RAPORTUL TOVARĂŞULUI GH. GHEORGHIU-DE] ASUPRA PROIECTULUI DE CONSTITUŢIE A R.P.R.
Tovarăşi,
Comisia Constituţională, aleasă de Marea Adunare Naţională în sesiunea din luna Martie 1952, şi-a îndeplinit însărcinarea primită, elaborând proiectul noii Constituţii a Republicii Populare Române.
Timp de aproape- două luni de zile, textul proiectului a fost supus unei desbateri publice, a cărei amploare, fără precedent în ţara noastră, a transformat-o într'un adevărat referendum popular. In grupe sindicale, în cercuri ale Frontului Democraţiei Populare, la punctele de agitaţie au participat la desba-tere;1 proiectului de Constituţie peste 10 milioane cetăţeni. S'au făcut 18.836 propuneri şi amendamente la textul proiectului, (aplauze).
Larga participare a masseior la discutarea proiectului de Constituţie, puternicul avânt politic şi succesele în munca paşnică constructivă determinate de desbaterea proiectului de Constituţie de către întregul popor exprimă vitalitatea regimului de stat democrat-popular, legăturile sale trainice cu massele, adâncul său democratism, precum şi hotărîrea nestrămutată a poporului român de ? îndeplini cu succes sarcinile primului plan cincinal, de a întări statul democrat-popular, de a construi orânduirea socialistă în Republica Populară Română, (aplauze puternice).
Poporul muncitor, adevăratul şi realul stăpân al ţării, a văzut în proiectul de Constituţie tabloul vieţii sale noi, al cuceririlor- sale istorice, al celor mai înalte năzuinţi ale sale. Pe drept cuvânt el a numit noua Constituţie, Constituţia construirii socialismului şi a făuririi fericirii şi buneistări a celor ce muncesc, (aplauze puternice)
!.
Tovarăşi,
Proiectul noii Constituţii se deosebeşte fundamental de constituţia regimului burghezo-moşieresc.
Constituţia din 1923 a servit ca sprijin sângeroasei dictaturi a capitaliştilor şi moşierilor, exercitată prin dinastia de Hohenzollern şi cele două partide „istorice" care se succedau la guvern. Este caracteristic pentru vechea viaţă politică din România faptul că aşazisa „opoziţie" burghezo-moşierească a declarat această constituţie nulă, ca fiind opera guvernului liberal, care (citez din declaraţia „opoziţiei" în Adunarea Constituantă) :
4
RAPORTUL TOVARĂŞULUI GH. GHEORGHIU-DEJ
„A jefuit o treime a cetăţenilor de drepturile lor de alegători, a suprimat dreptul de candidatură oprind dela alegeri chiar cetăţenii aleşi în două legislaturi. Fărădelegile, fraudele, abuzurile, corupţia şi întregul arsenal al imoralităţii publice au dat îmbelşugat prilej ca voinţa alegătorilor să fie falsificată, suveranitatea naţională călcată în picioare, demnitatea umană înjosită până la cea din urmă treaptă, şi drepturile cetăţeneşti crunt batjocorite."
Aceasta n'a împiedicat însă partidul naţional-ţărănesc, care în mod demagogic a declarat Constituţia din 1923 nulă atunci când era în opoziţie, s'o considere perfect valabilă când a preluat puterea prin exact aceleaşi "mijloace şi metode. Explicaţia stă în faptul că, pe deasupra ciocnirilor pentru „ciolanul guvernamental" care caracterizau lupta dintre cele două partide „istorice", ambele reprezentau cu fidelitate interesele moşierilor şi capitaliştilor care erau exprimate în Constituţia   din 1923.
Caracterizând constituţiile burgheze, tovarăşul Stalin arată că baza lor o formează principiile capitalismului, temeliile lui principale, proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, exploatarea omului de către om şi existenţa exploatatorilor şi exploataţilor, nesiguranţa zilei de mâine pentru majoritatea muncitoare — la un pol al societăţii, şi luxul minorităţii care nu munceşte, dar care are ziua de mâine asigurată — la celălalt pol. Caracterizarea stalinistă este pe deantregul valabilă pentru Constituţia din 1923.
Pentru a camufia temeliile sale principale, Constituţia din 1923 era străbătută dela un capăt la altul de cea mai cinică făţărnicie burgheză. „Nu se admite în stat nicio deosebire de naştere sau de clase sociale" — glăsuia articolul 8, iar articolul 21 spunea : „toţi factorii producţiei se bucură de egală ocrotire".
Despre ce fel de „egală ocrotire" putea fi vorba, când aceeaşi constituţie, prin articolul 17, garanta proprietatea capitaliştilor asupra fabricilor şi uzinelor în care erau exploataţi sângeros sute de mii de muncitori sau proprietatea moşierească, pe ale cărei întinderi erau jefuiţi de rodul muncii lor, spoliaţi şi batjocoriţi milioane de ţărani şi argaţi ? Despre ce fel de „egalitate" poate fi vorba în general între moşieri şi ţărani, între fabricanţi şi muncitori ? Nici măcar autorii Constituţiei din 1923, care au proclamat că ,,nu se admite în stat nicio deosebire de naştere sau de clase sociale", n'ar putea să ne explice ce fel de egalitate este între fabricanţii sau moşierii care se lăfăiau în palate şi conace luxoase şi muncitorii sau ţăranii care trăiau în cea mai neagră mizerie.
Cum „îi ocrotea" constituţia burghezo-moşierească pe muncitori o demonstrează represiunile sângeroase prin care erau înăbuşite cele mai elementare revendicări politice şi economice muncitoreşti. Cât priveşte ţărănimea, trebue reamintit că burghezia şi moşierimea au făcut şcoala „ocrotirii" ei încă în 1907, când au tras cu tunurile în ţăranii care cereau pământul pe care-1 munceau şi la care aveau dreptul.
Rai pentru moşieri şi capitalişti — iad pentru muncitori şi ţărani, aşa arăta „egalitatea" socială în timpul regimului burghezo-moşieresc.
Capitolul privitor la drepturi şi libertăţi din Constituţia din 1923 este tipic pentru concepţia burgheză asupra libertăţii. In articolul 21 se pomenea, de pildă, ele „libertatea muncii". Dar ce înseamnă asemenea „libertate" când toate fabricile şi uzinele aparţineau capitaliştilor care sileau pe muncitori, pentru a nu muri de foame, să-şi vândă forţa de muncă şi să-şi poarte jugul exploatării! Sclavie salariată — cum pe drept cuvânt a numit Marx munca în societatea capitalistă.
„Libertatea presei", „libertatea conştiinţei", „libertatea de asociaţie" — proclamate în Constituţia din 1923 erau răpite cu desăvârşire masselor muncitoare. Ele funcţionau doar pentru uzul exploatatorilor. Dar nici chiar această constituţie cu „drepturile" şi „libertăţile" ei ciuntite sau fictive nu era   pentru regimul
\
ASUPRA PROIECTULUI DE CONSTITUŢIE A R. P. R.
5
burghezo-moşieresc un instrument destul de eficace pentru exercitarea sângeroasei sale dictaturi antipopulare. O marc parte din timp guvernele burghezo-mo-şiereşti au ţinut poporul sub teroarea stării de asediu, a legilor excepţionale. Teroarea se înăsprea pe măsură ce creştea valul rezistenţei poporului, în frunte cu clasa muncitoare condusă de Partidul Comunist, împotriva fascizării ţării şi a pregătirilor războiului antisovietic.
Constituţia din 1923 era îmbibată de ideologia naţionalismului claselor exploatatoare. Ea nu cuprindea nici măcar de formă vreo prevedere cu privire la egalitatea în drepturi a minorităţilor naţionale. Sub semnul Constituţiei din 1923 burghezia română a supus unei duble oprimări massele muncitoare de altă naţionalitate, a organizat şi patronat sălbatice pogromuri cu caracter rasist, a pricinuit suferinţe grele minorităţilor naţionale.
Constituţia din 1923 era expresia caracterului antinaţional al regimului burghezo-moşieresc, a politicii de înfeudare a ţării faţă de puterile imperialiste occidentale, de scoatere la mezat la tejgheaua capitalului internaţional a inde pendenţei şi suveranităţii de stat a României. Peste 95% din industria petroliferă, 95% din industria de gaze şi electricitate, 74°/o din metalurgie, 94% din industria zahărului erau deţinute de capitalul străin. Muncitorii, ţăranii şi intelectualii români erau condamnaţi să muncească nu numai pentru a asigura profituri fabuloase capitaliştilor români, ci şi pentru huzurul milionarilor dela Washington, Londra, Paris, Berlin.
In 1938, dictatura regală cari istă a decretat o constituţie nouă — constituţie de tip fascist. Sub semnul acestei constituţii, poporul român a fost târî! de clica fascistă-antonesciană, sprijinită dc partidele burghezo-moşiereşti, în criminalul război antisovietic şi adus la un pas de prăpastie. Numai înaintarea vertiginoasă a Armatei Sovietice eliberatoare şi doborîrea dictaturii fasciste de către forţele populare conduse de Partidul Comunist au salvat poporul român dela un adevărat dezastru naţional.
II.
Tovarăşi,
Eliberând România, Armata Sovietică a dărâmat zidurile închisorii în care regimul burghezo-moşieresc şi imperialismul străin ţineau înlănţuit poporul român, (aplauze puternice).
Partidul nostru, organizând alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, a doborit puterea capitaliştilor şi moşierilor, a instaurat regimul de democraţie populară şi a trecut la construirea socialismului, (aplauze puternice).
Constituţia din 1948, făurită în primele luni după proclamarea Republicii Populare Române, corespundea unei etape în care procesul revoluţionar de transformare a ţării noastre se afla abia în germene sau într'un stadiu iniţial. Cea mai mare parte din industrie se afla în mâinile capitaliştilor. Greutatea specifică a industriei de stat reprezenta 20"/o în siderurgie şi 30% în metalurgie. Sectorul socialist în agricultură era aproape inexistent. Gospodăriile agricole de stat şi S.M.T.-urile erau puţine la număr şi nu aveau o greutate specifică prea mare în economie. In comerţ capitalul particular era predominant.
In cei patru ani care au trecut de atunci au avut loc schimbări radicale în viaţa economică, politică şi socială a ţării. In urma naţionalizării, uzinele şi fabricile, băncile şi transporturile etc. au fost smulse din mâinile capitaliştilor şi transformate în proprietate socialistă dc stat. In cei patru ani dela naţionalizare, industria socialistă aproape şi-a triplat producţia ; ea reprezintă 9(5,5*/» din
6
RAPORTUL TOVARĂŞULUI GH. GHEORGHIU-DEJ
întreaga industrie a ţării. Partidul nostru s'a călăuzit de învăţătura stalinistă că nu orice desvoltare a industriei înseamnă industrializare socialistă. Centrul industrializării, baza ei, este desvoltarea industriei grele, îndeosebi desvoltarea producţiei mijloacelor de producţie, desvoltarea unei industrii proprii de maşini.
Sub capitalism, împiedicarea desvoltării industriei mijloacelor de producţie era o parte a politicii regimului burghezo-moşieresc de înfeudare a ţării la carul capitalismului internaţional. Comentând tratatul economic încheiat cu Germania hitleristă în 1939, tratat tipic colonialist care limita desvoltarea industriei române la ramurile petrol, mine, lemn şi prelucrarea produselor agricole, economistul burghez Virgil Madgearu scria : „Dacă evoluţia industrializării va merge pe această cale normală nu se poate ivi niciun conflict de interese între economia românească şi economiile naţionale din marile state industrializate". Burgheziei române îi erau mai scumpe interesele trusturilor străine decât cele ale poporului şi ale ţării. „Cale normală" însemna pentru România a continua să fie hinterland agrar al puterilor occidentale şi un furnizor de materii prime.
Răsturnând puterea capitalisto-moşierească şi înfrângând sabotajul capitaliştilor, clasa muncitoare din R.P.R., condusă de, partidul ei marxist-leninist, a desvoltat într'un ritm puternic industria mijloacelor de producţie care a atins la sfârşitul anului 1951 un procent de 54,4°/o din totalul valorii producţiei industriale. • Nivelul general al producţiei industriale a depăşit cu mult cel mai înalt nivel atins sub capitalism. La sfârşitul anului 1951, industria metalurgică a atins 260,3% faţă de producţia din 1938, industria chimică (fără chimico-îarmaceutică) 244,8°/o faţă de 1938.
Reorganizarea pe baze noi, socialiste, a vechilor întreprinderi, utilarea lor cu tehnica modernă, asigurarea lor cu energie electrică, crearea unor ramuri industriale noi (industria de tractoare, industria de utilaj petrolifer şi minier, de utilaj pentru industria uşoară, industria electrotehnică, etc.) producerea în ţară a unor maşini şi agregate complexe, pentru care România a fost zeci de ani tributară imperialiştilor, marchează creşterea calitativă a industriei noastre socialiste.
Aceste succese în opera de construire a socialismului ar fi de neconceput fără marele şi permanentul ajutor al Uniunii Sovietice, (aplauze furtunoase şi îndelung repetate). Una din caracteristicile acestui ajutor constă în faptul că el are ca obiect întărirea şi desvoltarea economiei naţionale, în primul rând prin desvoltarea industriei socialiste şi prin crearea bazei materiale tehnice a socialismului în ţara noastră.
In agricultură, sectorul socialist se află în desvoltare. Se întăresc gospodăriile agricole de stat ; creşte numărul S.M.T.-urilor. In numeroase sate s'au format aproape 1500 gospodării agricole colective şi peste 1100 întovărăşiri agricole. Comerţul socialist a crescut deasemenea, reprezentând 76%.
Proprietatea socialistă asupra principalelor întreprinderi industriale, asupra transporturilor, băncilor, pădurilor, bogăţiilor subsolului, etc. a devenit baza de neclintit a statului nostru de democraţie populară.
Orânduirea democrat-populară, datorită făuririi unui puternic sector socialist în economie, datorită conducerii planificate a economiei şi relaţiilor strânse cu economia socialistă a marii Uniuni Sovietice, cu marea Chină, cu ţările de democraţie populară, cu Republica Democrată Germană, a lichidat crizele, şomajul şi anarhia în producţie şi asigură mersul ascendent al economiei. Aceasta se explică prin faptul că legile economice ale capitalismului îşi pierd puterea în sectorul socialist al economiei naţionale şi în locul lor apar, pe baza lichidării contradicţiei dintre caracterul relaţiilor de producţie şi caracterul forţelor de producţie, legi proprii economiei socialiste.
Schimbări însemnate au avut loc şi în structura de clasă a societăţii noastre. Clasa moşierilor, precum se ştie, a fost lichidată ca urmare a reformei agrare.
ASUPRA PROIECTULUI DE CONSTITUŢIE A R. P. R. ;
Aceeaşi soartă a împărtăşit-o clasa capitaliştilor din industrie, ca urmare a naţionalizării. Sectorul capitalist cuprinde în prezent gospodăriile chiabureşti, întreprinderile comerciale particulare, micile întreprinderi industriale nenaţiona-iizate.
Crearea unei puternice industrii socialiste, lichidarea exploatării omului de către om în sectorul socialist al economiei au dus la schimbări calitative în rândurile oamenilor muncii. Proletariatul, în trecut clasă exploatată de capitalişti, a devenit clasa dominantă în stat, care nu mai este lipsită de unelte şi mijloace de producţie, ci dimpotrivă le stăpâneşte laolaltă cu întreg poporul muncitor. Clasa muncitoare a demonstrat în mod indiscutabil că 'este în stare să conducă economia şi statul mai bine decât burghezia şi să creeze un mod de producţie superior celui capitalist, (aplauze puternice).
Şi în sânul ţărănimii au loc schimbări de structură. Peste 120.000 de familii de ţărani muncitori au trecut la regimul de viaţă colectivă, unindu-şi gos podăriile individuale în gospodării agricole colective. Deşi încă puţine la număr, gospodăriile agricole colective şi-au demonstrat superioritatea asupra gospodăriilor individuale, îndemnând prin pilda lor masse tot mai largi ale ţărănimii să treacă la agricultura socialistă. Marea majoritate a ţărănimii formează o clasă de mici proprietari care îşi bazează existenţa pe mica producţie de mărfuri.
Rândurile intelectualilor se lărgesc cu noua intelectualitate — intelectualii clin rândurile clasei muncitoare şi ţărănimii muncitoare. In sânul vechii intelectualităţi tot mai mare este numărul celor care-şi consacră efortul creator cauzei poporului muncitor.
Din 1948 şi până astăzi au avut loc schimbări însemnate şi în domeniul construcţiei de stat. Alegerea sfaturilor populare — organe locale ale puterii, care întruchipează un principiu de bază a! democraţiei socialiste — atragerea masselor la conducerea treburilor obşteşti — a marcat o etapă principală pe drumul construirii statului democrat-popuiar. A fost construită armata populară şi celelalte verigi ale noului aparat de stat, a fost creată o legislaţie pusă în slujba poporului muncitor.
Toate aceste schimbări economice şi politice au consolidat poziţiile clasei muncitoare şi alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare — baza puterii populare.
Sarcina principală care stătea în faţa Comisiei Constituţionale era de a elabora un proiect de Constituţie care să oglindească în mod just particularităţile economice şi politice ale perioadei actuale de desvoltare a R.P.R. Tovarăşul Stalin ne învaţă că spre deosebire de program care vorbeşte despre ceeace nu există încă şi trebue să fie abia dobândit şi cucerit în viitor, constituţia, dimpotrivă, trebue să vorbească despre ceeace există deja, despre ceeace este deja obţinut şi cucerit azi, în prezent. Călăuzindu-se de această indicaţie stalinistă, proiectul noii Constituţii reprezintă bilanţul drumului străbătut, bilanţul cuceririlor istorice dobândite de poporul muncitor pe calea construirii socialismului.
Este un fapt istoric că orânduirea democrat-populară s'a consolidat definitiv. Este firesc deci ca acest fapt să fie oglindit în noua Constituţie.
Tot atât de netăgăduit este existenţa formaţiunii socialiste, rolul ei conducător în economia naţională a republicii. Şi acest fapt îşi găseşte locul în noua Constituţie.
In acelaş timp, trebue ţinut seama de faptul că socialismul nu a izbândit încă deplin, că ne aflăm în perioada de trecere dela capitalism la socialism. Caracterul perioadei actuale îşi găseşte expresia în numeroase articole ale proiectului noii Constituţii, ca, de pildă, în definirea orânduirii sociale, a funcţiilor statului, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Proiectul noii Constituţii stabileşte existenţa a trei formaţiuni social-eco-
8
RAPORTUL TOVARĂŞULUI GH. GHEORGHIU-DEJ
nomice : formaţiunea socialistă, mica producţie de mărfuri şi formaţiunea par-ticular-capitalistă.
Formaţiunea socialistă, care are fie forma proprietăţii de stat, fie forma proprietăţii cooperatist-colectiviste, este pârghia principală pe care se sprijină statul democrat-popular în îndrumarea întregii economii spre socialism. Aplicând planificarea directă faţă de formaţiunea socialistă, statul exercită faţă de mica producţie de mărfuri un rol regulator şi de îndrumare în scopul îmbinării intereselor statului cu cele ale ţărănimii mici şi mijlocii.
Formaţiunea micii producţii de mărfuri cuprinde alături de meseriaşi, milioanele de gospodării ţărăneşti mici şi mijlocii — ţărănimea muncitoare — care constitue principalul aliat al clasei muncitoare, principala bază de aprovizionare cu produse agricole a industriei şi a masselor muncitoare dela oraşe. Deaceea statul sprijină pe ţăranii cu gospodării mici şi mijlocii cu scopul de a-i feri de exploatarea capitalistă, de a spori producţia realizată de ei şi a ridica bunăstarea lor.
Noi avem încă de a face cu o serioasă rămânere în urmă a agriculturii faţă de industrie ceeace crează mari greutăţi operei de construcţie socialistă. Aceasta se datoreşte faptului că agricultura noastră este dominată de mica gospodărie ţărănească, care dă o mică cantitate de cereale-marfă şi care generează capitalism spontan şi în proporţie de massă.
Marxism-leninismul ne învaţă că pentru ţărănimea muncitoare nu există altă cale de a scăpa de exploatare, de nevoi şi lipsuri, decât unirea micilor gospodării în gospodăria agricolă colectivă. Singura metodă pentru antrenarea gospodăriilor mici şi mijlocii pe făgaşul socialismului este convingerea. Marxism-leninismul condamnă orice încercare de folosire a violenţei faţă de mica producţie de mărfuri. Desfăşurând o mai largă muncă de convingere a ţărănimii muncitoare cu privire la superioritatea agriculturii socialiste vom întări curentul creat pentru gospodăria colectivă.
Aşa cum a precizat partidul nostru încă la Plenara CC. al P.M.R. din Martie 1949 „alcătuirea gospodăriei agricole colective va avea loc nu pe baza ruinării şi distrugerii gospodăriilor mici şi foarte mici, nu pe calea luptei cu ele, ci pe calea ridicării lor economice, a ridicării lor la un nivel mai înalt al tehnicii, culturii şi organizării lor". Aplicării acestei politici îi datorează ţăranii muncitori ridicarea simţitoare a nivelului lor de trai şi de cultură.
Marele Lenin a spus că nu se poate construi socialismul fără un spate trainic al frontului, iar spatele frontului îl constitue milioanele de gospodării ţărăneşti. Vorbind despre noua politică economică, Lenin arăta necesitatea „de a ne alia cu massa ţărănească, cu ţărănimea muncitoare de rând" şi de a merge astfel înainte, mai încet decât am dori, dar aşa încât întreaga massă să meargă cu noi. „Atunci — spune Lenin — şi înaintarea va deveni la momentul potrivit atât de rapidă, cum nici nu putem visa în momentul de faţă".
Proiectul de Constituţie constată existenţa în economia naţională a formaţiunii particular-capitaliste, bazate pe exploatarea muncii salariate. Definirea acestei formaţiuni are o mare însemnătate, deoarece ea indică în termeni concişi cauza fundamentală a unora din greutăţile pe care le întâmpinăm în calea spre socialism, sporind vigilenţa oamenilor muncii şi îndemnându-i la noi eforturi pentru consolidarea şi desvoltarea formaţiunii socialiste. In etapa actuală, poltica statului faţă de elementele capitaliste este o politică de îngrădire şi eliminare.
Perioada de trecere dela capitalism la socialism este perioada unei ascuţite lupte de clasă, deoarece fiecărei formaţiuni îi corespunde o anumită clasă. Trecerea dela mai multe formaţiuni social-econornice la dominaţia complectă a formaţiunii socialiste se desfăşoară în condiţiile înverşunatei împotriviri a elementelor exploatatoare.
ASUPRA PROIECTULUI DE CONSTITUŢIE A R. P. R.
9
Proiectul de Constituţie indică ţelul nostru final, precizând că politica statului de democraţie populară este îndreptată spre lichidarea exploatării omului de către om şi construirea socialismului. Aceasta exprimă mersul nostru neabătut spre victorie, hotărîrea oamenilor muncii din patria noastră de a duce cu fermitate până la capăt opera de construire a noii orânduiri sociale — orânduirea socialistă.
Tovarăşi,
In ţara noastră a fost instaurată adevărata democraţie, democraţia în folosul celor mulţi, a fost lichidat şomajul, au crescut bunăstarea şi nivelul cultural a! poporului, au fost asigurate oamenilor muncii drepturile şi libertăţile pentru care au luptat şi şi-au vărsat sângele cei mai buni fii ai poporului.
Toate acestea au la bază faptul că în Republica Populară Română puterea aparţine oamenilor muncii dela oraşe şi sate. Marele Lenin socotea chestiunea puterii drept chestiunea fundamentală. In mâinile cărei clase se află puterea — iată ceeace hotărăşte caracterul formal sau real al drepturilor şi libertăţilor democratice înscrise într'o constituţie. Poate să proclame orice constituţie burgheză „libertatea individuală", „libertatea presei", sau „dreptul la libertatea gândirii" — atâta timp cât la putere se află reprezentanţi ai monopolurilor capitaliste, aceste drepturi constitue cea mai sinistră farsă. Cea mai bună dovadă o constitue faptul că imensa majoritate a cetăţenilor americani nu numai că nu vorbesc despre constituţia lor cu un sentiment de mândrie, dar chiar se tem să pomenească despre ea, despre „drepturile" şi „libertăţile" înscrise în ea. Statele Unite ale Americii au devenit un stat poliţist, o ţară în care legi fasciste ca legea Taft-Hartley sau Smith, înăbuşă orice activitate obştească, o ţară a terorii gestapiste şi a linşajului.
Numai acolo unde puterea se află în mâinile clasei muncitoare, clasa care eliberându-se pe sine eliberează întreaga societate, pot exista drepturi şi libertăţi efective pentru popor. Regimul de stat al republicii noastre, regimul democraţiei populare, reprezintă puterea oamenilor muncii dela oraşe şi sate, puterea clasei muncitoare aliate cu ţărănimea muncitoare, cu alte cuvinte puterea majorităţii covârşitoare a populaţiei ţării, îndreptată împotriva unei minorităţi de exploatatori şi asupritori.
Democratismul regimului de stat democrat-popular rezultă din următoarele fapte : la noii nu mai există capitalişti care să stăpânească fabricile şi uzinele silind pe muncitori să-şi vândă pe preţ de nimic puterea de muncă, ci toate fabricile şi uzinele, bogăţiile subsolului, băncile şi minele sunt proprietate de stat, bunuri ale întregului popor muncitor ; la noi puterea de stat nu se află în mâinile câtorva familii de milionari care au în mână aparatul de stat cu guvern cu tot, ci în mâinile oamenilor muncii dela oraşe şi sate care o exercită prin Marea Adunare Naţională şi prin sfaturile populare (aplauze) ; la noi nu există prigoană şi teroare rasistă împotriva cetăţenilor altor naţionalităţi sau rase care să trăiască cu groază că pot fi oricând arestaţi şi linşaţi, ci există deplină egalitate de drepturi pentru minorităţile naţionale şi pedeapsă aspră pentru orice fel de manifestare de şovinism, ură de rasă sau ură naţională (aplauze) ; la noi drepturile şi libertăţile sunt nu pentru minoritatea infimă a exploatatorilor, ci pentru majoritatea covârşitoare a populaţiei, pentru cei ce muncesc la oraşe şi sate. (aplauze entuziaste).
Aceasta înseamnă democratism real, democratism socialist. Expresia consecventă până la capăt a democratismului socialist este democraţia sovietică, cea mai înaltă formă a democraţiei, democraţia întregului popor, (aplauze furtunoase). Democraţia sovietică socialistă ale cărei măreţe principii sunt consacrate în Constituţia Stalinistă constitue înaltul model al democraţiei noastre populare.
10
RAPORTUL TOVARĂŞULUI GH. GHEORGHIU-DEJ
Dintre toate libertăţile democratice, libertatea cea mai de preţ pentru oamenii muncii este eliberarea de sub jugul exploatării. Ea stă la temelia tuturor celorlalte libertăţi, deoarece numai omul eliberat de sub jugul capitalismului „îşi va putea îndrepta spinarea, va putea ridica fruntea, se va putea simţi om. Pentru întâia oară după secole de muncă pentru alţii, de muncă de rob în folosul exploatatorilor, se iveşte posibilitatea unei MUNCI A OMULUI PENTRU EL ÎNSUŞI, a unei munci care să se bizue pe toate cuceririle tehnicii şi ale culturii moderne" (V. I. Lenin).
Eliberarea masselor muncitoare din ţara noastră de sub jugul exploatării burghezo-moşiereşti a dat muncii un nou conţinut. Regimul democrat-popular priveşte munca drept factorul de bază a orânduirii sociale. Socialismul şi munca sunt de nedespărţit. In Republica Populară Română munca a devenit o chestiune de onoare. Aceasta produce o adâncă schimbare în conştiinţa clasei muncitoare, în atitudinea ei faţă de muncă. Ea îşi găseşte expresia în forţa creatoare a masselor, în uriaşul avânt al întrecerii socialiste, în desvoltarea mişcării stahanoviste, în desfăşurarea largă a iniţiativelor şi a talentelor organizatorice ale masselor, înăbuşite în trecut de capitalism.
Dreptul la muncă, dreptul la odihnă, dreptul la asigurarea materială la bătrâneţe, dreptul la învăţătură au devenit realităţi de zi cu zi în ţara noastră. Oamenii muncii au găsit în proiectul de Constituţie un adevărat tablou al vieţii lor noi, a ceeace cu adevărat a pătruns adânc în viaţa lor. Acelaş lucru trebue spus despre asemenea drepturi şi libertăţi, ca egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul, libertatea de conştiinţă, libertatea cuvântului, libertatea presei, libertatea de organizare, etc., care sunt înscrise la loc de cinste în proiectul de Constituţie.
Tovarăşul Stalin a subliniat că Constituţia Sovietică nu se mărgineşte la a fixa drepturile formale ale cetăţenilor ci strămută centrul de greutate pe garantarea acestor drepturi. Această particularitate a Constituţiei Staliniste a devenit una din trăsăturile de bază ale democraţiei socialiste sovietice — măreţul model al democraţiilor populare. Garantarea drepturilor şi libertăţilor, asigurarea condiţiilor materiale pentru exercitarea lor efectivă este una din caracteristicile de bază ale noii noastre Constituţii. Este ştiut, de pildă, că în Constituţia din 1948 noi nu am înscris asigurarea unor asemenea drepturi cum este dreptul la muncă, deoarece atunci nu existau garanţiile materiale necesare. Asigurarea dreptului la muncă a devenit posibilă abia acum, prin existenţa şi desvoltarea formaţiunii socialiste a economiei naţionale, prin creşterea neîntreruptă şi sistematică a forţelor de producţie, prin înlăturarea posibilităţii crizelor economice şi prin lichidarea şomajului.
Proiectul de Constituţie are prevederi însemnate şi în ce priveşte problema naţională. Statul democrat-popular a lichidat cu mână fermă regimul de sălbatică asuprire naţională aplicat minorităţilor sub capitalism, a acordat drepturi egale minorităţilor naţionale şi a creat cele mai favorabile condiţii pentru desvoltarea multilaterală a naţionalităţilor clin România, (aplauze).
Succesele dobândite pe acest tărâm, relaţiile frăţeşti statornicite între poporul român şi minorităţile naţionale au confirmat justeţea liniei partidului în problema naţională, bazată pe aplicarea justă şi consecventă a învăţăturii staliniste.
Proiectul de Constituţie ridică pe o treaptă mai înaltă rezolvarea democratică a problemei naţionale în România, prevăzând crearea Regiunii Autonome Maghiare în teritoriul locuit de populaţie compactă maghiară secuiască. Oamenii muncii, educaţi de partid în spiritul internaţionalismului, au salutat cu însufleţire această prevedere a proiectului de Constituţie. Duşmanii poporului muncitor, care în trecut au aţâţat şi au speculat vrăjmăşia artificială creată între români şi cetăţenii de altă naţionalitate şi care ar dori să-şi redobândească poziţiile pierdute prin aţâţarea şovinismului, au reacţionat furios şi plini de turbare faţă de această măsură, ceeace înseamnă că ea a izbit direct la ţintă, (aplauze).
ASUPRA PROIECTULUI DE CONSTITUŢIE A R. P. R.
II
Crearea Regiunii Autonome Maghiare va întări considerabil statul român democrat-popular, aşezând pe baze trainice convieţuirea frăţească între poporul român şi minoritatea naţională maghiară, va duce la lichidarea ultimelor rămăşiţe de neîncredere între ele, cultivate în trecut de moşierii şi capitaliştii români şi maghiari în scopul subjugării şi exploatării sălbatice a tuturor oamenilor muncii, indiferent de naţionalitate, va întări şi desvolta unitatea de luptă a oamenilor muncii români,maghiari şi de alte naţionalităţi în construirea socialismului, va mări forţa lor combativă împotriva poziţiilor economice şi ideologice ale claselor exploatatoare, va întări hotărîrea lor în lupta pentru apărarea patriei comune, Republica Populară Română, pentru apărarea păcii, (aplauze puternice).
Cu prilejul desbaterii publice a proiectului de Constituţie s'a manifestat conştiinţa crescândă a oamenilor muncii că marile cuceriri dobândite până acum trebue întărite şi desvoltate şi că este datoria lor patriotică să contribue la aceasta.
întrecerea socialistă a muncitorilor, tehnicienilor şi inginerilor pentru îndeplinirea planului de stat înainte de termen, care s'a transformat într'o mişcare de massă, creşterea avântului masselor de ţărani muncitori în lupta pentru o recoltă bogată şi în predarea de produse agricole către stat, intensificarea activităţii în instituţiile de cultură constitue manifestarea patriotismului poporului muncitor.
îmbinarea armonioasă a intereselor generale cu interesele particulare este o trăsătură a societăţii noastre. Interesele întăririi statului democrat-popular cer din partea fiecărui om al muncii să-şi îndeplinească în mod scrupulos obligaţiile către stat şi să vegheze ca acestea să fie lege pentru toţi cetăţenii.
Odată ce baza de neclintit a orânduirii noastre este proprietatea obştească socialistă, rezultă clar că prima datorie a oricărui cetăţean este să păzească proprietatea obştească ca lumina ochilor, să nu tolereze nimănui să se atingă de ea — indiferent dacă este vorba de proprietatea de stat sau proprietatea coope-ratist-colectivistă.
întărirea statului, a tuturor verigilor sale — este în momentul de faţă problema cea mai importantă. Statul democrat-popular este o formă de organizare de stat, care se deosebeşte principial de forma veche burghezo-domocratică, un tip nou .de stat, care slujeşte nu scopurilor de exploatare şi asuprire a masselor muncitoare, ci scopurilor de complectă eliberare a lor de sub orice fe! de asuprire şi exploatare. întărirea statului democrat-popular înseamnă în primul rând întărirea legăturilor sale cu massele, atragerea lor la construirea socialismului, la conducerea treburilor obşteşti, dar ea înseamnă totodată întărirea aparatului de stat, ■care asigură securitatea internă a cetăţenilor, face inofensivi ş, reprimă pe duşmanii poporului.
Statul democrat-popular este instrumentul principal al construirii socialismului. El desfăşoară în această direcţie o uriaşă activitate creatoare.
Deşi în perioada construirii socialismului munca paşnică economico- organizatorică şi cultural-educativă a statului are o însemnătate deosebită, funcţiunea represivă împotriva activităţii ostile a duşmanului de clasă şi funcţiunea apărării ţării împotriva duşmanului din afară îşi păstrează întreaga importanţă atât timp cât clasele exploatatoare n'au fost complect lichidate şi cât există pericolul unei agresiuni imperialiste. Intensificarea politicii agresive a' imperialismului american îndreptată împotriva Uniunii Sovietice şi a ţărilor de democraţie populară, ca şi ascuţirea continuă a luptei de clasă în interior cer să dăm toată atenţia întăririi capacităţii de apărare a ţării, creării rezervelor de stat şi totodată întăririi acelor verigi ale aparatului de stat al căror. ascuţiş este îndreptat împotriva hoţilor şi delapidatorilor, sabotorilor şi diversionisţilor, trădătorilor şi spionilor.
Duşmanii poporului s'au putut convinge în repetate rânduri că puterea
12
RAPORTUL TOVARĂŞULUI GH. GHEORGHIU-DEJ?
populară este hotărîtă să scrobească orice uneltire împotriva operei noastre constructive, orice încercare de a submina interesele economiei naţionale şi de a sluji cauza mârşavă a aţâţătorilor la război imperialişti.
Tovarăşi,
Pentru prima oară Constituţia Republicii Populare Române înscrie rolul' partidului nostru în viaţa politică şi de stat a ţării, (aplauze puternice îndelungate).
Dealungul celor peste 30 de ani de existenţă, partidul nostru a dovedit prin fapte că nu cunoaşte interese mai înalte decât interesele poporului muncitor, că eî slujeşte cu abnegaţie măreaţa cauză a eliberării oamenilor muncii de sub jugul, exploatării şi asupririi, cauza construirii socialismului, (aplauze).
Sub steagul partidului, sub conducerea lui, muncitorii şi ţăranii din România au răsturnat puterea moşierilor şi a capitaliştilor şi au instaurat regimul de democraţie populară. Sub acelaş steag glorios ei au păşit la construirea socialismului. Politica partidului constitue baza vitală a orânduirii democrat-popu-lare.
Recunoaşterea de. către întreg poporul muncitor a rolului conducător ai partidului se datoreşte faptului că massele înainte exploatate şi asuprite care n'au avut un partid şi-au găsit în partidul comuniştilor un partid a! lor, de care se simt legate cu trup şi suflet, partid care a organizat massele muncitoare şi le-a condus în lupta de eliberare de sub jugul exploatării, care le conduce spre victoria deplină a socialismului.
Demascarea şi sdrobirea devierii de dreapta a arătat forţa partidului, capacitatea sa de a lichida cu fermitate orice încercare de a-1 abate de pe drumul marxism-leninismului, de pe drumul apărării intereselor oamenilor muncii şi al luptei pentru fericirea poporului. Ea a înarmat partidul cu noua experienţă a luptei de clasă, întărind unitatea rândurilor sale şi forţa sa de mobilizare a masselor muncitoare pe calea construirii socialismului la oraşe şi sate.
Tovarăşul Stalin ne învaţă că partidul marxist-leninist este un organism viu. Ca în orice organism în el are loc un schimb de substanţe : ceeace este vechi, ceeace şi-a trăit traiul se elimină — ceeace este nou şi creşte, trăieşte şi se des-voltă. Aceasta este legea creşterii partidului, care se întăreşte curăţindu-se de oportunişti, care se debarasează de tot ceeace îl împiedică să meargă înainte.
înainte înseamnă pentru noi — pe drumul glorioasei experienţe a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, pe drumul lui Lenin şi Stalin, (aplauze furtunoase ; adunarea în picioare aclamă puternic timp de minute în şir).
Experienţa istorică de luptă a P.C. (b) al. U.R.S.S. a servit şi serveşte ca îndreptar sigur tuturor partidelor comuniste şi muncitoreşti, care o aplică în mod creator în lupta pentru eliberarea omenirii de sub jugul exploatării şi asupririi,, pentru pace. Partidele marxist-leniniste din ţările de democraţie populară aplică cu succes experienţa P.C. (b) â! U.RS.S. în construirea noii economii şi culturi socialiste, în construcţia de stat şi de partid.
Convocarea celui de al XIX-lea Congres al Partidului Comunist Bolşevic al Uniunii Sovietice are o uriaşă însemnătate nu numai pentru mişcarea comunistă mondială dar şi pentru întregul lagăr al păcii şi democraţiei, deoarece creşterea forţei Statului Sovietic şi înaintarea lui spre comunism întăresc considerabil forţele mondiale ale păcii.
Proiectul Directivelor Congresului al XIX-lea al P.C (b) al U.R.S.S. arată că: „actualul plan cincinal (al 5-lea) demonstrează din nou în faţa întregii lumi marea forţă vitală a socialismului, avantajele fundamentale a!e sistemului econo-
ASUPRA PROIECTULUI DE CONSTITUŢIE A R. P. R.
13
mic socialist faţă de sistemul capitalist. Acest plan cincinal este un plan de construcţie economică şi culturală paşnică. El va contribui la consolidarea şi lărgirea continuă a colaborării economice dintre Uniunea Sovietică şi ţările de democraţie populară şi la desvoltarea relaţiilor economice cu toate ţările care doresc să des-voite comerţul pe bază de egalitate în drepturi şi avantaje reciproce".
Aceste cuvinte arată din nou cu deosebită putere imensa importanţă pe care o prezintă pentru ţara noastră alianţa şi prietenia cu Uniunea Sovietică.
Dornic de pace şi plin de hotărîre de a o apăra, poporul român a salutat înscrierea în Constituţie a politicii externe a statului român democrat-popular de .apărare a păcii, de prietenie şi alianţă cu Uniunea Sovietică şi cu ţările de democraţie populară, a politicii de pace şi prietenie cu toate popoarele iubitoare de pace.
Principalele cuceriri ale poporului muncitor, schimbările în viaţa economică şi politică a ţării, schimbările în structura de clasă a societăţii constitue în esenţă conţinutul proiectului noii Constituţii.
113.
Tovarăşi deputaţi,
Marele număr de propuneri de amendamente şi adăugiri ia proiectul de -Constituţie venite dela cetăţeni confirmă odată mai mult capacitatea creatoare a masselor, interesul lor adânc pentru rezolvarea problemelor de stat, aportul însemnat pe care îl aduce experienţa masselor pentru justa conducere a unui stat -cu adevărat democratic, pentru construirea socialismului.
Propunerile de amendamente sunt de mai multe categorii. Un mare număr se referă la chestiuni de redactare. Unele dintre ele sunt justificate. Desigur se va ţine seama de acestea la redactarea definitivă a textului.
O altă categorie de propuneri priveşte chestiuni ale legislaţiei curente, care nu-şi au locul în legea fundamentală. Ele trebue să fie trimise organelor compe-tinte pentru a ţine seama de ele în activitatea legislativă în viitor. Insfârşit, o altă categorie de propuneri priveşte direct textul Constituţiei.
1. La capitolul cu privire la orânduirea de stat este necesară o complectare. Ideia de apărare a suveranităţii şi independenţei naţionale a poporului român este subliniată în capitolul introductiv şi în mai multe articole ale proiectului. Este just totuşi ca la art. 17 cu privire la orânduirea de stat să se precizeze caracterul unitar, independent şi suveran al statului nostru, tocmai pentru a sublinia faptul că pentru prima dată dealungul existenţei sale poporul român şi-a cucerit ■ o adevărată independenţă şi suveranitate naţională, (aplauze puternice).
2. La art. 5, un număr de cetăţeni cer înlăturarea pe cale constituţională a existenţei legale a formaţiunii particular-capitaliste. Aceşti cetăţeni grăbiţi să lichideze formaţiunea particular-capitalistă nu au priceput că o asemenea problemă nu se rezolvă prin simpla înscriere a unui articol în Constituţie. Ei văd lucrurile cam în felul următor : ai dat un decret şi gata, s'a terminat cu capitalismul. Lupta de clasă este însă mult mai complicată. Lichidarea elementelor capitaliste, care au rămas îndeosebi în agricultură, nu se face peste noapte, ci ca rezultat al unui proces mai mult sau mai puţin îndelungat. Trecerea dela îngrădirea chia-burimii la lichidarea ei ca clasă va fi posibilă numai atunci când massele principale ale ţărănimii se vor fi convins de avantajele gospodăriei colective şi vor trece la agricultura socialistă. In această direcţie trebue îndreptate eforturile pentru a ajunge la lichidarea formaţiunii particular-capitaliste.
In perioada actuală statul realizează în mod consecvent politica de îngră-«dire şi eliminare a elementelor capitaliste.
RAPORTUL TOVARĂŞULUI GH. GHEORGHIU-DEJ
3. La art. 24, litera f, se .propune ca între atribuţiile Marii Adunări Naţionale, să se adauge şi cuvintele „Stabilirea impozitelor şi veniturilor destinate bugetului statului". Amendamentul este necesar ca o garanţie a stabilităţii impozitelor.
4. La art. 30 se propune ca preşedintele şi vicepreşedinţii Marii Adunări Naţionale să fie aleşi pe toată durata legislaturii. Propunerea este justă, deoarece alegerea de fiecare dată a preşedintelui şi vicepreşedinţilor răpeşte timp preţios din activitatea Marii Adunări Naţionale.
5. La art. 50 s'au făcut numeroase propuneri, pe de o parte de a se înfiinţa noi ministere (al cooperaţiei, al gospodăriilor agricole colective, al sportului, al presei etc), pe de altă parte de a se desfiinţa unele ministere. Ministerele au fost trecute în Constituţie tocmai pentru a se asigura o stabilitate în această direcţie-Lista lor a fost fixată pe baza unor cerinţe stricte de stat, ţinându-se seama de nevoile desvoltării economiei naţionale. Totodată se urmăreşte combaterea birocratismului şi a cheltuielilor administrative nejustificate.
6. Un mare număr de amendamente privesc capitolul VII: drepturile şi datoriile fundamentale ale cetăţenilor. Mai mulţi cetăţeni cer, de pildă, să se precizeze că dreptul la muncă este asigurat numai oamenilor muncii. Desigur, în cazul de faţă, această propunere nu este justă, deoarece regimul nostru de stat creează con-diţiuni de muncă tuturor cetăţenilor, inclusiv foştilor exploatatori şi elementelor capitaliste care îşi pierd putinţa de a mai exploata munca salariată, în urma politicii de îngrădire şi eliminare. Oricui vrea să muncească cinstit, i se asigură dreptul la muncă — ceeace este perfect just.
7. Mai mulţi cetăţeni obiectează că articolul 83 cu privire la drepturile femeii este prea larg şi că ar conţine unele repetări. Noi credem că articolul trebue să rămână în redactarea actuală tocmai pentru a sublinia însemnătatea acordării şi garantării drepturilor egale femeii. Femeile constitue jumătate din populaţia ţării şi aportul lor la construirea socialismului poate şi trebue să devină mult mai mare, printr'o politică justă de antrenare mai largă a femeilor muncitoare dela oraşe şi sate în activitatea economică, politică, de stat şi culturală.
8. Cu privire la art. 84, numeroşi cetăţeni îşi exprimă temerea că-garantarea libertăţii de conştiinţă tuturor cetăţenilor R.P.R. ar permite elementelor reacţionare ale clerului, aparţinând diferitelor confesiuni sau secte, să desfăşoare o activitate potrivnică statului şi intereselor oamenilor muncii. Pentru a preveni o asemenea situaţie, ei cer îngrădire-a acestui drept. Desigur, soluţia indicată nu este acceptabilă. Garantarea libertăţii de conştiinţă rezultă din însăşi natura regimului democrat-popular. Oricine calcă Constituţia şi legile ţării, abuzează de libertatea de conştiinţă în scopul de a lovi în libertăţile democratice ale poporului, pentru a restaura regimul burghezo-moşieresc, va suferi rigorile legii.
Acestea sunt unele amendamente şi adăugiri mai importante la proiectul de Constituţie asupra cărora am socotit necesar să aducem precizări.
IV.
Tovarăşi,
Trebue spus că proiectul noii Constituţii a R.P.R. s'a bucurat de o atenţie cu totul specială din partea presei burgheze occidentale şi a sucursalelor ei din Belgard şi Ankara.
La început, oficinele de propagandă imperialiste au încercat să organizeze tăcerea în jurul proiectului nostru de Constituţie. Aşa ceva însă nu mai este posibil în zilele noastre. Forţa opiniei publice este mai puternică decât normativele
ASUPRA PROIECTULUI DE CONSTITUŢIE A R.P.R.
15
trusturilor de presă. Interesul stârnit de noua noastră Constituţie in sânul popoarelor din Apus i-a silit pe imperialişti să-şi mobilizeze scribii pentru a încerca să inducă în eroare massele şi cercurile progresiste, să le distragă atenţia, să le desorienteze. N'au lipsit nici calomniile, nici minciunile grosolane, nici încercări de a trunchia textul Constituţiei.
Ce a deslănţuit oare acest val de interpretări calomnioase şi de minciuni care au mers până la trunchierea unor texte ale noii Constituţii ?
S'ar părea că Constituţia noastră a produs amărăciune şi deziluzie în cercurile imperialiste. Poate că ele s'au aşteptat ca noi să elaborăm o constituţie de tip burghez, în care să fie consfinţită proprietatea asupra mijloacelor de producţie bazată pe jaf şi exploatarea oamenilor muncii ? Dar n'au aflat oare că noi am lichidat de mult cu proprietatea moşierească şi am împărţit întinsele pământuri ale moşierilor unui milion de ţărani fără pământ şi cu pământ puţin ? Noua noastră Constituţie proclamă că pământul este al celor ce-1 muncesc — nu al paraziţilor şi trântorilor care sugeau vlaga ţărănimii. Poate că neconsolaţii scribi ai trusturilor au aflat despre această lozincă mai demult din versurile imnului proletarilor revoluţionari „Internaţionala" pe care-1 intonează oamenii muncii din toate ţările : „Pământul este al celor harnici, cei leneşi plece unde vor" (aplauze puternice). Fără îndoială, marilor proprietari capitalişti din Statele Unite, care au acaparat milioane de hectare de pământ, ruinând pe micii fermieri şi punându-i pe drumuri în căutare de lucru, nu le vine la socoteală răspândirea în rândurile acestora din urmă a unor asemenea lozinci „subversive.". Este ştiut că milioane de mici fermieri americani duc o existenţă mizerabilă, suferind adeseori foamea, ca rezultat al concentrării pământurilor în mâinile marilor trusturi cerealiere. In mintea lor ar putea căpăta consistenţă ideia că această stare de lucruri poate fi schimbată, deoarece există ţări în care asemenea prefaceri s'au efectuat cu succes.
Tot atât de firesc este ca ziarele monopolurilor americane şi ale lorzilor englezi să fie pline de nemulţumire faţă de faptul că am izgonit pe capitalişti dela putere, că am naţionalizat fabricile şi am pus în fruntea lor muncitori. Doar nu ne putem aştepta să ne laude pentru asemenea ispravă, (râsete, însufleţire în toată sala).
Poate că domnii dela Washington şi Londra ar dori să repunem pe moşieri şi capitalişti în drepturi, să le dăm înapoi moşiile şi fabricile după care tânjesc şi să punem din nou poporul sub jugul exploatării. Abia recent, delegatul american în Consiliul de Securitate ne-a invitat să schimbăm orânduirea politică după placul său, ca să ne admită la O.N.U. Dar strugurii sunt prea acri, domnilor imperialişti, (râsete generale, aplauze însufleţite).
Ieşirile ameninţătoare ale urmaşilor lui Forrestal nu pot intimida decât pe cei cu nervii slabi, deoarece este o adevărată nebunie să te gândeşti în zilele noastre că ar mai putea fi întoarse la capitalism popoare care s'au eliberat de sub jugul lui, care au cunoscut bucuria vieţii libere şi au dobândit conştiinţa forţei lor de neînvins, (aplauze puternice).
Imperialiştii sunt adânc nemulţumiţi de faptul că noua Constituţie proclamă cu toată vigoarea că prietenia şi alianţa cu marea Uniune Sovietică, sprijinul şi ajutorul ei desinteresat şi frăţesc asigură independenţa şi suveranitatea de stat, desvoltarea şi înflorirea Republicii Populare Române.
In dosul acestor scribi se văd apărând urechile trumanilor şi eisenhowerilor, care au devenit excepţional de sensibile la auzul cuvântului „independenţă", de când cea mai populară lozincă în Europa occidentală a devenit „americani — căraţi-vă acasă". Imperialiştii americani se tem de faptul că în conştiinţa popoarelor francez, italian, belgian ş. a. va pătrunde şi mai adânc ideia că există şi altfel de relaţii între state decât cele pe care le practică Statele Unite în Europa occidentală, potrivit cărora cel mai tare înghite pe cel mai slab. Oamenii muncii din Apus văd
16
RAPORTUL TOVARĂŞULUI GH. GHEORGHIU-DEJ
cu ochii lor că în timp ce ţări mici ca România, Bulgaria, Ungaria, ş. a., datorită a~ jutorului Uniunii Sovietice, au dobândit o reală independenţă naţională, îşi desvoltă economia de pace cu paşi uriaşi şi s'au eliberat de crize şi şomaj — ţări mari ca Franţa, Italia, ş. a. au căzut sub jugul Statelor Unite, suveranitatea lor de stat este călcată în picioare de ocupanţii americani, industria lor merge de râpă, şomajul bântuie cu furie şi sunt scufundate într'o criză economică catastrofală. Imperialiştii americani vor să ascundă popoarelor din Europa occidentală efectele binefăcătoare pe care le au asupra ţărilor de democraţie populară relaţiile de tip nou, socialist, inaugurate pe arena internaţională de marea Uniune Sovietică, potrivit nobilelor principii staliniste de egalitate, de ajutor reciproc şi de respect faţă de independenţa naţională.
Zadarnice însă toate aceste măsuri de precauţiune. Starea de spirit antiameri-cană a căpătat o asemenea răspândire, încât au început să o recunoască chiar ziarele americane cele mai reacţionare. Sintetizând impresii culese în Europa, ziarul „New York Magazine" scrie: „In Europa se crede despre noi că suntem nişte capitalişti lipsiţi de omenie, că cu cinismul nostru putem să aruncăm lumea într'o nouă criză economică... Că suntem gata să transformăm lumea într'un Bikini, că suntem agresivi nerăbdători şi imperialişti... Că Statele Unite sunt pentru război în timp ce Rusia este pentru pace... Că nu tolerăm niciun fel de neutralitate şi impunem executarea întocmai a exigenţelor noastre... Că modul de viaţă american este o agitaţie înfrigurată care pierde din vedere adevărurile elementare şi care este nevropată, neliniştită şi indezirabilă".
Trebue să recunoaştem că este o caracterizare destul de reuşită, (râsete, însufleţire în toată sala). Scribilor burghezi le este peste putinţă să demonstreze că jugul exploatării capitaliste este rai pentru muncitori şi ţărani. Poate că domnii aceştia au uitat că muncitorii şi ţăranii români au cunoscut pe propria lor piele binefacerile sistemului capitalist. Iar cât priveşte stările de lucruri actuale din lumea capitalistă, ele nu sunt de natură a atenua amintirile pe care ei le mai păstrează din trecutul întunecat.
Politica agresivă a guvernului american şi orientarea economiei spre război au consecinţe dezastruoase asupra nivelului de trai al masselor muncitoare din Statele Unite. Până şi statistica oficială, a cărei principală menire este să prezinte situaţia în culori trandafirii, nu poate ascunde scăderea progresivă a nivelului de trai al oamenilor muncii. Faţă de perioada dinainte de război, impozitul pe salariu a crescut de 6 ori, iar preţurile mărfurilor de larg consum se ridică dela o lună la alta. Ca rezultat, trei sferturi din numărul familiilor americane nu au asigurat nici minimul de trai, iar din acest număr 22,9%, nu câştigă niciun sfert şi 13,7%, nicio optime clin acest minim. Totuşi muncitorii aceştia fac parte din categoria celor privilegiaţi, deoarece au de lucru. Există însă în Statele Unite milioane de şomeri care rătăcesc de luni de zile în căutare de lucru.
Situaţia masselor muncitoare din ţările Europei occidentale este cu mult mai grea, deoarece economia lor mult slăbită poartă povara excesiv de mare a înarmărilor şi a cheltuelilor militare dictate de americani. Sub jugul clicii fasciste a lui Tito, poporul iugoslav îndură lipsuri mari, fiind supus unor metode coloniale de exploatare şi regimului de muncă forţată în folosul stăpânilor americani.
Deşi toate constituţiile acestor ţări burgheze se întrec în a proclama egalitatea de drepturi între toţi cetăţenii, nici măcar scribii burghezi stipendiaţi de trusturi nu pot ascunde că economia de război produce profituri fabuloase monopoliştilor şi în acelaş timp înăspreşte mizeria masselor. Despre modul cum arată „egalitatea" americană vorbeşte faptul că în timp ce 1 % din populaţie — miliardarii şi milionarii — sunt stăpâni pe cea. 60% din întreaga avuţie a ţării, 87% din populaţie stăpâneşte doar 8% din avuţia ţării.
Transformarea Statelor Unite într'un stat poliţist, încălcarea brutală a celor
ASUPRA PROIECTULUI DE CONSTITUŢIE A R. P. R.
17
mai elementare drepturi democratice, ofensiva împotriva nivelului de trai al masselor, intensificarea represiunilor sângeroase antipopulare, încurajarea rasismului şi a formelor sale bestiale de manifestare de felul linşajului, înfiinţarea lagărelor de concentrare pentru elementele progresiste, sentinţele mârşave de condamnare şi înscenările împotriva comuniştilor şi altor luptători pentru pace şi democraţie marchează procesul de degenerare a democraţiei burgheze. Acest proces confirmă aprecierea lui Lenin că perioadei ascendente a capitalismului i-a corespuns democraţia burgheză — iar perioadei monopoliste, dictatura făţişă a burgheziei.
In momentul când ţările capitaliste, pentru a-şi asigura „spatele" în vederea declanşării războiului, instaurează sălbaticul regim al fascismului — proiectul noii Constituţii a Republicii Populare Române reprezintă afirmarea viguroasă a încrederii poporului român în triumful păcii, democraţiei şi socialismului, (aplauze furtunoase). Oamenii muncii din lumea capitalistă, care privesc cu nădejde la ţările lagărului democraţiei şi socialismului în frunte cu Uniunea Sovietică şi sorb bărbăţie şi energie din măreţele lor succese, au primit Constituţia R.P.R. ca o nouă victorie a forţelor păcii, democraţiei şi socialismului, ca o ripostă puternică dată duşmanilor păcii şi progresului în cap cu imperialiştii americani, pretendenţi la dominaţia mondială. In aceasta constă însemnătatea internaţională a noii noastre Constituţii.
V
Tovarăşi,
încrederea cu care poporul nostru urmează politica partidului şi guvernului are la bază faptul că el a văzut că între vorbele şi faptele comuniştilor este o deplină concordanţă.
Oricine priveşte ţara noastră vede că ea s'a transformat într'un vast şantier al muncii paşnice, constructive, a poporului, vede cum se înalţă fabrici şi uzine noi, termocentrale şi hidrocentrale care-şi trimit curentul electric la sute de kilometri distanţă, se făuresc şosele şi căi ferate, instituţii de cultură şi de ştiinţă, parcuri de odihnă, locuinţe confortabile pentru muncitori, creşe şi cămine pentru copii, instituţii pentru ocrotirea sănătăţii, vede cum sute de mii de oameni ai muncii îşi petrec concediile în localităţi balneare şi climaterice, cum muncitori şi ţărani, altădată ţinuţi în întuneric, învaţă carte, se instruesc, luptă pentru a-şi însuşi cuceririle ştiinţei, (aplauze însufleţite).
Imaginaţi-vă, tovarăşi, cum va arăta patria noastră când vor fi realizate obiectivele planului cincinal ! Anii care vin vor fi anii intrării în funcţiune a unor mari întreprinderi, a noilor fabrici şi uzine, furnale, cuptoare, întreprinderi chimice, a noilor centrale electrice, a marelui combinat metalurgic furnizat în întregime de Uniunea Sovietică, a centrului cinematografic dela Buftea, a Combinatului „Casa Scânteii". Hidrocentrala „Vladimir Ilici Lenin" va alimenta cu energie noua industrie a Moldovei şi va chema la viaţă întreaga regiune. Apele Dunării vor înainta spre Mare prin canalul navigabil Dunăre-Marea Neagră; vor apare oraşe noi, moderne, pe harta patriei. Va începe construirea canalului navigabil Bucureşti-Dunăre, care va face ca Bucureştiul să devină port la mare. (aplauze însufleţite). Marile şi puternicele gospodării agricole socialiste vor face câmpiile să rodească din belşug. Zeci de mii de tractoare, combaine, secerătoare vor brăzda ogoarele patriei. Ţărănimea muncitoare va trece cu încredere crescândă la agricultura socialistă, deoarece numai marea gospodărie agricolă socialistă are posibiltatea să întrebuinţeze maşini, să folosească cuceririle ştiinţei şi să dea astfel o mare cantitate de producţie-marfă care să asigure aprovizionarea din belşug a industriei şi a oamenilor muncii şi bunăstarea ţărănimii muncitoare. Irigarea Dobrogei, a câmpiei Dunării şi a regiunilor
" — Viata Românească — c. 3483
18
RAPORTUL TOVARĂŞULUI GH. GHEORGHIU-DEJ
secetoase din Moldova pe baza unui plan vast de muncă, valorificarea Deltei Dunării pe ale cărei ogoare fertile se pot cultiva plante industriale, legume, plante subtropicale etc., sădirea livezilor de pomi fructiferi pe întreg cuprinsul ţării, organizarea gospodăriilor speciale pentru leguminoase şi zarzavaturi, ridicarea producţiei de cereale-marfă a gospodăriilor individuale trebue să constitue baza pentru ridicarea producţiei agricole a ţării.
Poporul român are dreptul să privească cu încredere viitorul patriei. Imensele ei zăcăminte carbonifere şi petrolifere, metalele, pădurile, izvoarele de gaze naturale, materiile prime inepuizabile pentru o puternică industrie chimică, milioanele de cai putere ale apelor noastre — iată uriaşe bogăţii care deschid perspective măreţe de desvoltare Republicii Populare Române, (aplauze furtunoase).
Un rol de seamă în desvoltarea şi înflorirea patriei noastre îl va avea şi pe viitor colaborarea economică cu Uniunea Sovietică, care ne acordă un frăţesc ajutor în opera de construire a socialismului, precum şi colaborarea economică cu Republica Democrată Germană, cu Republica Populară Ungară şi cu alte ţări de democraţie populară.
Trebue să ajungem şi vom ajunge să creăm poporului muncitor un înalt nivel de trai şi de cultură, o viaţă îmbelşugată şi fericită, (aplauze puternice).
înaintarea noastră însă nu este uşoară. Sunt încă greutăţi în cale. Construim doar o nouă orânduire socială. Nu este în firea comuniştilor să ocolească greutăţile sau să le ascundă masselor. Forţa partidului marxist-revoluţionar constă tocmai în faptul că ei ia pieptiş greutăţile, ie arată deschis şi cinstit în faţa masselor, chemân-du-le la lupta pentru înfrângerea lor. Partidul nostru a dovedit că are suficientă tărie pentru a învinge orice fel de greutăţi şi va dovedi aceasta şi deacum înainte, pentrucă se sprijină pe cele mai largi masse ale poporului, (aplauze puternice).
Trebue să producem atât, încât nu numai să acoperim nevoile de materii prime ale industriei ci să creăm rezerve de stat. Crearea rezervelor de stat are o însemnătate cu totul deosebită pentru economia noastră naţională, pentru mărirea puterii de apărare a patriei.
întărind patria noastră, întărim forţele păcii, democraţiei şi socialismului în frunte cu marea Uniune Sovietică. Proiectul nostru de Constituţie exprimă cu toată vigoarea voinţa de pace a poporului român, dorinţa sa de a-şi consacra toate forţele operei de construcţie paşnică. Noua Constituţie este prin esenţa sa o Constituţie a păcii. Totodată, poporul român este hotărît de a nu permite niciun fel de amestec imperialist în treburile ţării, de a păstra neatinse independenţa şi suveranitatea naţională, (aplauze puternice).
Tovarăşi,
Noua Constituţie va consolida regimul nostru de democraţie populară şi va constitui un instrument puternic al construirii socialismului în patria noastră.
Datoria de onoare a fiecărui cetăţean cinstit este să respecte noua Constituţie şi să o apere ca lumina ochilor, deoarece ea este legea legilor republicii noastre. Ea oglindeşte marile biruinţi ale poporului român, descătuşat de sub orice jug, liber şi stăpân pe soarta sa. Popor minunat, popor constructor al vieţii noi, poporul român are tot dreptul să privească cu mândrie patriotică la noua Constituţie, oglindire a unor măreţe cuceriri economico-sociale. (aplauze însufleţite).
Noua Constituţie va însufleţi poporul nostru la noi victorii în construirea orânduirii socialiste, pentru întărirea patriei şi a întregului lagăr al păcii şi socialismului în frunte cu marea Uniune Sovietică, (aplauze puternice).
Izvorul marii forţe mobilizatoare şi organizatoare a noii Constituţii îl constitue ideile marxism-leninismului, ideile marelui geniu al omenirii muncitoare, torarăşul STALIN, (aplauze furtunoase, adunarea în picioare aclamă cu însufleţire timp de mai multe minute în şir).
CONSTITUŢIA REPUBLICII POPULARE ROMÂNE
CAPITOL INTRODUCTIV
Republica Populară Română este un stat al oamenilor muncii dela oraşe şî sate.
Republica Populară Română a luat naştere 'oa urmare ,a victoriei istorice a Uniunii Sovietice .asupra fascismului german şi a eliberării României de către glorioasa Armată Sovietică, eliberare care a dat putinţă poporului muncitor, în frunte cu clasa muncitoare condusă de partidul comunist, să doboare dictatura fascistă, să nimicească puterea claselor exploatatoare şi să făurească statul de democraţie populară, care corespunde pe deplin intereselor şi năzuinţelor maselor populare din România.
Astfel s'au putut încununa cu o victorie istorică lupta de secole dusă de poporul muncitor român pentru libertate şi independenţă naţională, luptele eroice ale clasei muncitoare aliată cu ţărănimea muncitoare pentru dobodrea regimului capitalisto-moşierese şi scuturarea jugului imperialist.
Făurirea şi întărirea statului de democraţie populară, prietenia şi alianţa cu marea Uniune Sovietică, sprijinul şi ajutorul ei dezinteresat şi frăţesc asigură independenţa, suveranitatea de stat, desvoltarea şi înflorirea Republicii Populare Române.
Forţele armate ale Republicii Populare Române stau de strajă hotarelor ţării, suveranităţii şi independenţei poporului român, securităţii sale şi păcii.
Politica externă a Republicii Populare Române este o politică de apărare a păcii, de prietenie şi alianţă cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi cu ţările de democraţie populară, o politică de pace şi prietenie cu toate popoarele iubitoare de pace.
Minorităţile naţionale din Republica Populară Română se bucură de deplină egalitate în drepturi cu poporul român. In Republica Populară Română se asigură autonomie administrativ-teritoria'iă populaţiei maghiare din raioanele secueşti, unde ea formează o masă compactă.
Prezenta Constituţie a Republicii Populare Române consacră rezultatele obţinute până acum de oamenii muncii, în frunte cu clasa muncitoare, în opera de construire a societăţii socialiste în ţara. noastră.
Politica statului de democraţie populară este îndreptată' spre lichidarea exploatării omului de către om şi construirea socialismului, a *
20
CONSTITUŢIA REPUBLICII POPULARE ROMANE
Capitolul I. ORÂNDUIREA SOCIALA
ART. 1. Republica Populară Română este un stat al oamenilor muncii dela oraşe şi sate.
ART. 2. Baza puterii populare în Republica Populară Română este alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, în care rolul conducător aparţine clasei muncitoare. -
ART. 3. Republica Populară Română s'a născut şi s'a întărit ca rezultat al eliberării ţării de către forţele armate ale Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste de sub jugul fascismului şi de sub dominaţia imperialistă, ca rezultat al doborîrii puterii moşierilor şi capitaliştilor de către masele populare dela oraşe şi sate în frunte cu clasa muncitoare, sub conducerea Partidului Comunist Român.
ART. 4. In Republica Populară Română puterea aparţine oamenilor muncii dela oraşe şi safe, care o exercită prin Marea Adunare Naţională şi Sfaturile Populare.
Sfaturile Populare constitue baza politică a Republicii Populare Române.
ART. 5. Economia naţională a Republicii Populare Române cuprinde trei formaţiuni soci al-econom ice : formaţiunea socialistă, mica producţie de mărfuri şi formaţiunea particular-capitalistă.
ART. 6. Fundamentul formaţiunii social-economice socialiste este proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie, care are fie forma proprietăţii de stat (bun comun al poporului), fie forma proprietăţii coope-natiste-eolectiviste (proprietatea gospodăriilor agricole colective sau a organizaţiilor cooperatiste).
In formaţiunea socialistă a economiei naţionale este lichidată exploatarea omului de către om.
Formaţiunea socialistă, căreia îi aparţine rolul conducător în economia naţională a RepubLcii Populare Române, constitue baza dezvoltării ţării pe calea socialismului. Statul de democraţie populară, proclamând ca principală sarcină a sa construirea socialismului, întăreşte şi lărgeşte neîncetat formaţiunea socialistă, asigură creşterea neîntreruptă a bunei stări materiale şi a nivelului cultural al oamenilor muncii.
ART. 7. Bogăţiile de orice natură ale subsolului, faibricile, uzinele şi minele, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicaţie de orice fel, transportul feroviar, fluvial, maritim şi aerian, băncile, poşta, telegraful, telefonul, radio-ul, mijloacele de tipar, cinematografia şi teatrul, gospodări:le agricole de stat, staţiunile de maşini şi tractoare, întreprinderile comunale şi partea naţionalizată a fondului de locuinţe dela oraşe constitue proprietate de stat, bun comun al poporului.
ART. 8. Pământul în Republica Populară Română aparţine celor ce-1 muncesc.
ART. 9. Inventarul viu şi mort al gospodăriilor agricole colective şi al cooperat'velor, producţia realizată de ele, cât şi toate întreprinderile sau construcţiile ce le aparţin, reprezintă proprietatea obştească a gospodăriilor agricole colective şi a cooperativelor.
Ţăranii membri ai gospodăriilor agricole colective au în folosinţă personală un lot de pământ pe lângă caisă şi în proprietate personală gospodăria de pe acest lot, casa de locuit, animalele productive, păsări, in-
CONSTITUŢIA REPUBLICII POPULARE ROMANE
21
ventar agricol mărunt — în conformitate cu statutul gospodăriei agricole colective.
ART. 10. Mica producţie de mărfuri în Republica Populară Română cuprinde gospodăriile ţărăneşti mici şi mijlocii, care posedă proprietate particulară asupra pământului bazată pe munca proprie a producătorului, oa şi atelierele meseriaşilor care nu exploatează munca altora. Statul ocroteşte dreptul de proprietate particulară asupra pământului a ţăranilor cu gospodării mici şi mijlocii, pe baza legilor în vigoare.
Statul democrat-popular sprijină pe ţăranii cu gospodării mici şi mijlocii şi pe meseriaşi, cu scopul de a-i feri de exploatarea capitalistă, de a spori producţia realizată de ei şi de a ridica bunăstarea lor.
ART. 11. Formaţiunea particular-capitalistă în Republica Populară Română cuprinde gospodăriile ehiabureşti, întreprinderile comerciale particulare, micile întreprinderi industriale nenaţionalizate, bazate pe exploatarea muncii salariate.
Statui democrat-popular realizează în mod consecvent politica de îngrădire şi eliminare a elementelor capitaliste.
ART. 12. Dreptul de proprietate personală a cetăţenilor Republicii Populare Române asupra veniturilor şi economiilor provenite din muncă, asupra casei de locuit şi gospodăriei auxiliare pe lângă casă, asupra obiectelor casnice şi de uz personal, cât şi dreptul de moştenire asupra proprietăţii personale a cetăţenilor sunt ocrotite de lege.
ART. 13. Viaţa economică a Republicii Populare Române se dezvoltă pe baza planului de stat al economiei naţionale, în interesul construirii socialismului, creşterii neîncetate a bunei stări materiale şi culturale a oamenilor muncii, întăririi independenţei naţionale a ţării şi a capacităţii ei de apărare.
ART. 14. In Republica Populară Română comerţul exterior este monopol de stat.
ART. 15. In Republica Populară Română munca este o datorie şi o chestiune de onoare pentru fiecare cetăţean capabil de muncă, după principiul „cine nu munceşte, nu mănâncă". In Republica Populară Română se înfăptueşte tot mai larg principiul socialismului : ,,Dela fiecare după capacităţile sale, fiecăruia după munca sa".
Capitolul lî. ORÂNDUIREA DE STAT
ART. 16. Regimul de stat al Republicii Populare Române este regimul democraţiei populare, care reprezintă puterea   oamenilor muncii.
ART. 17. Statul român democrat-popular — stat unitar, suveran şi independent
a) apără independenţa şi suveranitatea poporului român, cuceririle oamenilor muncii dela oraşe şi sate, drepturile, libertăţile şi puterea oamenilor muncii, împotriva duşmanilor poporului muncitor ;
b) asigură întărirea şi desvoltarea forţelor de producţie ale ţării prin industrializarea ei socialistă, prin lichidarea înapoierii economice, tehnice Şi culturale, prin transformarea socialistă treptată a agriculturii pe baza liberului consimţământ al ţăranilor muncitori ; ,
22
CONSTITUŢIA REPUBLICII POPULARE ROMANE
c) organizează şi desvoltă economia planificată, bazându-se pe întreprinderile de stat şi cooperatiste ;
d) organizează apărarea Republicii de duşmanii externi şi conduce forţele .armate ale ţării ;
e) asigură, securitatea internă a cetăţenilor, face inofensivi şi reprimă pe duşmanii poporului;
f) conduce sistemul bănesc şi de credite, elaborează şi realizează bugetul de stat, stabileşte impozitele, taxele şi veniturile necesare pentru nevoile statului ;
g) administrează băncile, întreprinderile şi instituţiile de stat industriale, agricole şi comerciale ;
k) conduce învăţământul public de toate gradele ;
i) asigură creşterea continuă a bunei stări şi sănătatea maselor populare dela oraşe şi sate;
j) asigură desvoltarea culturii poporului român şi a culturii minorităţilor naţionale, socialistă în conţinut, naţională în formă ;
k) veghează la aplicarea şi respectarea Constituţiei şi legilor Republicii Populare Române, ele fiind expresia voinţei şi intereselor poporului muncitor.
Respectarea şi aplicarea întocmai a Constituţiei şi a legilor ţării este datoria principală a fiecărei instituţii de stat şi a fiecărui cetăţean, ele fiind obligatorii pe întreg teritoriul Republicii.
ART. 18. Republica Populară Română are următoarea împărţire ad-ministrativ-teritorială :
Regiunile : Arad, Bacău, Baia Mare, Bârlad, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Hunedoara, laşi, Oradea, Piteşti, Ploeşti, Stalin, Suceava, Timişoara, Regiunea Autonomă Maghiară.
ART. 19. Regiunea Autonomă Maghiară a Republicii Populare Române este formată d'n teritoriul locuit de populaţia compactă maghiară secuiască şi are conducere administrativă autonomă, aleasă de populaţia Regiunii Autonome.
Regiunea Autonomă Maghiară cuprinde raioanele : Ciuc, Gheorgheni, Odorhei, Reghin, Sângeorgiu de Pădure, Sf. Ghearghe, Târgu-Mureş, Târ-gu-Săeuese, Topi iţa.
Centrul administrativ al Regiunii Autonome Maghiare este oraşul Târgu-Mureş.
ART. 20. Legile Republicii Populare Române, hotărîrile şi dispoziţiile organelor centrale ale statului sunt obligatorii pe teritoriul Regiunii Autonome Maghiare.
ART. 21. Regulamentul Regiunii Autonome Maghiare este elaborat de Sfatul Popular al Regiunii Autonome şi supus spre aprobare Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române.
Capitolul III.
ORGANUL SUPREM AL PUTERII DE STAT A REPUBLICII POPULARE ROMANE
ART. 22. Organul suprem al puterii de stat a Republicii Populare Române este Marea Adunare Naţionala a Republicii Populare Române.
CONSTITUŢIA REPUBLICII POPULARE ROMANE
23
ART. 23. Marea Adunare Naţională este unicul organ legiuitor al Republicii Populare Române.
ART. 24. Marea Adunare Naţională are în competenţa sa directă :
a) alegerea Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române ;
b) formarea Guvernului Republicii Populare Române; ic) modificarea Constituţiei;
d) chestiunile războ:ului şi ale păcii ;
e) stabilirea planurilor economiei naţionale ;
f) aprobarea bugetului de stat, a încheierii exerciţiilor bugetare şi stabilirea impozitelor şi veniturilor destinate bugetului statului ;
g) stabilirea numărului de ministere, denumirea, contopirea şi desfiinţarea de ministere ;
h) modificarea împărţirii pe regiuni a teritoriului Republicii Populare Române ;
i) acordarea amnistiei;
j)  controlul general asupra aplicării Constituţiei.
ART. 25. Marea Adunare Naţională este aleasă de către oamenii muncii, cetăţeni ai Republicii Populare Române, pe circumscripţii electorale, câte un deputat la 40.000 locuitori.
Marea Adunare Naţională se alege pe timp de 4 ani.
ART. 26. O lege se socoteşte adoptată dacă e votată de majoritatea simplă a Marii Adunări Naţionale.
ART. 27. După adoptarea legilor de către Marea Adunare Naţională, ele sunt semnate de Preşedintele şi de Secretarul Prezidiului şi publicate în Buletinul Oficial al Marii Adunări Naţionale.
îndeplinirea leg:,Ior adoptate de Marea Adunare Naţională este obligatorie pentru toţi cetăţenii Republicii Populare Române.
ART. 28. Sesiunile Marii Adunări Naţionale se ţin de două ori pe an. Convocarea Marii Adunări Naţionale se face de către Prezidiul Marii Adunări Naţionale.
ART. 29. Marea Adunare Naţională poate fi convocată în sesiuni extraordinare de către Prezidiul Marii Adunări Naţionale, sau la cererea cel puţin a unei treimi din numărul total al deputaţilor.
ART. 30. Marea Adunare Naţională îşi alege în fiecare legislatură un Preşedinte şi doi Vioe-preşedinţi, oare conduc şedinţele Marii Adunări Naţionale conform cu regulamentul .interior de funcţionare.
ART. 31. Marea Adunare Naţională validează mandatele deputaţilor
aleşi.
In vederea verificării oondiţiunilor în care s'a desfăşurat alegerea fiecărui deputat, Marea Adunare Naţională alege o comisie de validare. Această comisie supune raportul său aprobării Marii Adunări Naţionale, care hotărăşte validarea sau anularea alegerii fiecărui deputat.
ART. 32. Marea Adunare Naţională poate numi comisii de anchetă şi revizie în diverse probleme.
Toate organele şi funcţionarii de stat au obligaţia să pună la dispoziţia acestor comisii informaţiile şi documentele necesare.
Marea Adunare Naţională stabileşte pentru iiecare comisie în parte împuternicirile şi modul ei de activitate.
ART. 33. Fiecare deputat are dreptul de a pune întrebări s,au de a interpela Guvernul ori pe miniştri în parte. Guvernul sau ministrul întrebat are obligaţia de a răspunde verbal sau in scris, în termen de cel mult 3 zile.
24
CONSTITUŢIA REPUBLICII POPULARE ROMANE
ART. 34. Niciun ■deputat al Marii Adunări Naţionale nu poate ti trimis în judecată şi nu poate îi arestat fără încuviinţarea Marii Adunări Naţionale, în timpul sesiuni lor, iar între sesiuni —• a Prezidiului Marii Adunări Naţionale.
ART. 35. Marea Adunare Naţională a Republicii Populare Române alege Prezidiul Marii Adunări Naţionale, compus dintr'un Preşedinte, doi Vice-preşedinţi, un Secretar şi treisprezece membri.
ART. 36. Prezidiul Marii Adunări Naţionale răspunde de toată activitatea sa în faţa Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române.
ART. 37. Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române are următoarele atribuţiuni :
a) convoacă în sesiuni Marea Adunare Naţională ;
b) emite decrete ;
c) interpretează legile în vigoare în   Republica Populară Română ;
d) hotărăşte consultarea poporului (referendum) ;
e) anulează hotărîrile şi dispoziţiunile Consiliului de Miniştri, când acestea nu sunt conforme legilor ;
f) în intervalul dintre sesiunile Marii Adunări Naţionale, revocă din funcţiuni şi numeşte miniştri în Guvern la propunerea Preşedintelui Consiliului de Miniştri şi cu aprobarea ulterioară a Marii Adunării Naţionale;
g) institue decoraţiile, medaliile şi titlurile onorifice ale Republicii Populare Române;
h) conferă decoraţiile, medaliile şi titlurile onorifice ale Republicii Populare Române; stabileşte gradele militare, rangurile diplomatice şi alte titluri speciale ;
i) în intervalul dintre sesiunile Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române, la propunerea Guvernului, declară starea de război în cazul unei agresiuni armate îndreptate împotriva Republicii Populare Române sau împotriva unui alt stat, faţă de care Republica Populară Română are obligaţiuni de apărare mutuală ce decurg din tratatele internaţionale ;
j) numeşte şi revocă pe comandantul suprem al forţelor armate ale Republicii Populare Române ;
k) declară mobilizarea parţială sau generală ;
1)  exercită dreptul de graţiere şi comutare a pedepselor ;
■m) ratifică şi denunţă tratatele internaţionale ale Republicii Populare Române ;
n) acreditează şi recheamă pe reprezentanţii plenipotenţiari ai Republicii Populare Române în statele străine ;
o) primeşte scrisorile de acreditare şi de rechemare ale reprezentanţilor diplomatici ai statelor străine, acreditaţi pe lângă Prezidiu ;
p) în interesul apărării Republicii Populare Române sau al asigurării ordinei publice şi securităţii statului, proclamă în unele localităţi sau pe întreg teritoriul ţării starea excepţională.
ÂRT. 38. Mandatul Marii Adunări Naţionale încetează la expirarea termenului pentru care a fost aleasă.
ART. 39. După expirarea mandatului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române, Prezidiul Marii Adunări Naţionale fixează noi alegeri în termen de cel mult trei luni, socotite dela ziua expirării mandatului Marii Adunări Naţionale.
Prezidiul în funcţiune îşi păstrează împuternicirile sale până la alegerea noului Prezidiu de către noua Mare Adunare Naţională a Republicii Populare Române.
CONSTITUŢIA REPUBLICII POPULARE ROMANE
25
ART. 40. Ln caz de război sau în cazul altor împrejurări excepţionale, Marea Adunare Naţională poate să-şi prelungească mandatul pentru timpul cât va dura starea excepţională.
ART. 41. Marea Adunare Naţională nou aleasă este convocată de către Prezidiul în funcţiune, în termen de cel mult trei luni după alegeri.
Capitolul IV.
ORGANELE ADMINISTRAŢIEI DE STAT ALE REPUBLICII POPULARE ROMANE
ART. 42. Organul suprem executiv şi de dispoziţie al puterii de stat a Republicii Populare .Române este Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române.
ART. 43. Consiliul de Miniştri este constituit de către Marea Adunare Naţională a Republxii Populare Române şi este format din :
Preşedintele Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române ;
Viee-preşedinţii Consiliului de Miniştri al Republicii Populare române ;
Preşedintele Comitetului de Stat al Planificării ; Preşedintele Comisiei Controlului de Stat; Miniştrii Republicii Populare Române ; Preşedintele Comitetului de Stat al Aprovizionării ; Preşedintele Comitetului   de Stat pentru   Colectarea Produselor Agricole ;
Preşedintele Comitetului învăţământului Superior ; Preşedintele Comitetului pentru Cinematografie ; Preşedintele Comitetului pentru Artă.
ART. 44. Consiliul de Miniştri este răspunzător şi dă socoteală de activitatea sa în faţa Marii Adunări Naţionale, iar în intervalul dintre sesiunile Marii Adunări Naţionale — în faţa Prezidiului Marii Adunări Na-• ţionale.
ART. 45. Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române emite hotărâri şi dispoziţii pe baza legilor în vigoare sau în vederea 'aplicării lor şi controlează executarea acestora.
ART. 46. Aplicarea hotărîrilor şi dispoziţiilor Consiliului de Miniştri al Republicii Populare (Române este obligatorie pe întreg teritoriul Republicii Populare Române.
ART. 47. Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române are următoarele atribuţii:
a) coordonează şi îndrumează activitatea ministerelor şi a celorlalte instituţii subordonate lui ;
b) ia măsuri pentru realizarea planului economiei naţionale, a bugetului statului şi în vederea consolidării sistemului bănesc şi de credit;
c) ia măsuri în vederea asigurării ordinei publice, apărării intereselor statului şi ocrotirii drepturilor cetăţenilor ;
d) exercită conducerea generală în domeniul relaţiilor cu statele străine;
e) fixează contingentele anuale de cetăţeni care urmează să fie chemaţi la îndeplinirea serviciului militar activ ; conduce organizarea generală a forţelor armate ale ţării ;
26
CONSTITUŢIA REPUBLICII POPULARE ROMANE
f) înfiinţează, după necesităţi, comitete şi comisii speciale, precum şi direcţii generale pe lângă Consiliul de Miniştri pentru probleme economice, culturale, juridice şi militare.
ART. 48. Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române poate anula ordinele şi instrucţiunile miniştrilor neconforme legilor şi hotărîrilor Consiliului de Miniştri.
ART. 49. In limitele competenţei ministerelor, pe care le conduc, Miniştrii dau ordine şi instrucţiuni pe baza şi în vederea aplicării legilor în vigoare, a hotărîrilor şi dispoziţiunilor Consiliului de Miniştri, controlând executarea lor.
ART. 50. Ministerele Republicii Populare Române sunt următoarele :
Ministeru Ministeru Ministeru
Ministeru Ministeru
Ministeru Ministeru Ministeru Ministeru Ministeru Ministeru Ministeru Ministeru Ministeru Ministeru Ministeru Ministeru Ministeru Ministeru Ministeru Ministeru Ministeru Ministeru Ministeru Ministeru Ministeru Ministeru Ministeru
de Stat ; şi Industriei
ocale
Afacerilor Externe ; Afacerilor Interne ; Agriculturii; Comerţului Exterior ; Comerţului Interior ;
Construcţiilor şi al Industriei Materialelor de Construcţii; Cultelor ;
Energiei Electrice şi al Industriei Electrotehnice ; Finanţelor ; Forţelor Armate ; Gospodăriilor Agricole Gospodăriei Comunale Gospodăriei Silvice ; Industriei Alimentare ; Industriei Cărnii, Peştelui Industriei Cărbunelui; Industriei Chimice ; Industriei Metalurgice ; Industriei Petrolului ; Industriei Lemnului, Hârtiei şi Celulozei ; Industriei Uşoare ; învăţământului Public ; Justiţiei ;
Poştelor şi Telecomunicaţiilor ; Prevederilor Sociale ; Sănătăţii ;
Securităţii Statului ; Transporturilor.
şi Laptelui ;
Capitolul V.
ORGANELE LOCALE ALE PUTERII DE STAT
ART. 51. Organele puterii de stat în regiuni, raioane, oraşe şi comune sunt Sfaturile Populare ale oamenilor muncii dela oraşe şi sate.
ART. 52. Sfaturile-Populare se compun din deputaţi aleşi pe timp de doi ani de către oamenii muncii, cetăţeni ai Republicii Populare Române, din regiunea, raionul, oraşul şi comuna respectivă.
Normele de reprezentare în Sfaturile Populare se stabilesc prin lege. ART. 53. Sfaturile Populare îndrumă munca organelor administrative
CONSTITUŢIA REPUBLICII POPULARE ROMANE
27
subordonate lor, conduc activitatea locală pe tărâm economic şi cultural, asigură menţinerea ordinei publice, respectarea legilor şi ocrotirea drepturilor cetăţenilor, întocmesc bugetul local.
ART. 54. Sfaturile Populare organizează participarea activă a oamenilor muncii la conducerea treburilor de stat şi obşteşti şi la opera de construire a socialismului.
ART. 55. Sfaturile Populare iau hotărîri şi dau dispoziţii în limitele drepturilor ce le sunt acordate prin legile Republicii Populare Române.
ART. 56. Organele executive şi de dispoziţie ale Sfaturilor Populare regionale, raionale, orăşeneşti şi comunale sunt Comitetele Executive alese de deputaţii Sfaturilor Populare şi sunt alcătuite din Preşedinte, Vice-pre-şedinţi, Secretar şi membri.
ART. 57. Organul puterii de stat al Regiunii Autonome Maghiare este Sfatul Popular al Regiunii Autonome.
Organul executiv şi de dispoziţie al Sfatului Popular al Regiunii Autonome Maghiare este Comitetul Executiv ales de el.
ART. 58. Sfatul Popular al Regiunii Autonome Maghiare este ales după normele stabilite de lege, pe timp de 2 ani, de către oamenii muncii din Regiunea Autonomă, cetăţeni ai Republicii Populare Române.
ART, 59. Organul executiv şi de dispoziţie al Sfaturilor Populare din comunele mici este alcătuit din Preşedinte, Vice-preşedinte şi Secretar, aleşi de deputaţii Sfatului Popular respectiv.
ART. 60. Organele executive şi de dispoziţie ale Sfaturilor Populare dau socoteală de activitatea lor atât Sfatului Popular care le-a ales, cât şi Comitetului Executiv al Sfatului Popular imediat superior.
ART. 61. Sfaturile Populare regionale, raionale şi orăşeneşti organizează secţiuni ale Comitetelor Executive.
Organizarea, modul de funcţionare şi activitatea secţiunilor sunt determinate prin lege.
ART. 62. Secţiunile Comitetelor Executive ale Sfaturilor Populare sunt subordonate atât Sfatului Popular şi Comitetului Executiv pe lângă care funcţionează, cât şi secţiunii corespunzătoare a Comitetului Executiv al Sfatului Popular imediat superior şi Ministerelor respective.
ART. 63. După expirarea mandatului Sfaturilor Populare, Comitetele Executive îşi păstrează atribuţiile până la constituirea noilor organe executive de către Sfaturile Populare nou alese.
Capitolul VI.
INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI ŞI PROCURATURA
ART. 64. Justiţia în Republica Populară Română se înfăptueşte de către Tribunalul Suprem al Republicii Populare Române, Tribunalele regionale şi Tribunalele populare, precum şi de către instanţele judecătoreşti speciale, înfiinţate prin lege.
Organizarea, competenţa şi procedura tribunalelor sunt stabilite prin
lege.
ART. 65. Tribunalele apără regimul de democraţie populară şi cuceririle poporului muncitor ; asigură legalitatea populară, proprietatea obştească şi drepturile cetăţenilor.
ART. 66. Judecarea proceselor, la toate instanţele, se face cu participarea asesorilor populari, afară de cazurile când legea   dispune altfel.
28
CONSTITUŢIA REPUBLICII POPULARE ROMANE
ART. 67. Tribunalul Suprem al Republicii Populare Române este ales de Marea Adunare Naţională pe termen de cinci ani.
Judecătorii şi asesorii populari sunt aleşi în conformitate cu procedura stabilită prin lege.
Prin lege este stabilită şi numirea judecătorilor în instanţele speciale.
ART. 68. In Republica Populară Română, procedura judiciară se face în limba română, asigurându-se în regiunile şi raioanele locuite de populaţie de altă naţionalitate decât cea română folosirea limbii materne a acelei populaţii.
Părţilor, care nu vorbesc limba în care se face procedura judiciară, li se asigură posibilitatea de a lua cunoştinţă, prin traducător, de piesele dosarului, precum şi dreptul de a vorbi în instanţă şi a pune concluziuni în limba maternă.
ART. 69. In toate instanţele judecata este publică, în afară de cazurile prevăzute de lege.
Acuzatului i se garantează dreptul de apărare.
ART. 70. Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
ART. 71. Tribunalele pronunţă   hotărîrile lor în numele poporului.
ART. 72. Tribunalul Suprem al Republicii Populare Române exercită supravegherea activităţii judiciare a tuturor instanţelor judecătoreşti din Republica Populară Română.
ART. 73. Procurorul General al Republicii Populare Române exercită supravegherea superioară a respectării legilor de către Ministere şi celelalte organe centrale, de către organele locale ale puterii şi administraţiei de stat, precum şi de către funcţionarii şi ceilalţi cetăţeni.
ART. 74. Procurorul General al Republicii Populare Române este numit de Marea Adunare Naţională pe termen de cinci ani.
Locţiitorii Procurorului General al Republicii Populare Române şi procurorii unităţilor locale ale Procuraturii sunt numiţi dc Procurorul General pe termen de patru ani.
ART. 75. Procurorul General răspunde faţă de Marea Adunare Naţională a Republicii Populare Române, şi — în intervalul dintre sesiuni — faţă de Prezidiul Marii Adunări Naţionale şi faţă de Consiliul de Miniştri.
ART. 76. Organele Procuraturii sunt independente de organele locale, subordonându-se numai Procuratorului General al Republicii Populare Române.
Capitolul VII.
DREPTURILE ŞI DATORIILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR
ART. 77. Cetăţenilor Republicii Populare Române le este asigurat dreptul la muncă, adică dreptul de a căpăta o muncă garantată şi plătită potrivit cu cantitatea şi calitatea ei.
Dreptul la muncă este garantat prin existenţa şi dezvoltarea formaţiunii socialiste a economiei naţionale, prin creşterea neîntreruptă şi sistematică a forţelor de producţie în Republica Populară Română, prin înlăturarea posibilităţii crizelor economice şi prin lichidarea şomajului.
ART. 78. Cetăţenii Republicii Populare Române au dreptul la odihnă.
Dreptul la odihnă este asigurat prin : stabilirea zilei de muncă de 8 ore pentru muncitori şi funcţionari ; reducerea zilei de muncă sub 8 ore
CONSTITUŢIA REPUBLICII POPULARE ROMANE
29
pentru anumite profesiuni cu condiţii de muncă grele şi pentru secţii cu condiţii de muncă deosebit de grele ; stabilirea de concedii anuale plătite pentru toţi muncitorii şi funcţionarii ; punerea la dispoziţia oamenilor muncii a caselor de odihnă, sanatoriilor şi instituţiilor de cultură.
ART. 79. Cetăţenii Republicii Populare Române au dreptul la asigurare materială la bătrâneţe, în caz de boală sau incapacitate de muncă.
Acest drept este garantat prin dezvoltarea largă a asigurărilor sociale ale muncitorilor,şi funcţionarilor, pe socoteala statului, prin asistenţa medicală gratuită acordată celor ce muncesc şi prin punerea staţiunilor balneare şi climaterice la dispoziţia oamenilor muncii.
ART. 80. Cetăţenii Republicii Populare Române au dreptul la învăţătură.
Acest drept este asigurat prin învăţământul elementar general, obligatoriu şi gratuit ; prin sistemul burselor de stat acordate studenţilor şi elevilor merituoşi din şcolile învăţământului superior, mediu şi elementar ; prin organizarea pe lângă întreprinderi industriale, gospodării agricole de stat, staţiuni de maşini şi tractoare şi gospodării agricole colective a învăţământului profesional gratuit pentru cei ce muncesc.
învăţământul de toate gradele este învăţământ de stat.
Statul se îngrijeşte de dezvoltarea ştiinţei, literaturii şi artei.
ART. 81. Oamenilor muncii, cetăţeni ai Republicii Populare Române, fără deosebire de naţionalitate sau rasă le este asigurată deplina egalitate de drepturi în toate domeniile vieţii economice, politice şi culturale.
Orice fel de îngrădire directă sau indirectă a drepturilor oamenilor muncii, cetăţeni ai Republicii Populare Române, stabilirea de privilegii directe sau indirecte pe temeiul rasei sau al naţionalităţii cărora le aparţin cetăţenii, orice manifestare de şovinism, ură de rasă, ură naţională sau propagandă naţionalistă şovină este pedepsită de lege.
ART. 82. In Republica Populară Română se asigură minorităţilor naţionale folosirea liberă a limbii materne, învăţământul de toate gradele în limba maternă, cărţi, ziare şi teatre în limba maternă. In raioanele locuite şi de populaţii de altă naţionalitate decât cea română, toate organele şi instituţiile vor folosi oral şi scris şi limba naţionalităţilor respective şi vor face numiri de funcţionari din rândul naţionalităţii respective sau al altor localnici care cunosc limba şi felul de trai al populaţiei locale.
ART. 83. Femeia în Republica Populară Română are drepturi egale cu ale bărbatului în toate domeniile vieţii economice, politice, de stat şi culturale.
Femeia are drepturi egale cu ale bărbatului la muncă, salariu, odihnă, asigurare socială şi învăţământ.
Statul ocroteşte căsătoria şi familia şi apără interesele mamei şi copilului. Statul acordă ajutor mamelor cu mulţi copii şi mamelor singure, concedii cu plata salariului femeilor însărcinate ; organizează maternităţi, creşe şi cămine de copii.
ART. 84. Libertatea de conştiinţă este garantată tuturor cetăţenilor Republicii Populare Române.
Cultele religioase sunt libere să se organizeze şi pot funcţiona liber. Libertatea exercitării cultelor religioase este garantată tuturor cetăţenilor Republicii Populare Române.
Şcoala este despărţită de biserică. Nicio confesiune, congregaţie sau comunitate religioasă nu poate deschide sau întreţine instituţii de învăţământ general, ci numai şcoli speciale pentru pregătirea personalului cultului.
Modul de organizare şi funcţionare a cultelor religioase se reglementează prin lege.
30
CONSTITUŢIA REPUBLICII POPULARE ROMANE
ART. 85. In conformitate cu interesele celor ce muncesc şi în vederea întăririi regimului de democraţie populară, cetăţenilor Republicii Populare Române li se garantează prin lege :
a) libertatea cuvântului ;
b) libertatea presei ;
c) libertatea întrunirilor şi a meetingurilor ;
d) libertatea cortegiilor şi a demonstraţiilor de stradă.
Aceste drepturi sunt asigurate punându-se la dispoziţia maselor muncitoare şi organizaţiilor lor tipografiile, depozitele de hârtie, clădirile publice, străzile, mijloacele de > comunicaţii şi alte condiţii materiale necesare exercitării acestor drepturi.
ART. 86. In conformitate cu interesele celor ce muncesc şi în scopul desvoltării activităţii politice şi obşteşti a maselor populare, cetăţenilor Republicii Populare Române li se asigură dreptul de asociere în organizaţii obşteşti, în sindicate profesionale, uniuni cooperatiste, organizaţii de femei, de tineret, organizaţii sportive, asociaţii culturale, tehnice şi ştiinţifice.
Orice asociaţie cu caracter fascist sau antidemocratic este interzisă. Participarea la astfel de asociaţii este pedepsită de lege.
Cetăţenii cei mai activi şi cei mai conştienţi din rândurile clasei muncitoare şi din rândurile celorlalte pături de oameni ai munci'i se unesc în Partidul Muncitoresc Român, detaşamentul de avangardă al oamenilor muncii în lupta pentru întărirea şi dezvoltarea 'regimului de democraţie populară şi pentru construirea societăţii socialiste.
Partidul Muncitoresc Român este forţa conducătoare atât a organizaţiilor celor ce muncesc, cât şi a organelor şi instituţiilor de stat. In' jurul lui se strâng laolaltă toate organizaţiile celor ce muncesc din Republica Populară Română.
ART. 87. Cetăţenilor Republicii Populare Române le este garantată inviolabilitatea persoanei.
Nimeni nu poate fi arestat decât pe baza hotărîrii tribunalului sau a procurorului, conform prevederilor legii.
ART. 88. Inviolabilitatea domiciliului cetăţenilor şi secretul corespondenţei sunt ocrotite de lege.
ART. 89. Republica Populară Română acordă drept de azil cetăţenilor străini urmăriţi pentru apărarea intereselor celor ce muncesc, pentru activitate ştiinţifică, pentru participare la lupta de eliberare naţională sau de apărare a păcii.
ART. 90. Fiecare cetăţean al Republicii Populare Române este dator să respecte Constituţia şi legile Statului de democraţie populară ; să păzească, să întărească şi să dezvolte proprietatea obştească socialistă ; să respecte disciplina muncii ; să contribue activ la întărirea regimului de democraţie populară şi la propăşirea economică şi culturală a ţării.
ART. 91. Serviciul militar este obligatoriu. Serviciul militar în rândurile Forţelor Armate ale Republicii Populare Române este o îndatorire de onoare a cetăţenilor Republicii Populare Române.
ART. 92. Apărarea Patriei este datoria sfântă a fiecărui cetăţean al Republicii Populare Române. Trădarea de Patrie, călcarea jurământului, trecerea de partea inamicului, aducerea de prejudicii capacităţii de apărare a statului, spionajul constitue crimele cele mai grave faţă de popor şi de stat şi sunt pedepsite de lege cu toată asprimea.
CONSTITUŢIA REPUBLICII POPULARE ROMANE 31
Capitolul VIII. SISTEMUL ELECTORAL
ART. 93. Alegerile de deputaţi pentru Marea Adunare Naţională şi pentru Sfaturile Populare se fac prin vot universal, egal, direct şi secret.
ART. 94. Alegerile de deputaţi se fac prin vot universal. Toţi oamenii muncii, cetăţeni ai Republicii Populare Române, care au împlinit vârsta de 18 ani, fără deosebire de rasă sau naţionalitate, sex, religie, grad de cultură, profesiune sau durata domicilierii, au dreptul de a lua parte la alegerea deputaţilor, cu excepţia alienaţilor, a persoanelor condamnate prin hotărîre judecătorească la pierderea dreptului electoral şi a celor declaraţi nedemni prin lege.
Poate fi ales deputat al Marii Adunări Naţionale şi al Sfaturilor Populare oricare om al muncii, cetăţean al Republicii Populare Române cu drept de vot, care a împlinit vârsta de 23 ani.
ART. 95. Alegerile de deputaţi se fac prin vot egal. Toţi oamenii muncii, cetăţeni ai Republicii Populare Române, iau parte la alegeri în condiţii egale şi fiecare are dreptul la un singur vot.
ART. 96. Femeile au dreptul de a alege şi de a fi alese în Marea Adunare Naţională şi în Sfaturile Populare la fel cu bărbaţii.
ART. 97. Cetăţenii aflaţi în rândurile Forţelor Armate ale Republicii Populare Române au dreptul de a alege şi a fi aleşi, la fel ca toţi oamenii muncii, cetăţeni ai Republicii Populare Române.
ART. 98. Alegerile de deputaţi se fac prin vot direct. La alegerile pentru Marea Adunare Naţională şi pentru toate Sfaturile Populare, oamenii muncii, cetăţeni ai Republicii Populare Române, participă în mod nemijlocit, prin vot direct.
ART. 99. Alegerile de deputaţi se fac prin vot secret.
ART. 100. Candidaturile pentru alegerea deputaţilor se depun pe circumscripţii electorale, după normele stabilite prin lege.
Dreptul de a depune candidaturi este asigurat tuturor organizaţiilor oamenilor muncii : organizaţiilor Partidului Muncitoresc Român, sindicatelor profesionale, cooperativelor, organizaţiilor de tineret şi altor organizaţii de masă, precum şi asociaţiilor culturale.
ART. 101. Fiecare deputat este obligat să dea socoteală în faţa alegă lorilor de activitatea sa şi de aceea a organului ales din care face parte.
Deputatului i se poate retrage oricând mandatul, în urma hotărîrii majorităţii alegătorilor, luată în conformitate cu procedura fixată de lege.
Capitolul IX.
STEMA, DRAPELUL ŞI CAPITALA REPUBLICII POPULARE ROMÂNE
ART. 102. Stema Republicii Populare Române reprezintă munţi împăduriţi, deasupra cărora se ridică soarele. In partea stângă a stemei se află o sondă. Stema este încadrată de o cunună de spice de grâu. In partea de sus a stemei se află o stea în cinci colţuri. In partea de jos a stemei, spicele sunt înfăşurate într'o panglică tricoloră pe care sunt scrise literele R.P.R.
ART. 103. Drapelul Republicii Populare Române poartă culorile roşu,
32
CONSTITUŢIA REPUBLICII POPULARE ROMANE
galben şi albastru, aşezate vertical cu albastrul lângă lancie. In mijloc este aşezată stema Republicii Populare Române.
ART. 104. Capitala Republicii Populare Române este oraşul Bucureşti.
Capitolul X.
PROCEDURA DE MODIFICARE A CONSTITUŢIEI REPUBLICII POPULARE ROMÂNE
ART. 105. Constituţia Republicii Populare Române poate fi modificată numai prin lege votată de Marea Adunare Naţională.
Proiectul de lege asupra modificării Constituţiei se consideră adoptat dacă a fost votat de cel puţin două treimi din numărul total al membrilor Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române.
VERONICA PORUMBACO
PRIETENIA
Cinci puşti pe-o stradă. Şapte pe cealaltă. Eu, cât o şchioapă. Tu, în fruntea lor. Răsbind la greu, vitează şi înaltă, pe mine mă luai ca ajutor.
Noi ne jucam prin locurile-aceste... Prietenia s'a pecetluit când, în război, un stol de manifeste pe stradă împreună-am împărţit.
Nu semănăm la fire, nici la faţă ; doar lupta pe-amândouă ne crescu tovarăşe, prietene pe viaţă, cum suntem până astăzi eu şi tu.
Ne-am despărţit pe urmă: şi ţi-aş spune că anii prea încet voiau să treacă. Un inginer creştea în Uniune din vechea mea tovarăşă de joacă.
La'ntoarcere şi eu am fost la gară, să te aştept. Tu te-ai oprit din mers spunându-mi: „Şi acolo'n câte-o seară, te regăseam în cântec, într'un vers."
Trei săptămâni tu mi-ai vorbit, Maria, de anii tăi de studii'n Leningrad. Nu ne mai povesteam copilăria, ci zilele ce-aveau să-şi taie vad.
Ne regăseam. O vorbă ori cealaltă îmi amintea de drumul început. Răsbind la greu, vitează, — mai înaltă învăţătura nouă te-a crescut.
3 — Viaţa Românească — c. 3483
VERONICA PORUMBACU
Şi-ai fost triniisă'n alt oraş... De-un timp Craiova mai aproape mi se pare. Eraţi abia vreo zece'n primul schimb de absolvenţi. Uzina de motoare
se mai clădea. Dar lucrul se încinse.
In hală-aveaţi tovarăşi sute, mii.
Prin truda lor, metodele deprinse de voi, au devenit izvoare vii.
Ştergând cu greu — ca de pe fier rugina -
rutina, un vrăjmaş neîmpăcat,
în două săptămâni răzbi uzina
un plan pe-o lună. Mulţi v'au întrebat:
— Dar cum aţi isbutit ? Şi cum vi-e felul ? Că sunteţi zece inşi. Atâta doar".
— „Ba nu, le-ai spus. Dacă strigaţi apelul, cu noi răspund şi Bâcov şi Kotlear,
Bortkevici şi Voroşin, Jandarova, şi cel ce ne trimise din Ural noi strunguri sovietice'n Craiova, dragline uriaşe pe Canal..."
Ce-ai spus, îmi sună încă în ureche. Prin simţământul proaspăt, mai bogat, crescu prietenia-aceasta veche ce'n jocurile noastre s'a iegat.
Răspunsul tău eu l-am citit, Marie, într'un ziar, atent de-atunci păstrat. De ani simţim mereu prezenţa vie a celor ce cu drag te-au învăţat.
Ei, ce-au unit cu Volga vechiul Don, şi'n G orc hi vor zidi hidrocentrale alăturea-s de fiecare om în ţara mea, şi'n gândurile taie.
Şi când primiţi întâiul steag pe ţară, se bucură şi ei de-această zi.
...Tu, mai aproape-mi eşti ca prima oară, prietenă de când eram copii !
FATA DE MINER
CANDIDATE
FATA DE MINER
Era în colonie, sus, în sat o casă, o'ncăpere şi un pat.
Au fost odată trei bărbaţi. Şi când veneau din schimb, cădeau buştean, pe rând,
iar patul, cu un om ori celălalt, păstrase aşternutul veşnic cald.
Dar într'o noapte-amară, cei doi fraţi pieriră'n galerie, înnecaţi,
şi ie urmă şi mama. In curând rămase tatăl singur pe pământ,
cu o fetiţă de vreo patru ani,
ce a crescut — cum cresc copiii-orfani.
Gătea pe plită, tatălui din mină. Apoi intră la vase, la cantină,
ca, abia azi s'audă valea toată întâia ceartă între ea şi tată:
— E mina noastră. Pot să dau cărbune! La cratiţă sunt bună, doar, pe lume ?
Să ştii că am să intru. Hotărît." EI îi prinsese mâna, zădărât,
şi-o scuturase-aproape să i-o frângă.
— Să faci, ce-ţi spun, fetiţa mea nătângă.
Dac'ar mai fi cei doi, n'aş sta deoparte. I-aş învăţa pikhamărul să-1 poarte.
Dar tu, răspunde, tu vrei, Caterină, s'aduci cu tine ceasul rău în mină ?"
Aşa'ncepu în casă prima ceartă
ce drumul lor părea să li-I despartă.
Aşa ? Părere doar. Vă'nchipuiţî
că se despart doi oameni buni, cinstiţi,
şi orice simţământ I-aruncă'n foc ? Nu ! Căutaţi duşmanul ia mijloc.
VERONICA PORUMBACU
Şi dacă şi-alţi mineri i-au dat dreptate, e c'au purtat ani lungi povara'n spate
de temeri, grele. — Nu din vina lor : ie strecurau chiar domnii'nşelător.
„...Minerii intră'n munţi. De-i scris în
soartă,
vor fi să iasă la'noptat pe poartă,
de nu, şi nenorocul are-o cheie: e ceasul rău, e poate o femeie."
In loc de aer, lămpi pentru control, protecţie când moartea da ocol,
cuvinte asvârleau şi explicaţii. Dece n'aveau o limbă înnecaţii ?
Vieţi de miner se mai găseau, grămadă. Doar la cărbune preţul să nu scadă.
Cât despre vinovat, cată-I aiurea : nu-i cel ce taie trunchiul, e securea !
...Şi Caterina, trebui deodată să'nfrunte galeria, — şi pe tată!
La început, bătrânu-o ocolise. Dar mai târziu, privirile-i deschise
o căutau prin armături de lemn, şi'n galerie trimeteau îndemn :
„Am crezut că e bătrână vechea mină sub ţărână, dar în drum eu am rămas . Mina'ntinereşte azi.
Vagonete, vagonete, vă grijeşte, vă pricepe şi vă leagă, vă desleagă, o fetiţă ce mi-e dragă.
Vagonete, vagonete, nu-mi umblaţi pe îndelete, dar de vă grăbiţi la vale, fiţi cu grijă, vi-e în cale, şi măruntă-i fata tatii, buna, îndrăsneaţa Cati".
Iar el răspunsul fetii-l auzi departe hăuind prin galerii :
FATA DE MINER
„Tată, nu vreau să rămân un vagonetar bătrân. Muntele vreau să-1 dărâm. Şi adâncul lui de piatră unde stau cărbunii'n vatră
cu-al lor luciu
ca de tuciu, într'o zi l-om domoli cu maşini fără pereche pentru mina asta veche."
...Vagonetar. Bun ajutor. Miner. Un comunist răzbate şi prin fier,
şi într'un an, aceiaşi Caterină răsbeşte muntele, cu o combină.
Îndemânarea fetei, în sfârşit,
un câmp mai larg de lucru şi-a găsit.
Şi să încerci măcar pentru o clipă să-i spui unui tovarăş din echipă :
„Femei în mină? Cum, o duc la greu ?" N'aş vrea să fiu atunci în locul tău !
„Ce ştii, că mi te bagi în vorbă, tu ? Ea pân'acuma trei mineri crescu.
Şi că lucrează pentru 53
crezi poate că e treabă de femei ?"
In schimb acum aş vrea să-ţi spun un lucr de care ca şi mine-ai să te bucuri:
Bunic şi tată au trudit în mina în care azi lucrează Caterina,
şi 'n încăperea cu un singur pat, trei generaţii 'ntregi s'au perindat,
iar patul, cu un om ori cu cellalt, păstrase aşternutul veşnic cald.
Dar din întreaga spiţă minerească, ea cea dintâi azi poate să-şi clădească
o casă nouă'n vechea colonie.
Ca ea, sunt câteva. Dar mâine-o mie.
VERONICA PORUMBACU
CE VA FI MÂINE
Aşa a fost: o fată de ţăran, — gonită de demult din satul său, să-şi caute o pâine la Bacău. Nicio bocjcea. Avere: şapte ani.
Cu-o mătură, abia putea răzbate S'adune tot bumbacul risipit. Ea n'ajungea măcar la jumătatea maşinii uriaşe de urzit.
„Inspectorul" striga patronu'n stradă. „Vrea iar bacşiş. Dar n'am să-i fac eu rost. Tu, piei, căţea!" Fetiţa, sub o ladă, abia mai cheuna în adăpost.
Aşa era atunci. Printr'o hârtie urzitul, la opt ani, era oprit, Dar şi la noi, ca'n orice colonie, mai lesne-au fost copiii de plătit.
Din colţul unde-ani lungi a tremurat, vedea'ntre şipci tot ce se desfăşoară. Şi autorităţile de stat de-aici le-a cunoscut întâia oară.
De-ar fi venit pe-aproape cineva,
tot printre şipci ar fi văzut sub ladă,
doi ochi pe care spaima îi mărea :
„Pierd lucrul. Ce mă fac ? M'aruncă'n stradă."
Cinsprece ani. Ea, tot măturătoare. „Vreau să urzesc, nu doar să umblu'n tină." Răspuns : o palmă grea. răsunătoare : „Să nu-ţi mai prind piciorul pe maşină."
Nu, amintirea n'a pălit nicicând, ca schija'n carne mai zvâcnea tăioasă, şi'n ţara'n toiul luptelor crescând, şi în uzina unde-i azi acasă.
Dar când porni întâia în marş rut, chiar iringurile-au prins altă culoare : fruntaşa'n muncă-apoi a priceput că vieţii noi, devine ursitoare.
Pe tinere le'ndrumă la urzit, cum creşte comunistul noi mlădiţe. Brigăzii-ar vrea să dea tot ce-a lipsit odinioară-aici unei fetiţe.
CE VA FI MAINE
La studii au trimiso. Deastădată curaj şi stăruinţă i se cer. Ce drum e dela fata — eri sub ladă, ia filatoarea — mâine inginer !
Fruntaşă-a fost şi-aici. De cum intrase ştiu şi'n facultate an de an, cu simţul treaz şi fără greş al clasei, cine-i prieten, cine e duşman.
De aceea-a a fost aleasă candidat de-atâţî tovarăşi. Şi de-aci 'nainte, printre-autorităţile de stat, ce astăzi ale noastre ea le simte,
va fi cum sunt acei ce'n zile grele
n'au şovăit o clipă'n lupta lor,
să scoată dintre şipci — şi din zăbrele —
fetiţa şi întregul ei popor.
PARASCHIVA
Nu-i staţie de tren. Şi-autobuzul străbate mai departe cucuruzul.
Mergeam acum trei ani. Pământ sărac, muncit doar de pălmaşi din veac în veac,
pe care nu se-adună'n patru ani cât grâu dă un hectar din Bărăgan.
Ascuns de după dealuri, la urcat nu bănuiam ce-aproape e un sat,
şi nici că-n drum spre sediul colectivei, am să citesc în ochii Paraschivei
o ură grea când vru să se oprească ca să-mi arate casa boierească.
„Nu ne-am atins de ea. Parcă ni-e greu. ...Aici mi-a omorît tot (neamul meu
Boierul de vreo şase ani fugit. Pe moşul meu aici 1-a căsăpit,
pe tata, şi pe fraţi, pe veri, pe unchi... Nu mi-a lăsat o ramură pe trunchi.
Eram copil. Dar între dealuri, toţi, am fost un codru tăbăciţi de hoţi,
VERONICA PORUMBACU
cu crengi tăiate-oricum, fără cruţare : păduri de cioturi mari, răzbunătoare.
...Mai plânge-un om. Dar când sunt douăzeci, pui mâna pe topor cu ochii seci.
Pe-atâţi i-a doborît ca răsculaţi ! Eu locul l-am ţinut Ia mulţi bărbaţi
în '907... Vino, vrei ?
Să facem un popas între ai mei".
In faţă, un chepeng ce scârţîia. Intrarăm — nu'n clădire, ci sub ea —
că'n loc de temelie Ia conac,
şi-au pus boierii temniţa din veac.
...Păienjeniş, ca'n beznele din basme. „Ii aruncau aicea după casne,
rostogoliţi din curte, rânduri-rânduri prin ochiul pivniţei ca nişte scânduri..."
Cât îmi vorbea, în casa boierească, pereţii începură să trosnească,
să geamă şi să sângere cumplit, să se ridice roşii'n asfinţit,
descoperind pe morţi din lespezi grele, în faţa mea şi-a călăuzei mele.
Şi parc'am fost, când pragul iar îl trec, în temniţa poporului întreg.
★
Şi-am înţeles dece nimic nu iartă femeia ce-a pierdut pe-ai săi sub piatră.
dar n'am crezut, să văd întoarsă-aci, o altă Paraschivă într'o zi.
Mă uit la chipul ei: acelaşi om e noul ajutor de agronom ?
Aceiaşi ochi, aceleaşi trăsături, săgeţile aceleiaşi vechi uri,
dar în conacul — azi laborator, — auzi şi glasul ei biruitor.
PARASCHIVA
Să calce pragul, nu-i mai este greu. Căci tot aici răzbună neamul său.
Din când în când, adevărat, coboară, în pivniţă pe nou zidita scară,
şi controlând rezerva de seminţe, această ucenică a ştiinţei
aude câte-un strigăt ce răzbate din zidurile-alt'dată blestemate.
dar şi ecourile ce-au rămas ii dau putere'n munca ei de azi
Când grâul cu trei spice din Cuban îl înveleşte azi în celofan,
când caută să vadă-apoi, atent, cât e aci'n pământ de rezistent,
când chibzueşte-un bun îngrăşământ, şi când rămâne serile'nvăţând
din cartea lui Miciurin, înţelegi ce dragă e comunei ei întregi,
şi cum se înzecesc pe vechiul loc puterile ascunse sub obroc.
Nu. N'a propus-o candidată satul pentru durerea ce-i răpi tot natul,
ci fiindcă la vârsta ei învaţă cu anii care vin mereu în faţă,
şi ştie : pe duşmăni nicicând nu-i iartă femeia ce-a pierdut pe-ai săi sub piatr
LET f ŢI A PAPU
PE POD, LA CERNAVODĂ
Pe pod, Ia Cernavodă, îl vedeţi: E dorobanţul înegrit de vreme. Bătrân ostaş, spre şesul cu scaieţi priveşti pe sub căciula ta cu pene.
Şi puşca grea la piept o strângi cu sete, — Iţi aminteşte ziua cunoscută, Când te-ai urcat, prin plumbi, la parapete şi-ai biruit la Plevna pe redută.
Plecat-ai, după cum ne povesteşti, De lângă plug, ciocane sau cuptoare, să sfarmi în luptă armiile turceşti, să fluture steag liber peste ţară.
Cu braţ trudit şi sufletul curat, n'aveai pământ, dar ţi-apărai moşia, — ca fraţii buni, într'ajutor ţi-au stat vitejii ce veniră din Rusia.
Căzut-ai la Smârdan sau Ia Vidin ? Desculţa mumă nu-ţi dădu sărutul; dar lângă pod te-au pus boieri haini şi'n moarte chiar să Ie păzeşti avutul.
Vedeai, bătut de pulberi şi de ploaie, Vânduta Dunăre purtând pe valuri cărbunii grei şi grânefe bălaie, bogatul rod al sondelor din dealuri,
Vedeai cum aurul şi truda ni se duc, gemeau copiii tăi sub grea povară, şi'nţelegeai că n'a scăpat de jug, ca'n visul tău, sărmana scumpă ţară.
PE POD, LA CERNAVODA
Dar domnii 'n bronz te-au ferecat ca'n lanţ... Să nu-ţi aprinzi mânia ta cumplită, Şi-ai stat înlănţuit, brav dorobanţ, An după an la Dunărea robită!
★
Ce freamăt răscoleşte unda văii ? Din somnul greu ai tresărit deodată, Când ţi-au strigat cu gias de foc flăcăii: „Sunat-au goarnele din August, tată !"
Oştean bătrân, şi tu mi te trezeşti să vezi feciorii fraţilor de arme ; Cu gândul treaz şi braţe voiniceşti Au învăţat cătuşele să-şi sfarme.
Din faţa lor fug spăimântate hoarde ; Trec tancuri grele, tunul crâncen bate ; ca macii'n câmp se'nvolbură stindarde, în vântul purtător de libertate.
★
Pe pod, părea că bronzul se mişcase :
— Ce flori pe deal, întineresc oraşul ?
— Nu-s flori ; crescut-au luminate case — cu glas voios mi-a dat răspuns ostaşul.
Nu ştii c'a noastră-i Dunărea acum ? Pământul liber apele-i sărută. Feciorii mei spre mare-i taie drum, Cresc oameni noi unde creştea cucută.
La fraţii mei de luptă mă gândesc. In fiii lor mai mândră le văd fiinţa — Mari meşteri dela Volga sau Kuzneţc Veniţi să-şi dăruiască iscusinţa.
In fund de apă drăgiîe se sbat; tot fraţii le-au trimis din depărtare. Rămâne valul Dunării curat, să'mpingă remorcherele spre mare.
Pe pod, privirea astăzi mi-o îndrept, spre cheiuri, unde largul port răsare. Dar arma, strânsă tot o ţin la piept, cu baioneta — scânteind în soare !
Nu e stârpită viţa de mişel făţarnici sau făţişi ce stau îa pândă; Veghia-voi aprig, lângă fiii mei. Nu vom cruţa tâlharii de osândă.
LETIŢIA PAPU
Şi dacă azi, privind către feciori, îmi creşte 'n piept mândria de părinte, E fiindcă ştiu că vechiul nostru dor Mi-I împlinesc în lupta lor fierbinte.
Precum pădurea falnică de brazi Crescut-a din sămânţa-ascunsă'n glie, In ne'nfricaţii luptători de azi, Zbucneşte însutit şi-a mea tărie.
N1C0LAE TĂU TU
ÎMPREUNĂ
Racheta viu ţâşni în noapte. Ne-am cunoscut la raza ei. Trecu un ordin scurt, în şoapte, Şi ochii scăpărau scântei.
Compania-ţi în bătălie Din Donbass, neoprit, venea, in stepa Dobrogei pustie Răzbeam, prin stânci, la Canara.
Ne-am încărcat, atent, arma'mpreună Şi, cot la cot, pornirăm la asalt. N'a fost pe mal mai aprigă furtună Şi nici vr'un val în mare mai înalt!
In zori când hoarda fuse aruncată, Tu sângele — îţi aminteşti ? — Ţi-ai şters cu mâneca decolorată A bluzei tale ostăşeşti.
Şi am fumat, pe rând, dintr'o ţigară Pe malul mântuit acum de moarte, Şi câte ne-am fi spus în calda vară... Dar n'a fost timp. Plecarăm mai departe.
★
Trecură ani... Pe-aceleaşi locuri Tu ai venit din nou la noi. S'aprinzi în cabluri mii de focuri Pe culme la Ovidiu II.
Ca şi la postul de comandă Te-apleci acuma pe compas Ca fericirea să se vadă Tot mai aproape cu-orice pas.
NICOLAE TAUTU
Un grup de tineri, de o parte, Aduc turbine pe şantier. Ei duc, prin muncă, mai departe Avântul luptelor de ieri.
Şi când scânteia sus, pe fire, Vesti izbânda fără de sfârşit , Fruntea ţi-ai şters cu mâneca subţir A salopetei tale, mulţumit.
Şi am aprins iar o ţigară Pe malul larg de becuri luminat, Şi strălucea în albul bec de-afară Racheta cea din noaptea de asalt.
★
Şi nu va fi nicicând sub zare Mai cald şi trainic, legământ Ca stropul nostru de sudoare Şi sângele din lupte, sfânt.
Şi-am înţeles că'n veşnicie Ne'nfrânţi purta-vom ia olalt' Şi salopeta albăstrie Şi bluza aspră de soldat .
LECJIA
Nu e de mult. Stam umăr lângă umăr, în bănci, studenţi de zeci şi zeci de neamuri Intrau fâşii de raze'n amfiteatru, prin crengile de tei de lângă geamuri.
Eram studenţi din plaiuri dunărene şi din pământul Chinei renăscut, şi învăţam din adevărul luptei ce drum avem şi noi de străbătut!
Şi'n lecţie parcă trecea prin faţă istoria desfăşurată'n ani. Avea o cicatrice profesorul (noi am aflat c'a fost şi partizan).
El a luptat sub flamura lui Stalin, cu tot poporul său viteaz în rând, în timp ce'n Stalingrad prin foc ostaşii o lume 'ntreagă apărau luptând.
...Vorbea despre pădurile de brazi, despre canalele din stepa arsă. Pământul se schimba sub ochii noştri, şi apele porneau pe cale'ntoarsă.
Vorbea despre înaltele baraje, şi despre mari şuvoaie de lumină, despre colhozuri mari, milionare, de munca tot mai spornică în mină.
El limpede vorbea, cu glasul cald, şi'nţelegeam adânca lui mândrie pentru înalta lege stalinistă, a oamenilor muncii  lege vie.
[ON SAFIR
Şi ea ne lumină şi nouă drumul. In ea găsim putere şi avânt. Şi fiecare pas e-un pas de luptă pe liberatul patriei pământ
...Iar dacă azi mi-aduc din nou aminte de lecţia de-atunci de neuitat, e pentrucă proiectul legii noastre îl văd de-aceleaşi raze luminat.
In el citim cu toţii drumul nostru şi dreptul nostru-adânc chezăşuit. ...De el aşi vrea să pot vorbi odată ca'n Moscova, profesorul iubit.
EMILIA CĂLDARARU
SOLIILE STUDENŢILOR DIN LUME
Eu, dragi prieteni, nu v'am mai văzut; E'ntâia oară-acum, la sesiune. Dar svâcnetul din inimă îmi spune Că totuşi nu de azi ne-am cunoscut.
Eu, dragi prieteni, nu vă ştiu pe nume ;
Ştiu totuşi fiecăruia povestea
Şi-mi amintesc în zilele acestea
De când vă ştiu şi cum vă ştiu anume.
De pildă, despre tine am aflat Din poza întâlnită'ntr'o revistă: De-atunci mă frige des privirea tristă A unui chip lovit şi sângerat.
Aşa a fost: In ceaţa dimineţii Te-au doborît „colegii" new-yorkezi, Cai îndrăznit tu, negrule, să crezi Că poţi răzbi în sala facultăţii.
Prieten japonez, şi despre tine Am veşti la care inima îmi plânge : O casă cu reclama „Strângem sânge", Am auzit că drumul ţi-l aţine.
Ştiu ! Foamea izbuteşte să te'mpingă Să intri şi să-ţi vinzi din tinereţe. — In Tokio acei ce vor să'nveţe Primesc câte-un dolar pentru-o siringă. —
Angele, Bertine sau oricum te-ar chema. Iţi ştiu şi ţie trudnicul coşmar ; L-am dibuit pe pagini de ziar ; In care încăpuse viaţa ta.
Viaţa Românească — c. 3483
50
EMILIA CALDARARU
Pe uşa locuinţei mici, umile,
Ştiu că ţi-ai scris de-un timp — „spălătoreasă",
Că râzi amar, trecându-ţi palma roasă
Pe diplomele tale inutile.
Iar despre tine ştiu că nu de mult Ai demonstrat la Frankfurt pentru pace, Şi mi-eşti prieten bun de-atunci încoace, Mă bucur că te văd şi te ascult.
Nu, n'o să uit nicicând cum ai răspuns
Călăilor ce pun din nou la cale
Să stingă tinereţea vieţii tale,
Cum le-ai strigat în faţă „Ohne uns!" *)
De câţiva ani, prietenă surată Din plaiurile Chinei desrobite, Ai învăţat că visele râvnite Se pot preface'n faptă-adevărată,
Şi ai păşit pe poarta facultăţii, Tu, mică textilistă din Pekin, Ducând cu tine zâmbetul senin Şi toată'nflăcărarea tinereţii.
Ce cald ţi-aş strânge mâna'n mâna mea, Prieten din Coreea depărtată ! Dar te-am aflat cu mâna sfârtecată, Şi iar m'a răscolit povestea ta.
Mi-atn amintit de plaiurile tale,
In care ard oraşe şi cătune,
Şi de Phenianul tău cu gropi comune,
In care creşte ura lângă jale.
Că unde-a fost deunăzi institutul, El, mârşavul călău american A izbutit să facă un maidan Şi-a măcinat şi hrubele, şi lutul.
... Fraţi sovietici, nu găsesc cuvinte S'arăt cât e de drept să vă numiţi Studenţii lumii cei mai fericiţi Şi mergătorii noştri înainte.
V'am urmărit pe săli de institute, La Leningrad, la Omsk şi Aşhabad, Şi când puneaţi pădurilor răsad, In Sudul cel cu arşiţe stătute.
*) „Fără noi" — strigătul de protest al poporului german, împotriva războiului plănuit de americani.
SOLIILE STUDENŢILOR DIN LUME
Pe squarul nou al Universităţii 'Nălţate pe coline moscovite, Pe stadioane mari şi însorite Şi la parada rnare-a tinereţii —
Trăind asemeni zile fericite, Purtaţi destoinic facla'nvăţăturii, Şi marele tezaur al culturii I! duceţi în spre culmi nebănuite ;
Spre culmile ce lumea truditoare, De veacuri şi de veacuri le visează, Spre era stalînistă ce'ntrupează In faţa noastră vremea viitoare !
★
Eu, dragi prieteni, nu v'am mai văzut, E'ntâia oară-acum, la sesiune, Dar svâcnetul din inimă îmi spune Că totuşi nu de azi ne-am cunoscut.
Eu, dragi prieteni, nu vă ştiu pe nume, Ştiu totuşi fiecăruia povestea, Şi azi salut pe plaiuriie-acestea Soliile studenţilor din lume.
Veniţi din mii de colţuri ale hărţii, Vă găzduieşte ţara-mi minunată, In care azi ,mai mult ca niciodată, Clădim şi învăţăm din slova cărţii.
Sunt mândră că în patria mea dragă, S'a strâns atâta floare-a tinereţii Să sîătuiască'n numele vieţii Şi-a biruinţii păcii'n lumea'ntreagă.
Iar mâine, când veţi fi din nou departe, Aceste zile'n care-am sfătuit Ne vor uni tot mai de neclintit, In lupta pentru pace, pentru carte.
Aceasta este apriga chemare Şi larga baricadă ce ne-adună, Nestrămutat legându-ne 'rnpreună. La zeci de mii de leghe depărtare.
Y'-i
ZAHARIA ST AN CU
DULĂII
Mie daţi-mi valea verde
Unde-şl pierde
Omul negrele gândiri
Unde uiţi de infamia.
Şi sclavia
Auritelor zidiri.
A. Depărăţeanu '
Valea nu era verde. Nu era verde nici dealul. Nici câmpul nu mai era I verde. Nici pădurea. In vara aceea nici nu fuseseră. Numai în primăvară, înce-. pând de pe la Florii, întinderile se acoperiseră cu o pânză verde-palidă, subţire ca f marama de borangic. Dar când rumânii ieşiseră la arat, chipurile lor începuseră , să li se întunece, şi inimile să li se strângă. Boii, arâniţi *) numai cu paie uşor | stropite cu apă sărată, scăpaseră din iarnă slabi de stăteau gata-gata să-şi dea' sufletul. Caii aşişderea. La îndemnurile băeţandrilor care îi mânau când cu vorbe! bune când cu sudalme, şi atingându-i uneori cu codirişca peste coastele ieşite | prin piele ori peste şoldurile care fuseseră altădată pline, boulenii se opinteau j în jug, cădeau în genunchi istoviţi, încercând astfel, ei, cei lipsiţi de grai, să j spună că nu pot să meargă mai departe. Se ridicau însă peste câteva clipe, clăti-, nându-se cuprinşi parcă de beţie şi izbuteau să târască în urmă plugurile vechi « şi grele. Oamenii se lăsau cu toată greutatea trupurilor stoarse de vlagă pe coar- | nele plugurilor. Fierul scrâşnea şi răsturna în urma lui peste corman bulgări . mari, alburii, uscaţi şi tari ca piatra, care spărgeau copitele nepotcovite ale vitelor; şi însângerau picioarele negre şi desculţe ale plugarilor. Gândacii, pe care-i tăiau în două plugul erau lungi şi gălbui, lipsiţi de viaţă ca şi pământul. Când pămân- J tul n'are putere, n'au putere nici vietăţile care trăiesc >în ţărâna lui. Păsările a călătoare dinspre miază-zi abia sosiseră şi în primăvara venită de curând, care | ar fi trebuit să fie jilavă şi mustoasă, soarele îşi arunca flăcările lui asupra şesu- ' rilor nesfârşite ca în miez de Iulie. I
Rumânii se adună în mijlocul satului, unde şoseaua care coteşte spre gară ? e mai largă şi unde primăria se află faţă în faţă cu şcoala mică şi dărăpănată, « cu săliţă îngustă şi cu o singură odaie mai mare, plină de bănci făcute cândva, mai demult, din scânduri peste care n'a trecut ascuţişul rândelei. Femeile rămân
l I
* hrăniţi
J
Wk
DULĂII
53
pe lângă casă şi-şi frământă mâinile de îngrijorare. Noi, copiii, stăm pe lângă rumâni, ceva mai laoparte. Altădată ne-am fi jucat. Acum nu mai avem nici o ooftă de joacă. Nici putere nu avem să ne mai jucăm. Ne mulţumim să privim oamenii şi să-i ascultăm. Mai bine nu i-am mai asculta, căci nimic care să ne bucure nu spun. Ii ascultăm totuşi. Altceva nici n'am avea ce face. Pe ferestrele deschise ale şcolii se aude glasul învăţătoarei Berta Câmpeanu, care ţine o lecţie copii'01' veniţi la şcoală :
— Avem o ţară mândră şi frumoasă, cu munţi înalţi... Nu ţine lecţia, citeşte ce scrie în carte.,.
— Cu pomi roditori şi mândri feciori...
— Să ne mişcăm mai încolo. Nici noi n'o s'o supărăm pe doamna Berta cu vorba noastră, nici ea pe noi cu ce le spune copiilor.
— Le spune şi ea ce scrie în carte...
— Uneori le mai spune şi ce nu scrie în carte.
— Ne mai spune şi nouă, nu numai copiilor !
Gruia Popozină a plecat cu ceata de oameni după el, s'a depărtat niţeluş de scoală şi s'a proptit iarăşi în ciomag, cum fac toţi ţăranii când nu vor să se aşeze jos, în praful de pe marginea şoselei.
Glasul învăţătoarei nu se mai aude.
La o depărtare de mai puţin de o sută de paşi de poarta şcolii se află patru cârciumi cu uşile date înlături de dimineaţa până seara târziu. Cârciuma lui Voicu Buciuc e aproape prag în prag cu cârciuma lui Mareş, mocanul ; numai drumul care coboară lin şi ajunge în cătun, în Viorica, dupăce trece gârla, le desparte ; cârciuma lui Toma Ocî e ceva mai în susul satului ; o desparte de primărie casa şi aria largă a notarului Gică Stănescu. Toma Ocî e supărat foc ; dela un timp a deschis cârciumă chiar peste drum de el Oniţă Galani, care mai înainte era trepăduş pe lângă misiţii de grâne.
Mai erau şi alte cârciumi în sat; una a lui Boboc, la marginea satului, spre Stănicuţ, alta, a lui Bucur, lângă gară. Se mai deschiseseră cârciumi şi în Viorica, în cătun. Dar acum cârciumile erau aproape goale. Nu le mai călcau pragul decât acriturile satului, care trăiau din leafă, popa Tomiţă Bulbuc, care se plângea că mereu i se aprinde gâtul şi cei câţiva bogătani care aveau hambarele şi pătulele pline de bucate şi pe care seceta care începea să se arate nu-i îngrijora.
— Dacă acum e atât de cald, ce-o să fie la vară !
— O să se aprindă pământul, nene Gruia...
— De s'ar aprinde, să ardă dela un capăt la altul, să nu scape pifcior
de om.
Gruia Popozină e un rumân de aproape patruzeci de ani. Are casa plină de copii, băieţi şi fete; băiatul cel mare, Dănilă, aşteaptă să fie chemat să tragă sorţul şi după aceea să plece la oraş, la armată. Ochii lui Gruia Popozină sunt mari şi negri şi sprâncenele sburlite şi groase nu-i pot acoperi, după cum nici mustaţa ca vrabia, în care au început să răsară, ca şi la tata, fire albe, nu poate să-i acopere gura. Obrajii îi sunt uscaţi şi osoşi. Nu-i place cum vorbeşte Pascu Ologu.
— Să nu scape picior de om ! Asta nu se poate, Pascule. Pierim noi, dar boierii scapă. Se trag la munţi, la răcoare. Ba mai pleacă şi prin streinătăţi, cum a plecat cu cucoană cu tot, boer Miliarezi dela Băneasa.,
— Asta aşa e, boerii scapă de toate belelele.
— Câştigă mult, căci braţele noastre pentru ei lucrează.
— Plătesc dări puţine.
— Când le plătesc...
— Dacă le vine timpul să-şi facă armata, ajung ofiţeri...
56
ZAHARIA STANCU
departe — şi plecau, pentru ca a doua zi spre seară să sosească alţii. La Turnu se resfiraseră dealungul Dunării şi răzbiseră dincolo, pe pământul bulgăresc.
Mai târziu, dupăce începuse războiul deabinelea, pe acelaş drum, urcau spre Ruşii de Vede, jalnicele convoaie ale prizonierilor turci, însemnând zăpada ici şi colo cu trupurile celor care cădeau îngheţaţi şi nu se mai ridicau. După un an şi ceva, când războiul se sfârşise, armiile ruseşti se trăseseră spre ţara lor de la răsărit.
— Au murit mulţi soldaţi de-ai noştri atunci. Dar ce era armata noastră? O mână de oameni. Au murit mult mai mulţi ruşi, că ei au mers războindu-se până dincolo de Balcani, adânc, în turcime...
Veteranul cu mustaţă albă clipeşte des din ochii care i-au rămas încă vioi. Poate că se vede plecând la asalt. Poate că mai aude sunetul de îmbărbătare al goarnei lui cu care s'a întors acasă şi care atârnă în primărie, prinsă într'un cui, cu buzele uşor stâlcite...
— Au murit mulţi ruşi. Soldaţi au murit mulţi... Că la război moare totdeauna soldatul, robul... Robi noi, la boerii noştri, robi ei, la boerii lor...
Gruia Popozină avea sufletul amar şi asta se vedea nu numai din vorbele care-i ieşeau din gură, dar şi din glasul lui care îşi pierduse parcă frumuseţea. Suna trist, aşa cum sună trist un fluer cu care cântă omul necăjit ca să-şi alunge gândurile care i-au furat liniştea.
— Dece dai tu, măi Gruio, totdeauna cu clonţul în boeri şi'n avuţi ?
— D'apoi în cine ai vrea să dau, părinte Bulbuce? Nu cumva tot în ăştia care sunt tot atât de amărâţi ca şi mine ?
— Intr'o' zi ai să; dai de dracu, taică Gruio, de dracul ăl bătrân, taică, tăiculiţă...
Popa a plecat clătinându-şi capul. A intrat în cealaltă cârciumă, a lui Mareş. Le lua pe rând.
— Grozav trebuie să-1 ardă gâtul pe. popă.
— Ca şi pe notar.
— Ca şi pe Juvete, jandarmul...
— Dacă e arşiţă şi secetă...
A sunat la şcoală clopoţelul. Copiii s'au năpustit afară. Loviţi în creştete de arşiţa soarelui, n'au mai sărit şi nu s'au mai jucat ca altădată când venea notarul la gard şi-i înjura că-1 tulbură cu glasurile lor. S'au aşezat cuminţi în ţărână, pe lângă zidul şcolii, în dunga îngustă de umbră.
— O să ne moară copiii de foame. O să murim cu toţi de foame dacă nu vine ploaia să pună capăt secetei.
— Poate nu murim, Gruio. O să ne sară în ajutor stăpânirea.
— Parcă n'ai cunoaşte stăpânirea, Pascule... Pascu Ologu s'a gândit o clipă, apoi a răspuns :
— Dacă nu ne-o ajuta stăpânirea, o să ne ajute boerii... Muncim pe moşiile boerilor, suntem robii lor. Nu ne vor lăsa să pierim.
— Parcă n'ai cunoaşte boerii, Pascule... Boerii nu sunt una cu stăpânirea ? Pentru stăpânire eşti bun la armată, la război, la plata dărilor, la munca pe moşie... Când e să te ajute, te ajută ca funia pe spânzurat...
Chipurile oamenilor s'au posomorît şi mai mult. Şi mai mult s'a înfierbântat ţărâna sub flăcările mari ale soarelui care urcase spre cumpăna cerului orbitor de luminos.
Iarna fusese aspră, mai mult uscată, cu zăpezi de un lat de palmă, care, căzute peste şesurile îngheţate, deveniseră, ca pulberea, jucăria vânturilor.
înviorarea care cuprinsese cât de cât pământul la sosirea primăverii, când cerul se desgolise de norii seci, n'avea să ţină. Pământul, până unde ajungea
DULĂII
57
fierul plugului şi ascuţişul casmalei, şi chiar mai în adânc, era lipsit de umezeală, de sevă.
Când au venit, de dincolo de Dunăre, bulgarii, înaintea Paştilor, să înceapă munca ia grădinile lor de zarzavat de peste gârlă, s'au apucat cu mâinile de cap.
— Credeam că numai la noi în Bulgaria sunt semne de secetă. La voi e mai rău...
Gârla, care în fiecare primăvară sta gata să se reverse peste maluri şi uneori se şi revărsa, înecând o jumătate de sat, era acum o şuviţă de apă îngustă de puteai s'o sari fără să-ţi stropeşti tălpile.
— N'a plouat nici sus, la dealuri.
— N'a căzut zăpadă nici în munţi.
— Iarnă şi primăvară ca asta nu s'au pomenit decând e lumea lume.
— Nu putem să ne punem nădejdea în gârlă.
— Peste o săptămână-două seacă de tot.
Oameni harnici şi dârji la muncă, grădinarii bulgari, care ţineau cu chirie de mulţi ani locurile din luncă, nu s'au dat bătuţi. Au chemat băieţii satului cu casmale, plătindu-i cu treizeci de bani pe zi şi-au început să sape pământul negru si gras, adâncind fântâni şi gropane.
— O să găsim apă să ne udăm zarzavaturile, chiar de-ar trebui să sfredelim pământul până în miez.
N'a fost nevoie să sfredelească grădinarii pământul până în miez.
înainte, dacă voiai să faci un gropan în luncă, săpai cam cât statul unui om şi apa mustea limpede din pereţii tăiaţi proaspăt, iar dacă doreai să dai peste isvorul gros şi rece, mai adânceai gropanul cu trei-patru palme.
Ca să ajungă la apă, grădinarii au pus flăcăii de-au săpat gropănaşe de trei-patru ori mai adânci decât deobicei.
— Apele s'au tras la adâncuri, bai Gheorghe...
Bai Gheorghe— care era căpetenia grădinarilor şi păstra pungociul cu gologani sub cap când dormea, şi sub brâul de lână, lat şi cafeniu, în timpul zilei — se uita în fundul adânc al gropanului, unde abia licărea apa şi se scărpina la ceafă.
— O să fie secetă cum nu s'a mai văzut din bătrâni...
— Seceta aduce foamete.
— Atunci o să fie mai rău de voi, rumânii. Am primit veste de-acasă că pe la noi ploile s'au îndurat şi-au mai stropit pământul.
— O să fie mai rău, bai Gheorghe...
Cu banii luaţi dela grădinari, flăcăii se duceau la gară şi cumpărau câte o pâine neagră dela brutăria de lângă conac. Se întorceau cu ea subsoară acasă, ciugulind-o pe margini.
— Când s'o termina lucrul la bulgari, ce ne facem ?
Satul rămânea, de dimineaţă până seara, cu ochii pe cer şi aştepta ivirea unui smoc de nor care să crească negru, să acopere slăvile şi să cearnă asupra ogoarelor şi a luncilor o răpăială de ploaie. Dar cerul rămânea senin şi gol, de un albastru închis ca floarea inului, iar soarele se apropia tot mai mult de pământ şi-1 dogorea cu flăcările lui neîndurătoare.
— Ce să facem, nene Popozină ? Să aruncăm seminţele în brazdă ?
— Să le aruncăm.. Poate tot o să cadă ploaie.
— Păi boerii nu ne-au scos la arat pe moşii. Parcă nici n'ar fi primăvară...
— Bosrii nu vor să păgubească semănând porumb şi secară. Dacă e secetă pierzi ce-ai semănat... Ei nu vor să rizice nimic. Dar noi trebuie să încercăm. Nu ne putem lăsa în voia soartei. Poate totuşi dă ploaie...
Rumânii îşi araseră cu chiu cu vai, sleindu-şi vitele de puteri şi sleindu-se deopotrivă şi ei, puţinele locuri pe care le aveau şi semănaseră porumb şi mei printre bulgării mari şi albi, tari ca piatra. Doreau şi aşteptau cu atâta putere
58
ZAHARIA STANCU
ploaia, încât nu le venea să creadă că dorinţa lor nu va fi împlinită şi aşteptarea lor va rămâne zadarnică.
Noi, copiii, căutam să amăgim puterile nevăzute, să le păcălim. Ne adunam Ia fântână, scoteam o ciutură de apă şi-o răsturnam peste o grămadă de praf. Frământam noroiul cu mâinile şi din clisa neagră făuream două păpuşi : una cu chip de bărbat, alta cu chip de femeie, şi le întindeam la uscat, la soare, pe câte o scândurică. Cât ai zice peşte, le şi usca soarele. Ne strângeam în jurul păpuşilor de lut uscat şi, cu capetele goale cum se obişnuieşte să stai când te afli în apropierea unui mort, începeam să ne jelim din băierile inimii:
A murit tatăl soarelui... Şi o să'nvieze muma ploii...
Ne prefăceam că plângem moartea tatălui soarelui, şi uneori ne prefăceam aşa de bine că ne curgeau şi lacrimile. Luam cele două păpuşi uscate. O îngropam pe cea cu chip bărbătesc, jelind-o:
A murit tatăl soarelui...
Pe cealaltă o duceam şi-o aruncam în jghiabul fântânii, cântându-i :
Şi-o să'nvieze muma ploii...
Păpuşa de lut se muia şi se topea. Apa devenea noroioasă. Stropeam cu ea fetele din cârdul nostru.
Dar puterile tainice şi nevăzute nu se lăsau nici amăgite, nici păcălite. Tatăl soarelui nu murea şi muma ploii nu învia. Arşiţa continua să ardă şi să scorojească pământul. Văzduhul continua să fie fierbinte ca plumbul topit.
Grâul, care fusese semănat de cu toamnă, abia răsărit, începuse să bată în galben şi să se ofilească. Porumbul, pe unde răsărise, se ridicase ceva mai sus de glezne, apoi îşi pierduse culoarea verde şi se înegrise, de parcă trecuse peste el un vălătuc uriaş de jărăgai. Iarba, câtă apucase să răsară, se sfrijise şi se uscase. Când umblai, ţi se sfărâma sub picioare şi se prefăcea în pulbere.
Adia uneori vântul, ca venind de pe o gură de cuptor încins, scorojind şi pârjolind şi mai mult câmpurile. Atunci se ridicau deasupra pământului nouraşi de praf fierbinte.
Salcâmii purtau pe crengi frunze mici, galbene. Umbra lor era rară ca umbra unor schelete înalte.
Nici nu apucase să vină vara şi gârla secase. Nămolul de pe fundul ei se schimbase în ţărână cenuşie, pe care vântul de foc, când sufla mai tare, o lua pe aripile lui şi-o purta peste sat şi departe, departe, peste câmpuri. Rămăseseră pe fundul albiei pietrele albe. Soarele le arsese. Pietrele plesniseră. Dacă luai una în mână şi strângeai pumnul, piatra se sfărâma ca o bucată de cretă moale.
Broaştele îşi căutaseră la început ascunziş în buruienile mai groase ale malurilor, pe urmă, când şi aceste buruieni se uscaseră, broaştele muriseră. Trupurile lor nu putrezeau. Le uscase soarele. Zăceau pe maluri şi în ierburile arse ale luncii, cu pântecele alb în sus, cu braţele întinse şi cu lăbuţele închise.
Pe dealurile şi pe câmpurile semănate, pe unde acum, în toiul verii ar fi trebuit să fie înalte şi bogate lanuri de grâu, ori nesfârşite păduri de porumb înalt şi gras, mustind de puterea pământului, încă din primăvară, de cum simţiseră venind pârjolul năpraznic al verii de flăcări, sătenii dăduseră drumul vitelor.
— N'o să avem grâu vara asta.
— Nici porumb.
DULĂII
59
— Să dăm drumul vitelor în semănături să pască.
— Cel puţin ele să prindă puţină putere.
Vitele păscuseră ce putuseră să prindă în bot — firele ofilite şi mărunte de grâu, lujerii veştezi ai porumbiştilor, măceşii vineţi ai răzoarelor. Pojarul năpădise curând toate întinderile.
— Câmpurile s'au acoperit cu cenuşă...
— Să ducem vitele să pască în luncă...
Acum vitele, slobozite pe lunci dupăce câmpurile rămăseseră goale şi negre, scormoneau ţărâna aspră cu boturile însângerate, căutând rădăcinile ierburilor ghimpoase, de sărătură, şi ale scaieţilor.. Cât era ziua de lungă, chinuite de foame, umpleau văzduhul cu mugetele lor triste, ca nişte neputincioase gemete de durere şi de răzvrătire împotriva cerului care nu dăruia ploaie şi a pământului care tot mai mult semăna cu piatra stearpă.
Se mai găseau prin arii resturi de şuri de paie, ori câte o căpiţă-două de coceni, dar sătenii le acoperiseră cu mărăcini şi le păzeau cum îşi păzeau ochii din cap, să nu se apropie vreo gură de vită de ele.
— Trebuie să păstrăm puţinul nutreţ pe care-1 avem pentru la iarnă.
— Ce-o să le dăm vitelor să mănânce la iarnă ?
— Dar noi ce-o să mâncăm ? N'avem cu ce ne hrăni acuma, dar la iarnă, dar la primăvară ?...
— Suntem oameni. Ne-om mai descurca...
Puţini puteau să se descurce... Primarul şi câţiva bogătani, popa şi notarul şi perceptorul cel gras, căruia pântecul îi începea dela nodul gâtului, jandarmul şi cântăreţii bisericeşti, adică toţi care aveau o leafă şi puteau să-şi cumpere de-a!e gurii ori care aveau hambarele şi pătulele pline din vara şi toamna cealaltă.
Câţi erau dintre aceştia în sat ? Puteai să-i numeri pe degete.
Se descurcau, şi încă bine de tot, logofeţii boereşti şi administratorii moşiilor, care aveau în mâinilor lor cheile marilor magazii şi hambare de pe la conacele pline ochi cu grâu şi porumb.
Până spre primăvară noi mâncasem mai ca lumea : mămăligă cu varză şi cu zeamă de varză într'o zi, mămăligă cu praz ori cu ceapă în alta.
Şi zilele treceau fericite. Da. Zilele treceau fericite.
De asta ne-am dat seama mai târziu, când văzduhul începuse a mirosi a secetă. Atunci mama ne micşorase porţiile de mămăligă, abia ne dădea câte o felioară la prânz. Ne trezeam dimineaţa.
— Mamă, mi-e foame...
— Aşteaptă, băete, că acuş vine prânzul. Aşteptam şi venea prânzul. Greu venea, dar venea... Seara, înainte de a ne podidi somnul, iarăşi grăiam :
— Mamă, mi-e foame...
— Culcă-te, maică, şi dormi, că acuş vine dimineaţa.
Ne culcam şi dormeam. Visam că mâneam lipii calde, cum văzusem că mănâncă băieţii cârciumarului. Ne răsuceam în somn ca puii în frigare, dar dormeam şi visam, şi timpul trecea, şi noi trăiam.
Varza se terminase şi scosesem butoiul la soare, îl umpleam cu apă să nu-i sară doagele şi să-şi piardă mirosul.
• Se terminase şi snopul de praz, se terminase şi ceapa.
— Aşteptăm să răsară ştevia...
Când auzeam de ştevie, ne aminteam de gustul ei acrişor şi ne lăsa gura apă. Oaia era mare, ciorba nu se dă cu măsură. O să mâncăm până o să ni se umfle burta.
Dar ştevia nu răsărise.
