CUVÂNTUL TOVARĂŞULUI GHEORGHE GHEORGHIU-DE] LA ALEGEREA SA CA PREŞEDINTE AL CONSILIULUI DE MINIŞTRI AL R.P.R. Vă mulţumesc pentru înalta cinste şi marea răspundere pe care mi-aţi acordat-o, numindu-mă în funcţia de Preşedinte al Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Române, Ţin să încredinţez clasa muncitoare, ţărănimea muncitoare, poporul, Partidul Muncitoresc Român şi Comitetul său Central, Guvernul Republicii Populare Române şi Marea Adunare Naţională, că îmi voi îndeplini în mod conştiincios îndatoririle ce decurg din funcţiunea în care am fost numit. Voi munci cu fermitate şi cu tot elanul pentru realizarea politicii partidului şi guvernului, de construire a socialismului, de întărire a statului democraţiei populare şi de propăşire economică şi culturală a poporului nostru, de întărire continuă a prieteniei veşnice şi colaborării frăţeşti între poporul român şi marele popor sovietic, între Republica Populară Română şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, condusă de marele învăţător al oamenilor muncii din lumea întreagă — tovarăşul Stalin ! (Aplauze furtunoase, deputaţii în picioare ovaţionează îndelung pentru Uniunea Sovietică. Timp de câteva minute deputaţii scandează numele tovarăşului Stalin). In această prietenie vedem chezăşia independenţei naţionale a poporului nostru şi a suveranităţii noastre de stat. Voi lucra cu toată fermitatea pentru realizarea politicii partidului şi guvernului, de întărire a prieteniei între Republica Populară Română şi celelalte ţări de democraţie populară, de luptă pentru apărarea păcii în cadrul marelui front al păcii în frunte cu Uniunea Sovietică, împotriva provocatorilor de război, imperialiştii americano-englezi. 4 CUVÂNTUL TOVARĂŞULUI GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ Vă asigur că îmi voi îndeplini cu fermitate îndatoririle în fruntea guvernului, pentru ridicarea la o treaptă mai înaltă a vigilenţei revoluţionare a poporului nostru, şi că nu mă voi abate nici o clipă dela principiile de care este călăuzit Partidul Muncitoresc Român — forţa conducătoare în statul de democraţie populară — dela principiile marxist-leniniste. (Aplauze puternice şi îndelung repetate). SCRISOAREA UNIUNII SCRIITORILOR DIN REPUBLICA POPULARĂ ROMÂNĂ CĂTRE PREŞEDINTELE CONSILIULUI DE MINIŞTRI AL R. P. R., SECRETAR GENERAL AL C C. AL P. M. R., TOVARĂŞUL GHEORGHE GHEORGHIU-DE] IUBITE TOVARĂŞE GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ Cu neţărmurită dragoste şi bucurie salutăm — alături de întregul popor muncitor din Patria noastră — alegerea Dvs. în postul de preşedinte al Consiliului de Miniştri. Noi, scriitorii din Republica Populară Română, suntem adânc pătrunşi de însemnătatea acestui măreţ eveniment. Prezenţa celui mai iubit fiu al clasei muncitoare, a conducătorului Partidului şi al poporului muncitor în acest post de înaltă răspundere, asigură aplicarea cu şi mai mare hotărîre a liniei Partidului în viaţa statului nostru, pentru întărirea regimului de democraţie populară, pentru întărirea şi propăşirea Patriei noastre libere în lupta pentru construirea socialismului şi apărarea păcii. Noi, scriitorii din Republica Populară Română, suntem recunoscători conducătorului Partidului Muncitoresc Roman şi al poporului nostru pentru grija permanentă arătată desvoltării literaturii noastre noi. In inimi, avem adânc săpate cuvintele pe care Dvs., tovarăşe Gheorghe Gheorghiu-Dej ni le-aţi adresat în numele Comitetului Central în scrisoarea către Conferinţa Scriitorilor din R.P.R. din primăvara anului 1949 : „Creaţi opere de înaltă valoare artistică, care să oglindească fidel năzuinţele poporului nostru ziditor al socialismului". Urmând exemplul Dvs. de luptă consecventă pe drumul luminat de măreaţa învăţătură a lui Lenin şi Stalin, noi — scriitorii din R.P.R. ■— ne luăm angajamentul să intensificăm lupta împotriva influenţelor ideologiei duşmane, să luptăm sub conducerea Partidului, împotriva oricărei încercări de a împiedica marşul victorios spre socialism al poporului nostru sub steagul invincibilelor idei marxist-leniniste. Ne luăm angajamentul să luptăm cu hotărîre pentru aplicarea liniei Partidului, să combatem fără cruţare orice abatere dela această linie, orice manifestare de oportunism şi de împăciuitorism, să folosim cu curaj arma criticii şi autocriticii. Ne luăm angajamentul să demascam cu şi mai multă vigoare pe duşmanii dinăuntru şi din afară ai Patriei noastre, să mobilizăm prin scrierile noastre pe oa- 6 SCRISOAREA UNIUNII SCRIITORILOR DIN R.P.R. menii muncii ta lupta pentru construirea socialismului, împotriva aţâţătorilor ta război, imperialiştii americani şi englezi. Ne luăm angajamentul să luptăm cu şi mai mult elan pentru însuşirea celei mai înalte metode