuie oamenii... E şi băiatul meu acolo, şi altul nu mai am... Şi băiatul e slăbit... Să nu mi-1 omoare, maică, Grivule... Că altul nu mai am... Că am mai avut mai mulţi, dar au murit de mici şi am rămas singură pe lume, numai cu băiatul ăsta... care e cam slăbuţ, maică, Grivule...
— Nu pot să mă duc, babo, nu pot să mă duc, oricât v'aţi perpeli voi pe lângă mine... Nu mă duc, iaca, nu mă duc...
Primarul îşi sprijinise mâinile pe masă şi-şi lăsase capul greu de aburul ţuicii pe ele.
— Atunci pune mâna pe telefon şi vorbeşte cu boer Drăculea, prefectul judeţului ! El e mai mare şi peste jandarmi. Să-i închidă pe oameni, să-i judece şi să-i condamne judecătorii dacă au vre-o vină. Dar să nu-i sfarme în bătăi jandarmii... Mi se pare că nu scrie în nici o lege că jandarmii au dreptul să bată oamenii...
— Dar de unde cunoşti dumneata legile, Cristea Moga ? Că doar nu le-oi fi învăţat când împingi rolul cu traverse în sus, pe tăetura trenului ? Legile, Cristea Moga, numai judecătorii şi avocaţii le cunosc... Şi eu... decând m'a făcut boer Gogu primar.
— Am mai aflat şi noi câte ceva...
— Apăi să vă spui eu tuturor una care trebuie să vă intre bine în cap. Pe lângă lege, mai e şi obiceiul vechi. Şi după obiceiul vechi, oricine are putere în stat poate să-1 bată pe sărac când vrea şi mai ales când săracul îi cade sub mână cu vreo pâră, cu vreo bănuială...
— Şi atunci ce fac cei ce trebuie să păzească legea, primarule?
— Ce să facă ? închid şi ei ochii şi se prefac că nu văd că altfel...
DULĂII
167
— Blestemată lege şi blestemaţi au fost aceia care au făurit-o !
— Blestemaţi, neblestemaţi, Cristea Moga, uite că au făurit-o! Şi legea merge înainte, aşa cum, vrem ori nu vrem noi, gârla curge la vale...
— Cât o mai curge...
— O să mai curgă, Cristea Moga, şi legea asta o să trăiască mult, cât lumea şi pământul...
— Totuşi, primarule, te rugăm, dacă nu vrei să te duci la Budu, vorbeşte măcar la telefon cu prefectul, ori măcar cu zapciul...
— Acum, dacă e vorba pe aşa, să vă spun drept. Eu am vorbit cu prefectul de ieri seara — cu prefectul, nu cu zapciul, că asta nu e treabă de zapciu — de cum am aflat că s'a petrecut faptul. Telefonul, vedeţi că nu sună. Pe semne a rupt pe undeva viscolul sârmele. Am raportat prefectului, prin telegraful dela gară...
— Şi ce-a răspuns Drăculea ?
— Mie mi-a dat ordin să nu mă amestec in niciun fel, că nu e de nasul meu, iar jandarmilor le-a poruncit să-i aresteze pe toţi câţi au fost la conac şi, înainte de a-i trimite la arest la Turnu pentru judecată, să se facă aici primele cercetări de către domnul plutonier major Budu... Şi Budu, orim e Budu, că-1 cunoaşteţi, ce să vă mai spun eu, s'a apucat împreună cu domnul şef de post Juvete să-i strângă niţeluş pe rumâni în chingi, ca să se înveţe minte şi altădată, să nu mai dea buzna în curţile boereşti şi să se apuce aşa, tam-nesam, să omoare gogeamite scumpătate de dulăi... Om bun, cuconaşul Drăculea, prefectul nostru, pupa-i-aş sufletul să i-1 pup... A mai ordonat numaidecât să li se dea drumul copiilor care şi-au însoţit părinţii la conac. Ştiţi, cuconaşului Drăculea, domnului prefect, de, i-a rămas duduita în poziţie şi aşteaptă şi dumnealor să câştige spre primăvară un copilaş... Mi-a spus Oprea Căţui Strâmbul că s'ar fi bucurat grozav socrii, boerii Miliarezi, când a ajuns la ei la Bucureşti ştirea asta... Până acum a fost ce a fost, spunea Strâmbul, dar să vedeţi de-acum înainte cum o să mai strângă boer Gherasie şurubul... Trebuie adunată avere, nu glumă, pentru nepoţel...
— Se gândesc la asta înainte ca nepoţelul să fi venit pe lume...
— Poate joacă mai mult la bal şi-1 leapădă, — a spus o femeie de lângă
zid.
— Dece să-1 lepede ? Nu-1 leapădă. Are ea grijă, duduita, să se ferească !
— I-or fi şi pregătind leagăn de mătase...
— Dece să nu-i pregătească ? Omul trebuie să le facă pe toate cu prevedere... La botez o să-i ducem pruncului daruri din partea satului... Că de, pe moşia pe care muncim, fătul o să fie odată şi odată stăpân...
— Poate că o să-i duci, tu, primarule, noi n'avem nici cc-î duce, şi chiar dac'am avea, nici pentru ce-i duce darul...
— Petrio, vedeţi cum sunteţi ? Dumnealui, cuconaşul Drăculea, pupai-i-aşi sufletul, inimă bună, a dat poruncă să li se dea drumul dela arest copiilor voştri... Şi vot, uite cum vorbiţi... Ba mai şi stăruiţi să pun mâna pe telefon să-1 scol de'a cine ştie ce treabă şi să-1 rog să ridice ordinul pe care 1-a dat jandarmilor în privinţa strângerii în chingi. Adevărat: nici salcâmul pom, nici calicul om...
— Noi spunem altfel, primarule Grivu...
— Cum, Cristea Moga ?   Cum ?
— Nici salcâmul pom, nici boerul om... Aşa se şi potriveşte...
— Chisnovat om mai eşti şi dumneata, Cristea Moga... Chisnovaţi mai sunteţi şi voi, ăştia cu coatele goale... Până şi vorbelor le daţi înţelesul care vă place vouă. Totdeauna trageţi spuza pe turta voastră...
— Dac'am avea turtă, ar fi bine... Ne-am mulţumi să tragem pe ea cenuşa
168
ZAHARIA STANCU
caldă. Spuza am lăsa-o altora. Dar n'avem turtă... Turta e la voi, spuza e la voi, e la voi şi cenuşa caldă ;  legea e şi ea tot la voi...
Viscolul vu'ia mai uşor, salcâmii satului se văitau obosiţi de atâta sibu-cium, negri şi trişti, încet, încet, căutând parcă să acopere cu aceste vaete uşoare gemetele rumânilor schingiuiţi la postul de jandarmi de lângă gârlă. Peste vuetul uşor al viscolului care se potolea, s'au ridicat deodată din două părţi ale satului cântece răguşite, metalice.
Pendula îşi bătea tic-tacul ei mărunt. M'am uitat şi am văzut că era ora 10.
Ziua crescuse şi-şi albise faţa ; norii care acopereau satul şi lunca, dealurile şi câmpurile, se subţiaseră şi lumina soarelui străbătea mai lesne prin aburul lor ce sta să se destrame cu totul.
— S'au deschis cârciumile...
— Au început să cânte gramofoanele...
— Bogătanii petrec...
— Petrece şi părintele Tomiţă Bulbuc...
— Dece să nu petreacă ? S'a dus la biserică dis de dimineaţă, slujba şi-a făcut-o... E Duminică... Duminica e zi de sărbătoare...
— Zi de odihnă şi de petrecere... Că aşa e lumea... Cine are ce, bea şi mănâncă, cine nu, stă şi se uită şi... face zâmbre.
— Aşa o fi, primarule, dar eu zic că nu e bine...
— Oi fi zicând, dumneata, Cristea Moga, ce-oi fi zicând... Dela un timp aud că zici cam multe, şi-acum le ascult cu urechile mele şi mă mir că dumneata, ca venetic, n'ai fost încă trimis la urmă... Dar nu e trecut timpul... Şi dece zici că nu e bine aşa cum e ? Cine a călcat legea şi a intrat în proprietatea altuia, cu gând de ucidere şi de jaf, trebue să stea legat la post şi să fie dat judecăţii... Pe mine dece nu m'au arestat jandarmii ? Nu acum, că sunt primar şi n'ar putea s'o facă, dar altădată, când nu ajunsesem nici primar şi nici pe la curtea boerească nu trecusem, ca logofăt ? Dece ? Să vă spun eu dece : pentrucă îmi vedeam de treaba mea, de munca mea, de pământurile mele... Ba încă şi de pământurile altora, care erau luate de mine cu chirie dela sărăcanii care n'aveau vite să le muncească... Ba încă şi de slugi... Ba încă şi de zilieri... Le plăteam după cum ne învoiam, cum le plătesc şi acum... Aveam grijă să le dau mâncărică la timp... Să ai în grijă de atâta lume, să bagi de seamă dacă fiecare vine la timp la muncă, dacă fiecare munceşte cât trebuie şi cum trebuie şi nu te tragă pe sfoară, că rumânul e-al dracului, dacă nu stai cu ochii pe el nimic nu face, e mai greu decât dacă îţi munceşti tu singur pământul...
— Da, adevărat, primarule, grijă mare...
— Păi nu ? Şi cu mâncarea ! Să ai grijă să le dai de mâncare Ia -toţi!... Eu cu nevastă-mea nu suntem lingavi. Mâncăm ce se găseşte prin casă... Dar zilierii, să te ferească Dumnezeu de gura lor! Ba că apa din butoi s'a încălzit, ba că mămăliga e făcută din mălai stricat şi e amară şi nu le place şi se bolnăvesc de pelagră, ba că peştele sărat s'a împuţit şi mişună viermii prin el... Lasă mă, le spui, că apa e bună şi caldă... Mămăliga o fi amară, dar e bună, satură, şi de pelagră dece să vă mai feriţi, că tot aveţi... Iar peştele, de, e adevărat că a făcut vermuşi... Aşa e peştele ! Cum dă căldura peste el, chiar dacă e sărat, face viermuşi... Scuturaţi-1 de viermuşi şi mâncaţi-!... Greu de tot cu zilierii !... Ei, dar acum e bine ? E mai bine acum ? A fost secetă şi mi-am lăsat şi eu pământurile pârloagă... N'am avut nevoie de zilieri... Ar mânca rumânii acum şi peşte stricat, şi mămăligă amară... Ehei ! Ogarul turcului, sireacul, a mâncat mere acre la nevoie... Slugile se plângeau ba că mâncarea pe care le-o dau e proastă, ba că nu le dau îmbrăcăminte prea bună... Le-am dat drumul, să se ducă fiecare încotro o vedea cu ochii... Că legea nu mă obligă să ţiu slugă, dacă nu vreau s'o mai ţiu... Au început să-mi ducă dorul. Am păstrat doi băieţandri pentru
DULĂII
169
■vite... La primăvară o să-mi iau alţi argaţi din cei care vor scăpa cu viaţă din lipsa asta...
— După câte ne spui, primarule, ar trebui să-ţi plângem de milă...
— Nu e nevoie să-mi plângeţi de milă... Că eu de mila nimănui n'am nevoie.... Numai de mila Domnului. Şi mila Domnului o am !... V'am spus aşa, ca să ştiţi şi voi că nu e om fără griji. Fiecare cu ale Iui. Bogatul o duce mai o-reu decât săracul... Că săracul n'are ce pierde... Pe când bogatul...
Unii rumâni, văzând zădărnicia zbuciumului lor pe lângă primar, care se întinsese la taifas ca să-şi umple cu ceva timpul, părăsiseră primăria şi se gândiseră să aştepte să se mai potolească viscolul ca apoi să plece într'o ceată mai mare la oraş, să facă plângere la prefect şi la judecătorii cei mari împotriva boerul ui dela Troian, care împuşcase un rumân din sat, şi împotriva jandarmilor care stâlceau pe arestaţi în bătăi. Ei ştiau bine că n'or să se aleagă cu nimic, că prefectul Drăculea, şi el boer, şi ginere al boerului olog dela Băneasa, o să-i ia peste picior şi tot peste picior o să-i ia şi judecătorii cei mari din Turnu, dar oricum, trebuiau să se mişte, să nu rămână cu mâinile încrucişate. Nu fusese vorba de nici o răzvrătire. Atunci dece să cadă năpasta pe oamenii nevinovaţi ?
Cristea Moga, câţiva săteni, părinţi ori fraţi ai celor arestaţi, şi câteva femei, mame ori neveste de ale acestora, rămăseseră la primărie. Oamenii aceştia nu voiau şi nici nu puteau să înţeleagă că într'adevăr autorităţile săteşti, primarul, notarul, preotul nu aveau niciun cuvânt de spus în cele ce se întâmplau la postul de jandarmi. Nu mergeau până acolo cu nădejdile lor să ceară ca arestaţii să fie lăsaţi liberi, deşi ei nu făptuiseră nimic care să îndreptăţească arestarea lor, dar stăruiau ca rumânii şi femeile care se aflau la post, să nu mai fie bătuţi şi chinuiţi.
Părintele Tomiţă Bulbuc, găsit în cârciuma lui Voicu Buciuc, de cei ce nu ştiau ce se petrecuse dimineaţa în primărie şi ce le propusese popa arestaţilor, făgăduise să vină la primărie niţel mai târziu, dupăce se va mai încălzi cu o tescovină-două. Nu-şi puneau cine ştie ce nădejde în popă, dar credeau că acum, când le-a ajuns cuţitul la os, popa o să se îndure, oricât ar fi el de păcătos, să coboare până la postul de jandarmi şi să vorbească cu plotonierul major Budu, să-i mai slăbească pe rumâni din bătăi, şi să nu se atingă de femei.
Tot acolo îl găsiseră şi pe notarul Gică Stănescu. Aproape că-1 ridicaseră pe sus şi-1 aduseseră la primărie. Luase loc la obişnuita lui masă de scris şi ca să arate rumânilor că şi Duminica, atunci când nu bea la cârciumă, e ocupat la cancelarie, deschisese un dulap, luase de acolo nişte condici şi nişte dosare şi le înşirase în faţa lui, ca şi cum s'ar fi pregătit să scrie. N'a pus însă mâna pe condei.
— Ei ? Aţi vorbit cu primarul ?
—Am vorbit. De azi dimineaţă vorbim...
— Şi ?
Rumânii au dat din umeri...
Dobre Grivu însă n'a dat din umeri.
— Eu, notarule, mi-am spus răspicat gândul : nu pot şi nici nu vreau să mă amestec în treburile jandarmilor. Da, da... Nu pot şi nici nu vreau... Nu pot, că nu mă lasă legea şi am poruncă dela prefect să nu mă amestec... Şi nu vreau să pun măcar o vorbă bună. Oamenii nu m'au ascultat. Nu trebuiau să plece la conac să-1 supere pe boer Gogu, care a venit să se odihnească... Auzi ! Să-i supere pe boer Gogu, care după câte se aude, mâine-poimâine poate să ajungă prefect, dacă nu chiar ministru... Aşa că... vorba aceea : geaba vii, geaba te duci, geaba rupi bieţii papuci...
— Şi ce vreţi voi dela jandarmi ?
170
ZAHARIA STANCU
— Să cerceteze cazul, dar să nu mai bată oamenii... Am auzit că-i omoară în bătăi...
— Şi credeţi că într'adevăr puţin lucru cereţi ? Auzi !... Să nu-i mai bată... De când sunt pe lume jandarmi şi arestaţi, jandarmii bat şi arestaţii rabdă... Pentrucă dacă jandarmii se poartă cu blândeţe cu nişte oameni care ziua nămiaza mare au atacat, înarmaţi cu furci şi topoare, curtea boerească dela Troian, calea spre răscoale ţărăneşti e iarăşi deschisă... Noi, autorităţile, n'am uitat ce s'a petrecut la 88 şi la 94. Atunci tot aşa a început zurba. Dacă autorităţile n'ar fi avut mâna tare, dacă stăpânirea n'ar fi scos armata şi nu i-ar fi dat ordin să tragă fără milă, s'ar fi prăpădit biata ţară ! Aşa... s'au prăpădit numai nişte netrebnici... Stăpânirea, oameni buni, trebue să stea mereu de veghe. Ea nu poate îngădui să se aprindă şi să se înece din nou ţara în sânge... Orice abatere, cât de mică, se cuvine să fie aspru pedepsită. După lege... Altfel... Aşa că nu mai stăruiţi pe lângă primar. Nu mai umblaţi nici după popă, nici după învăţătoare. Niciunul dintre dumnealor nu poate să intervină cu folos...
— Şi credeţi că nu se poate găsi nici o cale pentru uşurarea oamenilor, domnule notar ? Că atâta cer oamenii : o uşurare. Sunteţi de-al nostru din sat, aţi văzut şi aţi trăit multe. Nu ne lăsaţi ! Căutaţi ceva ! O să mişcăm din urechi, dacă trebuie, să vă răsplătim osteneala...
— Aici nu e vorba de mişcat din urechi pentru mine, Lişcu Stângaciu... Că nici eu nu pot să fac nimic. Eu pot cel mult să vă dau o părere, să găsesc un clenci.
— Dacă dumneata vorbeşti de clenci, noi credem că l-ai şi găsit, domnule Gică...
— L-a găsit, 1-a găsit, că e tare deştept notarul nostru ! E mai deştept ca un zapciu... Vă las cu dumnealui şi trec peste drum la Mareş, să dau o prăştină pe gât, că sunt cam nedormit. Cred că până mă întorc o să vă înţelegeţi...
— O să ne înţelegem, primarule, o să ne înţelegem... N'avea nici o grijă... Dar nu te duce la Mareş... Du-te la Voicu Buciuc, că acolo e şi părintele Bulbuc, şi fraţii Carabaş, şi Iliuţă... Se lasă cu chef mare, primarule...
— Că bine spui, notarule...
După ce a plecat, grăbindu-se, Dobre Grivu, notarul i-a întrebat pe rumâni:
— Aţi putea să înhămaţi voi doi cai buni la o sanie uşoară, să vă repeziţi până la Cârligaţi şi să-1 aduceţi într'o goană aici pe domnul avocat Mitiţă Barcă ? Numai la dumnealui ar fi un fel de scăpare...
— De putut, ne putem duce şi la avocat, domnule notar, că nu e departe Cârligaţiul, dar vorba e cu ce-1 plătim ? Că avocatului trebuie să-i plăteşti înainte de a deschide gura. Iar domnul Mitiţă Barcă nu e chiar dintre cei filotimi la inimă....
— E om cumsecade, domnul Barcă, degeaba aveţi îndoieli asupra dumnealui. Buhul care i s'a dus, degeaba i s'a dus. Pentru proces, o să fie înţelegător. N'o să vă ceară bani chiar acum, pe loc. Trăieşte în lume şi ştie că anul ăsta a fost secetă şi că nu prea vă dau gologanii afară din casă. Dar o să vă înţelegeţi, că oamenii cumsecade se înţeleg uşor între ei. Vorba ceia : mai dă rumâne, mai lasă jupâne... O să bateţi palma cu domnul avocat Barcă şi o să-i iscăliţi nişte poliţe, că poliţele, dacă le iscăleşti în alb şi nu le pui termene, sunt bune şi peste un an, şi peste zece... Le încui în casa de fier şi aşteaptă acolo până le scoţi şi le duci la bancă ; nu cer apă, nu cer mâncare... Şi s'or îndrepta timpurile. Veţi trăi, veţi munci şi veţi plăti, ca nişte oameni cinstiţi ce sunteţi. Nu moare nimeni din muncă...
— Dar care nu ştim să iscălim, cum ne descurcăm ?
•— Găsim noi o formă, că de-aia cunoaştem legile pe de rost şi le învârtim pe degete. Uite, îi daţi domnului avocat Barcă, cum vă înţelegeţi cu dumnealui, câte o bucată de pământ, încheiem acte de vânzare-cumpărare şi actele astea pot fi semnate şi prin punere de deget faţă de martori. Dumnealui, domnul Mitiţă
DULĂII
171
Barcă, vă plăteşte pe loc pământul că, slavă Domnului, are atâta bănet, că nu mai stie ce să facă cu el... Luaţi banii cu o mână, îi plătiţi pentru proces — că o să iasă negreşit proces mare din tămbăl.ăul ăsta — cu cealaltă mână...
Notarul Gică Stănescu îşi ciugulea încet mustăţile rare. Râdea, şi faţa lui galbenă se încreţea în cute subţiri şi adânci, iar ochii vineţi de boală, îi jucau de zor în cap, oglindind marea bucurie în care îi înota sufletul.
— Dacă am fi avut pământ de vânzare, l-am fi vândut bogătanilor care ne dau ocol şi ne pândesc să ni-1 smulgă pe mai nimica şi ne-am fi cumpărat ceva bucate, nu ne-am fi dus să-i cerem pe datorie lui Gogu Cristofor.
— Ai, n'ai, nene Neculcea, la nevoie scoţi şi dai... Eu, să vă spun deschis, de azi noapte studiez chestiunea şi am şi trimis avocatului un bileţel de dimineaţă, printr'un om al meu ; că afurisitul ăsta de telefon tocmai când îţi frige buza de nevoie se strică şi nu mai sună. Nu m'am uitat, măi oameni, că e viscol si trimisul face drumul pe cheltuiala mea, cu primejdie! S'ar putea, dacă plecând după avocat o luaţi pe lângă lacul Vladei, pe unde drumul e mai scurt şi merge mai pe lângă sate, să-1 şi întâlniţi pe domnul avocat Barcă. L-am poftit să binevoiască a se urca în sanie şi a veni cât mai curând încoace. Aşa că... vedeţi... M'am gândit la voi şi fără să mă rugaţi. N'am aşteptat să vă căciuliţi la mine cum vă căciulirăţi degeaba la primar...
— Iţi mulţumim, notarule.
— N'am nevoie de mulţumiri. Am luat această iniţiativă, cu toate că e periculoasă, ca să nu vă tot aud văitându-vă că nu se ocupă nimeni de voi în satul ăsta păcătos în care mi-am îngropat tinereţile. Că-mi vine să-1 înjur pe taica, cu toate că mi-e rudă, şi pe maică-mea, cu toate că şi ea mi-e niţeluş rudă, şi acum când amândoi se află'n mormânt ! Dece nu m'o fi dat taica la şcoală la oraş, să învăţ carte şi să ajung avocat ■? Că bani avea destui... Şi dece m'o fi ţinut maică-mea pe lângă fustele ei, când eram mic ?
— Răposatul Ignat Stănescu avea destui bani dar, aşa cum ţi-1 aminteşti şi dumneata şi cum îl ştim şi noi, era, — iartă-ne notarule, — cam zgârie brânză...
— Nu tocmai zgârie brânză, mai curând strâns la mână ; fusese sărăcuţ în tinereţe şi de-aia ţinea la ban, dar cum de nu s'a gândit că dând el cu o mână, ca să învăţ carte, eu devenit avocat, aşi fi adunat cu zece odată ?
— Socoteala e simplă, domnule Gică. Cu o mână ar fi dat dumnealui... Cu zece mâini ai fi adunat dumneata. Nu e tot una.
— Oricum, ar fi putut să se gândească, li eram doar copil...
— Nu erai singurul. Mai avea şi alţii...
— Pe ăia i-a mâncat de mult oftica... după ce apucaseră să mănânce averea pe care le-o lăsase moştenire taică-meu...
In legăturile lui obişnuite cu oamenii din Omida, notarul Gică Stănescu, unicul fiu rămas în viaţă din cinci, al răposatului fost notar Ignat Stănescu, era destul de ţâfnos şi repezit. Umbla îmbrăcat în straie nemţeşti şi-şi adusese nevastă dela marginea Ruşilor de Vede. Satul nu-1 suferea, că mereu strâmba din nas şi făcea mofturi când avea careva nevoie să scoată un act dela primărie, dar era nevoit să-1 rabde. Altul dacă ar fi venit în locul lui Gică Stănescu, notar în sat, tot aşa s'ar fi purtat, ori poate şi mai rău. Cu Gică Stănescu oamenii se învăţaseră ca sacul cu peticul. I^rimarii se schimbau, după cum venea la guvern unul sau altul din cele două partide boereşti, se schimbau secretarii, se schimbau până şi telefoniştii şi vătăşeii, dar notarul, care făcuse o şcoală de câteva luni pe la Câmpu Lung, rămânea neclintit la locul lui. Ştiuse să se pună bine cu toţi boerii. Rareori, când vorbea omeneşte cu rumânii, mai ales dacă şi glasul îi devenea mieros, aceştia începeau să se teamă. Notarul le întindea o cursă din care, odată căzuţi, cine ştie cum, când şi cu ce preţ izbuteau să scape.
Nu de mila oamenilor şi nu din dorinţa de a-i scoate mai curând din mâi-
172
ZAHARIA STANCU
nile şi de sub pumnii jandarmilor se grăbise el să trimită dis de dimineaţă om călare, şi încă pe vreme de viscol, tocmai la Cârligaţi, după avocatul Barcă. La mijloc nu putea să fie decât o socoteală bine chibzuită şi, bineînţeles, nu în folosul celor arestaţi sau al neamurilor lor care umblau să-i vadă teferi şi nelegaţi.
Dacă miroşi că vrea să te lovească cineva, eşti plin de băgare de seamă, nu-1 scapi din ochi, pentrucă în clipa în care va sări la tine să te poţi feri şi lovitura să treacă pe alături, să nu te izbească.
Rumânii şi femeile.din primărie erau numai ochi şi urechi.
— Ne-om duce şi la Cârligaţi, după avocat, dacă ne povăţueşti dumneata notarule, şi dacă socoteşti că altă cale nu s'ar găsi. E adevărat că avocatul se bagă peste tot şi mai botos ca domnul Mitiţă Barcă trebuie să cauţi cu lumânarea ca să găseşti altul. Dar şi de lacom, e lacom de n'are pereche...
— Ar trebui să vă grăbiţi şi să plecaţi după dumnealui, nu să staţi şi să-i cântăriţi lăcomia ! S'ar putea să-1 cheme şi prin alte părţi, că pretutindeni se întâmplă buclucuri şi necazuri oamenilor, iar oraşul unde se mai află şi alţi avocaţi, e departe, şi acum, pe viscol, nici n'ai cum să ajungi la el, dar mi-te să te şi întorci cu avocatul în sanie...
— Să căutăm nişte cai buni şi o sanie... S'o închiriem dela vre-un om mai înstărit, domnule Gică... Poate dela Cărăbaş...
De când plecase la cârciumă primarul Dobre Grivu, şi rumânii începuseră să vorbească cu notarul Gică Stănescu, care găsise „un clenci" pentru uşurarea rumânilor închişi, nenea Cristea Moga se trăsese într'un colţ, pierzându-se printre ceilalţi oameni din primărie.
Intre timp, venise şi se strecurase printre oameni învăţătoarea Berta Câm-peanu. Dârâială îi adusese un scaun şi învăţătoarea mulţumise şi se aşezase pe el, pipăindu-şi mereu cu mâinile picioarele bolnave. Lângă ea, câteva femei tinere şi două-trei babe, cu spinările rezemate de zid şi cu mâinile la gură, ascultaseră fără să spună un cuvânt tot ce se vorbise în primărie. Rumânii odată luată hotărîrea să-1 aducă la Omida pe avocatul Mitiţă Barcă dela Cârligaţi, se mai încălziseră, li se mai luminaseră feţele. Femeile rămăseseră însă ca şi mai înainte, întunecate la chip, împosocate. Numai la intrarea în primărie a învăţătoarei le trecuse o clipă prin ochi, un fir de lumină, care se rupsese şi se stinsese numaidecât.
N'a fost nevoie să umble oamenii după sanie, s'o închirieze şi să plece la Cârligaţi în căutarea avocatului.
Sunându-şi voioasă clopoţeii, sania mare şi galbenă a avocatului Mitiţă Barcă, pe care o cunoşteau toate satele din împrejurimi, trasă de doi cai voinici din care ieşeau aburii, s'a oprit în faţa primăriei. Un băiat golaş a sărit jos din ea, a luat două pături păroase din sanie, le-a întins peste cai şi a început să le frece boturile şi urechile.
Avocatul Mitiţă Barcă, cu căciula mare trasă pe cap, cu gâtul gros înfăşurat în şal şi îmbrăcat într'o bundră îmblănită, lungă până la pământ, a coborî! ca un urs greu din sanie şi din câţiva paşi a şi ajuns în primărie.
— Bună...
— Să trăiţi, domnule avocat...
— Noroc, notarule. Şi aşa, a ? Mă scoţi din bârlog, dela căldurică, pe o vreme ca asta ? Ce sunt eu, notarule ? Câine sunt ? Eu n'am dreptul la puţină odihnă ? Că alerg primăvara pe vânturi, vara pe soare, şi toamna pe ploaie, şi aştept iarna când se astupă drumurile să mă odihnesc şi eu niţel. Azi dimineaţă îmi zic: viscoleşte, o să stau întins în casă, în cămaşă de noapte. N'o să mă deranjeze nimeni, îmi zic. Şi tocmai când mi-era mai bine, pică bileţelul dumitale: „Vino repede la Omida. Caz grav. Câştig"... Parcă mi-ai fi dat telegramă !... Nu
DULĂII
173
puteai, notarule, să-mi scrii mai pe larg despre ce e vorba ? Să ştiu şi eu, la o adică, pentru ce înfrunt prăpădul ? Care sunt împricinaţii ?
Ii turuise gura. Notarul Gică Stănescu nu apucase să-i răspundă la nici o întrebare. Dealtfel, avocatul nici nu aştepta vreun răspuns. Un singur lucru aştepta : să i se arate împricinaţii.
— împricinaţii nu sunt aici. Au fost arestaţi azi noapte, pe când se întorceau dela locul faptului, şi de azi dimineaţă îi muştrulueşte domnul plutonier major Budu... Năduşeşte pe lângă domnul plutonier major şi Juvete al nostru...
— Adică se întrec amândoi, care să le mute mai bine fălcile...
— Dacă le-ar muta numai fălcile, ar fi bine, domnule avocat. Cazul e grav. Aşa că nu e vorba numai de mutatul fălcilor. Repet : cazul e grav, domnule avocat...
— Bine ! Bine ! Şi câţi arestaţi sunt ? Doi, trei, patru ?
— Peste treizeci... «
— Peste treizeci, zici ? Oliolio i Oliolio ! Şi cazul ? Cazul ?
— Oamenii au plecat ieri dimineaţă, în grup, din sat şi pe la prânz au pătruns în curtea lui cueonu' Gogu Cristofor dela Troian, au omorît doi dulăi de-ai boerului şi-au vrut să facă devastare şi furt. Boer Gogu, cum era dreptul lui după lege, s'a apărat şi a împuşcat un om...
— Oliolio ! Oliolio ! Doi dulăi boereşti împuşcaţi de ţărani... Devastare... încercare de furt... împuşcături... Oliolio! Intr'adevăr, caz grav, notarule, într'a-devăr, caz neobişnuit!... Şi eu cu cine mă'nţeleg ? Cu cine tratez chestiunea ?
— Cu rudele împricinaţilor. Sunt de faţă.
Notarul se ridicase în picioare, rămăsese cu capul uşor plecat şi se sprijinea în mâini de marginea mesei lui de lucru, pe care se aflau grămădite registre şi dosare. In mijlocul mesei, o călimară mare, plină cu cerneală violetă, proptea un ioc roşu cu peniţă de curând pusă. Ceva mai departe, un tampon cu sugativa neschimbată de săptămâni şi un creion albastru cu vârful rupt. Masa de brad fusese cândva vopsită în aşa fel ca să pară de stejar. Vopseaua însă se cojise şi căzuse de mult. Faţa mesei era plină de stropi mărunţi de cerneală. Ori de câte ori i se împiedica peniţa pe hârtie, notarul scutura tocul şi picăturile de cerneală se înmulţeau. Gică Stănescu, mai ales când avea mult de lucru, fuma, aprinzând ţigară dela ţigară. Pe masă nu se afla nici o scrumieră. Mucurile ţigărilor le arunca pe duşumea şi, spre nemulţumirea lui Dârâială care ar fi vrut să le adune, le strivea «cu talpa ghetei cu scârţ.
Nici nu apucase notarul să-1 poftească pe avocat să ia loc, atât de grăbit se arătase acesta să înceapă treaba pentru care venise pe vreme de viscol tocmai ■dela Cârligaţi, aci, la Omida.
— Ar fi fost mai bine dacă tratam chiar cu împricinaţii... Dar dacă nu se poate, mă rog, iau act că nu se poate.Ofofof! Câte greutăţi, câte necazuri pe bieţii •oameni !... Ofofof! câte belele cad aşa, pe negândite, pe capetele bieţilor oameni! ■Dar... să-mi scot blăniţa...
Şi-a scos bundra mare, grea şi călduroasă, sub care ar fi putut să se adăpostească şi să se încălzească o casă de oameni şi a pus-o pe un scaun. Şi-a scos şalul dela gât, 1-a aşezat alături iar lângă şal şi-a potrivit căciula. A deschis ■geanta mare cât un geamantănaş, a scos din ea o sumedenie de cărţi şi cărţulii, toate legate în piele neagră, s'a uitat prin unele, apoi le-a aşezat, rânduindu-le bine în faţa lui, pe masa cealaltă, dinspre fereastra care dă în şosea. S'a scurmat in buzunar, a găsit un creion, a luat depe masa notarului o testea de hârtie, şi-a şters gura cu batista şi, pregătit de lucru, a prins iarăşi a grăi :
— Aşa !... Acuşica suntem în regulă ! Acuşica putem să începem să lucrăm! Ei ? Cu care rupem ghiaţa, fraţilor ? Care face safteaua ? Care poartă mai mult moroc ?
174
ZAHARIA STANCU
Rumânii, codindu-se se băgau unii într'alţii ca şi cum ar fi vrut să nu le vadă avocatul faţa. Nieiunul nu se grăbea să se arunce primul în gura fiarei. 11 cunoşteau destul de bine, unii din păţite, alţii din auzite, pe avocatul Mitiţă Barcă dela Cârligaţi. Spuneau despre el că trebue să te fereşti să-i dai mâna. Rămâi fără degete. Ţi-le fură avocatul. Pe câţi nu-i sărăcise şi nu-i despuiase ! Pe câţi nu-i lăsase în sapă de lemn ! Era mult până-i cădeai în labe. Nu te lăsa până nu te jupuia.
— Ei, cu care începem, fraţilor ? A ? N'avem timp de pierdut... Da... da... N'avem nici un piculeţ de timp de pierdut... Oliolio ! Jandarmii îi căsăpesc pe oameni la post... Oliolio ! Cum îi mai căsăpesc, doamne, cum îi mai căsăpesc ! Şi procesul o să fie şi el lung şi greu. Va trebui să vorbesc, să mă sbat, să alerg... Peste treizeci de împricinaţi !... Peste treizeci de împricinaţi !... Bărbaţi şi femei... Femei !... Ce dracu' au căutat femeile să se bage în buclucul ăsta ? Altă treabă n'a-veau ? încercare de răscoală !... Ucidere !... Şi să se bage şi femeile în treaba asta !... Greu, nu ?
— Ucidere de câini, domnule avocat Barcă...
— De câine, de om, parcă nu e tot aia ? A ? E tot aia... ■ — Parcă n'ar fi...
— Domnul Gogu Cristofor o să-şi pună şi dumnealui avocat... Că n'o să se lase aşa, tocmai dumnealui, gogeamite boerul, să-i omorîţi dulăii, să-i dărâmaţi casa cu topoarele ? Să-i spargeţi uşile ! Să-i aprindeţi hambarele ! Să-i ciomăgiţi logofeţii, care abea au scăpat cu fuga! Să-i smintiţi în bătăi slugile!... Păi ce ? Credeţi că nu cunosc toată tărăşenia ? De-aseară o cunosc ! M'am făcut că n'o cunosc, ca să văd dac'o cunoaşte şi notarul care m'a chemat. O cunosc eu mai bine !... mai bine ! Oliolio ! O cunosc eu mai bine !...
— Nu s'au petrecut lucrurile aşa cum le înfăţişezi dumneata, domnule avocat. Dumneata le pui coarne...
— Ce coarne? Care coarne? Dece coarne? Oliolio! O fi fost aşa, n'o fi fost aşa, dar procurorul şi avocaţii boerului — că dumnealui, cuconaşul Gogu o să-şi angajeze o duzină de avocaţi că nu e pârlit şi calic ca voi, — aşa au să prezinte chestiunea. Da, da ! Aşa au să prezinte chestiunea... Ca să dovedim că nu-i aşa cum o să spună procurorul, — oliolio ! oliolio ! ce mai spume o să facă la gură procurorul, — trebuie să avem martori. Aşa scrie la lege... Să producem martori !... Am aici pe masă toate, legile. Am şi legea cea mare, muma legilor, Constituţia... Trebuie probă cu martori... Orice afirmaţie trebuie dovedită cu martori... Aveţi martori ?
— Toţi câţi au fost la conac sunt arestaţi, afară de copii.
— Copii ! Copiii nu pot să depună mărturia în faţa justiţiei... Justiţia e serioasă, nu se poate glumi cu ea. Copii !
— Ar mai fi slugile boerului şi logofeţii care tot timpul s'au uitat la oameni pe fereastră, din cancelarie, şi care au văzut totul şi — au auzit totul...
— Slugile boerului au să ţină cu boerul, că boerul le îmbracă, boerul le dă masă, boerul Je dă casă...
—■ Dar au să fie puse să jure pe cruce.
— Au să jure pe cruce şi — au să spună ce o să le înveţe boerul să spună. Parcă ar fi întâia sau ultima oară când martorii ar jura strâmb ? Jurământul strâmb e pedepsit de lege, dar este atât de des practicat că... nu se mai pedepseşte... Apoi, slugile, dacă nu se supun voinţii boerului, rămân fără pâine, şi cine vrea să rămână fără pâine pe-o vreme ca asta ?
— Şi logofeţii ?
— Mai vorbiţi de logofeţi ! Logofeţii au să spună la instrucţie şi la judecată nu numai ce-o să-i înveţe boerul, dar au să mai adaoge şi dela ei. Or să-şi bată capul şi-or să scornească cine ştie ce ticăloşie, ca să fie pe placul boerului şi
DULĂII
175
să-i bage şi mai adânc la apă pe arestaţi. După urma boerului trăiesc logofeţii şi nu trăiesc deloc rău. Adună uşor avere. Unii, mai cu cap, ajung chiar arendaşi de moşii, se boeresc care va să zică... Noi avocaţii, bieţii de noi, trebuie să ne câştigăm pâinea cu sudoarea frunţii, pe arşiţă şi pe viscol, ca acum.
— Ne gândim totuşi, domnule avocat, că în fiecare om se află un strop de cinste şi că slugile, care sunt slugi boereşti, dar nu sunt boeri, n'au să cuteze să spună minciuni, mai ales dupăce au jurat... Slugile au văzut că nu oamenii arestaţi sunt vinovaţi. Ele ştiu bine că boer Gogu, care şi-a făcut râs de rumânii necăjiţi şi-a împuşcat şi un om cu mâna lui, e singurul vinovat...
— Oliolio, fraţilor, iertaţi-mă, dar chiar aşa de nătărăi nu vă bănuiam ! Voi nu ştiţi mă, că în lumea asta interesul poartă fesul şi că fiecare, afară de gogomani îşi apără cu străşnicie fesul ? Ce e aia cinste ? Unde se află de vânzare cinstea ? Dacă s'ar afla undeva, m'aş duce şi eu să cumpăr, nu ca să fac uz de ea, Doamne fereşte, ci ca s'o pun la păstrare în ladă, s'o scot din când în când şi să mă uit la ea, să râd să mă prăpădesc... Vouă vă trebuie cinste ? A ? Cu cinstea credeţi voi că trăieşte omul ? A ? Oliolio ! Numai pentru prostia asta şi aţi merita să intraţi cu toţii la puşcărie... Ei? Cu care încep, notarule? Spune şi dumneata o vorbă, că n'oi fi mut, şi dumneata m'ai adus pe nepusă masa aici i Hai, spune ! Că n'am timip de pierdut... Da... da... n'am nici un picuşor de timp de pierdut... Acuş mă sui în sanie şi plec... Şi nu mă mai întorc nici dacă-mi trimiteţi acasă o căruţă de aur...
Notarul Gică Stănescu care se aşezase însfârşit pe scaun după ce avocatul Mitiţă Barcă se desbrăcase şi-şi înşirase cărţile pe masă, tăcea, dar oamenii îşi frământau mâinile uscate şi galbene şi se gândeau la rumânii şi la femeile închise, la bătăile pe care le primiseră dela jandarmi şi pe care le mai îndurau şi acum, la acelea, mai cumplite poate, pe care aveau să le încaseze săptămâni ori poate chiar luni de aci înainte, din partea procurorului cel mare, din Turnu, şi la anii de puşcărie la care aveau să-i condamne judecătorii dela oraş.
Dar în acelaş timp ei se gândeau la seceta care trecuse ca un blestem şi-i lăsase şi mai săraci decât fuseseră mai înainte, de ajunseseră muritori de foame, la datoriile mai vechi pe care le aveau pe la boeri şi care trebuiau şi e!e plătite, la vitele pe care le pierduseră, şi mai ales la pământurile lor puţine şi risipite în fişteici mici, care erau singura lor avere. Dacă vindeau şi aceste pământuri, cu ce aveau să mai trăiască în anii ce vor veni ? Mai vânduseră unii din ei ceva pământ bogătanilor în schimbul porumbului sau al grâului care-i mai ajuta să-şi ţină cât de cât zilele. Alai puteau oare să vândă şi restul, pentru a-şi scăpa neamurile, pe care căzuse năpasta ? Ce aveau să se facă mai târziu, ei şi copiii lor ?
— Domnule avocat, nu s'ar putea să luaţi procesul şi asupra plăţii să vă înţelegeţi cu arestaţii ? Frate, frate, dar, vorba ceea, brânza pe bani. Mi-e mai aproape pielea decât cămaşa. Eu aşa zic.
Pavel Ududui i se adresase avocatului Barcă, dar, înainte ca acesta să poată să răspundă rumânului, sărise cu gura notarul gălbejit, Gică Stănescu :
— Asta ai de spus domnului avocat, Pavel Ududui ? Atunci de ce m'ai trezit azi dimineaţă din somn, — eu nu mă supăr, dar nevastă-mea, ai auzit-o, te-a ocărit de te-a trecut Dunărea, — şi mi-ai stat la uşă cu căciula în mâini ? Scapă-ne, domnule notar, scapă-ne, domnule notar, dă-ne, domnule notar, o mână de ajutor... dă-ne măcar o nădejde... domnule notar... II omoară jandarmii pe frate-meu Ion... Eu ce să vă fac? Pot să mă pun cu stăpânirea? Nu pot. Sunt omul stăpânirii. Mai mult : eu însumi sunt o părticică din stăpânire.. .M'am sucit, m'am răsucit, însfârşit mi-a venit o idee. Am găsit, cum v'am spus, un clenci. Eu, cu funcţia pe care o am, de amestecat în buclucul ăsta nu pot să m'amestec. Nici primarul nu are dreptul, după lege, să se amestece, şi degeaba sunteţi îmbufnaţi pe el! Dar am putut, am avut dreptul să vă dau o povaţă : luaţi-vă avocat; luaţi-I
176
ZAHARIA STANCU
avocat pe domnul Mitiţă Barcă dela Cârligaţi. Dându-vă povaţa asta, n'am călcat nici o lege. Orice împricinat, scrie la lege, poate să-şi ia un avocat care să-1 apere în faţa judecăţii. Avocatul poate chiar să meargă la postul de jandarmi, să ceară voie domnului plutonier major Budu să vorbească cu arestaţii. E dreptul avocatului. Aşa scrie la lege. Dar pentru asta trebuie ca avocatul să fie angajat de cel care are nevoie de serviciile lui. Aşa, tam-nesam, neangajat şi neplătit de nimeni nu se poate duce şi deci, nu poate să facă nimic nici avocatul, fie el cât de renumit, fie el chiar domnul avocat Mitiţă Barcă... I-am scris domnului avocat să vie. Pentru voi i-am scris să vie... Aşa că, acum, ce tot vă mototoliţi căciulile în mâini? Şi voi, muierilor, ce staţi ca proastele lângă doamna învăţătoare Berta şi nu spuneţi nimic ? Văd că şi doamna învăţătoare tace. Ar trebui să spună şi dumneaei ceva... La gard vă turuie gurile ca nişte mori stricate, ba că una, ba că alta, ba că dracu', ba că lacu' şi aici aşteptaţi să vă scoatem vorba din gură cu cleştele. Ei, uite, cleşte n'avem noi. Cleşte are domnul plutonier major Budu... Lucrează cu el fără hodină. Iar rumânii, şi muierile dela post nu tac... De asta pot să vă asigur...
Vătăşelul Dârâială arunca din timp în timp câte o bucată de lemn de salcâm în soba de tuci, al cărei burlan se strecura pe lângă perete şi ieşea afară prin-tr'un ochi de fereastră, unde geamul fusese înlocuit cu o bucată de tablă. Soba duduia, i se încingea capacul până aproape să roşească, pe urmă tăcea. In primărie era cald. Avocatul şi notarul îşi scoseseră hainele şi le puseseră pe spetezele scaunelor pe care stăteau, dar ţăranii, slabi şi uscaţi, cu feţele negre şi nerase de câteva zile, cu mustăţile pleoştite, îşi păstrau zăbunele tocite pe spinări. Ei erau obişnuiţi cu arşiţa nimicitoare a soarelui de vară şi, deopotrivă, cu gerul ascuţit al iernii. Atâtea trupuri omeneşti într'o încăpere făceau greu aerul pe care ţigările avocatului şi ale notarului precum şi luleaua mereu aprinsă a lui Dârâială, îl îngroşa, îl amăra şi-1 acrea cu fum.
— Aveţi dreptate, domnule notar, dar ce să facem ? Aveam două pogoane de pământ ; unul l-am vândut lui Iordache Diman pentru şase duble de porumb. Pe celălalt nu-1 dau nici mort.. .Mă blesteamă copiii când or să crească mari că nu le-am păstrat pământul...
— Eu l-am făcut vânzător pentru câteva baniţe de mei, că meiul e mai spornic la mâncare, lui Gună Isopescu.
— Mie mi-a    şterpelit pământul cârciumarul Toma Ocî.
— Pe-al meu 1-a luat pe nimica Voicu Buciuc.
— Eu l-am dat cu chirie pe cinci ani, lui Gută Cărăbaş.
— Se cheamă c'ai făcut bine. Anii or să treacă cum or trece şi pământul o să ţi se întoarcă la loc, pentru copii.
— Noi n'am avut norocul ăsta...
— După ce s'a aflat în sat învoiala ta, erau să-1 omoare bogătanii la cârciumă pe Gută Cărăbaş ; prostule, îi spuneau ei, acum e timp de luat pământ cu chirie ? Asta se face în vremuri bune, când pe sărac, dacă-1 strânge opinca, o scoate şi-o aruncă şi umblă desculţ. Dar acum ? Acum, vere Cărăbaş, sărăcanilor le crapă măseaua. Trebuie să ne folosim de împrejurări, să le luăm pământurile, că tot n'au ei cu ce să le muncească ! Abia le sgârie cu plugul... Şi pământul, de, e făcut să fie muncit şi trebuie să-1 aibă cei care-1 ştiu munci şi care-1 pot munci...
— Adică noi, vere Cărăbaşule 1
— Dacă ne mai strici socotelile, îţi dăm foc !
— Şi dacă tot te mai ţii de milostenii, te pândim la'ntuneric şi-ţi crăpăm
capul !
— Eu m'am ţinut tare, se văicărea Gută Cărăbaş — dar i s'a făcut milă nevesti-mi...
— Şi nu puteai s'o părui ?
— N'o să vă mai stric socotelile, fraţi bogătani...
DULĂII
177
— Să te vedem, vere Gută, să te vedem, dacă ai obraz şi ştii să-ţi păstrezi cuvântul !
— Şi de când cu tărăşenia asta nu mai vrea nimeni să audă de pământ luat cu chirie. Bogătanii ne dau porumb numai dacă le vindem pământul.
— Ce să mai vindem, domnule avocat ?
— Vi-1 iau eu cu chirie, — s'a repezit să-i lămurească avocatul, — că eu trăiesc cu legea în mână şi cu pistolul încărcat în buzunar şi nu mă tem de-alde ăia care l-au înfricoşat pe Gută Cărăbaş. Eu numai de Dumnezeu mă tem, că el a făcut cerul cu stele şi pământul cu flori şi pe noi toţi care, dacă trăim, numai din mila Domnului trăim... Ei, notarule, cu care încep ? Ne-am pierdut în palavre... E păcat de timp... Şi eu, ce credeţi? A? Am eu timp de pierdut? Oliolio! N'am, fraţilor. N'am! Trebue să merg la post, nu? Că de vrut, vreţi să merg ia post! Nu ? Trebuie să pregătesc procesul... Cum vă spusei... Boer Gogu Cristofor o să-şi ia şi el avocat... Ce spun avocat ? Mai mulţi avocaţi o să ia... Că altfel nu se poate... Aşa scrie la lege... Toţi oamenii sunt egali între ei... Şi la proces amândouă părţile trebue să aibă avocat în instanţă. Altfel... Altfel iese o brambureală din tot procesul...
îşi făcuse loc mai în faţă şi se băgase cu întrebarea în avocat Lişcu Stân-gaciu, care avea un frate, pe Văcălie Stângaciu, arestat la post şi muştruluit de jandarmi.
— Noi ? Suntem noi egali cu boerii ?
— Da, omule, da. Sunteţi egali cu boerii. In faţa legilor...
— Din tot ce se întâmplă cu noi, cu viaţa noastră, nu se vede câtuşi de puţin că am fi egali cu boerii. Cum ? Sunt eu egal cu boerul Gogu Cristofor, pe moşia căruia muncesc şi care 1-a împuşcat ieri pe la spate pe Spiridon Bădoi ? Cu boerul Gogu Cristofor din pricina căruia se află frate-meu Văcălie arestat la post şi-1 rup în bătăi jandarmii ?
— Da, omule, da...
— Pe dracu' ! Stau cu căciula la uşa lui în fiecare toamnă şi mă milogesc să-mi dea pământ în dijmă. El stă cu căciula în cap şi mă întreabă :
— Cât pământ vrei, Lişcule Stângaciule ?
— Patru pogoane, boer Gogule.
— Iţi dau două, Lişcule Stângaciule... Numai două. Că ai boii mici şi neputincioşi.
— N'am bani să-mi cumpăr boi moldoveneşti, boer Gogule...
— Dacă n'ai, n'ai,. Lişcule Stângaciule...
Ii mulţumesc şi pentru două pogoane. La măsurătoare, boer Gogu îmi socoteşte două pogoane, iar în loc de două, logofeţii dumnealui se fac că greşesc şi-mi dau numai unul şi jumătate. Aşadar, la catastivul boeresc sunt însemnat cu două pogoane şi în fapt mie mi s'a dat numai un pogon şi jumătate... Pentru asta, în afară de dijmă, eu trebue să lucrez, pentru dumnealui boer Gogu, un pogon de pământ, dela arat şi semănat până la cules şi transportat grâul ori porumbul la conac, cu carul meu, cu boii mei, aşa mici şi neputincioşi cum sunt, pe degeaba. Dar când îmi măsoară pogonul ăla pe care eu trebuie să-1 lucrez pentru boier, logofeţii iarăşi greşesc măsurătoarea, şi în loc de un pogon îmi 'măsoară un pogon şi trei sferturi, — aproape de două ori cât scrie în contract.
— Şi dumneata nu zici nimic, Lişcule ?
— Ce pot să zic eu, domnule avocat Mitiţă Barcă, ce pot să zic eu ? Parcă dumneata nu ştii ? Moşia e a lui boer Gogu. Dacă vrea îmi dă pământ în dijmă, dacă nu vrea nu-mi dă. M'am apucat odată şi m'am plâns boierului, nu altcuiva, de logofeţi că au greşit măsurătoarea.
— Da ? Hoţomanii ! Am să cercetez, Lişcule Stângaciule... Am să cercetez şi am să-ţi fac dreptate...
12 — Viaţa Românească — c. 3891
178
ZAHARIA STANCU
— Vorba, o ştii şi dumneata, domnule avocatei, o ia vântul... N'a făcut nici o cercetare boer Gogu, dar n'a uitat că am cutezat să-i pârăsc logofeţii si toamna, ca să mă pedepsească, mi-a dijmuit porumbul la Crăciun, după ce ninsese peste el în câmp şi-1 putrezise urţătura mai mult de jumătate. In afară de asta, pentrucă i se face milă de mine, — că aşa zice boer Gogu, că-mi dă de milă, — şi-mi dă pământ să i-1 muncesc în dijmă, îi mai duc plocon pe an trei găini şi treizeci de ouă, îi muncesc două zile pe lună cu carul şi patru cu mâinile, îmi ia pentru sămânţă optzeci de ocale vechi de bucate, când la contract scrie douăzeci de ocale.noi, — că domnul notar Gică ştie, că dumnealui scrie contractele cu condeiul şi noi le iscălim' muind în cerneală degetul cel gros şi mâzgălind hârtia. Iar când merg şi eu cu carul cu coceni acasă, mă pândeşte, mă opreşte în drum şi mp pune să dau snopii de coceni jos. Ii dau, ce să fac ? Atunci boer Gogu ori logofătul care se află lângă el, taie legăturile snopilor şi bârcâie cu mâna prin ei. Dacă găseşte un ghibure uitat cine ştie cum necules, îmi ia pentru el o mie de ştiuleţi de porumb, pe alese. Am doi boi mici, neputincioşi, dar îmi fac treaba cu ei, mai mult pe-a boerului decât pe a mea. Muncesc pe moşia lui boer Gogu cu ei. Pentrucă îi duc la păscut pe islaz, care e tot pământ boeresc. îi plătesc pe an zece lei de cap de vită...
Avocatul Mitiţă Barcă făcea un cap mirat. Holba ochii şi ţuguia buzele :
— Vai, vai ! Omule ! — Vai, vai ! Lişcule ! Cu toţi învoitorii se poartă boer Gogu aşa ? (
— Cu toţi, domnule avocatule ! Parcă dumneata trăieşti în lună ! Parcă dum neata nu ştii. Ştii 1 Ai şi dumneata învoitori. Mai puţini, dar ai...
— Am, n'am, nu e vorba de mine. E vorba de boer Gogu. Duceţi-vă şi munciţi şi voi la alt boer !
— Ce-am câştiga ? Boierii sunt la fel. Parcă dumneata nu ştii ! Nu e niciunul mai cumsecade decât altul... Asta-e... aia... egalitatea de care sporovăie legea şi de care vorbeşti şi dumneata...
— De ! Noi trebuie să ţinem în seamă ce scrie la lege... Şi la lege scrie că oamenii sunt egali între ei... t
Bătea ou mâna peste o cărţulie legată în piele neagră.
— Asta-i legea ! Asta ! Aşa scrie la lege... Aşa   şi este.
— Şi cu jandarmul sunt egal... după legea dumitale, domnule avocat Barcă ?
— Şi cu jandarmul, Lişcule, şi cu jandarmul...
— Şi daqă mă bate, cum îl bate acum pe frate-meu Văcălie, la post, ce să fac, domnule avocatule ?
— Vedeţi, în legea legilor scrie că nimeni nu are voie să bată pe altul. Când se întâmplă ce s'a întâmplat acum, mergeţi la avocat, ori chemaţi avocatul la voi. Vin numaidecât, aţi văzut, că vin numaidecât, şi interveniţi ca oamenii să nu mai fie bătuţi. După aceea daţi jandarmii în judecată.. Că la lege scrie că ei n'au voie .să bată pe nimeni.
— N'o fi scriind în lege, dar uite că jandarmii bat oamenii... Ce să fac?
— Nu-ţi spusei, să-ţi iei avocat? De-aia am şi venit aici... Să v'ă apăr neamurile... Să silesc jandarmii să respecte legea..
— Ce să-i facem atunci noi toţi nu numai jandarmului, dar şi boierului care. ne stoarce de puteri şi ne înşeală şi ne asupreşte şi-şi face jucărie şi avere din viaţa noastră şi a copiilor noştri ?
— Să-1 daţi şi pe boer în judecată...
— Păi, uite,'el a omorît un om şi jandarmii i-au arestat pe rumâni şi pe muieri... Cine poate să-1 judece pe boer şi să-1 pedepsească ?
— Judecătorii, Lişcule...
— Domnule avocatule, domnule avocatule, parcă dumneata n'ai şti I Ju-
DULĂU
179
sîecătorii au şi ei moşii. Au moşii şi părinţii şi socrii lor. Toţi au moşii. Curând, curând, te vedem şi pe dumneata cu moşie, domnule avocatule...
Avocatul Mitiţă Barcă a înclinat uşor capul spre Lişcu Stângaciu :
— Mulţumesc, Lişcule, mulţumesc. S.ă te audă Dumnezeu ! Of ! Ce bine ar fi să am moşie ! Oliolio ! Ce bine ar fi ! N'aş mai umbla atâta pe drumuri pentru o bucăţică de pâine... Oliolio ! Ce bine ar fi, Lişcule, ce bine ar fi !
Viscolul se potolise. Prin fereastră se vedeau nămeţii mari şi albi şi casele pe care zăpezile le făceau parcă mai înalte, şi salcâmii care nu putuseră, din pricina vântului care-i scuturase, să prindă fulgi de zăpadă şi .rămăseseră tot negri şi urîţi.
Obrazul mă ustura, mi se uscase şi mi se înegrise un ochi, dar stam lângă mama, ascultam şi aşteptam să văd ce se mai întâmplă.
Notarului Gică Stănescu nu-i plăcea că între oameni şi avocat în loc Sjă se facă înţelegerea pe loc, se lungise'atât de mult vorba. Luase tocul în mână, îl muiase în cerneală şi-1 scutura fără nici un rost deasupra mesei pe care petele mici, rotunde şi violete se înmulţeau la nesfârşit.
Nu-i plăcea nici faptul că tocmai când se pregjătea să intervină, îşi făcuse în sfârşit, apariţia în primărie, părintele Tomiţă Bulbuc.
— Ei, taică tăiculiţă, auzii c'a venit tocmai dela Cârligaţi domnul avocat Mitiţă Barcă să vă apere rubedeniile. La cârciumă auzii, la cârciumă se aud toate şi la biserică nimic nu se aude. Taică tăiculiţă, la cârciumă oamenii vorbesc, şi la biserică sfinţişorii tac... A deschis portiţa grilajului şi a trecut dincolo, lângă notar şi lângjă avocat.
— Notarule, poate-mi dai dumneata un scaun că mi s'au slăbit de tot balamalele... De bătrâneţe, taică tăiculiţă...
Strâmbând din nas i-a dat notarul un scaun şi 1-a ajutat pe sfinţia sa Bulbuc să-şi ia căciula mare din cap şi să-şi desbrace cojocul flocos...
— Mulţumesc, notarule, mulţumesc...
Părintele Tomiţă Bulbuc a scos din buzunarul anteriului o tabacheră mică de argint, înflorată şi uşor înegrită ca o candelă, şi şi-a răsucit o ţigară. Din alt buzunar a dat la iveală o cutie de chibrituri rotundă, a tras un băţ şi dela flacăra mică şi-a aprins ţigara. Sugea părintele ţigara cum suge iedul flămând la ugerul caprei şi arunca fum pe cele două nări păroase ale nasului turtit la vârf...
Notarul Gică Stănescu a aruncat o privire spre avocat, apoi s'a uitat peste toţi oamenii din primărie şi a rămas cu ochii pe mama.
— E şi Tu dor închis, Mărio ?
— Da, a răspuns mama. E şi bărbatu-meu închis la postul de jandarmi... Dac'o mai fi...
— Cum dac'o mai fi ?
— Dac'o mai fi viu...
— Tot colţoasă ai rămas. Nu ţi-a omorît nimeni pramatia...
— Nu poţi să ştii dumneata, notarule... Şi omului meu să nu-i zici aşa că...
— Ei, te-ai gândit ? Ce-i plăteşti domnului avocat ca să-ţi apere bărbatul şi să încerce să-1 scoată din buclucul ăsta în care s'a băgat singur ?
— Praful de pe vârful' sobei, .notarule, praful de pe vârful sobei, că altceva n'am. Să vie domnul avocat Mitiţă Barcă să-1 adune cu limba...
— Ieşi afară...
— Să nu mă dai dumneata afară, notarule, că asta-i primărie, nu e casa dumitale!
Notarul Gică Stănescu s'a prefăcut că n'o aude pe mama. Câteva clipe nu s'a mai auzit în primărie decât tic-tacul pendulei.
Aşteptam o izbucnire, fie din partea notarului, pe care toţi îl ştiam cât e de zăltal, ce uşor îşi iese din pepeni, fie din partea avocatului. Toţi' oamenii
180
ZAHAR1A STANCU
din primărie aşteptau. Notarul s'a stăpânit şi a tăcut, iar avocatul a început să râdă cu gupa pană la urechi. Am băgat de seamă că avea gura plină .cu dinţi şi cu măsele de aur.
— Oliolio ! Dar bine îţi mai cunoşti oamenii din sat, notarule ! Nu cunoşti nici măcar muierile! Tocmai pe clonţoasa asta ai găsit-o să rupă târgul? Auzi! Praful de pe,vârful sobei ! Ce să fac cu praful de pe vârful sobei ? Dac'ar fi de aur... Oliolio! M aş duce şi l-aş culege... Chiar cu vârful limbii, dar tot l-aş culege... Dar aşa... Te pomeneşti însă că e harnică, şi-şi ţine casa curată, şi n'are nici măcar praf pe vârful sobei... Saftea ! Asta a fost saftea !... Aferim, notarule...
r— Credeam că nenorocirea a muiat-o. Dar unii sunt daţi dracului. Nimic nu-i moaie. Nici măcar bătaia.
— Asta om vedea noi curând de tot, notarule. Eu am încredere în Budu... E vechi în meserie... Îşi cunoaşte bine meseria...
Avocatul Mitiţă Barcă a şi scris un bileţel, 1-a împăturit în patru, a cerut notarului un plic şi a mâzgălit adresa.
— Notarule, văd că rudele nu se îngrijesc , de arestaţi. Nu fac nici o mişcare. Te rog să trimiţi bileţelul ăsta domnului plutonier major Budu. L-am rugat să-mi expedieze aici, sub escortă, în pas alergător, doi-trei arestaţi în starea în care se află. O să mă învoiesc mai uşor cu cei implicaţi direct în cauză.
— Dârâială, du imediat biletul la post! Spui că eşti trimis din partea domnului avocat Mitiţă Barcă şi-1 dai chiar în mâna domnului plutonier major Budu. Ai înţeles ?
— Am înţeles.
— Marş ! Şi să-ţi scapere icălcâile...
— Va să zică, taică tăiculiţă, o să vedem câţiva arestaţi... Azi dimineaţă arătau frumos, ba erau chiar puşi pe harţag. I-am povăţuit să se spovedească, să se grijească, să ia la ei o chită de lumânărele. Să nu moară vreunul fără lumânărică aprinsă. N'au vrut... Notarule, ia spune-mi, n'a trimis cumva Budu după mine? Cam vorbit cu domnul Cârnul şi...
— N'a trimis, părinte Bulbuce, n'a trimis nimeni după sfinţia ta...
— Mă mir, taică tăiculiţă. Mă mir, că domnul Budu, şi domnul Juvete, şi domnul Cârnul... ^
In timp ce avocatul Mitiţă Barcă fierbea, dar îşi stăpânea cu putere mânia, în timp ce notarul Gică Stănescu era gata să plesnească de ciudă că planurile de jefuire a oamenilor cu prilejul închiderii lor la postul de jandarmi nu-i ies deocamdată tocmai-tocmai aşa cum le-a întocmit, în timp ce primarul Dobre Grivu petrecea cu bogătanii la, cârciuma lui Voicu Buciuc şi părintele Tomiţă Bulbuc se mira că plutonierul major Budu nu trimite un pui de jandarm după el să-1 cheme la'post să spovedească, să grijească şi,să aprindă cuiva în mână lumânărică, şi în timp ce rubedeniile arestaţilor'tremurau şi se temeau de soarta celor închişi, la postul de jandarmi din Omida Călmăţuiului jandarmii îşi dădeau osteneala să-şi facă datoria, aşa cum li se poruncise prin telegraf încă de cu seară, de către prefectul judeţului, Drăculea, ginerele lui boer Gherasie dela Băneasa şi de către mai marele lor, căpitanul de jandarmi Mărinciu I. Ciupiţi.
Morţii — Spiridon Bădoi şi Ivanca Mănoiu — fuseseră culeşi, din ordinul lui Budu, de pe săliţa primăriei, de către jandarmii boboci şi aruncaţi într'o odăiţă din fund, care servea uneori de arest, clin care cauză geamul acestei odăiţe era •întotdeauna acoperit pe dinăuntru cu hârtie neagră şi fereastra zăbrelită cu cerce-vele groase de fier.
Pe rumânii şi pe femeile arestate, după ce fuseseră bătuţi şi alungaţi copiii, jandarmii îi purtaseră prin nămeţi, între ei, la sediul postului, care se afla mai! jos
DULĂII
181
de primărie, pe drumul care cobora şi ajungea în cătunul Viorica, după ce trecea.' gârla Călmăţuiului prin dreptul morii cu motor u lui Gună Isopescu.
Sediul postului de jandarmi din Omida se afla instalat într'o clădire veche, mare, cu pereţii de paiantă ca mai toate casele din sat, dar podită cu scânduri şi acoperită cu tablă. In clădirea aceasta, care avea destulă vechime, locuise mult timp un meşter fierar neamţ pe care îl chema Albert Knapp şi care muncise alături de alţi meşteri streini la lucrările de cale ferată când se construise drumul de fier Ruşii de Vede — Turnu.
Fusese, după spusele oamenilor mai în vârstă, mare ceartă între boeri pe atunci, fiecare dorind ca noul mijloc de comunicaţie să treacă, dacă nu pe moşia lui, cel puţin cât mai pe aproape de moşia lui. O cale ferată aduce mare folos. Dela conac vîncarci gr/âul în cară şi-1 transporţi la gară. Un car poate'să facă între conac şi gară câteva drumuri pe zi. Altfel, încarci grâul dela conac şi trimiţi carele, sub paza logofeţilor, tocmai la Turnu, la'portul dela Dunăre. Transportul te costă mult şi deci câştigul, oricât, e ceva mai mic. In afară de asta, cum boierii au case la Bucureşti, unde locuesc o mare parte din an, când nu le vine pofta să plece în lungi călătorii prin ţări străine, dacă linia ferată trece pe lângă moşia lor, au şi gara aproape atunci când vin la moşie, şi nu se trambalează prea mult în trăsura care, chiar dacă .are roţile înfăşurate în cauciuc, tot hurducă ie şi-i alungă boerului lenea.
Mai drept ar fi fost ca dela Ruşii de Vede, linia ferată să facă o scurtă cotitură spre Olt, trecând prin satele risipite pe câmp, şi odată ajunsă lângă această repede şi spumoasă şi plină de bulboane apă, s'o apuce pe malul muntean al Oltului, spre Turnu. S'ar fi prelins atunci prin aproape paisprezece sate, înlesnind şi călătoriile oamenilor de pe aici spre oraşul de reşedinţă a judeţului; şi transportul masiv al cerealelor, de pe întinsele moşii tăiate în două de Olt, ale latifundiarilor din această mult mai bogată în grâne regiune. Dar în lupta care avusese loc la Bucureşti între boeri, învinseseră marii proprietari dela Belitori şi dela Băneasa, dela Băduleasa şi Putinei, dela Cârligaţi şi dela Secara. Aşa se făcea că între Ruşii de Vede şi Turnu, calea ferată străbătea întinderi aproape goale de sate. Trenurile se opreau la Troian, în câmp, pentrucă Troianul era aşezat tocmai în mijlocul moşiei domnului Gogu Cristofor, se opreau la Omida, la gara ridicată pe moşia domnului Miliarezi, care era însă şi la îndemâna lui State Pantazi dela Cârligaţi, şi a colonelului Pienaru dela Secara şi chiar a boeroaicei Madalena Ghi-nescu dela Dracea, pe care învoitorii ei, pe bun drept, o porecliseră Şerpoaica!
Dela Omida, după ce urcau pufăind un sfert de ceas la deal, prin tăetură, trenurile alergau iarăşi pe câmpuri goale de sate, până ajungeau în lunca înflorită, plină de vii bătrâne, de sălcii şi plopi şi grădini de zarzavat, a Dunării. Dacă satele nu erau slujite de calea ferată, erau, şi încă din plin, slujiţi moşierii. La gara din Omida se umpluse cu mii de vagoane de pământ şi pietriş, rupte din buza dealului apropiat, adânca vale, în acest loc, a Călmăţuiului. Gara era mare şi traficul de mărfuri intens. Şapte-opt rânduri de linii despărţeau peronul de magaziile uriaşe în faţa cărora zecile de vagoane aşteptau să fie încărcate. Păreau a fi ale gării magaziile, ele însă, de fapt, erau ale moşierilor care-şi depozitau aci o mare parte din cerealele lor, aşteptând momentul să le vândă cu preţuri cât mai ridicate. Căci preţul cerealelor nu era totdeauna acelaş, cum era preţul opincilor, al gazului lampant ori al postavurilor şi pânzeturilor proaste, pe care le cumpărau, atunci când izbuteau cu chiu cu vai să adune ceva gologani, săracii satelor. Grâul era ieîtin vara, numaidecât după treerat, când perceptorul îţi punea sula în coaste să plăteşti dările către stat şi când trebuia să restitui boierului ceeace ai luat la el pe datorie în primăvară. In Martie, un sac de grâu era de trei ori mai scump decât în Iulie. Luai un sac de grâu pe datorie, dela boer, în Martie ; şi în Iulie — chiar
182
ZA!! ARI A STANCU
ia maşina de treerat — i-1 plăteai cu trei saci de grâu, dacă nu cu mai mult. Datoria se însemna în catastiv, nu în grâu, ci în bani. Aceleaşi socoteli le făceau boerii şi cu porumbul. In Martie, ori în Aprilie, porumbul valora aur curat, şi în Noem-brie, după cules, era mai ieftin decât târâtele pentru porci...
Perceptorul nu-1 păsuia pe ţăran. Ii bătea toba la poartă, îi lua tigaia, ve-drele şi căuşul, căldarea de mămăligă şi aşternuturile, şi-i lăsa la gura hambarului sigiliul cu ceară roşie pe care dacă-1 atingeai, te păştea puşcăria.
— Dacă nu plăteşti acum, când ai treerat grâul, când o să plăteşti ? La iarnă nu mai ai nici cenuşă în vatră !...
Foiau pe lângă batoze misitii învoiţi cu perceptorii şi cu agenţii fiscali si rumânul sărac, cu mâna perceptorului înfiptă în gâtul lui, după lege, îşi vindea aproape pe nimic, bruma de grâu ce-i mai rămânea clin ce-i lăsaseră logofeţii boer eşti...
Boerii însă nu erau urmăriţi de agenţii fiscului. Ei aveau avere de nu puteau s'o mănânce cu lingura, statul avea încredere în ei, erau buni oricând de plată. Plăteau puţinul pe care-1 aveau de plătit, când voiau şi cum voiau. Ei puteau să aştepte uneori cu anii până când se ivea, pe undeva prin lume, vreo mare secetă, şi-şi vindeau atunci miile de vagoane de grâu ori de porumb cu un preţ care ie răsplătea lunga aşteptare. Calea ferată Ruşii de Vede-Turnu îi îmbogăţise si mai mult pe cei peste ale căror pământuri sau pe lângă ale căror pământuri treceau zi şi noapte lungile trenuri cu vagoane de pasageri şi cu vagoane de marfă.
Drumul de fier Ruşii de Vede-Turnu, care se leiga prin; Costeşti cu ii'rî-treaga reţea de cale ferată a ţării, fusese construit de ingineri nemţi, aduşi sub domnia lui Vodă Carol, tocmai din depărtata Germanie. La timpul său, se vorbise destul de mult, fără să se rostească niciun neadevăr, că din construirea de căi ferate în ţările româneşti câştigaseră până peste cap nu numai bancherii nemţi, care finanţaseră construirea liniilor, nu numai fabricanţii nemţi de vagoane, locomotive, şurupuri şi şine, nu numai inginerii nemţi care întocmiseră planurile ori supraveghiaseră înfăptuirea planurilor — ridicarea terasamentelor, întinderea liniilor şi aruncarea podurilor peste ape, clădirea cantoanelor, a gărilor şi a turnurilor de apă — ci câştigase mai mult chiar decât avusese la început de gând să câştige însuşi Vodă Carol şi neamurile lui princiare din castelul german de unde fusese luat cu patruzeci de ani în urmă şi adus în ţară de Ion Brătianu.
Cele ce se întâmplase pe nesfârşitele câmpii ale Teleormanului, pe unde se întinsese cândva pădurea, veche dela începutul lumii, deliormanul — pădurea nebună — cu căile ferate, între apa îngustă şi verde a râului Vedea şi între Dunăre, se petrecuse, mai în mare, aproape pe întregul cuprins al ţării : construcţiile de căi ferate slujiseră la îmbogăţirea băncilor brătieniste, la îmbogăţirea moş ier im ii şi la îmbogăţirea curţii regale. Vodă Carol devenise, într'o ţară care de fapt era a moşierilor, proprietarul cu cele mai întinse şi mai bogate moşii. într'o ţară care începuse să fie şi a negustorilor, Vodă Carol devenise şi el negustor de frunte.
Când doctorul Ganciu, ori avocatul Mitiţă Barcă, ori chiar părintele Tomiţă Bulbuc aveau poftă să bea două-irei pahare de vin bun şi scump, cereau o sticlă înfundată, cu dopul lipit cu ceară, pe care scria „Domeniile Coroanei", şi pe care se şi vedea zugrăvită cu auriu coroana regelui Carol.
Pretutindeni moşierii se dondăniseră între ei să tragă cât mai aproape de moşiile lor linia ferată care înlesnea vizitele boerilor la moşiile pe care le aveau şi transportarea pe preţ ieftin a cerealelor produse pe moşii spre centrele unde aceste cereale erau plătite cu un preţ mai mare.
Inginerii care conduseseră lucrările de construcţii de căi ferate şi meşterii mai mici erau germani, lucrătorii insă, care potriveau terasamenteie, ciopleau şi aşezau traversele, întindeau pe deasupra lor şinele, le potriveau şi le legau cu găici şi cu şuruburi unele de altele, fuseseră aduşi în ţară din sărăcimea mereu flamanda
DULĂU
183
a Italiei. Rumânii satelor din apropiere ajutaseră şi ei cu ceva, săpând cu casma-iele tăeturile deacurmezişul dealurilor şi cărând pământ şi pietriş cu roabele, să înalţe terasamentele.
Inginerii nemţi se îmbogăţiseră şi ei, căci fuseseră aduşi din ţara ior cu contracte care le asigurase salarii mari pe timp îndelungat;. meşterii nemţi purtau vara, ca şi inginerii, haine albe, subţiri şi, ca să-şi ferească de arşiţa soarelui capetele, şi le acopereau cu căşti albe, cum se poartă dincolo de mări, prin ţinuturile veşnic fierbinţi, şi locuiau în casa ridicată în grabă, în lunca satului, la margine, în care se află de mulţi ani adăpostit postul de jandarmi din Omida.
Italienii munceau aproape despuieţi, erau oacheşi şi râdeau mereu, arătân-du-şi fetelor şi muierilor dinţii albi şi frumoşi şi cântându-le cântece vesele, izvo-rîte parcă din însăşi inima luminoasjă şi fierbinte a soarelui. Dormeau în câmp, pe iarbă, vara, şi când ploua cu ropote, cu tunete şi cu fulgere albastre-gălbui, se adăposteau, ca soldaţii la manevre, în corturi de pânză. Iarna se culcau prin bordeele satului alături de rumâni. Mână de lucru ieftină, italienii erau plătiţi cu câţiva gologănaşi pe zi. Mai nimic nu mâncau. Prăpădeau verdeţurile şi mămăliga iar Duminica, pe malul Călmăţuiului, prindeau broaşte cărora, fripte pe jărăgai. le mâncau picioarele albe şi grase ca pe nişte scumpe rarităţi.
Zidari italieni au zidit cantoanele şi gările, şi fiecare şină de tren a fost purtată de ei pe umeri, după cum fiecare şurup şi şurupaş de ei a fost potrivit şi strâns cu cheia franceză pe care pe orice piuliţă o poţi potrivi.
Numai rumânii din sate nu s'au ales cu nimic. Bărbaţii şi femeile care erau în stare să muncească, au primit ordin dela stăpânire să vie cu mâncarea de acasă, şi să lucreze de corvoadă la săpături, la căratul pământului şi al nisipului, ia tăierea în două a dealurilor şi la astuparea, pe lungi distanţe, a văilor. Cine nu-şi aducea de acasă casrna trebuia să scurme pământul nisipos şi pietros cu degetele, rămânând fără unghii. Şi cine nu-şi aducea de acasă roabă, trebuia să care pământul cu poala, prăpădindu-şi cămaşa de cânepă, ori cu coşul de nuiele împletit, la spinare ori pe umăr. O cămaşe, fie şi cârpită, tot are fiecare rumân, şi un coş împletit din răchită, pe lângă fiecare casă, tot se găseşte. Poţi să te împotriveşti, dacă-ţi dă ordin stăpânirea ? Nu s'au împotrivit prea mulţi-
Rumânii care erau obişnuiţi să muncească pe degeaba la boeri, când voiau , şi când nu voiau, şi cu mâncarea adusă în şervet ori în traistă de acasă, să mun ceaşcă pe degeaba la popă şi la primar, la perceptor, la picher şi la orice altă acritură a satului, şi mai pe nimic pe la bogătani, s'au supus stăpânirii, au venit şi au muncit pe gratis, ani dearândul, şi la construcţia căilor ferate. Daaă aduceau fiecare din ei patruzeci de care de piatră pe an ,şi le întindeau pe şosea, dacă săpau cincisprezece zile la şanţul aceleiaşi şosele pe care carele lor nu umblau, şi mai erau şi înjuraţi, iar uneori şi amendaţi că piatra nu e destul de spălată şi şanţul cu marginile destule de bine potrivite, şi toate acestea, pe degeaba, dece n'ar fi muncit, tot pe degeaba, şi tot cu Uneltele lor, şi tot cu mâncărica lor adusă df acasă, şi la căile ferate ale statului ? Scria la lege că rumânul trebuie să facă atâtea zile de corvoadă cu carul şi atâtea zile de corvoadă cu braţele...
Şi rumânii săraci se supuneau legilor, iar bogătanii nu, căci bogătan era primarul şi bogătani erau consilierii comunali, bogătan era şi notarul şi toţi aceştia hotărau cine să împlinească legea şi cine să treacă pe lângă ea fluerând în dorul lelii şi nebăgând-o nicidecum în seamă.
Mulţi rumâni, tot umblând cu mâinile pline de bube şi de julituri, prin măruntaiele pământului, şi-au pierdut degetele, iar alţii s'au înboftaăvu Je buba neagră a dalacului şi au murit în chinuri. Mulţi flăcăi au rămas surpaţi, neoameni între oameni, cu boaşele căzute în vine şi mulţi au şi murit din surpătură. Muieri-
184
ZaHARIa STANCU
lor cu copii mici, de atâta trudă le-au secat sânii şi copiii li s'au prăpădit cu zile de foame, iar altele, tot urcând şi coborînd dealul cu coşul de pietriş pe umăr, au lepădat pruncii şi au rămas pentru totdeauna muieri fără rod-
Dar drumul de fier s'a făcut şi de atunci, ani şi ani, au umblat mereu pe el (renurile care duceau spre ţări străine grâul şi porumbul, orzul şi ovăzul, porcii şi cornutele, chiar în timp de secetă şi de foamete...
Italienii oacheşi şi veseli, când s'a terminat de întins linia ferată, dupăce au ridicat din cărămidă roşie gările şi cantoanele, turnurile de apă şi gheretele maca-giilor, au plecat spre alte locuri. Au plecat şi inginerii nemţi Dar unul dintre micii meşteri, fierarul Albert Knapp — era un bărbat înalt şi blond, cu mustaţă roşcovană — să fi tot avut pe atunci treizeci şi cinci de ani, n'a mai plecat. Venit din Pome-rania cea nisipoasă, cu mulţi meşteri care caută şi nu găsesc totdeauna de lucru, odată terminată linia, în loc să plece spre cine ştie ce colonie africană, a rămas aci, la Omida, unde se învăţase cu locurile şi cu oamenii. El îndrăgise poate rumânii aceştia necăjiţi şi blânzi, răbdători şi tăcuţi, îndrăgise poate nesfârşitele câmpuri pe care se ridică ici-colo, ca o cocoaşă a pământului, o măgură rotundă, îndrăgise poate dealurile line din jurul satului străvechi care poarSă numele de Omida, şi poate îndrăgise şi apa lişteavă, şi totdeauna tulbure a Călmăţuiului. A cumpărat pe puţini bani casa pe care o ridicase societatea care construise linia ferată, a reparat-o şi a umplut-o cu mobilă adusă dela oraş şi cu oglinzi. In aria largă, în jurul căreia a sădit plopi şi sălcii, şi-a făurit meşterul neamţ un larg atelier de fierărie. Prinsese bine limba locului şi a început să lucreze pentru rumâni. Ba a încălţat un car, ba o căruţă, ba a ascuţit un fier de plug ori a scos cu ciocanul din fier vechi, trecut prin flăcările focului, un vătrai cu coada înflorită pentru o muiere ai cărei ochi i-au plăcut. Ucenic J-a luat pe unul Niţu, la care am râvnit eu o vreme vă învăţ fierăria, iar nevastă şi-a adus neamţul cu scrisoare, tocmai dela el de-acasă.
Satul s'a obişnuit curând cu amândoi. Neamţul, care purta şapcă, îşi lăsase barbă şi fuma tutun frumos mirositor, cu pipă, părea om de treabă iar nevastă-sa, cu părul alb ca hârtia şi cu ochii albaştri, deşi cucoană, nasul nu şi-1 purta pe sus. Dacă voiai să-i plăteşti pentru treaba pe care ţi-o făcea, neamţul primea plata. Dacă nu aveai, amânai plata pe altădată. Nu se arăta lacom meşterul şi dacă se bolnăvea un copil în sat, la nemţoaica găseai un leac ori un sfat. Rosamunda o chema. Dar Omida îi scurtase numele acesta greu de rostit. Meşterului îi spuneau rumânii domnul Albert, iar femeii lui, cucoana Rozica.
In odaia cea mare, femeia îşi adusese clavecin Ia care cânta uneori seara cântece îngânate, suspinate, care adunau copiii satului la gard. Două odăiţe le potrivise domnul Albert pentru copiii pe care-i aştepta. N'au venit copiii. Şi anii au trecut şi femeia blondă s'a îngrăşat, şi domnului Albert i-a crescut şi burta odată cu barba. Şi satul a uitat că erau nemţi, iar când cucoana Roza a îmbătrânit şi soţul ei a murit, 1-a îngropat într'un colţ al cimitirului, i-a pus o cruce la cap şi a rămas mai departe în sat. Când am început eu a ţine minte oamenii pe care îi vedeam, avea şi mustăţi femeia, era scurtă şi grasă şi groasă şi nimeni nu-i mai spunea cucoana Rozica. Numele pe care îl purta ea atunci era „Madama". In amintirea bărbatului care o adusese aici, „Madama" boteza băieţi şi le punea numele Albert, şi ca să nu i se piardă şi ei amintirea, boteza fete şi le dădea numele ei din tinereţe, Rosamunda... Aşa se face că la Omida, chiar pe un văr al meu îl chiamă Albert — Albert Gigoi — iar pe o muiere care acum nu mai are niciun dinte în gur;ă, şi e toată albă de bătrâneţe, o cheamă Rosamunda Băţăgui...
Dupăce Madama s'a culcat în pământ, în colţul cimitirului de sub coastă, lângă Albert al ei, casa lor a rămas fără Stăpân, căci demult îi uitaseră neamurile lor din depărtata ţară de baştină dinspre miazănoapte- A luat-o, cu tot ce se găsea întrânsa, primăria în stăpânire şi a instalat în ea postul de jandarmi. Au
DULĂII
185
pierit pozele de pe pereţi. Oglinzile sunt tot la locul lor, cum le-a lăsat la moartea ei Madama, dar dela un timp, în apele lor altădată limpezi, au început să apară pete mari, ca de rugină. Nevasta lui Juvete, o lepădătură de oraş, a încercat să cânte la clavecin, a zdrăngănit ce-a zdrăngănit la el şi clavecinul, cu coardele plesnite şi cu clapele sparte, a fost aruncat în podul casei, printre vechituri.
Cum lui Juvete îi plac porumbeii, şi mai ales porumbeii jucători pentru care are o adevărată patimă, i-a lăsat, dupăce n'au mai avut loc în pătuiag, să se prăsească în pod. Au acoperit porumbeii, care atunci când sboară sus, sus de tot, aproape de slăvile cerului, beau apa albastră a înălţimilor, cu gunoiul lor, adunat de ani în straturi, clapele clavecinului şi coardele clavecinului omorînd toate cântecele de bucurie ori de jale care au răsunat cândva în el.
In dormitorul unde altădată se odihnea barba roşcată a domnului Albert, lângă obrazul de puf al doamnei Roza, doarme acum, cu chipul âncruntat şi cu dinţii strânşi, şi cu mustaţa prinsă în plasă, jandarmul Juvete ! Şi alături de el, faţa ciupită şi spoită cu făiniţă a paceaurei !
In odăiţele din fund, pregătite de domnul Albert pentru copiii pe care doamna Rosamunda nu i-a putut aduce pe lume, se odihnesc, când vin din patrulare, cei doi jandarmi tineri, ajutorii care acum îşi învaţă meseria, ai lui Juvete. Acolo unde a fost atelierul, jandarmii au scos uneltele de fier şi le-au aruncat în ierburi în fundul ariei, iar în locul lor au făcut grajd pentru cai şi despărţitură pentru vaca tărcată cu roşu. Cum atelierul era prea mare, 1-a împărţit în trei : într'o parte stau legaţi la iesle, între stănoage, trei cai, în a doua vaca de lapte a jandarmului — a doua vacă din sat — iar în a treia îşi pune de obicei, balcâza lui Juvete, să clocească ouăle, găinile, curcile şi gâştile care au căzut cloşti.
Plopii şi sălciile au crescut. Pe mormintele din cimitir, străjuite de stâlpi de piatră, cresc în fiecare vară ierburi care putrezesc iarna. Astăvară n'au crescut ierburi, că a fost secetă- O stă crească Ia primăvară.
Acum e iarnă. Miez de iarnă. Paceaura lui Juvete, pe care pe numele ei adevărat o cheamă Chiva, nu şi-a pus încă orătăniile la clocit. O să le pună, cum o face în toţi anii, spre primiăvară.
Până azi dimineaţă, fostul atelier de care era atât de mândru domnul Albert, era gol. Acum nu mai e gol.
Pe duşumelele murdare, între zidurile coşcovite şi pe alocuri crăpate, sub acoperişul dincolo de care, în pod, se află fânul uscat, dat în dar jandarmilor de logofătul .Oprea Căţui Strâmbul din ordinul boerului olog dela Băneasa, stau ciuciţi pe vine rumânii şi muierile care au luat ieri nămeţii în piept şi zăpada în picioare şi au mers pe linia ferată dela Omida la gara Troian şi de acolo mai departe, până la curtea boereasclă a domnului Gogu Cristofor, proprietarul moşiei Belitori, de douăsprezece mii de pogoane şi al altor moşii de pe Bărăgan şi al unor întinse bălţi dunărene dela Brăila în sus spre deltă.
Stau ciuciţi pe vine şi-şi ţin capetele sprijinite în mâini, rumânii şi muierile care au aşteptat ieri ceasuri întregi în curtea boerească a lui Gogu Cristofor ; rumânii şi femeile asupra cărora, asmuţiţi de slugi şi de logofeţi, s'au repezit să-i sfâşie duliăii graşi şi voinici ca nişte ţupi ; rumânii şi muierile în care slugile boereşti ale lui Gogu Cristofor au tras cu armele ; rumânii şi muierile care s'au întors prin viscol, urmăriţi de lupi, cu doi morţi pe tărgi improvizate ; rumânii şi muierile care au fost arestaţi ieri seară, ceva mai sus de sat, de către jandarmii călări ai stăpânirii.
Stau ciuciţi pe vine, îşi sprijină capetele în mâini şi feţele lor sunt galbene-pământii. Galbene-pământii le sunt şi mâinile. Pielea li s'a întins pe oase şi prin piele li se văd, vinete şi umflate, vinele prin care sângele subţire şi gălbui abia mai aleargjă. De zile întregi n'au pus nimic în gură. Nici măcar apă. In drumul spre conacul boeresc şi în drumul dela conac spre sat, bătuţi mereu de viscol, unii di'~
186
ZAHARIA STANCU
ei au luat zăpadă în mâini, au fâcut-o cocoloş şi au muşcat din ea ca să-şi ude buzele şi să-şi mintă, să-şi amăgească foamea. Foamea nu şi-au potolit-o, nici măcar n'au izbutit siă şi-o mintă, să şi-o amăgească. Buzele însă şi le-au udat o clipă şi le-au răcorit o clipă, pe urmă arşiţa trupului s'a adunat toată în ele, le-a ars, le-a învineţit, le-a plesnit,parcă le-a făcut ţăndări. Buzele plesnite ard şi ustură Ustură şi pielea obrazului, căci şi pielea obrazului a fost mai mult de o zi arsă de viscolul tăios care vuia în firele telegrafului de lângă calea ferată, în salcâmii şi zidurile conacului boeresc al lui Gogu Cristofor. Şi pielea obrazului are mii si mii de plesnituri. Ard şi ustură urechile. Ustură şi ard mâinile uscate, galbene" pământii.
Şi în lăuntrul fiecărui trup de aci doare şi ustură, undeva în adânc, inima. Oamenii au inimă. Au inimă şi făpturile îngheţate şi rebegite de aci, din grajdul postului de jandarmi, care a fost cândva, demult, atelierul de fierărie al domnulm Albert Knapp.
Domnul Albert Knapp nu iubea porumbeii. Nici măcar porumbeii jucători, care atunci când se apropie de cer, în sborul lor rotat, mai sus decât poate sbura uliul şi eretele, vulturul cu moţ rotund în creştet şi vulturul cenuşiu şi pleşuv, beau apa albastră a slavilor. Domnul Albert Knapp îşi iubea uneltele cu care încălţa cu fier roţile carelor şi ale căruţelor.
Pentru porumbei au dragoste jandarmul Juvete şi cucoana Chiva, soţia lui, căruia satul îi spune uneori Paceaura, alteori Balcâza, cum le vine mai uşor oame-~ni!or Ia gură şi la rostire. Pentru porumbeii jucători, jandarmul Juvete are o adevărată patimă. Câteva perechi le-a crescut în casă. Le-a dat să bea apă, le-a dat să ciugulească boabe de mei din palmă- Vara iese în faţa postului, în tunică albastră, cu chipiu albastru în cap, ţuguie buzele: gu-gu-gu... Porumbeii vin şi i se aşează pe umăr. Le sărută aripile şi ciocurile jandarmul: — Sburaţi, arhanghelii mei...
Porumbeii sboară, se ridică în slăvile cerului. Acolo- îşi strâng aripile şi se prăbuşesc ca nişte mingi. Ai crede, privindu-le prăvălirea, că atunci când se vor izbi de pământ, praful şi pulberea se va alege de ei. Dar nu. La o palmă numai de pământ, porumbeii jucători îşi desfac aripile, o apucă glonţ în sus şi, ajunşi în slăvi, îşi încep iarăşi rotirea.-.
Pe marginea ferestrei au venit în sbor lin din pătuiagul de alături şi s'au aşezat pe marginea ferestrei, doi porumbei albi ca zăpada... Numai ciocurile lor sunt roşii... Ciocurile şi picioarele... Roşii ca sângele..