60
ZAHARIA STANCU
Scormonisem pământul, smulsesem rădăcinile de ştevie şi de lobodă şi le rosesem ca şoarecii.
— Băgaţi de seamă, maică, să nu'roadeţi rădăcini de bozii. Sunt otrăvitoare.
— N'avea grije, mamă, le cunoaştem. Sunt albăstrii şi dacă le pui pe limbă, le simţi amărăciunea.
— Să nu mestecaţi nici o rădăcină amară...
— N'o să mestecăm...
Alergasem după fragi şi mure în crângul dela Saele. Nu găsisem nici iarbă, necum fragi şi mure.
Ne adunam în ceată la fântână, ca altădată când ne sbenguiam până ieşea sufletul din noi. Dar acum nu ne adunam să ne jucăm. Foamea care ne chinuia, ne îmbătrânise parcă peste noapte. Orice bucurie ne secase din inimă. Eram trişti şi îngrijoraţi. Scoteam apă din fântână, opintindu-ne câte doi-trei să facem să. ajungă până la fund ciutura grea de lemn. Sorbeam câteva înghiţituri pe stomacul gol. Ne răcoream mâinile şi obrazul. Ne simţeam mai bine. Ne sfătuiam ca nişte oameni în toată firea.
— Să mergem la pădurea dinspre Ruşii de Vede, — îşi dăduse cu părerea Trăcălie, care era mai mare la ani şi mai înalt decât noi toţi. Acolo nu e crâng mărunt ca aici, ci o adevărată pădure. Pământul trebuie să fi păstrat ceva umezeală, şi-atunci au crescut fragii şi murele...
Am şi văzut în faţa noastră pădurea răcoroasă, plină de fragi şi de mure. Dece nu ne-om fi gândit până acum ? Dece am lăsat să treacă atâta timp ? Cine ştie câţi fragi s'or fi trecut şi or fi şi putrezit ! Fragii nu ţin mult. Se coc repede şi se trec şi mai repede. Mai mult ţin murele... O ! Ce dulci sunt fragii şi ce aromaţi ! Sunt roşii şi mustoşi şi cresc unii lângă alţii printre frunze late, crestate pe margine. Murele au gustul dulce-acrişor ! Dacă te grăbeşti când le mănânci, îţi mânjeşti buzele şi bărbia cu zeama lor vânătă.
Ne şi lingeam buzele...
Ne-am înţeles când să plecăm şi câţi să plecăm şi a doua zi, ciurdă, am pornit-o pe drumul Ruşilor de Vede, pe care îl cunoşteam aşa de bine, spre pădurea dela Adâncată, unde bunicii noştri ţinuseră în vremurile vechi stupăriile de unde se întorceau toamna cu putinicile pline de miere.
Plecasem de cum s'a luminat de ziuă, ca să ajungem mai curând. Ne târâ-sem picioarele peste câmpurile negre şi arse, care parcă erau acoperite cu jar, aşa frigeau, prin aerul greu şi arzător şi ajunsesem la marginea pădurii spre amiază.
Ne-am potolit setea la fântâna din vâlcea şi-am încercat să ne răcorim, spălându-ne obrazul şi mâinile cu apa leşietică şi amestecată cu lintiţă, care mi- ' rosea a pământ jilav.
Pierise răcoarea de altădată a pădurii. Printre frunzele mărunte şi răsucite ne urmărea, aproape ca şi pe câmp, fără cruţare, focul soarelui.
— Am luat drumul în tălpi degeaba, Trăcălie... Nici aici n'au prins rod vrejurile de fragi şi mure...
— Acum că tot am venit, să mai căutăm, să nu ne dăm bătuţi dela început.
— Numai să găsim cevaşilea, cât de puţin...
Am umblat tăcuţi, că nu mai aveam demult glas să cântăm şi să hăulim şi ne obişnuisem să vorbim rar şi încet, şi trişti de zadarnica noastră osteneală, până ce picioarele au început să ne tremure. Sfârşiţi de puteri, ne-am culcat unde ni s'a părut că e umbra mai deasă.
— Aici o să ne albească oasele, — a îngăimat Tutanul, care deşi părea voinic, era măcinat pe dinăuntru, ca toţi ai casei lor, de oftică.
Avea buzele albe şi crăpate şi ochii lui, traşi în fundul capului, păreau stinşi. Nu mai licărea în ei decât un sâmbure de lumină, mărunt ca bobul de mei.
DULĂII
61
Ne era teamă să nu-şi sfârşească zilele acolo, departe de sat. Cum l-am fi putut duce mort în sat, sleiţi de puteri cum eram cu toţi ?
— Lungiţi-vă cum vă vine mai bine şi odihniţi-vă. Nu faceţi nici o mişcare. Suntem osteniţi, asta e totul. Dacă ne odihnim niţeluş, o să ne venim în fire şi-o s'o luăm încetişor spre casă.
L-am ascultat pe Marinică Iepure.
Eram învăţaţi să-1 ascultăm, fiindcă el spunea totdeauna, deşi nu era mai în vârstă decât noi, cuvinte bine chibzuite.
Pământul era tare, însă nouă ni s'a părut că e mai moale decât puful. Pe mine m'a cuprins un somn asemănător cu leşinul. Mult timp am trăit ca într'un fel de vis. Mi se părea că trândăvesc într'o pădure bătrână, verde, în ierburi înalte de sipică şi că pe crengi, printre frunze bogate, deasupra mea, atârnă pâini mari, albe, cu coaja uşor răscoaptă. Mi-era lene să mă scol şi să aplec creanga. Ii făceam semn cu mâna. Şi creanga, la semnul meu, se apleca. Intindeam mâna, culegeam pâinea şi o frângeam în două, murmurând :
j Lună, lună nouă,
Frânge pâinea'n două Şi ne dă şi nouă...
Mâneam în visul meu, cu pofta cu care aş fi mâncat de adevăratelea, întâi coaja rumenă, apoi miezul moale şi dulce pe care, înainte de a-1 înghiţi, îl mestecam mult între fălci. Terminam repede pâinea. Făceam un semn, creanga se apleca, rupeam altă pâine şi o mâneam şi pe aceea. Mă ruşinam că mănânc atât de mult şi nu mă mai satur. Bunica aspră dela Cârlomanu, ridica băţul, mă ameninţa cu cotonogeala şi se răstea la mine :
— Nesătulule, mai lasă şi altora rândul...
■ — E pădurea plină de pâini, bunică. Dacă îi mai este cuiva foame n'are decât să întindă mâna, să rupă o pâine ori mai multe şi să se sature...
— Bagi în tine ca într'un sac fără fund. Parc'ai fi spart...
— Da... Parc'aş fi spart...
Mă ştiam supt şi uscat ca un ţâr şi bunica-mi spunea că sunt spart. Am simţit cum mă ustură buzele. Şi m'am trezit. Se treziseră şi ceilalţi. îmi plesnise gura. Un fir de sânge spălăcit mi se scurgea pe bărbie. L-am şters cu dosul mâinii. Gura îmi era plină de salivă amară şi mi se părea că pădurea e învăluită în fum şi că se clatină, ca şi cum întreg pământul, pus într'un leagăn uriaş cu baterile legate de cer, s'ar fi clătinat.
— Marinică, îmi vine ameţeală...
— O să-ţi treacă.. Ai. dormit cu faţa în sus. Te-a ajuns soarele şi te-a bătut la cap.
— M'am culcat pe-o coastă. Poate că m'am răsucit în somn şi-am rămas cu faţa în sus. Somnul meu a fost mai mult leşin decât somn...
— Se întâmplă uneori să nu-ţi dai seama dacă ai dormit ori ai fost leşinat. Soarele se lăsase în jos, spre apus, şi-şi mai ostoise dogoarea.
— Să mergem, fraţilor.
— Să mergem, Trăcălie.
— Nu trebuie să ne grăbim.
— Eu zic să trecem pe la gară, să bem câte o gură de apă. Dacă ocolim niţel, gara e în drumul nostru. Ne întoarcem acasă pe linia ferată.
— E bine şi pe linia ferată.
Am ieşit din pădure şi nemaicăutând poteca, am luat-o deadreptul spre gara Troian, ce era aşezată în apropierea vechiului drum de cărămidă arsă care, pornind dela Dunăre, trecea pe aci şi se pierdea spre munţii din spre apus, —
62 ZAHARIA STANCU
drum făcut de soldaţii împăratului Traian cu două mii de ani în urmă si căni», no. u spuneam Troian. Drumul vechi era acoperit cu pământ, dar i sTma cunT teau margmde. Dacă înfigeai plugul mai adânc, ori cazmaua, ajungea?la căî mida roşie de dedesubt, care era mai tare decât piatra
, r   .,Ar" trecut Pe lâ"gă curtile boereşti ale lui Gogu Cristofor  La case era,, storurile trase prin curte umblau după treburile lor sluglie. Magaziile si harrX rele aveau uş, grele, îmbrăcate în fier şi erau încuiate cu lacăte rr"ari cât pbsc ' , Ne-am apropiat de uluc, cu gândul nemărturisit Co să ne vadă o slugă mai mi I basa de pe la bucătărie, o să priceapă ce e cu noi si-o să ne dăru asfă £arv « resturi de mâncare. Nu ne-a văzut nici o slugă, ori poate că ne-a văzut 1 făcut că nu ne vede Ne-au văzut însă dulăi mari'şi g^as  a  boeS 5 Vaî repezit spre no, în landră, arătându-ne colţii lor albi si ascuţiţi      lătrându Z ' fur.oş, Le ieşeau flăcări de mânie din ochi că am cutezat să ne a'propiem de uluc şi sa ne uitam printre ele în cuprinsul curţilor boereşti. Ne-ar fi sfâs at Noro msa ca intre no, şi ei se aflau ulucile înalte şi groase si porţile b ne zăvorite' Ne m îndepărtat de uluci. Abia atunci dulăii s'au mai potolit zavonte. Ne am
— Sunt graşi dulăii boerului. ■ |
- Dece n'ar fi graşi ? Mănâncă, dorm şi când trece cineva pe lâneă curte, ! boereasca  latră... Dulăii boereşti nu sunt bolnavi de oftică, as   cun  sunt e s
n au rabdă în viaţa lor de foame... Nici  n'or să  rabde. Boer Gogu ţine a ei ma I ab.t.r decât la logofeţi. Câinii nu cer leafă. Numai mâncare. Loţofeti. mănâncă * iau leafa mai şi fura, că nu se poate logofăt fără mână lungă ' lutanul, alb ca varul, abia se ţinea pe urma paşilor noştri  desi noi abin ne „ram. Mergea ce mergea, sprijinit de umărul lui Marinică Iepure se oprea se odihnea, apoi îşi continua drumul. 1     '       prea Ş1 ,
,    - Şi Ja 'ogofeţi ţine boerul, că şi ei îi păzesc averea. Nici logofeţilor nu ' li sa lipit pântecul de şira spinării... ^.e^oi nu
„ opt băieţi din Omida : eu, Trăcălie şi Tutanul, Marinică Iepure si Tur- >
tur ca Gangu şi Treaşcâ cel mic, care venise cu Lambe din Viorica toii uscaţi   i 1
5 opTumbi6"1        ' 3pr0aPe g0Î' ^ CâmpUl negrU Ş! fără Ocalei; j
_ In amurg, umbrele sunt mai lungi. Erau lungi şi ni se târau legate de , picioare şi umbrele noastre - umbrele unor umbre 1
atrW,CTŞ!,eam *"/        ,°mida ?i «™Şteam şi gara dela Troian. Gara   ne « atrăgea. Ne duceam deseon la gară. Vedeam cum sosesc, cum se opresc *i ano i cum peaca mai departe trenurile pline de oameni. Mi se părea că si noi căli o nm ca venim de departe şi că plecăm şi mai departe, undev    nume cu nu Călătoream cu gândul... Ne mulţumeam şi cu acest fel de călătorie... După ce ien 1 1 pleca şi se pierdea în tăetură, şi peronul rămânea pustiu, ne duceam p lân4 ™rf;iec:u°TSiP?n alegeam nasturfi de rdumb căzu" cSa tch
Dunăre Np if,' /' CU grâu în Va8'oane deschise, spre 1
ceAm s? n^r-8^ ■ " t0peam în tigăi ?i din plumbul moale ^ ■
cei cam sa ne facem jucam : un cal, o vacă, o capră... Uneori izbuteam    Dam "
ocol turnului de apă şi ne uitam cum îi încarcă mecanicul cazanele    Ne ma^ '
alunga cate un macagiu... Şi mai mult ne plăcea să vedem gara dtmăce cade ,
m unencul. Ardeau printre linii felinare cu lumină nărâmzată şffelLre  u lumtl
e ™ " "cm" l?n''°>M UnUÎ balam" el'aU nărâmZa^ * °chil U1™ balaur ! K^^tLS? S6mana « gara dda Ne venise gândul că j
— N'o să ne alunge din gară macagiul ?
ZZ™J*?\^T^I° 0 - !-m apă şi-o să pfc
nfspun^ic!6 Să °riCe fântână:- Şi de!a'°-ida şY acariimi
DULĂII
63
In gară manevra un tren de marfă. Locomotiva pufăia şi scotea, supărată rcă, pe coşul ei scurt şi larg, suluri de fum, tampoanele se loveau unele de altele'cu zgomote asurzitoare şi câţiva macagii, cu chipie cu betelie roşie în cap, făceau semne mecanicului cu steguleţe verzi.
In spatele gării, câteva găini scormoneau printr'o grămadă de gunoi, unde erau aruncate resturi de mâncare.
— Dacă eşti pasăre îţi găseşti mai repede hrana.
— Cine te opreşte să te faci găină, Turturică ?
— Apăi dacă omul s'ar putea schimba în altceva la vrerea lui, nu în găină m'aş schimba eu, ci în altceva.
— In ce ?
— In leu...
— Te-ar fugări şi te-ar împuşca jandarmii.
— Parcă dacă eşti om nu te fugăresc şi nu te împuşcă !
— Atunci dece trebuie să te mai schimbi în altceva ? Eu zic că dacă vrei să te arunci în gâtul unui om şi să-1 dobori e mai bine să fii om.
— Poate că ai dreptate.
Nu ştiu dece-mi închipuisem că la ora aceea peronul gării din câmp o să fie pustiu.
Pe banca de lemn aşezată lângă peretele cenuşiu, dedesubtul ceasului mare cât un castron, sta un ţăran cu obrazul pământiu proptit în mâini.
La picioarele lui jucau tupuzul cu pietricele doi copii cât nodul, îmbrăcaţi în cămăşuţe scurte.
— Tată, când vine trenul ?
— Acuş, Ionică.
— Şi ne duce la oraş ?
— Da, Ionică.
— Repede ?
— Da, Floricel.
— Şi la oraş o să găsim pâine ?
— Da, Ionică.
— Şi-o să ne saturăm?
— O să ne saturăm.
— Şi-o să-i aducem şi mamei acasă ?
Rumânul cu faţa pământie a tăcut. I-a răspuns celui mic, băiatul mai mărişor.
— Prostule, cum o să-i aducem pâine mamei ? Mama a murit. Au îngropat-o oamenii. Tu nu ştii ?  Un om după ce moare nu mai mănâncă.
— Eu zic că dacă-i aducem noi pâine dela oraş înviază şi mănâncă.
— Eşti un prost.
— Ba tu eşti un prost.
— Hei, taică,v liniştiţi-vă...
Copiii au început iar să se joace. Pe urmă, Ionică nu s'a mai jucat.
— Eu nu mă mai joc. Sunt prea grele pietrele. Şi... Şi mi-e foame...
— Taci, taică, acuşi vine trenul.
— Uite, tac.
Telegrafistul, un băetan de vreo douăzeci de ani, ieşise în uşa biroului îngust şi lung, în fundul căruia se vedea pe o masă telegraful care atunci când ţăcăne aduce vorba de departe şi o scrie pe hârtie. Privise spre rumân şi spre copii, ascultase, se uitase şi spre ceata noastră zdrenţăroasă. Intrase în birou, umblase într'un sertar şi se întorsese cu o bucată de pâine în mână.
— Dă-le copiilor să mănânce. Altceva n'am.
— Mulţumesc...
64
ZAHARIA STANCU
Telegraful începuse să bată. S'a dus să-1 asculte telegrafistul. Ne-am îndreptat spre  fântâna cu   roată, am   scos o ciutură  cu   apă, am băut. Când am plecat dela fântână, auzeam apa cum ne bolboroseşte în pântece,
— Aşa se întâmplă când bei pe stomacul gol.
— Cam demult bem apa pe stomacul gol, vere.
— Şi-o s'o mai bem până... la anul...
— Şi pe urmă ?
— N'o să fie mereu secetă...
Cei doi copii ţineau bucăţile de pâine în mână, ciuguleau din ele ca vră- î biile, să nu se piardă nici o fărâmitură. Rumânul cu chip pământiu îşi privea copiii cu ochii goi, uscaţi. i
— Mâncaţi încet, şi mestecaţi bine înainte de a înghiţi. Altfel o să vă doară ( burta... I
— Mâncăm încet, tăicuţă. I
— Şi mestecăm bine, tăicuţă. I Ştiam şi noi, ştiau şi copiii mici care abia se ridicaseră pe picioare, că
dacă rabzi de foame, două-trei zile şi apoi găseşti ceva de îmbucat, nu ţi-e bine dacă te lăcomeşti. Trebuie să mănânci încet şi puţin câte puţin.
A tăcut telegraful. A ieşit iarăşi în prag telegrafistul cu chipiul pe ceafă.
— De unde eşti, omule ?
— Din Belitori. , Satul Belitori, sat mare, dar ros de sărăcie, se află aruncat alături, în
câmp, departe de drumul Ruşilor de Vede, cam la o jumătate de poştă. Dacă te uitai din spatele gării, vedeai spre răsărit, în fundul zării, o pădure arsă de salcâmi. Acolo erau Belitorii.
— Şi încotro vrei să mergi ?
— La Ruşii de Vede. Poate găsesc ceva de lucru, să-mi scap copiii de foamete. Dumneata... ce crezi ?... o să găsesc de lucru ? S'aude că n'ar fi de lucru pe la oraş...
— încearcă, omule. Acum tot ai plecat de-acasă. Poate găseşti.
— Nu mai aveam dece rămâne acasă. Cai n'am. Boi nu mai am... Mi-a j murit şi femeia... Am închis casa şi-am plecat... Poate găsesc de lucru...
Telegrafistul ştia cât de puţin noroc îl aştepta pe rumân la oraş. Cu fiecare tren, ţărani cu copii în braţe plecau la oraş după lucru. Unii găseau câte ceva de făcut, alţii nu. Se apucau de cerşit. Atunci îi adunau vardiştii la poliţie. Acolo li se încheiau acte şi oamenii erau trimişi pentru un timp la închisoare, cu copii cu tot. Intre zidurile puşcăriei, cel puţin nu mureau de foame. II întrebasem j odată pe tata, când se vorbise la noi despre asta :
— Dece-i închide pe cei care cerşesc, tată ? |
— Aşa e legea... I Nu înţelegeam ce e aceea lege. Dar n'am stăruit să aflu. Se întâmpla câteodată să nu înţeleg unele cuvinte. Le căutam eu singur înţelesul şi nu de puţine ' ori îl şi găseam.
După un timp, rumânul din Belitori a întrebat :
— Mai e mult până vine trenul ?
— Trei ore...
— O să-mi adoarmă copiii. De-or dormi, o să-i duc în braţe. Sunt uşori. 1 Numai pielea şi oasele. '■
— Tată, ne e sete ; du-ne la fântână să bem apă. « Rumânul s'a ridicat, şi-a luat copiii de mână şi-a plecat cu ei la fântână, g
Trenul, care s'a mai lungit cu câteva vagoane, s'a potolit.
— Gata manevra, Macarie ?
— Gata, domnule impiegat.
DULĂII
65
— Daţi drumul trenului. E aşteptat la Omida. Au să ataşeze şi acolo de el câteva vagoane de grâu.
După câteva fluierături, trenul a plecat uruind cu zgomot de fiare vechi. Era un tren lung, cu vagoane, multe, încărcate până la acoperiş cu grâu. Se ducea spre Dunăre. In portul dela Turnu grâul va fi deşertat în şlepuri şi şlepurile, trase de vapoare, vor pleca în susul apei spre alte ţări.
S'a pierdut în tăetură trenul. In gară a rămas mirosul greu al fumului de cărbune.
— Voi de unde sunteţi, mă ?
— Dela. Omida, domnule impiegat.
— Şi ce căutaţi tocmai pe aici ?
— Am venit la pădure la Adâncată să căutăm fragi şi mure.
— Şi-aţi găsit ?
— Nici măcar de leac.
Poate că nu eram primii copii pe care-i vedea întorcându-se dela pădure dezamăgiţi.
— Domnule impiegat...
— Ce e, Macarie ?
— V'aş ruga ceva...
— Ce?
— Cunosc copiii. Aş vrea să mă duc cu ei pe lângă magazie. Cât a manevrat trenul, din unele vagoane vechi' s'au strecurat pe lângă uşi şi au căzut boabe de grâu printre linii. Să lăsăm băieţii să le-adune...
— Şi dacă se trezeşte cucoana domnului şef şi-i vede ? Printre linii şti; bine că nu e voie să ciugulească decât găinile, gâştele şi bibilicile dumneaei. Ne-aprindem paie'n cap...
— O să se supere, o să ne ocărască şi băieţii o s'o sbughească pe-aici încolo. Ne-a mai ocărît cucoana şi altădată şi nu ne-a căzut conciul.
— Of, Macarie, Macarie! Nu ştiu ce-ai cu mine! Vrei negreşit să mă bagi în bucluc...
— Vă mulţumim, domnule impiegat!
— N'am văzut nimic, Macarie, să ştii.
— N'ai văzut nimic, domnule impiegat.
Observasem pe unde manevrase trenul. Ne-am dus deci, cu voia lui nenea A/lacarie şi a impiegatului, pe lângă magazii şi-am început să alegem din ţărâna şi din pietrişul dintre şine boabele de grâu. Erau mari şi de culoare aurie, bătând uşor în roşu.
— Grozav grâu. Parcă ar fi ales de sămânţă...
Umpleam un pumn de ţărână amestecată cu grâu, suflam ţărâna, opream grâul în palmă, aruncam câteva boabe între dinţi, le ronţăiam, restul îl puneam în pălărie.
Am tot cules boabe de grâu dintre pietre şi din ţărâna de lângă linia ferată până când s'a apropiat înserarea.
— Hai băieţi, plecaţi, — ne-a spus nenea Macarie. E timpul. S'a trezit cucoana. Acum se trezeşte şi domnul şef şi, după ce-şi bea cafeluţa şi-şi aprinde ţigarea, coboară în birou, că s'a anunţat personalul din Turnu. Dacă vă vede pe-aici, îmi face scandal şi mie, şi impiegatului. Mi-ar părea rău de el. Nu e băiat rău...
— Mulţumim, nene Macarie...
Ne-am strecurat în spatele magaziilor şi de-acolo am plecat unul câte unul, să nu batem la ochi.
Când ne-am mai depărtat, am întors capul. In seara care se lăsa albastră,
5 — Viaţa Românească — c. 3483
66
ZAHAPJA STANCU
pe peronul cenuşiu, rumânul cu chip pământiu se rezemase de peretele gării. Copiii adormiseră cu capetele pe genunchii lui. Rumânul era nemişcat.
Pe marginea zării, soarele părea că dăduse foc nu numai câmpurilor depărtate de care-şi lipise marginea, ci şi cerului pe care lunecase toată ziua şi la hotarele căruia, acum, se îneca, se scufunda ca într'o apă fără fund.
— Uite că n'am făcut drumul degeaba. Ne-am ales cu ceva...
— Asta pentrucă ne-a dat prin gând să ne abatem pe la gară.
— Mie mi-a dat prin gând, — s'a lăudat Trăcălie.
— Ţie, ţie...
— Şi pentrucă macagiului i s'a făcut milă de noi.
Duceam pălăriile, care aveam pălării, căciulile, cei ce purtau căciuli în toiul verii, ca pe nişte ulcioare, de pământ, care ar fi putut să ne cadă şi să se spargă, la piept, strânse şi aproape pline cu grâu arnestecat cu ţărână şi cu bulgăraşi.
Spărgeam mereu între dinţi câteva boabe de grâu, le mestecam îndelung şi ne îndestulam cu dulceaţa lor şi apoi le înghiţeam şi simţeam cum ne revine încet-încet puterea.
Târziu, dupăce demult se aşezase noaptea între pământ şi cer, am pogorît dealul şi-am intrat în sat. Ni s'a părut că intrăm într'un larg şi trist cimitir în care peste toate mormintele au căzut şi-au putrezit şi s'au amestecat cu ţărâna crucile de lemn, într'un cimitir în care au murit şi-au putrezit până şi greerii şi lăcustele cu aripi verzi şi cu picioare lungi, noduroase.
Oamenii, vitele şi câinii dormeau istoviţi. Salcâmii întindeau spre cer braţe negre ca nişte fiinţe înalte şi subţiri, care cereau îndurare şi poate şi un strop de apă.
Dar cerul clipea viclean din ochii mărunţi şi luminoşi ai stelelor. Căci orice s'ar întâmpla pe pământ, cerul rămâne acelaş. Stelele răsar când vine, pe furiş, întunericul asupra pământului, şi pier când se arată zorile. Şi dacă le pui întrebări nu-ţi răspund. Tac şi dacă nu le întrebi nimic. Clipesc numai, ca nişte ochi şireţi. Dar nimic nu-ţi spun cu acest mărunt bătut din gene. Da. Nimic nu-ţi spun stelele...
Ai noştri se odihneau, tolăniţi pe rogojina veche şi ruptă, întinsă pe prispă. Am călcat în vârful picioarelor şi m'am ferit să-i trezesc. Am dus pălăriuţa cu grâu în casă, am pus-o bine şi am ieşit să mă culc şi eu pe un ţol, sub dud, şi I ostenit peste măsură de drum, — cu dusul şi cu întorsul făcusem o poştă, — dar | cu trupul nechinuit de foame, am dormit adânc, fără vise şi fără să mă mai răsu- « cesc în somn. 1
A doua zi dimineaţa, mama, bucuroasă de neaşteptatul belşug adus în casă > de mine, a spălat grâul în două ape, 1-a pus în căldare şi 1-a fiert. In casa noastră I dimineaţa aceea a fost ca o sărbătoare. Ah ! Dacă am fi avut l,apte să turnăm în > el măcar o cănuţă ! Dar de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. j
Asta s'a întâmplat aproape de începutul verii, când seceta nu-şi arătase , încă toată sălbăticia ei. Atunci, dacă voiai, puteai încă să-ţi vinzi boii. Nu veneau f prin sat după vite obişnuiţii geambaşi care cumpărau boii ieftini şi-i vindeau, j' cu câştig, tot pentru muncă, la alţii, ci chiar măcelarii din cele două oraşe apropiate. Turnu şi Ruşii de Vede. Dela Turnu venea un zaplan chior de-un ochi. I Se tocmea cu rumânii până-i înebunea. Uneori rupea târgul aproape făcut pentni * câţiva gologănaşi. 1
— Vrei să ne jupoi, domnule Banaoaie... }
— Pe voi, Doamne fereşte... Dacă v'aş jupui, aş găsi numai oasele. Nimeni nu cumpără oase. Vreau să jupoi boii voştri. Mai au ceva carne pe ei... Peste o ' lună o să fie şi ei tot atât de topiţi ca şi voi... N'o să vi-i iau nici dacă o să mii daţi de pomană. \
DULĂII
67
Tot aşa de hapsân se arăta în tocmelile cu sătenii şi fratele mamei, unchi-ffleu Tone, care ţinea măcelărie în piaţa mare, la Ruşii de Vede. Pica la noi cu trenul de dimineaţă.
— Ai venit să ne vezi, nene Tone ?
— Ba nu, că-mi ardeau călcâiele de dorul vostru. Am venit să cumpăr boi pentru măcelărie, găsesc mai ieftiori pe aici...
— Găseşti...
Auzeau rumânii c'a venit unchi-meu Tone. II cunoşteau mai demult, decând ţinuse cârciumă la Omida. Băteau în poarta noastră, intrau.
— Vinzi boii ?
— Ii vând, domnule Tone...
— Să mergem să-i văd. Mă luă şi pe mine după el.
— Vino, mă brânzoiule, să înveţi cum se face negustoria.
Mă duceam. Lua boii pentru tăiere. Nu-i căuta la dinţi, să vadă dacă sunt tineri sau bătrâni. Le da ocol. Ii privea. Ii pipăia cu degetele pe spinare, pe coaste, pe sub burtă, de parcă ar fi vrut să-i gâdile. La şolduri încerca să-şi bage degetele în carnea boilor, ca într'o cocă.
— Sunt slabi morţi boii tăi, Pintilie. Doi bani nu fac. Abia mai bâcâie sufletul în ei !...
— Şi nu-i cumperi, domnule Tone ?
— Nu mă interesează marfa asta.. .Daca-i cumpăr, nu ştiu dacă ajung cu ei până la Troian... Cad pe drum... Dar un pol ţi-aş da pe ei...
— Un pol pe o pereche de boi... Am dat pe ei opt poli acum doi ani...
— Opt poli ? Acum doi ani ! Alte timpuri pe-atunci, vericule, alte timpuri... După un ceas îi cumpăra cu treizeci de lei.
— Vindeţi-i pe oricât, măi oameni ! Peste o lună nu-i mai cumpără niciun măcelar şi peste două îi trageţi cu cârligul la luncă.
Până seara, unchi-meu Tone cumpăra trei-patru perechi de boi. Ii aduceau oamenii în aria noastră. La miezul nopţii, unchi-meu Tone pleca la oraş cu boii II însoţea, ca să-1 ajute, şi tata care se alegea din treaba asta cu un leu de argint. Ban, nu glumă, leul de argint! De două ori cât băncuţa şi cu o băncuţă cumpărai două pâini.
— Dece te tocmeşti atâta cu oamenii, nene Tone ?
— Eu ? Eu mă tocmesc mai puţin decât Banaoaie... Şi sunt mai filotim la preţ...
— Treizeci de lei pe o pereche de boi, nene Tone, asta e hoţie curată !
— Ştii câte guri am acasă, Mario ? Opt. Şi a noua e pe drum. De undeva trebuie să câştigi, dacă vrei să trăieşti... De ici ciupi un leu, de dincolo o carboavă... Şi uite câştigul ! Boii cumpăraţi nici nu-i pot tăia numaidecât. Două-trei săptămâni trebuie să le dau tărâţe, să mai prindă carne pe ei. Niciun client nu vrea pecie... Şi eu clienţilor le vând carnea. Aţi început să ne vindeţi mortăciuni, hoţilor, — aşa ne strigă clienţii şi trec la măcelăria vecină. Eu rămân cu carnea atârnată în cui s'o bâzâie muştele.
— Oricum... Treizeci de lei o pereche de boi...
— O să cumpăr peste două săptămâni şi cu un pol perechea.
Aprindea o ţigare. Era milostiv, unchi-meu Tone. întindea şi tatei una. După ce-şi fuma ţigara, unchi-meu Tonea stingea mucul şi-1 punea într'o punguliţă.
— Din câteva mucuri desfăcute mai răsucesc o ţigară...
Ne bucuram că pleacă unchi-meu Tone. Mai mult decât noi se bucura mama, care n'avea ochi să-1 vadă pe fratele ei mai mare, care devenise orăşean...
— Bine c'a plecat. Când îl văd, mi se pare că se surpă casa pe mine. Dar când vara s'a năpustit deabinelea asupra noastră, cu focul ei de iad,
5 *
68
ZAHARIA STANCU
vitele, aşa cum prevăzuse unchi-meu Tone, au început să moară de foame. Rumânii plângeau de parcă le-ar fi murit copiii, ori poate şi mai mult, şi-şi târau cu cârligul vitele la margine. Chemaţi de miros şi mânaţi de foame, se adunau landră câinii satului şi încăerându-se între ei, şi muşcându-se, sfâşiau mortăciunea, mâncau până lăsau oasele albe linse. ,.
— Copiii, dacă îţi mor, îţi naşte nevasta alţii, dar boii, dacă îi pierzi, cuml să-ţi mai cumperi alţii?... Mai ales după o secetă ca asta! Dac'om scăpa cu! viaţă, mulţi ani de-aci înainte o să ne fie greu... {
— Numai să scăpăm. Greutăţile o să le îndurăm noi. , Şi Gruia Popozină, şi Pascu Ologu, şi nenea Dumitru Pălică nădăjduiau la'l
fel cu ceilalţi săraci ai satului că vor veni timpuri mai bune ; că dacă vor izbuti să treacă anul acesta de secetă, lucrurile se vor îndrepta. Dar niciunul din ei hu, ştia în chip limpede cum anume s'ar putea ajunge la 'mai bine. 1 învăţătoarea Berta Câmpeanu, care se afla de câţiva ani în sat, sta deseori I de vorbă cu oamenii şi le mai povestea din ce se mai întâmplă prin lume şi de cuml trăiesc oamenii prin alte părţi. Era o femeie mărunţică, între două vârste, cu obra- f zul frumos şi cu părul galben. Ochii îi avea albaştri. De fel era de dincolo de' munţi, din Ţara Moţilor, şi părăsise imperiul austro-ungar dupăce soţul ei fusese' închis de stăpânirea ungurească şi murise în închisoare. Băiatul, cu care venise; în ţara românească în braţe, crescuse mare şi se afla la Bucureşti, la nişte neamuri * ale ei. învăţa carte. învăţătoarea le povestise oamenilor despre marile răscoaleJ ţărăneşti, care au avut loc odinioară, în munţii Apuseni şi cum conducătorii acestei J răscoale muriseră pe roată în cetatea Alba Iulia. Stăpânirea fusese mai tare şi' sfărâmase răscoala. Cu un an mai înainte, ea le vorbise despre revoluţia pe care; o făcuseră muncitorii în Rusia împotriva stăpânirii ţariste. '
— Mulţimile se mişcă din când în când, când nu mai pot îndura asupri- * rea. Stăpânirile scot atunci armatele şi împuşcă pe răsvrătiţi. într'o zi însă, s'ar * putea ca răsvrătiţiI să doboare stăpânirea şi să făurească o altă orânduire... Până atunci... f
Rumânii îşi aduceau aminte de răscoalele dela 88 şi dela 94. Nu apucaseră' aceste răscoale să se întindă asupra întregei ţări. Stăpânirea scosese armata dini cazărmi şi o năpustise asupra satelor. Rumânii fuseseră împuşcaţi şi aruncaţi să putrezească pe la răspântii. Ii luaseră neamurile...
— Dece au fost împuşcaţi oamenii atunci fără să fie judecaţi, să se vadă dacă sunt sau nu vinovaţi ? (
— Legea, — îi lămurea învăţătoarea, — nu îngăduie asta. In legile ţării româneşti nu este înscrisă pedeapsa cu moartea. Dar stăpânitorii, boerii care au , făcut această lege, nu ţin seama de ea. Când văd că stăpânirea lor este în pericol, nu se sfiesc să verse sânge. Legea asta este, de fapt, pentru unii mumă iar pentru alţii ciumă... ,
Sămânţa răscoalei nu pierise în sufletele oamenilor, dar ei, acum, nu se gân-' deau la răscoală. Se gândeau numai la seceta cumplită care le arsese câmpurile j şi-i făcea muritori de foame. ,
Nu trecuse mult şi lunca se umpluse de oasele albe ale vitelor moarte, pe; care Ie usca şi le albea şi mai mult soarele neîndurător.
— Să nu vie şi vreo molimă !
— Altădată, odată cu seceta, veneau şi molimele : ciuma, holera. Mureau ■ oamenii pe capete. |
— Mai molimă decât foametea...
Unii, când treceau spre gară pe lângă cimitir, priveau cu jind crucile înşi-; ~ rate pe coastă în jurul bisericii mici de lemn.
— Mai bine de cei care au murit. Nu mai duc nicio grijă.
— De murit e uşor. De trăit e mai greu... Dar trebuie să trăim.
DULĂII 69
Era mai greu să trăieşti, dar nu pentru toţi. Trenurile treceau în jos spre Dunăre, ori în sus, spre Ruşii de Vede, şi ele erau tot ca altădată : în vagoanele de clasa a treia călătorea sărăcimea, în cele de a doua negustorii şi slujbaşii mici si în cele elegante, de întâia, boerii cu obraz bucălat şi cu mâini albe şi subţiri.
In casa noastră măruntă, întristare şi grijă şi jale, ca în toate casele sărace din sat. Tata sta mâhnit, cu capul în jos, lângă vatra pe care arde focul de tor, *) lângă o ulcică în care mama a aruncat o mână de linte păstrată în pod, într'o ploscă veche, de sămânţă.
— Ne mor boii, nevastă. Rămânem cu mâinile goale. Nu mai avem cu ce
munci.
Pe valea Dunării, după câte auzisem, mai era ceva verdeaţă prin preajma apei. Se mai aflau zăvoaie de sălcii verzi şi pe lângă Olt, unde aveam noi, din vechime, multe şi bune neamuri de sânge, pe care le vedeam rar dar de care nu ne rupsesem.
— Poate că ar fi bine să duci boii până în toamnă la neamurile de lângă Olt... Să meargă şi băieţii cu tine şi să rămână acolo, să ducă boii la păscut...
Băieţii eram noi doi, eu şi cu frate-meu Ion.
— Să las două guri neamurilor, să le hrănească pe timpurile astea ? O să-1 iau numai pe Ion.
Om cu noroc frate-meu Ion. Eu mă şi văzusem căţărându-mă după cuiburi prin plopii înalţi şi prin sălciile bătrâne din zăvoaiele Oltului, rămase încă verzi; mă şi vedeam despuiat, aruncându-mă de pe mal în apele repezi, înotând ca un peşte şi răcorindu-mă după ce aş fi mâncat câţiva porumbi copţi la jărăgaiul surcelelor; mă şi vedeam legând prietenii noi cu băieţi de vârsta mea... De ciudă, m'a podidit plânsul, şi mâniat că nu m'am putut stăpâni şi mi-am dat la iveală slăbiciunea, am izbucnit:
— Dar dece frate-meu Ion ? Dece numai el să aibă noroc ?
— N'are niciun noroc. Dar e mai mare. El poate să îngrijească boii. Tu nu poţi. Eşti prea mic.
— Şi dacă sunt mic, ce ? Mie nu mi-e foame ?
— Ţi-o fi, dar o să rămâi acasă. Ce s'o'ntâmpla cu noi, o să se întâmple şi cu tine... Că n'oi avea tu stea în frunte să te pască altă soartă decât pe ceilalţi....
N'aveam stea în frunte. Aveam numai un semn adânc între sprâncene, rămas dintr'o căzătură. Semnul semăna cu o stea, dar nu era stea. Steaua străluceşte şi luminează. Semnul meu, dacă îl apăs cu mâna, mă doare. Mă feresc să-1 apăs şi-1 port mai departe prin lume...
Am luat boii pe înserat, i-am dus la fântână, am scos apă şi i-am spălat. Când li s'a uscat părul, am tras cu ţesala pe ei. Se clătinau pe picioare de slăbiciune.
— Să plecăm la miezul nopţii, Ioane, să ajungem la Olt dimineaţa, să nu ne omoare soarele pe câmpul Saelelor...
Câmpul Saelelor era neted ca podul palmei. Numai câteva măguri îi stricau netezimea.
— E foamete mare şi pe Olt, — ne-a spus tata la întoarcere, — dar pe luncă tot s'au mai făcut ceva bucate. Rumânii care mai au parale cumpără bucate dela boieri.
— Care au parale... De unde să avem noi parale? Mama îşi punea mereu şi mereu aceeaşi întrebare :
— De unde să avem noi parale ?
— S'ar găsi şi în punga noastră parale, dacă am putea munci. Stăm cu braţele încrucişate şi nu avem ce munci.
* tizic
70 ZAHARIA STANCU
Rumânii voiau să muncească, dar nicăeri nu se găsea de lucru. Numai la calea ferată. Acolo însă locurile — 10-15 — erau demult ocupate de muncitori veniţi de prin alte părţi, mai mult de pe la oraşe. Munca lor era să întreţină mereu linia ferată în bună stare. Plecau dimineaţa din gară, cu rolul în care puneau traverse şi.şurupuri, găici de prins între ele şinele şi uneori chiar cu două-trei şini. împingeau din greu la rol, în susul liniei, apoi se opinteau şi scoteau de pe şini roţile căruciorului.. Schimbau traversele putrede cu altele noi, înlocuiau şuruburile ori găicile plesnite, ori şinele care clădeau semne că n'ar mai ţine greutatea trenurilor. Cei mai mulţi dintre ei locuiau chiar în gară, într'un şir de căsuţe mici, dar doi îşi căutaseră case în sat. Găsiseră, pe lângă cimitir, la alde Pavel Dera., Mai vorbeau uneori, Duminica, prin sat, cu rumânii care aflau şi dela ei despre cele j ce se mai întâmplă prin alte părţi. Seceta ţinea sub focul ei aproape toată ţara I şi sărăcia se întinsese ca o pecingine, dela hotar la hotar.
— Şi cum zici că o să putem trăi, Cristeo ?
— întrebarea asta şi-o pun toţi săracii satelor. Dar nu numai ei. Ne-o punem şi noi. Leafa a rămas aceeaşi şi bucatele, speculate de cei care le au, şi-au îndoit î preţurile. E fierbere şi în lumea muncitorească.
Mai mult nu spunea lucrătorul dela căile ferate. Jandarmii erau cu ochii pe el, cum erau cu ochii pe toţi lucrătorii dela căile ferate şi pe toţi săracii satelor. Pândeau, trăgeau cu urechea şi umblau de parcă i-ar fi ars tălpile, tăcuţi şi grijulii prin tot ţinutul.
Neamurile noastre de pe Valea Oltului nu-1 lăsaseră pe tata să se întoarcă acasă cu mâna goală. Ii dăruiseră o jumătate de sac de mălai. II luase tata Ia spinare şi-1 adusese acasă, tot pe drum de noapte, când zăpuşala putea fi îndurată.
Grădinarilor bulgari din luncă le mergea mai mult decât bine. Erau singurii care în satele înşirate ca mărgelele pe-o aţă pe valea Călmăţuiului aveau zarzavaturi de vânzare. Numai că noi nu aveam cu ce le cumpăra. Veneau negus-toraşi dela oraş cu căruţele şi le cumpărau. Din fântânele şi gropanele adânci, grădinarii, năduşind, scoteau apa cu găleţile şi udau răzoarele cu ceapă şi usturoi, cu roşii şi vinete, şi pogoanele cu ridichi, cu brozbe şi varză albă, de cum se lăsa seara şi se potolea pârjolul soarelui, până dincolo de miezul nopţii, când începea să se ridice la răsărit lumina alburie a zorilor.
Pământul sorbea apa cu nesaţ şi parcă nu se mai sătura, dar cât ar fi sorbit-o, rădăcinile tot mai prindeau jilăveală şi legumele creşteau văzând cu ochii.
Munca oamenilor biruise în luncă prăpădul pe care îl adusese pretutindeni
seceta.
Notarul Gică Stănescu, primarul Dobre Grivu, şi mai ales părintele Tomiţă Bulbuc, când toţi trei aveau ţuica în nas, şi rar n'o aveau, luau peste picior oamenii care se văicăreau de lipsuri.
— Vedeţi, grădinarii sunt oameni harnici. Scot banul din piatră seacă.
Voi...
— Ce era să facem noi, părinte Bulbuce ? J
— Să fi săpat şi voi gropane pe locurile voastre, să fi scos apă cu găleţile * şi să vă fi udat porumburile...
— Dar locurile noastre sunt pe deal, părinte Bulbuce, şi ca să sapi acolo un gropan n'ar fi cu putinţă. Numai fântâni ai putea să sapi şi încă nu cu cas-maua ci cu sfredelul. Pe deal apa nu se găseşte decât la sute de metri în adânc, ţ Şi apoi... cu o fântână-două nu se poate uda un câmp ale cărui margini nu le vezi j cu ochii. |
— Dacă aţi fi vrut, aţi fi şi putut... ', Lui Gruia Popozină ca şi celorlalţi, îi venea să ridice bâta şi să-i pies- i
nească între sprâncene. Se stăpânea însă şi se mulţumea să le răspundă în răspăr. , Pe toţi săracii îi mira uşurinţa şi nepăsarea cu care aceşti trei mici slujitori ai ^
DULĂII
71
statului priveau la prăpădul din jurul lor, care cu cât se înteţea seceta, cu atât creştea mai mare.
— Ne mor vitele de foame, primarule. O să începem să murim şi noi. Ce ne facem ?
— Păi, ce mă întrebaţi pe mine ? Descurcaţi-vă cum puteţi... Cine are mănâncă, cine nu, stă şi se uită...
— Rugaţi-vă lui Dumnezeu, că numai el are putere... Mai treceţi şi pe la biserică, — adaogă părintele Tomiţă Bulbuc, — şi mai aruncaţTceva în căldăruşă.
— Vindeţi-vă pământurile, că mai aveţi pământuri, şi cumpăraţi-vă grâu, cumpăraţi-vă porumb, că e satul plin de bucate rămase nevândute de anul trecut. Ce mai aşteptaţi ? Eu sunt gata să vă închei actele, că legea îmi dă dreptul să închei şi acte de vânzare-cumpărare...
— Altceva nu ne puteţi povăţui ?
— Nu vă putem spune altceva...
Cu cuţitul ajuns la os, acum când se înteţise seceta şi vitele mureau pe capete şi nu mai veneau în sat să le cumpere nici Banaoaie şi nici unchi-meu Tone dela Ruşii de Vede, unii rumâni, cu cenuşa în inimă, începuseră să-şi facă locurile vânzătoare. Umblau prin sat, băteau la uşile bogătanilor şi începeau tocma, ca nişte cerşetori, cu căciulile în mână.
— Nene Iliuţă, am un pogon de pământ. Aş vrea să-î vând.
Aşezat la umbră, pe prispă, Ilie Iliuţă îşi răsucea mustaţa, rămânea moho-rît, ca omul pe care îl mâhneşte nenorocirea altuia, tărăgănea vorba şi pe urmă spunea răspicat:
— Ai două pogoane, vere, unul pe dealul dinspre Gârloman, altul în lunca Stănicuţului. Pe care vrei să-1 vinzi ?
— Pe ăl din deal, nene Iliuţă.
— Pământ prost, neică, pământ prost, mai mult cenuşă decât pământ.
— Ba e pământ negru, gras ca untul, nene Iliuţă.
— Ei, dac'ar fi ca untul, te-ai duce şi l-ai mânca tu cu lingura a mare, neică, nu l-ai face vânzător. E pământ prost, neică, pământ prost. La pământ mă pricep eu mai bine care face parale şi care nu, că am mai mult. Merg la capul locului, arunc o privire, iau un bulgăre, îl sfarm în palmă şi ştiu cu ce fel de pământ am deaface... La pământul tău de pe deal nici nu trebuie să merg să mă ostenesc să-1 văd. II cunosc. Toate pământurile le cunosc. Că nu ştii ce vine să-ţi vândă săracul şi e bine dacă le cunoşti pe toate. Ehei, câte zile nu mi-am pierdut eu pe câmpuri, plimbându-mă cu ciomagul în mână, sfărâmând ici un bugăre, dincolo altul... Că dacă nu cunoşti, orice prost te poate păcăli...
— Vrei să mi-1 cumperi ? Ştiu că ai nevoie de mult pământ, nene Iliuţă, că-ţi trebuie pământ...
— De trebuit, să-ţi spun drept, neică, nu-mi prea mai trebuie acum... Poate... să ţi-1 iau aşa, mai mult ca să-ţi fac un bine, dar de trebuit, cum îţi spusei, neică, nu-mi prea mai trebuie, că am tot adunat clin mila şi cu voia domnului...
— Şi cât mi-ai da pe pogonul de pe dealul Cârlomanului, nene Iliuţă ?
— Păi... vreo şase duble de porumb, ţi-aş da, neică, nu mai mult, aşa cum îţi spusei, ca să-ţi fac un pustiu de bine !
— Să-mi faci un pustiu de bine! Adevărat... un pustiu de bine... Eu mă gândeam să-mi dai zece duble de porumb şi două de grâu... Nu e mult, nene Iliuţă, zău că nu e mult...
— Să-ţi dau zece duble de porumb şi două de grâu pe un pogon de pământ pe deal ? Nu pot, neică, nu pot, să mă pici cu ceară şi tot nu pot. Porumbul e scump, grâul e şi mai scump. Acum, la vreme de secetă, bucatele sunt mai la preţ ca aurul, că aurul te poţi uita la el, dar de mâncat nu-1 poţi mânca, pe câtă vreme bucatele astâmpără foamea şi ţin viaţa. Pământul, cum ştie toată lumea, acum
72
ZAHARIA STANCU
e mult şi ieftin... Dar ca să-ţi fac un bine, un pustiu de bine, să nu "spni că sunt om rău şi trufaş, că te-am lăsat la greu, uite, îţi dau opt duble de porumb pe pogonul de pe deal.
— E puţin, nene Iliuţă, e puţin...
— Nu dau un bob mai mult, neică... Dacă-ţi place... Dacă nu, fă cum te-o învăţa Dumnezeu... Pe pogonul din luncă aş da mai mult.
— Pământul din luncă nu-1 vând...
— O să-1 vinzi, neică, o să-1 vinzi. Că vine iarna şi-o să-1 vinzi de foame. Nu numai pământul o să-1 vinzi. O să vinzi şi cămaşa pe care n'o ai, şi pielea de pe tine o s'o vinzi, neică, dacă s'o găsi careva să ţi-o cumpere!
Săracii vindeau pământuri şi bogătanii cumpărau iar notarul Gică Stănescu nu mai prididea scriind acte de vânzare-cumpărare pe hârtii timbrate. Niciodată nu câştigase atâţia bani pe deasupra lefii.
Trenurile lungi de marfă, cu vagoanele încărcate de grâu şi porumb, treceau mereu spre Dunăre, unde le aşteptau şlepurile pântecoase să le înghită şi să le poarte spre alte ţări...
Rumânii care se adunau spre seară pe linia satului îşi arătau nedumerirea :
— Grâul, mai înţelegem, îl cumpără oameni din ţări străine pentru pâine. Dar porumbul dece e scos din ţară ? După câte ştim, prin alte părţi nu se mănâncă mămăligă... Numai noi, ăştia de pe lângă Dunăre, mâncăm mămăligă. Mămăliga umple burta şi-o umflă, de poţi să baţi toba cu degetele pe ea, dar de săturat nu satură.
— Pentru porci. Cu porumbul nostru străinii îşi hrănesc porcii.
— Noi nu mai avem porci...
— Nu mai avem nici păsări...
— Numai purici avem...
Porcii, câţi nu fuseseră tăiaţi, pieriseră de molimă. Pieriseră şi găinile de boîeşniţă. Se culcau la pământ, întindeau ciocul, căscau şi mureau. Le culegeam şi le aruncam prin şanţuri. Uneori le acopeream cu ţărână, ca să nu miroasă urât.
Erau nopţi în care macagiii de prin gări, frânării, ori poate şi alţi slujitori mărunţi ai căilor ferate, cuprinşi de milă pentru copiii care-şi pierdeau timpul prin gară cu ochii sticlind de foame şi cu chipurile galbere şi trase, desfăceau noaptea câte o scândură la un vagon încărcat. Grâul ori porumbul se mai scurgea, ca apa dinlr'un butoi spart, cu târâita, printre linii. Prindeam numaidecât de veste noi, copiii, şi făcându-ne că ne jucăm printre şine, culegeam boabele în pălărie şi veneam cu ele acasă. Dar cu o floare nu se face primăvară şi cu un pumn de grâu cules din ţărâna gării nu se poate sătura o casă de oameni.
într'o Duminică, rumânii s'au adunat în faţa primăriei. L-au aşteptat pe primar, care intrase pe din dos la cârciuma lui Voicu Buciuc să se afume. L-au aşteptat şi pe popa Tomiţă Bulbuc să iasă din biserică. S'a întâmplat să se afle acolo şi învăţătoarea Berta Câmpeanu. Venise şi Cristea Moga. Duminica era zi de odihnă şi muncitorii din gară nu plecau pe linie în această zi decât dacă se întâmpla ceva neobişnuit, care ar fi putut să pună în primejdie bunul mers al trenurilor.
A ieşit primarul din cârciumă, niţeiuş făcut; a terminat slujba spusă pe nerăsuflate şi-a venit şi popa Tomiţă Bulbuc printre oameni, cu anteriul curat pe care-1 îmbrăca numai sărbătoarea şi cu potcapul înalt şi rotund pe cap. S'a înfipt în primar Gruia Popozină :
— Acum, că vă aflaţi aici câţiva capi ai satului, eu aş vrea să vă pun, pentru mine şi pentru ceilalţi, o întrebare care ne stă tuturor pe limbă.
— Pune-o, Gruio, pune-o ! Ţi-om răspunde, dacă ne-o ajuta mintea. Primarul, rostind acestea, rânjise şi rumânii îi văzuseră până în fund gura
mare şi adâncă, plină de dinţi galbeni de mahorcă.
DULĂII
73
— Dece se trimite grâul şi porumbul în străinătate şi noi, atâta şumugai de oameni, suntem lăsaţi muritori de foame ?
— Fiecare e liber să-şi vândă cui vrea şi pe ce preţ poate să scoată averea lui. Grâul şi secara, orzul şi ovăzul şi porumbul sunt averea boerilor şi a arendaşilor. Adică de ce nu şi-ar vinde dumnealor bucatele în străinătate, dacă străinătatea le dă preţ bun ? Ce ? Nu sunt liberi ? Sunt liberi ! In ţara noastră, libertate cât vrei...
— Dar la semănatul şi la culesul acestor bucate am năduşit şi noi...
— Pentru muncă v'aţi primit, după lege, plata. Ce-a rămas în hambare şi în magaziile boerilor, şi ale negustorilor, e avutul lor, aşa că, după lege, îl pot vinde cui vor. Şi străinii, cum vă spusei, dau preţ bun. Voi nu vă vindeţi vitele şi pământul cui vreţi ? Aşa scrie la lege...
— După lege ! Fir'ar a dracului să fie de lege ! N'am făcut-o noi. De plăcere ne vindem vitele şi pământul ? De nevoie, o ştii bine. Toţi o ştiţi bine. Şi tu, primarule, şi părintele Bulbuc, şi notarul care, iacătă-1, tocmai vine şi dumnealui...
— De ştiut o ştim noi toţi. Şi o ştim bine de tot. O ştie şi domnul administrator de plasă. O ştie şi domnul prefect. O ştiu şi domnii deputaţi. O ştie chiar şi guvernul. Mai mult, o ştie şi Vodă. Că doar seceta nu e o taină. Şi nu e o taină că vitele pier de foame şi că n'o să treacă mult şi-o să 'nceapă şi oamenii să piară de foame. Acum, fiindcă a venit vorba despre asta, pot să vă spun şi mai mult. Pe la munte, lipsa e mai mare decât aici. Oamenii de pe acolo au început să piară de foame de pe la începuturile verii.
— Şi dacă ştiţi toţi, dacă ştie şi prefectul, şi guvernul, ba chiar şi Vodă Carol, dece nu se face nimic ?
— Nu se poate face nimic. Aşa e legea. Fiecare e liber să facă ce vrea. Unul să vândă, altul să cumpere. Cine are ce, să mănânce. Cine n'a re ce mânca, să rabde. Fiecare să facă ce-i pofteşte inima. Că la noi, libertate câtă vrei...
— De-aia şi putem să murim de foame...
— Dacă nu sunteţi chibzuiţi ! Dece n'aţi adunat ? Dece n'aţi strâns avere ? Uite-i pe cei harnici. Au pus ban lângă ban şi-au adunat avere. Strânge omule, bani albi pentru zile negre. Au venit zilele negre. Le-a adus seceta. Şi uite, acum, cu toate că e secetă, pe cel harnic nu-1 doare capul...
— Cine e harnic după voi, autorităţile, primarule?
— Alde Iliuţă, alde Diman, alde Cărăbaş, alde Ulmaz, familia noastră care ne tragem din Costea Grivei...
— Voi aţi moştenit pământuri dela părinţii voştri...
— Asta înseamnă că şi părinţii noştri au fost harnici, strânşi la mână, au adunat. Te opreşte legea să aduni ? Nu te opreşte.
— Dar voi vă munciţi pământurile cu oameni cu ziua, cu de-alde noi...
— Muncim cu cine putem, ca şi boierii, cu cei care n'au ce face pe la casele lor, că n'au pământuri.
— Şi ne plătiţi cu ce vă lasă inima...
— Vă plătim cu cât ne învoim. Voi cereţi mult, noi dăm mai puţin... Oameni pentru muncă, vere, câţi vrei în ţara românească...
— Şi e drept să fie aşa ?
— Aşa scrie la lege. Şi dacă scrie la lege, e şi drept şi sfânt.
— Legea nu e bună.
— Dar dumneata, doamnă învăţătoare, ce te amesteci în ciorbă ?
— Nu am voie ?
— De voie, ai voie, dar eu, primarul, vorbeam cu oamenii. Pe mine m'au întrebat. Dumneata să-ţi vezi de şcoala dumitale, că de-aia te plăteşte statul, să nu bagi zâzanie printre colţoşii ăştia.
74
ZAHARIA STANCU
— Dumneata, primarule, cum spune omul o vorbă care nu-ţi place, încerci să-i astupi gura cu pumnul. Iţi sare ţandăra.
— îmi sare, nu-mi sare, n'am să-ţi dau socoteală dumitale.
— Are să vie o zi când o să trebue să le dai socoteală lor...
— Apăi pe mine să nu mă ameninţaţi... Că eu sunt omul stăpânirii. Eu numaidecât trimit vătăşelul şi-1 chem aici pe Juvete...
Primarul se roşise tot şi i se bulbucaseră ochii în cap.
— Lasă-I în pace, doamnă Berta, nu-1 mai întărâta şi dumneata...
— Uite că-1 las, Pascule...
învăţătoarea a plecat. Primaral Dobre Grivu s'a uitat în urma ei cu ură şi a scuipat în pulberea drumului :
— Asta n'o să mai facă mult timp purici aici. O încondeez eu unde trebuie şi cum trebuie. Dacă nu şi-o lua ea tălpăşiţa cu coada'ntre picioare, să-mi ziceţi cuţu...
Rumânii, strânşi de nevoi, s'au mai domolit.
— Să mergi cu noi la boerul dela Băneasa, primarule, să ne împrumute cu ceva bucate, că pierim şi noi şi ne pier şi copiii de foame.
Primarul Dobre Grivu, mulţumit că Gruia Popozină şi-a potolit glasul, se scarpină după ceafă.
— Cum să merg cu voi la boer? Sunteţi copii, să vă duc eu de mână? Puteţi să vă duceţi şi singuri. Cunoaşteţi drumul 1 Că doar nu v'o fi lovit orbul găinilor!
— De cunoscut drumul, îl cunoaştem. Dar pe de alde noi, decând cu seceta, slugile boereşti nici nu ne lasă să ne apropiem de curte. Cu dumneata, e altceva. Pui o vorbă bună. Eşti primar... Om cu greutate, de !
— Acum e timpul de pus o vorbă bună ? Şi, la urma urmelor, nu voi.m'aţi pus primar. Primar, boerul m'a pus.
— Tocmai de-aia.
— Nu mai stăruiţi, că nu merg. Apoi, chiar dacă aş merge, aş năduşi'n spinare degeaba. Cuconul Miliarezi nici nu e la moşie.
— Atunci zicem să mergem la poştă, la Niculaie Dimozel, să ne scrie el o telegramă în care să spunem tot ce avem pe inimă şi s'o trimitem boerului la Bucureşti. Că Niculaie Dimozel îi cunoaşte adresa. O întăreşti şi dumneata cu iscălitura, ca să vadă boerul că e adevărat că murim de foame. Şi să-1 rugăm să-i scrie logofătului Căţui, care ţine cheile, ce şi câte bucate să ne dea. Le-om plăti cu munca, după cum o vrea boerul. N'o să ne tocmim.
— Să zicem c'o iscălesc şi eu, deşi nu văd pentru ce aş iscăli-o. Vă cunoaşte boerul pe toţi, ca pe nişte cai breji, că nu odată l-aţi supărat. Dar cheltuiţi banii fără folos cu telegrama. Boerul nu e nici la Bucureşti.
— Dar unde e ?
— S'a dus în Franţa, la băi, să-şi caute sănătatea, că mereu e bolnăvior, sărmănelul... Nu poate să umble... I s'au muiat de tot picioarele... Şi acum am auzit că nici stomacul nu-i mai primeşte mâncarea. Numai cu doftorii îşi ţine viaţa...
— Atunci să-i dăm o telegramă acolo, în Franţa, pe unde o fi, că telegrama merge repede şi peste hotare.
— Asta nu vă sfătuesc. s'o faceţi. Când boerul îşi caută sănătatea, n'are nimeni voie să-1 supere cu nimic. Nu-1 supără nici cucoana dumnealui, care, oricât, îi e, cum s'ar zice, nevastă...
— Să mergi totuşi cu noi, la curte, la Oprea Căţui. El e stăpân în lipsa boerului dela moşie. El ţine socotelile. La el se găsesc cheile hambarelor. Dacă s'o însănătoşi boerul şi s'o întoarce acasă, n'o să-i certe când o să afle ce pârjol a adus seceta... Iar dacă nu s'o mai întoarce, dac'o muri pe-acolo pe unde s'a dus, i-om munci cucoanei... Şi nu s'o pierde nimic din averea boerească.
DULĂU
75
— Că el ţine socotelile, e adevărat. Că la el sunt cheile dela hambare, iarăşi e adevărat. Dar că Oprea Căţui o să umble fără ordin dela boer, la hambare, ca să vă dea vouă câte două-trei bănicioare de porumb, la asta nici să nu vă pândiţi măcar. Oprea Căţui e slugă boerească. Boerul i-a poruncit să nu dea nimănui un bob pe datorie şi pentru o slugă boerească, porunca boerului e sfântă, nu se calcă.
— Legile boereşti sunt sfinte, poruncile boereşti sunt sfinte. Te pomeneşti, primarule, că şi boerii sunt sfinţi.
— Că or fi sfinţi, că n'or fi sfinţi, eu unul nu ştiu. Poate să ştie părintele Bulbuc, că el ne spovedeşte pe toţi. Dar ce ştiu e că tot ce au al lor este şi că tot ce au din mila Domnului au.
Rostind numele Domnului, primarul Dobre Grivu şi-a făcut cruce ca un creştin pravoslavnic ce era. Şi-a făcut cruce şi părintele Bulbuc, dar oamenii erau cu ochii pe primar, în spatele căruia trăgea fum din ţigare notarul Gică Stănescu, gălbejitul.
•— Fă crucea mare, primarule, că dracul, adică boerul, e bătrân, şi-o să crape într'o zi, şi sfânt n'o s'ajungă, că tot o fi pe undeva un Dumnezeu şi-o dreptate...
— Când aţi început a vorbi ca oamenii cumsecade, v'am ascultat, dar dacă începeţi iar să ridicaţi glasul şi să rostiţi cuvinte necuviincioase cu privire la boerul nostru, apoi eu numaidecât o să mă supăr şi n'o să vă fie bine.
— N'o să ne fie bine ! Cum poate să ne fie mai rău decât acum ?
— Nu spune vorbă mare, Pălică ! Să nu-i dea Dumnezeu omului cât poate
răbda...
— Apăi, părinte Bulbuce, mai mult decât ne-a pocnit Dumnezeu cu seceta asta, ce ni se mai poate întâmpla ? Că vitele ne-au murit, copiii stau să ne moară... Nici de noi, ăştia care eram oameni în putere, nu e departe moartea.
— Asta e adevărat. Mai mult decât moartea, ce ni se mai poate întâmpla?
— Ţi-a luat Dumnezeu minţile, Pascule Ologule... Moartea nu vine aşa, cu una cu două, vine cu suferinţă mare, taică tăiculiţă, cu suferinţă mare... Amin-tiţi-vă de Iov, zăcând plin de bube, pe gunoiul lui...
— Care ziceaţi, fraţilor, că părintele Bulbuc a uitat tot ce scrie în cărţile bisericeşti ? Uite că nu e adevărat.
Rumânii, proptiţi în ciomege, au zâmbit, deşi numai de zâmbet nu le ardea. Pe urmă şi-au adus aminte de grozava lor nenorocire. Şi-au făcut gurile pungi şi au tăcut.
Popa Tomiţă Bulbuc a cerut notarului o ţigară .şi-a început şi el să scoată fum de iarba dracului pe nas.
— Să mergi cu noi la Cârligaţi, primarule, la State Pantazi, ori la Secara, la colonelul Pienaru, ori la Belitori, la Gogu Cristofor, că şi pe moşiile ăstora muncim. Nu ne pot lăsa să pierim de foame...
— Toţi sunt plecaţi...
— Tot în Franţa ?
— Nu ştiu pe unde-or fi, dar ştiu că sunt plecaţi prin străinătăţi.
— Dar noi ce ne facem ? Dacă pierim, cu cine-şi mai muncesc boerii moşiile la anul ?
— Lac să fie, că broaşte se găsesc destule. Cu cei care n'or muri o să-şi muncească bojrii moşiile. Că nu piere sămânţa omenească aşa, cât ai bate din palme. Trebuia, cum v'am mai spus, să fiţi prevăzători. Să adunaţi bani albi pentru zile negre.
— De unde să adunăm, dacă munca noastră e aşa de puţin plătită, că niciodată, oricât am munci, .nu câştigăm atâta cât ne-ar ajunge să trăim ?
Primarul Dobre Grivu n'a mai avut timp să le răspundă oamenilor. Cu
76
ZAHARIA STANCU
chipiul cu două colţuri ascuţite pe cap şi cu arma pe umăr a intrat în primărie Juvete, şeful postului de jandarmi.
— Tot aici sunteţi ?
— Tot aici, domnule şef.
— Dar pe-acasă dece nu mai staţi ? Nu mai aveţi treburi ?
— Păi... nu prea avem. Câmpul s'a uscat... Vitele sbiară de foame şi mor....
— Aş vrea să rămânem singuri, primarule, avem ceva de lucru.
— Cu alte cuvinte noi să plecăm pe la casele noastre.
— Să plecaţi...
Au plecat rumânii şi s'au risipit. A plecat şi popa Bulbuc. La cârciuma lui Toma Ocî s'a dus.
Au rămas în primărie numai primarul, notarul şi jandarmul.
Peste un ceas, vătăşelul, cu limba scoasă de-un cot de căldură, alerga năduşit pe la bogătani, cu ciomagul subsuoară, şi-i poftea pentru sfat la primărie,
— O fi vorba de război ?
— Nu se poate. Nu se află în război nicio ţară... Şi războiul nu se face pe secetă...
Când au aflat despre ce era vorba, oamenii nu s'au mirat. S'au scârbit
numai.
— Ţara arde şi... baba se piaptănă...
Primarul trebuia să plece la Bucureşti împreună cu nevastă-sa. Primise ordin să mai ia cu el încă două-trei familii de ţărani înstăriţi. Ordinul mai spunea că atât primarul cât şi ceilalţi săteni care plecau cu el în capitala ţării, se cuveneau să fie îmbrăcaţi cu cele mai frumoase şi mai bogate straie pe care le aveau.
Vătăşelul chemase la primărie pe toţi bogătanii. îi chemase şi pe cârciu-mari. Primarul, notarul şi jandarmul au ţinut sfat cu cei chemaţi.
Biletele de cale ferată, dusul şi întorsul, găzduirea şi hrana cădeau în socoteala statului.
Cine n'ar fi vrut să facă o călătorie în asemenea împrejurări ?
Bogătanii se certaseră între ei, fiecare înghesuindu-se la pomana neaşteptată. Până la urmă, hotărîrea o luase primarul :
— Să meargă Stănilă Cărăbaş cu nevastă-sa.
— Numai el, primarule ? Parcă era vorba de trei familii.
— Şi să mai meargă Ilie iliuţă tot cu nevasta...
' — Dar dece el şi nu alţii ? '
— Uite dece : acum s'au împlinit 40 de ani de domnie ai regelui CaroL Guvernul a făcut la Bucureşti o expoziţie. La deschiderea ei se cuvine să ia parte şi ţărănimea, că ţara noastră, aşa cum o ştiţi şi voi, este o ţară de ţărani, de plugari. O să vină la deschiderea expoziţiei regele şi guvernul şi multă lume orăşenească... Ba o să vină chiar musafiri de prin alte ţări. Ordinul, sosit prin secţia de jandarmi, spune că sătenii care merg la expoziţie să fie tineri, frumoşi şi bine îmbrăcaţi. Să nu creadă cei care ne vor vedea că ţăranul român e strâmb şi urît, flămând şi desbrăcat...
— Dar ce, numai Stănilă Cărăbaş şi nevastă-sa sunt tineri ? Şi fiu-meu e tânăr.
— De tânăr, Vasilică al tău e tânăr, nene Dună, dar are albeaţă în ochi...
— Parcă Vodă o să stea să se uite la albeaţa din ochiul lui fiu-meu...
— Poate că stă şi se uită, că de-aia e Vodă, să facă tot ce-i place, să se uite la cine-i place şi să-şi întoarcă faţa dela cine nu-i place...
Când a rămas vorba să se aleagă a doua pereche, a fost ales Ilie Iliuţă, iar la a treia au sărit în sus cârciumarii.
— Trebuie să meargă şi dintre noi unul, primarule...
DULĂII
77
— Păi dintre voi îmi este greu să aleg.
— Da. Ne vine greu să alegem dintre voi. La toţi vă bem vinişorul şi luiculiţa...
— Eu zic să-i punem să tragă din căciulă.
— Sfântă vorbă ţi-a ieşit din gură, jandarmule...
Au rupt dintr'o coală de hârtie şapte bileţele. Pe unul au făcut cruce cu •condeiul. Au aruncat biletele într'o căciulă.
— Care-o nimeri biletul cu semn, pleacă la Bucureşti...
Şi-au vârât cârciumarii mâinile în căciulă... Biletul însemnat 1-a scos între degete Voicu Buciuc...
— Cum dracu, făcuşi, Voicule ? Avuseşi ochi în vârful degetelor ?
— Norocul...
— Păi numai de noroc să nu te plângi.
— Nici nu mă plâng.
— Dar, primarule, Voicu Buciuc nu mai e tânăr, şi de frumos...
— Bărbatul trebuie să fie ceva, ceva mai frumos decât dracul...
— In atâta lume frumoasă, unul mai urâţel nici nu se bagă de seamă... Au mârâit bogătanii ce-au mârâit, pe urmă au plecat mulţumiţi totuşi că
autorităţile comunei i-au chemat la sfat ca pe nişte oameni de nădejde ce erau.
Îmbrăcaţi ca de nuntă, primarul şi cu ceilalţi au plecat la Bucureşti cu trenul să ia parte la deschiderea expoziţiei şi să-1 vadă la faţă pe Vodă Carol.
Vestea despre expoziţia de la Bucureşti, pe care au făcut-a stăpânitorii ţării ca să sărbătorească împlinirea a 40 de ani de domnie a regelui Carol I, s'a întins din casă în casă şi din sat în sat. Două-trei zile, rumânii au văzut venind la gară, din satele înşirate pe Călmăţui, cu căruţele, primarii satelor, însoţiţi de nevestele lor şi de câte o pereche-două de oameni tineri şi înstăriţi, gătiţi ca de zile mari.
— Unde te duci, domnule Boştină, cu cucoana ?
— La Bucureşti, moş Burdujeo, la Bucureşti, să-1 văd pe Vodă.
— Şi cocoana Joiţa, tot la Bucureşti merge ?
— Tot la Bucureşti, moş Burduleo, tot la Bucureşti, să-1 vadă şi ea pe
Vodă.
Cucoana Joiţa, nevasta primarului din Stănicuţ, şi faţă de cârciumar, din neamul putred de bogat al lui Repez, stă pe peronul gării, aşezată pe bancă, înfăşurată în fote înflorate şi cu maramă de borangic pe cap. Şi-a scos poştalii din picioare şi i-a pus lângă ea, alături.
— Uf ! Nu mai pot de cald... Şi afurisiţii ăştia de poştali, mi-au jupuit picioarele ; aşa mă strâng, de parcă sunt prinşi în minghină.
— De, Joiţo, taică, dacă te-ai coconit! Când umblai desculţă nu te... strângeau poştalii...
Moşu-meu Burdulea, cu năravul lui vechi, să dea cu gura ştirbă în cioclovine, stă în gară, proptit în ciomagul lui noduros şi lucios de-atâta purtat. Soarele bate peronul pietruit şi câmpurile negre şi satul care se vede în vale scorojit de parcă ar fi trecut de o sută de ori flăcările focului peste el. ,
— Aştepţi trenul, moşule ?
— Trenul, taică. Poate mi'-aruncă un călător o bucată de pâine. Bătrânii din Omida, din Viorica, şi din satele de prin prejur, în pofida
şefului de gară Mitică Dogan, care-i tot înjură şi pune macagiii să-i ia la goană, că-i fac gara de râs, pândesc trenurile. Nu întind mâna. Se plimbă numai pe dinaintea lor şi se uită la ferestre. Câteodată se îndură careva din vagoanele '-răpănoase de clasa a treia şi le aruncă o bucată de pâine neagră.
78
ZAHARIA 51ANCU
— Să-i spuneţi iui Vodă Caro! să poruncească boeriior să ne dea porumb > şi grâu, că murim şi-i rămâne 'ţara stearpă de oameni...
— O să-i spunem, moş Burduleo, o să-i spunem ! Primarul din Stanicul" îşi şterge fruntea de sudoare.
— Uf! Afurisită căldură... De-ar veni mai repede trenul !
Un căţeluş cu botul scurt şi cu mustăţile lungi, al şefului de gară, iese din birou şi se apropie de cucoana primarului.
— Na ! Javră !...
Căţeluşul păros se sfieşte, pleacă grăbit, găseşte un loc umbrit lângă perete, se culcă şi se întinde.
Trenul intră în gară şi se opreşte. La ferestrele deschise, bărbaţii cu mustăţile ascuţite în furculiţă îşi fac vânt cu pălăriile de paie, cucoanele cu evantaie mari, albe şi încreţite.
Cucoana Joiţa Boştină îşi ia poştalii în mână şi se urcă în vagon, după bărbatu-său. Moşu-meu Burdulea şi alţi trei-patru bătrâni de prin satele învecinate, unii cu decoraţii prinse în piept de cămăşile rupte şi negre, — semn că au trecut Dunărea la 77 şi s'au bătut cu turcii, — se înşiruie dealungul peronului, I cu faţa la tren şi aşteaptă... Trenul pleacă mai departe. Un călător aruncă pe geam un jurnal. ' i
— Citeşte-I, moşule, scrie despre expoziţie...
— Citească-1 muma pădurii... Vântul rostogoleşte ziarul.
— Spuneţi-i lui Vodă Carol că... Trenul a ieşit din gară. Urcă dealul...
— Ce voiai să-i spună lui Vodă, Lixandre ?
— Să-şi aducă aminte de noi. Că s'a uitat de departe cu ochianul şi ne-a văzut cum ne-am bătut cu turcii la Griviţa... Poate şi-o aminti. Şi să-i mai spună că acuma... acuma suntem lăsaţi să pierim de foame, laolaltă cu fiii şi nepoţii...
— Parcă Vodă nu ştie... Ştie, băga-i-aş...
Bătrânii se trag la umbra zidului gării, alături de căţelul mustăcios. ,!
— Poate mai pică un tren...
Soarele aruncă flăcări peste câmpurile nesfârşite. Albia gârlei, albă şi seacă, seamănă cu un şarpe uriaş, căruia,i-au pleznit solzii de argint...
>
Stăm în tindă în jurul mesei mărunte şi rotunde, cu trei picioare. In mijlo- ? cui ei se află o strachină de pământ plină cu boabe de porumb fiert. Mama a pre- I sărat pe deasupra boabelor un praf de sare. Luăm boabe, mâncăm ; ni se face , sete, bem apă din căuş. Lampa luminează cu lumină puţină. Pe uşa deschisă, | deşi e seara târziu, vin de afară valuri de aer cald. Pământul peste care a căzuf I întunericul străveziu e încă fierbinte. Ţărâna drumului ne-a opărit la toţi picioarele.
Fratele mai rnare al tatei, unchi-meu Alisandru Nasta, venit pe la noi să ne mai vadă, molfăie boabe- fierte în gura lui ştirbă, bea un căuş de apă, apoi îşi şterge barba şi mustăţile albe.
— Mulţumesc, Mario, îmi potolii foamea.
îşi şterge mustăţile mari, căzute pe oală, şi celălalt frate mai mare al tatei, I unchi-meu Voicu, bărbatul mătuşă-mi Bâzărca, cea vânătă la faţă, cu care mama î e certată de mult. S'a îndestulat şi el cu boabe fierte. |
Surorile mele au scos apă clin fântâna adâncă şi au stropit bătătura din , faţa casei. f
S'a mai răcorit.
Am ieşit pe prispă.
1
DULĂII
79
Pe cerul senin şi uscat se înalţă luna plină, care seamănă cu o pâine mare, rotundă şi albă, cu coaja uşor răscoaptă. Am îngânat numai pentru mine, să nu tflă audă ceilalţi şi să-mi spună că sunt zănatec :
Lună, lună nouă Frânge pâinea'n două Şi ne dă şi nouă...
Luna tăcea, cum ar fi tăcut boerul dela Băneasa, Miliarezi, dacă ar fi fost de faţă şi î-aş fi cerut lui să frângă o pâine şi să-mi dea şi mie un colţ.
N'a frânt în două nici o pâine luna şi nu mi-a dat nimic Numai lumina ei alburie mi-a dat-o s'o beau.
Dar lumina alburie a lunii nu astâmpără nici foamea, nici setea.
— Cerul nu dă pământului decât ploaie...
— Nu e destul ? Fără ploaie, uite, pierim...
— S'ar fi putut să nu pierim, dacă ţara asta întinsă şi bogată n'ar fi pe mâna ciocoilor şi pe mâna neamţului care a fost adus în ţară de ciocoi acum patruzeci de ani, dupăce i-au scos din domnie pe Cuza Vodă...
A urmat un lung timp de tăcere. Salcâmii şi duzii uscaţi din faţa casei, bătuţi de lună, îşi aruncau pe pământ umbrele negre şi subţiri, care rămâneau neclintite de parcă şi ele ar fi fost moarte.
In sat, aproape că nu era casă, cât de săracă, în care să nu se găsească, prins în ramă, în peretele dinspre răsărit, lângă icoană, chipul frumos al lui Cuza Vodă, îmbrăcat în haine militare, cu sabia lungă legată la şold... O cumpărau rumânii pe la bâlciuri, dela negustorii de icoane.
— Uite, îl am pe sfântul Gheorghe, pe Sfântul Dumitru, pe sfântul Spiri-don, pe Maica Domnului cu pruncul nevinovat în braţe.
— Pe Cuza Vodă îl ai, negustorule ?
— II am şi pe Cuza Vodă... Cum să nu-1 am ! Se vinde mai bine decât toate icoanele pe care le port pe la bâlciuri şi pe la târguri în căruţa mea...
Umbla negustorul pe fundul lăzii, scotea poza frumos colorată, o netezea cu mâna :
— Uite-1 şi pe Cuza Vodă al vostru. II ţin mai mult la fund, că nu prea e voie să-1 vindem...
— Dă-mi-1...
Se scormonea rumânul în pungă, scotea gologanii şi cumpăra poza. O făcea sul şi, întors acasă, îi meşterea ramă, îi punea geam şi-o atârna în cui, lângă icoană.
Şi noi îl aveam în casă pe Cuza Vodă, aşezat lângă vechea icoană care-1 înfăţişa pe sfântul Gheorghe călare, călcând balaurul verde şi străpungându-i ceafa solzoasă cu suliţa.
— Cine a spus că poporul nu are ţinere de minte ? Că-i uită pe cei care i-au făcut cândva bine sau măcar i-au voit binele ? Noi vorbim mereu de Tudor din Vladimiri, de cei trei ţărani de care. ne-a povestit învăţătoarea şi care, cu un veac şi mai bine în urmă, dincolo de munţi, în Ardeal, au răsculat satele împotriva grofilor şi apoi, prinşi prin trădare, au fost sfărâmaţi cu roata la Alba Iulia. Noi vorbim mereu de Cuza Vodă, cel care a luat moşiile mănăstireşti şi a împărţit pământ ţăranilor şi a înfiinţat prin sate şcoli să înveţe copiii carte, să crească din ei oameni luminaţi.
— Aşa e, Tudore, aşa e, — mormăie unchi-meu Voicu.
— Acum patruzeci de ani, începe să-şi depene firul amintirii unchi-meu Alisandru Nasta, eram tânăr. Abia îmi mijise mustaţa. Eram ostaş al stăpânirii
80
ZAHARIA STANCU
şi făceam armata la Bucureşti, la cazarma Malmaison. Şapte ani, nu mai puţin, se făcea pe atunci armata. Aveam chică lungă, că pe atunci rumânii purtau chică, când m'au prins cu arcanul, noaptea, aleşii satului şi m'au dat legat fedeleş pe mâna dorobanţilor să mă ducă la oraş la cazarmă. Dupăce m'au bătut bine ştabii. au pus bărbierul şi mi-a dat jos chica, m'a lăsat tuns chilug. Am plâns, nu pentrucă mă bătuseră. Am plâns pentru chică. Pierdeam odată cu ea tinereţea pe care aveam să mi-o îngrop la armată. Mai pe urmă am fost muştruluit bine şi trimes la Bucureşti. A fost greu până m'am obişnuit cu răul. Dar m'am obişnuit. Nu numai pe mine căzuse năpasta. Mai căzuse şi peste alţi flăcăi de rumâni. într'o seară, înainte de jumătatea lui Februarie, ni s'a dat ordin să ne pregătim, că pe Ia miezul nopţii vom fi scoşi din cazarmă, cu echipament de război, să mergem afară din oraş, să facem instrucţie. Nu ne-am mirat. De multe ori, ofiţerii veneau dela chef la miezul nopţii, ne scoteau afară la câmp, în marş, şi acolo făceau trageri şi închipuiri de lupte, cum e la militârie. Ne-am culcat şi-am încercat să aţipim. Când nu ţi-ai împlinit somnul, te mişti mai greu cu raniţa la spinare şi cu puşca cu baionetă pe umăr: Dar somnul tocmai atunci când îl chemi nu vine. La 12 noaptea ne-au sculat ştabii şi ne-am îmbrăcat. Ni s'au împărţit cartuşe adevărate. Atunci ne-am spus că s'o fi iscat pe undeva vreo zurbă şi ne duc ofiţerii s'o potolim cu focul armelor. Am fost scoşi în curte şi puşi pe două rânduri. Arti-leriştii, care sălăşluiau în aceeaşi cazarmă cu noi, scoseseră tunurile şi înhăma-seră caii la ele.
— Ce facem ?
— Aşteptăm să vină ofiţerii.
Au venit cam pe la orele două, călări. In curtea cazărmii luminau câteva felinare. Ne-am pornit, dar nu ca deobicei, spre câmp, ci spre oraş. Noi, vânătorii, — că la vânători făceam armata, — mergeam în frunte. In urma noastră venea artileria cu roţile tunurilor înfăşurate în petice de sac, să nu uruie pe străzi şi să sperie lumea. Roţile nu se auzeau, dar se auzeau copitele cailor, se auzeau paşii noştri. Atâta ostăşime câtă eram, nu, putea să umble pe străzi în miez de noapte, fără să facă zgomot. Orăşenii care se treziseră, deschideau o uşe ori o fereastra, se uitau la noi somnoroşi şi supăraţi şi închideau la loc uşa sau fereastra. Dece ne duce în oraş ? Ce vom avea de făcut ? Disciplina era grozavă. Pentru cea mai mică abatere, te întindeau gradaţii cât erai de lung şi te desnodau în bătăi. Cu carnea vânătă şi cu oasele fărâmate, te închideau în carcera îngustă, de n'aveai cum te mişca, unde zăceai, ca un câine aruncat într'o fântână părăsită, cu săptă manile. Soldatul n'avea voie să ştie ceva şi nici să pună întrebări. El trebuia să fie mut. Să nu vorbească, să nu gândească, adică să fie un fel de maşină fără creer. Datoria lui era să-şi asculte orbeşte ofiţerul, oricare ar fi fost porunca acestuia. Mulţi ostaşi mureau din bătaie ; pedepsele cele mai nemiloase cădeau peste capetele lor ca ploaia. Eram speriaţi de câte vedeam, aşa că ne ascultam ofiţerii; cu inima strânsă îi ascultam, dar îi ascultam, deşi ne venea deseori să le băgăm baioneta în burtă. Am trecut Dâmboviţa şi am apucat-o spre palatul domnesc. Atunci am început să ne dumirim. Să ştiţi că s'a întâmplat ceva la palat ori este pe cale să se întâmple. Pe colonelul Niculaie Haralamb, comandantul nostru, care mergea pe lângă coloană călare, îl ştiam om credincios domnitorului, care-1 iubea. Or fi sărit boierii pe Cuza Vodă să-I scoată din domnie, se cam vorbea despre asta, printre noi, soldaţii, şi ne duce pe noi să-1 apărăm. O să tragem în boeri, dacă nu s'or astâmpăra cu vorba bună. Doream în gândul nostru să nu se astâmpere de vorbă bună, să fie îndrăciţi. Măcar câţiva să culcăm la pământ, să-i vedem cum muşcă ţărâna cu gura, să ne sărăm inima care ne clocotea şi-atunci, cum ne clocoteşte şi-acum celor care am luat parte la ticăloşie şi care mai trăim, deşi a trecut atât amar de ani de-atunci şi demult a murit Cuza Vodă printre străini...
Strânşi roată în jurul bătrânului, în bătătura casei, îl ascultam. Mama sta
DULĂII
81
cu capul plecat, parcă ar fi plâns după ceva drag, pentru totdeauna pierdut. In lumina lunii care se ridicase mai sus, şi se făcuse galbenă ca lanul de grâu copt, părul lung al mamei, de culoarea orzului, strălucea.
Tata şi-a încleştat pumnii. I-au intrat adânc unghiile în podul aspru al palmei. Era bătucit de muncă podul palmei. N'a sângerat.
Din duzii care în anii trecuţi, pe vremea asta, erau verzi şi-şi fremătau frunzele mari în vânt şi freamătul lor arunca peste noi dude mari şi gustoase, prea coapte, acum cădeau frunze negre, sfrijite, arse de parcă ar fi plouat ploaie cu boabe aspre de cenuşă.
— Am înconjurat palatul domnesc. Artileriştii au pus tunurile în bătaie. Câţiva ofiţeri tineri au intrat la domnitor să-1 trezească din somn. Se lumina de ziuă. Au început să vină pâlcuri-pâlcuri orăşenii, cu sfială la început, apoi, dupăce ne-au văzut, au devenit mai curajoşi, dar tot s'au ţinut departe. Dece-au prins curaj când ne-au văzut ? Şi dece erau sfioşi mai înainte ? Va să zică avem de făcut o treabă împreună cu ei, pentru ei. Asta nu ne-a plăcut. Am început a le lua seama. In faţă erau rânduiţi cârciumarii, negustorii, proprietarii înstăriţi cu prăvălii şi case pe la mahalale, — îi cunoşteam după port, — iar ceva mai spre fund, boer-naşii cu pălării înalte. Nouă ne plângea inima. Ei au prins a se veseli ca la petrecere. Ştiau ei ce ştiau. Am aflat-o şi noi curând. Ofiţerii îl siliseră pe Cuza Vodă să se lepede de tronul domnesc şi printr'o uşă din dos a palatului îl scoseseră afară, îl urcaseră într'o trăsură închisă şi-1 duseseră undeva în oraş, într'o casă, sub stare de arest. Peste trei zile am aflat că l-au trimes peste graniţă, pe la Predeal. Ne-am întors la cazarmă trişti. Colonelul Nicolaie Haralambi, comandantul nostru, îşi vânduse domnitorul, îşi călcase jurământul depus pe cruce şi.se înţelesese cu boerii. Când e vorba de interesul lor, boerii nu-şi ţin jurământul, chiar dacă au jurat pe cruce aurită. Niculaie Haralamb era şi el os boeresc.
— Lupu'şi schimbă părul, dar năravul ba.
— Da. Lupu'şi schimbă numai părul. După câteva luni de umblet prin străinătăţi, Brătianu şi cu ai lui au găsit un prinţişor neamţ, care putea de sărac ce era, l-au adus şi l-au pus să călărească ţara şi s'o stoarcă alături de ei. O călăreşte de patruzeci de ani. De patruzeci de ani o stoarce. Noi am rămas ca stafiile, fără sânge în trup... Asta se sărbătoreşte acum la Bucureşti, patruzeci de ani de domnie a neamţului. Sărbătoarea e a boerilor şi a bogătanilor de prin satele astea pârjolite de secetă... De sărbătoare le arde... Arde-i-ar focul iadului...
Pe unul din stâlpii de telegraf înşiruiţi la distanţe egale dealungul liniei ferate de lângă casa noastră o bufniţă a început să cânte a moarte : bu-bu !.. bu-bu !... Apoi, speriată de cine ştie ce umbră a nopţii, şi-a întins aripile şî-a trecut în sbor pe deasupra noastră. Fâlfâitul aripelor ei a legănat vârfurile duzilor. S'au scuturat iarăşi, peste noi, ca o ploaie rară cu. boabe mari, frunze chircite şi scorojite.
— Ploaie de cenuşă...
— Peste pământul de cenuşă.
Bufniţa s'a aşezat pe turla bisericii. I-am auzit glasul într'acolo: bu-bu! bu-bu !...
într'o seară l-am auzit pe moş Diş, veteranul, sunând goarna pe uliţa mare a satului. N'o mai sunase demult. Goarna a sunat trist şi prelung, ca la o înmormântare. Dealurile din jur prindeau sunetul şi-1 aruncau îndărăt. Mi s'a părut că veteranul, acum când umbrele se topeau în ţărână, cheamă la adunare soldaţii pe care i-a văzut cândva căzând în preajma lui şi că alţi gornişti, pieriţi şi ei pe aceleaşi câmpuri bulgăreşti, îi răspund de undeva de departe, de pe altă lume : venim, venim...
Rumânii şi muierile şi copiii au ieşit pe la porţi.
— Ce s'a întâmplat, veteranule ?
*> — Viaţa Românească — c. 3483
3
82 ZAHARIA STANCU
— Dece suni goarna, moş Diş ?
— Nu ştiu. E ordin dela primar să veniţi la primărie cu toţi ai casei. Rumânii se strâng, pornesc spre  primărie şi încep să-şi dea cu presupusul:
— Poate că ne-a adus vreo veste dela Vodă Carol...
— Ori dela guvern...
— Poate că o fi adus ordin dela Bucureşti să se deschidă magaziile din gară şi hambarele boerilor şi să ni se împartă bucate să nu pierim de foame...
— Degeaba l-am bănuit şi înjurat pe primar.
— Nu 1-a lăsat inima. ,
— Şi-a adus aminte că deşi e primar, e tot om de-al nostru...
— A vorbit guvernului de starea noastră... I'
— Ori poate chiar lui Vodă Carol... I
— Odată ce-a fost la Bucureşti şi 1-a văzut... 1
— Dece să nu-i spună? Că doar nu-i cădea gura... '
— L-o fi îndemnat nevastă-sa... E mai miloasă... • Ne-am adunat la primărie şi ne-am înghesuit în curtea ei. Câţi n'au încăput, '
au rămas afară pe lângă uluci. Se auzea şi se vedea destul de bine şi de-acolo, ' Numai să albă ce să vadă şi să audă.
Seara era roşie şi ţărâna fierbinte ne opărea iarăşi picioarele jupuite, eră- ^ pate, pline de răni care nu sângerau numai pentru că în trupul nostru era prea puţin sânge şi noi ne obişnuisem să ne astupăm rănile cu ţărâna care închidea I rana. ' ]
A ieşit în prag primarul Dobre Grivu. La dreapta lui se afla Cărăbaş, iar ? la stânga Ilie Iliuţă şi cârciumarul negru şi mustăcios, Voicu Buciuc. Erau toţi , patru plini de trufie, cu feţele rotunde şi rumene şi păstrau încă pe ei straiele * bogate cu care se îmbrăcaseră la Bucureşti, la expoziţie. '
— Bine v'am găsit sănătoşi, oameni buni. |
— Bine a,i venit, primarule. f
— Ne-am întors dela expoziţie...
— Vedem că v'aţi întors.
— E departe Bucureştii... "f
— Cu trenul ajungi într'o noapte.
— De ajuns, ajungi, dar e osteneală mare.
— Apăi dacă vă pare rău de osteneală, dece v'aţi dus ?
— Of, Gruio, Gruio, tot clonţos ai rămas...
— Dar ce credeai ? Că mă pot schimba într'o săptămână ?
— Nu puteam să nu ne ducem. Ordin. Ne-a poftit Vodă Carol şi guvernul... j Oamenii, cărora trufia primarului Dobre Grivu, a bogătanilor şi a cârciu-
mărului de lângă el le strânsese iarăşi inimile, auzind de vodă şi de guvern, '> şi-au ciulit urechile. '■
— Acuşi o să ne spună...
— N'o să ne spună acum. O să ne îndruge el ori ceilalţi verzi şi uscate '. un ceas-două şi după aia o să ne dea vestea cea bună...
— Dac'or avea vreo veste bună... "J,
— Poate-or avea. i Când e să se înece omul, se agaţă şi de un fir de pai, în nădejdea c'o să-1 I
ţină deasupra apei. *
— L-aţi văzut pe Vodă, primarule ?
— L-am văzut.
— Şi pe înalt prea sfinţitul mitropolit ? — s'a repezit să întrebe părintele , Tomiţă Bulbuc. i 1
— Da, părinte, şi pe mitropolit. Avea o cruce de aur pe piept cât toate ' zilele. Şi toată era bătută cu pietre nestemate...' „
DULĂII
83
— Aţi văzut şi guvernul ? — s'a îndesat să întrebe văru-meu Dumitru pălică, pe care nu-I interesa câtuşi de puţin mitropolitul cu crucea de aur la gât.
— Am văzut şi pe domnul guvern... Dar aveţi răbdare. O să ;vi le spunem toate pe rând, că de-aia v'am chemat aici. Să ştiţi şi voi ce-am văzut şi ce-am făcut la Bucureşti, ca să ţineţi minte şi s'o spuneţi şi altora...
— Spuneţi-ne...
— O să vorbească Iliuţă, că el ştie să povestească mai frumos ca noi. Are mai mult şart la vorbă. Dac'o uita el ceva, o să-i amintim noi.
— Să vorbească Iliuţă...
Bogătanul tânăr şi durduliu, care din primăvară până acum îşi întreise pământurile în schimbul câtorva saci de porumb, şi-a dat pălăria pe ceafă, şi-a înfipt mâinile în chimirul larg şi apoi şi-a dat drumul graiului :
— Ce-am văzut noi la Bucureşti, oameni buni, să vezi şi să nu crezi.
— Ce-ai văzut, Iliuţă ? Spune-ne mai repede, nu ne mai ţine cu tălpile pe jărăgai...
— Voi spuneţi că noi, ăştia câţiva, suntem bogătani şi că avem case mari! Fraţilor ! Suntem săraci lipiţi. Să vedeţi voi oameni cu stare la Bucureşti şi să vă cruciţi, nu altceva ! Nevastă-rnea numai cu mâna la gură a stat tot timpul...
— Ţo-ţo-ţo ! Iliuţă, uită-te ! Ţo-ţo-ţo ! Iliuţă, deschide ochii mari şi vezi.. To-ţo-ţo, bărbate ! Aşa casă s'avem şi noi...
— Dar ce, fă? Eşti nebună? Cum o s'avem noi aşa casă? Ce? Noi suntem orăşeni ? /
— Să ne facem, Iliuţă, să ne facem !
— Cu ce, fa, cu ce ?
— Cu bani, Iliuţă, cu bani, că avem destui.
— Taci, fa, din gură, că te-aude lumea...
— Şi ce dacă m'aude ? Parcă ne cunoaşte cineva ?
Abia i-am astupat gura. Oraşul tot era vopsit în alb şi de fiecare fereastră atârna un steag. Şi străzile erau pline de oameni şi toţi oamenii erau veseli. Şi pe unele străzi, cârciumă lângă cârciumă, şi fiecare cârciumă cu grădina şi cu lăutarii ei... Cum cântau, Doamne, Doamne ! Să tot bei, să tot mănânci şi să dai cu căciula după câini !... Şi lume ! N'aveai loc să te mişti. Dac'ai fi aruncat un ban găurit, cădea*pe cap de om... Am mâncat şi am băut şi-am petrecut, de-oi ţine minte şi mort. Că-mi spunea primarul nostru :
— Măi Iliuţă, dar dece bei şi mănânci atâta, că acasă la tine te ştiu om cumpătat şi la mâncare şi la băutură.
— Dar dece să nu mănânc şi să nu beau, primarule? Parcă mănânc şi beau dela mine. ? Dela stăpânire beau şi mănânc. Stăpânirea plăteşte ! Parcă tu nu mănânci şi nu bei ?
— Mănânc şi beau, e adevărat, dar vezi că eu... sunt primar !
— Aicea, vorba nevesti-mi, nu ne cunoaşte nimeni. Toţi suntem veniţi la petrecere... Păi dacă suntem veniţi la petrecere, să petrecem, primarule!... Am petrecut... Şi mort oi ţine minte !
— Morţii nu mai ţin minte, Iliuţă. Când mori, uiţi tot.
— Ştiu eu, ştiu, deşi n'am fost mort niciodată până acum şi trag nădejde co să mor după ce-oi trece suta, dar aşa vine vorba. A fost grozavă ziua în care sa^deschis expoziţia. Cântau muzicile militare de te asurzeau. Pe câmp, care altădată era acoperit cu iarbă, cu ciulini şi mărăcini, guvernul a făcut un fel de Pădure. Au fost scoşi astă primăvară copaci bătrâni din pădure, cu rădăcini cu tc,t, şi cu pământ în jurul rădăcinilor, şi aduşi în oraş cu care la care trăgeau doisprezece boi.
— Boi buni, nu de-ăştia de-ai noştri, pe care-i bate vântul de slabi ce sunt.
— Boi buni, că pe-acolo, pe la Bucureşti, n'am văzut să fie secetă. Şi,
e *
84
ZAHARIA STANCU
cum vă spuneam, au adus din păduri mii şi mii de copaci, cu rădăcini cu tot şj i-au îngropat în pământ şi s'au prins cu toţii, nu s'a uscat niciunul. Parcă acolo au răsărit şi-au crescut de când lumea... Şi printre copaci au fost sădite flori şi-au fost făcute uliţe largi acoperite cu nisip mărunt, şi case ţărăneşti de toată frumu-setea au fost ridicate de meşteri cât ai trage un fum de ţigară.
— Dece era nevoie să se clădească acolo case ţărăneşti, că doar Bucu-reştiul nu e sat ?
— Ca să vadă şi bucureştenii cum arată la faţă un sat...
— Păi dacă vroiau să vadă un sat, să se fi suit în tren şi să poftească aici la noi...
— Dar altă treabă n'au bucureştenii ? Dece să se ostenească să vină până aici, dacă stăpânirea le-a făcut un sat frumos acolo la ei, la Bucureşti ? Şi tn pragul fiecărei case zâmbea o pereche de oameni frumoşi şi bine îmbrăcaţi. Şj veneau fotografii şi ne fotografiau şi-i auzeam spunând: frumoase sunt satele noastre româneşti şi frumoşi sunt românii noştri dela ţară... Bravo regelui Carol...
— Dar pe noi dece nu vin fotografii să ne fotografieze şi să ne arate regelui şi să-i spună uite, Vodă, uite, cum arată cu adevărat ţăranii care trăiesc la ţară ?
— Parcă Vodă nu ştie... Ştie el, dar se preface că nu ştie...
— Ei, oameni buni, nu-1 mai întrerupeţi pe Iliuţă...
— Lăsaţi-I să vorbească, fraţilor, să ne spună tot ce-a văzut... Primarul Dobre Grivu privea mulţimea şi nu vedea cum în ochii stinşi ai
rumânilor istoviţi se aprinde şi creşte mânia, pentrucă privirile lui lunecau peste capetele oamenilor... El vedea oraşul în care petrecuse şi se desfătase şi în care dorea să se întoarcă iarăşi, dacă nu pentru totdeauna, cel puţin aşa, pentru un an-doi. I-a scăpat un oftat din piept. Ehei ! La Bucureşti să fie el primar ! Ce trai ar mai duce ! Aici, la Omida, secetă, foamete, rumâni arţăgoşi... Şi aici pică ceva Şi aici ţuica e bună. E bun şi vinişorul... Dar cârnaţi rumeni şi prăjiţi ca acolo n'a mâncat el niciodată... Ii lăsa gura apă numai amintindu-şi...
Ilie Iliuţă n'a luat în seamă întreruperile şi şi-a continuat povestirea :
— Au venit miniştri îmbrăcaţi în haine lungi şi negre, cu două coade ca de rândunică Ia spate, şi cu nişte pălării înalte...
— Erau pline cu cap până la fund, nu ?
— Poate că da, dar eu n'am băgat de seamă, Voicule, zău n'am băgat de ^ seamă, dar se poate, tot ce se poate, cu boîrii nu poţi să te pui niciodată... Şi au 1 mai venit generali cu chipie cu pampon şi cu piepturile pline de decoraţii. Luminau decoraţiile în soare de-ţi luau ochii... Şi la mijloc se afla regele, cam mărunţel, nu e vorbă, cam pirpiriu, cam slăbuţ la trup, dar rege, de, şi cu bărbuţă şi cu ' sabia la şold: zang, zang!... Şi lângă rege, regina, cam mărunţică femeie, dar • plinuţă, grăsuţă, cu paşi de porumbiţă şi cu mâinile albe ca făina. Şi pe lângă ei, J mitropolitul cu cruce de aur, cu cârje de aur... Strigam ura, de ne spărgeam piep- ■ turile, că mi-a zis şi nevasta : 1
— Strigă mai încet, Iliuţă, c'o să rămâi siteav de urletele astea care-ţi ies I din gâtlej... f
— Lasă nevastă, i-am spus, că de-aia am fost aduşi aici pe cheltuiala sta- j tului, ca să strigăm ura, să audă regele şi să vadă cât de mult îl iubeşte poporul. Şi să audă şi regina Lisaveta, să. vadă şi ea cât de mult o iubeşte poporul. Nu ]! sunt ei două capete încoronate ? Sunt! Nu suntem noi poporul ? Suntem ! Strigi j şi tu ! Ce naiba stai lângă mine ca o gâscă ? :
A început şi ea să gâgâie... Regele se apleca spre regină şi-i spunea câte ceva la ureche. Erau la un pas de noi.
— Ai auzit ce-i spunea ? »
— De auzit am auzit eu : chichiri-michiri, chichiri-michiri.  Dar de înţeles, ,
i
. -l
!
I
j
DULĂII
85
drept să vă spui, n'am înţeles nimic. Vorbeau pe semne în limba lor nemţească... Poate că o fi înţeles nea Dobre Grivu, că el e primar...
— Dar eu cum să înţeleg ? Ce ? Ştiu eu nemţeşte ?
— Gândeam c'ai prins limba cât ai fost logofăt la State Pantazi. Pe la curţile boereşti se vorbesc fel de fel de graiuri.
— Pantazi vorbea cu cocoana greceşte, numai când se aflau între ei...
— Aşa... Regele vorbea cu regina şi-i arăta ţăranii şi regina vorbea cu regele şi-i arăta tărăncile gătite, şi amândoi râdeau şi râdeau şi miniştrii cu gurile întinse până la urechi, că dacă râde stăpânul, trebuie să râdă şi sluga, şi-am râs şi noi, şi iar am strigat ura... Şi în mijlocul grădinii era un lac pe care se plimbau luntrile, şi dincolo de lac erau nişte peşteri adânci cu nişte uriaşi de piatră în faţă, de ţi-era şi frică să treci pe lângă ei. Şi muzicile cântau valsuri, şi când s'a lăsat noaptea, întunericul n'a putut să se apropie de oraş, atâta risipă de lumină era... Pe urmă...
— Ce-a fost pe urmă ?...
— Pe urmă, ce să vă mai spui ! Am văzut urşi în bârloagele lor ! Şi lupi ! Şi vulpi cu coada lungă ! Şi tigri ! Şi lei !
— Adevăraţi ?
— Da. Adevăraţi. Ca la panoramă. Toţi cu gratii de fier în faţă, ca să nu sară să sfâşie lumea. Ne uitam şi ne minunam.
— Aveaţi şi dece!
— Veneau nişte slugi de-ale stăpânirii cu coşurile încărcate de carne proaspătă. Le arunca fiarelor carne printre gratii. Fiarele mâncau carnea în sânge. Sălbăticiunile se lingeau pe bot, sătule, se propteau în coadă şi râgâiau. Li se vedeau dinţii mari şi albi, ascuţiţi ca nişte cuţite... In altă parte, acolo în expoziţie, erau cerbi şi căprioare, şi-o dihanie de animal înalt şi cu gâtul lung, lung, îi ziceau girafă — cică ar trăi prin alte ţări pe unde oamenii au pielea neagră ca fundul tingirilor... Şi mai se aflau acolo, trăind tot între gratii, păsări de toate felurile şi păuni şi lebede. Numai lebedele erau slobode şi se plimbau pe apă. Şi oamenii se uitau la ele, şi copiii, frumoşi şi cuminţi, nu aruncau în ele cu bulgări. Le aruncau franzeluţe şi covrigi şi bomboane. Dar vezi că lebedele nu mâncau de-alde astea. Ele, ca raţele, băgau ciocul în apă după viermişori, după peştişori... Am văzut şi nişte şerpi mari, închişi în cutii de sticlă. Inghiţeau dintr'odată un viţel...
— De noi, ăştia care n'am mers la Bucureşti, nu v'a întrebat nimeni ?
— Cine să ne întrebe ?
— Regele ori regina, ori domnii ăia cu pălării înalte, ori generalii cu pieptul plin de decoraţii, ori mitropolitul cu cruce de aur pe piept şi cu toiag de aur în mână...
— Nu. Nu ne-a întrebat nimeni. Nici pe primar nu 1-a întrebat nimeni. Poate din pricină că aveau alte treburi. Dar ce să întrebe de voi ?
— Cum trăim, dacă avem ce ne trebuie, cum o ducem cu seceta...
— Pe-acolo nu ştie nimeni de secetă. La oraş se udă străzile cu tulumba. Şi grădinile, şi copacii, şi florile tot cu tulumba se udă. La Bucureşti nu creşte, că n'are unde să crească, nici grâu, nici porumb, aşa că pe acolo nu e... secetă.
— Care va să zică aşa stau lucrurile : lupilor şi tigrilor şi leilor şi şerpilor li se aruncă în cuşcă halci de carne...
— Şi lebedelor li se aruncă în lac franzeluţe...
— Şi covrigei...
— Şi bomboane...
— Şi lebedele nici nu se uită la astfel de bunătăţi...
— Dece să nu li se arunce ? Altfel ar muri bietele animale de foame ! Cu ce sunt ele vinovate să moară de foame ? Sunt nişte biete animale, prinse de vii,
86 ZAHARIA STANCU
în pădure, ori în pustiu şi băgate în cuşcă... Ţi-e şi milă când te uiţi la ele... La toţi câţi eram acolo, ne era milă de ele...
— Dar noi cu ce suntem vinovaţi, de pierim de foame ?
— Ei, pieriţi! Uite că nu pieriţi, Gruio, cu toate că e lipsă şi secetă mare! Nu v'a trecut nici cheful de harţă. Ar fi putut să vă treacă... Mai vindeţi o bucată de pământ, mai vindeţi o vită... Când am plecat din Bucureşti, ne-a chemat prefectul nostru, care era şi el acolo, şi ne-a spus să vă povestim ce-am văzut, să aflaţi şi voi, să nu rămâneţi ca viţeii, neştiutori. Iaca, v'am spus. Nu e aşa, primarule, că le-am povestit frumos? Nu e aşa, Cărăbaşule ?
— Aşa e, aşa e...
— Nici că se putea să le povestim noi mai cu şart — a spus şi cârciuma-rul cu faţă negricioasă.
Dârlă cu nevastă-sa trăgeau cu cârligele un cal murg, mort, spre gârlă. Aveau casa aproape de primărie.
— Când v'a murit calul, Ilincă ?
— Azi dimineaţă...
Calul costeliv lăsa o dâră lată şi adâncă în praful uliţei... "
Oamenii şi-au întors ochii spre cei doi care-şi târau calul mort spre luncă. , Bărbatul şi femeia trăgeau un timp trupul calului după ei. Se opreau. Se odihneau câteva clipe. îşi încordau puterile şi târau iarăşi greaua povară mai departe. '
— Aici să fie acum un potograf de-al lui Vodă, să potografieze asta şi să i i-o pună sub nas... j
— Ei, moşule Burdulea... |
— Da, primarule, aici să vie potograful neamţului... _}
— Apoi dacă începeţi cu de-astea în loc să ne aduceţi mulţumire, puteţi , pleca pe la casele voastre ! Ne-am plinit datoria. V'am spus ce-am avut poruncă « să vă spunem...
— Plecăm, primarule... I Dezamăgiţi, ne-am risipit prin seara roşie. Ţărâna, fierbinte încă, ne fri- I
gea tălpile... Pe deasupra satului nu mai sbura demult nici o barză... "
— Au plecat berzele ? i
— Nici nu s'au oprit pe la noi. S'au tras în bălţile Dunării. Pe acolo încă 1 n'a secat apa.
I
Rumânii au vorbit mult timp despre cei  patruzeci de ani   de domnie  ai î regelui Carol şi despre expoziţia dela Bucureşti, unde câmpul Filaretului, care fusese acoperit cu mărăcini şi troscot, s'a schimbat peste noapte în pădure de copaci bătrâni, cu lacuri, cu peşteri şi cu luminişuri înflorite.
— Cât bănet trebuie să fi costat expoziţia asta !
— Plăteşte ţara, că are de unde...
— Care ţară, nene Popozină ? Că moşierii plătesc dări mici, când le plătesc şi pe alea... Iar slujbaşii nu dau bani statului, ci primesc bani dela stat...
— Care altă ţară, dacă nu noi, Cristea Moga ?
— Munca toată o facem noi...
— Armatei tot noi îi dăm soldaţi...
— Dările, avem n'avem, tot noi le plătim.
— Şoselele noi le facem...
— Şi piatra pentru astupatul găurilor de pe şosea, tot noi o cărăm...
— Şi şanţurile şoselei pe care le potmoleşte ploaia, tot noi le destupăm.
— Şi când viscoleşte şi se umple tăetura cu zăpadă, tot pe noi ne ia la , corvoadă să desfundăm linia ferată ca să poată umbla iarăşi trenurile.
— Şi dacă ni se bolnăvesc copiii de friguri, căutăm să-i lecuim cu zeamă 4 de coajă de salcie.
DULĂII
87
— N'avem doctori...
— Dacă trece vreunul dela oraş pe la noi şi-i cerem doctorii, ne spune că n'are...
— Dece n'aveţi doctorii, domnule doctor, că la oraş sunt pline spiţeriile de doctorii ?
— Doctoriile costă bani. Duceţi-vă şi cumpăraţi...
— N'avem bani, domnule doctor...
— Nici statul n'are, mârlanilor.
— Ne închide gura cu răspunsul iui.
— Ba ne mai ş'i înjură...
— Dar vedem că statul are bani pentru expoziţia lui Vodă Carol, domnule doctor Ganciu.
— Asta e altă poveste...
— O fi...
— Dar nu e drept să fie aşa, — spune cu dârzenie Gruia Popozină, nu e drept să fie aşa, domnule doctor Ganciu.
Doctorul, mărunţel şi grăsuliu, cu părul tuns scurt, îşi freacă, mâinile albe si-1 întreabă din ochi pe primar, ce e cu oamenii ăştia care nu-i arată respectul ce i se cuvine.
— A intrat dracu'n ei, domnule doctor, nu-i mai ascultaţi, — sare cu gura primarul Dobre Grivu.
— Dece să nu-i ascult, primarule ? Sunt plini de haz.
— Ba nu, suntem plini de necaz,   domnule doctor, — i-a răspuns Pascu
Ologu.
Doctorul a întors oamenilor spatele şi a plecat. Primarul se ţinea după e! ca un câine credincios, la un pas în urmă. Doctorul mărunt şi gras mergea repede-repede. Primarul Dobre Grivu abia îi ţinea hangul.
— Ai spus la cârciumă, primarule, că rămân aici la masă ?
— Am spus, domnule doctor, se poate să nu spun ?
— Şi ce-mi găteşte cârciu'măreasa ?
— Ca deobicei, domnule doctor : ciorbă de pui cu smântânică proaspătă, doi puişori la frigare, clătite cu dulceaţă de portocale... Vinişorul e rece, dela pivniţă, ţuiculiţa şi ea e rece... La urmă, cafeluţă cu caimac... Cu ce putem şi noi, vă servim, domnule doctor, că satul e sărac şi mai e şi seceta asta păcătoasă...
— Ei, seceta... Totdeauna pe la ţară se întâmplă câte ceva : ba molimă, ba secetă... Dar nu e nimic. Oamenii sunt învăţaţi cu de toate...
— Da, domnule doctor, suntem învăţaţi cu de toate...
Dupăce s'au întors deia Bucureşti primarul Dobre Grivu, cu ceilalţi doi bogătani şi cu cârciumarul Voicu Buciuc, satul s'a pomenit într'o seară auzind cântece de lăutari la cârciuma negriciosului. Demult nu mai cântaseră lăutari în satul pârjolit şi ars de soare, în care şi păsărilor le pierise glasul. Cântecul care se auzea răsunând în cârciumă se schimba mereu. Cânta când un taraf mare, cu viori şi cu flaute, când unul cu ţambaluri şi cobze. Se auzea şi glas de femee cântăreaţă, ca pe la cârciumile din bâlciuri şi glas gros de cântăreţ bărbat.
Pe uliţele întunecate, ne-am îndreptat spre cârciumă. Vârstnicii au intrat înăuntru, noi, copiii, am rămas să sgâim ochii din uşă ori de pe la ferestre. Ne-a cuprins pe toţi mirarea. Avea şi de ce să ne cuprindă. In cârciumă... nu cânta nimeni... şi totuşi un glas de bărbat striga cât îl ţinea gura :
— Colo'n grădiniţă
Sub bolta de viţă Vin fetiţă
88
ZAHARIA STANCU
Vin să te sărut. Of! Ca'n lumea asta mare Nu-ţi găsesc asemlnare. Of! Of! Of şi d'aoleo !
Cârciumarul sta după tejghea şi tăcea. Fata cârciumarului, cea mare, pe care o chema Fănica, dar căreia satul îi zicea Răţuşca, ronţăia un covrig lângă taică-său. La o masă mare, cu paharele pe jumătate goale, ascultau cântecul şi nu se mai saturau de el, primarul Dobre Grivu, notarul Gică Stănescu, pe care lumina galbenă a lămpii atârnată de tavan îl făcea şi mai gălbejit, jandarmul Juvete şi popa Tomiţă Bulbuc, care-şi scosese potcapul şi-1 aşezase pe masă, lângă sticla burticoasă, de două kile, plină cu vin roşu-gălbior. Care cânta dintre ei > Toţi tăceau la masă. Tăceau şi ascultau. Tăceau şi ascultau şi rumânii, care intraseră în cârciumă.
Mă aflam în prag, pitit printre picioarele celorlalţi. M'am strecurat mai în faţă. Pe tejghea se afla o maşină mică, pătrată, cu manivelă. Deasupra maşinii se învârtea o roată neagră, pe care căuta s'o împiedice în învârtirea ei un ac şi nu izbutea. Cântecul ieşea din pâlnia de metal, lungă ca un tâlv, cu buzele groase răsfrânte. Pe un perete al cutiei era lipită o poză, care înfăţişa chiar această cutie cu roată şi cu pâlnie. Dar în pâlnia din poză, un câine sprijinit în coadă, îşi apropiase boţul, îşi ciulise urechile şi asculta şi el încremenit...
Toţi erau încremeniţi. Cântecul a tăcut. S'a auzit un râşcâit. Cârciumarul a întins mâna, a ridicat acul prins într'o rotiţă neagră, a scos roata şi a întors-o pe partea cealaltă, şi iarăşi a lăsat acul, aşezându-1 ca mai înainte. Roata începuse să se învârtească iar. Dar nu s'a mai auzit în pâlnie nici glas de lăute şi cobze, nici voce de bărbat, ci a izbucnit din adâncul cutiei un marş militar cu goarne-şi tromboane, cu tobe mari şi cu tobe mici, de parcă o oştire întreagă care s'ar fi aflat pe aproape, s'a aruncat dintr'odată în focul războiului.
Când s'a terminat marşul militar, rumânii l-au întrebat pe cârciumar:
— Cine cântă, Voicule ?
— Cine să cânte ? Gramofonul ăsta...
— Nu se poate, Voicule. Ia să ne uităm sub tejghea...
— Uitaţi-vă...
Rumânii au băgat capetele sub tejghea, au dibuit cu mâinile. N'au găsit
nimic.
— Ei, drăcia dracului...
Popa Tomiţă Bulbuc, jandarmul Juvete, notarul Gică Stănescu, primarul Dobre Grivu, râdeau să se prăpădească.
— Nu-ţi spuneam eu, Voicule, că atunci când o să pui gramofonul, să cânte, o să se adune satul ca la urs ? v
— îmi spuneai, notarule, dar eu tot nu te credeam.
— Nu mă credeai. Şi-acum, uite, într'adevăr s'a adunat satul ca la urs. Să vezi ce-o să fie mâine, când s'o duce vestea pe Călmăţui...
— Ei, înţelegeţi cum cântă maşina ?
— Nu înţelegem, părinte Bulbuce.
— Păi cum o să înţelegeţi, dacă sunteţi proşti ? E minune dumnezeiască la mijloc, mă proştilor, minune dumnezeiască.
— O fi, părinte Bulbuce. Dar noi, să-ţi spunem drept, aşteptăm o altă minune : să ne aducă primarul o veste bună dela Bucureşti, dela guvern... A adus de acolo o maşină care cântă.
— Asta o să-1 îmbogăţească pe cârciumar... O să vină oamenii din şapte sate să vadă cutia şi s'o asculte cum cântă. Şi dacă vine omul nu se mulţumeşte cu atât; mai cumpără un pachet de tutun, mai bea o ţuiculiţă...
DULĂII
89'
Au stat ce-au stat rumânii în cârciumă şi-au tot ascultat glasul mereu felurit al gramofonului. L-au văzut pe cârciumar învârtind manivela după fiecare cântec, schimbând roţile subţiri şi negre şi acele... şi au priceput.
— Aşa cum e scrisă vorba pe hârtie, pe roata aia neagră e scris un cântec. Maşina ştie să cânte ce e scris pe roata neagră, dacă-i strângi arcul cutiei şi pui deasupra rotocolului negru acul ascuţit.
— Uite-i, părinte, au înţeles mai uşor decât sfinţia ta. Nu sunt chiar atât de proşti. Sfinţiei tale ţi-au trebuit două ceasuri până să pricepi.
— N'au înţeles nimic, domnule şef; la mijloc e minune dumnezeiască ; minune dumnezeiască, taică tăiculiţă...
Din şapte cârciumi câte are satul, în mai puţin de o săptămână patru cârciumi au avut gramofon.
— Dacă are gramofon Voicu Buciuc, cum să n'avem noi ? Şi-a adus gramofon şi Mareş.
— Nu e de nasul nostru să rămânem fără. Suntem cârciumari mai vechi.
— Până şi Toma Ocî şi-a cumpărat gramofon. Ne râde satul. O să ne creadă zgârciţi.
A răsunat gramofonul şi în cârciuma nouă a lui Galani...
De cum începe să se lase seara, din patru cârciumi încep să se audă gra-mofoanele cântă cântecul de lume orăşenească.
Dar satul rămâne tot ars şi pârjolit de soare. Salcâmii şi duzii nu capătă frunze verzi. Le pierd şi pe cele care până acum, arse şi scorojite, s'au mai ţinut pe ramuri. Câmpia şi lunca şi ariile au căpătat crăpături largi şi adânci. Pământul tot e ca un pepene uriaş căruia i-a crăpat coaja. Ne aplecăm deasupra crăpăturilor şi ne uităm în ele ca în fântâni. Nu licăre apă în fundul lor. Pereţii crăpăturilor sunt galbeni, pe urmă roşii, pietroşi, nisipoşi... Parcă toate aceste straturi, cândva, demult, le-au aşezat unele peste altele nişte zidari uriaşi, — zidarii care au zidit pământul din temelii până la coaja uscată pe care ne târâm noi săracii, galbeni şi traşi la faţă, cu umbrele noastre legate de picioare. Când mergem, suntem atât de lipsiţi de vlagă, încât umbrele noastre ni se par de plumb. Ni se pare că din pricina lor nu putem alerga ca altădată...
Şi vitele mor pe capete.
Şi rumânii le trag la margine cu cârligele.
Şi când moare un om în sat, neamurile, neavând cu ce să cumpere scânduri dela depozitul de cherestea de lângă gară, înfăşoară, mortul într'o ruptură de rogojină, îl aşează în groapă şi aruncă ţărână peste el cu lopeţile.
Şi ţărâna intră în gura mortului înainte ca mortul să se facă una cu fărâna.
Şi trenurile trec mereu, unele după altele, ducând sute şi sute de vagoane de grâu la şlepurile care aşteaptă la malul Dunării să le înghită. Noi nici măcar nu mai suspinăm.
Numai vitele care n'au murit încă, mugesc lung şi trist de foame. Şi gramofoanele cântă în patru cârciumi.
Şi cântecul lor îl ascultă popa şi primarul, notarul şi jandarmul, doctorul care trece uneori prin sat şi bogătanii cu cămăşile albe, scrobite, cu brâiele late, doldora de bani şi cu pălăriile date pe ceafă.
— Schimbă placa, Tomo. Pune-o pe aia cu Mariţa.
— O schimb, notarule ! Şi cutia cu pâlnie cântă :
Mariţo din Prahova, Spune-mi pe onoarea ta, Cu cine-ai rămas tu grea...
•90
ZAHARIA STANCU
— Cum o să spuie, taică tăiculiţă aşa ceva Mariţa ? Asta nu se spune nici la spovedanie.
— Aşteaptă, părinte Bulbuce, să ofteze de trei ori Mariţa, că pe urmă spune ea tot, de bună voie...
Dar în sat nu se aud numai cântecele gramofoanelor. Sunt zile când sa aude de dimineaţa până seara toba pe care o bate vătăşelul, când într'o parte a satului, când în alta. Atunci rumânii ştiu că nu sunt chemaţi la primărie pentru a li se face cunoscut cine ştie ce ordin. Umblă Gâdea perceptorul din casă în casă să încaseze dările către stat, însoţit de jandarm şi de doi vătăşei dela primărie. Cum nimeni nu poate plăti, un vătăşei bate toba, altul cotrobăie prin casă după vedre, căldări de aramă, după ţoale. Ţoalele sunt toate rupte, nu preţuiesc două parale. Perceptorul nu le primeşte. Ia dela fiecare casă o vadră, o căldare. După ce au adunat câteva, le duc la primărie, le aruncă într'o odăiţă, pun lacătul la uşă, pleacă mai departe, pe alte uliţi. Şi se aude iarăşi toba, când la o casă, când la alta.
— Mi-a luat vedrele perceptorul, omule, din ce-o să mai beau apă !
— Din ulcior, Mărio, că ulciorul e de pământ, nu 1-a luat...
— Mi-a luat perceptorul căldarea de mămăligă, omule, ce ne facem ?
— Nu e nimic, Savino; mămăligă tot nu mai facem, că n'avem mălai... i Mălai să găsim noi, că facem mămăliga în oală... I
S'a umplut până sus odăiţa primăriei, cu căldări de mămăligă, cu vedre i de aramă, cu căuşe cu coadă... I
O să le arunce perceptorul, într'o zi, în două care şi-o să le ducă la Turnu * să le predea la administraţia financiară, să vadă administratorul că el e om de | încredere al stăpânirii, nu se uită la ce spun rumânii şi-şi împlineşte, aşa cum j scrie la lege, datoria. Aşteaptă de ani de zile ca administratorul cu burtă şi cu k •obrazul ciupit adânc de vărsat, Stoica Stoican, să se uite la el cu bunăvoinţă şi . să-i spună : j
— Ei, domnule Gâdea, dac'am avea mulţi perceptori ca dumneata, ar merge , altfel bugetul statului... Dar n'avem... Atunci ar putea şi el să nădăjduiască într'o , avansare. Insă oricât s'ar sbate el,    administratorul nu-i spune o vorbă bună, măcar o vorbă bună...
— Ar fi putut măcar anul ăsta stăpânirea să ne mai ierte cu dările, s primarule.
— Ori măcar să ni le amâne. J1;
— Să nu ne ia perceptorul vedrele şi căldările de mămăligă, şi căuşele.., -   — Păi dacă. ne-ar scuti de dări ori ni le-ar amâna, cu ce ar mai hrăni
slugile stăpânirii fiarele sălbatice din expoziţie şi şerpii care înghit dintr'odată un viţel ? Ai vrea să moară fiarele adunate cu atâta trudă şi plătite cu bani grei ? î
— Nu, nene Popozină... '
— Atunci ? !i;
— Mă gândeam că le-ar putea hrăni neamţul, cu banii lui... |
— Neamţului îi trebuiesc banii... E om strângător. Adună, adună. Adună el, adună ăi de pe lângă el...
— Din sudoarea şi din foamea noastră...
— Dela altcineva, dela cine vrei ? Dela boeri nu poate, că e părtaş cu ei...
I
Toamna ne-a găsit slabi şi negri, cu chipurile şi cu urechile străvezii. Ne , apăsam pântecul cu mâinile, deşi el se lipise demult de şira spinării. Trăiam cu aerul pe care îl respiram, cu apa pe care o sorbeam cu nesaţ, după ce lingeam din I podul palmei un bulgăre mărunt şi vânăt de sare. Şi ne gândeam, deşi am fi vrui să nu ne gândim, la iarna care avea să vină în curând, lungă şl grea, şi cât de * •departe ne aflam de primăvara pe care o nădăjduiam să fie fără secetă.
DULĂII
91
Aşteptam ploile şi ele întârziaţi, dar pe la sfârşitul lui Septembrie, cerui s'a acoperit într'o noapte cu nori negri ca smoala. Purtaţi de vânt, norii se târau ca nişte bivoli uriaşi deasupra câmpurilor şi a satului şi pluteau atât de jos, că uneori nu mai vedeam nici crucea de pe turla bisericii, nici vârful plopului din aria noastră.
S'au vânzolit cât s'au vânzolit norii, pe urmă, ca şi cum le-ar fi sfâşiat cineva pântecul cu cuţitul, şi-au revărsat dintr'odată, cu duşmănie parcă, puhoaiele de apă asupra pământului.
Ploaia era deasă şi rece şi pământul ars şi crăpat o sugea cu sete. Era ca un uriaş însetat care deşi bea apă căldare după căldare nu se mai satură. Pe uliţi si prin arii nu se închegau băltoace. Dinspre câmpuri niciun şuvoi nu cobora lune-cusul dealului spre sat să-şi facă drum către albia uscată a gârlei.
Din cerul care se apropiase de pământ, de puteai să-1 ajungi cu piatra, ploaia continua să cadă cu îndârjire, continuu, zi şi noapte, noapte şi zi, şi pământul o sorbea mereu şi mereu, în adâncurile lui uscate de flăcările secetei care, în sfârşit, se făcuse nevăzută.
Stratul de nori care se târa acum pe deasupra pământului, purtând parcă în sânul lui toată apa mărilor şi a oceanelor, era aşa de gros încât lumina care străbătea prin el părea de un vânăt întunecat, care înspăimânta.
Crăpăturile largi ale pământului, plesniturile luncii şi ale ariilor, se umpleau de apă, marginile acestor crăpături şi pleznituri se măcinau şi golurile adânci, tot înghiţând ţărâna care acum se schimbase în noroi, se astupau.
Dealurile şi şesurile, ariile şi luncile îşi vindecau arsurile.
După câteva zile şi nopţi de necontenită ploaie deasă, pe albia gârlei a început să se prelingă, asemeni unui şarpe cenuşiu, lung, fără cap şi fără coadă, un şuvoi tulbure. Pe urmă au început să curgă şuvoaie pe lunecuşul dealului şi dinspre câmpuri.
Cu toate că timpul era rece, au prins a se ivi ici şi colo colţi verzi de iarbă
târzie.
Noi stam îngrămădiţi pe prispe ori pe la geamuri ; scăpasem în sfârşit de arşiţa necruţătoare a soarelui, ne bucuram de răcoarea pe care o adusese toamna şi ploaia şi ne gândeam, la iarna care o să vină şi o să treacă repede şi la primăvara care n'o să întârzie şi o să aducă belşugul câmpurilor şi al grădinilor.
— Plouă ! A înviat pământul...
— Dar vitele câte au murit şi câte vor mai muri de foame până ia primăvară, nu vor învia. Nici oamenii.
Peste bucuria noastră a pogorît dintr'odată tristeţea. Vitele şi oamenii care au murit nu vor mai învia. Nu vor mai învia nici cei care vor mai muri de acum înainte, până la primăvară...
Pe nici unul dintre noi nu-1 speria moartea. Ştiam că viaţa e retezată de bătrâneţe ori de bolile cărora oamenii nu le cunoşteau încă leacul şi eram împăcaţi cu gândul acesta. Ni se părea însă nefiresc şi nedrept să suferim şi să pierim de foame, când la gară şi în toate conacele boereşti de prin împrejurimi, magaziile şi hambarele erau pline de porumb şi de grâu. Dacă ni s'ar fi dat numai o mică parte din bucatele acelea, s'ar fi pus dintr'odată capăt cumplitelor noastre suferinţe şi moartea noastră din pricina foamei ar fi fost înlăturată. In acel aş chip ar fi putut să fie scoase din gura morţii şi vitele. In conace, stivele de coceni erau neîncepute şi neîncepute erau şurile de paie şi căpiţele de fân, ca să nu mai amintesc de orzul şi ovăzul care prindeau mucegai în sacii puşi sub cheie. Ne chinuia gândul că suntem socotiţi chiar mai prejos decât vitele, atât de cei ale căror moşii le munceam, cât Şi de stăpânirea care pe munca noastră îşi sprijinea întreaga ei tărie.
Dar aşa, după cum nu ne întreba nimeni dacă şi cât ne chinuia foamea, nimeni nu se găsea să ne întrebe cât şi dece ne chinuiesc gândurile.
c
92 ZAHARIA STANCU
Ploaia cădea şi învia pământul... Trebuia să nădăjduim în mai bine. Nădăjduiam deci în mai bine...
Acoperişurile caselor invelite cu şindrilă, — şi mai toate casele din sat erau acoperite cu şindrilă, —- fuseseră în timpul verii atât de bătute de furia soarelui,, încât acum se rupeau şi se desfăceau sub biciuirile vânjoase şi sălbatice ale ploilor care zuruiau neîntrerupt. Tavanele caselor, înecate de apă, muiate şi desfăcute, se prăbuşeau. Rumânii se adăposteau cu femeile şi Copiii prin colţuri, mai la fereală. Care aveau prin arie bordee, îşi luau în grabă calabalâcul şi se mutau să vieţuiască alături de vite în bordee ori în grajdurile acoperite cu stuf care, dupăce supsese destulă apă, se umflase şi se schimbase într'o pavăză lucie, prin care ploaia nu mai avea putere să străbată.
După aproape o săptămână, pământul săturat de apă şi drumurile s'au umplut de băltoace.
— Gârla s'a umflat. Abia îşi mai încape între maluri.
— De nu s'ar revărsa Călămăţuiul! Atât ne-ar mai trebui după secetă, să ne J mai înece şi gârla... f
Gârla nu s'a revărsat. S'a umflat şi a călcat sub talpa ei moale şi tulbure malurile, a muşcat puţin din luncă şi, după ce firele ploii s'au subţiat şi s'au rărit, j s'a tras între maluri şi s'a potolit. *
Norii au început să se rupă şi să se risipească. Atârnau ca nişte sdrenţe vinete 1 în văzduh. Se juca într'una cu ei vântul, mânându-i fără niciun rost când spre o \ margine a zării, când către alta. 1
Printre nori se arăta uneori soarele şi făşii de cer albastru, zâmbitor. Uitasem 1. arşiţa şi blestemul din vară. Acum soarele ne devenise iarăşi drag. Cântam cu glasul j nostru subţire, pe care abia îl mai puteam smulge din trupurile uscate, cu pielea subţire şi galbenă întinsă pe oase :
A ieşit
Şi ne-a zâmbit Soarele Marele...
I
Am încercat să batem din palme şi să sărim ca la horă, pentrucă altădată aşa ' cântam acest cântec făurit de noi, copiii, soarelui, bătând cu bucurie din palme şi sărind ca nişte sălbateci. Dar n'am putut. Mâinile lovite uşor între ele, Lipsite de vlagă cum erau, ne dureau de parcă ne-ar fi izbit cineva cu băţul peste aegete. Picioarele şubrede abia ne ajutau să mergem. Nu mai erau sprintene, bune de alergat şi de sărit...
— Iartă-ne, sfinte soare, că-ţi cântăm cântecul fără să ţi-1 şi jucăm. La anul, f dacă n'o să mai aprinzi pământul cu flăcările tale, n'o să mai fie secetă. O să prin- 1 dem puteri. O să-ţi cântăm şi-o să-ţi jucăm, sfinte soare... î
— Cu cine vorbeşti tu acolo ? . |
— Cu soarele...
— Te-ai scrântit Ia cap, băiatule.
— Zău, nene, nu m'am scrântit.
Frate-meu Ion adusese boii acasă de pe Olt. Nu erau graşi boii, dar se ţineau pe picioare. Nici frate-meu Ion nu era gras, dar şi el se ţinea pe picioare ceva mai I bine decât noi. î
A început să se ducă la şcoala care nu-i plăcea. De gura învăţătoarei Berta' 1 Câmpeanu, care voia să scoată din el om întreg s'a dus. Cu cartea'n mână, într'un « colţ al casei, lângă fereastra unde era mai multă lumină, citea cu glas tare. încer- " rând să înveţe o poezie pe dinafară. Ii turuia gura :
DULĂII
93
Mie daţi-mi valea verde Unde-şi pierde Omul negrele gândiri, Unde uiţi de infamia Şi sclavia Auritelor zidiri...
Valea nu mai era verde. Nici nu fusese în vara aceea. Era neagră. Peste vârfurile boante şi rare de iarbă răsărită în pripă după marile ploi ale toamnei, peste pământul acum îngheţat, căzuse albă şi strălucitoare chiciura pe care soarele, galben si rece, tremurând parcă de frig în slăvile albastre, nu izbutea s'o topească...
— Dar stai, nene... Dece spune omul care a scris ceeace cite şti tu şi vrei să înveţi pe dinafară, că vrea să fugă din oraşul cu aurite zidiri şi să trăiască în valea verde unde omul îşi pierde gândurile negre ?
Frate-meu Ion a făcut ochi mari, — ce ochi mari şi frumoşi are fraie-meu Ion şi ce sprâncene negre şi arcuite, — şi-a ridicat din umeri.
— Nu ştiu. Mi-e necaz că nu pot să învăţ poezia pe dinafară...
— Nici să n'o înveţi, maică. Omul care a scris-o a spus minciuni. El n'a ştiut, or n'a vrut să ştie, cât de negre sunt gândurile noastre. Poate că a fost un moşier...
— Dacă n'o învăţ, o ceartă pe învăţătoare revizorul   şcolar. A mai certat-o
odată...
— Dacă e aşa, învaţ-o. Dar nu te lua după înţelesul ei, nu crede în ea... Şi frate-meu Ion, niţel nătâng cum era, a continuat să spună, de astădata
în şoaptă :
Mie daţi-mi valea verde Unde-şi pierde...
Toamna era pe sfârşite. Aşteptam să cadă zăpadă. E bună de mâncat zăpada. Iei cu amândouă mâinile din puful alb al zăpezii cât poţi să iei, frămânţi zăpada între palme până se rotunjeşte un bulgăraş tare. Muşti din acest măr de zăpadă rece şi nici nu e nevoie să te osteneşti să mesteci.
Zăpada se topeşte în gură şi înghiţiturile reci le simţi cum lunecă până în stomac.
Şi, cât te îndeletniceşti cu treaba asta, ţi se pare că te saturi... Da. Ţi se pare că te saturi... . Aşteptăm să cadă zăpada...
Pe culmiţa dealului Ţipă puiul corbului. — Ce ţi-e puişor, de ţipi ? Au ţi-e foame, au ţi-e sete, Au ţi-e dor de codru verde ? — Mi-e şi foame, mi-e şi sete, Mi-e şl dor de codru verde; Aş bea sânge de boer, Şi-aşi sbura până la cer Să pic de-acolo, să pier.
(Vechi cântec popular)
94
' ZAHARIA STANCU
2
Nu aşteptasem prea mult. Din cerul alburiu, zăpada începuse să se cearnă do~ moală, cu fulgi mari, risipiţi peste sat şi peste toate întinderile câte le puteai cuprinde cu ochii şi câte nu le puteai cuprinde.
Norii care aduc ploaie vin şi.se duc. Dacă te uiţi în sus, ţi se pare că întregul cer aleargă urcat pe spinarea vântului.
Norii care scutură zăpada nici nu-i vezi. Te pomeneşti cu ei aşezaţi parcă de când lumea, deasupra pământului. Nu aleargă şi nu se frământă. Rămân zile întregi neclintiţi.
Zăpada se desprinde fulg cu fulg şi fiecare fulg se leagănă în văzduh până ajunge jos, unde se lipeşte de o ramură, de cumpăna fântânii, de căciula ori de spinarea ta, dacă umbli pe-afară. Cei mai mulţi fulgi se aştern peste cei care au căzut înaintea lor pe acoperişul casei, în arie, în uliţi, pe câmpuri...
Şi zăpada creşte văzând cu ochii şi se înalţă.
Dacă e viscol, văzduhul pare frământat de diavoli nevăzuţi, fulgii se răsucesc în vârtejuri înfricoşătoare şi între pământ şi cer parcă s'ar fi aprins un uriaş foc alb. Atunci te aciuezi în casă, încălzeşti soba oarbă de cărămidă şi te freci cu spinarea de ea. Casa se clatină, acoperişul scârţie şi trozneşte, fereastra se sgâlţie m^ ţâţâni, uşa bocăne de parcă mereu ar bate cineva cu pumnii în ea şi hornul flueră. Pe sub uşa rău încheiată, viscolul aruncă zăpada în casă. Arborii se svârcolesc şi se vaetă. Auzi pretutindeni scrâşnet şi gemăt, vuet şi vaet şi şuierat ca şi cum s'ar apropia sfârşitul lumii. De te prinde viscolul pe câmp, departe, numai întâmplarea ori norocul te pot păstra cu zile. Zăpada spulberată se aşează pe vâlcele, pe lângă case şi arbori, astupă şi face de neumblat drumurile. Iepurele, pitit la rădăcina uneî tufe, îşi ciuleşte din când în când urechile şi-şi scoate botul afară, după aer. II apără de frig blana gălbuie şi zăpada in care s'a ingropat ca într'o mare de puf. Stă pitulată în răzor dropia grasă. Pe un astfel de timp, nicio primejdie n'o pândeşte. Numai lupii înfruntă viscolul, alergând în haite zănatece, şi ciorile care, căţărate pe crengile goale ale salcâmilor, par nişte bulgări negri de pământ.
Pământul, cu tot ce vieţueşte pe el, trage să moară, înfăşurat în uriaşul ştergar alb al zăpezilor sbuciumate.
Numai viscolul, pe deasupra lui, şueră şi vuieşte şi chiuie.
La începutul acelei ierni, zăpada s'a cernut liniştită deasupra satului şi a câmpurilor, şi când s'a limpezit cerul, soarele a muiat-o şi gerul i-a prins deasupra o pojghiţă subţire şi lucioasă. Vitele care mureau erau trase la marginea satului lângă gârlă, îngheţate. Lăsau în urma lor, prin zăpadă, o dâră lungă şi adâncă. Le sfâşiau şi le mâncau repede câinii adunaţi landră.
Pentru oameni şi pentru vite, foametea era şi mai cumplită. Boilor le dam paie tocate, udate şi stropite cu sare, cu târâita, şi-i vedeam cum se topesc şi-şi pierd puterile sub ochii noştri. Picioarele li se subţiaseră, şi genunchii le ieşau în afară, mari ca nişte pepeni, cu pielea întinsă pe ei. De mult puteam să le numărăm coastele-, fără să le pipăim cu degetele. Li se lungiseră boturile şi buzele le atârnau subţiri, cum le atârna şi pântecele. Ni se părea că Ii se subţiaseră până şi coarnele. Numai ochii le rămăsese tot ca înainte, mari şi limpezi, fără nicio întrebare în lumina lor blajină. Ni se topea inima de mila lor, căci trăind ani şi ani laolaltă cu ei, împărţind laolaltă munca grea a câmpurilor, laolaltă îndurând arşiţa soarelui şi bicele ploii şi gerurile, noi nu mai vedeam în ei nişte vite neştiutoare de nimic, supuse poruncilor noastre, ci nişte biete fiinţe deopotrivă nouă în suferinţă.
— Ar mai trebui să Ie mai dăm boilor din când în când şi câte o mână de coceni, omule. Se prăpădesc cu zile...
— De coceni o să avem nevoie mai târziu. Să iasă boii în primăvară, când va răsări iarba, numai piele şi os, dar să iasă, că după ce dau de verdeaţă se în-
DULĂII
95
dreaptă ei... Dac'om vedea că sunt pe ducă, n'o să aşteptăm să moară. O să-i tăiem si-o să-i mâncăm noi. N'o să-i lăsăm câinilor.
_ Să mâncăm boii ? Asta nu s'a mai pomenit... E păcat să mâncăm boulenii
cu care am muncit, de bine de rău, atâţia ani pământul...
Părerea tatei, ca în cazul în care nu vom putea scoate boii din iarnă să-i tăiem si să-i mâncăm, ni s'a părut tuturor îngrozitoare. Ar fi fost ca şi cum am fi tăiat si am fi mâncat pe unul dintre noi. Ştiam că tata s'a gândit mai mult la noi decât la vite. El a vrut să ne spună că dacă nu vom mai avea ce mânca, o să tăiem boii si-o să-i mâncăm şi tot o să ajungem vii până la primăvară. Dar niciunul dintre noi nu v.oia asta. La fel se întâmpla şi cu ceilalţi rumâni din sat. Ei vedeau că le mor vitele de foame. Ştiau că vitele nu sunt bolnave. Că le-ar putea, prin urmare, tăia si mânca, micşorându-şi astfel suferinţa lor. Dar niciunul nu o făcea. Lăsau vitele să moară, le târau cu cârligul la marginea satului şi le părăseau în voia câinilor.
— Oamenii avuţi dela oraş se hrănesc mai ales cu carne de bou şi văd că nu li se întâmplă nimic. Ei nu se gândesc la păcat. Şi le merge bine. Toţi sunt rumeni la obraz. ,
— Dar ei nu muncesc cu vitele cumi muncim noi. Ei nu au văzut vitele astea, cum le-am văzut noi, îngenunchind pe brazdă şi trecându-le sudorile de greul muncii... Ce-i leagă de ele ? Oamenii dela oraş — mă gândesc la mărimi — ar putea mânca şi carnea noastră la nevoie...
— Apăi, într'un fel ne-o şi mănâncă...
— Să facem orice, omule, şi să scăpăm viţişoarele de moarte... Să ne ajungă viţişoarele vii până în primăvară...
— Trebuie să ne gândim însă şi la noi, femeie...
— Ne-om gândi şi la noi... '~~
Mai găsise tata pe undeva câteva baniţe de mei. Măcinase meiul cu râşniţa scoasă din pod, unde zăcea demult uitată şi plină de praf. Mâneam mămăligă de mei. Mălaiul era roşcovan. Mămăliga parcă era plămădită din nisip. Scrâşnea în gură şi rămânea printre dinţi. Mult timp dupăce mâneam mămăligă de mei, saliva ne era amestecată cu un fel de praf de piatră, care rămânea lipit de fălci, de limbă, de cerul gurii. Era bună totuşi mămăliga de mei. Necazul era că nu ne ajungea.
Când mălaiul de mei era pe sfârşite, au început părinţii să vorbească în casă despre vânzarea pământului. Era ca şi cum ar fi<vorbit despre pieirea noastră, a tuturor. Tata, cu chipul mohorât şi supt, se uita la noi, ne vedea tot mai galbeni şi mai sfrijiţi, şi nevăzând nicio altă scăpare, stăruia. Mama i se împotrivea cu o dârzenie pe care până atunci nu i-o cunoscusem niciunul. începuse să semene la glas şi la inimă cu bunica cea aspră dela Cârlomanu, care nu răbda să i se împotrivească cineva. Creştea mânia în vorba ei.
—- Să vinzi pământul ? Cu ce-o să trăim mai târziu, după ce-o trece seceta ? Că viaţa noastră nu se sfârşeşte anul ăsta ! Omule, omule, ai milă de copii, ai milă de noi toţi, nu vinde pământul!
— Dar ce să fac femeie? Ce să fac? Nu mai dorm de gânduri. Mă culc noaptea pe vatră, închid ochii şi nu pot să adorm. Mă ard gândurile. Nici eu nu Ştiu ce să fac. Nici alţii nu ştiu ce să facă...
— Adunaţi-vă în sat şi chibzuiţi. Puneţi ceva la cale. Nu se poate să ne lase stăpânirea să murim de foame. Nu e foamete numai într'o casă ori într'un sat...
— Stăpânirea, numai grija noastră n'o are. Dac'ar fi avut-o...
— Ei, bine, dar faceţi ceva, mişcaţi-vă, nu staţi aşa, de parcă aţi aştepta mbartea. O să vină ea moartea şi dacă n'o aşteptaţi. Ce Dumnezeu, sunteţi bărbaţi >n toată firea ! Cereţi, plângeţi-vă, ridicaţi bâtele dacă nu se poate altfel. Mama nu dă ţâţă copilului dacă nu plânge.
— Câteodată totuşi copilul ţipă până rămâne siteav, şi muma tot nu-i dă ţaţă. Petrece la cârciumă cu bărbaţii de brâu.
9b"
ZAHARIA STANCU
— Apoi  aia hu e mumă. E căţea.
— Seamănă cu stăpânirea...
Auzisem că a îngheţat Dunărea. Nu mai puteau să piutească pe undele ei vapoare şi şlepuri. Acum, trenurile încărcate cu grâu şi cu porumb abia urcau de grele ce erau, la deal, spre Ruşii de Vede, trase de câte două locomotive.
Noi, copiii, mai umblam şi-acum pe linia ferată să vedem dacă n'au căzut cumva boabe printre linii dela vreun vagon crăpat. Dar nu mai cădeau demult boabe printre şinele trenului. Se băgase de seamă că unele vagoane se sparg într'adirts şi prin gări se aduseseră soldaţi care păzeau magaziile pline cu bucate şi care vegheau ca în timpul manevrelor să nu se atingă nimeni de vagoane cu gând rău.
încă dela începutul toamnei, când se văzuse că foametea a sălbăticit satele, stăpânirea luase măsuri să fie păzite şi trenurile care transportau cereale. In unele gherete ale vagoanelor de marfă, ca deobicei, se aflau frânării cu chipie roşii, în altele moţăiau şi îngheţau soldaţi subţirel îmbrăcaţi, cu arma lângă ei.
Venea, câteodată, seara târziu, pe la noi, nenea Cristea Moga, lucrătorul dela' căile ferate, care locuia cu chirie la alde Dera, ceva mai aproape de gară. Tot f trecând pe calea ferată de lângă casa noastră, ba uneori chiar oprindu-se şi reparând l linia zile întregi, se împrietenise cu tata şi se mai împrietenise şi cu alţi rumâni, din sat. Se împrietenise şi cu noi, copiii, care ne duceam să vedem cum se scoate ţ o traversă veche şi cum se bagă sub şini una nouă, mânjită cu catran ca să n'o i ■macine ploile repede, ori cum se prind între ele, cu găici groase de fier, două şini. Fuma o ţigare cu tata şi cu unchi-meu Voicu pe vatră, schimbau vorbe, îşi mai vărsau focul. Era om umblat prin lume. Fusese mutat în gară la Omida de mai puţin de un an. Mai înainte, spunea că lucrase la Iaşi, pe linia ferată care duce la hotarul rusesec.
— Şi dece te-a mutat stăpânirea tocmai aici, Cristeo, unde şi-a'nţărcat dracu'
copiii ?
— Nu numai pe mine m'au mutat. Au mai mutat şi pe alţii. Eram o mână de oameni acolo. Ne-au risipit pe tot cuprinsul ţării, ca puii de potârniche. Căzuse 1 asupra noastră o bănuială... *
— O bănuială...
— Iarna trecută, dincolo de hotar, în ţara rusească, s'au ridicat muncitorii, au făcut revoluţie să schimbe stăpânirea ţaristă şi ţarul a scos armata împotriva lor. S'a vărsat mult sânge. Muncitorii au fost unii ucişi, alţii aruncaţi prin puşcării. Mai marii noştri ne-au bănuit că avem legături cu muncitorii de dincolo... Şi ne-au mutat departe de hotarul rusesc...
— Păi dacă spui că muncitorii au fost unii ucişi şi alţii închişi, care rnai era primejdia ?
— Stăpânirea ţaristă n'a putut să ucidă şi să închidă pe toţi muncitorii. N'ar mai fi mers trenurile, n'ar mai fi fabricat mărfuri fabricile... Au rămas destui muncitori... Şi stăpânirea ţaristă se teme de ei, iar stăpânirea noastră a început şi ea să se teamă de noi... Când vom fi mai bine legaţi între noi...
Cristea Moga a luat vătraiul şi-a scormonit focul. Jarul a pâlpâit şi flăcările, roşii au prins a bate din aripi.
— Focul arde mocnit. Dacă-1   scurmi, prinde mai multă viaţă şi înalţă f flăcări. . f
Şi-a încălzit mâinile la flăcările care pâlpâiau. 'ji Ni le-am încălzit şi noi pe ale noastre. J Pe sub uşă se strecura în casă gerul de afară şi ne îngheţa. --s*
— Cristeo, dece sunt păzite dela un timp trenurile de către soldaţi ?
— Ca să nu se arunce flămânzii asupra lor, să spargă vagoanele şi si , ia grâul...
DULĂII
97
— S'a întâmplat aşa ceva prin ţară ?
— Nu ştiu. Poate că s'o fi întâmplat. Altfel nu punea stăpânirea pază. Dar de mirare nu este că stăpânirea a luat măsuri să fie păzite trenurile cu grâne şi gările prin care se află magazii încărcate, ci faptul că voi, deşi pieriţi de foame, staţi încă liniştiţi.
