PROIECT DE CONSTITUŢIE A REPUBLICII POPULARE ROMÂNE
CAPITOL INTRODUCTIV
Republica Populară Română este un stat al oamenilor munci! dela oraşe şi sate.
Republica Populară Română a luat naştere ca urmare a victoriei istorice a Uniunii Sovietice asupra fascismului german şi a eliberării României de către glorioasa Armată Sovietică, eliberare care a dat putinţă poporului muncitor, în frunte cu clasa muncitoare condusă de Partidul Comunist, să doboare dictatura fascisto-antonesciană, să nimicească puterea claselor exploatatoare şi să făurească statul de democraţie populară, care corespunde pe deplin intereselor şi năzuinţelor maselor populare din România.
Astfel s'a putut încununa cu o victorie istorică lupta de secole dusă de poporul muncitor român pentru libertate şi independenţă naţională, luptele eroice ale clasei muncitoare aliată cu ţărănimea muncitoare, pentru doborîrea regimului capitalisto-moşieresc şi scuturarea jugului imperialist,
Făurirea şi întărirea statului de democraţie populară, prietenia şi alianţa cu marea Uniune Sovietică, sprijinul şi ajutorul ei dezinteresat şi frăţesc, asigură independenţa, suveranitatea de stat, desvoltarea şi înflorii ea Republicii Populare Române.
Forţele armate ale Republicii Populare Române stau de strajă suveranităţii şi independenţii poporului român, securităţii sale şi păcii.
Politica externă a Republicii Populare Române este o politică de apărare a păcii, de prietenie şi alianţă cu Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice şi cu ţările de democraţie populară, o politică, de pace şi prietenie cu toate popoarele iubitoare de pace.
Minorităţile naţionale din Republica Populară Română se bucură de deplină egalitate în drepturi cu poporul român. In Republica Populară Română se asigură autonomie administrativ-teritorială populaţiei maghiare din raioanele secueşti, unde ea formează o masă compactă.
Prezenta Constituţie a Republicii Populare Române consacră rezul-
î *
4       PROIECTUL DE CONSTITUŢIE A REPUBLICII POPULARE ROMANE
tatei; obţinute până acum de oamenii muncii, în frunte cu clasa muncitoare, în opera de construire a societăţii socialiste în ţara noastră.
Politica statului de democraţie populară este îndreptată spre lichidarea exploatării omului de către om şi construirea socialismului.
CAPITOLUL I
ORÂNDUIREA SOCIALĂ
ART. 1. Republica Populară Română este un stat al oamenilor muncii dela oraşe şi sate.
ART. 2. Baza puterii populare în Republica Populară Română este alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, în care rolul conducător aparţine clasei muncitoare.
ART. 3. Republica Populară Română s'a născut şi s'a întărit ca rezultat al eliberării ţării de către forţele armate ale Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, de sub jugul fascismului şi dominaţiei imperialiste, ca rezultat al doborîrii puterii moşierilor şi capitaliştilor de către masele populare dela oraşe şi sate în frunte cu clasa muncitoare, sub conducerea Partidului Comunist Român.
ART. 4. In Republica Populară Română puterea aparţine oamenilor muncii dela oraşe şi sate, care o exercită prin Marea Adunare Naţională şi Sfaturile Populare.
Sfaturile Populare constitue baza politică a Republicii Populare ' Române.
ART. 5. Economia naţională a Republicii Populare Române cuprinde trei formaţiuni social-economice: formaţiunea socialistă, mica producţie de mărfuri şi formaţiunea particular-capitalistă.
ART. 6. Fundamentul formaţiunii social-economice socialiste este proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie, care are fie forma proprietăţii de stat (bun al întregului popor), fie forma proprietăţii coope-ratiste-colectiviste (proprietatea gospodăriilor agricole colective sau a organizaţiilor cooperatiste).
In formaţiunea socialistă a economiei naţionale este lichidată exploatarea omului de către om.
Formaţiunea socialistă, căreia îi aparţine rolul conducător în economia naţională a Republicii Populare Române, constitue baza desvoltării ţării pe calea socialismului. Statul de democraţie populară, proclamând ca principală sarcină a sa construirea socialismului, întăreşte şi lărgeşte neîncetat formaţiunea socialistă, asigură creşterea neîntreruptă a bunei stări materiale şi a nivelului cultural al oamenilor muncii.
ART. 7. Bogăţiile de orice natură ale subsolului, fabricile, uzinele şi minele, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comuni-
PROIECTUL DE CONSTITUŢIE A REPUBLICII POPULARE ROMANE 5
caţie de orice fel, transportul feroviar, fluvial, maritim şi aerian, băncile, poşta, telegraful, telefonul, radio-ul, mijloacele de tipar, cinematografia şi teatrul, gospodăriile agricole de stat, staţiunile de maşini şi tractoare, întreprinderile comunale şi partea naţionalizată a fondului de locuinţe dela oraşe, constitue proprietatea de stat şi sunt bunuri ale întregului popor.
ART. 8. Pământul în Republica Populară Română aparţine celor ce-1 muncesc.
ART. 9. Inventarul viu şi mort al gospodăriilor agricole colective şi cooperativelor, producţia realizată de ele, cât şi toate întreprinderile sau. construcţiile ce le aparţin, reprezintă proprietatea obştească a gospodăriilor agricole colective şi a cooperativelor.
Ţăranii, membri ai gospodăriilor agricole colective, au dreptul de a avea în proprietate personală casa de locuit, un lot de pământ pe lângă casă, animale productive, păsări şi inventar agricol mărunt, în conformitate cu statutul gospodăriei agricole colective.
ART. 10. Mica producţie de mărfuri în Republica Populară Română cuprinde gospodăriile ţărăneşti mici şi mijlocii, care posedă proprietatea particulară asupra pământului bazată pe munca proprie a producătorului, ca şi atelierele meseriaşilor şi meşteşugarilor care nu exploatează munca altora. Statul ocroteşte dreptul de proprietate particulară asupra pământului a ţăranilor cu gospodării mici şi mijlocii, pe baza legilor în vigoare.
Statul democrat-popular sprijină pe ţăranii cu gospodării mici şi mijlocii, pe meşteşugari şi meseriaşi, cu scopul de a-i feri de exploatarea capitalistă, de a spori producţia realizată de ei şi de a ridica bunăstarea lor.
ART. 11. Formaţiunea particular-capitalistă în Republica Populară Română cuprinde gospodăriile chiabureşti, întreprinderile comerciale particulare, micile întreprinderi industriale nenaţionalizate, bazate pe exploatarea muncii salariate.
Statul" democrat-popular realizează în mod consecvent politica de îngrădire şi eliminare a elementelor capitaliste.
ART. 12. Dreptul de proprietate personală al cetăţenilor Republicii Populare Române asupra veniturilor şi economiilor provenite din muncă, asupra casei de locuit, şi gospodăriei auxiliare pe lângă casă, asupra obiectelor casnice şi de uz personal, cât şi dreptul de moştenire asupra proprietăţii personale a cetăţenilor sunt ocrotite de lege.
ART. 13. In Republica Populară Română comerţul exterior este monopol de stat.
ART. 14. Viaţa economică şi culturală a Republicii Populare Române se desvoltă pe baza planului de stat al economiei naţionale, în interesul construirii socialismului, creşterii neîncetate a bunei stări materiale şi culturale a oamenilor muncii, întăririi independenţii naţionale a ţării şi a capacităţii ei de apărare.
ART. 15. In Republica Populară Română munca este o datorie şi o chestiune de onoare pentru fiecare cetăţean capabil de muncă, după princi-
6       PROIECTUL DE CONSTITUŢIE A REPUBLICII POPULARE ROMANE
piui „cine nu munceşte hu mănâncă". In Republica Populară Română se înfăptueşte tot mai larg principiul socialismului : „Dela fiecare după capacităţile lui, fiecăruia după munca sa".
CAPITOLUL II
ORÂNDUIREA DE STAT
ART. 16. Regimul de stat al Republicii .Populare Române este regimul democraţiei populare, care reprezintă puterea oamenilor muncii. . ART. 17. Statul român democrat-popular
a) apără independenţa şi suveranitatea poporului român, cuceririle oamenilor muncii dela oraşe şi sate, drepturile, libertăţile şi puterea oamenilor muncii împotriva duşmanilor poporului muncitor ;
b) .asigură întărirea şi desvoltarea forţelor de producţie ale ţării prin industrializarea ei socialistă, prin lichidarea înapoierii economice, tehnice şi culturale, prin transformarea socialistă treptată a agriculturii pe baza liberului consimţământ al ţăranilor muncitori ;
c) organizează şi desvoltă economia planificată, bazându-se pe întreprinderile de stat şi cooperatiste ;
d) organizează apărarea republicii de duşmanii externi şi conduce forţele iarmate ale ţării ; forţele armate ale Republicii Populare Române păzesc hotarele ţării, independenţa, suveranitatea şi securitatea poporului român şi pacea ;
e) asigură securitatea internă a cetăţenilor, face inofensivi şi reprimă pe duşmanii poporului;
f) conduce sistemul bănesc şi de credite, elaborează şi realizează bugetul de stat, stabileşte impozitele, taxele şi veniturile necesare pentru nevoile statului ;
g) administrează (băncile, întreprinderile şi instituţiile de stat industriale, agricole şi comerciale;
h) conduce învăţământul public de toate gradele ;
i) asigură creşterea continuă a bunei stări şi sănătatea maselor populare dela oraşe şi sate ;
j) asigură desvoltarea culturii poporului român şi a culturii minorităţilor naţionale, socialistă în conţinut, naţională în formă;
k) veghează la aplicarea şi respectarea Constituţiei şi legilor Republicii Populare Române, ele fiind expresia voinţei şi intereselor poporului muncitor.
Respectarea şi aplicarea întocmai a Constituţiei şi a legilor ţării este datoria principală a fiecărei instituţii de stat şi a fiecărui cetăţean, ele fiind obligatorii pe întreg teritoriul Republicii.
PROIECTUL DE CONSTITUŢIE A REPUBLICII POPULARE ROMANE 7
ART. 18. Republica Populară Română are următoarea împărţire administrativ-teritorială :
Regiunile Arad, Bacău, Baia Mare, Bârlad, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Hunedoara, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploeşti, Stalin, Suceava, Timişoara, Regiunea Autonomă Maghiară.
ART. 19. Regiunea Autonomă Maghiară a Republicii Populare Române este formată din teritoriul locuit de populaţia compactă maghiară secuiască şi are conducere administrativă autonomă, aleasă de populaţia Regiunii Autonome.
Regiunea Autonomă Maghiară cuprinde raioanele: Ciuc, Gheor-ghieni, Odorhei, Reghin, Sângeorgiu de Pădure, Sft. Gheorghe, Tg. Mureş, Tg. Săcuesc, Topliţa,.
Centrul administrativ al Regiunii Autonome Maghiare este oraşul Târgul-Mureş.
ART. 20. Legile Republicii Populare Române, hotărîrile şi dispoziţiile organelor centrale ale Statului sunt obligatorii pe teritoriul Regiunii Autonome Maghiare.
ART. 21. Regulamentul Regiunii Autonome Maghiare este elaborat de Sfatul Popular al Regiunii Autonome şi supus spre aprobare Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române.
CAPITOLUL III
ORGANUL SUPREM AL PUTERII DE STAT A REPUBLICII POPULARE ROMÂNE
- ART. 22. Organul suprem al puterii de stat al Republicii Populare Române este Marea Adunare Naţională a Republicii Populare Române.
ART. 23. Marea Adunare Naţională este unicul organ legiuitor al Republicii Populare Române.
ART. 24. Marea Adunare Naţională are în competenţa sa directă :
a) alegerea Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române ;
b) formarea Guvernului Republicii Populare Române ;
c) modificarea Constituţiei ;
d) chestiunile războiului şi ale păcii ;
e) stabilirea planurilor economiei naţionale ;
f) aprobarea bugetului Statului şi încheierii exerciţiilor bugetare ;
g) stabilirea numărului de ministere, denumirea, contopirea şi desfiinţarea de ministere ;
h) modificarea împărţirii pe regiuni a teritoriului Republicii Populare Române ;
i) acordarea amnistiei ;
j) controlul general asupra aplicării Constituţiei.
8       PROIECTUL DE CONSTITUŢIE A REPUBLICII POPULARE ROMANE
ART. 25. Marea Adunare Naţională este aleasă de către oamenii muncii, cetăţeni ai Republicii Populare Române, pe circumscripţii electorale, câte un deputat la 40.000 locuitori.
Marea Adunare Naţională se alege pe timp de 4 ani.
ART. 26. O lege se socoteşte adoptată dacă e votată de majoritatea simplă a Marii Adunări Naţionale.
ART. 27. După adoptarea legilor de către Marea Adunare Naţională, ele sunt semnate de Preşedintele şi de Secretarul Prezidiului şi publicate în Buletinul Oficiat al Marii Adunări Naţionale.
îndeplinirea legilor adoptate de Marea Adunare Naţională este obligatorie pentru toţi cetăţenii Republicii Populare Române.
ART. 28. Sesiunile Marii Adunări Naţionale se ţin de două ori pe an. Convocarea Marii Adunări Naţionale se face de către Prezidiu! Marii Adunări Naţionale.
ART. 29. Marea Adunare Naţională poate fi convocată în sesiuni extraordinare de către Prezidiul Marii Adunări Naţionale, sau la cererea unei treimi din numărul total al deputaţilor.
ART. 30. Marea Adunare Naţională îşi alege în fiecare sesiune un Preşedinte şi doi Vice-preşedinţi care conduc şedinţele Marii Adunări Naţionale conform cu regulamentul interior de funcţionare.
ART. 31. Marea Adunare Naţională validează mandatele deputaţilor
aleşi.
In vederea verificării condiţiunilor în care s'a desfăşurat alegerea fiecărui deputat, Marea Adunare Naţională alege o comisie de validare. Această comisie supune raportul său aprobării Marii Adunări Naţionale, care hotărăşte validarea sau anularea alegerii, fiecărui deputat.
ART. 32. Marea Adunare Naţională poate numi comisii de anchetă şi revizie în diverse probleme.
Toate autorităţile şi funcţionarii de stat au obligaţia să pună la dispoziţia acestor comisii informaţiile şi documentele necesare.
Marea Adunare Naţională stabileşte pentru fiecare comisie în parte împuternicirile şi modul ei de activitate.
ART. 33. Fiecare deputat are dreptul de a pune întrebări sau de a interpela guvernul ori pe miniştri în parte. Guvernul sau ministrul întrebat are obligaţia de a răspunde verbal sau în scris, în termen de cel mult 3 zile.
ART. 34. Niciun deputat nu poate fi trimis în judecată şi nu poate fi arestat fără încuviinţarea Marii Adunări Naţionale, în timpul sesiunilor, iar între sesiuni — a Prezidiului Marii Adunări Naţionale.
ART. 35. Marea Adunare Naţională a Republicii Populare Române alege Prezidiul Marii Adunări Naţionale, compus dintr'un Preşedinte, doi Vice-preşedinţi, un secretar şi treisprezece membri.
ART. 36. Prezidiul Marii Adunări Naţionale răspunde de toată activitatea sa în faţa Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române.
PROIECTUL DE CONSTITUŢIE A REPUBLICII POPULARE ROMANE 9
ART. 37. Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române are următoarele atribuţiuni:
a) convoacă în sesiuni Marea Adunare Naţională ;
b) emite decrete ;
c) interpretează legile votate de Marea Adunare Naţională ;
d) hotărăşte consultarea poporului (referendum);
e) abrogă hotărîrile şi dispoziţiunile Consiliului de Miniştri, când acestea nu sunt conforme legilor ;
f) în intervalul dintre sesiunile Marii Adunării Naţionale, revocă din funcţiuni şi numeşte miniştri în Guvern la propunerea Preşedintelui Consiliului de Miniştri şi cu aprobarea ulterioară a Marii Adunări Naţionale;
g) institue decoraţiile, medaliile şi titlurile onorifice ale Republicii Populare Române ;
h) conferă decoraţiile, medaliile şi titlurile onorifice ale Republicii Populare Române ; stabileşte gradele militare, rangurile diplomatice şi alte titluri speciale ;
i) în intervalul dintre sesiunile Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române, la propunerea Guvernului, declară starea de război în cazul unei agresiuni armate îndreptate împotriva Republicii Populare Române sau împotriva unui alt stat, faţă de care Republica Populară Română are obligaţiuni de apărare mutuală ce decurg din tratatele internaţionale ;
j) numeşte şi revocă pe comandantul suprem al forţelor armate ale Republicii Populare Române ;
k) declară mobilizarea parţială sau generală ;
1) exercită dreptul de graţiere şi comutare a pedepselor ;
m) ratifică şi denunţă tratatele internaţionale ale Republicii Populare Române ;
n) acreditează şi recheamă pe. reprezentanţii plenipotenţiari ai Republicii Populare Române în statele străine ;
o) primeşte scrisorile de acreditare şi de rechemare ale reprezentanţilor diplomatici ai statelor străine, acreditaţi -pe lângă Prezidiu :
p) în interesul apărării Republicii Populare Române sau al asigurării ordinii publice şi securităţii statului, proclamă în unele localităţi sau pe întreg teritoriul ţării starea excepţională.
ART. 38. Marea Adunare Naţională se dizolvă la expirarea mandatului pentru care a fost aleasă.
ART. 39. După expirarea mandatului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române, Prezidiul Marii Adunări Naţionale fixează noi alegeri în'termen de cel mult trei luni, socotite dela ziua expirării mandatului Marii Adunări Naţionale.
Prezidiul în funcţiune îşi păstrează împuternicirile sale până la alegerea noului Prezidiu de către noua Mare Adunare Naţională a Republicii Populare Române.
ART. 40. In caz de război sau în cazul altor împrejurări excepţionale,
10     PROIECTUL DE CONSTITUŢIE A REPUBLICII POPULARE ROMANE
Marea Adunare Naţională poate să-şi prelungească mandatul pentru timpul cât va dura starea excepţională.
ART. 41. Marea Adunare Naţională nou aleasă este convocată de ■către Prezidiul în funcţiune, în termen de cel mult trei luni după alegeri.
CAPITOLUL IV
ORGANELE ADMINISTRAŢIEI DE STAT A REPUBLICII POPULARE ROMÂNE
ART. 42. Organul suprem executiv şi de dispoziţie al puterii de stat a Republicii Populare Române este Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române.
ART. 43. Consiliul de Miniştri este constituit de către Marea Adunare Naţională a Republicii Populare Române şi este format din:
Preşedintele Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române ;
Vice-preşedinţii Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române ;
Preşedintele Comitetului de Stat ai Planificării ; Preşedintele Comisiei Controlului de Stat ; Miniştrii Republicii Populare Române ; Preşedintele Comitetului de Stat al Aprovizionării ; Preşedintele Comitetului de Stat pentru colectarea produselor agricole
Preşedintele Comitetului învăţământului Superior; Preşedintele Comitetului pentru Artă.
ART. 44. Consiliul de Miniştri este răspunzător şi dă socoteală de activitatea sa în faţa Mării Adunări Naţionale, iar în intervalul dintre sesiunile Marii Adunări Naţionale — în faţa Prezidiului Marii Adunări Naţionale.
ART. 45. Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române emite hotărîri şi dispoziţii pe baza legilor în vigoare sau în vederea aplicării lor şi controlează executarea acestora.
ART. 46. Aplicarea hotărîrilor şi dispoziţiilor Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române este obligatorie pe întreg teritoriul Republicii Populare Române.
ART. 47. Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române are următoarele atribuţii :
a) coordonează şi îndrumează activitatea ministerelor şi a celorlalte instituţii subordonate lui ;
b) ia măsuri pentru realizarea planului economiei naţionale, a bugetului statului şi în vederea consolidării sistemului monetar şi de credit;
c) ia măsuri în vederea asigurării ordinei publice, apărării intereselor statului şi ocrotirii drepturilor cetăţenilor ;
PROIECTUL DE CONSTITUŢIE A REPUBLICII POPULARE ROMANE H
d) exercită conducerea generală în domeniul relaţiilor cu statele -străine ;
e) fixează contingentele anuale de cetăţeni care urmează să fie chemaţi la îndeplinirea serviciului militar activ; conduce organizarea generală .a forţelor armate ale ţării;
f) înfiinţează, după necesităţi, comitete şi comisiuni speciale precum -şi direcţii generale pe lângă Consiliul de Miniştri pentru probleme economice, culturale, juridice şi militare.
ART. 48. Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române poate anula ordinele şi instrucţiunile miniştrilor neconforme legilor şi hotărîrilor Consiliului de Miniştri.
ART. 49. In limitele competenţei ministerelor pe care le conduc, Miniştri dau ordine şi instrucţiuni pe baza şi în vederea aplicării legilor în vigoare şi a hotărîrilor sau dispoziţiunilor Consiliului de Miniştri controlând executarea lor.
ART. 50. Ministerele Republicii Populare Române sunt următoarele:
Ministerul Afacerilor Externe ;
Ministerul Afacerilor Interne ;
Ministerul Agriculturii ;
Ministerul Comerţului Exterior ;
Ministerul Comerţului Interior ;
Ministerul Construcţiilor şi al Industriei Materialelor de Construcţii; Ministerul Cultelor ;
Ministerul Energiei Electrice şi Industriei Electro-tehnice ;
Ministerul Finanţelor ;
Ministerul Forţelor Armate ;
Ministerul Gospodăriilor Agricole de Stat ;
Ministerul Gospodăriei Comunale şi Industriei locale ;
Ministerul Gospodăriei Silvice ;
Ministerul Industriei Alimentare .
Ministerul Industriei Cărnii, Peştelui şi Laptelui ;
Ministerul Industriei Cărbunelui ;
Ministerul Industriei Chimice;
Ministerul Industriei Metalurgice ;
Ministerul Industriei Petrolului;
Ministerul Industriei Lemnului, Hârtiei şi Celulozei ;
Ministerul Industriei Uşoare ;
Ministerul învăţământului Public ;
Ministerul Justiţiei ;
Ministerul Poştelor şi Telecomunicaţiilor ; Ministerul Prevederilor Sociale ; Ministerul Sănătăţii ; Ministerul Transporturilor;
12     PROIECTUL DE CONSTITUŢIE A REPUBLICII POPULARE ROMANE
CAPITOLUL V
ORGANELE LOCALE ALE PUTERII DE STAT
ART. 51. Organele puterii de stat în regiuni, raioane, oraşe şi comune sunt Sfaturile Populare ale oamenilor muncii dela oraşe şi sate.
ART. 52. Sfaturile Populare se compun din deputaţi aleşi pe timp de doi ani de către oamenii muncii, cetăţeni ai Republicii Populare Române, din regiunea, raionul, oraşul şi comuna respectivă.
Normele de reprezentare în Sfaturile Populare se stabilesc prin lege.
ART. 53. Sfaturile Populare îndrumă munca organelor administrative subordonate lor, conduc activitatea locală pe tărâm economic şi cultural, asigură menţinerea ordinei publice, respectarea legilor şi ocrotirea drepturilor cetăţenilor, întocmesc bugetul local.
ART. 54. Sfaturile Populare iau hotărîri şi dau dispoziţii în limitele drepturilor ce le sunt acordate prin legile Republicii Populare Române.
ART. 55. Sfaturile Populare organizează participarea activă a oamenilor muncii la conducerea treburilor de stat şi obşteşti şi la opera de construire a socialismului.
ART. 56. Organele executive şi de dispoziţie ale Sfaturilor Populare regionale, raionale, orăşeneşti şi comunale sunt Comitetele Executive alese de deputaţii Sfaturilor Populare şi sunt alcătuite din Preşedinte, Vice-pre-şedinte, Secretar şi membri.
ART. 57. Organul puterii de stat al Regiunii Autonome Maghiare este Sfatul Popular al Regiunii Autonome.
Organul executiv al Sfatului Popular al Regiunii Autonome Maghiare este Comitetul Executiv ales de el.
ART. 58. Sfatul P 1 Regiunii Autonome Maghiare este ales
după normele stabilite de lege, pe timp de doi ani, de către oamenii muncii din Regiunea Autonomă, cetăţeni ai Republicii Populare Române.
ART. 59. Organul executiv şi de dispoziţie al Sfatului Popular din. comunele mici este alcătuit din Preşedinte, Vice-preşedinte şi Secretar, aleşi de deputaţii Sfatului Popular respectiv.
ART. 60. Organele executive şi de dispoziţie ale Sfaturilor Populare dau socoteală de activitatea lor atât Sfatului Popular care le-a ales, cât şi Comitetului Executiv al Sfatului Popular imediat superior.
ART. 61. Sfaturile Populare regionale, raionale şi orăşeneşti organizează secţiuni ale Comitetelor Executive.
Organizarea, modul de funcţionare şi activitatea secţiunilor este determinată prin lege.
ART. 62. Secţiunile Comitetelor Executive ale Sfaturilor Populare sunt subordonate atât Sfatului Popular şi Comitetului Executiv pe lângă care funcţionează, cât şi secţiunii corespunzătoare a Comitetului Executiv al Sfatului Popular imediat'superior şi Ministerelor respective.
PROIECTUL DE CONSTITUŢIE A REPUBLICII POPULARE ROMANE 13
ART. 63. După expirarea mandatului Sfaturilor Populare, Comitetele Executive îşi păstrează atribuţiile până la constituirea noilor organe executive de către Sfaturile Populare nou alese.
CAPITOLUL VI INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI Şl PROCURATURA
ART. 64. Justiţia, în Republica Populară Română, este exercitată prin Tribunalul Suprem al Republicii Populare Române, Tribunalele regionale şi Tribunalele populare.
Prin lege pot fi înfiinţate instanţe judiciare speciale.
Organizarea, atribuţiunile şi procedura tribunalelor sunt stabilite prin lege.
ART. 65. Tribunalele apără regimul de democraţie populară şi cuceririle poporului muncitor; asigură legalitatea populară, proprietatea obştească şi drepturile cetăţenilor.
ART. 66. Judecarea proceselor, la toate instanţele, se face cu participarea asesorilor populari, afară de cazurile când legea dispune altfel.
ART. 67. Tribunalul Suprem al Republicii Populare Române este ales de Marea Adunare Naţională pe termen de cinci ani.
Judecătorii şi asesorii populari sunt aleşi în conformitate cu procedura stabilită   prin lege,
Prin lege este stabilită şi numirea judecătorilor în instanţele speciale.
ART. 68. In Republica Populară Română, procedura judiciară se face în limba română, asigurându-se în regiunile şi raioanele locuite de populaţie de altă naţionalitate decât cea română, folosirea limbii materne a acelei populaţii.
Părţilor, care nu vorbesc limba în care se face procedura judiciară, li se asigură posibilitatea de a lua cunoştinţă, prin traducător, de piesele dosarului, precum şi dreptul de a vorbi în instanţă şi a pune concluziuni în limba maternă.
ART. 69. In toate instanţele judecata este' publică, în afară de cazurile prevăzute de lege.
Acuzatului i se garantează dreptul de apărare.
ART. 70. Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
ART. 71. Tribunalele pronunţă sentinţele lor în numele poporului.
ART. 72. Tribunalul Suprem al Republicii Populare Române exercită supravegherea activităţii judiciare a tuturor instanţelor judecătoreşti din Republica Populară Română.
ART. 73. Procurorul General al Republicii Populare Române exercită supravegherea superioară a respectării legilor de către Ministere şi
14     PROIECTUL DE CONSTITUŢIE A REPUBLICII POPULARE ROMANE
celelalte organe centrale, de către organele locale ale puterii şi administraţiei de stat, precum şi de către funcţionari şi ceilalţi cetăţeni.
ART. 74. Procurorul General al Republicii Populare Române este numit de Marea Adunare Naţională pe termen de cinci ani.
Locţiitorii Procurorului General al Republicii Populare Române şi procurorii unităţilor locale ale procuraturii sunt numiţi de Procurorul General pe termen de patru ani.
ART. 75. Procurorul General răspunde faţă de Marea Adunare Naţională a Republicii Populare Române, şi — în intervalul dintre sesiuni — faţă de Prezidiul Marii Adunări Naţionale şi faţă de Consiliul de Miniştri.
ART. 76. Organele Procuraturii sunt independente de organele locale, subordonându-se numai Procurorului General al Republicii Populare Române.
CAPITOLUL VII
DREPTURILE Şl DATORIILE FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR
ART. 77. Cetăţenilor Republicii Populare Române le este asigurat dreptul la muncă, adică dreptul de a căpăta o muncă garantată şi plătită, potrivit cu cantitatea şi calitatea ei.
Dreptul la muncă este garantat prin existenţa şi dezvoltarea formaţiunii socialiste a economiei naţionale, prin creşterea neîntreruptă şi sistematică a forţelor de producţie în Republica Populară Română, prin înlăturarea posibilităţii crizelor economice şi prin lichidarea şomajului.
ART. 78. Cetăţenii Republicii Populare Române au dreptul la: odihnă.
Dreptul la odihnă este asigurat prin : stabilirea zilei de muncă de 8 ore pentru muncitori şi funcţionari ; reducerea zilei de muncă sub 8 ore pentru anumite profesiuni cu condiţii de muncă grele şi pentru secţii cu condiţii de muncă deosebit de grele ; stabilirea de concedii anuale plătite pentru toţi muncitorii şi funcţionarii; punerea la dispoziţia oamenilor muncii a caselor de odihnă, sanatoriilor şi instituţiilor de cultură.
ART. 79. Cetăţenii Republicii Populare Române au dreptul la asigurare materială la bătrâneţe, în caz de boală sau incapacitate de muncă.
, Acest drept este garantat prin dezvoltarea largă a asigurărilor sociale ale muncitorilor şi funcţionarilor, pe socoteala Statului, prin asistenţa medicală gratuită acordată celor ce muncesc şi prin punerea staţiunilor balneare şi climaterice la dispoziţia oamenilor muncii.
ART. 80. Cetăţenii Republicii Populare Române au dreptul la învăţătură.
Acest drept este asigurat prin învăţământul elementar general, obligatoriu şi gratuit; prin sistemul burselor de stat acordate studenţilor şi ele-.
PROIECTUL DE CONSTITUŢIE A REPUBLICII POPULARE ROMANE
15.
vilor merituoşi din şcolile învăţământului superior, mediu şi elementar ; prin organizarea pe lângă 'întreprinderi industriale, gospodării agricole de stat, staţiuni de maşini şi tractoare şi gospodării agricole colective a învăţământului profesional gratuit pentru cei ce muncesc.
învăţământul de.toate gradele este învăţământ de stat.
Statul se îngrijeşte de desvoltarea ştiinţei, literaturii şi artei.
ART. 81. Oamenilor muncii, cetăţeni ai Republicii Populare Române,, fără deosebire de naţionalitate, rasă şi sex, le este asigurată deplina egalitate de drepturi în toate domeniile vieţii economice, politice şi culturale.
Orice fel de îngrădire directă sau indirectă a drepturilor oamenilor muncii, cetăţeni ai Republicii Populare Române, stabilirea de privilegii directe sau indirecte pe temeiul rasei sau al naţionalităţii cărora le aparţin cetăţenii, orice manifestare de şovinism, ură de rasă, ură naţională sau propagandă naţionalistă şovină este pedepsită de lege.
ART. 82. In Republica Populară Română se asigură minorităţilor naţionale folosirea liberă a limbii materne, învăţământul de toate gradele în limba maternă, cărţi, ziare şi teatre în limba maternă. In circumscripţiile locuite şi de populaţii ele altă naţionalitate decât cea română, toate organele şi instituţiile vor folosi oral şi scris şi limba naţionalităţilor respective şi vor face numiri de funcţionari din rândul naţionalităţii respective sau a altor localnici care cunosc limba şi felul de trai al populaţiei locale.
ART. 83. Femeia în Republica Populară Română are drepturi egale cu ale bărbatului în toate domeniile vieţii economice, politice, de stat şi culturale.
Femeia are drepturi egale cu ale bărbatului la muncă, salariu, odihnă,, asigurare socială şi învăţământ.
Statul ocroteşte căsătoria şi familia şi apără interesele mamei şi copilului. Statul acordă ajutor mamelor cu mulţi copii şi mamelor singure,, concedii cu plata salariului femeilor însărcinate ; organizează maternităţi,, creşe şi cămine de copii.
ART. 84. Libertatea de conştiinţă este garantată tuturor cetăţenilor Republicii Populare Române.
Cultele religioase sunt libere să se organizeze şi pot funcţiona liber. Libertatea exercitării cultelor religioase este garantată tuturor cetăţenilor Republicii Populare Române.
Şcoala este despărţită de biserică. Nici o confesiune, congregaţie sau comunitate religioasă nu poate deschide sau întreţine instituţii de învăţământ general, ci numai şcoli speciale pentru pregătirea personalului cultului.
Modul de organizare şi funcţionare a cultelor religioase se reglementează prin lege.
ART. 85. In conformitate cu interesele celor ce muncesc şi în vederea întăririi regimului de democraţie populară, cetăţenilor Republicii Populare Române li se garantează prin lege:
16
PROIECTUL DE CONSTITUŢIE A REPUBLICII POPULARE ROMANE
a) libertatea cuvântului ;
b) libertatea presei ;
c) libertatea întrunirilor şi a meetingurilor ;
d) libertatea cortegiilor şi a demonstraţiilor de stradă.
Aceste drepturi sunt asigurate punându-se la dispoziţia maselor muncitoare şi organizaţiilor lor tipografiile, depozitele de hârtie, clădirile publice, străzile, mijloacele de comunicaţii şi alte condiţii materiale necesare exercitării acestor drepturi.
ART. 86. In conformitate cu interesele celor ce muncesc şi în scopul dezvoltării activităţii politice şi obşteşti a maselor populare, cetăţenilor Republicii Populare Române li se asigură dreptul de asociere în organizaţii obşteşti, în sindicate profesionale, uniuni cooperatiste, organizaţii de femei, de tineret, organizaţii sportive, asociaţii culturale, tehnice şi ştiinţifice.
Orice asociaţie cu caracter fascist sau antidemocratic este interzisă. Participarea la astfel de asociaţii este pedepsită de lege.
Cetăţenii cei mai activi şi mai conştienţi din rândurile clasei muncitoare şi din rândurile 'celorlalte pături de oameni ai muncii se unesc în Partidul Muncitoresc Român, detaşamentul de avangardă al oamenilor muncii în lupta pentru întărirea şi dezvoltarea regimului de democraţie populară şi pentru construirea societăţii socialiste.
Partidul Muncitoresc Român este forţa conducătoare atât a organizaţiilor celor ce muncesc cât şi a organelor şi instituţiilor de stat. In jurul lui se strâng laolaltă toate organizaţiile celor ce muncesc din Republica Populară Română.
ART. 87. Cetăţenilor Republicii Populare Române le este garantată inviolabilitatea persoanei.
Nimeni nu poate fi arestat decât pe baza hotărîrii tribunalului sau a procurorului, conform prevederilor legii.
ART. 88. Inviolabilitatea domiciliului cetăţenilor şi secretul corespondenţei sunt ocrotite de lege.
ART. 89. Republica Populară Română acordă drept de azil cetăţenilor străini urmăriţi pentru apărarea intereselor celor ce muncesc, pentru activitate ştiinţifică, pentru participare la lupta de eliberare naţională sau de apărare a păcii.
ART. 90. Fiecare cetăţean al Republicii Populare Române este dator să respecte Constituţia şi legile Statului de democraţie populară ; să păzească, să întărească şi să desvolte proprietatea obştească socialistă ; să respecte disciplina muncii ; să contribue activ la întărirea regimului de democraţie populară şi la propăşirea economică şi culturală a ţării.
ART. 91. Serviciul militar este obligatoriu. Serviciul militar în rândurile forţelor armate ale Republicii Populare Române este o îndatorire de onoare a cetăţenilor Republicii Populare Române.
ART. 92. Apărarea Patriei este datoria sfântă a fiecărui cetăţean al Republicii Populare Române. Trădarea de Ratrie, călcarea jurământului,
PROIECTUL DE CONSTITUŢIE A REPUBLICII POPULARE ROMANE 17
trecerea de partea inamicului, aducerea de prejudicii capacităţii de apărare a statului, spionajul, constitue crimele cele mai grave faţă de popor şi de stat şi sunt pedepsite de lege cu toată asprimea.
CAPITOLUL VIII SISTEMUL ELECTORAL
ART. 93. Alegerile de deputaţi pentru Marea Adunare Naţională şi pentru Sfaturile Populare se fac prin vot universal, egal, direct şi secret.
ART. 94. Toţi oamenii muncii, cetăţeni ai Republicii Populare Române, care au împlinit vârsta de 18 ani, fără deosebire de rasă sau naţionalitate, sex, religie, grad de cultură, profesiune sau durata domicîlierii, au dreptul de a lua parte la alegerea deputaţilor, cu excepţia alienaţilor, a persoanelor condamnate prin sentinţă judecătoarească la pierderea dreptului electorali şi a celor declaraţi nedemni prin lege.
Poate fi ales deputat al Marii Adunări Naţionale oricare om al muncii, cetăţean al Republicii Populare Române, cu drept de vot, care a împlinit vârsta de 23 ani.
ART. 95. Toţi oamenii muncii, cetăţeni ai Republicii Populare Române, iau parte la alegeri în mod egal, fiecare având dreptul la un singur vot.
ART. 96. Femeile au dreptul de a alege şi de a fi alese în Marea Adunare Naţională şi în Sfaturile Populare la fel cu bărbaţii.
ART. 97. Cetăţenii aflaţi sub arme în rândurile forţelor armate ale Republicii Populare Române >au dreptul de a alege şi a fi aleşi, la fel ca toţi oamenii muncii, cetăţeni ai Republici Populare Române.
ART. 98. Alegerile de deputaţi pentru Marea Adunare Naţională şi pentru Sfaturile Populare se fac de către oamenii muncii, cetăţeni ai Republicii Populare Române, prin vot direct.
ART. 99. Alegerile de deputaţi se fac prin vot secret.
ART, 100. Candidaturile pentru alegerea deputaţilor se depun pe circumscripţii electorale, după normele stabilite prin lege.
Dreptul de a depune candidaturi este asigurat tuturor organizaţiilor oamenilor muncii, organizaţiilor Partidului Muncitoresc Român, sindicatelor profesionale, cooperativelor, organizaţiilor de tineret şi altor organizaţii de masă, precum şi asociaţiilor culturale.
ART. 101. Fiecare deputat este obligat să dea socoteală în faţa alegatorilor de activitatea sa şi de aceea a organului ales din care face parte.
Deputatului j se poate retrage oricând mandatul, în urma hotărîrii majorităţii alegătorilor, luată în conformitate cu procedura fixată de lege.
2. — Viata Românească — c. 2437
18     PROIECTUL DE CONSTITUŢIE A REPUBLICII POPULARE ROMANE
CAPITOLUL IX
STEMA, DRAPELUL Şl CAPITALA REPUBLICII POPULARE ROMÂNE
ART. 102. Stema Republicii Populare Române reprezintă munţi împăduriţi, deasupra cărora se ridică soarele. In partea stângă a stemei se află o sondă. Stema este încadrată de o cunună de spice de grâu. In partea de sus a stemei se află o stea în cinci colţuri.
ART. 103. Drapelul Republicii Populare Române poartă culorile roşu, galben şi albastru, aşezate vertical cu albastrul lângă lancie. In mijloc este aşezată stema Republicii Populare Române.
ART. 104. Capitala Republicii Populare Române este oraşul Bucureşti .
CAPITOLUL X
PROCEDURA DE MODIFICARE A CONSTITUŢIEI REPUBLICII POPULARE ROMÂNE
ART. 105. Constituţia Republicii Populare Române poate fi modificată numai prin lege votată de Marea Adunare Naţională.
Proectul de lege asupra modificării Constituţiei se consideră adoptat dacă a fost votat de cel puţin două treimi din numărul total al membrilor Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Române.
i:
J
I *
VERONICA PORUMBACU
AVEŢI CUVÂNTUL!
Pe un om îl cunoşti după mers, mlădiere, cuvânt: Un popor, după inima lui, după fiece cânt. Pe un om îl cunoşti după ochi, după port, după faptă; Un popor, după luptele lui, după pravila dreaptă.
Stăpânii de veacuri aşa ne scriau în ursită: Juvăţul de gât să-1 purtăm în ţara robită. Dar foaia aceasta pe care o flutur în faţă, a smuls-o poporul în lupta pe moarte şi viaţă.
Nu-i vârsta de aur visată în vremi fără soare. In drum spre isbândă străbatem căliţi prin vâltoare. Al nostru e statul, al acelor ce liber muncesc din zare în zare pe vechiul pământ românesc.
Şi pentrucă'n frunte pot sta azi aceste cuvinte, slăviţi pionerii ce drum au tăiat înainte, ce-au rupt în fărâme tot muntele greu de 'ntuneric, — o, recunoştinţă poporului scump sovietic !
Slăviţi-i pe cei ce'nfruntară osânde'n restrişti. AI nostru e azi viitorul, iprin voi, comunişti! De-atunci, din Doftana, în firave foi de ţigară creşteaţi încă'n sâmbure pravila nouă de ţară.
Ce mândru-o citeşte poporul! O treaptă-a suit. Urcuşu-i nainte, şi culmile-s fără sfârşit. Proiectul vi-e'n faţă; adânc chibzuiţi-1 de'ndată. Din orice cuvânt, ca o piatră lucind, nestemată,
sclipeşte vieaţa şi pacea şi patria voastră. Citiţi, şlefuiţi-1; e-o armă în lupta cea aspră. Răspunderea-i grea; tăişu'ndreptat spre duşmani! Nainte, voi mari făurari ai marilor ani!
VERONICA PORUMBACU
DARUL LUI MUSZKA IMRE
Când ai fost călător, te'nconjoară tovarăşii: ce povesteşti despre libera Dunării ţară şi pustele mari, ungureşti ?
Cu daruri te 'ntorci de departe, din largul frăţescului plai. Fiecărui prieten în parte dorinţa de mult i-o ştiai...
Totuşi, dintre aceia la care m'am gândit pe pământul maghiar, doar tovarăşul Vasu, îmi pare, că nu se-aştepta la un dar.
Insă Vasu al nostru se'nşeală : Pentru el am venit azi aci, unde cântă maşinile'n hală, în mâna sa, noi melodii.
II cunoaşteţi pe Vasu. Ridică nu doar un tovarăş ori doi: cinci secţii'n uzină aplică metode sovietice noi !
Statura ? Mai mult mijlocie, iar palma, asprită şi grea Să fie în hală o mie, Pe Vasu eu tot l-aş vedea !
Căci poartă o flacără'n ochii cei negri, clipind îndârjit, pe care o ai când te-apropii de ziua când intri'n Partid.
... Şi-i spun : — Iţi aduc într'o mapă, cu grijă, o foaie de calc. E-o schiţă pe ea desenată, un calcul, tovarăşe drag.
Dacă vrei, în puţine cuvinte ţi-oi spune de cine ţi-e dat : de vestitul strungar Muszka Imre, tot de Bâkov, ca tine, 'ndrumat.
Pe drumu-i găsiţi inovaţii. Şi faceţi onoare'nzecit Aceleiaşi noi generaţii i ce'n 54-a păşit!
DARUL LUI MUSZKA IMRE
21
Nu, Muszka nu-ţi seamănă ţie ; la trup e spătos şi legat. Ici-colo, în păr, mărturie căruntă amaru-a lăsat.
Dar poartă oţel în privire, — deşi nu e tânăr de ani, — sclipind ca o lamă subţire, temută mereu de duşmani !
Ce caldă e mâna de frate ce-a1 scris sub desene aşa : „Pentru pace şi Vasu se bate, pentru pace şi lui le vei da..."
★
Pe foaia ce-ai pus-o deoparte, treci mâna cu dragoste, - atent: mai mult decât cifrele moarte ori chiar depăşiri de procent,
zăreşti un prieten, o cale ; pe Muszka ce ieri mi-a cerut să-ţi aduc în desenele sale, ca'n luptă, frăţescu-i salut!
Acelaş pe drum vă e pasul, aceeaşi: viaţă şi ţel. Cu tovarăşi ca Muszka ori Vasu, ni-e frontul unit, de oţel.
... Dar torba de daruri nu'ncape ; n'am timp să le'mpart într'o zi. La darul lui Muszka, din toate mai mândră mereu voi privi.
Aşadar, ia-mi desenul acesta. E-un mesaj cum n'am multe'n bagaj. Inovaţia mică din Pesta e din lagărul păcii-uriaş !
ZELK ZOLTAN ■*)
IN PALATUL PIONIERILOR
Şi eu voi fi poetă — îmi spunea
fetiţa care'n sală mă'nsoţea —
pe unde subt mânuţe de copii
ţâşnesc din strune sunetele vii
şi curg ca valuri pe pârâu sglobii:
şi trâmbiţă, şi tobă, şi clavir,
şi-apoi ateliere mici în şir !
Câte odăi — se naşte'n fiecare
şi muzică, şi fabrici viitoare.
Sunau maşini de zor, fremătător,
iar prin văzduh mici avioane'n sbor
şi dincolo de tot ce-a fost ruini,
vedeam cum creşti — viaţă — de lumini!
Şi'n glasul fetei tu mi te-ai deschis...
„Voi fi poetă"... caldul ei surâs -
un vers era, şi vers, cuvântu-i viu :
„Despre Coreea am de gând să scriu,
de mama coreană care-şi scoate
de subt moloz şi ziduri dărâmate,
de subt cenuşă, copilaşu-i scrum...
De ura ei fierbinte vreau să spun,
de ura ei ce va stârpi din zare
vrăjmaşele maşini ucigătoare ;
de biruinţă voi 'nălţa cântare !"
Tu pionieră tu, dela Carpaţi,
fetiţă, tu, cu ochii 'nflăcăraţi,
frumoase fi-vor versurile-acestea
de care tu-mi grăieşti cu drag : nădejdea,
că ţara, azi de flăcări inundată,
Coreea, va fi liberă odată,
curând, aşa ca ţara mea şi-a ta ;
că noi grădini vor înflori în ea,
palate pentru pionieri, locuri de joacă ;
şi-a morţii avioane nicicând n'or să mai treacă
pe-acolo prin văzduh, unde copiii
vor face nouraşi de mingi să fie...
...Să scrii curând această poezie !
In româneşte de Mihai Beniuc
■'*) Zelk Zoltân, poet din Republica Populară Ungară, laureat al premiului „Kosssuth", a scris aceste versuri în timpul vizitei făcute recent în ţara noastră.
LACEZAR STANCEV *)
DELA DOFTANA LA SINAIA
Ce viaţă-a fost şi-aceea ? Celule ferecate, Sbiri, santinele, lanţuri şi baionete... Azi E soare la Sinaia între păduri de brazi Şi-i linişte şi omul trăieşte'n libertate.
Pe vremuri la Doftana a stat Gheorghiu-Dej ; El ţara a văzut-o, de-atunci, cum o să fie! Şi tot ce-a spus Partidul, aveţi acum prilej Să'nfăptuiţi : o ţară pe-o nouă temelie.
Noi fabrici şi uzine clădiţi fără 'ncetare in ele cresc în muncă atâţia oameni noi. Tractoarele pe care acum le faceţi voi, pe câmp răsună lângă sovietice tractoare.
Nu moşierii cu ifos şi mutre îngâmfate ; Stahanovişti destoinici şi muncitori de frunte Stau astăzi la Sinaia în vile şi'n palate; Şi-a lor e frumuseţea priveliştei de munte.
Intre ce-a fost Doftana şi ce-i acum Sinaia E-un drum ce se măsoară cu veacul nu cu anul. Stăpân e muncitorul ce poartă'n el văpaia Avântului cu care îşi împlineşte planul.
Un tânăr mă priveşte zâmbind prietenos. El n'o să mai cunoască torturile Doîtanei Şi dârz şi fără teamă de piedici şi pierzanii Clădi-va socialismul luptând victorios.
Al tău e totul, totul, oriunde mergi şi-ţi place : Palate, vile, cluburi, munţi, văi, pârae'n spume. Şi totul îţi şopteşte că'n acest colţ de lume prin lupta voastră 'ncepe o epocă de pace.
Istorie, Doftano, vei deveni de-acum,
Cu negrele-ţi celule şi bezna ta cumplită, —
In timp ce se ridică Sinaia însorită,
Prag luminos pe largul viitorimei drum.
In româneşte de Al, Philippide
*) Lâcezar Stancev, poet din Republica Populară Bulgaria, care ne-a vizitat recent
MIHU DRAGOMIR
. ÎNSTĂRITUL
In şapte sate a năşit, ca omul.
Iar cuscri îşi găseşte'n tot raionul.
Avea o moară ? Vorbe de ocară !
Un biet motor şi-un şopru — asta-i moară ?
Avea o crâşmă într'un sat vecin ? Aş ! Un butoi, atât avea, cu vin ! Avea şi el vreo cincispre'ce hectare ? Păi omului nu-i itrebue mâncare ?
Găseşte-oricând vreun văr, nepot, cumnat. Dar cel mai drag i-e unul dela Sfat, ce i-a semnat ţidulă, lămurit că-i mijlocaş, aşa, mai înstărit.
Câte-un ţăran mai strigă : — Măi chiabure! Dar, răbdător, s'a învăţat să'ndure şi zice : — Vere, vorba-i fără rost! (Şi'n gând : „Nu-s încă bine la-adăpost ?")
Când este de adus la colectare i-e caru-apoape gol, dar gura mare. Se tânguie mereu. Dar cu încetul, şi'ngraşă casa, curtea şi bănetul.
Şi peste sate, munţi şi chilometri
el simte mâna scumpilor cumetri
care se-ajută-olaltă, şi încercă
să-oprească roata vremii, chiar s'o 'ntoarcă.
Dar cât îi e de bine, suflă greu, că-s zeci de ochi pe urma lui, mereu. Ţidula, cât îi ea de ştampilată, nu'nchide gura satului — şi iată
RĂSPLATA
25
că scârţâie întreaga cumetrie lovită în adânc, la temelie. Partidul dă poporului o armă cu care haita'n blăni de oi se sfarmă.
Hei, înstăriţi, vă arde, nu-i aşa,
când vă vedem ce-ţi fost, chiaburi sadea!
N'ajută zapisul de „înstărit!" Nu credem noi în lup domesticit. Aţi supt poporul ani şi ani întregi. Pe voi să cadă greul dreptei legi !
Poporul are ochiul viu şi treaz, din fabrici, sate, până'n ministere. Decât oricând, mult mai puternic azi îşi creşte ţara tânăra-i putere.
Şi nicio mască'n lume nu ne minte. Vom sfâşia-o, şi-om păşi'nainte.
RĂSPLATA
Creştea pe tot întinsul moldovean, înoitoare, din adânc, furtuna. Era în August, neuitatul an când ţara s'a mişcat pe totdeauna.
...Mugea şoseaua, surd, în goana grea.
Căruţe şi chesoane 'ncălecate,
maşini în care-o clipă se zărea
vreun „ştab" neras, privind fricos în spate,,
auto-sanitare cărând prăzi, răniţi în şanţuri asvârliţi, pachete, şi groaza, sdrăngănind în roţi, în lăzi, urlând din dube şi motociclete.
O spaimă animală răguşea gâtlejurile, in priviri — pieirea. Cei ce-au râvnit o lume, pe-o şosea se'nghesuiau. Scăparea — nicăirea.
MIHU DRAGOMIR
Furaje, haine, sticle cu lichior, birouri descleiate, căşti şi pături, — ce-i stingherea, oricât, în fuga lor era svârlit, c'um gâfâit, în lături.
Un camion de stat-major, vuind ca'n clipa judecăţii'ngrozitoare, tot încerca, soldaţii'n jur trântind, să iasă, razna, peste drumul mare.
Şi oîiţerii'nghesuiţi în el, simţind în ceafă suflul răzbunării, doar un cuvânt ştiau acuma : schnell ! să ni se piardă urma'n largul zării!
— Maşina-i grea ! Prea'ncet alergi, şofer! Şi mândrii ofiţeri svârliră-aîară lăzi după lăzi.
Şi negre cruci de fier în praf şi'n şanţuri se împrăştiară.
Răsplata crimei hitleriste-acum zăcea în lut, ca lutul s'o coclească. Păianjen mort — se răsucea în drum înalta decoraţie drăcească.
Fasciştii, clănţănind lângă motor, cătau un loc, departe, să-i ascundă. Dar spaima care-i urmărea în sbor le şi spunea că n'or găsi niciunde.
Şi crucile de fier, sticlind duşman, rămaseră în urmă, pe şosele.
Ostaşii frontului ucrainean
trecură'n zori, spre fronturi, peste ele.
Coloanele Armatei Roşii, lungi, veneau vestind, în steaguri, dimineaţa. Era în August 44-atunci, când ţara mea a'ntâmpinat viaţa.
★
Mi-am amintit de ziua aceasta, iar, de-armata hitleristă sfărâmată, văzând pe pagina unui ziar crucea de fier, cârpită, re'nviată.
RĂSPLATA
In foaia cu tipar american, vorbesc iar hitlerii de cotropire, şi din bucăţi, refac străvechiul plan de-a'ngenunchia întreaga omenire.
De Niirenberg uitat-au prea grăbit. (Va fi un altul, pentru ei anume !) Alături de acei ce i-au sdrobit Stau azi popoare, şi mai mult — o lume !
Răsplata crimei iar pe piept sunând Căiăii-adună trupele, şiraguri.
Dar vom vedea-o tot în şanţ zăcând, iar cavalerii ei suiţi în ştreanguri.
EMILIA CĂLDĂRARU
ŢĂRMURI FERICITE...
încă zorii roşietici n'âu sburat în răsărit... Noapte umedă, pâcloasă, fără lună, fără stele, Asvârlită peste balta cu ciulini şi stufăriş. Încă pasărea mai doarme sub al nopţii coperiş. Dar pe mal demult se-alungă şi se'ngână între ele, Zeci şi zeci de luminiţe care ard în licărit.
Cherhanaua!... Lotci şi plase, lăzi cu peşte, lăzi cu sare...
Pescadorul *) legănându-şi trupul greu, întunecat,
Ca o raţă uriaşă, priponită la ponton.
Câţiva oameni sorb cu grabă ciorbă caldă din castron,
Alţii forfotesc şi glasuri se'ntretaie săgetat,
Şi înţeapă'n nări, înţeapă, iz de ierbi sălcii, amare.
Ca trezit din somn, deodată, pescadorul a icnit,
Căci de sus dela comandă glasul Leanei, cunoscut — Printr'o pâlnie-ajunsese până jos, pân'la maşini. A ţipat prelung sirena. S'au pripit pe mal lumini, Puntea s'a umplut de oameni şi de râset s'a umplut. Peste-o clipă pescadorul pleacă'n larg la pescuit...
Păsări negre aţipite — remorcate pân' departe Se târăsc în şir din urmă lotci pe'ntinderile calme. Iar de sus dela comandă, ochii Leanei stând de veghe, Scurmă nopţii învelişul peste zeci de zeci de leghe : Nu cumva viclene mâluri, cu hoţeşti, cleioase palme, Să înhaţe pescadorul, să-1 abată'n mlaştini moarte.
Totuşi Leanei, nu-i e teamă. Va 'nfrunta orice restrişti ;
Chiar de azi când prima oară delta cea cu ape line
O despică ea la cârma pescadorului greoi.
încă nu demult sorbise buche darnică din foi.
Păturise-apoi cu grijă diploma cu „foarte bine"
Şi ştampilă lunguiaţă: „ŞCOALA PENTRU MOTORIST!".
) Mic vas pescăresc.
ŢĂRMURI FERICITE
Şi-apoi cum să nu răzbată ? Uite ce de mai îrăţâni
Sunt aici cu ea alături şi în lotci şi'n pescador,
...Bate'n uşă la cabină, bate'n uşa inimei,
Cântec lipovean de baltă, vorbă aspră, cu temei...
Şi-i atât de cald, de bine şi de drag şi de uşor,
Să ti-i ştii de-acum alături săptămâni şi săptămâni!
Oare ce-or sporovăi ?... Poate diadca **) Macamol, Răsucind sfătos mahorcă, zâmbăreţ sprânceana-ş saltă : „Hm ! Auzi? Procleta Jinca ***) Sus la cârmă! Căpitan !... Mi se'nvârte printre treburi cum s'ar învârti un ban, Şi pe noi, pescari de viţă get-beget pe-aici prin baltă, S'a găsit să ne ferească mândra asta de nămol!
Poate... poate Grişa-al ei, va fi povestind acum, Ce-i spusese ei, acasă înainte de plecare, Când ciocniseră 'mpreună votcă iute, uleioasă: „Hai noroc şi la mai mare ! Şi-apoi Iasă Leana, lasă, Nu te joci tu cu pescarii. Am şi eu brigadă tare „Şi să ştii că nu rămân eu, înapoia ta pe drum".
Da! I-s dragi! Atât de dragi, oamenii aceştia toţi!...
Zi de zi ea îi va scoate tot ca azi la pescuit.
Şi va fi bogat vânatul. Peşti roşcaţi sau argintii
Or să fie jos în „cală" câtu-i lumea ; mii şi mii.
Şi va fi mai altfel traiul peste ani. Mai pârguit,
Pentru fiecare casă; pentru ei, pentru nepoţi.
Dar de-atâta cald în suflet, parcă-i cald şi în cabină.
— Pentru ce şi-1 mai luase ? — Şi-a svârlit în colţ zăbunul.
A deschis o ferestruică. Dar... de ce-o fi tresărit ?
Hei, tu brâu de stufărişuri, oare ce i-ai amintit ?
Brâu înalt ca o pădure care'nconjuri tot cătunul,
Spune-mi, ce-ai şoptit tu Leanei ?... Haide, scoate Ia lumină...
★
Povestea nuA cu zâne. Povestea-i poveste. Trăia cândva aeve, prin locurile aceste.
Micuţă ! Pirpirie !... Păşeşte furişat. „Tăcuta" - aşa o strigă prietenele'n sat.
De când era de-o şchioapă, aşa se ştie ea : Sărând într'una peşte, aici, la cherhana.
Mâini nefiresc de albe, crăpate, sângerii, Acestor vremi de caznă, tăcute mărturii,
Avea pe-atunci codana, ochi mari încercănaţi, Grăind aprins de anii aceia încercaţi.
*) In limba rusă ce o vorbesc şi lipovenii, ,,nenea". *) Femeie afurisită.
EMILIA CĂLDARARU
Ochi rotunjiţi de spaime ; tăioşi cum e cuţitul. (Căci vine, uite vine, stăpânul, cătrănitul!)
Şi-o va lovi desigur, cu palmi usturătoare Pe mâinile acestea mâncate-adânc de sare.
Şi-o va'nghionti şi astăzi, şi-i va striga în faţă : „Tu, leneşo! Tu, sucica!*) Lucrează mai cu viaţă
Şi iar va'nfige ghiara-i în sânu-abia mijit ;
„Cât o s'aştept?... Deseară ! Să vii! Am poruncit!
Auzi tu, lipoveancă desculţă şi murdară? Cu mine nu-i de şagă. Să ştii ! Te dau afară!
Lui tat-tu-î iau şi lotca şi sculele şi tot... Că mi-i datornic tat-tu pe ele pân'la bot.
Ce-o să crăpaţi atuncea ? Ciulini din baltă, hai ? Ba o să mi te târâi pe-o mână de mălai".
Ochi mari, rotunzi de spaime, adânci şi azurii, — Acestor vremi de caznă, tăcute mărturii...
★
Urca din fund de ape tăcută înserare. Ea, lipăia desculţă pe umedă cărare.
Cărare nebătută, cărare tăinuită, Cotită printre sălcii şi tufe de răchită,
Cărare care duce la salcia gheboasă,
Unde-o aşteaptă Grişa, cu şoapta-i drăgăstoasă.
E-atât de bine-alături, obraz lângă obraz, Că uiţi pe nesimţite şi trudă şi necaz :
— „închide ochii, Grişca. lnchide-i ! Nu e greu... Şi să visăm... să trecem spre larguri; tu şi eu...
Acolo viaţa-i altfel. Desfăşurată larg. De viaţa ceea plină, furtunile se sparg.
Dar vom putea străbate prin'naltul stufăriş Ce'nconjură cătunul cu ziduri de desiş?"...
Vezi însă, Grişa parcă-i mai altfel astă seară! Căci vorbe ca acestea rosteşte întâia oară:
„Nu ! Visul, numai visul, nu Leană, nu e bun, Ca tine şi ca mine, atâţia-s în cătun.
*) Căţea.
ŢĂRMURI FERICITE
Ne taie calea aspre cetăţi de stufăriş
Ce nu le poţi răzbate altcum decât pieptiş,
Şi nu le poţi răzbate oricât cerca-vei iarăşi Decât simţind alături, calzi umeri de tovarăşi"...
I-s buzele mirate aşa cum se deschid Rostind întâia oară, încet de tot: Partid.
★
Veni şi seara aceea, nu, n'ai s'o uiţi nici când ! Cocori plecau spre ţărmuri mai calde rând pe rând.
...E ţărmul sur sub ploaia măruntă'nţepătoare Şi fulgere despică întunecata zare.
Femei îmbrobodite scrutează ploaia deasă : „Dece nu vin pescarii ? Dece nu vin acasă ?"
1-s ochii grei de ploaie. Şi umerii-i sunt grei ; „Dece nu vin pescarii ? Şi unde-i Grişca-al ei ?"
Sosesc !... Dar oare... oare a numărat ea bine ? Nu, n'a greşit socoata. Trei lotci sunt mai puţine.
Au strâns în ochi pescarii şi'n bărbi şi pe sub frunte, întreagă apăsarea acestei ploi mărunte...
Dau văduvele ţipăt ! Scâncesc prin preajmă ţânci! Dar tatăl nu mai vine din fund de ape-adânci.
...Cherhanagiul ! Furii îl frig sărat pe gât:
„Dar peştele ? Cum, astăzi aţi prins numai atât ?
Neghiobii !  Se'nnecară ! Şi doară uite, scrie ! Aveau să-mi mai plătească atâta datorie".
Ţâşni'nainte-i Grişca. Ochi crunţi ca niciodată :
„Cum poţi ? Cum poţi ? Răspunde, năpârcă blestemată!
Auzi ce-ţi spun ? Mai taie Ia toţi din datorii,
Că ştim c'ai scris răbojul cum ţi-a venit să scrii".
„Grăieşte drept! Aşa e !" mugea în cor mulţimea. El da'ndărăt cu teamă, simţindu-le asprimea.
...Prinsese-a curge ploaia pe ţărm în boabe mari Şi'n ploaie se ciocniră cu oamenii, jăndari.
...L'au dus pe Grişca'n beznă ! Nu, Leana n'a ţipat Ci ea, „tăcuta", spuse în urmă-i răspicat:
EMILIA CALDARARU
„Tu, Grişca, nu te teme! - Oricât ţi-ar îi de greu Pe unde mi te-or duce. - ...Rămân în locul tau.
Si buzele uscate, cu sete se deschid.
Când ea-şi şopteşte sie-şi încet de tot: Partid.
Si Leana îşi avântă privirea'n largul zaru, Acolo unde cerul cu buze de lumina ^ Destramă pâcla nopţii şi leneş se înclina Ca să sărute darnic, întinsurile mării.
Da, marea ! iată marea !... — Răsuflă uşurată... — Rămas-au hăt, în urmă, cetăţi de stufăriş Căci ea, cu pescadorul străpunsu-le-a pieptiş De-acum 'nainte, cale mai largă se arata.
„He, heei!"... S'a spart deodată'n ecouri depărtate Un strigăt larg cât apa aceasta azurie. Se pregătesc pescarii să'nceapă batahe Cu marile adâncuri, atâta de bogate.
E Leana, la „comandă", doar suflet şi privire Şi glasul ei străbate cu svâcnet pescadorul: „Cârmiţi niţel spre stânga! Aşa!... Opriţi motorul! ...Prind'lotcile de'ndată grăbit să se resfire.
Si iată talianul se-afundă'n miez de ape târît de mâini vânoase, asprite de furtuna. Si Leanei bucuria în tâmple parca-i suna Şi ghes îi dă la treburi şi-i tremură sub pleoape.
Ţi-aduci aminte, Grişca, de serile'mpâclite Când străpungeam cu visul, cât mările de mare, înalte stufărişuri, adânci, apăsătoare, Şi poposeam cu lotca pe ţărmuri fericite ?...
Da ! Ele-au fost străpunse ! Şi iată : amândoi Eşirn  la larg" în tara visată-odinioara... Dar astăzi, nu cu visul o mai cătăm spre seara, Ci îi simţim tumultul, alăturea, şi n noi.
DRAGOŞ VICOL
V i O R I
Prin codri trec ades să stau la sîat cu tăetorii harnici din brigadă. Se lasă noaptea... stelele se sbat, pe foc ceaunele se iau la sfadă...
Caimanii*) cern făina pâcâind albastrul fum de pască din lulele. Noi aşteptăm ospăţul vorovind gospodăreşte despre câte cele :
Despre oraşe noi ce se ivesc pe'ntinsul asprei stepe dobrogene, despre Bicaz — şi ochii ne sclipesc cu'nrourări de bucurii pe gene.
Socoate câte unul câţi pereţi s'or fi durat din ce-a muncit o vară şi, mulţumit, se mângâi' pe mustăţi ; „Se ştie şi de lupta noastră'n ţară \"...
Stau pe-un buştean cu un flăcău înalt cu ochi albaştri ca un cer de seară, îmi povesteşte cum a prins el drag de cântecele limpezi de vioară...
„Eu dintre brazii care îi dobor aleg o seamă : netezi... lemnul sună, şi îl însemn cu roş : „Pentru viori" şi parcă-aud cum creşte viersu'n strună...
Auzi !... — securea'n lemnul alb izbi... S'a'nfiorat prelung, prelung, buşteanul... Mâine din el viori s'or făuri să cânte lupta noastră, nu aleanul !"
, '") Cajmani : îngrijitori ai baracamentelor muncitoreşti din gurile de exploatare lorestieră. Deobicei sunt bătrâni, foşti muncitori forestieri.
3- — Viaţa Românească — c. 2437
DRAGOŞ VICOL
...Şi socotim câţi brazi au mai pornit spre uriaşele şantiere ale ţării şi chiar câte viori s'au făurit să poarte cântece în faptul serii...
Ne bucurăm... şi bucuria, ştim, duşmanului îi stă în gât, amară... — Zi-i, să ne cânte meşteri din vioară, ca mâine şi mai aprig să muncim !...
CRIMĂ IN BROOKLYN
Pe Brooklyn e frig şi e ceaţă... Stă mama plecată spre prunc Din nou desnădejdi o ajung : Şi boala tot muşcă din viaţa Copilului firav şi scump... Pe Brooklyn e frig şi e ceaţă Şi timpul e jalnic şi lung.
Porneşte cu pruncul în braţe Prin străzile pline de lume, II simte la piept cum îngheaţă... Spilalu-i departe... Ii spune Mereu în neştire pe nume.
E Joiner, femeia cea neagră, — Mai iute, mai iute, s'ajungă... Şi calea îi pare prea lungă, Aleargă, femeia, aleargă.
Ajunge. Şi iată spitalul Cu uşile largi şi înalte, îndată, puternic ca valul Viaţa va bate, va bate !
Trei luni are pruncul acuma,
O rugă-i privirea întreagă.
Sunt doctori !... se bucură mama.
Sunt doctori!... Nădejdea se'ncheagă.
Săli albe. O linişte rece. întinde spre doctor pe braţe Copilul... Dar doctorul trece Privind-o cu ochii de ghiaţă.
O reazimă zidul o clipă... Şi braţele iarăşi le'ntinde. In suflet se sbate-o aripă Pe buze e-o rugă fierbinte :
LUCIAN MIRCEA
,,Scăpaţi-mi, scăpaţi-mi copiiul Nădejdea spre voi mi-o îndrept!" Cuvântul îşi tremură firul, Şi inima parcă se-opreşte în piept.
Rămâne cu braţele'ntinse... Şi sete-i şi spaimă de viaţă. Şi-s lacrimi pe faţă prelinse Şi buzele vinete'ngheaţă. Rămâne cu braţele'ntinse De zid rezemată aşa... Copilul, în gemete stinse, Răsuflă arare, abea...
Sunt doctori, sunt sălile pline... Stă Joiner la zid, parcă-i prinsă. Şi-o mână nu-i, una, s'aline Suflarea de arşiţi aprinsă.
Cad vorbele repezi, de bici:
— Ce cată paiaţa, ce vrea, Femeia cea neagră aici ?
— In stradă, afară cu ea!
Pe scările'nalte o'mpinge In brânci, poliţistu'njurând. Izbită pe trepte îşi strânge Copilul la piept sângerând, încearcă zadarnic să strige, I-s vorbele grele de sânge...
Şi iarăşi prin valul de lume Femeia cea neagră mergea. Fărâmele vieţii cum să le-adune ? Copilul tăcuse. Murea.
...Dar nu-i numai Joiner cea neagră
Ce pumnii şi-a strâns blestemând,
Ianchei, ucigaşi de copii !
Sunt inimi din lumea întreagă
Alături, puternice, vii.
Şi vine, e-aproape-acea zi
Când crimele, toate, amar veţi plăti!...
NAGY ISTVAN
LA CEA MAI ÎNALTĂ TENSIUNE*)
19 -
Paznicul de noapte trebuia sa facă înconjurul clădirilor pătrate ale fabricii. Era monotonă şi plicticoasă această slujbă. Atâtea gânduri îi treceau prin minte, încât ar fi putut să umple cu ele o carte întreagă. Şi totuşi, timpul se scurgea îngrozitor de greu. Şi stelele abia dacă-şi schimbau locul. N'avea mai nimic de văzut. Ce-ar fi putut zări prin întuneric ? Poate doar o grămadă de fier vechiu Piciorul ştia singur drumul care devenise o potecă bătătorită deakmgul clădirilor fabricii. Cunoştea fiecare groapă sau movilită, iar mâna şti;; singură locul aparatului de control, instalat pe zidul clădirii. Nu-i mai rămânea astfel nimic de făcut, decât să asculte şi să se lase pradă amintirilor. Paznicul de noapte ar fi putut nădăjdui să dea peste un hoţ, să-1 prindă fără prea multă trudă şi astfel să se evidenţieze. Va trece prin câteva clipe mai grele, dar noaptea se va scurge mai repede. Ce putea nădăjdui însă un paznic de noapte, care nu se gândea să prindă hoţii, nici să se evidenţieze, ci voia să fure sau să arunce chiar H în aer o parte mai însemnată a fabricii ? Poate chiar clădirea maşinilor sau cuptoarele de ma-leabilizare.
Cu asemenea gânduri îşi făcea Beke Gyorgy rondul de noapte. Nu aştepta nimic dela această slujbă. Nici o bătrâneţe liniştită, nici vreo răsplată pentru datoria bine îndeplinită. Cu totul altele îi erau năzuinţele. Dar nu izbutise să facă niciun pas înainte pentru înfăptuirea lor. Se vorbea de mai multe săptămâni în fabrică de planurile maşinilor sovietice de ţesut şi ale cardeior de tip nou, dar nu reuşise să afle unde erau păstrate. După câte spunea Bejan, americanii puneau mare preţ pe ele... Dacă le-ar face rost de aceste planuri, de bună seamă că l-ar ajuta să treacă graniţa şi atunci ar putea să intre şi în stăpânirea hârtiilor de valoare ale familiei Kolesi, depuse la banca clin Elveţia, unde îl aşteptau...
Mânia îl înnăbuşea pe Beke la gândul că, deşi împrejurau le îi erau atât de prielnice, totuşi nu fusese până acum in stare să afle nici unde erau ascunse planurile, nici să ajungă la un rezultat în privinţa sabotării turnărilor de fontă. Şi i se făgăduise ajutorul pentru a fugi în străinătate, chiar numai dacă va reuşi să strice turnările o vreme mai îndelungată.
De câteva săptămâni însă, în jurul cuptoarelor de maleabilizare, nu se mai vedeau decât două mutre ; a lui Câmpian şi a morocănosului Seres. Pe cel dintâi îl ura, iar cu celălalt nici nu încerca să intre în vorbă. Cu Bindâsz, era altceva. Acesta îi citea versurile lui caraghioase, iar el îl oprea mereu, zicându-i; ,,E grozav, tovarăşe". De trei săptămâni însă, Bindâsz dispăruse fără urmă.
*) Vezi „Viaja Românească" Nr. 5,6/1952
38
NAGY ISTVAN
Unde s'o fi dus ? De ce nu l-or mai fi punând deloc în schimbul trei ? Nu cumva or fi intrat la bănuială că era unealta lui? Nu îndrăznea să întrebe, ca să nu se observe că ar avea ceva de-a-face cu el. Ii era silă de roiul pe care î! juca. Ii era silă şi de doamna Kolesi. Era încredinţat că ea născocise povestea cu plecarea neaşteptată a Anniei, ca să se poată ţine în voie de capul lui, ceeace de altfel o şi făcea, fără nici o ruşine. Ah, cât de bine s'ar simţi dacă ar putea să poarte iar uniforma militară, să se plimbe pe bulevard, să intre la cazino şi în ceeace priveşte pe bestiile astea de muncitori, să le dea cu piciorul, să-i pună din nou Ia locul lor.
Ascunsese în curtea fabricii o granată de mână pe care o cercei a în fiecare seară. Din ce în ce mai des îl chinuia pofta de a o arunca în cuptoarele de malea-bilizare. Să se sfârşească odată jocul acesta plictisitor ! Dar mai întâi trebuia să pună mâna pe planuri. Şi în clipa când va putea s'o şteargă, va arunca şi granata. Va mai fi nevoit să aştepte mult până atunci ? Şi să recurgă mereu ti banii doamnei Kolesi ? Ce se va întâmpla când Anna va rămâne fără nicio bijuterie şi nu va mai avea niciun covor persan de vânzare ? Va fi oare nevoit să se restrângă atunci numai la salariul său de paznic de noapte ? De câte ori îi treceau prin minte aceste gânduri, începea să-i fiarbă sângele. Deaceea, în timpul rondurilor de noapte, abia dacă mai era în stare să se gândească la altceva. Mai ales în noaptea aceasta îi era şi mai greu să-şi stăpânească pornirile răscolite. îşi aminti de toate înfrângerile suferite. Ultimele scrisori anonime, introduse pe furiş în fabrică, nu dăduseră niciun rezuitat. Nădăjduise să provoace prin ele un mare scandal, pe care presa din Occident să-1 poată folosi ca o armă împotriva Republicii Populare Române. Scandalul nu isbucnise însă. Redactase împreună cu avocatul, alte scrisori. Le va băga pe furiş în sertarele funcţionarilor şi ale muncitorilor, care nu erau membri de partid. In aceste scrisori îl învinuiau pe Bucşi că, împreună cu conducerea organizaţiei de Partid, trimisese pe ascuns îr> străinătate hârtiile de valoare ale fabricii în schimbul unor importante sume de bani şi că tot ei erau aceia care stricau dinadins fonta. De aceea erau tăinuite şi hoţiile lui Bucşi.
Da, avocatul, cu mintea lui îndrăcită, Ie ticluise straşnic ue bine ! Aruncase toate uneltirile pregătite de ei, în spinarea lui Bucşi şi a partidului. Era a treia noapte de când purta scrisorile în buzunar ; degetele doamnei Kolesi amorţiseră copiindu-le în vreo douăzeci de exemplare. Dar, dacă nu isbuteu să dea un temei acestor scrisori, dacă nu isbutea nici în noaptea asta să strice fonta pentru ca învinuirea să se adeverească iar cei mai lesne crezători să se lase amăgiţi şi de celelalte învinuiri, atunci toată truda le-ar rămâne zadarnică.
Beke spionă să vadă ce se petrecea pe la cuptoarele de malcâbilizare. Fu înciudat văzându-1 pe Câmpian care veghea treaz. Ce i-ar putea face, ca să-1 cuprindă somnul măcar pentru două ore ? Cum de era în stare afurisitul ăsta, să vegheze de săptămâni de zile câte douăsprezece ore necontenit ?... Dar, pe la miezul nopţii, când se furişă din nou pentru a vedea ce se mai întâmpla cu el, avu bucuria să-1 vadă pe Cârnpian moţăind : capul îi atârna greu. Dădu să se retragă din uşă, cu gândul că dacă nu-i va turbura, va adormi poate deabinelea, dar Câmpian îl zări şi-i făcu semn să se apropie :
— Dumneata eşti, Beke ? — îl întrebă cu glas adormit.
— Am trecut pe aici, tovarăşe Câmpian, dar plec mai departe, că am auzit nişte sgomote ciudate dinspre birouri.
— Mai stai puţin, — zise Câmpian apăsându-şi burta cu amândouă mâinile. — Nu ştiu ce-i cu mine... Mă răzbeşte fierbinţeala şi-s buimăcit. Ar trebui să chemăm pe cineva, să mă schimbe. De abia mă mai ţin pe picioare.
Pe faţa lui Beke Gyorgy se vedea compătimirea şi îngrijorarea, dar ochii îi .ardeau de bucurie:
LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE
39
— Culcă-te pe bancă, tovarăşe Câmpian. Poate ţi-o trece. Şi eu m'am simţit aşa într'o noapte. Doar c? m'am întins vreo cinci minute. Şi mi-a trecut numaidecât.
Rostind aceste cuvinte, Beke înainta până sub lampa car? atârna din tavan. Trase banca spre uşă.
— Hai, vino ! Aici, lângă uşă, aerul e mai bun. Sau, dacă-ti place mai mult, culcă-te colo sus, pc rezervorul cel vechi de benzină.
Mâna i se avântă, arătând spre rezervorul pătrat, plin de lire de păianjeni, mai înalt decât cuptoarele de maleabilizare. Până la introducerea gazului metan, fusese folosit pentru alimentarea cu combustibil a cuptoarelor de maleabilizare. Pe acoperişul lui, printre ţevile încolăcite, se afla un spaţiu neted, cât o odăiţă mititică. Câmpian porni spre uşă, împleticindu-se :
— Nu, nu acolo, nici n'aş fi în stare să mă urc, aş ameţi.
Beke îl sprijini, ţinându-1 de braţ şi-1 ajută să se culce pe banca aşezată lângă uşă.
— Nu, nu vreau să mă culc, doar să mă reazim puţin de zid.
— Culcă-te liniştit, tovarăşe Câmpian, oameni suntem cu toţii. Orice-ai zice, e o porcărie că nu te schimbă.
— Numai să nu adorm, — gemu Câmpian clănţănind. — Peste două ceasuri trebue să sting focul.
— De asta, să n'ai nicio grijă. Te trezesc eu. Ba, pot să-1 .şi sting în locul dumitale.
— Nu te pricepi la. aşa ceva...
— Ei, cum să nu mă pricep ! Nu-i pentru prima dată... — îşi muşcă deodată limba şi urmă astfel — ...de câte ori n'am văzut cum se aprinde şi se stinge focul.
— Dacă o fi să adorm, să mă trezeşti la ora două precis.
— Poţi să-ţi dai şi viaţa pe mâna mea şi să nu-ţi faci nicio grijă, tovarăşe Câmpian. Cu boala nu-i de glumit. Trage-i un somn-bun. Până atunci, mai fac odată înconjurul uzinii. Ştii ce, ca să fii şi mai sigur de toată treaba asta, pune ceasul deşteptător să sune. Când o veni vremea să stingi focul, te tcoală ceasul mai precis chiar decât mine.
Luă depe pervazul ferestrei ceasul deşteptător, lovit şi tocit, şi i-i dădu lui Câmpian, care-1 potrivi gemând, pentru ora două. Iar paznicul de noapte îl puse la loc.
— Aşa, vezi, — zise binevoitor. — Nu-i nevoie decât de un dram de minte pentru toate şi numaidecât se uşurează munca omului.
Câmpian se culcă pe bancă, iar Beke dispăru în noapte. Paşii i se depărtară tot mai mult. Câtva timp, Câmpian mai gemu, apoi se linişti. Butoaiele de metal se înfierbântau în cuptoarele de maleabilizare. Acul termometru lui arăta 965 de grade. Focul fusese reglat ca să se menţină la această temperatură. Din zece în zece minute, paznicul de noapte spiona fără să fie văzut, prin pătrăţelul de lumină al uşii, dar nu intra, ci pândea trupul întins al lui Câmpian şi faţa lui întoarsă în sus. Câmpian începuse să sforăie. întâi mai uşor, apoi îşi dădu drumul tot mai tare.
La ora unu, Beke apăru din nou. Aşteptă o clipă-două, apoi intră în vârful picioarelor. Se furişă fără niciun sgomot până la ceas. Puse mâna pe el şi cu o mişcare grăbită, îi dădu arătătorul înapoi. Astfel, dacă întretimp s'ar trezi, Câmpian ar fi încredinţat că nu trecuse vremea şi s'ar culca liniştit la loc. Când îl va trezi ceasul, fonta va fi ars cu un ceas mai mult la 965 de grade şi n'ar mai fi fost bună de nimic.
Faţa lui Beke, schimonosită într'un rânjet, strălucea de bucurie. Aruncă
40
NAGY ISTVAN
o privire spre cel care dormea. Sforăitul lui se îmbina ritmic cu duduitul monoton al flăcărilor.
Paznicul de noapte se retrase tiptil, trecând apoi cu paşi mari în curtea neagră ca funinginea. îşi făcea rondul reglementar de control. Din când în când, mai arunca o privire înapoi şi pornea mai departe, încântat, li venea să fluere. Acum îşi va putea strecura şi scrisorile dinainte pregătite. Fonta va ieşi iar proastă şi vor fi nevoiţi :-'o arunce la fier vechi. Abia i se depărtară însă paşii, lăsând în urmă sgomotul greu al bocancilor şi deodată, lângă cuptoarele de maleabilizare, depe acoperişul rezervorului scos din funcţiune se ridică pe neaşteptate un cap sburlit. Apoi, încă unul. Pe obraji, sudoarea le curgea şiroaie din pricina căldurii.
— Hei, Câmpian, — strigă încet Felecan, de sus. — A plecat ? Să nu cumva să te mişti.
— A plecat, mama şi dumnezeii lui ! — murmură Câmpian, scrâşnind din
dinţi.
Seres nu zise nimic. Plin de praf coborî anevoie pe scara mică de fier. Se duse şi cercetă termometrul, apoi trecu la ceasul deşteptător. Ii făcu semn lui Felecan, care venea în urma lui. Secretarul îşi scoase ceasul de buzunar şi verifică timpul.
— Acum pricep totul, — mormăi Seres întunecat. Intretimp, potrivi ceasul cum trebue.'
Câmpian se ghemuia scuturat de frig pe banca de lemn. Stând lângă uşa deschisă, răcoarea nopţii de toamnă îl pătrunsese până la oase.
— Pot să mă scol ? Dacă mai stau aici, răcesc deabinelea.
— Nu se poate, frate, — Felecan se uită la el cu milă. — Acum caută de-ţi joacă până ia capăt rolul ăsta straşnic cu durerile de burtă. Să vedem ce i-o mai trece prin minte, tâlharului 1
— Cum aşa ? — se revoltă Câmpian. — Doar n'o să mă lăsaţi să dârdâi aici până dimineaţa, la ceasurile două ! Ce rost mai are farsa asta ? Să-i punem tâlharului mâna în gât şi basta !
— Nu-ţi pierde răbdarea, mâi. Asta-i numai începutul. Trebue să luăm urma spurcăciunii ăşteia. Un paznic de noapte de soiul lui nu poate ti decât o unealtă a duşmanului, pe care trebue să punem mâna. Nu se poate să stricăm totul, pripindu-ne.
Seres se întoarse înfuriat către secretar :
— Ia-l repede şi afli totul. Doar să-1 strângem niţel şi să vezi cum îşi dă complicii de gol.
Felecan clătină din cap, supărat:
— Aţi şi uitat angajamentul pe care l-am luat? Aşa nu se poate lucra. Dacă punem acum mâna pe el, puteţi da cu piatra după ceilalţi, că nu-i mai vedeţi. Mâine, cum ar simţi că unul dintre ei a căzut în laţ, se evaporează toţi. In dosul unui asemenea bandit, în stare de orice ticăloşie, s'ar putea ascunde o bandă întreagă. Mi-au atras atenţia nişte tovarăşi mult mai deştepţi decât mine. Toată banda trebue măturată, odată cu viermele ăsta.
— Dar, dacă miroase ceva şi o şterge ? — se împotrivi Seres. — Lasă-mă să-1 înşfac cu mâna asta firavă...,— şi îşi arătă palma puternică.
— Nu mai face pe deşteptul, Seres. Ascultă mai bine ce îţi spun. Mă duc şi raportez numaidecât toată treaba tovarăşilor dela Securitate. II vor aresta, când vor crede ei de cuviinţă. Prin urmare, urcă frumuşel, frate Seres, înapoi pe acoperişul rezervorului şi păzeşte-1 pe Câmpian. Dar, nu cumva să stricaţi treaba. Răspundeţi cu capul!
Seres făcu un pas spre rezervor, încreţindu-şi fruntea :
LA CEA MAI ÎNALTĂ TENSIUNE
41
— Şi ce se va întâmpla — se opri brusc — clacă ticălosul ăsta de Beke va băga de seamă că am potrivit la loc ceasul ?
— N'o să se întâmple nimic, fiindcă o să-1 dai iar înapoi !
— Ce face?! Să dau iar ceasul înapoi? — se îngrozi Seres. ■— Vrei poate să iăsăm fonta să ardă mai mult decât trebue ? N'am avut destulă pagubă ?
— Un cuptor de fontă mai mult sau mai puţin, e tot una acum. Merită, pentru o lovitură atât de straşnică. In schimbul acestei pagube s'ar putea să salvăm toată fabrica. Ba, poate mult mai mult decât atât. Ei, noapte bună. Dar fiţi cu ochii în patru. Poate că acum, soarta întregei ţări e în mâna voastră.
Străbătu obosit, dar în grabă, turnătoria cufundată în linişte. Câmpian înjura pe tăcute, culcat pe bancă. Intre timp, strănută. Răcise. Seres privea moho-rît cuptorul şi ceasul mutat la ora exactă. Nu-1 lăsa inima să-1 dea cu o oră în urmă. Să lase el să se prăpădească atâta material şi atâta muncă ?!
Dar Câmpian îi zise :
— Dă-1 mai repede înapoi ! Aud paşi. Dacă banditul ăla miroase ceva, e în stare să mă omoare.
înjurând, Seres dădu ceasul înapoi. Se urcă repede după aceea pe acoperişul rezervorului. Intr'un colţ se afla pregătit un strat de fân... Se vede că dormise cineva de mai multe ori acolo. Pentru Seres totul părea limpede acum. Numai Bindâsz era în stare să-şi potrivească un asemenea culcuş. Dormea şi lăsa fonta să se strice când era la rând în schimbul trei. îşi trase capul în dosul marginei rezervorului, care ieşea în afară. Printr'o gaură de şurub, putea urmări tot ce se petrecea jos. Avea lângă el un revolver, dar îl împinse mai încolo, ca nu cumva să-i fie prea la îndemână, când îl va zări pe nemernicul acela. Ar fi fost în stare să descarce în el toate cele şase gloanţe. Se depărta şi de gaură. Să nu-1 vadă la faţă, pe ticălosul acela. Ca să nu se repeadă la el şi să-i sucească gâtul până ce i s'o curma suflarea. Să se ardă bunătate de fontă şi el să stea şi să; se uite cum se strică !
Se apropiau paşi. Câmpian gemea. Acum însă nu se mai prefăcea că îl durea stomacul, ci gemea cu adevărat din pricina răcelii şi a mâniei, fiindcă era nevoit să-1 lase pe banditul acela să treacă nevătămat pe lângă el. Beke se strecură hoţeşte înăuntru. Aruncându-şi ochii spre cel care părea că doarme adânc, i se ivi pe faţă o expresie în care batjocura era amestecată cu bucuria triumfului.
Situaţia aceasta ţinu încă două ceasuri. In pauze, în timp ce paznicul de noapte se afla în cealaltă parte a clădirilor fabricii, cei doi muncitori îndurau cele mai grele chinuri. Vorbeau între ei, în şoaptă :
— O mai duci ? — întreba Istvân Seres, îngrijorat.
— O mai duc, dar o să mă îmbolnăvesc de moarte, — răspundea Câmpian clănţănind din dinţi.
— Să nu -ţi dau haina mea ? Să nu cumva să te îmbolnăveşti cu adevărat.
— Ce-ţi trece prin minte, — şoptea înfuriat Câmpian. — Ticălosul ăla o să vadă că am pe mine o haină străină. O să intre la bănuieli, scârnăvia.
— Dar ce ?! Vrei să mă uit la tine cum te îmbolnăveşti ?
— Mă vindec eu, numai să prindem toată banda.
— Dacă s'ar introduce la noi pedeapsa cu moartea, aş fi în stare să-1 spânzur cu mâna mea pe ticălosul ăsta...
Oare Seres era cel care vorbea atâta ? — se mira Câmpian. Niciodată până atunci Seres nu rostise fraze atât de lungi. Alţii, în clipele de grea încercare încărunţesc, lui Seres însă, după cât se pare, i se deslega limba...
Cu câteva minute înainte de ora două după ceasul dat înapoi, paznicul de noapte nu trecu mai departe, ci intră şi aruncându-şi privirea spre ceas, se apucă să-1 trezească pe Câmpian.
42
NAGY ISTVAN
— Ţi-e mai bine ? Vino mai înăuntru. S'ar putea să răceşti aici. Toamna a început să-şi arate colţii. E vremea să opreşti focul.
In clipa aceea începu să sune şi ceasul.
Câmpian se ridică anevoe şi porni împleticindu-se spre cuptoare. II isbi o căldură care-i făcea bine. Se întoarse numaidecât cu spatele, ca nu cumva câinele ăla cu vorba mieroasă să vadă ce-i ardea în priviri.
— Bine, — mormăi el — o să-1 sting.
Urmărindu-i cu grijă orice mişcare, Beke Gyorgy avea sclipiri sălbatice în
ochi.
— Vezi, putem face asta şi altădată ! De ce să stai de veghe toată noaptea ? E deajuns că veghez eu, cu ceasul.
— Numai să nu mă dai de gol.
— Vezi-ţi de treabă ! Oameni suntem. Şi afară de asta.nu de lene te-ai culcat. Acum, că ai stins focul, urcă-te pe rezervor. Iar eu, împreună cu ceasul, o să avem grije să te sculăm când o fi timpul. Nu te mai chinui pe banca asta de lemn...
Câmpian stinse focul şi chibzui ce-i rămânea de făcut acum. De câte ori preluase cuptoarele dela Bindâsz, le găsise cu ceasul bine potrivit, la fel cu toate celelalte. Gândindu-se la aceasta, îi zise lui Beke :
— Bine. Mă culc sus. Mă simt şi mai rău.
Şi fără să mai aştepte ca Beke să plece, după-ce potrivi cuptoarele ca în timp de două ore să scadă temperatura, se urcă imediat pe rezervor.
Beke îl îndemnă cu o bunăvoinţă prefăcută, să se culce. Apoi plecă mulţumit.
Sus pe rezervor, cei doi muncitori vegheau vârîţi unul într'altul. Din timp în timp, paznicul de noapte venea, mai arunca o privire înăuntru şi apoi pleca mai departe. Odată însă, cam după vreun ceas, se furişă iar în atelier şi potrivi ceasornicul, dându-1 cu o oră înainte.
Seres şi Câmpian îl pândeau, ţinânrlu-şi răsuflarea. înţelegeau acum limpede ce se petrecea cu fonta, în timpul schimbului de noapte al lui Bindâsz. Poate că Bindâsz nici nu bănuia că era dus de nas. Din pricina mârşavelor uneltiri ale lui Beke, care schimba ceasul, fonta ardea la aceeaşi temperatură cu o oră mai mult decât trebuia şi se răcea cu o oră mai puţin. In aparenţă, paznicul de noapte îl trezea întotdeauna la timp pe nenorocitul acela de Bindâsz, un aiurit care se ţinea de-versuri şi era lipsit de orice simţ al răspunderii.
Dimineaţa, Câmpian se grăbi să raporteze totul în chip amănunţit secretarului de partid. Felecan îl chemă şi pe Bucşi.
Palid, acesta ascultă până la capăt şi voi să ia numaidecât măsuri pentru instalarea unui ceasornic cumsecade la cuptoarele de maleabilizare, într'un loc unde să nu se poată ajunge la el.
— Până ce nu vom sfârşi cu tâlharul ăsta, nu iei nicio măsură ! — zise Felecan. — Nu trebue să intre la bănuială. De azi înainte, fiecare pas îi va fi urmărit...
Fericit, Câmpian se grăbi să se ducă acasă să se culce, dar spre seară îl prinse fierbinţeala. O pneumonie îl doborî la pat.
*
Timp de câteva zile, Beke Gyorgy aşteptă cu o nerăbdare mistuitoare rezultatul noilor scrisori anonime şi al stricării fontei. Se ducea la uzină de vreme, după masă. Nădăjduia mereu să dea acolo peste o zarvă, ca la balamuc. Muncitorii uzinei însă, nu erau mai frământaţi ca deobiceiu din pricina fontei stricate. Iar despre scrisorile anonime, nu se auzea nimic. Turba de mânie, văzând că nu era chip să asmuţă împotriva conducerii gloata asta de muncitori îndobitociţi.
LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE
43
Oare să nu fi ajuns scrisorile la destinaţie? In amărăciunea lui, se hotărî să purceadă la nouă încercare.
A doua zi, la ora şase dimineaţa, nu se duse acasă să se culce, ci se opri lângă poartă şi aşteptă. Când îl zări pe Felecan apropiindu-se cu bicicleta, se trase în spatele gheretei portarului. Cel pe care-1 aştepta sosi şi el numaidecât. Purta haine mai bune. In părul său tuns scurt luceau câteva fire albe, îi încărunţise şi mustaţa, dar se ţinea drept. In ultimele săptămâni, Mihâly Bereczki nu mai venea la fabrică în haine de lucru. Şi le schimba întotdeauna. Slăbise puţin. II măcinau grijile uzinei. Bătrânul era însă voios, fiindcă începuse să se evidenţieze ca inovator. Se sbătuse atât de mult în ultimele săptămâni, până ce dăduse din greşală peste o inovaţie. Băgase de seamă că aparatul de încercat la presiune piesele mici turnate, putea fi simplificat. înainte, muncitorii care lucrau la presă trebuiau să strângă şi să desfacă patru şuruburi, până să încerce piesele. Bereczki inventase un inel de strângere, cu ajutorul căruia piesa aflată în lucru putea fi pusă printr'o singură mişcare la presiunea hidraulică.
Lucra acum în atelierul mecanic la această inovaţie, mulţumită căreia trebuia să se lichideze un număr însemnat de timpi morţi. Nu era mare lucru, la drept vorbind, dar se simţea fericit. Nu-1 mai apăsa atât de mult superioritatea lui Bucşi Kâroly. Şi ceeace era mai important, avea o poftă nepotolită să cerceteze separat fiecare strung-revolver : ce s'ar mai putea găsi de simplificat la ele ? II frământau tot felul de idei tehnice şi se gândea că, poate la anul, de 1 Mai, va / străluci şi pe pieptul lui decoraţia Ordinului Muncii.
Strălucea de bucurie când se apropie de el Beke Gyorgy şi foarte cuviincios îi spuse :
— Aş dori să vă vorbesc, domnule Bereczki.
— Domn, ce fel de domn?! — îl întrerupse Bereczki cu o bunăvoinţă plină de superioritate. — Dacă-mi aduc bine aminte, ţi-am mai atras odată atenţia. Hai, dă-i drumul !
— Aş vrea, la dumneavoastră în birou, to-tovarăşe Bereczki,.. E o chestiune foarte delicată...
Bereczki îl măsură pe Beke de sus până jos :
— Poţi vorbi şi aici, nu e nimeni prin apropiere.
— S'ar putea să fim însă văzuţi şi n'aş vrea...
Bereczki o luă înainte, iar paznicul de noapte îl urmă la câţiva paşi. Bereczki era plictisit, nu-i plăceau cererile confidenţiale. Nu le putea rezista şi de obiceiu făgăduia orice, dar nu făcea nimic.
— Spune-mi repede, pe scurt, — îl zori el pe individul acesta cu o înfăţişare atât de ciudată, când ajunseră în biroul plin de mucuri de ţigări al Comitetului de întreprindere. — Sunt peste măsură de grăbit.
— îmi daţi voie sâ mă aşed, domnule Bereczki ? Toată noaptea am stat în picioare.
Bereczki clătină din cap, poftinduT şi se aşeză la biroul său învechit, plin de pete de cerneală. Fiecare colţ părea aici neprietenos şi murdar, iar podelele neîngrijite. Toată încăperea avea înfăţişarea respingătoare a unei cancelarii de cazarmă. Ochii paznicului de noapte se îndreptară spre fereastra care se deschidea spre curtea din dos a uzinii unde creştea iarba. Odaia aceasta era parcă anume destinată convorbirilor confidenţiale. Părea că biroul Comitetului de întreprindere fusese dinadins vârît aici, într'un loc atât de dosit, pentruca, nici din întâmplare, muncitorii să nu se abată pe acolo.
— Cu ce să încep ? — grăi Beke cu un glas îngrijorat.
— Cu sfârşitul, ca să nu mă ţii prea mult, i-o tăie Bereczki.
•— Inii vine greu să vă vorbesc, tovarăşe Bereczki, — oftă Beke şi privi în
44
NAGY ISTVAN
lături. — Că eu văd şi aud noaptea lucruri, pe care nici dumneavoastră nu îndrăznesc să vi le spun.
— Ce anume ? — îl întrebă Bereczki, uluit.
— Ceeace am auzit şi azi noapte vorbindu-se în fierărie, pe când treceam pe sub fereastra atelierului, m'a îngrozit. Că până la urmă ar putea ieşi că n'am fost eu destul de vigilent.
Bereczki se ridică iritat din dosul mesei şi veni în lata paznicului de noapte.
— Uite ce-i, Beke, să ştii c'o păţeşti, dacă umbli cu născociri !
— Chiar deaceea, e mai bine să-mi ţin gura, — zise Beke, ridicându-se şi se retrase spre ieşire.
— Stai, că acum nu mai poţi pleca aşa ! Trebue să spui tot.
— Dumneavoastră într'adevăr nu ştiţi nimic ? — întrebă Beke, privind pieziş spre preşedintele care se aprinsese. — Doar fierarii tocmai despre asta vorbeau, că şi dumneavoastră acoperiţi excrocheriile domnului Bucşi.
— Ce acopăr eu ? ! — Indignat, Bereczki îl luă de gât pe. Beke.
— Nu mă sgâlţâi, domnule Bereczki. Eu nu ţi-am spus părerea mea. Nu fac decât să-ţi povestesc ceeace am auzit prin fereastra spartă a atelierului de fierărie. Nu ştiu dacă e sau nu adevărat ce se vorbeşte, dar ziceau că domnul Bucşi împarte slujbe şi posturi acelora, care-1 răsplătesc mai gras. Unul zicea că o cumnată a lui, care locueşte pe strada lui Bucşi, a văzut-o pe nevasta grofului Tulogdy venind în vizită la familia Bucşi cu un pachet mare şi plecând de-acolo cu mâna goală. Şi mai ziceau, că i s'au trimis lui Felecan scrisori despre învârtelile lui Bucşi, dar n'a mişcat un deget. Şi se mirau, cum de nu-ţi pleci măcar dumneata urechea ?
— Nu-i adevărat ! — isbucni Bereczki mânios. — Nu ştiu nimic despre toată povestea asta şi nici n'o cred...
— N'o cred nici eu, tovarăşe Bereczki, dar aşa se \orbeşte. Şi nu mă doare decât că sunteţi bănuit si dumneavoastră. Eu vă cunosc de ani de zile. Şi ştiu cât v'afi frământat dumneavoastră pentru fabrica asta. Pe directorul Bucşi nu-1 cunosc şi habar n'am cum a ajuns aci, peste capul tuturor vechilor oameni cumsecade...
Bereczki fierbea de mânie. îşi aminti deodată toate jignirile suferite. Iar acum să mai fie şi bârfit, că tocmai el îl acopeiea pe Bucşi...
— Hai cu mine ! — rosti repezindu-se pe neaşteptate la Beke şi începând să-1 tragă de braţ. — Vei raporta imediat totul lui Felecan în faţa mea.
— Eu, nu ! — s.e dădu înapoi Beke, speriat. — Nu mă mai duc la el. Mi-a fost destul odată. Mi-a spus să-mi lin gura, dacă nu vreau să sbor din fabrică. Are mâna lungă. Şi mi-e frică să nu-mi pierd bucăţica de pâine din care trăesc.
— Vino, când îţi spun ! — răbufni Bereczk:. — Cât sunt eu aci, n'ai de ce să te temi. Am şi cu un cuvânt de spus, când e vorba cine să sboare de-aici...
— Nu mă mişc, domnule Bereczki. Nu mă duce cu sila în faţa lui Felecan. Mă urăşte. Mă urăşte, fiindcă suni maghiar, fiindcă se teme de mine. Dacă mă duci la el, o să tăgăduesc totul. Nu-mi pun mintea cu ăştia. Mai bine plec de bună voie din fabrică.
Bereczki îşi pierdu răbdarea
— Du-te dracului ! O să mă descurc şi singur dacă ţi-e atât de frică. Dar, dacă nu-i nimic adevărat din toate astea, să nu mai îndrăzneşti să dai ochii cu mine.
Beke ieşi, vârîndu-şi capul între umeri. Dar, după ce-1 părăsi pe Bereczki, îşi strânse pumnii. Ii va arăta el şi acestui dobitoc înfumurat. Ah, dacă şi-ar mai putea îmbrăca odată haina militară ! Va cere să fie repartizat ia secţia de ofensivă a Statului Maior. Acolo va mai avea priieju! să facă o carieră strălucită...
LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE
45
Din pricina grabei, Bereczki deveni şi mai agitat. De obicei, în asemenea cazuri, strica totul, pripindu-se. La fel se întâmplă şi de data aceasta. Dădu buzna în atelierul de fierărie. Spre marea mirare a muncitorilor, îi adună pe toţi şi le arătă, cu glasul ridicat, că el nu ştia nimic despre clevetirile în privinţa lui Bucşi. Dacă erau adevărate însă, le făgăduia pe cinstea lui de muncitor, că nu va închide ochii asupra lor. El nu putea fi silit să tacă.
Fierarii, asudaţi şi plini de funingine, stăteau şi se uitau la el, miraţi. Nu pricepeau câtuşi de puţin rostul acestei declaraţii ciudate. Dar, n'avură când să-i mai ceară lămuriri. Bereczki plecă în grabă, lăsându-i cu gura căscată. Uşurat, se îndreptă spre biroului partidului, căutându-1 pe Felecan. Pe drum, zări printr'una din ferestrele direcţiunii, faţa slăbită a lui Bucşi, aplecată asupra biroului. Abia atunci îşi dădu seama că în ultimele zile îl văzuse pe Bucşi mereu în toane rele.
Trase de aci concluzia că, de bună seamă, trebue să fi fost în legătură cu svonurile care circulau în privinţa lui. Gândul acesta îi dădu avânt. In uşa biroului partidului fu cât pe-aci să se ciocnească cu Seres Istvăn, care tocmai ieşea, mai morocănos ca niciodată. Abia-şi ridică degetul arătător la şapca mototolită.
— Ce mai e nou, de ce-i azi toată lumea atât de plictisită ? întrebă Bereczki oprindu-1 pe cuptorar.
— Fiindcă tovarăşul Câmpian e aproape pe ducă. Din pneumonie a dat în pleurită...
— Aşa, pe neaşteptate ? Din ce ?
— O s'o aflăm, numai să se facă lumină în vreo două-trei chestiuni... Bereczki găsi ciudat acest răspuns. Felecan era şi el foarte posomorit. Când
Bereczki intră, Felecan tocmai telefona. Vorbea cu un medic. Ii arăta foarte apăsat, că cineva trebuia cu orice preţ vindecat... Felecan era îngrijorat tot din pricina lui Câmpian. Cuptorarul îi era prieten bun. In timpul războiului, fuseseră duşi împreună la munca obligatorie. Jandarmii hortişti îi siliseră să lucreze undeva, prin Carpaţii de nord-est, la fortificaţii. Când aflaseră ştirea despre înaintarea trupelor sovietice, evadaseră împreună şi tot împreună rătăciseră prin munţii Maramureşului. Săptămâni în şir înfruntaseră riscul de a muri de foame, decât să mai ridice fortificaţii în calea acelora dela care-şi aşteptau clibeiarea. Şi tot împreună răzbiseră până acasă, ba deveniseră şi cumnaţi. Felecan se însurase cu sora mai mică a lui Câmpian. Apoi; uzina metalurgică şi partidul îi legase şi mai puternic unul de altul.
Iar acum, omul acesta zăcea între viaţă şi moarte din pricina unei vipere blestemate !
Aerul mohorît al lui Felecan îl mai potoli puţin pe Bereczki. Se aşeză în faţa lui, dar nu putu începe vorba. Felecan abia sfârşi cu medicul, când fu chemat din nou la telefon. De data aceasta, din uzină. Pe faţa lui se ivi o încordare mânioasă ; strigă în aparat :
— E chiar aici, în faţa mea...
— Cine mă caută ? — întrebă Bereczki, având o presimţire rea.
— Nimeni. Cei din atelierul de fierărie m'au anunţat că le-ai ţinut o cuvântare, la o întrunire fulger. După câte mi se spune, se pare că te-ai apucat să răspândeşti svonuri alarmiste.
— Nu-i adevărat, — sări Bereczki, înroşindu-se.
— E aşa cum spun, tovarăşe Bereczki, te-ai apucat să răspândeşti svonuri alarmiste. Ai primit poate vreuna din porcăriile astea de scrisori ? — şi îi aruncă lui Bereczki în faţă mai multe hârtii cu acelaş scris. — Partidul face tot ce poate ca să strângă aceste scrisori defăimătoare, înainte ca murdăriile lor să se poată răspândi, iar dumneata rosteşti cuvântări, prin care te ocupi de ele.
— Asta-i o calomnie ordinară ! N'am spus decât că nu ştiu nimic. Acum
46
NAGY ISTVAN
însă, vreau să ştiu. Vreau să ştiu, ce teniei au toate astea ? Nu vreau să fiu terfelit, că aş acoperi şi eu murdăriile lui Bucşi.
— Prin urmare le mai dai şi crezare, spunând că acoperim ceva! — şi pumnul lui Felecan se prăvăli greu pe masă, iar ochii îi scânteiară, când îl privi pe Bereczki. •— Ei, atunci, poftim de citeşte ! Ca să le poţi crede !
Bereczki dădu scrisorile la o parte şi, muşcându-şi buzele, ceru lămuriri despre svonurile răspândite în privinţa lui Bucşi.
— Trebue să văd limpede, — susţinu el, dar cu mai puţină tărie.
In câteva fraze, Felecan îl informă pe scurt, despre cazul lui Bucşi şi al soţiei sale, care răscumpărase prosoapele. După aerul de pe faţa bătrânului, îşi dădea însă seama că acesta nu prea credea în temeinicia explicaţiilor.
— Prin urmare, nu le merge gura chiar pe degeaba ?...
— Ăştia sunt duşmanii noştri, înţelegi Bereczki, duşmanii noştri! Şi, în curând vei vedea şi cine sunt! In curând vei avea prilejul să-1 priveşti în faţă pe cel care răspândeşte scrisorile anonime şi alte ştiri defăimătoare. Ar fi tare neplăcut, dacă s'ar afla, că a izbutit să se folosească până şi de preşedintele Comitetului de întreprindere, pentru a-şi răspândi murdăriile.
Bereczki se gândi la paznicul de noapte, mai ales la refuzul său de a veni în faţa lui Felecan. Nu cumva l'o fi vârît într'un bucluc, omul acela ciudat ? Dar nu îndrăsni să-şi ducă gândul până la capăt. Şi mai ales nu îndrăsni să-1 întrebe pe Felecan, clacă era sau nu adevărat, că Beke îi raportase chestiunile acelea suspecte.
In cele din urmă, se linişti, zicându-şi că, de vreme ce în jurul lui Bucşi exista de fapt ceva, Beke nu-1 minţise.
Cu toate acestea, plecă abătut din biroul partidului. Dumnezeu mai ştie ce-i drept şi ce nu, în blestemata asta de fabrică ! In timpul nopţii, proasta dispoziţie îi spori. Rămase în fabrică în schimbul de noapte şi începu săi descoase pe fierari. Aceştia nu ştiau însă despre defăimările răspândite în privinţa lui Bucşi, decât ceeace aflaseră din declaraţia lui Bereczki.
Nu-i venea să-i creadă. Poate că se ascundeau de el, că nu îndrăzneau să-i spună în faţă ce se vorbea despre conducătorii uzinei. S'ar lămuri în privinţa lui Beke, dacă s'ar hotărî să se ducă la Felecan şi să-1 întrebe. Dar totul în sinea lui se împotrivea acestei soluţii şi îl împiedeca să-i mărturisească cinstit secretarului de partid cele întâmplate. Poate că lucrurile se vor potoli dela sine şi atunci nu se va afla niciodată cum se lăsase amăgit, ca un nătâng, de vorbele lui Beke !
★
De câte ori avea o clipă liberă, Felecan îşi lua bicicleta şi se repezea până la Câmpian, care locuia într'un cartier mărginaş.
Pentru nimic în lume, cuptorarul nu voia să intre în spital. Soţia lui îl îngrijea acasă. Locuiau singuri în curte, într'o căsuţă alcătuită numai dintr'o odaie şi o bucătărie. Mobilele erau din brad vopsit; totul strălucea însă curat, ca cleştarul.
Secretarul se aşeza la căpătâiul prietenului său care aiura, cuprins de friguri. Privindu-i faţa înfierbântată, scofâlcită, Felecan se simţea sfâşiat de durere Se întreba dacă nu s'ar fi putut petrece lucrurile şi altfel, în noaptea aceea. Oare nu-şi împinsese de pomană prietenul şi tovarăşul în primejdia aceasta de moarte?
O vedea pe soţia lui Câmpian cum trebăluia tristă prin bucătărie. Şi i se părea că desluşea în privirile ei o mustrare. Când auzea câte un geamăt slab al bolnavului, îl treceau fiorii. Vasile se certa cu cineva, aiurând.
— ...Aşa crezi ?... Cu mine nu-ţi merge aşa uşor...
LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE
47
Alteori râdea :
•— ...Să vii să vezi peste o sută de ani...
Se posomora apoi deodată şi încerca să dea din mâna vlăguită. — ...Eu le-am spus-o... Ei însă mă tot îndemnau. Să merg înainte, până la capăt.
Apoi, îşi chema copiii. Iar după aceea punea prinsoare că va mai apuca
şi el....
Ce anume va apuca, nu se putea desluşi din vorbele sale încurcate. Felecan pleca de acolo cu inima grea. Gonea mai tare cu bicicleta şi se gândea că în noaptea aceea n'avusese încotro, fusese nevoit să procedeze astfel.
★
Nori grei de toamnă târzie se lăsau în fiecare dimineaţă atât de jos, încât crucea din vârful celei mai înalte biserici din oraş sclipea deasupra lor, în timp ce casele erau cufundate cu totul într'o ceaţă deasă. In regiunea fabricilor, muncitorii alergau, grăbindu-se să ajungă la locul lor de muncă, sărind peste băltoace de apă. Toată lumea se zorea. Fabricile se pregăteau pentru 7 Noembrie. Rămăseseră numai câteva zile până la această zi mare. Uzina metalurgică întâmpina măreaţa aniversare cu o încordare deosebită.
In dosul zidurilor măcinate de ploi, cazanele şi ciocanele automate bubuiau înfuriate. Maşinile muşcau şi mâncau fierul şi arama, turnau aliajele de fontă, fontă cenuşie, bronz şi oţel inoxidabil. Sub mâna muncitorilor prindeau viaţă o sumedenie de fitinguri, conducte pentru instalaţii de gaze, fieruri de călcat cu cărbuni, crampoane, instalaţii pentru uleiniţe, conducte pentru încălzire şi aerisire, maşini şi piese de maşini. Fierul mesteca fierul, maşina dădea naştere altei maşini. Muncitorii urmăreau cu luare aminte sutele de mişcări diferite ale maşinilor, ale manometre'or, schimbările încete de culori ale oţelului pentru scule, care se călea şi vuietul vieţii din afara uzinii.
Cerul plumburiu se lăsa peste ferestre. In atelierele mai scunde şi mai aglomerate stăruia chiar şi la vremea amiezii o penumbră cenuşie, care însă nu era în stare să frângă voia bună a muncitorilor. Erau agitaţi. Se revărsau spre ei multe şi felurite preocupări ale oraşului, ale ţării şi ale lumii largi de pretutindeni. Greva generală a minerilor francezi dura de patru săptămâni. Din altă parte se răspândi ştirea că venise la fabrică un curier dela centrală, aducând creuzetele de platină şi alte aparate de laborator.
— In sfârşit, — răsuflară uşuraţi turnătorii.
Personalul laboratoarelor luă cu bucurie în primire instalaţiile. Printre aceştia se înghesuia şi Szepesi Iânos, care de când venise la fabrică, nu mai contenea cu alergăturile. Dădea fuga la universitate, să asiste la cursuri, de-acolo alerga înapoi la fabrică. Deobicei, lucra cu schimbul doi, ca să poată face faţă atât îndatoririlor faţă de uzină, cât şi celor faţă de universitate.
A treia problemă care frământa fabrica era în legătură cu sentinţa pronunţată în procesul de sabotaj şi spionaj al lui Bujoiu. Femeile erau enervate din pricina târguelilor. De ce erau atât de scumpi cartofii ? Când vor sosi şi se vor împărţi lemnele de foc ?
Totuşi, cea mai mare agitaţie era pricinuită de cele ce se spuneau despre Bucşi. Mulţi nu credeau învinuirile ce i se aduceau. Dar, dintre muncitorii mai în vîrstă, prieteni cu preşedintele Comitetului de întreprindere, erau unii care ziceau că, devreme ce Bereczki socotise necesar să declare în faţa fierarilor că pe el nu-1 puteau sili să tacă, trebuia să fie totuşi ceva adevărat în ştirile răspândite despre Bucşi. Să fie lăsate lucrurile pe seama lui Bereczki şi va limpezi el totul ! — In pauza pentru masă, oamenii se strângeau la cantină, la masa
48
NAGY ISTVAN
morocănosului Seres Istvân. Ştiau că la unificare, acesta venise în Partidul Muncitoresc Român, împreună cu Bereczki, din Partidul Social Democrat. II descoseau pe cuptorarul care îmbuca înfuriat. Voiau să afle ce ştia el despre Bucşi, ce credea Bereczki despre toate astea.
încruntat, Seres Istvân nu le spunea decât atât : — N'aveţi decât să-1 întrebaţi. Eu nu-mi pierd vremea cu răspândirea svo-nurilor alarmiste.
Dar, de câtva timp, Bereczki nu mai venea să ia masa cu ei. Deaceea, încercaseră să afle ceva dela Roza Zsigmond. Fata asta isteaţă le cerea, în timpul mesei, articole pentru g-azeta de perete în cinstea zilei de 7 Noembrie. Ea însă nu ştia nimic. Căutau s'o provoace ; ce fel de responsabil cultural şi de redactor la gazeta de perete era, dacă nu ştia lucrurile cele mai importante ?
La o altă masă, zornăind în grabă cu lingurile, alţii căutau să afle dacă va scăpa oare cu viaţă Câmpian din boala gravă care-I lovise! Unii dădeau din mână, resemnaţi : „Ăstuia putem să-i deschidem colecta pentru o coroană de flori la înmormântare." Femeile dela miezuri protestau, îngrozite.
Până a doua zi, agitaţia spori.
La masă, muncitorii şuşoteau între ei aplecându-se unii spre alţii. Spuneau în şoaptă lucruri demne de mirare. Că s'ar fi deschis o anchetă împotriva lui Bucşi. Că va fi înlocuit, odată cu conducerea de partid a uzinii. Că nevastă-sa se boierise, trăgându-l şi pe Bucşi spre rele.
Se căutau nişte hârtii de valoare, care, susţineau unii, ar fi dispărut, fiind luate de Bucşi.
Istvân Seres protestă, isbind în masă cu pumnul său sdravăn. Dar degeaba. In câteva zile numai, calomnia care trecea mai departe din şoaptă în şoaptă, prinse a se cuibări în convorbirile muncitorilor, ca rugina în fier.
Se svoni că Bucşi fusese părăsit de nevastă-sa. Alţii susţineau că dimpotrivă Bucşi o gonise.
Aceste ştiri, spuse între patru ochi, păreau adeverite prin faptul că Bucşi se arăta prin fabrică nespus de posomorit.
Nici nu se mai bărbierea. Şi de aceea, faţa-i slabă părea şi mai scofâlcită. Nu mai făcea observaţii încurajatoare, glumeţe. îşi spunea părerea în privinţa amănuntelor tehnice tăios, aproape brutal.
Unii începură să răspândească svonul că la viitoarea şedinţă plenară pe fabrică, Bucşi va fi dat afară, iar în locul lui va fi numit director, Bereczki. Bătrânul cunoştea de mult fabrica, îi ştia pe muncitori ca în palmă. Un singur lucru era de neînţeles : cu cât îi creştea faima, cu atâta bătrânul Bereczki devenea mai acru.
Uitase şi el să mai treacă pe la bărbier ca şi cum s'ar fi vorbit cu Bucşi. Ţepii suri îi năpădiseră cu totul faţa. Slăbea văzând cu ochii, iar pantalonii îi atârnau pe ei.
De când vorbise cu Felecan, Bereczki abia mai dormea. Nu mai era în stare să pună nimic în gură. Seara, nu se îndura să plece acasă, iar dimineaţa nu-i venea să se ducă la fabrică.
Familia lui nu putea pricepe dece slăbea mereu, dece se trezea din somn strigând, dece i se oprea mâncarea în gât ? Dar degeaba-1 descoseau, degeaba-1 trimeteau la medic. Degeaba-i cereau să-şi ia în sfârşit concediul de vară cuvenit.
Bereczki tăcea cu încăpăţânare.
Vedea, îngrozit, rezultatul declaraţiilor nesăbuite pe care le făcuse în atelierul de fierărie. Ştia, că va trebui să dea socoteală. Va avea de ce să-i fie ruşine în faţa întregii muncitorimi din fabrică. Va trebui să recunoască pe faţă, că într'a-devăr ajutase duşmanul care defăima pe ascuns.
LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE
49
Era atât de îngrozit, încât nu găsea cuvintele prin care să iasă din încurcătură. Să se umilească în faţa lui Bucşi? Cum, când, de fapt, era totuşi ceva necurat în purtarea lui. Dar ce anume ? Cine putea crede că soţia lui se lăsase păcălită, că voise într'adevăr să trimită prosoapele înapoi ?... Stătea şi se frământa, gândind că poate totuşi situaţia se va întoarce în favoarea lui. Ştia să de această problemă se ocupa acum conducerea de partid a fabricii.
Şi într'adevăr, Felecan îi spuse lui Bucşi că lămurirea muncitorimii nu mai putea fi amânată. Dar că el era de părere că Bucşi trebuia mai întâi să-şi rezolve problema cu soţia sa. Felecan îl îndemna stăruitor, să se ducă să-şi caute soţia acasă la soacra- sa. S'o împace. Să aibe cu ea^o explicaţie. Acesta era şi sfatul comisiei judeţene.
Dar, cu Bucşi nu era chip să te înţelegi. O ţinea morţiş :
— Dacă Iuliska nu-mi simte lipsa, eu nu mă mişc. E rândul ei să facă primul pas.
— Nu vezi că te stingi de dorul ei, tovarăşe Bucşi ? Ce prostie, să te încăpăţânezi aşa !