„Când a potopit Dumnezeu pământul, din pricina păcatelor oamenilor, peste apele nesfârşite plutea legănată de valuri mari corabia lui Noe. Şi în corabie se afla familia lui Noe, pe care o luase el din porunca celui ce a făcut văzutul şi nevăzutul, ca să nu se piardă sămânţa omenească. Şi se mai afla acolo câte o pereche din fiecare vieţuitoare. Se aflau şi corbi. Se aflau şi porumbei-.. Şi s'au înecat toţi oamenii. Şi s'au înecat toate vieţuitoarele. Numai oamenii de pe corabia lui Noe au rămas vii. Şi dacă a văzut Noe că a încetat potopul şi că apele au început să se tragă în matca lor, l-a chemat pe corb şi i-a zis : Sboară, ţcorbule, cât poţi de departe şi vezi ce s'a întâmplat pe pământ, dacă putem să cârmim încotrova, la loc uscat, să coborîm din corabie... Şi a plecat în sbor corbul. Şi găsind hoituri de oameni şi de alte vieţuitoare, a început să mănânce din ele şi nu s'a mai întors la corabie.. Şi atunci Noe a chemat porumbelul şi i-a zis: Sboară, porumbielule, cât poţi de departe şi vezi ce s'a întâmplat pe pământ, dacă putem să cârmim încotrova, la loc uscat, să coborîm din corabie... Şi a plecat în sbor porumbelul. Şi a văzut morţi şi s'a aşezat să se odihnească pe trupurile lor.- Şi picioarele i s'au înroşit de sânge. Şi dupăce s'a odihnit, a sburat mai departe, şi pe o poală de munte a văzut măslinii înverziţi în lumina soarelui... Şi a rupt o ramură de măslin verde, a luat-o în cioc, si s'a întors la corabie... Şi dacă a văzut Noe ramura
DULĂII
187
verde de măslin, a înţeles că apele s'au tras, pământul a început să se usuce pe munţi până la poale şi că poate coborî din corabie, că viaţa poate iarăşi să înflorească pe pământ... Şi pe corb 1-a blestemat cât or fi corbi pe lume, numai cu hoituri urît mirositoare si să se hrănească, iar pe porumbel să-i rămână picioarele roşii, oricare ar fi culoarea penelor lui, pentrucă oamenii să-şi aducă aminte de potop şi să lepede din inima lor răutatea şi pornirea spre nedreptate..."
— Mai bine se îneca corabia lui Noe...
— Nu s'a înecat...
Pe marginea ferestrei, porumbeii guruie. şi-şi apropie ciocurile ca doi oameni care ar voi să se sărute pe buze...
Nu poţi săruta cu buzele plesnite şi uscate alte buze...
Juvete iese din post, se apropie de fereastra grajdului, îşi face moţ buzele — buzele lui Juvete nu sunt nici uscate, nici plesnite : Gu-gu... Gu-gu...
Porumbeii albi ca zăpada şi cu picioarele roşii ca sângele sboară. Din câteva fâlfâituri de aripi au ajuns la el. Ii dau ocol şi i se aşează pe umeri... Jandarmul, care are patimă pentru porumbeii jucători, se joacă cu ei... Ii ia în pa-lrnă, îi pune pe umăr, iar îi ia în palmă...
— Şi astăzi corbii se hrănesc cu hoituri...
Albi, porumbeii şi-au luat sborul, cu fâlfâituri repezi de aripi albe, prin văzduhul viscolului alb.
Dupăce i-au adus între cai prin zăpad'ă şi viscol şi i-au închis în grajd, jandarmii au descălecat. Plutonierul major Budu, Juvete şi Cârnul au intrat în casă, s'au desbrăcat de mantale, s'au descins de centiroane, şi-au atârnat chipiile cu colţuri în cuierul de pe săliţă şi au intrat în cancelarie să ţină sfat. Ceilalţi jandarmi au plecat, unii, călări, să patruleze ca s'ă nu se apropie nimeni de post, alţii să facă paza arestaţilor.
Cancelaria se află în odaia cea mare, care-i slujea altădată de salonaş domnului Albert. Se găseşte acolo o canapea de piele, pe care doarme uneori Juvete, când vine noaptea târziu din sat, afumat, şi nu-1 primeşte lângă ea în patul larg şi moale Paceaura. In mijlocul odăii stă sprijinită pe patru picioare rotunde, o masă de lucru fără sertare, făcută din stejar masiv. In jurul ei, patru scaune mari, cu spetează şi cu rezemătoare în amândouă părţile, par mai curând foteluri decât scaune. N'au însă perne moi de pus sub şezut şi nici n'au avut vreodată. Pe peretele orb din fund se reazimă un dulap care a fost cândva negru, cu zăvor puternic şi cu numeroase sertare. Aci îşi ţinea Juvete arhiva şi condica de inspecţii. In-tr'unul din sertarele de jos, sub cheiţă separată, Juvete îşi ţine economiile pe care a izbutit să le adune în cei optsprezece ani decând a intrat în slujbă la stat, iar în celălalt sertar, actele lui personale : extractul de naştere şi biletul de botez, extractul de pe actul lui de căsătorie cu domnişoara Chiva Pairaulea şi foaia de zestre, iscălită de socru înainte de nuntă, în care scrie negru pe alb că cele două perechi de case ale bătrânilor, din Zimnicea, vor deveni proprietatea absolută şi de nimeni pusă în discuţie, dupăce vor muri semnatarii, a domnului şi a doamnei Haralamb N. Juvete, dacă aceştia nu se vor despărţi prin divorţ până la susmenţionatul trist eveniment. Ceasul cel mare de perete, pe care domnul Albert şi-1 adusese odată cu mobila din ţara lui, atunci când se pregătea să se căsătorească, a fost luat la înghesuială de notarul Gică Stănescu, când a întocmit inventarul bunurilor rămase de pe urma răposaţilor soţi Knapp, şi dacă mergi în vizită la notar, îl auzi şi acum bătând clipele şi măcinând timpul în dormitorul lui. Cearceafurile albe de olandă, pe care şi le-a dăruit singur, cu acelaş prilej, nu le mai păstrează. Demult s'au ros şi s'au tocit. Dar vesela e în bună stare. O păstrează
188
ZAHAR1A STANCU
s'o dea de zestre fetei lui mari, Jana, când o fi să se mărite. Fierul de călcat îl foloseşte nevastă-sa când îşi potriveşte cutele la rochii şi se pregăteşte să plece gătită la oraş să-şi vadă părinţii, fraţii şi surorile, pe care le mai are, căci une'le au murit mai demult. Tot nevasta notarului foloseşte şi maşina de tocat carne, care a fost cândva a familiei Knapp, şi cuţitele de bucătărie cu lucioase mânere de os. Dece să le treacă în inventar şi să încapă pe mâna cine ştie cărui nepriceput ? L-a cam bănuit atunci părintele Tomiţă Bulbuc, dar notarul i-a alungat repede, la o prăştină, bănuiala.
— Trebuia, taică tăiculiţă, să te gândeşti şi la biserică... Vreo iconiţă îmbrăcată în argint, vreo stofuliţă bună de acoperit masa de lângă altar, nu se poate să nu fi avut Madama prin casa ei...
— Zău, părinte Bulbuce, dacă am găsit aşa ceva ! Ce ? Nu ţi-aş fi spus eu sfinţiei tale ?
— Şi n'ai luat dumneata, notarule, nimica nimicuţa din casa Madamei ?
— N'am luat, părinte Bulbuce, pe onoarea mea că n'am luat...
— Dar prost ai mai fost, măi notarule, dumneata ! Prost ai mai fost taică tăiculiţă... Mai plăteşte, notarule, o jumătate de prăştină, şi să nu mai vorbim de asta, că hoţul are un păcat şi păgubaşul o sută. Că păgubaşul bănuie pe toată lumea...
— In cazul de faţă, părinte Bulbuce, păgubaşii nu mai b'ănuie pe nimeni că... amândoi au murit...
— Asta cam aşa e, taică tăiculiţă... Plăteşte praştina 1 O să-mi spui dumneata, notarule, la spovedanie... Că doar n'o să mori nespovedit...
— Sper să mor după sfinţia ta, părinte Bulbuce...
— După mine? Dar dece să mori după mine, taică tăiculiţă? Dece să nu mori înaintea mea ?
— Sunt mai tânăr decât sfinţia ta, părinte Bulbuce...
— Te-ai uitat dumneata, pe garduri primăvara, notarule?
— M'am uitat, părintre Bulbuce, dece să nu mă uit ?
— Şi ce-ai văzut ?
— Păi...
— liită-te bine primăvara pe garduri, notarule. Ai să vezi înşirate la uscat multe piei de miel şi rar de tot una de berbec bătrân...
In locul ceasului de perete luat de notar, jandarmul Juvete a prins un ceas nou, în formă de farfurie, cu marginile înflorate albastru, primit cadou dela un târgoveţ care încerca să facă acriturile satului să se aboneze la ziarul „Minerya". Pe ceasul farfuriei chiar scria, cu litere citeţe de departe : ,,Citiţi numai ziarul „Miner-va"... Era cam urât ceasul. Dar arăta cu precizie orele şi ţăcănea destul de tare, ca o maşină de cusut Dacă aveai ureche ascuţită, puteai să-i auzi ţăcănitul chiar din mijlocul ariei. Juvete avea urechea ascuţită. Se află însă pe undeva un jandarm ludul de urechi ? Nici măcar printre cei ieşiţi la pensie.
Pe peretele dinspre răsărit nu se afla în cancelarie nici o icoană. Icoana reprezentând învierea se găsea atârnată deasupra patului, în dormitor.
— In dormitor am eu nevoie, cucoană, de înviere, nu în cancelarie !
In cancelarie era atârnat portretul înrămat în auriu al lui Vodă Carol, de pe vremea când, tânăr, fusese adus în ţară şi purta nu barbă tăiată scurt ca acum, ci barbeţi, câte unul pornind dela fiecare tâmplă în jos, dealungul obrazului şi între-cându-1 cu un lat de deget.
Pe scaunul din mijloc, pe care se aşeza şi se crăcăna deobieei Juvete când avea de citit vreun ordin ori de scris vreun raport, fusese invitat acum să ia loc plutonierul major' Budu, care avea să conducă, cu meşteşugul lui de care se dusese vestea în tot judeţul, interogatoriile arestaţilor.
— Duceţi-vă la biserică, luaţi şi aduceţi-mi   aici un sfânt   zugrăvit pe zid,
DULĂII
189
lăsăţi-mă să-1 muştruluesc eu cum mă pricep o jumătate de ceas, numai o jumătate de ceas, nu mai mult şi-1 Fac să mărturisească cum a ucis-o pe maică-sa, cum 1-a omorît pe taică-su, cum i-a pus pe amândoi în frigare, cum i-a fript şi i-a mâncat si tot nu s'a săturat. A fi jandarm, ehei, ţi se cer multe. Nu înseamnă numai a purta tunică albastră, grad pe umăr şi pistol la brâu... înseamnă...
La un capăt al mesei se aşezase Juvete, iar la celălalt Cârnul, care îşi aştepta şi el pe curând mutarea dela secţia unde trăia mereu sub ochii lui Budu, într'o şefie de post, într'o comiună păcătoasă, cât de departe, chiar unde şi-a 'nţărcat dracu copiii mânjindu-i cu pelin pe bot, şi care nădăjduia ca din întâmplarea asta, din cazul ăsta neobişnuit, să-şi rotunjească, săltând în grad, şi devenind şef de post, cariera...
— începem, domnule plutonier major ?
— încet Cârnule, încet, nu te grăbi. Că nu intră zilele în sac... Şi nici arestaţii nu fug. La o treabă grea ca' asta trebue răbdare şi trebue putere, Cârnule... Şi răbdare nu poţi să ai dacă te-au lăsat puterile... Şi puteri, Cârnule, nu poţi să ai, dacă stai şi aştepţi, la şapte dimineaţa, în casa domnului Juvete, că pentru noi, jandarmii, casa noastră e postul nostru — şi cucoana Chiva doarme dusă şi ne lasă flămânzi, să ne ghiorţăie maţele, să râdă mârlanii de noi când i-om lua la refec, când i-om suci'şi i-om răsuci... Că eu, jandarmul care fac anchetă, trebue să-1 văd pe arestat chinuindu-se, şi nu el pe mine ! Eu, jandarmul care fac ancheta în numele legii, eu trebue să râd de arestaţi, nu arestatul de mine. Şi dacă-mi ghiorăie mie maţele, şi el aude, şi nu se poate să nu audă, că e sub mâna mea, râde el de mine... Şi dacă arestatul a ajuns să râdă de mine, ce autoritate mai pot să am faţă de el ? S'a dus dracului autoritatea... Şi dacă se duce dracului autoritatea noastră, atunci eu unul nu văd cum se mai ţine statul pe picioare...
Lui Juvete îi râdea inima în el, bucurându-se mai dinainte de capul pe care avea să-1 facă Budu când va da cu ochii de surpriză.
— Nu doarme nevastă-mea, domnule plutonier major... Nu doarme! Pregăteşte o gustărică să ne ţină tari într'o zi grea ca ziua asta păcătoasă care ne aşteaptă... Că noi, jandarmii, n'avem casă, n'avem masă, n'avem odihnă. Mergem pe drumuri... Uite, chiar dumneavoastră, domnule plutonier major... La ora asta, aici... v'aţi bătut cu viscolul, călare, în loc să dormiţi în plăpumioară lângă...
S'a deschis uşa tăindu-i vorba lui Juvete, şi coana Chiva, îmbrăcată într'un capot de casă galben cu flori mari roze brodate pe poale şi pe mâneci, la maşina de însăilat flori a lui văru-meu Neagu Nasta, încălţată în papuci moi, turceşti, şi cu părul strâns turn în creştet şi prins cu pieptănaş de os, a intrat în odaie, ducând în mână o faţă de masă proaspăt scrobită şi călcată şi câteva şerveţele pe care scria cu litere.,cusute cu arnici turchez : „Poftă bună". A dat bună dimineaţa jandarmilor, zâmbindu-le larg şi dulce, ca o gazdă care ştie cum să se poarte cu aleşii ei musafiri.
Budu s'a sculat, şi-a lovit călcâile cismelor, s'a înclinat şi i-a sărutat mâna plină cu inele. I-a plăcut lui Budu că mâna pe care o pupase mirosea a apă de colonie, când el, ştiind că cuconiţa vine din bucătărie, se aştepta să-i trăznească în nas mirosul tare şi asc!:ţ;l al cepei tocate. La fel s'a comportat şi sergentul Cârnu Amedeu.
Juvete şi-a sărutat nevasta pe frunte, că altfel nici nu se cădea în faţa superiorului, şi i-a mângâiat uşir părul tare şi aspru ca de capră roşie.
— E gata masa, dragă ?'
— Gata, porumbelule, gata...
In urma doamnei Chiva Haralambie N. Juvete — cum scrie pe cartea ei de vizită — intrase în cancelarie o fetişcană învestmântată într'o rochiţă de stambă cadrilată, cu părul strâns într'un petec de cimber şi cu picioarele goale şi crăpate. Purta în braţe un teanc de farfurii de porţelan.
— Vezi să nu le spargi, toanto !
190
ZAHAR1A STANCU
— Nu le sparg, coniţă, că nu e întâia oară când umblu cu ele ! M'am învăţat...
— Obrăsnicătură...
A întins faţa de masă cucoana, a aşezat farfuriile. Intre timp fetişcana s'a repezit şi a venit cu furculiţe şi cu cuţite, cu pahare mai mari, pe picior, şi cu pahare mici, otova.
Când cucoana Ghiva a ieşit din odaie cu fetişcana după ea, domnul plutonier major Budu şi-a răsucit vârfurile destrămate ale mustăţilor lăsate în jos, s'a uitat spre Juvete şi i-a făcut cu ochiul, ştrengăreşte.
— Nostimă bucăţică, şefule, nostimă.... De pe unde ai cules-o ? Nu te prea ştiam crai... Şi încă dintre ăia pe care-i pândeşte codul penal... Nostimă codană, şefule, nostimă...
— A venit singură, după mâncare, acum două săptămâni... E din cătun... A unuia Ciuoiumiş, ăla de astăvară cu povestea cu lingura... V'am raportat la timp.
Cum plutonierul major Budu dădea semne din mirarea ochilor că nu-şi aduce aminte, Juvete a continuat:
— II însoţeam pe perceptorul Gâdea prin cătun să adune dările. Am mers şi în vârful dealului, la unul Pârvu Ciuciumiş. Perceptorul i-a luat tot din casă. Ciuciumiş e cunoscut ca rău platnic. 1-a luat şi găvanele, şi lingurile, perceptorul, doar doar l-o convinge să umble după gologanii puşi la ciorap... Când să coborîm în vale, să ne oprim ca să ne răcorim un pic la cârciuma lui Agana, ne-am pomenit cu Ciuciumiş, care alerga cu limba scoasă după noi. Aducea o lingură veche, peste care nu dăduse perceptorul, cu toate că-i scormonise casa cum o scormonim noi când facem cuiva percheziţie, „Luaţi şi lingura asta, luaţi-o, — urla omul, — c'aţi uitat s'o luaţi". Perceptorul a luat-o, s'a uitat la ea şi a aruncat-o în căruţă peste celelalte boarfe şi trăncănăi... Era o lingură de lemn veche şi spartă, nu preţuia o ceapă degerată. Am raportat în scris, la timp... Caz de luare în bătaie de joc a stăpânirii, a legii... Aşteptam ordin să-1 arestez pe Pârvu Ciuciumiş... Dar raportul, spre mirarea mea, n'a avut nici o urmare... Mi-a părut rău, domnule plutonier major... O lingură... Orişicât... O lingură de lemn. Era şi spartă...
— Am să caut prin arhivă... Am să caut. Desigur, o scăpare. Nu poate să fie altceva la mijloc decât o scăpare. Nu-mi aduc aminte...
— S'o fi pierdut pe undeva hârtia...
Purceluşul fript, adus întreg şi pe tavă de cucoana Chiva, era gras. Fript şi rumenit la cuptor, îi crăpase pe spinare şi pe lângă urechi şoricul alb şi subţire. Prin plesnituri se vedea albă şi te momea grăsimea de spumă.
— Să iertaţi, domnule Budu, că n'am găsit o frunză verde de leuştean să-i pun, după cum e obiceiul, lui cici-cici în gură... Dar ca să nu se cheme că am călcat datina, — că eu ţin la datină şi la biserică, tot aşa cum ţine Lămbică al meu la lege, — i-am pus în guriţă o foicica de praz... Se cheamă că e tot verdeaţă...
Fată a unui grefier Condilă Zdrehuş dela judecătoria de pace din Zimnicea şi a unei fiice de cântăreţ bisericesc, doamna jandarm Juvete fusese crescută biseri-coasă şi bisericoasă rămăsese şi în aceşti zece ani de când se măritase cu şeful de. post. Paceaura era una din puţinele femei care mai călcau din când în când pe la biserica părintelui Tomiţă Bulbuc. Se gătea ca de nuntă* şi pleca dela post, urca deluşorul, trecea pe lângă cârciumi şi pe lângă primărie, uitându-se în dreapta şi în stânga, să vadă lumea şi să fie văzută, şi ajungând la biserică pe la sfârşitul slujbei, cumpăra dela paracliserul de lângă uşă câteva lumânărele pe care se grăbea să le aprindă şi să le înfigă în faţa icoanelor.
— Mai dă-o încolo de biserică ! — îi spunea răstit Juvete — că în rai tot n'ai să ajungi !
— Parcă pentru rai mă duc eu la sfânta slujbă....
DULĂII
19!
— Că nu te-oi duce pentru popa Tomiţă...
— Pentru popa Tomiţă !... Mă duc de ochii lumii, Lămbică !... Şi mă mai duc şi pentru păcatele, tale...
— Dar ce păcate am eu ? Mai multe păcate ai tu, că tu primeşti plocoanele dela oameni...
— De primit, le primesc eu, Lămbică, dar de mâncat le mănânci tu...
— Amândoi...
— Lumea, Lămbică, trebue să ne vadă că suntem cu biserica. N'ar strica să-i calci şi tu pragul...
— Dar ce împeliţat a mai văzut jandarm în biserică ? M'oi lăsa dus când oi fi mort...
Ochii domnului plutonier major Budu au crescut privind purceluşul aşezat pe varză călită şi gura a început să-i lase bale albe. Sergentul Cârnul căuta să se stăpânească, să nu-1 vadă superiorul că e mâncău, dar nodul gâtului îi juca în sus şi în jos, de parcă ar fi fost legat pe o sfoară ; înghiţea în sec. Juvete, care în noaptea aceea abia aţipise, nu era nici el mai puţin pofticios. Toţi trei aveau şi dece. Purceluşul, rumenit la cuptor, părea a fi grozav.
Cum auzise de întâmplarea dela conac, Juvete ştiuse ca tot greul o să cadă pe capul lui — căci doar făptaşii erau din Omida — dar şi toată plăcerea. Un jandarm în satul căruia nu sunt cazuri de cercetat în permanenţă, înseamnă că nu e un bun jandarm. Pentrucă — după părerea prefectului Drăculea, a căpitanului de jandarmi din Turnu, Măriniciu I. Ciupitu, şi cu atât mai mult a guvernului, nu se poate, mai ales pe vremea asta de foamete, venită după cumplita secetă din vară, să nu fiarbă satele, să nu existe nemulţumiri şi începuturi de fapte împotriva legii. Ori, jandarmul care la toate ordinele în care i se cer cu insistenţă să semnaleze „cazuri", răspunde mereu, cum răspunsese până acum Juvete : „Nu am de semnalat niciun caz. In sectorul meu oamenii sunt liniştiţi", — începe să fie bănuit că a prins prea multă osânză sub piele, că se mişcă greu şi că a uitat să vegheze la păstrarea liniştii şi la păzirea legilor. Juvete nu începuse să fie încă bănuit de îngrăşare — deşi numai uscat ca ţârul nu era — şi nici de lenevire, în împlinirea serviciului, dar nici prea departe de aşa ceva nu era. Cazul dela Troian îi picase în palmă ca un mare dar. Era sigur că au să-1 invidieze toţi jandarmii de pe valea lungă şi săracă a Călmăţuiului. Toată grija lui Juvete, pe care i-o împărtăşise şi lui Budu, era ca nu cumva să intervină ceva neprevăzut şi ţăranii arestaţi să le scape din mână. Budu îl uşurase însă numaidecât de această grijă. In jocul politic care se încinsese la Bucureşti, între cele două partide boereşti, unii nevoind să lase din mâna cârma statului şi ceilalţi voind să le-o smulgă, cazuri asemănătoare celui dela Troian erau binevenite şi pentru unii şi pentru alţii. Boerii din opoziţie, printre care se afla şi cuconul Gogu Cristofor, aveau să strige acum în gura mare că guvernul s'a uzat, a slăbit, şi nu mai este în stare să facă faţă grelei situaţii invite în ţară din pricina secetei, — iar 'boierii dela putere, pentru a le dovedi liberalilor că ei, conservatorii, nici nu s'au uzat, nici nu le-a slăbit mâna, se vor servi de acest caz dela Troian, îl vor umfla, îi vor da proporţii neobişnuite, aşa că acel probabil neprevăzut care îl îngrijorase pe Juvete nu avea niciun rost. Dacă trenurile nu ar fi înzăpezite, şi orice mijloc de comunicaţie între Omida şi Turnu deasemenea devenit cu neputinţă, ar fi venit să facă cercetarea la faţa locului însuşi procurorul, ba poate chiar primul procuror al judeţului. Viscolul le-a fost deci de folos şi lui Juvete şi lui Budu. Autorităţile superioare au dat ordin prin telegraf, ca ei doi să facă cercetările şi să le ducă în aşa fel încât să iasă „cum trebuie". Acest „cum trebuie" însemna că ţăranii trebuiesc strânşi în chingi şi „băgaţi la apă". Ei doi vor fi răsplătiţi, şi de cei care au acum puterea, şi de cei ce o vor lua negreşit până la primăvară. Asemenea probleme nu se ridicau pentru întâia oară în faţa plutonierului major Budu, care purta
192
ZAHARIA STANCU
tunica stăpânirii de peste treizeci de ani. Cazul dela Troian era, cum îi spuneau jandarmii,în limbajul lor, „un caz gras". Pentru a sărbători acest „caz gras," Juvete se hotărîse să sacrifice, chiar pentru „gustarea" din dimineaţa începerii cercetărilor, unul din cei şapte purcei albi şi graşi care grohăiau pe lângă scroafa de rasă în cocina ridicată în fundul marei curţi, între sălcii şi plopi. Purceluşul îl tăiase vătă-şelul primăriei, Dârâială, ginerele gornistului veteran Diş, care se pricepea la astfel de lucruri. Dârâială fusese ordonanţă la un căpitan, în timpul cât îşi făcuse armata, şi în această calitate învăţase nu numai să taie porcii şi purceii pe care soldaţii îi aduceau plocon ofiţerului când se întorceau din câte o scurtă permisie, dar să şi gătească bucate alese, ca un bucătar meşter, să legene copiii, ca o doică, să-i ducă la plimbare, să-i spele în baie şi să le cureţe scutecele. Intre altele, mai învăţase cum şi pe unde trebue să plimbe ordonanţa căţelul cuconiţei, legat cu cureluşă prinsă de zgarda lucitoare : nu pe uliţi, ci prin centru, ba chiar prin grădina publică... Numai ţâţă n'a putut Dârâială să dea copiilor căpitanului de infanterie, pentrucă Dumnezeu, în marea lui bunătate, nu-1 dăruise şi cu ţâţe. Acolo, în armată, şi mai ales ca ordonanţă, a învăţat Dârâială multe lucruri vrednice de ţinut minte în viaţă: să-şi plece capul, să tacă şi să împlinească orbeşte ordinele care i se dau de către oamenii stăpânirii.
Din ordinul cuconiţei Chiva, Dârâială a tăiat, pe la miezul nopţii, purceluşul şi. 1-a curăţat de păr. De gătit însă, 1-a gătit cucoana Chiva, cu mâinile dumneaei. Tot dumneaei a călit varza, ca s'o scoată bună la gust şi neafumată. Dârâială a co-borît însă în pivniţa casei şi a scos varza din butoi. Nu s'a mirat de câtă varză, de câte putini cu murături şi borcănaşe de sticlă cu gogoşari verzi şi roşii are Juvete în pivniţă. El, Dârâială, cărase toate aceste zarzavaturi, noaptea, să nu-1 vadă satul, cu sacul la spinare, dela grădinile de zarzavat ale bulgarilor până la postul de jandarmi. Treaba asta o făcea de ani de zile, nu numai pentru jandarm, dar şţ pentru notar, şi pentru primar... Bulgarii îşi plângeau munculiţă lor dată pe degeaba, rămâneau însă cu piânsul şi cu văicăreala, iar jandarmul, primarul şi notarul cu plocoanele. Dacă grădinarii s'ar fi arătat sgârciţi la plocoane, într'o singură noapte ar fi fost ridicaţi dela grădinarii şi trimişi la urma lor, peste Dunăre. Perceptorul Gâdea îşi lua singur plocoanele dela bulgari. Pe el şi aşa tot îl. înjurau oamenii, tot hoţ îl numeau. Cel puţin să aibe pe ce să-1 înjure. Şi nu venea pe jos, ca să plece cu sacul la spinare şi pe înoptat, ci ziua în amiaza mare, cu (căruţa.
Pe Dârâială nu-1 mirau nici sacii cu grâu şi cu făină, cu mălai şi cu porumb, aşezaţi, ca la moară, unul lângă altul, lângă peretele pivniţei. El, Dârâială, îi aşezase acolo, dupăce-i descărcase din căruţa trimisă de logofătul Oprea Căţui Strâmbul ca „dar" din partea curţii boiereşti dela Băneasa, şi-i cărase cu spinarea, abia coborînd scara îngustă.
Pentru masa de prânz aveau să se sacrifice două gâşte, iar pentru cea de seară, carnea de viţel pe care el, Dârâială, trebuia să se ducă şi s'o ridice tot dela iogofătul Oprea Căţui Strâmbul. In timpul cercetărilor, jandarmii trebuiau să fie bine dispuşi. Şi trebuia să fie bine dispus mai.ales plutonierul major Budu, pe care Juvete şi-1 socotea oaspete.
Cu vinul şi ou ţuica nu avea să fie nicio încurcătură... Dece erau şapte cârciumi în sat ? Şi dece cârciumarii deschideau şi închideau cârciumile lor când voiau? Pentrucă pivniţa lui Juvete să nu rămână niciodată goală.
Fetişcana lui Ciuciumiş se învârtise toată noaptea pe lângă cucoana Chiva Ba aruncase un lemn în maşina de -gătit, ba spărsese şi tăiase mărunţel o ceapă, ba spălase şl ştersese cu şervetul, până le făcuse lună, farfuriile şi paharele.,. Acasă la ei ar fi fost fericiţi să aibă o mână de mălai, s'o arunce în oală, — că nu mai aveau căldarea din vară, — şi să pregătească o mămăligă pripită... Pe câtă vreme aici... se gătea şi se pregătea mâncare ca pentru o liotă întreagă...
Se sătura fetişcana lui Ciuciumiş în casa jandarmului mai mult cu mirosul...
DULĂII
193
Plutonierul major Budu, cunoscut ca mare mâncău, se aştepta Ja o cinzeacă-două de ţuică şi la o masă înjghebată în grabă, cu câteva felii de şuncă şi-un boţ de brânză. Purcelul prăjit pe varză călită, murăturile şi gogoşarii, vinul alb şi vinul negru îi întrecuse toate aşteptările. Era o dovadă pentru el că subalternii îl iubesc şi îl preţuiesc, ceeace îi măgulea vanitatea, dar era şi o dovadă că aceiaşi subalterni îi cunosc puterea şi temându-se de ea, umblă pe toate cărările să-i câştige bunăvoinţa.
II măgulea şi faptul că soţia lui Juvete, cucoana Chiva, se grăbise să-şi ceară scuze pentru o lipsă atât de puţin însemnată ca aceea a "absenţei tradiţionalei ramuri de leuştean în gura purceluşuTui de pe tavă.
înclinase capul, cum se cuvine să facă orice om bine crescut, când arc dea tace cu o doamnă din lumea bună şi oftase uşor
— Atâta supărare s'avem pe ziua de azi, cucoană Chiva, dar socotesc c'om avea mai multe şi mai grele...
Purceluşul a fost căsăpit şi împărţit cu meşteşug de cucoana Chiva în trei porţii mari, care s'au ridicat purcoi pe trei farfurii.
— Dar dumneata nu ne onorezi, cuconiţă Chiva ?
— Eu nu obişnuesc gustarea de fripturică dimineaţa, domnule Budu... îmi iau mai târziu cafeluţa...
Nici nu începuse să le clăfăie bine fălcile celor trei oameni îmbrăcaţi în tunici albastre, că fetişcana, opintindu-se şi ţinându-se cu mâna de marginea uşii să nu cadă, îşi scutura de zăpadă picioarele goale şi se chinuia să aducă în casă o găleată în care, afundate în zăpadă amestecată cu ghiaţă, îşi arătau gâturile subţiri câteva sticle mânjite cu ceară în jurul dopurilor... Juvete a aşteptat ca fetişcana să pună jos găleata, lângă cişmele lui ,că să-şi consulte şeful asupra băuturii :
— Avem „Grasă Brătianu" roşu, şi „Domeniile coroanei", alb... Cu ce să începem, domnule plutonier major ?
— Păi eu zic, şefule, că la carne grasă, vinişorul alb e mai potrivit. Om bea şi roşu mai târzior... Să începem deci cu „Domeniile Coroanei" şi să-i punem capac cu „Grasa" domnului Brătianu... Dar... şefule, porunceşte să avem şi pe mai târziu la îndemână câteva sticli soare reci... O să ne încălzim curând lucrând cu mârlanii şi o să avem nevoie să ne răcorim...
Din purceluşul care nu era chiar cât vrabia, ci cam cât curca, dar purceluş, purceluş într'adevăr de lapte, după un sfert de ceas n'au mai rămas pe farfurii decât uşoare resturi de oscioare, iar din varza călită, adusă fierbinte la masă, nici un firişor.
— La purceluşul de lapte, mai ales dacă c fript cu rumeneală, oscioarele sunt mai gustoase decât lot restul. Le sugi dulceaţa măduvii, le spargi în măsele, le mesteci şi le înghiţi... Şi după fiecare înghiţitură torni un pahar pe gât... Vinişorul lunecă, ajunge purceluşul din urmă şi... te simţi cum nu te-ai mai simţit niciodată...
— Aşa şi facem, domnule plutonier major...
— Aşa se şi cuvine, Juvete... Aşa se şi cuvine, Cârnule... Nu poţi munci fără să mănânci... Şi noi avem de lucru azi, băieţi, nu glumă... Grozavă muncă... Hai noroc pentru izbânda noastră, Juvete... Hai noroc pentru izbânda noastră, Cârnule...
— Să trăiţi, domnule plutonier major Budu...
S'a golit sticla cu vin alb şi când, după purceluş, s'au adaus la masă brân-zeturile, au început să se golească şi bulelcile cu vin roşu...
— Schimbi mâncărica, trebuie să schimbi şi vinişorul... Aşa scrie la regulament, după lege...
— După lege, domnule plutonier major, după lege...
Au venit în ceşti albastre, cafelele, şi au fost sorbite pe îndelete, la fum albastru de ţigară.
13 — Viaţa Româneasca   - c. 38W
194
ZAHAR1A STANCU
Apoi fetişcana lui Ciuciumiş a strâns farfuriile, a strâns faţa de masă şi şerveţelele mototolite şi mânjite cu grăsime... A luat găleata cu sticle goale, în care zăpada şi ghiaţa începuseră a se topi, căci soba din colţ era doldora de jărăgai, şi a adus şi a pus altă găleată, cu alte sticle pline, lângă cişmele lui Juvete.
— Asta n'o mai pune-o aici, fetişcano, pune-o în colţ, că acum ne ridicăm dela masă!
Trei pahare au fost lăsate, să le aibă oricând la îndemână cei trei oameni îmbrăcaţi în tunici albastre, aşezate,jos, pe un şerveţel, lângă găleată,
— Cucoană Chiva, îţi mulţumim pentru gustărică...
— Şi pentru vinişor...
— Facem şi noi ce putem, domnule plutonier major... Tot ce putem...
— Puteţi mult, cuconiţă Chiva ! N'am mulţi subalterni în plasă ca Juvete... Poate Cârnul să-1 ajungă... când va deveni şi el şef de post... Eu pe altul nu-1 văd... Şi acum, te-aş ruga ceva, cuconiţă Chiva.
— La ordin, domnule plutonier major!
Luând în glumă poziţie de drepţi, cuconiţa Chiva zâmbea fericită de plăcerea şi mulţumirea pe care le citea pe obrazul domnului plutonier major Budu.
— Ar fi bine să iei fetişcana şi să treceţi în odăile din fund. De alături, din dormitor, o să se audă...
— Aveţi dreptate, domnule plutonier major !. Totdeauna se aude... Dar eu m'am învăţat... Legea e lege... Meseria e meserie...
Cucoana Chiva .s'a strecurat, spre odăile din fund, urmată de fetişcana lui Ciuciumiş, care se ţinea de paşii ei ca o umbră.
Ridicându-se dela masă, îngreunat,de gustărică preţuind cât o îndelungată petrecere, încălzit de vin şi niţeluş întărâtat de cafeaua cu care nu prea era obişnuit, plutonierul major Budu din jandarmerie s'a simţit, deşi râgâia într'una, devenind iarăşi şef.
In timpul mesei parcă se cobora un pic de omenie în el şi îşi îngăduia uneori, dacă mai era şi bine dispus, să facă glume cu subalternii, ba chiar să freacă la uşoare gesturi familiare.
Acum însă începea serviciul — serviciul greu, dar care îi dădea satisfacţii de zeu atotputernic, şi-şi potrivea ţinuta, să-i fie cât mai fără cusur.
Odaia, — odată strânse farfuriile şi solniţele cu sare şi cu ardei pisat, cuţitele şi furculiţele, şerveţelele şi faţa _ de masă — îşi căpătase din nou înfăţişarea ei severă de cancelarie a unei jandarmerii, cu ziduri albe, cu masa plină de hârţoage, cu dulapul arhivei.
In odaie stăruia mirosul de carne fragedă şi grasă, de brânză şi de vin, jandarmii sătui îl simţeau, dar când eşti sătul, mirosul de carne mai curând te supără decât îţi aţâţă pofta. Pentru flămânzii care urmau să fie aduşi aici, mirosul acesta constituia însă încă o tortură în plus. Deaceea jandarmii nu deschiseseră nici pentru o clipă ferestrele să aerisească încăperea.
într'un colţ, acoperită de un şervet, se ferea parcă de ochii jandarmilor găleata în care — înfăşurate în zăpadă şi în bucăţi de ghiaţă — se răceau sticlele de vin înfundat. t
Juvete şi Cârnul aşteptau în picioare, lângă fereastră. Nu se uitau afară. Ca s'o facă, ar fi trebuit să se întoarcă cu spatele la plutonier. îşi dădeau însă seama şi aşa că viscolul nu s'a potolit. Auzeau arborii văietându-se şi şuierătura hor nului şi a acoperişului casei.
Dupăce a făcut câţiva paşi în lungul şi latul cancelariei, domnul plutonier major Budu din jandarmerie s'a oprit în faţa lui Juvete :
— Ei, şefule, începem ?
DULĂU
195
— Cum ordonaţi, domnule plutonier major...
— Cine o să ia note pentru procesul verbal ?
— Ca de obicei, domnule plutonier major, caporalul Lindină Axente. Are scriere frumoasă şi citeaţă.
— Şi cine ne mai ajută ?
— Ca de obicei, domnule plutonier major, caporalul Blajinu Aurel...
— Ordonă să vie aici amândoi caporalii şi strigă să ne aducă un arestat... Unul singur... Capul....
— Am înţeles, să trăiţi, domnule plutonier major...
Chipul lui Cârnul, care sta drepţi mai deoparte, s'a luminat de parcă soarele ar fi spart într'un iureş norii şi şi-ar fi aruncat toate razele asupra lui...
Au intrat caporalii în tunici şi s'au prezentat. Lindină Axente a orânduit pe masă hârtie şi toc, cerneală şi sugativă. Blajinu Aurel s'a apucat să mute scaunele, aşezându-le cu grijă lângă peretele din fund, ca să nu le încurce mişcările pe care aveau să, înceapă a le face. Blajinu Aurel mai ştia că nici lui Budu, nici lui Juvete nu le place dezordinea.
Un jandarm care patrula prin zăpada de afară, s'a dus la grajd, a intrai înăuntru şi luându-1 de umeri şi îmbrâncindu-1 tot timpul prin zăpada ariei, 1-a adus la post şi 1-a împins în cancelarie pe Gruia Popozină.
Rumânul îmbrâncit s'a împleticit să cadă, a ajuns însă cu mâinile la un perete şi s'a propltit în el. S'a întors numaidecât cu faţa la cei .cinci jandarmi. Era galben-pământiu, cu faţa trasă şi cu ochii scufundaţi în adâncul capului. Văzându-i pe jandarmi fără chipie, şi-a scos şi el căciula din cap şi neştiind dacă se cuvine ori nu s'o aşeze pe marginea ferestrei, a prins a o frământa la întâmplare în mâini.
Plutonierul major Budu s'a repezit la jandarmul tânăr care-1 adusese dela grajd pe Gruia Popozină şi-1 îmbrâncise în cancelarie.
— Jandarm! De ce-ai îmbrâncit omul ? Ce ţi-a făcut ? Aşa te-am învăţat eu să te porţi cu arestaţii ? Omul e numai .arestat. N'a fost cercetat... Nu ştim dacă e nevinovat... Cum ţi-ai permis să-1 brutalizezi?
Jandarmul boboc luase poziţia de drepţi. Nici nu clintea. Asculta tăcut mustrarea făcută cu glas aspru şi se uita drept în ochii plutonierului major Budu.
— Să trăiţi, domnule plutonier major... Am crezut că...
— Ce-ai crezut? Cine ţi-a dat voie să crezi? Nu ai voie să crezi nimic..Trebuie să asculţi... Atât...
— Am înţeles, să trăiţi, domnule i plutonier major. Trebue să ascult... Atât...
— Du-te şi-ţi vezi de treabă ! Şi altădată să nu te mai prind... că ocna te mănâncă... Unde ai citit dumneata, jandarm, că avem voie să îmbrâncim oamenii ? Unde ? .
— Am înţeles, să trăiţi, domnule plutonier, major!
Cât timp îl certase pe jandarm, Budu avusese faţa încruntată. Şi-o luminase imediat ce, mergând deandaratelea până la uşă, jandarmul boboc ieşise din odaie, potrivindu-şi-o după feţele vesele ale celorlalţi.
Acum gradaţii se aflau în picioare. Singurul care se aşezase pe scaun, la masă, era caporalul Lindină Axente. Cu o mână potrivea hârtia, cu alta făcea rotocoale prin aer cu condeiul pe care nu-1 muiase în călimara cu cerneală violetă.
Plutonierul major Budu din jandarmerie 1-a cântărit câteva clipe din ochi pe arestat şi cu nedumerirea şi blajinitatea înflorită pe faţă, cu glasul mieros, 1-a întrebat:
— Cum te chiamă pe dumneata, omule necăjit ?
Niciodată până atunci nu-i spusese cineva lui Gruia Popozină „dumneata". Din „tu" şi din „mă" nu-1 scosese nimeni.
— Gruia Popozină... Mă cunoaşte domnul şef de post Juvete. Mă cunoaşteţi şi dumneavoastră, că sunteţi de mult timp prin părţile noastre...
13 *
196
ZAHĂR!A STANCU
— Poate să te fi cunoscut cândva, dar... acuma nu-mi mai amintesc. Şi... cam câţi ani ai dumneata, rumâne?
— Treizeci şi şase...
— Şi eşti căsătorit ?
— Da. '
— De când ?
— De mult...
— Ia adu-ţi  bine aminte...   încearcă să-ţi aduci bine aminte... Ori nu poţi?
— Ba da, pot să-mi aduc aminte...
— Te întreb de câţi ani eşti însurat...
— De optsprezece ani, domnule plutonier major...
— Vai de capul şi de pielea dumitale, omule ! Şi ce ţi-a venit să te însori aşa de tânăr ? Că la optsprezece ani nici nu-ţi răsărise mustaţa...
— Murise maică-mea. Şi mai aveam cinci fraţi mai mici... Taica nu se mai putea însura de-a dora, că era sărac şi nu-1 lua nimeni, şi la casă trebuia femeie pentru spălat, pentru cârpit o cămaşă...
— Omul care se însoară de tânăr n'arc tinereţe...
— O fi având, n'o fi având...
— Şi cât pământ ţi-a rămas dela taică-tău ?
— Nici o palmă de pământ. Vă spusei că era sărac. Numai o parte dintr'un loc de; casă...
— Şi dela nevastă ce zestre ai luat ?
— N'am luat nici o zestre, domnule plutonier major... Budu s'a întors către caporalul dela masă :
— Ai scris că n'a moştenit nici o avere dela taică-său ?
— Tot, să trăiţi, domnule plutonier major...
— N'ai uitat nimic ?
— Nimic n'am sărit, domnule plutonier major... Tot, tot am scris, să trăiţi, ca maşina...
— Ai scris că n'a moştenit nici o avere dela taică-său ?
— Am scris, să trăiţi...
— Şi că s'a însurat cu nevastă fără zestre?
— Am scris şi asta, domnule piu...
— Aşa, care va să zică te-ai însurat de tânăr... Va să zică te-ai însurat din dragoste... din dragoste... din dragoste... Ţi-e dragă nevasta, nu ?
— Dacă e nevasta mea...
— Foarte bine, Gruia Popozină... Odată ce te-ai însurat, trebuie să-ţi iubeşti nevasta... Şi... câţi copii ai ?
— Şase, domnule plutonier major...
— Şase... Scrie, Lindină Axente... Scrie tot ce spune, tot ce spune dumnealui...
— Scriu, să trăiţi, domnule plutonier major... Nu-mi scana o vorbă...
— Băieţi ? Fete ? " "
— Doi băieţi şi patru fete...
— Numai doi băieţi! Şi fete, patru... Fetele sunt sărăcie la casa omului...
— La casele noastre, domnule plutonier major, e sărăcie fie că ne nasc nevestele băieţi, fie că ne nasc fete...
— Ai scris, Lindină Axente, cc-a spus dumnealui ?
— Am scris, domnule plutonier major... tot am scris...
— Şi sunt mari copiii dumitale?
— Măricei... Băiatul cel mare de cincisprezece ani şi fata cea mai mică numai tie doi...
— Şi-i iubeşti, nu.?
DULĂII
197
— Oricărui om îi sunt dragi copiii lui, domnule plutonier major şi dacă-ţi sunt dragi copiii tăi, îţi sunt dragi şi copiii altora...
Deşi nu înţelegea unde vrea să ajungă şeful secţiei de jandarmi dela Băneasa cu astfel de întrebări, Gruia Popozină îşi dădea totuşi scama că, într'un fel, Budu işi bate ioc de el. Tot în bătaie de joc i se păruse a fi şi mustrarea făcută de Budu jandarmului tânăr. Ştia ce avea să urmeze şi căuta să se stăpânească, să-şi ţină firea şi să nu se arate temător. Cu cât văd că-ţi este teamă de ei, cu atâta jandarmii işi arată mai mult câinoşenia. Cu bătaia, el, Gruia Popozină, aproape ca toţi rumânii săraci din sat, era învăţat. Copil, îl mai altoiseră uneori cu palma ori cu nuiaua, părinţii. Părui pe la tâmple şi pe la ceafă i-1 smulsese, smoc, cu smoc, timp de cinci ani cât învăţase carte .la şcoala primară, învăţătorul Dabija Gărman care acum, la bătrâneţe, a ajuns inspector şcolar pe trei judeţe. Tot Dabija Gărman 'i-a smintit în palme şi 1-a pus să stea la colţ în clasă, cu genunchii goi pe coji de nucă./învăţa bine Gruia Popozină, îşi scria lecţiile pe caet, Ia socoteli nu-1 întrecea nimeni. Dar când învăţătorul întârzia la cârciumă — grozav îi plăcea paharul — copiii, cum sunt copiii, se sbenguiau prin clasă, până ridicau tot praful în tavan. , — Cine-a făcut nebunii în lipsa mea ?
Şcolarii cu mâinile la piept şi cu năsucurile lăsate în jos tăceau. Se auzea musca sbârnâind în clasă.
— N'auziţi ? Cine-a făcut nebunii în clasă în lipsa mea? Spune-mi tu, Popozină Gruia...
— Nu ştiu, domnule învăţător...
— Nu ştii ? —- Nu ştiu...
— Păi n'ai fost aici, în clasă?
— Ba da. Aici am fost, în clasă.
— Şi n'ai văzut ?
— N'am văzut, domnule învăţător.
— Cum n'ai văzut ? !
— Citeam. îmi învăţam mai bine lecţia.
— Aşa ? Văsâzică nu vrei să-mi spui ?
— Nu ştiu !...
Tabăra învăţătorul Dabija Gărman pe ei cu rigla, cu palmele, uneori şi cu picioarele...
— Să te'nveţi minte, să nu mai tăinui. Altădată să-mi spui... Niciodată, în cinci ani, învăţătorul nu-i smulsese din gură un singur nume.
— De ce nu i-ai spus învăţătorului pe cei care au făcut praf în clasă, Popozină ?
—- Dar tu dece nu i-ai spus ?
— Pe mine nu m'a întrebat...
— Eu nu vreau să pârăsc pe nimeni. Nu vreau să fiu coada de topor a nimănui...
— O să mori prost, Popozină-
— O să mor prost...
Mai mâncase bătaie cu palmele, cu pumnii şi cu reteveiul cât argăţise pe ia diferiţi bogătani, aşa că atunci când l-au luat la armată şi-au început, ca po orice răcan, să-1 tupungească sergenţii şi majurii, descele bătrâne ale regimentului, şi ofiţeraşii cu puf pe obraz abia ieşiţi din şcoala militară, el nu s'a aflat în faţa unor grozăvii noi. Era învăţat cu de toate. Era învăţat cu bătaia. Se strângea în el. Se aduna tot înlăuntrul lui aşa cum se ascunde melcul în căsuţa răsucită de os ori cum se face ghem ariciul sburlindu-şi ţepile ascuţite. Işi încleşta fălcile şi căuta să se gândească la altceva. Cel care îl bătea, lovea în el ca într'o piatră. Nu i se clintea un singur muşchi pe obraz. Atât de tare izbutea să se stăpânească
198
ZAHARIA STANCU
încât nici măcar buzele nu-i tremurau. Dacă îl umpleau de sânge, se ducea şi se spăla şi-şi vedea înainte de treabă. Dar în sufletul lui se aduna veninul şi se aduna ura. Poate că va veni o zi, gândea el, când veninul adunat ani şi ani în inima lui, |ca într'un ulcior, îl va da asupritorilor săi să-1 soarbă. Poate va veni o zi când ura adunată ani şi ani în sufletul lui se va schimba în putere, într'o putere de nebiruit, cu care el, Gruia Popozină, şi alţii ca el, vor lovi până la nimicire în asupritorii celor mulţi şi săraci. Cristea Moga, cu care întârziase deseori la taifas, credea în sosirea unei astfel de zi, deşi nimeni nu ştia dacă această zi e apropiată sau îndepărtată tare. Acum era neîndoielnic că plutonierul major Budu ,avea să-1 bată. Cu pumnii ? Cu vâna de bou cu care 'îi altoise pe copii în primărie ? Cu cişmele ? Ori poate aveau să-1 pună să se descalţe şi să-1 bată la tălpi ? Uneori jandarmii vârau rumânilor în sân o pisică, coseau gura cămăşii, loveau cu băţul pisica până o înnebuneau şi o sileau, căutându-şi ieşire, să sfâşie pieptul şi coastele omului cu ghiarele... Nu se vedea nicio pisică în încăpere. Doar vâna de bou, săbii, pistoale, puşti, centiroane şi...
Plutonierul major Budu îi da ocol cu faţa luminată. îşi .aprinsese o ţigară şi trăgea fum din ea.
Ceilalţi jandarmi stăteau deoparte şi-I lăsau pe şeful lor să-şi arate meşteşugul şi puterea, dornici să-1 admire şi să-i dea dovadă că ei toţi mai au ceva de învăţat dela un jandarm cu atâta experienţă.
Cu gura întinsă până la urechi râdea Juvete. Râdea mai stăpânit, dar totuşi râdea şi Cârnul. Râdea până şi caporalul Lindină Axente, care se făcea că mâzgăleşte hârtia din faţa lui, însemnând întrebările domnului plutonier major Budu şi răspunsurile arestatului Gruia Popozină, de ani 36, care se afla sub anchetă. Numai plutonierul major Budu, din jandarmerie, şi caporalul Blajinu Aurel nu râdeau. Plutonierul major s'a întors dintr'odată pe călcâi şi s'a vânît tot, mărunt şi rotofei ca un butoi, sub nasul rumânului— Te-ai însurat din dragoste ! Nevasta ţi-o iubeşti ! Dar ţara, ţara asta a noastră, ţara asta românească dece n'o iubeşti, mâi, nemernicule ? Mă vită, mă porcule, mă... Ţara dece nu ţi-o iubeşti, mă prăpăditule ? mă amărâtule, mă... Că ţara e maica noastră a tuturor, e nevasta noastră a tuturor, e copilul nostru al tuturor...
Gruia Popozină nu mai răspundea nimic. Unor asemenea întrebări n'avea ce răspuns să dea. Acum nici nu se mai uita la plutonierul major Budu- Nu se mai uita nici la ceilalţi jandarmi. Privea prin fereastră văzduhul frământat de viscol, fulgii albi care se vânzoleau în vârtejuri şi plopii înalţi şi negrii, cu vârfurile subţiri îndreptate spre cer, ca nişte suliţi lungi şi ascuţite. Se sbu'riea tot mai mult ca ariciul. Se închidea tot mai adânc în el. Să nu alunec, gândea rumânul... Să nu vorbesc. Să nu-i spun niciun cuvânt din cele care ar dori Budu să audă din gura mea. Să tac... Să tac...
— Taci ? Taci, nemernicule ?! Bine, Bine ! Să zicem că nu-ţi place ţara ta, că nu vrei să-ţi iubeşti ţara! Mă rog ! Nu te putem sili... O să-ţi spunem că eşti un ticălos, o otreapă, dar de silit, nu te putem sili. Dragoste cu sila nu se poate... Dar, măi vierme, mă păduche, ce-ai avut, mă, cu ţara ? De ce-ai turburat-o, mă pleoşniţă ? Dece i-ai înfipt, mă tâlharule, cuţitul în spate ? Ce rău ţi-a făcut ţie ţara, mă ? Ce rău ? Bestie ! Golanule ! Ţăranule ! Taci ? Dece nu răspunzi ?
Pe Gruia Popozină l-au biruit o clipă vorbele care-i năvăleau în gât :
— Ce să vă răspund ?
— De ce-ai adunat oamenii în sat ?
— Nu i-am adunat eu. S'au adunat singuri. In fiecare zi, spre seară, când n'au de lucru, oamenii se adună în faţa primăriei şi stau de vorbă. Uneori vine între noi şi primarul Dobre Crivu, alteori vine şi părintele Tomiţă Bulbuc... Dom-
DULĂII
199
nul şef de post ştie tot... că noi n'avem ce-ascunde... N'avem niciun cuget rău în inima noastră...
— Scrie, Lindină, scrie : inculpatul Popozină Gruia, aflat în cercetarea noastră, recunoaşte c'a adunat oamenii din sat în faţa primăriei şi că...
— Am spus că s'au adunat singuri. Numai primarul ne adună cu goarna, când are să ne aducă la cunoştinţă vreo poruncă de-a stăpânirii.
— Scrie, caporal Lindină Axente, scrie tot! Arestatul mărturiseşte că...
— Tot scriu, să trăiţi, domnule plutonier major !
— Şi la conacul dela Troian ce-aţi căutat ? Şi în curtea lui boer Gogu dece-aţi intrat ? Şi de ce i-aţi ucis dulăii ? Şi dece aţi vrut să-i spargeţi uşa cu topoarele ? De ce i-aţi bătut slugile ? Dece aţi încercat să-1 omorîţi chiar pe dumnealui în persoană cu furcile de fier ? Şi dece, trecând prin gara Troian, la întoarcere, l-aţi ameninţat pe şeful de gară Strofe Dichirliu cu bătaia ? Şi dece aţi încercat să-spargeţi gara şi să furaţi banii statului, din casă? Scrie, Lindină'Axente, scrie tot... Arestatul Gruia Popozină mărturiseşte că...
— Scriu,să trăiţi, domnule plutonier major, scriu tot...
— Taci? Taci, bivole ? Taci ca piatra? Taci ca şarpele? Taci ca pământul ? Dece taci, ticălosute ? Dece nu scoţi o vorbă, hoţomanule ? Dar prin tăcerea ta ai spus tot, ţăranule... Ai scris tot, Lindină Axente ?
— Tot am scris, să trăiţi, domnule plutonier rnajor. Tot. Tot. Arestatul a mărturisit.-.
— Foarte bine, caporalule...
Incleştându-şi puternic fălcile şi înghiţindu-şi mereu saliva de care i se umplea gura, Gruia Popozină rămăsese liniştit, cu faţa galbenă-pământie ca împietrită.La unele întrebări i-ar fi răspuns lui Budu. La toate întrebările i-ar fi răspuns spunându-i că nimic nu e adevărat din cele'ce rosteşte. Doar nu fusese singur acolo. Mai mult de treizeci de oameni se aflaseră de faţă. Insă plutonierul major Budu nici nu-i lăsase timp să răspundă., iar condeiul caporalului Lindină Axente, alergând pe hârtie cum aleargă locomotiva trenului pe şine, umpluse cu rânduri violete câteva coaie de hârtie albă.
Cu faţa în care-i năvălise lot sângele, roşie, cu ochii jucându-i în cap ca nişte măsline galbene, necoapte, plutonierul major Budu îi da ocol, cu paşi mărunţi, aşa cum, cu o zi înainte numai, stolului de oameni care-1 aşteptau pe boer Gogu să iasă din casă să ie vorbească, îi dăduse ocol dulăii mari şi graşi, cu colţii albi şi tăioşi.
Pe .aceia îi asmuţise asupra rumânilor logofeţii şi slugile boiereşti, în urina poruncii dată de boer Gogu Cristofor.
Pe dulăii ăştia turbaţi cine îi asmuţea asupra lui şi a celorlalţi, care aveau să fie şi ei chemaţi, în curând, unul câte unul aici ?.. Răspunsul ieşise ca la o chemare din gura plutonierului major :
— Legea, — urla acum Budu, cu glasul atât de puternic, că începuse a se sgâlţi geamurile, cu ochii ieşiţi   afară   din cap şi cu vinele gâtului   gata să plesnească. Aţi călcat legea, nemernicilor... Aţi călcat legea în picioare ! V'aţi bă tut joc de lege !...
Da, îşi spunea în gând Gruia Popozină, legea îi asmute. Legea şi cei care au făcut legea îi asmut pe jandarmi asupra lui şi asupra tuturor celor deopotrivă în sărăcie cu el. Deşi ştia acum că ori de ar vorbi, ori de ar tăcea, soarta lui este hotărîtă, Gruia Popozină şi-a călcat pe inimă şi i-a răspuns plutonierului major:
— Dar noi n'am călcat nicio lege, domnule plutonier major..
— Aţi vrut să spargeţi hambarele boierului dela Troian... Aţi vrut să vă înfruptaţi din avutul boerului şi legea spune...
— Domnule plutonier major, vă rugăm să vă calmaţi.. Nu face ! Ştiţi, după gustarea noastră, turburarea asta nu e bună...
200
ZAHARtA STANCU
— Am îmbătrânit, Juvete, asta este... Am îmbătrânit, Cârnule, asta este... Inii ies prea uşor din fire... Scrie, caporal Lindină Axente, scrie: „Eu Gruia Popozină, de ani treizeci şi şase, născut la Omida şi trăitor în Omida, recunosc că am adunat oamenii din sat, bărbaţi şi femei şi chiar copii — nu, copii şterge — că i-am condus la conacul dela Troian al domnului Gogu Cristofor, mare moşier, fost şi viitor ministru... Nu, nu Lindină Axente, şterge cuvântul „fost", că domnu Gogu n'a fost încă ministru până -acum. Şterge, caporal Lindină Axente şi cuvintele „viitor ministru", că nu se ştie ce aduce viitorul. Numai Dumnezeu ştie ce aduce viitorul şi eu, Lindină Axente, nu sunt Dumnezeu — şi că acolo am încercat să-i omoram chiar pe boer...
— Dar nu e nimic adevărat din toate astea. Dumneata ştii bine, jandar-mule, că nu e nimic adevărat...
— Aşa ? Va să zică eu rnă port părinteşte cu tine şi tu, puturosule, mă faci de mincinos ?... Ei, află că pe mine, pe mine plutonierul major Budu din jandarmeria rurală, până acuma nimeni n'a cutezat în ţara românească, da, în ţara românească, să mă facă de mincinos...
— N'oţi fi spus nicio minciună până acum, domnule plutonier major... Budu a dat iarăşi semne că e gata să-şi iasă din sărite, dar Juvete şi
Cârnul s'au apropiat de el :
— Calmaţi-vă, vă rugăm, domnule plutonier major, nu face să vă iritaţi atâta pentru „cazul" ăsta. Dacă ne îngăduiţi, eu şi sergentul Cârnul suntem gata să-i aplicăm constituţia. O să ne ajute şi caporalul Blajinu Aurel.
— Nu, şefule de post, încă nu. Avem destul timp să-i aplicăm şi constituţia, articol cu articol, dela început şi până la sfârşit... Scrie, caporal Lindină Axente : „Am spart uşa casei boereşti cu topoarele ; am bătut logofeţii şi am ciomăgit slugile ; am spart hambarele şi pătulele ; am furat grâu şi porumb ; am încercat să dăm foc conacului, dar fiind viscol şi zăpadă mare, n'am izbutit; am omorît dulăii domniei sale domnului Gogu Cristofor; am tras'cu armele în boer şi în logofeţi şi l-am împuşcat pe numitul Spiridon Bădoi... Aceasta îmi este declaraţia, dată de buna mea voie, pe care, ştiind carte, o iscălesc. Despre cele întâmplate în gară la Troian, voi da declaraţie aparte, fiind caz aparte..." N'ai sărit niciun rând, caporal Lindină Axente ?
— Niciunul, să trăiţi, domnule plutonier major...
— Atunci adaogă jos, în stânga: „Dată azi 11 Decembrie 1906, în al patruzeci şi umilea an de strălucită şi glorioasă domnie a M\ S. Regelui Carol I". Iscăleşte, Gruia Popozină, şi ne avem ca fraţii...
— Nu este adevărat ce-a scris acolo pe hârtie domnul caporal Lindină Axente. Nu pot să iscălesc...
— Iscăleşte, mă băiatule, m/î...
— - Nu pot să iscălesc aşa ceva, domnule plutonier major...
— Ca pe Dumnezeu te rog, mă copile, iscăleşte...
— Nu iscălesc...
— Iscăleşte, mă ţâneule, mă...
— Nu iscălesc...
— Şi mai spuneai că-ţi iubeşti nevasta...
— Nu iscălesc...
— Şi pretindeai că-ţi iubeşti copiii...
— Nu iscălesc...
— Ai şase, Gruia Popozină...
— Şase copii am, dar de iscălit nu iscălesc...
— N'o să-i mai vezi...
— Poate că nici aşa n'o să-i mai văd, cine ştie cât. Până la primăvară au tot timpul să moară de foame...
DULĂII
201
— Pentru ultima oară, îţi spun, Gruia Popozină, iscăleşte !
— Nu iscălesc...
— Caporal Blajinu Aurel...
— La ordin, să trăiţi, domnule plutonier major...
— începe aplicarea constituţiei...
— Am înţeles, să trăiţi, domnule plutonier major ! Încep să-i aplic constituţia arestatului Gruia Popozină.
Rumânul cu faţa galbenă pământie sta nemişcat în mijlocul cancelariei, mototolind mereu cu amândouă mâinile căciula veche, ruptă în fund, şi tocită pe margini. Acum, Gruia Popozină nu se mai întreba dacă mai are rost s'o puie pe fereastră. El vedea că pe fereastră se aflau două glastre cu muşcate, iar muşcatele erau înflorite şi florile catifelate erau roşii ca sângele.
Afară bântuia acelaş viscol, care nu se mai potolea. Plopii înalţi şi negri şi sălciile plângătoare vuiau. Şuera hornul casei, troznea acoperişul clădirii vechi, pe care cândva o locuise domnul Albert K.napp şi Madama lui, care fusese odinioară, în tinereţea ei, atunci când venise de departe, subţire ca trestia, iar după lungi ani murise grasă şi bătrână, cu mustăţi groase, deasupra gurii cu care rostea stricat vorbele româneşti.
De toate câte i se întâmplase în viaţă îşi amintea fără voia lui, în clipa aceea, Gruia Popozină. De un singur lucru nu-şi putea aduce aminte şi el se străduia mereu să-şi amintească: când şi de unde îşi cumpărase căciula pe care o frământa şi o răsucea şi iarăşi o mototolea în mâini şi nu ştia unde s'o pună ? Şi era tare mâhnit că nu-şi aminteşte.
L-a văzut apropiindu-se de el pe caporalul Blajinu Aurel. S'a rupt de gândurile lui, şi-a adus aminte că e între jandarmi şi că acum are să urmeze ceva îngrozitor. Dar el trebuie să tacă. El trebuie să rabde şi să tacă, să nu scoată niciun strigăt, niciun geamăt măcar să nu-i audă jandarmii călăi şi să se p bucure că au făcut din ei o cârpă şi să nu-1 audă şi să se sperie rumânii închişi în grajd şi muierile sleite de puteri care tremură de frig alături de ei. Cu orice preţ, orice s'ar întâmpla, el trebuie să rabde şi să tacă şi să nu iscălească hârtia jandarmului care e menită să-1 ducă la ocnă. Trebuie să tacă. Trebuie !
— Desbracă-te şi întinde-te pe duşumea ! Omul n'a înţeles prea bine ce i se cerea.
— Nu'nţelegi ? Dezbracă-te şi culcăTe pe duşumea !
Văzând că pare năuc şi şovăie, caporalul Blajinu Aurei s'a apucat să-1 des-brace pe îndelete; i-a scos zăbunul, i-a scos flanela pe care o purta dedesubt şr dintr'o smucitură i-a scos şi cămaşa neagră şi cârpită, sfâşiind-o.
— Nădragii poţi să ţi-i păstrezi.
L-a lovit cu pumnul fulgerător jn ceafă. Rumânul slab şi galben, cu trupul numai oase şi piele, s'a clătinat o clipă pe picioare şi s'a prăbuşit. Lovindu-se cu Iruntea de duşumea, şi-a revenit repede în fire. Ţinea încă într'o mână căciula veche. Şi-a pus-o în dreptul gurii, între duşumea şi obraz şi a prins între dinţi, muşcând
adânc, o margine a ei.
— fntindeţi-l !
Cum era aşezat cu faţa în jos, aşa cum nimerise din cădere, omul n'a văzut ce se mai întâmplă în odaie. A simţit însă cum jandarmii Cârnul şi Blajinu, apucân-du-1 de mâini şi de picioare, îl tărâsc şi-1 întind în mijlocul odăii, apoi cum unul din ci îi ţine mâinile şi-i potriveşte capul şi cum şezutul mare, gras şi cald al celuilalt, se aşează peste şezutul lui. Acum vor începe să mă bată şi să mă chinuie, îşi spunea Gruia Popozină în gând. Acum trebuie să fiu tare ca piatra. Să nu scot un cuvânt, să nu ţip, nici măcar să nu gem... Nu trebuie să-i bucur pe jandarmi. Nu trebuie să-1 sperii pe Pascu Ologu, nici pe Tudor, nici pe Tiţă Uie. Pe niciunul din cei închişi
202
ZAHARIA STANCU
în grajd nu trebuie să-i sperii. îşi strângea fălcile şi muşca adânc din căciula pe care
0 ţinuse strâns între dinţi. Atunci 1-a auzit pe plutonierul major Budu şoptind dulce:
— Caporal Blajinii Aurel, îţi ordon să-i aplici constituţia arestatului Gruia Popozină care a refuzat să iscălească declaraţia pe care de bună voie şi nesilit de nimeni ne-a făcut-o şi la care toţi puteţi depune mărturie că aţi fost de faţă...
— Să trăiţi, domnule plutonier major, am înţeles. încep să-i aplic constituţia arestatului Gruia Popozină...
întâia lovitură pe care a primit-o a fost dată cu sete, sus de tot, lângă ceafă. Dar nu în ceafă, ci în apropierea ei, lângă şira spinării. I s'a părut că s'a prăbuşit tavanul casei şi că 1-a lovit acolo capătul rotund şi greu al unei grinzi.
— Aplică-i constituţia ! Repede ! Articol cu articol! Dumnezeul mamei lui ! Tot glasul Iui Budu... Tot glasul lui Budu, — gândea rumânul... A pomenit
de muma legilor, de constituţie, de muma legilor în care scrie negru pe alb, cum îi spusese Cristea Moga şi învăţătoarea Berta Câmpeanu, şi cum citise el însuşi, că toţi oamenii sunt egali între ei, constituţia lui Vodă Carol şi a lui Gogu Cristofor, a lui Budu şi a lui Juvete în care nu era înscrisă pedeapsa cu bătaia... Jandarmul, lovin-du-1, îi aplica, articol cu articol constituţia... Constituţia o pomenise Budu... Şi pe Dumnezeu... Constituţia o simţea cum îl sfărâmă şi-1 pisează şi-1 zdrobeşte cu fiecare lovitură a caporalului Blajinii Aurel... Iar Dumnezeu... Dumnezeu... stă undeva sus, în ceruri.
Are ochi albaştri Dumnezeu, şi barba lungă şi galbenă. Aşa e zugrăvit în biserică. Stă undeva sus, sus de tot, în ceruri. Pe un tron de aur stă aşezat Dumnezeu şi în jurul lui sunt rânduiţi sfinţii şi îngerii şi un înger frumos şi bucălat stă de-a dreapta lui Dumnezeu, cu o condică deschisă. Şi în condică, îngerul scrie ceeace îi spune Dumnezeu despre fiecare om. Ce-o fi scriind acum îngerul despre Gruia Popozină ? Păcatele câte le-a făcut ? Ce păcate ?
Dumnezeu stă undeva sus, sus de tot, în ceruri, pe un tron de aur, are barba lungă şi ochi albaştri. Şi toate câte se petrec pe pământ le ştie şi pe fiecare om o să-1 răsplătească acolo, în ceruri, după inima şi după faptele lui.
— Caporalul Blajinu Aurel, învaţă-ţi bine meseria ! Dobitocule ! Nu lovi în şira spinării, ci alături: dacă loveşti în şira spinării, omul moare. N'avem interes să-1 omoram.
Casa în care locuise odinioară domnul Albert Knapp şi Madama ! Cum putea oare să aibă atâtea grinzi şi atâtea tavane şi atâtea acoperişuri ? Mereu se prăbuşea un-tavan. Şi mereu o grindă cu capul rotund şi greu izbea în spinarea omului întins pe duşumea, cu mâinile ţintuite sub tălpile cizmelor lustruite ale sergentului de jandarmi Cârnul Amedeu.
— Stelele mamii lui !
A pomenit şi de stele, Budu... Şi de stele...
Stelele! Toate stelele stau sub picioarele Iui Dumnezeu cel sfânt şi mare şi bun, care a făurit cu mâinile toate câte se văd şi toate câte nu se văd, care 1-a făurit chiar pe plutonierul major Budu, după chipul şi asemănarea sa... Dar Budu nu poartă barbă. Poate o să poarte când o ieşi la pensie... Nici nu are ochii albaştri ca Dumnezeu. Ochii lui Budu sunt galbeni, ca ai şarpelui. Stau nemişcate stelele. Unele clipesc din gene, ca nişte ochi vicleni. Clipesc şi nu spun nimic. Şi câteodată o stea cade, şi atunci undeva în lume moare un om. El, Gruia Popozină, trebuie să stea nemişcat ca o stea, şi să nu cadă...
— Ei ! Gruia Popozină, îţi ajunge ? Te scoli şi iscăleşti declaraţia ?
Gruia Popozină stă întins pe scânduri. II dor cumplit mâinile osoase pe care
1 le-a1 ţintuit de duşumea cişmele sergentului de jandarmi Cârnul Amedeu. II doare spatele în care parcă i-a înfipt cineva o mie de cuţite. I s'a uscat gura. Nu. Nu trebuie să răspundă lui Budu. Nici să iscălească nu trebuie. Muşcă mai adânc din marginea căciulii. Muşcă şi tace.
DULĂII
203
— Vasăzkă, taci ! Continui să te încăpăţânezi şi să taci ; vasăzieă nu vrei să iscăleşti, luceafărul mamei tale 1 Iar s'a mai dărâmat un acoperiş. Mai multe grinzi l-au lovit cu capetele lor rotunde... Luceafărul... Bl, Gruia Popozină, când pleca Ia oraş — era departe oraşul — pornea la drum târziu, după ce se lăsa întunericul şi răsărea luceafărul de seară. Toată noaptea mergea pe câmp, mergea şi mergea... Şi ajungea Ia oraş când se vărsau zorile şi când alt luceafăr, luceafărul dimineţii, abia răsărit îşi stingea lumina.
— Nu vrea să iscălească, porcul ! Nu vrea să iscălească ! Raliţa mamei lui!... ...La câmp pleca — pe vremuri, când avea boi şi car să muncească pe moşia
boerului. Ca să-1 apuce mijirea zilei cu boii înjugaţi şi cu brazda începută, să nu-1 suduie logofătul ori chiar boerul, o pornea din aria lui când cerul rotindu-se făcea să lucească spre miazănoapte raliţa luminoasă.
— Aplică-i constituţia, caporal Blajinu Aurel! Dobitocule! învaţă bine meseria ! învaţă cum se aplică constituţia, articol cu articol ! După lege... După regulament... Nu lovi în şira spinării că leşină şi moare, parşivul! Alături-! Alături de şira spinării 1
Dece şi-o fi făcut domnul Albert casa cu atâtea acoperişuri şi atâtea grinzi ? Da. II băteau. II băteau cumplit. Simţea cum se năruiau peste el din tavan ori poate din ceruri grinzi de plumb cu capetele rotunde şi-1 sfărâmă şi cum suliţe .ascuţite îi străbat trupul din creştet până în unghiile picioarelor. Trebuia să se ascundă şi mai adânc în lăuntrul lui. Trebuia să se gândească la altceva, la cu totul altceva. Gustul căciulii din care muşca mereu era acru... Nu... Nu era acru...
— Nu vrei să iscăleşti ? Nu ? Taci ? Taci ? Spovedania mamii tale...
Erau binevenite cuvintele plutonierului major Budu. I se părea acum că se sbate gol într'o gârlă umflată şi rece. II ustură pielea şi-1 ustură carnea. Se înnăbuşă. E gata-gata să se înnece. Plutonierul major îi aruncă de pe mal o frânghie. Deşi-1 dor mâinile, el se prinde de această frânghie ! Dar ce ciudat lucru ! Se târăşte dea-lungul acestei frânghii prin gârla rece, dar nu spre malul pe care stă încruntat şi "răguşit plutonierul major Budu, ci spre celălalt.
— Aşa ! caporal Blajinu Aurel... Loveşte mai de sus ! Loveşte mai tare ! Şi mai tare ! Aplică-i constituţia, Cu sete... Nu vrea să iscălească ! Tace ! II facem noi acuş să iscălească... Acuş... Spovedania mamei lui de mârlan !...
Mereu o pomenea plutonerul major Budu pe maică-sa. Dece oare nu-1 pomeneau jandarmii şi pe taică-său ? Nici domnul plutonier major Budu, nici Juvete, nici Cârnul, care-i ţinea mâinile ţintuite sub cişmele lustruite, nu-1 pomeneau deloc pe taică-său ! Şi taică-său trebuia să fie pomenit: murise nespovedit. La '94 murise, împuşcat pe câmp. Fusese lăsat acolo să putrezească' în ploaie. Ii culesese trupul Gruia, în miez de noapte, furişându-se pe poteci şi cărări numai de el cunoscute şi-1 îngropase undeva pe câmp. Şi de teamă să nu-i scoată trupul abia îngropat oamenii stăpânirii şi să i-1 batjocorească iarăşi, nu-i pusese la cap nici cruce, nici măcar un stâlp. Nici muşuroi nu-i făcuse. Potrivise pământul cu mâinile şi-1 risipise şi ţărâna proaspătă o acoperise cu ierburi. Şi ca să-şi aducă aminte, să ştie unde sunt îngropate oasele lui taică-său şi unde-i putrezeşte carnea, el Gruia, i-a sădit la cap un puiandru de măceş. Şi măceşul crescuse înalt, cât poate să crească un măceş pe răzor, şi stufos. In primăverile câte au venit peste lume de atunci şi au trecut, măceşul a înflorit. Florile lui strălucesc în fiecare primăvară ca nişte mici candele aprinse şi pe lumina lor blândă, care mu arde, se aşează fluturii şi albinele şi gâzele câmpului. Leagă rod florile, iar rodul e mic şi ghimpos, şi nimeni nu-1 culege. Şi toamna, după ce cad toate frunzele pădurii şi toate frunzele salcâmilor, şi după ce cad chiar toate frunzele măceşului, pe toate vinetele ramuri încâlcite ale măceşului din câmp, rămân, roşii ca sângele, măceşele, mici şi tari ca acele mărgele de piatră pe care le vând marchidanii prin sate fetelor, să se împodobească cu ele. Trece uneori pe acolo Gruia Popozină, dar nu aprinde nicio lumânare. Priveşte măceşul şi fructele lui de sânge şi
204
ZAHAR IA STANCU
se închină: Iartă-niă, tată, că n'am putut să-ţi înfig cruce pe mormânt... Ar îi smuls-o şi ar fi ars-o răii pământului. Iartă-mă tată...
— Tace ! Tace dobitocul 1 Se lasă omorît şi nu spune o vorbă. Se lasă omorît şi nu iscăleşte...! Aplică-i mai bine constituţia, caporal Blajinu Aurel... Mai repede... Mai de sus... Aşa... Mama lui...
Lui Gruia Popozină i s'a părut dintr'odată că a încetat viscolul, că s'a limpezit cerul şi că a venit primăvara. Şi că în clipa următoare cerul s'a acoperit iarăşi <ie nori, de nori groşi şi grei de primăvară. Un tunet prelung a- spart slăvile c;u mugetul lui... După o altă clipă biciul de aur, bătând uşor în albastru, al fulgerului, i-a retezat cu flăcări spinarea... Şi iar s'a auzit mugind prelung tunetul ploilor de primăvară şi încăodată flăcările fulgerului i-au înfăşurat trupul.
Işi strânsese de mult fălcile să nu ţipe, să nu geamă.
De cum îl întinseseră pe duşumea şi începuseră a-1 lovi, se trăsese ca melcul mult, din ce în ce mai mult în lăuntrul lui, ca într'o carapace de piatră. Uneori gândul îi sbura afară oa un şoim, rătăcea ce rătăcea şi iarăşi se întorcea şi se sg.ri-bulea în miezul creerului ca într'o colivie. Undeva, în fundul inimei lui, se trezise, ca o flacără care stătuse mult timp sub obroc, mândria. Mândria lui. O mândrie pe care nu şi-o cunoscuse în întregime, ori poate că o ascunsese de mult şi viaţa îl învăţase s'o acopere mereu şi mereu cu cenuşă şi s'o adoarmă. Cu cât loviturile plouau, cu atât mândria creştea în inima lui şi-i şoptea : strânge dinţii şi taci ! Strânge dinţii şi taci I Strânge ochii şi din ochii tăi să nu curgă nicio lacrimă!
Din ochii omului întins pe duşumea, peste spinarea căruia plouau ritmic loviturile date cu săculeţul de nisip dealungul şirei spinării, n'a curs într'adevăr, nicio lacrimă.
Mândria lui se înălţa cu fiecare lovitură şi-1 întărea.
Numai carnea, pe care nu şi-o putea stăpâni, svâcnea când şi când. Unghiile i-ar fi intrat de mult în podul palmei, dacă air fi putut să strângă pumnii.
— Nu vrea să iscălească! Tace! Niciun arestat nu mi-a tăcut pâriă acum sub mână ! Şi bivolul ăsta tace! Nici măcar nu geme! Tace! Se lasă omorît! Mă bagă în pământ cu tăcerea lui... Tace ! Grijania mamei lui de sălbatec...
Iar o pomeneau pe maică-sa. Maică-sa fusese în tinereţea ei o femeie frumoasă, voinică şi oacheşă, care dăruise vieţii şase copii. Pe el însuşi, pe Gruia, îl adusese întâi pe lume. Mai pe urmă, pe rând, an de an, pe ceilalţi. Ii crescuse pe toţi cu palmele. Când să-1 nască pe-al şaptelea, murise. Spovedită şi grijită murise. Acum poate că maică-sa stă în ceruri cu sfinţii şi cu îngerii, în preajma lui Dumnezeu şi poate că-1 aude pe Dumnezeu spunându-i îngerului din dreapta tronului de aur, care scrie în condică : Scrie îngere : Jandarmii l-au întins pe Gruia Popozină pe duşumeaua odăii şi-1 bat. Gruia Popozină nu e vinovat! Sufletul lui Gruia Popozină va veni în ceruri... Şi mai scrie îngere că... Dar îngerul şi-a frânt condeiul de aur şi 1-a aruncat la dumnezeeştile picioare, afundate în puf de nori. Nu vrea să mai scrie nimic. Pe capul bucălat al îngerului a apărut un chipiu albastru. Pe umerii lui a căzut, acoperindu-i aripile, o tunică albastră. Şi îngerul seamănă acum ia faţă cu caporalul Lindină Axente... Iar maică-sa nu se mai bucură. II aude pe Dumnezeu cum îl ceartă pe înger. II vede pe înger împotrivindu-se.
Maică-sa pleacă de lângă tronul de aur şi de acolo de sus, printr'o fereastră mereu deschisă, ea se uită şi vede casa fiului ei, casa măruntă în care Gruia s'a născut şi a crescut. Şi'n casă vede vatra stinsă, şi în jurul vetrei stinse vede o femeie tânără încă. Femeia are ochii plânşi şi faţa galbenă şi pământie. In jurul femeii plânse, şase copii mărunţi, cu chipurile galbene, pământii, cu pielea înşirată pe oase, cu burţile lipite de şira spinării plâng şi ei, iar din când în când unu! îşi şterge nasul cu mâna... Se întoarce maică-sa la tronul de aur şi-i spune lui Dumnezeu...
DULĂII
205
— Cerul lui de porc 1 Tace ! Nici măcar nu geme ! Se lasă omorât şi nu vrea să iscălească declaraţia pe care aţi fost doar martori, de bună voie şi nesilit de nimeni, a îăcut-o... Aplică-i constituţia, caporal Blajinu Aurel ! Aşa 1 Mai de sus ! Mai repede ! Alături de şira spinării ! începi să înveţi meseria ! Aşa... Nu vrea să iscălească... Cerul mamei lui de porc...
Gruia Popozină îşi deşcleştează fălcile. Dar nu ca să vorbească. Nici ca 'să ţipe. Muşcă adânc din căciulă. Jumătate din căciulă se află acum, ruptă şi mestecată în gura lui.
Cerul! Cerul e uneori albastru, alteori vânăt şi înorat. Popa Tomiţă Bulbuc, la biserică, pe uliţă dacă se întâlneşte cu oamenii ori la cârciumă, le spune mereu rumânilor :
— (Pur.taţi-vă bine, măi păcătoşilor, nu cârtiţi împotriva stăpânirii că stăpânirea dela Dumnezeu lîşi trage puterea... Nu cârtiţi împotriva boierilor, că pe boieri Dumnezeu bunul i-a lăsat pe pământ. Nu vă plângeţi de lipsă şi de sărăcie. Adevărata viaţă este acolo sus în cer. Da, în cer e adevărata viaţă, rumânilor...
Aşa le tot spune părintele Tomiţă Bulbuc oamenilor. Apoi ciocăneşte cu degetele lui uscate şi galbene, cu unghii mari, negre şi cu buricele galbene şi tăbăcite de tutun, în masa cârciumii şi rosteşte de parcă ar citi în ceasloavele lui ;
— încă o prăştină, Voicule, şi o gustărică, taică, tăiculiţă...
El, Gruia Popozină n'a râvnit cerul. Nici cerul albastru, nici cerul vânăt, oricum s'ar mai putea el vedea de pe pământ. N'a râvnit nici cealaltă faţă a cerului, a cărui culoare n'o cunoaşte, deasupra căruia aşa cum se spune, se întind la nesfârşit boazurile sfinte ale raiului, pe unde umblă sufletele morţilor îmbrăcate în cămăşi albe, şi sfinţii, şi sfintele, şi îngerii domnului cu aripi albe, cu chipuri ca de copil.şi cu guri mereu zâmbitoare. El a vrut să trăiască aici pe pământ... A vrut să trăiască... Vrea încă să trăiască...
— O să-1 omorîm aplicându-i constituţia ! Dobitocul ! Mă face să cad în păcat! Tace! Tace mereu! Nu vrea să iscălească! Copiii mamei lui de ticălos...
Aici pe pământ a wut el să trăiască. Aici pe pământ vrea încă să trăiască. Nu în cer. Şi el, şi copiii lui, şi nevasta lui, şi toţi copiii din lume sunt copii ai pământului. Pe pământ e viaţa... Din puterea pământului îşi trage viaţa toată puterea ei. Peste pământ îşi aruncă norii ploile şi soarele lumina...
— Tace porcul ! Tace ! Mă bagă'n mormânt cu tăcerea lui, pezevenghiul... Tace ! Cristosul mamei lui de...
In sfârşit, glasul care a răguşit ele atâtea urlete al plutonierului major Budu, a pomenit şi numele lui Cristos. Rumânul slab şi osos, întins pe duşumea, făcut zob, lîşi aduce aminte de ce a învăţat în şcoală pe când era copil şi-1 bătea învăţătorul Dabija Găman, şi de ce a auzit el povestind pe cei bătrâni... „Şi domnul nostru Isus Cristos, îmbrăcat în vestmânt simplu şi cu picioarele goale, umbla din sat în sat, însoţit de apostolii săi şi le spunea oamenilor să fie buni, ca să-şi mântuiască sufletele. Şi-i povăţuia ca atunci când cei puternici îi lovesc cu palma pe obraz, ei să nu se împotrivească, ci să întindă şi obrazul celălalt, pentru a mai primi o paimă".
Iarăşi s'a surpat peste omul răstignit pe duşumea întregul cer. Din nou, cu urechile care-i vâjâie şi-i vuiesc, a auzit mugetul prelung al tunetului şi în clipa următoare biciul arzător al fulgerului de aur galben-albăstrui i-a înfăşurat trupul într'o jerbă de foc. I-au scrâşnit în gură dinţii strânşi. Ochii i-au rămas tot uscaţi. Şi pentru întâia oară — omul şi-a auzit trupul gemând. Era un geamăt de fiinţă strivită, mai curând un suspin surd.
— însfârşit, se lasă biruit! Continuă, caporal Blajinu Aurel ! Aşa ! Mai tare ! Mai de sus ! Mai repede ! Aplică-i constituţia... Cristosul...
...„Şi răii şi fariseii I-au răstignii pe Cristos şi l-au încununat cu spini şi
206
ZAHARIA STANCU
i-au mânjit buzele uscate cu buretele înmuiat lîn amară zeamă de cucută. Si l-au înţepat cu suliţa în coastă. Şi l-au băgat în mormânt."
Popa Tomiţă Bulbuc le vorbeşte oamenilor despre Cristos. Le mai vorbeşte oamenilor despre Cristos şi protopopul cel gras dela Turnu. Toţi popii şi protopopii îmbrăcaţi ca nişte corbi în negru şi care poartă la gât cruci de argint' şi cruci de aur, le vorbesc oamenilor de patimile lui Cristos.
El, Gruia Popozină, nu se urcase niciodată pe corabie. Numai pe Dunăre, când îşi făcuse mai demult armata, se suise uneori într'o luntre şi patrulase pe ape. Şi când Dunărea era liniştită şi când o bătea vântul şi o încreţea în vălurele luntrea îi legăna' pe luntraşi, aşa cum muma îşi leagănă copilul pe genunchi si-l' adoarme şi-1 luluie. El se simţea acum lungit într'o luntre care-1 ducea departe, spre un ţărm înverzit. Şi luntrea îl legăna, îi clătina trupul. Şi mândria lui creştea mai înaltă, fiindcă acum fulgerele cădeau asupra lui unul după altul şi-i încingeau trupul cu jerbe bogate de foc. Şi trupul lui era o singură rană, o singură arsură care îl durea şi îl ustura până în măduva oaselor şi până în miezul capului. Şi cu toate că mândria lui se ridicase înaltă ca un stejar puternic care.sprijină pe vârful lui cerul, iarăşi îşi auzi trupul suspinând uşor.
— Lasă-1, caporale Blajinu Aurel, destul ! Dă-1 în crucea mă-si, să nu-1 omorîm şi să intrăm în bucluc. O să-i facem pe ceilalţi să iscălească declaraţiile... Cu o declaraţie semnată mai mult ori mai puţin...
De mult se odihnea maică-sa la cimitir. Crucea ei se învechise, dar nu putrezise încă. El, Gruia, îi făcuse maică-si o cruce voinică, să ţină mult. Dintr'un salcâm îi făcuse maică-si crucea şi o îngropase adânc în pământ, să n'o doboare vântul şi ploile.
Şi vântul şi ploile n'o doborîseră.
— Lasă-1 caporale, n'auzi ? Dă-1 în crucea mă-si... I-am aplicat constituţia... Destul... Mai sunt şi alţii la rând... Nu-ţi irosi toate forţele cu slăbănogul ăsta. Uite, curge năduşeală depe tine.
— Aţi obosit şi dumneavoastră, domnule plutonier major, darmite eu...
— Am obosit toţi, caporale,... Toţi am obosit... Şi suntem abia la început... Sergent Cârnul...
— Ordonaţi, domnule plutonier major.
— Umple câte-un pahar cu vin pentru fiecare... Dă-le şi caporalilor... Merită...
Au aruncat peste el zăbunul. I-au luat mâinile strivite cu călcâile cismelor şi i le-au băgat pe mâneci. L-au prins de subţiori. Lindină Axente i-a îndesat pe cap restul de căciulă pe care acum, în sfârşit, Gruia Popozină îşi aducea aminte când şi de unde a cumpărat-o. Sunt şapte ani de-a.tunci. Vâmduse la târg, la Ruşii de Vede, o capră şi cumpărase pe preţul ei căciula pe care dacă o mai trăi o să şi-o cârpească şi-o s'o mai poarte şapte ani I Dac'o mai trăi !
— Al dracului rumân ! Numai pielea şi oasele de el şi nici măcar n'a urlat! Duceţi-1 dracului la grajd...
L-au scos, ţinâ,ndu-l mereu de subţiori, în viscolul de afară. Aerul tăios şi rece care i-a pătruns în piept 1-a mai înviorat. Jandarmii boboci l-au îmbrâncit şi l-au aruncat în grajd... Au aruncat după el flanela. I-au aruncat şi zdrenţele cămăşii...
— Pe care dintre voi îl chemă Pascu Ologu ?
— Pe mine. Eu sunt Pascu Ologu .
— Hai cu noi.
După ce s'a mai desmeticit niţeluş, Gruia Popozină şi-a îmbrăcat cămaşa peste spinarea neagră şi umflată. Nu-şi dădea bine seama dacă pielea lui era de flăcări ori cămaşa. Peste eămaşe şi-a pus flanela şi peste flanelă zăbunul.
DULĂI I
207
După plecarea lui Pascu Ologu, ceilalaţi rumâni au venit lângă el. Au venit lângă el şi femeile. Au adunat un braţ de paie şi l-au întins pe Gruia Popozină.
— Stai lungit pe burtă şi odihneşte-te, omule !
— Vă mulţumesc, fraţilor. O să mă odihnesc... Dar băgaţi de seamă, jandarmii vor să vă facă să iscăliţi nişte hârtii, nişte declaraţii mincinoase, cum că noi am fi vrut să-1 omorîm pe Gogu Cristofor... Să nu iscăliţi, fraţilor, că ne mănâncă ocna... Orice s'ar întâmpla cu voi să nu iscăliţi... că bătaia... trece... dar...
Acum grajdul i se părea lui Gruia Popozină a fi o corabie... O corabie care se clătina lin şi care îl ducea undeva departe, pe ape liniştite.
La ceasul prânzului, se afiau întinşi lângă Gruia Popozină încă cinci oameni. Nici unul însă nu era atât de fărâmat ca el.
— Te pomeneşti, fraţilor, că şi-or fi făcut până acum cheful jandarmii şi că noi scăpăm de bătaie.
— Nu vă faceţi nădejdi... Nu scăpăm unul nebătut... Le vine rândul şi femeilor.
Jandarmii flămânzi şi năduşiţi leoarcă, osteniţi peste măsură, făcuseră o pauză să se odihnească şi să mănânce. Ei ieşiseră în faţa casei, pe prispa largă, desbrăcaţi de tunici. Fetişcana lui Ciuciumiş le turna dintr'o cană smălţuită cu albastru, .apă. Jandarmii se spălau pe mâini şi pe obraz, să-şi mai alunge oboseala. Fiecare, după se se spăla, se ştergea îndelung pe mâini, pe faţă şi pe ceafă cu prosopul.
— Nu mai terminaţi cu spălatul, domnilor ? Am întins masa... Cancelaria1, schimbată iarăşi în sufragerie, căpătase un aer cald, familiar.
Ajuta la aceasta mai ales masa acoperită cu olandă albă, scrobită şi călcată, cu vase de porţelan, cu furculiţe şi linguri, cu şerveţele şi cuţitaşe lângă fiecare tacâm, şi scaunele cu speteze aşezate frumos în jurul ei.
— După gustarea de dimineaţă, cuconiţă Chiva, nimic nu putea să fie mai binevenit decât masa asta îmbelşugată.
Gâştele pe cartofi aşteptau să fie scoase din cuptorul fierbinte şi servite la masă. Aveau să mai aştepte. Abea începuseră jandarmii osteniţi să soarbă din farfuriile adânci ciorba acrişoară şi ardeiată de găină, din care se ridicau aburii fierbinţi.
— Asta o să-mi dreagă gâtul...
— Ar trebui să vă păstraţi mai mult calmul, domnule plutonier major. Prea vă sbuciumaţi şi vă chinuiţi mult în timpul interogatoriilor...
— Ştiu şi eu că ar trebui, Juvete, dar nu pot. împotriva înfăţişării mele de om greoi... sunt iute... iute ca ardeiul ăsta care mi-a aprins gura. Meseria noastră e o meserie care se face cu iuţeală, cu iuţeală multă...