— Ce am putea face ?
— Poate că n'aţi putea face nimic, dar guvernul se teme că v'aţf putea aduna mai mulţi, sate întregi la nevoie, să atacaţi trenurile, să le spargeţi şi să vă luaţi fiecare câte bucate vă trebuie...
— De-aia sunt păzite trenurile ?
— Da. Dar ce pot să facă doi-trei soldaţi, chiar înarmaţi, în faţa unui puhoi de oameni ? Dacă s'ar opune, ar fi dezarmaţi şi ucişi... Poate că nici nu s'ar opune. Sunt şi ei flămânzi şi desbrăcaţi... şi sunt ţărani de-ai voştri.
— Stăpânirea nu-i îmbracă ! Nici nu le dă să mănânce destul. Am făcut şi eu armată şi cunosc traiul dela cazarmă.
— De îmbrăcat, îi îmbracă, dar în uniforme vechi şi rupte, cum i-ai văzut, care nu ţin de cald. Şi mâncare le dă: mămăligă, zeamă de varză, uneori fasole. Să te ferească Dumnezeu de îmbrăcămintea şi mâncarea pe care ţi-o dă stăpânirea ! Parcă ţi-ar da de pomană... Când eram tânăr, am făcut şi eu armata şi-i cunosc gustul, Tudore. Când îl ia statul pe flăcău la armată, parcă l-ar lua   la puşcărie...
— Jandarmii însă sunt bine îmbrăcaţi şi au de toate !
— Jandarmii sunt oamenii de încredere ai stăpânirii. Ei ţin în frâu satele, tăind şi spânzurând după bunul lor plac. N'au altă treabă decât să bage frica în oasele rumânilor şi, vorba ceia, frica păzeşte via...
— N'avem de gând să atacăm nici trenurile, nici conacele. Cu ce ne-am alege ? Dacă am face asta, stăpânirea ar trimite asupra noastră nu numai toată jandarmeria, dar şi armata. Jandarmii şi soldaţii ar trage în noi ca'n câini... Ne-ar prăpădi...
— Eu ştiu că n'aveţi de gând. Stăpânirea însă se teme. Dar ce crezi, Tudore, ar trage în voi şi soldaţii ?
— Poate că ar fi unii care n'ar trage, dar mulţi ar trage. Soldatul e soldat. Atâta e muştruluit la cazarmă de ofiţeri şi de majuri, încât e învăţat să asculte orbeşte, fie că-i place ordinul pe care 1-a primit, fie că nu...
— La armată e şi acum tot aşa de rău ca şi pe vremea bunicilor noştri.
— Mai rău ! Ofiţerii sunt şi acum tot ca altădată, numai odrasle ciocoieşti şi Vodă Carol a cerut ca în armată să fie mai aspră disciplina, tot aşa de aspră ca în armata nemţească, unde a fost el ofiţer înainte de a fi adus domnitor, acum patruzeci de ani, în ţara românească.
Mă aflam alături de ei, chircit pe vatră, chinuindu-mă să-mi încălzesc mâinile şi picioarele la focul care iarăşi adormise şi din care numai o şuviţă de fum alb-închis se ridica în fuioare destrămate, pe gura hornului. Mi-a venit atunci în gând că o să cresc mare şi într'o zi o să mă ia şi pe mine la armată şi-o să fiu soldat, să păzesc trenurile cu grâu, să tremur şi să ascult şi m'a cuprins frica. Mi-am amintit şi un cântec pe care-1 auzisem cântat de nenea Savil Tacoi, anul trecut, când venise în concediu de Crăciun dela Bucureşti, unde-şi făcea armata. Mi l-am spus în gând, cum îmi spun uneori basmele pe care le ştiu ori pe care le născocesc eu singur, noaptea, când în casă e întuneric şi somnul nu vrea să se apropie de mine, să mă adoarmă.
Foaie verde matostat, M'a făcut maica băiat, M'a făcut, m'a legănat Din gură m'a blestemat
7 — Viaţa Românească — c. 3483
98
ZAHARIA STANCU
Ca să fiu şi eu soldat. La o poartă de'mpărat Stau în puşcă rezemat, Nebăut şi nemâncat, Ca un sfânt din cer picat...
— Şi întotdeauna o să fie rău în armată, nene Cristeo ?
Nenea Cristea Moga s'a uitat adânc în ochii mei. M'am uitat şi eu în ochii lui fără sfială şi am văzut licărind în fundul lor două mici scântei. Poate din pricina focului pe care de data asta îl răvăşise tata. A stat câteva clipe pe gânduri, mi-a pus mâna lui mare şi aspră pe creştet, mi-a mângâiat uşor părul şi mi-a răspuns:
— Când s'or schimba şi alte lucruri în ţara asta, o să se schimbe şi traiul în armată...
— Mai e mult până atunci, nene Cristeo ?
Omul şi-a luat mâna de pe creştetul meu, şi şi-a aşezat-o lângă cealaltă, pe genunchi. A oftat.
— Ei, băiatule, băiatule, dacă am şti, ar fi bine... Dar nu ştim. Poate că o să fie mult...
— Mult de tot, nene Cristeo ?
— Poate că nu chiar atât de mult... Dar nu te mai gândi la asta. Gândeşte-te la altceva, că eşti copil.
Deseori, când puneam întrebări nepotrivite pentru anii mei oamenilor mai în vârstă, primeam acest răspuns: Gândeşte-te la altceva, că eşti copil. Intr'adevăr, eram copil. Dar eu puneam întrebările care mi se iscau în cap şi care mă sfredeleau să le dau răspunsul. Mă simţeam om în toată firea şi-mi părea rău că trupul mi-a1 rămas încă de copil. Vedeam ce se întâmplă în jur, mă chinuiam la fel cu toţi ceilalţi şi chinul acesta continuu îmi biciuia şi-mi ascuţea mintea.
— Am să încerc să mă gândesc la altceva, nene Cristeo. Uite, mă şi gândesc... La primăvară o să plouă... Şi câmpul o să fie verde... Şi-o să înflorească merii şi corcoduşii şi salcâmii... Şi dudul o să facă dude... Şi dudele au să se coacă şi-au să fie dulci, dulci...
— Prostule...
Când a plecat dela noi nenea Cristea Moga, peste sat şi peste toate întinderile acoperite de zăpadă căzuse întunericul adânc al miezului de noapte. Am auzit paşii omului care se ducea la casa lui să se odihnească şi şoaptele nelămurite pe care le schimba cu tata, care îşi strânsese zăbunul la piept şi-şi luase în mână ciomagul să-1 însoţească o bucată de drum.
Şi am mai auzit, gramofonul răguşit cântând un vals vechi în cârciuma lui Toma Ocî, de care ne despărţeau doar două arii.
Viorile cu glas dulce cântau valsul vechi...
Ceva mai spre miezul iernii, de cum se lăsa noaptea, lupii adunaţi în haite mari şi cutezătoare, se apropiau de sat, umblau nestingheriţi pe uliţele moarte şi goale, se strecurau în arii şi dădeau ocol grajdului către care îi mânau foamea şi mirosul tare de vită vie.
Aveam grije să închidem bine uşile grajdurilor, cu cârlige mari de fier, care nu puteau fi clintite din loc decât de mână de om. Câinii, care prinseseră snagă sfârtecând boii şi caii morţi, târâţi în luncă, lătrau ce lătrau, cu glasul pe jumătate,^ şi când lupii se apropiau, chelălăiau de parcă ar fi fost daţi în tivic şi se ascundeau în gaură de şarpe, ori veneau şi scânceau înfricoşaţi la uşă, să li se dea drumul în , casă. Care intra în gura lupilor, nu mai scăpa. Găseai a doua zi dimineaţă urme de , păr pe zăpadă. «
— Asta parcă ar fi părul lui Grivei...
— Al lui Grivei şi este.
DULĂII
99
Zăpada purta, pe lângă smocurile de pâr, urmele de sânge ale luptei înverşunate care avusese loc pe tăcute.
Nu mai umblam niciunul noaptea prin sat. Nu mai umblau nici caraulele şs njcj măcar jandarmii care nu se despărţeau niciodată de armele lor totdeauna încărcate.
- Pe Radu Udma, şeful de post dela Cârligaţi, l-au mâncat lupii noaptea trecută la marginea satului. Numai picioarele dela genunchi în jos, cât erau băgate în cisme, i-au rămas. I-au găsit oamenii la ziuă, în zăpadă, puşca, centironul şi capela.
— Păcat că nu i-au mâncat şi picioarele... Câţi oameni a călcat el în picioare pân'au vărsat sânge...
— De l-ar mânca şi pe Juvete-al nostru...
— Juvete se fereşte. Se închide de cu seară în post şi nu iese până dimineaţa nici dacă-1 pici cu ceară...
— Toţi jandarmii se feresc de lupi.
— Ceeace înseamnă că nu sunt tocmai-tocmai curajoşi.
— Au curaj faţă de noi, fiindcă ne ştiu supuşi şi cu mâinile goale.
— Poate că într'o zi n'o să mai fim atât de supuşi, cum le place lor să ne
creadă.
— Şi nici cu mâinile goale...
— II poţi alunga şi pe jandarm. Şi dacă se opune, îl poţi doborî.
— Că şi el e om.
— Nu e de fier.
— Pe lup...
— Pe lup nu poţi să-1 alungi decât cu focul...
— Cât sunt ei de flămânzi, acum nici cu focul nu poţi scăpa de ei...
— Lupii sunt mai flămânzi decât noi...
Ziua, haitele de lupi se mulţumeau să dea, mai pe departe, târcoale satului, împinşi de dorinţa puternică de a-i vedea, pe care nu eram în stare să ne-o stăpânim, ne căţăram pe uluci şi ne uitam la ei cum vin şi se arată pe muchea dealului, cu urechile ascuţite ridicate în sus şi cu ochii sticlind în lumina soarelu? şi a zăpezii, ca nişte lămpi aprinse. Adulmecau satul, în care toţi câinii pătrunşi de frică lătrau şi chelălăiau, se întorceau cu cozile spre noi şi plecau în fugă spre măgurile care, acoperite cu nămeţi, păreau şi mai mari decât le ştiam şi le cunoşteam noi. In urma lupilor se ridicau nouraşi albi de pulbere albă, fărâmiţată de gerul aspru.
— S'au dus lupii.
— Ducă-se pe pustii.
— Au să se întoarcă spre seară.
Intram în casă rebegiţi de frig, dar mulţumiţi c'am văzut lupii.
— Mamă, vulpile dece nu vin în sat ?
— Vin şi ele, maică, dar numai noaptea, dau ocol coteţelor goale şi pleacă. Le rămân urmele mici scrise pe zăpadă.
— Dar vin degeaba. Dac'am mai avea păsări, le-am arunca noi în oală, nu le-am păstra pentru vulpi.
Se mai aflau câteva păsări în sat, pe la bogătani, pe la acrituri. Ariile lor erau însă bine împrejmuite şi coteţele de scânduri închise cu temei. Nu puteau ajunge vulpile nici la găini, nici la gâşte, nici la raţe.
— Sunt şi mai puţine vulpile. Nu se. pot prăsi ca lupii. Le prind mai uşor oamenii... Şi cum le prind, le jupoaie...
— Tu ai prins vreuna, nene ?
— Am prins la cişmeaua de piatră dela Băneasa. Avea vizuina 'în coaste
râpei.
100 ZAHARIA STANCU |
Mălaiul de mei se terminase. Tăcut şi negru la faţă, tata a adus din arie câţiva coceni de porumb, tăiaţi în bucăţi scurte. s
— O să micşorăm iarăşi porţia de. mămăligă, copii.
— Ce s'o mai micşorăm, omule, că nu mai avem decât un pumn de mălai pentru diseară. Nici nu ne-ajunge de-o mămăligă, numai de păsat ne-ajunge...
— Şi ce-o să mai mâncăm ? — ne-am repezit noi asupra lui să-1 întrebăm
— Mestecaţi cocenii ăştia în gură şi sugeţi-le miezul. E dulceag. Mai în. şeală niţeluş foamea.
— De asta n'ai vrut, rumâne, să le dăm boilor şi câteva fire de porumb ? La asta te gândeai ?
— Da, la asta mă gândeam, Mario... 1
— Am ajuns până aici... Doamne, Dumnezeule... Ce ne mai aşteaptă ? Mama a început să plângă. Nu i se ridica pieptul. Numai obrajii îi tremu- '
rau uşor, când îşi înghiţea lacrimile nevăzute, căci pe atunci ochii oamenilor rămâneau uscaţi şi plânsul lor era numai un plâns al sufletului.
— Am ajuns până aici, Mario... Alţii o duc şi mai rău.
— Şi mai rău!...
— Sunt oameni care se hrănesc de astă toamnă cu coajă de copac uscată pe sobă şi sfărâmată pe piatră cu muchea toporului. Ba au început unii să mănânce şi pământ ars. Pământul galben, dacă-1 pisezi bine, îl cureţi de pietricele şi de nisip, îl frămânţi şi-1 arzi, e bun de ronţăit în gură. Amăgeşte foamea.,.
— O să mâncăm şi pământ ars, dacă n'om avea încotro. Dar ce fel de bărbaţi sunteţi ? Tot n'aveţi de gând să faceţi ceva ? Ce aşteptaţi ? Să vină moartea peste noi ?
Tata tăcea şi noi sugeam bucăţile de coceni în gură. Dacă ar fi fost proaspeţi, cocenii, miezul lor ar fi fost dulce. Dar cocenii erau din celălalt an. Trecuse peste ei pârjolul verii şi aproape că-i scorojise. Erau amărui, totuşi ni se păreau buni de mâncat. Izbuteam să ne înşelăm pe noi înşine şi izbuteam să ne înşelăm oarecum foamea.
— O să ne adunăm azi la primărie să ne sfătuim. Am. auzit c'ar fi venit la conac, la Troian, Gogu Cristofor. O să mai încercăm la el. Poate-i muiem inima.
— Să mergem şi noi, femeile, cu copiii în braţe. S'a mai îndulcit niţeluş ! gerul. Doar n'o fi fiară...
De câteva zile gerul se îndulcise şi zăpada afânată, muiată de soare, se mal bătuse, se mai micşorase. Nu mai scârţâia sub tălpi.
Copiii, femeile şi bărbaţii prinşi astă vară şi astă toamnă cerşind prin oraş şi duşi la închisoare au fost puşi, acum, în miezul iernii, în libertate.
— Plecaţi şi să nu vă mai prindem cerşind, că vă rupem oasele şi apoi vă 1 băgăm iarăşi la gherlă, — strigaseră ia ei gardienii.
Dela închisoare au plecat rumânii, dar puţini s'au întors pe la casele lor, pe care le ştiau reci şi goale.
— Ne-au dat afară din puşcărie... S.
— Ca să aibă stăpânirea mai puţine guri de hrănit...
Cei mai mulţi dintre ei, neavând altceva mai bun de făcut, s'au apucat ta aceeaşi zi să cerşească din nou, întâi pe la marginile oraşului, apoi în plin centru. I-au adunat gardiştii şi i-au mânat spre puşcărie. ]
— I-am prins cerşind, domnule director Oică... j Oică Zamfir, boer scăpătat care-şi mâncase moşiile în tinereţe pe la Paris |
şi care era de mult timp director al puşcăriei din Turnu, şi-a pus monoclul la ochi,' a privit scârbit la ceata de ţărani în zdrenţe şi la copiii rupţi, şi-a strâmbat nasulI borcănat, şi-a schimonosit faţa puhavă şi-a început să urle: j
— Iar v'aţi apucat de cerşit ?   Nemernicilor... j
DULĂII
101
— Păi ce era să facem, bocr Oică ?
— Să căutaţi de lucru, nu să întindeţi mâna...
— N'are nimeni de lucru în tot oraşul, boer Oică...
— Să vă fi dus acasă la voi.
— Şi ce să facem acasă ?
— Să munciţi.
— E iarnă, boer Oică, n'avem ce munci, n'avem unde munci, n'avem ce mânca.
Boer Oică juca toată noaptea cărţi cu prefectul, cu preşedintele tribunalului, cu inginerul şef, cu decanul baroului şi cu moşierii mai mici care nu aveau case la Bucureşti şi erau nevoiţi, spre marea lor plictiseală, să locuiască în micul oraş de lângă Dunăre. Era nedormit boer Oică şi supărat că nu câştigase decât un sutar şi acasă nevasta care îi ceruse trei sute de lei pentru croitoreasă, îi trăsese o săpuneală zdravănă. Acum îi mai făceau nervi şi cerşetorii ăştia de pe Căl-măţui. Căutase un răspuns mai potrivit cu împrejurările şi nu găsise.
— Asta e treaba voastră... Vă priveşte... Unde dracu' să vă mai ţin ? E puşcăria plină de ţărani şi de copii.
— Atunci ce facem cu ei, domnule director? Le dăm drumul? Iar se apucă de cerşit...
— Cum o să le dăm drumul ? Ce ? Vreţi să intru eu în locul lor la puşcărie ? Au fost prinşi cerşind, trebuie să stea la puşcărie. Aşa scrie la lege.
A trimis după un comisar, care a veni şi-a încheiat procesul verbal de dare în judecată a rumânilor. Până la judecată, boer Oică Zamfir le-a făcut rumânilor loc în puşcăria unde aveau să mai stea şi după judecată.
— Băgaţi-i buluc, peste ceilalţi.
— Dar nu mai e loc, domnule director. Stau oamenii înlăuntrul puşcăriei ca sardelele în cutie... '
— Altă puşcărie n'am... Mai înghesuiţi-i...
I-au luat gardienii puşcăriei în primire şi i-au înghesuit peste ceilalţi puşcăriaşi, claie peste grămadă.
La puşcărie, ca la puşcărie, nu era rai. Legile erau aspre, dar erau legi. Stăpânirea ţinea cu străşnicie la aplicarea lor, când era vorba de sărăcime.
Rumânii însă, înebuniţi de foame, începuseră să nu se mai teamă nici de asprimea legilor, nici de raiul puşcăriei; şi tot mai mulţi-erau aceia care îşi luau copiii de mână şi plecau cu ei, năpădind oraşele de prin apropiere, bătând pe la uşi şi pe la porţi, cerând zadarnic de lucru şi sfârşind prin a întinde mâna şi a se milogi pentru o fărâmă de pâine.
Pe tarabele brutăriilor, pâinile albe şi rumene erau înşirate la rând şi cuptoarele aprinse aşteptau să coacă alte pâini tot atât de mari şi de albe.
Halci de carne atârnau în cârlige la măcelăriile din piaţă şi de lângă obor, la pescării peştele proaspăt ori sărat, în lăzi şi în butoaie, aştepta cumpărătorii care nu se grăbeau să vină.
Prin prăvălii se uscau smochinele şi stafidele în cutii albe, pistilul acrişor prindea sfoiag, roşcovele făceau, ca lemnul vechi, carii, şi măslinele cărnoase înotau în untdelemnul gras al butoaielor. Cutiile de sardele stăteau în stive şi peştele afumat sub sticlă, iar de tavan atârnau, înfăşurate în hârtie albastră, căpăţânile de zahăr.
In cârciumi şi în restaurante, cântau lăutarii şi târgoveţii avuţi petreceau.
— Sunt două lumi, frăţioare, două ţări... Una bea, mănâncă şi petrece ; alta flămânzeşte şi moare.
— Bea şi mănâncă ţara care trândăveşte. Rabdă şi flămânzeşte şi piere de foame ţara care munceşte.
— Dece ?
102 ZAHARIA STANCU
— Aşa e rânduiala după legea cea mare...
Ţăranii veniţi la oraş şi copiii lor zgâiau ochii la tarabele brutăriilor, zgâiaj ochii la vitrinele unde se aflau înşirate bunătăţile, zgâiau ochii la halcile de carne atârnate prin măcelării şi la peştele care răspândea miros tare şi plăcut, zgândâ. ,rind nările, şi aştepta cumpărători la pescăriile din gura oborului.
La brutării, la prăvălii, la măcelării, nu era nici o nădejde. Brutarii, negu$. torii, măcelarii nici nu se uitau1 la ţăranii zdrenţuiţi, pe care mai înainte de secetă când îi ştiau cu un ban-doi în pungă îi trăgeau de şulfe*), poftindu-i în prăvălii şi arătându-le mărfurile şi îndemnându-i să le cumpere. Dacă totuşi se uitau la ei, îi priveau chiondorâş, puneau mâna pe beldie, şi-i ameninţau, suduindu-i :
— Mai duceţi-vă dracului, ce vă tot beliţi ochii la noi ? Ne goniţi muşteriii...
— Hai, taică...
— Hai, copii...
— încotro ?
— Să încercăm la pescării... | La pescării, rumânii aveau uneori noroc. Se mai strica un butoi de peşte.;
Negustorul 'îl arunca în nămeţii înalţi din spatele gheretei. Flămânzii dădeau ' năvală şi-1 culegeau.
— Dece l-o fi aruncat negustorul ?  Peştele nu e chiar stricat de tot.
— Nu mai e destul de bun pentru muşteriii cu obraz subţire ai negus- , torului... t
Mai mult noroc aveau însă ţăranii flămânzi când cutreerau uliţele strâmte i ale mahalalelor. Din casele mărunte, căzute parcă pe brânci, cu ferestre înguste, | în care locuiau aprozii dela prefectură ori dela tribunal, slugile prăvăliaşilor şi'j ale avocaţilor şi judecătorilor ori muncitorii dela serviciul de întreţinere al căilor I ferate, ieşea o femeie ori un copil cu o coaje de pâine în mână : f
— N'avem mai mult. Suntem săraci şi noi...
— Mulţumim pentru ce ne dăruiţi. Mulţumim pentru inimă şi vorbă bună... !
— Mergeţi sănătoşi, oamenilor, şi... să dea Dumnezeu numai bine. Că ne-am '• săturat de rău. ]
— Săracul crede săracului...
Casele mari ale oraşului, cu scări de marmoră şi cu grădină în faţă, erau înconjurate cu grilaje înalte de fier. Rumânii ştiau că oricât ar întârzia la porţile l în care nu îndrăzneau să bată, nu va veni nimeni să le deschidă ori să le arunce I ceva. Ei întindeau mâna Ia boerii pe care-i întâlneau pe stradă cu bastonul în mâna înmănuşată, deşi ştiau că de cele mai multe ori rămân cu ea întinsă degeaba. '
Petre Pahonţu, dela noi din Omida, care se judecase ani întregi pe la tribunal pentru nişte pământuri, de-1 cunoşteau toţi judecătorii şi toţi clănţăii ca pe l un câine scurt de coadă, se întâlnise pe străzile Turnului cu avocatul care-1 stor sese până-1 lăsase în sapă de lemn. Se apropiase de avocat cu căciula în mână :
— Bună ziua, domnule Cristache...
— Bună...
— Domnule Cristache, v'aş ruga ceva...
— Roagă-mă...
— Sunt dela Omida, mă cunoaşteţi dumneavoastră...
— Ba nu te cunosc deloc.
— Mi-ati susţinut un proces pentru pământ... Sunt Petre Pahonţu...
— Şi ? '
— V'am plătit mulţi bani pentru proces...
— Ei şi ?
*) pulpanele hainelor
DULĂII
103
— Şi mi-aţi pierdut procesul...
— Se poate. Odată pierd un proces. Altădată câştig altul. Aşa e meseria. Unul din doi împricinaţi trebuie să piardă. După lege...
— Nu zic nu... Dar...
— Dar ce ?
— V'aş ruga să-mi împrumutaţi douăzeci de bani să iau o pâinişoară copiilor...
— Douăzeci de bani zici ? Ehei! Acum un gologan de douăzeci e mai mare decât roata carului. Dac'aş avea suma asta, m'aş mai însura odată cu toate că nevastă-mea e încă tânără... Douăzeci de bani! Douăzeci de bani!...
— Douăzeci de bani numai ! V'am dat sute de lei... Mii de lei v'am dat domnule Cristache !...
— Dar ce sunt eu mă ? Bancă ? Du-te la bancă, dacă vrei bani cu împrumut... Nu veni la mine... Auzi ! Mi-a dat sute de lei... Mi-a dat mii de lei... Parcă mi i-a dat de pomană... Ţi-am susţinut procesul, nătărăule... Trebuia să-mi dai....
Petre Pahonţu a rămas în uliţă. Avocatul Cristache Marinescu-Brânceni, decanul baroului de Teleorman, a intrat în bodega-restaurant a lui Petcu Sfeteţu, unde se adună toţi avocaţii mai de seamă ai oraşului, unde vine pentru o gustărică înainte de prânz însuşi preşedintele tribunalului, cu primul procuror.
Cerând o ţuică fiartă ca să se încălzească, Cristache Marinescu-Brânceni a început să povestească întâmplarea cu Petre Pahonţu.
— E nemaipomenit! Nemaipomenit! Ce păzesc autorităţile de sub ordinele dumitale, prefectule ? Am ajuns să fim atacaţi ca'n codrul Vlăsiei, în plină zi şi în plină stradă, de cerşetori, de bandiţi ! E nemaipomenit, prefectule ! Nemaipomenit, procurorule ! Mai dă-mi încă o ţuiculiţă fiartă, duduie Poly... Şi-o bucată de batog, dacă nu te superi, că văd că batogul e proaspăt... Auzi dumneata, prefectule ! Auzi dumneata, procurorule ! Am ajuns să fim atacaţi ca în codrul Vlăsiei, în plină zi şi...
— Nu te supăra, domnule decan, o să ordon poliţaiului să-mi facă iarăşi o razie...
— Mulţumirile noastre, domnule procuror. Ştiam noi că dumneavoastră... E nemaipomenit. Nemaipomenit... Avem legi... Şi parcă nu le-am avea. Am ajuns să fim... Ca'n codrul Vlăsiei... In plină zi şi... Mai dă-mi încă o bucăţică de batog, duduie Poly, dacă nu te superi. Văd că într'adevăr batogul e proaspăt.
Gherasie Milian Miliarezi, boerul olog dela Băneasa, întors din străinătate, rămăsese să-şi petreacă iarna în casele lui din Bucureşti.
Priveliştea câmpurilor arse de secetă, care n'au dat rod, întâlnirea cu rumânii goi şi flămânzi care băteau la uşa conacului şi cu care se războia logofătul Oprea Căţui, înjurându-i cum îi venea la gură şi ameninţând-i că trage cu puşca în ei dacă mai stau ia uşa conacului acirând *) să fie lăsaţi să intre, i-ar fi înrăutăţit boala şi, poate, cine ştie, i-ar fi apropiat moartea. Doamna Miliarezi nu voia câtuşi de puţin să se pomenească văduvă, pentrucă atunci aproape întreaga avere ar fi încăput pe mâna lui Drăculea, ginere-său, şi s'ar fi ales praful şi pulberea de ea. Aşa că îşi sfătuise soţul să-şi petreacă iarna la Bucureşti.
— Vom merge la ţară, dragul meu Gher, la primăvară, după ce vom fi isprăvit de vândut cerealele. Dacă mergem acum, milos şi slab de îngeri cum te Ştiu, o să te înduioşeze ţăranii şi o să-ţi smulgă grâul şi porumbul pe datorie. O să fie mult până te înduri şi-i dai unuia o traistă de mălai, că pe urmă se duce buhu şi nu mai scapi de ţiganii ăia. Că ţăranii sunt ca ţiganii. Nu se mai satură.
*) a aştepta trăgând nădejde.
IS
104 ZAHARIA STANCU |'
Dacă le-ai dat odată, cer mereu şi mereu trebuie să le dai, să le dai... Astea nii sunt vremuri, dragul meu Gher, să le dai ţăranilor bucate pe datorie. Şi aşa ne sunt datori vânduţi...
Cucoana ofta a pagubă. Boer Gherasie sta înfofolit în odaia caldă. Apele franţuzeşti, care-1 costaseră o sumedenie de parale, nu-i îmbunătăţiseră sănătatea II durea trupul şi orice fel de bucate s'ar fi gătit, stomacul lui şubred se scârbea de ele şi le arunca afară. Trăia cu doctorii şi cu miez de portocale stors în pahar. Privea pe fereastră. Ningea şi cerul era mohorât. II ţineau junghiurile. Ii era silă că trăieşte, dar îi era frică de moarte. Dacă moare, pe mâna cui lasă casele acestea? Pe mâna cui lasă moşia şi palatul dintre sălcii şi via depe coastă ? Ce se alege de banii lui şi de averea lui ?
Doamna Miliarezi rămânea tot la gândul ei :
— Când o să ne mai întoarcă nouă ţăranii îndărăt tot ceeace ne datorează? Poate niciodată, scumpul meu Gher !  Şi ne-au înghiţit o avere. Logofătul Căţui | e dârz. Nu se lasă înduplecat nici dacă l-ar tăia în bucăţele. Să-1 lăsăm pe el j la conac...
Boerul îl lăsase aşadar la conac pe logofătul Oprea Căţui Strâmbul să ţină piept ţăranilor flămânzi şi să nu Ie dea, pentru nimic în lume, niciun bobo de grâu. I Nici măcar un bob de neghină, că şi neghina are astăzi preţ. |
Lipsit de această prevedere, Gogu Cristofor, proprietarul întinsei moşii a | Belitorilor, îşi luase inima'n dinţi şi venise la conacul dela Troian   să controleze 1 socotelile administratorului la faţa locului, să vadă dacă îi sunt bine întreţinute , vitele cu care avea să-şi are moşia în primăvară, căci pe ţărani nu mai putea pune mare nădejde, şi apoi să vadă cu proprii lui ochi cam care e situaţia satelor.
La Bucureşti se spuneau multe, şi mai bune, şi mai rele, iar răspunsurile . \ pe care i Ie dădeau la scrisorile lui administratorul şi logofeţii, nu-1 mulţumeau. Veştile nu erau limpezi şi uneori se băteau cap în cap, sporindu-i îngrijorarea.
— Adevărul îl voi afla, dragă Ketty, numai dupăce voi ajunge Ia'conac.
— Du-te, dacă nu-ţi mai găseşti astâmpărul. Dar fii prudent. Nu te pune cu ţăranii. Se spune că foametea i-ar fi făcut să-şi cam iasă din minţi. Stai două-trei zile, ia măsuri să se întărească paza şi întoarce-te înapoi. Niciun moşier n'a călcat iarna asta pe la ţară... Numai tu...
— N'avea teamă, draga mea, am eu ac de cojocul lor, dac'or cuteza să se | burzuluiască la mine.
— Gândeşte-te la noi. N'o să putem dormi, aşteptându-te.
— Mai faceţi nişte partide de cărţi. Vedeţi însă să nu pierdeţi prea multe parale. Trăim un an greu.
Trenul cu vagoane luminate şi încălzite îl luase la 12 noaptea din Bucureşti şi-1 lăsase, la 7 dimineaţa, pe peronul gării Troian, unde îl întâlnisem în vară pe omul din Belitori cu obraz pământiu.
Dela gara Troian până la conac sunt numai două-trei sute de paşi. Boerul ar fi putut să meargă şi singur. N'avea cu el decât un cufăraş de piele moale şi galbenă, ceva mai ma're decât o -geantă. Cu toate acestea, şeful de gară Strtoie Dichiriiu, dupăce 1-a salutat pe boer, înclinându-se până la pământ, s'a grăbii să-i spună cu glas mieros :
— Pe aici s'au ivit lupii, boer Gogule. Să mergem, eu şi Macarie maca-giul, şi Dumitru dela magazie să vă însoţim până la conac... Să nu vi se întâmple, ferească Dumnezeu, vreun pocinog...
— Dacă vreţi...
Pe Gogu Cristofor I-au însoţit din gară şi până la conac şeful gării şi cei doi oameni înarmaţi unul cu un topor, altul cu o lopată.
Boierul scosese pistolul din buzunar, îl încărcase şi-1 pusese la loc.
DULĂII
105
— Eu nu mă tem, dar dacă dumneata spui că sunt lupi, e bine să am pistolul încărcat, aşa, pentru orice eventualitate.
—- Păi deaceea vă şi însoţim, cum spuneţi dumneavoastră, boer Gogule, nentru orice eventualitate. Că... paza bună trece primejdia rea. Când au ajuns în poarta conacului, boerul le-a mulţumit.
— Să nu care cumva să daţi vreunul sfoară în ţară c'am venit la conac. Am auzit că oamenii ar fi cam necăjiţi. Eu sunt mai necăjit decât ei toţi la un loc. Ce-au pierdut ei ? Numai munca lor. Eu însă, din pricina secetei, am pierdut întreaga recoltă pe un an a moşiei. Şi moşia nu e mică... Douăsprezece mii de pogoane nu sunt de ici, de colo... Cât şi cum o să-mi scot paguba, numai Dumnezeu stie, Dichirliule ! Dar ţăranii, proşti cum sunt, nu înţeleg asta. Ei văd magaziile pline, văd conacul, văd moşia, şi cred că sunt putred de bogat. Dac'ar şti ei câte necazuri am... Mai bine că nu ştiu... Mi-ar plânge de milă. Aşa că... nu spuneţi c'am venit. Nu vreau să dea năvală ţăranii peste mine şi să am cine ştie ce discuţii cu ei... Dealtfel o să rămân la conac numai trei-patru zile. Am treburi mari la Bucureşti, pe care nu le pot amâna. Fierbe politica. Fierbe-al dracului politica. Schimbăm guvernul... Venim la putere, Dichirliule, că s'a săturat ţara de conservatori... Fierbe politica, Dichirliule... Fierbe-al dracului. Şi eu trebue să fiu la Bucureşti...
— Poate ajungeţi prefect, boer Gogule...
— Ce prefect, mă, ce prefect? Prefect dacă aş fi vrut, aş fi ajuns eu demult... Am douăsprezece mii de pogoane de pământ numai aici... Başca ce am pe Bărăgan... Başca bălţile... Eu trebuie să fiu ministru... Sunt mare moşier, Dichirliule... Nu pot să fiu decât ministru... Prefectura... un fleac pentru vreun boerinaş oarecare...
— Să vă ajute, Dumnezeu, boer Gogule... Poate vă aruncaţi ochii şi la noi...
— Şi cam ce-ai vrea, Dichirliule ?
—- Gara dela Omida, boer Gogule... Nimic mai mult... Ştiţi, aici în câmp, s'a sălbăticit de tot nevastă-mea... Nu vede picior de om în casă.. I s'a urât...
— Se poate, Dichirliule, se poate... Trimite cucoana peste vreo două ceasuri la mine să-i spun noutăţi din capitală.
— O aduc chiar eu, boer Gogule, până la poartă.
— O fereşti de lupi, Dichirliule, o fereşti de lupi ! Om înţelept... Nevasta trebuie ferită de lupi...
— Trebuie, boer Gogule... Boerul a râs. Pe urmă a adăogat:
— Aşa cum v'am spus. Să nu daţi sfoară'n ţară c'am venit la conac...
— Am înţeles, boer Gogule... Din partea noastră... Numai slugile boereşti să tacă...
— Slugile sunt învăţate să tacă...
Toţi îşi ţinuseră gura. Chiar cucoana şefului, care vorbise o zi întreagă între patru ochi, la conac, cu boer Gogu. Cineva vorbise totuşi. Fapt e că se aflase la Omida şi ia Băneasa, la Stănicuţ şi la Caravaneţi, la Cârligaţi şi la Belitori... Aflaseră deci toate satele care munceau în dijmă pe moşia Belitorilor şi care-1 aşteptau pe boer, deşi-1 ştiau hapsân, ca pe-un cireş copt. La Omida, satul şi începuse să se frământe.
— A venit boer Gogu, la Troian... Să mergem la el...
Rumânii se adunaseră în faţa primăriei, în şosea, bătând şi turtind zăpada cu picioarele, de parcă-i chemase cu goarna, Diş, veteranul satului. Se strânseseră stol şi-şi spuneau părerile să le audă toată lumea de acolo şi să se ia o hotărîre care va fi găsită mai potrivită cu împrejurările.
— Nu se poate să ne lase boer Gogu...
— Dacă stai şi te gândeşti mai bine, boerul dela Troian e mai puţin câinos
106
ZAHARIA STANCU
la inimă decât ceilalţi pe moşiile cărora suntem învoitori.
— E mai cumsecade decât State Pantazi.
— Mai cinstit decât Alilarez-Colarez.
— Se poartă cu noi mai omeneşte decât colonelul  Pienaru dela Secara
— Ce mai calea-valea. Boer ca boerul Gogu mai rar...
— Gogu Cristofor e gras. Deaceea îi şi spunem în glumă burticosul.
— Omul gras e om bun.
— Ne-am mai cârâit noi cu el, când ne-a încărcat socotelile, dar de certai nu ne-am certat niciodată de-adevăratelea...
— Apăi, de cârâit şi cu nevasta te cârâi, dar până la urmă te împaci şi tot cu ea în casă rămâi...
— Nici nu l-am furat.
— Ne-am făcut că nu băgăm în seamă când a trimis după noi logofeţii şi ne-a chemat cu sila să-i facem muncă peste învoială.
— Că de, o mână spală pe alta şi amândouă obrazul...
— Când a avut   nevoie de noi, am   vrut, n'am   vrut, ne-am dus şi i-arn muncit...
— Să nu-i rămâie grâul nesecerat şi netreerat pe câmp...
— Şi porumbul necules...
— Şi cocenii netăieţi, neadunaţi şi nefăcuţi căpiţe la curte.
— Şi miriştile neogorâte...
— Şi lanurile de porumb neprăşite şi necuibărite...
— Am fost ai lui la muncă...
— Acum, când ne aflăm la mare strâmtoare, să fie şi dumnealui omul nostru, boerul nostru...
•   — Că nu-i cerem marea cu sarea...
— Şi numai câteva baniţe de porumb de cap de familie...
— Ca să nu pierim de foame...
— Om încheia cu dumnealui contracte...
— Şi le-om ţine...
— Cum le ţinem totdeauna... [
— Şi nu ne-om uita la dobândă...
— Nu.... Nu ne-om uita la dobândă...
învăţătoarea Berta Câmpeanu sunase clopoţelul de recreaţie, dar niciun 1 copil nu se repezise afară să se joace. In curtea şcolii erau nămeţi înalţi, aproape , cât ulucile. Numai la intrarea în şcoală era pârtie. In clasă era frig. In soba- de ■ tinichea fumegau două-trei lemne ude, care nu prindeau flacără. Dar afară era şi I mai frig. j
Văzând rumânii adunaţi în şosea, şi agitându-se, învăţătoarea îşi pusese o 1 broboadă de lână pe umeri, ieşise din clasă şi se amestecase printre rumâni. Din- 1 spre cârciuma lui Mareş se apropia şi popa Tomiţă Bulbuc, cu un cojoc lung până la călcâie peste anteriu şi cu o căciulă mare flocoasă în capul mic, cu faţa sbâr-cită ca o pungă.
— înţelegem că vremurile sunt grele...
— Şi bucatele scumpe...
— Nu vrem să-I păgubim cu nimica pe boer Gogu...
— Numai să ne ajute să scăpăm dela pieire... I
— N'o să strigăm la el. |'
— Nici n'o să-i punem mâna în gât. r
— Păi taică, tăiculiţă, — se amestecase numaidecât părintele Tomiţă Bulbuc, — atâta v'ar mai trebui, să-i puneţi boerului mâna în gât! Rămâneţi nu nu- J mai fără mâini, taică tăiculiţă.... Rămâneţi şi fără capete...
— Dar de unde răsărişi, părintele ? ."|.
DULĂII
107
— De unde să răsar, taică tăiculiţă ? Luai o drojdioară la Mareş, că pe gerul ăsta fără o drojdioară îngheaţă şi măruntaiele în om, nu numai omul...
— Noi, părinte Bulbuc, tocmai spuneam că n'o să-i punem boerului mâna în gât, ci o să-1 rugăm cu frumosul...
— Cu frumosul să-1 rugaţi, Gruio, cu frumosul, taică tăiculiţă... Să-i placă boerului... Că, dacă-i place boerului... îi place şi lui Dumnezeu sfântul...
— Are şi el inimă de om în piept, nu un pietroi.
— E tată de copii. N'o să ne lase să ne moară copiii de foame...
— O să-i aducem aminte că există un Dumnezeu în cer.
— Şi o să-1 facem să aibă milă de noi...
— Să mergem cu femeile. Să dea şi ele cu gura.
— Şi cu copiii. O să i se moaie inima mai uşor.
— Gerul s'a micşorat...
— Totuşi până la Troian e departe şi zăpada e mare...
— O să facem noi pârtie.
— Mai bine mergem pe linia ferată.
— Dacă mergem pe linia ferată, n'avem nevoie să mai croim pârtie. A croit-o trenul.
— Dar lupii ? La lupi v'aţi gândit ?
— Dacă o să fim mai mulţi şi-o să mergem ziua, şi-o să ne întoarcem tot ziua, n'o să ne atace lupii.
— Ziua, oricât ar fi de flămânzi, lupii au mai puţină îndrăzneală. Şi la o ceată mare de oameni nu se dau.
— Acuma, om păţi ceva, n'om păţi, de mers trebue să mergem. Boerul stă la conac trei-patru zile, dac'o sta şi-atâta, apoi se urcă în tren şi pleacă de unde-a venit....
— Eu zic, taică tăiculiţă, că drumul e lung şi greu, acum la vreme de iarnă. Dar de dus la boer trebue să vă duceţi, dacă v'a intrat în cap să vă duceţi. V'o da boer Gogu ceva, nu v'o da, asta e o socoteală în care eu nu pot să mă amestec, că nici moşia Belitorilor nu e a mea, nici conacul, nici hambarele şi nici magaziile... Dar eu zic ca înainte de plecare să treceţi, taică tăiculiţă pe la biserică, să vă spovedesc, că nu se ştie, taică tăiculiţă ce vi se poate întâmpla. Sar lupii pe voi... Vă prinde viscolul în câmp. Când pleci la drum lung, poţi să te aştepţi la orişice... Că omul, taică tăiculiţă, o viaţă are... şi cu a morţii... două. Şi eu, Tomiţă Bulbuc, sunt preotul vostru şi dacă moare vreunul dintre voi nespovedit şi fără să ia grijanie, păcatul e al meu, taică tăiculiţă,. şi în faţa lui Dumnezeu eu răspund... Aşa că, veniţi după mine cârd la biserică. Până diseară vă grijesc şi vă spovedesc pe toţi... Şi mâine dimineaţă puteţi, taică tăiculiţă, să luaţi drumul Troianului, şi care v'oţi întoarce teferi, v'oţi întoarce, care nu...
învăţătoarea măruntă, cu ochi albaştri, începuse să tremure sub broboadă, îngheţase toată. Ii îngheţaseră mai ales picioarele strânse în ghetuţe cu nasturi şi cu carâmbi înalţi până aproape de genunchi. Bătea des din picioare să se încălzească, de parcă ar fi jucat bătuta. Obrazul micuţ şi rotund, pe care anii începuseră să-1 ofilească, s'a strâns tot şi în priviri i s'a iscat mânia.
— Nu ţi-e ruşine, părinte Bulbuc, să-ţi "baţi joc de oameni ? Preot bătrân, faţă bisericească... Mai mare ruşinea...
— Dar ce le spusei, taică tăiculiţă ? Ce le spusei ? Legea îmi dă dreptul să-i chem la spovedanie şi la grijanie... Că eu răspund în faţa bisericii şi a lui Dumnezeu...
— Oamenii pier de foame şi sfinţia ta îi chemi să se grijească şi să se spovedească... Răspunzi în faţa lui Dumnezeu pentru sufletele lor... Dar pentru viaţa lor nu răspunzi în faţa nimănui, părinte Bulbuce?
— Nu, taică tăiculiţă, eu sunt preot şi nu răspund decât de sufletul eno-
108
ZAHARIA STANCU
riaşilor mei... In faţa bisericii şi în faţa lui Dumnezeu răspund... De viaţa lor nu răspund eu... Că'n viaţă, fiecare doarme cum îşi aşterne... Eu nu mă pot amesteca în viaţa oamenilor, taică tăiculiţă... Aşa scrie la legea...
— Ii dai şi sfinţia ta zor cu legea... Parc'ai fi avocatul Barcă dela Câr-
ligaţi...
— Ehei ! Doamnă Berta, doamnă Berta, dacă mă făcea pe mine taica avocat şi nu preot, ce bine aş fi trăit, taică tăiculiţă... Adunam până acum avere, nu glumă, că sunt aproape bătrân şi-am în urma mea o viaţă de om... Dar taica, Dumnezeu să-1 ierte, m'a dus la popie, ca să nu 'ncapă biserica pe mâini streine...
— Lasă, părinte Bulbuce, că nici aşa nu te paşte sărăcia...
— Dece să mă pască, Gruio, taică ? Nu vă paşte pe voi destul ? Dar era mai bine dacă eram mai bogat. Era mai bine, taică tăiculiţă... Că legea îţi dă dreptul să aduni câtă avere poţi... Şi legea te păzeşte să nu-ţi atingă nimeni averea... Legea...
— Cunosc şi eu legea, sfinţia ta. O mai cunosc şi oameni ăştia... Legea e făcută de cei mari ca să fie loviţi cu ea cei mici. Ştii bine, părinte Bulbuce. Mai bine decât ai vorbi cu oamenii despre spovedanie, despre grijanie şi despre lege, ai pleca mâine chiar sfinţia ta, cu primarul, împreună cu oamenii la conac la Troian. Pe săteni, ori îi primeşte boerul la conac, ori nu-i primeşte. Pe sfinţia ta şi pe primar vă primeşte numaidecât. Că primarul ajută logofeţii să scoată oamenii la muncă atunci când vrea boerul. Şi, să fim drepţi, părinte Bulbuce, dai şi sfinţia ta o mână de ajutor primarului...
— De dat ajutor primarului şi boerului nu zic că nu dau, taică tăiculiţă, că aş tăinui un adevăr şi m'ar pedepsi Dumnezeu dacă aş minţi. Dar la conac nu mă duc cu ăştia, taică tăiculiţă, nici dac'aş şti că-mi pun capul în prepeleac ! Vrei să-mi aprind paie'n cap cu boerul ? II ştii, doamnă Berta, cum se mânie când îşi vâră cineva nasul în ciorba lui... Dar, doamnă învăţătoare, dece nu te duci dumneata cu ei la boer Gogu... După câte ştiu, îi plac mueruştile... Poate că ai avea trecere, doamnă Berta.
— Ptiu, ruşine să-ţi fie, boaită, că altceva nu pot să-ţi spun ! Ruşine să-ţi fie...
— E păcat, taică tăiculiţă, să-mi spui aşa, că sunt preot... Dar... aşa-mi trebuie ! Nu puteam să stau la Mareş, la căldurică ? Aş fi cerut să-mi puie gramofonul să-mi cânte. Aşa-mi trebuie... Când te amesteci în tărâţe, te mănâncă porcii...
— Du-te cu Dumnezeu, părinte Bulbuce, nu ne mai supăra... Suntem şi aşa destul de amărâţi...
— Iaca, Gruio, mă duc. Mă duc, taică tăiculiţă. De unde am venit eu?, Dela Mareş ? Mă duc la Toma Ocî să mă încălzesc cu o praştină...
Popa Tomiţă Bulbuc a plecat spre cârciuma lui Toma Ocî, târându-şi după el cojocul larg şi lung, de sub care se vedeau poalele anteriului măturând zăpada.
— Eu, — a spus învăţătoarea, — aş vrea să merg cu voi la Troian, dar ştiţi că nu pot. Abia m'am sculat după boală. Nu ştiu dacă m'ar ţine picioarele până la marginea satului...
— Nici nu ne gândim, doamnă Berta. Ne-om duce singuri.
— Vă sfătuiesc să nu vă duceţi singuri. Luaţi-1 cu voi pe primar.
— L-am rugat să ne însoţească până la Băneasa, la Oprea Căţui Strâmbul, la curte. Era timp frumos şi Băneasa e la o palmă de loc, şi tot n'a vrut.
— Căutaţi şi-1 convingeţi, Gruio...
— Ne răcim gura degeaba, doamnă Berta.
— Eu zic să vă gândiţi bine ce vorbiţi cu boerul, cum vorbiţi, ce faceţi— Ne-om gândi şi le-om socoti toate cum e mai bine.
DULĂII
109
La ferestrele şcolii, copiii stăteau grămădiţi şi se uitau la stolul de oameni care se agitau în şosea.
Când au văzut-o pe învăţătoare că vine spre clasă, capetele mici şi tunse au pierit dela ferestrele care au rămas dintr'odată goale şi vinete.
Rumânii continuau să frământe zăpada cu picioarele ca să se mai încălzească. Cerul era senin şi albastru, cum numai cerul de iarnă poate fi, un albastru pe care îl subţia şi-1 arginta uşor albul neprihănit al câmpurilor.
— Cu primar, fără primar, să plecăm mâine dimineaţă.
— Dacă plecăm mâine dimineaţă, ajungem spre prânz...
— Vorbim ce vorbim cu boerul...
— Şi până spre seară ne şi întoarcem...
— Ce-o să însemne pentru el dacă ne dă puţin din multul pe care îl are ?
— O să-i întoarcem întreit...
— Ba chiar împătrit.
Rumânii, pe care amestecul popii nu-i clintise în hotărîrea lor, se însufleţeau şi-şi făceau curaj unii altora. Se aflau acolo nenea Gruia Popozină şi văru-meu Dumitru Pălică, cu Ion Ududui şi Ovedenie, Tiţă Uie şi moş David Floroiu si toţi cei şapte feciori ai lui. Se afla şi tata, şi frate-meu Ion. Dar cine nu se afla ? Toţi sărăcanii se aflau... Mai mult de trei sferturi din sat.
De când s'a lăsat întunericul şi până spre ziuă, oamenii au stat ca pe ghimpi. De genele niciunuia nu s'a prins somnul şi noaptea lungă li s'a părut tuturor şi mai lungă.
A doua zi, dimineaţa, rumânii s'au înşirat pe linia ferată, în dreptul casei noastre. Erau vreo treizeci de bărbaţi. Veniseră şi vreo cinci-şase femei. Ne adunasem şi noi, copiii, o droaie. Ai casei ne înfofoliseră cu ce bulendre mai groase găsiseră prin odaie, să nu ne pătrundă şi să nu ne rebegească gerul.
— O să vă puteţi ţine de noi, măi copilandri ?
— O să putem, nene Gruio.
— Parcă văd că nici n'ajungem în deal, la canton, şi-o să şi începeţi să scânciţi ca să vă luăm ciuş.
— N'o să scâncim, nene.
— N'o să cerem să ne luaţi ciuş.
— O să vă îngheţe nasurile...
— Atâta pagubă. Nasurile ne-au şi îngheţat...
— Nasul, de-aia e nas, ca să îngheţe. Altfel n'ai avea ce să ştergi cu mâneca zăbunului.
— Ne-am adunat toţi ?
— Ne-am adunat cei care vrem să mergem, Gruio.
— Atunci s'o pornim, fraţilor...
— S'o pornim...
Istoviţi de puteri cum eram, am plecat încet, înşiruiţi, pe linia ferată în sus, spre Troian. Rumânii purtau în mâini, cum au ei obiceiul, ciomege mari. Vreo trei-patru luaseră furci şi topoare.
— Dar dece aţi luat furci şi topoare, fraţilor ? Că doar nu mergem la răz-miriţă...
— Nu e vorba de răzmiriţă, dar poate întâlnim lupi şi se dau la noi. Nu strică s'avem o furcă şi-un topor-două I
Ajunşi la marginea satului, am văzut că nu e chip să mergem pe alt drum. întreaga întindere, cât o cuprindeau privirile, era o nesfârşită mare de zăpadă, pe care, şi dacă am fi cutezat, nu am fi izbutit s'o luăm în piept şi s'o biruim. Singurul mijloc de a ajunge la Troian era s'o apucăm pe calea ferată. Am pătruns în tăetura adâncă de pământ, săpată în coasta dealului, şi-am mers printre şinele care sclipeau în soare ca două betelii de argint.
110
ZAHARIA STANCU
Printre şine se subţiase zăpada, care din loc în loc era pătată de unsoarea neagră a locomotivelor şi a vagoanelor. La dreapta şi la stânga se ridicau pereţi înalţi, puţin plecaţi, acoperiţi cu zăpadă care stă gata să se surpe peste noi, dacă am zgândări-o.
— Dacă ne prinde un tren în tăetură ne face bucăţi pe toţi. N'avem cum ne feri. Zăpada coboară până la marginea liniei.
— Trenul de 7 a trecut. Abia la 9 mai trece altul şi până atunci ieşim la câmp.
— Dar dacă vine, cum se întâmplă uneori, o locomotivă singură, trimisă să se vadă   dacă nu s'a năruit pe undeva zăpada şi-a astupat linia ?
— Poate nu vine...
— Să grăbim totuşi paşii.
Am grăbit paşii, deşi pentru asta trebuia să facem sforţări cu care de multe luni nu mai eram obişnuiţi.
Dacă n'ar fi fost frig, ne-ar fi trecut toate sudorile, de s'ar fi făcut cămăşile pe noi leoarcă. Sudoarea ne trecea, dar se usca numaidecât pe piele şi cămaşa aspră, de pânză de cânepă n'avea când să se ude.
— Mai puteţi, copii ?
— Mai putem, nene.
— Acuşi ajungem în deal.
Când am ajuns la câmp, şi am ieşit dintre pereţii înalţi ai tăeturii, am auzit în urmă duduitul puternic al trenului, cu care eram atât de obişnuiţi că nici nu-1 mai luam în seamă. Ne-am întors privirile înapoi şi am văzut pe deasupra tăieturii cum şerpuia prin văzduh şi se apropia de noi cu repeziciune, ca un balaur lung şi negru, fumul locomotivei.
—• Săriţi alături de linie.
— Feriţi-vă !
— Cât mai departe de şine !
— Vine trenul din urmă !
In faţa primejdiei, am găsit în noi puterile pe care nu ni le mai cunoşteam şi am sărit repede alături de şine, în şanţul care mărginea traseul căii ferate. Ne-am pomenit. îngropaţi până la brâu în zăpada moale şi rece. O locomotivă, cu două vagoane pline cu soldaţi, a trecut pe lângă noi. Soldaţii ne priveau cu mirare, că la ora aceea şi pe timp de iarnă ne aflam în număr aşa de mare pe câmp, departe de sat, iar mecanicul urla cât îl ţinea gura şi ne ameninţa cu pumnul. Nu ne spunea deloc vorbe frumoase.
— Are dreptate să ne înjure. Dacă se întâmpla o nenorocire, o păţea şi el Anchetă, judecată, poate şi pedeapsă...
— Ar fi trebuit să fluiere. Totdeauna trenul când intră sau iese din tăietură flueră...
— Nu i-a trecut prin gând că pe un timp ca ăsta pot fi oameni pe linie..
— Trebuia s'o facă din obşnuinţă...
— Dar în tren dece se aflau soldaţi ?
— S'o fi întâmplat ceva pe la marginea de miază-noapte a judeţului. Acolo e totdeauna foamete şi tulburare. Şi de câte ori e tulburare, stăpânirea trimite soldaţi să potolească satele.
— Fapt e că dacă întârziam c'o jumătate de minut pe tăetură, urcam acum pe scări de nori drept la rai, către poarta sfântului Petru. Nu ne mai îndreptam către conacul lui Gogu Cristofor !
— Poate că era mai bine.
— Ba nu era deloc mai bine. După ce-om muri, tot morţi o să fim...
In depărtare se vedea gara, cu zidurile roşii în albul zăpezilor, magaziile acoperite cu olane şi pâlcurile de salcâmi negri de pe lângă clădiri.
DULĂII
111
Dincolo de gară, ceva mai la dreapta, se ridica, înconjurat de salcâmi, conacul cu casă boerească la mijloc, şi pe margini cu şirul de pătule şi hambare, care şi anu' acesta erau pline cu bucate.
Undeva mai în fund, pe drumul Ruşilor de Vede, se zărea, acoperită de un abur ce tremura, pădurea dela Adâncată. în care mai demult pândeau şi jefuiau la drumul mare hoţii.
Soarele lumina nesfârşirile albe şi tremurătoare, zăpada parcă era stropită cu pietricele sparte, ale căror feţe scânteiau de-ţi luau ochii, jucând ca apele încreţite în valuri mărunte.
Pe alocuri, deasupra zăpezii, se iscase zburlit vârful negru şi uscat al unui măceş care nu înflorise în primăvară şi care nu purta, ca în alte toamne şi în alte ierni, mărgele tari şi roşii dealungul ramurilor.
Gerul ne pişcă obrazul şi ne muşca sfârcurile urechilor.
Dacă am fi avut mai mult sânge în noi, urechile ni s'ar fi înroşit.
Aveam însă puţin sânge in noi. Urechile noastre nu era roşii, ci vinete.
— Dacă ar sări un iepure dela rădăcina unui măceş, cum e zăpada moale, n'ar putea să fugă prea repede. L-am doborî svârlind ciomagul după el.
— De iepuri îţi arde ?
— îmi .arde şi de iepuri...
— Anul ăsta nu sunt iepuri' pe câmp. N'au fost ierburi în care să se prăsească. Şi câţi or fi rămas, i-au mâncat demult lupii care colindă câmpurile şi dau târcoale satelor, înebuniţi de foame.
— E ciudat că n'am întâlnit încă niciun lup, deşi până mai alaltăieri încercau să intre în sat, ziua nămiaza mare.
— Poate că pândesc şi-acuma satele. Dar în pustietatea asta ce să caute ?
— Nu ne-au adulmecat încă urmele... O să ni le-adulmece, n'aveţi nicio
grije...
— Dece vorbeşti de lupi ? Nu ştii că atunci când vorbeşti de lup, lupul e la uşă ?
— Tocmai de-aia. Nu ne apropiem de conacul boerului ?...
Cu cât ne apropiam de conacul lui Gogu Cristofor, cu atât încrederea în izbândă a oamenilor care cu o zi înainte se încălziseră la sunetele propriilor lor cuvinte, scădea. începea să-şi facă loc în sufletul fiecăruia îndoiala, îngrijorarea, teama...
— Nene, nu mai pot să merg. Ia-mă ciuş...
— Iţi spuneam eu...
— Credeam c'am să pot să merg până la conac. ,
— Credeai.
M'a luat ciuş nenea Dumitru Pălică. Pe ceilalţi îi luaseră mai demult ciuş părinţii lor ori rumânii mai tineri din ceată.
— Eşti uşor, băiete.
Eram uşor. Dar nici nenea Dumitru Pălică n'ar fi atârnat prea greu la cântar; îi simţeam oasele prin zăbunul subţire.
— Credeţi c'o să ne lase logofeţii să intrăm în conac să-1 supărăm pe boer?
— Dacă nu ne-or lăsa, o să facem gălăgie, boerul o să ne audă, o să iasă în uşă ori o să se arate la o fereastră, o să ne vadă şi o să ne cheme înăuntru. O să intrăm cu căciulile în mână.
— N'o să plecăm până nu se învoieşte să ne dea ceva porumb...
— Acasă nu ne întoarcem cu mâinile goale.
— Mai bine mă lungesc pe şini să mă taie trenul. Acasă mă aşteaptă copiii să le aduc ceva, să-şi astâmpere măcar pe-o zi foamea.
— Dacă n'o vrea să ne dea mai mult, adică trei-patru baniţe de cap de familie, să-1 rugăm să ne lase să ne umplem măcar căciulile cu porumb...
112
ZAHARIA STANCU
Unii rumâni vorbeau şi căutau să-şi facă singuri curaj, să le crească mu. gurul nădejdii în inimă. Alţii mergeau tăcuţi printre şinele reci şi negre ale drumului de fier, cu chipurile pământii lăsate în jos, având parcă o singură grijă: să calce din traversă în traversă, să nu-şi ude opincile care demult erau ude.
In fruntea cetei mergea Gruia Popozină cu Tiţă Uie şi cu Pascu Ologu şi toţi trei căutau să întindă pasul, ca să ajungem mai curând la curţile boereşti, să vorbim cu boer Gogu Cristofor' şi să avem timp, până la chindie, să ne întoarcem pe la casele noastre. Aveam cu toţi sleirea trupurilor scrisă pe faţă, îngrijorarea, dar şi nădejdea.
— Poate că ar fi fost bine, Gruio, să-1 mai fi căutat odată pe primar şi s| fi vorbit iarăşi cu el... Cine ştie, poate că l-am fi înduplecat să vie cu noi...
— Tot nu-1 cunoşti pe Dobre Grivu, Tiţă ? De-atâtea ori l-am rugat si ne-a luat mereu peste picior... Cum o să-şi pună el obrazul în joc la boer pentru noi ? Nici lui Dobre Grivu, nici notarului, nici doctorului Ganciu, nici prefectului nu le pasă de noi... îşi văd fiecare de trebuşoarele lor, de lefşoareîe lor... Bogătanii ne jupoaie... Perceptorul ne bate toba la uşă şi ne ia pentru plata dărilor vedrele şi căldările de mămăligă... Astăvară, perceptorul Gâdea a colindat cu jandarmul şi cu vătăşeii cătunul... A ajuns în deal, la Viorica, la Pârvu Ciuciumiş, Nu şi nu, să-i plătească dările. Ciuciumiş, ca noi toţi, de unde să-i plătească? Grâu n'a făcut, porumb n'a făcut, vitele i-au murit astă toamnă... Copiii, goi şi bolnavi pe lângă sobă. I-a luat vadra, căldarea de mămăligă, găvanele şi străchinile, i-a luat şi lingurile de lemn. N'a spus nimic Pârvu Ciuciumiş... Uneori îţi vine să spui câte ceva. Alteori nu-ţi vine decât să taci. Când a coborît perceptorul şi cu ceilalţi, cu căruţa plină de cioabe în vale, s'a pomenit cu Ciuciumiş venind în goană după ei...
— Domnule perceptor... Domnule perceptor...
— Ce e Ciuciumiş ?
— Dupăce aţi plecat şi mi-aţi golit casa, am băgat de seamă că aţi uitat să-mi luaţi şi lingura asta... Era aruncată într'o oală spartă... Am găsit-o şi v'am adus-o... Că eu... dacă nu mai am nimic... ce să fac cu lingura asta ?
— Arunc-o în căruţă, Ciuciumiş... Când o să ai bani, vii la percepţie, plăteşti dările şi-ţi iei lucrurile înapoi... Iţi iei şi lingura... Până atunci, n'am ce să-ţi fac că... aşa e legea... Dacă nu plăteşti, trebuie să te urmăresc...
— Dar Gogu Cristofor cât o fi plătind la percepţie?
— Ce să mai vorbim de Gogu Cristofor ? Se poate băga perceptorul la el? Nu se poate băga nici administratorul financiar dela Turnu, că numaidecât sboară afară din slujbă... Boerii plătesc cât vor... O nimica toată... Parcă nu ştie toată ţara ?... Uită-te la noi în sat ! Perceptorul bea la cârciumă cu bogătanii de gât Bea... Şi le scade dările... Noi, numai noi plătim dările... Noi, sărăcanii... Numai noi cunoaştem puterea şi greutatea legii...
— Doamne !  Doamne ! Ce ne aşteaptă la conac ?
— Nu ştim niciunul, Pascule... Dar o s'o aflăm până la prânz că, uite, curţile boereşti sunt aproape.
Am auzit din timp vuind în urma noastră personalul de 9 dimineaţa. Ne-am ferit, aruncându-ne iarăşi în zăpada şanţului... Lungul şir de vagoane a trecut pe lângă noi. Călătorii ne priveau pe ferestrele închise. într'un ochi de geam am văzut un băiat cam de vârsta mea, cu obrazul alb şi bucălat. Muşca dintr'un corn,
— Nene Pălică, m'am odihnit destul. Ţi-o fi şi dumitale greu. Vreau să merg pe jos.
— Dacă vrei...
Am început să mă târăsc pe lângă ceilalţi, clătinându-mă ca un om beat, Simţeam că mi s'a uscat gura şi că mi se împăienjenesc ochii. Dacă nu mănânci
DULĂII
113
un timp, nu pântecul te doare de foame, ci gura, mai ales cerul gurii. Am luat zăpadă, am cocoloşit-o în mâini până s'a întărit. Am început să muşc şi să înghit.
— E bună zăpada ?
_ E bună nene Pălică, e grozav de bună...
Mâneam zăpadă, sorbeam aerul rece şi tare al câmpurilor acoperite cu zăpezi albe. Ochii mi se limpezeau şi prindeam în ei şi pe obraz lumina soarelui, şi-mi venea să fluer şi să cânt. Eram fericit. Trăiam. Câte nu văzusem şi trăisem ? Câte nu pătimisem ? Mi se părea că sunt nu copil, ci om în toată firea, îmbătrânit înainte de vreme. Venise vara cu arşiţa ei sălbatecă, cu seceta ei neîndurătoare, care nimicise orice urmă de verdeaţă şi secase apele, alungase păsările călătoare spre alte ţinuturi şi omorîse, în căsuţele lor de sub pământ, popândăii cenuşii şi şoarecii de câmp cu blană galbenă, şi cârtiţele fără ochi, înfăşurate, ca nişte călugăriţe, în straie de păr negru şi lucios. Venise şi trecuse. Se pogorâse peste noi toamna, cu potopul ei de ape, şi plecase, făcând loc pe întinderile nesfârşite ale pământului iernii aspre. Şi eu trăiam. Noi toţi trăiam. Moartea nu ne bătuse încă în uşă. Nici măcar boala. Numai foametea ne bătuse în uşă, îi deschisesem, intrase în casa noastră şi apoi, pe nesimţite, hoţeşte, se strecurase în trupurile noastre, mai dinainte firave, şi începuse să ni le macine. Dar foametea intrase în toate casele săracilor. Dece n'ar fi intrat şi la noi ?
— Oare nu s'ar putea să nu mai fie sărăcie pe lume ?
Dumitru Pălică prinsese gândul rostit tare al lui Gruia Popozină şi se repezise să-1 întrebe:
— Dar cum, Gruio, cum ?
— Să se schimbe lucrurile. Să fie altfel. Nu ştiu cum. Dar să fie altfel. Ceeace ştiu eu, ceeace ştim cu toţii este că aşa cum e acum nu e bine. Nu e bine pentru noi, săracii. Muncim la boeri până cădem pe brânci şi n'avem, nu acum că e secetă, dar nici pe timp de belşug, cu ce să ne potolim foamea.
— Copiii ne cresc, când nu mor de fălcariţă din scutece, chirciţi de foame... Ne-am chircit şi noi. Ni s'au chircit şi ni s'au veştejit femeile... Ni s'a întristat şi ni s'a strâns sufletul în noi...
— Când se svârcoleşte în tine sufletul cuprins de nelinişte, de grijă şi de suferinţă, cutele ţi se adâncesc pe obraz, trupul ţi se subţiază de-1 bate vântul şi spinarea ţi se îndoeşte. Mergi cu capul în jos, de parcă cineva te-ar lovi mereu cu pumnul în ceafă. Ţi-e ruşine şi de ceilalţi oameni, ţi-e ruşine şi ţie de tine însuţi, de câte înduri şi le taci, mistuindu-le în tine.
— Sărăcia şi umilinţa la care e supus omul, nene Gruio, îl fac să sufere mai mult decât orice.
— Da, Pascule. Uite ! te loveşte unul cu pumnul ori cu ciomagul. Doare ce doare şi trece. După un timp nu se mai văd urmele loviturilor. Dar le păstrează sufletul. Din suflet nu se şterg niciodată...
Mergeam şovăind, dar mergeam înainte. Ne apropiam de conac. Indoelile piereau o clipă din inimile noastre şi făceau loc nădejdilor calde. Apoi nădejdile se prăbuşeau acoperite de îndoeli şi de crescută grijă. Dar mergeam. Mergeam. Şi ne apropiam de conac. Şi soarele îşi risipea lumina lui pe necuprinsuri. Iar zăpezile scânteiau şi licăreau în lumină ca nişte ape de argint viu, încreţite de mici valurele. Şi noi ne apropiam de conac. Cu fiecare pas ne apropiam de conac...
Femeile, încălţate în opinci şi înfăşurate în fuste, cu cimberele cafenii trase peste obraz, călcau tăcute în urma noastră.
Privită de alţi ochi, şi ceva mai de departe, jalnica noastră ceată semăna poate cu o ciurdă de vite mânate de o putere nevăzută spre locul unde le aşteaptă tăierea.
— Şi dece trebuie, nene Gruio, ca pe lumea asta unii să muncească şi să piara de foame şi alţii s'o ducă numai într'un huzur ?
* — Viaţa Românească — c. 3403
114
ZAHARIA STANCU
' I.
— De trebuit, nu trebuie, Pălică. Dar fiecare are ce-a moştenit şi ce maj poate aduna dela alţii mai slabi cu japca. Vorba notarului şi-a lui popa Bulbuc.,, Aşa e legea... |
— Eu am moştenit dela taica ciomagul ăsta pe care şi el îl moştenise del? tăică-său.... Şi sufletul care se sbate în mine şi nu vrea să iasă mai curând !
— Păstrează-ţi şi ciomagul, Tiţă Uie, păstrează-ţi şi sufletul... Cu ciomagul te poţi apăra de câini şi de răi... Şi sufletul e mai bine să se sbată în noi decât să-şi ia sborul... Că dacă apucă să sboare din trup, nu se mai întoarce niciodată.
In înaltul cerului se legăna pe aripile întinse un uliu, apropiindu-se în cercuri largi de pământ. II urmăream cu privirile. Deodată şi-a strâns aripile şi s'a repezit ca o săgeată în jos. A atins o clipă zăpada, lângă vârful unei tufe de mărăcini, pe urmă şi-a desfăcut aripile şi s'a înălţat deasupra zăpezilor, ca fulgerul.
— A luat ceva în ghiare... —- Poate o vrabie...
A ajuns în slăvile albastre, a fâlfâit şi s'a depărtat.
— Fiecare vietate ca să trăiască trebue să mănânce altă vietate. Tot aşa şi omul.
■— Dar uliul nu mănâncă alt uliu. Lupul nu mănâncă alt lup. Omul însă | mănâncă om. Pe noi ne mănâncă boerii. I
— Au cu ei puterea, nene Gruio. Au cu ei legea şi jandarmii. Au armata, 1 Noi suntem cu mâinile goale. ■ 1
— Legea o au că şi-au făcut-o singuri. Jandarmii, dintre noi ţăranii îi \ alege stăpânirea, cum tot dintre noi se duc   unii şi intră logofeţi pe la moşii. Iar \ armata... Numai ofiţerii sunt boeri ori fii de târgoveţi. Soldaţi suntem noi, săracii, Că bogaţii dau bacşişuri şi-şi scutesc băieţii şi ginerii de armată.
Sub paşii noştri, care deveneau tot mai şovăitori, sfărâmam zăpada. Urmele celor care mergeau printre şine, păşind din traversă în traversă, nu se cunoşteau. Se cunoşteau urmele celorlalţi, care mergeau alături de linie, pe unde nu mai călcaseră alţi oameni de când căzuse zăpada.
Rămăsese în zăpada albă şi moale, mii şi mii de urme adânci în urma i noastră. Aveau să dureze până se va topi rândul acesta de zăpadă sau până când va da altă ninsoare.
— Vă aduceţi aminte ce ne povesteau astă vară bogătanii care au fost la j Bucureşti, la expoziţie ? j
— Păi cum să nu ne aducem aminte! Aşa ceva nu se uită uşor... ■ 'I
— Ba eu zic că nu se uită deloc... f
— Fiarele erau închise în cuşti şi li se aruncau halci de carne proaspătă.,. I
— Şi şerpilor, viţei întregi în cutiile lor de sticlă....
— Şi lebedelor li se aruncau în lac franzeluţe...
— Şi neamţul se plimba cu nemţoaica lui la braţ...
— Şi mergeau pe lângă neamţ miniştrii şi generalii...
— Mergea şi popa cel mare, mitropolitul...
— Cu baston de aur şi cu cruce de aur la gât...
— Şi muzicile cântau...
— Şi bogătanii petreceau...
— Şi la noi nu se gândea nimeni...
— Ne ardea seceta şi ne chinuia, ca şi acum, foamea... \
— Şi ne mureau viţişoarele...
— Noi trăim mai rău ca fiarele codrului...
— Nu suntem închişi în cuşti...
— Vorba avocatului Mitiţă Barcă dela Cârligaţi: Avem legi bune... Suntem liberi... I
DULĂII
115
— Ne putem plimba pe uliţele satului şi pe câmp...
— Putem să ne ducem la gârlă să ne scăldăm, dacă gârla nu e secată de secetă...
_ Ba putem să ne şi înecăm, dacă ne vine pofta s'o facem. Nimeni nu
ne opreşte...
_ Avem voie să culegem florile din salcâmii noştri şi să le mâncăm .
_ Şi'n corcoduşi avem voie să ne suim şi să mâncăm corcoduşe, chiar dacă
sunt acre şi strepezesc dinţii...
_ Avem voie şi să ne întindem noaptea în arie sau pe câmp, cu faţa te
sus şi să numărăm stelele, dacă ştim să numărăm cu miile...
_ Nu ne opreşte nimeni să ronţăim coajă de copac, uscată pe sobă...
— Nici să ne îndopăm cât vrem cu pământ ars...
— Putem să bem oricâtă apă dela cişmea...
•— Avem voie să căutăm de lucru şi să ne mirăm că nu găsim... Dar mirarea nu trebuie s'o rostim cu glasul tare...
•— Nimeni nu ne-ar opri dac'am vrea să cântăm cântece de lume...
— Ce mai încolo şi 'ncoace... Avem voie să crăpăm de foame...
— Am şi început să crăpăm...
— Avem voie să ne lăsăm bătuţi de jandarmi...
— Şi de boeri...
— Şi de logofeţii boereşti...
— Ne este îngăduit să ne lăsăm jupuiţi de perceptori...
— Uite ! Mâncăm zăpadă... Şi nu ne opreşte nimeni !...
— Şi nimeni nu ne opreşte să ne lăsăm stâlciţi în bătaie la armată... Mergeam spre conac... Ne apropiam cu   fiecare pas de conacul boerului
Gogu Cristofor... Uite ! Colea e gara. Şi dincolo de gară, soarele luminează ferestrele caselor boereşti şi dă sclipire acoperişurilor roşii de olane, de pe care slugile au curăţat zăpada cum a încetat ninsoarea.
Gruia Popozină calcă în Frunte, cu Tiţă Uie, cu Pascu Ologu, cu văru-meu Dumitru Pălică... Toţi ceilalţi, mai în urmă, la un pas-doi... Printre ei, noi, copiii... Şi în urma noastră, femeile care îşi ţin fustele ridicate niţeluş, să nu le împiedice mersul prin zăpada moale în care ni se afundă tuturor picioarele.
Şi aşa, mergând, unul îşi spune o frântură de gând, altul alta. Nici nu-ţi dai bine seama al cui e glasul, pentrucă acum, din pricina sleirii care ne-a cuprins pe toţi, glasurile stinse ale oamenilor au început să semene unele cu altele, după cum şi glasurile noastre, ale copiilor, au început să se asemene. Se Iasă tăcerea un timp. Şi atunci nu se aud decât paşii noştri care lipăie prin zăpadă. Pe urmă oamenii încep iarăşi să vorbească, vânturându-şi gândurile.
Când drumul e lung, dacă nu eşti singur şi ai cu cine vorbi, ţi se pare că timpul trece mai repede. Dacă n'ai om lângă tine, vorbeşti cu boii care trag după ei carul, vorbeşti cu calul şi, dacă n'ai cal, vorbeşti cu câinele care s'a luat după tine... Rău e când n'ai suflare de vietate lângă tine... Atunci vorbeşti totuşi cu tine însuţi. Vorbeşti în gând...
Pe neaşteptate au început să sbârnâie sârmele telegrafului, întâi ca un zumzet uşor de albine, apoi ca nişte fluere subţiri, în care parcă ar fi suflat cineva cu plămâni mari, de oţel.
Vântul care se stârnise, sufla. Se înteţea gerul. Ne ciupea mai tare urechile, ne biciuia mai puternic obrazul.
Ne-am tras mâinile în sus, în mâneci, să le ferim de îngheţ. Dor grozav degetele îngheţate. Devin tari ca osul şi simţi cum te ustură măduva lor.
Ne-am uitat mai bine peste câmpuri şi am văzut că la marginea zării s'a "dicat o pânză de pâclă fumurie.
— Se iscă nori.
116 ZAHARIA STANCU ' |
I
— Să nu ne prindă viscolul pe drum, la întoarcere. ,! !
— Atât ne-ar mai trebui...
Bătuţi de vânt care se stârnise din senin şi creştea, şi trecea prin straelt noastre vechi şi subţiri, şi ne îngheţa şi sufletul din noi, ne-am apropiat de gară.
— Mi se pare că avem noroc. Uite-1 pe boer Gogu, pe peron.
— Stă de vorbă cu şeful gării.
— Sunt şi doi logofeţi pe lângă boer.
— Cu atât mai bine.
■■— N'o să ne mai împiedicăm de uşa conacului.
— O să putem vorbi cu boer Gogu...
— Şi dacă apucăm să vorbim, treaba e ca şi făcută...
— O să mai zică el câr, o să mai zicem noi mâr... N'o să ne lase...
La vederea boerului gras şi burticos, rumânilor sleiţi de osteneală şi de nemâncare le-au mai venit puterile şi voia bună. Au întins pasul Gruia Popozină şi cu ceilalţi din fruntea cetei. L-am întins şi noi. L-au întins şi femeile, care dş când ne apropiasem de gară, rămăseseră mai în urmă. Faptul de a-1 fi întâlnit în gară, unde nici nu ne gândeam, ni se părea a fi un semn bun. Nu mai aştepţi la poartă, nu te mai târgueşti cu slugile care-ţi pot închide gura cu : „Boerul nu 1 e acasă. Nici n'a venit. Cine v'a spus c'a venit la moşie, v'a minţit..." |
Am ajuns la marginea   peronului pardosit cu pietre mari, vinete şi ne-am j scuturat de zăpadă pe picioare, ca să nu ne spună cine ştie ce   vorbe urâte şeful 1 gării, domnul Dichirliu, pe care îl ştie o lume cât e de sărit şi de spurcat la gură I când vorbeşte cu macagii ori cu sărăcanii. Ne-am scuturat pe picioare şi pentrucă peronul era curăţat şi măturat ca o casă. Zăpada adunată de pe el era făcută grămezi-grămezi ceva mai departe.
Boer Gogu, de care ne apropiasem, purta pe cap o căciulă mare de blană până peste urechi, haina cu guler îi ajungea până la genunchii pe care-i acopereau cişmele galbene, lucioase, cu carâmbii răsfrânţi. Pe umăr, boer Gogu purta-o puşcă de vânătoare, cu două ţevi. Alături îi stăteau doi zdrahoni, logofeţii trufaşi de îmbrăcămintea lor groasă şi turnată pe trup şi de puştile de vânătoare pe care şi ei le purtau ca şi boer Gogu, pe umăr. Se mai afla acolo, ţopăind şi învâr-tindu-se ca un titirez, în jurul boerului, Dichirliu, şeful gării Troian, mărunţel, oacheş şi mustăcios, înfăşurat într'un palton sărăcuţ.
Boer Gogu s'a întors cu faţa rotundă şi puhavă către noi, când ne-a simţit , că suntem la numai câţiva paşi de el.
— Ăstuia, chiar dacă n'ar fi purtat căciulă, nu i s'ar fi învineţit urechile. Are destul sânge în trup. Poate mai mult decât noi toţi la un loc.
— Taci, măi, că poate te-aude.
— iaca, tac, ca să nu vă supăr, dar sudalma îmi stă pe limbă. ■   — Păstreaz-o acolo.
Rumânii s'au strâns stol, cu copiii şi femeile printre ei, şi s'au ţinut, cum se şi cuvenea, mai departe. Boerul e boer. Numai dacă te pofteşte te poţi apropia ! de el. Insă şi atunci trebue să ştii să păstrezi distanţa.   Ne-am scos căciulile şi. i i-am urat într'un glas : I
— Bine aţi venit, boer Gogule. •*.,
— Bine v'am găsit, oameni buni.
Boer Gogu aştepta să începem noi. Noi aşteptam să înceapă el.
Vântul care se înteţise şuera în firele telegrafului : ţiu I ţiu I ţiu ! Parc'ar fi trecut pe lângă noi gloanţe. Nu şuerau gloanţe. Prin faţa magaziilor, care erau , despărţite de peron prin patru şiruri de linii de fier, patrulau doi soldaţi înarmaţi, , îmbrăcaţi în măntăluţe subţiri, cu marginile capelelor lăsate peste urechi. Le bătea 1 şi lor vântul trupurile, ca şi nouă. Ii învineţise şi pe ei vântul, ca şi pe noi. î
A binevoit să deschidă gura boer Gogu : f
DULĂII
117
__Sunteţi dela Omida, nu ? Ori dela Stăncuţ ? Ba nu, pare'aţi fi dela
Cârligaţi-
— Suntem dela Omida, domnule Gogule, ne cunoşti dumneata pe iiecare... Eu sunt Gruia Popozină, ăsta e Tiţă Uie, ălălalt Tudor, cel de lângă el Pascu Ologu... Ce să vă mai spui... Ne cunoşti pe toţi bine de tot, boer Gogule...
— Da, da, că bine ziceţi... Acum îmi aduc aminte. Vă cunosc, cum să nu vă cunosc! Ei, bată-vă Dumnezeu să vă bată, vă uitasem de când n'am mai călcat pe la moşie, de când nu v'am mai văzut faţa...
— Păi Dumnezeu ne-a bătut destul, boer Gogule...
— Ne-a bătut până ne-a făcut zob, aşa cum ne vedeţi, cucoane !
— Ei, atunci să vă bată norocul...
— Aşa se mai potriveşte... Că după noroc am şi plecat de pe la caseie noastre...
— Şi încotro aţi plecat voi, oameni buni, după noroc, cu nevestele şi cu copiii, pe o vreme ca asta ? Ce mare necaz v'a scos din casă ? Că eu ieşii să mă plimb puţin prin jurul conacului, cu logofeţii, să văd dacă nu cumva îmi cade un iepure în cătarea armei şi îngheţai... Dar voi ? Nu v'a fost milă de copii să-i scoateţi de lângă sobă ? Nu se pleacă, oameni buni, la drum, pe vreme de iarnă, cu copiii şi cu femeile... Şi... după câte văd, sunteţi cam sărăcuţ îmbrăcaţi... Ei, trebuia să vă fie milă măcar de copii...
— Milă ne-a fost, boerule, că tocmai de-aia i-am şi luat cu noi. De mila lor am plecat de-acasă. Mai mult de mila lor...
— Şi... vă mai întrebai şi nu-mi răspunserăţi... încotro ?
— La dumneavoastră veneam, boer Gogule...
— Şi suntem bucuroşi că tocmai v'am întâlnit, cucoane Gogule...
— Ne temeam că n'o să ne primiţi la curte, boerule...
— N'am fi vrut să vă supărăm, domnule Cristofor...
— Nu vrem câtuşi de puţin să vă supărăm, cuconaşule...
— Să mă supăraţi ?
Boer Gogu a râs cu hohote. Ii dârdâia pântecul mare şi-i dârdâiau şi umerii de râs. Au râs şi logofeţii. A râs şi Dichirliu, negriciosul. Când face boerul haz de o glumă a lui, trebuie să faci şi tu, dacă vrei să-î fii pe plac. Noi n'am râs. Nu puteam să râdem. Nu mai ştiam să râdem. Dupăce s'a săturat de hohotit şi s'a potolit încetul cu încetul, boer Gogu a continuat:
— Eu ? Să mă supăr ? Nici nu-mi trece prin gând să mă supăr ! Nu mă cunoaşteţi bine, deşi muncim şi mâncăm pâine împreună de-o viaţă... Eu ! Să mă supăr ? Haida de ! Nu sunt eu omul care să mă supăr cu una cu două. Nu mă cunoaşteţi. Deşi de atâţia ani ne avem ca fraţii. Ba chiar mai bine. Nu v'am tras în judecăţi... Nu v'am...
— Nici un rău nu ne-aţi pricinuit, boer Gogule...
— Iar de cunoscut, vă cunoaştem, boerule...
— Nu sunteţi dumneavoastră boerul nostru ?
— Mai sunt şi-al altora..
— Mai sunteţi şi-al altora, boer Gogule, aşa e, aşa e, mai sunteţi şi-a! altora... Că şapte sate, dacă nu şi mai multe, îşi trag hrana după pământurile dumneavoastră...
— Şapte sate, Popozină, şapte sate, başca slugile boereşti şi logofeţii.
— Da, cucoane Gogule, başca slugile şi logofeţii...
— Şi... slugi n'aveţi puţine...
— Obrazul subţire cu cheltuială se ţine...
~ Cu cheltuială, boer Gogule, cu cheltuială...
Guşa boerului se umfla de mulţumire, ca guşa curcanului când se'nfoiazâ.
118
ZAHARIA STANCU
Tot ca guşa curcanului era roşie şi guşa lui boer Gogu, numai că nu era stropii} cu bobite albastre.
— Şi... cam ce v'aduce la mine ? , >
— Ştiţi dumneavoastră, boer Gogule, cu seceta... i
— Ne-a prăpădit foamea, cuconaşule... 5 ,  — Ne pier copilaşii, boer Gogule...
— Aşa ? Va să zică aţi plecat cu cerşitul ? Mă cam gândeam eu că alt. ceva nici nu poate să fie la mijloc...
— N'am plecat cu cerşitul, boer Gogule... Să ne ferească Dumnezeu... Au plecat unii pe la oraşe, dar noi, nu... Să ne ferească Dumnezeu...
— Dumnezeu te fereşte, te fereşte, pân' te nimereşte...
—■ Venisem pentru învoieli, boer Gogule... '
Sprâncenele lui Gogu Cristofor se încruntară. Obrazul i se întunecă şi guşU. iiţa începu să-i tremure, de parcă i-ar fi venit nişte vorbe din fundul gâtului şi, : oprite în osânza guşii, s'au apucat să înoate şi să se zbată. Bătea cu talpa picio- ' rului în lespezile peronului, sprijinindu-se pe tocul cismei şi spunea într'una :
— Da ! Da ! Da ! Pentru învoieli! Da ! Da ! Pentru învoieli...
Şeful de gară îşi freca mâinile, le ascundea în buzunare, pe urmă iarăşi le scotea şi le freca una de alta, să şi le desgheţe. Logofeţii nu spuneau un cuvânt. Aşteptau să vadă ce-o să facă şi ce-o să rostească boerul.
— V'aţi ostenit degeaba, oameni buni. Avem contracte de învoieli încheiate * mai demult, pe trei ani. Unul a trecut. Mai sunt doi. Aşa că nu mai are niciun rost să încheiem altele.
— Boerule... |
— Boer Gogule... I>
— Cuconaşule...
— Dar, fiindcă aţi luat atâta drum în picioare, eu zic să mergem să stăm de vorbă, mai pe larg, la curte, să aud cam ce poftiţi dela mine, că aici ne bat toate, vânturile şi dacă mai stăm mult, degerăm de frig şi degeră odată cu noi şi amicul Dichirliu.
— Nu, boer Gogule... Se poate ? Eu cu dumneavoastră... Eu pentru dumneavoastră... Ca şi nevastă-mea... Oricând... Orice... La ordin... Numai să vă vedem mulţumiţi... Aveţi atâtea griji... Atâtea necazuri...
— Ştiu ! Ştiu ! La revedere, Dichirliule. Transmite omagiile mele doamnei Dichirliu şi... îmi pare rău că m'a ocolit norocul cu iepurii! Parc'a fost un făcut! N'am avut măcar în ce să trag două cartuşe ! Mi-a rămas puşca încărcată...
— Poate că mai încercaţi mâine, conaşule. Şi... dacă îngăduiţi, v'aş însoţi i şi eu. Am atârnată în perete o vechitură de puşcă. i
— Da ? Eşti vânător, Dichirliule ? Nu ştiam...
—• Puşca o am de pe când eram impiegat de mişcare pe Bărăgan. Mai j vânam o dropie, mai un iepuraş... Bărăganul era plin de sălbăticiuni şi toamna i veneau boerii la vânat. Mă luau cu dumnealor. De când am avansat şi-am venit aici,.
— Bine, Dichirliule, bine, dacă ies mâine la vânat, te iau cu mine... f— Mulţumim anticipat, conaşule !
A plecat boerul cu logofeţii, care se ţineau după el, cu un pas mai în urntă. Am plecat şi noi după ei.
Boerul uitase să-i spună ceva şefului de gară. S'a oprit, s'a întors şi i-a strigate peste capetele noastre :
— Dichirliule...
Şeful de gară a sărit ca ars şi-a început să alerge după noi. t :
— Da, conaşule. =: '
— Am uitat să te întreb. E mulţumită cucoana Caterina ? t, \
DULĂII
119
— Mulţumită, conaşule, cum nu se poate mai mulţumită... —- Ţi-a povestit noutăţile din Bucureşti ?
—- Mi le-a povestit, conaşule, cum să nu mi le povestească... Dar mi-a sous că n'aţi terminat conversaţia.
— Tocmai ! Tocmai asta uitasem să-ţi spun. Roag-o să vină spre seară la curte să continuăm.
— Nu e nevoie s'o rog, conaşule, că ea atâta aşteaptă! Am s'o aduc chiar eu, ca şi eri, până la poartă...
— S'o aduci, Dichirliule...
— Am s'o aduc, conaşule...
— Zilele astea am să vă poftesc pe amândoi Ia masă... Ai avut noroc de nevastă, Dichirliule... Nici nu m'aş fi aşteptat să găsesc aşa ceva prin pustietăţile astea... Ce să-ţi spun, e grozav de deşteaptă, cucoana Caterina...
— Păi tocmai de-aia, cucoane Gogule, vrem să fim mutaţi la Omida... Acolo gara e mare, satul aproape, mai un avocat, mai un doctor, mai un cerea-list... Ai cu cine schimba o vorbă... Aici, cum spuserăţi, pustietate, cucoane Gogule, te usuci de-a'n picioarelea...
— Pe la şase seara, dac'o aduci la curte pe cucoana Caterina, e ceasul cel mai potrivit. Am să vorbesc cu dumneaei şi despre mutare.
— O aduc până la poartă, cuconaşule, diseară pe la şase...
Vântul, la câmp deschis, se repezea asupra noastră să ne doboare. Norii vineţi acopereau soarele. Vedeam marginea marei umbre pe care o aruncau norii, cum alerga spre apus şi stingea strălucirea zăpezilor. Odată cu lumina care se depărta şi se stingea, parcă ni se furase ceva neobişnuit de drag. In lumină înduri mai uşor necazul. Ţi se pare că lumina îţi scaldă nu numai obrazul, dar şi inima, care bate ascunsă undeva în piept. întunericul face ca gândurile negre pe care le ai să devină şi mai negre, şi mai apăsătoare. A minţit cine a spus că noaptea aduce liniştea şi uitarea. Liniştea o aduce numai lumina moale şi dulce a dimineţii.
Acolo în câmp, la pieirea soarelui pe care l-au acoperit şi l-au ascuns curând norii, inimile noastre strânse şi triste ni s'au strâns şi ni s'au întristat şi mai mult. Până unde mai vedeam cu ochii, zăpezile deveniseră reci, muriseră.
Când am ajuns plini iarăşi de îndoeli şi de grijă la curtea boerească, un logofăt din cei doi care-1 însoţeau pe boer Gogu, s'a repezit şi a deschis uşa largă a curţii boereşti, după ce i-a căutat şi i-a găsit zăvorul.
Boer Gogu a intrat în curtea care mi s'a părut tot atât de mare cât o jumătate de sat şi s'a depărtat de noi cu paşi mari şi îndesaţi. Ne-am grăbit şi noi să pătrundem în cuprinsul curţii, temându-ne ca nu cumva cuconul voinic şi burti-cos să se răzgândească şi să poruncească logofeţilor să ne închidă poarta în nas şi să ne lase pe dinafară.
Atunci, ieşind de după hambare şi de sub pătule, de după căpiţele de tău şi de pe lângă grajdurile cailor şi ale vacilor, s'au repezit asupra noastră să ne sfâşie, o landră de dulăi mari, cât lupii, şi graşi ca stăpânul lor, cuconul Gogu Cristofor. La hărmălaia lor, boerul nici n'a întors capul. S'au grăbit însă să sară în apărarea, noastră, a zdrenţăroşilor, nişte slugi care trebăluiau prin curte. Cu harapnice şi cu beldii lungi au alungat dulăii furioşi care, lătrând să ne înspăimânte, ne încolţeau din toate părţile.
Slugile au izbutit să ne despresoare de aceşti vrăjmaşi colţoşi, la care nu ne gândisem, şi hiuduindu-i şi ocărându-i, ca pe nişte rumâni săraci, pocnind şi plesnind harapnicele pe deasupra lor, i-au alungat până dincolo de acareturi. Dulăii, dacă au văzut că suntem primiţi la curte de boer şi de logofeţi şi că slugile, in loc să-i asmuţă asupra noastră, strigându-le : „şo pă ei", ne apără de colţii lor cu harapnicele şi cu beldiile pe care le cunoşteau, s'au cuminţit, aşa că nu i-am mai zărit şi nici nu le-am mai auzit lătrăturile fioroase. Ne-am strâns unii de alţii
120
ZAHARIA STANCU
mai aproape, noi, copiii şi femeile intrând în mijloc, şi Iăsându-i pe cei cu ciomege mari pe margini, ca acum când slugile se risipiseră, să ne putem apăra mai bine dacă vom fi iarăşi atacaţi de turbata haită. Dulăii însă, plăcându-le şi trândi veala, nu numai lătratul, nu s'au mai arătat.
Am ajuns, în sfârşit, în faţa marei case boereşti. De sus, din capul scărilor de lângă prag, domnul Gogu Cristofor s'a întors spre noi şi:a binevoit să ne zâmbească. Ba chiar s'a îndurat să ne şi vorbească :
— V'aţi speriat de câini, hai ?
— Nu prea ne-am speriat, boer Gogule, că de când ne ştim suntem învăţaţi să ne latre câinii. Ne latră, si uneori ne şi muşcă, şi câini mai mari, aşa, ca dulăii dumneavoastră, şi câini mai mititei... Dar să vă spunem drept, dulăi ca ăştia n'am mai pomenit.
— Sunt grozavi ! Şi trebuie să vă mărturisesc că ţin la ei ca la ochii din cap. Am plătit pentru fiecare bani grei. Sunt câini de'sămânţă bună, nu corcituri, La ei îmi e nădejdea. Sunt neadormiţi. Ei îmi apără avutul mai abitir decât slugile, că sluga e om, se îmbată, mai adoarme, dar câinele aude şi simte duşmanul şj prin somn.
— Apoi să vă trăiască dulăii, boer Gogule.
— Să-mi trăiască, să-mi trăiască, Popozină, dece nu, că am mare nevoie de ei. Şi mă şi costă parale întreţinerea lor. Că nu mănâncă orice.
Boerul a dat să intre în casă. Un rumân din ceată a cutezat şi 1-a întrebat;
— Dar cu noi ce faci, boer Gogule ?
— Aşa e! Parcă vă poftisem la curte să discutăm despre învoieli...
— Despre învoieli, boer Gogule...
— Ei ! învoieli noi nu mai fac... Dar, ia spuneţi-mi, oameni buni, cum aţi dus-o cu seceta ? c
— Rău, boer Gogule, rău de tot, că s'a uscat pământul. Ca piatra s'a uscat' pământul...
— A secat şi gârla...
— Şi nu s'a făcut fir firişor de iarbă...
— Şi voi cu ce-aţi trăit, oamenii lui Dumnezeu ? ,
— Cu mai nimic, boer Gogule...
— Uitaţi-vă la noi, arătăm ca nişte umbre...
— Şi la copiii noştri... Abia se mai ţin pe picioare, boer Gogule...
— Şi la nevestele noastre, boer Gogule, cad de-a'n picioarele de istovite ce sunt...
— Şi n'a venit nimeni Ia voi în sat, oameni buni ? Nu v'a întrebat nimeni ce vă doare, nu v'a întrebat nimeni ce vă lipseşte ?
— Nimeni, boer Gogule, să v'ajute Dumnezeu, nimeni...
— Nici prefectul n'a venit să stea de vorbă cu voi ?
— Nici prefectul, boer Gogule, şi nici măcar zapciul...
— Şi ne-au murit vitele, boer Gogule, că n'avem picuşor de nutreţ să le
dăm...
— Şi unora dintre noi aii început să le moară copiii de foame, boer Gogule... Şi copiii care au murit, au fost îngropaţi, înfăşuraţi în rogojini rupte, că n'au avut rumânii bani să le cumpere scânduri pentru sicrie...
— Aşa îngropăm acum morţii noştri, boer Gogule, înfăşuraţi în rogojini
vechi...
— Şi unii am ajuns să mâncăm coajă de copac...
— Şi pământ ars...
— Şi miez de coceni...
Boer Gogu Cristofor asculta vaetele rumânilor, se uita la ei, se uita la noi, copiii, care căutam să ne adăpostim de vânt pe lângă părinţi, se uita la cele câteva
DULĂII
121
femei care tăceau, aşezate pe la mijlocul cetei, cu mâinile galbene şi negre duse la gură.
Şi buzele groase ale lui boer Gogu se ţuguiau de mirare ; şi ochii lui înecaţi în grăsimea pleoapelor se întristau ; şi obrazul lui rotund şi puhav îi căzuse peste fălcile late. Iar ochii rumânilor se luminau, fiindcă-1 vedeau pe boer Gogu înduioşat de amara noastră soartă şi se întărea din ce în ce mai mult în ei credinţa că inima Iui boer Gogu a fost câştigată şi că lungul nostru drum dealungul câmpurilor năpădite de zăpezi n'a fost zadarnic.
— Da, boer Gogule, am ajuns să mâncăm pământ ars şi să murim cu zile...
— Ah ! Drăculea, Drăculea ! O să-1 trag de urechi când o să-1 întâlnesc... Cum n'a avut el grije de judeţ ? Cum n'a avut .el grîje de oameni ? In ce hal, Doamne, în ce hal v'a lăsat să trăiţi... Dar ce a făcut el e o adevărată ticăloşie. Ce spun, ticăloşie ? O adevărată crimă...
Ochii lui boer Gogu Cristofor se aprinseseră în balta de osânză albă în care înotau şi vărsau flăcări de mânie.
Iar pe feţele rumânilor necăjiţi, care nu mai luau în seamă vântul şi frigul şi nici zăpada care le degerase picioarele, răsărise deabinelea bucuria şi nădejdea.
— Da, oameni buni, am să-i rup urechile lui Drăculea şi dacă ajung ministru, acum, la schimbarea guvernului, nu numai că am să-1 dau afară, dar ara să-1 trimit şi în judecată... Legea îl obligă să aibă grije de vieţile oamenilor... Asta e datoria lui... Legea îl pedepseşte...
Rumânii dintr'odată au tresărit. Au simţit dintr'odată cum vântul iute le taie trupurile slabe şi uscate în bucăţi. Dintr'odată au simţit cum îi ustură picioarele îngheţate, degerate. Nu e de-a bună, dacă boerul vorbeşte de lege şi de pedeapsa care i se cuvine şi pe care o s'o primească Drăculea, ginerele boerului olog dela Băneasa, Milarez-Colarez, el insuşi boer. Ei şi-au adus aminte de vechiul cântec a! corbului :
Pe culmiţa dealului Ţipă puiul corbului...
Şi şi-au mai adus aminte şi de vechea zicală : corb la corb nu-şi scoate ochi! Boer pe boer nu se bagă la puşcărie. Puşcăriile n'au cunoscut decât desculţi şi desbrăcaţi... Dece-şi bate joc boer Gogu de sărăcia lor şi de mintea lor, socotindu-i proşti ? Boer Gogu Cristofor glumeşte, cum a mai glumit şi adineauri, dar inima lui e câştigată. Deşi a spus, nu, o să facă până la urmă noi contracte de învoială în socoteala anilor care vor veni... Nu se poate să-i lase să piară de foame...
— Să v'ajute Dumnezeu s'ajungeţi ministru, boer Gogule...
— O s'ajung, oameni buni, o s'ajung... O să-mi vie în curând sorocul, poate chiar în iarna asta, s'ajung şi ministru...
Iată că iar s'a înfuriat boer Gogu. Se răsteşte la logofeţii voinici de lângă el, care au lăsat capetele în pământ, şi-i ceartă cu glas aspru aci, în faţa învoito-rilor prăpădiţi din Omida :
— Dar voi ce-aţi păzit, mă, logofeţilor ? Dece nu mi-aţi scris la Bucureşti că mor oamenii de foame ? Ori, dacă nu mi-aţi scris, dece nu s'a repezit unul din voi până la mine, să-mi spună adevărul curat ? Pâinea mi-o mâncaţi, dar slujba... Slujba nu prea v'o faceţi...
— Ca să nu vă supărăm, cuconaşule...
— Să nu mă supăraţi... Să sufere oamenii de pe moşia mea atâta şi eu să nu ştiu... Să moară vitele de foame şi eu să nu ştiu... Să înceapă şi copiii a muri de foame şi eu să nu ştiu... Şi vouă o să vă rup urechile, logofeţilor ! Boerul trebuie să ştie tot... Tot ce se întâmplă...
Până acum, Gruia Popozină aruncase două-trei vorbe mai la început, apoi
122
ZAHARIA STANCU
îi lăsase pe ceilalţi rumâni să-şi spună lui boer Gogu păsurile... A ieşit mai în faţă şi cu căciula în mână, 1-a întrebat pe moşier :
— Boer Gogule, ne-a omorît şi pe noi şi pe copii gerul şi vântul. V'am ruga să vorbim despre învoeli... Despre nevoile noastre... Vă muncim oricât, cu vitele care mai avem vite, cu mâinile, care n'avem vite, şi la anul, şi în anii care vor veni, numai ajutaţi-ne să scăpăm de foamete, să ajungem cu zile până la primăvară când vor ieşi verdeţurile, că ne-om hrăni apoi cu verdeţuri fierte... Nu mai avem niciun pumn de mălai pe fundul sacului... Vă rugăm, boer Gogule, nu ne lăsaţi.,.
— Ah ! Fir'ar afurisit de vânt să fie, Gruio ! S'a înteţit gerul. Mi-au îngheţat picioarele. Aşteptaţi-mă, oameni buni, aici în curte, un picuşor, până îmi schimb haina şi cişmele. Ies îndată şi-om sta de vorbă şi despre învoeli...
— Te-om aştepta, boer Gogule...
Rumânilor le-a mai venit inima la loc. Săracul boer! Se plimbase puţin prin preajma conacului şi îi şi îngheţaseră cişmele, ba chiar era în primejdie să-i degere degetele dela picioare.
— O să-şi schimbe repede încălţămintea, o să iasă Ia noi, o să vorbim...
— Chiar dacă ne-o prinde noaptea pe aici, nu face nimic. Numai să ducem la bun capăt înţelegerea.
— Ne-o trece şi osteneala, şi frigul, şi foamea...
Credeam, în nepriceperea şi nemăsurata mea prostie, că boer Gogu, cum o să ne vadă, o să ne poftească undeva într'o odaie mare, să ne mai încălzim oasele la adăpost de vântul care scutura crengile uscate şi negre ale salcâmilor din curtea boerească şi poate chiar lângă o sobă în care să pâlpâie focul. Ba mersesem cu presupunerile şi mai departe. N'o mărturisisem nimănui dar gândisem toţi că, odată ajunşi Ia curte şi dând ochii cu boerul, acesta, înduioşat de jalnica noastră înfăţişare, citind neodihna şi foamea scrise pe chipurile noastre, va porunci slugilor să ne omenească îndată cu câte-o strachină de zeamă caldă şi cu câte un boţ de mămăligă. Zeama de varză se încălzeşte cât ai clipi din ochi şi mămăliga se fierbe şi se mestecă lesne, cât ai bate din palme... O! Nechibzuinţă omeneascăI Dece mi-ai întunecat o clipă mintea şi mi-ai aprins atunci, în curtea boerească dela Troian, cu atâta nepăsare închipuirile ?
A trecut mai bine de un ceas şi boer Gogu nu s'a arătat. Trupurile ni se schimbaseră aproape la toţi în sloiuri de ghiaţă înfăşurate în zdrenţe.
— S'o fi apucat să se bărbierească, boer Gogu... >
— Era ras proaspăt... L-am văzut bine. II şi ciupise briciul sub buză...
— Ori să facă cine ştie ce socoteală cu domnul Roşculeţ, contabilul...
— Ce socoteli ? Socotelile poate să le facă şi după ce plecăm noi. Că Roşculeţ, zi şi noapte tot Ia curte stă şi altă treabă n'are decât să scrie în condici şi să socotească !
Logofeţii se duseseră la cancelarie. Fumau şi ne priveau de departe prin cele două rânduri de geamuri ale ferestrei.
Ne frământam pe loc, bătând zăpada cu picioarele şi acum, când desnădej-dea pătrunsese iarăşi în noi, nici măcar nu ni se mai părea că ne încălzim...
— E vremea prânzului... S'o fi aşezat la masă, boerul...
— Nu se poate, că doar n'o fi câine, el să şează la masă şi pe noi să ne lase afară, în frig.
•— Câine, necâine...
Ne-am apropiat de zidul casei Doereşti şi ne-am rezemat cu spatele de'el-Asa cum stăm acum, vântul ne izbea numai dintr'o parte. Nu se mai înfăşură în jurul nostru ca un vrej. Eram, cum s'ar zice, mai la adăpost.
Ne-am făcut stol şi ne-am lipit trupurile unii de alţii, ne-am îmbulzit cum
DULĂII
123
se îmbulzesc oile pe vreme de zăpuşeală. Numai că noi nu de zăpuşeală, ci de frig ne îmbulzeam.
— Nu sta pe vine, băiete, c'o să-ţi îngheţe aşa de tare picioarele, încât n'ai să te mai poţi ridica de jos.
— Mi-au şi îngheţat, tată.
Cât mersesem dela Omida la Troian şi dela gară la curtea boerească, mai tremurasem, ne mai clănţăniseră dinţii, dar ne mai şi încălzise mersul. Nemişcarea şi vântul care se înteţea cu fiecare clipă şi întunecarea care se lăsase peste întinderile albe şi nemărginite, dar mai ales această aşteptare ce începuse să fie (ără nici o nădejde, lângă zidul şi la uşa boerului, ne schimba în stane de ghiaţă. Carnea noastră îngheţa deopotrivă şi din afară şi dinăuntru, din acel miez de viaţă care e inima omului.
— Asta trebuie să fie... Boerul s'a apucat să ia o gustare...
— Ce gustare ? S'a aşezat deabinelea la masă, că e tocmai vremea prânzului. N'aţi băgat de seamă ? A trecut personalul de ora 1...
— Dacă i s'a întins masa, putem să-I aşteptăm mult şi bine. Să fim mulţumiţi dacă iese să vorbească cu noi peste două-trei ceasuri.
A trecut pe lângă noi, cine ştie cu ce treburi, o slugă de casă, o femeie tânără şi bucălată, cu nasul cârn şi cu ochii mari, albaştri, înfăşurată într'o broboadă groasă de lână şi încălţată cu ghete negre cu nasturi.
— Nu te supăra, jupâneasă, că te întrebăm : ce face boer Gogu ?
— Ce face conaş ? -— Da, conaşul...
— Mancă, ce să facă... Mancă de se sparge...
— Şi când se apucă să mance, cum spui dumneata, se vede treaba că nu eşti de prin părţile noastre, stă mult la masă ?
— Mult di tăt, că mancă, nu glumeşte. Femeia a chicotit scurt şi a plecat.
— Când mancă, nu glumeşte...
— Numai cu noi glumeşte...
— Ne lasă să aşteptăm lângă ziduri.....
— Dacă e boer...
— Mănâncă mult...
— Başca vinişorul şi cafeluţa ..
— Are burtă mare.
— Tăceţi, măi, din gură ! Dacă ne-aude pe fereastră ? Abia am izbutit şi l-am împăcat. Ii sare iar ţandăra şi pierdem tot ce-am câştigat.
— Nu ne-aude. Vorba noastră o copleşeşte vuetul vântului. Şi-apoi... n'am câştigat încă nimic, numai o făgăduială.
— O făgăduială e mult... Vântul prinsese a vui.
Se lovea de casă şi de hambare, de pătule şi grajduri, de salcâmii negri ai ronacului şi de trupurile noastre şubrede si vuia vântul ! Haiduceste vuia ! S'au dus vremurile de haiducie!
Câmpurile erau pe atunci acoperite de păduri bătrâne. Şi grâul şi orzul, meiul şi secara, numai în luminişuri se semănau. Dacă boerul îţi punea genunchiul pe grumaz şi te apăsa prea tare, te scutu rai odată voiniceşte, luai calea codrului si cântai :
— Ce ti-e corbule de ţipi ? Au ţi-e foame, au ţi-e sete, Au ti-e dor de codru verde?
124
ZAHARIA STANCU
— Mi-e şi foame, mi-e şi sete, Mi-e şi dor de codru verde; Aş bea sânge de boer, Şi-aş sbura până la cer Să pic de-acolo, să pier...
Şi codrul darnic te hrănea, şi când îl prindeai pe boer la strâmtoare, îi jn figeai jungherul în piept.
— Iartă-mă, — gemea el cu ochii bolboşaţi, ieşiţi din cap, — o să mi port bine cu rumânii mei...
— Să te ierte Dumnezeu, că eu nu pot să te. iert, boerule... Şi sângele boerului îl sorbea pământul...
Şi trupul lui îl hărtăneau jivinele codrului... Şi ochii lui îi ciugulea cu cioc negru, corbul negru... Ii luai pungile dela brâu şi galbenii îi împărţeai săracilor prin satele fa bordee :
— Luaţi, fraţilor, că voi i-aţi muncit...
Iar capul boerului, fără ochi, îl înţepai în ţepuşa prepeleacului, la margine de drum, să putrezească în soare şi'n ploaie. E mult de-atunci. Ehei! E tare mult de-atunci...
Sunt patruzeci de ani de când domneşte în ţară Vodă Carol, şi legea lui cea mare, pe care a jurat în faţa boerilor mari... Vreme de suspin şi de plâns... Vreme de supunere şi de tăcere... Vreme de îngenunchere şi moarte... O să mai cântăm într'o zi cântecul corbului ?
Vântul iernii izbeşte în trupurile noastre şubrede, făcute ghem pe lângă zidul casei boerului, la uşa casei boerului... Vueşte vântul...
Noi stăm şi aşteptăm şi tremurăm şi simţim cum ne cuprinde ca o apă îngheţul înspăimântător al morţii.
Şi în casa caldă, cu picioarele în papuci calzi, boer Gogu, mancă nu glumeşte, — cum spunea ardeleanca lui, — şi râdea de noi, de aşteptarea noastră, . de răbdarea noastră, de zdrenţele noastre, de foamea noastră...
E vreme de supunere şi de tăcere.
Dar vântul creşte...
Vueşte.
Iiaiduceşte vueşte... Haiduceşte flueră... Şi eu îmi aduc aminte.
îmi aduc aminte, din spusele lui moşu-meu Burdulea, şi ale unchiului meu Alisandru Nasta, şi ale mătuşii Uţupăr, şi ale altora pe genunchii cărora am sorbit poveşti şi povestiri, despre ce a fost odinioară.
Şi mă uit, prin pânza anilor înainte, la zilele care vor veni cândva.
Şi nu ştiu dece, dar parcă văd soarele strălucind.
După ploaie se arată totdeauna soarele...
Şi în mine înviază cei care au suferit şi au murit demult. - i
Şi-i simt fremătând în mine. Şi-mi cer să mă ridic şi să făptui.
îmi cer să mă ridic de lângă zid, să-mi salt fruntea, să prind glas şi sa izbesc cu pumnii în această uşă care rămâne închisă înaintea noastră, în aceste ziduri prin care nu răzbate glasul nostru...
DULĂII
125
Dar eu sunt numai un pui de om... Numai un pui de om...
Şi noi toţi rămânem ghemuiţi pe lângă zid, sleiţi de puteri.
Şi vântul vuieşte haiduceşte.
Şi ne izbeşte cu barda lui tăioasă...
Stăm ghemuiţi şi dârdâim...
Şi simţim cum ne cuprinde şi ne înăbuşe apa rece a morţii. Stăm ghemuiţi şi neputincioşi, biete zdrenţe omeneşti, galbene pământii, scheletice, cu buzele albe şi pleznite de ger, cu mâinile cioturi fără vlagă. Şi vântul şueră...
Trăesc ? Sau am îngheţat şi am căzut într'un somn asemănător cu moartea şi, înainte de a mi se stinge pentru totdeauna gândurile, mai visez odată, ultima dată ?
Murmur cu buzele plesnite şi uscate :
— Tată, am îngheţat de tot.
Tata îmi ia mâinile să mi le încălzească... Dar eu nu simt mâinile tatei. Aud lângă mine:
— După ce mănâncă şi-şi soarbe cafeluţa, boer Gogu o să-i tragă şi un pui de somn.
— Dacă doarme şi după masă, noaptea ce mai face ?
— Doarme şi noaptea. Doarme până se satură de somn, că de-aia e boer, să se îndestuleze cu de toate...
— Se satură de mâncare...
— Se satură de somn...
— Se satură de căldurică...
— Ce-i lipseşte ?
— Inima...
— Nu poate fi voba de inimă Ia boer...
— Numai de mâini.
— Adună cu ele şi risipeşte.
— Adună dela noi...
— Şi risipeşte pentru poftele lui...
— Câte pofte poate să aibă un om ?
— Multe. Atât de multe că nici nu se pot număra.
— Şi omul le poate împlini pe toate ?
-— Boerul poate. Noi, pe ale noastre, câte le avem, le mai punem în cui...
O femeie înaltă şi slabă, Ivanca lui Mănoiu, sta rezemată de perete, mai deoparte. Nu rostise nici pe drum, nici de când sosisem la curtea boerească, un singur cuvânt. Numai din ochi clipise. Tăcută, s'a clătinat o clipă, apoi s'a prăbuşit ca un copac pe care-1 retezi din rădăcină. A rămas lungită lângă zid.
Ne-am ridicat, ne-am apropiat şi ne-am aplecat asupra ei. Căzuse pe o parte. In cădere i se ridicase fusta. I se vedeau până mai sus de genunchi picioarele galbene şi subţiri. I le-a acoperit cineva.
— O fi leşinat.
— Poate să fi şi murit. E rece.
— Toţi suntem reci ca sloiul.
— Am îngheţat proptind zidul casei boerului.
Au ridicat-o rumânii pe braţe şi-au dus-o spre cancelaria unde se aflau logofeţii.
Văzându-ne, logofeţii au deschis uşa şi au ieşit în prag.
— Ce s'a întâmplat ?
— A leşinat Ivanca lui Mănoiu I...
126 ZAHARIA STANCU %
— Ori poate o fi şi murit, domnilor logofeţi...
— Sta rezemată lângă noi, de zid. Poate că i-o fi venit rău. S'a împleticit şi a căzut.
— Se mai întâmplă uneori şi de-astea. Ce să-i faci ? Aşa e viaţa, — 9 rostit un logofăt cu nepăsare...
— Ingăduiţi-ne, domnilor logofeţi, s'o ducem la dumneavoastră înăuntru, la căldură, poate şi-o veni în fire...
— La căldură nu-şi vine în fire... O să-i fie mai râu. Frecaţi-o cu zăpadă pe
obraz...
— Păi de dimineaţă şi până acum tot cu zăpadă a frecat-o vântul... Şj nu numai pe obraz...
■— Llai, hai, nu mai faceţi fasoane, că vă stă urât...
•— Ce fasoane, domnule logofăt ? ;;
— Aşa, fasoane... ca să câştigaţi mila boerului.
— Câine ! «|
— Gura, că rămâi fără măsele, al lui Ududui... Gura !
— Taci, Ioane, nu-i mai întărâta, că şi fără asta sunt destul de porniţi logofeţii împotriva noastră.
— Dece să fie porniţi ? Că doar n'am venit Ia ei. La boer Gogu am venit. Şi lor, slugilor, n'o să ie cerem nimic.
— Apăi tocmai de-aia sunt întărâtaţi împotriva noastră. Sluga boerească ■ vrea să i te căciuleşti întâi ei şi pe urmă boerului.
— Noi nu suntem slugi, Gruia Popozină. Nu da cu clonţul în noi, că acuşica ,ti-l tăiem niţeluş ! Noi suntem logofeţi. In lipsa stăpânului de acasă, noi suntem stăpâni. O ştii prea bine, Gruia Popozină. O ştiţi cu toţii prea bine.
— Adevăr a spus cine-a a spus că până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii.
— Sfinţii mamelor voastre de câini... Logofeţii au pus mâinile pe arme.
— Taci, Ududui, taci! Trebuie... \
— Trebuie, nene Gruia, trebuie... Până când să tăcem ?
— Trebue, Ududui. Intr'adevăr trebuie... Ne aşteaptă1 copiii şi femeile acasă. |
Pe leşinată o ţineau rumânii pe braţe. Mâinile moi ale femeii îi atârnau lungi şi galbene pe lângă trup.
— Ridicaţi-i mâinile şi aşezaţi-i-le pe piept. A murit... /
— Poate e numai leşinată...
— I-au căzut pleoapele peste ochi.
— Poate că avea ochii închişi înainte de a se prăbuşi. Când eşti obosit tare, închizi ochii şi ţi se pare că oboseala începe să te mai ierte. Poate că totuşi n'a murit.
Logofeţii ne pândeau, gata să sară pe noi.
Vederea chipului galben şi uscat al femeii moarte o fi trezit stropul de omenie ce se află ascuns şi în sufletul celui mai ticălos. A rostit unul din ei, un mo-cârţan cu mtlstaţă mare şi păr lung, pe care ştiam că-1 cheamă Iacov Asandei, cu glas molâu :
— Duceţi-o, mă, la slugi! Ce dracu o mai ţineţi aîci pe braţe ? N'o putem întinde pe jos, în cancelarie !
Au purtatro rumânii pe Ivanca lui Mănoiu la casa slugilor, care se afla tocmai în partea cealaltă a curţii boereşti şi-au dus-o într'o odaie. Noi am rămas afară. Au intrat după femeia lui Mănoiu trei muieri din ceata noastră. Una mai ţ bătrână a ieşit curând, încercând să-şi şteargă cu dosul palmei ochii în care la- | crimile nu puteau să izvorască. I
— S'a potolit... N'o să-i mai fie foame. Nici frig... ' 1
DULĂII
127
— A murit fără lumânare.
— O să-i lumineze Dumnezeu drumul spre cer, cu marile lui lumini...
— Mai bine i-1 lumina aici pe pământ...
— Mai bine ne lumina Dumnezeu viaţa tuturor, aici, pe pământ. Să-şi păstreze cerul pentru sfinţii lui...
Ne-am scos căciulile rupte de pe cap şi am îngenunchiat în zăpadă, începând să ne închinăm :
— Iartă-i, Doamne, păcatele ei...
— Iartă-ne, Doamne, păcatele noastre.,. -— Odihneşte-i, Doamne, sufletul...
— Odihneşte-i, Doamne, ţărâna...
Rumânii şi femeile îngenunchiate, şi noi, care ne aflam printre ei, ne-am plecat frunţile galbene şi reci şi am atins cu ele pământul îngheţat.
Pe urmă oamenii s'au ridicat dintr'odată dârzi, de parcă atingerea pământului cu fruntea i-ar fi umplut pe toţi de puterea de care erau lipsiţi şi, ca şi cum ţe-ar fi poruncit cineva, s'au strâns unii într'alţii, de păreau un singur trup, un singur suflet, şi-o singură pereche de ochi şi s'au (îndreptat cu paşi neşovăitori spre casa boerului.
Parcă nu-i mai era nimănui nici frig, nici foame, nici teamă. Sângele puţin şi subţire a început să clocotească fierbinte în trupurile oamenilor şubreziţi de boli şi de foame. Poate că ura îndelung înăbuşită în rumâni le înzecea puterile, alungând vremelnica slăbiciune şi şovăială.
Dacă oamenii slabi, galbeni şi zdrenţuiţi ar fi vrut să strige, glasurile lor s'ar fi auzit poate până la marginile pământului şi până la cer. N'a strigat niciunul. Tăcuţi, posomoriţi şi încruntaţi, oamenii şi-au luat moarta, şi cu ea pe braţe, ou paşi mari, dar fără grabă, au străbătut curtea boerescă şi au urcat treptele de piatră ale casei boerului. Cei din frunte au bătut cu pumni de fier în uşa grea, de stejar, ferecată cu plăci de oţel.
— Deschide, boer Gogule !
— Vino şi ne întreabă cu ce necazuri am venit la curte !
— A murit o femeie sub fereastra dumneavoastră.
— Deschide, nu te face că n'auzi!
Nu ridica niciun rumân ciomagul, furca sau toporul. Numai glasul îl ridicaseră. Numai glasul.
Şi pumnii care păreau viguroşi şi cu care cei din faţă băteau puternic în uşa care suna înfundat, dar care nu se sguduia din ţâţânile ei. Nu s'a mai văzut picior de slugă prin curte.
Landra dulăilor voinici şi fioroşi, de care şi uitasem, văzându-ne singuri şi gălăgioşi, şi ridicaţi împotriva stăpânului lor, ori poate mai curând asmuţiţi de slugile boereşti, trimise într'adins să facă treaba asta, se repeziseră la noi din câteva salturi, ne înconjuraseră din trei părţi şi ne atacau cu furie. Ochii le sticleau ca ai lupilor şi din gurile mari şi roşii le curgeau bale albe. Oamenii au rămas tăcuţi, neînfricoşaţi, însă cei cu ciomege mai lungi, cei cu furci şi cu securi s'au tras la marginea cetei, să facă paza.
La vederea beldiilor ridicate, a furcilor şi a topoarelor gata să izbească, landra turbată şi-a înteţit atacul. Dulăii se repezeau, se izbeau de vârfurile cio-megelor şi se trăgeau îndărăt, pentru ca apoi să se arunce iarăşi asupra noastră, sărind şi lătrând şi încercând să ne apuce cu dinţii de grumaz.
Petrea Zgămâie, care-i pândea neclintit, când a văzut că-i vine la îndemână, a repezit furca de fier în pântecul unui dulău vânăt, tărcat. In aceeaşi clipă, Treaşcă cel mare a izbit cu toporul în fruntea altuia şi i-a despicat în două capul.
128
ZAHARIA STANCU
Uluiţi şi speriaţi, ceilalaţi dulăi uriaşi s'au depărtat de noi deandaratelea mânjind zăpada cu balele lor, lătrând şi chelălăind de parcă toţi ar fi fost bătuţi. Apoi au fugit şi s'au pitit pe sub pătulele pline până sus cu ştiuleţi mari .şj ga'lbeui de porumb şi pe lângă hambarele cu grâu. Continuau să ne latre de acolo şi să chelălăie, dar de apropiat nu se mai apropiau de noi.
Dulăul cu capul despicat murise Stropea zăpada albă cu sângele lui cald din care, în aerul îngheţat, se ridicau aburi. Celălalt, străpuns cu furca, scâncea încet, ca un copil bătut cu nuiaua, şi încerca să se tăvălească prin zăpada pe care o păta cu sânge.
Loviturile fuseseră date în dulăii boereşti cu setea cu care am fi dat în însăşi făptura groasă şi burduhănoasă a lui boer Gogu. La toţi ni se aprinseseră ochii.
— Deschide, boierule, n'auzi ? Deschide !
— Ieşi să stăm de vorbă, burticosule ! Ieşi să stăm niţeluş de vorbă ! Pumnii de fier cădeau grei peste uşă, dar uşa groasă nu se clintea dun
loc. Suna numai scurt şi înfundat, ca un butoi plin. i
— Deschide, boerule, nu face pe surdul!
— Deschide, n'auzi ?
— Deschide, boerule !...
Glasurile rumânilor se ridicau din ce în ce mai puternice şi mai pline de
mânie
Din ce în ce cădeau mai grei pumnii pe uşă. Nu se ridicase încă niciun ciomag. Nu se ridicase încă nicio furcă. • Niciun topor nu se ridicase.
La toate ferestrele casei boereşti fuseseră trase demult şi închise pe dinăuntru obloanele grele, din scândură groasă de stejar.
•— Deschide, boerule ! " ,
— A murit o femeie..,
— Deschide, boerule ! -— Deschide '
— Deschide !  ; ,
— Deschide, câine ! '',
— - Deschide, dulău turbat ! *
— Deschide, cioclovină !
— Deschide, trântore !
— Ne-ai mâncat viata, tâlharule !
— Deschide, puturosule ! - .
— Deschide !
— Deschide !
In vremea aceasta, cerul îşi desfăcuse băerile şi arunca peste lume fulgi mari şi proaspeţi de zăpadă, pe care vântul furios îi răsucea !în mii şi mii de vârtejuri între pământul alb şi cerul vânăt, pornit spre întunecare.
Abia mai vedeam, ca printre flăcările despicate şi răsucite ale unui uriaş foc alb, ulucile înalte care despărţeau curtea boerească de câmpul care se întindea la nesfârşit spre zări.
Atunci am auzit împuşcături.
— Deschide, câine !
Pumnii s'au oprit. / S'au oprit şi strigătele.
— Trag slugile boereşti în noi...
In vijelia care bântuia, stârnită parcă de toate furiile iadului, nu ne puteam da seama dincotro veneau împuşcăturile.
DULĂII
129
Rumânii au coborît scările şi s'au tras mai la adăpost lângă zid. Ne-au luat părinţii de mână şi ne-au pus mai la fereală. Dacă veneau cumva de sus, din casă, gloanţele nu ne puteau ajunge.
— Să ne luăm moarta.
Pe moartă, care fusese culcată pe zăpadă, a luat-o unul mai voinic la spinare.
— Ţineţi copiii de mână, să nu se sperie !
— Nu ne speriem, tăicuţă !
— Nu vă speriaţi, dar de tremurat tremuraţi...
— Dârdâim de frig.
N'avea nimeni timp să ia seama că minţim.
— Să ne tragem încet şi mai risipiţi spre ieşire.
împuşcăturile continuau sa se audă repezi, când dintr'o parte, când din alta a curţii. Acum ştiam că trag slugile ascunse, ca şi dulăii, pe după acareturi.
Atacul acesta fusese pus la cale, în timp ce rumânii băteau cu pumnii în usa casei boereişti şi-1 rugau pe boer Gogu Cristofor să deschidă şi să coboarie pentru a le asculta necazurile şi a le îndeplini, măcar în parte, cererile nefericite. Nu cădea niciun om.
— Trag cu cartuşe oarbe, să ne sperie, nene Gruia.
— Nu se ştie, Zgămâie...
— Poate că nu ne nimeresc. Le-or fi tremurând mâinile slugilor...
— Când eşti slugă boerească şi stai la adăpost şi tragi în oameni fără apărare, nu-'ţi tremură mâna.
— Au !...
Ne-am oprit ca şi cum fiecare dintre noi ar fi fost lovit de glonţ.
Rămăsese ceva mai în urmă nenea Spiridon Bădoi. Când ne-am întors capetele,, l-am văzut căzut cu faţa în jos, cu mâinile întinse înlături pe zăpadă, ca două aripi negre, lungi şi subţiri. A zvâcnit odată din picioare, pe urmă...
Dar nu numai pe Spiridon Bădoi l-am văzut.
In uşa, în sfârşit deschisă, apăruse boer Gogu Cristofor.
Purta pe cap un fes roşu, turcesc, cu moţul negriu atârnând pe-o ureche, şi era îmbrăcat într'un halat lung până la călcâie. Peste halat se încinsese cu un şnur, ai cărui ciucuri se prelungeau pe şoldul stâng. In mână ţinea un pistol cu ţeava în jos. Faţa îi era bucălatâ, umflată şi roşie, şi gura cu buze groase, rânjită sub mustaţă.
In capul scării, jos, logofeţii cu care umblase dimineaţa după iepuri.
Amândoi logofeţii ţineau armele întinse spre noi. — Daţi-mi câteva ciomege !
I-au întins rumânii ciomegele iui Gruia Popozină. Omul le-a încrucişat şi a făcut din ele un fel de targa. L-a aşezat pe Spiridon Bădoi cu faţa în sus pe această targa, i-a închis ochii, i-a potrivit şi i-a îndesat căciula pe cap şi i-a aşezat mâinile în cruce pe piept.
— Vă rog, fraţilor rumâni, faceţi şi pentru Ivanca una la fel... Şi acum, veniţi încoa trei inşi.
Rumânii au pornit cu morţii întinşi pe tărgile improvizate spre poarta conacului.
Boerul ne-a strigat:
— Mi-aţi omorât dulăii, hoţomanilor ! O să mi-i plătiţi cu pielea. Cu pielea voastră o să-mi plătiţi dulăii, păcătoşilor !
Am mai auzit câteva împuşcături răzleţe. Nu s'a ferit nimeni. N'am fugit Şi nici măcar nu ne-am întors capetele, să vedem ce se mai întâmplă în urma noastră.
Oamenii ştiau că acum, după ce boerul şi-a potolit mânia, slugile îşi des-
9 — Viaţa Românească — c. 3483
130
ZAHARIA STANCIJ
cârcă armele în vânt, ca să ne înspăimânte şi să ne grăbească plecarea dela curte Dacă au văzut că nu ne speriem, că nu o luăm la goană şi că; nici nu ne gândim la împotrivire ori răzbunare, au renunţat la trista şi zadarnica lor [îndeletnicire.
Rumânii nu se speriau, pentrucă în ceasul acela le era poate tot una dacă trăiau ori dacă mureau.
Merseseră cinstiţi şi cu oarecare încredere la curtea boerului, pe moşia căruia munceau până se speteau, să-i propună noi contracte de învoială, şi mai în folosul lui decât cele vechi, şi, în schimb, să capete câteva baniţe de porumb, pentru a putea să ajungă primăvara.
Boerul, întâlnit din întâmplare în gară, jucându-se în chip ticălos cu oamenii, ca pisica cu şoarecele, le dăduse nădejdi. Apoi se încuiase în casă şi ne lăsase să aşteptăm în ger şi în viscol. Dupăce femeea lui Mănoiu căzuse moartă de slăbiciune şi foame, boer Gogu îşi făcuse râs de rumâni, punând slugile să asmuţă dulăii asupră-le şi să tragă cu armele.
Revolta, aprinsă o clipă în inimi, se stinsese.
Rămăseseră aprinse numai ura şi mânia, şi pe deasupra lor se aşternuse un strat gros şi amar de scârbă şi desnădejde.
Gruia Popozină, Tiţă Uie, Dumitrache Piele şi Ion Ududui purtau targa pe care se clătina, la fiecare călcătură, trupul tânăr şi găurit de glonţ al lui nenea Spiridon Bădoi.
Tata şi cu alţi trei o purtau pe targa pe Ivanca Mănoiu.
— Cum de ţi-a venit în gând să faci tărgile astea ? Fără ele ne-ar fi fost greu. să ducem morţii pe braţe sau Ia spinare.
— Am învăţat la armată. Eram odată la nişte manevre pe Olt. Un soldat a răspuns cam cu îndrăzneală unui maior care îl înjura de mamă. Maiorul s'a înfuriat ca adineaori Gogu Cristofor, şi-a bătut soldatul până 1-a omorît. Ne aflam pe câmp. Soldaţii mai vechi, care văzuseră mai multe, au făcut targa din puştile lor. Am ţinut minte...
— Şi maiorului ce i s'a întâmplat, nene Gruio ?
— Nu i s'a întâmplat nimic. Parcă lui Gogu Cristofor o să i se întâmple ceva ? In ţara asta, legile, cum ştim din totdeauna, cum am învăţat din totdeauna pe pielea noastră, au două feţe: una cumplită pentru săraci, alta blajină, zâmbitoare şi iertătoare pentru bogaţi. Bogatul, chiar dacă făptuie omor de om, nu cunoaşte puşcăria. Săracul însă intră la zdup chiar dacă din greşală calcă gâscanul primarului pe coadă... La manevre mor întotdeauna soldaţi. L-au trecut şi pe cel cu pricina printre soldaţii pieriţi din pricina manevrelor. Cine se gândeşte la viaţa unui soldat ? Cine se gândeşte acum la viaţa milioanelor de săraci ai satelor, care se sting de foame ?...
— Ar trebui totuşi să se gândească măcar unul...
— Ar trebui... Dar poate acela nu s'a născut încă... Ori poate că n'am ajuns noi să-1 cunoaştem...
Viscolul alb ne învăluia şi ne orbea.
Şi câmpurile nesfârşite, frământate ca şi văzduhul vânăt, vuiau, vuiau...
Şi noi mergeam înainte spre sat, mai tăcând, mai vorbind, dar mereu di-buind linia ferată cu picioarele, ca să nu călcăm în şanţurile adânci şi să nu ne afundăm în zăpadă.
Curând am ajuns la gara Troian, pe peronul căreia îl întâlnisem cu câteva ore mai înainte pe boer Gogu Cristofor, nu l-am mai fi întâlnit ţ
Speriat de împuşcăturile dese pe care le auzise în curtea boerească şi crezând că rumânii l-au atacat pe boer şi pe logofeţii lui, pentru a sparge şi a jefui hambarele şi .pătulele pline, şeful gării — Stroe Dichirliu, băiatul unui prăpădit de negustoraş de piei de cloşcă de pe la Ruşii de Vede — socotind în mintea lui puţina
DULĂII 131
că la întoarcere oamenii vor ataca şi gara, chemase pe peron pe cei doi soldaţi eare păzeau magaziile de cereale şi-i ţinea lângă el.
Când ne-a văzut că ne apropiem liniştiţi, că purtăm cu noi doi morţi, Stroe; Dichirliu, grijuliu, a sărit cu gura pe noi :
_ S'a întâmplat ceva la curte, nene Gruio ?
— A murit o femeie de foame şi de frig, pe când aşteptam să iasă boerul din casă şi să vorbească cu noi.
— De foame ? Nu se poate. Nu se poate, nene Gruio. In ţara românească, 0 ştie lumea întreagă, n'a murit nimeni, niciodată de foame. Nu se poate, nene Gruio, nu se poate. O fi fost bolnavă mai demult ! Cine ştie ce boală ascunsă o fi avut ?
— O fi fost şi bolnavă... Că niciunul nu mai suntem sănătoşi la trup...
— Şi pe flăcăiandrul ăsta cine 1-a'mpuşcat ?
— Boerul.
— Boerul ? Cuconaşul Gogu, zici ?
— Dar cine altul ?
— Nu se poate, nene Gruio, nu se poate. Cuconaşul e un om aşa de cumsecade... Bun şi glumeţ şi darnic... Mi-a spus-o şi cucoana Caterina, nevastă-mea... Mu se poate, nene Gruio, nu se poate... Zău că nu se poate I
— Nu ştiu cum e boerul cu cucoana dumitale* dar uite că s'a putut să împuşte un om fără vină.
— Şi pentruce a făcut asta, cuconu Gogu ?
— Du-te şi-1 întreabă, domnule şef... dacă ai poftă să ştii. Ori trimite-ţi cucoana... Co poftea azi dimineaţă boerul la el mai pe înserat...
Stroe Dichirliu care la început, când ne apropiasem de gară, .avea teamă pe faţă şi se gudura ca un căţeluş pe lângă rumâni şi din „nene" nu-1 mai scotea pe Gruia Popozină, văzând oamenii potoliţi, dupăce fuseseră alungaţi dela curtea boerească cu focuri de arme, ba încă purtând pe tărgi doi morţi, nu numai că-şi venise în fire, dar căpătase şi curaj. S'a întors la soldaţi şi le-a poruncit:
— Soldaţi, arestaţi-i ! Arestaţi-i pe toţi I Fără alegere I E caz de răzvrătire împotriva legii, împotriva stăpânirii. L-or fi omorît chiar pe cuconul Gogu.
— Noi suntem trimişi aici ca să păzim magaziile, şefule de gară de câmp, nu să arestăm oamenii care trec liniştiţi prin gară. Treburi de astea fac numai jandarmii. Noi nu suntem jandarmi.
— Şi apoi, dumneata nu ne poţi ordona nouă. Nu eşti gradat. Eşti un simplu civil.
— Am să vă raportez...
— Raportează !
Soldaţii s'au depărtat de şeful gării, au trecut rândurile de linii şi s'au pierdut lîn viscol, spre magazii, la gheretele lor de scânduri.
Erau doi soldaţi tineri, cu obrazul galben şi scofâlcit. Prin bocancii lor sparţi li se vedeau, goale, vârfurile degetelor groase. Mantalele verzi în care tremurau, erau rupte şi mototolite, căci dormeau îngropaţi în ele de cine ştie când ; capelele, purtate de atâtea rânduri de soldaţi care au trecut pe la acelaşi regiment erau şi ele găurite în fund.
Am pornit cu morţii înainte mai departe, pe calea ferată pe unde venisem; spre satul în care ne aşteptau ai noştri cum aşteaptă mortul colacul...
Viscolul alb, deslănţuit în toată puterea lui sălbatecă, ne înfăşură, strângân-"e în chingi şi ne biciuia din toate părţile, de" parcă n'ar fi avut pe câmpul nesfârşit de cine să se împiedice. ■ • ".
Se mai putea împiedica de stâlpii de telegraf şi de sârmele   care jeleau..
Peste noi şi peste albele nesfârşiri cădea, nu numai zăpada răscolită şi c lrm'tă de viscol, ci şi, întunecată, înserarea acestei zile de iarnă. »*
132 ZAHARIA STANCU
— Numai de nu ne-ar mai ataca şi lupii...
— Lupii ? După câte ni s'au (întâmplat la curtea boierească, asta n'ar mai însemna nimic. Că lupii au numai colţi, şi colţii lor nu sunt mai ascuţiţi decât colţi) dulăilor cu care avurăm de furcă şi din care doborîrăm numai doi. Primejdia nu e la lupi, ci la pameni. Boerul ne-a atacat înarmat cu pistolete şi slugile lui cu puşti, iar jandarmii care ne vor aştepta, dacă nu cumva ne şi aşteaptă la marginea satului, nu sunt nici ei cu mâinile goale... Ehei, ce bine ar fi dacă pe lumea asta n'am avea a ne teme decât de fiarele codrilor şi ale câmpurilor...
Obrazul lui Gruia Popozină era ca de piatră. Nicio cută nu se clintea pe el.
Pe feţele descoperite ale morţilor, zăpada, pe care cu duşmănie o arunca viscolul, nu se mai topea.
Un bărbat ori o femeie, din cei care mergeau pe lângă targa, o îndepărta din când în când cu mâna. Viscolul se grăbea însă şi acoperea iarăşi feţele morţilor cu zăpadă, de parcă ar fi vrut să nu le mai vadă nici el şi să nu le mai vedem nici noi, cât sunt de uscale, de trase şi de galbene.
După chiu şi vai, mai poticnindu-ne, mai împiedicându-ne, mai căzând dea-binelea şi ridicându-ne, am trecut însfârşit de cantonul singuratec, în care nu se aprinsese nicio lumină şi ajunsesem destul de aproape de tăietura în care urma să pătrundem pentru a străbate, prin iadul alb al viscolului, până în sat. Atunci o voce străină de femeie din'cârdul nostru a strigat:
— Lupii !
— Unde sunt, Mărico ?
— îndărătul nostru.
Am întors capetele. La treizeci-patruzeci de paşi în urmă se ţineau după noi trei lupi mari gălbui.
Ne-am uitat o clipă la ei şi ne-am continuat drumul, ca şi cum nu i-am fi
văzut.
Pentru a fi feriţi totuşi de orice primejdie, au trecut în coada cetei noastre bărbaţii care purtau furci şi topoare.
Din când în când mai întorceam capul. Lupii se opreau, adulmecau văzduhul cu nările, pe urmă iarăşi îşi potriveau paşii după ai noştri, deşi vedeau bine că în seara aceea aveau să rămână hămesiţi.
Când s'a lăsat întunericul adânc peste întinderi, ochii lupilor s'au aprins, ca nişte stele.
— Da, da, fraţilor rumâni. Nu de lupii ăştia trebue să ne temem, ci de dulăii stăpânirii, care ne aşteaptă la capătul satului.
— De jandarmi ?
— Da, de jandarmi...
— S'a grăbit, fără îndoială, să le dea de veste prin telegraf, Stroie Dichirliu. Nu putea el să scape un prilej ca ăsta pentru a mai linge încăodată tălpile boerului...
— O să vedem...
— Ce-o fi, să fie... Altceva ce putem face?
— Tot ce s'a întâmplat a fost din pricina dulăilor.
— Nu tocmai din pricina dulăilor obişnuiţi, fraţilor, ci'din pricina dulăilor care umblă în două picioare în straie îmblănite...
încordarea prin care trecusem se micşorase în oameni cu încetul, pânâ pierise. Pe rumâni îi cuprinsese iarăşi istoveala. Iarăşi mergeam greu. Abia-abiâ ne mai mişcăm picioarele pe care nu le mai simţeam, de parcă nici n'ar mai fi fost ale noastre.
— Cum de mai avem putere să le răbdăm pe toate, fraţilor ?
. OnHul poartă în el puteri nebănuite, care ies la iveală când îl ajunge nenorocirea.
DULĂII
133
Viscolul, răscolind câmpurile şi spulberând văzduhul, acoperise linia ferată cu nămeţi uriaşi de zăpadă proaspătă. Dibuim drumul cu picioarele.
Şi întunericul acoperă câmpurile albe şi nesfârşite, acoperă ceata noastră vie, acoperă şi morţii pe care rumânii îi poartă pe tărgi şi pe ale căror chipuri nu se mai topeşte zăpada căzută.
Când să intrăm în tăetură ne-au ieşit înainte, ca nişte matahale negre, ca nişte uricioase făpturi ale întunericului, trei jandarmi călări.
■— Veniţi dela Troian, nu ?
— Dela Troian venim...
— - N'o mai apucaţi prin tăetură, c'a astupat-o viscolul cu zăpadă. Nici trenul n'o să poată străbate. Luaţi-o peste câmp.
Altceva nu ne-au mai spus. Nu ne-au întrebat ei pe noi nimic. Nici noi nu le-am pus lor vreo întrebare.
Am luat-o peste câmp, înconjuraţi de jandarmi, şi în curând am început să coborîm coasta lină şi dulceagă a dealului. Uneori nămeţii ne veneau până l'a piept. Mă ţinea de mână nenea Dumitrache Piele, vecinul nostru.
Ne-am uitat pentru ultima dată îndărăt.
N'am mai văzut ochii lupilor sclipind ca stelele.
Am ascultat însă vuietul sălbatec al vântului, care parcă ştia că peste puţin o să ajungem în sat, la adăpost, şi-o să-i scăpăm din ghiare, şi se repezea tot mai vijelios asupra noastră, să ne doboare...
Şi-am ascultat tropotul moale al cailor, care se împiedicau în zăpadă, şi zăngănitul săbiilor pe cafe jandarmii le purtau la brâu, şi târşiirea paşilor noştri obosiţi şi împleticiţi prin puful moale şi ud şi neprihănit, pe care-1 dăruise pământului slăvile pogorâte jos de tot ale cerului vânăt şi mânios.
Am intrat în sat în plină noapte. Ici-colo licărea un ochi de fereastră.
Dar satul, cu toate aceste lumini mărunte, părea mort şi pustiu sub domnia crâncenă a viscolului.
Pe morţi i-au întins rumânii pe duşumeaua murdară a  săliţei primăriei.
Pe noi ne-au înghesuit jandarmii în odaia cea mare, unde lucrează notarul şi unde, dedesubtul pendulei care măsoară timpul, se află prins în perete telefonul.
— Daţi ciomegele încoace. Şi furcile. Şi topoarele. Şi cuţitele, dacă aveţi
cuţite.
— N'avem cuţite.
Au dat oamenii jandarmilor ciomegele lor, două toporaşe, două furci...
— Arme de foc aveţi asupra voastră ?
— N'avem.
I-au bârcâit jandarmii prin sân şi pe la brâu pe rumâni, le-au bârcâit şi pe femei.
— Intr'adevăr, n'aveţi arme de foc.
Ne-am ciucit pe scânduri şi ne-am îndesat unul într'altul, ca să avem toţi loc. Pendula bătea.
Lumina cu lumină puţină şi galbenă lampa atârnată, ca la cârciumă, de
tavan.
Soba era caldă şi ne ajuta să ne desmorţim. Vătăşelul Dârâială ne-a adus un ulcior cu apă.
— Poate c'o să-i fie sete la noapte vreunuia dintre voi...
Nu ne era nici foame, nici sete. Sfărâmaţi de oboseală cum eram, voiam să adormim, să dormim şi să ne trezim cât mai târziu cu putinţă.
— Păziţi-i, jandarmi, să nu fugă vreunul. Ii cercetează mâine domnul plutonier major...
134
ZAHARIA STANCU
— Am înţeles, să trăiţi, domnule şef...
Juvete, şeful postului de pandarmi dela noi din Omida, a răspuns la salutul caporalilor ducând un deget la chipiul său albastru cu două moţuri. Apoi a plecat.
Jandarmii s'au aşezat pe nişte scaune strâmbe, cu picioarele descheiate, care scârţâiau la fiecare mişcare, în dreptul uşii şi s'au sprijinit în puşti să ne păzească.
Unul s'a sculat, s'a urcat pe masă şi a mărit flacăra lămpii. Dar lumina ei a rămas tot puţină, tot galben-mohorîtă.
Soba de tinichea era caldă.
Pendula îşi continua tic-tacul ei.
Afară, viscolul vuia, chinuind copacii negri.
Nu-mi aduc aminte când am adormit...
Dar cred c'am adormit destul de curând, cu vuietul viscolului în urechi.,
Continuare în numărul viitor
AURORA CORNU
cinci fraţi
Sondorul saltă un copil pe mână, Şi mângâindu-1, şi-a oprit cuvântul. E oare-aceeaşi mână grea, stăpână, De care-ascultă sonda şi pământul ?
Pe masa înîăţată, albăstrie, Nevasta pune flori într'un pahar Ca un omagiu-adus fotografiei In care, zâmbitori, cinci fraţi apar..
Mai tânăr pe carton sondorul pare O cută mai puţin pe fruntea lată Şi poate... da... mai mult oţel azi are Privirea luminoasă de-altădată.
Pe trei de lângă el îi ştiu prea bine Întreaga patrie îi preţuieşte Sunt maiştri renumiţi, fruntaşi... Dar cine E-ai cincilea ? Mezinul parcă este.
In viaţă oare-i mai încet Ia umblet ? Nu ştiu. In urma fraţilor să fie Cu-această faţă care şi în zâmbet Păstrează-atâta aspră energie ?
Mi-a povestit sondorul când priveam La chipurile aspre :
— „In patru'şapte Eram cinci fraţi sondori şi-adânc ştiam Că-a noastră-i patria şi rodul faptei.
Mergeam în zori la muncă cinci flăcăi Pe vechiul drum de păcui ă'mbibat. Când ne-a întrebat mezinul :
— „Mai ştiţi voi. Întâia sondă unde am forat ?
AURORA CORNU
Acum e părăsită, dar eu ştiu
Că are'n ea putere să ne dea.
Şi alte sonde cu adâncul viu
Eu ştiu că stau acum când lupta-i grea".
Dar inginerul nu sta să-i asculte; Pierdute-au fost pe-aici multe dosare... Sondele-acestea nu-i sunt cunoscute. Ce-i pasă lui de-aceste sonde, oare ?
Lipseau din schelă fişe, informaţii. Dar scumpele, bătrânele comori Unde-ati trudit pe vremuri pentru alţii Sunt bine'nscrise'n inimi de sondori.
Ei au ştiut ce greu, ce mare-i preţul Şi-al unui singur strop de bogăţie, Când a creiat Partidul, îndrăzneţul Proiect din care sonde vechi, învie :
Luptau cinci fraţi sondori pentru seninul Şi mândrul viitor care creştea. ...Dar într'o noapte-a fost găsit mezinul Cu fruntea despicată'n ţărna grea.
Cu dureroasă grijă l-au purtat Jurând să frângă nu doar ucigaşii Ci să-1 răzbune'n luptă ne'ndurat Spre visul lui grăbind tus-patru, paşii.
Şi'n locul unde a căzut sondorul Azi, sonda'nchină'n cinstea lui petrol. Cu cald respect în faţă-i muncitorul Rămâne-o clipă'n Ioc, cu capul gol.
...Altfel privesc îotografia-acum. Patru fruntaşi ; mezinul lângă ei Şi-1 simt puternic pe acelaşi drum Clădind cu noi al patriei temei.
Şi nu doar fraţii săi purtându-1 viu Lovesc duşmani in munca lor fierbinte Ci'ntreaga Patrie, ca unui fiu Luptând îi poartă visul înainte.
curând septembre
Curând Septembre va porni să-şi cearnă In lungul istrăziî frunzele roşcate — Curând icu tdamna iarăş s'or întoarce Studenţii noştri'n Cluj la facultate.
Ei vor aduce freamătul de-afară, Din cartiere 'nsufleţite'n muncă. Ori adierea ierb^lor din luncă In ceasul ăsta la sfârşit de vară —
Veniţi, prieteni, băncile v'aşteaptă, Cum niciodată n'aţi visat să fie — Foiau în ele'n vremea blestemată Cei ce-aveau fabrici, moară sau moşie.
Voi treji să staţi în fiecare qlipă, Mai sujnt duşmani în preajmă, alungaţi Căci voi aveţi ce n'au putut să aibă Părinţii voştri, zeci de generaţii.
O, prieteni din cuprinsul ţării mele, Studenţi ce mâini veţi împânzi oraşul! Când patria întreagă vă primeşte Şi nu v'aşteaptă foamea ori şomajul,
mi se 'ntristează gândul pe nevrute
de veştile aduse de ziare :
In India oraşele vândute,
Studenţi ce scriu pe Sitrăzi sub felinare,
Studenţi hamali în porturi mari, yankee ; Studenţi ce dorm sub poduri, sub perete Studenţi portari, văcsuitori de ghete ; Studenţi trimişi să moară în Coreea
AUREL GURGHIANU
Şi peste tot unde pământul poartă Capitalismul putred ca pe-o plagă, Studenţilor i'i-i primăvara moartă Şi niciodată toamna nu li-i dragă.
Dar nu-i e dat pământului să fie Pe veci acolo, văduvit de soare, — Azi eu aud cum creşte, tot mai vie, A lumii tinereţe luptătoare.
FLORIN MUGUR
un cânt pentru germania de mâine
Spre slava celor douăzeci şi unu de ani ai lui Filip Miiller, erou al tineretului german, ucis în oraşul Essen, în timpul unei manifestaţii pentru pace şi unitatea Germaniei.
In ropot cade ploaia peste-oraş Puternic glasul vânturilor sună, Şi creşte peste Essen în furtună Răsunetu-unui cântec uriaş.
Vin tinerii. Şi printre ei îl vezi Pe Filip Miiller. Initna lui vie, Ruinelor, ce limpede le ştie Adâncul şi cumplitul înţeles !
..Oraş german. Străzi triste cu moloz. De-aicî porniră flăcări uriaşe Ce-au ars câmpii şi crânguri şi oraşe Şi-au ars în lumea'ntreagă-atâtea străzi.
Oraş german. Uzine fabricând Năpraznic armament şi proiectile, Să'ntunece în sânge faţa zilei, Să'nşiruie mormânt lângă mormânt.