de creaţie, realismul socialist, să învăţăm necontenit din bogata experienţă a literaturii sovietice, pentru a da astfel opere literare tot mai valoroase care să oglindească patriotismul înflăcărat şi măreţele realizări ale poporului nostru muncitor constructor al socialismului, ostaş neînfricat în lupta pentru apărarea păcii. TRĂIASCĂ PARTIDUL MUNCITORESC ROMAN INIŢIATORUL SI ORGANIZATORUL VICTORIILOR NOASTRE, FORŢA CONDUCĂTOARE IN REPUBLICA POPULARA ROMANĂ! TRĂIASCĂ TOVARĂŞUL GHEORGHE GHEORGHIU-DEJ, CEL MAI IUBIT FIU AL CLASEI MUNCITOARE, CONDUCĂTORUL ÎNCERCAT AL PARTIDULUI ŞI POPORULUI NOSTRU PE CALEA LUMINATĂ DE ÎNVĂŢATURILE MARILOR GENII ALE OMENIRII MUNCITOARE, LENIN ŞI STALIN! TRĂIASCĂ MARELE STEGAR AL PĂCII, ÎNVĂŢĂTORUL IUBIT AL OAMENILOR MUNCII DIN ÎNTREAGA LUME, TOVARĂŞUL STALIN! In numele Uniunii Scriitorilor din R.P.R. Mihail Sadoveanu LUPTAM PENTRU PACE SEN ALEXANDRU PENTRU PACE Douăzeci de ani aveam, Cam trei ani avea războiul. In acest oraş trăiam, Şi simţeam din greu puhoiul. Tot mai mulţi soldaţi verzui Să umbrească 'naltul soare, Ca'n oraşul nimănui Tropăiau pe trotuare. La răspântie de străzi Tremurau copii şi mame, Oamenii mureau încet Ba de caznă, ba de foame, Ori târîţi pentru măcel, !n tranşei, pe front departe. Şchiopi ni se'ntorceau şi ciungi. Se umpleau unele pungi, Blidele erau deşarte, Dar aici unde crescusem, Moartea încă n'o văzusem, Năvălind din avioane, — Şi nici casele mormane. Când visam la viitor Mă vedeam învăţător, învăţând copii, o mie Să citească şi să scrie. !i vedeam crescând flăcăi, Viaţa le-o voiam senină. (Moartea mai plutea pe văi... Oameni mai mureau în tină) Dragii mei, copiii mei, — Ca să poată creşte mari, Pacea trebuia să vină! ★ SEN ALEXANDRU Calea când ne-a arătat Să zăgăzuim puhoiul, S'a gândit întâi la ei, La copiii toţi ai lumii, — Poate şi la ţâncii mei! Şi urmând îndemnul lui Crimelor să punem capăt Lângă voi bărbaţi, femei Am să apăr de yankei Şcoala şi copiii mei, Âm să-i apăr pân'la capăt DEMOSTENE BOTEZ OASPEŢI LA IAŞI Pe străzile ştiute de demult De un elev, venit din sat, timid, Cunosc şi-acuma fiecare zid Şi mă opresc povestea să-i ascult. De-atunci e jumătatea unui veac. S'au mistuit stejarii la Copou, şi sunt ruine încă pe platou: pe-aici a fost război şi bivuac. Bătrân oraş al tinereţii mele, Pe-aicea am iubit şi am visat, In piatra ta mi-i'ntâiul vers săpat, Şi primul vis pe-aicea-i, printre stele. Oraş străvechi, ce răni cumplite ai, şi-adânci şi-abia închise cicatrice, şi ce înalt au prins să se ridice alţi tineri tei sub soarele de Mai! ...Şi din trecutul ca un nor de ceaţă, Spre care mă purtau vechi nostalgii, Deodată o sirenă auzii, Chemându-mă spre viitor, spre viaţă. Şi m'am trezit privind în jur apoi: Devale spre Holboca şi Socola, înalte coşuri susţineau cupola Văzduhului boltit pe iaşii noi. Se profilau noi schele pe-orizont: Un Iaşi pe care îl vedeam acum, Viu renăscut din lupte şi din scrum, pe locul unde-a fost odată front. Mari candebre-aprinse de castani Au luminat atunci, în clipa ceea, Copiii ce veniră din Coreea, căliţi în foc la doisprezece ani! 12 DEMOSTENE BOTEZ Oraşul nou, cu lumea lui cea nouă, Ce-a suferit atâta până ieri, Cu mame, cu mulţimi de pionieri, Cald i-a primit cu braţele-amândouă. Veniseră de-atâta de departe, Din ţara lor vitează şi frumoasă, In care ei azi n'aveau un „acasă", şi-ai lor luptau pe viaţă şi pe moarte. Veneau din sângeratul Pacific, Şi ca un simplu om, bătrânul Iaşi, Cu drag trecu pe umerii gingaşi O mână încercată de bunic. Şi'n ochii lor ca'n preajma aurorii, Văzui cum clar sclipea printre tristeţi, lumina unei alte dimineţi şi siguranţa dârzei lor victorii! AURUL ALB Eram în tren. Treceam peste câmpii. Priveam pe geam... Cu noi, nişte copii. O'nvăţătoare tânără cu ei. Copiii stau cu toţi în jurul ei. Pe câmpu'ntins Tarlalele cu grâu, stau strânse'n snopi... Apoi un pod... Un râu... înalt porumbul — cât un om de'naft Apoi un iaz... O gară într'tm sat. Din tren ne minunăm apoi, în zori, de-un câmp înveşmântat cu albe flori... — Atâtea sunt î — Ce fel de flori sunt oar — Poate ninsori ? — Nu se topesc la soare? Copiii întrebau ; voiau să ştie pe nume floarea albă din câmpie. „Aceste flori, — le-a spus învăţătoarea — sunt flori de „aur alb"... Cum li-i culoarea, aşa-i şi puful lor : ca de mătase ! MI HAI GAVRIL Dar nu-1 aveam pe câmp şi nici în case! Nu ! N'a crescut In vremi de altădată, bumbacul a lui roadă minunată. Povestea lui e nouă cum e şi viaţa voastră tânără, copii. Bumbac la noi din alte ţări venea, „Americă" — şi pânza se numea. Capitaliştii, regi peste bumbac spuneau: — Pământul vostru e sărac... Vă dăm bumbac ! ...