într'adevăr, Bucşi se usca de dor. Amărăciunea îl dobora mai ales când ajungea acasă pela miezul nopţii şi vedea odăile pustii. In ultima jumătate de an, nu prea avusese timp să stea cu soţia şi cu fiul său. Dar şi aşa, îi umpluseră viaţa. De abia acum îşi dădea seama, când intra în locuinţa goală. Câtă vreme fuseseră acasă, se simţise mulţumit să-i poată vedea, să schimbe cu ei câteva vorbe în glumă, să se joace vreo cinci sau zece minute cu băieţaşul său, să-1 poată întreba despre prieteni, despre jocuri, despre învăţător. Iuliska îi spunea noutăţile dela fabrica de ţesătorie. Prin povestirile ei, aflase şi păsurile femeilor care lucrau împreună în colectiv, frecăturile lor mărunte, progresele lor, problemele lor de producţie. Pe unele le socotea, fără să le fi văzut, ca pe nişte cunoştinţe personale, atât de precis i le descrisese Iuliska. Iar acum toate acestea îi lipseau. Lumea i se îngustase în jur, mărginindu-se la uzina metalurgică. De când plecase iuliska, era nevoit să trăiască numai în mijlocul unor bărbaţi aspri, greoi, înconjurat de obiectele tari şi reci. Uneori îi era atât de urât de pustiul de-acasă, încât îşi petrecea toată noaptea la fabrică. Şi de multe ori i se întâmpla ca somnul să-1 doboare cu fruntea plecată pe masă.
Felecan renunţă să mai stăruie zadarnic pe lângă el. Intr'o seară, îşi luă bicicleta şi se duse la soacra lui Bucşi. Voia să se înţeleagă cu Iuliska. Să se sfârşească odată jocul acesta de-a câinele şi pisica, să nu le mai fie gândul numai la ei.
Pentru meritele fiului său fruntaş în producţie, soacra lui Bucşi căpătase o locuinţă în cartierul Iris, alcătuită din două odăi şi bucătărie, în una din noile case muncitoreşti ale primăriei. Felecan nu se mai sătura privind blocurile de locuinţe cu un etaj, atât de curăţele. Nu avusese încă prilejul să vadă această parte proaspăt clădită a oraşului. Locuia tocmai într'un cartier din direcţia opusă. Trebuie să fi fost foarte plăcut de trăit în aceste case verzui, cu o înfăţişare atrăgătoare şi să ai gaz metan. Coasta de deal din apropiere, pomii fructiferi, alcătuiau un fundal frumos în spatele caselor. Cartierul vuia de larma veselă a copiilor. Ceva mai departe, prinse încă în schele, se ridicau câteva clădiri noi.
' O găsi repede pe soţia lui Bucşi. Mama şi familia fratelui ei erau plecaţi la cinematograf. Felecan se prezentă şi Iuliska se arătă foarte mirată. Ii cercetă cu luare aminte gura voluntară, privirea curajoasă. Era o femeie vrednică. Se vedea că nici ei nu-i venea uşor să îndure despărţirea. Plină de nădejde începu să-1 întrebe pe Felecan.
— Nu cumva te-o fi trimis Bucşi ?
4. — Viata Românească — c. 2437
50
NAGY ISTVAN
Felecan şovăi o clipă : ce-ar fi dacă ar folosi o minciună pentru a-i împăca ? De ce sa no lase să creadă că venise ca un sol de pace. Dar femeia i-o luă înainte altfel ~ V°rbă de°ât CU CL Chestiunea noastră nu poate fi rezolvată
— Asta e şi dorinţa noastră, — zâmbi Felecan, luându-şi un scaun — s'o rezolvaţi între voi.
— In numele cui vorbeşti ? — întrebă pălind soţia lui Bucşi.
— Să zicem că în numele fabricii.
_ Iuliska îşi întoarse capul într'o parte, posomorită. Prin urmare, nu era un trimis al Iui Kâroly. 11 ascultase atât de fericită când crezuse, adineaori că venise din partea lui Kâroly. Prin urmare, Kâroly nu voia să facă primul pas Oare ea însemna atât de puţin pentru Kâroly ? Dacă nu voia să se împace, ce căuta aici omul acesta oacheş ? Nu-şi găsea decât cu greu cuvintele.
— Te rog, nu te supăra, dar neînţelegerile dintre noi nu vă privesc pe dumneavoastră.
^ — Totuşi, puţin, într'o anumită măsură ne privesc şi pe noi tovarăşă E in joc prestigiul directorului nostru. Ştii dumneata ce întreabă muncitorii? Ce'fel de om e Bucşi ăsta, cum poate conduce el fabrica, dacă nu-i în stare să-si conducă propria familie ?
Se uită la ea mai pătrunzător : -   • 7' flâine' ia adunarea pe fabrică, aş vrea să pot spune că totul merge bine în f-asnicia Im şi ca in afară de târguiala prosoapelor, nu-i nimic adevărat din toate calomniile puse pe seama tovarăşului Bucşi şi a soţiei sale
— Şi dacă n'o vei putea spune ? - întrebă soţia lui Bucşi, înnecându-se iar a,S      06 " alputea"0 sPune? - zise Felecan făcând ochi mari. Aşteaptă puţin'
e dîm rrS668 "T      glaSUl *căzut: ~ Să fie °«e întemeiate calomSiil/î Să Ie dam crezare acelora care susţin că tovarăşul Bucşi a trimis pe ascuns în strai- -uatate, hartnle de valoare ale fabricii, în interesul foştilor proprietariâi uzinn ?
— Asta se spune ? - întrebă pălind şi mai tare soţia lui Bucşi.
— Da, — răspunse Felecan dând din cap.
,. , , - Dar e o minciună neruşinată ! — sări femeia. - Cine a putut scorni metlurglcă? ^ ° g°S°^? C& feI de °ameni acolot uTâ
— Nu-s mai răi decât cei pe care-i ţineţi în fabrica voastră.
— Ai noştri nu răspândesc asemenea ticăloşii.
... 7„Nici !a,noi nu fac toţi aşa. Dar dacă nu vă împăcaţi, ar putea crede mult, ca invinu.nle aduse familiei Bucşi, n'ar fi lipsite de un oarecare temei Că de buna seama soţia lui Bucşi o fi vinovată, de-i e şi lui Bucşi ruşine de ea
roşie c7fncn1a "V       Pf? SpUOe în nid U" C3Z' - striSă deodată f™. roşie ca focul. — M am purtat cum nu se poate mai cinstit.
Felecan îşi apropie cu o smucitură scaunul :
— Cinstit, dar nu destul de chibzuit. Trebue să recunoşti că ai greşit când ţi sa făcut mila, orbeşte, de bestia aia vicleană! De ce nu l-ai întrebat mai întâi pe Bucşi cine era şi ce era Tulogdy ăsta ? Vezi bine care-i rezultatul Nu le-ai dat decât degetul mic şi ţi-au luat toată mâna. Ba au fost în stare să-1 facă şi pe Bucşi sa se îndoiască de dumneata. * P
Soţia Iui Bucşi îşi duse repede batista la ochi şi se ridică :
— Asta-i ceeace mă doare mai mult şi mă face să mă ruşinez.
- ^ 7 E'Aa7 ŞeZ' j°S Şi nu te mai enerva- N'ai V0ie să-ţi pierzi capul Nu-i îngăduit ca intr o familie de comunişti să izbucnească certuri, la primul atac mai serios al duşmanului. V'aţi început căsnicia în timpuri grele şi ati trecut prin
LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE
51
atâtea încercări, mai mult chiar ca mine sau ca alţii. De aceea aşteptăm dela voi, şi în cazul de faţă, un exemplu.
Ochii soţiei lui Bucşi se umplură de lacrimi.
— Recunosc, am greşit. Am greşit de două ori. Nu pot să mă duc însă la Kâroly să-1 rog să mă ierte. El a început cu jignirile, tot el să înceapă şi cu împăcarea. Dar nu simte nevoia. A fost în stare să rabde, fără să treacă pe-aici... Măcar de dragul copilului. Ce va crede despre mine, dacă voi alerga după el !...
Felecan isbuti cu greu să se stăpânească pentru a nu isbucni în hohote de râs... Mureau unul după altul, dar nici unul nu voia să se apropie...
— Iţi dau un sfat, — se ridică el, reţinându-şi zâmbetul. — Strânge-ţi frumos lucrurile şi du-ţe acasă. Să te găsească acasă, diseară. Celelalte vor veni dela sine. Dacă Bucşi nu va ţine seama nici de asta, atunci o să vorbim noi altfel cu el.
— Nu vreau să mă expun la o asemenea ruşine. Ce-ţi trece prin minte ? Felecan îşi luă şapca. Ii venea să înjure, dar se strădui să se arate răbdător.
— Nu te silesc, — zise el aspru. Strânse din ochi şi ţinti spre maşina de cusut aşezată în dreptul ferestrei. — Dacă vrei să-i faci duşmanului pe plac, n'ai decât să continui jocul ăsta prostesc de-a supărarea. Noapte bună !
Plecă fără să-i mai dea mâna. Era mai furios ca niciodată.
Când ajunse în stradă, furia îi crescu. Pe când se certa în casă, afară începuse să plouă. Acum, pe strada întunecoasă şi alunecoasă fu nevoit să-şi ia bicicleta în spinare. Călcând printre grămezile de moloz rămase dela construcţii, fu cât pe-aci să cadă. Bugetul oraşului nu ajunsese şi pentru pavarea şi iluminarea străzilor.
In anul acesta, de când fusese ales secretar al organizaţiei de bază din fabrică, Felecan făcuse atâtea, că nici nu le-am putea înşira pe toate. Dar nicio-oată n'ar fi crezut că va fi nevoie să facă pe împăciuitorul între un soţ şi o soţie şi încă fără nici un succes.
Turna cu găleata, bicicleta era grea. Cum să nu înjure ? Şi mai era şi Beke acela, căruia trebuia să-i strângă mai tare ştreangul de gât!
Ajungând pe străzile pavate, sări pe bicicletă. Se repezi până la locuinţa lui Păli Iânos. Ploaia-1 împroşca mereu, cu glod ; intră scuturându-şi şapca, în casa alcătuită dintr'o singură odaie şi o bucătărie. Pâll Iânos n'avea copii. Soţia lui era o femeie blondă cu faţa moale, plină de bunătate. De îndată ce-1 zări pe Felecan, se retrase în odaie cu lucrul în mână. Ştia că cei doi bărbaţi aveau secrete de vorbit. Nu era prima dată că venea Felecan pe la ei.
Felecan îşi scoase haina udă şi o întinse pe speteaza scaunului, pe care-1 trase chiar lângă cuptor, de unde se revărsa prietenos căldura. De altfel la familia Pâll totul era atât de prietenos : abajurul uşor trandafiriu, broderia depe perete care te poftea la masă, perdeluţa dela fereastră, albă ca spuma, scăunelul gălbui proaspăt frecat şi găleata smălţuită din colţ. Lui Felecan îi plăcea să-şi petreacă timpul în această casă.
Se aşeză pe scăunel, la gura cuptorului, să-şi usuce cămaşa muiată. îşi privi întrebător prietenul, care se spălase.
Pâll Iânos aruncă întâi o privire spre uşa închisă de soţia sa, apoi spre Felecan :
— Azi am avut o zi bună. Dimineaţa am reuşit să aflu noua locuinţă a individului. L-am urmărit până acasă. Ce crezi, la cine stă ?
— N'o să m'apuc să ghicesc...
—- Deşi ai putea lesne ghici. In vila familiei Kolesi.
— La naiba ! sări Felecan.
— Şi încă la acelaş etaj cu ei.
52
NAGY ISTVÂN
— Ai raportat ?
— Da. Şi închipueşte-ţi, ştiau. Ba m'au şi dojenit. Mi-au spus că în afară de fabrică să nu mai umblu după el. Că restul e treaba lor. Azi, către prânz, individul a venit la fabrică şi s'a strecurat în biroul de desen tehnic. II căuta pe Bogdan. După câte mi-au spus desenatorii, a stat de s'a sgâit mult Ia desenele de detaliu ale noilor maşini de ţesut. Ticălosul îndruga tot felul de vorbe, că ar vrea să se facă şi el desenator tehnic. Cică pe Bogdan îl căuta fiindcă ar vrea să intre şi el în echipa turistică. Banditul s'a învârtit pe-acolo toată după masa, până ce au plecat desenatorii. I-a petrecut până la biroul lui Bucşi. Şi a aşteptat până ce-au predat desenele ca să fie depuse în casa de fier a lui Bucşi...
Felecan nu mai avu răbdare, se ridică repede şi-şi luă haina :
— Mă reped la fabrică ! Atâta timp cât banditul ăsta se învârteşte noaptea pe-acolo, nu mai am linişte...
A doua zi dimineaţă, primul drum al Iui Felecan fu în biroul lui Bucşi. Se uită la el. Era tot nebărbierit şi încă şi mai sălbătăcit ca ieri.
— Ai dormit acasă, tovarăşe ? — îl întrebă supărat.
— Acasă. De ce mă întrebi 5
— Şi ai dormit bine ?
— Ca orfanii.
Felecan nu-1 mai întrebă nimic. Aflase ceeace voia să ştie. Soţia lui Bucşi nu-1 ascultase. Iar ursul ăsta de bărbat, strânsese desigur toată noaptea perna în braţe, în loc să se fi dus să-şi aducă femeia acasă.
— Ascultă-mă, Bucşi, — isbucni din el, în cele din urmă, otrava, — la şedinţa pe fabrică de azi după masă va fi pe ordinea de zi şi chestiunea dumitale. Aşa a hotărît biroul. Vrem să punem capăt bârfelilor în ceeace te priveşte. Sper că-ţi recunoşti greşeala.
Bucşi privi întunecat în gol.
— N'ar fi deajuns s'o recunosc numai în faţa adunării generale de partid ?
— Nu ! Trebue să vadă limpede situaţia şi cei fără de partid. Bucşi îşi pironi cu încăpăţinare capul în piept şi nu se mai împotrivi. Felecan străbătea biroul în lung şi în lat. îşi răsucea o ţigară după alta.
Uită că de ziua sa de naştere soţia sa îi făcuse o surpriză dăruindu-i o brichetă şi o svârli într'un colţ, ca pe-un băţ de chibrit. Pocnitura îl trezi şi, ruşinat, în timp ce-o ridica, se uită chiorîş la Bucşi.
— Uite, ce-i, — zise pe un ton ceva mai îngăduitor. — Nu poţi fi învinuit de nicio faptă necinstită. Poţi să te prezinţi fără frică.
Apoi se opri deodată în faţa lui Bucşi şi îşi schimbă cu totul glasul.
— Nu ţi se pare curios că defăimătorii ăia anonimi fac mereu aluzii la nişte hârtii de valoare ?... Ştii ceva despre asta ? Unde le ţii ?
Bucşi îşi smuci supărat capul în sus şi-şi încrucişa privirea încruntată cu secretarul :
— Nu cumva crezi, tovarăşe, că eu...
— Nu cred nimic, dar la adunare trebue să dăm lămuriri şi în această privinţă. Să nu mai rămână nimic nelimpezit.
— Asta o să fie cam greu. Hârtiile de valoare au fost puse amanet de foştii stăpâni ai fabricii la nu ştiu ce bancă din Elveţia. N'am aflat-o decât din vechile registre. De scrisorile de depozit, nici urmă. Şi nu se poate stabili nici ■dacă a fost livrată comanda primită pe baza hârtiilor de valoare. Şi asta am aflat-o abia de când am încredinţat contabilitatea lui Selmeczy.
Nemulţumit, Felecan dădu drumul unui rotogol de fum.
— Apoi asta nu prea-i limpede — sublinie el înfuriat, dar e tot una, adăugă imediat. — La şedinţa de fabrică trebuesc spuse toate, aşa cum sunt.
LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE
53
Bucşi dădu din cap, învoindu-se şi se aplecă asupra hârtiilor. Studia oferta Oficiului de Stat al fierului. Avea în faţă şi o adresă a C.F.R.-ului. Cerea o ofertă de preţuri pentru turnarea saboţilor de frână. Dar lui Bucşi nu-i era mintea la aceste hârtii. Se gândea la plenara pe fabrică, de după-masă. îndată ce Felecan îl lăsă singur, sări de pe scaun şi începu să străbată biroul în lung şi în lat. Se întreba : ce prestigiu va mai avea în faţa muncitorimii, când va ieşi la iveală cât de mult greşise. Dar oare greşise cu adevărat ?
★
Intre timp, Felecan trecu repede prin toate secţiile fabricii, căutându-i pe responsabilii cu agitaţia. Schimba cu ei câteva cuvinte şi pleca mai departe. In turnătorie, muncitorii erau acum mai voioşi. Rebuturile de fontă dispăruseră aproape cu totul. Se bucurau în deosebi de creuzetele de platină. Se vor putea bizui pe noile analize. Nu vor mai fi nevoiţi să alerge pe la laboratoarele universităţii.
Doar Istvân Seres rămăsese morocănos. Mai morocănos ca niciodată. In ziua aceea trebuia să lucreze în toate cele trei schimburi. Trebuiau instruiţi lucrători noi, pentru a înlocui pe Câmpian şi pe Bindâsz. El, Seres, avea sarcina de a-i îndruma. De aceea, orice vorbă care nu privea problemele strict profesionale, trebuia să-i fie smulsă cu cleştele.
Sosirea lui Felecan însă îi deslegă limba într'o oarecare măsură. II însoţi până în curte, privi de jur împrejur şi încredinţându-se că nu putea fi auzit de nimeni, porni plin de amărăciune să-1 atace pe secretar.
— Câtă vreme o să-1 mai lăsăm pe ticălosul acela să se plimbe ? Când o să putem arăta că din vina lui se sbate acum Vasile Câmpian între viaţă şi moarte ?
— O zi-două şi se limpezeşte totul, ocoli Felecan tăios discuţia şi plecă grăbit mai departe.
In colţul turnătoriei, se ciocni de Iasko Ferenc. Din clipa când aflase că fusese concediat, bătrânul dirijor rotofei se ţinea scai de el. Ii cerea mereu să nu se ia după vorbele unei muncitoare fără şcoală, care nu se pricepea deloc la muzică, cum era cazul cu responsabila aceea culturală.
Acum, silindu-se să-şi potrivească pasul cu picioarele lungi ale lui Felecan, îşi pleda cauza.
— Domnule secretar, sunt profesor de muzică şi toată viaţa am muncit cu cinste şi omenie, dar până acum nimeni nu m'a învinuit că aş fi decadent. Sub bagheta mea de dirijor s'au format generaţii întregi de muzicanţi. Vă rog să întrebaţi corul Societăţii de înmormântare a agricultorilor sau orchestra Asociaţiei de înmormântări a ciubotarilor.
Felecan, abia stăpânindu-şi zâmbetul, sublinie :
— Vezi, tocmai aici e buba, domnule Iasko. Dumneata ai pregătit oamenii numai pentru înmormântări. Iar noi ne pregătim mereu de viaţă. S'a schimbat lumea, trebue să ţii seama de asta.
Domnul Iasko dădu din mână obosit:
— Câtă vreme nu se pune capăt morţii, nu poate fi vorba de schimbare. Până atunci, scurta noastră viaţă rămâne mai departe o vale a plângerii.
— Să lăsăm asta, domnule Iasko. N'am vreme de discuţii acum. Totuş, pot să-ţi mai spun ceva. La noi, fiecare îşi îmbunătăţeşte cu ceva norma. Fă şi dumneata la fel, domnule Iasko. încearcă să dirijezi în ritmul nostru.
Şi-1 lăsă cu gura căscată pe dirijorul care, cu fruntea încreţită, căzu pe gânduri. Domnul Iasko încercă să-i înduplece şi pe Bereczki, şi pe Bucşi. Să-i dea cel puţin o pensie. In cele din urmă, se hotărî să vorbească şi cu Roza Zsigmond. Intră la cantină şi aşteptă ca responsabila culturală să vină la masă. Rămase
54
NAGY ISTVÂN
acolo toată dimineaţa, cu coatele pe mesele proaspăt frecate. Dar Roza Zsigmond nu veni. Muncitorii îi dădură lui Iasko să mănânce din masa dela cantină. Mai schimbară cu el câte o vorbă. Apoi plecară în fugă înapoi la lucru. Veneau să mănânce în trei schimburi. într'un ceas şi jumătate se sfârşea prânzul. Apoi sala cantinei era din nou transformată în sală de şedinţe. Uneori încăperea îşi schimba destinaţia de vreo trei patru ori pe zi. Era când sală de mese, când sală de muzică, când şcoală de cadre. Doar mirosul rămânea neschimbat. întotdeauna avea un uşor iz de ceapă, care venea dela bucătărie. Domnul Iasko află că după amiază va avea loc o şedinţă şi nădăjdui, s'o găsească acolo şi pe Roza Zsigmond. De aceea, rămase s'o aştepte, fără să-şi piardă răbdarea, mulţumindu-se cu mirosul rânced de ceapă prăjită, sau mai bine zis îndurându-1 cu eroism.
Şi astfel, domnul dirijor luă parte pentru întâia oară în viaţa sa, la o şedinţă plenară pe fabrică. Până să înceapă, ca să-i mai treacă plictiseala, citi toate articolele gazetei de perete. O făcea tot pentru întâia oară în viaţă. Şi se miră. Nu-i venea să creadă că articolele erau scrise de muncitori. Cel puţin vreo patru erau iscălite de Roza Zsigmond. De dragul variaţiei, nu-şi pusese însă iscălitura complectă decât pe unul. Celelalte erau semnate numai Zs. Roza sau R. Zsigmond. sau înfrârşit R. Zs. Bătrânul îi citi şi reciti de vreo două ori articolele. Voia să-şi cunoască duşmanul, să ştie cât preţuia. Află într'adevăr, pe cine voiau să aducă în locul său ca dirijor. Ii ajunsese la ureche svonul că Roza era aceea care forţa lucrurile şi care-1 tot recomanda pe tânărul acela din anul patru dela Academia de muzică, stăruind să fie numit în locul său. Bătrânul bănuia să Roza îl sprijinea pe flăcăul acela pentrucă era chipeş şi spătos şi avea şi alte însuşiri tinereşti. într'un cuvânt, îl susţinea pentru ceeace el, la vârsta lui de cincizeci de ani, nu mai putea oferi, nici dacă ar fi avut geniul muzical al unui Musorgschi sau Ceaicovschi.
Dar articolul scris de Roza Zsigmond, în legătură cu biblioteca întreprinderii, îl uimi. Mai ales câteva fraze îl puseră pe gânduri. In ele se spuneau următoarele : „...Tovarăşe fierar ! Te uiţi cel puţin odată pe zi în oglindă, ca să-ţi piepteni părul încâlcit! Dar, te-ai gândit oare că s'ar putea să-ţi fie şi mintea încâlcită ? Uită-te, prin urmare, zilnic, cel puţin odată şi într'o carte bună ! Cartea bună este oglinda neştiinţei tale".
Domnul Iasko se întoarse bombănind către un muncitor, venit mai devreme la şedinţă, care stătea cu coatele pe masă şi îşi odihnea în palme capul lăsat într'o parte.
— Spune-mi, te rog, astea sunt scrise chiar de Roza Zsigmond ?
■ — De ce nu ? — răspunse muncitorul privindu-1. — E o femeie straşnică ! Domnul Iasko nu renunţă la gândul său şi întrebă din nou :
— Cine ştie dacă n'or fi copiate dintr'o carte. Muncitorul stătu şi chibzui puţin, apoi ridică din umeri :
— N'ar fi nicio ruşine. E destul de greu să alegi dintre atâtea lucruri bune, pe cel mai potrivit.
Iasko îf cercetă de vreo două ori cu luare aminte pe muncitor. îşi puse ochelarii în toc şi se aşeză în faţa lui de cealaltă parte a mesei.
— Scrii şi dumneata articole ?
— Nu-mi dă mâna. Deşi, de mult mă tot îndeamnă Roza.
Domnul Iasko se uita mirat la muncitorii care veneau pe rând la şedinţă. Oare toţi or fi aşa ? In cazul acesta, nu-1 vor mai ţine în slujbă. Căci oamenii aceştia ştiau ce vor. Se aşezau toţi pe rând, fără să scoată o vorbă, şi îşi răsuceau ţigările, ici colo, câte-unul arăta mai obosit. Dar, dacă i-ar întreba, l-ar pocni cu cine ştie ce răspuns. Nu mai dorea, nu mai îndrăznea s'o întâlnească pe Roza Zsigmond. Nu se mai încumeta nici măcar s'o bănuiască pe responsabila
LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE
55.
culturală ; ar. ti vrut însă s'o vadă, s'o privească bine. Se mai întâlnise cu ea şi se certaseră din pricina orchestrei, dar n'o luase în serios. Credea că nu făcea decât să repete ca o gaiţă lozinci învăţate pe dinafară. După ce se mai frământă puţin .cufundat în gânduri, atinse din nou braţul muncitorului din faţa lui.
— Spune-mi, te rog, unde o fi acum Roza ? Vine pe aici ?
— Nu-i sigur. Se zice că s'ar fi dus la Universitatea de Partid.
Faţa domnului Iasko se însenină. Nu mai spuse nimic, dar gândurile îl năpădiră şi mai puternic. Dacă Roza va pleca, nu va mai fi cine să tot sgândăre chestia cu orchestra. Va fi dată uitării şi el va putea rămâne mai departe instructor. Şi, măcar până ce fabrica îi va asigura o pensie, se va strădui să dirijeze mai vioi. Se ghemui într'un loc mai ferit. Se retrase la capătul sălii şi se aşeză în fund de tot pe o bancă, să nu fie în văzul celorlalţi. îşi puse şi ochelarii ; în sală mai erau şi alţii cu ochelari. Muncitorii calificaţi mai bătrâni. Şi chiar dacă va fi recunoscut, nu-1 vor da afară.
Dar muncitorii nici nu-1 luară în seamă. Se îmbulzeau tot mai mulţi în sala de şedinţe. Erau mai numeroşi ca altădată. Veniră şi muncitorii din schimbul trei. Aflaseră că şedinţa de azi nu va fi ca oricare alta, că vor fi „prelucrate" probleme mai gingaşe, că s'ar putea să se ajungă şi la excluderi sau la schimbarea directorului. Trebuia să fie limpezită problema lui Kâroly Bucşi. Ia te uită, veniseră chiar şi paznicii de noapte...
Vuia sala de discuţii sgomotoase. Se aplecau peste mese unii către alţii. Muncitorii îşi scoaseră şi carnetele pentru însemnări. Femeile dela miezuri, după cum le era obiceiul, ocupară primele rânduri de bănci, în partea dinspre uşă. ca să poată pleca în fugă dela şedinţă. Femeile erau întotdeauna grăbite. Cei care sosiră mai târziu, umplură sala până la refuz. Unii, ca să încapă mai bine, se aşezară în adâncitura ferestrelor. Fumul de ţigări începu să plutească în încăpere. Unii strigau :
— Deschideţi o fereastră, măcar cele de sus...
In sală, lumea fremăta de nerăbdare. De ce nu începea odată şedinţa ? Scena era încă pustie. Dar pe masa acoperită cu pânză roşie, o cană cu apă şi un şir întreg de pahare, înfruntau privirile celor din sală. Ce rost or fi având atâtea pahare ? căutau să ghicească femeile. Câţi s'or fi pregătind să se urce la masa prezidiului ; nu cumva or fi vrând să vorbească toţi ?
In cele din urină, biroul adunării luă loc pe scenă. Dar nu erau decât trei membri ai Comitetului de întreprindere. In frunte Bereczki, uscat de atâtea necazuri, apoi Pâll Iânos, secretarul Comitetului de întreprindere şi o muncitoare lustrur.oare. Se aşezară. Bereczki deschise şedinţa şi citi punctele de pe ordinea de zi, care nu făgăduiau nimic neobişnuit. Dar, parcă de data aceasta „problemele organizatorice" şi „diversele" sunau altfel. Toţi îl căutau.cu privirea,pe Kâroly Bucşi. Dar nu-1 găseau. Unde o fi Bucşi, de ce nu era de faţă ? înainte, nu lipsea niciodată. O fi având tâlcul ei, lipsa asta. Să-1 fi şi schimbat? Dar secretarul de Partid ? Unde era Felecan ? Nici el nu se afla în sală. Dacă lipseau Bucşi şi secretarul de Partid, nu se va întâmpla nimic deosebit — începură a-şi şopti nemulţumiţi ba unii, ba alţii. Dar, deodată, răsuflară uşuraţi. Kâroly Bucşi sosi împreună cu Felecan. Le făcură un locşor în rândul din faţă, printre femei.
Cel dintâi se ridică Pâll îfânos, secretarul Comitetului de întreprindere, cu documentele lui şi făcu o prezentare generală a schimbărilor produse dela naţionalizare încoace în privinţa producţiei fabricii. Făcând comparaţii cu alte fabrici, arătă că atelierele de lăcătuşerie şi de reparare a maşinilor, precum şi atelierul de fierărie luaseră o desvoltare frumoasă în producţie. Şi tot în aceleaşi ateliere începuseră să înmugurească şi întrecerile socialiste. Turnătoria însă dărtea şi azi rezul-
56
NAGY ISTVAN
tate variabile, împiedicând munca atelierului de montaj şi a celor care prelucrau fonta, precum şi a atelierelor de fitingărie.
îşi drese glasul, îndreptându-şi privirea către muncitori.
— Comitetul de întreprindere propune însă unele schimbări, pentru a da avânt produc{iei şi în acest sector.
Palmele vânjoase ale muncitorilor metalurgişti începură să aplaude. Unii strigau :
— Trăiască Bereczki.
— Be-recz-ki - Be-recz-ki - Bereczki, trăiască Bereczki...
Aplauzele <=e înteţiră, ochii se aţintiră asupra fetei palide a lui Bereczki. Bătrânul privea spre masă cu capul în piept şi deveni mai palid. Felecan nu aplauda. Lucrul acesta fu observat şi de alţii, care se opriră, încruntaţi. Nimeni însă nu băgă de seamă, că în coltul din fund al sălii, în grupul paznicilor de noapte şi al portarilor, cel care prelungea aplauzele şirurilor din spate şi răcnea scandat numele lui Bereckzi, era Beke Gyorgy.
In cele din urmă se potoliră şi rândurile din fund. Domnul Iasko, dirijorul, nu înţelegea motivul aplauzelor. Şi nici nu-şi dădea seama de rostul ovaţiilor. Ii părea rău că rămăsese să-şi piardă timpul aici. îşi aţinti privirea asupra muncitorului care dădea raportul la masa prezidiului şi care, îndemnat de aplauze îşi ridică şi mai tare glasul :
— Putem anunţa, mai departe, că în sfârşit am isbutit să reorganizăm temeinic laboratorul. Ne-au sosit şi noile planuri de fabricaţie. Iar din Uniunea Sovietică ne-au fost expediate noile strunguri.
Turnătorii isbucniră în ovaţii însufleţite. Numeroşi strungari şi turnători începură să strige :
— Să se introducă schimbul trei !
— O să întrecem Reşiţa !
— Trăiască industria grea sovietică !
Furtuna însufleţirii se potoli cu greu. Iar domnul Iasko nu pricepea nici acum, ce se petrecea în jurul său. Insă, ca nu cumva să supere pe cineva, aplauda şi el. Intre timp, căuta să vadă pe unde ar putea scăpa de-aici. Când toţi îşi reluară locurile, se aşeză şi el şi urmări cu luare aminte şedinţa. Vorbea acum Bereczki. Propunea ca în cinstea zilei de 7 Noembrie să fie chemate la întrecere socialistă atelierele căilor ferate. In cinstea aniversării Republicii să fie depăşit planul pe luna Decembrie.
— Primim, — strigară turnătorii.
— Chiar şi mai mult...
— Să-i provocăm şi pe metalurgiştii dela Hunedoara. Să nu ne mai trimită fontă cenuşie slabă...
Bucşi se ridică şi propuse ca turnătoria să se întrunească în ziua următoare într'o şedinţă specială. Şi să nu se întreacă măsura cu angajamentele, căci, până la aprobarea introducerii schimbului trei, nu pot fi angajaţi noi muncitori la turnătorie.
— Eu preiau două schimburi, — strigă turnătorul Rostâs Mihali.
— Nu se poate lucra cu ore suplimentare, •— se amestecă altul.
Bereczki închise discuţia, sfătuind turnătoria să discute într'o şedinţă specială posibilităţile de accelerare a muncii. Turnătorii primiră această soluţie. Iasko se arătă mai atent la problemele organizatorice care urmau la rând. Inima-i bătea tare. Bereczki vesti că în locul Rozei Zsigmond trebuia să fie ales un alt responsabil cultural, deoarece Roza fusese propusă pentru o şcoală centrală de Partid cu o durată de opt luni. Deasemeni, ceru să fie înlocuit şi Morar în Comitetul de întreprindere, fiindcă acesta trebuia să urmeze cursurile şcolii de asesori populari.
Felecan îl propuse pe Istvân Seres în locul lui Morar.
LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE
57
— Ba bine că nu ! — strigă cineva din fund. — Ce să caute în Comitet, unul care n'a luat niciodată cuvântul ?
Alte glasuri se ridicară împotriva aceluia care protestase şi Seres Istvân fu ales în unanimitate. Seres nici nu luă seama la cele întâmplate. Tocmai îl zărise pe Beke Gyorgy în colţul dinspre fereastră al sălii. In ochii lui, ura ardea ca jarul. Cu gesturi repezite, Beke explica ceva unor muncitori de lângă el. Unul dintre aceştia ceru cuvântul şi-1 propuse ca responsabil cultural pe Gergely Bindâsz.
Un hohot de râs străbătu sala. Felecan se întoarse să vadă cui îi trecuse prin rninte să-1 propună pe Bindâsz, aiuritul acela care se ţinea de versuri. Aşa era socotit Gergely Bindâsz, care primise un nou concediu din pricina braţului său fracturat şi trimitea mereu versuri, unele mai proaste decât altele, pentru gazeta de perete.
Muncitorii nu lăsară nici măcar să fie pusă la vot această propunere. Ca responsabil cultural fu ales Gergely Kiss, responsabilul orchestrei fabricii.
Iasko se bucură. II ştia pe Kiss Gergely băiat bun. Dar fu dezamăgit când t! văzu ridicându-se şi răspunzând că nu putea primi sarcina de responsabil cultural decât cu condiţia de a se da orchestrei partituri noi.
— Partiturile vechi miros a mucegai. Ar putea să ni-1 strice şi  pe noul
dirijor.
Iasko îşi trase capul ascunzându-se după cei care se aflau în faţa lui. El copiase partiturile vechi după acele ale Asociaţiei de înmormântare a ciubotarilor. S'ar putea spune că le furase prin muncă voluntară de dragul orchestrei uzinii. E adevărat, fosta direcţie îi plătise bine această muncă voluntară. Cine i-ar putea pune însă la îndoială bunele intenţii ?
Ce să-i mai pese de partituri ? Numai de n'ar păşi Gergely Kiss ăsta, pe urmele Rozei Zsigmond ! Dar iată-1 cum vorbea despre noul dirijor, de parcă cel vechi n'ar mai fi existat. Domnul Iasko se arătă atât de întristat de această dezamăgire, încât nici nu băgă de seamă când se trecu la punctul „diverse". Deodată tăcerea deveni atât de mare în sală, de parcă oamenii şi-ar fi oprit răsuflarea. Toţi îşi aveau privirile aţintite asupra lui Felecan, care se afla în faţa scenei, cu spatele la prezidiul Comitetului de întreprindere. Ţinea o cuvântare, iar vorbele lui păreau tot atât de surprinzătoare, ca şi articolele Rozei Zsigmond de pe gazeta de perete. L>omnu!ui iasko îi păru rău că nu fusese atent dela început. Acum nu-şi putea da seama, dacă secretarul de Partid îl ataca sau îl apăra, pe cel despre care vorbea.
— Despre cine e vorba ? — îl întrebă în şoaptă pe ucenicul de lângă el, care era atât de agitat încât înghiţea cu noduri.
— Despre directorul nostru. De ce nu eşti atent ? — murmură supărat ucenicul.
Domnul Iasko nu se putea dumeri. Să fie oare adevărat? Secretarul spunea despre director nişte lucruri foarte neplăcute. Ii trăgea un perdaf în legătură cu o boeroaică şi cu nişte prosoape.
— ... Asta-i tot! rosti cu glas metalic, secretarul. — Orice altă afirmaţie înseamnă o calomnie ! — urmă Felecan şi luându-şi iar avântul, îi scăpărară scântei de mânie în priviri. înţelegeţi, tovarăşi. N'a făcut altceva... a cumpărat şase nenorocite de prosoape... Şi a fost silită să le răscumpere, crezând că astfel îl va scuti de o pagubă pe un mic funcţionar sărac. Dar, când a aflat...
O voce din fundul sălii, întrerupse strigând :
— Cine poate s'o creadă...
— Ţine-ţi gura ! — sări din mijlocul sălii un lăcătuş şi aruncă o privire ameninţătoare spre colţul din fund, de unde pornise întreruperea.
Pe fruntea domnului Iasko apărură broboane de sudoare. Se simţea atât de ruşinat, de parcă ar fi fost în pielea lui Kâroly Bucşi. Nu pricepea cum de mai putea acesta să rămână atât de liniştit, când asupra lui pluteau asemenea bănueli. Şi
58
NAGY ISTVAN
cu atât mai puţin înţelegea cum putea Felecan să spună că Bucşi era un bun director şi în acelaş timp să-i dea la cap, arătând că nu era deajuns să conducă bine fabrica, ci trebuia să-şi înyeţe şi familia să fie vigilentă, ca să nu încheie târguri cu oricine...
Domnul Iasko abia se stăpânea să nu-1 întrerupă, strigând : Ce-ţi pasă dumi-tale, dela cine cumpără ce-i place ? Dar, deodată, parcă i se tăie răsuflarea, fiindcă Felecan, ca şi cum i-ar fi ghicit gândul, strigă chiar spre el :
— Viaţa particulară a directorilor noştri nu-i .priveşte numai pe ei. Orice greşală a lor, chiar şi una săvârşită în viaţa particulară, se poate sparge în capul clasei muncitoare.Dacă îşi pierd cinstea, prin asta suferă şi clasa muncitoare, fiindcă s'ar putea ca mulţi oameni să-şi închipue că directorii noştri muncitori n'ar fi nici ei altfel, decât foştii directori capitalişti. Tovarăşul Bucşi a dat prilej unei asemenea confuzii. Căci ce-a făcut el, atunci când şi-a dat seama că se afla în faţa unei mârşave încercări de mituire ? A procedat ca un director de fabrică de modă veche. Nu i-a demascat pe acei ticăloşi în faţa muncitorilor din fabrică, ci i-a dat afară din slujbă, pe ascuns. Şi-atunci, cum să ne mai mirăm oare că duşmanul a putut răspândi toate calomniile din care putea trage un folos ?
Iasko nu mai îndrăsni să ridice ochii spre Felecan, dar nu şi-i mai aţinti nici asupra spatelui viguros al lui Kâroly Bucşi. Se temea că, dintr'o clipă în alta, directorul va sări şi-1 va lua de gât pe secretar. Se temea mai ales, că se va găsi vreunul care să întrerupă şi să işte o zarvă nemaipomenită. Era atât de turburat încât nu isbuti să mai urmărească cele spuse de Felecan. Pricepu numai că secretarul făcea un apel la cei de faţă : să fie treji, să lovească în defăimători, să-i apere pe directorii muncitori, să-1 ajute pe Bucşi să-şi lichideze greşelile ca să-şi poată îndeplini cât mai bine sarcinile în toate domeniile.
Când se aşeză, isbucni o furtună de aplauze, apoi urmă, timp de câteva clipe, o pauză chinuitoare. Bereczki întrebă de vreo două ori : cine cere cuvântul ? La început, nu se ridică nimeni să vorbească. Un vuiet umplu sala. In cele din urmă Selmeczy ceru cuvântul şi adeveri în totul spusele lui Felecan. Povesti cu înflăcărare cum încercase Ammer să-T convingă să-şi ia asupra sa greşelile acelui Tulogdycare încasa leafa de pomană.
Cuvintele sale fură întrerupte de strigăte de indignare. Din mijlocul turnătorilor se ridică Rostâly Mihâly. Petele palide de pe faţa-i ciupită de vărsat deve-niră roşii, când strigă :
— Să închidem discuţia. Totul e limpede. Mă pun chezaş cu viaţa pentru cinstea tovarăşului Bucşi. Bine înţeles, a greşit, nimeni n'o tăgădueşte. Eu i-aş fi luat pe cei doi pungaşi de guler şi i-aş fi dus în faţa muncitorilor. Le-aş fi agăţat tăbliţa de gât...
După ce rosti aceste cuvinte, se aşeză, dar îndată după el se ridică un altul, apoi un al treilea şi încă vreo zece. Toţi făcură declaraţii asemănătoare. Domnul iasko avea impresia că-i trăgeau cu o mână directorului câteo palmă, iar cu cealaltă îl mângâiau. Numai dumnezeu din cer îi mai putea înţelege. Dar în clipa următoare domnul Iasko se trezi şi el protestând indignat, când din colţul de lângă fereastră, un muncitor cu faţa trasă, din atelierul tâmplarilor modelieri, declară că nu crede povestea scornită în apărarea lui Bucşi. Să i se facă o percheziţie temeinică acasă şi vor ieşi şi altele la iveală. Că, de-unde nu-i foc, nu iese fum... Cuvintele sale se pierdură în şuvoiul indignării. Unii muncitori mai iuţi din fire îl ameninţară cu pumnii. Alţii îl traseră înapoi pe bancă şi nu-1 mai lăsară să vorbească.
Bereczki bătea cu creionul într'un pahar gol. .
-- Tovarăşul Bucşi a cerut cuvântul, — declară el pe un ton ridicat.
Muncitorii se potoliră, aţintindu-şi din nou privirile spre scenă. Cineva aprinse lumina. Afară se pornise ploaia. Pe cer se adunaseră nori grei de nea, care pluteau foarte jos. Bucşi ieşi în dreptul scenei, cu faţa spre mulţime. Domnul Iakso îi
LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE
59
vedea bine trăsăturile. Ii părea rău de el, căci părea foarte trist. Totodată însă domnului Iasko îi fu şi ciudă pe Bucşi. De ce nu se arăta supărat ? Doar era directorul acestei fabrici. Nici glasul lui Bucşi nu-i plăcu domnului Iasko, iar ceeace spunea, cu atât mai puţin. In loc să-1 pună la punct pe Felecan şi să-1 oprească de a se mai amesteca în treburile care o priveau pe soţia sa, îşi mai găsi singur şi alte ponoase, începând astfel :
— Tovarăşii mi-au pus o oglindă în faţă. Nu m'am privit cu plăcere în ea, vă rog să mă credeţi. Deşi nimeni n'a arătat că din vina mea s'au putut aduce învinuiri chiar Partidului. Defăimătorii anonimi au mers până acolo încât au spus că noi am fi trimis pe ascuns în străinătate hârtiile de valoare ale fabricii. Să vedem deci, ce e cu aceste hârtii...
— Mi-ai luat vorba din gură, — strigă ironic din fundul sălii ucenicul cu faţa scofâlcită.
II amuţiră sunetele de ,,pst", pornite din toate părţile. Beke Gyorgy îl pândea pe Bucşi ascunzându-se după capul muncitorului din faţa lui. îşi strângea pumnii în buzunarul pantalonilor. Ii venea să urle de furie. Dacă Bucşi şi ai lui vor ieşi cu bine din această încurcătură ar fi o nerozie să mai lupte împotriva lor pe calea aceasta. E cu neputinţă să fie învinşi prin asemenea mijloace. Nu pot fi zdrobiţi decât de puterea armată din afară. Mâine va părăsi ţara şi odată ajuns în străinătate se va face prieten şi cu dracul, numai să-i vadă iar sub călcâiul vechilor stăpâni.
# îşi făcuse încă de mult socoteala că scrisorile de depozit ale hârtiilor de valoare se aflau în mâna Statului, dar ascultându-1 pe Bucşi, rămase uluit. Dacă ceeace spunea Bucşi era adevărat, atunci el se lăsase amăgit într'un chip scandalos de familia Kolesi. Conducerea muncitorească a uzinei nu dăduse de urma scrisorilor de depozit. Prin urmare, în momentul naţionalizării uzinei, ele trebuiau să se afle în posesia lui Kolesi. Să le fi lăsat pe ascuns fiicei sale, micuţa Anni? Nu cumva aceasta dispăruse pe neaşteptate, tocmai pentru a fugi peste hotare şi a le valorifica acolo ? Dar atunci, o înşelase şi pe maică-sa ! Dumnezeule ! Dacă Ani va preschimba scrisorile de depozit, înainte ca el să-şi fi procurat planurile fabricii, înainte de a ajunge şi el în străinătate...
Istovit, se sprijini de perete iar faţa îi deveni palidă, ca de mort. îşi închise ochii, să nu-i mai vadă pe oamenii aceştia, pe care-i ura. De-ar putea pleca odată de-aici, pentru a-i spune lui Bejan că va sparge chiar în noaptea aceasta casa de fier a lui Bucşi şi va fura planurile... O, de-ar putea ajunge mâine în Elveţia, pentru a i-o lua înainte fetei lui Kolesi... Nici nu mai auzea ce vorbea Bucşi...
Domnul Iasko însă îl urmărea din ce în ce mai neliniştit pe director. Când vedea cu câtă dibăcie spulbera calomniile cu care fusese împroşcat, tresaltă de bucurie. Aşa ceva, domnul Iasko nu mai văzuse nici la teatru. Dar, când trecu la criticile aduse, cuvântarea lui Bucşi îl dezamăgi. Căci, el le dădu dreptate celor care îl criticaseră şi îndeosebi lui Felecan.
Şi domnul Iasko se cutremură când îl auzi pe Bucşi rostind aceste cuvinte :
— Aş putea să încerc să-mi uşurez vina, tovarăşi, spunând că am avut de gând să aduc la cunoştinţa Partidului cele întâmplate acasă cu soţia mea. Voiam să discut şi chestiunea lui Ammer cu Felecan, dar tocmai în ziua aceea, mi-a • osi cu neputinţă să dau de el. Şi în aceeaşi seară am plecat. Asta ar fi scuza mea, dacă ar fi vorba numai de atât. Dar nu-i numai atât. Greşeala mea a fost că în afară c'e secretar, nu m'am gândit la nimeni altcineva, căruia să-i cer un sfat. Cu alte cuvinte, am uitat de biroul organizaţiei de Partid a fabricii. Şi nici nu mi-a trecut prin minte să mă adresez Comitetului de întreprindere. Oare nu trebuia să le cer şi lor părerea ? Erau aici, în jurul meu şi totuşi nu i-am întrebat, îmi vine greu, dar trebue să vă mărturisesc că nici azi n'am prea vrut să mă
60
NAGY ISTVAN
prezint aici şi să-mi privesc greşelile în fată. Mi se părea că, pentru un vechi luptător din ilegalitate ca mine ,era umilitor să dau socoteală despre greşelile mele în faţa noilor luptători. Cu alte cuvinte, am devenit îngâmfat, tovarăşi. Am uitat învăţătura care ne arată că fără ajutorul masselor nu putem înfăptui nimic. Şi am uitat-o şi în cazul soţiei mele. Numai aşa s'a putut întâmpla să nu-mi dau seama despre ce era vorba, atunci când soţia mea, de bună credinţă, a răscumpărat prosoapele pe care duşmanii voiau să mi le dăruiască. Am bănuit-o de tot ce poate fi mai rău şi tot eu am ameninţat-o cu despărţirea. Şi apoi am mai făcut şi pe grozavul, socotind-o înapoiată, când a refuzat să se ducă la duşmanul de clasă şi să-i ceară un certificat de bună purtare pentru mine. Iar când tovarăşul Felecan mi-a spus în faţă că am greşit şi că era datoria mea să mă duc s'o împac, m'a apucat o îngâmfare mic-burgheză. Astfel i-am dat duşmanului de clasă prilejul să-şi înfigă colţii în noi, să poată da impresia că propria lui ticăloşie ar fi ticăloşia noastră. Vasăzică, tovarăşi, recunosc: din vina mea, duşmanii au reuşit aproape să ne dea o lovitură. Dar, noi i-o întoarcem acum îndoit, fiindcă ne-au trezit şi ne-au făcut să ne dăm seama de greşala noastră. O să-mi pun în ordine atât treburile de aici, cât şi cele din viaţa mea particulară. Bucşi se aşeză, leoarcă de năduşală.
Domnul Iasko strigă, aplaudă şi bătu din picioare împreună cu ceilalţi. Era atât de înflăcărat, încât sări şi ceru cuvântul.
Muncitorii întoarseră capul şi se uitară la el, uimiţi.
— Cum ai ajuns aici ? — îl întrebă, schimbându-se la faţă, Bereczki, care?< prezida.
— Eu ? — se sperie domnul Iasko.
— Dumneata, bineînţeles că dumneata, — strigă la el Rostâs Mihâly. — Cum ai îndrăznit să te furişezi printre noi ?
Domnul Iasko îşi punea şi îşi scotea mereu ochelarii, uitându-se când la unul, când la altul.
— Daţi-mi voe, vă rog, nu m'am furişat. M'aţi găsit aici, căci o aşteptam pe Roza Zsigmond.
— Te rog să părăseşti sala, — spuse Bereczki lovind energic în pahar.
— Acum nu mai are rost. Am auzit totul şi pot să vă mărturisesc că sunt foarte mişcat. Aşa ceva, vă rog să-mi daţi voie să v'o spun, eu încă n'am văzut de când sunt.
— Faceţi loc bătrânului să poată ieşi, — bombăni înfuriat Rostâs Mihâly.
— Nu vreau să plec. Vă rog respectuos, aş vrea să mă dumiresc şi eu. In definitiv, pe linie de învăţământ sunt şi eu sindicalist. E drept însă, că n'am fost niciodată la şedinţe. Astea toate ar fi trebuit să le audă şi nevastă-mea...
Hohote de râs izbucniră în sală. Bereczki clipi neputincios spre Felecan. Dar acesta îi făcu semn să-1 lase pe bătrân în pace. Iar domnul Iasko vorbi, gesticulând în neştire cu ochelarii.
— Rog onorata adunare a fabricii să-mi dea voie. Recunosc, eu nu sunt un dirijor aşa cum vă trebue dumneavoastră. Dar, vă rog să-mi daţi voe ca şi de-aci înainte să pot veni la şedinţele dumneavoastră. Voi intra din toată inima ca toboşar la toba mare în orchestră sau la orice altă muncă în fabrică. Nu mi-au mai rămas decât vreo cinci sau zece ani de trăit, dar până atunci vreau să înţeleg şi eu, ce fel de oameni sunteţi dumneavoastră.
Nimeni nu mai zâmbea în sală. Ochii tuturor se întoarseră spre bătrân, strălucind. Sub atâtea priviri fixate asupra lui, domnul Iasko se zăpăci şi tăcu pentru o clipă, apoi alese din atâtea feţe una şi întorcându-se spre aceea, i se adresă, gesticulând cu ochelarii: I
— Vă rog foarte mult, aş vrea să vă pot fi şi eu folositor într'un fel oa-
LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE
61
recare. Mă simt nespus de turburat. ţCa să zic aşa, nici eu nu m'am ocupat de soţia mea. Deaceea crede tot ce-i spun popii...
Se aşeză la loc, ca şi cum ar fi dobândit dreptul de a rămâne în sală. Bereczki se uită din nou la Felecan şi apoi, spre dezamăgirea lui Iasko, spuse :
— Declar şedinţa închisă ! Să cântăm Internaţionala !
★
Oamenii muncii din toată lumea se pregăteau să sărbătorească a treizeci-şiuna aniversare a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. Din Albania până la cel mai depărtat hotar al Uniunii Sovietice, milioane şi milioane de steaguri roşii fluturau pe casele din mii şi mii de oraşe mari şi din milioane şi milioane de sate. Acolo unde asemenea steaguri nu puteau fi împlântate pe vârfurile caselor şi fabricilor : la Londra şi la New-York, la Tokio, la Alger sau la Madrid, acolo culoarea roşie a vieţii fâlfâia în sângele muncitorilor. Bucureştii, Praga, Varşovia, Budapesta, Sofia, capitalele ţărilor libere, primeau necontenit din fabrici şi din cătune, telegrame de salut, pentru a le transmite mai departe, la Moscova, unde bătea inima lumii. Transmiteau recunoştinţa popoarelor faţă de marele conducător, Iosif Vissarionovici Stalin, care contribuise ca nimeni altul la ridicarea celor oropsiţi.
Din toate părţile unde cei ce muncesc se mai aflau încă în robie şi unde groaza unui nou război mai strângea inimile mamelor, se avântau dorurile şi nădejdile. Şi odată cu ele îşi luau sborul şi hotărîrile de a lupta fără preget şi de a urma fără şovăire pilda acelora care cuceriseră victoria în Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie.
Aceste gânduri făcea să bată mai tare inima lui Felecan, în timp ce străbătea atelierele uzinii metalurgice, unde zarva muncii încetase. Pretutindeni, pe pereţi, pe maşini, pe gazetele de perete înfloreau pavoazările şi graficele întrecerilor socialiste în cinstea, marii victorii. Pe feţele muncitorilor întruniţi se oglindea agitaţia întrecerii.
Mâine, ţara întreagă va sărbători marea aniversare. Uzina metalurgică era însufleţită de o activitate febrilă. Se confecţionau placardele cu lozinci pentru defilarea sărbătorească. Fiecare cuprindea câte o lozincă mobilizatoare, împotriva acelora care aţâţau la un nou război sau o urare în cinstea Ţării Socialismului şi a marelui îndrumător, spre care toată lumea îşi îndrepta azi gândurile : cu dragoste, milioane de oameni ai muncii ; cu teamă, hienele omenirii.
Defilarea uzinii metalurgice făgăduia să fie foarte reuşită. Spre marea mirare a tuturor, orchestra condusă de domnul Iasko repeta marşurile într'un ritm vioi. Da, domnul Iasko putea să rămână mai departe la fabrică. Bucşi îl angajase ca funcţionar la procurarea materialelor şi pe lângă asta putea să se ocupe şi de orchestră. Făgăduise că va face astfel ca să nu mai fie nevoie de un alt dirijor tânăr. Va întineri chiar el.
Toată lumea se bucura. Numai bucuria lui Felecan şi a lui Istvân Seres era întunecată de ceva. De faptul că Vasile Câmpian nu putea fi. împreună cu ei. Numele lui nu putea fi încă înscris printre cei decoraţi, nu i se putea acorda în ziua aceea titlul de erou al muncii. Afacerea Beke nu ajunsese încă la scadenţă. Şi, până atunci, Câmpian nu era decât un muncitor grav bolnav. Până atunci erau nevoiţi să tacă. Dar, la întâi Mai el va fi acolo, în rândurile celor decoraţi cu Ordinul Muncii. Numai să apuce ziua aceea. Asta-i îngrijora.
Nici soţia lui Bucşi nu se putea bucura din plin, deşi pe gazeta de perete festivă a fabricii de ţesătorie, îi apăruse numele şi fotografia. Fusese citată şi în şedinţa festivă. In cinstea zilei de 7 Noembrie, trecuse să lucreze dela trei maşini, la patru. Tovarăşele de muncă o îmbrăţişaseră cu multă căldură. Dar, după masă,
62
NAGY ISTVAN
tovarăşul responsabil cu cadrele o chemă la biroul Partidului. Acolo, în încăperea frumos împodobită, toţi cei de faţă îi strânseră mâna, îi urară spor la muncă pentru noi succese, apoi, cu un aer puţin mai sever ,tovarăşul responsabil cu cadrele o pofti să şadă şi o întrebă, de ce îşi părăsise soţul şi dacă ştia ce critică aspră primise tovarăşul Bucşi în plenara pe fabrică ? Dacă aflase şi de svonurile care începuseră să se răspândească pe şoptite în această privinţă şi în fabrica de ţesătorie ?
Faţa tovarăşei Bucşi deveni roşie ca sângele. La fiecare întrebare dădea din cap, adeverind.
Tovarăşul Kudelâsz, secretarul organizaţiei de Partid a fabricii, care până atunci nu scosese nici un cuvânt, o întrebă pe tovarăşa Bucşi, ce învăţături politice trăgea din cazul soţului ei ? Dacă nu credea, oare, că săvârşise şi ea o anumită greşală când se arătase cu atâta uşurinţă gata să se poarte mărinimos cu o femeie necunoscută, care o îmbiase cu daruri ?
Faţa tovarăşei Bucşi se aprinse şi mai tare. Ştia ce ar fi putut răspunde. In ultimul timp, la fiecare şedinţă li se atrăsese tot mai des atenţia să fie vigilenţi. Dar îi venea greu să mărturisească acum, că uitase cu totul de această recomandare, atunci când răscumpărase acele nenorocite de prosoape. Şi îi era şi mai greu fiindcă soţiile lăcătuşilor care locuiau în noile blocuri muncitoreşti ale oraşului povestiseră ce autocritică necruţătoare îşi făcuse Kâroly. Din pricina aceasta se frământase toată noaptea. Simţea că nu nesocotise numai vigilenţa, ci săvârşise şi o altă greşală mai mare. Dar încă nu era în stare să-şi dea pe deplin seama de ea.
In cele din urmă, Kudelâsz, care-şi făcea de lucru potrivind ceva pe masă, îi ceru să se mai gândească până a doua zi. Ii arătă convingerea că până atunci, tovarăşa Bucşi. îşi va da cu siguranţă seama de greşelile ei şi ca o bună ţesătoare va şti să găsească firul acela rupt, care o legase de Kâroly Bucşi şi-1 va înnoda la loc. Să fie şi în viaţa ei particulară o fruntaşe. Şi cei încă nelămuriţi să nu poată spune că din pricina muncii politice îşi distrusese viaţa de familie. Tovarăşa Bucşi îşi luă rămas bun dela ei, cu obrajii aprinşi.
A doua zi de dimineaţă, femeile încolonate în faţa fabricii de ţesătorie, cu steaguri şi panouri cu lozinci, porniră la manifestaţie. Se încadra între ele fără să spună o vorbă. Ii era recunoscătoare lui Kudelâsz că se purtase atât de grijuliu cu ea. încă din seara când primise vizita lui Felecan, i se înfiripase în minte gândul să facă ea primul pas spre Kâroly. Iar în urma ştirilor aflate cu privire la felul cum se desfăşurase şedinţa dela uzina metalurgică, acest gând i se întări.
Şi-1 închipuia pe Kâroly, acolo, în faţa atâtor muncitori, mărturisindu-şi cu bărbăţie, deschis, propriile slăbiciuni. Fără îndoială, îi venise destul de greu. De când îl ştia, era prima dată când îşi făcuse o autocritică atât de temeinică. Tovarăşa Bucşi era fericită, căci el făgăduise în şedinţă să-şi pună ordine în treburi. Asta însemna că va veni să se împace şi cu soţia sa. Şi atunci ,ea trebuia să-i iasă în cale, să-i uşureze demersul.
Mulţimea care unduia în valuri sub păduri întregi de drapele umplu ca iarba orice locşor din Piaţa Libertăţii. Degeaba căuta tovarăşa Bucşi să-1 vadă printre metalurgişti şi pe Kâroly. Mulţimea se contopi toată într'un singur câmp uriaş, multicolor. Panourile săltate deasupra capetelor şi mătasea roşie a steagurilor, înfloreau deasupra ca florile de mac.
Tovarăşa Bucşi ar fi dorit să se poată strecura prin mulţime şi să se apropie ca din întâmplare, de Kâroly. Apoi, să rămână lângă el şi să se întoarcă împreună acasă. Pe drum şi-ar fi putut spune tot ce aveau pe inimă. Dar nu isbuti
LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE
63
să-şi pună în aplicare planul. Prinsă în mulţime, nu se putu desprinde de grupul ei. Gândurile o copleşiră într'atât, încât uită cu totul de celelalte tovarăşe. Unele începură s'o descoasă :
— Ce-i cu tine Iuliska ? Nu te bucuri ? Ia te uită câţi au apărut pe balcon! Sus, pe balconul fostului Cămin al meseriaşilor,  apărură membrii din
conducerea judeţeană a Partidului şi reprezentanţii autorităţilor. Secretarul comitetului judeţean îşi începu cuvântarea. Difuzoarele îi răspândiră glasul amplificat dela un colţ la celălalt al pieţii, făcându-l să răzbată şi în tăcerea liniştită a străzilor învecinate. Deodată, de undeva, din partea unde mulţimea era mai deasă, cuvântul secretarului fu reluat de mii şi mii de oameni, devenind un singur glas puternic, de neînfrânt, care-i sgudui şi pe cei mai depărtaţi.
— Sta - lin,   Sta - lin,   Sta - lin...
Tovarăşa Bucşi îşi simţi văpaia inimii. Niciodată nu auzise atâtea mii de oameni, ovaţionând cu atâta înflăcărare şi căldură. Strigătele voioase se îmbinau cu bucuria ei mută. Se va întâlni azi din nou pe acelaş drum cu Bucşi al ei. Se lăsă cuprinsă de înflăcărarea tovarăşilor din jur şi glasul ei răsună limpede, voios, triumfător.
Când adunarea luă sfârşit, ştia ce avea de făcut.
Se va duce acasă, în căminul lor, unde-1 va aştepta pe Kâroly aşa cum o sfătuise Felecan. Pe copil îl va mai lăsa în noaptea aceasta la bunica. Nu voia să le turbure nimeni împăcarea. Ii va tace o surpriză lui Kâroly. Va rândui totul frumos în casă. Apoi, va stinge lumina. Kâroly nu va bănui nimic'şi ea îi va sări de gât. Şi pe urmă va vedea ce se va mai întâmpla.
Aşa şi făcu. Când o văzură înapoindu-se acasă, vecinii o urmăriră curioşi. O spionară de după ferestre şi prin crăpăturile gardurilor. S'o fi întors definitiv acasă, sau venise numai să-şi ia lucrurile ? Tovarăşa Bucşi deschise însă larg toate uşile şi ferestrele. Suflecându-şi mânecile, aerisi şi scutură scoarţele de pe jos. Mătură, apoi curăţă cuptorul de funingine.
— Se vede că s'au împăcat, — trecu svonul dela o vecină la alta. Şi toate se bucurară, căci soţii Bucşi'se dovediseră întotdeauna vecini buni. Nu şovăiau niciodată să facă un bine, orice li s'ar fi cerut.
Dar, acum, tovarăşa Bucşi nu dorea să primească vizita niciunei vecine. Ar fi stânjenit-o. Nu voia să dea nimănui explicaţii. Trebuiau mai întâi să se lămurească, ea şi Kâroly. Da, Kâroly avea destule motive să fie supărat. Casa lor nu mai era de recunoscut. Praful se întinsese peste tot. Patul rămăsese neprimenit. Se vedea că se întorsese mereu târziu acasă, iar dimineaţa plecase în grabă. O perie zăcea ici, alta colo. Ceasul se oprise. Cartofii curăţaţi se înnegriseră în oala cu apă, aşa cum îi lăsase în seara aceea când îl părăsise pe Kâroly.
. Seara însă, casa strălucea iar de curăţenie. Era o plăcere să priveşti patul alb, proaspăt primenit. Ceasul bătea prietenos. In locuinţa lor fremăta iar un suflet. Tovarăşa Bucşi era la fel de emoţionată ca în prima seară a căsniciei lor. Tot aşa îl aşteptase şi atunci pe Bucşi. Poate ceva mai îndrăgostită. Trase bine perdelele, ca să nu vadă Kâroly că-1 pândeau ochii soţiei. Să-i fie surpriza şi bucuria deplină, când va deschide uşa trist, pregătit să-şi mai petreacă singur încă o noapte.
Dar, avu mult de aşteptat. Dela adunare, Kâroly se întoarse la fabrică. Tocmai ieri sosiseră instalaţiile necesare laboratorului şi trebuiau luate în primire. Inginerul Bogdan se afla şi el acolo. Discutară împreună diferite planuri. Bucşi n'avea însă răbdare să stea şi noaptea. Se pregătea şi el de-o întâlnire. Credincios autocriticii făcute, se hotărîse să se ducă în seara aceasta la soacră-sa,
64
NAGY ISTVÂN
să-şi vadă nevasta. S'o ia acasă şi s'o împace. Spre surprinderea lui însă, n'o găsi pe Iuliska. Soacra nu mai 'putea de bucurie. Dar se stăpâni şi se purtă cu el ca şi cum ar fi fost lucrul cel mai firesc ca ginerele ei să vină să-şi îmbrăţişeze băiatul. Ii spunea mereu :
— Iuliska trebue să vie îndată. De bună seamă, s'o fi dus să vadă vre-un
film.
Bucşi aşteptă câtva timp cu răbdare, dar după ora opt, începu să dea dracului în minte toate filmele din lume. Discută cu cumnatu-său ştirile zilei. In cele din urmă, îşi pierdu răbdarea şi-1 rugă să cânte ceva la vioară. Şi-i arătă spre cutia care lucea neagră, sus pe dulap.
— Să schimbăm tonul, Sanyi. Zi-i una ca în secuime.
Sub degetele noduroase ale lui Sanyi, corzile trozneau. Se pricepea cu adevărat la două lucruri : să cânte la vioară şi să argăsească piei.
Timpul trecea şi Iuliska tot nu venea. Bucşi se frământa aşteptând-o aci, pe când nevastă-sa se neliniştea dincolo în propria lor locuinţă.
In cele din urmă, Bucşi se ridică deodată, .mohorît şi îşi luă rămas bun dela fiul său. O întrebă pe soacră-sa la care cinematograf credea că s'o fi dus Iuliska. '{Voia s'o caute. O rugă să-i spună, dacă se va întoarce întretimp, că o va aştepta acasă. Plecă apoi în fugă. II durea faptul că cei dintâi paşi pe drumul împăcării rămăseseră fără rezultat.
Soţia lui îl aştepta cu mai multă răbdare. Era deprinsă ca uneori, el să nu se întoarcă acasă decât după miezul nopţii. Nădăjduia totuşi că o presimţire îl va face să vină astăzi mai devreme acasă. După ora nouă, nu mai avu ce să deretice prin casă : toate străluceau în ordine, curate. Stinse lumina şi se întinse pe canapea.
Se gândea ce va spune Kâroly, când va deschide uşa şi va intra în bucătărie. Ce figură va face ? Ii va zâmbi, oare, bucuros ? Tot aşa îl aşteptase să vină acasă şi din închisoare, când se svonise de apropierea trupelor sovietice. Toate amintirile acelea plăcute îi veniră acum în minte. Se desprindeau din trecut, ca să înfrumuseţeze* prezentul. După aceea, îşi aminti însă că şi ea va trebui să-i dea socoteală lui Kâroly... Şi se gândi iar la discuţia avută, atunci când îi povestise de prosoapele răscumpărate. Kâroly îi spusese : „Tu n'ai o fire hrăpăreaţă, Iuliska". Nu dăduse atunci prea mare atenţie acestor vorbe. Dar acum, chibzuind mai adânc, se simţi cuprinsă de un simţământ neplăcut. îşi aminti, cât de mult îi plăcuseră şi cât dorise să aibe acele prosoape fine, pluşate. Da, de fapt ea o silise pe femeia aceea să i le lase. Nici nu mai aşteptase ca ticăloasa să spună vreun preţ. Acesta era adevărul : îi dăduse banii cu de-a-sila. Dacă nu s'ar fi arătat atât de lacomă şi dacă nu i-ar fi luat prosoapele... Da, aci era greşeala ei... Şi va trebui s'o recunoască' în faţa lui Bucşi. Hotărîrea aceasta o făcu să-şi simtă inima grea.
O treziră câţiva paşi. Şi, deodată, bucuria o cuprinse ca o furtună. Ascultă. Nu, nu se înşelase, nu putea fi decât Kâroly. Căută, pipăind pe întunerec, comutatorul electric. Inima-i bătea nebuneşte. Ştia că acum era foarte frumoasă. Simţea că şi acum îşi va putea arăta faţa tot atât de curat şi de sincer, ca în ziua aceea, când îl revăzuse pe Kaiciy după ce zăcuse în închisoare. Rămase turburată cu ochii ţintă la fereastra bucătăriei. Cât de mult dura până ce să deschidă! De ce s'o fi necăjind Kâroly atâta cu cheia aceea ? Desigur, el credea că uşa era încuiată...
In sfârşit!... Uşa se deschise încet. Iuliska aşteptă până să se închidă la
LA CEA MAI ÎNALTĂ TENSIUNE
65
loc. Atunci, mâna puternică şi fierbinte a lui Kâroly nimeri peste a ei, care se afla pe comutator.
Iuliska nu mai avu răbdare. Aprinse lumina...
★
Sărbătoarea de 7 Noembrie îl sili pe paznicul de noapte să rămână inactiv patru zile. îşi petrecu însă tot timpul, chiar şi ziua, aproape numai în fabrică. Venea la începutul după amiezii, spunând că voia să ia parte la şedinţe şi zăbovea prin biroul desenatorilor tehnici, sub cuvânt că se interesa de organizaţia sportivă condusă de Bogdan. Beke se înscrisese şi el la turişti. Pe când întreba unde vor face duminică'excursia, îşi memora foarte precis culoarea pachetului în care erau păstrate desenele proectelor. Pentru fiecare detaliu mai însemnat al maşinilor de ţesut de tip nou se întocmise câte un desen separat. Tot acolo erau păstrate şi planurile cu privire la modificările necesare pentru fabricarea .noilor maşini. Şi deoarece aflase că în timpul nopţii proectele erau încuiate în casa de fier din biroul lui Bucşi, făcu o recunoaştere şi prin coridoarele clădirii direcţiunii. Cercetă mai ales uşa care dădea la Bucşi.
in seara zilei de 9 Noembrie, socoti că era cazul să treacă la fapte ! Se amestecă printre muncitorii care plecau dela consfătuirea de producţie şi părăsi fabrica fără să fie observat de nimeni. Apoi, fugi să prindă autobuzul dând la o' parte pe muncitorii care i se aflau în cale şi silindu-sc să răzbată prin mulţimea de oameni care se revărsa din fabricile învecinate. Nu-i păsa de vorbele necruţătoare care. i- se aruncau. Peste un ceas trebuia să-şi înceapă serviciul de noapte. Intre timp voia să treacă pe acasă şi să ajungă şi înapoi. Trebuia s'o pregătească pe doamna Kolesi să fugă cu el şi s'o convingă să-şi ia toate bijuteriile. Apoi, sub un pretext oarecare, va pune el mâna şi pe aceste lucruri de preţ. Voia să fie asigurat pentru orice eventualitate. Va fura proectele chiar in noaptea aceasta. Grenada pe care o ţinea ascunsă, o va vârî în cuptorul pentru topit fonta, iar mâine, când vor da foc, va sări totul în aer.
In faţa fabricii de pielărie, isbuti să prindă autobuzul care tocmai pornea, împinse la o parte de pe scară o muncitoare şi se agăţă "în locul ei. îndură cu dinţii încleştaţi sudălmile primite. O furie sălbatecă îi răscolea sângele. Mâine va pune capăt vieţii de sobol pe care o ducea. In ultimele zile discutase în taină cu Bejan condiţiile plecării. Avocatul îl asigurase că va primi pentru proecte o sumă de bani atât de mare, încât va putea trăi liniştit peste hotare chiar şi fără hârtiile de valoare, dacă s'ar întâmpla ca Anni Kolesi să i-o ia înainte cu preschimbarea lor.
Totuşi, clocotea de furie când se gândea că scrisorile de depozit se aUau. la fata lui Kolesi. Îşi stăpâni mânia şi se hotărî să fie cât se poate de prudent.
Aşteptând în Piaţa Libertăţii autobuzul 7, îşi aminti toate succesele şi înfrângerile avute până acum în fabrică. Credea că toţi muncitorii în frunte cu Bucşi şi cu Felecan erau mult mai proşti şi că el îi dusese de nas.
Când vor ajunge să fluiere a pagubă după proiecte, îi va face să se mai încaere între ei, cu o ultimă scrisoare anonimă. Ce vor mai zice când vor ceti că „Bucşi a pus la cale împreună cu Beke Gyorgy furtul proectelor".
Dădu buzna în vila Kolesi, roasă de ploi. Numai de-ar găsi-o pe Anna acasă. Urcă treptele câte trei deodată, pe scara de lemn care trosnea. Spre mânia lui se trezi în camera doamnei Kolesi cu o întreagă societate. Ascultau, cu capetele vâi'île în aparat, postul de radio Budapesta. Discutau urmările procesului Mind-szenti. Toţi erau îngrijoraţi de soarta cardinalului care uneltise împotriva Republicii Populare Ungare. Faţa rotundă a soţiei avocatului român exprima o admiraţie plină de evlavie. Bejan comenta ştirile dela Budapesta. Când Beke dădu
5. — Viaţa Românească — c. 2437.
66
NAGY ÎSTVAN
peste ei, acesta tocmai Ie arăta celor două femei că în urma politicii antisovietice a lui Tito, în Europa răsăriteană raportul de forţe devenise favorabil, dar din păcate spărtura lăcută în Extremul Orient de Republica Populară Chineză lua proporţii îngrijorătoare.
— Ce e nou ? — întrebară toţi deodată ridicându-se de pe locurile lor, când îl văzură pe Beke.
Apariţia neaşteptată a lui Beke îi făcu să se gândească la vreo primejdie. De când aflase adevărul în privinţa lui Beke, soţia avocatului se îndrăgostise de el. Şi nu-şi putea ascunde simţămintele, astfel încât Bejan era supărat foc, iar doamna Kolesi turba de gelozie.
— Nimic deosebit, — declară Beke scurt şi se uită la doamna Kolesi.
Aceasta era abătută. N'avea chef de nimic. Constatase câteva simptome suspecte. Simptome pe care nu le mai avusese de cel puţin zece ani. Era de necrezut, dar parcă se simţea însărcinată. Se pregătea să ia o baie fierbinte. Făcuse focul la baie, dar se temea ca nu cumva să vină vreunul dintre locatarii dela parter mai devreme acasă şi să-i consume apa fierbinte, aşa cum i se mai întâmplase şi data trecută. Nişte oameni de nimic, lipsiţi de orice cuviinţă. O mai turbura şi apariţia neaşteptată a cumnatului ei. Din pricina lui, trăia într'o groază necontenită. Până şi sgomotul porţii o făcea să se cutremure. Ii era mereu frică de surprize. Să nu se trezească deodată cu Anni acasă, sau... Dar celălalt gând,era
"înspăimântător.
De când se mutase Iakab la ei şi se împiietenise cu Bejan, îi părea că fiecare bărbat care intra în casă la ei, cu vreo chitanţă sau cu altceva, era un poliţist ascuns. Bănuia că avocatul îi dăduse cumnatului ei însărcinări secrete şi că transmitea mai departe rapoartele acestuia. Şi de data aceasta, Beke îl luă de braţ pe Bejan şi trecură împreună în camera vecină.
Avocatul îl trase la fereastra cea mai depărtată :
— Domnule Beke, — zise încet — prietenii noştri comuni ar dori să vă poată convinge, să nu părăsiţi încă ţara. Var putea plasa într'un cerc de activitate foarte important clin industria grea, în legătură directă cu cercurile guvernamentale. O activitate care nu e periculoasă...
Beke protestă rece :
— V'arn mai spus, asta nu-i pentru mine. Firea mea cere o luptă făţişă. Mai degrabă aş fi dispus să comand un detaşament represiv fie chiar şi împotriva chinezilor, decât să duc mai departe tândăleala asta care cere atâta răbdare. Azi îmi îndeplinesc ultima însărcinare — iar mâine îmi veţi ajuta să trec graniţa, aşa cum ne-am înţeles. Chiar în noaptea asta veţi primi proectele. Să mă aşteptaţi.
Avocatul privi îngândurat spre grădina întunecată :
— Mai gândeşte-te. Duminică, unul dintre prietenii noştri este oaspetele meu. Trebue să-1 cunoşti. Totul depinde de el...
— Să nu mai pierdem vremea, — spuse Beke nerăbdător — trebue să mă întorc la fabrică. Şi mai am de vorbit şi cu cumnata mea.
II lăsă pe avocat singur ; acesta o chemă pe soţia sa, vrând să plece. Dar doamna Bejan era pupăcioasă şi nu se despărţea niciodată de doamna Kolesi fără a o. săruta. înainte de a ieşi, se mai întoarse şi zise :
— Era cât p'aci să uit. Duminică vă aştept la cină. Şi pe dumneata, domnule Beke. Am câţiva oaspeţi foarte distinşi. Vă veţi simţi bine. L-am poftit şi pe mâncăciosul acela de grof Torni. Ne-a făgăduit o reţetă specială pentru o marinată de iepure. Vom alege un Angora, veţi vedea, va fi ca un pui fraged de găină...
Avocatul, iscodindu-1 pe Beke, zise :
— Mai gândeşte-te, domnule căpitan...
Beke se cutremură ;■ simţea o ameninţare în glasul avocatului; doamna
LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE
67
Kolesi se uită speriată după el. Abia mai avu răbdare să aştepte până ce li se depărtară paşii care făceau să scârţâie scara de lemn. ,
— Ce înseamnă asta, Iakab ? — întrebă cu glasul răguşit de enervare. — Ce s'a întâmplat de ai venit'acasă la o oră atât de nepotrivită?
Beke plănuia s'o convingă să fugă cu el în noaptea, aceasta. Ii va lua obiectele de valoare, bijuteriile, când va găsi un moment prielnic, apoi o va părăsi în apropiere de graniţă. Doar nu-şi va lua o astfel de pacoste şi peste hotare!
Se uită la ceasul din perete care îşi bătea tic-tac-ul regulat. Se apropie de Anna. O privi drept în ochi :
— Trebue să fugim, Anna. In noaptea asta voi pune mâna pe planurile fabricii. Vii cu mine, nu-i aşa ?
Doamna Kolesi se dădu înapoi speriată. Ar fi trebuit să se bucure de apropierea lui, dar nu fu în stare.
— N'o să mă laşi tocmai acum, Anna ? — stărui el. — Plecăm cu trenul de dimineaţă. Dacă mai zăbovim mult, avocatul ăsta e în stare să ne înşele. Plecăm, pentru a nu fi cu totul la cheremul lui. N'am chef să lucrez după planurile politicienilor români. Impachetează-ţi lucrurile cele mai de preţ. Numai cele mai de seamă, ca să ne putem mişca uşor.
— Dumnezeule — bâlbâi încurcată doamna Kolesi, — ştii prea bine că te voi urma oriunde. Nu te mai am decât pe tine. Acum însă nu pot pleca. Timp de-o săptămână cel puţin, nu pot călători. Trebue să amânăm, Iakab.
— Ai înnebunit ? — strigă el încremenit.
— S'a întâmplat ceva.
— Nu mai pot ţine seama de nimic. Mă pregătesc pentru o faptă care nu poate fi amânată. îmi voi pune în joc viaţa, în noaptea aceasta, ca să nu fiu nevoit să mă sbat în străinătate ca un cerşetor. N'avem nici un minut de pierdut.
O spaimă de nespus schimonosi obrazul doamnei Kolesi. Ştia că nu-I putea reţine decât cu un singur mijloc. Dacă i-ar desvălui că scrisorile de depozit se aflau la ea, dacă i-ar spune că vor avea bani şi fără să mai fure planurile. Dar nu îndrăsnea să-i facă această mărturisire înainte de a ajunge împreună în străinătate.
Ii veni o idee salvatoare şi strigă :
— Cum să plec din ţară fără Anni, Iakab? N'am primit încă nici o ştire dela ea. Şi fără paşapoarte, Iakab ?!
Cu ochii la ceas, Beke se cutremură enervat. într'o jumătate de ceas trebuia să fie înapoi la fabrică şi să-şi înceapă serviciul în mod regulat. Ce o găsise pe Anna, dece dădea înapoi tocmai în clipa hotărîtoare ? îşi stăpâni mânia şi spuse nepăsător :
—- Fără paşapoarte. Trecem graniţa la iugoslavi. Mâine pe vremea asta, putem fi la Tito. Totul e pregătit. Ne vom da drept refugiaţi politici, drept titoişti. N'ai de ce să te temi, să ne vedem odată scăpaţi de pe meleagurile astea pline de primejdii.
— Dar fără Anni, Iakab ?
— Doar nu cumva ştii ceva despre Anni ? — spuse el, încolţit de o bănuială şi o strânse de braţ.
— Sunt disperată tocmai pentrucă nu ştiu nimic.
Doamna Kolesi abia îşi mai putea ascunde taina. Nu-i spusese nici odată răposatului ei soţ când se ducea la medic să-şi facă un avort. Dar de data aceasta, nu putea risca să plece însărcinată, la un drum atât de primejdios. Dacă vor fi prinşi ? Să-i mai rămână şi copilul pe cap ? Ce să facă la vârsta de patruzee,' şi cinci de ani cu un copil mic? Să stea. în închisoare cu un sugaci? Gându* acesta o făcu să scoată aproape un ţipăt de groază. Se agăţă de braţul cumnatului ei.
5*
•68
NAGY ISTVAN
— Trebue să amânăm, Iakab. Sunt nevoită să mă duc la un medic. Mâine. Nu pricep cum... am rămas însărcinată. înţelegi, e îngrozitor !
— Lasă glumele! exclamă Beke, pălind. Se stăpâni însă îndată şi continuă: — Vei intra într'un sanatoriu, după ce vom fi trecut graniţa. N'ai de ce să te îngrijorezi pentru un asemenea fleac, draga mea. Deşi, la drept vorbind, puteai să fii mai atentă. — Şi o privi bănuitor. — Nici nu pricep, o femee cu atâta experienţă, ca tine! — Se uită la ceas şi o dădu pe Anna la o parte. — Trebue să plec repede.. Ai grijă să împachetezi. Cel mai târziu la două noaptea-voi fi aici. Pregăteşte-mi hainele. La gară şi în tren până la Arad, nu ne cunoaştem.
Şi plecă în fugă. Palidă, femeea făcu câţiva paşi după el, împleticindu-se..
— Iakab, stai, Iakab...
Era gata să-i desvăluie că scrisorile de depozit se aflau la ea, dar Beke nu-i mai auzi strigătele slabe. Coborî in fugă tropăind cu bocancii grei pe scările de lemn, care trosneau. Alergă până la autobuz, gândindu-se, furios:
— ...O femeie stafidită ca asta, să mai aibă un copil ! Te pomeneşti că a pus-o dinadins la cale ca să-mi rămână pe cap toată viaţa ! Ei, acum cu atât mai mult, treiiue s'o şterg...
Sosi la fabrică în ultima clipă. Portarul îl notă. Celălalt paznic de noapte îşi începuse rondul de-alungui curţii. II ajunse din urmă.
— încotro faci înconjurul azi, Gâl baci ?
— Mi-e tot una, — dădu Gâl din mână şi se uită spre cer. — Numai de n'ar ploua. Mă înţeapă bătăturile de parcă aş merge pe cuie.
Bek? îl făcu pe Gâl să-şi aleagă singur în noaptea aceea rondul la clădirile din fund ale fabricii. Rămaseră în paza lui turnătoria şi clădirea direcţiunii. Fap tul acesta prezenta o importanţă vitală pentru el. Se gândea cu îngrijorare la proectele închise în casa de fier a lui Bucşi. Casa de fier, cumpărată încă de pe vremea Iui Geza Kolesi, avea trei chei, dintre care numai două ajunseseră în pose* sia iui Bucşi, la naţionalizare. A treia se afla de mult în buzunarul lui Beke. După moartea lui Geza Kolesi, acesta luase toate cheile pe care le găsise în sertarele biroului. Dar n'or fi schimbat oare broasca ?
Beke s-e temea ca nu cumva Bucşi să-şi petreacă noaptea în birou, lucrând. Se linişti însă când văzu că nu era acolo. încercă pe rând toate uşile din clădirea direcţiunii. Plecaseră şi cei dela Partid. Cea din urmă îşi părăsi biroul domnişoara telefonistă. Dela ea află că Bucşi şi Felecan fuseseră chemaţi la comisia judeţeană da Partid.
Dar Beke nici nu se gândea să se apuce de ceva înainte de miezul nopţii. Timpul trecea cu o încetineală care-i măcina nervii. Ploua ; cădea o ploaie din ce în ce mai deasă. Lămpile rare din curte răspândeau o lumină foarte slabă. Cea de deasupra intrării principale a clădirii direcţiunii o stinse chiar el. Clădirea şe pierdu cu totul în întunericul nopţii. Schimbul doi dela turnătorie pleca. Iar a! treilea nu mai venea. La cuptoarele de maleabilizare moţăia un muncitor mai tânăr. Ciudat : după plecarea schimbului doi, tânărul acela trase uşa şi puse zăvorul la ieşirea din dos. Faptul acesta i se păru suspect lui Beke. Un fior rece ii trecu dealungul spinării. De ce-or fi dispărut dela cuptoare tocmai cei doi cup-torari, pe care-i păcălise?
Turburat, se oprea din când în când în întuneric. Nu era chip să scape de gândul acesta care-1 frământa. încerca să se liniştească. Câmpian era într'adevăr bolnav. Păcat... Vorba otrăvită prinsese repede la el. Dar, ca niciodată, se întorcea mereu şi cerceta întunerecul. Oare nu se furişa nimeni după el ? Parcă l-ar urmări Cineva... ■
,. Şovăi mult până ce-şi luă cu el grenada de. mână pe care o ţinea ascunsă. Dacă totuşi s'ar întâmpla ceva, o va arunca împotriva urmăritorilor săi. Revolverul nu î-ar fi de prea mult folos în bezna asta.
LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE
69
Enervarea îi ajunse la culme. Curtea cea lungă fu luminată pe neaşteptate de două fascicole de lumină, care-1 prinseră chiar în mijlocul lor. Era Bolonyi care-şi ducea spre garaj Fordul strălucind din pricina ploii. Nu cumva s'o fi întors Bucşi, ca să lucreze toată noaptea ?
Beke se pitula după colţul turnătoriei, ascultând cum se necăjeşte şoferul cu maşina şi cum ii spunea portarului că Bucşi şi ceilalţi rămăseseră la judeţeană la o consfătuire care va ţine până în zori. Venise un delegat al ministerului şi ceruse să fie chemat şi Bereczki.
Treptat, Beke se linişti. La ora unu după miezul nopţii fabrica era cufundată într'o tăcere mormântală. Din sfert în sfert de ceas, la unul din colţurile clădirii uzinii se ivea silueta gârbovită a lui Gal baci, dispărând apoi imediat în noapte.
Beke îi urmări îndelung sgomotul paşilor care se pierdeau. Apoi îşi alese o cheie din legăturile aduse de acasă şi uitându-se cu grijă împrejur, pătrunse prin intrarea principală a pavilionului direcţiunii. Biroul lui Bucşi se deschidea spre coridor. Apăsă pe butonul lămpii de buzunar şi lumină scara, apoi trecu razele şi prin colţuri. Din clipa aceasta, soarta îi era pecetluită. Câtă vreme se afla aci înăuntru, ceasul de control se oprea. Nu-1 mai putea remonta cu dispozitivul de control instalat în peretele clădirii. Dimineaţa, când se va vedea aceasta, va fi tras la răspundere. Mâine, dacă n'ar pleca de bună-voe, ar sbura din fabrică. Aici nu mai avea ce căuta, indiferent dacă reuşea sau nu să pună mâna pe proecte. Dar, de ce n'ar isbuti ! Avea o cheie sigură pentru cassa de fier. Pe de altă parte, se încredinţase singur văzând cum unul dintre desenatorii tehnici îi predase ieri lui Bucşi teancul galben cu desenele. Mâine, în lipsa planurilor uzina va fi nevoită să-şi reia munca dela început.
Nu izbuti atât de uşor să deschidă uşa lui Bucşi. Fu nevoit să lucreze cu un drug de fier. Când uşa cedă, lăsă să-i scape un oftat adânc depe buzele uscate.
Insfârşit se afla în birou. Dar îşi stinse lampa, îngrozit. I se păru că în colţul dinspre uşă era pitulat cineva. Scoase repede revolverul din buzunar. Inima aproape îi încetă să mai bată. Se hotărî să-şi aprindă lampa de buzunar. Dacă va da peste cineva acolo, va trage, va trage până i se vor isprăvi gloanţele. Iar după aceea... după aceea nu-i păsa ce se va mai întâmpla.
Razele lanternei ţintiră colţul. Dar acolo, nu se afla decât halatul de lucru al lui Bucşi, atârnat în cuer. înjură cu glas tare. Se odihni o clipă. Numai după aceea se furişă spre casa de fier. îşi puse revolverul şi grenada de mână alături pe duşumea, lanterna spre mâna stângă. Alese dintre cheile aduse cu el pe aceea a casei de fier. Nu vedea bine, dar nu îndrăsnea să ridice lanterna, căci fereastra lui Bucşi dădea tocmai spre curte. Numai cu greu putu să vâre bucata cea mică de metal în gaura cheii. Uşa grea de fier se deschise.
Dulapul era arhiplin de documente, dar, ceeace căuta el, dosarul cu copertă galbenă, nu se zărea nicăieri. începu să scotocească turbat printre teancurile de acte, care alunecară pe duşumele, şi se răvăşiră. Hârtiile scăpate din strân-soare se risipiră în toate părţile. In dosul documentelor zări în cele din urmă un mic dulăpior de fier. Dar n'avea chee la el. Rămase încremenit, cu ochii ţintă la această piedică neaşteptată. Duse mâna să apuce fierul fin cu vârful subţire pe care şi-1 luase. Dar în clipa aceea, lanterna de buzunar începu să pălească şi apoi se stinse deodată. O strânse câtva timp în mână, îi ţăcăni întrerupătorul, odată, de zece ori, de o sută de ori, dar nu se mai aprinse. O groază nebună îl cuprinse ca într'un vârtej.
Se ridică vrând să tragă lampa de birou cu abajur şi s'o aşeze înăuntrul casei de fier. Merse pe dibuite prin întunerec până la masă. Dar firul lămpii nu ajungea până la dulăpiorul de fier. Nu găsi altă priză, deşi dibui zadarnic pereţii dealungul şi dealatul. Cotrobăia de colo până colo tot mai enervat. Nu îndrăs-
70
NAGY ISTVAN
nea să aprindă lampa din tavan, ca să nu atragă atenţia celuilalt paznic de noapte. Pe întunerec nu putea nici măcar face să dispară urmele, nei'iind în stare să aşeze la loc documentele împrăştiate peste tot. Dimineaţa, la ora cinci, îngrijitoarea va descoperi spargerea şi îl vor căuta pe el din prima clipă. Cel puţin, dacă ar fi lăsat totul în ordine, ar fi putut să se urce liniştit în tren. Şi-ar fi asigurat fuga. Orbecăi furios prin întunerec în'direcţia unde bănuia că se afla casa de fier: dacă ar isbuti să pună la loc actele împrăştiate şi să încue uşa de fier !
Piciorul i se împiedică însă de un obiect greu. II isbi svârlindu-1 încolo, clar în clipa aceea un fior de groază îl fulgeră :
—Sfântă Fecioară, grenada de mână ! — dârdâi uluit, aşteptând să explodeze dintr'o clipă în alta. Abia-şi putu reveni, ca să-şi salveze cel puţin viaţa. Orbit de spaimă, se isbi cu capul de marginea uşii. Se împletici până afară pe coridor şi de-acolo în curte, ca un nebun. Din obişnuinţă luă drumul de fiecare noapte al rondului, privind însă mereu înapoi şi aşteptând ea bubuitura grenadei să spargă liniştea în care era cufundată fabrica. Merse poticnindu-se până la gard, ca să-1 sară şi să se salveze în noapte.
Dar bubuitura întârzia. Şi nici nu se mai auzi. Beke putu să chibzuiascâ puţin mai liniştit. Ce să facă ? Să fugă imediat, sau să plece abia dimineaţă ? Acum, în locul groazei îl înăbuşea furia rece a desnădejdei. Să plece aşa, cu mâna goală, să nu ducă nimic cu el în străinătate? Să nu-si poată alege prietenii politici ca un om independent, ci să se înroleze ca un simplu ofiţer mercenar într'o legiune oarecare?! Să fie trimis poate în China sau în Vietnam?! Dar acum nu-i păsa de nimic. Nu voia decât un singur lucru : să fie nimiciţi blestemaţii aceştia, ori unde s'ar putea. Să se răsbune pentru tot ce suferise el, pentru tot ce îndurase societatea din care făcea parte, bărbaţii distinşi şi femeile splendide cărora afurisţii ăştia de comunişti le răpiseră, sau se pregăteau să le răpească, traiul strălucit de odinioară.
Nu, era cu neputinţă să mai rămână !... Poticnindu-se, se duse în spatele turnătoriei, până la gardul mâncat de ploi şi agăţându-se de scândurile ude leoarcă sări de cealaltă parte. Norii grei de ploaie atârnau atât de jos, încât aproape îi atingea cu capul. Sub picioarele lui, băltoacele împroşcau norouil, înconjură' întreaga aşezare, ca nu cumva pe spaţiul liber din faţa fabricii să dea peste poliţişti. Ajunse la terasamentul de cale ferată şi înjurând, se gândea să aştepte aci primul tren şi să-şi ia lumea în cap, înainte de a se fi dat alarma şi de a fi urmărit în toată ţara.
Poate când va ajunge acasă, la vila Kolesi, va găsi poliţia, care-| aştepta, îşi spunea însă că nimeni din fabrică nu ştia că se mutase la familia Kolesi. Dacă-1 vor căuta, se vor duce mai întâi la vechea lui locuinţă Iar până ce vor afla unde s'a mutat — dacă vor afla, — puteau trece mai multe zile. Nu părea deloc probabil că-i vor afla noua adresă. Cui i-ar putea trece p'in minte că paznicul de noapte se ascunde în locuinţa fostului proprietar al uzinii t Dacă ar avea răbdare, — se gândea el — ar putea să stea ascuns la Anna şi luni întregi clearândul.
Se opri încremenit. De ce o fi pomenit astă seară Anna de atâtea ori de fiica ei ? Doar nu cumva cu ştirea ei s'o fi ascuns Anni undeva luând şi scrisorile de depozit ? Poate că povestea aceea ridicolă cu sarcina nu era decât un pretext stupid ? Cum să facă lumină în toate astea ? Şi ce dracu să mai creadă dacă Anna se va hotărî totuşi să plece cu el ? Să-i mărturisească oare înfrângerea suferită, să-i spună eă uitase un lucru de nimic, anume să-şi procure o -baterie de rezervă pentru lanterna de buzunar ?
Nu, nu-i va mărturisi această uşurinţă. Trebuia să-şi păstreze prestigiul
LA CEA MAI ÎNALTĂ TENSIUNE
71
faţă de ea, să-l socotească şi de-aci înainte puternic, sigur de el. Nu trebuia să ştie că acum se afla cu totul la discreţia ei.
Trecură câteva ceasuri, până ce ajunse cu mari ocoluri în cartierul funcţionăresc. Din colţul străzii cercetă multă vreme vila Kolesi, în.iinte de a se hotărî să se întoarcă acasă. Când, în cele din urmă, intră, se crăpa de ziuă. Doamna Kolesi îl întâmpină cu faţa urâţită de cearcănele unei nopţi de veghe, cu ochii plânşi. II aştepta dela miezul nopţii, îmbrăcată, gata de drum. In mijlocul odăii se aflau trei valize.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Iakab, ce s'a întâmplat ? începusem să cred că ai păţit ceva. Iţi dai seama, prin ce am trecut ?
— Da — răspunse el istovit. — Da, pentru ;că eu am irecut dela începuH până la sfârşit prin ceeace tu ai trăit numai în închipuire.
~- Şi ai isbutit, Iakab ?
Beke se duse la fereastră şi cercetă strada care începuse să se lumineze; o lăsă pe Anna să se frământe un timp.
• — Plecăm cu acceleratul de zece. Spune drept, nu stii nimic de fiica ta? — se întoarse el deodată privind-o drept în ochi. — Ai putea să-i telegrafiezi să ne iasă înainte.
De data aceasta, ea fu aceea care întârzie cu răspunsul. Nu ştia cum să-i -interpreteze purtarea. Până Ia urmă, nu se putu hotărî decât p~ jumătate :
— Nu, nu ştiu nimic — şi adăugă repede : — Şi nici dacă i<ş şti, n'aş îndrăsni s'o expun unei primejdii atât de mari.
Beke privi hoţeşte spre vaiizele încărcate, gândind : dar dacă scrisorile de depozit ar fi acolo? Ah, în cazul acesta... Şi de ce n'ar putea fi? Femeile sunt în stare de orice infamie... Nu rosti cu glas tare decât atât:
— Ai dreptate... în doi, putem să ne mişcăm mai uşor Mici nu-i nevoe de trei valize. De îndată ce vom trece graniţa, vom găsi tot ce ne trebue. Scoate ce ■nu e strict necesar, să nu luăm decât lucrurile cele mai preţioase.
Femeea îl iscodi :
— De ce m'ai lăsat să aştept atât? Ai reuşit cu adevărat?
. — De ce n'aş fi reuşit? Parşivul ăla de Bucşi a stat la birou până în 2ori. Credeam că n'o să se mişte de acolo până dimineaţa.
— Arată-mi şi mie lucrurile pentru care ai riscat atâl do mult.
— N'are nici un rost să ţi le arăt. Le-am şi predat lui bejan. N'am vrut să le aduc acasă, ca nu cumva să fie găsite aici, dacă s'ar întâmpla ceva...
Doamna Kolesi se dădu îngrozită înapoi. Aruncă o privire îngrijorată spre valiza cea mai mică.
— Ar fi cu putinţă ?
— Acum nu. Dacă până acum nu s'a întâmplat nimic, ne aiiăm în siguranţă. Mă temeam să nu fiu urmărit. Dar n'am văzut pe nimeni, lai cei dela fabrică nici nu bănuesc că paznicul lor de noapte dispărui, se ascunde de luni de zile în vila Kolesi. îmi voi pune unul clin costumele mai vechi ale lui Geza. Până atunci, tu du-te la gară şi ia bilete pentru accelerat. Trenul pleacă peste o oră şi A'ivă"1'^*0- Biletul trebue să-l scoţi tu, n'are nici un rost să cascăm gura pe PeroSscă o nesuHecarea trenului. Fii prevăzătoare şi întoarce-te îndată. Sosim în "'.^Desigur' mai     ne urcăm imediat în tren.
-ieu pentru pn_ ' ~ovăia. Arunca spre valiza cea mica pliviri tot mai îngri-
Ura sa"'' 'n tlmP      să-i dea totul pe mână şi să înfrunte această aventură
R"csi sau pe î 'r? Ii cunoştea planurile, dorea din toată inima să şi
le înfăptuiască'."Ce putea fi mai frumos, decât să se întoarcă în ţara asta cu forţe puternic înarmate şi să vadă spânzurată toată mojicimea ? Dar nu erau decât visuri, nădejdi, dorinţe arzătoare. Realitatea adevărată o reprezentau vila aceasta cu tot ce cuprindea, cu mobile şi covoare scumpe, bijuteriile ei, pământul lui
72
NAGY ISTVAN
Geza, rubedeniile înstărite dela ţară... O, dacă ar putea să stea şi să aştepte aici sfârşitul stăpânirii comuniştilor ! Aventurându-se pe calea aceasta nesigură, risca să piardă totul... Şi, ceeace era mai îngrozitor decât toate, se încredinţase definitiv că era într'adevăr însărcinată. Azi noapte, pe când îl aş+epta pe Iakab, aţipise de câteva ori şi visase. Alăpta în vis un sugaci... Era semnul cel mai neîn-doelnic pentru ea. De câte ori rămânea însărcinată, avea acelaş vis.
Gândul acesta o împovăra. Nu îndrăsnea, nu mai putea să se mişte.
Beke îi văzu şovăirea, li prinsese şi privirile aruncate spre valiza cea mică. Era acum aproape sigur că scrisorile de depozit erau ascunse la ea. II cuprinse mânia. Cum fusese în stare să-1 amăgească atâta vreme, să-1 expună la atâtea primejdii. Oh, dacă ar putea să pună acum mâna pe hârtiile acelea de valoare ! Ar fi vrut s'o ştie mai repede. Pierzându-şi stăpânirea de sine, se răsti la ea :
— N'ai auzit ce te-arh rugat ?! Dacă mai zăboveşti mult, s'ar nutea să dăm amândoi de bucluc.
Anna se retrase, împleticindu-se:
— „Dacă-mi vorbeşti astfel, îmi piere tot curajul. Cum să te urmez, dacă ai şi început....
— Ce am şi început ? — isbucni el, dar văzând că pe Anna o podideau lacrimile, îşi înfrâna pornirea şi încercă s'o liniştească. — Inţeîege-rriă. Nu-ţi poţ: închipui ce a trebuit să îndur , a zi noapte şi în ultimele luni. Iar acum, când în sfârşit putem scăpa din iadul ăsta, vrei să se prăbuşească Mul, pentru câtevs «ninute de întârziere !? înţelege, Anna, acum vom putea ajunge în străinătate, fără a fi nevoiţi să ne bizuim numai pe solda americanilor. Şi <>? deasupra, ma: suntem şi eroi Am luptat în iadul ăsta. Vom putea să le aruncăm în faţă celor care au şters-o de aici din timp, că noi am luptat. Inchipue-ţi, Anna. Dacă isbutim să ne ridicăm din nou, mai pot juca un rol însemnat aici, un rol de frunte, pot să ajung ministru de război, ...sau să. capăt portofoliul internelor... Şi ştii ce mi-a trecut prin minte, în noaptea asta, pe când mă chinuiam în aşteptarea aceea care-mi macin?, nervii ? De ce nu am putea păstra copilul nostru ? De ce să n'am şi eu un copil voinic să sfarrni pietrele cu el ? Suntem amândoi oameni frumoşi,, de soi.
Faţa veştejită a femeii se acoperi de o roşeaţă vie ca sângele. Ochii îi străluciră. Niciodată nu-i vorbise Iakab astfel. I se muiară picioarele şi căzu la pieptul lui, mai caldă decât ori când, isbucnind în hohote de plâns.
— Iartă-mă. Inţelege-mă şi tu, căci, în tot pustiul a:esta, nu te am decât pe tine...
— Ei, hai, du-te acum. Eu nu mai pot să mă arăt prin oraş. Du-te la gară, până atunci o să mă schimb. Călătoria noastră va fi o călătorie de nuntă, Anna. Ne vor invidia toţi, când vor vedea cât de fericiţi sun:em...
Ea se îmbată ascultându-i vorbele. Se desprinse ascultătoare dela pieptul lui şi-şi puse în grabă pardesiul. îşi şterse lacrimile de pe obra : şi îş>. trecu puful de pudră peste toată faţa. Mişcările îi deveniră hotărîte. In ochii ei strălucea o lumină victorioasă. Porni cu un mers sprinten şi privind încă odafâ îf"fjj]pi, făcu un semn încurajator spre Iakab, care începuse să-şi arunce de pe el ''feritul costum de paznic de noapte. Scoase repede din dulapul de haine cej,-(tea 0^un. costum al răposatului Geza. ^   -{ scriso_
Doamna Kolesi străbătu aproape alergând strada plină de norca decât un ce se lumina de ziuă. mai creadă
Iakab, pe jumătate îmbrăcat, o pândi de după perdeaua feresiţeii -
Paznicul de noapte se schimbă la faţă, redevenind pentru totdeauna căpitanul Iakab Szentgerliczey. îşi schimbă hainele nespus de repede. Costumul lui Geza îi era puţin prea larg şi prea scurt, dar această împrejurare îi era prielnică.
LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE
73
Ii dădea un aer neîngrijit. Nici nu se încheie la toţi nasturii. Se Eruncă asupra valizei mici. Era încuiată cu cheia, dar nu rămase nici o clipă la îndo:ală. Sparse pur şi simplu încuetorile cu vârful vătraiului. Răsturnă tot ce era în valiză. Bijuteriile, rânduite frumos ca înlr'iin culcuş printre batiste, mănuşi parfumate şi alte articole de toaletă femenină, se revărsară pe covor, dar acum nu-1 interesau decât hârtiile. Şi, când printre actele doamnei Kolesi zări pe-o hârtie subţire, satinată, numele tipărit al unei firme elveţiene, fu cât pe ao:. să scoată un ţipăt de bucurie. Citi cu nesaţ textul în limba franceză şi, lericit, începu să înjure cu glas tare.
— Oh, ce dobitoc am fost ! Cum de nu mi-am dat seama până acum ?...
Svârli repede bijuteriile în geamantanul său. Iar scrisoarea de depozit şi-o puse în portmoneu. Dintre bijuterii luă în grabă un ceas de aur cu o lucrătură fină şi-1 vârî în buzunar. împinse sub rufele sale inelele de aur, briiţările şi celelalte amintiri. Se gândi că preţuiau toate la un loc cel puţin o jumătate de milion.
In grafia care-1 cuprinse, uită de orice prudenţă. Smulse din dulap paltonul lui Geza. Bara de lemn pe care erau agăţate hainele, se rupse. Umeraşii căzură cu sgomot pe parchet. îşi luă valiza şi coborî treptele în goană. Tropăitul îl făcu să-şi dea seama că îşi păstrase bocancii 'de paznic de noapte, dar nu se mai întoarse. Nu mai avea decât o singură dorinţă, să iasă cât mai repede din casă, să străuată în fugă strada, să ajungă la cea mai apropiată staţie de taxi-uri şi să părăsească oraşul, ocolind drumul pe care urma să se întoarcă Anna, după ce va fi cumpărat biletele. Nu-i mai păsa de soarta ei. N'avea decât să piară mizerabila aceea care îl prostise atâta vreme.
★
Mihâly Bereczki îşi recapătă încetul cu încetul liniştea, în câteva zile după şedinţa plenară care fusese atât de agitată. Ii reveni pofta de mâncare şi odată cu ea, culoarea din obraji. Din clipa în care calomniile aduse lui I-ticsi fuseseră înlăturate, uitase aproape că luase şi el parte la răspândirea lor. Din când în când, îl mai cuprindea un sentiment tainic de ruşine. Dar în şedinţa plenară pe fabrică nimeni nu-1 trăsese la răspundere. E adevărat, simţise în tot timpul şedinţei privirea lui Felecan aţintită asupra sa. Când Bucşi fusese criticat, muncitorii mai vârstnici se aşteptaseră fără îndoială să-şi spună şi el cuvântul. Le întâlnise de mai multe ori privirile întrebătoare. Păstrase însă tăcerea. Nu voise să ia poziţie nici pentru, nici împotriva lui Bucşi. In primul rând ar fi trebuit să se învinuiască singur, pen-trucă se lăsase amăgit de paznicul de noapte. Deşi, poate că şi acesta fusese înşelat de alţii. Se arătase atât de laş, încât n'ar fi putut avea curajul să scornească singur toate calomniile împotriva lui Bucşi. In primele zile după şedinţă, avu impresia că lucrurile se potoleau. „Pripeala" lui era dată uitării. Da, aşa îşi denumise el atitudinea : totul nu fusese decât o pripeală. Nici ceilalţi nu i-o luaseră in serios. Şi totuşi nu putea fi pe deplin liniştit. îşi dădu seama în ziua de 7 Noembrie că tot mai fierbea ceva în jurul lui. Numele nici nu-i fusese pomenit la şedinţa festivă. Şi nici la gazeta de perete nu-1 citaseră ca inovator. Dar, se grăbi să găsească o explicaţie şi în această privinţă : inovaţia lui nu era încă pusă la punct. Desigur, îi va apare numele şi în presa de Partid, dupăce noul său procedeu pentru presiunea hidraulică va fi deplin verificat.
Ura sa ascunsă nu se potoli însă. O simţea mai ales când îl întâlnea pe Bucşi sau pe Felecan şi aceştia nu-i răspundeau la salut decât cu o strângere de mână silită. Până şi Păli Iânos, secretarul Comitetului de întreprindere, se arăta foarte rece cu el. Iar Seres, abia dacă-şi ridica un deget până la şapcă. Ce i-o fi găsit pe toţi ?• ■ .
In dimineaţa zilei de zece Noembrie, Bereczki se lămuri.
74
NAGY ISTVAN
Bucşi îl chemă la el în birou. Intră fără să bănuiască nimic. Dădu peste un spectacol uluitor. Bucşi, Felecan şi Pâll Iânos stăteau în jurul mesei de scris şi priveau toţi cu ochii holbaţi în aceeaşi direcţie. Duşumelele biroului erau pline de actele împrăştiate pretutindeni. In toată odaia se vedeau urme de paşi murdari de noroi. Casa de fier, larg deschisă. In colţul dinspre uşă, o grenadă de mână, mai încolo un revolver, iar pe un raft al casei de fier, o lanternă de buzunar.
— Ce înseamnă asta ? — întrebă Bereczki pălind, fiindcă ceilalţi se uitau atât de ciudat la el, de parcă dintre toţi, ar fi fost singurul care ştia ce se petrecuse în birou.
— Vezi prea bine — zise foarte rece Felecan, — spargere şi încercare de furt ! Iar dacă ţinem seama şi de grenada de mână, mai poate fi şi altceva...
Istvân Seres intră gâfâind în birou şi îi raportă lui Bucşi :
— Tovarăşe Bucşi, Beke Gyorgy nu e de găsit nicăiri. Nici portarul nu 1-a văzut ieşind din fabrică.
Pe Bereczki îl trecu un fior prin tot trupul şi parcă-i plezni ceva într'un colţ al creierului. Biroul începu să se învârtească cu el. Când îşi reveni, era ud leoarcă. Chipuri cunoscute stăteau aplecate asupra iui, iar o palmă aspră îl freca în dreptul inimii. II fulgeră un gând : ce vor crede aceştia despre el ? Ar fi în stare să-1 ia drept complicele lui Beke Gyorgy. Căci doar... Biroul se mai învârti odată cu el, iar când lumea se lumină pentru a doua oară în jurul lui,se afia în automobilul fabricii care gonea prin oraş. Iar lângă el stătea Pâll Iânos...
— Unde mă duceţi ? — întrebă Bereczki înspăimântat.
— Acasă, — răspunse rece lăcătuşul-monteur.
Intre timp, svonul spargerii se răspândi în toată uzina metalurgică. Femeia de serviciu, care făcuse curat în birou, dădu tuturor de ştire, spunând : — Nemernicul voia <;ă pună mâna pe planuri...
Oamenii din fabrică îşi opriră câteva clipe lucrul, indignaţi. Felecan şi Bucşi se duseră printre muncitori şi-i liniştiră.
Toată ziua trecu într'o muncă febrilă, agitată. Muncitorii discutau cazul lui Bereczki şi al paznicului de noapte dispărut. Unul îşi aminti că îl văzuse pe Bereczki acum vreo câteva săptămâni intrând împreună cu Beke Gyorgy în cancelaria Comitetului de întreprindere, unde rămăseseră multă vreme de vorbă.
Bucşi îi dojeni pe aceia care încercau să trezească asemenea bănuieli. Aşa, ar însemna să poată fi socotit drept complice al lui Beke, oricine stătuse de vorbă cu el.
Din jumătate în jumătate de ceas, Felecan se întorcea în biroul său şi cerea un număr de telefon, întrebând agitat :
— Aţi dat de el ?
Răspunsul laconic era mereu acelaş : — încă nu. — De dimineaţă nu primea decât acest răspuns. Şi de multă vreme, ardea de nerăbdare.
Seara îi prinse tot în fabrică. Pe Bucşi în biroul său, iar pe Felecan la sediul Partidului. Lampa de birou îşi arunca lumina asupra „Scânteii" din ziua aceea. Capul lui Felecan rămânea în umbră. Citise şi recitise dela un capăt la altul articolul de fond, şi l-ar mai fi citit şi pentru a treia oară, dar nu mai mergea. Nu-i mai erau gândurile la lectură. Aştepta, aştepta mereu ceva. Ceva care întârzia însă. Se făcuse aproape miezul nopţii şi tot mai întârzia. Apoi, deodată, telefonul începu să sune, ascuţit, victorios. Felecan sări în picioare cu atâta avânt încât răsturnă scaunul ; ridică receptorul. Schimbă câteva vorbe cu cel care-1 chemase, apoi dădu fuga la Bucşi. Iar de acolo porni împreună cu el la Seres, în turnătorie. Feţele le străluceau de bucurie.
In acelaş timp, două automobile străbăteau în goană, strada principală a oraşului. Amândouă se abătură spre stînga şi se îndreptară spre Teatrul Naţional. Se opriră brusc pe una din străzile în pantă ale cartierului funcţionăresc, în
LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE
75
fata vilei Kolesi. Din automobil săriră dm dreapta şi din stânga câţiva bărbaţi cu mişcări sprintene. Unul dintre ei întinse mâna spre interiorul maşinii şi, luându-1 de brat, ajută unui individ cu mâinile în cătuşe, să coboare pe trotuar. Iar un alin! scoase o valiză de mărime mijlocie şi îi spuse prizonierului :
— Ani sosit, domnule căpitan Szentgerliczey, — şi arătă spre poarta dată de perete. — Vă rog, intraţi, stimata doamnă vă aşteaptă nerăbdătoare, să vă urmaţi împreună, călătoria.
Beke, adică de aci înainte Szentgerliczey, se dădu puţin înapoi. De când fusese prins îl frământa necontenit gândul dacă nu cumva doamna Kolesi îl trădase. Acum. deveni aproape sigur şi bombăni înjurând :
— Blestemată muiere...
Intre timp, urcând treptele care trosneau, ajunseră în apartamentul de sus. Intrară în odaia folosită ca sufragerie. Toate lămpile erau aprinse. Doamna Kolesi şedea palidă pe un scaun aflat într'un colţ al încăperii. In celelalte două colturi, câte-un poliţist, cu puşca automată pe genunchi. La masă, un bărbat slab, cu ochii sclipitori, scria. Beke vedea abia acum, chipul acelora care îl prinseseră. .,Numai mutre proletare", — îşi spuse el. Doamna Kolesi îşi ţinea cu încăpăţânare ochii stinşi aţintiţi în pământ. Nu şi-i ridică nici când îi auzi intrând. Nu pricepea nimic. Când se înapoiase dimineaţa, găsise acasă poliţia. De-atunci şedea pe scaunul din colţ. Unul dintre cei care-o păzeau, îi spuse \
— Sa!ută-1 pe domnul Iakab, cucoană.
Doamna Kolesi se cutremură, dar nu voi nici de data aceasta să-şi ridice
capul.
. — Pentru noi e tot una — urmă acelaş glas. Apoi omul făcu un semn către poliţişti. — Deschideţi valiza domnului căpitan. Valiza aceasta e a dumneavoastră, nu-i aşa ? — mai spuse întorcându-se către deţinut.
Din cele văzute, Beke îşi dădu treptat seama că doamna Kolesi era deţinută ca şi el. Pe semne ea nu ştia încă nimic despre dispariţia bijuteriilor şi a hârtiilor de valoare. Acum va fi demascat chiar în faţa ei. Se înroşi. Dar n'avea ce face. Recunoscu dând din cap şi Anna îl văzu.
Răsturnară la picioarele ei tot ce era în valiza lui Beke. Apărură bijuteriile, perlele, inelele, broşele, brăţările, ceasurile-brăţară şi în cele din urmă, din buzunar, şi scrisoarea de depozit.
— De unde aţi luat bijuteriile astea de femeie? — îl întrebă cel care conducea ancheta. — Şi cu scrisoarea asta de depozit ce e ?
Beke îşi lăsă capul în jos, iar Anna şi-1 ridică. Buzele ei palide se crispară, in primul moment, nu-şi dădu seama cum ajunseseră bijuteriile ei în valiza lui Iakab. Dar faţa îi păli, pierzându-şi tot mai mult culoarea. Se cutremură toată sub hohotele de plâns în care isbucni.
— Vasăzică fleacurile astea sunt ale stimatei doamne. Am înţeles. Prin urmare, aţi fost jefuită de domnul căpitan.
— Dar ei nu m'au jefuit pe mine?! — horeai deţinutul. — Tot ce aveau mai muit decât mine, îmi furaseră din ce era al meu.
— Vă înşelaţi, domnule căpitan, toate astea au fost furate dela muncitori. Puseră totul la loc în valiză. Făcură inventarul conţinutului şi al lucrurilor
aflate în casă. Doamna Kolesi se lupta cu plânsul, muşcându-şi buzele şi îi arunca lui Iakab priviri sălbatice. Chinul o sbuciuma, sfâşiindu-i parcă toate măruntaele. Să aibe un copil, un copil dela monstrul acesta, un copil în temniţă, la vârsta de patruzeci şi cinci de ani, în împrejurări atât de îngrozitoare ! In vremurile bune, când avusese trei servitoare nu voise cu nici un chip să mai aibe un al doilea copil, cu toate îndemnurile şi aluziile făţarnice ale călugăriţelor şi ale popilor, cu toate că ştia cât de mult îşi dorise bietul Geza un băiat... Acum îl va avea, fără nici o putinţă de scăpare. Ii venea să înnebunească la gândul acesta. Tot ce-i trecuse prin
76
NAGY ISTVAN
minte în legătură cu această descindere, se contopea acum în această temere îngrozitoare. Cum era cu putinţă să-i fi căzut o asemenea năpastă pe cap ?
— Să mergem, — le făcu semn bărbatul, care dăduse şi până acum dispoziţiile.
In stradă aşteptau .de data aceasta trei automobile. Două pentru deţinuţi. Al treilea pentru valizele şi documentele ridicate drept corpuri delicte. Lângă Szentgerliczey se aflau tot aceia care-1 însoţiseră şi până atunci. II ţineau strâns-cie braţ, nu-pentrucă s'ar fi temut să nu fugă, ci numai ca să preîntâmpine vreun act de nebunie din partea lui.
Szentgerliczey îşi aminti de vremurile când comuniştii sau ţăranii răsculaţi erau aduşi in faţa lui, iar mai apoi partizanii, în'Ucraina Sovietică. Şi i se iviră în faţa ochilor trupurile lor torturate, braţele smulse din încheieturi, piepturile lor arse cu fierul înroşit! De câte ori nu i se întâmplase să nu le mai poată spânzura decât leşurile, eu tabla de gât, fără să le fi stors nicio destăinuire...
începu să tremure. Oare tot aşa va fi interogat şi el ? Sau poate şi mai groaznic. I se va plăti acuma totul însutit! Ii venea să urle de spaima care-1 cuprindea. Dacă ar fi putut, ar fi sugrumat-o acum pe doamna Kolesi. Numai ea era vinovată. Dacă n'ar fi ascuns scrisoarea de depozit, dacă nu l-ar îi lăsat să se chinuiască degeaba timp de jumătate de an, dacă ar fi primit, mizerabila, să fugă la timp în străinătate cu hârtia aceea preţioasă, n'ar mai fi ajuns aci ! S'ar fi aflat acum în siguranţă şi ar fi putut lucra, liniştit, pentru prăbuşirea ăstora. Dar aşa? Aşa, ce se va mai întâmpla ? Ar fi vrut să explodeze automobilul cu ei, să se isbească de ceva şi să-i strivească, să nu mai rămână decât praf şi pulbere din ei.. Automobilul însă străbătea pe nesimţite străzile liniştite. Oraşul dormea învăluit în întuneric. Când coborîră, habar n'avea unde, în care parte a oraşului se afla.
II conduseră întâi pe el, apoi pe doamna Kolesi într'o sală largă, cu o lumină vie. Credea că va începe im'ediat să-1 tortureze, aşa cum începea el mai întâi cu metode uşoare, blânde apoi cu altele, tot mai crude, mai sălbatice.
Dar de îndată ce-1 aduseră în faţa unui birou, îi scoaseră cătuşele dela mâini. La birou se afia bărbatul acela uscăţiv, cu faţa rasă, care condusese şi până atunci urmărirea. Lui Szentgerliczey îi tremurau picioarele. Se gândea disperat la femeia aceea, în patul căreia se tăvălise şi care va naşte un copil al lui. Da, Anna nu-1 va trăda, nu va face nici o mărturisire împotriva lui. Oricum, i se dăruise, trăiseră împreună. Dacă nu va mărturisi nimic, s'ar mai putea să scape.
Pe doamna Kolesi însă o înnăbuşea o spaimă nebună. Fură nevoiţi s'o ridice de vreo două ori ca s'o pună pe picioare. Era atât de istovită, încât cădea mereu în genunchi şi-i ruga : va mărturisi totul, va spune tot ce ştia despre Szentgerliczey, dacă-i vor îndeplini o singură dorinţă. S'o ducă la un medic, s'o scape de viitorul ei copil, pe care-1 simţea ca pe o lepră în pântece. Făcu toate mărturisirile urlând. Desvălui toată murdăria primei nopţi petrecute cu el şi a celor următoare. II făcu pe cumnatul ei hoţ, aventurier. îşi calomnie până şi soţul răposat, spunând că-i măcinase tinereţea. Căzu apoi iar în genunchi în faţa biroului unde stătea bărbatul uscăţiv care conducea cercetările şi urlă înnebunită :
— Dueeţi-mă la un medic !