într'un colhoz, sub un copac umbros, O şcolăriţă învăţa odată. Aceleaşi bombe ce-au ucis pe fată, Din rădăcini copacul'nalt l-au scos.
Iar bombele izbind acel copac, Din Essen, chiar de-aici au fost trimise, Să sfarme'n calea lor şi rod şi vise Să sfarme'n calea lor tot ce mi-e drag.
Dar oamenii pământului măreţ, Al fericirii neîntunecate Neînduraţi, cu preţu-atâtor vieţi, Crunt, hitlerismul l-au lovit de moarte.
FLORIN MUGUR
Ei şi pentru Germania, luptând, Deschis'au drum spre vremea viitoare ; Sub steaua'naltă, călăuzitoare, Ca inima lui Danco luminând.
O mie nouă sute patru'şidoi In Stalingrad, uzina de tractoare O atacară înspăimântătoare Fasciste tancuri — nesfârşit şuvoi.
Germania de azi. Tractorul greu Ce până în adâncuri sapă brazda Trimise'n dar — şi chiar de-uzina-aceasta Ce'n Stalingrad lucrează azi din nou.
In răsăritul ţării, schele noi Stau chezăşie : pacea e stăpână. Germania - apuseană însă-o mână Yancheii fioroşi, spre-un nou război.
Deaceea'n ăst oraş posomorit Zac cărămizi şi-acum svârlite'n stradă, Deşi — cu aripi albe de zăpadă — Atâtea ierni la rând au coborît.
Pe-aicea, drumul vechi întunecat, Nici până astăzi nu s'a terminat.
Prin Essen trec maşini cu militari : Sunt foşti S.S. Şi-arată faţa iar.
Şi-s lângă ei soldaţi americani : Noii S.S. ai ultimilor ani.
Azi, tineri îi privesc. Pricep prea bine Dece-a rămas oraşul în ruine,
Dece în Essen ei zăresc şi-acum Aceste cărămizi svârlite'n drum,
Dece uzine în război cruţate
De trusturi, milostive peste poate,
Mai fabrică şi azi, fără'ncetare Aceleaşi proectile-ucigătoare.
Vin tinerii. Şi printre ei îl vezi Pe Filip Miiller. Inima lui vie, Ruinelor, ce limpede le ştie Adâncul şi cumplitul înţeles /
O singură Germanie ar vrea
Şi Filip, cu ceilalţi păşind'nainte.
La Festival — ce clar şi-aduce-aminte ! —
Tot numai o Germanie era.
UN CANT PENTRU GERMANIA DE MAINE
II
La Berlin ajunse Doar cu greutate ; Greu putu străbate Crânguri nepătrunse,
Mlaştini nesfârşite, Mărăcini hăţişuri : Drum prin ascunzişuri, Printre străji cumplite.
Filip Miiller vede Festivalul iarăşi : Mii de buni tovarăşi, Lumea îi trimite.
Marea sărbătoare... „Pace vrem, prieteni !" Sprintenele fete'n Danţ sburând uşoare,
Atingând podeaua Cum mângâie ape Cu-aripile albe Pescăruşi ca neaua.
Se'mprietenise Cu'n flăcău din Dresda, Şi flăcău-acesta Multe-i povestise.
Sunt Germani — şi iată: Li-s aceeaşi anii. Dar două Germanii Două căi le-arată.
★
Vis de viaţă nouă. Doi germani prieteni... Cine poate crede Că-s Germanii două ?
III
Dela Festival întors acasă, De pe prag, un plic te-a 'ntâmpinat: „Muller... comunist... concediat" Iţi şopti, mâhnit, soţia : „Lasă"...
Ceasuri lungi. Pe drumuri... Fără treabă... Ceasuri lungi din zori până'n amurg. Clipele atât de grele curg ! Nimeni nu te cheamă, nu te'ntreabă.
FLORIN MUGUR
Treci pe străzi. Te-opreşti pe Ia vitrine. Le priveşti o vreme şi-apoi pleci. Cu privirea lacomă petreci Precupeţi cu coşurile pline.
Ceasuri lungi. Şomajul. Inîioară Ca un ger tăios acest cuvânt! Te-aşteaptă-acasă-un pui flămând, Ce, scâncind, mâncare o să-ţi ceară.
Coada la oficiul de plasare. Fumul des... Mirosul greu, stătut. Şi răspunsul din privire, mut, La şovăitoarea întrebare.
Forfotesc pe-stradă svonuri — iute. Acheson... Tratatul General... Ţi-aminteşti din nou de festival... In aceste zile mohorîte.
A trecut duhnind a băutură
Un soldat yancheu — şi te-a izbit :
„Dă-te la o parte !" îndârjit
Ai strivit în dinţi o'njurătură.
Intre buze pâlpâie ţi ga re a. Hotărîrea grea o simţi arzând : Vom lupta, cum n'am luptat nicicând, Şi-o'nflori cândva şi primăvara !
IV
Trecu de-atuncea lună după lună. Un cântec sue'n Essen tot mai sus. Şi'n cântecul acesta ce-I auzi Acelaş dor de primăvară sună.
„Vor ucigaşii, flăcări noi s'aprindă Cu mâinile poporului german. Dar vom goni călăii-americani; Nu vor putea poporul, iar să-1 mintă!
....Şi se-auzi un ţăcănit de arme... Şi-au tras călăii. Fără milă-au tras . Durerea'n piepturi tinere a ars. Cântările din inimi să le sfarme.
Şi-a fost deodată frig. Şi 'nalt cântarea Ca niciodată-atunci s'a auzit. De moarte Filip Muller fu lovit... Uşoară, i se curmă răsuflarea...
UN CANT PENTRU GERMANIA DE MÂINE
Peste plivire — aripi de mătase... Şi totuşi, parcă vede cum se-aprind Pe schele'n noapte, mici lumini de-argint. Cum se ridică fabrici noi şi case :
Germania care curând va creşte Unită, paşnică... şi vede iar Clădiri înalte sub o stea de jar : Prietenul din Dresda reclădeşte.
Zăreşte Filip cum un tren străbate Pământul ţării drag şi însorit, Mecanicul, din goană i-a zâmbit: E fiul lui... şi-i trenu-acum departe.
Şi către zare depărtat se stinge. E fiul lui ce azi e încă mic... Şi nu mai vede-apoi nimic, nimic... O rază... Şi'ntunerecul o'nvinge...
El a căzut. Dar nu sunt ramuri frânte Visele lui. Vor înfrunzi prin ani Visările lui dragi de băetan, Care de-abea'ncepuseră să cânte.
Ploua domol. Şi însera. Dar stele Nu străluceau aprinse'n înălţimi. Şi se stingea lumina zilei, lin, Albastră ca privirile lui grele.
V
Filip a căzut. Soţia lui 11 aşteaptă încă, îl aşteaptă. Cântecul ei trist spre noi se'ndreaptă : „Nu e dragul meu pe lume, nu-i..."
Cântă. Pruncu-şi leagănă molcom. S'a făcut răcoare în odaie. Soarele îşi stinge 'ncet văpaia, Aurind spre zare câţiva pomi.
Iată, pe un scaun a rămas Haina lui, ca'n ziua când plecase. Se-odihnesc pe dânsa mângâioase Ultimele raze'n scurt răgaz.
FLORIN MUGUR
Mama, pruncul drag şi 1-a culcat. Şi cu haina-apoi îl înveleşte...
La căldura hainei — pruncul creşte — La căldura tatălui plecat....
VI
Oraş german. Străzi triste cu moloz. De-aici porniră flăcări ucigaşe... Dar vom lupta — şi n'or mai arde străzi, Aceste flăcări—n'or mai arde-oraşe.
De spui „fascism" din nou în faţă vezi Oraşele'n furtunile arzânde. Nu schije însă, printre ramuri verzi, Ci păsări vor porni din nou să cânte.
Tu ai căzut, necruţător lovit
Iar vestea'n sbor s'a 'mprăştiat ca vântul,
Şi ,primii tipografii au slăvit
In greva lor—visarea ta, şi cântul...
Nu din ziare oamenii-au aflat îndurerata veste, Din inimă în inimă-a sburat. Şi inima atât de clar vorbeşte !
Cât timp în lume inimi vor mai fi, Cât timp în piepturi inimi vor mai bate, Pe gâzi să-i tot lovim n'om conteni Noi, aie păcii ne'nfricate-armate.
...E o brigadă-aici în Bucureşti. N'ai cunoscut-o Filip, niciodată. Dar tineri cu puteri de urieşi Cresc viitoru'n luptă'nverşunată.
Ei te cunosc. Şi azi brigada lor Numele tău cu dragoste îl poartă. Şi'n numele tău tineri muncitori Neîndurat pe duşman ştiu să-1 ardă!
Stau inimile lumii chezăşii
Şi lupta noastră tot mai ne'nfricată
C'o singură Germanie va fi,
Cum o dorim noi toţi, cum ai visat-o.
Cândva, în Essen se vor fabrica Nu arme, ci tractoare cu şenile, Ce-adânc pământul ţării-1 vor brăzda, Să lumineze faţa bună-a zilei.
Şi ţinerii mecanici ce-or goni
Cu noile tractoare înainte,
La tine, Filip Muller s'or gândi
Şi'n gândul lor ţi-or mulţumi fierbinte.
MIRCEA BONDA
întoarcerea din coreea
Celulă strâmtă, rece, scorojită, Cu nici un ochi de geam deschis spre soare... Ahmet, doar pe sub uşa zăvorită Zăreşte-un snop de raze trecătoare.
Mai ieri i-au coborît de pe vapor . Domni jobenaţi cu zel i-au tămâiat. Pe chei discursuri le-au ţinut de zor, Fanfare din alămuri au sunat.
— „Eroi" sunteţi, crescuţi în „biruinţă"... Reporteri ţăcăneau kodaksuri noi,
Şi-un ofiţer le spuse printre dinţi :
— „Fiţi veseli, că de nu e vai de voi !"
Dar ochii din orbite de şi-ar scoate Să-i svârle'n cel mai negru fund de mare, Ahmet tot n'ar putea să uite toate Incendiile ce-a văzut în zare.
El a văzut americani purtând Şi capete de oameni la centură, Copiii mici ca aşchiile-arzând in câte-o groapă asvârliţi cu ură.
El a văzut din lagăre ieşind
Lungi şiruri, camioanele grăbite,
Ducând flăcăi — mai ieri trăind, zâmbind —
Toţi morţi, ciumaţi, cu feţe putrezite.
Dar el a mai văzut, dârji, neclintiţi, Pe coreeni, ce arma'n mâini o ţin, Şi, niciodată'n lupte biruiţi, Mereu mai mulţi la marea luptă vin.
~ v'ata Românească — c. 3483
MIRCEA BONDA
Iar răsbunarea, ca un vânt, pluteşte Mereu peste pământul coreean. Acolo orice casă te priveşte Cu ochii crânceni, vii, de partizan.
— „Pe ei dreptatea'n luptă îi petrece..." ... Ahmet, acasă, toate povesti. „Nu, nimeni în Coreea să nu plece ! „Duşmanii noştrii's domnii de aici.
Sunt cei ce ţara la mezat vândură Cu temenele-adânci către yankei, Sunt cei ce pâinea zi de zi ne-o fură Şi ne trimit la moarte pentru ei!"
... In Istambul, Ia Brussa sau Ankara Ca şi Ahmet spun adevărul mulţi, Şi sute de flăcăi prin toată ţara Decât să plece, bat cărări în munţi.
Cu ei duc arme „made'n U.S.A."
Dar ştiu spre cine focul lor să poarte.
In telegraf prind ştiri a fulgera,
Pe domni i-apucă tremur greu, de moarte.
Dacă l-au prins pe-Ahmet azi ieniceri Şi ziduri grele-au pus să-I străjuiască, Are poporul umeri şi puteri, Şi ziduri şi boieri să prăvălească.
OAMENII $1 FAPTELE ZILELOR NOASTRE
V VEL1CIC0
comuniştii de pe volga-don *)
INTRÂNDUL VOLGAI
Stelele licăreau deasupra stepei. Noaptea de vară învăluia întunecată, pământul. In depărtare ochii unei vulpi, atinşi de o rază, se aprinseră ca două lumini în stepă şi arseră câtva timp, însemnând parcă cu flacăra lor verzuie graniţa boitei cereşti.
Stepa dintre Volga şi Don e largă. Cei doi drumeţi care o străbăteau — un bătrân înalt şi vânjos cu un băeţel de 7 sau 8 ani — obosiseră ; vitejeşte, băeţelul îşi făcea curaj ştergându-şi cu mâna sudoarea care-i curgea dealungul obrajilor. Bătrânul păşea măsurat, fără să se oprească. Purta o haină uşoară, dintr'o pânză subţire ; îşi ţineann mână pălăria moale de vară. Totuşi, şi pe el îl istovea stepa.
Era cald. Stepa nu se răcorea decât cu încetul de căldura zilei. Zăpuşeala stăruia încă. Norii pluteau în întuneric, acopereau stelele. Se întunecă şi mai mult. Insă de undeva, de departe, veni o adiere de prospeţime şi răcoare. întreaga stepă tresări simţind schimbarea : popândăii începură să ţistuie ascuţit, pârzul ţipă ca O pasăre, iar prin aer trecu un miros de izmă adus de vânt din cine ştie ce râpă. In spatele drumeţilor, spre Sud, scapără în noapte o lumină subţire. Stropi de ploaie mari şi rari începură să cadă, asemenea boabelor de porumbar coapte şi întunecate, lovite de o răbufnire a vântului.
— Ce bine e, bunicule ! spuse băeţelul.
— Bine ! confirmă bunicul.
Băeţelul izbucni în râs şi alergă înainte, ţopăind.
— Asta înseamnă că ne apropiem de canal! exclamă el. Păşind tot atât de măsurat, bătrânul răspunse:
— Când vom ajunge pe creasta Cozarului o să-1 vedem deabinelea.
Din depresiunea pe care-o străbăteau călătorii, drumul începea să urce sim-titor. Abia dacă stropise puţin, ploaia nu se mai pornea. Totuşi stepa se răcorise ; călătorii suiră înălţimea din mers, fără să se mai odihnească. Băeţelul se agăţase din nou de bastonul tovarăşului său de drum, iar acesta, scuturându-şi părul cărunt, ca o coamă de leu, observă :
— Pe creasta Cozarului vom aştepta o maşină care să meargă în aceeaşi direcţie cu noi. Drumul cel mare trece pe acolo.
*) Din Znamia Nr. 3, 1952
ic *
148 V. VELICICO .
"" l-
Urcau mereu. într'un târziu bătrânul spuse : 1 ţ
— lată şi creasta Cozarului. ; Băeţelul ar fi înţeles oricum unde ajunseseră. Se repezi spre vârful movilei >
dincolo de care începea întinderea stepei, strălucind ca în izbucnirea unui incendiu, ^ Băeţelul cu părul ciufulit rămase pironit locului lângă o piatră care sclipea pe marginea drumului larg, bătătorit.
— Canalul Volga-Don, bunicule ! strigă băeţelul, arătând lumina. s
— Chiar el.
Bătrânul se aşeză pe piatră. Lucirea depărtată îi lumina faţa, mâinile, în- 1 treaga făptură puternică şi dârză. De sub sprâncenele stufoase îi scânteiau ochii îndrăzneţi şi încăpăţânaţi.
— Of, bunicuţule !... şopti băeţelul. Ce plin de lumină e Canalul Volga-Don! j Bătrânul nu-1 auzi.
Statură aşa vreme îndelungată. In faţa lor, se desfăşura, minunat de fru- . -moaşă, stepa. Noaptea era aşternută deasupra ei, cerul, deschis larg, fără nici un nor. Sub torentul des al luminilor, pământul strălucea ca şi cum peste el s'ar fi scurs o lavă de foc. Această lavă sclipea, scânteia, tremura, şi părea că ţâşneşte, clipoceşte, asemeni unei ape neobişnuite, revărsată din soare însuşi.
— Ei, Egor, ce-i ? întrebă bătrânul. Frumos ? § —■ Minunat, bunicule, răspunse încetinel Egor.
Bunicul şi nepotul nu observară camionul care se apropia de movila Coza- i rului. Era un camion plin cu pepeni. Şoferul, un om mai în vârstă, opri motorul if şi veni spre ei. Făcură cunoştinţă cât se poate de simplu. Şoferul ducea pepenii la secţia de aprovizionare a raionului de construcţii Crasnoarmeischii ; în acea noapte el mai avea de făcut încă câteva curse. Bătrânul şi băeţelul mergeau spre construcţia Canalului. Şoferul nu găsea nimic curios în întâlnirea cu asemenea drumeţi : mulţi oameni, din toate părţile, mergeau la construcţie; nu odată, şi ziua şi noaptea, şoferul îi lua cu maşina lui. In zilele de sărbătoare, spre construcţie se îndrepta un torent de oameni atât de mare încât toate autobuzele de pe şoseaua Canalului Volga-Don erau pline până la refuz de călători.
— Suntem de-aici, din stepă, lămuri bătrânul. Pe la noi nu circulă autobuze. Totuşi băiatul trebue să vadă Canalul Volga-Don : în toamnă se duce la şcoală, trebue să-şi facă o ideie.
— Prin,urmare, la toamnă băeţaşul începe viaţa de muncă, preciza şoferul. . Iar Canalul Volga-Don o să'-i fie ca un fel de blagoslovenie ?!
— Se poate înţelege şi aşa, acceptă bătrânul. 5
— Bine chibzuit, moşule.
— El, e Egor Platonov, spuse bătrânul arătându-1 pe băeţel. Noi, Platonovii, putem spune că am preluat Canalul Volga-Don din mâna strămoşilor noştri.
— Ascultă, nene, trebue să ajungem la intrândul Volgăi, se amestecă în vorbă Egor.
— înţeleg... E doar sectorul principal ! Şi eu plec într'acolo. —• Şoferul '' mângâie băeţelul pe creştet şi i se adresă bătrânului : — Fiii dumitale sunt la ' Canalul Volga-Don ?
— Şase, răspunse bătrânul. Dar nu-i vorba de-asta. Băeţelul trebuia să vadă. La primăvară vasele vor începe să circule pe Canal, şi construcţia nu va mai putea fi văzută niciodată.
Şoferul îşi cercetă maşina şi porni motorul. JJ Creasta Cozarului rămase pustie. '|
~'f
— 2 — 1
Noapte... Pe o întindere de o sută unu kilometri, dela Volga până la Don, arde în stepă lava focurilor electrice ; apoi, la intrândul Volgăi, se contopeşte cu
COMUNIŞTII DE PE VOLGA-DON
149
luminile Stalingradului. Inundat în lumini,  marele Stalingrad parcă clocoteşte.
Pe malul înalt şi stâncos al Volgăi, acolo unde Canalul Volga-Don s'a ; unit cu fluviul şi e plin cu apă, se găseşte un loc liniştit, singuratec. I s'a dat numele .Platforma lui Stalin". Deasupra acestei coaste abrupte va fi aşezat cel mai măreţ monument al lui I. V. Stalin. Sgomotul construcţiei abea ajunge până aici, dar din locul acesta se zăreşte întreg intrândul Volgăi în Canal. Apele Volgăi şi Canalul, se unesc chiar la poalele coastei stâncoase.
De sus se văd vârfurile negre şi de nepătruns ale copacilor, abia deosebin-du-se în noapte, care se contopesc lângă apă ca şi când deasupra malului aceluia ar fi adormit un nor. Acolo este intrândul. Dar apa a despicat în drumul său massa muntelui şi a păşit deacurmezişul pietrei, împingând cu umerii săi într'o parte şi în alta pământul.
Albia Canalului se cască puternic, adâncă ca un defileu. De pe fundul ei, se zăreşte mişcându-se pe ţărmul stâng al Canalului, un licurici cu cinci lumini. Acest licurici este o maşină uriaşă — un excavator cu mai multe. cupe. Lăsând braţul in jos, el nivelează panta gigantică ; maşina are propria sa cale ferată.
De pe pantă se deosebeşte clar prima ecluză. Vana de piatră e atât de plină de lumini încât ţi se pare că acestea se revarsă peste marginile ei. Vana. ecluzei se înfundă adânc în pământ. Lângă ea o mulţime de maşini vin şi pleacă, se mişcă înlăuntrul ei. Braţele macaralelor se întind deasupra ecluzei, mutându-se dintr'un loc în altul, aplicând metalul pe pereţii de beton-armat şi pe construcţiile principale dela intrarea în ecluză. Oţelul a înlănţuit ecluza, a îmbrăcat-o în zale de fier, ca pe un luptător, înainte de bătălie : ea trebue să reziste presiunii apei şi să supună propriei sale forţe, forţa acestei presiuni.
Intre ecluză şi intrândul Volgăi în Canal, a fost înălţat un baraj care a apărat construcţia ecluzei de apele primăverii ; acum nu mai e nevoie de el, excavatoarele îl smulg lacome, lăsându-se tot mai jos, parcă deschizând o uşă dinspre Volga către ecluză.
De. cealaltă parte a ecluzei, drumul e liber. Canalul e gata, pietruit. Albia largă se îndreaptă spre Don.
Toate acestea forfotesc de mişcare, pretutindeni sunt oameni cu maşinile lor, cu preocupările lor, contopite în opera comună. Intrândul Volgăi în Canal, aminteşte o arenă uriaşă în care marile uzine de bază pentru armături de beton şi lucrări mecanice, care se înalţă deasupra traseului Canalului luminând ca nişte ruguri, ocupă numai un loc neînsemnat. Dacă tragi cu urechea la zgomotul neîncetat de pe această arenă, unde se creiază o nouă natură şi o nouă geografie, ai impresia că acolo se învârteşte un cuţit gigantic, tăind şi strunjind pământul, dân-du-i forme nemaivăzute în care oamenii împletesc noile panglici ale râurilor şi fixează noi limite pădurilor... Pe coasta înaltă şi abruptă a Volgăi, acolo unde se întinde platforma Stalin, unde-i atâta linişte şi singurătate, arde un foc mic. La lumina flăcărilor, inginerul, un om tânăr, notează ceva într'un caiet. Departe de foc strălucesc şi se leagănă în vânt corturile uşoare din material transparent, lângă ele sunt turnurile de foraj. Se aude sgomotul monoton şi liniştit al sondelor electrice care străpung adâncimile pământului. Fete în salopete, aşează în lădiţe săculeţe cu probe de roci extrase din adânc. Cineva cântă încet, pătimaş.
Se simte cum Volga respiră prin apele ei, prin verdeaţa de pe maluri, prin toată întinderea ei fără de capăt. E ca şi cum ar isvorî din luminile pe care le revarsă Stalingradul, şi ar duce cu sine stropi din această cascadă de foc : pe râu circulă vase luminate ; înaintează încet, licărind în noapte, şlepurile ; alunecă vâ-jaind şi purtând înaintea lor raze strălucitoare, cuterele rapide. Cerul se ridică deasupra Volgăi plin de nori albaştri, calzi.
^ Bunicul şi nepotul Platonov stau lângă foc. Platonov bătrânul şade cu-Pnnzandu-şi genunchii, cu coama sa înzăpezită aplecată pe spate; Egor doarme,
150
V. VELICICO
ghemuit lângă bunic şi ascunzându-şi căpşorul undeva într'o parte. Egor a obosit de toate câte le-a văzut, de drumul cu maşina şi de mulţimea de sunete, de clocotul de nedescris pe care 1-a străbătut condus de bunicul său. Băeţelul mormăie ceva prin somn.
Platonov vede cum şlepul automotor se ridică în susul apei, se alipeşte pe mal şi, întorcându-se spre intrândul Volgăi, piere în depărtările Canalului. Intr'a-colo se îndreaptă şi caravana lungă a plutelor care vin din susul apei. Caravana pare fără jşfârşit, coada ei şe pierde în întuneric ; cuterul o conduce dealungul malului. Apropiindu-se de intrândul Volgăi cârmaciul răsuceşte brusc, puternic, cuterul spre intrând, caravana coteşte şi se lasă trasă, asemenea unei omizi unduitoare, tot mai adânc în golf, unde se aud, deosebindu-se de toate celelalte sunete, zgomotul lanţurilor şantierului naval.
O fată aduse lângă foc un săculeţ cu pământ.
— Carota din ultimul orizont, spuse ea inginerului.
Acesta puse la o parte caietul, şi luând săculeţul în mână, începu să examineze curios pământul, lăsându-1 să i se strecoare printre degete; scoase din buzunarul dela piept o lupă şi rămase nemişcat deasupra săculeţului. Platonov îl urmărea cu atenţie. într'un târziu, apucă săculeţul şi, cercetând carota, observă:
— Carota e bună, tovarăşe inginer !
— Da, e bună !  aprobă inginerul şi, întorcându-se   spre fată   continuă : — Prima carotă din orizontul inferior este un eveniment important. Te rog să aduni mâine grupul de partid. Fata îşi notă ceva în agendă, în timp ce Platonov o privea cu interes.
— Organizator de partid ? întrebă el.
— Da, răspunse zâmbind fata.
— Bravo ! o lăudă Platonov. Văd că şi adunarea voastră de mâine va fi interesantă : puneţi în desbatere, problemele luptei de fiecare zi.
Acest om cărunt şi puternic, concluzia lui asupra carotei, atitudinea de încredere în sine şi felul gospodăresc în care vorbea, treziră interesul inginerului. El întrebă :
— Luaţi parte la lucrările construcţiei ?
—• Iau, răspunse Platonov. In anul 18, am mers cu un grup de prospectare dela Don până la Volga. Acest traseu, noi l-am stabilit.
— Aşa! exclamă inginerul.
—• Da, continuă cu simplitate Platonov. încă de pe atunci exista Volga-Donul. Acolo unde este ecluza, arătă el, am organizat primul sector de construcţii. Pe vremea aceea însă nu era organizaţie de partid. N'au fost decât doi comunişti la Volga-Don, comisarul echipei de prospectare şi eu, ajutorul lui. Dar şi pe noi mai că ne-au trimis albii pe lumea cealaltă... Totuşi, trasarea am făcut-o corect.
— Foarte corect! confirmă inginerul.
•— Ea a pornit dela Lenin şi Stalin, observă Platonov şi ochii lui se aprinseră veseli şi calzi. Iar dacă linia porneşte dela Lenin şi Stalin, mai justă decât ea, alta nu poate fi.
Deodată fata spuse, atingând mâna noduroasă a lui Platonov :
— Bunicule, eu vă cunosc !
— De unde ? o întrebă neîncrezător Platonov.
— Dumneavoastră sunteţi din colhozul „Volga-Don", iar eu din „Voroşi-îov" ; sunt fiica lui Semion Petrovici Zavalişin. Aţi ţinut anul trecut la noi în colhoz, « un referat despre Canal. Şi eu, fiind în vacanţă dela şcoala tehnică, am avut prilejul să-1 ascult.
— Fiica lui Semion ? se miră Platonov. Niciodată nu te-aşi fi recunoscuţi Tehnician ?
Roşindu-se toată, fata dădu din cap afirmativ.
COMUNIŞTII DE PE VOLGA-DON
151
— Eu am notat întreg referatul dumneavoastră, l-am citit la şcoala tehnică.
— Bravo, bravo ! o lăudă Platonov, admirând-o.
Intre timp, în jurul focului se strânseseră sondorii. Un băeţandru înalt şi plin de pistrui se învârtea pe lângă bătrânul Platonov, cu un scaun pliant, şi nu se hotăra deloc să i-1 ofere.
Platonov istorisea bine, cu patimă, şi se putea observa lesne că era peste măsură de îndrăgostit de cele ce. spunea. Prospectorii cunoşteau multe despre Canalul Volga-Don, dar ceeace le povestea oaspetele lor neaşteptat era atât de viu şi i se părea fiecăruia atât de aproape, ca şi când acesta ar fi vorbit despre propria lor viaţă.
Măreţ este drumul pe apă dela Volga spre Don ! Cupa luminoasă de neimitat a Ţimlei, plină parcă de apă vie ; stepele nemărginite care se vor îmbrăca în haine noi, ţesute din frunze şi flori de mâna omului sovietic ; toate acestea deşteaptă prin ele înşile în inimile oamenilor un răsunet de fericire. Oaspetele, un om simplu, vorbea însă despre Canalul Volga-Don într'un chip deosebit, de parcă le-ar fi arătat prospectorilor imensitatea lumii şi le-ar fi deschis drumuri prin ea.
— Dela Ţariţîn s'au întors delegaţii muncitorilor care fuseseră la Lenin — povestea Platonov, şi, în curând, ne-am dus în stepă să căutăm drumul Canalului. La început am mers bine, până atunci, mai mult de zece ani, fusesem cioban şi cunoşteam stepa în lung şi în lat... Ne-am dus pe traseul ţarului Petru. Am coborît, căutam un loc mai bun. înaintam dela Calaci în direcţia chiar a locului pe care ne aflăm acum. Un traseu cum nu se poate mai potrivit ! Dar în spatele nostru se încinsese totul... Răscoală... Cadeţii şi atamanii îşi fac de cap, se îndreaptă spre Volga, spre Ţariţîn. Abia trecem de Crivomuzghinscaia — de mijlocul traseului adică — când Crivomuzghinscaia cade, iar o parte dintr'ai noştri sunt luaţi prizonieri. Şi înainte avusesem ciocniri cu bandele, dar acum am fost nevoiţi să pornim noi lupta, pentru a ne scăpa tovarăşii. S'a format un front. Şi ne-am dus ! I-am salvat dar eu am căzut în mâinile atamanilor. La apusul soarelui stau, aşteptând să fiu împuşcat, şi mă gândesc : ,,Ei, Platonov, eşti un comunist convins. Oare vei pieri fără să vezi Canalul ? încă bunicul ţi-a vorbit de el ; în visurile copilăriei ţi s'a năzărit acest Canal.Oare să nu-ţi fie sortit să-1 vezi aevea ?" Şi chiar în clipa aceea atamanul comandă : „Foc!"
Platonov tăcu. Prospectorii şedeau în jurul focului, fără să se mişte. Părea că totul se liniştise. Nu se auzea decât huruitul măsurat al maşinilor de forat şi zgomotul pe care-1 făceau fetele, turnând pământ în săculeţe. Deasupra Volgăi se ridicase luna ; norii o învăluiau, dar ea le străbătea albastrul adânc, plutind spre luminişurile curate ale cerului.
Platonov fuma din pipa sa scurtă. El continuă istorisirea, simplu şi fără înflorituri.
Se trezise în pământ într'o groapă în care fusese înmormântat după execuţie. Deasupra lui ţărâna era, povestea el, uscată şi nu prea rece. Această împrejurare îl ajutase să înţeleagă repede că e îngropat destul de puţin adânc şi de prost.
Povestind, Platonov începu să râdă :
— Ei bine, cred că a doua oară nu mă mai prindeţi!
Ieşi din mormânt şi se uită în jur : nu era nimeni. Coborîse noaptea... Abia spre toamnă, Platonov, ciuruit de gloanţe, se însănătoşi şi ajunse la grupul de prospectare, care se stabilise la Sarepta. Pe toată linia frontului de Sud-Est se dădeau lupte. I. V. Stalin era la Ţariţîn. Comisarul grupului de prospectare îi arătă lui Platonov raportul asupra traseului Canalului. Părea că pe raport sclipeau cuvintele lui I. V. Stalin ;
152
V. VELICICO
„Vom săpa Canalul, după ce-i vom îneca pe cădeţi în Volga şi Don." Cele povestite de Platonov şi cele ce se întâmplau în jur ce contopeau atât de desăvârşit, încât era greu să desparţi evenimentele, fie chiar şi în timp.
— Am impresia, spuse băeţandrul înalt cu pistrui, că toate acestea le-am văzut eu însumi, că mă aflam în locurile acelea...
— Deci, tovarăşul Stalin a fost aici ? întrebă un sondor mai în vârstă punând mâna pe pământ.
— Da, răspunse Platonov. El a examinat lucrările de pe primul sector, a stat pe această coastă...
Sondorul mişcă din umeri, răsuflă cu zgomot. Inginerul se întoarse spre intrândul Volgăi, iar după el se întoarseră toţi ceilalţi. Şi acest intrând în calea pe apă Volga-Don, coborî parcă din proecte şi planuri, şi se înfăţişă oamenilor aevea aşa cum va fi. Sclipeau granitul şlefuit şi marmora scării care va sui dela Volga spre aleile verzi şi florile vii; deasupra intrândului se înălţa arcul de triumf, şi liniile lui dăltuite se arătau oamenilor, Volgăi întinerite, veşnice, se arătau lumii întregi, ca o scriere a vieţii noi. Iar sus, deasupra coastei înalte şi abrupte, acolo unde acum ardea un foc mic, se ridica monumentul măreţ al omului care stătuse odinioară aici, şi în mijlocul tumultului şi al bubuiturilor apărării eroice, se gândise la Canal, la noua cale pe apă, la noua înfăţişare a ţării. Trăsăturile scumpe ale omului, pe veci întipărite în bronzul nobil, vor duce generaţiilor viitoare, şi spiritul epocii lui, şi chipul oamenilor sovietici, şi lumea lor.
Străluceau luminile Stalingradului, luminile niciodată stinse. Scânteierile lor, iradiind prin spaţiu, ajungeau vii şi calde la platforma Stalin. Iar oamenii care şedeau în jurul focului, înflăcăraţi de povestirile acestui cărunt şi vechi comunist, vedeau aevea cum strălucirea Stalingradului se va răsfrânge asupra măreţului monument creat de un artist inspirat, şi va lumina fiecare din trăsăturile lui.
— Doamne, spuse bătrânul sondor, te laşi prins de muncă şi ţi se pare-câ nu faci nimic deosebit. Sfredeleşti pământul, îţi păzeşti maşina, ai grijă de plan... şi totuşi, când te gândeşti: ce lucruri măreţe facem noi ! Doar suntem cu toţii comunişti I Zău, comunişti am devenit demult, numai că nu ne-am înscris cu toţii!
Platonov râse:
— Pentru unii, chestiunea principală nu-i să fie înscrişi. Iată de pildă, el, Egor, — arătă spre nepotul său. — El o să aibă de construit nu un singur Vdlga-Don. Şi o să construiască. El va fi partinic chiar dela pornirea lui în viaţă.
— Mai povestiţi-ne, bunicule, despre dumneavoastră ! îl rugă Zavalişina, fata care era organizator de partid. Nu vă vom uita niciodată !
— Ei, da ! ce mare lucru-i ăsta ? răspunse Platonov evaziv. Străbunul nostru, Marei Platonov, a lucrat la Canalul lui Petru ! Canalul lui Petru era cu totul altceva : un vis gol, un fum, o nălucire...
Platonov dădu din mână a nimicnicie. Totuşi, accept^ să povestească şi despre Marei.
4 _
Iată Volga, marea arteră care porneşte chiar din inima ţării... Dar apele ei se varsă în Marea Caspică, mare închisă, întemniţată, care nu are ieşire. Bazinul Mării Caspice formează cea mai întinsă regiune din lume, aşa numită fără scurgere, adică lipsită de legătură cu sistemul oceanic mondial.
Iată Donul... El este legat de Marea Neagră care are ieşire spre sistemul oceanic mondial. Dar undele Donului sunt complect izolate de Volga.
Cumpăna dintre apele Volgăi şi ale Donului se desfăşoară în locul cel mai îngust pe o distanţă de 101 kilometri, iar înălţimea ei este de 88 de metri în raport cu nivelul Volgăi, şi de 44 de metri în raport cu acela al Donului. Această stavilă
COMUNIŞTII DE PE VOLQA-DON
153
înlănţuit căile fluviale interne ale Rusiei şi a îngreunat legăturile ţării cu celelalte popoare. Savanţii numeau deficienţa de amenajare a Volgăi şi Donului „o greşală » naturii"-
Platonov expunea toate acestea la fel de simplu şi de firesc, cum vorbise despre execuţia sa.
_- Dealungul Volgăi, spunea el, e lume multă, iar pe cursul inferior al Donului e grâu din abundenţă. Cum să le adunăm laolaltă ? Transportul pe uscat, dela Don spre Volga, scumpeşte mărfurile. îmi închipui că deaceea le-a venit în minte să sape un canal. Numai poporul truditor nu s'a gândit la profituri, ci la muncă; vroia ca munca lui să nu se irosească, să aducă cât mai multe foloase. Iar pentru aceasta avea nevoe de drumuri. Aşa cred.
— Aşa şi este, confirmă inginerul.
Deşi tânăr, era un om citit şi imediat simţise că oaspetele său ştie despre Canal multe, pe care nu oriunde le poţi auzi.
— Cum să nu le ştiu ? se minună Platonov când inginerul făcu o observaţie asupra orizontului larg al cunoştinţelor sale. Atunci când comisarul grupului nos-stru de prospectare a fost în vagon la tovarăşul Stalin, tovarăşul Stalin i-a cerut cu străşnicie ca toţi să citească cât mai mult, să studieze problema în adâncime., Am plecat la Rostov după cărţi, dela Moscova ne-au trimis materialele mai rare din Academia Rusă. Am studiat proectul ţarului, iar acolo, între Volga şi Don, am pipăit pe toate feţele vechiul traseu. Ce mai istorie a fost şi asta !
In anul 1694, Petru I îl trimise pe prinţul Curakin să cerceteze locurile dintre Volga şi cursul superior al râului Uovli — un afluent al Donului. După aceste cercetări, inginerii ruşi alcătuiră proectul unui canal de legătură, iar în anul 1697 începură să sape canalul între cursurile superioare ale râurilor Ilovli şi Camâşinca — un afluent al Volgăi. Aici fu adus, împreună cu iobagi şi soldaţi, Marei, iobagul prinţului Curakin.
Trecură primii doi ani ai construcţiei. Treizeci de mii de oameni trăiau în vizuini, în stepa sălbatecă. In fiecare zi, odată cu zorile, ei ieşeau de sub pământ ca nişte vedenii, şi începeau să sape. Mulţimile înaintau pe malurile râurilor Ilovli şi Camâşinca, se înfundau în pământurile sărate acolo unde se săpa terenul pentru ecluză, stăteau în apă până la brâu. Inginerul militar care conducea lucrările, englezul Brennel era un om ignorant şi neîndurător. El omora oamenii, snopindu-i In bătăi, şi îi chinuia, înfometându-i. Din zece muncitori, mureau opt. Dar din adâncurile Rusiei oamenii veneau mereu ; nu se aflau drumuri care să ducă pe locurile construcţiei, totuşi, mereu alte şi alte gloate de iobagi găseau fără greş calea, luându-se după crucile mormintelor care însemnau stepa într'o dâră neîntreruptă dela Volga până la cursul superior al râului Ilovli. Cruci asemănătoare uneau cursul superior al râului Ilovli de cel al râului Camâşinca.
Dar forţele proaspete care veneau din adâncurile Rusiei nu ajungeau. Numărul muncitorilor dela Canal se împuţina neîncetat: din treizeci de mii rămăseseră cincisprezece, iar apoi zece, şi apoi opt.
La sfârşitul verii anului 1697, Brennel aşeză la gura râului Camâşinca prima ecluză. Tradiţia familiei Platonov spune că la această ecluză ar fi lucrat Şţ Marei, că el ar fi văzut cum apa luă ecluza construită fără pricepere de Brennel Şi o aruncă cu zgomot în Volga. Temându-se să nu fie tras la răspundere pentru catastrofă, Brennel fugi de pe şantier şi din Rusia, luând cu sine sacii de aur pe care-i adunase din specularea pâinii celor ce săpau canalul.
Sosi un alt englez, John Perry. El lăsă în paragină traseul lui Brennel şi porni altul nou, mai jos, la o verstă de cel vechi. Traseul părăsit era contaminat o- boli îngrozitoare şi semănat cu cadavre în putrefacţie. Acolo nu se mai putea ucra. Şi iarăşi începură săpăturile. Mai trecură trei ani. Noul traseu şerpuia uri de cei vechi. Albia canalului se adâncea mereu. Apărură primele ecluze. Şi,
154
V. VELICICO
pe malurile canalului, crucile erau tot mai dese. Moartea îi secera pe oameni, <]at Marei era încă în viaţă. El a stat la construcţie până în ultima zi a lucrărilor.
In 1701, Perry ajuns în aceşti trei ani un om extrem de bogat, plecă de pe >canal. La canal rămase prietenul său, Luke, şi el englez. Şi iar trecu câtăva vrem» Construcţia, care înghiţise mai mulţi oameni decât un război, fu întreruptă pentru totdeauna.
Ieşise la iveală ignoranţa, lipsa de cunoştinţe a „specialiştilor" englezi, an. •gajaţi să conducă lucrările. Reprezentantul Academiei Ruse, adjunctul G. In0. hodţev, cercetă construcţia timp de trei ani. Raportă şi el academicianului p^. movschi, despre josnicia strigătoare la cer a inginerilor englezi. „Eu nu afirm, scria G. Inohodţev, că acest canal e cu neputinţă de realizat... Brennel şi după el, Perry au grăbit executarea lucrărilor şi au adus astfel mari pagube. Ba cel din urmj •este atât de modest, încât nu spune niciun cuvânt despre diferenţa de nivel dintre Ilovli şi Volga. De aici putem trage concluzia că Perry a început construirea cana. lului fără să facă nici măcar măsurătorile geometrice ale râurilor Volga şi Ilovli pentru a stabili diferenţa de nivel dintre ele."
Toate acestea — lăcomia, ignoranţa, josnicia „specialiştilor" englezi -le-au plătit oamenii ruşi cu preţul vieţii lor. Ei au murit la canal ; dar visul poporului a trăit mai departe.
Tradiţia familiei Platonov, transmisă din generaţie în generaţie, povesteşte că atunci când construcţia canalului încetă cu totul, Marei fugi la Don, la atamanul Bulavin. Iar câţiva ani mai târziu, în 1708, Marei aduse cazacii la canal. Cazacii -cuceriră fortăreaţa dela intrândul Volgăi şi o stăpâniră vreme îndelungată, ţinând ■canalul în mâinile lor. Dar din Astrahan pornise asupra lor o oaste împărătească... De atunci, nimeni din neamul Platonovilor nu mai ştiu de soarta lui Marei.
— Da, aidoma unei năluciri s'a prăbuşit canalul lui Petru, spunea Platonov. Năzuinţele poporului nu sunt pe măsura ţarilor, oricare ar fi ei. Dece? Pentrucă în drumul ţarilor se ridica stavila orânduirii vechi, întreaga lume veche. Ori aici, lucrurile stau aşa : sau poporul îşi pierde puterea şi năzuinţele lui, şi atunci piere, sau poporul triumfă şi atunci se duce dracului toată lumea veche, Intr'adevăr, poporul rus n'a slăbit; el şi-a purtat năzuinţa sa dealungul celor patru secole de suferinţă : s'au alcătuit în acest timp peste treizeci de proiecte, asta nu-i glumă, dar lucrările n'au înaintat în patru secole nici măcar un pas ! Insă forja ..poporului rus, s'a dovedit a fi uriaşă. Vechea lume n'a rezistat presiunii ei şi s'a prăbuşit. Iată că năzuinţele poporului s'au deşteptat, au căpătat aripi... a venit -orânduirea socialistă, orânduirea care înfăptueşte lucruri mari, nemaivăzute, de basm, pentrucă este o orânduire a poporului, la cârma ei stă partidul comunist. Iar Canalul Volga-Don e acum viu, aevea !
Platonov zâmbi şi se uită la cei din jur: nu povestise oare degeaba ?
Oamenii, unii gravi, alţii tulburaţi, se uitau la el cu încredere, aşteptând. Băeţandrul cu pistrui îşi repezise trupul înainte şi se vedea cum i se mişcă pieptul puternic din pricina răsuflării adânci; bătrânul sondor şedea nemişcat, fără să-şi -deslipească mâna de pământ; fata — organizator de partid, nota într'o agenda, iar inginerul, temându-se ca ei să nu-i scape ceva, i se uita peste umăr.
, -— Cred, continuă liniştit Platonov, că Marei a vrut să reia cu cazacii Im •construcţia, şi s'o termine; canalul să ajungă astfel în mâinile poporului şi acesta să plutească pe apele sale. Dela Don până la Volga, Stepan Razin a trebuit să-şi târască vasele sale pe uscat, cu odgoanele. Emilian Pugaciov a înaintat şi el spre Urali în acelaş chip. Ei aveau nevoie de o cale pe apă. Găseşti oare în cărţile vecW ceva despre lucrul acesta ? Numai inima îl bănue, mintea însă vrea să ştie, nu se împacă ea cu asemenea înegurare a trecutului...
COMUNIŞTII DE PE VOLGA-DON
155
Era spre dimineaţă. In curând trebuiau să se aprindă zorile şi să vină o •nouă zi- Construcţia însă nu ştia să deosebească ziua de noapte. Ea trăia neîncetat, răsăritul nu însemna pentru ea decât continuarea firească a măreţei opere care se •clădea.
Povestirea se sfârşise, dar sondorii rămâneau lângă foc. Niciunul din ei nu voia să plece, şi Platonov văzu că povestirea sa zguduise puternic inimile acestor oameni; văzu şi se bucură. El avea o mare încredere în viaţă şi nu putea să admită -gândul că inima omului muncitor nu răspunde la evocarea trecutului poporului său, trecut în care se desfăşurase soarta tragică a lui Marei, constructorul drumului pe apă dela Volga spre Don.
Emoţia oamenilor era firească şi uşor de înţeles. După ziua istorică de 14 Mai 1918, când V. I. Lenin a pus problema Canalului Volga-Don în şedinţa Consiliului Comisarilor Poporului, marea problemă a poporului a devenit o parte integrantă din viaţa sovietică. La 22 Septembrie 1918, I. V. Stalin a scris despre ■Canalul Volga-Don cuvintele profetice : „Canalul, îl vom săpa..." De atunci, în lumea noastră sovietică, ideia Canalului Volga-Don, a fost socotită o cauză vie, reală. Pentru desăvârşirea ei, guvernul sovietic, partidul, însuşi I. V. Stalin, au lucrat neîncetat şi au făcut apel la cele mai de frunte forţe ale ştiinţei din Ţara .Socialismului.
Dela instaurare puterii sovietice, nici-o singură zi nu a stat pe loc, problema Canalului Volga-Don. Aceasta nu mai era vechea problemă „târîtă cu odgoanele", din vremea lui Petru I ! Orânduirea sovietică a schimbat-o calitativ, i-a dat alte proporţii, a transformat-o în chiar esenţa ei. Fiecare an de viaţă sovietică ti dădea trăsături noi, noi ramificări, iar ea s'a format şi a crescut neîncetat, pre-făcându-se într'o problemă a comunismului, multilaterală, atot-cuprinzătoare, grandioasă. Canalul Volga-Don a devenit un complex de transport, energetic, industrial, agricol, urbanistic ; el schimbă faţa pământului, deoarece înseamnă îmbunătăţirea vechilor căi pe apă şi realizarea altora noi, transformarea geografiei, crearea unei noi naturi.
Canalul Volga-Don nu a apărut cât ai bate din palme. După canalul cu -numele lui I. V. Stalin, care uneşte Marea Baltică cu Marea Albă, şi după canalul Moscova, drumul fluvial Volga-Don intră în viaţa ţării ca o încununare a unei -etape întregi de muncă gigantică la crearea noii geografii a patriei noastre : acest -canal va comunica cu cinci mări, Caspica, de Azov, Neagră, Baltica, şi Albă — deacum înainte le va lega pe toate între ele.
Construcţia Canalului Volga-Don, a fost începută înainte de Marele Război pentru Apărarea Patriei, dar războiul a întrerupt lucrările. După victorie, ţara socialistă a desfăşurat pe o scară grandioasă construcţia canalului.
Canalul Volga-Don, este tinereţea pământului sovietic. Inoit prin electricitate şi apă, trezit feeric la viaţă, el va da roade nemaivăzute încă de omenire.
★
La răsăritul soarelui Platonovii plecară. Viaţa pe platforma Stalin se scurgea înainte, dar sondorii se despărţiră cu regret de oaspetele lor.
— Măcar pentru o zi mai rămâneţi la noi, îl rugă Zavalişina pe Platonov m numele tuturor. Aţi participa la şedinţa noastră de partid... u . — Nu pot să întârzii, se justifică Platonov. Trebue să-mi văd feciorii şi sa-i arăt lui Egor pe „Marele păşitor"... Din locurile pe unde se plimbă uriaşul ne va veni apa. Dacă aţi şti decând o visăm ! Chiar din prima zi, colhozul nostru s'a numit „Volga-Don".
Bunicul şi nepotul porniră la drum.
156
V. VELICICO
OAMENI LA TABLOUL DE COMANDA
— I _
Când sosi Hotărîrea guvernului referitoare la reducerea termenului de m struire a Canalului Volga-Do.i, în şedinţa activului de partid al Canalului se sduS următoarele cuvinte : v ^
— Patria ne dă tot ce avem nevoie; un singur lucru nu ne poate da »„ timp. 1        a ea:
A doua zi, aceste cuvinte răsunară pe întinsul întregii construcţii Ele fi.,-rostite pretutindeni, pretutindeni oamenii începură să trăiască prin ele Şi se 2 ca acţionează asupra oamenilor atât de puternic, cum numai cuvântul partidul poate acţiona. 1111
Problema care se punea era limpede : va reuşi oare voinţa colectivă a miilor de constructori să supună vremea ? Meritul comuniştilor de pe Canalul Volga-D™ este tocmai acela de a-i fi învăţat pe constructori arta supunerii vremii. Comunist au educat în constructori priceperea de a cârmui timpul ca pe o forţă însufleţi Aceasta nu mai era o simplă problemă de tehnică, ci acea trăsătură vie care In sebeşte o construcţie a comunismului de orice altă construcţie
Nu degeaba a spus cineva despre Canalul Volga-Don şi despre oamenii Iui-~ De pe aceasta construcţie oamenii trebue să se întoarcă tot atât de caliji, ca şi navigatorii din zările pe care ei le-au atins primii.
Atunci când omul merge din sector în sector j» fundul uscat al Canalului Volga-Don, el îşi aminteşte fără voe de atelierele unei nesfârşite uzini • atât de multe maşini şi mecanisme sunt aici, atât de felurite şi de noi sunt ele In această uzina oamenii construesc o nouă cale pe apă.
Aproape de malul Volgăi, acolo unde canalul s'a unit cu fluviul şi - plin cu apa, a lucrat o instalaţie de drage hidraulice flotante; debleul gigantic al intrândului Volga,, este opera ei. Pe uscat, alte maşini prelungesc frontul de lucru al dragelor hidraulice. In locurile acestea începe celebra „Scară a Volgăi" - un şir de ecluze care sue ca nişte trepte cumpăna apelor. Platformele acestor construcţii înzestrate cu tot felul de mecanisme, seamănă cu uzinele navale de prim ran* Pe malul Volgai, ecluzele sunt dese. Aproape că stau una lângă alta
Şi abia după ecluza a treia se deschide liber drumul de apă al Canalului care merge până departe spre Don. Pe această porţiune, Canalul a şi fost pavat el e aproape gata. Totuşi, şi aici continuă să lucreze maşinile. Ele se caţără pe coamele înalte ale haldelor, împrăştiind şi nivelând aceste îngrămădiri 'de pământ.
Dar rata, Canalul descrie o curbă lină, S2 iveşte o nouă privelişte Unele maşini scot rămăşiţele de pământ de pe fundul albiei, autocamioanele forfotesc intrun neîncetat dute-vino. Alte mecanisme muşcă pământul şi-1 târăsc departe de drumul Canalului; al treilea fel de maşini bătătoresc digul, plimbându-se greoaie şi Iovindu-1 cu pumnii lor de otel. Ceva mai departe, maşinile nivelează taluzul Canalului, taindu-i profilul întocmai după indicaţiile proiectelor
Apoi vine o nouă ecluză. Şi wrăş traseul Canalului, atras spre stepă ca înspre adâncurile unui vârtej.
_ Până la Don, locurile se înfăţişează mereu aceleaşi : maşini, maşini maşini... Intro necontenită mişcare fiecare din acestea înaintează în alt chip - unele se smucesc greoaie pe şenile, altele alunecă dealungul căilor ferata sau păşesc clă-tinandu-se, grave. Dar toate au aceeaşi putere neobişnuită în tehnica construcţiilor, şi laolaltă, înlocuiesc munca manuală a câtorva milioane de oameni
Priveliştea construcţiei este neobişnuită. Chiar din primele zile ale construirii Canalului Volga-Don, atunci când nu se iviseră decât semnele palide a ceeace
COMUNIŞTII DE PE VOLGA-DON
157
avea să fie, se văzu clar caracterul nemaiîntâlnit al acestei construcţii : aşezări meneşti bine amenajate, cu teatre şi străzi asfaltate, apărură pe traseul abia indicat al Canalului, se ridicară numeroase uzine şi întreprinderi, se construiră -j ferate de acces, şosele şi linii de înaltă tensiune. Măreţul plan Stalinist se des-văluia constructorilor, treptat, asemenea unei lumi necunoscute.
Neîncetat pulsa din adâncurile ţării izvorul dătător de viaţă, revărsându-se ajci tumultuos şi nesecat. Fiecare constructor al canalului simţea acest lucru. Construcţia canalului primea zi de zi câte două mii de vagoane cu diferite încărcături — materiale şi utilaje. Pe numeroasele şantiere se montau neîncetat noi maşini de construcţie. Combinatul-Şcoală al Canalului dădea mii şi mii de muncitori cu calificări noi, care se aşezau în faţa tablourilor de comandă ale celor mai complicate mecanisme. In ceasurile acelea, un inginer eminent a spus :
— Cu construcţia Canalului Volga-Don începe o pagină nouă în istoria tehnicii mondiale. Până la el, nimic din tot ceeace a fost nu a depăşit tinereţea tehnicii.
Ideia de a reduce termenul de construire a Canalului Volga-Don a crescut din avântul furtunos al forţei materiale a ţării noastre. Dar, în acelaş timp, ea a fost rodul înălţării morale a omului sovietic. Ea a triumfat, ca un exemplu luminos al legilor vieţii sovietice, ca un rezultat al concepţiei comuniste despre viaţă şi natură. Oamenii canalului Volga-Don, muncitorii lui „de rând", nu mai seamănă cu cei care au clădit, înainte de intrarea în istorie a marilor construcţii ale comunismului. Ei sunt oameni culţi, învăţaţi, cu o mult mai ascuţită percepere a lumii. Munca de astăzi a constructorului e pătrunsă de fantezia creaţiilor tehnice. Constructorul de pe şantierele comunismului e omul care stăpâneşte tehnica ; locul său de muncă •e tabloul de comandă al maşinii. Acest fel de a munci nu are precedent în istorie.
Iată unul din pichetele Canalului. Printre alte mecanisme lucrează aici excavatorul cu multe cupe „EM-301". In cabina luminoasă, lângă tabloul de comandă, un tânăr şade pe un scaun confortabil. Construcţia sincronizată a excavatorului, format din câteva maşini, reprezintă un adevărat complex tehnic, dar dirijarea acestuia este simplă şi uşoară : din când în când maşinistul Iacob Durnev întoarce puţin pârghiile în miniatură de pe tabloul de comandă, şi docil, complicatul mecanism execută mişcările ce i se. cer. Iată, mecanismul umblă pe calea lui ferată. Braţul de cupe în lanţ neîntrerupt, coboară exact la adâncimea pe care trebue s'o aibe, după desen, panta canalului. Cupele aleargă una după alta, apucă pământul, îl ridică, şi apoi îl trec pe aripa transportorului; iar transportorul goneşte cu el departe, cât mai departe de Canal. In urma mecanismului rămâne o pantă netedă şi frumoasă.
Motoarele ascuse în maşină, nevăzute, dar supuse lui Iacob, sunt cele care fac munca atât de simplă. Iacob apasă pe un buton şi braţul coboară, apasă pe alt outon şi întreaga maşină merge îndărăt. Iar cupele îşi fac munca lor. Pământul se îngrămădeşte undeva, departe de canal. Tabloul de comandă n'are decât şase butoane şi manete. Ele ajung însă pentru a sili maşina să facă toate mişcările necesare. Aceasta e foarte ascultătoare, huruie liniştit, cântă încetişor, de abia o auzi. E atât de „grijulie", încât strânge după sine cablul electric, înfăşurându-1 pe un tambur, iar când înaintează, desfăşoară cablul cu zgârcenie, atât cât trebuie.
Colhoznicul Iacob a învăţat la şcoala de şapte ani şi a urmat nişte cursuri pe Canalul Volga-Don.
— Celui care iubeşte electricitatea şi mecanica, spune el, această maşină îi e cum nu se poate mai pe plac.
Mâinile lui Iacob stau liniştite pe tabloul de comandă ; dar faţa lui tinerească, cu ochi curioşi şi pătrunzători, s'a însufleţit.
Maşina lui nu pare mare ca volum. Ea este ajurată, elegantă ; poate chiar 1 socotită o creaţie fragilă. Dar câtă putere în ea ! „EM-301" înlocuieşte până la
158
V. VELICICO
1000 de săpători. Dar săpătorii nu sunt în stare să îndeplinească o muncă atât4. precisă ca aceea pe care o îndeplineşte Iacob Durnev cu maşina lui ascultătoar Respectând cu exactitate proiectul, Iacob trece întocmai pe pământ liniile rle. scheme. Astfel el execută o operaţie complexă, de specializare inginerească.
In faţa lui „EM-301" lucrează excavatorul lui P. T. Drokin, transportând $ cupele pământul, în autocamioanele basculante. Alături, pe marginea Canalului maşină grea pentru afânat, scormoneşte cu putere malul ; în urma ei înaintea^ un buldozer ; tot aici, muşcând cu lăcomie ţărâna, se târâie cu zgomot screper;j imenşi. Aerul e plin de duduitul motoarelor şi de huruitul şenilelor. Stepa arde ţ zăduf, dar,la ferestrele maşinilor se văd feţe liniştite; pe ele nici-o urmă de încor. dare. Fără să se oprească o singură clipă, P. T. Drokin lucrează un ceas, două trei...
— Un muncitor de prim rang, spune cu respect despre Drokin, şeful de echipă. Se cunoaşte că cei de-aici au şcoala noastră !
Ei s'au urcat pe „maşinile deştepte", ca muncitori calificaţi ; unii vin de prin. oraşe, alţii dela ţară, dar acum e greu, ba uneori deadreptul cu neputinţă, să < sebeşti orăşanu! de locuitorul cătunului colhoznic. Aici, pe această construcţie a comunismului, muncitorii sovietici trec printr'o şcoală nouă a vieţii, din toate punctele de vedere superioară.
- 2 ----- 'ţ
1
Brigada muncitorilor auxiliari a fost trimisă pe înserat. Oamenii trebuiau sa se prezinte pentru repartizare şefului lucrătorilor de pe ecluza nr. 2, Ivan Ilici Şmacov, abia a doua zi dimineaţă. Chiar în acea seară însă, inginerul-şef al ecluzei telefona direcţiei raionului de construcţii, şi începu să strige indignat în receptor: el avea nevoie de betonişti, muncitorii auxiliari îi erau necesari abia în al doilea sau în al treilea rând, cu trimiterea lor ar fi putut să se grăbească mai puţin. t
Ivan Ilici nu se amestecă în vorba inginerului-şef, nou venit la construcţie;,! socotea însă că acesta face gălăgie de pomană, din necunoaşterea acelor problemei ale construcţiei pe care ţi le însuşeşti numai cu timpul. j
— Dar dumneata dece taci ? i se adresă inginerul-şef. Doar chestiunea acea- f sta te priveşte şi pe dumneata ! ij
Om liniştit, şi care nu se deosebea prin nimic de ceilalţi, stând mai totdeauna oarecum în umbră, Ivan Ilici nu găsi răspunsul cuvenit inginerului; după un răstimp de tăcere spuse :
— Mulţumesc pentru oameni.
Numai din politeţe ascultă el mai departe cuvintele inginerului. Era preocupat de altceva : ce fel de oameni îi veniseră, de unde ?... La ora 8 seara, de îndată ce se termină schimbul, Şmacov se îndreptă spre locuinţa în care se instalase noua brigadă. Muncitorilor li se repartizase o căsuţă luată în primire dela constructori abia cu o zi în urmă. Când şeful lucrătorilor apăru acolo, oamenii, proaspăt îmbăiaţi, dormeau obosiţi de căldura din timpul zilei. Şmacov nu vru să-i trezească. Tocmai se pregătea să plece când auzi de pe verandă foşnetul unor hârtii, fâşăit de paşi înceţi, şi nişte zgomote cristaline, pesemne făcute cu un pahar şi-o linguriţă. Şmacov deschise uşa. Pe verandă se afla unul din locatarii căsuţei. Tot acolo fusese aşezat patul său de care nu se atinsese. Era un tadjic. Privindu-1 neprietenos pe Şmacov, îi întoarse spatele în tăcere şi începu să-şi amestece ceaiul cu furie. Fiertura era atât de tare încât Şmacov se minună cum de poate s'o bea cineva. Dar tadjicul se apropie de ceainicul de pe reşou şi-şi mai puse încă două linguriţe de frunze în pahar.
— Mulţumesc! spuse tăios tadjicul, nu se ştie pentru ce. Mulţumesc! Au venit din Tadjichistan... Cu privirile fulgerânde, îşi continuă monologul întretăiat:
COMUNIŞTII DE PE VOLGA-DON
159
' in colhozul ..Tadjikistan Surh" am fost întotdeauna pe locul întâi. Reţeaua mea de irigare e cea mai bună din raion. Mulţumesc ! Ivan Ilici nu pricepea nimic.
— Uitaţi-vă !
Tadjicul îl luă de mână şi-1 duse lângă masa pe care se găsea un ziar desfăcut, destul de şters şi de vechi. Ivan Ilici examina ziarul fără grabă. Acesta era din vremea construirii Canalului Fergana şi reprezenta portretul mare, destul, de asemănător, al tadjicului. Comparându-i cu originalul, Ivan Ilici observă.:
— Foarte bine făcut.
Sub fotografie era scris : „Matoişo al nostru".
— O inscripţie plăcută, încheie Ivan Ilici.
— Da ! spuse Matoişo.
El se duse în hol, trânti uşiţele dulapului şi în curând se întoarse, purtând in mână o diplomă aurită, strălucitoare. Ivan Ilici o examina şi pe aceasta. Apoî îl lăudă din nou pe posesorul ei.
— E puţin ?! exclamă Matoişo. Iată, poftim !
Desfăcu pumnul în care sclipi ordinul Drapelului Roşu al Muncii. Ivan Ilici' se ridică în picioare şi se uită cu consideraţie la tadjic.
— Mulţumesc ! repetă autoritar acesta. Eu nu sunt decât un muncitor auxiliar. Un an m'am sbătut ca să plec la Canalul Volga-Don. Un an 1 înţelegeţi ?
In uşa verandei se ivi un om înalt, lat în spate şi cu mâini mari, trandafirii încă din pricina băii.
— Matei, spuse omul către Matoişo, ajungă-ţî... Aşteaptă.. Aşteaptă ! După accent se vedea că era din regiunea Volgăi. Chipul său blând rusesc
exprima grijă şi simpatie.
— Unchiule Vasia, strigă Matoişo, mă simt ofensat!
— Aşa e el, repezit, aprecie unchiul Vasia către Ivan Ilici. S'a încins încă de dimineaţă şi până acum n'a izbutit să se răcească. Bea ceaiul ca apa. — Şi tu, mă rog, dece sbieri la om ? îl atacă sever unchiul Vasia pe Matoişo. Dece ţipi la el ?
— Comunist ? cercetă mânios tadjicul întorcându-se spre Şmacov. Aşa?! Mulţumesc! Cui să vorbesc dacă nu unui comunist?!
Părea că şi unchiul Vasia începe să se înfierbânte. Pe gât i se umflase o vână groasă şi gura i se înăsprise.
— Ei şi ce, spuse el apăsat, comunistul e cuierul tău ?! Vrei să agăţi de el tot ce arunci de pe tine ?!
— Eu vreau la beton, la electricitate, la metal, replică tadjicul cu aceeaşi înflăcărare. Mâinile mele o râvnesc, mâinile mele ! Eu iubesc maşinile, mâinile mele doresc o maşină...
— O istorie obişnuită, mormăi pe sub mustaţă Şmacov.
Unchiul Vasia tăcea, dezolat. Mânia i se potolise tot atât de repede cum i se deşteptase. Pândind momentul în care Matoişo punea la loc ziarul, diploma şi ordinul, unchiul Vasia îi spuse lui Şmacov că Matoişo a fost propus brigadier, dar a refuzat, că el are o logodnică pe care o iubeşte la nebunie, că a fost grav rănit pe front şi e totuşi sănătos tun.
Matoişo stătea lângă rampa verandei şi se uita cu melancolie la stradă, la torentul neîntrerupt al maşinilor încărcate cu piatră, fier, pământ, ferme metalice. Toate acestea treceau prin faţa ochilor lui, fără.să-1 mai turbure, fără să-1 mai mişte. Ivan Ilici încercă să intre iarăşi în vorbă, dar Matoişo nu-1 asculta.
— Betonul cere o muncă complicată, spunea Şmacov. Aici nu ajung cursurile! Dar afirm cu tărie : brigada va ajunge şi la beton.
In ochii lui Matoişo, ceva se aprinse, fulgeră şi se stinse. Tadjicul nu rosti niciun cuvânt. Abia în timp ce Ivan Ilici se pregătea de plecare — se făcuse târ-
160 V. VELICICO
'" i
ziu, în orăşel ardeau luminile iar deasupra lor cerul era roşu purpuriu ca Un ^ cendiu — Matoişo spuse :
— Fără îndoială... voi lucra şi eu...
Dar ochii lui nu mai aveau niciun luciu, el stătea pierdut, golit de gânduri* Unchiul Vasia se duse să-1 conducă pe Şmacov şi să vadă ecluza pe carj urma să lucreze brigada. Vrând să-1 liniştească pe şeful lucrătorilor, unchiul Vasia îi spuse că totul se va aranja, că Matoişo este un om cu suflet şi înţelegător. Dat unchiul Vasia se străduia în zadar: Ivan Ilici era departe de a fi supărat, else gândea la ceva, mintea lui frământa ceva. Intr'adevăr, avea o singură supărare-nu reuşise să-1 vadă pe brigadier ; acesta nu se trezise în timpul vizitei sale; p|e. când, Ivan Ilici îi auzise sforăitul sonor.
— Peste trei luni brigada voastră trebuie să treacă la beton, spuse Şmacov în timp ce-şi lua rămas bun dela unchiul Vasia. Comunică acest lucru brigadierului şi, mai ales, lui Matoişo.
...Vremea se scurgea repede dar plină de încercări grele. „Brigada de p§. mânt" — aşa îşi numise Matoişo brigada — era folosită la lucrările auxiliare, care nu aveau nici loc de muncă precis, nici sarcini dinainte stabilite. De fapt, ia ecluză totul se făcea cu ajutorul maşinilor. De aceea oamenii din brigadă erau nevoiţi fie să pregătească încărcătura pentru macarale, fie să cureţe pământul, fie să strângă gunoiul, fie să ducă scânduri dulgherilor. Desigur ei făcură treptat cunoştinţă şi : cu alte lucrări, le observară, ba uneori îi ajutau pe sudorii electrici, sau chiar pe betonişti, fără a mai vorbi de dulgheri. Totuşi, aceasta se întâmpla mai rar.
Ivan Ilici urmărea brigada neîncetat. Acest om se dovedi socotit şi metodic ca un pedagog. El apăru la „brigada de pământ" şi spuse :
— Deocamdată, toţi îi ajutăm pe dulgheri...
Brigada se îndreptă spre cofragii, de unde se auzea zgomotul topoarelor şi scrâşnetul fierăstraielor. Apoi Ivan Ilici trimise brigada la lucrările de armare, după aceea printre betonişti. In brigadă erau oameni de toate soiurile, dar unchiul Vasia începu să observe că ei se strâng laolaltă, se apropie unii de ceilalţi.
— Bagă de seamă, Matei! îl făcu el atent pe Matoişo. Ivan Ilici e un om meticulos !
Dar pe Matoişo îl mâncau palmele : vroia cu orice preţ să ajungă betonist. EI năzuia spre beton cu toată fiinţa sa, s'ar fi lipit de el. Unchiul Vasia remarcă, filosofic:
— Nerăbdarea ta, Matei, se datoreşte numai faptului că vii dintr'o regiune de munte. Dintotdeauna muntenii sunt oameni repeziţi.
Drumul „brigăzii de pământ" spre beton se arătă a nu fi chiar atât de simplu. Brigada făcuse primul pas : deprinsese lucrările în piatră. Pietruirea îi învăţă cât de important este ca zidurile să nu aibe goluri. Apoi oamenii trecură la armare. Pe galeriile ecluzelor brigada instala ferme imense. De astădată lui Matoişo îi folosiră deprinderile sale de muntean : e destul de greu să înaintezi Ia mare înălţime, prin
labirintul metalic. Dar, clin alte considerente, nu se putea ca brigada să treacă peste v
lucrările de armare : betonul se aşează pe armătură şi de aceea armarea trebuie \
cunoscută. *
Oamenii suiau necontenit, din treaptă în treaptă. Lucrau minunat, şi veni j,
ziua când Ivan Iilici desfăcu întâia oară în faţa lor, desenele construcţiei. Matoişo j,
şi-a întipărit în minte pentru toată viaţa acele clipe. Liniile desenului îi vorbiră într'o {
limbă neobişnuită. Ele îi povestiră atât de limpede despre ecluză, încât lui Matoişo |
i se păru că trece prin camerele ei, pătrunde în interiorul betonului, străbate până i
în adâncul fundaţiilor masive. Ecluza se dovedi însă a fi o construcţie dintre cele g
mai complicate, lucru pe care Matoişo nu-1 bănuise niciodată. Şi făcând o astfel de ?
descoperire, el se intimida. î
m
COMUNIŞTII DE PE VOLGA-DON
161
Nu-i nimic deosebit: doar astea toate sunt opera mâinilor omului, observă jvan H'cl-
Brigada nu mai urca acum pe galerie înainte de a examina o oră sau două desenele. Şi. invariabil, Ivan Ilici participa la acest ceremonial.
_, Ehei, Ivan Ilici ! Aşa cap zic şi eu ! gândea unchiul Vasia. Pe semne că
a fost învăţător.
Brigada se mai numea încă „de pământ". Matoişo blestema cuvintele care-i scăpaseră la mânie, într'.un chip atât de nefericit. Dar ce să-i faci ? Chiar şi fata lui îi scrisese o scrisoare pe al cărei plic erau menţionate aceste două cuvinte.
__ Da, da... îl lămuri unchiul Vasia. Ai vrut-o?! Acum frământă-te, simte
şi tu!
împreună cu fermele de oţel pe care le instala, brigada se ridica şi ea încet, Spre culme.
In urma ei veneau betoniştii. Oamenii în salopete de doc trainic, cu cisme de cauciuc şi cu mânuşi imense de cauciuc, aruncau din când în când o privire brigăzii de pământ", socotind-o rivală primejdioasă în întreceri. Cam pe vremea aceea vorbi pentru prima dată unchiul Vasia betoniştilor, dela suflet la suflet. Şi el află cu uimire că aceşti oameni care mânuiau vibratoarele electrice străbătuseră aproape acelaş drum ca brigada sa, şi că pe ei îi scosese la lumină acelaş Ivan Ilici.
—Ei, ăsta om ! se minună unchiul Vasia. Desigur că a fost directorul unei şcoli cu zece clase.
Valoarea lui Şmacov crescu şi în ochii lui Matoişo. .
— Vedeţi, Ivan Ilici, se scuză Matoişo, ştiam eu că e mare Canalul Volga-Don, dar nu mi-1 închipuisem chiar atât de complicat.
— Nu-i nimic deosebit aici, răspunse Ivan Ilici. Totul este opera mâinilor omeneşti.
Şi iată că într'o dimineaţă, Şmacov aduse brigadierului o adresă către Com-binatul-Şcoală al Canalului.
— Pentru repartizările la cursurile de betonişti.
...Mai târziu Ivan Ilici vorbi despre „brigada de pământ" la o adunare de
partid:
— Minunat a mers brigada ! Nici nu e de mirare. Oamenii au suflet sovietic, în aceasta stă puterea lor.
Dimineaţă... Soarele nu s'a încins încă şi în aer mai pluteşte răcoarea nopţii binefăcătoare de Sud. La ecluza a doua se lucrează ca de obicei, construcţia pare im stup de sgomote. In spre amonte, a început încă de cu noapte turnarea betonului la lucrările de mare răspundere ale unui uriaş masiv. Armătura, asemănătoare unei dantelării de oţel, înfăţişează ochiului labirinte, puţuri, console. Brigada betoniştilor care lucrează pe această dantelărie îşi termină tocmai prima normă, dar1 va da desigur mult mai mult, ştie doar să îndeplinească şi patru norme jumătate pe zi. Este fosta „brigadă de pământ".
Din masiv, din împletiturile de oţel ale armăturii, se împrăştie în jur un duduit monoton, gros ; curentul electric este conectat. Matoişo, un tânăr cu faţa lată, cu o tiubeteică tadjică pe vârful capului, lucrează pe partea cea mai grea a masivului .treptele înguste cu armătură deasă. In manile lui, vibratorul răsună ca un bas. Maşina electrică uşoară, dar puternică, care produce un număr infinit de vibraţii pe secundă, intră lin în massa betonului şi se afundă nestânjcnită în ea. ntro clipită betonul începe să fiarbă cu clocote reci în jurul vibratorului. „Se toPeŞte , se tasează. Aşa şi trebue! Topindu-se, întreaga massă a betonului răsună;
11 - Viaţa Românească — c. 3483
162
V. VELICICO
ea se va transforma într'un solid monolitic foarte puternic, peste care se vor rotsogolj multe ape şi multe veacuri.
— Unchiule Vasia ! strigă Matoişo spre celula vecină ascunsă de schelăria elevatorului. Aveţi nevoie de ajutor?
— Te-e-ermin ! se aude glasul tărăgănat, cu accentul specific celor din regiunea Volgăi.
Din celulă iese la lumină unchiul Vasia, îmbrobodit cu un fular imens. Salopeta lui groasă, blândul lui chip rusesc, zâmbitor, sunt aproape în întregime acoperite de stropi de beton.
— O să cucerim şi acest masiv ! spune unchiul Vasia. Dar se lasă greu tare greu se lasă !
Triumful planului Stalinist, este triumful voinţei omului sovietic.
Pe o mare construcţie inovatoare se cere oamenilor o încordare neobişnuită este necesar ca munca întregului colectiv să fie deosebit de armonioasă şi de precisă. Pentru aceasta trebuesc însă valorificate toate rezervele, trebuie făcut apel la hotărîre şi stăruinţă.
Canalul Volga-Don este, dela început până la sfârşit, o construcţie inovatoare. In legătură cu aceasta, inginerul Micunovici a spus următoarele :
— Aici se desfăşoară o bătălie' tehnică de o complexitate nemaiîntâlnită. Şe crează pe scară imensă o experienţă nouă. Foarte des rezolvăm sarcini neaşteptate, şi pentru fiecare pas înainte avem nevoie de o pregătire inginerească. Dacă ne retragem o singură dată, trebue să ne retragem şi a doua, şi a treia oară. De aceea trebue să mergem numai înainte. Dar aceasta duce nemijlocit spre nou. Fără hotărîrea de a găsi, de a descoperi noul, nici nu trebue să ne  apucăm de lucru.
E deajuns să stai la Canal o Iună-două, pentru a deosebi în viaţa giganticei construcţii una din minunatele ei trăsături : forţa voinţei colective. Această voinţă stăpâneşte întreaga construcţie. Dar totodată cu greu ne-am putea închipui condiţii mai bune pentru desvoltarea individualităţii creatoare a constructorilor, decât acelea care există pe marea construcţie a comunismului. Aici trăieşte şi acţionează un colectiv, căruia fiecare om şi orice iniţiativă creatoare îi sunt deosebit de scumpe. E lesne de înţeles ce înseamnă în munca acestui colectiv câştigarea chiar şi a unui singur minut suplimentar, la o maşină ca aceea de pildă a lui Iacob Durnev, care înlocuieşte împreună cu unicul ei cârmaci până la o mie de săpători.
Forţa unui asemenea colectiv este într'adevăr de nemăsurat, dar ea trebuie trezită şi educată. In viaţa şi în munca oamenilor se nasc necontenit trăsături noi. Multă vreme ele nu se pot observa din afară, pentru că ele nu-se manifestă vizibil, se ascund în adâncul caracterelor. Şi aici se pune în faţa comuniştilor sarcina de a vedea aceste trăsături şi de a ajuta la desvoltarea lor.
...Dacă vizitezi la el acasă, pe un constructor al Canalului Volga-Don, seara, sau în zilele când oamenii sunt liberi, descoperi şi îţi explici multe lucruri care ţi s'au părut până atunci insesizabile. Adeseori, „simpli muncitori", tineri sau bătrâni, stau aplecaţi deasupra cărţilor de tehnică, notiţelor, proiectelor. Unii dintre ei urmează cursuri serale, ori învaţă în şcolile fără frecvenţă. Dar mulţi fac apel la scheme şi cărţi doar pentru a îmbogăţi munca pe care ei o îndeplinesc pe construcţie, fără a urmări să devină ingineri sau tehnicieni. Ei voi', pur şi simplu, ca munca , lor să fie cât mai folositoare, mai modernă şi mai înaintata. Ei au şi caiete de prelegeri, şi schemele desemnate ca grijă, ale maşinilor pe care lucrează, şi note din convorbirile cu inginerii.
E noapte adâncă. Toţi dorm în locuinţa familiei Lukin. Numai Nicolai Lukin, maşinistul de pe unui din micile excavatoare păşitoare, nu doarme. Au trecut multe nopţi izgonite de zorii pe care Nicolai Lukin i-a întâmpinat plecat deasupra filelor scrise. Necesitatea de a se apuca de această îndeletnicire i-a apărut lui Lukin în
COMUNIŞTII DE PE VOLGA-DON
163
mod firesc, inspirată de munca lui. Cuvintele se aştern pe hârtie pline de importanţă, convingătoare :
„Lucrul cel mai de preţ şi cel mai scump pentru mine îl constitue faptul că ticip ja Marea Construcţie a Comunismului. Ea a fost plănuită de geniul omenirii, tovarăşul I. V. Stalin, şi eu sunt fericit că munca mea ajută la îndeplinirea proiectului stalinist.
„Terminăm construcţia. Ea va fi o adevărată binecuvântare pentru milioanele de oameni sovietici. — Pentru ţările burgheze o asemenea construcţie este ceva nerealizabil. Iar Ia noi, Canalul e viaţa însăşi ; noi suntem stăpânii şi noi construim sub conducerea partidului comunist. Noi nu cunoaştem piedici.
,Mi-am spus : nu-ţi precupeţi puterile şi stăruinţa I Orice s'ar întâmpla, trebuie să-ţi însuşeşti tehnica noastră minunată, să obţii dela ea tot ce-ţi poate da ! Să foloseşti timpul de muncă până la cel din urmă minut. Braţul să aibe unghiul de rotaţie cel mai mic cu putinţă. Să nu târâi cupa degeaba ! Să nu păşeşti fără folos I Maşina să execute numai munci utile ! Dar eu singur nu pot ajunge la asemenea rezultate. Tehnica a devenit alta. Unitatea întregului echipaj al maşinii, iată unde trebuie căutată chezăşia victoriei."
Şeful de echipă F. N. Zamulin, un om mai în vârstă, întârzie şi el mult timp la biroul său. Lucrând la soluri şi ape subterane, el are prilejul să afle multe. Istoria ecluzelor este istoria luptei gândirii tehnice împotriva torentelor subterane, ascunse, împotriva schimbărilor necontenite din sol... In faţa ochilor şefului de echipă iau chip aevea groaznicele catastrofe dela centralele hidrotehnice şi barajele din Statele Unite ale Americei. Nu, la noi nu se pot petrece asemenea fapte! Prin trainicile lucrări hidrotehnice ale marilor construcţii ale comunismului, apele vor curge liniştite dea-'ungul veacurilor.
Zamulin cercetează proiectele, le citeşte liniile... Timpul trece. Se apropie miezul nopţii. Ca de obicei la ceasul acesta, secretarul organizaţiei de partid vine la şeful de echipă. El vrea să ştie cum se descurcă Zamulin cu proiectele, îl ajută.
Iar a doua zi, în biroul organizaţiei raionale de partid, se reia din nou în discuţie una şi aceeaşi problemă care-i frământa necontenit, „Despre activitatea cu cadrele" : despre noile trăsături ale oamenilor, despre noile cerinţe ale vieţii..
MARELE PAŞITOR
Pe Canalul Volga-Don, primăvara anului 1951 a fost timpurie şi grea. Apa a inundat Canalul şi aproape toate ecluzele. Excavatoarele s'au înfundat în pământul mlăştinos.
In regiunea de stepă, în satele de pe Volga şi Don, la Stalingrad, oamenii erau îngrijoraţi de greutăţile ivite în calea constructorilor : vor reuşi ei oare să le facă faţă ? In acele zile se răspândi la Stalingrad svonul că marele excavator pă-şitor din raionul de construcţie Vodorazdelnâi a suferit, asemenea unei corăbii pe mare, o catastrofă.
— Ce nenorocire ! declară descumpănită o femeie bătrână, în timp ce se suia m vagonul tramvaiului la una din staţii. Se spune că „Uriaşul" nostru s'ar fi înă-molit în raionul Vodorazdelnâi. Oare s'o fi scrântit-o cei de-acolo ?!
In vagon se făcu gălăgie, vestea îi tulbură pe călători. Un bărbat cu mâini mari şi bătătorite spuse tare :
— Acolo sunt oameni de partid ; vor trece ei şi peste asta !
, — Te cred şi eu I intră în vorbă femeia bătrână. Doar n'o să lase să se întâmple o nenorocire ! Dacă sunt membri de partid, nu pot îngădui aşa ceva.
Ca să risipească neliniştea, un inginer de pe Canalul Volga-Don care călăii *
164
V. VELICICO
torea întâmplător în acel vagon, se grăbi să povestească despre starea de lucruri' de pe construcţia Canalului.
Excavatorul păşitor cu o cupă de 14 metri cubi, „Uriaşul" sau „Marele pă-' şitor", aşa cum fusese numit pe construcţie pentru a putea fi deosebit mai uşor de celelalte excavatoare, trecuse într'adevăr prin zile grele. Părea că gigantul de oţel căzuse prizonier al pământului şi încetase să se mai supună oamenilor. Situaţia era ciudată. Toate cele patruzeci şi opt de motoare ale excavatorului funcţionau, în spaţioasa sală a maşinilor se auzea obişnuitul sgomot monoton, urechea nu prindea-sunete „străine" ; tabloul de comandă, aparatele şi pârghiile de conducere lucrau tot atât de bine ca deobicei, clar braţul nu voia cu niciun chip să se rotească ; stătea nemişcat iar în locul lui se învârtea aşa numita „bază" — temelia excavatorului; -atunci când maistrul împinse pârghia care comanda cupa, aceasta rămase neclintită; în schimb întreaga construcţie a maşinii de oţel, în greutate de 72.000 de puduri * începu să se mişte spre cupă, spre debleul larg căscat al Canalului.
Era un moment critic.
Organizatorul de partid al echipajului, inginerul S. A. Plehanov, convocă o şedinţă deschisă a grupului de partid de pe excavator. împreună cu maiştrii nemembri de partid, comuniştii începură să caute soluţia. Cum „Marele păşitor" scosese primele cupe de pământ în August 1950 ei aveau câştigată experienţa lunilor de vară, de toamnă şi de iarnă. Dar primăvara nu o experimentaseră încă.
Gigantul stătea la marginea prăpastiei, pe care părea că o săpase pentru el însuşi. îşi pierduse aderenţa la sol şi „baza" lui luneca pe pământul mocirlos, asemeni unui ski canadian rotund.
— Trebue să întărim pământul, propuse Plehanov. Era un lucru evident. Dar cum să-1 întărim-?
Impotmolindu-se în noroi până la brâu, excavatoriştii aduseră şi vârîră sub maşină traverse şi pari ; însă gigantul se lăsa tot mai jos în glodul moale. Oare va" putea el păşi, acum când era atât de adânc înfundat în pământ ? începură să nw tărească solul la „picioarele" maşinii, aşezând dedesubtul lor bârne şi pietre. Gi- t gantul se linişti; nu se afundă mai mult.
Şeful excavatorului hotărî :
— Trebue să păşim... Cât mai repede, departe de Canal !
Maistrul Mihail Mitroşin sui la tabloul de comandă la maşinii. In curând se arătă la ferestruica de sub braţul excavatorului şi toţi văzură cum se aşează în fotoliu, apropiindu-şi microfonul de gură. Brigada lui era de serviciu în hala maşinilor. Şi iată că în megafon se auzi glasul lui Mihail, care dădea comanda de păşire...
înainte de a lucra pe „Marele păşitor", Mitroşin a cunoscut multe excavatoare şi multe mari construcţii. El a avut de-aface şi cu funcţionarea sincronică a mecanismelor de cale ferată. Memoria şi cunoştinţele sale în domeniul mecanicii sunt uimitoare. Zgârcit la vorbă, puţin prietenos, el e mai degrabă dispus să arate, decât să vorbească. Dar de data aceasta el nu putea nici măcar să arate...
Totuşi, prin nu ştiu ce fel de simţ interior, în cele din urmă el ghici ce era de făcut.
Dată fiind situaţia în care se găsea „Marele păşitor", nimeni nu se aştepta la un succes rapid. Gigantul stătea nemişcat. Toate cele patruzeci şi opt de motoare ale lui duduiau. In sala maşinilor se auzea scârţâitul sonor al comutatoarelor automate : Mihail încerca fiecare motor şi toate staţiunile sălii maşinilor. Deodată el se aplecă deasupra tabloului de comandă, şi parcă înţepeni aşa. Imediat se auzi caracteristicul sunet monoton, asemănător vibraţiei unei coarde de pian. începea oare păşirea ?! Mihail silea toate staţiunile să lucreze.
*) Un pud = 16 Kg
COMUNIŞTII DE PE VOLGA-DON
165
Excavatorul îşi scoase cu încetul picioarele din glod, fără să-şi mişte „baza". Apoi coborî picioarele şi se aşeză pe ele, ridicând „baza". Şi... păşi !
In ferestruică se zări o clipă faţa încordată a lui Mihail Mitroşin. El spuse ceva, dar nu-i asculta nimeni. Gigantul se smulsese din încleştarea pământului şi, zdrobind parii uriaşi din drumul său, păşea pe terenul stabil pregătit dinainte.
...Acest caz a fost numit în presa sovietică „pasul lui Mitroşin". Maestrul biruise ultima piedică : greutăţile neprevăzute ale primăverii. Acum, în faţa „Marelui păşitor" se deschidea un drum larg, pe care totul era cercetat, şi cunoscut dinainte
August 1950 — August 1951. Anul întâi.'Gigantul de oţel 1-a străbătut.
In acest an s'a scurs timpul dela cei dintâi „paşi", de familiarizare cu mişcările excavatorului, până la deplina stăpânire a maşinii. In acest an, pe jumătate de învăţătură, pe jumătate de muncă, echipajul „Uriaşului", alcătuit numai din şaptesprezece oameni, a scos un milion şi-jumătate de metri cubi de pământ şi 1-a aşezat în movile dealungul Canalului. Asemenea cifre nu pot fi înţelese cu închipuirea. Fapte de un soi atât de neobişnuit trebuesc văzute cu ochii.
Dealungul multor kilometri poţi zări desfăşurându-se prin stepă un lanţ delu-ros care-şi înalţă culmile spre cer. La picioarele lui se întinde o lungă prăpastie. Iţi vine greu să crezi că dealurile nesfârşite, prăpastia adâncă sunt o creaţie a mâinilor omeneşti. Şi totuşi, aşa-i 1 Pe aici a trecut „Marele păşitor", a trecut parcă printr'o mare solidificată, o corabie legendară care a lăsat în urma ei o gigantică dâră.
Dacă admitem că şaptesprezece săpători ar fi muncit cu braţele aici, scoţând patru metri cubi de pământ de om în fiecare zi, ei ar fi săpat un asemenea canal într'o sută cincizeci de ani: dar nici lucrând un secol şi jumătate ei n'ar fi putut îndeplini în întregime munca „Marelui păşitor". Pentru a căra pământul la o depărtare de o sută douăzeci de metri şi a-1 aşeza în înălţimi de patruzeci, ei ar fi avut nevoie de încă trei sute de ani.
Cu alte cuvinte, şaptesprezece oameni sovietici, înarmaţi cu tehnica pe care le-a dat-o Patria Sovietică, îndeplinesc munca a şapte mii de săpători.
— Lucrăm cu capul, nu cu muşchii,— spunea mecanicul „Marelui păşitor" Nicolai Corabliov, tatălui său venit de departe să-1 vadă. — Doar vezi şi tu, întoarcem munţii aceştia ca pe nişte pietricele!
Tatăl şi fiul stăteau destul de departe de „Marele păşitor". Corabliov tatăl, privea maşina cu ochii larg deschişi, plini de uimire. Gigantul lucra. El lua un „pumn" de pământ de pe fundul adânc al prăpăstiei pe care o săpa, îl scotea la suprafaţă, îl ridica înalt spre cer, apoi îl căra departe, răsturnându-1 pe vârful unui deal. „Pumnul" de pământ era atât de mare, încât, vărsându-se din cupă se prefăcea într'o movilă. Braţul gigantului mergea circular, fără oprire. Pe drumul său, aerul şuera ca şi când pe acolo ar fi zburat, nevăzută, o pasăre cu aripi uriaşe. Corabliov tatăl simţi învăluindu-1 vântul care însoţea braţul gigantului în mişcarea lui. Mai târziu văzu şi cum păşeşte gigantul, încet şi sever, ca şi când ar fi pipăit pământul Şi nu ar fi avut încredere în el. In faţa acestei nemaiîntâlnite privelişti, Corabliov tatăl îşi scoase şapca.
Era un om dela ţară, din locuri îndepărtate, îşi iubea flăcăul şi fusese îngrijorat de soarta lui. Scrisorile pe care i le trimetea acesta povesteau lucruri de neînchipuit. Bătrânul ştia că pe Canalul Volga-Don lucrează maşini minune, dar nu putea crede că fiul său sau oricare alt om, e în stare să scoată atâta pământ cât se arata în scrisori. Fiind un om cu principii el hotărî să plece la Canal, pentru a vedea cu ochii lui munca flăcăului.
— Da, a venit o vreme !... — spuse pe gânduri, privind „Marele păşitor". După o tăcere întrebă : — Dar cum e aici la voi ? Aveţi şi o organizaţie de partid pe această minune ?
166
V. VELICICO
— Desigur! răspunse fiul. Avem un grup de partid.
— Activează ? — î! iscodi tatăl. Fără comunişti nu se poate face un asemenea lucru ! — şi imediat întrebă cu subînţeles : — Dar tu ce gânduri ai cu partidul ?
— Cu partidul ?! — Pe Corabliov fiul îl descumpăni această întrebare neaşteptată. — Partidul e un lucru foarte serios...
Corabliov tatăl izbucni :
— Mie mi te lauzi, dar de un lucru serios te temi !
Corabliov fiul nu se supără. îşi aminti cum muncise împreună cu comuniştii şi ceilalţi nemembri de partid, când pământul desfundat de primăvară înămolise „Marele păşitor" ; cum înotau oamenii până la brâu în noroi, cât de dureros i se strângea inima atunci când gigantul de oţel luneca spre râpă, şi cu câtă bucurie bătuse ea după ce trecuse primejdia. El îşi aminti şi acele minunate cuvinte din scrisoarea constructorilor Canalului Volga-Don către I. V. Stalin: „Noi credeam că realizând unirea Volgăi cu Donul, visul de veacuri al poporului rus, ne găsim în prima linie a luptei pentru cauza păcii."
Fiul îi spuse cu tărie tatălui său:
— Nu, eu nu fug de greutăţi !
— Ascultă, Nicolai, îi ceru tatăl. Trebuie să-i ajuţi pe comunişti, să-ţi dai toată silinţa.
Corabliov fiul simţea şi înţelegea că tatăl său spune un mare adevăr.
— 2 —
Pe „Marele păşitor" grupul de partid se formă la 25 Octombrie 1950. Trecu destul de puţin timp; făgaşul despicat de comunişti în viaţa echipajului se şi putea observa: colectivul se închegase; nu se mai repetară întreruperile care se produceau la schimbarea frontului de lucru al excavatorului. Producţia creştea mereu şi tot mai înalte deveneau movilele de pământ scoase din albia Canalului.
Rămânând singur cu şeful „Marelui păşitor" — comunistul A.P. Uscov, organizatorul de partid îi spuse cu convingere :
— Important e ca eforturile individuale să se contopească în efortul comun al echipajului. Iată sarcina ! Doar e firesc ca fiecare să-şi aibe ţelul său de atins. „Foarte bine, să-i zicem — acţionează, ai sprijinul nostru deplin. Dar cele pe care tu le realizezi trebue imediat să treacă în mâna întregului colectiv."
A. P. Uscov înţelegea câtă dreptate era în vorbele organizatorului de partid, acest, inginer în vârstă care începea să încărunţească.
„Pasul lui Mitroşin" trezise atenţia tuturor. înşişi constructorii preveniseră că păşitul maşinii este un lucru extrem de complicat. Chiar din primele zile ale exploatării practica întări această părere. Nu fiecare maestru reuşea să silească excavatorul să umble. In primăvară, când maşina se smulse din pământ cu ajutorul propriilor sale picioare, excavatoriştii începură să creadă că într'adevăr, gigantul are picioare de nădejde, iar cheia succesului se ascunde în priceperea de a le dirija.
Mitroşin arătă tuturor cum trebuie făcut pasul. In această împrejurare şe văzu clar că el lucrase mult şi răbdător la păşitul excavatorului, căutând ceeace căutaseră şi constructorii gigantului: pasul larg care dădea o economie uriaşă de timp. Treptat, centimetru cu centimetru, Mihail Mitroşin lungea pasul „Uriaşului", iar experienţa fiecărui centimetru câştigat era trecută şi celorlalţi maiştri. In acele zile, maistrul Filip Clepinin, comunist şi om înflăcărat, ieşi primul în ce priveşte can-' titatea de pământ excavată pe schimb. El îi spuse lui Mitroşin:
— Pasul şi cupa... Sunt de nedespărţit!
Clepinin era zgârcit la vorbă, dar în general se făcea foarte bine înţeles; Mitroşin, mai mult decât oricine, pricepu şi ţinu minte cuvintele lui.
COMUNIŞTII DE PE VOLGA-DON
167
Anticipând, trebuie spus că mai târziu cuvintele lui Filip Clepinin căpătară valoarea unei mari descoperiri...
Era un Decembrie aspru, fără zăpadă. Pământul îngheţase până la o adâncime de doi metri. Răsuflarea stepei era rece ca aceea a unui câmp de ghiaţă. Vântul ducea cu sine un nisip fin şi ascuţit, cablurile de oţel de pe braţul „Marelui păşitor" făngăneau. Dar gigantul nu se temea de geruri. Cupa lui smulgea stratul de pământ îngheţai Ş' răscolea cu o forţă cumplită adâncurile împietrite. Nu se schimbaseră nici mersul braţului său, nici pasul.
In sala maşinilor, unde motoarele şi mecanismele se ridică pe două etaje, se auzea un zgomot uniform. Maşinile se învârteau fiecare în felul ei: ba încet, ba repede ba într'o goană înebunitoare. Angrenajele şi roţile lor îşi făceau munca : unele nu'cunoşteau odihnă, altele începeau să meargă şi se opreau, iar altele, după ce o porneau greoaie, îşi schimbau într'o clipită mişcarea şi se învârteau în direcţia opusă. Numeroasele întrerupătoare se închideau şi se deschideau automat, umplând sala cu ţăcăniturile şi trosnetele lor.
Nicoiai Corabliov se întoarse spre electricianul Losev, remarcând entuziasmat:
— Asta mai zic şi eu muncă ! Imediat îl simţi pe Clepinin la tabloul de comandă !
După mersul motoarelor şi al mecanismelor, muncitorii din sala maşinilor recunoşteau cu uşurinţă pe ce! care se afla în faţa tabloului, sus, la etajul al doilea, dincolo de uşa de fier. Atunci când lucra acolo Filip Clepinin, lor nu le rămânea decât să se plimbe între şirurile de motoare şi să le asculte sgomotul uniform. Priviţi de pe platforma etajului al doilea, ei păreau în această sală uriaşă, mici, parcă rătăciţi printre maşini. Uneori se auzea în megafon glasul lui Clepinin.
— Atenţie în sală ! Imediat i se răspundea:
— înţeles, atenţie în sală !
Filip Clepinin îl chema la el pe Corabliov sau pe Losev şi ei zburau spre cel care-i chemase, urcând într'o clipă scara dreaptă de fier ce ducea la etajul al doilea. Aşa era întotdeauna.
In acea zi, Filip Clepinin şedea ca deobicei în faţa manivelelor tabloului de comandă. Toate funcţionau precis şi măsurat. Cupa dinţată apuca lacomă pământul, îl fărâmiţa ; braţul îşi străbătea cu exactitate parcursul. Dar Filip Clepinin era plin de încordare. Fără să-şi ia privirea dela cupă el căuta necontenit ceva; într'un târziu păru că dibuise acel ceva, dar că nu e în stare să-1 apuce.
El îl chemă pe electrician din sala maşinilor şi îi dădu ordin să controleze motoarele cu mare băgare de seamă. Acesta se minună, dar nu-şi arătă nedumerirea.
— Filip al nostru e cam nervos, îi spuse electricianul lui Nicolai Corabliov, devenind el însuşi atent.
Mersul motoarelor arăta că în cabină nu se întâmplase nimic nou.
_ 3 _
Electricianul se înşelase: Filip Clepinin nu era nervos, dimpotrivă, încordarea îi trecuse. Şedea liniştit pe scaun, mişcând cu gesturi obişnuite pârghiile tabloului de comandă.
Braţul înalt îi trecea prin faţă, asemănător unui pendul uriaş. El îl privi, dintr'odată gânditor. Iată că braţul înaintează descriind pe cer o linie precisă, se opreşte atunci când cupa se umple cu pământ, si se mişcă pe drumul înapoi ducând greaua încărcătură. Mişcările sale sunt line, precise şi uşoare, ca şi cum el n'ar fi un uriaş de oţel de şaizeci şi cinci de metri, ci o pânză de păianjen atârnând uşoară pe^cerul de toamnă. Totuşi, braţul e neliniştit, încăpăţânat, el îşi are propria lui viată; s'ar părea eă drumul său deasupra prăpăstiei Canalului s'a încheiat, însă înainte
168 V. VELICICO
■i
de a se opri el se mai mişcă încet câtva timp. îşi străbate atât de liniştit unghiul dj rotaţie ! Dar forţa lui de inerţie e uriaşă, el poate culca la pământ ca şi cu'm ar cosi iarbă, o pădurice de stejar, sau dărâma o casă de piatră, dacă una din acestea i s'ar pune în cale.
Să fie oare inerţia de neînfrânt ? Să dăinuiască oare veşnic în viaţă stăpânirea
ei ?
Clepinin căzu pe gânduri: braţul se mişca înaintea ochilor săi, puternic sever ; ducea cu sine coarda nevăzută dar sonoră a vântului, sfâşiind aerul şi silin-du-1 să ia direcţia pe care i-o dădea el. Părea că braţul vrea să scape din raza de privire a ochilor omului, care-1 urmăreau. „Ce prostie!" Clepinin începu să râdă. Braţul era în mâinile lui, trebuia să i se supună şi i se supunea fără împotrivire Doar el, Clepinin, era acela care-i conducea mersul. Până şi inerţia braţului ar fj trebuit să fie în puterea lui...
„Pasul şi cupa !", îşi aminti brusc Clepinin.
I se păru că cineva îi strigase aceste cuvinte drept în ureche. Tresări; dealungul trupului îi alergă un fior. Iar apoi înlăuntrul lui se răsuci parcă un arc strân-gându-se până la limită.Trase aerul cu zgomot şi în timp ce-1 expira, acesta îi arse buzele.
Hotărîrea veni odată cu siguranţa.
Spre frontul de lucru el porni braţul ca deobicei. Insă imediat ce acesta începu să plutească cu motoarele oprite, Clepinin coborî cupa şi o sili să apuce pământ. Sus, deasupra Canalului braţul îşi continua încă mersul său fără motor.
In acea clipă intră în cabină inginerul Vladislav Cliuiev, şi el maistru. Ochii lui surprinseră mişcarea neobişnuită a braţului, dar acesta şi dispăruse: se mişca acum pe drumul înapoi, purtând cupa cu pământ.
— Ce vrei ? întrebă Cliuiev.
— Vreau să silesc cupa să ia pământul, răspunse Filip Clepinin, în timp ce se stinge inerţia braţului.
Inginerul începu să observe.  Intr'adevăr, în munca maistrului apăruse ceva nou. Acesta scurtase cu îndrăzneală durata ciclului braţului. Luând pământ, el câştigase de pe acum trei, apoi patru secunde în contul inerţiei braţului. ' Pe Vladislav Cliuiev îl cuprinse înfrigurarea. El spuse cu emoţie :
— Filip, încearcă să mai storci o secundă !
Şi Filip Clepinin stoarse a cincea secundă, singura care-i lipsea pentru a umple cupa fără pauză în mersul braţului. Scopul fusese atins, lucrul nou realizat: fără niciun fel de oprire în rotirea sa, braţul se ridica lin spre cer, pe drumul în dărăt, ducând cupa plină cu pământ.
Fiecare mişcare a excavatorului se transmitea în sala maşinilor. Maşinile marcau pauzele obligatorii pe care le făcea braţul atunci când apuca pământ cu cupa. Dar, dintr'odată, aceste maşini nu mai semnalară nici o pauză 1 Corabliov se uită alarmat la Losev. Acesta strigă ceva şi se repezi pe scări în sus. El smulse uşa de fier a cabinei şi se opri brusc pe prag ; văzuse un lucru la care nu se aştepta deloc: feţele lui Clepinin şi Cliuiev străluceau. Ei îşi strângeau mâinile, scuturându-şi-le cu entuziasm.
Descoperirea lui Filip Clepinin mări productivitatea „Marelui păşitor" cu douăzeci la sută: în curând această inovaţie deveni un bun al tuturor maiştrilor echipajului.
Aşa intră în viaţă „ciclul lui Clepinin". Apoi s'a obţinut cele — aşa numite — „zece secunde ale lui Peltin". Maistrul Isac Peltin lucră trei luni la accelerarea cu zece secunde a mersului braţului în mişcarea lui de rotaţie, şi birui : braţul i se supuse, începând să facă rotaţia într'un timp cu zece secunde mai scurt decât cel prevăzut în proiect.
Astfel comuniştii din echipajul excavatorului realizară ceeace urmăriseră: |
COMUNIŞTII DE PE VOLGA-DON
169
contopirea eforturilor fiecărui muncitor în efortul comun al întregului colectiv. Echipajul devenise o unitate de muncă îndrăzneaţă, inovatoare. Şi nu mai erau 1,-ei, cum se cerea, ci nouă, oamenii care îşi însuşiseră desăvârşit munca la pârghii; nu mai erau trei, cum se cerea, ci şase, oamenii care puteau conduce pasul excavatorului. Echipajul atinse un randament nemaiîntâlnit, dădu pământ cu douăzeci la sută peste plan. Colectivul suia cu încredere spre noi culmi.
...In vară, Filip Clepinin fu detaşat la nodul hidraulic Ţimlianscaia, pentru ca să lucreze acolo şi să formeze cadre noi. înainte de plecare, el trecu pe la Mihail Mitroşin. îşi luară rămas bun.
— Pasul şi cupa... oftă Filip.
— E, ce-i ? zâmbi Mihail. Pretutindeni e minunat Canalul .Volga-Don. Iată — arătă ei spre cartea lui Cernâşevschi deschisă pe masă — citesc şi ştiu : noi vom creia întotdeauna ceeace e frumos.
Cuvintele iui Cernâşevschi despre frumos răsunau în inima lui Mihail. Acesta arăta mişcat, înălţat, aşa cum arareori îl văzuse Clepinin.
" — A găsi frumosul, înseamnă a-1 creia, continuă Mihail. Intr'adevăr, frumosul este creiat de om.
Gândindu-se la cele ce îl aşteptau pe Ţimla, Filip se uită prin fereastră Ia „Marele păşitor" care lucra în depărtare. Era noapte. Gigantul executa rotaţiile sale necontenite ; braţul lui părea că suie pe cerul de noapte, asemenea unei raze de reflector. Filip spuse :
— Iar dacă nu creiezi nimic, nu poţi vedea nici frumosul creiat de ceilalţi oameni. El se va găsi în faţa ta ; dar cum vei izbuti să-1 înţelegi, să-ţi dai seama că este într'adevăr frumos !?...
Se despărţiră. Trecu un timp destul de scurt şi se află că Mihail mărise randamentul excavatorului său la şapte mii de metri cubi de pământ pe schimb, o productivitate hotărît nemaiîntâlnită.
In acest fel, colectivul „Marelui păşitor" demonstra că gigantul de oţel deservit propriu zis de trei oameni pe schimb, nu mai înlocuieşte nici trei, nici şapte mii de săpători, ci zece mii. Nu e exclus ca această cifră să atingă cincisprezece, ba poate chiar şaptesprezece mii.
_ 4
Razele soarelui nu ajunseseră încă în stepă, dar li se simţea de pe acum apropierea : în partea de răsărit a cerului începeau să se ivească zorii ; apoi, apăru deasupra orizontului un nimb arzător, o bufniţă ţipă cu mânie, ghicind că prima rază de soare nu va mai întârzia mult; şi ea zbură departe de această rază. Pe o movilă, un vultur îşi desfăcu aripile, întinzându-le din ce în ce mai mult; aripile lui fremătau, înfrângeau parcă tăria unor arcuri ce le stăteau împotrivă, strângandu-le. In cele din urmă începură să bată puternic. Vulturul scoase un ţipăt, chemând lumina. Soarele îi răspunse ; pentru a uimi întunericul înălţă o rază asemănătoare unui strălucitor paloş. Ce clipă minunată ! Raza îşi luă sborul, lovi pământul, răsună în inima neînfricată, fierbinte a pasărei. Şi, odată cu ivirea uriaşei săbii aurite, vulturul se ridică plutind în văzduhuri.
Argintul rouăi acoperi stepa. Înviorat, pământul începu să răspândească miros de pelin, îmbătându-se cu el şi îmbătându-i pe oameni.
— Ei, voi săpători ! strigă cineva de sub braţul „Marelui păşitor". Ajun-ga-vă !... Mai lăsaţi-ne şi nouă puţin !
Sosise schimbul de zi.
Brigada lui Plehanov se întoarse acasă. De îndată ce găsi clipa potrivită, Nicolai Corabliov, făcându-şi curaj, vorbi organizatorului de partid despre un lucru nespus de însemnat şi de tainic :
170
V. VELICICO
— Iată. Semion Alexandrovici, începu Corabliov, tata a fost pe la mine Nu pot să spun nimic rău de el. Am vorbit cu el mult şi serios. Tatăl meu e uri 0tJ destoinic...
Organizatorul de partid zâmbi :
— Pe scurt, vrei să intri în partid ?
— Da, da ! se bucură Corabliov de sinceritatea organizatorului. Vă rog recomandaţi-mă ! Vreau să-mi dăruiesc toate puterile, înţelegeţi ?
Organizatorul de partid tăcea,dar nu izbutea să-şi ascundă emoţia... rju. prinşi de un simţământ bun, luminos, cei din schimbul lui Plehanov se strânseră cu toţii laolaltă. In depărtare se vedea ciudata lor maşină. Ea amintea întocmai 0 corabie cu catarge şi funii : „Marele" păşea ; braţul său cu tiranţi puternici era îndreptat în sus şi nemişcat; în acele clipe, asemănarea cu o corabie a „Marelui păşitor" era uimitoare. Corpul cenuşiu deschis, sobru, cu platformele şi scăriţele lui — un adevărat turn al muncii —, ridica semeţ braţul gigantic, puţin înclinat înainte şi, sigur de sine pe drumul său uriaş, străbătea stepa.
CEI CARE MERG IN FRUNTE
— 1 —
Ecluza nr. 13 este socotită punctul cel mai important al Canalului navigabil Volga-Don.. De aici, începând cu această ecluză, apa va porni să se ridice cu ajutorul staţiilor de pompare şi va ajunge până ia patruzeci de metri deasupra nivelului Donului atingând nivelul şesului neted al cumpănei apelor — aşa zisul Erghene — pe care-1 străbate Canalul. Apoi, îndată după ieşirea sa din şesul curnpăneiV apelor, Donul va începe să coboare spre Volga trecând din ecluză în ecluză ; pe această distanţă fluviul va pierde optzeci de metri din înălţimea sa. Astfel apele Donului vor umple Canalul, vor ajunge în Volga, se Vor contopi cu ea, deschizând drum vapoarelor, motonavelor, electronavelor, şlepurilor. Indiferent dacă vasele parcurg urcuşul lor întortochiat din Don în spre Volga sau dimpotrivă, merg dela Volga spre Don, importanţa ecluzei nr. 13, rămâne aceeaşi : ea este cea dintâi care primeşte, apele Donului.
Toate acestea le mai auzise Terentie Cuzrnici Uiebodarov. Insă abia la faţa locului află el lucrurile cu precizie, dela secretarul organizaţiei de partid a ecluzei nr. 13. Hlebodarov venise pe construcţia Canalului trimis de partid. Vechi comunist, în domeniul hidrotehnicei cu o îndelungată experienţă de constructor, el îl înţelegea bine pe secretar, iar secretarul, Grigorii Avtonomovici Carhanin, inginer şi el, tot atât de vechi comunist, simţi că tovarăşul nou venit este un om serios şi priceput.
— Avem o organizaţie de partid puternică, vorbea Carhanin, oameni înflăcăraţi care ştiu să antreneze massele. Iar situaţia pe construcţie e următoarea: mult avânt, constructorii sunt pasionaţi de planul stalinist ; munca de partid e clocotitoare ; comuniştii fierb nu alta, în mijlocul colectivului.
La spusele lui Carhanin, Hlebodarov se. învioră.
— Aşa e bine ! observă el şi faţa lui serioasă şi concentrată, cu trăsături puternice dar blânde, se lumină.
Cu aceasta se încheie conversaţia lor. Hlebodarov se îndreptă spre ecluza.
Sub ochii lui se desfăşura o construcţie de o mărime uriaşă, care, începută pe fundul foarte adânc al gropii de fundaţie, atinsese acum nivelul Canalului. Aceasta era ecluza. Hlebodarov examina construcţia atent, fără grabă. înspre ecluză vor înainta vapoare. Mergând dinspre Don spre Volga, vapoarele vor pătrunde-aici, şi apa le va ridica până la înălţimea treptei următoare a Canalului;
COMUNIŞTII DE PE VOLGA-DON
171
daca
vasele vor veni dinspre Volga, apa din ecluză le 'va coborî până la nivelul
Dormim,
înlesnindu-le astfel continuarea drumului
partea dinspre Volga a Canalului are nouă asemenea urcuşuri şi coborîşuri, cea dinspre Don patru. La fiecare ecluză, lângă amândouă ieşirile ei, chiar în r.f al se construiesc mari cheiuri. In ele vor staţiona vapoarele aşteptându-şi trece-nr'in ecluză, pentru reparaţii sau alte necesităţi.
Si ecluza nr. 13 va avea asemenea cheiuri. Pe galeriile ei, pe schelăriile docurilor şi cheiurilor, pretutindeni, forfotesc oameni îndeplinindu-şi sarcinile lor, tutindeni clocoteşte munca egală şi ritmică. Cupa prelungă a ecluzei, înlănţuia în oţelurile pădurii de nestrăbătut a armăturii, devine tot mai încăpătoare. Macaralele se mişcă în interiorul cupei, împletindu-şi braţele în înaltul cerului, ourtând şi fixând pe pereţii galeriei mereu alte armături şi mereu alte plăci din beton-armat. Intr'acolo, dealungul estacadelor, se întind conductele care pornesc dela pompele de beton şi trimit betonul direct în masivele construcţiei. Motoarele huruie monoton, pompând apa nevăzută ; înfundând adânc în pământ pilonii de beton-armat, bat sonor sunete; gem în jurul ecluzei buldozere şi tractoare. Se simte răsuflarea liniştită şi profundă a construcţiei.
Un nou venit se poate pierde lesne în această lume a mecanismelor. Dar Hlebodarov intră aici ca în propria lui casă, degajat şi firesc. II interesau în primul rând oamenii. El se uita iscoditor la feţele lor, îi observa, le remarca particularităţile... La miezul nopţii, secretarul organizaţiei de partid veni Sa- i facă o vizită noului şef de şantier al ecluzei. Terentie Cuzmici părea că se simte bine, cunoştea pe muiţi muncitori după nume, dădea ordine liniştit, sigur de sine ; fără să se foiască încoace şi încolo, reuşea să fie peste tot.
Brigada dulgherilor veni mult după miezul nopţii. Ea trebuia să aşeze estacada sub conducta de beton care fusese mutată la un masiv nou.
-- Terentie Cuzmici, nu fiţi îngrijorat ! strigă unul din şefii de echipă. Imediat mă duc să-i pun la lucru pe dulgheri.
Cu un gest, Hlebodarov îl opri pe şeful de echipă :
— Nu, dulgherii să rămână pe loc. Brigada o voi alcătui eu.
Se ivise tocmai unul din aceie momente în care comunistul şi partea vie a colectivului de constructori — de astădată brigada dulgherilor — puteau să se întâlnească, angrenaţi în opera comună, dar puteau şi să treacă unii pe lângă ceilalţi fără să se bage în seamă ; unu) din acele momente cărora Hlebodarov le acorda întotdeauna o mare importanţă. El ştia prea puţine despre brigada dulgherilor. Atâta doar că era o brigadă nouă, alcătuită din maeştri experimentaţi, veniţi din colhozurile Ucrainei.
Hlebodarov îi întâlni pe dulgheri la una din trape şi, făcând cunoştinţă cu ei, le spuse :
— Trebue să aveţi în vedere că aici porniţi la muncă ceva mai devreme decât fusese prevăzut; într'adevăr, nu e decât o depăşire mică, dar e important ca schimbul de zi să aibă betonul la timp pentru ca să poată respecta noul ritm.
Conduse brigada spre locul de muncă. Acolo, arătă dulgherilor ceeace Părea să nu aibe nicio legătură cu ei: direcţia conductei de beton sub care trebuia aşezată estacada.
— Vedeţi ? urmă Hlebodarov. Sudorii aproape că au şi terminat armătura noului masiv. In direcţia aceea trebuie condus betonul. Nu le stricaţi ritmul de muncă! Peste un ceas voi trece pe aici.
Dulgherii îi răspunseră zgomotos : Am înţeles !... Se va face l
— Carhanin plecă mulţumit de pe ecluză. Tocmai de un comunist ca Hle-widarov era nevoie în punctul acesta, de un om care iubeşte oamenii, care ştie să-i
172
V. VELICICO
ajute, ştie să-şi găsească locul în colectiv şi să ocupe acest loc cu chibzuinţă si tr* nicie. " '• }
— 2 —
Aplecat deasupra planurilor de muncă ale organizaţiei de partid, Carhari se gândea cât de direct şi fără greş poate intra un comunist în viaţa colectiv), iui, o poate influenţa. El îşi amintea limpede munca lui Evghenii Frolov. Acest era un om tânăr ; totuşi semăna oarecum cu Hlebodarov, poate datorită aceleiatf siguranţe în acţiune. ■
Evghenii Frolov venise pe Canalul Volga-Don dintr'o staţiune de maşini şj tractoare unde lucrase ca mecanic. După ce termină cursurile Combinatului. Şcoală al Canalului, Evghenii deveni mecanic la deversorul ecluzei nr. 13.
Pe-atunci era primăvară. Frontul de lucrări al ecluzei era încă la un nivel mult mai coborît decât acel al Donului. In adâncuri, apa ţâşnea din toate părţile. Dar pentru construcţie, acolo ar fi trebuit să fie uscat ca într'o cameră. O mulţ^ de motoare şi de aşa numite filtre aciculare, îngropate în străfundurile solului trebuiau să absoarbă şi să ridice la suprafaţă apele subterane, împiedicându-lî să ajungă pe platforma de construcţie. Mecanismele lor complicate cereau muncitorilor cunoştinţe deosebite. Dar la aceste maşini lucrau în calitate de motoriştf fete şi băeţi care nu aveau niciun fel de experienţă.
Frolov simţea că sectorul lui poate frâna munca întregii ecluze. Atunci când în şedinţele de partid se vorbea despre apă, Evghenii avea impresia că cele douăzeci de pompe şi o mie cinci sute de filtre aciculare instalate în groapa de fundaţie, capătă viaţă şi devin părticele din el însuşi, Evghenii Frolov. într'un rând el spuse:
— Voi stoarce pământului această apă chiar dacă infiltraţiile ar porni direct din America!
Ajuns acasă, scoase din sertare notiţele în care păstra cu grijă schemele motoarelor şi pompelor desenate de el încă pe vremea când urma cursurile Corn-binatului-Şcoală. Apoi se duse la motoriştii săi. De atunci găsea în fiecare zi timp să se ocupe de tinerii muncitori. Invariabil, la sfârşitul tuturor convorbirilor a ei, spunea: „şi acum vă voi vorbi despre puterea pe care o are Comsomolul pe marea noastră construcţie comunistă". După aceea le povestea despre tineretul fruntaş al construcţiei, despre creşterea şi succesele lui.
Şeful construcţiei ecluziei, inginerul M. V. Diveev, veni odată în cabina;!»' Frolov care era chiar pe malul gropii de fundaţie şi, privind atent feţele tinere aplecate deasupra schemelor, observă cu prietenie :
— Rine... Foarte bine !
Apoi Frolov începu să-şi ducă tot mai des oamenii în groapa de fundaţie: fie că era noapte, fie că era zi, aceştia cărau după ei filtrele prin întreaga groapă, străpungeau cu ele pământul, le mutau dintr'un loc într'altul. Oamenii se obişnuiseră atât de mult cu tinerii motorişti, încât li se părea curios când aceştia mr se iveau pe undeva, căţărându-se cu ţevile lor şi „stingherindu-i" din lucru. ;
Groapa de fundaţie nu mai semăna cu „o căldare cu apă". Numirea cei' se dăduse până atunci, nu i se mai potrivea. Vremea trecea, pământul uscat deve-; nise un fenomen obişnuit; însfârşit, în groapa de fundaţie apăru praful şi excava-; toriştii începură să înjure: „dece nu se udă pământul ?!" Veni ziua când F*s fundul gropii se turnă primul strat de beton. Construcţia începea să se îria'K era un moment sărbătoresc. Se vorbi despre Frolov, despre lărgimea frontul» deschis lucrărilor de betonare. Succesul era într'adevăr mare, dar muncitorii^e» deversor nu avură nicio clipă de răgaz. Apa este o sălbăticiune care trebuie ţinut» necontenit în cuşcă. Ca şi înainte se adunau tinerii în cabina lui Frolov,-ca şi înainit
COMUNIŞTII DE PE VOLGA-DON
173
henii desfăcea în faţa lor desenele şi schemele sale. Acum, aceste desene şi "^tfrrie arătau reţeaua subterană complexă de instalaţii care apăra groapa fundelor Tinerii conduceau reţeaua cu siguranţă şi pricepere; ea îşi ducea la bun
jt munca sa nevăzută ochilor. 6,3 La deversor mai erau multe alte lucruri care nu se puteau observa din f -x • se afla acolo un colectiv comsomolist, apărea un ziar de perete, tinerii "nvăţau hine la şcoala serală. Şi iată că secretarul organizaţiei de partid dela 1 j|jza nr. 13, deschise într'o zi uşa modestei sale „cancelarii", căută planul de ^lirică printre puţinele-i hârtii şi, în dreptul punctului care se referea la lucrările deversorului, scrise simplu : „îndeplinit"...
Din clipa în care constructorii ecluzei porniră „să suie cu betonul", lucrările de betonare începură să impună întregii construcţii ritmul lor. Ele se lărgeau din ce în ce, se proiecta aplicarea minunatei inovaţii a tehnicii sovietice — puternicele pompe de beton, mecanisme care transportă betonul prin conducte. Mecanicul şi grupul de maşinişti cărora li se încredinţase instalarea şi funcţionarea pompeior de beton, nu aveau dela cine învăţa meşteşugul: nu exista încă o experienţă de muncă la aceste maşini de construcţie foarte recentă.
— Cu cine să ne sfătuim ? întrebă mecanicul pe secretarul organizaţiei de partid în timpul montării pompelor de beton. Nu vom reuşi fără ajutor!
— Pentrucă să te ajut sunt aici, răspunse Carhanin.
Ca şi în cazul lucrărilor dela deversor, perseverenţa şi stăruinţa constructorilor condiţionară succesul introducerii pompelor de beton. Pompele de beton începură să lucreze. Construcţia întreagă pornise năvalnic spre victorie.
Uzina automată de beton, clădită chiar lângă ecluză şi condusă de un singur om, livrează întotdeauna betonul la timp ; massa vâscoasă ajunge în bunche-rele instalaţiei de pompat; prin conductele lungi, maşinile complicate trimit betonul precis, ritmic şi neîntrerupt direct în masivele ecluzei. Impulsurile pompelor de beton sunt tot atât de regulate, de egale, ca şi acelea ale inimii unui om sănătos care pompează necontenit sângele prin artere. Ele revarsă viaţă, ca într'un organism viu, în toate ungherele construcţiei. Betonul inundă greaua pânză de păianjen din oţel, care înveleşte şi coase laolaltă masivele; se instalează plăcile de beton-armat, cofretul; betonul va ajunge şi aici, de pe acum scânteiază prin locurile acestea uneltele sudorilor ; alături zăngăneşte fierul : se instalează noile şiruri ale armăturii. Mereu se toarnă alte şi alte masive. Ecluza creşte văzând cu ochii.
Hlebodarov se caţără pe pereţii masivului, cercetează dacă n'au rămas goluri pe undeva. Stropit de sus până jos cu beton, el pipăie, ascultă, loveşte cu ranga înfundând-o adânc în masa vâscoasă. In sfârşit iese deasupra masivului. Totul e în ordine. Controlul 1-a mulţumit pe Hlebodarov.
— Verificaţi mai des, spune el şefului de echipă. Să ştiţi că sancţionez cu asprime orice greşeală.
Şelul de echipă răspunde :
— Se va executa !
. Faptul că Terentie Cuzmici e mulţumit nu-i scapă şefului de echipă ; el clipeşte vesel clin ochi. Hlebodarov e bun, dar sever: el laudă mai mult prin tăcere'; în schimb întotdeauna apreciază just, fără greş.
-înainte de Marele Război pentru Apărarea Patriei, Terentie Cuzmici a iucrat în domeniul construcţiilor hidrotehnice, iar în timpul războiului a făcut cazemate şi cuiburi de mitralieră din beton-armal. Detaliile prefabricate ale aces-
174
V. VELICICO
tor construcţii — calote, cilindri şi pereţi — erau transportate în linia întâia 3 frontului, iar acolo soldaţii genişti le montau, îngropându-le în pământ. In steps de lângă Stalingrad, în apropiere de uzina de tractoare pe care nu de rrtulţ a vizitase Hlebodarov, el dăduse peste cuiburile de mitralieră la care lucrase. îrfr cuseră zece ani dela luptele pentru Stalingrad, dar Hlebodarov nu uitase cea-şurile acelea, nu putea să nu recunoască cuiburile. Le pipăise, le încercase trăi-" nicia zidurilor roase de fier şi de foc. Rezistaseră ! Erau bine făcute...
De îndată ce rămânea singur în cămin şi, în timp ce se odihnea, începea să cugete, Hlebodarov vedea în faţa ochilor aceste cuiburi de mitralieră.
— Din Volga direct în sistemul oceanic mondial : ce mai drum ! îi spuse cu emoţie lui Hlebodarov, vecinul său de pat. Parcă nu-mi vine să cred. Eu cunosc doar această stepă ! Erau vremuri în care nu mai speram s'o revăd vreodată.
Vecinul era pilot de vas, viitor şef al uneia dintre ecluzele Canalului Volga-
Don. ,
— Da, iată, luptele dela Stalingrad continuă sub altă formă..., spuse pilotul de vas, plimbându-se prin cameră. Am stat culcat în această stepă în preajma uzinei de tractoare. Făceam parte dintr'o brigadă de marinari. Ne adăposteam cu mitraliera dedesubtul unei calote de beton-armat. Era o calotă bună, dar ecluza, oare cum va fi ?! Cuiburile de soiul ăsta sunt ceva mai complicate I
— Aţi găsit deci calota bine făcută ? îl întrebă Hlebodarov.
— Mai încape vorbă ! exclamă   pilotul de vas. A rezistat chiar şi tirului
direct !
Hlebodarov zâmbi abia observat, dădu din umeri şi spuse :
— Ecluza va fi şi ea excelentă. f Ar fi vrut să mai adauge ceva, dar renunţă.
Şedea lângă masă, cu mâinile pe genunchi, tăcut, puţin adus din umeri, şi se gândea la ale sale. îşi aminti că într'un punct, în partea dreaptă a ecluzei, pământul de pe o haldă se mişcase şi acum probabil că luneca în jos ; dacă mâine nu va fi scos, va îngreuna astuparea peretelui exterior al galeriei... La intrarea f inferioară a ecluzei trebuia să controleze cofretul într'un loc unde i se păruse că 1 nu-i destul de curat... Grijile se îngrămădeau una peste alta, neliniştindu-1. Hle- 1 bodarov orânduia fiecare din ele la locul şi timpul potrivit. Totuşi, îi mai stăruiau t încă în minte cuiburile de mitralieră din stepa Stalingradului. Zâmbi în sine.
In această vreme secretarul organizaţiei de partid stătea şi lucra la aică- ; tuirea unui nou plan de muncă al comuniştilor, deoarece vechiul plan fusese îndeplinit. Prin faţa ochilor săi se perinda întreaga activitate a comuniştilor. Şi aici, în afară de succese existau încă în munca organizaţiei de partid lipsuri serioase, se trecuse cu vederea peste unele greşeli. Organizatorul de partid oftă, îşi răsuci mustăţile întunecate şi stufoase, iar fruntea i se încruntă.
...Noapte. Hlebodarov lucrează şi el în schimbul acesta. Sub cascada de lumină a becurilor electrice şi a proiectoarelor, construirea ecluzei îşi urmează netulburată drumul. Dar Hlebodarov e emoţionat, atent. In această noapte vor fi îndeplinite prevederile planului lunar de turnare a betonului şi alte lucrări-Până Ia sfârşitul lunii mai rămân încă două zile : pentru depăşiri.
Toate brigăzile se străduiesc să câştige timp. Printre alte lucrări schimbul trebuie să predea comisiei de recepţionare „puţurile" (aceasta este numirea scobiturilor verticale în zidurile ecluzelor). In puţuri vor fi puse flotoarele- In ? formă de role, de care vor fi legate vapoarele, la amândouă capetele lor, în timpul^ trecerii prin ecluză.
într'unul din puţuri se instalează .plăcile de căptuşire. Cu precizia unui puşcaş-lunetist, muncitorul dela macara le coboară deasupra deschiderii înguste a puţului ; acolo aerul e- plin de zgomotul sudurii electrice, se revarsă cascade |
a
COMUNIŞTII DE PE VOLGA-DON
175
He scântei; în puţ e strâmt şi foarte cald. Zidarul Erofei Grigorievici Muntean, &n orn bătrân şi uscăţiv strigă dinăuntru : 11      __ Ei, Terentie Cuzmici, suntem pe sfârşite ! Foarte bine !
Hlebodarov dă dispoziţie brigadierului lucrătorilor dela armătură, să se urce până la sudorii săi şi să le spună că le-a mai rămas o oră.
_ Urmăreşte lucrările personal. — Din glasul lui Hlebodarov străbate o notă de autoritate severă.
Când se sfârşeşte schimbul, zorile s'au ivit de mult. Carhanin şi Hlebodarov se duc spre casă. Amândoi sunt obosiţi, câtva timp păşesc în tăcere.
_ Şi cu asta ne-am îndeplinit planul lunar, spune Hlebodarov. Ar trebui să convocam o adunare de partid. Nu ne-am mai strâns laolaltă de multă vreme.
— Ne-am lăsat prinşi de vârtej, recunoaşte Carhanin.
In drum spre casă, ei continuă să discute despre problemele zilnice de partid, probleme fără sfârşit, care aduc necontenit după ele noi şi noi griji.
DRUMUL SPRE ŢEL
— 1 —
La începutul lunii Iunie 1950, părăsind şantierul unde fusese montată, draga hidraulică nr. 307 după ce pluti o vreme pe apele Donului, se apropie nu departe de Calaci, pe malul stâng al fluviului. Oprindu-se din drum, draga hidraulică flotantă se orienta după semnale hidrologice care indicau punctul de plecare al Canalului navigabil Volga-Don. O săptămână trecu în pregătiri. Iar la 14 Iunie, draga intră în frontul de lucru.
Acest eveniment se desfăşură în felul următor: Draga, — o construcţie albastră, amintind prin forma ei un vapor şi prelungindu-se cu un burghiu lung care se învârteşte necontenit — se lipi de mal şi începu să se înşurubeze în el. P-e drumul dragei, rămânea un canal lat de şaizeci de metri, regulat, cu maluri înalte şi prăpăstioase, adânc şi plin cu apă. Părea că apucând Donul de un capăt maşina electrică îl trăgea după sine în stepă, înspre Volga.
Iată ce înseamnă : „Draga a intrat în frontul de lucru".
Comsomolistul Serghei Bondar, electro-tehnicianuţ dragei, se gândea neîncetat la cele ce se întâmplaseră sub ochii săi. Impresia pe care i-o făcuse prima „lovitură" a dragei, se întipărise în el pentru toată viaţa : îşi amintea cum lângă mal apa începuse să fiarbă în clocote reci, cum apoi malul se cutremurase, se mişease, largul perete de pământ începuse să lunece şi deodată se prăbuşise cu zgomot
Feodor Ceauchin, un băiat tânăr şi înflăcărat care lucra în sala maşinilor, strigă, dând din mână spre stepă :
— Ei, tu, ăla de-acolo ! Dă cale liberă Donului spre Volga!
Echipajul dragei era alcătuit mai ales din tineri şi toţi se simţeau tulburaţi de parcă ar fi dat o bătălie. Serghei Bondar trăia acele clipe zguduitoare în felul sau, gândindu-se la omul care-i era cel mai apropiat, pe care-1 iubea fierbinte, la mama sa. In acele clipe el compară tinereţea ei îndepărtată cu propria lui tinereţe.
Mama sa se născuse în taiga Ussuriei, într'o familie de nanaieni. care trăiau după legile sălbatice ale Nordului. Supunându-se acestor legi, bunicul lui Serghei. un om întunecat şi sălbatec, îşi împuşcă soţia şi lăsându-şi copila şi cortul, pribegi cine ştie unde. Copila părăsită în cort deveni mai târziu mama lai
176
V. VELICICO
Serghei. Tinereţea ei trecu în suferinţe la fel de mari ca şi cele ale copilăriei. Ea duse o viaţă de hoinar, iar atunci când îl avu pe Serghei, îşi dori pentru el un singur lucru : fiul ei să nu fie nevoit să trăiască după legile Nordului. Viaţa sovietică, parcă ascultând-o, îi împlini năzuinţa.
Serghei Bondar înţelegea că faţă de ceeace-i dăduse Patria nu poate să nu ia atitudine, să nu se simtă îndatorat asemeni oricărui tânăr sovietic. Gândiri-du-se la viaţa maică-si şi la propria-i viaţă, el era gata la orice act de eroism care să arate întreaga adâncime a sentimentului său şi recunoştinţa sa deplină faţă de Patrie. Deşi nutrea asemenea visuri, Serghei nu trăia cu capul în nori. Mintea sa practică, am putea spune chiar rece, de nordic, moştenită dela mama sa, îi inspiră un pian realizabil, chiar dacă anevoios. Ii veni ideea de a transforma draga albastră făcătoare de minuni în cea mai bună dragă de pe Canalul Volga-Don, în aşa fel încât curajul inimilor tinere să se contopească cu dragostea de muncă, cu talentul şi inteligenţa, şi să se desfăşoare larg posibilităţile colectivului ai cărui primi paşi fuseseră atât de frumoşi.
Când luă fiinţă organizaţia de comsomol a echipajului, Serghei fu ales secretar. El porni cu înflăcărare la muncă.
— Sarcina este îndrăzneaţă, spuse organizatorul de partid al sectorului de hidromecanizare, V. A. Clenin, după ce-1 ascultă pe Bondar. Dar în viaţă e important să mergi cu dârzenie spre ţel. Noi o să vă ajutăm.
Avea el oare încredere în planul lui Serghei ?
încă mai demult începuseră să lucreze la nodul hidraulic Ţimlianscaia drage hidraulice puternica; presa sovietică le salutase cu entuziasm. Oamenii de acolo — Clenin o ştia bine — erau ca şi cei de pe draga nr. 307, culţi,"cu o pregătire specială. Totuşi nici unii, nici ceilalţi, nu aveau experienţă : pentru prima oară mâinile omului realizaseră asemenea mecanisme. Condiţiile erau aceleaşi, nimeni nu avea avantagii.
Cugetând în felul acesta, organizatorul de partid ajunse la concluzia că problema cine va deveni fruntaş, va fi hotărîtă mai ales de puterea şi calitatea influenţei partidului asupra oamenilor. ,„ .
El se gândi Ia organizaţia de partid a sectorului de hidromecanizare, la sine însuşi. Desigur, el va face totul ca să-i ajute. Dar nimeni nu era în stare să rezolve această sarcină mai bine decât chiar comsomoliştii echipajului. Această sarcină trebuia să devină cauza întregului colectiv al dragei.
Serghei Bondar ascultă părerile lui Clenin.
— Aşa m'am gândit şi eu, răspunse el.
— Te-ai gândit şi tu ? reveni Clenin.
— Da, de foarte multe ori.
— Atunci, am încredere !
Feodor Ceauchin aştepta cu nerăbdare întoarcerea lui Serghei dela organizatorul de partid. Când Serghei apăru pe bordul dragei, Feodor isbucni ca o vâlvătaie : zâmbetul zgârcit a lui Serghei îl lămurise pe deplin.
— Păi nici nu se putea altfel ! se bucură el. Doar vezi că noi înaintăm, înaintăm bine !
Şi cuprinse într'un gest larg Canalul, apa tulbure, spumegândă din jurul dragei, maşinile care duduiau monoton în sală.
In sala maşinilor se adunase întregul schimb. De pe puntea superioara veni şi maistrul dragor. El întrebă cu seriozitate:
— Primiţi şi bătrâni ?
— Primim ! Primim ! strigară comsomoliştii. , Serghei Bondar îi spuse :
— Vă vom ruga să ne daţi o mână de ajutor.
— Dar dece să mă rugaţi ? se supără maistrul dragor. Doar vă zbateţi
COMUNIŞTII DE PE VOLGA-DON
177
nentru o cauză nobilă ! Fiecare trebuie să înţeleagă singur asta. Iată, de pildă eu • mă măguleşte că într'o asemenea operă nu voi rămâne în coadă. Plecă sus, în cabina sa, la tabloul de comandă.
— Bine l-am mai agăţat pe bătrân ! se înveseli Ceauchin.
Ziua aceea fu bogată în emoţii, dar ele se dovediră plăcute şi deloc obositoare. Serghei Bondar şi Feodor Ceauchin părăsiră bordul dragei abia după venirea celui de al treilea schimb.
— 2 —
Trecu un an. înspre părţile Donului nu se mai vedeau nici draga albastră, nici. dealungul digurilor, estacadele care o însoţeau. Pe Canal se plimba vântul şi încreţea apele. încă din primăvară veniseră aici să-şi depună icrele tot felul de peşti, iar Canalul intrase în marea gospodărie a naturii, asemenea oricărui alt fluviu.
Ochii înguşti şi ageri ai lui Serghei prindeau pe faţa stepei schimbări pe care tovarăşii săi nu le observau. El văzuse această întindere de stepă pe vremea când Canalul nu se ivise încă. Şi o vedea acum, când artera de apă trecea peste ea. II cuprinse un fel de tulburare. In haina pământului apăruseră flori noi. Un fum verzui, gingaş, fâlfâia deasupra stepei. Nu se împrăştia. Cu cât se apropia mai mult de Canal, cu atât era mai străveziu. Părea o scânteie albăstruie zburătoare. Privind malurile Canalului, îţi dădeai seama că apa se ridicase spre faţa stepei, ajunsese până la rădăcinile ierburilor şi le scălda. Iar aceste ierburi nu mai sunau în bătaia vântului ; acum ele foşneau molcom. Serghei luă în mână tulpinile lor şi simţi că deveniseră mai gingaşe. Mişcându-şi şi umflându-şi nările subţiri, Serghei prindea mirezme noi pe care cu un an în urmă stepa nu le cunoştea. Nu erau nici mirezmele izmei, nici ale pelinului, nici ale stupiniţei, erau mirezmele noi ale ţărânei care se întorcea la tinereţe, şi ale podoabei ei reînoite.
Cu ochii închişi, Serghei şezu timp îndelungat pe malul Canalului ; simţea cum curg apele şi trimit feţei sale, mâinilor, unei raze de soare, răsuflarea lor proaspătă şi liniştită. El îşi închipuia, vedea cu ochii ascuţiţi ai minţii, apele canalului care se împrăştiau sub pământ în fâşii largi, şi urcau apoi spre faţa stepei.
Adeseori stând pe platformă şi dirijând funcţionarea frezei, natura subterană se desvăluise ochilor săi uimiţi, pe neaşteptate, plină de viaţă. Malul abrupt al frontului de lucru se surpa cu zgomot, năruind o bucată din stepă. Se vedeau hârţoagele vieţuitoarelor stepei. Unele erau părăsite : pesemne că apele Canalului le ajunseseră încă înainte; din altele, locuitorii surprinşi de prăbuşire se mutau acum abia. Cumplita catastrofă îi zăpăcise ; ei- se învârteau mânioşi, înebuniţi, printre blocurile de pământ prăbuşite. Căutau împreună salvarea un şarpe şi un popândău care-şi plăti scump lăcomia : magazia popândăului se năruise pe jumătate, se zăreau grăunţele de grâu adunate de pe ogoarele din apropiere : popândăul se învârti între magazie şi şarpe, până când o nouă surpare îl răpuse... Deastădată, în malul de lut se căsca un bârlog adânc, de lup. De-alungul despicăturii malului cobora un Şanţ, ca o tăietură oblică de cuţit, care se lărgea apoi într'o scobitură mare ; pe pereţii bârlogului se desluşeau limpezi urmele ghiarelor cu care lupul scurmase pământul, îl smulsese. Bârlogul era gol. Numai din loc în loc albeau rămăşiţe de oase, iar de o ieşitură ascuţită atârnau smocuri de păr roşcat. Lupul fugise ; unde scurma el acum ? Va fi nevoit să uite pentru totdeauna aceste stepe...
Serghei urmărea cu o mânie făţişă pieirea duşmanilor pământului. Prive-iştea chipului său înfuriat îl înveseli nespus pe Ceauchin. Acesta rosti :
— Ei, aşa-i, Serioja ! Ar cam trebui să scormonim întreaga gospodărie a naturii...
12 — Viaţa Românească — c. 3483
178
V. VELICICO
La capătul dinspre Don al traseului, lucrau câteva drage hidraulice, gj înaintau pe urmele dragei nr. 307, nivelând malurile şi fundul canalului sfredelit de draga albastră.
Veni timpul când draga nr. 307 ajunse la vecinul ei — un excavator păşitor din apropiere — şi-şi alătură frontul de lucru, frontului de lucru al acestuia. [„ acel moment excavatorul umbla pe celălalt mal al traseului. întâlnirea era impot. tantă, ba chiar solemnă. Maşinistul excavatorului ridică braţul de oţel al maşinii şi balansându-1 în aer îşi salută confratele plutitor. Draga înălţă drapelul.
Pe neaşteptate, în locurile acestea priveliştea construcţiei se schimba. Aid se terminau dâmburile netede pe care draga plutitoare le lăsa în urmă-i dealun. gul Canalului. începeau şirurile haldelor înalte, de pământ. Ele se îndreptau spre depărtări ca un lanţ nesfârşit de vulcani stinşi. Nu erau chiar pe ţărmurile Canalului ci la o distanţă oarecare de ele, ca şi când cineva le-ar fi luat şi le-ar fi mutat de pe locul unde te aşteptai să le vezi. Printre ele se întindea Canalul, asemenea unui defileu adânc.
Acestea toate le făcuse „păşitorul".
Maşinistul excavatorului coborî pe pământ; i se dădu o barcă şi el veni pe bordul dragei. Era un om mai în vârstă, avea părul albit pe la tâmple. Era cu totul altfel decât şi-1 închipuiseră cei de pe dragă ; de mai bine de o lună excavatorul, intrase în raza de vedere a echipajului: maşina îşi pendula neîncetat braţul de parcă i-ar fi chemat cu stăruinţă spre ea.
— De mult vă observ, spuse excavatoristul. V'am aşteptat tot timpul! Maistrul dragor Corâtin izbucni în râs :
— Dar noi suntem navigatori ! Nu venim decât pe apă !
— De când voiam să vă cunosc ! urmă excavatoristul, — Să văd şi eu : ce fel de oameni iluştri sunt pe draga nr. 307 ?
— Lasă ! — dădu din mână Corâtin. — Oameni iluştri ?!
— Oameni iluştri, stărui excavatoristul. Cum deschid radioul aud că se vorbeşte de voi ; îl mai deschid odată, tot de draga 307 se vorbeşte.
— Nu mai asculta, îl sfătui Corâtin.
— Ei, nici aşa nu merge, obiectă oaspetele. Doar îmi place opera voastră! ! El privi maşina, oamenii, puse întrebări. Dădea mereu din cap. Cel mai mult ţ
stărui'asupra cercetării jurnalului de bord. Acolo erau trecute cifre într'adevăr ame- | ţitoare. Proiectul prevedea că draga are o capacitate de trei sute de metri cubi pe oră. Totuşi draga, deşi lucra în pământuri tari ca piatra, nedefrişate, îşi îndeplinea de două ori norma. Ivan Corâtin dădea chiar mai mult de două norme pe schimb.
— Ei, de-acum începeţi să vă ţineţi de mine ? întrebă excavatoristul. Pe urma mea o să vă meargă bine ; tot echipajul nostru s'a străduit, cu gândul la _voi.: ei, doar ai de-aface cu oameni minunaţi, trebue să le pregăteşti un drum cumsecade.
Mişcaţi, comsomoliştii îi mulţumiră musafirului.   Deocamdată însă calea lor era alta : draga trebuia să se întoarcă spre Don şi, înaintând pe un al doilea front de lucru, să taie Canalului întreaga sa lăţime. Abia pe urmă era vorba să intre îi! . spărtura făcută de ,,păşitor". 1
AAaşinistul îşi luă rămas bun. Apoi excavatorul începu din nou să-şi penduleze braţul prin aer, purtând cupă după cupă de pământ, lărgind spărtura şi ridicând dealuri noi.
— Aţi auzit ? — se întoarse Corâtin cu ochi scăpărători către toţi. — Ne-a mers vestea !
Se auzi o tuse sgomotoasă : lângă parapetul punţii inferioare pe care se adunase întregul schimb, stătea Clenin. El se uită în tăcere la Corâtin. După câteva clipe îi ceru şefului dragei să-i spună ce însemări se făcuseră în ultima oră ft jurnalul de bord. însemnările se dovediră potrivite.
COMUNIŞTII DE PE VOLGA-DON
179
E timpul să facem virajul, spuse Clenin. Pe frontul de luptă ne aşteaptă
S'or'a organizatorul de partid venise la această   mică   sărbătoare a întâlnirii .     j cU excavatorul, oarecum surescitat şi emoţionat. El îşi închipuia cum în acel rnent mişcarea cuprinde întreaga întindere de o sută unu kilometri a traseului Canalului, cum strigă în gura mare microfoanele radioului despre brigăzile, sectoa-le si echipajele fruntaşe ; el cântărea cu atenţie cât de mult înaintase spre ţel draga 307 Iată, aceşti tineri ciufuliţi, zâmbitori şi plini de curaj, pe care construcţia -■ fermecase, vor să fie în frunte, sunt însetaţi de acte de vitejie. Asta-i drept. Dar dacă ei se vor lăsa ademeniţi de glorie, şi în cele din urmă vor da greş ?
Organizatorul de partid îşi spuse : „Ajunge !". Cu aceasta, sărbătoarea lui se încheie. V. A. Clenin făcu un semn din mână către secretarul organizaţiei de corn -somol, iscodindu-1 :
— Ei ? Ce e ? Ne apucăm de treabă ?
— 3 — ■
Draga nr. 307 se întoarse spre Don, şi, înaintând pe noul ei front de lucru, începu să lărgească Canalul. Acum multe se făceau mai bine decât înainte. Schimbarea aceasta se putea observa până şi în aspectele exterioare : draga se mişca mai repede şi mai sigur ; dâmburile nămoloase pe care ea le lăsa dealungul Canalului deveniseră mai regulate şi mai netede. Dar nimeni nu se culcă pe lauri. într'o zi, Serghei Bondar veni la Clenin şi, povestindu-i ca de obicei cele ce se întâmplau pe draga nr. 307, observă :
— Vladimir Andreevici, contractul nostru socialist s'a cam învechit.
— Foarte rău... — Clenin tăcu un timp apoi adăugă : — Dar poate că aveţi de gând să călăriţi mai. departe pe vechea glorie ! ?
Serghei se întunecă.
— Dumneavoastră ştiţi, afirmă el liniştit, că pe Corâtin nu l-am mângâiat niciodată pe creştet. Şi totuşi ei nu ne-a făcut de râs !
— Asta-i bine, aprobă Clenin.
— Iată : am încheiat un nou contract, continuă Serghei întinzându-i o foaie mică de hârtie.
Clenin începu să citească.
Draga nr. 307, era în întrecere cu echipajul unei drage de forţă egală care lucra pe Ţimla. Devenise fruntaşă la începutul primăverii, când fusese nevoită să sfredelească în pământ încă îngheţat. Solul din faţa dragei trebuia minat cu amonal. Era o muncă complicată şi plină de răspundere, dar echipajul îi făcuse faţă. De atunci, colectivul luase avânt şi-şi accelera mereu ritmul de muncă.
Citind contractul socialist, organizatorul de partid se gândea tocmai la acest lucru. Deodată el se ridică în picioare şi se uită cercetător la secretarul organizaţiei de comsomol.
— L-aţi discutat ? întrebă el arătând contractul. Serghei dădu din cap.
— întreg echipajul ?
— întreg !
— Şi ce aţi hotărît ?
— II vom respecta !
~ Dar asta-i o adevărată revoluţie ! strigă organizatorul de partid.
Faţa-i strălucea. Serghei Bondar nu-1 văzuse încă niciodată aşa.
Lucrurile stăteau în felul următor: Echipajul dragei 307 era alcătuit din trei-7-eci şi cinci de oameni. In contractul socialist se menţiona obligaţia colectivului de-. 12 *
180
V. VELICICO
a micşora până la douăzeci şi cinci numărul membrilor echipajului, prin cumulul <je profesii. In acest fel, productivitatea muncii făcea un mare salt înainte.
Un singur lucru nu-i spusese Serghei organizatorului de partid : membrii echi. pajului se şi porniseră pe muncă pentru a-şi însuşi cea de a doua calificare; viaţa însăşi îi gonea din urmă : sosiseră noi drage hidraulice, era nevoie de oameni. Se punea mare preţ pe fiecare muncitor cu experienţă în domeniul excavărilor hidraulice. Mai târziu, după ce Clenin asistă la schimburile în care, muncind şi în profesia lor de bază, comsomoliştii se specializau încă într'o profesie, Serghei Bondar îi explică ■ hotărîseră ca întâi să verifice dacă treaba va merge, şi apoi să raporteze organizaţiei de partid.
Comsomoliştii îşi îndepliniră noua sarcină cu o repeziciune neaşteptată. Nici nu era de mirare. Toate condiţiile de muncă de pe dragă favorizau creşterea oamenilor. Acolo nu puteai obosi, eforturile fizice dăduseră înapoi în faţa muncii intelectuale: maşinile electrice executau toate lucrările grele, trebuia doar să ştii să le mânuieşti. Un om se plimba prin sala vastă şi curată a maşinilor, sau şedea în faţa tabloului de comandă. Armonia uimitoare dintre mecanisme şi motoare, trăinicia şi simplitatea lor, făceau draga atât de ascultătoare, încât nu era nevoie nici măcar de o încordare deosebită a nervilor. Omul rămânea liniştit şi vioi tot timpul schimbului. In asemenea condiţii, calificarea într'o a doua profesie, înrudită, nu prezenta nici o greutate, era deajuns s'o doreşti.
Important fusese altceva: acele rezerve ascunse în excepţionalele condiţii de muncă, rezerve care înlesneau astăzi ridicarea productivităţii muncii, trebuiseră descoperite. Cine le observase întâi ? Cine reuşise să le scoată la iveală ? Nimeni nu putu răspunde acestor întrebări. Totul se petrecuse pe nesimţite : ideia încolţită în colectiv, s'a copt tot acolo.
Draga e în frontul de lucru. Ea stă cu arma sa de luptă proptită în pieptul malului. Freza lungă şi puternică e undeva sub apă, coborîtă în adâncuri. Ea se roteşte, sfredeleşte, se înşurubează, înaintând tot mai mult în temelia ascunsă de apă a malului. Apa clocoteşte. Malul se surpă. Draga absoarbe pământul muiat de ape, „pulpa" cum este numit, şi-1 transportă prin conducte spre malul înalt. Dealungul malului, ridicate pe o estacadă, se întind conductele. „Pulpa" înaintează pe conducte cu şuiere şi pocnete ; revărsându-se pe mal ea clădeşte un dâmb. Acest sector al malului, cu estacade, conducte şi dâmburi este numit „harta aluviunilor".
Condusă de maistrul dragor, draga scormoneşte neîncetat pământul. Maistrul dragor stă la tabloul de comandă, aşezat într'o cabină spaţioasă de sticlă ; de acolo vede întregul front de lucru al dragei hidraulice. Pe tabloul de comandă se aprind şi se sting lămpile semnalelor. In faţa cabinei se află pieptul frontului de lucru, zidul maţului. La temelia acestuia apa spumegă. Draga sileşte pământul să se retragă supus dinainte-i.