Jandarmii sorbeau ciorba fierbinte. Rupeau dumicaţi mari şi-i înghiţeau aproape nemestecaţi, din pâine proaspătă şi caldă, albă ca zăpada. Din când în când unul din ei, năduşit şi istovit, îşi ştergea cu şerveţelul,de masă nu numa'i gura şi mustăţile, dar şi obrajii şi chiar ceafa pe care sudoarea se aduna iarăşi în bobite mici. Cucoana Chiva, care mânca împreună cu bărbaţii, era grozav de fericită că i-au izbutit mâncărurile şi că musafirii ei nu mai încetează să-i aducă laude.
Spre sfârşit, când jandarmii îşi luau cafeluţele, mai mult ca să nu-şi supere gadza, şi să nu-i arate că sunt rău crescuţi refuzând-o, decât fiindcă le plăcea cafeaua, un jandarm dintre bobocii care patrulau în uliţă a bătut în uşă şi a intrat înăuntru.
— Să trăiţi, domnule plutonier major ! Se află la poartă Dârâială, vătăşelul dela primâ~rie. Vrea numai decât să vă dea o scrisoare. .
— Cheamă-1 înăuntru.
Citind scrisoarea, plutonierul major Budu a început să râdă.
208
ZAHARIA STANCU
— S'a băgat pe fir banditul dela Cârligaţi, avocatul Mitiţă Barcă... S'a şi băgat pe fir, banditul... Asta e ca un corb... Miroase numaidecât unde-a căzut hoitul... Dar trebiie să-1 satisfacem. De prieten, ne este prieten şi... cum e pezevenghi şi bogat, cu toate că e băiat de popă, îl vezi mâine-poimâine prefect, dacă nu deputat. E bandit, dar de satisfăcut trebue să-1 satisfacem...
— Caporal Lindină Axente, i-a-l pe Gruia Popozină, pe Pa seu Ologul şi încă pe unul şi trimite-i sub escortă la primărie. Să-i însoţească doi jandarmi, doi boboci...
— Am înţeles, să trăiţi, domnule plutonier major.
— Dacă mi-aţi îngădui, aş vrea să spun şi eu ceva, domnule plutonier major.
— Spune, Cârnule.
— Vedeţi, domnule plutonier major, satul e cam agitat. E adevărat că de post nu se apropie nimeni, dar la primărie s'au adunat o mulţime de oameni. Să nu cumva să fugă arestaţii...
— După ce le-am aplicat constituţia, cum le-am aplicat-o, aş fi bucuros să ajungă ei până la primărie fără să se împiedice şi să rămână întinşi morţi în zăpadă. Cred că nu pot fugi.
— S'ar putea, domnule plutonier major să sară satul şi să-i scape.
— Şi ce propui dumneata ? Să întărim garda?
— Nu, domnule plutonier major. Şi aşa avem destui de puţini jandarmi de pază — numai doisprezece. Sunt de altă părere. Cred că arestaţii trebue să fie puşi în lanţuri... Ştiţi, asta âr impresiona oamenii şi i-ar potoli poate mai mult decât ar putea să facă o companie de jandarmi. Totdeauna lanţurile, impresionează. Ar băga de seamă mârlanii ăştia că nu glumim cu ei.
—- Ai cap, Cârnule, ai cap. N'ai nas, dar cap ai... Cap de jandarm, născut iar nu făcut. Ai cap, Cârnule, ai cap. Juvete, câte perechi de lanţuri posezi la post? ■— Numai cinci, domnule plutonier major.
— Puneţi-i pe cei trei în lanţuri.. .
— Dacă-mi îngăduiţi, domnule plutonier major, aş vrea să fac personal operaţia asta.
— Voia dumitale, sergent Cârnul... Voia dumitale... Of, cuconiţă Chiva, grozav mai ştii să găteşti dumneata. Gâsculiţa asta pe care o mânea ră-m a fost ceva, ce să-ţi spui... n'am cuvinte, cuconiţă Chiva...
— După cum ne pricepem şi noi, domnule plutonier major... După o zi ca asta şi după osteneala care vă mai aşteaptă, nu se putea să ne mulţumim cu orice...
Călătorul care trece fie cu trenul, fie pe şosea, prin dreptul curţilor boiereşti ale domnului Gogu Cristofor, lîşi închipue, dacă nu e localnic, privind aceste curţi şi judecându-le după întreaga lor înfăţişare, că ele durează aci, în câmpul nesfârşit, de foarte multă vreme. Ulucile înalte care o împrejmue sunt negre de timp. Scândurile magaziilor uriaşe au prins şi ele patina vremii, iar olanele cu care sunt acoperite magaziile, şi-au pierdut culoarea roşie şi au început să prindă pe la colţuri muşchi verzui.
Nici marea casă boierească nu pare nouă. Tencuiala, bătută într'una de ploi şi neînoită, a mai crăpat pe ici, pe colo. Varul s'a mai coşcovit şi a căzut, iar obloanele de lemn, nevopsite, au prins şi ele a se înegri. E destul de ciudat felul în care a fost construită această casă, dar nu lipsit de semnificaţie.
Orăşenii care n'au umblat pe la ţară, când aud cuvântul conac, văd numaidecât în faţa ochilor ceeace le-a sugerat ani dearândul romanele sau povestirile pline de întâmplări dulcege de dragoste (între moşieriţe ochioase, logofeţi oacheşi şi cu mustăţile în furculiţă şi bouari vânjoşi, ale acelor scriitori cărora istoria literară mai veche sau mai nouă le-a zis „semănătorişti". Ei poate îşi mai închipue si azi că un conac era pe vremurile de huzur ale boerimii un fel de gură de rai,
DULĂU
209
cu livezi şi pomi roditori împrejur, cu case cu ferestre largi şi luminoase şi cu cear-daeuri mari, în care boierii şi musafirii lor îşi sorbeau pe înserate cafeaua ori ceaiul, discutând ultimul roman franţuzesc la modă.
Se poate ca prin alte părţi ale ţării să fi fost şi astfel de conacuri, însă autorul acestor pagini, deşi a colindat mult, mai ales când nu-1 părăsise tinereţea, nu le-a întâlnit niciodată şi pe nicăieri. Deaceia crede că trebue să stărue câteva clipe, pe care nu le-ar dori plictisitoare pentru cititori şi nici inutile, asupra descrierii conacului boerului Gogu Cristofor, mai pe larg decât a făcut-o mai înainte.
Pământul în această parte a nesfârşitului câmp care se întinde cât vezi cu ochii, cam preţ de trei-patru poşte la nord de Dunăre, e negru şi gras. Dacă îl ari şi îl semeni cu îngrijire, grâul creşte până pe la începutu'l verii atât de înalt, că, om nălticel, abia te vezi din el. Porumbul semănat pe distanţe de nemăsurat îţi face, înainte de a începe toamna, impresia unor păduri uriaşe, verzi, pe care vântul le freamătă şi leagănă în toată voia lui. Pe acest pământ, negru şi gras, care dă rod bogat când este vorba de cereale, nu pot să prindă însă viaţă, chiar dacă pentru un timp prind rădăcini, pomii roditori. Mărul, dacă îl sădeşti, se ridică ceva mai înalt decât statura unui om, înfloreşte la trei-patru ani, te lasă să te bucuri de el, dar în anul următor îl vezi că s'a şi uscat pe jumătate. Aşa se întâmplă cu cireşii şi cu vişinii, iar de nuci nici nu mai vorbim. Nucul nu prinde măcar rădăcină. Caisul se usucă în anul în care l-ai sădit, la fel şi piersicul. Singurii arbori fructiferi pe care-i rabdă pământul în aceste părţi sunt zarzării şi corcoduşii, pomi săraci, ale căror fructe acrişoare fac totuşi bucuria copiilor de prin sate, care nu cunosc altele. Dar la curţile boereşti, zarzările şi corcoduşele ar fi alungate de la masă până şi de slugi.
In schimb salcâmul creşte unde vrei şi unde nu vrei, nesădit de nimeni, şi satele par la înfăţişare, privite de departe, asemeni unor adevărate păduri.
Rumânul iubeşte salcâmul care-i dă umbră şi floare ce poate fi mâncată la vreme de lipsă, lemn de foc şi lemn de construcţie. într'o regiune în care pădurile de fag şi stejar au fost alungate pentru a se obţine loc curat, bun de arătură, salcâmul este o adevărată binefacere. El creşte într'un an cât creşte bradul în douăzeci şi stejarul în zece. Şi la trei-patru ani de când e răsărit, fără să-1 fi sădit cineva, e înalt şi vânjos, iar la mai puţin de douăzeci de ani, el a devenit copac în toată legea, în cât poţi să-1 tai şi să faci din el stâlp ori grindă groasă de casă.
Cine cunoştea ţinutul, în epoca în care s'au petrecut cele arătate aci —-epocă pe care autorul acestei povestiri a trăit-o, cum a trăit şi întâmplările ce vi le înfăţişează — cu toată vechimea pe care o arătau casele boereşti de la Troian şi acareturile din jurul lor, îşi dădea numaidecât seama că acest conac din câmp al domnului Gogu Cristofor mu avea o vechime mai mare de zece-doisprezece ani. Şi omul nu se înşela în aprecieri.
Familia boerilor Cristofor era stabilită de nici nu se mai ţinea minte pe aceste meleaguri. Moşnegii şi-1 aduceau aminte pe bătrânul Firican Cristofor, bunicul lui boer Gogu, şi ei dădeau mărturie că fără îndoială, şi Firican moştenise moşia Belitorilor de la înaintaşii săi de sânge.
Vechile curţi boereşti ale Cristoforilor nu se aflau aci lîn câmp, ci în marginea satului Belitori. Nici vechile curţi nu erau cine ştie cât de arătoase. Clădirea veche semăna cu o casă ţărănească mare şi era construită solid din cărămidă arsă, făcută pe loc de meşterii ţigani, şi învelită cu şindrilă. Să nu ne mire faptul. Este vorba aci de un timp în care numai unele case dela oraşe cunoşteau olanul. Aceste case ale Cristoforilor aveau numeroase odăi, pentru că pe atunci boerul îşi petrecea mai mult timp pela ţară. Acareturile şi casele pentru slugi nu erau nici el .puţintele, mai multe fiind pe atunci şi slugile boereşti.
Boerii Cristofori se slujiseră, ca oricare alţi boieri, la munca grea a câmpului, nu numai de săteni, ci şi de şatre ţigăneşti. Ţiganii fuseseră însă des robiţi
14 — Viaţa Românească — c. 3891
210
ZAHARIA STANCU
şi mulţi din ei plecaseră dela curte, pentru ca pe timpul în care boer Gogu intrase în stăpânirea moşiei să nu se mai vadă un singur picior.
Pe cei care nu plecaseră, îi alungaseră chiar boierii. Socoteau că erau prea gălăgioşi, prea se ţineau de furtişaguri şi mâncau prea mult în raport cu puţina muncă pe care o îndeplineau. Pe deasupra nici nu mai era nevoie de atâtea slugi simbriaşe câtă vreme legile le îngăduiau lor, boerilor, să încheie contracte cu sătenii şi să-i oblige pe aceştia, după lege, să împlinească toate dorinţele boereşti, fără simbrie dela curte şi cu bruma de mâncare adusă în traistă de acasă.
Poate că nu şi-ar fi ridicat conac lângă gara Troian boer Gogu Cristofor, dacă la 94 n'ar fi avut loc răscoale şi în această parte a ţării, răscoale de pe urma cărora a şi suferit pagube. La 88, când cu celelalte răscoale, răposatul boer Lache Cristofor, tatăl lui boer Gogu, avusese grije, când se aflase că s'au iscat tulburări prin alte ţinuturi, să telegrafieze prefectului din Turnu, să ceară şi să obţină din timp pază cu soldaţi a curţilor boereşti din marginea Belitorilor.
La 94 însă, răscoalele isbucniseră aci pe neaşteptate, lîn timp ce boer Lache şi boer Gogu se aflau la Bucureşti. Rumânii răsculaţi — până să vină trupele — apucaseră să se aprotpie, să alunge slugile şi să dea foc curţilor. Curţile şi acareturile au ars până în temelie, şi boer Lache, încărcat de ani, dar încă vânjos, a murit de inimă rea, lăsându-i lui boer Gogu toată grija şi toată averea.
Aceste evenimente, precum şi construirea căii ferate, care tăia în două moşia domnului Gogu Cristofor, îl îndemnaseră pe boer, pe atunci în floarea vârstei, să-şi construiască noul conac în plin câmp şi în imediată apropiere a gării.
Aşezându-şi conacul la distanţă de mai mult de o jumătate de poştă de orice sat, slugile ar fi putut, în cazul când s'ar fi ivit iarăşi semne de primejdie să stea de veghe, să semnaleze orice grup de oameni venind spre conac şi să ia din timp măsuri de reprimare, întărind paza. Apropierea de gară îi era de folos boerului, întrucât învoitorii, aci, la conac, erau obligaţi să aducă grâul şi porumbul, arzul şi ovăzul şi nutreţul pe care îl culegeau de pe câmp. Dela conac până la gară transportul era o nimica toată ; el se făcea cu carele şi cu căruţele, iar la nevoie chiar cu spinarea ; şalele rumânului învoitor, e ştiut, sunt tari, răbdătoare şi nu costă nici o para chioară.
Dar boer Gogu Cristofor, atunci când se hotărîse să-şi clădească conacul, păţit de ceeace i se întâmplase la 94 cu vechile curţi boereşti, ceruse arhitectului care îi făurea planull, să-i proecteze clădirea de cărămidă într'un anumit fel.
Dacă intrai în curtea boerească, vedeai numaidecât că această casă era destul de neobişnuită la înfăţişare. Semăna mai mult a fortăreaţă decât a locuinţă omenească. Ea avea numai două intrări. O intrare pentru slugi, îngustă, în dos, şi alta prin faţă, unde ciudata construcţie era despicată de o uşă de stejar groasă, ferecată cu fâşii de fier groase, asemănătoare cu acelea cu care se îmbracă roţile carelor ţărăneşti de către fierari. Deaceea spuneam că aşa zisa casă a lui boer Gogu Cristofor părea mai curând o cetăţuie decât o casă în care locuia o familie paşnică. Şi cum se va vedea mai jos, nu numai deaceea la uşa de care am vorbit urca o scară de piatră cu zece trepte. Subsolul casei avea ferestruici mici peste care se puteau lăsa obloane groase, care aveau zăvoarele pe dinăuntru. Aceste ferestruici erau zăbrelite cu grilaje de drugi groşi ca şi cum în subsolul casei boereşti nu s'ar fi aflat sacii cu grâu şi cu făină, carnea de porc afumată sau droburile de sare pe care le lingeau vitele, ci ar fi fost înşiruite una lângă alta înguste şi lugubre celule de închisoare. Subsolul era destul de ridicat, pentru ca la ferestrele parterului să nu poată ajunge cu mâna un om, chiar dacă ar fi venit lângă zid călare. Ferestrele dela parter, ca şi cele dela etaj dealtfel, scunde şi înguste erau şi ele zăbrelite cu drugi groşi de fier, peste care la nevoie se puteau trage şi aci obloane groase, făcute din lemn de stejar şi zăvorî în toată graba pe dinăuntru. La nevoie, odată ce închidea uşa şi se încuia pe dinăuntru, odată ce închidea feres-
DULĂII
211
trele, .trăgea obloanele şi le zăvorea, boer Gogu Cristofor putea să stea în casă fără teamă, chiar dacă întreaga curte ar fi fost plină de ţărani răsculaţi şi chiar dacă toate acareturile ar fi fost sparte şi incendiate. Dacă o cerea cazul, boerul avea posibilitatea să organizeze apărarea casei-cetăţui, punându-şi logofeţii, scribii de pe la cancelarie şi slugile să tragă focuri de armă fie printre zăbrelele ferestrelor subsolului, fie printre zăbrelele ferestrelor de sus. La ferestre nu s'ar fi putut ajunge decât cu o scară înaltă proptită ţeapăn de zid. Boer Gogu Cristofor avusese însă grijă — şi ţinea cu străşnicie la acest lucru — ca în cuprinsul conacului să nu se afle nici un fel de scară.
Casa era clădită din două rânduri de cărămidă groasă şi fusese învelită cu tablă. Ca să fie incendiată ar fi trebuit ca cineva să arunce pe acoperiş sticle de gaz şi şomoioage aprinse puse în vârful a două-trei prăjini înădite să ajungă sub acoperiş, lucru cu neputinţă după socoteala lui boer Gogu, mai ales dacă cinci-şase oameni ar fi fost puşi să pândească la ferestrele casei, de jur împrejur şi să tragă cu puşca ochind bine în oricine ar încerca să se apropie.
Vara, când venea la moşia Belitorilor — numele satului şi al moşiei nu se trăgea dela ţărani, care erau beliţi de boeri, ci dela belitorii lor, bderii Cristofor — boer Gogu nu putea să-şi bea cafeaua într'un ceardac, fiindcă conacul lui, casa lui boerească din câmp nu avea nici un cerdac şi nici măcar un balcon sau un balconaş.
Işi ridicase prin urmare casele boereşti boer Gogu, trăgând învăţăminte din trecut şi gândindu-se la orice eventualitate în viitor, fiindcă înţelepciunea veche a poporului spune că paza bună trece primejdia rea.
Boer Gogu Cristofor îşi petrecea o parte din timp aici la Troian. Băiatul lui — avea un singur fecior boer Gogu, cum şi taică-său şi bunică-său avuseseră câte un singur fecior — venea în vizite scurte de două-trei zile ia câţiva ani odată. II ţinea prins ca într'un cleşte Bucureştii, unde cuconaşul sburda şi unde avea, chipurile, şi o ocupaţie, fiind ofiţer la un regiment de cavalerie. Boer Gogu voise să-şi dea odorul la învăţături înalte şi să scoată din el avocat, fiindcă pe atunci era timpul avocaţilor. In parlament ajungeau înaintea oricăror alţi moşieri, aceia care deveniseră şi avocaţi, care ştia'u să umble uşor cu vorbele, să facă şi să desfacă legile. Pe băncile ministeriale se cocoţau mai cu înlesnire acei moşieri care îşi câştigaseră faima la bara tribunalului, unde procesele sucite şi învârtite durau cu anii şi unele nu ajungeau să se termine niciodată. Văzând însă că băeţaşul lui e cam bâlbâit, neavând încredere că ar putea să se vindece de bâlbâială făcând exerciţii cu pietricelele ca Demostene, se gândise să scoată din Bobuleţ Cristofor inginer. Fraţii Brătieni, dintre care unul avea să devină curând şef al partidului liberal, din care făcea parte şi boer Gogu, erau ingineri. Putea deci şi el, Gogu Cristofor, să-şi permită a-şi duce fiul la inginerie. Nu putea fi socotită o decădere. încercase în toate chipurile să-1 îndrepte pe băiat spre studiul matematicilor. Băiatul nu răspunsese însă câtuşi de puţin- marilor speranţe ale tatălui său. Atunci, cu inima strânsă de durere, boer Gogu, dupăce fiul său terminase patru clase de liceu, îl trimisese la şcoala militară. Profesorii se străduiseră destui, dar până la urmă isbutiseră să scoată din Bobuleţ Cristofor un chipeş şi năzbâtios ofiţer. Puţini ştiau să ţină calul în frâu ca dânsul. Apoi, la armată ca la armată, nu se cerea prea multă minte, şi câtă i se cerea, băiatul, slavă Domnului, avea. Uniforma îi cădea pe trup ca turnată, şi boer Gogu începuse nu numai a se mulţumi cu situaţia fiului său, dar a se şi bucura de succesele pe care acesta le culegea prin saloane. N'avea să îmbătrânească boer Gogu până ce nu şi-o vedea feciorul general... Nimic nu-i lipsea pentru supremul grad în militărie : talie subţire şi relaţii, sânge vechi boeresc şi avere cu nemiluita pe care, că.să.torindu-se chibzuit, putea s'o şi dubleze.
Băiatul lui boer Gogu avea nevoie de distracţii, caşi cucoana boerului
14 *
212
ZAHARIA STANCU
Gogu, şi uncle te poţi amuza mai copios şi unde-ţi poţi susţine faima că eşti un om nemăsurat de bogat dacă nu la masa de joc de cărţi ? Bobuleţ Cristofor juca şi uneori chiar câştiga. Dar alte ori pierdea într'o noapte, cât aduna boer Gogu de pe un sfert de moşie într'un an. Noroc însă că boer Gogu nu avea numai moşia de douăsprezece mii de pogoane dela Belitori. Mai poseda, cu acte de zestre întocmite de avocaţi meşteri, după lege, opt mii de pogoane pe Bărăgan şi dacă se întâmpla — cum s'a întâmplat în vara acestui an — nenorocirea ca şi pe Bărăgan şi pe câmpul Belitorilor să fie cumplită secetă, veniturile lui boer Gogu nu prea erau puse în primejdie, pentrucă recolta păstrată de anul trecut nevândută, avea acum preţ întreit, pentrucă seceta, oricât ar fi fost de mare, nu izbutea să sece bălţile pe care boer Gogu le stăpânea pe Dunăre, ceva mai sus de Brăila. Fie secetă sau ani de belşug, peştii se prăsesc fără nici o osteneală din partea lui boer Gogu, în apele nesecătuite ale bălţilor. Şi pescarii boerilor, năduşind la vâsle şi la năvod, scot în fiecare zi vagoane întregi de peşte, care şi ele, pe timp de lipsă, au preţ mai mare.
Boer Gogu Cristofor făcea demult politică. Făcuse taică-său, Lache Cristofor cu Mitiţă Sturza, — cel ce fiind prim ministru, la un consiliu prezidat la palat de însuşi Vodă Carol, se aşezase în patru labe pe regescul covor, începuse să latre şi apoi se ascunsese sub masă, mârâind şi lătrând şi de acolo ca un căţel bine crescut, fără să încerce să muşte — şi făcuse şi bunică-său, Firican Cristofor, cu bătrânul Ion Brătianu. Dar nici taică-său, nici bunică-său nu avusese ambiţii politice mai înalte. Niciunul dintre ei nu râvnise decât să-şi sprijine şeful şi să albe carte de intrare la clubul partidului.
Mai înainte nici boer Gogu, care era cam puturos din fire, nu avusese alte gânduri. Acum însă vedea că din ce în ce mai mult aceia dintre boieri pot căpăta şi 'alte avantagii decât acelea pe care le aduc moşiile, pădurile şi bălţile lor, care se avântă mai vârtos în politică, se bagă în consilii de administraţie şi care ajung să stea şi pe banca ministerială.
Boer Gogu începuse cam demultişor a se visa ministru. Personalitatea lui, destul de ştearsă, putea acum, datorită întâmplării dela conac, să devină o personalitate dacă nu centrală, cel puţin cunoscută. Şi asta conta mult, mult de tot în .politică. . ■
După plecarea ţăranilor şi dupăce logofeţii raportaseră că aceştia trecuseră cu morţii lor prin gară şi plecaseră mai departe către Omida, boer Gogu Cristofor a repezit vorbă lui Stroe Dichirliu, şeful staţiei Troian, să înştiinţeze într'un anumit chip atât secţia de jandarmi dela Băneasa, cât şi pe prefectul judeţului. Stroe Dichirliu se şi grăbise s'o facă chiar mai dinainte. Boer Gogu se gândise şi se răsgândise şi până la urmă îşi dăduse seama că avea în mână dintr'odată un măr gata copt. Trebuia numai să se priceapă cum să culeagă merele rumene, unul câte unul,, şi să se înfrupte din ele. Odată hotărîrea luată, boer Gogu şi-a scos fesul din cap, l-a pus pe birou, şi-a lepădat halatul, căci în casă era cald ca într'o baie turcească şi-a început să se plimbe agitat prin încăpere.
Casa boerului Gogu pe dinăuntru era mai puţin severă decât pe dinafară. Dormitorul boerului Gogu avea un dulap mare, în care într'o parte erau hainele lui de câmp şi într'alta rochiile cu care se îmbrăca, atunci când venea să-şi vadă moşia, nevastă-sa. Un pat dublu de nuc, cu saltele groase şi moi, se lăfăia la mijloc, şi în faţa patului lucea tradiţionala oglindă ovală. Când se trezea şi deschidea ochii, dacă era lumină în odae, boer Gogu Cristofor se vedea în oglindă, îşi surâ-dea, şi-şi dădea singur bună dimineaţa, mai înainte ca să intre fata în casă să-i spună „sărut-mâna conaşule" şi să-i aşeze lângă pat, pe măsuţă, gustarea de dimineaţă. Alături de dormitor se afla un mic spălător, cu un lighean şi o cănită de argint.
DULĂII
213
In salonul mare, în care rareori primea un musafir, se găseau câteva vase de fiori, măsuţe şi fotolii, oglinzi şi câteva cromo-litografii în rame late, aurite. Ceva mai luxos era biroul domnului Gogu : un birou mare, sprijinit pe patru picioare care sc terminau în guri de lei; o călimară cu două ceşti de metal, în care cerneala era totdeauna uscată ; ^câteva tocuri de argint şi o cutie cu peniţe claps ; un tampon de argint, pe care o sugătoare pusă de ani de zile nu purta urma niei-unui scris. Intre cele două eeşeuţe goale ale călimării se ridica, deasupra postamentului mare de piatră, o statue care reprezenta în bronz statuia libertăţii dela Ploeşti, pe care liberalii, într'un timp în care între ei şi Vodă-Carol începuseră oarecari frecături, o ridicaseră ostentativ în amintirea republicii care durase în urbea Ploeşti 24 de ore, înainte de războiul dela 77. Pe pereţi stăteau ţepeni, încremeniţi parcă Ion C. Brătianu, bătrânul cu ochi severi, fondatorul şi beneficiarul cel mare al partidului liberal, financiarul Eugen Carada, precum şi moştenitorii acestora Ionel şi Vintilă Brătianu. Ionel se pregătea că ia cârma partidului şi da asalt să prindă în mâinile lui puterea, Vintilă ciufutul conducea băncile pe care le înfiinţase şi le dirijase până la moarte Carada. Ramele ieftenelor portrete litografiate erau spoite cu bronz ca nişte coroane de flori artificiale, mortuare.
Boer Gogu a căutat febril, să nu-i sboare ideile care abea îi veniseră în cap, hârtie prin sertare şi s'a supărat foc şi pară că n'a găsit. Călimara era şi ea uscată. A sunat un clopoţel care se afla lângă călimară, pe birou, şi atunci a intrat o slugă de casă. Boer Gogu a poruncit să-i aducă numaidecât dela cancelaria conacului cerneală şi hârtie. I-a adus, grăbindu-se cât a putut, sluga.
— Ilinco, vezi că acum pe înserat o să vină la poartă domnul şef de gară Dichirliu cu nevastă-sa. Roagă-i să poftească amândoi înăuntru. Auzi ? Amândoi.
— Am înţeles, sărut mâna, conaşule.
Se apropia înserarea, când boer Gogu a mai sunat odată clopoţelul, chemând sluga să-i aprindă lampa de pe birou, pentrucă lumina vânătă care venea de afară era puţină.
Boer Gogu, neobişnuit cu condeiul, frământându-şi creerul şi canonindu-1, a compus două lungi telegrame. Una către şeful partidului liberal — Mitiţă Sturza — aita către şeful guvernului. In amândouă boer Gogu a arătat pe larg cum a fost atacat de ţăranii care i-au spart conacul, vrând să se dedea la jaf, cum l-au ameninţat aceştia cu moartea, şi cum numai datorită prezenţei sale de spirit, faptului că din întâmplare avea o armă la el, precum şi credinţei neşovăelnice a vechilor lui slugi a putut să-i pună pe goană pe răsculaţi. Cerea stăruitor şefului partidului liberal să facă o interpelare în cameră. „Trebue să afle întreaga ţară — scria boer Gogu Cristofor în telegramă — că partidul conservator a scăpat frânele puterii din mână şi că în sfârşit, a sosit timpul ca guvernul să fie silit să demisioneze. Cred, domnule preşedinte, că presa noastră, şi în primul rând „Viitorul" nu vor trece sub tăcere acest grav caz".
Primului ministru al ţării, el, Gogu Cristofor, mare proprietar, îi cerea în numele legii, în numele Constituţiei, să ia urgente măsuri „pentru aspra reprimare a începutului de răscoală, pentru aspra pedepsire a ticăloşilor de făptaşi, precum şi să purceadă imediat la destituirea lui Drăculea, prefectul de Teleorman care a îngăduit ca printre ţăranii până acum cuminţi să se aciueze duhul răzvrătirii".
Când s'a prezentat la conac şeful gării Troian, domnul Stroie Dichirliu, textul telegramelor era pus la punct.
— Uite, Dichirliule, ce-am scris. Te rog să pui să se transmită numaidecât prin telegraf aceste scrisori la Bucureşti. într'un ceas ele trebue să fie la destinaţie, ai înţeles ? E vorba de capul dumitale.
— Am înţeles, să trăiţi, conaşule. Dichirliu a vrut să plece.
214
ZAHAR1A STANCU
— Nu, stai o clipă, Dichirliule, stai să mă îmbrac şi eu. Merg să asist şi-eu la transmiterea telegramelor, să nu ne facă vreun pocinog telegrafistul şi să întârzie. Dumneaei, cucoana Caterina, o să fie drăguţă să mă aştepte aici...
— Aştept, boier Gogule, până mâine dimineaţă aştept dacă e nevoie.
— Nu, coniţă. dragă, nu ; într'o jumătate de oră, cel mult într'o oră mă întorc.
înconjurat de câţiva logofeţi înarmaţi cu puşti şi de câteva slugi care purtau în mâini furci şi ţepoaîe, pentru orice eventualitate, boer Gogu Cristofor, împreună cu Dichirliu s'a dus la gară şi a asistat, în odaia lungă şi îngustă a telegrafistului, la transmiterea telegramelor cuvânt cu cuvânt. Pe urmă l-a lăsat pe Dichirliu să-şi vadă de treburi şi s'a întors însoţit de alaiul! lui la conac.
— Vezi, coniţă dragă, că n'am întârziat decât o oră ?
— Văd, boier Gogule, cum să nu văd. Văd şi îmi pare bine. Ştiu că pentru mine te-ai grăbit, boier Gogule, puişorule...
— Păi, pentru cine, coniţă dragă, dacă nu pentru mata ? Lui Dichirliu i-am spus c'o să te întorci la gară abia mâine dimineaţă. Ar Ii şi periculos acum, că s'a lăsat întunericul şi lupii dau târcoale prin împrejurimi. In afară de asta avem atâtea de discutat, coniţă dragă... Numai despre întâmplarea de azi câte avem de discutat... Era să mă omoare ţăranii dela Omida. Abia am scăpat cu viaţa...
Coana Caterina şi-a arătat dinţii albi de şoricel şi a început să râdă.
— Dumnezeu te-a scăpat, boier Gogule, Dumnezeu, de dragul meu... Că mă închin în fiecare seară la icoană... Vai, boier Gogule, săracu Stroie-al meu ! Ce lungă o să i se pară noaptea fără mine !
— Nu face nimic, coniţă dragă... Odată la an poate să doarmă şi el singur...
De luni de zile în .lumea ziariştilor din Bucureşti domnea plictiseala şi marasmul. Pe la mijlocul toamnei faimoasa expoziţie din câmpul Filaretului se încinsese oficial, prilejuind reporterilor ulitmile articolaşe şi notiţe asupra ei. Certurile din partidul conservator, pentru şefie, nu interesau decât un număr restrâns de politicieni, iar asalturile pe care le dădeau liberalii cu puteri sporite pentru a prelua guvernul nu mai constituiau de mult o noutate. Acidente, într'un oraş în care abia de doi-trci ani începuse să' circule câteva tramvaie cu cai, înlocuind faimoasele tramcarc ale lui Toma Blându, se întâmplau rar de tot iar dramele sentimentale — parcă era un făcut — nu se mai iveau. Seceta care stăpânise aproape toată ţara de primăvara până toamna, abia fusese înregistrată în câteva rânduri tipărite cu litere mici strecurate la rubrica a tot cuprinzătoare a „informaţiilor". Foametea care bântuise şi continua să bântuie satele şi căreia îi căzuse pradă fără scăpare milioane de ţărani săraci era un subiect asupra căruia se căzuse de acord să nu se sufle un singur cuvânt.
Viscolul din ultimilc zile înzăpezise câteva linii de cale ferată, dar niciodată înzăpezirea unor linii ferate secundare nu produsese senzaţie în vreo 'redacţie bucureşteană. Cele două lungi şi vehemente telegrame ale domnului Gogu Cristofor — ajunse una la clubul liberal şi alta la clubul conservator, şi transmise, imediat de şefi, cu indicaţiile de rigoare, oficioaselor lor — căzuseră aşadar în redacţii ca o adevărată mană cerească. In sfârşit, ziarele,aveau un fapt, un fapt adevărat, şi încă unul senzaţional.
In lupta pentru putere a celor două partide boereşti intervenise, într'adevăr, ceva nou, un început de răscoale ţărăneşti ca la 88 şi 94. Oficiosul partidului liberal ..Viitorul" publicase pe pagina întâia lunga şi agresiva telegramă iscălită „Gogu Cristofor", însoţind-o de tăioase comentarii. „Cât mai are de gând „coroana de oţel" să ţină la cârma ţării pe conservatori ? N'a băgat încă de seamă palatul
DULĂII
215
că partidul conservator împinge statul spre prăpastie? Ce altceva pot însemna începuturile de răscoală — dintre care cel mai elocvent e cel petrecut ieri, nu mai departe, la conacul dela Troian — decât că mâna conservatorilor, obosită peste măsură de o prea lungă guvernare trebue să fie înlăturată dela guvern ? Cu prefecţi corupţi, cheflii şi fără energie ca Drăculea dela Teleorman crede coroana că poate fi păstrată ordinea şi liniştea în ţară ? Şi cu un preşedinte de consiliu şi ministru de interne ca mult prea obositul prinţ Georges Cantaeuzene socoteşte palatul că pot fi potolite satele care au început să atace conacele şi curţile marilor proprietari ?" După ce mai punea şi alte întrebări lui Vodă Carol, „Viitorul" nu întârzia să prezinte şi „unica soluţie salvatoare" : „un guvern liberal cu Ion I. C. Brătianu la interne"...
„Conservatorul", oficiosul guvernului se ocupa şi el pe larg de „cazul dela Troian" încercând să-1 reducă la proporţii mai mici şi făgăduind ferm că „făptaşii nu vor scăpa de pedeapsă" întrucât „guvernul e departe de a fi uzat". „Mâna tare a guvernului o vor simţi, şi încă din plin, ţăranii dela Omida". Dar se întreba „Conservatorul", nu cumva ţăranii au fost aţâţaţi chiar de liberali să treacă la acte de răsvrătire ? Dacă bănuiala guvernamentalilor va fi dovedită nu vor fi ocoliţi de stricteţea legii nici aţâţătorii. In concluzii „Conservatorul" anunţa o mai atentă cercetare a „cazului dela Troian" şi ...„deschiderea unei anchete"...
Faptul, reluat în chip şi fel şi de aşa zisele ziare independente, se deforma şi lua proporţii dela ediţie la ediţie şi dela zi la zi. Numele boerului Gogu Cristofor, care şi-a salvat viaţa şi avutul „ca prin minime" era pe buzele tuturor celor din protipendadă. Un fotoliu ministerial în viitorul guvern liberal a cărui formare n'avea să întârzie mai mult de o lună-două era de pe acum ca şi rezervat pentru norocosul boer Gogu care spărsese carapacea anonimatului cu o singură lovitură de maestru.
Doamna Cristofor — ca soţie a „eroului dela Troian" făcea furori prin saloane. Se cuvine să amintim că gloria venită atât de pe neaşteptate şi legată de numele lui boer Gogu, se răsfrângea cu destulă strălucire şi asupra lui Bobuleţ Cristofor, frumosul ofiţer de cavalerie. Cariera ministerială a tatălui nu va întârzia să influenţeze şi cariera militară a fiului. Şansele lui Bobuleţ Cristofor de a fi înălţat în grad creşteau deopotrivă cu şansele lui de a contracta o căsătorie strălucită.
Se dovedea, încăodată, că vechea zicală „Unde dai şi unde crapă" nu e lipsită de adevăr.
Fumul din primărie se făcuse des de să-1 tai cu cuţitul. Notarul fuma aprin-zând ţigară dela ţigară. Mai calm dintre toţi era însă avocatul Mitiţă Barcă. Părintele Tomiţă Bulbuc aştepta ca pe ghimpi să vadă că se ajunge în sfârşit la un rezultat.
— Şi aşa, care va să zică, fraţilor? Noi ne punem obrazul şi ştiinţa la bătaie, şi voi nimic... staţi de lemn tănase...
— Nici nu ne-a spus domnul avocat Barcă ce preţ ne cere pentru apărare, notarule. Dece dai dumneata semne de supărare?
— Asta cam aşa c, domnule Gică... Să ne spună dumnealui cât cere, să ne chibzuim şi noi, să vedem ce putem plăti laolaltă. Că dumnealui poate să ne ceară cerul şi pământul, şi pe mama şi pe tata.
— Cerul şi pământul le-am da bucuros, că nu sunt ale noastre.
— Mama a murit. Dumnezeu s'o ierte. Dar pe tata să-1 întreţină i l-aş da, că acum suntem nouă guri la masă şi cu a lui zece.
— Vă arde de şotii I... Sunteţi cu cuţitul la os şi vă arde de şotii !...
— Nu ne arde de şotii, domnule avocat, dar dacă dumneata ne iei pe după piersic, îţi răspundem şi noi cum ne ajută capul.
216
ZAHARIA STANCU
— Vă ajută destul de bine. îmi place gluma. O gust. Numai că nu ne putem ţine mereu de glume. Jandarmii nu glumesc la post cu arestaţii...
A intrat sfios, rebegit tot şi tremurând varga, în primărie, băieţandrul golaş care îşi aşteptase răbdător stăpânul în şosea, lângă sanie. Avea obrazul tras şi galben ca al nostru. Slugă ! Slugă la dulamă lungă !...
— Nu mergeţi la masă, domnule avocat ? Au îngheţat caii la sanie în uliţă, cu toate că i-am acoperit cu pături...
— M'am prins de vorbă cu oarirenii ăştia, băiatule, şi am şi uitat de cai. Du-i la Bucur la cârciumă, lângă gară, şi bagă-i în grajd. Nu uita să le mai dai ovăz. Spune-i cârciumarului să-mi pregătească masa pentru seară. Acum mâncăm răbdări prăjite că aşa ne cere serviciul...
Dupăce s'au depărtat zurgălăii, avocatul a rupt iarăşi tăcerea.
— Ai lista arestaţilor, notarule ?
— O am.
— Dă-o încoace.
— Poftiţi...
— Un, doi, trei. Treizeci şi şapte cu toţi... Cam multişori de apărat, dar ce să facem ? Ii vom apăra. Vom munci, vom alerga, ne vom zbate şi-i vom apăra... Nu-ţi poţi lăsa oamenii la necaz. Ia să vedem acum, punct cu punct, lista. Din partea lui Anton Gherga e careva aici ?
A ieşit în faţă o femeie bătrână, uscată, uitată de moarte.
— Eu sunt, maică, muma lui, Gherghina Gherga, muma lui, maică... Nevastă n'are, că nu e însurat. Că omul sărac se însoară greu. Şi dacă se însoară, tot cu o sărăcie poate să se însoare, şi dacă se însoară tot c'o sărăcie, se chiamă că în casă, în loc de o sărăcie se află două sărăcii şi...
— Ei, ce dai să-ţi scap băiatul de puşcărie ?
— Eu ţi-oi săruta o mână, maică. Acuş-acuşica, şi băiatul ţi le-o săruta, maică, pe amândouă, când i-or da drumul câinii care-1 muşcă...
— Care câini ?
— Jandarmii, de, că noi aşa le spunem pe aici prin sat, câini. Că se poartă cu noi ca nişte câini. Şi câini şi sunt deadevăratelea, maică, spun drept, câini ai stăpânirii...
— Bine, bine, o să-mi pupi şi mâna dacă   vrei, dar mai târziu: Pământ
aveţi ?
— N'avem, măiculiţă, că dacă am avea pământ n'am fi atât de săraci... Că dacă ai să vrei, maică, să vii la noi acasă, ai să te şi miri cât de săraci suntem, măiculiţă...
— Nici boi n'aveţi ?
— Am avut, maică, dar au murit astăvară de foame.. .Ca fost secetă şi s'a uscat pământul... Piatră s'a făcut pământul astăvară, măiculiţă... Piatră seacă.,.
— Altceva n'aveţi nimic, nimic ?
— Un bordei, măiculiţă, la marginea satului. Că n'am avut nici eu, nici bărbatul loc de casă. Şi ne-a lăsat satul să ne.,săpăm bordei la marginea pe unde îşi pasc gâştele bobocii primăvara... E o frumuseţe pe la noi pe la margine primăvara. Gâştele albe ca zăpada, bobocii galbeni ca floarea dovleacului. Dar acum iarna e urât. Vin lupii la uşe şi rnâşîie cu boturile...
— Şi cu ce trăiţi ?
— Munceşte băiatul pe la bogătani cu mâinile, mai munceşte la gară, cară saci cu spinarea când se încarcă vagoanele şi ce câştigă aduce acasă...
Tace un timp bătrâna. Se uită pe pereţi. Caută ceva. Ar vrea să-şi aducă aminte de un lucru care trebue negreşit spus.
— Când mi-a luat neamţul băiatul la armată, m'a ţinut cu 'mâncare satul, că rude n'aveam, au murit toate, toate. Au murit şi aşteaptă dela mine să le dau
DULĂII
217
colaci de pomană. Mereu visez morţii. Vin în vis şi mă ceartă că nu le dau colaci. Le spun că n'am, dar ei vin mereu. Le-o fi şi lor foame. Că săracului dacă îi e foame pe lumea asta îi e foame şi pe lumea cealaltă. Şi dacă trăieşti zdrenţăros şi flămând, zdrenţăros şi flămând te îngroapă când mori. Şi dacă te îngroapă aşa, aşa ajungi la Dumnezeu în cer... Şi i s'o fi urât şi lui Dumnezeu să vadă atâta sărăcime pe pământ şi atâta sărăcime în cer... Şi-o fi gonit sărăcimea mai încolo, mai la marginile raiului, şi i-o fi chemat lângă el pe împăraţi să stea cu ei la masă, că împăraţii au haine frumoase şi omul după haină nu după inimă e luat în seamă...
— Care neamţ ţi-a luat flăcăul la armată ?
Bătrâna a întins mâna uscată şi-a arătat cu degetuil chipul lui Vodă Carol, atârnat, în ramă aurită, pe perete.
— Regele, de, că noi, măieuliţă, aşa îi spunem pe-aici, neamţul. Că neamţ e, nu e de-al nostru. Şi l-au adus boerii cei mari şi l-au pus mai mare peste ţară, măieuliţă...
— Stanică Pârvu are pe cineva aici ?
— Pe mine, nevasta lui.
— Boi aveţi ?
— Am avut. I-au mâncat câinii satului în luncă astăvară. Erau bătrâni şi n'au ţinut la secetă.
— Dar pământ ?
— Două pogoane.
— Cât îmi faci vânzător ?
— Nici o palmă. Noi cu ce să trăim dac'om scăpa din iarnă ? Să-mi rămână copilaşii pe drumuri ? Asta vrei ?
— Şi dacă nu ţi se mai întoarce bărbatul acasă, cum ai să te descurci ?
— Oi trăi şi singură, că multe femei trăiesc fără bărbat. Muncesc pe unde pot şi-şi cresc copiii.
S'a clătinat o clipă în părerea ei. A reluat vorba.
— Dar cât pământ îmi ceri dumneata ca să-mi scapi bărbatul ?
— Nu te speria, nu ţi-1 cer tot. Numai un pogon... Notează notarule, să faci actul... Numai un pogon, femeie...
— Să nu se mai ostenească notarul de pomană. Nu dau nimic. V'am întrebat aşa, ca să ştiu, dumnitale şi notarului până unde vi se întinde lăcomia...
— Femeie...
Cu toate câte le spuneau rumânii şi muierile, avocatul Mitiţă Barcă rămânea liniştit şi plin de voie bună.
— Nu te supăra, notarule, oamenii sunt necăjiţi şi au dreptul să fie. Or să se mai gândească ei şi o să le vină până la urmă mintea la cap.
— Mai gândeşte-te, femeie...
— Ce să mă mai gândesc ! m'am gândit şi m'am răzgândit.
— Istratie Paraschiv.
— E băiatul meu, domnule avocat.
— Nevastă n'are ?
— Are, dar e şi ea închisă, că s'a luat ieri după bărbatu-său, nu şi nu că merge şi ea, că nu-1 lasă să se ducă singur la conac, că dac'o fi să li se'ntâmple ceva, apăi să fiarbă amândoi în aceeaşi oală...
— Ei, i s'a împlinit muierii gândul. Acum fierbe într'o oală cu bărbatu-său...
— Fierbem şi noi, care nu suntem închişi, dar ei cu oscioarele răsucite şi frânte...
— O să se lipească oscioarele la loc, că sunt tineri. La omul tânăr, osul rupt se prinde repede la loc. Oliolio ! Cum o să-i mai scoatem, moşule, dela gherlă, de-o să plesnească inima lui cuconu Gogu Cristofor de ciudă...
218
ZAHARIA STANCU
— Scoate-i, taică, scoate-i, şi să te miluiască Dumnezeu cu mila lui cea
mare !
— Boi aveţi, moşule ?
— Am avut, tăiculiţă, dar nu mai avem. Cam fost datori la bancă şi-au venit portăreii cu hârtii, ne-au luat boulenii şi ni i-au vândut la târg. Geambaşi-Ior ni i-au vândut. Vindea-le-ar Dumnezeu sufletul diavolilor, că au banca plină de bani şi nu se mai satură ! Ne iau şi boişorii şi ni-i vând la târg geambaşilor... Şi geambaşii n'au milă de boi... Că ei nu cunosc boii. N'au muncit cu ei. Ii iau dela unul, îi vând la altul. Cu preţ mai mare. Şi dacă li se pare că boulenii sunt bătrâni, îi vând pentru tăiere. Vindea-le-ar dumnezeu sufletul diavolilor...
— Anul ăsta ? Ştiu că anul ăsta banca n'a vândut boii datornicilor, că n'avea cine să-i cumpere. Sunt multe vite prin târguri de vânzare şi le-a scăzut preţul.
— Anul trecut, tăiculiţă, anul trecut... Şi pământ, ce să-ţi spun, numai un pogon jumătate am. Şi patru guri la masă. Că-mi trăieşte şi baba. Şi o să fim de Rusalii cinci, că noră-mea aşteaptă să nască. S'au luat astă primăvară copiii. Taică... E secetă... I-am spus lui Istratie : Nu te'nsura. El râdea : O să trec mai uşor seceta, dac'o să fiu însurat. Puteam eu să-1 opresc ? Nu puteam. O -tinereţe are omul. Şi băiatul aşteaptă să-1 ia acum în primăvară la armată, că i-a venit rândul. Şi dela armată mulţi nu se mai întorc, că-i omoară în bătăi gradaţii. Aşa, ce mi-am zis eu ? Dac'o fi să i se'ntâmple ceva băiatului în armată, o să ne rămână nepoţelul ori nepoţica, să nu ni se stingă neamul... Şi mai am un căluţ, tăiculiţă, trage să moară... Şi un plug vechi de fier... Eu zic să-ţi dau,'taică, plugu-leţul, că tot n'o să avem ce face cu el, că dac'om putea noi să ne cumpărăm boi, o să <găsim pe undeva o roajdă de plug... Să-1 iei, tăiculiţă, că e de fier, şi se află unul la Rulşii de Vede, Chivici îi zice, poate că-1 cunoşti şi dumneata, că toată lumea îl cunoaşte, care cumpără fiare vechi. Când ne ducem pe la târg, se ţine Chivici după noi şi-mi spune : Moş Radule — că dacă-1 cunosc eu pe el, mă cunoaşte şi el pe mine — nu mi-ai adus cumva fier vechi de prin arie ? Ba ţi-am adus, domnule Chivici, cum să nu-ţi aduc ? Pot eu să te uit pe dumneata ? Nu pot nici dacă mă pici cu ceară. Mă ţin după domnul Chivici cu căruţa ori cu carul până lângă grădina publică. Are acolo domnul Chivici o curte mare plină toată cu fiare vechi. Dau jos fierul. Domnul Chivici îl cântăreşte din ochi şi-mi întinde un ban-doi. Beau ţuică şi sunt mulţumit şi eu, e mulţumit şi domnul Chivici. Am făcut împreună negustorie : eu am vândut, el a cumpărat. Eu zic, domnule avocat Barcă să mă duc să-ţi aduc plugul, o să mă ajute baba, îl iei în sanie, şi când ai drum pe la Ruşii de Vede, îl duci şi-1 vinzi domnului Chivici, lângă grădina publică. II găseşti dumneata. Eu zic că cincizeci-şaizeci de bani poţi să iei pe el... Că altceva n'am ce să-ţi dau, domnule avocat... Pământul, vezi şi dumneata, nu-1 dă nimeni... O muri băiatul, o muri nora, or muri amândoi... Omului ce-i e scris, în frunte i-e pus...
— Ne-am lămurit şi cu cazul Istratie Paraschiv... Să vedem mai departe. Petre Voinea sin Voinea şi Pavel Voinea sin Voinea.
— Sunt aici eu, Stana Voinea sin Voinea, muma băieţilor.
— Băieţii sunt gemeni ?
— Gemeni.
— Alţi copii mai ai ?
— Nu. Dupăce i-am născut, mi-a murit omul. Muncea la gară, la magazii. L-a strivit trenul...
— Ce avere ai ?
— O capră şi o casă cu loc împrejur. Casa e în Viorica, pe deal... Când vin apele mari, înecul nu ajunge până la noi...
— Şi dacă totuşi odată ajunge ?
DULĂII
219
— Ar trebui să vie potopul ca să ajungă apele Călmăţuiului până în vârful dealului Poşarlia...
— Şi... ce dai pentru apărare ?
— Capra şi casa, adică tot ce am... Numai cu ţolişoarele să rămânem. Că nu putem să umblăm goi. Şade ruşine. Şi iar pun mâna pe noi jandarmii. Şi atunci nu mai avem ce să-ţi mai dăm ca să ne scapi.
— Şi unde o să vă mutaţi ?
— O să găsim noi, că lumea e largă şi nu suntem legaţi cu lanţuri de satul ăsta...
— Casa şi locul le iau pe nevăzute. Capra v'o las...
— Păi dacă pierdem casa şi aria, ce să mai facem cu capra V
— O vindeţi.
— N'o cumpără nimeni, aşa că ţi-o dau tot dumitale... pentru apărare...
— Notează, notarule.
— Am notat, domnule avocat.
— Vezi, notarule, că s'a rupt ghiaţa ? Aşteaptă niţeluş şi o să vezi cum o să pârâie şi o să crape. Cum pârâie şi crapă Călrnăţuiul primăvara...
— Dar îmi scapi băieţii de bătăi şi de puşcărie, domnule avocat ?
— O să fac pe dracu'n patru şi o să-i scot. Pe ai dumitale o să ţi-i scot negreşit, chiar dacă ar fi să-mi pun pielea în saramură. Mi-ai făcut saftea...
— Spiridon Bădoi...
— Pe ăsta l-a omorît Gogu Cristofor...
— Bine! Foarte bine! Putem să cerem despăgubiri lui cuconul Gogu. Despăgubiri mari putem să-i cerem boerului... E cineva din partea mortului aici ?
— Nu, domnule avocat.
— Alde Bădoi şi-au luat mortul acasă şi-1 jelesc. O să-1 îngroape mâine, că s'a potolit viscolul...
— Ivanca Mănoiu...
— Şi asta e moartă. Dar şi dacă ar fi fost în viaţă, n'aveai ce să-i ceri, domnule avocat. Bărbatul e bolnav. Copiii... n'au ţoală pe ei...
— Gruia Popozină, Alecu Vâlcu, Pa seu Ologu...
— La ţanc le-ai rostit numele, domnule avocat. Tocmai îi aduc jandarmii. Parcă ar fi fost potrivit mai dinainte...
Doi jandarmi tineri au deschis uşa şi au îmbrâncit înăuntru trei bărbaţi cu lanţuri la mâini şi la picioare. Chipurile le erau negre şi uscate, mâinile negre, cum îi văzusem cu o zi înainte, în drum spre conacul lui Gogu Cristofor. Ochii însă le erau aproape stinşi, pierduţi în fundul capului şi abia mai licăreau. Abia se târau rumânii aduşi de spate, îmbătrâniţi parcă într'o singură noapte.
Oamenii în lanţuri s'au oprit în mijlocul primăriei şi s'au sprijinit cu mâinile de grilajul de stacheţi subţiri, care despărţea sala cea mare în două.
Dincolo de grilaj, podeaua era mai ridicată cu un lat de palmă. Acolo se aflau mesele la care scria notarul şi-şi făcea uneori de lucru primarul. In spatele meselor se înălţau dulapurile de scânduri în care erau ţinute sub lacăt registrele de stare civilă şi arhiva.
La masa la care sta acum avocatul Mitiţă Burcă, judeca odată pe săptămână procesele mărunte domnul Constantin Năvârlie, judecătorul de plasă care umbla mereu prin sate cu trăsura şi care îşi avea reşedinţa la Cârligaţi, unde se afla judecătoria.
Când arestaţii se mişcaseră, ca să se aşeze mai bine pe picioare, lanţurile zornăiseră şi pe noi toţi, câţi ne aflam în primărie, ne trecuseră fiori reci pe şira spinării.
Nu mai văzusem până atunci oameni în lanţuri. Văzusem destule cete de ţărani duşi din urmă de jandarmi din post în post către puşcăria din Turnu, orşaul
220
ZAHARIA STANCU
de lângă Dunăre. Dar oamenii aceia nu purtau lanţuri. Aveau mâinile 'legate la spate cu o bucată de frânghie. Uneori, când arestaţii erau mai numeroşi, era legată întreaga ceată, om lângă om, dealungul aceleiaşi frânghii.
Cei trei rumâni fuseseră aruncaţi în lanţuri nu pentrucă jandarmii se temeau că vreunul din ei ar încerca să fugă. Chiar dacă ar fi vrut careva, n'ar fi putut s'o facă. Aproape niciun om din sat nu mai avea atâta putere în trup câtă iî trebuia ca să iuţească pasul. Toţi ne simţeam ca şi cum ne-am fi sculat după o boală lungă şi după ce-am fi zăcut palangă pe sub salcâmi luni în şir.
Când te scoli după friguri, eşti galben ca turta de ceară. Mergi clătinân-du-te, genunchii îţi sunt slabi şi călcătura şovăitoare. Dacă ai în cale un pom sau un gard, te sprijini o clipă, răsufli şi apoi încerci, ca un copil care atunci învaţă să meargă, să pleci mai departe.
Şi mai era un fapt pe care jandarmii îl cunoşteau.
După întâmplarea dela conac, rumânii ştiind bine că-i aşteaptă jandarmii în drum şi nu ca să le întindă masa plină de bucate, nu s'au risipit. Şi-au purtat morţii pe tărgile făcute din ciomege încrucişate şi s'au ţinut strânşi.
Jandarmii îşi dădeau seama că în viscolul năpraznic care le tăia trupurile şi-i orbea, oamenii aveau atâta minte ca să nu se desfacă în stoluri mici, de câte doi-trei, şi să se risipească în albul nesfârşit al câmpului, unde i-ar fi mâncat cu uşurinţă lupii, înainte de a fi apucat să moară de îngheţ îngropaţi în cine ştie ce nămeţi. Deaceea ei, jandarmii, nu se grăbiseră să le iasă înainte nici măcar la cantonul ridicat lângă linia ferată unde se isprăvea dealul care urca lin dinspre sat şi începea câmpul, şi-i aşteptaseră răbdători la patru-cinci sute de stânjeni, dela cea mai mărginaşă casă a satului.
Cei trei rumâni fuseseră aruncaţi în lanţuri, după socoteala jandarmilor, ca să se înspăimânte şi mai tare ei înşişi şi să înspăimânte şi satul.
■Cu oricâtă băgare de seamă te-ai fi uitat la faţa rumânilor în lanţuri — şi noi eram numai ochi — n'ai fi descoperit urmele bătăii la care se spunea c'au fost supuşi cu cruzime de către jandarmi. Dar rumânii din Omida, ca şi cei de prin alte părţi dealtfel, ştiau că la obraz, ca să-1 umfle, să-1 învineţească şi să-1 strâmbe, se reped jandarmii tineri, bobocii, care n'au avut încă timp să prindă meşteşugul, ori chiar cei cu practică, însă numai când e vorba de un desbrăcat care a făcut niscaiva găinării şi al cărui dosar merge la judecată fără alte cercetări, la domnul Constantin Năvârlie, judecătorul de pace dela Cârligaţi.
In cazul de faţă însă, cercetările le conducea însuşi plutonierul major Budu, şeful secţiei de jandarmi dela Băneasa, care avea în grija lui şapte comuni şi care slujea, în uniformă, de peste treizeci de ani stăpânirea boerească şi a lui Vodă Carol. Nu era prima bătaie la care se deda plutonierul major Budu, de când se afla şef de secţie de jandarmi la Băneasa, lângă Omida. Trecuseră mulţi pe sub mâna lui. Nichifor Budu ca şi Haralamb N. Juvete, ştia să bată fără să rupă ori să spargă oasele şi fără ca pe trupul bătutului să rămână urme de neşters. In timpul cât era supus chinului, rumânului care gemea ori numai 'icnea din când în când, îi erau sfărâmaţi plămânii şi rinichii; dacă acesta scăpa dupăce bolea câteva luni, rămânea cu beteşug pe toată viaţa. Se întâmpla deseori ca unii să şi moară. Ei mureau însă pe la casele lor, nu sub mâna jandarmului, şi atunci vorba ceea : Prinde orbul, scoate-i ochii.
— I-am adus, să trăiţi, domnule avocat.
— Văd că i-aţi adus.
— Avem ordin să-i ducern îndărăt peste un ceas...
— Poate că o să-i duceţi şi mai curând...
— Voiţi să vorbiţi cu arestaţii aici, cu toată lumea de faţă, sau mai la fereală ? Domnul plutonier Budu ne-a spus să fie cum ordonaţi dumneavoastră...
DULĂII
221
— Aici, de faţă cu toată lumea. Că, slavă Domnului, n'avem niciun secret. La post li s'au luat declaraţii oamenilor ?
— Li s'au luat, să trăiţi. înainte de a li se lua declaraţii la post, arestaţii n'au voie să dea ochi cu nimeni. Aşa scrie la regulament.
Jandarmul boboc era bucuros că poate să-şi arate ştiinţa lui fntr'ale regulamentului unui avocat atât de mare ca domnul Mitiţă 'Barcă, cu care însuşi 'domnul plutonier major Budu ia uneori masa la cârciuma de lângă gară şi care este fără îndoială prieten şi cu căpitanul de jandarmi Mărinciu I. Ciupitu din Turnu, care >e comandant peste toţi jandarmii din judeţ.
— Da ? Aşa scrie la regulament ?
— Da. Aşa scrie, să trăiţi...
— îmi pare bine că mai învăţai ceva. Omul cât trăieşte trebue să înveţe-mereu. Uite, cât sunt eu de avocat, asta n'o ştiam. Va să zică aşa scrie la regulament ?
— Da, să trăiţi, aşa scrie...
Rumânii şi femeile din primărie, slabi şi traşi la faţă, slăbiseră parcă şi se făcuseră şi mai galbeni decât fuseseră înainte de a fi aduşi între ei, de către jandarmi, cei trei rumâni prăpădiţi, în lanţuri.
Avocatul, rotofei şi mult prea bine dispus, şi-a aprins iarăşi o ţigară, a tras două-trei fumuri adânc în piept, le-a aruncat în rotocoale albăstrii spre tavanul coşcovit şi dupăce a stat o clipă pe gânduri chibzuind cu ce cuvânt să înceapă, a oftat din băierile inimii, întristându-şi dintrodată faţa, ca omul care se află la mare strâmtoare :
— Şi aşa, oameni buni, o tăcurăţi...
Rumânii în lanţuri se uitau la el cu ochi stinşi, de cenuşă, de parcă n'ar fi înţeles ce-a rostit avocatul.
— Mă cunoaşteţi, nu ? ;
— Vă cunoaşte toată lumea...
Glasul lui Gruia Popozină nu tremura. Era însă un glas trist şi obosit, ce ne-a făcut să ne cutremurăm şi mai tare decât zăngănitul lanţurilor ude de zăpadă pe care le auzisem sunând când jandarmii care acum rămăseseră smirnă lângă uşă, cu armele la picior, îi îmbrânciseră pe arestaţi în sala cea mare a primăriei.
— Ştiţi pentruce am venit încă de azi dimineaţă, pe nemâncatelea şi într'un suflet, de era să-mi omor caii pe drum, prin viscol, tocmai dela Cârligaţi ?
— Dacă o să ne spuneţi, o să ştim, domnule avocat.
— M'a chemat domnul notar Gică Stănescu...
Ferecaţii în lanţuri tăceau. Tăceam, înfioraţi şi scârbiţi, şi noi. Se auzea numai glasul pendulei : tic-tac, tic-tac... Pe urmă s'a auzit zgomotul făcut de un scaun mişcat dela locul lui şi scârţâitul uşii dela dulapul cu arhiva primăriei.
Notarul Gică Stănescu, puhav şi gălbejit ca totdeauna, se ridicase şi se întorsese cu faţa la dulap. A cotrobăit ce-a cotrobăit pe acolo, mai mult ca să-şi facă de lucru, a scos nişte dosare groase şi le-a pus lângă celelalte, pe masă. Apoi, fără niciun rost, a luat dintr'un raft crucea neagră de lemn, mâncată de carii, pe care se afla zugrăvit un Cristos slab, cu bărbuţa rară şi scurtă şi cu cunună de spini pe cap. A potrivit crucea pe masă, lângă dosare, să nu se clatine, ca atunci când vine dela Cârligaţi, odată pe săptămână, judecătorul Constantin Năvârlîe cu trăsura şi judecă neînţelegerile mărunte dintre oameni.
— Parcă fuseşi într'un gând cu mine, notarule! Parcă-mi citişi gândurile, taică tăiculiţă... Poate că aşa, în faţa Domnului Dumnezeului nostru răstignit pe sfânta cruce, le-o veni gândul ăl bun, să se spovedească, şi să se grijească şi să le ierte Dumnezeu bunul păcatele... Că ăştia au uitat drumul bisericii de ani de zile, şi d'aia l-au uitat pe Dumnezeu... Şi d'aia au început să se dedea la rele,
222
ZAHARIA STANCU
au călcat întâi legea bisericii şi acum, taică tăiculiţă, au călcat şi legea tot atât de sfântă a stăpânirii...
Câteva clipe dupăce a tăcut părintele Tomiţă Bulbuc, noi toţi l-am uitat şi pe avocat şi pe notar. I-am uitat şi pe cei trei rumâni ferecaţi în lanţuri. Cu ochii aprinşi am căutat ochii Cristosului zugrăvit pe cruce, să ne uităm adânc în ei, ca în bolta adâncă şi albastră a cerului senin de vară. Nu i-am găsit. Cu mâinile şi cu picioarele prinse în piroane de cruce, Cristosul încununat cu spini şi cu obrazul stors de puteri şi cutat, privea undeva în sus, spre tavanul coşcovit al primăriei, care cine ştie de când nu mai fusese spoită...
— Da... M'a cjiemat domnul notar Gică Stănescu...
— Treaba dumnealui...
— Şi nu vreţi să aflaţi pentruce ?
— Dacă doriţi să ne spuneţi, ne puteţi spune. N'avem dece vă opri.
— Pentru Dumnezeu ! Ce fel de oameni sunteţi voi ăştia din Omida ? Unde vă e capul ? La ce vă gândiţi ? Cum de nu înţelegeţi ? Pentru voi m'a chemat! Pentru voi am venit! Pentru voi am biciuit caii, de era să-i omor prin nămeţi! Pentru voi am stat aici nemâncat şi chinuit ca şi Cristosul ăsta de pe cruce şi mă sbucium şi caut şi nu pot să mă înţeleg cu nevestele sau cu rudele voastre ! Pentru voi, oameni buni, nu pentru altceva !... Oliolio ! Fir-ar afurisită meseria asta a mea !...
— Aveţi vreo neînţelegere cu nevestele ori cu rudele noastre, domnule avocat Barcă ?
— N'am nicio neînţelegere, oameni buni, dar aş vrea să am o înţelegere...
— Ce înţelegere, domnule avocat ?
— Nu mai faceţi pe încăpăţânaţii, că acuşi întorc foaia...
— Păi mai foaie ce-au întors cu noi jandarmii, nu poţi să întorci dumneata... Nu poţi şi... nici nu te pricepi... Au meşteşug mare, meşteşu'g .grozav, jandarmii...
Avocatul Mitiţă Barcă şi-a făcut faţa mai schimonosită şi mai tristă decât a Cristosului de pe cruce.
— Nu cumva v'au bătut jandarmii, oameni ai iui Dumnezeu ?
— Ne-au bătut.
— Dar nu se vede nimic pe obrazul vostru. Nu se vede absolut nimic...
— Scoateţi-ne zăbunul şi cămaşa şi priviţi-ne coastele şi spinarea, domnule avocat Barcă, dacă vreţi să vedeţi şi să aflaţi... Ne-au făcut zob. Ne-au nenorocit. Ne mirăm că ne-au lăsat zilele...
— Ce să vă mai văd, ce să vă mai pipăi spinarea şi coastele !... Doar n'oi fi Toma necredinciosul ! Vă cred pe cuvânt. Omul trebue să aibă cuvânt... Că pe unde iese cuvântul, iese şi sufletul...
— Dacă ar fi aşa, domnule avocat, multora ar trebui să Ie iasă sufletul prin altă răsuflătoare decât gura. Dar nu ştie nimeni nici de unde vine sufletul, nici pe unde intră în om, nici pe unde iese...
Avocatul Mitiţă Barcă, omul cu gura de aur, se prinsese în horă. Băgase de seamă că nu se pricepe să joace tocmai bine, dar îi era ruşine să se rupă şi să se dea deoparte. De oameni ca de oameni. De notar ca de notar. Se ruşina mai ales de cei doi jandarmi boboci care începuseră să zâmbească pe sub mustăţile subţiri şi negre, abia mijite pe buze.
— Am venit să vă apăr, oameni buni... 1
— De cine să ne apăraţi ?
— De jandarmi... De proces...
— Dacă voiţi să ne apăraţi de jandarmi, pentru noi cei de aici şi pentru alţi câţiva care au rămas lungiţi în gunoiul grajdului jandarmeresc e prea târziu. Dar dacă vreţi într'adevăr să faceţi ceva pentru ceilalţi care îşi aşteaptă
DULĂII
223
rândul mergeţi cu noi la post şi înţelegeţi-vă cu Budu. De azi dimineaţă trag la oameni cu săculeţii de nisip pe spinare şi cu centiroanele ude la şezut, mai abitir decât tragem noi cu ciomagul la sacul de fasole, când avem de bătut fasolea.
— Iar cât despre proces, vom vedea ce e cu procesul, dacă vom mai ajunge vreunui viu până la proces...
— Pe tine te chiamă...
— Pascu Ologu, după bunică-meu care a fost ologit în bătăi la curtea boerească 'dela Saele.
— Mergeţi cu noi, domnule avocat, — a spus Alecu Vâlcu, — nu pentru noi care am gustat constituţia, articol cu articol, cum spunea plutonierul major Budu, dar pentru ceilalţi, care-şi aşteaptă cu sufletul la gură să li se facă şi lor cunoscută... constituţia... Sunt mai mult de douăzeci care n'au fost încă scoşi din orajdul în care ne-au închis jandarmii azi, în zorii zilei.
— Ii iau jandarmii din graj pe oameni, câte unul, câte unul, şi-i aduc îndărăt de subţiori.
— Aproape toţi care au fost bătuţi varsă sânge...
— Am vărsat şi noi...
— Şi-o să mai vărsăm.
Gruia Popozină a făcut un pas îndărăt, a întos capul, şi-a aruncat pe duşumeaua primăriei, din gură, o ulcică de sânge negru-galben. Lanţurile dela mâini şi dela picioare au sunat. Fiecare avea lângă tălpi un lăcuşor de apă. Se topise zăpada de pe lanţuri şi de pe opiniei.
— Bine. de mers. mere. că deaceea am şi venit aici pe viscol, pe nemânca-telea, în goană,   de era să-mi omor caii... Dar
— Dar ce ?
— Nu pot merge. Nu-mi dă legea dreptul să merg până nu se face între mine, ca avocat, şi voi, ca arestaţi, o înţeilegere...
— Ce înţelegere ? ,
— Cât îmi plătiţi şi... Când îmi plătiţi... Că aşa scrie la lege... Altfel eu... aş vrea, din toată inima... Dar nu pot, fără înţelegere între noi, nu pot. Aşa scrie la lege...
— Nu poate să meargă, taică tăiculiţă, nu poate să meargă, vă spun şi eu ca faţă bisericească... Nu poate să meargă domnul avocat, dacă nu-1 plătiţi... Aşa scrie la lege...
— Ne... în legea voastră... Că legea voastră este... Nu ne-aţi întrebat când aţi făcut-o.dacă ne place ori nu ne place!
Avocatul Mitiţă Barcă văzuse în întâmplarea nenorocită dela Troian. în care erau amestecaţi atâţia rumâni necăjiţi, un prilej, neaşteptat de a-şi mări considerabil averea. Peste treizeci de clienţi dintr'odată, şi toţi într'un singur proces nu era un lucru cu care un avocat de sat se poate întâlni chiar în fiecare zi. Se grăbise să vină la Omida prin viscol, la chemarea prietenului său notarul Gică Stănescu, căruia avea să-i dea o mică parte din câştig, dar ar fi alergat şi nechemat, pentrucă vestea o aflase şi nici nu-i trecuse prin gând să îngăduie ca alt avocat, poate un fărţângău oarecare, să se repeadă, cu tot viscolul, dela Turnu, şi să-i smulgă prada. Şi prada, după socotelile pe care şi le făcuse la iuţeal'ă nu era deloc de lepădat. Peste treizeci de împricinaţi, măcar câte un pogon dela fiecare, dacă nu mai mult, iată dintr'un condei un lot de cinci-sprezece-douăzeci de hectare ! Ştia că ţărank n'au bani şi nici nu se gândise să le ceară bani. Pământul era tot atât de bun ca şi banii. Poate chiar mai bun. Ţăranii înfricoşaţi, după socoteala avocatului şi a notarului, de schingiuirile la care erau supuşi de către jandarmi, temându-se şi de puterea boerului Gogu Cristofor, care avea să asmuţă aspra lor nu numai urgia jandarmilor, dar şi pe a justiţiei, mai ales acuma, numaidecât după fapt, aveau să dea ce au şi ce nu au, numai să
224
ZAHARIA STANCU
scape de belea ori măcar să se aleagă cu pedepse mai mici. Avocatul Mitiţă Barcă avusese răbdare în convorbirile cu ţăranii, tocmai pentrucă era încredinţat că vederea câtorva împricinaţi în lanţuri, care au mai trecut şi pe sub mâna plutonierului major Niehifor Budu, va înfrânge toate împotrivirile şi 'oamenii necăjiţi şi rupţi se vor lăsa uşor înşelaţi, în schimbul nădejdii că nu vor mai fi schingiuiţi şi că nu vor rămâne multă vreme la puşcărie. II mirase însă peste măsură purtarea ţăranilor şi-1 mirase mai ales purtarea dârză a celor bătuţi şi ferecaţi în lanţuri. El nu pricepea ce se petrecuse în minţile acestor oameni, dar îşi păstrase calmul, crezând în puterea lui de convingere şi sperând că până la urmă va izDuti să-i înmoaie, să le şterpelească pământurile pe care le mai aveau, şi apoi să caute, ca deobicei, să-şi facă meseria. Un avocat nu răspunde dacă pierde procesul ce i s'a încredinţat. După lege nu va avea deci, orice s'ar întâmpla cu ţărancele şi cu ţăranii arestaţi, nici o vină. Cu plutonierul major Budu va vorbi, însă ceva mai târzior, după ce acesta îşi va fi făcut pofta cu fiecare şi va îi smuls, măcar dela câţiva, iscălituri, pe declaraţiile ticluite, din care să se vadă că ţăranii sunt vinovaţi. Dar acum, când ţăranii arestaţi şi legaţi în lanţuri spuseseră vorbele pe care le souseseră, avocatul Mitiţă Barcă pricepuse dintr'odată că nu e nimic de făcut cu aceşti oameni, că-şi pierduse vremea fără folos, şi mai văzuse şi cele treizeci şi ceva de pogoane de pământ zburându-i de sub nas.
Cum în acest timp, satul alarmat de ştirea care se răspândise ca fulgerul din casă în casă, că Gruia Popozină, Pascu Ologu şi Alecu Vâlcu au fost aduşi în lanţuri la primărie de către jandarmi, ieşise din case şi se aduna în şosea în apropierea primăriei, avocatul Mitiţă Barcă, notarul Gică Stănescu şi părintele Tomiţă Bulbuc au schimbat între ei priviri, ascunzându-şi, fiecare pe cât a putut, îngrijorarea.
Părintele Tomiţă Bulbuc, mai slab de îngeri decât ceilalţi doi, s'a ridicat şovăind de pe un scaun, a stins, stropşind-o cu degetele de masă, ţigarea pe care tocmai o aprinsese şi adresându-se avocatului şi notarului le-a grăit dulce :
— Pe mine, taică tăiculiţă, eu zic să mă iertaţi. Văd că se lungeşte tărăşenia. Mă duc spre casă că nici n'am mâncat astăzi, şi mă aşteaptă preoteasa cu masa întinsă şi s'o fi răcit găina în oală...
Rumânii l-au văzut plecând domol şi apoi, dupăce popa a ieşit din curtea primăriei, l-au văzut alergând prin nămeţi ipe şosea, în direcţia cătunului. Dar nu s'au gândit în clipa aceea că locuinţa preotului e aşezată în altă parte a satului.
Avocatului Mitiţă Barcă îi prinsese bine intervenţia neaşteptată a părintelui Tomiţă Bulbuc, precum şi plecarea grăbită a, sfinţiei sale. Avusese timp să se reculeagă şi s'ă chibzuiască. Era sigur că părintele Tomiţă Bulbuc, cu care nu putuse schimba nicio vorbă, desgheţat la minte cum era, cântărise situaţia şi înţelesese bine de tot ce avea de făcut. Nu-i mai rămânea avocatului Mitiţă Barcă decât să caute să câştige puţin timp.
— Pentru ceeace aţi spus aici, pentru insulta pe care aţi adus-o legii, jandarmii de faţă au să depună, dacă Va fi (cazul, da, da, dacă va fi cazul, mărturie. Eu însă, oameni buni, am să-mi dau toată osteneala, da, da, toată osteneala, v'o spun pe onoarea mea de avocat, să caut să vă scap şi din noul bucluc în care v.'aţi băgat prosteşte... Dar trebue să...
Cristosul de pe cruce rămăsese ca mai înainte cu ochi în tavan, iar chipul regelui cu barbă, în rama lui aurită, pătată pe alocuri de muştele necuviincioase, tot încruntat şi posomorit.
— Apoi, că tot una ne-o fi cu mărturia sau fără mărturia jandarmilor, că alte lanţuri şi de ar vrea să ne puie nu mai au unde... La picioare avem, la mâini avem...
DULĂII
225
— Şi în băt'ăi tot ne-au stâlcit...
— Şi la puşcărie din pricina dulăilor boerului, tot au să ne ducă...
— O să depunem şi noi mărturie domnule avocat. Dar o altfel de mărturie decât ţi-ar prii dumnitale. De două ceasuri şi mai bine ascultăm şi răbdăm şi ne uităm cum cauţi să te foloseşti de întâmplarea nefericită dela conac, de care numai boerul e vinovat, ca să înşeli şi să jefui oamenii, cu legile întinse pe masă, în faţă...
— Cristea Moga, -dumneata de fapt n'ai ce să cauţi 'aici. Nu eşti nici împricinat, nici rudă cu împricinaţii...
— Nu sunt rudă cu niciunul, e adevărat, că nu sunt născut prin părţile astea. Dar sunt om şi nu pot să rămân nepăsător de ce se întâmplă cu semenii mei... Ţara asta, oricât ar stăpâni-o boerii, nu e numai a boerilor. O fi ea ţara lui Cremene, dar cele ce se petrec aici, nu vor fi ascunse şi ităcute...
— Cristea Moga...
— Ce Cristea Moga, ce Cristea Moga... Degeaba cauţi să mă sperii cu glasul, domnule avocat...
Se auzi şi cuvântul învăţătoarei: <■
—- Am văzut multe, domnule Barcă, eu ca femeie, şi aici, şi dincolo de munţi, în împărăţia lui Franţ Iosif... Nu mă miră ce încerci să faci dumneata aici, cu notarul şi cu plutonierul de jandarmi, şi cu alţii mai mari. Povestea e cusută cu aţă albă... Atâta pot să-ţi spun: să-ţi fie ruşine obrazului... Dar ştiu că nu ai obraz...
Prin ferestre se vedeau în şosea, oameni din ce în ce mai mulţi, strângân-du-se în stoluri, dar care se ţineau departe de primărie. Feţele lor erau toate galbene-pământii şi încruntate... Când s'a auzit tropot moale de cal prin zăpada înaltă, oamenii au întors capul...
L-au văzut oprindu-se, în faţa primăriei, descălecând şi grăbindu-se prin zăpadă, pe 'plutonierul major Nichifor Budu, care aruncase frâul calului cuim arunci un laţ de vârful unei uluci.
— Ce e aici, notarule ? Ce s'a întâmplat ? Ce e aici, domnule avocat Barcă ?
— Să vedeţi, domnule plutonier major...
— Un moment, «domnule avocat, numai un moment... Jandarmi !
— Ordonaţi, domnule plutonier major !...
— Duceţi-vă afară şi păziţi primăria. Oricare s'ar întâmpla, nu lăsaţi pe nimeni să se apropie. Prăpădiţii ăştia rămân în grija mea.
— Am   înţeles, să trăiţi, domnule plutonier major...
Bobocii şi-au bătut călcâile, au ieşit şi s'au postat în şosea. Rumânii adunaţi afară nu se clinteau din loc. Rămâneau tăcuţi mai departe, cu picioarele îngropate în zăpada albă şi moale şi cu feţele îngrijorate şi mohorîte.
— Ei, spune-mi, ^dragă domnule avocat Barcă, ce s'a petrecut aici ? 'A venit într'o goană la post părintele Tomiţă Bulbuc şi m'a alarmat. A rămas acolo. Tremura tot. Abia 1-a potolit cuconiţa Chiva, când i-a pus în faţă o balercă de ţuică veche. Văd că m'a păcălit. Se ţine de păcăleli părintele Tomiţă. Se vede c'o fi tras prea multă aghiasmă dela Voicu Buciuc la măsea... Oamenii par liniştiţi... Ce 1-a alarmat pe părintele ? Că parcă tot nu-mi vine să cred că la 'mijloc e păcăleală...
— Aşa cum v'am scris, domnule plutonier major, am vrut să îndulcesc situaţia arestaţilor. Că om sunt şi 'eu, şi nu pot 'rămâne nesimţitor la suferinţele omeneşti. Deaceea mi-am şi ales această nobilă profesiune. Ca avocat, pot ajuta celor care au greşit şi au călcat legea. Le poţi, făcând uz de lege şi în cadrul legal, uşura situaţia. Am venit la chemarea neamurilor celor arestaţi. Nu m'am putut înţelege cu ei,.. V'am rugat să bine voiţi a-mi trimite aici doi-trei arestaţi... Am socotit că, dat fiind că ei au călcat legea şi în consecinţă au a-i suporta rigorile, se
15 _ viaţa Românească — c. 3891
226
ZAHARIA STANCU
vor arata mai înţelegători- Nu numai că m'au luat peste picior în aşa fel că a trebuit să fac apel la tot calmul meu ca să nu-mi ies din sărite, dar... iertaţi-mă, domnule plutonier major, când le-am pomenit de legea legilor, de constituţie, arestaţii au spus, să imă pardon, că... fac '„ceva" pe ea...
— Cum ? Cum ? Aşa au spus ? Aşa au spus ticăloşii ?
— Da, domnule plutonier major, chiar aşa, dar cu alte cuvinte, ştii dumneata cum vorbesc, ei, ţăranii, fără niciun ocol, aşa au spus... Poate să confirme şi domnul notar Gica Stănescu, aci de faţă...
— Da, domnule plutonier major, aşa au spus arestaţii, fără niciun ocol, cu vorbe care, mă rog, nici nu se pot pronunţa între...
Avocatul Mitiţă Barcă, în picioare, la masă, vorbise de parcă pledase în faţa unei înalte instanţe. La fel şi notarul Gică Stănescu.
Plutonierul major Niehifor Budu se afla lângă uşă, cu faimoasa lui vână de bou în mână.
Pe măsură ce-i povestise avocatul, faţa roşie a plutonierului major se roşise şi mai mult. Vinele -gâtului i se umflaseră de parcă voiau să plesnească din clipă în clipă, iar ochii bolboşaţi i se bolboşaseră şi mai mult, ieşindu-i, ca ochii de broscoi, din orbite... Nu mai avusese răbdare să asculte sfârşitul frazei notarului.
Se repezise cuprins de turbare şi începuse să izbească cu vâna de bou peste " feţele galbene-pământii, în care nu mai era nici un strop de sânge ale arestaţilor ferecaţi în 'lanţuri, sprijiniţi cu mâinile sde grilajul de stacheţi.
Atunci, ca şi cum s'ar fi rupt un vechi zăgaz, pe care demult îl băteau cu valurile lor ape neobişnuit de crescute, s'a desilănţuit ura adâncă, ura sălbatecă, ura fără de margini care mocnea în fiecare rumân, în fiecare muiere. Nemai gândindu-se la nimic, nemai ţinând seamă de nimic, rumânii necăjiţi şi muierile stinse de puteri care se aflau în primărie, s'au aruncat asupra plutonierului major Budu cu ciomegele, care aveau ciomege, cu mâinile goale muierile care nu se tem de câini şi obişnuiesc să umble Drin sat si pe câmp fără un beţişor în mână.
Luat pe neaşteptate, uluit că desbrăcaţii nu numai că nu se mai tem de el, dar îl şi lovesc, plutonierul major Niehifor Budu, care nu mâncase bătaie, ci dimpotrivă bătuse mereu pe alţii de când i se prinsese pe umăr gradul de caporal, a avut un moment de slăbiciune, un singur moment. Dar asta le-a fost deajuns rumânilor, care nu se mai temeau nici de vâna lui de bou, pe care o şi scăpase din mână, nici de puştile jandarmilor de afară, să-1 dea cu capul de pereţi, să-l_ doboare, să-1 izbească în obraz cu călcâile şi peste tot cu vârfurile ciomegelor.
Un glas de femeie a strigat: 1
— A fugit notarul, pe fereastră. Scapă şi avocatul...
Un rumân a rupt grilajul, nemai zăbovind să caute uşiţa, şi a sărit să-1 înghesuie pe Mitiţă Barcă într'un colţ de lângă dulap şi pe sub mese.
A fost o luptă scurtă, încleştată, purtată în tăcere, cu icnituri numai Şi cu încleştări de fălci şi cu ochii aprinşi dintr'odată de o lumină mare, ca a răsăritului de soare.
Rumânii şi muierile loveau în plutonierul major Budu cu ura adunată picătură cu picătură de atâta amar de ani în inimile lor triste şi obidite, în care pierise poate ultimul strop de nădejde într'o viaţă mai bună.
Loveau în plutonierul Budu, de parcă lovind în trupul lui scurt şi mătăhălos, lovesc în toţi tei care i-au asuprit 'de când au deschis ochii pe lume, i-au bătut şi batjocorit şi şi-au făcut joacă din viaţa lor. II rostogoleau şi-1 călcau în picioare, de parcă se părea în acele clipe care erau nesfârşit de lungi, că ei toţi rostogolesc şi calcă în picioare şi zdrobesc toată orânduirea nedreaptă, care făcuse din ei nişte umbre omeneşti.
DULĂII
227
Plutonierul major Budu, cu tunica albastră sfâşiată şi plină de sânge, a icnit un timp şi a tot încercat, ca un porc gras pe care nu l-a ajuns dintr'odată cuţitul, să se ridice-
Dar când i sa înroşit capul izbit des şi repede cu ciomegile, s'a înmuiat şi a tăcut... Atunci nu s'a mai auzit nimic, decât pendula din perete : tic-tac, tic-tac.
Cristosul răstignit pe cruce rămăsese neclintit, cu ochii îndreptaţi spre tavanul coşcovit al primăriei, care nu mai fusese de mult spoită. Soba de tuci rece tăcuse de mult.
La fereastra deschisă, pe care o sbughise la timp notarul Gică Stănescu, sta aplecat cu capul afară, cu un ochi atârnându-i ca un albuş 'de ou, avocatul Mitiţă Barcă. Ii era frică să geamă ori să strige, ori poate că îi şi pierise glasul.
Rumânii din şosea, pricepând ce s'a întâmplat, întâi din fuga notarului şi apoi din arătarea la fereastră cu chipul desfigurat a avocatului Mitiţă Barcă, se apropiau încet, pas cu pas, strânşi toţi stal, ca şi cum stolul ar fi fost un singur om, spre primărie.
Jandarmii tineri, care aveau ordin să păzească primăria şi să nu lase să se apropie nimeni de ea, orice s'ar întâmpla în primărie, nu bănuiau adevărul. Ei credeau, şi pe bună dreptate, că în primărie, plutonierul major Budu, de care tremura întreaga vale a Călmăţuiului, ^îi bătea de unul 'singur, pe rumânii legaţi ca şi pe cei nelegaţi, cu cravaşa.
Stolul de oameni se apropia tăcut şi hotărît. Jandarmii boboci, care nu se mai aflaseră niciodată până atunci într'o asemenea situaţie, şi-au descărcat armele în aer, semnalând în felul acesta celorlalţi jandarmi care rămăseseră la post cu Juvete şi Cârnul, precum şi plutonierului major Budu, pe care îl ştiau viu, nevătămat şi înfricoşător de sălbatec, în primărie, pericolul. Rumânii s'au repezit asupra lor, i-au dezarmat cât ai clipi din ochi şi îmbrâncindu-i şi lovin-du-i i-au răsturnat în zăpadă şi au năvălit în curtea primăriei.
Cei trei arestaţi în lanţuri,; aplecaţi peste balustradă, vărsau gheme de sânge închegat lângă biroul cel mare la care, odată pe săptămână domnul Constantin Năvârlie, judecătorul din Cârligaţi, venea şi judeca la faţa locului procesele mărunte,
— Jandarmii ! Vin jandarmii!...
— Să fugim fraţilor...
Şase jandarmi călări veneau în goana cailor dinspre post. In fruntea lor se aflau Juvete şi Cârnul.
Unii rumâni au sărit gardul care desparte primăria de biserică şi au izbutit să scape, alţii s'au risipit ca potârnichile printre nămeţii mari şi s'au ascuns prin ariile alăturate pe după case.
Câţiva însă au fost prinşi în primărie, cu mâinile şi cu ciomegele pline de
sânge.
A doua zi spre prânz, un convoi, în care 1 se aflau bărbaţi şi femei, toţi legaţi deaîungul câtorva funii, căci jandarmii nu aveau nici la secţie atâtea perechi de lanţuri, pleca însoţit de un roi de jandarmi călări, în fruntea cărora se afla Juvete, şeful postului din Omida, spre Turnu, pentru cercetări.
In urma convoiului lunecau, scârţâind pe zăpada proaspătă, două sănii. Intr'una erau culcaţi, pe un maldăr de paie, şi se odihneau, doi morţi aşezaţi unul lângă altul : Pândele Ologu, fratele lui Pasou Ologu şi Cristea Moga, cel venit de pe îndepărtate meleaguri în gară la Omida. Fuseseră amândoi ucişi în bătaie, în cancelaria postului de jandarmi, de Juvete, Cârnul şi caporalul Blajinu Aurel. In actele întocmite de ei şi scrise de celălalt caporal, de Lindină Axente, se arăta
15 *
228
ZAHARIA STANCU
negru pe alb că „sus numiţii indivizi au murit în încăierarea din primărie, când a fost ucis, făcându-şi datoria după lege, plutonierul major    Nichifor Budu"... Sania luneca lin, nu-i zdruncina pe morţi.
In a doua sanie îşi dormea somnul de veci, cu faţa acoperită de un cearceaf alb, plutonierul major Budu din jandarmeria rurală, „mort la datorie, apărând 'legea". Lângă el, cu obrazul înfăşurat în vată, gemea avocatul Mitiţă Barcă. Era însă fericit că scăpase numai cu atâta.. N'avea să renunţe la avocatură. Se gândea să se interneze pentru un timp în spital şi, după vindecare, să poarte deasupra orbitei goale, un monoclu negru. Asta îi va da, desigur, un aer şi mai distins. Va deveni şi mai important fiindcă, în felul lui, era şi el un fel de erou. Nu va mai practica însă avocatura la ţară. Se va muta la oraş, unde forţele publice sunt mai puternice, şi unde vieţile ca şi averile cetăţenilor, aşa cum scrie la lege, sunt nu numai garantate teoretic, dar în realitate şi păzite.
Jandarmii erau călări. Caii lor graşi, cu părul lins şi lucios, mergeau la pas în urma convoiului de arestaţi, care abia se târa şi deschidea pârtie largă pe drumul acoperit de zăpadă.
Din când în când, din obişnuinţă, omul care mâna caii slăbănogi înhămaţi la prima sanie, Ic arunca un îndemn de care nu era nicio nevoie.
—■ Dii, roibule... Dii, calule... 'Dii, 'boală...
După ce s'au topit zăpezile mari şi albe şi câmpurile nesfârşite şi-au arătat faţa lor cea adevărată, neagră şi grasă şi s'au revărsat peste maluri gârlele, sub cerul acoperit de nori vineţi şi puhavi, mânaţi nebuneşte de vânturi nestatornice dintr'o parte în alta a zării, au izbucnit în ţară 'răscoalele din 907.
Şi flăcările conacelor s'au ridicat atunci până la ceruri.
August—Septembrie 1952.
SFÂRŞIT
LITERATURA PENTRU COPII
A. TOMA
PIUICI, -ŞI FRATM L U I MICI
î	Niciodată
A fost odată	Să nu vază
Ca niciodată	Albastrul cer,
Un păsare!	Niciodată
Şi-o păsărică.	Soare să nu o bată, —
Şi păsăreîul	Aşa cum şi-o făceau
Era tată	Părinţii lor şi bunicii
Si păsărică	De frica pisicii,
Era mămică.	Taman
Şi pe păsărel	Lângă tavan
II chema rândune!	La adăpost de motan.
Şi pe păsărică	Nu, — ei erau
0 ihenia rândunică.	0 pereche vitează,
	Nu se speriau
Şi ce se gândiră ?	De un miau-miau, —
Ce se sîătuiră ?	0 inimoasă pereche,
Să-şi facă o casă	Nu din vremea cea veche,
Păsărească	Ci din cea nouă,
Unde să se odihnească,	fubitoare
Dar nu una ca acele	De aer şi soare
Ale altor rândunele, —	Cum ne place şi nouă.
Sub streşini agăţată,	In casa lor voiau
Pitită şi ghemuită	Să cază
într'un ungher,	0 caldă, aurie rază.
A- TOMA
Şi astfel
Rândunea şi rândunel
Şi-au făcut amândoi
In curte la noi
O căsuţă —
Nici sus pitulată
Sub streaşină întunecată ;
Si nici căsuţă
Ciupercuţă
Colea pe jos,
Lipită de pământ
Cum ale noastre sânt;
Ci într'un pom frumos
Sus în vânt,
Vântul să legene
Huţa-huţa
Căsuţa, drăguţa,
Iar prin frunzet
Să joace
încolo şi încoace Şi umbră şi lumină In căsuţa-grădină. Am uitat să-ţi spun Că pomului li zicea prun Şi căsuţii Drăguţii — Cuib de rândunea Ii zicea. Şi cuibul era Mic, mic Numai cât Un castronaş Sau o ulcea, — Uite, — atât.
— Mămică, zice copilul, Arătă un pic
Un castronaş Şi o ulcea Să văd cât era De mic, mic!
— Ei, — toate vrea Copilaşul meu
Să le ştie ?...