Faţă de mărturisirea deplină a femeii chinuite de spaimă, încercările cumnatului ei de a nega se arătară zadarnice. Nici măcar nu mai fu nevoie să i se adreseze vreo vorbă răstită.
★
Avocatul fu trezit din somn, după miezul nopţii, de Rieder, fostul cămătar care locuia peste drum de vila Kolesi.
Acesta îi telefona, spunându-j că zărise prin rulourile lăsate la ferestre, câteva automobile staţionând în faţa vilei Kolesi.   Apoi,   văzuse  cum doamna
LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE
77
Kolesi fusese ridicată împreună cu un bărbat, care avea cătuşe la mâini. Bejan îi ceru nevesti-si să-i facă imediat bagajul şi dispăru de acasă. Se ascunse, până în zori, în casa unui fost bancher care locuia în centru. încă în timpul nopţii, chemă de acolo, la telefon câteva numere, spunând doar atât : „Prietenul nostru s'a îmbolnăvit. Masa de duminică se amână. Simpaticul nostru oaspete e rugat să nu mni vină..."
-r- Mă retrag la ţară, — îi spuse bancherului care clipea speriat. — Să-i vedem să pună mâna pe mine acolo, clacă sunt în stare. De-aci înainte, numai bizuindu-ne pe sat mai putem avea o nădejde...
Şi cu unul din primele autobuze care plecau din oraş isbuti să fugă neobservat.
Dimineaţa, când funcţionarii Securităţii îl căutară acasă, nu-i mai găsiră urma. Doamna Kolesi mărturisise că scrisorile anonime răspândite în fabrică fuseseră întocmite de Bejan. Locuinţa avocatului fu pusă sub observaţie, dar zile de-a-rândul nimeni nu-1 vizită; doar iepurii de angora îi fură furaţi într'o noapte ploioasă.
Era firesc să nu-1 mai viziteze nimeni. Dela Rieder, fostul cămătar şi deia banchetul care-1 găzduise pe Bejan în ultima noapte, vestea se răspândi pe şoptite printre marii burghezi ai oraşului. Astfel ajunse şi la urechile ramolitului acela de Tamâs Telegdy care aştepta cu nerăbdare ospăţul ele duminică. Tocmai se pregătea să se ducă la avocat, să-i arate soţiei acestuia cum trebuia gătit iepurele marinat, după o reţetă pe care numai el o cunoştea. S'ar fi putut alege şi el cu o mâncare bună, din belşug.
Dar, pe stradă, îl întâlni pe lunganul de Rieder şi află dela el despre arestarea Doamnei Kolesi şi despre punerea sub urmărire a avocatului.
II cunoştea bine pe cămătar. Se dusese de atâtea ori la el, de când îi fuseseră expropriate proprietăţile silvice, ca să-i ceară bani cu împrumut. Putea să aibă încredere în vorba lui. Şi tocmai deaceea se grăbi să plece repede, chiar fără să mai şchiopăteze. Nu se simţea bine. îşi aminti de întâlnirile dela doamna Kolesi, de aventuroasele combinaţii politice ale lui Bejan şi de procesul plănuit în legătură cu uzina metalurgică...
—' Oiio 1 — mormăi singur Torni baci — te pomeneşti că ăştia mă bagă şi pe mine în bucluc. S'ar putea s'o amestece şi pe Tanti Karola, căci şi ea avut de-a face cu Bejan. Şi chiar dacă n'ar fi nicio primejdie, tot face s'o mai speriu puţin. O ştire ca asta e destul de importantă ca să merite o masă.
O găsi însă pe bătrâna contesă în toane rele. Nici nu putu s'o vadă numaidecât.
— E cu duhovnicul ei, fratele Iozsef, — îi şopti servitoarea cea surdă. Din ■cealaltă odaie se auzea cum se ciorovăiau,
— Până când o să mai rabde Dumnezeu una ca asta ? — striga bătrâna agresivă.
— Răbdarea Domnului este nemărginită — se auzi glasul cuvios al preotului.
— Dar nu şi a mea — ţipa bătrâna. — Oficiul de închiriere mi-a luat ieri două odăi. Nu :mi-a lăsat decât una pentru mine şi alta pentru servitoare. Unde să-mi „ţin micuţii ? Nu mai e de trăit !
Torni baci ştia că „micuţii" erau căţeluşii puturoşi ai bătrânei. Dar n'avu vreme să chibzuiască asupra acestei nedreptăţi, pentrucă o vorbă a preotului o făcu pe tanti Karola să isbucncască din nou.
— E adevărat, strigă ea — abia m'am spovedit adineaori, totuşi e revoltător! Mi-au luat moşiile, rn'au dat afară din palatul meu, iar acum îmi mai vin pe cap şi în reşedinţa mea de vară ?! Până unde !o să se mai întindă ?! De ce-i rabdă Dumnezeu ? De ce-i lasă să înainteze în Chiria ? Dar Tito ăla ce mai
78
NAGY ISTVAN
aşteaptă ? Cât l-au mai ridicat şi pe ăsta în slăvi, astă-vară ! Nu, lasă-mă să vorbesc, să nu-mi spui iar că răbdarea Domnului e nemărginită. Lui îi vine uşor, dar eu n'o să trăesc cât lumea. N'am decât o singură viaţă de trăit. Şi dacă mai ţine mult aşa, o să ajung la disperare. Eu nu mai cred nici 'în Truman, nici în Tito al dumitale. Şi am început să mă îndoesc până şi de sinceritatea papei... Vreţi oare să ajung să nu mai cred nici in Dumnezeu ?...
Curând după 'aceea, fratele Iozsef plecă. Părea scandalizat, în timp ce bătrâna servitoare îl conducea spre ieşire. Ii făcu semn lui Telegdy că poate intra. Torni baci deschise plictisit uşa. Bănuia că nici aici, nu prea era nădejde de o masă bună. Iar priveliştea care i se arătă în faţa ochilor în odaie fu şi mai puţin încurajatoare. Tanti Karola era încă în pat. In jurul căminului cu vatra boltită se mai vedeau resturi de hârtii arse. In odaie duhnea mirosul de câine. O atmosferă apăsătoare, posomorită. 'Ploaia bătea în ferestre.
— Ce-i ? — se răsti la el bătrâna, fără să-i întindă mâna să i-o sărute.
— Ce te-a apucat să dai buzna aşa, peste om ?
— Iţi aduc veşti importante, — mormăi Torni baci fără prea mult avânt.
— Ştiu eu ce te-a făcut să vii chiar la vremea mesei. Dar azi postesc. încearcă mai bine în altă parte. Şi de altfel, de ce-ţi mai pierzi vremea pe-aici ? Ar fi timpul să-ţi vezi de drum.
— Nu mă'ndur să renunţ la plăcerea de a sta de vorbă cu mătuşa noastră,
— încercă Torni baci s'o linguşească precum îi era obiceiul. Dar [bătrâna îi tăie vorba, cobind :
— Dacă vrei să-ţi meargă bine, ia primul tren şi pleacă de aici.
Torni baci, ca şi cum aceste cuvinte ar fi însemnat un îndemn să mai rămână, se cufundă în fotoliul aflat în faţa căminului. Avea de gând să-i arate că nu venise pentru o mâncare de pomană.
— Să mă grăbesc tocmai acum, — întrebă silindu-se să-şi facă glasul cât mai convingător, — când mă aflu în posesia unor ştiri absolut sigure ?
— Las' c'o s'o iei numaidecât la fugă, când o să le-auzi pe-ale mele. Groful tresări :
— Doar nu m'or fi chemând ţăranii, să-mi reiau moşia ? — întrebă el vrând să fie spiritual.
— Ba chiar ei, dar ca să-ţi pună ştreangul de gât şi să te spânzure de copacii din parc.
De sub plapumă nu i se zărea bătrânei decât capul care i se pierdea şi el sub o basma. Bolea de vre-o câteva săptămâni. Faţa-i slăbită, trasă, semăna cu a unei mumii. Ce-o fi păţit de era atât de sarcastică ?
Torni- baci urmă, oftând :
— Precum văd Tanti Karola a noastră şi-a schimbat cu totul părerile. Aşadar ţăranii nu se mai revoltă pentru că li s'au etatizat şcolile confesionale, deşi episcopul a străbătut tot Ciucul călare pe un cal alb. Şi tot degeaba să fi scris el şi pastoralele ? Ce-ţi fac popii, au amuţit de frică ? O să vezi că, rând pe rând, popii catolici o să-şi dea binecuvântarea comunismului.
Bătrâna îşi ţinea ochii închişi. Fierbea de mânie. De când plecase fratele Jozsef, avea o poftă'nebună să ucidă pe cineva. Mai ales pe prăpăditul ăsta de grof, un coate-goale mincinos, care se târăşte de colo până colo, ca o ploşniţă. Şi mai îndrăsneşte să aibă şi păreri. Nu lăsa să-i scape nici un prilej fără să-i atace pe popii ei. Ce-i puteau oferi aceştia ? De Dumnezeu n'avea nevoie. Se aştepta ca să-i redea moşiile, cu predicile lor. Dar nu mai rămăseseră pe aici decât vreo câţiva corbi croncănitori. Avusese un preot mai tânăr, dar plecase în Apus, de unde aştepta să vadă cine le va reda tâlhăreşte moşiile. Niciodată ca acum, nu-şi dăduse atât de mult seama de neputinţa clasei ei. Mâine, poimâne, se va muta în cele două camere vecine un lăcătuş oarecare cu toată familia. Iar măgarul
5*
LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE
79
ăsta bătrân stătea aci în faţa ei şi vorbea fără nici un rost. îşi ridică plină de ură pleoapele sbârcite:
— La urma urmelor,' de ce mai trăeşti pe lumea asta ?
Din aceste isbucniri tot mai vehemente, Torni băci simţea că îl păştea o primejdie. Se întâmplase desigur ceva care o înăcrise pe bătrâna mătuşe. Dacă ar şti ce anume, ar putea cel puţin s'o consoleze. I-ar părea rău să i se închidă si porţile acestei case. Aici, chiar dacă nu prea era poftit la masă, putea totuşi să mai vină câteodată iarna, să 'se încălzească. Ciudat, era nevoit acum să ţină seama de schimbarea anotimpurilor şi din acest punct, de vedere. Afară ploua ; numai de n'ar începe să ningă. Teri, Torni baci descoperise, pentru întâia oară în viaţa Iui, că pingelele pantofilor au obiceiul să se găurească. Şi tocmai acum s'a nimerit mătuşa să-l pocnească deădreptul cu asemenea întrebări : „de ce mai trăieşti pe lumea asta ?" Ar fi trebuit să-i dea un răspuns foarte ingenios şi spiritual ca să aducă pe nesimţite vorba despre altceva, poate despre căţeluşi, favoriţii mătuşii, despre care ei îi făcea întotdeauna plăcere să discute. Data trecută, de pildă, puricaseră împreună lighioanele astea puturoase.
— N'ai auzit ? — îl trezi tanti Karola din visările lui.
— Ba da. Spuneai că, la urma urmelor, de ce mai trăiesc pe lumea asta. Parcă aşa mi-ai spus. Ei, o asemenea întrebare numai mătuşica e în stare s'o pună. E o întrebare foarte adâncă, dar n'am stat niciodată să chibzuesc asupra ei. Uite, poate că în clipa asta mai trăiesc tocmai ca să te ajut să-ţi treacă de urât. Situaţia noastră nu e chiar atât de proastă, excelenţă. Dacă îţi aduci aminte, data trecută ţi-am vorbit despre şefii muncitorilor şi despre nemulţumirile gloatei, — înghiţi în sec, ca să-şi înnăbuşe chiorăitul stomacului, şi în acelaş timp ca să dea cuvintelor sale o mai mare putere de convingere. — Da, de-atunci atmosfera s'a înrăutăţit între ei.
Ochii bătrânei sclipiră de ciudă :
— D'aia l-au ovaţionat pe Stalin, atâtea mii şi mii de oameni la adunarea populară, fiindcă atmosfera-i rea ?! Şi tot d'aia s'au dus vreo douăzeci de muncitori pe moşia mea şi i-au îndemnat pe ţărani, să desgroape mai întâi cartofii Fermei de Stat, fiindcă-i atmosfera proastă ?! Pricepi, nebun bătrân ce eşti ? Mi-au lăsat cartofii la urmă. Şi totuşi trebue să plătesc scump ziua de lucru. Mai scump decât Ferma de Stat,- dar pe piaţă nu-i pot vinde decât la acelaş preţ, ca şi Ferma de Stat. Bine înţeles că ticălosul ăla de Iănos şi-a desgropat cartofii lui mai din vreme, i-a şi vândut la preţ ridicat şi, până la urmă, nici n'a mai plătit ţăranilor ce le-a făgăduit, dar eu trebue să le plătesc. Şi toate astea mulţumită muncitorilor dumitale şi atmosferei proaste din rândurile lor. întotdeauna, vii aici şi-mi povesteşti fantasmagoriile dumitale, îmi spui ceeace ai vrea să fie, nu ceeace este în realitate.
Groful Tamâs înţelegea acum de ce era atât de înăcrită mătuşa. O umbră posomorită îi trecu pe faţă :
— Totuşi cunoşti prea puţin situaţia. Şi cum ai putea s'o cunoşti de-aci din pat, departe de vuietul brutal al vieţii? Să luăm numai cele petrecute azi noapte. Inchipue-ţi, excelenţă, azi noapte a fost arestat un paznic de noapte, fiindcă lucra în înţelegere cu fostul proprietar al fabricii. Ce-i mai important e că cei mai ridicaţi dintre muncitori înclină spre foştii proprietari.
— Nimic nu-i adevărat din tot ce spui! — strigă bătrâna indignată. — Niciun muncitor n'a dat ajutor familiei Kolesi, ci numai paznicul de noapte, care nu era muncitor, ci unul dintre proprietarii ascunşi ai fabricii Kolesi. Şi mai îndrăsneşti să-mi arunci în faţă, că eu trăesc departe de vuietul brutal al vieţii?
Torni baci se uită la bătrână, înlemnit. Trebuia să recunoască : dacă vorbele ei erau adevărate, atunci într'adevăr era mai bine informată decât el. Dar, de
80
NAGY ISTVAN
unde ? îşi aminti deodată de fratele Jozsef, care tocmai plecase. Ai dracului călugări, — îşi zise el. — îşi vâră nasul în toate.
Bătrâna se ridică indignată în capul oaselor :
— Şi ştiu mai mult încă, — îl sperie pe Telegdy. — Dacă nu vrei să ajungi acolo unde e doamna Kolesi, ia-ţi catrafusele şi şterge-o Şterge-o până ce nu te prinde poliţia la rebelul ăla de Kâlmân. Ml-ai povestit singur ce-a vrui doamna Kolesi s'o îndemne pe Cătălin -să facă. Dacă nu-ţi iei catrafusele imediat, poţi să mă bagi şi pe mine în bucluc.
Lui Torni băci îi fu de ajuns atâta. îşi ceru haina şi-şi luă rămas bun. Se grăbi, cât putu. Deşi mintea-1 îndemna să o ia în altă direcţie, picioarele îl purtară spre Piaţa Libertăţii. Oprindu-se în faţa Biroului de voiaj şi studiind mersul trenurilor, chibzuia pentru care linie să-şi ia bilet ? La care din magnaţii din provincie să pice, ca oaspe în trecere ? La care din ei nu fusese până acum ? Pe care din ei să-i fericească cu neaşteptata sa apariţie, pe cei din Sălaj, sau pe cei din Câmpia Mureşului ? Iar dacă se va hotărî, pe care din ei îl va găsi oare acasă? Unde erau vremurile acelea frumoase de odinioară, când Torni baci ştia tot atât de bine despre baronii din Marosvecs, ca şi despre cei din Ţaga, ce program aveau în aceeaşi săptămână ? Dacă se duceau la vânătoare de capre în munţii Bârgău-lui, sau ca să încalece armăsari la herghelia dela Răscruci. Dar acum? Acum nu mai ştia nimic despre ei. Acum nu mai plecau şi veneau magnaţii dela un oraş la altul. Şi, de când ţăranii le luaseră pământurile, nici nu-şi mai treceau dela unul la altul, veştile despre traiul lor de huzur. Acum în loc să mai călătorească magnaţii, călătoreau ţăranii.
De aceea Torni baci era nevoit acum să-şi atingă ultimele rezerve. Trebui să-şi scoată din cea mai ascunsă despărţitură a portofelului său de piele, una din miile puse de o parte pentru cazuri „extreme" şi să-şi cumpere un bilet modest de clasa a doua pentru Târgu-Mureş. Se duse acasă în mahalaua lui Tulogdy, cu inima grea. Ii era grea inima şi fiindcă ştia că auunţându-şi plecarea, va face întregii familii o mare plăcere. Pe Catinca n'o mai putea suferi, de când îi spusese că ar fi bucuroasă dacă nu şi-ar mai amâna plecarea.
In ultimele două săptămâni, în familia Tulogdy domnise o atmosferă foarte încărcată. Dacă i-ar şti cel puţin cauza. Să le mai facă un necaz, acum, la despărţire. Ii dispreţuia, fiindcă se ţineau departe de preocupările sale. Nu-1 întrebau niciodată, unde şi pe la cine fusese în cursul zilei, ce văzuse şi auzise, — şi nici nu-i vorbeau despre treburile lor. Deaceea, în ultimele zile, căuta nici să nu vină la masă, de câte ori putuse mâncase în altă parte. De obicei, nu se mai abătea acasă decât spre seară, când îl putea găsi şi pe Kâlmăn. Era singurul pe care-1 mai putea stârni la discuţii, scoţându-1 din sărite. Cu femeile nu-i mai mergea. Catinca nici nu-i mai răspundea la întrebări. De când venise toamna, stătea zi" şi noapte şi împletea pulovere. îşi punea ochelarii pe nas şi asta o făcea să pară şi mai rece, şi mai străină, decât înainte. Era tot ce-i mai rămăsese din educaţia ei aristocratică.
Spre surprinderea lui, îl găsi pe Kâlmăn într'o situaţie de necrezut. Spăla vasele într'un lighean cu apă pus pe masa din bucătărie, pe când ea împletea. Fetiţa, făcându-şi lecţiile, îşi rodea capătul creionului, iar băiatul era la şcoală. Cătălin, de îndată ce-i zări pe Torni, se făcu roşie şi închise uşa dela bucătărie.
Torni baci se apropie de ea să-i sărute mâna, trăgând cu coada ochiului spre uşa bucătăriei. Intre timp întrebă, cu un aer nevinovat: — Kâlmăn nu s'a dus azi la oficiu! de repartizare a braţelor de muncă ?
— Nu, a rămas acasă. A răcit din cauza ploii... încearcă să transpire la bucătărie.
— înţeleg, are guturai — dădu din cap bătrânul şi adăugă viclean : — Se vede că lecuiţi răceala cu leşie. Un tratament original.
LA CEA MAI ÎNALTĂ TENSIUNE
81
Cătălin se aplecă mai tare asupra puloverului. Când Torni baci o lăsă singură, oftă uşurată. In ultimele luni, viaţa îi devenise un chin. De. când Kâl-mân fusese dat afară dela fabrică, toată familia trăia numai depe urma câştigurilor ei. Oficiul de plasare a braţelor de muncă îi oferea lui Kâlmân posturi revoltătoare. De pildă, voiseră să-l plaseze ca muncitor ia amestecarea betonului. Sau la construirea drumurilor. Sau, Dumnezeu ştie în ce slujbă la un restaurant de Stat. Iar pe deasupra, mai îndrăsniseră să-i spună în faţă că, în ceeace priveşte munca administrativă, dovedise cu vârf şi îndesat la uzina metalurgică de ce era în stare. Să încerce altceva, mai pe măsura însuşirilor sale.
Se înţelege, Kâlmân nu putuse primi asemenea slujbe. Dar, nefiind în câmpul muncii, nu 'mai căpătase cartele de alimente. Fură nevoiţi să recurgă la piaţa liberă. Iar Torni baci înfuleca pe nemestecate, tot ce vedea. Kâlmân îşi luă asupra sa grija spălatului şi a deretecatului. Socotea că această îndeletnicire nu era umilitoare acasă şi astfel Cătălin va avea mai mult timp pentru împletirea puloverelor.
Cufundată în gânduri, Cătălinei îi treceau toate acestea prin minte în timp ce acele de împletit sclipitoare, sporeau ochi cu ochi mâneca puloverului, care căpăta destul de încet o formă. Din când în când îşi arunca ochii spre fetiţă, s'o vadă cum se lupta cu tema dată acasă. De câte ori zornăia mai tare în bucătărie o farfurie în mâna lui Kâlmân, tresărea toată. Numai de n'ar mai scăpa iar vreuna.
Intre timp, în odaia din faţă, Torni baci îşi împacheta lucrurile. Se ridica din când în când de lângă valiză şi trăgea cu urechea, fiindcă sunetele pătrundeau înnăbuşite până la el. Nădăjduise la început că va veni Cătălin să-l întrebe: — „Torni baci, ai luat masa ?" — Dar cum speranţa nu i se împlini, se aplecă oftând asupra valizei. Era o valiză bună ; deşi cam veche şi roasă, tot ar fi ieşit din ea câteva pingele mai subţiri de pantofi. încăpeau în ea o sumedenie de lucruri bărbăteşti. Şi Torni baci o umplu de zor. Câtă vreme alţii avuseseră grije de costumele sau de rufele sale, cu greu ar fi ştiut să spună care erau cămăşile, ismenele sau pijamalele lui. Avea atâtea, că nu le venea rândul să le poarte decât odată pe an. Dar, de când feciorii nu-i mai făceau bagajul, de când era nevoit să se ocupe singur de ele, îşi uitase pretutindeni, în timpul deselor sale „călătorii în trecere", o bună parte din lucruri. Numărul cămăşilor scăzuse ; purtate tot mai des, începuseră ,să se roadă, unele chiar se rupseseră şi ajunsese să şi le cunoască. Ii mai cârpise şi Cătălin câteva. De aceea, luând cămăşile depe rafturile dulapului cu lucruri bărbăteşti, le alese nu pe cele cârpite, ci pe cele mai bune, pe-ale lui Kâlmân. Pe cele cârpite sau cu gulerul ros, le lăsă de o parte. Ciorapii îi alese la fel, numai pe cei mai puţin uzaţi. Aşa ajunseră în valiza lui, cele mai bune pijamale, cele mai bune cămăşi şi cei mai buni ciorapi ai lui Kăl-mân.La batiste, nu mai zăbovi, ci îşi înfipse pur şi simplu mâna în ele şi scoase din dulap atâtea câte putu apuca. Se opri la cravate şi începu să le cerceteze cu deamănuntul. Le privi cu ochii săi miopi, aplecându-se asupra lor. Nu s'ar fi sfiit să facă la fel şi cu hainele, dar Kâlmân era cu o jumătate de cap mai scund decât el. In sfârşit, veni rândul pantofilor. Nu prea avea ce alege. Kâlmân n'avea decât două perechi de pantofi, una mai veche, pe care o purta, alta pe şanuri. Pantofii lui Torni baci aveau călcâiele roase într'o parte şi tălpile găurite.
Chibzui, dar nu prea mult. îşi descălţă frumuşel pantofii şi îi încălţă pe-ai lui Kâlmân. II cam strângeau puţin, dar îi păstră. Intre timp îi treceau prin minte numele magnaţilor de prin Sălaj şi Câmpia Mureşului. La care să poposească „în trecere" ?
In cele din urmă, îşi sfârşi împachetatul. Ambele valize îi erau pline până la refuz. Când să le închidă, îi veni mai greu, dar în cele din urmă reuşi. Nu voia să ceară ajutorul nimănui : de ce să-şi arunce Cătălin ochii printre lucruri ? Ar fi
6. — Viaţa Românească — c. 2437
82
NAGY ISTVAN
descoperit numaidecât atâtea care îi aparţineau lui Kâlmăn. O să aibă grijă comuniştii să-1 îmbrace pe Kâlmăn.
Gândul acesta îl făcu să râdă încet. Familia lui Kâlmăn ar trebui să-i poarte recunoştinţă că scăpa de el atât de ieftin. Da, era vremea să plece dela ei. Niciodată nu fusese la nişte oameni atât de antipatici. Trăgea cu urechea la cele de-afară. Din diferitele sgomote pe care le putea prinde trase concluzia că şi Kâlmăn se afla în sufragerie. Ar fi vrut să plece fără să-şi mai ia rămas bun, dar nu era chip. Se hotărî deci şi bătu la uşă. Fără să mai aştepte, deschise şi intră în odaia de primire, cum obicinuia s'o numească el în batjocură. Doamna Tulogdy stătea la fereastră cu spatele spre el. Afară, norii începuseră să se rărească. Razele palide ale soarelui de după amiază se revărsau printre spărturile norilor asupra oraşului. Un mănunchi nimeri în odăiţă. Acele de împletit ale Cătălinei sclipeau cu o lumină rece. Kâlmăn, privind pe deasupra capului fetiţei, îi controla tema de matematică. Dintr'o mişcare a lor, Tomi baci îşi dădu seama că intrarea lui nu trecuse neobservată. Totuşi, nimeni nu se uită ia el.
Tomi baci veni ceva mai în faţă şi zise răguşit.
— Aţi alcătui o natură moartă foarte originală pe pânza 'unui pictor talentat. O mamă blândă, cu ochelarii pe nas, iar tatăl îndrumându-şi fetiţa pe căile spinoase ale ştiinţei...
Nu-i răspunse nimeni. Doar micuţa Catica îi aruncă o privire speriată, pe sub braţul rezemat de masă al tatălui ei.
Tomi baci se adresă doamnei Tulogdy :
— Nu prea sunteţi bine dispuşi azi, Cătălin, dar o să vă înveseliţi numaidecât, când o să aflaţi că mătuşa voastră Karola e pe cale să cadă la învoială cu ţăranii ei! Înţelegeţi? Sunt dispuşi să-i plătească pe ascuns o răscumpărare pentru pământurile expropriate. I-au speriat svonurile de război. Se tem că dacă vor veni americanii, vor rămâne fără pământ, şi de aceea îl răscumpără... Umblă cu viclenii, răpănoşii...
Gândul acesta i se năzări aşa deodată în minte lui Tomi baci, deşi de mult spusese el'că un om mai isteţ ar putea să-i sperie cu asemenea vorbe pe ţăranii care primiseră pământ. Nu strica să mai stoarcă ceva bani dela ţărani. Dar nu-1 luase nimeni în serios. Nici Tulogdy aceştia nu-i arătară nici un interes. Totuşi nu găsi un alt subiect mai bun de conversaţie prin care să-şi anunţe în mod prielnic plecarea. Voia să-i părăsească, lăsându-le un ghimpe în inimă.
— Da, — urmă el, văzând că şi de astă dată vorbea tot numai pentru pereţi, — umblă cu şiretenii, zevzecii ăştia. Dar o să avem noi grije să le vină mintea la cap. Mătuşa voastră mi-a dat mie sarcina asta. Plec la moşie să le spun că nu suntem dispuşi să primim decât arendă. Cât priveşte condiţiile răscumpărării, le vom stabili ulterior, când vom fi noi aceia care vom putea dicta...
Şi de astă dată, Kâlmăn fu acela care şi pierdu mai întâi răbdarea.
— Prostii, — strigă el şi plecă de lângă fetiţă în cealaltă parte a odăii. — Vă amăgiţi cu gândul că o să vă mai vină vremea să dictaţi şi voi cândva!
Tomi baci îşi ridică mulţumit buza de jos care-i atârna pleoştită şi dădu din mână cu un aer de superioritate :
— Prostie înseamnă atitudinea voastră ! Vă izolaţi de Tanti Karola, de teamă să nu vină pela voi. Cu atât mai mult îi dau târcoale popii. E mai ales unul care stă mereu pe capul bătrânei. O să vedeţi că, până la urmă, vă ia de sub nas moşia şi o trece în traista popilor.
Tomi baci îşi scoase dinadins ceasul din buzunar :
— îmi pare rău, dar peste o oră îmi pleacă trenul. Nu mai am timp să stau să vă conving. Atât pot să vă spun : în lipsa mea ar trebui să vă împăcaţi cu mătuşa voastră Karola. Nu prea arăta bine, săraca. S'ar putea să moară dintr'o clipă într'alta. Ar fi bine să-i daţi la o parte pe afurisiţii ăia de popi...
LA CEA MAI ÎNALTĂ TENSIUNE
83
Kâlmân nu mai fu în stare să-i îndure trăncăneala ; ieşi în bucătărie. II măcina îndoiala : — dacă era totuşi ceva adevărat în vorbele acestui bătrân nesuferit ?... Oh, dacă ar putea să vadă limpede situaţia ! Dacă ar putea să scape de oficiile de plasare, de spălatul vaselor !...
Cătălin nu zicea nimic îşi ţinea buzele strânse. Din toate cele spuse, nu reţinuse decât un singur lucru, asupra căruia gândurile i se încordau chinuitor : niciodată până acum bătrânul nu le vorbise atât de serios de plecare... Nu îndrăs-nea însă să-şi trădeze speranţa şi îndoiala. Aştepta, aştepta tremurând să vadă, ce se va întâmpla. Ce va face acum bătrânul ? O, dacă într'adevăr ar pleca !...
Torni baci îi dădea târcoale. Era furios că nici nu-şi întorsese capul dela fereastră. Nu-1 lăsa nici măcar să-i iscodească faţa. Dacă va fi nevoit s'o lase aşa, aşteptându-i plecarea, ca o eliberare, atunci toate pregătirile lui ar fi rămas zadarnice. E revoltător — se gândea Torni baci — în ce hal au decăzut aristocraţii, dacă nu mai simt nici o afinitate, nici o simpatie pentru ai lor, dacă nu sunt în stare să ia parte la sbuciumul celor pribegi. De pildă, al lui. Pornea acum la drum, fără a şti unde se va duce. Vasăzică, pentru contesă nimic altceva nu mai are valoare în afară de grija zilei de mâine. O preocupă numai gândul de a găsi clienţi pentru puloverele pe care le împletea.
Torni baci fierbea în sinea lui ; se pricepea însă de minune să-şi ascundă sentimentele. îşi schimbă deodată tonul, ca şi cum toată discuţia de adineaori nu l-ar fi interesat şi n'ar mai fi rămas altceva de făcut decât să treacă la fapte:
— La dracu, — strigă el vioi. — Te pomeneşti că mai pierd şi trenul. Mătuşa voastră Karola nu mi-ar ierta-o niciodată ! E doar o problemă atât de importantă... Catinca, te rog, sfârşeşte odată cu puloverul ăla. Te rog să-mi ajuţi...
Ochiurile împletiturilor începură să-i joace doamnei Tulogdy în faţă, mâna i se opri împietrită, dar nu se clinti, ci aşteptă... Oh, dacă ar fi adevărat, dacă n'ar fi iar o farsă !
— Mi-ar trebui o trăsură, — tropăi de colo până colo Torni baci agitat şi se întoarse spre doamna Tulogdy. — Spuneai parcă data trecută, că locueşte pe-aici prin apropiere un birjar. N'aţi vrea să-l chemaţi, vă rog, să mă ducă până la gară ?... Bagajele mi le-am şi făcut...
Cătălin se ridică. Tremura toată.
— Ţi-ai şi făcut bagajele ? — întrebă ea răguşită.
In loc de răspuns, Torni baci deschise uşa şi îşi scoase din cealaltă odaie una din valizele galbene. Porni apoi s'o aducă şi pe cealaltă. Intorcându-şi capul zise :
— Catinca, trimite pe cineva după trăsură...
Fetiţa privi spre maică-sa şi dădu fuga. Ştia că de luni de zile, toţi aşteptau clipa aceasta. Vor putea să se întoarcă în cealaltă odaie. Va putea să stea iar cu coatele la fereastra dinspre stradă, iar mama va avea o bucată mai mult de zahăr la cafea. Aceste gânduri îi treceau prin minte fetiţei în timp ce sărea prin băltoacele străzii. Se opri în faţa unei porţi mari. Nu tremura, în bucuria care-o înfrigura, decât de teama că s'ar putea ca birjarul să nu fie acasă. Dar era acasă; tocmai înhăma caii şi se uita la cer. Va mai ploua oare ? Căci în oraş, ploaia era o binecuvântare pentru birjari. Când ploua, oamenii nu mai încăpeau în autobuze. Chemat de fetiţă, o urmă din toată inima.
Intre timp, Torni baci îşi puse paltonul. îşi luă bastonul pe braţ şi le ceru celor din casă să-i ducă valizele până la poartă. Cătălinei tot nu-i venea să creadă; tot se mai îndoia ; dar bătrânul apucă singur una din valize.
— O să pierd trenul — strigă el enervat, învârtindu-se încoace şi încolo cu valiza cea grea. Cătălin o duse pe cealaltă în faţa porţii. Bucuria o cuprinse acum deabinelea. I se părea o minune ceeace Ii se întâmpla. Cum să-i mai fi trecut prin minte să cerceteze bagajele lui Torni baci ? Fetiţa sosi cu birja, strălucind
e*
84
NAGY ISTVAN
de bucurie. Coborî în noroi odată cu Sikszai baci care sări de pe capră. Lui Tomi baci nu-i trebui decât o clipă până să ia loc pe jilţul de piele tocită. Lui Kâlmân, Cătălin şi fetiţei, le bătea atât de tare inima, încât se arătară aproape mişcaţi...
— Ah, bine că n'am uitat! — le strigă Tomi baci, ca şi cum în toiul zăpăcelii abia acum şi-ar fi amintit : — Aveţi grijă de odaia mea. Am obţinut ca oficiul de închiriere să mi-o repartizeze mie. Nu cumva să lăsaţi să intre cineva acolo .. Peste o săptămână, cel mult peste două,. mă întorc ! — Le strigă aceste cuvinte întorcându-şi capul din trăsura c'are porni' în trap, şi rânjind le făcu semne de rămas .bun, cu mâna. Se bucura văzând mutrele opărite ale ~elor din poarta de scânduri a căsuţei de mahala, care rămăseseră cu ochii aţintiţi după el.
Tomi baci ştia că prin ideea aceasta, care-i venise pe neaşteptate, îi lovise drept în inimă. Viaţa Cătălinei va fi de-aci înainte otrăvită de teamă. Ar fi mai degrabă în stare să bage un străin în casă, decât să-1 mai primească pe el în trecere. Dar puţin îi păsa ! Dac'o va face, va însemna că şi-a atins scopul, lăsând pe altul pe capul Cătălinei.
Şi într'adevăr, de îndată ce se desmetici din această despărţire care se sfârşise cu o lovitură de măciucă, în mintea Cătălinei se ivi acest gând. Se întoarseră în casă şi se aşezară în jurul mesei, ca şi cum ar fi priveghiat un mort. Toţi trei se gândeau la acelaş lucru : o fi fost oare în stare Tomi baci să le facă una ca asta ? Cu ajutorul oficiului de închiriere putea oricând să se întoarcă la ei. Nu îndrăzneau să se uite prin cealaltă odaie. Cine ştie dacă bătrânul acela nesuferit n'o fi lăsat vre-un semn care să-i adeverească spusele.
...A doua zi era Duminică. De obicei, cu acest prilej, Kâlmân îşi punea hainele mai bune şi se duce la biserică. îşi caută pantofii maro puşi pe şanuri. Dar nu-i găsi. Se agită de colo până colo numai în ciorapi; ieşi în bucătărie, la nevastă-sa care se pregătea să gătească :
— Unde-mi sunt pantofii maro, Cătălin ? Nevastă-sa porni să-i caute, apoi se luară după ea şi copiii. Căutând, femeia răscoli dulapul de haine şi isbucni:
— Câte Datiste ai folosit săptămâna aceasta, Kâlmân ?
Nici n'apucară să deslege enigma pantofilor şi a batistelor că le şi apărură altele noi. Nu găsiră nici cămăşile lui Kâlmân. Iar seara constatară şi lipsa pijamalelor. Palizi, îşi ocoleau unul altuia privirile. Părinţii se gândeau la acelaş lucru, dar nu îndrăsneau să-1 spună. Iar copiii se sfătuiau între ei în şoaptă. Bănuiau şi ei ceeace nu cutezau să mărturisească părinţii, dar nu îndrăsniră să facă decât aluzii.
— De bună-seamă o fi trecut pe aici vreun hoţ, — zise fetiţa.
— Trebue să chemaţi poliţia, — adăugă, luându-şi inima în dinţi, Kâlmân cel mic.
— Ce vă mai trece prin minte ? — isbucni tatăl, iritat. — De bună seamă, ceeace lipseşte a fost dat la spălat. — Şi se lăsă să cadă pe scaun, tremurând şi ştergându-şi tâmplele aproape încărunţite cu singura batistă care-i mai rămăsese.
Cei doi copii schimbară între ei o privire. In ochii lor sticli o lumină ironică de reciprocă înţelegere. Ştiau doar prea bine că nu mai dădeau rufele murdare la spălat, pentrucă le spăla şi le călca mama.
21
Ploaia încetase şi cerul se însenina. Soarele din acele zile de început de decembrie strălucea fără să încălzească, dar vremea era minunată. In faţa uzinii metalurgice se opri deodată o maşină hodorogită şi din ea coborî sprinten Câmpian, vindecat, purtând haine de sărbătoare. Spre uimirea portarului, Câmpian îşi luă tichetul depe tablou şi declară că a venit să lucreze.
LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE
85
Câmpian o luă deadreptul spre biroul de partid, de unde tocmai ieşeau Felecan şi Istvân Seres cel morocănos. Se grăbiră să-1 întâmpine cu braţele deschise şi se îmbrăţişară cum numai bărbaţii ştiu s'o facă.
îndată după aceea, apăru un alt automobil în faţa fabricii. Din el coborîră doi bărbaţi care se îndreptară numaidecât spre şlefuitorie, se opriră unu] la dreapta, celălalt la stânga lui Bindâsz, turnătorul măzgălitor de versuri, şi îi spuseră scurt să lase lucrul şi să-i urmeze.
— De ce să vă urmez ? — se înroşi Bindâsz.
— Ca să lămurim puţin chestiunea cu fonta.
Bindâsz se făcu alb ca varul. Plecă apoi cu însoţitorii săi. Toate acestea se petrecură în câteva clipe. Munca încetă aproape cu totul în fabrică. Fiecare începu să-şi dea cu părerea despre ce putea fi vorba. Din fericire, în turnătorie nu venise încă momentul turnării. Muncitorii se adunară în mijlocul atelierului. Atunci dădu buzna printre ei morocănosul Seres, care se arăta întotdeauna atât de posac, dar care de data aceasta surâdea. Sări pe o grămadă de fier şi începu să rostească o cuvântare.
Să rostească o cuvântare Istvân Seres, care, după cum credea toată lumea, nu era în stare să spună decât „da" sau „nu", de parcă n'ar fi cunoscut alte cuvinte din dicţionar ?! Iar vorbele lui erau şi mai surprinzătoare : Seres povestea păţania lui Câmpian cu Beke, cum îşi riscase viaţa în lupta dusă împotriva duşmanului. In faţa lui Câmpian trebuiau să se plece toţi cei din uzina metalurgică. Le putea servi drept pildă tuturor!
Istvân Seres îşi aruncă şapca până în tavan, până la macaraua care scârţâia pe grinzile de fier. Când, după uluirea din prima clipă, turnătorii pricepură ce se întâmplase, isbucniră în ovaţii. Tocmai atunci intră şi Câmpian în turnătorie, însoţit de Felecan şi de Bucşi.
Şi numaidecât, printre şepcile şi pălăriile aruncate în sus, fu ridicat şi Câmpian... Turnătorii l-ar fi aruncat poate pe cuptorar de-o sută de ori deasupra capetelor lor, dacă meşterul turnător n'ar fi bătut în fierul care chema la turnare. Auzindu-I, îl lăsară pe Câmpian şi dădură fuga la forme.
Fabrica reintră în făgaşul normal de muncă. Totuşi oamenii nu încetară să-şi spună părerile. Şi, încetul cu încetul, fiecare înţelese limpede ce se petrecuse, cine fusese ticălosul acela de paznic şi ce fusese în stare să facă atâta vreme. Şi mulţi se ruşinară. Cum putuse trăi printre ei monstrul acela cu chip de om ? Şi îi aruncară priviri pline de mustrare, mai ales meşterului turnător. Ce făcuse Barducz ăsta, de ce nu ştiuse ce se petrecea în secţia lui ?
Fiecare se aştepta să urmeze şi alte evenimente în fabrică. Chestiunea nu era încheiată numai prin demascarea lui Bindâsz şi a paznicului de noapte.
Barducz venea şi pleca enervat; stătea chiar şi noaptea, mereu pe lângă cuptoare. II apucase aşa deodată zelul şi vigilenţa. O făcea atât de făţiş şi îşi dădea atâtea ifose încât îi înfuria pe muncitori.
Curând după aceea, organizaţia de partid află că în timpul războiului, măz-gălitorul de versuri Bindâsz Gergely făcuse poezii şi pentru partidul „Crucilor încârligate".
Răsfoindu-şi carnetul cu însemnări, Bucşi găsi următoarele notiţe : „Trebue supraveghiat paznicul de noapte Beke Gyorgy, suspect". Citind-o, căzu pe gânduri.
— Câtă inconsecvenţă mai stăruie încă ascunsă în mine! De ce nu l-am supraveghiat ? — se mustră singur şi Jucră toată ziua posomorîf. La viitoarea şedinţă de partid, va avea din nou un prilej să-şi facă autocritica...
Mihâly Bereczki nu mai venea la lucru. îşi prelungea mereu concediul de boală. Ii trimise lui Felecan o scrisoare lungă, în care arăta că nu mai era vred-
86
NAGY ISTVAN
nic să prezideze Comitetul de întreprindere şi cerea să fie înlocuit şi trimis în faţa Comisiei de disciplină.
Toată lumea aştepta cu nerăbdare viitoarea şedinţă plenară pe fabrică. Nenumărate priviri îi iscodeau pe Bucşi şi pe Felecan, vrând să afle ce pregăteau. Prestigiul organizaţiei de partid şi al lui Felecan crescură mult în ochii salariaţilor.
Felecan ştia de fuga lui Bejan şi era foarte nemulţumit: se strecurase undeva de nu izbutise să pună mâna pe avocat.
Direcţiunea hotărî ca Vasile Câmpian să fie trimis pentru câteva luni în schimb de experienţă la turnătoria „Bela Breiner" din Braşov. Câmpian primi fără nicio şovăire, deşi nu-i venea prea uşor să trăiască mai multe luni departe de familia sa. Nevastă-sa nici nu voia să audă de aşa ceva.
— Nu te mai împotrivi, nevastă — îi spuse el liniştit. — Trebue să mă duc şi mă voi duce. Ce înseamnă acest sacrificiu, faţă de acela al muncitorilor care trăesc sub jugul capitaliştilor, pe când noi lucrăm aici în pace?
Pleca însoţit de Iănos Szepesi. Fabrica ceru universităţii să-i acorde acestuia o scutire de frecvenţă. II trimiteau împreună cu Câmpian pentru a studia tehnica maleabilizării. Fericit, tânărul îşi luă angajamentul ca între timp să-şi prepare şi examenele. In valiză nu-şi puse aproape nimic altceva decât cărţile şi caetele de notiţe. Muncise mult şi până acum, dar voia de aci înainte să lucreze şi mai mult, — cel puţin aşa făgădui când îşi luă rămas bun.
A! doilea eveniment petrecut în fabrică fu plecarea Rozei Zsigmond. îşi luase rămas bun dela cei din uzină încă din ziua de 6 Noembrie. Gergely Kiss o petrecu până Ia acceleratul de Bucureşti, dar la gară dădu peste Ion Cloţan, cel sgârcit la vorbă. Ii fu ciudă, căci voia să-i spună ceva fetii înainte de plecarea trenului. Se pregătise de mult s'o facă, dar văzându-1 ,acolo pe montorul acela zdravăn, i se opri vorba în gât. Nu-i mai veni nimic în minte. Ion Cloţan, care-şi pusese şi el în gând să-i vorbească Rozei, se simţi la fel de stânjenit. De atunci, cei doi flăcăi umblau prin fabrică cu inima frântă. Femeile din uzină, care urmăriseră din primul moment marea dragoste a celor doi tineri pentru Roza, începură să spună că-i mistuia dorul.
Şi nici unul dintre ei n'o ascundea. Se ocoleau. Cum apărea unul într'un loc, celălalt pleca numaidecât. Totuşi, amândoi erau nelipsiţi la şedinţele Comisiei culturale. Gergely Kiss nici n'ar fi putut să nu vină, deoarece era urmaşul Rozei şi răspundea acum de activitatea culturală din fabrică. Când unul propunea ceva, celălalt aproba. îşi duceau toate sarcinile la bun sfârşit, dar încolo, nu era chip să stea împreună. Mulţi credeau că se urau. Şi când unul primi o scrisoare dela Roza Zsgimond, această părere se întări. Poşta i-o aduse lui Ion Cloţan la fabrică. O scrisoare putea să aibe multe tâlcuri. însemna poate că cel care o primea era mai destoinic sau mai deştept, mai puternic şi mai chipeş decât celălalt. Pentru un flăcău ca Gergely Kiss era o grea încercare. Nădăjduise în taină că în ochii Rozei el avea mai multă trecere. Căci, la urma urmelor, pe el îl propusese ca responsabil cultural şi nu pe Ion Cloţan. Atunci, de ce îi scrisese totuşi lui ? întrucât îl socotea mai vrednic ? O fi crezând poate că era un muncitor mai destoinic?
Din clipa aceea se feri să-l mai întâlnească pe Ion Cloţan. Se temea ca nu cumva acesta să se uite la el cu un zâmbet plin de milă. Totuşi ardea de curiozitate să afle ce-i scrisese Rozika lui Ion. Măcar de i-ar putea citi-o din priviri. Dar, cuprinsul scrisorii nu putea fi citit din ochii lui Cloţan. Era doar ceva mai vesel ; nu-şi dădea însă ifose. Avea o bucurie liniştită, statornică.
După. o aşteptare de mai multe săptămâni, se ţinu o şedinţă plenară pe fabrică, în care se traseră concluziile necesare asupra cazului Beke. Deşi cu întârziere, amănuntele se limpeziră totuşi. încă dela începutul şedinţei, lipsa lui
LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE
87
Bereczki fu observată. In locul lui, prezida delegatul Consiliului Sindical. Felecan şi Bucşi se aflau şi ei la masa prezidiului.
Vinovăţia lui Bindâsz fu pe deplin dovedită. E adevărat, nu-1 ajutase în mod conştient pe Beke, dar lipsa lui de conştiinciozitate înlesnise sabotajul şi
deaceea trebuia să-şi primească pedeapsa. Apoi fu luată în considerare şi problema concedierii inginerului şef Tolocan : în ce măsură îşi pierduse acesta, din vina lui Bindâsz, prestigiul de specialist, iar fabrica fusese lipsită de serviciile unui inginer şef ? Bucşi arătă şi în ce consta răspunderea meşterului turnător. Rezultatele anchetei desvăluiră că de ani de zile, Barducz nici nu se gândise să arunce măcar o privire asupra cuptorarilor care lucrau în schimbul de noapte. De aceea, îi fusese lesne lui Bindâsz să-şi instaleze un culcuş pe acoperişul rezervorului de ulei. Neglijarea controlului avusese urmări grave mai ales după naţionalizare. In consecinţă, Barducz nu măi era vrednic să-şi păstreze postul de meşter al turnătoriei.
Lui Bucşi îi veni foarte greu să vorbească despre rolul lui Bereczki. Se feri să lase impresia că ar avea o pornire personală împotriva acestuia. Declară că se simţea şi el răspunzător de faptul că Bereczki se lăsase păcălit de Beke, devenind astfel unealta defăimătorilor duşmani. Aceasta fusese cu putinţă numai pentrucă, deşi avusese de mai multe ori conflicte cu Bereczki şi îl ameninţase că va cere să fie trimis în faţa Partidului, n'o făcuse totuşi la timp. Nu dăduse destulă importanţă susceptibilităţilor lui Bereczki. Dar cazul de faţă arăta că trebuie desvăluit tot ce se ascunde în dosul oricărei jigniri imaginare şi al oricărei vanităţi, fiindcă acestea pot fi exploatate de duşman, dacă nu sunt demascate la timp.
Preşedintele Comisiei Sindicale puse în discuţia adunării următoarea problemă : ce sancţiune se cuvine unui Preşedinte al Comitetului de întreprindere care se lasă amăgit de duşmanul de clasă ?
Această întrebare fu urmată de o tăcere grea. O bună parte dintre muncitorii uzinii metalurgice nu-şi puteau ascunde mirarea în privinţa lui Bereczki. Mulţi îl simpatizau pe bătrân, fiindcă ştia să le vorbească pe placul inimii. Nu fură în stare să se pronunţe numaidecât. Se temeau să nu greşească.
Tăcerea se prelungi, penibilă. In cele din urmă delegatul Consiliului Sindical fu nevoit să întrebe :
— N'are nimeni nimic de spus?
Atunci se întâmplă ceva cu totul neaşteptat. Tăcerea fu ruptă de cel mai sgârcit la vorbă dintre toţi muncitorii fabricii, de un muncitor al cărui glas nu fusese niciodată auzit la şedinţele din uzină.
— Ba... da ! — rosti el cu o voce adâncă. Şi din mijlocul sălii, unde băncile erau mai tixite şi oamenii purtau haine pătate de ulei, se ridică Seres cu o mişcare greoaie.
— Cer cuvântul!
Un freamăt trecu prin mulţimea muncitorilor, ca un val.
— Seres a cerut cuvântul !
— Şi să mai zici că nu există minuni !
— Va fi o minune de scurtă durată 1
— Numai să nu dea drumul acum la tot ce n'a spus până astăzi !... Istvân Seres se întoarse morocănos către cei care-1 luau în zeflemea şi
zise :
— După cele ce s'au petrecut la noi şi pietrele ar vorbi!
— Să auzim pietrele ! — strigă cineva din spate, hazliu. Şi sala fu scuturată de un hohot de râs. Delegatul Consiliului Sindical nu-şi putu ascunde nici el zâmbetul. Totuşi bătu energic cu creionul în cana cu apă.
Seres începu astfel:
88
NAGY ISTVAN
— S'a pus întrebarea ce merită Bereczki ? Eu m'am gândit mult la asta. Sunt patru ani de când mă tot gândesc. La eliberare, el a fost acela care m'a adus în partidul social-democrat. Şi încă de pe atunci m'a pus pe gânduri. Dar, până ce n'ai chibzuit totul până la capăt, e mai bine să taci. Acum am ajuns la capăt, după cum vedeţi, tovarăşi. Dar a ajuns şi Bereczki la capăt. A început-o din iarna lui 1944. Pe atunci era împotriva sindicatului de fabrică. Ar fi vrut ca lăcătuşul din uzină să nu fie alături de lucrătorul zilier şi nici funcţionarul, alături de fierar. In 1945, când lozinca era „totul pentru front", el cerea urcarea salariilor. Până la încheierea tratatului de pace, ridica mereu problema maghiarimii din Ardeal. A cârtit şi împotriva unificării şi a întemeierii Partidului Muncitoresc Român. După naţionalizare, când am făcut primele întreceri socialiste, n'a găsit altceva mai bun de spus, decât că maşinile nu puteau merge mai repede. De ce să ascund, uneori mă punea şi pe mine pe gânduri : oare nu cumva avea dreptate !? N'am început să mă dumiresc decât mai târziu, când am intrat în Partidul Muncitoresc Român. Până atunci, Bereczki ne-a ţinut la cheremul lui, legaţi la ochi. Credeam că cea mai potrivită muncă sindicală era aceea de a urmări numai interesele imediate ale muncitorilor. Sau, cu alte cuvinte, să cerem mereu şi să .dăm cât mai puţin. Asta îşi avusese rostul, câtă vreme fabrica fusese pe mâna capitaliştilor. Dar după naţionalizare, mi s'a părut că era prea de tot. Când stătea de vorbă cu noi, Bereczki păstra aceeaşi poziţie ca şi cum fabrica s'ar mai fi aflat tot în mâna foştilor stăpâni. S'a simţit jignit fiindcă n'a fost numit director. E de mirare că sub conducerea unui asemenea om, cei fără partid nu şi-au putut da seama cine le vrea binele şi cine răul ? E de mirare oare, că s'a putut ascunde aici timp de ani de zile o scârnăvie, o unealtă a fostului proprietar, care a izbutit să-l aţâţe împotriva conducerii Partidului până şi pe Preşedintele Comitetului de întreprindere ?
Seres se odihni o clipă şi îşi roti privirea în jur.
— Pedeapsa cea mai uşoară ce i se cuvine lui Bereczki, e să fie scos din funcţia de preşedinte. Acolo trebue să fie pus un muncitor cum e Câmpian. El a arătat că la nevoie, nu se dă înlături dela nicio jertfă. Iar pentru criminalii de soiul lui Beke Gyorgy, să se introducă pedeapsa cu moartea ! Să arătăm că muncitorimea care trezeşte oamenii la o viaţă nouă, ştie să-i stârpească pe aceia care stau în calea vieţii !
Aplauzele răsunătoare făcură să se cutremure pereţii sălii de şedinţă. După cuvântarea rostită de Seres, sarcina delegatului Consiliului Sindical şi a lui Felecan fu foarte uşoară. înlocuirea lui Bereczki, cu aplicarea unei mustrări fu hotărîtă în unanimitate. Dar la propunerea delegatului Consiliului Sindical, adunarea îl alese preşedinte nu pe Câmpian, ci pe Istvân Seres.
Toată lumea socotea această alegere foarte firească la sfârşitul şedinţei, dar dacă la început cineva ar fi spus că în locul lui Bereczki va veni Istvân Seres, nimeni nu l-ar fi crezut.
A doua zi, după multă chibzuinţă şi frământare, Bucşi îi trimise o scrisoare inginerului Tolocan, rugându-1 să-i facă o vizită. Pe Barducz îl lăsă deocamdată să lucreze mai departe ca maistru turnător, dar de acord cu inginerul Bogdan, Mihâly Rostâs fu numit maistru ajutor. încă din vară, Iânos Szepesi îi dăduse lecţii de pregătire teoretică. Acest muncitor auxiliar pe cale de a ajunge muncitor calificat, făcea progrese minunate.
Mihâly Rostâs nu ştia destul de bine teoria, dar altfel, după părerea tovarăşilor săi de muncă, îşi însuşise din practică mai multe cunoştinţe decât doi maiştri turnători la un loc. Dealtfel, prietenii îl cicăleau zicând că nu-1 născuse maică-sa, ci de mult, în vremurile de odinioară, fuseseră turnate într'o fabrică
LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE
89
două statui de negri, iar una dintre ele începuse să vorbească în clipa când fusese scoasă din formă. Şi aşa ar fi venit pe lume Rostâs Mihâly.
Dealtfel, promovarea lui Rostâs Mihâly îi însufleţi pe muncitorii auxiliari din turnătorie şi şlefuitorie. Unul dintre aceştia, anume Bordâş Imre, încurajat de faptul că aveau şi ei posibilitatea de a se ridica, făcu o inovaţie propunând ca saboţii de frână să nu mai fie transportaţi în atelierul de montaj pentru a fi puşi la bormaşină, ci aceasta să fie mutată în şlefuitorie. Astfel, saboţii cei grei nu vor trebui să fie purtaţi toată ziua cu roaba.
Bucşi dădu numaidecât dispoziţia ca bormaşină să fie mutată în şlefuitorie. In urma acestei măsuri, timpul necesar pentru găurirea saboţilor se reduse la un sfert. Bucşi căuta să descopere tocmai asemenea posibilităţi ascunse. Ar fi dorit ca până la sfârşitul anului să poată lichida toate comenzile restante. Deaceea voia ca inginerul Tolocan să se întoarcă la fabrică. Despre muncitorul auxiliar Bordâs Imre scrise chiar el un articol la gazeta de perete. Dându-1 pe Bordâs drept pildă, îi îndemna şi pe ceilalţi la inovaţii.
Gergely Kiss era foarte mulţumit. Gergely se descurca greu cu redactarea gazetei de perete, deşi ar fi dorit atât de mult să nu se arate mai prejos decât predecesorul său. Şi această dorinţă era lesne de înţeles.
într'o după amiază, portarul îl chemă pe Gergely Kiss înapoi, deşi acesta pornise glonţ pe stradă. Voia să prindă autobuzul care pleca din piaţa de lângă fabrică. Lapoviţa umpluse drumul cu băltoace. N'avea nici un chef să ajungă cu ghetele ude la sediul Uniunii Tineretului Muncitor. Se întoarse în silă. Portarul flutură zâmbind un plic albastru.
— Ţi-a adus Moş Neculai o scrisoare, Gergely. Ia ghiceşte, dela cine ?
— N'am timp, că pierd autobuzul... Dă-mi-o mai repede...
— Stai că asta nu merge chiar aşa de uşor. Mai sunt şi alţii dornici să afle ce scrie Roza Zsigmond a noastră...
— Roza Zsigmond, — se înroşi Gergely Kiss şi luă în grabă scrisoarea. Valul muncitorilor care ieşeau pe poartă îl duse şi pe el. Unii începură să
alerge împroşcând apa din băltoace. Porni în fugă şi Gergely Kiss, dar nu mai găsi loc în autobuz. Se adăposti în hală, unde era un furnicar de muncitoare. Cumpărau legume şi cartofi. Gergely Kiss desfăcu scrisoarea şi începu s'o citească cu nesaţ.
Bucureşti, 4 Decembrie 1948, stătea scris în colţul de sus al hârtiei. Apoi urma astfel :
Dragă Gergely Kiss!
Tovarăşul Bucşi a fost săptămâna trecută la centrala industrială şi m'a vizitat şi pe mine la Şcoala de Partid. Iţi mărturisesc că m'a durut inima, când am auzit ce s'a petrecut în fabrica noastră. Iar când am aflai cine a fost [Beke Gyorgy şi ce a uneltit printre noi, mi s'a tăiat răsuflarea. Când te gândeşti, au fost mulţi care s'au lăsat, ademeniţi de el. Din nefericire, tovarăşul Bucşi na stal mult cu mine şi n'am mai putut afla altceva dela el. De ce nu-mi scrii despre tot ce s'a întâmplat ? Nu vreau vă şnă rup de voi. Nu vreau ca atunci când mă voi întoarce la fabrică să stau cu gura căscată şi să nu-mi mai recunosc tovarăşii care m'au ajutat atât de frumos să-mi găsesc drumul cel bun. Mă gândesc îngrozită, cum m'am împotrivii cu îndărătnicie când am fost numită responsabil cultural. Ce s'ar fi ales de mine, dacă tovarăşii nu mi-ar fi deschis capul că activitatea culturală e în folosul nostru ? Acum n'aş fi aici şi n'aş putea învăţa 'atâtea, într'o prelegere, tovarăşul Gheorghiu-Dej ne-a spus că numai aşa va fi rodnică învăţătura noastră dacă nu ne vom rupe de întreprinderi şi de S'ate, dacă ne vom desvolta odată cu acestea. Deaceea m'am gândit la tine, dragă Gergely Kiss.
90
NAGY ISTVAN
Cine mi-ar putea scrie despre toate cele ce se petrec la noi, dacă nu responsabilul cultural şi redactorul gazetei de perete ? Ei, acum să încep cu întrebările.
Cine scrie cel mai mult la gazeta noastră de perete ? (Da, mi-am adus aminte: trebue să cumpăraţi negreşit pentru bibliotecă „Poemul pedagogic" de Macarenco). Apoi, câţi cetitori aveţi acum? Totuşi, să-mi scrii mai întâi dacă l-aţi schimbat pe Iasko ? Cum se prezintă noul dirijor ? I-aţi chemat pe scriitori să vă citească din operele lor ?
Ce-aş mai putea întreba ? La câte nu m'am gândit şi acum nu-mi vin în minte. Am găsit! Cum au primit muncitorii demascarea paznicului de noapte ? Cine a spart normele ?... Ştii, :nă gândesc că noi am trecut zilnic pe lângă ticălosul acela de paznic de noapte şi totuşi nu ne-am dat seama ce fel de om era. îmi vine să intru în pământ de ruşine... Cum s'a sfârşit povestea aceea cu prosoapele şi cu soţia lui Bucşi ? Nu m'am încumetat să-l întreb pe tovarăşul Bucşi. Câmpian e într'adevăr un erou. Salută-l din partea'mea.
Ştii ce ? Dacă tovarăşi! se învoesc, afişează această scrisoare la gazeta de perete. îmi iau angajamentul să .vă trimit odată pe lună o dare de seamă despre munca universităţii noastre. Scrieţi-mi cât mai mult şi despre voi. Sper că nu m'am înşelat când te-am propus ca responsabil cultural. Gândeşte-te la un tovarăş potrivit, pe care să-l poţi pune in locul tău, dacă vei fi trimis într'o altă muncă... Asta e partea cea mai frumoasă în viaţa noastră; omul nu e lăsat să mucegăiască pe loc.
Cu dragoste (cu dragoste tovărăşească) Roza Zsigmond
P. S. Tocmai am vrut să lipesc scrisoarea, când am aflat dela tovarăşii elevi, că între Crăciun şi Anul Nou va fi convocată Marea Adunare Naţională. Se pregăteşte ceva aproape tot atât de însemnat cum a fost şi naţionalizarea ta 11 Iunie.
Gergey Kiss citi şi reciti de vreo două ori scrisoarea. Primul lui gând fu , oare Roza îi scrisese numai fiindcă era responsabilul cultural şi redactorul gazetei de perete ? Dar lui Cloţan de ce îi trimisese o scrisoare ? Oare aştepta şi dela Ion aceleaşi răspunsuri, ca şi dela el ? Rămase atât de cufundat în aceste gânduri, încât nu-şi găsi loc nici în autobuzul următor, deoarece se trezi prea târziu să sară prin noroi spre autobuzul luat cu asalt.
Porni pe jos, dar gândul îi rămase fot la Roza Zsigmond. Ar fi vrut să-i poată scrie : „printre cei care au spart norma mă aflu şi eu". Dar, după aceea îşi aminti că Roza îi scria : „Sper că nu m'am înşelat când te-am propus ca responsabil cultural". Prin urmare, îşi zise Gergely Kiss, asta aşteaptă ea dela mine, să fiu un bun responsabil cultural. Dar la acest gând fu cuprins de mâhnire. Chiar în dimineaţa aceia, tovarăşul Felecan venise la el, la maşină, ca să-l întrebe : când aveau de gând să schimbe articolele la gazeta de perete a atelierului de fierărie ? Până când vor mai rămâne acolo şi se vor îngălbeni articolele dela 7 Noembrie ?
Ce va spune Roza, când îi va scrie asta ? Of, fierarii ăştia ! Dacă nu le-ar sta toată ziua pe cap, ar fi în stare să nu mai schimbe niciodată articolele vechi. Dar acum, îi va pune pe foc. Va publica la ei scrisoarea Rozei Zsigmond. Li se potrivea de minune. Ii va schimba începutul în : „dragi tovarăşi". Va mai scoate din scrisoare părţile care-1 priveau numai pe el. Fierarii meritau această lecţie.
Se înveseli. Mergea cu paşi de două ori mai mari. Ajunse din urmă al doilea autobuz pe care-1 pierduse. Maşina veche şi hodorogită stătea la marginea străzii, cu cauciucul din spate lăsat, iar muncitorii săreau înjurând prin tină,
LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE
91
ajutând să-i ridice spatele. Intre timp, lapovita se îndesa de nu se mai vedea apa din ea, ci doar o întindere albă. Pe spatele şi pe umerii oamenilor aplecaţi, se aşternuse un guler de zăpadă...
La U.T.M., lui Gergely Kiss i se spuse că va trebui să preia munca responsabilului cu agitaţia printre tinerii din fabrică. Gergely Kiss se miră. Alaltăeri fusese căutat de cei dela „Arlus" ; i se încredinţase şi acolo o sarcină. Ce se petrecea aici ? Acum trei luni nu-1 lua nimeni în seamă, iar acum toată lumea îl căuta. Fiecare avea să-i încredinţeze câte-o sarcină însemnată. Dar grija lui cea mai mare era să-i răspundă Rozei Zsigmond pe larg, la fiecare întrebare.
Aproape toată noaptea nu se gândi decât la acest răspuns. Apoi, dimineaţa, întră în biroul de partid, la Felecan. Cu o cuşmă mare pe cap, Felecan arăta, din cap până'n picioare, ca un cărbunar coborît din munţi. Avea în faţă proectul halei de montaj, care acoperea întreaga masă. Toată lumea vorbea în fabrică despre acest proect, dar terenul rămăsese încă gol, acoperit de zăpadă.
— Ce-i nou ? — se uită la el Felecan, dus pe gânduri., — Aţi schimbat articolele la gazeta de perete a fierarilor ? Ţine ! — îşi vârî mâna în sertar şi-i puse în faţă o hârtie bătută îndesat la maşină. — Eri te-am certat, dar după aceea mi-am adus aminte că şi eu sunt fierar şi câte articole am scris, de când am fost ales secretar ? Niciunul.
Gergely Kiss se simţea turburat.
— Aş vrea să vă întreb ceva, tovarăşe Felecan. O întrebare importantă. N'am primit încă niciodată scrisori, iar acum încep să-mi tot vină...
— Hai, dă-i drumul mai departe. De ce te-ai oprit ?
— Cum vă spun, acum au început să-mi tot vină scrisorile. Dar nu ştiu ce trebue să înţeleg când scrie la sfârşit, ,,cu dragoste, cu dragoste tovărăşească" ? Ce-i mai mult? „Cu dragoste",. sau „cu dragoste tovărăşească"?
Felecan îşi trânti cuşma de pe cap :
— Măi, zănaticilor, ce vă mai trece prin minte ! Credeţi poate că şi eu primesc asemenea scrisori ? ! Dar'ia stai puţin... Mi se pare totuşi că e mai mult când zici „cu dragoste tovărăşească". Dar nu, parcă nu... sunt aici în fabrica asta, prietene, oameni care sunt tovarăşi, dar cărora totuşi nu le-aş scrie: „cu dragoste"... Adică, ia stai, ce dracu, se poate să nu-ţi iubeşti tovarăşul ?... Ei, ia te uită
— sări secretarul — te pomeneşti că până la urmă mă prostesc şi eu cu întrebarea asta a ta. Cine ţi-a scris ?
Kiss Gergely se făcu roşu de parcă ar fi stat să privească în foc dar mărturisi :
— O tovarăşă...
— Va să zică aşa — şi pe sub nasul secretarului se ivi o cută de supărare.
— Acum înţeleg... Adică pricep, la naiba ! Intreab-o pe ea : cum înţelege ea... Şi afară de asta, frăţioare, lucrurile astea nu stă să le ghicească omul după iscălituri. Astea trebuesc rezolvate personal. Dar şi personal, tot fără multă vorbă, fiindcă, dacă's prea multe, se încurcă- omul în ele. S'o rezolvi însă repede, Gergely. Ai noştri trebue să aibe o situaţie limpede cu fetele sau cu femeile. '
Kiss Gergely mai aşteptă puţin, crezând că, cine ştie, poate îi va mai spune ceva secretarul. încurcat, îşi pieptănă părul spre spate cu degetele sale vârtoase. Cum îşi ridica şapca, i se desfăcea îndată în şuviţe, atât era de mătăsos şi de subţire la fir. Văzând că Felecan îşi relua locul lângă proectul halei şi îl privea întrebător, scoase scrisoarea Rozei Zsigmond şi netezind-o, o împinse uşor, sub ochii secretarului:
— Cum să rezolv eu asta personal, tovarăşe Felecan ? Eu aici şi ea acolo. Felecan citi scrisoarea şi îşi încruntă fruntea. In cele din urmă, faţa i se
însenină :
— Ei, drăcia dracului, măi băiete ! Ce vrei tu cu isteaţa asta de fată ? Asta
92
NAGY ISTVAN
o să sboare sus de tot ; când o s'o ajungi tu din urmă ?... E frumos că se gândeşte în felul acesta la noi. Trebue să-i scrii, frate. Şi pune-o la gazeta de perete...
— La a fierarilor, tovarăşe Felecan ?...
— Pune-o la cantină, s'o poată cili toţi. Scrie-i că ne-am desbărat de plumbul care ne trăgea la fund. Acum plutim iar la suprafaţă. Fabrica noastră produce la fel ca înainte de război. Numai că asta nu-i destul ! Viaţa de dinainte de război, n'a fost viaţă. Maşinile noastre sunt vechi, uzate. Mulţi dintre muncitorii noştri n'au nicio pregătire. [Războiul şi seceta, apoi inflaţia i-au calicit. Copiii lor sunt anemici. I-am înfrânt pe bandiţii capitalişti furişaţi în fabrică, dar n'am dat încă la o parte maşinile rele. Cuptoarele noastre de maleabilizare înmoaie aliajele tot în decurs de douăsute de ore. Câtă vreme nu vom fi redus acest timp la două treimi sau la jumătate, nu vom putea depăşi vechea normă la turnare. Şi nu vom putea avea realizări mai mari nici la atelierele prelucrătoare. Mai avem nevoie şi de un cuptor cu cupolă, căci numai astfel vom putea lucra cu turnătorii în trei schimburi. Până ce nu vom realiza toate acestea, sărăcia ne va mai bate la uşă.
Gergely Kiss încerca să-şi însemne în carneţel cuvintele secretarului şi striga mereu :
— Mai încet, nu pot aşa repede...
— Adică, aşa, — se opri Felecan în şuvoiul cuvintelor rostite cu patimă. — Nu te mai strădui, băiete. Ai articolul pe care l-am scris pentru gazeta de perete, şi le găseşti acolo pe toate.
Apoi arătă spre proectul noii hale de montaj :
— Să-i scrii, Gergely, că ăsta e visul nostru, hala de montaj ! Va fi toată numai de sticlă şi traverse de fier. Va fi ca o farmacie frumoasă. Iar montorii, întocmai ca nişte farmacişti în halate albe. In hala asta de montaj vrem să fie. lăcătuşi care să lucreze fluerând. Dar, ca să ajungem acolo, trebue să atacăm cu dinţii încleştaţi vechile norme, mai întâi la cuptoarele de maleabilizare, apoi la turnătorie şi apoi — înainte ! — şi la atelierele de prelucrare. Scrie-i Rozei, Gergely, că după aceea... — Se opri şi-şi strânse ochii gânditor, — ei, ce ! după aceea 9 să vie alte sarcini... La noi nu-i cu putinţă să te opreşti în loc, dragul meu, niciodată... Mai scrie'că pe Câmpian l-am trimis la fabrica de oţel „Breiner Bela" din Braşov, ca să înveţe noul procedeu care se experimentează acolo la cuptoarele de maleabilizare. Spune-i că înfrângem decadentismul în toate domeniile.
Gergely Kiss îşi ridică privirea de pe însemnările lui, bănuitor. Secretarul începu să râdă.
— Scrie liniştit aşa cum ţi-am spus : decadentismul. Roza o să ştie despre ce e vorba.
Gergely Kiss se luptă timp de două nopţi, cu scrisoarea către Roza. Avea pe puţin cinci pagini. Era mulţumit de lungimea ei, însă nu de conţinut şi de formă. Mai ales nu ştia cum s'o înceapă. Scrisese „Stimată tovarăşă Roza Zsigmond", dar îl îndemna parcă ceva s'o schimbe şi să scrie „Dragă Roza". După aceea îi scrise despre cele culese din conversaţia cu secretarul şi din articolul destinat pentru gazeta de perete. Iar mai departe urmă aşa :
„...Până acum a mers cum a mai mers, fiindcă am transcris cele spuse de tovarăşul Felecan. Astea au fost lucrurile principale. Reducerea duratei de maleabilizare dela două sule de ore la o sută. Acum însă, — hei! ce-ar fi să urmezi acum ? Căci s'au întâmplat atâtea de când ai plecat".
Când îşi sfârşi scrisoarea se crăpa de ziuă. Ii arătă că scriitorii veniseră odată la ei pentru a le citi din operele lor, că urmaseră discuţii aprinse. O femeie se supărase, găsind că în una din povestiri era vorba chiar de ea. Zicea că nu era atât de neîndemânatecă, precum se arăta în povestire. Alţii erau însă de părere că
LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE
93
femeia descrisă în povestire era mult prea frumoasă. Că muncitoarele, abia peste zece ani vor fi atât de îndemânatece, ca în povestirea citită. Scriitorul se apără spunând că descrisese tipul nou de femeie... In încheere, Gergely întrebă în scrisoare : „Ce irebue să înţeleg dacă vei scrie şi altă dată tot „cu dragoste, cu dragoste tovărăşească". Dacă ai înţelegi, aşa cum o înţeleg eu, nu ţi-ar fi ruşine cu mine. De anul nou, voi sparge şi eu norma. In curând se va lumina de ziuă, aşa că îmi iau rămas bun dela tine. Cu toate felurile de dragoste îţi spune bună dimineaţa.
Kiss Gergely".
22
Dimineaţa sosi la fabrică un delegat dela judeţeană partidului, un muncitor ceferist spătos, voinic, cu părul blond. Anunţă că Felecan era chemat într'o muncă la centru. In locul lui fu numit în mod provizoriu Istvân Seres. Funcţia de preşedinte al Comitetului de întreprindere 'trebuia s'o preia Câmpian, care urma să fie chemat înapoi dela Braşov. Delegatul convocă conducerea organizaţiei de partid a fabricii la o scurtă consfătuire. Discutară problemele cele mai urgente în legătură cu aceste schimbări.
Bucşi se bucură că Felecan era chemat la o muncă de răspundere mai însemnată. Totuşi plecarea lui neaşteptată îl întrista oarecum. II îndrăgise. I se putea adresa oricând cu nădejde. La început se simţise plin de sfială fără el. Se putea spune că Felecan îl întregea. Cum se va descurca singur de aci înainte ?
Se îndoia întrucâtva de felul cum îşi va duce Seres Istvân munca de secretar. II socotea cam greoi. Ca preşedinte al Comitetului de întreprindere, se descurcase bine cu ajutorul lui Felecan. Era însă întrebarea dacă va şti să facă faţă şi sarcinilor de secretar al organizaţiei de partid a întreprinderii, care cereau un deosebit spirit de> iniţiativă. Nu se va destrăma oare în mâna lui această muncă multilaterală ? îşi făcea aceleaşi griji şi în privinţa lui Câmpian.
Ii împărtăşi delegatului aceste gânduri. 'Muncitorul ceferist, bine cumpănit dădu din mână, zâmbind :
— Ii cunoaşte Partidul. Unul e cam încet, celălalt prea iute. Ştii ce o să se întâmple cu ei când o să fie puşi să tragă împreună căruţa ? Unul o să se iuţească şi celălalt o să se mai potolească. Rezultatul : viteza dorită. Totul e, tovarăşe Bucşi, să nu-i preţueşti prea puţin. Şi să le treci şi lor experienţa pe care ai dobândit-o în conducerea întreprinderii.
îndată după plecarea delegatului, Bucşi se duse în biroul său. Primul său gând fu să ia ziarele. Străbătu repede mai întâi „Scânteia", apoi gazetele locale. Marea Adunare Naţională era convocată pentru ziua de 28 Decembrie. Una din sarcinile sale principale, la sfârşit de an, era votarea noului buget. Care vor fi însă celelalte ? Ce alte mari cotituri va aduce în alte domenii seziunea de sfârşit de an a Adunării Naţionale ? Ce alte noi sarcini vor reveni fabricii pe baza noilor legi ?
Gândurile îi fură întrerupte de soneria telefonului. Portarul îl anunţă că fostul inginer şef al uzinei, domnul Tolocan, voia să intre în fabrică. Dorea să vorbească tovarăşului director: să-1 lase? Ii spuse portarului, să-i dea voie lui Tolocan să intre.
Fostul inginer şef lucra ca simplu inginer chimist la o fabrică mică de pielărie. Trecând prin curte cu capul plecat, albul zăpezii îi scotea şi mai mult în evidenţă silueta firavă.
Bucşi trase un scaun spre colţul biroului său, ca inginerul să se aşeze cu faţa spre lumină. Voia să-1 poată privi drept în ochi. îşi reluă locul şi îl primi astfel. Mâna inginerului, deşi abia scoasă din mănuşă, era rece ca un sloi de
94
NAGY ISTVAN
ghiaţă. îşi trase scaunul oferit, în celălalt colţ a! mesei. Nu-şi desbrăcă paltonul; îşi desfăcu doar fularul. Avea cearcăne ; ochii intraţi în orbite. Părea nespus de trudit, de chinuit.
— N'o să vă răpesc prea mult timp, — începu el cu glasul răguşit. — Din scrisoarea pe care mi-aţi trimis-o, am înţeles că aveţi de gând să mă reabilitaţi...
— Şi cum am putea-o face, domnule inginer ?
— Arătând că toate învinuirile şi bănuelile care, deşi nu mi-au fost aduse deadreptul, totuşi au fost lăsate să plutească asupra mea, s'au dovedit lipsite de-orice temei, în urma demascării paznicului de noapte. Şi, ceeace pentru mine e şi mai important, trebue să apară limpede acum că experienţele mele n'au fost greşite, ci că au fost zădărnicite de mâna criminală a paznicului de noapte. Astfel, întoarcerea mea la fabrică va fi pe deplin justificată.
După ce rosti aceste cuvinte îşi ridică spre Bucşi ochii suri şi reci.
— Cu prilejul ultimei noastre discuţii, v'am cerut să-mi daţi voie să plec pentrucă s'ar putea să înţeleg greşit 'până şi bunele dumneavoastră intenţiuni. Astăzi, această declaraţie a devenit fără obiect.
îşi băgă mâna în buzunar şi scoase o hârtie împăturită. In timp ce vorbea, buzele sale subţiri şi livide se lăţiră într'un surâs :
— Dealtfel această cerere motivează şi în scris pretenţiunile mele.
Bucşi o luă fără să spună nimic şi o puse în faţă. Ridică receptorul şi ctru biroul Partidului. II chemă pe Istvân Seres la el.
— Dacă-mi daţi voie, domnule inginer — se lăsă Bucşi pe spate în scaun, aş dori să continuăm în faţa noului nostru secretar de Partid, această interesantă discuţie, care prezintă o importanţă deosebită pentru fabrică.
— N'am nici-o obiecţie împotriva prezenţei domnului secretar ; s'ar putea să fie mai înţelegător decât cel vechi.
Bucşi îşi opri zâmbetul pe buze.
— Secretarii noştrii privesc înainte de toate interesele producţiei. Dar până ce va veni, aş dori să vă întreb ceva, domnule inginer. N'aţi fost audiat cumva şi dumneavoastră de judecătorul popular în chestiunea lui Beke Gyorgy ?
— De ce m'ar fi audiat şi pe mine? întiebă inginerul privind într'o parte, dar deodată se întoarse. îşi aminti că fusese oprit într'o zi în curtea fabricii de paznicul de noapte... Nu cumva mizerabilul acela o fi pomenit şi despre asta în faţa procurorului ?... Nu mai avu când să-şi ducă firul gândului până la capăt.
Seres Istvân intră în birou, îmbrăcat într'o salopetă nou-nouţă, 'cu un fular prins cu un ac de siguranţă la gât.
— Despre ce-i vorba ? — îl întrebă el pe Bucşi. Se purta, parcă nici nu l-ar fi cunoscut pe Tolocan.
Lămurindu-1 în câteva cuvinte, Bucşi îi dădu cererea inginerului. Seres Istvân îşi îndreptă abia atunci privirea spre inginer şi îi dădu mâna, după o scurtă şovăire. Nu se aşeză. Când termină de cetit, îi spuse lui Tolocan în faţă :
— N'aveţi dreptate decât în parte, domnule inginer. Intr'adevăr, dumneavoastră nu puteţi fi învinuit de sabotaj. Nici n'aş putea spune că nu sunteţi un bun specialist. Dar, că n'aţi avea nici-o lipsă, asta nu-i adevărat...
Cu un gest enervat, de protestare, Tolocan îşi dădu capul pe spate. Dar Seres urmă fără să clipească :
— ...Doriţi să v'o dovedesc printr'un exemplu ? Inchipuiţi-vă o gospodină, care ştie că înainte de muls trebue să spele ugerul vacii şi să opărească doniţa. Ei bine, spală ugerul, opăreşte doniţa, se şterge şi ea până la coate şi mulge ; după aceea, ştie că laptele trebue fiert. Ştie că pentru asta e nevoie de un vas curat, ca laptele să nu se brânzească. Ştie cum trebue să fie focul ca să fiarbă. Şi, toate acestea le face aşa cum se cuvine, dar nu se gândeşte la pisică şi uită deschisă uşa dela cămară. Nu acoperă oala cu o sită, iar pisica o răstoarnă, sau vin şoarecii
LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE
95
şi îşi vâră botul în lapte. Ce valoare mai are munca unei asemenea gospodine ?
— Dar, vă rog ! —• sări inginerul, palid.
— Degeaba protestaţi, domnule inginer. Aţi uitat într'adevăr de pisică şi de şoareci. Aţi ţinut seama de toate la fontă. De cărbune, siliciu, mangan, de temperatură, de dilatare, contracţie, reţele de turnare şi piatră de var în procente, pe grame şi kilograme, dar nici prin cap nu v'a trecut să vă gândiţi la bandiţii de capitalişti, ca să apăraţi fonta şi de ei.
— Ce-aşi fi putut face ? Supravegherea poliţienescă  nu cădea în sarcina
mea...
— Nu, domnule inginer, — se aşeză acum şi Istvân Seres cu un aer serios. — Asta nu e treaba poliţiei ! Barducz, maistrul turnător, a fost dat afară. Şi ştiţi pentru ce ? In ultimii patru ani n'a trecut nici-o singură dată pe la cuptoarele de maleabilizare în timpul schimbului trei, să vadă ce se petrece pe acolo... Spune-ţi-mi, cu mâna pe inimă, domnule inginer, aţi ştiut oare până azi, cum mă chiamă pe mine ? Ne-am întâlnit noi măcar o singură dată la cuptoarele de maleabilizare în schimbul trei ?
— Fabrica n'avea decât un singur inginer şef, — se prăbuşi Tolocan pe scaun. — Nu i se putea pretinde să facă trei schimburi.
— Asta nu, domnule inginer. Dar când aţi văzut că era ceva care nu mergea la fontă, trebuia să vă sacrificaţi câteva nopţi. In orice caz, era o datorie a spe cialistului. De aci înainte, această chestiune trebue lămurită...
Seres se întoarse şi puse cererea inginerului în faţa lui Bucşi:
— Dealtfel, dumneata eşti directorul, dumneata trebue să hotărăşti...
— Mă respingeţi?'— se ridică impleticindu-se inginerul, palid ca un cadavru. — Mi-am închinat întreaga viaţă chimiei metalurgice. Am revizuit procedeele de maleabilizare. Cred că ppt să reduc considerabil timpul de încălzire şi de răcire. Voi acoperi astfel o bună parte din pagube... De patru luni, aproape că nici nu mai dorm, stând necontenit de veghe asupra calculelor mele. Nu lăsaţi să mi se irosească munca. Recunosc, nu m'am preocupat de toate aspectele problemelor până acum. Şi nici nu v'am preţuit cum se cuvine.
Bucşi ascultase totul fără să scoată nici un cuvânt. II ascultase mai ales pe Seres. Omul acesta îi aducea în fiecare zi câte-o surpriză. Nu mai era sgârcit la vorbă. In mai puţin de două luni prinsese o bogăţie de idei vrednică de mirare. II privi parcă ar mai fi aşteptat ceva. Seres pricepu :
— V'am spus, — se ridică el cu mişcări greoaie. — Cererea domnului in giner se adresează directorului. Eu socotesc mai mulţumitoare declaraţia sa verbală...
Fără nici-o vorbă, Bucşi întinse cererea inginerului, care o vârî cu gesturi nesigure în buzunar, mototolind-o :
— De mâine, vă puteţi relua munca, domnule inginer. Repet ceeace v'am mai spus odată. Aş fi bucuros, să vă puteţi apropia de noi.
★
La 28 Decembrie, Bucşi ţinu pe rând şedinţe de producţie cu muncitorii din toate cele unsprezece secţii. Ceru şi primi propuneri cu privire la procesul de fabricaţie al fiecărui atelier şi1 la planul de muncă pe anul viitor. Lăcătuşii monteuri lucrau cu încordare la mutarea atelierului de fitingărie. îşi luaseră angajamentul ca, în cinstea aniversării Republicii Populare, să mute şi să instaleze vechile strunguri în încăperea vecină cu turnătoria, care fusese folosită până acum ca magazie. Fitingurile erau aduse dela turnătorie deadreptul aici spre a fi prelucrate. Nu mai erau purtate în roabe dealungul şlefuitoriei şi a curţii, până să ajungă la prelu-
96
NAGY ISTVAN
crare, ci treceau printr'o uşă dela turnătorie, direct în atelierul de fitingărie. Lângă strungurile vechi lăsară loc şi pentru un strung automat de fabricaţie sovietică. In seara zilei de douăzecişiopt Decembrie,' atelierul de fitingărie era gata şi aştepta semnalul de pornire a lucrului. Fusese pus la punct cu o zi înainte de termen.
II anunţară pe Bucşi prin telefon. Directorul ieşi în fugă din birou pentru a strânge mâna lăcătuşilor monteuri. Gergely Kiss îi păşi înainte, salutând cu un steguleţ roşu de întreceri :
— Tovarăşe Bucşi, cei mai tineri dintre lăcătuşii monteuri ai uzinei noastre, vă raportează că atelierul de fitingărie a intrat cu strungurile lui vechi, cu o zi mai devreme în linia de bătaie. In întrecere s'au evidenţiat lăcătuşii Sos Berci şi Cloţan Ion, precum şi muncitorul auxiliar Veress Iânos.
— Şi Gergely Kiss, — strigară cei din fund, întrerupându-1.
— Mai ales el s'a evidenţiat, tovarăşe Bucşi, — îşi făcu loc în faţă un utemist îndesat, cu faţa plină de coşuri roşii ca focul.
Bucşi rosti câteva cuvinte mobilizatoare. Reaminti muncitorilor că la propunerea Partidului, Marea Adunare Naţională s'a întrunit chiar în ziua aceea pentru a lua în discuţie proecte de legi de mare importanţă, care vor pune clasa muncitoare şi industria ţării în faţa unor sarcini măreţe. Să ne grăbim, să fim pregătiţi, cu tot ce se poate ; să fim gata ! Să nu fim nevoiţi mâine să ne mai batem capul cu treburile de azi. Să mergem mereu înainte ! Să scurtăm zilele, să scurtăm anii, să ne apropiem mai repede de socialism !
Strânse mâna băieţilor şi alergă înapoi la birou, unde-1 aştepta Selmeczy, contabilul şef. Acesta purta peste mânecile hainei până la coate, nişte mânecare roase. Avea în faţă un teanc gros de acte şi raportă că, în cinstea aniversării Republicii Populare, secţia de calculaţie îşi încheiase munca. Reeşeau limpede rezultatele fiecărei secţii. Atelierul de maşini, fierăria şi lăcătuşeria, lucrau în câştig. Atelierul de montaj şi vopsitoria, lăcătuşii sculeri, atelierul de reparaţii a maşinilor şi atelierul electric, Tichidaseră toate pierderile. Contul de cheltuieli era balansat cu încasări. Numai turnătoria şchiopăta codaşă, deşi atinsese şi ea 98% din rentabilitatea de dinainte de război. Iar atelierele'de prelucrare a fontei îşi potriveau activitatea după aceea a turnătoriei.
Selmeczy puse pe rând câte-o coală bătută la maşină în. faţa lui Bucşi şi raportă cu modestie :
— Funcţionarii biroului de calculaţie au lucrat fiecare câte treizeci de ore suplimentare, ca să-şi încheie sarcina cu trei zile înainte de sfârşitul anului, dar renunţă la plata orelor suplimentare, socotindu-le muncă voluntară.
Bucşi îi mulţumi lui Selmeczy şi îi strânse cu putere mâna moale. După un ceas veniră şeful materialelor, apoi şeful secţiei comerciale, calculatorul salariilor şi normatorul. Fiecare îşi depuse'raportul de sinteză. Masa lui Bucşi se umplu de acte, iar el se cufundă în citirea lor. Compara datele serviciului muncă şi salarii cu acelea ale biroului de calculaţii, cifrele dela materiale cu rezultatele secţiei comerciale. Se făcuse aproape miezul nopţii.
Văzu, mulţumit, că acum ieşeau din uzină aproape tot atâtea tone de produse finite, cât intrase în lucru ca fier brut. Numai o singură comandă restantă mai frâna ritmul de producţie al uzinei. Dar până la 10 Ianuarie, vor scăpa şi de ea.
Seres veni la el. Secretarul lucrase până atunci în biroul său, împreună cu responsabilul cu organizarea. Purta mereu fularul la gât. De când nu mai lucra la căldura cuptoarelor de maleabilizare, îl păştea mereu răceala. II supărau amig-dalele. II durea când una ,când cealaltă. Se aşeză obosit.
— Cum stăm cu balanţa ? — întrebă, scoţând din buzunarul întotdeauna umflat, o hârtie împăturită.
Bucşi rămase o clipă pe gânduri, dar după aceea începu să râdă :
LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE
97
— Ştii ce-a spus Felecan, când am preluat conducerea fabricii ? Că trebue să înfăşăm fabrica în scutece noi. Aproape că am făcut-o.
Seres desfăcu hârtia şi o puse pe masă.
— Am făcut şi noi ceva. Am pus ordine în şedinţe. Ştii câte şedinţe am ţinut anul acesta ? O mie trei sute patruzeci şi şase. In medie, în fabrica noastră au fost zilnic câte trei-patru şedinţe. Asta înseamnă că cei mai buni dintre muncitorii noştri nu se odihnesc niciodată, deoarece sunt prezenţi aproape la toate şedinţele. Să mai adăugăm şi şedinţele dumitale de producţie... Pe viitor, datoria noastră e să ţinem şedinţe mai puţine şi mai bune! Dacă o să mergem'tot aşa mai departe, o să sufere producţia. Muncitorii trebue să fie odihniţi, să aibe mintea limpede, să poată vedea mai bine unde ar mai fi loc de inovaţii. Deaceea'am întocmit împreună cu responsabilul cu organizarea un...
Telefonul îl întrerupse cu un sunet strident. Tresăriră amândoi. Bucşi îşi aruncă ochii la'ceas. Douăsprezece fără un sfert. Cine putea să telefoneze la ceasul acesta ? jŞi de unde ? Şi ce voia ? Nu i se mai întâmplase, până atunci, să-1 cheme cineva la telefon la miezul nopţii. In timp ce Bucşi întinse mâna să ia receptorul, Seres se duse la fereastra întunecată şi se uită la clădirile fabricii care se desluşeau în întunericul compact al nopţii. In ziieh crăciunului ,stratul subţire de zăpadă se topise. Ploua. Totul era negru, năclăit. Doar n'o li isbucnit un foc în fundul fabricii ?...
Chipul lui Bucşi care asculta la receptor se însenină. Puse repede receptorul la urechea dreaptă şi strigă :
— Dumneata eşti, Câmpian ?
Câmpian se afla la telefonul din sala pustie a restaurantului gării. Lângă el căsca sburlit Iânos Szepesi, studentul. La picioarele lui Câmpian, un geamantan uzat, de pânză, legat cu o curea. Şapca îi era dată pe ceafă :
— Tocmai acum am sosit dela Braşov, — strigă el, atât de tare încât chelnerul dela tejgheaua de tablă tresări din somn. — Aţi auzit vestea cea mare ?
— Care veste? — lui Bucşi i'se încordară toţi muşchii feţei.
— Am auzit-o din tren : la propunerea Partidului, Marea Adunare Naţională a votat planul de Stat pe un an. Nu-i minunat ? Ce va ieşi din asta peste o sută de ani, tovarăşe Bucşi ? Inchipuie-ţi fabrica noastră peste o sută de ani...
— Ce zice ? — întrebă Seres nerăbdător.
— Aducem fonta cea nouă, — strigă Câmpian dela celălalt capăt al firului... —Aşteptaţi-mă, viu acolo în goană. Ştiam că nu puteaţi fi decât la fabrică...
Receptorul ajunse în mâna lui Seres, 'care se răsti la Câmpian :
— Să nu vii aici. Du-te la nevastă... Odihneşte-te mai întâi...
— Avem de vorbit, tovarăşe Seres... viu numaidecât... Seres lăsă receptorul, morocănos.
-— Ştiam eu, — strigă Bucşi agitat, — că acum trebuia să urmeze asta ! Ce sarcini ne vor reveni din planul anual ? Nu cumva să rămânem de ruşine.
Seres începu să formeze cu degetele lui noduroase numere de telefon. Chemă una după alta organizaţiile de Partid superioare. întâi sectorul, apoi judeţeană, dar tovarăşii de serviciu nu cunoşteau amănunte în legătură cu planul de Stat. In cele din urmă, discutară între ei cât de mare putea fi partea din plan care le va reveni. Se afundară în rapoartele care zăceau în faţa lui Bucşi, scoaseră rezultatele producţiei din ultimele trei luni şi le adunară, luându-le ca bază pentru producţia pe anul următor. In aceste luni dobândiseră rezultatele cele mai bune. Nu-şi puteau închipui planul anual al întreprinderii lor, decât pe baza acestor rezultate. Faţă de anii precedenţi, sporul era de optsprezece-douăzeci la sută. Deaceea ajunseră la concluzia că, în planul anual, vor trebui să prevadă cu cel puţin douăzeci şi cinci la sută mai mult.
Tocmai atunci dă'du buzna peste ei Câmpian, purtând geamantanul legat cu
7. —- Viafa Românească — c. 2437
98
NAGY ISTVAN
cureaua dela pantaloni. Faţa i se împlinise, părul îi era mai lucios, mişcările mai agere. La brâu, nasturii paltonului stăteau gata să pleznească. Cât pe-aci să nu-1 mai recunoască, aşa se însdrăvenise şi se îngrăşase cuptorarul cel firav de altădată.
— Unde te-ai umflat aşa, tovarăşe Câmpian ? — se miră Bucşi.
— Unde ? La cantina uzinii de oţelărie din Braşov. Aia zic şi eu că au cantină ! Şi ce aer, — strigă Câmpian vesel, adăogând numaidecât: — m'am îngrăşat cu cincisprezece kilograme...
— Spune-mi, mai bine, ce-ai adus bun pentru fabrică ? — îl întrerupse Seres, posac. ,
Câmpian îşi scoase paltonul şi dădu la iveală nişte caiete pătate de ulei. Vreo cinci cel puţin, pline toate cu însemnări. Puse lângă ele şi un stilou.
— Am notat tot, tovarăşi. Tot ce am văzut la cei din Braşov că-i mai bun decât la noi. Peste o jumătate de an vom avea o fontă...
— Tot e bine că nu peste o sută, — îi tăie vorba Seres, răstindu-se cu glas răguşit şi împingându-1 pe Câmpian să şadă. — Spune-ne despre plan; ce ştii mai mult decât acum o jumătate de ceas ? De plan depinde, când şi cu cât trebue să ni se îmbunătăţească fonta.
Câmpian începu să răsfoiască unul din acele caete şi între timp le spuse că lăcătuşii ceferişti dela mişcare transcriseseră comunicarea dată la radio. Potrivit acesteia, producţia industriei grele trebuia să crească cu treizecişişase, virgulă opt la sută. Iar a industriei uşoare, cu zece, virgulă, cinci.
— Prin urmare, treizeci şi 'şapte la sută — întrerupse Seres şi începu să umble îngândurat, privind din când în când spre Bucşi. — N'am prea nimerit-o. Noi am făcut socoteala numai pe douăzeci şi cinci.
— Şi asta, pentrucă am fost largi... — se aplecă Bucşi spre hârtiile pline de cifre.
— Tot ce e sub treizeci şi şapte la sută, e socoteală de cămătar, — strigă Câmpian, înflăcărându-se. — Devreme ce tovarăşii dela centru au făcut socoteala pe treizeci şi şapte la sută, trebue să ne iasă şi nouă tot treizeci şi şapte.
— Prostii! — zise Bucşi răguşit. — Mai întâi nu e vorba'de treizeci şi şapte, ci numai de treizeci şi şase virgulă opt, iar în al doilea rând nu poţi pune toate uzinele metalurgice pe acelaş calapod. Pentru cele cu utilaj modern nu e mult nici cincizeci la sută. A noastră însă, dacă o duce până la treizeci, poate fi socotită întreprindere fruntaşă, mai ales dacă ţinem seama că, deaci înainte vom produce maşini de ţesut şi carde de un sistem cu totul nou.
Seres se opri îngândurat în faţa directorului :
— Măcar de-aş şti, cum o s'o scoatem la capăt cu hârburile de maşini ?
— Deaceea suntem puşi aici! — strigă Bucşi. — Ca să găsim calea !
— Şi o vom găsi, trebue s'o găsim ! — se aşeză Seres. — numai de-am vedea odată pusă în ordine turnătoria.
— Asta nu mai e o grijă, — se aşeză între ei Câmpian, voios. — Uitaţi-vă prin caietele mele. Stă scris aici că, 'în anul acesta, cuptorarii din Braşov vor maleabiliza în cincizeci de ore, în loc de douăsute. Dacă ne însuşim şi noi această metodă, sărim deodată cu douăsute cincizeci la sută la turnătorie.
— Cum ? — se întinseră în acelaş timp două mâini spre caietele Iui Câmpian. Una era aceea a lui Seres, mare şi noduroasă, iar cealaltă, mâna lui Bucşi subţiată de munca din birou. Aplecându-şi capetele asupra filelor scorţoase, părul răvăşit le cădea pe frunte. Ii apucară zorile. Puseră cifră sub cifră, calculară totul din nou. Discutară cu aprindere, isbind cu pumnul în masă ; se potoleau şi iar începeau. Comparau realizările din anul trecut ale maşinilor şi ale muncitorilor din cele unsprezece secţii, cu cerinţele din noul an. Ieşi la iveală că, pentru a produce,
LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE
99
noile maşini nu se loveau numai de neajunsul că cele vechi erau prea uzate, dar n'aveau nici destui muncitori calificaţi. Hala de montaj care urma să fie construită pentru montarea noilor maşini, era încă în stare de proect.
Ieşiră în curtea plină de noroi, îi chemară şi pe ingineri şi străbătură dela un capăt la altul locul ales pentru hala de montaj. Un muncitor alergă după ei fluturând numărul proaspăt al „Scânteii". Publica în întregime cuvântarea tovarăşului Gheorghiu-Dej în faţa Marii Adunări Naţionale, asupra însemnătăţii teoretice şi practice a planului de Stat. Se strânseră toţi în jurul gazetei. Li se alăturară şi mulţi muncitori din schimbul de noapte. Retrăgându-se mai la o parte, îşi frământară împreună mintea cum să ridice în jumătate de an numai, noua hală de montaj pe locul acesta plin de gropi al curţii noroioase. Muncitorii din schimbul de zi, discutau despre planul de Stat înăuntru, lângă maşini. Buchiseau ziarul sub lămpile atârnate de tavanul afumat şi citeau cu glas tare capitolele planului, pe rând.
Porniră îngânduraţi motoarele şi schimbară transmisiile. Supraveghiară mai atenţi maşinile de strunjit, strungurile, burghiurile ; turnătorii îşi priviră cu mai multă grijă formele, fierarii — crampoanele şi şuruburile. De unde ştiau planificatorii, că de-aci înainte se'va putea produce cu o treime mai mult decât până acum, cu maşinile acestea ? De ce n'o văzuseră ei, care de atâţia ani lucrau cu aceste maşini ? Iscodeau curioşi faţa lui Bucşi, când trecea prin ateliere: Unul aduse vorba şi spuse cu glas tare:
— Cum o s'o scoatem la capăt, tovarăşe Bucşi ? Burghiul meu n'o să se poată învârti de mai multe ori pe secundă, ca până acum.
— Asta-i drept, — răspunse Bucşi râzând, — dar putem face să nu se învârtească nici o singură dată în gol. In planul acesta, noi suntem partea cea mai însemnată, noi, muncitorii liberi ai patriei desrobite.
Vorbele lui Bucşi se răspândiră în toată fabrica. Pe mulţi muncitori îi întovărăşiră până şi în vis. Discutau despre ele şi la masă. Despre plan vorbi şi secretarul comisiei judeţene la şedinţa festivă pentru sărbătorirea aniversării Republicii. Despre ele chibzuiră şi în ziua de odihnă a anului nou. Şi le discutară şi acasă la un pahar de vin.
In anul cel nou, muncitorii se apucară de lucru cu foarte multă râvnă. Direcţiunea recalcula normele, iar organizaţia de Partid lansă lozinca „ridicării normelor". Gergely Kiss se arătă foarte zelos în această privinţă. Pentru el, a sparge norma nu însemna numai îndeplinirea şi depăşirea planului de Stat sau sporirea câştigului, ci o strângere a legăturilor de prietenie cu Roza Zsigmond. Primea în fiecare săptămână câte o scrisoare dela ea, prin care-i cerea stăruitor :
„Scrie-mi şi despre dumneata ceva, tovarăşe Gergely".
Pălea de câte ori citea aceste cuvinte. Ştia că acel „ceva", nu putea Si decât „să spargă norma". Altceva, ce i-ar fi putut scrie despre el ? Să-i li scris oare că muncea cu sârg ? Dar asta o făcea orice tânăr muncitor cumsecade. Socote; corespondenţa cu Roza ca o sarcină de răspundere, la fel cum era şi redactarea gazetei de perete. De aceea, nu-i putea pomeni în scrisori decât de isprăvile neobişnuite. Iar el, nu era în stare de nicio ispravă. Dimpotrivă, dacă nu va lucra cu multă luare aminte, s'ar putea să rămână în urmă. Să-1 întreacă Ion Cloţan. Cloţan nu mai primise alte scrisori dela Roza şi totuşi el fusese acela care adusese o inovaţie în atelierul de montaj. Făcuse o raţionalizare a muncii la strungurile revolver, propunând ca în loc de trei-patru operaţiuni diferite, fiecare strung să nu execute decât una singură. Astfel, munca mergea mai repede. Gergely Kiss mărturisi cinstit că Ion Cloţan i-o luase înainte. Fu citat şi la gazeta de perete.
Ar fi trebuit să-i scrie Rozei despre această inovaţie, dar nu se putea hotărî. Şi nici nu-i venea să-i spună că, oricât se străduia, nu-i trecea prin minte nicio inovaţie mai bună decât raţionalizarea muncii adusă de Cloţan. Alte îmbunătăţiri nu
7*
100
NAGY ISTVAN
erau cu putinţă fără o transformare radicală a maşinii. Dar asemenea măsuri erau legate nu numai de cheltueli, ci şi de cunoştinţe speciale de inginer, pe cars el nu le avea. Să se înscrie la curs ? Ar fi însemnat o întârziere de ani de zile. Iar Rozica aştepta în fiecare săptămână câte o scrisoare.
Gergely Kiss era din ce în ce mai mohorît. Nu se putea hotăiî să scrie. Era cu ochii mereu la strungul revolver. II curăţa, îl îngrijea, îl ungea, dar astea nu-1 făceau nici să se învârtească mai repede, nici să strunjească mai mult. Soprony baci dela maşina vecină, îi tot zicea :
— Ce te-a apucat, Gergely dragă ? Nu cumva ţi-o fi tras chiulul, Roza ? Gergely nici nu voia să-l audă pe Sopronyi baci. Bătrânul era un om şi
jumătate. Se tot lăuda că se simţea în stare să se ia la întrecere în muncă şi cu zece ca Gergely. Şi dacă şi-ar răsuci bine mustaţa, i-ar sufla lui Gergely şi fetele.
Lui Gergely nu-i plăceau asemenea glume. Noaptea, nu-şi mai găsea somnul, desi înainte dormea dus. Şi în vis îl urmărea strungul revolver. O, dacă la întâi Mai i s'ar pune şi lui în piept Medalia Muncii! Ar fi poftit şi el ca Ion Cloţan la reprezentaţiile de gală. Muncitorii ar întoarce capul după el şi-ar zice : îl vedeţi, ăsta a contribuit cu ceva la îmbunătăţirea vieţii noastre.
Până ce nu-i va putea spune Rozei toate acestea, nu-i va mai trimite nicio scrisoare. Seara'stătea si cerceta prin cărţi, citea articolele lui Stalin despre productivitatea muncii, despre sistemul ştiinţific de muncă al stahanoviştilor. II durea, inima - gândindu-se ce se va spune în fabrică, dacă într'o bună zi vor înceta sa mai apară în fereastra cabinei portarului scrisorile Rozei ? Şi apoi, afara oe asta, planul de Stat era o problemă de o importanţă vitală. Iar el să nu contrbue cu nimic la îndeplinirea lui ? „ , „
De multe ori se scula din pat şi îşi aprindea o ţigara. Fuma una dupa alta încerca să citească aşezat la masă, dar nu era chip. încerca sa chibzuiasca, fără nfcfun folos însă. Intf'o noapte, fumă atât de mult încât îMrecu o sudoare rece şi i se făcu greaţă de ţigări. îşi trânti port-ţ.garetul de pamant.
— Ai căpiat Gergely ? îl întrebă din odaia vecină, maica-sa. — De ce nu dormi ? Uite, acum te prinde dimineaţa treaz. Cum ai să lucrezi mâine ? ^
Gergely nu răspunse nimic. Deşi era foarte turburat, 11 veni in minte sa facă totuşi ceva pentru plan şi pentru Roza. Să se lase de fumat. I-ar putea scrie astfel Rozei ceva şi (despre el, anume aşa : ,        „    „ „
.....De vreme-ce nu ştiu să-mi îmbunătăţesc {maşinile, o sa ma înnoesc eu .
în aceeaşi zi, îi împărtăşi această hotărîre şi lui Cloţan.
— Asta ce mai e ? — îl întrebă Cloţan ursuz. Rămase pe gânduri şi apoi idăogă • — Inovaţia mea preţuieşte mai mult, pentrucă n'am făcut-o cu acelaş gând ca tine Pentru mine primul plan de Stat înseamnă mai mult decât o fata.
Jignit Gergely Kiss îi întoarse spatele lui Cloţan. Munci toată ziua fara să scoată o vorbă. Stătea si chibzuia : oare pot fi despărţite lucrurile aşa, în două; aici începe planul şi acolo'fata? Doar Roza îi plăcea atât de mult, tocmai fiindcă ajunsese atât de isteaţă sub îndrumarea Partidului. La fel ca şi ţara, de cand n o mai conduceau patronii.
Avea acum ce să-i scrie Rozei.. Putea să-i scrie şi despre Cloţan, dar aşa ca să-i pricinuiască o dezamăgire în privinţa lui, arătându-i că nu era pentru el decât o fată ca oricare alta. Totuşi, nu-i scrise astfel. Se temu ca nu cumva flăcăul să-i placă şi mai mult Rozei, din pricina aceasta. Şi nu-1 lăsă inima sa nu-i pomenească în scrisoare şi despre inovaţia lui   Ion Cloţan.
Peste o săptămână posta îi aduse lui Ion Cloţan o scrisoare de felicitări din partea Rozei. Tot atunci îi sosi acasă şi^domnişoarei Maria o scrisoare mtr un plic cenuşiu, pe care nu era indicat trimiţatorul.
LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE
101
Scrisoarea aceasta o turbură până în adâncul sufletului pe domnişoara Maria. îşi pierdu cu totul cumpătul clin pricina ei. Nu se mai simţise atât de turburată de când fuseseră daţi afară din fabrică domnul Ammer şi groful. Se aşteptase tremurând de teamă să-i vină şi ei rândul, dar norii întunecaţi ai primejdiei se abătuseră în altă parte, cruţând-o. Se liniştise şi mai mult de când soţia fostului fabricant nu se mai arăta pe la biserică. Şi acum îi venise scrisoarea aceasta!... Era dela fiica doamnei Kolesi şi cuprindea o cerere pe care n'avea cum s'o refuze:
„Dragă Domnişoară!
Să nu vă surprindă că mă adresez dumneavoastră. Sunteţi o veche prietenă a noastră; ne datoraţi şi o oarecare recunoştinţă. Bietul tata.v'a dat slujba pe care o aveţi la fabrică. Nefericita lui fiică vă cere acum un serviciu neînsemnat. Scrieţi.-mi, ceva precis despre mama. Nu de mult m'a căutat un avocat cu numele de Bejan. Am aflat dela el că mama a fost arestată. In zadar m'aş adresa altor cunoscuţi, căci ei nu ştiu nimic. Poate {că dumneavoastră sunteţi mai bine informată. Ce-aţi auzit la fabrică despre mama ? Vă rog, scrieţi-mi! Vas ruga să-i transmiteţi mamei la închisoare un pachet cu alimente şi o sumă de bani. Ajuta-ţi-ne! Aici, la mătuşa mea, toată lumea e încredinţată că foarte curând vom fi în măsură să vă răsplătim bunăvoinţa. Dar poate nici n'ar trebui să vă amintesc despre aceasta, căci sunteţi o creştină atât de bună, încât n'aţi putea lăsa fără ajutor semenii ajunşi în suferinţă. E adevărat că vila ne-a fost confiscată în folosul fabricii ? Vă rog să-mi scrieţi ceva şi despre fabrică. Cât timp se vor bucura mizerabilii aceia de ea ? Rudele 'mele se tem că muncitorii o vor distruge cu totul până va reverii iar în mâinile noastre. Cât priveşte faptul că va reveni, niciunul dintre oamenii mai aleşi din sat nu se îndoeşte de acest lucru.
Banii şi pachetul cu alimente vă vor fi aduse de soţia lui Bejan. Vă rog să-mi scrieţi. Vă va fi lesne să obţineţi informaţiuni. Dcfar trăiţi acolo, printre sălbaticii aceia..."
De câte ori citea această scrisoare, domnişoara Maria avea palpitaţii. Nu îndrăsnea s'o arate nimănui. Deaceea, o şi rupse, o aruncă în closet şi tras'j apa. Dar nici astfel nu-şi regăsi liniştea. Cum ar fi putut refuza această rugăminte ? Nu spusese ea întotdeauna că cei năpăstuiţi trebuiau ajutaţi ? Şi familia lui Kolesi se purtase bine cu ea... Dar a-i ajuta nu însemna oare să facă politică? O ! 'domnişoarei Maria îi era teamă de politică ! Dar dacă va refuza să-i ajute, cum va da socoteală de această faptă în faţa lui dumnezeu ?
Nu avu prea mult răgaz să se frământe. într'o după amiază, mtorcân du-se dela birou, o găsi pe soţia avocatului la căpătâiul mamei sale, care zăcea bolnavă.
Treptat, fabrica îşi lua avânt în vederea realizării părţii care-i revenea în îndeplinirea planului de Stat. Dar piedicile, rutina şi condiţiile'de muncă înapoiate erau încă atât de numeroase ! Bogdan, Tolocan şi directorul erau asaltaţi dintr'o sută de părţi de-odată ! Sistemul de normare, extins asupra întregii fabrici, ţinea muncitorii într'o încordare necontenită. Cereau sculele care le lipseau. Muncitorii auxiliari ai turnătoriei, care duceau aliajele în roabe sau în cărucioare scârţâitoare, până la atelierele prelucrătoare, cereau urgent vagoneţi de uzină. Rostâs Mihâly ar fi dorit o instalaţie ca aceea a turnătoriei de Stat dela Hunedoara. Topirea şi turnarea să se facă în aşa fel ca fierul revărsat din cuptoarele de topire să şerpuiască direct în forme. In afară de asta, întocmi o scrisoare către turnătoria dela Calan, cerând ca fonta cenuşie să fie însoţită de un „certificat de calitate", adică să se scrie pe ea compoziţia chimică. Aveaţi
102
NAGY ISTVAN
multă bătae de cap din pricină că saboţii de fontă nu erau la fel, ci ieşeau când prea tari, când prea moi.
Rostas Mihâly îi încredinţa lui Bucşi scrisoarea, pentru a fi trimisă. Ici pauzele dintre schimburi, discuta împreună cu muncitorii rămaşi în atelier, cum s'ar putea folosi cuptoarele de topit în trei schimburi. Ceeace-i împiedica era timpul de răcire şi timpul necesar pentru curăţirea de sgură şi pentru căptu-şirea cuptorului. îşi frământau mintea cum s'ar putea- reduce la jumătate răcirea cuptoarelor de topire. Ar fi vrut să poată face turnarea cel puţin cu două ceasuri mai devreme...
Să câştige două ceasuri, să smulgă două ceasuri din timpul de răcire al cuptoarelor ! Acesta era gândul care-1 măcina pe fiecare turnător. Era singura soluţie, pentru a spori turnarea. Şi astfel, planul ar putea fi depăşit cu trei la sută.
Dar nici Tolocan şi nici meşterul nu găseau soluţia pentru a se câştiga aceste două ceasuri.
Bucşi era enervat pentrucă centrala le stabilise partea ce le revenea din plan, fără să ţină seama de această greutate. Străbătea zilnic, neliniştit, ştirii.? din ziare. Sfârşitul primului trimestru al planului anual se apropia vertiginos. Iarna era pe sfârşite şi turnătoria abia dacă depăşise cu puţin nivelul de dina inte de război. Ziarele publicau tot mai des scrisorile muncitorilor din fabrici care-şi luau angajamentul să depăşească planul anual, precum şi chemările la întrecere. Uzina lor putea fi provocată în orice moment la o întrecere. Ce vor răspunde în cazul acesta ?
Aceeaşi grije frământa şi conducerea sindicatului din fabrică, dar mai ales biroul Partidului. Şi, colac peste pupăză, Seres, secretarul, fu nevoit să intre în. spital. Din pricina amigdâlelor, începuse să-l doară încheieturile. La drept vorbind, trebuiră să-l.-ia cu sila, căci altfel nu s'ar fi dus. Ii spuseră că era chemat de urgenţă la judeţeană, îl urcară în automobil şi se opriră cu el în curtea clinicii.
Când îl culcară în pat, Seres protestă, înjurând :
— E o ruşine şi o infamie să mă culcaţi aici. ca pe un copil, din pricina amigdâlelor ! Nu-mi mai lipseşte decât să-mi iasă pete roşii de pojar.
— Nu mai bombăni, — îi spuse Pali lânos, ca să-l potolească. — E mai bine să te operezi acum, decât pe la mijlocul anului. Aşa, mai poţi ieşi vindecai de aici, pe când pe la jumătatea anului... N'avem timp de înmormântări, ţine minte !
Seres zăcu două săptămâni. Se vindeca greu. Era atât de nervos şi di nerăbdător, încât era gata să izbucnească oricând.
Se mângâia cu gândul că va folosi totuşi răgazul din spital, mai învăţând câte ceva. Va putea porni la lucru mai bine pregătit şi va găsi până Ia urmă mijlocul de a câştiga cele două ceasuri la cuptoarele de topit.
Se pregătea temeinic în acest scop. Patul, pătura, perna, toate îi erau pline de ziare şi broşuri. Surorile, care aveau grijă ca în saloane totul să fie potrivit regulamentului, se certau mereu cu el, strângându-i caietele şi ziarele care luceau albe pe pătură şi ascunzându-i-le. Seres însă nu se lăsa.
Studie temeinic învăţămintele politice şi economice care decurgeau din planul de Stat, precum şi din întemeierea Comitetelor provizorii ale Sfaturilor populare. înţelese foarte bine şi noile sarcini ale muncii sindicale. Avea impresia că şi le însuşise pe deplin şi se bucura cât de bine le va folosi în practică, atunc' când se va întoarce la fabrică, vindecat.
Când în sfârşit putu să-şi reia munca, îl aşteptau o sumedenie de probleme, printre altele şi aceea a ajutorării ţărănimii muncitoare, pe baza hotărîrii din Martie a Partidului. Apoi trebuia să organizeze o seamă de comisiuni noi.
LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE
103
Una pentru aplicarea noului sistem de salarizare şi examinare a litigiilor. Una pentru administrarea noilor asigurări sociale în uzină. Comisia sindicală cerea un responsabil special, un om de încredere. Căzu de acord împreună cu Pâll Ianos ca să fie propus Gergely Kiss. Aflară însă că Gergely Kiss fusese numit responsabil cultural în Comitetul provizoriu care urma să ia fiinţă.
Gergely Kiss era tras în trei părţi. Seres cel puţin în vreo zece.
Ce să facă mai întâi ?
Nici Bucşi nu-i dădea răgaz. Directorul nu voia cu niciun preţ să mai reducă din şedinţele de producţie, prevăzute în plan pe secţii şi pe . ateliere. Trebuia începută şi construirea noii hale de montaj. Centrala aprobase proectele şi devizul. Se mai ivi şi o altă grijă. La început, se arătă ca o mare bucurie. După şase săptămâni de încercări, Câmpian şi Iânos Szepesi raportară :
— Noul procedeu de maleabilizare e gata...
Ştirea îi înflăcăra pe toţi oamenii muncii din fabrică. Noul procedeu va da de-aci înainte aliajele de fontă în 36 de ore de încălzire în cuptoare şi 14 ore de răcire în afara cuptoarelor. In loc de douăsute de ore, în cincizeci de ore.
Iânos Szepesi îşi pierduse din pricina aceasta examenele semestriale, dar era fericit. Câmpian nu mai putea de bucurie. Şi toţi cei din fabrică erau încântaţi. Pentru aplicarea noului procedeu de maleabilizare, fuseseră instruiţi trei muncitori tineri. Petrecuseră multe nopţi nedormite, până să-şi însuşească aproape fără greş procedeu! turnătoriei ,,Breiner Bela" din Braşov.
Bucuria fu însă de scurtă durată. Se iviră piedici noi. Cine să alimenteze cuptoarele de maleabilizare cu aliaje, când cuptorul cu cupolă nu putea merge decâl în două schimburi ? Şi cum să facă faţă atelierele de montaj, la piesele de fontă care le năpădeau ca un torent ?
Câteva zile, Câmpian se mai agită împreună cu Iânos Szepesi pe lângă cuptoarele de maleabilizare — să fie oare statornic rezultatul acesta, nu va interveni oare vreo surpriză neplăcută ?
împreună cu ei se agită şi R-,:stâs Mihâly, cel cu faţa ciupită de vărsat.
Câmpian îi lămurea diferenţa dintre fonta albă şi fonta neagră. Noul procedeu de maleabilizare dădea, o fontă neagră. Din când în când, se ivea printre ei şi chipul întunecat al inginerului Tolocan. Revenise în fabrică în chip provizoriu ca inginer şef, dar nu se amestecase la experimentarea noului procedeu de maleabilizare.
Tolocan urmărea rezultatele mut, posomorât. In ele vedea prăbuşirea încercărilor sale de un an întreg. Urmărind pe grafic curba încălzirii şi a răcirii, sa gândea cu amărăciune la inginerul braşovean care elaborase acest procedeu. Rezultatul era o victorie a chimiei. Victoria aceasta o râvnise ei de cinci ani încoace. Compară noul tabel al graficului cu calculele sale.
...La el, punctul maxim de încălzire era de 1100 grade. Noul procedeu adus de Câmpian nu prevedea decât 1020. El stabilise şaizeci de ore pentru maleabili-zarea din cuptoare, procedeul dela Braşov numai treizeci şi şase. Unde putea fi greşeala care-1 împiedecase să ajungă la acest rezultat ?
Ii urmărea pe Câmpian care vorbea despre noul procedeu de maleabilizare, de parcă l-ar fi descoperit singur, deşi nici inginerul din Braşov nu făcuse altceva decât să desăvârşească un procedeu cunoscut mai de mult. Tolocan nu se ames teca în discuţie. Urmărea aplicarea procedeului în practică. Câmpian şi-1 însuşise bine. Tolocan îl prinse dela el. Se hotărî să elaboreze concepţia ştiinţifică a procedeului. îşi jertfi câteva nopţi în acest scop. Dacă fusese cu putinţă modificarea procedeului de maleabilizare cu o reducere atât de mare, atunci desigur s'ar putea face şi alte schimbări. Voia să le descopere el. Trebuia să le descopere, chiar dacă şi-ar pierde minţile căutând. Nu putea să rămână până la sfârşitul vieţii mereu în urmă !