şi ne-au răpit îndată petrolul şl pădurile ca plată !" ...Copiii ascultau tăcuţi povestea, din zilele trecutului, din zilele acestea, povestea florii albe care creşte de câţiva ani prin părţile aceste... Azi, florile cu rodul lor bogat cresc mândre lanuri albe, lângă sat. Şi pe pământul ţării urcă, spre Nord, pe unde fabrici cresc din muncă. „Pe grindul Chiliei şi'a' Dobrogei dealuri frumoase cresc florile noastre de aur. Bumbac românesc cu fir de mătase, vestmânt pentru oameni şi case. AURUL ALB Azi dacă flori deaur pe câmpuri îngrijim, pe cei ce ne'nvaţă să creştem tari în viaţă, Asmuţi oamenii, să-i scoţi din minţi ? — Domnule locotenent... — Nici un domnule locotenent! Te-am trimis la batalion, la dispoziţia domnului maior !... Stânga împrejur, fără vorbă ! Ruja a ezitat. Apoi, sub privirile încruntate ale celor trei, s'a supus S'a şi îndepărtat, în timp ce plutonierul major clatină din cap. Al doilea ofiţer întreabă i , — Ce vă mai spunea ? — Nimic, să trăiţi, domnule locotenent! răspunde Pintea — Nimic ? co ii ~ DealC n0astre' de acasă- Vorbeam între noi, despre neveste, despre — Hm 1 Mi. se pare că te iei după dânsul. ' ' Pintea tace. Toţrlac. Tăcere apăsătoare. ;*,' Ofiţerii =se pregătesc să plece.'Dar, aducându-şi parcă aminte, Nolly Racoviceanu întreabă :' ' - ■ • ■' y -- Nu cumva s'au arătat bolşevici pfaici ?: . ; -y- Da' de- unde L. protestează toţi :într'uir glas: Nici .n'arn văzut cum arată la cnip. ' r u i_. .■ ■ ; Ofiţerii se urnesc din loc, convinşi şi nu prea de răspuns ~ băgaţi -de seamă! mai adaugă'plutonierul rămas în-urmă. "Glonţul vă aşteaptă ! Ch asta nu'glumim; - Apoi se depărtează şi el. Mai înainte însă de ;a ajunge pe ofiţeri,' se opreşte a umbra unui copacde unde- iscodeşte grupul, de ostaşi. Şi ochii ostaşilor caută Danuitor şi duşmănos în urma celor care s'au depărtat. ■ , . . .. . . ;- ' - ..—16 — ' , I^iscJul marelui se apropie de vârfurile munţilor, iar umbre lungi brăzdează înălţimile dm jur. Soldaţii vorbesc în şoaptă. Dinspre parc, purtându-si paşii a-g.ale, se apropie un soldat rus, cu.o cocardă,mare prinsă de reverul tunicii =• — Bună ziua, tovarăşi ! • — Zdraste, ruşqle ! .răspunde, un ostaş. . . ... , 1 - Bună să-ţi fie inima, Ivan Piotrici, îi răspunde vesel Ja.'salut şi Pintea. — Ce mai faci ? îi dă bineţe noul sosit. Tovarăşei Ruja nu e aici ? NEPOŢII GORNISTULUI 37 — A plecat la ba-ta-lion, răspunde silabisind un soldat, ca şi când s'ar face mai uşor înţeles astfel. Ivan Piotrici se aşează lângă Pintea şi-si scoate mahorcă. Răsuceşte din hârtie de ziar o ţigară groasă cât degetul. — Să fumez aici, cu voi... — Poftim, îi face loc Pintea, — ce se aude, Ivan Piotrici, când plecaţi ? Mai întâi, soldatul rus trage adânc din ţigară. Surâde : — Să plecăm cu toţii... şi noi, şi voi şi ei (arată cu mâna înspre tranşeele nemţeşti). Să facem frăţie... Că' doar... n'o să se bată ofiţerii între ei... '-- Asta cam aşa e... aprobă un ostaş. „ — Pace! Să facem pace ! întăreşte lvan Piotrici. — Pace, răspund ca un ecou parcă,, visând, mai mulţi soldaţi români. — Cine v'a adus pacea, Ivan Piotrici ? se adresează în cele din urmă unul către soldatul rus. — Cine ? Lenin ! — Dar Lenin ăsta, întreabă un altul, nu a spus cum să facem şi noi pace, dacă nu vor boierii ? — Cu asta ! răspunde rusul, arătând în spre armă. Toţi tac. într'un târziu, mereu mai gânditor, Pintea întreabă : — Ai copii, Ivan Piotrici ? Ostaşul rus s'a scotocit iute prin buzunare şi a scos cu însufleţire o fotografie pe care o întinde, lovind din buze a sărut, pentru a-şi manifesta dorul de odrasle. Fotografia îl înfăţişează pe treptele izbei, cu un copil pe genunchi, cu nevasta şi alţi doi copii mai răsăriţi alături. — Trei, spune un ostaş. — Trei, trei, confirmă rusul care a înţeles. Şi alţi soldaţi au început să-şi scoată fotografiile de acasă. Iar în timp ce cu toţii sunt ocupaţi a le privi pe rând, ca din pământ au răsărit în jurul lor ofiţerii de mai înainte, plutonierul şi alţi câţiva gradaţi. Toţi au armele întinse. Ostaşul rus a sărit în picioare. — De când te pândim, bolşevicule 1 ţipă Nolly Racoviceanu. Un gradat dă să-1 prindă de guler. Rusul se împotriveşte. Plutonierul întinde spre el şi pistolul. Pintea şi cu un alt ostaş se interpun, după ce au împins ţeava pistolului de o parte, străduindu-se să-1 facă pe rus scăpat. Busculadă. Se trag focuri de armă şi, după o scurtă învălmăşeală, Pintea, celălalt ostaş şi soldatul rus sunt făcuţi inofensivi. Tunice rupte. Obraji sgâriaţi. Iui Ivan Piotrici n mână îi atârnă inertă. — Aşa ! îşi freacă palmele Nolly. Acum o să vă arătăm noi propaganda bolşevică ! Puşcăriaşilor ! u ' — Dar ce aveţi cu noi ? îl înfruntă Pintea. A venit omul sa ceara un toc. — Gura ! Nolly se îndepărtează furios, uitându-se din când în când la cei trei şi rânjind. Se opreşte. — Facem judecată pe loc şi pe loc execuţia. Ostaşii sunt împietriţi. Doar din ochi vorbesc unul cu altul. La câţiva paşi depărtare, gradaţii îşi continuă sfatul. — Am zis ! se stropşeşte Nolly. — Strâmbule, se adresează el majorului, să-mi poftească un pluton de execuţie. Ce stai ? Mişcă ! Plutonierul şi încă doi gradaţi se îndreaptă înspre ostaşi, care întretimp s'au strâns mai mulţi. Dar ostaşii rând pe rând întorc spatele, surzi la apeluri. — Asa ?' neexecutare de ordin ? strigă plutonierul. Unii 'dintre ostaşi au lepădat arma. încurajaţi, captivii dau semne de - nerăbdare. 