Foarte bine,
Haide cu mine
La bucătărie, —
Uite-le aici,
Ca să vezi
Cât sunt de mici
Cuiburile de rândunici...
... Ei, şi acuşica
Ce să mai povestească
Mămica ?
— Păi, încă odată Cu a fost odată Ca niciodată...
2
— Bine.
Şezi colea lângă mine
Să spun înainte —
Pentrucă asculţi cuminte.
A fost odată
Ca niciodată...
Şi cuibul ace!
Era rotund, rotund.
Şi într'o zi
Tata rândunel
Şi rândunica-mămica
Vin sburând
Şi ascund
In cuibul rotund,
PIUICI ŞI FRAŢII LUI MIC]
231
Pe puf, la căldurică, Trei ouşoare Albe, rotunjoare. Şi mama lor Le-a mai încălzit Sub aripi, Până au ieşit
Trei dragi „ciripi-ciripi" —
Dintr'un ouşor
Un puişor,
Din alt ouşor
Alt puişor,
Şi din alt ouşor
inc'un puişor —
Unu, doi, trei
Pui frumuşei,
Şi' gata !
Şi făceau cirip-cirip Din cioc,
Parcă spuneau fiecare Spre mama şi tata „Noroc,-noroc,-noroc, — Şi ne e foame tare, Vrem mâncare, mâncare, Şi vrem şi un joc."
Şi cum auzi
Tăticul lor
Că le e foame,
El şi porni
In sbor
Şi le-a adus
Acolo sus
Sn pomul din vânt,
Sus în prun,
Ce e mai bun
Pe pământ
Pentru păsărele
Mititele
Când le e foame —
Muscuiiţe, gărgăriţe,
Omizi din pomi, şi poame,
Fărâme de prună
Ori de căpşună
Ori de mură
Şi le-a pus în gură —
Adică în cioc —
Şi micuţii
Drăguţii
Le-au şi ciugulit
Pe loc.
Apoi
Tata şi mama Amândoi
Le-au făcut şi un joc :
Să bată din aripioare
Aşa, aşa,
Tirliri-tirlirâ
Toţi trei,
Să înveţe şi ei
Cum să sboare
Când vor fi mai măricei...
Şi le-a zis Tata şi mama : — „Luaţi seama — Uite aşa se face, — Vă place ? — Ei, mâine în zori Vă mai arătăm De două trei ori Iar mâine seară încercăm iară... Iar mai apoi Când vă veţi putea Ţine bine
A-
TOMA
In zbor lângă noi, Vă vom arăta drumul Spre poene şi vâlcele Cu flori
Şi cu multe neamuri De păsărele surori, Unde se află toate cele, Şi gâze cu duiumul Şi pomi hrănitori, Să vă căutaţi Singuri mâncare, — Că cine nu munceşte Nu are.
Vă vom mai duce şi până
La o fântână
Ce cântece îngână,
Să beţi singuri
Din izvor
Sclipitor
Şi întăritor
De zbor.
Vă vom învăţa
Frumuseţile
Şi bunătăţile
Pământului,
Şi cărările zărilor
Peste întinsul mărilor.
Şi toanele vântului
Şi ale norilor
Cu tunete şi ploi.
Şi cum să le biruiţi
Voi prin voi
Sau, mai bine,
In stol înfrăţiţi,
Cu puteri mai pline :
Unirea
înlătură şovăirea, Şi mulţi laolaltă
îndrăznesc
O ţintă mai înaltă.
Şi zi de zi
Vă vom lămuri şi
Care sânt
Intre pământ şi cer
Prietenii —
Şi duşmanii vieţii, —
Oamenii, —
Şi ereţii, —
Că cei ce nu-i cunosc
Pier.
Numai răbdare — . Vara e mare, Graba
Strică treaba, Vin ele Toate cele La rând In curând...
Şi acum Ajungă, —
Povestea prea a fost lung
Puiul meu
Văd
Clipeşte mereu — (— Mama, fireşte Ii arată din gene Cum clipeşte —) Povestea prea a fost mul Puiul mamei Nu mai ascultă, Tare somn îi este. Dupăce s'o scula Şi tot-tot ce i-oi da Frumos va mânca, Am să-i mai spun iar Poveste, —
PIU1CI ŞI FRAŢII LUI MICI
Că mai este, —	Şi iată
Şi am să-i mai spui	Ce s'a întâmplat
Ce a mai fost	Odată
Cu cei trei	Când tata era plecat
Pui-pui-pui,	Şi mama era plecată
Drăguţii şi micii	Să le caute hrană
Pui ai rânciunicii.	In verdea poiană
	Depărtată.
	Intr'una din dimineţi
	Unul din băieţi —
— Mămică, uite	Că băieţii zic
M'am sculat,	Că sunt mai îndrăzneţi
Am mâncat	S'a gândit
Tot-tot ce mi-ai dat,	Că acum el
Acum vrei	E destul de măricel,
Să mai spui	Şi a ieşit binişor
Povestea cu cei trei	Din cuibul lor
Pui-pui-pui ?	Şi a înaintat —
	Hop-hop, ţop-ţop, —
— Bine, şezi	Pe o cracă,
Să vezi	Să vadă dacă
Ce-a mai fost	E destul de voinic
Cu dragii şi micii	Să se ţină în vânt un pic,
Pui ai rândunicii	Şi chiar să se salte
Din prun...	Spre crăci mai înalte.
	Şi oare,
încep să spun.	Bătând
	huş-huş-huş
Inc'odată	Din aripioare,
Ca niciodată...	N'ar putea chiar —
Şi cei trei	Măcar
Rândunei	Niţel-niţeluş
Erau fraţi,	Să şi sboare ?...
De vânt legănaţi	
Huţa-huţa	Zis şi făcut.
Cu toată căsuţa.	A stat un rninut
Doi erau băieţi	Pe picioruşe drept,
Şi unu era o fată.	Şi a tras
234
A TOM A
Aer în piept. Apoi
Privind soarele, întinse aripioarele —
De s'ar îi aflat Lângă pom Jos
Vreun om Fricos,
L-ar fi speriat Pe îndrăzneţul băiat Şi ar fi strigat: „Stai, stai ! Minte n'ai ? Ai să pici! Ai să pici! Aripioarele îţi sânt încă prea mici, Mai aşteaptă O săptămână Până
Au să mai crească."
Dar nici un fricos
Nu era jos —
Şi curajosul băiat
După ce a stat
Un minut,
A început
Cu inimă vitejească Să îâlfâiască Din aripe. Două trei clipe S'a simţit uşor : „Asta e sbor ! Asta e sbor!"
A ciripit el Biruitor.
Dar un vânt Răutăcios, Nemilos, Cam nebun, L-a prins,
L-a smuls de lângă prun,
L-a învârtit,
L-a ameţit,
Până l-a învins
Şi l-a rostogolit
Pe jos
Ca pe-un ghemuleţ, Pe micul îndrăzneţ. Noroc c'a nimerit Pe iarba moale. Curând A încercat Să se scoale Bătând din aripe, Dar neputând, A început să ţipe : Piu-piu ! Piu-Piu! Ajutor ! Ajutor \" L-a auzit, L-a văzut O pionieră mică, Şi răspunzând De zor „Viu, viu !" Vine alergând, Cu cravata roşie
PIU ICI Şi FRAŢII LUI MICI
23S
In vânt Fluturând, Şi-I ridică De jos,
Ii face un cuibuşor
Prietenos
Din mâinile ei, —
Ca o mamă, —
Apoi cheamă
Un om
Să proptească de pom
O scară,
Şi mica
Fetică-mămică
S'a urcat sus
Pe scară
Şi l-a pus
Iară
în cuibul adevărat, Lângă cei doi pui Frăţiorii lui..
— Şi ce-a mai fost după După asta — ?... Copilul o întreabă. Mama îl pupă
Râde şi-i răspunde :
— Mai îasă-mă, Am treabă
Să fac o supă
Şi-o friptură
Şi-o salată, —
Şi ce a mai fost după,
Are să fie altădată.
4
— Mămică, ai spus Că după friptură
Şi salată
Are să fie „altădată." — Chiar aşa este. Iată
Spun iar poveste :
A fost odată
Ca niciodată...
Ca niciodată...
Şi băiatul mic
A spus celor doi fraţi
Speriaţi :
„Nu e nimic.
M'am lovit un pic.
Acum sunt iar voinic". —
Şi a mai stat,
Şi a răbdat,
Şi a aşteptat,
0 săptămână Până
1 s'au făcut mai mari Aripioarele.
Şi într'o dimineaţă, Cum a ieşit soarele Din ceaţă, far şi-a simţit Inima îndrăzneaţă. Şi şi-a trezit Sora şi fratele, Care mai dormeau Sn sus cu spatele: „Sculaţi, sculaţi Fraţii mei, Ieşiţi din culcuş Să facem huş-huş Toţi trei.
Acum e ceasul mare Să cunoaştem fiecare Sborul, înălţătorul.
A TOM A
Eu, frăţiorul
Am să vă ajut, —
Acum sunt priceput,
Căci am cutezat,
Şi am căzut,
Şi iar m'am ridicat".
Şi ceilalţi doi pui
Se uitau la ciocul lui, —
Ciripea minunat.
De atunci
Cei mici
II chemau :
„Piuici".
Au săltat din cuib Şi s'au înşirat Pe o cracă Şi l-au întrebat Cum să facă. Şi fratele mai mic Şi sora mai mică, întrebau :
— „Ce zici,
Piuici, — > Să ne fie frică ?"
— „Deloc ! Frica strică". Piuici
Sta lângă surioara
Şi auzea cum îi bătea
Inimioara.
Şi a zis celălalt :
— Aş face un salt Spre înalt.
— Fă-1.
Dar fă şi fâl-fâl Din aripe. Şi mai bine Sburaţi fraţi,
In rând cu mine, Toţi trei deodată, —-Iată —
Şi au pornit
Cu fâlfâit vitejesc
Şi au simţit
Cum aripile Ie cresc,
Cum inima
Le e tot mai fierbinte,
Cum în piept
Ea le cântă,
Cu cât se avântă
înainte:
„Asta e sbor !
Asta e sbor!"
Da, tot înainte,
Tot înainte — !
Căci ochii lor
Urmăreau acum
Flacăra unei ţinte
Care le arăta drum.
Ce era ? Ce era ?
Ce fiacără se arăta ?...
Era un steag roşu
Ce fă Ifâ ia.
Parcă chema,
De pe un stâlp, lângă coşu' Unei case mari.
— Mămico, Dece avea casa Steag roş
Pe un stâlp, lângă coş ?
Fiindcă era o şcoală Unde şcolăriţe şi şcolari învăţau carte,
PIU1CI ŞI FRAŢII LUI MICI
237
Şi care nu era chiar Aşa departe Cum li se păruse Celor trei Rândunei, Când au ajuns Sub steagul ei, — Obosiţi Dar fericiţi.
5
Statură sus, ce statură,
Dar de jos
Venea gură,
Râsete, gălăgie.
Ce să fie —■ ?
Îşi ziceau ei.
Se uitară toţi trei
Şi ce le văd ochii
Jos in curte ?
Multe, multe fetiţe
Cu codiţe
Şi cu albastre rochii Scurte,
Şi mulţi, mulţi băieţaşi
Cu pantalonaşi
Tot scurţi şi albaştri,
Şi se jucau,
Cântau,
Alergau,
Se ascundeau,
Se prindeau,
Apoi făcură o roată
Cât curtea toată
Invârtindu-se pe loc.
Iar una din ele
Cu ochii ca două stele
Sta la mijloc
Cântând cel mai cu foc :
„Zurgălăi şi clopoţei, Fetiţe şi băieţei, Câte doi şi câte trei Hopa-ţopa, cântă, sar, Roată-roată, iar şi iar, Şi acum pe loc, pe loc, Ca să crească busuioc, Bateţi talpa, mici voinici Şi din palme plici-placi-plici, Zurgălăi şi clopoţei Fetiţe şi băieţei, Dragii, dragii, dragii mei
Şi toţi cei trei Rândunei Recunoscură Luminosul ei chip. Şi din aripi bătură Şi din ciocuri făcură: „Cirip-cirip-cirip!" iar frăţiorul mai mare Ciripea mai tare Parcă vrea să spună : „Este ea, Este ea, Prietena mea, Fetiţa cea bună Ce-a alergat de zor Şi m'a ridicat De jos
Şi mi-a făcut un cuibuşor
Prietenos
Din mâinile ei,
Ca o mamă!"
Şi el,
Piuici-Rânduuel,
A. TOMA
Tot mai fericit O cheamă, cheamă, Din ciripit necontenit Şi din aripioare Fluturate'n soare : „Mică mamă — Mică mamă — Suntem aici, Sus lângă steag, Piuici
Cu fraţii lui mici —" Aşa el o tot cheamă.
Şi iată, deo'dată
Sprintena fată
Cu roşia cravată,
Fetica-mămică,
Ochii frumoşi ridică
Sus, spre veselul steag
Ce mult îi e drag,
Şi ce vede ?
Ochilor nu-şi crede !
Şi începe, din mâini să bată
Bucurată,
Luminată,
Şi din joc se desprinde
Şi mâinile
Spre ei întinde — :
„Bună ziua, trei
Pui de rândunei
Prietenii mei !..."
Şi micii frăţiori
Sburători
Porniră uşori,
De lângă steag să coboare
Şi să sboare, să sboare
Roată-roată
Curtea toată Curtea toată Peste capul ei — Făcând
Ca o fâlfâitoare cunună Pentru fetiţa cea bună...
6
— Mămică, zău, Du şi pe copilu' tău La „zurgălăi şi clopoţei Fetiţe şi băieţei" !...
Cum de nu, —
Cum de nu, —
Şi tu, şi tu
La şcoala asta
Cu roşu steag
Şi tu, copilul meu drag,
Ai să vii
Să înveţi poezii,
Şi să cânţi, şi să scrii.
Şi când vei şti
Să citeşti
Singur poveşti
Din carte,
Şi tu să Ie spui
La alţii mai departe.
Că multe minunăţii
Vei găsi
înşirate In minunate Cărţi ilustrate. Nu numai Despre cei Trei
Fraţi înaripaţi
PIUICI Şl FRAŢI! LUI MICI
Pui de rândunică,
Drăguţii de ei, —
Dar şi despre oameni îără frică,
Oameni muncitori,
Oameni luptători,
Oameni sburători
Prin furtuni şi prin nori
Cu ochi privitori
In depărtare,
Tot spre Soare-Răsare.
NICOLAE VĂLMARU
TRENUL DE ŞANTIER
Se întâlneau în fiecare dimineaţă într'o gară mică, un fel de şopron care răsărea stingher în mijlocul câmpului nisipos. Cei care veneau mai înainte se tolăneau mulţumiţi pe singura bancă din faţa şopronului, dar repede îşi pierdeau răbdarea şi se sculau de acolo, începând să se plimbe cu aerul unor oameni foarte grăbiţi şi foarte nervoşi. Trenul nu întârzia niciodată, dar, fiindcă ceasuri nu prea se găseau .fiecare ţinea să facă fel de fel de presupuneri şi să-1 avertizeze pe celălalt, că trebue să se aştepte la orice fel de surprize. .
— Să ştii că azi au întârziere. Mare...
— Ce vorbeşti, frate ! '
— Dar ce, pierzi schimbul ? Eşti brigadier ?
— Brigadier, tovarăşe...
Dealtfel totul se liniştea ca prin farmec, odată cu venirea lui Pantele, electricianul. Fiind singurul care avea ceas, Pantele nu venea niciodată prea de vreme, dar nici prea târziu. Cu vreo zece minute înainte de sosirea trenului., electricianul îşi făcea apariţia în faţa şopronului, întotdeauna zâmbitor şi gata să spună o glumă. Toată lumea îl aştepta pe Pantele. El era un fel de preludiu al unei sosiri sigure a trenului.
— I-o-te-1 pe Pantele. Cât e ceasul, neică ?
Pantele scotea tacticos, din buzunarul anumit al pantalonilor, un ceas mare, cu rnulte capace, legat de un lanţ gros şi lung, cu zale strălucitoare. După ce îi desfăcea capacul, electricianul fixa, cu o atenţie exagerată, cadrul plin de indicaţii şi de felurite numerotări. Apoi rostea grav, ca şi cum ar fi dat o sentinţă.
— E şase şi opşpe. Acuş vine...
— Merge bine ?
— După radio. II am dela un unchi...
— Dar vr'o glumă nouă mai ştii ?
— Cum să nu ! P'aia cu gâscă ţi-am spus-o ?
— Tţ...
— E grozavă, să vezi...
Dar cum se auzea şuieratul locomotivei, nimănui nu-i mai ardea de glumele lui Pantele. Dealtfel electricianul făgăduia cel dintâi să-şi termine gluma cu un alt prilej, dacă cumva şueratul se auzea înainte ca el s'o fi terminat. Era ciudat. Deşi făceau călătoria asta în fiecare zi şi la acelaş ceas, totuşi, de fiecare dată oamenii păreau să încerce o emoţie nouă. Totul era aici bine cunoscut. Şopronul, banca din faţă, cele trei vagoane ale trenului sau mecanicul şi fochistul, întotdeauna aceiaşi. Nici călătorii nu se schimbau vreodată. Grupurile de oameni se aşezau mereu în
TRENUL DE ŞANTIER
241
acelaş fel, pe aceleaşi bănci şi pe aceleaşi locuri. Era ca un fel de regulă prestabilită, împotriva căreia nimeni nu protesta şi pe care fiecare o găsea ca fiind cât se poate de firească. Minerul Dudoi se aşeza, în fiecare dimineaţă, lângă excavato-rislul Oprişan. Pe banca din faţă lua loc, întotdeauna, buldozeristul Găman si mecanicul Sfârlează. Despărţirea călătorilor avea şi ea loc în acelaş fel obişnuit. Cel dintâi care cobora era Dudoi, atunci când trenul oprea la staţia dela „cariere". Cobora apoi Sfârlează la „ateliere", şi la staţia următoare se dădea jos Oprişan. Numai Găman cobora printre ultimii, fiindcă staţia dela „descărcări" era cea mai îndepărtată, în afară de cea dela „diguri". La înapoiere, spre seară, călătorii se întâlneau tot după tipicul ştiut: Dudoi îi găsea în fiecare zi pe cei trei aşteptându-1, nerăbdători să-i povestească şi lui tot felul de noutăţi.
— Să vezi cum a fost, frăţioare, se întâmpla uneori să-1 auzi pe Oprişan, spunând câte o întâmplare dela şantierul său. Trag eu de munte cât pot, dau din colţ în colţ să văz unde e buba — nimic! Nu vă mai spun, cum s'a fleşcăit dintr'odată cupa şi cum a rămas, bleaga, răzemată de vagon, aşa încărcată cu pământ, cum era. Mă duc cu gândul că s'o fi slăbit cablul, da' nu era cablul, că s'ar fi văzut. Să ştii, — zice Gică, ajutorul meu — să ştii, zice, că s'a întrerupt curentul, or o fi vr'o scurgere pe undeva. Fugi cu ursu, Gică, îi spun eu, nu e scurgere aci, cum nu sunt eu popă. Dar Gică, nici una nici două, fuge după Pantele şi, după ce dă de el, îi spune toată tărăşenia, şi-1 aduce pe bietul om la maşină, să controleze instalaţia. Aşa e, Pantele ?
Din celălalt capăt al vagonului se aude vocea joasă a electricianului:
— Ce, mă ? Ce să fie ?
— Le spuneam de Gică, cum te-a adus ca pe-un fraer, să vezi instalaţia...
— Mai las-o şi tu baltă, Oprişane. Ce dac' am venit ? Nu sunt beteag de picioare...
— Nu e vorba de beteşug, Pantele. Da' dacă nu era scurgere !...
S'a întâmplat însă, ca într'o dimineaţă mecanicul Sfârlează să nu mai fie văzut în faţa şopronului unde oprea trenul. Oamenii începură să fie îngrijoraţi. Venise de multă vreme şi Pantele, ceeace însemna că trenul trebue să pice dintr'o clipă într'alta. Oare ce s'o fi întâmplat cu Sfârlează ?
— Să ştii că mecanicul a tras cam mult la măsea aseară, îşi dădu cu părerea Dudoi, mai în glumă,; mai în serios. O fi mahmur...
— Da' de unde ! îi luă apărarea Găman. Mecanicul nu bea .
— Ei, s'o fi încurcat şi omul, odată, insistă, parcă şi mai convins, Dudoi. Neînvăţat cum e cu molanul, l-o fi dat gata, ce crezi !
— Nu e, clătină din cap boldozeristul. Ai, Oprişane ? Tu ce spui ?
— Ştiu eu ? făcu nedumerit cel întrebat. Da' dacă vine ?
Totuşi Sfârlează nu veni. Trenul poposi în faţa şopronului, şi oamenii se aşezară la locurile lor obişnuite. Numai locul mecanicului rămânea gol, şi nimeni nu îndrăznea, parcă, să se aşeze acolo. Cei trei tovarăşi de călătorie păreau că nu mai pot să-şi deslege cu uşurinţă limba. Privirile lor evitau, şovăelnice, locul cel gol, şi se îndreptau spre fereastră, ca înspre un lesnicios refugiu al gândurilor.
O vreme îndelungată priviră cu toţii într'acolo, şi nimeni nu spuse o vorbă. Abia când trenul începu să s'apropie de „carieră", Dudoi nu mai putu să-şi înfrângă neliniştea şi-i dădu drumul :
— Câţi ani să aibă Sfârlează ?
— Vr'o treizeci, răspunse Găman, cu oarecare nesiguranţă.
— N'are treizeci, protestă Oprişan. Dacă are dooşapte, dooşopt să zic. Dar ce, Dudoiule, gândeşti că i s'o fi întâmplat ceva ?
— Aş, nu m'am gândit la asta, răspunse în grabă mare minerul. întrebai Şi eu aşa...
La „cariere" Dudoi coborî. Trenul porni mai departe şi pe cele două bănci 16 — Viaţa Românească — c. 3891
242
NICOLAE VALMARU
râmaseră, faţă'n faţă, Găman şi Oprişan. Fiecare dintre ei căutau să-1 facă să creadă pe celalalt că pricina absenţei lui Sfârlează a încetat să-1 mai preocupe. Dar fiecare se trăda lesne tocmai prin această apăsătoare tăcere, neobişnuită până atunci.
— Să fi plecat în concediu ? zise ca într'o doară excavatoristul, evitând parcă privirea tovarăşului său şi mototolind cu îndărătnicie între degete un boţ de hârtie.
— Nu cred, că ne-ar fi spus el nouă, răspunse posac Găman. In doojdoi trebuia să plece. Avea un loc la Sinaia, la vila stahanoviştilor...
'Făcură o vreme, apoi buldozeristul Întrebă brusc :
— In câte suntem astăzi ?
— In unşpe. Da' de ce ?
— Aşa. Până la doojdoi mai este...
— Măi, Gămane, ştii la ce mă gândesc eu ?
— Nu ştiu. Spune.
— Sfârlează e însurat ?
— Tţ... Nu e. E în vorbă cu una.
— Cu aia dela cantină ?
— Cu aia...
— Aşa, aşa... Şi cum zici c'o cheamă ?
— Pe gagică ? Florică o cheamă. Dar acum nu mai e la cantină. A calificat-o.
-- Cine, mă ? Sfârlează ?
— El, clar cine I Dacă ţine la ea...
— Ţine mult ?
— Mult. De vr'un an vorbesc...
— Măi, nu s'o fi dus să bage actele ?
— Nu s'a dus. Ne-ar fi spus el nouă...
A doua zi Sfârlează fu iarăşi absent, şi a treia zi la -fel. Locul mecanicului continua să rămână neocupat, ca şi cum fiecare ar fi găsit că e. o necuviinţă să se aşeze acolo. Dudoi, care întotdeauna stătea pe aceeaşi bancă cu Sfârlează, continua să se înghesuie lângă fereastră, deşi ar fi putut să se tolănească în.voie. Cei trei tovarăşi se simţeau stingheriţi când se găseau laolaltă fără cel de-al patrulea, despre care. nu aflaseră încă nimic. Era ca şi cum un corp sănătos ar fi suferit o neînţeleasă şi dureroasă amputare. După ce Dudoi cobora la „carieră", călătoria devenea şi mai apăsătoare. Când trenul trecea prin faţa „atelierelor", Oprişan şi buldozeristul căpătau un aer melancolic şi urmăreau îndelung cu ochii clădirea vopsită într'o culoare gris-albăstruie. Din când în când excavatoristul încerca să mai povestească vreo întâmplare dela şantier, dar se poticnea mai întotdeauna, trădând aceeaşi ascunsă preocupare.
— Vine ieri Sică la mine — nu intrasem în schimb — şi zice ca să-i arăt pe hârtie cum vine cu metoda aiainouă de lucru şi cum trebue să duci cupa. Măi, mă gândesc eu, să ştii că Gică mă ia drept vr'un ageamiu şi vrea să mă pună la'n-cercare, să vază dacă ştiu să-i explic pe hârtie. Acuma, n'oi fi eu ăla deştept dar atâta lucru mă pricep să fac, că nu degeaba am învăţat o juma'de an şcoală pe şantier. Iau, frăţioare, hârtie, iau şi creion, şi-i arăt mucosului cum să mişte cupa, ca să încarce mai repede. Dar Gică, 'otoman, ce crezi ! Dacă vede el că nu se prinde cu asta, încearcă să mă scoată de fraer cu alta. Cică să-i fac schema motorului, şi să-1 învăţ şi pe el s'o facă...
— Ş'ai făcut-o ?
— Am făcut-o, frate, stăi să v'o arăt şi vouă. Păcat că nu e şi Sfârlează aci, că el le vede,'bine la motoare...
Ce să fie cu mecanicul nostru ? O fi bolnav...
— Nu crez. N'ai văzut cum arată ? Taur...
TRENUL DE ŞANTIER
243
— Lasă, c'am mai văzut noi d'ald'ăştia, voinicii. Nu rezistă ia boală. Mai bine slab, şi cu vână...
—• Are dreptate, Gănran. Aveam noi în unitate pe unul, Cristache, un crajc-vean parşiv al dracului. Măi, ce să vă spun, un munte de om ! Ei singur — să mor dacă vă mint! — desfăcea tunul dela cheson şi-1 aducea pe poziţie. El era tun. măi frate, nu jucărie. Şa-pşapte...
— Şi ce-a păţit Cristache al tău ?
— L-am întâlnit acum vr'o doi ani — doi să fie ? doi... Siab, mă. de-1 sufia vântul... Nu'ş ce avusese bietul Cristache, dar zăcuse patru luni în spital si sis bise, frate, de i se vedeau coastele. Mai să nu-1 recunosc, aşa se schimbase...
-- Lasă, că Sfârlează nu-i omul ăla, să bolească...
— De, măi Gămane, ştiu eu ! Dar ce să fie cu el ?
După vreo săptămână de absenţă a mecanicului, Oprişan se hotărî să lămurească lucrurile. El împărtăşi şi celorlalţi planul său care era, dealtminteri, cât se poate de simplu. Avea să coboare, la înapoiere, în staţia „Atelierelor", şi avea sa întrebe la birourile de acolo de soarta mecanicului. Acasă avea să sa întoarcă el într'un fel oarecare, cu vreo maşină sau cine ştie ce altă „ocazie".
In ziua hotărîtă de excavatorist, fură cu toţii din cale afară de nerăbdători. Îndată ce termină schimbul, Găman se duse glonţ la staţie, şi i se păru nesfârşită vremea care se scurse până ce auzi şueratul trenului. La cea dintâi oprire, exca-vatoristul urcă în vagon, dar foarte curând după aceea coborî grăbit în staţia dela „ateliere". Pentru prima dată trenul nu lăsă, în faţa şopronului singuratec, decât pe buldozerist şi pe miner.
A doua zi, Găman şi Dudoi fură cei dintâi în faţa şopronului. Taina absenţei mecanicului avea să se deslege, însfârşit. Dar dece nu mai vine odată excavaio-ristul ?
— N'o fi găsit cu ce să se'ntoarcă, să ştii. O fi rămas la ateliere...
— Aş. A găsit el o 'ocazie, Oprişan. Acuş-acuş vine...
— Da' dacă nu vine ?
— Nu-i bai. Urcă la „ateliere" şi tot aflăm...
— Uite-1 pe Pantele. Pantele! Mai e până la tren ?
Electricianul îşi consultă, grav, ceasul. Apoi răspunse, cu obişnuita iui Dn-
cizie :
— Şase şi cinşpe. Mai e, Dudoiule. Opt minute.
Oprişan apăru chiar în clipa când trenul începu să se zărească, răsărind ca din pământ la marginea câmpului nisipos. Toată lumea se apropie, zorită, de linia ferată. Numai minerul şi buldozeristul se îndreptară înspre spatele şopronului, ca să iasă mai repede în întâmpinarea'lui Oprişan. Acesta alergase mult, dună cais se părea, şi obrajii îi erau îmbujoraţi tare.
— Ei ? făcură cei'doi, într'un singur glas.
— Am veşti bune, răspunse excavatoristul, încercând să-şi mai domolească răsuflarea grăbită. Sfârlează e la facultatea muncitorească. A primit hârtie chiar în seara aia când l-am văzut pentru ultima dată. L-a trimis oartidu!...
ÎNDRĂGOSTITUL
Hamid, turcul de pe excavatorul 02 s'a îndrăgostit. La drept vorbind lucrul acesta nu prea se cunoaşte. Hamid îşi vede ca şi mai înainte de treabă, încarcă zece „garnituri" pe zi, în loc de cinci, ba, ziiele trecute, a orimit şi prema pentru economii. Totuşi, dacă te-ai uita cu luare aminte în ochii băiatului, sat dacă l-ai urmări îndeaproape, ai băga lesne de seamă neobişnuitul său neastâraoâr
16 *
244
NICOLAE VALMARU
De vreo săptămână, zor-nevoie să se ducă şi el în echipa culturală. De doi ani de când lucrează pe şantier, să se fi dus şi el măcar odată la cor sau la dansuri, dar ţi-ai găsit! II chema dirijorul, îl chema şi Stela, „coregrafa", dar el răspundea întotdeauna, burzuluindu-se ţanţoş :
— Nu-mi trebue mie d'astea. Lasă, să cânte alţii. Eu am p'ale mele.
Şi acum, tam-nesam, iată-1 pe băiatul nostru că vine singurel la dirijor şi-i cere'să-1 înscrie la cor, apoi se duce şi la Stela şi se laudă cu nişte dansuri turceşti grozave, pe care, cică, le-ar învârti de minune. Dirijorul şi-a ascultat diapazonul, l-a pus pe Hamid să cânte ce ştie el mai bine şi l-a trecut la tenori. O vreme, nimeni nu şi-a dat seama că proaspătul tenor căta cu ochi învăpăiaţi numai şi numai înspre o anumită soprană, care nu era alta decât Nir.me, ajutoarea lui „moş" Dima. Dar repetiţiile suni numai de două ori pe săptămână, iar dragostea îşi cere aleanul fără contenire, în fiece ceas şi'n fiece clipă. Hamid începu s'o ia o lecuţă razna, dar ştii? numai o lecuţă, aşa încât să nu se prea bage de seamă. Cum găsea o clipă de răgaz, după ce încărca cu,vârf şi'ndesat garnitura, unde ce-1 vedeai că sare de pe maşină şi strigă lui Onuţ, ajutorul :
— Bre, eu m'am dus să iau o cheie. Ai grijă.
— Ce cheie ? întreba nedumerit ajutorul.
— De zece. /
— Păi avem de zece...
— Lasă, că ştiu eu. Ai grijă...
Şi o sbughea ştrengăreşte peste linii şi peste cabluri până la maşina „moşului", alergând cât îl ţineau picioarele, de teamă să nu treacă cumva prea multă vreme. Dima n'avea nici patruzeci de ani, dar toţi îi spuneau aşa fiindcă erai cel mai vechi dintre excavatorişti şi fiindcă fiecare îl apucase aici dela începutul începuturilor. Cum dădea deci cu ochii de Dima, Hamid se încrunta ca unul care pătimise o belea mare şi zicea dela depărtare, ca şi cum s'ar fi ;ţemut să nu i-o ia limba pe dinainte şi să-1 dea cumva de gol :
'— Moş Dima ! N'ai o cheie de paişpe ?
— Ba am, băiatule, răspundea blajin veteranul   manevranţilor. Dar ce-ai
păţit?
— Mai nimic, făcea încurcat flăcăul, care nu se gândise să pregătească răspunsul la o asemenea firească întrebare.
Apoi, ca să-i abată gândul „moşneagului" :
— Ai auzit de Petruţ ? A îndeplinit planul...
— Să-i fie de bine, zicea Dima, şi se apleca să caute cheia în lada cu scule. Apoi, după ce-i dădea cheia, nu uita să adauge sfătos :
— Măi băiatule, cheia la maşină e ca puşca la vânătoare. Fără ea nu merge.
— Aşa e, bre ! confirma cu înflăcărată convingere Flamid, trăgând cu coada ochiului la Nirme care în vremea asta îşi făcea de lucru cu un straşnic şomoiog de şters.
Odată s'a întâmplat ca băiatul să uite să mai ascundă cheia „de paişpe" în buzunarul dela salopetă, şi să se întoarcă cu ea în mână. Onuţ băgă bine de seamă .scula străină şi întrebă intrigat:
— Ce-i aia, tovarăşe ? Cheie de paişpe ?
— De paişpe, Onuţ. Am luat-o dela Dima, răspunse Hamid fără pic de chibzuinţă.
— Ia te uită, frăţioare ! se minună sincer Onuţ. Păi de paişpe avem şi noi... Na umbiaşi matale cu ea dimineaţa ?
Flăcăul o scoase cu greu la capăt atunci. Spuse ei că scula lor nu prinde tocmai bine, dar ajutorul nu arătă deloc să fie prea convins :
— Bine, frate, dar ce te-ai dus pân'la Dima ? Că găseai cheie şi la Petruţ. Bătuşi degeaba atâta amar de drum.
ÎNDRĂGOSTITUL
245
Când fu să-i înapoieze cheia Iui Dima, Hamid pândi iarăşi o clipă de răgaz şi-i spuse lui Onuţ să aibe mare grijă dacă se va ivi cumva „garnitura". Dar ajutorul se oferi să facă el drumul, găsind asta foarte firesc şi mirându-se că excavato-ristul se îndeletniceşte dela o vreme cu fel de fel de treburi mărunte, care cad deo-bicei în seama ajutoarelor :
— Las'c'o duc eu. Matale stai la maşină.
— Nu se poate, Onuţ. Am de vorbit cu moşu' !
— Păi îi spun eu,'dacă ai ceva de zis...
— Vezi-ţi de treabă. Ce am eu cu Dima, nu te priveşte.
O fi fost mirat Onuţ, dar mai mirat încă era „moşneagul". Că venea cineva să-i ceară o sculă sau alta, asta n'ar fi fost mare lucru. Dar că Hamid ăsta bătea atâta drum pentru o cheie pe care putea s'o găsească cu uşurinţă prin apropiere, asia era într'adevăr ciudat. Se minună aşadar Dima, cum se minunase şi Onuţ, până ce într'o bună zi surprinse privirea înflăcărată a băiatului şi pricepu totul. Atunci se prefăcu că-1 conduce până mai încolo şi-i spuse pe drum, cu tonul său de om trecut prin ciur şi prin sită :
— Măi băiatule, te-ai amorezat de fata mea, văd eu...
— Nu, moş Dima. Zău ! făcu flăcăul, simţind că i se îmbujorează obrajii şi lăsând vinovat privirea în jos.
— Taci, bre, că e cu ochi şi cu sprincene, se încăpăţâna Dima, şi-1 bătu prieteneşte pe umăr, ca unul mai mare.
Hamid simţi ca un fel de nod în gât, şi nu mai putu să spună nimic. Spuse, însă „moşneagul" :
— Că ţii la ea, asta e treaba voastră, nu mă bag şi nu m'amestec. Dar dece unul ca tine să-şi piarză vremea, în timpul schimbului, alergând năuc atâta drum ? Tu eşti fruntaş, măi Hamid, şi-i păcat să te laşi la fund, ca un bolovan în apă. Nu zic, iubeşte-o cât ţi-e pofta, dar toate la timpul lor. Munca-i muncă şi dragostea, dragoste. Nu le amesteca prea des, că nu iese bine pân'la urmă...
Hamid simţi atunci o nepotolită nevoie să se destăinuiască şi spuse:
— Să vezi, moş Dima. Simt aşa, ca un fel de dor... Parcă îmi stă gândul tot într'acolo... Apoi adăugă, cu oarecare mândrie în glas :
— Dar nu-mi pierd vremea, cum poate crezi... Vin şi eu, bre, când găsesc o clipă de răgaz...
— Atunci băiatule, zise Dima, cel mai cuminte lucru e să stai de vorbă cu fata. Spune-i ; doar eşti bărbat, ce dracu'! Sau aştepţi să vină ea la tine ?
Să-i spună, bine zice „moşul" — dar cum să-i spună ? Dac'ar fi alta, lesne ar fi să-i spună verzi şi uscate, numai să-i stea mintea lui la d'ald'astea, cum îi stă lui Berdan, normatorul. Dar cu turcoaica lui Dima nu pare să fie lesne să stea de vorbă, căci tare i-e teamă să nu-1 ia cumva în batjocură, sau cine ştie — să-i întoarcă spatele şi să fugă. Parcă vede privirea de foc a fetei, ca un soare de vară Ia amiază, vede şi parcă aude râsul ei cristalin...
— Duseşi cheia ? întrebă Onuţ.
— Am dus-o.
— Ce mai spune moşul ?
-- Ce să spună... D'ale lui...
— Vii astăzi !a repetiţie ?
— Ţţ... Azi nu mai viu.
— Vino, că ne-arată Stela un dans din Banat.
— Las's'arate. Eu am treabă.
S'a dus totuşi, la repetiţie. Când dirijorul dădu semnalul Ia „Marşul Sportivilor", Nirme întoarse capul înspre tineri şi-1 privi numai o clipă, dar deajuns ca băiatul să simtă cum inima o ia razna şi cum pierde firul cântecului 'de abia început. „Să ştii că i-a spus Dima", gândi plin de teamă Hamid. Ii era necaz. Dacă
246
NICOLAE VALMARU
e ca fata să ştie, apoi să-i spună ei, nu moşneagul. Ce-o să zică fata? O să zică ce-ar zice oricare alta : că e un prostănac...
— Hei, tovarăşe Hamid, păstrează tonul ! rosti dirijorul clătinând capul a straşnică mustrare.
Toată lumea întoarse faţa înspre sărmanul tenor. Acesta nu îndrăzni să verifice dacă şi privirea fetei îl aţinteşte, dar i se păru că toţi ochii îndreptaţi asupra iui erau de fapt ai ei. Se făcu feţe-feţe şi o scrânti şi mai rău.
— Hamid, ai luat-o pe glasul al optâlea, spuse supărat dirijorul, şi, cu o mişcare retezată a mâinii, opri corul.
Apoi, privindu-1 crunt pe recidivist:
— Ce e cu dumneata, azi ? Te-ai amorezat ?
Muşiruluiala dirijorului îl făcu pe Hamid să se simtă ca un naufragiat pe g mare nesfârşită. Rosti pierdut :
— Nu e nimic. M'a tras curentul ş'am răguşit...
Băgând însă de seamă că dirijorul continuă să-1 privească cu profesorala iui asprime şi că toate capetele rămân întoarse spre el, simţi un vai de mânie care răbufnea ca un nepotolit vulcan :
— Ce tot vă chiorîţi aşa la mine ? N'aţi mai văzut om ?
Aruncă tuturor o privire năpraznică, puse mâinile în şolduri şi ridică semeţ
Capiii ;
— Ia, am greşit, şi ce dacă ? Voi nu greşiţi ?
Mânia gonise cu desăvârşire orice urmă de sfiiciune din partea flăcăului. Le aruncă tuturor o privire teribil de sfidătoare şi rosti poruncitor:
— Dirijorale, dă drumul la cor ; n'am venit aci să mă sgâiesc la pereţi. Efectul fu brusc. Nuiaua dirijorului, improvizată în baghetă, se răsuci ca la
comandă. Toate privirile se aţintiră într'acolo şi corul „pe patru voci" răsună iarăşi în sala de festivităţi a şantierului.
— Ce avusăşi aseară, măi frate? se minună Onuţ,- a doua zi. L-ai băgat în sperieţi pe dirijor...
— Să se înveţe minte al'dată I răspunse Hamid, cu trufie. Ce dac'am greşit ?
— Da' prea te'nfierbântaseşi, zău. Nu te-am mai văzut aşa...
— Ce vrei, se mai întâmplă ! zise tătarul, curmând încruntat discuţia.
De deparie se auzi şfichiul unui şuerat de locomotivă. Hamid se urcă de zor în maşină şi făcu semn ajutorului să se pregătească de lucru. Dar Onuţ nu dădu niciun semn de grabă. Tătarul scoase capul afară :
— Hai, Onuţ. Ne vine garnitura.
— Nu e a noastră. Asta e zero pa'şapte. încarcă la Dima.
— Cine e pe locomotivă ? Bălan ?
— Bălan. Dar să vezi ce mai oacheşă e cu el...
— Ce tot spui acolo? întrebă Hamid, simţind că iar îi aleargă inima
— Păi nu ştii ?
— Ce să ştiu ?
— Iote. frate, că nu ştie ! Bălan e'n vorbă cu Nirme, ajutoarea moşului. El o duce la lucru, el o aduce. I-e frică să nu i-o fure ielele...
Locomotiva trecu pufăind şi scrâşnind sgomotos din toate încheieturile. Lăsă o dâră groasă de fum îndesat, şi-i împroşcă pe cei doi cu picături calde de apă. Totul nu durase decât câteva clipe, dar Hamid avusese vreme să vadă părul •ie abanos al turcoaicii fluturând şăgalnic, răsfirat încoace şi'ncolo de curent. Simţi cum îl apasă o greutate mare, undeva în el, dar n'ar fi putut să spună unde anume. Rămase cu privirea aţintită la dâra de fum care şerpuia în zare, şi cu mâinile crispate pe manetele metalice ale maşinii.
— Nu ţi-am spus eu ? Ei erau.
De sus din maşină, nu veni niciun răspuns. Onuţ se încruntă :
ÎNDRĂGOSTITUL
247
— Ce ai ? Parcă te-a lovit cu leuca ?
Nici de astă dată nu primi niciun răspuns. Intrigat, dădu drumul la o flue-rătură, apoi strigă cât putu :
— Vine garnitura. Garnituraa !
Nu era nicio „garnitură". Dar apelul sgomotos al ajutorului îşi făcu efectul. Hamid întoarse capul înspre Onuţ şi rosti cu mare greutate :
— Strânge puţin la cupă. Ai pus uleiul ?
A doua zi plecă înspre atelierul de zonă, să întrebe de o piesă lăsată acolo mai de mult. Atelierul era departe, dincolo de dispensar. Fiindcă drumul era lung, se gândi să aştepte o maşină la încrucişarea de lângă cantină. Se aşeză jos, turceşte, şi'ncepu să-şi răsucească o ţigară groasă, cu jurnal. Dar deodată făcu ochii mari şi vărsă tot tutunul pe iarbă. Dinspre chiunetă venea, în pas vioi, ajutoarea lui moş Dima.
— Ce faci aci, Hamid ? zise fata zâmbind toată, şi cu un ton aşa de familiar încât băiatul simţi vorbele ca un fel de mângâiere.
Totuşi Hamid îşi ascunse bucuria pe care i-o pricinuia această neaşteptată întâlnire şi răspunse sec :
— Stau, nu vezi ? Aştept o maşină. Am treabă la atelier.
— La atelier merg şi eu, spuse Nirme, pe acelaş ton prietenos. M'a trimis tovarăşul Dima să iau ferodoul de acolo. Nu vrei să mergem împreună ?
— Eu aştept maşina, făcu Hamid încruntat, pironindu-şi privirea în zare.
— Nu cred să vină vr'una. Mai bine să mergem pe jos.
Ispita de a face drumul împreună era din cale afară de mare. Flăcăul primi, dar căută să-şi ascundă bucuria şi să ia un aer de om care face cu greutate un mare favor.
— Bine, să mergem. Dar dacă găsim o maşină, o luăm...
Tăcură mai întâi, fiindcă fata băgase de seamă că excavatoristul nu prea e în apele lui. Dar drumul până la atelier era lung, şi tăcerea începea să devină tot mai apăsătoare. Nirme începu să murmure în surdină o melodie pe care o repetau împreună la cor şi, după o vreme, Hamid se trezi că face şi el la fel. încurajată de participarea, ce e drept şovăielnică, a băiatului, fata dădu drumul la cântec cu mai multă putere. Hamid o urmă de îndată, şi cântecul începu să răsune sglobiu :
„Hai, leliţo — hai, hai, hai Vin'la horă — vino, hai !"
Cântecul rupse cu voiciune stinghereala pe care o simţiseră amândoi până mai adineaori. Se pomeniră că râd şi, când îşi dădură seama de asta, râseră şi mai tare. Hamid uitase cu totul de Bălan şi de plimbarea fetei în locomotiva acestuia. Într'un rând mâinile lor se întâlniră şi excavatoristul băgă de seamă, cu o lăuntrică îmbucurare, că fata nu-şi trage mâna înapoi. Atunci căpătă curaj şi-i prinse cu totul mâna într'a lui. Nirme zâmbi, înveselită de această întorsătură a lucrurilor şi spuse, ţinându-1 şi ea de mână :
— Mie-mi place tare mult să cânt.
Cântară din nou. Hamid se simţea într'al noulea cer, şi nu-şi mai deslipea deloc mâna din mâna fetei. Văzu pe câmp o floare albăstrie, fugi acolo şi o rupse. Când i-o dărui, o privi lung, fără pic de sfială. Fata zâmbi, ca şi cum ar fi mulţumit pentru dar, apoi arătă ştrengăreşte înspre câmp :
— Uite şi una roşie. Mi-o dai şi p'aia ?
Hamid fugi din nou, şi-i aduse floarea. Se opriseră în drum şi se priveau fericiţi, dar în feluri deosebite. Privirea lui era plină de văpăi, a ei de zâmbet. El găsea că totul e nespus de frumos, ea găsea că drumul până la atelier e vesel. Căutând să-şi ţină în frâu emoţia, Hamid rosti cu limba împleticită :
248
NICOLAE VALMARU
— Nirme, aş vrea să-ţi spun o vorbă, şi tare rni-e greu...
— Spune, Harnici, îl îmbie surâzătoare fata, fără să bănuiască ce vrea să-i
spună.
Hamid întoarse capul, ca şi cum şi-ar fi luat avânt pentru o faptă deosebită. O privi apoi pe fată drept în ochi şi, ca şi când ar fi vroit să curme mai iute impasul, rosti apăsat :
— Mi-eşti dragă...
Fata rămase cu ochii ţintă la el, cu o privire care trăda o sinceră mirare, fără să trădeze însă şi bucuria. Plecă apoi capul şi începu să scormonească pământul cu vârful pantofului, ca un om care nu ştie cu siguranţă ce trebue să facă. Răspunse într'un sfârşit, tot cu privirea plecată :
— Mie altul mi-e drag...
însufleţirea de adineauri dispăru dintr'odată din ochii flăcăului. Privirea sa deveni abătută, dar nu lipsită de o umbră de mândrie. Băiatul strânse nervos în mână jurnalul, din care îşi răsucea din când în când câte-o ţigară, apoi îl rupse în două, în patru, în nenumărate bucăţele pe care le asvârli cât colo. Ridică apoi semeţ privirea, cătând undeva, departe, înspre atelier.
Drumul până Ia atelier fu lung. Nu mai cântară şi nu mai râseră. Nirme ţinea încă în mână florile dăruite de Hamid. Excavatoristul mergea pe partea cealaltă a drumului, cu mâinile bine înfipte în buzunarele salopetei. Când ajunseră la atelier, se despărţiră fără să-şi spună o vorbă. Flamid se îndreptă glonţ înspre mecanicul şef Burcă şi-i spuse pe un ton care nu mai îngăduia tocmeala :
— Meştere, fă-mi piesa cât poţi de iute. Ai nevoie să-ţi ajut ?
— Am oamenii mei, răspunse Burcă, intrigat de tonul dârz al flăcăului.
— Bine, atunci gată-mi-o până mâine. Am de gând să-1 chem la întrecere pe Bălan...
ORGANIZATORUL DE PARTID
Grigore Spânu, organizatorul de partid de pe şantier îşi trage alene în picioare cişmele de cauciuc. N'ar fi stricat să mai doarmă vr'un ceas-două, zău, deloc n'ar fi stricat... Şedinţa ţinuse până târziu după miezul nopţii, şi cele două pachete de tutun, pe care le pufăise în vremea asta, îi stăteau acuma în cap, ca un bolovan. Flei, dar ce concluzii sănătoase, şi ce angajamente ! Ce tăioasă a mai fost critica lui Farcaş, mecanicul de locomotivă, şi ce atitudine justă — da, da, justă ! — au avut, în general, feroviarii. De-acuma, vorba lui Farcaş, musai ca treaba să se pună pe roate. Musai să se aplice şi la locomotive metodele sovietice, musai să se facă economii de combustibil şi să se înlăture timpii morţi. Spânu îşi piaptănă părul, des ca peria, în ciobul de oglindă, prins în perete. Amintirea şedinţei de aseară i-a risipit, parcă, nevoia de somn pe care o simţea încă adineauri. S'a înveselit tare, şi începe să fredoneze, cu o voce gravă, bărbătească :
„Hai la lu-u-u-ptă, partizan, Dă ata-a-a-cul cu elan..."
Prin fereastra deschisă se zăresc muncitorii, care se îndreaptă înspre chiu-netă. Uite-1 pe Petraş, uite-1 pe Dincă, uite-1 pe Covaci. Covaci, nimic de spus, a fost foarte combativ în şedinţă. Ardelenii ăştia vorbesc puţin, ce e drept, nu le place să vorbească de-a surda. Concret...
— Tovarăşe Covaci, hei !   Ce faci ?
Apoi, ce să fac !  Nu aşa de bine ca dumneata... Omul era, vădit, morocănos şi îngândurat. Ce-o fi păţit ?
ORGANIZATORUL DE PARTID
249
— Astăzi aplicaţi metoda lui Lunin... Ai ?  Aşa ai zis, parcă ?
— Oi îi zis...
— Dar ce, ai pătimit vr'un necaz ? -- Ei...
— Hai, spune.
— N'am ce să spun.
Ciudat, foarte ciudat. Ce să-1 fi apucat tocmai azi ? Tocmai azi, când a luat salariul ?
— Tovarăşe Covaci...
— M'am dus...
Hm, nu-i a bună ! Ce-o fi păţit Covaci ? O veste proastă, d'acas ? Bine, dar poşta vine d'abia la amiazi... Atunci ? Ei, uite-1 pe Mărcuţ, şeful de tren. O să-1 întrebe pe el...
— Tovarăşe Mărcuţ, ce-i cu Covaci ?
— Ce să fie... Ce e cu toţi mecanicii...
— Cum asta ? —Uite, bine.
— Nu te'nţeleg.
— Păi, nici noi nu 'nţelegem multe. Dar lasă... Găsim noi de lucru şi în alta parte, ce crezi... Canalul e lung, are destule şantiere...
— Haide, omule, vorbeşte limpede !
— N'am ce vorbi. Intreabă-1 pe caser.
Să-1 întrebe pe „caser" ? Cum asta ? Dece să-1 întrebe pe casier ? De ce nu pe mecanici ? Dar pe casier, de ce ? Nu cumva ? Nu cumva... Eh, hai la mecanici!
Spânu nici nu-şi dă seama că aleargă fără salopetă, numai în cămaşă. A lăsat în urmă ultima baracă, a lăsat în urmă şi birourile şantierului. Sare peste cablurile de cauciuc, groase cât braţul, coboară în chiunetă, încearcă să se caţere peste malul bont care duce înspre ampriza stângă. Malul a devenit însă luciu, din cauza rânguitorilor, şi Spânu alunecă iute înapoi, la cota cea mai joasă.
— Ei, drăcie !
Se caţără din nou pe mal, cu o îndârjire sporită. Din cauza efortului, faţa i-a devenit stacojie, iar ochii i-au prins, acuma, o căutătură fixă, pătrunzătoare. Dincolo, pe malul stâng al chiunetei, sunt minerii. Aceştia îi fac nişte semne neînţelese cu mâna, dar organizatorul de partid nu pare să dea nicio însemnătate acestei mute comunicări. Văzând îndărătnicia omului din chiunetă, unul din mineri începe să strige cât îl ţine gura :
— Hei, ascunde-te iute !  Ascifnde-te, că puşcăm !
La dracu', unde să se ascundă ? Uite, poate acolo, lângă excavator. Spânu aleargă degrabă, să nu-1 prindă puşcătura ; de sus, de pe mal, se aude bine sfârâitul fitilurilor aprinse. Lângă excavator nu-i nimeni ; unde să fie ajutoarele ? Chiar! unde să fie? Organizatorul de partid face tot felul de presupuneri: s'or fi dus să cheme echipa de depanare, or fi plecat cu garnitura, n'or fi venit la lucru...
Poc, poc...
Poc, poc, poc...
In ureche îi ţiue, stăruitoare, sgomotele exploziilor. Aşchiile de piatră, rupte din dealul măcinat de astralită, au ajuns până aici. In ochi i-a pătruns praful fin, ridicat de explozie, în nări simte mirosul bine ştiut de piatră arsă, încinsă.
Poc, poc...
Poc, poc, poc...
Unde să se ascundă ? Ia să intre în excavator. Acolo nu mai ajung nici aşchiile, nu mai pătrunde nici praful. Spânu se înalţă în vârful picioarelor şi
250
NICOLAC VALMARU
prinzându-sc de barele unsuroase, se saltă în cabină. Era şi vremea : pietricelele asvârlite de explozie lovesc fără contenire, ca plumbii unei mitraliere, în pereţii de oţel ai maşinii. In cabină, Tu dorică excavatoristul din schimb, moţăe alene, aşteptând să treacă explozia.
— N'ai tren ?
— Acuş am încărcat unul... —- Dar Mihuţ ?
— Păi, ştiu eu? Uite, parcă vine şi dela el o garnitură... Ai, văz bine?
Vine...
Spânu a făcut repede stânga 'mprejur. Se lăsă din nou pe barele unsuroase, apoi sare sprinten jos, în chiunetă. Locomotiva a trecut de excavator şi şueră într'una, de parcă ar vrea să se ia la întrecere cu explozia. Organizatorul încearcă să se caţere pe scara unui vagon, dar scara e prea înaltă : nu reuşeşte. Nu reuşeşte să se caţăre nici în vagoanele următoare, şi eşecul acesta îi aprinde obrajii şi-i umezeşte fruntea.
Trenul a trecut. Spânu aleargă pe traverse, ca un apucat. Atinge tampoa-nele, le scapă din mână, apoi le prinde din nou. O săritură bună, şi gata : s'a căţărat pe tampoane. De aici până în vagon e lucru uşor. Organizatorul suflă greu, încălzit de alergătură. Ce să facă acuma ? Vagonul e plin cu pământ, încărcat de cupa excavatorului lui Mihuţ. Nu e însă vreme de tocmeală. Spânu se afundă în pământul reavăn, amestecat cu halci colţuroase de piatră. Picioarele i-au intrat până la genunchi în ţărână şi omul simte, pe fundul cismelor, cum grunţurii de argilă îi gâdilă tălpile. Nu e chip de înaintat aşa. Organizatorul îşi desfundă anevoie picioarele şi se lasă pe burtă. Aşa, mai merge : în patru labe, — gândeşte Spânu şi zâmbeşte, dintr'odată înveselit. A traversat vagonul — apoi, o săritură şi a ajuns la următorul. Din nou pe burtă (acum nu mai zâmbeşte) şi sare într'al treilea, apoi în cel din faţă, apoi în cel dinainte. Uf!  însfârşit, iată locomotiva.
— Tovarăşe mecanic !
Cine să-1 audă ? Maşina şueră de zor — şi fumul gros îl învăluie pe Spânu într'o ceaţă neagră şi deasă s'o tai cu cuţitul. Organizatorul îşi sprijină cu grijă picioarele de pârghiile maşinii, apoi şi le propteşte mai jos, chiar pe bara dela intrarea în cuşca mecanicului. O mutră tuciurie se holbează acum la cele două picioare, apărute nu se ştie de unde :
— No, tunie dracu 1  Care eşti ăla ?
O săritură îndrăzneaţă, şi organizatorul de partid se prinde de salopeta mecanicului, să nu cadă. Farcaş, ardeleanul de pe locomotivă, mai să nu-şi poată reveni din uimire:
— Tovarăşe Spânu ! Dumneata ? Ei, bată-te să te bată !
— Nu te supăra, tovarăşe Farcaş. Voiam să-ţi vorbesc chiar acum, şi altă cale, mai potrivită, n'am găsit...
— No, lasă, nu-i bai de asta. Tii, dar tare cătrănit mai arăţi ! Organizatorul trase cu coada ochiului în oglinjoara prinsă între manete.
Un râs brusc îl scutură aşa de puternic încât fu nevoit să se proptească, din nou, de umerii voinici ai lui Farcaş. Arăta, într'adevăr, din cale afară de rău. In timpul diferitelor căţărări, pe obraji, pe frunte şi pe nas, se aşezase un strat de pământ gălbui amestecat cu firişoare de piatră. Această adevărată mască fusese, în cele din urmă, bine cătrănită de fumul gros al locomotivei — astfel că organizatorul de partid fu nevoit să recunoască, privindu-se înveselit în ogiindă, că Farcaş se ţinuse bine faţă de o asemenea arătare, care, pe de-asupra, mai coborîse şi de pe acoperiş, şi încă în goana trenului...
— Na, spală-te...
Spânu începe să-şi clăbucească bine mâinile, cu gândul la pontaje, la norme şi la acorduri. E iarăşi îngrijorat.
ORGANIZATORUL DE PARTID
251
— Farcaş, câte garnituri ai dus luna trecută ?
— Păi socoteşte şi dumneata. Câte şapte pe zi, ş'am lucrat dooşopt de zile...
— Mda... Ce acord ai luat azi ?
— Mai nimic. O sulă opşpe... Dar, lasă... Eh, că nu ştiu eu !... Cum l-aş mai strânge de grumaz !...
In mintea organizatorului de partid, gândurile s'au învălmăşit. Unde să fie buba ? La pontaj ? La centralizare ? La calcularea acordului ? Despre ce vorbeşte Farcaş ? Despre cine ?
— Dar fochistul ?
— Mija ? El a luat bine.
— Aşa... aşa... Şi Kolaş, de pe opt sute doi ?
— Ca mine. Vro câţiva creiţari mai mult.
— Dar Matiaş, fochistul lui ?
— Ca Mija. Bine. Da, dar Kolaş.... Hm. Cică vrea să plece... Mde.
Lucrurile păreau din cale afară de ciudate. Salariul mecanicilor de locomotivă fusese stâlcit, iar al fochiştilor nu. Spânu începu să chibzuiască în tot felul. Greşeala nu putea să fie la pontaj, fiindcă mecanicul este pontat în acelaşi fel cu fochistul cu care lucrează pe locomotivă. Era clar : greşeala trebuia să fie undeva, prin scriptele celor care fac calculele. Dar era oare o greşeală ? Hm, o greşeală care cam bate la ochi. Bine-bine, greşeşti la unul, greşeşti la .al doilea. Dar aşa, să greşeşti la toţi mecanicii, dar să scoţi socotelile fochiştilor curate ca cristalul ?
— Ei, ce să faci ? Stăi să tragem pe mustaţă ])...
— Lasă...
Dintr'o săritură bine făcută, Spânu fu jos. Trase cu coada ochiului înapoi, să vadă dacă nu vine cumva un tren care să-1 ducă din nou în chiunetă. Nu se zărea însă nimic. Organizatorul de partid începu să meargă agale, păşind din traversă în traversă, între cele două linii de cale ferată. Mersul părea să-i limpezească firul gândurilor şi să-i mai potolească neliniştea de adineauri. Aşa dar, calculul e de vină, şi nu foaia de pontaj. Calculul, da, da. Văituş, poate ? Văituş a fost administrator de moşie în Vlaşca. Administrator, asta-i una la mână. Văituş a făcut politică ma-nistă, care vasăzică, alta la mână. Văituş n'a trimis luna asta situaţiile la Direcţie, ceeace iarăşi înseamnă ceva. Dar ce dracului o fi avut cu bieţii mecanici, şi dece i-o fi cruţat tocmai pe fochist! ? Ca să bage zâzanie între ei ? Da, asta s'ar putea. Da, dar nu ăsta pare să fie obiectivul principal al ticălosului. Nu ăsta, dar care ? la stăi, ia stăi puţintel. Ce s'ar întâmpla dacă fochiştii şi nu mecanicii ar fi cei nepăstuiţi ? Nu s'ar întâmpla mai nimic : mecanicii i-ar convinge foarte uşor pe fochişti să-şi vadă mai departe de treabă. Dar dacă tocmai mecanicii sunt cei nemulţumiţi, ce pot să facă fochiştii ? Dacă mecanicii n'ar mai vrea să lucreze, cine să manevreze locomotivele ? Fochiştii ?
Un şuerat scurt, şi Spânu simte vibraţia traverselor.
Atunci sare iute de pe terasament şi, cu şapca în mână, face semn celor de pe locomotivă, să oprească. Maşina pufăe greoi, ca şi cum ar încerca să-şi potolească o nepotolită mânie — şi încetineşte mersul. Intrigaţi, cei dinăuntru scot afară capetele lor înegrite de fum.
— Luaţi-mă şi pe mine.
— Urcă.
Organizatorul de partid e vesel şi vorbăreţ. Mecanicul, dimpotrivă, pare foarte posac. Spânu ştie dece, şi-1 întreabă :
— Ţi-a tras mult din salar afară ?
— Mult. Dar ce, crezi cumva că mai rămân ? Nu mai rămân... La şantierul vecin nu se întâmplă d'astea.
') linie ferată secundară pe şantier
252
NICOLAE VALMARU
— Fochistul a luat bine ?
— Bine.
Un timp tac amândoi. Spânu îşi aprinde tacticos o ţigare, şi-i întinde apoi tabachera mecanicului. Acesta refuză, şi face un gest neprietenos :
— Lasă... Matale eşti vesel, ce-ţi pasă ?...
Spânu pufăe din ţigară şi dă afară rotocoale mari, rotunjite cu măestrie de buzele ţuguiate. Apoi se întoarce spre mecanic şi spune :
Până'n două ceasuri vei fi vesel şi dumneata. Zău, Ianoş, vesel...
ZIARISTUL
Era lung ca o prăjină, şi zâmbitor ca un copil. Era îmbrăcat cu o cămaşă cadrilată, plină de roz, de verde şi de albastru, iar în picioare avea nişte pantofi delicaţi, cu pielea fină şi cu talpa subţire ca foiţa de ţigară. Această încălţăminte, aşa de puţin potrivită cu terenul gloduros al şantierului, atrăgea într'atât atenţia încât omul era examinat cu viu interes de jos în sus, dela picioare la cap. Dar ceeace izbea îndeosebi privirea era carneţelul elegant, în care lunganul nu contenea să noteze te miri ce-i vedeau ochii, cu o deplină uşurinţă a scrisului grăbit, pe care îl executa, dealtminteri, mergând şi stând la taifas cu Petrescu, preşedintele comitetului sindical. Petrescu, un om rotofei, dar ager, avea aerul gazdei politicoase, care-şi conduce musafirul prin saloane strălucitoare şi căruia îi arată lucruri deosebite, cu care se mândreşte nespus. Ziaristul, căci ziarist părea să fi fost după felul iscoditor al purtării (ca şi după uimitoarea înlesnire cu care scria din mers), zâmbea încântat de cele ce-i povestea Petrescu şi nota anumite lucruri care trebue să fi fost deosebit de atrăgătoare. Vizita unui ziarist pe şantier nu era de fel un lucru nou, dar lunganul acesta, cu privirea aceea plină de zâmbet, era cercetat cu o curiozitate pe cât de vie pe atât de prietenoasă. In faţa excavatorului lui Panait Gheorghiu cei doi se opriră. Cu gesturi largi, îndreptând uneori braţul de sus în jos şi dela stânga la dreapta (ca şi cum ar fi arătat pe o hartă), Petrescu începu să-i povestească deşiratului musafir :
— Panait conduce una din cele mai vestite brigăzi de pe şantier. El sapă frontul de colo — nu ăla, ăla ! — după o metodă sovietică cu totul excelentă.
— Sestacov ! făcu lunganul, căpătând deodată un aer năzdrăvan, ca şi cum ar fi prins o muscă din sbor.
— Exact, confirmă Petrescu, ştergându-şi obrazul leoarcă din pricina căldurii.
— Ce depăşire are brigada ? întrebă brusc, prăjina în cămaşă cadrilată.
— Păi, să vedem... să vedem, murmură Petrescu, aţintind îndârjit graficul de lângă maşină şi înfruntând un nou val de sudoare, provocat pe semne de acest minim efort. Apoi, căutând înspre ochii ziaristului, ca şi cum ar fi căutat înspre un pisc, Petrescu anunţă triumfător :
— Dooşopt de metri cubi, până acum. Nu e rău...
— Nu e rău, întări, ca un ecou, ziaristul, notându-şi apoi cu grijă în carneţel : Brigada Panait, 28 mc.
— Să mergem mai departe, propuse Petrescu, şi cei doi începură să coboare înspre cofa cea mai joasă a şantierului, acolo unde trei uriaşe excavatoare electrice încărcau de zor trei trenuri şerpuitoare şi lungi.
— Primul excavator, spuse din nou Petrescu, este fruntaş la această cotă. Pe el lucrează Stan Gavrilaş, cu o brigadă grozavă. Vecinul său este Ioniţă, care are în brigadă încă cinci oameni tot unul şi unul. Cel de colo — extrema tovarăşe, ăla ! — este „pantera" lui Ciocoteică...
ZIARISTUL
253
— „Pantera", dece, mă roş ?
— Fiindcă muşcă. Muşcă din pereţii chiunetei, jurnalistule!
— A, îmi place porecla, e foarte potrivită — se entuziasma lunganul, adăugând şi mai mult zâmbet peste zâmbetul permanent al feţii sale.
Petrescu vorbea iute, cu o mândrie înduioşătoare, despre toţi „oamenii săi". Ziaristul asculta cucerit, şi parcă uitase să mai noteze în carneţelul cel elegant, cu file albe şi mătăsoase.
— Vrei să cunoşti depăşirile lor de normă ? Haide.
Când au ajuns la maşina lui Gavrilaş, lunganul începu să dea semnele unei bucurii explosive. El se caţără în vagoanele basculante ale trenului, coborî de acolo si urcă în locomotivă, se dădu jos şi de aici şi ţinu morţiş să se urce în excavator ca să-1 cunoască personal pe vestitul şef de brigadă.
Petrescu aşteptă, ca un înţelept, până ce această tinerească însvăpăiare fu consumată, apoi, când ziaristul se hotărî să revină la carneţelul lui cu file catifelate, el rosti apăsat, cu aerul unui general care dă o supremă comandă :
— Notează, jurnalistule. Depăşire de normă, pa' şapte metri cubi.
Ca un resort, şi impresionat parcă de tonul falnic al omului rotofei, lunganul notă în carnet:  Gavrilaş, 47 mc.
— Ascultă acuma şi depăşirile celorlalţi.
— Dar când le-ai aflat ? făcu, admirativ, musafirul.
— Ce-ţi pasă 1 In vreme ce dumneata sburdai pe locomotivă, eu am controlat producţia, jurnalistule — îi reproşa, cu un aer mucalit şi comic, Petrescu. Asculţi ?
— Te rog — spuse politicos ziaristul, înveselit parcă de rolul acesta de executant docil.
— Notează, Ioniţă, pa'ş'nouă. Mai departe. Ciocoteică — ghici cât ?
— Nu ştiu, fu nevoit să mărturisească lunganul.
— Ciocoteică are... ei, dar fă şi dumneata o presupunere! îl invită cu o severitate năstruşnică, preşedintele comitetului sindical.
Prăjina îşi încovoie puţin gâtul, apoi, privind sfios înspre vârfurile ascuţite ale pantomor, indrăsni să presupună :
— Cincizeci.
— N'ai ghicit. Mai pune.
— Cincizeci şi cinci.
— Tţ... Mai mult, tovarăşe. Ciocoteică are o depăşire de şaizeci de metri cubi. Ai notat ? Şaizeci 1
Petrescu căpătase acuma ceva din măîeţia unui triumvir roman care se întoarce din bătălie încărcat de trofee.
— Hai acum să-ţi arăt ceva straşnic. Straşnic de tot.
In gândul său lunganul se căina amarnic pentru tălpile cele subţiri ale pantofilor săi. Urcuşul prin chiunetă părea încă şi mai anevoios decât fusese coborîtui. Fără să vrea îl invidie pe Petrescu, care, obişnuit cu asemenea dificile plimbări, nu lua nimic altceva în seamă decât cablurile prost drumuite, traversele şubrezite şi alte defecte pe care ochiul neobişnuit cu priveliştea chiunetei n'avea cum să le bage în seamă.
— Ştii unde mergem ?
— Nu ştiu, recunoscu, vinovat, ziaristul.
— Mergem la ,,descărcări", anunţă Petrescu, ca şi cum s'ar fi pregătit de un nou asalt.
Drumul până la „descărcări" era lung. Intre timp, ziaristul află cum sunt organizate întrecerile socialiste pe şartier, cum funcţionează staţia de radiofica.-e şi cum se aplică sistemul premial. Pelr seu părea să nu fie lipsit de ceeace el singur
254
NICULAE VALMARU
numea „simţ autocritic", dar, când venea vorba de soluţii, el devenea pe cât de categoric pe atât de nebulos :
— Trebue să luăm măsuri, tovarăşe. Trebue.
La „descărcări", talentele de ghid ale omului rotofei se afirmară încă odată. El îi explică lunganului mişcarea trenurilor pe „mustaţă", tehnica basculării şi îi dete o mie de amănunte cu privire la lucrul din acest sector al şantierului.
— Am auzit — spuse el, într'un rând, cu un aer melancolic -- că mecanicul Vasiiache a făcut o inovaţie grozavă. Nu bagi de seamă că descărcarea pământului este, totuşi, defectuoasă ? Hm, observi ? Pământul care cade pe linie, trebue curăţat. Folosim braţe preţioase pentru munca asta minoră. Ce păcat ! mai adăugă el, cu acelaş aer de tristeţe în glas.
— Şi Vasiiache ? îl iscodi prăjina.
— El caută mijlocul să mărească raza de basculare a vagonului. E pe cale de a construi un dispozitiv care, combinat cu mecanismul de basculare, să asvârle pământul mai încolo. Pricepi ?
— Pricep. Şi nu reuşeşte?
— Ştiu şi eu 1 Văd că o cam tărăgănează — mai zise Petrescu, posomorâţi-du-se iarăşi.
Drumul înapoi, către chiunetă, i se păru ziaristului mult mai scurt. Tălpile sale se obişnuiseră îndestul cu glodurile şi bolovanii, pentru ca să-1 mai supere, şi apoi priveliştea, devenită familiară, îl atrăgea tot mai mult. Petrescu era acelaşi sac fără fund : plin de probleme, de indici, de coeficiente.
— Ia stăi puţintel, jurnalistule. Sper să-ţi fac o surpriză.
Ajunseră din nou deasupra cotei celei mai joase, acolo unde se mişcau de zor cupele masive ale celor trei excavatoare electrice. Cu o sprinteneală uimitoare pentru un om aşa de dolofan, Petrescu coborî în chiunetă, sărind dintr'un bot de mal într'altul, şi numai arareori oprindu-se să-şi mai tamponeze o lecuţă fruntea umezită de alergătură.
Lunganul, obosit puţin de repetatele marşuri făcute alături de noua sa cunoştinţă, îşi spuse că acesta este un tovarăş fermecător şi-1 urmări cu privirea până ce rotofeiul ajunse jos şi se pierdu printre puzderia de vagoane care-şi aşteptau rândul la încărcat. II văzu, apoi, apărând din nou dintre vagoane, şi urcând, cu aceeaşi uimitoare agerime, malurile ciuruite pe care adineauri le sărise ca un destoinic şi pătimaş sportiv.
— Nu ţi-am spus eu ? Avem surprize frumoase, jurnalistule. Notezi ?
— Tot depăşiri de normă ?
— Tot.
— Lucrează alţi tovarăşi acuma ?
— Ba tot ăia.
— Dar, dragă tovarăşe, am notat odată... —- N'ai notat nimic. Notează din nou.
înveselit de entuziasmul brusc al lui Petrescu, dar şi intrigat de ciudata sa manie de a-i furniza pentru a doua oară aceleaşi informaţii, lunganul se execută într'un chip foarte teatral, aşa cum faci atunci când eşti nevoit să te supui capriciului unui copil.
— Bine, iată că notez din nou. Dacă ţii dumneata...
— Ar trebui să ţii şi dumneata. Scrie : Gavrilaş, cincizeci şi opt...
— Nu corespunde...
— Lasă. Dumneata scrie : ...Cincizeci şi opt ; Ioniţă, şaizeci şi patru... -— Nici asta nu corespunde...
— Taci omule şi scrie : Ciocoteică — ghici cât ?
— Şaizeci ! răspunse iute lunganul, cercetând atent o filă din urmă.
GAZETA DE PERETE
255
— N'ai ghicii. Şaizeci a avut acum un ceas, când am trecut noi pe-aici. Acum are şaptezeci !
Faţa prăjinei se lumină dintr'odată.
— Am înţeles. Ţin evidenţa orară a lucrului.
— Bineînţeles. La noi se schimbă totul, dela ceas la ceas.
Porniră înspre sindicat. Pe drum mai făcură un popas, lângă maşina lui Panait, şi Petrescu raportă şi de aici o nouă săltare a graficului. In carneţelul lunganului cifrele vechi fură tăiate cu câte două liniuţe încrucişate şi înlocuite cu altele noi. Dar Petrescu băgă de seamă schimbarea intervenită în scriptele ziaristului şi spuse, pe un ton aproape compătimitor :
— Ştergele şi p'alea. Ce-o să mai faci cu ele, peste un ceas ?
In camera sindicatului era lume multă. Petrescu îl rugă pe lungan să-1 ierte pentru o vreme şi începu să-şi caute de treburi. Ziaristul îşi făcu şi el de lucru printre filele de-acum slinoase, ale carneţelului său, apoi, dând să plece, se auzi strigat de bondoc :
— Am o noutate grozavă, jurnalistule. P'asta poţi să o scrii, că nu se mai schimbă aşa de iute ca celelalte. Ştii ce ? Ia ghici, să vedem dacă ai fantezie 1 N'ai, nu te mai căzni în zadar, că nu merge. Auzi, cică inovaţia iui Vasilache a fost probată chiar acuma, şi dă rezultate straşnice. Mi-a telefonat „descărcarea"...
Brusc, Petrescu a închis uşa, dar a deschis-o îndată din nou.
— Dacă ai auzit de dialectică, jurnalistule — să scrii la gazetă că ai întâlnit-o şi pela noi...
GAZETA DE PERETE
— Măi, cine este la gazeta de perete ?
— Responsabil ?
— Responsabil.
Cel întrebat tăcu o vreme, căutând să-şi amintească. Apoi buzele îi schiţară un zâmbet de mulţumire, şi omul răspunse :
— Ghiţoiu, dela planificare. El este.
— Atunci e bine.   O fi la birou ?
— Musai să fie.
Pârvan, excavatoristul, se îndreptă înfrigurat înspre birourile şantierului. Oare o fi scris bine ce-a scris -acolo ? N'o fi lăsat niscaiva greşeli sau niscaiva virgule pe dinafară ? Lua-le-ar dracul de virgule, că numai popii s'or putea descurca cu ele ! Hm, dar dacă or zice că a scris cu părtinire ? Că are necaz pe Hondrilă, şi d'aia îl încondeiază ? Că s'or fi certat pentru vr'o fală ? Unii-s răi de gură : îşi închipuie şi vorbesc... şi vorbesc! Iar el n'are nimic cu Hondrilă... doa-r că trebue să-1 critice.
In faţa biroului dela „planificare", inima lui Pârvan începu să bată tare. Să nu-şi râză de el Ghiţoiu, ori ăilalţi funcţionari din birou. Ăştia se pricep bine Ia încondeiatul slovelor, ce crezi ! Toată ziulica, numai asta fac ! Ia, să vină şi dumnealor pe excavator — şi atunci Să-i vedem cum se descurcă cu manetele, sau cum curăţă generatorul ! Crezi că se descurcă ? Pe dracu. Au să se uite ca mâţa'n calendar...
— Pe cine cauţi dumneata ?
— Pe tovarăşul Ghiţoiu.
— Poftim, intră.
■— Lasă. Spune-i să iasă el pân'afară.
Ar îi intrat el, poate, dar îşi aminti ca dactilografa dela „-planificare" este Lizica, aia cu ochii ca murele, ba gândul că ochii Lizicăi s'ar putea să-1 pri-
256
NICOLAE VALMARU
vească într'un anumit fel, Pârvan simţi o ciudată sfială. Lasă să iasă Ghiţoiu, că n'o fi în cârje...
— Noroc, tovarăşe Pârvan. Ce veste ?
— Am un articol pentru gazetă. Dar să nu-ţi râzi...
— Dece să-mi râd ?
— Că e scris cam sanchiu...
— Nu-i bai de asta. II batem Ia maşină.
— Cine îl bate ?
— Dactilografa noastră, Lizica.
— Ştii ce ? Eu zic să-1 aduc mâine. II scriu din nou.
— Nu mai e vreme. Astăzi schimbăm gazeta.
— Atunci, ia-1. Dar să nu zici că am necaz pe Hondrilă...
— Să vedem.
...Şi Ghiţoiu îşi puse ochelarii cu ramă subţire şi începu să citească cu răbdare, articolul scris de Pârvan. Apoi spuse :
— E foarte just, tovarăşe. Hondrilă lîşi cam face de cap, cu absenţele astea Uite, planul vostru pe Septembrie atârnă d'un fir de păr...
— Atunci îl puneţi la gazetă ?
— II punem.
Toată ziua Pârvan nu mai avu astâmpăr. Dacă or să zică oamenii că prins cumva pică pe Hondrilă ? Căci Hondrilă e băiat destoinic, nu-i vorbă, dar cam întârzie... I s'o fi urcat la cap... Cât despre Pârvan el se ştie curat la suflet şi n'are să-şi facă niciun fel de căinare. Dar ceilalţi de unde să ştie că numai graficul brigăzii l-a făcut să scrie articolul şi să-1 critice pe Hondrilă ?...
A doua zi, vestea se răspândi iute. Cum ieşeau din schimb, brigadierii se duceau la gazetă şi citeau articolul scris de Pârvan. Pe la prânz află şi Hondrilă noutatea, şi se duse glonţ într'acolo.
— Unde mă critică ?
— Colo. Ala mare.
Hondrilă citi articolul încruntat şi nu scoase o vorbă. După ce termină de citit, întrebă numai atâta :
— Când se schimbă ?
— Peste două săptămâni. La'ntâi şi Ia cinşpe.
Timp de două săptămâni, Hondrilă nu mai avu niciun fel de absenţă. Fiind un manevrant destoinic, lucrul acesta se resimţi în bine. Graficul întregii brigăzi începu să urce. Dar, după două săptămâni, Hondrilă se prezentă înfipt la „planificare".
— Am şi eu un articol.
— Să-1 vedem.
Ghiţoiu îşi puse din nou ochelarii cu ramă subţire. Apoi murmură încet, fără să-şi ridice ochii dela foaia de hârtie.
—r Ai dreptate, tovarăşe Hondrilă. Pârvan a consumat alaltăieri, în schimbul lui, opt litri de combustibil. Bine faci că-1 critici. Prea face risipă.
— Când îl pui la gazetă ?
— Mâine.
Hondrilă plecă vesel, fluierând o arie năzdrăvană. Pe drum se întâlni cu Lizica, care tocmai urca spre birouri :
— Să-mi baţi bine articolul Ia maşină !
— Ce, ai scris şi dumneata ?
— Cred şi eu. Numai Pârvan ştie să scrie ?
A doua zi fu din nou vâlvă printre oamenii brigăzii. Toată lumea trebui să recunoască, fără să şovăiască prea mult, că şi articolul lui Hondrilă era just
GAZETA DE PERETE
257
Era vremea ca Pârvan să fie puţin scuturat pentru risipa pe care o făcea în timpul lucrului.
— Hei, Pârvane, ţi-ai găsit şi tu naşul ! încercau unii să-1 aţâţe pe risipitor.
— Cui pe cui se scoate ! filosofau alţii, trăgând posnaş cu coada ochiului înspre excavatorist.
Pârvan era fiert. O fi râs Lizica de el, atunci când a bătut la maşină articolul lui Hondrilă ? Ba bine că nu, crezi că n'a râs ? Parcă-i vedea ochii ei negri, cu lucirile acelea vii pe care i le dădeau privirii clipele de mare veselie... „,Unul care risipeşte în vreme ce alţii strâng", aşa se intitula articolul lui Hondrilă. Ei şi, poţi să spui că n'a avut dreptate ? Ba a avut dreptate, cum dreptate a avut şi el, atunci când l-a criticiat pentru absenţe. Acum o să se'nveţe minte : şi producţie, dar şi economie...
In zilele care urmară, nimeni nu putu să-1 învinuiască pe Pârvan de cea mai mică risipă de combustibil. Articolul dela gazeta de perete fusese un fel de potrivită săpuneală şi pentru ceilalţi din brigadă care nu prea se dăduseră în vânt, până atunci, după economii. Graficul excavatorului 026 făcuse încă un salt şi normatorul fu nevoit, la sfârşit de lună, să adauge lângă producţia realizată şi cantitatea de combustibil economisită.
Dar, după paisprezece zile, numărate cu înfrigurare pe degete, Pârvan fu din nou la biroul planificării. De data aceasta nu-1 mai pofti afară pe Ghiţoiu, ci intră triumfător înăuntru : avusese grijă să-şi transcrie de câteva ori articolul...
Ochelarii lui Ghiţoiu se aşezară din nou pe nas, la locul obişnuit. Şeful planificator silabisi, mai întâi, titlul articolului lui Pârvan : „Unde ţi-este angajamentul, tovarăşe Hondrilă ?" se intitula, bătăios şi interogativ, noul pamflet al exca-vatoristului.
Hondrilă îşi luase cu câteva luni înainte, 'angajamentul să califice doi noi excavatorişti. Lunile trecuseră, dar brigada număra aceiaşi oameni vecini, pentrucă Hondrilă nu se ostenise măcar să-şi recruteze elevii. Citind articolul, Ghiţoiu dădea aprobativ din cap şi, până la sfârşit, spuse :
— Şi ăsta e bun. Merge.
Pârvan alergă vesel înapoi, în chiunetă. Apoi, nu se ştie dece, simţi că se'n-tristează dintr'odată. Ce tot se ţine, aşa scai, de capul lui Hondrilă ? A băgat de seamă că omul nu şi-a ţinut angajamentul, dar nu trebuia oare să mai bage de seamă şi altceva : anume că excavatoristul nu mai absentează, de când cu primul articol dela gazetă? Nu era mai bine ca în noul articol să se arate, cinstit, şi lucrul acesta ?
— Unde fugi, măi ?
— Lasă-mă.
Ghiţoiu nu mai era în birou. In schimb, Lizica tocmai începuse să bată articolul la maşină. Pârvan se simţi cam stânjenit, văzându-se singur cu dactilografa, dar îşi luă repede inima în dinţi şi spuse :
— Dă-mi puţin articolul. Vreau să mai spun ceva.
— Atunci trebue să-1 vadă, din nou, colectivul...
— N'are decât să-1 vadă. Eu însă mai am ceva de spus...
I se păru că Lizica îl priveşte ironic. I se păru ? Nu, chiar aşa era. Fata scoase alene foaia de hârtie din maşină, apoi, privindu-1 drept în ochi, îl întrebă, apăsând într'un fel anumit pe cuvinte :
— A mai făcut ceva Flondrilă ?
Pârvan tăcu, neştiind prea bine ce ar fi trebuit să răspundă. Luă foaia din mâna Lizicăi, şi se aşeză, preocupat, la unul din birouri. Se gândi ce să facă : să scrie articolul din nou, sau numai să-1 complecteze ? Hm, dacă n'ar fi Lizica în această cameră, poate ar merge mai repede...
17 — Viata Românească — c. 3891
258
NICOLAE VALMARU
—- Ai o foaie curată ?
— Vrei să-1 scrii din nou ?
— Da. Din nou...
Rândurile se înşirară, agale, pe foaia curată dăruită de Lizica. Pârvan se strădui să scrie frumos şi drept şi, după ce aşternu vreo jumătate de coală, zâmbi mulţumit: i se păru că reuşise. Dactilografa îşi făcu de lucru prin apropiere, şi trase cu coada ochiului la cele ce scria Pârvan. Articolul se intitula altfel: „Tovarăşul Hondrilă nu mai absentează, dar să-şi ţină şi angajamentul!"
— E gata ?
— Gata. Să-1 vadă iar colectivul.
A doua zi toată brigada fu încântată. Aşa da : şi realizările, şi lipsurile... Aşa e mai bine, şi e mai just. Să ştie toată lumea că Hondrilă nu mai absentează, dar că mai are lipsuri de lichidat... Sigur, sigur — aşa mai merge...
— Tu ce-ai de gând să faci, Hondrilă ?
Excavatoristul părea vizibil încurcat. La un asemenea „răspuns" din partea lui Pârvan ce e drept nu prea se aşteptase. Indreptându-se îngândurat înspre chiunetă, se întâlni pe neaşteptate cu Ghiţoiu. Fără să vrea, făcu o mişcare bruscă, ca şi cum ar fi căutat să-1 evite pe planificator, dar acesta îl apucă cu putere de braţ.
— Să-ţi spun o veste bună.
— Spune.
— Brigada voastră iese fruntaşă, pe ultima lună. Aveţi multe economii, şi nu mai aveţi de loc absenţe.
— Spui drept ? exclamă Hondrilă, neputând să-şi stăpânească bucuria.
— Nu-mi arde de glume. Ştii la ce m'am gândit ?
— Zi-i.
— Să scrii un articol la gazetă.
— Altul ?
— Altul.   Unul despre economii. Şi să dai exemple din brigada voastră...
PAPP FERENC
MARTONOŞ CEL ŞIRET
De câte ori se afuma câte-un picuieţ — e drept că destul de rar — Moise Martonoş, avea obiceiul să spună înduioşat celor mai buni prieteni :
— Ştiu eu bine că satul mă ţine de om şiret. Nu ca să mă plâng v'o spun, dar ca să ştiţi şi voi, că om trebue să fie ăla care să mă ducă pe mine de nas.
Prietenii aprobau pe muteşte, dând din cap. Căci nici nu încăpea îndoială, Martonoş Moise, om dat dracului a fost de când se ştie, încă din vremea prunciei sale. Cei de o seamă cu el îşi amintesc de multe isprăvi ale sale care au iscat râs şi veselie în sat; şi mai ales de una. Se mărita sora lui mai mare şi Moise, pe atunci doar flăcăuandrul Moji, n'avea ce dar să-i facă ; şi cum fata primise dosuri şi feţe de perină dela maică-sa, dar n'avea puf, ce s'a gândit el ? A scos într'o noapte patru gâşte din coteţul mustăciosului şef de post, dar cu atâta iscusinţă încât nici mâc! n'au apucat să facă bietele păsări. Acasă, le-a smuls penele în grabă, iar dimineaţa s'a prezentat cu gâştele golaşe la domnul plutonier care nu mai ştia cum să urle de furie.
— Auzii de paguba dumitale, domn' plutonier: usca-i-ar dumnezeu mâinile tâlharului care tocmai dela jandarm s'a apucat să fure. Ticălosul n'a găsit alt hoţ, de unde să ciordească ? Cum am aflat, i-am spus marnii: oi duce gâsculiţele astea la domnul şef, ca să-i mai îndulcesc paguba. Drept că-s oleacă friguroase acum dar le-or creşte lor şi pene, nu trebue să vă faceţi grijă din asta. Astea-s gâşte de soi, mă rog frumos.
S'a putut apoi lăuda şi Moji — nu numai nevestele mai rele de muscă — că l-a pupat plutonierul. Cu două pupături s'a ales. Uite-aşa au plescăit : Ţoc ! ţoc !
Nu s'a mai dat de hoţ, oricât a umblat după el şeful de post. Dar din acel moment, om mai drag ca Moji nu i-a fost nimeni plutonierului, în sat. Iar sora lui Moji, cea mai mare, spune şi azi fetei sale, ajunsă de măritat acum: — Aşterne-i tatălui tău perna jăndărească, că aia-i place.
Şi multe de-acestea a mai pus la cale Martonoş. Cum să nu-1 ţină dar satul de şiret, nevoie mare ? Şi mai ales acum când se apropie de-al patruzecilea an, când mintea i s'a copt şi a devenit om cu cap. Şi gospodăria şi-o poartă cu socoteală ; scroafele din cocina sa se încăpăţânează să fete numai dela treisprezece purcei în sus, iar ogorul nu l-a păcălit niciodată.
Dar nu despre gospodăria sa vrem să povestim, ci despre om, despre Moise Martonoş, cel şiret.
Astăvară începuse a umbla prin sat vorba că ar fi vremea să alăturăm pământurile şi să slobozim tractorul pe ele. întreagă Uliţa de sus sta cu ochii la Martonoş să vadă, el ce zice? Dar Martonoş strângea numai din umeri şi nu prea
17 *
260
PAPP FERENC
zicea nimica. Căci din capul locului s'a legat de gândul : „mai apoi, după ce-oi vedea cum le iese altora".
— Ei, atunci, şi noi mai apoi, când om vedea cum le iese altora, s'au hotă-iit cei din Uliţa de sus.
Şi ar fi destui gospodari buni în partea aceea de sat. Numai că satul nu-i făcut doar din Uliţa de sus. Din vorbele vânturate s'a înţeles curând că — mă rog frumos — sunt destui dintr'aceia care-s buni bucuroşi să intre în — cum s'ar spune — întovărăşire, dacă se face. Dar Martonoş nici că se gândea să-şi schimbe părerea. Nici s'audă „deocamdată" de întovărăşire. Cu Kovaci Ludovic, Martonoş era prieten încă din pruncie şi se cunoşteau unul pe celălalt cum îţi cunoşti degetele mâinii. Şi-au petrecut doar împreună tinereţea ; e drept că în treburi de-acestea pe Moise nu-1 prea moaie prietenia. Zadarnic îi spunea Ludovic :
— Hai cu noi, Moise, nu te prosti tocmai acum ; că doar tu ştii c'a fi mai bine aşa. Fii pildă.
Martonoş îşi scutura capul cu încăpăţânare:
— .Şi-aşa mă ţineţi de vulpoi. Lasă, mai apoi, după ce-oi vedea cum or ieşi ceilalţi.
— Doar vezi că-s mulţi cei care vreau.
— Treaba lor.
Dar acestea au fost pe când încă nu se ştia chiar limpede, ci numai se vorbea. Dar după ce s'a terminat treeratul, apoi şi predarea cotelor şi au mai citit şi Constituţia şi au discutat-o, ce şi-au spus oamenii: ar cam fi vremea — mă rog frumos — să ne întovărăşim. Şi mai cu seamă pentru că acum lucrurile erau aşa de lămurite pentru toţi, încât fiecare vedea că-i mai bine. Şi de-or merge lucrurile cum au început, nici colectiva nu-i departe.
Aceia care erau mai hotărîţi să intre, s'au gândit s'o înceapă cu agitaţia din casă în casă : Kovaci Ludovic a şi ţinut cu ei o ţâră de şcoală. Şi apoi au pornit.
Aşa cam pe sub seară, la alde Martonoş, nevasta s'a întors din sat cu aceea că :
— Ai auzit, Moise, umblă agitatori. Suci Manoil e la alde Bereţki. S'au şi înţeles. Acuma discută ce şi cum.
— Atunci de bunăseamă or veni şi'ncoace îndată, a făcut Moise. Numai că eu nu mă las muiat, cu una cu două. Mai apoi, după ce-oi vedea... atunci da, dacă a ieşi cu folos. Dar până atunci, nu. Şi privi către poartă — oare vine agitatorul ?
Nu venea. '
Martonoş îşi vedea de treabă, pregătindu-şi în sinea lui vorbele cu care va refuza pe agitator. Intre timp arunca din când în când câte-o privire (aşa mai din coada ochiului) în ograda vecinului ; îl vedea zăbovind la vorbă cu Suci Manoil. II auzi apoi poftind cu glas gros „bună seara".