104
NAGY ISTVAN
încă din prima săptămână noul procedeu de maleabilizare dădu rezultate temeinice. Cuptoarele puteau fi umplute şi golite din două în două zile. Timpul necesar procesului de încălzire şi răcire scăzu la o treime. Cuptorul de topire rotativ de formă cilindrică, ar fi putut lucra acum cu trei schimburi, ca să facă faţă tuturor cerinţelor.. Dar nu era în stare să dea mai mult de două schimburi şi jumătate. Dacă înainte turnările de fontă fuseseră ţinute în loc din pricina cuptoarelor de maleabilizare, acum turnarea îi întârzia pe cuptorarii dela maleabilizare. N'aveau destui formari nici pentru două schimburi şi jumătate. Mai era nevoie şi de un cuptor nou.
Rostâs Mihâly era furios. Se'învinuia singur. Ar fi trebuit să prevadă totul. De unde să ia acum formari noi şi un cuptor nou ? Ii telefona lui Bucşi la direcţie. Să-i găsească formari de unde-o şti şi încă un cuptor cu cupolă.
Bucşi îi răspunse că n'avea în magazie nici formari, nici cuptoare. Cu toate acestea, turnarea fontei trebuia să fie făcută în două schimburi şi jumătate N'avea decât să întrebe la oficiul de'repartizare a braţelor de muncă şi la Comitetul de întreprindere, cie unde să ia cele necesare. Rostâs Mihâly îl chemă la telefon pe Păli Iânos. Acesta, după o scurtă chibzuire, îi spuse să-i pună la turnare pe muncitorii auxiliari, care turnaseră şi formaseră până acum fiare de călcat şi grătare-pentru sobe. Şi să-şi mai stoarcă şi singur mintea, să nu tot vină pe capul Comitetului de întreprindere, pentru orice fleac.
Rostâs Mihâly lăsă receptorul, înjurând. Uşor le vine ălora dela Comitetul de întreprindere. Aici însă ?... Dacă va lua la turnarea fontei muncitorii dela tur narea mai simplă a fontei cenuşii, atunci vor rămâne aceştia în urmă. Chiar dacă ar fi vrut să facă faţă numai la partea care le revenea din planul de Stat în ceeace priveşte turnarea-cenuşie, şi tot aveau nevoie de încă un cuptor de topire şi de zece muncitori noi.
Totuşi, Păli Iânos îi dăduse o sugestie bună. Se gândi să ia o măsura îndrăzneaţă şi sg rs bi spre şlefuitorie. Dacă pe el, simplu muncitor turnător, îl ridicase fabrica deodată în funcţia de ajutor de maistru, de ce n'ar ridica şi el câţiva ^muncitori auxiliari mai buni clin şlefuitorie? îşi aruncă privirea printre maşinile de şlefuit care scuipau scântei. Puse ochii pe vre-o şase flăcăi. In locul lor puteau fi instruiţi oricând alţi muncitori auxiliari. Ii puteau înlocui chiar şi femei mai voinice.
Ii chemă pe muncitorii care-i părură mai potriviţi.
•— Vreţi să săltaţi cu un pas înainte ? In trei luni vă facem turnători. Şlefuitorii, cu hainele sfâşiate de ridicarea aliajelor grele, schimbară priviri bănuitoare între ei.
— Dar e cu putinţă aşa ceva ? — întrebă unul dintre ei, zâmbind cu îndoială.
— Trebue. Musai. O cere planul...
— Să încercăm, — spuse un altul.
Şi Rostâs îi duse la turnătorii de fontă cenuşie şi dădu îndrumări muncitorilor auxiliari mai vechi, să-i instruiască pe cei noi. Iar aceştia urmau să treacă la fonta mai dificilă.
Opri pur şi simplu turnarea fiarelor de călcat şi a grătarelor pentru sobe, care erau produse pentru stoc. Şeful atelierului de şlefuitorie ceru indignat să-i dea oamenii înapoi. Rost as râse sclipindu-şi dinţii ca porcelanul :
— Fă-ţi rost de alţii noi, cumetre Bene. Eu nu pot să-i aduc la forme dea-dreptul de pe stradă.
împărţi muncitorii calificaţi în trei grupe şi le repartiza câţiva muncitori auxiliari mai buni. Turna zilnic cu o mie de kilograme mai mult decât înainte. Ii raportă mândru lui Bucşi că în cea de a treia lună a planului, turna cu treizeci şi trei la sută mai multă fontă, decât în lunile anterioare. Peste o jumătate de
LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE
105
an, vor lucra în contul lui 1950. Dar, după două zile, era din nou cu nasul îu pământ. Din cauza lipsei de experienţă a muncitorilor auxiliari puşi la lucru rebuturile săltară la douăzeci la sută.
— Ce câştigi la vamă, laşi la mal — îl ocărî Seres.
— Asta-i doar taxa şcolară, vere Seres. Peste o lună dac'o mai fi vre-un rebut, îl mănânc.
Bucşi îl zorea cu fonta cenuşie, a cărei producţie rămăsese cu mult sub plan.
— Daţi-mi încă un cuptor cu cupolă. La două cuptoare nu dovedesc cu fonta cenuşie....
— Să-ţi iei gândul! — îi răspunse Bucşi, grăbindu-se la cuptoarele care topeau fonta cenuşie. Unui era oprit urmând a i se face din nou întreaga căptuşeală de şamot. Zidarul care conducea căptuşirea cuptorului, se îmbolnăvise pe neaşteptate, iar ceilalţi continuaseră topirea cu câteva zile mai mult decât ar fi trebuit, şi căptuşeala fusese arsă. Din cauza aceasta fură nevoiţi să ţină şi celălalt cuptor mai mult în funcţiune. Bucşi văzu supărat că cuptorul ars trebuia să fie căptuşit din nou în întregime. Şi abia începuseră demontarea căptuşelii vechi.
— Cât o să mai moşmoniţi cu astea, Rostâs ? Până o să ardă şi celălalt ?
— Mâine o să fim gain, tovarăşe Bucşi. Mâine putem trece la schimbarea celeilalte „Berte".
Rostâs îşi poreclise cuptoarele de topire „Berta". De ce ie-o fi alintând aşa, nimeni nu ştia. Se temea «i el, să nu i se ardă şi celălalt cuptor dacă nu-1 schimba cât mai repede. După amiază i se aduse la cunoştinţă, că noua turnare era primejdioasă. O parte a cuptorului se încălzise mult peste temperatura obişnuită, iar într'un anumit punct, începuse să devină incandescent.
Rostâs înjură şi îi opri pe muncitorii care se pregăteau să facă o nouă dozare. Ii raportă cazul lui Bucşi. Un muncitor fu trimis să-1 caute pe secretar ui de partid- Directorul şi Seres veniră în fugă şi intrară aproape în acelaş timp în turnătorie, unul prin uşa laterală, celălalt la capătul sălii.
— O păţeşti dacă va trebui să-1 căptuşim şi pe ăsta din nou, — mormăi Seres încet printre dinţi, ca să nu-1 audă muncitorii.
Rostâs citea simţămintele secretarului numai din fulgerarea ochilor. Dacă trebuia căptuşit şi al doilea cuptor, turnarea fontei cenuşii se oprea cu totul timp de trei-patru zile.
— Ce-ai fi făcut în locul meu, cumetre ? — îl întrebă îngrijorat. — Cum să mă descurc dacă zidarul şef s'a îmbolnăvit tocmai acum când e mai mare nevoie de el ?   Microbii nu s'au deprins până  acum cu economia planificată,
— Chemaţi inginerul, — hotărî Bucşi. — Până dimineaţă cuptorul acesta trebue să fie în stare de funcţiune ! Chiar de l-ar lua mama dracului.
— Până dimineaţa ? — se scarpină Rostâs în cap. — E cu neputinţă. Cum să reduc la jumătate timpul de răcire şi de căptuşire ? Cel puţin la jumătate, tovarăşe director.,
Tolocan veni în grabă. Muncitorii îl înconjurară. Ii ascultă şi le răspunse numaidecât:
— Trebue căptuşit din nou şi acesta.
— Nu se poate, domnule inginer, — interveni Seres. — Unul dintre cele două cuptoare trebue să fie gata la sosirea schimbului de dimineaţă. Cel care se demontează acum, nu poate fi luat în discuţie. Prin urmare, nu ne putem bizui decât pe acesta. Ce-am putea face, domnule inginer, ca să scurtăm timpul de răcire cu cel puţin două ore ? In orice caz, trebue să ne gândim la asta... Timpul de căptuşire ar trebui redus la jumătate.
Tolocan, ocolind privirile aţintite asupra lui, rămase cu ochii pierduţi în gol, ca şi cum ar fi chibzuit. Socotea cererea aceasta cu neputinţă de înfăptuit. Cuptoarele trebuiau să stea cel puţin douăsprezece ore, până ce se răceau, apoi li se
106
NAGY ISTVAN
curăţa sgura rămasă pe pereţi şi li se lipeau micile stricăciuni, dar repararea celor mari însemna o muncă de zile întregi, până să fie iar rezidite- şi uscate la flacăra de gaze. Să reducă timpul acesta la jumătate ! ? Fu nevoit să declare :
— O răcire mai rapidă n'ar fi posibilă decât prin stropire cu apă, dar soluţia e primejdioasă. S'ar putea distruge toată căptuşeala...
— De data asta trebue să încercăm şi imposibilul. Nu se poate ca amândouă cuptoarele să fie oprite zile-întregi, — răspunse Seres, încruntat.
— Din punct de vedere tehnic, nu există altă soluţie...
— Dar politic, domnule inginer, — se uită la el Seres, cu bunăvoinţă. — Fiecare problemă industrială de producţie, are două laturi. Una tehnică şi una politică. Ceeace nu merge din motive tehnice, trebue să meargă din punct de vedere politic.
Un zâmbet searbăd pe buzele lui Tolocan arăta că nu pricepuse. Ii veni în ajutor Bucşi.
— Care e temperatura pe care o poate îndura omul fără să-şi primejduiască viaţa ?
Tolocan înţelese la ce făcea aluzie şi fu nevoit să răspundă :
— Oamenii deprinşi cu clima noastră nu pot lucra decât la o temperatură de douăzeci-treizeci de grade într'un asemenea cuptor în curs de răcire.
Seres chibzuia. Dădu târcoale cuptorului cu cupolă, apoi se opri iar în faţa inginerului cu o licărire de îndrăzneală în ochi.
— Clima aceea era capitalistă, domnule inginer ! Climă învechită. La noi bat acum curenţii socialismului. Muncitorii noştri trebuesc judecaţi după criterii noi. O să vă facem, dovada că putem suporta şi mai mult de treizeci şi cinci de grade. Aş avea însă o propunere şi pentru domnul inginer. Descoperiţi, vă rog, o căptuşeală de şamot de care să nu se lipească sgura...
La ora şase după masă veni la turnătorie Seres, însoţit de alţi doi tovarăşi, anume Gergely Kiss cel cu părul mătăsos şi Cloţan Ion. Muncitorii din schimbul doi şi zidarii şamotori văzură cu uimire cum toţi trei se desbrăcară rămânând numai în izmene. Cloţan, cu coama lui neagră, cu pieptul puternic şi cu umerii laţi, arăta ca un atlet. Secretarul de Partid era vânos şi osos. Pielea îi era albă ca un aluat, iar capul brun-arămiu, ca şi cum ar fi fost lipit de trunchiu. Des-brăcat, Gergely Kiss arăta firav. Puseră mâna pe furtunuri şi dădură drumul la apă peste cuptorul din care ieşeau aburi.
Iânos Szepesi îi urmărea cu inima strânsă.
Şamotorii cu ciocanele în mână tândăleau bănuitori în jurul lor.
— Ce vreţi ? — îi întrebă unul dintre ei, înciudat.
— Să pregătim pentru turnare în opt ore cuptorul ăsta prăpădit — strigă
Seres.
— Dacă vă băgaţi în ei prea devreme, o să vă coaceţi.
— O să vă arătăm, că n'o să ne coacem !
Seres coborî cel dintâi în interiorul cuptorului cu cupolă. II legară cu o frânghie pe sub subţiori, ca să poată fi tras afară, de îndată ce nu mai putea îndura căldura. Muncitorii îl priviră palizi, cum dispăru în interiorul cuptorului. Doar nu şi-o fi pierdut secretarul minţile, ca să-şi închipue că vor coborî şi ei în cuptor la o asemenea temperatură ? Socoteau că în interiorul cuptorului care se răcea, trebuia să fie cel puţin 50 de grade.
La prima probă, Seres nu fu în stare să reziste mai mult de câteva clipe. II scoaseră afară. Apa curgea de pe el, aburind.
— E rândul meu acum ! — strigă Cloţan...
— Ba al meu ! — păşi înainte, palid, Iânos Szepesi, studentul.
LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE
107
— încă nu, — îi împinse Seres la o parte pe cei doi tineri. Mai turnaţi apă pe cuptor.
Szepesi îşi svârli hainele de pe el şi se alătură celorlalţi.
O jumătate de ceas mai târziu, Seres coborî din nou în interiorul cuptorului. De data aceasta rezistă timp de cinci minute şi începu să sfarme cu ciocanul sgura prinsă pe pereţii cuptorului. După aceea îl coborîră pe Cloţan, dar după un minut trebuiră să-1 scoată afară. încercă apoi Kiss Gergely. La prima coborîre, ţinu patru minute. Tot trupul i se făcu roşu ca racul. După el dispăru în cuptor Iânos Szepesi, cel slăbănog.
In turnătorie, munca încetase. Toată lumea era cu ochii la ei. Muncitorii şamotori rămaseră un timp încruntaţi, cu capul plecat. Dar, când la a treia coborîre, Seres rezistă un sfert de ceas, Kovâcs Feri, cel mai tânăr dintre ei, începu să se desbrace.
— Asta nu se poate ! — zise înciudat. — Noi ne pricepem mai bine şi răbdăm şi căldura mai uşor ! Doar n'o să rămânem de ruşine !? Ia uitaţi-vă, până şi studentul ăsta ne face să roşim...
Atunci, începură şi ceilalţi să se desbrace. Lucrând cu schimbul isbutiră să repună al doilea cuptor în stare de funcţiune, în opt ore. Până ce va fi gata primul cuptor, va lucra acesta. Şi după aceea va fi supus unei reparaţii mai temeinice. Se întoarseră acasă, împleticindu-se. Pe Seres îl frigea tot trupul. II ustura pielea mai ales la coastele ieşite în afară, la genunchi, la coate şi la umeri, ca atunci când rămăsese o zi întreagă la strand, sub soarele de Iulie şi se făcuse roşu ca un rac. îşi trezi nevasta şi îi ceru să-1 ungă peste tot cu untdelemn.
Nevasta-sa, o femeie durdulie şi voinică, nu contenea să-şi arate indignarea :
— Unde dracu ai putut să te prăjeşti aşa, când nici n'a venit primăvara ?
— S'a schimbat clima, Erzsi, — îi răspunse Seres, sâsâind. Iar când se urcă în pat, nu ştiu pe care parte să se întoarcă. II ustura tot trupul.
Dar, a doua zi de dimineaţă la şase, se afla în fabrică. Vestea despre fapta lui eroică se răspândise în toată uzina. Muncitorii îi strânseră mâna vârtos. După o săptămână, cele două cuptoare lucrau regulat. Ii îngrijora însă cuptorul cilindric rotativ de topit fonta. Nu exista în fabrică decât unul singur. Nu mai aveau altul de schimb. Şi cu un cuptor nu puteau pregăti toată fonta lichidă. Se făcea câte o turnare la fiecare şase ore. De săptămâni de zile, Bucşi nu mai dădea pace nici inginerului, nici meşterului, nici muncitorilor turnători. Le punea mereu aceeaş întrebare: cum s'ar putea realiza un timp de topire mai rapid, cum ar putea fi folosite în acest scop flăcările şi căldura care ieşeau din cuptorul rotativ şi se pierdeau, sau, cu alte cuvinte cum s'ar putea face să nu se împrăştie în aerul iiber, ci să revină în cuptor, sub forma de aer încălzit. Astfel, produsele arderii, funinginea şi fumul de gaze, care infectau aerul turnătoriei şi sdruncinau sănătatea muncitorilor, n'ar mai fi fost vătămătoare.
Inginerul Bogdan contribui la rezolvarea acestei probleme. După multă bălaie de cap, inventă un rezervor pentru încălzirea aerului şi o reţea de ţevi pentru gazele fierbinţi. Rezervorul pentru încălzirea aerului trebuia să fie construit sub pământ, în imediata apropiere a cuptorului rotativ. Flacăra şi căldura care părăseau cuptorul rotativ, urmau să fie prinse într'o ţeava în chip de coş, de unde prin presiunea aerului ar fi fost conduse în rezervorul subteran căptuşit cu şamot, iar de-acolo trimise printr'un ventilator în cuptorul rotativ. In felul acesta, pentru accelerarea arderii combustibilului, nu s âr msi fi suflat în cuptor aer rece, ci aer 'încălzit la 400 de grade. Prin acest procedeu, temperatura de topire urma să fie atinsă cu două ore şi jumătate mai devreme.
Ingeniozitatea concepţiei uimi întreaga turnătorie. Inovaţia făgăduia să aducă şi o însemnată economie de combustibil.
Rostâs Mihâly lămuri gândul inginerului, cu vorba sa plină de haz :
108
NAGY ISTVAN
— Cuptorul nostru rotativ o să fie ca vaca din poveste, care se hrănea cu propriul ei lapte şi nu păştea decât odată pe săptămână ca să-şi mai schimbe lista de bucate.
Cei mai sceptici primiră cu îndoială proectul. Dar Seres, Rostâs Mihâly, Ion Cloţan şi Iânos Szepesi, studentul, se angajară să înfăptuiască inovaţia. Să-pară lângă cuptorul rotativ o groapă adâncă .şi chemară zidarii şam.otori s'o căptuşească. Munca aceasta le luă o duminică şi două nopţi. După aceea pregătiră reţeaua de ţevi pentru trecerea gazelor şi coşul. Toate acestea în afara timpului de lucru, pentruca fabrica să nu păgubească'nimic dacă încercarea va da poate greş.
Bucşi îşi 'petrecu nopţile alături de ei ; puse şi el mâna pe unelte. Când sfârşiră toată instalaţia şi montarea, cădeau hainele de pe ei, atât de mult slăbiseră în urma străduinţelor depuse şi a nopţilor nedormite. După aceea Iânos Szepesi căzu într'un somn adânc care dură trei zile fără întrerupere. Nu-1 putură scula din pat nici ca să mănânce.
Instalaţia de preîncălzire întrecu orice aşteptări, încă dela cele dintâi probe. Turnătorii se arătară atât de turburaţi încât nu fură în stare să lucreze, până-ce nu asistară la primele două turnări, dela început până la sfârşit.
Din pricina nopţilor nedormite, Rostâs abia îşi mai putea ţine ochii deschişi, iar când totul se desfăşură potrivit calculelor inginerului Bogdan, i se rostogoliră pe faţă două lacrimi.
Norma turnătoriei crescu deodată cu trei sute la sută. Noua producţie a cuptorului rotativ, inundă cu adevărat uzina cu aliaje de fontă. Cei dela prelucrare abia puteau prididi. Şi astfel, se ivi o nouă grijă pentru Bucşi. Cum să stabilească un echilibru între prelucrare şi turnare? Dacă până acum turnătoria ţinuse în loc atelierele de prelucrare, acum acestea ameninţau să paralizeze turnătoria.
Strungarii, raboteurii şi monteurii nici nu mai aveau timp să răsufle sub grămada aliajelor care-i năpădeau ca un torent. Trebuiau să-şi ridice normele, să accelereze capacitatea de realizare a maşinilor. îşi frământau mintea cum să revoluţioneze numărul de turaţii, vânau timpii morţi. Bucşi era nelipsit clin orice loc unde s'ar fi putut descoperi vre-o mişcare de prisos, vre-un timp pierdut. îndemna muncitorii, îi îmboldea, dar nici ei nu-1 lăsau în pace. Ii cereau mereu ' şi cât mai repede cuţite mai bune, burghiuri mai bune. Muncitorii auxiliari descoperiră în magazia unui constructor, câteva şine 'de tren îngust părăsite. Nu-i dădură pace până ce nu le obţinu pentru fabrică. Le instalară prin muncă voluntară. Făcură astfel legătura între turnătorie şi atelierele de prelucrare. După o săptămână, aliajele se transportau la magazie în vagonete. Roabele fură lăsate la o parte. Bătrânul magazioner cerea mereu ajutoare. Nu mai dovedea cu clasificarea aliajelor şi înregistrarea produselor finite. Când i se vor da ajutoare? Când i se vor aduce ochelarii cei noi ? Avea nevoie de alţii cu două dioptrii mai rnult şi nu găsea. Nu mai vedea bine. Cum va fi în stare să facă faţă acestui potop? Ce-i apucase'pe muncitori de nu mai conteneau cu producţia?
Bucşi îşi însemnă în carnetul de notiţe : „să caut la Bucureşti ochelari pentru magazionerul Kocsis, la prima ocazie".
începea primăvara, dar fără topirea omătului, căci nu căzuse zăpadă. Bucşi parcă nici nu-şi mai dădea seama de trecerea vremii. Tot timpul alerga, telefona, era năpădit de adresele centralei. Sute de întrebări, sute de îndrumări. Căuta constructori. Primise instrucţiuni să accelereze construirea noii hale de montaj. Să prezinte noile norme. Să pregătească locul pentru strungul revolver automat sovietic care se afla pe drum.
Constructorul cerea muncitori specialişti pentru beton'armat. De unde să-i ia ? Ce deveniseră şomerii ? Seres Istvân asalta prin telefon şi stărui deadreptul
LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE
109
la Consiliul Sindical, la Sindicatul muncitorilor metalurgişti şi la acela al muncitorilor din construcţii. Prindea betonierii, tâmplarii, zilierii, cum îi'dibăcea, unul câte unul.
Când îl întâlnea pe Câmpian, preşedintele Comitetului de întreprindere, acesta striga încântat :
— Tovarăşe Seres, ai văzut, se sapă fundamentul pentru noua hală de montaj ! I-am dat drumul ! Doamne-dumnezeule, ce-o să fie aici peste o sută de ani ! :
— Asta e sarcina noastră! Să'scurtăm anii şi să lungim viaţa omului. Uneori, Tolocan, când îşi uita chinuitoarea vanitate, abia îşi mai putea
ascunde uimirea faţă de munca febrilă din fabrică, dar, când ajungea acasă şi rămânea singur, îl cuprindea gândul : oare nu devenise el inutil pe lumea aceasta? Ceeace în trecut nu putuse obţine prin nici-iun fel de constrângere, înfăptuiau acum muncitorii din propriul lor îndemn. Mai putea aduce el ceva nou ? Ceva care să nu poată fi înfăptuit decât de 'un inginer ? Ceva mai mult decât ceeace fusese până acum ? Mai mult chiar decât inovaţiile muncitorilor ?
De când se înapoiase în fabrică, îl apăsa tot mai tare sentimentul că aşteptau ceva dela el. Dar în ce domeniu mai putea avea o iniţiativă ? Toate cele vechi fuseseră urnite din loc. Noul sistem de maleabilizare se iniţiase fără el. Şi reorganizarea prelucrării fitingurilor, la fel. Ii demascaseră pe sabotori — toi fără el, ba aproape împotriva lui. Descoperiseră şi eliminaseră un şir întreg de mişcări care produceau timpi morţi. Porniseră o acţiune hotărîtă împotriva rebuturilor, pentru economia de materiale şi pentru disciplina socialistă a muncii.
Citea înmărmurit ştirile din ziare despre inovaţiile din producţie. Erau ştiri tehnice, fără înflorituri, redate uneori greşit din punct de vedere al specialităţii. Dar în ele. se simţea spiritul nou. Erau unele inovaţii Ia care se gândise şi el câteodată'în treacăt. De ce nu se oprise asupra lor, de ce nu le analizase? Ce-i îmboldea pe muncitori să înfăptuiască asemenea isprăvi ?
O nevoe chinuitoare îl mâna la fabrică, cu mult înainte de începerea lucrului. Ar fi vrut să poată înţelege ce se petrecea în jurul său. Era oare cu putinţă ca omul, muncitor sau nu, să se depăşească pe sine ? Să-şi renege împreună cu ceilalţi egoismul strâmt individualist, să trăiască şi să muncească alaiuri de toţi ? Căci despre asta era vorba. Se părea că în fabrică şi în toată ţara se înfiripa acest spirit nou.
Iscodea pe furiş expresia muncitorilor. Se oprea în faţa gazetelor de perete: ce scriau? Erau oare sinceri când scriau? Şi ce se petrecea la şedinţele lor? Se ţinuse până acum departe de. ele. Dispreţuise nesfârşitele lor şedinţe. Socotea cuvântările şi hotărîrile lor ca nişte manifestări făţarnice, datorite dorinţei de a-şi da importanţă. Se uita la Seres, li urmărea mai ales pe Câmpian, pe Gergely Kiss, pe Cloţan şi pe Rostâs Mihâly. Ii văzuse şi înainte şi i se păruse atunci că aveau un aer nepăsător, care nu spunea nimic. Şi iată, acum ei erau aceia care hotărau şi conduceau. In ultimii patru ani, fuseseră atâţia în posturile de conducere. Dispăruseră din fabrică ; unii ajunseră asesori populari sau conducători de cooperative, alţii decăzuseră ca Bereczki, fostul preşedinte al Comitetului de în-întreprindere. Ce vor fi gândind aceştia clin urmă ? S'or fi simţind jigniţi ? Deveniseră oare duşmanii celor care îi ridicaseră pe neaşteptate şi după aceea îi lăsaseră să cadă ?
Tolocan n'avea cu cine să vorbească despre toate acestea. Nu se mai ducea pe la vechiile sale cunoştinţe. N'avea prieteni, deşi le simţea uneori lipsa. Scosese depe pereţii locuinţei sale toate fotografiile. Cu o grijă deosebită pusese sub cheie fotografiile soţiei şi ale fiicei sale, care se prăpădiseră la Auschwitz.
110
NAGY ISTVAN
Era deaiuns să se gândească la ele ca să-1 cuprindă o ură turbată. O durei e sfâşietoare făcea să-i bată mai tare inima. De când se prăpădiseră ai săi, nu mai putea suporta oamenii. Ii socotea pe toţi pradă pierzării. Fiinţe dela care nu te puteai aştepta la nimic. Dar, dela un timp încoace, se trezise în el o curiozitate. Voia să înţeleagă ce se petrecea acum în oameni. Până ce nu va lămuri această întrebare, nu va putea fi bun de nimic. Până atunci orice formulă era falsă şi n'ar fi fost în stare să dea ceeace aşteptau dela el : ceva care să însemne cea mai înaltă realizare a ştiinţei şi a omului.
începu să treacă şi noaptea pe la fabrică. Uneori i se părea că era urmărit, că era pus sub observaţie. Toate dispoziţiile lui erau controlate. Dar nu se sinchisea. Nu-1 tulbura nici faptul că vizitele sale nocturne la fabrică, puteau fi socotite ca un exces de zel datorit temerii. Toate acestea nu mai aveau nici o importanţă. Un singur lucru îl interesa : să înţeleagă şi, dacă era cu putinţă, să se identifice cu ceeace se petrecea acum. Altminteri nu-i mai rămânea decât să-şi ia viaţa.
încercă să afle o deslegare în cărţile acelora pe care muncitorii îi numeau marii lor dascăli, dar el căuta o confirmare imediată, vie, a tezelor lor. In ce măsură se adevereau ele în omul viu, în muncitori, în oamenii de rând ? Căuta prilejul să stea de vorbă cu ei. Dar, în fabrică, în timpul muncii, nu avea prilejul. Deaceea, venea mereu noaptea la cuptoarele de maleabilizare. Acolo muncitorul avea vreme să stea şi de vorbă în timpul muncii. Nu trecea nimeni, care să-1 stânjenească. Dar cuptorarii deia maleabilizare se arătau destul de rezervaţi faţă de el.
într'o seară, cu mult după miezul nopţii, găsi un muncitor mai vorbăreţ. Să tot fi avut vre-o treizeci de ani. Tolocan nu ştia nimic despre el. Nici măcar cum îl cheamă. Omului îi venea să caşte. Tolocan îl întrebă dacă-i plăcea munca pe care o făcea.
— Mi-ar fi plăcut mai degrabă una care să fie legată de mai multă mişcare, — răspunse acesta somnoros şi adăugă : — Vedeţi, domnule inginer, ar trebui să inventaţi ceva ca să nu mai fie nevoe să păzirn cuptoarele. Treaba asta ar putea fi făcută şi de un dispozitiv care să funcţioneze automat. Iar noi am putea lucra acolo unde se cere destoinicia minţii şi îndemânarea omului. Acolo unde se simte încă o mare lipsă de oameni.
— Dar nu-i mai bine aici, unde nu trebue să depui nici o strădanie ?
— A fost mai bine, câtă vreme lucram pentru alţii. Acum însă lucrăm pentru noi. Gândiţi-vă la dispozitivul acela, domnule inginer.
Cuvintele acestea simple îl sguduiră pe Tolocan. Oare aceasta să fie explicaţia ? Că lucrau pentru ei ? Numai atât ?
— Eşti sigur că acum nu mai lucraţi pentru alţii ? — întrebă Tolocan şi urmă astfel : — Doar trăiţi tot ca şi înainte ! Nici hainele nu vi s'au schimbat. Şi poate nici mâncarea.
— Greşeală, domnule inginer. Dumneata ar trebui să ştii mai bine ca oricare altul, cât de mult ni s'a schimbat viaţa. Se întâmplă oare în fabrica asta ceva fără să fim întrebaţi şi noi ? Nu ! înainte, cine era curios să afle părerea şi voinţa noastră ? Nimeni. Parcă am fi fost nişte vite. Ia-1 dela jug, pune-1 la jug... Asta a fost soaria noastră. Ce credeţi, — întrebă muncitorul, schimbând tonul — s'ar putea face ceva cu privire la dispozitivul de care v'am vorbit ?...
In noaptea aceea, Tolocan nu putu închide ochii. Rămase şi după aceea multe nopţi de veghe, aplecat asupra planşetei. In jurul lui zăceau tot felul de cărţi de fizică şi de chimie, iar printre ele se afla deschis volumul lui Stalin despre Problemele leninismului, având subliniat titlul capitolului : „Semnele unei cotituri in rândurile vechilor intelectuali tehnicieni din producţie".
într'un târziu, într'un revărsat de zori, inginerul simţi o tresărire în tot trupul. După o muncă încordată de mai multe săptămâni, vedea înfăptuindu-se sugestia muncitorului dela maleabilizare. Ridicarea şi scăderea temperaturii dorite,
LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE
111
va fi executată de-aci înainte de un dispozitiv mecanic. Pe coala de desen desfăşurată în faţa Iui, se afla schiţa unui astfel de aparat, care dacă va fi verificat în practică, va face ca fonta să nu mai fie expusă eventualelor greşeli ale omului. Funcţiona automat şi, la momentul necesar, stingea focul sau îl reducea, apoi, când temperatura trebuia din nou schimbată, îl reaprindea. Cu precizia unui mecanism de ceasornic, aparatul excludea orice şovăire sau nesiguranţă în privinţa ridicării sau a reducerii temperaturii. Prin urmare excludea orice schimbări chimice accidentale la aliajele de fontă.
Nu mai rămânea muncii omului decât încărcarea şi golirea cuptoarelor, atunci când clopoţelul aparatului dădea semnalul.
La început şovăise : Cum ? Să pornească el dela sugestia unui simplu muncitor dela maleabilizare ? Dar chibzuind asupra desvoltării ştiinţelor şi a tehnicei, tu nevoit să recunoască ruşinat că, în toate cuceririle lor, se afla acumulată experienţa mileniilor. Nu se poate face nici-un pas înainte, fără să fi fost precedat de paşii milioanelor şi milioanelor de înaintaşi. Nu poţi avea un singur gând, o singură idee, care să nu se lege de gândul milioanelor de înaintaşi. Ceeace ştii, nu ştii prin tine...
Simţi nevoia să-şi ia repede pardesiul şi să iasă în grabă în pâcla cenuşie şi împrospătătoare a zorilor, să hoinărească unde s'o nimeri prin oraşul care mai dormea. Ii era ruşine, dar, în acelaş timp, simţea din când în când isbucnind în el sentimentul victoriei şi dorinţa să strige cu glas tare... — Nu, nu sunt inutil...
Se repezi acasă şi luă schiţa aparatului. Se căţăra într'un autobuz ticsit de muncitori. Sosi primul la fabrică şi-1 căută pe muncitorul care-i dăduse sugestia, vrând să-i strângă mâna.
★
într'o după amiază de început de primăvară timpurie, o lume ciudată se strânse în faţa capelei cimitirului. In grupuri mici, cei de faţă se sfătuiau între ei. Apărură baronese cu mutre de mumii în rochii negre de doliu, înghesuindu-se să intre în capelă, la catafalcul mătuşii Karola. La căpătâiul contesei pâlpâiau lumânările. Cucoanele ofilite din jurul răposatei spuneau în şoaptă că, deşi nu fusese niciodată prea grasă, pe tanti Karola o lovise totuşi damblaua când Statul îi preluase şi ultima rămăşiţă de avere. Anunţul mortuar, prins cu acul în draperia neagră, vestea astfel moartea bătrânei : „După o scurtă suferinţă şi-a dat sufletul în mâinile creatorului".
Sub crăcile despletite ale sălciei plângătoare de lângă capelă, se strânsese toată lumea veche, măcinată de vreme : foştii viţişpani, consilieri ministeriali şi angrosişti de textile, care tânjeau să ajungă în străinătate. Intâlnindu-se aci, sub pretextul ceremoniei funebre, încercau să prindă puteri noi. Femeile din aristocraţia care se destrăma, urmăreau cu privirile pe bărbaţii care se adunau în grupuri separate : oare ce-or fi discutând, ce veşti şi svonuri şi-or mai fi spunând ?
Fiecare interpreta după pofta inimii cuvântarea funebră rostită de preot. Din cuprinsul ei, îşi hrăniră iluziile la care râvneau. Le răspândiră mai departe, căci credeau în ele, credeau în putinţa de a se realiza. Dar de îndată ce ieşiră pe poarta cimitirului, aceste iluzii se risipiră.
Trecând prin faţa palatelor de magnaţi si a băncilor de odinioară, îşi traseră capul între umeri. Palatele acestea se uitau acum spre ei ca nişte cetăţi moderne ale vremurilor noi. In faţa statuii echestre a lui Matei Corvinul, se afla sediul Partidului Muncitoresc Român, în dreapta, acel al Consiliului Sindical, în stânga al Uniunii Tineretului Muncitoresc. In cealaltă latură a pieţii erau magazinele de Stat. Dincolo, Uniunea Femeilor Democrate. In colţul opus, „Arlus"-ul.
112
NAGY ISTVAN
Iar când se întorceau dela înmormântări, în casele lor luate cu cliirie, făpturile acestea mistuite de ură, nu se mai simţeau nici acolo între ele. Printre familiile boiereşti, se afla ici colo, ca un cui, câte-o familie de muncitori. Şi nu numai în locuinţele dela subsol, ci şi în cele dela etajul întâi. Când se duceau la un oficiu, şeful era un muncitor, dacă ajungeau în faţa justiţiei, judecătorii populari erau tot muncitori, iar şeful poliţiei la fel. In ziare le vedeau numele şi fotografiile, în librării dădeau peste cărţile scriitorilor şi peste revistele scrise pentru muncitori.
Urau lumea nouă, iar la înmormântările la care se duceau, acesta era subiectul de căpetenie, despre care vorbeau în şoaptă. Povesteau indignaţi că în vila Kolesi se mutase un anume Bucşi şi un anume Câmpian, muncitori din uzina metalurgică. Muncitorii aceştia se întind peste tot, profanează totul.
Şi în timp ce o petreceau pe Tanti Karola pe drumul în coastă gata să se surpe, care ducea spre cripta familiei, unul dintre ei şopti îngrijorat:
— Să fi luat o întorsătură atât de proastă situaţia din China ?
— Din păcate, o adevereşte şi Londra.
In faţa criptei mucegăite, preotul legăna cădelniţa fumegândă. Mâinile veştejite făceau semnul crucii. Cu toate acestea, şoaptele nu încetară.
— ...O să isbutească la Conferinţa de Pace dela Paris ? Un domn cu palton negru dădu din mână cu dispreţ :
— Asta n'are nici o importanţă. Bomba atomică o să...
— Numai să nu se dovedească şi aia până la urmă o farsă...
— Dar planul ăsta de Stat ?... E de crezut că au dobândit succesele pe care le arată ziarele lor ?
O altă voce :
— Trebue să avem încredere în ţărani. îndărătnicia ţăranului a răsturnat multe până acum.
Un glas de femeie :
— Din satul meu mi se scrie că pe geamul multor ferestre a apărut chipul lui Cristos. Şi nu poate fi şters, oricât ar crăpa de ciudă comuniştii.
— Da, — şopti un glas enervat — am auzit şi eu. Se zice că în asemenea case, s'a uitat Cristos pe fereastră.
Astfel se răspândeau svonurile prosteşti spuse în şoaptă, iar pe feţele unora apăreau zâmbete răutăcioase, dorinţa arzătoare ca cele auzite să se adeverească. In umbra sălciilor plângătoare, se zări capul blond al domnului Ammer. O ţinea de braţ pe stimata lui soţie, slăbită, iar aceasta îşi sprijinea mâna pe o fată cu chipul ofilit. Era domnişoara Maria, dela uzina metalurgică. Fata-bătrână sorbea cu nesaţ toate noutăţile auzite aici, pe care n'o va lăsa inima să nu le spună mâine, în taină, funcţionarelor. Iar din fabrică aducea ştirile culese în legătură cu producţia, cu realizarea planului şi cu greutăţile întâmpinate de uzină.
Ea aduse vestea că inginerul Tolocan trecuse în rândul trădătorilor, inventând ceva la turnătorie. Tot dela ea aflară că în cursul verificării membrilor de Partid care se desfăşura în toată ţara, fuseseră excluşi din organizaţia de Partid a fabricii, trei funcţionari şi patru muncitori. Printre aceştia se afla şi Bereczki.
Domnişoara Maria îi povesti aceste evenimente şi doamnei Bejan, pe care o găsea aproape zilnic la căpătâiul mamei sale bolnave. Soţia avocatului aducea de obicei un pacheţel cu alimente şi o hrănea pe bătrână. Iar pe domnişoara Maria o făcea să-i vorbească despre treburile fabricii. După aceea dispărea undeva pentru mai multe zile.
Se ducea în satul de baştină, să-şi vadă bărbatul care stătea ascuns la mama ei, vădană. Dar nu-1 găsea întotdeauna acasă. Uneori, Bejan pleca pentru vreo două-trei săptămâni. îmbrăcat pe jumătate în straie ţărăneşti, cu desagii în spinare,
LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE
113
se furişa dintr'un sat într'altul. Chipurile, umbla să strângă ouă şi unt, dar pe unde trecea, le spunea ţăranilor care întârziaseră cu arăturile de primăvară:
— Ziarele spun că anul ăsta n'o să fie ploi... Nu trebue să semănaţi. Păcat de sămânţă.
într'o duminică dimineaţă, într'unul din sate, zări în faţa primăriei un camion al uzinei metalurgice. Deasupra cabinei şoferului, flutura vioi un steag roşu. In jurul camionului se înghesuia sărăcimea satului. Camionul avea una din laturi lăsate în jos ,iar înăuntru, între doi plugari, lângă o măsuţă, se afla Vasile Câmpian care le vorbea celor strânşi să-l asculte. Domnul Bejan se ascunse după trunchiul gros al salcâmului înmugurit din faţa cooperativei. Păli cu totul, când îl auzi pe un ţăran, întrerupând :
— Să ne spună fratele muncitor, dacă-i adevărat ce zice lumea, că n'o să plouă? Iar dacă n'o să avem ploi anul ăsta, de ce să mai prăpădim sămânţa!?
Câmpian sări ca ars :
— De unde ştiţi că anul ăsta n'o să avem ploi ? Aţi stat cumva de vorbă cu dumnezeu ? Ori aşa vă spun bogătanii ?
— Oricine o spune, vorba e că de plouat nu plouă şi pace ! — strigă un ţăran cu chipul şiret care stătea mai spre fund.
— Ba va ploua ! isbi Câmpian cu pumnul în măsuţa mititică. — Şi ploaia care a căzut tot a noastră e. A băut-o pământul vostru. Se găseşte apă şi în pământ, fraţilor. Numai că trebue să arăm până dăm de ea, trebue înfipt fierul plugului mai adânc. D'aia vă trimite vorbă Partidul Muncitoresc Român să araţi mai adânc şi mai devreme. D'aia vă îndeamnă Partidul să vă întovărăşiţi şi să închiriaţi tractorul dela Staţiunea de maşini. Tractorul o să vă scoată la iveală apa din măruntaiele pământului. Şi la noi, la fabrică, au stat lucrurile în loc, până ce n'am dat ascultare cuvântului Partidului. De când ne-am planificat, am înfăptuit ce n'am crezut să isbutim într'o sută de ani. Pentru voi turnăm maşinile, numai întovă-răşiţi-vă. Lăsaţi pe chiaburi să se sgâească la ferestre... Gândiţi-vă. Chibzuiţi bine. Noi am început să construim socialismul, iar voi abia vă smulgeţi cu chiu cu vai din iobăgie. Alte sate au şi cerut Partidului, să le ajute să întemeieze gospodării colective...
Bejan o şterse tiptil din dosul salcâmului şi se strecură la văduva notarului. O duse pe bătrâna care plesnea de sănătate, până la fereastră şi-i arătă :
— Cine's ăia doi de lângă muncitor ?
— Unul dintre ei e Derjan, fosta noastră slugă, acuma-i secretar, blestematul. Iar celălalt e Berindan, preşedintele zilierilor.
Când se depărta dela fereastră, faţa lui Bejan era roşie de ciudă.
— Şi nu se găseşte nimeni să le crape capul ?
Muncitorii dela uzina metalurgică rămaseră până la prânz, apoi, claxonând, camionul se repezi cu ei în satul vecin. Când trecu prin faţa ferestrelor văduvei notarului, vântul răpăia prin faldurile steagului roşu. Cei care fuseseră la adunare mai rămaseră de vorbă în faţa primăriei, până ia vremea adăpatului, ca să se sfătuiască cu Derjan şi cu Berindan, despre cele spuse de muncitori.
Oaspeţii de duminică ai văduvei notarului, nu cutezară să se arate decât abia seara târziu. Şi atunci, nu veniră decât unul câte unul. Cel dintâi se ivi fostul judecător de ocol, apoi morarul expropriat, iar la urmă gospodarii înstăriţi. Domnul Bejan se retrase cu ei pentru o consfătuire tainică în odaia din fund.
— Ei, semănaţi ? — întrebă Bejan.
— Jumătate din sat a şi semănat...
— Şi o să semene şi cealaltă jumătate, — întrerupse fostul judecător de ocol.
— Ne silesc şi pe noi, — zise cel mai înstărit dintre ţărani, cu privirea întunecată, aţintită în gol. — Derjan mi-a şi trimis cu sila pe cap doi muncitori cu ziua,
8. — Viaţa Românească — c. 2437
114
NAGY ISTVAN
să le dau de lucru... Ce se mai aude la radio ?...
— Latră, nu face decât să latre... zise domnul Bejan, străbătând posomorit odaia în lung şi în lat. — Latră cei dela Londra, latră cei din America şi latră şi ai noştri din Paris... Dacă nu pornim noi ceva...
Vorba începută în şoaptă, cu amărăciune înăbuşită, prinse a se înflăcăra ; începură să se întrerupă unii pe alţii, să ameninţe, să înjure, să dea cu pumnul în masă. Când se arătau neîncrezători, când erau plini de nădejde. Intre timp, afară, pe întunerec, intră în curte Derjan. Câineie-1 cunoştea, pentrucă timp de vre-o patru ani, duseseră împreună aceeaş viaţă de câine ; nu-1 latră, ci doar se gudură pe lângă el. Derjan se furişă prin întunerec sub fereastră. Din vecini, se strecură spre ieşirea din spre grădină un alt om. Al treilea aştepta peste drum pe şosea. Iar când în toiul nopţii, musafirii' văduvei se îndreptară singuri spre casă, fiecare fu urmărit de unul din cei trei.
Aceştia se întâlniră apoi la primărie, unde lângă lampa de gaz cu abajur, se afla Câmpian şi preşedintele Comitetului provizoriu al comunei. Câmpian nu plecase în maşina cu steagul roşu. Rămăsese aci până dimineaţă. Făcea să stea. II rugaseră ţăranii săraci. Ii atrăseseră luarea aminte asupra uneltirilor ascunse ale unui individ suspect. Cei trei apărură unul câte unul. întâi Derjan, apoi Denes Kiss, iar la urmă Berindan.
Măriră flacăra lămpii. Câmpian îşi scoase un caiet pentru note.
— Nu v'au dibuit ?
— Nu.
— Cine a fost ? — întrebă Câmpian şi îşi puse vârful stiloului pe hârtie. Cei trei îi spuseră numele gospodarilor urmăriţi dela locuinţa văduvei notarului până acasă, precum şi tot ce stăpâneau în sat şi pe hotarul satului.
Câmpian zâmbi :
— Şi tocmai ăştia sunt cei care zic că n'o să vină ploaia, — îşi ridică el privirea către ceilalţi.
A doua zi, în autobuzul care pleca de dimineaţă din comună se urcară doi călători. Unul era domnul Bejan, celălalt Câmpian; n'aveau bagaje. Bejan îl recunoscu imediat pe muncitorul pe care-1 zărise ieri şi se făcu palid. Câmpian îşi trecu nepăsător privirea asupra lui, ca şi cum nici nu l-ar fi văzut. Nepăsarea aceasta nu fu pe placul domnului Bejan. Şi se simţi cu atât mai strâmtorat când muncitorul se aşeză chiar în spatele lui. I se păru că ochii muncitorului îl străbăteau. La gândul ce se va întâmpla când vor ajunge la reşedinţa plăşii, pe fruntea lui Bejan apărură broboane de sudoare rece.
Autobuzul urca şi cobora dealurile duduind, iar muncitorul îi stătea acolo în spate, fără să schimbe o vorbă cu nimeni, privindu-1 mereu. Domnul Bejan nu mai putu îndura această situaţie. La prima comună se ridică deodată şi coborî grăbit din autobuz...
Privi speriat înapoi, să vadă dacă nu cumva era urmărit. Câmpian rămase însă liniştit la locul său. Dar numai până la hotarul satului. Acolo, opri autobuzul şi se întoarse pe jos în satul care tocmai se trezea...
★
In faţa fostei vile Kolesi, aştepta iar Bolonyi cu maşina fabricii. Abia se revărsaseră zorile că şi sosise claxonând pe strada cu frasinii înşiraţi des pe margini. Cei cărora li se adresa claxonatul, se treziseră de mult. Iar celorlalţi care mai dormeau, nu le strica să se scoale mai devreme. Erau vecinii de soiul lui Rieder, cămătarul de altădată. Din fosta vilă Kolesi ieşiră Bucşi, cu soţia şi fiul său. Ii însoţea şi Câmpian, cu nevasta şi copiii. Ii ajutau lui Berci să care valiza şi pachetul cu mâncare. Medicii îl îndemnaseră pe Bucşi să plece de grabă într'un concediu de
LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE
115
boală. Nu-şi putea aştepta nevasta şi copilul, ca să pornească împreună. Berci privea cu inima sfâşiată locul gol de lângă Bolonyi. Cât s'ar fi bucurat să fi putut sta şi. el acolo şi să se fi dus cu tatăl său la Borsec !
Maică-sa era şi ea cu inima îndurerată. Se mângâia însă la gândul că peste o săptămână va pleca după Kâroly şi vor petrece împreună două săptămâni la Borsec, deşi spunea mereu că a locui în strada şi în vila asta, înseamnă să fii într'o necontenită vilegiatură.
Soarele scălda din toate părţile clădirea, mai ales ferestrele dela etaj: Berci nu se mai sătura de baie şi de duş. Pomii fructiferi, cu crăcile lor stufoase, îi făceau o plăcere deosebită. Totuşi, ce minunat ar fi fost să meargă cu tata în automobil până la Borsec! Dar Berci îşi stăpâni amărăciunile inimii, căci de curând primise cravata de pionier. II găsiseră cel mai vrednic de a fi gornist. Iar unitatea lui avea nevoie de gornist. Şi pentru această cinste deosebită, trebuia să facă şi el un sacrificiu.
Se despărţiră cu multă căldură şi îngrijorare, căci tatăl avea o hipertrofie de aproape 45 la sută a tiroidei, iar faţa îi era galbenă ca ceara. Câmpian şi familia lui îi strânseră mâna. Odată cu automobilul porniră şi ei la muncă.
Bucşi se lăsă obosit pe pernele maşinii. Bolonyi, aşa cum se deprinsese pe vremea lui Kolesi, trecu repede prin oraş. Dar, pe coasta Feleacului, încetini, înaintau printre nuci încărcaţi de rod. Tăblii de grâu secerate, alternau cu porum-bişti slabe. Prin ferestrele lăsate jos, pătrundea aerul tare al dimineţii de sfârşit de Iulie. Bolonyi povesti despre năravurile lui Kolesi, cum moţăia în automobil, iar ca încheiere întrebă :
— Luăm gustarea de dimineaţă la Turda ?
— Mai bine undeva, la marginea pădurii, lângă un izvor.
— Stai şi admiră, tovarăşe Bucşi, — spuse Bolonyi, oprind maşina sus pe dealul Feleacului. Sărind afară, arătă spre oraşul aşternut pe fundul văii. Deasupra,, plutea ceaţa palidă a dimineţii.
— Ia, să vedem, tovarăşe Bolonyi, eşti în stare să recunoşti de aici fabrica noastră ?
— Lasă fabrica ! Priveşte mai bine de jur împrejur. Uită-te liniştit la munţii Gilăului. Minunat e Ardealul ăsta a! nostru. Dacă ai şti cu câtă obidă mă uitam la priveliştile astea acum un an, cam pe aceeaş vreme, când mergeam cu Kolesi. Acum însă, ori unde ne-am duce, totul e ai nostru.
Bucşi răspunse, cufundat în admiraţia priveliştei:
— încă nu toate, tovarăşe Bolonyi. Mai sunt multe în mâna chiaburilor... Mai pot avea un amestec şi în mersul cantinei noastre.
— Tot la fabrică îţi stă mintea ?... E timpul să-ţi începi concediul, — deveni Bolonyi mai sever, gata să ridice, potrivit obiceiului, capacul motorului, ca să umble pe la bujii. Dar Bucşi se urcă repede în maşină.
— Dă-i drumul, Bolonyi. Trebue să fii înapoi. Bolonyi se aşeză la volan, râzând :
— Nu te teme, n'o să avem pene. Am pus totul în ordine.
Şi coborîră încet în partea cealaltă a Feleacului. La Turda nici nu se opriră. Intre Turda şi Luduş, la drum deschis, goniră mai repede. Peste tot se vedeau urmele muncii omului. Lăsară în urma lor snopi de grâu puşi în clăi, porumbişti si grădinarii. Intretimp, vorbiră despre perspectivele recoltei.
Se apropiau de Luduş, când zăriră pe marginea din dreapta a şoselei un automobil în pană, un fel de cutiuţă umblătoare. Iar în mijlocul drumului se afla un bărbat cu faţa arsă de soare, în cămaşe, cu braţul ridicat...
Bucşi se uită la bărbatul care făcea semne. Pe măsură ce se apropiau de el îi se părea tot mai cunoscut. Iar când opriră maşina, sări jos fără să mai aştepte. Alergă cu braţele întinse spre bărbatul cu faţa bronzată :
8*
116
NAGY ISTVAN
— Felecan, tovarăşe Felecan! ...
— Bucsi... Bolonyi ! — isbucni şi din el bucuria surprizei şi se îmbrăţişară pe rând. Aflară că Felecan se pregătea să meargă, ca activist al conducerii centrale, într'un sat clin judeţul Turda, de unde se primise o cerere iscălită de mai mulţi ţărani săraci, pentru constituirea unei gospodării colective. Se ducea să ajute pe teren şi să studieze posibilităţile. S'ar putea ca aceea să fie prima gospodărie colectivă din judeţ. In comună, agitaţia era mare. Uneltele chiaburilor înjunghia-seră doi ţărani mijlocaşi care se înscriseseră cei dintâi în gospodăria colectivă.
Bucsi nu se mai sătura privindu-1 pe Felecan. De bucurie, îşi scoase pachetul cu mâncare şi se aşezară la umbra unui copac stufos. Se ospătară, punându-şi întrebări unul altuia. Felecan îl descusea pe Bucsi despre fabrică, Bucsi pe fostul secretar despre noul său câmp de activitate.
Intretimp, Bolonyi se vâri pe burtă sub maşină, lângă şoferul celuilalt automobil, într'un ceas, puseră amândoi în ordine micul vehicul. Acum trebuiau să se despartă. Dar Bucsi era curios să afle cum se constituia o gospodărie colectivă şi, afară de asta, dorea atât de mult să mai stea împreună cu Felecan, încât în cele din urmă îi zise lui Bolonyi :
— întoarce, Bolonyi.
— Ba nu. N'o întorc până ce nu te predau la Borsec în grija doctorilor.
— O amânare de trei zile, Bolonyi. Mă duc cu Felecan, să-i ajut. Numai trei zile...
Bolonyi făcu apel la Felecan, care zâmbea. Ii spuse cât de prost îi mergea directorului cu sănătatea şi ce tratament sever îi prescriseră medicii. In numele Partidului, Istvân Seres stăruise ca Bucsi să fie dus la Borsec de Bolonyi. Fabrica aştepta ca directorul ei să se întoarcă la douăzeci August. Şi mai ales, deplin vindecat.
După lămuririle lui Bolonyi, Felecan, care la început se bucurase şi el de gândul lui Bucsi, spuse serios:
— N'avem încotro, tovarăşe Bucsi. Trebue să pleci. Sarcina dumitale cea mai importantă este acum să-ţi refaci sănătatea.
— Dar trei zile în aer liber, la ţară, în bătaia soarelui, la o muncă nouă, cum e aceea a întemeierii unei gospodării colective, înseamnă cel mai bun pas spre vindecare. Când voi mai avea prilejul să dau şi eu o mână de ajutor la înfiinţarea unei gospodării colective ? Şi când ne vom mai putea întâlni să stăm împreună trei zile ?
Felecan îl îmbrăţişa şi-1 sărută pe obraz :
— Să nu ne tocmim, Bucsi. Cunoşti politica noastră de cadre şi concepţia noastră despre cel mai preţios capital. Voi mai veni şi în judeţul vostru. Atunci vom putea fi împreună...
Bucsi îi strânse mâna, mâhnit.
— întotdeauna ai dumneata... întotdeauna ai tu dreptate, — se corectă el brusc. — Dâ-mi voie, acum, la despărţire să te tutuesc, tovarăşe Felecan.
Spre mulţumirea lui Bolonyi, se îmbrăţişară din nou, apoi fiecare se urcă în maşina lui. Dar amândoi îşi scoaseră pe ferestre capul şi mâna, făcându-şi semne unul altuia, până ce amândouă maşinile care goneau în direcţii opuse dispărură în dosul perdelei de aur a prafului răscolit în bătaia soarelui.
SFÂRŞIT
NICOLA IONCOV VAPŢAROV
PĂMÂNT
Acest pământ .
pe care astăzi calc,
acest pământ pe care
al primăverii vânt îl scoală astăzi iar din sornnu-i greu, pământu-acesta
nu-i pământul meu.
Vă cer iertare... ,
dar acest pamant
n'a fost al meu nicicând.
Pornesc cu zorile, umăr la umăr.
Spre fabrică e drumul împânzit
de-albastre bluze
fără număr.
Bătaia inimilor ne-a'nfrăţit mereu, suntem uniţi prin gânduri,
dar eu nu simt
că-acest pământ e-aî meu.
De-asupra gliei mele
primăvara
îşi undueşte razele-i prelungi, răsună soarele'n cascade grele
si îşi răstoarnă arşiţele-adanci ' de-asupra gliei mele. Ti« simţi cum bate'n pieptu-i de ţărâna ,l" hl  ' o inimă ne-astamparata
si vezi, ca într'un salt, cum isbucnesc,
deodată,
în mit de flori puzderii de arome.
NICOLA IONCOV VAPŢAROV
Pirinu-atinge cerul
deasupra gliei mele şi freamătă pădurile de pin
când vijelii se-abat
peste vâlcele şi povestesc legende de „Iiindenj" *) In spre Ohrida
nepătat e cerul, nemăsurat de larg şi de albastru, şi mai departe
e-al Egeii ţărm scăpărător
asemeni unui astru... îmi e deajuns doar să-mi aduc aminte —
şi sângele dă busna în inimă, fierbinte,
şi încărcat de-un dor
răscolitor. O, ţară minunată,
cu farmecele tale ! O, ţara mea cu sânge adăpată,
cutremurată de răscoale !
In româneşte de Virgil Teodorescu
B O T E V
Vine la mine încruntat, năduşit, un muncitor, şi spune :
— „Despre Botev, să scrii negreşit!"
„Despre Botev ? — Mă aşez. Miercuri să vii, pe la şapte."
Dar iată că miercuri de mult a trecut încruntat,
dau de-oparte foi după foi.
II in den — Sf. llie — ziua în care a isbucnit răscoala patrioţilor împotriva
B O T E V
Sus peste case se sfădesc avioane cu ceaţa, cu primăvara, cu noi.
Şi nici o idee. Gându-o ia razna. Mintea se tulbură, pieptul se sbate. Foile svârlu. Las scrisul de-oparte. Şi spun :
— Nu pot, frate !
iMă desbrac.
Mă'ntind în pat.
Şi-adorm.
Dar iată că vine
muncitorul încruntat
şi'ntreabă:
— Cântecul despre Botev l-ai dat?
— Despre Botev ? Aşteaptă... „Stele răsar,
în urmă pe ceruri,
luna, şi ea, se iveşte
de după o stâncă,
un lup se strecoară, pândeşte
şi colţii-i sclipesc în bezna adâncă."
Muncitorul se încruntă şi'ntreabă:
— Acesta e Botev?
— Despre secerătorf, tu să scrii, despre chinuri,
despre sângele negru
ce-1 suge ţărâna,
despre cântecul robilor,
cântec de chinuri
ce leagănă
ţarina'ntr'una.
De ce să mi-1 cauţi
în codri de beznă,
unde nici fiara nu pune piciorul ?
Nu vezi tu ? Botev
în ochi ne străluce,
Botev e aici, cu poporul
120
NICOLA IONCOV VAPŢAROV
Tu cazi şi Botev îmi spune : „Ridică-I !
Şi pune-i stindardul în mână l"
Eu mâna-ţi întind,
Şi tu te ridici
Şi iarăşi păşim împreună.
Acesta e Botev.
Iar tu o suceşti,
şi aici nu-i nimic de sucit.
Priveşte Ia viaţă
şi iată-1 pe Botev
şi iată poemul râvnit.
G O R C H I
Mă aflam la uzină cu cerul scund, afumat, unde viaţa te-apasă cu labe de fontă iar munca cea neagră brazde pe frunte îţi lasă.
Şi cât de greu era să poţi deştepta viaţa'n acest popor. Să dărâmi
uriaşul strat de minciuni
care-apasă
vieţile lor.
Eram acolo sub cerul
scund
afumat,
în uzină.
în apăsătoarea uzină, unde zilele
sufletu-îi strâng în copci de rugină. Dar mi-aniinjesc. atunci când citeam
„Azilu! de noapte"
sau
GORCHI
121
soare intra
în mohorîta uzină, se umplea de lumină privirea lor grea.
Şi oamenii-apoi în bordeie pitiţi, scormoneau
ruginitul lor gând
şi erau fericiţi, şi erau fericiţi...
Dar astăzi
a venit la mine fochistul
şi-a spus :
„Vapţarov
închisă-i supapa de aer curat".
L-am privit încruntat
iar el s'a dus sus, a plecat,
crunt obidit.
După el năvăli fierarul
şi spuse răstit:
,,E adevărat, măi frate
e adevărat — zice — se poate, acela, bătrânul,
să îi murit ?"
Împietrii şi cu ură, cu o nesăbuită ură, i-am zis :
„Eu, câine, te-am învăţat sa fii totdeauna concret, şi tu te codeşti ! Cine-a murit ?
povesteşte !"
Am înţeles şi am ieşit în curte, înăbuşitor îmi era
în sala maşinilor,
sala maşinilor
se făcuse îngustă pentru chinul clin mine,
saia maşinilor
se făcuse pustie ; aşa mi-era mie.
Deodată auzii cum fierarul
povestea pe'nfundate cuiva : — Ehe, frăţioare, cum ne cunoaşte el, pe mine, pe tine pe toţi.
Te pune'ntr'o carte :
122
NICOLA IONCOV VAPŢAROV
„Nu mişca!" zice, — şi-apoi citeşte,
clipeşte, şi te recunoşti, singur, acolo. Să zicem că ai un copil, aşa se brodeşte. Copilul citeşte.
Care vasăzică... se are bine cu cartea... Şi tu nu ai bani. Aşa se brodeşte, că tu nu ai bani. El spune:
„Copilul trebue să înveţe,
dacă inima-i cere.
Să'nveţe tot ce are plăcere".
Să zicem că tu te'ntorci, că te'ntorci încruntat
acasă.
In inimă-amarul.
Pe suflet durerea te-apasă,
nevasta ţi-o baţi,
iar dânsul se uită lung,
se uită Ia tine,
pe sub sprâncene,
şi spune :
„Se pare că banii n'ajung, pentru pâine".
Celălalt asculta, cu atâta atenţie,
naivă, asculta şi atâta de limpezi i-erau
toate acum,
ca şi cum
viaţa şi-ar fi deschis de-adreptul
porţile ei
şi'n tot pieptul,
ca un bulgăre
de zăpadă,
i s'ar topi.
Şi eî şopti, abia şopti ;
„Asta înseamnă om !"
VIS
123
V I s
— Lori, tu dormi ? Mă auzi, Lori ?
„Mai încet. Şi capul lasă-1 mai jos! La doi paşi sunt de noi. Nu vorbi !"
— Lori, ce vis am visat, ce frumos !...
— Stai puţin... cum începea ?... Aşa... Războiul s'a sfârşit. Înţelegi ce-ţi spun ? Şi totul în mâinile noastre acum,
Nu-i aşa, Lori ?
Lucrez iar în uzină. Nu, nu greşesc e aceeaşi fabrică, aceeaşi maşină, dar piesele ei, ca de aur sclipesc, şi puternic în trupu-i se'mbină.
Tu Lori, eşti maestru aici în uzină.
Zici : „trei sute de bolţuri vreau azi dela voi!"
„Bine Lori, prietene, foarte bine !"
Şî'n râs izbucnim amândoi.
Şi bolta cerească ce largă-i afară!... Totul sclipeşte în cer, în văzduh ! Respiri, respiri parcă'nţâia oară ! Şi parcă nu-ţi vine să crezi că eşti tu.
Lori ptietenu'n ochi îşi privi (şi cât erau astăzi de copilăreşti) Şi spuse făcându-se a-1 dojeni : „O Fernandez, visător mai eşti!"
Stelele'n răsărit se stingeau. Se duse noaptea în panică,
Ordinea ruptă.
Semnal de luptă !
Atacu'ncepuse...
In româneşte de Maria Banuş
CINEMA
Afară, larma străzii. Reclame luminoase. Afişul
anunţa :
„O DRAMĂ OMENEASCĂ" Afară era larmă şi eu strângeam în pumn un ban de-aramă.
NICOLA IONCOV VAPŢAROV
In sală, beznă.
Pe ecran
leul lui „Metro"
cască somnoros.
Apoi şoseaua,
o pădure,
şi'n fund, departe,
cerul leşios.
La cotitură, iată, s'au întâlnit o limuzină nouă cu altă limuzină : eroul — eroina...
După ciocnire,
un gentleman, de-odată,
•ridică'n braţele-i de-oţel,
ca pe un fulg,
o fată leşinată.
In ochii ei
parcă se-aprind văpăi, apoi îi vezi cum se'npăienjenesc, spre bolta cerului pierduţi, privesc. Ehei, ce fată, frate, ce mai fată ! Parcă-i o iapă de prăsilă, 'nfierbântată. Din frunzişuri
cântă, vezi bine, o privighetoare ;
deasupra arborilor
albastrul liniştit al cerului,
apoi câmpia verde,
mătăsoasă,
ademenitoare.
Un Johnny desmăţat sărută voiuptuos pe Greta ; prelung... Ajunge!
Asta-i oare soarta noastră ? Asta-i drama ?
Povestea asta searbădă, dulceagă ? Pistolul vremii îndopat cu plunibi ne stă proptit în piept, gata să tragă.
Oare-am putea iubi şi suferi
Cu o naivitate tâmpă ca a voastră ? Ni-e pieptul plin de fum, plămânii ciuruiţi.
ISTORIE
125
Oare aşa,
în limuzini, trântite, le'ntâlnim noi pe fetele iubite ? Nu, iubirea noastră se zămisleşte'n muncă, în fumul ce se'nalţă din uzină, se zămisleşte'n funingini şi'n sgomot de maşină.
Iar mai departe, viaţă cenuşie,
şi goană după pâine,
obscure năzuinţi.
Iar seara patul strâmb
în care
te stingi fără să simţi.
Aceasta-i drama, Adevărul,
Ori ce-ar vrea alţii să ne spună.
iar restul ?
Restul e minciună...
In româneşte de Vlaicu Bârna
ISTORIE
Ce poţi să ne dai, istorie, în gălbeji lele tale file ? Oameni simpli, necunoscuţi am fost, din uzine, birouri,
plugari mirosind a ceapă, îmbăiaţi în sudoare, sub musteţile pleoştite amar înjuram viaţa.
Avea-vei măcar recunoştinţă
că te-am ghiftuit, cu faptele noastre,
că te-am adăpat, nesătule,
cu sângele miilor de martiri ?
Ştiu, ai să prinzi doar conturul, iar înăuntru va suna a gol. Şi nimeni n'o şti să vorbească de simpla, umana noastră dramă.
Poeţii, mâine, vor fi absorbiţi de ritmul şi 'ntâmplările timpului, iar suferinţa noastră, tot nescrisă, va colinda prin spaţii, solitară.
NICOLA IONCOV VAPŢAROV
Dar viaţa noastră — cum poţi s'o descrii ? Dar viaţa noastră — poţi s'o răscoleşti ? De'ncerci — te năpădeşte-un miros crud, şi-un gust amar, ca de cucută. Noi pe răzoare ne-am născut, umbriţi de rarii mărăcini, şi în sudoare mamele zăceau şi buzele crăpate îşi muşcau.
Muream ca muştele când vine toamna, femeile boceau pe largi moşii, şi plânsul era cânt de parastas, şi buruiana doar le asculta.
Cei care nu mureau, munceau de asudau şi'n cerul gurii, munceau oriunde ar fi fost, munceau ca vita fără încetare. Filosofau părinţii, în bordeie : „Aşa a fost, aşa va fi mereu." Noi, încruntaţi, scuipam în ochi filosofia asta prea neghioabă.
Svârleam câte-un cuvânt răstit,
dam dracului mâncarea — şi ieşeam afară.
Şi o nădejde nouă ne-atingea
cu-o undă de senin şi frumuseţe.
O, ca o coardă 'ntinsă aşteptam
prin cafenelele-aîumate.
Şi adormeam târziu, în crucea nopţii,
cu ultimul comunicat...
O, ce nădejdi nebune ne-au încins !...
Văzduhul atârna, greoi, pe noi,
tot cerul şuera de flăcări...
Spuneam atât: Nu vreau ! Nu, nu mai pot
Dar orice-ar scrie'n filele de mâine,
din dosul literelor, dintre rânduri
ţipa-va suferinţa noastră,
se va'nălţa, cu rânjetul ursuz.
Da, viaţa, nemiloasă, ne-a sdrobit
cu labele ei grele,
drept peste gură ne-a lovit,
de ne-a asprit, pe totdeauna, limba.
Iar versurile ce le smulg din mine, luptând cu somnul, noapte după noapte, nu răspândesc parfumuri, ci scurte sunt, şi încruntate.
ISTORIE
127
Am suferit, dar nu-ţi cerşim răsplată, istorie, şi nu vom plictisi volumele-ţi masive, prin secoli adunate cu mutra noastră, prinsă în clişeu.
Dar vrem să povesteşti, în vorbe simple,
lor — oamenilor viitori
ce mâine-or fi în locu-ne la post,
că ne-am luptat pe viaţă, vitejeşte.
In româneşte de Mihu Dragomir
CONSTANTIN SIMONOV
TREI PUNCTE
(Scrisoare unui prieten din America)
Prieten anonim, cum e la voi ?
Statuia libertăţii, ştiu, te-apasă...
Pe urma ta se-aţine ce copoi
pândind când intri şi când ieşi din casă ?
Şi pe ce listă iar te-au mai înscris,
ce vină tâmpă ţi s'aduce oare ?
ţie, sergent şi veteran, distins
în lupta din Arderii c'un semn de-onoare ?
Mai stai tot pe-a 105-a street,
în New-York, unde stat-ai ani dearândul ?
Sau umbli după lucru, ponosit,
din Pittsburg drumu'n Baltimore bătându-1 ?
Sau poate stai de mult la închisoare... Dar mama ta nu plânge... P.arcă-ascult... Nici bocete, nici rugi, şi nici scrisoare,
căci mama unui comunist — înseamnă mult!
Când dai vreun telefon mai eşti pândit ? Denunţu'n urma ta cine-1 trimite, cu multe flori de stil împodobit sub steaua rea a Statelor Unite ?
Oare-i aşa ? Ce mult aş vrea să ştiu, să am acuma de la tine veşti ! Trimite-un semn, măcar, că mai eşti viu, că eşti în libertate, — dacă eşti.
Nu poţi un porumbel peste ocean să îmi' trimiţi, dar născoceşte-o cale, trimite-mi un ziar sau un roman, şi „free" *) cu unghia notează'n coaie.
*) In englezeşte : „liber".
TREI PUNCTE
129
Ştiu, e deajuns un prieten moscovit ca toţi duşmanii din New-York, deodată, să'nceapă a te înjura cumplit, vărsând găleata calomniei, toată.
Noi suntem comunişti. Nu-i un secret. Ei sunt fascişti. Şi nu-i, la fel, secret. Chiar ei au spus, făcând la gură spume, că se vor război cu noi direct. Deci, las* să nu cunoască al tău nume !
Să-1 afle ei, o ! cât de mult ar vrea, scrisorii mele'ntreg să-i vadă rândul ! Dar voiu trimite-o la tipar aşa, sub puncte-puncte numele-ascunzându-1.
Ştiu cât iubeşti New-Yorku-ul, cu tumult cu poduri, avenues, cetatea toată. Tu îl iubeşti cum e, dar şi mai mult cum îl visezi că va ajunge-odată.
Cum vrea, cum poate, şi precum va fi! Nu uşi de safe-uri, — uşă în spre mâine ! De-ar fi să văd că'ncepi a-1 înoi ! Dar ştiu că vei porni! O ştiu prea bine!
Atunci spre-adresa-ţi nouă vor pleca scrisorile acuma începute, şi numele-ţi din plin va răsuna în locul puncte-punctelor tăcute.
In româneşte de Mihail Andreiu
9. — Viaţa Românească — c. 2437
TZO SIAN *)
LUPTĂTORII PENTRU PACE
Noi, omenirea de pe-acest pământ, Vrem pace, muncă, bucurie, cânt... Vrem stelele în pace să'nflorească, — Flori de lumină care scânteiază; — Şi vrem copiii noştri să ne crească, Nestăpâniţi de spaime şi de groază.
Dar, cine ? cine ? — întreba-vorn noi,
Vrea altceva ?
Prăpăd şi sânge, cine vrea ?
Şi cine vrea să moară în război ?
A noastră conştiinţă nu ne lasă,
Să spunem oameni, celor care,
Cu inimi de şacali, la drumul mare,
Privesc chiorâş, — ochi orbi de liliac, —
Spre Pacea luminoasă,
Ce o urăsc în veci.
Răsboiu-i pentru ei sfântă scriptură.
Din zori de dimineaţă până'n seară,
Toţi ucigaşii nu mai tac din gură ;
Te asurzeşte tărăboiul !
Se roagă, închinându-se mereu,
Noului zeu :
Bomba atomică, războiul !
Asta înseamnă că'ntr'o zi,
Planeta noastră poate fi
In fiecare loc,
Câmp de măcel
Şi mări de foc
Iar cei ucişi şi sfârtecaţi,
Ne-or fi surori şi ne-or fi fraţi.
Răspundeţi, muncitori
Din fabrici,
Din uzine
*) Poet din R. P. Chineză
LTJPTATORII PENTRU PACE
Si din mine,
Răspundeţi voi, ţărani chinezi, De pe câmpii întinse de orez,
Şi tu, . , ■   . .
Bătrână mamă, ce-ascuns ai lăcrimat, Crescându-ţi mare fiul ca să ţi-1 dai soldat, Si tu,
Prunc ce se-ascunde în ale maicei poale, Şi-adormi în cânt de leagăn, cu visurile tale,
Si tu, . Ţăran cu părul tău alb, dintr'un bordei,
Si tu,
Cioban cu turme de oi ţigăi şi miei, Bunici, copii, nepoţi, Răspundeţi toţi, Dar toţi,
Care anume dintre voi ar vrea
Să calce'n lumea morţii, de ghiaţă fără nea ?
Şi cine-ar vrea să vadă,
Cum se preîace-acum,
Şi casă şi ogradă,
în pulbere şi scrum,
Să vadă,
In fum şi foc căzând pereţi, Făcându-se ruine, Furnale, fabrici şi uzine ? Vreţi asta, sau nu vreţi ?
Se-aud cinci continente, care-şi rostesc cuvântul Sunt şaptezeci şi nouă de ţări ce-aud acu. Răspunsul lor răsună peste întreg pământul; Si acel răspuns dat bandei tâlharilor e : Nu.
★
Glasul popoarelor e-al păcii glas : Tăria lor, e-al păcii pumn de fier, Soldatul lor, e-al păcii dârz ostaş, Şi-aceşti ostaşi sunt peste tot, sub cer. Âle lor mâini' voinice au să sfarme A prădăciunii şi-ale forţei arme ; Şi în genunchii lor vor frânge, Pân' va fi ruptă,
Şi cea din urmă armă de moarte şi de sânge,
Că toţi ai păcii ne'nfricaţi ostaşi
Nu — pacea n'o cerşesc ca nişte laşi...
Vor cuceri-o, negreşit, prin luptă!
In româneşte de Eugen Anghel.
PAUL ELUARD
LUIZ CARLOS PRESTES
...Oricât de cruntă-ar îi sălbăticia,
Nimic nu-mi poate smulge ce mi-i drag ;
Nici ale zorilor fantasme, nici monştrii
Din nopţile 'năbuşitoare,
Şi nici amarul plin de spaime
Ce ancorase-atunci în Auschwitz,
Nimic de patria-mi iubită nu mă rupe :
Brazilia, în care fraţii mei mă cheamă,
In care se-adânci din tată'n fiu
Durerea mea
Şi viaţa lor pustie.
De nu sunt printre oameni decât un simplu om, Să vadă cel puţin că'n ei mă bizui, Şi-o răsări şi pentru ei un veşnic soare, Nu vreau nici beznă şi nici nedreptate ! Lumina azi poporul mi-o arată. Din chinul Iui se'nalţă setea-i de lumină.
N'am vrut să fiu decât un om
Ce luptă pentru-o viaţă mai frumoasă.
Speranţe strâng, mergând fără'ncetare,
Şi am atâţia fraţi pe 'ntreg pământul
Că niciodată singur nu voi fi.
Strâng forţele, pe toţi îi chem
Şi-ale victoriei nestăvilite fluvii,
Luptând, vom şti să le 'ndreptăm spre ţintă.
E mai puternică pădurea'n ţara mea Decât securea ce răpune arbori. Dar sunt în ţara mea! Necontenit lupta-voi Pân'ce securea se va frânge !
Din ţara mea îmi trag puterea aspră,
Tăria care-şi urcă seva'n mine.
E ţara mea, a 'ntregului popor
Şi laolaltă vom învinge în curând !
LUIZ CARLOS PRESTES
Nu poate nimeni astăzi să sfărâme Atâtea inimi ce 'ntr 'a mea svâcnesc, Şi paşii noştri trec pe-aceeaşi cale, Un drum cu pietre, semănat cu spini, Bar pasul nostru e uşor ţărânei Şi fruntea noastră soarelui i-e dragă.
Din negura Braziliei, adâncă, Smulg valurile negre 'ndoliate Şi pretutindeni eu împart lumina; Eu sunt acela care-aduc speranţa Şi sunt acela care înspăimântă Pe toţi slugoii neroziei. Eu sunt acel ce neagă egoismul Şi vrea să cucerească fericirea Şi porţile să le deschidă — toate !
Nădejdea mea înconjură pământul. De pretutindeni glasuri îmi răspund Mizeria'şi retrage neagra-i oaste — Şi, pretutindeni, din căuşul mâinii. Noi facem cuib seminţelor de astăzi Şi secerişului de mâine !
LOUIS ARAGON
PROTECTORUL
Priviţi: e Protectorul Eternelor Valori, Priviţi: e Protectorul oraşelor Coreei, îi scaldă'n sânge faţa ucişii luptători, Ca un buboi, grenada o duce'n subţiori,
— încununat cu gloria holerei.
E solul celor care cu Biblia cuvântă, Dar duc la închisoare pe oamenii ştiinţei, El e trimisul celor ce-şi fac din negrii ţintă, E furia rasistă, e legea Lynch, osândă
Care loveşte'n prunc, părinţii.
De peste mare vine ca un anticiclon, Să ne salveze-ogorul, să-aducă ploaie, soare. O, preaslăviţi trimisul armat de Pentagon Ce Galbenii şi Albii i-alege om cu om Să-i cureţe de roşia culoare.
Oricine'mpinge lumea spre viitor, să piară ! E-un criminal acela ce-aduce înnoirea, Azi JVIarx e-aîurisitul, ca Darwin odinioară ; Tarzanul ignoranţei, din Stock-Exchange1) coboară,
în foc s'arunce omeniren
„Să cântărim sămânţa gândirii icu balanţa, — Ne-o spune din iubire, ăst general mahmur, — Să'nceapă'n teinniţi treaba ce gâtuie speranţa ; Napalmul, mâine ! Astăzi se logodeşte Franţa Cu bandele S. S. din Oradour."
Cu ei, în abatoare, Francezi s'or duce, mii, Pentru aceeaşi veche credinţă 'ncârligată, Pe cerul din Montoire2), vezi, răsturnat, — Valmy, Dar ce-i ce-oprind istoria să moară vor primi, Naziştilor vând patria trădată.
') Bursa de acţiuni şi mărfuri din Londra.
2) Localitate în Franţa, unde a avut loc prima întâlnire între Hitler şi Petain.
COMPLOTUL
135
Aceeaşi farsă tristă şi oarbă se repetă, Vichy, ca o cangrenă, sub unghii, iarăşi coace, Dictează un proconsul în Marnes-la-Coquette,!), Şi azi, închide-ostateci guvernul marionetă,
Jos, la Sânte, ca'n vremi le prusace.
In româneşte de Taşcu Gheorghiu
COMPLOTUL
Parisului nu-i lesne să-i pui căluşu'n gură ;
In toată ţara noastră tâlharii cu atomi
Sunt ocăriţi de lume: căraţi-vă! GO HOME!
nu Ie tihneşte somnul ; mereu tresar şi'njură.
Pe Omul Providenţei 1-aflară — ce noroc ! — Pinay, necunoscutul, Pielar, cum nu sunt mulţi, — Un spart papuc «'ascundă piciorul cel desculţ — Tâlharii toţi chemându-i să intre iar în joc.
Nesuferitul strigăt de Pace trebui'doară Să se termine-odată; bancherii noştri vor Să se termine odată cu zarva tuturor Acestor dârze gloate ce nu mai vor să moară.
Ştia să-şi bată capul isteţul gestapou, Cu aere, cu masca pe ochi, cuţitu'n labă ; Avenue Foch şi Piaţa Beauvau 2) — ce bună treabă ! Ceva mai nou acuma ne trebui, ceva nou.
Sunt renumiţi ai noştri cu capul lor solid ; Deprins-au şi virtutea de-a şti să se unească. Zadarnic dar, căci Franţa nu poate s'o prostească La radio, cu urletul rău, Jean Paul David.3)
Să ştii să mânui legea, în primul rând, de vrei Să guvernezi în lumea modernă, se'nţelege ; Oricând să ai la spate un paragraf de lege, Deaceea născociră un basm cu porumbei4)
Desigur, provocarea e bine ticluită Când âre-acoperire prin forţa legitimă ; Iar crima e virtutea, virtutea este-o crimă, Când constituţia poate să fie măsluită.
') Localitate în Franţa unde se află un comandament al trupelor americane de ocupaţie.
2) Sedii ale Gestapo-ului la Paris.
3) Speaker pro-american la Radio Paris.
4) Jacques Duclos a fost acuzat că deţinea porumbei călători.
LOUIS ARAGON
La doi Decembre,') Ludovic Bonaparte zise : — „Sunt Prezidentul ţării, ales cum se cuvine !..." Dar şi Pes a in — scoţându-i pe comunişti — vezi bine, In parlament deplinul asentiment primise.
Iubirea lor de Lege deadreptu-i de-adrnirat:
Când foc au pus în Reichstag, chiar Goering fu ministrul,
Naziştii, — C.R.S. 2)-ul, şi'ntr'un fălos registru,
Pe Dimitrov 1-înscris-au la grefă, arestat.
De ce-o să zică lumea, mai bine te fereşte : Incendii nu-s ; inventă comploturi, mai curând î Iar pe alesul ţării, pe Jacques Daclos, prinzând Monsieur Brune, la rându-i, republica păzeşte !
In româneşte de Mihnea Gheorghiu
) Lovitura de Stat a lui Ludovic Bonaparte. !) C. R. S. = Trupe de poliţie.
JOHANNES R. BECHER
POEZIE DE DRAGOSTE *)
Ne-am despărţit. Reichstagul ardea ca'ntr'o furtună. S. A. veni'ntr'o noapte. Şi am fugit departe. Ne-am despărţit şi totuşi păşim tot împreună, Măcar că sunt aicea, iar tu în altă parte.
Adesea, altă dată nu ne'mpăcam, — acum Noi mergem mână'n mână, uniţi, pe-aceiaş drum. Anevoios ni-i drumul şi nici nu ştim măcar, De ne-orn vedea vre-odată, şi de va îi curând. _ Ne-am despărţit şi astăzi, trăiesc ca un fugar, Dar noi, unul de altul, nu ne-om feri nicicînd.
Un singur drum e-al nostru din cîte le ştiui, — E-acel ce ni-1 arată Partidul. Altul nu-i. In ori şi care muncă pe care-o fac azi eu Te simt pe tine-alături muncind cu bucurie , Şi simt a ta odihnă, adînc, în somnul meu. Mi-i pasul ferm prin pasul tău plin de energie.
Cu ce mândrie mare te uiţi acum la mine, Că pot, curaj, tărie, să dau şi eu ca tine.
Ai cunoscut tovarăşi căzând sub glonţ, eroi.
I-am cunoscut de-asemeni, — privim spre-aceiaş ţel.
Ne'mbrăţişează astăzi Partidul pe-amîndoi,
Şi noi ne cunoscurăm, şi eu şi tu, prin el.
Cuvântul e un lucru deşert câte odată, Şi „te iubesc" e-o vorbă atît de ne'nsemnată ! Ai un copil. Copilul să-1 creşti aşa cum ştii, Să fie om, — Partidul mai bine de cît mine Să şi-1 servească. Iar tu, pe-ai tăi genunchi îl ţii, Şi el ades scînceşte, lipindu-se de tine.
*) Din volumul „Wiedergeburt", apărut la Moscova în 1945.
JOHANNES R. BECHER
Usucă-ale lui lacrimi, că ele-orbesc curgînd.
Fi tare, dur, copile, şi să nu plîngi nici cînd. Tu să-l apuci de mână şi să-l strîngi tare, tare. El lumea s'o privească, cum o privim noi doi. Odată, cînd va creşte, n'o şti ce e iertare, Şi va 'nţelege asta mai bine de cît noi.
Să-i povesteşti tu însuţi de morţi, de-atîtea vieţi, încă de mic tu ura de clasă să-l înveţi.
Demult n'ai dela mine, nici veşti, nici noutăţi.
Am fost tot prins de treburi; cum se mai poate scrie ?...
Dar azi am stat de vorbă mai mult ca'n alte daţi,
Şi pentru'ntâia oară ţi-am scris o poezie.
De-atunci de cînd Reichstagul arde ca'ntr'o furtună, Ne-am despărţit şi totuşi noi mergem împreună.
In româneşte de Demostene Botez
OAMENII SI FAPTELE ZILELOR NOASTRE:
VASILE IOSIF
OAMENII CRESC ODATĂ CU UZINA
TOVARĂŞI DE DRUM
Trenul dinspre Simeria înainta zăngănind, tăind câmpul afânat de mustul zăpezilor. Alăturea, pârâul umflat de apa omăturilor topite de iarna moinoasă din anul acesta, pare, aşa cum se rostogoleşte acum, tulbure şi vijelios pe sub podul căii ferate, un râu uriaş, gata să ia în vârtejul şuvoiului şi pod şi cale ferată şi tot ce i se pune în cale.
Când am intrat în compartiment, am văzut că locurile de lângă fereastră erau ocupate de încă doi călători.
Ne aşezarăm pe canapea şi continuarăm discuţia începută încă pe peronul gării din Simeria, după ce coborîsem din trenul de Bucureşti ce ne purtase o noapte întreagă spre Hunedoara.
Pe tovarăşul meu de drum, inginerul Văleanu T., cu care mă întâlnisem deabia în gară la Simeria, îl cunoşteam din 1950. Pe atunci era proaspăt absolvent al politehnicei şi lucra în regiunea petroliferă. Acum venea la Hunedoara pentru a lua în primire o comandă de oţel special pentru sapele de forat. Cum aflasem că-i şeful serviciului tehnic, am rămas surprins că n'a trimis delegaţi să primească această comandă de oţel.
— Şi cum, chiar tu personal, trebuie să vii să recepţionezi oţelul ?
— Eh-ei ! Păi aici îi tot chiţibuşul, prietene! Nu prea ne dau oţelul la timp, hunedorenii, iar unele bare sunt oţel obişnuit şi nu din cel special cum vrem şi ne trebuie.
— Cum aşa ?! sării eu, ca şi cum aş fi fost răspunzător direct de livrarea acestui oţel către industria petroliferă.
— Uite aşa, foarte simplu. Vine oţelul, noi facem sape, ele se rup în fundul pământului, scoatem apoi cei peste o mie de metri de prăjini cu care forăm, punem altă sapă şi treaba merge ca apa la deal.
Văzând totuşi nedumerirea mea, inginerul începu şi mai şi. Astfel, după un sfert de oră, ştiam toate felurile de sape, tăria şi componenţa oţelului special, mă iniţiasem în forat... Ceilalţi doi călători din compartiment ascultau şi ei atenţi la discuţia noastră, schimbând între ei priviri dese, pline de un înţeles numai de ei ştiut. După mâinile lor bătătorite, păreau a fi muncitori, dar hainele simple, curate, arătau că nu merg nicidecum să intre în vreun schimb la Combinat.
140
VASILE IOS1F
— Aţi mai fost pe la noi la Hunedoara ? — îl întrebă pe inginer, cel mai înăltuţ şi cu faţa oacheşă şi deschisă de om sigur pe sine.
— Nu, n'am mai fost până acum. Sunteţi hunidorean ?
— Da, de bună seamă. Eu îs de aici, oţelar, iar dânsul e miner — arătă spre tovarăşul lui şi zâmbi cu înţeles. Aşa că fără să vreau...
— Ai auzit cum vă ia la rost tovarăşul meu ? — intrai eu în discuţie.
— Tovarăşul inginer are o ţâră dreptate. Se mai întâmplă uneori să dăm oţel şi mai slab, nu tot din ăla prima.
Tăcurăm un timp stingheriţi, privind pe fereastră cum prin ochiuri de zăpadă se zăreau petice verzi de grâne.
— Aţi mai văzut vreun combinat siderurgic ?
întrebarea venise aşa deodată, încât răspunserăm nu, amândoi în acelaş timp.
— Ei, o să vedeţi acum pe viu, că oţelarul nu-i singur răspunzător de oţelul ce-1 sloboade pe jghiabul cuptorului.
— Poftim !... Uite, ăsta-i oţel dela noi! — ne arătă apoi oţelarui.
Ne uitarăm pe geamul vagonului, în gară unde tocmai oprisem. In dreptul nostru, erau două vagoane de marfă descoperite în care stăteau frumos stivuite ţagle şi bare de oţel. Cei doi tovarăşi de drum priveau barele şi ţaglele de oţel şi parcă ochii le străluceau de sinceră mândrie. După ce oţelarul mă măsură un timp şi-şi dădu seama cam cu ce rost venisem eu pe aici, socoti cu cale că trebue să-mi explice cum să mă descurc în marele combinat.
— Dacă vrei să cunoşti combinatul şi rostul lui, să nu porneşti nici dela forjă, nici dela construcţiile metalice. Auzi, tovarăşe ? Trebue s'o porneşti dela coadă la cap sau invers, dar totul e să n~;ergi pe un anumit fir. După mine e bine să o iei dela minereul de fier pe care-1 scot minerii dela Ghelar şi Teliuc. Apoi fără doar şi poate că ai să ajungi la furnalele ce-1 fierb şi-1 prefac în fontă şi la cuptoarele Martin unde se toarnă oţelul. De aici nu te mai poţi încurca pentrucă te duce oţelul după el, fii sigur. Ai să ajungi la laminoare. Apoi de acolo, tovarăşe, mere în toată ţara. Aşa că drumul Iui e loarte lung Oţelarul zâmbi, cu oarecare mândrie.
— Eh-hei, tovarăşi ! Dela minereul ce-1 scoatem noi şi până la oţelul din sapele cu care borlesc petroliştii în pământ, sau brăzdează tractoriştii ogoarele, e cale lungă — socoti cu cale şi tovarăşul lui de drum, minerul, că trebue să mă lămurească. Răspunderea-i deopotrivă. Şi pe noi minerii, şi pe furnalişti, şi pe oţelari şi pe laminorişti... pe toţi câţi luptăm cu tăria oţelului. Bunăoară, Hunedoara noastră ! Rău că n'aţi mai fost pe aici înainte de planul, cincinal. V'aţi putea face acum o părere şi mai adevărată despre noi şi despre combinatul nostru. Numai dacă ştii ce-a fost înainte poţi să-ţi dai seama despre ce-i acum ! Ehe, câte s'au făcut aici, în aceşti ani... nici nu-ţi vine să crezi.
— Construim, tovarăşi ! Se cade să se scrie mai mult despre oamenii şi faptele noastre pe acolo, pe la centru — făcu oţelarul, bucuros parcă de noua întorsătură a discuţiei. Dar ce să vă mai spunem noi, o să vedeţi şi o să înţelegeţi singuri şi mai bine, cât veţi sta pe la noi. La bună vedere şi noroc bun, ne spuseră ei în gară, strângându ne mâinile cu putere. Se uitară pe urmă unul la altul şi porniră pe o străduţă ce ducea în altă parte decât drumul nostru.
A doua zi, mă îndreptai spre biroul comitetului de partid. Mă oprii un pic şi
OAMENII CRESC ODATĂ CU UZINA
141
privii ceie peste douăzeci de tablouri ale stahanoviştilor şi fruntaşilor siderurgişti de pe panoul de onoare dela intrare şi apoi o pornii repezit către clădirea administraţiei.
— Cu tovarăşul Munteanu, secretarul comitetului de partid, îi spun eu tovarăşului ce mă întrebase, arătându-i permisul. Intrai înăuntru. In faţa biroului, în picioare, acoperind pe cel ce şedea la birou erau trei tovarăşi. Discuţiile erau pe sfârşite.
— Aşa, tovarăşi. împreună cu Oprea mergeţi şi sfătuiţi-vă cu oamenii dela furnale. Vorbiţi şi cu Luţic şi cu Ghiurcuţ dela prăjitoare. Vedeţi cumu-i, ce spun şi ei, apoi veniţi cu propuneri concrete la comitet, să luăm măsuri. Pe când să vă aştept ?
— Pe mâine dimineaţă, tovarăşe secretar !
— Nu ; mâine e prea târziu. Vă aştept după masă, la orele 18.30. Trebuie să lămurim treburile dela furnale. Mâine la orele 10 trebue să informez partidul.
Am tresărit, surprins. Vocea mi se păru cunoscută. Unde o mai auzisem ? După ce dădură mâna cu secretarul, cei trei porniră spre uşă. Când mă văzu şi-1 zării şi eu pe secretar începurăm să râdem amîndoi.
— Dumneata eşti vasăzică, oţelarul ?
— După cum vezi, eu mi-s. Poftim, ia loc, dar unde-i celălalt tovarăş, inginerul care se plângea de noi ?...
Mă lămuri apoi şi despre minerul ce-1 întovărăşea în tren. Era secretarul comitetuliui de partid dela minele Ghelar. Fuseseră chemaţi amândoi, cu o zi înainte, la regiune, la Deva. „De bună seamă că în legătură cu fonta şi oţelul" — gândii eu.
— Mergi la furnale ? Atunci ţi-oi fi iar tovarăş de drum, că mă mână treburile într'acolo.
Pornirăm împreună prin marea curte a combinatului.
— Iată ! — făcu secretarul, arătându-mi cu un gest larg întreaga panoramă a marelui combinat. Aici trăim şi muncim noi!... M'a durut, măi tovarăşe, când am auzit ieri pe tovarăşul dumitale. Spunea că dăm oţel puţin şi nu aşa cum trebuie. Dar n'o să mai dăm aşa, de asta te asigur...
*
Sub poala dealului se văd blocurile oraşului muncitoresc. Se lucrează din plin. Despre asta vorbesc atât clădirile gata şi date în folosinţă, în care gospodăresc familiile oţelarilor, cât şi cele încă neterminate cu câte trei şi patru etaje. Mai în sus, spre marginea acestui oraş nou, un grup de oameni măsoară şi pregătesc terenul pentru marele restaurant şi hotel de stat „Steaua roşie". In sălile spaţioase ale restaurantului vor putea lua masa zilnic peste două mii de consumatori. Alţii se pregătesc să pună temelia teatrului şi cinematografului cu peste o mie de locuri. Dar, nu numai aici, ci şi în orice parte a oraşului te-ai uita, vezi cum se înalţă noile construcţii ce vor face dintr'un orăşel îngrămădit în jurul fostelor uzine siderurgice, un oraş măreţ, demn de un mare combinat siderurgic socialist. Muncitorii harnici ce conduc excavatoarele, macaralele, autocamioanele sau trenurile încărcate cu blocuri de oţel şi cu oale de fontă şi sgură, întregesc acest măreţ tablou a! construcţiei paşnice.
142
VASILE IOSIF
SCRISOAREA
Cu o zi în urma fuseseră mari frământări în hala cuptoarelor de prăjit minereu. Furnalele erau cu topitul fontei sub plan. Primtopitorii şi oamenii echipelor dela gurile de slobozire a şarjelor se frământaseră şi ei mult până să afle cauzele. Una dintre cauze şi fusese descoperită. Furnalele primeau minereu prost. „Sterp", cum spuneau cei mai bătrâni.
Ffăulică Ion, şeful de echipă dela furnalul unu şi Oprea Ion, prim-topitorul şi şeful echipei stahanoviste dela patru, se urcaseră la gâtul furnalelor. De acolo, cu Filipescu Vasile, şeful echipelor de încărcători, nimeriseră în hala cuptoarelor unde se prăjeşte minereul. împreună cu maiştrii, cu şefii de echipe şi cu câţiva încărcători de acolo, controlaseră şi urmăriseră cu atenţie felul cum se scoate minereul, cum se încărcaţi cuptoarele şi cum se doza materialul din corfe, la cântarul de pe platformă.
Oamenii lucrau cu încordare, conştiincioşi şi nu găsiseră nimic de criticat în munca lor. Totuşi venirea topitorilor de jos turburase liniştea oamenilor dela cuptoare.
-- Nu se poate, tovarăşe Oprea, noi îl alegem şi I prăjim bine.
— Poate că voi acolo jos, în loc să-l fierbeţi cum trebue, staţi de poveşti sau cuhniţi de somn prin spatele furnalelor, spusese un şef de echipa, necăjii de neîncrederea topitorilor.
Oprea şi Hăulică coborîseră înapoi la gura furnalelor, iar maistrul şef de schimb, Luţic Ion, maistrul Ghiurcuţ Ion şi Filipescu rămăseseră să mai cerceteze munca oamenilor dela cuptoarele de prăjit minereu... Ajunşi în dreptul cuptoarelor şapte şi opt se opriseră. Meşterul Luţic ridicase în mână doi bulgăraşi de minereu din grămada descărcată tocmai atunci din vagoane şi se uitaseră toţi trei cu atenţie la bulgăraşii aceia roşietici, în timp ce maistrul Luţic întrebase :
— Care-i minereu şi care-i steril, Ghiurcuţ?
— Bată-i să bată ; amândoi îs siderită, că doar minerii...
— Stai, stai, nu te pripi, îl întrerupse Luţic. Uită-te mai bine. Unu-i mai roşi-etic, aşa-i ?
— Pe celălalt l-o fi spălat apa ploilor, răspunsese maistrul, cu o undă de supărare în glas.
„Ce dracu, doar nu-s la examen ! Ce l-o fi găsit pe Luţic să-mi pună ştiinţa
la încercare tocmai acum, faţă de Vasile" — gândise Ghiurcuţ, îmbufnat.
— De unde o fi, dela Ghelar sau dela Teliuc ? întrebă Filipescu, minunat de ştiinţa maistrului Luţic.
— Păi asta trebue să aflăm de îndată. Cred c'aici îi deslegarea. Llaideţi să urcăm sus pe platforma trenurilor cu minereu — hotărîse Luţic, bucuros că dăduse de urma uneia din principalele cauze.
Ajunşi pe platforma vagoanelor cu minereu, cei trei oameni se opriră. Cel din mijloc, maistrul Luţic, era bătrâior, cu faţa smeadă şi pomeţii obrajilor ieşiţi în afară. Mergea cu o mână vârîtă în cojocelul prăfuit, iar cu cealaltă îşi scărpina de zor barba nerasă de câteva zile.
Filipescu, tânărul înalt şi voinic, cu ochii albaştri şi faţa îmbujorată, mergea în stânga lui Luţic, iar Ghiurcuţ, bărbat între două vârste, grăsuţ şi cu o privire blândă, păşea în dreapta.
Jos, pe platforma mare, oamenii dela încărcarea furnalelor împingeau corfele
OAMENII CRESC ODATĂ CU UZINA
143
pline cu var şi minereu de pe cântar şi apoi le urmăreau în mersul lor pe cablul suspendat spre gura furnalelor. Se opriseră doar o clipă ca să-1 lase pe Luţic să mai răsufle. Cei peste treizeci de ani trăiţi în gazele dela cuptoarele de prăjit minereu, în frigul silozurilor şi'n fumul înecăcios al sideritei, lăsaseră urme adânci pe chipul şi în umbletul maistrului.
O locomotivă mititică împingea spre silozul de descărcare un convoi de vagoane tot aşa de mici ca şi ea, pline cu minereu de fier.
— Astea-s dela Ghelar — spuse maistrul Luţic, trăgându-şi căciula peste urechi. Ia suie, tovarăşe Ghiurcuţ, şi vezi cum îi ?
Cel îndemnat, se urcase într'un vagon, răscolise prin minereu şi spusese :
— Au dreptate furnaliştii! Uite, tovarăşe Luţic, cât steril îi în minereu ! Treabă de miner, îi asta ? — şi svârlise supărat bulgărele de pământ în alt vagon.
— Hai să mai vedem şi noi alte vagoane şi apoi o să vedem ce-i de făcut — spusese şi celălalt însoţitor.
Au cercetat încă vreo câteva vagoane ; s'au convins că minereul este la fel.
— Ce facem, tovarăşi ? Minereu-i prost, asta-i! Aşa nu mai mere. Trebue să hotărîm într'un fel, spusese maistrul Ghiurcuţ.
— Eu zic să cerem direcţiunii oameni mai mulţi pentru ales minereul — sau să mai luăm la o adică oameni dela pregătitul corfelor, — propusese Filipescu. —
— Altcum nu răzbim să-1 alegem de piatră.
— Nu, nu aşa o să-i ajutăm pe furnalişti. Nu-i asta soluţia, Vasile. Ne tre hue altceva, — răspunse Luţic după ce se gândise câtva timp. — Mai gândiţi-vă şi voi, eu mă duc acum la organizaţie şi om vedea ce-i de făcut.
★
Intre timp se mai petrecuse încă ceva, de astă dată un lucru grav. Jos, la gura furnalelor, topitorii erau în fierbere. Prim topi torul Oprea Ion, şeful echipei sta-hanoviste dela furnalul patru, tuna şi fulgera de mama focului în faţa stikului de slobozire a şarjei. Venise şi Hăulică dela doi şi Munteanu dela trei şi Cazan şi alţi câţiva ortaci din celelalte echipe.
— Am dat fontă declasată, tovarăşi, iată isprava noastră ! Placu-vă, no ?
— Şi cine-i vinovat ? întrebă unul.
— Dracu.
— Atunci du-te şi cere-i socoteală. Ce te mai oţărăşti atâta !
— Păi chiar că mă duc, numai că nu la el, ci unde trebue — îi răspunse înciudat Oprea. — Ai grij' Avrame, eu merg la prăjitoare sus, la Luţic şi la organizaţie — îi spuse Oprea ajutorului său Avram Iosif, şi coborî furtunos scăriţa platformei dela furnale.
,,Aveau dreptate tovarăşii dela organizaţie când mi-au spus :
— „Vezi, vezi Oprea cum stai cu echipa ta stahanovistă ? Dela o vreme nu prea curge pe gura stikului nici fontă bună, nici câtă trebue. O să ne trezim cu Tripşa şi cu Forţu dela O.S.M. pe capul nostru. Aşa că vezi cum îi, şi vin să ne spui, să sfătuim şi să lecuim răul împreună. Nu, nu merge cum trebue. Tot aici, la prăji-tori îi buba" — îşi spunea el în timp ce urca scara spre hala cuptoarelor de prăjit minereu.
Aici Oprea nu-1 găsise nici pe maistrul Luţic, nici pe Ghiurcuţ. Unul dintre încărcători îi spuse că ei s'au îndreptat spre organizaţia de Partid. Pornise glonţ într'acolo. La biroul Organizaţiei de Bază mai erau în afară de secretar, maistrul Luţic, Baci Niculiţă, Ghiurcuţ, V. Adespi secretarul comitetului sindical, şi un inginer dela construcţiile metalice. Discutau aprins despre experimentarea cuptorului celui nou dela prăjitoare, cuptor care să se încarce automat şi să elimine în acelaş
144
VASILE IOSIF
timp şi gazele dela prăjirea minereului, gaze care inundă acum întreaga hală a prăjitoarelor şi îngreuiază munca oamenilor dela încărcarea cuptoarelor.
— Şezi, tovarăşe Oprea, — îl îmbiase secretarul. — Ştim ce hibă te-a adus iar pe la noi. Spune-i, tovarăşe Luţic, şi lui despre cele aflate azi.
I-au povestit şi lui Oprea despre rezultatul cercetării minereului venit dela minele Ghelar.
— Bine, măi tovarăşi, — sări Ghiurcuţ, într'un timp, — dar minerii dela Ghelar nu sunt oare tot oamenii noştri ? Nu sunt ei din combinatul nostru, arde-i-ar para focului ?
— Drept îi, cum spune Ghiurcuţ, — răspunseră Oprea şi Luţic în acelaşi
timp.
— Să mergem la ei la Ghelar şi să stăm de vorbă, — adăugase Adespi.
— Ba eu zic să-i chemăm aici, — propusese până la urmă maistrul Ghiurcuţ.
— Nici una nici alta, că nu-i vremea de plimbări. Eu zic să le scriem scrisoare şi să vedem ce-or răspunde, — intervenise din nou Oprea în discuţie.
Secretarul organizaţiei de bază, auzind despre ce-i vorba, sărise numaidecât :
— Dă'ncoace scrisoarea ! Gata-i ? Oprea se fâstâcise deabinelea.
— Care scrisoare ?
— Cum care ? Aia către minerii dela Ghelar, despre care vorbeşti!
— Păi n'o am scrisă ! Gândul ăsta, doar ce mi-a venit acuşi!
— Hai s'o scriem, atunci! Şi secretarul îi întinse lui Oprea o coală de hârtie.
— Scrie tu, secretare, sau s'o scrie tovarăşul inginer, că eu n'am scriere
bună.
— Lasă, lasă, scrie tu, topitorule, c'o să-ţi înţeleagă ei scrisul, n'ai grijă
TREC EU IN LOCUL LUI!
A doua zi dimineaţă, în sala mare a minerilor dela Ghelar plutea adâncă linişte, în timp ce minerul stahanovist Alic Iosif Bolony citea scrisoarea furnalişti-lor dela combinat. Erau acolo şi şeful de echipă Goştian Petre cu care se afla în întrecere Alic losif, şi toţi minerii care nu lucrau acum în şut. Primiseră scrisoarea furnaliştilor încă din seara trecută.
„Dragi tovarăşi,
...Munca noastră este strâns legată de a voastră. Planul nostru este şi planul vostru. Trebue să dăm Patriei fontă mai multă şi de mai bună calitate. Avem nevoe de sprijinul vostru, tovarăşi mineri dela Ghelar. Loviţi mai puternic in stâncile de granit şi scoateţi ta suprafaţă numai minereu bun din care noi, furnaliştii, topindu-l, să putem slobozi şarje de bună calitate, şarje in care să-i topim pe toţi duşmanii păcii..."
— Ce le răspundem, tovarăşi ? — întrebă secretarul Iosin, privind parcă anume în direcţia unde sta echipa lui Goştian Petre.
începură de îndată şuşoteli şi întrebări. Scrisoarea îi răscolise pe toţi. Dar, cu toate îndemnurile secretarului, nimeni nu se grăbi să ia cuvântul."
— Ei, ce zici, tovarăşe Goştian ? — îl întrebă deadreptul secretarul pe şeful de echipă, văzând tăcerea-i grea. Au dreptate cei dela furnale, ori ba ?
— Or fi având ei, nu zicem că nu, dar noi nu dăm minereu prost. Poate cei din Teliuc ? — răspunseră alţii în locul celui întrebat.
— Cartea ni-i adresată nouă, celor dela Ghelar, şi nu celor dela Teliuc ! De ce vreţi să aruncaţi vina pe ei ? Asta nu-i tovărăşeşte, nici cinstit, mă ortaci ! — zise un maistru bătrân. — Desigur că furnaliştii au dreptate, dacă ne-au scris carte.
OAMENII CRESC ODATĂ CU UZINA
145
Musai să nu mai idăm minereu prost, că doar combinatul e-al nostru şi ne-am ruşina dacă aude şi tovarăşul Dej.
— Să ne spună tovarăşul Alic al nostru cum dovedeşte el să dea minereu bun — dădu glas un ortac.
Se ştia că şeful de echipă Alic dădea cel mai bun minereu ; în privinţa asta nu exista nici o îndoială.
Alic Iosif Bolony se ridică în picioare. Oamenii din echipa lui îşi dădeau coate, foarte mândri. — „Dă-i drumul numa, baci Alic — şi-ai să vezi!"
Stahanovistul miner Alic, el însuşi fiu de miner, cunoaşte în deamănunt toate orizonturile şi sectoarele minei. E un bărbat înalt, cu ochii limpezi şi mari şi cu faţa negricioasă, care îţi inspiră prietenie dela prima vedere.
— Dăm minereu prost, tovarăşi. Noi credem că-i bun, dar când colo, îi prost. Asta-i adevărul. Dece-1 dăm aşa ? La asta trebue acum să răspundem, tovarăşi.
— Noi dăm minereu bun, dar Goştian de ce nu dă ? — îl întrerupse Slă-tior Ioachim, unul dintre cei mai buni oameni din echipa lui Alic, svâcnind în sus de pe bancă şi căzând apoi la loc, repezit.
Alte glasuri îl aprobară.
— Uşor vă vine vouă să vorbiţi mă, pupăzeilor şi păunilor ce sânteţi 1 Dar ia să fiţi în locul nostru la orizontul I ? Atunci să vă văd, cum vă va fi mândria — făcu Goştian necăjit.
Arăta într'adevăr foarte necăjit şi îndurerat.
— Nu cred să ai dreptate, Patrule ! Ori unde ai lucra, tot muncă şi cap se cere. Eu ştiu un lucru : în munca mineritului nu pot exista greutăţi de neînvins. Numai că trebue cap şi gândire, — spuse Alic necruţător, fără să se lase impresionat de glasul mâhnit al lui Goştian.
— Adică tu vrei să spui că la orizontul meu e la fel ca la tine. Şi temperatura şi straturile de calcar sunt tot aşa, nu ? Că şi la mine treaba poate merge ca la tine, unde lucri ca un domn, ha ? — spuse Goştian repezit, ca un cocoş înfuriat.
Goştian trecuse repede dela mâhnire la atac. Căuta să se apere, aruncând vina pe orizont şi pe temperatura din straturi.
Minerii începură să se frământe şi mai şi. Ei îi cunosc deopotrivă, şi pe unul şi pe celălalt. Alic, măsurat, chibzuit, bun organizator. Goştian, înflăcărat, muncitor, dar nu prea bun organizator şi ca unul ce nu vrea să înveţe dela nimeni altul decât dela miniea lui. Ce va ieşi din toate acestea ?
După ce se înţelese din priviri cu ceilalţi membri din echipă, Alic se sculă din nou.
— Am o propunere, tovarăşi. Trec eu în locul lui Goştian la orizontul I şi să poftească el să lucreze ca un domn în orizontul nostru dela II. Şi ne-om întrece înainte şi pentru cantitate şi pentru calitate,
Propunerea neaşteptată şi îndrăzneaţă stârni admiraţia adunării.
— Asta-i acum !... Adică de ce să schimbăm locurile ? Nu, nu schimbăm locul. Aşa e ? -- întrebă Goştian, întorcându-se spre băieţii din echipa lui.
Se pare că propunerea lui Alic îl jignise pe Goştian. Nu fu însă lăsat să protesteze.
— Suntem pentru propunere... Să vedem cum o să se descurce în orizontul nostru, — îi răspunse unul din flăcăi. Goştian privi din nou sala şi pe Alic Iosif, apoi, străfulgerat de un gând, spuse hotărît:
— Bine ! primesc, losife, dar schimbăm şi câţiva ortaci în echipe. „Lasă că-ţi aflu eu secretul" — gândise Goştian.
întreaga sală începu să se agite. Toţi vorbeau deodată. In cele din urmă secretarul isbuti să facă ordine în discuţii şi se hotărî să se admită propunerea lui Alic cu amendamentul adus de Goştian. Când se sfârşi şedinţa, tocmai era timpul
10. — Viaţa Românească — c, 2437
146
VASILE IOSÎF
de intrare în şut a schimbului II, dar în sală mai rămaseră câteva echipe printre care şi cele ale lui Alic şi Goştian, să se sfătuiască în privinţa amănuntelor.
Din echipa lui Alic Iosif, trei oameni nu sunt de acord cu propunerea lui şi acum caută să-l convingă de dreptatea lor. Dar până la urmă, forţa colectivului a învins şi au rămas înţeleşi să pornească lucrul în noul orizont. A doua zi, cu o jumătate de oră mai înainte de sunetul „Dudei", Ai ic. Iosif şi-a convocat întreaga echipă în biroul minei. El venise direct dela şedinţa sfatului orăşenesc unde era deputat. La apel nu au mai răspuns patru din membrii cei vechi şi în locul lor răspunseră alţi patru din echipa lui Goştian Petre.
Şi-a pus la punct echipa şi a pornit spre locul cel nou de muncă unde săpase până azi Goştian cu echipa lui. In acest orizont, temperatura trecea de 30 de grade. După ce le-a mai explicat neajunsurile şi greutăţile muncii în noul sector, a întrebat pe fiecare membru din echipă unde ar vrea să lucreze azi, la ce operaţie ? La armat, perforat, încărcat sau la alte lucrări ? Alic ştia din experienţa lui bogată de miner că pe om trebue să-l pipăi şi să-l pui să lucreze în toate sectoarele de muncă. Acest procedeu face ca fiecare om din echipă să ş'tie bine toate operaţiile de miner. In echipa lui nu exista miner care să nu cunoască tot secretul zăcămintelor şi compoziţia minereului. Astfel, el nu puşca de-avalma, ci arăta oamenilor unde sunt roci de calcar pentru ca ei să le puste separat, să cureţe terenul de steril şi după aceea să puste minereul curat. Era una din metodele lui bune de muncă.
— Goştian nu făcea aşa, spuse mirat unul dintre oamenii lui Goştian. Noi puşcam tot şi apoi făceam sortarea.
— Păi tocmai asta-i cauza, ortace, că sortarea se face prost, iar minereul e totdeauna plin de steril, de praf şi pământ, îi răspunse Alic Iosif.
Cu toate condiţiile grele de muncă, echipa a învins greutăţile de sortare, dând în prima lună cu 32% mai mult peste plan. Echipa lui Alic Iosif rămase tot fruntaşă pe mină. Vagonetele cu minereu purtând eticheta orizontului I cu Nr. 30, orizont ce poartă acum numărul echipei lui Alic Iosif, au căpătat de îndată încrederea controlorilor de calitate. Aceeaşi încredere şi bucurie trezeşte această etichetă cu Nr. 30 şi când trenul micuţ, cu minereu dela Ghelar, este îndrumat spre platforma de descărcare de deasupra furnalelor. Maistrul Luţic, Ghiurcuţ sau alţii, când o descoperă printre bulgării de minereu o aruncă jos, ca pe un mesaj, furnaliştilor dela gura furnalului. Nu scrie cine ştie ce mare lucru pe ea ! Doar atât: „Orizontul 30 minereu scos de echipa Alic losif-Bolony."
AŞA VA FI ŞI LA NOI
Fumul negru sau siniliu, sgura roşietică şi praful de pe drumuri, formează acea parte puţin plăcută călătorului ce vine pentru prima oară în oraşul acesta siderurgic. Localnicii, fie zi, fie noapte, ştiu cu regularitate când se slobozesc şarjele de fontă. Ziua le cunosc după fum, după mirosul înecăcios de gaz şi pucioasă sau după alte semne ştiute numai de ei, iar noaptea după valul roşietic de foc ce se vede până hăt departe, dela platforma şi hala furnalelor.
Pe scăriţa ce duce spre platforma furnalelor al căror gâfâit se aude din orice parte a oraşului, urcă Hăulică Ion, un tânăr slăbuţ, îmbrăcat simplu, cu o faţă veselă şi spânatecă.
Nu multă vreme după întâmplarea cu scrisoarea către minerii dela Ghelar, primlopitorul Hăulică Ion, unul dintre cei mai buni primitopitori dela „Furnalul tineretului", fusese propus, împreună cu alţi câţiva, să viziteze pe furnaliştii şi oţelarii din Uniune. Abia ieri sosise.
Primul care-1 zări fu Buda Gheorghe dela tipare.
— Să trăieşti, tovarăşe Hăulică !
OAMENII CRESC ODATĂ CU UZINA
147
— Bine-ai venit!
— Noroc, frate!
— Uite-1 pe Ionică !
într'o clipă toată echipa dela furnalul unu îl înconjură pe Hăulică. Abia poate să răspundă la întrebările lor nerăbdătoare. .
— Ai fost la Moscova ?
— Te pomeneşti că l-ai văzut şi pe tovarăşul Stalin ?
— Ai fost la Magnitogorsc ?
— Nu vezi, mă, că-i miroase haina a minereu de Magnitca ?
— Cum îs furnalele de acolo ? Tot aşa, nu merg separatoarele de sgură ca la al nostru ?
— Tot aşa aşteaptă furnaliştii de acolo carele pentru zgură'ca noi? întrebările plouau cu nemiluita.
Povestind echipei sale şi răspunzând la toate aceste întrebări, Hăulică retrăi clipele de neuitat petrecute în cele 43 de zile cât a stat în Uniune.
Le spuse despre noul lui prieten furnalistul Ivanovici Nicolae, dela furnalul 4 din Machievca. despre uzinele din Dnipro-Dzerjinscbi şi Stalino, despre întreaga muncă mecanizată a furnalelor sovietice.
— O să lucrăm şi noi după modelul lor, băieţi ! Ce să vă mai spun... Doar cinci oameni numai... — Şi gându-i sbura departe, în vremuri de demult, când el, flăcăiaş, a lăsat satul Căbeşti aşezat pe lângă apa Bârladului şi-a venit aici prin 47. N'a luat-o dela început ca toţi ceilalţi veniţi la uzinele de fier mai înaintea lui, adică dela prăjitoare, la cântar, la gâtul furnalului, până s'ajungă prim topitor, ci a intrat deadreptul la furnal. Şcoala de calificare gradul I şi II, primirea în U.T.M., ziua când a adus-o şi pe Ilenuţa din sat. Apoi anii care i-au bucurat cu cei doi copii : Ion şi Gheorghe. Dar câte nu-i trec prin minte !... Când a fost anunţat atunci că pleacă în Uniune, nici nu-i venea să creadă.
— No, spune acu — întreabă Abel-baci, primtopitorul vecin, dela furnalul doi. — Văz't-ai în Mauzoleu, pe Lenin ?
— Am văzut, baciule, am văzut toate şi tot — răspunse Hăulică, cu glasul
grav.
— No, atunci-i fain. Eu nu l-am văzut încă, dar las numai... — spuse baci Abel, ca şi când ar fi fost lucru hotărît că o să-1 trimită şi pe el în Uniune.
Hăulică îşi înălţă ochii spre gâtul furnalelor. De sus, dela gâtul lui patru, Filipescu îl salută râzând, svârlindu-i un bulgăre de minereu la picioare.
— Minereu bun ! Şi ăi dela Ghelar şi ăi dela Teliuc trimit acum minereu bun, dar „căldările" astea ale noastre nu mai fierb fonta cum trebue, Ionică —• spuse unul din maiştrii.
— Le-au stors domnii destul şi pe ele, ca şi pe noi, răspunse altul.
— Văd eu că vă sboară gândul departe, tovarăşi. Asta-i bine, tare bine. Dar până una alta, noi trebue să prelungim viaţa urşilor ăstora. Nu-i aşa, baci Abel ?
— Just, ortacule, just — exclamă Abel-baci, şiret. Numai că vezi tu, aşa-s oamenii, nerăbdători.
Oamenii râseră, iar Abel-baci îl luă de braţ pe Hăulică.
— Hai să-ţi arăt ceva. Te va îmbucura, sunt sigur, că doar nu degeaba îţi simt sângele tânăr svâcnind în vine.
Se îndreptară spre furnalul doi.
— Dar unde ţi-s ortacii, Abel-baci ?
io*
148
VASILE IOSIF
— Ei mi-s ! Uite-i... EI mi-i azi prim topitor. Eu... gata ; nu mai sunt! Pe mine m'or „pensionat" utemiştii — zise, hâtru, prim topitorul ciela doi, arătând înspre un tânăr nu prea înalt, ce privea prin geamul albăstrui fonta clocotindă din furnal. Hăulică pricepu de îndată cum stau socotelile. Abel-baci avea şi el năzdrăvăniile lui. Ii plăcea să te cinstească cu rachiu de-ăl „prima lux" şi cu castraveţi acri, de câte ori te abăteai pe la casa lui. Ii mai plăcea să-ţi arate seara de pe prispa casei cum se sloboade o şarjă dela furnal. Dar ceeace-i plăcea grozav era următorul fapt : toţi elevii şcolii siderurgice a combinatului din secţia furnale, ce-şi făceau orele de practică în secţie, trebuiau neapărat să dea prima lor şarjă sub supravegherea lui Abel-baci. Acum făcea chiar acest lucru. Stătea deoparte, puţin ţeapăn, grozav de mândru şi se uita cu atenţie la ucenicii care pregăteau elaborarea şarjei. Arătă din nou spre ucenicul prim topitor şi dădu cu cotul în coasta lui Hăulică:
— Ia vezi-1 numa'! — Nu e sigur dacă s'o sloboadă or ba ! Tune benga'n el de ortac. Ei ! cumu-i, domnule prim topitor ! O slobozim ?... — spuse el serios spre acesta.