Pe malul celălalt al Canalului, pe terasa căii ferate înaintează unul după altul excavatoarele cu mai multe cupe. Coborându-şi şi ridicându-şi braţele, ele despică profilul definitiv al taluzului dealungul întregului mal. In urma lor vin pietrarii: aceştia acoperă taluzul cu un strat de nisip în culoarea aurului roşu: apoi f aştern pietriş mărunt, după el un strat de pietriş ceva mai mare, şi abia   pe . pietrişul mare, pietrarii aşează piatra necioplită, potrivind-o cu grijă, deşi anevoie, ţ Taluzul Canalului este trainic, monumental şi frumos. Zgomotul şi duduitul maşinilor i se aude zi şi noapte, necontenit. I,
Sună telefonul. Maistrul dragor vorbeşte cu cineva. Se duce apoi la harta alu- ; viunilor. Serghei Bondar îi ia locul. El stă plin de siguranţă la tabloul de comanda. Cuminte, draga i se supune.
In timpul înaintării spre Don, pe draga hidraulică s'a format o brigadă de comsomolişti. O mare fâşie de pânză roşie vesteşte această schimbare. E o schitu-
COMUNIŞTII DE PE VOLGA-DON
181
însemnată, ea a adus după sine eliberarea a zece specialişti necesari altor drage, nea nr. 307 este deservită acum de numai douăzeci şi cinci muncitori. Serghei Bondar priveşte în registrul de bord şi spune cu mândrie: — Astea da rezultate !
După cumulul de profesii, productivitatea dragei hidraulice nu numai că nu scăzut, ci dimpotrivă a crescut cu mult.
In depărtare se zăresc apele Donului. Dar Canalul s'a lărgit într'atât, încât ti-e tfreu să spui, cine e mai lat, Canalul sau fluviul ? Donul este în multe locuri mai îno-ust decât Canalul şi, pe întreg parcursul său, mai puţin adânc.
_ 4 _
Serghei Bondar se ducea şi acum des pe la organizatorul de partid al sectorului V. A. Clenin conducea pe acelaş traseu o mică dragă; el cunoaştea situaţia.de pe draga nr. 307 tot atât de bine ca şi pe cea de pe propria-i dragă; totuşi, când secretarul organizaţiei de comsomol nu veni multă vreme pe la organizatorul de partid, iar acesta nu putu să-şi părăsească draga ca să facă o vizită comsomoliştilor,. V A. Clenin se nelinişti. îl cuprinse chiar dorul. Ii plăcea Serghei Bondar, acest tânăr care ştia să gândească şi să persevereze.
„Nu, e încă prea devreme. înainte de a mă duce la organizatorul de partid", trebue să chibzuiesc bine totul..." cugeta în timpul acela Serghei Bondar. Era tocmai în ziua sa liberă. Serghei plecă departe dealungul Canalului. Răsuflarea stepei dogorea înăbuşitor. Peste faţa stepei bătea vântul, fără s'o răcorească, fierbinte, purtând miros de ierburi arse.
In timpul bătăliei dela Stalingrad pretutindeni pe locurile acestea se dăduseră lupte. De aceea locurile îi erau dragi lui Serghei Bondar. Aici îi era parcă mai uşor să chibzuiască. Aici, putea chiar să stea de vorbă cu întâmplări trecute dar rămase pentru totdeauna în viaţa ţării. Nu se cicatrizaseră încă urmele războiului, tranşeele şi şanţurile; Canalul trecea peste ele ca un hotar. Gândindu-se la aceasta, Serghei vedea cu ochii minţii un alt Canal, Principalul Canal Turcmen. Gândul lui se învârtea tot mai des în jurul acestui Canal, tot mai des îşi închipuia el deşertul Cara-Cum. Iată unde o să fie muncă ! Serghei ştia că uzinele sovietice construiesc încă de pe acum pentru Principalul Canal Turcmen drage flotante cu o capacitate de 1000 de metri cubi pe oră. Acolo, printre nisipurile fierbinţi şi aspre, va fi nevoie şi de experienţă, şi de perseverenţă.
Nu e rău să ajungi pe o asemenea construcţie înarmat cu experienţa realizării Canalului navigabil Volga-Don! Serghei se înfiora şi-şi simţi inima deobicei liniştită, bătând. Asemenea zăpezilor Nordului natal îl chemau nisipurile deşertului Cara-Cum. „Trebuie să chibzuiesc totul bine !" îşi spunea secretarul organizaţiei de comsomol.
A doua zi seara, târziu, pe când tinerii şedeau în cabina echipajului ascuîtân-du-1 pe Serghei Bondar, auziră răsunând paşi. Cineva venise pe puntea dragei şi începuse să urce scara de fier. In usa cabinei echipajului apăru organizatorul de partid V. A. Clenin.
— Dece n'ai mai fost de atâta timp pe Ia mine ? îl întrebă organizatorul ele partid pe secretarul  organizaţiei de comsomol.
Serghei Bondar răspunse cu gravitate :
— Am tot frământat o problemă.
-— O problemă ?! se învioră organizatorul de partid. Ei, hai atunci, dă-'i «rumul!
Aici-Serghei Bondar povesti că colectivul de comsomolişti   hotărîse să-şi câştige înalta cinste de a fi trimis imediat după terminarea Canalului Volga-Don, construcţia Principalului Canal Turcmen.
j 82
V. VEL1CIC0
— Da, asta este într'adevăr o problemă ! aprobă organizatorul de partid dup§ •puţină gândire. Dar ca s'o rezolvaţi, aveţi nevoie de o şi mai înaltă organizare a muncii.
— Nu ne lăsăm noi ! dădu să-1 liniştească Feodor Ceauchin. Constructs Canalului Volga Don e pe sfârşite. Cine poate lucra într'un asemenea moment cu mânecile nesuflecate ?!
Era greu să-1 contrazici pe Feodor. într'adevăr construcţia Canalului Volga. Don înainta avântat spre victoria deplină. Pretutindeni constructorii „îşi suflecaseră mânecile".
Ascultând glasurile tinere, însufleţite ale tovarăşilor săi, râsul lor ştrengăresc Serghei Bondar se întreba cum ar trebui început drumul spre Cara-Cum al colectivu--lui. I se păru că cel mai potrivit ar fi să se pornească la treabă prin ridicarea productivităţii celor trei schimburi ale echipajului, la productivitatea cea mai înaltă pe care o atinsese vreodată Ivan Corâtin în munca sa. După un timp această productivitate va trebui să fie întrecută.
Serghei vedea aevea cum draga gigantică se mişcă prin pustiul arid, trăgând după ea dâra Canalului. In aceeaşi vreme i se păru că zăreşte undeva, departe departe, în taiga înzăpezită, chipul mamei sale, care-i zâmbea.
ZORILE VICTORIEI
— 1 —
In stepa Donului zorile vin fără sfială, îndrăzneţe. Ele izbucnesc peste întinderile întunecate cu minunata lor putere atotînvingătoare. Despre aceasta, bătrânul cazac povesti cam aşa :
— Lumina năvăleşte dintr'odată. In cupa Răsăritului, soarele e încă, să zicem, de patru stânjeni, abia sfredeleşte pe-acolo, dar întunericul se şi fărâmiţează. Lumina î] sparge, crănţăne ţăndării. Nici n'ai izbutit bine să-ţi duci calul la Don, te uiţi, calul bea din zorii zorilor, apa arde sub botul lui. *
într'adevăr, soarele n'a început încă să suie din cupa nevăzută a răsăritului; totuşi stepa i-a şi simţit apropierea, a tresărit."Deasupra zării ţâşneşte prima lucire, zborul ei înseamnă cerul cu o urmă ca de săgeată sclipitoare ; altundeva se revarsă pe cer o şuviţă roşie de raze, şi din ţâşnirea luminilor purpurii sbucneşte o lebădă ele foc ; după ea, se înalţă luminând cerul, un snop întreg de flăcări îndepărtate. Acestea sunt „zorile zorilor". Ele prevestesc răsăritul vesel al soarelui.
In acelaş fel se poate vorbi despre construcţia Canalului Volga-Don, în ajunul ultimei sale ierni. Zorile victoriei s'au şi aprins ; ele plutesc deasupra marei construcţii a comunismului, prevestind răsăritul ei grabnic, strălucitor.
Dela pornirea întrecerilor în cinstea Revoluţiei din Octombrie, întregul şantier al Canalului pe lungimea lui de o sută unu kilometri, cu construcţiile hidrotehnice, porturile şi şantierele navale, cu numeroasele uzine mecanice, de armături şi beton, cu parcurile de tractoare şi excavatoare, de automobile şi locomotive, cu laboratoarele şi institutele de cercetări, tot acest organism uriaş, activ, trăieşte într'un ritm nou. S'au ivit nume necunoscute până atunci de fruntaşi ai construcţiei, au apărut cifre uimitoare. Pretutindeni dealungul Canalului, constructorii strâng bogăţii de acest soi.
Construcţia, ca un fruct, capătă culorile maturităţii, începe să se îmbrace în metal. Tulburătoare clipă ! Metalul se aşează pe puterniciie masive de beton-armat, înrămându-le, alipindu-se de ele, încununare a construcţiei hidrotehnice. Constructorii trec cu multă emoţie la etapa plină de răspundere a finisării. Cum se va de'5' făşura ea ? In unele părţi cupele ecluzelor îşi mai ridică încă pereţii, creşterea !«r
COMUNIŞTII DE PE VOLGA-DON 183
■ncetat, dar în alte sectoare a şi început montajul. Macaralele coboară grijuliu nU cuiburile lor de beton, grele construcţii de oţel. Montorii se poartă cu aceşti m. • (je metal, aidoma vrăjitorilor din basme. In mâinile lor, fierul se însufleţeşte. Ecluzele îşi schimbă tot mai mult înfăţişarea, ele încetează de a fi nişte simple cupe oale devin mecanisme din cele mai complicate. ^    ' Constructorii se entuziasmează :
— Ce frumuseţe !
La montarea ecluzelor lucrează cunoscuţi montori ai Dnieprostroiului. Aici îl poţi găsi şi Pe Ivan Zaporojenco, şi pe Nicolai Polevod, şi pe Pavel Nedaihleba. Cea [nai fierbinte dorinţă a lor a fost să ajungă pe această construcţie. In clipa sosirii lui pe Canal, Pavel Nedaihleba a spus constructorilor :
— Prieteni, trăiesc o mare bucurie !
Prin sgomotul des şi monoton al construcţiilor de pe ecluze, în mijlocul forfotei necurmate de muncitori şi mecanisme, în ultimul timp mai lipsită încă de astâmpăr ca de obicei, se mişcă pe estacade şi pe masivele de beton, oameni necunoscuţi construcţiei Canalului pe care, deocamdată, nimeni nu-i ia în seamă. Ei examinează, măsoară, cântăresc ceva anume. Toţi vorbesc despre un singur lucru : turnurile de comandă. Aceşti oameni sunt montorii electricieni. Cu montajul electric se suie şi ultima treaptă a etapei finale ; iar despre turnurile de comandă a început doar de curând să se vorbească. Acestea se vor ridica în punctele principale ale ecluzelor, înlăuntrul lor vor fi concentrate toate firele conducerii automate, acolo vor fi creerii electrici ai ecluzelor, tablourile de comandă.
Intre timp, au apărut pe construcţie stăpânii Canalului fluviului Volga-Don, muncitori clin transporturile fluviale şi şefi ai ecluzelor. Aceştia, ca nişte adevăraţi stăpâni, şi-au suflecat mânecile şi au început să-i ajute pe constructori. Astfel încât Canalul trece din mâinile creatorilor lui în mâinile acelora care vor munci pe această cale de apă, în clipa cea mai plină de răspundere : aceea a naşterii lui.
Undeva pe Canal, un montor spuse în aceste zile; unor muncitori din transporturile fluviale:
— Din moment ce au apărut pe aici montorii, e limpede că construcţia hidrotehnică va intra repede în funcţiune. E timpul să vă pregătiţi de muncă I
Un muncitor mai în vârstă din transporturile fluviale, îşi scoase chipiul de uniformă, strânse cu putere mâinile câtorva constructori şi montori şi, mulţumind, spuse :
— Noi simţim şi înţelegem ce aşteptaţi dela noi. Aveţi încredere.
Băgă mâna în buzunarul dinăuntru al hainei, scoase de acolo o hârtie şi o despături cu grijă.
— E un document important, continuă eh Planul traficului de mărfuri şi călători pe Canalul navigabil Volga-Don. După cum vedeţi, nu spunem vorbe goale.
Constructorii priveau cu admiraţie şi uimire hârtia cea simplă... Cât de repede intră în obişnuit lucrurile cele mai neobişnuite ! Aceasta este însăşi viaţa sovietică. Muncitorul din transportul fluvial, încheie, subliniind cu o notă de mândrie :
— Canalul Volga-Don, frate, este o cale de tranzit nemaivăzută ! Convorbirea a avut loc pe ecluza nr. 3 a raionului de construcţie Crasnoar-
meischi, în apropiere de Volga.
— 2 —
Ecluza nr. 3 este fruntaşă între toate cele treisprezece ecluze ale Canalului. Dar dintr'un cântec nu poţi scoate cuvintele : colectivul ecluzei nr. 3 n'a ajuns fruntaş pe calea obişnuită şi asta trebue spus. Aici. s'a petrecut un anume caz foarte instructiv : conducătorii şi-au pierdut o clipă încrederea. De vină nu era decât faptul ca se lăsaseră intimidaţi de uriaşa sarcină ce le stătea în faţă.
184
V. VELICICO
Era pe la începutul lunii August. Pe ecluză avea loc obişnuita şedinţă deschisele partid. Şeful construcţiei ecluzei, un tânăr comunist, făcu raportul asupra rezult telor nemulţumitoare ale muncii din luna Iunie, şi asupra sarcinilor lunii AugnSj al cărei plan era aproape de două ori mai mare. Deşi vorbea cu îndrăzneală, raporin' rul părea că nu spune totul. Adunarea deveni atentă. Abia când raportorul dădu citir{ proiectului de rezoluţie, lucrurile se limpeziră : proiectul propunea renunţarea la vechile termene de luptă adoptate de colectiv prin contractul de întrecere socialista propunea părăsirea acelor poziţii pentru care se dusese bătălia. Oamenii se tulburară'
— Staţi ! luă cuvântul comunistul Petrovsclii.
El vorbi cu asprime, aminti legea de fier a luptelor dela Stalingrad : „Niciun pas înapoi !". Pe câmpurile acelor lupte se construia astăzi Canalul continuând parcă pentru pace, marea bătălie. Crestând liniştea încordată, cuvintele oratorului răsunară ca oţelul :
— Ca şi în bătălia dela Stalingrad, în construirea Canalului, în lupta pentru pace, niciun pas inapoi !
A fost o seară de neuitat. Ea împrăştie îndoelile, întări în momentul acela greu rândurile organizaţiei de partid, îi îmbărbăta pe constructori. In seara aceea se întâmplă ceeace trebuia să se întâmple. Se luară angajamente care le depăşeau cu mult pe cele vechi : şi anume terminarea tuturor lucrărilor principale de construcţie a ecluzei, în ajunul sărbătoririi Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. într'o clipă, această veste ajunse în toate ecluzele, dela cea dintâi, cea de pe Volga, până la ultima, a 13-a, de pe Don.
Ca şi colectivul ecluzei nr. 3, colectivele ecluzelor nr. 4, 8, 10, 11 şi 13 se legaseră faţă de tovarăşul Stalin să termine principalele lucrări de construcţie până 1 la 1 Decembrie. Ele luptau pentru îndeplinirea acestui termen. Dar colectivul ecluzei nr. 3 se desprinsese acum din grupul lor, gonind înainte spre termenul nou, mai strălucit. Constructorii celorlalte ecluze, răspunseră curajoşi chemării ecluzei nr. 3, Răspunseră şi promiseră să-îndeplinească înainte de termen făgăduială făcuta tovarăşului Stalin.
Vremea era frumoasă, potrivită desfăşurării lucrărilor. Pe construcţie sosiră mecanisme suplimentare, calea ferată începu să umple şantierele cu materiale de construcţie.
Colectivele se îndreaptă spre scopul măreţ. Sunt aproape de el.
— 3 —
Canalul învestmântat în piatră taie cu hotărîre stepa. Cât cuprinzi cu ochiul se afundă în ea, străpungând zarea, ca o săgeată de piatră. Calea pe apă are o înfăţişare severă, monumentală. Aici, între lacul de acumulare Bcreslavca şi ecluza Nr, 11, se află cea mai lungă panglică neîntreruptă de apă de pe Canalul fluvial Volga-Don.
Linişte. Oameni puţini. Albia Canalului, curată, controlată până la centimetru, este pavată cu îngrijire. Pe această porţiune nu mai întâlneşti nici constructori, nici maşinile lor, nici numeroasele urme în pământ. Toate s'au dus, lăsând o singuri urmă : linia Canalului. Roua dimineţelor, soarele şi vânturile hoinare ale stepei, au şters aproape cu totul vechile căi de comunicaţie ale construcţiei; firele nenumăratelor drumuri care înlănţuiau traseul Canalului dispar, acum, după ce şi-au făcut datoria, Ele pier, de parcă le-ar linge stepa, le-ar înghiţi.
Dar Canalul a apărut pentru vecie. El este gata pe întreg acest sector important. Ce operă minunată ! Te uiţi la ea ca la un tablou nemaivăzut şi nu poţi să-fi deslipeşti privirile. Canalul pare turnat din bronz. Liniile lui geometrice sunt precise şi simple. Creaţie măreaţă, plină de vraja depărtărilor, Canalul te atrage, e cu neputinţă să rezişti farmecului său ; de îndată ce l-ai zărit, eşti nevoit să i te supui-
COMUNIŞTII DE PE VOLGA-DON
'endoare se va desfăşura în faţa ochilor noştri când vasele vor începe să plu-^6     dealungul albiei nesfârşite, pline de scânteierile apei! *eaSCa Ivan Biriucov, şeful raionului de construcţii Bereslavca, spune: S'a muncit cu suflet. El a fost aici la începutul acestor lucrări, va fi aici şi la încheierea lor. E un înalt, mlădios, în floarea vârstei ; în ochii săi atenţi, pătrunzători, străluceşte ! neclintită voinţă.
Raionul pe care îl conduce cuprinde două noduri   hidraulice, două baraje, tatia de pompare Varvarovca, una din cele trei de pe Canal, ecluza nr. 10 şi alte construcţii hidrotehnice complicate. Raionul e mare, fronturile de lucru variate. Şi nici se simte aceeaşi atmosferă de ritm rapid, armonios, un anumit echilibru liniştit, puternic.
Unele construcţii sunt isprăvite, altele pe sfârşite. Asemeni unui palat cu trei turnuri măreţe, prelungindu-se în amândouă părţile cu aripi trainice, se înalţă cea mai complicată construcţie, unică în lume, a tipului de staţie de pompare. Construcţia nu se ridică în părţi separate, ci se încheagă toată dintr'una. Greul a rămas în urmă. Anatomi Bâlinchin, care a început construirea acestei staţii şi astăzi o conduce, îi raportează lui Biriucov :
— Ivan Chirilovici, mergem spre victorie cu toate pânzele întinse !
Pe construcţia staţiei domneşte curăţenia. Se simte că nu ieri-alaltăieri a fost introdusă aici cultura muncii, ea a devenit o obişnuinţă, s'a înstăpânit pretutindeni.
In camera plină cu planşe de pe ecluză, Ivan Biriucov ascultă rapoartele scurte, operative, ale inginerilor. El cercetează desen după desen, verifică cele făcute pe baza proiectului. Totul e exact.
— Vasăzică, spune Ivan Biriucov, predăm întregul nod hidraulic dela Bres-
iavca.
Se ridică în picioare şi se uită semnificativ la Piotr Lipatov, şeful ecluzei, un om uscăţiv, veşnic preocupat. Acesta îi răspunde :
— îndeplinim cuvântul dat tovarăşului Stalin.
Dacă vrem să găsim trăsăturile esenţiale ale colectivului de pe construcţia comunismului — înaltă cultură şi principialitate tehnică, curăţenie morală şi partinitate, unitate bolşevică şi sete de ritmuri rapide — poate că trebue să le căutăm tocmai într'un colectiv ca cel dela Bereslavca.
Raionul Bereslavca este din toate punctele de vedere cel mai înaintat de pe construcţia Canalului. El a iniţiat întrecerea pentru construirea înainte de termen a căii pe apă Volga-Don. Nu odată, ca să-şi ajute vecinii — raioanele Vodorazdelnâi şi Marinovschi — el a luat asupră-şi lucrări importante. Stelele roşii — însemne ale victorilor — ard deasupra Bereslavcăi.
— 4 —
Despre, construirea unei mari uzine sau a unui mare canal de irigaţie se spune : „A fost terminat primul sector". „S'a dat în exploatare cutare porţiune". Despre un canal navigabil nu se vorbeşte niciodată în acest fel. Canalul nu are sectoare, el nu poate fi dat în exploatare pe porţiuni. El intră în acţiune ca un organism viu, în acelaş timp pe întreg parcursul său. Nodurile hidraulice ale Canalului cu lacurile lor de acumulare, barajele, staţiile de pompare, deversoarele şi porţile ecluzelor, cele treisprezece ecluze, distanţa de o sută unu kilometri de cale pe apă, niciuna din aceste puternice unităţi, nu poate fi concepută în sine, existând pnn ea însăşi. Toate acestea pot trăi şi acţiona numai într'un întreg neştirbit.
De aceea construcţia Canalului Volga-Don, s'a desfăşurat încă dela început cu această ţintă în faţă. Părţile care înainte păreau construite izolat, pentru ele
186 V. VELICICO
înşile, se alătură acum, se alipesc, se contopesc în linia unică de care nu- se y mai despărţi niciodată. *
In unele locuri se ciocnesc două sau mai multe din lungile fronturi de hjc. ale excavatoriştilor care scot de pe fundul Canalului ultimele cupe de pământ; ^ tr'odată, în timp ce îmbracă încă Canalul în piatră, îşi ies faţă în faţă lucrător'! dela pavaje; altundeva, se întâlnesc barajele cu staţiile de pompare ; în multe pârf Canalul înaintează, condus spre ecluze. Se face ca un fel de asamblare a întreef căi pe apă într'un tot unitar viu, creaţie a numărului uriaş de sectoare, servicii*-lucrări, împrăştiate pe o întindere imensă. v
Iată barajul care duce la primul nod hidraulic dinspre partea Donului nodul Carpovschi. El va fi prins între două lacuri de acumulare: în povârnişul lu| stâng vor lovi valurile mării Ţimlianscaia, iar în cei drept valurile lacului Carpoy. schi. Acest baraj este o construcţie monumentală în lungime de peste patru kilometri. Calea ferată se urcă pe el simplu, ca un trecător oarecare ; iar trenul d« construcţie înaintează dealungul ei, numărând cu roţile capetele de îmbinare a şinelor.
întreg corpul barajului a fost dat pe mâna numeroşilor pietrari. Ei îl pavează îl îmbracă în piatră — haină veşnică. Această muncă o conduce tehnicianul Alexei Reşetniac, un tânăr care a vrut să ajungă cu orice preţ pe Canalul Volga-Do» şi a făcut imposibilul pentru a-şi atinge scopul. E un un om vioi, furtunatec şi ft acelaş timp, calculat: socoteşte totul dinainte, cântăreşte, prevede... Sarcina: pa-varea înainte de termen a povârnişurilor barajului.
— Veţi izbuti ?
Alexei Reşetniac, găseşte nimerit să ia o poziţie :
— Vom depăşi.
Pe baraj cântă.o fanfară. Alămurile răsună victorios: brigada lucrează într'un schimb al păcii şi şi-a îndeplinit planul zilnic cu mai mult de trei sute la sută. Ei îi sunt dedicate sunetele triumfale. Printre prietenii cei mai buni ai brigăzii se numără specialiştii în pavaje din oraşul Calinin, F. I. Gusev şi I. I. Smir-nov, eminenţi maiştri cioplitori în piatră, ai Uniunii Sovietice. Ei au venit pe Canal, în mână cu diplomele lor de onoare ; aveau la ei mulţumirile pe care li le adusese comandamentul suprem în luptele din timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Le-au luat aşa, ca să fie. Poţi să ştii ? Te pomeneşti că nu sunt primiţi la \ construcţie!! Ascultând sunetele orchestrei, Smirnov îi spune lui Gusev:
— Ţii minte, Feodor cum am cucerit Reichstagul ? La fel mă simţeam.
M'aşi fi urcat până la cer !
Gusev cugetă, desfăcându-şi salopeta de doc :
— Victoria, Ivane, este un lucru serios.
Şi piatra lui Feodor Gusev se aşeză bine lângă piatra lui Ivan Smirnov. Schimbul păcii continuă.
La un kilometru de locul acesta, o mulţime de autocamioane basculante, buldozere şi alte maşini, umplu, acoperă şi bătătoresc groapa care se cască între capătul barajului şi peretele staţiunii de pompare. Staţiunea de pompare, se alipeşte barajului. Vârfurile celor trei turnuri ale ei sunt învestmântate în oţel, camerele gigantice îndreptate spre marea Ţimlianscaia, deschise. Unindu-se cu barajul, aceasta construcţie se ridică parcă, aşteptând, în întâmpinarea apelor cari vor veni.
De aici până la ecluza nr. 13 e puţin drum. Acolo, alături, betonul se scurge încă prin conducte. Câtva timp peretele de oţel cu nervuri va mai atârna deasupra cupei ecluzei. Apoi, lăsându-se în jos, va pieri înlăuntrul ecluzei: se face montarea. Din cupă se deschide în spre Don o privelişte neobişnuită : pe Canal pluteşte, m-dreptându-se direct spre ecluză, un vapor albastru. Iată-1, e gata să intre pe porţile ei !... Desigur că timpul întâmplărilor de soiul acesta n'a venit încă. Vasul albastru nu este decât draga hidraulică nr. 307, a comsomoliştilor. Ea îşi încheie clrumuî
f . COMUNIŞTII DE PE VOLGA-DON 187
Plecând dinspre Don, draga hidraulică flotantă a scurmat şi a sfredelit ^'0n°lul pe întreg traseul său ; acum, întoarsă înapoi, ea îl leagă de ecluza nr. 13,
t în locul de unde 1-a pornit. Dragă celebră, puternică ! &it In punctul   acesta, Canalul e plin de viaţă.   Dealungul lui trec şlepuri -nrărcate, cutere rapide spintecă apa...
Parcă din însăşi inima Patriei porneşte un sânge fierbinte, clocotitor, care plusează'în fiecare ungher al construcţiei.
Doi oameni stăteau pe malul Donului la intrarea în Canal : Platonov, vechiul constructor al Canalului Volga-Don, şi nepotul său, Egor. Era toamnă târzie, prag de iarnă, dar Donul îşi păstrase chipul văratec, liniştit şi frumos.
— Donul nu va mai arăta niciodată aşa, spuse Platonov. Uită-te bine, Egor, îl vezi aşa pentru ultima oară : la primăvară va veni marea.
—' Va veni! confirmă Egor. Platonov. arătă spre fluviu :
— Priveşte, nepoţele, cum curge unda acolo, lângă malul acela, sub pantă ; o vezi cum se îndreaptă spre ţărm ? Priveşte-o : ea va fi supusă, îmblânzită, iar înlănţuirea ei s va face liniştit, ca şi când ea n'ar avea nici o putere ; şi totuşi câtă forţă sălbatecă în unda aceasta ! Sau, priveşte într'acolo ! — întinse Platonov mâna spre alt loc. — Uite cum se sparg valurile ! Bagă de seamă : vor şi nu vor să plece ; parcă s'ar juca cu malul. Priveşte, băiete, s'au întors şi s'au dus... Cum freamătă trupul fluviului!
Donul plutea larg şi liniştit. Egor nu era în stare să zărească nimic din cele despre care-i vorbea bunicul. Dar el simţea că bunicul le vede cu adevărat, le vede limpede, întocmai, şi din această pricină privirile lui se înmoaie, strălucesc visătoare.
— Iată, prietene Don, continuă Platonov, de-acum eşti vestit! Din fluviu, să ajungi mare... Asta, frate, nu-i glumă !
Seara se apropia. Trunchiurile despuiate ale copacilor aţipiseră. Simţeai parcă aerul îngreunându-se. Pâlpâind, prima şuviţă de aur a asfinţitului ciocni costişa zgrunţuroasă a ţărmului drept. Se opri câtva timp acolo sus, apoi începu să se rostogolească, revărsându-se în jos, spre ape : însfârşit le atinse. Donul se aprinse, dar pe faţa apelor nu aur alerga, ci foc, apele arse începură să se clatine pe toată întinderea fluviului, cât vedeai cu ochii. Un plescăit liniştit înainta spre ţărm, pieri ; unul singur. Freamătul apei muri, înghiţit de vâlvătaia apusului care încenuşase împrejurimile. Mirosurile stepei, sălbatece, aţâţătoare, năvăliră spre fluviu. Donul scânteia încă. Ardea de un foc viu, lăuntric... Iar apele veneau, veneau mereu, ducând cu ele zgura acestei arderi, pentru ca în mersul lor necurmat să prefacă tot ce arsese într'un izvor de flacără nouă.
Iulie 1951 — Ianuarie 1952.
ANDREI LIVADARU
UZINELE NOASTRE
In Piaţa Muncii sosesc pe rând tramvaie din patru direcţii. Cu prelungi arcuiri elegante ocolesc avuzul din mijloc şi-şi urmează calea spre diferite margini ale oraşului. Pe vremuri însă, marginea era chiar în locul acesta. Linia tramvaiului strângej oraşul ca'ntr'o cingătoare, trăgând un soi de hotar între cartierele mai avute, de care edilitatea burgheză binevoia să se ocupe, şi cartierele de dincolo de linie, care n'a interesau, cartierele sărace, periferice, muncitoreşti.
Acum, din Piaţă se desface un bulevard drept ca tras cu sfoara. Lasă'n urmi oraşul, trece printre case vechi, modeste, şi printre altele zâmbitoare clădite de curând, rnai merge cât mai merge peste câmp şi se opreşte deodată în faţa unor porţi mari, falnice ca un arc de triumf. Zidul roşu, de cărămidă, se înalţă să le cuprindă mai bine c'a'ntr'o montură de inel şi, deasupra lor stând ca pe un soi de prag aerian, se văd nişte litere albe, masive, uriaşe. Parcă's scrise deadreptul pe cer:
UZINELE 23 AUGUST 1
Dimineaţă la 7, după amiază la 3 şi noaptea la 11, când se înlocuesc schimburile, muncitorii şi muncitoarele intră şi ies pe porţi valuri-valuri. Se umple strada de viaţă, răsună chemări şi râsete, vorbele se rostogolesc spornic ca pietrişu'n apt Gem de omenire vagoanele tramvaiului, ducându-i acasă pe cei ce şi-au isprăvit ziua de muncă. Unul după altul sosesc tramvaiele, se descarcă de roiul celor ce intră'n schimb şi cât te-ai şterge la ochi iarăşi sînt pline, luînd-o la calea'ntoarsă spre oraş. In urma lor, furnicar de lume pe drumul dela porţi spre interiorul uzinei.
Drumul acesta se desface larg, pavat ca'n palmă şi duce spre un pavilion de cărămidă, unde se află administraţia. Pe lături se'nşiruie. plopi cu boiul subţire şi; sprinten, cu frunze veşnic neliniştite de parc'ar fi nări care freamătă. Ziua, umbrele plopilor se culcă sub paşii muncitorilor ce trec spre secţii, ca şi cum, în felul lor, le-ar ieşi întru întâmpinare oamenilor. Noaptea, plopii chiar par că se urnesc cu adevărat, vrând să ie iasă înainte celor din schimbul al treilea.
In preajmă stau vagoane încremenite pe şine. Sînt gata, aşteaptă să vie locomotiva ca să le scoată pe poartă afară, să le împingă pretutindeni, hăt departe, în toate colţurile ţării, pe unde se'ntinde reţeaua de căi ferate. Vagoane de mărfi noi-nouţe, lucind de curăţenie, vagoane de automotor, parcă mirate că nu gonesc înghiţind chilometri...
fn faţa pavilionului administraţiei se răsfaţă straturi lungi de flori, prinsecafl copci în pavajul dreptunghiular, de piatră. De partea cealaltă, peste linia transboi-dorului, se înalţă corpul uzinei propriu zise. E o clădire de zid, enormă, de o arhitectură sobră. Din loc în loc, peretele continuu, roşcat, e întrerupt de porţile de met»
UZINELE NOASTRE 189
jj prin care pătrunzi în ateliere. Indreptându-se laolaltă spre secţiile lor, din-
ce"   v'jne neîntrerupt ca un vânt, simţit doar de ureche, vuietul maşinilor şi al
f rului muncitorii trec pe sub o altă poartă, lăuntrică şi nepăzită de portari. Aici se
i« oct? drumul cel larg, cu plopi. E un arc mare si pe fruntea lui scrie ce este sfarşe?lc , _______t _:__;„±_____.
cu
drumul acesta pavat şi neted dela intrare :
ALEEA FRUNTAŞILOR ŞI STAHANOVIŞTILOR
Mai încolo, pe un panou dinspre clădirea uzinei, se află o sumedenie de fotografii prinse'n rame. Sînt chipurile celor cu care se mîndreşte uzina, stahanoviştii, cei mai vestiţi, Matei Nicolae, Duţu Constantin, Cazimirschi Eugen, Mutulescu jyljan . Şi mulţi alţii. Unii sunt înfăţişaţi în toiul lucrului, în salopete, la maşină, la cuptoare, în atelierul de montaj ; portretele altora privesc vesele, arătând ca după lucru acasă ori la vreun festival: îmbrăcăminte curată, pieptănătură îngrijită, pe câte-un rever sclipesc o decoraţie, două.
Aleea stahanoviştilor duce din lăuntru la poarta numărul unu, cea care dă în bulevard. Mai este o poartă, „numărul doi". Şi pe-aici vin şi ies mulţi muncitori, care locuiesc pe străzile cestelalte din jurul uzinei. Cartierul nu se sfârşeşte acolo unde încetează bulevardul, ci se răsfiră încă mai departe, înconjurând uzina, muşcând mereu din câmpul învecinat. Nu prea departe de aici se zăreşte cealaltă uzină .Republica". Fostul patron, Malaxa, venea zilnic în automobil, intra cu maşina pe poarta numărul unu şi se ducea întins la pavilionul administraţiei. Drumul cu plopi era numai pentru dânsul, muncitorii n'aveau voie să circule pe-acolo. Plin la trup, nu prea înalt şi rotindu-şi într'una ochii peste tot ce întâlnea — lucrurile lui, averea lui _ Malaxa, după ce cobora din automobil, pornea în grabă să-şi inspecteze amândouă fabricile. Ii săreau înainte, ploconindu-se, directorii tocmiţi să supravegheze cum se produce marfa patronului în ateliere. Unul dintre directori, Ispravnicii, cel dela fabrica de tuburi, era groaza muncitorilor. Nu făcea un drum dela o secţie la cealaltă fără să impartă măcar câteva palme sau câţiva pumni pentru orice lucruşor care nu-i plăcea. Bătea ca un apucat, ca un poliţist. Amenda, concedia la întâmplare, cu uşurinţa cu care ar fi scuipat, ori s'ar fi şters la nas. Malaxa, nu. Malaxa nu bătea, nici nu striga. Se plimba tăcut prin ateliere, urmat de directorii lui, fără să se uite la muncitori. Numai la maşini şi la piesele confecţionate îi erau privirile. Doar că strâmba din cap uneori câtre ingineri şi directori, apoi trecea mai departe. Era totdeauna liniştit, parcă se afla singur. Semnele lui din cap însă, aflau imediat cea mai desăvârşită înţelegere şi supunere din partea directorilor, inginerilor, maiştrilor. Îndată după vizita lui zilnică, zburau pe poartă fără judecată oamenii care nu-i plăcuseră, curgeau amenzile şi pedepsele de tot felul. Dar el însuşi, Malaxa, nu-şi ieşea din fire niciodată. Calm sosea în automobilul lui pe poarta numărul unu, calm {recea din atelier în atelier cu mâinile la spate, fără să ia în seamă privirile celor ce munceau pentru dânsul, calm Tăcea semne muţeşti în timp ce directorii îşi notau soriţi în carneţele sumedenie de sancţiuni — şi tot calm se întorcea la maşina lui, urca, străbătea drumul cel larg, pavat numai pentru dânsul, apoi, ieşind din uzină, se pierdea cu maşină cu tot într'un nour de praf, gonind spre Bucureşti, în lungul Căii Vergului.
Căci, după ce-ai isprăvit de mers pe aleea stahanoviştilor, după ce-ai trecut dai de o inscripţie mare, cu litere albe pe fond roşu, prinsă deadreptul pe zidul uzinei. ^Pune acolo cum au cucerit muncitorii, tehnicienii, inginerii şi funcţionarii dela „23 August" Steagul Roşu de producţie al C.G.M. Uzina e fruntaşă pe ţară. Stăpânii ei, n Cei 06 muncesc în tara noastră, îşi strigă mândria şi bucuria de a fi ei înşişi. " aa*a^câştigat — scrie pe panou — „steagul trebuie păstrat şi mai departe". Şi Urmează indicaţia generală a felului în care se poate păstra steagul:
190 ANDREI LIVADARU
„Cât mai mulţi muncitori în rândul fruntaşilor.
Cât mai mulţi fruntaşi în rândul stahanoviştilor
Cât mai mulţi stahanovişti în rândul tehnicienilor"
Prin secţii trece din când în când un om, călcând rar, fără să se gr totuşi fără să-şi întârzie paşii. Pare că n'ar avea vreun scop anume, dar se ui| concentrat peste tot, cercetează lung feţele şi mişcările muncitorilor ca şi cum-căuta ceva fără să întrebe. E singur. Poartă un halat albastru lung. Are mersisf apăsat, îţi face impresia că nu l-ai putea urni din loc, nici întoarce din drum, orjcji te-ai strădui. De altfel şi trupul îi e voinic, vânjos. In părul des îi albeşte ici, cot^ bruma vremii. Uneori schimbă o vorbă, două cu un muncitor sau cu un maistru î trece mai departe, dela Construcţii metalice la Vagoane sau la Turnătorie. Când run place ceva, i se răspândeşte pe faţă o mâhnire, ştearsă numaidecât de o împietrire severă a trăsăturilor. Nu zice atunci nimic, stă pe loc şi chibzueşte, privind drept înaintea lui. Privirea i se oţeleşte. Se cunoaşte bine că leagă'n minte fel de fel it gânduri în care se cuprind mult mai multe decât ceeace vede In clipele acestea mai ales, seamănă cu un maistru vârstnic, exprimentat, care nu acordă prea mare însemnătate folosirii dojenilor ci se trudeşte mereu să găsească şi să curme practic rădăcina răului : vreun amănunt în producţie, o raţionalizare de adus, o temă de inovaţie nepropusă încă de cabinetul tehnic.
Muncitorii îl cunosc toţi, îi dau bineţe din cap când îl zăresc prin preajma lor E noul director general al uzinei, N. Dumitraşcu. A fost numit de curând. Nimeni nu tresare la apropierea lui, nici nu se fâstâceşte. E un tovarăş din uzină, tovarăşul cu cea mai mare răspundere. Atât numai că are ochiul mai ager decât ceilalţi şefi şi cere socoteală mai apăsat decât ei, în numele Ministerului, cum ar veni: în numele poporului. Când pleacă, maşina lui trece pe drumul cel neted cu plopi, — Aleea Stahanoviştilor — croindu-şi loc cu băgare de seamă prin mulţimea de muncitori şi muncitoare care-1 salută prietenos.
într'o dimineaţă din toamna lui 1940, un băietan de vreo 16 ani se înfăţişa la poarta uzinelor Malaxa, pierdut în îmbulzeală. Căuta de lucru, dar n'avea curaj' să spună ce doreşte. Vedea că sunt repeziţi fără milă atâţia alţi lucrători vârstnici, calificaţi, şi totuşi şomeri. Se uita după ei cum se îndepărtează alungaţi dela poartă. Le tremurau buzele albite, le rătăceau desnădăjduite privirile ca şi cum se întrebau ce le mai rămâne de făcut. Lui Aurei Bivolan, băietanul abia picat din Băileşti, unde absolvise şcoala industrială, i se strângea inima ca'n cleşte. Cum o să-1 primească tocmai pe dânsul, dacă ceilalţi, cei mai mulţi dintre ei, erau respinşi ?
Angajările în uzină se făceau numai lunea şi joia. De trei săptămâni se afla Bivolan în oraş şi încă nu izbutise să găsească undeva de lucru. Încercase mai întâi la alte fabrici, mai mici. Nimic, nu-1 primeau. De-acasă, din Băileşti, plecase cu o sută de lei. Dormea pe unde apuca; mânca economicos, doar pâine, roşii şi brânză; dar suta-i sută: oricât ai cheltui-o cu târâita, tot se isprăveşte. Alţi bani? De unde ?
Are dealtfel suta aceasta o poveste a ei. Tatăl lui Aurel Bivolan murise îs 1938, după ce trudise din greu la o moară ca magazioner, cantaragiu. Mama băieta-nului rămăsese cu cinci copii pe braţe. Pământ, doar cât să se întindă câinele. Dupa ce terminase cursul primar, Aurel intrase la şcoala industrială, cu nădejde să înveţe strungăria. Dar ce a învăţat în patru ani, constata el singur, că era mai nimic. Se aflau în şcoală două strunguri vechi şi hârbuite. Maistrul Stănescu îi stingea bătaie pe elevi; îi punea să-şi aleagă singuri joarda cu care voia să-i plesnească şi să fi adus vreunul vre-o joardă mai subţire, c'apoi dă doamne bine ! Inhăţa maistrul repede o nuia care-i plăcea lui şi-1 bătea pe elev de două ori: odată penW
UZINELE NOASTRE 191
adevărată sau închipuită, pe care i-o găsise şi încă odată pentrucă nu adusese ^"rdă bună. In vacanţe, Aurel muncea la moara lui Donovici, unde până nu de ^'r se istovise şi tată-său. Donovici acesta era membru în consiliul şcolar. II ţinea m i ne Aurel Bivolan să-i muncească în timpul vacanţei. Cu plata îl amâna într'una l& pe un an pe altul. Niciodată nu-i dăduse vreun ban, oricât îl ruga mama „practicantului".
Când a văzut băietanul că nici în cel de al patrulea an nu vrea morarul să-i lăţească, dar la muncă îl pune mereu, s'a hotărît să fugă. Spera că, absolvent P.. j se va putea angaja undeva în vreun oraş mare. II pune dracu' pe Donovici, chiar în ziua când se pregătea Bivolan de drum lung (pe jos, fireşte, că bilet n'avea " i facă nimeni cadou), să-1 trimită să cumpere ulei pentru moară. I-a pus în mână o sută de lei şi bidonul. Bivolan a înşfăcat bidonul şi suta de lei, a plecat acasă, şi-a luat rămas bun dela mamă-sa. dela fraţi şi surori, şi dus a fost. „De cap să-i rămâie lui Donovici, cum şi-a bătut el joc de munca mea, atâţia ani. Las'că dacă ajung în oraş...
In oraş, după scurtă vreme, a ajuns să aibă ameţeli din cauza foamei. In dimineaţa aceea, când se afla în faţa porţilor lui Malaxa, era hotărît să răzbească fie ce-o fi. E drept că parcă tot curajul îi pierea când vedea cum sunt alungaţi lucrătorii, şi vârstnici şi tineri, unul după altul. Se gândea cu-spaimă că el nici măcar meseria n'o ştia ca lumea... Deodată — ,ca atunci când sari în apă, — s'a înfipt în faţa unuia dintre cei ce angajau la lucru: — „Sînt strungar, am absolvit şcoala industrială".
Funcţionarul lui Malaxa a cântărit ceva în minte. L-a cântărit apoi din ochi şi pe băetan. L-o fi socotit dezgheţat, o fi chibzuit că un absolvent al şcolii industriale e un chilipir — cine ştie ? I-a cercetat actele şi l-a angajat de probă. Pe loc l-a trimis la „tuburi" (actuala „Republică"), la fi 1 etaj. Era maistru acolo unul, Kaiser. Ursuz, răutăcios. Cum a dat de Bivolan, l-a întrebat de cunoaşte ieurV.e. Adică strungurile, moderne pe-atunci, care erau întrebuinţate la filetaj. De unde avea să le cunoască băetanul ? Nu văzuse niciodată strunguri, în afara fierului vechi dela şcoală. L-a alungat Kaiser numaidecât: „Heraus ! Eu cu tumneata n'am ce face".
Aurel şi-a vârît capul între umeri, a înghiţit în sec, şi-a dat dosul după nişte maşini. Dar în loc să plece din atelier a pândit să nu-1 observe maistrul şi s'a întors, trăgând cu coada ochiului în toate părţile. Oamenii lucrau, nimeni nu-1 lua în seamă. Sforăiau strungurile, scrijelind oţelul piesă după piesă. Mufe. La o maşină, în fund, robotea un muncitor cu înfăţişare blajină, atrăgătoare. Aurel Bivolan s'a oprit, s'a rezemat de perete şi a început să se uite la omul acesta. Ii urmărea cum lucrează. Avea mereu impresia că-1 cunoaşte demult şi că nu-şi aminteşte de unde, cu toate că ar fi putut spune cu siguranţă că nu l-a mai văzut niciodată nicăeri. Dar ochii aceia blânzi ai muncitorului, felul blajin în care vorbea cu alţii, purtarea lui, toate îi plăceau'nespus băietanului. După o bucată de vreme, Ionescu l-a zărit. L-a întrebat de ce stă aşa. Bivolan i-a răspuns fără sfială. Căpătase pe neaşteptate cea mai mare ^încredere în omul acesta cu faţă deschisă, cu vorbă aşezată. I-a povestit totul. S'au împrietenit. Aflând cum s'a răstit maistrul Kaiser la Bivolan, Ionescu a zis domol:
— Aşa-i el, câinos. Maiştrii, în general... Dar pe unii, câte-odată, tot îi mai îndupleci. Hai să vorbim cu Lang. Să mă laşi să încep eu.
Maistrul Lang s'a zbârlit numai cât l-a zărit pe băietan :
— E mic. Parcă-i un broscoi, nu vezi ? Ce să fac cu broscoiul ăsta ?
^ Totuşi, s'a îmbunat în cele din urmă, când i-a făgăduit Ionescu, liniştit, că o sa-1 înveţe el meseria pe noul venit. Maistrul l-a dus pe Bivolan la un strung care Se mânuia apăsând pe mai multe butoane, i-a dat instrucţiuni vorbind repezit, pri-P . Şi a plecat, vestindu-l că revine peste o oră să vadă : e'n stare „absolventul" să reze cu un strung ca acesta, modern, sau nu ? Strungul era complicat, Bivolan
192 ANDREI LIVADARU
încurca într'una butoanele şi manivelele, treaba nu sporea deloc. Ionescu a aşteptai la maşina lui, până s'a depărtat maistrul, apoi a venit la Bivolan, care transni-' încercând fără capăt butoanele şi nenimerindu-le. '*
— Uite — a zis încetişor Ionescu — asta-i manivela de pornire... apeşi aici asta-i pentru viteză... apeşi aici. Ia nişte cretă, fă-ţi semne pe butoane.
Butoanele erau la fel. Nu le deosebeai unul de celălalt. însemnate însă cu cretă, parcă-1 striga fiecare la rând pe Bivolan. Ionescu râdea mulţumit, îl bălea uşor pe umăr pe elevul lui :
— Aşa, vezi ? Dar şterge semnele, fă-le mici de tot să nu se observe. Altfel e'n stare păcătosul' de Lang, să zbiere că l-ai înşelat... Da, aşa-s ăştia, mărgjnjtj' răutăcioşi, nu te potrivi la dânşii.
Abia după două săptămâni a binevoit maistrul Lang să-1 înştiinţeze pe Bivolan, că e angajat definitiv, după ce-a fost pus la probă. In ce condiţii, cu ce leafă1 Nici nu-i trece prin cap băetanului să întrebe, ori maistrului să spună. In acord-după cât o lucra de-acum înainte. Mufele pe care le făcuse în cele două săptămâni nu intrau la socoteală. Acelea... erau proba. Noroc de Ionescu, care-şi rupea din merindea lui, câtă avea, s'o împartă cu tânărul. Numai datorită omului acestuia a putut ţine piept foamei Aurel Bivolan, de când a intrat Ia filetaj şi până a văzut în palmă primul pitac.
Treptat, treptat, însă, băetanul a băgat de seamă că într'adevăr, aşa cum i se păruse şi lui din primul moment, Ionescu era altfel de om decât ceilalţi. Altfel de muncitor. Nu era tăcut de felul lui, însă vorbea cu multă băgare de seamă când se aflau de faţă încă doi-trei. Ştia tot soiul de lucruri noi din lume şi, când pomenea despre noutăţi de acestea, îşi scădea glasul ca şi cum ar fi mărturisit o taină. Nu-i plăcea să tembelească seara prin cârciumi- Citea. Când au început să se grozăvească legionarii cu cămaşa lor verde şi cu pistoalele în brâu, Ionescu mormăia dând din cap într'un fel al lui, deosebit: „Armele-s bune, dar nu în mâna copiilor. — Şi mai printre dinţi : — ori a tîlharilor !"
Erau legionari în cele două uzine. Ii prăsiseră Malaxa şi oamenii lui. Dar oamenii îi urau. In timpul războiului, au apărut manifeste comuniste, pitite noaptea sub piese ori prin dulapuri. Muncitorii şi le treceau pe ascuns din mână în mâni, le sorbeau pe nerăsuflate. Plesneau de ciudă poliţiştii şi jandarmii că nu-i pot dibui pe cei care împăştiau manifestele. Unii dintre muncitori de altfel, cam ştiau cine se ţinea de trebuşoara aceasta: Ionescu Ilie. Damian, Vintilă... Totuşi n'a suflat nimeni un cuvânt.
într'un rând, a pus la cale Ionescu întemeierea unei case de economii a strungarilor. Oamenii s'au grămădit să se înscrie. Era bună casa. Puneai în fiecare lună câte puţin, şi când aveai nevoie ţi se dădea cu împrumut o sumă mai mare. Ionescu era neobosit. Trecea dela om la om, demonstra oricui, cu toată puterea .lui de convingere, necesitatea înfiinţării casei de economii. Unii şovăiau întrucâtva, dar cei mai mulţi primeau din capul locului, cu dragă inimă. S'a înscris şi Bivolan, iar treaba a mers cât a mers, fără sminteală. Muncitorii cotizau cu regularitate şi rareori cereau împrumuturi : numai când nu mai aveau cum o scoate altfel la capăt. Casa de economii devenea tot mai trainică- Bineînţeles că era secretă; patronul Şi autorităţile n'ar fi îngăduit-o pentru nimic în lume. ■
A mers aşa până la o vreme. S'a găsit un nemernic printre cei ce ştiau de existenţa casei, un trădător. A pârît. Numaidecât l-au şi arestat pe Ionescu şi Pe încă vreo doi ; i-au băgat la închisoare. Zburau veşti din gură în gură printre muncitori : „II învinuiesc că lucra pentru ajutorarea deţinuţilor comunişti". Casa d« economii a fost desfiinţată şi, a doua zi, jandarmii au arestat secţia întreagă- N"» mai rămas un om prin ateliere.
» UZINELE NOASTRE 193
.* >
'\şa a făcut Bivolan cunoştinţă cu Siguranţa. L-au întrebat scrâşnind poli-tjj ca şi pe ceilalţi arestaţi :
__ Ai dat bani pentru bolşevici ?
Băietanui a săltat din umeri, pironindu-şi ochii în ochii holbaţi ai comisarului.
N'am voie să fac ce vreau cu banii mei ? Economiseam. — Nu, n'ai voie ! — a răcnit comisarul. Bivolan a săltat din nou din umeri, prefăcându-se că nu-i pasă.
L-au ţinut o noapte, pe urmă i-au dat drumul ca şi celorlalţi. Li s'a deschis Au rămas mai departe închişi  Ionescu şi cei care ştiau mai de-aproape taina Pe urmă s'a aflat că au fost trimişi pe front.
Mai trăieşte oare Ionescu ?" — se întreabă astăzi uneori studentul Aurel Bivolan, aducându-şi aminte cu tristeţe de acele vremuri crâncene când muncitorul gemea apăsat sub cizmă, când n'aveai libertatea nici măcar să-ţi uşurezi durerea, să-i ajuţi pe ai tăi. Ascultând, pe băncile facultăţii muncitoreşti din oraşul Stalin, lecţiile profesorilor, nu poate băetanul de odinioară să nu-şi amintească şi astăz» mereu de cel dintâi ocrotitor al său, Ionescu, şi să nu-i fie dor de dânsul.
Pornise a pârîi din încheieturi frontul hitleriştilor, iar soarele nădejdii noastre celei mari — sosirea Armatei Sovietice — Încă nu se ivise. Era prin 1943, în Iunie.
La Deva, în curtea unei cazărmi, alergau încoace şi încolo soldaţii dintr'o unitate, care nu fusese încă trimisă pe front. Sergenţii de zi zburau la ordine, ori-decâte ori le poruncea trâmbiţa cu glasul ei ascuţit, prelung. Ţanţoşi, ofiţerii — pomădaţi, pudraţi — se plimbau cu mâinile în buzunări, cercând să pară mereu nepăsători. Dar, dacă-i furai cu coada ochiului, puteai citi îngrijorare şi teamă pe feţele lor. Una spuneau ziarele şi radioul ; lumea, alta. Frontul se rostogolea neîncetat spre apus.
Un ostaş abia ieşit din spital mergea şchiopătând spre atelierul mecanic al unităţii. Ca pe ace călca. Prin spărturile bocancilor i se vedeau degetele, crispate de durere la fiece pas. Reumatism. Zăcuse'n infirmerie şi'n spital luni întregi, fără nici un folos. Ca la armată : i se dădeau aspirine. Se'mbolnăvise la câţiva ani după ce-şi începuse serviciul militar. Nu fusese pe front, stătuse tot timpul în cazarmă, dar îl nenorociseră bocancii : rupţi, de chiftea apa prin ei. De câte ori nu ceruse State Ionescu să i se dea încălţări ca lumea, să nu mai umble aproape desculţ ! Nici nu voiau să-1 ia în seamă rnajurii
— Închide pliscul, leat! Eşti meseriaş, stai în atiler şi baţi cu ciocanul, ce umbli cu pretenţii ? Las'că nu mori. Bocanci buni, auzi ce-i dă'n gând I
Adevărat că State Ionescu, fiind meseriaş, lucra în atelier. Cinci ani, din 1938 în 1943, a robit în felul acesta. înainte de armată, lucrase la Pirotehnie ca strungar. Tot acolo îşi măcinase odinioară viaţa şi tatăl lui. După ce-a intrat State Ionescu la oaste nu i-au mai dat drumul, I-au ţinut să muncească mai departe pe gratis în atelierele militare. Război. Repara piese de automobil şi ce mai hotăra colonelul. Nopţile, făcea de gardă, sentinelă ; ziua muncea la strung ; când era nevoie îl puneau şi sergent de zi, iar pedepsele — carceră, închisoare, serviciu peste rand — curgeau. A dus-o aşa până într'o zi, când s'a pomenit că i s'a umflat Picioarele, butuc. Simţea cum îl fulgeră junghiurile din tălpi până'n moalele capului, dar trebuia să trepăde mai departe prin băltoace şi ploi, de colo, colo, după cum poruncea goarna cu glasul ei ascuţit. In răstimpuri, îl lăsau cât îl lăsau să zacă, Pnn spital; după aceea, se'nfuriau medicii că nu vrea să se mai vindece odată bol-
acesta care „n'are, domnule, nimic altceva decât că i s'au umflat niţel picioa-e       făceau vânt la unitate. Iarăşi bocancii, iarăşi goarna I „Acum — gândea
14 ~ Vla!a Românească — c. 3483
194
ANDREI L1VADARU
cu amărăciune ostaşul — chiar dacă mi s'ar da încălţăminte bună, tot nici o scofală Mi-a mâncat picioarele slujba la vodă".
Simţea cum se sfârşeşte cu zile. îşi amintea din ce în ce mai des de tatăl lui şi rămânea pe gânduri, clipind nedumerit, ros de bănueli neînţelese. Adică şi lUj 0 să i se întâmple la fel ? Aceeaş măcinare de viaţă, fără rost, întunecată, neştiută) Tatăl lui State Ionescu fusese muncitor vrednic şi priceput. II îndrăgiseră mulţi din tovarăşii lui dela Pirotehnie, că avea inimă deschisă şi-şi iubea meşteşugul. S'a însurat, a făcut trei copii. State era cel mai mic, a venit pe lume la câteva zile după ce începuse războiul din '916. Tată-su se şi afla pe front, State nu l-a cunoscut niciodată, îl ştie doar din povestirile maică-sei. Avea doi ani în '918, când s'a întors tată-său dela război, fără răni dar bolnav, prăpădit: în scurtă vreme s'a şi stins ros de suferinţe şi de amarurile îndurate în tranşeie.
Cartea de citire a elevului Ionescu State, pe când urma el la o şcoală primară din Bucureşti, se deschidea într'una la fila pe care se afla o poză mare. înfăţişa statuia unui infanterist cu arma'n mâini. Soldatul privea înainte, vesel, fără grijă. In spatele lui se afla o femeie pe jumătate goală, cu aripi mari desfăcute asupra lui ca şi cum îl ocrotea. Femeia privea şi ea înainte, cam supărată. Dedesubtul pozei scria cu litere mărunte că în felul acesta au „dezrobit" soldaţii români Ardealul. „In felul acesta ?" se'ntreba cu nedumerire State. Dela maică-sa aflase dimpotrivă despre nişte marşuri nesfârşit de lungi pe drumuri desfundate, despre păduchi şi exantematic, despre umilinţe şi dureri fără capăt. învăţătorul într'un rând vorbise despre „eroul necunoscut" lăsând a se înţelege că numai acest erou merita admiraţie. Ceilalţi morţi nu prea aveau însemnătate, odată ce li se ştia numele. State, în mintea lui de copil, socoti că tată-său într'adevăr n'o fi avut nimic aface cu eroul necunoscut, mai ales că murise acasă, nu pe front. Dar îi părea foarte rău de asta. II iubea nespus de mult pe răposatul taică-su, aşa cum şi-1 închipuia din povestirile mamei. Dorea să fi fost şi tată-său erou, iar învăţătorul, iată, parcă zicea că nu. Mai târziu — intrase ucenic la o tinichigerie — se'ntreba amă-rît: „Atunci de ce l-au mai luat pe tata la război ? De ce s'a dus ?" Şi i se'nfăţişa într'una războiul ca o noapte neagră care soarbe, oamenii.
Printre cei ce-1 cunoscuseră altădată pe tată-său, la Pirotehnie, era un bătrân, nea Sandu Petrescu. Făcuse, ucenicia nea Sandu împreună cu tatăl lui State, se ridicaseră flăcăi amândoi odată. Istorisea el multe, despre timpurile mai vechi şi despre cele de îndată după război, când State era încă prichindel, li plăcea să-1 vadă pe băietan încremenind, numai ochi şi urechi. Luase bătrânul parte la greva din '920, povestea despre luptele de-atunci. State se'ntreba într'un rând, încreţind fruntea : „De-ar fi trăit tata până la grevă, ce-ar fi făcut oare ?" Să tot fi avut în vremea aceea 14—15 ani. Mereu auzea pomenindu-se de tată-său şi asta-i stârnea un simţământ neclar de durere şi mândrie, amestecate. Acasă, mama şi cele două surori, mai mari ca vârstă : fetele tot îşi mai aminteau câte ceva de prin '918. La fabrică, muncitorii vârstnici îşi aminteau deasemeni. Iar el, feciorul, nu putea alt decât să'asculte şi să-şi închipuie cum va.fi arătat tatăl lui odinioară. Nea Sandu Petrescu istorisea despre cercurile socialiste de altădată, despre întrunirile din sala Eforia sau Locomotiva. Şi State, cu ochii larg deschişi, parcă-1 vedea pe tată-său în îmbulzelile acelea de muncitori, căutând. împreună cu ei dreptatea, luând cuvântul, chemând la luptă. Deodată însă i se aşternea ca o ceaţă dinainte : războiul, marşuri nesfârşite pe drumuri desfundate, sânge risipit în neştire. „De ce l-au luat pe tata la război ?"
Atâta sărăcie se'ncuibase în casă la ei, că nu mai prididea lucrând, doar-doar va aduce mamei şi surorilor un ban mai rotund. Dar se zbătea zadarnic. De lucrat . lucra frumos, cu îndemânare şi atenţie ; unii ziceau că a moştenit îndemânarea la strung dela răposatul. Asta-i strângea şi mai tare inima lui State, îl înfiora de »
UZINELE NOASTRE
195
dorinţă cumplită să ceară socoteală cuiva de moartea celui pe care nu apucase a-l cunoaşte. Cui să ceară ?
Iarna 1933—1934 a trecut ca o vântoasă peste mâhnirea Iui veche, învălmă-sindu-i amintirile şi închipuirile, de nu le mai putea deosebi. Abia ieşise lucrător, nici nu-i înfierase bine mustaţa. Se frământau şi cei dela Pirotehnie, cuprinşi de vîntul revoluţionar care bătea dinspre Griviţa. Dar vântoasa după o vreme, a slăbit, a căzut. Lui State i se părea că-i un pom tânăr care se zbuciumă să-şi scoată rădăcinile din pământ şi nu izbuteşte. Mama, acasă, pe zi ce trecea se gârbovea tot mai tare se făcea tot mai măruntă, faţa şi mâinile i se zbârceau ; surorile munceau din zori până'n noapte, una la o fabrică de textile, cealaltă într'un atelier de lenjerie — dar nu câştigau mai nimic. Dacă n'ar fi fost State cu salariul lui — mult, puţin, cât era —■ poate că...
Aşa a fost într'una până ce l-au luat la armată. Au rămas de izbelişte mama şi surorile; el — s'a îmbolnăvit, abia se târăşte dintr'un colţ în celălalt, cu picioarele umflate şi hăcuite de junghiuri. Iar noaptea cea neagră a războiului dăinuie mereu, cruntă.
Lângă Deva, la doi paşi, se află băile Mica din Brad. Ii spune lui State un soldat de prin partea locului, văzându-1 cum se chinue fără folos în spital şi cum îl trimit supăraţi ofiţerii-medici îndărăt la cazarmă :
— Este o subunitate de-a noastră la Mica. Să ai tu noroc şi să nimereşti acolo.. Nu-ţi mai trebue nici un fel de leac. Faci băi sărate. Gata. Nici n'ai nevoie măcar să-i spui maturului ori altcuiva. O lună, două te'nbăiezi în apa dela Mica şi-apoi... Câţi nu s'au vindecat! Veneau ologi ca tine şi plecau ţupăind.
O fi fost aşa sau nu, dar lui State i-a încolţit gândul în minte. Tocmai îl azvârliseră iarăşi în cazarmă şi mergea spre atelier sprijinindu-se de pereţi. Când a sosit peste vreo două zile o inspecţie, a ieşit la raport mai mult târîndu-se. Făcea inspecţie un colonel cu stea, vestit de rău. Lui State însă nu-i mai păsa de nimic, era încredinţat, că cererea lui va fi primită. Doar era limpede pentru oricine că trebuia să se însănătoşească. N'a spus un cuvânt, numai cât s'a descălţat repede în faţa colonelului şi i-a arătat picioarele. Comandantul acesta, cât era el de vajnic şi de neîndurat, tot s'a încrâncenat văzând halul în care se afla ostaşul din pricina reumatismului. Dar n'a răspuns pe loc. A tăcut. A plecat. Peste o săptămână, l-au chemat pe State la comandament, i s'a spus să dea în primire echipamentul şi a fost lăsat la vatră. Nu mai era „apt". Vindece-se cum o şti, treaba lui !
Un timp a zăcut State acasă la maică-sa, în Bucureşti, fără să se mai poată urni din pat. I se. arătau într'una în vis, când cazarma, goarna, ofiţerii — când chipul lui tată-său, mort în '918. Câteodată i se năzărea că el e răposatul şi parcă se scufunda deodată într'o noapte neagră.
Totuşi a trebuit să se ducă la lucru îndată ce l-a mai slăbit durerea. Mama, surorile... Era singura lor nădejde. Nu l-au mai primit la Pirotehnie, dar la Malaxa au fost bucuroşi de dânsul. Lucra bine. După vreun an i se cam dusese vestea că-i strungar priceput. Şi parcă se şi mai înzdrăvenise puţin, datorită îngrijirii de-acasă. Atunci a fost bombardat Bucureştii de avioane americane şi engleze. Au măcelărit aviatorii americani, ca astăzi bunăoară în Coreea, mulţimea strânsă la Cotroceni. Malaxa fabrica muniţii. Şi-a evacuat numaidecât o parte „clin uzină în munţi, la Tohani. Pe drum, State s'a îmbolnăvit din nou ; ca nişte şerpi Be jăratic îi umblau prin picioare. Avea crize dese ; se cutremura carnea pe dânsul de durere.
La Tohani nu mai erau locuinţe. A fost pus să stea împreună cu alţi trei muncitori într'o cameră mică şi murdară ca un coteţ.
Doi din aceşti patru oameni însă, erau tare inimoşi. Nici măcar n'au suduit uitându-se'n jur şi văzând în ce încăpere scârnavă fuseseră înghesuiţi ca'ntr'o le. c]e J°c' Şi-au sumes mânecile şi s'au apucat să curăţe locuinţa, s'o facă -rednica de a adăposti oameni. I-au tras după ei şi pe ceilalţi. L-au îngrijit pe State
13 *
196
ANDREI LIVADARU
care aproape, nu se mai putea mişca din pat. Cum veneau dela lucru, se apucau rje •>' gospodărie. Pe urmă, serile, începeau sfatul. Discutau fel de fel de probleme polity care-i împăienjeneau mintea lui State. Ii întrebă el odată, privindu-i lung : ' s
— Voi sînteţi comunişti, bre ?
Ei n'au răspuns. Doar într'un târziu a glăsuit unul, sfredelindu-1 din ocnj pe State :
— Sîntem muncitori. Ca tine. Ţie inima nu-ţi spune nimic ?
Ba-i spunea ea, săraca inima, câte nu-i spunea ! Numai că pe atunci încă nu ' putea desluşi nimic limpede. Se încurca gândind, fşi amintea de nea Sandu Petrescu de tată-său, de toate câte fuseseră... cazarma, reumatismul, nevoile de-acasă... şj peste toate, războiul, ca un blestem. Se aduna în el însuş, tăcea.
Până'n August se mai întrema. Putea merge bine din nou, călca mult mai hotărît. De când cunoscuse vreo câţiva comunişti, băga de seamă că nu-1 mai muncesc atât îndoielile. Chipul lui tată-său, ca un portret de pe care sufli uşurel praful se lumina treptat, îşi pierdea înfăţişarea tristă, desnădăjduită. In mintea lui State războiul nu mai stăruia ca o noapte neagră care soarbe oamenii fără urmă; se iscase în zare o geană roşie şi tot creştea învâlvorată, alungând întunecimea. Spunea unul dintre cei pe care-i cunoscuse State de curând :
— Sovieticii urăsc războiul, deaceea-1 snopesc în bătaie pe Hitler. Pricepi ? f Cine se teme de război, înseamnă că nu-1 urăşte îndeajuns. Capitalistul nu poate i trăi fără război, cum nu poate trăi ploşniţa fără să sugă sânge. Se usucă, piere.
State-şi amintea de ploşniţele îmbuibate care'rnpărţiseră cu dânsul patul, în cazarmă. Se mutase cu dormitul, din cauza lor, în atelier. Ploşniţele s'au năpustit i şi acolo, noaptea, asupra lui. A uns patul cu gaz, stătea până târziu cu lampa aprinsă. Degeaba. Scândurile erau vechi ; alt pat n'avea din ce-şi alcătui. Şi'n crăpăturile pereţilor se oploşeau ploşniţele, pitite, la pândă. Atunci s'a apucat să le vâneze metodic. Noapte de noapte, cu răbdare, cu înverşunare, stingând lampa şi, ' după o vreme, aprinzând-o din nou pe neaşteptate, să le surprindă. II chinuia 1 într'una reumatismul, îl usturau pleoapele de nesomn ca şi cum i-ar fi luat foc, dar I nu se lăsa. Dacă-şi pusese'n gând să isprăvească odată cu gângăniile acelea scâr- I boase, apoi trebuia să izbutească. In cele din urmă le-a biruit. |
„Noaptea cea neagră a războiului" — îşi spuse singur odată — „îi cuprinde I pe oameni în somn. Dorm muncitorii ; războiul le suge sângele. Tata bunăoară..." I
I se'nviora mintea din ce în ce mai tare ca o livadă spălată de ploi, după j arşiţă. Dacă tatăl lui ar fi ştiut să lupte împotriva războiului... să poarte război | împotriva războiului capitaliştilor... Tot discutând cu cei doi care stăteau în cameră 1 cu dânsul, State înţelesese, încă înainte de 23 August, că sunt două feluri de răz- j boaie, aşa cum sunt două feluri de viaţă, două feluri de a munci, două feluri de a J iubi şi a urî. Pe cine iubeşti şi pe cine urăşti? Pentru cine şi pentru ce trăieşti? • împotriva cui duci război ?
Nemţii veneau mereu deaberbeleacul de pe front ca de pe un deal mare. In | ziua de 23 August s'a înălţat bucuria oamenilor ca un singur strigăt de pretutindeni, j în ţară : Pace ! Pace ! Lui State Ionescu însă, altfel i se arătau lucrurile chiar atunci, la 23 August. Se tot gândise, sfătuise mereu cu ceilalţi despre război. î
Acum, dacă vedea hotarul care desparte două lumi — lumea noastră, nouă; . lumea lor, care asfinţeşte — nu. se mai putea împiedica în nici o altă graniţă. Iar războiul antifascist i se arăta tot mai mult ca o noapte din care zorii rup fâşii, fâşii, . croind drum soarelui. Geana cea roşie se înălţa mereu, desvăluind în faţa ochilor ; bogăţia pământului.
In ceasul când s'a vestit la radio armistiţiul, State s'a bucurat din inimă de < bucuria tuturor celorlalţi dar, în sine, a grăit cu tată-său pe care-i vedea ca aevea • lângă dânsul : „De-acum plecăm la altă bătălie, mai dârză, tată. Victoria nu-i o | femeie cu aripi. Victoria e viaţa. Viaţa noastră. Astăzi începe viaţa noastră".
UZINELE NOASTRE
197
Reapăru „Scânteia", legală. Septembrie. State sucea ziarul pe-o parte şi pe ealaltă, încruntându-se uşor şi urmărind articolele, unul după celălalt, de parcă C uita un glas din depărtări. Ii adusese gazeta unul din cei doi tovarăşi ai lui de cameră Tot despre război scria şi „Scânteia" ca şi celelalte gazete, tot ştiri de pe front tot comunicate. Dar altfel sunau veştile spuse de comunişti, altfel Ie tâlcuiau ei ■ cu liotărîre, cu neclintită încredere în viitor. Nişte fotografii arătau intrarea rmatelor sovietice eliberatoare în Bucureşti. Năvălea mulţimea înaintea tancurilor, oamenii aruncau flori, aplaudau. Un ostaş sovietic ţinea în braţe doi copii — o fetită cu rochiţa scurtă cât o batistă şi-un băieţaş care-1 apucase râzând de gât. Chipul ostaşului sovietic abia se mai deosebea, după mustaţa groasă, bălană, între trupuşoarele celor doi copii. Fără voie, State clipi des din ochi, că parcă i se tot înceţoşa dinainte. „De două ori erou al Uniunii Sovietice..." scria dedesubt. Se răsuci'deodată simţind o mână pe umăr. Se apropiase fără zgomot de strungul lui unul dintre comuniştii din atelier.
— Frumos, da ? îl întrebă pe State aplecându-se asupra ziarului. Şi oftă : — Hei că n'am fost şi noi la Bucureşti ! Ce zici ? Am fi stat colea, în massă... poate discutam ceva cu ruşii... Ce, poate ? Sigur. Mai româneşte, mai ruseşte, cu mâinile, din ochi... ne'nţelegeam noi. La ei, toţi îs comunişti, chiar dacă nu-s membri de partid.
— Ne'nţelegeam, fără'ndoială — întări State, pe gânduri, fără să-şi poată lua ochii dela poza celui care era de două ori erou şi strângea Ia piept doi copii români. îndată însă îşi întoarse faţa, atent şi concentrat, spre tovarăşul care-i vc-rbea. Omul îi povestea că ziarul partidului întâmpină destule piedici în ce priveşte difuzarea. II caută muncitorii la chioşcuri şi se'ntâmplă să nu-1 găsească. Pachetele de gazete rămân câteodată nedesfăcute, să zacă zile'ntregi ascunse prin unghere, fiindcă burghezii plătesc oricât vânzătorilor, numai să nu se'mprăştie cuvântul partidului. La ţară, prin sate, ce să mai vorbim ? încă se tem ţăranii să nu intre'n bucluc cu autorităţile dacă s'or îmbulzi s'asculte slovă comunistă. Jandarmi, legionari, oameni de-ai hitleriştilor la fiece pas.
— E greu, frate. Ne pun beţe'n roate. Noi, puţini.
De felul lui, State e tăcut, serios. Zâmbeşte, când ceilalţi râd, se'ncruntă uşor chibzuind ceva în mintea lui, când ceilalţi se privesc încurcaţi. Are o privire ascuţită care trece prin oameni, parcă le măsoară sub cuvinte adâncimea gândului. Când îi place de cineva, face un pas înainte, se apropie de dânsul şi'ncepe să-i vorbească mai repede, căutându-i într'una în ochi. Aşa-i el. Simte nevoia să cugete bine asupra lucrurilor şi asupra oamenilor.
Păturind tacticos „Scânteia" răspunse după o vreme:
-- Vasăzică se tem burghezii de ziarul partidului comunist. Asta-i bine. Cine se teme, ştie el de ce se teme... Apoi, tovarăşe, spune-mi în ce echipă să intru. Nu-i nevoie să mă iei pe departe, am înţeles unde vrei să ajungi. Primesc, îmi place. Păcat că n'ai venit din capul locului la mine, că de ieri am ajuzit că se formează echipe. Dacă nu veneai nici azi, veneam eu la dumneata.
Comunistul i-a strâns mâna tare de parcă-i încredinţa o taină. State i-a răspuns la fel, încleştându-i mâna. Şi-a început munca numaidecât. A devenit curând unul dintre cei mai activi răspânditori de ziare. S'a dus şi la ţară. Nu se mulţumea să împartă gazeta, ţinea mai ales să grăiască aşezat cu sătenii, să-i lămurească pe'nde-iete după putinţa lui.
Acum ducem războiul nostru, bade, pricepi ? — spunea; neslăbindu-l din ochi pe câte-un ţăran care-1 asculta mohorît. — Ce-a fost până acum, noapte a fost. lentru ce mureau ai noştri pe front? Ce bine a ieşit pentru noi în '918? — îşi recea mâna peste frunte să alunge o amintire apăsătoare şi urma vorba domol, aPropiindu-se un pas de ţăran : — Se sfârşeşte noaptea de-acum înainte, vine soa-
198
ANDREI LIVADARU
rele. Uite, ruşii... Ştii ce ţară au ruşii ? La ei muncitorul şi ţăranul... stăpâni. Şi |a . noi trebue să fie stăpâni muncitorul şi ţăranul. *
Când s'a început campania voluntară de repararea uneltelor agricole, State ™ era în frunte. Mergea din sat în sat, cu echipa şi repara osii, pluguri, sape, tot ce le făcea trebuinţă sătenilor. Cum urca odată un piept de munte spre un cătun sărac, cu locuitorii aproape sălbăticiţi de nevoi şi necazuri, pe neaşteptate i-a venit în minte că poate tot pe-aici călcase şi tată-său cândva, în vara lui '916, aplecat, cumpănin-du-şi arman mâini, tresărind la sudalma ofiţerilor şi gradaţilor. I s'au umezit ochii. „De ce n'a fost aşa, tată, să trăieşti pană astăzi ? Ţi-aş fi povestit cum dezrobim noi de astă dată cu adevărat Ardealul... tot poporul... Pe noi înşine ne dezrobim. Ai îi -înţeles, şi tu, ca mine, azi, care-i rostul vieţii noastre. Ai fi înţeles că războiul pentru ' noi e unul singur : războiul cel drept. Victoria ? Acuş vom cuceri victoria. La Berlin •' şi după aceea mai departe, viitorul, orânduirea cea nouă". (
încă nu fusese confirmat, deşi dăduse adeziune la partidul comunist. L-au confirmat odată cu mai mulţi alţii din uzină, când s'a întors la Bucureşti. Atunci s'a apucat să înveţe de sârg, cu lăcomie : din broşuri, din „Scânteia", la şedinţe. Dar şi'n atelier, la strung. Ii dăscălise într'un rând Smeureanu (care-i acum secretar al Comitetului de partid la „Republica") :
— Un comunist, tovarăşe Ionescu, luptă să fie'n frunte totdeauna, în ceeace face. Eşti strungar, nu ? Ei! Cum te-ascultă oamenii cu băgare de seamă când iei cuvântul la vreo adunare, tot aşa să te-asculte şi'n atelier, în problemele de producţie. Vorba şi fapta să-ţi fie una. Un comunist adevărat e un conducător de masse, altfel
nu se poate. Cum să te urmeze massele, dacă nu eşti în fruntea lor în toate ? .
Lui State nu i-a mai pierit din minte vorba asta. Fusese ales membru în biroul organizaţiei de bază, pe. urmă secretar. In 1948 a citit cuvântarea lui Stalin la consfătuirea stahanoviştilor şi parcă i s'au deschis noi pârtii de lumină în cap. S'a apucat s'o studieze. II interesa   indeosebi acel loc unde arată tovarăşul Stalin că ' „mişcarea stahanovisiă este, în esenţa ei, adânc  revoluţionară". Şi nu putea să nu I lege rândurile acestea de altele, tot din „Cuvântare: „Viaţa a devenii mai bună, {• tovarăşi — zice acolo tovarăşul Stalin. — Viaţa a devenit mal veselă. Iar când viaţa este mal veselă, munca se face mal cu spor".
State se uită în jurul lui, în secţie. E viaţa mai veselă ? Este ! — îşi răspunse cu încredinţare. Lipsuri, da, mai erau destule, dăinuie încă şi acum. Dar scad. Creşte nivelul de trai. Oamenii îşi hotărăsc singuri traiul, sânt stăpâni pe ei înşişi, pe munca lor. E drept, te mai izbeşti ici, colo, de câte-un învechit, un şef cu apucături de altădată. Trebue să ştii cum' să lucrezi cu de-alde ăştia. Şeful de sector de pildă, un inginer mai în vârstă... J
Dă de veste State, prin 1949, că vrea să aplice metoda Volosova, de lucru simultan la mai multe maşini. Inginerul a şi sărit cu gură mare:
— Distrugi maşinile, n'am maşini pentru ambiţia dumitale. Astâmpără-te, c'apoi...
Dar el nu s'a astâmpărat deloc. Şi-a antrenat şi schimbul, pe Şerbănescu, la î aplicarea metodei. Au asigurat maşinile prin declanşatoare automate şi s'au aşternut ! să lucreze la două strunguri. Şeful sectorului era vânăt de mânie, se plângea pe toate drumurile de muncitorii ăştia pe care-i răsfaţă comitetul de partid, le face toate voile, îi lasă să submineze autoritatea specialiştilor. Mulţi dintre maiştri, ba chiar şi câţiva muncitori, ziceau că State şi Şerbănescu sînt nebuni. Altora nu le venea deloc la socoteală când se zvonea că vor urma reduceri de timpi. Şi chiar au urmat. Cum să nu urmeze ?
Venise un strung nou, sovietic, în uzină,, dar încă nimeni nu-i dădea vreo întrebuinţare. Un „Krasnîi proletarii". Inginerul susţinea că trebuie un instructaj ' special ca să se lucreze cu această maşină, şi că, deocamdată nu-i altceva de făcut ;
UZINELE NOASTRE
199
decât să aştepte oamenii până va sosi instructajul. Numai că lui State, după ce a studiat strungul, nu i s'a părut deloc necesar să mai aştepte. Pricepuse cum trebuie să vorbeşti cu maşina. A cerut-o. S'a adresat comitetului de partid, demonstrând că-i o ticăloşie să se tăvălească bunătate de strung nou-nouţ, prin atelier, fără rost. Dacă a intervenit comitetul de partid, i s'a dat numaidecât în primire „Proletarul". Tocmai era o criză grozavă de freze-modul în uzină. Fără să-i pese de zborşeala şi de acrirnea şefului de sector, State i-a cerut să-i predeie pe loc comenzile de freze ca să le încerce la „Krasnîi proletarii". N'a avut încotro şeful; i-a predat.
La câtva timp după asta, s'a îmbulzit jumătate de uzină în spatele lui State Ionescu. Lucra el la strungul sovietic, şi scotea piesă după piesă, ca la o demonstraţie. Se minunau toţi, îl felicitau, strigau de bucurie. L-a felicitat şi inginerul, zicea că se bucură grozav. Smeureanu — încă nu era secretar al comitetului pe-atunci — numai cât a scuturat din cap, după obiceiul lui, auzind că şeful are acum altă atitudine faţă de maşina sovietică. A rostit cu glas scăzut:
— Cred şi eu. Nu-i mai dă mâna. Las'că o să mai afle el curînd şi alte noutăţi dela noi.
State şi-a văzut liniştit de lucru. Dela Smeureanu învăţase că nu-i bine să te laşi ameţit de succese, după cum a spus tovarăşul Stalin şi totodată că nu trebuie să te opreşti la jumătatea drumului. Nici nu-i stătea în fire de altfel. Lucra la două maşini: cea veche, a lui dela început şi „Proletarul". Şi-a provocat schimbul la întrecere pentru a treia şi apoi pentru a patra maşină. Aşa au şi rămas mult timp: ia patru maşini. Pe urmă au trecut să se îndeletnicească în special cu lucrări de înaltă precizie: detalonări, calibre şi altele asemenea. In timp ce mînuia mai departe strungul sovietic, State a făcut şi o mulţime de transformări la strungurile vechi. Unul cam scârţâia. I-a adaptat rulmenţi la părţile de frecare şi la copierele de conicifăţi. I-a adus o sumă de îmbunătăţiri. L-a înzdrăvenit. Strungul acesta mai înainte intra regulat la reparaţii generale, fiindcă veşnic uza şpinglul-mamă. Acum, se duce la revizia mare odată pe an, ca orice maşină cumsecade. Se cunoaşte mâna iui State Ionescu, stahanovistul.
Se cunoaşte însă mâna lui State şi'n alt chip, nu numai la maşini. Prin '950 s'a ivit, în atelierul de sculărie, un tânăr care se angajase proaspăt, fără să ştie bine ce doreşte. II chema Ilie Pena, avea vreo 18 ani. Se înscrisese la şcoala de tăbăcărie, cursul profesional, şi ca să-şi câştige existenţa, intrase şi la „Republica", îşi făcuse socoteala în felul următor: să lucreze opt ore în uzină ca necalificat, curăţind maşinile, cărînd piesele, iar, după schimb, să-şi vadă de învăţătură. Lui State însă îi plac lucrurile bine rostuite. L-a luat deoparte pe Ilie:
— Strungaru-i strungar, şi tăbăcaru-i tăbăcar. Dece nu te iaci strungar?
— Păi, dacă nu ştiu să lucrez...
— Hai că te'nvăţ eu.
Lui Pena i-au strălucit ochii. Nu-i mică cinstea să lucrezi la maşinile lui State Ionescu. S'a încruntat numai când l-a auzit adăugând :
— Şi te înscrii chiar acum la şcoala de calificare. Meseria se învaţă şi practic şi teoretic, nu aşa.
Adică să se lase de tăbăcărie ? Se răsturnau toate planurile lui Ilie Pena. El doar voia să lucreze aici, ca să poată învăţa dincolo. State s'a apropiat puţin de dânsul, privindu-i în albul ochilor:
— Pentru ce? Munca trebuie să ţi-o organizezi în aşa fel, încât să nu.faci nimic de prisos.
Tânărul s'a uitat în pământ, încruntându-se mai tare. Totuşi, l-a ascultat pe State şi s'a pus să lucreze şi să înveţe în uzină. După o jumătate de an, a dat examen, a răspuns bine şi a devenit strungar clasa a cincea. L-a strunit profesorul lui, State, până ce l-a văzut că trece să lucreze singur la o maşină.
200
ANDREI L1VADARU
Mai greu a fost cu Andrei Niculae, alt necalificat pe care l-a luat State să-1 înveţe după ce isprăvise cu Pena. Andrei Niculae nu ştia carte; prin urmare a fost trimis, mai înainte de orice, la şcoala de alfabetizare a uzinei. învăţa, dar era nebunatic, făcea şotii, câteodată întârzia sau era neatent. State l-a luat cu binişorul, l-a luat şi mai aspru. Tot nu mergea. Atunci l-a făcut răspunzător pe Tudorancea Ion, şeful tratamentului termic. Aflase printr'o întâmplare că băiatul îi era nepot lui Tudorancea. Zice Tudorancea supărat, de faţă fiind şi Andrei Niculae:
— Păi, îl trimit înapoi, la coada vacii, măi frate.
— Bun — răspunde State Ionescu fără grabă. — II trimitem. Da'să-mi aduci alt nepot în loc, că aud că ai mai mulţi. Vr'un frate de-al lui ăsta, dacă are-
Şi chiar au început să se învoiască pe cine să aducă în loc. Andrei Niculae tăcea, se uita cu ochi mari la cei doi. Când a înţeles că nu-i glumă şi că unchiu-său luase de bună vorba strungarului, numai cât a oftat şi s'a rezemat de perete. Tudorancea nu l-a băgat în seamă, dar State s'a întors dintr'odată spre flăcău :
— Ori te-ai răzgândit, Andrei ? Vrei să rămâi ? — şi era serios, serios de tot, făcuse un pas înainte, aplecându-se uşor asupra lui Andrei, iar cu ochii îl cerceta pătrunzător ca pe o piesă abia strunjită să vadă: n'a ieşit cu vreun defect?
— Nea State... — a îngânat răzbit Andrei Niculae.
— Bun, atunci rămâi. Lasă-1, tovarăşe Tudorancea, că de-acum a înţeles. Mai multă vorbă n'a fost. S'a îndreptat Andrei. De ruşine. Şi-a dat examenul;
a ieşit strungar..
Când i-a spus Smeureanu lui State, acum câteva luni, să se îngrijească de un strungar bun care să-1 poată înlocui Ia strunguri de-o fi nevoie, stahanovistul a'ntrebat uitându-se lung la secretar (că-1 aleseseră comuniştii pe Smeureanu secretar al comitetului de partid, din Septembrie '951) :
— De ce ?
— Poate o să trebuiască — făcuse Smeureanu mutându-şi privirea asupra unei maşini din vecinătate la care lucra voios Costel Comşa. Comşa e membru în biroului organizaţiei U.T.M. pe uzină şi delegat sindical al secţiei. E tânăr, dar are calificare de clasa VII. Pe-atunci, în primăvară, încă nu fusese declarat stahano-vist. Totuşi se aşteptau toţi, din zi în zi, să audă că a devenit stahanovist, pentrucă aşa cum lucrează Comşa...
State Ionescu   rosti încetişor, urmărind privirea secretarului:
— Bun ar fi fost şi v\urel Bivolan. Chiar mă gândisem eu la dânsul mai demult, când încă nu plecase din uzină.
— Eh! Bivolan — zise Smeureanu, scuturând din cap. — Bivolan acum e student în a'nul doi. Acuş îl vezi inginer. Bun, bun băiat... Da-i vorba aici, la strungurile astea, pe cine...
— Pe Comşa — rosti cu hotărîre State. — I-am arătat şi lui în ce fel să-şi îmbunătăţească tehnica, aşa cum îi arătam altădată şi lui Bivolan. Pe Comşa îl iau, sigur. Dar să ştiu şi eu, tovarăşe: de ce ?
— Raionul — răspunse scurt secretarul. — Au socotit ei acolo că aşa-i bine. E vorba să pleci cu o delegaţie în U.R.S.S. pentru zece zile, de întâi Mai. Ştii asta ? Pe urmă... eh ! mai vedem noi. Sînt multe.
State n'a mai întrebat. Parcă bănuia ceva, dar nu voia să-şi fărâmiţeze timpul cu gânduri nelămurite. A început să se ocupe mai mult de Comşa. II chema la strungurile lui, Ia „Proletar". Comşa punea şpan în gura cuţitului dela maşina lui, lăsa ucenicul să mai lucreze puţin singur şi se ducea la State. învăţa dela vestitul stahanovist. Ii urmărea şi-i imita mişcările cu atenţie, zâmbind mulţumit de fiecare dată când izbutea să facă la fel ori şi mai bine. State îl fura cu coada ochiului, zicea încetişor :
— Aşa, aşa ! Acuş mă'ntreci.
UZINELE NOASTRE
201
La sfârşitul lunii April, chiar a plecat State în U.R.S.S. Comşa a continuat să-si arunce ochii asupra maşinilor stahanovistului în timp ce se ocupa şi de ale lui; s'a întors State, a mai trecut o vreme şi pe urmă utemistul s'a pomenit deodată chemat de-acasă la uzină pe neaşteptate. Era tocmai ultima zi a concediului de odihnă, parcă-i venea şi lui să se abată pe la uzină, să vadă ce mai este acolo. Nu s'a mirat că-i chemat. îşi cam închipuia. S'a dus. Acum cunoştea destul de bine maşinile lui State, aşa încât şi-a făcut socoteala că n'o să-i fie prea greu să Ie mânuiască. Stahanovistul State Ionescu pleca din uzină la raionul P.M.R. ca activist.
Se'nţelege, dela'nceput n'a mers totul chiar pe roate. Se simţea lipsa lui State Ionescu, deşi Comşa lucra cu multă râvnă. Dar în acelaş timp se cunoştea că tânărul progresează repede şi că, în scurt timp, vor funcţiona ca şi mai înainte, „Proletarul" şi celelalte strunguri de precizie. Numai că nu-i vorba doar despre funcţionarea maşinilor; vorba e mai ales, ce face omul, dacă-i simţi bătaia inimii, viaţa, în viaţa uzinei. Curând de tot s'a văzut că, şi în privinţa aceasta, îl înlocueşte bine stahanovistul Comşa pe cel plecat.
Era vineri, ajunul sărbătorii zilei de 23 August. încă rămăsese prin secţii, pe maşini, peste tot, verdeaţa cu care fusese împodobită uzina cu o zi mai înainte — Joi — când se lucrase în cinstea zilei eliberării. La uzina vecină, „23 August", schimbul de onoare avusese loc Marţi, 19.
Comşa se simţea cam obosit. Dăduse zor mare joi şi vineri ca să-şi îndeplinească angajamentele luate în cinstea proiectului de Constituţie şi a lui 23 August. Câte nu-i spune lui sărbătoarea aceasta ! îşi închipuia mereu, parcă fără voie, demonstraţia de a doua zi în Piaţa Stalin. Se şi vedea în unul dintre rândurile din frunte, în mijlocul celorlaţi stahanovişti dela „Republica" şi trecând prin faţa tribunei, unde avea să se afle tovarăşul Gheorghiu-Dej. Parcă simţea de pe acum unduirea largă a drapelelor roşii pe deasupra capetelor demonstranţilor, parcă-1 şi zărea pe tovarăşul Gheorghiu-Dej fluturând voios cu mâna spre ei... Atunci, în clipa aceea, i-a pus în faţă maistru] piesa dela laminorul mic, şnecul dela cuptorul rotativ. Se schimbase modulul din greşeală, se uzase coroana.
— Ce facem, tovarăşe Comşa ? — întrebă maistrul îngrijorat. — Dacă nu-i găsim leac, stă laminorul săptămâna cealaltă. In loc să ducem mai departe întrecerea după 23 August, ia uite...
Ia Comşa piesa în mână, o suceşte, o răsuceşte. Nu era glumă deloc. Se greşise modulul, asta sărea în ochi. Vor da socoteală neapărat cei ce poartă vina. Bine, dar până atunci ce se'ntâmplă cu cuptorul rotativ ? Şi-a aruncat Comşa ochii la ceasornicul din perete (mai era puţin până să se termine, schimbul) ş'a spus, aşezând hotărît piesa alături:
— II. fac.
— Bine, omule, dar când ? — strigă maistrul cu necaz. — De făcut ştiu că-1 poţi face, dacă-ţi dai osteneală. Dar timp, timp de unde ? Nu-1 termini nici di-seară, nu-ţi închipui doar că...
— Nu-1 termin — răspunse liniştit Comşa, pregătindu-se de lucru la şnec.
— Păi, mâine e sărbătoare; poimâine, duminică... Şi luni, laminorul o să stea. Mai bine, hai să ne sfătuim cu inginerul, să...
Aplecat asupra cuţitului, Comşa îi cercetă atent tăişul, stătu o clipă pe gânduri, chibzuind ceva, apoi rosti, uitându-se ţintă la maistru :
— Dacă-ţi spun că-1 fac, îl fac. Luni, laminorul o să meargă.
A rămas în uzină 28 de ore, vineri şi sâmbătă; nu s'a mai dus acasă. Voia să rămână duminică, tot timpul necesar, pentru probarea piesei la laminor. Uneori, lucrând sâmbătă dimineaţă, în ziua de 23 August, parcă vedea din nou tribuna din piaţa Stalin, parcă-1 vedea pe tovarăşul Gheorghiu-Dej fluturând cu mâna, vesel, spre muncitorii dela „Republica" în timp ce treceau ei în rânduri dese, cu urale şi strigăte de bucurie, prin faţa Comitetului Central şi a guvernului. Undeva, printre fruntaşi
202
ANDREI LIVADARU
şi stahanovişti ar fi trebuit să fie şi locul lui, al lui Comşa. Dar el e aici, în atelier lucrează, de ieri lucrează neîntrerupt, nici n'a băgat de seamă când a trecut noaptea. Mâinile îi aleargă tot atât de sprintene ca şi gândul. „Luni, laminorul mic o să funcţioneze. Datorită mie o să funcţioneze. Asta-i."
Dar tot îl încerca un soi de părere de rău că nu-i şi el în piaţa Stalin. Nimeni nu-i ceruse să rămână, singur stăruise să fie lăsat să lucreze, şi totuşi... Aşa-i omul de ! Era tare mândru de. ceeace făcea, dar dacă totodată ar fi fost posibil măcar câteva minute să se afle acolo, în mijlocul mulţimii...
Aparatul de radio, deschis, vestea neîncetat ce se întâmplă la demonstraţie. Răsunau muzici, marşuri, se dezlănţuiau ropote de aplauze, izbucneau strigăte, chemări scandate: — „Gheor-ghiu-Dej — Gheor-ghiu-Dej 1"
Comşa îşi şterse cu dosul mâinii fruntea năduşită. Socoti că mai avea încă vreo patru, cinci ore de muncă la şnecul ăsta. Până atunci se termină cu totul defilarea, piaţa o să rămână goală. După amiază şi diseară, fireşte, festivaluri în aer liber, retragerea cu torţe. Dar el o să fie prea obosit, o să doarmă. Şi chiar dacă, să zicem, n'ar fi aşa de trudit, tot degeaba, s'a sfârşit demonstraţia. Nu-i nimic, vine acuş şapte Noembrie, mai sunt sărbători. Dar luni, laminorul o să meargă...
într'una se revărsau din cutia aparatului de radio valuri de cântece şi chemări scandate, acoperind glasul crainicului. Comşa era singur în atelier. Strungul torcea uşurel, ca un motan mare, de metal. Strunjită, piesa lucea argintiu. Luni, laminorul... Şi deodată, Comşa începu să murmure tărişor, potrivindu-şi glasul cu glasul celorlalţi:
— Gheor-ghiu-Dej — Gheor-ghiu-Dej...
Şi lucra mai departe, zâmbind voios ca şi cum chiar s'ar fi aflat faţă'n ţaţă cu secretarul general al Partidului, acolo, în piaţa Stalin.
★
Tot atât de departe este şi astăzi dela „bariera Vergului" până la uzinele pe care şi le-a clădit bogătaşul Malaxa acum un sfert de veac. Dar altădată, pentru ca să ajungi la uzine, trebuia să părăseşti Bucureştii şi,'cale de peste cinci chilometri, să înoţi, toamna şi primăvara prin noroaie şi bălţi adânci, iar vara, prin praful gros de-o palmă. In vremea când chiuia viscolul pe întinsul câmpiei, apoi ţi-era chiar groază şi lehamete, delaolaltă, s'o mai porneşti pe şoseaua Vergului, dacă aveai cumva treabă pe-acolo. Se năpustea vântul zănatic, să te dărâme, nu alta; deslănţuit dintr'o zare în cealaltă, zburătuia în toate părţile zăpada, învăluind casele ca'ntr'un Turn alb, troienind gardurile de nu se mai vedeau, împiedicându-ţi paşii ca şi cum te priponea cu funii de aer, nevăzute. Copiii nu se'ncumetau să plece la şcoală pe asemenea viforniţă ori când ploua mai tare. Tramvai, autobuz pe calea Vergului? Nici pomeneală.
Pe la jumătatea drumului, în preajma locului care se cheamă şi azi, — ca o amintire din vechime — „Balta Albă", spânzura o firmă gălbuie, ţinută de o sârmă întinsă dintr'o margine în cealalată a şoselei: „Comuna Principele Nicolae". Aici se terminau Bucureştii. Oamenii care locuiau pe meleagurile acestea erau şi sînt numeroşi, familii multe de muncitori, case pline de copii. In afară de cele două uzine înălţate de Malaxa din truda lucrătorilor pe care-i jefuia, se mai aflau în cartier încă vreo câteva fabrici mari. Dar cine stătea să ţină seamă la toate acestea ? Oamenii de pe Calea Vergului se duceau zilnic la locurile lor de muncă înfruntând băltoacele sau praful şi, când îi mânau treburile, se porneau tot pe jos până la bariera Vergului să ia deacolo tramvaiul spre inima Capitalei.
De câţiva ani, s'a isprăvit şi cu bariera şi cu calea Vergului. Bulevardul cel nou, blocurile muncitoreşti, clădirile'abea ridicate dau locului alt aspect, împing oraşul mai departe. Pe trotuare, faţă'n faţă, copaci încă tineri, plantaţi de curând, stră-
UZINELE NOASTRE
203
iuesc neclintiţi alcătuirea care se'nfiripă în jurul lor. Sfârâie maşinile pe bulevard, se'ntâmpină tramvaiele unul pe celălalt.
Copacii încă firavi, plantaţi de curând, străjuesc bulevardul ca o gardă tânără. Casele înseşi parcă şi-au schimbat înfăţişarea: arată mai vesele, mai primitoare. Unele-s noi de tot: de curând au terminat cei de prin partea locului să şi le ridice pe terenurile altădată virane.
La Balta-Albă (de unde a dispărut abia în 1949 firmuliţa aceea galbenă, urîtă) întâlneşti acum o clădire modernă din cărămidă aparentă: e mare cât un bloc din centrul oraşului. Şcoala profesională metalurgică. învaţă acolo sumedenie de tineret, „şcolăriţii" cum le spun muncitorii dela „23' August" şi „Republica". Pe vremuri, ucenicii se aciuiau pe lângă un patron; îi legănau copiii, îl slugăreau, zbătându-se să înveţe meşteşugul pe furate, care cum putea. Lacrimile şi bătaia erau pe atunci partea legiuită a ucenicului, păreau tot atât de fireşti la copiii aceştia ca si foamea, ca şi năravurile de tot soiul. Nici unii lucrători bătrâni nu-i scuteau pe ucenici de bătaie. Era întuneric în multe capete, burghezia hrănea înadins întunericul acesta, să nu se în toarne cei flămânzi şi oropsiţi asupra ei.
In unghiul pe care-1 face şoseaua Mihai Bravul cu bulevardul Muncii, se afla şi acum o gropană cât toate zilele. încape un vapor în ea şi mai rămâne loc. In fundul gropanei, sunt dâlme de pământ, şanţuri. Mai spre margină, s'a iscat din ploi un fel de iaz cu apă murdară, stătută, şi destul de adâncă. Se scaldă vara copiii aici. Pe urmă se duc acasă, îi ceartă mamele şi-i pun să se spele la cişmea. Pe malurile iazului şi pe dâlme, pasc uneori oile iarbă săracă. Aici se ţineau cândva Moşii.
Tăbâlcâia lume de pe lume în gropană, în primăvara fiecărui an să se dea în căluşei, să „tragă la mireasă", să mănânce chilometri de mititei şi să soarbă butoaie de vin acru. Muzici asurzitoare, ca la bâlci. Fum iute dela grătare şi pungaşi la fiecare pas. „Păzea portofelul !" „Pune mâna pe el !" „Ţine-1!" Strigăte, râsete de beţivi, chicoteli prelungi de femei stârnite. Asta erau Moşii. Se vindeau ulcele zmăl-ţuite şi linguri de lemn pictate. Până noaptea târziu, auzeai de departe larma Moşilor răzbind ca dintr'un fund de pământ, iar, în scufundătura aceea, oamenii foiau într'una neadormiţi ca viermii.
Stă şi azi în fundul gropanei, mărturisind cu jale despre acele timpuri nu prea vechi, o baracă albastră, ştearsă de ploi pe care încă se mai poate citi: „Distracţii... Atracţiuni noi..." Mai încolo, a încremenit în văzduh un scrânciob din care pică în răstimpuri scânduri putrede. încoace, spre bulevard, sus, lângă trotuar, zace un vagon de circ, cu roatele ruginite. Tot aşteaptă locuitorii, din zi în zi, să fie luat vagonul, să fie desfăcute baraca şi scrânciobul şi duse unde s'au dus şi celelalte. Se ştie că groapa unde au fost odinioară Moşii va fi astupată, se va face un teren de sport pe locul acesta, să-i ţie pereche celuilalt dela Balta-Albă, lângă şcoala profesională. Dar trebue excavatoare, cu lopata nu pridideşti.
Fiindcă sunt înscrise în plan şi astuparea gropanei şi amenajarea terenului sportiv, oamenii nu se neliniştesc. Ştiu că se apropie grabnic vremea. Acuş-acuş... Până atunci însă, în câteva rânduri a ieşit tineretul cu mic cu mare, cu sape şi hârleţe, la muncă voluntară. Se adunau roi fetele şi băieţii pe mal, sus, cântînd şi netezind pământul, răsturnând ţărâna la vale şi croind începutul terenului, să aibă lărgime şi loc bun în apropierea caselor, căci în partea aceasta, spre Vatra Luminoasă, dacă mai mergi puţin, dai peste cele două blocuri muncitoreşti.
Sunt acolo, pe strada maior Coravu, două clădiri lungi, cu câte trei rânduri fiecare. Parcă-s nişte faguri, aşa se'nşiruie în cuprinsul lor apartamentele, unul după celălalt. Storuri la ferestre, ici-colo câte un ghiveci de flori. La mijloc, între etaje, se află o inscripţie pe zid, cu litere mari : „Proletari din toate ţările, uniţi-vă !" Prin geamurile deschise zbucneşte adeseori glasul sau cântecul vreunui aparat de
204
ANDREI LIVADARU
radio. Gospodinele se ţes grăbite încolo şi încoace, pe uşi, din casă în curte şi înapoi, Copii, mulţi copii. Ţipă fericiţi, aleargă, se cheamă ascuţit unii pe ceilalţi. Curţile nu-i încap. Aleargă lipăind mărunţel pe stradă, bulucindu-se şi gonind către parcul din vecinătate care se'ntinde hăt departe, spre uzine, până acolo unde se vor înălţa mereu de-acum înainte blocuri muncitoreşti, aşa cum prevede planul.
Stahanovistul Ion Bălan, şef de.echipă la turnătoria lui „23 August" s'a mutat în bloc toamna trecută. Până atunci însă tare greu o mai dusese cu locuinţa, îndată după război, abia întors din munţii Tatra unde luptase cu divizia lui împotriva fasciştilor, a urmat să stea „cu patul" pe la rude şi cunoscuţi, ca şi odinioară. Aşa apucase demult; nu era singurul muncitor care în loc de-o cameră, lua cu chirie un pat. Insă după ce s'a însurat, pe la începutul lui '951, nu i-a mai fost deloc la îndemână. Se schimbaseră mult de tot lucrurile între timp, acum nu mai era vorbă că n'ar avea bani să închirieze o cameră. Chenzina, chenzină. Cum spune singur: „Azi, ştii pentruce munceşti. Iei după merit". Da; dar locuinţă nu-i uşor de găsit. Mai bine de o jumătate de an s'a mutat de colo-colo cu soţia, stingherit, stingherind.
La uzină, muncea mereu cu inimă. încă din 1949 îşi transformase echipa de turnători în brigadă utemistă. Avea numai tineri în echipă şi se apucase să aplice metoda Coti ear de calificare pe locul de producţie. Din 14 câţi erau la început, băie-tanii şcoliţi de Bălan au crescut astăzi în număr pînă la 47. Iar 21 dintre ei sunt stahanovişti ca şi şeful lor. Aceştia alcătuiesc brigada utemistă stahanovistă de turnători iar ceilalţi o brigadă utemistă pe care Ion Bălan şi-a luat angajamentul s'o facă deasemeni stahanovistă în cel mai scurt timp. El conduce amândouă brigăzile. A trecut Ia aplicarea metodei de calificare Crenian, cu ajutorul inginerului Crudu Gabriel, care-i şi el utemist. In privinţa aceasta, a succeselor în muncă, nu se plângea Bălan. Numai cu locuinţa...
In turnătorie, din 48 încoace, se aduseseră înlesniri şi uşurări mari lucrului: o hală nouă de crăiţuire, ca să se descongestioneze atelierul; pe urmă mecanizarea unora dintre transporturi. După aceea s'au deschis guri mari în tavan pentru absorbirea gazelor, aşa că în hală acum nu te mai îneacă praful şi căldura de altădată. Altfel muncesc oamenii: cu spor, cu avânt. Ţin la turnătorie ca la casa lor. Dar când îşi amintea Bălan de necazul lui cu camera, odată se'negura. Cât nu se zbătuse, stăruind pe le oficiile de închiriere ! Degeaba. Pe-atunci era mare desmăţ la oficii, scria şi'n „Scânteia". Ar fi trebuit să se ţină zilnic de funcţionarii aceia, birocraţi dacă nu şi mai rău. Are el timp pentru asta ? Urmează şcoala stahanovistă, primeşte diferite sarcini pe linie de sindicat, conduce tot felul de lucrări de turnătorie, complicate. Când să-şi mai găsească şi vreme de harţă cu diferiţi încurcă-lume ? Răbda, ce să facă ? Răbda cum putea şi nevasta.
într'o zi se pomeneşte chemat la fostul director adjunct. Era de faţă şi Adolf Drucker, şeful sectorului Turnătorie. II felicită ei amândoi, în scutură mâna zdravăn, bucuroşi, şi-i predau nişte chei. Ion Bălan credea că trimiseseră după dânsul pentru vreo problemă din turnătorie. Se uita când la chei, când la şefi fără să înţeleagă bine. Când însfârşit s'a dumerit că acele chei erau cheile dela apartamentul care i se dăduse în blocul muncitoresc, a zâmbit. A zâmbit larg, privind drept în ochii şefului de sector şi strângând în palmă cheile care se'ncălziseră. Nu ştie dacă a mulţumit sau nu, probabil că a mulţumit; dar îşi aduce limpede aminte cum i-a scăpat o şoaptă, aproape fără voie:
— Ce-are să se mai bucure nevastă-mea ! Eu, desigur... Dar ea...
Casă bună, sănătoasă, cu lumină multă. In curând va fi gata' şi racordul conductei de gaz metan. Fiecare apartament are partea lui de pod şi de pivniţă, închise. Baie, spălătorie... Ion Bălan adeseori oftează, uşurat, când se gândeşte la apartamentul lui din bloc. De câte griji şi neplăceri nu l-a scutit locuinţa aceasta! Parcă nici nu-i vine a crede, câteodată, că el stă aici, cu soţia, în casa aceasta mo-
UZINELE NOASTRE
205
dernă, înzestrată cu tot confortul. Şi-i place să-şi aducă aminte că tot aici locuiesc şi alţii, cum e cunoscutul strungar stahanovist Matei Nicolae, dela „23 August" ori State Ionescu dela „Republica". Stahanovişti, fruntaşi în producţie, tehnicieni, in-crineri — aceştia sunt locatarii blocurilor muncitoreşti de pe bulevardul Muncii.
★
Era cumplit de cald, aşa cum se şi cuvine să fie în toiul verii. Pe la patru după masă, Matei Nicolae coborî din tramvai şi-o luă peste câmp, pe lângă gropană, spre bloc. Ar fi putut ocoli puţin ca să se abată pe. drumeagul din dreapta, prin parcul abia înfiripat în faţa blocurilor, şi care ţine până hăt departe, spre Balta-Albă. întârzii câteva minute, dar mergi pe la umbră. Matei însă se grăbea, voia să ajungă mai repede acasă. I-o fi urît nevestei de azi dimineaţă de când îl tot aşteaptă sin-CTură. Dacă ar avea copii să le poarte de grijă sau ar fi în câmpul muncii, nu i-ar veni ei aşa de greu. Se nimerise să fie liber în după amiaza asta. N'a mai fost chemat la radio ori la C.G.M., ori la vreo conferinţă, ori cine mai ştie unde. Lui, la dreptul vorbind, i se pare că se isprăveşte ziua cam fără rost când nu are de îndeplinit şi vreo sarcină obştească în afara orelor din schimb. Dar, soţia, care-1 aşteaptă tot timpul, se bucură.
Câţiva dintre vecini stăteau la taifas afară, pe treptele late dela intrarea în bloc. Copiii se jucau în drum. Femeile, cu treburi mărunte, ţeseau de colo, colo pe săli. Matei Nicolae, intrând în casă, zări un plic pe marginea mesei. Soţia îi spuse prefăcându-se indiferentă:
— L-a adus tovarăşul acela cu care-ai vorbit ieri, gazetarul. Zicea că să răspunzi în scris, n'avea timp să te aştepte.
El dădu din cap. In timp ce cu o mână îşi descheia cămaşa, cu cealaltă ţinea în dreptul ochilor hârtia pe care o scosese din plic. înclină din nou din cap. Ştia despre ce este vorba: să dea ajutor la scrierea unui articol.
— Bun — zise şi, punând hârtia pe masă, îşi scoase cămaşa.
Făcuse un duş rece în uzină, înainte să se îmbrace curat la sfârşitul schimbului, dar pe drum iarăşi se încălzise. Parcă-i venea să intre în camera de baie să mai facă unul. Se mulţumi totuşi numai să bea o cană de apă şi, dezbrăcat până la brâu. se aşeză la masă să răspundă pe loc întrebărilor gazetarului.
E un om nu prea înalt Matei Nicolae, subţirel şi sprinten. Are 30 de. ani, dar pare de 25-26. Gol pe jumătate cum era, pielea îi lucea arămie cum e coaja pâinii abia scoasă din cuptor. Din timp în timp îşi potrivea cu mâna părul des, blond-închis, care-i cădea peste urechi, atunci când se apleca scriind. Nevastă-sa. stând pe marginea divanului, tăcea. Cârpea un ciorap.
Gazetarul voia să ştie cum şi-a petrecut Matei Nicolae cele două săptămâni din concediul de odihnă pe marginea lacului Balaton, în Ungaria, înainte să plece la Vasile Roaită, unde şi-a sfârşit concediul. Pe urmă, cerea nişte amănunte despre felul cum întrebuinţează stahanovistul metoda de tăiere rapidă a metalelor şi cum a format el o echipă pentu extinderea acestei metode. La sfârşit, veneau şi câteva întrebări privitoare la viaţa lui Matei, în general, amintirile din trecut, planurile de viitor...
Se'ntinse cât era de lung, căscă şi mormăi uitându-se cu coada ochiului la nevastă-sa:
— Asta vrea să-i scriu o carte întreagă.
Ea nu răspunse imediat. Cosea mai departe. Zise abia într'un târziu:
— Acum te-apuci să-i răspunzi ? Pân'la noapte o să tot scrii, parcă văd.
— Păi ! — făcu el şi se şi apucă să însemne ceva pe hârtie. Soţia se sculă repede, îi pregăti pe masă tot ce-i trebuia pentru lucru — călimara, tocul, — şi ieşi din cameră fără cuvânt. Matei o auzi   trebăluind dincolo. începu să scrie,
206
ANDREI LIVADARU
oprindu-se din când în când cu ochii în tavan să-şi aducă aminte mai precis vreun amănunt. Deodată gândi: „S'o fi supărat ? Mde! M'a aşteptat toată ziua. Ce să-i fac ?" Şi după o vreme, uitând să mai moaie tocul în călimară: „Nu-i e ei că n'am timp nici azi pentru dânsa, i-e ciudă că tot nu m'am hotărît să refuz propunerea celor dela C.G.M. Ei, n'o refuz, nu pot s'o refuz. Dacă mi-or cere să ies din producţie şi să devin activist, mă duc. Asta-i !"
Alături, nu se mai auzi o clipă nici un zgomot. Apoi o uşă se deschise şi se închise, trântită. Tăcere. Ieşise soţia lui Matei Nicolae. „S'a dus prin vecini, pesemne — îşi spuse el, lucrând. — Sau poate după cumpărături... Mereu zice că măcar acum să ducem o viaţă mai bună. Are dreptate... Viaţă mai bună ? Uite, avem o viaţă mai bună, astăzi. Salariu frumos, casă cu tot confortul, consideraţie... I-a plăcut cum se uitau toţi la dânsa, la Vasile Roaită. Insă suferinţele... Câte suferinţe au fost până să dobândim noi viaţa asta mai bună ? Ea se face că a uitat. Dar nu-i aşa I Vrei să trăieşti ca oamenii, nu în batjocură cum a fost altădată ? Luptă. Nu te rnîngîia că-ţi merge ţie mulţumitor, zbate-te şi pentru ceilalţi. Ea zice: „Dacă te ia activist, o să te trimită prin ţară, o să lipseşti cu săptămânile..." Şi ce? O să lipsesc. E nevoie şi gata. Pentru o viaţă mai bună..."
De când se ştie el, de mic, gândul acesta l-a urmărit tot timpul. De ce să nu trăiască bine oamenii, dacă muncesc ? II îndemna fratele lui tată-său, când venea în sat la Lehliu, pe vremuri, — era tâmplar la Malaxa bătrânul şi se certa cu tatăl lui Matei Nicolae, care voia să-şi bage feciorul ucenic la un croitor, acum că-1 văzuse gata cu cele 7 clase primare:
— Strungar, mă Nicolae — se prefăcea că vorbeşte cu băiatul, nu cu frate-său — strungar, aia-i meserie, nu croitor cum zice tac-tu. Croitor ? Pff! Mare scofală ! Ce mai meserie să faci pantaloni! Ori tâmplar... Dai cu rindeaua: scânduri, scânduri, faci din ele sicriu. Pe când strungarul... Mă, strungarul face din oţel ce pofteşte, uite-aşa-1 fasonează, îl ciopleşte ca pe pâine. Şi bani, he-he I... viaţă bună... Dacă munceşti, ai cinste.
Aşa socotea el că trebuie să fie în lume. Râdeau toţi de spusa bătrânului, nu-i luau nici glumele în nume de rău. Dar lui Nicu îi intrase una şi bună în minte, n'o mai putea scoate. Munceşti cinstit, ai viaţă bună.
A venit după unchiu-său, la Bucureşti, să'nveţe meserie. A stat vreo trei luni într'un atelier particular, că-1 sfătuise bătrânul să nu intre crud în fabrică. Era supus, cuminte, se străduia să'nveţe. De unde ! Patronul îl punea să care fier vechi, să măture prin curte, să cumpere la piaţă. Şapte ucenici, câţi se aflau, toţi dormeau într'un pat, deacurmezişa. Salariu, nici gând: fuseseră angajaţi „pe mâncare". Şi toţi erau străvezii de foame, că patronul îi hrănea cu te miri ce şi mai nimic.
După ce s'a bătut o vreme cu gândurile, Nicu s'a hotărît să intre la fabrica lui Voina, — azi „Vasile Roaită". Cam 70% din muncitorii de aici erau ucenici; grosul trebii ucenicii îl făceau, costa mai ieftin. Rău ; dar ce era să facă ? Voia să'nveţe meseria. Ca să poată încropi un ban, să mai trimită şi-acasă, Matei Nicolae a găsit un mijloc prin care să „scutească mâncarea", să nu mai cheltuiască adică pe mâncare. Dimineaţă, la amiază şi seara, cum scăpa de la lucru, fugea la un birt din apropiere. Servea clienţii. Alerga harnic cu farfuriile în mână dela o masă la alta. Stăpânul birtului era încântat. N'avea nevoie să-1 plătească, îi dădea să mănânce pe-un colţ de tejghea.
Aşa au mers lucrurile până'n 940, când a ieşit lucrător şi s'a putut angaja la Malaxa.
Viaţă mai bună ! De mult începuse el a zâmbi cu amărăciune amintindu-şi vorbele acestea.
Zicea că poate de-acum înainte, fiind lucrător, altă făină se va măcina în moara lui. Se gândea: „La Malaxa sînt strunguri bune, cu motor, nu cu transmisie
UZINELE NOASTRE
207
ca ia Voina. Hale mari, curate, nu te mai îneci de praf şi murdărie. Se lucrează cu muncitori în toată firea; mucoşii, ucenicii, sînt doar aşa, să'nveţe şi ei. Am să muncesc. Am să răzbesc".
A intrat la Mecanica uşoară. Lucra cu sîrg, dar tot nimic nu s'alegea din truda lui. Nu se putea sălta nici de-un deget. Şi viaţa mergea înainte ca o apă tulbure.
Viaţa lui ! Viaţa lui Matei Nicolae !
Viaţa lui a început abia după 23 August. Mai întâi a fost „iepureala" scârnăviilor care-1 slujiseră pe Malaxa. Vreo săptămână după 23 au tot fost ridicaţi în ghionturi de muncitori şi zvârliţi pe poartă în drum. Care cum mai îndrăznea să se a'rate prin curtea uzinei se şi pomenea huiduit şi aruncat dincolo de zid. Nu se mai încumetau să vină a doua oară. Aşa a păţit-o bunăoară, maistrul Odagiu sau Tudor sau Dinicoiu. Legionari, zbiri, codoşi de-ai lui Malaxa. Cu un inginer, unul Balint, lucrurile s'au petrecut într'un fel deosebit. Deşi îşi făcuse de cap, asuprind oamenii, purtându-se ca un zbir, totuşi nu fusese încă alungat. Nu era prea în văzu! muncitorilor, se învârtea mai mult prin birouri. Vreo câtva timp după 23, a continuat să vină nestingherit la serviciu. Ce şi-o fi închipuit ? Că a fost aşa, o durdură, când au fugit nemţii, dar că se'ntorc apele iarăş în matca veche ? Găseşte el odată într'o secţie, la strungurile-revolver, doi lucrători care. stăteau de vorbă. Poate că a şi prins ceva din vorba lor şi nu i-o fi plăcut. Tot nu-i zburaseră fumurile pesemne. Se'nfurie, strigă şi, cînd l-a repezit unul din cei doi, numai ce, şart-part, îl pălmuieşte. Atâta i-a trebuit. ,,Dacă-i vorba pe bătaie — a strigat nu ştiu cine — apoi să-ţi arătăm noi, inginerule, cum se bate. Colea, muncitoreşte !" I-au arătat. A fost o demonstraţie pe cinste. Poate n'o fi învăţat perfect Balint cum se dă bătaie, că a fost grabă mare, dar că de-acum înainte o păţeşte rău cu muncitorii în care loveşte, asta hotărît că i-a intrat bine în cap. N'a mai dat pe la uzină.
Lui Matei Nicolae. lucrurile prinseră a i se arăta altfel decât mai înainte. Parcă se trezea dintr'un vis urât. îşi amintea de spusele lui unchiu-său, tâmplarul. Socotea: „Poate că tot a avut dreptate bătrânul".
Prin 1949, în toamnă, „Scânteia" a publicat un articol despre metoda de tăiere rapidă Bâcov-Bortchevici. Articolul acesta i-a dat zdravăn de furcă lui Matei. Nu-1 înţelesese deplin, ar mai fi dorit amănunte tehnice. Pe-atunci găseai la bibliotecă mult mai puţine broşuri de specialitate decât astăzi. S'a gândit ziua întreagă la metoda lui Bâcov. Mai lua gazeta să recitească articolul, cât mergea şpanul, o punea deoparte şi iar chibzuia. Ii venise lui în minte că ar trebui să încerce neapărat. Nu scria în gazetă cât anume trebuie micşorat unghiul şi asta-1 încurca. In cele din urmă s'a hotărît. A făcut unghiul de 5 grade şi i-a dat drumul. S'a ars siguranţa, maşina presă în cuţit. El nici nu-şi clădea seama că a lăsat unghiul prea mare, că ar fi trebuit să-1 micşoreze la 2 grade. I se părea o îndrăzneală chiar şi cel de 5. N'a mai continuat cu încercarea, dar nu-şi găsea astâmpăr. Era deplin încredinţat că metoda se poate aplica şi la noi. „Dacă scrie'n Scânteia..." Peste vreo oră, s'a dus cu cuţitul la polizor şi a micşorat unghiul mai tare, l-a făcut de patru grade. Tot n'a izbutit, dar siguranţa nu s'a mai ars dela început, au trecut şase ture până s'a ars. „Să mai micşorez încă unghiul ?" se'ntreba Matei cu teamă. Parcă nu-i venea. Totuşi...
In timp ce se ducea din nou la polizor, se'ntâlneşte cu inginerul Victor Radeţchi. Zice inginerul, vesel :
— Ai citit gazeta, Matei ? Ei, merge?
— Nu merge, tovarăşe — face Matei Nicolae, amărît. — Parcă mi-i şi frică să mai încerc. Cât să-1 micşorez ?
— Unghiul ? Fă-1 la trei. Curaj.
208
ANDREI LIVADARU
Nu cunoştea încă nici Radeţchi cum stă treaba cu metoda Iui Bâcov, dar citise multă literatură tehnică sovietică, ştie ruseşte. Aşa s'a învăţat el dela sovietici.,Curaj 1"
Micşorează Matei din nou, dă drumul maşinii. A mers cam o jumătate de oră insă nu scotea şpanul după regulă : erau ele aşchii mici, cum spunea „Scânteia"' dar şi şpan-sârrnă. Mai mic unghiul oare ? Dar cât, frate, cât ?
A plecat acasă, după schimb şi s'a apucat să recitească articolul — pentru a câta oară ? — rând cu rând. II învăţase pe derost, nu alta. Şi-a făcut tot soiul de schiţe, a calculat. Gazda (că nu se însurase încă) l-a luat cu gură mare, la un moment dat, că dece nu se aşează să mănânce, e noapte neagră.
A doua zi, la uzină, inginerul Radeţchi, zor-nevoie să şi facă demonstraţia. Se auzea că şi Aurel Bivolan, la „Republica", se trudea să aplice tăierea rapidă la mufe.
— fa-o înainte — îl îridemna Radeţchi pe Matei. — Să fii primul. Dacă a mers la trei o jumătate de oră, sigur că o să ai succes deplin la 2 jumătate.
— Stai, tovarăşe inginer, că nu-i bine aşa. Nu mi-e de mine atât, c'o să mă fac de râs. Dar sunt şi inconştienţi printre noi. Curn să bat toba, cum să fac demonstraţie, fără să mă asigur întâi ? O fi primul Bivolan, să fie sănătos.
A micşorat unghiul încă odată, s'a aşezat tacticos la strung şi i-a dat drumul. Mărise puterea de tracţiune a motorului, îşi potrivise la îndemână tot ce-i trebuia. După primele ture, şpanul amestecat cu scântei începe să sară la patruzeci de metri depărtare. Tăia cuţitul în oţel cu o viteză de se minunau ceilalţi: 360 metri pe minut. Nici nu-i trecea prin minte lui Matei că mai târziu, după îmbunătăţiri, va ajunge la 1400 metri şpan pe minut I
Se bulucise, toată secţia în spatele lui. Priveau, nu-şi mai puteau lua ochii. Îşi puseseră apărători în faţă să nu-i lovească şpanul şi înconjuraseră maşina, strigând, întrebând, chemându-se. Au şi pornit megafoanele să răspândească vestea. Aurel Bivolan şi Matei Nicolae"'— anunţau megafoanele — sunt cei dintâi muncitori români care au aplicat metoda Bâcov-Bortchievici, obţinând succese remarcabile. Vine inginerul Radeţchi, râzând :
— Ei, acum facem demonstraţia, tovarăşe Matei ? ■— Facem !
Dar Radeţchi de colo :
— Stai, că nu merge-aşa. Ai avut dreptate când spuneai că mai întâi să chibzuim temeinic. La demonstraţie vom chema cei mai buni muncitori, maiştri, tehnicieni cu experienţă. Trebuie să ne pregătim serios.
A lucrat şi inginerul vreo două ore alături de Matei, la strung. S'au sfătuit. Au pus totul la cale, din vreme. Aşa că, atunci când au trecut la demonstraţie, au mers la sigur. Inginerul Radeţchi a explicat mai întâi celor din jur în ce constă metoda şi a reprodus pe o tablă, lângă strung, schiţele dintr'o revistă sovietică. Apoi Matei a dat drumul cuţitului. Se aştepta la exclamaţii şi chiuituri ca şi data trecută. In loc de asta însă, tăcere, priviri încruntate. Şi doar tăierea mersese încă şi mai bine, şi mai repede, că, după sfatul inginerului, micşorase unghiul la două grade, tocmai aşa cum spun Bâcov-Bortchievici. De ce atunci feţele acestea posace?
Rosteşte dela o vreme cineva :
— Bun, da'tot nu-i nici un folos, că n'are să reziste plăcuţa de vidia ; vasă-zică mereu o să trebuiască să asctiţi cuţitul, nu ieşi la nici un capăt.
Ceilalţi au şi început să pună alte întrebări, care de care mai piezişe. La drept vorbind, se simţea, nu atât că-s nelămuriţi, cât mai ales că nu se bucură. Noutatea asta, metoda lui Bâcov, îi stingherea, îi scotea din obişnuinţele lor. Cine-a mai pomenit să strunjeşti în felul acesta, cu viteza avionului ? Nu le convenea ji gata.
Dar aceştia cel puţin vorbeau. întrebau, se străduiau să-şi închipuie lot felul
UZINELE NOASTRE
209
piedici reale sau nu. Alţii însă tăceau încăpăţânaţi, mai ales muncitorii bătrâni. Le suflase vreun bandit la ureche că de-acum aleluia ! tuturor o să li se taie timpii. Nicolae Stuparu, de pildă, nici nu voia să audă de metoda asta.. Clătina din cap şi zicea mereu, printre dinţi :
— Nu-i bine, nu.
Azi e stahanovist Stuparu. După ce i-a trecut paraponul pe Matei şi mai ales e metoda de tăiere rapidă şi după ce s'a convins că tăierea timpilor se face cu cea mai mare băgare de seamă, calculat, aşa încât muncitorul să nu fie păgubit în nici an fel, ia'' colectivul să câştige — s'a apropiat de Matei Nicolae, a început să-i urmărească munca. Stuparu era şi pe-atunci meseriaş bun, a progresat. După o bucată de vreme, când a făcut Matei o nouă demonstraţie cu toţi strungarii din secţia lui şi chiar din alte secţii, cine a luat cuvântul între, primii ca să arate marele folos al metodei sovietice de tăiere ? Stuparu. Ba a mai scos din buzunar o foaie de hârtie, pregătită de-acasă, să le arate celor de faţă tipurile de cuţite pe care le foloseşte el, în urma experienţei lui Matei. Acum se răţoia Stuparu, le cerea socoteală unora dintre muncitori că dece pleacă urechea la zvonurile duşmanului.
Aşa-i totdeauna. Cuni apare un lucru nou, oamenii mai molatici se simt stânjeniţi, sunt gata să creadă orice prăpăstii şi nici măcar nu-şi dau seamă că duşmanul de clasă rânjeşte şi-şi face unealtă din ei. Dar viaţă mai bună fără nou nu se poate. Trebue să lupţi pentru ca noul să izbândească ; învăţătura aceasta nu-i mai zboară din cap lui Matei. Când a fost trimis la I. M. o. Roman să facă şi acolo o demonstraţie, s'a străduit cât a putut nu numai să extindă metoda dar, în deosebi, această învăţătură să le-o înfăţişeze practic muncitorilor...
Stătu câteva clipe cu tocul în aer, aplecat asupra coalei de hârtie, înainte să se aştearnă la scris. Voia să povestească în ce fel s'a petrecut demonstraţia dela 1. M. S. Roman. După aceea renunţă. Au scris şi gazetele atunci destul. Ajunge !
In minte însă îi stăruia mereu gândul acela al lui despre o viaţă mai bună. Năzuinţa lui de totdeauna. „Viaţa ?" — murmură. Viaţa şi-o face astăzi fiecare cum vrea. Fiecare e stăpân pe soarta lui. Dar trebue să lupţi pentru asta, să lupţi organizat, să nu te depărtezi o clipă de linia partidului.
„Ce planuri de viitor am ?" — rosti cu glas tare deodată, citind mai departe scrisoarea gazetarului şi rămase iarăşi câtva timp pe gânduri. Se'ntreba dacă', să scrie sau nu că doreşte să devină candidat de partid.
Cu puţin înainte intrase'n cameră nevastă-sa, păşind în vârful degetelor, să nu-1 deranjeze. Când se'ntorsese ? Matei Nicolae se'ndreptă de şale, fără să se ridice de pe scaun, îşi alungă şuviţele care-i căzuseră pe tâmple şi spuse deodată răsucindu-se cu tot trupul spre soţie :
— Tu să-mi dovedeşti că eşti adevărată tovarăşă de viaţă, nu... Dac'o fi să trec la C. G. M., trec şi pace bună. înseamnă că e nevoie. Când ţi se cere să pui umărul undeva poţi să stai cu mâinile'n sân? Nu poţi. Pricepi?
★
Duduie focul în cuptoarele laminorului. Când se rostogolesc, împinse de vătraie, dintr'un cuptor în celălalt, ţaglele — înroşite până aproape la alb — sticlesc ca nişte dinţi. Fiecare laminorist munceşte o oră iar ora următoare stă în repaus. Muncă grea. Temperatura, în cuptoare, enormă. Oamenii lucrează despuiaţi până la mijloc, sudoarea le luceşte pe spinări şi feţe de parcă-s lăcuiţi. Mănunchiurile de muşchi le joacă sub piele de câte ori răscolesc cu vătraiul greu în foc şi chiar când se mişcă mergând de colo, colo, la rosturile lor. Vorbesc rar, ţu socoteală. Parcă-s nişte ţărani muncind cu spor în zăduful verii, pe lan. Din când în când îi mai auzi aruncându-şi câte-o glumă, hâtri, fără să râdă : întocmai ca
14 — Viaţa Românească — c. 3483
212
ANDREI LIVADARU
sifoane cât ne trebuie. Şi lapte. Dar cât   sifon bei? Bei în neştire. Căldura i Te'mbolnăveşti. Ţi-atinge şi stomacul ? Ţi-1 atinge.
Smeureanu se interesă ce dimensiuni e necesar să aibă blindajul pereţilor exteriori, însemnă ceva în carneţel apoi trecu la vătraie. Nişte cârlige enorme de fier De fiecare dată, vătraiul trebuie aruncat într'un bazin cu apă, că se'ncinge de nu-1 mai poţi ţine în mâini. Şi-i greu, nu glumă ! Propunerea aprobată de Minister prevede că, pe viitor, vătraiele să stea agăţate de un lanţ, în dreptul cuptorului aşa încât omul, scormonind în foc, să nu trebuiască să suporte greutatea fierului' ci numai să-1 împingă. Pentru ca să se răcească mereu, vătraiele suspendate vor sta vârîte într'o ţeava din care să iasă : într'o parte cârligul care merge în cuptor • in cealaltă, mânerul : prin ţeava va circula necontenit apă rece trasă din bazin.
Inovaţia aceasta din urmă le place mai puţin laminoriştilor decât prima. Azbest, da, asta-i bun. Insă vătraiul agăţat de tavan ? Cum vine asta ? Se tem că va Ei incomod, îi va stânjeni. Nu-s învăţaţi ei cu asemenea „automat". Smeureanu zâmbeşte şi-i încredinţează că se vor deprinde repede şi cu noutatea aceasta. Ei nu zic nu, dar se privesc între dânşii într'un fel anumit. Ce ştie secretarul ? El e lăcătuş de meserie, nu laminorist. îşi închipuie că nu-i mare filozofie cum ţii vătraiul. Dar tocmai aici e totul, cum ţii vătraiul. Apoi, dacă-1 anini în pod... Cu toate că observă privirile acestea, secretarul nu stăruie să lămurească oamenii. Se vor convinge ei înşişi, după ce vor fi încercat inovaţia. Unii dintre cei dela laminor sunt „pogonari", ţărani din împrejurimi, oameni care continuă încă să-şi cultive cum pot peticul de pământ, ducându-şi munca în uzină. Au părerile lor vechi, deprinderile lor pe care adesea nu şi le părăsesc uşor. Unii lipsesc pe neaşteptate sau întârzie ; îi leagă pământul acela, îi face să nu mai ştie nici ei ce sunt: muncitori sau ţărani ? Din când în când se aude însă despre câte unul, că s'a săturat să-i robească pogonului fără folos şi s'a hotărît să muncească numai în uzină. Nu-s mulţi de-aceştia, deocamdată, dar numărul lor sporeşte pe nesimţite. „Pogonari! — gândi Smeureanu în timp ce-i asculta pe cei strânşi în jurul lui. — îşi croieşte loc pe încetul conştiinţa socialistă şi în inima lor. In uzină-i cuprinde avântul întrecerilor; acasă, la ei... şi acolo-s întreceri, şi acolo creşte viaţa cea nouă. Ca mâine se vor simţi — aici, acolo, oriunde — muncitori până'n vârful unghiilor. Muncitori pe ogoarele şi'n uzinele patriei ; Muncitori... luptători... Ca mâine şi uzina... O să crească mereu, o să devină de nerecunoscut".
Nu voia să-şi mai amintească pentru moment greutăţile cu care luptase din greu de astă toamnă, când fusese ales secretar, până mai lunile trecute. Ajunsese într'un rând că aproape nici nu mai înţelegea ce se întâmpla. Linia partidului era una, aceea dată de Comitetul Central în frunte cu tovarăşul Gheorghiu-Dej. Iar Ministerul de Finanţe punea piedici la fiecare pas. „De ce s'a blocat iarăşi fondul de rulment, tovarăşe director ? Abia-1 deblocasem..." — „Dracu să ieie, Finanţele. Cică...".
Veneau tot felul de comisiuni, anchetau, recunoşteau în silă că sarcinile uzinei au sporit, că fondul e insuficient faţă de noile instalaţii: ştosbancul, strungurile verticale, diferite maşini-unelte. Dar nici că voiau să discute suplimentarea cerută insistent. Ziceau că banii sânt necesari pentru schimbul de mărfuri între oraş şi sat. Aşa înţelegeau bandiţii dela Finanţe schimbul; muncitorul zvârcolească-se ca viermele'n sare, iar chiaburii să se îmbogăţească, să se înmulţească fără grijă. In Ianuarie s'au planificat nişte beneficii pentru „Republica", încât ar fi trebuit să fie de două ori mai mare şi mai utilată decât este, ca să le realizeze. Smeureanu se ntreba dacă nu cumva loveşte cineva dinăuntru în industrie, nu putea să nu vadă, sub ochii lui se petreceau doar toate. Strângea din fălci, se'nverşuna să analizeze situaţia generală, să înţeleagă. Dar tot nu înţelegea mare lucru, oricât se frământa. Aşa a fost până după 15 Martie. Atunci, scrisoarea închisă către toţi membrii de
UZINELE NOASTRE
213
artid. Ce dezbateri s'au mai încins în şedinţă ! Cum s'au dat pe faţă o mulţime de lucruri ascunse până mai înainte ! . 1
Pe urmă, din Iunie, au prins, treptat, treptat, să se îndrepte lucrurile la Republica". Nu se mai întrebau oamenii: „Ce ne facem, dacă nu îndeplinim planul ?" — c' : »Cum facem să-1 îndeplinim înainte de termen ?" S'au realizat practic o sumă de propuneri vechi ale muncitorilor pentru îmbunătăţirea producţiei. Atunci au început a se ivi pe tăbliţele din secţii sumedenie de angajamente, a'nceput să [iarbă munca şi mai tare. Acum era limpede însfârşit, acum ţelul era din nou clar : schimbul între oraş şi sat, fireşte, să sporească, dar baza schimbului acestuia e industria, şi gospodăria agricolă colectivă sau de stat, nu gospodăria chiaburească.
Smeureanu, după asta, a izbutit să rezolve şi problema aceea a ghiventării prăjinilor. De mult îşi dăduse el seama că problema aceasta a A. S. I. T.-ului este numai în aparenţă una de ordin tehnic şi că, în realitate, e o chestiune politică mai înainte de orice. Un schimb de experienţă cu petroliştii dela Târgul Ocna. Mereu fusese nevoit să-1 amâne, din pricina greutăţilor în care se zbătea uzina. In prima jumătate a lui Iunie, într'o Duminică, — gata ! Au plecat ţevarii, în frunte cu secretarul lor de partid, s'au întâlnit cu cei dela Târgul Ocna, care le criticaseră în câteva rânduri producţia, adică utilajul petrolifer pe care-1 primeau. Şedinţa a ţinut o zi întreabă Deoparte muncitori, tehnicieni şi ingineri dela „Republica" ; de alta, muncitorii, tehnicienii şi inginerii trimişi de Comitetul Geologic. S'au criticat unii pe alţii fără cruţare. Petroliştii au arătat cu amănuntul ce defecte au prăjinile executate de uzină; ţevarii au arătat cum trebueşte îngrijit utilajul pe care-1 fabrică ei şi şi-au luat angajamentul să-1 îmbunătăţească. Ai fi zis că-s gata să se ia de păr, pe când discutau, aşa de aprinşi se repezeau unii în ceilalţi. Smeureanu stătea la masa prezidiului, îşi nota câte ceva în carneţel şi zâmbea mulţumit. Ştia el: după şedinţă, petroliştii şi ţevarii aveau să devină şi mai buni prieteni decât înainte, tocmai fiindcă-şi analizaseră adânc unii altora lipsurile. Asta şi urmărise el.
Stătea la masă şi zâmbea din timp în timp, când vreunul dintre vorbitori ridica glasul ori se oprea deodată împiedecându-se de vreo întrebare neaşteptată a cuiva. Ai fi gândit că ceilalţi uitaseră de secretar în focul discuţiei, deşi lui i se datora în special această aprigă înfruntare de păreri. La sfârşit, când s'a ridicat în picioare să tragă concluziile, şi-au întors cu toţii capetele spre dânsul ca şi cum atunci abia şi-1 aminteau iarăşi. De pe faţa lui Smeureanu pierise zâmbetul tainic de mai înainte. Se rezema cu pumnii de masă, uitându-se concentrat în sală. Ii citeai în ochii larg deschişi, ca'ntr'o visare, gândul pe care-1 strângea tot mai deaproape, tot mai dea-proape, gata să-1 ivească odată cu prima vorbă — puternic şi totuşi stăpânit, — întocmai după cum zvâcneşte şi ţiţeiul la lumină, împins de gazele care fierb în adâncuri, dar ţinut în strună de oţelul prin care trece. N'a vorbit mult. Nu era nevoie. A arătat, în cuvinte răspicate, că angajamentele luate de cei prezenţi trebue să ducă neapărat şi în acelaş timp la un rezultat dublu : să asigure îndeplinirea planului pe 1952 în 11 luni şi să asigure îmbunătăţirea calităţii produselor. N'a putut să nu vorbească despre greutăţile şi piedicile întâlnite până acum. Ascultătorii, când a rostit Smeureanu câteva cuvinte mai apăsat pomenind despre grupul devia-torilor de dreapta, s'au strâns umăr lângă umăr, privinclu-1 încruntaţi. Ai fi zis că-s mânioşi pe dânsul, aşa-şi jucau fălcile. Dar nu pe secretar erau ei mânioşi, nu la dânsul se uitau crunt, ci la aceia pe care-i făcea el să fie văzuţi cu mintea.
Terminând, Smeureanu a anunţat cu simplitate că-şi ia angajamentul în numele Comitetului de partid al uzinei „Republica" să se obţină concret primele rezultate ale îmbunătăţirii muncii până la 23 August, în cinstea sărbătorii eliberării ţării noastre de către glorioasa Armată Sovietică şi în cinstea desbaterii Proiectului de Constituţie. Atunci a început a zâmbi mulţumit, laolaltă cu ceilalţi, sub năvala Şi ropotul aplauzelor care răsunau ca un singur strigăt entuziasmat al tuturor.
De altfel primele rezultate ale îmbunătăţirii muncii încep să se şi desemneze.
214
ANDREI LIVADARU
La laminorul mare, la cel mic, la secţia tras la rece, la ajustaj, la scule şi calibre la filetaj, la expediţie, peste tot s'au umplut cu scris alb de cretă tăbliţele de deasupra locului de muncă al fiecăruia : „In cinstea alegerii tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej ca preşedinte al Consiliului de Miniştri, tovarăşul... măreşte norma sa de lucru cu atâta la sută..." Sau .-...„îndeplineşte planul lunar cu 3... 5... 8... zile mai devreme..." In scurt timp scrisul de pe tăbliţe pierea, era şters şi apărea un nou angajament, mai însemnat. Ştefan Ştefănescu, Biţa Vlad, Petre Drăgoi, Epure Aurel, Toth Anastasia, Comşa Costel... şi câţi alţii ! Stahanovişti, fruntaşi în producţie sau muncitori obişnuiţi, fiecare a ţinut să aducă partea lui de contribuţie, să pună umărul, să împingă înainte planul. A.şa i-a prins, în clocot, întâmpinarea zilei de 23 August şi d< sbaterea Proiectului de Constituţie.
Din Calea Victoriei faci numai câţiva paşi pe o stradă laterală. Acolo e Căminul în care stă Aurel Bivolan în aceste două luni de vară. A fost altădată hotel de lux clădirea aceasta înaltă, sfredelită de coridoare şi la parter şi la etaj. Camerele — la rând ca soldaţii în front — sânt mari, spaţioase, luminoase. Ce bogătaşi, ce moşieri sosiţi din provincie îşi vor fi tolănit lenea şi trupurile buhave pe canapelele şi divanele care probabil te'ntâmpinau odinioară, aici, în mai fiece ungher! Ce cucoane sulemenite se vor fi ţâvlâit în franţuzeşte prin camerele acestea, ocărând valetul sau schimonosindu-se graţios în faţa însoţitorilor lor, legitimi şi nelegitimi!
Acum fostul hotel răsună de glasuri ritoase, pe româneşte, sau, când vin musafiri din ţări străine, de glasuri în toate limbile pămîntului. E casă de oaspeţi. Sânt tot. pasageri care s'au oprit un timp Ia Bucureşti, dar pasagerii aceştia vin cu rost, stau cu rost, pleacă cu rost. Nu locuiesc vremelnic în clădirea aceasta înaltă din centrul Capitalei, doar fiindcă aşa le-a venit lor chef, ci fiindcă au fost trimişi' cu o treabă.
într'o cameră largă se află mai multe paturi, unul lângă altul, ca Ia cămin. Vreo şase tineri ; toţi, studenţi ai facultăţii muncitoreşti din oraşul Stalin. Au terminat cu bine anul II şi acum, în vacanţă, urmează nişte cursuri speciale la Bucureşti. Nu-s înscrişi la cursurile acestea decât o parte dintre studenţi : cei mai buni. Au fost aleşi anume. Restul, îşi petrec vacanţa pe la casele lor. Numai aceştia câţiva dela Casa de Oaspeţi...
Aurel Bivolan e printre ei. Un prieten într'o zi bătu la uşă. Intră. II căută din ochi pe Bivolan care sări ca ars de pe pat:
— Tu eşti ? Ei, bată-te... Sânt ani de când nu ne-am văzut. Ce faci ? Aproape să nu te recunosc dacă nu-ţi spuneai numele. Vasăzică tu eşti ?
îşi strânseră mâinile, voiniceşte. Bivolan aşeză la loc cartea pe raft, îşi luă haina pe braţ şi ieşi cu prietenul din cameră. Nu izbutise să stea de vorbă în tihnă cu dânsul, faţă de ceilalţi. Se amestecau, întrebau tot ce le trăsneau prin cap, îşi făceau prietenul lor din prietenul lui Bivolan. Ei, nici aşa !
Porniră agale pe bulevard, pătrunseră în Cişmigiu. Se aşezară pe o bancă. Intre timp, Bivolan aflase tot ce-1 interesa despre vechiul lui prieten. Acum era rândul lui Bivolan să istorisească.
— Măi, de când nu ne-am văzut noi ?... Din 48, da. Eee... Păi să vezi... Aşa, zici c'ai citit în „Scânteia Tineretului" despre mine ? Apoi, da. Eh, gazetarii scriu multe. Mai exagerează şi ei câteodată... Nu, stai să-ţi spun. A fost ceva, e drept, dar ei... îi ştii cum sînt. Când te critică, parcă au şmirghel. Cînd te laudă... Ascultă ici: Uite, începuseră prin 49 întrecerile să ia avânt tot mai mare. Primul plan de stat, nu ? într'una apăreau lozinici noi. Nu ştiu cum, parcă mă furnica ceva la inimă când le citeam. Pe urmă ş'un strop de ambiţie, mă ! Ala face atâta, ăla-şi ia cutare angajament. Eu... cum să stau aşa, de lemn ? Ei, ce să-ţi mai spun ? Am îndeplinit planul pe 949 înainte de 23 August. Asta a fost... Acuma, dac'o luasem aşa din loc,
UZINELE NOASTRE
215
a'nceput să mă urmărească U.T.M.-ul cu atenţie. Aveam ca schimb pe unul, Balic. La filetai- M'arn aPucat să-1 învăţ, mă ţineam de capul lui. Utemeul, mă'ndemna şi mă ajuta să calific mai mulţi. Mă şi cam îngâmfasem, îţi dai seama ? Acum adică, îi calificam eu pe alţii. Ce ştiam eu pe-atunci, credeam că nu-i nimeni ca mine. Noroc de facultate că m'a mai sgîlţîit, m-a făcut să-mi treacă ameţeala. A fost greu, la început, crede-mă, nu mergea ca la filetaj. Când am înţeles în cele din urmă cum vine treaba cu învăţătura... Ei, dar să mă'ntorc la ce-ţi povesteam. Vasăzică, aşa: îi calificam pe alţii- Le aranjam unora ştrelerul, îi dăscăleam pe alţii cum să-1 mânuiască; mă rog, ce ştiam şi eu. Că tu acum mă cunoşti de pe vremea când abia ieşisem amândoi lucrători... începuseră State Ionescu şi Şerbănescu să lucreze la două maşini. Zic : aplic şi eu metoda Volosovei, ce-o fi o fi. Mai citesc puţin, mă pun. la punct... Cer maşinile. Se cam strâmbă şeful sectorului. Eu, gaie după dânsul. Ceva, ceva tot miroseam : n'avea cum să spună nu, fără să dea de bănuit. Bun ! Aranjează maşinile cam tot aşa cum le aranjaseră şi ceilalţi doi, State şi Şerbănescu. Ei, mai în vârstă ; eu, mânzoc. Să te strici de râs, mă, nu altceva... Mă cucoşeam, parcă nu era nimeni ca mine. Trag eu la două maşini, trag şi merge, mă ! Merge ! Da' inima'n mine ştii cum era ? Cît un purice. Dac'o sclintesc ziceam, apoi... Crezi că n'am sclintit-o ? Ba am sclintit-o rău şi încă de vreo două ori. Cum vedeam greşala, mă şi apucam să văd unde dracu am adus-o prost. Stăteam până târziu în atelier, ciocăneam maşinile, le curăţăm să n'aibă fir de murdărie. Atunci am învăţat eu strungul în toate măruntaiele lui. Acasă, noaptea, citeam. Mi-era somn uneori de picam, clar nu mă puteam lăsa. M'am prins în horă — ziceam — gata, nu mai am încotro. Somn, nesomn, dă-i înainte. „Descoperisem" (aşa mi se părea mie atunci!) un secret grozav: broşurile sovietice. Cauţi, cauţi, nu se poate să nu găseşti ceeace te doare pe tine în special. Inchipuie-ţi ce mai descoperire : constatasem că sovieticii cunosc toate amănuntele strungăriei. Mă usturau ochii, trebuia câteodată să citesc de două, trei ori o pagină până să pricep despre ce-i vorba. Atunci mă înverşunam mai al dracului. Ştii, cînd vedeam cum au început să se mişte şi ceilalţi din jurul meu, cum se interesează organizaţia U.T.M. şi chiar Comitetul de partid... îmi înflorea inima. Mai învăţam câte unele de pe la State şi Şerbănescu. Pe urmă, dacă mi-a dat organizaţia de partid un premiu... ia atîta cărţi, un braţ întreg... dau între ele peste Rosiischi. Ori că scrie el mai desluşit decât alţii, ori că mă mai trezisem eu de cînd tot studiam — nu ştiu. L-am sorbit ca pe lapte, dimineaţa. Fain ! M'am apucat să-mi organizez serios timpul. Iţi închipui : a şi crescut numărul de mufe într'un schimb de se cruceau ceilalţi din ateliere. Câţiva mi-au scos coadă : că stau în atelier ore întregi după schimb, deaceea dau producţie mare. Ziceau că-i şmecheresc, că de ce stau după schimb dacă-s în întrecere... Pe-atunci, ştii, nu era ca azi. Până să prindă de veste organizaţia, unii veneau cu legi speciale pentru întrecere, scornite de ei. Ii trăgea de picior înapoi concurenţa.
Parcă eu eram mai breaz ? Să-ţi spun drept, mă şi cam ruşinam uneori să stau prea mult timp în secţie, după schimb. Să nu tot zică unii că... Dar cînd m'au luat la rost că-mi ascut ştrelerele pe furiş — adică după schimb — la Mecanică, atunci chiar m'am necăjit. Zic: „Şi ce dacă-mi ascut? Ascuţiţi-vă şi voi." Ei, ofensaţi: „Noi, nu. Noi luptăm cu ce avem. Cinstit." Auzi ? Asta era cinste la noi pe-atunci. Să ştii că poţi să faci mai mult şi totuşi să nu faci. Dar după amiază când mă duc cu ştrelerul la Mecanică, peste cine crezi că dau ?... Tocmai! Ei erau. S'au uitat la mine furioşi; eu tot aşa la dânşii, numai nu le spuneam: „Nu vi-e ruşine!" Ş'am început deodată să râdem toţi. După aceea ne-am pus să ne ascuţim împreună cuţitele de filetat.