„Ei, îndată-s aici" — se gândea — punând la loc furca şi, surâzând un pic cu răutăcioasă bucurie, trăgea cu urechea către poartă ; nu se auzea scârţâind.
„Aici, trebue că-1 trimit pe cel mai bun — se linişti pe sine — şi ăla încă n'a ajuns aici".
Se înserase de-abinelea.
— Aţi rânduit prin casă, hei ? strigă Moise nevestei sale. Să nu cumva să-mi aduceţi ponos pe cap.
— E rânduit; doar totdeauna e rânduială la noi, îl linişti nevasta.
— Am spus-o aşa, ca să se ştie.
Portiţele au continuat să se deschidă şi să se închidă, să scârţâie cumpenile Ja fântână, să zuruie toarte de găleţi. S'a îndepărtat şi tunetul dinspre Dealul Salcâmilor, cerul s'a făcut deopotrivă de negru dela răsărit până la apus. Alarto-noş a terminat de adăpat şi şi-a gătat tot ce mai avea de lucru. înainte de a intra în tindă, mai trase cu urechea spre poartă.
MARTONOŞ CEL ŞIRET
261
— Acum trebue să pice, dădu el de ştire nevesti-si. Dar nici nu-i dau drumul sfătosului ăluia până... Numai că părerea nu mi-am schimbat-o : până n'oi vedea, nu intru.
— Naiba să ştie cum ar fi mai bine, spuse nevastă-sa.
— Uite, mă ! ! ? Ştiu şi eu asta, n'ai tu grijă. Pe mine nu mă duc ei de nas. Numai... guriţa ! ! ! făcu el puţin turburat. Ascultă, tu, se află vreun pic de rachiu prin casă ? Chiar de n'oi intra în întovărăşire, dar cinstea aşa cere ca să-ţi primeşti oaspeţii cum se cuvine.
— Avem rachiu. M'am gândit şi eu la asta.
— Că doar e vremea să vină, — încheie Martonoş, trecând pragul.
Ar fi cinat, dar nu-i cu cale să-1 găsească mâncând. Mai bine aşteaptă o ţârucă. Ieşi în uşă şi străpunse încruntat întunericul care potopea ograda. îşi suci o ţigară.
— Ar trebui să mănânci, grăi nevasta. De-ar fi să vie, îi pune-o deoparte.
— Mai bine nici nu m'apuc, că doar trebue să vie, n'ai grijă.
— Atunci măcar un păhărel să bei. Iţi deschide pofta de mâncare. Rachiul rămase neînceput. N'a venit nimeni să ciocnească cu, Martonoş. Noaptea fu grea pentru Martonoş. Nici el însuşi nu înţelegea dece nu are
somn. La el să nu vie agitatorii ? Cu neputinţă. E limpede, nevasta a avut vedenii. N'a umblat nici un fel de agitator. Dar de dormit tot nu putu dormi. Iar dimineaţa primul drum, la vecin.
— Au fost — întăriră vecinii. Cel puţin la noi au fost. Ascultă, măi Moise, oare n'ar fi bine să chibzuim mai temeinic ? Kovaci Ludovic a spus că mai toţi gospodarii cumsecade au intrat. Apăi, mă rog, noi dece-am rămânea ?...
Aceste vorbe abia de le mai auzi Martonoş, care ieşise pe poartă şi, oprit în marginea drumului, se gândea : nu el e acela care a aplicat cel mai bine agro-minimul ? Alţii se mai codeau încă, în faţa cucuruzului prins de îngheţ, când el de mult întorsese lanul, semănându-1 din nou.
Acasă, trânti mânios portiţa şi porni aţă la grajd. Femeia mătura paiele căzute după cărat. Se îndreptă din şale, întrebând :
— Ei, ce-i ? Umblat-au, ori ba ? -- Umblat.
— Atunci — se aplecă iarăşi femeia continuând maturatul — mai bine că n'au venit, dacă tot nu intrăm...
— Măi, dar amarnic te mai pricepi şi tu la astea ! — se răsti Martonoş. Le potriveşti ca nuca în perete. Mai bine uită-te cum mături, că ai lăsat colo un pai.
Şi dus a fost.
Peste un sfert de ceas, scărpinându-şi ceafa, oftă;
— Lasă tu, Kovaci Ludovic, dacă la tine prietenia doar atâta ţine.
Şi cu paşi apăsaţi porni în spre cancelarie, la Sfat. Acolo, muncă în toi. Kovaci Ludovic şi preşedintele, obraz lângă obraz, numărau : câţi au intrat şi cu ce pământ. La intrarea lui Martonoş, au ridicat o clipă ochii, abia luându-1 în seamă. Şi după ce s'au privit lung făcându-şi cu ochiul, l-au lăsat în seama secretarului, că ei, pasă-mi-te, aveau treabă.
— Am venit, spuse Martonoş cu importanţă. Kovaci Ludovic se făcu a-1 privi întrebător.
— Apoi, măi Ludovic, la mine dece n'aţi venit aseară ?
La vorba asta, Kovaci puse creionul jos şi îl puse şi preşedintele. Priveau la obrajii aprinşi ai lui Martonaş care tremura nervos, gândindu-se ce va spune acum.
— Nu ne-am dus pe la tine — grăi într'un târziu Kovaci Ludovic, cu linişte — pentrucă, frate dragă, tu şi rândul trecut ne-ai refuzat. Degeaba ţi-am tot explicat; mi-ai spus-o dela obraz ; mai întâi, vrei să vezi.
262
PAPP FERENC
— Dar dacă m'am răzgândit de-aturici ? ! — bătu cu pumnul în masă Martonoş. Şi mă rog, de unde aţi scos-o voi, să nu veniţi pe la mine ? Pe mine să mă lămuriţi, dacă sunt nelămurit ! Ori îs chiabur, de-mi ocoliţi casa ?
— Ce-i drept îi drept — chiabur nu eşti.
— Şi acum vă spun : m'am răzgândit. Pretind să mă înscrieţi. Dece să rămân pe dinafară ? Să mă mai chinui mai departe cu calul ? Nu-s eu prostu'ăla, frate dragă, să mă duceţi voi de nas.
S'a liniştit doar atunci când şi-a văzut numele scris printre celelalte. Iar în timp ce ieşea, mai strigă din uşă :
— Dimineaţă, să v'aşteptaţi la încă şase gospodari din Uliţa de sus. Asta-i angajamentul meu.
După ce-au rămas numai cei doi, se făcu linişte în cancelarie. Apoi Kovaci Ludovic îl îmboldi cu cotul pe preşedinte :
— Ei! Ia zi, tovarăşe preşedinte, tot îl mai ţii de omul cel mai şiret din sat?!
IOSIF ALDAN MOISE
DARUL LUI GHEORGHIŢÂ
Pe Gheorghiţă îl poţi cunoaşte dintr'o mie de copii de vârsta, lui. După umblet- Te uiţi în lungul uliţei şi vezi o mogâldeaţă venind spre tine. Dacă e vară, ca toţi copiii, desculţ, cu pantaloni scurţi, în capul gol. Iarna : bocanci, şubiţă şi o căciulă înaltă şi ascuţită de parcă vrea să străpungă cerul cu ea. Calcă rar, apăsat şi ţine mâinile bătrâneşte la spate. Până ce se apropie bine, ai putea crede că-i un moşneag pornit agale să-şi vadă nepoţii la celălalt capăt de sat.
Mintos copil, dar la vorbă, scump. Câteun vecin poznaş îl opreşte în drum şi-1 întreabă ca pe oricare :
— Ce-ţi mai face vaca, Gheorghiţă ?
— Ii la păscut.
— Dar cum paşte măi, că n'are dinţi ?
Gheorghiţă însă nu se lasă, i-o întoarce scurt, privindu-1 încruntat drepl în albul ochilor :
— A ta are ? !
Cel cu gluma vede că n'are încotro şi se lasă păgubaş. Şi aşa se întâmplă de zece ori pe zi, ba unul, ba altul, îl pişcă cu vorba. Nu s'a întâmplat însă niciodată ca Gheorghiţă să fi lăsat măcar una fără răspuns.
Din asta i s'a tras odată necaz mare lui Gheorghiţă.
E unul de-i zice Elivei Chiriţă, unul dintre chiaburii satului, om rău de gură, care stă cu vre-o zece case mai la vale, şi care-şi varsă veninul pe cine apucă. Cu Gheorghiţă mai ales, are ce are. Tatăl lui Gheorghiţă e comunist şi deputat în Sfatul Popular şi asta-1 înţeapă la inimă pe Elivei ca un ghimpe. Stă în faţa casei cu mâinile înfipte în şolduri şi când îl vede pe Gheorghiţă tabără cu vorba pe el-
într'o dimineaţă vine Chiriţă cu o vacă ţinând-o de funie şi dă să intre cu ea în ogradă, când îl vede pe Gheorghiţă cu trăistuţa pe umăr, trecând spre şcoală. II strigă din urmă, oprit cu vaca în faţa porţii:
— Ascultă, măi gândac, am auzit că-1 dai pe bunicu-tău la şcoală să înveţe carte.
Bunicul are optzeci de ani şi e niţel zălud, dar Gheorghiţă îl iubeşte mai mult decât orice pe lumea asta, pentru pricini pe care numai el le ştie ; deaceea înţepătura chiaburului l-a nimerit drept în inimă. Gheorghiţă se opreşte şi se întoarce spre el ca un cocoşel gata să sară. Câţiva vecini ieşiţi pe afară se apropie şi aşteaptă. Cu atât mai mult nu poate pleca fără să se socotească cu el. Răspunde :
— II dau, şi ce ?!
264
IOSIF ALDAN MOISE
— Altă treabă n'ai ? ! îi întoarce vorba mustăciosul, abia ţinându-şi râsul Lui Gheorghiţă îi alunecă privirile dela om la vită si se opresc pe coadi'
vacii, murdară. Răspunde încă odată, apăsat şi rar :
— Dar tu altă treabă n'ai ?! Ori ţi-e ciudă că învaţă carte ? învaţă dacă vrea el, na, chiar dacă-i crăpa de ciudă... Chiaburule !
După asta se întoarce şi porneşte mai departe, drept si serios, în timn ce pe feţele vecinilor care fuseseră martori la harţă răsăreau zâmbete Numai Chinta n'a râs, se'nvineţise la faţă de necaz.
^ A doua zi, ai casei au băgat de seamă că fugise iedul din ogradă. L-au găsit mort în dosul grădinii chiaburului, cu spinarea frântă de o lovitură dată cu sete. In botişorul rânjit de durere îi rămăsese o frunză apucată peste sară din vişinul lui Chiriţă.
Lui Gheorghiţă i se sbăteau ochii în lacrimi, dar, înecat de furie, nu putea plânge. Şi nici măcar o vorbă n'a scos. In schimb, socotelile cu chiaburul si le-a încheiat singur. Seara, după ce s'p lăsat întunericul, s'a furişat binişor din casă şi i-a bătut chiaburului ferestrele cu pietre de le-a făcut ţăndări 'Nimeni n'a atlat cine făcuse treaba asta, nici chiar tatăl lui Gheorghiţă.
Când nu e la şcoală sau se satură de joacă cu copiii se'nvârte pe lâneă casa bunicului. s
Bunicul stă singur în căsuţa lui de peste râu. Nu vrea să stea la fie-sa măritată în altă casă, la uliţa mare. Aci se simte el bine, în cocioaba lui cu ogradă sărăcuţă, în care pasc troscotul doi porci ai săi si mai mult gâştele vecinilor strecurate prin ulucile căzute ale porţii.
Grădina însă este un adevărat rai. Aci poamele nu se sfârşesc cât ţine anul. A înghesuit în ea bunicul de toate: smeură şi agrişe, cireşe negre şi albe şi lucioase ca sticla, pere văratice şi pergamute de toamnă, mere 'cu miez răcoros şi piersici aromate. Aduce puieţi sălbatici primăvara şi-i altoieşte. într'o zi i-a arătat lui Gheorghiţă un merişor tânăr cu coroana rotată :
— Pe ăsta l-am sădit în ziua când te-ai născsut tu. Să creşti ca el ' -— şi ]-a sărutat pe obraz. ' f
Aici e împărăţia lui Gheorghiţă ; face ce vrea.
Câte odată bunicul are purtări ciudate. Vecinii, si chiar ai casei şoptesc pe socoteala lui că ar fi dat în mintea copiilor. Gheorghiţă îi ia apărarea • lui i-e drag bunicul aşa cum e.
Sa tot fie un an de atunci; în timp ce trecea puntea în dreptul casei bunicului aude svon adânc de tălăngi, împletit cu sunete argintii de clopoţei, venind de dincolo de râu. Dar turma de oi nu se vedea nicăieri.
Cu cât se apropia de casă, muzica tălăngilor si clopoţeilor ce auzea tot mai limpede, în liniştea miezului de zi. A pătruns în ogradă. Tălăngile băteau langa el cu sunete diferite, tânguitor şi vesel totodată. Ce să fie? Ascultă atent parca venea din casă. De jur împrejur, linişte. Scăpă un-strigăt :
— Tăicuţăăă !
Pe sub straşină, din pod, veni răspunsul bunicului •
— Hăi !
Dădu buzna în tindă şi văzu ocna podului deschisă. Urcă pe scară ;n sus şi când i se obişnuiră ochii cu întunericul, îl zări pe bătrân îngenunchiat în faţa unui lădoi mare de lemn, cu capacul ridicat şi proptit cu un băt de buza lădoiului. Ţinea m mână o vergea de care atârnau tălăngi şi clopoţei de toate mărimile şi de toate formele. Bunicul îi făcea semn să se apropie, scuturând vergeaua. Când ajunse lângă el, râse, arătându-şi gingiile ştirbe, şi-i zise înveselit-
DARUL LUI GHEORGHIŢĂ
265
— Hai să ne jucăm de-a ciobanii !
Apoi punând degetul pe rând pe fiecare falangă, o numi cu numele oii care, pe semne, o purtase cândva, în anii de ciobănie ai bunicului :
— Asta-i Şuta, asta-i Laia, Căpriţa, Mioara, — şi tălăngile cântau, parcă ar fi atârnat la gâtul Şutei, Căpriţei, Mioarei...
In lumina slabă a podului, ochii bunicului sclipeau întineriţi, şi el tot parcă era tânăr. Tălăngile gemeau, clopoţeii sunau sglobii, iar bunicul striga voiniceşte la turma nevăzută de oi:
— Brrrr, Bălana !... Na, na, na ! Apoi se'ntorcea spre câini :
— Roată Tomir, n'o lăsa !...
Şi pocnea sec din degete, închipuind pocnetul tunător al biciului ciobănesc, de lână împletit gros cât mâna şi cu sfârc de fuior... Podul întunecos, cu miros stătut de fum şi cu pânze de păianjen peste tot, locul acesta care de obicei îl înfricoşa pe Gheorghiţă, era acum o pajişte verde pe care păşteau mioare albe şi negre.-.
Dar deodată s'a făcut din nou linişte. Au amuţit tălăngile. Glasul bunicului s'a stins, ca şi ochii. Cu mâini tremurătoare şi-a aşezat amintirile în lădoi şi a lăsat capacul. Ca trezit din vis, Gheorghiţă l-a întrebat:
— Nu ne mai jucăm, tăicuţă ?
— Altădată ! i-a răspuns bunicul, şi au coborît din pod. Altădată nu s'au mai jucat; dar lădoiul mai ascundea ceva, tot atât de minunat, de parcă toată tinereţea şi-o ascunsese bunicul în el.
★
Odată — tot la bunicul se ducea — îl opreşte unul cu vorba :
— încotro, măi ?
— La tăicuţa.
— Ce te mai duci, măi, la el, că ăla-i brancone.r !
Cum nu s'a 'ntâmplat niciodată din partea lui Gheorghiţă, omul a rămas fără răspuns. Gonind cu sufletul la gură, s'a oprit în braţele bunicului, l-a îmbrăţişat strâns şi l-a întrebat cu răsuflarea întretăiată :
— Tăicuţă, ce-i aia, branconer ?
Ochii stinşi ai bunicului s'au aprins clin nou, şi în mărgeluşele negre licărea o lumină ştrengărească. S'a îndreptat spre scara dela ocna podului şi în-torcându-se, i-a făcut, misterios, semn cu mâna să se apropie. A pornit încetişor pe scară în sus şi Gheorghiţă după el. Printre şindrile pătrundeau raze oblice de lumină şi în liniştea deplină a podului nu se auzea decât hârşâitul opincilor bunicului. S'a apropiat de lădoi şi i-a ridicat capacul. Gheorghiţă îl privea tulburat, uitase ce l-a întrebat adineaori pe bunic. Acesta a început să scoată tălăngile şi tot felul de ferotini pe care le punea alături, lângă lădoi. Apoi a dat la o parte nişte boarfe, opintindu-se să scoată ceva de sub ele. Când s'a ridicat ţinea în mână ceva lung, învelit în cârpe, lătăreţ la un capăt şi mai subţire la altul. Cu mâini tremurânde, bunicul deslega sforile şi desfăcea cârpele. înainte de a termina chiar, Gheorghiţă s'a dumirit despre ce este vorba ; bunicul ţinea în mână o puşcă, o puşcă adevărată de vânătoare. O puşcă străveche, cu cremene şi cu ţeava atât de largă încât puteai băga pumnul pe ea, dar totuşi o puşcă. Lui Gheorghiţă îi bătea inima, gata gata să-i spargă coşul pieptului. Bunicul s'a aşezat pe grinda podului şi Gheorghiţă turceşte în faţa lui. Bătrânul ţinea cogeamite puşcă culcată pe genunchi şi vorbea şoptit, plecat spre copil, parcă i-ar fi fost teamă să nu-1 audă cineva :
-—■ Aşteptam mistreţul să vină la păpuşoi- Când scotea capul din pădure,
'266
IOSIF ALDAN MOISE
se oprea să adulmece. Nu i se vedeau decât ochii lucind verde ca putregaiul în întuneric. Ochiam între cele două luminiţe verzi. Bum ! şi cădea mistreţul. Dimineaţa îl spintecam cu cuţitul şi luam ce-i bun. Ce rămânea mâncau jivinele...
Gheorghiţă sorbea vorbele ce ieşeau hârâite şi stâ ici te din gura ştirbă a bunicului. Vedea tot: bunicul culcat în păpuşoi, luminiţele verzi la marginea pădurii, — i se părea că aude şi detunătura...
— Am puşcat şi cerbi şi lupi, şi un urs am puşcat...
Pe dinaintea ochilor lui Gheorghiţă trecură cerbul, lupul, ursul, aşa cum îi ştia de pe planşele ce atârnau pe pereţii clasei da şcoală. Când ajunse la urs, simţi un fior şerpuindu-i prin spate.
— Pune mâna ici şi te uită, — zise bunicul, aducând în bătaia unei raze de lumină ţeava puştii.
Gura ţevii era puţin îndoită înăuntru, de parcă ar fi strâns-o cirteva în menghine. Bunicul puse degetul pe vătămătura puştii şi zise :
— Aici a muşcat ursul când am tras... L-am lăsat să se apropie. Venea leap, leap, cu gura rânjită de i se vedeau măselele. Dacă nud culc dintr'o puşcătură mă mănâncă, aşa mă gândeam. întâi a mirosit ţeava, apoi a dat să muşte. Atunci am tras. I-a făcut căpăţâna ca bostanul când dai cu el de pământ, prrr !...
Bunicul a chicotit, înveselit, de parcă nici nu era vorba de o căpăţână de urs, ci chiar de un bostan. Gheorghiţă a râs şi el, bucuros că a scăpat bunicul.
— ...dar şi puşca abia i-am scos-o dintre măsele. A strâns-o binişor, — şi i-a mai arătat odată lui Gheorghiţă urmele colţilor ursului pe buza ţevii. Gheorghiţă s'a întristat deodată.
— Şi acum nu mai puşcă ? — a'ntrebat.
— Ar puşca ea, dar nu mai are cine apăsa aici, — şi i-a mângâiat trăgaciul. Apoi, privindu-1 trist pe Gheorghiţă :
— Şi zici că spune lumea că aş fi branconer ?
— Aşa spune...
— Am fost, nu mai sunt.
— Dar ce-i aia ?
— Când puşti noaptea pe furiş, aia-i !...
— De cine ţi-era frică ?
— De pădurari.
— Da, ce, era pădurea lor ?
— A boierilor... Câte-un sărac, — ca bunăoară, eu, — îndrăgea puşca şi când i se acrea de mămăligă cu ceapă, se furişa la pădure. Dacă-i ieşea mistreţul în cale, îşi îndulcea casa pentru o vreme. E bună pulpa de mistreţ! — cu ea alunecă mai bine mămăliga. Dar şi când te prindea !...
— Ce-ţi făcea ?
— De nu te lăsai prins, te'mpuşca. Odată m'au luat ca din oală. Aţipisem Ia pândă. Erau doi ; mă ţinteau din coaste cu puştile spre mine. M'au legat de un copac şi m'au lăsat acolo ca să mă mănânce jivinile. Am stat aşa legat o zi şi o noapte. Mi se uscase limba de sete, ca hârtia. Dimineaţa s'a'ntâmplat să treacă pe-acolo nişte rumâni şi m'au deslegat...
Gheorghiţă simţi o undă rece şerpuindu-i pe spinare. Greu de spus Ia ce se gândea. Şedea ţeapăn şi încruntat, căutând să înţeleagă.
— Chiriţă e boier, tăicuţă ? —• E de-ai lor : găzdoi.
— El ne-a omorît iedul...
— Aşa-s ăştia...
Bunicul a rămas o clipă pe gânduri, şi cum ţinea puşca în braţe ca pe-un copil, lumina tinerească din ochi slăbea" încet, încet, până ce s'a stins de tot, ca şi atunci demult când se jucaseră de-a ciobanii. Cu mişcări obosite, a înfăşat
DARUL LUI GHEORGHIŢĂ
267
puşca din nou şi a aşezat-o cu grijă pe fundul lădoiului, la locul ei. Apoi au co-borît tăcuţi din pod. Bunicul şi Gheorghiţă după el.
★
Asta s'a întâmplat vara. La începutul toamnei, Gheorghiţă şi-a atârnat din nou trăistuţa la gât şi acum e din nou şcolar. Din nou calcă apăsat, bătrâneşte, dă cuviincios bineţe şi răspunde sfătos celor care-1 opresc ca să-i ispitească înţelepciunea, într'un cuvânt Gheorghiţă, pe care-1 ştiu toţi.
Dar într'o zi... Ei, ziua aceea a fost grozavă pentru Gheorghiţă. Dimineaţă, învăţătoarea a intrat în clasă cu un sul mare de hârtii sub braţ. A spus „bună dimineaţa" ca de obicei, a zâmbit copiilor cu zâmbetul ei bun, dar în înfăţişarea ei era totuşi ceva deosebit. Poate că tristeţea pe care nu şi-o putea ascunde îi dădea această înfăţişare. O linişte grea s'a aşternut asupra clasei. Nici o şoaptă, nici un scârţâit de bancă nu se auzea, ceeace nu se prea întâmpla. învăţătoarea a urcat pe catedră şi a desfăcut grăbită sulul de hârtii zugrăvite, apoi una câte una ie-a prins cu pioneze pe pereţi, de jur împrejur. Copiii o urmăreau, răsucindu-se în bănci miraţi ; nu prea înţelegeau. Când a terminat s'a oprit în faţa şirurilor de bănci şi a început să le povestească-...
... —■ într'o ţară îndepărtată, ce se cheamă Coreea, imperialiştii americani seamănă moartea...
Copiii se uită cu feţele împietrite la copilul, — copil ca ei — cu trupul sfârtecat de schije, ţinut în braţe de o mamă cu ochii înebuniţi de durere. Mai încolo un alt copil îşi caută mama în mormanul de cadavre.
Dincolo, sate şi oraşe prefăcute în scrum. Pe zece cărămizi stăteau înşirate capete   de oameni nevinovaţi, străjuite de călăi: soldaţii imperialiştilor...
Lui Gheorghiţă i s'au încreţit buzele de groază amestecată cu furie.
Cu obrajii îmbujoraţi, învăţătoarea îşi alunecă încet privirile pe feţele încruntate ale copiilor. Au înţeles; e sigură că au înţeles.
— Dragii mei tovarăşi, — le spune, numindu-i cum îi numeşte numai rareori, la prilejuri deosebite, — trebuie să ajutăm acest popor viteaz să scape de asupritori...
După aceea organizează colecta printre elevii clasei a doua. Să aducă fiecare ce poate... Lui Gheorghiţă încă nu i s'au descreţit buzele. Ce-i clocoteşte căpşorul, numai el ştie.
De obicei Gheorghiţă nu-şi spurcă gura cu înjurături, dar de astă dată n'a mai putut:
— ...mormântul lor de „empirialişti", a zis el tare.
Toate capetele s'au întors spre el, dar nimănui nu t s'a părut nelalocul ei, grozăvia rostită de Gheorghiţă.
★
A doua zi, dimineaţa, clasa avea un aer sărbătoresc. De cu seară, învăţătoarea a înfăţat catedra cu pânză roşie şi a pus pe ea flori. Pentru daruri a adus un coş de nuiele şi l-a aşezat lângă catedră. Când a intrat, după ce a sunat clopoţelul, copiii au întâmpinat-o cu ochii limpezi şi cu feţe surâzătoare- Acum se va vedea dacă au înţeles. Ii bătea inima.
— Am adus pentru Coreea, — a spus o fetiţă cu glas sfios, şi s'a pitit după ceilalţi.
învăţătoarea a zâmbit:
— Vă chem pe rând după catalog. Albu Dionisie !
Albu Dionisie ţinea în mână o căciulă miţoasă, roasă pe margini. Nu ştia ce să facă cu ea.
268
IOS1F ALDAN MOISE
— Pune-o aici, l-a îndemnat blând, profesoara.
Şi i-a arătat coşul. Pe urmă l-a însemnat pe tabel. După căciulă a venit un ?cojoce! peticit, pe urmă o pereche de ciorapi lungi, de lână, o năframă şi iarăşi o căciulă.
Ioniţă Dârlea s'a oprit în faţa catedrei, cu ochii plecaţi. Ţinea în fiecare mânuţă câte un ou. Le-a întins fără să se uite şi a zis :
— Mama n'a avut altceva să-mi dea.
învăţătoarea l-a privit înduioşată. Cum era să-i spună că darul lui nu va putea să ajungă în Coreea !  A zis deci :
— Bine Ioniţă, copiii coreeni îţi vor mulţumi pentru darul tău!
— Gheorghiţă Sandu 1
Gheorghiţă s'a ridicat şi a stat o clipă aşa, parcă la îndoială. Apoi a ieşit din bancă şi s'a îndreptat spre uşă. învăţătoarea l-a urmărit nedumerită cu privirile. Când a ajuns în pragul uşii, Gheorghiţă a zis din mers :
— Aduc şi eu ceva, — şi a ieşit pe uşă afară.
Câteva minute de aşteptare, apoi uşa s'a deschis şi a apărut Gheorghiţă cu un pachet de cârpe în braţe. II adusese în zori pe furiş şi-1 ascunsese în grămada de lemne. In clasă, tăcere înmărmurită : nimeni nu ştia ce se ascunde în pachetul de cârpe. Gheorghiţă l-a rezemat de catedră şi a început să-1 deslege. Copiii fierbeau în bănci. Chicoteau înfundat şi-şi dădeau coate. Când a fost gata, Gheorghiţă a ridicat puşcoiul bunicului în sus, l-a întins peste catedră şi a zis cu glas aspru, ciudos :
— ..Na ! Să-i puste pe „empirialişti" I
DREGELY FERENC
IN PRAGUL BUCURIEI
Eva dorea din toată fiinţa să mai poată rămâne în pat măcar cinci minute. Se. înfurie pe deşteptătorul de pe dulap, care-i curmase nemilos cel mai dulce somn. Ceasul tremura încă, atât de nerăbdător pe cele trei picioare scurte, încât mişca până şi vaza de porţelan de lângă el.
In vis, Eva se văzuse într'o livadă cu meri încărcaţi de fructe aromate, zemoase. Chiar şi în iarba îmbrobonată de rouă zărea ici-colo câte un măr rumen, căzut din pom. Iar ea alerga prin iarbă după un omuleţ mititel cu cămăşuţă înflorată, cu picioruşe şi mânuţe durdulii.
In ultima vreme, avea deseori astfel de visuri şi nu numai în somn ci chiar cu ochii deschişi. Ar fi vrut să se întoarcă spre Mihai, să-i povestească visul cu deamănuntul, dar se temea că el va râde de ea. Doar erau căsătoriţi de mult: luna viitoare se împlinea anul. Şi pe urmă, Mihai nu părea să se gândească la asemenea lucruri. I
„Dar dacă nu se gândeşte, îşi spunea Eva, cum se face că oricât ne-am grăbi, Mihai nu poate trece pe stradă fără să se oprească măcar o clipă lângă vre-un cărucior de copil şi să privească înăuntru, plin de încântare, ca la o nouă minune a lumii ? Săptămâna trecută dăduse peste Mihai tocmai când acesta cioplea din lemn un fel de jucărie. El mărturisise stingherit că o face pentru Fănel, copilul vecinilor. Eva nu-i răspunsese nimic, deşi ştia bine că Fănel e cogeamitea flăcău de opt ani, pe când ceeace meşterea Mihai era o jucărie pentru sugaci.
Ei ! Deci e vremea să sară din pat, să aprindă lampa şi să pregătească micul dejun. Ce bine că încă de-aseară, deşi era tare obosită după plimbarea neobişnuit de lungă —• bucuria lor de duminică — şi-a aşezat toate la îndemână ; acum, dintr'o singură mişcare, cafeaua e gata. Asta a învăţat-o dela Mihai, care-şi pregăteşte toate din vreme, chiar înaintea a două zile de sărbătoare : iar în dimineţile de după duminici cine are chef să pregătească micul dejun ? Da, da. E Luni şi munca începe din nou.
— Hai, că nu te mai primim în brigadă ! o necăji Mihai.
Stătea în uşa bucătăriei, gata de plecare. Pe chipu-i strălucitor de voie bună, privirile îndeosebi îi erau nespus de vioaie. Clipea dintr'un ochi, pe jumătate în glumă pe jumătate serios, în timp ce nevastă-sa se întorcea zorită din drum pentru a treia oară :
— Ce-i ? Ţi-ai uitat cocul ? Lasă-1 mai bine acasă !
Eva îşi tăiase părul cu patru ani în urmă, când venise la oraş. Vorbele lui Mihai n'o supărară. Dar nu era să lase acasă, pentru atâta lucru, bucata ce-i mai rămăsese din cozonacul copt ieri ! Ce mult îi plăcuse lui Mihai cozonacul ! A fost
270
DREGELY FERENC
în stare să mănânce dintr'odată aproape jumătate! Să-i fie de bine. Are o poftă de mâncare grozavă şi nici în toiul muncii n'ar renunţa la gustarea dela ora zece.
Ajunseseră aproape de poarta dinspre stradă şi Eva tot mai potrivea în sacoşă cozonacul proaspăt, învelit într'un şervet.
„Numai asta mi-ar mai lipsi ! se gândi Eva în timp ce-şi aşeza o buclă blondă, rebelă, ce-i ieşise de sub basmaua legată în pripă. Să rămân acasă tocmai astăzi, când suntem hotărîţi să întrecem brigada lui Novac cel puţin cu câteva minute, să scurtăm neapărat durata de până acum a şarjei."
— „Timpul ăsta a îmbătrânit! decretase Mihai în şedinţa grupei sindicale unde se discutase această problemă. Or, noi suntem tineri. Cum să nu-1 învingem ? Nu mai vrem să rămânem în urmă ! Nu!..."
Eva se străduia să facă paşi repezi. Când mergeau la lucru, era nevoită să-şi potrivească umbletul după paşii lungi ai lui Mihai, căci el pentru nimeni şi nimic în lume nu s'ar fi întors din drum. In schimb când se duceau la plimbare, îşi potrivea el umbletul după al nevesti-si.
Sosiră cu un sfert de oră înainte de începerea lucrului — aşa cum hotărîse întreaga brigadă încă de Sâmbătă. Nu era rău să se mai sfătuiască în preajma bătăliei, deşi fiecare ştia ce are de făcut. Cei mai mulţi dintre brigadieri aşteptau în curte, lângă faţada de cărămizi aparente a oţelăriei. Razele aurii ale soarelui abia răsărit îi învăluiau, lungind umbre dincolo de ei. O clipă Evei i se păru că toţi stau pe picioare subţiri, ca de barză. Cât ce sosi Mihai, toţi se adunară împrejurul lui. Oţelarul avea câte un cuvânt pentru fiecare.
„Cum îl iubesc oamenii pe Mihai al meu !..." Eva simţi o undă de căldură împrăştiindu-i-se în toată fiinţa. Işi opri privirea plină de dragoste asupra bărbatului acesta bine legat, nu prea înalt, dar nici scund, în care se vedea ceva din puterea şi din neclintirea unui bloc de oţel proaspăt călit.
Chiar şi pe Balint, macaragiul dela încărcarea cuptoarelor, cu toată firea lui posomorită şi greu de înflăcărat, îl fermecară încrederea şi siguranţa ce se desprindeau din vorbele lui Mihai. Chipul neras, mohorît, al lui Balint se însufleţi o clipă atunci când îl bătu pe Mihai pe umăr :
— Nu-i puţin ce ne ceri tu ! Dar dac'o fi nevoie, sunt gata să ard eu însumi în cuptor I
Da, Mihai era un om puternic. Cu toată împotrivirea unor tehnicieni, reuşise să obţină din partea conducerii fabricii aprobarea de a-şi alimenta cuptorul cu combustibil lichid. Plecase cu încă doi oameni din brigada lui, să studieze problema într'o fabrică dintr'un oraş vecin. După câte povesteau ceilalţi, nici acolo nu se prea deschiseră uşile dinainte-i. Dar nu degeaba îi fuseseră şi tatăl şi bunicul oţelari, iar el umblase cu roaba prin fabrică încă de copil.
Privise bine jur împrejur. Nu întrebase prea multe şi nici nu prea vorbise. Ba, nici măcar însemnări nu-şi făcuse. Dar peste o lună, când veniseră piesele aparatului pe care-1 comandase, Mihai reuşise să le monteze fără planuri. Cu toate astea, aparatul funcţiona de minune chiar dela început.
Un bătrânel cu o şapcă de piele pe care o purta deopotrivă şi iarna şi vara, prim-topitorul Novac, se îndrepta spre brigadă împreună cu Tudor Bunea din comisia de întreceri. In timp ce străbătea curtea mergând grăbit, se vedea că Bunea târa puţin un picior. „Amintire din închisoare", răspunsese odată cu neplăcere la întrebarea cuiva : nu prea vorbea bucuros de vremurile acelea.
— Vă doresc mult noroc, tovarăşi, în numele comisiei de întreceri, spuse el, încheind. Ne-am bucura să deveniţi brigadă fruntaşă. V'am sărbători cum se cuvine...
— Ei, d'apoi dac'o să reuşiţi, măi vitejilor, — se amestecă în discuţie Novac, cu un zâmbet pe buze, — deşi tocmai pe noi vreţi să ne daţi gata, să ştiţi că tot
IN PRAGUL BUCURIEI
271
o să rnă bucur ! Abia dacă se află printre voi unul care să nu fi crescut om din mâinile mele. Numai o vorbă vă spun : legaţi-vă bine brăcinarii!
Privirea lui îi îmbrăţişa pe toţi cei din brigadă. Evei i se păru că se oprise îndeosebi asupra ei. încurcată, îşi potrivi sub bărbie nodul basmalei şi roşi. Avu simţământul că ochii celor cinci bărbaţi din brigadă se aţintesc întrebători asupra ei, cea nouă. Adevărat, Eva era pentru prima oară în această brigadă, însă se împlinea jumătate de an decând lucra pe macara ! îşi vârî mâna în buzunarul salopetei. Respiră uşurată, abia când Ionel, băiatul dela vagoneţi al cărui loc de muncă era alături de macaraua ei, o salută ştrengăreşte cu degetele la şapca fără cozoroc.
Se împrăştiară. Eva 'plecă spre macara. Băiatul alerga în faţa ei. Ţopăia înainte şi înapoi ca un mânz neastâmpărat, turuind din gură fără încetare. Cu ochi strălucitori, Ionel îi povesti despre marea victorie de ieri a echipei lui favorite de fotbal. Când îşi dădu însă seama că preocupările lui n'o prea interesează pe Eva, se întrista. In curând însă Eva reuşi să-1 împace. Ionel tocmai scosese din buzunar o carte cu copertă colorată. „Departe de Moscova" descifra Eva din mers. Nu citise romanul acesta cunoscut,' dar deunăzi când văzuseră filmul, hotărîse împreună cu Mihai că vor cumpăra cartea. Astfel îi putu făgădui din toată inima lui Ionel c'o va citi şi ea.
Ajunseră la macara anevoie. Peste noapte sosiseră multe materii prime. Străbătură cu chiu cu vai drumul până la oţelărie, trecând peste grămezi de fier vechi. Se înţelege că aceste greutăţi îi făcură lui Ionel o plăcere deosebită.
Tovarăşa Tatiana Petrovna ? întrebă Ionel pe neaşteptate, imitându-1 pe Ghenca din „Departe de Moscova". îşi frecă mâinile parcă i-ar fi îngheţat de ger, apoi trase din fundul şepcii sale două apărătoare de urechi care prinseră să fluture în bătaia vântului : — Sunt comsomolistul Ghenca Vasov, raportă el. Vântul a smuls sârmele de pe stâlpi, dar eu am să le dreg !...
Băiatul culese de undeva o sârmă ruginită şi, cu ea în mână, luă cu asalt cea mai înaltă movilă de fier vechi. Se înfipse în vârful movilei ca un steag.
Eva izbucni în râs. Ii venea să-1 îmbrăţişeze pe băiatul acesta roşcovan, dar el era acum departe, alerga peste dealuri şi peste văi de fiare vechi. Ionel nu se opri decât odată ajuns lângă vagonetul său. îşi înlocui schimbul, salutându-1 ostăşeşte. Imediat ce acesta plecă, Ionel făcu vânt cutiei pe roate. Vagonetul porni pe şine, zuruind.
Unele schimburi de noapte lucrau încă. In timp ce Eva se căţăra pe scăriţa de fier, macaraua dela margine tocmai îşi golea încărcătura de fier vechi într'una din covatele aşezate dealungul laturei deschise a halei.
Nu-i mai rămânea multă vreme: jos, macaraua dinlăuntrul halei lăsase încărcătura şi acum ridica braţul. „Se întoarce, e rândul meu !" Eva porni maşina. Grămezile de fier spre care o îndreptă, erau rămăşiţele unui pod aruncat în aer. Coborî deasupra grămezii de fier electromagnetul atârnat de lanţ, apoi dădu drumul curentului. Electromagnetul mare cât o piatră de moară, atrase grămada de fier şi o ridică până la înălţimea covatelor. Eva întrerupse curentul ; bucăţile de fier căzură în covată, zăngănind.
Pe neaşteptate, Evei i se făcu cald. îşi descheie salopeta Ia piept. După tura a treia îşi scoase şi basmaua. Părul slobod îi mângâia plăcut gâtul. „Abia şase şi jumătate, şi-i atât de cald 1" se miră ea.
Partea aceasta a uzinelor de oţel era în umbră ; dar razele soarelui de vară târzie care ţâşniră deodată de după zidul fabricii vecine străluciră atât de puternic, încât Eva fu nevoită să-şi închidă ochii pentru o clipă. Ii deschise abia când îl auzi pe Ionel strigând. Băiatul arăta spre cealaltă parte a turnătoriei. Locomotiva uzinei, mică, neagră, înainta spre ei, trăgând mai multe vagoane pline de fier vechi. Pri-
272
DREGELY FERCNC
vită din faţă, cu coşul ei din care se înălţa fumul, Evei i se păru că seamănă cu o căpăţână de ceapă.
— Tovarăşe comandant! Iată, soseşte din taiga tovarăşul Smortskov. Aduce material nou !
Eva făcu un semn cu capul spre micul cornsomolist de ocazie. Insă acesta dispăru pentru câteva clipe sub nourii de fum ieşiţi din coşul locomotivei, care înconjuraseră cabina macaralei. Eva puse iar motorul în funcţiune ; când macaraua ajunse în dreptul vagoanelor, coborî lanţul. întoarse imediat, ducând încărcătura.
„Sosirea ajutorului din taiga m'a costat cinci minute!" îşi spuse ea în glumă, dar îi dădu zor ca să poată recupera întârzierea.
Mai târziu îl zări pe Mihai care-i explica ceva lui Balint. „Oare o să se uite la mine ?" Mihai privi o clipă în sus. Dar parcă în acelaş timp privea şi cerul. Abia acum băgă de seamă Eva că nu-i mai era atât de cald ca înainte. In timp ce macaraua se întorcea goală, avu timp destul să privească şi ea spre cer. Nori grei, cenuşii, acoperiseră soarele. „Ei, nu-i nimic de văzut!" Puse iar electromagnetul în funcţiune.
Peste puţin timp, auzi de jos sgomot de lovituri. Un fior de bucurie o străbătu toată. „Abia de-o oră au început, iar Mihai şi scoate proba! Altădată trec două ore..." Nu numărase, însă i se părea că macaraua de jos îşi făcuse drumul de cel puţin douăzeci de ori. „Dacă-i aşa, peste câteva clipe dau oţel. Ba nu ! Uite că Baiint mai are de făcut un drum. Duce încă o covată. A cuplat chiar acum şi porneşte. Clopotul macaralei lui sună."
Mai adineaori îi era cald. Acum îi e frig. Ciudat, şi ieri după masă, pe când treceau pe lângă izvor spre pădure, a trecut-o un fior. Mihai vorbea tocmai despre şarjele de astăzi, despre planul cel nou. Era atât de plăcut să-i asculţi glasul tineresc, încrezător, era atât de bine să te ghemueşti alături de el ! Când Mihai observase că ea tremură, îşi scosese haina şi i-o pusese cu grije pe umeri. In tramvai, în drum spre casă, Eva se înviorase. O apucase dorinţa să vorbească mult, despre câte toate şi mai ales despre noua lor locuinţă. Mai aveau încă atâtea de făcut până s'o vadă gata. Doar abia i se dăduse lui Mihai, ca muncitor fruntaş, locuinţa aceasta. Dar, pe neaşteptate, Mihai întâlnise în vagonul luminat pe un necunoscut, un tovarăş care-i şi petrecuse până acasă. Intre timp Evei îi trecuse cheful de vorbă.
Din „colţul rece", de unde iarna bate nestăvilit viscolul, ajungând uneori până aici, la macara, izbucni acum un vânt şuerător. Eva îşi încheie salopeta în grabă şi, ţinând roata de alamă cu o singură mână, îşi potrivi basmaua pe cap. O înodă bine, de două ori ; totuşi capetele de pânză fluturau sub bărbie ca două steguleţe. Vântul se pornise de-abinelea. Printr'unul din geamurile sparte ale cabinei, pătrunse un curent rece ca ghiaţa. Eva se cutremură din nou.
Ce i s'o fi întâmplat de a devenit dintr'odată atât de sensibilă ? Iarna trecută, pe când lucra în secţia de, şamotă, era singura care se putea mândri că n'o biruise frigul. In timp ce ea"se simţea foarte bine, îmbujorându-se numai ceva mai tare în obraji, cei mai mulţi clănţăneau din dinţi, cu buzele vinete.
— Vine o furtună de zăpadă... Uite cum coboară norii pe fluviul Adun ! strigă Ionel cu glas ascuţit şi arătă în su9 spre cerul încărcat de nori.
Eva desfăcu sacoşa pe care o adusese de-acasă. Frânse în jumătate cozonacul pregătit pentru Mihai, şi-i aruncă băiatului una din bucăţi. Ionel prinse cu dibăcie darul neaşteptat. învârti o vreme cozonacul în mână, mirosindu-1 din când în când cu plăcere. Apoi, fără să se mai codească, îl înghiţi clin câteva îmbucături. Peste câteva clipe stătea iar la marginea halei, scrutând zarea cu mâinile făcute binoclu.
IN PRAGUL BUCURIEI
273
„Interesant, se miră Eva. Altădată am o poftă de lup, iar acum... Naiba
ştie..."
Şi atunci... Veni atât de neaşteptat, încât copleşită, i se tăie răsuflarea. Era prea mult dintr'odată: şi furtuna, şi...
Vântul scutura cabina macaralei din toate încheieturile. Răstimp de câteva minute, Evei i se păru că una din palele mai puternice o s'o ridice ca pe-o jucărie şi o s'o arunce pe acoperişul Uzinelor. Acum, macaraua se supunea mâinilor ei numai cu greu, gemând şi scârţâind. Furtuna clătina până şi trupul masiv de oţel al electromagnetului. Cu o mână pe mâner şi cu cealaltă pe roată, Eva trebuise să-şi pună în joc toată isteţimea. Indoindu-se de mijloc, privise în jos atentă.
Şi atunci se petrecu lucrul acela, veni clipa pe care o aşteptase şi o dorise atât de mult. Gândise întotdeauna că lucrul acela se va întâmpla acasă, în bucătărie, sau noaptea, între două frânturi de vise. Şi-1 închipuise aidoma cu glasul clopoţelului de aur despre care-i vorbea bunicuţa, stând pe o laviţă lângă cuptor şi zugrăvind în poveste primul semn al unei vieţi noi, prima mişcare.
Nu simfi decât o tresărire. Parcă din mânerul ce-1 ţinea în palmă i s'ar fi scurs în trup o scânteie. A mişcat!... Copilul ei, copilul lor... Fulger fără glas, aidoma licăririi aceleia de acolo, din marginea zării. Eva privea spre depărtări şi i se părea că pâlpâirea de o clipă, flăcăruia de viaţă, revărsase în ea o căldură care creştea mereu. „A mişcat. A mişcat I"
Deşi vântul care pătrundea prin geamul spart aducea picuri reci de ploaie, nu-i mai era frig. Tunetele şi fulgerele se ţineau lanţ, uneori răbufnind dintr'odată. Erau atât de apropiate, încât Eva gândi că ar putea să le apuce cu mâna, şi atât de puternice încât i se păru că scutură lumea din temelii.
Cât vedea cu ochii, cerul se întunecase. Norii coborîseră deasupra acoperişurilor. Cele trei coşuri ale Uzinelor de Oţel, cufundate în pâcla vânătă, nu se mai vedeau decât pe jumătate. Totul se încenuşase, se mohorîse, ca în după amiezile târzii de toamnă. Ploua. Tot mai rece, mai des, mai şfichiuitor.
De undeva se auzi un strigăt. Eva se uită în jos şi-1 zări pe Ionel. Acum nu mai glumea, nu se mai juca ; fugea pe sub acoperiş, dela o coloană de susţinere la alta. Arătă spre cer, apoi spre macaraua care se retrăsese lângă generatorul uriaş şi stătea acolo nemişcată, fără încărcătură, cu cabina goală. Apoi Eva îl văzu pe Balint chiar în faţa ei. Acesta îşi cârmuia macaraua, gesticulând. „Se vede că toţi vor să înceteze munca, îşi spuse ea. Dar ce se întâmplă dacă furtuna ţine o oră, sau poate chiar mai mult? o străfulgera un gând. Ce se întâmplă dacă cuptorul face urs până atunci ? Ce-o să se aleagă de sărbătoarea brigăzii ?..."
Eva simţi din nou mişcarea, svâcnetul acela de viaţă. Sângele îl purtă până în vârful degetelor ei; o mânuţă catifelată, nesigură îi mângâie parcă inima. „Suntem doi ! cântă în ea un glas. Doi... doi..."
Printre şiroaiele ploii începu să cadă grindină. Răpăia înspăimântător pe acoperiş, o izbea pe Eva prin spărtura geamului, îi biciuia faţa. Dar Eva nu lua în seamă, frigul n'o mai încremenea, nici n'o înfiora, părea că-i doreşte ca pe o baie plăcută. O bucată de ghiaţă mai ascuţită îi sgârie mâna. Picurii de ploaie şterseră boaba rubinie de pe rană. Evei nu-i păsa de sgârietură, lucra mai departe, fără oprire.
„Nu-i nimic... Mai lipsesc numai patru covate... Trei..." De pe acoperiş, ploaia se revărsa în şuvoaie. Părea că vrea să înghită depozitul în potopul ei, să-1 măture. „încă două, numai două !" Dar degeaba cerceta zarea prin geamul cenuşiu, pândind un petec de cer senin ; ploaia învăluia totul. Coborî la întâmplare lanţul deasupra grămezii de fier vechi a cărui culoare plăcută, roşcată, devenise acum neagră, mohorîtă. Auzi odată bubuitul cerului şi sunetul surd al fierului care zăngănea. Basmaua udă i se lipise de frunte, de faţă. Ei şi ? Motorul gemea, scutu-
18 — Viaţa Românească .....- c. 3891
274
DREGELY FERENC
rându-se din toate încheeturile. Macaraua trebuia totuşi să i se supună. ...Şi Eva izbândi ! Transportă şi ultima covată.
„Dar atunci... atunci şarja lui Mihai e gata 1" Hainele de pe ea începuseră să scoată aburi. Ii era cald. Se întinse veselă, dându-şi braţele înlături. Mihai, Mihai al ei lucrează acum pentru trei. Trei ?... Desigur ! Şi, pentru cel care vine!
Furtuna se domolea. Cât o fi ţinut, un sfert de oră, mai mult ? Pe Eva n'o interesa asta, ea una ştia : fusese terminată încărcarea celui de al doilea cuptor. Ascultă fericită clopotul macaralei celei mari.
Trecuseră exact trei ore şi cincizeci de minute dela începerea lucrului când auzi glasul adânc al clopotului dela oţeiărie. Mihai, oţelarul Mihai Bârna, conducătorul brigăzii, tăie dopul dela deschizătura cuptorului. Era de faţă şi Tudor Bunea. Oţelul celei mai scurte şarje rapide a cuptorului nr. 2 izbucni, alb de încins ce era, repezindu-se în căldarea uriaşă şi svârlind în jur milioane de scântei.
Eva auzi strigătele de bucurie ale brigadierilor. 11 urmărea din priviri pe Mihai. Pe buzele ei clipi un zâmbet palid. Un zâmbet de mândrie şi dragoste.
Mai era destulă vreme până la terminarea turei lor, clar Eva nu mai avea răbdare. Cu bucata de cozonac în mână, coborî în goană scara. într'o clipă ajunse jos. Se strecură printre muncitorii care-i stăteau în drum. Ajunse lângă Mihai, eare, sprijinit de o bară lungă de fier, urmărea încordat drumul pârâului clocotitor de lavă. Era o căldură pârjolitoare, lumina albă intensă, orbea, dar Eva parcă nu simţea asta. Puse mâna pe braţul bărbatului ei. Mihai îşi coborî privirea spre ea, şi dintr'o pornire neaşteptată o îmbrăţişa.
— Mihai, şopti mustrător Eva, căutând să se desfacă din strânsoarea puternică a braţelor dragi. Ne vede atâta lume... Şi apoi... apoi... îl striveşti!
— II strivesc ! râse Mihai. Acum îţi mai arde de cozonac ? !
— Da' de unde! se ruşina Eva şi adăugă tainic : — Nu pentru cozonac mă tem, şi nici pentru mine, dar... dar... ştii... el.... El a început să mişte !
Mihai era năuc de bucurie. Făcu o mişcare ca şi când ar fi vrut s'o îmbrăţişeze din nou pe Eva. Apoi amintindu-şi de ceva, se răsgândi şi îi cuprinse doar umerii. încetişor, potrivindu-şi paşii largi după paşii mărunţei ai Evei, o duse spre cuptorul nr 2. Pe drum Eva îi întinse bărbatului ei bucata de cozonac.
— Lasă, Evi, gustarea. Cine poate să mănânce acum ? spuse Mihai tulburat. O slobozi din strânsoare şi-o privi lung, cu ochii lui atât de vioi. Apoi se
întoarse spre brigadieri, strigând :
— Haide, daţi-i zor tovarăşi!... Mai vreau să torn o şarjă rapidă azi... Pentru fiul meu 1
LUPTĂM PENTRU PACE
DUMITRU COREEA
PREGĂTIRI DE DEFILARE
E-aproape'ntâi Mai.
Din crengi, ca nişte pui plăpânzi.
Cu ciocul lor bălai,
Dau mugurii, de cer flămânzi,
De adieri de vânt şi ploi,
Cu floarea ridicată din noroi.
Grădina e în soare.
Cresc mugurii şi se desfac.
Pe-o pajişte de brebenei
O privighetoare
A sburat dintr'un copac,
Gătit cu beteală şi cercei
Cântă pionierii.
Cu tobe trec. Şi, cadenţat,
Aduc primăverii
Un trandafir neîmpupat,
Pe care n'a sburat albina,
Dar l-a strigat, mereu, lumina...
Mă văd în coloană. Alături de mici pioneri... Coardă năzdrăvană, Arcuşul nu ţi-i nicăeri ? Voi cânta şi fără tine, Căci, uite, coloana vine...
ULTIMUL PROCES
La Londra şi la Washington Va L o bancă de-a:uzare: Popoarele vor condamna Pe hitleri la spânzurătoare,
276
DUMITRU GORBEA
Veni-va mama coreeană In locul fiului ucis Şi va depune mărturie, Căci ochii încă 'n lacrimi i-s.
Din Filipine şi Malaya Veni-vor tineri şi bătrâni. Vor sta acolo faţă'n faţă Cu-aceia ce le-au fost stăpâni.
Veni-vor Negrii, Indienii, Să spună viaţa ce le-a fost. Vor povesti cum steagul roşu Le-a stat în inimi adăpost.
Popoarele din ori ce ţară, Nu iartă şi nu vor ierta. Vor cere-aturicea socoteală La toţi ce 'n cale le vor sta.
Ii văd pe trumani cum se mişcă, Le curg broboane de sudori, Se sprijină, 'mblânziţi, în boxă, Cu churchill-ii, de subţiori.
Nu pomenesc de nici o crimă, Sânt miei nevinovaţi, sărmanii... De ce tresar ? Li-i frică ? Da ! Rămân orfani în lume banii...
FLOAREA MUNCII
A'nflorit pe deal o floare, Floarea muncii, floare, Scăldată toată în soare, Floarea muncii, floare.
Stă în munţi între izvoare, Floarea muncii, floare, Şi pe şesuri, pe ogoare, Floarea muncii, floare.
Ca steaua-i de sclipitoare, Floarea muncii, floare, Ca doru-i de 'mb'etoare, Floarea muncii, floare.
Cine-o calcă în picioare, Floarea muncii, floare, Cade Ia pământ şi moare, Floarea muncii, floare.
DEMOSTENE BOTEZ
SCRISOAREA UNUI COPIL COREEAN
Când am ajuns întâi la voi în ţară Era un cer înalt de primăvară; Cântau privighetorile'n zăvoi Cum au cântat odată şi la noi. Ne-a'ntâmpinat priveliştea voioasă Din prima clipă ne-am simţit acasă, Şi'n ale voastre mame, ne-am dat seamă Că noi, orfani, ne-am regăsit o mamă, Iar în tovarăşii ieşiţi'nainte, 0 dragoste curată de părinte. Când vani văzut pe voi, pionieri. Eu am simţit că nu ne ştim de ieri. Şi parcă am fi fost fără'ndoială De când e lumea, la aceeaşi şcoală. Călătorisem săptămâni de-arând, Prin Ţara Socialismului trecând, Unde-am simţit ce nesfârşit de mare E ţara vrednicelor ei popoare... Şi pretutindeni am simţit că sînt în patrie pe-o treime din pământ.
Şi pe la noi e cer deschis, la fel, Dar cine să se bucure de el ? Că dintr'odată-i negru de-avioane. In urma lor, ruine, morţi, mormane, Eu am văzut cătunul meu natal Arzând întreg sub ploaia de napalm. Prin fumul greu vedeam ades copii, Arzând în câmp ca nişte torţe vii. Prin codrul nostru fără de hotare, Nu mai e svon de păsări cântătoare; Copacii goi întind o cracă'n scrum, Ca braţul unui om trăsnit în drum. Dar oastea noastră, tot mai mare azi
278
DEMOSTENE BOTEZ
Mai poartă cântece străbune'n glas,
Şî cântecele noi de vitejie,
Cu sânge-amestecate şi cu glie.
★
De-asupra voastră parcă'ntregul cer
Cupolă e, de vast atelier.
Şi de răsună zarea de-un motor,
Nu-i avion cu moarte, ci tractor,
Iar dacă trece vre-unul peste deltă
Nu-i armă de ucis, ci e uneltă;
De-aruncă praî pe grindurile'nguste,
Nu-i pentru oameni, ci pentru lăcuste.
De-asupra Bucureştilor în zori
Trec avioane... dar de călători
Spre Moscova, spre Praga, spre Berlin,
Spre un popor prieten, spre-un vecin,
Şi peste munţi şi'ntinderi, peste ape,
Vin parcă ţările tot mai aproape.
Şi Capitalele vin mai încoace,
Cu inima, cu dragoastea de pace,
Şi cerul nostru limpede de-amiază
II vom privi odată, îără groază !
SZEMLER FERENC *)
RAPSODIA PÂCII î
Unealta păcii n'o lăsăm din mână ! Vrem pruncii noştri veseli să rămână, cu visurile lor, cu'nvăţătura, aşa cum noi, încet, le-am dat căldura.
Peste ocean apasă-o noapte neagră. Dar pruncii noi i-om învăţa să meargă, îi vom deprinde liberi să vorbească, să râdă şi să plângă în limba părintească.
Vor şti şi ce-i motor Şi ce e carte. Dar şi-arma îi vom învăţa s'o poarte, ca să lovească'n duşman, de-o'ndrăzni să ne încalce ţara într'o zi.
2
Nu ! Pacea n'o vom vinde noi! S'o ştiţi, voi, negustori de moarte şi bandiţi ce nu vă pasă dacă-un lac de sânge la gleznă, şold, sau pân'la gât v'ajunge, profituri, numai, să se poată strânge.
Insă, la noi, profitul ia sfârşit! Şi-i vom veghea sfârşitul, negreşit, noi, lumea liberă şi nouă care creşte şi marele prezent îl construeşte, noi, îiecare'n parte, toţi, câţiva, şi eu — căci socoteala e şi-a mea.
*) Poet maghiar din R. P. R.
SZEMLER FERENC
3
Işi umflă-acum capitalismul Germania Occidentală şi-şi pregăteşte la Belgrad tâlhari şi brute, cu tocmeală. Dar mercenarul cu noi
nu se măsoară: el şi-apără o soldă, iar noi o'ntreagă ţară !
4
Mă ştiu: pot îi mai dârz, ca luptător, şi versu-mi poate fi mai curgător, cu toţi în front aş fi mai tare'n toate, pot fi mai dârz când ştiu că am dreptate.-
Dar pentru ţara noastră, ţara mea, oricând eu arrna'n mână aş lua ! Şi dacă trebue, dau viaţa — pentru pace. Iar viitorul mă va judeca.
5
Deşi, mărturisesc, vreau să trăesc ! Ce minunaţi sunt anii care cresc, această epocă în care ştii că lumii îi zideşti noi temelii,
că'nalţi spre cer uzine, şi că poţi să construeşti o viaţă pentru toţi, să duci lumini electrice la sate, să faci din căi glodoase—asfaltate,
să faci lână tigaie din ţurcană să aibă muncitorii caldă haină, şi cărţi să tipăreşti, mereu mai bune, să aibă oamenii înţelepciune.
Şi mii şi mii de lucruri minunate să le frămânţi, să le gândeşti pe toate. O, liberii, frumoşii noştri ani, vă vom păzi de orişice duşmani !
Vă vom păzi cu-a vorbelor putere,
dar şi cu focuri de mitraliere,
v'orn apăra cu nava şi cu tunul
cu mintea trează, inimi tari, până Ia unul !
RAPSODIA PĂCII
6
Popoarele trezite din robie cunosc această-învăţătură vie, din pilda stalinistefor popoare ce-şi taie cale azi în lumea mare.
Şi dacă eu mă'ncerc cu stihul iar pun lauda poetului maghiar în ne'ntrecutul drum de fapte-al lor, purtând un larg ecou din viitor.
7
Şi zilele aceste-s bucurie, când, îndărăt, te poţi uita pe drum: ce-au spus învăţătorii c'o să fie, se împlineşte'n faţa noastră-acum.
Ce greu a fost! Ca bolnavul ce-şi poartă o vârstă grea, ţinând-o într'ascuns, şi simte 'n trupul său o lume moartă, când soare nou în preajmă-i a pătruns. O, viitor, recunoştinţă ţie .' Tu soarta schimbi, dărâmi cătuşi şi zid. In faţa mea deschis-ai cale vie, o cale glorioasă, de partid !
Cuvântul greu, cu'nţelepciunea vie, au dela cine l-aş fi învăţat ? (Unealta muncii mele, poezie, şi arme celor mulţi, neîncetat.) Cuvântul care doar atunci trăieşte când scânteiază'n el dreptatea, clar, dreptatea ce, luptând muncitoreşte, o vede ne'nfricatul proletar.
Să nu fie doar sunet, ci putere, să fie armă, nu dulceagul cânt ce ocoleşte-a lumii aspră vrere şi n'o 'nţelege cel de jos, nicicând. Şi dacă iar fasciştii azi se scoală şi de războaie iar se pregătesc, fu leapădă cântarea cea domoală şi'nalţă-un cânt puternic, vitejesc !
In cântul tău, puternic azi te-avântă şi spune tare ce-ai spus ieri şoptit, cu forţa proaspătă cu care cântă copiii'n corul lor nepregătit. Să ştii s'aduni un tunet aspru azi, să ştii pe'ntreaga lume a-î desface.
282
SZEMLER FERENC
Loveşte-aţâţătorii în obraz:
Vrem pace ! pace ! pace ! pace ! pace !
Noi pentru pacea noastră vom lupta, cum ne-am păzi chiar mama noastră dragă de-orice furtună sau urgie grea. Tâlharul nu ştie că strada'ntreagă, oraşul, ţara, globul va sări să-apuce braţul lui, nelegiuitul, şi'n praf şi pulbere va nimici pe-acei ce-a scos asupră-ne cuţitul !
In româneşlc de Mihai AwJrei
DANSUL
Se rotea indiana mlădie Şi dansa pe un ring într'un bar, Unde nu e de Ioc bucurie, Unde's doar asupriri şi amar.
Mâini subţiri se'nălţau dintr'odată; Chipul supt în lumini tresărea — Plete grele'n svâcnire rotată Strâns inel, ca de smoală păreau.
Zornăiau zurgălăi şi pahară, Clipoceau ca pârâul în vad. Ochii plini de tristeţe amară Adânc sufletul mi-au turburat.
Mi-amintii de'nserări şi de locuri Din Ucraina cu plopi argintii, Unde fete'n amurg, prinse'n jocuri, Cântă vesel pe'ntinse câmpii,
Unde-o sută de-armonici răsună Şi ca tunetu'n seară irump, Preamărind în cântări împreună Bogăţia pămîntului scump.
Doar turişti te privesc cu mirare, Doamne'n zâmbetul strâmb te cuprind. Prin tristeţi şi nevoi seculare, Pentru cine dansezi, scânteind ?
Ochii tăi ca întinderi marine în incendii zadarnic se-aprind — Mutre acre să râdă de tine, Pentru dans doar doi cenţi dăruind.
284
A. MA LA ŞCO
Ci puterea nu-ţi pierde zadarnic, Prinde-o armă, mai bine, pe loc. Ca văpaia, mânia amarnic Să le deie duşmanilor, foc,
Bubuind peste stânci, fă să vină
Mai curând răfueli, bătălii;
Tu să treci, îmbrăcată'n lumină, f
Ca un fulger prin nori purpurii.
...Zornăiau zurgălăi şi pahară, Clipoceau ca pârâul în vad: Ochii plini de tristeţe amară Adânc sufletul mi-au turburat.
In româneşte de Ben Corlaciu
DUMINECA DE SÂNGE
Sosit-a şi Duminica aceea
De sânge: Treizeci Marte. Noapte grea
înconjură'nchisoarea Caliteea.
Pămîntul doarme... ca pe-un talisman La piept feciorul drag îşi mai strângea... Dar un călău, unealtă de tiran,
Drapat în întunerec ca'ntr'un nor, Ca bezna mută, totul să-1 cuprindă, Pământului îi smulge-acel fecior.
Călău! către Gudi') fuge tare, Ca ziua şi lumina să nu-1 prindă Şi să nu-1 vadă'n răsărit de soare.
Comandă-americanul... repezi rup Rafalele'ntunerecul, ca vîntul. Ca vulturul căzu atunci un trup.
Şi Imitos 2) se sgudui şi el.
„Pe cine mi-au ucis?" — mugi păminttii.
Şi Gramosul se aplecă Ia fel.
„Pe Beloiannis", freamătă măslinii. Sălbatec strigăt sună'n noapte-aproape: „L-au omorît pe Nicos", — asasinii !
Ii urmăreşte soarele în fuga
Cu care asasinii-ar vrea să scape,
In Psiri,3) în Cokignia") şi'n Guva •')
„L-au omorît pe Nicos..." şi'n popor, Mânie se trezi şi răzbunare. Pămîntu'nalţă scumpul său fecior.
*) Poet revoluţionar grec.
1) Loc de execuţie în Atena
2) Munte lângă Atena -r>) Cartiere din Atena.
286
DIMOS RENDIS
US urcă sus, mai sus, pe culmi de munte, Iar Gramosul îl scaldă în isvoare, Se pleacă şi-1 sărută lung pe frunte.
Un blestem urcă din mulţimea toată: In veci de veci noi n'om lăsa'n uitare, Dumineca de sânge, niciodată !
TRĂEŞTE EELOiANNIS
Şi brazii şi platanii toţi îl ştiu. Ca ei e drept şi mândru. Ca un zid ! Prin codri mai răsună giasu-i viu: ,'Nainte spre izbânzi, pentru Partid".
Potcoava calului se vede încă Pe Gramos şi pe Panahaicos,') Una şi azi cu partizana stâncă, Şi una cu tot cerul luminos.
Aţâţători din Londra şi Wall-Street, Şacali şi lupi, — blestem şi ura toată ! Pân'la victorie, am juruit Să nu uităm aceasta, nici-cdată !
„Trăeşte Beloiannis" ! Toţi o ştiu. „Trăeşte" sus pe culmile albastre. Trăeşte Beloiannis. si e viu In strofele şi'n cântecele noastre.
Trăeşte peste vremuri şi hotare, Şi-i casa lui în fiecare casă; Trăeşte Beloiannis în cei care Azi construesc o lume mai frumoasă.
Trăi-va'n Goilos2) şi-Amaliada *) Şi în Atena patriei natale, Şi nflăcărează Grecia din roadă Imboldului şi vitejiei saie.
Prin a Iui Ehrenburg şi Hikmet pană, Prin cântul lui Robson trăieşte'n plin, Trăieşte pentru toţi, fără prihană, In valuri, în văzduh şi în măslin.
J) Munte unde a luptat Beloiannis.
2) Cel mai înalt vârf a! Gramosuîui, unde a fost rănit, în lupte Beloiannis. Prin hotărîrea CC. al P.C. Grec, acest vârf sc numeşte astăzi „Nicos Beloiannis".
3) Locul naşterii lui Belciannis. Astăzi poartă numele lu.,  prin botărtrea CC. al P.C- grec.
DUMINICA DE SÂNGE
Când pacea peste glob va îi stăpână La masa ce va aduna pămîntul, Cu o garoafă roşie în mână, Tot el va ridica întâi cuvîntul.
Cu o garoafă cum atâtea sînt De roua Primăverii'nrouraiă, Crescută pe acest întins pământ, Frumoasă, scumpă şi însângerată.
Nestinsă fine peste lumi facla. Trăeşte sus, pe culmile în zori. în lume Pace ! Pace în Grecia, Vă cheamă înainte, luptători.
S'A LĂRGIT FAMILIA.,.
Ca să nu-ţi vezi vatra casei tale Singură şi'n noaptea grea, răsleafă, Să-i deschizi ferestre mondiale, Şi să-aduci a ţării tale viaţă.
Nu vrei fericire'ntunecată, Nu te'nchide; uită-te departe. Oricât e Coreea'ndepărtată, Şi în casa ta e sânge, moarte.
Kuibâşev o îi departe tare, Şi în jurul tău s'o strânge ceaţa, Umflă-ţi pieptul şi lurn'na-i mare Ţi-o spăla şi cugetul şi faţa.
Noi trăim epoca avântată, — Cea în care Nicos a luptat. Zările's mai largi ca niciodată. Şi în ele ne-am apropiat.
Chinezescul zid întunecat,
L-am sfărmat cum sfarmi un cerc de fi
Şi în luptă s'au a prop'at,
Peking, Barcelona şi Ai ger.
Dansul omenirii s'a încins, Şi-a intrat şi Grecia să joace... Peste graniţi văd cum a întins Mâini ce poartă torţele de pace.
288
DIMOS RENDIS
Mâini bătătorite, mari şi late, Pentru muncă, lupte, parcă-anume Ia-!e, şi cu ele'mpreunate, Singur nu te vei simţi pe lume.
Negrii, galbenii şi albii... Gândul lor cu-al nostru se'mpleteşte. Ca torentul ne'ncăput în albii, Tot mereu familia ne creşte.
Se întinde mare, zi cu zi: Guva a pierdut un fiu la zid ; Simte-aproape pe Antoine, pe Li Şi pe camarado din Madrid.
La un loc cu-Atena şi Pireu, Azi Paris, Marsilia, sunt gemeni. Lângă-un cartier grecesc, pe cheiu, Stă'n Italia un altu-asemeni.
(Voi, moştenitori nazişti de-acum, Ştiţi voi paşii voştri unde merg ? Aţi pornit-o pe acelaş drum Care-a dus în laţ Ia Nuremberg.
Ioana d'Arc trădată e acuma... Cikcles *, opiu, sgârie-norii trişti, Bombe, tifos, tancuri grele, ciuma... Cum să spun... cum să mai spun ? Nazişti !)
Val cu val, în repede cădere S'a lărgit familia din plin, — Viu torent ce-opreşte cu putere Şi, în sbor, cuţitul asasin.
Pace, Pace ! împrejur cuvântul Urcă'n flăcări uriaşe svonul Parcă-i mai aproape tot pământul De când Volga s'a unit cu Donul.
In româneşte de Demostene Bofeî
*) Marcă de gumă de mestecat.
OAMENII $1 FAPTELE ZILELOR NOASTRE
CANDIDAŢII POPORULUI
de VERONICA PORUMBACU HORIA BRATU DUMITRU MIRCEA SILVIU PODINA
LA „GRIVIŢA ROŞIE"
Harta Patriei o avem cu toţi în faţă la locul de muncă şi o purtăm cu toţi în inimile noastre, cu larga desfăşurare a sasurilor, cu danteia apelor, cu valurile rostogol indu-se în albii, cu nemărginirea Bărăganului brăzdat în lung şi lat de pluguri şi tractoare, cu liniile îngroşate ale munţilor împăduriţi, cu nenumăratele cercuri şi cercuJeţe ale oraşelor noastre. Pe hartă par semne convenţionale. Dar în ele sunt adunate munca şi lupta poporului nostru. In ele trăiesc sute de mii şi milioane de oameni care-şi clădesc fericirea...
Dacă am fi privit harta cu ochii întfedeschişi în cursul ultimelor zile, pe întinsul ei ar fi sclipit deodată oraşele şi satele în care s'au făcut propunerile de candidaţi. Bucureştii şi Iaşii, secularul Cluj ca şi noile porturi ce se ridică pe şantierul viitorului Canal, gospodăriile colective din Bărăgan ori cătunele din creerii munţilor, toate ar fi scânteiat în această vreme, într'o minunată ţâşnire de lumini. Şi multe din oraşe au vrut să aprindă prima scânteie în cinstea aceluia care s'a dovedit în vremile de restrişte şi în anii de construcţie, cel mai bun fiu al poporului: tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Lucrurile s'au petrecut întocmai şi la „Griviţa Roşie".
Despre candidatul lor vorbeau de mult ceferiştii. Cei mai bătrâni, ca Ene Stancu — azi şef de partidă la cazangerie — ori Marin Cioc — secretarul -organizaţiei de bază al aceleiaşi secţii — l-au cunoscut pe tovarăşul Dej luptând alături de ei, şi mai târziu, dându-le din închisoare semnalul grevelor ce au stăvilit pentru câţiva ani fascismul. Marin S. Cioc, omul de vârstă mijlocie dar cu o. energie ce trece mult peste cea obişnuită, a petrecut, după evenimentele din Februarie, două săptămâni lungi într'o celulă cu apă pe jos, în care nu puteai dormi nopţi de-arân-dul. Amintirile nu-1 întristează, îl îndârjesc. Şomajul ce a urmat închisorii, nedreptăţile fără număr, l-au făcut să lupte pentru ziua de azi, în care şi el pune o piatră la temeliile patriei socialiste. Cum să nu se pregătească Marin Cioc, ca pentru o sărbătoare, pentru propunerea tovarăşului Gheorghiu-Dej ?
Cât despre Ene Stancu, acela care a luat parte la grevă, în postul de control la poartă, care a văzut prăbuşindu-se sub focul mitralierelor pe un tovarăş din acelaş post, care a văzut pe faţa acestuia ghiaţa morţii şi a respirat apoi aerul de ghiaţă al închisorii Jilava, el, Ene Stancu, ştie să preţuiască sgomotul fierbinte al halelor în care împreună cu tovarăşii săi s'a hotărît să-1 propună candidat pe tovarăşul Gheorghiu-Dej, care încă din '33 se lupta pentru libertatea Patriei
Şi Marin S. Cioc, şi Ene Stancu au trecut de mult de vârsta tinereţii. Dar ei îi cresc pe cei mai tineri cu mândria de a lucra acolo unde a muncit şi a luptat
19 — Viaţa Românească — c. 3891
290
CANDIDAŢII POPORULUI
tovarăşul Dej şi unde-1 simt de faţă, bucurându-se de fiecare succes, de fiecare tren care porneşte dealungul şi de-a-latul ţării, de fiecare nouă brigadă stahanovistă.
Ca un arbore de pe pământul lor natal, aşa a crescut, cu rădăcini adânci si ramuri bogate, dorinţa firescă a fiecărui cetăţean din „Griviţa Roşie" să-1 propună candidat pe tovarăşul Gheorghiu-Dej.
întrunirea se fixează la început pentru ora "5, ca să aibă schimbul unu, timp de odihnă. Şi membrii biroului F.D.P. nu-şi dau seama de unde şi dece se produce deodată năvala de tovarăşi care protestează împotriva orei :
— Dece atât de târziu ?
— Să rămânem la coadă ?
— Credeţi că tovarăşii dela Canal uită cine-a iniţiat construcţia ? Ei o să se întâlnească cu siguranţă la ora 4 !
— Să nu aşteptăm până la 5 !
Descumpănit o clipă, un tovarăş dela F.D.P. încearcă să explice cetăţenilor :
— Nu te gândeşti la schimbul unu, care iese abia la 3 din lucru ? Dece vrei să-1 aduci fără să aibă măcar un ceas de odihnă ?
Cetăţeanul îl întrerupe :
— Schimbul unu ? Păi eu sunt din schimbul unu ! Dar şi eu îţi cer ca si tovarăşii mei să fim cei dintâi care-1 propunem candidat pe tovarăşul Dej.
In faţa vocilor care se înmulţesc, cresc, se întretaie, — tovarăşii dela F.D.P. schimbă comunicarea : — La ora 4, în sala de mese !
Dela trei jumătate, mişcarea începe să crească. Dela poartă până la intrarea în sală, se revarsă pe aleile cu flori, valurile schimbului ce avea să intre seara în' producţie. Deoparte şi de alta a aleii, — gazete, grafice*: sarcinile noi ale „Gri-viţei", şi panoul cu numele celor ce le îndeplinesc ca fruntaşi. Deoparte clădirea modestă a direcţiei generale, de alta fundaţiile unei noi clădiri în construcţie, şi, însfârşit, atelierul unde a răsunat sirena lui Vasile Roaită. Prezentul şi trecutul îşi dau mâna pe aceleaşi locuri, tradiţia de lupta o regăseşti la fiecare pas, la ,,Griviţa Roşie". '
Şi iată-ne însfârşit în sală. ' Pe aceste locuri pavoazate, era înainte o remiză. Nu o remiză ca oricare alta, ci una unde se retrăgea — ca nu cumva să-1 atingă vre-un fir de praf — vagonul regal. Porţile scârţâiau, când vodă voia să ia aer în munţii unde astăzi se odihnesc oamenii muncii; porţile se închideau scârţâind, când vodă se întorcea în-palatul unde se află astăzi muzeul Republicii. Odată cu istoria, s'a schimbat şi geografia locului. Remiza domnească s'a mărit an cu an, devenind vasta sală de mese, transformată în îmiprejurarea de faţă, fiindcă este mai încăpătoare decât aceea de teatru, în sala de festivităţi. Şi „încăpătoare" este puţin spus : lungă de 70 de metri şi lată de 25, ea pare încă şi mai cuprinzătoare ca deobicei. Băncile erau scoase afară. Şi mii de oameni, aşteaptă în picioare, cu dragoste, solemnitatea. Pe jos se mai cunosc şi astăzi urmele şinelor de fier pe care ieşea vagonul.. Sunt numai nişte urme vechi peste care noul a crescut uriaş. Dealungul sălii, pc pereţii laterali, megafoane şi reflectoare puternice pentru filmarea adunării. Cons-_ tructorii Canalului ca şi ai Bicazului, oţel ar ii Hunedoarei şi turnătorii Reşiţei, minerii dela Jiu şi colectiviştii din Bărăgan, toţi vor să vadă acest eveniment de seamă în viaţa tovarăşilor lor de muncă, la care nu asistă direct. Tavanul sălii e susţinut de stâlpi solizi de metal; pereţii ca şi pilonii s'au împodobit cu ghirlande şi ghivece de flori, şi au dispărut aproape sub mătasea steagurilor.
Ghirlandele şi steagurile s'au desfăşurat cu dragoste în jurul portretelor acelora care au transformat năzuinţele omenirii muncitoare în realitate, al acelora pe al căror drum merge şi poporul nostru : Marx, Engels, Lenin şi Stalin. • Da astă dată însă, faptele întăreau simbolul. Tovarăşul Gheorghiu-Dej se afla în ajunul întrunirii dela „Griviţa Roşie" în marea sală a  Cremlinului, în Ţara care
CANDIDAŢII POPORULUI
291
aşează astăzi temeliile comunismului. Şi chiar în ajunul acestei zile în care muncitorii atelierelor au venit râuri-râuri spre întrunire, tovarăşul Gheorghiu-Dej, discipolul credincios al lui I. V. Stalin, asculta cuvintele dascălului Scl U 13 cel de al XîX-lea Congres al Partidului Comunist (bolşevic) al U.R.S.S. :
„După ce Partidul nostru a luat puterea în 1917, şi după ce partidul a luat măsuri reale pentru lichidarea asupririi capitaliste şi moşiereşti, reprezentanţii partidelor frăţeşti, admirând curajul şi succesele partidului nostru, i-au dat titlul de ,brigadă de şoc" a mişcării revoluţionare şi muncitoreşti mondiale. Prin aceasta ei îşi exprimau speranţa că succesele „brigăzii de şoc" vor uşura situaţia popoarelor care lâncezesc sub jugul capitalismului" .....Fireşte că a fost foarte greu de a îndeplini acest rol de cinste, atâta timp cât „brigada de şoc" a fost una singură, şi atâta timp cât ea a trebuit să îndeplinească acest rol de avangardă aproape singură. Dar asta a fost odată. Acum, lucrurile stau cu totul altfel.
Acum, când din China şi Coreea până în Cehoslovacia şi Ungaria au apărut noi „brigăzi de şoc" — ţările de democraţie populară —, acum partidului nostru îi este mai uşor să lupte, iar munca a pornit şi ea mai cu spor."
Cuvintele genialului conducător al popoarelor, rostite în Capitala care e inima lumii, luminaseră la Cremlin şi chipul tovarăşului Gheorghiu-Dej, chipul aceluia care răspunde de brigada de şoc a patriei noastre. Şi chipul lui luminos era prezent în inimile şi gândurile tuturor care se aflau acum în sala de festivităţi a „Griviţei Roşii".
Masa prezidiului se ridică pe un podium în fund. Dela intrare până la ea, străbaţi- ca pe un bulevard. In faţa tribunei, ziarişti, reporteri, scriitori, acei care vor povesti ţării întregi clipele acestea de neuitat.
Tovarăşul Vasile Popescu, secretarul Comitetului de Partid al complexului „Griviţa Roşie" care conduce adunarea, nici n'are nevoie de microfon : are un glas care se aude şi peste şapte văi. Mulţimea uriaşă aşteaptă într'o încordare solemnă. Cei din schimbul unu şi doi au venit în haine de lucru : abia şi-au părăsit maşinile sau abia le-au luat în primire ; alţi cetăţeni sunt în haine de oraş, şi printre culorile închise ale salopetelor, printre steagurile roşii şi tricolore, — nenumărate puncte albe : In Griviţa altă dată, unde nu-i păsa nimănui de viaţa ori de moartea ceferiştilor, sanitarele cu un halat alb apar şi ele ca o mărturie a grijei statului nostru pentru cel mai preţios capital, pentru om...
In sfârşit, ora 4.
Imnul Republicii Populare Române şi imnul Uniunii Sovietice răsună cu ecou în sală. In mijlocul tăcerii, tovarăşul Vasile Popescu, se ridică :
— Tovarăşi, ne-am adunat aici ca să propunem candidatul circumscripţiei noastre electorale „Griviţa Roşie" în Marea Adunare Naţională. Cine are de făcut o propunere ?
Ce l-a făcut atunci pe tovarăşul Nicolae Popescu, să ceară cel dintâi cuvântul ca să rostească în ovaţiile sălii numele candidatului: tovarăşul Gheorghiu-Dej? Un fapt simplu -şi grăitor. Nicolae Popescu, omul care a muncit un sfert de veac în cazangerie, are în biografia sa momente care i-au adâncit dragostea pentru tovarăşul Dej. E o împletire pe care fără s'o vezi direct din primul moment, înţelegi apoi cât e de adâncă, de trainică. încă dinaintea grevelor, ucenicul Nicolae care ducea viaţa de mizerie ce a cunoscut-o şi Vasile Roaită, ştia că tovarăşul Gheorghiu-Dej apăra interesele muncitorimii în sindicatele unitare. Şi apoi, când actualul secretar general al Partidului Muncitoresc Român a îndurat anii de temniţă, cazangiul de azi îl ştia deasemeni alături şi în fruntea ceferiştilor.
Cine e tânărul care s'a ridicat de pe locul lui cu obrajii aprinşi, aplaudând din inimă încă dela primele cuvinte ale lui Nicolae Popescu? Tovarăşul'Nichita Constantin are un sfert de veac, adică s'a născut tocmai când Nicolae Popescu intra ucenic pe poarta atelierelor. Fiu al unui acar moldovean — al cine ştie cărui acar
19 *
292
CANDIDAŢII POPORULUI
Păun al acelor vrerni — el păstrează în suflet aceleaşi sentimente de dragoste adâncă pentru tovarăşul Gheorghiu-Dej. Căci împletirea biografiilor nu există numai la vârstnici. Apele subterane ce le leagă sunt mai dese, mai bogate decât simpla apropiere a numărului de ani. Nichita nu va uita niciodată călătoria cu un grup de ceferişti Ia muzeul Doftanei. In mijlocul ruinelor fostei închisori, sub vântul'ce bătea pe deal, în faţa celulei în care a stat atâţia ani cel ce a condus lupta poporului din temniţă — elevul cazangiu Nichita Constantin a înţeles că şi pentru el, copilul necunoscut al acarului, a luptat conducătorul poporului nostru, tovarăşul Gheorghiu-Dej.
Uralele s'au înteţit în sală. Se ridică Ioniţă Dumitru, un alt bătrân participant la grevă, care ieşea lucrător în vixmea când venea pe lume Nicolae Popescu însuşi. Şi el are motive speciale să susţină candidatura propusă de acesta din urmă. Sudorul Ioniţă Dumitru a fost trecut, de o vreme, pentru a i se uşura munca, într'un serviciu administrativ. Dar şi aci el nu-şi găseşte odihnă şi se frământă pentru o inovaţie ce ar scurta timpul de sudură. Asta, ca trăsătură de caracter. Ca dată biografică de seamă, are patru copii : două fete muncitoare fruntaşe, una chiar la „Griviţa Roşie" şi doi fii la şcoală. Cu ochelarii aburiţi de emoţie, trecându-şi mâna prin părul cărunt, el spune ca o mărturisire : „am patru copii. Am patru motive speciale să susţin candidatura tovarăşului Gheorghiu-Dej".
Şi, în sfârşit, există un alt cetăţean în mulţimea din sală, care nu e de mult la „Griviţa Roşie" şi nici nu lucrează în vreuna din hale, dar prezenţa lui este prin ea însăşi semnificativă : Tudor Gh. Tudor — aşa îl cheamă — e grădinar, şi are în grijă sera atelierelor. Ce caută o seră şi un grădinar în locurile unde colinda prin curţi stafia foamei şi a şomajului? El creşte, stropeşte, îngrijeşte şi înveleşte ocrotitor, florile care colorează aleile şi drumurile dintre ateliere. Acesta este Tudor Gh. Tudor, care a ţinut să conducă personal cele câteva transporturi de flori pentru ca pavoazarea în cinstea propunerii candidaţilor să aibă şi în exterior, culoarea sărbătorească a inimilor.
Sunt numai câteva chipuri din marea de oameni a sălii. Sunt numai câteva chipuri din milioanele de cetăţeni care au susţinut în aceeaşi zi candidatura celui mai bun fiu al poporului şi care se vor arăta în munca lor demni de un asemenea candidat.
Căci în aceeaşi zi, aşa cum au prevăzut cetăţenii Gr ivitei, pe tot cuprinsul Canalului care va reface stepa arsă a Dobrogei în grădină, au răsunat glasurile a mii şi mii de muncitori însufleţiţi de acelaşi gând. La sute de kilometri, printre sutele de maşini venite din Uniunea Sovietică, în timp ce adunarea ceferiştilor era în toi, fruntaşul Vasile Duma deschidea adunarea circumscripţiei electorale a sectorului 7—8 :
„Cine ar putea înfăţişa pe deantregul recunoştinţa adâncă pe care o purtăm celui ce ne dă azi puterile de a supune natura, de a schimba drumul de mii de ani al Dunării, de a trezi la viaţă bătrâna Dobroge ? Partidul nostru ! Partidul face ca în viaţa noastră şi în ţara noastră locul pustiului să-1 ia bunăstarea şi încrederea în viitor.
„Iată dece tovarăşi, propun drept candidat în alegerile de deputaţi pentru Marea Adunare Naţională, pe cel mai iubit fiu al poporului, pe secretarul gene-'' ral al Comitetului Central al Partidului nostru, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej."
Şi tot în aceeaşi zi, în vechiul oraş universitar, în Cluj, profesorii şi studenţii I-au propus candidat pe acela care a deschis fiilor poporului muncitor porţile şcolilor celor mai înalte, şi care a ştiut să smulgă rădăcina şovinismului şi vrajbei între maghiari şi români. Ovaţiile au răsunat în sala în care s'au întâlnit tovarăşii dela Universitatea Victor Babeş şi Boliay, aşa cum s'au ridicat nu departe, pe tot întinsul regiunii autonome maghiare.
CANDIDAŢII POPORULUI,
293
Şi la aceeaşi oră, minerul Munteanu Bâlu, cetăţeanul fostei văi a Plângerii, cum era numită odinioară Valea Jiului, şi care începe să. devină prin lupta partidului o vale a bucuriei, spunea :
„L-am avut pe tovarăşul Gheorghiu-Dej în mijlocul nostru în 1944, când eram flămânzi, îmbrăcaţi în zdrenţe şi trăiam în bordeie săpate în pământ — şi el atunci ne-a arătat calea pe care ne chema partidul, calea luptei pentru învingerea, greutăţilor. Anul acesta, în 1952, când începem să cunoaştem în casele noastre bunăstarea, minerii pe piepturile cărora strălucesc „Ordinul Muncii" şi „Medalia muncii" l-au avut din nou în mijlocul lor, aducând cuvântul partidului pentru cucerirea a noi victorii. Vrem. cu toţii să-1 avem drept candidat al nostru pe tovarăşul Gheorghiu-Dej, care s'a arătat atât de strâns legat de masseie de oameni ai muncii, plin de grijă faţă de nevoile şi năzuinţele lor."
...Harta patriei o avem cu toţii în faţă, la locul de muncă, şi o >purtăim cu toţii'n inimă cu dantela apelor, cu liniile groase ale munţilor, cu micile cercuri ale oraşelor. Dacă ne-am închipui că pe întinsul ei s'ar lumina acele locuri în care a fost propus candidat tovarăşul Gheorghiu-Dej, am avea înaintea noastră o minunată ţâşnire de lumină. Dar din toată jerba scânteilor, va rămâne mai strălucitoare aceea care a vrut şi a izbutit să fie cea dintâi ce şi-a spus cuvântul : „Griviţa Roşie".
STUDENŢII ŞI PROFESORII PROPUN
Şedinţa a durat puţin. 40—50 de minute. Oamenii îşi cunoşteau, candidatul, atât de bine, încât nici cea mai amplă prezentare, nici cele mai lungi rapoarte nu ar fi putut spune mai mult decât aveau ei în suflet. Chiar pentru „boboci", pentru studenţii abia intraţi în anul I, numele lui C. I. Parhon nu era necunoscut. Aceasta nu numai fiindcă universitatea îi poartă numele. Numele său este cunoscut, fiindcă realizările sale n'au rămas închise în cadrul unui cerc îngust de specialişti. Mii de oameni a căror suferinţe au fost alinate prin leacurile sale minunate, prin îngrijii ile perseverente ale colaboratorilor săi, îi cunosc de fapt lucrările cu toate că nu le-au cetit.
Oamenii muncii s'au obişnuit să vadă în viaţa şi în creaţia acestui savant progresist, un simbol a tot ceeace este mai înaintat în ştiinţa noastră, a tot ceeace este mai preţios şi mai temeinic. Dacă întrebi astăzi pe un muncitor care este cel mai de seamă reprezentant al ştiinţei medicale, va răspunde fără zăbavă : profesorul Parhon. întrebi pe un intelectual care este omul de carte cel mai valoros, ar răspunde la fel. Şi să nu credem că în trecut, o asemenea faimă era ceva dela sine înţeles, sau reprezenta un fenomen atât de firesc, în-anumite domenii ale ştiinţelor. Ca un constructor de avioane al cărui nume devine numele noului tip de avion pe care l-a construit; ca un inovator în ştiinţele tehnice evocat odată cu aparatul pe care l-a inventat să devină celebri, aceasta este ceva dela sine înţeles. Dar ca să devină cunoscut marilor masse, numele unui savant care s'a ocupat ani întregi cu descoperirea terminaţiilor unor nervi rahidieni a căror denumire grea, latinească, nic: nu te încumeţi măcar s'o pronunţi, numele unui savant care a desvăluit printre primii importanţa unor glande a căror existenţă nici măcar nu o bănuiau părinţii şi bunicii noştri, aceasta este rar întâlnit în analele ştiinţei.
Asemeni unui mare poet, care pune în circulaţie noi metafore, noi expresii, prin profesorul Parhon s'au încetăţenit în graiul de toate zilele, în ţara noastră, anumiţi termeni medicali, anumite tratamente care au rămas încă un limbaj cifrat de specialişti în multe din cele mai „civilizate" ţări apusene : „endocrinologie", „metabolism", au devenit astăzi nu numai noţiuni curente, ci, ceeace este mai important, tratamente curente, accesibile în institutele construite din îndemnul şi după
294
CANDIDAŢII POPORULUI
planurile lui şi în care lucrează o armată întreagă de specialişti ridicaţi şi pregătiţi de către savantul inovator.
De mult încă, burghezia sădise în mintea tinerilor studioşi o prejudecată care poate fi formulată în felul următor: politica este duşmanul învăţăturii (desigur, era vorba de politica socialistă). Şi totuşi tânărul care la; 14 ani făcea „politică" — şi încă ce politică 1 — participând la întemeierea cercului muncitoresc din Ploieşti, scoate după douăzeci de ani primul tratat de endocrinologie, stârnind uimire, invidie... Era vorba de o ştiinţă nouă, de. o ştiinţă care sdrobea în drumul ei prejudecăţile medicinei „clasice", demonstrând că activitatea noastră mintală şi psihică nu se defăşoară numai „pe contul ei propriu", ruptă de baza materială şi de viaţa socială. Iniţiatorul în luptă se dovedeşte şi un pionier în ştiinţă...