„Domnul" prim topitor îl cunoştea pe meşter destul de bine ; îşi vedea de treabă, liniştit, ca şi când Abel-baci nici n'ar fi fost acolo. Se sfătuia împreună cu ajutorul. Iată-i că împarte echipa la posturi şi hotărăşte destuparea ştikului. Braţele lor tinere bat cu putere în rangă şi ea înaintează încet în gura ştikului. Prim-topitorul Aruştei Ion, ajutorul lui, Vrăjitoru Matei şi ceilalţi ortaci, sunt unii ucenici în anul III al şcolii siderurgice, alţii elevi în anul III la şcoala Medie Tehnică Siderurgică. Nici unul n'are mai mult de 18 ani şi toţi sunt utemişti. Aruştei scrie în timpul liber versuri şi e secretarul cercului literar al şcoalei. Fiecare îşi cunoaşte locul de muncă, asft cum şi-1 cunoaşte cea mai disciplinată echipă. Fără vorbe de prisos, înţelegându-se doar din priviri, ei execută calmi dispoziţiile prim topitoru-lui, spre neca/,ul lui Abel-baci, care aşteaptă să le surprindă vreo greşeală. Dar ei nu greşesc. Şuvoiul fontei, împroşcând cu mii de scântei în hainele lor de asbest, curge spre tipare, sgura merge spre care, iar Aruştei şi cu ceilalţi pregătesc maşina de astupat ştikul.
Doar o clipă privirea tinerilor se încrucişează cu a lui Abel-baci.
— E bine, băieţi — confirmă Abel-baci, satisfăcut.
Se bucură că aceşti tineri învăţau meseria altfel decât dânsul. Cu vreo douăzeci de ani în urmă, tot aşa dăduse şi el prima lui şarje la furnale. Muncise mai întâi zece ani, apoi trei la prăjitoare, vreo doi la gâtul furnalului, ca ghiftar, împingând corfele cu minereu şi abia după aceea a coborîf şi el pe scară în jos la gura de destupare. A tras la toate muncile din greu aci, vreo cinci ani. Cât n'a pândit, cât n'a încercat el să ispitească pe primii topitori, pe maiştri, doar, doar o afla cum se topeşte fonta. Dar ei păzeau al dracului secretul. Cei care ştiau să topească fonta, •■ era bine să fie cât mai puţini, ca să nu se găsească pe la poarta uzinei şi să le ia lor pâinea. Atunci, din bruma lui de salar, 1-a îndopat cu răchie vreo două luni pe topitorul neamţ, „şpeţialistul" adus dela Viena şi aşa a dat el prima şarjă. Acu se uită la ortacii ăştia şi parcă ar vrea să fie în locul lor.
— Vezi-i, tonică fătule, cum ştiu lucra ? Acu pot să mă şi „pensioneze" că nu-mi pare rău.
— Ba bine că nu! Numai că te pensionăm după ce om da amândoi o şarjă împreună. Dumneata prim şi eu ajutorul dumitale. Vezi dar de te pregăteşte bine, ca să n'o dăm cumva rece ! spuse Hăulică, vesel.
— Bine, m'am învoit, dar până atunci, fă bine numai şi treci pe la mine înainte de cină, să te cinstesc cum ştiu eu cu'n rachie „prima lux". Să-mi mai povesteşti de pe colo, de pe unde ai fost, că tare mi-s dorit de noutăţi, şi-s bucuros că pruncii ăştia au dat şarjă bună.
OAMENII CRESC ODATĂ CU UZINA
149
CALEA SPRE MAESTRIE
La oţelăria „Simens-Martin" lucrează Forţu Petre, prim topitor la cuptorul unu, vestit printre tovarăşii săi ca un minunat oţelar.
Oţelarii dela Reşiţa şi cei dela „Otelul Roşu", care l-au cunoscut în schimbul de experienţă ce-a avut loc în uzina lor prin luna Ianuarie, povestesc cu dragoste despre realizările acestui oţelar vestit, despre voinţa şi dârzenia lui în muncă, despre succesele şi victoriile obţinute cu echipa lui.
M'am dus să-1 cunosc şi eu pe acest vrednic oţelar. Am găsit un om cu privirea blândă şi prietenoasă, domol la vorbă ca apa Prutului pe lângă care se născuse, şi care nu se deosebea de ceilalţi oameni din echipă, decât prin cele câteva fire de păr argintat pe la tâmple.
Privirea lui, când povestea despre viaţa lui din trecut, nu mai era nici blândă nici prietenoasă. Fulgera cu toată ura celor aproape patruzeci de ani ce-i poartă pe umeri.
Până în 46 făcuse şi fusese de toate: argat, cioban, rândaş, hamal, brutar şi zilier, prin sate şi oraşe, pentru a câştiga cele trebuincioase traiului.
Seceta din Moldova din 1946 1-a adus pe meleagurile Hunedoarei, la uzinele de fier, unde era nevoie de mână de lucru. Sa angajat la încărcatul troacelor cu fier vechi. Când s'a urcat prima dată pe platforma O.S.M.-ului şi a văzut limbile de foc ieşind pe uşile din faţă ale cuptoarelor, a tulit-o la fugă pe scări în jos,— mi-a povestit el, înveselit de naivitatea lui de atunci.
Imbolnăvindu-se al cincilea om din echipa prim topitorului Horvath Aider, azi ajutor de maistru, 1-a chemat pe Forţu şi 1-a pus la cuptor. începuse să-i placă meseria de oţelar. Sărea unde era mai greu. In timpul liber stătea pe capul zidarilor dela reparatul cuptoarelor şi a oalelor de turnare. Aşa a aflat el 03 dimensiuni au cărămizile, cum se montează şi câte altele. La celelalte cuptoare lucrau ca prim topitori, oţelarul Simeria Gheorghe şi Ilea Gheorghe, care îi explicau şi-1 ajutau. Iar Forţu într'una găsea mereu întrebări. Tot întrebând şi cercetând, a învăţat repede meseria de oţelar. Având bună ţinere de minte, faptul că nu ştia carte, nu 1-a încurcat prea mult la început. Cu toate şiretlicurile maiştrilor din comisia de examinare, care erau foarte pretenţioşi în întrebări, el a reuşit la examen.
Fostul argat de pe moşia lui Domca era acum prim topitor şi muncea alături de oţelari vestiţi ca Simeria Gheorghe şi Ilea Gheorghe.
Era pe la începutul lunei Aprilie a anului trecut. Pornise întrecerea pentru primul I Mai din Cincinal. Echipa lui lucra în schimbul III. Într'o noapte, Forţu sosise la cuptor abia în ultimul moment, necăjit foc pe „şedinţele astea, care te. înţepenesc pe scaurt".
In echipă, doar doi oameni: Chinez Ion, omul doi şi Bolot Ştefan, omul trei. Oamenii patru şi cinci, i-ai de unde nu's.
— Unde's alde Toader şi Neculai, Ionică ?
— Nu ştiu, nene Forţu, — răspunseră ei deodată.
— S'or fi îmbolnăvit, hai ?
— Poate beteşug de oală, c'au luatără azi chenzina, — dăduse glas Chinez, cătrănit şi el.
„Ce-i de făcut ? — se întrebase Forţu, privind la cei doi tineri. Ei sunt băieţi de nădejde. N'au lipsit niciun minut dela schimb, de când lucrează cu mine. Trebue să mă ocup de fiecare în parte. Să-i cântăresc mai cu socoteală"...
In tot timpul nopţii cât a durat schimbul, Forţu s'a gândit la multe lucruri. In fiecare săptămână se trezea cu alt om în echipă. Munca de oţelar nu e uşoară. Care cum venea dădea de greu şi sî cerea la alte munci, sau dădea bir cu fugiţii după ce lua salariul. Echipa nu era echipă, aşa cum ar fi trebuit să fie. „Cei cinci
150
VASILE IOSIF
oameni trebue să fim un singur suflet şi cele cinci inimi, una singură", îşi spunea Forţu pe când se îndrepta spre birou să discute despre asta cu şeful secţiei.
A doua zi, dela biroul angajării au venit doi oameni noi. Unul înalt şi slab ca un ţâr, cu ochii căprui şi blânzi, ca de mieluţă. II chema Ghiţă Otrocol. Era oltean de prin Caracal. Când au auzit că e şi de pe lângă Maglavit, Chinez a zis către Forţu şi Ştefan :
— O fi din ceata de sfinţi a Iui Petrache Lupu, măi, de-i aşa stafidit... A râs şi Otrocol, spunându-le mai pe urmă că nu-i de loc sfânt şi că-i slab din cauza „traiului" bun ce 1-a avut la un popă chiabur din sat, unde a argăţit de când era copil.
Celălalt nou venit în echipă era mic, bondoc şi grăsuţ. Ii ajungea lui Ghiţă Otrocol până la subţiori. II chema IIie Smărăndescu şi nu mai lucrase, după cum spunea el, la cuptoare. Dela bun început, nici căutătura lui, nici purtarea nu i-au fost pe plac lui Forţu. Prea se uita nu ştiu cum, cu ochii aceia de un verde închis şi prea căuta să pară atent şi săritor la treburi şi vorbă. După ce Forţu le-a arătat şi explicat rosturile lor la cuptor, mai iscodindu-i aşa prin câte o vorbă, echipa a început să meargă.
Ghiţă „cei slab" cum îl porecliseră băieţii, prindea mai greu rosturile muncii, dar se vedea la el cum luptă să priceapă cele ce-i spuneau Forţu şi ortacii mai vechi.
Ilie Smărăndescu, după două şarje, lucra de parcă era născut în faţa cuptorului. După o săptămână, şeful echipei îl puse în locul lui Ghiţă, ca omul trei.
Trecuse o săptămână dela venirea celor doi oameni noi în echipă şi Forţu începuse să creadă că în sfârşit va reuşi să-şi închege o echipă, aşa cum o gândea, începu să le împărtăşească din cunoştinţele lui, din experienţa şi viaţa lui şi credea că a găsit calea cea bună.
La sfârşitul primelor zece zile din lună, când comisia de întreceri totaliza rezultatele, pe graficul întrecerilor, echipa lor săltase dela locul trei la locul doi. Io luase înainte echipei lui Ilea Gheorghe.
— Dacă merge aşa, băieţi, la întâi Mai poate că-i întrecem şi săltăm în frunte, le-a spus Forţu, râzând, ca un îndemn.
Dar n'au ajuns în frunte. In prima zi din cea de a doua săptămână, echipa a dat în loc de şarjă carbon, o şarjă beton. Prima şarjă rebut pe care o dădea Forţu decând era prim topitor oţelar. Ii crăpa obrazul de ruşine şi ocolea privirile celorlalţi oţelari. Când a fost întrebat la organizaţie, n'a prea ştiut ce să răspundă. A luat toată vina asupra lui. II trimesese pe Ilie să-i aducă analiza fontei. Ilie întârziase trei sferturi de oră. Văzând că nu mai vine cu proba, Forţu a făcut încărcarea cuptorului pe ghicite. A băgat fier vechi cu ghiotura. Când a venit Smărăndescu încărcarea era gata.
— Unde ai stat, Ilie nene ?
— A trebuit să aştept la laborator.
N'a mai cercetat. Dar stând în faţa secretarului, gândul îi umbla iscoditor pe la fiecare om din echipă. Ii pocnea capul de ciudă. S'a dus acasă. Vreo două seri, treburile au mers iarăşi bine.
într'o Joi, făcea încărcarea. El stătea la gura cuptorului să-i arate macaragiului unde să deşarte troacele cu fier. Pe Ilie îl pusese la tabloul electric de deschidere a uşilor dela cuptor. Macaragiul deşertase troaca şi tocmai scotea iute drugul macaralei din cuptor să nu ţină prea mult uşa deschisă. Deodată, hop uşa cuptorului căzu şi se propti în troaca din capătul drugului. Macaragiul a oprit macaraua Ia timp, dar uşa, din cauza smuciturii, desfăcuse uşorul clin dreapta. Când văzu asta, Forţu îşi dădu cu pumnii în cap.
— Ce făcuşi, vaca domnului !?
OAMENII CRESC ODATĂ CU UZINA
151
—- Am greşit butoanele, nea Forţu. Zău că m'am zăpăcit! Am vrut s'o deschid pe cea de a treia, când colo...
— Treci la lopată, să nu te mai prind la tablou, bursuc netot!
Din cauza asta au întârziat încărcarea ca o oră şi ceva şi pe graficul întrecerilor apărură acum în dreptul echipei lui Forţu, cuvintele: „La cuptorul I în schimbul III, deteriorarea de către echipă a uşii a Il-a dela cuptor. Prelungirea duratei de încărcare cu o oră şi cincisprezece minute".
Echipa pierdu 10 puncte ia întreceri. Adăugate la cele 25 căpătate pentru şarja rebut, cifra săltase la 35.
După această întâmplare, Forţu îl chemă acasă la el pe Chinez şi s'au sfătuit îndelung. Hotărîră să-1 supravegheze mai îndeaproape pe IIie Smărăndc-scu. Apoi s'a dus la organizaţia de partid din secţie, şi a spus secretarului Tom a bănuiala şi hotărîrea lor.
După ce vorbi la telefon cu direcţia cadrelor dela combinat, secretarul îi spuse să-şi vadă de treabă înainte şi să fie cu ochii în patru. Mai trecu o săptămână. Era cu o zi înainte de ajunul lui 1 Mai. Acum, echipa era în schimbul de dimineaţă. Se lucra în schimburi de onoare. încărcarea cuptorului decursese bine şi acum metalul era în prima fază de topire. Forţu urmărea atent prin uşa a doua starea bolţii, dând cuptorului cea mai mare. temperatură.
Lângă el, privindu-i atent mişcările, Smărănclescu părea unul dintre aceia care urmăreşte cu mare băgare de seamă munca maistrului pentru a învăţa şi mai iute meşteşugul. Chinez şi cu Bolot pregăteau platforma din faţă a cuptorului pentru evacuarea şarjei. Văzând suprafaţa metalului netedă ca oglinda, semn că topirea se produsese, Forţu micşoră treptat flacăra cuptorului şi fiindu-i sete, se duse Ia tubul cu apă gazoasă. Era cu spatele spre cuptor, dar aşa cum era aşezat, cu coada ochiului vedea destul de bine cuptorul. îşi turnă apă şi când să ducă cana la gură, încremeni. II zărise pe Smărăndescu umblând la şublerele injectorului şi alimentatorului cu gaze.
„Aha" făcu Forţu, golind iute cana şi pornind spre cuptor. „De ăsta îmi eşti ?" Voi să strige, să alerge la el şi să-1 ia de gât. Dar văzând că de după cuptor îşi iţeşte capul Chinez, care observase şi el mişcarea lui Smărăndescu, îi veni alt gând. Se prefăcu a nu fi observat nimic. Privi prin orificiul uşei, bolta cuptorului, într'un capăt al ei, bolta începuse să albească. Oricare oţelar, văzând albeaţa bolţii ar fi sărit ca fript. Acesta este primul semn că bolta va începe să ardă. Forţu ştia acum de ce umblase Smărăndescu la şublerele alimentatorului de gaze. Vroia să ardă şi să dărâme bolta. „Să distrugă cuptorul nostru, banditul! Nu era încă prea grav, dar dacă nu va lua măsuri imediate, bolta va arde fără doar şi poate. Ia să-1 fac să se demaşte singur", — îşi spuse Forţu.
— Arde cuptorul! răcni el deodată şi se repezi la şublerul conductei de gaze, reducându-le. Când îi auziră strigătul, ceilalţi şi apărură în jurul Iui. Numai Ilie Smărăndescu ajunsese drept lângă scara de coborîre de pe platforma cuptoarelor. Fugea, crezând că acţiunea-i reuşise şi că într'adevăr cuptorul va sări în aer. Din fugă întoarse capul şi privi spre cuptor. Văzând că Forţu şi ceilalţi ortaci îs tot acolo lângă cuptor şi n'au fugit, înţelese că n'a reuşit. „Să nu mă dau de gol !" Se prefăcu speriat, lucru ce-i reuşi pe deplin, pentrucă asemeni tâlharului prins asupra faptului, era înfricoşat ştiind că lucrurile pot să ia altă întorsătură în orice clipă.
— Stai Iltuţ, nene, unde fugi — îi strigă Forţu. — Te-ai speriat rău ? Smărăndescu venea încet spre echipă, dar nu deadreptul, ci ferind, mai pe
delături.
— Ti ii, că rău mă speriai, nene Petre. Am zis că... că sburăm cu hală cu tot!... Nu-i nimic, nu-i aşa ? — întrebă el atât de prefăcut că dacă Forţu şi Chinez nu i-ar fi văzut cu câteva clipe mai înainte, umblând la şublerele injectorului şi
152
VASILE IOSIF
alimentatorului de gaze, ai fi zis că într'adevăr e fricos şi îngrijorat de soarta lui şi a secţiei.
— Ştie să se prefacă haita,— gândiră în acelaş timp Forţu şi Chinez.
— Pune mâna pe el, Ionică !
Se produse o învălmăşeală scurtă şi după câteva clipe Chinez şi slăbănogul Otrocol, îl duceau de câte un braţ spre biroul. Sectorului de bază al combinatului, dându-i câte un ghiont.
A doua zi, toţi oţelarii din secţie ştiau biografia lui Smărăndescu. Coadă de topor a patronilor, legionar, trimes în combinat să saboteze producţia oţelăriei.
Cu toate că meritul demascării ridicase prestigiul echipei lui Forţu, totuşi echipa pierdu întrecerea pe luna Aprilie. Luna Mai îl prinse pe Forţu şi pe ceilalţi din echipă şi mai încrâncenaţi în muncă.
După ce şi-a complectat echipa cu un băiat de ispravă, ales de data asta cu grijă, Forţu începu să se gândească şi mai serios la organizarea muncii la cuptor.
Se iniţiase întrecerea socialistă în cinstea lui 23 August 1951. El discutase cu oamenii lui şi după aceea îşi luaseră angajamentul de a depăşi planul cu 3% în fiecare lună, în aşa fel încât la 23 August să aibe o depăşire de 12%. Echipa avea acum un ţel precis spre care să se îndrepte, o sarcină, un plan hotărît de ei, frământat şi răsfrământat. Trebuiau găsite acum mijloacele şi. calea cea mai bună pentru a ajunge la ţinta propusă.
După câteva zile de căutări, Forţu opri într'o după amiază echipa la ieşirea din schimb şi merseră cu toţii la colţul roşu.
Venise şi tovarăşul Toma, secretarul organizaţiei şi Ichim, secretarul secţiei sindicale. Forţu se gândea cum se dusese el la partid azi, după ce ieşise din schimb. Discuţia între el şi secretar decursese cam aşa :
— Noroc, tovarăşe Forţu. Ia loc.
— Stau, sta-mi-ar duşmanii în pământ!
— Ei, cum îi ?
— Cu ce ?
— Cu sănătatea dumitale, bre ?... Ce face Tincuţa ? Cum merge cu învăţătura ? Tovarăşa Maria cum o duce cu sănătatea ? Dar oamenii din echipă ? Eşti mulţumit cu Gheorghe, omul cel nou ?
— „Hoţ îi nenicule, secretarul nostru ! Mă ia aşa, pe ocolite, parcă n'ar şti că Tincuţa învaţă bine ; doar îi arătai notele ieri, când a fost pe la mine ; şi că Măriuţa nevastă-mea e binişor, să nu-i fie de deochi; şi că' eu tot bine; doar cătrănit al naibii !" — gândea Forţu privind la secretar, a mirare.
Până la urmă isbucnise :
— Tovarăşe Toma, eu nu-s prefăcut. Sunt sănătos, după cum mă vezi aici de faţă. Fata, nevasta, oamenii şi ei îs sănătoşi cu toţii. Alt cineva e bolnav....
Secretarul deveni şi mai atent.
„Nu m'am înşelat. In moldoveanul ăsta e argint viu, cu toată înfăţişarea lui domoală. Uite-1 numai, cum s'a înfierbântat. Hai Petrică, dă-i drumul !" parcă spuneau ochii secretarului în timp ce-1 cântărea pe Forţu.
— Ei, cine e bolnavul ăsta aşa de greu de vindecat ?
— Cuptorul ! da, da, cuptorul, nu râde. El e, şi ne molipseşte şi pe noi.
— ! ?
— Nu fierbe oţelul cum trebue. Oamenii mi-i alungă. Fierul vechi pe care i-1 aduce macaraua nu-i place, cică-i prea uşor, ori prea greu. Analiza dela laborator nu vrea s'o aştepte. Lui îi place curăţenia, nouă nu. Oala nu vrea să vie când o cheamă el, şi câte şi mai câte... zău ! Aşa nu mai merge ! trebue să-l vindecăm odată. E prea mofturos şi nemulţumit cuptorul ista al nostru !
Lui Toma îi plăcu felul cum adusese Forţu vorba despre producţie.
OAMENII CRESC ODATĂ CU UZINA
153
— ŞI care crezi că ar fi doctorul pentru cuptorul ăsta aşa de grav bolnav ? întrebă secretarul. Te-ai gândit ? Ai vreun plan concret ? Sau să-ţi las vreme până mâine să te gândeşti ?
— Nu, frate. Acuşi să lămurim treaba. Nu-i vreme de prea multă tocmeală, uite cum socot eu că trebue pornit...
S'au sfătuit, nici mai mult nici mai puţin de două ore. Când a plecat spre casă, Forţu se simţea bucuros, iar secţia şi cuptorul îi părea altcum decât mai înainte. „Hei ! de n'ar fi partidul, nu ştiu cum am răzbate noi prin greutăţile ce tot vin pe capul nostru". Şi mângâia cărticelele pe care le ţinea în palma lui voinică şi butucănoasă de om muncit. Cărticelele i le dăduse secretarul la despărţire. Şi acum îl urmăresc pe Forţu cuvintele secretarului, ca o mustrare: „Rău că nu vrei să înveţi carte. Cărţile multe taine ţi-or deslega. Uite, aici scrie despre oţelărie, dar..."
— Dă-mi-le, şi Forţu mai mult le smulse din mâna lui, când auzi că-i vorba de „Cuptorul stahanovist" şi de „Un sfert de veac la cuptorul Martin".
Acasă, în odăiţa lui, lumina s'a stins târziu după miezul nopţii. Ii citea Tincuţa, fata lui. Cu deosebire i-a plăcut capitolul „Calea spre măestrie", în care V. Amosov — renumitul oţelar sovietic dela Zlatoust — povestea cum a devenit el oţelar.
— Aşa !... Vasăzică, Tincuţo tată, şi tovarăşul Amosov a fost argat ? — o oprea el pe Tincuţa. Apoi o punea să-i recitească vreun capitol şi mintea i se limpezea cu repeziciune. Planul făcut cu secretarul la partid se îmbogăţea mult.
Acum, în timp ce expunea echipei planul concret aî măsurilor necesare, i se părea că şi Toma secretarul şi Ichim dela sindicat şi ceilalţi, zâmbeau de felul cum îşi înflăcăra uneori expunerea cu cuvinte reţinute pe de rost din cărticelele date de secretar şi cu unele glume de-ale lui, deprinse de pe la bătrânii moldoveni.
într'un târziu au hotărît cu toţii ca :
„Echipa să fie stabilă.. Să lucreze organizat şi fiecare om să-şi cunoască rostul la cuptor".
— Cine are de gând să plece din echipă să spună de acuma, nu mâine sau poimâine când om fi la greu — socotise Forţu că trebue să le mai pună în vedere.
Nu-i răspunse nimeni.
„Materialul de încărcare. Să potrivim cu socoteală. Şi fier uşor şi fier greu, să nu zăpăcim cuptorul".
„Bună rânduială şi curăţenie la cuptor. Noi suntem taman lângă scară şi toţi cei care dau cu nasul prin secţia noastră se poticnesc de materialul şi crucnele noastre, aruncate pe toată podeaua halei !" — Ce, Ionică ? Nu-ţi convine ?... Păi cum să-ţi convină, dacă nici nevasta nu o prelucrezi să-ţi măture la timp tinda casei ? Lasă, lasă, c'am văzut eu. Vorba ceia : „Nevestică jucăuşă, cu gunoiul după uşă". Dar dacă acasă la tine poţi şi să dormi pe grămada de gunoi, aici nu-i casa ta particulară, ci îi secţia şi uzina noastră, îi casa tuturor şi trebue s'o ţinem în rânduială".
— Te-ai pornit ca o moară — răspunse repezit, Chinez. Nu asta am vrut să spun, ci mai aveam şi eu o propunere, să ne scrim la şcoala de calificare !...
După propunerea lui Chinez mai veniră şi altele, care îmbogăţiră şi mai mult planul expus. Plecară din şedinţă şi mai hotărîţi să se avânte în focul întrecerii pornite pentru întâmpinarea lui 23 August.
Odată găsită calea cea bună, problemele căpătau deslegarea şi echipa îşi găsise ritmul necesar avântului spre ţelul propus. In fiecare lună ieşiră fruntaşi pe secţie.
La 23 August 1951 depăşiseră planul cu 18%, iar în întrecerea pentru 7 Noembrie echipa se avântă în muncă şi mai îndârjit. Forţu dădu cele mai multe şarje rapide. Chinez ieşi calificat după metoda Cotlear în urma contractului în-
154
VASILE IOSIF
cheiat de către Forţu şi la 2 Noembrie echipa sărbători marea victorie : îndeplinirea sarcinilor anuale din plan pe 1951.
In ziua de 7 Noembrie, când muncitorii din secţie l-au propus stahanovist, Forţu se întreba : „Eu argatul de ieri, la atâta cinste ?"
Ajuns acasă se apucă serios, ajutat de Tincuţa, să înveţe carte. In urechi îi răsunau mereu cuvintele lui Toma secretarul : „Stahanovist fără carte, nu se poate tovarăşe Petre. Numai învăţând poţi fi un om nou al socialismului".
CALEA SPRE MAESTRU-
Vara lui 1951. Soarele puternic de Iulie dogorea de parcă era în întrecere cu ţoale focurile cuptoarelor „Simens-Martin" şi furnalelor din Hunedoara.
Din gara cea veche şi măruntă cât o căsoaie ţărănească, îngrămădită între dealurile roşietice de sgură, inginerul Tripşa Iosif pornise odată cu valul de oameni ce coborîse din tren.
Un vârtej de vânt îl înconjură şi-i făcu de pe acum cunoştinţă cu praful acestui orăşel siderurgic.
O linie a căii ferate uzinale tăia drumul ce duce din gară spre centrul oraşului şi cum o locomotivă împingea tocmai acum în curtea combinatului nişte vagoane pline cu fier vechi, tăindu-i calea, el se opriss lângă o baracă, să mai răsufle.
Privind spre siluetele complicate ale furnalelor care se detaşau negre pe cerul alburiu de vară, tânărul se dumiri, către care parte a oraşului se află birourile direcţiunii combinatului. Porni la drum. La primul pod peste Cerna privirea-i se opri asupra castelului medieval din coasta dealului cu zidurile lui încenuşite de veacurile trecute peste ele. Dorinţa de a cunoaşte acest castel feudal, mărturie a vremurilor de demult, dorinţa ce-i încolţise în suflet de mult, încă de pe când era elev de liceu, îi spunea parcă să dea de îndată o raită prin el, dar treburile îl mânau cu totul în altă parte. „II vizitez altădată, că nu s'p muta el din locul lui", îşi spuse şi, trecând valiza în mâna cea odihnită, porni pe străduţa îngustă spre clădirea direcţiunii combinatului.
Tripşa Iosif, ştia că el, inginer siderurgic, absolvent al Institutului din Sverdlovsc, venit aici direct de pe băncile institutului, va trebui să aplice practic ceeace învăţase în cei cinci ani. In realitate, el stătuse numai patru ani, dar diploma cu distincţie spunea negru pe alb că datorită sârguinţei şi dragostei pentru învăţătură, tânărul inginer a absolvit cei cinci ani ai institutului numai în patru. Ştia — de altfel i se şi spusese aceasta la direcţia cadrelor din minister, — că va lucra într'un colectiv de oţelari pricepuţi. Era mândru că-i revenea cinstea de a contribui la îmbunătăţirea măsurilor tehnice şi la desvoltarea combinatului. Aşa cum se întâmplă întotdeauna cu cel care se află în preajma unui lucru nou, necunoscut încă, cu oameni pe care nu-i văzuse şi nu-i cunoscuse decât din spusele ministrului adjunct, tânărul inginer trăia o adâncă emoţie, simţea cum îl cuprinde un avânt nebănuit şi'n închipuirea lui tinerească se şi vedea luptând cu greutăţile necunoscute şi căutând să aplice în mod creator cele învăţate în Uniunea Sovietică.
Şcoala primară şi liceul le-a făcut în Braşov, azi oraşul Stalin. Părinţii, muncitori la atelierele C.F.R., l-au întreţinut cu greu la şcoli pe el şi pe cele trei surori. Privind acum steagul roşu din vârful unui furnal, îşi aduse aminte de o întâmplare din 1944 : Era în noaptea spre 1 Mai. Oraşul Braşov colcăia de hitierişti şi de uneltele lor, călăii antonescieni. El era tânăr de 16 ani, abia primit în rândurile U.T.C.-iştilor. Au urcat sus la etajul al 8-lea al hotelului Aro Palace. In una din camere era. un tânăr venit din Capitală. Trecuse de miezul nopţii, cânta muzica. Domnii huzureau. Ei, tinerii, au urcat sus pe acoperiş şi au înfipt steagul
OAMENII CRESC ODATĂ CU UZINA
155
pe turla hotelului, chiar lângă ceasul mare. Când soarele sparse geana răsăritului, pânza purpurie a steagului fâlfâia în bătaia vântului, acoperind limbile ceasului. Ofiţerul pompier, urcat sus, dădu înapoi speriat când văzu cartonaşul pe care scria „Minat t", „Moarte hitleriştilor !", „Trăiască 1 Mai" t...
Tânărul din camera dela etajul 8 plecase cu trenul de noapte, iar Tripşa şi cu alţii se înghionteau în grupul ce comenta faptul. Aceasta a fost prima lui acţiune ca tânăr U.T.C.-ist, promoţia 1 Mai 1944.
In anul 1947, a fost primit în P.C.R. Studiile se împletesc acum cu lecţiile şcoalei de cadre a partidului pe care o termină încă în toamna aceluiaşi an, odată cu luarea diplomei de bacalaureat.
Când partidul i-a propus să plece la studii în Uniunea Sovietică, a crezut că visează. Anii au trecut, ani de bucurie ; dar şi de greutăţi învinse de tinereţea şi dragostea de a învăţa, de a deveni un bun inginer. Adesea se întreba unde o să lucreze după ce va termina învăţătura ? Studiase şi citise hotărîrile partidului despre primul plan cincinal. Ştia că va lucra în una clin uzinele noi, despre care scria acolo. Când era aproape de îndeplinirea acestui vis, un alt gând puse stăpânire pe el. îndrăgise mult învăţătura. Vroia să înveţe mai departe, să ajunge aspirant, candidat în ştiinţele tehnice. Dar tovarăşul lui de bancă, prietenul Mihail Ivanovici Potapov, i-a arătat că e mai bine să se întoarcă în ţară, să pună umărul şi să ajute Ia construcţia uzinelor şi creşterea noilor cadre siderurgice.
— Du-te acolo, în ţara ta, Iosife ! Nu uita că acolo a început construirea socialismului. începutul e totdeauna mai greu. Du-te, du-te. E nevoe de un inginer ca tine. Vei putea învăţa în acelaş timp...
S'au despărţit şi mai buni prieteni, atunci, în gară, când tânărul inginer sovietic Mihail Ivanovici — Mişa — plecă la o uzină siderurgică din Uraii, iar el, tânărul inginer român, spre una din uzinele patriei sale.
Acum, iată-1 ajuns în biroul conducerii combinatului, gândinclu-se că mâine chiar, va căuta să-i scrie lui Mişa, în Urali.
Directorul general, Popeţ, îi strânse mâna cu putere şi-1 prezentă şefului secţiei O.S.M. şi unui alt tânăr inginer care erau de faţă. „Ce tânăr e !" — îşi spuneau în sinea lor, fiecare din cei prezenţi. După ce-1 mai iscodiră despre cunoştinţele căpătate în Uniune, şeful secţiei îi spuse :
— Ei, acum ce facem ? Mergem să te prezint schimbului dumitale sau ai alte gânduri şi să lăsăm pe mâine treaba asta ?...
SECŢIE DE O.S.M. SAU HALĂ DE FIER VECHI?
Camera ce-i fusese repartizată tânărului inginer în blocul 2 din oraşul muncitoresc era la parter şi dădea cu geamurile şi uşa într'un balcon spre păduricea de pe culmea dealului. Acesta e blocul tinerilor. In cameră sunt trei paturi, dar ocupat e numai unul. Tot de un tânăr inginer, dela centrala electrică.
Tripşa îşi scoase lucrurile din valiză, dădu drumul duşului şi după vreun ceas când sirena combinatului suna intrarea schimbului II, nu mai avu răbdare. Coborî vesel şi bine dispus pe cărăruia coastei, spre combinat.
Se hotărîse să facă cunoştinţă de îndată cu secţia unde avea să lucreze, dar nu în modul acela oficial, cu obişnuita prezentare făcută de şeful secţiei în faţa muncitorilor. Voia să urmărească, mai întâi o zi sau două, ca un vizitator oarecare, munca oamenilor din secţie, să se împrietenească cu ei şi astfel să birue mai uşor răceala prezentării oficiale.
Urcă în secţie pe scara din partea halei laminoarelor. Cuprinse cu privirea întreaga oţelărie. Jos, hala de turnare, sus platforma cuptoarelor. In hala de turnare se îngrămădiseră deavalma cochile, blocuri, grămezi de cărămizi refractare arse
156
VASILE IOSIF
sau noi, mormane de sgură, de pământ galben, fiare de macara, oale de turnat oţelul, răsturnate, şi câte altele. Oamenii treceau, se împiedicau de toată această îngrămădeală, ocoleau şi-şi vedeau mai departe de treburile lor. „Straşnică îngrămădeală ! Parcă n'ar fi o hală de turnare, ci un depozit de fiare vechi".. Şi gândul îi fugi la hala de turnare a unei uzini sovietice în care făcuse practică în ultimul an de studii. Dacă n'ai fi văzut acolo macaralele cu oalele pline de focul roşiatic-gălbui al oţelului, şi oamenii forfotind prin hală, ai fi zis că te afli într'un atelier în care s'a făcut curăţenie într'o zi de repaus, într'atât era de curată.
Porni mai departe spre platforma cuptoarelor Siemens-Martin. Aici, aceeaşi îngrămădeală. Unul dintre cuptoarele din mijloc era în reparaţie. Praf de mag-nezită, nisip, dolomită arsă, cărămizi, crucne şi linguri, resturi de fiare vechi, toate se învălmăşeau. întrebă pe unul dintre topitori, ce era cu toate astea.
Omul îi răspunse din fugă, mirat şi parcă dojenindu-1 cu supărare :
— Ii oţelărie, tovarăşe, nu-i birou. Topim şi turnăm oţelul, nu-i timp de mătură...
Stătu în secţie până seara. Multe din cele văzute nu se potriveau cu cele învăţate la Institut, cu cele deprinse în uzinele sovietice.
Ii dădea ghes inima să strângă de îndată oamenii din schimb şi să le spună tot ce ştia el. Să le ceară multe, multe lucruri...
E drept că cele câteva cuptoare nu se pot compara în mod mecanic cu cele din Uniune. Dar, oricum, câte nu se pot îndrepta din cele văzute aici!
„Uite cum repară vatra la doi"... „Asta numai încărcare nu poate să fie, dacă o singură macara se plimbă cu troaca cu fier vechi de colo până colo pe platformă, iar ceilalţi macaragii moţăie în cabinele lor, aşteptând.toaca de slobozire a şarjei sau de încărcare a cuptorului". Scoase un carneţel din buzunar şi începu să noteze.
Oamenii dela cuptoare au început să-l cerceteze curioşi.
— Să ştii că-i vreun ziarist. Te pomeneşti că iar o să ne încondeieze.
Unii începură să se frământe, dorind să pară mai ocupaţi încă decât erau în realitate. Maistrul din schimb porni să vocifereze, nu se ştia de ce, către cei care reparau vatra, trăgând totodată cu coada ochiului la Tripşa. Unul din ucenicii şcoalei profesionale siderurgice căruia-i ieşea de sub cozorocul şepcii un moţ de păr auriu, veni până lângă Tripşa şi înălţându-se în vârful bocancilor căută să vadă ce notează „reporterul" în carnet.
Acesta se făcu mai întâi că nu-1 observă ; apoi îi veni o ideie. „Mă cred ziarist" !
— Dumneata, tinere, eşti oţelar ?
— Da.. Oţelar. Cuptorul doi. Mă chiamă Radu loan, anul III şcoala profesională siderurgică, U.T.M.-ist, căpitanul echipei de footbal al şcolii şi... — îi înşiră ca pe o lecţie ştiută pe de rost toate datele biografice, aşa ca să fie cunoscute la ziar, unde probabil că scrie tovarăşul !
Poate că ucenicul ar fi continuat să-i spună multe lucruri interesante, dar Tripşa îl părăsi brusc pe acest fain căpitan al echipei de footbal şi porni spre un cuptor dela marginea halei. Intre timp, veni şi inginerul, şeful secţiei, dar aşa cum se înţeleseseră, se făcu că nu-1 cunoaşte.
Se pregătea tocmai să părăsească secţia, când atenţia îi fu atrasă de oamenii dela cuptorul unu, unde se auzeau vorbe spuse cu supărare.
— Ce cumnatele, îi greu? Ia'n să mai dai şi matale în fugă, dragul moşului, că nu ţi s'or strâmba picioarele.!... Dacă nu, pe aici ţi-i drumul. In echipă la" noi nu-i loc pentru chiulangii...
Şi Forţu, şeful echipei dela unu, îi spuse lui Tripşa în timp ce-şi ştergea cu mâneca cămăşii, năduşeala de pe frunte :
OAMENII CRESC ODATĂ CU UZINA
157
— I-a intrat nemuria în cap şi tot cuhneşte după cuptor, sau se aeriseşte pe platforma troacelor cu fier vechi.
Oamenii dela celelalte cuptoare care asistaseră la această scenă, începură să rârjă.
— Cu Petre nu-i de glumă !
II ştiau toţi pe Forţu. Oţelar bun. Şef de echipă energic.
Inginerul Tripşa privi la omul ăsta cu glas potolit şi se simţi atras către el. Urmărindu-1 cum căuta să-şi pună materialele în rânduială pentru repararea vetrei, după ce va da drumul şarjei din cuptor şi cum îşi conduce echipa, Tripşa gândi : „Fără îndoială oţelarul ăsta e un om deosebit şi voi avea în el un sprijin puternic în toate acţiunile". De aceea îi şi făcu semn şefului de secţie să-1 prezinte acestui oţelar.
Aşa s'au cunoscut tânărul inginer Tripşa Iosif şi primul topitor Forţu Petre, cunoştinţă care avea să însemne începutul unei adevărate prietenii.
CUM SE POATE MATERIALIZA O IDEIE
Trecuseră aproape două luni dela venirea lui Tripşa Iosif în secţia oţelăriei. Acum era în preajma lui 7 Noembrie 1951. Toate cuptoarele lucrau în plin. Echipele şi schimburile erau în întrecere.
Inginerul Tripşa intră chiar de a doua zi în muncă. Se apucă de lucru cu înflăcărare şi cu îndârjire, cu acea pasiune tinerească a omului dornic să muncească.
Primul lucru de care se lovi fu neîncrederea, mai întâi a inginerilor şi a maiştrilor vârstnici, apoi a oţelarilor, care din pricina tinereţii lui, nu prea puneau preţ pe sfaturile şi iniţiativele ce le lua. Trebuia să le câştige dela început încrederea prin exemplul lui personal.
Rămânea şi în celelate schimburi, urmărea munca, studia însemnările dela institut, aduna tinerii şi le povestea despre munca din uzinele sovietice, lua personal cărţi sovietice dela bibliotecă şi le împărţea oamenilor. încet, încet, la început în schimbul lui şi mai apoi în întreaga secţie, începură să se simtă unele îmbunătăţiri.
Puse ordine în hala de turnare a blocurilor. Aici găsi un puternic sprijin în meşterul Pârva Gaşpar, şeful echipei dela montarea oalelor de turnare.
S'au cunoscut mai bine când meşterul a venit să-i ceară sfatul despre o inovaţie. într'o zi, meşterul Gaşpar observă că pe orificiile pe care se toarnă oţelul în cochile, acesta se solidifică şi jetul se împrăştie în jur, fără rost. A făcut fel de fel de încercări, doar o găsi cauzele, totuşi, nu nimeri dela început. Deabia după vreo săptămână de căutări a dovedit cauza. Şi când te gândeşti că era un lucru destul de mic : orificiile de turnare erau prea scurte. După ce s'a mai gândit şi s'a sfătuit cu ceilalţi turnători, a aflat şi leacul : adăugarea la aceste or if ici i a unei şaibe de şamotă. A venit la inginerul Tripşa, i-a cerut sfatul, au încercat şi au reuşit. Dar prietenia lor s'a închegat şi mai strâns prin rezolvarea altei probleme, mai grele, legată de repararea şi montarea oalelor de turnare.
Era într'un schimb de dimineaţă: la unul din colţurile halei de turnare, meşterul Gaşpar şi cu ortacii reparau tocmai oala numărul trei. Oala, înaltă de peste doi metri stătea pe pământ. Meşterul şi cu unul din şamotari lucrau în oală, lipind una peste alta cărămizile refractare. De afară, pe o scară sprijinită de oală, alţii dădeau pământ, cărămizi şi tot ce trebuia celor dinăuntru. Aşa învăţase şi meşterul Gaşpar dela alţi meşteri, aşa îi învăţa el acum şi pe ceilalţi tineri de
158
VASILE IOSIF
lângă el. Urci cu cărămizile pe seara clin afară, cobori pe scara dinlăuntrul oaiei şi vice versa. Cu pământul la fel, cu celelalte materiale la fel şi treaba merge aşa cum se obişnuieşte de ani, încet, foarte încet.
Inginerul Tripşa privea şi el acest du-te vino pe cele două scări şi avea impresia că asistă la un joc de copii şi nu la munca unei echipe de muncitori. Ochii îi fugeau când la oala pe care o repara echipa meşterului Gaşpar, când la groapa unde turnătorii pregăteau cochilele pentru turnarea blocurilor de oţel. Dela suprafaţa podelei halei, cochilele din groapă ieşeau numai pe jumătate afară. Deci o diferenţă de nivel câştigată ! Iar îi fugi privirea la oala lui Gaşpar. Şi iată că o idee începu să i se contureze în minte din ce în ce mai clar. E drept că poale n'a fost chiar aşa de uşor cum reiese din descrierea aceasta, dar ea se contura din ce în ce mai concret. Tripşa scoase, carneţelul din buzunar şi ideia începu pe loc să se materializeze într'o schiţă în jurul căreia înfloreau fel de fel de cifre, odată cu un zâmbet de victorie ce i se aşternea pe faţă.
Coborî jos la meşter, îl chemă afară din oală şi-i arată schiţa, demonstrân-du-i cam cum ar veni ea.
— Uite, săpăm aici o groapă cât dimensiunea oalei, băgăm oala înăuntru mai mult de jumătate. Atunci oala n'o să mai fie înaltă, de scări n'o să mai fie nevoe şi oamenii o să-ţi dea materialele peste buza oalei fără să te mai cocoţi sus-jos, jos-sus !
Meşterul şi ceilalţi din echipă începură să râdă. Intr'adevăr ideia era aşa de simplă că-ţi venea să râzi cum de nu i-a trecut altcuiva prin cap.
După două zile, baci-Gaspar povestea celor din alte secţii cum 1-a băgat în buzunar, uite, flăcăuaşul ăsta, ingineraşul. încântat, meşterul arăta tuturor groapa în care se montează şi se repară acum oalele de turnare.
In luna Decembrie, oţelarii şi turnătorii aplaudară clin inimă, bucuroşi, când au fost propuşi ca stahanovişti alături de alţi oţelari din secţia lor, şi tânărul inginer Tripşa Iosif şi baci-Gaşpar, maistru turnător.
— Acum am depăşit prima etapă spre schimbul sau chiar secţia stahano-vistă, — spunea râzând inginerul'Tripşa Iosif când era rugat să povestească cele de mai sus. — Numai că acum se întâmplă ceva foarte curios : nu ne ajunge timpul! Cele 24 de ore dintr'o zi, sunt prea puţine pentru rezolvarea atâtor probleme.
Intr'adevăr, dacă te uiţi azi în hală şi de aici pe platforma cuptoarelor, ai să vezi rânduială straşnică.
Iată, încarcă la unu. Forţu urmăreşte dela tabloul de comandă, deschizând şi închizând uşile cuptorului, cum cele două macarale se întrec să încarce cuptorul în cel mai scurt timp.
Tripşa urmăreşte şi el repararea vetrei, încărcarea cuptorului şi gândul îl frământă cum să rezolve problema mecanizării ajustării vetrelor. Despre asta i-a scris şi lui Misa în Ura li, şi în aşteptarea răspunsului lui, caută şi caută, poate că va rezolva problema cu ajutorul notiţelor dela cursurile profesorului dr. Piotr Vasilievici Umrihin dela institutul din Sverdlovsc.
In capătul halei clin stânga oţelăriei, se înalţă acum postamentul pentru prelungirea oţelăriei. Se vor instala noi cuptoare. „Tehnica nu te caută ea pe tine niciodată", spunea la cursuri profesorul Umrihin, „Trebue s'o cauţi tu însuţi. Ea nu se poate învăţa cu ochii legaţi, ci cu ochii deschişi, cu capul limpede, cu perseverenţă şi curaj. Aşa o descoperi şi o supui scopurilor comune pentru binele colectivităţii şi uşurarea eforturilor fizice depuse de om".
OAMENII CRESC ODATĂ CU UZINA
159
in mintea inginerului Tripşa s'au întipărit bine aceste cuvinte ale profesorului sovietic.
BLOCUL ACESTA ESTE AL NOSTRU
Stăteam pe platforma postului de comandă al laminoarelor, lângă cabina operatorului dela caja finisoare. întregul agregat al laminorului lucra din plin. Val-turile prindeau blocurile incandescente purtate de macaraua transportoare dela bala cuptoarelor de încălzire şi le transformau în bare subţiri lungi de zeci de metri. Pentru cel ce vine întâia oară într'o secţie de laminoare, primul lucru care-i atrage atenţia, este acest du-te vino al barelor de oţel roşii, mânate parcă de o putere nevăzută, pe suprafaţa podului dela laminor. Aci se încovoaie, aci se'ntorc, când pe o parte când pe alta, ca apoi să le vezi în faţa Herăstrăului circular unde sunt tăiate în două, sau la presa-foarfecă ce le taie în zeci de bucăţi, sau lunecând ca un şarpe de foc, fără nici un sgomot, pe rolele clin faţa cajei de. finisare, spre hala de tăiere la cald şi sortarea ţaglelor.
In orice parte ai privi, chiar şi sub platforma pe care se schimbă,blocurile şi barele de oţel înroşit, vezi oameni. Fiecare la postul lui, cu gândurile, cu pl-amiriIe lui.
însoţitorul meu era un om înalt, îmbrăcat într'o scurtă afumată şi plină de pete unsuroase. De sub sprâncenele-i îngemănate ochii lui sfredeleau întinderea halei de laminoare. II chema Pleşa, era secretarul secţiei sindicale şi sudorul secţiei laminoare.
înţelegând uimirea mea, îmi spuse, comunicativ :
— Aşa-î că-i interesantă secţia noastră ? Ia uite numai cum se înmlădie şerpii ceia de foc. !
In ochii lui strălucea puternic bucuria că şi el este unul dintre conducătorii acestei secţii fruntaşe pe combinat. Privirea lui era la fel ca şi acum câteva minute, când mi-a arătat la colţul roşu din secţia sindicală steagul de producţie pe ţară al C.G.M.-ului, câştigat de două ori în întrecere cu secţia laminoarelor dela Reşiţa şi cele trei steguleţe, reprezentând întrecerile pe profesiuni din cadrul combinatului şi pe care le câştigase consecutiv, trimestru după trimestru.
Treceam prin stări sufleteşti deosebite privind munca acestor zeci de oameni, iîn luptă cu tăria oţelului. înţelegeam acum parcă şi mai bine cuvintele pe care mi le spusese Pleşa, când am păşit pragul, halei mari : „Aici e inima combinatului. Dacă această inimă va înceta numai o clipă să bată, vei vedea pe vecinii noştrii oţelari şi turnători, cu care suntem în întrecere, cum strigă de pe platforma cuptoarelor Siemens-Martin: „Hei, laminoriştilor! Daţi-i drumul ! Ce, aţi pus-o de mămăligă ? Hai, porniţi că de unde nu, vă facem să înotaţi în metal. !"
Coborîm în sala laminoarelor.
— Să-ţi prezint pe tovarăşul Andrăşescu, prim iaminoristul nostru ! E sta-lianovist. Ai avut mare noroc zău, că-1 prinseşi în schimb. Ar putea să-ţi spună multe lucruri. Numai că-i scump tare la vorbă.
Poate din cauza barelor roşii de oţel pe care le lamina sau poate pentrucă venea tocmai acum un val de căldură dela cuptorul de încălzire al blocurilor de oţel, omul din faţa noastră şi despre care-mi vorbea secretarul secţiei sindicale, roşise ca o fată la prima vedere. Laudele secretarului sindical nu-i veneau prea la îndemână acestui muncitor simplu şi modest care iubea cu dragoste deosebită atât echipa cât şi laminorul.
Răsuflă uşurat şi se simţi parcă scăpat de o grea povară, când Pleşa arătând în direcţia presei de tăiat la cald, exclamă :
160
VASILE IOSIF
— Iacă vine şi tovarăşul Lăscău, locţiitorul secretarului organizaţiei de partid a secţiei. Secretarul, ştii ? e plecat în concediu.
Ne întâlnirăm cu Lăscău, organizatoric în biroul organizaţiei de bază dela laminoare lângă caja de blocuri, jos, sub platforma de comandă a operaţiilor.
— Ai mai fost prin vreo secţie de laminoare, până acum, tovarăşe? mă întrebă Lăscău. La răspunsul meu negativ, râse înţelegător şi continuă:
— Atunci s'o luăm dela capăt şi o să înţelegi şi mai uşor de ce suntem noi mândri de secţia -noastră. Dar mai întâi să încep cu un fapt care după mine e cel mai semnificativ. — Era în ajunul lui 7 Noembrie anul trecut. Treceam cu tovarăşul director al combinatului şi cu Pleşa secretarul, spre clădirea oţelăriei. Era aşa... cam pe la orele trei, când se schimbă echipele. Deodată, când eram aproape de hala laminoarelor, ce aud-? O hărmălae de parcă luase hala foc. Strigăte, flue-rături, ciocănituri de fiare. Drăcovenie mare. „Ce-i acolo, tovarăşi ?" — întrebă directorul. Eu mă uitam la Pleşa, Pleşa la mine. Când ajunserăm la laminoare, ce să vezi ! Andrăşescu cu oamenii erau acolo jos, unde-1 vezi şi acum. încerca în toate felurile să-şi potolească oamenii, dar degeaba ! Bocăneau cu cârligele în plăcile de fier, de mama focului. Sus, la postul de comandă, altă hărmălaie şi mai şi: operatorii se luseră la harţă cu oamenii din celălalt schimb care veniseră să ia în primire aparatele. Pentru ce crezi că se ciorovăiau ? Să vezi şi să nu crezi! Pentru un bloculeţ de oţel !
Auzi tovarăşe ? Da, pentru un bloculeţ de oţel, ca acela pe care-1 duce tocmai acum macaraua spre laminoare. El, blocul, îşi aştepta rândul ca un prunc nevinovat să intre în gura valţului iar ei se certau :
— E al nostru ! Măi ! Lăsaţi-1 ! Noi îl laminăm, — spuneau unii.
— Ba e a! nostru... Voi luaţi-o din loc, că vă aşteaptă nevestele, răspundeau cei veniţi.
Până la urmă schimbul următor a fost nevoit să se moaie şi să renunţe.
Greu...
Crezi că ne-am supărat noi de treaba asta ? Da' de unde, am început şi noi şi directorul să râdem. Şi pe rând ce se curma neînţelegerea (începeau şi ei să râdă.
După ce l-au laminat, 1-am dus pe directorul nostru la tabla cea de colo. Uite că tocmai acum, unul din tovarăşi înseamnă pe ea rezultatele laminării din ultima oră. Acolo s'a lămurit. Era cel mai frumos rod al întrecerii dintre echipe. Să-i fi văzut apoi cum lucrau după această întâmplare. — Dar hai mai bine să mergem acolo, să vezi şi dumneata pe concret metoda noastră.
Ajunserăm la grafic. Sus, scria : ,,Contragraficul orar" de evidenţă al laminării pe schimburi, după metoda laminorisiului sovietic Turtanov".
— Uite, aici vezi ca într'o oglindă toată situaţia ; durata schimbului : programul (lingouri pe oră), contragraficul (lingouri pe oră) realizat (lingouri pe oră), observaţii, timp nelucrat (ore, minute). Ia'n fă-te că-ţi arunci ochii către hală la operatori şi laminatori şi ai să observi cum din când în când fiecare se uită spre locul ăsta şi deodată îl vezi parcă mişcând altfel. Aştia-s oamenii. Să le arăţi numai drumul care-i mai drept şi apoi merg ei iute la ţintă. Ba, ei cu mintea lor iscoditoare găsesc şi alte cărări mai scurte.
— Şi cum aţi aplicat această metodă a lui Turtanov ?
— Ei, asta e poveste lungă şi socotesc că e mai bine să o afli dela Andrăşescu şi tovarăşii lui care au aplicat-o. Dealtfel nu-i bine spus „au aplicat-o", pen-trucă chiar acum mai pregătim ceva în legătură cu aceasta. Dar de-acum te las să te descurci singur, că eu merg să pregătesc şedinţa cu agitatorii; îţi voi spune cam cum ar fi mai bine să procedezi ca să afli lucrurile cât mai interesante pen-
OAMENII CRESC ODATĂ CU UZINA
161
tru cele ce vei scrie despre „florile astea ale noastre". Ştii, nu-s poet, dar am boala comparaţiilor. Uite colo, năpârstocul acela de fată, o vezi? Aia mititică de lângă Gheza, şeful de echipă, care-i arată tocmai cum să întoarcă bara, cât ai număra până la trei. Ştii ce este ?
— Laminoristă.
— Nu, nu e laminoristă, dar va fi, numai că nu va fi laminoristă, ci inginer laminorist. Acum e abia în anul trei la şcoala medie siderurgică. Nu-ţi mai spun că scrie şi versuri. Când va fi şi ea inginer, secţia noastră se va afla pe unde a fost gara cea veche şi să nu te miri dacă fata va fi şi una din poetele secţiei noastre. Dealtfel, cu ocazia asta, mi-am adus aminte... Stai să-mi notez: „Problema cercului literar". S'o luăm în discuţia organizaţiei, că avem câţiva băieţi care scriu... Ai trei flăcăiaşi de colo, plini de funingine ca nişte şătrari, îs ucenici tot în anul trei, dar nu la şcoala medie, ci la cea profesională a combinatului. Ei, ia spune acuş ce crezi că vor să devină ei când or sălta dela pământ 1
— Ingineri laminorişti ! ■— răspund eu iute, ca un om convins de cele ce spune.
— N'ai prea ghicit nici acum. O să iasă ei ingineri, dar nu toţi şi nu aşa de iute. Ei vor ieşi mai întâi laminorişti şi după aceea, cei care vor vrea să înveţe mai departe, pot să ajungă ingineri. Dar să trecem mai departe. Iată zdrahonul cela care presară acum nisip pe capătul barei ca s'o prindă mai bine valţul. E tânăr constructor. II vezi ?... Nica îl cheamă. Vasile Nica. Până a nu veni la noi, în combinat, lucra cu ziua pe la bogătanii din satul lui de pe lângă Bucureşti. Acum urmează şcoala de calificare a secţiei, de gradul II. Dacă o să te duci la el, o să-ţi arate mândru, carnetul cursului de gradul I ce 1-a terminat, şi o să-ţi spună că nu mai pleacă în sat. Rămâne la noi. Aşa, să nu uit: fă cunoştinţă cu bătrânul Solkay Martin, lăcătuşul. II găseşti — dacă ai să vii — şi la miezul nopţii, lângă foarfecele lui de o mie de tone.
Zicând acestea, tovarăşul Lăscău mă lăsă acolo, în mijlocul halei, între flueră-turile şi strigătele laminoriştilor ce manevrau barele către valţuri, între duduitul laminoarelor şi motoarelor electrice.
TURTA NOV Şl STEAGUL DE PRODUCŢIE
In cabinele laminorului lucrează acum trei manevranţi: Băscuţ, Poloniei şi Proţ. Primii doi sunt comunişti, ultimul e utemist.
In cabină e cald ca într'o zi din luna lui Cuptor. Băscuţ e în cămaşă. Pe faţă îi curg şuvoaie de sudoare pe care le svântă din când în când cu mâneca.
Pisica macaralei dă tocmai drumul din ghiare, pe basculator, unui bloc de oţel adus dela cuptorul unu. Fochistul, Lăcătuş Gaşpar, stă lângă cuptor urmărind grijuliu blocul înhăţat de macara şi răsuflă uşurat când îl vede pornind repezit pe rolele balansorului în spre caja degresoare pe care o manevrează Poloniei.
Sunt patru manete care trebuesc mânuite în acelaş timp, cu siguranţă şi repeziciune, într'un ritm uniform, calculat la o fracţiune de secundă.
Multă stăpânire de sine îi trebue unui operator. El trebue să fie calm în oricare situaţie, oricât de grea ar fi. Dacă ar fi turburat, dacă ar începe să se agite la locul de comandă şi mâinile i-ar tremura, atunci toată treaba se încurcă şi ai să auzi numaidecât, fluerături, strigăte, bătăi în podeaua de fier cu cleştele sau cu cârligele de întors barele, pentrucă toate blocurile şi barele merg anapoda.
Dar această stăpânire de sine, acest calm şi această siguranţă în mişcări, manevrantul nu le capătă aşa de uşor, ci după o educaţie îndelungată şi perseverentă, care cere foarte multă voinţă şi tărie de caracter, simţ de răspundere faţă de echipă şi de ceilalţi tovarăşi. Acest lucru depinde în mare măsură atât de atitudinea
11. — Viaţa Românească — c. 2437
162
VASILE IOSIF
tuturor membrilor din colectiv cât şi de aceea a maistrului laminorist. Nu ele puţine ori ai să vezi într'o secţie de laminoare următorul tablou: jos, în cabina de comandă câte un maistru sau şef de echipă dă disperat din mâini şi ţipă la operatorul din cabină, care nu poate să-1 audă din cauza duduitului laminoarelor. Operatorul în loc să fie ateni la masa de comandă, cată spre maistru, dirijează anapoda masa de ridicare, se zăpăceşte din ce în ce mai rău şi repetă mereu aceeaşi mişcare încurcări-du-i şi pe operatorul dela ferestrău şi pe cel de la caja finisoare.
Iată-1 pe Băscuţ. Ochiul ager îi este aţintit când la Andrăşescu când la cantaparatele (ghiarele de întors blocul de oţel) sau la valţuri, sub care rolele reped iingoul înroşit în primul calibru. Urechea lui, întocmai ca a unui vânător la pândă, caută să prindă cel mai mic sgomot ce ar vesti opriri sau o rea funcţionare a motorului şi a laminorului.
Laminoristul de pe podul halei şi operatorul din cabina manevranţilor sunt ca apa şi aerul. Cum acestea, una fără alta, nu pot da viaţă celor ce trăesc pe pământ, tot aşa nici ei unul fără altul, nu pot da formă blocului de oţel. Deaceea între ei nu există prilej de vrăjmăşie. Ei se sfătuesc împreună oridecâte ori au de făcut schimbări în procesul de producţie. Deaceea între ei se încheagă prietenii puternice. Aşa s'a închegat şi între Băscuţ şi Andrăşescu. Amândoi sunt comunişti. Andrăşescu e mai vechi în partid decât Băscuţ. Din această cauză Andrăşescu are şi un pic de autoritate asupra lui. Aşa s'a întâmplat într'o zi când amândoi au fost foarte frământaţi de-o carte. O ţinea Andrăşescu în mână. Câteva foi purtau urma degetelor unsuroase. Pe coperta gălbuie, cu o dungă cărămizie la mijloc, scria cu litere albe: „Spre binele patriei" de 1.1. Turtanov. Cât aşteptaseră ei cartea asta! Trimiseseră şi o scrisoarea editurei ca să-i urgenteze tipărirea.
Ei îl cunosc pe Turtanov, meşterul şef al laminorului 750 dela uzinele „Serp i molot" din Moscova, încă din vara anului trecut. Apăruse în „Viaţa Sindicală" un articol despre una din metodele lui. Scria despre „Graficul orar" şi despre „contra-graficul orar". Primul care a descoperit articolul a fost Pleşa, secretarul secţiei Sindicale. N'a mai avut răbdare. L-a citit pe nerăsuflate, apoi a plecat în hala de laminor, 1-a luat pe Andrăşescu şi pe Băscuţ şi au pornit glonţ la organizaţie.
Când au ajuns la secretarul organizaţiei de bază dela laminoare, acesta tocmai îi aştepta. Trimesese după ei să-i cheme, numai că ei veniseră la organizaţie pe o parte şi cel trimis să-i caute plecase după ei pe o alta. S'au sfătuit ,au făcut plan şi au stabilit concret cum să pornească la drum.
Şi până atunci mai erau întreceri, dar evidenţa o ţineau cei doi funcţionari dela birou. Laminoriştii aflau rezultatele abia peste două, trei zile. Cu greu înţelegeau muncitorii procentele la sută, în tone şi câte asemenea cifre despărţite cu zeci de virgule, puncte şi linii. Dar nu era treabă de unul sau de doi, trei inşi. Au sfătuit cu maistrul electrician Vasilevici Adam, cu inginerul Dumitriu Gheorghe dela întreţinere, cu cel dela cuptoare şi cu cei dela grătare. Au găsit calea de îndreptare a greutăţilor.
— La noi nu se poate, că nu ştim planul pe zile, pe echipe, spuneau unii.
— Să antrenăm biroul tehnic, să-1 defalce pe zi, pe schimb, pe oră, aşa cum scrie Turtanov.
— Nu-s toţi oamenii calificaţi şi conştienţi, săreau operatorii. Se împiedică în bare. Cum să-i facem să mişte mai iute ?
— Da, că voi sunteţi mai breji ! săreau laminoriştii.
— Păi cum, că la şcoala de calificare trebue să le faci mătănii ca să vină. Iar noi, cum sună „duda" o şi sbughim pe poartă, nu cumva să întârziem o ţâră de acasă, în loc să ne mai sfătuim... — spunea cu năduf responsabilul şcoalei de calificare.
— Noi, comuniştii, trebue să ne spunem cuvântul.   Cine alţii decât noi
1
OAMENII CRESC ODATĂ CU UZINA
* j        t ^qp>îh organizatorul de partid.
- Daci v» merge bine, sa genera ,0 scrla acum, in loc de tone,
A doua z,, apăra tabla cu Bricul orar progranlll, era
Uc^et^utf sS,„° deia o, , » da aer™ b.ocur, d,n
raţia lui Grozea, celălalt şef de schimb CUDrinsese toate schimburi*.
Peste trei zile, întrecerea pe baza S^aficului m ^ de 45 de blocurl.
Câtă bucurie a fost în prima zi, când au    ^ r^fTrifu 49. Şi au tot urcat aşa Siimbul lui Andrăşescu lammjse 5.1. £1 schimbi,1 ^ ^ t
S£Cţie taÎlsezat alături în partea dreaptă lângă steagul cel mare al C.G.M.-ului luat pe primul semestru în întrecere cu Reşiţa^ lau pus tot ală.
P Când, la 7 Noembrie au câştigat      nou |tcag    p        g pleşa> turi de steagul cel mare, dar în partea stâng a. Sa 1ţ     g       ^ ^   ce dd
: SrSrar —odată cu Vaslle~
viei electricianul, în preajma lui 7 Noembue. promoţia 7 Noembrie", -
^„Sunteţi prima P^ieşi nu ^ °b; ^mbi^uiui, în adunarea generala, le-a spus tovarăşul Popeţ, directul gene,
- Să nu uitaţi asta niciodată! se bucură acum Ca un copil
Si Intr'adevăr Andrăşescu nu a uitat ue când tr'ece peste fiecare filă a cărţii ^«^ndrăşesc, Acesta citeşte cu glas Iată-i adunaţi mai mul 1 mşim casa ^ îndeamnă sa realeasa
tare capitolul „Maiştrii lamirrarn — întoarsa, ei pătrund în târnele
anumite pasagu, oprindu-1 mu eu. uu
:i sovietice. . .       t cuncscute. In practica lor de zi cu
metodei sovietice, zi s'au
ii  s au  y^*------- ,
5» se de vlagf. Şi apoi, vezi cum S  « c   c ptarr  ^ ^ ^ â
SLrbt^riir^^ieî'tî'srsîb»,.««. ---»— *
- ,i 0,™ drumul, ce ""' "
cei dela Resifa mâna pe steag cat ,, hauI ta   , b^e». Socoteau acolo ,pe mărgea me» nuand şea ^.^ de
~* -gr i
şlIe ei ^.•^«--«Sr» »r prim, asa. pe de-a gata. deia „o,
11*
164
VAS1LE IOSIF
Băscuţ şi Andrăşescu se gândesc la felul cum vor primi mâine în şedinţă propunerile şi planul lor de a trece la aplicarea „Laminării simultane" sau prin „Suprapunere" aşa cum îi îndrumă Turtanov.
Nu era un lucru prea uşor, de aceea frământară atât de mult planul şi propunerile lor că nici nu văzură când a ieşit din odaie Ileana ca să culce copiii.
NU PLEC DE AICI PANA N'O VAD CA-Î CEAS !
Când meşterul Solkay ajunse acasă, sirena sunase de 11 noaptea. Toate merg bine în secţie. Şi laminarea, şi sortarea, şi vor merge şi cuptoarele, dar un lucru nu-i tocmai aşa cum trebue. Foarfecă aia, bat-o vina s'o bată! Nu merge aşa cum ar vrea meşterul Solkay : ca ceasul. Vine bara roşie dela laminor, intră sub foarfecă şi cranţ! e tăiată bucăţele ca o macaroană şi gata. Nu hârş-hârş cum taie ferestrăul ce împroaşcă mii de stele în hala laminoarelor.
Toate ar fi mers după voia maistrului Solkay dacă hoţii ceia de industriaşi belgieni ar fi trimis odată cu maşinăria „Presei-foarfece" şi schiţa pentru montarea ei. Dar vezi, ei „cică au uitat s'o trimeată", spune cu năduf baci-Solkay. Meşterul n'a avut încotro şi a instalat-o aşa, fără schiţă, cu ştiinţa lui şi numai după fotografia din prospectul comercial trimes de uzina belgiană. Câte nopţi nedormite, câte frământări şi câtă bătaie de cap i-a mai dat meşterului Solkay foarfecă asta.
— Las'o'ncolo, meştere, că nu-i mai dai de cap cât îi hăul, spuneau unii, chipurile a compătimire faţă de bătrâneţea lui.
•— Ieşi mai bine Ia pensie şi du-te după albăstrele colo pe deal, că ţi-o fi de când tot frămânţi pietrele uzinii, îi aminteau alţii. Ţi se cade timp de odihnă.
El tăcea, mormăia uneori şi-şi vedea mai departe de foarfecă. A avut nopţi nedormite ? A avut. S'a sbătut să-i crape capul ? S'a sbătut... Dar nu s'a lăsat. Şi iacă, presa începu să foarfece barele roşii de oţel, de mai mare dragul. A mers aşa cum a mers, bine. Apoi într'o zi, pistoanele încremeniră. şi barele au fost nevoite să facă drum întors la ferestrăul circular, care începea să hârjie în oţel, împroşcând cu milioane de stele.
Acum meşterul venise acasă tocmai dela o asemenea treabă şi povestea necăjit cum a desfăcut-o Negură, manevrantul ei.
— A forţat-o şi gata, că doar ea nu-i drac. Ia, e şi ea o biată maşină. M'am muncit pân'acum s'o repar.
In casă era cald. Afară începuse o ploaie amestecată cu ninsoare, de parcă n'am fi fost în făurar, ci în zilele babii, în Martie.
Să fi fost ca la o jumătate de ceas dela venirea lui când s'auziră ciocănituri în uşa dela stradă. Venise un paznic şi îl chemă urgent la uzină. Se defectase iar foarfecă, iar oamenii nu-i dădeau de rost. Nici nu ştie meşterul Solkay cum a sărit de pe scaun, cum şi-a luat pelerina înverzită de vechime, şi a pornit în pas repezit spre laminoare.
A ciocănit-o, a încercat-o, s'a învârtit împrejurul ei. Degeaba. Cele trei sute de atmosfere înţepeniseră şi nu mişcau pistoanele, neam. Toată noaptea a tot căutat buba. A găsit-o tocmai spre ziuă, când intra la lucru celălalt schimb. Toate garniturile dela pistoane, erau roase, parcă le-ar fi frecat cineva cu şmirghel, dinadins. A înţeles pe dată de unde vine asta, când a văzut apa Cernei turburată şi plină de nisip, apă care venea prin conducte până aici, la instalaţia de răcire a presei.
— Hai, las-o meştere şi du-te acasă. Mai hodineşte, i-a spus Lăscău, organizatorul de partid, — că ţi-o fi ajungând de două zile de când o tot cauţi de ou !
— Cred, tovarăşe, ştiu ! Dar maşina trebue să meargă — i-a răspuns meşterul. Uită-te  cum vin   blocurile la valţ  şi cum   şerpue  barele   pe podină.  Mai poţi
OAMENII CRESC ODATĂ CU UZINA
165
să mă pofteşti la hodină ? Eu nu plec de-aici până n'o văd că-i ceas!... Şi a pornit cu pas grăbit la atelier, ca să facă alte garnituri.
La vremea prânzului, pe calea spre role cu foarfecă, începură iară să şerpue barele roşii de oţel. Odată intrate în gura ei, cădeau în bucăţi măsurate în gropile sortatoare. Alături, poate de oboseala nopţilor nedormite, poate din cauza fumului ce venea spre el înadins dela pipa unui alt bătrân laminorist, meşterul lăcătuş Solkay Martin clipea într'una în timp ce arăta manevrantului cum să mânuie cu atenţie presa-foarfecă.
După aceea, Lăscău 1-a întâlnit în biroul direcţiunii tehnice, discutând organizarea săpării unui puţ, aşa cum este şi cel dela cuptorul electric de topit oţeluri speciale, care să alimenteze presa cu apă limpede ca de izvor şi nu din apele tulburi şi nisipoase ale Cernei.
Obţinând promisiunea directorului tehnic că se va trece urgent la săparea puţului, meşterul porni spre poarta uzinei către casa lui de peste Cerna. Pe faţa obosită a bătrânului meşter înflorise mulţumirea sufletească a datoriei împlinite.
MAREA FAMILIE
Asfinţise soarele când Forţu sosi acasă. Fusese la cursul şcoalei stahanoviste conduse de inginerul Tripşa Iosif, apoi stătuse de vorbă cu ortacii din echipă şi cu Tripşa. Dimpreună hotărîseră ca luni — acum era sâmbătă — echipa lui să dea o şarjă rapidă în cadrul zilelor de practică stabilite de regulamentul şcoalei.
Urcase pe drumul cel mai scurt spre dealul Chirsidului, la ale cărui poale se zăreau blocurile oraşului muncitoresc. Se mutase de abia de o săptămână în noua locuinţă, în unul din cele şase blocuri predate de I.C.S.H. combinatului, în cinstea zilei de 1 Mai 1952. Blocul e o realizare de preţ a muncitorilor şi tehnicienilor întreprinderii de construcţii, oferit ca un dar tovărăşesc şi frăţesc siderurgiştilor. Cum nu era încă obişnuit cu drumul, se oprise să mai răsufle niţel pe dâmbul de deasupra şcoalei de ucenici. „Las'că te înveţi tu şi cu drumul ista" — îşi spunea el privind luminile oraşului vechi din valea combinatului...
...Mobila nouă ce şi-o cumpărase încă de pe când stătea în cămăruţa ceea de lângă poarta* uzinei nu îmbrăca întru totul încăperile locuinţei noi. Mai rămăseseră, goluri pe ici pe colo şi, intrând în casă cu gândul la cele ce-i spuseseră ortacii din echipă şi prietenii din secţie. Forţu dădu din cap a nemulţumire.
— Ce-i Petre ? Eşti obosit, aşa-i ? — îl întrebă nevasta, văzându-1 că dă din cap.
— Aş, Mario, nu-s trudit deloc. Mă gândesc unde şi pe ce o să stea toţi câţi or veni mâine la noi.
— Dar ce-i mâine şi cine va să vină la noi ? Spune mai pe înţeles !
— Vin ortacii, bre fimee. Ortacii, inginerul, maiştrii. Toţi s'au invitat. „Hei, Petre — mi-au spus astăzi. Te-ai mutat în locuinţă nouă şi taci chitic. Am aşteptat noi să ne inviţi la inaugurare, dar tu, se vede c'ai uitat obiceiurile. Mâine, duminică, venim să te bem !"
— Şi câţi or să vină ?
— Vreo cincisprezece, douăzeci !
— Păcatele mele, Petre. O să ne facem de ruşine. Doar n'o să-i aşezăm câte trei pe un scaun ?
— Ia lasă, bre fimee, c'o să-i împăcăm noi, n'ai tu grijă. Că nu-s ei nici
166
VASILE IOSIF
os de prinţ sau de niscaiva domni. Hai acum să mâncăm şi om vedea noi mâine pe unde scoatem cămaşa.
★
 doua zi, după ce la uzină sunase de schimbul II, puţin timp după sosirea lui Forţu, cele două camere se şi umpluseră de lume. Fiecare venise cu câte ceva. Chinez, ajutorul lui Forţu, cu două sticle de tămâioasă. Ilea, oţelarul cu o glajă de răchie din ăl „prima". Elena lui Petrovici, cu nişte scoverzi. Masa aşezată în camera cea mare se umpluse de îndată de bunătăţuri. Problema meselor şi scaunelor o rezolvaseră gazdele cu ajutorul vecinilor, care erau şi ei tot oţelari, furnalişti sau laminorişti. Veselia îi cuprinsese pe toţi deopotrivă, răsbătea prin ferestrele deschise larg.
Forţu, cum era şi firesc, şedea în capul mesei. Deşi e roşcovan de felul lui, acum părea şi mai aprins la faţă. Poate din cauza bucuriei sau a vinului rubiniu din pahar, cine ştie ? Adevărul e, că arăta foarte emoţionat şi deaceea urmărea atent cum fata lui, Tincuţa, aşeza bucatele pe masă, ajutându-şi mama. Forţu îşi trecu mulţumit două degete peste mustăţile în care răsărea ici, colo, câte un fir argintiu. In ochii bărbatului, nevestei şi ai Tincuţei se citea deopotrivă, bucuria. Nu avuseră parte de când se ştiau ei nici de o casă ca lumea, nici de o asemenea petrecere şi mai ales de atâţia musafiri. Unde să-i fi aşezat pe atâţia tovarăşi mai înainte de a primi apartamentul ăsta ? In cămăruţa unde stătuseră până mai ieri, nu aveau loc să se mişte nici ei, dar mi-te să mai cheme şi prieteni ?
De afară se aud pocnetele unui motor de motocicletă şi în uşă apare Truşcă, prim topitorul dela cuptorul cinci, cuptorul păcii.
— Pe ăsta unde-1 mai aşezăm ? — întrebă Forţu.
— Pe prichiciul tereştrii, unde să-1 aşezăm ? Poate că din motociclist îl facem paraşutist.
La un colţ al mesei se aud râsete. In mijlocul grupului râde şi se foeşte pe scaun, Brânzei. El e tot prim topitor la cuptorul cinci unde lucrează cele trei brigăzi ale păcii conduse şi formate din tineri utemişti. Brânzei conduce brigada il-a ce poartă numele lui Oleg Coşevoi. Râsetele porniră şi mai tare atunci când intră noul sosit. Se auziră îndemnuri.
— Hei, tovarăşe Brânzei, spune-mi cum a fost cu prima motocicletă a lui Truşcă ?
Brânzei nu se lăsă mult rugat şi începu, cu toată ameninţarea pumnului întins de Truşcă înspre el să spună povestea asta care făcuse ocolul secţiilor.
— Încărcăm cuptorul. Mă duc la troace să văd cum e fierul. Deodată, ce zării ? In una din troace, un ghidon de motocicletă. Strâmb, ruginit, totuşi era ghidon. Mă uit aşa la el şi nu ştiam de ce dracu mi s'au oprit ochii tocmai asupra lui ! Până la urmă tot îmi amintii şi-mi trecu de odată o şotie prin minte. „Ia să i-o facem Iui Truşcă !" — îi spun eu ajutorului meu. Ştiţi şi voi cum aduna Truşcă bani ca să-şi cumpere o motocicletă. In asta nu era nimic rău, că doar şi mecanicul Ilie dela construcţiile metalice ş'o luat una. Da' cum se face, cum nu se face, hiba noastră era că Truşcă gândea prea mult Ia motocicletă şi prea puţin, la cuptor. Ba într'o bună zi lipsi şi din schimb. Am zis c'o fi bolnav. Când colo aflarăm că s'a dus pe la Simeria, la unul ce avea o motocicletă de vânzare. Ce mi-am zis, dând de drăcia de ghidon. Ia să-1 lecui eu de grija asta şi să-i dăm noi motocicletă mai repede. Atunci, scot ghidonul din troacă şi-1 pun deoparte. încărcăm cuptorul, pornim ş'ârja şi apoi mă dusei la ghidonul meu. — Ce vrei să faci cu el, Dumitre ? — mă întrebă meşterul Vasiu. — O să afli mâine. Acu cată-ţi treaba, — îi spun eu de colo, mintos. Aşaaa, ne apucăm noi de lucru. Cu fiare şi şpan am făcut o motocicletă de
OAMENII CRESC ODATĂ CU UZINA
167
mai mare dragul. Roţile erau de la nişte roabe. Motorul un bidon de tablă, iar şeaua o potrivirăm noi dintr'o nicovală mică de fierărie. Un ortac s'a repezit jos şi a adus iute nişte iarbă şi verdeaţă de pe afară şi aşa de bine o gătirăm noi că ţi-era mai mare dragul s'o vezi. Se luminase de ziuă şi se apropia vremea ca să dăm drumul la şarjă. Pitirăm „motocicleta" după cuptor, acoperind-o cu două salopete de ale băieţilor şi pcrnirăm la treburile noastre. Am slobozit şarja, am încărcat iar cuptorul şi, iată că vine şi echipa lui Truşcă la schimb. Ajutorul meu, instruit mai dinainte, comandă: „echipăăă, drepţi !" Doi ortaci Wiping motocicleta de după cuptor, iar eu, cu mâna ia şapcă, îi spun lui Truşcă, abia stăpânindu-mă să nu pufnesc în râs: — Tovarăşe prim topitor Truşcă Niculae, permite-mi să-ţi ofer din partea brigăzii a doua, această motocicletă în dar, pentru şarjele pe care nu le-ai elaborat încă peste plan, pentru succesele şi victoriile pe care le vei obţine de acum înainte, pentru...
Hohotele de râs au cuprins apartamentul, blocul, strada şi parcă se răsfrângeau ca un ecou pe întregul oraş muncitoresc. Truşcă îl ameninţă din nou cu pumnul pe povestitor.
Intr'un colţ al mesei, o fată cu ochi mari şi căprui, vioaie ca o svârlugă şi negăsindu-şi astâmpăr pe scaun, îl dădăcea pe un tânăr nu prea înalt, cu ochi şăgalnici şi plini de o lumină caldă.
— Sandei, ajungă-ţi, ce dracu, te faci de râs şi nu-i bine. Te spui eu lui cumnată-tău, lasă !
Tânărul râse înveselit parcă şi mai mult de. prelucrarea nevesti-si şi după ce-şi umplu din nou paharul, îl ridică spunând tare :
— Să'nchinăm, tovarăşi, pentru locuinţa asta nouă, pentru locatar, — nenea. Petrică Forţu, pentru partidul nostru care i-a dăruit-o ; pentru uzina şi secţia noastră, pentru noi toţi.
Tăcuţi, în linişte, au golit până la fund paharele, cu ochii plini de caldă şi adevărată bucurie. Cum radio-ul începuse să-i zică un brâu de prin Moldova, Petro-vici Alexandru — Sandei, "cum îl alintă nevastă-sa, — aducându-şi aminte că-i de prin Focşani — înlănţui pe câţi putu la jocul brâului şi-i înghesui pe cei mai grei la joc într'un colţ.
Nevastă-sa căuta s'o înveselească pe Silvia, sora ei mai mică. Silvia era necăjită; Cornel al ei îi trimisese de veste că nu poate veni. El lucra pe macaraua cea mare din hala de turnare. Tocmai când să plece, primi ştirea că i s'a îmbolnăvit schimbul. Rămăsese să-i ţină mai departe locul.
Sunt aici, la sărbătorire, reprezentanţi ai întregii secţii. Dela inginerul Tripşa Iosif şeful schimbului, până la Sandu Ion, omul cinci din echipa lui Forţu. Au venit cu dragă inimă la această întâlnire şi bucurie a lor.
Un meşter oţelar, care îşi luase angajamentul să-l înveţe carte pe Forţu în trei luni, tocmai povestea mesenilor despre felul cum se luptă cu alfabetul, elevul lui, nea Petrică Forţu.
— Hoţ mare eşti, măi Petrule ! Auziţi drăcovenie! Observ eu de la un timp că merge altcum cu lecţiile, Petrică al nostru. Ce mi-am zis ? Bravo, bătrâne ! Bun dascăl eşti, dacă ai reuşit să-l înveţi aşa repede carte pe Petru. De unde să-mi treacă mie prin minte că Tincuţa lui îi dă şi ea lecţii de alfabetizare acasă, înainte de a veni la mine. Aşa că spuneţi şi voi. Mai eram eu acum dascăl, sau revizor şcolar ?
Iar se pornesc râsul şi glumele.
Prim topitorul Ilea Gheorghe, şef de echipă şi tovarăş cu Forţu la cuptorul unu, îi necăjit rău pe aparatul de radio. Afurisitul nu-i zice şi lui una de cea ardelenească ; să poată şi el juca. In brâul ăsta moldovenesc nu-1 prea ascultă picioarele.
Dacă cineva i-ar fi întrebat pe toţi, chiar şi pe Tincuţa, despre bucuria acestei
168
VASILE IOSIF
sărbători, ea ar fi dat un singur răspuns : „E foarte bine că-i aşa ! Aşa trebue să fie !".
Timpul a trecut pe nesimţite. Stelele de pe podul albăstrui al cerului şi lumina lunii pline, fac să se vadă până departe combinatul, furnalele deasupra cărora se înalţă o văpaie roşiatică. Furnaliştii din schimbul III slobozesc şarjele de fontă. In pragul casei, oamenii îşi iau rămas bun dela gazde, mulţumind cu ochii, cu inima, pentru seara petrecută împreună.
ŞARJA RAPIDA
Aceasta s'a întâmplat luni, a doua zi după inaugurarea nouei locuinţe a lui
Forţu.
Şcoala stahanovistă condusă de tânărul inginer Tripşa Iosif intrase într'a treia etapă — de asimilare a metodelor sovietice. Li se vorbise oţelarilor care urmau şcoala, despre metoda Covaliov.
Metoda şarjelor rapide cuprinsese pe toţi oţelarii din secţie. Dar şarjele se dădeau şi acum în mod separat, la întâmplare, neorganizat, după toanele şefilor de echipă sau ale maiştrilor. Elaborarea şarjelor în lanţ, adică toate echipele şi cuptoarele să dea şarje în serie neîntreruptă, nu la întâmplare sau din salturi, era trecută ca ţel în activitatea şcolii.
La şcoala stahanovistă a oţelarilor luau parte primii topitori şi topitorii ajutori ai acestora.
Aşa cum se înţeleseseră cu toţii, iată-i pe membrii echipei veniţi azi cu un ceas mai devreme acasă, la primul topitor, să pună la cale de-a fir a păr tot planul slobozirii şarjei rapide .
Când ceasurile arătau ora două după amiază ei coborau câteşi cinci drumul însorit care ducea spre uzină.
Soarele de Mai aninat parcă de vârful turnului dela castelul feudal al Ffuniazilor, îi şfichiuia cu raze fierbinţi. După felul cum îşi svârleau pasul sau cum îşi dădeau câte un ghiont, se putea vedea în aceşti oameni o hotărîre ca în faţa unei mari bătălii, bine chibzuită, şi bine pusă la punct.
Fiecare se simţea plin de emoţie deosebită, creatoare, purtat pe aripile ei,, îşi descoperea forţe noi, în stare să săvârşească minuni. Dacă aceste forţe vor fi descoperite de cineva, neîndoios că minunile vor răsări, vor înflori ca rtişte flori rare bine îngrijite de vreun harnic grădinar. Ori tocmai lucrul acesta îl făcuse tânărul inginer cu şcoala stahanovistă iniţiată de el. Cu aceste simţăminte păşeau ei acum pe poarta combinatului. Pontară spre mirarea portarului în loc de ora trei fără zece ca până atunci, la două şi un sfert, deci cu patruzeci şi cinci de minute înainte de luarea în primire a schimbului.
Intrară toţi veseli pe platforma de turnare şi făcându-le cu ochiul, Forţu reaminti echipei că astăzi va avea loc experienţa şarjei rapide în cadrul zilei de practică a şcolii stahanoviste.
Veniseră tocmai la timp. Echipa din schimbul întâi mai avea un sfert de oră până la destuparea şi slobozirea şarjei. Cât timp Forţu a luat informaţii dela şeful celălalt de echipă despre felul cum merge şarja, despre starea vetrei, ceilalţi din echipă începuseră pregătirea celor necesare pentru repararea vetrei. Deoparte stăteau frumos rânduite crucnele (vătraiele) iar de altă parte magnezita, dolo-mita, sgură, nisip şi oxid. Prim-ajutorul controla orificiul de destupare şi cel de introducere a fontei.
Oamenii din echipă îndepliniseră toate aceste măsuri, întocmai ca o echipă sportivă ce-şi face încălzirea înainte de a intra pe teren.
OAMENII CRESC ODATĂ CU UZINA
169
Cele două uşi mari de fier ce dau spre platforma unde stau înşirate troacele cu fier vechi, s'au desfăcut înlături. Două macarale se apropie şi din ele coboară cei doi macaragii. Forţu le arată ordinea în care să aducă troacele cu fier, pentru o mai bună şi uniformă încărcare a vetrei cuptorului.
Totul este pus la punct cu grijă şi răspundere. In timp ce aşteaptă darea semnalului pentru slobozirea şarjei, oamenii se răcoresc cu apă gazoasă sau schimbă păreri şi glume între ei.
Dinspre biroul secţiei oţelărie vin acum inginerul Tripşa însoţit de maistrul şef de schimb. Atât oţelarul prim cât şi membrii echipei simt cum îi cuprinde o bucurie mult aşteptată când îl văd pe inginer. Li-i tare drag acest tinerel cu ochii albaştri şi limpezi ca apa unui izvor.
Când îşi amintesc neîncrederea cu care l-au primit atunci când a venit prima dată în secţie, toţi încep să zâmbească.
— Cum stăm, nea Forţule ?
— Bine ! Aşteptăm s'o buşim, ce mai încolo. Ori dovedim rostul şcoalei noastre stahanoviste, ori ne ducem înapoi la prăşit cucuruz de unde am venit, — răspunse F'orţu, râzând şăgalnic.
Inginerul şi maistrul îşi aruncară ochii spre materialele pregătite pe podul halei. Lucrurile păreau să fie în regulă, aşa cum stabiliseră împreună de mai înainte. „Ar fi bine să facem ceva, aşa ca nişte rafturi" pentruca aceste materiale, să nu mai stea împrăştiate pe podea" — se gândeşte tânărul inginer.
„Am să spun la partid şi conducerii uzinei că-i grabă să se repare me-lanjorul pentru păstrarea fontei de rezervă" — gândeşte Forţu.
Dar iată că echipa din schimbul întâi a dat drumul şarjei. Oţelul se varsă asemeni unui şivoi de munte în oala ţinută de macaraua din podul halei. Azi, se toarnă pe vagoneţi. Lingotierele montate câte patru în buchet pe vagonete, aşteaptă, mai la o parte, oala cu oţel topit.
Munca echipei a început. Toţi, instinctiv, şi-au svârlit privirile spre ceas. E trei fără zece. Toţi, calculaţi şi în ordine ca servanţii unui tun şi-au ocupat locurile stabilite şi atenţi la comenzile oţelarului prim, îşi execută munca în linişte şi într'un calm desăvârşit.
După ce a astupat orificiul de scurgere a fontei şi 1-a controlat de două ori cu atenţie, Chinez a şi sburat la masa de comandă spre a sta la deschiderea uşilor dela cuptor.
Bolot e acum lângă oţelar şi-a şi început să svârle cu lopata dolomită pe vatră, (în timp ce Forţu dirijează cele două macarale de fier, pentru o uniformă încărcare a vetrei cuptorului. încărcarea a decurs într'un ritm neobişnuit. Când s'au închis gurile de încărcare şi au privit ceasul din perete, au dat neîncrezători din capete.
Ceasul arăta că repararea, încărcarea, încălzirea şi introducerea fontei se făcuse numai în cincizeci de minute, faţă de optzeci cât obţinuse schimbul lui Drângă Alexandru dela cuptorul doi. Iată că se poate învinge vremea ! — gândeau oţelarii.
Chinez îl chemă lângă el pe Bolot. Privea prin ochelarii albăstrui încărcătura de fier de pe vatră, spunând :
— Al dracului l-am aşternut, măi ! Ia'n uită-te şi tu cum se topeşte 1 Taman ca untul în mămăliga fierbinte!
— Ii întrecem azi pe toţi ! — îi striga în ureche Bolot.
Forţu, care privea şi el cum se bucurau cei doi tovarăşi de primul succes, deschise la limită injectorul, până obţinu temperatura maximă. Cu faţa aprinsă dţe dogoarea focului, cu buzele strânse iîntr'o puternică încordare, el urmărea
170
VASILE IOSIF
culoarea alb-roză a bolţii. Această culoare 'îl liniştea. Nu era nici un semn că se va arde bolta la temperatura asta. Topirea decurgea normal, aşa cum scria la carte. Massa topită a metalului fierbe în clocot şi are acum culoarea paiului sau albicioasă cum îi laptele. Oţelul topit urlă în cuptor şi cere să iasă afară, luptându-se ca să se reverse într'un râu de foc. Dar nu-i încă vremea. Pentru oricare oţelar nu e lucru uşor să conducă fierberea metalului. Se cere deopotrivă : ochi ageri, rapiditate şi îndemânare. Primul topitor ce urmărea clocotul oţelului ceru o cocioarbă şi scormoni baia lăptoasă a oţelului. Cocioarba nu întâlni nici o bucată de fier netopit. Luă o probă, o trimise în laborator şi tocmai voia să răsufle uşurat.... când.... o şuviţă de oţel topit răsbătu prin pragul uneia din uşile cuptorului. Cu ochii la bolta cuptorului, oţelarul scăpase din vedere să dea în baie fontă pentru recarburare şi acum oţelul topit şi sgura dădeau asalt pragurilor dela uşi.
„Ai făcut-o fiartă, Petre !" — îşi zise el în gând, luând măsuri pentru ân-tărirea pragurilor şi dând drumul fontei în baie.
Răsuflă uşurat. Luă încă o probă pe care o trimise din nou la laborator şi după ce se mai răcori niţel, sorbind dintr'o singură înghiţitură cana cu apă gazoasă, se  apropie  din nou de  cuptor, urmărind  cu   atenţie procesul topirii.
Aşa cum stătea acolo în faţa uneia din uşile cuptorului, încordat, privind limbile flăcărilor, uitase parcă de tot ce era pe lume în afară de cuptorul lui. In suflet i se amestecau deopotrivă, bucuria apropiatei izbânzi, cât şi teama de a nu fi uitat ceva, de a nu se face de ruşine în faţa partidului, în faţa oamenilor. Iubea cuptorul ca pe un frate mai mare. Cuptorul făcea parte din fiinţa lui. Acum când urmărea atent svârcolirea metalului pe vatră i se părea că simte şi mai bine tot ce-i trebueşte cuptorului. Echipa lucrase azi mai bine ca oricând. Toţi vor ieşi oţel ari buni, de nădejde.
Nici nu ştie când a dat dispoziţii pentru aducerea oalei şi pentru destupare.
Când văzu torentul acela de un alb sclipitor revărsându-se într'un şuvoi larg şi domol pe jghiab, împroşcând cu steluţe scânteietoare în jur, deabia atunci se desmetici deabinelea şi-şi aruncă privirea (înspre ceas.
Inginerul, maistrul şi ceilalţi topitori veniţi să-1 felicite, îşi controlară şi ei ceasurile. Şarja durase exact trei ore şi patruzeci de minute.
Forţu făcu semn echipei să pregătească materialul pentru o nouă reparaţie şi el porni să ia dela cap operaţia de încărcare a cuptorului, mulţumind cu modestia lui obişnuită laudelor şi felicitărilor primite dela ceilalţi tovarăşi..
Forţu se bucură sincer şi-i îmbrăţişa cu dragoste când află că şi Drângă dela doi şi Petrovici, flăcăiandrul dela trei, au dat şarjă rapidă în numai patru ore şi cinci minute. Şcoala stahanovistă începea să dea roade. Izbânzile de azi erau cea mai bună recompensă dată de oţelărie, tânărului şi inimosului inginer. Hotărît lucru. Oamenii sunt fondul de aur al patriei noastre. Când ştii să răscoleşti în sufletul lor, să scoţi la iveală toate rezervele de forţă ce clocoteşte în inima fiecăruia, atunci ei săvârşesc lucruri minunate, cu care patria noastră poate să se mândrească oricând faţă de intreaga lume.
PENTRU IUBITUL NOSTRU CONDUCĂTOR
Soarele răsărise de mult. Era o dimineaţă de Iunie, la o lună după şarja rapidă a şcoalei stahanoviste, dată de Forţu. De peste dealul Chirsidului, un svon de vânt, aducea deasupra oraşului şi combinatului mirosul proaspăt al lăstarilor şi al holdelor ce dau iîn pârg, acoperind cu mireasma lor reavănă aerul îmbâcsit de fum şi sgură. Clocotul muncii răzbate din holdele şi din întreaga întindere a combinatului siderurgic, cu o putere deosebită. De sub platforma furnalelor o lo-
OAMENII CRESC ODATĂ CU UZINA
171
comotivă micuţă ce trage după ea vagonetele cu oalele de fontă încă clocotindă, cere grăbită prin signal, cale liberă spre hala cuptoarelor Siemens Martin. Echipele oţelarilor zoresc să-şi termine mai repede şi mai bine munca în dimineaţa de azi. Mai este un ceas şi ceva până la schimbul de şapte, dar fin hale, în secţii şi în curte e o forfotă neobişnuită. Peste tot, muncitori. Unii duc portrete, alţii plancarde, lozinci, steaguri, verdeaţă şi flori. Pe cawperul unui furnal, doi tineri prind o lozincă pe o pânză mare roşie de pe care literele albe îşi trimet înţelesul lor până hăt departe. Spre sala Oţelăriei se îndreaptă grăbiţi secretarul organizaţiei de bază şi responsabilul cu întrecerile clin comitetul sindical al secţiei. Unul duce două tablouri, celălalt câteva steaguri şi lozinci. Urcă scara dela oţelăriei şi când ajunge pe platforma cuptorului se opresc în loc, uimiţi.
— No, tovarăşe Toma, ne-au luat-o înainte oţelarii din schimbul III, — spune râzând responsabilul sindical.
Pe peretele din faţă al secţiei era tabloul tovarăşului Gheorghiu-Dej, împodobit cu verdeaţă şi flori. Petrovici Alexandru dela cuptorul trei, Cuptorul Tineretului, cocoţat pe umerii unor tovarăşi, prindea o lozincă, iar jos, aplecat pe podea, inginerul Tripşa Iosif scria alta cu nişte vopsea roşie, din aceea cu care turnătorii şi laminoriştii însemnau blocurile şi ţaglele de oţel.
Vestea alegerii tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej ca preşedinte al Consiliului de Miniştri, sburase ca fulgerul, încă de cu seară, prin toate secţiile combinatului şi umplea inimile oamenilor    de o caldă şi nemărginită bucurie.
Dar iată că sună sirena de şapte. Valurile de muncitori se revarsă pe porţile combinatului, asemeni unei ape vii în puternică frământare. Dinspre furnale vin în fruntea oamenilor Hăulică şi Luţic. Hăulică poartă tabloul tovarăşului Gheorghiu-Dej şi priveşte mândru către Aruştei ucenicul, iar meşterul Luţic sprijină cu mânerul în piept un steag roşu ce flutură sus, deasupra oamenilor. Andrăşescu, încadrat buchet cie ceilalţi stahanovişti dela laminoare, grăbeşte să o ia cu coloana lor înaintea oţelarilor. Ca şi în producţie vor să fie tot primii la marea sărbătoare de azi. Andrăşescu clipeşte din ochi privind cerul, Băscuţ îşi scutură şapca de pulpă. Inginerul Tripşa dela Oţelărie face semn cu mâna lui Forţu, oţelarul, prins într'un grup de ortaci ce nu vor să-i mai dea drumul. Brânzei şi Truşcă merg la braţ ca doi îndrăgostiţi, iar baci-Gaşpar şi Solkai-Martin şoşotesc nu ştiu ce, râzând apoi de parcă ar fi în întrecere..
In piaţa oraşului meetingul a început. Tovarăşul Rusu din partea comitetului de partid vorbeşte rar şi apăsat, cu bucurie în glas. Văzduhul se cutremură de hăuie toate văile dimprejur. Siderurgiştii şi constructorii marelui oraş socialist fremătau, aclamau şi scandau numele încercatului conducător al partidului.
Când se sfârşi de citit cuvântul tovarăşului Gheorghiu-Dej, ales ca prim ministru, din nou piaţa, oraşul, văile şi dealurile se acoperiră de ovaţii furtunoase. Vorbesc acum muncitorii. Cu mare entuziasm ei (îşi exprimă încrederea în partid şi în conducătorul lui, tovarăşul Gheorghiu-Dej.
— Noi, furnaliştii, asigurăm pe tovarăşul Gheorghiu-Dej că vom fi în jurul lui şi-al partidului topind mai multă fontă pentru patria noastră. Vom topi fonia anului acesta în unsprezece luni...
Mai la o parte, lângă tribună, Forţu, ortacii din echipă, Tripşa şi alţi oţeîari se sfătuesc de zor. Tripşa s'a înscris la cuvânt şi ei îi propun angajamentul lor.
— Eu cu ortacii mei dau azi încă o şarjă rapidă după metodele sovietice, tovarăşe inginer, — spuse înflăcărat Forţu.
— Noi cei dela cuptorul cinci propunem să extindem metoda sovietică, a şarjelor de mare tonaj — comunică Truşcă, utemistul, hotărîrea echipelor dela cinci.
Tripşa nu mai prididea să însemne angajamentele oţelarilor din schimbul
172
VASILE IOSIF
şi secţia sa. Umpluse două file din carneţelul soios făcut ferfeniţă de atâta purtat în buzunar.
Când se urcă la tribună privi marea mulţime de oameni şi căpătând parcă un nestăvilit avânt, rosti angajamentele oţelarilor :
— ...Pentru a cinsti această măreaţă clipă şi numele drag ce-1 poartă combinatul nostru, ne luăm angajamentul de a topi oţel şi de a construi Hunedoara noastră aşa cum ne cere partidul şi tovarăşul Gheorghiu-Dej...
Acordurile Internaţionalei se înălţau tot mai sus, peste fluturarea steagurilor roşii dela furnale, oţelărie şi laminoare şi răsbăteau peste crestele dealurilor Hunedoarei, să se unească cu celelalte cântece ale oamenilor muncii ce slăvesc partidul şi pe conducătorul lui iubit.
PUBLICISTICĂ
PETRE IOSIF
CIUMĂ Şl TRANDAFIRI
In spatele Casei Albe, la Washington, în mijlocul întunecatului parc secular, artişti grădinari au tăiat un pătrat de culori şi lumini. E „grădina trandafirilor". Aleele înguste par adevărate tuneluri săpate în massa de roze parfumate, roşii, albe... Pe aici, sub ochii negri ai aparatelor cinematografice, îşi poartă din când în când zâmbetul serafic, potrivit cadrului, preşedintele S.U.A., Harry Truman.
In ţara Hollywood-ului, zâmbetul şi cadrul sunt elemente esenţiale regiei, în orice împrejurări. Este mult mai convingător, înduioşător chiar, să vorbeşti despre dumnezeu şi providenţă, printre trandafiri. Mai cu seamă despre pace. Napalm, hidrogen, bacterii, în asemenea cadru ? Ciumă şi trandafiri ? Haida-de ! Cine ar putea să creadă că de aici sau.din apropiere, unde prin ferestrele deschise pătrunde parfumul rozelor, s'a hotărît în anul 1950, cu ochii ridicaţi cucernic spre providenţă, trimiterea de gândaci de Colorado ? Gândaci, mai treacă-meargă. In definitiv, este vorba doar de simpli cartofi care, mai cu seamă în Germania răsăriteană sau în Cehoslovacia, nau nici pe departe poezia trandafirilor.
Şi cum providenţa a făcut ca într'unele regiuni ale pământului să nu crească roze, în 1949, „oameni de ştiinţă" au realizat o mică experienţă printre eschimoşii din Canada. Rezultatul: ciumă printre colibele ţuguiate, îngheţate, din apropierea Polului.
Pentru negrii linşajul, pentru eschimoşi ciuma, având în vedere că ambii reprezintă variante ale unei „rase inferioare". Ciuma prezintă şi avantajul că poate fi folosită şi ca experienţă pentru aplicarea ei în stil mare pe meleagurile Asiei.
Şi ştim că au făcut-o. Experienţa a fost pusă în practică. Peste satele şi oraşele coreene şi chineze, aviatorii — „băeţii" sportivi ai lui Truman — au asvârlit un uriaş insectar ciumat.
Gândacii de Colorado au rămas în istoria Casei Albe ca amintirea unui joc
pueril.
Oricât ar părea de ciudată împerecherea aceasta de cuvinte, trandafiri-ciumă ,— acolo, în grădina umbrită de înalta cupolă a Capitoliului american, a primit Truman vizita unui faimos „savant" tip S.U.A. In boschetul mirositor o fi citit preşedintele cu emoţie omagiile autorului, scrise, cum se obicinuieşte, oblic, pe prima filă, deasupra titlului: „Pace sau ciumă" de Theodor Rosebury dela Universitatea din Columbia.
Apoi „savantul" Universităţii, al cărei rector este Eisenhower, i-o fi cetit spre definitivă convingere pasajul care trebuia să-i aducă, odată cu prezidenţiala recomandare către divinitate, şi un tot atât de prezidenţial cec :
„După părerea mea — scrie Rosebury — calificarea mijloacelor biologice sau a oricăror altor tipuri de armament ca „deosebit de groaznice" sau „reproBa-
174
PETRE IOSIF
bile" din punct de vedere moral, nu urmăreşte nici un scop util şi nu e intru nimie justificată".
Ultimii canibali din insuliţele Polyneziei, trebue să se simtă grozav de jigniţi. In definitiv, ei mănâncă din când în când, cu sau fără os, câte un nevolnic concetăţean de aceeaşi culoare. Pentru ce să li se uzurpe titlul înainte de dispariţie, şi mai ales, să fie atribuit unora ca Rosebury sau autorului din revista americană „Army Ordonance", care constată că cheltuielile de 50.000.000 de dolari pentru descoperirea unei noi toxine „sunt pe deplin justificate".
,,0 singură uncie din această „armă" poate să suprime 180.000.000 de oameni".
Şi din datele înşirate în broşura „Războiul bacteriologic, armă criminală a agresiunii imperialiste", întocmită de Raghinschi, Rozenblit şi Smirnov, reiese grija emoţionantă a savanţilor şi generalilor pentru „economii" de dolari şi bunuri.
In revista al cărei titlu obligă la scoaterea pălăriei, „Science Illustrated" (Ştiinţa ilustrată) (!) „profesorul" Gerard Vent scria cu toată gravitatea de „savant", că, „datorită bacteriilor, populaţia poate fi exterminată fără pagube vizibile pentru construcţiile orăşeneşti, pentru docurile din porturi şi pentru mijloacele de transport. Ele pot ajunge în mâinile inamicului perfect întacte. Viitorul război mondial poate fi început cu succes fără vreo declaraţie prealabilă, cu ajutorul mijloacelor biologice... Pentru aceasta nu e nevoie de uzine- giganţi, deoarece cantitatea materialelor ucigătoare necesare este infimă în comparaţie cu numărul de obuze de artilerie care ar fi necesar în acelaş scop".
Seria declaraţiilor făcute de reprezentanţii unui asemenea „mod de viaţă" este impresionant de lungă.
Sunt atât de numeroase mărturisirile acestei sinistre colecţii de monştri ai secolului nostru, încât este de înţeles că nu au putut fi cuprinse toate în broşura „Războiul bacteriologic, armă criminală a agresiunii imperialiste".
Destul însă, pentru a smulge masca de pe feţele hidoase ale moştenitorilor Iui Hitler şi a marelui criminal ţinut încă în viaţă, Hirohito, împărat al Japoniei prin graţia morganilor şi rockefelerilor.
Revelaţiile cercetătorilor Raghinschi, Rosenblit şi Smirnov, care au strâns un material bogat, arată cu limpezime că nici o regie în grădini cu trandafiri nu poate să mai ascundă staţia de pornire a purecilor şi şoarecilor ciumaţi svârliţi asupra Coreei.
Generalul-rnaior Olden G. White, cu cinismul răposatului său coleg von Keitel, îşi face o adevărată profesiune de credinţă în atât de răspânditul ,,New-York Times" : „N'am nicio îndoială în ceeace priveşte eficacitatea războiului bacteriologic... Cred — spune cu mândrie, în continuare, acest mititel Riclgway — că dispunem de cei mai buni savanţi care lucrează în această problemă. Spre sfârşitul celui de a! doilea război mondial am întrecut în mod simţitor pe oricare dintre adversarii noştri". Şi parcă pentru a-1 confirma cu promptitudine, „savantul" Tilman făcea după câteva zile propuneri practice în revista „Buletin of atomic scientist" : „Bacteriile care pricinuesc moartea oamenilor pot fi lansate cu ajutorul avioanelor sau obuzelor dirijate. Fără îndoială, alegerea va cădea asupra holerei,, dizenteriei şi a ciumei bubonice".
Ştim din istorie, că a fost o vreme în care nord-americanii nu s'au avut prea bine cu strămoşii lor englezi. Totuşi, moştenirea-i moştenire, mai ales când foloseşte într'un asemenea ,,business" ca războiul.
Şi cum pentru ei „istoria se repetă", experienţa generalului Armhurst, guvernatorul Noii Scoţii în urmă cu 200 de ani, s'a dovedit necesară, mai întâi cu „inutilii" eschimoşi ,apoi cu atât de recalcitranţii coreeni şi chinezi. Iată un schimb interesant de scrisori descoperite de savantul sovietic N. F. Gamaleia. Generalul Armhurst a avut imprudenţa să scrie colonelului Buckett, în 1763 : „ N'am putea
CIUMA ŞI TRANDAFIRI
175
încerca să răspândim; vărsatul în rândul triburilor indiene răzvrătite ? Trebuie folosite toate mijloacele pentru a-i supune".
Ca un disciplinat şi inventiv subaltern, colonelul i-a răspuns : „Voi încerca să răspândesc vărsatul negru cu ajutorul păturilor pe care le vom transmite indienilor prin vreun mijloc oarecare".
La care generalul Armhurst şi-a dat aprobarea de zeu al unei „rase superioare" :
„Foarte bine ; vărsatul negru trebue răspândit prin acest mijloc, îolosindu-se toate celelalte mijloace pentru a extermina această rasă respingătoare".
N'aveau cum să-şi închipuie aceşti strămoşi canibali că scrisorile lor vor avea soarta jurnalului intim al unui moştenitor întru spionaj, tot atât de canibal, generalul Grow.
„Ciumă, ciumă — va fi spus preşedintele, mirosind îndelung un trandafir — dar fără să se scrie".
Ce confirmare neplăcută a vechiului dicton latin, „scripta manent"... Scrisul rămâne, şi încă după sute de ani ! Ca şi faptele. Prietenii de ieri şi de azi ai preşedintelui american Truman (ca şi ai locţiitorului de preşedinte american în Franţa, Vincent Auriol), hitleriştii promovaţi azi de Adenauer, au montat, prin 1934 o mică repetiţie bacteriologică după cele mai bune regule gangstero-hollywoodiene. Scenariu : de actualii colaboratori „ştiinţifici" ai Iui Ridgway ; cadru : foarte larg şi variat : Londra şi Paris. O bucată de vreme populaţia muncitoare din aceste două metropole a inhalat pe neştiute tone de bacterii fabricate în laboratoriile de peste Rin. Ca şi azi în Coreea şi China, coloniile de ciumă şi vărsat erau lansate în stoluri sburătoare tot pe calea aerului. Numai că atunci, itinerariul a fost rnai riguros ; aerul, condiţionat. Aerul condiţionat din sistemul de ventilaţie al metrou-rilor din Londra şi Paris. In acelaş timp, echipe de bacteriologi au presărat cu bogate culturi de baccili încântătoarea Piaţă a Concordiei şi Piaţa Revoluţiei (aleasă probabil, pentru numele ei atât de supărător).
Toate detaliile acestea le dădea, cu competenţă, în „Times", cunoscutul ziarist şi agent ai Intelligence-Service-ului, Wickam Steed.
Dacă se va scrie istoria pregătirilor de război bacteriologic din prima jumătate a secolului nostru, se va obţine desigur o bogată colecţie de tomuri groase. Cea mai desgustătoare şi revoltătoare ilustrare a procesului de putrefacţie a capitalismului. Bacteriile propriu zise par într'adevăr nevinovate fiinţe, pe lângă culturile de politicieni, miliardari, generali şi oameni (!) de „ştiinţă" care roiesc în hoitul intrat în descompunere al imperialismului.
Un proverb spune că peştele dela cap se Impute. Se ştie care este capul recunoscut cu toate ploconirile de rigoare : Wall-Street-ul, cu întregul său „mod de viaţă".
Faptul că puroiul a ţâşnit la coadă sau la pântece, în Japonia, nu schimbă cu nimic datele problemei. Legătura asta este acum desvăluită şi practicată oficial, pe faţă. Criminalii de război, reprezentanţii lui Hirohito, sunt primiţi cu toate, onorurile la raport, la Casa Albă, înainte de a se prezenta la post în vastele laboratorii din Camp Detrick din încântătorul stat Maryland şi apoi pe vasele „sanitare" care ancorează în porturile coreene.
Procesul dela Habarovsc a înscris în paginile istoriei unul dintre cele mai halucinante capitole ale decăderii imperialiste- Maidanek şi Auschwitz, cu crematoriile lor, apar nişte palide modele faţă de inventivitatea diabolică a proaspeţilor colaboratori japonezi ai neguţătorilor de moarte americani.
Cronicarii Herald-ilor şi Times-urilor new-yorkezi n'au relatat cum au decurs întrevederile din „grădina trandafirilor", între preşedinte şi criminalii absenţi din boxa dela Habarovsc. Protocolul o fi început cu un amestec duios de temenele ca
176
PETRE IOSIF
în „ţara soarelui răsare" şi o puternică strângere yankee de mână. Apoi, practic, s'a trecut la ,,business".
Experienţa „glorioasei" armate japoneze din Kwantung trebuia folosită pentru a se atinge idealul strămoşului Armhurst : „exterminarea raselor respingătoare". Nu interesează că faţă în faţă, cot la cot, stau reprezentanţi a două culori diferite de piele. In fond, fiziceşte, bătrâna mumie Rockefeller nu se deosebeşte de şeful trusturilor Dzaibatsu. Din toate faptele de arme — de altfel, destul de sărace — trecute în revistă, rentabilă rămânea doar activitatea detaşamentului 731,
Preşedintele Truman trebue să-şi fi exprimat recunoştinţa către colegul său intru şefie de stat Hiro-Hito, cerescul împărat al Japoniei, care încă în 1936 a înfiinţat detaşamentul 731.
„ — Decretul împăratului Japoniei — a mărturisit acuzatul în procesul dela Habarovsc, generalul-maior Kavasima Kiosi —J-am văzut eu însumi, în dosarele detaşamentului, în perioada în care am ocupat funcţia de şef al secţiei generale în detaşamentul nr. 731.
Apoi, aproape an de an, noi decrete ale lui Hirohţto, au reorganizat, dotat, detaşamentul nr. 731."
Mii de tineri, bătrâni, femei şi copii din populaţia paşnică s'au topit în detaşamentul acesta cu o titulatură atât de nevinovată — şaptesute trezeci şi unu. Dube, camioane dispăreau neîncetat, lăsându-şi încărcătura de fiinţe umane prinse cu arcanul de jandarmeria japoneză, pe câmp, pe străzi sau răpite din case.
Ofiţeri „medici" sau „biologi", cu nelipsiţii ochelari şi halate imaculate, îşi întindeau pe mese, printre sticle şi fiole, cobaii — oameni. Injecţiile, cu toate pre-cauţiunile asepsiei, administrate ca binefăcătoare vitamine, erau culturi de ciumă şi holeră.
Unii oameni, simple numere, rezistau. Se însănătoşeau după chinuri indescriptibile. „Cazuri" interesante. Experienţa se repeta. Se termina cu crematoritd. Rezistenţa este deasemenea un capitol important în biologie. Cobaii umani, înainte de inoculare, erau trecuţi prin camere de refrigeraţie sau ţinuţi ore întregi pe ghiaţă, goi, în câmp deschis. Braţele, picioarele se desprindeau ca crengile de copac uscate, urechile şi nasurile, ca frunzele veştede toamna. Rămânea ca trupurile de foşti bărbaţi şi femei care aveau odată identitate şi familii, să primească doza de ciumă şi tifos. Tmpăratul biolog şi cele trei familii monopoliste japoneze urmăreau cu pasiune experienţele, pe care azi le-au transmis colegilor din Wall-Street. Predare de drapel. Drapelul galben al ciumei imperialiste..
Pe el e imprimată cu sânge o cifră: 731.
O copie a unei mici facturi mărturisite la Habarovsc a ajuns şi la Washington. Ea arată că afacerea era destul de prosperă şi că la Camp Detrick înfloreşte, fără îndoială.
Şeful secţiei de cultivare a bacteriilor din detaşamentul cu cifra ciumei, Karasuva, a destăinuit — cum se spune în limbajul comercial — secrete de fabricaţie. Iată un fragment din stenograma interogatoriului dela Habarovsc :
„întrebare : Câţi microbi de febră tifoidă puteau fi produşi la o încărcare maximă ?
Răspuns : 800—900 Kgr. pe lună.
.întrebare : Antrax ?
Răspuns : Aproape 600 Kgr.
Întrebare : Holeră ?
Răspuns : Aproape o tonă.
întrebare : Paratifos ?
Răspuns : Tot atât ca şi febra tifoidă.
întrebare : Dezinterie ?
Răspuns : Tot atât.
CIUMA ŞI TRANDAFIRI
177
Tot atât ! Două cuvinte, laconismul crimei. Tot atâtea sute de kilograme : mii de oameni uicişi, potenţial de cifre astronomice, de copii nimiciţi.
731 este cifra sinistră a numai unuia dintre detaşamentele morţii. Au mai fost şi altele, ca de pildă detaşamentul bacteriologic „Ei" Nr. 1644, care opera pe lângă Nanchin, sub numele idilic „Tama". Un raport sumar relatează că, „o subunitate a detaşamentului „Tama" răpea cu forţa persoane civile şi ie ducea într'un laborator medical, unde se încerca asupra lor acţiunea serurilor otrăvite. Această subunitate a fost una dintre organizaţiile cele mai secrete. Numărul oamenilor omorîţi nu poate fi stabilit precis".
Nu poate fi stabilit precis numărul bărbaţilor şi femeilor răpiţi şi asasinaţi ca într'o poveste de groază !
Dar numărul şi mai ales numele criminalilor principali au fost stabilite precis. O parte şi-a primit răsplata. Este grupul de ofiţeri superiori, în frunte eu faimosul general îamada, judecaţi şi condamnaţi în văzul şi auzul lumii civilizate, la Habarovsc.
Căpeteniile însă, în frunte cu marele călău Hirohito, menţinut în ciuda revoltei popoarelor împărat al Japoniei, sunt nu numai ocrotite de mikadoii americani de teapa lui Mac Arthur şi Ridgway, ci transportate împreună cu „colegii" hitlerişti în apropierea grădinii trandafirilor.
Cu cei mai tipic cinism huliganic au fost primiţi, cu toate onorurile, în lumea gangsterilor „savanţi" gen Rosebury : Isii, Karahara, Vakamatu, Kitano, nume care se leagă de ceeace ziarul japonez „Akahata" numea la 8 Februarie 1950 „Uzina subterană a morţii". Centrul de pregătire a războiului bacteriologic, se găsea la Tokio, în fosta şcoală medico-militară.
Şefii şefilor canibali bacteriologici (adjuncţi „biologi" ai lui Hirohito), ceruţi de Tribunalul din Habarovsc, conform înţelegerilor internaţionale, au devenit subit protejaţii lui Mac Arthur, care mărturisea candid că „nu ştie unde s'au ascuns". Până una alta, „până trece furtuna", impunătorul general Isii devenise umilul proprietar al unui hotel, iar nu mai puţin arătosul fost şef de detaşamente cu cifre, Kasahara, stăpânul unei foarte „chic" parfumerii în centrul Tokio-ului. Ambele întreprinderi situate la comodă apropiere de cartierul general ai „Mikadoului alb".
Deşi „furtuna" n'a trecut, Isii Siro şi compania au înfruntat riscurile oceanului agitat şi, până când nevoile practice i-au reclamat înapoi în mările Chinei, şi-au făcut sejurul în laboratoriile mult mai perfecţionate din Camp Detrick.
Nerăbdarea lui Isii, Vakamatsu şi ceilalţi n'a fost pusă la prea grea încercare.
După eschimoşii din 1949, a venit rândul coreenilor şi chinezilor. Rezistenţa chinezilor fusese, cum s'a văzut, încercată cu multă migală de detaşamentul 100, 731, 1644 şi alte multe.
Experienţa era considerată însă minoră.
In anul 1941, o încercare asupra oraşului Ceude. Profesorul vienez Kent, medic şef al Crucii roşii şi U.N.R.R.A. povesteşte în „Der Abend" un fapt care, petrecut în 1941, seamănă leit cu altul din 1952 : „In Decembrie 1941, într'o dimineaţă, un avion de vânătoare japonez care zbura deas'Upra unui oraş fără apărare, Ceude, centrul comerţului de orez al Chinei Centrale, a aruncat dela o mică înălţime pachete mici de vată şi boabe de orez. La început nimeni n'a acordat vreo atenţie deosebită acestui fapt. După câtva timp, însă, în urma unei grave boli contagioase, au murit câţiva locuitori din oraş... La autopsierea cadavrelor am stabilit că pricina morţii   a fost ciuma...