38 CEZAR PETRESCU şi MIHAI NOVICOV — Nu ne lăsaţi, fraţilor, strigă Pintea, e pentru dreptatea noastră pentru pământ... pentru pace! Un gradat îl loveşte în piept. Soldatul rus sare în apărarea lui Pintea lar busculadă. Câţiva soldaţi se apropie de cei dezarmaţi. Alţii se îndreaptă amenin ţători spre Nolly. — Pleacă de aci! se aude o voce. Nolly s'a retras în spatele gradaţilor şi-i îndeamnă de acolo : — Trageţi !... Rebeliune !... Insă oamenii se codesc. Atunci, ascuns pe după corpurile altora, Racoviceanu îşi scoate în grabă pistolul. Privirea i se întâlneşte cu cea a lui Pintea. Ochii sol datului îl străpung plini de scârbă şi ură. încă un rânjet şi pistolul se descarcă de câteva ori. întâi se prăbuşeşte trupul soldatului rus. Apoi, greoi, cade alături si Pintea. f — 17 — ■ j La auzul împuşcăturilor, Ruja îşi ascute auzul. Stă în cumpănă doar o clipă şi porneşte înapoi, alergând. Tot mai repede, mereu mai repede... Gâfâind, ajunge la locul dramei. b Gradaţii cu armele în mâini împrăştie pe soldaţi. — Plecaţi de aci ! Imprăştiaţi-vă ! _ Insă soldaţii nu se grăbesc. Se îndepărtează încet, întorcând mereu câte o privire posomorită spre locul execuţiei. Ceva mai la o parte perorează Nolly: — Aţi fost martori cu toţii... Au vrut să fugă... ^ Cu gesturi energice, poruncitoare, Ruja dă la o parte gradaţii care încearcă sa-i oprească sa se apropie de cei împuşcaţi. rus ca Pe rand, se opreşte lângă fiecare trup prăbuşit. Se apleacă peste ostaşul se încredinţează că e ucis, revine apoi lângă Pintea. A îngenunchiat, înălţând pul muribundului. O clipă numai acesta deschide pleoapele şi le închide la loc. Ruja îi desface gulerul tunicii şi din bidon îi strecoară printre dinţi câteva picături de apă. — Andronie, frate, îl recunoaşte Pintea în agonie. Să-i dai Ancăi.,. Muribundul se munceşte să ducă o mână spre buzunarul tunicii. Ruja desprinde bumbul şi scoate o fotografie. îşi apleacă capul cât mai aproape, pentru a auzi şoaptele lui Pintea : — Copiii... ai să le spui... să le... Muribundului i-a căzut capul pe piept. ' — Am să le spun ! rosteşte lângă cel ucis, Ruja. — 18 Dar Andronie Ruja nu s'a putut ţine de cuvânt. A fost arestat şi condamnat ia ani grei de ocnă. ...Iată-1 într'un convoi de deţinuţi... E toamnă târzie, ploaie şi glod. Oamenii obosiţi abia îşi târăsc picioarele... Dar n'au voie să se oprească. Jur împrejur gardienii însoţitori îndeamnă : — Ţine aproape! Ruja e în mijlocul convoiului. îmbrăcat într'o zeghe vărgată, are lanţuri la mâini şi la picioare. Pe umeri îl apasă un sac greu. Cu tot frigul ce-l cuprinde, pe faţă îi curg şiroaie de sudoare. Se poticneşte. Dar îndată se îndreaptă, îşi ridică capul şi aşa, cu fruntea în sus, cu privirea înainte, îşi continuă mersul. ' NEPOŢII GORNISTULUI 39 PARTEA I-a _ i _ Iarnă. Pe calea Vidinului mulţimea trecătorilor înoată prin zloată. E către ceasurile patru după amiază şi ninge cu fulgi mari, lipicioşi, grei de apă. Copiii de şcoală sburdă spre casă. Aleargă, chiuie. Iată-i împărţiţi în două tabere. Bulgări de zăpadă asvârliţi cu îndemânare se încrucişează. Cu strigăte vioaie una din cete înaintează. Cealaltă se retrage până în dreptul unui panou sprijinit de stâlpi, de care bulgării svârliţi de adversari se sfarmă unul câte unul. ŢINEŢI MINTE ! TRIUMFUL ANULUI 1932 ! SOBA RACOVICEANU : SOBA SĂRACULUI UZINELE RACOVICEANU DECLARA RĂZBOI CRIZEI ! anunţă panoul. Dintr'un local de ca'rtîer periferic, dar cu vitrine luxoase de sticlă, cu portar în manta galonată şi şapcă cu fireturi, ies câţiva clienţi îmbrăcaţi în blănuri. Maşini particulare trag la scară, portarul salută plecat, încasând bacşişurile, în timp ce trecătorii umili înoată prin zloată. Pe celălat trotuar, urcă strada doi ucenici. Unul poartă o scurtă de stofă şi şapcă de piele. Celălalt, cojoc de miel, bocanci, moletiere şi căciulă. La un colţ le-a tăiat drumul o fată tânără, modest îmbrăcată. — Nu mergi acasă ? întreabă pe ucenicul cu şapca de piele. — Ba da, Mura ! — Atunci eu m'am dus, spune celălalt. — Noroc, Ionaşcule ! Băiatul cu cojoc de miel şi buză de iepure întoarce colţul. Celălalt, alături de Mura, îşi continuă drumul. — 2 — Din iocai ies alţi clienţi în blănuri, un domn cu ţigaret lung de chihlimbar, însoţind