Este de necrezut, dar a fost o vreme în care chiar în aceeaşi clădire a universităţii care astăzi îi poartă numele şi ai cărei studenţi îl aleg într'un singur glas ca propriul lor candidat în Adunarea Naţională, profesorul Parhon nu avea voie să intre. Marele savant, ale cărui lucrări erau cunoscute şi discutate la mii de kilometri depărtare, era „oprit să frecventeze" din ordinul expres al ministrului Sănătăţii, laboratorul şi clinica în care realiza descoperiri răsunătoare. Lucrările profesorului Parhon, care militau pentru prelungirea vieţii, erau subversive pentru canibalii care târau poporul în măcelul din Răsărit. Acesta era punctul culminant a! unor persecuţii politice în care fiecare din partidele „istorice" şi-au dat contribuţia.
...Şi pentru un timp, profesorul lipsit de laborator şi de clinică a devenit din nou un isimplu medic, „medicul roşu", cum îl numeau reacţionarii, medicul care ajuta în vremuri de prigoană pe cei urmăriţi, pe cei închişi în temniţă... In asemenea zile însăşi locuinţa sa devenise Clinică, laborator, casă conspirativă...
Şi totuşi în acele vremuri în care numele lui Parhon era înconjurat de o plasă a tăcerii, încă din primele zile ale venirii lor la universitate, „bobocii" auzeau că undeva Ia facultatea de medicină din Iaşi, există un profesor care îndrăzneşte să vorbească despre o ţară unde pentru prima dată în istorie, oricare tânăr are posibilitatea să studieze fără perspectiva de a muri de foame, sau de a fi bătut de huliganii vreunei „generaţii" dela 22. Şi era o mare mângâiere pentru miile de studenţi care nu puteau pătrunde în laboratoare care nu existau, în clinicile rezervate numai pentru „studenţii din grupa A." — să asiste la minunatele conferinţe ale acestui profesor, care vorbea deopotrivă cu aceeaşi pasiune, despre reîntinerirea omului şi despre reîntinerirea societăţii. Cât de departe erau cuvintele acestui om de limbajul abstract, de pretenţiozitatea. umflată cu care alţi profesori îşi distilau banalităţile. Un om care vorbea despre minunatele rezerve de energie pe care le cuprindea corpul omenesc, despre mijloacele de vindecare până atunci necunoscute. Naturalistul, care din dragoste pentru oameni a devenit medic. Medicul care prin studiul bolilor a devenit sociolog- Sociologul, care prin studiul atent al societăţii s'a călit luptător. »
Profesorul acesta mărunt şi vioi care nu se sfia să conducă — în vremuri de prigoană, un comitet ce purta un nume explosiv pentru burghezie, un nume drag muncitorilor, numele lui Maxim Gorki — profesorul acesta împrumutase ceva din patosul marelui scriitor, când vorbea despre oamenii viitorului care vor trăi 200 de ani, când vorbea despre bătrâneţe ca fiind o boală ce poate fi tratată şi vindecată. Profesorul acesta nu se dădea înapoi dela cele mai îndrăzneţe comparaţii, şi în cuvântarea lui cifrele precise, noţiunile ştiinţifice, căpătau o aureolă de adevărată poezie ce se revărsa asupra studenţilor sgribuliţi din sala friguroasă, cuprin-zându-i ca o mantie largă şi primitoare.
Aici, în sala mare a Universităţii, chiar în incinta în care este astăzi propus
CANDIDAŢII POPORULUI
295
candidat Parhon, aici huliganii cereau acum douăzeci de ani scoaterea din învăţământ a profesorului „roşu"... Aici răsuna săptămâna trecută glasul studentului Ghiţă Florea care spunea cu o legitimă mândrie :
„— Noi vrem ca Universitatea din Bucureşti să fie reprezentată prin cea mai înaltă personalitate a ştiinţei româneşti, prin acel om de ştiinţă care a dovedit că şi în vremurile de teroare burghezo-moşierească se găsesc savanţi care să lupte pentru drepturile democratice ale poporului".
Intre 1927—1929, Prof. C. 1. Parhon a publicat primele mari studii ale sale asupra tratamentului bătrâneţii. Cam în acel aş răstimp, s'au născut 95% din participanţii care l-au propus astăzi peste douăzeci de ani şi ceva, drept candidat al universităţii. Cine sunt ei ? Fii şi fiice de muncitori, de ţărani şi intelectuali care au pornit în anii aceştia cu înflăcărare să cucerească cetatea ştiinţei. Printre ei o oarecare Maria Ursu, studentă în anul IV. S'a născut în anul în care în aceeaşi sală mare a Universităţii; huliganii manifestau cu înverşunare împotriva viitorului candidat. Tatăl, — om de serviciu — mama — femeie de serviciu. Primii ani ai vieţii -— ani în care la ministerele şi instituţiile unde serveau părinţii, se făceau periodice concedieri, fireşte, din rândurile personalului „de jos", ani în care tatăl „schimbă" vreo cinci ministere başca timpul în care rămânea pe dinafară. „Mai abitir, spune ■ Maria Ursu ca G. Mironescu care schimba şi el în aceeaşi vreme vreo patru ministere..."
In anul 1937, Maria intră la şcoala primară. In acelaş an, Carol al II-lea se „satură" de regimul parlamentar, „Adevărul literar şi artistic" publică în unul din ultimele sale numere următorul anunţ:
„începând din numărul viitor, revista noastră
va deschide o mare anchetă cu tema : „Este endocrinologia într'adevăr o ştiinţă ?"
Vor răspunde la această anchetă cei mai mari savanţi ai ţării noastre." Ancheta nu a mai apărut. Iar în acelaş ■timp, profesorul care pasă-mi-te „otrăvea" tineretul cu „propaganda bolşevică" şi cu „mistica glandelor interne" îşi continua cu calm cercetările.
— 1941. Anul în care hoardele germano-fasciste cotropesc Uniunea Sovietică. La liceul comercial Radu Negru, dă examen de admitere o fată sfioasă, cu codiţe negre şi care se mânjeşte mereu pe degete cu cerneală. La matematică, problema e rezolvată iar la „dictare", bucata e reprodusă corect, fără greşeli de ortografie, minus o pată mare neagră de cerneală pe dosul coalei. Semn rău, căci domnul director socoteşte că fata omului de serviciu nu are dreptul să intre în şcoală, decât, poate, tot ca femeie de serviciu...
Există chiar şi la unii copii de zece ani o voinţă de neînfrânt şi domnul director e nevoit, strâmbând din nas, să se închine în faţa evidenţei. Şi iată că fata cea măruntă cu cozi negre învaţă de zor la cele 12 materii din programa analitică, muncind în plus la alte două „materii" : vânzătoare într'un magazin din cartier, spălând (alături de mama) rufele clienţilor.
Se munceşte greu, istovitor şi rezultatele par nesigure. Fata este deşteaptă, dar... dece-i trebuie chelului tichie de mărgăritar? N'ar fi mai bine să muncească pe lângă casă, să mai încropească ceva, poate se va mărita şi va scăpa mai repede de sărăcie... Părinţii ezită, dar unchiul care vindea şireturi şi urma un liceu seral, se opune cu înverşunare. Fetele trebuie să-şi termina şcoala, fie ce-o fi !
Şi astfel, treptat, sprijinindu-se una pe alta, cele două fete ale lui Ursu, păşesc înainte din an în an. Dar anii de facultate par hărăziţi numai surorii mai mari. Cea mică, Maria, după ce a terminat liceul trebue să intre contabilă ca să-şi ajute familia.
Dar tocmai atunci s'au schimbat vremurile...
296
CANDIDAŢII POPORULUI
Şi odată cu perspectivele măreţe care se ridică în faţa ţării prin actul dela 30 Decembrie, apar şi în faţa fetii de 18 ani zori noi de lumină. Fata, care după 8 ore de şcoală spăla rufele „domnului director" putea însfârşit să adâncească un studiu la care râvnise o viaţă întreagă : devine studentă la facultatea de filosofic.
Atunci, într'o seară memorabilă, la 30 Decembrie 1947,. Maria Ursu aude pentru prima dată la radio numele profesorului Parhon, odată cu ştirea înlăturării ultimului Hohenzollern.
De multe ori a mai întâlnit, în studiile sale, Maria Ursu numele profesorului. La biologief când cercetase problema corelaţiei dintre organe, la ştiinţele naturale, la psihologie. II mai aplaudase cu căldură şi în 1950 când a fost ;ales deputat al sfatului popular regional Bucureşti. Ii era de-acum un prieten vechi, un prieten bun, un prieten drag... şi poate de aceea, Maria Ursu a aplaudat cu atâta entuziasm atunci când la 16 Octombrie, academicianul Parhon a fost propus candidat pentru alegerile pentru Marea Adunare Naţională.
Şi 'asemeni Avariei Ursu, profesorul are nenumăraţi prieteni anomini care în diferite colţuri ale ţării s'au bucurat nespus de mult când au citit în ziare despre candidatura Prof. Parhon.
Studentul Petrică loan, a întâlnit pentru prima dată numele lui C. I. Parhon, atunci când a voit să-1 „uimească" cu ştiinţa sa pe profesorul său de naturale. A doua zi după ce profesorul anunţase că „data viitoare vom vorbi despre savanţii români care au contribuit la desvoltarea biologiei", Petrică merse vesel la un prieten, student în medicină, şi se înarma cu asemenea date încât obţinu o victorie în-tr'adevăr răsunătoare.
Şi cele două pagini de tratat de medicină, pe care Petrică le învăţase pe de rost cu această ocazie, nu i-au folosit numai o singură dată. Acum, la Adunarea de propunere a candidaţilor putcAa să spună atâtea lucruri concrete colegilor săi dela „filosofia generală" despre candidatul lor iubit, încât, ai fi putut jura că ai în faţă un adevărat specialist în endocrinologie.
Dar Petrică Ion este departe de a fi. un student lăudăros. Acest tinerel slăbuţ, de 19 ani, „fost şi viitor activist" cum îi recomandă colegii, desfăşoară într'a-devăr o activitate multilaterală.
El nutreşte visuri mari şi luptă pentru ele, asemerîea miilor şi miilor de tineri din ţara noastră, asemenea Măriei Ursu, care se pregăteşte să cerceteze comorile nesondate ale istoriei filosof iei române. Şi cine ştie, poate ""atunci va da din nou de C. I. Parhon, atunci când va cerceta pe precursorii din ţara noastră ai luptei împotriva teoriei false a eredităţii.
Şi poate mulţi din cei prezenţi în sala mare a Universităţii au simţit, în ziua aceea de Octombrie, un exemplu puternic şi un îndemn concret în viaţa şi activitatea unui mare savant care este în acelaş timp şi un im»are luptător pentru dreptate.
In ultimele sale cercetări profesorul Parhon s'a adâncit în studiul prelungirii vieţii. Este drumul unor cercetări noi. Astăzi încă abia o cărare, croită prin zeci de ani de muncă stăruitoare a savanţilor sovietici ca O. B. Lepeşinscaia şi Bogomoleţ. O cărare pentru deschiderea căreia C. I. Parhon, membru corespondent al Academiei de ştiinţe din U.R.S.S. a adus nu puţine contribuţii.
Credinţa sa puternică în vitalitatea corpului omenesc, pasiunea cu c*are demonstrează că bătrâneţea nu este un fenomen inexorabil, fatal, că ea poate fi prevenită şi tratată, iar efectele ei anulate, au-ceva din aureola legendară a eroului din poveste care promitea iubitei sale „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte."
Această credinţă întemeiată pe demonstraţii ştiinţifice, pe fapte concrete, nu este o simplă atitudine optimistă. Ea este comună tuturor constructorilor vieţii
CANDIDAŢII POPORULUI
297
noi care, alături de acest om de 78 de ani, caută neîncetat să transforme natura. Ea este o mărturie a capacităţii creatoare a omului, a puterii sale de a învinge chiar cele mai dezolante fenomene ale vieţii.
Iată pentru ce studenţii şi profesorii dela Universitatea din Bucureşti au propus un om de 78 de ani drept candidat al lor.
INTRO UZINĂ
De dimineaţă, ziua se arătase posomorită la obraz. Peste faţa cerului se întinsese o pojghiţă subţiratică, dar otova, de nori cenuşii. Prin perdeaua lor soarele de toamnă răsbătea cu greu... Apele Dâmboviţei păreau şi mai tulburi sub acea lumină difuză, împâelită...
Da, dar sirena dela uzinele „Matyas Rakosi" a spintecat văzduhul plumburiu al dimineţii cu aceiaşi cunoscută prospeţime. Anunţa pe oameni că e vreme să înceapă iar munca lor dătătoare de belşug, să continue eforturile înlănţuite ale schimburilor, lanţul necurm'at al bătăliei pentru plan... Şi a început o zi nouă de muncă, o zi ca atâtea altele, cu care s'au obişnuit harnicii tovarăşi dela „Matyas Rakosi", zilele noastre dragi, creatoare. Pentru totdeauna libere şi tot mai .bogate în realizări...
In secţia strungărie-motoare unde lucrează stahanovistul Nicolae Vasu şi brigada lui de stahanovişti, ceva te izbeşte din primea clipă... Câteva steguleţe roşii, vreo cinci-şase, punctează cu prospeţimea culorii lor, masivitatea maşinilor pe cars le împodobesc... Dar steguleţele şi mai ales cuvântul scris pe ele cu fir, nu se adresează maşinii, deşi ea este 'ajutor credincios strădaniei omeneşti... Steguleţele spun despre oameni şi spun foarte mult. Aci, la Vasu, un steag, dincolo altul, la stânga altul, la dreapta altul... Ca nişte flori cu obrazul dichisit...
La ora 6 precis, schimbul de dimineaţă intră în lucru, ca totdeJauna... Cu ioate acestea, azi nu e ca întotdeauna. Ceva pluteşte parcă în aer...
De cu vreme, uriaşa hală a motoarelor care a fost construită acum, în anii puterii noastre populare, a fost amenajată sărbătoreşte sub ochii curioşi ai ucenicilor.
— Avem adunare azi ? l-a întrebat un ţânc funinginos până'n albul ochiloî şi, poate din pricina 'asta, plin de importanţă,, pe maistrul Flondor dela strungărie-motoare.
— Avem. Azi e sărbătoare, flăcăule!  Dă-i zor.
— Eh, parcă nu-i dau ?...
Maistrul şi-a plimbat ochii peste întreg întinsul halei, lunecându-i dela scena improvizată peste secţia montaj şi peste secţia strungărie-pompe. Aici, la pompe, şi-a oprit ochii mai îndelung... Secţia lui e în întrecere cu pompele. „Ce-are să fie la 31 ? Care-o fi primul? Să mă lase în pace, dom'le 1 Mai încape vorbă? Noi trebuie să fim !..." Şi iar se întoarce : „parcă pompele nu tot aşa spun ?" Preocupat, şi-a tras şapca pe ochi şi-a pornit printre maşini...
L-au întâmpinat steguleţele cele roşii. A rămas cu ochii pironiţi la Vasu care mânuie cu străşnicie maşina... Un. arbore cotit, un vilbrochen, luceşte sub tăişul cuţitelor de strung. N'are ce spune maistrul : brigat>a aceasta merge ca ceasul... un ceas în care utemistul Nicolae Vasu e axul principal. Poate din pricina asta, — de bună seamă, din pricina asta — pe tabla de evidenţe a întrecerii, numele tânărului stahanovist este scris cu litere mai groase... S'ar putea să nu câştige secţia strungărie-motoare ? Ei, uite, aşa ceva e fo'arte greu de închipuit! . — Cum merge, Nicule ?
— Merge, meştere. Ca deobîceiu...
298
CANDIDAŢII POPORULUI
Acest „ca deobiceiu" a primit însă de câtăva vreme un înţeles nou. El înseamnă la Nicolae Vasu nu ceva asemănător dela o zi la alta, ci cu totul şi cu totul altceva, anume că „în fiecare zi mai mult şi mai bine". De aceea, de curând, schimbul lui Vasu, Constantin D*>aia, a avut o surpriză când l-a întrebat scurt, preluând maşina la ora 3:
-- Cât ?
— Patru norme.
Constantin Daia a fluierat uşurel a mare uimire şi l-a bătut pe umăr.
Nu era un secret pentru nimeni ce se va petrece în adunarea de după masă. Agitatorii spuseseră în fiecare secţie şi fiecărui muncitor că meetingul are ca obiect propunerea de candidaţi în Marea Adunare Naţională. De aceea, de bună se^amă de aceea, maşinile au mers rnai bine — sau numai i s'a părut aceasta maistrului ?... Nu, nu i s'a părut. Parcă şi Nicolae Vasu a lucrat azi mai altfel tfa deobiceiu... Trasatorul stahanovist Sachelarie Barbu avea nu ştiu ce cu o hârtie pe care din când în când o scotea din buzumar, o citea, o recitea, ştergea ceva şi iar adăuga... Avea el planurile lui pe care le discutase şi cu alţii. In fond, el ştia ce are să spună, ştia foarte bine... Avea părerea lui, verificată cu părerea altora, pe cine anume trebuie să-1 propună candidat... Propunerea de Candidaţi e o treabă la care trebuie să te gândeşti foarte serios. Iţi trimiţi, tovarăşe, reprezentantul în Marea ' Adunare Naţională, îl propui poporului să-1 voteze... Dar ce, asta e joacă ? Asta-i una dintre marile cuceriri ale noastre, frăţie ! Cum să nu te frământe gândurile ? Cum să te mulţumeşti cu una, cu două, cu nişte cuvinte asvârlite colo, pe-o foaie de hârtie?... Trebuie cuvinte cu miez, gândite... Ei! Iată de ce hârtia aceea boţită îl preocupă atâta pe tovarăşul Sachelarie Barbu.
Un megafon puternic a început să reverse peste hală o straşnică horă românească. „Tovarăşe, te-ai gândit pe cine propui candidat?" întreabă o lozincă de lângă scena improvizată. Muzica aceasta săltăreaţă, sglobie, care parcă-ţi toarnă viaţă în trup e ca un răspuns : „ne-am gândit, frate... Ce, parcă e aşa de greu ? Noi suntem oameni conştienţi... parcă degeaba ne-am prins în întrecere cu tovarăşii dela uzina „Gheorghiu-Dej" din Budapesta ? Uite, ne-am gândit şi-acum ne bucurăm de gândul nostru. Asta, bucuria, e o dovadă că gândul nostru e cum nu se poate mai bun. De gândurile rele nu te bucuri !"
Aşa ceva crede, de bună seamă, bătrânul muncitor oprit în preajma megafonului. Se uită cu lunare aminte la el, ridicându-şi faţa.
— E-te, măi, al dracului... ce-o trage ! De unde ştie ăia ce facem noi azi ?... Parcă ştie, aşa au nimerit-o.
Şi văzându-1 pe strungarul Dinu Ion care a venit îmbrăcat „la op' sute", cu părul pieptănat valuri-valuri, cu o cravată roşie strălucitoare, îmbrăcat de oraş, bătrânul nu s'a putut răbda să nu-1 întrebe :
— Ei, nepoate, te aşteaptă ? — şi-a tras cu ochiul. , Tânărul strungar a zâmbit:
— M'o fi aşteptând...
Dinu Ion avea însă, momentan, altceva de făcut; ceva de dragoste, dar o dragoste de alt chip... Se simţea dator să spună cine e alesul său, cine e candidatul pe care vrea să-1 propună. Toată ziua şi-a construit fraze în cap... Cât despre ceeace credea bătrânul, nici vorbă... Aşa-s dânşii, unii; nu se gândesc decât la tinereţea trecută. Ar dori de bună seamă, să aibă acuma anii tinereţii...
Hala s'a umplut... Muncitorii s'^au rânduit pe motoare, pe băncile laterale improvizate, în mijloc. A sosit şi corul, apropiindu-se de scenă. S'a urcat la tribună un grup numeros — prezidiul — şi îndată, muzica dela megafon s'a stins... A răsunat însă corul, începând Imnul nostru, al Republicii noastre.
CANDIDAŢII POPORULUI
299
Zdrobite cătuşe 'n urmă rămân...
...Au rămas în urmă într'adevăr, gândeşte de bună seamă tovarăşul Nicolae Popeseu, secretarul organizaţiei de bază. Şi n'au să mai vină niciodată cătuşele, nici numele odios al lui „Lemetru"... Acum, acum pe inscripţia dela poartă e scris numele tovarăşului Matyas Rakosi, i'ar în inimile noastre e bucuria vieţii, a victoriilor.
„Stăpân pe destine-i poporul !"
De aici, din această stăpânire a destinelor, a patriei sale, cresc marile victorii ale clasei muncitoare. La această stăpânire a fost chemată şi adusă de partid!
Sutele de oameni aşteaptă... O clipă doar. Tovarăşul Nicolae Popescu anunţă că tovarăşii dela Griviţa Roşie au propus candidat pe tovarăşul GheorgJie Gheorghiu-Dej...
Urale...
Pentru conducătorul nostru, al Partidului nostru... Pentru primul candidat al poporului...
— Să propunem şi noi, tovarăşi, pe cel mai bun dintre noi, care să ne reprezinte cu cinste în Marea Adunare Naţională !
Poate că nici nu mai trebuia să se urce primul la tribună tovarăşul Sachelarie Barbu. In jurul lui Nicolae Vasu —■ oare de ce ? — erau mai dese şirurile de muncitori.
— Eu propun pe tovarăşul Nicolae Vasu, candidat al nostru în Marea Adunare Naţională...
Vocea limpede şi răsunătoare a lui Sachelarie Barbu a fost acoperită de aplauze furtunoase. Un uterrfist mai expansiv l-a bătut pe Vasu cu palma pe spate. Chipul stahanovistului s'a acoperit uşor de rumeneala modestiei.
Se auzi din nou, răspicat, peste 'aplauzele răzleţe ale unui ucenic căţărat pe şina podului rulant, glasul grav al lui Sachelarie Barbu :
— De ce îl propun pe Vasu, tovarăşi ?...
...Un copilandru de pe Bărăgan a fost adus la Bucureşti să înveţe meserie. De-atunci au trecut m'ai bine de zece ani. Băiatul a cunoscut din plin munca grea, umilitoare, la patron. A învăţat însă cu îndârjirea omului care vrea şi trebue sâ trăiască... Dar la 23 August 1944, năzuinţele de veacuri ale poporului nostru şi-a găsit o strălucită împlinire... Nebiruitele oşti sovietice ne-au adus eliberarea... Clasa muncitoare a pornit la cucerirea puterii în stat, şi-a luat soarta în propriile sale mâini !
— Nicolae Vasu, tânăr şi înflăcărat, <a luat parte la toate aceste victorii ale clasei muncitoare, ale poporului nostru ! spune tovarăşul Sachelarie Barbu, din ce în ce mai avântat. Ştim cu toţii că, încă dela naţionalizare, Nico'.'ae Vasu a fost încontinuu muncitor fruntaş al uzinei noastre. Astăzi stahanovist şi inovator.!. Numele Iui a împânzit meleagurile patriei şi a trecut hotarele ei!
In ziua de 12 Aprilie 1952, ziarul uzinei „Matyas Racosi" apărea pe prima pagină cu fotografia utemistului Nicolae Vasu. Tânărul iniţiase acţiunea complexă pentru folosirea maximală a tehnicii...
Prins în întrecerea socialistă pentru consolidarea succesului reformei băneşti şi în cinstea zilej de 1 Mai, Nico>ae Vasu a observat că se poate face mai mult, mai bine, mai cu folos. Ef aplica o serie de metode sovietice, şi tehnice şi de organizare. Le-a studiat în amănunţime. S'a gândit la ele. Din minte nu putea să-i
300
CANDIDAŢII POPORULUI
iasă sfatul vestitului stahanovist Pavel Bâeov: „ai grijă ca succesele tale să devină ale tuturor"... Şi s'a dus la organizaţia de partid să se sfătuiască...
In câteva zile, muncitorii din întreaga ţară au aflat despre valoroasa iniţiativă a destoinicului stahanovist. Au început să vină scrisori, delegaţii în schimburi de experienţă, ziarişti... Uzinele din Bucureşti au fost printre cele dintâi : 23 August, Republica, Dinamo...
Primii însă au fost muncitorii din secţia strungărie-motoare, locul de muncă al stahanovistului. Căci iniţiativa sa nu dă rezultate dacă nu cuprinde ssecţii întregi, ramurile respective ale procesului de fabricaţie... Iniţiativa implică o largă organizare, o strictă disciplină în muncă, o planificare riguroasă, o cunoaştere deplină a tehnicii înaintate... Dela fiecare muncite, la secţie, la întregul proces tehnologic, la conducere... E o muncă uriaşă, de bună gospodărire... Din pricina asta au început să apară în ziare noutăţi de felul acesta : „muncitorii şi tehnicienii dela Reşiţa au luat hotărîrea..., petroliştii de pe Valea Prahovei..., sectorul 11 excavaţii Stâncă „Şantierul Tineretului" de pe canalul Dunăre-Marea Neagră..., minerii din valea Jiului..., uzinele 1 Mai şi Macazul din Ploieşti..., Arad, Timişoara..."
Muncitorii din întreaga ţară au început să-şi însuşească iniţiativa stahanovistului Nicolae Vasu. In curând numele acestuia a trecut graniţele patriei...
In secţia strungărie-motoare, primele zile n'au dat mare lucru. Era ceva nou, încă nestăpânit. Dar în zilele următoare, 'a început să se simtă cum productivitatea muncii se ridică... se ridică mereu ! Opt procente, zece, doisprezece... La 17 Aprilie, producţia planificată pe acea zi a fost depăşită cu 67% !... Începuseră primele roade ale iniţiativei !
La 17 Iunie, Nicolae Vasu a primit o scrisoare din partea stahanovistului David Vasile. Era chemat la întrecere în cinstea zilei de 23 August. Se vorbea acolo despre multe şi frumoase lucruri... Se vorbea de 2—3 norme zilnice. Astăzi, Nicolae Vasu dă p'atru norme ! Ora lui de muncă s'a lărgit de patru ori!
In mintea celor care îl cunosc pe Nicolae Vasu mai îndeaproape, a apărut de bună seamă în aceste clipe în care aclamă propunerea de-a fi candidat în Marea Adunare Naţională, amintirea unei mici întâmplări :
îndată după răspândirea ştirii cu privire la inovaţie, au venit în schimb de experienţă mai mulţi stahanovişti şi muncitori fruntaşi din Bucureşti. Au cercetat totul cu amănunţime, au pus întrebări peste întrebări... Au stat şi l-au privit cum lucrează... I-au cerut explicaţii suplimentare. Nicolae Vasu, cu zâmbetul său tineresc pe buze, a răspuns tuturora cu răbdare, cu competenţă. La urmă, State Ionescu, cunoscutul stahanovist din capitală, i-a strâns mâna voiniceşte şi l-a bătut sdravăn pe umăr :
— Măi, băiete ; măi, frate, mă, dar bun gospodar mai eşti ! Bravo !
Şi l-a cuprins cald ca pe un adevărat frate...
Sunt zile pe care nu le poţi uita niciodată. Unii spun că zilele de nenorocire nu le poţi uita niciodată. Poate... Sunt alţii care spun că cele de bucurie nu le uiţi. Şi-asta se poate. Ei, dar gândul se opreşte cu drag numai la zilele de bucurie, căci acestea au mai multă putere asupra fiinţei tale! Zilele de bucurie au fost atât de puţine pentru mult încercatul nostru popor, pentru mult încercata clasă muncitoare... Ele însă au început să se înmulţească... mereu, mereu. Se adaugă unele altora din ce în ce. Peste grijile şi frământările de fiecare zi există o lumină mare care ne umple de fericire, de încredere, de dragoste pentru viaţa noastră nouă • e lumina puterii noastre creatoare, lumină descătuşată de Partid. Nicolae Vasu dă patru norme în cinstea alegerilor, constructorii de pe şantiere scot la iveală din nimicul dinainte, uriaşe victorii, oamenii se cultivă si cresc, viaţa noastră devine din ce în ce mai îmbelşugată.
CANDIDAŢII POPORULUI
301
La uzinele „Matv^as Rakosi" îndată după adunare, .muncitorii şi-au reluat Socul lângă maşini, părăsit o clipă. De-allîel ei nu părăsiseră munca ; o continuaseră sub altă formă. Era ceva tot atât de firesc să-şi propună candidatul în Marea Adunare Naţională, cum firesc este să stai aplecat atent asupra maşinii şi s'o pui să sbârnâie pentru împlinirea şi depăşirea planului. Toate trebuiesc făcute, şi împlinirea planului, şi conducerea statului, de aceeaşi putere : puterea clasei muncitoare.
In aceasta stă marea noastră fericire. Noi, cu puterea noastră, le facem pe toate... Şl le facem cât se poate mai bine. De aceea iubim noi Partidul care ne-a adus la aceste victorii ; îl iubim pentrucă iubim însăşi viaţa noastră !
LA PĂULEŞTI
Domol, susurând sub sălciile bătrâne şi prin stuf, Someşul curge clipocind pe sub grădinile Păuleştilor.
La acest ceas liniştit al serii de toamnă timpurie, cu cer curat şi spuzit de stele, satul e stăpânit de-o tăcere adâncă ; arareori răzbat stingher lătrături de câini. De-alungul uliţei mari şi pietruite, becurile îşi revarsă lumina gălbuie, tremurată de-o pală de vânt, venind de către păduri. Totuşi, din când în când, trec oameni grăbiţi, în haine de sărbătoare, zorindu-şi nevestele. Se îndreaptă spre sediul gospodăriei. In astăseară, vor propune un Candidat în alegerile deputaţilor pentru Marea Adunare Naţională. Odinioară, în această casă de piatră, mare şi greoaie îşi făcea veacul, lăfăindu-se, groful Horvath. Din grof n'a mai răm*as decât amintirea neagră, iar îh locul unde se fudulea herbul lui, se arcuieşte tabla roşie a gospodăriei colective „Steagul lui Lenin".
Geamurile înalte revarsă dintre zidurile grc*ase o perdea strălucitoare de lumină, şi prin ele se răspândeşte svon înfundat de glasuri, un murmur stăruitor : colectiviştii au adunare. Cei sosiţi mai devreme, aşa cum se cuvine unor oameni harnici şi neogoiţi, şed pe laviţele din cerdac, răsucind alene câte-o ţigară groasă, vorbesc despre semănăturile şi arăturile.de toamnă. Femeile, mai gureşe, aşa cum sunt ele, s'au încins la taifas şi desbat cu aprindere rezultatele întrecerii, afişate de dimineaţă pe tabla de onoare.
— Ai văzut? Margareta fierarului Tolnai şi-^a agonisit o avere întreagă de zile-muncă.
— Eu socotesc, dragă, că o bat gândurile de măritiş. Uite la ea, cum roşeşte... Nu te sfii, Margaretă, că toate am fost odată tinere...
Margareta, îmbujorată, se trage la o parte, căutând cu privirile pe cineva care n'a sosit încă („cum pot fi unii oameni aşa, să nu vie, când ştiu că-i aştepţi, şi le ţii Ioc pe,bancă, lângă tine?")
Pilinschi' Ion, adus de spate, mustăcios şi roşcat, se învârte încoace şi'ncolo fără stare. Preşedinta stă de vorbă cu brigadierul Balogh Andor. Ea mărunţică, el încă odată de înalt şi lat în spate ; ca un urs. Pilinschi se apropie de ei („Uite par-că-i o fetiţă necoaptă când stă lângă Andor").
— Apoi, drept să-ţi spun, Marişca noastră, ne-am tot socotit în fel şi chip pe cine să propunem şi până la urmă ne-am hotărît să alegem pe cel mai bun gospodar din colectivă. Ce zici, bade Pilinschi, am'hotărît bine?
— Nici nu se putea mai bine, surâde Pilinschi, făcând cu ochiul. O să ne reprezinte cu cinste în adunarea ţării.
Vitiz Mihai, ferchezuit şi cu voie bună, a strâns împrejurul lui tineret totdeauna să asculte păţanii cu haz. Vitiz e mare meşter la povestit. De data asta, VH''v M'hni vorbeşte cu totul şi cu totul altfel, parcă nici nu-ţi vine să crezi că-i ei. II frământă de bună seamă, acelaşi gând ca şi pe ceilalţi: au să propună un candidat „clasa 'ntâi" !
302
CANDIDAŢII POPORULUI
In sfârşit, cei aşteptaţi au venit şi, curând, zarva şi. murmurul se potolesc, începe adunarea generală. Sunt toţi la locurile lor. Madaroşi grăjdarul, s'a aşezat ca de-obicei în rândul întâi, acolo unde e locul lui statornicit. Aici a şezut nemai încăpându-şi în piele şi atunci când a primit diplomă pentru creşterea mânjilor şi tot aici a stat când l-au criticat pentru îngâmfare şi delăsare în muncă. Dar nu numai el, fiecare colectivist îşi are locul lui în sala asta unde odinioară n'ar fi în.drăs-nit să intre decât cu căciula în mână şi cu ochii aţintiţi în podea. Fierarul Tolnai îşi urmăreşte fetele (,,Orice-ai zice, seamănă cu maica lor care a fost frumuseţe vestită la vremea ei. Asta n'o spun eu ca tată, ci alţii, mai ales cei tineri").
La masa prezidiului, lângă tovarăşul venit dela Regională, şade preşedinta-lor, Maria Zidarii. Când se apleacă deasupra hârtiilor depe masă, pare şi mai mărunţică ; doar ochii îi lucesc ager de sub basmaua neagră înodată sub bărbie. După cuvântarea tovarăşului dela regională, se ridică Paku loan, secretarul organizaţiei de partid. îşi plimbă privirea peste cei din sală, apoi întreabă :
— Cine cere cuvântul ? < 1 In rândul al doilea svâcneşte în sus un braţ gros, de pe care alunecă mâneca, desvelindu-1. In lumina puternică a sălii stau ridicate şcolăreşte .două degete şi-o palmă bătătorită.
— Pofteşte, tovarăşe Balogh.
Balogh Andor, brigadier de câmp, se uită în jur. Pare că ar aştepta încuviinţarea celorlalţi, apoi se reazămă greu de spătarul băncii şi începe să vorbească rar, cumpănind greutatea fiecărui cuvânt.
— Apoi, tovarăşi, iaca ce am eu de spus. Propun drept candidat al F.D.P.-. ului pe tovarăşa Maria Zidarii. Să fie deputata noastră în Marea Adunare Naţională. Merită'. Eu o cunosc demult, de când eram prunci necăjiţi pe aceste meleaguri..
Maria Zidaru tresare. E viaţa ei, depănată de glasul gros, potolit, al lui Balogh ? Viaţa ei ? Pe la prânz au stat de vorbă desore tarlaua de lângă Someş. Trebue grăpată. Brigadierul şi-a însemnat ceva, apăsat, într'un carneţel cu scoarţe roase. Şi acum...
...Grea viaţă a avut. A petrecut-o aci, în Păuleşti, în apropierea casei ăsteia, unde atotputernic era „milostivenia sa", groful Horvath...
Era tot o!toamnă timpurie. Cobora o seară albastră şi tristă, aşa cum o simt oamenii fără căpătâi. Stătea pe o laviţă şi picotea de somn: era o fetişcană abia răsărită, nici picioarele nu-i ajungeau la pământ când stătea pe laviţă. Ar fi vrut să doarmă dusă până în zori. Dar nu se putea. Domnul Horvath nu se întorsese încă dela vânătoare şi slugile, chiar dacă n'aveau ce face, trebuiau să-1 aştepte. Chiar dacă n'aveau ce face ; „din cinste, din respect", spusese domnul Horvath. In seara aceea, primise o palmă. Fără pricină : aşa cum o bătea mereu şi doamna grof iţă. Cine s'o fi apărat ? Tatăl ei era dcp'arte, slugă la bogătanul Hertzog din Borleşti. Cine s'o fi mângâiat, când plângea cu sughiţuri amare ? Maică-sa nu mai era. N'o cunoştea decât din vorbele oamenilor: ştia doar că avea în obraji două pete sângerii cM două petale de mac, şi că a murit de tusă.
— Aşa era viaţa pe atunci, şi popii ne spuneau că-i dela dumnezeu.
In 1942, s'a căsătorit Maria noastră cu Zidaru, cu Vasile. Era muncitor la fabrica de vagoane, dar l-au dus pe front şi Maria a rămas cu trei copii în poală.
Colectiviştii clatină din cap : câţi nu-şi plâng şi acuma câte-un frate ori soţ care nu s'a mai întors ?
— După ce ne-au eliberat sovieticii, urmează Andor, am primit pământ la reforma agrară. Ne-^a părut bine şi am priceput că de-acuma nu mai suntem singuri : a luat partidul în mână rostul ţării. Dar era greu : oamenii n'aveau vite cu care să-şi lucreze pământurile căpătate. Pantelimon Procopie dădea boii împrumut
CANDIDAŢII POPORULUI
303
şi hambarele i se umpleau. Apoi a venit 1 Mai 1946... apoi ne-am pregătit de alegeri... Spuneţi, tovarăşi, vă mai aduceţi aminte?
Nu-i nevoie să-şi închidă ochii. Maria revede şi aşa toate cele petrecute», atunci. Tot toamnă era şi vântul aprig al pustei mătura uliţele. Ea şi-cu doi tovarăşi dela plasă umblau din uliţă'n uliţă, lipeau afişele pentru alegeri. A fost cea dintâi muncă obştească a ei şi a făcut-o din tot sufletul. Dar noaptea, chiaburii au rupt afişele. Dece oare ? Asta era marea întrebare a Măriei Zidaru de pe vremea aceea.
Vasile Cosma, venit anume pentru alegeri dela Satu-Mare, a lămurit-o. Până a doua zi satul a îmbrăcat din nou vestmântul sărbătoresc» Tot cam atunci a intrat Maria în partid. N'o să uite niciodată bucuria ce-a simţit-o în acea zi. Din ziua intrării în partid şi-a pus drept ţel să strângă în jurul ei cât mai mulţi ţărani săraci din Păuleşti. Ce fericită a fost, atunci când a izbutit să atragă spre Partid pe Agnita Costan, pe Maria Pop şi pe Emilia Novotan ! Prima izbândă în munca ei de comunistă.
Ascultă glasul gros al lui Balogh Andor :
— In patruzeci şi opt a fost aleasă în comitetul de partid al plăşii. In 49, în Martie, după Rezoluţia Plenarei a doua a Comitetului Centra! al Partidului, a susţinut că la noi, în Păuleşti, se poate înjgheba o gospodărie colectivă. Prin ea putem să mulţumim partidului că ne-a arătat calea spre belşug. Vă aduceţi aminte? Ea a fost preşedinta comitetului de iniţiativă şi când la 28 August a venit aprobarea dela Comitetul Central pentru înfiinţarea gospodăriei colective, a izbucnit în plâns.
Măriei i se aşterne un zâmbet pe buze E drept, a plâns atunci, dar a plâns de bucurie. " (
Gospodăria abia se născuse când colectiviştii din Botiz au chemat la întrecere gospodăriile din jur. Atunci, la o adunare, tot ca aceasta, doar că pe-atunci erau numai 44 de •fainii ii, au hotărît să nu se lase nici ei mai prejos decât botizenii. Erau la prima întrecere, nu se pricepeau încă la multe lucruri, au muncit însă cu dragoste. Ştie toată lumea cum a muncit atunci Marişca lor. Şi când au isprăvit cu însămânţările, au aflat că au ieşit prima gospodărie pe ţară. Au scris şi ziarele despre „Steagul lui Lenin". Şi de-atunci încoace, câte nu s'au mai scris despre gospodăria lor, despre colectivişti şi despre rânduiala cea fără cusur pe care o ţine preşedintele lor ? Atunci, în acea toamnă, ea, Maria Zidaru, ea care a slugărit la bogătanul Horvath Gheorghe, a fost chemată la Bucureşti, la Comitetul Central al Partidului. Era pentru prima oară când călătorea cu trenul. Până atunci nu fusese nici măcar până la Cărei sau Baia Mare.
La Bucureşti, a aflat că va pleca la Moscova împreună cu alţi delegaţi, ca invitată a Uniunii Sovietice.
Era în iarna lui 49 ; tovarăşul Stalin împlinea 70 de ani.
Nu-i venea să-şi creadă urechilor. Ea, slujnica de ieri, va pleca în marea Ţară a Socialismului ca să-1 vadă cu adevărat pe tovarăşul Stalin !
Trenul sbura peste nesfârşite stepe albe, iar ea stătea la fereastra unui vagon şi nu se mai sătura privind. Apoi Moscova, solemnitatea dela Teatrul Mare, apoi recepţia dela Cremlin... Erau acolo oameni din toate colţurile lumii. Ea stătea sfioasă lângă o fereastră mare. Prin perdelele străvezii se vedeau zidurile oraşului învăluite în amurgul geros de iarnă rusească.
304
CANDIDAŢII POPORULUI
A fost ca'n poveste. Orfana născută şi crescută într'un sătuc uitat în colţul de miazănoapte al Ardealului a văzut pe cel mai mare om al zilelor noastre
Şi astăzi parcă vede aevea toate cele petrecute atunci. îşi aduce aminte de fiecare mişcare a tovarăşului Stalin, de părul lui încărunţit, de pipa pe care o ţinea între degete. Vorbea cu oaspeţii sosiţi din toate colţurile lumii şi toţi păreau că-i sunt cunoscuţi vechi.
La întoarcere ardea de nerăbdare să le povestească celor din Păuleşti despre tovarăşul Stalin, despre orânduirea treburilor în colhozul „Lenin" unde fusese în ospeţie...
In gară la Sătmarţo aştepta mulţime cât nu văzuse în viaţa ei. Au venit s'o întâmpine pe lângă colectiviştii ei, muncitorii din oraş, ţăranii din toate satele învecinate. Şi-atunci, iar nu şi-a putut stăpâni lacrimile. Erau lacrimi de fericire...
Mai apoi Congresul Păcii dela Varşovia... vizita la Maidanek şi Auschwitz... Discuţia cu Mereseev... Eroul aviator cu picioarele în proteze a trimis o scrisoare de îmbărbătare bărbatului ei, Vasile Zidaru, întors din război fără un picior.
După ce a venit dela Varşovia, s'a apucat cu şi mai multă râvnă de gospodăria colectivei. Acum ştia şi mai-taine că aşa luptă ea pentru pace.
— Tot preşedintei noastre îi datorăm şi faptul că astăzi Madaroşi a ajuns colectivist bun. Cred că şi el este pe-un gând cu mine când o propun candidată, urmă răspicat Balogh.
— Sunt! sare Madaroşi din rândul întâi de bănci.
Din fundul sălii, de lângă geam se ridică încet Todică. El e porcarul gospodăriei, flăcăiaş cam sfios din fire. Se uită la Balogh, apoi la Paku. Pare că i s'au oprit cuvintele în gâtlej. Totuşi îşi ia inima în dinţi :
— Tovarăşi, nu vreau să iau cuvântul, totuşi socotesc că se cade să spun şi eu o vorbă. Şi eu, ca şi brigadierul Balogh, o propun tot pe tovarăşa noastră preşedintă. O propun pentrucă, vedeţi... eu una ştiu : că dacă-s astăzi aici, apoi Măriei Zidaru trebue să-i mulţumesc neapărat. Asta am vrut să spun.
Şi Todică se aşeză împurpurat la faţă, căci simţise aţintite asupra lui privirile tuturor.
Maria Zidaru surâde. Frumoasă e povestea lui Todică.
In apropierea satului, ca o oază de salcâmi la marginea pustei, se ridică vechea fermă baronească. Acum aici este crescătoria de porci a gospodăriei, de care îngrijeşte Todică Ion.
Ori de câte ori vine vorba de Todică, oamenii zâmbesc în semn de preţuire, căci porcar ca el mai rar. Şi cu ani în urmă, când alţi copii se jucau fără griji, el tot porcar era. Copilăria lui cenuşie s'a scurs pe câmp, între porci, bătută de vânturi şi de ploi. Pe atunci, din zori şi până'n noapte, păzea ■ porcii chiaburului. Dar porcii se îngrăşau atunci nu pentru păuleşteni, ci luau calea târgului Sătma-rului, unde erau cum(păraţi tot de oameni ca Barbu, căci numai ei aveau bani. Todică stătea lângă porci şi-şi făcea lanţuri de păpădie. Alte jucării n'a cunoscut. El avea acasă şase fraţi, iar mama sa era mai mult bolnavă. Todică n'a avut vreme să se joace. Se scula dimineaţa şi se întorcea seara târziu frânt de oboseală. Aşa era pe atunci.
CANDIDAŢII POPORULUI
305
Dar anii s'au scurs ; s'au schimbat şi vremurile şi soarta copiilor. Todică s'a făcut flăcău în toată firea, şi conducerea gospodăriei i-a dat în seamă crescătoria de porci ; 18 scroafe care în curând vor avea o mulţime de purcei şi 60 de porci din care trebue să se facă slănină de patru degete până la iarnă.
Todică are grijă de toate astea şi le face bine. Ii e dragă meseria... Dar nu toţi se bucurau de propăşirea gospodăriei ca Todică. Dimpotrivă, Kecskes Ion şi Asztaioş Ion se înegurau la chip ori de câte ori treceau prin faţa tablei de onoare. Se mira Todică văzându-i cum le plăcea să poruncească, să se uite de sus la ceilalţi, să se răstească la ei.
într'o zi, i-a văzut împreună. Arătau tare mohorîţi. I-a întrebat :
— Ce-i de staţi aşa de întunecaţi, ca norii înainte de furtună ?.
■ — Da, furtună! i-a aruncat Kecskes cu duşmănie în glas. Todică nu s'a mulţumit cu acest răspuns în doi peri. S'a dus la Maria Zidaru.
— Ce-au păţit Kecskes şi Asztaioş ? Is suferinzi ?
— Simt ! i-a răspuns preşedinta. Şi suferă de-o boală fără vindecare. Au crezut că o să scape, dându-se drept mijlocaşi, atunci când au intrat în gospodărie, dar s'au dovedit a fi chiaburi, şi încă dintre cei mai periculoşi...
încă în seara aceea colectiviştii s'au adunat să-i judece pe chiaburii ce se ascunseseră în gospodărie. A luat cuvântul şi Todică la acea adunare, pe care n'o s'o uite păuleştcnii multă vreme.
— Zic unii aici că Asztaioş şi Kecskes îs gospodari buni. Or fi ei buni, dar numai ca să strângă avere pentru ei. Asta au vrut să facă şi în gospodărie. Iţi aduci aminte, Kecskes, de vremea când îngrijeam de porcii tăi ? Poate că ai uitat şi ai vrea să uite toii, dar eu n'am uitat. Ce fel de mijlocaş eşti tu ?
— Chiabur în toată legea ! se ridică Maria Zidaru în picioare. Avea faţa îmbujorată. Vorbea totuşi calm, cumpănind fiecare cuvânt... Ce fel de gospodar e acela care ziua se face că munceşte, iar noaptea, pe ascuns, izbeşte cu târnăcopul Ia temelia gospodăriei ? Asta au făcut şi Kecskes cu Asztaioş în colectivă. Ziua munceau ca să strângă avere, iar noaptea, cu vorbe veninoase încercau să surpe încrederea colectiviştilor în ziua de mâine.
— Aşa-i ? sări un om uscăţiv. Şi mie mi-a spus Kecskes nu odată vorbe de-acestea, şi nu înţelegeam ce-J face să le-spună. Acum înţeleg.
S'au ridicat apoi alţii şi alţii...
încă în seara aceea, cei doi chiaburi au fost scoşi din gospodărie.
Balogh Andor vorbea despre drumul străbătut de colectiva gospodărită de Maria Zidaru.
— Când a apărut Proiectul de Constituţie, eram în preajma secerişului. Vă amintiţi cum am pornit întrecerea atunci ? Ştiţi cum a mers totul strună, nu alta... Cum tovarăşa Marişca a noastră a fost ca un comandant. Doar aveam de dat o bătălie în toată legea, tovarăşi...
Maria Zidaru îşi aduce aminte de acele zile. Au muncit cu toţii, da, cu adevărat ca într'o bătălie, are dreptate tovarăşul Balogh. S'au luat atunci nişte angajamente de toată frumuseţea. Acolo, pe câmp, în ceasul amiezii le-a citit Proiectul de Constituţie.
Seeerătorii o ascultau cu încordare. Nu mai ţineau seama nici de potopul de raze împrăştiate de soarele arzător, nici de sudoarea ce ii se strecura pe sub cămaşă.
Din când în când Maria îşi ridica privirile de pe ziar, se uita roată la cei strânşi în jurul ei. Oamenii o ascultau cu încredere. Când sfârşi, stărui câteva clipe o tăcere adâncă, apoi deodată, ca o răpăială de ploaie văratocă izbucniră aplauzele...
20 — Viafa Românească — u. 3801
306
CANDIDAŢII POPORULUI
Agitatorul Cocioarvă, un colectivist sdravăn şi bun cosaş, se ridică în picioare.
— D'apoi eu, tovarăşi, zic că trebue să muncim mai mult de-acum, ca să întărim legea asta nouă. In cinstea Proiectului de Constituţie, eu mă prind să dau mâine o normă şi jumătate.
Bogdan Ion, un tânăr voinic, vânjos, cu părul căzut pe frunte se apropie iute de strângătoarea şi de legătorul din echipa lui. „Şedinţa" lor n'a durat mai mult decât o clipă. Se înţeleg din priviri. Bogdan tuşeşte puţin. Asta e obiceiul lui. Apoi spune cu vocea lui groasă :
— Şi echipa noastră dă tot atâta. Pe urmă adăugă şugubăţ : — Şi încă ceva pe deasupra 1
— Cât echipa lui Bogdan face şi a mea ! sare aprins Horotan Mihai. Ba mai mult 1 Două norme ! Ce zici, frate Bogdane ?
Dar Bogdan nici n'are vreme să-i răspundă, căci i-o ia înainte strângătoarea.
— Două să fie! (Bogdan încuviinţează din cap). Numai să-ţi legi sdravăn nădragii !
Fetele încep să râdă.
-- Şi eu mă prind să dau 150 procente, spune Covaci Ludovic. Maria se uită la el şi zâmbeşte. S'au înfocat cu toţii.
— Şi eu !...
— Şi eu !...
Un flăcău înalt face cu mâna semn să se facă linişte, apoi îşi spune cuvântul.
— Şi eu.,. în cinstea Proiectului de Constituţie, mă prind la întrecere cu fruntaşii. Cu tine, Cocioarvă şi cu tine, Bogdane !
Bogdan strigă tare, să fie auzit de toţi:
— Tovarăşi, tovarăşi... Eu propun ca tovarăşa Maria Zidaru să anunţe raionul din Sătmar că noi, colectiviştii din Păuleşti, isprăvim cu secerişul în zece zile.
— Iar uiţi de noi ? se ridică Margareta Tolnai. Dacă vă ţineţi bine voi, cosaşii, noi strângătoarele socotim că putem isprăvi în opt zile.
— Aşa ! spuse comunistul Budai. Şi eu aşa socot. In opt zile !
încă în seara aceea, la adunarea generală, făcută în cinstea Proiectului de Constituţie, au hotărît să termine muncile de seceriş în opt zile. Tovarăşa Maria Zidaru a propus ca tot în cinstea Constituţiei a doua zi să fie declarată zi de onoare.
In seara următoare, pe tabla dela sediul gospodăriei stătea scris cu litere mari, ca să poată citi toţi: „IN CINSTEA CONSTITUŢIEI GOSPODĂRIA NOASTRĂ A DEPĂŞIT PLANUL CU 150 LA SUTA". Şi tot în seara aceea, postul de radio Bucureşti a vestit ţării întregi vrednicia lor. Ascultau cu inima plină de mulţumire. Glasul ce venea de departe, din capitala patriei dragi, vorbea despre ei şi despre faptele lor. Ascultau şi se gândeau că în ceasul acesta de seară poate ascultă şi tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej cum ştiu să cinstească colectiviştii din Păuleşti noua lege a Patriei noastre. în care sunt consfinţite victoriile clasei muncitoare condusă de partid. Ascultă şi se bucură de bună seamă.
In acele zile de bătălie, nimeni n'a rămas în urmă ; fierarul Tolnai a tras câte douăsprezece şine de roată pe ceas, în loc de două ceasuri la o şină ! A făcut el o inovaţie care i-a dus vestea peste şapte sate... Nici pionierii n'au rămas la coadă. Au năvălit zburdalnici pe câmp să culeagă spicele risipite.
— Ei, voinicilor, voi cum staţi? Lăsaţi şi ciorilor de ciugulit? — i-a întrebat Maria Zidaru.
CANDIDAŢII POPORULUI
307
— Nu lăsăm nimic pe seama lor ! spune cu dârzenie un copil mai răsărit. Ciorile-s păsări hrăpăreţe şi vătămătoare, ca chiaburii. Aşa că merită să moară de foame !
— Aşa-i. Să nu lăsaţi nici un spic pe seama ciorilor.
O fetiţă cu cravată roşie la gât se apropie de preşedintă şi-i spune cam cu părere de rău :
— Mi-a spus bunicul că am să găsesc aici maci înfloriţi.
— Şi n'ai găsit niciunul ?
— Nu...
— Nu-i nici o supărare. Mergem duminică la Someş şi culegem un braţ
întreg.
Şi-i mângâie cu drag cosiţele blonde ca spicele pe care le culegea.
In sală se făcu tăcere. Balogh Andor priveşte în jur, apoi vocea îi răsună din nou :
— Cu ajutorul tovarăşei Maria ne-am îndeplinit angajamentele în cinstea proiectului de Constituţie. Eu sunt convins că şi de acum înainte Maria Zidaru, preşedinta noastră îşi va îndeplini sarcinile, ori cât de mari ar fi ele.
Cineva a început să bată din palme. Apoi ropotul de aplauze parcă n'ar mai fi vrut să înceteze.
In creerul munţilor, acolo unde, abia ieşit din adâncuri, Someşul porneşte la drum lung peste plaiurile ardelene, el nu e decât un fir de apă ce se strecoară sfios şi nebăgat în seamă. Dar unda subţire curge înainte ascunzând în sine putari nebănuite.
In curgerea lui neîncetată, creşte şuvoi, puterile sale ascunse sfarmă îngrădirile de stânci' ce-i stau în cale şi, scăpat din strânsoare, Someşul îşi desfăşoară apele în albie largă. La fel sunt şi oamenii : acum trei ani, în Păuleşti s'au prins patru tovarăşi. Mai apoi, împreună cu alţii patruzeci au alcătuit gospodăria. Astăzi tot satul, 160 de familii s'au strâns sub „Steagul lui Lenin".
Maria Zidaru nu va răspunde numai de cele 160 de familii ci de mii de colectivişti, de mii de ţărani muncitori, care odată cu soarele se află pe ogoarele întinse, trudind pentru pâinea albă a ţării.
Proiectul de Constituţie a devenit lege. Paragrafele lui prind viaţă şi la îndeplinirea lor stă de veghe şi Maria Zidaru, şi mulţi alţii ca dânsa : acolo unde muncitorii sapă drum nou Dunării spre Mare, acolo unde învăţaţii cercetează tainele ştiinţei, la mesele unde poeţii strunjesc cuvintele cântecelor despre muncă, luptă, libertate şi dreptate.
Maria Zidaru se ridică încet:
— Tovarăşi... vă făgăduiesc că-mi voi face cu cinste datoria, dacă voi fi aleasă în Marca Adunare Naţională.
Şi oamenii au isbucnit într'un glas :
— Ştim !
ao *
TEORIE $1 CRITICĂ
G. GRJGORIEV
DESPRE CONFLICT Şl SUBIECT
i
Discuţia care se poartă în paginile ziarelor şi revistelor cu privire ia problema rămânerii în urmă a dramaturgiei şi care se desfăşoară în cadrul viii al criticii şi autocriticii, contribue la ridicarea nivelului dramaturgiei cinematografice din punctul de vedere al conţinutului ideologic şi al măestriei artistice, contribue la purificarea artei noastre de teoriile dăunătoare, cum ar fi „teoria" lipsei de conflicte, netezind astfel drumul desvoltării noastre de aci înainte.
Tovarăşul Stalin arată că „fenomenele sociale au... particularităţile lor specifice, care le deosebesc unele de altele şi care sunt de cea mai mare importanţă pentru ştiinţă" („Marxismul şi problemele lingvisticii"). Această importau! â indicaţie a tovarăşului Stalin a dat o lovitură zdrobitoare vulgarizatorilor, care au substituit cercetarea profundă a legilor de desvol-tare specifice dramaturgiei cinematografice cu teze superficiale şi simpliste.
Una dintre problemele cele mai importante în dramaturgia cinematografică este aceea a rolului pe care îl joacă subiectul, înţelegerea justă a naturii subiectului şi a forţei sale motrice — conflictul — are o importanţă deosebit de actuală. De definirea greşită din punct de vedere teoretic a conflictului şi a subiectului se leagă neputinţa, pe care o observăm în practica creaţiei, de a arăta şi de a desvălui m mod concret şi veridic fenomenele negative ale realităţii.
Pentru Gorki subiectul îl constitue „legăturile, conlradicjiuc, simpatiile, antipatiile şi, în genere, raporturile reciproce ale oamenilor — Istoria creşterii şi' formării unui caracter oarecare, a unul tip"\ Aşadar subiectul este ansamblul întâmplărilor şi acţiunilor personagiilor, ai relaţiilor dintre ele, în care se desvălue ideia şi conţinutul scenariului.
In viaţă, caracterul oamenilor se manifestă prin fapte (omul se cunoaşte după fapte). In artă, personagiul şi subiectul există într'o unitate dialectică.
Scriitorul caută în subiect cheia unei cât mai vii şi veridice întruchipări în scenariul său a intenţiei sale poetice şi a conţinutului de idei, pentru a desvălui cât mai profund şi emoţionant chipurile eroilor.
Subiectul nu trebuie adus din afară, el trebuie creat din materialul temei dale, al figurilor date, al evenimentelor date, adică din ceeace devine conţinutul concret al scenariului.
Studiind natura subiectului, desvăluind legile specifice ale subiectului în cinematografie, teoria cinematografică luptă neîncetat împotriva bucherilor care anchilozează concluziile ştiinţei, împotriva tratării dogmatice ţn rezolvarea problemelor dramaturgiei cinematografice.
Fără a se odihni pe laurii a ceeace au realizat, cei mai buni scriitori care lucrează în domeniul cinematografiei caută în permanenţă procedee mereu noi, tinzând să folosească nemărginita varietate a mijloacelor de expresie ale artei cinematogra-
DESPRE CONFLICT ŞI SUBIECT
309
fice şi bazându-se pe experienţa atât de bogată a literaturii noastre.
După demascarea grupului antipatriotic de critici cinematografici cosmopoliţi, s'au prăbuşit pentru totdeauna rămăşiţele zidului artificial, prin care cosmopoliţii au încercat să despartă arta cinematografică de literatura sovietică şi de moştenirea clasică a literaturii ruse.
Definiţia scenariului ca producţiune literară, existând concomitent cu romanul, piesa de teatru, nuvela, a devenit unanim recunoscută. Sunt numeroşi scriitorii care au intrat în literatură ca autori de scenarii (O. Lecnidov, G. Grebner, C. Vinogradscaia E. Pomaşcicov, M. Smirnova, M. Papava, B. Cirscov, etc). Mulţi scriitori sovietici de frunte sunt celebri nu numai ca autori de romane, piese sau versuri, clar şi ca autori de scenarii (A. Tolstoi, P. Pavlenco, V. Vişnevschi, C. Simonov, A. Corneiciuc, V. Vasilevska) N. Pogodin, N. Virta, A Per-venţev, B. Gorbatov, etc.) Scenariile sunt cuprinse în culegerile de opere ale scriitorilor.
In acelaş timp, dramaturgia cinematografică este la fel cu proza, cu dramaturgia teatrală, cu poezia, cu publicistica, o specie independentă a literaturii.
Scenariile celor mai bune filme sunt scrise într'o limbă vie, precisă, plină de vigoare, concisă. Fiecare frază marchează o nouă treaptă în desfăşurarea subiectului, o creştere a evenimentelor, o desvăluire de noi trăsături ale caracterului în luptă şi în des-voltare, o nouă treaptă în concretizarea intenţiei tematice în imagini luminoase şi convingătoare. Condiţiile de viaţă, descrierea peisajului, viaţa sufletească a eroilor — toate acestea sunt înfăţişate cu o conciziune şi o expresivitate extreme, deoarece totul este subordonat specificului pe care îl are scenariu! — de a fi destinat să fie transformai într'un film.
Limitarea în timp există şi în dramaturgia teatrală, care are trăsături proprii, în particular o altă înţelegere a convenţionalului artistic decât în cinematografie. Dar — şi legat de problemele dramaturgiei teatrale — Belinski scria : „Dramatismul nu constă numai în discuţie, dar şi în acţiunea vie a celor care discută", şi, mai departe : .Principalul în dramă este să lipsească po-
vestirile lungi şi ca fiecare cuvânt să fie exprimat prin acţiune". O
In dramaturgia cinematografică sovietică nu pot să existe scheme de subiect, date de-a gata, scheme caracteristice pentru dramaturgia burgheză.
înarmată cu învăţătura leninist-stalinistă a legilor de desvoltare socială, dramaturgia cinematografică sovietică consideră lumea înconjurătoare, nu ca o acumulare întâmplătoare de fenomene izolate unele de altele, ci ca un tot unitar şi coerent.
Subiectele operelor dramaturgiei cinematografice sovietice cuprind cele mai variate laturi ale realităţii noastre, în toată complexitatea şi în toată veridicitatea ei vie.
Realizarea unor acţiuni noi, monumentale, de proporţii, constituie una dintre cele mai importante trăsături calitative ale alcătuirii subiectului în dramaturgia cinematografică sovietică.
In felul îndrăzneţ de reprezentare monumentală ti unor evenimente remarcabile, în desvăluirea profundă a caracterelor oamenilor care pun în mişcare aceste evenimente, se manifestă maturitatea dramaturgiei cinematografice, care tot mai des ajunge la generalizarea artistică a celor mai importante   probleme ale timpului nostru.
Semnificaţia tematicii, cercetarea profundă a materialului vast şi selecţionarea plină de grijă a faptelor, exigenţa riguroasă a veridicităţii artistice a ansamblului şi a detaliului — toate acestea caracterizează munca depusă ta alcătuirea subiectului scenariilor celor mai bune filme sovietice."
2
Una din producţiuuile al cărei scenariu consacră noua calitate a subiectului, este filmul „Jurământul", care a exercitat o influenţă hotărîtoare asupra desvoltării dramaturgiei cinematografice în anii de după război.
In subiectul „Jurământului" se simte limpede amprenta creatoare individuală, caracteristică lui Pavlenco şi Ciaureli. Tema monumentală le-a dat posibilitatea de a-şi desfăşura amplu ideea creatoare.
') V. G. Belinski, Opere complecte, 3 volume, vol. II, p. 6, ed. rusă.
310
G. GRIGORIEV
„Ne apăreau — îşi amintesc autorii despre munca lor asupra scenariului — noi şi noi variante, subiecte, deoarece tema „Jurământului", ideea sa se extinde asupra fiecărui fenomen din ţara noastră, asupra fiecărui om: împreună cu tovarăşul Stalin, întreg poporul din ţara noastră a depus jurământul în faţa lui Lenin".
Ideea unităţii dintre tovarăşul Stalin şi popor a sugerat structura subiectului filmului ,,Jurământul". Tema scenariului nu putea fi desvăluită fără a introduce în subiect figurile unor oameni sovietici simpli. Şi anume ei nu puteau deloc să fie un „fond" al acţiunii, ci trebuiau să apară pe primul plan.
Astfel sunt oamenii sovietici simpli, familia lui Stepan Evdochimovici Petrov, din Ţarîţîn-Stalingrad. Această alegere a autorilor nu este întâmplătoare.
Ţariţînul a fost învăluit în gloria legendară a luptelor de apărare eroică, de sub conducerea tovarăşului Stalin, în anii Războiului civil. Aici, la câţiva ani după moartea lui Lenin, a început construcţia uzinei de tractoare, unul din primele mari puncte de sprijin ale industrializării Uniunii Sovietice. Acest oraş a devenit un oraş-erou în Marele Război pentru Apărarea Patriei şi a intrat în istoria salvării omenirii de sub jugul fascismului.
Uzina de tractoare dela Stalingrad a fost construită de ţara întreagă. Aceasta ie-a permis autorilor scenariului să strângă aici, fără a forţa nimic, fire din cele mai diferite colţuri ale Patriei: să prezinte familia Petrov, familia unui muncitor rus, prietenia ei cu un ucrainean, cu un georgian, cu un uzbec.
Istoria uzinei de tractoare din Stalingrad a reflectat ca un focar, lupta partidului în frunte cu tovarăşul Stalin pentru victoria socialismului.
Cu tot caracterul său monumental, scenariul „Jurământului", ca mijloace de expresie, este extrem de sgârcit, extrem de economic. Autorii au reuşit să obţină aceasta, pentrucă ei nu au mers pe calea povestirii cronico-istorice, ci pe,calea desvoltării dramatice a temei, prin subiect. „Jurământul" are un subiect amplu şi totodată armonios, la baza căruia este pusă lupta între
nou şi vechi în perioada construirii societăţii socialiste.
Pavlenco este un mare maestru al prozei. In romanele şi în nuvelele sale, cititorul găseşte descrieri amănunţite, redate cu talent, ale peisagiilor, ale condiţiilor în care trăiesc eroii, ale vieţii lor interioare, ale înfăţişării lor exterioare, etc. Dar în scenariul „Jurământului", el reuşeşte (împreună cu Ciaureli) acelaş lucru cu alte mijloace, proprii dramaturgiei cinematografice şi care urmăresc reproducerea pe ecran a conţinutului scenariului într'o operă de artă spectaculoasă şi dramatică.
La baza „Jurământului" stă un subiect bine chibzuit, bogat în conţinut, care permite construirea unor caractere integre şi orientate spre o ţintă determinată. Persona-giile din „Jurământul" se caracterizează printr'o muncă de adâncire a psihologiei lor. Autorii au izbutit să arate în mod convingător cum se îmbină interesele individuale ale eroilor filmului cu interesele colectivului. Psihologia eroilor „Jurământului" iese la iveală din atitudinea lor faţă de ideile călăuzitoare ale realităţii, faţă de Patrie, faţa de partid.
In acest film, omul sovietic este prezentat în condiţii de viaţă tipice pentru el, în condiţii dintre cele mai esenţiale pentru des-voltarea caracterului lui. Şi la aceasta contribuie însăşi compoziţia scenariului, cu ramificările sale vaste ale relaţiilor subiectului.'
3
In articolul „Pentru un înalt conţinut ideologic al artei cinematografice sovietice"!), V. Scerbina scria: „Trăsătura caracteristică a scenariului sovietic este desfăşurarea largă a acţiunii în timp şi în spaţiu, isvorîlă din tendinţa de a ilustra istoria eroilor în strânsă legătură cu istoria ţării. Cele mai bune scenarii, ca de pildă „învăţătoarea din Şalrăi", se disting prin îmbinarea unui epic de largi proporţii cu subiectul dramatic. Sub steagul acestei năzuinţe de a reda epicul, se observă totuşi,
l) Culegerea „Problemele ariei cinematografice", Goschinoizdat, 1949, p. 31—32.
DESPRE CONFLICT ŞI SUBIECT
311
adesea, la scenarist, neglijenţa faţă de subiect. Se realizează scenarii lipsite de elan, lipsite de încordare dramatică — într'un cuvânt, plictisi/oare".
într'adevăr, în dramaturgia cinematografică, nu odată s'au auzit glasuri care pledau pentru părăsirea scenariului şi înlocuirea lui cu „prozaizarea" cinematografiei, pentru narativ, ca realizare supremă a scenariului.
Ar fi o greşală să credem că aceste teze au apărut ^tam-nesam" sau că sunt rodul unei fantezii găunoase. Teoria narativului şi a „prozaizării" cinematografiei încearcă să fundamenteze, să justifice lipsurile unei serii de productului cinematografice, să pună la baza lor o temelie „ştiinţifică", să proclame aceste lipsuri drept realizări şi, deci, să răstoarne radical toate noţiunile din domeniul dramaturgiei cinematografice.
Adepţii „prozaizării" cinematografiei afirmă că caracterele puternice, care se întipăresc în memorie, care sunt desvăluite profund şi complect, apar numai în producţiu-nile cinematografice „narative", „prozaice". Dar, ca exemple de producţiuni cu caractere bine definite, ei citează filme care au un subiect viguros, bine structurat: „Jurământul", „Marea cotitură", „Marele cetăţean", etc.
De altfel, există numeroase producţiuni cărora faptul neglijării unui subiect puternic, coerent, desvoltat cu dramatism le-a redus mult din valoare. Dintre acestea face parte printre altele interesantul film , Prje-valski". Filmul începe cu călătoria lui Prje-valski în ţinulul Ussurea. Este plină de primejdii călătoria curajosului explorator, pătrunderea în adâncurile taigalei încă necercetate a ţinutului Ussurea, lupta cu natura sălbatecă, virgină şi cu manifestările ei ameninţătoare, întâlnirile cu fiarele de pradă, descoperirile ştiinţifice în domeniul geografiei ţinutului, — toate acestea ofereau un material imens pentru o acţiune strânsă, încordată.
Dar filmul prezintă călătoria în ţinutul Ussurea în mod pur informativ, narativ; prezentarea celor văzute de Prjevalski în Ussurea. sunt construite în aşa fel încât actorul este aproape lipsit de posibilitatea de a folosi deplin unul din cele mai importante mijloace pentru conturarea personagiului: cuvântul. In aceste   episoade spusele sale
nu sunt legate de acţiune, de o tensiune interioară. Ai impresia că prin Faţa spectatorului se perindă o simplă transpunere pe ecran a jurnalelor de călătorie ale lui Prjevalski.
In episoadele următoare ale scenariului, acest defect nu este atât de evident, dar şi acolo, faptul că ei scapă subiectul din mână, nu permite autorilor filmului să introducă materialul ştiinţific, informativ, în ţesătura scenariului şi să desvăluie cu toată plinătatea figura plină de bărbăţie a marelui explorator şi învăţat rus Prjevalski.
Acest singur exemplu este suficient pentru a ne face să simţim cu toată ascuţimea necesitatea de a isprăvi cu subaprecierea construirii unui subiect valoros în producţiu-nea cinematografică.
4
Baza unui subiect pe deantregul valoros este un conflict profund, bogat în conţinut.
Conflictul este ceeace îi dă subiectului caracterul încordat, dinamic, emoţionant, care îi face pe spectatori să urmărească cu atenţie neobosită desfăşurarea evenimentelor, desvoltarea relaţiilor dintre personagii.
Această desvoltare a subiectului este dictată de însăşi viaţa pe care o înfăţişează scenaristul.
...„Desvoltarea — spune tovarăşul Stalin — are toc prin desvăluirea contrazicerilor interne, prin ciocnirea forţelor contrarii pe baza acestor contraziceri, cu scopul de a birui aceste contraziceri... 1)
La baza subiectului fiecărei creaţii valoroase a dramaturgiei cinematografice stă un mare conflict de viaţă. In Fiecare scenariu de felul acesta conflictul este concret, el este carnea şi sângele temei respective, al epocii respective, al caracterelor respective, şi nu ceva arbitrar, care depinde exclusiv de imaginaţia scenaristului.
Conflictele nu conţin numai individualul care reiese din conţinutul fenomenului respectiv, dar şi generalul.
In primul rând subliniem semnificaţia con-
J) Cursul scurt de istorie a Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice, p. 105—106, ed. a IlI-a P.M.R. p. 154.
312
G. GRIGORIEV
flictelor — care este baza vitală profundă şi importantă a fiecăruia dintre ele.
Apoi tensiunea, dramatismul conflictului, care oglindeşte în modul cel mai acut adevăratele contradicţii ale vieţii.
Şi, însfârşit, concretizarea conflictului, care permite realizarea unui subiect armonios, închegat, desăvârşit.
Deosebit de interesant este modul în care dramaturgia cinematografică sovietică rezolvă problema conflictului în scenariile privind actualitatea socialistă. Astăzi nu mai avem nevoie să ne întoarcem la denaturările „teoretice" şi practice ale dramaturgiei cinematografice, care se reduceau la tăgăduirea conflictului în scenariile cu subiecte actuale. Practica vie şi creatoare a eliminat din drumul dramaturgiei cinematografice aceste „teorii" inutile şi dăunătoare, care în trecut au adus multă   pagubă   artei cinematografice.
Din analiza celor mai importante produc-ţiuni cinematografice consacrate actualităţii socialiste, ne putem convinge că ele simt construite având la bază conflicte de o semnificaţie deosebită care ajung la concretizarea lor printr'o desvoltare pasionantă, emoţionantă pentru spectatori, a relaţiilor dintre personagii.
De exemplu, în filmul lui I. Pâriev „Tractoriştii" conflictul are la bază atitudini diferite faţă de munca socialistă. In acest conflict sunt reflectate cele mai importante trăsături ale moralei socialiste. Evenimentele pe care se bazează subiectul influenţează profund viaţa personală a eroilor scenariului şi, totodată, ele au o mare importanţă socială. Aici nu există un conflict „distructiv". Supunându-1 pe Nazar Duma unei critici asprej necruţătoare, oamenii înaintaţi Clim şi Mariana nu-şi întorc faţa dela tovarăşul lor, nu trec indiferenţi pe lângă el. Lupta dintre vechi şi nou redată în acest conflict, luptă care se desfăşoară sub forma criticii şi autocriticii, nu duce la zguduiri sociale.
Dar conflictul dintre Nazar şi colectiv are în scenariu un caracter acut, încordat fără a face concesii comediei. Pentru Nazar Duma, rezolvarea conflictului este tot una cu hotărîrea soartei sale.
Conflictul este rezolvat la fel de puternic şi într'un alt film al lui I. Pâriev, „Balada
Siberiei". Suferinţele personale ale eroilor
Andrei, Nataşa, Burmac, Nastenca — îl captivează profund pe spectator. Autorii, care au pus la baza filmului un conflict puternic, nu ocolesc dramatismul situaţiei lui Andrei Balaşov care, rănit în război, a trebuit să renunţe la ţinta cea mai scumpă a vieţii sale: arta. Şi, în rezolvarea conflictului autorii urmăresc desvoltarea raporturilor eroului cu mediul, arătând prin exemple concrete forţa colectivului sovietic care l-a ajutat pe Balaşov să suporte cu demnitate cele mai grele zile şi să se reîntoarcă în lumea artei.
Pe baza desvoltării unui conflict puternic, subiectul filmului se desfăşoară amplu. Personagiile crează, trăiesc, se întristează, se bucură. Viaţa lor este arătată în ciocniri cu alţi oameni într'o desvoltare, într'o mişcare care oglindeşte strălucirea vieţii noastre, nestăvilitul ei mers înainte. Chipul omului sovietic, energia sa neînfrântă, nobilele sale calităţi morale sunt desvăluite în film, am zice în cele mai simple amănunte şi în manifestarea sentimentelor lor de dragoste gelozie, etc.
Nici un episod din subiectul „Baladei Siberiei" nu se desvoită de sine stătător, în afara conflictului central. Situaţiile, vii, neforţate, sunt construite în aşa fel încât ele desvălue viu, caracterele eroilor : şi al şoferului Burmac, şi ai ospălarei din ceainărie, Nastenca, şi al profesorului de muzică, şi al responsabilului ceainăriei, şi chiar al soldatului demobilizat care îi dăruieşte lui Balaşov acordeonul.
Fiecare verigă adânc chibzuită, îndreptată spre un ţel unic al subiectului — şi gestul altruist al demobilizatului (pe şlep), şi ataşamentul Nastencăi pentru fostul ei comandant din timpul războiului, şi grija responsabilului ceainăriei pentru clienţii săi, şi concertul absolvenţilor conservatorului în această ceainărie —■ totul contribuie la desvăluirea temei. Să ne amintim de scena în care, în clipa unei grele crize sufleteşti care I-a cuprins pe neaşteptate pe Balaşov, intră la el vizitatorii ceainăriei. Acest detaliu i-a permis regisorului şi actorului să redea cu multă vigoare sentimentele eroului în momentul în care oamenii simpli sovietici îl susţin, fără ca ei înşişi să-şi dea seama. O mulţime de episoade
DESPRE CONFLICT ŞI SUBIECT
313
asemănătoare sunt răspândite în tot filmul, îmbogăţindu-1 şi îndreptându-I spre o des-voltare veridică a conflictului.
Dramaturgia cinematografică sovietică reuşeşte în orice gen, dacă o temă semnificativă din punct de vedere social este rezolvată pe baza unui conflict care se des-voltă amplu.
Monumentalul film „Neuitatul an 1919" arată cele mai măreţe evenimente din istoria U. R. S. S. cu ajutorul înfruntării dramatice puternice dintre forţele contradictorii, transmiţând spectatorilor marea idee a triumfului a ceeace e nou asupra a ceeace este vechi, marea idee a triumfului Revoluţiei.
In faţa spectatorului se desfăşoară tabloul luptei poporului sovietic, condus de partidul bolşevic, pentru tânărul Stat Sovietic, pentru bastionul lui din nord-vest : Petrogra-dul. Filmul îl captivează pe spectator, chiar dela primele scene, prin acţiunea sa dramatică extrem de încordată. Petrogradul este asediat. La Paris şi la Londra se fac pregătiri pentru cotropirea lui. înăuntrul Petrogradului a apărut o vastă conspiraţie contrarevoluţionară. Trădătorii troţkişti şi zinovievişti îi ajută pe interventionist! şi pe gardiştii albi, seamănă panică, dezorganizează frontul şi spatele frontului, abia aşteaptă să predea Petrogradul duşmanilor.
Unul după altul se perindă în faţa noastră o serie de episoade emoţionante, în care acţionează cu un dramatism crescând, deoparte eroii apărării Petrogradului şi de altă parte şirul de personagii puternic conturate din lagărul advers. Densa pânză de păianjen a duşmanului cuprinde tot mai strâns Petrogradul. Apărătorii oraşului par dezorientaţi în faţa vastului complot, în faţa trădării şi a atacului armat.
In momentul în care pericolul care ameninţa Petrogradul a atins punctul culminant, acţiunea trece la Moscova, la Cremlin. Are loc scena, plină de o adâncă semnificaţie, a convorbirii dintre Lenin şi Stalin. Lenin îl trimite pe Stalin să organizeze apărarea Petrogradului.
Sosirea la Petrograd a tovarăşului Stalin, care a fost învestit cu puteri depline, lărgeşte şi mai mult cadrul acţiunii filmului. Scena din vagon   unde tovarăşul Stalin
demască şi destitue pe comisarul militar de district ; scena în care tovarăşul Stalin răstoarnă planurile trădătoare ale odioşilor t troţkişti şi zinovievişti, care dăduseră directiva de a preda Petrogradul în mâinile duşmanului ; episoadele meetingurilor de massă ale soldaţilor, muncitorilor şi marinarilor revoluţionari, pe care tovarăşul Stalin îi mobilizează la acţiunea de respingere a duşmanului ; episodul luptei forţelor marinei militare sovietice împotriva escadrei ihtervenţioniştilor englezi — luptă pe care o conduce tovarăşul Stalin •— toate acestea sunt verigi ale lanţului unic al subiectului. Cu o forţă tot atât de mare se desfăşoară titanica luptă în care sunt atrase cele mai largi masse populare.
O altă serie de scene formează lanţul intrigilor duşmanului, perfidia spionului şi diversionistului englez Dax, a putredei spioane care este doamna Butkevici, a istericului executant al ordinelor intervenţio-niştilor Nehliudov-junior. etc. Toate aceste intrigi sunt una după alta, în mod inevitabil descoperite, sfărâmate, reprimate fără milă de poporul revoluţionar înarmat, condus de geniul lui Stalin.
Lupta pentru Petrograd este arătată fără înfrumuseţări, intensă, dramatică. In felul acesta se desvăluie mai limpede importanţa victoriei iminente.
Desnodământul apare ca o rezolvare convingătoare, pregătită şi întemeiată a conflictului, ca rezultat al superiorităţii, prezentate veridic, a poporului sovietic faţă de duşmanii săi.
Desvoltarea subiectului permite ca să fie arătat şi poporul, în întregul lui, ca o massă unitară, monolită şi diverşii săi reprezentanţi, marinarul Şibaev, logodnica sa şi alţi oameni simpli, ale căror destine sunt legate de desfăşurarea acestor evenimente dramatice şi care, de aceea, captivează atenţia spectatorilor.
Şi scena de massă a meetingului şi scenele pline de căldură dintre tovarăşul Stalin şi Şibaev sunt toate părţi ale unui singur subiect unitar şi monumental. Tocmai datorită acestui fapt au putut fi creiate figuri atât de viguroase, a căror amintire rămâne de neşters. Ideea înaltă a filmului răsună cu o mare forţă patriotică. Filmul îl îmbogăţeşte pe spectator din punct de
314
G. GRIGORIEV
vedere spiritual, îi întăreşte dragostea sfântă pentru Patrie, pentru partid, pentru tovarăşul Stalin.
5
Exemplificând şi cu alte filme sovietice dintre cele mai bune, ne putem convinge că autorii reuşesc să obţină o reprezentare veridică a realităţii numai atunci când îşi construesc operele punând la baza lor conflicte puternice şi de mare semnificaţie şi le desvoltă în subiecte interesante şi pline de acţiune. Şi, dimpotrivă : ,,teoria" narativului, teoria „prozaizării" cinematografiei îi fac în practică, pe dramaturgi să manifeste un fel de timiditate atunci când se ciocnesc cu viaţa, să atenuieze subiectul, să estompeze contradicţiile vieţii, să le înfăţişeze într'o formă voalată, să netezească ascuţimea reală a conflictelor.
Aceasta se vede din exemplul interesantului Film „Medicul de ţară" care ne des-văluie noul chip al intelectualităţii sovietice. Autorii au conceput chipuri veridice, au construit un conflict interesant, dar... ei s'au abţinut să desvolte acest conflict, limitân-du-se să arate doar o serie de episoade — interesante şi pline de conţinut — dar a căror importanţă apare redusă din cauza lipsei unui subiect unitar.
La începutul filmului sunt arătaţi doi tineri medici trimişi la ţară după terminarea studiilor: Cazacova şi Temkin. Caracterele 'or sunt net deosebite. Temkin este un om încrezut, indiferent, rece, cârtitor, trăsături care se manifestă în anumite gesturi şi acţiuni ale sale : el nu reuşeşte să se împace cu bătrânul medic Arseniev, un om minunat, şi vorbeşte urît despre el; Temkin îşi bate joc de munca medicului de ţară, are o atitudine neglijentă faţă de obligaţiile sale şi ajunge aproape să omoare un bolnav prin indiferenţa sa.
Pe temeiul conflictului cu acest personagiu negativ s'ar.fi putut realiza un subiect puternic, dela început până la sfârşit, ceeace, pare-se, intenţiona şi autorul scenariului opunând pe cei doi medici, cel bun şi cel rău. Dar această intenţie a rămas nerealizată.
După primele scene din film, Temkin dispare pentru multă vreme. Apoi, când între
Cazacova şi Arseniev se naşte o puternică prietenie şi înţelegere reciprocă, autorul pare să-şi amintească din nou de Temkin şi îl reintroduce în subiect. Cazacova pregăteşte în mod serios reîntoarcerea lui Temkin la spital, îndeamnă tot colectivul să-1 reeduce.
Dar, aici, linia lui Temkin se frânge din nou. Şi numai la sfârşitul unei scene importante, Temkin reapare pentru un minut, cu replica ironică : „In sfârşit, acest spital va semăna cu un adevărat spital..." Si dispare din nou. Nu stim dacă colectivul reuşeşte sau nu să-I transforme pe Temkin.
Trece mai bine de un an. Şi iată că Temkin apare din nou. Cum este cl ? Acelaş! Uşuratec şi indiferent, el este gata să bage în groapă un pacient. Iarăşi se năpustesc toţi asupra lui Temkin.
Această scenă se termină cu accesul luj de isterie. El dispare din nou de pe ecran.
La sfârşitul filmului, Cazacova, care se întoarce dela Moscova, îl întreabă pe administrator :
„Dar ce e cu Temkin ?"
Administratorul răspunde :
.. — Temkin ? Ei, ce să fie, se osteneşte..."
Adevărul vieţii impunea o atitudine intransigentă faţă de Temkin. Dar conflictul trasat nu-şi găseşte o.soluţie convingătoare. Temkin se schimbă, dar totul se întâmplă în afara filmului.
Un subiect slab, deslânat, este în opoziţie cu literatura şi cu arta noastră. Tradiţiile istorice ale dramaturgiei ruse afirmă unitatea conţinutului tematico-ideologic cu subiectul şi personagiile.
Belinski scria că „un secol puternic şi curajos... nu suferă nimic fals, contrafăcut, slab, prolix, şi iubeşte numai ceeace este puternic, amplu, esenţial". 1)
Criticând opera dramatică a lui Byron, Puşkin sublinia defectele ei : lipsa unei desfăşurări specific dramatice, lipsa adevăratului caracter popular, neputinţa lui Byron de a crea caractere cu adevărat dramatice, complexe şi verosimile, etc. In opera sa ,,Boris Godunov", Puşkin ilustrează în mod creator unitatea dintre subiect şi personagii : aici desvoltarea subiectului este determinată de desvoltarea personagiilor, de
1) V. Belinski, Vol. I, p. 456, ed. rusă.
DESPRE CONFLICT ŞI SUBIECT
315
acţiunile eroilor. Puşkin a spus că poporul îi cere dramei — acţiune.
Ostrovski a adus în dramaturgia rusă un dramatism puternic, sentimente sincere şi arzătoare şi caractere viguroase
Pentru dramaturgia cinematografică, un subiect plin de acţiune şi plin de tensiune este o problemă vitală. In afara dramatismului, în afara tensiunii subiectului, nu există desvoltare a personagiilor, mers înainte al personagiilor, tendinţa nestăvilită spre înfrângerea contradicţiilor.
Această tendinţă nestăvilită de înaintare pune în mişcare toate acţiunile, toată comportarea oamenilor sovietici. Tocmai această puternică tendinţă de a învinge toate greutăţile, de a merge înainte, dă culoare figurii lui Serghei Tutarinov în „Cavalerul Stelei de aur", Calinei Peresvetova în „Cazacii din Cuban", lui Stepan Nedolia şi lui Crav-ţov, în „Minerii din Donbas", lui Alexei Ivanov, în .Căderea Berlinului", lui Şibaev în „Neuitatul an 1919". Caracterul omului sovietic înaintat îţi sugerează în mod obligatoriu necesitatea unui dinamism intern plin de intensitate în desfăşurarea subiectului, contribuind la desvăluirea profundă a conţinutului, a ideii călăuzitoare a scenariului.
6
Scenariile lui C. Simonov şi V. Agra-nenco, N. Pogodin, I. Baltuşis şi E. Gabri-lovici, ale lui G. Grebner şi ale altora publicate în ultima vreme, dovedesc că în dramaturgia cinematografică se desfăşcară lupta pentru desvoltarea mai departe a măestriei ei. Scenariul se afirmă tot mai mult ca o specie plină de valoare a literaturii sovietice. Autorii îşi dau osteneala ca, de sub condeiul lor, să iasă scenarii desăvârşite, perfecte. Tot mai multă atenţie se acordă subiectului şi forţei motrice a acestuia, conflictul, ceeace permite crearea unor caractere veridice şi puternice.
Este interesant să analizăm în ce fel promovarea noului#în desvoltarea subiectului filmelor, se desfăşoară cu succes in toate genurile dramaturgiei cinematografice.
Unul dintre cei mai vechi dramaturgi cinematografici, G. Grebner, construieşte într'un fel nou, puternic şi interesant su-
biectul bătăliei pentru Ismail. După desvoltarea temei militare istorice în „Alexandr Nevski", „Suvorov". „Amiralul Nahimov" „Cutuzov" şi în alte filme istorice, scenariul „Asaltul Ismailului" îmbogăţeşte cu multe elemente noi acest gen de fiim.
Subiectul „Asaltul Ismailului" este unitar şi grandios. Amploarea bătăliei nu l-a făcut pe autor să piardă din vedere caracterele eroilor operei. Scenariul înfăţişează magistral şi pregătirea pentru lupta decisivă, şi asaltul cetăţii. Ascuţimea şi dramatismul subiectului sunt intensificate prin faptul că autorul arată cum Suvorov, pentru a rezolva misiunea care i s'a dat, trebuia să înfrângă nu numai puterea duşmanului, dar şi rezistenţa slugilor incapabile, perfide şi invidioase ale ţarului.
Arătând singurătatea lui Suvorov în mijlocul curtenilor şi apropierea sa de popor, de soldaţi, autorii desvăluie în subiect şi alte figuri de viteji ale acestui asalt eroic.
Evenimentele istorice autentice sunt strânse într'un subiect cu o compoziţie bine închegată, în care conflictul este des-văluit cu ascuţime chiar dela primele episoade ale scenariului : ruşii se retrag, comandamentul consideră că cetatea este inexpugnabilă. Acest conflict îl captivează dela început pe spectator, îi trezeşte sentimentele patriotice, îl face să aştepte o ieşire din situaţia care s'a creat. Această ieşire este apariţia lui Suvorov, care întoarce armata la zidurile cetăţii.
Dar greutăţile în faţa cărora au dat înapoi comandanţii militari ai ţarului există în mod real, nu sunt născocite. Ele au crescut chiar — s'a pierdut mult timp preţios din cauza inactivităţii comandamentului militar şi Suvorov preia o moştenire grea. Tensiunea în desvoltarea subiectului ajunge la apogeu. Figura marelui conducător rus de oşti, geniul său se manifestă cu toată vigoarea în cursul pregătirii asaltului şi în episoadele asaltului.
Dintre scenariile publicate în ultima vreme, atrage cel mai mult atenţia scenariul lui C. Simonov şi al lui V. Agranenco, „Viaţa lui Andrei Şveţov", prin tendinţa autorilor de a oglindi în mod profund chipul moral al omului sovietic. Subiectul se extinde pe o perioadă îndelungată din viaţa eroilor şi cuprinde cele mai impor-
316
G. GRIGORIEV
tante evenimente ale timpului nostru. In esenţă, este istoria unui tânăr din epoca sovietică. Eroii scenariului îşi încep viaţa ca tineri maşinişti, ca oameni care înfrâng cu îndrăzneală rezistenta duşmanilor şi a conservatorilor din domeniul transporturilor, iar la sfârşitul scenariului, îi vedem în
rândurile conducătorilor, ale directorilor transportului feroviar, rezolvând probleme de stat legate de marile construcţii stali-niste ale comunismului.
Conflictul acestui scenariu este foarte original : este înfrângerea numeroaselor piedici care se ivesc în calea formării omului sovietic, omul de avangardă al noii societăţi. Autorii îl urmăresc pe Şveţov în situaţii veridice încordate şi arată cum înfrânge el greutăţile în calea vieţii sale. Anumite conflicte secundare, legate de diferitele etape din viata eroului, sunt rezolvate cu mult înainte de terminarea expunerii, dar aceasta nu alterează integritatea operei
Urmărim creşterea spirituală a eroului scenariului, formarea caracterului său, atitudinea plină de răspundere, de exigentă autocritică, a omului sovietic faţă de sine însuşi, deoarece viaţa îi cere necontenit să devină tot mai desăvârşit.
Acest scenariu va cere regisorului şi actorului o tratare deosebit de profundă şi bine cumpănită. Ei vor trebui să transpună în film, nu numai aspectul exterior al subiectului, dar ei vor trebui şi să ştie să citească printre rânduri. Scenariul cuprinde multe detalii psihologice subtile, aluzii care, uneori,  reliefează  mai  puternic personagiile
decât o situaţie dramatică petrecută sub ochii noştri.
O figură minunată a scenariului est-j Catia, sojia lui Şveţov. Este o adevărată tovarăşă de viată, un om capabil de sentimente profunde, un caracter integru şi excepţional. Interpretarea acestui personagiu trebuie făcută cu multă precauţiune şi grijă, integritatea caracterului nu trebuie să se transforme prin jocul actriţei într'o tendinţă unilaterală ,,de sacrificiu".