Mult mai greu mi-a venit când a fost să trec la tăierea rapidă. Nu ştiam cum s'o pornesc. Bine, citisem, studiasem în legea mea cât studiasem, dar atât nu-i deajuns. Trebuie practică. Mă frământam într'una, nu mă lămuream de unde s'o apuc. „Scânteia" pe de altă parte mereu pomenea de metoda Bâcov-Bortchevici. Ei
216
ANDREI LIVADARU
cum să'ncep ? Cum ? Secretarul Organizaţiei de bază îmi aduce într'o zi o carte Bună carte, groasă. Numai despre tăierea rapidă scria. Tocmai ce-mi trebuia mie ' M'am bucurat grozav când mi-a spus secretarul ce cuprinde cartea asta. Dar când o iau în mână... ruseşte ! Nu fuseSe tradusă încă, s'a tradus mai târziu. Vasăzi^ am pus-o de mămăligă. Căutăm noi o traducătoare în uzină;. era una, Liudmifa Bine, dar n'aveam timp s'o aştept pân'o. tălmăci tot volumul. Şi pe urmă, gândeşte-te' tehnică, specialitate, ce cunoaşte ea termenii noştri. Las'că şi eu mare lucru mal cunoşteam din specialitate ! O pun să-mi traducă un singur capitol — despre freze — şi m'apuc să studiez schiţele, unghiurile mai ales. Vedeam că pricep de multe ori, chiar şi fără să-mi traducă Liudmila, toate cuvintele de pe desen. La sfârşitul unui schimb, seara (că lucram numai în două schimburi), îmi pregătesc strungul şi dă-i ! Zece bucăţi au ieşit la iuţeală. Nici nu-mi venea a crede. Parcă lucrase altul, nu eu. „Cu sistemul ăsta zic — fac ş'o sută, de-mi pun mintea, că-i uşor. Bun, bun de tot." Numai că... nu ieşise raionarea ca lumea. Mufa dacă nu-i raionată cum scrie la carte... ştii, nu ? ştii ce se'ntâmplă. M'am amărât. Nu deabine-lea, fiindcă ceva, ceva tot înaintasem. Dar raionatul ăsta... Naiba mă pune să-i cer sfat a doua zi inginerului. Mă zăpăcisem de necaz, nici nu mai ştiam' pe ce lume sînt. Tocmai la inginerul ăsta să mă duc ? Da, cel care l-a împiedicat pe Georgescu să-şi pună inovaţia în practică. Şi ce-mi răspundea ? „Dragă (avea un glas mieros, ca de obicei, că ţi se făcea greaţă), — am încercat şi eu chestia asta pe vremea nemţilor. Să ştii că nu merge. Nemţii erau specialişti... Iscusiţi, îţi dai seama... Şi totuşi n'au izbutit. -Nu se poate aplica la noi tăi-erea rapidă. Strici degeaba materialului".
O parte dintre muncitori ■s'au şi luat după vorba inginerului: „Ne strică materialul Bivolan. Caută cai morţi să le ia potcoavele. Apoi pruncii ăştia, utemiştii... Avangardism, avangardism !" încă nu aplicase nimeni în ţara noastră metoda iui Bâcov. Când i-am auzit pe vreo doi că-s „avangardist" chiar m'am şi speriat puţin. Tu râzi ? Râd şi eu azi, dar atunci... Ce vrei ? Câtă teorie ştiam eu ? Mai nimic. Nici nu m'am mai uitat că acei care strigau, erau tocmai oamenii cu care mergea mai greu munca de lămurire... Până a ajuns asta la urechea responsabilului cu agitaţia din comitetul de partid şi Ie-a explicat el ce-i „avangardism". A fost cam aspră explicaţia, e drept. Cred că li se şi cuvenea.
Şi-aşa, în cinstea zilei de 21 Decembrie i-am dat drumul demonstra... Păi, se'nţelege, am reuşit. M'a ajutat U.T.M.-ul. Doar nu era să ne potrivim la mieunatul inginerului. Matei Nicolae şi el izbutise la „23 August" în acelaşi timp cu mine. A fost o demonstraţie, clasa una. A venit şi ministrul. Mă cam fâstâcisem când m'a felicitat, dar m'am ţinut bine.
Ăia cu „avangardismul" tot nu s'au lăsat. S'au şi apucat să mă înţepe de a doua zi:
— Aş, asta la urma urmei nici nu-i ştiinţă. Noroc. Ai tras un număr, s'a nimerit să-ţi iasă.
Tare ni se părea nouă (mă sfătuiam într'una cu biroul organizaţiei) că desluşim în gluma lor un soi de mieunat mieros, cum mai auzisem cândva. Nu m'am lăsat nici eu. Zic:
— Ştiinţă, neştiinţă, uite că merge. Numai cu metoda Bâcov lucram amândoi. Creştea grămada de mufe, uite-atât. Trece schimbul meu la altă maşină. Eu îl iau în locul lui pe unul care nu de mult se calificase. Avea mare tragere de inimă să lucreze bine, îşi îngrijea strungul cu dragoste. Stofă de muncitor destoinic, numai că trebuia ajutat. L-am cerut maistrului. Ceilalţi ziceau că's într'o ureche. Nu m'am potrivit la dânşii, îţi închipui; Ştiam eu ce fac. „Frone — zic (aşa-1 chema) — ascultă aici, bagă la cap ce te'nvăţ şi dacă nu-i tai tu pe. toţi, să-mi spui cuţu". Strungarii din atelier nu se prea încumetau să treacă dintr'odată la tăierea rapidă, n'aveau curaj. Adevărat că şi trecuse puţin timp dela demonstraţia lui Matei Nicolae
UZINELE NOASTRE
217
şi a mea. Iar tăierea rapidă îţi cere să judeci mereu cu capul limpede, să fii atent, concentrat.
Frone era ascultător, punea temei pe vorbele mele. L-am şcolit. Am lucrat delaolaltă cu el, i-am arătat cum vine chestia cu unghiurile. Până atunci făceam 200 de bucăţi pe zi. Pe urmă, am depăşit. Ajunge Frone să câştige singur 25—28 de mii ne lună; vasăzică 1200—1400, lei buni de astăzi. Ceilalţi au căzut pe gânduri. Chiar atât ? Şi cine Frone ! Un necalificat, mai ieri. Câţiva din atelier încercaseră şi ei metoda, dar n'aveau răbdare, se descurajau repede. Dacă nu citeşti neîncetat, dacă nu-ţi îngrijeşti maşina ca pe lumina ochilor, e greu să mergi pe drumul lui Bâcov. Chiar şi eu mă mai poticneam uneori. Dar cu Frone al meu mă înţelegeam bine ; erau unele săptămîni când zburam, nu alta.
A mers aşa cât a mers. Unii ne pizmuiau, pe Frone. şi pe mine ; alţii se ţineau tot mai mult de noi, ne întrebau, ne urmăreau lucrul. Mie-mi părea tare bine. Visam uneori că acuş, acuş se aplică metoda în tot atelierul. într'o dimineaţă, când vin la lucru, dau peste o înştiinţare din partea inginerului-şef, lipită de tăbliţa de deasupra strungului meu : „Preţul de fiecare piesă confecţionată se reduce dela 12 lei la 2 lei". Iscălitură, ştampilă, tot ce trebue. Am rămas cu gura căscată...
Măi, ascultă ici. Eu ştiu ce'nseamnă reducerea timpilor. Şi-atunci ştiam. Eram utemist. Dar nu în felul acesta se reduce. Când mă uitam la bietul Frone...
Ce rezultate s'au obţinut în felul acesta ? Râdeau unii pe înfundate, mă arătau cu degetul. Că râdeau de mine, treacă-meargă. Dar râdeau de metodă, îţi dai seama? Celor care nu aplicau tăierea rapidă li se plătea mai departe 12 lei de mufă. Celor cu tăierea rapidă, 2 lei. S'a supărat pe mine Frone, gata-gata să sară la bătaie. Zicea că l-am şmecherit, mi-am bătut joc de dânsul. Iar o parte dintre muncitori se şi apucase a şopti prin colţuri : „Nadă, pricepi ? Fraierii ca Bivolan, asta sînt: nadă de agăţat proştii !" Simţeam că-mi pocnesc tâmplele.
Mă duc la comitetul de întreprindere, mă duc la organizaţia noastră, mă plâng. Ce ştiam eu pe-atunci ? Credeam că lucrurile se fac aşa, cât ai bate'n palme. Partidul însă veghia. Mai erau încă o sumă de probleme complicate legate de a mea. Cu fir invizibil legate, mă !
Dacă mi s'a spus : „Fii înţelegător, aşteaptă" — am aşteptat. Când treceam pe lângă unii, îi vedeam cum îşi dau coate. Bufneau de râs în urma mea. Şi nimeni care să-mi deie un sfat; nu ştiu ce-au gândit în împrejurarea aceasta tovarăşii din comitetul de partid, dar mie-mi venea să sgârii pereţii. Fireşte, uşor mi-ar fi fost să întorc borştanga ; mă puteam apuca să lucrez şi eu din nou cu metoda veche, fără vidia. Frone se şi lăsase păgubaş, din primul moment. Eh, Frone ! Eu nu eram Frone. E drept, că, la partid, nu mi-au spus nici laie, nici bălaie, în privinţa aceasta! M'au încercat. Zice un tovarăş din birou: „Bivolane, ai de gând să aplici mai departe tăierea rapidă sau preferi să lucrezi după calapodul de altădată ? Ai dreptul, fireşte, numai că..." Zic : „Tovarăşe, metoda lui Bâcov e mândria mea, visul meu. De ce să n'o aplic mai departe? Oamenii au început să-şi dea seama ce'nseamnă metoda asta..." Celălalt, tovarăşul din comitet, mă bate pe umăr : „Aşa, tovarăşe Bivolan. Bine. Curaj !" Mi-a mai venit inima la loc.
Ş'am plecat. Pricepusem eu că nu se opresc lucrurile la atâta. Dealtfel, cu banii, în orice caz, tot acolo ieşeam. Sau 12 lei bucata dar fac doar câteva piese într'un schimb ; sau fac 200 dar cu 2 lei.
N'am vrut. Nu mă lăsa inima. Metoda Bâcov-Bortchievici îmi adusese cinste, mă făcusem cunoscut. Cum s'o necinstesc eu acum ? Pentru nişte bani ? Şi-apoi... măi ! scoteam la 200 mufe într'un schimb. Ştii ce'nseamnă mufa pentru petrolist. încheietura coloanei, piesa cea mai gingaşă şi mai de preţ la coloană. Veşnic le crapă buza petroliştilor după mufe. Ţeava fără mufă nu face doi bani. Nu zic, cu 200 de mufe ale mele, fără astea 200 de mufe pe zi, problema pentru petrol nu se schimbă Prea mult. Dar... Măi ! fiecare are o inimă în piept, îi bate inima asta mai tare când
218
ANDREI LIVADARU
se gândeşte că şi el... Partidul ne-a crescut, partidul ne-a deschis ochii. Cum să calci peste asta ? Şi tu eşti doar muncitor. Mă'nţelegi. In locul meu, tu ai fi renunţat la tăierea rapidă ? Aşa e că nu ? Sigur, mă ! Eşti om. Conştiinţa ta de muncitor., de ei, ce mai la deal, la vale ? Ni-i dragă patria noastră ; şi mie şi ţie şi oricui dintre ai noştri. Asta-i! Ori construim socialismul, ori... Pentru un inginer necinstit —. ziceam — n'o să-mi bag singur cuţitul in inimă. Poate (adăugam aşa, ca să mă mângâi), poate-o fi greşit şi inginerul, cine ştia? Să vedem.
Dar nu zici c'a fost chiar aşa ? Chiar aşa a fost. Când a venit o comisie mare dela C.G.M... că a venit şi-a anchetat... I-au scos pe vinovat ca din oală. Şeful serviciului Muncă şi Salarii, el era. Dela dânsul pornea firul. Se şupurise, al dracului, până la un post de răspundere şi de-acolo trăgea sforile fără să fie văzut. Nu ştiu ce fel de om e inginerul-şef, până acum n'am prea avut aface cu dânsul. Poate-i un om cinstit; poate nu. Nu ştiu. Dar ceeace-i sigur e că, în povestea pe care ţi-o spusei, şi pe dânsul l-a jucat individul acela, şeful dela Muncă şi Salarii. Mare pehlivan !
S'au pus toate la iuţeală pe roate, s'a introdus regulă. Timpii, fireşte că s'au tăiat, doar nu erau să rămână lucrările ca la început când nici eu, nici nimeni nu ştiam să aplicăm metoda sovietică. Numai că s'au tăiat cu socoteală, s'a cronometrat, s'a făcut media vitezei maxime cu viteza minimă, s'a stabilit o normă nouă, justă. Păi, cum, dar !
Costache? Care Costache ? Ăla dela Muncă şi Salarii? Pe-atunci încă nu venise la Muncă şi Salarii — n'ar mai fi venit! Era un altul, tot un ticălos. Costache pe vremea aceea era şeful controlului calitativ. Să nu-ţi închipui că stătea liniştit. Acum aud că l-au svârlit de nu s'a văzut. A plecat din uzină... Mie, curând după ce fusese în anchetă comisia dela C.G.M., mi-a făcut el o bucată s'o ţin minte. Vrei să ştii ce mi-a făcut ? Uite, mi-a refuzat o movilă de TOO mufe. Rebut. Toate o sută! Mi-a venit ameţeală a doua zi, când am auzit. Toate, o sută ? înţeleg, câteva acolo, două, trei... zece... Dar... Iau, cercetez la microscop. De unde ? Bune mai toate.'
Iarăşi a venit o comisie. Control dela C.G.M. şi dela Minister pe chestia „rebutului" meu. Sezisase comitetul de partid mai sus. Cercetări. Vreo trei sau patru piese erau într'adevăr rebut. Trei sau patru, nu o sută. Costache nici n';> clipit. Dosare, acte, hârtii, dracu să le ia. Acum, îţi închipui : comisia dela C.G.M. şi dela Minister. Nu-s ăia oameni să-i îmbeţi cu apă rece. Şi cu toate acestea, atunci Costache a căzut în picioare ca pisica. A dat vina pe un altul, l-a năpăstuit. Cu siguranţă că lucrul a bătut la ochi. Pentru moment, a scăpat Costache, nu zic. Dar tot i-a venit răsplata. Nu dorm cadrele.
Se zbenguiau pe aleea din Cişmigiu câţiva copii. Nişte omuleţi până la genunchi, încăieraţi în jurul unei mingi mari cât un pepene şi uşoară ca un fulg. Sărea mingea de colo, colo, parcă era vie iar omuleţii se trudeau s'o prindă. Ea Ie tot scăpa din mâini, dar Ia un moment dat au înghesuit-o, au tăbărît asupra ei. Strigăte argintii, chiote fericite. Mamele de pe bănci ridicară alarmate capetele o clipă, apoi, liniştindu-se, îşi văzură de croşetat mai departe. Umbra copacilor, jucând pete de soare pe rochiile lor, le învăluia ca o  dantelă bogată.
Prietenul Iui Bivolan zise încetişor, îngândurat :
— Copiii se joacă. Pe urmă, când cresc mari, se duce joaca. — Şi deodată, schimbă tonul : — Ei, dar tu acum vasăzică mai ai doi ani de studii şi gata, eşti inginer. Cum merge învăţătura ? Iţi place ? Ai spor ?
Bivolan râse. Se răsturnă pe spătarul băncii, răstignit, întinzându-şi braţele. Stătu aşa câteva clipe, cu faţa în soare, de parcă-şi oferea obrazul unei ploi fierbinţi. Ţinea ochii pe jumătate închişi şi-i tremurau uşor genele negre, lungi. Rosti după o vreme, întorcându-se spre prieten :
UZINELE NOASTRE
219
— Sigur că-mi place.. Dar la toamnă... Ştii că la toamnă n'o să mai pot
urffla la facultate ?
De ce ? — întrebă prietenul, îngrijorat. Bivolan râse iarăşi. Ii puse mâna pe genunchi.
— Am vrut să spun că n'o să mai pot frecventa. De urmat tot o să urmăm noi cursurile. Prin corespondenţă. S'au şi luat toate măsurile în privinţa asta.
— Dar de ce, măi omule, de ce ?
—' Intru în producţie înapoi — zise Aurel Bivolan, cu o înfăţişare serioasă, «reocupată. — De asta am renunţat la vacanţă. Facem un curs special, câţiva dintre noi pentru ca să ne putem îndeplini cu succes sarcinile noi, reintrând în producţie. Si 'o să terminăm şi facultatea odată cu ceilalţi, n'avea grijă.
Prietenul îl privi cu dragoste neţărmurită :
— Da, da, pricep, cadrele noi...
— Trebuie ! — rosti Bivolan, domol. — Avem încă multe de făcut. Şi repede !
E forfotă pe Aleea Stahanoviştilor, ca totdeauna când se termină un schimb şi începe celălalt. Ora 3, după amiază. S'au întâlnit întâmplător la poartă cei doi secretari ai Comitetelor de Partid dela amândouă uzinele : Smeureanu, venind dela „Republica" şi Vizante, care tocmai soseşte dela Raionul de Partid. Stau de vorbă, chibzuiesc ceva împreună. Din când în când, şi-aruncă privirile ba spre o uzină, ba spre cealaltă. Li s'au alăturat câţiva muncitori care s'au desprins din mulţime şi iau parte din ce în ce mai însufleţiţi la discuţie. Care-i pricina ? La vreo două dintre punctele de agitaţie pentru Proiectul de Constituţie, în uzine, s'au ridicat zilele acestea o serie de probleme de producţie foarte importante : mecanizarea unor transporturi, extinderea metodei Vasu pe secţii întregi, îmbunătăţirea protecţiei muncii... Multe...
Grupul a crescut mereu, secretarii au şi arătat până acum de câteva ori că n'are rost să se discute aşa, în picioare şi că trebueşte organizat un meeting. Dar înainte şă se spargă sfatul, se iveşte, lunecând pe alei, maşina direcţiei. Dumi-traşcu, zâmbind mirat, îi cere şoferului să oprească.
— Ce este ? — întreabă. — Ce s'a întâmplat ?
— Păi... ne frământăm... — răspunde careva din mulţime.
— Dece ? Pe ce chestie ? Şi un altul:
— Pe toate chestiile, tovarăşe director. Uzina noastră, nu ? Adică, mai exact, uzinele noastre... Că şi „Republica"...
Dumitraşcu se uită la amândoi secretarii într'un fel care spune mai mult decât ceeace pronunţă :
— Da, da, uzinele noastre. Aveţi dreptate, tovarăşi. Ziceaţi că să facem mâine un meeting ? Bun ! In sala mare... Las'că discutăm noi mâine, temeinic. Acu' să mergem acasă. Noroc!
— Noroc, tovarăşe.
ORIENTĂRI
RIURICOV
despre unele rrobleme ale realismului socialist
Istorica lucrare a tovarăşului Stalin cu privire la problemele lingvisticii constitue un aport strălucit la tezaurul marxism-leninismului, ea a ridicat pe o treaptă nouă întreaga noastră muncă teoretică. Rezolvând în mod genial o serie de probleme dintre cele mai complicate, această lucrare ne-a ajutat să privim mai larg şi mai adânc fenomenele vieţii sociale, fenomenele literaturii şi artei.
Desvoltând teoria marxist-leninistă, nimicind fără cruţare concepţiile antimarxiste, antiştiinţifice, tovarăşul Stalin cercetează şi desvăluie — printre alte probleme — dialectica raportului dintre bază şi suprastructură.
Tezele geniale ale lui I. V. Stalin sunt îndreptate atât împotriva concepţiei idealiste cât şi împotriva concepţiei vulgar-mecaniciste, ele ne înarmează pentru a putea înţelege în mod profund marxist cele mai complicate probleme ale desvoltării societăţii.
Până în prezent se mai întâlnesc încă rămăşiţe ale falsei concepţii menşe-vice despre suprastructură ca despre ceva care exprimă în mod pasiv nevoile bazei şi nu joacă nici un rol activ în viaţa societăţii.
Tovarăşul Stalin subliniază rolul activ al suprastructurilor ideologice. El arată că suprastructura, fiind creată de bază, are o influenţă activă uriaşă asupra bazei. Aceste teze ale tovarăşului Stalin ne înarmează şi ne ajută să demascam falsele concepţii reacţionare.
Vorbind la Academia Regală de Artă, leaderul laburist, pe atunci încă prim-ministru britanic, Clement Atlee, s'a lansat în peroraţii despre locul oamenilor ele artă în societate. Atlee a declarat că oricare ar fi divergenţele dintre partidele politice din Britania, ele nu se restrâng asupra atitudinii acestor partide faţă de artă. După Atlee, fiecare este deplin liber de a avea orice păreri despre artă.
Atlee afirma în mod făţarnic principiul neamestecului statului în viaţa artistică. „Nu aş vrea să mai adaug la ministerele existente un minister al artelor frumoase. Mi-e groază să mă gândesc la posibilitatea unei discuţii aprinse în consiliul de miniştri despre problema atitudinii faţă de şcolile rivale în pictură".
Autorul acestor cuvinte, leaderul laburismului falit, nu mai este prim-ministru, dar ideea exprimată de el este plină de învăţăminte. Noi nu ştim dacă pe timpul când domnul Atlee era prim-ministru, în guvern s'a discutat despre atitudinea diferitelor şcoli de pictură şi literatură. Dar ştim din surse, sigure că poliţiştii şi funcţionarii guvernului, fără nici un fel de discuţii, au pus şi pun piedici în calea apariţiei operelor literare şi artistice consacrate luptei pentru pace, demascării politicii coloniale a imperialismului englez, demascării presiunii americane asupra în-
DESPRE UNELE PROBLEME ALE REALISMULUI SOCIALIST 221
■j vieţi a Angliei. Mecanismul de stat al Angliei aflat în slujba monopolurilor *reftaliste, uriaşul mecansim al partidelor laburist şi conservator, atacă arta liberă ^oresistă, căutând prin orice mijloace — dela represaliile poliţieneşti şi până la ^molotul tăcerii — să împiedice desvoltarea ei. Sub protecţia guvernelor care „nu C° amestecă" — în Anglia, în America şi în alte ţări capitaliste se propagă concepţii Sqnibalice în artă, inspirate din ura faţă de oameni. Arta devine un mijloc de pro-Cagare a gangsterismului, a teoriilor rasiste, a „aristocratismului" şi a tot felul de concepţii obscurantiste.
Campania împotriva realismului, împotriva artei apropiate de viaţa şi de lupta societăţii — acesta este principiul conducător al artei decadente. Cuvintele d-lui Atlee despre neamestecul statului în problemele artei înseamnă o făţarnică mascare a faptului că clasele dominante sprijină tot ce este putred şi reacţionar în artă, susţin isteria războinică şi caută să se împotrivească luptei forţelor progresiste din artă pentru purificarea şi salvarea ei de descompunere şi putrefacţie.
Asumându-şi rolul de apărător al orânduirii capitaliste putrede şi condamnate la pieire, arta burgheză intră inevitabil în conflict cu adevărul, cu realitatea istorică. Ea îşi pierde calitatea artistică şi încetează de a mai fi artă. Acestei arte în putrefacţie şi descompunere i se opune arta plină de viaţă şi de putere a noii orânduiri sociale, arta cu largi perspective de desvoltare, care s'a afirmat în viaţă prin revoluţia socialistă şi a dovedit lumii întregi trăinicia şi invincibilitatea ei.
Noi nu căutăm să separăm arta de societate. Dimpotrivă, influenţa şi sprijinul întregii societăţi sovietice dau artei socialiste o vigoare fără precedent. Acum înţelegem deosebit de limpede ce previziune genială este articolul lui Lenin „Organizaţia de partid şi literatura de partid", în care el arăta că izvoarele unei adevărate înfloriri artistice sunt legătura cu poporul, cu partidul, un înalt conţinut de idei socialist. Partidul, statul, societatea sovietică sprijină făţiş tot Ce este înaintat, progresist, toate inovaţiile în artă. Participarea artei la lupta masselor de milioane de oameni o îmbogăţeşte cu conţinutul măreţ al vieţii, îi dă o vigoare nouă, face din ea o adevărată artă a poporului. Desvoltarea artei a încetat de a.mai fi un proces haotic, inconştient, dependent de concurenţa anarhică a editorilor şi altor afacerişti. Arta noastră este o armă puternică în lupta pentru comunism, un mijloc puternic de a da o educaţie comunistă celor ce muncesc.
Realismul socialist constituie principala metodă de creaţie a literaturii şi criticii sovietice. In această formulă stalinistă este exprimată cu maximum de precizie esenţa inovatoare a artei poporului sovietic, legătura indisolubilă a artei noastre cu tradiţiile realiste înaintate din arta secolelor trecute.
Arta realismului socialist este un exemplu care inspiră pe toţi reprezentanţii artei progresiste din ţările capitaliste, oameni care leagă activitatea lor creatoare de lupta popoarelor pentru democraţie şi pace. Realismul socialist arată calea pe care arta lumii vechi poate fi salvată de descompunere, degradare, degenerare. La cel de al XH-lea Congres al Partidului Comunist Francez, în luna Aprilie 1950, Maurice Thorez spunea :
„Noi am cerut scriitorilor, filosofilor, pictorilor şi artiştilor noştri să lupte pe poziţiile ideologice şi politice ale clasei muncitoare.
„Artei în descompunere a esteţilor burghezi, a adepţilor artei pentru artă, a pesimismului fără ieşire şi a obscurantismului reacţionar al „filosofilor" existenţialismului, formalismului, pictorilor pentru care arta începe acolo unde tabloul nu mai are nici un conţinut, îi opunem o artă care se va inspira din realismul socialist Şi va fi înţeleasă de clasa muncitoare, o artă care va ajuta clasei muncitoare în lupta ei de eliberare."
Numai pe calea adevărului, punându-se în slujba poporului prin participarea artiştilor la lupta pentru pace, pentru drepturile democratice, pentru libertate, arta poate ieşi din impasul în care a adus-o capitalismul.
222
B. RIURICOV
Teoria noastră estetică este chemată să joace un rol uriaş nu numai în de voltarea artei sovietice, ci şi în lupta pentru destinele artei universale. Faptul S" Rusia, care a fost centrul mişcării revoluţionare mondiale, patria leninismului ^ devenit şi patria realismului socialist, este pentru noi o mândrie naţională. FanH că arta şi literatura sovietică servesc drept model şi exemplu pentru arta şi lumea 'iterară progresistă, constituie pentru noi o mare mândrie naţională. Iată
trebue să fim deosebit de intransigenţi faţă de toate denaturările ideologice, faţă de toate concepţiile false care duc la slăbirea rolului militant activ al artei.
Unii bucheri şi dogmatici dintre activiştii frontului filosofic au fost derutat' de publicarea operei tovarăşului Stalin „Marxismul şi problemele lingvisticii" s; au declarat că arta este un fenomen care nu face parte din suprastructură. Influenţa dăunătoare a acestei afirmaţii constă tocmai în faptul că, indiferent dacă autorii au vrut sau nu aceasta, ea este îndreptată împotriva rolului activ, transformator al artei.
însăşi noţiunea de suprastructură a luat naştere în lupta împotriva teoriilor idealiste şi vulgar-materialiste care explică fenomenele vieţii spirituale. Marii întemeietori ai marxismului, Marx şi Engels, au arătat că condiţiile vieţii materiale a societăţii determină întregul proces al vieţii sociale, inclusiv viaţa spirituală, şi deci şi arta. Afirmând principiul că baza economică este factorul prim, iar suprastructura factorul secund, produs de baza economică, clasicii marxismului au făcut să se prăbuşească teoriile idealiste despre „independenţa" şi „autonomia" creaţiei artistice. Teza despre bază şi suprastructură ne ajută să înţelegem că ideile nu iau naştere în mod arbitrar, nu sunt rezultatul unei imaginaţii bogate, ci că ele reflectă nevoile vieţii materiale a societăţii. Totodată, Marx şi Engels au luat poziţie împotriva concepţiilor primitive, vulgarizatoare, conform cărora cele mai complicate idei sociale sau artistice iau naştere direct din economie.
Unii dintre filosofii noştri s'au dovedit a fi în divergenţă cu dialectica marxistă. Ei au reuşit să Interpreteze în mod bucherist, talmudic, opera tovarăşului Stalin îndreptată în întregime împotriva talmudiştilor şi bucherilor. Ei au declarat că din moment ce art-a progresistă nu este o suprastructură a bazei capitaliste, înseamnă că nu are în general un caracter de suprastructură.
De această confuzie sunt legate şi propunerile profund greşite de a se renunţa la aplicarea noţiunii de partinitate faţă de literatura sovietică. Noi considerăm că principiul leninist al partinităţii literaturii are o importanţă fundamentală pentru întreaga artă sovietică.
O expresie vie a acestei confuzii" „filosofice" este articolul lui P. Trofimov: „Cu privire la raporturile artei cu baza şi suprastructura".
Afirmând că Marx, chipurile, „nu vorbeşte despre artă ca despre o parte a suprastructurii", P. Trofimov dovedeşte necunoaşterea lucrărilor clasice ale lui Marx şi Engels. P. Trofimov consideră ca făcând parte din suprastructură numai operele care servesc direct şi făţiş orânduirea exploatatoare feudalo-capitalistă. In ceeace priveşte măreaţa artă realistă din trecut, aceasta, după cum afirmă P. Trofimov — „este o artă care se deosebeşte considerabil de suprastructură, nu coincide în întregime cu aceasta". După părerea lui P. Trofimov, din suprastructură „face parte nu întreaga artă, ci numai concepţiile estetice ale claselor dominante". „Marea artă a trecutului nu poate fi considerată în întregime ca făcând parte din sfera suprastructurii".
Tendinţa de a scoate arta din cadrele suprastructurii ideologice este bazată pe interpretarea bucheristă, scolastică a noţiunilor de bază şi suprastructură, a legăturilor şi raporturilor dintre ele. P. Trofimov uită că atât baza cât şi suprastructura se desvoltă după legile dialectice care nu recunosc stagnarea şi invariabilitatea. Baza economică a societăţii exploatatoare conţine contradicţii; în sânul orânduirii bazate pe clase antagonice are loc o luptă înverşunată între burghezie şi prole-
■ > DESPRE UNELE PROBLEME ALE REALISMULUI SOCIALIST 223
i
'at Lenin a arătat în mod strălucit cum însăşi desvoltarea economică a socie-^tii capitaliste duce la necesitatea stabilirii altor baze ale orânduirii sociale.
Nici problema suprastructurii nu trebuie înţeleasă în mod simplist. Baza unei ietăţi orânduirea economică a societăţii într'un anumit stadiu al desvoltării ei, S<enerează o suprastructură... „pentrucă să fie slujită de suprastructură, pentru) ca % s^ yie ajutată activ să capete formă şi să se consolideze, pentru ca suprastructura să lupte activ ca baza veche, care şi-a trăit traiul, şl vechea sa suprastructură sa fie lichidate". O
Complexitatea vieţii materiale a societăţii, contradicţiile ei se reflectă în f tul cjj orice societate are, în afară de suprastructura bazei dominante, şi elemente ale vechil suprastructuri, precum şi premizele suprastructurii viitoare. Această le-pătură vie asigură continuitatea vieţii ideologice, a literaturii şi artei ; mulţumită ei, tot ce este progresist, înaintat, tot ce s'a creat în cadrul orânduirii vechi nu piere, ci continuă să trăiască într'o funcţie nouă în cadrul noii orânduirii sociale.
Literatura şi arta reflectă interesele claselor sociale ; ele nu pot fi considerate ca fenomene în afara suprastructurii, nu pot fi excluse din lupta socială. In anul 1929, arătând cât de neadmisibilă este aplicarea simplistă, primitivă, la literatură a termenilor ce se referă la lupta dinlăuntrul partidului, I. V. Stalin scria : „Mal lust ar fi în literatură să operăm cu noţiuni de clasă sau chiar cu noţiunile „sovietic", „antisovietic", „revoluţionar", „antirevoluţionar", etc.2).
A afirma altceva înseamnă, înainte de toate, a nu vedea rolul literaturii şi al artei în lupta pentru consolidarea sau distrugerea unei anumite baze economice. 0 tratare falsă, bucheristă, a suprastructurii l-a dus pe P. Trofimov la teza despre legile de desvoltare a artei în afară de clase, de timp şi de istorie. Reînviind teoria criticată încă de Plehanov, teorie care explică originea artei în mod unilateral, prin legi biologice, P. Trofimov scrie :
„O muzică proastă, lipsită de armonie, tulbură activitatea psiho-fiziologică corectă a omului. Aceste principii au o legătură directă cu toate genurile artei, nu numai cu muzica. Orice artă are legile sale de construire a operei, legi de creare a imaginii artistice, care nu pot fi încălcate neîntemeiat... Aceste legi sunt legate indisolubil de psiho-fiziologia văzului şi auzului unui om normal şi nu pot fi considerate ca făcând parte din suprastructură. Orice pictor, compozitor, sculptor, arhitect, scriitor trebue să ţină seama de ele... Suprastructura este produsul unei epoci. Ea trăieşte atâta timp cât trăieşte şi baza care i-a dat naştere. Altceva sunt legile obiective cu ajutorul cărora se crează operele de artă. ...Legile picturii, de care s'au folosit de exemplu Velasquez. Delacroix, Suricov, Repin şi alţi mari maeştri ai trecutului, sunt folosite şi de pictorii sovietici...
După legile generale ale picturii se crează opere care nu servesc interesele unei singure clase, ci interesele diferitelor clase. Acelaş lucru se poate spune şi despre toate celelalte genuri ale artei".
Astfel, P. Trofimov a ajuns să admită legi de creare a imaginilor, legi de creare a operelor de artă în afara timpului şi istoriei. El a uitat că arta este în primul rând un fenomen social, a exagerat importanţa legilor biologice pentru creaţie. Şi, cu toate că P. Trofimov menţionează diferenţa dintre aceste legi şi felul în care sunt folosite — după părerea mea, concepţia lui este fără îndoială greşită. Rupând forma de conţinut, el propune noţiunea de „lege obiectivă" a creaţiei, lege „veşnică", indiferentă faţă de clase şi epoci.
Ar fi simplism dăunător să vorbim de iambul sovietic sau troheul proletar, dar este neîndoielnic, de exemplu, că conturarea caracterului personagiilor în literatura sovietică se bazează pe alte principii decât în literatura premergătoare lite-
1) I. V. Stalin, Marxismul si problemele lingvisticii, Ed P.M.R., pag. 7.
2) I. V. Stalin, Opere, vol. XI, Ed. P.M.R., pag. 360.
224
B. RIURICOV
raturii proletare, că literaturii sovietice îi este proprie o altă metodă, principial deo sebită, de construire a imaginii artistice, de creare a tipului. A căuta legi imuabil' valabile pentru toate timpurile şi toate popoarele, înseamnă a te ocupa de o sco' lastică cel puţin sterilă şi a uita teza marxistă a unităţii dialectice dintre generai şi particular. Pentru ştiinţă, lucrul cel mai important în fenomenele sociale este acel specific ce caracterizează fenomenul respectiv în forma concretă a desvoltărjj sale. Legea este reală numai atunci când reflectă laturile esenţiale, necesare ale fenomenului. Interpretarea legii obiective ca o abstracţie dela esenţa realităţii pqafe să ducă numai la abstracţiuni lipsite de conţinut. Numai o justă înţelegere a legăturii dintre artă, desvoltarea societăţii şi lupta socială, dă artei forţa vitală îi consolidează prezentul şi îi asigură viaţa în viitor, iar sarcina activiştilor de'pe frontul filosofic şi literar este de a cerceta adânc şi multilateral problema artei a rolului ei şi a locului ei în desvoltarea societăţii, soluţionând printr'o discuţie creatoare problemele care astăzi nu sunt încă suficient de clare.
Partinitatea bolşevică constitue principiul măreţ care stă la baza desvoltării literaturii noastre.
Conţinutul înalt de idei, partinitatea artei sovietice sunt legate indisolubil de veridicitatea şi de viabilitatea ei. In ultimul timp s'au publicat unele documente ale lui Lenin şi Stalin, care îmbogăţesc cunoştinţele noastre despre părerile corifeilor comunismului ştiinţific asupra artei. Ca un fir roşu trece prin toate aceste documente principiul redării veridice, autenice a vieţii, ca o trăsătură distinctivă a artei înaintate.
O foarte mare Importanţă prezintă pentru scriitorii noştri scrisorile către M. Gorchi, publicate în volumele XXXIV şi XXXV ale operelor V. I. Lenin, apărute de curând. Lenin avea o mare influenţă asupra lui Gorchi, i-a fost învăţătorul şi înţeleptul său prieten mai în vârstă. Vladimir Ilici îl considera pe Gorchi drept prieten şi tovarăş de luptă pe calea revoluţiei, iar când Gorchi greşea, Lenin stia să-i arate scriitorului greşala din părerile lui. In toate scrisorile sale, Lenin leagă insistent problemele teoretice cele mai generale ale socialismului, de activitatea concretă a organizaţiilor revoluţionare.
Criticând oscilaţiile idealiste ale lui Gorchi, Lenin sublinia că însăşi viaţa desminte şovăielile scriitorului.
„Zău, a avut dreptate filosoful Hegel: viaţa merge înainte prin contradicţii, şi contradicţiile vii sunt adeseori mai bogate, mal '.variate, mal pline de conţinut decât i. se pare omului la început".?)
Lenin atrăgea atenţia scriitorului asupra fenomenelor concrete ale luptei revoluţionare. El îi arăta cum se formează noile cadre ale mişcării socialiste, îi arăta Iui Gorchi cum... „se formează noul lip de muncitor social-democrat...", şi-1 învăţa să privească crizele şi lupta din sânul partidului ca o manifestare a creşterii mişcării revoluţionare.
Extrem de interesante sunt scrisorile lui Lenin către Gorchi din anul 1919. Gorchi suferea mult din cauza greutăţilor pe care le întâmpina instaurarea tinerei Puteri Sovietice. El resimţea dureros unele neînţelegeri şi privea multe fenomene prin prisma vechii intelectualităţi. Lenin îi scria lui Gorchi, explicându-i aceste greşeli :
„Te-'al situat pe o poziţie de pe care nu poţi să observi direct ceeace este nou in viaţa muncitorilor şi a ţăranilor, cu alte cuvinte a 9/10 din populaţi^ Rusiei; o poziţie de pe care eşti. nevoit să observi frânturile vieţii fostei capitale din care tot ce. a fost mai. bun dintre muncitori a plecat pe fronturi şi la sate, şl unde o rămas un număr disproporţionat de mare de intelectuali care nu au de lucru şl nu-şi găsesc locul şl care te „asediază" în mod special... Aici nu poţi observa şl studie1
3) Lenin despre literatură, Ed. P.M.R., 1949, pag. 119.
DESPRE UNELE PROBLEME ALE REALISMULUI SOCIALIST
225
calitaie de artist nimic din ceeace este nou în armată, la sate, în fabrici". 4) tn     Lenin sublinia că e necesar ca... „artistul  să vadă cum se construieşte in nou viaia, acolo unde... chiar prin simpla observaţie este uşor a distinge des-Ln„nprea vechiului de mlădilele noului". 5)
In aceste cuvinte aş vrea sa subliniez o trăsătura care sar putea numi încrederea în realitate, — convingerea că desvoltarea progresivă a vieţii coincide cu •dealul socialist. _
In unele scrisori s ar părea ca Lemn nu duce o discuţie teoretica, ci atrage atenţia scriitorului asupra fenomenelor vieţii, convins fiind că însăşi realitatea, studiul vieţii poporului este cea mai bună confirmare a justeţei politicii- partidului. Dai tocmai acest principiu al atitudinii faţă de tot ce este nou, conţine un principiu teoretic de o foarte mare importanţă. Legile de desvoltare a marilor process istorice nu constitue o schemă logică alcătuită în liniştea cabinetelor de lucru, ci sunt adevărate legi ale mişcării masselor, aie vieţii lor, ale luptei lor, şi tocmai la aceste leo-i ale procesului istoric real, la aceste manifestări ale vieţii se referea Lenin, arătând lui Gorchi erorile lui.
La fel i-a învăţat şi-i învaţă pe scriitori 1. V. Stalin. Punându-i în gardă împotriva unei interpretări scolastice a realismului socialist, el a spus pe scurt: scrieţi adevărul. El spunea : ,,Scriitorul trebue să înveţe dela viaţă. Dacă el va oglindi adevărul vieţii într'o formă artistică superioară, va ajunge inevitabil la marxism". Într'o convorbire el a arătat : „Nu poţi născoci imagini şi evenimente slănd in biroul iau. Trebuie să le iei din viaţă. Studiaţi viaţa. învăţaţi dela. viaţă/"*)
Adevărul artistic este progresist prin însăşi baza sa. prin esenţa sa. Studierea vieţii, studierea şi înţelegerea fenomenelor concrete, contribue la formarea acelei concepţii înalte superioare asupra fenomenelor realităţii, care este caracteristica artei realismului socialist.
Amintindu-şi într'o scrisoare sfaturile pe care i le dădea Lenin. Gorchi scria:
„De exemplu, din «divergenţele noastre» reiese foarte clar înţelepciunea politică a lui Vladimir Lenin, perspicacitatea lui absolut uimitoare. Semnificaţia acestor «divergenţe» este ,după părerea mea, foarte adâncă şi poale servi drept temă unor meditaţii filosofice, fiindcă in ce priveşte cunoaşterea realităţii în sensul vu'gar, «empiric», eu eram desigur mai «experimental» decât el, dar el, «teorel.clanul» s'a dovedit a cunoaşte realitatea rusă mult mai bine şi mai adânc, cu ion te că se plângea deseori că o cunoaşte «puţin».
Mi se pare că aici «divergenţele» conskiu nu numai în puterea raţiunii de a cunoaşte şi în justeţea indestructibilă a teoriei, ci, pe lângă aceasta, şi în altceva. Acest „altceva" poate să fie înălţimea punctului de observaţie, care poate fi atinsă numai când şlii să priveşti prezentul ca ochii viitorului, pricepere care se întâlneşte rar. Şi mi se pare că. tocmai această înălţime, această pricepere trebue să servească drept bază acelui „realism socialist" despre care începe să se vorbească la noi ca despre ceva nou şi indispensabil literaturii noastre".
Literatura sovietică este chemată să joace un rol uriaş în transformarea societăţii. Ea îşi propune să oglindească laturile determinante, fundamentale ale realităţii, pătrunzând adânc în esenţa proceselor desvoltării istorice.
Realismul socialist cere dela artist zugrăvirea veridică, istoriceşte concretă a realităţii in desvoltarea ei revoluţionară. Veridicitatea şi caracterul istoric concret al prezentării artistice a realităţii trebue să corespundă sarcinii transformării ideologice şi educării celor ce muncesc, în spiritul socialismului.
De aici reiese clar cât de periculoasă est-3 confuzia admisă de unii scriitori,
4) V. I. Lenin, Opere, voi. XXXV, pag. 349 (ed. rusă). o) idem, pag 350.
fi) „Contribuţii ştiinţifice" ale Acad. de Ştiinţe Sociale, Nr. 11, pag. 64 (ed. rusă). !5 — Viaţa Românească — c. 3483
226
B. RIURICOV
care opun „empiricul" — unei cunoaşteri logice, teoretice a realităţii. Cunouster este unitară şi realismul socialist cere o concepţie despre viaţă în care înţelegere clară şi precisă a esenţei fenomenelor să se bazeze pe studiul vieţii în toată adânc' mea şi bogăţia ei, în transformarea ei neîntreruptă. Amploarea epică a zugrăvirii proceselor istorice, adâncimea înţelegerii lor, sunt legate indisolubil de atenţia care trebue acordată fiecărui fenomen concret, fiecărei trăsături a omului.
Pentru unii critici, ideile artiştilor sunt nişte teze abstracte speculative, ilUs trate în opere, iar nu idei vii, care iau naştere din desvoltarea şi interacţiunea imaginilor. Ei nu fac nici o deosebire între ideia logică şi cea artistică.
Când tovarăşul Stalin a definit realismul socialist ca metoda de creaţie a literaturii şi criticii sovietice, prin aceste cuvinte ale conducătorului s'a făcut o generalizare genială a întregii experienţe a literaturii universale şi a literaturii sovietice. Marxismul creator cere tocmai ca generalizările să fie deduse din experienţa vie şi nu să se decreteze formule cu caracter speculativ, nu să se impună formule abstracte „din afară".
Principiile realismului socialist nu iau naştere în liniştea cabinetelor de lucru ci în lumea vie a ideilor din literatură şi a imaginilor pe care acestea le crează Estetica realismului socialist nu este o culegere de legi moarte, ci este o teorie a artei, militantă, plină de putere creatoare, activă, organizatoare, o generalizare a experienţei şi o călăuză în luptă. Doar scriitorul este un inginer al sufletelor omeneşti ! Iată dece elaborarea esteticii realismului socialist înseamnă înainte de toate generalizarea experienţei desvoltării literaturii universale şi a celei sovietice în legătură cu experienţa vieţii poporului, a luptei sociale, arătând marea superioritate a culturii socialiste şi dând la iveală caracterul inovator al întregii noastre arte. Aceasta înseamnă deasemenea să vezi pe duşmanii esteticii noastre socialiste, să demaşti sensul luptei lor împotriva realismului socialist, să-i combaţi şi să-i de-maşti, să aperi cultura sovietică de influenţe străine.
Numai în strânsă legătură cu întreaga desvoltare a literaturii sovietice, în luptă cu duşmanii ei, poate progresa elaborarea problemelor de creaţie.
într'o vreme s'a discutat în presă dacă estetica noastră este o estetică normativă sau este incorect s'o numim aşa. Dar însăşi opunerea esteticii genetice, descriptive — esteticii normative s'a născut pe baza ştiinţei burgheze. Estetica.sovietică care are toate posibilităţile de a analiza foarte adânc, de a pătrunde în tainele cele mai ascunse ale artei, nu se limitează la aceasta — ea este o estetică activă, chemată să influenţeze desvoltarea artei, să ajute la progresul literaturii, să sprijine tendinţele ei progresiste. Noţiunea normării în estetică ne este străină fiindcă decurge din opunerea a două ramuri indivizibile si indisolubile ale ştiinţei şi promovează principiul reglementării scolastice şi meschine a desvoltării artistice. Or, sarcina noastră constă în desvoltarea multilaterală a ştiinţei estetice.
Este neîndoielnic că ştiinţa literară sovietică a realizat succese. Despre unele probleme, care nu de mult mai provocau discuţii, astăzi se poate vorbi ca despre nişte probleme clarificate. Astfel a fost înlăturat punctul de vedere greşit după care realismul socialist ar fi o îmbinare a două principii de aceeaşi valoare — romantismul şi realismul. Criticii care susţineau acest punct de vedere nu ţineau seama de factorul fundamental, că realismul socialist reprezintă un tip de artă principial nou. Astăzi, este clar pentru toţi că realismul socialist este o metodă de creaţie unitară şi închegată, şi nu putem menţiona decât puţine recidive ale acestui punct -de vedere care a fost pe bună dreptate criticat. (De exemplu, articolul „A. M. Gorchi" de N. Belchina în studiile cu privire la istoria literaturii ruse, editura MSU. Vezi deasemenea manualul „Literatura sovietică rusă" de L. Timofeev, Ed. 1951). Trebuie să precizăm că încercările partizanilor acestui punct de vedere greşit de a crea confuzie în această problemă şi de a-l prezenta pe M. Gorchi drept un partizan al lor, trebuie să fie respinse cu hotărîre. Gorchi a vorbit uneori de o „con-
DESPRE UNELE PROBLEME ALE REALISMULUI SOCIALIST 227
a romantismului cu realismul, a susţinut unele principii greşite, dar dacă
luarn
i.°D'reesenţa p^rerji0r "lui şi nu unele cuvinte izolate luate la întâmplare, este clar
ai pi Maximovici a fost cel mai strălucit reprezentant al puternicei arte realiste, ^yexei 1 .......      .... . .
Ca Sialic şi alţi partizani ai „teoriei" contopirii romantismului cu realismul afirmau gjijsmul nu este în stare să redea desvoltarea, mişcarea, nu poate să privească M viitor şi că zugrăvirea desvoltării, a mişcării către viitor este „specialitatea" ?il ntismului. M. Gorchi afirma că rolul realismului socialist „nu constă numai în F zugrăvi în mod critic trecutul în prezent, ci mai ales în a contribui la consolida-2 celor obţinute pe cale revoluţionară în prezent şi în a ilustra înaltele ţeluri ale viitorului socialist", şi că romantismul este chemat să servească acestui scop.
Nu cred că mai este cazul să se continuie nici polemica dusă în jurul formulei celebre a lui Cernâşevschi „frumosul este viaţa". Unii tovarăşi, după cum se ştie, au căutat s'o conteste, dar această discuţie a fost bazată pe o neînţelegere. Această formulă are un sens general filosofic, metodologic; creind-o, Cernâşevschi s'a străduit să determine ce este cel mai important în raportul dintre artă şi realitate. Formula lui Cernâşevschi era îndreptată împotriva esteticii idealiste, împotriva lui Hegel şi Schelling cu teza lor despre prioritatea frumosului şi independenţa lui faţă de viaţa reală. Cu genială îndrăzneală, Cernâşevschi a opus idealismului teza că arta izvorăşte din viaţă, teza frumosului obiectiv. Această ideie minunată care a avut o importanţă colosală în formarea concepţiilor unor serii întregi de generaţii de oameni de artă şi litere, ne-a învăţat să vedem frumosul în raporturile reale ale oamenilor reali şi să respingem cu dispreţ confuzele visări „ideale", suprapămân-teşti, transcendentale. Dar Cernâşevschi nu s'a gândit că definiţia lui filosofică va înlocui elaborarea concretă a idealurilor estetice pe care nici el nu şi le-a putut închipui în afara istoriei. El a înţeles că fiecare epocă umple noţiunea de frumos cu un conţinut al său propriu care nu se mai repetă şi a concretizat el însuşi noţiunea de frumos pentru epoca lui. Spunând „frumosul este viaţa", el nu concepea viaţa ca ceva în stare de stagnare şi imobilitate. In noţiunea lui despre frumos intra şi mişcarea, şi lupta. El scria că frumosul este viaţa aşa cum trebue să fie după părerile unui om înaintat. El vorbea despre frumuseţea muncii, despre frumuseţea activităţii spirituale, intelectuale, despre frumuseţea raporturilor curate şi nobile dintre oameni. El a văzut frumosul în luptă şi, încă de tânăr, exprimând atitudinea sa faţă de revoluţie, spunea că pe el nu-1 vor opri acele excese care repugnau atât de mult liberalilor bine crescuţi — nici măcelul şi nici ţăranii cu bâtele. In chemarea sa de neuitat — „Chemaţi Rusia la topor" — avem deasemenea o reprezentare a frumosului — a frumuseţii eroismului unei lupte de eliberare, a frumuseţei luptei dusă de poporul de jos, a luptei ţăranilor împotriva asupritorilor poporului.
Conţinutul concret al noţiunii de frumos nu poate fi redat printr'o singură formulă, el reese din ansamblul concepţiilor estetice şi al practicii artistice. Noi apreciem avântul gândirii curajoase a democraţilor revoluţionari care, în condiţiile avântului revoluţionar'au formulat concepţii estetice progresiste. Dar acesta nu a fost decât o primă manifestare a gândirii materialiste. Estetica marxist-leninistă a . elaborat un sistem bine închegat de noţiuni estetice. Sarcina esteticii sovietice este dc a defini în mod concret noţiunea de frumos pentru epoca noastră.
Idealurile estetice ale oamenilor sovietici sunt determinate de idealurile lor sociale. Ele sunt legate de activitatea acestor oameni în vederea transformării" societăţii, sunt legate de realizarea ţelurilor măreţe ale comunismului. însăşi realitatea socialistă include în sine factorul conştient, avânt, visare şi realizarea acestei visări, stetica sovietică, arta sovietică sunt chemate să arate frumuseţea luptei pentru comunism, frumuseţea omului care participă la această luptă, frumuseţea eroismu-U1 poporului care, sub conducerea înţeleaptă a partidului a construit o lume nouă - 'urnea socialismului — şi care se îndreaptă hotărît spre comunism.
Critica adusă în presa de partid poeziei lui V. Sosiura „Iubeşte Ucraina".
228
B. R1URIC0V
are o importanţă uriaşă pentru estetica noastră. In această poezie Ucraina prezentată în afară de timp, neatinsă de mişcarea puternică a epocii noastre titani este poetizată o Ucraina rămasă neschimbată. Nevăzând Ucraina nouă, socialii frumuseţile ei nemaiîntâlnite, poetul nu respectă adevărul vieţii, marele adevăr'3' epocii transformărilor socialiste. Poezia lui V. Sosiura se adresează trecutului" f fel cum se adresează trecutului Ucrainei burghezo-moşiereşti năzuinţele naţionalul lor burghezi.
In creaţiile unor scriitori dintr'o serie de republici frăţeşti au fost deasemen unele greşeli cu conţinut naţionalist. Astfel, de exemplu, opinia publică din Cazah stan, Turcmenia, Azerbaijan au condamnat propaganda reacţionară a unor epopei cu subiecte din trecut, străine poporului, au fost condamnate operele în care * ciuda adevărului, realitatea republicilor frăţeşti era arătată   ca fiind   ruptă ' de întreaga ţară sovietică, de viaţa marelui popor rus.
Poezia lui V. Sosiura şi unele opere asemănătoare din literatura altor popoare frăţeşti ne reamintesc că creaţia scriitorilor mai suferă încă influenţa unor idei sociale şi estetice străine şi că deci trebuie să ridicăm cu atât mai sus steagul ideologiei bolşevice în creaţie, conducându-ne după ceeace constituie baza vitală a orânduirii sovietice — politica ei.
Idealurile estetice ale societăţii noastre, enunţate de Lenin şi Stalin îşi găsesc expresia şi desvoltarea în hotărîrile partidului cu privire, la problemele de literatură şi artă. In aceste documente sunt formulate cu cea mai mare claritate şi putere cerinţele pe care le are partidul şi poporul faţă de artă, şi anume veridicitatea, conţinutul înalt de idei, partinitatea, intransigenţa faţă de orice influenţă străină. Fără de aceasta arta nu-şi va putea îndeplini înalta ei misiune educativă şi organizatorică, nu poate pai'ticipa la educarea tinerei generaţii în spiritul devotamentului faţă de Patrie, în spiritul pregătirii pentru a înfrunta orice greutăţi.
Anul acesta se împlinesc douăzeci de ani dela publicarea înţeleptei „Hotărîri j a P.C. (b) al U.R.S.S. din 23 Aprilie 1932, cu privire la restructurarea organizaţiilor | literare şi artistice". Această Hotărîre a însemnat începutul unei etape noi în des- I voltarea literaturii sovietice, ridicarea ei la o treaptă mai înaltă. t
In al treilea deceniu al secolului nostru, în condiţiile unei lupte ascuţite de * clasă înlăuntrul ţării, partidul a dat sprijinul său c; ganizaţiilor proletare literare * şi artistice. In aceşti ani au existat diferite grupări de scriitori, in activitatea unora J dintre ele se observau influenţe de clasă străine. Desfăşurarea victorioasă a construirii socialismului, marile realizări în creaţie ale literaturii sovietice au modificat » raportul de forţe pe frontul literaturii j
S'au ridicat cadre de scriitori sovietici talentaţi şi care servesc cu credinţă ^ partidului cu arma cuvântului. Marea massă a scriitorilor fără de partid au trecut de partea socialismului, de partea poporului şi a statului. Dacă înainte existenţa difer ţ ritelor organizaţii literare proletare era îndreptăţită ca utilă, în noile condiţii ele . nu făceau decât să frâneze avântul puternic al   creaţiei artistice. Existenţa unor ^ organizaţii care divizau pe scriitori, care-i îndemnau la luptă între grupuri, îi îndepărtau de viaţă, de munca şi lupta oamenilor sovietici, era dăunătoare pentru ,i desvoltarea viitoare a literaturii. îngustimea şi unilateralitatea aprecierilor făcute de 1 conducătorii RAPP-ului, împărţirea demagogică a scriitorilor în „ai noştri" -şi „străini" au păgubit mult cauza educaţiei scriitorilor. '
Partidul i-a educat perseverent pe scriitori în spiritul devotamentului faţă | de popor şi de stat. Tocmai din această perioadă datează scrisoarea istorică a lui , I. V. Stalin către A. M. Gorchi. Tovarăşul Stalin i-a arătat lui Gorchi greşala lui, ^ care consta în teama de autocritica complectă şi curajoasă. „Nu putem să ne Ups'M ,
DESPRE UNELE PROBLEME ALE REALISMULUI SOCIALIST 229
aerul ca apa, deoarece îmbunătăţeşte întreaga noastră muncă. Tovarăşul Stalin C3 desvoltarea unei întreceri creatoare, desrădăcinarea metodelor administrative, M'turarea piedicilor birocratice ivite uneori în calea desvoltării scriitorilor tineri. 1112 Răul pe care-1 făcea activitatea conducătorilor RAPP-ului consta nu numai ■ împărţirea scriitorilor în „ai noştri" şi „străini" nu numai într'un politicianism în dar de culise, care se substituise literaturii cu conţinut politic şi care ducea la descompunerea cadrelor de scriitori (fapt împotriva căruia protestau cu mânie scriitorii cinstiţi, adânc partinici, ca D. Furmanov), acest rău se manifesta deasemenea ' orin propaganda unor concepţii de o ignoranţă crasă, a unor concepţii nihiliste despre literatură, despre moştenirea literară, prin cultivarea unor păreri sectare, înguste de grup, asupra literaturii.
Comitetul Central al Partidului a dat o lovitură hotărîtoare tuturor acestor denaturări, lichidând RAPP-ul. Toţi literaţii aflaţi pe platforma Puterii Sovietice au fost reuniţi in cadrul unei singure Uniuni a scriitorilor sovietici.
Tocmai în aceşti ani, punând în faţa scriitorilor marea sarcină de a participa (a construirea socialismului, tovarăşul Stalin a definit rolul scriitorilor ca ingineri ai sufletelor omeneşti. El a spus că metoda de creaţie a literaturii sovietice este realismul socialist.
Hotărîrile Partidului, indicaţiile înţelepte ale tovarăşului Stalin au preîntâmpinat pericolul transformării organizaţiilor literare în nişte cercuri închise, rupte de „problemele politice actuale şi de unele grupuri importante de scriitori şi artişti care participau la construirea socialismului".
Privind înapoi la calea pe care am parcurs-o în aceşti 20 ani, vedem cum partidul înaripa pe scriitori, îi inspira pentru o creaţie amplă, liberă şi cu un înalt conţinut ideologic, demnă de epoca măreaţă a construirii societăţii, la baza desvoltării căreia stă legea fericirii omenirii. Noi vedem cât de departe a păşit literatura sovietică, câte greutăţi a înfruntat, câte opere măreţe a creat. Dar totodată nu putem să nu vedem că mai există încă rămăşiţele unor păreri străine, şi mai ales ale RAPP-ului în literatură, că mai există unele recidive «de sectarism, de diviziune în grupări, de vulgarizare în spiritul RAPP-ului. Şi astăzi mai avem sarcina de a lupta împotriva tuturor denaturărilor care împiedică desvoltarea literaturii.
In ultimul timp ne-am ciocnit de două tipuri de denaturare a realismului socialisl : cu o rupere idealistă, în spiritul esteticii burgheze, a artei de viaţa, de activitatea reală şi lupta poporului pe de o parte, şi cu o interpretare primitivă, vulgară, străină de dialectică, a legăturii dintre artă şi viaţă — pe de"altă parte.
Dacă denaturările de primul tip sunt redate clar în articolul „Puterea exemplului pozitiv" de A. Gurvici, pe de altă parte denaturările de lipul al doilea sunt exprimate în articolul noului adept al RAPP-ului, A. Belic „Cu privire la unele greşeii în istoria literaturii". Şi unul şi altul se află pe poziţii duşmănoase principiilor realismului socialist.
A. Gurvici proclamă ca obiect atotcuprinzător al expresiei estetice a conştiinţei de sine lumea sufletească a omului. Acest principiu aparţine într'adevăr esteticii, dar este un principiu idealist, care închide arta în cadrul unei lumi spirituale subiective, rupte de orice legături cu activitatea socială, cu munca, cu toată practica omenească. Acest principiu aparţine unei estetici de salon, meschină, subiectiv-psihologistă, ruptă de realitate. Este principiul unei estetici antirealiste şi antidemocrate. încă ernaşevschi, luptând împotriva „teoreticienilor", artei pure, dovedea că domeniul adevăratei arte este alcătuit din tot ce este interesant în viaţa omului.
Gurvici îşi desvoltă cu o originală consecvenţă punctul său de vedere, vorbind
7) I. V. Stalin, Opere, vol. XII, Ed. P.M.R., pag. 185.
230 B. RIURICOV
despre omul sovietic într'un mod care lichidează conţinutul nou, socialist, al vier spirituale a acestui om. Noi aflăm că scopul muncii socialiste este „cucerirea lifeţ taţii lăuntrice,a omului", că Marele Război pentru Apărarea Patriei „a cer i o înnoire a energiei creatoare". Specificul oamenilor societăţii noastre minunat se pierde în ceaţa frazeologiei idealiste. In torentul de fraze pojnpoase, dar deşarte se pierde rolul organizatoric al Statului Sovietic, al Partidului. Gurvici denatureaz"' realitatea, schiţând o imagine în care toate, proporţiile sunt denaturate şi în care o prezentare meschină ascunde lupta şi munca omului.
In procesul construirii comunismului se formează chipul omului nou. A arăta acest chip, subliniind cele mai bune trăsături şi calităţi ale omului sovietic, înseamnă a contribui la înarmarea ideologică a poporului, a-i arăta calea spre progres. j
Arătând omul sovietic rupt de viaţa practică, măsurându-1 cu scara măruntă I a analizei psihologice abstracte, Gurvici sărăceşte chipul omului sovietic, cu toate I că vorbeşte mult despre bogăţia, frumuseţea lui, etc. Indiferent faţă de principalul i conţinut al vieţii oamenilor, el lipseşte aceste chipuri de pivotul lor, de miezul gân- \ dirii creatoare, de voinţa bolşevică, de pasiunea inovatoare şi de acel înalt patrie- > tism prin care se afirmă cei mai realizaţi eroi ai literaturii sovietice.
„Antipodul" lui Gurvici, A. Belic, s'ar părea că cere cu totul altceva. El cere cu toată asprimea să se măsoare imaginile literare după metoda „dialec- ' tică" inventată de el. El loveşte în stânga şi în dreapta acuzându-i pe literaţi de o ideologie şi partinitate insuficiente. El cere crearea unor purtători de idealuri, a unor eroi care nu există în viaţă, înlocuind sarcina de a crea imaginile reale ale vieţii prin sarcina inventării unei alegorii în pilde. El declară că realismul socialist este „o metodă partinică de creaţie artistică" şi foloseşte principiul1 bolşevic al partinităţii literare pentru a opune pe scriitorii comunişti — scriitorilor fără partid. Este un lucru dăunător. |
Şi totuşi, Gurvici şi Belic nu sunt antipoduri, ci din multe puncte de vedere sunt fraţi gemeni. Amândurora le este străină ideologia bolşevică. Numai că la unul din ei găsim un sistem de fraze estetico-idealiste, pe când la celălalt întâlnim un buchet de lozinci revoluţionare care ascund o sărăcăcioasă reprezentare subiectivă a vieţii. Amândoi sunt rupţi de adevărul realităţii, de adevărul viu al raporturilor sociale, nici unul nici celălalt nu înţeleg bogăţia reală a practicei sociale a oamenilor noştri. Amândoi duc la ciocniri. între scriitorii sovietici, caută să-i desbine în mod artificial.
Gurvici şi Belic se aseamănă şi prin atitudinea nihilistă faţă de moştenirea clasicilor. Belic îi acuză pe clasicii literaturii ruse de o redare contemplativă a realităţii, de lipsa unui interes real faţă de transformarea vieţii, desconsiderând moştenirea marilor scriitori realişti. In fond, el înţelege deosebirea calitativă a realismului socialist ca o rupere cu tradiţiile clasice. Gurvici a afirmat că literatura rusă este lipsită de valoare şi voinţă, a calomniat-o declarând că ea nu are eroi pozitivi, a denaturat creaţia minunată a democraţilor revoluţionari.
„Pravda" a condamnat cu asprime articolul vulgarizator în spirit „RAPP-ovist" al lui Belic. Ea a apreciat articolul lui A. Gurvici la justa lui valoare, con-siderându-1 ca o manifestare antipatriotică. Nu putem să nu remarcăm că în problema metodei artistice, păreri situate aparent la extreme ca acelea ale lui Gurvici şi Belic coincid de fapt, fiindcă amândouă sunt străine de marxismul creator, nedia-lectice, dovedesc necunoaşterea şi neînţelegerea vieţii, o reprezentare unilaterală şi săracă despre sarcinile artei. Opinia publică sovietică este împotriva oricărei denaturări în critica literară, şi pentru consolidarea literaturii realismului socialist, pentru ridicarea nivelului ei ideologic, a veridicităţii şi măestriei sale, pentru întărirea rolului ei în educarea comunistă a oamenilor muncii.
DESPRE UNELE PROBLEME ALE REALISMULUI SOCIALIST
231
2
Vorbind despre superioritatea capitalismului faţă de orânduirea feudală, M rx si Engels spuneau:... „în care din secolele precedente s'ar fi putut presupune " în 'sânul muncii sociale sunt ascunse astfel de forţe de producţie ?" 8)
Cele mai mari realizări ale trecutului în desvoltarea forţelor de producţie par neînsemnate astăzi faţă de realizările socialismului, realizări creatoare fără precedent în istorie. Marile şantiere ale comunismului, care înseamnă o nouă fază în desvoltarea ţării, dovedesc că poporul sovietic este capabil de a rezolva şi rezolvă chiar probleme comuniste din punctul de vedere al volumului, al complexităţii, al amploarei, dm punct de vedere al însemnătăţii lor pentru viaţa societăţii. Nici un stat capitalist nu a putut niciodată nu numai să rezolve, dar nici măcar să-şi pună astfel de probleme. Se schimbă înfăţişarea ţării şi noi ştim că patria noastră atât de frumoasă astăzi, va fi mâine mai frumoasă, mai luminoasă, mai puternică şi că viata omului devine tot mai fericită. .
In ţara unde întreaga viaţă de astăzi este luminată de zorile minunate ale viitorului, literatura trebuie să fie un izvor viu al acestei lumini.
Trebuie să ne amintim mai des cuvintele înţelepte ale lui Maxim Gorchi care chema pe scriitori să privească viaţa de pe înălţimea „celei de-a treia realităţi" — de pe înălţimea viitorului, să înţeleagă toate fenomenele concrete în perspectiva desvoltării societăţii noastre.
Şi unde, dacă nu în relaţiile dintre oameni, ies la iveală mai viu şi mai clar, toate realizările măreţe ale construcţiei comunismului, noile funcţii ale realităţii noastre socialiste.
Când citeşti, ultimele opere ale lui Gorchi eşti uimit fără să vrei de consecventa şi perseverenţa cu care marele scriitor punea problema eroului artei sovietice. El considera că aceasta este problema cea mai importantă, problema-cheie a esteticii realismului socialist. Şi într'adevăr, aici sunt reunite toate problemele esteticii. Problemele raportului dintre artă şi realitate, a rolului ideilor înaintate, a\importan-ţei zugrăvirii veridice, a umanismului, a importanţei muncii, problema desvo'tă-rii caracterelor şi multe altele se rezolvă în funcţie de felul cum este rezolvată „problema problemelor" în artă, al cărei obiectiv principal îl constituie oamenii şî raporturile dintre ei.
Poporul este creatorul istoriei, el este acea forţă puternică şi activă care face istoria. Niciodată încă nu a fost atât de important pentru artă chipul reprezentantului poporului ca în epoca noastră, când poporul construeşte în mod conştient şi perseverent lumea luminoasă a comunismului. Gorchi spunea că îndrumătorul, activistul, constructorul lumii noi trebuie să devină eroul principal al artei noi. El sublinia că chiar pentru oamenii care mai sunt sub influenţa trecutului blestemat, faptul de a se simţi „stăpâni ai unor forţe nemăsurate şi ai comorilor întregului pământ... înseamnă să se ridice deasupra tuturor eroilor aparţinând tuturor popoarelor şl tuturor secolelor". In articolul său minunat „Despre omul nou", Gorchi arată cum bogăţia şi multilateralitatea talentelor şi aptitudinilor oamenilor fac ca viata societăţii să devină mai bogată şi multilaterală. „Cu cât mai variate sunt talentele Şi aptitudinile oamenilor, cu atât mai luminos arde viaţa, cu atât este mai bogată în creaţie, cu atât mai rapid este mersul ei către măreţul scop al organizării întregii lumi a celor ce muncesc pe baze noi, pe baze comuniste".
In articolul „Despre piese", Gorchi arăta că „cel mai dramatic erou modern este omul care înţelege lumea... omul unei omeniri noi, măreţ, îndrăzneţ, puternic..."
„Tinerii noştri dramaturgi se află într'o situaţie privilegiată, ei au în faţa lor un erou cum nu a existat niciodată până acum şi care este tot atât de simplu
8) R. Marx şi F. Engels, Opere, vol. V, pag. 488, (ed. rusă).
\
232
B. RIURICOV
şi limpede pe cât este de mare, şi este mare fiindcă este intransigent şi revoluţj0 în măsură mult mai mare decât orice Don Quichotte sau Faust din trecut". Gq.l'. i nu numai că proclama necesitatea de a prezenta noul erou, el sugera literati noştri calea creării imaginii acestui erou. ' r
V. I. Nemirovici-Dancenco îi scria lui Gorchi în legătură cu punerea A scenă a piesei „Duşmanii", definind particularităţile ei de creaţie: ln
„Piesa dumneavoastră oferă un material şi cere un stil deosebit — (ja -se poate spune aşa — un stil de înalt realism. Realismul unei simplităţi vii.'3* unui mare adevăr, al unor trăsături caracteristice proeminente, al unei limb' minunate, al unor idei înalte, pline de patos".
O importanţă colosală prezintă pentru noi ideile Iui Gorchi despre imaginea tipică a eroului. Alexei Maximovici sublinia sarcina de a crea imagini generalizatoare ale unor caractere adânci şi vii.
Sarcina măreaţă la rezolvarea căreia chema Alexei Maximovici pe scriitori este de a-1 reda pe omul nou în lumina viitorului, de a participa activ la crearea' acestui viitor.
Avem o serie întreagă de chipuri care întruchipează trăsăturile omului nou Poporul recunoaşte drept adevăraţi eroi, eroii lui Gorchi, pe Ceapaev şi Clâcîcov, pe Pavel Corceaghin, pe Oleg Coşevoi, Voropaiev, Alexei Meresiev, Batmanov, Serghei Tutarinov, Rudniev, — aceasta arată cât de mare este influenţa educativă a acestor tipuri. Aceste chipuri nu sunt schiţe, portrete, despre care se spune da seamănă, este exact ca în viaţă — ci o revelaţie care ne face să exclamăm: Iată ce oameni se întâlnesc la noi ! Literatura sovietică a ajuns Ia o maturitate şi o adâncime a oglindirii vieţii încât poate să întruchipeze în artă caractere mari, sentimente puternice, mari forţe spirituale. Vrem să credem că literatura sovietică va obţine multe succese noi, în realizarea unor astfel de caractere de proporţii mari.
Nu este vorba de crearea unor chipuri născocite, ireproşabile, „ideale", aşa cum o dorea Belic. Este vorba de întruchiparea în imagini a ceeace există în viaţă, în realitate. Tovarăşul Stalin a arătat că:
„...teoreticianul unei anumite clase nu poate să creeze un ideal ale cărui elemente nu există in viaţă... el poate numai să observe elementele viitorului şl pe această bază să creeze pe cale teoretică idealul la care o anumită clasă 'ajunge pe cale practică.. Deosebirea constă în faptul că teoreticianul o ia înainte clasei şi observă înainte de ea germenul viitorului"3)
Literatura burgheză, la un anumit stadiu de desvoltare, este incapabilă de a rezolva problema creerii unor caractere puternice, în stare să lupte pentru un ideal, bogate din punct de vedere spiritual. Personalitatea se pierde, se fărâmiţează, caracterul pierde din importanţă. Realitatea burgheză — dacă te situezi pe poziţia ei şi''nu lupţi împotriva ei — nu conţine nici un ideal progresist, fără de care nu pot exista chipuri noi, caractere măreţe. Deaceea literatura burgheză este lipsită de eroi, perso-nagiile ei sunt pasive, meschine, lipsite de un ideal.
In condiţiile trecerii deia socialism la comunism şi a marelui avânt al întregului popor legat de această trecere, creşte şi mai mult importanţa eroului, care devine exemplu pentru massele largi.
Scriitorii sovietici, bazându-se pe experienţa vieţii şi urmând tradiţiile înaintate ale literaturii clasice ruse, au ştiut să creeze chipuri minunate care au devenit întruchiparea măreţiei şi frumuseţii ideii comunismului, care inspiră milioane de oameni nu numai în Ţara Sovietică, dar şi dincolo de graniţă. In special în ţările de democraţie populară.
In ce constă frumuseţea acetor chipuri ? Părerea mea este că ceeace este comun tuturor eroilor atât de diferiţi şi care nu seamănă între ei, este faptul că scrii-
9) I. V. Stalin, Opere, vol. 1, Ed. P.M.R., pag. 120.
■
DESPRE UNELE PROBLEME ALE REALISMULUI SOCIALIST 232
■ -j care i-au creat au ştiut să scoată în relief ceeace este mai important, mai ho-tărîtoi' în formarea caracterului, au arătat mobilul cel mai adânc al activităţii eroilor Pentru a înţelege aceste particularităţi care formează caracterele, trebuie să ne reamintim care sunt cerinţele Partidului faţă de eroii poporului.
Partidul cere activiştilor politici ai ţării noastre să-i semene lui Lenin, să fie tot atât de clari şi precişi ca el, neînfricaţi în luptă, lipsiţi de tot ceeace seamănă a panică, necruţători faţă de duşmanii poporului, să rezolve cu chibzuinţă şi înţelepciune problemele complexe ale politicii care cer o orientare multilaterală, să fie tot tât de sinceri şi să aibă tot atâta dragoste pentru popor cum a avut Lenin. 3      Tovarăşul Stalin, vorbind alegătorilor despre calităţile înalte ale activiştilor litici de tip leninist, care nu se coboară la nivelul politicienilor de rând, sublinia -   rimul rând că ei trebuie „să fie oameni politici clarvăzători şi precişi cum a fost \enin..." Oamenilor politici de acest tip, tovarăşul   Stalin le opunea pe oamenii... despre care nu se poate spune cum sunt: buni sau răi, curajoşi sau fricoşi, dacă sunt "oănă la capăt pentru popor sau alături de duşmanii poporului... Pe oamenii care amintesc mai degrabă de politicienii mlc-burghezi decât de oamenii politici, pe oamenii de acest soiu nedefinit, neprecizat, marele scriitor rus Gogol i-a descris într'un fel îndeajuns de reuşii: „Oameni pe care nu-i   poţi defini nici aşa, nici aşa; nu poţi înţelege ce fel sunt: nici Bogdan la oraş, nici Selifan la sat."
Despre astfel de oameni şi politicieni nedefiniţi se spune în popor într'un chip nu mai puţin reuşii: „Oameni aşa şl aşa, nici câine nici ogar", „nici sfinţilor lumânare, nici diavolilor furcă". '<>)
Această ideie a tovarăşului Stalin este extrem de importantă pentru estetica realismului socialist, atunci când se pune problema eroului în literatură. Ea se referă la orice erou, fiindcă la noi muncitorul, colhoznicul, soldatul este un activist politic, la fel cu inginerul, activistul de partid sau de stat.
Claritatea conturului eroului nu este o noţiune psihologică îngustă. Ea nu poate fi interpretată numai ca precizarea trăsăturilor psihologice individuale, ca opunerea acestor trăsături altor trăsături. Claritatea conturului eroului înseamnă în primul rând claritatea şi preciziunea poziţiei lut în viaţa socială, claritate în concepţii, continuitate şi perseverenţă în lupta pentru aceste concepţii. O astfel de claritate constituie baza pentru desvăluirea întregii bogăţii a vieţii spirituale a omului.
Caracterul trebuie să fie redat în toată bogăţia şi plenitudinea sa, care, în condiţiile socialismului se află într'o desvoltare permanentă. Trebuie numai să reamintim că a fi multilateral nu înseamnă a fi împrăştiat. Bogăţia tuturor laturilor caracterului, atunci când există un principiu conducător bine determinat, constitue calitatea principală a omului socialismului.
Literatura socialismului se opune literaturii decadente care propovădueşte dedublarea sufletului şi care interpretează complexitatea drept coexistenţa unor principii care se exclud. Adevărata complexitate a caracterului nu constă într'o confuzie psihologică, în jocul unor pasiuni mărunte. Scriitorilor decadenţi le plăcea să descrie cum tot ce este rău, meschin, poate să existe alături de ceeace este bun. Pierzând criteriile pentru aprecierea calităţilor morale ale caracterului, literatura decadentă justifica prin discuţii despre „complexitatea caracterului" — atitudinea tolerantă, împăciuitoristă faţă de egoism, laşitate, slăbiciune. Sufletul omenesc era redat ca o beznă a puterilor întunericului asupra cărora nu au nici o putere raţiunea şi voinţa; puterile care existau în această beznă erau poetizate şi estetizate — şi toate acestea sub pretextul unor discuţii despre complexitatea caracterului, multilateralitatea firii, etc. etc..
10) I. V. Stalin, Despre Lenin, Ed. P.M.R., 1948, pag. 53—54.
234
B. RIUR1C0V
In articolul „Despre caramazovism", Gorchi scria despre sufletul bolnăvicios al personagiului Iui Dostoievschi:
„Acesta este fără îndoială un suflet rus, confunz, inform şi pestriţ, fricos si îndrăzneţ în acelaş timp, dar înainte de toate de o răutate bolnăvicioasă... Este u'n suflet extrem de denaturat, şi nu există nimic de admirat la el".
Lenin îl susţine pe Gorchi în critica lui împotriva caramazovismului. Totodată îl corectează pe Gorchi, hotărît, dar. cu mult tact. El explică că tipurile lui Dos-toevschi nu pot fi considerate ca trăsături ale psihicului naţional. Fragilitatea si lipsa jalnică de stabilitate, el le numeşte trăsături ale sufletului mic-burghez. pj scrie : „Ai binevoit să spui... foarte just despre suflet ■— numai că n'ai fi trebuit să-i spui „rusesc" ci filistin, fiindcă cel evreesc, italienesc, englezesc sunt tot un drac. Peste tot, filistinismul scârbos... ocupat a se închina în faţa cadavrelor, este deosebit de mârşav" 11)
Iar în alt loc Vladimir Ilici, polemizând cu „Iscra" menşevică arăta că: „Iscra" nouă greşeşte profund crezând că şovăiala este o însuşire oarbă şi nu una, polillco-economlcâ a democraţiei burgheze"... 12)
Fermitate de caracter nu înseamnă deloc dominarea tuturor trăsăturilor de caracter de către una singură. Literatura sovietică trebuie să învingă teoriile burgheze idealiste care tratează greşit problema tipizării, problema generalizării în imaginea artistică. Conform uneia din aceste teorii, tipul se creează prin selecţionarea fenomenelor asemănătoare şi prin înlăturarea maximă a celor diferite. Astfel, trăsăturile care individualizează sunt considerate a fi o piedică în tipizare, iar tipizarea este interpretată ca o abstracţie fără trăsături individuale concrete. Estetica idealistă ruptă de realitate transformă abstracţiunea, speculaţia, într'o normă estetică.
Excluderea intenţionată a trăsăturilor nepotrivite pentru crearea unei scheme speculative se întâlneşte şi astăzi în practica scriitorilor şi în activitatea criticii noastre. Dar această „metodă" omoară caracterul, îl lipseşte de forţă. Neatenţia faţă de individualitate, faţă de originalitatea caracterului, faţă de acele însuşiri personale şi unice care sunt caracteristice chipului dat, este caracteristică unor opere de proză apărute în ultimul timp. In afara trăsăturii principale determinante, caracterul nu există; dar caracterul nu există nici atunci când principiul determinant se transformă într'o ideie abstractă, pierde orice trăsături vii, este lipsit de însuşiri concrete.
Scriitorii noştri păşesc, pe calea vieţii, iar nu pe calea schemelor speculative; redând imaginea eroului, ei arată nu ceeace este neînsemnat şi întâmplător, ci tot ce este mai înaintat în chipul lui, în purtarea lui. Cu atât mai importantă este sarcina de a învinge tot ce împiedică literatura realismului socialist să creeze tipuri noi, care să întruchipeze frumuseţea realităţii noastre.
Critica antipatriotică, cosmopolită, atacând bazele artei sovietice, şi-a îndreptat săgeţile tocmai contra tipurilor principale ale literaturii noastre. Atacurile lui I. Iuzovschi împotriva eroilor lui Gorchi, ale lui A. Borşceagovschi împotriva eroilor dramaturgiei sovietice, atacurile lui A. Gurvici care înjosesc chipurile oameniloi sovietici, toate acestea au ceva comun între ele. Exponenţii atitudinii antipatriotice s'au ridicat împotriva chipului omului sovietic purtător al unei înalte ideologii, au căutat să înjosească acest chip şi în esenţă îndemnau scriitorii să păşească pe calea artei burgheze, cu neîncrederea ei în om, cu neînţelegerea posibilităţilor pe care le are acesta.
Articolul recent al lui A. Gurvici consacrat tocmai problemei eroului pozitiv, reînvie aceste concepţii duşmănoase realismului socialist.
Literatura rusă întruchipa năzuinţele poporului în chipurile celor ce demascau
11) Lenin despre literatură, Ed. P.M.R. 1949, pag. 143. Opere voi. XXXV, pag. 90.
12) V. I. Lenin, Opere, voi. VIII, pag. 60 (ed. rusă).
DESPRE UNELE PROBLEME ALE REALISMULUI SOCIALIST 235
orânduirea exploatatoare, ale celor ce căutau adevărul, ale oamenilor cinstiţi şi luminoşi Mulţi din aceşti eroi nu aveau încă un program limpede de activitate socială, erau numai în căutarea lui,* erau mai curând în căutarea adevărului, decât luptători nentru adevăr. Şi cu toate acestea ei trezeau idei înaintate, năzuinţi progresiste. A subaprecia importanţa lor înseamnă a gândi neistoric. Dar au existat în literatură ri tipuri de oameni care activau intens, ştiind care este scopul lor. Gurvici nu vede nicio imagine pozitivă în literatura din trecut.
Lui Gurvici nu-i sunt dragi tradiţiile glorioase ale literaturii ruse. Tot astîe! nu-i sunt dragi nici tradiţiile minunate ale literaturii sovietice. Criticul consideră că este posibil să nu se ţină seama de creaţia intemeietorului literaturii realismului socialist, M. Gorchi. Gurvici are o atitudine nihilistă faţă de realizările literaturii sovietice, faţă de caracterul ei inovator care se manifestă în primul rând prin faptul că ea a creat chipuri valoroase de oameni al căror patos îl constituie lupta pentru comunism.
Noi nu ne propunem să analizăm amănunţit articolul antipatriotic al lui Gurvici. In acest articol analiza marxistă a tipurilor sociale este înlocuită prin analiza psihologică abstractă-individualistă. Formarea colectivului este zugrăvită în afara influenţei hotărîtoare a partidului bolşevic. Gurvici denaturează chipul activiştilor . partidului bolşevic, prezentând pe conducătorii partidului numai ca pe nişte auxiliari ai conducătorilor din economie, lipsiţi de fapt de independenţă şi iniţiativă. O astfel de critică te împinge pe o cale greşită, calea degradării chipului omului sovietic.
Gurvici minimalizează factorul ideologic în caracterele oamenilor sovietici. Or, tocmai acesta este principiul care determină caracterul, constituie patosul şi pivotul lui.
Belinschi spunea că realismul redă realitatea în posibilităţile ei. Realismul literaturii sovietice redă pe om ţinând seama de posibilităţile lui. Dar aceasta este o posibilitate nouă, socialistă, comunistă. Noi tindem către imagini artistice care să întruchipeze năzuinţele desvoltării noastre, posibilităţile nemărginite ale creşterii şi îmbogăţirii spirituale a omului sovietic.
Gorchi îi scria lui Piatniţchi: „Mâine am să încep altă piesă. Am s'o scriu bine, ţi-o jur. Va fi poetică, va conţine pasiune, va avea un erou cu un ideal..." In altă scrisoare, îi face cunoscută intenţia lui de a scrie un ciclu de drame. „Una — viaţa intelectualităţii. O grămadă de oameni fără idealuri şi deodată, printre ei, unul singur, cu un ideal ! Răutate, sgomot, urlete, trăzent". Gorchi opunea pe eroul său cu ideal mediului intelectual burghez cu tendinţele sale reacţionare, învechite.
In literatura noastră eroul care are un ideal întruchipează întreaga societate sovietică. El conduce pe. acei care au o noţiune mai puţin precisă despre idealul social, pe acei pentru care idealul nu a devenit încă un principiu activ mobilizator.
Prin aceasta se manifestă noul caracter estetic al realităţii noastre. Creiând un tip, scriitorul întruchipează în el trăsăturile esenţiale ale realităţii obiective. El nu numai că ajută la cunoaşterea acestor trăsături, dar face din ele obiectul unor emoţii estetice. Opera de artă nu este numai un mijloc de cunoaştere, ea provoacă totodată şi sentimentul frumosului, desvoltă, întăreşte şi îmbogăţeşte acest sentiment.
Bineînţeles, idealul estetic este exprimat prin întreg sistemul de imagini, prin întreg tabloul vieţii; dar pentru întruchiparea lui au o importanţă deosebită chipurile eroilor care poartă pe umeri principala greutate în construcţia operei, ale eroilor care se află în centrul evenimentelor în desfăşurare.
Discuţia despre felul cum este prezentat eroul este tocmai discuţia cu privire la principiile esteticii, la bazele realismului socialist.
Frumuseţea eroului este frumuseţea noii orânduirii sociale, frumuseţea omului nostru, a lumii lui spirituale, căreia scriitorul îi dă o reprezentare. Realismul socialist cere ca tot ce este nou să fie redat în toată vigoarea sa, ca eroul să aibă o
236
B. RIURICOV
sarcină pe măsura lui. Nu trebuie să ne fie teamă ca să-i punem în faţă o sarcină mare, ,,mai presus de puterile lui." In practica omului sovietic, astfel de sarcini sunt rezolvate în permanenţă. In această activitate grea, în învingerea acestor piedici, în lupta împotriva exponenţilor unor concepţii străine şi învechite, se făureşte omul nou, stăpân şi creator al vieţii noi.
Lenin scria lui Gorchi, arătând care este criteriul de bază pentru aprecierea omului: „N eînţelegând faptele, nu poţi înţelege nici oamenii decât numai... din afară" n) Când mulţi ani mai târziu Gorchi a spus: „Realismul socialist afirmă existenţa ca acţiune," — era clar că la baza aceste definiţii, marele scriitor pusese tocmai ideia leninistă.
Un mare interes în cercetarea problemei caracterului omului sovietic îl prezintă romanul „Fericirea" de P. Pavlenco. In acest roman este întruchipat spiritul artei sovietice, care prezintă omul în făurirea unei opere mari şi grele. Nu faptul că eroul se întoarce la viaţă este important, ci faptul că el devine un îndreptar în viaţă pentru mulţi oameni sovietici, un organizator al acestei vieţi, un luptător pentru ca această viaţă să devină mai largă, mai bogată, mai frumoasă. Devenind creatorul fericirii multor oameni, el îşi găseşte propria sa fericire.
Despre acest roman s'a scris mult până acum. Aş vrea să fac o singură observaţie.
Care este punctul culminant al acestui roman ? Unde se arată mai complet caracterul lui Voropaiev, esenţa activităţii lui ? Unii critici înclinau mai mult spre scena în care Voropaev conduce pe colhoznici la atac în muncă, alţii spre ciocnirea acută dintre el şi conducătorul prost, birocratul Corâtov. Voropaev atacă pe leneşi, critică pe cei care-şi pierd entuziasmul, înfierează pe oportuniştii care se îngrijesc numai de bunăstarea lor. Dar cel mai mare curaj îl dovedeşte atunci când vine în contact cu nenorocirea unui copil. El este invitat la pomul de iarnă, la un sanatoriu de copii şi, pe neaşteptate dă de nişte copii invalizi, fără mâini, fără picioare sau orbi. Aceasta este cea mai grea încercare prin care trece el. Copiii sunt obsedaţi de ideia că nu vor putea fi nişte oameni valoroşi. Voropaev nu atenuiază nimic, nu caută să le abată atenţia dela realitatea invalidităţii lor. El atacă curajos şi deschis ideia care îi obsedează pe copii.
„Păi, cum se poate, copii ? Nu sunteţi în toate minţile ? Nu cumva vi-e ruşine de rănile voastre? Credeţi voi că n'au fost destui oameni cu minţi strălucite şi harnici la lucru, care aveau cusururi trupeşti ? Un mare matematician a fost orb din născare. O americană a fost şi oarbă şi surdomută totodată. Luaţi-1 pe Nicolai Ostrovschi ! nu este oare întocmai ca Naidenov ? Atunci ce ar urma ? Să mă ascund şi eu de oameni, da ? Aşa mă sfătuiţi voi ? Nu, eu n'am să mă ascund. Nu mi-a tăiat nimeni piciorul pentru c'aş fi săvârşit vreo tâlhărie, şi nici pentru cine ştie ce altă nelegiuire, ci l-am pierdut în luptă, — asta este decoraţia mea de onoare, copii. Faptul că eu am numai un picior, Buncicov niciunul, iar Naidenov nu mai are nici braţe măcar, nu poate fi o ruşine. Copii, noi suntem luptători, nu puşla-male".
Voropaev nu-i consolează pe copii ci trezeşte în ei încrederea în forţele lor: el face apel la înaltele lor calităţi spirituale, care se pot desvălui şi la cel fără. mâini, şi la cel fără picioare. El porneşte dela ideia valorii omului în înţelesul ei cel mai curat, cel mai înalt. P. Pavlenco, punându-1 pe eroul său în situaţia de a se ciocni de cele mai mari greutăţi, arată cum în viaţă oamenii au posibilitatea de a le învinge.
A. Gurvici afirmă că chipul lui Voropaev este entuziasm pur, în care se pierde personalitatea. Totuşi vedem la Voropaev un plan inteligent şi precis pentru unirea
13) V. I. Lenin, Opere, voi. XXXIV, pag. 355, (ed. rusă).
DESPRE UNELE PROBLEME ALE REALISMULUI SOCIALIST
237
oamenilor, plan bazat pe încrederea sa în oameni, pe aprecierea înaltă a posibilităţilor lor. Gurvici nu vede în energia lui Voropaev o forţă care se regenerează mereu pe sine însăşi. Dar această forţă se manifestă tocmai prin faptul că eroul r-onduce pe oameni mereu tot mai departe, rezolvă cu consecvenţă probleme din ce \n ce mai grele. După ce i-a însufleţit pe oameni în muncă, după ce a înfrânat neîncrederea lor, lipsa lor de dorinţă de a munci, el formează maeştri, oameni de mare amploare, aşa cum este el însuşi. El le împarte cu dărnicie bogăţia spirituală (le care dispune, fiindcă această bogăţie aparţine partidului, societăţii sovietice. Convorbirea semnificativă pe care o are cu Stalin, subliniază importanţa activităţii lui.
Este profund greşit de a opune chipul lui Voropaev altor chipuri din literatura sovietică şi mai ales chipului lui Batmanov din „Departe de Moscova" de V. Ajaev.
Trăsăturile bogăţiei spirituale ale poporului sunt redate în zeci de chipuri, din cele mai variate ale literaturii sovietice. Batmanov este un om care învinge greutăţile cu bărbăţie şi perseverenţă. El transformă sectorul care i-a fost încredinţat, intr'o şcoală de gândire socialistă, de atitudine socialistă faţă de muncă.
Poezia acestui chip este poezia unei conduite precise şi bine determinate, poezia unei activităţi luminate de o inteligenţă puternică şi de o voinţă perseverentă.
Într'adevăr, prin ce începe Batmanov? Prin a opune deschis poziţiile sale poziţiilor unor oameni înapoiaţi, care nu-şi dau seama de cerinţele statului şi care nu ştiu cum să realizeze aceste cerinţe. El începe cu o analiză bolşevică a situaţiei, dă la o parte tot ce-i stă în cale, selecţionează şi organizează oamenii într'un fel nou. După ce a stabilit care sunt greutăţile principale, el trasează calea pe care trebue s'o urmeze pentru a le înfrânge. El îmbină avântul patriotic, socialist, cu seriozitatea bolşevică. Fiecare din problemele pe care le rezolvă este o problemă practică, dar tolodaiă şi o problemă teoretică, principială. .In acest roman se rezolvă problema raportului dintre vechi şi nou, dintre ştiinţă şi practică, problema folosirii posibilităţilor ce se, găsesc în realitatea noastră sovietică.
Arătând caracterul eroului, literatura sovietică arată că el se află într'adevăr in fruntea evenimentelor: el nu este un martor, ci o forţă activă a desvoltării evenimentelor. In romanul lui Ajaev „Departe de Moscova", eroii vorbesc în clipele grele despre Batmanov, au încredere că îi va salva, ie va ajuta. Ce reprezintă această încredere în Batmanov ? Este încrederea în faptul că el poate avea o influenţă activă asupra mersului evenimentelor, că direcţia în care acţionează această influenta este justă. Aceasta este o dovadă nu numai de respect faţă de erou, ci şi dovada unei atitudini calde, omeneşti, a unei încrederi morale, a încrederii în atitudinea lui dreaptă faţă de om.
Puterea chipului lui Serghei Tutarinov din romanul „Cavalerul Stelei de aur" de S. Babaevschi constă deasemenea în faptul că a stabilit care sunt problemele hotărîtoare, a văzut care sunt greutăţile principale şi a pornit curajos la luptă împotriva lor, bazându-se pe massa muncitorilor constituiţi.
In această acţiune curajoasă, inteligentă şi activă, în vederea realizării scopului, constă deasemenei vigoarea chipului iui Vasili Bortnicov („Secerişul"), al lui Rudniev („Oameni cu conştiinţa curată"), al lui Poliacov („Oameni la volan") şi altor personagii din romanele şi nuvelele noastre, eroi ai luptelor şi ai muncii libere.
Dobroliubov scrie despre acea simpatie activă „care se manifestă totdeauna în societate faţă de oamenii necesari într'o anumită epocă şi care nu trăiesc inutil pe această lume..."
Tocmai astfel de oameni necesari într'o anumită epocă, oameni care luptă
238
B. RIURICOV
pentru idealurile lor şi îndeamnă şi pe ceilalţi prin exemplul lor, înfăţişează literatura realismului socialist.
I. V. Stalin ne învaţă să înţelegem că la baza idealului se află interese sociale reale, necesităţile desvoltării materiale a societăţii. El arată legătura dintre năzuinţele şi sentimentele oamenilor şi condiţiile istorice concrete :
„In ceeace priveşte „sălbatecele" simţuri şi concepţii ale oamenilor, acestea nu sunt chiar atât de veşnice cum cred unii: a fost o epocă, epoca comunismului primitiv, când omul nu admitea proprietatea privată; pe urmă a venit o epocă, epoca, producţiei individualiste, când proprietatea privată a pus stăpânire pe slmţimintele şi raţiunea oamenilor; se apropie o nouă epocă, epoca producţiei socialiste, şi nu va fi de mirare dacă slmţimintele şi raţiunea oamenilor vor fi pătrunse de năzuinţe socialiste. Oare existenta nu determină „slmţimintele" si concepţiile oamenilor ?" h) '
Aceste cuvinte, într'adevăr profetice, scrise cu aproape 50 de ani în urmă arată în mod strălucit bazele creşterii şi restructurării lumii spirituale a oamenilor în epoca socialismului. Ele arată cât de străină este realismului socialist ruperea lumii spirituale de lumea activităţii sociale şi de producţie a omului, cât de greşită este retragerea într'o lume abstractă, cale pe care criticii estetizanţi caută să atragă chiar şi acum literatura sovietică.
Eroii literaturii sovietice oglindesc trăsăturile unei realităţii istorice de tip superior, trăsăturile vieţii ţării în perioada de trecere dela socialism la comunism. Aici este important să arătăm că dacă ceeace este atrăgător la eroii noştri este înalta ideologie, forţa şi măreţia lor, acestea nu sunt numai calităţile lor spirituale personale. Aceşti eroi întruchipează experienţa unor decenii de activitate creatoare, organizatorică, de construcţie economică. Eroii noştri sunt purtătorii experienţei istorice a statului socialist.
Şi dacă în perioada înfrângerii narodnicilor, Partidul ne învăţa că... „nu eroii creiază poporul, ci poporul creiază pe eroi şi împinge istoria înainte" — cu câtă putere răsună azi aceste cuvinte în ţara noastră, al cărei popor-a devenit forţa conducătoare a întregei omeniri !
Iată de ce-este deosebit de important să nu fie înjosit chipul eroului, ci să fie păstrat cu grijă, redându-se amănuntele vieţii obişnuite, ceeace este mai bun şi mai important în chipul lui. Se mai întâmplă uneori ca scriitorii noştri să se abată dela ceeace constituie principalul, aducând pe primul plan trăsături laterale, punând accentul pe lucruri secundare ; ei caută mai ales să reprezinte pe erou în halat, crezând că astfel vor reda o imagine mai vie. Prin aceasta logica desvoltării personagiului este degradată, caracterul este mai şters şi cele mai bune trăsături ale lui se confundă în altele, mărunte şi întâmplătoare.
Realismul cere ca oamenii să acţioneze conform legii naturii lor, din pro-' pria lor iniţiativă, prin esenţa lor însăşi. Dar uneori acest lucru nu reuşeşte, chiar şi în opere, dintre cele mai reuşite ale literaturii noastre.
In romanul „Secerişul" de G. Nicolaeva care este un roman bun, unul din personagiile slabe este Andrei Strelţov, secretar al Comitetului raional de Partid.
Printre celelalte chipuri vii şi valoroase .acesta pare sec şi confuz. Pe când calităţile celorlalţi eroi sunt arătate de scriitoare în mod convingător şi natural, fără nicio „sforţare", în caracterizarea chipului lui Strelţov ea nu poate evita un oarecare efort. Ea atrage atenţia asupra punctualităţii accentuate a lui Strelţov, spune că el este „necruţător faţă de sine", că este „o cremene", că se caracterizează printr'o „neînduplecare ce ajunge uneori până la cruzime", că are un profil energic, că este un om pasionat, talentat, dornic de viaţă, că are o natură de luptător, etc. etc. Dar este suficient să aruncăm o privire asupra lui Strelţov ca să vedem
14) I. V. Stalin, Opere, vol. 1, Ed. P.M.R., pag. 343—344.
DESPRE UNELE PROBLEME ALE REALISMULUI SOCIALIST
239
că acest erou trăieşte oarecum demonstrativ. încă Belinschi spunea că realismul este fidelitatea caracterului faţa de el însuşi. Vasili, Avdotia, Stepan, Alioşa, Frosea i alţi eroi ai romanului îşi rămân credincioşi, pe când Andrei Strelţov nu este un caracter care îşi rămâne credincios. Aceasta, pentrucă în rezolvarea unor probleme fundamentale, Andrei se află de fapt singur. El singur ia hotărîrea de a ridica nivelul general al raionului. Şi singur hotărăşte să ridice în faţa comitetului regional problema restructurării economice a raionului. Alături de el nu vedem niciun tovarăş de acţiune sau de luptă. El şi-a asumat o sumedenie de grjii gospodăreşti — împarte utilajul electric, se ocupă cu schimbul seminţelor, cu reparaţia tractoarelor. In calitatea sa de activist de partid, de organizator şi cond-ucător al masselor, de om de. încredere al comuniştilor din întregul raion, el se manifestă puţin- Nu este de mirare că uneori vedem un om obosit care se surmenează în muncă, în locul unui conducător valoros şi activ al comuniştilor.
Probabil pentru „a da viaţă" eroului şi pentru a trezi simpatia faţă de el, scriitoarea descrie detailat cum Strelţov nu reuşeşte să fie împreună cu soţia sa. La început, Andrei o trimite pe Valentina într'un colhoz înapoiat. Apoi obţine ca Valentina să se mute la el, în centrul raional. Insă Valentina trece la S.M.T.-ul din-(r'un sat vecin. Raporturile lor pline de încredere de odinioară sunt întunecate de jigniri. Noaptea, Valentina îşi găseşte soţul la bucătărie, încercând să aprindă primusul şi refuzând demonstrativ ajutorul ei.
Pentru a arăta latura omenească a eroului prezentat cam sec, G. Nicolaeva a hotărît să-i fie milă de el. Ea nu s'a gândit cât de fals sună scena dela bucătărie în momentul culminant al raporturilor dintre Andrei şi Valentina. Andrei Strelţov caută să o reţină pe Valentina alături de el fiindcă ea îi este o tovarăşă apropiată sufleteşte, a cărei viaţă spirituală se împleteşte cu a lui. Dar scriitoarea, fără să vrea, acordă o importanţă exagerată faptului că el este neîndemânatec şi îi vine greu să se lipsească de o soţie care ştie să manipuleze primusul mai bine decât el!
încă Engels considera că este un merit al scriitorului ca personagiile... „să caute mobilul acţiunii lor nu in dorinii individuale mărunte, ci în curentul istoric care-i duce înainte". '»)
Meschinăria mobilelor care fac pe eroi să acţioneze nu poate să nu se reflecteze asupra chipului acestor eroi. Scriitorul care se străduieşte ca eroul să crească şi să apară în toată importanţa sa, nu va degrada chipul acestuia.
Unu! din principiile de bază pentru care a luptat Gorchi o-t-'.j în legătura indisolubilă dintre Ideile şl acţiunile eroului. Logica desvoltării caracterelor nu trebue să fie ceva impus şi exterior, ea trebue să reiasă din toată succesiunea acţiunilor şi a vieţii personagiilor. Cititorul va iubi pe eroii care au posibilitatea să-şi arate în acţiune puterea, energia creatoare, ideologia lor. Dacă chipuri ca Voropaiev, Batmanov, Poliacov şi alţii sunt reuşite, aceasta se datorează faptului că eroul rezolvă cu succes probleme grele, foarte grele, manifestându-şi astfel bogăţia individualităţii sale. Şi invers, acolo unde eroul nu are ocazia să se manifeste, nu arc posibilitatea să-şi desfăşoare activitatea — forţele lui lăuntrice rămân ascunse. Chipul rămâne şters, pasiv.
Dar cititorul aşteaptă ca eroul lui drag nu numai să domine evenimentele, ci să determine aceste evenimente şi să influenţeze mersul lor.
In critica noastră s'a vorbit mult despre Aiexandr Listopad din romanul „Cru-jiliha" de V. Panova. S'a vorbit mult despre cauzele pentru care cititorul se desparte nesatisfăcut de acest erou. Mi se pare că cauza nu rezidă numai în aceea că îl vedem sub un singur aspect, că, ocupat cu uzina, nu acordă nici o atenţie vieţii familiale. De fapt şi aspectul pe care ni-1 prezintă, este redat într'un fel care nu trezeşte respect şi încredere faţă de- erou.
15) K. Marx şi F. Engels despre artă, 1937, pag. 176 (ed. rusă).
240
B. RIURICOV
Un om despre care se vorbeşte mult ca despre un comandant şi organize tor, de "fapt nu este arătat în operă ca un comandaiit şi organizator. Să urmărim o linia de comportare a lui Listopad. El ia parte la şedinţa unde comuniştii din oraş discută problema participării lor la înfrângerea duşmanului. Ideile lui Listopad se învârtesc mai ales în jurul preşedintelui comitetului, Uzdecichin, care critică aspru şi de multe ori just pe director. Listopad nu se gândeşte atât la lucrurile esenţiale cât Ia sine, la situaţia sa. la autoritatea lui. Urcându-se la tribună, el se apară contra atacurilor, contra criticii, dar noi nu vedem în generalul Listopad un om stăpânit de ideia unei acţiuni măreţe şi care să îndemne şi pe ceilalţi la rezolvarea unor probleme noi, grele şi complexe. Listopad nu-şi pune o problemă importantă ei nu are perspectivă, nu are poziţia precisă bine determinată. Poziţia lui Listopad în decursul întregului roman este o poziţie pasivă de apărare, ceeace subliniază şi sclipirile izolate de activitate. Directorul ia dela muncitorii-grădinari pamântui rezervai pentru cartofi şi îl dă gospodăriei auxiliare. Altă dată la semnalul d-at de organiza'orul cornsomolului Canevschi, se ocupă de problema vieţii tineretului, de reparaţia orăşelului tineretului — toate acestea sunt sclipiri întâmplătoare. Listopad nu-şi câştigă stima prin torţa, profunzimea şi claritatea ideilor, prin analiza clară a situaţiei. El nu ştie precis din toate punctele de vedere care din unităţile lui sunt mai puternice şi care mai înapoiate. El nu caută să definească sarcinile uzinei in momentul notărilor ai trecerii la producţia de pace, ce va deveni uzina şi colectivul ei de câteva mii de oameni după victoria asupra duşmanului.
Batmanov acţionează totdeauna în direcţia principală. Despre Listopad nu se poate spune aceasta. Şi dacă V. Panova spune despre inginerul Noima Ser-gheevna „războiul... a invăţat-o pe Norma să judece mai larg, pe o scară mai mare..." — şi aici îl credem pe autor, în schimb nu putem să credem că acţiunea lui Alexandr Listopad se desfăşoară pe o scară mare. Norma caută, vrea să-şi aducă aportul ei în problema desvoltării uzinii. Directorul Listopad aşteaptă indicaţiile Moscovei. El nu are planurile sale proprii, o iniţiativă de comandant, ideile sale proprii in privinţa perspectivelor.
Listopad nu a devenit un erou pozitiv, in primul rând fiindcă chipul Iui nu are contururi clare in ceeace este mai important şi hotărîlor, îi lipsesc calităţile de conducător al unei acţiuni mari. Scriitoarea nu a reuşit să realizeze în acest chip ceeace au realizat oamenii noştri în viaţă : contopirea dintre ideal şi activitatea practică, contopire care dă eroului amploare, semnificaţie.
In ultimul timp au apărut opere care conţin observaţii interesante, amănunte vii, dar cărora ie lipseşte principalul — bogăţia şi jorţa caracterului, plasat în centrul acţiunii. Astfel de opere pot fi considerate „Consilierul de justiţie" de L. Karelin „Compania a doua" de L. Filotov, „In cursă lungă" de L. Zaiţev şi G. Scui-schi. Din seria acestor povestiri şi romane vom analiza nuvela „Kama" de G. Gulia.
Autorul reproduce din nou acea atmosferă lirică şi atrăgătoare din minunata nuvelă „O primăvară la Saken". EI continuă linia de desvoltare a unor personagii, dar îi reprezintă în situaţii noi, legând activitatea lor de rezolvarea sarcinilor istorice de transformare a naturii. Nuvela conţine multe pagini poetice, ea este într'adevăr lirică. Dar aceste calităţi ale ei ne fac să resimţim şi mai ascuţit acea lipsă serioasă pe care o constitue lipsa' de expresivitate, caracterul şters al eroului central al operei.
Comsomolista Kama s'a înapoiat la Saken după ce a studiat trei ani Ia Tbilisi. Ea este o inovatoare în colhoz, o luptătoare pentru noile metode agrotehnice. Ne putem aştepta că în ciocnirea ei cu obiceiurile vechi, cu metodele învechite de. muncă să iasă la iveală un caracter puternic şi multilateral. Dar autorul nu dă eroinei sale posibilitatea de a-şi manifesta forţele spirituale. De fapt, povestea este redusă la o neînţelegere. Tânărul pe care ea îl iubeşte ejste chinuit de gelozie, în-
DESPRE UNELE PROBLEME ALE REALISMULUI SOCIALIST
24!
frânge această gelozie. Alături de el se chinueşte şi fata. încercarea pe care o face «essou de a opune planului bine studiat de Kama pentru creşterea lămâilor, planul său propriu de transformare a climei, pare naivă şi artificială. Nuvela aduce conflictul social pe o linie secundară, auxiliară. Nici acest conflict nu a reuşit să devină o forţă activă în desvoltarea operei. Nu mai vorbim de faptul că se repetă con. flictul devenit şablon dintre inovatori şi preşedintele de colhoz cu idei conservatoare.
Care este lipsa nuvelei lui Gulia ? însuşi principiul după care e construit chipul- După părerea noastră lipsa nuvelei constă în faptul că scriitorul nu a dat sibilitate erojnei de a se desfăşura, de a dovedi în rezolvarea conflictului puterea inteligenţei sale, a voinţei şi a cunoştinţelor sale. Scriitorul nu a înzestrat eroina cu un contur precis care să redea imaginea, iar piedicile care apar în faţa ei au un caracter artificial, convenţional. Desvăluirea curajoasă a conflictului, a importanţei ciocnirii este stânjenită şi de tonul oarecum domol al povestirii. Eroul pozitiv s'a dovedit a fi mărunt, şters, pasiv, lipsit de o logică proprie şi de forţa interioară.
Dar să revenim la „Secerişul" de Galina Nicolaeva. In acest roman există un personagiu, despre care nu se dau atâtea explicaţii câte s'au dat despre Strelţov. Comsomolistul Alioşa este o fire poetică şi luminoasă. Credem că acest chip are o serioasă semnificaţie principială pentru opera scriitoarei Nicolaeva. El ne sugerează o comparaţie între chipul lui Alioşa şi chipul lui Oleg Coşevoi. Amândoi s'au născut în perioada când se făceau proiectele uzinei de tractoare din Stalingrad şi ale Magnitogorskului, când se construia staţiunea hidroelectrică de pe Nipru, se ridicau primele construcţii ale cincinalelor staliniste. Aceşti tineri au destine diferite, condiţii diferite de activitate, îşi manifestă în mod diferit însuşirile minunate ale sufletelor lor. Dar cu toată această diferenţă îi uneşte o minunată puritate morală. Ei întruchipează calităţile cele mai bune ale tinerilor a căror desvoltare morală s'a petrecut în condiţiile socialismului, ei au intrat în clasa I-a a şcolii într'un moment când societatea socialistă devenise o realitate. Ei sunt liberi de influenţa corupătoare a lumii vechi, pentru ei raporturile luminoase şi curate dintre oameni sunt nu numai fireşti, dar şi singurele cu putinţă. Ei s'au obişnuit cu ideia că la noi nu există şi nu poate exista altă orânduire decât cea socialistă, că munca pentru binele obştesc este firească pentru   fiecare om sovietic.
Alioşa este perseverent. Despre el se spune : pare să fie simplu, maleabil, dar nu poate fi încovoiat. El contribue la rezolvarea într'un mod cu totul nou a unei sarcini complexe : sarcina unirii în muncă a oamenilor clin colhoz. Este o fire simplă, adâncă, integră, o fire rusă. Ii este proprie acea preciziune şi stabilitate de caracter fără de care nu se poate forma un chip, acea multilateralitate şi subtilitate sufletească, care se desvoltă pe baza acestei preciziuni.
Au existat în critică încercări de a ironiza tendinţa justă şi naturală a oamenilor sovietici de a considera ca eroi ai literaturii noastre oameni valoroşi, sănătoşi din punct de vedere spiritual .Alioşa este un chip caracterizat tocmai prin această sănătate spirituală. Este un erou pozitiv, o imagine ireproşabilă, fără nici o pată, şi care este în acelaş timp plină de viaţă şi de adevăr.
Astfel de oameni te fac să te gândeşti la noile raporturi dintre colectiv şi om.
Contradicţiile dintre individual şi social nu mai există în conştiinţa lor. In chipuri ca Oleg Coşevoi, Alioşa, se arată clar cum ziua de astăzi se transformă în cea de mâine, şi în ziua de astăzi se întruchipează realitatea celei de mâine. Da, Alioşa este un tânăr frumos, ireproşabil, şi scriitorul are tot dreptul ca redând adevărul vieţii să aibă în pleiada eroilor lui şi astei de chipuri ireproşabile. Ele întruchipează trăsăturile cele mai bune ale omului de astăzi. Nu sunt tipuri ca Ma« nilov, nu este imaginaţie, nu născociri artificiale, — este adevărul realităţii noastre.
16 — Viaţa Românească — c. 3483
242
B. R1UR1C0V
Şi când vedem că tineretul are încredere în Alioşa, că Piotr Bortnicov se strădueşte „să urmeze linia lui Alioşa" şi caută să fie conştient, stăpânit şi drept, noi înţ«je gem cât de adânc au pătruns în viaţă noile raporturi socialiste care se transformi in raporturi comuniste.
Vorbind despre tipul ireproşabil, ne dăm foarte bine seamă că există perj. colul poleirii, că acolo unde G. Nicolaeva a realizat un succes, mulţi pot suferi o înfrângere. Cred că aici trebue să servească drept criteriu adevărul vieţii, veridicitatea şi că alte personagii trebuiesc criticate nu pentru „ireproşabilitate" ci pentru artificialitatea lor, pentru depărtarea de adevărul simplu şi strălucitor a! vieţii.
Aş vrea să reamintesc minunatele cuvinte ale lui A. Macarenco, care protesta împotriva articolului criticului F. Levin, care ataca de .pe poziţii greşite romanul „Steaguri pe turnuri": „Nu accept reproşul pe care mi-1 faceţi Dvs. pentru faptul că în romanul meu sunt multe chipuri frumoase. Aşa văd eu copiii — acesta este dreptul meu. Dece nu-i reproşaţi lui Lew Tolstoi, că are atât de multe personagii frumoase în „Război şi pace" ? El îşi iubea clasa sa — eu iubesc societatea mea. Foarte mulţi oameni mi se par frumoşi".
Un erou bine conturat constituie baza creerii unui caracter puternic, înzestrat cu o frumuseţe luminoasă, cu amploare, cu un caracter integru şi clar, care să întruchipeze calităţile cele mai bune aie oamenilor noştri sovietici. Un astfel de erou nu poate fi închipuit ca un erou izolat, ca un cavaler inzestrat cu o forţă singulară. Atât viaţa poporului cât şi literatura arată că trăsăturile de eroism, bărbăţie, înaltă ideologie nu sunt caracteristice unor oameni aleşi izolaţi, unor eroi, ci multelor milioane de oameni sovietici. M. Bubennov îi numeşte pe eroii săi din „Mesteacănul alb" „măreţi oameni de rând", „oameni veşnici". Ostaşul de rând Andrei Lopuhov, sergentul Matvei Iurghin la M. Bubennov, muncitorul de rând Andrei Prihodco la B. Gorbatov, brigadierul de cohoz Alioşa la G. Nicolaeva — toţi aceştia nu sunt oameni aleşi, ci oameni de rând, dar eroi: La noi eroul nu este despărţit printr'un zid de omul de rând — fiecare poate să facă un act de eroism. Literatura sovietică a arătat lumii acest fenomen şi anume eroismul de massă în luptă şi muncă.
Eroul, chiar şi ideal, dar abstract, lipsit de veridicitatea şi adevărul vieţii, care nu are rădăcini adânci în viaţa poporului, nu poate fi un erou al literaturii realismului socialist. Şi dece să căutăm eroi ideali născociţi, când viaţa ne arată zilnic eroi adevăraţi, purtători ai idealului, legaţi de viaţă şi care întruchipează în viaţă înaltul ideal comunist !
In literatura sovietică, la temelia semnificaţiei şi forţei caracterului se află... „forţa massel, forţa izvoarelor nesecate a tot ce este plin de abnegaţie, de Idei, cinstii, care Unde înainte, care se trezeşte pentru construirea lumii noi, forţa rezervei gigantice de energie şi talente, a aşa numitului „popor de jos", a muncitorilor şi ţărănoilor", '«) — acea forţă puternică a victoriei despre care scria Lenin şi care ne ajută să înţelegem mai clar caracterul popular, democratic, al literaturii noastre.
Puterea şi spiritul activ al eroilor noştri se manifestă în munca paşnică şi în apărarea patriei pe câmpul de luptă. Scriitorii sovietici ţin bine minte cuvintele tovarăşului Stalin rostite încă în anul 1930: „Pe piaţa cărţii se află o mulţime de lucrări literare care descriu „ororile" războiului şi care insuflă aversiune faţă (ie orice tel de război (nu numai faţă de războiul imperialist, dar şi fală de oricare altul.) Sunt povestiri burghezo-paclflste care nu au mare valoare. Nouă ne trebuie povestiri care să conducă pe cititor dela ororile războiului imperialist la necesitatea de a înlătura guvernele imperialiste care organizează asemenea războaie". n)
16) V. 1. Lenin, Opere, voi. XXVI, pag. 364 (ed. rusă).
17) I V. Stalin, Opere, vol. XII, Ed. P.M.R., pag. 188.
DESPRE UNELE PROBLEME ALE REALISMULUI SOCIALIST 243
Oamenii sovietici duc o luptă activă pentru pace şi împotriva aţâţătorilor la război. Această luptă cere voinţă, energie, hotărîrea de a învinge orice greutăţi, credinţa în victoria cauzei noastre, devotament nemărginit faţă de patrie.
Educând pe oamenii sovietici, literatura noastră participă la marea cauză a consolidării puternicului, invincibilului stat sovietic. Trebuie să mai spun câteva cuvinte şi despre felul de prezentare al eroilor. A. Tarasencov în articolul său despre V Panova a formulat astfel problema celor două metode literare:
„Vera Panova face parte dintre reprezentanţii acelei metode literare care este lipsită de ascuţimi hiperbolice şi de trăsături ale unei publicistici deschise. Ea nu este un discipol al lui Shakespeare şi Gogol, ci mai curând al lui Cehov, înzestrată £U atenţia lui ascuţită, îndreptată către personalităţile de rând, cu analiza lui amănunţită a vieţii şi lumii omului „mijlociu". Pornind dela experienţa de creaţie a lui Cehov, Panovei îi este cu totul străin tot ce-i displăcea atât de mult lui rjehov — fraze pompoase şi de efect, pedalare şi cravaşare".
Nu cred că e just a vedea în metoda lui Shakespeare şi Gogol numai „ascuţire hiperbolică" şi trăsături de „publicistică deschisă". Şi clacă criticăm frazele pompoase si de efect, pedalarea şi cravaşarea, atunci ar trebui să spunem că nu este vorba nici de Shakespeare şi nici de Gogol. Shakespeare, Gogol sunt artişti care redau adevărul puternic al caracterelor omeneşti, creatori ai unor tipuri monumentale cu o colosală putere de generalizare, care trăiesc şi vor trăi timp de veacuri, şi experienţa lor în crearea caracterelor are o importanţă excepţională pentru scriitorii sovietici.
Cred că este cazul să spunem lucrurile acestea deosebit de clar în faza actuală a desvoltării literaturii sovietice. In ceeace priveşte pe Cehov trebuie să reamintim că măestriei lui nu îi este străin hiperbolismul, şi „Omul din cutie" are acelaş drept Ia atenţia noastră ca şi „Doamna cu căţelul".
Este posibil că A. Tarasencov nu a exprimat exact ideia sa, dar se creiază impresia că dacă admiţi metoda lui Cehov trebuie să renegi metoda Iui Gogol şi Shakespeare. De fapt esenţa problemei constă în faptul că în arta realismului socialist nu există nicio bază pentru a opune amploarea caracterelor, puterea lor de generalizare — atenţiei faţă de personalitatea de rând, analizei vieţii şi a lumii spirituale a omului „mijlociu". Personagiile lui Gorchi, Maiacovschi, A. Tolstoi, M. Şo-lohov, A. Fadeev, P. Pavlenco şi ale multor altora dintre cei mai buni scriitori ai noştri dovedesc că generalizările largi, chipurile măreţe cresc tocmai pe baza unei cunoaşteri adânci, concrete şi multilaterale a vieţii, pe baza studierii oamenilor în activitatea lor zilnică, dar plină de poezie. Aceste chipuri sunt vii, sunt create natural, se desvoltă conform legilor naturii lor şi tocmai de aceea sunt purtătoare ale unei puteri colosale care mobilizează, inspiră şi transformă literatura, rolul ei activ în viaţa poporului, acel rol care stă la baza progresului nostru.
3
Omul socialismului îşi manifestă forţele şi posibilităţile sale în muncă, în activitatea socială şi politică. In muncă se manifestă caracterul lui activ, perseverent, inovator, plin de voinţă. Gorchi vorbea despre muncă, ca despre tema cea mai importantă a artei sovietice.
Propunând scriitorilor tema unei cărţi despre al doilea cincinal, el sublinia că tema principală a acestei cărţi o constituie „munca socialistă, ca organizatoare a omului nou".
Aiexei Maximovici ne învăţa să vedem cum contribuie legăturile de muncă la cimentarea colectivului, la înlăturarea individualismului din conştiinţa omului. 16 *
244
B. RIURICOV
„ACEASTĂ NOUA LEGĂTURA SOCIALA, LEGĂTURA MUNCII RSîr CLARA SI VIZIBILA TUTUROR OAMENILOR DIN ŢARA NOASTRĂ Pa CREAZA O NOUĂ CONCEPŢIE DESPRE LUME, ESTE BAZA UNEI ATlTli DINI NOI FAŢĂ DE MUNCĂ, FAŢĂ DE SOCIETATE, FAŢĂ DE OAMENII DIN JUR". '
Putem cita o serie de opere din literatura sovietică — cum sunt de. exerrmi romanele lui F. Gladcov, F. Panferov, M. Şolohov, I. Crâmov, V. îliencov, V. Cataev şi ale altora — care desvăluiesc importanţa de stat a muncii, pentru viaţa întregei ţări.O dovadă a maturităţii şi a veridicităţii literaturii noastre este faptul că tema muncii se pune şi se rezolvă astăzi altfel decât, să spunem, în anii 20. Altfel nici nu putea fi. Modificându-se toată viaţa noastră, este natural să se fi modificat si caracterul muncii.
In minunata nuvelă „Soarele în stepă" de P. Pavlenco, agronomul colhozului spune: „Ce fel de agricultură este aceasta ? Aceasta e o industrie; şi ce fel de ţărani pot fi aici ?"
La noi agricultura ajunge din urmă industria din punct de vedere al înzestrării cu mijloace tehnice, al nivelului cultural al muncii. Industria se bazează pe ajutorul permanent al ştiinţei, ştiinţa devine o pârghie puternică a ridicării calităţii muncii, a productivităţii ei. Se desvoltă impetuos procesul minunat de nimicire a diferenţelor esenţiale dintre munca fizică şi cea intelectuală.
Ţara Socialismului păşeşte pe calea unui progres tehnic fără precedent. Pe orice şantier, la orice uzină, în colhozuri şi SMT funcţionează maşini precise şi ingenioase care uşurează munca omului.
Un mare merit al literaturii sovietice, un indiciu al maturităţii ei spirituale şi o manifestare a influenţelor nobilelor tradiţii ale literaturii ruse, este faptul că noi aproape nu am cunoscut entuziasmul pentru „industrialism", pentru un „tehnicism" abstract, că nu am cunoscut preamărirea frumuseţii şi puterii maşinii în general.
Pentru scriitorul nostru industrializarea este un proces inspirat, determinat de interesele omului sovietic. Progresul tehnic are o influenţă puternică şi binefăcătoare asupra culturii şi a întregii vieţi spirituale a muncitorului.
Scriitorul sovietic înarmat cu metoda realismului socialist vede munca — precum şi întreaga noastră viaţă — în desvoltarea ei, nu vede numai ziua de ieri şi de astăzi, ci şi ziua de mâine a muncii.
Scriitorul nu este atras numai de frumuseţea creerii unor valori noi. In zugrăvirea procesului de muncă este tot atât de importantă frumuseţea unei munci inteligente cu o mare productivitate desfăşurate la un înalt nivel cultural. Sub ochii noştri creşte nemărginit conţinutul intelectual al proceselor de muncă.
Munca nu este o simplă cheltuire a energiei fizice, o îndeplinire mecanică a sarcinei de producţie, ci o activitate nobilă de creaţie, de o mare importanţă penfru stat, plină de conţinut poetic, îndreptată către un scop. Şi aici desvoltarea are loc, prin lupta contrariilor, prin ciocnirea vechiului şi noului.
Literatura sovietică arată clasa muncitoare ca un mediu care încurajează orice inovaţie. Acea nouă clasă muncitoare despre care vorbea tovarăşul Stalin îşi manifestă conştiinţa sa de stat, înţelegerea problemelor luptei pentru comunism — înainte de toate prin munca creatoare. Stalin ne învaţă să urmărim cu atenţie cum ia naştere întrecerea, să observăm mobilul lăuntric al procesului de creştere a iniţiativei în muncă.
A arăta cum rezolvă oamenii sovietici o problemă tehnică, nu înseamnă a arăta toate laturile de specialitate ale acestei probleme.
In piesa „Drumul celor dintâi" de Salânschi, Ilia Butorin spune : „— E>ar îţi dai tu seama cât pierdem noi cu forajul pneumatic, cu perforatoarele ? 95,7% din energia electrică se pierde inutil în drum spre vârful carotierei, spre coroana
DESPRE UNELE PROBLEME ALE REALISMULUI SOCIALIST 245
ei. Iar noi
în agregatul nostru furnizăm coroanei carotierei  aproape  100% din
Jectricitate. Noi creăm o maşină cu totul nouă. Bazată pe principii noi! 6 Lipsurile monologurilor de acest fel nu constau numai în faptul că ele conţin Prea mu'^ tehnică, ci în faptul că sunt puţine elemente umane, nu există desvoltarea ideii, nu există pasiune, patos. Noi avem opere valoroase ca „Don-bass" de B. Gorbatov, „Oţel şi sgură" de V. Popov, „Pământul Cuzneţcului" de A Voloşin, în care procesele muncii sunt descrise într'un stil inspirat, pătruns de jdei şi sentimente noi.
Când eroul romanului lui B. Gorbatov, Victor Abrosimov, pătrunde în tainele profesiunii sale şi ciocanul de abataj devine pentru el nu un simplu instrument care hrăneşte" pe miner, ci aproape o fiinţă vie, însufleţită, el descoperă în meseria lui de miner, grea şi abrutizantă la prima vedere, atâtea lucrui noi, necunoscute, complicate, chiar enigmatice, încât e captivat. Şi dacă înainte, în mina întunecoasă era cuprins de gânduri triste, în schimb acum, lumina lămpii lui de miner îi aminteşte de lumina stelelor.
A înfăţişa pe muncitor în calitatea lui de stăpân al procesului de producţie, a-1 arăta pe stahanovistul care ameliorează acest proces — înseamnă a înfăţişa frumuseţea ideii creatoare, curajoase, înseamnă o artă dialectică complexă a ideilor şi sentimentelor omului.
Nu vorbim întâmplător despre idei şi sentimente. Orice luptă pentru ceva nou este legală de o încordare a ideilor şi de o mare îmbogăţire a impresiei. Lupta pentru tot ce este nou în muncă cere o încordare a tuturor puterilor spirituale ale omului, ajută să iasă la iveală şi să se desfăşoare toate calităţile bogate ale inteligenţei, ale temperamentului, ale simţului frumosului, încât te simţi umilit când citeşti unele opere descriind rece nişte maşini reci, care ascund pe om.
Ciocnirea dintre metodele tehnice devine un fapt literar numai atunci când exprimă o ciocnire dintre concepţiile asupra vieţii, dintre caractere, când dă posibilitatea de a desvălui ceeace este nou în om, de a vedea bogăţia lui sufletească, perseverenţa sa.
Când guvernul premiază pe muncitorii-inovatori, pe colhoznici, pe ingineri, el distinge meritele lor deosebite, realizările lor deosebite. Pe când în literatura noastră deseori nu se observă această importanţă deosebită a muncii de zi cu zi.
Ţi-e necaz să citeşti opere în care muncitorul înaintat este arătat palid, estompat, caracterul lui este şters şi sărac, iar munca lui este prezentată într'un fel comun, fără patos.
In romanul „Ceasul decisiv" de Olga Ziv se vorbeşte despre tânărul muncitor Mehov, care-1 roagă pe vestitul oţelar Volodin să-1 înveţe meseria sa. Volodin răspunde :
— „Am să-ţi arăt totul, dar sunt un învăţător prost, nu sunt vorbăreţ..." Lucrul cu Volodin decurge într'adevăr în tăcere.
— „Iată, uită-te" — spunea Volodin, dar mai departe limba nu-1 ajuta. Mehov îl întreba pe Volodin : „Dar cum ştii când ai terminat ?"
— Iată, uită-te — începe iarăşi acesta şi arată cu degetul spre ochiul cuptorului sau toarnă o probă de oţel topit pe podeaua rece.
„Oţelul se răcea formând o dantelă neregulată.
— „Vezi ?
— „Nu văd nimic ! se supără Mehov. — Ce trebuie să văd ? „Odată nu a mai avut răbdare.
— „Stepan Afinoghenovici, tot aşa vorbeşti şi cu nevasta ? Tot prin semne, ca un surdomut ?"
Astfel se descrie această învăţătură- Acesta este nivelul „intelectual" la care se transmite experienţa stahanovistă, astfel un muncitor înaintat este redat asemenea lui Achim al Iui Tolstoi. Puţin mai departe, autorul scrie liniştit;
'246
B. RIURICOV
„Cu toate că învăţătorul era atât de tăcut, aceste lecţii i-au dat destul de mult lui Mehov..." Apoi Mehov devine un oţelar vestit, reuşeşte şi ei să facă sar' rapide, despre el se scrie în ziare, este fotografiat în diferite poziţii. Astfel este redată calea muncitorului sovietic către culmile măestriei I Şi dealtfel tot atât de superficial, lipsit de convingere artistică este arătată şi desvoltarea oţelarulm Volodin care dela „muţenia" lui ajunge să ţină prelegeri foarte interesante.
In minunata sa poezie „Muncitorilor din Curse", Maiacovschi scria despre muncitori :
Cei venit
Să pătrundă în pământ
In proecte
Punând puncte
El —
Este eroul zilei de astăzi !
şi exclama, polemizând cu acei care nu vroiau sau nu ştiau,să arate sufletul viu al omului muncii: „Şi el visează, şi el iubeşte". De fapt, în romanul „industrial" s'a păstrat poate mai mult decât în celelalte, felul naturalist de a povesti — acesta este şi stilul cărţii de care am vorbit mai sus, de O. Ziv, şi al nuvelei „Furca de tors din bronz" de E. Caterli şi altele. Redarea omului simplu ca un om fără complicaţii, ca un om primitiv, vine în contradicţie cu estetica realismului socialist.
Realismul socialist cere ca omul muncii să fie redat în toată măreţia lui, ca patriot, inovator, ca om de stat !
In muncă se exprimă deosebit de net caracterul colectivist al activităţii creatoare a omului nostru. Uneori autorii descriu un colectiv de fabrică în aşa fel, ca şi cum înainte de eroii lor nimeni nu s'ar fi gândit nici la întrecere şi nici la introducerea unor forme noi de muncă. In aceşti zeci de ani s'a acumulat un întreg tezaur de forme ale întrecerii socialiste în muncă. Scriitorul a văzut fenomene noi pentru el, ie admiră. Dar muncitorii cresc timp de mai mulţi ani într'un mediu de inovaţii unde munca se îmbină cu ştiinţa, într'un mediu unde fiecare zi este o treaptă de învăţătură, în şcoala atitudinii socialiste faţă de producţie. Şi tot astfel cum Batmanov are şcoala activităţii de stat, de partid, tot astfel muncitorul nostru are şcoala muncii socialiste. Numeroşi scriitori scriu despre ziua de astăzi fără să cunoască trecutul ei şi deci neputând să aibă o vedere exactă asupra viitorului.
Lipsa cărţii lui P. Şebunin „Stahanoviştii", a lui A. Pantielev „Prima săptămână" şi a altora o constitue faptul că ele nu conţin un mediu inovator. Autorii prezintă pe muncitor, brigada, fără să arate plenitudinea şi multilateralitatea legăturii lor cu colectivul fabricii şi al atelierului. Astfel este redată în chip artificial acea unitate organică, care s'a realizat în viaţă.
într'o serie de cărţi consacrate muncii, activitatea de producţie a muncitorilor este ruptă de viaţa lor, ca şi cum un stahanovist nu ar avea casă, familie, copii, interese personale, ca şi cum viaţa lui zilnică nu ar fi legată de muncă I
Munca liberă, creatoare, nu consumă forţele omului, ci ie îmbogăţeşte, contribue la creşterea lor multilaterală
Munca organizată, de un înalt nivel cultural, munca legată de ştiinţă îşi pune pecetea pe toată activitatea omului. Munca a devenit arma cea mai puternică în rezolvarea sarcinilor puse de partid în vederea educaţiei comuniste, ea contribuie la educarea omului sovietic în spiritul de muncă în colectiv, întăreşte conştiinţa, devotamentul faţă de cauza comună. Noi vedem cum se contopesc în muncă interesul personal cu ce! obştesc. Şi acest rol nobil al muncii care ajută pe om să se ridice tot mai sus, să meargă mereu înainte, este izvorul unei mari frumuseţi, pe care literatura sovietică a redat-o până acum încă în mod cu totul insuficient.
DESPRE UNELE PROBLEME ALE REALISMULUI SOCIALIST 247
4
Când vorbim despre chipul eroului pozitiv, este natural să ne referim în ■'mul rând la chipurile de bolşevici,  organizatori ai  luptei  pentru comunism, nducători ai masselor populare. Importanţa acestor chipuri constă în aceea că ele întruchipează artistic principala lege de desvoltare a epocii noastre — rolul de frunte al partidului comunist în întreaga luptă a poporului.
Nu este greu să vedem marele avânt al constituirii noii societăţi în ţara noastră. Este mai greu de înţeles acea organizare măreaţă, acea unitate de voinţă, de năzuinţe ideologice şi de acţiuni practice care au devenit puterea principală şi chezăşia hotăiitoare a succesului.
'Literatura realismului socialist, credincioasă adevărului vieţii este chemată să arate prin eroi vii activitatea bolşevicilor, să înfăţişeze partidul ca fiind inteligenta, cinstea şi conştiinţa epocei noastre. In lucrarea sa „Marxismul şi problemele h'ng'visticii," tovarăşul Stalin a subliniat importanţa suprastructurilor politice în viata societăţii. Statul sovietic sub conducerea partidului bolşevic este o suprastructură care îndrumează întreaga desvoltare a societăţii noastre spre binele poporului, planifică şi organizează această desvoltare. Aceasta arată marea superioritate a societăţii socialiste faţă de societatea capitalistă, cu fluctuaţiile sale arbitrare ale stihiei acaparări, cu asuprirea popoarelor, în numele intereselor egoiste ale exploatatorilor.
Prin critica primei ediţii a romanului „Tânăra gardă" de A. Fadeev, partidul a arătat scriitorilor că nu poţi crea o imagine veridică a vieţii societăţii noastre fără să arăţi importanţa rolului conducător al partidului. Se ştie că aceasta era una din ideile principale şi în articolul lui M. Bubennov, consacrat criticii lipsurilor romanului lui V. Cataev „Pentru puterea sovietică".
Am întâmpinat cu bucurie noua ediţie revăzută şi complectată a romanului „Tânăra gardă". Critica presei de partid a ajutat scriitorului să arate rolul organizaţiei de partid conform adevărului vieţii. Cartea lui A. Fadeev a devenit mai adâncă, mai amplă, raporturile între eroi au căpătat acea claritate, acea desăvârşire care le lipsea, claritatea obiectivului ideologic, organizarea luptei patrioţilor sovietici a apărut în toată claritatea ei.
Dar toate acestea nu trebuie să ne facă să uităm că prin critica romanului „Tânăra gardă" partidul a pus în faţa literaţilor o problemă artistică uriaşă care nu poate fi rezolvată decât prin sforţările comune ale tuturor scriitorilor sovietici.
Numai înfăţişând partidul ca cea mai mare forţă organizatorică, a cărei influenţă este atotcuprinzătoare, a cărei conducere si îndrumare constituie condiţia succesului în toate domeniile, numai creând la un înalt nivel artistic, chipuri luminoase de oameni de paf Ud, vom respecta adevărul istoric, adevărul realităţii socialiste.
Rezolvarea acestei probleme cere o cunoaştere adâncă a vieţii, o atitudine creatoare; şablonul şi schematismul în rezolvarea acestor teme contrazic în mod radical bogăţia .şi multilateralitatea raporturilor reale dintre partid şi masse, raporturi existente în viaţă.
De aceea când într'o serie de opere secretarul organizaţiei de partid devine un post care trebuie neapărat complectat, iar nu un om original, un purtător viu al unor idei mari, un om cu multă experienţă în conducerea masselor — nu putem să nu vedem aci o încălcare a adevărului vieţii.
In opere ca „Furca de tors din bronz" de E. Caterli, „Ceasul decisiv" de O. Ziv si într'o oarecare, măsură „înălţimea" de E. Vorobiov, în numeroase piese, funcţiunea dc activist de partid există, dar nu există omul, nu există caracterul. Există opere în care activistul de partid este eroul principal, ca de pildă în „Secretarul biroului de partid" de N. Asanov. Dar el rămâne neconturat şi activitatea
248
B. RIURICOV
!ui creatoare este reprezentată foarte vag. Noi nu avem încă un chip de activist de partid care să întruchipeze conţinutul şi metodele activităţii lui cu aceeaşi putere cu care sunt întruchipate conţinutul şi metodele de muncă ale inginerului, activistului pe tărâm economic, în chipul lui Batmanov de pildă.
Alţi autori privesc pe activistul de partid cu mult respect, dar dela distantă O lipsă foarte serioasă a unei serii de opere este faptul că tocmai oamenii care duc viaţa înainte, grăbesc desvoltarea ei, în fond nu cresc ei înşişi, rămân pe loc, nu evoluiază. Totuşi nu există în viaţă un domeniu în care încordarea vieţii, impe. tuozitatea desvoltării ei să se simtă atât de ascuţit ca în activitatea organizaţiilor de partid. Aici, în clocotul muncii pasionate, educative şi organizatorice oamenii cresc se desvoltă, se îmbogăţesc cu experienţa activităţii de stat, mai repede ca oriunde'
In multe opere activistul de partid devine reprezentantul unei instanţe de control care condamnă sau aprobă; el însuşi se îndepărtează de activitatea vie organizatorică şi rolul lui principal este de a aproba sau de a nu aproba faptele celorlalţi. Sub acest aspect se prezintă într'o măsură oarecare şi Macarov din „Crujiliha" de V. Panova ; Ozerov din romanul „Ceasul decisiv" de O. Ziv mai mult asistă Ia acţiunile celorlalţi decât acţionează el însuşi. Atunci când eroul activează, el face deseori ce nu trebuie şi cum nu trebuie să facă. Locul real al activistului de partid în viaţă, raporturile concrete dintre el şi oamenii sovietici sunt redate inexact şi unilateral.
Activistul de partid răspunde pentru toate : pentru economie, cultură, şcoală, pentru munca organizaţiilor de partid. Există activişti de partid care iau toate acestea direct asupra lor : ei obţin cheresteaua necesară pentru reparaţia şcolii, tot ei distribue piesele de rezervă pentru tractoare, dau ordine în locul directorului de bancă şi a şefului secţiunii comerciale. Ei se transformă în administratori şi economişti, pe când de fapt sarcina principală a activistului de partid este de a fi conducătorul masselor, de a lucra cu Oamenii, de a-i organiza şi educa, de a îndruma pe comunişti şi de a influenţa prin aceştia toate, domeniile vieţii noastre. La noi este poetizat deseori activistul de partid care ia asupra sa funcţiuni administrative ce nu sunt de resortul lui, care face totul în locul tuturor, la care sună neîncetat telefonul, chiar atunci când este bolnav în pat, căruia i se adresează oricine cu orice problemă. Astfel, de exemplu, î. Capusto, autorul unei cărţi pline de prospeţime, cu toate că nu prea adâncă „Un raion mijlociu" —, nu înţelege suficient creşterea spiritului nostru de organizare, care nu numai admite, ci chiar cere ca fiecare activist administrativ sau economic să-şi conducă singur sectorul încredinţat, să răspundă pentru el, iar activistul de partid să aducă în toate domeniile atitudinea vie, pasionată, partinică şi un mare simţ al răspunderii faţă de popor. Creşterea cadrelor de partid constă cu deosebire tocmai în aceea ca fiecare activist să înveţe să lucreze practic, perseverent, organizat, să îmbine ideologia înaltă şi avântul cu seriozitatea bolşevică. Şi tocmai această linie a creşterii, scriitorul nu poate să nu o reprezinte.
Critica s'a pronunţat, de exemplu, astfel : să admitem că în roman chipul secretarului de raion este sec, nereuşit, dar acolo sunt comunişti de rând şi în spatele lor se află deasemenea partidul. într'adevăr, nu este just să reducem marea temă a partidului la problemă reprezentării unui activist de partid. Dar este important să subliniem că nu ne va satisface o întruchipare reuşită a chipurilor unor comunişti izolaţi, trebuie ca partidul să apară ca o organizaţie, ca o unitate de voinţă şi de năzuinţe.
Tema partidului, problema felului în care trebuie creat un adevărat tip de bolşevic, organizator al masselor, ne aduce din nou la o problemă care nu poate să nu se pună scriitorului : problema caracterului raporturilor dintre oameni, a esenţei noi a legăturilor sociale în societatea socialistă.
„Societatea   sovietică — spunea pe bună dreptate A. S. Macarenco — din
DESPRE UNELE PROBLEME ALE REALISMULUI SOCIALIST
249
unct de vedere al caracterului raporturilor dintre oameni, nu este numai superioară ci şi mai complexă şi mai subtilă decât societatea veche... Mult mai importante decât înainte au devenit categoriile legăturilor, unităţii, solidarităţii, simpatiei coordonării, a înţelegerii, a dependenţei lăuntrice şi multe altele, care, spre "deosebire de imagini pot fi numite categorii de «imagini intermediare».
Folosindu-se de o comparaţie în domeniul creaţiei muzicale, Macarenco spunea că problemele, melodiei şi chiar ale armoniei nu ne pot satisface. „Trebuie să ne intereseze în mod deosebit problemele de orchestare, de consonanţă a diferitelor timbre, colorit, culori complexe ale colectivului."
In problema legăturii, a coordonării personagiilor, în problema noilor raporturi dintre caractere, A. S. Macarenco vedea o cerinţă fundamentală a esteticii socialiste.
Motivul unităţii şi organizaţiei, motivul unirii tuturor forţelor societăţii pe calea arătată de comunişti, acesta este într'adevăr leit-motivul literaturii sovietice.
In literatura noastră epică, eroică, literatura chipurilor măreţe şi a caracterelor puternice, tema partidului care conduce şi însufleţeşte pentru victorie întreaga societate, este şi va rămâne una din temele cele mai importante, care atrage pe bună dreptate atenţia scriitorilor.
Eroul literaturii sovietice este o fire activă, pasionată, hotărîtă. Acţiunea, lupta pentru un ideal constitue o nevoie lăuntrică pentru el. Una din tradiţiile minunate ale literaturii noastre este că eroii sunt pătrunşi de spirit combativ ; ei nu se tem de dificultăţi şi piedici şi luptă curajos împotriva lor. Desvoltarea' chipului omului sovietic nu poate fi concepută fără luptă, fără ciocnire cu vechiul, fără conflict.
In unele din articolele apărute în ultimul timp, problema conflictului în literatura sovietică este tratată unilateral şi limitat. Unii tovarăşi cred că în con-diţile victoriei depline a socialismului, ale afirmării unităţi morale şi politice a societăţii sovietice, problema conflictului în literatură dispare.
La noi nu sunt clase antagoniste, societatea sovietică a ajuns la o unitate pe care istoria omenirii nu a cunoscut-o încă. Dar oare aceasta înseamnă că la noi nu mai există motive de ciocniri puternice, conflicte ascuţite ?
Da, la noi nu sunt clase antagonice, dar mai există încă elemente duşmănoase faţă de socialism şi faţă de popor, elemente care fac parte din clasele sdro-bite şi împrăştiate şi care găsesc sprijin şi un mediu prielnic în încercuirea capitalistă. S'au găsit teoreticieni care şi-au exprimat părerea că încercuirea capitalistă este o noţiune învechită. Fiindcă s'au lărgit graniţele lumii progresiste, democratice, afirmau ei, putem să nu mai vorbim despre încercuirea capitalistă. Dar încercuirea capitalistă nu este o noţiune pur geografică. Mai există încă lumea capitalistă. Mai există încă o clică imperialistă plină de ură faţă de orânduirea socialistă.
Partidul nostru ne învaţă că : „Rămăşiţele concepţiilor burgheze rămân deci şi vor rămâne încă în capetele oamenilor, deşi capitalismul a fost lichidat în cadrul economiei. Trebuie să se ţină totodată seamă de faptul că încercuirea capitalistă, împotriva căreia trebue să ne păstrăm uscat praful de puşcă, se străduieşte să învioreze şi să susţină aceste rămăşiţe."
Ar fi o nepăsare condamnabilă de a nu vedea contradicţiile dintre lumea socialistă şi lumea imperialistă, care urăşte omenirea. Este inadmisibil să uităm ca există forţe duşmănoase faţă de socialism, faţă de poporul nostru. Lupta democraţiei şi a socialismului împotriva acestor forţe poate provoca ciocniri ascuţite, conflicte aspre. Aici nu există şi nu pot exista nici un fel de idile. Conflictele pro-
18) Cursul scurt de istorie a P.C. (b) al U.R.S.S., Ed. P.M.R., 1948, pag, 450.
250
B. RIURICOV
vocate de lupta între două lumi pot fi rezolvate numai printr'o complectă înfrân * gere a duşmanului care caută să se opună lumii noi, socialiste.
Mai există însă şi un alt grup de conflicte — acestea sunt conflictele legate de legile de desvoltare a societăţii sovietice. Acesta este conflictul dintre nou şi vechi în cadrul raporturilor socialiste. In lumea socialistă progresul se realizează prin iupta noului cu vechiul, prin înlocuirea vechiului cu noul. In această luptă societatea apare ca un singur tot, care susţine noul şi-1 ajută să învingă vechiul Forma specială pentru a desvălui şi rezolva contradicţiile în societatea noastră este critica şi autocritica bazată pe unitatea adevărată a societăţii sovietice.
Marele rol al literaturii constă în aceea că ea este şi o oglindă a societăţii noastre cu noile ei forme de rezolvare a contradicţiilor, şi o armă puternică în lupta pentru rezolvarea acestor contradicţii.
In socialism se modifică însăşi natura contradicţiilor, care sunt motorul progresului social. Contradicţia dintre nou şi vechi în societate constă în faptul că există muncitori înaintaţi şi muncitori care nu au ocupat încă poziţii înaintate în lupta zilnică pentru socialism, dar care se situiază sincer pe platforma orânduirii sovietice. Lupta dintre nou şi vechi nu poate să împartă societatea noastră în două tabere opuse, ci se desfăşoară pe baza unităţii morale şi politice a societăţii sovietice. Aceasta este în prezent dispoziţia forţelor vechiului şi noului. Partidul, statul sovietic desvăluie, demască şi rezolvă contradicţiile dintre nou şi vechi, neîngân-duind ca vechiul să devină o frână în desvoltarea societăţii.
Societatea noastră nu îngăduie oamenilor contaminaţi cu o mentalitate învechită să rămână pe poziţii greşite, ci prin însuşi mersul desvoltării ei, îi atrage energic de partea noului. In aceste condiţii, a desvălui contradicţiile dintre nou şi vechi înseamnă a atrage în lupta activă pentru comunism forţe mereu noi. Şi dacă lupta dintre nou şi vechi a slăbit formaţiile sociale anterioare socialismului, în societatea sovietică socialistă lupta dintre nou şi vechi devine un izvor de consolidare a societăţii noastre.
Societatea sovietică merge mereu înainte, fără să cunoască crize sau perioade de stagnare. Desvoltarea societăţii nu se face prin salturi, ci... „pe calea acumulării treptate şi îndelungate a elementelor noii calităţi... pe calea dispariţiei treptate a elementelor calităţii vechi".19)
Procesul de desvoltare a tuturor laturilor vieţii este o trăsătură minunată a progresului nostru socialist. întreaga noastră societate este inovatoare şi progresistă prin natura ei. De aici reiese clar ce izvor ele frumuseţe, ce tezaur de teme şi chipuri este victoria a tot ce este nou, comunist, şi înfrângerea a tot ce este vechi.
Este vorba de procese care cuprind milioane de oameni. Conflictele legate de aceste procese nu pot fi mărunte şi lipsite de importanţă. In rezolvarea lor pot fi ciocniri ascuţite şi complexe între caractere, păreri şi concepţii despre viaţă. Faptul că aceste conflicte nu sunt antagoniste, nu înseamnă că sunt uşoare şi superficiale, că pot fi rezolvate fără încordarea tuturor puterilor, aproape în mod automat. Nu, şi aici lupta îşi are logica sa, patosul său. Pentru un scriitor care cunoaşte viaţa,-aici este material suficient pentru un studiu adânc, pentru generalizări largi.
O lipsă serioasă a multor opere constă în aceea că sunt lipsite de logica conflictului, de dialectica lui, că rezultatul la care ajunge colectivul în urma unei lupte îndelungate, după o serie de ciocniri ascuţite, după multe căutări, este stabilit de fapt dela început, dar definitivarea lui se lungeşte în mod.artificial, în desfăşurarea acţiunii. In acest caz lupta dintre nou şi vechi încetează însă de a mai fi motorul desvoltării. Atunci nu rămâne decât aparenţa luptei.
Exemplu este nuvela lui I. Filatov „Compania a doua" publicată, în revista
19) I. V. Stalin, Marxismul şi problemele lingvisticii, Ed. P.M.R. 1950, pag. 28.
DESPRE UNELE PROBLEME ALE REALISMULUI SOCIALIST 251
Znamia"- Eroul povestirii, un comunist, este trimis în calitate de organizator de "artid într'o companie de proectoare unde se simte nevoia de a se întări influenţa oartiduiui. La început, el se ciocneşte de unele greutăţi: nesociabilul comandant al unităţii nu poate să-i dea prea mult ajutor, fiind îndepărtat de subordonaţii lui, disciplina lasă de dorit. Dar este suficient ca organizatorul de partid să schieze odată cu comandantul, să stea de vorbă cu câţiva soldaţi — şi deodată totul se schimbă foarte uşor.
In astfel de lucrări „contradicţia" este asemănătoare unui fruct prea copt, care deabia aşteaptă ca cineva să-1 scuture, ca să cadă la pământ. In viaţa reală aceste ciocniri nu se rezolvă nici pe departe atât de rapid.
In viaţa reală există şi rămăşiţe ale trecutului, cum ar fi de exemplu o atitudine greşită faţă de critică, uitarea intereselor de stat, neînţelegerea importanţei tehnicii noi, rămânerea în urmă faţă de problemele actuale, atitudini ale unui om considerat ieri un om înaintat. La noi se caută deseori o nouă schemă de conflict în loc de a reda conţinutul lui viu, în loc de a găsi particularităţile sociale şi psihologice ale fiecărui conflict, poezia unică a fiecărui episod al victoriei noului asupra vechiului.