două doamne din care, una între două vârste, ţine în braţe un pechinez. Portarul a făcut semn. Două maşini luxoase au tras lângă bordură. — Grătar ca la ei mai rar ! — spune domnul cu ţigaretul de chihlimbar şi mustaţa subţire, exprimându-şi satisfacţia pentru bucătăria faimosului local de unde ieşise. Tâmplele-i încărunţite, cât. şi întreaga-i înfăţişare arată anii care au trecut. Nu e totuşi greu să-1 recunoşti pe Nolly Racoviceanu: mustaţa subţire, privirea uşor zeflemitoare şi nelipsitul ţigaret de chihlimbar amintesc îndeajuns pe tânărul patron, care cu 12 ani în urmă 1-a judecat pe Pintea Dorobanţu. — Nu vii cu noi, Margot ? o întreabă doamna mai tânără pe cealaltă ce ocroteşte de frig pechinezul. — Nu pot... Am comitet! răspunde aceasta, preţios. Racoviceanu a ascultat plictisit dialogul. Vizibil agasat, ajută doamnei maţ tinere să se urce în maşină, apoi se întoarce către cealaltă. — Mai bine i-ai da pace, — arată el înspre carneţelul pe care ea 1-a scos tocmai din manşon să-1 consulte, — şi te-ai duce la ceaiul legaţiei. II vezi şi pe ministru. — Şi protejaţii mei, dragă Nolly? Tocmai acum? replică doamna. Am şi eu tactica mea, înţelegi ? Nolly înalţă din umeri, îndreptându-se spre cealaltă maşină. 40 CEZAR PETRESCU şi MIHAI NOVICOV — Te întâlneşti cu Margot la legaţie ? îl întrebă prima doamnă. — Da de unde ! Sora-mea îşi are tactica ei... sună răspunsul ironic şi enervat. S'au aşezat alături şi maşina s'a smucit din Ioc, luând-o la goană în susul şoselei. Deodată mersul s'a încetenit. Şoferul claxonează mereu, în timp ce jur împrejur se aude vacarm. Maşina nu poate răzbi prin mulţimea de corpuri omeneşti cari au înconjurat-o din toate părţile. S'a oprit. — Ce-i cu tine ? — se răsteşte Noily la şofer, — dece te-ai oprit ? — Demonstraţie ! răspunde acesta flegmatic, arătând cu bărbia spre cei din jur. — Demonstraţie ? — sare ca înţepată tânăra doamnă. Iar demonstraţie ? Nolly, ce facem ? In loc de răspuns, Nolly a coborît un geam. Strigăte răsleţe venind din toate părţile umplu văzduhul. Unele lozinci se aud distinct: „Jos guvernul trădător de ţară !", „Jos curbele de sacrificiu !" „Cerem muncă şi pâine!" De ambele părţi ale maşinii rânduri compacte de muncitori se scurg în direcţia opusă, purtând pancarde şi steaguri. — Nolly, Nolly, închide geamul ! — ţipă isteric, doamna. Ne omoară ! — Mână, şofeur! — ordonă Racoviceanu, învârtind manivela geamului. — Nu pot, — răspunde liniştit şofeurul, — să treacă mai întâi lumea. — Cum asta ? — ţipă Racoviceanu, pierzându-şi cumpătul, — Dă peste ei! Ce stai ? N'auzi ? Şofeurul claxonează cu disperare, încercând să înainteze. Zadarnic ! Tot mai multă lume se strânge în jurul maşinii. Câţiva tineri muncitori s'au oprit chiar în dreptul lui Nolly. O mână scrie cu creta pe geam : „Jos exploatatorii !" Se aud hui-dueli şi fluerături. — Ce stai, şofeur ? — strigă înebunit Nolly, prinzând pe şofeur de umăr şt smucindu-1 turbat, — intră în ei... Cu greu maşina îşi face loc prin mulţime. — 3 — Coloana de muncitori îşi urmează drumul pe calea Vidinului. Pe măsură ce înaintează spre centrul oraşului, lozincile se aud tot mai puternic. „Jos pregătirile de război antisovietic !", „Vrem pâine, nu tunuri!", De pe trotoar, tânărul ucenic cu scurta şi şapca de piele împreună cu Mura, privesc cu mirare şi admiraţie în spre demonstranţi. Apoi, spontan, se alătură trecătorilor ce ţin pasul cu cei din mijlocul şoselei. La prima încrucişare de străzi, coloanei i s'a opus un cordon de jandarmi. Pertractările sunt scurte. Rândurile din urmă împing înainte. Cordonul se sparge. Jandarmii lovesc cu furie. — Huo ! jos teroarea ! — se aude din toate părţile. Unii dintre trecători s'au pus prudent la adăpost. Tânărul ucenic însă, oprit in colţul străzii, nu se clinteşte. Urmăreşte lupta cu încordare. Chiar în faţa lui, câţiva jandarmi au înhăţat un om ce ţine un steag în mână. Muncitorul încearcă să se apere, dar este covârşit de numărul atacanţilor. Jandarmii se străduesc să-1 izoleze de restul manifestanţilor. — Jos teroarea ! — mai apucă să strige muncitorul şi se prăbuşeşte împreună cu steagul. Jandarmii îl înhaţă, călcând în picioare pânza roşie. — Jos teroarea ! — sbucneşte ca un ecou din tot pieptul şi tânărul ucenic. Pe neaşteptate s'a repezit, strecurându-se ca un tipar printre jandarmi şi prinde steagul. — Cristea ! Cristea ! îi strigă de pe trotuar fata rămasă singură. NEPOŢII GORNISTULUI 41 Cristea nu aude însă. Cu steagul în mână, înşelând cu mişcări repezi vigilenţa jandarmilor, a izbutit să ajungă până lângă grupul manifestanţilor. — Cristea ! mai strigă odată tânăra. Jandarmii sunt împinşi. Coloana înaintează. Din nou lozincile triumfătoare se înalţă din piepturi : „Trăiască clasa muncitoare !", „Jos pregătirile