S'a stabilit că japonezii au pus purici infectaţi în vată... Curând a isbucnit ciuma şobolanilor..."
Pachete cu vată, pureci, şobolani, ciumă în 1941 peste China Centrală. Pachete cu vată,  şobolani, ciumă în 1952, peste Coreea şi China de Nord.
12. — Viaţa Românească — c. 2437
178
PETRE IOSIF
Isii şi Rosebury şi toţi colaboratorii ştiinţifici şi-au văzut visul cu ochii. Preşedintele preşedinţilor de consorţii îşi freacă mâinile şi se pregăteşte pentru un nou discurs despre „pace şi umanitate".
Cine-1 mai crede ? Ciuma galbenă s'a aşternut peste toţi trandafirii săi roşii sau albi.
De altfel „ciuma" e noţiunea care capătă valoare de blazon. Procurorului Kinan, care la procesul criminalilor de război japonezi dela Tokio, s'a sbătut cu disperare să scoată basma curată întreaga bandă ciumată în frunte cu Hirohito, i s'a spus „avocatul ciumei". Pe Ridgway îl cunoaşte sub numele de „generalul ciumă", până şi ultimul copil din mahalalele Parisului şi Neapolelui. Acheson, în turneul de inspecţie pe moşiile europene, vede şi aude, cu toate umbrelele poliţiei, ciuma. In lista zecilor de Preşedinţi ai S.U.A. va rămâne întru veşnică pomenire şi un „preşedinte ciumă".
La datele biografice, va fi un şir bogat de nume sonore: Kociedo, Macro-nisos. „Muding", insula morţii de lângă Arhangelsk, în agresiunea împotriva tinerei Puteri Sovietice în 1918—1919, a fost o bună repetiţie pentru exterminarea prizonierilor de azi. N'au avut atunci timpul să folosească duma drept mijloc de convingere. Armata Roşie i-a svârlit cu supărătoare viteză în mare.
Când Ridgway şi-a trimis „băieţii" dresaţi în şcoli speciale — cum au desvăluit cei doi aviatori americani făcuţi recent prizonieri — să arunce păduchi, pureci şi şobolani ciumaţi deasupra grădiniţelor de copii din jurul Phenianului, nădăjduia multe.
Nădăjduia ca pe ruinele oraşelor coreene să se ridice, în chip de predare, în loc de albe, steagurile galbene ale groaznicei epidemii. S'a înşelat. Ciuma propriu zisă a fost sugrumată de popoarele Coreei şi Chinei, aşa cum a fost stăvilită întreaga năvălire tâlhărească imperialistă.
Ridgway a avut totuşi plăcerea să fie primit cu pompa visată pe câmpul de luptă. E drept, într'altă parte. Pe casele medievale, deasupra porticelor italiene s'a înălţat, după sute de ani, semnul groazei stârnite pe vremea lui Dante Aligned.
Divizia motorizată a lui Scelba n'a putut să ascundă generalului ciumă înfundat în automobilul său blindat, pavoazarea galbenă.
In grădina trandafirilor, preşedintele va asculta pe rând ultimele rapoarte ale generalilor şi diplomaţilor săi ciumaţi.
Este greu de crezut că miresmele îmbătătoare ale locului îl vor ajuta să suporte detaliile.
Trandafirii, fotografiile cucernice şi de familie în jurul unui pian modest, nu mai înşeală pe nimeni. Peste toate se aşterne pata galbenă a ciumei.
Hirohito, Isii, Vakamatsu şi ceilalţi ucigaşi, şefi de detaşamente 731, au scăpat deocamdată de un Habarovsc.
Fără îndoială însă, fcă ei nu vor apărea singuri într'un nou, inevitabil şi nu prea îndepărtat Nueremberg.
Actul de acuzare a început mai demult să fie redactat. Capitolele se adaugă mereu, formând un dosar voluminos. Raportul lui Yves Farge, ţinut de curând în faţa Consiliului mondial al păcii, constitue unul dintre aceste capitole.
Raportul arată cum în proporţiile atrocităţilor americane din Coreea, sunt reeditate bestialităţile detaşamentelor gen 731. Delirul asasin al miliardarilor americani urmăreşte întinderea pe scară geografică a ciumei, holerei aducătoare de dolari şi sclavi.
CIUMA ŞI TRANDAFIRI
179
„Dacă războiul din Coreea este o piatră de încercare pentru războiul pe care vor să-1 înceapă mâine, — spune Yves Farge —, el constitue deasemenea o piatră de încercare pentru fiecare om care vrea să judece, să-şi spună părerea şi să acţioneze. Oraşe întregi sunt rase de pe faţa pământului, este exterminată populaţia civilă, flăcările napalmului transformă fiinţe omeneşti în torţe, se folosesc gaze toxice de care nu s'a vorbit încă suficient, se folosesc astăzi, virusuri, vibrioni şi microbi, iar mâine —; bombe atomice. Feriţi-vă! Grozăvia care esrte astăzi concentrată poate să se extindă". Şi mai departe :
„Trebuie să-i condamnăm pe vinovaţi. Ii vom condamna pe Ridgway şi pe generalul de brigadă Crawford Sames, ofiţer superior care conduce războiul bacteriologic, doi neîndoelnici criminali de război".
Condamnarea se va extinde -însă fără îndoială la mult mai mulţi neîndoelnici criminali de război. Ea va cuprinde pe toţi acei care de 27 de ani refuză cu cinism să ratifice Protocolul dela Geneva din 17 Iunie 1925 pentru interzicerea războiului bacteriologic.
O nouă boxă Nueremberg va fi neîncăpătoare pentru figurile de şobolani ciumaţi care încearcă să-şi ascundă hidoşenia după zâmbete serafice şi candizi trandafiri.
Până atunci, încercările lor — câtă vreme mai sunt încă liberi şi stăpânesc acţiunile laboratoriilor din Camp Detrick — s'au frânt de eroismul, într'adevăr de legendă, al unui popor care-şi apără viaţa şi libertatea.
Au pierit Hen Son Kon şi cei doi copilaşi ai săi din Phenian, care, după ce au trecut avioanele americane, au avut imprudenţa să ridice doi saci rupţi, în care se aflau muşte. Dar poporul coreean şi cel din Manciuria au învăţat să se apere şi de holeră, ca şi de tancuri şi suprafortăreţe.
Eroismul lor constitue o măreaţă pildă de curaj şi abnegaţie pentru salvarea vieţii şi civilizaţiei oamenilor de pretutindeni.
Raportul lui Yves Farge, zguduitor document uman, va avea darul să mobilizeze, trebuie să înverşuneze puterea de luptă a forţei invincibile a popoarelor unite în lupta împotriva canibalilor secolului nostru.
Mai limpede ca oricând apare indicaţia marelui Stalin pentru găsirea căii de salvare din complotul sinistru al imperialismului ciumat:
„Pacea va fi menţinută şi consolidată dacă popoarele vor lua în propriile lor mâini cauza menţinerii jpăcii şi o vor apăra până la capăt"...
Da, popoarele îşi iau în mâini cauza păcii, a apărării căminelor şi vieţii împotriva napalmului, ciumei şi bombelor atomice.
In zadar avocaţii acţionarilor de microbi încearcă să mintă.
Sunt demascaţi. Şi vor da socoteală.
De multă vreme, ciuma n'a mai rămas decât ca amintire tragică, cultivată doar în romanele otrăvite ale unui Maugham. Ştiinţa, adevărata ştiinţă, isbutis'e să o treacă în tratatele de medicină, ca o învinsă a ei.
Negustorii de moarte din buildingurile Wall-Street-ului o cultivă din nou, în locul conservelor şi frigiderelor, care aduc prea puţine miliarde beneficiu.
Napalm şi ciumă peste copii înseamnă cheltueli şi „pagube materiale" puţine, însă multe miliarde de dolari câştig şi poate, poate o întârziere a sorocului pieirii.
Imperialismul, înecat în lacrimile văduvelor şi orfanilor, roşu de sângele zecilor de milioane de morţi în cele două războaie ale veacului televiziunii, se înfundă în istorie, stigmatizat şi cu pata galbenă a ciumei.
12*
TEORIE $1 CRITICA
E: SEREBRIACOV şi E. L1ŞIŢA
MAO TZE-DUN Şl PROBLEMELE LITERATURII
'La 1 .Octombrie 1949,s'a proclamat la Pekin Republica Populară Chineză. îndelungata.luptă eroică a poporului chinez pentru independenţă şi democraţie, împotriva forţelor unite ale reacţiunii interne şi ale imperialismului internaţional, s'a terminat printr'o victorie. Poporul chinez a devenit stăpânul ţării sale şi, sub conducerea clasei muncitoare şi a avangardei sale — Partidul comunist — a păşit la Construirea Chinei noi şi libere. Se crează şi se întăreşte nu numâ' o economie nouă, dar şi o cultură nouă. Căci, aşa cum a arătat conducătorul partidului comunist chinez, Mao Tze-dun : „Noi, comuniştii, luptăm de mai mulţi ani, nu' numai pentru 'revoluţia politică şi economică, ci şi pentru revoluţia culturală în China. Scopul acestei lupte constă In construirea unei societăţi noi şi a noului stat.al naţiunii chineze. In acest stat nou >'/ în această societate nouă va exista nu numai o politică nouă şi o economie nouă, ci şi o cultură nouă. Aceasta înseamnă că noi tindem să transformăm China subjugată din' punct de vedere politic şi exploatată din punct de vedere economic, într'o ţară liberă din punct de vedere politic şi cu o economie înfloritoare, totodată să o transformăm dintr'o ţară a dominaţiei vechii culturi şi deaceea rămasă în întuneric şi înapoiată — într'o ţară a dominaţiei noii cul-
Cu prilejul aniversării a 10 ani dela cuvântarea lui Mao Tze-dun rostită la Consfătuirea asupra problemelor literaturii şi artei deia lenan.
turi, Intro ţară înfloritoare şi înaintată" .(...„Despre noua democraţie'') ')
In lupta pentru China nouă, literatura chineză, una din cele mai importante părţi componente ale culturii, este chemată să joace un rol mare şi important.
Mao Tze-dun cerând scriitorilor şi poeţilor să creeze o nouă literatură, a subliniat: Noi dorim ca literatura să fie „o parte bine organizată a întregii maşini revoluţionare pentru a făuri din ea o armă puternică care să sudeze poporul, să-l educe şi să-l ajute ca, unit în gând şi în fapte, să înfrângă duşmanul şi să-l nimicească".
Partidul comunist chinez a acordat întotdeauna o atenţie deosebită desvoltării noii literaturi progresiste. Partidul comunist chinez a învăţat întotdeauna dela partidul nostru bolşevic politica sa în domeniul literaturii şi artei. Pentru oamenii progresişti din domeniul literaturii şi artei chineze, cuvântările şi lucrările preşedintelui partidului comunist, Mao Tze-dun, au avut o importanţă uriaşă.
Fiind un model de îmbinare a teoriei marxist-leniniste cu experienţa revoluţionară a luptei de eliberare naţională a Chinei, operele lui Mao Tze-dun luminează, explică evenimentele trecutului, situaţia din zilele noastre şi căile de desvoltare ulterioară.
1) „Bolşevic", 1949, Nr. 19, pag. 51.
MAO TZE-DUN ŞI PROBLEMELE LITERATURII
Lucrările lui Mao Tze-dun îi ajută pe scriitorii Chinei să fie conştienţi de sarcinile lor, de răspunderea lor în lupta pentru libertate şi democraţie.
Desvoltând indicaţiile tovarăşului Stalin asupra problemelor revoluţiei chineze, Mao Tze-dun a arătat în lucrarea „Despre noua democraţie", scrisă în Ianuarie 1940, că mişcarea revoluţionară de eliberare naţională a poporului chinez, se împarte, începând din mijlocul secolului al XIX-lea, în două etape.
Prima etapă începe cu deceniul al V-lea al secolului trecut, şi se întinde până în anul 1919. Aceasta este perioada revoluţiei burghezo-democratice sub conducerea burgheziei.
In anul 1919 a început „mişcarea dela 4 Mai", apărută sub influenţa nemijlocită a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, care „a deschis o epocă nouă, epoca revoluţiilor coloniale, care sunt săvârşite în ţările asuprite ale lumii, In alianţă cu proletariate/, sub conducerea proletariatului (I. V. Stalin Opere, vol. X, pag. 234; Ed. P.M.R., pag. 254-255). Odată cu „mişcarea dela 4 Mai", mişcare anti-imperia!istă şi anti-feu-dală, începe o nouă pagină în istoria luptei poporului chinez. Este perioada „noii democraţii" care se caracterizează prin aceea că conducerea revoluţiei burghezo-democratice a fost luată de proletariat, în frunte cu avangarda lui — partidul comunist.
In „mişcarea dela 4 Mai" a luat naştere literatura chineză nouă, democratică. A început lupta pentru noua cultură, împotriva vechi culturii a Chinei semi-coloniale, semifeudale.
Mao Tze-dun a subliniat legătura strânsă dintre revoluţia culturală şi cea politică şi a arătat că particularităţile istorice ale acesteia din urmă determină caracterul şi esenţa noii culturi a Chinei.
In Programul General al Consiliului Po. litic Consultativ al R. P. Chineze, noua cultură democratică este caracterizată în felul următor : „Cultura şl învăţământul în Republica Populară Chineză suni învăţământul şi cultura noii democraţii, adică ele sunt naţionale, ştiinţifice şi de massă". Această definiţie a noii culturi democratice a Chinei se bazează pe numeroasele indicaţii a!e lui Mao Tze-dun. In lucrarea sa „Despre noua
democraţie", Mad Tze-dun a explicat că noua cultură democratică este naţionala pentru că ea este îndreptată împotriva jtfgu-lui imperialist, serveşte la înflorirea şi independenţa naţiunii chineze. Ea este ştiinţifică, pentrucă luptă împotriva ideologiei feudale şi a oricăror superstiţii, tinde să'îni-bine teoria cu practica, tinde spre un caracter realist. Ea serveşte massele de muncitori şi de ţărani, — de aici caracterul ei popuiar, democrat, caracterul ei de massă.
Acest lucru se, referă în aceeaşi măsurji şi în noua literatură democratică, care este o parte importantă a noii culturi. De aici ,e clar că termenul „noua literatură democratică" nu denumeşte un curent literar, o. metodă sau un stil literar, ci întreaga literatură pătrunsă de ideile politice ale democraţiei populare.
In desvoltarea ei, noua literatură democratică a Chinei a trecut prin câteva etape. In anul 1940, în lucrarea „Despre noua democraţie", Mao Tze-dun scria că revoluta culturală, fiind o oglindire în ideologie a revoluţiei politice, a revoluţiei economice, serveşte cauza lor. Desvoltarea revoluţiei politice şi culturale în China în ultimii douăzeci de ani se împarte în câteva perioade, care oglindesc mersul progresiv al istoriei, etapele mişcării revoluţionare de eliberare naţională. Fiecare perioadă este marcată de evenimente revoluţionare deosebite. Aceste particularităţi . a!e fiecărei etape din lupta poporului chinez s'au oglindit în liteţ-ratură. Periodizarea revoluţiei, dată de Map Tze-dun, îi ajută pe cercetătorii literari chinezi să creeze o istorie cu adevărat ştiinţifică, marxistă, a literaturii din ultimii treizeci de ani.
Numai pe baza metodei realiste, ideile politice ale noii democraţii pot fi întrupate ci) succes In opera de artă. întemeietorul literaturii realiste a Chinei este marele Lti Sin (1881 —1936). In operele sale, scrise într'o limbă apropiată de limba vie, vorbită, Lu Sin a zugrăvit în mod veridic viaţa grea a poporului chinez, a arătat cum forţele întunecate ale vechii societăţi chinuiau, m,uti-lau şi asupreau poporul. Fiecare culegere a operelor sale,, aşa cum spunea el .însuşi
182
E. SEREBRIACOV ŞI B. LIŞIŢA
„era un glonte trimis" duşmanilor poporului chinez : imperialismul şi feudalismul.
Duşmanii se temeau de Lu Sin şi îl urau. Atât în timpul vieţii scriitorului, cât şi după moartea lui, ei au încercat să-l calomnieze. Mao Ţze-dun a dat o apreciere clară, lumi-■noasă şi înaltă activităţii acestui eminent scriitor chinez :
„Lu Sin este stegarul măreţ şi curagios al noii armate culturale. Lu Sin n'a fost numai un mare literat, ci şi un. mare gânditor şi. un mare revoluţionar... El nu avea nicio picătură de spirit de ploconire şi umilinţă şi aceasta reprezintă calitatea cea mai de preţ a omului din colonii şi semicolonii. Tocmai Lu Sin a fost cel mai just, cel mai curajos, cel mai hotărît, cel mai denotat, cel mai înflăcărat erou naţional care, în numele majorităţii poporului a început asaltul poziţiilor duşmanului pe frontul culturii".
Cuvintele pătrunzătoare ale lui Mao Tze-dun despre Lu Sin ne desvăluie imensa importanţă a creaţiei şi a activităţii marelui scriitor, legătura lui indisolubilă cu poporul ehinez, cu revoluţia. Spunând că „orientarea lui Lu Sin este orientarea noii culturi a poporului chinez", conducătorul partidului comunist a indicat prin aceasta necesitatea şi importanţa studiului moştenirii lui Lu Sin. Cercetând creaţia lui Lu Sin, lămurim esenţa şi caracterul noii literaturii democratice a Chinei din momentul apariţiei ei. Cunoaşterea activităţii lui Lu Sin ne ajută să înţelegem acele probleme care s'au pus noii literaturi în cursul desvoltării sale, căile de rezolvare a acestor probleme, împrejurările în care s'au rezolvat.
Astăzi chinezii, tinzând să^-şi însuşească ceeace este mai bun, progresist, democrat in literatura din trecut, şi să folosească experienţa ei, fac în primul rând apel la Lu Sin. Viaţa lui Lu Sin este viaţa unui luptător-revoluţionar curajos, exemplu măreţ pentru scriitorii contemporani ai Chinei, (n Februarie 1949 a apărut lucrarea voluminoasă a lui Van Si-tsin, cu titlul „Biografia lui Lu Sin". Aceasta este prima încercare în China de a prezenta multilateral viaţa şi creaţia marelui scriitor.
In ultimii ani au apărut o serie de lucrări ale lui Fân-Siue-fân, Pin Sin şi ale altora, care clarifică problema legăturii lui Lu Sin
cu literatura rusă, desvoltarea concepţiei sale despre lume, etc. La 19 Octombrie 1951 opinia publică chineză a comemorat 15 ani dela moartea lui Lu Sin, ale cărui opere pro fund populare constituie un model pentru toţi scriitorii progresişti ai Chinei.
Lu Sin a fost un luptător activ pentru o literatură chineză cu caracter popular. Una din revendicările principale ale „mişcării dela 4 Mai" 1919 era caracterul popular atât al culturii cât şi al literaturii. Dar pe atunci mişcarea culturală.nu s'a putut răspândi încă în massele muncitorilor şi ţăranilor. In deceniul al treilea scriitorii rovoluţionari au înţeles, pe baza experienţei muncii concrete, că mişcarea literară revoluţionară va putea învinge numai cu condiţia răspândirii ei largi în popor. Atunci s'a pus problema transformării literaturii într'o literatură de massă. Scriitorii tindeau să creeze opere pe înţelesul poporului, tindeau să organizeze, să educe massele populare.
Prezentând o nouă treaptă în desvoltarea noii literaturi democratice, mişcarea pentru transformarea literaturii într'o literatură de masse n'a avut totuşi rezultatele aşteptate. Acest lucru se explică în primul rând prin aceea că în China gomindanistă scriitorii revoluţionari erau crunt asupriţi, iar în al doilea rând, unii scriitori, chiar progresişti, erau încă prizonieri ai diferitelor idei mic-burgheze.
Eminentul critic comunist din China, Ciou Ian, scrie: „Scriitorii revoluţionari prove niţi din mica burghezie, luau adeseori cuvântul sub steagul „literaturii proletare", din care cauză se estompau graniţele între ideologia proletară şi cea mic-burgheză."
In luna Mai 1942, în epoca cea mai înverşunată a războiului anti-japonez, la Consfătuirea asupra problemelor literaturii şi artei care a avut loc la Ienan, consfătuire convocată de partidul comunist chinez, conducătorul poporului chinez, Mao Tze-dun a ţinut o cuvântare istorică care a constituit programul desvoltării ulterioare a noii literaturii democratice chineze. *)
Mao Tze-dun a desvoltat, a aplicat la realitatea    chineză    învăţătura lui Lenin şi
1) Despre cuvântarea lui Mao Tze-dun la Ienan s'a scris în limba rusă în revista „Bolşevic" (1949, Nr. 19), în cartea lui F. Jensen „China învinge" şi altele. Tot acolo s'a dat şi traducerea unor părţi din cuvântarea lui Mao Tze-dun.
MAO TZE-DUN ŞI PROBLEMELE LITERATURII
183
Stalin despre literatură şi artă. El a dat o rezolvare profundă şi vie problemei caracterului popular, a caracterului de massă al literaturii. Mao Tze-dun a lămurit în primul rând ce trebuie să înţelegem prin masse populare. El a spus:
„Cea mai mare parte a masselor populare, care cuprinde mai mult de 90% din întreaga populaţie, e alcătuită din muncitori, ţărani, soldaţi şi mic-burghezi Prin urmare literatura trebuie să fie în primul rând o literatură pentru muncitori, clasa conducătoare în revoluţie; în al doilea rând, pentru ţărănime, care constituie cea mai hotă-rită şi mai numeroasă armată de aliaţi ai revoluţiei; în al treilea rând, pentru muncitorii şi ţăranii aflaţi sub arme... forţele noastre cele mai puternice în cadrul războiului; în al patrulea rând, ea trebue să fie o literatură pentru mica burghezie, care este şi ea o aliată în revoluţie şi care va putea colabora cu noi vreme îndelungată..." (Cuvântarea rostită la Ienan).
Mao Tze-dun subliniază în multe din lucrările sale că adevăratul creator al istoriei este poporul. Sarcina pusă de Mao Tze-dun în faţa scriitorilor Chinei constă în a întruchipa în operele lor viaţa şi lupta muncitorilor, ţăranilor, soldaţilor. Literatura şi arta contemporană din China se caracterizează prin aceea că eroul lor principal a devenit poporul. Operele scrise de Tsin şi Cun Tsiue „Povestirea despre noii eroi", de Iuan Tsin şi Cun Tsiue ,,In munţii Liuilian", de Ma Fân şi Si Iun „Flăcări deasupra câm. piilor", de Si Guan lao, „Nurora Du", de Cen Den-ke, versurile lui Ai Tiu, Tian Tsian, Van Ia-pin, Ke Tiun-pin şi ale multor altora sunt închinate luptei muncitorilor şi ţăranilor chinezi împotriva agresorilor japonezi şi a regimului gorninclanist reacţionar. Viaţa şi lupta armatei populare de eliberare este înfăţişată în operele „In faţa noastră sunt zorile", de Liu Bai-iui, „In Tsin-ciun" . de Han Fân, „68 de zile" de Han Si-lian, „Creşteţi şi vă căliţi în luptă" de ITuke şi ale multor altor scriitori. Reforma agrară şi munca depusă pentru binele patriei de ţăranii deveniţi stăpânii pământului lor, s'a oglindit în povestirile lui Ciao Şu-li, în romanul „In anii de foamete" de Bai Bei, în piesa „Stăvilarul" de Ke Fu, în povestirile
şi schiţele lui Din Lin, în versurile lui Li Tsi, Van Ia-pin, Ian Cen, Lu Dian şi alţii.
Mao Tze-dun a menţionat că clasa muncitoare a Chinei este conducătoarea şi în-drumătoarea masselor populare în lupta lor pentru libertate şi independenţă. In prezent clasa muncitoare este în fruntea dictaturii populare a Republicii Populare Chineze şi conduce ţara spre o viaţă nouă şi fericită. Dar, până în deceniul al V-lea, noua literatură democratică n'a corespuns cerinţelor muncitorilor. Viaţa proletariatului s'a oglindit foarte slab în literatură.
Aceasta se datoreşte situaţiei istorice create în China în ultimii douăzeci de ani. După înfrângerea revoluţiei din 1925—27, centrul mişcării revoluţionare de eliberare naţională din China s'a mutat dela oraş în regiunile săteşti. A început o nouă etapă în revoluţia chineză. Avangarda clasei muncitoare, sub conducerea partidului comunist, a creat la sate baze de rezistenţă ale revoluţiei, a revoluţionat massele largi ale ţăranilor, le-a unit, le-a strâns în jurul ei.
In China sunt 360 milioane ţărani, iar dacă proletariatul nu le-ar fi condus, nu le-ar fi transformat în aliat, revoluţia n'ar îi putut învinge.
In condiţiile teroarei crunte a reacţiunii gomindaniste, scriitorii progresişti au putut crea liberi, opere revoluţionare, numai în regiunile conduse de partidul comunist. Regiunile eliberate ale Chinei erau agricole, ele numărau foarte puţini muncitori, deaceea scriitorii observau şi cunoşteau numai viaţa ţăranilor şi soldaţilor din armata populară. Natural că predominau eroii din rândurile ţăranilor şi soldaţilor.
După anul 1945, în cursul luptei de eliberare naţională împotriva guvernului gomin-danist reacţionar, au fost eliberate tot mai multe oraşe. Aşa cum menţionează cunoscutul poet revoluţionar chinez Siao San (Emi Siao) : „detaşamentul trimis de proletariatul însuşi la sate şi care a activat acolo 20 de ani, s'a întors din nou la oraş".
In zilele construirii statului democraţiei populare, rolul şi importanţa clasei muncitoare au crescut şi mai mult. „De aceea — scrie Siao San —• scriitorii şi artiştii revoluţionari ai Chinei trebuie să slujească astăzi din toate puterile pe muncitori, să se apropie de muncitori, să-i zugrăvească
184
E. SEREBRIACOV ŞI B. LIŞIŢA
pe muncitori, să descrie spiritul deosebii de activ şi forţa clasei muncitoare, rolul ei conducător In revoluţie."
In prezent, prozatorii, poeţii, diamalurgii au creat multe opere al căror conţinut îl constituie munca plină de abnegaţie a muncitorilor pentru refacerea şi desvoltarea industriei naţionale; aşa sunt romanele, „Forţa motrice" şi „Locomotiva" de Ţao Alin, „începutul transformării" de Ciao Si, piesa „In faţa noului" de Du In, etc.
Ţao Min, autoarea primei opere chineze inspirată din viaţa muncitorilor povesteşte în culegerea „Siaoşo" (1949) ce folos imens i-a adus legătura strânsă cu muncitorii în ultimii ani. In primele sale povestiri apărute la începutul deceniului al IlI-lea, Ţao Min, din cauză că nu cunoştea viaţa muncitorilor, i-a zugrăvit Intr'un mod şters şi neconvingător. In anul 1945, după o şedere îndelungată la sat, scriitoarea s'a întors în oraş.
Tao Min conducea activitatea culturală la uzina metalurgică Lunian. Pentru prima dată scriitoarea avea posibilitatea de a trăi şi munci împreună cu muncitorii. Dar ea nu şi-a găsit dintr'odată locul în munca comună. Şezând In cabinetul ei, Ţao Min aştepta ca muncitorii să vină să-i ceară sfatul. Desigur că aceasta n'a contribuit la întărirea prieteniei dintre scriitoare şi muncitori. In anul 1946, ducând muncă sindicală în Harbin, Ţao Min, neavând încredere în experienţa şi cunoştinţele masselor, tinde să facă singură toată munca. Scriitoarea a ţinut seama de vechile ei greşeli atunci când, în anul 1947, plecă la uzina electrică din Tsinboh. Aici Ţao Min a ştiut să se apropie de muncitori. Ea a comunicat muncitorilor cunoştinţele ei şi, în acelaşi timp, a învăţat dela ei. Legând strâns viaţa sa de viaţa muncitorilor, Ţao Min a căpătat putere şi experienţă pentru crearea unei importante opere despre muncitori. Romanul ei „Forţa motrice" zugrăveşte în mod veridic munca liberă a muncitorilor chinezi care au devenit stăpânii vieţii lor. Din creaţia lui Ţao Min vedem ce influenţă binefăcătoare exercită ideile lui Mao Tze-dun asupra scriitorilor, ajutându-i să-şi găsească adevăratul lor loc în lupta pentru China nouă.
Scriitorii Chinei sunt chemaţi să slujească muncitorii, ţăranii, soldaţii. Mao Tze-
dun a arătat că scriitorii trebuie să plece în rezolvarea tuturor problemelor dela interesele masselor populare. Meritul lui Mao Tze-dun constă în aceea că el a legat problema caracterului popular, problema caracterului de massă al literaturii de problema revizuirii concepţiei despre lume a scriitorilor. Opere cu adevărat populare pot fi create numai pe baza unei cunoaşteri profunde a vieţii masselor, a gândurilor şi năzuinţelor lor. De aici şi sarcina trasată de Mao Tze-dun: „Gândurile şi starea de spirit a oamenilor noştri de litere şi artă trebuie să se contopească cu ideile şi starea de spirit a masselor largi de muncitori, ţărani, soldaţi" (Discursul rostit la Ienan).
Această indicaţie a conducătorului este condiţionată de viaţa însăşi, şi de rezolvarea ei depinde succesul în creaţie al unuia sau altuia dintre scriitori. In Chiria contemporană, unde continuă să existe burghezia şi mica burghezie, există şi condiţiile pentru păstrarea şi reînvierea ideologiei burgheze şi mic-burgheze. In această împrejurare se ridică în mod acut problema concepţiei despre lume a scriitorilor. Dacă literatura tinde să slujească pe muncitori, pe ţărani şi pe soldaţi, ea trebuie să se conducă după ideologia proletară. Cunoscutul critic chinez Ciou Ian spune: „Numai având o platformă şi o ideologie proletară, putem cunoaşte cu adevărat pe muncitori, ţărani şi celelalte clase".
Majoritatea scriitorilor Chinei provin din rândurile micii burghezii. De aceea problema transformării conştiinţei lor este acum deosebit de importantă. In cuvântarea sa la Ienan, precum şi în multe alte lucrări, Alao Tze-dun subliniază mereu marea importanţă a transformării ideologice a intelectualităţii.
„Reeducarea ideologică în general şi, în primul rând reeducarea ideologică a diferitelor categorii de intelectuali, constituie o condiţie importantă pentru deplina realizare a reformelor democratice în diferite domenii şi. pentru industrializarea treptată a ţării noastre" — a spus Mao Tze-dun în anul 1951, la deschiderea celei de a IH-a sesiuni a Comitetului Consiliului Politic Consultativ al R.P. Chineze.*)
1) „Pravda", 24 Decembrie, 1951.
MAO TZE-DUN ŞI PROBLEMELE LITERATURII
185
In lucrarea sa „Despre guvernul de coaliţie", el a menţionat marele rol al intelectualităţii revoluţionare în eliberarea naţională a poporului chinez. Dar vorbind despre meritele intelectualităţii chineze, el a arătat că numai sub conducerea proletariatului ea a putut juca un rol important în lupta pentru China nouă. Problema lichidării de către intelectualitate a diferitelor rămăşiţe şi influenţe ideologice străine şi-a păstrat până astăzi importanţa şi actualitatea. In special ideile mic-burgheze îi împiedică pe unii scriitori să înţeleagă şi să rezolve în mod just cerinţele şi sarcinile puse de realitatea chineză contemporană.
Mao Tze-dun a arătat acest lucru în cuvântarea sa la Ienan :
„Mulţi tovarăşi acordă relativ mai multă atenţie cercetării păturii culte, analizei psihologiei ei, punând accentul mai ales pe ea în scrierile lor, de multe ori ascunzânclu-i lipsurile sau chiar luându-i apărarea. Ei nu se străduiesc să îndrume pe intelectualii proveniţi din mica burghezie să se alăture împreună cu ei muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor pentru ca, participând la adevărata luptă a muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor, să-i poată descrie aşa cum sunt şi să-i educe... Atunci când în cercetările şi descrierile lor adoptă poziţia proletariatului, ei procedează în mod just. Dar ei nu jac acest lucru sau îl fac numai în mod incom-plect. Ei adoptă poziţia micii burghezii. Ei fac din operele lor o expresie a individualităţii micii burghezii... Mulţi dintre tovarăşi n'au căutat să se apropie de muncitori, ţărani şi soldaţi, să-i studieze, să-i înţeleagă şi să lege prietenie strânsă cu ei; rezultatul a fost că n'au reuşit sâ-i descrie aşa cum sunt. Personajele descrise de ei poartă, ce-i drept, haine de muncitori, ţărani sau soldaţi, dar înfăţişarea lor este totuşi aceea a unor mic-burghezi..." (Discursul rostit la Ienan) 1
Mao Tze-dun îi cheamă pe scriitori să con topească ideile şi sentimentele lor cu ideile 'şi sentimentele masselor populare, să participe la lupta activă a poporului. Numai în strâns contact cu poporul, participând la lupta şi munca lui, scriitorii pot cunoaşte ideile şi năzuinţele poporului. In activita-
1) F. Jensen, „Chiria învinqe", Ed. în limbi străine, Gospolitizdat, Moscova, 1950, pag. 198.
tea practică, scriitorii-intelectuali îşi îmbogăţesc cunoştinţele lor din cărţi, cu experienţa practică a vieţii. Fără legătura teoriei cu practica nu poate exista o adevărată ştiinţă. „Cunoaşterea unui lucru oarecare de către un om oarecare — spune Mao Tze-dun — nu este posibil fără un contact cu acest lucru, adică fără vieţuirea (practică) lui în ambianţa acestui lucru". 2)
Mao Tze-dun arăta că scriitorii trebuie să înveţe permanent dela popor, să-şi îmbogăţească cunoştinţele, experienţa vieţii:
„Scriitorii şi artiştii revoluţionari ai Chinei... trebuie să se apropie de masse, trebuie să trăiască necondiţionat un timp în 'mijlocul masselor de muncitori, ţărani şi soldaţi şi să se avânte cu tot devotamentul alături de ei în lupta aprigă, să se inspire direct din unica şi cea mai bogată sursă, — să studieze, să cerceteze toate aceste categorii de oameni şi să se identifice cu viaţa lor, cu întreaga massă, cu ţoale formele de manifestare ale vieţii şi luptei ei, precum şi cu literatura şi arta ei spontană în plină desvoltare:"
Traducerea în viaţă a acestei indicaţii a lui Mao Ţze-dun contribuie la avântul şi înflorirea literaturi chineze.
„Scriitorii regiunilor eliberate tindeau in diferite moduri la unirea cu massele de muncitori, ţărani şi soldaţi. Ei s'au situat pe poziţiile înaintate, la sate, în uzine. Ei au luat parte activă la lupte, la reforma agrară, au lucrat în producţie şi au suferit multe lipsuri" — a menţionat criticul Ciou Ian în raportul său la Congresul scriitorilor din întreaga Chină, care a avut loc în luna Iulie 1949. Scriitorii Din Lin, Ciao Şuii, Ciao Li-bo, Ouian San, Cun Tsiue şi mulţi alţii, împreună cu ţăranii, sub conducerea partidului comunist, au contribuit la efectuarea reformei agrare la sate. A.ceas-ta i-a ajutat să creeze opere importante despre actualul sat chinez, opere care oglindesc trezirea ţăranilor chinezi la luptă conştientă împotriva duşmanilor lor şi îi ajută să o ducă cu succes la bun sfârşit.
Cot la cot cu soldaţii Armatei de eliberare naţională, au luptat scriitorii Liu Bai-iui, Hua San, Tsen Ke, Si Hun şi alţii. Prin operele lor patriotice i-au însufleţit pe sol-
2) Mao Tze-dun, „Cu privire la practică", Gosoolitizdat, 1951. pag. 9; Ed. P.M.R.. pag. 10.
186
E. SEREBRIACOV ŞI B. LIŞIŢA
daţi să înfrângă greutăţile şi lipsurile, au sădit în ei credinţa în victorie.
Operele lui Ţao Min, Lu Mai, Gen Miao, Ai Min-ciji şi ale altora au fost rezultatul participării active a scriitorilor la desvoltarea industriei ţării.
„...Scriitorii şi artista noştri revoluţionari trebuie să se alăture masselor, să înfăţişeze în arta lor massele şi să se considere adevăraţii exponenţi ai acestora. Numai dacă reprezentăm massele, le putem educa; numai dacă învăţăm dela masse, putem învăţa la rândul nostru massele" — Aceste cuvinte ale lui Mao Ţze-dun au devenit lege pentru întreaga activitate a scriitorilor din China noii democraţii.
Slujind poporul, apărând interesele lui, scriitorii prin întreaga lor activitate socială şi literară educă poporul, ridică şi mobilizează forţele şi energia lui pentru înfrângerea acelor greutăţi şi piedici care se ridică în faţa poporului chinez î.n lupta lui pentru o viaţă nouă.
Laureatul premiului Internaţional Stalin, scriitorul Go Mo-jo a spus la Congresul oamenilor de cultură din întreaga Chină, ţinut în luna Iulie 1949: „Diferitele ramuri ale activităţii de stat cer sprijinul oamenilor de litere şi artă, cer ca ei să caute să evidenţeze, să ridice diferite probleme". Scriitorii au început să găsească în viaţă mlădiţele noului, a ceeace este progresist, să le propage şi să le apere, să arate căile pentru aplicarea rapidă şi largă în întreaga ţară, a ceeace este nou şi progresist. Scriitorii au început să demaşte cu curaj tot ce împiedică poporul în drumul său spre o viaţă fericită.
Pentru ca scriitorii să pătrundă cu şi mai mult succes în toate sectoarele activităţii masselor populare şi să le influenţeze în mod activ, era necesar ca ei să-şi însuşească teoria marxist-leninistă. Mao Tze-dun i-a îndemnat pe scriitori să studieze marxism-leninismul. „Marxism-leninismul este o ştiinţă pe care trebuie să şi-o însuşească toţi revoluţionarii. Literaţii nu pot constitui o excepţie dela această regulă".
Mao Ţze-dun a explicat scriitorilor că studiul marxism-Ieninisrnului este necesar pentru ca prin materialismul dialectic şi materialismul istoric să studieze mai adânc lumea,   societatea,   literatura. Concepţia
marxist-leninistă despre lume îi ajută pe scriitori să se elibereze de influenţele duşmănoase şi să-şi consacre poporului, revoluţiei, toate forţele, tot talentul lor.
Tovarăşul Mao Ţze-dun spune: „Noi trebuie aşa dar, să ne însuşim ştiinţa marxist-leninistă, să credem în masse, să ne unim strâns cu massele şi să le ducem înainte — şi atunci, fără îndoială, vom şti să înfrân-gem. orice piedici şi orice greutăţi, atunci forţele noastre vor fi invincibile".
Mao Ţze-dun a dat scriitorilor un exemplu de aplicare creatoare a marxism-leninis-mului la realitatea chineză. Go Mo-jo scrie: „Ideile lui Mao Ţze-dun sunt cea mai bună îmbinare a marxism-leninismului cu experienţa revoluţionară chineză. Oamenii de Utere şi artă trebuie să studieze ideile lui Mao Ţze-dun, metoda sa, stilul său de muncă".
Insuşindu-şi cu succes teoria marxist-leninistă, ideile lui Mao Ţze-dun, studiind realitatea, scriitorii chinezi tind să devină constructori vrednici ai Chinei noi. Putem da următorul exemplu. In anul trecut a avut loc în China 0 discuţie largă asupra noului film „Biografia lui U. Siun". Autorii filmului au creiat o operă anti-populară, anti-realistă, anti-istorică. Filmul predică ideile reformismului burghez. Eroul filmului este U Siun, personagiu istoric, care a trăit la sfârşitul secolului al XIX-lea pe timpul dinastiei manciuriene. U Siun a fost un lacheu credincios, perfid, al cercurilor conducătoare chineze. In ciuda adevărului vieţii, autorii nu au arătat că U Siun s'a îmbogăţit din exploatarea masselor populare. Idealizând pe moşieri, ei au arătat importanta răscoală ţărănească a tai-pingilor ca o mişcare neorganizată, haotică, care a luat naştere din dorinţa de răzbunare. S'au găsit scriitori şi critici care să salute apariţia acestui film. Dar, la discuţia asupra filmului iniţiată de ziarul „Jenmi-njibao", organul Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez — poziţia autorilor filmului şi a partizanilor lor a fost supusă unei critici aspre. Discuţia a arătat că apariţia unor asemenea concepţii antipopulare, a fost o urmare a faptului că nu s'a ţinut seama de principalele indicaţii ale lui Mao Tze-dun asupra literaturii, şi anume că scriitorii trebuie să fie
MAO TZE-DUN ŞI PROBLEMELE LITERATURII
187
strâns legaţi de popor, să-1 slujească, să-şi transforme în permanenţă mentalitatea. Ciou Ian scrie: „Oamenii noştri de litere, imediat ce se rup de popor, se rup de realitate şi cad în mod inevitabil sub influenţa ideologiei burgheze, mic-burgheze şi devin prizonieri ai acestei ideologii".
Ritmul rapid de creştere ideologică este o trăsătură importantă a literaturii chineze contemporane. Scriitorii renunţă la concepţiile burgheze şi mic-burgheze şi se situiază pe poziţia proletariatului. Dacă mulţi scriitori erau înainte preocupaţi numai de probleme legate de soarta intelectualităţii, acum, studiind marxismul, studiind viaţa, ei tind prin forţa creaţiei lor să contribuie la înflorirea noii orânduiri. Operele lui Lu Mei, Al Min-ciji, Vei Lian-tsian şi ale altora sunt închinate temei întrecerii masselor; romanul lui Ţao Min „Locomotiva", povestirile lui Gu Ligao şi multe alte opere ridică problemele privitoare la principiile conducerii masselor, îi învaţă pe cititori să rezolve in mod just cele mai variate probleme ale vieţii şi practicii construirii Chinei noi şi democratice.
In cuvântarea sa dela Ienan. Mao Ţze-dun nu numai că a rezolvat problema: cui trebuie să-i servească noua literatură democratică a Chinei — dar a arătat în mod amănunţit felul în care aceasta trebuie să slujească poporului.
înainte de cuvântarea lui Mao-Ţze-dun, unii dintre scriitorii chinezi rupeau în mod mecanic activitatea pentru ridicarea nivelului artistic al literaturii şi artei de lupta pentru o literatură şi artă accesibilă masselor. Ei au opus în mod greşit nivelul artistic al literaturii şi artei caracterului lor accesibil şi popular. Mao Tze-dun a rezolvat această problemă în mod just. El a subliniat imensa importanţă a luptei pentru caracterul popular al literaturii, plecând dela condiţiile existente din realitatea chineză, dela cerinţele poporului chinez. Mao Tze-dun a explicat că astăzi mulţi muncitori, ţărani, soldaţi, din cauza dominaţiei îndelungate a feudalilor şi a burgheziei nu ştiu încă să citească şi să scrie, sunt lipsiţi de cultură. Deaceea o cerinţă urgentă este aceea a desvoltării mişcării de culturalizare, răspândirea operelor de literatură şi artă necesare poporului şi care vor fi uşor asi-
milate de el. Mao Ţze-dun a trasat sarcina de a desvolta multilateral forme de artă accesibile tuturor, care sunt mai pe înţelesul tuturor şi plăcute poporului: Gazetele de perete, panourile, cântecele de massă, schiţele, „versurile pentru declamare", piesele, afişele de cinematograf, caricaturile, etc.
Subliniind importanţa luptei pentru caracterul popular al literaturii şi artei, Mao Ţze-dun a amintit activiştilor pe tărâm cultural, că viaţa se schimbă în fiecare zi, necesităţile poporului cresc pe măsura cerinţelor lui. De aici decurge strânsa legătură dintre caracterul popular al literaturii şi lupta pentru ridicarea nivelului ei. „Popularizarea şi ridicarea nivelului culturii privesc îndeaproape poporul... acest fel de ridicare a nivelului nu este ceva suspendai în aer... ci o ridicare a nivelului care are la bază popularizarea".
Rezolvând această problemă, Mao Ţze-dun i-a ajutat pe scriitorii chinezi în munca lor. In prezent scriitorii şi oamenii de ştiinţă chinezi acordă o mare atenţie studiului creaţiei literare populare, ale cărei forme sunt cunoscute şi iubite de popor. Mao Ţze-dun a trasat sarcina de a studia limba poporului şi aceasta a devenit una din condiţiile cele mai importante ale ridicării nivelului literar-artistic al noi literaturi democratice. In lucrarea sa „împotriva şabloanelor în partid", Mao Ţze-dun scria: „Trebuie să învăţăm limba poporului. Limba bogată, vie a poporului oglindeşte viaţa reală"îndeplinind indicaţia lui Mao Ţze-dun, oamenii de litere şi artă desvolta multilateral acele forme artistice care sunt apropiate şi pe înţelesul poporului.
Cu ajutorul lor, rnassele largi de muncitori, ţărani şi soldaţi participă în mod activ la crearea operelor de artă. După eliberarea oraşelor a început printre muncitori mişcarea pentru organizarea gazetelor de perete, a cercurilor literare, dramatice, corale. La 1 Mai 1949 s'au reprezentat concomitent în fabricile oraşului Pekin 48 piese scrise de muncitori. Peste 3000 muncitori au luat parte la montarea acestor piese. La sate, ţăranii înşişi crează piese care oglindesc viaţa lor şi tot ei le montează. Aceste opere au jucat un mare rol în organizarea ţăranilor, în reeducarea conştiinţei lor. Astfel, în anul 1944, centrul de partid din raionul de fron-
188
E. SEREBRIACOV ŞI B. LIŞIŢA
tieră Sansi-Ceahar-Hebei a menţionat în mod special una din aceste piese, „Bucuria săracilor". In hotărî.re se spunea că experienţa cu succes în crearea acestei piese, pe baza unui material local, de către un colectiv de autori cu ajutorul activ al poporului, trebuie răspândită pretutindeni, deoarece asemenea piese constituie o armă importantă de educare a ţăranilor.
in armata de eliberare naţională se editează gazete de perete, foi volante cu evenimentele frontului, se montează piese, se scriu versuri, cântece, etc.
Astfel, în raportul său la Congresul din anul 1949, Ciou Ian a menţionat imensul succes pe care 1-a avut în armată culegerea de versuri „Cu arma", care este alcătuită din cuplete.epigrame, cântece asupra evenimentelor curente, scrise de soldaţi pe patul puştilor. Comunistul Dun Ţun-jui, soldat în armata a 4-a, a scris o piesă care a fost reprezentată la cel de al treilea Festival Mondial al tineretului şi studenţilor pentru pace dela Berlin. O asemenea creaţie are o mare importanţă practică şi contribuie la ridicarea capacităţii de luptă a armatei populare.
Chiar şi aceste puţine exemple ne arată că indicaţiile lui Mao Ţze-dun au fost însuşite de scriitorii chinezi ca un îndreptar în acţiune. Scriitorii participă' la viaţa şi lupta de fiecare zi a masselor şi creiază opere pentru ele. Scuturând vechiul dispreţ pentru creaţia populară, ei o îndrumează în prezent şi' o ajută în desvoltarea ei.
Totodată scriitorii chinezi folosesc larg toate realizările vechii culturi chineze, a culturii progresiste din statele străine, studiază şi îşi însuşesc în primul rând experienţa culturii socialiste a Uniunii Sovietice.
China este ţara unei culturi originale vechi şi importante. Toată lumea cunoaşte de mult monumente ca Marele Zid Chinezesc, Marele Canal Imperial, etc. Cultura şi literatura Chinei, apărute cu mult înainte de era noastră, au avut o influenţă covârşitoare asupra culturii ţărilor din Ex-tremul-Orient.
Operele marilor poeţi Ţiui Iuan, Du Fu, Bo Ţsiui-i şi ale altora şi-au păstrat până în zilele noastre forţa şi farmecul lor nepieritor. Culegerea de creaţii populare „Şitsin"
(„Cartea Cântărilor"), literatura epică cre-iată dealungul mai multor veacuri într'o limbă apropiată de limba vie vorbită, dramele populare medievale şi romanul fac parte din fondul de aur al culturii chineze.
Abia astăzi, în China eliberată, moştenirea clasică a devenit un bun al întregului popor. Dar nu trebuie să înţelegem prin vechea cultură chineză ceva unitar, unic prin caracterul ei. Bazat pe învăţătura leninistă asupra existenţei a două culturi în so. cietatea împărţită pe clase antagoniste, Mao Ţze-dun arăta: „In perioada îndelungată a existenţei societăţii feudale în China, a fost creată strălucita cultură veche. Deaceea condiţia necesară pentru desvoltarea noii culturi naţionale, pentru întărirea încrederii naţiunii în forţele sale, constă în cunoaşterea procesului desvoltării acestei vechi culturi, în îndepărtarea a tot ce este vechitură feudală, în adoptarea a tot ce este valoros din punct de vedere democratic".
Moştenirea culturală trebuie adoptată şi folosită nu în mod mecanic, nu orbeşte, ci obligator în mod critic, afirmă Mao Ţze-dun. Poporul chinez îşi însuşeşte şi prelucrează în mod critic moştenirea vechii sale culturi naţionale şi pe această bază construieşte cultura nouă.
Scriitorii chinezi contemporani preţuiesc mult ideile patriotismului şi ale caracterului popular la diferţii poeţi renumiţi din vremurile trecute — Ţiui Iuan, Du Fu, Bo Tsiui-i, Huan Tsun-sian. Scriitorii, prelucrând în mod creator formele vechii literaturi epice, cunoscute poporului şi iubite de el, tind să creeze opere emoţionante pe teme actuale. Astfel, romanul binecunoscut cititorului sovietic „In munţii Li-uilian" de Ma Fân şi Si Jun, care povesteşte despre viaţa şi lupta ţăranilor chinezi în anii războiului anti-japonez, este scris în forma vechiului roman chinezesc.
Pe baza vechii tradiţii populare s'a creat o nouă montare muzicai-dramatică populară „Ianghe", răspândită în întreaga Chină. Piesele scrise în acest gen, „Soţul şi soţia învaţă să scrie", „Fratele şi sora desţelenesc pământul", „Organizaţi-vă", „Eroii   celor 100 de tramvaie" şi altele,
!) „China populară", 1951, Nr. 11 — 12, pag. 9.
MAO TZE-DUN ŞI PROBLEMELE LITERATURII
189
sunt apropiate şi înţelese de massele largi populare ale ţării.
Drama este un gen larg răspândit şi foarte popular în rândurile poporului chinez. Partidul comunist şi personal Mao Tze-dun cheamă pe oamenii de artă să transforme drama într'o adevărată armă de educare a masselor. Unul din criticii chinezi, Lo Ţin aminteşte în coloanele ziarului „Jenminjibao": „In primăvara anului 1944, după indicaţia lui Mao Tze-dun şi a centrului de partid, eu, împreună cu dramaturgii care ne găseam la Ienan, am fost invitaţi la teatrul de dramă. Acolo s'a reprezentat prima dramă de gen nou, „Plecăm în munţii Liansan". Atunci Mao Tze-dun a luat cuvântul şi a spus: „Istoria este creată de popor; totuşi, pe scenă şi în vechile drame (ca şi în ţoală arta veche, ruptă de popor), poporul devenea partea „de jos" a societăţii, iar Lao-e Tai-Tai şi Saio-Tsu (domnul, doamna, domnişoara) dominau scena. Această denaturare a istoriei trebue eliminată acum şi e necesar să se restabilească adevărata stare de lucruri; şi din această epocă începe o nouă naştere a vechii drame. Primele voastre începuturi constitue limita între vechea epocă şi noua epocă de transformări revoluţionare a dramei vechi. Sper că veţi monta multe drame, care să oglindească profund problemele actuale şi care să ajute la progresul întregului stat".
Drama „Plecăm în munţii Lianşan" este prelucrarea uneia din variantele vechiului roman chinez „Suihu ciuan", foarte cunoscut poporului. Spre deosebire de vechiul roman, în noua dramă personagiul principal a devenit poporul. Transformarea vechii drame constitue o problemă de o mare importanţă pentru stat. In anul 1951, Consiliul Administrativ al Guvernului Popular Central a publicat un document, „Indicaţii cu privire la creearea unei noi drame". „Se stimulează întrecerea între diferitele genuri de dramă — se spune în această indicaţie. — Această întrecere trebuie să scoată la iveală formele ei cele mai bune şi să creeze noi forme pe baza celor vechi".
Astăzi poporul chinez, desfăşurând o grandioasă construcţie    culturală, învaţă
dela marele popor sovietic care, primul în lume a construit în ţara sa socialismul. Literatura chineză s'a desvoltat întotdeauna sub influenţa inspiratoare a marii literaturi ruse clasice şi sovietice.
Literatura clasică rusă a pătruns în China la sfârşitul secolului trecut. Operele lui A. S. Puşchin, N. V. Gogol, M. I. Lermontov, L. N. Tolstoi, A. N. Ostrovschi, A. P. Cehov şi ale multor altor scriitori sunt bine cunoscute cititorilor chinezi şi capătă o tot mai mare răspândire în sânul masselor poporului.
Literatura sovietică a avut o influenţă deosebit de puternică asupra literaturii democratice noi a Chinei. A.A. Jdanov a spus : „..literatura noastră, care oglindeşte o orânduire net superioară oricărei orânduiri burghezo-democratice, o cultură cu mult mai înaltă decât cultura burgheză, are dreptul să dea altora pilda unei morale noi a umanităţii". In cuvântarea sa la Ienan, — Mao Tze-dun, chemând pe scriitorii chinezi să se apropie mai mult de popor, să-1 servească, a dat ca exemplu activitatea şi creaţia întemeietorului literaturii realiste sovietice, Maxim Gorchi. Arătând că poporul aşteaptă dela scriitorii chinezi opere despre oameni noi, despre fapte noi, Mao Tze-dun a dat ca exemplu romanul lui A. Fadeev, „înfrângere".
Scriitorii chinezi văd în literatura sovietică literatura socialismului victorios, literatura oamenilor liberi. „Când citeşti cărţile scriitorilor „la modă" americani şi din Europa dominată de imperialişti, simţi că sunt scrise pentru gusturile pieţii. Este cu lotul altceva când citeşti operele scriitorilor sovietici. Acest lucru se întâmplă din cauză că eroul literaturii sovietice este omul nou, curajos, iar eroul scriitorilor burghezi este un individualist care are grijă numai de succesul său" — spune Go Mo-jo. Chipurile noilor oameni sovietici i-a ajutat pe scriitorii chinezi să înfrângă greutăţile şi lipsurile îndurate în luptă, să păstreze credinţa în victoria cauzei lor drepte. Scriitorii chinezi învaţă din literatura sovietică arta de a crea opere profund ideologice şi artistice.
Din Lin, autoarea romanului „Răsare Soarele deasupra    râului Sangan", scrie:
190
E. SEREBR1ACOV ŞI B. LIŞIŢA
„Eu am învăţat din operete tui Şolohov să scriu despre viaţa ţăranilor. Metoda de lucru a tui Şolohov, modelarea amănunţită a fiecărui detaliu mi-au stârnit o admiraţie profundă".
Operele lui Gorchi sunt aproape în întregime traduse în limba chineză. Cărţile lui M. Şolohov, V. Maiacovschi, A. Fa-deev, A. Tolstoi, A. Serafimovici, N. Ostrovschi, G. Simonov, F. Gladcov, V, Cataev şi ale multor altor scriitori au fost traduse şi reeditate în nenumărate rânduri. Influenţa literaturii sovietice îi ajută pe scriitorii chinezi să rezolve sarcinile uriaşe pe care le-au ridicat în faţa lor partidul comunist şi poporul.
Indicaţia lui Mao Tze-dun a definit întreaga activitate a scriitorilor revoluţionari ai Chinei, după anul 1942. Specificul literaturii contemporane a Chinei nu constă numai în aceea că tema poporului şi tema muncii au devenit un bun al celei mai mari părţi din literatură, dar şi în aceea că ele au căpătat o rezolvare nouă. Dacă literatura progresistă din trecut arăta mizeria, lipsa de drepturi, asuprirea poporului care gemea sub jugul forţelor feudale şi imperialiste şi zugrăvea munca ca o povară pentru oameni, acum conţinutul operelor a devenit munca liberă a poporului liber. Noua literatură democratică arată cum oamenii simpli, eliberaţi de sub jug, fac minuni în luptă şi muncă, din dragoste pentru patria lor, pentru fericire, pentru pace pe pământ. Procesul apariţiei noilor eroi care, datorită încercărilor grele se eliberează de povara obiceiurilor şi prejudecăţilor vechii societăţi, este descris în multe opere închinate vieţii poporului.
Una din trăsăturile fundamentale ale literaturii chineze contemporane constă în tendinţa de a arăta rolul conducător al partidului comunist în toate domeniile vieţii poporului. In poezia Iui Van Siue-bo, foarte populară în China, se spune :
Comuniştii ne-au deschis drumul spre victorii. Fără comunişti Nu există China !
Această idee a pătruns profund în conştiinţa scriitorilor chinezi.  EI  arată cum
comuniştii conduc poporul chinez în muncă şi luptă, educă în mod perseverent massele, le ajută să înfrângă piedicile în caiea lor spre fericire. Chipurile comuniştilor Siao Cian şi Ian din opera Iui Ciao Şu-li, Siao Sian din romanul „Uraganul", de Ciou Li-bo, al comisarului U I din povestirea „Comisarul", de Liu Bai-iui, au rămas întipărite în mintea cititorului.
Tinzând să-şi pună arta în siujba poporului, scriitorii chinezi îşi perfecţionează mereu măestria lor. Limba operelor lor a devenit mai simplă şi mai clară. Scriitorii tind să zugrăvească mai complet şi mai viu chipurile eroilor din operele lor, stră-duindu-se să redea tipicul lor. Ca un exem-piu de înaltă măestrie este creaţia celui mai popular scriitor din China, Ciao Şuii. Opera sa „Căsătoria micului Er Hei", „Cântecele lui Li Iu-ţai" şi altele, care povestesc despre viaţa ţăranilor în condiţiile noilor relaţii sociale, sunt larg răspândite în popor şi se bucură de dragostea lui. In anul 1949, la primul Congres al oamenilor de litere şi artă din întreaga Chină, Ciou Ian, relevând operele lui Ciao Şu-li, ca ceie mai caracteristice pentru literatura regiunilor eliberate, a spus: „Ciao Şu-li datorează succesul său neobişnuit, în primul rând faptului că a cunoscut profund satul, relaţiile de clasă, întreaga complexitate a luptei de clasă la sate, ceeace dă operelor sate un înalt conţinut de idei, iar în al doilea rând faptului că izvorul puterii operelor sale îl con-stitue limba cu adevărat populară. Ciao Şu-li... lucrează asupra limbii sale literare, o şlefueşte şi ajunge la o simplitate şi naturaleţă neobişnuită".
Partidul comunist chinez a luptat şi luptă pentru o literatură care să corespundă intereselor vitale ale poporului chinez în lupta sa pentru noua democraţiei In cuvântarea sa dela Ienan, A4ao Tze-dun plecând dela învăţătura lui V. I. Lenin despre partinitatea literaturii, a spus că în societatea împărţită în clase, nu poate exista o artă deasupra claselor, deasupra partidelor, o artă pentru artă. Arătând scriitorilor că în lupta pentru China nouă şi independentă,   literatura nu poate ră-
MAO TZE-DUN ŞI PROBLEMELE LITERATURII
191
mâne pasivă, nu poate să nu participe la crunta tncăerare a forţelor revoluţiei şi reacţiunii, Mao Tze-dun a cerut : „Literatura şi arta trebue să se transforme cât mai repede în unul din angrenajele mecanismului general al revoluţiei, într'o armă puternică pentru unirea şi educarea poporului, într'o armă cu care vom lovi în mod sistematic duşmanul, până la distrugera lui, într'o armă de ajutorare a poporului în lupta sa unită împotriva duşmanului".
Noua literatură democratică a Chinei este literatura legată făţiş de proletariat, de politica lui, de politica partidului comunist. In prezent lupta pentru partinitatea literaturii are în China o deosebită importanţă.
V. I. Lenin şi I. V. Stalin au arătat în nenumărate rânduri în operele lor particularităţile specifice ale revoluţiilor în ţările coloniale şi dependente. Mao Tze-dun a aplicat principiile leninist-staliniste revoluţiei chineze şi a elaborat singura politică justă în această revoluţie — politica frontului unic. Partidul comunist chinez a luptat permanent pentru crearea unui front naţional unic, atât în politică cât şi în economie, precum şi în domeniul culturii. In discursul său ţinut la Ienan în timpul războiului anti-japonez, Mao Tze-dun i-a mai chemat odată pe scriitori să creeze un front unic în literatură. In anii războiului anti-japonez, politica partidului comunist pentru crearea frontului unic, a găsit un ecou viu şi un sprijin înflăcărat la toţi scriitorii progresişti ai Chinei. Până la moartea sa, în anul 1936, Lu Sin, fără a-şi cruţa puterile, a luptat pentru unirea tuturor scriitorilor progresişti împotriva imperialismului japonez. Datorită eforturilor comune ale diferiţilor scriitori, literatura a putut deveni un sprijin consecvent al poporului chinez în lupta sa.
Criticul Ciou lan, caracterizând situaţia actuală în domeniul literaturii şi artei in China, spune -.„Literatura şi arta chineză reprezintă astăzi un front unit, care include diferite curente ce oglindesc concepţiile muncitorilor, ţăranilor, ale micii burghezii şi ale burgheziei. Dar acest front trebuie să fie sub conducerea ideologiei proletare, sub
conducerea marxism-leninismului şi a ideilor lui Mao Tze-dun". Atât în politică cât şi în literatură, frontul unic este condus de proletariat şi de avangarda sa, partidul comunist.
Mao Tze-dun a spus în numeroase rânduri că „pentru a întări frontul unic trebuie să folosim metoda criticii şi autocriticii". El arată scriitorilor necesitatea de a lupta permanent împotriva oricăror manifestări ale ideologiei burgheze şi mic-burgheze în literatură, deoarece ele împiedică rezolvarea cu succes a sarcinilor care slau în faţa scriitorilor chinezi. Discursurile lui Mao Tze-dun sunt un exemplu luminos de luptă împotriva diferitelor idei mic-burgheze în literatură. Prin sfaturjle şi indicaţiile sale, Mao Tze-dun şi partidul comunist îi ajută pe scriitorii chinezi să-şi transforme mentalitatea, să-şi însuşească principiul partinităţii, contribuie la victoria noii literaturi democratice în întrecerea ei cu orientările literare duşmănoase ei, din ţară.
Părăsirea principiului partinităţii, a ideilor lui Mao Tze-dun duce pe oamenii de litere şi artă chinezi la lipsuri ideologice şi artistice.
In articolul de fond al revistei ,,Venbao", Nr. 52, 1951, se spune că principala cauză a apariţiei filmului „U Siun" şi a altor opere de acest fel constă în faptul că s'au îndepărtat de orientarea literară dată de Mao Tze-dun. Revista arată: „Desvoltarea criticii şi autocriticii este metoda fundamentală de îndreptare definitivă a greşelilor şi lipsurilor".
Partidul comunist chinez duce în prezent o politică literară bazată pe indicaţiile tovarăşului I. V. Stalin, date în scrisoarea către Bill-Beloţercovschi în anul 1929, că literatura revoluţionară trebuie să înlăture ,,de pe scenă, pas cu pas vechea şi noua maculatură neproletară pe calea întrecerii, prin crearea unor piese de teatru adevărate şi interesante, cu caracter sovietic, care să poată înlocui această maculatură. Cât despre întrecere, aceasta este un lucru mare şi serios, căci numai în condiţiile întrecerii vom putea face să se formeze şi să se cristalizeze literatura noastră proletară". (Opere, vol. XI, pag. 328; Ed. P.M.R., pag. 361)
In lupta sa pentru desvoltarea noii lite-
E. SEREBRIACOV ŞI B. LIŞIŢA
192
râturi democratice, critica literară are un rol de cinste. Criticii literari chinezi trebuie, după cuvintele lui Mao Tze-dun, să fie buni cunoscători ai marxisrn-leninismului, să-l aplice în mod creator la analiza fenomenelor literare. Crjticul trebuie să îmbine cunoaşterea teoriei cu cunoaşterea largă şi profundă a realităţii. Formulând aceste cerinţe faţă de critici Mao Tze-dun a arătat complexitatea sarcinilor pe care ei trebuie să'le rezolve, aplicând politica partidului comunist în domeniul literaturii : criticii literari au datoria să contribuie ca, în condiţiile întrecerii libere, arta cu un nivel relativ coborît să se ridice şi să devină o artă de un nivel înalt, pentru ca arta, care nu corespunde cerinţelor de luptă ale masselor largi, să se transforme într'o artă corespunzătoare cerinţelor masselor.
In cuvântarea ţinută la Ienan, Mao Tze-dun a indicat existenţa a două criterii în critică : cel politic, determinat de gradul de întrupare în opere a ideilor politice a!e noii democraţii şi cel literar, determinat de măestria artistică a operei. Mao Tze-dun îi învaţă pe critici că aceste două criterii sunt legate reciproc şi rolul conducător aparţine criteriului politic. Criticii trebuie să-i îndrepte pe scriitori spre crearea un^r opere cu un profund conţinut ideologic, care să exprime interesele poporului. Dar. Mao Tze-dun îi previne pe acei scriitori care, atraşi numai de conţinut, uită de forma literară. Operele cu adevărat realiste sunt acelea care îmbină conţinutul politic just cu forma artistică superioară.„Noi... cerem — spune Mao Tze-dun — concordanta dintre politică şi artă, concordanţa dintre conţinut: şi formă, dintre conţinutul politic revoluţionar şi forma artistică cât mai desăvârşită".
Dând o orientare justă criticii, Mao Tze-dun subliniază în repetate rânduri că practica este măsura prin care se verifică activitatea şi creaţia scriitorului. Aprecierea critică a acestor scriitori nu trebuie bazată în primul rând pe luarea în consideraţie a intenţiei autorilor; a declaraţiilor tor, ci pe rezultatele creaţiei lor.
Victoria revoluţiei a asigurat intrarea viguroasă în literatură a tinerilor scriitori începători din popor. Aceştia sunt mun-
citori, ţărani şi soldaţi care au o profundă cunoaştere a vieţii poporului, dar a! căror nivel cultural este încă scăzut. Mao Tze-dun a arătat că scriitorii şi criticii trebuie să aibă o atitudine atentă şi plină de grijă faţă de tinerele cadre literare, să contribuie la desvoltarea lor creatoare. Mao Tze-dun a cerut ca atitudinea plină de grijă pentru scriitorii începători să fie învăţată dela Gorchi şi Lu Sin. Urmând indicaţiile lui Mao Tze-dun, scriitorii mai vârstnici şi mai experimentaţi, Go Mo-jo, Mao Dun, Din Lin, Liu Bai-iui, Ai Ţin şi alţii publică în permanenţă în coloanele ziarelor şi revistelor articole asupra problemelor măe-striei şi recenzii asupra operelor tinerilor autori. Astfel, în numărul din mai al revistei „Literatura populară", pe anul 1950, s'a publicat articolul luj Mao Dun închinat analizei povestirilor despre viaţa muncitorilor. Tot aici poetul Ai Ţin analizează versurile scrise de muncitori. Asemenea exemple sunt multe. Un exemplu de însuşire profundă a marxism-leninismului îmbinată cu cunoaşterea amănunţită a ţării sale, a literaturii sale, îl constitue activitatea cunoscutului critic comunist Ciou Ian. Ei răspunde la toate problemele actuale ale literaturii chineze, aplică în mod consecvent ideile lui Mao Ţze-dun, răspândeşte experienţa literaturii sovietice.
Organul central a! partidului comunist ziarul „Jenminjibao" publică săptămânal un supliment literar în care apar articole de critică. Adeseori ziarul are articole de fond asupra problemelor literaturii şi artei. Activitatea criticii chineze, condusă de partidul comunist, este orientată spre desvoltarea mai departe a noii literaturi democratice, realiste, a Chinei.
Scriitorii chinezi definesc metoda lor creatoare ca realism revoluţionar. Ciou Ian caracterizează această metodă artistică în felul următor -.„Realismul revoluţionar trebuie să aibă două însuşiri evidente: prima, el ia ca bază concepţia marxistă despre iunie. Această concepţie na este aşa cum o putem scoate din cărţi, ci ea cere, în primul rând, ca oamenii de artă să participe in mod nemijlocit la lupta practică a masselor; cea de a doua însuşire constă în aceea că scriitorul trebuie să considere că obiectul
MAO TZE-DUN ŞI PROBLEMELE LITERATURII
193
principal este massa, adică muncitorii, ţăranii, soldaţii". Realismul revoluţionar zugrăveşte nu numai forţele întunecate ale imperialismului şi feudalismului, dar arată şi afirmă noile căi ale poporului chinez şi acele forţe care duc China spre viitorul luminos. Situându-se pe poziţiile realismului revoluţionar, scriitorii şi poeţii Go Mo-jo, Mao Dun, Din Lin, Ciao Şu-li, Ţian Han, Ai Ţin, Ciou Li-bo şi alţii au creat multe opere emoţionante despre viaţa eroică a marelui popor chinez.
Realismul revoluţionar al Chinei tinde de fapt spre realismul socialist. Deaceea Ciou Ian, dând realismului revoluţionar o asemenea caracterizare, menţionează: „Această explicaţie a realismului revoluţionar, desigur nu este ceva nou, definiţia sovietică a teoriei realismului socialist include de mult acest conţinut".
In cuvântarea sa ţinută la Ienan, Mao Tze-dun a stabilit conţinutul de clasă al realismului noii literaturi democratice. EI a arătat că principalul conţinut al acestui realism. îl constituie oglindirea de pe poziţiile proletariatului a vieţii muncitorilor, ţăranilor, soldaţilor. Astăzi scriitorii chinezi tind să-şi însuşească principiile realismului socialist. Ei învaţă dela scriitorii sovietici să vadă viaţa în desvoltarea ei revoluţionară, să lupte împotriva a ceeace este vechi, pe. cale de dispariţie, apărând cu pasiune şi promovând tot ce este nou, revoluţionar. Chipurile comuniştilor care au adus eliberarea Chinei, chipurile noilor eroi muncitori, ţărani, soldaţi^ alcătuiesc principalul conţinut al operelor scriitorilor chinezi, care învaţă poporul să trăiască şi să lupte. Ideile realismului socialist fecundează creaţia scriitorilor chinezi şi le deschid orizonturi din cele mai largi.
Noua literatură democratică a Chinei are încă mari lipsuri. Unii scriitori nu s'au eliberat până acum de povara concepţiilor burgheze şi mic-burgheze. Poezia chineză trebuie să depună eforturi mari pentru a se desbăra de retorica aridă, de declaraţiile goale. Operele în proză suferă adesea de schematism în prezentarea eroilor şi alcătuirea subiectelor. Unii scriitori zugrăvesc evenimentele mai bine decât pe oameni. Aceşti scriitori, zguduiţi de măreţele trans-
13. — Viaţa Românească — c. 2437
formări care au loc în China nouă, se grăbesc să le povestească şi uită că creatorii acestor transformări sunt oamenii simpli ai Chinei. Alteori scriitorii zugrăvesc per-sonagiile negative mai vii, mai pline de viaţă decât pe cele pozitive. Aceasta se explică prin faptul că scriitorii, cunoscând bine pe oamenii din vechea societate, nu studiază îndeajuns viaţa şi munca noilor constructori ai statului şi deaceea nu cunosc bine caracterul lor, ideile şi năzuinţele lor. In afară de aceasta, scriitorii nu cunosc suficient marxism-leninismul, ideile lui Mao Tze-dun, de aici incapacitatea lor de a vedea mlădiţele viitorului.
Tinzând să lichideze asemenea neajunsuri, scriitorii chinezi desvolta în toate chipurile critica şi autocritica în rândurile lor, studiază ideile lui Mao Tze-dun şi îşi îndreaptă atenţia spre experienţa bogată a literaturii socialiste sovietice unde găsesc răspunsuri la problemele care îi frământă.
Scriitorii chinezi acordă o mare atenţie problemei limbii literaturii. In China, foarte mult timp limba literară era ruptă de limba vie, vorbită. Limba scrisă, cărturărească, plină de diferite expresii idiomatice şi citate din vechile cărţi clasice, era neînţeleasă şi inaccesibilă masselor largi ale cititorilor. Numai în ultimii treizeci de ani, limba noii literaturi democratice a devenit accesibilă unor cercuri mai largi de cititori. Scriitorii studiază limba vie a poporului având vii în faţă cuvintele lui Mao Tze-dun: „Dacă nu înţelegi limba masselor, atunci despre ce creaţie artistică poate fi vorba ?" Scriitorii care sunt legaţi strâns de masse, şi lucrează în rândul masselor, scriu într'o limbă plină de savoare, clară şi simplă.
Discursul lui Mao Tze-dun rostit la Ienan a fost un eveniment istoric important pentru noua literatură democratică a Chinei. Ciou Ian vorbeşte despre importanţa cuvântării lui Mao Tze-dun; „Acest discurs a fost o cotitură in istoria literaturii şi artei revoluţionare, a fost expunerea cea mai populară a sarcinilor şi teoriei şliinţei marxiste despre literatură şi a politicii în domeniul literaturii. Mao Tze-dun a sintetizat toate acestea şi a creat o adevărată bază pentru desvoltarea noii liieraturi chineze".
Au trecut 10 ani dela cuvântarea istorică
194
E. SEREBRIACOV ŞI B. LIŞIŢA
a lui Mao Tze-dun, dar ea îşi păstrează caracterul de îndreptar pentru oamenii de artă şi litere din China. Desvoltarea cu succes în ultimii zece ani a noi; literaturi democratice a Chinei, a confirmat pe deplin justeţea şi profunda viabilitate a principiilor literare ale conducătorului partidului comunist chinez, tovarăşul Mao Tze-dun. Congresul oamenilor de artă şi litere din întreaga Chină, care a avut Ioc în luna Iulie 1949 la Pekin, a făcut bilanţul activităţii în domeniul .literaturii şi artei Chinei, începând cu anul 1942, adică începând cu epoca în care Mao Tze-dun şi-a rostit discursul. Congresul a menţionat că discursul lui Mao Tze-dun constituie programul de desvoltare a noii literaturi şi arte democratice a Chinei, program pe care fiecare scriitor este chemat să-l urmeze.
Lu Din-i, membru în Comitetul Central al partidului comunist chinez, a arătat în Martie 1950 că: „Discursul tovarăşului Mao Tze-dun ţinut la discuţia literară care a avut loc la Ienan în anul 1942, a fost însuşii de oamenii de artă şi litere din China ca un îndreptar principal pentru munca lor".
Literatura contemporană a Chinei se caracterizează prin adâncul ei patriotism şi internaţionalism. In zilele când imperialismul american a pătruns în Coreea şi a ameninţat securitatea Chinei, scriitorii au luat o parte activă la mişcarea patriotică „Rezistenţă faţă de America, ajutor Coreei", mişcare care a cuprins întreaga ţară. Grupul scriitorilor chinezi : Liu Bai-iui, Tian Han, Şu Ţiun, Ian Şo, Siui Ci şi alţii au plecat pe front în Coreea pentru a povesti poporului chinez adevărul asupra crimelor bandiţilor americani. Au fost create acum în China multe opere emoţionante aparţinând celor mai variate genuri, care demască faţa bestială a agresorilor americani, care arată prietenia seculară dintre popoarele chinez şi coreean şi eroica lor luptă comună. Printre ele menţionăm piesa „Frontul" de Bo Ben, schiţele lui Vei Vei, povestirea „Fericirea" de lao Tsin şi altele.
Demascând acţiunile mârşave ale imperialiştilor americani, scriitori; chinezi oglindesc năzuinţa fierbinte a poporului chinez pentru pace. Toate operele scriitorilor Chinei noi oglindesc tema luptei pentru pace.
Poporul chinez şi scriitorii lui ocupă un loc de cinste în lupta comună a popoarelor lumii pentru pace în întreaga lume. Decernarea Premiului Internaţional Stalin pentru Pace scriitorului Go Mo-jo este o dovadă vie a meritelor importante ale poporului chinez şi ale literaturii sale, în lupta pentru menţinerea şi întărirea păcii.
Decernarea premiilor Stalin pe anul 1951 scriitorilor chinezi Din Lin, Ciou Li>-bo, He Tsin-ciji şi Din Ni dovedesc noile succese mari înregistrate de literatura chineză. Operele acestor autori — romanele „Răsare soarele deasupra râului Sangan" şi „Uraganul", piesa „Fata cu părul cărunt" sunt larg cunoscute cititorului sovietic şi se bucură de o mare popularitate. Aceste opere îi ajută pe oamenii sovietici să cunoască şi mai adânc viaţa poporului chinez prieten. In aceste opere sunt zugrăvite cu măestrie marile transformări care au avut loc în viaţa oamenilor simpli ai Chinei. Romanele „Răsare soarele deasupra râului Sangan" şi „Uraganul" ne arată procesul emoţionant al transformării, sub conducerea gloriosului partid comunist al Chinei, a milioanelor de ţărani în adevăraţii stăpâni ai soartei lor, ai ţării lor. Tema apariţiei omului nou, eliberat acum de jugul secular feudal şi imperialist, om nou care intră în luptă în mod conştient şi activ şi păşeşte la construirea vieţii libere şi ferjcite, o găsim în cele mai bune opere ale literaturii chineze contemporane. Din Lin, Ciou Li-bo, He Tsin-ciji, Din Ni împreună cu toţi scriitorii Chinei contribue prin activitatea lor literară la înflorirea şi întărirea Republicii Populare Chineze.
Apărând pacea şi libertatea popoarelor, poporul chinez şi scriitorii lui îşi îndreaptă privirea spre Uniunea Sovietică, spre tovarăşul Stalin. Dragostea pentru Ţara Sovietelor şi pentru înţeleptul ei conducător, I. V. Staiin, este o trăsătură caracteristică a noii literaturi democratice a Chinei.
Urmând consecvent drumul indicat de Mao Tze-dun, noua literatură democratică a Chinei creşte şi se întăreşte cu fiecare zi. Scriitorii păşesc cu încredere în primele rânduri ale constructorilor Chinei noi.
Din „Zvezda". Nr. 5/1952
HORI A BRATU
OPTIMISMUL MARII CREDINŢE
Exista acum 20 de ani o editură ia Paris ■care se îndeletnicea printre altele, cu confecţionarea „Istoriei literaturii contemporane" a diferitelor popoare din Orientul Europei. A apărut în acea editură o istorie a literaturii române contemporane în care erau proclamaţi drept mari scriitori oamenii de casă ai autorului — Bazil Munteanu— un favorit al lui Carol de Hohenzollern; a apărut deasemenea o istorie a literaturii contemporane bulgare, în care autorul, un anume conte Stoianov — ataşat cultura! al Bulgariei monarho-fasciste la Paris — arăta că literatura bulgară a avut „ghinionul istoric" ca o mare parte dintre poeţii ei cei mai buni să cadă de timpuriu sub influenţa ideilor „barbare revoluţionare" potrivnice „europenizării" ţării şi „reformelor" înfăptuite sub conduce-ea dinastiei de Saxa-Coburg.
„Ghinionul istoric" îl reprezenta tocmai tradiţia revoluţionară a poeziei bulgare, tradiţia poeziei militante, luptătoare, care dela Hristo Botev până la Smirnenschi, dela Ivan Vazov până la Nicola Vapţarov s'a ridicat împotriva oricărei opresiuni, fie că ea pornea dela împărăţia otomană ce pustiise secole de-a-rândul ţara, fie că venea din partea ciorbagiiior (moşierilor) bulgari, asupritori tot atât de sângeros-! ai poporului ca şi vizirii şi paşalele din Varna şi Vidin. Au luptat marii poeţi bulgari şi împotriva şoviniştilor „velico-bulgari" care visau o moşie dela Carpaţi şi până la Marea Egee, au luptat şi împotriva monar-hiştilor, militarişilor şi fasciştilor, care voiau să facă din Bulgaria un câine de
pază al imperialismului prusac, iar din tineret o armată de ieniceri la ordinele lui Wilhelm si apoi la ale lui Hitler. Marii poeţi bulgari Botev, Smirnenschi, Poiianov, Vapţarov, nu au fost numai mari poeţi, dar au fost şi eroi naţionali in lupta pentru eliberarea naţională şi socială, oameni care au luptat nu numai cu versul dar şi cu puşca împotriva asupritorilor, oameni care au cunoscut închisorile negre, tot atât de bine ca şi plaiurile şi grădinile de trandafiri ale patriei.
Dacă Hristo Botev a fost poetul genial, călăuzitorul în mişcarea revoluţionară de eliberare naţională de sub jugul otoman şi feudal bulgar ; dacă poezia lui Hristo Smirnenschi purta mesagiul mişcării revoluţionare în perioada primului război mondial, anunţând apropierea „furtunii", apropierea revoluţiei — Vapţarov este poetul inspirat al clasei muncitoare în zilele grele ale dominaţiei fasciste, poetul inspirat de ideile partidului lui Dimitrov şi care insufla credinţă în victoria clasei muncitoare, în victoria socialismului. Pe drept cuvânt, Vapţarov se simte în misiunea sa de poet luptător, solidar cu tradiţia revoluţionară a poeziei bulgare, urmaş al lui Botev. Botev 1-a învăţat să evite poezia formalistă, contursionată, alambicată, i-a arătat drumul spre o poezie cu un caracter adevărat popular, spre o poezie care să vorbească :
Despre chinuri despre sângele negru ce-l suge ţărâna, despre cântecul robilor,
13*
196
HORIA BRATU
cântec de chinuri ce leagănă ţarina'ntr' una.
Strălucit reprezentant al unei tradiţii revoluţionare, Nicola Vapţarov este şi poetul unei noui epoci, poetul une; noui etape a mişcării revoluţionare. Poezia lui are calitatea acelei înalte oţeliri, pe care o dă educaţia primită dela partid, acelei oţeliri pe care o aduce viaţa de revoluţionar comunist, de luptător împotriva fascismului. Uriaşa lui credinţă în victorie, optimismul dătător de încredere şi de speranţă, care străbat poezia ca şi activitatea sa, sunt insuflate de cunoaşterea marxism-leninismului, de perspectiva pe care o poate oferi numai înţelegerea limpede a ţelului, a sensului şi a direcţiei mişcării. Perspectiva aceasta partinică aduce un element nou în poezia lui Vapţarov — romantismul revoluţionar — şi dă posibilitate scriitorului să cânte viitorul fericit al poporului, viitorul pe care-1 făureşte lupta masselor pentru eliberare. In poezia lui Vapţarov, răsună glasul unui viitor constructor al socialismului :
Vom construi uzina
Uriaşă, uzina,
cu zid de piairă
şi beton,
bărbaţi, femei,
noi construim uzina,
pentru viaţă.
Copiii ne mor cu zile
în bordeie umile
fără soare
în miasme otrăvitoare. Viaţa-i temniţă. Bărbaţi, femei, popor,
nici un pas înapoi! Uzina noi o construim pentru viaţă.
După cum se vede din acest fragment, romantismul lui Vapţarov nu este rupt de viaţă, nu este un romantism rupt de realităţile aspre ale oraşului şi satului bulgar, cufundat în mizeria capitalistă. Poetul dorea ieşirea din preistorie, din ,,veacul de bronz" în care trăia poporul. încrezător în
forţele oamenilor care construiseră ,,cu mâinele şi sângele lor" oraşele, uzinele — el biciueşte demoralizarea şi desfăşoară înaintea cititorilor perspectiva măreaţă a viitorului, legând-o de lozincile de luptă ale momentului istoric. Astfel, departe de a fi steril, utopic, bazat pe iluzii şi exaltări gratuite, romantismul ca parte componentă a poeziei lui Vapţarov este un romantism activ, întemeiat pe însuşi avântul luptei poporului sub conducerea partidului, în anii cei mai grei ai încleştării. Este romantismul transformării vieţii, al fericirii omului şi al omenirii.
învăţând dela Gorki şi Maiakovski, pe care i-a citit şi i-a iubit cu înflăcărare, Vapţarov întruchipează prin opera şi activitatea sa, figura celui mai mare poet luptător al Bulgariei contemporane, luptător la care viaţa şi poezia, visul şi realitatea, realizează o armonioasă unitate.
*
Prin activitatea, prin viaţa şi prin destinul său, Nicola Vapţarov aminteşte puternic de viaţa altor doi mari scriitori europeni, care au luptat cu fapta şi cu cuvântul împotriva fascismului, care au căzut în această luptă şi care au strigat până în ultima clipă dispreţul şi ura lor faţă de cotropitori. Este vorba despre lulius Fucik şi despre Federigo Garcia-Lorca. întocmai ca şi Lorca, care coborîse plin de speranţe din munţii Grenadei, unde strămoşii şi părinţii săi purtaseră lupte seculare pentru independenţa şi pentru pedepsirea dreaptă a hidalgilor exploatatori, Nicola Vapţarov coboară — la vârstă fragedă — de pe culmile Pirinului, în ritmul legendelor munteneşti, mândru urmaş al haiducilor care vreme îndelungată luptaseră în munţi împotriva başbuzucilor şi ciorbagiilor :
Pirinu-atinge cerul
deasupra
gliei mele şi freamătă pădurile de pin când vijelii se-abat
peste vâlcele şi povestesc legende de /linden [)
') Ilinden — 20 Iulie — ziua unei mari răscoale a poporului bulgar împotriva jugului otoman.
OPTIMISMUL MARII CREDINŢE
197
In spre Ohrida
nepătat e cerul
nemăsurat de larg
şi de albastru, şi mai departe
al Egeii ţărm
scăpărător
asemeni unui astru...
Lorca era fascinat de sclipirea verzue a apelor mării din golful Biscaya, iubind cu nesaţ viaţa marinărească ; Vapţarov căuta să intre la şcoala navală din Varna, atras de romantismul vieţii de marinar. Dar nici-unuia împrejurările nu-i va permite să-şi îndeplinească această dorinţă. Amândoi intră de timpuriu în lupta revoluţionară, unul luptând cu arma în mână împotriva marocanilor lui Franco, iar celălalt conducând o echipă care dinamita depozitele militare construite de ocupanţii fascişti pe pământul natal. Amândorura le este dat să cadă în luptă, unul în 1937 sub gloanţele plutonului de execuţie în cimitirul din Medun, celălalt cinci ani mai târziu, ia 23 Iulie 1942, sub rafala plutonului de exe-cuţite al tribunalului militar din Sofia. Amândoi au fost oameni modeşti :
Oameni simpli, necunoscuţi am fost, din uzine, birouri, plugari mirosind a ceapă, îmbăiaţi în sudoare, sub musieţile pleoştite amar înjuram viaţa.
Aceste strofe din bine cunoscutul poem al lui Vapţarov „Istorie", caracterizează o întreagă pleiadă de scriitori antifascişti europeni, care au fost în primele rânduri în lupta de eliberare naţională şi socială. Deaceea există între aceşti scriitori asemenea puternice înrudiri în tematică şi'n atitudinea faţă pe poezie, un apel atât de stăruitor la izvoare populare şi o asemenea viguroasă asimilare a experienţei moderne a poeziei progresiste, îndeosebi a poeziei lui Maiakovski.
Eroul liric al poeziei lui Vapţarov este muncitorul revoluţionar care participă la luptă, stă în miezul ei şi trăieşte în mod intens durerile şi visurile poporului. Expresie concentrată a acestui erou liric este
poemul „Credinţa", adevărat manifest poetic care indică drumul întregii creaţii a lui Vapţarov si nu numai atât, dar chiar şi sensul activităţii şi existenţei sale. Poemul este scris în perioada în care Vapţarov şi-a dat în mod limpede seama că drumurile unui om cinstit în Bulgaria mo-narho-fascistă trebuie să ducă în rândurile luptătorilor împotriva regimului odios. După ce absolvă şcoala tehnică navală, adolescentul Nicola intră în fabrica dela Cocerinovo, abandonând definitiv din lipsă de lucru cariera de marinar, dându-şi searna în mod limpede că locul său este în rândurile mişcării ilegale. Tema principală a poeziei „Credinţa", care este în acelaş timp tema principală a operei sale, este desvăluirea contrastului dintre viaţa uniformă, cenuşie, istovitoare, la care exploatarea capitalistă încearcă să reducă poporul — şi viaţa plină de bucurie, eliberată de teamă şi mizerie, la care tind cei care au curajul să „lupte cu viaţa" :
Iată : respir,
muncesc,
sunt viu
şi scriu versuri
(în felul meu).
Ne privim faţă 'n faţă
viaţa şi cu mine,
încruntându-ne cu ură
Şi eu, lupt împotriva ei
atât cât pot.
Cu ea de mă răţui
pricepe-mă bine :
nu ura de viaţă
se sbaie în mine.
Ba chiar dimpotrivă,
chiar de-aş muri
aş iubi încă viaţa
cu braţele-i grele
oţetite.
Nu este vorba aici de viaţa izvorîtă dintr'un pur instinct de conservare. Poetul cântă setea, dorinţa sa irezistibilă de a se pune fn slujba vieţii ; în slujba vieţii poporului, a omenirii, în slujba vieţii creatoare. Ca şi Maiakovski, care i-a fost exemplu şi îndrumător în viaţă, poetul bulgar, mobilizat în lupta pentru eliberare, a părăsit
198
HORIA BRATU
pentru totdeauna „grădinile de baştină" ale Parnasului şi ale poeziei „pure" şi a plecat să lupte pe frontul revoluţiei. Optimismul, credinţa în triumful clasei muncitoare erau suportul puternic care-i dădea puteri în „trânta cu viaţa" (titlul unui poem) :
Dar, ia hai să zicem
că-mi luaţi din credinţă
— cât ? — un bob
din credinţa-mi curată.
Atunci aş urla,
aş urla de durere,
ca o panteră,
în piept împuşcată.
Ce-ar rămâne
atuncea din mine ?
într'o clipită,
m'aş destrăma
chiar atunci, după jaf.
Şi mai limpede spus,
într'o clipită
s'ar alege,
praful din mine,
praf.
Repetarea energică, pasionată a unor cuvinte, a unor expresii, vine să întărească afirmarea puterii credinţei şi a necesităţii ei, vine să sugereze un iucru de-o importanţă uriaşă, atât pentru poet, cât şi pentru noi. Repetiţia în aceste versuri nu este un simplu procedeu stilistic, nu este doar o expansiune verbală, ci este afirmarea forţei credinţei sale, expresia necesară a conţinutului lirismului său original:
Credinţa în piept mi-este straşnic blindată. Armă să treacă prin ea,
încă nu-i inventată.
Vom întâlni, străjuită cu îndărătnicie, această credinţă în clipele cele mai grele ale vieţii sale, în ceasurile groaznice în care, spânzurat de picioare în camera de tortură a direcţiei poliţiei din Sofia, refuză să trădeze numele tovarăşilor ; în momentele în care corpul său era zguduit de spasmele provocate de curentul electric, lansat de călăii monarho-fascişti. Aceeaşi credinţă străbate următoarea declaraţie pe care Vap-
ţarov o face în faţa tribunalului militar din Sofia : „Am acţionat, fiind deplin conştient de faptul că ani servit cu credinţă patria mea. Nu-mi pare rău. Nu cer iertare nimănui".
Aceeaşi credinţă o vom găsi exprimată în poezia scrisă câteva ore înainte de execuţie:
Lupta e crudă, neîndurătoare lupta — cum se spune — are o măreţie epică. Un altu-mi ia locul, când eu cad ucis — Şi-atâta tot... nu-i vorba de-un ins.
Un glonţ — şi, după aceea, viermii Ce logică e'n marea simplitate ! Dar în furtuni alături ne vom bate poporul meu, — şi strig că te iubesc !
Această credinţă nealterată a poetului în dreptatea cauzei poporului nu avea, şi nici nu putea să aibă, nimic mistic. Ea era întemeiată pe cunoaşterea forţelor poporului, a capacităţii de luptă a partidului, pe cunoaşterea nemărginitei forţe a Uniunii Sovietice, patria revoluţiei victorioase. Mla-din Isaev — care a împărţit cu el celula în închisoare, povesteşte că Vapţarov i-a amintit într'unul din momentele sale cele mai grele, înainte de a fi chemat în camera de tortură electrică, de cuvintele tovarăşului Molotov rostite la sfârşitul cuvântării din dimineaţa zilei de 22 Iunie 1941, ziua când nemţii au atacat mişeleşte Uniunea Sovietică : „Duşmanul va fi înfrânt, — victoria va fi a noastră".
Pentru Nicola Vapţarov, Uniunea Sovietică reprezenta reazimul luptei de eliberare, far luminos care din depărtare, lumina calea de luptă a revoluţionarilor de pe tot întinsul globului.
★
In întreaga sa poezie, Vapţarov a arătat că purtătorul revoluţiei care se apropie este clasa muncitoare. Dealtfel, de câte ori va vorbi despre perspectivele eliberării, el îşi va întoarce gândul înspre „prietenii cei dragi" care au scurmat cu mâinile lor muntele pentru a deschide galeriile minelor şi care au amestecat sudoarea lor în temeliile uzinelor. Tema dragostei de viaţă este nedespărţită în întreaga poezie a lui Vapţarov, de tema muncii creatoare. El a arătat
OPTIMISMUL MARII CREDINŢE
199
că exploatarea capitalistă înjoseşte omul, transformă munca într'o povară istovitoare, uzinele în temniţă ;
O uzină. Nori de fum pun peste coş coroane.
Poporul : oameni simpli.
Viaţa: aspră şi plictisitoare
o viaţă fără mască şi fără de zorzoane
ca o fiară feroce rânjindu-şi dinţii.
Acestea sunt versuri concise şi severe {,,pline de mânie şi scurte", cum spune Vapţarov), versuri în care poetul spune direct lucrurilor pe nume, cu întreaga durere şi indignare a omului din popor. Aceeaşi idee este exprimată în nenumărate poezii, în diferite momente ale vieţii poetului, care a cunoscut din plin viaţa grea a muncitorilor bulgari sub regimul capitalist. Ea este legată de diferitele întâmplări din viaţa sa, cum este moartea unui bun prieten :
Aşa se'ncurca viaţa'n noi Şovăitoare...
Motorul nu merge cum trebue Odată,
După un pufăit suspect se şi oprise.
Dece anume nu ştiu
Ori poale pcntrucă
prietenul iubit,
prietenul, murise.
Sau poate nu de asta
Poate că 'nfometat...
Dar asemenea suferinţe nu au dus la disperare : ele au ascuţit ura împotriva exploatatorilor, au topit toate aceste dureri în aliajul puternic al voinţei de libertate :
In trosnete
în scrâşnet de maşină, va trebui neapărat să sbieri, ca vorbele să vină
în cel mai mic şi mai îndepărtat ungher. Şi am sbierat de ani şi ani  în rând, o veşnicie-ara iot sbierat... Şi auzim
că şi ceilalţi muncesc cu noi s'oierând. Sbiară'n uzină
oameni
şi maşini.
Din strigăte făcurăm aliaj
cu care ne-am blindat viaţa, zilele.
încât dacă-ai avea curaj
ca să ne bagi un băţ în roată,
atunci, desigur, îţi vei rupe mâinile.
Forţa realismului lui Vapţarov în zugrăvirea muncitorilor din uzina capitalistă îşi găseşte izvorul în bogata sa experienţă de viaţă ca muncitor fochist, în faptul că el însuşi a împărtăşit viaţa aspră a muncitorilor. Mâinile care aşterneau pe hârtie versurile despre munca grea a celor care se luptau câte 14 ore cu cuptoarele Siemens, deplasaseră ele înşile, sute de mii de tone de cărbuni. Deaceea, „Cântecele despre motoare" apărute în 1940 pot fi considerate pe drept cuvânt fragmente de autobiografie :
Şi trebuie să lupţi, să lupţi cât poţi să lupţi necruţător cu această fiară pentru a-i smulge bucata de pâine.
Vapţarov cunoaşte alături de muncitori şomajul, concedierile în massă, persecuţiile, orele istovitoare aie muncii de noapte. Dar nici o clipă el nu osteneşte să atragă atenţia că acestea sunt condiţiile în care caută să menţină munca exploatatorii capitalişti, că acestea înjosesc munca şi viaţa ; poetul atacă pe acoliţii narodnicilor care caută să arunce întreaga răspundere a mizeriei muncitorilor pe existenţa însăşi a fabricilor :
Tovarăşi,
să fim bine înţeleşi progresu-i bun şi nu-l stigmatizez, doar nu progresul
e cel ce-apasă Noi nu vom face niciodată
calea'ntoarsâ!
In afirmarea hotărîtă a voinţei de a merge înainte pe calea istoriei, în menţinerea ,,poziţiei de atac" a clasei muncitoare, Vapţarov se inspiră din patosul maiakov-skian. Motoul poeziei sale sunt celebrele versuri ale lui Maiakovski, care semnifică misiunea poetului „Soldat pe frontul Revoluţiei".
Nu, chiar astăzi, chiar acum, aici, versul meu va fi armă, baionetă şi bici.
200
HORIA BRATU
Nicola Vapţarov cere muncitorilor să păstreze în bună stare maşinile, căci ele sunt prietenele muncitorilor şi prin luptă vor deveni bunul lor, bunul poporului :
Romantica de azi a vremii noi o cântă-acum
urcând albastre spaţii motoarele 'n explozii şi turaţii. De nu 'nţelegefi acest .cântec mare,
vă încruntaţi sprâncenele
zadarnic!
Pe-aripile lui
puternice,
de-oţel
Ea poartă optimismul
şi avântul.
Versurile lui sunt energice şi exprimă acea tonalitate optimistă pe care poetul o vedea ca o tonalitate fundamentală a „Cântecelor clasei". La Vapţarov se poate vorbi despre ritm ca despre o „formă de energie", ca despre cadrul cel mai important al imaginei poetice. Varietatea şi alternarea ritmului său, de o puternică mo-delaţie, nu provine dintr'o simplă dorinţă a poetului de a evita monotonia, ci constituie un mijloc poetic de caracterizare a atmosferei, a limbajului, a „romanticii".
Uzina capitalistă apasă, însă în acelaş timp ea organizează pe muncitori. Uzina capitalistă lipseşte pe muncitori de bucuria muncii, dar în acelaş timp îi transformă în luptători dârzi :
Uzină, iar te-ai arătat îngrămădind funingine şi scrum, în limpezimi de zare
strat cu strat... E în zadar.
Tu să luptăm ne-ai învăţat. Şi-om coborî, în viaţa noastră
soare!
Mulţi muncitori apeşi, uzină'naltă! Ei merg posaci cu faţa înnegrită,
de munca neagră... Insă cu mii de inimi laolaltă în toţi o inimă necontenit palpită.
Tânărul Vapţarov, intrat în fabrica forestieră dela Cocerinovo, a sesizat din primul moment această capacitate de organi-
zare şi de strângere într'un singur mănunchi a muncitorilor din uzine, care sub conducerea partidului devin o forţă revoluţionară uriaşă. Activând în celula clandestină de partid, el desfăşoară o intensă activitate de propagandă, ceeace-i atrage în scurt timp concedierea. De aici înainte activitatea sa de poet este nedespărţită de activitatea sa de militant. In orele istovitoare ale muncii de noapte, Vapţarov scrie poeme inspirate de lupta sa clandestină, versuri despre muncă şi şomaj, despre lupta antifascistă şi despre viitorul poporului. El caută neostenit miile de fire care duceau la toţi truditorii de pe întinsul ţării.
Anul 1936. Lupta de clasă pe plan intern şi internaţional se ascute. Ultimele resturi democratice sunt înlăturate de clica lui Boris ; în Spania, marocanii lui Franco, avioanele lui Mussolini şi tancurile fabricate la Essen sfârtecă ţara. Crucişătorul „Deutschland" bombardează orfelinatul de copii dela Valencia. Lupta cu viaţa „cruntă, mucedă, înrăită" capătă o şi mai mare amploare : ,,Acum este ciocnirea decisivă", spune poetul. Orizontul poeziei lui Vapţa-. rov se lărgeşte. Cu toate că ofensiva reac-ţiunii este în plină desfăşurare, Vapţarov simte că vremea în care muncitorii ,,posaci, cu faţa înnegrită" vor păşi la muncă creatoare, nu este departe. In poemul „Romantică" el scrie o odă închinată socialismului, Ţării Socialismului. In acest poem, slăvind Patria Socialismului, Vapţarov slăveşte imaginea de mâine a patriei sale, „cântecul motoarelor în explozie", „ploaia, de seminţe roditoare" — tot aşa cum în ciclul despre Spania el deplânge situaţia de atunci a Bulgariei. In spiritul idealului socialist, Vapţarov scrie o poezie „politică", o poezie în care el dă expresie directă lozincilor de luptă ale partidului comunist bulgar:
Jos teroarea !
Alianţă cu U. R. S. S.
strigă el „în gura mare" în poemul „Cronică sătească".
Acum este momentul în care cei şovăielnici dau înapoi. Vapţarov denunţă cu multă forţă satirică mentalitatea micului burghez, care prin politica sa egoistă, prin atitudinea sa de pretinsă „neintervenţie" şi
OPTIMISMUL MARII CREDINŢE
201
prin aerele ridicole de aşa zisă „independenţă" — când în realitate se afla la remorca moşierilor şi profitorilor hrăpăreţi — a uşurat fascismului preluarea puterii. El se găsea astfel, şi pe această cale, pe linia marii tradiţii a poeziei bulgare care, dela Botev şi Vazov biciuiau tactica filistinului, filosofia mediocrităţii netulburate. Opunându-se atât văicărelii demoralizante cât şi idilismului searbăd, Vapţarov caută să exprime etica omului nou, etica omului înaintat, opusă stilului de viaţă „Metro Goldwyn Mayer". Vapţarov aduce în poezia bulgară o semnificaţie artistică şi ideologică temelor „eterne" ale poeziei: dragostea, moartea şi însemnătatea vieţii. Acest lucru e vizibil de pildă în poemul „Cinema";
.Afişul cinematografului anunţă: „o dramă omenească". Poetul şomer îşi scotoceşte buzunarele şi găseşte ,,banul de aramă" cu care poate intra în sala". Pe ecran, două limuzine se ciocnesc şi gentlemanul strânge în braţe o fată leşinată. Poetul nu se poate reţine să nu recunoască admirativ :
Ehei, ce fată frate, ce mai fată I Parcă-i o iapă de prăsilă'nfierbântată.
Operatorul Iui „Metro" desvălue în faţa spectatorilor decorul de basm al acestei „drame" : unduirea fosforescentă a unei păduri californiene, dincolo câmpia verde mătăsoasă, ademenitoare ; sus, albastrul liniştit al cerului spre care diva îşi ridică, pierdută, ochii. In sfârşit se produce mult regisatul şi inevitabilul sărut fina).
Ajunge — strigă poetul din stal şi reacţia se stârneşte în mod spontan, violent, ca o izbitură de pat de armă :
Ajunge !
Asta-i oare soarta noastră ? Asta-i drama ?
Povestea asta searbădă, dulceagă ? Pistolul vremii îndopat cu plutnbi ne stă proptii în piept gala să tragă.
Oare-am putea iubi şi suferi
cu o naivitate tâmpă ca a voastră ? Ni-e pieptul plin de fum, plămânii eiumiţi. Oare aşa,
în limuzini, trântite,
le'ntâlniin noi
pe fetele iubite ?
Nu. Iubirea noastră
se zămisleşte'n muncă,
în fumul ce se'nalţă din uzină,
se zămisleşte'n funingini
şi'n sgomot de maşini.
Iar mai departe, viaţă cenuşie, şi goană după pâine...
Versurile exprimă brutal, fără menajamente, indignarea omului din popor faţă de stilul de viaţă american, faţă de licoarea parfumată şi otrăvită pe care o produce Hollywood-ul, faţă de minciuna propovăduită de arta decadentă.
Poetul se ridică cu tot atâta înverşunare şi împotriva spiritului de castă, împotriva snobismului. Muntean sănătos,, cu dragoste de natură, el detestă atât în viaţă cât şi în poezie exotismul ţipător, reclama sgomo-toasă făcută naturii „dichisite" de societăţile de turism cosmopolite. Dragostea lui pentru natură se exprimă în mod năvalnic, în acel elan sentimental irezistibil şi sincer, atât de caracteristice poeziei sale. Se pot cita în această privinţă tablourile primăvăratice, strălucitoare, care sunt de regulă destinate să contrasteze cu urîţenia şi suferinţele vieţii în societatea capitalistă:
Şi primăvara a sosit Turburătoare Cu adiere caldă Şi cu flori;
Pe cerul limpede parcă plutesc
Arome de brânduşi
Şi micşunea.
Dar inima mocnea
întunecată
Strivită,
Apăsată.
Dragostea faţă de pământul natal nu este la Vapţarov o dragoste pasivă, o idilă de peisaj. Pământul pe care poetul îl iubeşte a fost cutremurat de răscoalele generaţiilor, adăpate de sângele insurgenţilor care au luptat în tainicele trecători ale Pirinului sau sub cerul albastru dinspre Ohrida. Freamătul pădurilor îi aduce svonul vechilor răscoale, a vechilor fapte legendare:
202
HORIA BRATU
I mi e deajuns doar să-mi aduc aminte că sângele dă buzna 'n inimă, fierbinte şi încărcat de-un dor răscolitor.
„In inimă port mereu cuvântul Patrie"
— scrie Vapţarov în poezia „Pământ". Eroul lui liric se găseşte întotdeauna în miezul luptei pentru eliberarea Patriei, în miezul luptei pentru o Bulgarie socialistă. Patriotismul lui Vapţarov este patriotismul revoluţionar al comuniştilor, patriotismul pătruns de spirit internaţionalist. Poetul se simte solidar cu toţi cei ce luptă împotriva exploatării. Poemele sale nu sunt numai simple declaraţii de dragoste, ci o. viguroasă trecere în revistă a acţiunilor şi victoriilor proletariatului internaţional şi o profundă identificare cu lupta şi suferinţele muncitorilor de pe cele cinci continente. In poemul de o mare intensitate ,,La trântă cu viaţa", poetul dă glas neîmpăcării sale cu moartea, exprimă dorul său infinit de viaţă, valoarea acesteia în ciuda durerii şi suferinţelor. In minerii omorîţi într'o explozie de grizu, în muncitorul care se sinucide într'un moment de disperare, în luptătorul spaniol secerat de mitraliera avionului fascist, în metalurgistul parizian care cade pe baricade, respingând atacul lui La Rocque,
— poetul simte în toţi aceştia :
un dor nestăvilit de viaţă un dor înfrânt
în timpul cel de ghiaţă.
Ei simte că moare odată cu fiecare erou, odată cu fiecare om simplu al cărui „caier al vieţii" este tăiat în mod arbitrar. Destinul lor îi pătrunde în fiinţă, devine propria sa esenţă :
In mină,
jos în galerii, un val de gaz îi podidi, şi cincisprezece dintre ei zăceau
sub bolovanii grei; dar unul fu sub cel mai greu : mineru-aceia
eram
eu.
Dar la Paris,
în luptele de stradă
cu fioroasa hidră retrogradă, cum a căzut, atunci, cântând, îţi aminteşti de el,
pe baricadă ? Iar sângele'n obraji
când îi pieri, din ochi mai spuse :
Liberte cherie... ! Cum a căzut atunci
ştrengaru-acel
cuprins de 'ngheţul morţilor, mişel, acum aş vrea
aminte să-ţi aduci, căci eu eram,
tot eu eram şi-atunci!
Cuvintele poetului sunt insistente, revoltate. Aici poezia lui Vapţarov se inspiră din gândirea marelui Gorki, care vedea în fiecare jertfă adusă pe altarul luptei împotriva capitalismului, o jertfă comună, o părticică ruptă din propriul suflet, din propria conştiinţă. Versurile sale realizau ceeace Gorki socotea că sunt datori să spună poeţii, să cânte ei : ideia prelungirii vieţii, distrugerea mitului consolant al morţii paşnice, foarte util societăţii burgheze. In acest sens, ca o sfidare asvârlită morţii, sunt acele versuri maiestoase, solemne, larg desfăşurate, care vorbesc despre epopeea echipajului sovietic condus de Cecalov, care a sburat deasupra Polului Nord, învingând gheţarii şi sfidând banchizele. Din pricina cenzurii, poetul nu-i numeşte direct pe curajoşii aviatori sovietici, dar cititorul înţelege cu uşurinţă :
Motorul depe cer,
înalta navă, ridică trudei mele cânt de slavă! iar cântecul aprins ce s'a pornit e sânge cald
din inima-mi ţâşnit. Iţi aminteşti de omul din nacelă sburând cu ochii la compas şi velă,
spre pol
sfidând banchizele
prin geam ?
Tot
eu
eram.
OPTIMISMUL MARII CREDINŢE
203
Adunate într'un ciclu intitulat „Cântece despre o ţară", versurile sale despre Spania sunt versuri de dragoste şi ură : prin conţinutul lor revoluţionar, prin caracterul lor popular, prin avântul lor liric, ele sunt printre cele mai bune versuri aie poetului ;
Ce-ai fost tu pentru mine ? Nimic :
Pierduta ţară
de cavaleri romantici prin zări fierbinţi de vară. Ce-ai fost tu pentru mine ? Sălaş al unor patimi
de sânge aprig pline, sclipire de pumnale
şi cântec de ghitară, de psalmi in catedrale, de dragoste şi ură, acuma ştiu anume dece mi-eşti aşa dragă, acuma ştiu că soarta
de soarta ia mă leagă, ~ de-a libertăţii tale
necontenită luptă, din bucuria-ţi vie
şi inima-mi se'nfruptă.
In aceste versuri se străvede talentul poetului de a da o caracterizare succintă dar complectă a subiectului de câteva rânduri, utilizând cu mare sobrietate mijloacele de expresie. In ciclul despre Spania, Vapţarov exprimă ceeace el nu putea să spună în mod deschis în condiţiile cenzurii, despre poporul său şi despre lupta sa revoluţionară. Fie că a cântat dragostea, fie că şi-a pus problemele morţii şi ale vieţii, fie că a ştiut ca nici un alt poet în ţara lui să vadă sub burniţi, sub cerul sumbru al uzinei, înflorind viitoarea Bulgarie socialistă, Vapţarov a trăit şi a împărtăşit contemporanilor săi toate acestea, cu conştiinţa omului comunist, cu îndrăzneala şi forţa marelui poet ce se avântă la înălţimea proletariatului revoluţionar :
Tot eu
aici şi-acolo
'n foc sau ger,
hamal,
poet,
in Texas,
în Alger,
te 'nfrunt necontenit,
mă iau la trântă.
Ce crezi ? Nu ard
mi-e inima ne 'nfrântă viaţa tristă,
mucedă
'nrăilă,
ne batem iar,
dar simt că le-am răpus
şi nu mă uit că muşii înveninată.
Acuma şovăi
s'a sfârşit te-ai dus. De azi clădi-vom noi,
spre culmi, mai sus
o viaţă nouă
bună
minunată!
Dela Maiakovski, Vapţarov a învăţat mult şi acest lucru se simte în întreaga sa poezie. Poetul sovietic a fost maestrul său în versificaţie. Pentru a exprima noul conţinut, poetul bulgar, urmând exemplul lui Maiakovski, a simţit nevoia de a sparge tiparele tradiţionale şi de a inova şi forma artistică. Dar ceeace este încă mai important, ceeace este mai esenţial, este faptul că el a învăţat dela marele poet sovietic să selecţioneze din realitate aceie teme dramatice care exprimă gândurile şi sentimentele ce frământă poporul. Dela Ma-iacovski, Vapţarov a învăţat să utilizeze limba bogată şi colorată a poporului. Fraza sa poetică seamănă mult cu cea a limbii vorbite, iar fiecare poem este un dialog liric cu un auditor imens, format din mii şi mii de oameni ai muncii manuale şi intelectuale, o conversaţie despre lucruri importante, chiar atunci când versurile sale iau un caracter mai intim. Dela Maiakovski, Vapţarov a învăţat să stea de vorbă cu oamenii simpli, să toarne în suflet optimismul marii credinţe, să transforme moartea eroică într'o tragedie optimistă, să găsească în momentele cele mai dramatice ale poemelor sale acel cuvânt direct, uman, revoluţionar, care exprimă \n mod fulgerător
204
HOR IA BRATU
şi cu vigoare solidaritatea oamenilor muncii. Pe străzile Madridului, poetul, ştergân-du-şi mâna însângerată, îi şopteşte muncitorului din Lancaster care moare cu arma în mână, răpus de un glonte fascist :
A noastră este lumea, tovarăşe,
amândoi o ştim la fel de bine. Tu,
dormi
şi crede 'n noi.
Chiar în poemele intime în care tonul liric exprimă suferinţa provocată de moartea celor dragi, stingerea fiinţei iubite din pricina mizeriei, poetul ştie să schimbe otrava durerii în clocotul luptei.
Din fragmentele citate am văzut că, deşi opera sa este puţin voluminoasă, Vapţarov utilizează un imens număr de mijloace poetice, de procedee stilistice rea-
liste, care dau viaţă ritmului, rimei şi celei mai neînsemnate punctuaţii. Preciziunea detaliului viguros se îmbină cu marea sforţare lirică în cele mai frumoase poezii ale sale. Este adevărat că în primele sale poeme din ciclul „Cântecele motorului", versurile se mai resimt din pricina lipsei de cultură poetică. Insă efortul pe care-1 face fochistul Vapţarov în anii următori pentru a ajunge la o înaltă măeslrie, dau poeziei sale, începând mai ales în perioada dominaţiei făţişe a reacţiunii fasciste, un caracter puternic, aproape desăvârşit. Fruntaş al poeziei bulgare revoluţionare, Vapţarov a dovedit prin viaţa şi prin scrisul său, aşa cum îşi propusese în poemul „Istorie", că viaţa nemiloasă nu 1-a sdro-bit şi că „orice ar scrie filele de mâine" — din dosul literelor dintre rânduri, va ţipa suferinţa, ura, durerea şi speranţa poporului. Istoria literaturii povesteşte oamenilor viitori că poetul bulgar a murit la post :
„că ne-am luptat pe viaţă, vitejeşte".
PAUL GEORGESCU
O MANIFESTARE VIRULENTA DE FORMALISM
Comparând volumul „Horea nu mai este singur" cu volumele anterioare ale poetei Nina Cassian, observăm că autoarea a realizat progrese pe drumul debarasării de formalism. Dar dacă situăm volumul în frontul creaţiei noastre literare — şi aceasta este perspectiva obiectivă — constatăm că el constituie o serioasă rămânere în urmă.
Poeziile cuprinse aici sunt inegale. Unele dintre ele sunt succese ale poetei, reprezentând o apropiere de realitate ; altele exprimă sentimente vechi, ignorarea realităţii şi a luptei de clasă. Cu alte cuvinte, ele sunt expresii ale ideologiei burgheze.
Această dualitate reflectă faptul că Nina Cassian s'a orientat spre realitate, dar că această orientare este frânată de vechiul balast formalist al poetei.
Nina Cassian face parte dintre aceia care nu au înţeles pe deplin că o coexistenţă paşnică a ideologiei clasei muncitoare şi a ideologiei burgheze, este cu neputinţă de realizat. încercarea de integrare paşnică a concepţiei burgheze despre artă în literatura construirii socialismului vădeşte existenţa unor puternice rămăşiţe ale concepţiei burgheze despre lume. Această concepţie o împiedică pe poetă să vadă ascuţirea luptei de clasă, să vadă oamenii noi, munca şi sentimentele lor. Concepţia burgheză despre lume, care mai dăinuie încă la Nina Cassian este cauza dăinuirii şi a concepţiei burgheze despre artă.
Credem însă că între prima şi a doua categorie de versuri nu trebuie să aşezăm o idilică steluţă, care ar marca prezenţa unui vid izolator.
Trebuie să semnalăm încă dela început că în versurile scrise din 1948 şi până azi, poeta dovedeşte a nu fi observat — decât într'o neînsemnată măsură — faptul că lupta de clasă se duce împotriva unui duşman de clasă concret, activ, primejdios. Atât în „Sufletul nostru" cât şi în „Horea nu mai este singur", se exprimă în cele mai realizate poezii cuprinse acolo, bucuria omului liber, dragostea de viaţă, ura împotriva reprezentanţilor morţii : imperialiştii anglo-americani şi lacheii lor din Spa-îu'a, Grecia şi Jugoslavia.
Dar în patria noastră toate problemele par a fi rezolvate. Nici un duşman nu mai încearcă să năruie edificiul socialist pe care-1, ridicăm.
Această ignorare a duşmanului de clasă clin ţara noastră face ca realitatea să fie deformată iar combativitatea volumului ca ansamblu, să fie scăzută. Poeta nu cunoaşte viaţa şi acest volum este manifestarea concretă a nedorinţei de a o cunoaşte. Ea poate scrie o poezie de idei, în vers limpede, ca „Adânc îţi mulţumim, Cara-giale", atunci când îşi manifestă ura faţă de lumea lui Trahanache. Dar când încearcă să transpună în versuri viaţa noastră de azi, scrie poezii care dovedesc sărăcia de idei, necunoaşterea vieţii.
Apariţia unor poezii cu un vădit caracter formalist nu poate fi izolată de această lipsă generală a întregului volum. Şi în acelaş timp, faptul că materialul concret de viaţă este sărac, duce la o tratare, într'o bună măsură abstractă a temelor incluse în volum.
206
PAUL GEORGESCU
Poeta a abordat în genere, teme juste. Dar acestea sunt adeseori doar pretexte pentru a introduce imagini formaliste. Nina Cassian crede — în mod fals — că îşi poate însuşi metoda realismului socialist printr'o prudentă şi înceată adaptare. Calea adaptării prin concesii succesive duce la aceie versuri reci, abstracte, care te înghiaţă în loc să te înflăcăreze. Nu adaptare şi concesii, ci participare intensă! Dragoste, ură, conflict puternic din care să ţâşnească lumina vie a viitorului !
In condiţiile construirii socialismului, cu sprijinul neîncetat al Partidului, poeta poate lichida formalismul din creaţia sa, dacă va rupe definitiv şi până la capăt cu falsele idei burgheze despre lume şi artă.
Analizând poeziile cuprinse în acest volum, vom vorbi mai întâi despre realizări, apoi ne vom ocupa despre versurile tributare trecutului formalist, încercând să stabilim şi rădăcinile din care aceste versuri s'au ivit.
In ceeace priveşte realizările, trebue spus lămurit că ele reprezintă succese ale poetei faţă de creaţia sa din trecut şi nu succese de seamă ale frontului nostru literar.
*
Poezia care deschide cartea şi-i dă numele se intitulează „Horea nu mai este singur". Nina Cassian porneşte dela un fapt de viaţă. In şcoala elementară din satul Gura-V'ăii învaţă — în clasa I-a — un singur elev. întâmplarea nu este emoţionantă din pricina rarităţii faptului, ci cauza însăşi care a determinat-o este impresionantă: Horea s'a născut în anul dramatic 1943.
Singurătatea lui Horea aminteşte de război, de moarte, de jalea femeilor rămase acasă, de mizeria în care se scufundase cătunul.
Poezia este centrată, aşadar, pe ideea că războiul înseamnă moarte, distrugere. Poeta nu s'a mulţumit să versifice această idee, ci a transpus-o artistic prin imaginea împuţinării vieţii, a uscării izvorului ei :
Şi In anii ceia grei,
n'au venit pe lume prunci.
Dar poezia este intitulată „Horea nu mai este singur". In partea a doua, este expri-
mată o altă idee care o continuă pe cea dintâi: în patria noastră se desvoltă un sentiment nou, minunat, al solidarităţii umane, al relaţiilor de colaborare şi ajutor reciproc între cei care construiesc — sau vor construi — socialismul, viaţa. Solidaritatea reprezintă o forţă în muncă, o forţă în apărarea rodului acestei munci. Oamenii îşi amintesc trecutul, „vreme fără primăvară", pentru a-1 împiedica să se reîntoarcă.
Am văzut că pentru a exprima prima idee, poeta a găsit o imagine artistică luată din realitate.
Pentru a transpune artistic ideea solidarităţii, a înlăturării singurătăţii, Nina Cassian nil a mai folosit această metodă. In locul imaginii artistice emoţionante, întâlnim versificarea discursivă. „Măestria artistică" devine aici o chestiune de tehnică în potriviri potrivite de cuvinte.