Poate că discuţia recentă din presa noastră cu privire la cele mai importante probleme ale dramaturgiei, îi va face pe autori să mai lucreze asupra scenariului, mai ales asupra^episoadelor de încheere, în care intensitatea tensiunii dramatice scade treptat. Caracterele eroilor sunt formate, totui le merge din plin, ei trec la rezolvarea unor noi sarcini mari, — toate acestea sunt prezentate într'o formă oarecum atenuată, „voalată". Ar fi de dorit ca autorii să ducă profundul suflu de viaţă până la sfârşitul scenariului.
In întregime, scenariul „Viaţa lui Andrei Şveţov" permite crearea unui film emoţionant, în care vor fi desvăluite limpede şi convingător desvoltarea oamenilor muncii din Patria noastră, procesul formării intelectualităţii sovietice, patriotismul ei, devotamentul ei pentru marile idei ale lui Lenin şt Stalin.
Discutarea amplă a problemelor dramaturgiei cinematografice este o necesitate. Sperăm că ea va duce la crearea unor noi scenarii desăvârşite despre minunata noastră realitate.
(din „Iscusstvo Kino" Nr. 7, 1952)
HORI A BRATU
PE DRUMUL DESVOLTARil DRAMATURGIE! NOASTRE ISTORICE
Stăruitor şi plin de dragoste este interesul poporului nostru pentru istoria sa şi, în primul rând, pentru acele pag,ni ale ei care sunt marcate de suflul marilor transformări, de suflul evenimentelor măreţe, cum sunt de pildă paginile privitoare la naşterea şi întărirea statului nostru naţional.
Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Vi.eazul, Gheorghe Doja, Horia, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu sunt prezentaţi astăzi în adevărata lor semnifi-ficaţie. Pe acest drum merge şi literatura noastră care evocă figurile mari ale luptei noastre pentru independenţă şi pentru eliberarea de sub exploatare, in noua noastră dramaturgie au apărut astfel primele p ese care evocă pe străluciţii luptători pentru cauza eliberării naţionale. Prima noastră dramă istorică, creată pe baza interpretării în spirit ştiinţific a procesului de desvoliare a poporului nostru, a fost piesa „Nicolae Bălcescu" de Camil Petrescu. Recent, noua noastră dramaturgie s'a îmbogăţit cu piesa ..lon-Vodă Cel Cumplit — cronica anilor 1572—1574", de Laurenţiu Fulga.
„Sângerosul veac al XVI-lea" a stat întotdeauna în centrul literaturii noastre de evocare istorică. Nuvela „Alexandru Lăpuş-neanu" de Constantin Negruzzi, dramele istorice „Răzvan şi Vidra" de B. P. Hajdeu. Şi „Despot Vodă" de V. Alecsandri, două din cele trei piese care alcătuesc trilogia lui Barbu Delavrancea —„Viforul" şi „Luceaîă. rul" — majoritatea romanelor istorice ale
lui Mihail Sadoveanu — s'au ocupat cu evenimente din cadrul acestui veac frământat de lupte interne, de ciocniri cu turcii, de intervenţii străine în treburile ţărilor române, veac bogat în eroi care s'au jertfit pentru independenţa tării.
In fata iubitorului de literatură română apare imaginea lui Alexandru Lăpuşneanu, care-şi decapitează cu neîndurare sfetnicii şi arată soţiei sale arhitectura macabră a capetelor de boieri ucişi la banchetul de pomină din palatul domnesc ; după Alexandru Lăpuşneanu păşeşte în mantia sa de purpură Despot-Vodă, iscusii ul seducător, cel care nu era os de domn, şi care a izbutit să aţâţe, deopotrivă, dragostea jupâniţe-lor şi răzbunarea boierilor; Răzvan cel hulit de boieri, fiindcă era de neam ţigănesc, dar care adusese un suflu de nădejde în greaua nenorocire ce apăsa asupra ţîîrii Moldovei ; însfârşit, eroii pieselor lui Delavrancea, sau vajnicii răzeşi şi oşteni de felul lui Nicoară Potcoavă sau al celor din neamul Şoimăreştilor care încercau în vremuri de bejenie să salveze ce putea fi salvat din floarea ţării şi din avutul ei! Dar figura cea mai proeminentă în epoca de frământări care se întinde între moartea lui Ştefan cel Mare şi începutul domniei lui Mihai Viteazul, este lon-Vodă zis cel Cumplit.
Cei mai mulţi istoriografi burghezi au pre. zentat pe lon-Vodă după standardul tip în care erau înfăţişaţi domnitorii secolului al XVI-lea : domnui taie pe   boieri şi bo-
318
HORIA BRATU
ierii pe domn, iar toată domnia este un amestec de suspiciuni, de uneltiri, de trădări, de crime.
Mergând curajos împotriva acestui spirit reacţionar în istorie, B. P. Hajdeu conferă lui Ion-Vodă o semnificaţie superioară şi îl prezintă ca pe un erou naţional în lupta împotriva opresiunii otomane şi a uneltirilor dinlăuntru : „un mare administrator, un mare om politic, un mare general", spune
Hajdeu......singurul om în această epocă
(Ion-Vodă, n.n.) în toată Europa, care merita coroana". Cu toate că are unele interpretări extravagante şi cu toate că atribue lui Ion-Vodă intenţii pe care acesta nu le-a avut, lucrarea lui Hajdeu cuprinde numeroase indicaţii utile, o informaţie bogată unită cu probitatea şi democratismul unui' mare patriot.
In evocarea sa dramatică, reprezentată în stagiunea trecută pe scena Teatrului Armatei, Laurenţiu Fulga se foloseşte în mod larg (şi într'o măsură, nu îndestul de critic) de interpretarea hajdeiană pentru prezentarea procesului de desvoltare a statului moldovean. Laurenţiu Fulga zugrăveşte pe Ion-Vodă cel Cumplit ca o personalitate istorică care şi-a legat indisolubil activitatea de interesele poporului său, ca pe un erou naţional, autentic, care a luptat pentru independenţa naţională şi pentru fericirea patriei sale. In piesa „Ion-Vodă cel Cumplit", poporul şi eroul nu se opun unul altuia, ci se leagă reciproc, se contopesc într'o u-nltate dialectică. Autorul a găsit, în cei doi ani de domnie ai lui Ion-Vodă, elementele unui conflict dramatic puternic şi de o mare forţă educativă ; împotrivirea faţă de cotropitorul străin şi faţă de complotiştii din interior, pe care le evocă piesa, ne face să înţelegem grelele lupte pe care poporul nostru le-a dus pentru a-şi dobândi neatârnarea, ne face să înţelegem uneltirile claselor reacţionare, care dealungul veacurilor au încercat să-şi sporească avutul prin jaf şi cotropire. Evocarea figurii unuia din cei mai străluciţi luptători pentru cauza eliberării ţării de sub dominaţia străină ne umple de justificată mândrie.
Pe noi ne interesează oamenii ale căror destine, ale căror opere şi vieţi sunt organic legate de desvoltarea istorică a societăţii. Dar viaţa omului este complicată, variată,
adeseori contradictorie. A găsi în biografia eroului întâmplările, momentele'care vor oglindi cel mai bine şi mai veridic evenimentele istorice din viaţa şi din epoca lui, a accentua într'un anumit caracter, trăsăturile datorită cărora el a devenit mare şi şi-a lăsat numele în istoria poporului său — iată problema principală pe care trebue s'o rezolve o piesă istorică şi pe care a abordat-o şi, într'o măsură predominantă, a rezolvat-o Laurenţiu Fulga.
Piesa lui Laurenţiu Fulga zugrăveşte evenimente şi acţiuni care concretizează dragostea de patrie a lui lon-Vodă, ura sa împotriva cotropitorului otoman, dorinţa, sa vie de a vedea ţara liberă şi independentă. In acest fel, piesa subliniază ceeace este esenţial în viaţa lui Ion-Vodă, arată prin ce este el mare.
Nelăsându-se inclus în eroare de rezonanţa amăgitoare pe care o are sfera ^vieţii intime" a eroilor, atât de caracteristică genului „istoric" burghez, autorul piesei „Ion-Vodă cel Cumplit" a căutat să desvălue sfera activităţii principale a eroului, să scoată la iveală cauzele importanţei şi popularităţii lui, să desvălue sensul istoric al faptelor săvârşite de erou, precum şi importanţa lor pentru noi, oamenii de azi. De aceea, în mare măsură, subiectul piesei sale se bazează pe acele evenimente reale din viaţa eroului său în care s'a manifestat cu cea mai mare vigoare şi strălucire esenţa activităţii lui sociale.
Care era de fapt această esenţă ? Năzuinţa principală, am putea spune idealul lui Ion-Vodă, era câştigarea independenţei şi întărirea statului feudal prin înlăturarea sau limitarea Fărâmiţării ţării. Acestea se puteau obţine în luptă neîmpăcată cu otomanii, în luptă cu sprijinitorii interni ai acestora, adică cu o mare parte din marea boierime. Pentru aceştia, un stat feudal centralizat, cu puterile concentrate în mâna unui singur domn, fără amestecul hotărîtor al turelor, însemna sfârşitul privilegiilor, sfârşitul jefuirii deschise a poporului, sfârşitul bunului plac în administrarea şi guvernarea ţării, considerată de feudali ca propria lor moşie, sfârşitul „obligaţiilor" şi „îndatoririlor" fixate de feudali diferitelor clase, sfârşitul amestecul boierilor în facerea şi desfacerea domniilor, etc. Această parte a marii
PE DRUMUL DESVOLTĂRII DRAMATURGIEI NOASTRE ISTORICE 319
boierimi care se răscula cu promptitudine împotriva domnilor cu veleităţi de independenţă, era promotoarea cea mai puternică a intervenţiei otomane, pe care o utiliza ca o presiune în politica internă în vederea nimicirii adversarilor. Luptând pentru independenţa tării, pentru sfărâmarea jugului otoman, lon-Vodă s'a ciocnit în mod inevitabil de această adevărată agentură străină care începuse să urzească, imediat după suirea lui pe tron, complotul.
Pentru a se apăra împotriva uneltirilor boierilor trădători, şi pentru a găsi forţe cu ajutorul cărora să se poată împotrivi turcilor, lon-Vodă s'a adresat şi a găsit sprijin la ţărănime. Pe drumul acesla l-au împins nu atât dorinţa de a emancipa din punct de vedere economic şi social ţărănimea, cât, ca şi pe Ştefan cel Mare sau Petru Rareş, considerente de ordin militar şi politic.
In lupta împotriva turcilor, ţărănimea constituia — şi lon-Vodă o ştia prea bine — cel mai puternic rezervor de forţe şi energie, temelia oştirii. Sprijinul ţărănimii ea cel mai uşor de obţinut, cel mai temeinic şi cel mai sigur, căci era al unei clase care avea tot interesul să scape de turci, al unei clase legate de pământul patriei. Deaceea, ca totdeauna când, în momente grele din viaţa ţărilor române, se găseau la cârma ţării demni patrioţi, dornici să apere ţara — şi acest lucru nu se întâmpla prea des — între popor şi domnul feudal se creiau anumite legături. Aceste legături nu alterau structura feudală a ţării, dar aveau o mare importanţă tactică şi politică în ceeace priveşte întărirea pierii centrale, ridicarea conştiinţei poporului şi constituiau, fără îndoială, un factor hotărîtor în apărarea ţării.
O asemenea acţiune din partea domnului, o asemenea politică (care în vremea lui lon-Vodă,spre deosebire de ceeace se petrecuse cu un secol înainte, pe vremea lui Ştefan cel Mare, se desfăşura fără participarea vreunei părţi din boierime), constituia un element progresist în desvoltarea Moldovei. Din această perspectivă social-isto-rică, figura lui lon-Vodă apare ca aceea a unui mare iniţiator, ca a unui mare erou patriot: „omul mare, — spune C. V. Ple-hanov, în lucrarea „Rolul personalităţi in istorie", — este Intr'adevăr un iniţiator, căci
el priveşte mai departe decât ceilalţi şi vrea cu mai multă putere decât ceilalţi". Din această perspectivă social-istorică, trebuia să apară de fapt, în evocarea dramatică a lui Laurenţiu Fulga, — şi conflictul dintre lon-Vodă şi boierii trădători.
Prin frumuseţea morală a tuturor acţiunilor sale, prin măreţia problemelor pe care caută să le rezolve, prin convingerea nestrămutată în victoria cauzei pentru care luptă, lon-Vodă este în piesa lui Fulga figura dominantă care coalizează în jurul ei forţele sănătoase ale poporului. El cheamă cu înflăcărare la unire, la lupta împotriva duşmanului din afară, cerând poporului să răzbune „ocara acestei vremi" gi .conştient de necesitatea istorică a unirii popoarelor creştine în lupta împotriva imperiului otoman, adresează vecinilor un patetic apel la solidaritate, apel care, din cauze politice, nu găseşte mciun răsunet la monarhiile contemporane.
In goana după o individualizare măruntă, în vânătoarea după aşa zise amănunte „omeneşti şi vii", mulţi autori de drame istorice pierdeau adesea simţul generalului şi-şi coborau eroul la nivelul omului mijlociu. Laurenţiu Fulga a evitat acest lucru, imprimând eroului măreţia personală şi forţa generală proprie unui erou al istoriei. Vorbind despre tragedia lui Puşkin ,,Boris Gudunov", Belinschi cerea scriitorilor ca marile personagii istorice să fie tipuri sociale generalizate. El arată că eroi multor drame istorice nu sunt „îndeajuns de individuali", tocmai pentrucă „sunt prezentaţi numai ca o individualitate" (V. G. Belinschi, Opere vol. II pag. 501—502, ed. rusă). Această remarcă a lui Belinschi ne poate servi ca o orientare şi în cazul de faţă. Ceeace este mare şi profund în Ion-Vo-dă este tocmai faptul că el îmbină calităţile unui mare om de stat şi ale unui patriot din Evul-mediu. Văzând figura lui Ion-Vodă în piesa lui Laurenţiu Fulga, noi înţelegem într'o mare măsură şi pe alţi patrioţi luminaţi care au contribuit la întemeierea şi la întărirea statelor noastre feudale,—pe atunci factori de progres în desvoltarea istorică, — cum sunt Mircea cel Bătrân, Alexandru cel *3un, Ştefan cel Mare. Tot astfel, vizionând pe „Bălcescu" al Iui Camil Petrescu, noi reuşim să înţelegem tipul re-
320
HORIA BRATU
voluţionarului român paşoptist, văzut în trăsăturile sale cele mai înaintate.
Linia principală a construcţiei dramatice a personagiului Ion-Vodă cel Cumplit este tocmai de a arăta că patriotismul său luminat se manifestă în activitatea sa practică de om de stat, de administrator, de comandant de oşti. Voevodul nu acţionează în neştire, la întâmplare, împins de ură faţă dc adversarii personali, sau doritor de a acumula puterea doar în vederea unor scopuri egoiste. înţelegând just momentul istoric, Laurenţiu Fulga construeşte un om de stat caracteristic ţărilor române, neavând capacitatea maşinaţiunilor de culise cu care, de pildă, alţi monarhi ai vremii lui, ca Maxi-milan de Austria sau Carol Quintal, contracarează activitatea adversarilor lor.
Ion-Vodă este un om de stat într'adevăr „pământean"; el pare ca un domnitor a cărui vitejie încercată, înflăcărare şi sinceritate fără rezerve au lăsat urme adânci în raporturile cu tovarăşii săi de arme, l-au legat strâns de „volnici", de luptătorii din popor; ca un om drept, foarte adesea violent, care intră direct în contact cu norodul pe care-1 stăpâneşte, — atât cu boierii cât şi cu oamenii simpli cărora li se adresează direct pe nume, şi cu care împarte durerile în vremuri de bătălie şi de restrişte. Din ac?.ste motive, el nu recurge la formalismul de castă, la ceremonialul complicat, caracteristic chiar monarhilor progresişti contemporani cu el.
Dacă trecem în revistă galeria de domni pământeni pe care i-a prezentat dramaturgia noastră istorică, ne vom da seama de faptul că personagiul central al evocării dramatice a lui Laurenţiu Fulga este într'o Foarte mare măsură realizat din punct de vedere al spaţiului, al locului unde a trăit. Dacă Ion-Vodă âr fi fost plasat în mod just şi în cadrul istoric, el ar fi apărut pe deantreguî drept imaginea tipică realistă a unui domn moldovean înaintat.
Tocmai din cauza legăturii strânse, a contactului direct cu poporul, el capătă încredere în bravura oamenilor din popor, în dragostea lor pentru patrie, în care vede chezăşia continuităţii luptei sale : „oşteni, duceţi lupta mai departe, dacă voi pieri eu, vor veni ai Iii!"
ir
Patriotismul unui erou naţional nu se relevă numai în expansiuni verbale, în declaraţii. Totuşi, şi acestea îşi au rostul lor, mai ales într'o piesă de teatru, căci pot particulariza cu uşurinţă anumite stări de spirit, pot puncta anumite momente ale desfăşurării acţiunii. Este ceeace se întâmplă în „Ion-Vodă ce! Cumplit".
Bucuria năvalnică de pribeag reîntors după mulţi an: în patrie, bucurie care erupe în primele sale replici, la preluarea domnie, face loc treptat asprimii omului de stat care-şi vedea ţara jăcuită de jefuitori şi căruia cuvântul nu-i serveşte numai pentru exprimarea unor sentimente persona'e, ci trebue mereu când să lovească, când să îmbărbăteze. Vorbind în faţa poporului'despre dragostea de ţară, Ion-Vodă găseşte cuvântul care electrizează massele, cuvântul care se transformă în semnal de luptă. In răspunsul dat trimisului turcesc vibrează mândria naţională şi, sub stilul oficios, solemn, al răspunsului diplomatic, noi percepem o tensiune sufletească care se comunică deopotrivă asistenţei :
„Scrie ! — spune Ion Vodă către grămătic (apoi către ceauş) : „Iară tu, Abuza-AU ia aminte ca să ştii ce răspuns să-i duci sultanului din partea noastră. Lucrurile ce se întâmplă în timp ca să nu treacă odată cu timpurile ce trec, se cuvine să ajungă la cunoştinţa viitorimii şi prin veşnicia cărţilor să fie întărite. Intru acea noi, Ion Vo-evod — din mila lui Dumnezeu gospodar al ţării Moldovei şi fiul nostru Petru, adevăratul moştenitor la domnie — dam de ştire cu aiastă carte a noastră tuturor oamenilor celor de amu şi celor viitori, că Moldova e slobodă şi neînchinată niciunei puteri din afară. Şi pentru ca la aiastă slobozenie să nu râvnească niciun vrăjmaş hrăpăreţ ,noi am jurat să ne apărăm pământul sfânt al ţârii până la cea din urmă picătură de sânge"..
Selecţionând evenimentele caracteristice din viaţa lui Ion-Vodă, autorul a evitat lunga însăilare biografică, s'a ferit de a prezenta pe toată lungimea „viaţa sa", începând cu peregrinările şi cu tinereţea. Desigur,' evocarea biografică a personalităţii unui erou, pentru a motiva astfel toate etapele vieţii sale nu constiiue în sine un mijloc artistic greşit, când e vorba de o personali-
PE DRUMUL DESVOLTĂRII DRAMATURGIEI NOASTRE ISTORICE 321
tate care nu poate fi înţeleasă altfel. Dar în cazul lui lon-Vodă o astfel de prezentare biografică avea desavantajul de a se risipi într'o expunere de fapte dintre care cele mai multe nu se legau de cei doi ani plini de fapte semnificative ai domnie: sale.
Autorul a încercat să se oprească la ceeace era mai important şi mai caracteristic din personalitatea isterică a eroului său şi anume la scurta sa domnie, dramatică prin însăşi desfăşurarea ei. Faptele petrecute în anii domniei, anii maturităţii politice a lui Ion-Vadă, constitue de fapt conţinutul piesei lui Laurenţiu Fulga.
Claritatea înlănţuirii dramatice se vădeşte în piesa Iui Fulga, în felul în care autorul dispune momentele nodale ale acţiunii. Piosa conţine, ca noduri ale acţiunii^ momentele capitale din domnia acestui voevod luptător: întâlnirea cu cazacii în faţa Copoului, bătăliile dela Jiliştea şi Obluciţa.
Această claritate în lanţul dramatic constitue un merit al piesei. Autorul a înţeles câ, atunci când e vorba de o personal.tata istorică, evenimentele capitale sunt strâns legate de sfera activităţii principale a acestei personalităţi.
Pentru caracterizarea lui lon-Vodă, victoria dela Jiliştea înseamnă nivelul ci mai înalt pe care I-a atins politica sa de strângere într'un mănunchi a forţelor poporului în lupta pentru independenţă, iar Obluciţa caracterizează începutul prăbuşirii sale datorită trădării boierilor. De bătălia dela Roşea ni, care de fapt nu este decât un epilog al unei tragedii deja consumate, nu mai era nevoie. Şi cu un just simţ dramatic, scriitorul a renunţat în versiunea prezentată pe scena Teatrului Armatei la scenele care priveau destrămarea planurilor sale în această bătălie.
încă din primul tablou se înnoadă puternic conflictul între domn şi marii boieri trădători, conflict din care autorul face axul dramatic al întregii evocări dramatice. Din primele scene ni se desvăiuie mecanismul pregătirii unui complot: diferitele legături pe care boierii le întreţin cu foştii domni maziliţi, pretendenţi la tronul Moldovei şi, în aşteptare, agenţi ai turcilor ; atragerea în urzeală a cât mai multor elemente „sigure" din rândurile marii boierimi, manevrele de culise, etc. „Pe partea cea din
dreapta, — spune boierul Sbierea, primul şef al complotului — să-i giuruim credinţă lui ton... iar pe cea din stânga să uneltim fnai departe". Aceasta este tactica complotiştilor. Pe măsură ce se perindă tablourile, plasa complotului se întinde, tot mai mulţi boieri i se alătură. Această latură a piesei lui Fulga este una din cele mai reuşite, fiindcă autorul — deşi forţează uneori documentul istoric — a reuşit să arate treptele succesive ale complotului, desfăşurarea nenumăratelor fire între care cele mai ^ascunse şi mai importante duceau direct în tabăra „aliaţilor" domnului. Piesa ^demonstrează as fel dece, oglindind un nou raport al forţelor politice din secolul al XVI-lea pe plan intern şi extern, un asemenea complot (care, într'un fel sau altul, a dăinuit dealuhgul multor domnii) conta ca un factor permanent în politica ţării şi constituia — am putea spune — forţa politică cea mai organizată care acţiona atunci, în viaţa politică şi socială a ţării.
Semnificaţia istorică a acestui mare complot, aşa cum se desprinde din piesă, depăşeşte simpla lămurire a cauzelor căderii Iui lon-Vodă. El exprimă de fapt trădarea unei clase, demască şi condamnă conţinutul moral al politicii ei. Trădarea, complotul îndreptat împotriva intereselor naţionale, constitue pentru cei mai mulţi din marii boieri ai piesei un mijloc considerat de ei quasi-legal, de apărare a intereselor lor şi o formidabilă forţă de atracţie. Dacă Sbierea, Dingă şi Vlădica Gheorghe sunt încă din primul moment Implicaţi în urzeala complotului, logofătul Golia, boierul Lupea Huru pivotează înspre complot ca şi cum ar fi atraşi de un magnet, ignorând riscurile, frica şi având încredere nesdruncinată în dreptatea acţiunilor lor şi în reuşita finală. Danciu îndrăzneşte să înfrunte deschis pe domnitor — deşi îi cunoaşte tăria — atât este de convins că domnitorul va ceda. Ceilalţi complotişti nici măcar nu iau în considerare eventualitatea că domnul le va controla activitatea. Irimia, care-i' adevăratul spirit tenebros al piesei, o încarnare vie a ideii de complot, denunţă cu sânge rece Iui lon-Vodă pe un boier care îl stânjenea (Sbierea), atât de sigur era câ şi fără acesta complotul va reuşi. Pe de altă parte, \n interiorul marei plase îşi avea şi el propria
21 — Viata Românească — c. 3891
322
HORIA BRATU
lui urzeală... Aşa arătau boierii, pe care o întreagă istoriografie şi literatură romantică retrogradă i-a prezentat drept nişte patriarhi ai ţărănimii, drept făuritori luminaţi din divanul domnesc.
Dar pentru patriotul Ion-Vodă, duşmanii principali sunt în afară, sunt opresorii turci, care cer un haraciu îndoit şi care storc astfel ultima vlagă a ţării. Sdrobind pe unii dintre complotişti, atunci când are prilejul să-i descopere, Ion Vodă scapă însă din vedere nodul complotului şi în general îi subestimează importanţa şi întinderea.
Dacă conflictul între domnitor şi boieri apare încă din primele replici ale piesei, mai târziu, acest conflict se precizează într'o anumită direcţie, în sensul că domnul se află mereu cu un pas în urma desvoltării complotului. El nu loveşte alături de ţintă, dar loveşte tocmai acolo unde se afla cu un ceas înainte duşmanul. Când. Ion-Vodă află de uneltirile lui Sbierea, centrul de greutate se şi deplasase spre pârcălabul Danciu şi spre Lupea Huru ; în momentul când aceştia sunt demascaţi, inima conspiraţiei se şi află în altă parte, înspre Irimia... Privind acest duel inegal care creşte şi se desvoltă dealungul tablourilor, cititorul îşi dă tot mai bine seama de imposibilitatea practică a domnitorului de a depăşi o anumită situaţie, de a domina o anumită stare de lucruri, de a tăia o creangă care se întinde cu repeziciune.
Vorbind despre tragedia lui Lasalle „Franz von Sickingen", Marx şi Engels l-au criticat de a nu fi înţeles conflictul tragic al epocii şi al omului pe care vroia să-1 reprezinte : contradicţia „dintre o revendicare necesară istoriceşte şi imposibilitatea practică a înfăptuirii ei". Este, de fapt, şi conflictul tragic al epocii şi al personagiului Ion-Vodă. El luptă pentru un ideal politic progresist din punct de vedere istoric, care găseşte răsunet în massele largi ; el caută să atragă pe toţi partizanii posibili de partea sa : el face preparative militare, politice şi economice pentru a rezista turcilor. Dar cu aceeaşi perseverenţă, duşmanii lui Ion-Vodă urmăresc pieirea lui şi destrămarea proecte-lor sale. Tot ceeace construeşte domnul ziua — noaptea este destrămat, este smuls şi aruncat fără sgomot la pământ. Europa feudală îl trădează, iar marea boierime, ur-
mărindu-1 din urmă pas cu pas, opreşte tot ceeace el a pus în mişcare, aşează la loc tot ceeace el a deplasat. într'o asemenea compunere dramatică a acţiunilor domnului şi a celor a advei sărilor săi, în această desfăşurare alternativă de „acţiuni paralele", într'o asemenea luptă între forţele înaintate şi forţele reacţionare, constă filonul dramatic — am spune tragic — al piesei.
Construcţia piesei urmăreşte întocmai acest conflict şi-1 precizează. Deaceea tablourile sunt distribuite aşa fel încât să scoată în evidenţă deopotrivă diferitele laturi ale activităţii domnului, forţele cu care el intră în contact şi împrejurările fundamentale ale domniei sale : Ion-Vodă în faţa poporului, Ion-Vodă în faţa boierilor, Ion-Vodă în război. Dar după fiecare asemenea tablou, ca o adevărată replică a culiselor istoriei, apar complotiştii — Sbierea, Irimia, Bilăe — tăinuind între ei şi căutând să răstoarne tocmai ceeace Ion pusese la cale în tabloul anterior.
Trebue subliniată deasemeni pătrunderea cu care autorul evocării dramatice „Ion-Vodă cel Cumplit" diferenţiază psihologia boierilor trădători, făcând din acest grup restrâns o imagine amplă a ceeace însemnau în acest secol forţele reacţionare. Se întâlnesc printre complotişti şi boieri reduşi, limitaţi la o ură brutală, primitivă, lipsiţi de cugetare, ca vornicul Ionaşcu Sbierea — boier hain, gata să înfigă pumnalul în spatele celuia căruia cu un minut înainte îi sărutase mâna ; se întâlnesc hoţi, tâlhari ordinari ai banului public şi jefuitori de drumul mare, ca vornicul Crăciun, hatmanul Dingă sau vistiernicul Jurj ; feţe bisericeşti înclinate spre desfrâu ca Vlădica Gheorghe ; oameni laşi şi de nimic, care se îndoaie încotro bate vântul, ca pârcălabul Murgu, complotişti sumbri şi având sentimentul înfrângerii apropiate, ca logofătul Golia, pleşcar şi doritor de înălţări ; boieri joviali în mârşăvia lor ca Lupea Huru — şi rar, foarte rar, câte unul mai îndrăzneţ, care are curajul de a înfrunta deschis pe vodă, ca pârcălabul Danciu.
Dar, mai presus de toţi, omul care înnoadă toate iţele şi care conduce întreaga mişcare este hatmanul Irimia, „cu ochi de mort şi obraz de piatră" — cum îl defineşte un complotist. In toată adunătura de
PE DRUMUL DESVOLTĂRII DRAMATURGIEI NOASTRE ISTORICE 323
ticăloşi de duzină, de flecari, de fanfaroni şi de oameni de nimic, hatmanul Ieremia este şeful din umbră, omul care are perspectiva întregului complot, omul care loveşte fără cruţare şi trădează fără remuş-care, omul a cărui capacitate de disimulare şi cruntă neîndurare îl face periculos chiar pentru proprii săi complici.
In piesa lui Laurenţiu Fulga, personagiul Irimia este o mare creaţie, şi, aşa cum figura lui vodă străbate ca un fir roşu piesa dela un capăt la altul, tot astfel figura lui Irimia este firul negru, îl întovărăşeşte ca o umbră sinistră. Este de semnalat în construcţia acestui personagiu faptul că autorul îl pune să vorbească puţin şi consistent, în fraze memorabile — am putea spune demne de un mare complotist, care urmăreşte un scop precis : a lua locul adversarului său. Din punct de vedere dramatic, replicile puse în gura lui Irimia sunt cele mai tăioase, cele mai vii. El trece cu rapiditate dela umilinţă la semeţie, dela lichelism la tonul poruncitor, dela frazele onctuoase la stilul sacadat, gâfâit şi uneori ironic al marelui iezuit. Vorbind cu domnitorul Irimia utilizează un asemenea limbaj : „Iţi mulţămesc, Măria Ta, că inima ţi-ai întors-o spre boierii cei de frunte şi de sfatul lor simţi că ai nevoie". Cu ţăranii, el se exprimă în astfel de cuvinte : „nu ne prea potrivim în cugete... Vroiam a vă mai spune că ar fi nespus ele bine dacă din cuvântul boierilor n'aţi prea ieşi... Mai mult ascultaţi decât să ridicaţi cuvânt..." (este uşor de remarcat stilul „patern" şi totodată aspru, abia comprimând ura). Cu complotiştii, în faţa cărora nu vrea să se dea pe faţă, Ieremia ia un ton de slugă plină de demnitate : „Te înşeli amarnic, pârcălabe... de voevod mă leagă prietenie sfântă". Pe majoritatea complotiştilor, nu-i scoate din ironie : „Fac rămăşag că iarăş puneţi la cale o prostie" ; iar faţă de cei care dau înapoi, se exprimă autoritar şi cu abia simţită ameninţare: „Nu-mi sânt pe plac prietenii ce nu se încred în steaua mea, logoţete . Golia'!".
★
Pentru a prezenta pe domnul moldovean Şi conflictul său cu boierii trădători, Laurenţiu Fulga a avut de rezolvat o serie de
probleme artistice dificile, care isvorau din caracterul activităţii domnului moldovean.
încă înainte de a ajunge domnilor, Ion-Vodă acumulase în mod indirect o mare experienţă în ceeace priveşte conducerea treburilor de stat, în decursul vizitelor la diferite curţi străine, printre care, la curtea lui Ivan al IV-lea. De fapt piesa lui Fulga arată cum domnitorul valorifică această experienţă, atunci când purcede la întărirea economică şi militară a ţării, la îmbunătăţirea relaţiile* cu vecinii săi, urmărind chiar crearea unui front comun împotriva asupritorului otoman. Astfel se explică nenumăratele lui solii de prietenie la curtea regelui polon, ba chiar la curtea dela Viena şi mai ales la curtea ţarului Moscovei, Ivan al IV-lea, dela care spera mult ajutor. Este interesant de văzut cum a rezolvat autorul prezentarea, dificilă din punct de vedere dramatic, a acestor ultime aspecte. Exista pericolul ca o mare parte din piesă să devină o desfăşurare de conciliabule şi de.tratative diplomatice.
In primul rând, autorul a urmărit efectul moral şi psihologic pe care rezultatul diverselor solii şi sosirea ajutorului zaporo-jean le au asupra participanţilor la acţiune.
Să urmărim de pildă venirea zaporojeni-lor. Complotiştii Bilăe, Golia, Murgu, înregistrează cu satisfacţie rezultatele negative ale diverselor demersuri la curtea principelui ardelean şi Ia regele Poloniei, „şuguind" pe seama insuccesului lui Vodă. Ei vorbesc de pe acum despre Ion ca despre un domn doborît şi fac pronosticuri asupra viitoarelor lupte pentru tron. Notaţiile prin care autorul caracterizează situaţia, punctează această euforie colectivă, de fapt puternic alimentată de băuturile pe care complotiştii le sustrag de pe mesele aranjate (crudă ironie 1) pentru ospăţul în cinstea ajutoarelor aşteptate cu atâta înfrigurare. Stolnicul Bilăe, ameţit, „ciocnind şi sorbind cu lăcomie din cele două ulcioare pe care le are în mână", se îmbie singur la băut, chiuind ca ' şi cum victoria era în palmă. Pârcălabul Cosma Murgu. concurân-du-1 pe Bilăe, îl adastă pe Ieremia eu cu-cuvinteie : „poruncă, slăvite voevod,,. Logofătul Ion Golia, prevestitor de rele şi neîncrezător în steaua sa şi a tovarăşilor săi, îşi deapănă abătut mătăniile îndoielilor şi;
31 *
324
HORIA BRATU
gândurilor negre pe care i le trezeşte apropierea năvălirii turcilor. Golia este complotistul cu conştiinţa încărcată care cobeşte mereu a moarte şi a prăbuşire. Singur Ieremia îşi păstrează cumpătul, dar stăpânirea lui de sine este dublată de o nestăvilită bucurie lăuntrică. In timpul acesta, în altă parte a taberei, oştenii, oamenii din popor, domnul se îndârjesc in hotărîrea de a apăra — la nevoie singuri şi fără niciun fel de ajutor — pământul şi familiile lor. Şi, între capii celor doua acţiuni: între domnitorul bucuros de a nu se afla în faţa duşmanului singur, ci alături de un întreg popor care se strânge sub arme — şi Ieremia, trădătorul patentat care slobozise, cu un minut mai devreme, în aceeaşi mulţime, viermele îndoielii şi .panica, are loc următorul dialog:
ION-VODA : Halmane Ieremia, câţi flăcăi are oastea noastră amu ?
IEREMIA: Cu iureşul de astăzi — la nouă mii, Slăvile!
ION-VODĂ: Să trimiţi clacări la toţi călugării şi boieraşii care stau aplecaţi peste cronici, ca să ştie adevărul: nouă mii de moldoveni pornit-au să'nfrunle oastea fără capăt a lui Selim Sultan...
Primul, domnul, priveşte deci spre celălalt ca la mâna lui dreaptă din viitoarea luptă. Celălalt, prorocise cu un minut mai devreme că până la noapte s'ar putea ca Moldova să aibe un nou vodă. Momentul e dramatic şi tensiunea a atins un punct culminant: clipele se scurg grele, ca şi cum s'ar şti că până seara se va hotărî soarta Molodovei pe zeci de ani încolo...
Şi iată că deodată întregul raport de forţe, întreaga „dispoziţie" dramatică este răsturnată de sosirea, în ultimul moment, a sotniilor zaporojene. Dintr'odată aspectul taberei se schimbă şi oamenii abătuţi se mişcă sub imboldul unei noi bucurii. Din păcate, căutând să prindă în continuare efectul moral al sosirii vajnicilor luptători za-porojeni, autorul nu mai găseşte nuanţarea fină pe care o urmărise în prima parte a tabloului ; şi, amestecând totul într'o massă amorfă, reduce patetismul scenei la un schimb aproape anost de „bineţe", în care prea rar câte-o replică, câte-o remarcă mai redau ceva din poezia momentului.
într'o piesă de   teatru,   fiecare replică,
fiefcare mişcare a personagiilor în scenă trebue să spună ceva, trebue să releve cu subtMilate psihologia eroilor, având aceleaşi funcţii ca şi capacitatea descriptivă şi acţiunea epică pe care le are la dispoziţie romanul sau pn'rn-planul pe care-1 are la dispoziţie cinematografia.
Cele două tablouri capitale în care e vorba de bătălia dela Jiliştea şi de bătălia dela Obluciţa sunt cele mai bune din întreaga piesă prin dinamismul lor, prin forţa cu care autorul ştie să însufleţească scenele de massă, pe care nu le tratează amorf ci în mod variat, nuanţat, cu o mare putere de individualizare, caracterizând fulgerător poziţia forţelor în luptă. într'un moment greu din luptă, când moldovenii au rămas puţini şi turcii câştigau teren, are loc între hatmanul Ieremia, care în aparenţă lupta din toate puterile şi vornicul Dumbravă, mai marele oştirii, acest schimb de cuvinte :
GLASUL LUI DUMBRAVA: Călimane, pleacă după ajutor...
GLASUL LUI IEREMIA : N'avem nevoe de ajutor... ne batem şi singuri.
GLASUL LUI DUMBRAVA : Ba avem nevoe, hatmane Ieremia... Fugi, Călimane, şi adu-i aşa fel ca să le cadă'n spate"
Noi înţelegem astfel dintr'odată poziţia diferitelor forţe în luptă, ce urmăreşte Ieremia şi ce urmăreşte Dumbravă, cine îl ajută şi cine vrea să-1 piardă pe vodă şi mai ales cum se manifestă aceste poziţii.
La sfârşitul bătăliei victorioase dela Jiliştea, Ion-Vodă, încă neştiutor de trădarea lui Ieremia, îi salvează acestuia viaţa în cursul luptei. La sfârşitul nefericitei bătălii dela Obluciţa, acelaş Ion ţi ucide pe trădătorul Ieremia care fugise la turci, cu acelaş iatagan cu care la Jiliştea îi salvase viaţa. După cum se vede, punctând aces'e momente nodale, autorul schimbă cu repeziciune şi cu pricepere situaţiile dramatice. Acum, în sfârşit, trădătorul este pedepsit, dar bătălia este pierdută.
Trebue semnalat deasemeni că abia acum, în aceste scene, adică în iureşul luptei, cazacii care în tablourile anterioare fuseseră prezentaţi ca o massă amorfă, devin adevărate personagii. In scena a Il-a din tabloul VII, altercaţia violentă care are loc între polcovnicul Sverciovschi şi hatmanul Ieremia desvăluie în mod brusc existenţa u-
PE DRUMUL DESV0LTAR1I DRAMATURGIEI NOASTRE ISTORICE 325
nui nou conflict, conflict între două concepţii despre umanitate, între două moduri de comportare.
Ceeace este valoros şi predominant în evocarea dramatică a lui Fulga este tocmai această prezentare a unui mare patriot, a unui erou naţional din trecutul de luptă al poporului nostru, în încleştare cu duşmanii, în luptă cu năvălitorii otomani şi în conflict cu boierii trădători. Liniile esenţiale ale acestui conflict sunt trasate în bună măsură cu claritate, cu forţă artistică. In schimb însă, aşa cum vom arăta, relaţiile dintre domnitor şi ţărani, relaţiile dintre boierime şi ţărănime sunt în parte diformat înţelese de autor şi diformat prezentate.
încă din primul tablou, apare cu putere ciocnirea dintre boieri şi reprezentanţii masselor populare care vin la palatul domnesc cu curajul disperării, cerând pâine şi încetarea abuzurilor. Dealungul întregii piese se reliefează cu putere antagonismul dintre ţărănime şi boierime. In acest fel, autorul reuşeşte să pună în evidenţă trăsătura principală a societăţii feudale, fondul social istoric pe care se desfăşurau tragicele evenimente din istoria Moldovei.
In ceeaee-1 priveşte însă pe Ion-Vodă, el apare ca un aliat al ţărănimii şi duşman al boierilor. încă din primele scene ale piesei, actele lui Ion-Vodă, prin care el încearcă să înlăture trădarea diferiţilor boieri, să aplice măsuri represive împotriva celor nesupuşi şi împotriva acelor care încercau să-şi întărească propria lor putere în detrimentul puterii centrale, a domnului — apar ca măsuri care urmăresc în rnod iniţial subminarea puterii feudale şi sprijinirea deschisă a ţărănimii.
In numeroasele sale întrevederi cu ţăranii, Ion-Vodă apare nu ca un domn feuda! ci ca un „voevod al ţăranilor", . care emite mereu măsuri cu privire la „emanciparea ţărănimii", gândindu-se să satisfacă de îndată dezideratele „celor de jos". Femeia ţăranului Căliman arată domnitorului că ţăranii vor o monedă de aramă „cu care să ne -cumpărăm, o ciubotă sau un drob de sareu, (aceasta în secolul al XVI-
lea), şi iată că Ion-Vodă ia imediat măsuri pentru baterea unei asemenea monezi pe care o opune „galbenului" boieresc. In alt loc, ţăranul Movilă exprimă dorinţa norodului „de a scăpa (ara de turci şi de hamul ce ne-apasă" şi iată ce drastice dispoziţii dă Vodă logofătului ţării : „Nici un boier să nu cuteze a mai cere dajdii, gloabe, clăci ori boieresc mal mult decât acelea pe care noi cu deamănuntul le vom statornici... Acolo unde se va vedea ţăran pus la jug ori vândut ca orice vită, boierul va ţi pus la aceleaşi osânde — iar moşia slobozită"...
Conform cerinţei ţăranilor, domnul ia măsuri radicale împotriva clericilor exploatatori şi, la sugestia ţăranilor, iniţiază judecarea unui grup întreg de boieri, pe care îi admonestează în faţa ţăranilor în aceşti termeni : „Datinile voastre boiereşti sînt murdare şi neomenoase. Iar in faţa mea te'nfăţişezi ca un netrebnic".
In mod vizibil, autorul interpretează diformat anumite acţiuni ale domnului moldovean : măsurile pe care le ia Ion-Vodă în vederea întăririi poziţiei sale în lupta pentru independenţa ţării sunt prezentate în piesă în mod nejust, ca măsuri luate în mod intenţionat în favoarea ţărănimii şi împotriva boierimii. De exemplu,, emiterea unei monezi proprii în această epocă este o manifestare de independenţă, care limpezea fluctuaţiile financiare în funcţie de puterea centrală, de domn. Iar dacă domnul se va fi gândit în mod special la o anumită categorie când a întreprins un asemenea act, atunci fără îndoială că a avut în vedere pătura orăşenească pe care într'o anumită măsură o proteja şi pe care măsurile administrative şi economice ale domnului moldovean o ajutau. La fel, ceeace autorul interpretează ca o expropriere a moşiilor boierilor feudali în favoarea ţărănimii, sunt în fond acţiuni menite să întărească baza economică şi politică a domniei sale. Asemenea moşii erau luate dela unii boieri şi date altora sau erau predate oamenilor săi de încredere, care deveneau astfel mai legaţi de el, aşa cum, de pildă, se va fi întâmplat şi cu Mălai. Pe de altă parte, este dela sine înţeles că, pentru a întări puterea centrală, domnul nu s'a dat înapoi să ia satele dela
326
1J0RIA BRATU
boieri şi sa le facă sate domneşti adică să le treacă pe seama ţării.
In unele conversaţii cu boierii, lon-Vodă dă impresia unui om care abia aştepta prilejul pentru a atrage atenţia că politica sa este îndreptată împotriva boierilor, amenin-ţându-i şi dându-le a înţelege că-i socoteşte duşmani ai statului feudal. In schimb ţărani sunt adăstaţi cu cuvinte blânde şi, în mod vizibil, Vodă îi pune mai presus decât pe sfetnicii săi boieri.
Ion-Vodă apare astfel, în piesă, nu ca un domnitor care îşi închină forţele luptei pentru independenţă, înlăturând piedicile interne din cale — inclusiv poziţia unei părţi a marei boierimi interesată în mod direct în menţinerea dominaţiei otomane — ci ca un domnitor care luptă împotriva exploatării in general, ba chiar împotriva clasei din care face parte. însuşi voevodul iese diminuat din punct de vedere artistic din asemenea situaţii : atunci când autorul înlocuieşte patetismul luptei domnului moldovean pentru independenţă cu patetismul artificial al îndoelnicelor acţiuni împotriva exploatatorilor, el este nevoit să recurgă ia complicaţii artificiale, să pună în gura domnului replici bombastice pe marginea unui imaginar conflict cu clasa din care face parte.
A scoate la iveală calităţile unei personalităţi istorice progresiste dintr'o epocă, nu înseamnă a"o înzestra cu calităţile epo- ' cii noastre, ci a sublinia acele aspecte, acele trăsături semnificative care conturează fizionomia omului înaintat, dela nivelul epocii respective, trăsături care apar ca o expresie a necesităţii istorice. O ...actualizare" forţată a personalităţii istorice nu sporeşte forţa prezentării realiste, ci dimpotrivă, o diminuează.
Lupta pentru trecerea dela o orânduire feudală bazată pe dispersiunea forţelor, 'a un stat centralizat independent, era un progres istoric pentru acea epocă şi în slujba acestui progres lupta lon-Vodă. Marcând în mod just diferenţa dintre domnul lon-Vodă şi ceilalţi domni din epoca sa, arătând că măsurile luate de Ion-Vodă sunt măsuri care contribue în mod obiectiv la progresul ţării, autorul piesei „Ion-Vodă cel Cumplit" exagerează într'un asemenea grad această diferenţă, încât depă-
şeşte adevărul istoric şi atribue actelor domnitorului Moldovei anumite intenţii pe care acesta nu le avea.
De aici decurg şi alte aspecte eronate ale piesei. Boierii, care în frunte cu Grumezea pârcălabul Topa, pârcălabul Gârlă etc., au rămas credincioşi lui Ion-Vodă, au faţă de toate problemele politice o atitudine aproape identică cu a reprezentanţilor ţărănimii. S'ar părea că nu există nici o contradicţie între ei şi ţărani. Desigur, în faţa atacului năvălitorilor străini, era uşor de înţeles că se închegase o anumită unitate de luptă a forţelor interne ale ţării şi că acea unitate punea în umbra pentru o vreme contradicţiile lăuntrice. Dar, totuşi, aceste contradicţii existau: şi ele trebuiau 'într'un anumit mod punctate, iar atitudinea boierimii credincioase lui Ion-Vodă nu ar fi apărut ca o convertire a unei părţi a boierimii la poziţia ţărănimii răzăşeşti.
Pornind, dela ideia justă a reliefării ascuţite a contradicţiilor fundamentale din societatea Feudală —, contradicţia dintre boierime şi ţărănime, — autorul ajunge — tocmai fiindcă încearcă să forţeze faptele — să suprime orice alte contradicţii, existenţa oricărei alte clase (de pildă existenţa târgoveţilor), cât şi a intereselor divergente în sânul clasei feudale. In acest fel, prin limitarea noţiunii de luptă de clasă doar ia relaţiile dintre boieri şi ţărani, fără a le susţine cu fondul istoric necesar, însăşi această contradicţie fundamentală este falsificată, iar ţărănimea, pusă în situaţia de coparti-cipant la conducerea treburilor statului feudal, este palid şi unilateral reprezentată. De aceea, într'o mare măsură un personagiu ca Mălai, ţăran revoltat, înobilat, apare schematic şi puţin explicat din punct de vedere psihologic. Aceasta, pentru că autorul nu găseşte conţinutul istoric necesar pentru a-i da viaţă şi a-1 reprezenta ca un tip social caracteristic. Această îmbinare de reprezentant autorizat al ţărănimii şi de adjunct a lui Ion-Vodă pe care o încearcă autorul, rămâne hibridă, nu fiindcă asemenea situaţii nu au existat cu atare în istoria Moldovei, ci tocmai fiindcă autorul îi dă un caracter de tipicitate şi nu o încadrează într'o justă perspectivă istorică, nu o explică şi nu-i des-văluie adevăratele proporţii. Mălai îl sfă-tueşte pe domn, nici mai mult nici mai pu-
PE DRUMUL DESVOLTARII DRAMATURGIEI NOASTRE ISTORICE 327
ţin decât să „scape ţara de boieri", adică formulează o revendicare deadreptul revoluţionară. Mult mai tipici, mult mai reprezentativi pentru ţărănimea în latura sa răzăşea-scă sunt Toader şi Costea Căliman care exprimă în mod sgomotos, ameninţător şi cu o naivitate caracteristică lipsei lor de experienţă politică, revendicările lor. Totuşi, încă şi aceste personagii rămân în parte sărăcite sufleteşte şi poziţia lor specifică nu epuizează problema masselor ţărăneşti. Nu se poate vorbi în acea epocă de o ţărănime unitară, iar ţăranii liberi de tipul lui Costea şi Căliman nu reprezentau marile masse de ţărani iobagi — care sunt cu totul absenţi în piesă. Reprezentarea ţărănimii ar fi câştigat dacă autorul ar fi zugrăvit mai pe larg atât suferinţele cât şi lupta ei din acea epocă, relaţiile ei cu voevodul şi cu boierii.
Pentru ca limba unei piese istorice să fie realistă, ea trebue să reflecte fondul şi caracterul epocii şi eroilor respectivi, evitând însă atât copierea naturalistă cât şi „modernizarea" exagerată a limbajului personajelor.
Fără îndoială că autorul piesei „Ion-Vodă cel Cumplit" a ţinut seamă de aceste cerinţe. Dar nu a reuşit să le satisfacă într'o măsură corespunzătoare. Dacă, în ceeace priveşte unele personagii cum sunt Ieremia şi în parte Ion-Vodă, el a izbutit să traducă prin limbaj stările lor de spirit, nu acelaş lucru se poate spune despre majoritatea celorlalte personagii care vorbesc de multe ori într'un limbaj incolor şi uniform. Acesta este dealtfel efectul prezentării sterootipe a numeroase personagii care nu sunt determinate în funcţie de poziţia lor de clasă, de trăsăturile lor psihologice caracteristic.
Există în această piesă o destul de vizibilă tendinţă din partea autorului de a înlocui diferenţierea linguistică a personagiilor printr'o uniformă proză riimată cu iz pseudo-cronicăresc, care, aşa cum este utilizată, conţine numeroase elemente de convenţionalism.
Un stil înflorit, o întortochiere de frază, acceptabilă pentru ocaziile oficiale, pentru ceremonialul curţii, pentru cuvântările ţinute în faţa mulţimilor devine, „în viaţa de toate
zilele", deadreptul enervantă. Este într'adevăr ridicol să-1 auzi pe Ion-Vodă vorbind
cu soţia sa, sau cu confidenţii săi în conversaţiile cele mai directe şi cele mai intime, cu aceeaşi frază ritmată, înflorită ca şi atunci când ia cuvântul în faţa divanului.
Iată, de pildă, în ce tonalitate patetică îşi desmiardă Vodă fiul care deabia a învăţat să meargă :
„...Tu nu te-ai născut din dragoste, — ci fiindcă aşa vroit-au canoanele ţării... şi totuşi eu le iubesc... Te iubesc... Te iubesc mogâldeaţă mică, pentrucă eşti sânge din sângele meu şi .carne din carnea mea, pentru că eşti cea mai fragedă mlădiţă care'n-mugureşle astăzi din trupul vânjos al lui Ştefan. Auzi tu ? Dar trebue să ne despărţim... Tata va pleca la război să se bată cu duşmanul... Şi lupta e grea... duşmanul e hain... poate că... (în umbră creşte surâsul hidos a lui Ieremia) In schimb tu ai su creşti mare şi falnic — după măsura străbunilor tăi...
Şi cu acelaş patetism adesea nefiresc sunt tratate toate episoadele piesei.
De fapt, o asemenea tendinţă se leagă de intenţia mai generală a autorului de a „surprinde" cititorul printr'un anume spectaculos — în sensul pejorativ al cuvântului — care se manifestă atât în limbaj, cât şi de multe ori în indicaţiile de regie şi decor. De multe ori aceste indicaţii prind în mod viu „momentul psihologic", ajută considerabil cititorului să înţeleagă şi să pătrundă semnificaţia scenei (de pildă în tablourile II, III, IV); alteori însă, tocmai din pricina acestui exces de spectaculos, indicaţiile autorului apar de multe ori pretenţioase, presupunând mişcări puerile şi ridicole. Iată, dc pildă, cum notează autorul reacţia grupului potrivnic de boieri în faţa hotărîrii lui vodă de a executa pe Sbierea :
„Voevodul se'ndreaptă spre palat. II urmează numaidecât marele vornic Dumbravă, episcopul \Isaia Rădăuţeanul, postelnicul Petre Mălai, portarul Ieremia şi grupul de ţărani -al lui loldea. Pentru ceilalţi. — hotărît că-i clipa marei îndoieli. Fiecare Isimte nevoia să se strângă unul în altul şi să se apere. Cei dintâi care se rup din tăcerea de moarte în care Ion-Vodă i-a lăsat — sunt vornicul Grumezea şi pârcălabii Gârlă şi Topa. Se închină 'cu plecăciune în faţa ce-
328
HORIA BRATU
lorlalfi şi ies pe lângă zidul palatului. Ochii celor rămaşi îi urmăresc cu o mânie mocnită. Un altul se rupe : pârcălabul Lupea Huru, cu capul în pământ, mormăind ceva neauzit, parcă jurând să se răzbune. Apoi, încă unul se pregăteşte de plecare : logofătul Ion Golia. Dar după primii paşi, îl prinde din urmă glasul pârcălabului Danciu care intră din partea cealaltă, unde se pare că a aşteptat' la pândă".
In acelaş fel este construit ultimul tablou care zugrăveşte omorîrea lui vodă, tablou încărcat de amănunte nesemnificative, colorat de senzualitate şi de o mişcare dease-meni de un spectaculos îndoielnic.
Este uşor de văzut care sunt învăţămintele pe care le putem trage din analiza atât a calităţilor cât şi a deficienţelor piesei „Ion-Vodă cel Cumplit". Cu toate deficienţele mari ale piesei, Laurenţiu Fulga a reuşit să scoată în relief conflictul esenţial al domniei lui Ion-Vodă, conflict care oglindeşte lupta de veacuri a poporului nostru pentru independenţa politică, pentru eliberarea de sub jugul imperialismului otoman. Autorul a reuşit să sublinieze cu multă forţă artistică factorii care au contribuit la formarea unităţii de luptă între domn şi popor, la creşterea conştiinţei patriotice a masselor populare, tocmai fiindcă a prins în puternice imagini entuziasmul sfânt pe care. l-a trezit lupta naţională împotriva opresorilor străini, tocmai fiindcă a fost preocupat să scoată în evidenţă trăsăturile principale ale poporului şi ale domnului, fără a se lăsa antrenat pe panta psihologismului. Din piesa sa reiese cine au fost duşmanii înrăiţi ai luptei pentru independenţă, duşmanii unităţii poporului nostru, şi la ce se reduce rolul „istoric" atât de trâmbiţat al marii boierimi în Evul Mediu. Chiar dacă piesa nu ne arată încă destul de limpede dece majoritatea marii boierimi era interesată în cât mai frecventa schimbare a domnilor de către Poartă, ea demască însă din plin boierimea ca interesată în menţinerea jugului otoman, în menţinerea amestecului s'răin, care proteja o cât mai sângeroasa exploatare a masselor ţărăneşti.
într'o asemenea încleştare, imaginea lui
Ion-Vodă, omul care îşi închină toate forţele luptei pentru independenţă, al cărui destin tragic personifică însăşi imposibilitatea istorică din epoca respectivă de a atinge acest scop (în lumina condiţiilor obieitive interne şi externe), acest om apare ca imaginea unui adevărat erou popular, erou al luptei naţionale a poporului.
Chezăşia unui conflict dramatic bine construit al piesei istorice este axarea lui pe ciocnirea adâncă dintre forţele noi şi forţele vechi încă puternice. Ori, pentru a prezenta în ţoală amploarea această ciocnire, nu se -p^ate merge pe calea unei uniformizări şi simplificări vulgarizatoare a compoziţiei societăţii şi a contradicţiilor epocii, pe calea nivelării frământărilor şi deosebirilor din sânul aceleeaşi clase. Căci în felul acesta, personagiile .care iau parte la acţiune nu apar în toată complexitatea lor socială, politică şi psihologică. In studierea unei anumite epoci istorice, dramaturgii noştri trebue să ştie a deosebi contradicţia fundamentală a epocii de celelalte contradicţii raportul între ele ; să ştie a discerne rolul diferit în epoci istorice diferite al aceloraşi contradicţii. La discuţia filosofică din 1947, A. A, Jdanov spunea: „In condiţii istorice diferite — aceeaşi idee poate fi progresistă sau reacţionară". Diferenţiând compoziţia societăţii epocii, desvăluind varietatea fondului social istoric, întotdeauna vor apare mai limpede atât semnificaţia marilor personalităţi cât şi forţa poporului.
Scriind piesa ,,Ion-Vodă cel Cumplit", autorul a făcut un mare pas înainte depunând eforturi în reconsiderarea veridică a acestei epoci istorice şi încercând totodată să dea o interpretare nouă, justă asupra voevodului. In acest sens, este instructiv felul în care, în piesa „Ion-Vodă cel Cumplit", documentaţia istorică se transformă în imagini artistice. Vrem să spunem că, în mult discutata problemă a raportului dintre documentul istoric şi invenţia artistică, piesa lui Laurenţiu Fulga trezeşte numeroase şi rodnice reflecţii. In drama istorică, materialul realităţii istorice nu se oferă ca un material brut, neinterpretat, „nud". Materialul viu, concret sunt documentele istorice. Dar documentele ca atare, aşa cum am arătat, sunt scrise în spiritul ideologiei de clasă. Ele sunt deja o interpretare a realităţii, sunt
PE DRUMUL DESVOLTARII DRAMATURGIEI NOASTRE ISTORICE
329
pătrunse de „spiritul de partid", de ideologia celor care le-au scris. In aceasta constă de fapt şi diferenţa fundamentală dintre literatura istorică şi literatura inspirată din clocotul vieţii contemporane. Încă dela început, scriitorul care vrea să studieze o personalitate, trebue să verifice rnereu aceste documente, în spirit ştiinţific, să le compare şi să le selecteze în lumina raporturilor de clasă ale epocii pe care o oglindesc, în aşa fel încât să poată obţine o imagine veridică a întâmplării sau a problemei respective. Confruntând faptele cuprinse în piesa lui Laurenţiu Fulga şi documentele, aşa cum apar în scrierile cronicarilor, ajungem uşor la concluzia că scriitorul a reuşit într'o mare măsură să extragă din aceste documente adevărul istoric. Dar nu a reuşit s,ă ducă operaţia până la capăt.
La fel trebue privită şi metoda pe care o utilizează scriitorul pentru a construi cu ajutorul acestor documente istorice, acţiunea. Se ştie că în trecut, drama istorică se caracteriza fie prin libertăţile pe care şi le lua scriitorul faţă de istoria „exactă", ajungând până la un arbitrar atât social cât şi psihologic; pe de altă parte, au existat şi scriitori care au încercat să prezinte o imagine veridică a faptului istoric prin fotografierea amănunţită a documentelor istorice, ajungându-se până la înlocuirea conflictului cu un simplu comentariu al documentului. Departe de a oglindi adevărul istoric, şi această a doua alternativă nu făcea altceva decât să interpreteze istoria în spiritul ideologiei de clasă. Pentru prima dată în ţara noastră, abia acum, în piesele noii noastre dramaturgii, găsim metoda justă de a întări sensul istoric al operei, de a îngroşa liniile de desfăşurare ale conflictului exact istoriceşte şi prin amănunte şi episoade care pot fi inexacte strict istoriceşte, dar de o profundă verosimililate istorică. Cercetând documentele istorice, Laurenţiu Fulga a reuşit în bună măsură să reconsti-tue conflictul central din viaţa lui Ion-Vodă cel Cumplit, stabilind un raport echilibrat între evenimentele istorice care fac parte integrantă din biografia sa (şi care au fost prezentate exact din punct de vedere istoric) şi situaţiile inedite imaginate de autor care
au fost în mod copios introduse, tocmai pentru a sublinia acest conflict cenlral. De exemplu nici un document nu atestă că ar fi existat o convorbire între Ion-Vodă şi Sbierea, de pildă, în sensul în care apare în lucrarea lui Fulga ; ba chiar, dacă ne luăm după Hajdeu, rezultă că, date fiind poziţiile respective, este greu să ne închipuim vreodată că a avut loc o întâlnire între aceştia doi. Dar aceasta nu înseamnă că scriitorul n'ar fi avut dreptul să imagineze (în sensul bun al cuvântului) o asemenea situaţie şi să introducă episoade corespunzătoare. Asemenea episoade contri-bue la clarificarea împrejurărilor, la limpezirea conflictului, căci luminează liniile mari ale desfăşurării evenimentelor istorice, sunt semnificative. Ele constituie tocmai imaginile particulare care subliniază generalul, sinteza artistică a interpretării istorice. Ele pot astfel ajuta la cunoaşterea istoriei într'o măsură tot atât de mare ca şi o pagină de istorie propriu-zisă.
★
încercând să analizăm actualitatea piesei „Ion-Vodă cel Cumplit", vedem că' această actualitate nu constă numai în faptul că ea încearcă să pună în faţa cititorului una din paginile cele mai frământate şi glorioase din istoria poporului. Semnificaţia acestei piese merge mai departe. Ea desvă-luie chipul hidos al duşmanilor poporului, al acţiunilor lor, care în curgerea istoriei au luat mereu alte forme concrete dar care au o esenţă comună : încercarea de a submina forţa internă, de a disimula scopurile, de a unelti din umbră. Prefăcătoria, atacul mişc-lesc, pela spate, pactizarea cu duşmanul extern, recurgerea la intervenţia străinilor pentru a înăbuşi forţele noului, toate acestea sunt arme care se găsesc dintotdeauna în arsenalul exploatatorilor şi duşmanilor poporului.
Dintr'un secol depărtat în negura istoriei, chipul lui Ion-Vodă şi al bravilor săi susţinători din rândurile poporului ne îndeamnă să ne iubim cu abnegaţie patria, să luptăm împotriva duşmanilor hrăpăreţi, aşa cum au făcut şi ei, ne îndeamnă la construirea unei vieţi mai fericite, mai bune.
AL. OPREA
MAMIN-SIBIRIAC CRITIC NECRUŢĂTOR AL CAPITALISMjLUI
Brâul de piatră — astfel erau numiţi din timpuri îndepărtate, în popor, munţii Urali. Acelaş nume îl purta la început, şi prima operă a lui Mamin-Sibiriac — „Milioanele lui Privalov" ; ea trebuia să deschidă ciclul unor romane care aveau să zugrăvească uriaşa frescă a Uralilor, cu istoria sângeroasă a formării uzinelor lor metalurgice, cu exploatarea sălbatecă a muncitorilor proveniţi din rândurile iobagilor.
Deaceea, în opera lui Mamin-Sibiriac „Brâul de piatră" capătă o semnificaţie mai largă, un sens diferit de cel iniţial. El reprezintă însuşi simbolul capitalismului care, într'un ritm vijelios, îşi întrona în Rusia feudală domnia de fier, care înlocuia vechile relaţii patriarhale cu relaţiile noi, mai neomenoase, mai samavolnice, mai criminale.
Datorită condiţiilor grele în care a trăit, Mamin-Sibiriac n'a reuşit să-şi realizeze în întregime uriaşa frescă plănuită. Dar din romanele scrise, din schiţe, din povestiri se desprinde imaginea întunecată a capitalismului hrăpăreţ, brutal, care, cu neruşinare calcă în picioare elementarele drepturi la viaţă ale poporului.
In schiţe ca: „Osip Ivanovici", „Subsolul" ,,Scrofula", „Noaptea de aur", este zugrăvită în culori sumbre, viaţa minerilor. In romanele „Trei sfârşituri", „Cuibul din munte", se înfăţişează traiul obidit, de cruntă mizerie al muncitorilor din Urali. Râul Ciu-sova, pe care suni transportate lemnele, îşi înroşeşte de multe ori valurile cu sângele
victimelor („Printre pietre", „Luptătorii"). Sacul cu bani care-şi face apariţia în sa'e prin intermediul negustorilor şi cămătarilor, stoarce ultima vlagă a ţăranilor, determi-nându-i să se răscoale (romanul „Pâinea'').
Dar toate aceste aspecte din viaţa de mizerie a poporului rus, se întrunesc parcă în imaginea başchirului Urucai din romanul „Milioanele lui Privalov". Mamin-Sibiriac nu acordă mare spaţiu descrierii vieţii baş-chirilor, ale căror pământuri au fost răpite pe căi necinstite, de proprietarii uzinelor din^Satrovo. Dar felul în care este zugrăvită "mizeria, revolta başchirilor, le face de neuitat. Lui Serghei Privalov, ultimul moştenitor al uzinelor din Satrovo, îi apar în vis başchirii : „Vedea femeile murdare şi înfometate, vedea prunca slabi, scheletici... Ei nu-i întindeau mânuţele tor de copii, nu se rugau, nu plângeau. Numai gâtul lung al lui Urucai se lungise şi mai mult, iar de pe buze îi alunecau vorbe de dojana : —pământ al nostru, pământ al tău! — horcăia Urucai, închizându-şi ochişorii în-lăcrămaţi. Totul al tău, nimic al nostru !... Aşata crăpat, Apaica crăpat, Urucai crăpat..."
Acest bătrân pe jumătate orb, rostind parcă blestemul de veacuri al başchirilor, reprezintă însăşi imaginea poporului asuprit în mod sălbatic şi adus într'o stare de înfiorătoare mizerie.
Dar viaţa poporului rus, asuprirea pe care a îndurat-o, a format obiectul multor opere din anii 60-80 ai secolului trecut Me-
MAMIN-SIBIRIAC, CRITIC NECRUŢĂTOR AL CAPITALISMULUI 331
ritul de seamă a lui Mamin-Sibiriac constă în aceea că a pus — pentru prima dată în literatura rusă — în centrul operelor sale — zugrăvirea noilor exploatatori, a capitaliştilor în ceeace aveau ei mai hâd şi mai respingător. Astfel sunt cămătarul Er-milâci şi milionarul Stobrovschi din romanul „Pâinea". Acesta din urmă se arată drept un mare iubitor de artă, drept un tată de familie „model", etc. Dar în afacerile lui oneroase, este mai mult decât o fiară. Minunat îl caracterizează un personagiu al romanului, negustorul Lu-covnicov, care spunea despre el : „Oare nu este un om destul de cumsecade ta el acasă? Rar găseşti un om ca el! Dar cum iese in stradă, e tâlhar.-. Te taie fără cuţit." Asemenea brute care-şi ascund trăsăturile lor murdare sub masca unei înfăţişări de oameni „civilizaţi", vom întâlni deseori în opera lui Mamin-Sibiriac.
Nimeni n'ar bănui în manieratul şi elegantul domn Polovodov din romanul „Milioanele lui Privalov", care ţine discursuri înflăcărate despre... dorul după adevărul rus... despre ascunzişurile vieţii populare, etc., pe excrocul murdar care, pentru a pune mâna pe milioanele lui Privalov, nu şovăie să facă din frumoasa sa nevastă, amanta acestuia.
Alexandr Privalov, stăpânul uzinelor din Satrovo şi al zăcămintelor de aur din munţii Saian, nu se mulţumeşte să petreacă în orgii sălbatece, acoperind cu stofă roşie, zeci de verste peste care trec grupuri de beţivi, să-şi transforme palatul într'un harem de frumoase iobage, dar, pentru a-şi delecta simţurile obosite, Alexandr Privalov varsă sângele iobagilor. Alfons Bog-danîci, omul de încredere al bogatului Lea-hovschi a ţesut o pânză tenebroasă în jurul averii acestuia pe care — ca un păianjen — în anii îndelungaţi a secătuit-o, devenind temutul industriaş: „A. B. Puţillo-Malenschi."
Toată această galerie de monştri poate fi îmbogăţită cu chipul noilor capitalişti-bancheri dela uzina lui Demidov (romanul „Cuibul din munte"), cu asupritorii sălbatici din „Povestirile Uralului", etc.
Dar înfăţişarea realităţii, restrânsă numai la imaginea masselor asuprite, împilate, deasupra cărora  şfichiuie biciul ex-
ploatatorilor ar fi ştirbit Forţa de acuzare a operei lui Mamin-Sibiriac şi ar fi dus ia crearea concluziei pesimiste despre triumful deplin al brutalităţii, al opresiunii. Mamin-Sibiriaic este însă străin de o asemenea tratare naturalistă a realităţii. El a arătat în acelaş timp forţele care sălăşluiesc în popor, sănătatea lui morală. Savaşca, din schiţa „Luptătorii", apare în timpul muncii ca un erou legendar, de o frumuseţe neobişnuită. Iată cum îl înfăţişează Mamin-Sibiriac : „Ar fi trebuit să-l vezi pe Savaşca în momentele grele, când munca se desfăşura în condiţii periculoase. Vocea lui devenea din ce în ce mai tare, mai puternică. Faţa îi era înviorată de o energie înfrigurată. Ochii îi ardeau ca focul. Nu mai era nimic din Savaşca de altădată. Pe banchetă era un alt om. Prin înfăţişarea, mişcările şi glasul lui, exercita o influenţă magică asupra luntraşilor. Se simţea în el acea forţă care acţiona atât de molipsitor asupra masselor". Un asemenea voinic legendar întruchipează în chip minunat forţa şi valoarea morală a poporului, care nu poate fi îngenunchiat prin nimic. Frumuseţea lui spirituală provine din faptul /că, împreună cu poporul, este creator al bunurilor omeneşti.
Asemenea imagini contrastează puternic cu imaginea capitaliştilor care, ducând o viaţă de trântori pe baza averilor câştigate prin jaf şi înrobire, ajung nişte elemente degenerate, descompuse. Cu deosebită pătrundere a sesizat Mamin-Sibiriac aceas'ă influenţă nefastă a sacului cu bani asupra capitaliştilor. In „Milioanele lui Privalov", Victor Vasilievici, fiul proprietarului minelor de aur şi David Leahovschi, fiul marelui industriaş din Uzel trăesc numai în desfrâu şi beţie. Victor Vasilievici uc'de o artistă, fapt pentru care nu păţeşte nimic. In romanul „Cuibul din munţi", aceeaşi viaţă o duce milionarul Laptev. In romanul „Pâinea", negustorul Colobov moare într'un acces de beţie, iar familia lui se destramă. Singura fiică a milionarului Stobrovschi din acelaş roman este isterică. Această problemă a descompunerii familiei burgheze formează chiar tema unor romane însemnate cum sunt „Milioanele lui Privalov" — asupra căruia vom reveni —, şi unde se arată destrămarea mai multor fa-
332
AL. OPREA
milii datorită bogăţiei strânse în mod sălbatec. '
Aceasta face ca din opera lui Mamin-Sibiriac să se desprindă în mod clar ideea dispariţiei inevitabile a orânduirii capitaliste. Este adevărat că lupta masselor populare pentru dărâmarea acestei orânduiri abia se întrezăreşte ; că ea apare doar ca primele sunete dintr'o simfonie viitoare. Dar această luptă rezultă ca o concluzie firească, cerută parcă de întreaga desfăşurare a operelor lui Mamin-Sibiriac. Iar răscoalele, atât cât sunt înfăţişate, au o mare forţă de convingere. Parcă un uragan de foc tălăzuieşte deasupra Uralilor fn timpul răscoalei din 1762—64 (nuvela „Sprâncene îmbinate"). Rebelii Belous, Bre-brun întruchipează însăşi mânia şi forţa poporului. In romanul „Pâinea", ţăranii răsculaţi vor să arunce în flăcări pe milionarul Stobrovschi şi zdrobesc pe cămătarul Ermilîci. Aceştia sunt zorii care vestesc răsăritul roşu al viitorului.
Este adevărat că Mamin-Sibiriac nu a dus mai departe zugrăvirea acestei mânii a forţei populare, că deşi a murit cu câţiva ani înainte de revoluţie nu a înfăţişat lupta masselor într'o nouă etapă, calitativ deosebită, aceea când ea era organizată şi însufleţită de bolşevici. Cu toate acestea, opera lui Mamin-Sibiriac, străbătută de un puternic optimism, cheamă la aceeaşi luptă pentru viaţă, pentru fericire. O asemenea che mare pasionată, care răsună dealungul întregii sale opere, nu poate să aparţină decât unui scriitor care se simţea legat prin toate fibrele sufletului său de popor, de soarta lui. Maxim Gorki care l-a cunoscut pe Mamin-Sibiriac, îi spunea într'o scrisoare : „Când scriitorul simte o strânsă şi indisolubilă legătură cu poporul, aceasta-1 umple de forţă şi frumuseţe. Dvs. aţi simţit aceasta legătură creatoare şi aceasta se vădeşte în chip minunat în cărţile dvs." Aceasta a făcut ca Mamin-Sibiriac să nu se lase contaminat de ideologia mic-burgheză şi, zugrăvind mizeria şi impilarea masselor populare, să nu se afunde în „mocirla care-1' înconjura" şi să creeze opere pătrunse de un puternic optimism. Numai o atare legătură strânsă cu poporul putea face ca Mamin-Sibiriac să continue tradiţia romanului realist rus şi să aducă în literatura
anilor optzeci o lume nouă, lumea capitaliştilor. Dintr'o scrisoare a lui Mamin-Sibiriac către fratele său Vladimir aflăm atitudinea lui faţă de literatura oficială cât şi cauza care a generat o atare atitudine : „După părerea la, — spune Mamin-Sibiriac — scriitorii ar trebui să scrie doar opere care fxr putea }i citite cu plăcere de oamenii de salon, sau de acei burgheji care tind şi ei să ajungă în saloane. Cu a'te cuvinte trebue să ne ploconim şi să servim viţelului de aur, adică nobilimii, funcţionări-mii, şi pseudo-inleiectualilăţii. Dar aceşti oameni sunt serviţi, chiar prea mult suni serviţi şi tu poţi să satisfaci gusturile tale literare citind operele lui Marcheevici, Sailers, Avseenco, care. se publică'in revista „Niva". Acolo însă nu sunt mujici, iar eu rămân cu mujicii". Prin mujici, Mamin-Sibiriac înţelegea poporul în genere, deoarece muncitorii din uzine erau recru'aţi tot din rândul mujicilor. Această situare netă pe poziţia poporului, stă la baza forţei şi frumuseţii operei lui Mamin-Sibiriac. O atare poziţie era posibilă, deoarece Mamin-Sibiriac a păstrat o legătură necontenită cu massele populare, a căror viaţă a cunoscut-o începând încă din copilărie. Născut în Uzina „Visimo-Saitansc" din importantul centru metalurgic al Ura'ului, Nijni-Taghil — Mamin-Sibiriac a avut posibilitatea să cunoască în adâncime viaţa muncitorilor din uzină. Aceştia, făcând parte din iobagii atribuiţi uzinelor, ca mână de lucru, încă de pe vremea lui Petru I, duceau în dubla lor situaţie de iobagi şi de muncitori o viaţă de cruntă mizerie. Exploatarea nemiloasă la care erau supuşi — munca din uzină aproape 'nici nu li se plătea — a dat naştere la numeroase răzmeriţi care se deslănţuiau cu furie în U rali, prevestind prin puterea lor furtunile viitoare.
In mijlocul acestor muncitori şi-a petrecut copilăria Mamin-Sibiriac, ca fiu al unui umil preot din uzină. In romanul său autobiografic „Trăsăturile lui Pepco", aflăm puternica impresie pe care i-a lăsat-o viaţa obidită a muncitorilor. îndeosebi îl va tulbura toată viaţa imaginea unui iobag ocnaş, Avrig, cu ochi albaştri, cu o exp:e-sie de blândeţe întipărită pe faţă, care, ferecat   în   lanţuri   parcă întruchipa însăşi
MAMIN-SIBIRIAC, CRITIC NECRUŢĂTOR AL CAPITALISMULUI
333
imaginea poporului rus din vremea ţaristă. Legătura cu muncitorii, Mamin-Sibiriac n'o va părăsi nici după ce, absolvind şcoala elementară, va începe — cu mari sacrificii — studiile superioare. Moartea neaşteptată a tatălui său l-a obligat însă să-şi întrerupă studiile şi să se întoarcă în Urali, pentru a asigura existenţa familiei sale. As fei, ani îndelungaţi el va da lecţii particulare în oraşul Ecaterinenburg. In această perioadă, Mamin-Sibiriac continuă legătura cu mui-citorii şi studiază cu atenţie viaţa acestora. Rezultatul unor atari cercetări se va vădi în chip grăitor în opera lui Mamin-Sibiriac.
Faptul că Mamin-Sibiriac şi-a petrecut întreaga viaţă plină de privaţiuni în mijlocul muncitorilor, a făcut ca el să zugrăvească viaţa acestora dinăuntru şi nu din afară. Deaceea în opera lui nu vom găsi „înfrumuseţări" ale realităţii, idealizări ale traiului muncitorilor, aşa cum întâlnim în operele altor scriitori ca Acsacov, care au privit viaţa poporului din afară, de ce poziţia unor boieri „înduioşaţi" de mizeria poporului: El înfăţişează în mod brutal realitatea, aşa cum se prezintă, scoţând în acest fel în relief cu mai multă ascuţime, trăsăturile bestiale ale exploatatorilor.
La baza forţei de acuzare a operei lui Mamin-Sibiriac, a ascuţişului ei critic, stă în afară de cunoaşterea adâncă a vieţii poporului, a legăturii lui cu poporul, şi influenţa ideilor democraţilor revoluţionari.
In autobiografia sa, Mamin-Sibiriac, vorbeşte cu duioşie de serile copilăriei când, în „modesta căsuţă a popii", se citea cu voce tare din operele lui Gogol, Necrasov, Turgheniev, Goncearov, etc. „Di-mitrie Narchisovici — spune Mamin-Sibiriac vorbind despre sine însuşi — fiind încă copil asculta din îndepărtatul şi pierdutul colţ de ţară ecoul şi răsunetul mar ei mişcări dintre anii 1850—65", fapt care-i „oţetea mintea şi caracterul".
Această influenţă va deveni mai puternică în timpul adolescenţei..
In seminarul dela Perm, Mamin-Sibiriac dându-şi seama de contradicţia care exista între realitate şi învăţăturile primite, căuta răspuns la întrebările care-1 frământau, citind cu nesaţ operele lui Pisarev, Dobroliu-bov, Cernîşevschi, etc.
Cu câţiva ani înainte, în 1860—61, acest seminariu servise drept cerc de propagandă revoluţionară, având legături cu alte organizaţii revoluţionare clandestine din Rusia şi chiar de peste hotare, din Londra. ' (Herţen, Ogarev). Atunci când intră în seminar Mamin-Sibiriac, cercul revoluţionar era desfiinţat, iar membrii lui împrăştiaţi în toată ţara. Cu toate acestea, spiritul de protest împotriva ordmei sociale continua să se păstreze viu în seminariu. El se concretiza într'o serie de acţiuni şi mai ales în organizarea unei biblioteci clandestine, care cuprindea operele lui Cernîşevschi, Herţen, Necrasov.
Toate acestea au contribuit la formarea unei concepţii înaintate despre viaţă, în care găsim unele trăsături fundamentale din gândirea democraţilor revoluţionari ruşi. La aceste caracteristici care aparţin şi lui Mamin-Sibiriac, se adaugă trăsăturile moştenite dela democraţii revoluţionari. Toate în ansamblu definesc personalitatea remarcabilă a scriitorului democrat-realist Mamin-Sibiriac.
Talentul pe care-1 avea, uriaşa cunoaştere a realităţii, toate acestea Mamin-Sibiriac le-a pus în slujba acelor mujici alături de care spunea că vrea să rămână. In autobiografia sa, el motivează astfel mulţimea schiţelor, povestirilor şi foilctoa-nelor : „Necesitatea de a interpreta imediat unele noutăţi ale zilei şi problemele blestemate ale Uralului". într'adevăr, prin schiţele sale numeroase, dintre care am citat la început o parte, prin foiletoanele sale („Dela Ural la Moscova", „Serile din Urali", etc.), Mamin-Sibiriac surprindea aspecte acute din viaţa de mizerie şi exploatare a muncitorilor din Urali. Puterea artistică şi măestria pe care a vădit-o Mamin-Sibiriac în aceste schiţe, a provocat admiraţia lui Cehov ; subliniind conciziu-nea ca o calitate de seamă a povestirilor lui Mamin-Sibiriac, Cehov spunea : „Din fiecare povestire a sa, un Paul Bourget ar fi extras material pentru cinci romane groase".
Dar, pentru a putea zugrăvi fenomene sociale ample, pentru a putea desvălui legile de desvoltare ale acestor fenomene sociale, era nevoie de genuri literare mai vasto, ca romanele, ciclurile de romane, etc.
334
AL. OPREA
Deaceea Mamin-Sibiriac a simţit nevoia creării acelei epopei — despre care am vorbit — intitulată „Brâul de piatră". Din ea au rămas romane mari ca „Milioanele lui Privalov", la care Mamin-Sibiriac a lucrat 10 ani. Acest roman — tradus şi în ţara noastră — ne oferă posibilitatea unei analize mai amănunţite a Forţei talentului său. „Milioanele lui Privalov" constitue de fapt doar ultimul volum al unei trilogii concepute de Mamin-Sibiriac. In primul roman, figura centrală trebuia să fie Tit Privalov, întemeietorul familiei Privalov., In chipul acestuia autorul îşi propunea să întrunească unele trăsături bune, moştenite din popor : capacitatea de organizare, înţelepciunea, voinţa, etc., cu trăsături noi : cruzimea sălbatecă, pofta nesăţioasă de aur pe care i le dădea noua lui ocupaţie de proprietar de mine de aur. Primul volum trebuia să se termine cu răscoala lui Pugaciov, care cuprinsese Uralii. In al doilea volum, a cărui acţiune se petrece în anii 40 ai secolului al XIX-lea, figurau urmaşii degeneraţi ai lui Tit în perioada — cum spune Mamin-Sibiriac — unui „lux fără pereche, monstruos prin risipa şi neruşinarea de lot ţelul, care nu cunoştea nici un fel de limită". In volumul al 3-lea, singurul care a fost scris, ultimul Privalov caută să răscumpere păcatele strămoşilor săi şi, elibe-rându-se de viciile moştenite, să înceapă o nouă viaţă.
De fapt însă, prin istoria acestui ultim vlăstar al familiei Privalov, Mamin-Sibiriac ne zugrăveşte fresca acelei epoci istorice. Serghei Privalov luptă pentru obţinerea moştenirii familiei sale, uzinele din Şatrovo, cu scopul de a îndrepta nedreptăţile istorice săvârşite de strămoşii săi. Uzinele intraseră sub o tutelă oficială alcătuită de guvern, în urma enormelor datorii făcute la stat de tatăl vitreg al lui Serghei. Lupta Iui Serghei Privalov cu tutorii săi, care prin manopere murdare reuşesc să ducă uzinele la licitaţie, este un prilej de a zugrăvi societatea din Uzel, din rândul căreia s'au recrutat aceşti excroci. Acest tablou social este întregit de imaginea başchiriior asupriţi şi de imaginea ţărănimii exploatate pe care Serghei Privalov caută s'o scape din ruină şi mizerie prin  planuri filantropice. Aceasta consti-
tue de fapt caracteristica lui Mamin-Sibiriac care-şi îndreaptă atenţia în special asupra acelor probleme de care este legată soarta a milioane de oameni. De aici caracterul de frescă al operelor sale.
Este demnă de remarcat asemănarea compoziţiei operelor lui Mamin-Sibiriac cu a operelor gogoliene, care zugrăvesc şi ele tablouri din viaţa societăţii prin isloria unui personagiu principal (Hlestacov din „Revizorul", Cicicov din „Suflete moarte"). Tema centrală a romanului — zugrăvirea societăţii „înalte" din Uzel — este ilustrată prin figurile puternic conturate ale tutorilor : Polovodov şi Leahovschi.
Autorul descrie în mod amănunţit casa în care locuieşte Polovodov. Trebuie spus că redarea atmosferii şi a cadrului în care trăiesc personagiile formează unul din mijloacele importante de caracterizare pe care le utilizează Mamin-Sibiriac. Toată această casă este mobilată în mod izbitor în stil rusesc. In descrierea casei, cuvântul „rusesc" revine aproape la fiecare frază. „Era casa lui Polovodov. Frontonul, ferestrele, intrarea şi poarta erau sculptate în lemn, pe gustul caselor ruse şi imitând culoarea stejarului". Şi, mai departe : „O grădiniţă umbrită de tei, mălini, salcâmi şi liliac, cobora până'n Uzlovca ; ici colb se zăreau printre copaci chioşcuri chinezeşti după gustul rus". Până şi serviciul de masă corespundea strict stilului predominant : „marginea farfuriilor, mânerele cuţitelor şi furculiţelor de argint suflat, castronul, de supă în formă de andova antică (un vas din vechea Rusie, n.n.). — totul era pe gustul rusesc". Acest decor concordă deplin cu rolul pe' care-1 joacă Polovodov, acela de înflăcărat sla-vofil, cu discursurile sale umflate cu privire la valorile poporului, ale societăţii slavofile, etc. La un moment dat, când An-tonida Ivanovna cântă o melodie populară rusească, Mamin-Sibiriac remarcă ironic: „Lui Polovodov, ca şi lui Ivan Iacovlîci, îi plăceau mai mult ca orice pe lume şan-sonetele franţuzeşti, dar în calitatea sa de slavofil, se socotea dator să se simtă înduioşat ori de câte ori cânta nevasta sa". Această ironie devine şi mai muşcătoare atunci când Mamin-Sibiriac, comentând biografia lui Polovodov, arată cum cu câţiva
MAMIN-SIBIRIAC, CRITIC NECRUŢĂTOR AL CAPITALISMULUI 335
ani mai înainte, când „vântul sufla din altă direcţie", Polovodov îşi aranjase casa în stil englezesc, iar el, îmbrăcat într'un costum de culoarea mazării, purtând în cap un Pith India Helmet (o cască colonială) şi pronunţând cuvintele prin! re dinţi, juca rolul unui ,,squire" din Uzel. In acest fel, descriind mediul în care trăia Polovodov, Mamin-Sibiriac desvăluie în mod tăios trăsăturile de caracter ale acestuia : falsitatea, teatralitatea acţiunilor lui, toate având un scop bine precizat : profitul. Dar aceste trăsături ar fi incom-plect redate dacă Mamin-Sibiriac n'ar folosi deasemeni arta portretistică. Pe fondul descris, apare chipul lui Polovodov. Iată cum îl vede Serghei Privalov: „La prima vedere ii păru cenuşiu: şi obrazul şi ochii, şi părul şi hainite — toate ei'aiu cenuşii. Mai apoi observă că maxilarul inferior al lui Polovodov, era puternic des-voltat. Anatomist ii francezi numesc asemenea maxilare „menton en galoche".. Ochii săi larg deschişi aveau o privire încordată, fixă, iar buzele groase, senzuale, şi dinţii albi, puternici, dădeau acestei figuri o expresie de cruzime şi o făceau să pară neplăcută, la prima vedere". Trebue spus că Mamin-Sibiriac — ca şi Gogol şi Goncearov din a căror artă portretistică a învăţat foarte mult — defineşte dela început caracterul personagiilor prin câteva trăsături energice de condei, trăsături care parcă predestinează acţiunile viiioare ale personagiilor. Astfel, în prezentarea figurii lui Polovodov, Mamin-Sibiriac dă anumite trăsături pe care nu le putem uita : maxilarul inferior desvoltat puternic, privirea încordată şi fixă, de somnambul, buzele groase, senzuale şi dinţii albi, puternici, care dau feţii o expresie de cruzime ; toate aceste trăsături în acelaş timp parcă prezic rolul pe care-1 va avea personagiul în roman. Lupta lui Polovodov pentru acapararea milioanelor lui Privalov, urmărirea acestui scop cu o perseverenţă diabolică, pentru care îşi împinge cu desin-voltură soţia în braţele lui Privalov, ex-crocheria murdară pe care o va face, toate acestea se pot citi în trăsăturile feţii lui. El va acţiona conform acestor trăsături de bază, schiţate dela început de Mamin-Sibiriac prin zugrăvirea cadrului înconjură-
tor şi a portretului personagiului. Acţiunea romanului va contribui la scoaterea şi mai mult în relief a trăsăturilor de caracter ale acestui personagiu. Aceste trăsături sunt tipice categoriei de afacerişti şi aventurieri care luau fiinţă atunci. Surprinzând trăsăturile lor caracteristice, esenţiale, Mamin-Sibiriac ne dă posibilitatea să vedem evoluţia acestor tipuri mai târziu, în epoca imperialistă. Nu-i greu să ne dăm seama că Polovodov ar deveni astăzi un mare rechin al bursei capitaliste, excro-cheriile sale luând acum un caracter gigantic, desfăşurându-se pe arena internaţională.
Celălalt personagiu principal negativ, extrem de viu redat, este Ignat Lvovici Leahovschi. După ce redă scenele în care Serghei Privalov face cunoştinţă cu diferite personagii din societatea Uzelului, Mamin-Sibiriac introduce pasagii în care comentează biografia acelor persoane şi trăsăturile lor de caracter vădite în acele scene. Această particularitate a lui Mamin-Sibiriac care constă într'o permanentă participare în cursul povestirii sub formă de analiză şi comentarii, dă figurilor o nouă lumină potrivit concepţiei autorului şi influenţează atitudinea cititorilor faţă de personagii. Astfel, despre Leahovschi, Mamin-Sibiriac spune : „Ignati Lvovici aparţine acelui tip de oameni cu trecut întunecat, care se pot întâlni numai în Siberia... Averea şi-o agonisise în Siberia pe căi dubioase. Unii o atribuiau aurului furat, alţii negoţului de votcă, alţii pur şi simplu norocului. "Dar glasul mulţimii spunea sus şi tare că Leahovschi s'a pus pe picioare odată cu tutela asupra moştenirii lui Privalov." Penumbra care încadrează chipul lui Leahovschi contribuie Ia reliefarea trăsăturilor de caracter ale acestui aventurier. Comportarea sa dealun-gul romanului concordă cu atmosfera misterioasă care-i învălue afacerile murdare. Ţelul lui Leahovschi este mărirea averii prin orice fel de mijloace. Pentru aceasta, întocmai ca Iuduşca Golovliov — tipul creat de Scedrin în „Domnii Golovliov", — Leahovschi este gata oricând să joace teatru. El se foloseşte de înfăţişarea caracteristică, neobişnuită — pe care Mamin-Sibiriac o asemuie unei sperietori mân-
336
AL. OPREA
cate de molii — ca de o mască sub care cu greu ghiceşti ce se petrece. Aceasta-i foloseşte în interpretarea diferitelor roluri. Un rol este acela de a părea un om ruinat, pentru a-şi pune astfel la adăpost averea adunată prin mijloace de o cinste îndoielnică. In interpretarea rolului său, el este ajutat de decorul în care se petrece acţiunea. Un tapet decolorat, un parchet ros şi acoperit de un covor jerpelit, câteva scaune vechi, un divan scund acoperit cu muşama, o masă de scris cu postavul rupt şi furnirul de nuc desprins, un jilţ jupuit, iată biroul marelui magnat din Uzel. într'un asemenea decor au loc scenele în care Leahovschi se vaită, geme, ţipă ca un isteric că este ruinat, că n'are nici-o leţcaie cu care să plătească salariile servitorilor, sau să-1 ajute pe Baharev, binefăcătorul său. „Voi povesti totdeauna, tuturor spuse el lui Baharev, aproape plângând, că dumitale îţi datorez lotul". Leahovschi este un bun, artist, el ştie dela prima vedere să pătrundă oamenii şi să-i folosească ca simpli pioni în jocul său interesat, cum se întâmplă cu Serghei Privalov. Leahovschi speculează caracterul cinstit al acestuia, sufletul lui mărinimos, jucând în faţa lui rolul unui bătrân maniac, ţâc-nit şi împiedecându-1 în acest fel pe Serghei Privalov să pătrundă iţele încurcate ale afacerii cu tutela (patronată de el) şi din care scoate venituri serioase. Nu degeaba un personagiu din roman îl caracterizează pe Leahovschi drept o canalie care joacă teatru după toate regulele artei. „încă puţină răbdare, spune acesta, şi o să-l vezi începând să facă pe orbul şi pe surdul". Dar această poftă nesăţioasă după bani, pentru care Leahovschi îndeplineşte tot Felul de roluri care de care mai josnice, duce la distrugerea în Leahovschi a oricărei urme de conştiinţă umană. Este adevărat că are doi copii: un băiat şi o Fată, dar de aceştia nu s'a ocupat niciodată. Băiatul, David, a devenit un om decăzut, un beţiv şi un desFrânat de ultimă speţă. Fiica lui, Zosea, e o fiinţă uşuratecă, răvăşită de patimi. Cu adâncă perspxa-citate, spune Mamin-Sibiriac că „Patima asta de a strânge, numai pentru a strânge cât mai mult, a făcut ca sufletul lui Leahovschi să prindă o coajă.care se îngroaşă
în fiecare an, înmormântând sub pojghiţa ei, «omul viu». Falsitatea caracterului lui Leahovschi, făţărnicia sa josnică, care face să dispară din inima sa orice sentiment uman, constituesc trăsăturile esenţiale ale tipului Leahovschi, cu o mare forţă de generalizare. Cât de mult se aseamănă cu Leahovschi actualii diplomaţi ai. statelor imperialiste, cu un trecut întunecat şi dubios, care, purtând la butonieră crenguţa de măslin, vorbesc cu o duioşie care stoarce lacrimi despre pace şi binefacerile ei, în timp ce în Coreea bombele cu napalm purtând marca fabricdor lor, omoară oameni, distrug locuinţe!