de războiu !", „Jos teroarea!", încet, încet, vocile, la început răzleţe se adună într'un singur glas imens, scandând : „Pentru muncă, pentru pâine, jos războiul, jos teroarea !". Jandarmii şi-au îngroşat însă şi ei rândurile. Lupta se încinge din nou, mai înverşunată. Se aud şi focuri de armă. Mai mulţi poliţişti au reuşit să smulgă din grup câţiva muncitori, printre care şi pe ucenic. Brutal, îi târăsc înspre circumscripţie. Cristea însă s'a smucit şi s'a desprins din strânsoare. Gulerul i-a rămas în mâna jandarmului, şapca i-a căzut, 1-a podidit sângele, dar n'a dat steagului drumul. Din câţiva paşi a ajuns în piaţa în care s'a strâns o parte din manifestanţi, de unde îi huiduie pe poliţişti. După un timp încep să se risipească. Un muncitor îi ia lui Cristea steagul din mână, fluturându-1 : — Să trăieşti, flăcăule ! Ne-ai apărat cu vrednicie steagul ! Cu ochii încă scânteind de emoţiile luptei, tânărul dă să plece. L-a cuprins însă un braţ protector de umeri, atrăgându-1 în gangul întunecos de alături. După trăsăturile energice ale feţei, după pasul sigur, după întreaga lui înfăţişare de om care ştie. ce vrea, îl recunoaştem cu toată trecerea anilor pe. Andronie Ruja. — Şterge-te, tinere ! îi întinde el ucenicului batista, să-şi şteargă sângele de pe obraz. Te-ai purtat voiniceşte ! Cum te chiamă ? — Cristea Dorobanţu ! Ruja a tresărit: — Dorobanţu, mă miram eu cu cine semeni... — Cu cine ? întreabă nedumerit ucenicul, continuând să-şi şteargă sângele de pe obraz şi frunte. In loc de răspuns însă, Ruja continuă cu întrebările : — Departe stai ? — Aproape. Pe strada Atelierului, în dosul fabricii Racoviceanu... — Mamă-ta trăeşte ? — Mama ? Dumneata o cunoşti ? întreabă mereu mai nedumerit ucenicul. — Da şi nu... Cristea e din ce în ce mai mirat. După cum priveşte şi zâmbeşte însă celălalt, îşi dă seama că întrebările lui sunt de prisos. Totuşi nu se îndură să plece. — Păcat că mi-am pierdut şapca ! încearcă el să lungească vorba. Celălalt însă nu se lasă prins. — Cu bine ! îşi ia el rămas bun. Cu o mişcare înceată a trupului puternic, Andronie Ruja s'a mai întors odată să-1 privească pe ucenic, apoi cumpănindu-şi gândurile, iese în stradă. _ 4 __ Maşina doamnei cu pechinez a intrat pe strada Atelierului, uliţa îngustă, cu case modeste şi garduri scunde. S'a întunecat şi ninsoarea s'a înteţit. Limuzina a oprit în dreptul curţii fără sfârşit, cu casele pipernicite în şir. Toate sunt acum mai vechi şi mai dărăpănate. Şoferul a ocolit grăbit maşina şi a deschis portiera. Doamna şovăie să se coboare în lapoviţă. In sfârşit, se decide. împreună, au intrat în curte. La uşa locuinţei Dorobanţu, şoferul ciocăneşte, apoi se retrage. Cei din încăpere, Anca, îmbătrânită înainte de vreme, care-şi usucă mâinile lângă ligheanul unde clătea nişte rufe, tânărul voinic — ca de 20 ani —■ care a 42 CEZAR PETRESCU şi MIHAI NOVICOV lăsat din mâini „Dimineaţa", tânăra din faţa fierturii de pe plită — toţi sunt stingheriţi de prezenţa neaşteptată a doamnei. înfăţişarea lor este tot atât de modestă ca şi aspectul încăperii unde prea multe nu s'au schimbat dela 1916 încoace; un pat, o plită, un soi de laviţă, câteva scaune şi o masă în mijloc. într'un colţ, două rafturi cu cărţi. Pe peretele opus ferestrei, fotografia mărită a soţilor Dorobanţu, cromolitografia „Gornistul dela Griviţa sunând atacul", deasupra cărora sunt prinse goarna şi medaliile lui Oprea Dorobanţu. — Cred că am să-ţi capăt pensia, se adresează plină de importanţă, doamna, către Anca, fluturându-ş'i carnetul. Intre timp ceilalţi continuă să tacă stingheriţi, privindu-se cu nedumerire unul pe altul. Doamna îşi urmează peroraţia : — E o datorie patriotică să le ajutăm pe văduve şi pe orfanii de război... Desigur că şi voi o să daţi dovadă de patriotism... In sfârşit Anca s'a hotărît să răspundă, răspuns ce nu mărturiseşte prea mult entuziasm pentru vestea adusă : ' ■ — Vă mulţumesc, dar nu trebuia să vă deranjaţi... — Lasă, lasă — o întrerupe Margot, — ştiu că vă trebuie pensia. Complec-tează formularul acesta. In timp ce Anca citeşte formularul, doamna întinde mâna spre una din cărţile depe raftul din colţ. Citeşte un titlu, trece la altul : „Mama" de Gorki. Pe toate se distinge semnătura lui Cristea. — Hm, mda... — Băiatul cel mai mic citeşte... se simte obligată să explice Anca, nu fără oarecare mândrie, înţelegând întrebarea mută a doamnei, dar nu şi gestul de dispreţ cu care Marg'ot a renunţat să mai treacă şi la a treia carte. — Un orfan de război, când pe deasupra mai e şi nepotul gornistului dela Griviţa, de... ar putea citi altceva ! replică doamna, aruncând ochii spre tablou si goarnă, spre care apoi se'ndreaptă. — Vrei să mi-o dai puţin ? îl întreabă pe tânărul ce citise „Dimineaţa". Răsuceşte