Nu putem să nu vorbim despre acea teamă făţarnică de a arăta forţele negative, teamă care se manifestă uneori în literatura şi în critica noastră. Criticii privesc cu teamă personagiile care în genere nu sunt negative, dar sunt purtătoare ale unor trăsături străine de societatea noastră. Ne lovim de neînţelegerea faptului că şi fenomenele negative trebuiesc tipizate.
In realitatea noastră se găsesc oameni înapoiaţi, care uită interesele statului, există oameni falsi, neconştiincioşi, care întruchipează tendinţe străine de popor. Nu se poate să uităm că progresul cere demascarea şi condamnarea acestor oameni.
Presa de partid numeşte aproape zilnic oameni criticaţi pentru atitudinea lor duşmănoasă faţă de stat, pentru birocratism, oameni încrezuţi care vor să pară mai buni decât sunt. Principialitatea şi curajul presei bolşevice trebuie să constitue un exemplu şi pentru literaţi.
Când criticii estetizanţi scriau articolele lor despre pasiune şi luptă, substratul scrierilor lor îl constituia ideia că lupta legată de contradicţiile reale ale vieţii noastre nu este într'adevăr ascuţită. /Aceasta este cauza „galvanizării", exagerării conflictelor născocite, ireale. Aceasta este şi cauza incapacităţii de a înţelege, adevăratele forţe care constitue mobilul desvoltării eroilor în operele literaturii sovietice.
Problema conflictului nu poate fi simplificată. Conflictele vechi şi noi, antagoniste şi neantagoniste se pot împleti. Conflictul care începe printr'o ciocnire „în familie" poate să se transforme sub influenţa puterilor lumii vechi într'un conflict antagonist. Duşmanul foloseşte în scopurile sale rămăşiţele trecutului, rămânerea în urmă, conservatorismul. Legile dialecticii ne învaţă că mişcarea are loc totdeauna prin desvoltarea contradicţiilor; contradicţii există şi în societatea sovietică. Literatura sovietică arată frumtuselea noului, care învinge în luptă toate rămăşiţele trecutului.
5
Arta sovietică, redând imagini din viaţă şi chipuri de oameni, redând adevărul vieţii se adresează atât sentimentelor cât şi raţiunii omului, către lot ce este luminos şi nobil în conştiinţa lui. In. idealul omului sovietic, exprimat m artă, frumosul nu poate fi despărţit de ceeace este adevărat, just, necesar poporului, noţiunile estetice sunt legate în mod natural şi indisolubil cu cele morale.
„în creaţia într'adevăr populară, estetica — învăţătura despre frumos — este '"totdeauna legată de etică — învăţătura despre bine" — scria Gorchi.
252
B. RIURICOV
Emoţia estetică nu poate fi despărţită de influenţa ideilor înaintate, de sen timentul moral de care este pătrunsă opera. Cea mai înaltă frumuseţe a omului este frumuseţea raporturilor lui sociale, frumuseţea atitudinii lui faţă de tovarăşii săi care luptă pentru cauza comună, tovarăşii săi în construirea comunismului.' Estetica realismului socialist este legată indisolubil de umanismul socialist. Redând noile raporturi sociale, arătând cât de adânc au pătruns în viaţa şi în raporturile dintre oameni principiile moralei noi, morala cea mai înaltă şi mai omenească operele literare devin un mijloc puternic de formare, consolidare şl desvoltare â acestei morale. Arta sovietică ne-a dat exemple de moralitate înaltă, nobilă, cu adevărat omenească.
Etica şi estetica burgheză sunt bazate pe concepţii individualiste. In arta sovietică ideea individualistă nu poate să devină izvorul unei inspiraţii artistice Arta care în condiţiile noastre ar exprima ideia conflictului dintre personalitate si societate, ar fi condamnată inevitabil la meschinărie şi ar avea un caracter neartistic. Şi, dimpotrivă, în unitatea dintre personalitate şi societate, unitate bazată pe includerea personalităţii în marea luptă a societăţii sovietice, subordonarea ei faţă de marile scopuri comune, găsim izvorul unei frumuseţe nemaiîntâlnite. Această unitate se manifestă prin muncă, prin activitatea socială, prin întreaga practică a oamenilor sovietici care transformă lumea.
într'un manifest ilegal, tovarăşul Stalin scria că lupta face educaţia noastră... In afara luptei pentru idealurile comuniste nu există educaţie a oamenilor, nu există o morală progresistă care înalţă pe om. Dar în afara acestei lupte nu există nici frumuseţe : frumosul este un produs al luptei.
Arta sovietică a făcut mult pentru demascarea noţiunii vechi, individualiste, a frumosului, pentru afirmarea unor norme morale şi estetice noi. Arta noastră a creat imagini puternice care demască reprezentările individualiste şi arată cum aceste reprezentări duc la pierderea înfăţişării omeneşti. Este suficient să ne amintim de chipurile lui Stahovici din „Tânăra gardă", a laşului şi egoistului Loznevoi din romanul „Mesteacănul alb", devenit trădător, pentru a ne da seama mai exact de marea forţă a literaturii noastre în demascarea forţelor lumii vechi. Tema învingerii concepţiilor vechi despre viaţă, a concepţiilor de proprietari şi consumatori, a năzuinţelor strâmte personale, este tema a numeroase" opere de artă. In chipurile doctorului Suprugov la V. Panova, a şoferului Maximov la A. Râbacov, a inginerului Deriabin la E. Vorobiov, sunt demascate interesele egoiste, meschine. In „Malul însorit" de V. Panova, „Din toată inima" de E. Malţev, în piesa „Cale liberă" de A. Surov, sunt arătate şi criticate tendinţele înguste, sectare, regionalismul care se ciocnesc cu interesele generale ale statului. Scriitorii arată frumuseţea victoriei marilor principii, ale intereselor de stat. Nu există nicio îndoială că lupta împotriva concepţiilor vechi, individualiste, mic-burgheze va fi dusă şi mai departe de scriitori.
înfăţişând omul socialismului eliberat de concepţiile şi ideile meschine, egoiste, şi ieftine, concepţii şi idei care-1 denaturează şi îl înjosesc, arta noastră a spus un cuvânt nou în desvoltarea artei mondiale.
Dar idealul nostru estetic este îndreptat nu numai împotriva concepţiei individualist-burgheze despre om.
In chipul omului sovietic nu-şi au loc trăsăturile unei morale ascetice, de sacrificiu.
A opune moralei egoiste, individualiste — morala ascetică, înseamnă în mare măsură a face o opunere convenţională. Nici una nici alta nu sunt caracteristice omului sovietic, cu conştiinţa lui organică consolidată în decursul zecilor de ani de putere sovietică, conştiinţa unităţii dintre personal şi social. Ascetismul este un egoism întors pe dos; el este bazat pe aceeaşi interpretare hipertrofică intelectua-listă a personalităţii, interpretare prin care personalitatea devine criteriul principal
DESPRE UNELE PROBLEME ALE REALISMULUI SOCIALIST 253
- rezolvarea tuturor problemelor mondiale. Concepţia formată în literatura burgheză despre problema sacrificiului este o concepţie în întregime burgheză, individualistă. Aci personalitatea nu este privită în calitatea ei de participant la mişcarea generală, ci ruptă de lume şi opusă acesteia. Sacrificiul nu se face pentru o cauză ci pentru sine, pentru a-şi justifica conştiinţa, pentru „a suferi" în numele adevărului. Spiritul de sacrificiu era legat de egocentrismul individualist. Este natural că, pusă astfel, problema sacrificiului nu era considerată ca un moment al luptei, ci ca un mijloc de satisfacere a conştiinţei datoriei împlinite, interpretată din punct de vedere individualist.
O astfel de atitudine faţă de persoana sa, faţă de lupta pentru cauza comună este bineînţeles străină omului sovietic. Acesta priveşte lucrurile simplu şi natural, merge Ia luptă fără frică, cu o privire senină, şi dacă este nevoit să se sacrifice, nu face aceasta pentru a înduioşa pe ceilalţi, sau pentru a demonstra calităţile sale.
Trebue să avem în vedere că încă în „Manifestul Comunist" socialismul utopic era numit reacţionar pentru ascetismul şi nivelarea lui grosolană. Comunismul îsi propune ca scop crearea unei societăţi în care cele mai bune însuşiri ale omului să fie desvoltate cât mai complect. I. V. Stalin scria despre amploarea vieţii socialiste ca scop al luptei noastre. într'un articol de fond al ziarului „Brdzola", I. V. Stalin scria cu 50 ani în urmă: ...„numai proletariatul revoluţionar este chemai de istorie să elibereze omenire-a şl să dea lumii fericirea".20) Dogma morală care consideră ca un bine sărăcia omului, limitarea nevoilor lui, înăbuşirea sentimentelor şi năzuinţelor lui, este străină şi duşmănoasă ideologiei oamenilor sovietici. Numai socialismul dă posibilitatea unei desvoltări complecte şi adevărate a personalităţii. Noi suntem pentru arta militantă şi activă şi împotriva artei idilice, nepă-sătoare, adormitoare. Noi suntem împotriva idealului fals al unei „fericiri" meschine şi nepăsătoare a oamenilor, care renunţă la luptă. Dar tocmai din cauza aceasta noi suntem împotriva a tot ce stă în calea plenitudinii dragostei de viaţă, seninătăţii artei noastre optimiste care priveşte curajos şi hotărît înainte. Tocmai concepţia noastră despre lume este aceea care ne permite s'o vedem în culorile cele mai vii, pline de viaţă şi mişcare.
Până nu de mult încă, tratând chipul unui revoluţionar, unii scriitori considerau că este datoria lor să arate că interesele personale şi cele obşteşti se contrazic.
Oamenii revoluţiei erau prezentaţi ca nişte asceţi care îşi înăbuşe tendinţele naturale, ale firii omeneşti.
La baza acestor reprezentări se află concepţia ideologilor burghezi despre socialism, ca despre o orânduire socială care înăbuşă personalitatea, o lipseşte de viaţă, colorit şi bogăţie lăuntrică.
Una din manifestările cele mai instructive ale creşterii ideologice şi artistice ale lui C. Fedin constă în faptul că, renunţând la concepţiile sale unilaterale şi greşite de odinioară, el a ştiut să arate că revoluţia dă luptătorilor săi nu un sentiment de mărginire spirituală, ci un sentiment de plenitudine, de multilateralitate a vieţii. Nu putem să nu simţim aceasta şi în „Primele bucurii" şi în „O vară neobişnuită". In aceste opere este redat chipul plin de viaţă şi de farmec, armonios Şi hotărît, chipul bolşevicului. Chirii Izvecov stă cu câteva capete mai sus decât Curt din romanul „Oraşe şi ani". Chirii, care îşi dă cu bucurie şi însufleţire toate forţele cauzei Revoluţiei, este lipsit de orice urmă de ascetism. Faptul de a fi în slujba revoluţiei cere mult dela om, dar îi dă sufletului lui şi mai multe. Firea eroului se îmbogăţeşte, creşte în lupta înverşunată care constitue conţinutul întregii sale vieţi.
20) I. V. Stalin, Opere, vol. I., Ed. P.M.R., pag. 8.
v
254
B. R1URIC0V
Există scriitori care interpretează unilateral şi deci inexact ideia că munca cauza comună, constitue principalul în viaţa omului.
Într'o serie de opere minunate ale literaturii sovietice din anii trecuţi am întâlnit personagii redate unilateral. Basov — cinstit, drept, îndrăgostit de meseria sa („Petrolierul Derbent" de I. Crâmov) se caracterizează printr'o indiferenţă ciudată faţă de soarta sa. In „Oameni dintr'un ţinut îndepărtat" de A. Malâşchin comunistul Podoprigora consideră ca un merit „renunţarea la sine", „o sărăcire' eroică a vieţii în numele victoriei". Ne amintim de Şor („Şi a fost ziua a doua" de I. Ehrenburg) cu totala sa lipsă de viaţă personală — de Uvadiev („Soti" de L. Leonov), care ştie ce sunt traversele şi cărămizile, dar nu a înţeles ce este primăvara
De curând am văzut piesa „Un flăcău din oraşul nostru" de C. Simonov, jucată de un colectiv de actori tineri. Un tânăr actor interpreta cu mult talent rolul lui Serghei Luconin, reda hotărîrea lui, perseverenţa, atitudinea lui deschisă şi curajoasă, umorul lui. Dar în ultimul act al spectacolului, artistul care-1 juca pe Luconin la un moment dat încetează să mai corespundă imaginii pe care şi-a făcut-o spectatorul despre el. Tanchiştii aşteaptă ,ordinul pentru decorarea celor ce au participat la ultimele lupte. In ajunul unui atac hotărîtor, Luconin primeşte ordinul de atac şi o ediţie specială a gazetei de front. El transmite ordinul subordonaţilor. Guliaşvili îi spune lui Luconin :
„ — Dragă, în acest număr e ordinul, sigur că este ordinul cu privire la eroi. Din brigada noastră eşti tu. Sunt sigur. Uită-te.
„Serghei împătureşte ziarul în două, apoi în patru, îl pune hotărît sub haina Je piele, încheie nasturii.
,, — Am să-1 citesc după luptă.
,,— Şi pleci la luptă fără să ştii : poate da, poate nu ?" — întreabă Guliaşvili.
Serghei răspunde :
,, — Nu e nimic, voi fi mai îndârjit". Şi Serghei explică astfel conduita sa :
,, — Tu te gândeşti la ultimul deal, iar eu la ultimul fascist."
Toată această scenă este bazată pe o premiză falsă. Autorului i se pare că dorinţa de glorie înjoseşte pe erou. Scriitorul îl face pe erou să-şi înnăbuşe dorinţa de a citi paginile gazetei de front, crezând că astfel redă puritatea şi superioritatea ideilor- lui. Dorind să arate că Luconin a învins dorinţa de glorie, autorul piesei îi atribue eroului indiferenţa faţă de faptul dacă Patria l-a decorat cu titlul de Erou al Uniunii Sovietice.
Dar aici este vorba despre o glorie acordată de către Patria Sovietică. Este vorba de imbolduri cu totul noi, care-1 fac pe om să acţioneze.
Pentru aceste tendinţe despre care vorbim, este instructivă nuvela lui A. Bec „Profilul nou", publicată în numărul 10 al revistei „Novai Mir" pe anul 1951. Eroul nuvelei, inginerul Şumeico, luptă pentru introducerea unei mărci noi, unui nou profil de oţel. In nuvelă este prezentată o perspectivă a construirii unei hidrocentrale, cu o desfăşurare minunată a muncii şi o cantitate colosală de tehnică. Această descriere tehnică este prezentată cu multă dragoste şi interes, cu toate că, după câte spun specialiştii, nu este lipsită de greşeli. Ne pare rău că eroul principal ne este doar înfăţişat pe acest fond, şi nu participă activ la evenimente. Ne atrage atenţia şi faptul că scriitorul s'a ocupat prea puţin de viaţa spirituală a eroilor, de raporturile familiare ale lui Şumeico, de dragostea Iui, de viaţa lui personală.
Aceasta este caracteristic pentru multe alte opere ale lui A. Bec- Când descrie pe muncitorul fuma list Curaco, când îi prezintă pe comandantul sovietic în lupta de pe şoseaua Volocolamscului sau descrie munca creatoare a inginerilor sovietici, el redă deobicei într'un mod inteligent şi subtil, în cunoştinţă de cauză, activitatea profesională a eroilor săi. El redă cu talent dragostea lui Curaco pentru
DESPRE UNELE PROBLEME ALE REALISMULUI SOCIALIST
255
noile metode de producţie a oţelului, reprezintă exact cum se elaborează şi se consolidează noile metode de luptă (romanul „Şoseaua Volocolamscului"). Dar caracterele lui sunt în mod destul de ciudat limitate de aceste interese profesionale. Eroii lui Bec nu manifestă largi preocupări de ordin ideologic; în jurul lor nu există o atmosferă sănătoasă. In atmosfera convenţională, creată şi diluată de scriitor — ]e vine probabil foarte greu să respire.
Este posibil că A. Bec, începându-şi activitatea literară cu un sfert de secol în urmă, a vrut să opună concepţia sa despre lume, concepţiei literaturii burgheze care hipertrofiază preocupările personale, cu meschinăria ei, cu neînţelegerea rolului pe care îl are munca pentru lumea spirituală, pentru întreaga desvoltare a omului. Dar este neîndoielnic că Bec a devenit unilateral şi, de mai bine de două decenii, nu vrea sau nu poate să scape de aceasta. E trist.
Chipul eroului epocii noastre nu poate fi creat pe cale speculativă. Omul sovietic merită ca scriitorii să-1 studieze atent, trăsătură cu trăsătură, însuşire cu însuşire, să-1 reprezinte fără să-i sărăcească chipul, fără să estompeze coloritul viu al vieţii.
Nenorocirea lui Bec constă, după cum se pare, în faptul că el nu construieşte personagiile sale conform cu adevărul vieţii, conform cu trăsăturile adevărate ale omului din epoca socialismului, ci într'un fel speculativ. El duce o polemică cu literatura burgheză. Acolo unde literatura burgheză pune un plus, Bec pune în mod mecanic un minus şi presupune că aceasta constitue noua calitate a literaturii.
Este foarte uşor să creezi chipuri luând trăsăturile unui om din lumea veche, şi acolo unde scriitorii din trecut vedeau calităţi, să vezi neajunsuri. Dar oare acesta este adevărul vieţii ? Literatura din trecut nu cunoştea munca ca o temă de creaţie, deci, înseamnă aceasta oare că noi trebue să reducem întreaga activitate a omului numai la muncă ? într'adevăr, dacă vom examina „Oameni la volan" de A. Râba-cov, „Stahanoviştii" de P. Şebunin, „Staniţa plutitoare" de V. Zacrutchin, etc. etc., vom observa acea lipsă de siguranţă, de preciziune, cu care se descrie aşa numita „viaţă personală" a celor ce muncesc, viaţa familiară.
Literatura din trecut a poetizat în fel şl chip ambiţia — oare înseamnă aceasta că ambiţia într'un sens nou, bun al cuvântului, este străină omului sovietic? Noi avem destule versuri şi povestiri în care eroii sunt duşi de sentimentul datoriei, nelegat de un stimulent atât de important în viaţa reală ca părerea tovarăşilor, a colectivului, a societăţii, a oamenilor apropiaţi.
Schematismul şi unilateralitatea în redarea eroilor duce la crearea unor tipuri şterse, sărace din punct de vedere spiritual, ceeace împiedică o interpretare a vieţii în toată plenitudinea ei. învingerea esteticii ascetismului este una din caracteristicile principale ale realismului socialist.
Credem că rămăşiţele principale ale ascetismului sunt astăzi aceste reprezentări reduse, unilaterale, despre om. Noi suntem împotriva unor melodrame ieftine, împotriva unor istorioare sentimentale şi familiare mic-bugheze, dar considerăm că toate laturile vieţii omului sovietic au dreptul să fie reprezentate în artă. Bogăţia spirituală, bogăţia morală a omului sovietic se manifestă şi în atitudinea lui faţă dc tovarăşi, de femeia iubită, de copii.
Nu putem decât să ne mirăm de atitudinea neîncrezătoare pe care o au până astăzi unii tovarăşi faţă de tema vieţii personale, considerând că aceasta ar însemna o abatere dela temele sociale. într'una din recenziile cărţii lui E. Malţev, în loc de a i se arăta autorului lipsurile reale ale romanului, s'a spus :
„Cu ce nenorociri nu copleşeşte autorul pe Grunia : şi plecarea lui Rodion, Şi venirea lui Soloveico, şi furtuni groaznice cu ploi, şi boala fiului ei adoptiv Pav-lic. Dar cititorul sovietic nu poate fi atras de astfel de efecte. El poate fi impresionat numai de pagini pătrunse de adevărul vieţii, cum este de pildă imaginea Gruniei care caută să salveze grâul de furtună. Astfel de scene care arată cum du-
256
B. RIURICOV
rerea personală trece pe al doilea plan în faţa nenorocirilor obşteşti, redau mai complect caracterul Gruniei, confirmă victoria ei inevitabilă asupra lui Rodion"
Pentru autorul acestor rânduri, A. Belic, plecarea lui Rodion, drama personală a eroinei, boala băiatului, toate acestea nu sunt decât „efecte", incapabile să-1 impresioneze pe om. Credem că în spatele acestui raţionament se află teama făţarnică, ca nu cumva tema vieţii personale, a vieţii personagiilor să ocupe locul principal în lucrare. Dar a judeca astfel înseamnă a nu înţelege că scriitorii sovietici privesc dintr'un punct de vedere nou aşa numita temă personală ! Elementul nou, socialist, este o plenitudine măreaţă a vieţii, o bogăţie a tuturor laturilor ei. Teoria, critica noastră literară trebuie să lupte şi să apere această concepţie atât de bogată şi plină de vigoare despre viaţă. Dar ea nu reuşeşte încă pe deplin să facă aceasta, uneori rămâne în urmă faţă de viaţă şi de literatură. Este suficient să reamintim că la apariţia piesei lui A. Surov „Zorile deasupra Moscovei", critica şi-a bazat comentariile pe conflictul de producţie, adică pe acel conflict care nu este nici cel mai important, şi nici cel mai viu în piesă, şi de fapt nu a acordat atenţie luptei împotriva concepţiilor limitate, ascetice despre viaţă, cu toate că desvoltarea acestei teme constitue meritul principal al piesei. Gorchi refuza să vadă în suferinţă un izvor de frumuseţe. „Suferinţa este o ruşine a lumii, şi trebue s'o urîm ca s'o putem distruge", exclama el. In suferinţă, în asuprirea ascetică a omului, în auto-biciuire, nu există şi nu poate să existe nicio poezie, nicio frumuseţe. In ea nu este nimic care să trezească emoţii estetice, să înobileze pe om.
Gorchi remarcă în mod special că Lenin avea un sentiment deosebit de pu ternic, de neîmpăcată duşmănie faţă de nenorocirile oamenilor. Şi Alexei Maximovici lupta cu pasiune împotriva preamăririi spiritului de sacrificiu, pe care unii scriitori îl considerau aproape ca fiind punctul culminant al spiritului revoluţionar:
„Noi trebuie să-i înfăţişăm pe aceşti oameni noi, al căror eroism nu constă în faptul că făcând eforturi uriaşe, duc greutăţi prea mari pentru puterile lor — pentru aceasta avem macarale — oameni al căror eroism nu constă în faptul că lucrează 14 ore fără întrerupere, căzând jos din cauza lipsei de somn — acum avem ziua de muncă de şapte ore — trebuie să arătăm oameni cu dragoste de viaţă, care îşi însuşesc metodic şi consecvent tehnica producţiei noi, care construiesc o viaţă bună, cu un sentiment adânc de răspundere în faţa ţării pentru munca lor".
Şi dacă şi astăzi mai întâlnim descrierea unui om înaintat sovietic, veşnic surmenat, nebărbierit, care nu cunoaşte viaţa personală, deseori acestea sunt rămăşiţe ale vechiului şi de fapt o reprezentare reacţionară, despre ascetismul societăţii socialiste.
Există o oarecare unilateralitate în caracteristica atitudinii omului sovietic faţă de datoria sa către societate. In procesul de îndeplinire a datoriei se subliniază tocmai momentul autosacrificării personalităţii, cu toate că, fără îndoială, nu se poate atinge un scop într'adevăr măreţ fără să-ţi încordezi forţele, fără să fii gata să te sacrifici.
Ar fi just dacă s'ar sublinia cu aceeaşi putere şi satisfacţia deosebit de puternică, fericirea pe care o simte omul care şi-a făcut datoria în numele idealului său.
Pentru ţara noastră este tipic că omul — constructor al comunismului — care a făurit multe lucruri importante, nu se. simte victimă, ci dimpotrivă, crescând şi perfecţionându-se, împletindu-şi creşterea personală cu o muncă rodnică în numele societăţii, el simte cum societatea îl face să devină pe zi ce trece mai valoros, mai bogat lăuntric. Dar este greşit a considera spiritul de sacrificiu drept criteriu determinant a tot ce este superior.
Omul sovietic în lupta sa pentru comunism este hotărît şi perseverent până la capăt. Dispreţul faţă de moarte este o calitate minunată a luptătorului, calitate care duce la victorie. Aceasta este una din manifestările unei ideologii înalte, ale urmăririi unui scop bine definit. Soldatul merge la luptă fiind gata de moarte. Dar
DESPRE UNELE PROBLEME ALE REALISMULUI SOCIALIST
257
el merge la luptă nu ca să moară, ci ca să învingă, să trăiască. Frumuseţea constă în lupta lui, în hotărîrea fermă de a merge pe calea eroismului până la capăt. Problema înfrângerii atât a individualismului cât şi a ascetismului, a creerii unui chip integru şi valoros de om sovietic, este din multe puncte de vedere problema puterii cj a adâncimii efectului pe care îl are literatura. A. A. Jdanov spunea :
„Dacă un compozitor poate să facă să vibreze numai una sau câtevte din coardele omeneşti, aceasta este puţin, fiindcă omul modern, mai ales omul nostru sovietic reprezintă un organism de percepere foarte complex." 2I)
înfăţişând omul sovietic unilateral şi sărac, noi ne lipsim de puterea de a face să vibreze multe coarde ale sufletului omenesc.
6
Realismul socialist se opune artei decadente burgheze nu numai prin conţinutul său ideologic, nu numai prin puritatea şi claritatea morală, dar şi prin formă. Decăderii formei în arta burgheză i se consacră deseori articole în reviste şi ziare. Totuşi caracterizarea acestei decăderi se reduce prea des la o expunere a unor exemple anecdotice din colecţia monstruozităţilor formaliste. Informaţii comice despre eroii stupizi ai unor opere monstruoase sau despre monstruozitatea liniilor unui tablou expus undeva pe Broadway au o oarecare importanţă, dar nu trebue să ne limităm la ele.
Decăderea formei se manifestă nu numai prin renunţarea la realism, claritate şi plasticitate în realizare. In arta decadentă se găsesc destule opere care au o formă şi un aspect exterior precis, cu toate că sunt reci şi lipsite de viaţă. Este suficient să ne amintim de Briusov sau Zaiţev din Rusia prerevoluţţonară. Arta decadentă poate să păstreze aparenţa realismului, aparenţa plasticităţii, şi totuşi va fi decadentă nu numai prin conţinut ci şi prin formă, fiindcă întruchipează renunţarea la formele obiective ale artei.
Acolo unde lipseşte o imagine vastă şi clară a lumii, unde nu există o reprezentare închegată a realităţii, unde nu există o privire îndrăzneaţă îndreptată către viitor, acolo decăderea formei este inevitabilă, este inevitabilă distrugerea acelei integrităţi fără de care nu poate exista arta. Atunci apar imagini vagi, confuze, lipsite de conţinut real. Chiar acele opere care au semnele exterioare ale realismului, la o examinare mai atentă se dovedesc a fi meschine, limitate, denaturează fenomenele esenţiale ale realităţii. Caracterul omului este redat în aşa fel, încât conţinutul lui fundamenta! este neclar. In psihologia personagiilor se subliniază trăsăturile de nehotărîre.
Descompunerea artei se manifestă înainte de toate prin faptul că aceasta nu are în centrul preocupărilor ei omul. Măreţia artei sovietice se manifestă înainte de toate prin faptul că aceasta realizează succese mari în reprezentarea omului. Principiile reprezentării omului, caracteristice artei realismului socialist, permit să se obţină o adâncime colosală, claritate şi dinamism în reprezentare.
Noi nu ne aflăm totdeauna la nivelul posibilităţilor realismului socialist. In arta sovietică nu există, nu poate exista înjosirea omului. Dar uneori scriitorul nu posedă măestria, priceperea de a arăta lumea spirituală a omului sovietic, de a reda toată complexitatea şi bogăţia raporturilor dintre oameni. In acest caz, apar personagii, a căror lume lăuntrică este ştearsă şi lipsită de interes, iar acţiunile mărunte şi puţin importante.
21) Consfătuirea activiştilor muzicii sovietice la C. C. al P .C. (b), 1948, pag. 144 (ed. rusă).
17 — Viaţa Românească — c. 3483
258
B. RIURICOV
Fără talent, fără măestrie, nici un subiect actual şi nici un material din viat» nu pot să satisfacă cerinţele mereu crescânde ale scriitorului sovietic.
Se întâmplă deseori că un scriitor care are un material vast şi interesant cules din viaţă, nu are suficientă pricepere de a crea o imagine valoroasă a omului Una din cauzele lipsurilor noastre în acest domeniu, o constitue faptul că studiem şi folosim foarte puţin minunata experienţă a literaturii clasice — a celei occidentale şi mai ales a celei ruse. Literatura rusă veridică şi apropiată de popor, s& află într'o legătură mai directă şi mai apropiată cu omul decât orice altă literatură din trecut. Marele umanism al literaturii ruse cerea să se acorde cea mai mare-atenţie omului, să se pătrundă viaţa lui spirituală ; studiul omului nu era inspirat din curiozitatea rece a unor cercetări naturaliste, ci de credinţa în om, în capacităţile lui creatoare. Arta înaintată rusă, legată, fie şi prin fire subtile de lupta de eliberare a poporului, nu se limita la lumea îngustă a stărilor spirituale, ci a creat imagini vaste ale vieţii şi o întreagă galerie de tipuri sociale care reflectau deseori şi imperfect, în forme istoriceşte limitate, principiile pozitive ale vieţii po" porului. In perioada când centrul mişcării revoluţionare mondiale s'a mutat în Rusia, şi Rusia a devenit patria leninismului, literatura rusă, în scrierile lui Gorchi, » dat chipuri nemuritoare de eroi populari, de revoluţionari măreţi, de oameni de partid.
De aici reiese clar importanţa pe care o are pentru întreaga artă sovietică problema moştenirii clasice. Caracterul inovator al literaturii noastre nu numai că nu exclude, ci presupune folosirea complectă şi multilaterală a moştenirii trecutului. Lucrul acesta l-a reamintit I. V. Stalin care, în opera sa clasică despre probiemele lingvisticii, a supus unei critici aspre atitudinea de ignoranţă, nihilistă, faţă de moştenirea culturală.
Noi nu ne-am eliberat încă pe deplin de concepţia primitivă, unilaterală a moştenirii. Uneori inovâtorismul este interpretat nu ca o continuare a celor mai bune tradiţii literare, ci ca o rupere de aceste tradiţii.
Astfel, în lucrările despre Gorchi de B. Bursov, A. Volcov, B. Mihailovschî şi E. Tager şi alţii, lucrări apărute de curând, se arată că Gorchi a introdus în literatură un puternic element eroic. Ei dovedesc că Gorchi a combătut concepţiile an-tieroice pe care i le impuneau Tolstoi, Cehov, Corolenco. La Tolstoi, Cehov, Coro-lenco găsim într'adevăr o atitudine potrivnică romantismului eroic al lui Gorchi.. Dar aceşti scriitori au creat chipuri de o înaltă nobleţă şi puritate sufletească, dovedind că autorii respectivi sesizau elementul eroic în viaţa poporului şi, într'o-serie de opere, aceste chipuri erau purtătoarele lui. Atunci dece să prezentăm unilateral pe marii scriitori din trecut? Oare nu este mai just să arătăm că, de exemplu Gorchi, desvoltând principiul eroic al creaţiei sale, a creat chipuri nemaiîntâlnite în istorie, care constituiau inovaţia din punct de vedere principial, dar în acelaş timp se folosea şi desvolta ceeace era mai bun în opera lui Gogol, Tolstoi, Cehov şi a altor clasici ?
Acelaş lucru trebue spus şi despre problema noii calităţi artistice a literaturii sovietice.
Noi vorbim deseori despre forma nouă, despre negarea vechilor canoane de creaţie, etc. Bineînţeles, pentru un conţinut nou este necesară o formă nouă. In opera lui Gorchi, Maiacovschi, Fadeev, Pogodin, Corneiciuc şi a multor altora se crează această formă nouă. Dar această formă nu se desvollă pe baza unei negări complecte a formelor din trecut, ci pe baza folosirii a tot ce este progresist în experienţa îndelungată a artei în decursul istoriei.
Caracterul inovator al artei realismului socialist nu înseamnă renunţarea la tradiţile progresiste, ci o desvoltare şi o îmbogăţire rodnică a acestora.
De aceea nu este justă acea atitudine unilaterală şi negativă faţă de trecut„ care se mai manifestă şi până azi. Când A. Belic lupta pentru „noua formă" a*
DESPRE UNELE PROBLEME ALE REALISMULUI SOCIALIST 259
aturii sovietice, formă creată de el, în aceasta îşi găsea expresia ideia falsă şi îi^nitoare că faptul de a ne da seama de superioritatea istorică a concepţiei comuniste despre lume ne-ar obliga să renunţăm la tot ce s'a acumulat timp de secole.
Este greu să fim de acord cu unele teze din articolele „Despre, estetica realismului socialist" de A. Upit, publicate în revista letonă „Carogs". Andrei Upit este un minunat scriitor realist, care a creat imagini de neuitat şi veridice din viaţa onorului leton, un fecund critic şi istoric literar. Dar aprecierea pe care o dă A. Lipit romanului „O vară neobişnuită" de C. Fedin şi mai ales concluziile de ordin principial pe care le trage din această apreciere, provoacă consideraţii care trebuie să fie exprimate în cadrul unei discuţii tovărăşeşti.
„Aparatul ideologic, psihologic şi artistic al lui Fedin s'a dovedit incapabil de a înzestra ideile, psihicul, voinţa, sentimentele şi dinamica nervoasă a fiecărui luptător în parte, cu perseverenţa pasionată, inspirată şi înflăcărată a luptei proletariatului revoluţionar. Oamenii din romanul lui Fedin nu au acea potentă manifestă, crescândă, cristalizată care este necesară pentru crearea realismului socialist care tinde ea însăşi prin încordarea ei lăuntrică să se întruchipeze într'o formă individuală nuanţată, de exprimare a realismului socialist."
Teza lui A. Upit este clară : metoda creatoare a lui Fedin este învechită şi nu corespunde cerinţelor realismului socialist.
„Această formă negativă este învechită, străină esenţei realismului socialist, inadmisibilă în estetica realismului socialist, fiindcă nu mai corespunde cerinţelor şi psihicului cititorului sovietic".
A. Upit trage următoarea concluzie:
„Una din primele sarcini ale esteticii realismului socialist este de a lichida prin luptă în stilul literar sovietic, surogatele de compoziţie rămase dela vechea estetică realistă, de a fundamenta teoretic şi a formula genul nou de povestire".
Este neîndoielnic că literatura sovietică creează un „nou gen de povestire" Legile de desvoltare a realităţii noastre dau un conţinut nou multor noţiuni literare din trecut. Noi interpretăm din multe puncte de vedere într'un fel nou problema desvoltării caracterului, a subiectului, a compoziţiei. Critica şi teoria literară trebuie să cerceteze mult mai serios şi mai adânc aceste probleme. Fără îndoială că tendinţa de a rămâne Ia formele arhaice, de a repeta mecanic procedeele scriitorilor din trecut — toate acestea sunt străine adevăratei creaţii. Dar nu există nici un temei pentru a trage concluzii pripite despre faptul că forma narativă a clasicilor ruşi este învechită şi că trebuie să isprăvim cu „obiceiurile vechiului realism presovietic".
A. A. Jdanov spune, adresându-se activiştilor muzicii sovietice că... „inovaţia nu constituie un scop în sine: nouţ trebuie să fie mai bun decât vechiul, altfel nu are nici un sens"2'2-)
El critica pe compozitorii care au hotărît să „întreacă" pe clasici dispensându-se de a-i „ajunge din urmă" mai întâi. Ar însemna să ne autolăudăm cu naivitate-dacă am socotit că am epuizat moştenirea clasicilor.
Trebuie să învăţăm dela clasici, în primul rând dela cei ruşi, să luăm tot ce este mai bun deia ei, ceeace poate să influenţeze în mod creator creşterea literaturii sovietice. Este profund nejust să considerăm experienţa literaturii clasice ca un principiu care frânează, care stinghereşte noul. Experienţa artei realiste ruse şi universale trebuie să fie studiată, pentru a îmbogăţi arta sovietică şi a contribui ia rezolvarea sarcinii sale unice: crearea noului.
Dând la o parte tot ce este vechi, nu se poate crea nimic nou în artă. Prolet-
22) Consfătuirea activiştilor muzicii sovietice la CC. al P. C. (b), 1948, Pag- HO (ed. rusă).
17*
260
B. RIURICOY
cultiştii şi RAPP-oviştii au căutat „să creeze noul" în laboratoarele lor, rupte de viaţă. Nu au reuşit însă, iar partidul a condamnat şi practica lor stupidă »; „teoriile" lor vătămătoare.
Studierea literaturii clasice ne ajută să creăm o vastă imagine realistă a lumii, să redăm chipuri adânci, cuprinzătoare, pătrunse de logica vieţii. O studiere încordată, creatoare a clasicilor, îndrumată de marile idei ale comunismului, ţn. suşirea moştenirii artistice a trecutului este una din cerinţele fundamentale ale esteticii realismului socialist.
Şi dacă trebuie să regretăm ceva, atunci trebuie să regretăm în primul rând faptul că nu stăpânim destul de bine această moştenire, nu ştim să descoperim destul de bine comorile laboratoarelor de creaţie ale marilor maeştri, că ne folosim prea puţin de comorile acestor laboratoare. t
Puşchin, Gogol, Tolstoi, Cehov, — ce „pedagogi" minunaţi au scriitorii so- { vietici şi cât de mult ne pot da lecţiile lor!
In critica noastră nu s'a pus cu destulă seriozitate problema redării lumi1 spirituale a eroului. Să examinăm eroii literaturii clasice — cât de complexe sunt procesele intelectuale din conştiinţa lui Andrei Bolconschi, Pierre Bezuhov, Baza-rov, Elena Stahova şi a multor altor personagii din vechea literatură. Şi prjn ce adâncime şi încordare se deosebeşte lumea spirituală a muncitorilor şi intelectualilor lui Gorchi!
Literatura sovietică a dat numeroase exemple de pătrundere adâncă în lumea spirituală a omului nostru, dar critica nu generalizează destul de bine această experienţă preţioasă.
In operele scriitorilor noştri chipurile personagiilor sunt deseori superficiale şi raporturile lor sunt caracterizate în mod superficial. Deseori scriitorul nu înţelege că particularităţile unui erou pot fi redate cel mai bine nu printr'o descriere lungă „din partea autorului", ci printr'o ciocnire cu un alt personagiu.
La noi nu au fost prelucrate suficient minunatele idei ale lui Marx şi Engels care apreciau literatura cu înalt conţinut ideologic ce afirmă deschis tendinţa sa socială, dar care considerau că această tendinţă trebuie să reiasă din însăşi desvoltarea caracterelor operei şi nu să fie introdusă din afară. ,
Lucrând la planul unui roman din epoca lui Nicolai I, Tolstoi a notat aceste idei despre chipul lui Perovschi: „Biografia lui va fi dură, grosolană însă numai în comparaţie cu unele caractere opuse, gingaşe, subtile, ca de exemplu Jucovschi... dar mai ales — cu decembriştii — această figură proeminentă aruncă o umbră, (o nuanţă) asupra lui Nicolai Pavlovici, era cea mai importantă figură, figură „a grands traits", care exprimă îndeajuns acele timpuri..." Tolstoi manifestă o extraordinară conştiinciozitate faţă de corelaţiile dintre caractere. Perovschi, opus lui Jucovschi, umbreşte chipul lui Nicolai şi aceasta îi scoate în relief anumite trăsături, — iată o ideie adâncă şi înţeleaptă.
Noi observăm deseori cum un scriitor sovietic, schiţând unele trăsături interesante de caracter, nu ştie să le nuanţeze, să atragă atenţia asupra lor, să le compare cu trăsăturile altor caractere. Dar în acest domeniu avem şi succese. Cititorul romanului „Donbass" observă că B. Gorbatov subliniază trăsăturile unor eroi, comparându-le prin contrast cu trăsăturile altora. Astfel multe calităţi ale lui Andrei ies la iveală în comparaţie cu trăsăturile de caracter ale lui Victor, iar trăsăturile lui Victor devin mai clare când alături de el se află Andrei. Daşa şi Vera sunt firi opuse din multe puncte de vedere, şi din această alăturare reies calităţile fiecăreia. Experimentatul miner Procopie Lesniac, reprezentantul vechii generaţii, purtător al spiritului de clasă, al înaltei răspunderi de stat îi este opus lui Ded care priveşte statul ca şi cum ar fi un buzunar străin şi stabileşte în mină raporturi casnice, familiare.
DESPRE UNELE PROBLEME ALE REALISMULUI SOCIALIST
261
Bineînţeles, opera de artă nu este o grădiniţă de copii, iar scriitorul nu 5te îndrumătorul unor preşcolari, care încolonează copii — uneori „comparaţia prin ^ntrast" capătă şi acest caracter. Desvăluirea a ceeace este caracteristic omului cere o mare măestrie. Caracterul se manifestă în acţiune; acţionând, omul intră în anumite raporturi cu un mare număr de oameni şi prin aceste legături active se arată şi mai adânc multilateralitatea caracterului. Trebue să ştim să arătăm toată nuterea, adâncimea ideilor şi sentimentelor omului în acţiune. De sigur că aceste comparaţii între caractere pot fi inventate. Drept măsură scriitorul trebuie să ia adevărul vieţii, fidelitatea faţă de realitate.
Un artist credincios adevărului vieţii va şti să redea o viaţă adevărată şi nu una convenţională, aşa cum fac uneori scriitorii noştri.
Omul este totdeauna un şuvoi de idei, sentimente, sforţări de voinţă, impulsuri emoţionale şi în acelaş timp în acest şuvoi un adevărat artist va şti totdeauna să deosebească şi să arate lucrul principal, hotărîtor.
Adânca veridicitate, puterea de convingere, preciziunea expresiilor constitue o condiţie a fidelităţii faţă de realitate.
In lucrarea sa „Ce este arta", Tolstoi a caracterizat procedeele greşite prin care se crează o imitaţie a artei: împrumutul — folosirea unui şablon artistic; imitarea — fotografierea, copierea exactă a realităţii; impresionarea — efecte exterioare, captivante, subiectul confuz, interesul pe care îl prezintă informaţiile comunicate printre altele.
Lupta pentru adevărul în artă cere îndepărtarea procedeelor greşite: imitarea artei nu poate să ne dea nimic în afară de falsitate şi o jignire a sentimentului estetic al omului.
Noi spunem deseori că realismul socialist presupune o varietate de genuri, o varietate de orientări în creaţie. Totuşi noi nu am ajuns încă la desvoltarea deplină a acestei varietăţi. La noi mai există încă rămăşiţe ale împărţirii în grupuri, ale împărţirii scriitorilor în „apropiaţi" şi „depărtaţi". Articolul lui V. -Scerbina publicat în „Pravda" despre studiul moştenirii lui Maiacovschi, prin care critica aspru pe S. Tregub care, găsind la un grup de poeţi „metode mai bune pentru formularea versului" considera pe această bază mai puţin valoroşi alţi poeţi talentaţi, — a subliniat că sectarismul îngust este duşmănos spiritului realismului socialist.
Realismul socialist presupune crearea unor opere de înaltă măestrie, de o originalitate vie folosind metoda unică a realismului socialist. Realismul socialist presupune o diversitate de nuanţe creatoare, o desvoltare multilaterală a individualităţii creatoare, el este bazat pe o reprezentare şi o folosire complectă a posibilităţilor de creaţie ale slujitorilor artei şi literaturii.
Criticii, redacţiile ziarelor nu luptă suficient pentru varietate în arta sovietică. Astfel, „nu a avut noroc" genul povestirii; genul comediei, atât de necesar societăţii sovietice, nu a luat desvoltarea necesară. Este rău şi faptul că problema genului nu se pune în estetica sovietică. Avem nevoie de precizie, de o determinare anume a formei. Până astăzi unii cred că lipsa unei specii definite, „deosebirea faţă de speciile burgheze" constitue o realizare, un succes. Uneori, criticii care caută să fundamenteze, să „justifice" lipsurile artistice ale unui scriitor, recurg la astfel de concluzii. Astfel, sunt, de exemplu părerile criticului ucrainian A. Tripolschi cu privire la A. Corneiciuc.
„Artistul bolşevic a intervenit în mersul războiului ca un conducător de oşti, pentru ca să ajute statului cu sfatul său dat la timp. Această calitate nouă în artă Şi nemaivăzută în istoria literaturii cere deci şi procedee artistice noi, deosebite calităţi. Această piesă nu este bazată pe situaţii, pe caractere, pe acţiune încordată. VecFiile măsuri sunt prea înguste pentru ea. Marele conţinut, plin de importanţă de stat şi forţă deosebită de transformare a societăţii, ambele proprii piesei, nu încap
262
B. RIURICOV
în patul lui Procust al vechilor măsuri dramatice. Aceasta nu este o cronică ist0 rică, nu este o scenă din viaţa armatei operative, nu este o dramă povestită. ,,Fron tul" este o dramă bazată pe evenimente, este o condensare artistică a tendinţelor fundamentale, — pozitive şi negative — dintr'o perioadă de timp extrem de scurtă Dramaturgul nu are timp să urmărească nuanţele de' caracter ale personagii|or nu are timp să elaboreze în amănunte de filigran punerile în scenă, să desfăşoare o intrigă iscusită, să descrie scrupulos toate amănuntele. Forţa dramatică a pj'e. sei o constitue găsirea curajoasă a verigii principale în desvoltarea vieţii, veriga de care va trage poporul ca să tragă tot lanţul în direcţia dorită".
Servilismul acestor „comentarii" este limpede, dar răul principal nu este acesta ci atitudinea nepăsătoare, nihilistă faţă de problemele situaţiilor, caracterelor şi altor „unităţi de măsură dramatice vechi", mai pe scurt, faţă de problemele măe-striei literare. Trebue să spunem că „Frontul" nu justifică aceste concluzii — a. această piesă are multe lipsuri, dar autorul a căutat să creeze caractere, să ie lege printr'o acţiune unică ; el nu-şi propunea ca poporul să apuce lanţul acţiunii şi să tragă piesa în „direcţia dorită", el năzuia să-şi facă personal, în mod cinstit, treaba sa de scriitor. A. Tripolschi l-a „lăudat" atât pe Corneiciuc, încât i-a scos dincolo de graniţele literaturii.
Viaţa noastră sovietică este bogată, variată şi puternică. In fiecare zi apar fenomene noi, probleme noi, eroi noi. Noi înţelegem „lăcomia" scriitorului care vrea să „cuprindă" toată această bogăţie în paginile cărţii sale. Dar tocmai fiindcă viaţa este bogată, sunt atât de necesare preciziunea şi organizarea formei, o succesiune strictă a acţiunii, o selectare şi o tipizare a trăsăturilor caracterelor.
Confuzia, lipsa de organizare a materialului, o acţiune abia schiţată, o compoziţie ştearsă, caractere întâmplătoare şi slab conturate nu pot fi recunoscute ca o calitate a operei. Deseori, sub discuţiile despre lupta împotriva „canoanelor artei burgheze" se ascunde lipsa de experienţă a scriitorului faţă de sine însuşi, lipsa perseverenţei şi consecvenţei în munca lui asupra formei. Având o atitudine negativă faţă de canoanele greşite ale artei burgheze, arta realismului socialist cere claritate, o structură bine închegată a operei, unitate, fineţă şi armonie.
Forma artei sovietice trebue să exprime bogăţia nemaiîntâlnită a conţinutului ei, trebue să corespundă frumuseţei mereu crescânde a realităţii sovietice.
La aceasta trebue să contribue limba literară! In epoca construirii comunismului în ţara noastră, desvoltarea limbii trebue să se bazeze pe folosirea tuturor bogăţiilor ei, a tuturor comorilor limbii populare. Literatura realismului socialist trebue să constitue un pas înainte în desvoltarea artistică a omenirii şi în domeniul cuvântului. Grija pentru claritatea sensului, pentru preciziunea şi expresivitatea limbii, pentru ca limba să fie şi mai mult pe înţelesul tuturor, frumoasă şi nuanţată, grija faţă de bogăţia fondului de cuvinte, trebue să constitue o lege pentru scriitorii sovietici. Frumuseţea vieţii noastre, frumuseţea fizionomiei omului sovietic nu pot fi exprimate prin cuvinte şterse, incolore. Folosirea complectă şi largă a tezaurului limbii întregului popor deschide în faţa scriitorilor noştri perspective uriaşe pentru desvoltarea şi îmbogăţirea literaturii.
Partidul a trasat artei marea sarcină a creerii clasicismului sovietic. Succesele artei realismului socialist sunt succesele societăţii noastre, succesele mari ale noii ideologii socialiste, care cuprinde sub influenţa sa masse de milioane de oameni pe tot globul pământesc. Putem să vorbim şi astăzi despre o serie de opere ale literaturii sovietice ca despre opere clasice. Afară de operele lui Gorchi, Maiacovschi, afară de capodopere ca „Petru I" de A. Tolstoi, „Torentul de fier" de A. Serafimo-vici, putem considera ca făcând parte din clasicismul sovietic „Pe Donul liniştit' şi „Pământ desţelenit" de M. Şolohov, „înfrângere" de A. Fadeev şi alte opere. Crearea clasicismului sovietic nu este o sarcină abstractă şi îndepărtată într'un viitor ceţos. Este o sarcină pe care o îndeplineşte arta sovietică astăzi, la intrarea
DESPRE UNELE PROBLEME ALE REALISMULUI SOCIALIST
263
■ în comunism,acea orânduire socială în care, după cum ne învaţă I. V. Stalin, *tiinţa şi arta se vor bucura de condiţiuni destul de favorabile pentru a atinge o înflorire deplină.
Iată dece trebue să ne dăm bine seama ce anume ridică opera de artă la acea înălţime la care poate fi considerată ca o operă clasică. Clasicismul înseamnă |n primul rând o artă cu un mare conţinut al vieţii, reprezentând procesele fundamentale ale desvoltării istorice. Este arta în care adâncimea redării lumii spirituale a oamenilor şi a activităţii lor practice se îmbină cu amploarea ideilor, cu amploa-Tea acţiunilor, cu priceperea de a fixa nu ceeace este mărunt şi întâmplător, ci viaţa poporului în evoluţia ei. Aceasta este arta formei clare şi lipsite de opacitate, care întruchipează un conţinut bogat. Astăzi lumea burgheză nu mai este capabilă de a da naştere unei arte superioare, de a inspira crearea unor opere epice. Arta sovietică este arta orânduirii care merge înainte, care învinge. In faţa ei se deschid perspective de nebănuit.
Arta realismului socialist întruchipează superioritatea istorică a orânduirii socialiste faţă de orânduirea burgheză. Negând bazele artei decadente, deşarte, ea întinde mâna artei clasice a trecutului. Ea învaţă dela metodele trecutului, dar nu învaţă pentru a imita ci pentru ca, participând sub conducerea Partidului lui Lenin si Stalin în lupta pentru comunism, să creeze imagini clasice ale prezentului, imagini clasice ale epocii marei lupte pentru fericirea omenirii.
Din „Novai Mir," Nr. 4, 1952.
TEORIE ŞI CRITICĂ
EUGEN CAMPUS
CEI CUTEZĂTORI Şl NEÎNFRÂNŢI
Pe pământul patriei noastre — stropit până nu demult cu sângele muncitorilor ce cutezau să lupte pentru desfiinţarea exploatării, stropit cu sângele ţăranilor săraci ce se răsculau împotriva stăpâniră jecmănitoare atunci când cuţitul le ajunsese la os — pe acest pământ, încep să se pârguiască astăzi roadele bogate ale unei vieţi libere. Mândru de cuceririle revoluţionare ale clasei muncitoare, poporul întreg a participat cu entuziasm la desbate-rea şi definitivarea Proiectului noii Constituţii, ale cărei paragrafe concise însumează şi concretizează legal recolta minunată a vieţii libere pe care poporul şi-a făurit-o. Viaţa aceasta a fost cucerită prin luptă. Prin luptă, o apărăm, o desvoltăm neîncetat, construim socialismul înfrângând rezistenţa înverşunată a duşmanilor. Mergem cu paşi hotărîţi pe drumul deschis de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, pe drumul glorios al Uniunii Sovietice, Patria Socialismului, eliberatoarea noastră.
Pe uriaşul teritoriu ce se întinde dela Prut şi până la Oceanul Pacific, dela pământurile însorite ale Crimeei şi până la ţărmurile Oceanului îngheţat de Nord, popoarele sovietice care au terminat victorioase bătălia pentru construirea socialismului şi au înfrânt atacul cotropitorilor hit-lerişti, au pornit la făurirea comunismului. Vremurile de cruntă exploatare ale autocraţiei ţariste sunt acum o amintire a unui trecut de mult şi definitiv dispărut. Din memoria noastră amintirea acelui trecut nu trebuie însă să dispară cu totul . Evocându-1 astăzi, privindu-1 „dela înălţi-
mea realizărilor prezentului, dela înalţi-mea ţelurilor măreţe ale viitorului" — cura spunea Maxim Gorchi, — oamenii vremurilor noastre învaţă să înţeleagă şi să urască mai adânc tot ce reprezintă acel trecut de asuprire, învaţă să înţeleagă şi să aprecieze mai deplin frumuseţea prezentului, precum şi forţa de neînvins şi înaltele calităţi ale poporului, prin a cărui luptă fără preget a fost cucerită victoria prezentului.
Folosind metoda realismului socialist, Feodor Gladcov a izbutit să facă tocmai acest lucru: să înfăţişeze trecutul din perspectiva realizărilor măreţe ale prezentului. Deaceea povestirea lui, deşi zugrăveşte în culori impresionante toată hidoşenia exploatării din trecut, nu e o carte deprimantă, tristă.
In prefaţa la „Poveste despre copilărie", primul volum al trilogiei sale cu caracter autobiografic, Gladcov povesteşte o discuţie pe care a avut-o, mai demult, cu întemeietorul realismului socialist. Gorchi insista ca Gladcov să-şi valorifice neapărat amintirile din copilărie şi-1 sfătuia astfel :
„Mulţi au scris despre poporul nostru dela ţară. Scriitori cu diferite concepţii mai ales, plăsmulau ţăranul după chipul şi asemănarea lui dumnezeu, infăţişându-l d pe un mucenic umil şi supus, sau invers, făcând din. el un sălbatic, o bestie.
Adevărul este că ţăranul postru e uiţ om simplu, deştept, capabil, cu multă dragoste de muncă şi suflet rebel. Iubitor de libertate, plin de viaţă, activ, conştient de
CEI CUTEZĂTORI ŞI NEÎNFRÂNŢI
265
oaloarea
lui. Deci, scrie, scrie aşa cum ll
cunoşti şi cum îl simţi, fiindcă sunt sigur cft "ii cunoşti şl că mai ales îl simţi. Nu uita că mai însemnat decât toate e să arăţi nrin ce este el măreţ şi ce poartă din străbuni in sufletul său. Nu încerca să închizi ochii nici asupra părţilor lui negative şi mai puţin plăcute, care au fost multe şi inevitabile în trecut. Subliniază însă părţile pozitive, care-i confirmă inteligenţa şl infăţlşează-le sub o lumină \vie. Sunt sigur că vei scrie o carte bună". Gladcov avea însă îndoieli : — „0 carte bună, nu ştiu, 'dar o carte dureroasă^ sunt sigur, Alexei Maximovici... am răspuns eu gândindu-mă la tot ce ar ţi urmat să scriu."
Temerile lui Gladcov s'au dovedit nejustificate. Nici „Poveste despre copilărie", nici „Volniţa" — cele două părţi apărute până acum din proectata trilogie —-nu sunt lucrări „dureroase", deprimante. Dece? Pentrucă, dela un capăt până la altul, cărţile acestea sunt străbătute de o neţărmurită dragoste pentru om, de încredere în forţele şi înaltele sale calităţi morale.
Mergând pe făgaşul marelui său înaintaş Gorchi, care la rându-i ridicase pe o nouă treaptă tradiţiile umaniste caracteristice literaturii ruse, Feodor Gladcov a pus în centrul operei sale omul, a făcut din opera sa un imn de slavă închinat celor mai de preţ valori umane.
Prin gura unuia dintre eroii săi din „Prima lovitură", lucrare distinsă cu Premiul Stalin, în care este înfăţişată lupta poporului francez împotriva ocupanţilor americani, scriitorul francez Andre Stil spunea : „libertatea este ceeace cutezi să faci, ceeace poţi cuceri prin luptă împotriva regimului de asuprire". într'adevăr, aşa se petrec lucrurile într'un regim bazat pe exploatare. Cele mai elementare drepturi ale omului sunt negate, zădărnicite.
Numai cei care îndrăznesc să se opună asupritorilor, numai acei care au curajul să înfrângă „legile" croite pe măsura intereselor acestor asupritori, numai aceia îşi pot cuceri o fărâmă de libertate, numai aceia îşi păstrează demnitatea de oameni.
Tocmai aceşti oameni cutezători şi neînfrânţi stau în centrul lucrării lui Glad-
cov. întreaga lui carte este o pledoarie pasionată pentru o atitudine de dârzen'e, de neînduplecată înfruntare a greutăţilor şi primejdiilor, a samavolniciei puternicilor zilei. Ea constituie un răspuns drastic, o convingătoare desminţire a tezei duşmănoase, reacţionare, conform căreia „specificul slav", trăsătura caracteristică şi cea mai de preţ a omului rus o constituia „smerenia", nonviolenţa, acceptarea resemnată a oricărei suferinţe şi umiliri.
împotriva acestei afirmaţii calomnioase milita Maxim Gorchi prin operele sale, dar şi prin articole teoretice...
Preluând tradiţia aceasta gorchiană, F. Gladcov crează o bogată galerie de eroi minunaţi, care întrunesc cele mai înalte însuşiri ale omului în genere, şi ale poporului rus în deosebi : combativitatea, dâr-zenia şi apărarea drepturilor şi demnităţii omului, curajul neînfricat în lupta neînduplecată împotriva asupririi.
In „Poveste despre copilărie" întâlnim oameni ca Vo'odimirâci, bătrânul croitor a cărui sosire în sat însemna o sărbătoare, căci deschidea ţăranilor zări de lumină, îndemnându-i — prin faptele şi vorbele sale inimoase — să nu renunţe la nădejdea unei vieţi mai bune, să nu se resemneze, să nu se supună legilor şi tradiţiilor apăsătoare: „Noi înşine — spune el — ne-am împotmolit in legile şi obiceiurile noastre. Ne-am ferecai sufletul cu cătuşe. Iar cătuşele sunt moartea sufletului. Ţineţi min-tet nu uitaţi ce' vă spune moşul. Rupeţi toate lanţurile; fugiţi de întuneric şi nu tăsaţi sufletul să moară."
In noul volum al trilogiei, „Volniţa" — volum distins cu Premiul Stalin — oamenii de tipul lui Volodimirâci sunt numeroşi şi ocupă primul plan.
Şi este normal să fie aşa, căci „Volniţa" reprezintă o nouă etapă în desvoltarea eroului povestirii, şi totodată o nouă etapă în desvoltarea premizelor puse în volumul anterior. Istorisind mai departe viaţa copilului Fedia, scriitorul arată nu numai cum acesta creşte în ani, ci cum el ia contact cu o altă lume, mai largă şi mai cuprinzătoare. Nu numai orizontul lui Fecha se lărgeşte, ci orizontul întregii povestiri. Dela cercul îngust al satului patriarhal, în care se desfăşura primul volum al trilogiei, tre-
•266
EUGEN CAMPUS
cern acum la spaţiul larg a! ţării întreg', 'facem cunoştinţă cu viaţa din oraşul Astrahan şi cu munca la pescăriile depe ţărmul Mării Caspice. Semnificativă pentru această bruscă şi cuprinzătoare lărgire a ■orizontului este minunata scenă în care ne este înfăţişată Volga. Drumul pe Volga a! famiiiei lui Fedia are un sens adânc, care ■depăşeşte întâmplarea concretă. Prin felul în care prezintă aceste scene, prin patosul care însufleţeşte descrierea uriaşului fluviu ■care străbate şi uneşte întinsele plaiuri ale patriei, scriitorul sugerează cu putere ideia integrării în viaţa ţării întregi.
Silită să părăsească satul natal ca atâtea alte familii ţărăneşti în perioada aceasta de destrămare a vieţii patriarhale ce a urmat reformei agrare, familia Iui Fedia intră într'o altă lume. Exploatarea nu e aci mai puţin cruntă. Dimpotrivă... Dar orizontul e mai larg, nu mai există acea atmosferă înăbuşitoare de chilie îngustă, nu mai există la tot pasul nenumăratele oprelişti şi bariere care închideau ca într'un ţarc viaţa în satul patriarhal. Şi, lucru esenţial : lupta împotriva exploatării e mai puternică, numărul şi forţa luptătorilor pentru o viaţă mai bună este mai mare.
Trecerea aceasta într'o altă lume, cu aer mai proaspăt, mai liber pentrucă e impregnat de ozonul atitudinii curajoase de luptă, este redată de autor prin fapte concrete, deosebit de grăitoare. Marile probleme sunt înfăţişate de el în mod plastic, prin urmărirea felului cum acestea se reflectă în viaţa oamenilor, în transformarea caracterului lor. Semnificative din acest punct de vedere sunt nu numai schimbările care se petrec cu Fedia, dar şi cu toate celelalte personagii care trec din primul în al ■doilea volum. Şi schimbările acestea în caracterul personagiilor sunt notate de autor cu multă măestrie prin relevarea plină de fineţe a modificării atitudinii lor, prin felul nou de a se comporta în împrejurări concrete. Tăcut, întunecat şi brutal în timpul cât trăise în casa bunicului, tatăl devine acum, pe şlep, un alt om. E mai vorbăreţ, mai deschis, se poartă cu totul altfel cu nevastă-sa, e mai drăgăstos şi cu copilul :
„întreaga lui purtare era atât de nouă şi de neaşteptată pentru mine, încât la în-
ceput mă ului întru totul şi mă pomeneam privindu-l cu teamă şi cu neîncredere, ca pe un necunoscut. Observându-mi uimirea' râse stingherit :
— Ce le uiţi, puiule, ca o cucuvaie? Doar acum nu mai suntem acasă, trăim cum ne taie capul, numai pentru noi." Mama, care în trecut era apatică şi tristă (despre ea ştim mai mult curn se închide în sine cum tăcea) — se schimbă aşa de mult, încât chipul ei capătă o altă înfăţişare: „Chipul mamei luase o înfăţişare cu totul feciorelnică şi din ochii ei nu pieri multă vreme licărirea unei bucurii amestecată cu nedumerire."
La aceste schimbări, sufletul proaspăt al lui Fedia este deosebii de sensibil. Traris-miţându-lc cititorului prin intermediul acestuia, scriitorul le face şi mai sensibile, şi mai emoţionante. Plină de patos este frământarea tânărului Fedia in pragul acestei lumi noi :
„Ţoale acestea — şi întinderea azurie a fluviului, şi cerul, şi depărtările, şi vaporul — păreau imense, de necuprins, pline de aer şi de încordată mişcare. Era o lume nouă despre care n'am citit în niciun basm şi des pe care n'am auzit-o vorbind nici pe. bunica Natalia, nici. pe Volodirnirâci. In povestirile lor, tot ce era noutate, bunăoară drumurile mari sau satele, nu se deosebeau cu nimic de, satul nostru şi nici de drumul, mare pe care am pornit noi cu căruţa când veneam la Saratov. Şi oamenii de acolo erau la. fel ca şi oamenii noştri, ca şi cei dela Cernavca. Dar aici, viaţa ţâşneşte într'o furtunoasă libertate, avân-tându-se năialnic undeva, într'o necunoscută depărtare".
Dar în această lume exploatarea, deşi se prezintă sub alte aspecte, este încă mai cruntă decât în lumea satului. Fedia se va pătrunde tot mai adânc de acest adevăr, pe măsură ce va cunoaşte mai îndeaproape noul mediu în care este silit să trăiască. Băieţandrul ia contact întâi cu oraşul Astrahan, unde tatăl său se angajează ca birjar la o rudă, Pavel Ivanâci. Acesta îl primeşte aşa zicând „din milă", dar îl exploatează fără nici o' milă, profitând de faptul că, proaspăt sosit în oraş, omul e mai încrezător şi se lasă mai uşor jecmănit. Mai târziu, Fedia cunoaşte viaţa
CEI CUTEZĂTORI ŞI NEÎNFRÂNŢI
267
înfricoşătoare dela cherhanaua din Jilaia "■Cosa pe ţărmul Mării Caspice : ajunge aci împreună cu mama sa, care a fost nevoită sa accepte robia contractului neomenos impus de vatăşiţa Vasilisa, lucrătoarelor cărora le făcea „favoarea" de a le angaja pe durata sezonului de pescuit.
Urmând drumul vieţii lui Fedia, scriitorul urmăreşte de fapt înfăţişarea unui tablou amplu şi adânc veridic al Rusiei ultimelor decenii ale secolului 19. El izbuteşte să scoată puternic în relief trăsăturile esenţiale ale acestei epoci zbuciumate: pe de o parte cutremurătoarea mizerie şi întunericul la care erau condamnate massele muncitoare. în ace! regim în care atotputernicia capitalului se contopea cu exploatarea feudală şi cu despotismul ţarismului ; iar pe de altă parte, lupta tot mai îndârjită a poporului împotriva asupririi, luptă care ia forme din ce în ce mai organizate, căci conducerea ei o preia proletariatul, care, în această perioadă, începe să devină o forţă din ce în ce mai puternică şi mai conştientă de menirea ei istorică.
Asistăm în lucrarea lui Gladcov la un fenomen deosebit de caracteristic acestei epoci : masse din ce în ce mai numerose de ţărani evadează din ţarcul satului patriarhal, pentrucă nu-şi mai pot agonisi acolo cele necesare traiului şi pentrucă încep să resimtă tot mai puternic apăsarea zidurilor de închisoare ale rânduelii patriarhale şi feudale. Aceşti ţărani îngroaşă numărul proletarilor, îngroaşă rândurile imensei armate de oameni care astăzi sunt gata să-şi vândă pe preţ derizoriu puterea de muncă, spre satisfacţia exploatatorilor, dar care mâine vor învăţa să-şi simtă puterea şi vor participa activ la zguduirea din temelii a iumii îmbuibaţilor.
Legarea tuturor episoadelor acestui cuprinzător tablou al deceniilor dela sfârşitul secolului 19, de peripeţiile familiei lui Fedia, îngăduie scriitorului să prezinte din plin acest proces istoric. Soarta familiei acestuia — şi în special soarta lui Fedia şi a mamei sale— este tipică pentru drumul pe care au mers milioane de oameni din Rusia în epoca aceasta. Prin ea — şi prin atâtea alte, nesfârşit de bogate şi variate aspecte, fapte sau destine omeneşti
ce se cristalizează firesc în jurul ei — Gladcov înfăţişează însuşi drumul poporului rus : suferinţa şi lupta sa; clarificarea treptată a ţelurilor şi metodelor de luptă ca rezultat al influenţei mişcării muncitoreşti; creşterea avântului revoluţionar, pregătirea şi coacerea acestor condiţii care au dus cu necesitate la Marea Revoluţie Socialistă.
In ^Volniţa", tabolul suferinţelor îndurate de massele muncitoare este într'adevăr zguduitor.
încă la Astrahan, Fedia descoperă câteva din aspectele şi consecinţele exploatării capitaliste. Cunoaşte perechea de „smeriţi" exploatatori : cuvioasele sale rubedenii, care jecmăneau cucernic pe tatăl său, aşa cum jecmăniseră şi pe alţi muncitori ce se angajaseră în slujba lor. Hapsâni şi sgârciţi, soţii îşi împărţiseră atribuţiile : Pavel Ivanov jupuia zece piei de pe om, iar nevastă-sa Ofimia se prefăcea a nu şti nimic şi nu contenea să invoce numele lui dumnezeu. Fosta slugă, Evsei, pe care nu numai că nu-1 plătiseră dar îl scoseseră şi dator, se izbea ca de un zid de bâta lui Payel Ivanov şi de vorbele, mieroase ale Ofimieb- Neputându-se răfui altfel cu aceşti hrăpăreţi, Evsei le amintea că „bâta are două capete" şi striga din uliţă, cu glas răzbunător :
— „Tâlhari! Lipitori! Ea se roagă lui. dumnezeu, iar el face tovărăşie cu dracii, lereboc! Nu uita că iu Tai îmbătat pe pescarul acela din artei şi apoi l-ai jefuit... Ştii bine că el s'a spânzurat din pricina ta! N'ai să scapi de moartea pe care o meriţi, Jereboc !
Ofimia îşi. făcea semnul larg al crucii şi pleca în odaie."
Dar tot aci, în acest centru al negoţului cu peşte, unde patronii îşi desfac marfa şi cumpără braţe de muncă, află Fedia primele lucruri cu privire la exploatarea muncitorilor dela cherhanale. îngândurat şi îngrijorat, tipograful Trişa povesteşte : „Acum, la oficiul dc plasare şi pe lângă birourile de pescării, s'au adunat îngrozitor de mulţi oameni. După câte-mi amintesc, niciodată n'a. fost la Astrahan atâta lume. Flecare vapor aruncă pe mal alte sute şi suie de familii. Şi numai ţărani. Fug toii din satele lor. Pescarii şi vătafii noştri îşi freacă mâinile de bucurie — oamenii se
268
EUGEN CAMPUS
tocmesc pe un preţ de nimic, şi nici chiar munca grea ca de ocnă nu-i sperie. Dar câtă lume nu rămâne fără lucru ! Stau ca ţiganii, în şatre şi în sdrenţele lor, pe unde apucă : pe mal, pe uliţe şi pe maidane. Bolnavi câţi pofteşti. Mă tem să nu dea şi holera în ei. Pe aici e musafir nelipsit."
Ceeace la Astrahan a aflat din isbucni-rile altora, va cunoaşte Fedia în mod direct atunci când, după o lungă călătorie cu şlepul, ajunge la cherhanaua dela Jilaia Cosa. încă din prima zi, purtarea vătăşi-ţei Vasilisa şi a administratorului Curba-tov îl fac să simtă că aceştia se socotesc stăpâni absoluţi pe viaţa muncitorilor. Pentru a-şi arăta atotputernicia şi a-i umili pe lucrători, Vasilisa intră în baracă „le-gănându-şi la fiecare pas osânzele", priveşte dominator în juru-i, „înalţă capul cu părul rar" şi răcneşte:
— „Sculaţi-vă! Daţi-vă jos din paturi l Toată lumea'n picioare !
Asistând la această scenă, Fedia clocoteşte de indignare ; el înţelege că de aci înainte, sunt la cheremul acestei brute care consideră că i-a cumpărat cu trup şi suflet pentru cele câteva ruble plătite ca arvună „...uite-o cum îşi dă ifose de stăpână şi cum clipeşte obraznic din ochii ei mici, cufundaţi în osânză. Şi adică de ce nu ? Doar ne-a cumpărat pe toţi dela oficiul de plasare al pescăriilor şi suntem cu toţii proprietatea ei vie, pe timp de nouă luni. Jn-tr'adevăr, dăduse fiecăruia numai câte cinci ruble arvună, iar restul urma să-l plătească dela lună la lună, câte şase ruble şi şaizeci Şi şase copeici."
Şi baraca însăşi, ce privelişte înfiorătoare, ce imagine grăitoare a mizeriei neînchipuite în care puteau fi ţinuţi nişte oameni în Rusia ţaristă, către sfârşitul veacului 19! O lungă hardughie de trestie şi lut, cu geamuri puţine şi mici, veşnic prăfuite. Lipite de pereţi, şirurile de paturi, aşezate în două rânduri suprapuse. Spre peretele din fund, un cuptor uriaş. La mijloc, o masă : „Noaptea, când oamenii se întorceau dela lucru, în baracă domnea o nemaipomenită forfotă şi hărmălaie': Masa, cât era de lungă, nu avea destule locuri pentru toată lumea, din care pricină oamenii cinau pe paturi, iar când venea vre-
mea culcării, aceleaşi paturi dispăreau sub o răvăşeală de pături şi de şube. Aerul era înnăbuşitor şi îmbâcsit; duhnea a măruntaie de peşte, a putregai şi a fum."
Hrana e mizerabilă. Totul se cumpără dela dugheana patronului : preţurile sunt mari, dar marfa e proastă, stricată. Oamenii se hrănesc la nesfârşit cu această inevitabilă ciorbă de vobla învechită (peşte mărunt ce nu se putea vinde pe piaţă). Pâinea — tot dela brutăria patronului — e „neagră, acră-amăruie, grea, urâtă şi scârbos de lipicioasă." Apa e de nebăut. Chiar fiartă în chip de ceai — pe plită clocotea întotdeauna un cazan cu astfel de ceai „caimac" — era greu de înghiţit. „Numai după mare chin şi amar se obişnuiseră loji cu această băutură cu iz de mături şi de ouă clocite." Exprimându-şi amarul, oamenii alcătuiseră un cântec semnificativ:
La cherhana, la Jilaia Amară-i pâinea, apa rea.
Neomenoase erau îndeosebi condiţiile de muncă. înlănţuiţi prin paragrafele întorto-chiate ale unui contract: împovărător pe care cei mai mulţi nici nu-1 putuseră citi, izolaţi pe aceste locuri pustii, prinşi ca într'o capcană între nesfârşitele întinderi ale Mării Caspice şi ale mării de nisipuri mişcătoare din jur, oamenii trudesc din zori şi până noaptea târziu, Ia lumina felinarelor, îndură gerul crâncen şi ocările stăpânilor. Privind la tot ce se petrece îrt juru-i, suportând el însuşi prigoana administratorului Curbatov — care-i batjocoreşte elanul tineresc de muncă şi încearcă să-l exploateze, să nu-i plătească — Fedia ajunge la aceste dureroase concluzii :
„Vasăzică aici nu există altă putere faţă de lucrătoare şi de lucrători decât ghion: turtle date de cherhanagiu, decât mârşavele sudălmi şi loviturile de cange împărţite de Curbatov, decât răcnetele şi ocările vătăşiţei. Iar oamenii le rabdă toate, de teamă să nu fie svărliţi pe drumuri, lăsaţi pradă foamei, pribegi, fără căpătâi. Astrahanul e departe; aici se întinde numai marea, cu mişcătoarele şi nesfârşitele nisipuri. Toţi purced la lucru cu noaptea'n cap şi fără să se îndrepte din şale nu se opresc până ce se'ntunecă; numai, la ora prânzii-
CEI CUTEZĂTORI ŞI NEÎNFRÂNŢI
269
iui sar cu voioşie de pe bănci, fug veseli de pc plată in ogradă şi încep să se învârtească şi să joace. Acum îmi dădeam seama că se învârtesc şi se joacă, imbulzindu-se buluc, nu de dragul veseliei, ci pentrucă îi dor spinările şi mâinile, iar mâinile le sunt grele ca plumbul, picioarele li s'au înţepenit; fiindcă au nevoie să răsufle în voie, să se încălzească şi să se mai des-morţească."
Către toamnă, când vântul a început să ridice nori de nisip, munca a devenit un adevărat chin. Scriitorul izbuteşte să creeze imaginea zguduitoare a unei munci silnice sub avalanşa nisipurilor sburătoare care te înneacă şi te orbesc, pătrund pretutindeni, necruţătoare :
„Dinspre miazănoapte începură să bală vânturi uscate, nisipurile fumegau a pâclă veninoasă şi galbenă. Colbul înţepător ardea obrajii cu văpăi de foc, năpădea în ochii care lăcrămau şi se injectau de sânge. Te ustura pielea de pe faţă şi de pe mâini, crăpau şi sângerau buzele. Praful acesta pătrundea până în babacă; aerul din lăuntru era îmbâcsit, fierbinte şi otrăvitor. Noapteat toţi gemeau şi se prăpădeau tuşind. Nisipul acoperea cu un strat alburiu paturile şi pernele; părul din cap se încâlcea ca pâslă deasă. Zadarnic îşi înveleau oamenii, cu atâta grijă pâinea în prosoape şi în cârpe, zadarnic o ascundeau sub pături; pulberea de nisip străbătea adânc până în miezul de pâine. Terciul şi ceaiul flerbeau deavalma cu nisipul, şi în fundul străchinilor şi al cănilor rămânea întotdeauna un lut ruginiu. Toţi îndurau cu greu această pacoste şi începură să arate ca după boală. Vedeam adeseori cum unele tăietoare de plută se clătinau sleite de puteri, se opreau din lucru şi se uitau pline de groază înaintea lor cu ochii sângerii, apoi scoteau strigăte disperate şi izbucneau în plâns. In restul timpului toate erau ca mute şi pe faţa lor se zugrăvea o durere împietrită."
Imaginea aceasta a tăietoarelor care se .clatină sleite de puteri, privesc pline de groază drept înainte, în gol, cu ochii lor sângerii şi apoi izbucnesc în strigăte disperate, este atât de puternică încât te urmăreşte ca un coşmar. Cine o va mai putea uita vreodată ?  Cine va  putea ierta
vreodată pe sălbatecii exploatatori care priveau nepăsători aceste chinuri, preocupaţi numai să-şi sporească blestemata comoară de galbeni ? Nu există om al muncii care, citind aceste pagini să nu simtă crescându-i năvalnic ura îmoptriva întregului regim în care a fost posibil ca oamenii să sufere în acest chip ; să nu simtă întărindu-i-se hotărîrea de a lupta din toate puterile pentrucă un atare regim să dispară definitiv pretutindeni, şi să nu mai poată reînvia niciodată.
Nepăsători privesc -exploatatorii dela Jilaia Cosa şi chinurile îndurate de muncitori în timpul iernii. Tabloul zugrăvit de Gladcov are o impresionantă gradaţie, care corespunde în mod credincios scopului urmărit de scriitor, ideii ce trebuia transmisă cititorului.
La început, tabloul e plin de mişcare şi zgomot; efectele gerului sunt arătate prin tropotul care izbucneşte, prin mişcările femeilor care saltă pe loc sau suflă în palme. Apoi, mişcarea şi zgomotul dispar. Totul încremeneşte. Fraza autorului devine şi ea laconică, dură. In nemişcarea aceasta, el notează sacadat cele câteva mişcări care dau şi mai puternic impresia de încremenire: lacrimile mari prelingându-se pe obrajii lipsiţi de expresie, cuţitele care alunecau din mâinile amorţite, prăbuşirea de pe bancă a femeilor :
,,Zitele erau reci ca ghlaţa, picioarele şi mâinile amorţeau, femeile dârdăiau de frig. Uneori izbucnea un tropot, parcă toată lumea s'ar fi încins la joc. Alteori, când mâinile înţepeneau, făcăndu-se ca lemnul, tăietoarele îşi lepădau cuţitele şi căngile, îşi suflau în palme şi'n degete, ca să le încălzească măcar cât de cât. In fiecare zi, una după alta, femeile rămâneau ca încremenite şi paralizate pe băncile lor. cu lacrimi mari prelingându-se pe obrajii lipsiţi de expresie. Cuţitele şi căngile le cădeau din mâini. Câteodată femeile se prăbuşeau în nesimţire de pe bănci, ca lovite de moarte."
Şi în timp ce tăietoarele se chinue astfel sub ochii ei, vătăşiţa — exponentă tipică a regimului de exploatare — nu are decât o singură preocupare: înseamnă în carneţel fiecare întrerupere a muncii, oricât de mică, pentru a sancţiona pe „delicventele" care îndrăzneau să-şi sufle o clipă în palmele
270
EUGEN CAMPUS
îngheţate şi pentru a percepe apoi amenzi în propriu] ei folos.
„Lăcomia ei de bani n'avea margini şi cerea mereu alte învârteli. Când lucrătoarele îşi îiilrerupeau munca, încălzindu-şi cu răsuflarea mâinile îngheţate, ea scotea repede din buzunarul şubei un carneţel şi nota ceva cu un capăt de creion. Iar când vreo tăietoare se prăbuşea de pe bancă şi era purtată pe. braţe până la baracă, vătă-şiţa sgăria lot aşa de zorit ceva cu creionaşul. La începui, lucrătoarele se uitau cu groază la acest creionaş, apoi în privir.le lor se ivi o batjocură muşcătoare ; ba unele mai îndrăzneţe, lăsau dinadins lucrul când trecea pe lângă dănsele şi, ca să-i facă în ciudă, suflau mai al naibii în degete, săreau de pe bancă, şi tropăiau din picioare strigând :
— Scrie, scrie, doamnă vătăşiţă! Dar nu cu creionul, pofteşte de scrie cu cuţitul, cu sângele meu scrie..." .
Trăind claie peste grămadă într'o baracă asemănătoare unei hrube, hrănindu-se cu peşte stricat, pâine acră şi ceai caimac, muncind în condiţiile arătate, era inevitabil ca oamenii să nu se îmbolnăvească.
E atâta vreme de când boleşte Fechişe, fetiţa firavă ca un fir de păpădie, încât locuitorii barăcii au început să uite că a fost odată sănătoasă.
Acum, iarna rămân în baracă tot mai multe femei ale căror mâini au crăpat atât de tare, din cauza gerului şi a apei sărate, încât s'au transformat într'o massă de carne vie, purulentă. Stăpânii le-au alungat dela lucru : nu din milă faţă de suferinţa lor, ci pentru ca să nu rişte infectarea peştelui şi deci pierderea posibilităţilor de a plasa marfa pe piaţă în bune condiţii. „Grija" faţă de om şi-au manifestat-o su-primându-le plata pentru zilele cât li se interzice să vie la lucru ; le-au lăsat deci efectiv să moară de foame.
Pe patul său dintr'un colţ întunecos al barăcii, zace Gordei, sărătorul. Munca în condiţii nesănătoase i-a betegit piciorul. Acum cangrena înaintează. Omul simte cum putrezeşte de viu. Disperat, lipsit de orice ajutor medical şi cunoscând numai leacuri băbeşti, el încearcă imposibilul. într'o scenă de mare forţă dramatică prin sobrietatea ei, autorul povesteşte actul de
curaj nebunesc al sărătorului. Cu un' g)as ce înlătură posibilitatea oricărei împotriviri, el porunceşte bătrânei bucătărese să-« aducă o tavă cu jăratec şi apoi, cu pro. priile-i mâini, presară jăratecul pe piciorul cangrenat, apăsându-1 cu degetele ca sâ, pătrundă mai adânc în carnea putredă. Darnici această cutezătoare încercare nu-1 salvează. Chinurile lui rămân zadarnice. Nu, multă vreme după aceea, Gordei moare.
Cititorul asistă îndurerat la moartea eroicului Gordei. Şi ura lui împotriva vinovaţilor, împotriva regimului care prin nedreapta lui rânduială 1-a condamnat la* moarte pe acest bărbat viteaz şi pe atâ|ia? alţi oameni ai muncii, creşte tot mai puternică. Scriitorul a ştiut să ind'ce cu claritate cine sunt vinovaţii : nu numai vătăşiţă şi administratorul ; nu numai directorul cherhanalei ; dar — şi aceştia în primul rând — marii capitalişti, negustori de teapa lui Bleahin sau Postupaev, în faţa-cărora stau smirnă până şi guvernatorii, căci statul ţarist nu este decât o unealtă în mâinile claselor exploatatoare.
Gladcov a făcut chiar mai mult : el a demascat ca părtaşi la vină şi pe toţi aceia, care, într'un chip sau altul, au acceptat regimul de samavolnicie; pe acei care se gudură cu slugarnică şiretenie, pe lângă cei puternici, aşa cum face mătuşa A1a-niuşa ; pe acei care propovăduiesc smerenia şi supunerea în faţa stăpânilor aci pe pământ, pentru a câştiga o presupusă fericire în lumea de dincolo de mormânt ca „evlavioasa Uliţa" ; sau chiar pe acer care predică o libertate mistică şi anarhică,, obţinută prin fuga egoistă din faţa greutăţilor, nu prin acceptarea luptei şi ducerea ei până la capăt prin efort colectiv şi organizat. (E cazul lui Onisim. bătrân vorbăreţ, aparent inofensiv şi simpatic, dar faţă de care personagiile înaintate şi însuşi autorul iau atitudine răspicată şi pe-care apoi întreaga massă îl respinge recunoscând în el un „prooroc pentru prostit poporul").
Efectul de dezagregare morală pe care-l' are în mod inevitabil orice cârdăşie cu clasele exploatatoare este înfăţişat de Gladcov cu deosebită pregnanţă prin personagiul Matvei Egorâci. Pescarul acesta inimos şi întreprinzător se îndrăgosteşte în-
■
CEI CUTEZĂTORI ŞI NEÎNFRÂNŢI
271'
■ bună zi de fiica unui negustor şi o fura tr° părinţi. Dar de atunci trăieşte sub do-
aL acestei  femei  meschine, care nu m.inueşte decât spre o viaţă lesnicioasă şi naZîncetează să-i ceară bărbatului să-i asi-nU   o altfel de viaţă, ca recompensă pen-°uref   tul că a binevoit să coboare până Tel un biet pescar. Egorâci ajunge cher-l' a'giu în slujba lui Postupaev şi e silit 'V bruftuluiască pe muncitori pentru a lrvi interesele patronului. Interesant este modul organic în care împleteşte Gladcov „roblemele vieţi: de familie, problemele dra-Lstei fată de soţie şi faţă de copil, cu marile probleme sociale. In Matvei Egorâci mocneşte o revoltă surdă împotriva situaţiei în care a fost târât,şi-şi face drum tot mai puternic năzuinţa spre viaţa demnă dinainte de căsătorie. Din această cauză, relaţiile complexe cu soţia sa sunt caracterizate printr'o  ostilitate  crescândă, înfrânată de sentimentul — încă puternic — al unei pretinse datorii neplătite. Din aceeaşi cauză, relaţiile cu băiatul său Gav-riuşca, sunt opusul celor cu soţia : asupra acestui  băiat se concentrează   toată dragostea lui Matvei Egorâci, toate năzuinţele sale spre o altfel de viaţă. Deaceea caută să-1 ferească  pe Gavriuşca   de influenţa mamei şi în genere a mediului din care aceasta face parte, caută să-1 îndrume spre o viaţă demnă şi curajoasă.   La rându-i, băiatul îşi iubeşte din toată inima părintele. Cu multă fineţe subliniază aici Gladcov faptul că, fără să-şi dea bine seama, Gavriuşca îndrăgeşte în tatăl său tocmai şi numai acele trăsături care amintesc pe fostul pescar cutezător de pe vremuri, şi nu pe actualul cherhanagiu în slujba negustorului Postupaev, nu pe omul care acceptă să stea la remorca unei soţii care nu vrea să uite că e fiică de negustor.
Drama lui Matvei Egorâci este complexă şi adâ-c omenească, emoţionantă. Soarta lui este plină de semnificaţie. Dacă prima parte a acestei drame arată în mod convingător efectele de dezagregare ale cârdăşiei cu clasele exploatatoare, desnodământul dramei demonstrează că singura cale pentru a cuceri o viaţă demnă şi fericită este să rupă definitiv orice legătură cu exploatatorii, demonstrează că elementele cinstite care s'au lăsat o clipă atrase în capcana
duşmanului, pot să regăsească drumul spre o viaţă fericită dacă descoperă în ele destulă forţă pentru a pune capăt acestei rătăciri şi a se apropia din nou de popor.
In Matvei Egorâci dragostea de oameni, spiritul de dreptate nu se stinseseră cu= totul. Deaceea el are în cele din urmă puterea să se întoarcă spre popor. Dupăce ia partea muncitorilor în conflictul dintre ei şi direcţie, nu-şi cere iertare, cum-s'ar fi aşteptat patronul, ci-1 înfruntă. înfuriat, Postupaev se răsteşte, în felul lui, brutal şi fără ocolişuri: „...mila şi iubirea de oameni n'au ce căuta ta întreprinderea mea — de se potrivesc aici ca sulimanul te bou. Mie conştiinţa nu-mi aduce niciun câştig. Lumea nu se ţine cu iubirea de oameni şi nici cu conştiinţa, ci cu znopeala. Şl tu, cu conştiinţa ta, nu-mi eşti om de credinţă ci vrăjmaş. Aşa e ! Şi tancul tău la ţel: a venit la mine ca un judecător, un ţânţar iubitor de dreptate".
Matvei Egorâci nu renunţă însă nici' la dragostea de oameni, nici la conştiinţă. Deşi patronul îl ameninţă că va face astfel ca să nu mai fie primit nicăeri la-muncă, deşi ştie că Postupaev are puterea necesară pentru a-şi pune în practică ameninţarea, el ia asupră-şi toate riscurile. In momentul în care se desparte definitiv de lumea exploatatorilor, el se simte liber şi fericit: „ml-am rostogolii o piatră de pe umeri". Iar Gavriuşca „rădea şi plângea": „Tată ! Am să te urmez până la capătul lumii. Nu-i nimeni mai bun ca tine. Inii eşti drag, te Iubesc aşa de mult... Tată!"
Strigătul acesla, izbucnit din adâncul inimii, pe care scriitorul a ştiut să-1 surprindă cu atâta înţelegere şi atât de emoţionant, este plin de semnificaţie. Abia în clipa aceasta şi în acest om nou care va fi Matvei, îşi descoperă Gavriuşca, cu adevărat şi deplin, tatăl.
Alţi eroi din „Volniţa" găsesc acest drum al luptei alături de popor şi împotriva exploatatorilor, mai direct şi mai curând, fără ocolurile primejdioase şi dramaticele zbateri ale lui Matvei.
In lumea pe care o zugrăveşte autorul-
272
EUGEN CAMPUS
în „Volniţa", lume mai largă şi oarecum mai liberă decât aceea a "satului patriarhal descris în „Poveste despre copilărie" — aşa cum arătam mai înainte, este firesc ca numărul eroilor luptători, care cutează să înfrunte viaţa, să fie mai mare. Văicărea atitudinii lor cutezătoare se impune cu atât mai puternic, cu cât, aşa cum dease-menea am arătat, condiţiile în care trăiesc şi-şi desfăşoară ei activitatea sunt deosebit de grele.
Pentru a înţelege deplin eroismul acestor oameni, trebue să-l raportăm la primejdiile cărora se expun, la piedicile uriaşe ce le stau în cale, la forţa considerabilă a duşmanilor pe care ei au curajul să-i înfrunte.
Prezentând în culori puternice aspecful dureros al vieţii în ultimele decenii ale secolului 19, arătând în toată profunzimea ei exploatarea cruntă din acele vremi, Gladcov a putut pune în deplină lumină condiţiile îndârjitei lupte de clasă, a putut arăta în mod concret şi convingător măreţia acelor oameni care s'au ridicat, cutezători şi neînfrânţi împotriva regimului de asuprire.
Un răzvrătit este şi ţăranul Marchel silit de nevoi să fugă în lume. Iată-1 vorbind cu obidă despre moşierii ^blânzi" şi „milostivi", care te ameţesc cu vorba lor mieroasă pentruca să te jecmănească mai crunt. A avut şi el de a face cu un astfel de boer care te copleşeşte cu mila lui înălţătoare: „Vai, mujicelul, sărmanul, nenorocitul, prostănacul de el!" într'o bună zi, boerul s'a înfăţişat în faţa ţăranilor şi le-a sporovăit verzi şi uscate, după cum îi era obiceiul: , Voi oameni buni, v'aţi istovit de atâta muncă pe petecele voastre de pământ. Ştiu că sunt gospodării in care nu se află nicio coajă de pâine, şi nici paie pentru cai. fată moşia mea, araţi-o de-a-valma, odată cu tarlalele voastre, şl s aveţi acelaşi drept ca şi mine. Totul este ■obştesc, şl eu sunt la fel cu voi". A plâns milosul cât a plâns, ne-a arătat bunătatea lui şi cerea milă pentru noi. Ne-a făgăduit fiecăruia numai munţi de aur. Ţăcănea în faţa noastră cu maşina de numărat, împăr-ţindu-ne la toţi fericirea tocmai ca în vis.
Ei, şi până la urmă mi-a făcut-o; s'a dus si pământul nostru şi casa, şi vitele. Eu, bogdaproste că am fugit. Nu-i vorbă, că au mai fost şi alţii care au. făcut ta fel... ^. cum însă e altceva. Norodul de acolo a pus mâna pe ciomege şi-o să-i pustiască moşia" Amintindu-şi cele petrecute, ţăranul clocoteşte de furie şi izbucneşte plin de năduf-„încât tu să nu mă plângi! urlă el şi se aşeză din nou cu ochii plini de furie, continuând: Dacă asta fi-e puterea tagmei tale loveşte-mă până ce mă cotonogeşti! Cel puţin îmi rămâne şi mie dreptul să încerc a te trage pe sfoară şi să-ţi smulg ceeace este al meu. Dar tu, nu, îi tragi 'mereu: „Ţârănelule, mujicelule, drăguţule !"...
Indignarea ţăranului, furia lui împotriva compătimirii făţarnice a exploatatorului, rezultă nu numai din vorbele sale, ci şi din gesturile, din întreaga sa atitudine, pe care scriitorul o notează cu grijă minuţioasă Marchel şade întâi jos, sare la un moment dat în picioare, apoi se aşează din nou. Furia lui reţinută se manifestă la început printr'un gest scurt şi violent : „Marchel îşi zvâcni mâna cu putere şi se izbi cu pumnul peste genunchi". Şi, pe măsură ce povesteşte, Marchel nu mai „vorbeşte" ci „urlă", iar ochii' lui sunt plini de furie — notează autorul.
Pretutindeni în opera lui Gladcov ne izbeşte capacitatea aceasta a autorului de a-şi caracteriza personagiile prin folosirea unor mijloace variate, redând cu grijă vorbirea, gesturile şi atitudinile lor, notând cu atenţie nuanţele diverse în care acelaş personaj se reflectă în conştiinţa şi în declaraţiile altor eroi, înfăţişând în mod plastic personagii^ individualizându-le şi făcându-ne să pătrundem intuitiv în gândurile şi sentimentele acestora, fără a fi silit să recurgă pentru aceasta la nesfârşite şi întortochiate analize psihologice.
O revoltată în felul ei este şi bătrâna Stepanida, atât de puţin asemănătoare la prima vedere cu ţăranul Marchel. Viaţa grea a schilodit-o, a transformat-o într'o hârcă ursuză, dar nu a frânt-o, nu a ucis definitiv în ea hotărîrea de a-şi apăra dreptul la existenţă.
„Bătrâna vorbea într'un grai neobişnuit, nu la fel cu celelalte femei. In glasul şi
CEI CUTEZĂTORI ŞI NEÎNFRÂNŢI
273
vorbele ei   dospea ura răzbunătoare şi tuşi în acest glas aspru şi căznit răsuna Ingândurarea.   Mă uimi prin pofta ei de orbă 0 întâlneam în fiecare zi, dar ea se '•ira într'o izolare duşmănoasă, bodogănind totdeauna ceva nelămurit. O vedeam adesea în tinda întunecoasă, ticsită cu legături de peşte   spintecat, dar nu-i zăream decât spinarea    în cămaşa murdară fără mâneci şi cele două cosiţe cărunte legate cu câte un capăt de cârpă."
Treptat, băieţandrul Fedia — eroul principal al acestei povestiri scrise la persoana întâi — îşi dă seama că femeia aceea în care mulţi nu vedeau decât o „babă hârcă", o .vrăjitoare" respingătoare şi primejdioasă, era de fapt „o fiinţă îndârjită ce-şi apăra dreptul la viaţă", o fiinţă frumoasă sufleteşte, mândră şi oţetită, aşa cum o caracteriza de pildă Raisa, care declara: „Am o mare slăbiciune pentru ea. E o bătrână înţeleaptă. Cu ioaie că răspândeşte duhoa-re'n urma ei, sufletul îi este ca o grădină înmiresmată !" (Trebuie spus însă că — aşa cum a arătat şi critica sovietică — personajul acesta nu e deplin realizat. Scriitorul insistă prea mult asupra laturilor respingătoare ale Stepanidei şi nu motivează suficient de convingător aprecierea fără rezervă pe care o au Faţă de ea eroi dintre cei mai înaintaţi).
Viaţa a învăţat-o pe Stepanida să nu accepte cu resemnare suferinţele. La rân-du-i, ea îi transmite această învăţătură lui Fedia, în chipul ei, puţin brutal. Băiatul îi povesteşte cât de mult suferise mama lui în casa bunicului: „li împărtăşii cu toată sinceritatea: — Mama a lepădat un copilaş mort şi de atunci a începui să i se clatine mintea. Acasă ea muncea pentru toţi. Iar tata îşi vărsa tot necazul pe dânsa." In loc să se înduioşeze, bătrâna îl ia la rost. Scriitorul notează gesturile caracteristice („Stepanida clătină din cap, ameninţăndu-mă cu degetul") şi apoi învăţătura dură, dar plină de miez, dată de Stepanida: „— Să nu-ţi faci fală din suferinţele mamei. Nu-i bun acela care îndură bătaia, ci acela care ştie s'o dea înapoi cu dobândă. De-aş ţi acum tânără, le-aş arăta eu la toţi l"
La polul opus în ceeace priveşte aspectul fizic, şi totuşi înrudită sufleteşte cu Stepa-
18 — Viaţa Românească — c. 3483
nida, este frumoasa Raisa. Deşi oarecum vag conturată, cu trăsături prea generale, figura acestei Raisa este o imagine orbitor de luminoasă. Ea întrupează idealul frumu-seţei ce se păstrează neîntinată de urâţenia vieţii într'un regim bazat pe exploatare. Frumuseţea ei fizică — reflex al frumuseţii sufletului ei — reprezintă victoria valorilor umane asupra tendinţelor de schilodire şi desfigurare a omenescului în regimurile de asuprire, reprezintă chezăşia că, prin dârzenie, poate fi cucerită o viaţă fericită în care să înflorească cele mai de preţ valori umane. Dacă toţi cei din jur o iubesc şi o admiră, dacă simpla ei prezenţă constituie o desfătare şi o îmbărbătare, este pentrucă oamenii găsesc în Raisa, ceva din viaţa de frumuseţe şi fericire spre care toţi năzuiesc, pe care nădăjduiesc că o vor făuri în viitor.
Cu atât mai semnificativ apare faptul că principiul după care se călăuzeşte Raisa este acelaşi principiu combativ, care respinge cu indignare acceptarea umilinţei şi luptă cu dârzenie pentru apărarea demnităţi i omeneşti. „Nu mă las călcată în picioare", spune Raisa.
Prietenul ei, luptătorul ilegalist şi muncitorul tipograf Trişa, care ştie să rămână senin în ciuda dificultăţilor întâmpinate, susţine şi pune în practică acelaşi comandament: „Tuşa Mania t după cum ise potriveşte, predică blândeţe, smerenie şi supunere de câine. Aşa o să şi moară, tea o pisică -desmierdată. Pe câtă vreme noi, avem menirea să , luptăm. 1 Vite, [ copiii cresc; ei trebue să trăiască altfel decât cum au trăit părinţii lor. Acum nici pe uliţă nu mai poţi trece fără să nu te baţi."
Personagiile acestea, pe care băeţandrul Fedia le întâlneşte în drumul spre Astrahan sau în timpul cât locuieşte împreună cu familia la „milostiva" sa rubedenie Pavel lvanâci, apar mai mult episodic. Sunt însă alte personagii care deţin un rol important în desfăşurarea povestirii şi pe care autorul le înfăţişează mai amplu — pescarii şi muncitorii dela cherhanaua din Jilaia Cosa. Exploatarea ia aci forme deosebit de crunte, apăsarea stăpânilor mai mari sau mai mici este zdrobitoare. In aceste regiuni izolate — trăind şi muncind
274
EUGEN CAMPUS
în comun — oamenii învaţă să lupte; învaţă să-şi simtă puterea atunci când îşi unesc eforturile. La dobândirea treptată şi lărgirea în massa muncitorilor a acestei învăţături, contribuie acţiunea câtorva eroi cutezători şi neînduplecaţi care conduc lupta împotriva patronului şi a slugilor sale, o conduc în mod organizat, pe baza legăturilor pe care le au cu mişcarea revoluţionară ce se desfăşoară în adâncă ilegalitate în acei ani dela sfârşitul secolului XIX.
Numărul acestor oameni neînfricaţi nu este   mare.   Conducătorii   sunt dulgherul Grişa şi tăietoarea Prascovea. Lor li se alătură fugari  ca  armonistul  Hariton şi iubita lui Anfisa, care cutezaseră să înfrunte mânia    atotputernicului negustor Bliahin,     devenit în     mod  silnic soţul „legitim" al frumoasei croitorese. Dar li se alătură în deosebi muncitori şi muncitoare dela cherhana, pe care suferinţele şi nenorocirile nu i-au zdrobit, ci i-au îndârjit, i-au oţelit;    Oxana şi Galia care urăsc de moarte pe vătăşiţa codoaşă Vasi-lisa şi abia se pot stăpâni să nu tabere asupra acestei zgripţoroaice care nu se mulţumeşte numai să exploateze până la sânge pe femei prin muncă, ci le zvârle şi în braţele prostituţiei; neguroasa Nataşa, împietrită în durerea ei, după ce a avut nenorocirea să fie siluită de nişte netrebnici, Nataşa, de a cărei voinţă de cremene se izbeşte neputincioasă furia Vasilisei, ea care cea dintâi    cutează să înfrunte pe cherhangiu   şi   care   tocmai   în această luptă pentru apărarea drepturilor sale şi ale tovarăşilor de muncă, în această luptă pentru apărarea demnităţii omeneşti, redobândeşte dragostea de viaţă. La o nouă viaţă, mai    bogată, mai    liberă şi mai cutezătoare, se trezesc şi femei sfioase şi potolite ca mama lui Fedia, Nastia, şi prietena acesteia, Maruca, sau tăcuta soţie a fierarului Ignat.
Toţi laolaltă alcătuesc un grup de oameni strâns legaţi între ei, care împart suferinţele şi bucuriile, dar mai cu seamă sar unul în ajutorul altuia la vreme de nevoie, oricât de mare ar fi primejdia, şi care luptă împreună. Asupra acestui grup — numericeşte restrâns, cum era şi firesc
în condiţiile respective — îşi concent-scriitorul atenţia.   îndeplinind întru'j^ cerinţa respectării stricte a adevărului ° zugrăvirii condiţiilor   istoriceşte   Conc' / el poate scoate astfel  în relief esenţiali' elementul nou care   atunci se înfiripa care abia mai târziu s'a desvoltat depr?' O atare perspectivă, bazată pe cunoaştere" legilor de desvoltare a societăţii, îi ;„ / duie scriitorului să pătrundă lucrurile ^ adâncime, să interpreteze cu adevărat just veridic, procesul istoric.
Ceeace se întâmplă în cadrul „volnilei" dela Jilaia Cosa — şi ceeace scriitorul scoate în evidenţă cu multă pricepere şi dra" goste — este deosebit de semnificativ. Deşi puţin numeros, grupul acesta de oameni cutezători, îndrumaţi de mişcarea muncitorească şi cu o conştiinţă de clasă tot mai clară, constitue focarul în jurul căruia gravitează întreaga cherhana, centrul de atracţie al privirilor tuturor muncitorilor, nucleul în jurul căruia se încheagă din ce în ce mai puternică şi mai unitară în voinţa ei de luptă, întreaga colectivitate.
Dacă scriitorul nu ar fi pus în prim plan tocmai acest grup de oameni, el nu ar fi putut arăta veridic, concret şi convingător cum s'a desfăşurat acest proces, care oglindeşte în mic, vastul proces istoric al desvoltării revoluţionare a societăţii ruse în ansamblul ei.
Deaceea zugrăvirea personalităţii unor oameni ca Grişa dulgherul sau Prascovea, capătă o deosebită importanţă. Prin aceşti eroi îndeosebi — dar şi prin alţii — scriitorul explică, pe calea specifică artei, istoria poporului rus. El arată cum se reflectă epoca, procesul istoric, în viaţa oamenilor, în gândurile şi sentimentele, în desvoltarea caracterului lor. Procedând astfel, Gladcov îndeplineşte cu măestrie cerinţele specifice oglindirii artistice. Căci principalul obiect al artei este omul, „omul ca un complex al relaţiilor sociale" (Marx). In aceeaşi direcţie mergeau şi indicaţiile lui Gorchi, atunci când propunea să fie definită literatura ca „ştiinţa despre om".
Preluând şi desvoltând tradiţii preţioase ale literaturii clasice ruse, sintetizate şi r-i-
CEI CUTEZĂTORI ŞI NEÎNFRÂNŢI
275
- ■ te la o nouă treaptă de către Gorchi în .ţl autobiografică „Copilăria mea"', „La 1 ' -n-    Universităţile mele" — Feodor Scov a'izbutit să folosească bogatele po-h'lităţi oferite de genul povestirilor auto-Slrafice. atunci când acesta este înţeles Z. s» cuvine. Ca şi alţi mari scriitori rea-,UH care au dat strălucire genului povesti-• autobiografice, Gladcov a urmărit şi a ^butit să redea, prin soarta unor oameni concreţi, soarta întregului popor. In opera lui procesul complex al creşterii şi formării personalităţii, este înfăţişat în cadrul condiţiilor istorice determinate, ceeace duce la orezentarea în adâncime a epocii istorice respective şi la explicarea, prin mijloacele specifice artei, a forţelor care au împins înainte societatea.
Marea vigoare artistică a eroilor creaţi de Gladcov rezultă în primul rând din faptul că, precis individualizaţi, ei sunt totodată profund tipici. Simţim că ei au răsărit cu necesitate din condiţiile epocii şi mediului respectiv. Simţim că ei sunt întruchiparea vie a unor trăsături esenţiale ale acelui mediu, în acea    perioadă istorică.
Iată de pildă pe Prascovea. A muncit ca o roabă la cherhana. Acolo i-a murit şi copilaşul plăpând, ucis de vitregia traiului de mizerie pe care    patronii îl rezervau muncitorilor ce-i îmbogăţeau prin truda lor din zori şi până no'aptea târziu. Mormântul copilului o leagă acum de cherhana. Nimic nu o poate face să părăsească locurile acelea: e ca un    legământ faţă de copilul mort, faţă de ea însăşi. Munceşte spornic — căci e o lucrătoare pricepută — dar cu ură neîmpăcată. Ura aceasta izbucneşte din când în când împotriva vătăşiţei şi împotriva bicisnicilor care acceptă fără crâcnire tirania exploatatoarei.   Ca de obicei, scriitorul o prezintă pe Prascovea, dela început, prin   aspectul ei fizic caracteristic, notând cu precizie felul cum se oglindesc în atitudinea eroinei, în special în ochii ei, trăsăturile caracterului : „Femeile în vârstă şedeau obosite şi pline de îngândurare, discutând ceva între ele cu voce înceată şi ' nelămurită. Numai una, trupeşă, înaltă, cu faţa ciupită de vărsat, cu sprâncenele negre şi late, aruncă priviri de stăpână în toate
18 *
părţile, căutând parcă pe cineva cu care să se ia la harţă."
Ura aceasta neîmpăcată, energia nestăvilită,  răsvrătirea     cutezătoare   care se manifestau la început prin izbucniri violente şi anarhice, sunt apoi concretizate, sub îndrumarea lui Grişa, într'o luptă conştientă şi perseverentă,   organizată. Neîmblânzita Prascovea devine conducătoarea tăietoarelor, ea îşi pune energia    şi dârzenia în slujba îmbunătăţirii vieţii întregului colectiv, în slujba luptei organizate împotriva exploatatorilor. In acest chip nou şi rodnic îşi înţelege ea acum legământul, aşa îşi răzbună ea acum copilul ucis: răzbunându-i pe toţi exploataţii, luptând pentru zdrobirea regimului căruia a căzut victimă şi copilul ei. Cu dragoste şi duioşie de mamă îndurerată se apropie ea de Fedia: „Deodată mă strânse la piept şi gemu cu durere şi cu lacrimi în ochi (observaţi şi aci notarea' atentă a    manifestărilor    exterioare ale stărilor sufleteşti, n.n.):
—- Dragul meu! Am. avut şi eu un copilaş ca tine, şi tot aşa cu părul creţ. Aici, în baracă, i-a fost dat să moară. Acum doi ani s'a stins de tifos şi m'a legal pe vecie de mormântul lui de-aici, din nisipuri. Aşa că să nu mă crezi rea, drăguţule.'... Pentru el şi pentru amarul    meu mă răzbun pe toţi ticăloşii dela   cherhanale. Ii urăsc pe toţi, lipitorile dracului... şi nam să-i las să huzurească'n pace." Pe acest drum firesc — atât de deosebit în   amănuntele lui şi totuşi atât de asemănător în fond cu al Nilovnei din „Mama" lui Gorki — ajunge Prascovea, mama iubitoare şi indurerată, să devină o luptătoare revoluţionară, con-ducându-şi tovarăşele în acţiunea de protest împotriva sistemului de amenzi aplicat de vătăşiţă.
Când Vasilisa încearcă să se răzbune pe tăietoare pentrucă şi-au luat cu forţa înapoi cuţitele confiscate pe nedrept, Prascovea nu-şi mai poate reţine indignarea. Purtată de avântul de răsvrătire al tovarăşelor, ea intervine cu hotărîre.
, In clipa aceea — povesteşte Fedia — zării în spatele vătăşiţei făptura înaltă a Prascovei, cu Oxana şi Galia lângă ea. Cu chipul vesel, dar palid, cu o hotărîre dis-
276
EUGEN CAMPUS
parată în ochi, Piasâovea îşi săltă cangea deasupra capului şi strigă poruncitor:
— Prietene, lăsaţi lucrul! Dacă vătâşlţa v'a jefuit porţia întreagă pe o zi, la ce naiba să vă mai spetiţi pe ziua de azi ? Porţia tot vi-aţi împlinit-o, chiar dacă v'aţi uitat cum l-a aruncat Cornel în mare pe lunganul ăla. Şi la. urma urmei, a avui şi pentru ce. Uite, nu pe tăietoare, ci pe Cor-batov ar trebui să-l ardă cu o amendă să-l înveţe minte, să nu mai fie ticălos şi să nu mai împiedice lumea dela treabă. O să lăsăm lucrul toate ca una şi plecăm la baracă. Mâine ieşim în ordine, iar dacă vătăşiţă va avea din nou draci, o să ne plimbăm din nou. Şl tot noi o să venim cu socoteala la ea. Să-l lăsăm pe director să judece el însuşi cine dă peste cap programul..."
In această acţiune comună sunt antrenate şi femei mai sfioase, dar pline de suflet, ca Mariica şi Nastenca.
Scriitorul notează cu o mare putere de sugestie îndeosebi transformările ce se petrec cu Nastenca, mama lui Fedia. Trăind alături de Prascovea şi de alte tovarăşe cutezătoare, ea îşi leapădă cochilia de tăcere şi teamă; şi, ca o fiinţă nouă, proaspăt născută la o viaţă mai liberă, intervine activ în luptă. In locul femeii sensibile dar resemnate şi tăcute, întâlnim acum o luptătoare pasionată, care sare ca o leoaică să-şi apere puiul. Cu o hotărîre bruscă, ea se desprinde din mulţime:
„Mergea cu faţa împietrită, cu capul dat pe spate, mergea cu. hotărîre, fără teamă, şi într'un chip ciudat, cu trupul ţeapăn, fără să se legene, ca şl cum ar fi călcat pe o nuieluşă. Şi înaintând aşa ca o oarbă, o îmbrânci pe vătăşiţă cu umărul, o îmbrânceală fără doar şi poale neobişnuit de puternică, fiindcă pântecoasa Vasilisa sbură la o parte, abia izbutind să se ţină pe picioare. Lângă mama se alăturase Mariica, palidă, cu ochii scânteind dogoritor, iar Natasa, cu cuţitul şi cu cangea în mâini, venea şi ea spre vătăşiţă, împingând-o mai departe!" Iar când băiatul salvat din ghiarele Vasilisei, aleargă spre mamă-sa cu răsuflarea tăiată şi o priveşte surprins, emoţionat, ea îi spune calm:
„— Ei, ce-ai găsit de speriat ? Puteam
să nu sar şi să nu te apăr când te-a apuCat de păr    vătăşiţă ? Şi   pot să mă uit nepăsare cum îşi amărăsc sufletul tăietQa rele ?..."
Impresionant este tabloul procesiunii femeilor răsvrătite. Cortegiul lor, alcătuit spontan, are ceva din forţa unei avalanşe care, odată declanşată, nu va mai putea fj oprită de nimic. In zadar încearcă Vasilisa să înspăimânte pe răzvrătite, agitându-Se în jurul lor şi   ameninţându-le cu poliţia-
„...Iar femeile păşeau înainte, clinchetin-du-şi cuţitele de căngi, în cadenţă de muzică. Prascovea mergea înaintea tuturor înaltă, cu capul drept, sigură de dânsa, iar mama călca alături de ea, ,cu paşi repezi şi cu un. zâmbet de emoţie încremenit pe buze. N'o mai văzusem până atunci niciodată atât de sguduită: trecea fără îndoială prin clipe de descătuşare şi. simţea pentru întâia oară că şi ea este o putere, că a ' renăscut în această mulţime fierbinte si că o nouă lume de fericire s'a deschis înaintea ei. In acelaşi timp, i se zărea în ochi o îngrijorare nestăpânită, ca a unei .oarbe care ar fi înaintat pe marginea unei prăpăstii, într'un convoi de alte oarbe, la fel cu dânsa. Din când în când, se uita împrejur, se lipea ' de Prascovea, şi atunci această stranie teamă îi pierea din ochi.
Oxana mergea la braţ :cu Prascovea şi cu Galia, neturburală, cu obişnuita ei seninătate în ochi, ca şi cum nu s'ar fi petrecut nimic, de parcă femeile ar fi plecat de pe plută la obişnuita oră a prânzului. Numai. Nataşa se mişca meu greoi, parcă în silă, tăcută şl ursuză. Când însă îşi încrucişa privirea cu a mea, zâmbi îndată, şi acest zâmbet îi lumină fala 'iată, făcând-o mal drăgălaşă şi mai bună. Mariica în schimb era de-o veselie mereu nepotolită, mereu se uita îndărăt spre femei şi râdea".
îndrumată de Grişa, Prascovea ajunge să înţeleagă din ce în ce mai clar că singurul drum este acel al luptei consecvente şi solidare. Indignată că nu toţi se arată hotărîţi să protesteze împotriva muncii suplimentare pe care vrea să le-o impună vătăşiţă, „Prascova se sculă, se rezemă de masăt îşi roti ochii asupra paturilor, de jur împrejur. Păli şi parcă se mai scofâlci
CEI CUTEZĂTORI ŞI NEÎNFRÂNŢI
277
).a faţă-
Cu glas încordat, spuse apoi, stă-
Pânindu-şi turburarea:
Toate avem aceeaşi soartă ! Dacă n'om sti să ne ţinem strânse, dacă n'om sări una ' entru alta, alunei au să ne înghită, au să ne dea gala pe toate, răzleţite, una câte una".
jvlai târziu, atunci când condiţiile sau copt pentru o acţiune de largă amploare, Prescovea contribuie la pregătirea şi buna organizare a unei greve.
Iar dupăce greva este declanşată şi mulţimea se află în faţă direcţiei, ea vorbeşte neînfricată, cerând în numele tuturor „cu glas hotărîl, zguduit de un tremur de îndârjire :
„— Domnule director, terminaţi odată să mai înşelaţi oamenii la socoteală ! Banii noştri trudiţi, câştigaţi cu sudoarea unei munci peste puteri, n'o să ni-i lăsăm smulşi. Şi apoi să nu facă vătăşiţa reţineri la cei bolnavi! Doar tot din pricina dumneavoastră cad oamenii din picioare. Trebue să fie îngrijiţi, nu omorâţi cu totul. Tot dumneavoastră îi băgaţi în 'mormânt pe oamenii de pe plută. Ştiţi câte tăietoare zac acum în baracă ? Pentru vătăşiţa e lot una; şi-au făcut porţia ori ba, ea ţine să le mai smulgă o bucată de carne".
La această manifestaţie de protest, ca şi la alte acţiuni de luptă însemnate, participă şi Grişa dulgherul. Deşi intervine mai puţin direct în acţiune — teatrul principal de desfăşurare al acesteia fiind locul de muncă al tăietoarelor — el este, în mai mare măsură chiar decât Prascovea, cel care îndrumă şi organizează lupta. Şi lucrul este explicabil : legăturile lui cu mişcarea muncitorească revoluţionară sunt mai vechi şi mai puternice, nivelul său ideologic mai ridicat. Pe Prascovea el o îndrumă pe calea luptei organizate, la el caută conducătoarea muncitoarelor tăietoare sprijin şi sfat în momentele dificile.
împreună cu Hariton, Grişa este principalul organizator al marii greve ce se declanşează la Jilaia Cosa şi care se întinde apoi şi la alte cherhanale din regiune.
Emoţionant înfăţişează Gladcov scena ce se petrece în casa lui Hariton. Prietenii adunaţi aici citesc un manifest al mişcării muncitoreşti în ilegalitate, după   ce s'au
asigurat că nimeni nu-i poate surprinde. Băeţandrul Fedia râjnâne uimit de ecoul pe care cuvintele simple din acest manifest îl trezesc în sufletele ascultătorilor. Redând mirarea lui Fedia, autorul întăreşte şi mai mult impresia puternică pe care o lasă asupra cititorului prezentarea directă a reacţiilor diferitelor personagii :
„Hariton împături hărliuţa la loc, o pocni cu degetul, o vârî în buzunarul dinăuntru al hainei şi-şi purtă ţa toţi de jur împrejur ochii cu străfutgerul privirii săgetând printre gene :
— Aţi auzit? E scris cu condeiul, dar te izbeşte la cap ca o măciucă!
Femeile tăceau, în ochii lor însă ardea o aşteptare încordată. Chiar şi }Na.taşa se întoarse spre Hariton cu un- zâmbet slab, de neîncredere. Mama se uită turburată când la Prascovea, când la Grişa, iar ochii ei larg deschişi s'au înegurat de-o nelinişte".
Grişa trage concluziile practice ale acestor stări emotive. El e omul de acţiune, care îndeamnă să se treacă neîntârziat la fapte, la o muncă organizată :
„— Nu mai încape vorbă, — rosti cu hotărîre Grişa. Totul e adevărat. Numai atât mai trebue, să ne punem pe lucru. Eu şl cu Haritoşa vom sta de vorbă cu muncitorii, iar voi, tovarăşe, ta 'rândul vostru, să luaţi tăietoarele pe seamă. Prascovea e conducătoare : aşa îi e scris ei în viaţă".
Rezultatele acestei munci de pregătire şi organizare nu întârzie să se arate. Când patronul soseşte la cherhana în marea sa inspecţie anuală, oamenii, strâns uniţi între ei, cutează pentru prima dată să-l înfrunte.
Păstrându-şi umorul şi voia bună caracteristice firii lui, Grişa priveşte de jur împrejur şi-şi îndeamnă tovarăşii :
„— Băieţi, să nu vă jucaţi de-a v'aţi as-cunselea, ţinefl-vă în ordine! Nu staţi cu capul plecat, uitaţi-vă cu ochi de balaur la patroni. Linguşirea n'are parte de cinste. Iar eu şl cu Vasilici (Fedia — n, n) o sa ne ţinem capelele şi mai sus, ca nişte cămile".
Tabloul întâmpinării patronului este în-tr'adevăr impresionant. Oamenii stau aşezaţi ca deobicei, pe două rânduri — de-o parte bărbaţii, de altă parte femeile. Dar
278
EUGEN CAMPUS
patronului şi musafirului său, negustorul Bleahin, li se pregăteşte o neplăcută surpriză. In loc să-i facă stăpânilor o singură şi mare plecăciune comună, până la pământ, aşa cum se cuvenea, oamenii îşi văd de treabă, sau îl privesc neclintit. Pe cărarea aceasta, străjuită de priviri duşmănoase păşesc încă trufaşi, dar simţindu-şi primejduită puterea — stăpânii.
Greva izbucneşte ceva mai târziu, după plecarea patronului, în ziua când se fac plăţile şi oamenii constată că mulţi dintre ei nu numai că nu au nimic de primit, dar sunt scoşi chiar datori. Ca urmare a muncii de pregătire şi organizare, de data asta acţionează în comun atât tăietoarele cât şi lucrătorii. Se solidarizează şi dogarii, aduşi de Grişa, care conduce întreaga acţiune : „Am hotărît să părăsim şi noi lucrul odată cu voi — spuse el. Ţineţi-vă tari şi nu lăsaţi să vi se smulgă ceeace e al vostru. Directorul n'are încotro; ori închide întreprinderea, ori ne satisface după cum 'ni se cuvine ; lupta noastră, e dreaptă ! Nu trebue să ne lăsăm călcaţi în picioare".
Cum cererile lor juste nu sunt satisfăcute, muncitorii refuză să mai lucreze. In tumultul care se iscă, îşi face apariţia poliţia, chemată de director, şi arestează pe „turburători".
Faptul că singurul reţinut definitiv în închisoare este Grişa, confirmă importanţa muncii dusă de acesta, importanţă de care şi stăpânirea este conştientă. Numai de un om puternic, de un conducător înţelept şi priceput, se puteau teme adversari puternici ca stăpânii Rusiei ţariste dela sfârşitul secolului XIX.
Şi totuşi, acest om puternic şi înţelept este de o mare modestie, veşnic cu surâsul pe buze, gata să sară în ajutorul tovarăşilor. Vigoarea optimismului său, nestăvilita lui dragoste de viaţă, câştigă sufletul tuturor celor din jur, li se transmite şi lor, îi înviorează ca un val de aer proaspăt şi de lumină ce pătrunde în atmosfera înăbuşitoare a unei închisori întunecate, închisoarea acelei împărăţii a întunericului care era Rusia ţaristă. In această privinţă, există o anumită asemănare între el şi Raisa.
Pasionat admirator al frumosului în viaţă şi în artă, realizează ei însuşi fru-
mosul prin fiecare faptă, prin fiecare ac ţiune a sa. Mişcările lui sunt de o rdUj toare îndemânare, munca lui se desfăşoară cu o artă subtilă, gesturile îi sunt uşoare şi armonioase. Scriitorul ştie să arate în triod plastic cum fiecare gest al său poartă pe. cetea minunatei sale personalităţi.
Iată, de pildă, felul cum facem cunoştinţă cu acest personaj în momentul în care' intervine pentru a-1 ajuta pe Fedia. Băiatul nu jzbutea să scoată apă din Volga. Şi deodată: „Hop! Căldarea sbură în sus peste bord şl se lăsă jos, pe punte. In faţa mea stătea un om înalt, cu o cureluşă încinsă peste cămaşa lungă, albastră, . cu şapca ponosită, cu părut creţ, cu faţa albă şl rumenă şi cu o bărbuţă bălană, 'deasă, care-l încadra obrajii şi bărbia ca într'o potcoavă. Mă scormonea cu privirea, având o aspră dojana zugrăvită pe 'chip, dar un râs viclean in ochii lui scânteietori.
— Ehei, te-ai apucat de 'treabă, şi nu prea te dovedeşti breaz, cârnule! Hai să punem mână dela mână, să cărăm apă!...
M'am opintit să ridic găleata, dar el îmi dădu mâna la o 'parte, apucă găleata şi deodată o învârti pe dinainte, făcând roata cu ea, cu atâta uşurinţă şi dibăcie, parcă ar fi fost goală.
II priveam şi râdeam. Râse şi dânsul, încântat de giumbuşlucul Iul. Avea dinţi albi şi mari, şi ochii străvezii, cu licăriri poznaşe. Mi-am dat numaidecât seama că e din cei care nu se mânie niciodată şi că în sufletul său nu se pot. ascunde nici gânduri răutăcioase şi nici răzbunătoare supărări.
Repede, parcă jucăndu-se, duse găleata în. cabină şi o goli în cazan. Apoi alergă din nou pe punte, svârli găleata peste bord, şi eu o uşoară jsmucilură, o săltă în sus. Şt aşa, cu aceleaşi sclipiri vesele în ochi, umplu cazanul până la gură şl mai puse pe masă şi o căldare plină cu apă. Mi se părea că până şi căldarea care strălucea abia scoasă din apă, îi răspundea printr'un zâmbet".
Este aci un minunat portret dinamic, în care toate elementele se împletesc cu măiestrie pentru a caracteriza o personalitate complexă şi originală, de neuitat. La început, acţiunea : saltul miraculos al găleţii. Apoi un portret pictural din trăsături pre-
CEI CUTEZĂTORI ŞI NEÎNFRÂNŢI
279
«.a într'o schiţa sumara. Dominanţi cise, ca 11 ■ _ u
sunt ochii, atât de expresivi, care desva-luje trăsăturile esenţiale ale eroului : „mă scormonea cu privirea, având o aspră do-■(înă zugrăvită pe chip, dar cu un râs viclean (? — S're'' Şugubăţ n. n) în ochii lui scormonitori". Este redată apoi vorbirea personagiului, prietenească, şăgalnică, dar tovărăşească, aproape dela egal la egal ( Hai să punem mână dela mână"). Urmează
apoi
o caracterizare  indirectă: scriitorul
notează felul cum se reflectă chipul lui Grisa în ochii băiatului, aprecierile acestuia. Cu acest prilej, o precizare suplimentară încă o trăsătură de penel în schiţarea portretului fizic. Cu grijă minuţioasă, artistul revine asupra ochilor, pentru a surprinde o nouă nuanţă semnificativă: (,.Avea dinţi albi şi mari, şi ochii străvezii, cu licăriri poznaşe"). Şi apoi într'un crescendo năvalnic, ca în finalul unei simfonii, toate elementele anterioare revin într'o formă nouă şi se împletesc organic : acţiunea (saltul găleţii), portretul fizic (ia-răş ochii: „sclipirile vesele") şi caracterizarea explicită, ca un acord final : „Ml se părea că până şi căldarea care strălucea abia scoasă din apă îi răspundea prlntr'un zâmbet".
Portretul acesta constitue încă o dovadă a măestriei lui Gladcov. El ştie să mânuiască meşteşugit uneltele sale în vederea clarificării ideii urmărite, ştie să folosească îndeosebi nesfârşitele bogăţii ale limbii, acest element de bază al literaturii, arta cuvântului. Şi este o frumoasă victorie a traducătorului faptul că a izbutit să redea în bună măsură măestria originalului.
In genere, se poate spune că şi această traducere semnată de Cezar Petrescu reprezintă un succes în domeniul traducerilor din limba rusă, domeniu în care mai avem atâta de făcut. Totuşi, sunt unele slăbiciuni pe care le-am fi dorit înlăturate dintr'o traducere de calitatea celor cu care ne-a obişnuit Cezar Petrescu : expresii nu tocmai potrivite cu spiritul limbii române (..spirit de cherhana", folosirea termenilor „ură" sau „surâs viclean" cu referire la personagii pozitive în situaţii care nu cereau câtuşi de puţin aruncarea unei lumini defavorabile asupra lor), recurgerea ia expresii brutale, aproape de jargon, în
redarea vorbirii unor personagii simpatice, chiar în vorbirea lui Fedia (mă-ta, haleşte, mardit), traducerea fără valoare poetică a unor cântece populare („La cherhana fetiţele — Iute se ofilesc — Aici vă-tăşiţele — Rău le chinuesc") etc.
Portretul lui Grişa analizat mai sus — ca dealtfel atâtea alte aspecte şi întreaga structură a ultimei opere a lui Gladcov — arată progresul continuu realizat de scriitor. O cât de sumară referire la valoroasa operă „Cimentul", ne arată drumul considerabil pe care Gladcov l-a parcurs de atunci, îndeosebi în ceeace priveşte construirea imaginii artistice şi folosirea limbii. Au dispărut acele imagini şi formulări nesfârşite, de o artificială originalitate, ce se mai întâlneau pe alocuri în „Cimentul" şi pe care scriitorul el însuşi le-ar repudia astăzi: De pildă : „Câţid ea întâlni zâmbetul lui Gelb, sprâncenele părură că explodează"... „în ochii responsabilei tremurau ace", „îaţri lui a scos un ţipăt şi s'a spart în cioburi", etc. Acum, expresivitatea limbii nu este obţinută de Gladcov prin sacrificarea legilor limbii şi prin renunţarea la caracterul firesc al imaginilor, ci dimpotrivă, tocmai prin adâncirea şi multilaterala folosire a legilor limbii, prin construirea unor imagini realiste, care să comunice cât mai clar şi mai puternic conţinutul de idei.
Deşi atât de deosebiţi între ei prin individualitatea lor bine precizată ; deşi atât de diferiţi în ceeace priveşte nivelul lor ideologic, în ceeace priveşte claritatea şi consecvenţa cu care-şi urmăresc ţelul, toţi aceşti eroi au anumite trăsături comune, care-i înrudesc sufleteşte şi care-i fac să se apropie unii de alţii ca membrii ai unei aceleeaşi mari familii, atunci când se întâlnesc.
Toţi sunt oameni curajoşi, neînfricaţi, care iau viaţa pieptiş. Neînduplecaţi în faţa greutăţilor, înţelegând că suferinţele nu sunt „dăruite de Domnul" pentru a purifica pe oameni, ci că ele au cauze precise aci pe pământ şi că aceste cauze trebuesc înlăturate pentru ca omul să se poată desvotta liber şi demn, aceşti eroi sunt nişte răzvrătiţi împotriva oricărei asupriri, împotriva
280
EUGEN CAMPUS
regimului bazat pe exploatare. într'o formă sau alta — formă caracteristică firii şi priceperii lor — ei proclamă acelaş principiu : necesitatea luptei curajoase şi necruţătoare împotriva duşmanului. Ca şi Marchel, ca şi Stepanida, ca şi Raisa, An-fisa, Mara, Oxana sau Galia, ca şi Prascovea sau Grişa, — tipograful Trifon spune: „Trebue să luptăm. Să urlm şl să ne batem ! Şi să nu ne batem ca nişte lupi încolţiţi, cl uniţi, strânşi, ca pietrele unui zid"'.
Lupta lor neînfricată izvorăşte din dorinţa de a apăra cu orice preţ demnitatea umană, din adânca lor dragoste de viaţă. Nimeni nu-i poate face să renunţe la bucurie, la fericire. Chiar râsul lor este o formă de a-şi manifesta vitalitatea, de a lupta împotriva desnădejdii. Când într'un moment de grea cumpănă, eroii săi găsesc puteri să facă haz de necaz, autorul comentează : „Poale că această particularitate ciudată din firea omului rus era un aspect original al apărării de sine ; poate că în aceste glume usturătoare şl în acest râs pe socoteala, lui se aduna în taină acea putere de viaţă şl de voie bună care îl făcea de neînvins."
Aceeaşi semnificaţie adâncă o are cântecul şi dansul acestor oameni. Prin felul cum descrie scenele respective — poate cam prea multe şi oarecum asemănătoare unele dintre ele — scriitorul scoate în relief această semnificaţie, aşa cum au făcut toţi clasicii ruşi, începând cu părintele prozei realiste, N. V. Gogol. Când Hariton armo-nistul trece dela cântecul visător la unul înfocat, mulţimea de pe şlep se simte atrasă irezistibil, unită şi electrizată.
Nu c o simplă distracţie, ci un act plin de solemnitate, expresia energiei clocotitoare şi a încrederii în forţele vieţii. înainte de a se avânta în joc, Grişa are „trăsăturile feţii încordate" şi el porunceşte „sever, lipsit de zâmbetul lui dintotdeauna" să i se facă loc. Şi urmează descrierea jocului propriu zis : „Mulţimea se cutremură, se frământă, iar câteva dintre femei ţipară ascuţit, ca şi cum le-ar fi gâdilat cineva. Grişa ridică cu mândrie capul, îşi puse măinile'n şolduri, se învârti pe loc, apoi, luându-se după mama, bătu scurt şi răspicat tactul cu călcâlle şi cu tălpile, în rit-
mul armonicii. Nu mai era Grişa dogari om chibzuit şi domol, cu zâmbetul lui senin înţelept, şi cu ochii pătrunzători, de culoa ■ rea valului de mare. Apărea acum în ochii mei ca un voinic clocotind de nestăvilita viaţă, căruia nu-i pasă de nimic. Se răsti cea în figuri îndrăcite, se mlădia, sălta se lăsa pe vine, rotindu-se'n călcâie ca o sfăr-lează, apoi, deodată, apucând-o pe mama'n braţe, o învârtea în jurul tui, iar dânsa ţipa speriată. Oamenii, din mulţimea înghe'. suită acolo se 'nnecau în extaz, scoteau strigăte, ţipau, râdeau sgomotos, prelung, si molipsiţi de jocul voinicesc, dădeau cu neastâmpăr din picioare, pe loc, scuturând umerii parcă erau beţi. Niciodată n'o văzusem pe mama atât de îndrăzneaţă şi de semeaţă. Sfiala şi tăcerea ei dispăruseră brusc ca şi cum ar fi dat deodată de libertate si ar fi ameţlt-o vârtejul lumii slobode".
Cu cântecul şi glumele lor, oamenii aceştia înfrumuseţează până şi munca trudnică, de sclavi, la care sunt constrânşi. Lupta aceasta dramatică între caracterul silnic — şi deci deformator de trupuri şi suflete — al muncii în regimul bazat pe exploatare pe deoparte, şi năzuinţa muncitorilor de a-şi păstra demnitatea omenească, de a rămâne oameni întregi, plini de viaţă şi de energie pe de altă parte, este surprinsă de scriitor în tablouri emoţionante: „făpturile gârbovite ale femeilor, ca şi chipurile lor plictisite şi absente, mi se păreau neînsufleţite, ca la păpuşile mecanice. Iar cântecele tăietoarelor, care nu se clinteau câte douăsprezece ore în şir dela această monotonă şi scârboasă muncă, îmi păreau că seamănă cu ţipetele de disperare, cu nişte planşete şi implorări de ajutor. Totuşi, aceste suspine şi plânsele de jale le înseninau chipurile: ochii 11 se aprindeau de însufleţire şi de. cine ştie ce gând răsărit pe neaşteptate. Cântecele celor tinere aveau darul să molipsească şi pe femeile mal în vârstă, care se luau ta întrecere în cântece, alegând alte cuvinte, dar bine potrivite, uneori tăioase, iuţi, răutăcioase şi răzbunătoare, răcorindu-şi aşa durerea, mânia şi blestemele, pentru truda lor cea lipsită de bucurii. Apoi se înnoda un schimb de glume, toată lumea se încingea la desbaleri aprinse, unele îşi aduceau aminte de zilele'din
CEI CUTEZĂTORI ŞI NEÎNFRÂNŢI
281
recut şi râdeau cu voie bună, iar altele, Prascovea bunăoară, strigau de se auzea eS toată pluta :
v Ţ0Varăşe ! Fetelor I Nu vă amărîţi! jVm vă lăsaţi pe iănjeală! Mai multa viaţă, arte cu necazul, vesellţl-vă, să crape
la o par vrăjmaşii
/...   Goniţi-vă durerea cu mânia, amarul inimii cu veselia!"
pololiţi-vă
Deşi văzută prin prisma băieţandrului Fedia munca tăietoarelor îşi desvăluie în acest tablou adevărata semnificaţie. Scriitorul notează impresiile lui Fedia: „mi se păreau neînsufleţite ca la păpuşile mecanice". Dar comparaţia aceasta, firească pentru un copil, scoate totodată în evidenţă o realitate profundă. Munca în regimul capitalist tinde într'adevăr să anihileze tot ce este omenesc în om, să-l transforme într'un automat servil, într'o „păpuşă mecanică". Fără a-1 comenta, pentrucă nu-i putea înţelege adânca semnificaţie, băieţandrul observă şi notează un alt fenomen care-1 izbeşte: „aceaste suspine şi. planşete de jale le înseninau chipurile". El înregistrează dease-meni procesul de trecere dela cântecele de jale la altele mai vesele, la glume, etc. Cetitorul află astfel aspectul concret al fenomenului, aspect care tocmai pentrucă este concret are 0 mare forţă artistică de impresionare. Tot viu, în acţiune, şi deci convingător, este dată cititorului şi semnificaţia fenomenului ce s'a întipărit adânc în minte. In acest scop, scriitorul nu recurge la diverse analize psihologice. Şi pentrucă în această privinţă Fedia nu-i poate fi de folos — problema depăşind nivelul de înţelegere al vârstei respective — Gladcov introduce ca o încununare a acestui pasaj dramatic, strigătul patetic al Prascovei: „Goniţi-vă durerea, cu mânia, pololiţi-vă amarul inimii cu veselia".
Ca reflex al frumuseţii lor morale, există în aceşti oameni o firească năzuinţă spre frumos, spre frumosul în muncă şi în artă, spre frumosul în natură. Deaceea ei îşi îndeplinesc munca cu gesturi ritmice şi uşoare, impletite armonic: „In atelierul încăpător, fără tavan, cu o reţea de grinzi sub acoperiş, printre mormanele de talaj răsucit în suluri, printre doage şi butoaie gata isprăvite, meştereau de zor dogarii, cu şorţuri de pânză groasă: unii cocoţaţi pe
mesele lor, ţăcănind cu menghini groase, ciopleau doage şi cercuri; alţii, cu nişte barde îndoite, despicau cercuri de nuele, ceilalţi băteau cercuri; şi pretutindeni un ciocănit înfrăţit, în ritm de joc, plutea deasupra forfotei voioase a meşterilor. întotdeauna mă întâmpina cântecul răsunător al glasurilor tinere şi inimoase."
Deaceea unii dintre ei tind să dea muncii lor un caracter creator. Minte inventivă, Ia-fimca Balberca — deşi lipsită de învăţătură — a construit în taină, din propria iniţiativă, nişte marionete minunate şi un planor minuscul în formă de pescăruş. Aceasta într'o vreme când nici oamenii de ştiinţă nu-şi puseseră încă cu seriozitate problema zborului în înaltul văzduhului.
In orele libere, după îndeplinirea obligaţiilor trudnice faţă de patroni, meşterii fierari Ignat şi Taras lucrează la obiecte de artă, migălite cu dragoste şi pasiune, între-cându-se unul pe altul în realizarea unor lucrări cât mai fine şi mai măestrite. Dar în „împărăţia întunericului" stăpânii sunt încă puternici, ei se străduie să stingă orice licăr de lumină. Dialogul dintre Taras şi director — dialog redat de Taras — este revelator. Taras încercase să explice că numai după ce îndeplineşte toate comenzile, lucrează de bună voie, din material cumpărat pe banii lui, obiectul de artă : lampa în chip de corabie. In fraze scurte, sacadate, de zgârcit hrăpăreţ şi samavolnic dar apărat prin legi anume ticluite, directorul îl repede:
„Dar cărbunele, dar focul, zice ? Şi apoi ce este aia, buna voie a la ? Buna voie a ta, zice, e tot un furt; căci. şl buna ta voie îi aparţine tot stăpânului. Eu trebue să dispun cu folos de ea. Nu-ţi dau voie să-ţi iroseşti prisosul de putere: nu ne trebue un meşter, ci un fierar."
Apoi, când fierarul declară că preferă să părăsească slujba, „scârba de moşneag viclean" — cum îl numeşte Taras — „se joacă" cu el ca pisica cu şoarecele. II „străpunge cu ochişorii" săi „iar, cu glăsciorul parcă purta nişte suliţe." Observaţi câtă, fineţe în redarea vorbirii lui Taras. Fără a se abate câtuşi de puţin dela stilul firesc al povestirii acestuia, scriitorul izbuteşte să sugereze nu numai atitudinea lui
282
EUGEN CAMPUS
Taras faţă de directorul exploatator, dar şi psihologia unui atare director. Opoziţia stilistică dintre diminutivul „ochişorii" şi sensul dur al verbului „străpunge", între diminutivul „glăsciorul" şi ameninţarea ascuţită a „suliţelor", redă perfect falsa „bunătate" a acestui „evlavios afurisit", a acestei „scârbe de moşneag viclean". Mai cu seamă că portretul este complectat prin frazele următoare, în care, sub tonul placid, se ascunde un tremur de răutate sadică :
„Nu, fierăriile, zice, nu poţi să pleci. Mai încolo de poliţie nai să faci niciun pas. Iar poliţia te va trimite tot la mine. După lege! După contract!... Şi am să-ţi fac o reţinere pentru că al lipsit dela lucru, şi. o să te mai şi amendez, pentru călcare de ordine. Aşa e, drăguţule! Aşa e, drăguţule! Aşa e, sluga mea necredincioasă!" Apoi a plecat, cărând cu el lampa mea..."
Dragostea pentru frumosul din natură, din muncă şi artă — sunt mari amatori nu numai de muzică şi dans, dar şi de literatură bună, şi de teatru (să ne amintim dragostea pentru cărţi a lui Carp Ilici sau reprezentarea pe scena din baracă, a povestei lui Stenca Razin, etc.,) — dragostea pentru tot ce poate contribui la îmbunătăţirea şi înfrumuseţarea vieţii omului, izvorăşte dintr'un profund respect pentru valorile umane, din dragostea neţărmurită pentru oameni.
Carp Ilici, pescarul cu trup de uriaş şi voce de bas profund, care „tună răsunător in cabina" micuţă a şlepului, se apropie cu dragoste părintească de Fedia. Ii vorbeşte cu entuziasm despre viaţa vitejească a pescarilor, care infruntă furtunile şi se înfrăţesc în lupta cu natura.
Când nedespărţitul său tovarăş, Cornei, îl întrebă surâzând: „Pe al câtelea băiat îl strici tu, Carp ?", el se preface a fi ruşinat: „Carp Ilici surâse, îşi apucă barba cu degetele şi-şi acoperi ţaţa cu ea până la ochi".
Ce minunat portret în cuprinsul unei singure fraze ! Trăsăturile fizice şi morale se împletesc şi se complectează reciproc, vezi personagiul în faţa ochilor tăi, îl vezi mişcându-se, îl înţelegi şi-ţi devine drag. Căci pescarul acesta modest şi cu simţ al umorului, care surâde cu ochii lui caizi în timp ce-şi    ascunde restul feţii în dosul
bărbii sale uriaşe, este un om întreg, cura_ jos şi bun, un admirabil prieten şi camarad. Ceeace preţueşte el mai presus de orice la viaţă este: „credinţa omului în om"
Despre felul cum Carp pune în practică acest principiu, autorul ne convinge nu prin discursuri, ci înfăţişându-i faptele; intervenţia hotărâtă atunci când se pune problema solidarizării cu acţiunea de protest a tăietoarelor, plecarea lui în toiul iernii, pe nesfârşitele câmpuri de ghiaţă, în căutarea unui tovarăş dispărut, etc. Episodul cel mai emoţionant este însă cel în care ni se povestesc lupta cu furtuna, moartea eroică a armonis-tului care susţinuse cu spinarea lui catargul prăbuşit peste tovarăşi, şi salvarea lui Cornei. Deaceea cuvintele lui Carp Iilici nu sună a vorbe goale, ci exprimă convingător o adânc trăită filosofie a vieţii:
„Omul e dator să cugete la soarta Iui. Câţi tovarăşi n'au pierit sub ochii mei, când marea spărgea vase şi sfărâma sloiuri ? Despre toate acestea s'ar putea scrie un roman întreg... Nu odată am văzut moartea cu ochii şi m'am luptat cu cele mai năpraznice furtuni; dar toate mi-au prins bine, fiindcă mi-au ajutat să mă cunosc şi pe mine, să cunosc şi pe alţii. Am plâns cu lacrimi de sânge, dar inima mi s'a făcut mai omenească. De lăcrimat, lăcrimează şi calul, însă nimeni în afară de om nu e în stare să-şi dea viaţa pentru un tovarăş..."
Aceeaşi înaltă preţuire a omului o întâlnim la toţi eroii amintiţi. Numai că fiecare o expune altfel, într'un mod caracteristic pentru firea, pentru preocupările şi îndeletnicirile lui. Pasionatul meşter făurar, Taras, de pildă, vede măreţia omului în primul rând în capacitatea sa creatoare, în muncă. El îi vorbeşte astfel lui Fedia:
„— Omul se naşte animal, dar se face om prin muncă. Are şi maimuţa mâini, şi nu două, ci patru; dar dela iea n'al nici un spor în afară de râs, când se maimuţăreşte. Creerii nu-i ajung pentru treabă; nu-i în' stare să facă nici o prăpădită de sculă. D'aia n'are parte nici de grai... Pe când omul, cine l-a făcut şi cine l-a înălţat ? Asta bagă-ţl-o în căpăţâna ta cârlionţată ; munca şi priceperea! Bagă-ţi bine în minte, piligăiaiute ,— munca şi o minte isteaţă fac un om adevărat!"
■ o
CEI CUTEZĂTORI ŞI NEÎNFRÂNŢI
283
pin această dragoste pentru om şi inaltă
•etuire a forţelor sale, decurge optimismul eroilor pozitivi din „Volniţa", convingerea că lupta poale fi dusă şi merită să fie dusă ână 'a capăt. Impresionante din acest unct de vedere sunt nu numai scenele în ^are ni se înfăţişează acţiunile de luptă organizată a muncitorilor dela cherhanaua din Jilaia Cosa, despre care am vorbit, dar şj un a!t episod mai puţin cuprinzător, dar nu mai puţin dramatic şi semnificativ.
Noaptea e întunecoasă. Cerat părea de plumb, apăsător, de nepătruns cu ochiul, întunecat, toarte jos, tăsăndu-se parcă până la suprafaţa mării. Pe-alocuri doar, prin spărturi, licăreau ca nisle scântei stelele şi piereau îndată."
Peisajul serveşte aci ca o uvertură simfonică. Ca şi cerul „întunecat, apăsător", întunecată şi apăsătoare e viaţa într'un regim în care negustorul Bliahin e atotputernic. Dar pe alocuri, prin spărturile norilor, licăresc stelele ; ce-i drept, numai o clipă, fn bezna împărăţiei întunerecului, licăresc deasemenj pâlpâiri de lumină. Ele sunt încă de scurtă durată şi pier. Dar va veni vremea când vor cuprinde cerul întreg, căci norii nu sunt veşnici, şi zorii nu pot întârzia să se arate. Şi atunci va fi lumină.
O astfel de pâlpâire — firavă ca licărul stelelor printre nori, dar vestitoare a unor zile mai bune — este şi acţiunea curajoasă a echipajului şi a oamenilor de pe şlepul pe care se aflau cei doi fugari, Hariton şi Amfisa. Deşi în iahtul elegant şi puternic ce se apropia ca o pasăre de pradă stă însuşi atotputernicul, temutul negustor Bliahin, ei îndrăznesc să-l înfrunte. Refuză să predea pe fugari şi, când Bliahin dă poruncă să fie atacat şlepul, primesc lupta. Aici, în mijlocul valurilor, oamenii se simt mai aproape unul de altul, îşi dau mai bine seama că soarta fiecăruia e legată de a tuturor, că numai salvând întregul şlep pot nădăjdui să se salveze şi pe ei înşişi.
Acţiunile furibunde ale lui Bliahin : ameninţările, trimiterea la atac a marinarilor din solda sa, şi însfârşit încercarea criminală de a incendia şlepul zvârlind câlţi aprinşi, — toate acestea îl caracterizează nu numai pe acest negustor Bliahin care ■■ţipă cu glas spart, sbuciuinăndu-se dela
un capăt la altul al bordului", ci constituie totodată o imagine sugestivă a întregului sistem capitalist, ne evocă imaginea incendiatorilor de ieri şi de azi, fasciştii germani şi continuatorii acestora, imperaliştii americani.
Acţiunile criminale ale incendiatorilor nu-şi ating, până la urmă, ţelul. In loc de a înfricoşa pe oameni şi a-i subjuga definitiv, îi conving şi pe cei mai îndărătnici, şi pe cei mai şovăelnici, că singurul drum ce rămâne deschis este lupta hotărîtă împotriva incendiatorilor. Aşa se petrec lucrurile şi pe şlep, această imagine concretă a societăţii omeneşti. La început mai erau unii care murmurau speriaţi : „Să ne ferim de pacoste, băieţi! Nu vă băgaţi! Legea e de partea lui Bliahin". La luptă participau la început numai cei mai înaintaţi dintre oamenii de pe bord. Aceştia dau ajutor echipajului, îl ajută să împiedice iahtul să acosteze şlepul. Furia lui Bliahin rămâne neputincioasă :
„Autoritatea şi puterea lui se izbiră de puterile înfrăţite ale acestor oameni simpli, pescari slobozi. Oamenii aceştia îşi râdeau de el, în vreme ce Carp şi cu ajutoarele sale stăteau de o parte, siguri de el".
Când însă şomoioagele de câlţi aprinşi încep să cadă pe şlep, ameninţând să-l incendieze din clipă în clipă, nimeni nu mai rămâne deoparte. Indignarea şi revolta mulţimii nu mai cunosc margini. Nu se mulţumesc numai să se apere, vor să treacă la atac, să termine cu acest ucigaş.
„— Daţi în ei, băieţi, loviţi fără milă ! — începem bătălia! Siriviţi-i pe vrăjmaşi! Ei cu focul, noi cu băla!"
Prin curajul lor, prin lupta lor solidară, oamenii de pe şlep au câştigat bătălia contra atotputernicului Bliahin. Falnicul, elegantul iaht, a fost silit să dea bir cu fugiţii.
Dar, în condiţiile concrete ale ultimelor decenii ale secolului 19, când proletariatul abia se organiza, nu puteau fi câştigate decât atari victorii, relativ mărunte şi izolate. In luptele sale, poporul răsculat era adesea înfrânt. Marile bătălii victorioase aveau să se desfăşoare abia mai târziu. Ele se profilau însă în zare. înfăţişând cu putere creşterea valului revoltei populare, înfăţişând veridic felul cum poporul reacţiona la victoriile sale parţiale şi la înfrân-
284
EUGEN CAMPUS
gerile sale temporare, Gladcov — deşi în „Volniţa" nu înfăţişează revoluţia — izbuteşte să arate că toate drumurile duceau într'acolo.
fdeea aceasta, care rezultă din întreaga lucrare, încrederea aceasta nezdruncinată în continuitatea luptei şi în victoria finală care va aduce o viaţă mai bună şi mai fericită, este afirmată răspicat de Prascovea, Ceeace n'a putut încă realiza generaţia ultimelor decenii ale secolului XIX, vor realiza copiii acestora, oameni de vârsta lui Fedia, preluând şi ducând mai departe experienţa înaintaşilor.
„Când ai să creşti mare — ii spunea ea lui Fedia —, ai să le răsvrăteştl şl mai vârtos decât ne răsvrătim noi, numai dacă nai să-ţi schimbi firea... şi ţine minte toată viaţa, ceeace ai văzut şi pătimit aici. Omul muncitor o duce prost. Va trebui să se mai lupte mult, dar până la urmă tot după voia sa va fi: de nu vom. fi noi aceia, apoi vor creşte alţii, ca tine, care vor fi şi mai tari, şi mai deştepţi. O să vă alcătuiţi altă viaţă, cu mai .multă pricepere decât noi.
Am încredinţat-o cu aprindere: — N'am să le uit toate pentru nimica'n lume".
Fedia s'a ţinut de cuvânt. Generaţia lui a înfăptuit Revoluţia Socialistă, a construit socialismul şi acum păşeşte victorioasă spre comunism.