Deaceea, partea a doua a poemului „Horea nu mai este singur", nu emoţionează, deşi ideea rămâne valoroasă. Dece ? Credem că pentru a fi realizat acest lucru, trebuia să găsească — aşa cum făcuse în prima parte — o imagine centrală, ruptă din realitate. Pentru a exprima ideea solidarităţii trebuiau să apară oameni, să se arate ce se petrece în conştiinţa acestor oameni, în acel sat. Dar pentru noi Gura-Văii rămâne un nume. Oamenii se feresc să apară.
In prima parte a poemului, poeta dovedeşte că a avut încredere în viaţă, în bogăţia de fapte cu înaltă semnificaţie a realităţii. Dar încrederea s'a oprit la mijlocul drumului. Poeta nu a căutat să-i cunoască pe aceşti oameni, să-i înţeleagă, să-i aducă în faţa noastră, ci s'a mulţumit cu un singur fapt pe dare 1-a prelucrat în laboratorul său poetic. Deaceea poezia este numai partial realizată. Nina Cassian nu a valorificat tot ceeace conţine ca bogăţie, fragmentul de realitate analizat. Pentru a ne da acest poem, Nina Cassian nu a prelucrat tone de minereu. Şi oamenii din Gura-Văii, ignoraţi — se răzbună.
Dar cangrena formalistă nu se localizează, după cum nici igrasia nu se mulţumeşte cu un singur perete, ci cuprinde treptat, întreaga clădire. Chiar în prima parte
O MANIFESTARE VIRULENTA DE FORMALISM
207
a poeziei, apar imagini formaliste. Iată un exemplu. Bărbaţii sunt luaţi la război :
Când a fost pârjol, atunci, au plecat bărbaţii, roi.
Ce ne sugerează „roiul" ? Un roi de albine, zumzăind în soare (iarna, albinele nu umblă, roi, pe-afară). Albinele se duc să culeagă dulceaţa florilor spre a o transforma în miere dulce, de culoarea chihlimbarului. Aşadar: muncă, viaţă, veselie. Se potriveşte această imagine cu ceata de oameni trişti, mânioşi, lăsându-şi nevestele şi copiii în jale şi mizerie ? Nicidecum. Sau poate fi un roi de muşte, imagine scâr-bavnică, care deasemeni, nu redă ideea justă.
Dar iată că un mare poet foloseşte acelaş cuvânt despre o ceată de bărbaţi în război : „Călăreţii împlu câmpul şi roesc după un semn. — Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn". Imaginea este — literal — aceeaşi, dar e o deosebire profundă în conţinut. Eminescu, în „Scrisoarea a IILa", descrie un război just în care oamenii participă la luptă cu alte sentimente. Nina Cassian ne vorbeşte însă despre un război criminal, la care oamenii din ţara noastră mergeau siliţi, neştiind ce apără.
Se poate spune: dar dece atâta vorbă despre o vorbă... Totuşi, acest cuvânt (roi), prost aşezat, vădeşte două lucruri importante : mai întâi, că Mina Cassian se apropie de o dramă zguduitoare cu uşurătate. Este, ca şi cum ai scrie : pe front, obuzele vâjâiau zburdalnic. In al doilea rând, şi decurgând din prima observaţie, Nina Cassian arată o credinţă — specifică formaliştilor — în „forţa imagistică autonomă a cuvântului". După această teorie, cuvântul nu ar trebui să exprime adevărul, ci ar conţine o „forţă poetică" în sine. Asemenea exemple se găsesc cu duiumul în acest volum.
Pe calea legăturii cu viaţa, a încrederii în realitate, se situiază poezia „La „Tractorul Roşu" într'o seară"'. Vom vedea că imaginile sunt expresia artistică reuşită a unor idei juste.
Faptul se petrece într'o seară de toamnă, într'o gospodărie agricolă colectivă. Nu e toamna umedă a ftiziilor literare, a „sufle-
tului nostru doritor de moarte" (Arghezi), ci toamna rodului greu, îmbelşugat. In jurul unei lămpi cu „sticlă afumată", înconjuraţi de noaptea care se depune în mari cristale de întuneric, trei oameni vorbesc despre lumină. Şi lumina se răspândeşte din planul de electrificare pe care organizatorul de partid îl desluşeşte celorlalţi. Sunt trei oameni şi ei simbolizează trei dimensiuni ale realităţii. Un ţăran vârstnic, purtând pe umeri; lui amara greutate a trecutului :
Unul e-un ţăran cu iimpu'n spate. Snopii din sprâncene i-au albit.
El e martorul acuzator al trecutului şi totodată reprezentantul acelor oameni care ieşind din beznă, tind, cu toate forţele, spre lumină. Şi acest om discută despre electrificare.
Al doilea e „un plod". Acest piod — pe care-1 ghicim ascultând cu ochi mari şi serioşi — aude cel mai fantastic şi real basm pe care copiii din ţara noastră l-au putut asculta în două milenii de întuneric : basmul despre lumina cea mare. Acest plod va mânui mâine tractorul, seara va asculta ştiri din întreaga lume la radio, sau va fi un tehnician bun la uzina satului, sau va construi — ca inginer — uzine în întreaga ţară.
Cel de al treilea este organizatorul de partid, un fost electrician, care aduce lumina în „casele şi sufletele" oamenilor. El aduce viitorul în faţa lor :
Mlaştina bolnavă şi ursuză Vom seca-o.  Iară apa vie l-o vom da pustiului la buză Setea să şi-o stingă pe vecie.
Vom lucra maşini... far la Stejari,
Bistriţa-şi va dărui năvala
Ca să clocotească albul jar
In cuptor înalt — Hidrocentrala.
Imaginea centrală — a oamenilor care visează şi realizează lumina — este servită de imagini care întăresc ideea.
Astfel, omul bătrân, uscat de vântul neprielnic al trecutului, cu faţa brăzdată de mizerie,  e comparat  cu  acele trunchiuri
208
PAUL GEORGESCU
bătrâne scorburoase, dar prin care seva primăverii găseşte încă destule artere ca să-şi urce sucurile mustind de viaţă.
Seva va fi transformată, cu ajutorul soarelui, în verdele greu al frunzelor şi în fructe.
Cei trei discută despre electricitate la lumina unei lămpi nevolnice ; dar în perspectiva viitorului, lampa prezentă devine de fapt, trecutul, împinsă fiind, înapoi, în timp, de forţa luminii viitoare. Deaceea, când bătrânul îşi va evoca suferinţa, o va compara cu această lampă care aminteşte trecutul. Poemul în care oamenii, în noapte, discută despre lumină, sfârşeşte astfel:
E târziu. S'au cam întins la vorbă. Tac trei oameni prinşi de visul mare. Ceru-şi scoate stelele din torbă Şi le-aprinde tare, tot mai tare...
„Torba" se leagă de vis, de basmul rea! care ţine deschişi ochii somnoroşi ai copilului de şase ani. Dar lumina tot mai puternică a stelelor este prevestirea certă a unei lumini — mai puternice — viitoare.
Dar şi în această poezie există imagini care nu servesc ideea conţinută. Iată un exemplu: organizatorul de partid este omul care luptă pentru realizarea viitorului: „Ochii parcă sfredelesc prin zid — Spre un proaspăt, însorit imaş". Imaş înseamnă păşune. Cuvântul i-a plăcut poetei, dar oricât ar fi fost de însorită 9 păşune nu poate constitui imaginea minunatului viitor care se deschide patriei noastre. Este un exemplu de imagine formalistă — care nu serveşte ci deserveşte ideea exprimată.
Poezia conţine însă o gravă dificienţă de ansamblu.
Aceşti oameni stau de vorbă despre viitor, dar nu reese de nicăieri că pentru realizarea lui e nevoie de muncă, şi mai ales de luptă. Totul apare uşor, lin. Greul a trecut. Munca a încetat. Nu ne mai rămâne decât să răsucim comutatorul. Şi duşmanul ? El nu este cu totul uitat, dar se află departe, peste graniţă.
In poemul liric „Străzile din Bucureşti", poeta îşi manifestă dragostea pentru oraşul de frunte al Republicii noastre. Expri-mându-şi acest sentiment personal, scriitoarea exprimă un sentiment al nostru:
„Ni-s străzile din Bucureşti atât de aproape..." Bucureştiul iubit de noi, nu este un „cuib de piatră şi legumă" „dat în alb ca o raia" turcească, un „târg temut, hilar şi balcanpeninsular", ca în poezia lui Ion Barbu ; noi îndrăgim oraşul în care s'au desfăşurat atâtea bătălii pentru libertate şi socialism.
Dar poezia prezintă o deficienţă însemnată. Ultima imagine a oraşului este aceea a străzilor pline de oamenii muncii, defilând victorios. Bucureştiul apare ca oraşul luptelor trecute, în care orice fel de luptă împotriva duşmanului de clasă a încetat. A uitat oare Nina Cassian că pe „străzile din Bucureşti" se află încă indivizi care ar dori să vadă oraşul nostru prefăcut într'un morman de ruine fumegânde, în care viaţa să devină scrum, iar bucuria, vaiet ?
Iubim Bucureştiul luptelor trecute, dar iubim şi oraşul marilor uzine, străzile pe care se revarsă cetele de elevi şi studenţi, constructorii vieţii noi. Iubim deasemenea Bucureştiul nopţilor albe — o cu totul altă viaţă de noapte decât cea de ieri — în care activiştii de partid veghează ; şi în orele reci al dimineţii, când oraşul se deşteaptă, aceşti activişti deabia ies — se întâmplă adesea — dela lucru, purtând în mapele lor germenii viitorului.
Acest oraş al muncii socialiste, al luptei
— date în condiţii noi, dar nu mai puţin grele — lipseşte din poem.
Noi nu trăim într'o societate prelung festivă, în care toate ornicele au stat iar oamenii nu fac altceva decât să-şi reamintească trecutul. Nu trăim numai într'un oraş al amintirilor. In ţara noastră ceasul viu bate ca o inimă trează, minutele sunt iuţi şi fosforescente. Lupta continuă în condiţii noi, împotriva unui duşman concret şi primejdios. Nina Cassian nu vede nici aici acest duşman, nu poate vedea deci nici lupta grea pe care o ducem împotriva lui.
Arătând ce ne leagă azi de Bucureştiul de ieri, Nina Cassian a exprimat liric sentimentele noastre ; dar poezia nu este un un îndemn la luptă, pentrucă nu arată ceeace ne leagă de vastul şantier socialist
— Bucureşti 1952.
Trecutul de luptă devine îndemn de luptă, se integrează viu în prezent, în frumoasa
O MANIFESTARE VIRULENTA DE FORMALISM
209
baladă a „Femeii care şi-a pierdut iubitul în război". Durerea femei; care a suferit din pricina războiului vorbeşte convingător conştiinţei umane :
Hei!...
Era 'nalt flăcăul meu... Voi, tovarăşi, îl ştiaţi. Ochii lui de-un verde greu, Dinlăuntrul luminaţi...
Portretul fizic se împleteşte cu cel moral. Tânărul ne devine dela început drag, tocmai prin trăsăturile lui morale. Culorile portretului le pun în lumină.
Iubirea băiatului şi a fetei se desvolta în condiţii grele şi — ca în orice poveste de dragoste — tinerii au de înfrânt greutăţi. Acestea nu sunt însă orice îel de greutăţi, ci acelea ale luptei comune.
Stelele nu mai priveghiază doruri de însingurare; iubirea lor este a unor oa-men; noi, tovarăşi de viaţă şi luptă. Mâinile scriu aceleaşi lozinci de luptă pe acelaş zid. Ochii lor urmăresc paginile aceleaşi cărţi.
Apar aici calităţile morale ale celor doi tineri, tăria, caracterul lor, capacitatea de a subsuma un sentiment personal, interesului colectiv.
Bombardamentele tâlhăreşti şi disperate ale hitleriştilor au căutat să întunece prin moarte bucuria eliberării, să întoarcă poporul nostru din drum, prin intimidare. Nu au reuşit. Dar ziua revederii îndelung aşteptate nu a mai sosit pentru cei doi tineri :
N'am strigat şi n'am jelit. Doart adânc, de bun-rămas, Vuia bocet fără gtas.
Durerea fetii ia calea străvechii plângeri populare, cânt aspru şi gingaş de dragoste şi iremediabilă despărţire :
Cine mi l-a sfârtecat ? Cine mi l-a'alunecat ? Negrule, pământiile, Greule, ţlămândule, Ai intrai în ochii lui, Le-ai stins fulgerul verzui, Părul i l-ai năclăit,
14. -- Viata Românească — c. 2437
Mijlocul i l-ai strivit, Râsul i l-ai astupat, Braţele i le-ai surpat...
Citind aceste versuri, gândul ne poartă spre o veche jelanie : „Unde este acum frumuseţea obrazului ? Iată, s'a înnegrit. Unde este rumeneaia feţii şi buzelor celor roşii ? lată, s'au vestejit. Unde este vederea ochilor ? lală, se topi. Unde sunt grumajii cei netezi ? la^ă, s'au frânt. Unde sunt mâi. nile ceie albe şi frumoase ? lată, s'au deznodat'. (Neagoe Basarab — învăţături către fiul său Teodosie ; text apocrif).
Şoptesc duşmanii literaturii noastre — şi unii naivi se lasă convinşi — că noi am interzis să se vorbească în literatură despre moarte. Spuseseră — la timpul potrivit — aceleaşi minciuni despre dragoste sau despre descrierea naturii. Literatura sovietică infirmă şi această duşmănoasă născocire. Vom da doar două exemple : „Tânăra gardă" şi p;emul „Primăvara în colhozul Pobeda". In romanul lui Fadeev, cei mai mulţi eroi cad în luptă, în poemul lui Gri-baciov, primăvara izbucneşte în colhoz, în vreme ce partorgul trage să moară. Un exemplu recent din literatura noastră îl constituie romanul lui Al. Jar „Undeva pe Dunăre".: eroul Asandei Constantin este ucis de agenţii titoişti. Poemul „Lazăr dela Rusca" de Dan Deşliu cuprinde tocmai momentul morţii lui Lazăr Cernescu.
Literatura noastră nu poate ignora nimic din ceeace e real. Dar felul în care înţelegem noi dragostea, natura, moartea, este fundamental opus concepţiei burgheze, după cum opus este modul în care înţelegem munca, educaţia, literatura. Toate acestea fac parte din concepţia despre lume a scriitorului care poate fi sau una reacţionară, burgheză, rau una ştiinţifică, concepţia proletariatului revoluţionar. Literatura decadentă slujeşte moartea, literatura noastră stă în slujba vieţii, a forţelor creatoare. Eroii noştri cad uneori în luptă, dar ei iubesc viaţa până la ultima clipă. Ei cad apărând viaţa, nu caută moartea, dar nu se tem de ea. Ei trăiesc mai departe, în amintirea tovarăşilor lor, fiind pentru aceştia îndemn la curaj şi spirit de sacrificiu. Pentru noi tot ceeace apără viaţa e bun şi tot ceeace o frânează sau o ame-
210
PAUL GEORGESCU
ninţă e rău. Deaceea dorim distrugerea definitivă ă tot ceeace ameninţă viaţa.
Dacă fata din balada analizată s'ar fi izolat cu iubi'ul ei într'o insulă a amoru'.ui, într'o singurătate în doi, moartea lu; ar fi găsit-o singură şi ar fi strivit-o sub povara amărăciunii. Dar cei doi tineri făceau parte din marea armată a speranţei şi fata n'a rămas singură ; solidaritatea umană a ajutat-o să îndure mai uşor. Viaţa atotbiruitoare a învins.
Dar imperialiştii americani, moştenitorii Iui Hitler, ar vrea să-şi mai prelungească urâta lor existenţă, slobozind asupra lumii moartea : bombe, şobolani ciumaţi — orice!
Dar amintirea trecutului sprijină viitorul. Moartea luptătorului cheamă la luptă pentru apărarea vieţii :
O femele sunt. Dar câte Nu-s la slrigătu-mi părtaşe ? Nu pot haite mohorite, Nu pot haite ucigaşe Lupii codrului, turbaţii Botu'n sânge să-şi întingă, Fraţii noştri şi bărbaţii Să ni-i surpe, să ni-i stingă !
Prin această indignare ruptă din realitate, poeta a înfăţişat artistic, emoţionant, ideea justă: apărătorii păcii sunt apărătorii vieţii, iar imperialiştii americani şi slugile lor sunt duşmanii vieţii, emisarii distrugerii, ai descompunerii, ai morţii. Dar şi în acest poem găsim urme ale unei concepţii care nu este a noastră. Flăcăul (termenul e folosit în lumea satului, iar băiatul e muncitor dela oraş) îi vorbeşte astfel fetei :
Uite, lumea îmi spunea. E a mea şi e a ta !
A mea, a ta — dar a noastră a tuturor, nu?! Să fie această" omisiune întâmplătoare ? Contextul volumului —• şi în deosebi poezia „Cântec în zori" ne dovedeşte că nu.
O altă lipsă semnificativă este următoarea : poeta reuşeşte să ne emoţioneze atunci când vorbeşte despre trecui, de moartea iubitului sau când îşi strigă sincera chemare spre pace. Dar între 23 August 1944 şi azi, se află opt ani. Despre aceşti ani se vorbeşte general, abstract, neemoţionant.
Lupta noastră împotriva duşmanului de clasă, în condiţiile noi ale construirii socialismului, lipseşte consecvent din poeziile Ninei Cassian.
★
Am analizat câteva realizări ale volumului, subliniind totodată şi deficienţele însemnate care fac ca ele să fie numai realizări parţiale, nu constitue succese ate frontului nostru literar. Succesele poetei au fost obţinute pe linia apropierii de viaţă, (apropiere prudentă !) şi a luptei — nu totdeauna înflăcărate — împotriva imperialismului.
Dar ea a luptat firav împotriva ideologiei imperialismului, împotriva concepţiei burgheze.
Concepţia burgheză a împiedecat-o pe Nina Cassian să vadă frumuseţea construirii socialismului, să-i vadă pe eroicii constructori ai lumii noi. Existenţa unor puternice rămăşiţe ale concepţiei burgheze are şi alte consecinţe în creaţia Ninei Cassian : lipsa de combativitate a celor mai multe poezii, sărăcia de idei, recrudescenţa formalismului, Nina Cassian şi-a dat seama că există luptă în Coreea sau în Grecia : era prea evidentă bestialitatea imperialismului american, prea desgustător servilismul lacheilor din ţările marşalizate. Dar existenţa duşmanului de clasă în ţara noastră, lupta noastră împotriva lui lipsesc aproape cu desăvârşire din volumul „Horea nu mai este singur". Aceasta este explicaţia lipsei de combativitate a poeziilor despre viaţa noastră de azi. Ideile înaintate sunt înlocuite prin sentimente mici, solidaritatea, prin egocentrism, metoda realistă, prin cuvinte potrivite. Deaceea formalismul reapare, şi în acest volum, cu aceeaşi dăunătoare consecvenţă.
Astfel, poezia „Cântec în zori" exprimă dragostea egoistă, strâmtă, a unei femei pentru bărbatul ei. Acest bărbat doarme şi femeia îl priveşte.
Am văzut în „Balada femeii care şi-a pierdut iubitul în război" că poeta era preocupată de portretul moral al celui iubit, dorea să scoată în relief calităţile morale ale celor doi tineri. In schimb ce aflăm aici despre „El"? Că are părul „ca dintr'o carafă turnată". Atât. Dar şi un
O MANIFESTARE VIRULENTA DE FORMALISM
211
duşman şi un ticălos poale avea păr (afară de cazul când e chel). Este aceasta o trăsătură caracteristică a omului nou ? In „Baladă", faptul că cei doi participau la lupta de eliberare reiese din conţinut ; scriu împreună lozincile partidului, înfruntă împreună primejdia, iar el este acela care îi luminează mintea, o ajută ca un adevărat tovarăş :
Hei, ce mai flăcău era I Din păduri mă descurca, Din hăţiş de gânduri vechi, Din pustiul multor veghi —-Sterpe, neprietenoase — Mă ducea'n câmpii mănoase.
In „Cântec în zori", bărbatul săvârşeşte o singură acţiune : doarme. Evident, nu e rău că „El" are păr bogat şi că doarme noaptea. Gândurile şi .sentimentele de veghe ale unei femei privindu-şi bărbatul care doarme, ar putea să ne emoţioneze. Dacă acesta ar fi un soldat coreean, venit în permisie, sau un patriot grec, întors din închisoare, atunci odihna lui, veghea femeii, ar avea un sens emoţional, puternic. Dacă acesta ar fi un constructor al vieţii noi, gândurile femeii ar putea deasemeni evoca trăsăturile lui morale, idealurile de viaţă care-i unesc. Dar ce altceva decât simple necesităţi fiziologice îi leagă pe cele două personagii din poezia Ninei Cassian ? Or, nu acestea pot defini un om cu o mentalitate înaintată.
Nina Cassian însă vrea să iacă şi „concesii"... realismului socialist. Deaceea ea adaogă câteva strofe în care este vorba de a trăi şi de a munci, etc. De ce nu sunt convingătoare strofele adăogate, dece nu emoţionează ? Pentrucă ele nu izvoresc din situaţia faptului redat. Femeia îi vorbeşte (în gând) bărbatului (care doarme) despre muncă şi viaţă. Ar fi putut să-i vorbească şi despre altceva, despre orice altceva. Situaţia epică nu cere în mod necesar acest comentariu şi la drept vorbind nu îl cere deloc.
Din comentariul verbal mai aflăm că bărbatul care doarme ar fi ca să zicem, în „câmpul muncii". Dar e! ar putea îi foarte bine un negustor din Londra, un fost S.S., un aviator american întors în concediu după
ce a aruncat bacterii asupra satelor coreene. Cum să-1 distingem, după ce semnalmente ? In odaie e noapte şi nu vedem nimic!
E drept, la sfârşitul poeziei, vom mai afla un amănunt: bărbatul arc „ochi de lucerna". Dar nici această imagine din lumea ierbivorelor nu lămureşte problema. In „Baladă", culoarea ochilor „de-un verde greu, dinlăuntru luminaţi", făcea parte din-tr'un portret în care accentul cădea pe moral, şi apoi, omul acela săvârşea o serie de acte care-1 defineau.
Imaginea părului ,,ca dintr'o carafă turnat", nu e reprobabilă „în sine", ci prin faptul eă singură nu poate fi definitorie. Poate că un augur' roman care putea — contemplând poziţia în care se afla ficatul unei găini — ghici viitorul unui om (după care mânca ficatul şi găina), ar putea, după poziţia firelor de păr răsturnate din carafă, ghici cine era omul care dormea. Dar cititorul nu-şi poate da seama, iar comentariul formal adăogit de poetă, e neconvingător. Oamenii muncii din ţara noastră resping o asemenea poezie în care sentimentele cele mai înaintate sunt înlocuite cu cele mai înapoiate.
Construirea socialismului, viaţa noastră reală, nu constitue un „lucru" de care să-ţi aduci aminte la „urmă" şi să-1 adăogi fără nici o legătură, numai aşa, ca să fie...
Vechile poezii de dragosle vorbeau despre desnădejde şi moarte. Faptul de a adăuga un fina! optimist i se pare Ninei Cassian o „concesie" destul de însemnată, care-i „dă dreptul" să păstreze, în bună măsură, concepţia burgheză despre dragoste. Prin poezia „Cântec în zori", ea ne spune: iată, am mai făcut un „pas înainte", mă adaptez încetişor. Ce mi se poate cere mai mult ?
Dar ceeace aşteptăm dela un scriitor ruv este să mai facă o concesie, un mic pas-înainte — ci participarea totală, pasională în luptă. Şi aceasta este cu neputinţă fără' ruperea curajoasă de concepţia decadentă despre artă, fără o renunţare sinceră şi profundă la formalism, fără lupta hotărîtă cu: recrudescenţele lui.
In poezia „Mă 'ncumet", Nina Cassian anunţă că se încumetă să cânte partidul.. După ce citeşte şapte strofe, cititorul ar dori ca poeta să se'ncumete. într'adevăr. Se îtv-
14*
212
PAUL GEORGESCU
treabă : poate e doar prefaţa unui mare poem epic, al unui ciclu ?
Dar nu, poeta spune că se'ncumetă, şi pe urmă nu se mai încumetă. Atunci reciteşti poezia şi înţelegi de ce e numai atât: Nina Cassian caută partidul „în străfund", coboară adânc în sine. Dar partidul nu e acolo sau, în orice caz, nu e numai acolo ; el se află în uzinele noastre, în minele de cărbuni, pe marile şantiere ale construcţiei socialismului, în şcoli şi universităţi,— pretutindeni unde este muncă şi viaţă.
Poeta se aseamănă cu un miner care — şi el — coboară în străfunduri. Dar comparaţia nu e valabilă în cazul de faţă. Minerul coboară în mină pentru a smulge muntelui cărbune sau minereu, iar nu pentru a fugi de realitate. El munceşte din greu, dând poporului cărbune pentru ca locomotivele să poată transporta oameni şi rod, dă fier pentru industria grea, aur pentru visteria poporului. Pentru Nina Cassian introspecţia este un prilej de a ignora viaţa şi munca— între altele şi munca minerului cu care se compară.
In volumul „Horea nu mai este singur" sunt publicate patru poezii care ar trebui să constitue o „artă poetică". Aceasta ne aminteşte de perioada 1945—47, când o serie de poeţi, devotaţi clasei muncitoare, dar încă tributari formalismului, luau mereu „atitudine" şi anunţau : Hei, am să cânt... Ehe-hei, am să cânt... Şi nu cântau. Dar aceşti poeţi au început apoi să cânte ! Nina Cassian s'a împotmolit şi a rămas în urma frontului nostru literar cu... cinci ani.
Prin aceste insistente „luări de poziţie", Nina Cassian anunţă că vrea să se adapteze, să facă concesii, dar e tare greu, e dramatic să te desparţi de... concepţia burgheză.
Pentru a fi poet luptător, nu e suficient să foloseşti metoda introspecţiei, ci trebue să participi la realitate.
Dar iată că în „Puişor de Craiovean", Nina Cassian vrea să se apropie de realitate, să cânte uzina. Mai întâi, drumul până la uzină e tare lung. Partea a doua, îndeosebi, („Ce spune Jiul"), se caracterizează prin sărăcia de idei. Versurile bat pe loc, se repetă. Versul popular e folosit formal; imaginile se succed fără a aduce idei noi, numai din plăcerea de a face imagini:
Spre luncă 'nainte. Pe iarbă cuminte, Pe căi şi poteci, Cu foşnete reci,
Prin săbii de soare Şi teci de răcoare, Dacă oi porni Şi nu m'oi opri...
Şi Intr'adevăr, poeta nu se opreşte :
Pân' n'a]ung la Jii. La Jii 'nvrăjbiţi, Şi iar înfrăţiţi, Mereu răzvrătiţi Şi nepotoliţi...
Versurile se rostogolesc mereu, mereu, ca apele unui râu care nu duce nicăieri, purtând imagini pe care le-a rupt din şuvoiul verbal, imagini „în sine", care plutesc la întâmplare, duse de colo-colo.
Nina Cassian, căutând să înveţe dela poezia populară, a ignorat conţinutul şi concizia ei. Atât poezia populară cât şi zicalele, dovedesc că poporul foloseşte puţine vorbe pentru a exprima multe idei.
Iată-ne — însfârşit ! — ajunşi Ia o uzină din Craiova (Cântul III, Uzina). Dar aici, o altă deziluzie (a cititorului) : nu vedem decât bobine şi şuruburi, iar dacă ne uităm mai atent vedem şi nişte mâini (probabil de oameni). Ce ne arată poezia ? într'o uzină e ca într'o „farmacie". Maşinile sunt ca nişte flori, iar şuruburile sunt de fapt sta-mine. Bobina e ca un fuior, iar transformatorul e format din... oase. Fără îndoială, acestea sunt comparaţii poetice. Dar dacă refacem imaginea, aflăm că o uzină este o farmacie, în care se găsesc flori şi oase.
Evident, în ansamblul ei, imaginea este formalistă. Şi aceasta pentrucă Nina Cassian nu s'a străduit să ne redea imaginea uzinei, ci s'a aplecat asupra şuruburilor, pierzând perspectiva de ansamblu. Dar într'o uzină se află şi oameni. Aceştia sunt lăsaţi la urmă şi ca o altă „concesie" realismului socialist, se vorbeşte despre ei în general, abstract, aşa dar rece.
Un singur muncitor se detaşează din blocul abstracţiei şi nu prin faptele sale, ci prin faptul că are ochii... verzi. Plecăm din
O MANIFESTARE VIRULENTA DE FORMALISM
213
uzină nemulţumiţi : n'am văzut nici oamenii, nici faptele lor. Atunci dece a scris Nina Cassian despre o uzină ? Răspunsul trebuie căutat tot în spiritul de „adaptare". Ea socoteşte că făcând această „concesie" tematicii pceziei noastre luptătoare, şi-a manifestul destul de puternic dorinţa de adaptare. In „schimbul" concesiei făcule, putem face şi noi una — crede poeta — anume aceea de a nu „băga de seamă" că uzina şi muncitorii care lucrează acolo, nu constitue „tema" ci pretextul poeziei. Ori, poe'zia noastră, cititorul nostru, n'au nevoie de „adaptări".
In această poezie se manifestă concepţia ideologiei burgheze însoţită de o reverenţă formală făcută tematicii construirii socialismului, prin câteva versuri de circumstanţă. Necunoaşterea vieţii, a omului nou, este evidentă. In locul omului — maşina văzută ca ceva „nostim" şi „drăguţ". Caracterul omului nou, ideile sale înaintate, bogata sa viaţă intelectuală şi sufletească — înlocuite prin ochi verzi. Bogăţia de idei — înlocuită prin „cuvinte ce din coadă au să sune" — cum ar spune Eminescu. Ideologia burgheză se manifestă în lipsa de încredere în bogăţia vieţii noastre. Trecând dispreţuitoare pe lângă poezia cuprinsă ţn realitate, poeta ia de acolo „tema" şi confecţionează apoi (de data asta „curat", ca într'o „farmacie") în laboratorul său propriu, o poezie care, după ce face o reverenţă realităţii, îi întoarce spatele. O asemenea metodă de creaţie nu are nimic de a face cu metoda realismului socialist. Este o poezie anti-realistă, folosind mijloace formaliste de expresie.
Citind în ziare scrisorile deţinuţilor politici revoluţionari din Grecia monarho-fas-cistă, ura noastră împotriva imperialismului sângeros creşte şi ia forma hotărîrii dea lupta. Poezia „Makronisos să piară", nu reuşeşte însă să ridice în cititori ura justă împotriva criminalilor sadici, înnebuniţi de frică, a ucigaşilor lui Nikos Beloiannis şi a altor mii de patrioţi greci. Versurile sunt reci, distante, lipsesc faptele concrete care să justifice afirmaţiile poetei. In lagăr nu sunt arestate afirmaţii generale, ci oameni vii, torturaţi, înfometaţi, dogcrîţi de soare şi de febră.
Atunci când cititorul cinstit află că Ma-
kronissos înseamnă oameni, chinuri, luptă— nu se poate să nu fie cuprins de indignare împotriva călăilor. Dar şi în această poezie oamenii lipsesc, faptele lipsesc. Viaţa este îniocuită prin abstracţii şi prin reci întorto-cheri verbale. Sârmele ghimpate sunt în poe-zia Ninei Cassian năpârci care îşi furişează (?) colţii în cârcă. Ciomegele cos cu trăsături de mare artă, dichisuri pe carnea libertăţii ; eroii-deţinuţi, sunt — pentru Nina Cassian — şoimi închişi în cuşti ca să nu poată muşca hidoasa labă de capitalist ! Yancheii taie în oameni iniţiala barbariei !
Asemenea „imagini" nu pot emoţiona cititorul, nu pot mobiliza la luptă.-
Luând atitudine autocritică faţă de versurile ei formaliste din trecut, Nina"-'5as-sian spune în „Versuri vechi ş.i versuri noi" :
Socoteam pe formulare Câtă patimă să cheltui.
Dar ce puţină patimă „cheltuieşte" încă Nina Cassian !
Scriind despre un lagăr fascist, ea nu are încredere că exprimarea simplă, directă, a adevărului vieţii este infinit mai emoţionantă decât nişte imagini formaliste. Aceste imagini minimalizează tema, jignesc suferinţa şi neînduplecarea eroilor ferecaţi în lagăr.
Oamenii sunt chinuiţi, bătuţi, şiroaie de sânge se preling pe trup. Cu ce să-i comparăm ca să fie mai... ciudat ? cu nişte zebre :
Să'ncue can menagerii, cu dungi De cnuturi pe spinare, oameni-zebre.
Evident, această imagine nu are rostul să „exprime adevărul", să comunice ideea, ci să-1 „epateze" pe cititor prin ciudăţenia împerecherii de cuvinte. Dar cititorul nu este epatat, ci profund indignat. Lagărul, suferinţa, eroismul nu constituie decât un pretext prin care poeta, prin viza tematicii juste, îşi poate strecura, prin contrabandă, imaginile formaliste. Trebuie subliniat deasemeni că poezia nu redă înălţimea morală a eroilor, ci caută să creeze o atmosferă de spaimă, de groază.   Probabil că.
214
PAUL GEORGESCU
„macabrii!" i s'a părut Ninei Cassian ma: poetic decât eroismul.
Spre deosebire de „Makronissos să piară", poezia „Cântec de luptă pentru Manolis Glezos" aduce în faţa noastră figura eroului grec şi exprimă sentimentul de solidaritate al poporului nostru faţă de cauza Greciei libere. Aici, faptele pregătesc izbucnirea de indignare din final. Manolis Glezos apare în faţa noastră ca unul dintre acei oameni care suferă, luptă şi vor învinge. Poeta a reuşit să transforme un cântec de suferinţă într'un cântec de speranţă, fiindcă a realizat un cântec de luptă.
Fuga de realitate, pe care am observat-o în unele poezii cuprinse în .acest volum, se manifestă în „Saşca" prin căutarea pitorescului. Saşca e un tânăr lipovean care ştie să chiuie şi să prindă peşti. După ce află aceste lucruri „esenţiale", cititorului i se mai rezervă — în final — o surpriză ; deşi e lipovean, Saşca şi-a ras barba, fiindcă: „utemist cu barbă s'a mai pomenit vreodată ?"
Autoarea nu uită să ne semnaleze că Saşca are ochii — nu de lucerna — ci de iarbă.
Oare ce are comun această poezie cu viaţa noastră, cu sbuciumul şi marile ei bucurii ? Dece e Saşca utemist ? Atât a reţinut Nina Cassian din viaţa pescarilor noştri ? Cum ar zice Caragiale, „e puţin, stimabile!"
Trăsăturile morale, munca în colectiv, lupta împotriva duşmanului de clasă, lupta împotriva obscurantismului sunt înlocuite printr'o poantă de calitate îndoielnică. In poezia „Saşca" lupta de clasă a încetat cu desăvârşire.
Nu vom analiza fiecare poezie în parte şi nu vom cântări farmaceutic dacă numărul versurilor realizate întrece sau nu pe acela al imaginilor formaliste. Nu este vorba în acest volum de „lipsuri", ci de manifestări ale ideologiei burgheze.
Nu este just ca atunci când un scriitor tipăreşte o carte, criticul să enumere toate păcatele literare pe care acesta le-a săvârşit în volumele anterioare. Dar când este vorba de consecvenţe în greşeli, el are datoria să urmărească şi în tre-
cut lina nejustă a scriitorului, rădăcina activă a greşelilor prezente.
Primul volum de versuri al Ninei Cassian — „La scara '/," — era o manifestare crasă a formalismului. Versurile ermetice mascau prost sărăcia de idei. Cartea nu avea nimic comun cu lupta pe care clasa muncitoare o ducea împotriva claselor exploatare care deţineau încă poziţii importante economice şi politice. Nu vom face recenzia acelui volum. Partidul, prin organul său central, „Scânteia", a luat atitudine hotărîtă arătând caracterul formalist, ermetic, străin de ideologia clasei muncitoare,, al cărţii.
Vom aminti numai — pe scurt — câteva elemente din „La scara Vi" care ne ajută să înţelegem mai bine recrudescenţa formalismului în recentul volum, „Horea nu mai este singur".
In poezia „Muntele cu drag;ste", se vorbeşte despre sentimentele a doi îndrăgostiţi:
Am rupt. covorul, rufele şi ce mai rămânea Noi amândoi umpleam toată odaia. Noi amândoi. Era vânt. Nu era (Cine ţine minte ? Cine vrea să mintă ?) Strâns ne-am ţinut ca un om în oglindă, Unul. în abruptul frig al altuia.
...Noi amândoi, numai noi doi — ce ne pasă ce e afară ? Poate ,,e vânt, poate nu era", ce importanţă poate avea pentru noi doi ce se întâmplă dincolo de zidurile odăii noastre ?
Această idcie, tipică pentru concepţia burgheză despre dragoste — care este izolare egoistă, rudă cu pornografia — apare şi în „Cântec în zori". Acolo, ideea este mai voalată, dar în fond e aceeaşi : Noi doi. Relaţiile dintre cei doi îndrăgostiţi sunt de un egoism suprem : „celălalt" nu e decât imaginea „mea", după cum tot o imagine a „mea" este şi cea din oglindă. Ca şi în „Cântec în zori", iubitul nu are chip — este o singură imagine ireală, o proecţie a eului. Deaceea nu ni se vorbeşte în „Cântec" despre înfăţişarea sa, despre calităţile sale morale şi intelectuale ; pentru poetă, ele n'au importanţă !
In poezia „Controverse", se afirmă părerea Ninei Cassian despre artă :
O MANIFESTARE VIRULENTA DE FORMALISM
215
Am scris un poem oblic O caligramă.
Cineva spunea : e o direcţie Rezolvilă dincolo de ramă. Unul râdea: e o mătură, Vă jur că e o mătură şi-atât! Altul plângea: Pomul, pomul Cu portocale la gât !
Aşa dar, creaţia artistică — în concepţia scriitoarei — ar fi pur subiectivă. După cum crede poeta, în faţa operei de artă omul are reacţii diverse, nu poate exista o analiză ştiinţifică. Despre o poezie cineva poate spune : e o enigmă, o invitaţie la mister; trebue să cauţi rezolvarea dincolo de sensul strâmt al cuvintelor. Altul — care nu pricepe „semnificaţia profundă" a poeziei fcr-maliste( lipsită de .idei) va râde : e ceva fără rost, e o „mătură" nu un poem. Iar un sentimental va visa, cu sughiţuri de plâns) : „Pomul, pomul, cu portocale la gât". In fond conchide Nina Cassian, poezia e un joc pur, în care nu trebue să cauţi nici o ideie. Nu putem crede că poeta a părăsit definitiv această concepţie. Versurile cu hăinuţă populară din „Puişor de Craio-vean", dovedesc — tot într'o formă mai voalată — aceeaşi fugă după „imaginea pură".
Si ca ultim exemplu semnificativ, vom cita poezia „Vacanţă" (tot din volumul „La scara >/i") :
Marea lasă la mal două trupuri albastre Ar fi putut răsări multe stele din ele. Erau — mi s'a spus — trupurile noastre. Şi oameni buni încercau să ne spele.
Pe româneşte, am putea traduce aşa : poetul este o fiinţă aparte (cu trupul albastru — culoare a visului). Din el pot răsări opere de artă. Dar poetul se izbeşte de cruda realitate. Oamenii încearcă să înlăture acel „ceva" care e misteriosul talent:
Decoloraţi, înfine, ne trezeam, ne iubeam. Marca scotea din vestă portocaliul geam. Era timpul să'ncepem să semănăm cu alţii.
Aici poeta devine ironică : după ce ne-au luat talentul, am început să acţionăm ca oamenii banali. Acţiunea se petrece ?nsă în-
tr'un cadru funebru: vine noaptea ! Apune soarele ! Apusul soarelui aruncă peste mare, adică peste mister şi poezie, lumina portocalie a asfinţitului.
In încheiere : „Şi în oraşul cu becuri şi arborii rari — Ne-am îmbrăcat la fel şi ne-am pus ochelari".
Apoi, poeta a intrat în oraşul în care luna a fost înlocuită prin becuri( surogat!), în care totul e trist şi monoton, arborii sunt rari, devenind — exterior ! —■ ca şi ceilalţi oameni, „banali".
In volumele „Sufletul nostru" şi „Horea nu mai este singur", formalismul şi-a pus ochelari de soare, ca să nu fie recunoscut. Nu ne gândim să facem proces de intenţie poetei că ar fi vrut să ne înşele. Dar când „sufletul nostru" e tipărit, trebue să examinăm faptele, iar nu intenţiile.
Or, faptele arată că Nina Cassian nu a renunţat decât în mică măsură la concepţia analizată mai sus, concepţie tipic burgheză, decadentă, despre artă şi poet, şi în bună măsură despre lume.
Am arătat că Nina Cassian fuge de realitate, caută pitorescul. Dece, aflată într'o fabrică, ea n'a văzut decât şuruburile şi bobinele ? Dece în „Saşca" n'a văzut munca, lupta, oamenii, ci doar faptul că un lipovean şi-a ras barba ? Dece în „Horea nu mai este singur", n'a văzut satul ?
Observăm deasemenea că . în versurile sale — din 1948 şi până acum — viaţa nouă se desfăşoară festiv şi nu în luptă împotriva unui duşman concret. Oare întâmplător a „uitat" poeta duşmanul de clasă ?
In „Versuri vechi şi versuri noi", Nina Cassian ne anunţă ce fel de versuri ar dori să scrie:
Să-mi împart la oameni cântul Ca pe-un braţ de crengi în floare încă fragede sub vântul Devenirii viitoare.
Imaginea patriei noastre apare în volumul „Horea nu mai este singur" în felul următor: mari mulţimi de oameni defilează cântând, iar poeta — în rochie albă — împarte flori fragede.
Deficienţele poeziilor cuprinse în volum sunt  manifestări ale concepţiei burgheze.
216
PAUL GEORGESCU
Conform acestei concepţii, dragostea este „un egoism în doi", opera de artă ceva ciudat şi inexplicabil, iar poetul o fiinţă „aleasă" prin har, care nu poate semăna cu „vulgul" şi nu poate trăi ca ceilalţi oameni. Poeta nu mai stă, desigur, integral pe poziţiile din primul ei volum. Aceasta o dovedesc succesele obţinute. Dar nici nu putem spune că ea şi-a însuşit concepţia despre lume a clasei muncitoare. Şi o asemenea „lipsă" nu poate fi înlăturată printr'o „documentare", chiar dacă aceasta ar dura... trei zile. Având o concepţie greşită, treci printr'o uzină fără a vedea nimic — aşa cum reiese din „Puişor de Craiovean". Este nevoe de o profundă cunoaştere a vieţii : a trăi în mijlocul oamenilor, a participa la lupta lor, a-ţi ridica neîncetat nivelul ideologic. Numai printr'o cunoaştere profundă a realităţii va putea Nina Cassian să lepede integral otrava formalismului care îşi are cauza în concepţia burgheză. O condiţie esenţială a câştigării acestei bătălii, este aceea că trebue să învăţăm neobosit dela marii clasici ai marxism-leninismului — cum spune chiar Nina Cassian :
Tovarăşe! Deschide carte de carte Şi vei privi descătuşat mai departe. Largi ne sunt zările, darnic pământul, Dacă ne e sigur şi limpede gândul.
(12.000.000, „Sufletul nostru")
Din nefericire, volumul „Horea nu mai este singur" a dovedit că gândul poetei nu este nici sigur, nici limpede.
Poezia noastră a dobândit în anul acesta noi succese. Ne mândrim cu versurile acestea. Ne cheamă la luptă, la viaţă, poeziile lui M. Beniuc, Dan Deşliu, Veronica Porumbacu, E. Frunză şi a altor poeţi ai noştri.
Dar volumul Ninei Cassian, deşi conţine şi versuri realizate, nu poate fi încorporat acestor succese. In el se găsesc de multe ori versuri îngheţate despre teme fierbinţi, iar alteori manifestări primejdioase ale unei concepţii străine de clasa muncitoare.
Necunoscând viaţa, Nina Cassian a ignorat primejdia pe care o reprezintă duşmanul de clasă, nu a văzut lupta pe care poporul nostru, condus de partid, o duce împotriva foştilor moşieri şi capitalişti, împotriva chiaburimii şi a agenţilor imperialismului, şi nu a înţeles conţinutul efortului de a construi o viaţă nouă, de a forma oameni noi. Ea a ignorat legea fundamentală a desvoltării societăţii noastre: lupta de clasă. In loc să lupte serios împotriva otrăvitoarei concepţii burgheze, Nina Cassian a crezut că poate „rezolva" problema prin „concesii" făcute tematicii vieţii noi, iar la adăpostul lor să poată păstra cât mai mult din vechiul bagaj formalist. încercând să mascheze sărăcia conţinutului, a recurs la imagini formaliste, ia întorto-cheri elaborate în laborator. Deaceea, în viitorul ei volum, Nina Cassian trebue să mai facă nu „un pas înainte", ci trebue să realizeze un mare salt pentru a se încadra definitiv — e timpul ! — în frontul poeziei noastre luptătoare.
MIHAIL PETROVEAiVU
CU PRIVIRE LA „STELELE PĂCII
S'a discutat într'o recentă consfătuire a „Esplei" cu scriitorii, despre profilul unui volum care nu trebuie să se mărginească a fi doar o culegere a poemelor apărute, ci un întreg arhitectonic. Fără ca aceasta să însemne necesitatea abordării unei singure teme, volumul, în totalitatea lui, e necesar să aibă o ţintă unică.
Volumul lui Mihu Dragomir are un profil clar şi o ţintă nu mai puţin limpede, exprimată chiar în poezia care a dat titlul volumului : „Stelele păcii". Este vorba de apărarea păcii, pe care „moartea (ar) vrea s'o acopere". E vorba de răspunsul ce-l dau fiii patriei noastre „fiilor vestitului gangster Capone" :
Viaţa-ne liberă, munca şi cerul, vă vor izbi mai năpraznic ca fierul, armele morţii din mâini să vă lunece.
Stelele noastre — nu pot să se'niunece /
Cu alte cuvinte volumul vrea să ne prezinte pe deoparte viaţa şi munca noas'ră liberă (ciclul 1), pe de alta lupta împotriva acelora care ne-o ameninţă (poeziile anti-irnperialiste).
Faţă de „Prima şarjă",. „Stelele păcii", descriu un cerc tematic ceva mai larg, şi au un centru de greutate schimbat. De unde prietenul „Bălţii" şi al stepii dobrogene era atras aproape exclusiv de aspectele îngenuncherii naturii rebele sub mâinile dibace ale construe!orilor socialismului, acum privirea sa poposeşte îndelung şi mândru fn preajma vieţii noi, ca să înglobeze treptat aspecte ale luptei antiimperia-
liste de pe restul încă însângerat al lumii, din Jugoslavia şi Franţa până în SUA. Şi cum construcţia orânduirii libere se integrează în ofensiva păcii, separarea poeziilor în două cicluri este doar aparentă.
Calitatea „Stelelor păcii" stă în unitatea ţintei, într'o anumită varietate a temelor — atâtea câte sunt prezente în acest volum —■ teme al căror ascuţiş este îndreptat spre duşman, stă în încrederea ce ţi-o transmit în victoria luptei.
Optimismul poetului se alimentează în primul rând din succesele muncii şi luptei eroilor săi. Oamenii patriei noastre sunt cei care-i dau siguranţa, cei care se schimbă şi cresc în lupta pentru construirea soc a-lismului. Ei sunt eroii primului ciclu din volum.
Sectorul agrar căruia îi este dedicată majoritatea poeziilor acestui ciclu, este una din vechile preferinţe ale poelului. De aceea gândurile şi cânturile sale le închină gospodăriilor colective.
Calea membrilor acestora nu este netedă. S'o luăm, de pildă, pe Sanda. Ca o ţărancă neştiutoare de carte să ajungă socotitoare fără ştiinţa căreia „bob în colectiv nu mişcă", ea a trebuit să străbată un drum greu. Asperităţile drumului, contras ul grăitor între eri şi azi, sunt sugerate întocmai cum o schiţă în desen prefigurează dimensiunile şi coloritul unui tablou. Femeii care cu patru Iun; în urmă nu ştia decât să toarcă,
218
MI HAIL PETROVEANU
sau cu sapa'n mâni brazda s'o întoarcă.
femeii pătrunsă până în măduva oaselor de teamă, rostul ei actual i se pare ca o întâlnire de „adevăr şi poveşti" împletite într'un spic simbolic:
Adevăr, poveşti, într'un spic se leagă.
Cui i se datorează însă prefacerea Sandei ? Numai meritelor personale ? Ea a fost doar „om bun" şi înainte de a i se fi uscat umerij obrajilor de lipsuri. Transformarea ei se datoreşte Partidului care a trimis la învăţătură cu încredere, o femeie ce va fi fost înainte cu patru luni cam cum erau ţărancele din satul ei înainte cu patruzeci ori patru sute de ani \ De aici şi recunoştinţa mânii ,,ce-a asprii — ani în lutul tare" pentru căldura ce a pătruns-o, strângând „mâna muncitoare".
Unul din meritele volumului de faţă este prezenţa temei alianţei dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, în care rolul conducător îl deţine clasa muncitoare în frunte cu Partidul. Poetul n'a zugrăvii cu amploare şi adâncime această temă, care apare doar sub un singur aspect — al colectărilor — dar trebue să subliniem prezenţa ei. Dacă în „Sanda", tema alianţei este comunicată oarecum indirect, în „La colectare", ea este miezul întregii poezii. Instantaneul surprins este luat la predarea cotelor, când ţăranii, simţind nu numai drepturile ci şi îndatoririle lor faţă de stat, aduc sacii de cereale, citindu-şi chitanţele în „gâfâitul ritmic de balanţe", \n preajma cărora delegatul vântură avuţia grea a câmpurilor fără haturi.
Rândurile ritmice tind spre acelaş punct culminant : încrucişarea frăţească a mâinii delegatului cu mâna ţăranului pe care :
„chiaburii- o simt prin inimă, ca jarul". Ultimele versuri :
E-o mână aspră. Mână de ţăran. Ea ţine secera lângă ciocan,
pot sta ca o inscripţie simplă, dar adânc săpată.  Şi  ele sunt caracteristice
pentru una din însuşirile fundamentale ale lu: Mihu Dragomir ; concizia. Nu e întâmplător că acolo unde ideea este puternică, cele mai serioase calităţi ale poetului vin firesc s'o ilustreze. Odată cu eroii plămădiţi în gospodăria colectivă, se nasc concepţii şi atitudini no: de viaţă. De unde fata fără zestre încerca o soartă amară — deplânsă nu odată şi în literatură —■ azi bogăţia, averea ei se socoteşte după zilele muncă. In poezia „Zestrea", cunoaştem o altă trăsătură a poetului : umorul. Mijloc de cunoaştere a oamenilor, ca şi a situaţiilor, umorul are un avantaj de care Mihu Dragomir trebuie să ţină seama, pentru a-1 folosi mai des : descreţind frunţile, el dă versurilor o culoare proaspăfă şi un caracter popular, amintind de Coşbuc:
Grâu, gi bani, şi aur face munca ei, doar vara asta. Spune oare cui nu-i place zeslre-aşa să-i dea nevasta ?
„Amintirea" lu: Coşbuc nu este o imitare formală. E însuşirea creatoare a experien ţei dela clasicii noştri ; este continuarea tradiţiei hazului robust al poporului — mai bogat, mai miezos în împrejurările în care, eliberându-se pentru totdeauna de robie, devine cu adevărat stăpânul pământului lui.
Versurile „Zestrei" şi „Cântecul tractoristului" parcă ar cere firesc melodia. In cele din urmă, revine refrenul mobilizator, adresat miilor de tractorişti care, răstur-nând brazdele gospodăriilor colective, ale gospodăriilor de stat, ale ţăranilor întovărăşiţi, fac legătura directă între clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare. Cu ce ecou puternic ar răsuna pe câmp cântecul :
Hai, tractorist! Volanul ţine-l strâns ţ Tractorul tău, Republicii dă pâne. Aţâţi ţărani acest pământ l-au plâns, tu fă-l să râdă'n nesfârşit de grâne!
Iar „Zestrei", i-ar corespunde un cântec hazliu care ar putea îmbogăţi programul căminelor noastre culturale.
Dar, în treacăt fie zis, există un fenomen care ar trebui să dea de gândii şi compozitorilor noştri. Asemenea texte parcă destinate spre a fi puse pe muzică, nu sunt
CU PRIVIRE LA „STELELE PACI1
219
încă îmbrăţişate şi nicr măcar căutate de unii dintre ei. Cele două poezii din „Stelele păcii" lac parte dintre lucrările din care Uniunea Compozitorilor ar putea alege noi materiale valoroase, ca texte de muzică.
★
Dacă evoluţia Sandei a fost grea, cu atât mai dramatică este formarea unei noi concepţii de viaţă în mintea ţăranului mijlocaş — eroul poeziei „Fostul mijlocaş". Omul care, devenit colectivist, mai are încă de „cosit în îndoieli ca'n grâu", este frate cu Răchiţeanu, descris cu atâta vervă în fragmentul de roman al lui Semion Ba-baevschi, apărut acum câteva luni în ziarul „Scânteia". In Răchiţeanu, colhoznicul Ra-gulin, venit cu o delegaţie în.patria noastră, întâlneşte peste graniţele Uniunii Sovietice şovăielile propriului său trecut. Mijlocaşul lui Mihu Dragomir dă încă în fiecare zi şi... în fiecare strofă, piept cu trecutul, pe care şi-1 rupe din conştiinţa sa. Contrastul între gândurile care-1 trag înapoi şi faptele care-1 duc înainte, între „firul fierbinte" care-i urcă'n tâmple şi pumnul strâns „mai avem de furcă", între reflecţia sa supărată când e ales brigadier : „ai naibii, îmi aruncă greu'n spate" — şi plecarea lui la muncă „de cu noapte", ca să se întoarcă „după ce-a apus", fac din această poezie un interesant desen în alb şi negru, o ilustraţie a unei figuri vii a satului nostru.
Tipici însă pentru ţăranii care au biruit îndoielile, sunt cej trei preşedinţi de gospodării la consfătuire. Cadrul este însă acelaş : o casă în care — ca în fiecare ap — „miroase a dughii trecute". Dar, odată cu „cuvintele ieri necunoscute" care răsună în încăpere, simţi în cele câteva distihuri a!e poeziei, însemnă'a'ea grea a fostului pălmaş, a fostului rândaş, a fostului văcar care croiesc şi hotărăsc cu pricepere, ca încercaţi oameni de stat, destinul a sute de tovarăşi de muncă. Sunt oameni care nu vor mai da înapoi, nici dacă li s'ar ridica munţi în cale, odată ce au văzut că-şi pot clădi pe propriul lor pământ o altă viaţă. De aceea concluzia finală nu cade ca o întrebare, ci ca o ameninţare la adresa duşmanilor :
Şi mă gândesc, limbuţii din New-York mai cred că-aceştl ţărani din drum se'n-
iorc ?
★
S'ar putea spune că Mihu Dragomir este un rapsod al pâinii. Şi, dacă vom analiza mai amănunţit cele două poezij care cântă pâinea ieşită din „grâul înfrăţit", precum şi însăşi poezia „Stelele păcii", o vom face pcntrucă sunt caracteristice, odată cu calităţile poetului, şi pentru limitele acestui ciclu.
In „Prima şarjă" (1950), poetul întrezărea rodul neistovit pe care-1 anunţa începutul transformării socialiste a agriculturii :
Bărăgan, albie de legănat pruncii plămada neagră răsuflă uşor sub streaşină zării, vei ft mare, întreg şi fecund uger al ţării.
Visul de atunci dispare ca vis, deoarece se înfăptuieşte. Poetul o declară direct şi mai precis decât în „Bărăgan", în care nu include şi cauzele prefacerii acestuia într'un ^corn al abundenţei" :
Pământul colectivei e încă nou şi crud, dar varsă val de gratie 'n pălule şi silozuri.
Fertilitatea ţarinii fără haturi, răscolite de tractor, e figurată în termenii cantităţilor prea mar; ca să le masori cu unităţile. Recolta soseşte de pe lanuri ca nişte „grămezi de aur proaspăt" în „legănat de care venite de departe". La colectare „grâul şi secara" se prăvălesc în „saci grei", în care delegatul satului „îşi înfundă mâna" ca într'o mare. Balanţa, la rându-i „gâfâie" sub povară I Poetul nu e totuşi mulţumit. El doreşte, în spiritul urărilor folclorice de bunăstare „bobului gras, roşcat", să sporească „cât gândul nostru", deci nelimitat. Utopie? Nu. Mihu Dragomir sugerează hiperbolic doar că, în curând, grâul nostru va dobândi dimensiuni miciu-riniene. De altfel, mai ieri, o fotografie a ,,Scânteii" îl arăta pe acad. Tr. Săvulescu explicând unui grup de ţărani normele
220
MIHAIL PETROVEANU
agrominimului, înconjurat până la umeri de spicele cultivate după metode ştiinţifice.
Circumscrisă însă la productivitate, viziunea revoluţiei agrare în curs ar rămânea unilaterală, săracă, în ciuda tablourilor... bogăţiei „colectivei".
E adevărat că diversele faze ale pâinii dela sămânţă până la jimblă, inspiră poetului pofta de a pipăi „musteţile bălane" ale spicului, de a strivi „bobul plin" ce lasă în palmă un „foşnet de lapte şi răcoare", de a se înfrupta din pâinile rânduite în brutării ca straturile de „flori rotunde, grele'n miez", de a le mângâia „obrazul dulce" şi „trupul fierbinte" sau de a admira fata care „muşcă sănătos din alb coltuc".
Dar Mihu Dragomir simte gustul nu numai fizic, ci şi social al pâinii — dacă putem spune astfel —■ gust esenţial, altul în 1950. Miezul ei îi e mai dulce şi alb decât oricând. El cheamă în minte, prin contrast, amintirea neagră a suferinţii — de care vorbea odată A. Toma în „Pâinea amară"— după cum cheamă şi amintirea urii şi a revoltelor ^foştilor iobagi". Făina cernută azi, închipuie „primele bucurii" obţinute de oropsiţii de ieri.
Pâinea, odată întoarsă la cei ce o zămislesc şi care nu mai sunt „nici iobagi sau sclavi din colonii" e muşcată cu bucuria zilei de azi şi cu siguranţa izbânzii depline de mâine. Perspectiva apare ca o scara triumfală străbătând repede nu spaţiul, ci timpul :
Culegem noi recolta — şi facem din ea scări să ne urcăm mai iute spre anul primăverii.
Insfârşit, semnificaţia „hranei cea de toate zilele" se extinde până la confundarea cu tot ce se plămădeşte azi. E însăşi „pâinea vieţii noi".
Iar relaţia dintre oamenii muncii' şi opera lor apare strânsă ca o legătură de sânge. Aşezat în postura naivă — obişnuită liricului — poetul întreabă pâinea despre autorii ei, aşa cum întrebi pe un copil despre părinţii săi :
Pâini cu-obrazul dulce, trup fierbinte, Care mâini răsadul vi l-au pus ?
incluzând în răspuns unanimitatea sforţării oamenilor muncii:
Mâna ei, cu-a ta şi-a tuturora a trudit din greu, şi an cu an.
Mihu Dragomir apreciază totodată nuanţa patriotică a grijii paterne a poporului pentru pruncul său :
Care glas şi trudă de părinte în cămara ţării v'a adus ?
Patriotismul care însufleţeşte multe din versurile sale, aşa cum apa se infiltrează în pământ, nu se comunică numai prin mijloace clasice, ca imboldul adresat tractoristului de a mâna mai iute volanul spre a „da Republicii pâine" („Cântecul tractoristului") sau prin scrutarea, de o mândrie înduioşată, a orizontului patriei :
Bun e pământul sub bolta albastră. Ţara aceasta bogată — e-a noastră ! Limpede-i cerul Republicii mele.
Fără a fi formulată expres, ci prin notaţii scurte, afecţiunea pentru ţara bogată se degajează ca aburii subţirj dar calzi depe o arătură proaspătă, din variate manifestări sufleteşti : din atenţia gospodărească ca „nici un bob să nu se piardă" la colectare („Recolta") ,din fericirea, statornică, însă exprimată „ţărăneşte'' adică sobru. Aceeaşi dragoste se reflectă în imaginea celor trei preşedinţi de colectivă ce-şi planifică activitatea, în opoziţie cu isteria războinică yankee:
Şi mă gândesc: limbuţii din New-York gândesc câ-aceşti ţărani din drum se'ntorc '?
Insistând asupra încrederii în viitorul luminos al Republicii, ce colorează în acelaş ton toate atitudinile eroilor săi, dragostea de ţară devine astfel o componentă a conduitei obşteşti şi poetul are meritul de a fi surprins caracterul activ şi organic al patriotismului de tip nou ce se înrădăcinează conştient printre ţăranii muncitori, ca în general în rândurile poporului. Ataşamentul pentru ţară capătă prin aceas-
CU PRIVIRE LA „STELELE PĂCII
221
ta tăria şi vibraţia tandră a sentimentelor familiare. Ca urmare, în poezia lui Mihu Dragomir, tabioul ţării apare ca interiorul unei gospodării mănoase, pe care „gospodarul" o întreţine cu un aer ocrotitor şi voios, iar natura o încinge ca o grădină prielnică.
Chiar toamna este binevoitoare omului muncitor :
Cerul de-octombrie pe ţară îşi trece buna-i mireasmă de pajişte rece. ...pănza-i învăluie-n stele spuzite salele-oraşele neadormite.
Citind însă poeziile din primul ciclu, ai sentimentul clar că. poetul n'a spus tot. Eroii săi pozitivi — tractoristul, mijlocaşul, Sanda, cei trei preşedinţi, merită în întregime acest nume ? Sunt ei reprezentativi pentru forţa reală care împinge istoria înainte ? Patriotismul poetului cuprinde imaginea adevărată a patriei noastre, a cărei desvoltare are ca motor al istoriei lupta de clasă dusă cu fermitate de clasa muncitoare în alianţă cu ţărănimea muncitoare ?
In expunerea sa Ia Congresul învăţătorilor, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej a a ratat că, în ţara noastră, dragostea de patrie se împleteşte cu lupta pentru apărarea păcii. Iar în expunerea sa la Consfătuirea muncitorilor mineri, tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, a subliniat din nou că : „Partidul nostru duce o politică proletară de clasă, o politică neşovăitoare de construire a socialismului bazată pe ofensiva neîntreruptă împotriva capitalismului. Credincios învăţăturii marxisl-leninisle, învăţând din marea experienţă a slăvii ului Partid Bolşevic) par. tidul nostru se "întemeiază în politica sa pe ideea lui Lenin şi Slatin că desvoltarea industriei grele este cheia desvoltării întregii economii, veriga principală a operei de construire a economiei socialiste".
Industrializarea deschide deci un nou orizont patriei noastre, menţinută cu tot dinadinsul de către imperialist:', timp de decenii, în faza „eminamente agricolă". Este o industrie la a cărei desvolfare participă oameni care posedă şi-şi desvolta conştiinţa nouă, nu doar fiindcă lucrează într'o fabrică, ci fiindcă    fabrica este a
lor, a poporului. Dar dacă poezia are rolul să oglindească realitatea, atunci e firesc ca tematica unui volum să cuprindă în primul rând pe aceşti oameni noi, pe muncitorii din industria grea ; şi nu pentru a descrie o hală sau o şarjă, ci pentru a încuraja şi creş*e prin vers noui în conştiinţa celor care deţin cheia construirii socialismului.
Or, Mihu Dragomir nu are în volum decât o singură poezie în acest sens : „Cazangiul". Şi dacă ea este interesantă pentru ilustrarea ideii vigilenţii necesare în muncă, trebue să spunem că povestea cazangiului e de fapt un îndemn la încordare, adresat — nu atât muncitorului — cât poetului. Lipsa temelor privitoare la viaţa şi lupta muncitorilor din industrie, lipsa unor chipuri de stahanovişti în versurile sale, ne impune să-i cerem lui Mihu Dragomir — autorului poemului „Nava" din „Prima şarjă" — să-şi îndrepte de acum înainte privirea în decsebi spre acest sector gâlgâind de viaţă. Ignorarea luptei muncitorimii se răsfrânge răsunător şi asupra oglindirii însăşi a luptei ţărănimii înaintate, contribuind la persistenţa notei idilice, antirealiste. Şi aceasta, chiar în ciclul închinat gospodăriei colective. Mugurii socialismului, care se îndesesc nu s'au ivit şi nu se ivesc uşor. Frământările, ciocnirile în ajunul construirii gospodăriilor nu încetează după întemeierea lor. Şi ele nu se petrec numai în conştiinţa oamenilor, cum ar fi de exemplu în aceea a fostului mijlocaş. Ciocnirea cea mai ascuţită, mai aspră, o au de dat membrii gospodăriei, — şi, odată cu ea, ţăranii muncitori al căror drum se îndreaptă spre această ţintă — cu clasa exploatatoare încă numeroasă, a chiaburilor.
Pentru demascarea vehementă a exploatatorilor trebue să militeze şi poezia. In această privinţă, volumul lui Mihu Dragomir are lipsuri serioase. In poezii ca „Pâinea albă", „Recolta", cicenirea ar fi trebuit să existe. Oglindirea lor .în suficientă măsură lipseşte în ciclu. Şi se ştie doar că în gospodăria colectivă nu merge totul bine. Viaţa la ţară, de azi, e adânc frământată, nu odihnitoare, recreativă. Articolul redacţional al organului Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, arată cum devierea de dreapta dela linia revoluţionară
222
MIHAIL PETROVEANU
a Partidului, a permis nu numai trecerea chiaburilor pe tabelul mijlocaşilor, ci şi strecurarea lor în gospodăriile colective şi chiar cocoţarea lor la posturile de conducere. Şi tot „Scânteia" a relatat şi relatează cazuri grăitoare în care chiaburii sunt demascaţi şi alungaţi în urma unor acţiuni hotărîte a membrilor gospodăriei conduşi de comunişti. Sunt aspecte esenţiale ale luptei pe care poetul le-a înţeles mai târziu, dar care în volum lipsesc aproape cu totul, lăsând loc unei atmosfere de succes şi izbândă. Or, ocolirea greutăţilor luptei duce la micşorarea proporţiei reale a eroilor contemporani care se călesc şi ciocnindu-se în luptă cu duşmanul. Diminuând intensitatea luptei, Mihu Dragomir a micşorat şi intensitatea poeziilor sale, a dat o imagine incomplectă a vieţii, văduvind-o de aspecte esenţiale, a scăzut deci şi din interesul cititorului pentru ele.
Neavând încă rădăcini adânci în conţinutul poemelor, incandescenţa luptei nu străbate nici în expresie. Deaceea ciocnirea are loc mai ales între simboluri : în poezia „Sanda", de pildă, lupta de clasă este exprimată astfel :
Ochi-i vultureşti
in chiaburi sunt grindeni.
Câte Sande creşti ţară, pretutindeni.
Realitatea e sărăcită astfel de patosul luptei. Abuzul de simboluri abstractizează poezia, răceşte versul. Simbolul nu poate îrilocui faptele fierbinţi ale vieţii, ale luptei. Cauza acestor deficienţe stă în insuficienta cunoaştere a vieţii, a complexităţii, bogăţiei şi intensităţii ei. Pentru a fi pe deplin glasul poporului său, poetul are datoria de a cunoaşte în profunzime realitatea. Şi numai zugrăvirea patosului luptei împotriva duşmanului din ţara noastră, îl va duce firesc pe poet la demascarea legăturii acestui duşman cu duşmanul din afară, imperialismul, dând mai multă adâncime versurilor viitoare ale lui Mihu Dragomir.
★
S'ar putea spune că poezia care închipuie puntea de trecere dela un ciclu la altul, e „Mama". într'o consfătuire a
poetului cu cititorii la Uzinele „Mathyas Rakosi", o tovarăşă a spus : „Mia plăcut poezia fiindcă dă glas gândurilor şi sentimentelor mamelor dela noi şi din toate ţările". Delicateţa şi durerea cu care poetul priveşte femeia plângându-şi fiul mort în război, „fărâmiţat de aşchii de sânge şi noroi", dă mai mult relief îndemnului final :
Dar alte mame ca să nu mai plângă, din plânsul tău un vifor să se strângă, neiertătoare ură să desferici spre cioclii stăpânind peste Americi I
Cu-atâţta fii şi marne împreună să fim o sfântă, aprigă furtună, şi să izbim in inima urgiii — ca mamele să nu-şi mai plângă fiii!
Ca mamele să nu-şi mai plângă fiii, ca munca liberă a poporului nostru să se poată desfăşura, nimeni, cu atât mai puţin poetul nu poate omite necesitatea apărării cuceririlor noastre împotriva duşmanilor externi :
Acestor ziduri tinere urcând, şi apelor ce le mânăm prin pietre, îndrăgostiţilor mereu, râzând, acestor de nespus iubite vetre,
le trebue un braţ ocrotitor pe armă încordat  ca pe unelte.
Şi dacă scutul cuceririlor noastre este pe plan internaţional întregul lagăr al păcii în frunte cu Uniunea Sovietică, „Străjerul puternic" al „bucuriilor noastre" es'e în patrie armata populară. De aceea versurile lui Mihu Dragomir vibrează cald la vederea ostaşilor Republicii noastre populare :
Deaceea când soldaţii trec, adie o forţă nouă'n mândri noştri ani. Nu-s doar soldaţi — ci o uzină vie ce-i gala foc să verse în. duşmani.
Nimic, în această poezie sobră, din declamaţiile patriotarde ale celor ce au făcut în trecut, din armată, Marea mută. E sinceră dragostea poetului pentru apărăto-
CU PRIVIRE LA „STELELE PĂCII"
223
rii vieţii noastre paşnice. Aluzia la „Uzina vie" a lui Sahia are un dublu înţeles : pe de o parte ea reprezintă unitatea armatei noi cu poporul, pe de alta o leagă cu tradiţia de luptă a acestuia. Poezia merilă cu atât mai mult remarcată, cu cât unii poeţi consideră zugrăvirea acestui aspect scump inimilor noastre, drept un apanaj numai al poeţilor activi în armată. Vibraţia poeziei „Când trec soldaţii" ca şi a altor balade grănicereşti (Niculae Tăutu, Cicerone Tiieodorescu, loanchie Olteanu) poate îndrepta ochiul scriitorilor şi pe această poartă tematică deschisă încă de prea puţini.
E ceea ce face Mihu Dragomir şi în poezia „Mitraliera". Simbolul alungării războiului, figurat prin copilul ce calcă în picioare o mitralieră găsită la joacă, capătă putere şi inspiră încrederea tocmai prin prezenţa pe celălalt mal a oştenilor Armatei populare, chezăşia acestui simbol:
In ochii lui e soare şi e cer. Şi parcă nu doar el, ci 'ntreg poporul cu talpa 'n ceafa monstrului de fier priveşte, cu un  cântec, viitorul.
Şi ca să nu învie monstru-ascuns, să nu-şi mai poarte iar războiul paşii — cântarea întregind-o, dau răspuns în mânuirea armelor, ostaşii.
Desigur însă, cel dintâi braţ ocrotitor al poporului nostru ca şi al celorlalte naţiuni ce zidesc socialismul, în faţa intenţiilor prădalnice şi sângeroase ale mono-poliştilor de peste ocean, este Uniunea Sovietică.
Celebrând în „Cântecul pentru Stalin", răspândit pe melodia lui Anatol Vieru în masse şi chiar dincolo de graniţele patriei, pe cel mai bun prieten al ţării noastre, pe tovarăşul  Slalin,  poetul spune :
Sunt vorbe prea puţine 'n grai, şi flori sunt prea puţin în plai,
ca să-i aducă celui mai iubit dintre oameni, prinosul dragostei noastre. Este un cântec ce şi-a tras din poezia populară seva şi frumuseţea. Valoarea versurilor nu stă însă numai în imnul de laudă, ci în ima-
ginea ţării în construcţie, dovada vie a înfăptuirii în patria noastră, a ţelurilor păcii şi socialismului :
Lui Statin, slavă cântăm,
pe drumul lui mai dârz ne-avântăm,
cu brafe libere clădim un imn lui Slalin,
lumii noi conducător şi 'nvăţălor.
Avântul muzicii, susţinut de căldura versurilor, a fost astfel recunoscut, prin acordarea premiului de Stat compozitorului Anatol Vieru.
însufleţit de un cald sentiment de recunoştinţă, Mihu Dragomir se opreşte la „Monumentul ostaşului sovietic". Evocarea acestuia e mai degrabă o baladă ori cântec, decât o odă cum s'ar crede după titlu. Accentul cade nu numai pe majes-tatea chipului turnat acolo sus, ca o strajă solemnă :
Păşeşti ca'n clipa de asalt pe soclul alb de marmori grele. Te văd, mereu veghind, înalt, în capitala, ţării mele.
ci mai ales pe umanitatea eroului, impunătoare prin idealurile ce o alimentează şi forma spontană sub care se revarsă. Ostaşul nu este un anonim încremenit abstract în bronz, înaintea căruia te reculegi cu recunoştinţă smerită, ca în multe din vechile imnuri. El e în special un tovarăş care a coborît de pe soclu ca să rămână pururi viu şi activ printre noi, in-dicându-ne ţelul. De aceea Mihu Dragomir îl interpelează respectuos şi cald totodată:
Eşti viu, mărelule soldat, deapururi neatins de ceaţă; păşind ca'n clipa de asalt tu drumul ni-l arăţi spre viaţă.
E remarcabil că tălmăcitorul încercat al poeziilor lui Alexei Surccv a învăţat creator din versurile aceluia care a spus atât de lapidar :
Noi viaţa o cântăm şi când murim, Căci viaţa-j, tare şi nebiruită.
Acesta e de fapt şi sensul poeziei „Fericirea",  sensul  puternic  al imaginii
224
MIHAIL PETROVEANU
scriitorului Pavlenco, mort ca un ostaş la postul său :
f
Cum poţi să mori, când nu poţi fi învins, — când, chiar şi-atunci, eşti viaţă şi chemare, ca un gornist căzut ce, mai aprins, atacu-l cântă'n ultima-i suflare.
Sunt versuri amintind de inima lui Danco, smulsă din pTept spre a arăta drumul semenilor săi. Durerea pierderii eroului ca şi admiraţia pentru sfârşitul său pe măsura faptelor, fac din poezie o mică „tragedie optimistă". De unde şi faptul că nu se referă numai la cartea lui Pavlenco, ci la sensul existenţei lui. „Fericirea" se adaugă la cântul de recunoştinţă al poporului nostru faţă de făclierii progresului, faţă de cei care . prin viaţă şi moarte, ne stau pildă a celui mai înalt ideal uman.
★
O trăsătură caracteristică pentru activitatea poetului şi pentru volumul de faţă este prezenţa sa în frontul literar ca rapsod al lumii ce o construim azi, şi ca ostaş care luptă împotriva duşmanilor acestei lumi.
La şedinţa extraordinară dela Berlin a Congresului Mondial al Partizanilor Păcii, s'a subliniat din nou, împotriva ., Fatal işti -lor", pentru care războiul e inevitabil, şi împotriva defetiştilor care, demoralizaţi de mârşăviile crescânde ale imperialiştilor, părăsesc până şi speranţa — şansele de victorie a unei lupte unite a popoarelor pentru pace.
In poezia sa, Mihu Dragomir propagă sentimentul de încredere, opunând sistematic suitei macabre de fărdelegi yankee, perspectiva „păcii pe pământ" (cum spune Mihail Eminescu într'un vers luat de poet drept motto al volumului). Oricât de deasă ar fi bezna lăsată pe alocuri de imperialişti, „stelele păcii" continuă să scapere, luminând drumul înainte. Iată sensul poeziilor dedicate cauzei celor care, din Apusul Europei şi până în Asia Centrală resping cu îndârjire atacurile noilor hitleri.
Antiteza, procedeul favorit al poeziei noastre antiimperialiste, este şi cel al lui
Mihu Dragomir. El permite înfierarea forţelor întunericului şi totodată evidenţierea succeselor forţelor luminii asupra celor dintâi.
Evident, chipul monştrilor omenirii este zugrăvit cu mijloace felurite, în raport direct cu masca pe care o arborează într'o parte sau alta a globului pe care tind s'o înghită.
Pretendenţii la hegemonia universului se comportă perfid în Egipt, deoarece trebue să salveze aparenţele „independenţii" gurilor Nilului. De fapt, după cum se ştie, suveranitatea ţării Suezului este pur formală. Ironia rece, voit „britanică", des-veleşte cu o singură suflare în aerul afabil şi de o eleganţă impecabilă a lorzilor, mentalitatea lor de stăpâni. Egiptul pentru ei nu este o ţară de muls, ci doar o ...moşie bine îngrijită, înzestrată cu un teren de tenis, şi pe care nu o exploatează ci o ...vizitează :
Când vin să-şi vadă albele plantaţii şi porţile bănosului Suez, aici vin de pozează diplomaţii, zâmbind sportiv, ca nişte buni englezi.
Dar ascuţişul armei este tocit de aceeaşi predilecţie pentru simbol, de care sm amintit. Poezia care vrea să cuprindă lupta poporului egiptean împotriva imperialismului britanic şi american, este redusă la un simbol facil — Sfinxul ! Mihu Dragomir nu a avut încredere în bogăţia faptelor. Folosirea simbolului a amortizat violenţa conflictului, abstractizând poezia.
Trustmenii îşi consideră vizuina din New-York drept o citadelă a democraţiei perfecte, care garantează toate drepturile omului. Cu acelaş surâs amar, poetul notează că Eugen Dennis, secretarul partidului comunist american, se bucură de „tot confortul" într'o „chilie de beton armat", iar libertatea însăşi, „se sbate ca o pasăre în cuşcă".
In lagărele din Franţa, Iugoslavia, Grecia ori în Coreea, monopolists anglo-ame-ricanj au lepădat masca, fie pregătind făţiş războiul cu ajutorul slugilor locale, fie des-lănţuindu-1. Poetul părăseşte calea de atac piezişă, care este ironia, spre a adopta tonul indignări;   şi instrumentele ascuţite
CU PRIVIRE LA „STELELE PĂCII
225
ale sarcasmului sau ale caricaturii groteşti, imprecaţia sau apostrofa violentă. Astfel comparaţia vapoarelor americane purtând armament în pântece, revarsă o culoare sinistră peste aspectul neutru de tablou marin pe care-1 ia din depărtare convoiul de vase :
Pe legănatul drum marinăresc — ■ rechini deprinşi tot anul să migreze — in cârduri, către coastele franceze vapoarele bancherilor sosesc.
Aceeaşi ură nestăvilită străbate şi poezia „Pe malul Adriaticei". Poetul ne prezintă imaginea Iugoslaviei titoiste, stat fascist, închisoare a celor mai buni fii ai poporului, bază de atac a imperialismului american.
Din memoria noastră, ienicerii şi baş-buzucii n'au dispărut. Poate tocmai de aceea şi poetul caracterizează clica lui Tito cu aceste epitete, neuitând însă că stăpânul lor nu mai este Poarta otomană, ci Wall-Streefui •
Re'nvie ieniceri şi başbuzuci, Pistolul însă-i nou, american. In miezul Europei, ta răscruci, bancherii-au pus o gardă şi-un ochian.
Toate elementele vizează să ne înfioreze de scârbă şi revoltă. Contrastând cu calmul malului adriatic — ca şi apa Oceanului Atlantic cu corăbiile piraţilor yankei (din poezia „într'un port francez") — nefericita ţară pe care Tito caută s'o sugrume, e un „castel cu zidul otoman", peste ai cărui „pereţi suri", „păianjeni groşi olrăvurile-şi ţes — din munte'n şes şi'n apele din port" — şi pe care-1 păzesc „ciorchini de mercenari". Câteva detalii semnificative : „re'nvie ieniceri şi başbuzuci" sau „ieri jefuiau aici bandiţii S.S." — ,,azi Tito poartă-acelaş cap de mort", ne înlesnesc descoperirea trăsăturilor hidoase ale fascismului, pe feţele de strigoi ale titoiştilor.
Scrutată îndeaproape, fizionomia criminalilor se revelează nu numai ameninţătoare ca un spectru, dar şi „încruntată în sânge" — cum spune Mihail Sadoveanu după cronicari, adică „muiată 'n sânge".
Masacrele organizate de ambasadorii bombei atomice în Grecia şi Coreea îl fac pe poet să recurgă la limbajul direct, „vorbit", şi Ia apostrofă şi imprecaţie violentă.
Dacă, spre a figura pofta nebunească a expansioniştilor, el foloseşte exagerarea retorică :
Ca'n Grecia să prade, opriţi de nimeni,
hoţii,
s'o care, de se   poate,   întreagă peste-
ocean,
în înfăţişarea războiului criminal din Coreea, Mihu Dragomir consemnează foarte concentrat, în versuri cu cadenţa vie, ploaia atacurilor armatelor de mercenari cu steagul pângărit al ONU-lui :
Pe ţărmuri vin vase cu trei cuirase,
bal stoluri de bombe pe câmpuri, pe case.
sau :
încearcă'n nori de avioane în ţară să-şi deschidă vad armatele americane.
cu intenţia de a ne face să ne cutremurăm prin ceeace se numeşte graiul faptelor.
Care este însă reacţia victimelor imperialismului, în viaţă şi în poezia lui Mihu Dragomir ? Este încrederea în victoria forţelor păcii. *Chiar în ziua solidarităţii internaţionale a oamenilor muncii, de I Mai, în plina şi dârza noastră sărbătoare, neuitând închisorile de care ne desparte o graniţă, poetul, cu o siguranţă a luptei cu atât mai puternică fiindcă nu subapre-ciază teroarea, afirmă ;
"Şi temr.iţi lângă temniţi de-ar zidi, şi mii de ochi de-ar iscodi, vicleni, tot vine focul dreptelor mânii...
Şi nu vor fi castele, nici dolari, să mai ascundă rânjetul duşman!
Iar finalul „Sfinxului" — „chipul miilor de sclavi". în concepţia poetului, are o rezonanţa de profeţie •
15. — Viaţa Românească — c. 2437
226
MIHAIL PETROVEANU
Dar vai de ziua când, schitnbăndu-şi chipul, din somn se va trezi, necruţător, şi va'ngropa stăpânii, ca nisipul, cu laba-i grea trecând nimicitor.
Din păcate însă, Mihu    Dragomir nu este totdeauna convingător. El nu dă în vileag temeiurile încrederii neţărmurite în victoria finală, şi care de fapt se pot sintetiza  în  unul  singur :   rezistenţa crescândă,   înregistrând   succese hotărîtoare, a popoarelor.   Mihu Dragomir nu a găsit cele mai sugestive imagini care să concretizeze toate formele active ale uriaşei lupte duse de partizanii păcii. Urmele idilismului se vădesc şi aici izbitor. Fie că mânia sa se consumă în descripţii, în fina-luri  uneori  retorice,    nelegate ' de restul poeziei (ca în ultima strofă clin „Pe malul adriatic")   în tropi  greoi  şi  chiar ermetici (ca în „Pe Acropole"), fie  că manevrează    aceeaşi    tehnică   a simbolurilor, acolo unde nu se potrivesc, (ca în „Seul" unde împotriva cotropitorilor se înverşunează străzile, pietrele şi... sufletul Coreii, sau în „Scrisorile lui Dennis", poezie ale cărei semnificaţii se epuizează în comparaţia lor cu nişte „spade"), Mihu Dragomir n'a fost in stare să răsfrângă toată intensitatea clocotului de ură ce fierbe în inima omenirii, ridicată să înfrunte imperialismul ucigaş. Deaceea în  asemenea versuri nu pulsează cu bătăi egale spiritul de partid. Poetul trebue să se confunde cu eroii lui, să trăiască „fără a-şi ţine răsuflarea", tot sbuciumul şi ardoarea cu care aceştia combat. El însuşi trebuie să îndrepte versurile spre  inima  duşmanului, Iransîorrnându-şi scurtele  rafale  de  mitralieră  într'un (ir susţinut   de   artilerie.   Or.   adesea, Mihu Dragomir se situiază în postura unui soldat, care în loc să tragă în pun şi să ţ'nă pasul cu ofensiva întregului front, se mulţumeşte  să  îmbărbă'eze  tovarăşii  şi să vestească biruinţa. Fixat aici, nu vede cum se desfăşoară mai departe bătălia, ce fac ostaşii spre a izgoni şi nimici vrăjmaşul. De aci şi impresia că, în unele din poeziile sale, popoarele nu au iniţiativa, măr-ginidu-se să ţină piept navalei şi să creadă mai mult instinctiv în triumful cauzei lor. Este o perspectivă în care forţele păcii sunt prezentate în defensivă şi nu în ofensivă,
aşa cum cere adevărul vieţii. Această perspectivă duce la scăderea combativităţii.
Ciclul antiimperialist, care începe cu poezia „Pe malul adriatic", nu întâmplător se sfârşeşte cu „Mister King". Mister King reprezintă activitatea spionajului organizat de ambasadele apusene din ţara noastră. Figura diplomatului „bun pentru orient", care şi-a învăţat odată rolul „ce-i grâul şi petrolul", pe care ar fi trebuit să pună mâna în Balcani, nu c nou în galeria hoţilor internaţionali. Zeci de ani, alţi ,,misferi King" şi-au purtat „spiritele fine englezeşti" pe pavajele Capitalei, târguind în culise ori la bursă avuţiile unui nopor sărac în ţară bogată. Dar nouă este în literatură demascarea chipului său slut, din trecutul apropiat. Nota satirică trezind în cititor nu numai râsul, ci şi ura — leagă această poezie de una din primele creaţii însemnate ale lui Mihu Dragomir, „Prinţesa Ciocolată".
E o linie pe care trebuie să înainteze cu încredere poetul, căci dacă în „Mister King" a putut demasca pe „sforarul" diplomat, cu atât mai vârtos va putea lovi prin satira sa în duşmanii din interiorul ţării, în „slugile rămase azi".
*
Din analiza volumului, reies calităţile poeziei lui Mihu Dragomir. Tematica nu ar fi putut fi pusă în valoare fără imagini artistice. Una din caracteristicele măestriei poetului, cum s'a văzut din numeroase exemple, este concizia. Poezia „Şedinţă" e în acest sens edificatoare. In nouă distihuri sunt creionate trei tipuri şi o nouă realitate din patria noastră. In alte versuri, ca „într'un port francez", concizia capătă un caracter direct, lapidar. Faplele sunt rezumate sau creionate pentru ca imprecaţia directă să încheie sensul povestirii lor. Uneori însă imprecaţia nu face corp cu poezia, şi de aceea, fiind mai puţin, convingătoare, scade combativitatea versurilor. Alteori ai impresia reţinerii, parcă te-ai afla în faţa unu; motor electric care nu descarcă întreaga sa capacitate de lumină, ci o trece printr'un transformator care o micşorează. Cu alte cuvinte, inima poetului bate mai cald decât scrie el. Şi aceasta nu
CU PRIVIRE LA „STELELE PACSI
227
e doar o presupunere. Ea e confirmată de unele isbucniri împrăştiate chiar în cursul volumului şi altele în poezii apărute ulterior în reviste. Ori, ceeace am vrea e ca aceste izbucniri să fie mai dese şi versul său să ardă ca flacăra, pentru a înflăcăra inimile cititorilor.
Poemul „Munţii Măcinuiui" e edificator pentru această reţinere a poetului. „Munţii Măcinuiui", departe de a fi un peisaj în sine, sunt o evocare a propriei copilări, in care „piciorul sângera pe lespedea golaşa de graiul". E o copilărit însoţită de poveştile „Pescarului Nichita cu vocea mai mlădie'ca răchita", despre haiducul care a împărţit odată dreptate prin ţinuturile ""undate de stufăriş, tabloul conirapus copilăriei de astăzi în aceleaşi locuri. Acolo unde „W" — probabil iniţiala unei firme engleze — mărturisea încă trecuta stăpânire coloniala a trusturilor, pe ţărmul    Dunării unde se măcina piatra scoasă cu trudă de muncitorii   din cariere,   copiii  creşteau într'o stare de neştiinţă voită în care foştii stăpâni din tarile de ..W-est, menţineau întreg poporul. Câtă  diferenţă  între puştn ce credeau că izolatorii albi de pe stâlpi, erau ceşti, şi între tinerii care, stăpâni pe munca lor, „învârtesc    motoarele pe un deşt"! Dar dacă Mihu Dragomir se află „în elementul lui", în plin peisaj de baltă, clacă pensula sa poate alege toate culorile paletei, există o îngustare a realităţii prin minimalizarea  duşmanului de clasă, minimalizare care are ca efect tonurile reci din tablou. Căci dacă măestrie înseamnă trecerea bogatului conţinut tematico-ideologic în imagini artistice de înaltă valoare, atunci negreşit o eroare de cunoaştere va cauza o viziune şi deci o poezie... cu lipsuri, deseori cu greşeli. In „Munţii Măcinuiui" nu înţelegi cui se datorează foaie schimbările survenite pe plaiurile de decenii exploatate, de decenii sălbatice;    ha'ducul împuşcat de domni fiindcă    împărţea dreptatea, poate oare Fi asemuit soţiei meşterului Manole, zidită în piatra clădirii ca să poată rezista monumentul ? Nu. Şi tot contextul volumului ne dovedeşte că nici Mihu Dragomir n'a putut crede asemenea lucruri. Dar fiindcă poemul de faţă nu ne sugerează elementele patetice ale luptei a zeci şi sute de oameni, a Partidului pentru schimbarea aspectului
locurilor şi deci a copilăriei, poetul se menţine încă la o atitudine contemplativă.^ ^ Această atitudine are însă şi alte urmări. In „Seul", de pildă, durerea este reţinută înlr'atât încât înseşi versuri ca ; „Inima ni-e una cu cei ce   luptă   in.  Seul", nu conving şi nu ne mobilizează îndeajuns. Să ne'gândim, de pildă, la „Actul de acuzare" al lui Eugen Frunză,   la patetismul ecoului trezit de cifrele   unui raport — care cer fiecare, ca un răspuns, acel „protest al secolului meu" — şi vom vedea diferenţa de temperatură I
Şi pare ciudată, pentru autorul poemului „Ochii" de   mai târziu, teama de explozii lirice, care caracterizează „Munţii Măcinuiui", bogaţi în culori. De aceea o indicaţie pentru viitoarele sale poeme este pentru Mihu Dragomir aceea de a-şi valorifica propriile resurs'e exact cum se cere oricărei unităţi productive să-şi valorifice resursele locale, cu intensitatea din poezia „Ochii". Contrastul   impresionant   între avioanele care aduc moarte şi epidemii   în Coreea şi avionul nostru sanitar aterizat într'un fund de sat spre a salva viaţa unei brigadiere, este realizat cu pasiunea dragostei şi a urii. Măreţia simplităţii umane în cătunul românesc apare cu atât mai în relief, cu cât i se opun, expuse în imagini convingătoare, crimele yankeilor din ţara „Dimineţilor liniştite". Poetul nu şi-a trădat personalitatea ; e acelaş bun desenator şt colorist. Dar este ca o apă revărsată din albia ce va face mănoasă o întreagă luncă. Pe de o parte sunt ochii demni şi plini de încredere ai ţăranilor noştri ;
De mult pierise avionu'n zare. Dar mai priveau ţăranii în tărie. Era pământul sub picior mai tare, era mai drag, toi largul de câmpie.
iar pe de alta distrugerile înfiorătoare prin nedreptatea şi inumanitatea fascistă, caracteristică cotropitorilor Coreii :
Aici i-un templu vechi de mii de ani. Alături e o creşă. Un parc cu iarbă şi __ nu mai suni. Rânjind din bolovani priveşte'n sus enorma groapă oarbă.
Diagonal se'nioarce stolul, calm. Spitalul... Bombele se-aşiern, covor.
15*
228
MIHAIL PETROVEANU
Bolnavii ard ca jarul în Napalm. Gravldele-au murit de două ori.
Acest contrast este, după cum spuneam, caracteristic creaţiei lui Mihu Dragomir. Punctul culminant al poeziei este invectiva crescândă, ura cu care el sigmatizează pe ucigaşi. Iată dece finalul — convingerea poetului în judecata apropiată a popoarelor, în victoria păcii — poate convinge mai adânc decât versurile din „Seul" :
încă priveau ţăranii (dela noi, n. n.). Şi
tăceau.
Sburaseră   după-avionul sanitar şi norii. Iar casele modeste străluceau Mult mai înalte ca sgărie-norii.
In faţa privirilor adânci, în care stăpânea „necruţătoare singura tăcere", vinovaţii nu se vor mai putea ascunde :
O, regi ai aurului, cât aţi vrea De ochii-aceşti tăioşi a vă ascunde. In faţa lor nu prea târzia veţi sta şt pentru totdeauna veţi răspunde.
Volumul „Stelele Păcii" este fără îndoială o realizare de merit a lui Mihu Dragomir, cu toate că suprafaţa tematicei sale are o anumită — importantă — limitare,
prea puţin deosebită faţă de „Prima Şarjă"; cu toate că el conţine o viziune în bună măsură idilică a raporturilor de forţe în ţara noastră în condiţiile actuale şi cu toate că poetul încă nu s'a eliberat cu totul de acea sgură formalistă, care a fost criticată adesea în discuţiile cu scriitorii. Poetul are de luptat pentru lichidarea acestor lipsuri.
Oglindind cu intensitate, în poeziile sale, conflictul esenţial al realităţii noastre — lupta de clasă — Mihu Dragomir va crea o poezie dinamică, combativă şi vibrantă. Lichidarea sgurii formaliste este o problemă pe care el trebuie s'o rezolve cu hotă-1 rîre şi curaj ; îndepărtarea sgurii acesteia care-i acoperă uneori versurile ,va îndepărta primejdia abstractizării prin folosirea exagerată a simbolului. Dar pentru toate acestea este neapărat necesar să cunoască profund viaţa şi să fie permanent legat de oameni, de constructorii socialismului. El trebue să se apropie cu curaj şi hotărţre de realitate.
Desfăcându-se din lanţurile reţinerii, lărgindu-şi orizontul tematic, Mihu Dragomir va ajunge astfel să privească lumea noastră cu „Ochii" mai plini de căldură ai ultimei sale poezii, să lupte cu arme şi mai puternice şi mai eficace, pentru apărarea acelui bun de preţ, căruia îi este închinat tot volumul, — pacea.
EUGEN CAMPUS
POPORUL FRANCEZ LUPTA
Piaţa din   centrul Bucureştilor devenise neîncăpătoare. Şi totuşi, din toate colţurile Capitalei, noi   coloane de muncitori continuă să sosească. Oamenii nu-şi puteau retine indignarea. Pasionaţi, revoltaţi, discutau între ei ca   despre o problema ce-i interesa în mod direct, deşi era vorba despre fapte ce se petrecuseră în celalalt capa al Europei, la Paris. Guvernul marshahzat arestase pe Jacques Duclos, Andre   Stil şi aiti patrioţi francezi care se ridicaseră a luptă pentru    libertatea şi independenţa Franţei, pentru pace, opunându-se imperialiştilor americani şi slugilor acestora care vor să transforme Franţa într'un cap de pod pentru un viitor răsboi agresiv îndrepta împotriva popoarelor libere, împotriva Uniunii Sovietice în primul rând. Oameni, adunaţi la meetingul din centrul Capitale, ca şi 'acei ce si-au manifestat indignarea in ■ alte numeroase întruniri ce s'au ţinut in toată tara, noi toţi am înţeles clar şi am simţit până în adâncul inimii ca arestarea luptătorilor francezi este o măsura îndreptată împotriva noastră, a tuturor; caci lupta patrioţilor francezi este lupta noastră, a tuturor Zădărnicind acolo, în Franţa, realizarea planurilor agresive ale imperialiştilor, ei ne ajută pe noi, aci, să ducem mai departe munca de   construire a socialismului, întăresc pacea în lumea întreagă.
Gândurile întregului nostru popor au fost concretizate în telegrama trimisă Comitetului Central al Partidului Comunist Fraft-cez de către tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej,
secretarul general al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Roman:
Tradiţia de luptă patriotică a poporului francez este o chezăşie că va şti sa zădărnicească şi de astă dată josnicele provocări ale lacheilor imperialismului şi va impune eliberarea imediată a tovarăşului Jacques Duclos.
Adresăm un cald salut de solidaritate fr&tească Comitetului Central al Partidului Comunist Francez şi tovarăşului Jacques Duclos, neînfricat luptător pentru pace, democraţie si libertatea Franţei.'1 _ Aceleaşi sentimente de solidaritate Gătească au fost exprimate în moţiunea adoptată de Marea Adunare Naţionala : „toporul francez va învinge pentruca lupia sa este dreaptă, pentruca alătur: de ei se află toate popoarele   iubitoare ele pace 51 libertate. înfierând cu mânie laşa provocare fascistă a guvernului dela Paris, ne exprimăm    solidaritatea deplină cu lupta poporului francez, condus de eroicul Partid Comunist Francez.".
Glasul poporului nostru se împleteşte cu acel al tuturor popoarelor care luptă pentru pace încadrate în puternicul front condus de Uniunea Sovietică. Din uriaşa Republica Populară Chineză şi din ţările de democraţie populară din Europa, de pretutindeni, se ridică asemenea valurilor unei mari in furtună - strigătul de mânie şi de luptă al popoarelor ce şi-au cucerit dreptul de a-şi făuri un viitor fericit, construind socialismul.
230
EUGEN CAMPUS
însufleţiţi de cuvintele marelui Stalin: „Pacea va fi menţinută şi consolidată dacă popoarele vor lua în propriile lor mâini cauza, menţinerii păcii", oamenii cinstiţi din ţările marshalizate îşi exprimă şi ei solidaritatea cu lupta poporului francez, acţionând sub conducerea partidelor comuniste cu hotărîre şi curaj, înfruntând măsurile represive ale guvernelor reacţionare, organizând greve, meetinguri de protest.
Toate aceste acţiuni exprimă convingerea fermă, înţelegerea tot mai largă şi mai adâncă a unui adevăr esenţial: măsurile samavolnice ale guvernului trădător Pinay nu sunt îndreptate numai împotriva lui Jacques Duclos, Andre Stil, şi altor luptători pentru cauza păcii; nu sunt îndreptate numai împotriva Partidului Comunist Francez, ci împotriva poporului francez, împotriva tuturor popoarelor iubitoare de libertate şi pace. Răspunzând acuzaţiei absurde cu care guvernul Pinay încerca să înşele opinia publică, Jacques Duclos declară: ,,Complotul de care mă învinovăţiţi nu a existat niciodată. Există doar un singur complot şi anume: acela pe care îl urzesc împotriva patriei guvernanţii aflaţi în slujba străinătăţii."
Un complot împotriva patriei, un complot împotriva păcii şi libertăţii popoarelor, un complot pentru reînvierea fascismului sub forma  „perfecţionată",  „made in U.S.A."
Arestarea lui Jacques Duclos, Andre Stil, şi a altor patrioţi nu constitue decât o verigă într'un lanţ întreg de măsuri economice, politice şi poliţieneşti al căror caracter Fascist a devenit încă şi mai evident acum în urmă, când acţiunea hotărîtă a poporului a silit pe guvernanţi să-şi lepede masca, dedându-se la atacuri deschise, jafuri, incendieri ale sediilor organizaţiilor democrate, atacuri armate împotriva activiştilor partidului comunist sau ale organizaţiilor democrate, atacuri încercând să sugrume libertatea de exprimare a gândirii prin arestări ilegale şi brutalizarea celor ce promovează sau măcar acceptă idei înaintate (de pildă, atacul fascist ce a avut loc cu ocazia reprezentării la teatrul Ambigu a piesei „Colonelul Foster îşi recunoaşte vina".)
Erou al rezistenţei împotriva hitlerismu-lui, crescut la şcoala partidului comunist,
luminat de învăţătura marxist-leninistă, Andre Stil — acest tânăr care la vârsta de numai 30 ani este membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Francez şi a primit sarcina de răspundere de a conduce ziarul partidului, „L'Humanite" — a văzut cu claritate caracterul fascist, sensul politicii trădătoare a guvernului vândut Wall-Streetului.
In declaraţia sa la interogatoriu, Andre Stil spunea : „Scopul urmărit este de a intimida şi de a reduce la tăcere poporul, pentru a duce ţara noastră spre un regim care să semene leit cu regimul lui Hitler, sau cu cel al lui Franco. Această mişcare spre fascism nu poale fi separată astăzi, cum nu putea fi. separată nici eri, de politica răsboiului, de accelerarea, pregătirilor pentru un al treilea război mondial în vederea căruia se şi fac de altfel aceste încercări de a aduce poporul nostru la supunere.
Printre cele mai serioase manifestări ale acestor pregătiri de război sunt ocuparea ţării, noastre de către armata americană, începută cu multe luni în urmă şi care ia proporţii tot mai mari, alegerea teritoriului nostru ca sediu pentru statul major al generalului Ridgway, care nu ascunde că vrea să folosească în Franţa, pentru aceleaşi scopuri, aceleaşi mijloace cu care şi-a câştigat faima în Coreea. Aşa dar, când sunt întemniţaţi comuniştii pentru faptul că îndeamnă poporul să se împotrivească acestor măsuri de violenţă, se săvârşeşte un atentat ta libertatea întregii naţiuni şi este periclitată independenţa ei, sunt ameninţaţi toţi partizanii păcii, care, independent de convingerile lor, vor să preîntâmpine o nouă catastrofă şi loiala ruină a ţării noastre".
înţelegerea clară a evenimentelor la care asistă, participarea directă, de pe poziţiile cele mai înaintate, la lupta ce se desfăşoară astăzi în patria lui şi în lumea întreagă, i-a îngăduit scriitorului francez să scrie o carte ca „Prima lovitură", distinsă cu Premiul Stalin: cartea unui luptător comunist scrisă pentru a servi luptei, arătând cu claritate obiectivul precum şi drumul pe care acesta poate fi atins. El a ştiut să discearnă care este în momentul de faţă problema cea mai acută ce stă în faţa poporului său: lupta îm-
POPORUL FRANCEZ LUPTA
231
potriva ocupantului american, formă concretă de manifestare a luptei pentru independenţă naţională şi libertate socială, pentru pace. Pentru a înfăţişa această temă deosebit de importantă, tema majoră a literaturii franceze progresiste din zilele noastre; pentru a oglindi în toată complexitatea ei acţiunea tot mai largă şi cu forme tot mai variate care cuprinde massa poporului fran cez din ce în ce mai strâns unit în jurul partidului comunist, Andre Stil a simţit nevoia să treacă dela forma povestirilor scurte din volumele sale anterioare („Cuvântul miner", „Sena a ieşit în larg") la o formă epică amplă. „Prima lovitură" este întâiul volum al unei trilogii din care de curând a apărut şi partea a doua, „Lovitura de tun".
Cartea lui Andre Stil înfăţişează viaţa de suferinţă şi luptă o oamenilor muncii dintr'-un port francez, în care ocupanţii americani încep să se instaleze, sub oblăduirea autorităţilor care au primit ordine precise în acest sens din partea guvernului de trădători cocoţaţi la cârma ţării. In centru! atenţiei scriitorului stau comuniştii. Urmărind viaţa acestora, înfăţişând din interior felul cum se desfăşoară munca în organizaţiile de partid, autorul ne arată în mod concret cum este dusă lupta îmoptriva ocupanţilor, cum dela acţiuni mai restrânse se trece treptat la acţiuni din ce în ce mai puternice şi mai cuprinzătoare, pe măsură ce comuniştii organizează forţele poporului şi le conduc la luptă hotărîtă împotriva duşmanului. Andre Stil izbuteşte să ne arate convingător cât de mare şi imediat este pericolul agresiunii imperialiste, cum invazia americană înseamnă înrobirea poporului, distrugerea civilizaţiei şi a culturii umane, a tot ce ne este scump, a vieţii şi fericirii noastre. El ne arată însă tot atât de convingător că lupta împotriva acestor urmaşi ai hitler iş ti -lor este nu numai posibilă, dar că ea constitue o datorie a fiecărui om cinstit şi că, îndrumată de partidul comunist, încadrată în uriaşul front condus de Uniunea Sovietică, ea va duce în cele din urmă la victoria forţelor păcii şi ale progresului. Şi tocmai pentruca militează cu pasiune pentru aceste idei, tocmai pentruca lucrarea scriitorului francez constitue o armă puternică în lupta popoarelor pentru pace, ea a fost încununată cu Premiul Stalin. Aceasta
este semnificaţia înaltei distincţii acordate lui Andre Stil şi ea trebue să ne fie mereu prezentă în minte atunci când ne apropiem de opera lui, care constitue şi pentru cititorii din ţara noastră un sprijin efectiv, un imbold puternic să-şi sporească mai mult eforturile în munca şi lupta pentru construirea socialismului, pentru pace.
Deşi aparent insuficient legate între ele, capitolele cărţii sunt sudate printr'o unitate profundă ce izvorăşte din unitatea şi claritatea obiectivului de luptă urmărit de scriitor, Ca apele unui fluviu ce cresc prin aportul afluenţilor, diferitele capitole se însumează şi se contopesc într'un şuvoi din ce în ce mai puternic şi mai larg. într'un fel sau într'altul, totul serveşte pentru a înfăţişa suferinţa poporului, pentru a arăta cauza acestor suferinţe şi necesitatea ca întreg poporul să se strângă în jurul partidului comunist, singura forţă care luptă corn secvent pentru înlăturarea acestor suferinţe.
Alegerea locului unde se desfăşoară acţiunea nu este întâmplătoare. Situarea ei într'un port din sudul Franţei cedat americanilor, îngăduie scriitorului să înfăţişeze aspecte şi mai crase ale mizeriei în care sunt ţinute massele muncitoare, îi îngădue să arate mai palpabil legătura directă dinire această mizerie şi ocupaţia americană, îi îngădue să indice necesitatea şi valoarea acţiunii imediate, sub conducerea partidului, în probleme aparente locale, dar care au repercusiuni pe plan naţional şi chiar internaţional.
Tabloul mizeriei în care au ajuns să trăiască docherii este cutremurător. Ostracizaţi la periferia oraşului într'un fel de ghetto, înghesuiţi în barăcile dărăpănate dela marginea mării, n'au nici un colţ uscat unde să se adăpostească. Când plouă, apa pătrunde prin tavane şi pe sub uşi, inundând locuinţele. Rămaşi singuri acasă, doi copii de patru ani, un băiat şi o fetiţă privesc cum în balta care creşte în mijlocul odăii, pluteşte şi apoi se scufundă capacul unei cutii de cremă. Apa îi înconjoară din toate părţile, începe să le fie teamă, să se simtă părăsiţi, neputincioşi. Dar vecinii le vin într'-ajutor: nimeni nu e singur în cartierul acesta muncitoresc. (Capitolul „Plouă").
In tot cartierul nu există decât o singură casă cu tavanul    întreg. E locuinţa lui
232
EUGEN CAMPUS
Guitton, pe care scriitorul ne-o înfăţişează într'-un alt capitol, intitulat „Zidul Atlanticului". După ce vântul din larg i-a furat într'o bună zi acoperişul de deasupra capului, Guitton cu soţia şi cu doi copii adoptivi s'au aciuat într'o cazemată de pe ţărmul Oceanului Atlantic, lăsată în părăsire şi îngropată, în decursul vremii, sub un strat gros de pământ. Dar înainte de a fi cu totul acoperită, cazemata devenise un fel de closet public. Pentru a se adăposti acolo, familia Guitton a fost obligată să zvârle afară nu numai metri cubi de pământ, dar şi murdărie rău mirositoare. O cazemată transformată în closet public şi apoi devenită locuinţă omenească ! Ce imagine grăitoare a mizeriei şi desconsiderării omului într'o societate bazată pe exploatare !
Mai puţin brutale, dar nu mai puţin dureroase sunt consecinţele exploatării înfăţişate în alt capitol. Pentrucă docherii au refuzat să încarce şi să descarce vapoare cu destinaţia Vietnam, Americanii au făcut aşa fel ca traficul portului să scadă brusc. Docherii şomează, îndură foamete. Emoţionantă este scena despărţirii în familia docherului Lucien: îşi trimit unul dintre copii printre străini. Câtă duioşie şi sentiment adânc omenesc în gestul mamei care prelungeşte cât mai mult spălatul şi pieptănatul fetiţei (avea „un extraordinar păr blond" de unde şi titlul capitolului), sau în puţinele cuvinte rostite de Lucien cu un surâs amar: „La vârsta ta, omul n'are dreptul să sufere de foame". După ce Ginette pleacă şi rămân singuri, femeia îşi dă seama că durerea bărbatului e poate mult mai grea de suportat, decât a ei :
«— Lucien !
O priveşte în faţă, împietrit. Toată forţa i s'a adunat în ochi. Şi pentru prima oară în viaţa lor, ea vede ochii lui umezindu-se.
— Lasă ! spuse ea blând. Lasă, Lucien... Nu se mai gândeşte la ea însăşi, femela.
Numai el contează acum. Buzele lui tremură puţin. El spune în sfârşit ceva :
— Pe mine... nu atât că o văd plecând... Gândul ca nu eşti în stare să-ţi întreţii pe ai tăi. Mi-e ruşine Georgette, mi-n ruşine..."
Prin astfel de scene, scriitorul isbuteşte să ne arate convingător şi concret cum acţionează regimul de exploatare, cum apasă
el viaţa şi gândurile oamenilor, tinzând să-i înjosească, să-i umilească, să le răpească mândria de a se simţi oameni, bucuria de a trăi.
Impresionantă din acest punct de vedere este tragedia lui Jacques. In societatea burgheză, plină de contradicţii, prost orânduită, până şi dreptul de a munci îi este răpit omului. In loc să se bucure că a primit în-sfârşit de lucru, Jacques, care este un om cinstit, are un sentiment de vinovăţie:
„Mizerie este şi asta, să-ţi fie ruşine că ai fost ales mereu să ţi se dea de lucru în timp ce ceilalţi şomează.".
Jacques ştie că nu a făcut nimic de care să-i fie ruşine, că nu a făcut nici un gest care să însemne o desolidarizare de ceilalţi muncitori ; bănuelile unora dintre camarazii săi sunt cu totul neîntemeiate. — Dar, gândindu-se mai adânc, se întreabă cu spaimă: dece m'au ales tocmai pe mine să-mi dea de lucru ? Nu cumva au simţit un punct slab, ceva care se clatină ? Şi, în orice caz, situaţia pe care au creiat-o dându-mi mie de lucru, nu mă desparte de ceilalţi, nu ridică o barieră între ei şi mine ? Şi Jacques, care începuse să resimtă munca în aceste condiţii ca „un viciu", o boală ruşinoasă, îşi zdrobeşte intenţionat braţul, simulând un accident, acolo, în cala vaporului în care muncea la încărcarea orzului: aşa nu va mai îi silit să muncească şi, cel puţin câtăva vreme, soţia şi copilul nu vor muri de foame.
„O pată mare, roşie, pătrunde în orz. Va fi sânge undeva în berea oamenilor liniştiţi."
O imagine puternică, concretă. Un comentariu discret, şi cititorului i se deschid largi perspective pentru o înţelegere în adâncime a relaţiilor dintr'un regim bazat pe exploatare.
Scriitorul face însă mai mult decât atât. El îndreaptă atenţia spre veriga principală, spre obiectivul imediat asupra căruia tre-buesc concentrate eforturile luptătorilor. Ca duşmani principali ai poporului, ca o cauză imediată a mizeriei în cadrul acesta cuprinzător al regimului bazat pe exploatare, el îi demască pe imperialiştii americani, care, în complicitate cu guvernanţii trădători ai intereselor patriei, se pregătesc să ocupe Franţa transformând-o în cap de pod pentru un viitor război de agresiune.
POPORUL FRANCEZ LUPTA
233
Dacă oamenii muncii suferă, dacă docherii şomează şi dacă mizeria ia toate acele forme diverse, mai brutale sau mai subtile de care ne-am cutremurat citind diferite capitole ale cărţii, cauza este că stăpânii zilei duc o politică de înrobire şi de intimidare, încercând să frângă rezistenţa poporului în faţa ocupaţiei americane, în faţa reînvierii fascismului.
In dramaticul capitol intitulat „Procesul Verbal al B.P." (Biroul Politic al CC.) în care ne este înfăţişată o şedinţă lărgită de partid, Guitton ajunge să pună degetul pe rană: „Mizeria, mizeria n'a căzut din cer... americanii au trimis-o în chip de cercetaş, în chip de avangardă, mizeria asta".
Desfăşurarea acestei şedinţe este pasionantă. Gilbert, secretarul organizaţiei de partid superioare promisese că va participa la această şedinţă la care fuseseră convocaţi comuniştii din cele două celule de docheri şi un număr de muncitori nemembri de partid. Vremea trece, dar Gilbert nu mai soseşte. S'a întâmplat desigur ceva. Şedinţa trebuie începută fără el. Pe Henri, faptul acesta îl îngrijorează, dar îl şi bucură. Mai târziu, în discuţia tovărăşească pe care o va avea cu Gilbert, el va recunoaşte, puţin jenat: „Când am văzut că nu vii, aproape că mi-a făcut plăcere... Eram convins că tu ai fi condus şedinţa mai bine decât mine. Dar uite, aşa-s eu, poate pentruca nu-s încă destul de obişnuit; dacă ar fi trebuit să conduc şedinţa în prezenţa la, m'aş fi simţit intimidat, n'aş fi fost în largul meu".
Şi totuşi, omul acesta care mai are încă unele slăbiciuni în muncă, se dovedeşte de pe acum un adevărat comunist. Felul cum conduce el şedinţa, precum şi celelalte acţiuni şi atitudini ale sale (chiar când nu e prezent, oamenii se gândesc: „Ce-ar spune Henri despre asta ?") conving pe cititor că secretarul celulei Dimitrov este un om care ştie să aplice în viaţă linia partidului, ştie să vadă cu claritate ce anume trebuie făcut în împrejurările date şi cum poate mobiliza pe toţi cei din jurul său pentruca acel lucru să fie perfect îndeplinit. Pentru el, Procesul Verbal al Biroului Politic nu rămâne un material pe care te mulţumeşti să-1 citeşti pentru documentare, ci devine un îndrumar în viaţă, un îndrumar în care cauţi şi găseşti răspuns la problemele practice de
fiecare clipă, la tot ce te frământă. Deaceea, după ce l-am văzut stimulând pe vorbitori, lăsându-i să-şi spună părerile, pentru ca din înfruntarea aceasta a opiniilor să poată culege ceeace e valoros, nu ne miră intervenţia lui hotărîtă atunci când preşedintele adunării, secretarul sindical Robert, alunecă pe o pantă greşită. Nu ne miră nici felul cum rezolvă el problema aplicând pe viu principiile formulate în Procesul Verbal al Biroului Politic şi făcând aceasta nu cu ostentaţie, ci în mod firesc, cu simplitatea unei obişnuinţe ce ţi-a devenit a doua natură.
Prezentându-ni-1 pe Henri prin faptele şi atitudinile sale, înfăţişându-ni-1 în toată complexitatea Iui sufletească, aşa cum aceasta se desvăluie în muncă, în luptă, în relaţiile sale cu soţia şi copiii, în relaţiile cu vecinii, arătându-ne care sunt problemele care-1 frământă, autorul crează o figură veridică de activist comunist. Apare astfel deplin justificată artisticeşte promovarea lui Henri într'un post de mai mare răspundere, în locul lui Gilbert, atunci când acesta, grav bolnav, trebuie să fie internat în spital.
Ca şi şedinţa amintită mai sus, pasionantă este şi discuţia ce are loc la spital între Henri şi Gilbert — discuţie ce se prelungeşte pe numeroasele pagini ale capitolului „Doi tovarăşi". Nu se întâmplă în tot cuprinsul capitolului nici un eveniment „senzaţional". Vorbesc între e{ doi comunişti. Atât. Dar ei vorbesc despre viaţa de partid, care este însăşi viaţa lor, desbat chestiuni practice care au însă implicaţii teoretice, vorbesc cu dragoste şi adâncă înţelegere despre oamenii cu care lucrează, vorbesc şi despre ei Înşişi, criticându-se şi spriji-nindu-se tovărăşeşte unul pe altul pentru ca munca să meargă cât mai bine, pentru ca lupta în care sunt angajaţi să triumfe. Vorbesc doi oameni, doi tovarăşi, doi luptători revoluţionari.
Dece urmărim cu interes paginile acestor capitole ? Pentruca — şi într'un caz şi în celălalt — Andre Stil izbuteşte să prezinte din interior viaţa de partid şi viaţa comuniştilor, arătându-ne în mod concret cum valorifică partidul iniţiativele venite din sânul massei, cum le îndrumează pe făgaşul unei acţiuni cu largi perspective luminate de învăţătura marxist-Ieninistă, cum se
234
EUGEN CAMPUS
desfăşoară critica şi autocritica, cum problemele ideologice şi politice devin probleme practice de viaţă, ale fiecăruia în parte şi ale tuturor împreună.
Acesta este un merit de seamă al cărţii lui Andre Stil. Unul dintre personagiile sale spune ia un moment dat : „Nu există nimic mai politic decât caracterul". Prin felul cum îşi prezintă eroii, Stil izbuteşte intr'adevăr să ne convingă în mod concret de adevărul acestei aserţiuni. Eroii săi sunt oameni vii, care trăiesc din plin şi au o bogată viaţă sufletească. Dar înfăţişându-ne caractere complexe şi bine individualizate, scriitorul nu pierde nici o clipă din vedere implicaţiile politice. In fiecare gest, în fiecare atitudine, în fiecare trăsătură de caracter, el descoperă cauzele şi efectele politice, făcându-ne să înţelegem cum de se poate comporta astfel personagiul respectiv, ce urmări are comportarea sa pentru societatea întreagă şi deci cum trebuie ea apreciată în mod just.
Emoţionanta carte a acestui scriitor militant devine astfel o preţioasă călăuză în practica vieţii, în luptă. Pe această bază este rezolvată aci, în mod fericit, şi problema de ordin artistic a înfăţişării raportului dintre viaţa personală şi cea obştească. Pretutindeni şi necontenit, autorul pune în plină lumină problema responsabilităţii, contribuind astfel la promovarea unei mai adânci înţelegeri a ceeace trebue să însemne spiritul de răspundere.
De spirit de răspundere dau dovadă în primul rând comuniştii. Sunt în cartea lui Stil admirabile figuri de comunişti: Henri Leroy, secretarul de celulă promovat mai târziu la postul de secretar al unei „secţii", (organizaţie de partid mai cuprinzătoare) tânărul şi neînfricatul Kleber, inimosul Guitton şi atâţia alţii, pe care nu-i putem uita, pentrucă ne-au devenit prieteni dragi.
Să ne amintim o singură scenă, deosebit de semnificativă. înfruntând toate pericolele, patru tovarăşi: Henri, Kleber, Youssef, Papillon, au pornit într'o noapte întunecoasă să zugrăvească pe frontonul bazei de submarine lozinca: „Americanii în America". Măreţia curagioasei lor acţiuni este subliniată de autor şi prin felul cum foloseşte peisagiul, insistând asupra anumitor aspecte semnificative   pentru desvăluirea stării
sufleteşti a eroilor. încărcaţi cu ustensilele şi materialele necesare, cei patru se caţără pe o macara uriaşă din port. Suişul e dificil şi în orice clipă pot fi descoperiţi de paznicii portului ; conştienţi de pericolul care-i ameninţă, ei resimt totodată măreţia acelei nopţi,' măreţia care ne sugerează indirect pe aceea a acţiunii lor.
„Cu cât urci mai sus, cu atât devine mai puternică impresia că te afli in lumină. Mai cu seamă după ce depăşeşti nivelul bazei submarine. Toate micile lumini ale portului par să te privească. Noaptea iţi face impresia, că s'a culcat asupra pământului, aşa cum se depune pe fundul unui pahar, substanţa dinlr'o soluţie. Deasupra e mai mult o massă cenuşie, turbure, în care siluetele celor patru oameni se disting aproape precis pe fundul stelelor, mai cu seamă dacă priveşti de pe păm,ânt, unde — atunci când vezi aşa de departe — e surprinzător căi de multe cocioabe sunt încă luminate la miezul nopţii".