goarna în mână si citeşte inscripţia gravată. — V'aţi hotărît, o vindeţi ? Privirile celor din încăpere s'au încrucişat. Doamna înregistrează tăcerea si stăruie. — Pentru muzeu... mai ales că o vrea doamna ministru... Altminteri va fi greu cu pensia... — Păi n'am trăit şi până acum fără ea ? răspunde neturburată Anca. _ 5 _ Cristea a întors colţul din spre strada Atelierului. A zărit însă maşina din faţa curţii şi s'a oprit. In lumina destul de plăpândă a felinarului, apar gulerul rupt şi celelalte urme ale încăerării la care a participat. După o scurtă chibzuire şi-a continuat drumul şi a intrat în curte. A urcat pe prispă şi ar vrea să deschidă uşa! Mâna e gata să prindă clanţa, dar s'a oprit. Prin geamlâc caută acum să desprindă ce se petrece înăuntru. Constată prezenţa doamnei cu pechinez şi atunci coboară în curte, pătrunzând mai adânc spre fund. Se opreşte în sfârşit câteva uşi mai departe. Ciocăneşte. Când uşa s'a întredeschis, în lumina ţâşnită afară, apare Mura, fata întâlnită pe Calea Vidinului. — Cristea ! In ce hal eşti ! împreună, au intrat în încăpere. In adevăr, la lumina de acum, Cristea are NEPOŢII GORNISTULUI 43 cea mai jalnică înfăţişare : o mânecă a scurtei e desprinsă, gulerul rupt, părul zburlit, şi. poartă încă urme de sânge pe faţă. Vijelie, schimbat şi el de vârstă, dar cu aceiaşi ochi ageri, s'a ridicat de pe scaun şi s'a apropiat de ucenic, cu mişcări vii, neîmpiedicat de piciorul ţeapăn, pe care-1 târăşte. II priveşte cu simpatie, întrebător, până ce izbucneşte în râs. Desigur, o încăerare tinerească... şi-a spus. D'abia după ce ,s'a potolit îl întreabă : — Iar te-ai încăerat ? De unde vii ? — Dela manifestaţie ! — Dela manifestaţie? repetă surprins Vijelie. Bravo, băiete ! Mura, de ce nu mi-ai spus nimic ? Dă-i un iighian să se spele ! Mura n'a aşteptat să fie de două ori îndemnată. A pregătit de îndată lighia-nul, cana cu apă şi ştergarul. Cristea îşi repede pumnii cu apă în obraji. Vijelie se plimbă agitat prin cameră. — Au fost şi dela noi din fabrică ? întreabă el oprindu-se în loc. — Mulţi — răspunde mândru ucenicul, continuând să se spele. Dar şi jandarmii., loveau ca orbeţii... — Păcătoşii !... Şi... ? — I-am împins înainte, ca la bătălie ! Ura ! — imită băiatul, agitând ştergarul cu care-şi ştergea faţa, strigătul entuziast al mulţimii când a sfărâmat cordonul. — Bravo ! Dă-i înainte ! aprobă lucrătorul. Se aude de afară motorul maşinii pus în mişcare şi sunetul claxonului. Ucenicul ciuleşte urechile, apoi îşi aruncă scurta pe umeri. — Veniţi astăseară la noi ?, — o întreabă încet pe Mura. — Venim — răspunde zâmbind, fata. înainte de a ieşi, Cristea se mai opreşte în uşă : — Nene Vijelie... — Ei ? — A fost atât de frumos ! — 14 — într'o bucătărie mică, dar curată, o femeie citeşte atent. E încă tânără şi totuşi cute adânci i s'au adunat pe obraji şi pe frunte, mărturisind o viaţă plină -de griji. Prin părul întunecat şi bogat se furişaază fire luminoase de argint. A înălţat capul de pe carte. De alături se aude sgomotul unei uşi deschise şi tropotul unor picioare ce se scutură de omăt. Femeia se ridică şi pune cartea la o parte. Intră Ruja. La lumina lămpii il recunoaştem şi mai bine : aceiaşi umeri neobişnuit de largi, aceleaşi trăsături aspre ale feţei cu maxilare puternice şi ochi blânzi. — Cum a fost ? întreabă femeia, ieşindu-i înainte. — Cred că am ţintit bine. Au fost mulţi. Şi dârji, — adăugă el după câteva clipe de gândire. Şi-a desbrăcat întretimp paltonul şi 1-a atârnat in cuierul de pe săi iţă. Tot gânditor a mai stat o clipă în loc. S'a înapoiat apoi în încăpere. — Ileano ! Ştii pe cine am găsit la manifestaţie? Parcă nici mie nu-mi vine a crede. Pe unul clin feciorii lui Pintea Dorobanţu. — Dorobanţu ? întreabă nedumerită femeia. — Cum, nu-ţi aminteşti ? Ţi-am povestit doar despre ostaşul acela de ispravă, pe cara l-au ucis odată cu un soldat rus... Ei vezi ? ţi-ai amintit... Băiatul, leit taică-său. Parcă-1 vedeam pe Pintea, tânăr, viu — îi mărturiseşte mai departe Ruja, mişcat. Bun, şi curajos flăcău ! 44 CEZAR PETRESCU şi MIHA1 NOVICOV — I-ai vorbit ? îl întreabă Ileana perea dTalS"""1""" ^ " ^ ? ~ e1' trăgâ"d CU Urechea *• spre încă- -- Dorm... Să-ţi pun de masă ? un gândUJa ^ CUmpănă -DUpă CUm ^.W™ânt« mâinile, se vede că-1 chinuie sa... In^dîd^si o^otoirliîe"1 S^"" ^ Pintea Să ™ duC Ia nevas«' -i nu - - Du-te atunci, îl îndeamnă zâmbind, femeia - Ma duc. S'a îndreptat mai întâiu spre încăperea alăturată - încet, sa nu-i trezeşti.. îi mai spune din urmă femeia pătucul ^ !^!:dfn^ ^f7pat — ™»- * *»* pumele copiilor, răvăsite în smn li J11 n 'Y^ P,doareIor ^dreaptă Pla-faţa scrinului. Din seîar 1 de ,os scoa o 7«? r P£ rând aP01' *rece ^ în buzunar. Cu pa, ^ .?