Scrisă astăzi, de pe înălţimea realizărilor prezentului, opera lui Gladcov, distinsă cu Premiul Stalin, are marele merit de a fi subliniat tocmai ceeace e mai de preţ în lupta actuală : continuitatea tradiţiei revoluţionare, frumuseţea morală  a oamenilor
cutezători şi neînfrânţi, forţa mereu vie neînvins a poporului. Toate acestea s'ijr,t chezăşia victoriei în lupta vremurilor noas tre, chezăşia minunatei şi necontenitei des voltări ce aşteaptă poporul rus şi de ac-înainte, a măreţelor şi nemărginitelor perg pective pe care viitorul le deschide în faţa constructorilor comunismului.
Acum, în preajma sărbătoririi celei de a 35-a aniversări a Revoluţiei din Octombrie lectura „Volniţei" ne aminteşte şi ne ajuta' să înţelegem mai deplin cum a luptat po. porul rus pentru libertate ; cum, încă din ultimele decenii ale secolului 19, s'au pus bazele acelei lupte, condusă de clasa muncitoare, care va duce în cele din urmă la victoria Marei Revoluţii Socialiste, revoluţie care ne-a deschis şi. nouă, ca şi întregii omeniri muncitoare, perspectiva unei alte lumi, mai fericite. Lectura „Volniţei" ne întăreşte astfel dragostea, admiraţia şi recunoştinţa faţă de popoarele sovietice.
Cartea lui Gladcov ne învaţă prin puterea de convingere a unor imagini de o înaltă măestrie, să nu uităm că victoriile de azi au fost câştigate după. grele suferinţe, prin lupta îndârjită a unor oameni care au pus întreaga lor capacitate de muncă în slujba poporului şi au înfruntat cu dârzenie forţele, pe atunci covârşitoare, ale exploatatorilor.
Ea ne învaţă deasemenea că victoriile de mâine nu vor putea fi cucerite decât tot în chipul acesta : punându-ne întreaga putere de muncă în slujba poporului, în slujba construirii socialismului în patria noastră şi luptând cu aceeaşi neînduplecată hotărîre împotriva duşmanului de clasă.
MIHAI GAFIŢA
cărţi apărute IN luna prieteniei româno-sovietice
La 7 Noembrie anul acesta, popoarele sovietice şi oamenii muncii din toată lumea sărbătoresc cea de a 35-a aniversare a Marii Revoluţii   Socialiste din Octombrie.
Această sărbătoare are loc în condiţiile în care pe a şasea parte a globului oamenii sovietici, conduşi de Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, se aprop'e tot mai mult de comunism prin victorii măreţe în munca şi lupta lor eroică. Uriaşul canal Volga-Don, marele canal Turcmen, hidrocentralele care vor furniza cantităţi impresionante de energie electrică sunt realizări care marchează drumul victorios spre comunism al Ţării care acum 35 de ani, începea înfăptuirea visului de aur al omenirii.
Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie va rămâne în istorie un eveniment de covârşitoare însemnătate. Ea a deschis calea revoluţiilor socialiste ale popoarelor, a marcat triumful ideilor lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin. Ruperea Rusiei ţariste din lanţul imperialist în urma primului război mondial a însemnat o victorie nu numai a poporului rus, ci şi a tuturor asupriţilor de pretutindeni care au înţeles că şi ceasul eliberării lor nu poate fi departe, care au învăţat dela poporul rus că numai prin luptă unită, organizată, sub conducerea clasei muncitoare şi în frunte cu partidul comunist, poate fi înfrântă, răsturnată, nimicită orânduirea capitalistă şi făurită o nouă orânduire, cea socialistă.
Marea Revoluţie din Octombrie 1917, succesul construirii socialismului în U.R.S.S.
şi victoria popoarelor sovietice asupra fascismului în cel de al doilea război mondial au dus la eliberarea şi a altor popoare de sub jugul cotropirii hitleriste, a făcut posibilă ruperea şi a altor ţări din lanţul imperialist şi trecerea lor în lagărul păcii şi al socialismului. Marea Chină, democraţiile populare din sud-estul Europei, Republica Democrată Germană au sporit şi au întărit forţele păcii; ele construesc socialismul învăţând şi folosind exemplul primei ţări care a construit socialismul, că-lăuzindu-se de geniala învăţătură a lui Lenin şi Stalin.
Victoriile acestea, al căror şir a fost deschis de Octombrie 1917, dă speranţă şi încredere tuturor popoarelor care suîeră încă sub dominaţia imperialismului împilator şi aţâţător la noi războaie.
Cu nemărginită încredere şi dragoste se îndreaptă privirile tuturor oamenilor muncii de pretutindeni către Ţara Socialismului victorios, către Partidul Comunist al U.R.S.S. şi către înţelepţii săi conducători, — ca spre un far călăuzitor, ca spre un izvor dătător de viaţă. Luminile care ard la Moscova şi în tot cuprinsul Uniunii Sovietice îşi trimit razele lor strălucitoare pe tot cuprinsul globului însufleţind, învăţând, îndemnând pe oamenii muncii din toate ţările. Cel de al XIX-lea congres al Partidului Comunist al U.R.S.S. a devenit astfel o sărbătoare nu numai a oamenilor sovietici, ci a tuturor celor ce luptă pentru libertate, pentru socialism, pentru pace.
286
MIHAI GAF1ŢA
Literatura sovietică este una din căile prin care lumina Ţării Socialismului, care astăzi construegte comunismul, se răspândeşte în întreaga lume, una din căile prin care popoarele cunosc şi învaţă dela oamenii sovietici, din experienţa Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, una din căile prin care oamenii muncii de pretutindeni află cum prind viaţă, cum sunt aplicate şi folosite de oamenii sovietici învăţăturile Partidului Comunist şi ale marelui Stalin, află cum s'a făurit omul nou, socialist, în lupta împotriva duşmanilor omenirii şi pentru o viaţă fericită.
Literatura sovietică este una dintre căile prin care radiază în lume dealungul spaţiului şi înfrângând timpul — căldura, lumina, puterea şi măreţia epocii staliniste.
Sprijin activ şi oglindă a luptei oamenilor sovietici pentru construirea socialismului şi comunismului, pentru menţinerea păcii în întreaga lume şi pentru demascarea incendiatorilor de război de tot felul, — literatura sovietică constituie o strălucită mărturie despre zidirea noii orânduiri şi răspândeşte exemplele cele mai înaintate, cele mai pline de învăţăminte, pentru fiecare împrejurare a vieţii oamenilor. Tocmai deaceea cărţile sovietice sunt atât de iubite, atât de apreciate în toate ţările libere precum şi în cele oprimate încă.
Sărbătoarea celei de a 35-a aniversări a Marei Revoluţii este în acelaş timp o sărbătoare a literaturii sovietice, care a oglindit şi oglindeşte drumul spre comunism şi succesele dobândite de popoarele sovietice pe acest drum, deschis de Octombrie 1917.
In ţara noastră, aniversarea a 35 de ani dela victoria proletariatului rus din Octombrie 1917 are loc în condiţiile furtunosului mers înainte al construcţiei socialiste, pe care poporul nostru condus de partid o înalţă pe zi ce trece mai puternică, mai frumoasă.
Drumul nostru spre socialism este che-zăşuit tocmai de experienţa glorioasă a popoarelor sovietice, de experienţa Partidului Comunist al lui Lenin şi Stalin :
„înainte, înseamnă pentru noi — pe drumul glorioasei experienţe a Partidului Comunist cel Uniunii Sovietice, pe drumul Iul Lenin şl Stalin" — a spus tovarăşul Gheor-
ghe Gheorghiu-Dej în raportul asupra Pj iectului de Constituţie. t
Astfel, aniversarea Marei Revoluţii esj o sărbătoare a fiecărui om al muncii din ţara noastră, ea îi vorbeşte fiecăruia despr, ce a realizat şi ce are încă în faţă d°spre prietenii care-l ajută şi-l călăuzesc des pre duşmanii care-i urăsc liniştea şi fnfgp tuirile ; îi dă fiecăruia încredere în victoria sa definitivă asupra duşmanilor şi în vjj torul luminos către care merge ţara noa stră ajutată de Uniunea Sovietică. Fiecare om al muncii din Republica Populară Ffa mână îşi dă seama ce perspectivă se deschide şi ţării noastre prin cel de-al cincilea plan Cincinal al Uniunii Sovietice, îşi dă seama cu câtă dragoste şi dezinteres ajută Marea Ţară a Socialismului ţările de democraţie populară să se desvolte paşnic multilateral.
„Actualul plan Cincinal (al 5-lea) — se spune în Proiectul directivelor Congresului al XIX al P.C. (b) al U.R.S.S. - demonstrează din nou în ţaţa întregii lumi marea forţă a socialismului, avantagiile fundamentale ale -sistemului economic socialist faţă de sistemul capitalist. Acest plan cincinal este un plan de donstrucţle economică şi culturală paşnică. El va contribui la construirea şi lărgirea continuă a colaborării economice dintre Uniunea Sovietică şi ţările de democraţie populară şi la desvoltarea relaţiilor economice cu toate ţările care doresc să desvolte comerţul pe bază de egalitate în drepturi şi avântaţii reciproce".
Lupta poporului nostru pentru construirea socialismului este din ce în ce mai adânc, mai veridic oglindită de literatura noastră; faptele cele mai importante ale oamenilor muncii, chipurile cele mai luminoase, mai pilduitoare de constructori ai socialismului din ţara noastră, apar tot mai mult şi mai veridic zugrăvite în cărţile scriitorilor noştri. In oglindirea din ce în ce mai plină de adevăr, de forţă artistică, a oamenilor şi faptelor, literatura noastră se călăuzeşte de experienţa scriitorilor sovietici. Aşa cum în he-' care sector de muncă marile sporuri de producţie, inovaţiile, cuceririle s'ar obţine cu mult mai mare greutate, într'un timp mult mai îndelungat, dacă n'ar fi aplicate pe o scară tot mai largă înaintatele me-
CĂRŢI APĂRUTE IN LUNA PRIETENIEI ROMANO-SOVIETICE
287
t a sovietice — tot astfel drumul literaturii noastre ar fi mai greu, mai spinos,
ai plin de stăvili, dacă n'ar exista înălţa experienţă a literaturii sovietice, literatura creată pe baza metodei artistice elei mai înaintate — metoda realismului
jajjst_     a literaturii lui Gorki, Maiacov-
schi Fadeev, Gladcov, Ostrovschi, Şolohov.
Literatura sovietică ajută astfel nu numai oamenilor muncii din toate ramurile de activitate, vorbindu-le despre felul cum rezolvă oamenii sovietici diferite probleme de viaţă obştească şi personală — dar ajuta totodată scriitorului să se apropie de realitate, să o înţeleagă, să o zugrăvească mai veridic — îi transmite experienţa scriitorilor sovietici în rezolvarea problemelor practice ridicate de oglindirea luptei Partidul Comunist al U. R. S. S. în fruntea popoarelor sovietice pentru construirea socialismului şi comunismului în Uniunea Sovietică, pentru pace trainică în lume.
Iată dece orice carte sovietică este aşteptată atât de oamenii muncii, cât şi de scriitori, iată' pentru ce orice carte sovietică apărută în româneşte constitue un prilej fericit de a învăţa, de a cunoaşte .oameni noi, minunaţi, de a însuşi o experienţă înaintată.
In fiecare an, dela 1944 până acum, aniversarea Marii Revoluţii Socialiste a fost şi o sărbătoare a cărţii — a apariţiei în rornâneşte a .unui număr important de cărţi sovietice. Cu prilejul aniversării lui Octombrie 1917, în luna prieteniei româno-sovie-tice, editurile au depus o activitate deose-.bită, dând la iveală un număr sporit de volume, pentru a sărbători şi în acest fel măreţul eveniment. Librăriile noastre s'au îmbogăţit în fiecare an cu noi şi noi capodopere ale literaturii ruse şi sovietice.
Anul acesta a 35-a aniversare a Marii Revoluţii Socialiste va fi de asemenea şi un eveniment literar de mare importanţă. Peste 50 de volume literare între care şi reeditări din operele scriitorilor ruşi şi sovietici se vor adăuga celor traduse până acum, atât în limba română cât şi în limbile minorităţilor naţionale din ţara noastră.
Ca şi în ceilalţi ani, contribuţia cea mai importantă o va da editura „Arlus-Cartea Rusă", care va tipări 35 cărţi, din-
tre care 21 în româneşte. Deasemenea „Editura Tineretului" va scoate de sub tipar 9 volume în româneşte — iar celelalte edituri vor spori şi ele numărul de cărţi ale literaturii ruse şi sovietice traduse până acum în ţara noastră.
Este deosebit de interesant şi plin de învăţăminte să aruncăm o scurtă privire asupra cărţilor literare, care vor îmbogăţi, cu prilejul celei de a 35-a aniversări a Marii Revoluţii — librăriile noastre.
Literatura sovietică acordă o mare atenţie experienţei literaturii clasice, moştenirii marilor scriitori ai poporului rus.
Acest lucru a stat şi îiî atenţia editurilor noastre şi astfel apare o culegere a fabulelor lui Krîlov, precum şi poemul lui Lermontov, „Demonul", această nemuritoare imagine a dorinţei aprige a omului de a trăi alături de semenii săi, de a activa în folosul lor, dar pe care orânduirea socială nedreaptă îl face să se depărteze de societate şi, ca un protest suprem, să se însingureze.
Deasemenea din tezaurul marei moşteniri a literaturii şi culturii ruse, apare şi volumul „Opere alese" de Belinschi, totodată, este editată monografia lui B. Ev-gheniev asupra vieţii şi operei unuia dintre primii mari realişti ruşi, A. N. Radiş-cev — dela a cărui moarte s'au împlinit anul acesta 150 ani — Radişcev este autorul atât de cunoscutei lucrări în ţara noastră: „O călătorie dela Leningrad la Moscova".
Preocuparea literaturii sovietice de a pune în lumină trecutul de cruntă exploatare în care a trăit poporul rus înainte de Octombrie 1917 precum şi momentele de luptă eroică împotriva exploatării — se vădeşte în cărţile care apar cu prilejul celei de-a 35-a aniversări. Astfel, între lucrările cele mai importante cu această temă este romanul „Volniţa" de F. Gladcov.
Apărut în Uniunea Sovietică în anul 1950, romanul „Volniţa" a fost distins cu Premiul Stalin de gradul I — cea mai înaltă distincţie pe care o poate obţine o lucrare de artă.
Continuând „Poveste despre Copilărie" — în care autorul zugrăvea frământările din ce în ce mai mari care agitau ţărănimea sub regimul ţarist şi-o apropiau tot mai
288
M1HAI GAFIŢA
mult de lupta proletariatului — romanul „Volniţa" subliniază în pagini deosebit de grăitoare, rolul conducător al proletariatului în lupta poporului împotriva exploatării. Prin intermediul povestirii evenimentelor pe care le întâmpină micul Fedia, autorul desvăluie un întreg proces de creştere a capacităţii de luptă a elementelor semi-proletare, de făurire a conştiinţei lor revoluţionare sub îndrumarea directă a elementelor revoluţionare ale clasei muncitoare.
Drumurile lui Fedia şi ale mamei sale prin satele şi oraşele Rusiei, întâlnirea lor cu diferiţi oameni, traiul lor în aşezarea pescărească dela marea Caspică, dau prilej autorului să reconstituie un tablou zguduitor al vieţii nespus de grele duse de poporul rus sub ţarism — viaţă în care încep să apară semnele uriaşului val revoluţionar care cuprindea ţara şi care avea să culmineze cu Octombrie 1917, deschizătorul zărilor socialismului şi comunismului nu numai în Rusia ci şi în lumea întreagă.
Despre lupta dusă de comunişti în neagră ilegalitate, pentru mobilizarea tuturor forţelor în vederea răsturnării orînduirii bazate pe exploatare, scrie A. Popov în romanul „La capătul nopţii". Bazat pe o bogată experienţă de viaţă proprie, acest roman zugrăveşte lupta revoluţionarului comunist Pavel, membru al organizaţiei bolşevice din Moscova, în neagra ilegalitate.
Demascând trădarea menşevicilor, oportuniştilor de tot felul, romanul pune în lumină consecvenţa, forţa leniniştilor, care, cu toate persecuţiile deslănţuite împotriva lor de guvernul ţarist, poartă cu mândrie şi cu cinste steagul de luptă al clasei muncitoare, împrejurările grele în care sunt siliţi să trăiască comuniştii scot în relief calităţile lor deosebite, fermitatea lor bolşevică, credinţa lor neînfricată în clasa muncitoare, — care au dus la victoria leninismului.
Luminoase apar în acest roman chipurile tânărului Pavel şi încercatului Sunduc, îndrumătorul său. Ei apar ca întruchipări ale figurilor de revoluţionari leninişti-sta-linişti, ostaşi credincioşi ai partidului care a condus poporul sovietic la victorie.
Oameni ca aceştia apar şi în romanul „Cer şi pământ" de A. Saianov, cronică bogată
a apariţiei şi desvoltării aviaţiei ruse. In r ■ trei eroi principali ai romanului, aviatorp Bâcov,   Tentennicov   şi   Pozdneţov avert imagini vii ale oamenilor sovietici care luptat cu tărie împotriva asupritorilor ţa rişti înainte de Octombrie, împotriva con trarevoluţionarilor şi intervenţiomştilor * anii războiului civil şi care, educaţi şi cres cuţi apoi de regimul sovietic, apără ţara în Marele Război de Apărare, respingând şi nimicind pe cotropitorii tascişti.
Vitejia „şoimilor stalinişti" — cum , drept cuvânt au fost supranumiţi aviatorii sovietici — din romanul „Cer şi pământ" apare ca o continuare şi desvoltare firească' în noi condiţii, a eroismului de care au dat dovadă ostaşii ruşi, marinarii în războiul ruso-japonez din 1904 — şi despre care vorbeşte A. Stepanov în romanul său , Port-Arthur". Desvăluind şirul de evenimente care au urmat agresiunii rnişe'ieşti a Japoniei în_ 1904 împotriva escadrei ruseşti din Extremul Orient, romanul „Port-Arthur" zugrăveşte lupta plină de abnegaţie a unor patrioţi ruşi ca amiralul Macarov, generalii Kondratenco şi Belîi precum şi a marinarilor simpli, care au luptat nu numai cu agresorii japonezi, ci şi cu trădătorii ia rişti, cum e rezidentul Stessel.
Apare astfel cu claritate din romanul lui Stepanov, ca şi din romanele „Volniţa", „La capătul nopţii", sau „Cer şi pământ" acel inepuizabil, izvor de forţă, acea imensă putere care a stat totdeauna stavilă în calea tuturor duşmanilor Rusiei, care a apărat pământul rus împotriva oricărei cotropiri şi care a fost biruitoare: această forţă este poporul rus.
Despre un astfel de fiu al poporului, care cunoaşte şi viaţa plină de mizerie în regimul ţarist, care luptă sub steagul bolşevicilor, şi care după Octombrie ajunge un oţel ar fruntaş într'o mare uzină sovietică — ne vorbeşte Slavuţchi în volumul „Povestirile lui Ivan Corobov". Imagine tipică a omului simplu din popor care, îndrumat de Partid îşi însuşeşte o înaltă conştiinţă şi o desăvârşită cunoaştere a problemelor tehnicii, Ivan Corobov ajunge să trăiască şi marea încleştare când a trebuit să-şi mute uzina sa din Donbass până în îndepărtatul Ural, pentru a n'o lăsa pradă cotropirii hit-leriştilor. In toate aceste încercări se va-
CĂRŢI APĂRUTE IN LUNA PRIETENIEI ROMANO SOVIETICE
289
-sc tăria sa de fier, forţa sa morală de Anfrânt, datorite educaţiei pe care i-a dat-o partidul,    datorite încrederii şi dragostei sale faţă de Patria Socialistă.
Legătura cu trecutul, oglindirea momentelor "de luptă ale poporului, capătă astfel în literatura sovietică semnificaţia preluării •i desvoltării unei moşteniri sfinte, a unei tradiţii de luptă, plină de învăţăminte şi de înălţare morală. Eroii trecutului transmit mesagiul lor de patrioţi înflăcăraţi, mesagiu care însufleţeşte şi călăuzeşte către victorii din ce în ce mai mari pe constructorii comunismului din Uniunea Sovietică, pe ziditorii socialismului în ţările cu democraţie populară, pe luptătorii pentru libertate şi pe apărătorii păcii din lumea întreagă.
Epoca Marii Revoluţii şi a războiului Civil, precum şi luptele împotriva trădătorilor menşevici, troţchişti şi alţi oportunişti, este deasemenea oglindită în cărţile ce apar cu prilejul celei de a 35-a aniversări. Chipul lui Lenin, făuritorul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, chipul lui I. V. Stalin, discipolul său credincios, precum şi ale tovarăşilor lor de luptă, apar în scenariul cinematografic „Lenin în Octombrie". Momentele de neuitat din timpul insurecţiei armate, venirea lui Lenin din exilul la care fusese silit de către guvernul provizoriu, preluarea de către Lenin a conducerii Revoluţiei, geniala sa putere de pătrundere şi stăpânire a situaţiei, apar cu deosebită claritate în acest scenariu care contribuie în mod efectiv la îmbogăţirea imaginei pe care oamenii muncii din ţara noastră o au despre marele dascăl al proletariatului. In acelaş timp apare în scenariul „Lenin în Octombrie" măreţul Partid Bolşevic, comuniştii simpli, — precum şi imensa massă a revoluţionarilor — muncitori, ţărani, ostaşi ai Armatei Roşii.
Despre un asemenea om din marea massă a poporului rus, un om de o înălţime morală, de o putere de muncă şi de sacrificiu aşa cum numai comuniştii pot da dovadă — a scris N. Ostrovschi în cartea sa: „Aşa s'a călit oţelul" — roman apărut până acum în cinci ediţii în ţara noastră. Anul acesta apare a doua  lucrare a  lui  Ostrovschi. :
„Născuţi în furtună", epopee a aceloraşi vremi eroice, cântare a generaţiei de Cor-ceaghini pe care i-a făurit Marea Revoluţie din Octombrie. Tot despre aceşti oameni vorbeşte şi romanul „Tinereţe" de A. Boi-cenco, care apare în a 2-a ediţie. Oameni ca Andrei Ptaha din „Născuţi în furtună" sau ca Boiciuc din „Tinereţe" sunt pilde nepieritoare de eroism, de patriotism, de viaţă închinată unui ideal înalt.
Deosebit de actual pentru zilele noastre, când Partidul nostru muncitoresc a demascat şi a zdrobit devierea de dreapta — este episodul plin de dramatism despre care vorbeşte scenariul cinematografic, „Marele Cetăţean". Evocând figura lui Şahov — „marele cetăţean" — şi lupta lui împotriva oportunistului Cartaşov, care. alunecă din ce în ce niai mult pe panta trădării de Patrie — scenariul subliniază forţa ideilor le-niniste-staliniste şi chiamă la vigilenţă revoluţionară împotriva tuturor deviatorilor dela linia partidului, împotriva oportuniştilor şi capitulanţilor.
In focul acestor lupte s'a călit şi mai mult partidul lui Lenin şi Stalin, s'a întărit legătura sa cu massele, s'a îmbogăţit experienţa sa revoluţionară, izvor nesecat de învăţăminte pentru toate partidele comuniste şi muncitoreşti în lupta lor împotriva orânduirii bazate pe exploatare şi pentru construirea noii orânduiri socialiste.
„Experienţa istorică a P.C. (b) al U.R.S.S — a spus tov. Gli. Gheorghiu-Dej în Raportul asupra Proiectului de Constituţie -a .servit şi serveşte ca îndreptar sigur tuturor partidelor comuniste şi muncitoreşti, care o aplică în mod creator în lupta pentru eliberarea omenirii de sub jugul exploatării şi asupririi, pentru pace. Partidele marxlst-leniniste din ţările de democraţie populară ppllcă cu succes experienţa P. C. (b) al U.R.S.S. în construirea noii economii şi culturi socialiste. în construcţia de stat şi de partid".
O probă de fier a forţei de nebiruit a Partidului Comunist al U.R.S.S., a Statului sovietic, a oamenilor sovietici a constituit-o Marele Război de Apărare a Patriei. Literatura sovietică a închinat pagini nemuritoare eroismului de care a dat dovadă în timpul Marelui Război poporul sovietic, uni-
19
Viata Românească
c. 3483
290
MI HAI GAFÎŢA
taţii sale indestructibile, credinţei sale în conducerea partidului şi în tovarăşul Stalin. Neştearsă va rămâne amintirea unor eroi ca Oleg Coşevoi, Alexandr Matrosov, Zoia Cosmodemianscaia, — care s'au jertfit pentru apărarea gi salvarea Patriei lor cotropite vremelnic; pilduitoare va rămâne uriaşa sforţare făcută de milioanele de oameni sovietici, pe fronturi şi în interiorul ţării sovietice, pentru a nimici pe agresori şi a elibera pământul Patriei. Despre astfel de oameni au scris Al. Fadeev („Tânăra Gardă), V. Popov („Oţel şi sgură"). I. Ehren-burg („Furtuna"), V. Ajaev („Departe de Moscova") şi mulţi alţi scriitori sovietici. Dar niciodată nu se va scrie deajuns despre eroii Marelui Război ; totdeauna scriitorii vor găsi pilde nemuritoare, care să constitue conţinutul cărţilor lor.
Anul acesta din cărţile care au oglindit eroismul poporului sovietic în Marele Război de Apărare, apar în româneşte lucrări dintre cele mai importante ale literaturii sovietice. Astfel sunt: trilogia „Patria" de Ana Caravaeva („Lumini", „Avânt" şi „Casa părintească"), romanul în trei volume „Furtuna", de Vilis Laţis (al cărui prim volum, a apărut la noi în 1950 sub titlul „Spre lumină") şi romanul „Strada mezinului" de Lev Cassil şi A. Polianovschi. Dea-semenea unele povestiri despre fapte eroice ale copiilor şi tineretului sovietic în Marele Război apar în volumul „încărcătură preţioasă" de V. Belaeva.
Ciclul „Patria", distins cu Premiul Stalin pe 1950, are în centrul acţiunii un colectiv de muncitori stahanovişli dintr'o uzină sovietică. Unitatea lor, dorinţa lor nebiruită de a realiza noi şi măreţe fapte care să ducă la întărirea patriei asupra căreia s'a deslănţuit războiul criminal hitlerist, simbolizează însăşi unitatea morală a poporului sovietic, efortul pe care l-a depus pentru obţinerea cât mai repede a victoriei. In focul uriaşei sforţări, apare ca o forţă organizatoare, mobilizatoare, conducătoare Partidul, către care se îndreaptă toate speranţele şi toată încrederea şi dela care pornesc toate firele importante ale acţiunii.
In regiunea din Ural, unde s'a evacuat uzina din zona frontului, colectivul de sta-hanovişti are de înfruntat numeroase greutăţi şi de rezolvat probleme grele ; în pri-
mul rând nevoia de a reorganiza rnersy» uzinei şi a trece dela producţia de pace j' cea de război. Acest proces anevoios care unii oameni mai dau dovadă de înţelegere îngustă a sarcinilor lor, este zugrăvit în toată complexitatea lui de autoare ■ dar în acest proces colectivul uzinei se căleşte devine ca o stâncă monolită, în care acţio-' nează o singură voinţă : aceea de a da Pa, triei arme mai multe — în care toate forţele sunt îndreptate către aceiaş scop: de a grăbi cu o zi. cu un ceas, cu o clipă, victoria.
Primele două volume ale trilogiei -- uin_ mini" şi „Avânt" — au în centrul lor acest proces. Volumul al 3-lea zugrăveşte efortul aceloraşi oameni care au străbătut biruitori marea încercare — de astădată întorşi Jn vechiul lor oraş, reveniţi la „casa părintească" şi pornind cu însufleţire la reconstrui-' rea uzinei lor, Ia acţiunea de refacere a patriei.
Drumul uzinei până în Ural şi înapoi, frământările, greutăţile, succesele — nenumărate fapte pilduitoare în care se relevă forţa partidului în conducerea tuturor acţiunilor — desvăluie o întreagă galerie de oameni, pe care cititorul nu-i poate uita. Astfel sunt oţelarul I.anschih, fierarul Temelia-cov, inginerul Sboiev şi mai ales organizatorul de partid ai uzinei, comunistul Plastunov,
In avântul cu care colectivul stahanovist se întoarce la construcţia paşnică, cititorul întrevede cu uşurinţă drumul de viitor al oamenilor sovietici către culmile comunismului.
Ciclul „Patria" devine astfel o minunată oglindă nu numai a momentelor pe care le zugrăveşte, dar şi o prefigurare a celor ce vor urma.
Este ceeace realizează şi romanul „Furtuna" de Vilis Laţis, — epopee a luptei poporului leton pentru răsturnarea capitalismului în Letonia şi pentru intrarea în familia popoarelor sovietice. Este vorba în acest roman despre un popor pe care hitle-riştii şi imperialiştii au căutat să-l ţină departe de Uniunea Sovietică, dar care, împotriva tuturor stavililor ridicate în calea sa, a păşit până la urmă pe drumul său, alături de celelalte popoare sovietice. într'o impresionantă  frescă, autorul  urmăreşte desli-
CĂRŢI APĂRUTE IN LUNA PRIETENIEI RQMÂNO-SOVIETICE
«ei
6 a
nenumărate personagii — muncitori, ■'T.lectuali, ţărani — felul în care războiul '"llerist în pune pe toţi în faţa problemei, de !' /ăspundc „cu cine sunt" - „de partea sunt"- Cei mai mulţi îşi dovedesc patriotismul Ei luptă cu arma ţn mână împotriva
cai
stropitorilor fascişti, pentru ca, respinşi să ducă luptă de partizani sau să în rândurile armatei sovietice, cu
fiind,
treacă . care se vor întoarce eliberatori. C Cu ascuţime demască autorul chipurile trădătorilor, agenţi şi unelte ai irnperiaiis-mului şj ale lui Hitler. Prin contrast cu flec, tia apaI" figuri luminoase ca a muncitorului Oiar şi mai cu seamă sunt zugrăviţi cu măestrie comuniştii de felul lui Si leniec.
Romanul Iui Lev Cassil şi A. Polianovschi
Strada mezinului" vorbeşte despre pionierul Volodia, „mezinul" familiei Dubinin, erou al luptei de partizani din Kerci în timpul Marelui Război. Curajos, plin de însufleţire pentru învăţătură, sport -— ca şi pentru luptă — pionierul Volodia Dubinin trece firesc dela munca sa de şcoală, la luptă activă în subteranele din jurul oraşului, unde se refugiase detaşamentul din care şi el făcea parte.
Emoţionant sunt conturate figurile unor partizani ca : Ziabrin, Ivan Petrovici, precum şi întreaga' familie a lui Volodia, adevărată familie de comunişti. înălţimea morală a vieţii în această familie, mediul şcolii, al taberelor de pionieri, al vieţii oraşului, disciplina severă a luptei. — în toate manifestându-se grija plină de dragoste a partidului pentru oameni —fac din Volodia Dubinin un erou care nu-şi precupeţeşte viaţa, atunci când e vorba de ţara sa, de oamenii sovietici.
Astfel, cărţile inspirate din faptele Marelui Război de Apărare, şi care apar cu prilejul celei de a 35-a aniversări a Marii Revoluţii, îmbogăţesc nu numai literatura despre eroismul sovietic în război, dar reprezintă un aport deosebit în literatură, având ca temă principală organizarea vieţii şi activităţii de fiecare zi a oamenilor sovietici, — pildă pentru oamenii din ţara noastră.
Un număr mare de cărţi ce apar anul acesta în Luna Prieteniei româno-sovietice sunt consacrate construirii comunismului în Uniunea Sovietică.
Oamenii care apar în aceste cărţi au o perspectivă deosebit de largă, la ei se manifestă în cel mai înalt grad conştiinţa de gospodari ai Statului întreg: fiecare se simte deplin răspunzător de bunul mers al tuturor treburilor, de propăşirea grabnică a ţării sale, dc soarta tuturor cetăţenilor ţării sale.
încă volumul al 3-lea al trilogiei „Pa tria" de Ana Caravaeva vestea pe aceşti oameni. Ei apar cu putere în piesele „Zori deasupra Moscovei" de A. Surov şi „Cântă ciocârliile" de Condrat Crapiva ; despre ei, constructori ai Canalului Volga-Don, vorbeşte Mihail Şolohov în lucrarea sa „Cea dintâi dintre măreţele construcţii ale comunismului" ; la ei se referă repor-tagiile volumului „Viaţa nouă în stepă" , zorii care şe deschid în faţa lor apar din romanul „Onoarea" de G. Başirov.
Fie că ei sunt muncitori avansaţi, fie că sunt colhoznici din Ucraina sau republica tătară sau sunt înfăptuitori ai marilor construcţii ale comunismului — aceşti oameni ne arată o cale luminoasă: aceea a dispariţiei deosebirilor esenţiale între munca manuală şi cea intelectuală, a ştergerii diferenţei fundamentale între sat şi oraş, calea către orânduirea în care orice necesitate materială sau spirituală a omenirii va putea fi deplin realizată.
O cântare înflăcărată a acestei vremi, către care se îndreaptă azi Uniunea Sovietică, realizează A. Dolmatovschi în volumul său intitulat „Cuvânt despre ziua de mâine".
La această bogată activitate a traducerilor în cinstea, celei de a 35-a aniversări trebuesc adăugate şi cărţi ca romanele: „Răzvrătirea" de D. Furmanov, despre lupta împotriva gardiştilor albi, povestirea „Gvadi Bigva" de L. Ghiaceli, despre viaţa colhoznicilor dintr'o republică sovietică; ca volumele de istorisiri din călătorii: „Străbătând continente şi oceane" de G. Gubliţ-chi, .şi „Pământ sovietic" de N. Mihaitov, sau ca puternicile pamflete şi articole ale cunoscutul ziarist sovietic, D. Zaslavschî, care vor apare într'o culegere.
Lista traducerilor se îmbogăţeşte cu cărţi care apar în limbile minorităţilor naţionale: maghiară, germană, sârbă, ucrainiană — în care apar romanele „Aşa s'a călit oţe-
292
MIHAI QAFIŢA
3ul" de N. OstrovsciiJ, „Cavalerul stelei de ■aur" de S. Babaevschi, precum şi lucrări de M. Şolohov, etc.
Este deosebit de bogată activitatea de traducere în cinstea celei de-a 35-a aniver-irării a Marii Revoluţii. In toată ţara vor pătrunde noile lucrări ale scriitorilor sovietici, răspândind pilda vieţii oamenilor sovietici, a eroismului lor, a muncii şi luptei lor neobosite pentru viaţă fericită şi •paşnică în întreaga lume. Cititorii români vor cunoaşte astfel mai adânc literatura sovietică şi, cu ajutorul ei, vor putea alia încă mai multe lucruri despre luptele eroice ale comuniştilor în fruntea poporului, pentru făurirea minunatei vieţi pe care o va aduce comunismul. Fiecare carte din cele apărute acum. devine astfel o armă de
luptă, de transformare şi educare a nilor muncii în spiritul ideilor pj-^ lui Lenin şi Stalin, devine o parte în a marelui şi multilateralului ajutor * Uniunea Sovietică îl dă ţării noastr ^ vederea construirii unei vieţi fericite s'6'!'' nice pentru poporul nostru muncitor * Acest sprijin ne apare în toată senin? caţia şi măreţia lui dacă ne gândim CJ 7 toate ţările de democraţie populară cum şi în ţările care încă n'au dobâS libertatea _ cartea sovietică îşi du J sajul ei de însufleţire, răspândeşte ne'mu toarele pilde ale oamenilor sovietici c tribuind astfel la întărirea şi lărgirea Urt şului front al socialismului şi păcii, la tr| umful în întreaga lume a învăţăturii lui Marx—Engels—Lenin—Stalin.
' nKCUTÂND PROBLEMELE DRAMATURGIEI
LUCIAN BRADU
DRAMA Şl PASIUNE
Mu de mult, stăteam de vorbă în atelierul de strungărie ai fabrice! „Steaua Roşie" (iin Bucureşti cu mai mulţi muncitori despre diferite probleme în legătură cu Proiectul de Constituţie ai Republicii noastre populare, când s'a apropiat de noi un strungar şi arătându-ne nişte piese a spus cu ton destul de pornit:
— Uitaţi-vă tovarăşi, pentru a da piesa asta strunjită la 22 mm., turnătoria ne trimite materialul ăsta brut de 30 mm. grosime. E just asta ? Când ar fi destul un material dc 24, cel mult 25 mm. pentru a scoate această piesă... Asta înseamnă pierdere de timp, de muncă, pierdere de material, de energie electrică, uzaj mai mare la strung. De ce mai scriem fel de fel de lucruri frumoase colea pe perete, dacă nu ne ţinem de ele ?
Faptul poate să pară mărunt, dar omui vorbea cu pasiune. Cu pasiunea celuia care ştie că pledează pentru o cauză justă, pentru cauza lui şi a celorlalţi ca dânsul. Muncitorii au hotărît să aducă chestiunea în şedinţă şi s'o rezolve cât mai repede.
In adevăr dacă vom arunca o privire in jurul nostru, în fabrici şi uzine, în laboratoare şi şcoli, în gospodăriile de stat şi colective, — vom vedea că au crescut şi cresc zi ele zi Oameni (cu majusculă, cum spune marele Gorki), oameni pasionaţi pentru adevăr, pentru care lozincile Partidului nostru: „Să depăşim planul de Stat!" — „Să ridicăm necontenit productivitatea muncii !" — „Să realizăm cât mai multe economii !" ş.a. nu sunt nişte sim-
ple inscripţii pe perete, ci obiective penin:; cari te angajezi în luptă, obiective a căror, realizare va duce cu un ceas mai devreme la socialism.
Au crescut şi cresc oameni care se angajează în conflicte puternice cu duşmanul de clasă şi cu cei cari se află încă sub-influenţa lui, sub o formă sau alta, în lupta pentru fericire, dar nu pentru o fericire îngustă, egoistă, ia care ajungi dând cu coatele în dreapta şi în stânga, ci pentru una la care ajungi prin bunăstarea colectivă a tuturor truditorilor.
Oglindeşte literatura noastră dramatică viaţa şi frământările acestor oameni noi ? Aruncând o privire de ansamblu asupra dramaturgiei noastre de după 23 August 1944, va trebui să recunoaştem că în adevăr tovarăşii strungarului dela „Steaua-Roşie" au ajuns în plină lumină a rampe\, pe primul plan.
Unul din aceştia e fără îndoială Airtcw Vadu din piesa „Cumpăna" de Lucia Demetrius. Om conştiincios, vechi luptător pentru cauza clasei muncitoare. Anton-Vadu e trimis de Ministerul Industriei, m. preajma naţionalizării, la o fabrică de textile unde va trebui să dea ajutor colectivului de muncitori înaintaţi de acolo îa în făptuirea măreţului act revoluţionar. Aici! îl întâlneşte pe fiul său, secretarul fabricii., care, în urma proastei creşteri primite dela maică-sa, devenise o unealtă a patronului. Astfel, tatăl şi fiul se pomenesc pe baricade adverse.
Anton Vadu e legat prin mii de fire dc
294
LUCIAN BRADU
clasa muncitoare, dar îşi iubeşte fiul căruia i-a dus mereu dorul în anii grei de prigoană de dinainte de eliberare. Câtă deosebire însă între dragostea lui Anton Va du pentru fiul său Mircea, şi cea a mamei, a fostei sale soţii, pentru acelaş )iu! Când ta îi reproşează că nu-şi iubeşte fiul, pentrucă -- văzând mai departe — vrea să-l smulgă de sub influenţa patronilor de pe urma cărora Mircea Vadu beneficiază de o situaţie materială relativ bună, — Anton îi răspunde :
„ANTON : -- Mu e destul să iubeşti orbeşte pe cineva, trebue să ştii să iubeşti. CATER1NA : --■ Eu n'am 'ştiut ? ANTON : .-- Mu ! L'ai iubit ca o lupoaică. Să mănânce mull, să-i fie mai cald decât altora, să aibă dinţi mai ascuţiţi decât alţi pui de lup. L-ai crescut ca pentru o lume de animale, nu de oameni.
CATER I NA : — Dar ce altceva ar ţi trebuit să vreau pentru el ? Doar intre animale trăieşte.
ANTON: -- Ei, asia e greşeala. N'ai înţeles că omul e ceva minunat, poale să ţie şi trebue să fie..."
Anton e principial, dar departe de a deveni o schemă, el iubeşte mai cald, mai puternic, tocmai pentrucă e principial, pentrucă nu e dispus să facă nici un fel de concesii.
Până la urmă este nevoit să-l demaşte pe fiul său, devenit complice la sabotajul înfăptuit de patroni. Anton face aceasta fără bravadă, dar ferm, cu simţul datoriei ce trebue îndeplinită, autoarea reuşind să-i menţină profund uman până la capăt.
Oameni pasionaţi, luptând pentru o producţie mai mare în industriile noastre de bază, sun! şi Nastai din „Minierii" şi Pavel Arjoca din „Cetatea de foc", amândouă piese de. Mihail Davidoglu.
Articolul intitulat „Să lichidăm rămânerea în urmă a dramaturgiei" apărui în „Pravdn" în Aprilie a.c, şi care constilue un îndreptar preţios şi in munca scriitorilor noştri, arată că : „Drama/urgia trebue să înfăţişeze conflictele din viată, fără de care nu poale exista drama/urgie" şi că : „fiu se poale arăta caracterul omului în mod profund şi multilateral fără o zugrăvire artistică a conflictelor din viaţă".
Ambele piese amintite ale lui Davido-
glu, ca şi piesa „Cumpăna" dealtfel cu îndrăzneală conflicte puternice, de'elf" care dau posibilitatea eroilor să se neaseă în toată personalitatea lor.
Aceşti eroi înaintaţi nu luptă sitigurj prin curajul şi înflăcărarea lor ei antrene -' pe cei din jur. Acţiunea piesei „Minerii'! se. petrece în 1948. Nastai, în pofida tendinţei  soţiei  sale,  care-l  îmbie să pâră" sească Valea Jiului devenită — ca urmare a ' războiului mârşav dus de fascişti îm potriva Uniunii Sovietice şi datorită sabotajului ulterior al foştilor patroni, 0 „vale a plângerii", — ştie să rămână ferm p« baricada luptei partidului şi să se ridice împotriva demoralizării care a cuprins pe unii mineri cu o mentalitate retrogradă, Şi noi ştim că lupta lui Nastai şj a or' Iacilor săi nu s'a terminat cu demascarea spionilor şi  a sabotorilor, nu  s'a sfârşit odată cu căderea cortinei pe. ultimul act ci ea continuă şi astăzi pentru a face din Valea Jiului o adevărată vale a fericirii.
In eu totul alte condiţii se desfăşoară bătălia oţelarilor din „Cetatea de foc". In anul 1950—51, sabotajul duşmanului de clasă, reprezentat prin inginerul Liviu Bre-benar, maestrul furnalist Sabău, Alee Je-mănar şi banda lui, este mult mai perfid. Ei caută să zădărnicească toate străduinţele furnali.ştilor de a da cât mai multa fontă şi de mai bună calitate, ei caută să submineze încrederea oţelarilor în posibilitatea producţiei oţelului superior necesar industriei noastre de rnaşini-unelte în plină desvoltare, deteriorând rând pe rând cuptoarele, periclitând vieţile oamenilor.
Ne amintim de un fapt întâmplat la fabrica de săpun din Tg. Mureş, în anul 1949. La această fabrică, care după război a fost reconstruită de muncitori, s'a declarat un incendiu provocat în urma unui sabotaj. Riscându-şi viaţa, un muncitor înaintat, pe nume Minor, s'a urcat pe nişte grinzi pentru a le tăia cu fierăstrăul, pentru ca focul să nu ajungă la cazanele de ulei - căci ar fi mistuit toată fabrica. Omul a căzut cu grinda arsă şi a fost transportat, iu nesimţire, la spital. Când şi-a revenit, primul lucru ce a întrebat a fost : „Aţi stins focul ? Aţi salvat fabrica ?".
Eroismui acesta    al oamenilor muncii,
DRAMĂ Şi PASIUNE
295
joSti si curajoşi, este adus pe scenă Pavel Arjoca din „Cetatea de foc", Lvel nu pregetă o clipă să se arunce în pentru a salva viaţa tovarăşilor de uncă şi furnalul. Abnegaţia lui, precum "î eroismul şi curajul celuilalt Arjoca, ai tânărului Dominic, care urmăreşte pe bandiţii titoişti în văgăuna lor din munţi, --eiişesc să-l readucă pe bătrânul meşter. Petre Arjoca, pe drumul cel bun. Caracterul acestor oameni se defineşte în acţiune. (Păcat însă că autorul, urmărind să redea eroismul în muncă a! omului nou crescut de partid, a neglijat în oarecare măsură aprofundarea trăsăturilor    individuale ale lui Pavel).
IJn personaj cald, aşezat, sub care însă mocneşte un temperament tineresc, este Aaron Gherghef. Ii e dragă „cetatea de foc", îi sunt dragi întrecerile care vor duce la o viaţă mai bună. Iată cum închină el paharul cu ocazia aniversării celor 35 de ani de căsnicie a prietenului său Petre Arjoca cu Silvia :
AARON: — Să ne trăieşti ani mulţi, Silvie. Noroc, Piter. Beau pentru sănătatea la şi a casei tale, şi ca să ne aduci de primul Mal drapelul roşu dela Hunedoara, să jluture şl peste jurnalele noastre, că destul a fâlfâit peste zidurile tor. Avem şi noi mândria, noastră şi (ciocneşte) noroc bun!
ARJOCA : — (ia paharul dela gură) Să nu amesteci primul Mai cu petrecerea casei noastre. Dacă vrei să închini, închină pentru mine, pentru sănătatea mea şi lasă întrecerea.
AARON : — Pentru tine şi pentru întrecere : pentru toţi tovarăşii care s'au pornit în. întrecere.
ARJOCA: — (varsă supărat conţinutul paharului) In casa mea, să bei pentru mine. AARON : -- Eşti. nebun.! ARJOCA : — Sunt cum vreau şi in casa mea beau pentru cine vreau, şi pentru cine nu vreau, nu beau.
AARON : —■ (îi întinde paharul pe care-1 oprise pentru Silvia) Noroc, Petre Arjoca! închin pentru tine şl pentru toţi tovarăşii din toată ţara cari sunt în întrecere socialistă pentru primul Mai. (Arjoca varsă şi paharul al doilea). Sunt în casa ta, Petre Arjoca, altfel te învăţam eu minte cum să
ic porţi. Beau pentru toţi oamenii cinstiţi care nu stau în loc şl pun umărul la carul unei vieţi mai bune".
Socialismul nu poate fi construit numai la oraş. Pentru a mări productivitatea în agricultură, pentru a nu mai aştepta daruri dela natură ci a le putea smulge, o condiţie esenţială este trecerea la marea gospodărie agricolă, la colectivizare. Pentru aceasta, însă, e nevoie pe lângă condiţiile materiale, şi de oameni cu o conştiinţă ridicată. Asemenea oameni sunt Neagu, Marin, Toma şi alţii din piesa „Ziua cea Mare" de Maria Banuş. Multe lovituri are de suportat ţăranul comunist Neagu S. Neagu, dela părăsirea lui de către Ioana, nevasta lui, în urma acţiunii chiaburilor, p â n ă la cuţitul înfipt în spatele lui de aceleaşi mâini criminale. Dar aceşti oameni biruie pentrucă ei sunt educaţi şi conduşi de partid. Gospodăria colectivă se înfiinţează şi iată ce spune ţăranul sărac Spiridon, moşneagul de 65 de ani, după semnarea actului de constituire al gospodăriei :
— „Să vă întipăriţi bine în suflet ziua de azi. Să no udaţi. Unii. dintre noi nici nu ne dăm bine seama ce zi mare şi minunată e. Pentru mulţi, mulţi ani, o să vă amintiţi de ea. O să povestiţi despre ziua asta, copiilor. Şi copiii copiilor o să povestească despre, ea, mai departe. Când o să vă gândiţi la ce a fost înainte, n'o să vă vină să credeţi. „Cum am putut trăi aşa ?" o să vă întrebaţi. „Ca într'un puţ întunecat, şi rece, -aşa se trăgea .viaţa noastră. Mereu, mereu în \su.s şi. în. jos, cu/n se trage ciutura în fântână" Şi despre ziua de azi o să spune ţi : „Ne-am trezii dinlr'un somn lung şl greu. Şi după noi alţii s'au trezit şl ei".
Şi în adevăr, s'au trezii şi alţii. Mii şi zeci de mii. „Ziua cea Mare" a sosit de-a-tunci în peste 1500 de comune ale patriei noastre.
Trebue să relevăm limbajul frumos în care e scrisă această lucrare dramatică. Dialogurile sum. expresive, vii şi caracteristice pentru personagiiie respective. 1: redată astfel poezia vieţii noi dela ţară, nu a unei vieţi idilice, ci poezia vieţii de frământări şi biruinţe.
Pe aceiaşi oameni ai muncii, cu aceleaşi
296
LUCIAN BRADU
năzuinţe, ......     deşi alte nume, alte caractere,
alte temperamente, — îi vom întâlni mai târziu în gospodăria agricolă colectivă „Steaua Roşie" din piesa „Mireasa desculţă" de Siit6 Andraş şi Hajdu Zoltan. Aici, Szocs Dani şi Bakcsi şi Mureşan şi Chioreanu, — oameni ai muncii români şi maghiari — luptă pentru întărirea gospodăriei agricole colective, pe de o parte prin atragerea celor neîncadraţi încă în colectivă, ca mijlocaşul Covaci Minai, pe de altă parte prin excluderea chiaburilor şi uneltelor lor strecurate în colectivă, ca alde Szunyog.
Piesa „Vadul Nou" de Lucia Demetrius ne aduce aspecte din viaţa oamenilor muncii dintr'o gospodărie agricolă de stat, arătându-ne legătura strânsă ce există între aceste unităţi socialiste avansate în agricultură şi ţărănimea muncitoare din sat, care este ajutată nu numai prin tractoare, grâu de sămânţă şi sfaturi agrotehnice, dar şi îndrumată spre drumul pe care-l are de urmat spre un viilor fericit, adică spre gospodăria colectivă.
Pasiunea luptei pentru dreptatea socială nu exclude dragostea pasionată pentru o fiinţă iubită, ci dimpotrivă, o implică, lată de exemplu această scenă frumoasă de dragoste (din nefericire scenele de dragoste sunt încă destul de rare în literatura noastră dramatică), între Vincent şi Natalia :
„VINCENT : -- De trei zile puţine vorbe mi-ai grăit.
NATALIA : — Am avui mult. de lucru.
VINCENT : — (urcă spre ea) Se supără omul; ce fi-i drag, lot drag rămâne.
NATALIA : — (încurcată) Ai găiat ce-ai avut de tăcut la şanţurile de scurgere ?
VINCENT : -- Am găiat. Nu mă lua cu altă vorbă. Tu, Natalie, acu trei zile îmi turnai cu ploaia. Mi-or zice şi la partid şi s'o sfârşi. Acu văd mai limpede, decât mai alaltăieri. Am greşii, am greşii. Nu te face tu judecătorul meu mai avan decât alţii.
NATALIA : -— Nu mai avan, da' de mă'n-tre.bi, nu pot. zice fain Vincent, mai fă şi a doua oară.
VINCENT : -- Da' nu te'ntreb az. N'am de asta trebuinţă. Că u.na-i dreptatea şi alta — dragostea,
NATALIA : — Dreptatea nu-i alta pentru ăi de iubesc. Ori e, ori nu-i.
VINCENT: — Şi tu întâi eşti dreapta şi apăi iubita mea ? Nu se cade ca tu să-nii dai ajutor ?
NATALIA : — Să-ţi. dau ajutor să te vezi şi să te ocărăşti singur, nu ajutor să le vadă alţii mai bun decât eşti".
Dragostea Nataliei nu este deci o dra-' goste. oarbă, un fel de „văzut şi plăcut" ca în vechile siropuri dramatice burgheze; nu una care nu vede greşelile celui iubit sau dacă le vede, apoi trece uşor peste ele ca, „să-l vadă alţii mai bun", ci o dragoste conştientă, dar cu atât mai profundă. Ea îl iubeşte pe Vincent pentru' calităţile pe care le are, reale sau presupuse, — şi atunci când reese că ele au fost numai presupuse, când ea află că Vincent eşte, nu un om avansat, curajos, ci un om măcinat de ambiţii, vanitos şi fricos totodată, ea îşi întoarce dragostea dela el. E adevărat că odată cu decepţia ei, Natalia îşi dă seama de dragostea ei pentru Alexandru, ceeace se întâmplă oarecum prea brusc şi nu serveşte personagiul în ceeace priveşte aprofundarea caracterului său. Se simte aici dorinţa autoarei de a rezolva problema sufletească a personagiului Natalia, ce-i este atât de drag — atât ei cât şi nouă dealtfel — dar noi am fi dorit mai bine să rămână nerezoîvată deocamdată, sau rezolvarea, să fie cel mult, sugerată.
Lupta împotriva duşmanului de clasă se duce în toate sectoarele vieţii noastre; duşmanul dinăuntru şi din afară nu operează numai prin sabotaje pe care încearcă să le organizeze în industrie şi agricultură, el caută să strecoare şi în conştiinţa oamenilor muncii intelectuale, a savanţilor cercetători, otrava ideologiei burgheze, a cosmopolitismului, a ploconirii faţă de aşa zisa cultură a Apusului, şi implicit a neîncrederii în forţele lor proprii, -- toate acestea pentru a-i abate pe aceşti savanţi dela munca în folosul poporului.
Andrei Bârlea din piesa „Iarbă rea", de Aurel Baranga, e un savant cinstit, dar care e de părere că „suni speculaţii ale gândirii, menite probabil să rămână permanent în domeniul abstracţiei" şi că „ştiinţa e ştiinţă, ea. nu poale fi supusă necesităţii..." Nu e de mirare că, cu asemenea
DRAMA Şl PASIUNE
297
concept''- ' Bârlea cade uşor in plasa întinsă (îe imperialişti prin burgheza Ioana, strecurată în colectivul său de muncă.
Numai datorită fermităţii şi vigilenţei iui Marin, Mna, şi Sofronie, şi ajutorului nartidulu'. acţiunea duşmanului c demascată, ceeace-1 ajută pe Andrei să vadă realitatea. Şi anume că nu există ştiinţă pură şi că numai acea ştiinţă îşi are justificarea, care serveşte păcii şi patriei, care contribue la progresul omenirii.
Pasiunea pentru adevărul desvăiuit de partid îi face pe soldaţii cinstiţi din piesa Ultimul mesaj" de Laurenţiu Fulga, să vadă unde le este locul şi să întoarcă armele împotriva criminalilor antonescieni, luptând alături de glorioasa Armată Sovietică, împotriva fascismului, în timpul celui de. al doilea război mondial.
Dragostea pasionată, neprecupeţită pentru patria în care se construeşte socialismul, îl face pe muncitorul metalurgist Slavco Trifunov, să denunţe Securităţii pe spioana titoistă Grozdanca Trifunov, fără să ţină seama că este vorba de nepoată-sa. Dealtfel, aşa cum ne arată piesa „Lupii" de Radu Boureanu, întreg poporul — dela Slavco şi până la ţăranii anonimi din satul de graniţă, — se ridică atunci când e vorba de apărarea patriei împotriva provocatorilor şi diversionisţilor titoişti, care încearcă să opereze la noi, din ordinul imperialiştilor americani şi englezi.
Răsare în mod firesc întrebarea : de unde apar aceste tiguri minunate în paginile literaturii noastre dramatice, pe scenele teatrelor noastre ? De unde aceşti Arjoca şi Vadu, Natalia şi Neagu, Szocs Dani şi Slavco? Cum au crescut ei aşa de mari şi totuşi aşa de simpli? Cine i-a educat? Cine-i conduce ?
La aceasta ne dă răspunsul piesa „Pentru fericirea poporului" de Nicolae Morarii şi Aurel Baranga, piesă care ne prezintă îorţa şi tăria morală a luptătorilor comunişti din ilegalitate, forţă care-i exasperează pe duşmani.
Iată ce spune inspectorul de siguranţă, călăul Gheorghian :
..Psihologia comuniştilor in special e teribil de interesantă. Observă: ştiu mai toţi ce-i aşteaptă. Probe .pe cari te miri cum de le poate îndura un trup omenesc.
Uneori — îţi mărturisesc — am rămas dealtfel un sentimental, aproape că nu pot suporta. Şi ies, fug. Lipsesc din birou câteva ceasuri. Umblu cu 'maşina, năuc. Cum vă spun : ştiu toţi ce-i aşteaptă. Şi totuşi parcă ar fi de fier".
Nici o metodă nouă de interogare, nici o tortură fie cât de drastică, nu poate să intimideze pe luptătorul comunist, nu poate să-l facă să-şi trădeze tovarăşii, să trădeze mişcarea. Călăul Gheorghian, omul vândut cu trup şi suflet stăpânilor lui burghezi, nu poate înţelege cine sunt şi de unde vin aceşti oameni. Nici el, nici comisarul regal, nici preşedintele tribunalului nu înţeleg aceasta. Miliai Buznea dă răspunsul clar şi răspicat la această întrebare, cu ocazia procesului intentat luptătorilor comunişti :
„MIHAI : — Ne apărăm, singuri. Ni s'au pus în sarcină vini scornite... iar ceeace corespunde adevărului, nu e vină, ci mândrie. Suntem fii al clasei muncitoare, ai acestui popor harnic, înzestrat, care veacuri dearăndul. a fost asuprit şi batjocurii de boieri, iar apoi de fabricanţi şi boieri...
PREŞEDINTELE : — Referă-ie numai la capetele de acuzare.
MIHAI : — (mai tare) Dar poporul acesta a păstrat: neatins dorul de libertate. E glorioasă şi vie tradiţia răscoalei lui floria, a. lui Tudor, mişcarea revoluţionară a lui Nicolae Bălcescu. Noi suntem fiii ţăranilor căsăpiţi in 1907, suntem urmaşii lui. Frimu. şi Ştefan Gheorghiu. Ne-a crescut Partidul Comunist din România, născut în. luptă grea împotriva imperialismului anglo-american, înrobitor al tării noastre".
Da, forţa acestor oameni rezidă în conştiinţa lor, în faptul că ei luptă „pentru fericirea poporului". Aceasta îi dă putere lui Miliai Buznea, ca în plină prigoană fascistă să înfrunte călăii cu aceste cuvinte :
— „Avem cuvântul. Şi-l vom spune răspicat. Imperialiştii pregătesc un nou război. Dar dacă războiul împotriva Uniunii Sovietice va. fi deslănţult, suntem încredinţaţi că victoria nu va fi a imperialiştilor! Ne puteţi condamna. Dar nu-i temniţă să închideţi poporul, cum nu 'puteţi întoarce roata istoriei, Lupta şi cauza comuniştilor este dreaptă. Noi vom învinge .'    Cu noi
298
LUCIAN BRADU
este măreaţa Uniune Sovietică şi. conducătorul oamenilor muncii din ţoale colţurile lumii — marele Slalln!"
Am văzut mai sus, că Mihai Buznea se referă la tradiţia luptei poporului nostru pentru libertate, tradiţie continuată — pe plan mai înalt - - de către comunişti. Unele aspecte ale acestui trecut de luptă şi-au găsit consacrarea şi în literatura noastră dramatică : astfel avem piesa „Bălcescu" de Camil Petrescu, care evocă figura luminoasă a acestui pasionat luptător pentru libertate, şi „lon-Vodă cel Cumplit" de Laurenţiu Fulga, care ni-1 prezintă pe Domnitorul Moldovei, cumplit faţă de nedreptăţile marilor boieri, jecmănitori ai ţărănimii.
Din această foarte succintă trecere în revistă a unora dintre cele mai importante opere dramatice — şi nu sunt numai acestea — am văzut că ele atacă o varietate mare de teme actuale, aducând în fala noastră eroi pasionaţi pentru dreptate şi adevăr, pentru ţelul măreţ spre care ne conduce Partidul ; oameni la fel de pasionaţi şi totuşi atât de diferiţi ca individualitate, având fiecare drumul lui propriu in viaţă, care se identifică cu drumul luminos al colectivităţii. Cum spunea odată scriitoarea sovietică Vera Panova, ţelul este unic — construirea socialismului şi comunismului — dar sunt mii de cărărui şi poteci prin care oamenii ajung la acest ţel.
lată dece ne sunt dragi aceste realizări ale dramaturgiei noastre noi: ele îşi îndeplinesc rolul de a ajuta efectiv luptei poporului muncitor condus de partid pentru a lichida resturile orânduirii şi rămăşiţelor mentalităţii burgheze din conştiinţa oamenilor. Ele contribue la mobilizarea oamenilor muncii în lupta pentru pace şi socialism.
Trebue relevat şi faptul că autorii noştri dramatici au reuşit să creeze eroii avansaţi amintiţi mai sus, în măsura în care ei înşişi au fost pasionaţi pentru obiectivele pentru care s'au angajat aceşti eroi ; alunei când ei înşişi au ştiut să sufere la durerile lor şi să se bucure la bucuriile lor; atunci când ei înşişi au ştiut să urască duşmanii împotriva cărora luptă eroii lor pozitivi. Şi această pasiune se cere în primul rând
dela autor, pentrucă este un lucru ştiut că e greu să convingi pe cineva, şi e ţ ' posibil să convingi massele de ceva, daca tu însuţi nu eşti convins până în adâncul sufletului tău.
*
Am văzut cine sunt eroii literaturii noastre dramatice noi şi ce fel de pasiuni îi animă. De cu totul alte pasiuni sunt stăpâniţi eroii — şi putem adăuga ; şj au. torii — dramelor burgheze.
Cine nu cunoaşte cele 10—15 teme Ia cari se reduce tematica dramaturgiei burgheze. E vorba acolo sau de veşnicul tri-unghiu al teatrului bulevardier francez — soţul, soţia şi amantul — sau de un drep-lunghiu — două familii încrucişându-se în alcovuri străine — sau de alte figuri geometrice adulterine şi mai complicate, deci şi mai „interesante" -- la cari se mai adaugă temele noi : gangsterismul, omuciderea, etc.
Piese ca ; „.Prostituata cuvioasă" de Jean-Paul Sartre, „Vine vânzătorul de" ghiaţă" de O'Neill, sau „Balul hoţilor" de Jean Anouilh, şi multe alte de acest soi cultivă dispreţul faţă de om, individualismul cel mai feroce, instinctele cele mai josnice — dela adulter şi violuri până la proclamarea dreptului de a ucide şi de a subjuga „rasele inferioare".
Unul din eroii piesei „Vine vânzătorul de gltiaţă" insultă omenirea vorbind despre „turma de porci numită în general oameni", iar un alt scrib al bancherilor şi fabricanţilor, Kleber Haedens, îşi declară dispreţul fală de oamenii muncii, afirmând cu neruşinare că dramatismul vieţii muncitorilor nu poate să intereseze pe un scriitor, fiind prea primitiv : „o croitoreasa şi un instalator de apă sunt numai o croitoreasă şi un instalator de apă şi nimic mai mult..."
Ce diferenţă există oaie între aceste idei canibalice propagate de scribii Imperialişti şi intre declaraţiile — de exemplu — ale generalului călău american Boatner, care cere exterminarea prizonierilor de război coreeni ? Evident că niciuna !
Eroii preferaţi ai dramaturgiei occidw-tale decadente sunt alcolici, ca în ^piesa ..Fata dela ţară" de Clifford Odets, cri-
DRAMĂ Şl
finali ca în piesa „Tatuaj ciin trandafiri" 4e Tennessy Wiliams, sau „business-meni" gangsteri cum sunt personagiile pieselor Jui Robert Sherwood.
Dealtfel, oamenii cinstiţi refuză din ce în ce mai hotărît aceste josnice producţii care poartă pecetea degenerării.
Recent, ziarul reacţionar „New-York Times" a fost obligat să întreprindă o anchetă în legătură cu catastrofala situaţie a dramaturgiei americane şi să recunoască atmosfera" de groază în care activează teatrul american : „Acolo unde acuzaţiile nu mai sunt logice, unde oamenii sunt supuşi urmăririi judiciare pe baza unor simple bănuieli, scriitorului îi vine greu să creeze ceva".
In perioada dintre cele duuâ războaie mondiale, asemenea maculatură abjectă a inundat şi librăriile şi scenele teatrelor din ţara noastră, fiind ridicată în slăvi de burghezia şi moşierimea, putrede şi cosmopolite. Acestea purtau totodată toată grija şi atenţia ca nu cumva o literatură dramatică originală să-şi ridice capul, precum aveau grija ca dramaturgia noasiră clasică — operele lui Alecsandri, Delavran-cea şi mai ales Caragialc — să apară cât mai rar şi cât mai denaturat în lumina rampei.
Unii scriitori, ca Mihail Sorbul, Camil Petrescu, Miliai Sebastian, Victor Ion Popa, au încercat totuşi să oglindească unele aspecte ale realităţii noastre în piesele lor, însă în atmosfera otrăvită de cosmopolitism, şi aceştia au fost de multe ori constrânşi să facă concesii.
Literatura noastră nouă apare ca o continuare a literaturii clasicilor noştri, în special a lui Caragiale, dela care scriitorii noştri au învăţat şi mai au de învăţat pasiunea întru demascarea minciunii şi făţărniciei orânduirii capitaliste şi întru apărarea dreptăţii poporului.
Dramaturgia noastră nouă se inspiră clin exemplul literaturii ruse şi sovietice, pătrunsă de umanism socialist, din teatrul lui Gogol şi Gorki, Treniov şi Vişrievschi.
Numai astfel am putut realiza succesele amintite mai sus, numai studiind mai departe această dramaturgie şi urmând experienţa ei vom putea ridica la un nivel
PASIUNE 299
ideologic şi artistic tot mai înalt creaţiile noastre dramatice.
Până la vârsta de patruzeci de ani, Flo-rîca Ardeleanu, astăzi turnătoare fruntaşă la uzinele „Matyas Racoşi" din Capitală, n'a cunoscut lumina slovei. Nu de mult, a învăţat să scrie şi să citească. Tovarăşii ei de munaă povestesc că odată a primit un bon pentru a scoate ceva materiale din magazie. Când a ieşit din magazie, cântărind pachetul în mână şi confruntând cu bonul şi-a zis : „Vai de mine, m'a păcălit. Mi-a dat mai puţin decât e scris aici." S'a dus înapoi în magaziei şi în adevăr aşa era. Insă magazionerul n'a vrut s'o păcălească, ci uitase doar să-i spună că nu avusese cantitatea cerută de material. Ea a ieşit liniştită din magazie şi... a plâns. A plâns de fericire, c'a ajuns să vadă şi să citească după atâţia ani de întuneric.
Am întâlnit-o tocmai după o ceartă straşnică pe care o avusese cu un şef de secţie, pentrucă acesta nu voise să lase două tovarăşe să meargă la... cursul de alfabetizare. Ea mi-a spus :
— Uite aşa, am  necazuri. Oamenii nu vor să înţeleagă...
Şi când i-am spus dece am venit, mi-a răspuns :
— Ţ|i-oi povesti, ţi-oi povesti ce viaţă am avut eu. Dar până atunci, află că sunt fericită, tare- fericită, tovarăşe....
Ne putem pune întrebarea : Oare au reuşit scriitorii noştri să redea în toată plinătatea ci fericirea unei femei ca Florica Ardeleanu, în lucrările lor dramatice ?
Evident, nu-i vorbă aici de-o fericire îngustă, idilică, ci de fericirea ei de a putea lupta pentru alfabetizarea altora.
Şi nu e vorba numai de fericirea Flo-ricăi, ci şi de aceea a strungarului dela „Steaua Roşie", care cere oţel brut de 24 mm. şi nu de 30 pentru a strunji piese de 22 mm. Şi de aceea a lui Minor, care s'a urcat pe grindă ca să stingă focul din fabrică — c vorba de fericirea dc a trăi în epoca aceasta măreaţă de. luptă pentru construirea unui viitor mai bun, mai luminos.
Şi va Irc-bui sa constatăm ca mai avem datorii  de  îndeplinit   in  această direcţie
300
LUCIAN BRADU
Plenara Uniunii Scriitorilor consacrată desbaterii problemelor dramaturgiei noastre originale, a relevat succesele importante obţinute până acum, dar a atras atenţia şi asupra mai multor lipsuri cari vor trebui eliminate în viitor, pentru a se obţine lucrări literare de un tot mai înalt nivel.
Ştim că într'o operă dramatică, pentru ca ca să fie într'adevăr puternică şi convingă, toare, e necesară o concentrare a pasiunilor la maximum, o deslănuţuire a lor în-Ir'un conflict care să antreneze toate per-sonagiile. Dramaturgia are la îndemână mijloace limitate între cei trei pereţi ai scenei, deci nu este loc şi timp pentru nici un fel de d;vagaţii sau expuneri în afara conflictului şi a acţiunii, într'o asemenea situaţie, nu numai fiecare personaj, dar şi fiecare obiect ce apare pe scenă trebue să-şi aibă rostul lor, cum foarte plastic a exprimat marele Cehov, spunând că dacă în actul I o puşcă stă suspendată pe perete, cu ea va trebui să se tragă neapărat în actul III.
Ori, în multe din piesele noastre sunt foarte multe puşti cu care până la urmă nu se trage, găsim încă multe personagii al căror rost nu-1 întrevedem.
Noi nu înţelegem ce rol are fiica lui Slavco Trifunov, pictoriţa, sau Andrei, prietenul lui Sava, în piesa „Lupii", în afară de faptul că prima e pictoriţă şi al doilea e prieten... Nu înţelegem ce rol au Muntean în „Cetatea de foc", sau Sofronie în „Iarbă rea" — care numai din afirmaţia autorilor au rolul de activişti de partid. Aceste personagii nu sunt încadrate în acţiune şi conflictul piesei, ele apar schematice, lipsite de viaţă. S'ar mai putea da exemplul şi din alte piese.
De acest lucru îşi dau seama înşişi autorii şi astfel intervine un alt procedeu, încercarea de „umanizare" a personagiilor.
Această „umanizare" se manifestă în două direcţii. Sau personagiul pozitiv e făcut dinadins să greşească, „ca lot omul", sau e arătat ca un om duios în relaţiile sale cu familia. Acest din urmă procedeu este cel mai uzitat în dramă. Iată o scenă din „Ziua cea mare" :
FANUŢA : — Da' nu poale omul să trăiască totdeauna aşa, ca păsările cerului.
Mai are nevoie şi de un pat, de-o masă de-un rost al lui.
TU'DOR : — Şi de o nevastă, ia zi ?
FANUŢA : _ Şi.
TUDOR": — Ia stai să-ţi arăt ceva! (se scotoceşte în buzunar) Vezi fără ochelari?
FANUŢA : — Da' ce's eu, una de-aia de SO de ani ? (Tudor îi întinde o fotografie) Pliu, să nu le fie de deochi! Graşi mai sunt. Da' zi, numai doi ai ?"
Şi acum, să vedem un moment din „Cetatea de foc":
ARJOCA: — ... Ai şi dumneata... mă întrebam dacă ai copii ? (Muntean, în loc de alt răspuns, scoate o fatografie din buzunarul hainei şi i-o întinde) — (Tot o fotografie, ce asemănare! n. n.). — Copiii dumltale! Frumos băeţel! Ce obicei pe mamele astea să-i poarte cu rochiţă ?! (îj înapoiază fotografia). Poţi să comunici Ju-delenei şi mai departe că'n mai puţin de un ceas furnalul 2 dă şarjă normală de fontă."
Acest procedeu a fost denumit în critica siMstră „umanizare artificială" a personagiilor. Credem că însuşi termenul de umanizare e nepotrivit (poate fi folosit cel mult în ghilimele), deoarece personagiul literar, ca sa existe ca atare, trebuie construit, conceput dela început uman, şi nu ca o schemă care trebuia umanizată. Nici o „umanizare", fie artificială, fie naturală, nu poate salva schema.
Să arătăm şi greşelile pe care poate să le săvârşească la un moment dat un acti vist de partid. Fireşte, .nu vom fi împotriva faptului ca el sţă-şi iubească copiii. Dar aceste amănunte ne interesează numai în măsura în care sunt integrate organic în desfăşurarea acţiunii şi nu lipite vizibil.
Interesant de remarcat că în „Cumpăna", de exemplu, autoarea n'a simţit nevoia să-l „umanizeze" pe Anton Vadu, deoarece el este conceput uman dela bun început: ; iar umanizarea lui Tudor şi a lui Muntean este absolut inoperantă, deoarece nu reuşeşte să îmbogăţeasciă cu nimic aceste personagii.
Alteori se întâmplă ca un personagiu viu, neschematic la începutul piesei, să se „de-sumanizeze" undeva în drum, din cauză că scriitorul nu a aprofundat îndeajuns structura sufletească a personagiului, într'un a-
DRAMA Şl PASIUNE
301
numit moment de înaltă tensiune. E cazul cli Marica din „Cetatea de foc" care, a-(unci când Pavel, soţul ei orbeşte şi e adus pe brancardă în faţa ei, rosteşte următoarele cuvinte: „Priviţi, tovarăşi oţelari, la maestrul vostru, cum i-au ars duşmanii ochii Şl cum *~au schiloda- Şi dacă vi-i drag de ochii şi de viaţa voastră, izbiţi în duşmani cu oţetul vostru. Daţi mereu oţel, să-i înecăm în oţel!"
Sunt juste ideile pe care le exprimă aceste cuvinte, dar nu e de crezut că Marica le-a rostit atunci şi acolo. Autorul, aprofundând momentul şi personagiul, ar li putut găsi alte cuvinte, mai puţine poate — sau mai degrabă tăceri care să spună cu mult mai mult.
Personagiile Tudor, Sofronie şi Muntean ridică problema prezentării activistului de partid în literatura noastră dramatică care, precum am văzut mai sus, prezintă încă multe deficienţe. Pentru remedierea lor se cere o mai adâncă cunoaştere a rolului acestor oameni avansaţi şi, în ultimă analiză, a rolului de conducător pe care-1 are partidul în toate sectoarele vieţii noastre. Se cere o şi mai pasionată angajare a scriitorilor pentru desăvârşirea artistică a operei, pentru ca această operă să devină „armă şi steag" ; se cere mai mult spirit de de partid. Şi e bine să nu uităm nici o clipă cuvintele marelui Lenin : „In faţa noastră stă o sarcină grea şl nouă, dar măreaţă şi rodnică. Să organizăm o vastă activitate literară, variată, în strânsă şi indisolubilă legătură cu mişcarea muncitorească..." (Lenin despre literatură", Ed. P.M.R., 1949, pag. 11)
Limba personagiilor are o marc importanţă în dramaturgie. Ea nu este o problemă separată, ci aparţine complexului întreg de probleme al construcţiei personagiului şi conflictului.
In „Marxismul şi problemele lingvistice", tovarăşul Stalin ne arată, că limba este mijlocul principal de comunicare între oameni şi că ea este nemijlocit legată de gân. dire. E clar că un limbaj viu, bogat, este în măsură să desvăluie bogăţia de gândire ŞÎ sentimente ale personagiului, precum, dimpotrivă, un limbaj sărac, lipsit de culoare, va sărăci în mod inevitabil persona-
giul, cu toată osteneala scriitorului de a-1 scoate bogat în suflet şi fapte.
Pe de altă parte, prin dialog, prin limbă, mijloc principal de comunicare între oameni, autorul trebue să comunice cu massele de spectatori şi cititori, să facă să pătrundă ideile pentru care militează opera sa. Şi nu-i deajuns ca ideile sale să ajungă la creerul oamenilor, ca ele să fie expuse logic, ele trebue să pătrundă mai departe prin creer, în inima oamenilor, să-i entuziasmeze, să-i mobilizeze. Acesta este rolul artei în general, acesta este rolul poeziei, — acesta este şi rolul „poeziei dramatice" (păcat că această veche denumire a dramaturgiei a fost abandonată de când nu se mai scrie dramă în versuri. Poate că astfel n'am fi uitat atât de des, că dramaturgia trebuie să fie totuşi şi poezie).
In general, limbajul în care sunt scrise piesele noastre e frumos şi expresiv. Totuşi, sunt unele lipsuri care vor trebui evitate în viitor.
Credem că esie regretabil faptul qă ■> piesă atât de valoroasă ca „Vadul nou" e scrisă într'un limbaj aşa zis „ţărănesc", în realitate confecţionat, despre care am fi îndrituiţi să spunem că este un regionalism fără regiune. Cititorul se va întreba pe bună dreptate, dece „mă'c" în loc de„mă duc", şi dece „une" în loc de „unde" şi de ce „az" în loc de „azi" ?
Un asemenea limbaj, pe lângă că bruschează ortografia, îngreunează în bună măsură pătrunderea ideilor şi până la creerul oamenilor, necum să mai ajungă cu bine până la coardele inimii!
In „Cetatea de foc", muncitorii vorbesc o limbă destul de vie, colorată, cu multe imagini. Totuşi, vom observa un fapt care trebuie să ne dea de gândit, şi anume: imaginile lor se învârtesc mai mult în jurul procesului de muncă, din uzină. Compara ţiile se fac cu focul, cu furnalul, cu oţelul, cu fonta. Oare nu este acesta o îngustare a orizontului sufletesc al acestor personagii ?
La o şedinţă de producţie la fabrica „Steaua Roşie" din Bucureşti, a fost criticat unul din muncitori pentrucă aplică sporadic metodele sovietice. Odată predă maşina din mers schimbului următor, altădată nu, odată îşi organizează locul d<-
302
LUCIAN BR ADU
muncă, altădată nu. Unul din muncitori s'a ridicat şi a spus cu indignare :
„Da' ce crede tovarăşul, că metodele sovietice îs nişte musafiri la noi, cari azi vin şi mâine pleacă ?"
Am rămas surprins de această frumoasă comparaţie. Şi cred că dacă vom sta să ascultăm cu o ureche mai atentă la vorbele oamenilor muncii şi vom sta să privim cu ochi mai deschişi la faptele lor, la viaţa lor, vom mai avea multe surprize plăcute de acest fel.
★
Care sunt cauzele lipsurilor ce se manifestă în dramaturgia noastră ?
In ceeace priveşte scriitorii, s'a relevat de multe ori insuficienta cunoaştere a vieţii din partea lor, documentarea uneori superficială, care lasă deschisă o portiţă prin care se strecoară schematismul. Şi nu numai schematismul personagiilor, ci şi al conflictelor. Pentrucă trebuie să recunoaştem că deşi acţiunile duşmanului de clasă, de exemplu, sunt demascate în piesele noastre, in realitate însă ele sunt cu mult mai subtile, se manifestă cu mult mai variat decât apar ele în literatură.
O altă piedică în munca unora din dramaturgii noştri o constitue reziduurile ideologiei burgheze care se manifestă, pe de o parte prin subaprecierea faptelor oferite cu dărnicie de viaţă, prin neîncrederea în conflictele reale — pe de altă parte, printr'o ploconire (deloc meritată) faţă de tehnica teatrală burgheză. Un exemplu îl constitue piesa „Iarbă rea", în care conflictul clin viaţă, lupta pentru câştigarea lui Andrei Bârlea este abandonat la un moment dat, pentru a se introduce un conflict colateral, nefiresc pentru eroii piesei (firesc personagiilor din teatrul burghez), anume idila dintre profesor şi asistenta lui, care c în acelaş timp soţia lui Marin, asistentul profesorului...
Pentru eliminarea lipsurilor, se impune deci o participare intensă ia activitatea obştească ,un studiu susţinut şi temeinic a! operelor clasicilor marxism-leninismului
in vederea ridicării continue a nivelului politico-ideologic — şi a literaturii sovietice, pentru însuşirea unei cât mai înalte maeştrii artistice.
Secţia de drama a Uniunii Scriitorilor are sarcina să înceapă o activitate intensă, să creeze o atmosferă de desbatere creatoare a problemelor dramaturgiei.
Plenara Uniunii Scriitorilor consacrată problemelor dramaturgiei a arătat şi alte cauze ale lipsurilor care se manifestă în dramaturgia noastră şi mai ales a numărului mic de opere dramatice originale care au văzut lumina rampei în stagiunea trecută. Aceste cauze trebuesc căutate şi in activitatea serviciului repertoriilor din Comitetul pentru Artă, care a dovedit adeseori incompentenţa şi lipsa de răspundere în munca cu autorii, ca şi în activitatea defectuoasă a teatrelor şi în inactivitatea secţiei de dramă a ■ Uniunii Scriitorilor, şi în lipsa unei critici teatrale principiale şi militante care să popularizeze operele dramatice şi să fie totodată un ajutor efectiv în munca de creaţie a dramaturgilor. Dacă ne gândim la cele câteva cronici dramatice scrise „din oficiu", fără participare, fără pasiune, deseori cu destulă răceală — putem exclama odată cu Caragiale, că critica noastră teatrală „e admirabilă, e sublimă, putem spune — dar lipseşte cu desăvârşire".
Stagiunea teatrală care începe acum va avea menirea de a elimina multe din lipsurile semnalate şi de a ridica la un nivel ideologic şi artistic mai înalt literatura noastră dramatică.
Piese ca „Oameni de azi", de Lucia Demetrius, în care ne sunt înfăţişate aspecte ale vieţii şi luptei medicilor tineri dela ţară, sau „Schimbul de onoare" de Mihail Davi-doglu, care tratează lupta stahanoviştilor din industria noastră grea, vin să adauge teme noi şi realizări noi literaturii noastre dramatice. Trebuie să vorbim deasemenea şi despre alte lucrări dramatice, în curs de realizare, cum sunt „La porţile victoriei" de L. Tarco, „Vara furtunoasă" de Val. Luca, „Aşa cresc oamenii" de Balla Ka-roly, care vor îmbogăţi repertoriul nostru şi cu noi nume de tineri autori dramatic» de un real talent.
DRAMA Şi PASIUNE
303
Oamenii muncii  întâmpină  cu bucurie
da triune teatrală. Stim că ei aşteaptă noua 5uafa . ' • ■ I
- vadă, pe lângă piesele originale nou
create şi'multe din piesele despre care am orbit mai sus şi care rămân valori necontestate ale literaturii noastre dramatice în drum spre realismul socialist.
Oamenii muncii iubesc teatral nostru care oglindeşte viaţa lor, viaţa nouă şi fericită care creşte în patria noastră. Ei cer şi au dreptul să pretindă din partea scriitorilor opere de o tot mai înaltă măestrie, opere mobilizatoare în lupta pentru pace şi socialism.
RECENZII
OAMENII TURCMENIEI SOVIETICE *)
Cu ani în urmă, Maxim Gorki spunea: „Eroul principal al cărţilor noastre trebuie să ţie munca, adică omul care organizează procesul muncii... Trebuie să ne învăţăm a privi munca drept o creaţie."
Pentru opera lui. Berdî Cherbabaev, indicaţia lui Gorki constitue jirul roşu. conducător. Ca poet, prozator şi dramaturg de mare latent, Berdî Cherbabaev a avut un rol de seamă în desvoltarea literaturii sovietice turcmene. Proza lurcmenă a apărui abia după victoria Marii. Revoluţii Socialiste din Octombrie, ca urinare directă a des-voltării considerabile pe care a cunoscut-o viaţa poporului turcmen în anii Puterii So-veltlce, datorită politicii naţionale marxist-leniniste a Partidului bolşevic. Berdî Cherbabaev are meritul de a fi fost printre scriitorii care au introdus prima oară în literatura turcmenă două genuri noi: romanul şi drama. Creaţia lui îşi are rădăcinile înfipte adânc în viaţa oamenilor patriei sale. Niclun eveniment de seamă, nici. o prefacere importantă, nici o etapă nouă în viaţa poporului turcmen nu a rămas fără ca Berdî Cherbabaev să nu-i fi închinat forţa şi umanismul creaţiei sale. Apariţia în traducere românească a romanului „Aisoltan din ţara aurului alb" — roman distins cu premiul Stalin, prilejueşte cititorului român, cunoaşterea uneia dintre ultimele şi cele mai preţuite creaţii ale valorosului scriitor turcmen. Romanul „Aisoltan din (ara aurului alb" descrie munca neobosită şi plină de roade pe care o desfăşoară în îndepărtata Turcmenie membrii colhozului Gereîde.
Este ştiut faptul că Turcmenia a devenii în anii Puterii Sovietice patria bumbacului.
*) Berdî Cherbabaev : „Aisoltan din tara aurului alb", Ed. „Cartea Rusă". 1952
aurul alb. Intradevăr, solul este fertil Un vechi proverb turcmen spune despre acest pământ: „înfige o mlădlţă în el, scuip-o şi ea se va face copac". Dar arşiţa soarelui ■şi vântul nisipos îi smulge până şl ultima picătură de apă. Să creşti    bumbac "m Turcmenia,    înseamnă să învingi seceta Pentru a realiza acest lucru, oamenii sovietici au dat şi dau încă o bătăile înverşunată cu natura. Ceeace nu era posibil secole de-arândul — cât timp poporul turcmen a purtat jugul stăpânilor feudali şi at chiaburilor — a devenit pe deantregul posibil odată cu intrarea sa în familia frăţească a popoarelor sovietice. Visul nenumăratelor generaţii de turcmeni de a vedea cu ochii lor apa cristalină revărsându-se in stepă, l-a realizat poporul eliberat, brăzdând întinderile lipsite de viaţă, cu canale de irigaţie, Este aşa dar explicabil faptul că Berdî Cherbabaev îşi consacră una dintre cele mai bune creaţii ale sale, vieţii colhoznicilor turcmeni. Eroul, principal al romanului este tânăra fată turcmenă, colhoznica Aisoltan. Trebuie să amintim cu această ocazie, că chipul femeii turcmene pe care revoluţia a adus-o pe picior de egalitate cu bărbatul, ocupă un loc important în ansamblul creaţiei literare a lui Berdî Cherbabaev. Romanul în versuri „Ailar" prezintă cititorului imaginea vieţii unei tinere tractoriste turcmene care în anii Marelui Război pentru Apărarea Patriei devine infirmieră, pentru ca, plecând în primele rânduri ale frontului, să-şl poată îndeplini cu cinste şi eroism-datoria faţă de patrie. In romanul „Aisoltan din ţara aurului alb" imaginea femeii turcmene, căreia regimul sovietic nu-i îngrădeşte cu nimic desvoltarea capacităţii şi lalenfelor sale, capătă o amploare deosebită. Aisoltan este o simplă fată turcmenă. Ea a dobândit titlul de eroină a muncii socialiste ca urmare a strădaniilor sale de
OAMENII TURCMEN IE I SOVIETICE
305
tla căt mai mult bumbac patriei sovietice. Viaţa el, acţiunile şi concepţiile ei sunt ti. unui om sovietic legat Indisolubil de poporul său, unui om sovietic care-şi pune ţoale forţele în slujba cauzei nobile a muncii paşnice, constructive. Grijile Aisottanei sunt in primul rând grijele colhozului. „Cum să nu culegem patruzeci de chintale la hectar ?" — se gândeşte ea, privind îngrijorată vremea neprielnică care a întârziat deschiderea capsulelor de bumbac. „Cu ce obraz mă duc eu la raion ? Dar Moscovei ce o să-i răspund, când textilistele or să întindă mâinile spre noi şi-or să întrebe : Unde ţi-e bumbacul Aisoltan?" Se desprinde din aceste cuvinte înalta conştiinţă a omului sovietic faţă de Statul Socialist. Is-roadele ei aparţin poporului, transformă căreia altădată nu-i era permis nici măcar să se apropie de lanurile de bumbac — a ajuns un om liber. Dragostea pe care Aisoltan o poartă întinderilor acoperite cu tufe de aur alb, grija el ca niciun fulg să nu se piardă, îl arată cititorului bucuria muncii devenită dintr'o povară insuportabilă, preocuparea de căpetenie a vieţii omului liber. Iar munca îndeplinită cu conştiinţa că roadele ei aparţin poporului, transformă necontenit omul. Cetitorul urmăreşte cu un interes deosebii evoluţia Aisollanei. Educată în spiritul principiilor comuniste, ea devine conştientă de valoarea vieţii în regimul socialist, care nici nu poate fi măcar comparată cu trecutul de mizerie şl exploatare. In dragostea Aisollanei pentru Beghencl, scriitorul reliefează noile trăsături ale omului sovietic, concepţiile sale despre viaţa nouă pe care o trăieşte în regimul socialist. ,A trecut timpul, mamă,— spunea Aisoltan mamei sale — când fetele erau vândute pe „calârn" (răscumpărarea dată de mire părinţilor miresei, n.n.), când fără să le întrebe cineva de ce era în inima lor, le măritau cu bărbaţi pe care nu-i iubeau. Eu sunt un om liber, şi trăiesc într'o ţară liberă. Am să-mi clădesc singură viaţa după voinţa mea".
Unitatea de simţăminte ce-i leagă pe Aisoltan şl Beghencl, se împleteşte cu ţelurile lor comune şi cu eforturile de a păşi mereu înainte, pe drumul către belşug şi fericire, arătat oamenilor sovietici de către Partidul Bois evlc.
20 — Viata Românească — c. 3483
Cercetător atent al vieţii, Berdî Cherba-baev redă totodată şl felul în care vechile obiceiuri care nu mai au nimic comun cu viata unui om liber, sunt învinse. Nursol-tan, mama Aisollanei, încercase odată să-şi peţească fiica. Insă, cu ajutor ut Aisoltanei, ea reuşeşte să-şi învingă până în cele din urmă concepţia învechită şl recunoaşte dreptul Aisoltanei de a-şi alege în deplină libertate pe acel care-i va fi soţ. Ea o refuză pe Neazicdjemal atunci când aceasta încearcă să-i peţească fata pentru fiul ei Sazac. Deasemeni, autorul ne arată cu minunate exemple din viaţă, că înţelegerea deplină între generaţii stă la baza înfrângerii vechilor raporturi între oameni. Aşa este de pildă atunci, când în adunarea colhozului, bătrâna Neazicdjemal se ridică şt provoacă ta întrecere în campania de recoltare a bumbacului, pe propriul ei fiu.
In persoana Iul Annac, preşedintele colhozului, Berdî Cherbabaev a întruchipat trăsăturile de caracter ale ţăranului turcmen căruia Revoluţia i-a deschis drumul nu numai către belşug, ci şi către noi orizonturi morale. Annac este un om energic, înflăcărat. Dar mai presus de orice, este un om priceput şl harnic. Nu pofta de câştig constitue imboldul muncii sale. „Uită-te la bumbac — îi spune el lui Cearî, organizatorul de partid. — Colindă lanul dela un capăt la altul. Nu se deschide şi nu se deschide, chiar dacă ai crăpa. Când mă culc, mă gândesc: mâine o să se deschidă, mâine o să se deschidă... Gândul ăsta îmi arde sufletul, mi-a intrat în oase. Noaptea mă svârcolesc. şi dimineaţa când mă scol, încep iar : mâine, mâine... şi mai poate fi vorba de mâine, când vezi vremea ? O să cadă gerul şi o să piară totul. Atunci n'o să putem da Statului bumbacul după plan. Mă arde pe inimă, înţelegi ?..." l£, munca de fiecare zi, Annac este un exemplu pentru ceilalţi colhoznici. El răspunde laudelor lui Beghencl: „...Dacă într'o vreme ca asta o să-mi pierd toată ziua cu un drum şi-o să mă culc sub fiecare tufiş, atunci colhozul ar trebui să-şi aleagă încă vreo zece ajutori de preşedinţi. Oare crezi că aşa se în-făptueşte cincinalul în patru ani ?"
In fruntea celor care luptă pentrucă tot ceeace este nou şi înaintat să pătrundă în viaţa de fiecare zi a colhoznicilor, se află
306
EUGEN ATANASIU
organizatorul de partid Cearî. Şt el este preocupat de problema recoltei lot atât de mult ca şl Annac. Dar spre deosebire de preşedintele colhozului care uneori este pripit, Cearî nu numai că mobilizează colhoznicii în bătălia recoltei, dar îi şi ajută, împârtâşindu-le experienţa sa ....Că bumbacul nu se deschide — îi spune Cearî Iul Annac — nu-i un răspuns. Statul nu poate 'fi lăsat fără bumbac. înseamnă că trebuie să te lupţi. Dacă nu se deschid capsulele singure, caută şi găseşte vreo metodă ca să se deschidă. Unde nu pătrunde soarele la capsule, întoarce-le cu grijă spre el, ridică ramurile, dă frunzele laoparte. A-fânează pământul la rădăcină. Stai cu grupa pe ogor, păzeşte bumbacul, nu-1 lăsa niciun minut, trăieşte cu el 1..."
Grija faţă de om, este permanent în atenţia Iul Cearî. La adunarea colhozului, el propune Introducerea unei îmbrăcăminţi speciale pentru muncă. Dar în acelaş timp el este şi un îndrumător moral pentru colhoznici, cărora le arată necontenit ce trăsături morale noi trebuie să-şl însuşească şi totodată, felul cum să cultive cele mai bune tradiţii ale poporului turcmen.
Este interesant de urmărit felul în care autorul reliefează aceste trăsături de caracter ale eroilor, în cuprinsul acţiunii. Deşi întreaga acţiune este centrată în jurul Ai-soltanei şl dragostei ce i-o poartă ea lui Beghenci, aceasta nu-t împiedică pe scriitor, ci dimpotrivă, constitue pentru el prilejul să contureze şi chipul celorlalţi colhoznici. Trebuie remarcai în acest sens, faptul că Cherbabaev îmbină cu măestrie trăsăturile generate cu cele individuale ale eroilor săi. Energia şi voinţa fiecărui erou, deşi îndreptate către ţelul imediat — victoria bătăliei pentru recoltă — se manifestă în mqd strict individual, în acţiunile fiecăruia. In desfăşurarea acţiunii, scriitorul intervine adeseori prin' descrierea îmbrăcă-minţii, a mimicei, etc., întregind astfel în mintea cititorului imaginea eroilor. In acelaş scop, Cherbabaev nu se mulţumeşte să redea comportarea eroilor în discuţiile şi acţiunile lor. El urmăreşte să creleze cititorului Imaginea vieţii sovietice pe cât de minunată pe atât de complexă. Cu ajutorul intervenţiilor sale lirice, Cherbabaev pătrunde . ţn • adâncul  sufletelor ' eroilor săi
şi prezintă cititorului procesul de înnoire a conştiinţelor, de apariţie şi creştere neîncetată a noi şi noi trăsături de caracter proectând astfel profilul moral al oamenilor sovietici. Limbajul este un alt element pre- ţ ţlos scriitorului în caracterizarea eroilor Terminând lectura cărţii, cititorul    poate    ' l spune pe drept cuvânt că poate recunoaşte \ ^ după exprimare atât pe bătrâna Neazicdje- l mal cât şl pe mucalitul. Potdî. ■ Observator atent al vieţii, Berdî Cherba- f baev, nu scapă deasemeni nici chiar cel mai mic amănunt care ar putea să-l ajute i pe cititor în cunoaşterea realităţilor sovietice. Imaginea fugară a păstorului care ci- j teste ziarul undeva în stepă, rămâne înti- ? păriiă în mintea cititorului ca un simbol { al faptului că în Statul socialist cultura este \ un bun al masselor. In sfârşit, peisagiul mi- ţ nunat al Turcmeniei, asupra căruia autorul • se opreşte mai la fiecare pagină, imprimă romanului o atmosferă de romantism şi j pitoresc. Momente înălţătoare în desfăşu- I rărea acţiunii subliniază în mod convingă- :Ş tor faptul că între munca oamenilor sovle- > tici şi lupta lor pentru pace există o legă-   '   ■ l tură Intimă. Aşa este de pildă atunci când ;! Aisoltan după reîntoarcerea ei dela Conferinţa Unională a Partizanilor Păcii unde > a reprezentat colhozul Gerelda, propune ca ' i( cele două puncte de pe ordinea de zi. — pa- { cea. şi culesul bumbacului — să fie unite { într'unul singur. Cu şi mai mare putere este k-exprimată hotărîrea oamenilor sovietici de a ; apăra pacea în dragostea nemărginită pe j care o poartă colhoznicii învăţătorului iubit al oamenilor sovietici şi stegarul luptei . pentru pace, marele Stalin. t
* !
Nu putem încheia recenzia romanului » „Aisoltan din ţara aurului alb" fără să fa-     . .;
cern şi câteva observaţii asupra traducerii. -. |
Fără îndoială că iov. Maria   Tarapanov, ..•
traducătoarea cărţii, a întâmpinat dificul- B
lăţi în redarea limbajului lui Berdî Cher- , babaev, deosebit de viu şi colorat. Dacă în
ansamblu traducerea se menţine la un ni- •■
vel ridicat, reuşind să-i ofere cititorului o , %t
exprimare apropiată de original, unele gre- ,' 1
şell gramaticale ca şi nerespectarea nuan- =
ţelor în traducerea unor propoziţluni, îi ţ
ÎNTR'O LUME NECUNOSCUTĂ
307
• trează pe alocuri valoarea. Cităm pen-mZemJicare, două propoziţluni. In cea aducerea „La campionatele Repu-t n'de anul trecut, a Ieşit primul", modifica lai înţelesul, făcându-l pe cititor sa Aii că este vorba nu despre carnpiona-Ti de anul trecut, ci despre Republica de Iu  trecut; cea de a doua „probabil ca T înrâurit frigul din vremea semănatului ■a încolţim, înlocuieşte o traducere corec-are este ■ „Probabil că din cauza frigu-\„re a bântuit în vremea semănatului «alcolfirir. ceeace, fireşte, nu-i totuna ilnalăm deasemenea faptul câ nu ţoale cuvintele de origină turcmenă au fost explicate prin note redacţionale (spre ex . manscacpaul), aşa cum dealtfel s'ain-buinţat pentru unele. Fără a considera că aceste greşeli constitue o piedica^ serioasă pentru cititor, credem totuşi ca un control mai atent din partea editurii se impune.
*
Urmărind în paginile cărţii viaţa colhoznicilor turcmeni, cititorul va fi îndemnai să-si întărească convingerea şi să-şi oţetească voinţa de a face din munca sa o parte integrantă a luptei pentru pace. Credinţa nestrămutată în fericire, în pace şi in viaţa pe care o respiră romanul „Aisoltan din tara aurului alb", va constitui, desigur, pentru cititorul din ţara noastră un viu si puternic imbold atât în munca de construire a socialismului cât şi în lupta măreaţa ce o dau oamenii cinstiţi din toate fante globului pentru a deschide păcii un viitor măreţ, luptă în fruntea căreia păşesc oamenii sovietici.
Eugen Atanasiu
ÎNTR'O LUME NECUNOSCUTA *)
„Inchipueşte-ţi că te afli într'o beznă adâncă şi lângă tine se-aude vuind şi clocotind apa. Ascultă sgomotul acesta neobişnuit : vuietul apei e asurzitor de parca
*) V. Ohotnicov : In lumea cercetărilor Ed. Tineretului, 1952
ar fi amplificat de câteva mii de ori de pereţii peşterii uriaşe. Dar iată că se zăreşte mijind o lumină slabă, o vezi cum creşte treptat, e licărirea apei înspumate. Deodată, se deschide o boltă largă, în care se năpusteşte apa, sărind vijelioasă peste pragurile de piatră şi prăbuşindu-se în adânc."
In faţa ochilor cititorului, pe care povestirea îl poartă la zeci şi sute de metri sub pământ, se deschide o grotă uriaşa, frumoasă ca'n poveşti. „Pe pereţii moho-rîţi şi brăzdaţi de nenumărate crăpaturi, puzderie de cristale străvezii, de cuarţ, strălucesc făcând ape-ape. Stalactitele ce atârnă de sus, par gata-gata să se prăbuşească. In mijlocul grotei se întinde un lac subteran".
Cum am ajuns aici? - se va întreba mirat cititorul.
Personagiile cărţii au pornit-o pe albia răului langher, până'n locul unde acesta se întrerupe, pătrunzând sub pământ. Atei, cu ajutorul „automobllului-plutllor" au străbătut cascada uriaşă, printre pereţii stân-cosi al tunelului subteran, un defileu îngust prin care trece un clocotitor şuvoi de apă, şi — împreună cu eroii povestirii lui V. Ohotnicov, membrii unei expediţii geologice pentru cercetarea râurilor subterane — am încercat să limpezim „Misterul Peşterii, de karsl".
Cu această primă povestire din culegerea „In lumea cercetărilor" de Vădim Ohotnicov, recent apărută în „Editura Tineretului", cititorul pătrunde într'o lume nouă, deosebit de interesantă şi plină de neprevăzut _ Jumea subterană". Pentru descrierea întâmplărilor stranii prin care trec eroii ce pătrund într'o astfel de lume, autorul cărţii a apelat la genul cel mai adecuat unui atare subiect: genul povestirii de aventuri.
Cartea „In lumea cercetărilor" constitue un nou succes al lucrărilor sovietice de acest gen, din care au apărut traduceri şl în ţara noastră.
Bucurându-se de o preţuire deosebită mai ales în lumea tinerilor cititori, cărţi ca „In lumea cercetărilor", „Cărarea vitejilor" de Corlacov, „Corăbii '.astrale" de Efremov, etc., au dovedit puterea de pătrundere în masse pe care o are romanul de aventuri, precum si posibilităţile lui de a educa pe
20 *
308
SANDA MĂNOIU
cititori. Despre necesitatea acestei povestiri de aventuri vorbeşte A. Surcov în articolul său : „Unele probleme ale desvoltării literaturii sovietice" : „Oare viaţa noastră ne oferă puţine materiale pentru a creia filme sovietice de aventuri, cu subiecte palpitante ? Oare natura măreaţă a taigei siberiene, a Extremului Orient, a munţilor Altai sau Tian-Sau, a Pamirului, a Cau-cazului, a Uralului, oare variata lume vegetală şi animală din aceste regiuni ale patriei noastre, nu merită să fie arătate în filme, care să îmbine un subiect atrăgător cu cunoaşterea măreţiei şi bogăţiei ţării socialismului, cu prezentarea caracterelor eroice şi active ale oamenilor sovietici ?"
Subiecte atrăgătoare, redarea măreţiei şi bogăţiei Ţării Socialismului, prezentarea unor caractere eroice şl active de oameni sovietici, acestea sunt şl trăsăturile de bază ale povestirilor din volumul „In lumea cercetărilor".
într'un Imens deşert — într'unul din îndepărtatele colţuri ale Uniunii Sovietice — şi-a instalat corturile o expediţie de geologi. Cu sute de ani în urmă, acest deşert era un ţinut înfloritor, fertilizat de apele râului Iangher. In urma unul cutremur însă, răul şi-a mutat apele sub pământ. Descoperirea locului care ar fi permis foraje pentru extragerea apei atât de necesară spălării minereului — iată scopul acestei expediţii. >
,,Automobllul-amflble", special construit pentru, asemenea călătorii îi poartă pe membrii expediţiei prin şuvoiul năvalnic al apelor subterane, unde printre pericolele ce-i pândesc la fiecare pas, profesorul Polozov, inginerul Dorohov şi mecanicul Costla îşi încep cercetările. Şi trec prin nenumărate peripeţii, printr'un şir de întâmplări senzaţionale până când reuşesc să descopere mijlocul concret pentru a putea să capteze apele subterane, să îndrepte cursul râului către suprafaţa pământului.
Cu. susţinută încordare urmăresc cititorii aceste momente dramatice. Tânărul mecanic Cosita '— căţărat pe o stâncă pe care a minat-o pentru a bara drumul apelor — nu mai poate coborî, frânghia s'a înţepenit. Peste câteva secunde se va produce explozia. Ce va face eroul nostru ? — se
întreabă cititorul, participând plin de }n. frlgurare la desfăşurarea acţiunii.
Cităm — dintr'o altă povestire — un fragment conţinând aceeaşi suspensie dramatică :
„Săgeţile orbitoare ale fulgerelor spintecau fără încetare norii negri şi grei ca de plumb, ce păreau gata-gata să se atingă de pământ. Tunetele se succedau unul după altul, atât de deă, încât uneori se* contopeau într'un huruit neîntrerupt.
Doi oameni priveau pe fereastra deschisă.
— Acum e timpul potrivit — spuse unul dintre ei" ...şi o pornesc amândoi în noapte. Mai târziu răsună un bubuit asurzitor, un val de aer cald îi izbeşte în faţă şi se prăbuşesc amândoi pe câmpul ud. Ce s'a întâmplat cu oamenii aceştia care au pornit pe asemenea furtună, pe câmp ? Ce-i mâna pe el pe un astfel de timp ? O dorinţă de câştig ? Au descoperii vreo comoară ca majoritatea personagiilor din romanele captivante — maculatura burgheză ce se vindea la noi în ţară cu ani în urmă? sau poate sunt răufăcători urmăriţi de poliţie şi care vor să ti se şteargă urmele ? Nu, ei sunt doi studenţi ai ministerului de explorări geografice, care observă solul în timpul unei ploi cu descărcări electrice (povestirea ,,Drumuri noi"). Aceasta pentru a stabili duritatea rocelor, care le-ar permite construirea, unei combine speciale, capabile să construiască drumuri, şosele, şi să înlocuiască munca a ,sule de oameni.
lată dar, că lot ceeace cu un minut în urmă părea ,,misier de nepătruns", se clarifică acum în mintea cititorului.
Eroii romanelor sovietice de aventuri sunt tineri şi vârstnici cercetători sovietici, oameni îndrăzneţi ce-şi riscă la fiecare pas viaţa pentru a. smulge naturii cele mal ascunse taine ale el şl a le pune în slujba omului. Nimic nu stă în calea exploratorilor. Deşi situaţiile în care sunt puşi ■— şirul de întâmplări care alcătuesc „subiectul captivant" al cărţii — sunt excepţionale, rând pe rând ele sunt învinse de voinţa şi curajul omului sovietic ajutat de posibilităţile pe care l le dă statul sovietic, ştiinţa sovietică. Povestirile sunt construite astfel încât sporesc dramatismul situaţiilor.
De pildă, în timp ce mecanicul Costia zace
ÎNTR'O LUME NECUNOSCUTA
309
\ntr'un fund de puţ subteran, aruncat de eXplozie (,,Misterul peşterii de karst"), câinele său Djulbars se aruncă in valuri să-şi salveze stăpânul. Colegii de expediţie ai lui Costia îl caută disperaţi, riscăndu-şl şl ei viaţa, în timp ce „pământul" (baza dela care pornise expediţia) încearcă zadarnic să stabilească legătura telefonică cu ,,am-jibia". Cine va reuşi să-l salveze pe Costia ? Va mai fi el în viaţă ? Acest paralelism dă cititorului o suspensie dramatică, specifică „genului de aventuri". Ea sporeşte interesul pentru soarta eroilor, prezentând intr'un fel emoţionant, antrenant, întâmplările excepţionale legate de expediţie.
Cadrul în care se petrece acţiunea, este deasemeni plin de necunoscut. Este vorba de-o lume subpământeană necercetată, care te uimeşte la lot pasul prin măreţia sălbatică şl înfricoşătoarea ei frumuseţe. Este natura care de mii de ani încearcă să-şi ţină pentru ea tainele, natura cu care omul a îndrăznit să se măsoare, şi pe care a reuşit treptat să o supună.
Fie că e vorba de clocotul vijelios al. torentului subteran care poartă ca pe o nucă aruncată de valuri maşina-amfible cu care au pornit-o exploratorii noştri; ţie că sunt straturi de roci, de-o uimitoare frumuseţe ca această mină de carnalit — prin voinţa autorului ne aflăm într'o adevărată lume de basm, care ne impresionează prin culorile ei vii : „Pereţii sunt ca un mozaic natural, alcătuit din cristale romboidale, de diferite mărimi şi culori : albe ca laptele, verzi şi roşii, cu muchii sclipitoare, îmbinate cu desene curioase ; contururile lor se schimbă la fiecare mişcare a lămpii minerului". Natura e nevoită să cedeze în faţa aparatelor perfecţionate, inventivităţii şi curajului exploratorului. Iar bogăţiile subsolului sunt pe rând cucerite de oamenii sovietici, dăruite economiei Patriei Socialiste.
Minereul de uraniu, aurul negru (ţiţeiul), explorarea zăcămintelor de potasiu sau inventarea de aparate pentru cercetarea straturilor geologice — aparate acustice .care sesizează sgomotele subterane descoperind roca — iată numai câteva din obiectivele pe care le urmăresc în munca lor cercetătorii sovietici. Pe această cale — printr'un Şir de povestiri captivante, pasionante — V. Ohotnlcov dă cititorilor o serie de cunoş-
tinţe ştiinţifice, le arată o serie de invenţii, descoperiri ale celei mai înaintate tehnici, tehnica sovietică, oglindind uriaşul avânt pe care l-a luat ştiinţa pusă în slujba progresului omenirii. Puternicele trăsături de caracter ale oamenilor sovietici, romantismul luptei lor sunt desvăluite cu multă expresivitate în povestirile lui Ohotnlcov. Aici, ca şl în oricare alt domeniu de activitate — omul sovietic îşi afirmă înaltele sale însuşiri, superioritatea sa morală. Omul de ştiinţă puternic legat de popor, de interesele Patriei sale, este eroul principal al povestirilor Iul Ohotnlcov. El este profesor specializat în cercetarea râurilor subterane, ca profesorul Pozolov — sau inventator, veşnic preocupat de noul Invenţii ca inginerul constructor Dorohov („Misterul peşterii de karst") ; el e savant ca Petrenco, care descoperă aparatul acustic special pentru înregistrarea sgomotelor subterane, („Sgomotele subterane"), sau simplu student al Institutului de explorări geologice ca eroii din „O călătorie în adâncul pământului" —care au pornit cu maşina-cărtiţă, construită de ei, pentru a cerceta rocile subterane.
Eroii povestirii „O călătorie în adâncul pământului", studenţii Corelin, Bogdîhanov şi. Şeremetlev, sunt trei tineri care se deosebesc temperamental foarte mult unul de altul.
Pe când Corelin este o fire romantică şi înflăcărată, iubeşte natura şi poezia şi vede într'o maşină cu cel mai complicat sistem mecanic o operă de artă, pe Bogdîhanov nu-l interesează decât maşinile cu mare productivitate. El nu socoteşte tehnica o artă, şi ocupaţia lui preferată este să construiască orice, numai să construiască ceva cu mâinile lui. Pe Şeremeliev îl interesează mai mult decât orice pe lume matematica, iar maşinile, tehnica nu sunt pentru el decât pretexte ca să întocmească formule. Dar cu toţii sunt prieteni nedespărţiţi, pentrucă îi uneşte un scop superior comun : de a munci în slujba patrjei sovietice. Asemenea tineri entuziaşti, îndrăgostiţi de ştiinţă, au pornit cu maşina inventată dă ei să cerceteze sub pământ straturile geologice.
Esle emoţionant fragmentul în care fiecare   dintre cei trei   tineri se hotărăsc —
SANDA MĂNOIU
310
fără să ştie unul de celălalt — să coboare "in adâncul pământului pentru ca, riscân-du-şi viaţa in experimentarea maşinii construite de ei, să cruţe viaţa savantului lor profesor, o glorie a ştiinţei sovietice. In-tătnindu-se toţi trei în cabina maşinii, hotărăsc să coboare împreună. Şi expediţia începe. Ecranul la care urmăresc straturile, înregistrează la un moment dat un strat nisipos de ţiţei. Aşa dar, i aici >era ţiţeiul pe care nu-l puteau descoperi cu sondajele obişnuite. Unul din ei propune să unească zăcămintele cu puţul sondei prin canalul larg pe care-l lăsa maşina.
La controlul acumulatorilor descoperiră însă că nu au suficient curent pentru această operaţie.
„Face oare să riscăm ?... într'adevăr zăcămintele se găsesc la o distanţă destul de mare. In afară de aceasta, nici nu cunoaş-teau piedicile pe care le-ar fi putut întâmpina pe drum. Dar dorinţa de a face să ţâşnească ţiţeiul la suprafaţă era mai puternică decât orice".
Ce-i face pe aceşti tineri să-şi risce viaţa? Care era baza eroismului lor ? Este înalta forţă morală a omului sovietic, care are în faţă scopul măreţ de a-şl sluji Patria, poporul. Dacă pentru binele Patriei, pentru propăşirea economiei ţării e nevoie de jertfa vieţii lor — fie, o vor face bucuros în numele acestei idei înalte !
„Prietenii încearcă să-şi închipuie bucuria oamenilor care se găseau la suprafaţă, atunci când vor vedea ţâşnind ţiţeiul din sondă. Petrolul va izbucni afară, nenumărate tone proaspete de aur negru atât de necesar ţării".
Hotărîţi, tinerii îndreaptă maşina către zăcământul de ţiţei. Aici torentul de petrol îl aruncă de colo colo cu maşina, trebuiesc eforturi aproape supraomeneşti pentru a ţine piept torentului, in această luptă, acumulatorii, se descarcă şi nu mal produc decât un curent slab. Incapabil de a rezista întoarcerii. „Dar scopul fusese atins — prin spaţiul gol dintre tub şi puţ începe să năvălească păcura, ridicându-se la suprafaţă."
In asemenea luptă îndârjită a omului sovietic cu natura, potrivnică se conturează caracterele lari, puternice, ale acestor eroi-Cartea tui Ohotnicov, aduce şi povestiri cu subiect ştiinţific, desfăşurate în condi-
ţiile Marelui Război de Apărare a Pq. triei. O figură minunată de eroină, este studenta Zora Leoniieva, care, în timpul blocadei Leningradului, sub bombardamentele nemţilor, îşi continuă cercetările, sin. gură, în laborator. Era dprba nu de cine ştie ce speculaţii abstracte pe care le întreprinde savantul retras în turnul său de fildeş, ignorând realitatea, ci de un ajutor practic, efectiv pentru front: perfecţionarea aparatului care, interceptând sunetele produse de obuzele duşmane, putea descoperi baza artileriei inamice. Nimic n'o împiedică pe această fată sovietică în lupta ei; nici criminalele bombardamente fasciste, nici rănile primite.
Cu un puternic dramatism este descrisă scena bombardamentului.
„Peste tot, asvârlite de suflul exploziei, zăceau aparatele de fizică sfărâmate. Prin golurile întunecate aie ferestrelor se năpustea, urlând, vântul, care scotocea încăperea împrăştiind fumul usturător şi înnecăcios.
Lângă masa răsturnată, cu faţa îngropată într'un morman de tencuială, zăcea Zora. Fata strângea mai departe creionul în mână..."
Nici nu se vindecase bine şi Zora se apucă din nou de lucru.
„Peste oraşul erou plutea umbra moho-rîtă a blocadei, a foametei. In cameră era frig. Fata şi vechiul ei coleg de institut, în-cotoşmăniţi în haine groase, lucrau cu mâinile îngheţate."
Tăria care i-a susţinut, pe oamenii sovietici în timpul Marelui Război de Apărare a Patriei, care i-a făcut să învingă greutăţile frigului şi să cucerească victoria, a călit tineretul sovietic şi pentru bătălia paşnică de descoperire a unei bogăţii subterane, de inventare a unor aparate din ce în ce mai perfecţionate.
Tăria conflictului unei povestiri cu o asemenea dramatică desfăşurare, intensitatea încercărilor pe care le înfruntă eroii şi le biruie, scot puternic în relief caracterele ei'oilor povestirilor lui Ohotnicov.
In această luptă, oamenii de ştiinţă lichidează în cele din urmă rămăşiţele unor deprinderi de comoditate, de nepăsare, care mal stăruie ta unii din ei. Lupta pentru lichidarea unor deprinderi vechi are momente deosebit de dramatice.
,IN PRAGUL PRIMĂVERII"
311
Este cazul inginerului Vltavski din povestirea „Drumuri noi", — un inventator pricepui, care obţinuse în trecut laude binemeritate, dar care, îmbătat de propria-i glorie şi docollndu-se vedeta institutului, lucrează individual, nu primeşte critica şl ajunge astfel în imposibilitatea de-a mai construi a doua maşină, proectată.
Transformarea lui sprijinită de colectiv se petrece ca rezultat al conflictului puternic, ascuţit, ivit între „vedeta răsfăţată", vanitoasă pe de o parte şi omul de ştiinţă cinstit, muncitor pe de alta.
Un optimism robust, o nestrămutată încredere în victoria cercetărilor pentru care si-au pus întreaga lor capacitate de muncă, se degajă din paginile cărţii lui V. Ohotnlcov.
Un stil antrenat, o mare precizlune în desfăşurarea, faptelor susţin povestirile acestea scurte şl dinamice.
Volumul „In lumea cercetărilor" are o mare însemnătate pentru educaţia tinerelului nostru în spiritul eroismului, al dragostei .de Patrie şl de oamenii ei, pentru care niciun efort, nici o strădanie nu sunt prea mari, nicio stavilă nu este de netrecut.
„îmbinând un subiect captivant cu un conţinut înălţător — cum spune A. Sur-cov — acest gen de povestiri desvoltă spiritul de Inventivitate al tineretului şi totodată dă fantezie, pasiune pentru nou, cunoştinţe folositoare despre probleme de ştiinţă, într'o formă atrăgătoare, Introduce pe cititor în această minunată „lume a cercetărilor".
Sanda Mănoiu
„IN PRAGUL PRIMĂVERII" *)
In primăvara Iul 1945, speranţa realizării aspiraţiilor de veacuri ale poporului nostru s'a întării prin noi cuceriri: pe drumul deschis poporului nostru prin eliberarea ţării noastre de către armatele sovietice, în urma luptei dusă de clasa muncitoare condusă de partid, au apărut zori de viaţă nouă. Ţoale eforturile poporului,
*) Aurel Mihale : „In pragul primăverii" E.S.P.L.A., 1952.
care-şi luase soarta în propriile mâini, s'au îndreptat către cucerirea unui regim de stat în conformitate :cu interesele şi voinţa lui.
„Vrem guvern F. N. D. !" era lozinca de căpetenie, purtată de sulele de mii de manifestanţi în repetatele lor meetinguri şi demonstraţii care au avut loc în oraşele şi satele ţârii. Ea a însufleţit şi a întărit massele de muncitori sub ploaia de gloanţe deslănţuită de trădătorul şi călăul Rădescu în piaţa palatului; ea a dai încredere în victoria ţăranilor care au intrai cu plugurile în pământurile moşiereşti.
Nuvela Iul Aurel Mihale „In pragul primăverii", evocă Istoricele evenimente în pagini dramatice, redând mult din dinamica lor. Ea zugrăveşte un tablou vast al factorilor care au conlucrat la victoria noii primăveri: lupta poporului, în frunte cu clasa muncitoare, condusă de partid.
Această primăvară a însemnat un drum nou pentru ţărănimea muncitoare, pentrucă a descătuşat milioanele de oropsiţi, dăn-du-le pământ şi libertate.
In vagoanele detaşamentelor de muncă C.F.R. viscolul îngheţa răsuflarea unor oameni pe care exploatarea a încercat să-i umilească, să-i strivească, dar nu te-a putut risipi nădejdile. In zdrenţe, flămânzi, bolnavi, amânaţi de pe o zi pe alta cu făgăduieli mincinoase, sufletul le e sfâşiat când le sboară gândurile la cei de departe, de acasă, unde nemilosul perceptor a luat şi ultimul ţol, ultima zdreanţă. „Ţaffî d.e har am", „viaţă de câine" caracterizează ei viaţa, cu stinse şi obidite glasuri. In mijlocul lor vine însă un adevărat fiu al patriei, comunistul Râducu Dragoslln, care, „hotă-rît dar blând", Insuflă oamenilor îndemnul la lupta pentru împroprietărirea Imediată, fără „ajutorul" guvernului-, fascist dela Bucureşti, unde .'moşierii şl [fabricanţii erau încă tari.
„...Tii, făcu'lung lăcătuşul. Dac'o să aşteptaţi să vă dea guvernul ăsta... adio pământ! Păi, cine conduce guvernul fraţilor? Ră-descu ! Ori el este omul lor, pus de ei acolo, ca să le apere moşiile. Ce spune el ?... Că nu este acum momentul trecerii pământurilor în mâinile voastre... că reforma trebuie chibzuită, adică vedeţi dumneavoastră, ce să dea, cum să dea... Cât să dea, cum să
312
STEFAN CRISTEA
dea ? Ehei, e un cântec asta... Vor să vă ungă ochii cu câte ceva, şi cine ştie când, şi-apoi ce-or da, să încapă tot pe mâinile bogătanilor... Cunoaştem noi jocul ăsta mincinos al boierilor şi al slugilor lor..."
Răducu le deschide, metodic şi cu suflul patetic al adevăratului comunist, perspectivele juste ale căilor de urinat. Şi nu numai acolo, în noaptea de viscol. Urmărind eroii în desvoltarea lor, autorul îl poartă pe Răducu Dragostin în satul lui de baştină, Vâr-toapele, unde lăcătuşul aprinde şi 'întreţine vie în rândurile sărăcimii vâlvătaia luptei pentru pământ.
Ceeace e deosebit de merituos în nuvela lui Mihale este modul just cum înfăţişează propaganda la sate. Bălaşa, sau Gheorghe Dima sau Răducu, n'au nevoie de îndelungi comentarii şi parlamentari. Sămânţa îndemnului pade într'un teţen pregătit, de veacuri: dorinţa de eliberare ,şi mânia înăbuşită a pălmaşului împotriva boierilor. Această ură acumulată şi această dorinţă de eliberare se vădesc nu numai în unanimele voci aprobative cu care sunt întâmpinaţi agitatorii, dar şi'n solemnitatea şi siguranţa unei imanente dreptăţi cu care se realizează împroprietărirea.
„Zarea dinspre răsărit se depărta şi se adâncea, albindu-se în fiecare clipă mai mult. Bălaşa conducea; păstra ordinea şi veghia ca măsurătoarea să fie dreaptă, aidoma hotărîrilor... bătrânul se uita către Vasile Bălaşa, săltându-şi întrebător sprâncenele mari şi groase, brumării. Când primi încuviinţarea acestuia, îşi ridică uşor mâna osoasă, vlăguită de munca furată de stăn-culeşti, în timpul unei vieţi întregi, şi, încet şi rar, cu o voce ruginită vorbi :
— Ion T. Năstase... soldat pe frontul din Cehoslovacia... cinci pogoane !..."
Forţa de neînvins cu care se săvârşeşte acest act de justeţe socială este. sugerată şl în întâlnirea cu fostul stăpân al pământurilor. Pe ţarină apare în goana calului, spumegând de mânie, moşiereasa Slănculeasa. Ba nu reuşeşte însă decât să se oprească la o distanţă care o adăpostea de mânia stăpânită a ţăranilor şi să se îndepărteze de aceştia în cercuri din ce în ce mal largi.
Dar împroprietărirea nu apare în cartea lui Mihale ca un act Important numai prin el însuşi; el reprezintă unul din obiectivele
principale pe care le îndeplinea partidul m acea epocă, pentru a face dreptate ţăranilor muncitori, pentru a întări alianţa cu ţărănimea muncitoare şi. pentru a grăbi victoria împotriva fascismului. Ea răspunde gândurilor celor mai fierbinţi cu care ostaşii depe front se aruncau în luptă,' săvârşind eroice acţiuni sau jertfindu-se tot atât de eroic.
Nuvela arată cum, departe, în pusta ungară, în mijlocul unei mlaştini, doi oameni Mitriţă Bălaşa şl caporalul Stanică, plecaşi într'o misiune grea, discută veştile din ţară, aduse de „unul de la a 8-a".
„Zicea că şi în ţară se dă o luptă pentru pământ, Stanică.
— Şi ?
— Că boierii şi guvernul care-i pus de ei nu vor, dar ...
— Dar până la urmă tot vor trece toate pământurile la noi..."
Acest vileaz, rănit în momentul în care a aruncat în aer o cazemată nemţească, se întoarce în convalescenţă în satul natal şi pune umărul la realizarea practică a acestei împroprietăriri, dezarmând pe cei ce se opuneau. Pentrucă duşmanul nu cedează niciodată de bună voie, ceeace a jefuit şi uzurpat. Slănculeasa, având la dispoziţie „forţa publică" a plutonierului de jandarmi, încerca să plătească cu cravaşa şi revolverul îndrăzneala foştilor robi. Dar conştiinţa forţei populare e mal puternică şi de data aceasta; bătrânul Bălaşa o respinge pe moşiereasa cu acea mână lată cu care i-a arat şi i-a prăşii ogoarele, în care mâna prietenoasă a lăcătuşului încăpea „ca într'un cuibar", dar care ştie să lovească pe duşman mai răzbunător decât gloanţele.
Autorul a evocat nu numai evenimentele legale de reforma agrară, care a chezăşuit alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, sau întregul clocot, de luptă al clasei muncitoare care se manifestă dârz în toate momentele luptei, dorinţa unui trai mai bun, instaurarea unui guvern democratic şi grăbirea victoriei. El şi-a oriental lucrarea înspre redarea unor evenimente istorice care au avut loc în. luna Februarie 1945: acţiunea duşmănoasă a patronilor dela uzinele „Malaxa" împotriva muncitorilor Ş* marile manifestaţii populare culminând cu
„IN PRAGUL PRIMĂVERII"
313
din piaţa palatului, unde, datorită voin-■ dârze de luptă a masselor s'a pregătit victoria torţelor populare şl instaurarea la $ Martie 1945, a unul guvern democratic.
ficţiunea eroilor nuvelei se petrece pe fondul larg al acestor evenimente Istorice. In fabrică, atmosfera e din zi în zi mai încordată, muncitorii lucrează îneguraţi, preocupaţi de evenimente :
jViăj îi zise Petrică, apropiindu-se de dânsul, tu tot la ce-a fost Duminică te gândeşti ?
Dragostin lovi cu ciocanul şi-l lăsă să tremure pe nit. — Tot, nea Petrică."
Din încordarea aceasta, înlr'un meeting fulger, muncitorii dovedesc că sunt conştienţi de gravitatea situaţiei şl că vor şti sa dea prin lupte o ripostă categorică duşmanului de clasă.
„Când, eliberat de armata marii Ţării a Socialismului, continuă Dragostin, — poporul nostru luptă pentru libertate, fasciştii dela noi scot iarăşi capul şi ies la drumul mare..."
In astfel de momente grele se manifestă puternic conştiinţa de clasă a muncitorimii, puterea ei de organizare, revoluţionarismul ei consecvent. Muncitorii au dovedit forţa de conducători în faptul că prin Dragostin, agitatorul comunist, au condus cu mână sigură acţiunea de împroprietărire la sate, au învăţat la meelinguri pe Gheorghe Duma şt Vasiie Bălaşa să înţeleagă mai adânc sensul luptei pentru pământ, legând lozinca lor „vrem pământ pentru ţărani" de celelalte lozinci care fluturau atunci pe buzele manifestanţilor: „Vrem guvern F. N. D.", „Trăiască prietenia de arme româiio-sovle-ttcă", etc.
In fabrici, în faţa duşmanului, acţiunea lor e deasemenea unită. In acea epocă de luptă pentru, cucerirea puterii politice, forţelor populare le stăteau împotrivă 'duşmani numeroşi, care, susţinuţi cu disperare de anglo-americani, de social-democraţii de dreapta, de partidele istorice şi guvernul Rădescu, constituiau .clica politică ce făcea jocul fascismului la noi în ţară. Lupta clasei, muncitoare a avut peste iot în frunte pe comunişti. Aşa a fost şi ta uzinele „Malaxa".
încurajat de discursul reacţionar al lut Rădescu, grupul de reacţionari din fabrică,
slugile fostului colonel fascist Gorâscu, oamenii lui Malaxa, încearcă să schimbe comitetul de fabrică ales de comunişti şi de muncitorii cinstiţi şi pentru aceasta se servesc de cele mal mârşave metode : înjurături şi intimidări, spăngi şi gloanţe. Deşi luaţi prin surprindere, muncitorii se află la posturile lor. Asediaţi în secţii de către oamenii patronului, lipsiţi de legătură cu 'exteriorul, ei încearcă să-şi croiască drum prin perdeaua rafalelor. Sângele-rece, demnitatea, rapiditatea şl abnegaţia au care acţionează muncitorii, nu e egală decât de dispreţul şl ura cu care privesc pe asediatori.
„O rafală de pistol-mitralieră ciuruî gea mul, cam la o palmă de capul lui. Strungarul coborî.
— .Armata era ? îl întrebă unul.
— Nu ! Tot bandiţii de ieri sunt... Altcineva cine ?
— Aseară trebuia să-i găbjim mă, frate .' spuse cu ciudă un muncitor".
Nea Spirică portarul, nu-şi pierde voia bună şl vorba glumeaţă nici atunci când e trimis să stabilească înlr'un fel o legătură cu exteriorul. El e doar mai înfrigurat şl mai holărll. Siguranţa, holărîrea de care dau dovadă comuniştii în fruntea muncitorilor cinstiţi, transmit cititorului convingerea, încă dela începutul luptei, că victoria va fi de partea forţelor muncitoreşti; Iar uratele cu care ei întâmpină pe eliberatorii ceferişti sunt o încununare firească a biruinţei câştigată în aceeaşi măsură de asediaţi şi de. eliberatori.
Eroul mereu prezent în mijlocul evenimentelor, conducându-le cu mână fermă către o realizare în spiritul Intereselor clasei muncitoare, este Răducu Dragostin. Imboldul întregi sale activităţi e conştiinţa că partidul conduce lupta clasei muncitoare că o va elibera de sub exploatare. El are conştiinţa ,că momentul luptei a sosii. „Acum e timpul" — este lozinca tuturor acţiunilor lui şl o repetă ca un leil-motiv caracteristic : gândul tui e veşnic îndreptat către realizarea luptei:
„— De ce nu dormi, Răducule ? îl mustră uşor femeia. Acum se face ziuă şi tu n'ai închis ochii... hai 1
— Nu pot. Cu gândul la bandiţii ăia, nu
314
STEFAN CRISTEA
pot să mă liniştesc. Dacă au început aşa, înseamnă că nici nu se opresc aici.
— Dormi, Răducule I
— Şi comitetul de fabrică abia mâine de dimineaţă se întruneşte. E prea târziu... Aseară trebuia... acuma, în noaptea asta... trebuia să mobilizeze muncitorii pentru orice". In ochii lui se aprinde ura împotriva huliganilor şi dragostea pentru „oamenii dintr'o bucată", iar acţiunile lui pornite în aparenţă spontan — dejucarea unei manifestaţii reacţionare împotriva comitetului, organizarea apărării fabricii pentru distrugerea încercuirii — sunt bazate tocmai pe această ură împotriva împitatoritoi de veacuri. Pe acest agitator de partid îl găseşti peste tot unde e nevoie, şi peste tot în frunte.
,,— Vezi tu, Răducu ăsta îi conduce pe toţi... Toţi ascultă de dânsul", constată admirativ uriaşul Gheorghe Duma. Şi'n adevăr, Dragostin este un tip de conducător a cărui personalitate se defineşte în raport cu massele, cu oamenii şi problemele lor, educând şl transformând materialul uman, învăţându-l pe Dumitru Mitrică ca din spectator să devină manifestant, explicând, ce înseamnă lozinca revoluţionară „acum e timpul".
In diferitele episoade se conturează personalităţi a căror calitate fundamentală e abnegaţia şl eroismul patriotic, de oameni îndreptaţi cu privirile spre viitor. In aceşti oameni, care apără cu toată energia libertatea abia de curând cucerită şi care se pregătesc pentru victoriile de mâine, ghiceşti cu uşurinţă pe constructorii socialismului în ţara noastră.
Când pătrundem în complexitatea unor personagii ca Vasile Bălaşa sau. Gheorghe Duma, de exemplu, observăm că în lupta lor înverşunată pentru libertate şi'n ura lor împotriva exploatatorilor, intervin diferenţieri specifice. Vasile Bălaşa e mai „diplomat", caută să convingă pe portar că Dragostin. e „neam cu el" e mai romantic, cue o capacitate de organizare mai mare, Gheorghe Duma, uriaşul, are reacţii mal prompte, îi place să „şăguiască" cu nevestele şi să meargă în fruntea coloanei la manifestaţii, etc.
Autorul nu a reuşit întotdeauna să dea di-
feritelor episoade o coeziune strânsă ■ j,-care episod are însă un puternic dramatis a care antrenează pe lector. '
Conflictul diferitelor scene e dramatic pentrucă forţele contrare sunt introduse" scenă direct, fără situaţii preliminarii jie că e vorba de ciocnirile violente ale mun citorilor cu forţele reacţionare, fie Că vorba de raporturile ţăranilor cu moşieri mea şi slugile el din sat, fie însfârş'it ci ° este prezentată o intensă frământare inte rioară, în care triumfă până la urmă ele mentele noii conştiinţe — cum e de exemplu scena hotărîril lui. nea Spirică în momentul plecării într'o misiune grea: „Cuprinse umerii bătrânului în mâini şi-I privi drepl în ochi, cu un sentiment care cuprindea deopotrivă îngrijorarea, dragostea şi blândeţe.
„Nea Spirică... numai dacă poţi! — Pot "
Dramatismul e realizat şi printr'un anumit ton simplu, lipsit jde grandilocvenţă, al. limbii, naratorului i— care 'în unele episoade introduce cu o mare naturaleţe şi cu eaonomie artistică a limbajului, personagii şi situaţii, subtiniindu-le măreţia tocmai prin simplitatea cu care sunt înfăţişate.
Este neîndoios că nuvela „In pragul primăverii" ar fi câştigat mult dacă subiectul ei ar fi fost mai închegat. Nu avem în această nuvelă o acţiune unitară, care să impună cu necesitate o anumită desfăşurare a evenimentelor, în vederea rezolvării unei probleme centrate care să stea în faţa personagiilor şl care să le orienteze activitatea, comportarea, în raport cu care să se definească caracterele lor. In nuvela ,.ln pragul primăverii" avem propriu zis trei fire ale acţiunii: una este lupta muncitorilor din fabrici, alta e legată de lupta ţăranilor pentru pământ şi o a treia priveşte lupt-i ostaşilor români pe frontul de vest, împotriva hitleriştitor. Intre aceste trei fire ale acţiunii, care în mod practic se desvolti separai, — fiecare cu problemele şi personagiile sale — autorul trimite punţi de legătură, care dacă sugerează o anumita concomitentă a faptelor, o oarecare legătură a unora dintre oameni, în. price caz nu realizează un subiect închegat.
Astfel, între acţiunea muncitorilor dela
„IN PRAGUL PRIMĂVERII"
315
Malaxa" şi cea a ţăranilor din Vârtoapele, "l eătura o realizează muncitorul Dragos-ln care merge în muncă de lămurire în sat
deoparte şi
de altă parte ţăranii participă
la
manifestaţiile din oraş. Dar aceste le
gâturi, care au
rolul lor în desfăşurarea
velei subliniind aliata clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, nu realizează în suficientă măsură o închegare puternică a celor două fire ale lanţului de episoade, în care unele personagii sunt comune.
Aceeaşi este situaţia şi în ce priveşte e-pisoadeîe depe front şi cele din sat, a căror legătură o face caporalul Bălaşa, întors rănit din luptele din Tatra.
Faptul că subiectul nu este suficient închegat, are o influenţă în ce priveşte conturarea personagiilor. Dacă Dragostin, caporalul Bălaşa sau Gheorghe Duma apar mai bine individualizaţi, în schimb celelalte sunt doar schiţate. E uşor de înţeles ăcce se întâmplă aceasta. Sunt realizate acele personagii care devin elementele de legătură între diferitele fire ale acţiunii, care acţionează în mai multe şi mai diverse situaţii de viaţă, care au mai multe probleme de. rezolvat, vin în raport cu . mal mulţi oameni.
Deaceea nici nu se poale contura suficient acţiunea comuniştilor organizaţi. In mai multe, rânduri autorul sau unele personagii pomenesc despre activitatea organizaţiei de partid în uzină — dar practic, ea nu apare în nuvelă conducând efectiv, organizând lupta muncitorilor. Sarcinile ei sunt preluate, îndeplinite de agitatorul Dragostin. Lipsa posibilităţii .— pe care 'o acţiune închegată i-ar fi dal-o autorului — de a contura personagiile prin fapte, l-a făcut uneori, fie să caute a împlini faptele prin afirmaţiile sale, fie să alribue personagiilor atitudini şi vorbe care rămân cititorului într'o măsură redusă.
Incontestabil însă că fiecare episod în Parte are o valoare reală în desvăluirea "nor aspecte esenţiale ale realităţii, în sesizarea dramatismului ei, în prefigurarea unor trăsături ale vieţii noi, care urmau să se desvolte puternic în viitor. Aceste trăsături autorul le-a urmărit în romanul său, „Ogoare noi", în care alianţa de luptă a
clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare este înfăţişată în condiţiile construirii socialismului în ţara noastră. Prnclpala defi-ceaţă a nuvelei „In pragul primăverii" —• lipsa de unitate a subiectului — este în mare măsură rezolvată de autor în romanul său. O anumită diluare în unele momente ale descrierii faptelor şi oamenilor — deficienţă de care suferă şi „Ogoare noi" —se manifestă, şi în „In pragul primăverii". Amândouă lucrările însă. sunt puternic o-rlenlate către viitor în fiecare clipă a acţiunii lor, oamenii sunt însufleţiţi de nădejde şl încredere. In nuvela „In pragul primăverii", acest lucru este evident mai ales în scena finală, unde Dumitru Petrică, Gheorghe Duma şi Mitriţă Bălaşa vin să-şl revadă tovarăşii de luptă — pe Dragostin şi Vasile Bălaşa răniţi de gloanţe la manifestaţia din piaţa palatului. Arta de evocare a naturii, corespunzând stărilor sufleteşti ale personagiilor, o vădeşte autorul încă odată. Viscolul îndoelllor e departe : „Soarele dimineţii de primăvară bătea cu putere în geamuri, într'o forfotă galben-aurie de raze jucăuşe. In strălucirea sticlelor lumina pătrundea înăuntru la fel de vie, întărind şi mai mult albul încă-căperi de spital"...
Răniţii au căzut în drumul lor spre lumină, scris „cu plugurile" şi. „cu sângele" ; dar victoria era a lor şi a celor care-l căutau cu ochii calzi şi sclipitori de fericire, în dimineaţa acelei manifestaţii; „Noi n'a-vem vreme să murim, nea Vasile !- Puterea a trecut de azi în mâinile noastre. Pământurile, fabricile şi uzinele, munţii şi pădurile, vor trece toate la noi. Ţara în care am robit va trebui s'o reconstruim din temelii... fără moşieri şi fabricanţi... Duşmanul pe care l-am înfrânt acum nu este răpus... el s'a legat cu străşnicie de englezi şi de americani, de duşmanii poporului nostru. Cu toate acestea, vom construi luptând împotriva lor... zdrobindu-i 1 Vom ridica sate şi oraşe noi... spitale şi şcoli... va fi belşug şi fericire, nea Vasile... aşa cum n'a mai fost !
Ştefan Cristea
BIBLIOGRAFIE
CĂRŢI   N O 8
SEPTEMBRIE - OCTOMBRIE
EDITURA PENTRU LITERATURA POLITICĂ
GH. GHEORGHIU-DEJ, Statul de democraţie populară, instrumentul construirii vieţii noi (20 pag., 0,20 lei).
1. CHIŞINEVSCHI, Comorile culturii devin un bun al masselor populare (22 pag., 0,20 lei).
GH. APOSTOL, Despre Proiectul de Constituţie a Republicii Populare Române (32 pag.,' 0,20 lei)
A. MUNŢEANU, Cu toate forţele pentru îndeplinirea planului de colectări (32 pag., 0,30 lei).
*** Crearea Regiunii Autonome Maghiare, un nou succes al politicii naţionale leninist-st'aliniste a partidului (30 pag., 0,20 lei).
*** Proiectul de Constituţie a R.P.R. întrebări şi răspunsuri (60 pag.,)
*** Proiectul Constituţiei Patriei noastre (87, pag., 1 leu)
*** Congresul corespondenţilor muncitori şi ţărani (cartonat) (292 pag., 5 lei)
MAO-TZE-DUN, Cu privire la contradicţie (56 pag., 1 leu).
WALTER ULBRICHT, Situaţia actuală şi noile sarcini ale Partidului Socialist Unit din Germania (28 pag., 0,30 lei).
A. I. PAŞCOV, Despre cartea lui V. I. Lenin „Desvoltarea capitalismului în Rusia" (62 pag., 0,70 Iei).
B. M. VOLIN, Constituţia Stalinistă — Constituţia socialismului victorios (64 pag., 0,75 lei).
M. BASCHIN, Rasismul, ideologia urii faţă de om a imperialiştilor din S.U.A. (24 pag., 0,70 lei).
E.SP.LA.
*** Cartea Sângelui, (88 pag., 4,30 Iei). ZAHARIA STANCU, Desculţ    (520 pag.,
9,20 lei) (legat 12,20 lei). A. MIHALE, In pragul primăverii (123 pag.,
2,15 lei).
SCIPUNOV, N. V. Gogol-Dramaturg (124
pag., 2,20 lei). VAPŢAROV, Poeme (68 pag., 5 lei).
***Cuiegere de cântece, (164 pag., 5 lei-
legat 8 lei). *** Albumul Expoziţiei   Artelor Plastice
din R.P.R. (192 pag., 15 lei).
H. FAST, Cei mândri şi liberi (296 pa? 5,50 lei). B''
AL. DONICI, Fabule, (112 pag.;. 1 leu) ION PAS, Lanţuri vol. III (368 pag. 7 lei).
I. SLAVICI, Opere alese vol. 1—Nuvele (400 pag., 9,45 lei) ; legat 12,95 lei)
I. SLAVICI, Opere aiese vol. II — Mara (264 pag., 5,90 lei ;  legat — 9,40 lei)
N. DUNAREANU, Nuvele si Schiţe (195 pag.. 3,10 lei).
J. AMADO, Secerişul Roşu (312 pag., 7,10 lei ; legat — 10,60 lei).
L. KRUCZKOWSKI, Kordian şi ţăranul (280 pag,, 5,10 lei ; legat 8,35 lei).
NAZIM H1KMET, Poeme (86 pag., 4,70 iei).
*** Lupta poporului român pentru independenţă (Album)   (112 pag., 20 Iei).
*** Titofascistii (Album) (24 pag., 9,50 lei)
I. POSTELNICU ŞI T. VORNIC, Povestea lui Toma Ferigă (72 pag., 0,65 lei).
EDITURA CARTEA RUSA
M. SEINMAN, Vaticanul, duşman al păcii şi democraţiei (48 pag., 0,60 Iei).
E. CIORNÂH, Oamenii din Caraganda carboniferă  (64 pag., 1,89 lei).
N. G. SCLIAR, învăţătoarea (256 pag., 6,24 lei).
BORIS GORBATOV, Neînfrânţii (146 pag., 5,84 Iei).
S. CLEMENTIEV, Mecanizarea şi automatizarea în slujba socialismului (48 pag., 0,51 Iei).
*** Triumful politicii naţionale leninist-staliniste în U.R.S.S. (40 pag. 0,50 lei).
IRINA VILDE, Povestea unei vieţi (52 pag., 1,60 lei).
I. BIANU, Drumul glorios al agriculturii
sovietice, (66 pag., 1,60 lei). *** Probleme de teorie ale artei plastice
sovietice (424 pag., 12,67 lei). G. FIŞ, Transformarea speciilor (64 pag.,
0,76 Iei).
A. GAVRILIUC, Bereza (112 pag., 1,06 lei).
BIBLIOGRAFIE
31F
„ rPI IACOV, Electricitatea în jurul nos-
P-tru (112 pag- 'I.40 lei>-
\i NEGOITA, Despre contribuţia oamenilor «le ştiinţă clin Ascania Nouă la desvoltarea colhozurilor (56 pag., 0,86 lei).
EDITURA TINERETULUI
POLITICE
M COLMACOVA, Organizaţia comsomo-
• listg din şcoală în luptă pentru cunoştinţe temeinice (112 pag., 2 lei).
P D BRUSNICICHINA, Profesorul şi organizaţia de pionieri (84 pag., 1,45 lei).
*** Constituţia marilor drepturi ale tineretului nostru muncitor (36 pag., 0,50 lei).
*** Cele patru ordine ale Comsomolului (224 pag., 3,05 lei).
*** Materiale pentru cercurile care studiază statutul U.T.M. (132 pag., 3,50 lei).
LITERATURA PENTRU TINERET
B EMELIANOV, Povestiri despre Gaidar
(128 pag., 2,50 lei). L OŞANIN, Tineri din lumea întreagă (108 "'pap'., 6,50 lei).
B. 1Z1UMSCHI, Elevii Şcolii Suvorov (232
pag., 4,75 lei). RADU COSTIN, Servim Republica Populară
Română (76 pag., 1,65 lei). M. SADOVEANU, Nicoară Potcoavă (432
pag., 9 lei).
LITERATURA PENTRU PIONIERI ŞI ŞCOLARI
ALEX. BANEANU, Din lucruri fără preţ
bogăţii nepreţuite (56 pag., 1,25 lei). *** Povestiri şi" povesti din scriitorii ruşi
clasici (160 pag., 2,50 lei). *** Din porunca stiucei (136 pag., 2,75 lei) N. A. NECRASOV, Moş Mazai şi iepurii (20
pag., 3,50 lei). V. ALECSANDRI, Pasteluri (32 pag., 0,78
lei).
ION CREANGA, Punguţa cu doi bani (24 pag. 4,50 lei).
■ iL. SAHIA, Pagini Alese (56 pag., 1,20 lei) I. CREANGA, uănilâ Prepeleac (36 pag., 0,85 lei).
H. JUREA, Pe nava „23 August" (16 pag., 0,50 lei).
*** Agenda mea (256 pag., 5 lei). H. PAUSTOVSCHL Zile de vară (64 pag., 1,80 lei).
G. MAMAEV, După lecţii (188 pag., 4 lei) *** Cercul de   aeromodelism   (112 pag., 3,80 lei).
GELU NAUM, Filonul (32 pag., 0,80 lei) M. PALTINEANU, Doi constructori isteţi (48 pag., 1,30 lei).
EDITURA C. G. M.
*** Tehnice securităţii în turnătorie (123 pag., l,Cu iei).
*** Brigada luptă pentru mai mult cărbune (72 pag., 0,97 lei).
V. FEDOVCEENCO, Reparaţia rapidă a utilajului energetic (120 pag., 0,97 lei).
A. REABOV, La ciocanul de forjat (56 pag., 0,53 lei)
*** Pe calea deschisă de 23 August (108 pag., 1,55 lei).
*** Dela această tribună F.S.M. se adresează oamenilor muncii (218 pag., 4,13 lei).
*** Pentru o largă desvoltare a turismului (92 pag., 1,70 lei).
*** Educaţia în familie a copiilor sovietici (44 pag.,'0,85 lei)
*** Legislaţia protecţiei muncii, cucerire de seamă a poporului nostru muncitor (72 pag., 0,69 lei).
ALEXANDR BEC, Grăuntele de oţel (216 pag., 3,76 lei).
*** Culegere de lecţii   pentru instruirea preşedinţilor şi locţiitorilor de preşedinţi ai Comitetelor de întreprindere şi de secţie, vol. I (328 pag., 5,71 lei). Vol. II (152 pag., 1,78 lei)
*** Constructoarele Chinei noi (56 pag., 0,90 lei).
CĂRŢI CARE VOR APARE  IN CINSTEA LUNII PRIETENIEI ROMĂNO-SOVIETICE
CARTEA RUSA
I- A. CRÎLOV, Fabule G. V. BELINSCHI, Opere alese M. LERMONTOV, Demonul D. FU RM A NOV, Răsvrăt'ire A. CARAVAEVA,  Patria   (Trilogie : „Lumini", „Avânt", „Casa părintească"). VILIS LAŢIS, Furtuna, vol. I şi II A. POPOV, La capătul nopţii N. STEPANOV, Port-Arthur, vol. I şi II L. GHIACELI, Gvadi Bigva G. BAŞIROV, Onoarea
*** Slavă Marelui Octombrie
M. ROA1M, Lenin în Octombrie (Scenariu)
M. B LE IMAN, M. BOLŞIVIN şi F. ER.M-
LER, Marele cetăţean (Scenariu) Piese   despre   construirea   comunismului : C. CRAPIVA, Cântă Ciocârliile ; A. SU-ROV, Zori deasupra Moscovei ; A. SLA-VUTCHI, Povestirile Iui Ivan Corobov, B EVGHENIEV, A. M. RADISCEV (Monografie)) ; D. ZASLAVSCHI, Foiletoane: *** Viata nouă în stepă. M. ŞOLOHOV, Cea dintâi dintre marile construcţii.
318
BIBLIOGRAFIE
EDITURA TINERETULUI
EDITURA C.G.M.
A. BOICENCO, Tinereţe
N. OSTROVSCHI, Născuţi în furtună
GH. GUBLIŢCHI, Străbătând continente şi oceane
V. BELAEVA, încărcătura preţioasă. V. SAIANOV, Cer şi pământ.' A. MUSATOV, Copiii din Stojarî F. GLADCOV, Volniţa N. MIHAILOV, Pământ sovietic LEV CASSIL   şi   M. POLIANOVSCHI, Strada Mezinului.
A. ZABOTNOVA, Fabrica în care toţi învaţă N. LIAŞCO, Cu trăsura în stepă *** Am văzut zorii comunismului
E.S.P.L.A.
N. TAUTU, Stânca de pe Tatra
AUREL MIHALE, Scrisoarea
MAXIM GORCHI, Clim Sanghin, voi Iir
N. V. GOGOL, Revizorul
N. V. GOGOL, Jucătorii de cărţi
N. CERCASOV, însemnările uriui actor
CUPRINSUL
Pag.
dapORTUL TOVARĂŞULUI GH. GHEORGHIU-DEJ ASUPRA PROIECTULUI
DE CONSTITUŢIE A R. P. R. •........
CONSTITUŢIA REPUBLICII POPULARE ROMANE......
3 19
VERONICA PORUMBACU : Prietenia ; CANDIDATE : Fata de miner ; Ce va f
mâine ; Paraschiva LETIŢIA PAPU : Pe pod, la Cernavoda
NICOLAE TĂUTU : împreună.....
ION SAFIR: Lecţia......•
EMILIA CALDARARU: Soliile studenţilor din lume
33 42 45 47 49
ZAHARIA STANCU : Dulăii (Partea I-a)
52
AURORA CORNU : Cinci fraţi     . ■......
AUREL GURGHIANU : Curând Septembr.e...      •   _ •
FLORIN MUGUR : Un cânt pentru Germania de mâine
MIRCEA BONDA :  întoarcerea din Coreea.....
OAMENII Şl FAPTELE ZILELOR NOASTRE
V VELICICO : Comuniştii de pe Volga-Don .
ANDREI LIVADARU: Uzinele noastre.....
ORIENTĂRI
B. RIURICOV : Despre unele probleme ale realismului socialist
TEORIE ŞI CRITICĂ
EUGEN CAMPUS: Cei cutezători şi neînfrânţi      .     :     • • MI HAI GAFITA: Cărţi apărute în Luna Prieteniei Romano-Sovietice LUCIAN BRADU : Dramă şi pasiune
RECENZII
EUGEN ATANASIU : Oamenii Turcmeniei Sovietice SANDA MANOIU : într'o lume necunoscuta ŞTEFAN CRISTEA: „In pragul primăverii"
BIBLIOGRAFIE
135 137 139 145
147
188
220
264 285 293
304 307 311
316