Riscândo-şi în fiecare clipă viaţa, cei patru tovarăşi se lasă să alunece în jos pe cabluri şi apoi, profitând de balansul acestora, fac un salt în gol pentru a se agăţa pe marginea de 50 centimetri a tavanului bazei de submarine. Au isbutit chiar să nu verse preţiosul conţinut al găleţii cu vopsea. Acum, legaţi cu o frânghie susţinută de un tovarăş, ei stau pe rând suspendaţi deasupra abisului în fundul căruia se aude vuind marea, şi pictează pe fronton literele uriaşe. Când unul a îngheţat de tot şi nu-şi mai poate mişca braţele amorţite, altul îi ia locul şi pictează mai departe. In momentul în care mai lipsesc numai câteva litere, îşi dau seama că funia s'a ros şi se poate rupe dintr'un moment în altul. Ce să facă ? Să renunţe ? Să sacrifice viaţa unui tovarăş ? Henri se oferă să coboare el. Youssef nu primeşte : socoteşte aceasta o insultă ; e rândul lui şi apoi el e cel mai uşor. In orice caz nici unul nu acceptă gândul că s'ar putea renunţa la îndeplinirea sarcinii asumate. Yaussef spune:
„Oamenii care ar trece mâine ar vedea lucrul pe jumătate făcut; asta ar face tocmai impresia contrară. Ar însemna că ăilalţi au învins... Trebuie să încercăm, încet, încet".
Şi Intr'adevăr, Youssef coboară. Unul din-
POPORUL FRANCEZ LUPTA
235
ire tovarăşi, alungit pe tavanul bazei submarine, susţine cu braţele sale partea roasă a frânghiei pentru a încerca să-şi reţină camaradului momentul când frânghia ar ceda. Clipele trec, încet. O literă e gata. încă una. S'ar putea sări o vocală, tot s'ar înţelege cuvântul. Youssef nu acceptă însă: „Fără U.-spune mai târziu Youssef — s'ar fi spus că nu ştim franţuzeşte". (E vorba de vocala U din cuvântul francez Ameri-que — America, vocală care se scrie dar nu se pronunţă).
Oamenii aceştia , iubesc viaţa şi totuşi sunt gata să şi-o rişte pentru a scrie fără greşală inscripţia. Dece ? Pentru că au un înalt simţ al răspunderii: faţă de ei înşişi, faţă de partid, faţă de poporul întreg. Ei au conştiinţa însemnătăţii acţiu'di lor, ştiu că de îndeplinirea ei până la capăt depinde câştigarea sau pierderea unei bătălii împotriva duşmanului de clasă, împotriva criminalilor ce atentează la libertatea şi independenţa patriei, la pacea întregii lumii. Acţiunea lor este acţiunea unor adevăraţi revoluţionari, angajaţi în lupta condusă de partidul clasei muncitoare.
Sub altă formă, simţul acesta de răspundere faţă de colectivitate, de solidaritate cu clasa muncitoare, se manifestă şi la bătrânul Leon. Adânc înduioşător este, de pildă, faptul că acest bătrân, care nu mai poate îndeplini altă muncă, şi-a asumat singur sarcina de a păzi pe copiii muncitorilor dm cartier, atunci când traversează strada. In fiecare zi, la ora întoarcerii lor dela şcoală, îi aşteaptă şi priveghiază „transbordnrea". Nu lipseşte niciodată dela datorie. Când vine „ora copiilor", întrerupe orice şi pleacă să-i întâmpine. Aşa s'a întâmplat si în ziua când camioanele americane, mânate nebuneşte de şoferi cu mentalitate de cuceritori în ţară învinsă, îl sdrobesc sub roţile lor. Dar Leon şi-a făcut şi de astă dată datoria: copilul ce era gata să fie călcat, a fost salvat.
Conştienţi de misiunea istorică pe care o au de îndeplinit, conştienţi de răspunderea lor faţă de viitorul patriei şi al omenirii întregi, comuniştii — luminaţi de învăţătura lehinist-stalinistă — ştiu să găsească întotdeauna cele mai juste căi pentru a realiza obiectivele de luptă, în condiţiile istorice date.
Arătând în mod concret cum muncesc comuniştii pentru a aduna laolaltă şi a or ganiza toate forţele poporului, Andre Stil militează cu arma scrisului pentru îndeplinirea uneia dintre sarcinile esenţiale ale partidului comunist francez în condiţiile actuale ale luptei, sarcină asupra căreia Maurice Thorez insista într'o cuvântare a sa din 1949. Vorbind despre victoriile câştigate de partid prin organizarea Frontului popular şi apoi a Frontului naţional al rezistenţei împotriva cotropitorilor hitlerişti, el spunea : „Oare voim noi să trăim numai intre noi şi să nu contăm ăecăl pe acei care vorbesc şi gândesc ca noi ? Trebue să facem un nou pas, şi veţi înţelege aceasta. Trebue neapărat să strângem laolaltă, să organizăm toate forţele păcii. In momentul de faţă nici o altă' sarcină nu este mai urgentă. Continuând totodată, după cum ne învaţă Stalin, să combatem iluziile, erorile, slăbicunile şi să ne aducem aminte neîncetat că esenţialul este acţiunea".
In cartea sa, Andre Stil ne arată că, pentru a duce la îndeplinire această „cea mai urgentă sarcină", comuniştii nu ţin predici inoperante despre o morală abstractă. Munca lor se bizue şi porneşte dela fapte concrete, reale, dela existenţa — până la un anumit punct — a unor probleme şi chiar scopuri comune.
Sugerând necontenit, prin diferite mijloace artistice, paralelismul pe care realitatea îl impune şi pe care partidul îl evidenţiază mereu, între hitleriştii de altădată şi fasciştii americani de astăzi — scriitorul urmăreşte procesul de strângere a tuturor forţelor poporului în jurul celor mai buni iii ai patriei, comuniştii.
Dacă muncitorii au fost cei dintâi care au resimţit efectele invaziei americane şi au înţeles importanţa pericolului, treptat, treptat, şi alte pături sociale sunt lovite în viaţa, în interesele lor, încep să fie nemulţumite, chiar dacă nu se hotărăsc sau nu îndrăznesc încă să-şi manifeste nemulţumirea.
Plin de adâncă semnificaţie este de pildă episodul cu Monsieur Ernest. După o viaţă întreagă de muncă, după ce inflaţia şi războiul le-au zădărnicit de câteva ori planurile, soţii Ernest şi-au realizat însfârşit
236
EUGEN CAMPUS
visul: au acum o căsuţă a lor. Pentrucă nu aveau bani de-ajuns, au construit-o cu propriile lor mâini acolo, pe ţărmul oceanului, ajutaţi din când în când — cu sfaturi binevoitoare sau chiar cu contribuţie efectivă la lucru — de către vecinii lor, muncitorii din barăcile cartierului Castelul de Apă. De atunci au trecut ani. închişi în căsuţa lor, mândri că au intrat în rândul lumii, că sunt proprietari, s'au izolat de muncitorii din vecinătate. într'o bună zi însă, ocupanţii americani, sprijiniţi de autorităţile franceze, pornesc să înconjoare cu sârmă ghimpată un teren uriaş, viitor depozit de arme şi muniţii ale armatei americane. Şi iată-i astfel ameninţaţi să fie închişi înlăuntrul aceluiaşi lagăr înconjurat cu sârmă ghimpată — atât pe izolatul proprietar Monsieur Ernest, cât şi pe muncitori. Imagine concretă şi totodată cu o mare capacitate de generalizare, ea ne vorbeşte nemijlocit, convingător, atât despre soarta oamenilor de tipul lui Monsieur Ernest, care cred că-şi pot păstra fericirea închizându-se în găoacea preocupărilor individualiste, şi chiar despre soarta pe care ocupanţii americani o pregătesc Franţei şi în genere ţărilor marshalizate.
Pus în faţa acestei noi situaţii, văzând că toate demersurile lui pe lângă autorităţile franceze sunt inutile, deoarece guvernul — inclusiv partidul socialist — e de conivenţă ca invadatorii, Monsieur Ernest se apropie de muncitori. El dă urmare apelului lansat de comunişti şi acceptă să facă parte din Comitetul de apărare al locuinţelor, iniţiat de aceştia. Mai mult : se simte atât de bine că poate acţiona laolaltă cu alţi oameni, că poate să-şi manifeste în-sfârşit în mod deschis nemulţumirea, încât îşi părăseşte atitudinea de rezervă şi pasivitate. Cu multă pătrundere psihologică notează autorul prima victorie pe care noul Ernest — cel în care sentimentul patriotic şi al demnităţii umane s'a trezit — îl repurtează asupra vechiului „Mon-sieur" Ernest, care credea în posibilitatea de a fi fericit izolându-se în găoacea individualismului. Ernest face un gest mărunt, încă timid, dar semnificativ pentru începutul de transformare prin care trece: îşi ia nevasta la braţ, părăseşte pentru o clipă sala de adunare şi din proprie iniţiativă,
se duce să-l roage pe prietenul său Andre să adere şi el la Comitetul de apărare. Deşi nu ştie încă să vadă clar şi să vorbească răspicat, îl convinge. E primul lui succes pe drumul nou pe care a pornit, e micul lui aport la o cauză mare, cauza întregului popor, a luptei pentru pace.
Extinderea lagărului american pune în primejdie şi pământurile unor ţărani din apropiere, cum este acel atât de uman Noel, la care găseşte adăpost copilul, fugit de acasă, al docherului Guitton. Comuniştii îndrumă revolta anarhică a acestor ţărani pe făgaşul unei acţiuni organizate, solidare, încadrând-o în lupta tot mai cuprinzătoare a întregului popor.
Doamna Duquesne nu a fost lovită în interesele ei materiale. Dar nemulţumirile mai vechi şi mai noi ale acestei femei cu sentimente cinstite, din „înalta societate", se adună, cresc, până când, într'o bună zi, simte că trebue să facă şi ea ceva. Şi când la poarta casei ei se opreşte o maşină elegantă din care coboară, îmbrăcat în uniforma armatei americane, acelaşi ofiţer hitle-rist de a cărui cruzime se înfiorase altădată, ea nu mai poate tăcea: înfrângând interdicţia formală a soţului care o ameninţa cu divorţul, ea confirmă în cadrul unui proces de presă intentat unei gazete comuniste cele văzute de ea. Mai târziu semnează _ împreună cu alţi oameni cinstiţi, de credinţe, convingeri şi profesii diferite — o scrisoare de protest împotriva ocupaţiei americane.
Toate aceste forţe le mobilizează, le în-drumează şi le organizează partidul. Realitatea aceasta se oglindeşte în compoziţia romanului, în felul în care este alcătuit subiectul. Pentru a înlesni înţelegerea clară a acestei acţiuni a partidului, autorul imaginează situaţiii corespunzătoare : Henri, cel care poate fi socotit într'o anumită măsură eroul principal al cărţii, primeşte un post de mai mare răspundere. După ce a fost o bucată de vreme secretarul unei celule comuniste din port, i se încredinţează mai târziu sarcina de a conduce o întreagă „secţiune". In această calitate, el are de rezolvat probleme mult mai complexe, are deaface cu oameni de diverse profesii şi din diferite medii sociale. Astfel, urmărind în mod concret drumul şi munca acestui erou, cititorul ca-
POPORUL FRANCEZ LUPTA
237
pată o. imagine din ce în ce mai cuprinzătoare cu privire la acţiunea partidului. Pe măsură ce ocupanţii americani provoacă nemulţumirea, indignarea şi revolta unor pături din ce în ce mai largi, asistăm la o luptă din ce în ce mai îndârjită şi de amploare din ce în ce mai mare. Mersul acesta ascendent al acţiunii, creşterea aceasta continuă de la primele către ultimele capitole ale „Primei lovituri" şi apoi dela acest volum până la al doilea volum al trilogiei, nu este un artificiu al scriitorului, ci oglindeşte veridic realitatea însăşi. Şi tocmai deaceea este mai pasionant şi mai edificator să urmăreşti dealungul paginilor drumul parcurs dela cutezătoarea acţiune cu caracter demonstrativ întreprinsă de un grup restrâns de comunişti care zugrăvesc pe frontul bazei de submarine inscripţia «Americanii în America», şi până la acţiunea de massă a „Comitetului de apărare", sau aceea a ocupării unei clădiri destinate unui serviciu militar american, dela sfârşitul primului volum, şi, mai departe, până la acţiunea cu caracter de massă dar şi cu efecte practice sensibile pentru însăşi desfăşurarea luptei, cum este aceea care constitue punctul culminant al volumului „Lovitura de tun" : zădărnicirea încercărilor făcute de americani ca să-şi debarce tunurile.
Prin întreaga desfăşurare a cărţii sale, Andre Stil arată deci clar cum organizează partidul un front din ce în ce mai larg şi mai puternic de luptă împotriva ocupaţiei şi deci împotriva imperialismului în genere, împotriva declanşării unui nou război. Căci — aşa cum precizează Flenri, combătând idei greşite ce-şi făcuseră loc chiar In ca"-drul unei şedinţe de partid — în condiţiile concrete de luptă ale momentului, problema acţiunii directe împotriva debarcării armamentului american nu are numai o importanţă locală, ci una naţională, şi se încadrează în lupta pentru pace a tuturor popoarelor : „Toate celelalte aspecte ale lupei noastre pentru pace, lupta împotriva reînarmării germane, împotriva celor 18 luni, lupta împotriva fascizării, lupta pentru pâine, toate astea trebuie să se învârte pentru noi în jurul acestei preocupări centrale, lupta contra ocupaţiei americane şi în special arga-nizarea bătăliei împotriva vapoarelor cu arme care sunt anunţate"
Cartea lui Andre Stil ne arată cum izbuteşte partidul să crească în toţi oamenii cinstiţi spiritul de răspundere faţă de colectivitate, cum îi învaţă să treacă la acţiune directă sub conducerea partidului, făcându-i să înţeleagă că într'un regim de asuprire „libertatea e numai ceeace ai curajul să faci".
Promovând cele mai frumoase tradiţii de luptă ale poporului francez şi trăsăturile sale naţionale cele mai preţioase (dragostea înflăcărată pentru libertate, îndrăzneala cu care s'a ridicat întotdeauna pentru apărarea ideilor celor mai înaintate, omenie şi delicateţe sufletească), preluând şi desvol-tând tradiţiile literaturii progresiste franceze, prin ridicarea lor la o nouă treaptă pe baza metodei realismului socialist şi folosind din plin experienţa literaturii sovietice, Andre Stil a creat o operă ce reprezintă un pas înainte în desvoltarea literaturii progresiste franceze pe calea realismului socialist, o operă cu adevărat patriotică şi care serveşte totodată luptei pentru pace a tuturor popoarelor.
Aşa se explică faptul că lucrarea lui Andre Stil a fost distinsă cu premiul Stalin, cea mai înaltă cinstire ce poate fi acordată unui scriitor. Furia guvernanţilor trădători din Franţa, arestarea lui Andre Stil, nu erau îndreptate pur şi simplu împotriva unui gazetar care a publicat un articol ce îndemna poporul să participe la o demonstraţie, ci împotriva comunistului, împotriva patriotului Andre Stil, care, prin întreaga lui activitate politică şi prin scrisul său militant, preia cele mai frumoase tradiţii de luptă ale poporului francez şi luptă cu dârzenie pentru libertatea şi independenţa patriei sale, pentru pace, contribuind astfel din toate puterile sale la întărirea uriaşului front condus de Uniunea Sovietică şi la zădărnicirea planurilor criminale ale imperialiştilor.
Dar furia aceasta, oricât de violentă, a duşmanilor, se dovedeşte până la urmă neputincioasă în faţa ofensivei tot mai energice a popoarelor dornice de pace şi libertate. Nu a trecut mai mult de o lună şi guvernul Pinay, vândut americanilor, a fost silit să cedeze în faţa presiunii masselor. Jacques Duclos a fost eliberat. Nu a trecut multă vreme şi, tot prin luptă îndârjită au fost
238
EUGEN CAMPUS
smulşi din închisoare Andre Stil şi alţi patrioţi arestaţi samavolnic. Şi nu va întârzia nici vremea când, prin lupta solidară a tuturor popoarelor, prin acţiunea organizată a uriaşului front al partizanilor păcii din lumea întreagă în frunte cu Uniunea Sovietică, toate planurile agresive ale imperialiştilor vor fi de-
finitiv zădărnicite, aşa cum e pe cale de a fi zădărnicită în momentul de faţă încercarea guvenului Pinay de a înscena un proces monstruos celor mai buni fii al Franţei, executând şi în aceste privinţe ordinele Wall-Streetului, hotărît să folosească orice mijloace pentru a sugruma libertatea popoarelor şi a-şi deschide drum spre dominaţia, mondială.
RECENZII
GORKI, CONTEMPORANUL NOSTRU IN LUPTA PENTRU PACE SI DEMOCRAŢIE *)
Marele Gorki, fiul credincios al Patriei Socialismului, titanul literaturii universale este contemporanul nostru in lupta împotriva aţâţătorilor la război, pentru pace în întreaga lume. Patriotismul său fierbinte, dragostea nemărginită pentru Ţara Sovietelor, lupta dârză împotriva reacţiunii imperialiste, marele său umanism, înflăcărată credinţă în oameni şi în viitorul lor, constitue o pildă minunată, un îndemn viu la acţiune, care însufleţeşte pe rus şi pe chinez, pe mongol şi pe francez, pe bulgar şi pe român, pe negru ca şi pe americanul cinstii, pe oamenii simpli de pretutindeni.
In urmă cu câteva decenii, Gorki a demonstrat în opera sa sensul adevărat al politicii războinice a imperialismului, a adresat mesagii pasionate chemând la lupta neînfricată pentru pace. Demascarea bestialităţii imperialismului lipsit de scrupule, indicarea modului în care urzelile criminale ale exploatatorilor pot fi împiedicate — sunt idei prezente în întreaga operă a iui Gorki, idei care o fac să aibe o mare actualitate, o nemărginită utilitate socială, în grandioasa luptă întreprinsă de partizanii păcii.
O parte din textele marelui clasic sovietic oglindind lupta sa împotriva aţâţătorilor ta războaie, sunt cuprinse în volumul „Gorki, pentru pace şi democraţie" apărut recent la „Cartea Rusă".
Vorbind acum mai bine de 15 ani, la moartea genialului'scriitor, tovarăşul Molo-lov sublinia marea, permanenta actualitate a operei sale, faptul că Gorki rămâne contemporanul viu al ziditorilor zilei de mâine
*) Gorki, pentru pace şi democraţie, Ed. „Cartea Rusă", 1952.
a omenirii. „Gorki a trăit până la ultima suflare cu aceleaşi sentimente şi gânduri ca şi cei care construesc acum cu atâta entuziasm, sub conducerea partidului lui Lenin şi Stalin — noua societate socialistă. In ochii lui au strălucit până la sfârşitul vieţii flăcările luptei şi ale neîmpăcării faţă de duşmanii celor ce muncesc, faţă de fascişti şi faţă de toţi ceilalţi asupritori, faţă de sugrumătorii culturii şi faţă de aţâţătorii la război".
Şi într'adevăr ce rezonanţii aciuată, convingătoare, au apelurile calde, hoiărîloare, la lupta pentru pace, lansate de Gorki cu atâţia ani in urmă! Ele vorbesc în limba zilelor noastre, ele însufleţesc de parcă ar fi fost scrise astăzi, ele sunt tovarăşele noastre bune de luptă, ele suni: marile noastre contemporane.
In 1930, adresăndu-se muncitorilor şi ţăranilor din toate ţările lumii, Gorki spunea: ,.Ei (imperialiştii n. n.) s'au pregătit pentru un război mult mai groaznic ca cel din 1914—18... Voi şi toţi oamenii care sunt încă în stare să înţeleagă nebunia şi criminalitatea unui nou război mondial, puteţi să loviţi peste mâni pe aventurieri. Pentru aceasta veţi avea toate mijloacele".
...Ei vor din nou să distrugă, să nenorocească milioane de oameni.
...Oare doriţi voi aceasta ? Voi aveţi puterea de a împiedica războiul".
In prefaţa la cartea lui Lockner ,,Heiiry Ford şi a sa ,,Corabie a păcii", Gorki chema, printr'un vibrant apel, femeile să se încadreze în lupta activă pentru pace. ţi aceste cuvinte scrise în 1925, sună cât se poate de actual, păslrându-şi şi astăzi marea lor valoare convingătoare, mobilizatoare :
„Mame ! Femei! Vouă... vă aparţine dreptul de a crea legi. Viaţa emană dela voi, şi toate ca una trebue să vă ridicaţi în apă-
240
HORIA DELEANU
rărea vieţii, împotriva morţii. Voi dispreţuiţi dintotdeauna moartea. Voi sunteţi acea putere care luptă şi învinge necontenit.
De ce atunci, în aceste zile ale apropierii unei noi nenorociri, nu-i opriţi pe fiii voştri dela blestematul război ? De ce nu vă ridicaţi glasul în apărarea vieţii, împotriva acelora care aspiră la distrugere şi pieire ? De ce ?"
Vorbind ta fel cu intelectualitatea de pe întregul glob pământesc, Gorki, în celebra lucrare „Cu cine sunteţi voi „maeştri ai culturii" ? cere un răspuns categoric, aşteptând din partea cărturărimii luminate, progresiste, o solidaritate frăţească cu cauza proletariatului, cu lupta pentru pace a popoarelor : ...,,E timpul să luaţi o hotărîre şi în această simplă problemă : Cu cine sunteţi voi, „maeştri ai culturii" ? Cu salahorii culturii, pentru crearea unor noi forme de viaţă sau împotriva acestei forţe şi pentru apărarea castei de jecmănitori iresponsabili, a castei ce a putrezit, începând din cap, şi care continuă să acţioneze numai prin forţa inerţiei ?".
In diverse împrejurări, adresându-se diferitelor categorii de oameni, Gorki nu a uitat nici o clipă că una dintre condiţiile esenţiale, cele mai importante, pentru desvoltarea, înflorirea civilizaţiei şi progresului uman, o consiilue asigurarea păcii. Şi neobosit, plin de căldura dragostei de om care l-a însufleţit dealungul întregii sale vieţi, Gorki a luptat pentru pace, a înarmat pe oameni pentru această importantă acţiune, i-a mobilizat în ofensiva nobilă a garantării unei păci trainice.
Unul dintre mijloacele cele mai eficace în munca de apărare a păcii, este acela de demascare a maşinaţiunilor lor nebuneşti, care pun în primejdie viaţa şi fericirea oamenilor. Nu poţi lupta cu succes pentru pace, fără să combaţi viguros războiul şi pe iniţiatorii lui, măcelurile mondiale şi pe părinţii lor spirituali şi materiali.
Gorki a subliniat în nenumărate rânduri că autorul războaielor contemporane este imperialismul, care încearcă, prin provocarea conflagraţiilor să-şi prelungească existenţa periclitată. In acelaş timp, el descoperea adevăratul fond al imperialismului şi exploatării, arătând legătura strânsă pe
care pontifii burgheziei o au cu aţâţarea, alimentarea, declanşarea, susţinerea războaielor. Caracterizând lumea capitalistă, el spunea : „Sistemul economic capitalist — devine tot mai făţiş şi mai impertinent un sistem al banditismului..."
Zugrăvind portretul moral al exploatatorului, Gorki scotea în evidenţă caracterul său prin excelenţă inuman : „Capitalismul îşi apără dolarul, iar pentru el dolarul e totdeauna mai scump decât omul, indiferent de calităţile acestui om". Analizând situaţia din lumea cârmuită de burghezie, marele scriitor explica legătura dintre fenomene, descoperind cauza diverselor tare ale acestei orânduiri sociale. Astfel, vorbind in 1931 despre existenţa unei armate de douăzeci milioane şomeri în ţările capitaliste, Gorki menţiona : „Aceasta e o dovadă limpede a falimentului sistemului bazat pe exploatarea hrăpăreaţă, nestăvilită, inumană, a trudei muncitorilor, este o mărturie incontestabilă a caracterului criminal al orânduirii capitaliste".
Combătând capitalismul în general, Gorki subliniază formele iniţiale pe care sistemul exploatării le capătă în Statele Unite ale Americii. El vorbeşte în lot soiul de ocazii despre : „America celor obtuzi", despre împărăţia sinistră a „diavolului galben", despre „cea mai monstruoasă civilizaţie de pe planeta noastră".
Foarte frumos, în imagini sugestive, prezintă marele scriitor „oraşul diavolului galben", care capătă semnificaţia întregii „civilizaţii" americane ; „Nimerind în el, simţi că ai nimerit într'un stomac făcut din pietre şi din fier, în stomacul care a înghiţit câteva milioane de oameni şi care tot îi mai mistue. In acest oraş, aurul e stăpânul neîncoronat al vieţii. Fierul, readus la viaţă datorită puterii aurului, înconjoară omul în păenjenişul său, îl năuceşte, îi suge sângele şi-i stoarce creerul, îi macină muşchii şi nervii, şi creşte, creşte mereu..." Tot. în „Oraşul diavolului galben", Gorki creiona în câteva cuvinte caracterul sumbru al exploatării nemiloase, tristeţea vieţii americane, care este „o viaţă fără soare, fără cântece şi fără fericire, în robia celei mai grele munci".
Şi ca o concluzie a tuturor celor pome-
GORCHI, IN LUPTA PENTRU PACE ŞI DEMOCRAŢIE
241
nite despre calităţile morale, atitudinea faţă de viaţă şl de oameni a capitalismului american, Gorki vorbeşte limpede, categoric, în „Răspunsul la ancheta unei reviste americane : „...se înţelege că ceeace voi numiţi civilizaţia Statelor Unite nu trezeşte şi nu va trezi în mine simpatie. Cred că civilizaţia voastră este cea mai diformă civilizaţie de pe planeta noastră, pentruca ea a exagerat în mod monstruos toate variatele şi ruşinoasele diformităţi ale civilizaţiei europene".
Toate aprecierile genialului artist proletar asupra monopolismului american, asupra psihologiei şi filosof iei diverşilor „regi industriali" din America, îşi păstrează o mare valabilitate. Cu trecerea timpului, prin adâncirea procesului de descompunere a capitalismului, defectele inumane ale exploatatorilor yankei au căpătat proporţii şi mai mari, ajungând la paroxism. Evenimentele de astăzi din Coreea, agresiunea mişe-tească a imperialismului, au împrăştiat orice îndoială asupra adevăratelor intenţii şi obiective urmărite de „cea mai monstruoasă civilizaţie de pe planeta noastră." Cuvintele lui Gorki, caracterizările sale pline de claritate, adânca înţelegere psihologică a mobilului acţiunii diverşilor „busi-nessmeni", sunt foarte actuale, ajutând pe omul dela mijlocul veacului XX să se orienteze in noianul de fapte contradictorii, care-i învălue adesea existenţa.
Continuând analiza legăturilor strânse dintre capitalism şi pregătirea răsboaielor nedrepte, Gorki arată avaniagiile materiale pe care le obţine burghezia de pe urma morţii milioanelor de oameni simpli. El descoperă lumii întregi ipocrizia exploatatorilor, care au transformat măcelurile mondiale într'un „business" foarte convenabil : „Răsboiul e o afacere avantagioasă pentru capitalişti. Ei fac comerţ cu armele şi realizează beneficii mari, strânse din sângele muncitorilor... Capitaliştii nu vor ezita să mai extermine două sau trei milioane de muncitori şi ţărani..."
„Capitaliştii din Europa, America şi Japonia pregătesc de zor un nou măcel mondial. Asta înseamnă că vor fi nimicite din nou zeci de milioane de muncitori şi ţărani, că se vor cheltui pentru uciderea oamenilor
milioane de tone de metal, că vor fi otrăvite cu gaz şi cu otrava cadavrelor câmpiile roditoare ale pământului şi că vor fi dărâmate o mulţime de oraşe... Fiecare om inteligent care ar îndrăzni să se gândească cinstit la sensul relaţiilor dintre muncă şi capital, ar trebui să recunoască în mod inevitabil că în sfârşit capitalismul „a şi făcut tot ce a putut" şi că acum el nu mai e decât o tumoare canceroasă a omenirii muncitoare, iar capitaliştii sunt o organizaţie internaţională de bandiţi şi asasini."
Făcând toate aceste constatări, marele luptător pentru pace şi democraţie trage o concluzie, care arată că popoarele nu pot fi înfrânte de isteria războiului a rechinilor imperialişti, că ele nu vor dispare sub presiunea monştrilor, asasinilor, aduşi la disperare de spectrul inevitabilului lor sfârşit: „Omenirea nu poate pieri, pentruca o neînsemnată minoritate din mijlocul ei şi-a epuizat forţele de creaţie şi se descompune, cuprinsă de spaimă în faţa vieţii şi pentruca această minoritate suferă de o bolnăvicioasă şi incurabilă sete de profituri."
Demascănd diferitele manevre ale reacţiu-nii, Gorki se opreşte la una din ticăloasele ei diversiuni, care e lansată în scopul de a acoperi adevăratele ţeluri exploatatoare, răsbolnice, ale capitalismului. Vorbind despre absurda idee a superiorităţii unei rase asupra celorlalte, marele scriitor arată esenţa retrogradă a fascismului, aruncând o lumină edificatoare şi asupra „teoriilor" contemporane ale yankeilor înşelaţi de dominaţie mondială:
„...Imperialismul şi fascismul seamănă sămânţa rea a discordiei naţionale, a dispreţului şi urii de rasă... teoria raselor este ultima rezervă „ideologică" a capitalismului muribund." Cât de aciuai sună aceste cuvinte, dacă ne referim la sălbateca discriminare rasială din Statele Unite ale Americii, la linşajele sinistre, care readuc omenirea la vârsta ei primitivă !
Toate aceste nelegiuiri sunt cu putinţă, deoarece sadicii aţâţători la război păstrează în mâinile lor pătate de sânge frânele conducerii unor guverne, care există pentru a sugruma viaţa şi libertatea popoarelor. Aceşti indivizi nu merită numele de
16. — Viaţa Românească — c. 2437
242
HOR IA DELEANU
oameni, ei au coborît pe scara animală până la Umila sălbăieciei. Gorki zugrăveşte sugestiv profilul psihic al piraţilor, care deslănţuie răsboaiele: „Iată-1, de pildă, pe Winston Churchill : bine înţeles, el nu mai este om, ci ceva cu mult mai rău : el e deosebit de elocvent, ca o fiinţă al cărei caracter de clasă se manifestă cel mai bine în forma conservatorismului său şi a urii sălbatece faţă de poporul Uniunii Sovietelor... Milioanele de oameni muncitori din ţările capitaliste sunt guvernaţi sau de nişte cinici mărginiţi, de tipul conservatorilor Angliei, sau de tipul fostului preşedinte al S.U.A., Hoover, pe care chiar presa americană îl numea fără sfială „un om lipsit de inteligenţă"... Ei nu pot trăi fără să organizeze exterminarea în massă a popoarelor, căci sunt asasini de profesie ai masselor muncitoare."
Gorki nu se opreşte la stigmatizarea sistemului capitalist, fără a vedea vreo posibilitate de ieşire din cercul vicios al ticăloşiilor burgheziei. El priveşte cu o mare dragoste mlădiţele noului, urmărind cu cel mai mare interes elementele progresiste ale vieţii. Nicio clipă demascarea reacţiunii, zugrăvirea mijloacelor infame întrebuinţate de aceasta pentru strivirea clasei muncitoare, nu se asociază în opera lui Gorki cu un sentiment de depresiune. Dimpotrivă, desvăluirea adevărului, luminarea veridică a lumii exploatatorilor sunt mobilizatoare, cheamă proletariatul la sancţiuni dârze împotriva asupririi. Marele scriitor spunea : „Dacă duşmanul nu se predă, el trebue distrus". Şi această lozincă de luptă a înconjurat lumea, însufleţind clasa muncitoare în încleştarea el istorică cu burghezia: ea a luminat calea oamenilor sovietici, a adevăraţilor patrioţi din toate ţările, în opera nobilă de nimicire a fascismului.
Descoperind existenţa nefastă a Chur-chillilor, a diverşilor „businessmeni", a capitalismului american şi din alte părţi, marele artist proletar aduce mereu aminte că prezenţa în istorie a acestor figuri sinistre nu poale opri în loc viaţa popoarelor, care, măturând din calea lor vestigiile trecutului, vor dura o lume nouă. Astfel, criticând violent „America celor obtuzi", „cea mai monstruoasă civilizaţie de pe planeta noastră",
el nutreşte în acelaş timp o mare simpatie faţă de America oamenilor muncii. Gorki a scris în America o frumoasă nuvelă despre bătrânul vânător Charlie Man • acest erou întruchipa trăsăturile bune ale poporului american, îndrăgostit de libertate, el era prototipul oamenilor care nu înge-nunche, ci îşi cuceresc dreptul la viaţă. Charlie Man, alături de stăpânii din „Ora. şui diavolului galben", aduc semnificaţia existenţei a două Americi: una a oamenilor simpli, cinstiţi, dornici de libertate, alta. a miliardarilor, a irustrnenilor, setaşi de sânge şi arginţi.
Şi în alte împrejurări, Gorki vorbeşte despre prezenţa în istorie a două lumi, cu interese specifice, cu psihologii diferite, cu perspective de desvollare radical opuse, încă pe la începutul- veacului nostru, Pavel Vlasov, eroul romanului „Mama" vorbea despre atitudinile deosebite a două clase — proletariatul şi burghezia — care se înfruntă în arena istoriei: „Ideile noastre cresc, ele se aprind tot mai luminoase, cuprind massele populare, organizându-Ie în lupta pentru libertate... Voi nu puteţi opri cu nimic acest proces de înnoire a vieţii, decât prin cruzime şi cinism.
Energia voastră — energia mecanică a acaparării aurului, vă uneşte în grupuri destinate să se devoreze unele pe altele ; energia noastră este o forţă vie a conştiinţei crescânde de solidaritate a muncitorilor..."
Dovedind existenţa a două lumi, Gorki subliniază prezenţa a două culturi, care reprezintă concepţiile diferite de viaţă ale inspiratorilor lor. Aşa, referindu-se la istoria contemporană a burgheziei agresive, aţâţătoare la războaie, el îi desvăluie nimicnicia : „Cu ce talente se poale mândri ea în timpul nostru î Nu se poate mândri cu nimic în afară de diverşi hitleri, în afară de pigmei bolnavi de grandomanie".
In acelaş timp, genialul scriitor vorbeşte despre marea valoare a culturii ruse, ale cărei tradiţii progresiste luminează calea celor mai buni creatori de artă din întreaga lume : „Marea forţă a literaturii ruse constă în caracterul ei democratic, în tendinţa ei pătimaşă de a rezolva problemele vieţii sociale... în cântecele ei în cinstea
GORCHI, IN LUPTA PENTRU PACE ŞI DEMOCRAŢIE
243
libertăţii, în profundul interes faţă de viaţa poporului..."
In articolul „Rusia Sovietică şi popoarele lumii", scris în 1918, genialul artist proletar arată cine înfăptuieşte societatea nouă. pe pământul rusesc, calitatea deosebită a acestui om nou, a luptătorului neînfricat, care dă o pildă minunată tuturor popoarelor : „Muncitorul socialist rus a tras asupra sa atenţia lumii întregi. El parcă dă în faţa omenirii examenul maturităţii sale politice, el se prezintă în faţa tuturor oamenilor de pe pământ în calitate de secretar al noilor forme de viaţă... E lesne de înţeles de ce întreaga omenire muncitoare îşi îndreaptă atenţia încordată asupra Rusiei : noi înfăptuim o cauză mondială, a întregii planete."
Construirea, consolidarea puterii sovietice, înflorirea ei. pentru binele omenirii muncitoare din întreaga lume, se înfăptuieşte sub conducerea minunatului partid ai lui Lenin şi Slalin, care chezăşueşle zidirea lumii noi. Dragostea de om este o trăsătură caracteristică a marelui Partid bolşevic, a partidului de tip nou care însufleţeşte proletariatul în lupta lui istorică. In „Despre realismul socialist", Gorki îşi manifestă admiraţia pentru omul nou, constructorul socialismului, pentru partidul care a făurit pe noul erou al istoriei: „La noi dragostea de om trebue să se nască şi se naşte din sentimentul de uimire în faţa energiei lui creatoare, din respectul reciproc al oamenilor, din respectul faţă de puterea nestăvilită a muncii lor creatoare, şi din dragostea faţă de partid, care este educatorul poporului muncitor, al întregii ţări, şi învăţătorul proletarilor din toate ţările."
Talentatul scriitor arată, în. altă parte, plin de dragoste şi mândrie patriotică, inler-naţionalistă, profilul psihic al ziditorilor lumii noi, al bolşevicilor, inspiraţi de geniul celor mai buni oameni pe care i-a cunoscut istoria noastră contemporană: „Ei sunt oameni cu o înaltă energie creatoare, discipoli, tovarăşi şi prieteni de luptă ai lui Lenin. In frunte cu Iosif Stalin, om cu o uriaşă forţă organizatorică, ei educă în fosta Iară „barbară" şi „săracă" pe noul stăpân — socialist şi civilizat... De fapt, munca organizată de energia partidului lui Lenin
şi Slalin în Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste este începutul istoriei noi, socia-: Siste, a omenirii."
Gorki manifestă o nemărginită dragoste, admiraţie şi încredere în genialii conducători ai proletariatului internaţional, care asigură vitorul omenirii muncitoare. El spunea, într'un rând: „Noi trăim în ţara luminată de geniul lui Vladimir 11 ici Lenin, în ţara unde lucrează neobosit voinţa de fier a lui Iosif Stalin."' Găndindu-se la soarta clasei muncitoare de pretutindeni, el subliniază marele adevăr, uriaşa forţă a ideilor revoluţionare leniniste, menite să elibereze proletariatul mondial: „Numai... ieşirea indicată de geniul lui Vladimir Lenin ...poate salva poporul muncitor din lumea întreagă dela robie şi pieire."
Gorki arată că oamenii sovietici, muncitorimea din toate ţările păşeşte astăzi cu siguranţă şi încredere înainte, luminată de geniul celui mai demn urmaş al lui Lenin, celui mai mare om al zilelor noastre: „Voinţa minunat organizată, mintea pătrunzătoare a unui mare teoretician, îndrăzneala unui talentat gospodar, intuiţia unui autentic revoluţionar, care se orientează cu uşurinţă în complexitatea însuşirilor omeneşti, şi care educând cele mai bune din aceste calităţi ştie să lupte fără milă împotriva acelora care pun piedici celor dintâi de a ajunge la înălţime — toate acestea l-au aşezat pe locul lui Lenin.
Proletariatul Uniunii Sovietice e mândru şi fericit că are asemenea conducător ca Stalin şi alţi adevăraţi urmaşi ai lui Ilici..."
★
Gorki este marele nostru contemporan şi în munca sârguitoare pe care poporul din Republica Populară Română o duce pe şantierele socialismului şi ale păcii. Opera genialului seriilor este de aceea foarte iubită şi. preţuită în Patria noastră.
Comemorarea a 15 ani dela moartea în-temeetorului realismului socialist s'a sărbătorit la noi într'un cadru deosebit. S'au ţinut conferinţe în sălile publice din oraşe, în fabrici, la sate ; s'a vorbit aici, cu dragoste, despre viaţa şi opera neobositului luptător pentru pace şi democraţie. N'a fost gazetă centrală sau tocată, publicaţie săptămânală sau lunară, în care să nu se
16*
244
HORIA DELEANU
închine pagini de cinste comemorării titanului literaturii universale.
Maestrul Mihail Sadoveanu, care l-o, cunoscut demult pe Gorki şi s'a bucurat de înrâurirea sa minunată („Intre 1900 şi 1904, pe când nu mai eram la Iaşi — spune talentatul nostru prozator — primeam dela un modest publicist de acolo, C. Săteanu, traduceri din Maxim Gorki, pe care le publica în gazetele locale. Erau traduceri după traduceri germane. Tălmăcirile acestea de mâna a doua, păstrau totuşi în ele forţa acestui geniu al marelui pământ slav, şi-i mulţămeam prietenului meu că mă face să cunosc un sol nou din Răsărit al umiliţilor şi obijduiţilor vieţii."), scria de curând, cu prilejul aniversării întemeetorului realismului socialist: „In această a cincisprezecea pomenire a morţii scriitorului, sutele de milioane de oameni ai muncii de pe tot pământul îşi aduc aminte de povestea minunată a vieţii lui. A fost într'adevăr ca niciodată... Cel mai umil copil al sărmanilor lumii a ajuns cel dintâi între scriitorii lumii noi: şi ceeace se cheamă obişnuit moarte, e pentru el viaţă de-apururi."
De mai multă vreme, Uniunea Scriitorilor din R.P.R. a iniţiat publicarea „Operelor complete" ale lui Gorki. Un colectiv lucrează cu sârg pentru realizarea unor izbutite traduceri în româneşte a romonelor şi pieselor de teatru, articolelor şi povestirilor genialului-scriitor.
Niciun prilej nu e pierdut pentru a se manifesta marea dragoste, admiraţie a poporului nostru pentru marele dramaturg şi prozator. Aşa, de pildă, în cinstea Lunii prieteniei româno-sovietice din 1951, în cadrul Săptămânii cărţii sovietice, s'a publicat pentru prima oară în româneşte volumul I din „Viaţa lui Clim Samghin".
In stagiunea 1951—52 o serie de teatre dela noi au pus în studiu şi pregătesc spectacole cu piesele marelui Gorki. Aşa, Teatrele Naţionale din Bucureşti şi Iaşi. Teatrul Maghiar de Stat din Cluj studiază capo d'opera „Duşmanii". „Micii burghezi" s'au jucat anul acesta la studioul actorului de film „Nottara" din Bucureşti, la Teatrul Secuesc de Stat din Târgu-Mureş şi Teatrul Naţional din Cluj. „Vasea Jele-znova", „Egor Bulâciov şi alţii" sunt repre-
zentate la Cluj şi Bucureşti. Alte teatre se apropie cu cea mai mare dragoste şi interes de opera genialului dramaturg, care vede din ce în ce mai des lumina rampei scenelor noastre.
Toate aceste manifestări mărturisesc preţuirea deosebită de care se bucură scrierile lui Gorki în ţara noastră. Muncitori şi intelectuali, elevi şi militari, ţărani şi femei, sorb cu nesaţ învăţătura umanistă a marelui artist proletar, uriaşa experienţă de viaţă cuprinsă în paginile operelor sale. Scriitorii noştri se străduiesc să urmeze pilda marelui arlist-cetăţean, a genialului întemeelor al realismului socialist. Ei învaţă dela el nu numai măestria artistică, ci şi felul in care un artist trebue să ştie să se integreze în eforturile colective ale poporului său în lupta pentru o viaţă mai bună.
Participarea activă la viaţa obştească, politică, nu este numai o datorie de onoare. Viaţa şi opera lui Gorki dovedesc că numai acei scriitori care se aruncă în vâltoarea vieţii alături de popor, rămân pentru totdeauna iubiţi şi preţuiţi de popor. Din această participare   isvorăsc operele mari.
Exemplul lui Gorki nu este folositor numai scriitorilor; el constitue un model, pe care fiecare om cinstit vrea să-l urmeze. E vorba despre modelul omului, care şi-a pus întreaga viaţă, capacitatea de muncă, talentul, în slujba înnoirii lumii, în serviciul eliberării proletariatului şi a zidirii zilei de mâine a oamenilor, în slujba luptei neobosite, de clipă de clipă, pentru pace şi democraţie în întreaga lume.
Urmând steagul de luptă al lui Lenin şi Stalin, el a fost un îndârjit partizan al vieţii şi adevărului, un duşman neîmpăcat al răsboaielor nedrepte şi exploatării. Cântăreţul lumii noi a luptat cu marele patos al convingerii pentru pace şi fericirea popoarelor, considerând că aceasta este sarcina cea mai însemnată a unui scriitor. Arătând oamenilor superioritatea regimului socialist, măreţia cauzei partidului iui Lenin şi Stalin, el şi-a făcut datoria de cetăţean al lumii progresiste. Desvăluind descompunerea capitalismului, ridicând masca de pe obrazul fardat al aşa zisei civilizaţii americane, stigmatizând burghezia in calitatea
GORCHI, IN LUPTA PENTRU PACE ŞI DEMOCRAŢIE
245
ei de aţâţătoare a răsboaielor contemporane, el şi-a adus aportul considerabil la apărarea „cauzei celei mai minunate din lume — lupta pentru, eliberarea omenirii" (cum s'a exprimai atât de frumos Nicolae Ostrovskl în „Aşa s'a călii oţelul").
îndur mat de marele partid bolşevic, Gorki a reuşit să se situeze totdeauna in miezul preocupărilor celor mai arzătoare.
Combaterea activă a imperialismului provocator de noi măceluri mondiale, lupta dârză pentru pace, sunt caracterisiicele ■întregii opere a lui Gorki. De aceea oamenii cinstiţi de pretutindeni au găsit în scrierile marelui artist proletar învăţăminte şi îmbărbătare, îndemnuri calde de acţiuni pentru pace, pentru viaţă. De aceea, întreaga lume progresistă îl consideră pe Gorki un scriitor al său.
Toate acestea fac ca opera lui Gorki să constilue un exemplu minunat de luptă, care dă şi astăzi un ajutor extrem de important mişcării măreţe a partizanilor păcii, contribuind la înflorirea vieţii fericite a popoarelor. Gorki este contemporanul nostru în toate acţiunile duse în folosul omului, in slujba vieţii, în sprijinul păcii.
Opera lui — proza, drama şi celelalte genuri abordate, — care se distinge printr'o înaltă măestrie artistică, determinată de aplicarea creatoare a metodei realismului socialist, îşi păstrează actualitatea, forţa, valoarea, prin faptul că a abordat cele mai importante probleme ale existenţei umane : pacea, libertatea, democraţia. Atacarea acestor aspecte esenţiale ale vieţii sociale a oamenilor, învestmântai-ea lor într'o jormă artistică excepţională, condiţionează marea valabilitate şi permanenta actualitate a operei unuia dintre cei mai mari. şi mai drepţi scriitori ai lumii.
„Omul moare, Poporul e nemuiiior şi nemuritor e Poetul, ale cărui cântece mişcă inima Poporului său", spunea cândva Gorki. Şi această afirmaţie e în primul rând valabilă pentru marele seriilor sovietic, care a întemeiat, realismul socialist deschizând — sub îndrumarea Partidului — drum nou întregii literaturi universale.
Marele Gorki e nemuritor 1 îndemnul şi-exemplul lui vor întovărăşi şi de acum înainte, ca de atâtea ori până azi, dealun-
gul anilor, pe cei mai buni fii ai omenirii, cele mai înalte năzuinţe ale lumii. Contemporanul minunaţilor revoluţionari ruşi în pregătirea şi dobândirea istoricei lor victorii, contemporan al nostru astăzi In lupta pentru pace şi democraţie, Gorki va rămâne, în depanarea vremii, contemporanul tuturor luptătorilor pentru o viaţă mai bună, pentru fericirea oamenilor.
Horia Deleanu
★
UN RAPSOD AL POPORULUI UCRAINEAN *)
Cu prilejul decadei ucrainene a apărui o frumoasă traducere din opera marelui poet revoluţionar Tar as Şevcenco, înflăcărat cântăreţ al prieteniei dintre popoare, în. ale cărui stihuri răsună fără încetare, chemarea la unire şi la lupta. comună de eliberare naţională şi socială a tuturor celor asupriţi.
Volumul „Cobzar" îngăduie în bună măsură cititorilor să-şi facă o imagine destul de cuprinzătoare despre opera marelui poet.
Taras Grigorievici Şevcenco este unul din cei mai preţuiţi scriitori ai poporului sovietic. Trăind de mic copil toată suferinţa, toi greul vieţii de rob sub care gemeau iobagii ucraineni — contrast atât de izbitor cu bogăţia şi frumuseţea pământului ucrainean — Taras Şevcenco se pătrunde de atunci de revolta poporului său, de glorioasa lui tradiţie de luptă întruchipată în eroi ca Bogdan Hmelniţchi, Nalivaico, Taras Triasilo, Pavliuk (Pavlo But), Gonla Jetezniac şi alţii. Chiar bunicul lui Şevcenco luase parte în 1769, la răscoala „haidamacilor", a ţăranilor iobagi, împotriva panilor polonezi, răscoală ce i-a inspirat mai târziu poetului una din cele mai puternice creaţii ale sale, poemul „Haidamacii". Arta populară ucraineană, poezia populară şi mai ales eposul ce cântă istoria acestei lupte
*) Taras Şevcenco : Cobzar, Ed. „Cartea Rusă", 1952.
246
EMMA BENIUC
neîntrerupte a poporului pentru libertate, întăresc revolta copilului iobag şi contribuie în cea mai mare măsură la formarea artistului revoluţionar de mai târziu. Fire neobişnuit de înzestrată, Şevcenco reuşeşte să învingă toate greutăţile, toate opreliştile pe care autocraţia ţaristă te punea în calea culturalizării masselor. Datorită excepţionalului său talent de pictor şi poet, a dragostei sale puternice pentru cultură şl a voinţei neclintite, pe care nu reuşesc s'o înfrângă nici mizeria, nici umilinţele îndurate în copilărie, nici anii grei de surghiun de mai târziu, nici teroarea poliţistă a regimului ţarist, ce l-a urmărit o viaţă întreagă, Şevcenco devine un pictor de vază şi cel mai mare poet al Ucrainei.
tn anul 1840 apare prima culegere de versuri a lui Şevcenco, intitulată „Cobzarul", cuprinzând numai opt poeme. Această carte însemna începutul unei noi orientări în literatura ucraineană. In recenzia sa, Belinschi arată o înaltă preţuire poeziei lui Şevcenco: „Poemele lui Şevcenco se aseamănă cel mai mult cu cântecele populare ; ele sunt atât de lipsite de artificii, încât uşor le poţi lua drept cântece şi legende populare ale ucrainenilor. Chiar acest fapt vorbeşte în favoarea lor... In versurile iui Şevcenco e mult foc, mult sentiment adânc, în ele respiră dragostea fierbinte pentru Patrie. Imaginile Iui sunt credincioase naturii şi strălucesc în culori aprinse şi pline de viaţă. In general, autorul acestor versuri ucrainene vădeşte un autentic talent.
Acest talent puternic îşi trage seva din legătura organică a poetului cu pământul său, cu ţărănimea iobagă pe care o viaţă întreagă a slujit-o prin arta sa, prin participarea sa directă la mişcarea revoluţionară democrată. într'o scrisoare scrisă în preajma morţii, Şevcenco exprimă astfel legătura sa organică cu clasa din care lace parte „Cu trup şi suflet eu sunt fiul şi fratele poporului nostru obidit".
Patriotismul lui Şevcenco, umanismul său combatant, ura poetului faţă de autocraţie, de samavolnicia aparatului birocratic şi a moşierimii, lupta sa împotriva asupririi naţionale, îl apropie de marii creatori ai artei şi gândirii progresiste din timpul său: Puşchin, Griboiedov, Lermonlov, Gogol, Glinka, Brlulov, Belinschi, Herţen, iar mai
târziu de Cemâşevschi, Dobroiiubov, Necra-sov, Saltâcov-Scedrin. Apropierea de valorile nepieritoare ale poporului rus îl ajută pe poetul ucrainean să-şi închege experienţa sa de viaţă şi vederile sale artistice într'o concepţie unitară despre lume, democratică şi revoluţionară.
Şevcenco îşi închină nu numai întreaga sa operă cauzei măreţe a eliberării ţărănimii iobage de jaf, mizerie, întuneric şi asuprire, dar şi viaţa sa de revoluţionar, consacrată luptei pentru cauza celor mulţi şi exploataţi.
In călătoriile sale prin Ucraina, cu toată teroarea poliţistă, poetul pătrundea adânc în rândurile ţăranilor ucrainieni, cărora le aducea nu numai versurile sale înflăcărate, dar şi cuvântul său luminat de democrat revoluţionar, luptător consecvent împotriva ţarismului, a jefuitorilor feudali, ruşi, polonezi şi nemţi, a. bisericii catolice, sprijin al reacţiunii şi al obscurantismului, împotriva negustorilor şi cămătarilor, împotriva politicii ţariste de învrăjbire şi desbinare a popoarelor.
In „Calerina", scrisă în 1838, Şevcenco zugrăveşte soarta tipică a unei tinere ţărănoi, care, victimă a unui aristocrat desfrânat, mamă nefericită a unui copil bastard, este împinsă la sinucidere de inegalitatea socială, prejudecăţile şi cruzimea „moralei" făţarnice a unei societăţi bazate pe exploatare. In comentariul liric al acesiei balade, poetul exprimă protestul celor asupriţi şi iot odată desvâluie cauzele sociale ale tragediei Caterinci:
Urlă 'n cel sărac Bezna şi năpasta. Şi se sting cei robi Legănaţi în funii. Dar deşi-s neghiobi, Au avere uni!. Stăpânesc pe cât Ochii văd pământul. Alţii n'au decât Lanţul şi mormântui .
...Am să'nec în lacrimi Soarta rea, stihia — Şi cu tălpi desculţ; Voi călca robia.
UN RAPSOD AL POPORULUI UCRAINEAN
247
Mi-o fi traiul vesel, Zilele bogate, Doar când libertatea'n Inimă va bate.
încă din prima perioadă a creaţiei lui Şevcenco, odată cu tema relaţiilor de clasă din societatea feudală, — tema dominantă a întregii opere a poetului, — se cristalizează şi tema luptei eroice a poporului ucrainean împotriva cotropitorilor şi asupritorilor. Această luptă pentru libertate şi independenţă, dusă de popor dealungul veacurilor, ocupă un toc de frunte în poezia lui Şevcenco. In „Ivan Potcoavă", poetul înfăţişează un episod din viaţa cazacilor, strâns legat de istoria poporului nostru, şi anume: lupta comună împotriva turcilor, ce nu odată au cotropit atât ţara noastră cât şi pământul Ucrainei. De acest poem aminteşte şi maestrul Sadoveanu în prefaţa la traducerea „Cobzarului", subliniind înrudirea sa cu poetul revoluţionar ucrainean, de care-l leagă aceeaşi „pasiune pentru trecut şi pentru epocile cântecului bătrânesc", pentru vremurile când „moldovenii şi cazacii au avui adesea contact prietenesc în luptele pentru fiinţa lor ca neam, în această margine de lume bântuită de furtunile istoriei".
In „Noaptea lui Taras", (1839) Şevcenco evocă un episod al luptei împotriva nobilimii poloneze, care, timp de secole a exploatat şi a asuprit poporul ucrainean. Reînviind tradiţiile eroice ale trecutului, poetul îndeamnă poporul său să sfarme lanţurile robiei moşiereşti şi ţariste:
Fost-am fost noi liberi Şi stăpâni odată, Căzăceasca slavă Fi-va neuitată. Ucraina, ţară, Dragostea-mi cea mare. Când îţi văd ursita Inima mă doare. Unde-i căzăcimea, Mândre buzdugane ? Unde-s voinicia, Steagul şi hatmanii ?
Apropierea lui Şevcenco de massele ţărăneşti, răsunetul pe care aspiraţiile acestor
masse îl găsesc în opera poetului, fac ca versurile tui să pătrundă adânc în popor, care şi te însuşeşte, le include în comoara artistică a propriilor sale creaţii. La rândul său, contactul viu şi continuu al artistului cu suferinţa şi frământările ţărănimii iobage, îmbogăţesc opera poetului cu noi teme, îi dau un conţinut social tot mai adânc, un patos revoluţionar din ce în ce mai puternic.
Deosebii de rodnică este activitatea plastică şi poetică a lui Şevcenco între anii 1843—1845, ani petrecuţi în Ucraina, care se oglindesc în ciclul de poeme intitulat „Trei ani" şi înglobat apoi în ediţiile ulterioare ale „Cobzarului", ediţii al căror material a fost folosit la alcătuirea volumului prezentat astăzi cititorilor din ţara noastră.
Acest ciclu dovedeşte deplina maturitate politică şi poetică a lui Şevcenco. Opera sa capătă un caracter social mai adânc, mai revoluţionar. In puternice imagini realiste, poetul demască şi biciueşte cu sarcasm întreaga orânduire iobăgistă, cheamă făţiş la revoluţie :
Cu sânge de tirani mişei Stropiţi a voastră libertate ! Loviţi cu ură-adâncă'n ei Şi rupeţi lanţurile toate !
Acelaş îndemn răsună şi în versurile sale lirice intitulate „Când voi muri..." (1845), care constiiue un fel de testament al poetului, în care acesta cere prietenilor să-i sape'n stepă un mormânt, ca el să-şi poală apăra patria şi după moarte:
Peste întinderile largi, In al Ucrainei pământ.
De acelaş cald şi viu patriotism, de un umanism adânc sunt străbătute nu numai poemele eroice sau baladele, dar şi toată lirica intimă a lui Şevcenco, a cărei tematică cuprinde amintiri din dureroasa-i copilărie, tipică pentru un fecior de iobag, sentimentele lui estetice despre roiul social al artei şi artistului. Pe drept cuvânt Maxim Gorcbi caracterizează astfel ■ opera poetului: „...Marea sa valoare constă tocmai In faptul că a fost cel dintâi poet cu
248
EMMA BENIUC
\ adevărat popular, care n'a denaturat gân-i durile şi sentimentele poporului prin adău-\ giri subective... Atunci când îşi deplânge propria soartă, deplânge întreaga Malo-rusie, iar atunci când îşi aduce aminte de libertatea cazacilor, simţim amintirile întregului popor".
In poemul ,,Caucaz" (1845), inspirându-se din lupta popoarelor caucaziene, poetul îşi exprimă credinţa nestrămutată în victoria finală a celor asupriţi:
Viaţa-i neînfrântă. Viaţa moartea'nvinge. Sufletul nu moare ! Liber'tatea-i vie i Poţi să faci din mare Pântec de câmpie ? Lanţul n'o să'ndoaie Sufletul, cuvântul. Nalta'n slăvi văpaie N'o va stinge vântul.
Optimismul Iul Şevcenco, izvorît din încrederea în forţele poporului, din nădejdea că toate popoarele asuprite se vor uni într'o luptă comună împotriva ţarismului, a moşierimii, a bisericii, a nedreptăţii sociale şi a obscurantismului — optimismul acesta combatant nu-l părăseşte pe Şevcenco nici în cei zece ani cumpliţi de surghiun, la care-l condamnă ţarul şi clasa dominantă, înspăimântată de influenţa crescândă a operei şi activităţii revoluţionare a poetului în rândurile masselor muncitoare şi a intelectualităţii progresiste din Rusia. Rarele accente de tristeţă din opera lui. Şevcenco, ca şi din aceea a marelui său îndrumător şi prieten Cernâşevschi, se dato-resc nu unor cauze personale sau descurajării, ci numai amărăciunii poetului la gândul că poporul mai lâncezeşte încă în suferinţă, că nu se ridică mai repede, mai hotărît la lupta revoluţionară. Alteori jalea poetului e inspirată de contrastul izbitor dintre bogăţia şi măreţia Patriei sale şi mizeria, umilinţele în care se sbate poporul, de contrastul între trecutul eroic al Ucrainei şi prezentul ei cenuşiu sub robia ţaristă.
In cea de a treia perioadă a creaţiei sale, în anii de surghiun dintre 1847—1857, cu toate că ţarul Nicolae I i-a interzis categoric
de mai scrie sau de a desena, Şevcenco izbuteşte totuşi să se ridice în operele sale la un nivel şi mai înalt. Generalizările şi tipizările scriitorului din această perioadă iau o deosebită amploare. In poemele din această epocă sentimentul dominant al poetului e dragostea fără margini pentru Ucraina lui „nefericită". Dar acest patriotism, e cu adevărat democratic, fără o umbră de naţionalism burghez sau şovin. In anii aceştia, Şevcenco are prilejul să vadă suferinţele poporului cazah, ale revoluţionarilor ruşi şi polonezi surghiuniţi, şi, deaceea, poetul cântă în stihurile sale prietenia dintre popoare, unirea tuturor celor asupriţi, lupta de eliberare a masselor muncitoare de pretutindeni. încă în 1845, în poemul „Ereticul" închinat lui loan liuss, poetul arătase lupta poporului ceh împotriva ocupanţilor germani şi a bisericii catolice. In anii exilului, Şevcenco înfăţişează mişcarea de eliberare a poporului cazah în povestirea „Gemenii", oglindeşte în nenumărate desene şi în stihuri munca grea, mizeria cruntă a poporului cazah, viaţa îngrozitoare a copiilor săi flămânzi şi goi.
In poemul intitulat „Pe vremea când eram cazaci", poetul se adresează cu prietenie poporului polonez, pe care niciodată nu l-a confundat cu panii :
Pe vremea când eram cazaci Şi n'auzisem de unie Cu polonezii în frăţie Trăiam şi nu eram iobagi.
...Am fi trăit şi azi ca fraţii Prieten polonez iubit, Dar cruzii preoţi şi magnaţii Ne-au desbinat, ne-au învrăjbit. Hai, mâinile să le unim !
Şevcenco a ştiut deasemenea să vadă antagonisryţil ■ dintre poporul rus şi intelectualii săi, exponenţi ai masselor asuprite pe de o parte — şi tirania ţaristă, moşierii şi aparatul lor de represiune, pe de altă parte. Scriitorul ucrainean, totodată scriitor de limbă rusă, a purtat toată viaţa o prietenie plină de admiraţie şi recunoştinţă reprezentanţilor străluciţi ai culturii ruse înaintate,  revoluţionarilor democraţi
UN RAPSOD AL POPORULUI UCRAINEAN
249
precum şi o mare dragoste ţăramlor iobagi din Rusia, care au participat alături de iobagii ucraineni la marile răscoale ţărăneşti conduse de Stepan Razin şi Emiiian Pugaciov.
In poemul „Ţarii" sau „Sora. căruntă a lui Apollo", Şevcenco îşi manifestă simpatia faţă de valul revoluţionar ce a cuprins Europa în 1848 şi îşi exprimă ura tot mai adâncă faţă de autocraţie, de orânduirea feudală şi cheamă la doborîrea lor.
In poemele „Marina", „Prinţesa", „Fântâna soldatului", ■ poetul redă cu o mare putere de evocare chipurile hâde ale asupritorilor, demască putreziciunea morală şi făţărnicia întregii clase dominante, caracteristice oricărei orânduiri bazate pe exploatare.
Insă poetul găseşte accente calde, pline de dragoste şi gingăşie atunci când arată omenia, demnitatea celor ce muncesc, sentimentele lor de o mare înălţime morală, incontestabila lor superioritate faţă de clasa dominantă compusă din paraziţi ce-şi acoperă, cu masca perfidă a religiei desfrâul, jaful şi crimele.
Cu deosebită simpatie şi duioşie ne înfăţişează Şevcenco minunate chipuri de femei ca: Ocsana, din „Haidamacii", Ca-terina, sau Marina, din poemele cu acelaş nume, mama soldatului din „Bufniţa". Aceste femei îşi păstrează toată măreţia şi frumuseţea sufletească atunci când li se răpesc şi cele mai fireşti drepturi ale omului: dreptul la dragoste şi bucuriile maternităţii. Cele mai multe dintre aceste femei pier, ucise de neomenia unei societăţi în care singura lege e bunul plac al. celor avuţi. Insă moartea lor tragică e un protest şi un rechizitoriu împotriva orânduirii întemeiate pe fărădelegi. Unele dintre aceste victime se ridică până la protestul activ împotriva nedreptăţii sociale. Marina dă foc conacului moşieresc ca să-şi răzbune demnitatea ei de om, demnitate călcată în picioare de boier. Gestul de revoltă al Marinei ia amploare de simbol, de chemare la luptă a celor jefuiţi şi obidiţi, pentru cucerirea dreptu-. lui lor la viaţă.. O mare putere de pătrundere politică dovedesc cele câteva versuri intitulate „Iar vremuri grele bat la uşă":
Ni's primăverile amare.
Am vrut să sfărâmăm cătuşe,
Să-i scoatem pe ocnaşi din fiare.
Dar curge sânge ţărănesc
Şi-atâtea frunţi-or să mai cadă...
Coroanele se hârjonesc:
Vor osul patriei să-I. roadă.
Detnascând pe duşmanii făţişi ai celor ce muncesc, Şevcenco demască şi biciuieşte şi pe falşii prieteni ai poporului, pe liberalii ieşiţi din rândurile moşierimii şi ale burgheziei ce urmăresc să frâneze avântul revoluţionar al masselor şi totodată să tragă foloase de pe urma reformelor obţinute dela guvernul ţarist printr'un compromis realizat pe spinarea poporului, lată în ce culori respingătoare îi. înfăţişează Şevcenco pe liberali, în satira intitulată „Lui P. S.".
Nu mi-e necaz pe-un om hain : li merge vestea, faima-i sboară. Dar mi-e necaz pe cel blajin, Ce-o lume'ntreagă-a tras pe sfoară.
...E bun creştin : pelerinagii La Chiev face an de an. Printre boieri umblă'n sumane, La crâşmă'n rând cu toţi ţăranii Bea liberul cugetător.
In 1858, întors însfărşit la Petersburg, cu toată urmărirea şi persecuţiile poliţiei ţariste, Şevcenco îşi reia lupta activă în rândul mişcării revoluţionare conduse de Cernăşevschi şi Dobroliubov. Sub influenţa directă a scrisorii lui Herţen, publicată în „Clopotul", in care acesta îndeamnă ţăranii iobagi să pună mâna pe topoare şi să-şi facă singuri, dreptatea ce in zadar o aşteaptă dela ţar, Şevcenco scrie un mare poem revoluţionar, „Neofiţii". Sub alegoria transparentă a luptei primilor creştini împotriva lui Neron, acest poem
zugrăveşte chipuri de luptători împotriva ţarismului, scutul intereselor de clasă şi al samavolniciei fără de margini a celor avuţi. Şevcenco adresează poporului lipsii de drepturi o chemare fierbinte sa răstoarne regimul ţarist prin revoluţie :
250
EMMA BENIUC
A adormit Nicolae.
Toţi laolaltă să sărim,
De vrem din somn să se trezească
Securea bine s'ascuţim,
Oţelu'n foc să se călească.
Opera lui Şevcenco se ridică până la cele mal înalte cuinii ale realismului critic ■prin adâncul ei caracter popular, prin conţinutul ei de idei revoluţionar-democrat, prin ascuţimea politică cu care răspunde la cete mai arzătoare probleme ale timpului său, prin atitudinea sa critică faţă de realitatea iobăgistă pe care o zugrăveşte în imaginile cele mai tipice, în foarte variate genuri literare, cu ritmuri şi cu mijloace stilistice de o mare perfecţiune artistică, într'o limbă de o bogăţie şi-strălucire neobişnuită.
La temelia acestei opere atât de puternice şi atât de apropiate tuturor celor ce luptă împotriva exploatării, pentru democraţie şi progres, stau principiile estetice ale marilor revoluţionari-democraţi ruşi Belinschi, Dobroliubov şi Cernâşevschi, al căror însufleţit adept a fost Şevcenco. Pornind dela principiul că aria trebue să fie „un manual al vieţii" şi o „sentinţă" a ei, Şevcenco demască racilele societăţii feudale în descompunere, de pe poziţia de clasă a ţărănimii iobage, înfăţişează realitatea privind-o cu ochii masselor împilate spre care se îndreaptă chemarea sa la revoluţie exprimată în mijloace artistice izvorîte direct din poezia populară.
Atât într'o serie de poeme ca : „Soarta". „Muza", „Slava" cât şi în „lurnalul" său, redactat în ultimii ani al vieţii, Şevcenco îşi expune concepţia sa estetică materialistă, formată pe baza experienţei unei vieţi de luptă şi îmbogăţită de influenţa rodnică a marilor critici revoluţionari-democraţi ruşi, precum şi de contactul permanent cu operele celor' mai străluciţi reprezentanţi ai realismului critic rus, îndeosebi a lui Puşchin şi Gogol. împreună cu Her ten, Belinschi, Cernâşevschi şi Dobroliubov, Şevcenco întăreşte poziţiile înaintate ale realismului critic, îndemnând scriitorii să se apropie de viaţă : „Spre a cunoaşte oamenii, trebue să trăim printre ei. Iar pentru a scrie despre ei, trebue să devenim noi-înşine oameni şi nu sim-
pli mâzgălitori de hârtie. Abia atunci veţi putea scrie şi numai atunci munca voastră va fi o muncă cinstită". Realismut lui Şevcenco se formează în lupta împotriva esteticei idealiste, a „artei pentru artă", a cosmopolitismului şi a naturalismului. La prefaţa ,,Cobzarului", din 1847, prefaţă ce constitue o expunere a principiilor sale estetice, poetul îşi alege drept epigraf câteva versuri din „Prea multă minte strică" a lui Griboiedov, în care acesta batjocoreşte ploconirea în faţa modelor venite din Apus: „Când ne vom elibera oare din robia modelor străine ? Ca bunul şi înţeleptul nostru popor măcar după limbă să nu ne mai ia drept nemţi ?" — iată, în proză, ideea exprimată în versurile lui Griboiedov din pasajul respectiv.
Cu alt prilej, Şevcenco ia atitudine împotriva naturalismului, a reproducerii servile a realităţii: „Eu nu vorbesc de imitarea realităţii, ca într'un dagherotip. AtUnci n'ar mai. exista nici artă, nici creaţie, nici artişti adevăraţi..."
Şevcenco indrumează literatura ucraineană spre un drum nou, strâns legat de mişcarea revoluţionară, drum pe care vor merge scriitori progresişti de frunte ca Marco Vovctoc, Ivan Franco, Mihalo Co-ţiubinschi, Lesia Ucralnca şi alţii, ce au contribuit la desvoltarea mişcării revoluţionare a poporului ucrainean, în noi condiţii istorice, de pe poziţiile marxist-le-niniste ale clasei muncitoare, alături de proletariatul rus.
★
Popoarele Uniunii Sovietice, eliberate de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, clădesc azi societatea comunistă, sub conducerea Partidului bolşevic, în frunte cu genialul conducător al oamenilor muncii de pretutindeni — tovarăşul Statin.
Urmând învăţăturile clasicilor marxism-leninismului, sub directa • îndrumare a lui I. V. Slalin, oamenii sovietici au făurit cea mai înaintată cultură din lume — socialistă în conţinut şi naţională in formă. In temelia acestei culturi, el au înglobat bogata moştenire a culturii progresiste din trecut, strâns legală de mişcarea de eliberare  din Rusia,  în toate etapele ei.
UN RAPSOD AL POPORULUI UCRAINEAN
251
Opera lui Şevcenco,. prin conţinutul ei revoluţionar, expresie, a intereselor masselor oprimate, a jucat un rol important în lupta pentru doborirea ţarismului, pentru demascarea întregii orânduiri bazate pe exploatare. Deaceea Şevcenco se bucură de o adâncă preţuire şi de o mare popularitate în Uniunea Sovietică. Profunzimea şi patosul cu care el înfierează naţionalismul burghez, armă înveninată a claselor parazitare, ura Iul Şevcenco împotriva exploatatorilor, a putredei lor culturi şi a „moralei" lor făţarnice, dispreţul lui sarcastic faţă de cozile de topor ode burgheziei, faţă de falşii „prieteni" ai poporului — liberalii de ieri, social-democraţia de dreapta de azi — demascarea necruţătoare a uneltirilor Vaticanului din toate timpurile — iată trăsăturile esenţiale ale operei marelui poet ucrainean. Aceste caracteristici fac ca el să ne fie un aliat în lupta pentru pace, democraţie şi progres, pe care popoarele lumii, în frunte cu Uniunea Sovietică o duc azi împotriva imperialismului american şi a complicilor săi.
Totodată, opera lui Şevcenco este un instrument de educare a oamenilor muncii în spiritul patriotismului revoluţionar, al prieteniei şi unirii dintre popoare pentru doborirea definitivă a oricărui regim de exploatare şi asuprire, în spiritul democratismului consecvent şi al umanismului militant, pentru libertatea şi fericirea celor ce muncesc.
Deaceea traducerea unei culegeri de versuri din „Cobzarul" *) are o deosebită importanţă pentru ţara noastră In această pe-roadă de ascuţire a luptei de clasă tn interior, legată de ascuţirea pe plan internaţional a contradicţiilor dintre lagărul păcii şi al socialismului şi lagărul imperialismului aţâţător la un nou război. Este prima dată când oamenii muncii dela noi fac cunoş-
*) Nota : Culegerea ar trebui să poarte titlul „Cobzarul", iar nu „Cobzar", cu atât mai mult cu cât acest cuvânt există în limba română. Şi ediţia germană, scoasă de „Editura pentru limbi străine" din Moscova e intitulată „Der Kobzar", foloseşte deci articolul cu toate că, în limba germană cuvântul respectiv se introduce abia cu acest prilej.
tinţă, într'o măsură mai largă, cu opera lui Şevcenco. Prin realitatea cumplită pe care o înfăţişează, versurile iul Şevcenco vor ajuta oamenii muncii dela noi să preţuiască şi mai adânc, să apere şi mai dârz cuceririle regimului nostru de democraţie populară împotriva tuturor duşmanilor ce vor să întoarcă acele vremuri de teroare, mizerie şi întuneric. Atât prin arta sa cât şi prin. exemplul vieţii lui de luptă, închinate dezrobirii ţărănimii iobage, Şevcenco întăreşte admiraţia şi recunoştinţa faţă de revoluţionarii din trecut, faţă de marea Ţară a Socialismului victorios ce a ridicat pe o nouă treaptă tradiţiile glorioase ale mişcării revoluţionare şi ale culturii progresiste din trecut.
Traducerea de faţă are o incontestabilă valoare artistică, reuşind să redea conţinutul de luptă al poeziei lui Şevcenco şi năzuinţele spre libertate ale poporului ucrainean pe care el le exprimă. Totuşi, volumul nu reuşeşte să dea o idee deplină despre toată bogăţia şi varietatea tematicii lui Şevcenco, nici să valorifice în întregime puterea mobilizatoare a „Cobzarului." în lumina sarcinilor ce stau în faţa poporului nostru muncitor. 0 viitoare ediţie, complectă, ar trebui să cuprindă câteva din poemele mari, cum sunt, de pildă „Haidamacii", "Slujnica11, „Visul", „Marina", „Că-tugărul", „Irjaveţ", satira „Rugăciune' şi altele. într'o nouă ediţie ar mai trebui înglobate şi acele versuri în care Şevcenco îşi expune principiile sale estetice înaintate, de pildă „Soarta" sau „Muza", din care reiese limpede rolul social al ariei. Deasemenea ar trebui să ocupe un rol mai important versurile lirice din ultimii ani ai poetului, ce coincid cu perioada avântului revoluţionar din preajma anului 1860. In aceste ultime versuri ale sale, de pildă în acele din 14 Februarie 1861, ce încep prin cuvintele : „Oare n'a sosit vremea..." se afirmă cu putere credinţa poetului într'un viitor liber şi fericii şi optimismul care constitue nota dominantă a operei lui Şevcenco, trăsătură ce nu reiese totdeauna limpede din versurile cuprinse în culegere.
Traducerea lui V. Tulbure şi Val. Cordun are marele merit de a reda aproape în întregime  bogăţia [de . idei , a versurilor
252
EMMA BENIUC
originale, uneori In imagini foarte apropiate, alteori prin echivalenţe ce nu răpesc puterea de evocare a originalului Problema fidelităţii unei traduceri in versuri nu se poate pune la fel ca pentru o traducere în proză, prima prezentând mult mai multe dificultăţi în ceeace priveşte redarea stilului textului original. Totuşi nu se pot omite acele imagini care exprimă componente esenţiale ale conţinutului de idei. Asemenea omisiuni se întâlnesc în traducerea „Cobzarului", ce-i drept, rar. Astfel cităm mai jos poemul „Caucaz" şi dăm alături traducerea exactă în proză a versurilor corespunzătoare:
Al bibliei cuvânt ne mişcă
Noi bobi de stele numărăm
Şi pe franţuji îi înjurăm,
Şi semănăm culturi de hrişcă.
Nu târguim lucru furat.
Combatem sfinte superstiţii.
Nu chinuim în inchiziţii,
La cărţi de oameni am mizat.
Creştini şi ei, nu africani,
Dar oameni simpli. Proşti ţărani.
Iată şl traducerea literală a textului original :
La ce nu ne pricepem oare, Numărăm stele, numărăm hrişcă, înjurăm pe franţuji şi vindem Sau pierdem la masa de joc, iobagi. Oameni botezaţi... dar simpli. Noi nu suntem plantatori, nu Cumpărăm lucruri furate Ca acei negustori I Noi ne ţinem de lege !
In aceste versuri, Şevcenco demască societatea care permite, ba şi legiferează vânzarea oamenilor ca pe a unor obiecte sau vite. El arată toată minciuna şi ipocrizia bisericii ce acoperă cu fraze mieroase despre oamenie şi frăţie — numai întru Domnul, se înţelege — toată această barbarie cu pretenţii de civilizaţie, indiferent dacă ea se desfăşoară în Rusia ţaristă până în 1861, sau în America până ta războiul de Secesiune.
Lipsind tocmai ultimul vers din original, textul e sărăcit de marea sa putere de generalizare, deci, în parte şi de actualitatea sa. S'a mai omis şi comparaţia dintre negustori şi moşieri, dintre burghezia în des-voltare şi feudalitatea în descompunere. Prin această comparaţie, Şevcenco redă rivalitatea, lupta pentru puterea dintre burghezie şi moşierime, demascând atât noua clasă exploatatoare, cât şl pe cea veche. Prin aceasta, Şevcenco se sltulază pe poziţia politică a revoluţionarilor democraţi care duc o luptă consecventă împotriva rnoşierimii, în numele poporului, al ţărănimii iobage şi nu al burgheziei, în folosul căreia s'a soldat lichidarea feudalismului în apus. Revoluţionarii democraţi au biciuit fără cruţare atât viciile burgheziei ruse căi şi ale celei din Europa apuseană, au arătat caracterul de clasă al democraţiei burgheze, duşmană intereselor masselor muncitoare.
Iată de ce această omisiune în aparenţă neînsemnată, schimbă sensul Ideologic al versurilor lui Şevcenco. De altfel, nu este singura omisiune de acest gen. De aceea, la o a doua ediţie, traducătorii vor trebui să dea o deosebită atenţie conţinutului de idei ale operei lui Şevcenco, privită în întregime. In alte cazuri, Victor Tulbure şi Val. Cordun adăugă imagini care introduc o notă disonantă şi strică armonia generală a poemului original. Astfel, în „Caterina", la pag. 45 citim:
Alerga'n pădure Goală, Caterina...
In original, pentru a sublinia mizeria cumplită a Caterinei, disperarea care o împinge la sinucidere, ea este arătată fugind desculţă, prin zăpadă şi viscol.
Imaginea folosită de traducători este o reminiscenţă literară, înrudită mai degrabă cu poezia formalistă decât cu cea populară în spiritul căreia e conceput poemul lui Şevcenco.
Unul din meritele traducerii „Cobzarului" constă în aceea că, deşi nu respectă totdeauna ritmul versului original, isvorît din folclorul  ucrainean,  găseşte ritmuri
UN RAPSOD AL POPORULUI UCRAINEAN
253
populare româneşti apropiate, ceeace con-tribue la păstrarea caracterului popular al operei lui Şevcenco. Totuşi ar fi de dorit să se respecte mai mult ritmica originalului, mai ales că modele pentru aceasta se găsesc în poezia noastră populară. Aşa de pildă, pentru a reproduce fidel ritmul poemului ,,Caucaz", ar fi putut recurge la ritmul folosit de Eminescu într'unul din cântecele fetelor din „Călin Nebunul":
Greeruş ce cânţi în lună. Când pădurea sună, Cum nu ştii ce am în mine, Greere, străine ?
Ritmul acesta, inspirat şi el din folclorul nostru, redă exact pe cel în care Şevcenco a scris cea mai mare parte a poemului s,Caucaz",
Traducătorii folosesc limba bogată a cântecului nostru popular, izbutind astfel să redea prospeţimea şi simplitatea măiastră a versului, caracteristica poeţilor cu adevărat legaţi de popor şi de arta tui. Şi, prin aceasta, Victor Tulbure şi Val Cordun croiesc versurilor un drum nemijlocit spre inima cititorului, făcăndu-l să se simtă într'o atmosferă care nu-i este deloc străină — ci, dimpotrivă — trezeşte ecouri ale baladelor şi ale doinelor din propriul nostru folclor.
Totuşi, şi în această direcţie traducerea are unele lipsuri. De pildă, lot în ,,Cau-caz", un cuvânt al cărui echivalent ar fi: flecari sau palavragii, este tradus prin „jăvrilori", cuvânt inventat pe semne de traducător, şi care îngreunează înţelegerea textului. Sau, în ,,Al treilea cântat de cocoş", traducătorul întrebuinţează următoarea expresie : „Parema merge amărui", folosind în mod cu totul Impropriu adjectivul amărui, în locul cuvântului amărît, care corespunde şi atmosferei generate a fragmentului respectiv din ,,Haidamacii".
Şi în privinţa traducerilor, scriitorii şi traducătorii noştri au multe de învăţat dela traducătorii sovietici, deoarece atât traducerile în limba rusă cât şi traducerile în
limbi străine redau întotdeauna cu o conştiinciozitate exemplară şi o mare măiestrie artistică conţinutul de idei şi stilul originalului, până în cele mai subtile nuanţe, ca să nu mai vorbim de imagini, ritm, sau rimă.
Traducerile noastre suferă uneori din punct de vedere calitativ, datorită faptului că mulţi dintre scriitorii noştri de talent şi cu o mare experienţă artistică nu se apropie îndeajuns de spiritul originalului pe care-l traduc, de locul şl poziţia scriitorului în desvoltarea literaturii ruse. Fireşte că cea mai sigură cale pentru rezolvarea dificultăţilor de acest ordin esenţial ar fi însuşirea limbii ruse. Astfel ea ar da traduceri de calitate superioară, contribuind pe această cale la ridicarea nivelului cultural al masselor muncitoare dela noi, ce manifestă atâta dragoste faţă de comorile literaturii ruse şi sovietice. In această direcţie, editura „Cartea Rusă" şi-a îmbunătăţit simţitor munca în ultima vreme, lucru pe care-l dovedeşte nu numai traducerea valoroasă a „Cobzarului", dar şi prezentarea grafică excepţional de îngrijită a cărţii. Atât prin interesanta biografie a lui Şevcenco, scrisă de Deutsch, cât şi prin reproducerea unei serii de tablouri în ulei, gravuri şi desene ale marelui artist ucrainean, ediţia românească a „Cobzarului" permite cititorului din ţara noastră să-şi facă o ideie multilaterală asupra vieţii şi operei acestui artist revoluţionar.
într'un articol consacrat memoriei lui Şevcenco, publicat în „Pravda" bolşevică, înainte de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, V. M. Molotov scria că revoluţionar ui-democr at ucrainean are „dreptul la glorie veşnică şi la amintirea recunoscătoare a urmaşilor, pentru binele şi fericirea cărora el a luptat toată viaţa".
Prin apariţia „Cobzarului", Şevcenco îşi va câştiga mai din plin în rândurile poporului nostru muncitor, dragostea şi preţuirea pe care o merită acei artişti revoluţionari ce au menţinut vie, deatungul secolelor de tiranie, flacăra luptei pentru libertate.
Emma Beniuc
★
G. MĂRGĂRIT
ADEVĂRUL ASUPRA RĂZBOIULUI PENTRU INDEPENDENŢĂ *)
Istoriografia întocmită de burghezie îşi făcuse o specialitate din practica falsului, din furtul şi măsluirea documentelor. Specialiştii acestei „ştiinţe" care ţinea isonul oligarhiei, se străduiau să eternizeze eroismul domnesc şi cel episcopal, să portretizeze „bărbaţii de stat" de talia Brătieni-lor şi, în ultimă instanţă, să expedieze în fraze convenţionale puterea constantă şi ho-iărîioare a contribuţiei poporului la făurirea propriei lui istorii. Ei urmăreau să scrie o istorie care să bală diamante de glorie şi eroism în spătarele domnilor slugarnici ce plăteau la zt haraciul, ori în tronul regesc al unei dinastii care a vândut bogăţiile ţării trusturilor imperialiste, şi să ridice,în slavă aşazlsul sprijin neprecupeţit pe care, în decursul vremii, ni l-ar fi acordat nouă puterile occidentale. Această ştiinţă a tămâierii stăpânilor dinăuntru şi din afară, ruptă de masse, de contribuţia lor la desvoltarea istoriei ţării, a ţinut ascunse în sertare şi în mape documentele potrivnice ei. O astfel de istorie închinată sa-culul cu bani al stăpânilor a cântat doar ode monarhice şi a văzut în despotul prusac Carol I de Hohenzollern „înfăptuitorul independenţei" dela 1877, iar în Brătieni „făuritori ai României moderne" I
Relaţiile strânse, prielnice desvollărll noastre, relaţiile româno-ruse, care străbat ca un fir roşu istoria patriei noastre, când nu au fost ascunse, au fost răstălmăcite duşmănos, ori „interpretate" cu „erudiţie" academică. In această frăţească legătură pecetluită din cele mat vechi timpuri, istoriografia burgheză nu dorea să vadă ajutorul dat de marele popor rus pentru cauza neatârnării poporului nostru.
Adevărata noastră istorie a pus în lumină această activă colaborare şi în sprijinul ei a adus documente şi fapte. Cercetători de prestigiu şi oameni de ştiinţă au arătat, după un studiu atent, că istoria re-
*) Documente privind Istoria României, Războiul pentru Independentă, vol. II. (1 Ianuarie 1877—9 Mai 1877) Ed. Academiei R. P. R.
Jaţiilor româno-ruse se adânceşte dela o epocă la alta, că ajutorul marelui popor rus este determinant în momentele noastre de răscruce care împing înainte desvoltarea ţării noastre, că istoria noastră modernă, de care se leagă independenţa noastră statală dobândită la 9 Mai 1877, se împlineşte prin aportul esenţial în aceeaşi luptă a marelui popor rus vecin. Subliniind vechimea acestei legături permanente, istoricul sovietic I. Zviaghin, în „Prefaţa" la ,,!storia României" arată : „Stabilirea relaţiilor de prietenie între poporul rus şi poporul român datează din timpurile cele mai vechi, dela începutul secolului XV, când tânărul stat moscovit şi cnezatul Moldovei recent format s'au aflat în faţa aceleeaşi sarcini, aceea de a-şi apăra independenţa de stat împotriva duşmanului dinafară : tătarii şi apoi turcii la răsărit, nemţii şi panii polonezi la apus."
Vechea Istorie s'a mărginit să înregistreze întâmplător hotărîtoarea colaborare, ori să păstreze o „ştiinţifică" tăcere asupra răsboiulul de independenţă dela 1877, în care armata română, înfrăţită în focul redutelor cu puternica armată rusească scutură secularul jug otoman ce apăsa ţara.
Poziţia ostilă faţă de însemnatul a:i al independenţii şi faţă de ctitorii tui era comandată de către patronii occidentali, care, după ce s'au arătat duşmani făţişi al independenţii noastre şi ai răsboiului just purtai de popor, au boicotat apoi victoria noastră, la care poporul român năzulse de veacuri.
In cinstea aniversării a 75 ani dela proclamarea independenţei noastre de suit, editura Academiei R.P.R. a publicat un număr însemnat de documente adunate de un colectiv alcătuit din tovarăşii: Mihail Roller, V. Cheresteşlu, V. Macin şi S. Strihan. Ideea de bază care se desprinde din lectura acestui număr însemnat de documente, datând dela 1 Ianuarie 1877 până la 9 Mal 1877, este aceasta : Anglia, Franţa, Germania, Austro-Ungaria sunt de-adreptul duşmănoase independenţei noastre, în timp ce Rusia sprijină cu hotărâre lupta pentru libertate a popoarelor asuprite din Balcani şi, încă înainte de proclamarea oficiată a independenţei noastre, încheie cu România tratată ca stat independent, o convenţie specială (Documentul 101).
ADEVĂRUL ASUPRA RĂZBOIULUI PENTRU INDEPENDENŢA
255
Poziţia de adversari intransigenţi ai independenţei noastre, pe care s'au menţinui puterile occidentale, era dictată de interesele lor de state capitaliste care aveau nevoe de colonii în sud-estul european. Anglia şi Franţa — statele capitaliste cele mai puternice în acea epocă — urmăreau prelungirea agoniei imperiului otoman, pentru a se putea introduce ele în ţările înrobite de Poartă, pentru a se infiltra şi în ţara noastră, socotită „parte integrantă a imperiului otoman". Alături de Franţa şi de Anglia, celelalte puteri occidentale au luptat împotriva independenţei noastre, au luptat pentru adâncirea exploatării poporului nostru, prin întărirea jugului anglo-franco-turc. Poporul nostru, în ciuda sforţărilor istoriografiei burgheze, nu a uitai şi nu va putea uita că Anglia a fost şi duşmanul unirii Ţărilor Române şi duşmanul independenţii sale. Anglia şi celelalte puteri apusene s'au servit de coaliţia burghe-zO-moşierească pentru a zăgăzui desvoltarea noastră, pentru a aduce suţerinţi câmpiile clasei muncitoare şi ţărănimii muncitoare. Poziţia claselor exploatatoare dela noi, înainte şi după 1877, trebue văzută în lumina analizei pe care a făcut-o tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej: „In perioada desvoltării capitaliste a României, burghezia a căzut la înţelegere cu moşierimea pentru a înăbuşi lupta poporului. La baza acestei înţelegeri stătea menţinerea marii proprietăţii moşiereşti asupra pământului, ceeace a determinat păstrarea unor puternice rămăşiţe feudale în economia noastră şi înapoierea economică şi socială a ţării. Acest caracter specific al evoluţiei României a adus suferinţe înzecite clasei muncitoare şi ţărănimii muncitoare."
Lupta poporului nostru, care avea în poporul rus un credincios şi puternic aliat, a isbutit prin sacrificii de neuitat să dejoace planurile Angliei şi ale celorlalte puteri care îşi găsiseră în coaliţia patronată de Carol I de Hohenzollern un slugarnic aliat. împotriva Angliei, Austriei şi Turciei, la Viena (1855) şi la Paris (1856), Rusia sprijinise idealul unirii Ţărilor Române; odată împlinită, prin sprijinul guvernului rus, unirea Ţărilor Române atrăgea după sine dorinţa firească de neatârnare faţă de Poarta oto-
mana, ca o condiţie necesară propăşirii Principatelor-Uniie.
Anglia, duşmanul Unirii devine şi duşmanul de moarte al independenţei. încă din timpul conferinţei dela Constantinopol (Decembrie. 1876), agentul diplomatic al României în Turcia .generalul Ghika, este nevoit să constate „opoziţia Angliei faţă de ţările înrobite de Turci în Balcani", şi în schimb sprijinul dat porţii cotropitoare: „Sir Elliot, delegat al Angliei susţine teza Porţii cu mai multă insistenţă chiar decât otomanii." Documentul 64, un raport al agentului diplomatic la Paris, Ştefan C. Sen-di ea, ne arată acţiunea pe care a desfăşurat-o personal lordul Derby, ministrul de externe al Angliei, împotriva scuturării jugului otoman, împotriva unei convenţii cu Rusia, care, dacă s'ar realiza, ,,ne-am pierde simpatia statelor garante". (Documentul 34).
In faţa acestei presiuni directe, guvernul burghezo-moşieresc şi agentul lui Bismark, Carol I, se cramponează pe ideia neutralităţii şi, prin intermediul lui D. Brătianu, delegat la conferinţa dela Constanlinopol, subordonează interesele politice ale României intereselor politice ale Angliei şi ale celorlalte guverne apusene. In timp ce guvernanţii coaliţiei dela noi fac jocul diplomatic ascuns de formule perfide ca „provincie autonomă" sau „neutralitate" şi trimit la vatră trupele concentrate, stăpânul din afară se bucură şi încuviinţează această măsură duşmănoasă intereselor pdporu-tui: „Lordul Lyons ■— comunică agentul St. C. Sendrea — mi-a exprimat plăcerea ce a avut de a afla că guvernul nostru a trimis rezervele 'ce erau concentrate la cămi-nurile lor."
In ciuda presiunilor anglo-franceze, în ciuda Germaniei, Austro-Ungariei şi a coaliţiei trădătoare din ţară, România intră în război determinată de hâtărârea de a lupta pentru scuturarea jugului turcesc pe care o arătau massele populare, sprijinite în năzuinţa lor arzătoare de poporul rus şi de faptul că armatele ruseşti trecuseră Prutul înainte ca guvernul român să fLra-tificat convenţia dela Livadia. In urma ratificării acestei convenţii de către Mihail Ko-gălniceanu, guvernul englez nu-şi poale stăpâni furia şi ameninţă: „Nouri groşi se
256
G. MĂRGĂRIT
adună din partea Angliei ; treizeci de mii de oameni sunt gata să se îmbarce în douăzeci şi patru de ore. Răspunsul lordului Der-, by la circulara Gorciacov este aproape ameninţător" (Documentul 781 — telegrama cifrată semnată Bălăceanu).
Dar în timp ce diplomaţia engleză turba de mânie, în ţară se auzea glasul străvechii prietenii ruso-romăne prin proclamaţia comandantului trupelor ruseşti: „...Vă declar că venim la voi ca vechi prieteni şi voitori de bine ; nădăjduesc să găsesc la voi aceeaşi sufletească primire pe care au arătat-o străbunii voştri în trecutele răzbele ce learn avut cu Turcii." In pofida atitudinii vrăjmaşe a puterilor occidentale, trupele ruseşti intră în Bucureşti şi sunt salutate de primarul Capitalei, de către poporul nostru dornic de libertate şi neatârnare : „Devenind numai de ieri, capitala unui stat independent, oraşul Bucureşti e mândru să deschidă astăzi porţile sale liberatorului popoarelor din Orient. El m'a însărcinat a ridica vocea în numele său, pentru a saluta pe acei care au binevoit de a face îndoit memorabilă noua Românie liberă şi independentă." In versuri calde, alături de poeţii consacraţi, stlhuitorl modeşti desfac braţe frăţeşti pentru primirea armatelor ruseşti :
...Rusie ferice C'ai venit pe-aice Zău, rău n'ai făcut, Că de-o vreme'ncoace Nouă nu ne plac Anii ce-au trecut.
Fost-au ani de jale Tristă'nghenunchiare La negrul Sultan ; Nici o sărutare din buzele sale : Serviam un tiran.
Iar tu, o Rusie Cu-a ta vitejie Ai adus la noi Dulcea libertate *Ce-o s'o cânte toate Muzele'n cimpoi.
Astfel se restabileşte, prin tăria documentelor, adevărul asupra unul moment cru-
cial de istorie naţională. Potentaţii apuseni, în fruntea căror triumfa atunci bancherul englez, stăteau la mesele diplomatice sub fumul gros al trabucurilor, ca să zădărnicească lupta noastră pentru independenţă. Agenţii diplomatici, slugoi înveteraţi ai Angliei, intraseră în panică. Ei erau n\elinlştlţl de adânca nelinişte a stăpânului şi proferau sentinţe de afurislre împotriva poporului nostru dofnic de libertate. Dar în timp ce maşinaţiunea engleză se credea pusă la punct până în ultima ei piesă, în timp ce personalităţile diplomatice se îngrijeau să salveze „viaţa şi bunurile tuturor consulilor", în parlamentul ţării răsuna glasul lui Kogălniceanu, care demonstra că guvernul rus ne-a recunoscui independenţa statală. Peste capul tul Derby, sdrobind jocul ticălos al tacticei capitalismului englez, poporul nostru a ştiut să acţioneze. Mâna mârşavă a diplomaţiei engleze care ţinea morţiş să taie legăturile noastre de prietenie cu puternicul stat răsăritean, nu a putut învinge. Diplomaţia engleză care şi-a întins în faţă hărţile intereselor ei de bătrân exploatator, cu toată faima el, cu toată consecvenţa ei în maşinaţiune, a fost isbită de dorinţa arzătoare pentru libertate care clocotea în conştiinţa poporului nostru. Şi astfel, în timp ce lordul Derby mesteca blesteme, în redute, în tranşee şi la parapete, ostaşii români, cot la cot cu ostaşii ruşi, făureau un vis care ne însufleţea de veacuri.
Documentul 211, datat: Berlin 6 Aprilie 1877, arată care era poziţia Germaniei: „Ministrul Afacerilor Străine declară că se va informa, dar dacă răsboiul este iminent, el nu poale promite intervenţie în favoarea noastră din partea guvernului german." Acelaş guvern german, al cărui agent în ţara noastră era prinţul Carol I de Hohenzollern, îşi preciza atitudinea faţă de lupta noastră numai prin prizma intereselor consorţiului Strussberg-Bleichroder: „Excelenţa Sa (ministrul de externe al Germaniei — n.n.) a binevoit a vorbi cu această ocaziune şi de neplata fatală a intereselor lichide a datoriei către consorţiul Strussberg-Bleichroder. Dece — observa Excelenţa Sa — aţi plătit în zilele acestea de preferinţă un milion de franci în Engli-tera, lăsând în suferinţă numai pretenţiile legitime ale creditorilor german: ? De re-
ADEVĂRUL ASUPRA RĂZBOIULUI  PENTRU INDEPENDENŢA
257
gularea acestei chestiuni va atârna în mare parte atitudinea guvernului german faţă de Balcani."
La rândul său, guvernul francez, direct interesat în prelungirea agoniei imperiului otoman, se declară „absent" şi îşi declină competinţa când se pune problema să-şi lămurească atitudinea faţă de justa revendicare a României. In raportul său din 2 Februarie 1877 (documentul 83), a-celaş Ştefan C. Sendrea vesteşte şi „neutralitatea" Franţei: „Cu toate acestea Franţa nu poate lua nici o iniţiativă în politica externă, căci se crede ţinută la cea mai mare rezervă faţă cu intenţiunile presupuse ale guvernului german". Despre sprijinul pe care l-au acordat Porţii guvernele Austro-Ungariei şi Italiei, stau mărturie documentele ce. poartă .în culegere numerele 83, 140, 261, 323, 1256 şi altele.
Din aceste câteva extrase care desvălu-esc atitudinea statelor capitaliste apusene faţă de momentul crucial al istoriei noastre, se desprinde cu limpezime falsul practicat pe scară întinsă de către istoriografia burgheză. Această istoriografie a falsificai brutal, sau a camuflat caracterul ajutorului rusesc, condiţiile obiective ale acestui ajutor determinant în lupta împotriva jugului otoman, în timpul răsboiului dela 1877, care ne-a adus independenţa de stat.
Această istoriografie s'a prefăcut a uita un adevăr de evidenţă istorică: dintre toate statele Europei, numai Rusia a sprijinit lupta noastră pentru neatârnare, numai Rusia a stat alături de lupta pentru eliberarea naţională a poporului nostru.
Dar ' în afară de această istorie oficială, poporul îşi are istoria lui vie, nepieritoare, pe care şi-o scrie el singur, ori i-o scriu exponenţii lui adevăraţi. In această istorie se citeşte recunoştinţa noastră faţă de ajutorul neprecupeţit al singurului şi marelui nostru aliat în lupta pentru independenţă şi suveranitate naţională. In timp ce, de pildă, guvernul englez profera ameninţări, iar guvernul german îşi fixa poziţia după interesele consorţiului Strussberg — guvernul rus oferea ţării un împrumut bănesc, pentru a ajuta poporul român. (0 scrisoare a lui Stuart, agent diploma ic rus la Bucureşti, adresată Ministerului de externe român).
17. — Viata Românească — c. 2437
Un document grăitor asupra tratamentului frăţesc, asupra egalităţii în tratativele purtate, este textul convenţiei încheiată la 4 Aprilie 1877 între guvernul imperial rus şi guvernul român, socotit independent şi suveran înainte ca noi să fi ieşit de sub stăpânirea otomană : „Pentruca nici un inconvenient sau pericol să nu rezulte pentru România din faptul trecerii trupelor ruse pe teritoriul său, guvernul rAajestăţii Sale Imperatorul tuturor Ruşilor se obligă a menţine şi a face a se respecta drepturile politice ale statului român, astfel cum rezultă din legile interioare şi tratatele existente, precum şi a menţine şi a apăra integritatea actuală a României".
Odată cu intrarea triumfală a oştilor ruseşti eliberatoare, se aprinde şi năzuinţa fierbinte care mistue de veacuri poporul nostru. In acest moment istoric se împletesc din nou destinele a două popoare unite printr'o sinceră înfrăţire de arme ce va continua o tradiţie şi ne va duce ta dobândirea independenţei noastre. Eroismul legendar al dorobanţilor, al căciularilor, al „vultanitor de câmpuri" şi „şoimilor de munte", eroismul călăraşilor pe care Ruşii îi numeau „cerchezi români" şi-i asemănau în luptă şi vitejie cu cazacii, îşi trăgea puterea din credinţa poporului că scuturarea jugului otoman va aduce şi libertatea lui reală, scuturarea jugului feudal. Deşi bolnavi de friguri şi înfometaţi, cu opincile sparte, cu vestoane şi măntăi sdren-ţuite, soldaţii români, alături de compactele coloane ruseşti prăbuşesc redută după redută şi în focul bătăliei lor pe viaţă şi pe moarte, în şueratul obuzelor, în ploaia deasă a gloanţelor, aud cum se împletesc în. istorie două porunci ale aceluiaşi ideal: „înainte >." strigau comandanţii români ; „vperiod !", strigau comandanţii ruşilor. In. amintirea poporului rămâne neşiearsă această frăţie de arme, in dragostea şi recunoştinţa faţă de viteazul nostru aliat preţuire veşnică :
Este ea mărinimoasă E Rusia care vede Rana aspră, dureroasă Viaţa dulce să redea Şi să şteargă mii suspine E Rusia... Este Ea !
258
G. MĂRGĂRIT
In toiul luptei, înfrăţirea de arme româno-rusă, aşa cum ne este ea prezentată de a-mintlrea vie a. istoriei, creşte şi se adânceşte. Eroismul soldaţilor noştri, împletit cu jertfa de arme a ostaşilor ruşi, faptele legendarilor dorobanţi care au luptat la Calafat, Rahova, Griviţa şi Plevna, bărbăţia şi curajul „curcanilor" care alături de aliatul lor puternic au dobândit, la baionetă, neatârnarea noastră, au intrat în preţuirea veşnică. In luptă aprigă, în şueratul gloanţelor şi la sclipirea baionetelor în viforniţă, ostaşii noştri, coi ia col cu bravii soldaţi ruşi, cu gândul la viciorie şi la ogorul lor, la părinţii şi copiii lor, cu mândria de a apăra cauza dreaptă a eliberării patriei, au săvârşii fapte de epopee, pe care poporul nostru le-a încununat cu admiraţie şi recunoştinţă. Dar de pe urma acestei lupte eroice, nu apărătorii tranşeelor, nu luptătorii redutelor, nu acei care au stal la parapete au tras foloasele, liohenzollernii şi oligarhia au încasat tributul brazdelor amestecate cu sângele dorobanţilor români, cu sângele soldaţilor ruşi, până când tot marele popor rus ne-a ajutat, la 23 August 1944, să ne câştigăm adevărata noastră Independenţă.
Documentele înmănunchiate în acest volum ne vorbesc deopotrivă de condiţiile şi mijloacele de luptă ale soldatului român. Prin aceasta, litera lor capătă tăria unui act de acuzare împotriva coaliţiei burghezo-mo-şiereşti care cârmuia ţara. Roşiorii şi dorobanţii noştri care s'au pornit bărbăteşte să descătuşeze vetrele lor sărace, în pragul Iul Mai, au îndurat chinuri fără de margini. Documente ale vremii traduc în scris oficial această suferinţă izvorîtă din totala nepăsare a conducerii oligarhice. „Ţi se strânge inima de durere când priveşti codrul de pâine ce se dă bieţilor soldaţi şi când ţi-arunci ochii într'o căldăruşă cu fiertură, care, dacă s'ar da unor condamnaţi la moarte, tot ar fi ceva revoltător I" — scrie un jurnal al timpului. Clocotitor de mânie isbucneşte un alt ziar care demască lipsa oricăror urme de patriotism, a oricărei elementare omenii din partea clasei guvernanţilor : „Am văzut femei sărace aducând scamă ; am văzut scriitoraşi dela osebite autorităţi oferind jumătate din leafa lor, ara văzut până şi streini trecători, care nu
se opreau decât o zi în Capitală, contribuind pentru răniţi. Numai pe miniştrii noştri nu i-am văzut contribuind măcar cu un ban, fie chiar din acei 1500 franci care-i au pe lună !"
In toiul iernii, la începutul lui Ianuarie 1877, ostaşii eroici pe care i-a uitat făţarnica istoriografie burgheză, păzeau frontierele şi fortificaţiile dela Dunăre, sub viscol năpraznic, în îngheţuri crâncene, "îmbrăcaţi doar în vestoane şi cu opinci sparte. Terenurile mocirloase, gârlele satelor, foametea şi frigul au copleşit rezistenţa ostaşi/or şi au întins bolile în rândurile lor. Documentul 18, un raport făcut unui comandant de unitate, de către medicul şef al brigăzii, desvălue cruzimea cu care erau trataţi ostaşii, eroii viitoarelor lupte : „Domnule Colonel, pentru un moment nu pot a vă arăta decât că numărul bolnavilor a crescut simţitor în aceste din urmă zile, mai cu osebire între dorobanţi, care stau mai toată ziua cu picioarele în apă. Opinca, care este minunată la gerul uscat, este cu totul contrarie la frigul umed, căci se îmbibă de apă substanţa ei şi obiala de flanelă, aşa că soldatul stă continuu cu picioarele reci şi ude, trist isvor al tuturor maladiilor adăugând la aceasta şi munca obositoare în condiţiilor atmosferice actuale", etc.
Şi în timp ce dorobanţilor le degerau picioarele, în Bucureşti, în saloanele drapate şi în lumina policandrelor, protipendada huzurea în legănarea valsului şi a şansone-telor şi punea la cale prada de după război, îmbogăţiţii de răsbol, acei care furaseră cămaşa, flanela şi obiala dorobanţilor, deschideau acum tratativele cu capitaliştii sângeroşi ai Apusului, cu acei ce se opuseseră intrării României în lupta pentru cucerirea independenţei. Astfel a fost scrisă istoria ! Despre dorobanţii care, sub viforniţa gloanţelor turceşti, apărau poziţiile întărite dela Dunăre, despre ostaşii care au rebegit de frig în tranşee umplute cu apă, Istoricii de ieri nu au avut decât ..obiectivitate ştiinţifică" şi ipocrită compătimire. In schimb, acelaşi istorici care au trucat Istoria răsboiu-lui nostru de independenţă, au ridicat slăvi spionului prusac Carol I şi impresarului capitalismului apusean, Brătlanu.
Saloanele, cluburile şi cafenelele bucureş-tene gemeau In lenevia desfrâului. La Ca-
ADEVĂRUL ASUPRA RĂZBOIULUI PENTRU INDEPENDENŢA 259
tafat Insă, după cum raportează colonelul Cerchez, „Infanteria şi călăraşii au câte 75 de cartuşe ; după o luptă, armele lor vor rămânea bastoane. Artileria n'are decât cartuşe pentru două zile de foc, în caz când ar începe bombardarea poziţiilor noastre. In cazul unei mişcări de trupe, oamenii n'ar avea mâncare nici pe o zi măcar, căci trăim de azi pe mâine cu pâinea 'ce-o putem procura prin sate". (Documentul nr. 770). Corbii de pradă decapsau sticlele de nectar şi benchetuiau din zi in noapte sub înaltul patronaj al prinţului trufaş, dar la Dunăre diviziile flămânzeau: „Pâinea ce ni se trimite pentru trupă este mucedă şi soldaţii o aruncă, neputând s'o mănânce" (Documentul nr. 994). Despre mizeria indurată de ostaşii noştri, despre lipsa hranei şi a echipamentului vorbesc şi alte documente : No. 18, 93, 970, 1000, 1192 şi altele.
In minlea multor ostaşi a început să se aprindă lumina. Massele muncitoare au prins a înţelege cine duce greul răsboiului şi cine trage foloasele jertfelor dela Plevna, dela Griviţa, dela Prahova şi Smâr-aan. Cercurile revoluţionare socialiste, pătrunse de concepţia gânditorilor revoluţionari ruşi şi de mişcarea revoluţionară rusă, au călit voinţa nestrămutată a poporului pentru a-şi dobândi neatârnarea şi au demascat banda oligarhică a profitorilor răsboiului.
Lupta   pentru   independenţă,   dusă de
veacuri de popor, a dobândit, în urma răsboiului din 1877, purtat alături de bravele armate ruseşti, independenţa noastră ca stat. Dar aproape şaptezeci de ani poporul nostru a înfruntat duşmanii din afară şi din ţară şi s'a jertfit pentru independenţa lui reală, politică şi economică, pe care ne-au vestit-o ta 23 August 1944, armatele sta-linişte eliberatoare, pe care am consolidat-o pentru vecie la 30 Decembrie 1947, când am sfărâmat tronul ultimei progenituri a Ho-henzollernilor.
Documentele privitoare la războiul pentru independenţă confirmă justeţea aprecierilor făcute de istoria ştiinţifică asupra unui capitol însemnat din istoria noastră. Ele suni piesele doveditoare ale duşmăniei crunte a puterilor apusene şi piesele de mărturie istorică a prieteniei marelui popor rus. Măsluirea şi falsul vechii istoriografii au căzut. In lumina adevăratei noastre istorii, aceste documente recent publicate, demonstrează adâncimea prieteniei poporului nostru cu popoarele sovietice. „Prietenia popoarelor noastre — a subliniat mareşalul K. Voroşilov — are o bază solidă, ea îşî trage rădăcinile din adâncimea veacurilor şi a fost stropită cu sângele comun, cu sângele nobil al celor mai buni fii ai popoarelor noastre în lupta pentru independenţă, împotriva împilatorilor şi înrobitorilor."
G. Mărgărit
17*
BIBLIOGRAFIE
CÂiîl NOUI
funie — Iulie 1952
EDITURA P. M. R.
I.V. STALIN, Despre lipsurile muncii de partid şi despre măsurile pentru lichidarea trotchistilor şi a altor făţarnici (52 pag., 0,50 lei)
I. V. STALIN, Despre proiectul de Constituţie a U.R.S.S. (48 pag, 0,40 lei.)
*** Constituţia, (legea fundamentală) a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (48 pag., 0,40 lei)
*** Proiectul de Constituţie a Republicii Populare Române,  (56 pag.)
*** Constituţia marilor drepturi şi libertăţi (Despre proiectul noii Constituţii a Republicii Populare Române) (40 pag., 0,20 lei)
GH. GHEORGHIU-DEJ, Expunerea la consfătuirea pe ţară a muncitorilor mineri din industria carboniferă (68 pag. 0,30 lei)
AL. MOGHIOROŞ, întărirea Partidului clasei muncitoare, chezăşia victoriei socialismului în România (24 pag., 0,20 lei)
M. CONSTANT1NESCU, Criza economiei iugoslave (16 pag., 0,20 lei)
. M. A. CRAEV, Artelul agricol ca formă de bază a mişcării colhoznice în etapa actuală (64 pag., 0,75 lei)
EDITH RA C. G. M.
VL.  IUREZANSCHI.  Omul învinge, Ed.
111-a (132 pag., 2,95 lei) I. P. PEŞCHIN, Oameni şi otel (192 oag.,
3,50 lei)
VASILE INOAN, Cluburile şi colţurile roşii, mijloace importante de popularizare a metodelor de muncă înaintate (48 pag., 0,55 lei)
*** Metodele sovietice, chezăşia succesului nostru. Metodele Covaliov şi Cuzneţov (92 pag., 1,38 lei)
*** Stahanoviştii din Moscova, Ed II (220 pag., 4,63 lei)
*** îndreptar statistic pentru activiştii sindicali, Ed. II (160 pag., 2,12 lei)
*** Cum îndeplinim noi Hotărîrile celui de al X-lea Congres al Sindicatelor Sovietice (88 pag., 1,00 iei)
*** Muncitorii americani despre Uniunea Sovietică (80 pag., 1,51 lei)
*** Tehnica securităţii în industria sticlei (80 pag., 0,96 lei)
*** Tehnica securităţii în turnătorie (128 pag., 1,66 lei)
EDITURA „CARTEA RUSA"
A. PERVENTEV, B. CRISCOV P PAV-LENCO şi M. CIAURELI, A 'treia lovitură ; Cotitura cea mare ; Căderea Berlinului (226 pag., 5,52 lei)
N. VIRTA, De unul singur, Ed. II (264 pag.. 5,10 lei)
M. SALTÂCOV-SCEDRIN, Povestiri (230 pag., 5,17 lei) .
B. CHERBABAEV, Aisoltan din ţara aurului alb (146 pag., 3,84 lei)
A. S. FEODOROV, De ce ruginesc metalele (64 pag., 0,82 lei)
V. CURILENCOV, A. S. Serafimovici (108 pag., 3,59 lei)
D. A1ELNICOV şi L. CIORNAIA, Generalii hitlerişti sub steagul american (64 pag., 0,85 lei)
S. P. PODIACEV, Scrisoarea (64 pag., 1,06 lei)
A. PROTOPOPOVA, Maxim Ilici (82 pag., 2,05 lei)
G. GULIA, O primăvară în Sachen Ed. II
(140 pag., 2,98 lei) M. GORCHI, Nuvele (346 pag., 11,68 lei)
A. N, RADISCEV, Călătoria dela Petersburg la Moscova, Ed. II (162 pag., 7,96 lei)
S. V. OBROZTOV, Profesiunea mea (320 pag., 11,88 lei)
B. MEILAH, A. S. Puşchin (176 pag., 7,07 lei)
*** Probleme ale teoriei artei plastice sovietice (424 pag., 12,67 lei)
BIBLIOGRAFIE
261
EDITURA TINERETULUI
POLITICE
*** Lupta tineretului coreean (112 pag., 2 lei)
M. V. CROPACIOVA, Profesorul şi organizaţia de Comsomol în scoală (112 pag., 2,10 lei)
LITERATURA PENTRU TINERET
T. LEONTIEVA, Al lor este viitorul (256
pag.,   4,74 lei) V. IGHIŞEV, Minerii (288 pag., 5,50 lei) I. LAPONOGOV, Prin Republica Populară
Ungară (133 pag., 3,45 lei) B. TARTACOVSCHI, Elevii   din ultimele
clase (128 pag., 2,85 lei) V. OHOTNICOV, In ,umea cercetărilor (256
pag., 4,35 lei)
LITERATURA PENTRU COPII
I: CREANGA, Harap alb (80 pag., 1,17 Iei) M. SADOVEANU, Povestiri din război (72
pag., 1,80 lei) V. ALECSANDRI, Ostaşii noştri (40 pag.,
0,95 lei)
CĂRŢI LITERARE
IMPORTATE DIN U.R.S.S. DI
J. GRIVA, Povestiri din Spania (128 pag., 2,47 lei)
I. HAVCHIN, Mereu împreună (280 pag., 4,25 lei)
M. MARENCOV, Semnul prieteniei (120 pag., 2,20 lei)
P.'gAVRILOV, Egorca (208 pag., 3,50 lei) F. CANONIDIS, Povestiri despre un copil
grec (56 pag., 1,40 lei) J. BRONIEWSCA, Kraystek din Varşovia
(i.52 pag., 2,60 lei)
E. S. P. L. A.
1. SLAVICI, Opere, Vol. I (400  pag., 9,45 lei)
I. SLAVICI, Opere, Vol.  II,   (264 pag., 5,90 lei)
N. DUNAREANU, Nuvele şi schiţe (195
pag., 3,10 lei) J. AMADO, Secerişul roşu (312 pag., 7,10
lei)
L. KRUCZKOWSKI,   Kordian   şi ţăranul
(280 pag., 5,10 lei) NAZIM HIKMET,  Poeme (86 pag., 4,70
lei)
LENAU, Poezii alese (164 pag., 4,75 lei)
IM LIMBA RUSĂ
CĂTRE   C.L.D.C. „I.M.E.X."
N.V. GOGOL. — Mirgorod. - Gosiitiz-dat, 252 pag, lei 3,17.
N.A. NECRASOV. — Izbrannăie proizve-denia. — (Opere alese) Moscovschii Rabo-cii, 490 pag., le 4,56. I.S. TURGHENIEV. — Izbrannăie proizve-denia. — (Opere alese). Moscovschii Rabo-cii, 454 pag., le 6.08.
M. GORCHI o detscoi literature. — (M. Gorchi despre literatura pentru copii). Det-ghiz, 252 pag., lei 2,43.
NICOLAI SIDORENCO. — Pogojii deni. — .(Zii plăcută). Sovietschi Pisateli, 128 pag., lei 2,26.
GUMER BAŞIROV. - Ceşti. — (Cins-
tea). Traducere din limba tătară. Sovietschi Pisateli, 336 pag., lei 5,43.
M. GORCHI. — Pasează, — (Povestiri). Goslitizdat, 70 pag, lei 0,90.
SOVIETSCAIA LITERATURA. — (Literatura sovietică.). Goslitizdat, 512 pag., lei 4,56.
A.S SERAF1MOVICI. — Gorod v stepi. — (Un oraş în stepă). Goslitizdat, 214 pag., lei 2,43.
RAIIIM DJALIL. — Rulat şi Gutru. — (Traducere din limba tadjică).
MIH MATUSOVSCHII. — Uliţa mira. -(Strada păcii) Sovietschi Pisateli, 126 pag., Iei 1,20.
CUPRINSUL
Pag.
PROIECTUL DE CONSTITUŢIE A REPUBLICII POPULARE ROMANE    .     . . 3
★
VERONICA PORUMBACU : Aveţi cuvântul ; Darul lui Muszka Imre   ... 19
ZELK ZOLTAN : In Palatul Pionierilor....... .22
LACEZAR STANCEV : Dela Doftana la Sinaia........ 23
MIHU DRAGOMIR : înstăritul ; Răsplata......... 24
EMILIA CALDARARU: Ţărmuri fericite......... 28
DRAGOŞ VICOL : Viori............. 33
LUCIAN MIRCEA : Crimă în Brooklyn ... ..... 35
★
NAGY ISTVAN : La cea mai înaltă tensiune (Roman, III)...... 37
NICOLA IONCOV VAPŢAROV: Pământ (In româneşte de Virgil Teodorescu) ;
Botev ; Gorki ; Vis (In româneşte de Maria Banuş) ; Cinema (In româneşte de Vlaicu Bârna) ; Istorie (In româneşte de Mihu Dragomir)    . 117 CONSTANTIN SIMONOV : Trei puncte (Scrisoare unui prieten din America) (In
româneşte de Mihail Andrei)......... 128
TZO-SIAN : Luptătorii pentru pace (In româneşte de Eugen Anghel) .... 130
PAUL ELUARD : Luiz Carlos Prestes.......... 132
LOUIS ARAGON : Protectorul (In româneşte de Taşcu Gheorghiu) ; Complotul (In
româneşte de Mihnea Gheorghiu)........ 134
JOHANNES R. BECHER: Poezie de dragoste (In româneşte de Demostene Botez). 137
OAMENII ŞI FAPTELE ZILELOR NOASTRE
VASILE IOSIF : Oamenii cresc odată cu uzina........ 139
PUBLICISTICA
PETRE IOSIF : Ciumă şi trandafiri.......... 173
TEORIE ŞI CRITICA
E. SEREBRIACOV şi B. LIŞIŢA : Mao Tze-dun şi problemele literaturii      .     . 180
HOR IA BRATU : Optimismul marii credinţe ... ..... 195
PAUL GEORGESCU : O manifestare virulentă de formalism..... 205
MIHAIL PETROVEANU .  Cu privire la „Stelele păcii"...... 217
EUGEN CAMPUS: Poporul francez luptă......... 229
RECENZII
HORIA DELEANU : Gorki, contemporanul nostru în lupta pentru pace şi democraţie 239
EMMA BENIUC : Un rapsod al poporului ucrainean....... 245
G. MĂRGĂRIT : Adevărul asupra războiului pentru Independentă    .... 254
BIBLIOGRAFIE.............,260