Acţiunea acestor personagii principale, negative, se desfăşoară pe fundalul unei societăţi tot atât de crude, de decăzute şi de inumane. In zugrăvirea ei, Mamin-Sibiriac utilizează, asemenea unui pictor iscusit, tot felul de culori. Astfel, Hionia Alexe-evna se caracterizează printr'un limbaj care-i redă exact aspectul moral. Flionia Alexeevna întrebuinţează un limbaj linguşitor, dulceag, vorbirea ei este o adevărată beţie de cuvinte care-i serveşte la ameţirea celorlalte personagii, cu linguşiri şi minciuni. In vocabularul ei nu lipsesc cuvinte galante, franţuzeşti, rostite în mod stâlcit. Acest limbaj îi foloseşte Hioniei Alexeevna pentru a stoarce bani dela „înalta" societate din Uzel, bani cu care deschide tot soiul de tripouri suspecte şi pensioane dubioase. Avocatul Nicolai Verevchin o aseamănă cu un parazit întreit, cu acel vierme care roade un alt vierme şi ia rândul lui roade un gândac- de apă. „Aşa ne înghite şi pe noi Hionia Alexeevna a noastră, iar noi înghiţim pe oricine ne cade în palmă".
Mamin-Sibiriac vădeşte o adevărată artă în redarea esenţei lăuntrice a personagiilor prin câteva amănunte exterioare, ca ac-teristice. Astfel, în prezentarea portretului Antonidei Ivanovna, soţia lui Polovodov, Mamin-Sibiriac subliniază : „acea lene care părea că pătrunde până'n cutele rochiei, potolindu-i mişcările şi abia mijind în privirea molatecă a ochilor el frumoşi, căprui deschişi".
Această lene trădează caracterul senzual al acestei femei şi ne face să ne dăm seama încă dela început de rolul pe care-1
MAMIN-SIBIRIAC, CRITIC NECRUŢĂTOR AL CAPITALISMULUI
337
va avea ea în viaţa lui Privalov. Trăind o viaţă trândavă şi lipsită de orice ţel (ca atâtea doamne din societatea de „elită" din Uzel) Antonida Ivanovna nu-şi face multe procese de conştiinţă înainte de a deveni amanta lui Privalov, cu atât mai mult cu cât în acest fel ea îşi ajută soţul în organizarea acelei murdare excrocherii.
înfăţişarea exterioară a personagiilor lui Mamin-Sibiriac exprimă firea lor lăuntrică. Astfel, ochii cenuşii, decoloraţi ai lui Ivan Iacovlâci, expresia feţei lui ca şi cum ar trage cu urechea, mâinile feminine care se mişc'ă cu o iuţeală uimitoare, redau caracterul acestui murdar cartofor. Intre el şi industriaşii şi arace-riştii care fac parte din „înalta" societate, deosebirea constă doar în mijloacele folosite pentru strângerea aurului. Este ilustrativă în acest sens invidia bogătaşilor şi milionarilor dela târgul din Irbic, când îvan Iacovlâci câştigă prin măsluirea cărţilor o sumă fabuloasă.
Mamin-Sibiriac ştie — prin anumite elemente exterioare — să releve firea personagiilor. Pe Oscar Filipâci nu ţi-1 poţi închipui despărţit de obiceiul lui de a pipăi fotoliul unde stau oamenii bogaţi — de teapa Iui Privalov — sau obiectele luxoase din biroul acestora. Un atare obicei, desgustător, desvăluie josnicia caracterului acestui excroc murdar, care tinde pe orice cale să devină bogat. Pentru-aceasta el vine tocmai din Petersburg, atras ca o hienă de mirosul cadavrului moştenirii familiei Privalov.
Măestria lui Mamin-Sibiriac de a caracteriza în diverse chipuri personagiile, face ca în faţa noastră să apară aproape palpabilă acea societate decăzută, de beţivi, cartofori, de excroci, de oameni vi-cioşi, triviali.
In această mocirlă se tăvălesc odraslele degenerate ale familiilor burgheze: Victor Vasilievici, fiul proprietarului minelor de aur, şi David, fiul industriaşului Leahovschi. Zosea, fiica magnatului Leahovschi, îşi dă singură seama de viaţa trândavă, fără scop pe care o trăieşte: „Asta e lâncezeală, nu viaţă. Până 1st plăcerile îţi sunt otrăvite, când Iţi dai seama de zădărnicia existenţei sale." Dar ea se cufundă mai departe în mocirla care   o înconjura.
22 — Viaţa Românească — c. 3891
Tit Privalov, fratele lui Serghei Privalov, este la fel, un element degenerat. Despre el spune Mamin-Sibiriac, că „nutrea un des-gust fizic 'faţă de orice fel de muncă şi căuta cu o sete bolnăvicioasă, numai plăceri" . El este gata, dacă prin aceasta ar fi avut vreun profit, să treacă, în procesul pentru tutelă, de partea adversarilor fratelui său. Celălalt frate al lui Serghei Privalov era bolnav de alienaţie mintală. In aceşti doi urmaşi ai familiei Privalovilor s'au păstrat nealterate viciile strămoşi'.or lor, ale lui Alexandr Privalov, care îşi delecta simţurile pervertite ucigând iobagi.
Ce-a făcut atunci, ca Serghei Privalov, ultimul moştenitor al acestei familii degenerate să reuşească să se menţină deasupra mocirlei care-1 înconjura, să lupte împotriva viciilor moştenite? Este incontestabil faptul că în această lume a beţivi'or, a desfrânaţilor, a excrocilor pe care cu atâta sarcasm a zugrăvit-o Mamin-Sibiriac, Serghei Privalov contrastează puternic, făcând parte dintre personagiile cu o anumită frumuseţe morală. Cauza diferenţierii nu constă 'în .cultura pe care a acumulat-o Privalov, aşa cum ne sugerează Mamin-Sibiriac. Maxim Gorki în „Foma Gordeev" înlătură posibilitatea unei eventuale păreri că răul adus de Ignati Gordeev şi de cei de o seamă cu el, s'ar datora lipsei de cultură, arătând cum tinerii Maiachin şi Smolin, prin însuşirea culturii devin şi mai acerbi exploatatori, folosind acum mijloace şi .mai perfide, şi mai rafinate de exploatare a poporului. Motivul pentru care Serghei Privalov nu devine un vlăstar degenerat al familiei Privalovilor, aşa cum au devenit fraţii lui, motivul pentru care el capătă o adevărată frumuseţe spirituală, trebue căutat în faptul că Serghei Privalov se rupe de clasa socială din care făcea parte, că-şi închină viaţa unui scop care urmărea uşurarea vieţii poporului. Serghei Privalov condamnă cu tărie faptele strămoşilor săi, aurul adunat de aceştia prin mijloace necinstite, barbare. Imaginea mizeriei başchirilor, ale căror pământuri au fost răpite în mod samavolnic de strămoşii săi, îl zgudue puternic. In vis îi apare chipul başchirului Urucai, despre care am vorbit. Serghei Privalov simte că păca tele strămoşilor săi apasă  şi pe umerii lui,
338
AL. OPREA
care moşteneşte milioanele familiei Privalov. Dar pe el nu-1 leagă cu nimic aceste milioane. Iată de pildă scena în care Serghei Privalov doarme în castelul strămoşilor săi, care de atâtea ori, dealungul secolelor a fost asediat de başchirii răsvrătiţi : „In cuibul strămoşilor lui, moştenitorul milioanelor familiei Privalov dormi greu şi neliniştit. Visă umbrele străbunilor, care umpleau 'această casă veche şi priveau cu nedumerire la ultimul lor vlăstar. Privalov îi vedea şi se temea de ei. Gemu surd în somn şi buzele lui şoptiră : '„N'am nevoie de nimic din ce-i cd vostru... n'am nevoie de nimic. Milioanele voastre m'apasă..." într'adevăr, strămoşii lui aveau tot dreptul să privească cu nedumerire la ultimul lor vlăstar. Serghei Privalov, este o „cioară albă", asemenea lui I Ii a Artamonov din romanul cu aceeaşi temă al lui Maxim Gorki. Spre deosebire însă de Ilia Artamonov, Serghei Privalov nu va găsi calea justă pentru ajutorarea poporului a cărui împilare o vedea. El porneşte în genere, dela premize juste, dar trage concluzii greşite. De pildă, despre industria metalurgică din Urali el afirmă că': „Industria minieră s'a desvoltai numai datorită unor privilegii şi monopoluri nebune, muncii neplătite a milioanelor de oameni şi odată cu exploatarea necruţătoare a. bogăţiilor naţionale." Ceeace este adevărat. Dar el trage de aici concluzia că apariţia şi desvoltarea industriei grele din Urali constituie o greşeală de neiertat a istoriei. Tocmai din această înţelegere insuficientă a condiţiilor social-istorice, provin şi deducţiile sale eronate care fac ca acţiunile întreprinse de el să nu aibe o bază temeinică. Serghei Privalov construeşte în satul Garcinschi o moară, nu pentru a se îmbogăţi ci pentru a scăpa ţărănimea din satele învecinate de exploatarea culacilor şi jaful negustorilor de grâne. El credea că în acest fel, prin organizarea unui comerţ pe baze raţionale, ţărănimea va fi ferită de mizerie şi ruină. Pornind dela premiza justă a exploatării ţărănimii de către culaci şi negustori, el ajunge la proecte utopice, filantropice. Că o asemenea întreprindere filantropică, că un asemenea comerţ organizat, nu numai ' că nu uşura viaţa ţărănimii dar chiar îi înăsprea expioata-
rea, o va dovedi mai târziu Mamin-Sibiriac în romanul „Pâinea", unde morarul Ermilâci acumulează averi imense pe spinarea ţărănimii. Serghei Privalov nu poate. Fi însă considerat ca făcând parte dintre acei visători care apăruseră ca ciupercile după ploaie, prin anii 60—70 şi care se imbătau cu diferite proiecte şi planuri raa-niloviste, rupte de realitate. Ca un reprezentat al acestor manilovi, în roman va apare Loscutov. Serghei Privalov este în mare parte un om de acţiune, care odată formându-şi proiectul tinde să-1 realizeze. Din păcate.însă, el este lipsit de o viziune justă asupra realităţii, ceeace face ca acţiunile sale să rămână simple amăgiri. Acesta este motivul pentru care Serghei Privalov începe să decadă. Autorul nu afirmă nicăeri că întreprinderea filantropică a lui Serghei Privalov nu duce la un rezultat satisfăcător, că ideile lui filantropice ar fi spulberate. Dar faptul că aceste idei nu-I mai interesează, că Serghei părăseşte moara şi începe să se afunde în lumea beţivilor şi a cartoforilor constituie o ilustrare convingătoare a caracterului utopic al acestor proiecte. Serghei Privalov începe să se afunde în lumea decăzută a Uzelului. Devine un beţiv şi un cartofor. Dar acest personagiu îi era prea drag autorului, fie chiar şi numai pentru faptul că avusese îndrăzneala să se ridice împotriva amintirii strămoşilor săi şi că încercase să ajute poporul pentru a nu-1 sorti unui astfel' de sfârşit. Deaceea, dealungul romanului, concomitent cu urmărirea evoluţiei caracterului lui Serghei Privalov, Mamin-Sibiriac urmăreşte şi o altă latură : aceea a dragostei pătimaşe a Iui Serioja pentru Nadîa Bahareva. Această dragoste adânceşte caracterul lui Serghei, îl face mai complex şi în special îl face să devină un personagiu uman. O adevărată măe-strie vădeşte Mamin-Sibiriac în. zugrăvirea acestei dragoste, a felului în care se înfiripă si evoluează. Iată de pildă scena de neuitat dela balul Leahovschilor. Serghei Privalov n'a văzut-o de mult pe Na-dia. De atunci, decând fără să vrea, a fost martorul scenei de dragoste intre ea Şi >u~ bitul ei Loscutov. Cu toate că ştie că dragostea lui este lipsită de speranţă, el nu-şi poate stăpâni emoţia la gândul că după
MAMIN-SIBIRIAC, CRITIC NECRUŢĂTOR AL CAPITALISMULUI 339
atâta vreme o va vedea din nou. Sentimentele sale de teamă şi bucurie sunt exprimate în mod plastic, prin peisajul nopţii- „Noaptea era senină, geroasă, cerul părea acoperit cu praf de diamante. Zăpada strălucea în scănteeri albastre." Câteva trăsături de penel sunt suficiente pentru a face uşor de perceput procesele interioare ale lui Serioja, fericirea sa. In genere, trebue spus că A'iamin-Sibiriac este foarte zgârcit în redarea peisajelor. In opera lui Mamin-Sibiriac există numai peisagii legate organic de viaţa sufletească a personagiilor, de redarea sentimentelor şi pasiunilor lor. Mamin-Sibiriac urmăreşte în mod subtil şi profund construirea psihologică a scenei în care se întâlneşte Serghei cu Nadia. Emoţia lui Serioja este ridicată la un mai înalt grad prin zugrăvirea emoţiilor celorlalţi participanţi la bal.„Cucoane gătite urcau scările, foşnind din fuste cu trenă lungă. Privalov înţelegea că şi ele sunt stăpânite de aceeaşi, tulburare plăcută ca şi el; acest lucru se vedea limpede în ochii lor care străluceau înfriguraţi şl în mişcările lor nervoasa". Imaginea acelei fete tinere care ieşea pentru prima oară fn lume, emoţia ei contribuie la amplificarea sentimentelor lui Serghei. Toate acestea scot în relief vitalitatea morală, prisosul de sentimente care clocotesc în inima lui. O asemenea dragoste dezinteresată şi atât de umană îl ridică pe Privalov deasupra societăţii din jur, în care dragostea era înlocuită prin calcule materiale meschine. O asemenea dragoste care se va înfiripa după moartea, lui Loscutov şi în inima Nadiei, î! va salva pe Serghei Privalov dela1 ruina morală şi va face ca ultimul Privalov să nu continue linia de degenerare a familiei saie.
In afară 1 de Serghei Privalov, în împărăţia întunecoasă a societăţii decăzute şi murdare din Uzel mai străluceşte o figură, poate mai mult ca a iui Serioja. Este Nadia Vasilievna. Ea contrastează puternic cu celelalte personagii feminine din roman, cu u.şuraleca Antonida Ivanovna, cu desfrânata Zosea Leahovscaia. Nadia se impune prin poziţia hotărită şi înaintată pe care o are faţă de fenomenele vieţii. Fiică a proprietarului de mine de aur Ba-
harev, Nadia urăşte această avere provenită dintr'o exploatare sângeroasă. „Trăim, ca nişte paraziţi — îi spune ea lui Privalov — şi averea noastră e îmbibată de mirosul sângelui a mii de oameni săraci... Cred că şi dumneata îţi dai seama că simpla conştiinţă a acestui fapt este în stare să-ţi otrăvească viaţa." In chipul 'hotărît al Nadiei, Mamin-Sibiriac a întruchipat unele din cele mai frumoase trăsături ale femeii ruse, trăsături care au luat fiinţă în literatura rusă în decurs de veacuri. Nadia nu şovăie să urmeze chemarea inimei şi să iubească pe acela care-i este drag chiar fără a se căsători, înfruntând astfel făţărnicia moralei burgheze şi mânia tatălui ei. Se află în caracterul eroic şi neîncovoiat al Nadejdei Vasilievna, ceva din trăsăturile Ecaterinei din „Furtuna" lui Ostrovschi şi ale Elenei din „Insarov" de Turgheniev. Iată scena în care ea cutează să destăinue tatălui ei iubirea al cărei fruct' va fi în curând un copil. După nopţi întregi de frământări, Nadia ia în sfârşit hotărîrea energică de a spune totul tatălui ei. Prin felul în care se îmbracă într'o rochie simplă, castanie, cum întâlnindu-şi în drum sora o sărută în tăcere, reese hotărîrea ei neşovăitoare. Scena este de un dramatism sfâşietor. Nadia nu vorbeşte mult, dar ochii ei şi faţa o trădează. La început privirea ei „plină de hotărîre tainică" îl zăpăceşte pe Vasili Nazaraci. „îngrozitorul adevăr", tatăl ei îl ghiceşte după paloarea care i se aşterne pe faţă.
Dar în toată această scenă comportarea Nadiei este hotărîtă, energică. Ea nu cerşeşte mila. Dela început afirmă că va părăsi casa părinţilor săi. Cuvintele ei înfierează necruţător societatea burgheză care înjoseşte femeia, transformând-o într'un simplu rob.
Trebue spus că Mamin-Sibiriac se vădeşte drept un. maestru autentic al momentelor de înaltă tensiune. In această scenă, vocea bătrânului, la început, când are primele bănueli este „schimbată, surdă" ; când citeşte pe faţa ei adevărul, vocea îi devine „sugrumată", iar când însăşi Nadia îi confirmă faptul, el „ţipă turbat" şi isbucneşte înjiohote surde de plâns". Apoi, şopteşte „răguşit". Ultimul gest pe care-î face este arătarea uşii, în timp ce faţa îi este
22 *
340
AL, OPREA
albă, de mort. Toată această bogăţie de nuanţe redă frământarea sufletească a bătrânului. Frazele sale sunt abrupte, El sare dela 6 idee la alta. Acum vorbeşte despre cinstea casei sale pătate, acum îşi aminteşte mişcat, de scene din copilăria Nadiei. Toate acestea contribue deasemenea la înfăţişarea zbuciumului bătrânului Baharev şi fac din acesta   un personagiu   puternic conturat.
Trebue spus însă că fisurile existente în concepţia despre viaţă a lui Mamin-Sibiriac — amintite la începutul'articolului, — se fac simţite şi în „Milioanele lui Privalov", care este primul său roman publicat. Astfel, bătrânul Baharev este idealizat. Mamin-Sibiriac subliniază calităţile pe care acesta le-a moştenit din popor : bunătatea, cinstea, firea sa deschisă, spiritul de dreptate, etc. Pe de altă parte, „viaţa de ocnă" a muncitorilor din mină, acea exploatare care acumula averi prin „sângele a mii de oameni săraci", rămâne în afara povestirii. La fel se poate vorbi despre anumite confuzii care există în roman în ceeace priveşte definirea sistemului orânduirii capitaliste. Astfel, bancherii, afaceriştii de bursă numiţi burghezi „culţi", sunt arătaţi ca ceva deosebit de vechii capitalişti, care „vor zgudui in felul lor patria" — cum spu'ne un personagiu din roman, Vereschin.
Deşi deosebirile erau numai formale — obiceiuri, înfăţişare — conţinutul lor era însă acelaş.
Aceste deficienţe nu sunt însă decât nişte impurităţi care nu întunecă cu nimic fluviul uriaş pe carc-1 constitue opera iui Mamin-Sibiriac.
Valoarea ei deosebită a subliniat-o Lenin încă în cartea sa „Desvoltarea capitalismului în Rusia" când afirma că : „in operele acestui scriitor se reliefează viaţa deosebită a Uralilor, cu lipsa de legi, cu obscurantismul şi cu starea de asuprire a populaţiei legată de uzină, cu desfrâul copilăros şi conştiincios   al „boierilor..."
Critica literară burgheză a căutat să denatureze semnificaţia operei Iui Mamin-Sibiriac, să discrediteze valoarea ei imensă. Ea a căutat să-1 prezinte pe Mamin-Sibiriac drept un scriitor regional (deşi capitaliştii din Urali zugrăviţi de Mamin-Sibiriac erau tipici pentru capitaliştii din toată Rusia),drept un scriitor etnograf (deşi conţinutul operelor lui era profund social). Critica burgheză vorbind despre „asperităţile" de ordin stilistic din opera lui Mamin-Sibiriac o decretau drept ,,a-morfă".
Urmând însă pilda Iui Lenin, bolşevicii au preţuit opera lui Mamin-Sibiriac şi au folosit-o ca b armă în lupta pentru dărâmarea capitalismului, pe care cu atâta ură şi pătrundere l-a zugrăvit Mamin-Sibiriac.
La 2 Noembrie 1912, Mamin-Sibiriac a murit. In timp ce gazetele burgheze consemnau acest fapt prin câteva rânduri seci, „Pravda" a publicat un mare. necrolog. „A murit D. N. Mamin-Sibiriac..." spunea articolul din„Pravda". „A murit un scriitor strălucit, talentat, inimos, sub a cărui pană renăşteau paginile din trecutul Uralului... Arătând că critica burgheză care ridica în slăvi scribi decadenţi şi pornografi ca Arţâbaşev şi Cuz-min trecea sub tăcere un scriitor aşa de viguros ca Mamin-Sibiriac, „Pravda" scria: „Dormi în pace, inimă curată ! Azi şe naşte un nou cititor şi o nouă opinie literară, care vor aşeza cu respect numele tău în acel loc pe care-l meriţi în istoria vieţii sociale a Rusiei".
Astăzi, la o sută de ani dela naşterea lui Mamin-Sibiriac, când „brâul de piatră" al orânduirii capitaliste a fost dărâmat pe o treime a globului, opera lui vine. să ne insufle o ură necruţătoare faţă de bezna acestei orânduiri, îndemnându-ne să luptăm şi mai aprig pentru întărirea patriei noastre, pentru construirea socialismului.
RECENZII
VIAŢA NOASTRĂ IN IMAGINI*)
Un tânăr şi o tânără, cu mâinile încleştate pe portdrapelul cu flamura roşie, cu privirile fixate undeva, spre zările viitorului fericit; un [stahanovist mânuind cu abilitate strungul creator de unelte ; o combină strângând de pe ogoarele mănoase ale Patriei recolte îmbelşugate; şiruri de 'pionieri, cu cravate roşii şi cu buchete de garoafe, defilând sub faldurile steagului roşu şi ale tricolorului; mineri cu pikliamerele pe umeri, ieşind înnegriţi, de cărbune dela şut; ostaşul armatei noastre populare stând cu mâna pe armă de veghet la hotarele ţării, — iată câteva din imaginile care deschid cele şase numere apărute până acum din revista „Flacăra". Şi răsfoind agale paginile, îţi opreşti privirea peste nenumărate alte imagini, care vin să oglindească ceva din bucuria şi eforturile vieţii noastre, ceva din lupta şi cuceririle poporului nostru muncitor. Iată-l pe stahanovist ut Răducan Constantin ; „un om înalt, robust, vesel, ajuns la treizeci şi doi de ani un adevărat artist în meseria lui ; el a reuşit, împreună cu tovarăşii s'ăi, să construiască pentru prima oară în ţară noi mecanisme pentru furnale". Fotoreporterul l-a surprins verificând centrarea rotoarelor, laiă-l pe Iulian Mutu-lescu, şef al brigăzii stahanovistc dela „23 August", crescând in paginile pe care i le consacră Sandu Manea în reportajul, său : ...Nu ne vom opri aici!" Ială-l pe acelaş Mu-tulescu surprins de fotoreporter, explicând elevilor cum să potrivească piesele şi ^unghiul de tăiere. Răsfoieşti paginile '.primului număr al „Flăcării" (Mai 1952) şi poposeşti alături de Olga Ilieş, „Pe ogoarele Nazâru-lui", acolo unde moş Peirache, cu mâna ridicată şi cu căciula de tăciune salută recunoscător pe tractoriştii dela S.M.T. „1 Mai"
*) Revista ^Flacăra", Numerele 1—6.
Brăila, aducători de viaţă nouă şi belşug în satul unde pe vremuri hălăduiau Şuţuleştli. Şi în aceleaşi pagini afli noutăţi despre grădina cu „minuni"a miciurinistului clujan Rudolf Potocsay, cel care nu de mult a obţinut pe calea trasată de marele Mlciurin, o varietate nouă de piersic, cu fructe mari, gustoase, grele de 200—300 grame. întorci încă o pagină din „Flacăra" şi în ţaţă îţi apar imagini din Uniunea Sovietică. Ele îţi gră-esc de uriaşa grijă pe care Partidul Comunist al U.S. şi Guvernul Sovietic o poartă celui rnai preţios capital : omul. Uzinele, care pe vremea ţarismului zăceau întunecate în besnă, cu aerul niciodată primenit, şi. ucideau lucrătorii, azi strălucesc de curăţenie : pensionarul bătrân sovietic care ■şi- ar vizita azi uzina în care slujea în tinereţe, n'ar mai recunoaşte-o. Atelierele par adevărate laboratoare, săli spaţioase, luminoase, demne de omul nou care munceşte în ele. Şi'n sălile acestea, care nu-ţi mai amintesc cu nimic de trecutul negru, atenţia conducerii este îndreptată şi spre necontenita, protecţie a muncii, spre permanenta instruire a muncitorilor asupra necesităţii asigurării temeinice a. securităţii profesionale şi colective. Instantaneele surprinse de fotoreporter îţi înfăţişează laboratoarele speciale în care se determină gazele dăunătoare sănătăţii, instalaţii mobile de ventilaţie şi. duşuri, costum semi-scafandru de tip uşor, pentru apărarea de praf şi gaze, costum metalic pentru apărarea muncitorilor în secţiile cu temperatură înaltă, etc. etc. întorci încă o pagină din ^primul număr al „Flăcării" şi privirile îţi rămân aţintite asupra imaginilor care oglindesc momente dela Congresul învăţătorilor : iată-l pe tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej la tribuna Congresului; iată-l pe B. P. Esipov, conducătorul delegaţiei sovietice, rostindu-şi cuvântarea : iată aspecte din sala Congresu-
342
AUREL MARTIN
lui. Două pagini mari ale revistei îţi înfăţişează două mari instantanee : maistrul strungar Tudor Niculae împărtăşind din experienţa sa 'urmi grup de tovarăşi muncitori, — şi admirabila panoramă a lacului Scropoasa din Munţii Bucegi. ,0a-menl noi ai Patriei noastre; frumuseţi de basm ale naturii noastre. Şi în paginile ce urmează, vel întâlni noi şi noi aspecte din viaţa acestor oameni, noi şi noi frânturi din frumuseţile Patriei noastre, din efortul general de transformare a vieţii sociale şi a naturii. Ochiul aparatului de fotografiat înregistrează clipe din viata stalianovislului C. Vasilache, din viaţa de aur a copiilor noştri, din viaţa pionierilor; în faţă iţi apar documente fotografice privitoare la folosirea armei bacteriologice de către agresorii americani în Coreea şi China de Nord-Est. Răsfoieşti paginile şi ai în faţă scene din piesele jucate de colectivele teatrelor din Capitală, momente din noul film românesc „Ml-trea Cocor", faze din matchul de fotbal Ştiinţa (Cluj) — Dinatno (Bucureşti), imagini din procesul de creştere a măestriei sportivilor dinamovişti, probleme de şah, jocuri distractive, rebus, etc., etc. Şi printre paginile de reportaj literar şi fotografic întâlneşti frumoase reproduceri în culori după cele mai bune tablouri şi sculpturi expuse ta expoziţia de artă plastică a R.P.R. Dar „Flacăra" nu este numai o revistă de reportaj şl ilusiraţiuni. In coloanele el întâlneşti o seamă de materiale literare, originale şi traduceri, care dovedesc acelaş efort redacţional de participare efectivă în actualitate. In acelaş număr al „Flăcării" găseşti numele Veronicăi Porumbacu semnând câteva file de jurnal, intitulate : ^Călătorie pe C.F.R.", întâlneşti pe Mihai JBeniuc iscălind un emoţionant poem despre Nikos Beloiannis : „Măslinul", parcurgi cu interes nuvela, scriitorului ucrainean laroslav Galan : „Execuţia", te opreşti cu atenţie asupra fragmentului pe care-l publică Eusebiu Carnilar din noul său roman : „Măriuţa", te revolţi alături de Eugen Jebeleanu (în poemul „Războiul bacteriologic") de inumanitateaf ticăloşia şi gangsterismul imperialiştilor ame-ricano-englezl, trăieşti alături de Mark Twain, (în schiţa „Dialog pe temă politică"), revolta omului cinstit american împotriva congresmanilor, te mândreşti   alături de
recenzent cu opera maestrului Sadoveanu şi vrei să devii un comunist adevărat ca Le-Vinson din „înfrângere", romanul lui Fade-ev, recenzat de Eugen Luca.
Iţi dai seama după ce ai parcurs primul număr al „Flăcării", că întregul material publicat în revistă vine să ilustreze cu prisosinţă obiectivele măreţe pe care colecti-tivul redacţional şi le trasa încă de atunci -„Flacăra", — se spune în „cuvântul înainte'' — îşi propune să oglindească in pagi. nlle sale viaţa nouă a poporului nostru muncitor, faptele sale vitejeşti în munca paşnică de construire a socialismului, — lupta sa neobosită pentru însuşirea culturii socialiste. „Flacăra" îşi propune deasemenisă facă cunoscute cititorilor uriaşele realizări ale oamenilor sovietici, constructori ai comunismului, succesele popoarelor din ţările de democraţie populară în opera de construire a socialismului ca şl lupta neobosită a sutelor de milioane de oameni pentru eliberarea de sub jugul imperialist, pentru apărarea păcii şi culturii". Număr de număr, „Fia. căra" s'a străduit să ilustreze prin materiale diverse această largă problematică, specifică, de altfel, întregii noastre prese. întâlnim în numerele următoare, numeroase reportaje care vorbesc despre viaţa uzinelor noastre, despre viaţa satelor noastre, despre eforturile depuse de oamenii muncii pe unele din şantierele mari ale construirii socialismului. Prezentă mereu în actualitate, „Flacăra" a publicai materiale reportericeşti în legătură cu marile evenimente legate de istoria Patriei noastre: 1 Mai la Moscova şi în ţara noastră, 23 August, sărbătoarea votării noii Constituţii, avântul cu care oamenii muncii din ţara noastră au întâmpinat cei de al XIX-lea Congres al P. C. (b) al U.R.S.S., etc. Şi aproape totdeauna, alături de astfel de materiale, aflăm frumoase reproduceri după cele mai bune opere ale plasticei române. Urmând programul enunţat în primul număr, „Flacăra" s'a străduit să reflecte cât mai bogat viata internaţională, succesele oamenilor sovietici pe drumul, construirii comunismului, succesele democraţiilor populare, lupta oamenilor muncii din ţările capitaliste sau subjugate, pentru eliberare, etc. Remarcabil este, în sensul acesta, numărul 6 (Octombrie),  in care a apărut
VIAŢA NOASTRĂ IN IMAGINI
343
un bogat material închina! aniversării a trei ani dela proclamarea Republicii Populare Chineze.
Este limpede că, dat fiind specificul revistei, printre numeroasele mijloace de concretizare a obiectivelor pe care şi te-a înscris în program, „Flacăra" utilizează cu precădere reportajul. Evident, un gen de reportaj mai complex decât cel obişnuit: textului literar i se adaugă o serie de elemente noi, printre care cel mai de seamă este imaginea fotografică. Se izbuteşte, astfel, să se îmbine prezentarea de fapte, întâmplări, episoade, procese sufleteşti, cu imaginea vizuală a oamenilor, maşinilor, interioarelor, naturii, etc. Tematica ajunge în felul acesta să fie mal puternic reliefată, capacitatea de reţinere a faptelor mai bine solicitată, forţa de convingere a reportajului mai bine susţinută. Vrednic de luat ;în seamă este, 'alături de multe altele, reportajul semnat de Cornel Bozbicl, în nr. 6 al „Flăcării". Este vorba de „Cincisutistul". Autorul a izbutit să deseneze personalitatea stahanovlstului Ştefan Lungu, surprinzându-l pe erou în momente specifice: pe locomotivă, acasă şi în ajunul examenului pe care-l va ţine cu viitorii stahanovişti. Cornel Bozbicl nu se limitează la prezentarea de date brute: în dosul datelor el caută fiinţa umană a stahanovlstului; alături de cifrele caracte. rizatoare, apare profilul de om nou al lui Ştefan Lungu. Urmărindu-şi îndeaproape eroul, autorul nu se mărgineşte în a-l descrie doar fizic, nici nu se opreşte numai la liniile generale ale unui astfel de profil spiritual. Autorul caracterizează pe Ştefan Lungu, omul călăuzii de principii de muncă socialiste .stahanovistut care se strădueşle să ridice la nivelul său şi pe tovarăşul său de muncă, mecanicul care ascultă cu pricepere de medic, răsuflările necontenite ale locomotivei, soţul' înconjurat de iubirea şi mândria soţiei, etc., etc. Bozbici nu se mărgineşte să afirme gratuit trăsăturile de caracter ale eroului său, ci le surprinde în manifestările lor cele mai caracteristice. Iată-i pe stahanovist în locomotivă, ascultând atent „cu ochii aţintiţi pe linie, cu niâna pe schimbătorul de mers... cum puterea aburului punând în mişcare nenumărate biele şi roţi, duce necontenit trenul cu viteză spo-
rită'".t/nut asemenea reportaj literar, imaginile fotografice care îl însoţeşte îi măresc capacitatea de convingere, ii explicitează vi--zual amănuntele. Păcat că nu toate reportajele publicate de „Flacăra" ating valoarea celui semnat de Cornel Bozbici. In acelaş număr al revistei este inserat reportajul „O fabrică pentru şcolari" iscălii de I. Murgu. Neavând calităţi literare, reportajul acesta se pierde într'o înfăţişare aridă, enumeralivă, prea puţin interesantă, a unor secţii din întreprinderea de materiale didactice. In loc să ne înfăţişeze cu precădere oamenii care lucrează acolo l materiale de botanică, anatomie, motoraşe, etc., autorul reportajului descrie plat şi deslănat faze din procesul de realizare a acestor materiale sau reproduce pur şi simplu câte o declaraţie pretenţioasă care nu se cere în mod imperios reprodusă. Un asemenea reportaj câştigă ceva prin imaginile surprinse de fotoreporter, 'care a ştiut reţine din munca tovarăşilor dela întreprindere aspecte mai vii şi mai interesante decât a izbutit să reţină I. Murgu. Păcat, pentru că problema pe care trebuia să o ilustreze reportajul era deosebit de interesantă şi de bogată in fapte capabile sa stârnească interesul unui reporter scriitor .
„Flacăra" îmbină textul cu imaginea fotografică şi atunci când surprinde aspecte ale luptei oamenilor cinstiţi din lumea întreagă împotriva războiului, şi atunci când prezintă realităţi ale modulul de viaţă imperialist. Caracteristice sânt, în direcţia aceasta, articolul „Go home!" publicat de Ion Aszody în nr. 2, articolul „Două lumi" publicat de Marcel. Breslaşu în acelaşi număr, sau paginile închinate Coreei luptătoare (în nr. 3). Păcat că sectorul luptei an-tiimperialiste nu este mai bogat reprezentat în „Flacăra". Materiale ca acelea amintite aici demonstrează că revista are posibilitatea să ilustreze deosebii de grăitor şi prin mijloace variate, atât lupta oamenilor muncii, din iadul capitalist împotriva imperialismului războinic, cât şi mizeria crescândă la care sunt supuse massele de către regimul monopolist. Imagini care să înfăţişeze pe două planuri, viaţa din ce în ce mai bogată şi frumoasa a oamenilor în lagărul socialist   şi pauperizarea
344
AUREL MARTIN
progresivă a exploataţilor din lumea subjugată de trustmeni (aşa cum s'a procedat la ilustrarea articolului lui Marcel Breslaşu) ; instantanee care să arate lupta şi ura clasei, muncitoare faţă de ocupanţii americani (aşa cum s'a procedat in cazul articolului lui Aszody) ; reproduceri de documente fotografice, de tablouri (ca minunata pictură sovietică ,,Să apărăm copiii Coreei" a lui N. lucov) — cum s'au ilustrat materialele închinate prezentării a doi ani dela mişeleasca atacare a R.P.D. Correne de către agresorii americani. Un mijloc excelent de satirizare (pe care „Flacăra" l-a cam abandonat în ultimele numere) este caricatura. Nu numai caricatura însoţitoare a materialelor beletristice (pe care o întâlnim cu regularitate), ci şi aceea de sine stătătoare. Remarcabila pagină „Bâlci Atlantic" pe care o semnează Nell Cobar în numărul 2, sau caricatura publicată de Eug. Taru în primul număr, sânt forme de atitudine pe care „Flacăra", fără să se subsiitue ..Urzicii", poate să le. permanentizeze. Aşa după cum nu trebue să lipsească (aşa cum au lipsit până acum.) din paginile revistei, materiale care să demaşte satiric regimul de teroare instaurat de clica fascistă dela Belgrad, sau care să înfăţişeze aspecte din eroica luptă a patrioţilor iugoslavi împotriva bandei ti-toiste. Şi, pentru că veni vorba despre unele deficienţe care persistă în sectorul reportajului literar, vom nota, deasemenea, că în ce priveşte zugrăvirea, realităţilor noastre locale, „Flacăra" n'a dat până acum o atenţie suficientă uriaşelor construcţii ale socialismului, vieţii eroice, deosebit de bogate pe care o duc oamenii muncii pe şantierul Canalului Dunăre—Marea Neagră. In afară filelor de însemnări pe care le publică Petru Dumilriu cu privire ta ritmul de muncă de pe şantier, revista nu prea oglindeşte avântul minunai care caracterizează pe oa. menii muncii ce deschid drum nou Dunării spre Mare. Ceea. ce, evident, este prea puţin faţă de importanţa uriaşă pe care o prezintă construirea acestei „mândrii a poporului român" — cum numeşte tovarăşul Gheorghiu-Dej, Canalul.
E un merit incontestabil al colectivului redacţional al revistei „Flacăra" că a ştiut
ilustra prezenţa în actualitate, nu numai, prin reportajet fotomontaje, dări scurte de seamă, etc., ci şi prin înserarea regulată de materiale literare propriuzise. Am amintit beletristica publicată în nr. 1 al revistei. Numerele următoare aduc şi ele numele unora dintre cei mai buni poeţi şi prozatori pe care îi avem-: Zaharia Stancu („Dulăii", fragment de roman), Petru Dumitriu („Poveste adevărată"), Eugen Jebeleanu („Râurile" — închina/ă unirii Donului cu Volga), Veronica Porumbacu („In drum spre. Gelled" — versuri), A. G. Vaida („1 Mai 1939"), Ii oria Liman   („Pionii   morali ai
America" — „pagini din jurnalul, unui gangster"), Nicolae Tăutu („Efpilor, slavă"). Al. Gărneaţă („In Valea Roşie'", — povestire), Al. Duiliu Zamfirescu („Un caz de conştiinţă"), Petru Vintilă („Marin. Vipie povesteşte"), Tiber iu Vornic („Lămurirea", — povestire), etc,
Întâlnim, deasemeni, o seamă de traduceri din Ilya. Ehrenburg, Blac Iu Diun, Albert Maltz, Nazîm Hickmet, etc. In revistă gă. sim deasemenea şi scurte prezentări ale celor mai de seamă opere apărute, în ultima vreme, în vitrinele librăriilor noastre. Materialul este interesant şi axai pe probleme de cea mai mare actualitate. El vine ca un răspuns imediat dat de creatorii, noştri problemelor mari pe care ni te pune momentul de faţă. Materialul literar publicat în revista „Flacăra" vine să complecteze în mod armonios câmpul temeinic al întregului material publicat, să lărgească analiza unora dintre fenomenele vieţii noastre şi să adâncească prezentarea chipului omului nou al. patriei noastre, deasemenea să prezinte aspectele negative, chipul duşmanului de clasă. Dacă diversitatea sectoarelor abordate, varietatea materialelor publicate constitue o calitate a materialului publicat, în acelaş timp trebue să constatăm că în revista au apărut mai puţine schiţe, nuvele scurte privind viaţa oamenilor din industria noastră. Este un merit că revista '.utilizează din plin reportajul şi. imaginile fotografice pentru a reliefa aspectele vieţii din industrie, dar nu e mai puţin adevărat că şi. prin materialul literar — poezii, schiţe — ea trebue să redea această viaţă,
VIAŢA NOASTRĂ IN IMAGINI
345
Pe temu luptei internaţionale pentru pace a. oamenilor muncii, „Flacăra" publică materiale de un deosebit interes literar. Să cităm num.ai poemul „Măslinul" publicat de Mihai Beniuc în primul număr al revistei. Poemul e închinat morţii eroice a tui Nikos Beloiannis. Marele luptător grec a fost ucis mişeleşte de către monarho-fasciştii războinici; el a căzut, cum îl caracteriza postul de radio Grecia Liberă ca un măslin. Dar măslinul — simbol al păcii — deşi doborît, nu moare. Din rădăcinile lui cresc noi si noi luptători, noi şi noi eroi. Ideea, care a solicitat pe atunci şi pana Veronicăi Porumbacu şi a Măriei Banuş, se concreţi-zează poetic şi în versurile lui Mihai Beniuc :
Căci măslinul în pământ desface Vie, rădăcina Iui adâncă ; Simbol e de viaţă şi de pace, Şi nu-i moarte viaţa s'o înfrângă.
Poemul, celebrează tocmai acest proces de creştere a noilor eroi. Deşi pe mormântul proaspăt al lui Beloiannis plânge chiparosul, deşi „tristă, fruntea lumii se închină'' şi îşi „pune giulgiu de jale pe obraz", din adâncurile eroicului trecut, de acolo de unde îşi trage seva rădăcinile multiplicate ale măslinuţui, se înalţă un cântec de luptă :
Se gătesc de uragane vânturi, Fulgere  adună'n  piepturi norii, Işi adună aprigele rânduri Ai Heladei fii, răsbunătorii !
Poemul izbuteşte să sugereze forţa de neînfrânt a celor care luptă pentru libertate, pace, independenţă. E ceea ce reuşeşte şi Eugen Jebeleanu în poem.ul său „Războiul bacteriologic".
Dacă versurile publicate de „Flacăra" privesc mai ales această luptă (oglindirea realităţilor noastre locale fiind mai puţin reprezentată în poezia din revistă.), proza inserată în cele 6 numere ^abordează o serie de aspecte din viaţa salului nostru. Schiţe, nuvele, însemnări, povestiri, redau sub diferite aspecte procesul construirii socialismului în agricultură. Remarcabilă este, în rândul acestora, povestirea „In Valea Ro-
şie", semnată de Al, Gunieaţă. Autorul izbuteşte, prin gura. unui martor ocular să arate' unele din cele mai caracteristice forme cu care chiaburii, infiltraţi în gospodăria colectivă, caută să submineze mersul nostru înainte : prin câştigarea de partea lor a unor oameni din conducerea gospodăriei, prin manevre abile şi neîm-plinire a sarcinilor, prin sabotaj, etc. Prezentarea faptelor, îngemănată cu sugerarea întâmplărilor şi a urmărilor lor, umorul sănătos, cu dreapta caracterizare a situaţiilor, toate vin să reliefeze tema. tPăcat că logica interioară a desfăşurării evenimentelor, a procesului de transformare a mijlocaşului nu este lot atât de bine redată şi de Tiberiu Vornic în povestirea „Lămurirea".
„Flacăra" e prima revistă de acest gen apărută în ţara noastră în regimul de democraţie populară, prima revistă care, îm-V.uslreze atâtea forme de comunicare, vine să ifustreze atât de variat istoria minunată a epocii noastre. Apăreau şi înainte vreme, în ţara noastră, reviste ilustrate care se pretindeau că oglindesc multilateral viaţa. Is-vorîte din necesităţi de clasă, destinate îndestulării spirituale a burghezo-moşierlmii şi falsificării realităţii crude şi nedrepte, reviste ca „Realitatea Ilustrată" sau ca „Magazinul" se croiau după calapodul bine cunoscut al consoartelor lor apusene, potrivit mentalităţii şi intereselor monopoliste. Care erau obiectivele unor asemenea periodice ? Să sustragă pe cititori dela adevăratele probleme ale vieţii sociale şi politice, să toarne apă de trandafiri peste realitate să sugereze „veşnicia" regimului capitalist şi caracterul „aventurist" al luptelor populare. Erau reviste care popularizau cu ajutorul lehnicei grafice moderne desfrâul atât de specific lumii burgheze, care cultivau ploconirea slugarnică în. fala „civilizaţiei" occidentale şi mai ales americane şi ura împotriva luptei revoluţionare a popoarelor. Erau reviste care foloseau toate mijloacele pentru ca obiectivele lor murdare, niciodată mărturisite, să capete priză la ciiitori; literatură de scandal, vieţi, romanţate ale actriţelor şi actorilor americani, imagini triviale ale vieţii sociale burgheze — citate ca forme culminante ale esteticului, — cancanuri, glume deochiate, aventuri galante, etc., etc. Tot ceea ce arsenalul propagandei lor avea în
346
AUREL MARTIN
depozite. Nimic din ceeace putea interesa cu adevărat marile masse. Ce-l interesa pe muncitorul sau ţăranul ştiutor de carte, în mâinile căruia cădeau asemenea reviste, romanele libidinoase, problematica triunghiului conjugal, viaţa amoroasă a nu ştiu cărui actor american sau modele pe care protipendada bucureşteană le etala la cutare sau cutare bal sau recepţie ?
Prin obiectivele sale, „Flacăra", „rod al grijii Partidului şi Guvernului nostru pentru oamenii muncii" — cum şe exprimă colectivul redacţional în „Cuvântul înainte" — vine să slujească tocmai pe aceia care decenii dearândul au fost privaţi de o revistă ilustrată care să fie a lor, care să vorbească despre victoriile noastre, despre drumul nostru spre socialism, care să ilustreze în chipuri şi imagini, nu viaţa anostă şi lipsită de interes1 a unei mâini de îmbuibaţi, ci eforturile spre mai bine ale întregului nostru popor, lupta pentru o viaţă mal bună a întregii >omeniri muncitoare. Apariţia revistei „Flacăra" constitue un succes grăitor al publicisticei şi tehno-grafiei noastre noi. Urmând exemplul revistelor sovietice cu caracter similar („Ogo-nioc", de pildă) ^Flacăra" izbuteşte să ilustreze în paginile sale fragmente însemnate din istoria zilelor noastre. Şi nu ne îndoim că, cu toate lipsurile inerente începutului, ea va face să trăiască în coloanele ei, şi mai viu şi bogat, şi mai variat, această istorie.
Aurel Martin
★
CÂNTEC DESPRE CiNCISUTIŞTI *)
Poemul lui Ion Brad înfăţişează un sector al muncii de Construcţie care, în ciuda faptului că prezintă o imensă însemnătate nu a reţinut decât în insuficientă măsură atenţia scriitorilor noştri.
După cum sugerează titlul, e vorba de lupta încordată a muncitorimii ceferiste pentru înfăptuirea sarcinilor construirii socialismului. Dar numai buna alegere a temei nu asigură succesul unei opere lile-
*) Ion Brad:    Cincisuiistut, E.S.P.L.A.,
rare. Este indicat să cercetăm în ce măsură a reuşit poemul lui Ion Brad să răspundă scopului propus, acela de a înfăţişa procesul de creştere a unui om nou, înaintat, in condiţiile prefacerii revoluţionare a. realităţii din ţara. .noastră. Dela început trebue să precizăm că acest poem marchează treapta cea mai înaltă în creaţia literară a lui Ion Brad, -care cuprinde o remarcabilă bogăţie tematică: problema luptei pentru socialism -a ţărănimii noastre muncitoare („Seceriş"), demascarea crimelor sângeroase ale imperialismului american („Copilul din Caicen"), trecutul glorios al luptătorilor comunişti („Dof-lana") etc.
Volumul recent apărut are meritul de a fi renunţat la o serie de elemente de balast care întunecau conţinutul de idei al poemului in prima sa versiune publicată lu Almanahul literar dela Cluj. Urmărind modificările survenite, apare limpede conştiinţa artistică a poetului, grija sa faţă de creaţie, respectul pentru cititor. Semnalăm abandonarea fericită a supărătoarelor „glasuri răguşite" şi „ape fumegoase" care înceţoşau prima formă a poemului; renunţarea la unele versuri de calitate îndoel-nică, de felul lui „Martie a trecut cu guturai". Găsim în .multe cazuri, adăugiri menite a clarifica şl adânci înţelesul lucrării.
N'a fost determinată la "întâmplare nici forma în care poetul avea să-şi toarne simţămintele. Marele poem epic apare acolo unde însăşi viaţa oferă un material bogal, tumultuos. Poemul ,„Cincisutistul" porneşte dela un asemenea material, de viaţă ce se cerea întruchipat în tipare încăpătoare, un material ce impunea zugrăvirea procesului de evoluţie a unui erou, alcătuirea unui subiect complex, cu momente de un intens dramatism, cu relaţii variate între personagii, cu un larg şi pasionat comentariu liric. In mare parte, poemul lui Ion Brad constituie o realizare, temeinică. Din zugrăvirea ciocnirii încleştate a claselor pe care autorul ştie să o surprindă în câteva scene convingătoare, prin zugrăvirea unor momente caracteristice e sugerai procesul de creştere a lui Ion Gabor, unul din oamenii născuţi din frământarea noilor vremuri, frate bun cu Lazăr Cernescu. Ion Brad a
CÂNTEC PENTRU C1NCISUT1ŞT1
347
reuşit să creeze reale valori artistice, numai în măsura in care el s'a apropiat de viaţă, s'a identificat cu ea.
Pentru zugrăvirea caracterului eroului principat, poetul a ales povestirea biografică, a cărei desfăşurare succesivă, reprezentată prin existenţa unor momente semnificative, este menită să justifice — şi vom vedea în ce măsură i-a reuşii autorului această intenţie — transformarea unui muncitor cu o conştiinţă încă nedes-vottată, într'un stahanovisi, fruntaş de seamă al construcţiei socialiste. Va trebui să notăm că încă dela începui dragostea eroului pentru munca sa, pentru locomotivă apare dominantă. Gândul la maşină devine o preocupare constantă pentru mintea iscoditoare a copilului de ţăran. Gabor este mereu neliniştit de apropierea locomotivei ; ei jindueşte ca trenul să poposească o clipă în cătunul lui neştiut; dar nemitos, trenul se mistuie în depărtări, îtiegrindu-i sufletul cu amare decepţii. Ii vedem în continuare pe acest copil părăsind satul părinţilor săi, mânat de mizerie şi de dorul nesecat al maşinii. Gabor, sărman şi necunoscut, descinde în oraşul imens: i;Pe Ion l-au dus la Cluj — Să 'nveţe meserie —. Mult a mai visat maşina — Iată-1 la măcelărie".
Este firesc că lovituri atât de bruiate sfârşesc prin a-l dezorienta pe erou. Atras de mirajul unor „maşini iuţi ca vântul", Gabor se îmbarcă pentru America. Pe vapor, [Gabor e tulburat de o continuă îngrijorare şi autorul izbuteşte să creeze o corespondenţă temeinic sudată între decorul sufletesc şi cel natural, contribuind astfel simţitor la sporirea Impresiei. Nu e singurul caz când natura participă, intervine în frământările sufleteşti ale eroului clarificăndu-ie. Cititorul deduce mai lesne starea de spirit a lui Gabor din versurile:
„Oceanul cu braţe de apă loveşte, Vaporul. Chiar   cerul   e   ud   şi plecat Şi parcă aerul fiert otrăveşte Se  clatină   lumea   şi  vremea   a stat,"
V Pe aceste limanuri îndelung căutate, el recoltează impresii menite a-i spulbera şi  ultimele   iluzii.   Cunoaşte   pe Jimmy,
un muncitor alaiuri de care simte asuprirea sălbatecă a bancherilor şt magnaţilor de felul lui Ford. Dela început, întâlnirile lor se aşează sub semnul unei trainice prietenii. într'un singur vers este foarte sugestiv concentrată starea de spirit a tânărului de timpuriu intrat în vâltoarea necazurilor. „I.e dor uneori — ne spune autorul — de copiii din sat".£ vorba aici şi de barbaria vieţii în orânduirea burgheză şi despre tinereţea sfărâmată a copiilor siliţi să-şi agonisească existenţa ta o vârstă când mai fireşti ar apărea alte îndeletniciri.
Spulberarea bruiată a iluziilor, imaginea reală a vieţii muncitorimii din ţara „diavolului galben" este desvăluită de poet prin crearea unor convingătoare tablouri contrastante. Dela subsolul murdar şi umed care adăposteşte pe Jimmy bolnav, prin antiteză, se cristalizează instantaneu imaginea huzurului celor sus puşi. Pe de o parte gemetele bolnavului, pe de altă parte zgomotul desrnăţat al jazzurilor „Prin săli lustruite: discursuri şi..., iar — Cu glas mincinos „Iankee doodle' se cântă".
In repertoriul variat de procedee artistice destinate concretizării poetice a conţinutului, întrezărim repetarea unor noţiuni, capabilă să sugereze, să dramatizeze situaţiile, să le dea culoare, influenţând sensibilitatea noastră. Pe uliţele obscure ale unui oraş industrial: „Un murmur se-aude, şi tusă, şi tusă..." Prin asocierea dublată a cuvintelor se creează o adevărată obsesie a mizeriei nesfârşite. Versul „priviţi cât de mulţi-s, s'adună, s'adună..." sugerează ideia unei continue creşteri, încât cititorul vede imensa aglomerare a mării, populare, miş-căndu-şl mânia pe străzile Detroit-ului.
întors în ţară, Gabor e martorul luptelor înverşunate din Februarie 1933. Gonind singuratec cu locomotiva sa pe întinsul nesfârşit al şesului, Gabor simte puternic solidaritatea cu fraţii săi de mizerie, ridicaţi la luptă crâncenă împotriva „domnilor îmbuibaţi". Un loc deosebit în conştiinţa sa ocupă eliberarea patriei noastre.
Pentru vestirea artistică a liberării poporului, imagineu aleasă este aceea a urcării soarelui. Ascensiunea soarelui deasupra munţiilor înceţoşaţi, arc un profund în-
348
LUCIAN RAÎCU
ţeles istoric, amintind de fapt zorii descătuşării noastre din asuprire :
Zori de purpur desfăşuraţi Cad pieziş cu valuri de răcoare. In curând pe munţ.ii'nceţoşaţi Va sui bătrânul nostru soare.
In mintea eroului devine lot mai răscolitoare ideia ■participării la noul mers al vieţii, către care năzulse în neîncetatele sale pribegii pe limanuri străine. Ion Brad a reuşit să reflecte cu o remarcabilă forţă psihologică acest proces de conştiinţă al omului ce o viaţă întreagă căutase fericirea. Boala grea nu-l încovoaie pe Gabor; la spital, în nopţile prelungi (,cât veşnicia", el cugetă la faptele însemnate ale stahano-viştitor sovietici. Când durerea i se mai potoleşte, Gabor îşi petrece vremea la. bibliotecă, cetind, şi făcând astfel cunoştinţă, cu emoţie, cu învăţătorii săi sovietici, care au biruit întinderile vaste ştiind să supună maşina pe care o conduceau.
întors pe locomotivă, el înfrânge rutina birocratică, indiferenţa şi scepticismul cu care sunt întâmpinate ideile sale înoi-toare. In .sufletul său pulsează încă vie amintirea unui trecut dureros. „Visul n'a mai rămas vis". Gabor ştie cui dai'oreşie bucuria visului înfăptuit. La consfătuirea consacrată planurilor sale îndrăzneţe, Gabor explică cu simplitate tovarăşilor săi, ideia care-l. frământă. Gabor zice :
M'am gândit Uite, toate se prefac. Fabricile dau mai mult. Numai   eu   merg   cu   maşina   cum ani mers un sfert de veac
Şi Gabor ia hotărîrea să conducă maşina, altfel de cât o făcuse până în pragul bătrâneţii. Cu mijloace sugestive, Ion Brad prezintă izbânda acestui om nou, începutul adevăratei sale tinereţi. Gabor se gândeşte cu mândrie la locomotiva dragă care îi în-făptuise visul copilăriei. Se petrece în el o mişcare sufletească deosebită când zăreşte aşezările omeneşti ale patriei — „sa-tele'ncinse de fum în lumina străvezie-a dimineţii"   Capitolul „Spre socialism",
desfăşoară pe primul plan imaginea luminoasă a dimineţii patriei noastre, salutată cu bucurie nespusă de bătrânul Gabor din goana neîntreruptă a locomotivei .*
Căci cine îi fură privirea Departe, pe ape vrăjite ? In albul ei şal dimineaţa Pe câmpuri Iumina-şi trimite.
O realizare remarcabilă a poemului este înfăţişarea concisă, în scene puţine dar convingătoare a reprezentanţilor clasei exploatatoare. Pe cititor îl va. urmări încă multă vreme după lectura poemului figura desgustătoare şi rece a „domnului"* conte :
Peste câmpuri în caleaşca trece. Domnul conte ruginit şi rece A poftit măria-sa să 'mpartă Ce-au muncit săracii toată vara.
Autorul stimulează ura oamenilor simpli împotriva clasei exploatatoare, arătând indignarea născândă a copilului Gabor. dorinţa sa spontană de a-i nimici pe domnii îmbuibaţi „ce lenevesc la soare", într'ci vreme când conştiinţa răzvrătită a. eroului nu trecuse hotarul nemulţumiri:, oarbe :
Băieţandrul simte'n el Şuroirea primăverii Cum ar da aşa niţel De pământ cu ioii boierii.
Pentru conturarea unor exponenţi veridici ai. claselor exploatatoare se adaugă utilizarea unui procedeu artistic îndrăzneţ. In versurile: ,,Şi sus la etaje, sub nori pântecoşi, — S.e'nvârle stăpânul buimac, ^periat" — „virtuţile", atributele stăpânului, trec asupra nourilor — în a căror vecinătate se află — contribuind astfel la caracterizarea indirectă a stăpânului. Pentru a evita formula ştearsă „stăpân păn/ecos"„ poetul ne comunică imaginea norilor pântecoşi. Subliniem că procedeul nu duce la formalism : nourii sunt înzestraţi cu atribute care le corespund, pe care esenţial le-ar avea şi în absenţa „stăpânului" (Amintim
CÂNTEC PENTRU CINCISUT1ŞTI
349
că procedeul a fost utilizat cu neîntrecută măestrie de Eminescu. In versurile: „Mure-■san scutură lanţul cu-a lui voce ruginită, Rupe coarde de aramă cu o mână amorţită", atributele lanţului înrobitor (ruginit, •amorţit) prin îndelungată convieţuire trec asupra eroului).
Tot pentru caracterizarea veridică a exponenţilor lumii dominante autorul mânueş-ie şi un alt procedeu. Se notează un amănunt care, prin naturaleţea şl realismul său. sugerează în chip expresiv starea de spirit a asupritorilor. In versurile „Ca nuiaua tremură stăpânii — Trag la geam perdelele de pluş", gestul trădează şi frica şi neputinţa şi ura faţă de popor, a claselor exploatatoare. Astfel, dincolo de aceste ciocniri, ne-clarificale, se proectează lupta uriaşă a două clase duşmane, care s'a declanşat cu o violenţă şi mai puternică în epoca noastră.
Trebue să subliniem că valoarea realistă a poemului e adâncită prin intermediul unor largi comentarii lirice, în cadrul cărora poetul îşi expune atitudinea, înfierând personagiile lumii vechi, subliniind cu căldură însuşirile eroului pozitiv. Adesea poetul intervine ca erou liric. Sunt concludente in acest sens, comentariile pline de un humor amar cu privire la modul de viaţă american („La Cleveland mii de străini se agită", etc.), demascarea plină de ură a rechinului capitalist Ford care îngrămădeşte ■avuţii din „banii pătaţi de sânge". Conţin un lirism de foarte bună calitate, acele stihuri prin care poetul îşi mărturiseşte atitudinea profund realistă fală de viaţă, de creaţie, respingând cu kotărîre poleielile idilice care învăluie epoca noastră complexă într'o lumină trandafirie :
„Nu-i uşor în lumea noastră să te mişti ,,Să loveşti cu braţul, să-ţi ascuţi
auzul,
„Cum o cred poeţii supra optimişti „Ce merg de-acum în sat cu troleibuzul."
Justificată ne apare şi intervenţia, finală ■a poetului, care lămureşte cu dragoste şi simplitate sensul plin de o neobişnuită noutate al vieţii noastre. Dragostea poetului faţă de viaţă, credinţa în tinereţea veşnică a celor ce-şi dăruiesc toate forţele
cauzei fericirii omului ne apare în versuri emoţionante. Viaţa este concepută ca o nesfârşită primăvară :
Că iarna îţi joacă la tâmple Nu-ţi cadă pe suflet povara. In zilele noastre se'ntâmplă Şi'n iarnă să dea primăvara.
Au fost însă cazuri când poetul, abuzând de Incontestabilele sale virtuţi lirice, a înceţoşat fondul realist al lucrării prin intervenţii lirice prea frecvente, prea ample şi prea amănunţite, în detrimentul zugrăvirii momentelor de viaţă. La un moment dat divagaţiile lirice — care pândesc nu numai creaţia lui Ion Brad (vezi „Secerişui'j ci şi ale altor poeţi clujeni, ameninţă să se transforme într'un intimism găunos, de esenţă formalistă.
Cotitura esenţială care are loc în viaţa lui Ion Gabor este trecerea la nivelul unul muncilor înaintat, la nivelul unui s'a'ia-novist al locomotivei. Ori, tocmai această prefacere este prezentată insuficient, hp-tele de viată fiind înlocuite fie de comentariul autorului, fie de meditaţiile eroului. Impresia cititorului este că Gabor a devenit stalianovist în urma unor frământări de ordin personal — la spital în „sbuciumate" nopţi fără somn — şi nu ca rezultat al acţiunii unor factori sociali caracteristici. „Transformarea'1 se reduce ta clişeele cunoscute, cărora Brad le-a dat o sinteză plată. Lucrurile se petrec cam aşa : după o îndelungată „frământare" petrecută în cadrul singular al unei camere de spital, iată că în ochiul lui Gabor „înfloresc" aşteptatele „flăcărui, ciudate". Chiar şi cu un minim efort de perspicacitate, cititorul ghiceşte câ rezolvarea a fost aflată şi „frământarea" s'a terminat în chip fericit. In general procesul de creştere conţine multe momente neconvingăloare.
Atmosfera creiaiâ de pârlea a doua a poemului „Cincisutistul" e mai degrabă idilică — eroul pozitiv având doar a se opune unor oarecari urme ale mentalităţii burgheze şi unor inofensivi „specialişti vechi", „bătrâni".
Creşterea lui Ion Gabor ar fi fost pe deplin justificată, dacă în. calea sa autorul ar fi aşezat obstacole pe care să le înlăture^ duşmani puternici pe care să-i sdro-
350
LUCIAN RAICU
beascii. Apar „duşmanii" cu un singur prilej şi ei se comporta astfel: „Burgh.eji fricoşi şi mâhniţi — înghiaţă'n sofale ca steiul". Este limpede că autorul neprezentând in partea a doua a lucrării conflicte ascuţite s'a îndepărtai dela adevărul vieţii. Nu întâmplător a avut loc această abatere dela adevărul vieţii. Este caracteristică pentru laturile nerealizate ale poemului, înţelegerea în general greşită, „oficială" a rolului oamenilor de partid. Partidul este înfăţişat palid, cu. neîndemănare.
Apreciind calităţile poemului lui Ion Brad, nu putem trece cu vederea faptul că s'au introdus în poem, unele versuri monotone, artificiale despre partid, despre secretarul organizaţiei de partid, adăugate in chip convenţional poemului.
hi discursul pe care-l rosteşte, Gabor nu uită să amintească de partid : „Căci partidul ne învaţă — Să dăm tot ce-i vechi pe foc..." In. sfârşit, iată şi pe secretarul organizaţiei de bază: eţ pronunţă un discurs în care „lămureşte pe oameni". La şedinţă, după ce Gabor îşi ia un. angajament — ,Se-cretaru-i strânge mâna — Oamenii bat lung din palme". După ce Gabor îşi îndeplineşte angajamentul, secretarul de partid soseşte solemn pe peronul gării şi-l sărută pe erou. Am. enumerat în mod succesiv, fără comentariu, toate scenele în care secretarul organizaţiei ,. acţionează".
Gabor parcă aşteaptă să lupte alţii pentru el; se mulţumeşte să constate inofensiv că „locomotiva îi e mai dragă ca oricând",că „veacul nou e undeva aproape" Trebue să spunem că această adeziune platonică la „noul ţel", ta. „noul veac" nu izbuteşte să caracterizeze eroismul clasei noastre muncitoare, eroismul muncitorimii ceferiste în perioada ce a urmat eliberării patriei. Dealtfel, pe această linie autorul dă o rezolvare facilă, „spontană", necorespunzătoare adevărului. In această vreme — ne destăinueşte cu gravitate autorul — „lucrurile firea lor şi-o mută". Cu alte cuvinte: aşa a fost să fie ; „lucrurile şi-au mutat firea", iar omul neputincios, ce să facă ? S'a conformai !
încât nu e de mirare că Gabor  în loc
să participe activ la luptă se „frământă", îl „cearcă întrebări" şi iarăşi se frământă cum să procedeze el ca „să nu se'ndoaie sub povara vremii" (?). Lucrurile se petrec prea idilic : uneori pistonul „bate şchiopătat" ori câte o supapă... „săsăie". Dar „Gabor ştie buba şi îndată — potriveşte leacul căutat".
Pe linia unui „lirism" inutil merge autorul când, ocolind problemele vieţii, se refugiază într'un soi de filosofie de calitate discutabilă („Uneori în viaţă ni se pare — Lucrul mort că suflet şi el are, etc.) Capitolele „Locomotiva", „Spitalul" sunt încă insuficient realizate.
Dar nu aceste neajunsuri Imprimă nota dominantă a lucrării, care în ansamblu este o operă izbutită. într'o scrisoare, Cehov arăta că: „cu cât o operă este mai bună, cu atât neajunsurile îi ies mai puternic la iveală".
Poetul mânueşte un real. meşteşug artistic, ale cărui elemente converg — cum am. arătat — spre adâncirea ideii, a .conţinutului operei.
Ca trăsături caracteristice, personale, care definesc originalitatea specifică a poeziei lui Ion Brad. trăsături care sporesc valoarea emotivă a lucrării şi care vor trebui amplificate şi desăvârşite în activitatea poetică viitoare a tui Ion Brad — notăm : înclinaţia către formulările concise dar substanţiale, naturaleţe, simplitate, notarea sumară dar realistă a amănuntelor şi gesturilor specifice, intervenţia unui umor realizat. Toate acestea dau imaginea unui talent promiţător, înzestrat cu o remarcabilă originalitate.
Suntem îndreptăţiţi să avem faţă de Ion Brad cerinţe ma.ri_ In lucrarea sa există foarte multe elemente realizate, care pot şi trebue să fie desvollale. Este suficient să ne aducem aminte de capitolul „Spre socialism", în care ritmul dinamic al versului sugerează imaginea impresionantă a înaintării patriei noastre către orânduirea fericirii depline :
„Maşina aleargă nebună, Cu ţipătul viu şi fierbinte. De-i vifor sau vremea e bună Noi mergem mereu înainte''.
Lucian Raicu
UN LUPTĂTOR PENTRU DREPTATEA POPORULUI
351
UN LUPTĂTOR PENTRU DREPTATEA POPORULUI *)
Cu fiecare nouă carte tradusă din literatura ţărilor de democraţie populară, oamenii muncii din ţara noastră cunosc mereu alte scrieri, valoroase, care le sporesc prietenia faţă. de popoarele vecine şi prietene. Numeroase sunt operele clasicilor maghiari, poloni, bulgari, cehoslovaci care n'au putut răzbate până la noi in trecut şi de care luăm. azi cunoştinţă cu bucurie.
Că sub regimul burghezo-moşleresc astfel de opere nu se traduceau la noi, nu e de mirare. Pe atunci se difuza pe o scară largă maculatura romanelor decadente din Occident, străină in egală măsură poporului nostru, ca şi popoarelor cărora le aparţineau un Maugham sau un Sartre.
Conspiraţia tăcerii, se aplica nu numai literaturii realiste de la noi, ci şi literaturii progresiste de dincolo de hotare, cu atât mal mult când era vorba de ţările învecinate, în care existau realităţi asemănătoare celor a din patria noastră. Rareori şi puţin s'a. tradus de pildă din Petofi sau Ady Entire, iar când aceasta s'a făcui era datorită interesului, acelor scriitori români care au ştiut să se apropie cu dragoste de propriul, lor popor ca şi de celelalte popoare. Oficialitatea culturală burgheză a fost permanent duşmănoasă unor iniţiative ca acestea, care loveau în preocuparea lor de a întreţine o atmosferă de ostilitate şovină faţă de vecinii noştri.
Astăzi, în condiţiile regimului nostru de democraţie populară, paralel cu acţiunea de reconsiderare a. propriei noastre literaturi realiste din. trecut, se desfăşoară într'un ritm viu difuzarea. în limba română a marilor opere clasice aparţinând popoarelor vecine şi prietene. In cadrul acestei acţiuni au apărut la noi numeroase opere ale clasicilor maghiari, poloni, cehi şi bulgari.
Prin publicarea romanului „Haiducul îşi joacă murgul" cititorii dela noi. cunosc încă 0 operă însemnată a. unuia dintre cei mat 'nari scriitori clasici maghiari, Moricz Zsig-mond. Fiu al unui ţăran din Sat.u-Ma.re, Moricz Zsigmond şi-a desfăşurat activitatea literară în primele decenii ale secolului no*) Moricz Zsigmond : Haiducul îşi joacă murgul, E.S.P.L.A., 1952.
slru, creind un mare număr de romane cu o tematică extrem de bogată care dovedeşte strădania scriitorului, de a întrupa în imagini artistice cele mai de seamă probleme ce se puneau epocii sale.
Scriitor însufleţit de o consecventă dragoste de popor, el a salutat „minunatul a-vănt al bolşevismului", la instaurarea Republicii. Sovietelor Ungare şi a subliniat atunci cu încredere realizările viitoare ale revoluţiei: „cât va fi de frumoasă, de fericită şi liniştită această viaţă faţă de cea de odinioară în Ungaria, care începe acum o viaţă cu adevărat fericită şi omenească".
înfrângerea revoluţiei prin intervenţia criminală a puterilor capitaliste coalizate nu i-a îngăduit iul Moricz Zsigmond să vadă reallzăndu-se această viaţă cu adevărat fericită şi omenească. A murit în 1942, cu puţin înainte de eliberarea deplină a patriei sale de către eroicele Armate Sovietice.
Creaţia, lui. Moricz Zsigmond, îndrumată la începuturile ei de minunatul exemplu al poetului revoluţionar Ady, a urmat o linie ascendentă. După prima nuvelă realistă „Şapte bani", a urmat un şir de romane („Noroi de aur", „Făclia", trilogia „Ardealul", „Chef domnesc", „Rubedenii", etc.) în care autorul zugrăveşte societatea maghiară începând din prima jumătate a secolului X!X-lea, până în zilele sale. In felul acesta, opera, lui Moricz alcălueşte o cuprinzătoare frescă istorică în care se pot urmări, descompunerea feudalităţii, viciile societăţii burgheze, dar mai ales cumplitele suferinţe ale ţărănimii maghiare exploatate de nobilimea, feudală şi mai. târziu de chiaburime.
Acest clasic al literaturii maghiare a des-vălult cu dragoste capacităţile revoluţionare ale m.asselor ţărăneşti, vigoarea şi sănătatea morală a poporului, posibilitatea lui de a-şi cuceri o viaţă mai bună. In ultimul deceniu al vieţii sale. Moricz Zsigmond a lovit prin. opera sa în odiosul regim lior-tist. într'o serie de scrieri create în această perioadă, el a zugrăvit viaţa din trecut şi lupta ţărănimii asuprite, a înfierat necruţător pe exploatatorii de atunci ai. poporului, dar a voit totodată să arate că acele vremuri erau lotuşi mai puţin întunecate decât zilele în care, la conducerea Unga-
352
AURORA BAUCA
riei se afla fascistul Horthy. Printre aceste scrieri se numără romanul „Omul fericit", nuvela „Otrăvitorii din Tiszazung" şl trilogia pe care nu a putut-o termina, despre haiducii, din veacul trecut.
Romanul „Haiducul îşi joacă murgul1' face parte din această trilogie, povestind viaţa poporului, din anii ce au premers revoluţiei burghezo-dernocrate din 1848. Eroul romanului este haiducul Rozsa Sandor. admirabilă figură de luptător pentru dreptatea poporului.
Citind povestirea faptelor acestui erou, paralela cu lupta haiducilor dela noi se impune în mod firesc. In trăsăturile morale ale lui Rozsa Sandor recunoaştem atâtea din însuşirile unui Mihu Copilul, Toma Alimoş, Jancu Jianu şi alţii din eroii baladelor noastre.
In primele pagini ale romanului, Moricz Zsigmond creionează o serie de figuri şi situaţii cărora li se vor adăuga mereu altele şi care ne vorbesc despre mizeria ţărănimii sărace, despre sălbăticia nobilimii exploatatoare. Locuitorii satelor din pusta Seghe-dinului — regiune în care se desfăşoară acţiunea "— aparţin parcă altei naţiuni, sau nici măcar unei naţiuni, ci unei specii Inferioare : atât e de mare dispreţul nobilimii feudale faţă de iobagi. Iobagul nu-i bun decât, pentru muncă. Deaceea trebue să fie harnic şi supus. Orice manifestare a demnităţii sale de om este pedepsită sălbatic cu lovituri de beţe şi nu puţini sunt iobagii cu şira spinării ruptă din pricina bătăilor. Aşa e fierarul din salul Rdszke şi mulţi alţii. Fierarului nu-i e ruşine din pricina aceasta, căci se gândeşte că „...are noada ruptă de loviturile de beţe, ca de altfel orice om cumsecade care îndrăsneşte să-şi ridice capul în faţa domnilor".
Dcaseinenea nu puţine sunt familiile care au dat un tribut sângeros, de oameni spânzuraţi, asasinaţi fără judecată, numai pentrucă îndrăzniseră să facă să se înţeleagă ca sunt şi ei oameni. Din paginile romanului se conturează astfel imaginea întunecată, a unei vieţi stropită din belşug cu lacrimă şi sânge. Suferinţa nu e un accident, ci o stare permanentă, pândind poporul în fiecare clipă.
Pentrucă un poleraş care încercase s'o siluiască pe nevasta lui Pal Maradek a fost bătui de haiduc. Pal e smuls d'.n mijlocul
familiei sale şi trimis la oaste pentru 16 ani. Femeia era frumoasă şi trebuia să aparţină stăpânilor. Şi mânzul crescut de iobagul jupanului Rozgonyi era frumos. Că Balint Batorl. îşi crescuse calul ca pe copilul lui, că-l „îngrijise ca lumina ochilor din cap, ca fericirea raiului", toate acestea n'aveau nici o însemnătate. Calul a plăcut boierului Rozgonyi. Iar dacă iobagul ria vrui să i-l dea, stăpânul l-a alungat pe iobag din casă, i-a dat foc cocioabei lăsăn-d.u-l cu copiii pe drumuri şi i-a luat şi murgul. Stăpânirea are nevoie de ostaşi, de un anumit număr de ostaşi; că oamenii au familii care fără braţele lor de muncă rămân muritoare de foame — aceasta nu-i preocupă pe nobili. Flăcăi sau bărbaţi mal vârstnici cu câte 5-6 copii sunt luaţi la oaste, legaţi ca vitele şl porniţi sub escortă spre oraşe îndepărtate, de unde nu se vor mai întoarce după suferinţele celor 16 ani de armată.
In satele jefuite de proprietarul imenselor latifundii şi de stăpânire, domneşte sărăcia, foametea: „Copii cu faţa galbenă, prăpădiţi. Toţi erau desculţi. In tot satul/de altfel, nimeni nu avea cisme în picioare... Ţâncii erau netunşi, laţele le cădeau în ochi".
Cei maturi erau şi ei „lăţoşi, cu cămăşi sdrenţăroase, murdare.... roase de atâta purtat, găurite de atâta cărat de lemne şi de fân, în aşa fel încât nouă pisici n'ar Ti putut prinde un singur şoarece în ele".
Hrana acestor oameni era rareori păsatul de hrişcă sau mei — mâncare de sărbători. Se hrăneau obişnuit cu ciuline de baltă. Nu-şi aminteau să se fi săturat vreodată: „trebuiau să-şi împartă merindele cu cea mai mare cruţare dacă nu voiau să moară de foame. S'au obişnuit demult să nu mănânce decât odată, cel mult de două ori pe zi.
Munca acestor ţărani era grea şi fără folos pentru ei. Puţinul care le rămânea, lua calea oraşului pentru visleria sau pentru ospeţele nobililor. Satul Iobagilor, Rdszke, trebue să dea astfel pentru Instalarea noului prefect: „patruzeci de găleţi de orz, zece care de fân, cincizeci de g'ăini, doi viţei de tăiat, cincisprezece curcani, zece claponi, şaptesprezece raţe, o sută de pui şi zece purcei de fript".
Pe jefuirea iobagilor se sprijină huzurul
UN LUPTĂTOR PENTRU DREPTATEA POPORULUI
353
domnilor, bunăstarea stăpânilor de pământ si suflete, a consilierilor, prefecţilor, căpitanilor, poteraşilor, într'un cuvânt a slujbaşilor dela cel mai mare până la cel mai mic. Dispreţul acestei oligarhii faţă de iobagi e nemăsurat. Plugarii nu-i interesează decât în măsura în care trebue să-şi. achite dijmele şi birurile: o mare cantitate de produse alimentare, prestaţiile, stu-hărilul, serviciul de poştă, gonilul vânatului iarna, întreţinerea domnilor, birul pe logodnă, pe moară, pe oi, pe peşte, pe porci si aşa mai departe. Pentru nobili, un subiect de aprinse discuţii este : câte beţe trebue să îngădue legea pentru bălaia iobagului. Cincisprezece sunt prea puţine, dar ele pot fi aplicate de mai multe oii pe zi — aceasta ar fi o soluţie...
Dragostea fierbinte faţă de popor îl ajută pe Moricz Zsigmond să creeze astfel imagini realiste de o mare vigoare în zugrăvirea suferinţelor îndurate de iobagi.
Aceeaşi dragoste îi ascute pana atunci când descrie chipurile celor din nobilime. Imaginea acestei nobilimi este conturată cu o mare forţă satirică. Mihaily Kulacsos Nogy, juris consultul Gyorgy Bujko, jupanul Topogo, senatorul, îşi petrec viaţa în chefuri şi pălăvrăgeală, sunt cruzi şi făţarnici, însuşi prefectul se lasă mituit şi nu sunt rare cazurile când funcţionarii superiori lucrează mână în mână, pe ascuns, cu hoţii de vite.
Descriindu-i, Moricz ne dă o convingătoare imagine a descompunerii feudalităţii maghiare în epoca frământărilor din preajma tul 1848. Este o epocă în care massele clocotesc de mânie şi nutresc visul eliberării sociale. Izbucnirile de revoltă ale ţărănimii asuprite sunt individuale şi locale. Istoriceşte ele nu pot avea sorţi de izbândă, dar dovedesc rezistenţa, forţa de luptă şi setea de dreptate a poporului.
In viaţa întunecată a iobăgimii, faptele unui Rosza Sandor răsună astfel ca un strigăt al dreptăţii şt dorului de libertate. Figura acestui haiduc este conturată de marele romancier cu admirabilă artă. Rosza s'a făcut haiduc nu pentrucă ar fi un temperament de aventurier, ci pentrucă societatea în care a crescut l-a obligai la aceasta. Este fiul unui iobag spânzurat de stăpânire.  Din dorinţa de a-l face „om de
treabă" căpitanul de poteră Muler a porut%-clt. să i. se dea flăcăului Sandor câte 25 de beţe ta flecare trei luni. Fiindcă n'a putut îndura multă vreme aplicarea acestui sălbatic mijloc „educativ", flăcăul a fost pus în lanţuri. Şi le-a rupt cu meşteşug şl a fugit în nemărginirea pustei, făcăndu-se haiduc. Rosza Sandor e un ţăran demn: „eu nu rabd să mă lovească nici dumnezeu, nu pot suferi".
In sufletul lui cinstit şl curajos răsună toate nedreptăţile şi mizeriile ce se revarsă asupra celor de o seamă cu el. Când zăreşte un poteraş încercând să silulască o femeie săracă, îl dezarmează, îl loveşte şi îi strigă să spună celor din Seghedin să nu se mai poarte rău cu oamenii săraci: ,,că şi săracul e om, om ca şi dumneata, chiar dacă porţi două pistoale la brâu şi o puşcă pe umăr". Rosza nu putea fi de părerea celor nevolnici: ,,să nu vezi, să n'auzi nimic, dacă vrei să treci cu bine prin viaţă". Deaceea, când aude despre crima oribilă a unui doctor este cutremurat până în adâncul sufletului. Chemat la patul unei fele căzută în nesimţire, doctorul declară că fata e moartă. Noaptea însă, presupusa moartă îşi revine, dar doctorul nu vrea să i se întâmple nimic care să-i desmintă faima lui. de pretins om de ştiinţă. Şi fiindcă e vorba de o fală săracă, dă rudele afară din odaie şi-l înfige un ac în inimă, uci-gănd-o. Vestea îngrozeşte pe iobagii din pustă, îi sufocă de revoltă. In numele lor ca un exponent al justiţiei populare, Rosza Sandor pune la cale pedepsirea doctorului ucigaş. Fapta lui nu e o explozie a mâniei unul ins orbit de setea de răzbunare. Doctorul e adus în faţa haiducilor. Rosza a deshumat cadavrul şl a descoperit acul ruginit înfipt în inima fetei.
Cuvintele pe care haiducul le adresează doctorului, reprezintă un rechizitoriu drept şi un avertisment pentru viitor : „eu poruncesc acum ca domnul doctor să fie făcut mort pe jumătate. Dar nu-i vârîm ac în inimă, E slobod să învie dacă poate... Pe viitor va fi mai bun cu săracii".
Vestea unor asemenea fapte ale haiducului răzbate de-a-tungul şi de-a-lalul pustei. Ecoul ei este felurit, după cei care o primesc. Comentariile nobililor şi slugilor tor sunt pline de otravă, de duşmănie, dar
23 — Viaţa Românească — c. 3891
354
AURORA BALICA
totodată de teamă .Arătând teama aceasta animalică .hidoasă, scriitorul ne dă o imagine a laşităţii şi neputinţei claselor exploatatoare în faţa revoltei şi mâniei populare. Cu toţii se sbat în căutarea unor mijloace cu ajutorul cărora haiducul să poată fi prins. Eforturile tor sunt însă ridicole, fără rezultat, Haiducul umblă liber prin pustă, pătrunde chiar în oraş, sub nasul duşmanilor lui.
îndrăzneala lui, tăria lui sunt explicabile. Chiar când se află în grele impasuri, el izbuteşte să scape, pentrucă oamenii din popor îi sunt aproape. Iobagii îl cântă în cântecele lor, îl admiră şi-l sprijină, îşi pun în el toate nădejdile. Există în roman un moment deosebit de grăitor în sensul acesta. Rosza a venit să-şi vadă iubita, pe care o cheamă Imitând cântecul privighetorii. Dar fata e străjuită de doi poteraşl. Haiducul e în primejdie de a fi prins. O femeie săracă din vecini îşi dă seama de primejdia în cere se află haiducul: se furişează până la el şi îl previne. Face aceasta, împinsă de marea dragoste a oamenilor din popor pentru apărătorul lor.
Aducăndu-şi aminte lângă haiduc de toate necazurile şi suferinţele el, femeia ia braţul puternic al haiducului şi rezemăn-du-şi fruntea pe el plânge un răstimp fără glas.
Iobagii sunt solidari cu haiducul. Oride-căte ori acesta are nevoie de oameni curajoşi pentru o faptă îndrăsneaţă, la un singur cuvânt al său, oamenii vin alături de el şi-l urmează. Deaceea stăpânirea nu-l va putea duce la spânzurătoare.
Dar massa iobăglmil e neorganizată, veacurile de asuprire şi-au lăsat pecetea pe sufletul ei.
Cei îndrăzneţi şi hotărîţi sunt puţini. Cei mai mulţi bărbaţi şi femei nu se angajează încă la luptă, direct. In aceasta constă şi drama haiducului. Rosza Sandor se simte totuşi singur, hăituit. Acţiunile sale nu sunt decât câteva picături care nu pot ogoi pojarul ce arde miile de existenţe chinuite.
Un moment semnificativ în sensul acesta este acţiunea întreprinsă de Rosza cu prilejul luării la oaste a unul mare număr de iobagi. înfruntând singur, la adăpostul nopţii, escorta numeroasă a convoiului, ucide calul unui poteraş, provoacă panica printre
ostaşi şi trezeşte speranţa în sufletul ţăranilor. Dar şi spaima celor dintâi şi nădejdea celorlalţi se va spulbera îndată. Haiducul piere în întunerec şi după un ceas de popas ■— singurul câştig pentru cei duşi la oaste — convoiul îşi reia drumul.
Rusza trăieşte intens sentimentul singurătăţii sale şi e copleşit de dorinţa de a trăi o viaţă mai bună decât aceea de fiară hăituită.
Moricz Zsigmond îl înconjoară cu toată dragostea pe haiduc, dar prezentarea realistă a epocii îl determină în mod just, să scoată în evidenţă şi lipsa de perspectivă a acţiunilor de luptă neorganizală. La sfârşitul romanului, Rosza Sandor părăseşte câmpul de luptă şi devine vătaf la o stavă de cai dintr'o regiune îndepărtată.
Romancierul n'a putut continua povestea vieţii eroului său. Se întrevede însă faptul că Rosza îşi va relua lupta — probabil ca unul din zecile de mil de revoluţionari dela 1848.
Figura haiducului se reliefează din paginile romanului deosebit de vie, de apropiată. Dârz şi demn, viteaz şi necruţător cu duşmanii, e însufleţit de o nemărginită dragoste faţă de oameni. Pentru a-şi ajuta fratele să intre într'o slujbă. bună, îşi primejduieşte viaţa. E generos şi nu urmăreşte niciodată vreun câştig. Tot ce are, dă celor nevoiaşi. Marea lui iubire i-o trezeşte o fală urîţică, Julişca, faţă de care se poartă cu mare gingăşie.
Imaginea vieţii sufleteşti a haiducului Rosza Sandor e plină de prospeţime şi puritate. Crelnd acest tip de erou popular, Moricz Zsigmond a realizat un adevărat imn al frumuseţii morale, vigoarei şi setei după dreptate a poporului, imn ce ne vorbeşte de marea încredere a .scriitorului în dreptul şi posibilităţile oamenilor muncii de a-şi construi o viaţă fericită.
„Haiducul îşi joacă murgul" e o carte fermecătoare. Subiectul alcătuit din mici epi-zoade ce se succed într'o gradaţie dramatică, este povestit cu un rar talent narativ. Moricz Zsigmond stăpâneşte din plin arta romancierului, ştiind să reţină esenţialul din viaţa personagiilor sale. Scrisul său se remarcă printr'o concizîune cu adevărat clasică.
Faptele definesc deosebit de viu trăsătu-
UN LUPTĂTOR PENTRU DREPTATEA POPORULUI
355
rile personagiilor, mentalitatea lor de clasă si însuşirile lor Individuale. întreaga povestire este colorată de participarea afectivă a scriitorului faţă de erou şi de celelalte personagii, prin umorul caracteristic, prin deasa folosire a unor cântece populare, a unor expresii şi zicătorl.
„Haiducul îşi joacă murgul" e o carte cu un puternic caracter popular şl naţional.
Cu atât mai grea a fost sarcina traducătorului P. Mureşan, care a reuşit să dea o versiune românească ce poate fi considerată drept o realizare plină de merit. Povestirea e transpusă într'o limbă românească limpede, plină de plasticitate. Cu o remarcabilă pricepere, traducătorul a folosii
cuvintele din graiul românesc din Ardeal expiesii populare foarte potrivite şi unele arhaisme indicate.
Povestirea însăşi sau dialogul persona-giilcr câştigă astfel un ton firesc, adecvat oamenilor şi epocii.
Prin mijlocirea acestei bune traduceri, oamenii muncii din ţara noasjră pot cunoaşte o operă care le arată cât de asemănătoare a fost viaţa şi lupta poporului maghiar din trecut cu propria tor viaţă, înfră-ţindu-i în lupta unită pentru ca aceste întunecate vremuri să nu se mai întoarcă niciodată.
Aurora Balica
CUPRINSUL
Pag.
CUVÂNTAREA TOVARĂŞULUI I. V. STALIN LA CONGRESUL AL X1X-LEA AL PARTIDULUI COMUNIST AL UNIUNII SOVIETICE   .      .      . .
★
GAVRIL MIHAI : Conştiinţa lumii.......... 7
MIHU DRAGOMIR : Am vârsta ţării mele tinere....... 8
VICTOR BÂRLADEANU = Luminile Comunismului; Stalingrad, strada Păcii  .      . 10
10AN HOREA : Cuvânt pentru aleşii noştri........ 15
•k
AUREL MIHALE : Judecata............ 17
★
VL. MAIACOVSCHI : Povestea turnătorului Ivan Cozârev despre instalarea lui
ţntr'o nouă locuinţă (în româneşte de Mihu Dragomir)..... 130
EVGHENI DOLMATOVSCHI : Comuniştii   (în româneşte de Virgil Teodorescu) 133
CONSTANTIN VANŞENCH1N : in ziua ceea... (în româneşte de Dem. Arbore)  .      . 135
EVGHENI VINOCUROV : De-o vârstă (în româneşte de Nina Cassian)   ... 137
IACOV HELEMSCHI : Pe culme (în româneşte de Eugen Anghel)   .... 138
OLGA BERGHOLZ : întâlnirea (în româneşte de Al. Philippide) .... 140 BRONESLAV KEJUN : Cuvânt despre steagul muncitorilor (în româneşte de loan
Horea)............/.      .      . 140
ZAHARIA STANCU: Dulăii (Partea Il-a)......... 149
LITERATURĂ PENTRU COPII
A. TOMA: Piuici, — şi'fraţii lui mici.......... 229
NICOLAE VALMARU : Trenul de şantier; îndrăgostitul ; Organizatorul de Partid ;
Ziaristul ; Gazeta de perete.......... 240
PAPP FERENC : Martonoş cel şiret.......... 259
IOSIF ALDAN MOISE : Darul lui Gheorghiţă........ 263
DREGELY FERENC: In pragul bucuriei......... 269
LUPTĂM PENTRU PACE
DUMITRU CORBEA : Pregătiri de defilare ; Ultimul proces ; Floarea muncii .      . 275
DEMOSTENE BOTEZ : Scrisoarea unui copil coreean...... 277
SZEMLER FERENC : Rapsodia păci,.......... 279
A. MALAŞCO : Dansul (în româneşte de Ben Corlaciu)......
DLMOS RENDIS : Dumineca de sânge ; Trăieşte Beloiannis ; S'a lărgit familia (în româneşte de Demostene Botez)........
OAMENII ŞI FAPTELE ZILELOR NOASTRE
CANDIDAŢII POPORULUI ..........
TEORIE ŞI CRITICA
G. GRIGORIEV : Despre conflict şi subiect.........
HORIA BRATU : Pe drumul desvoltării dramaturgiei noastre istorice . AL. OPREA : Mamin-Sibiriac, critic necruţător al capitalismului ...
RECENZII
AUREL MARTIN : Viaţa noastră în imagini........
LUCIAN RAICU : Cântec despre cincisutişti........
AURORA BALICA : Un luptător pentru dreptatea poporului.....