^°d^ ^ ° b^ — 7 — cu ?icSLcei ce primiseră vizita d— In idevă'r L^'] r ^ ' " d°jeneşte Vijelie Pe tânăr-nicul stau ^te f^fa? ^ ^ ^ ^ ^ * Mama îTca^r^S ^ * »P« Cristea. - In halul ăsta ? - Mă/"^ J"",63/ Vil înt,"erUpe co't°s> scenicul, luia până acum mngă p'/tî ^ ^ Vd ? 56 amesteca >-ăra, care trebă- oarecum maTTmlS, tel' " Pr°m''S mamd Că ° ^ dea Pe"sia ? «"ai dăruie CristtenCUJ,ăSPUnSUi aarătat în Spre f™>^ul rămas pe colţul mesei Sle^şT^încruS2 ~* ^ M^ ^ ^ ^ ^ - ^n mână, hârtia. Ei şi ? E dreptul nostru... Dece n'au dat-o până acum ? - Ca tu nu ştii ! Pentrucă tata a fost dat dispărut WeTntSvîneTdf* d°amna P™â- A"ca-ceanu.~sK^^ specialitatea Uzinelor Racovi- mori de"ge, Br"- se Jfâ*"^1™"* ^ CU dra^a, ™* bine sa chiria..." A f°St aZi Şf Pr0Pn'etarul- 'nervine iar fata de lângă plită. - Cere lui llieşT AŞa"i' StărU,'e AnCa' Chin'e' Pâine- Patru Suri de hrănit numai cu braţele - se rTvoS TZlC ^ Nene Vijdle ? Ca °riCe IuCrător ? ^ce nu mă plătesc ? - Pentrucă nu te astâmperi ! replică şi mai tăios, Ilieş când se aud doinit nieLe usTTâT T\™ ? Pr6găteşte tocmai să ^P«nd8 ochii şi Anca.Tata f!e;itnpeUŞparisTpr 3 ^ P'ită » C,'U,it Urechea- A ^^ţet NEPOŢII GORNISTULUI 45 — Aci locuieşte Anca Dorobanţu? se aude o voce din curte, — Aci. — Pot să-i vorbesc ? — Mamă ! strigă fata din uşă. A ieşit şi gazda pe prispă. — Aş vrea să vă vorbesc, spune noul sosit. — Intraţi ! îl îmbie femeia. A intrat' Ruja. Priveşte oarecum mirat la cei din încăpere, ca şi cum nu s'ar fi aşteptat să găsească atâta lume. — Bună seara... nu vă stingheresc ? întreabă el. — Nu ! Nu ! Pofteşte, mă rog... Noul sosit, mai înainte de a se aşeza pe scaun şi-a oprit privirile la portretul din perete. Ochii îi trec apoi de la cromolitografia „Gornistul dela Griviţa" sunând atacul", la goarna de deasupra tabloului şi la cele câteva medalii din răsboiul Independenţei. Se înţelege că toate îi sunt cunoscute, deşi le vede, pentru prima oară. Privirile i-au stăruit îndeosebi asupra goarnei. Clatină din cap. Apoi îi cuprinde cu privirea pe cei din jur. — Băieţii dumitale ? — Da ! încuviinţează Anca. — Ilieş ? Anca încuviinţează mut din. cap. — Cristea ? Aceeaşi încuviinţare. Cristea ar vrea să spună ceva, dar se opreşte. încă nu e sigur că vizitatorul de bine ? — Andronie Ruja. N'aveţi de unde să mă cunoaşteţi. In adevăr, numele nu spune nimănui nimic. Cristea continuă a fi nedumerit. Doar Anca are o tresărire. Parcă ar răzbi de undeva din amintiri, un nume care sună asemănător. — Andronie Ruja? repetă ea, mereu mai îngândurată. Intre timp, străinul a scos din buzunar fotografia pe care o răsuceşte în mâini, .privind când la ea, când la replica ei — fotografia mărită din perete. Drept orice lămurire se decide şi o întinde femeii. — De unde ai dumneata fotografia asta ? întreabă cu glas răpus Anca. — Dela bărbatul dumitale. — Pintea al meu e dispărut din 1917. Pe front! — răspunde Anca.. — Ştiu ! S'a stins lângă mine. — A murit ? — Da, lângă mine ! Anca a păşit până la fereastra verandei unde se vede afară cireşul nins. Şi-a lipit fruntea de geam. O clipă se suprapune cealaltă imagine a cireşului în floare, ea şi Pintea dedesubt, legându-i şiragul de hurmuz la gât — toate într'o tremurare de lacrimă. Se scutură, se întoarce şi îşi ia locul. 46 CEZAR PETRESCU şi MIHAI NOVICOV Ruja, care a aşteptat în tăcere ca şi toţi ceilalţi, reia firul : — Ar fi trebuit să viu demult... Cum m'a rugat el, dar... De ! Omul nu face întotdeauna cum vrea... Acum însă am venit să vă spun... Era în August 1917... — începe mai tărăgănat povestirea. — In Rusia isbucnise revoluţia, iar la noi pe front numai despre asta se vorbea... — 8 — In salonul din locuinţa Racovicenilor discuţia e agitată. Bătrânul Dobre, cu părul albit pe deantregul, dar încă masiv şi plin de energie, se plimbă prin odaie. Nolly şi Margot, tolăniţi în fotolii, privesc pe sub sprâncene în spre el. — Asta le întrece pe toate — nu se poate potoli industriaşul. — Ziua, în plină stradă... Şi poliţia să nu fie în stare să-i oprească... — Nu-i nimic, papa, — încearcă să-1 calmeze Nolly. — Guvernul o să ia măsuri. ■—Guvernul? ! ? izbucneşte şi mai aprins Dobre şi se opreşte în faţa lui Noly, — guvernul ăsta e zaharisit, pe dric... Se joacă de a politica şi eu pierd. înţelegi., pierd ! ! — pufăie el pe nas şi fără a mai da atenţie celorlalţi îşi reia plimbarea. — Am să vorbesc personal cu Buricescu... spune bătrânul mai mult pentru sine, — e ministru de interne sau ce dracu ? Intre timp Nolly şi Margot şi-au reluat conversaţia. — Cum ţi-a mers cu tactica ? Ai obţinut goarna ? — Ţi-ai găsit-o ! femeia asta e mai încăpăţânată decât un catâr, — Pentruce atâtea ceremonii ?... ia-o şi gata !... — Ei, nici aşa. Am eu alte planuri... — Ce planuri ? o întreabă Dobre oprindu-se din drum, evident fără să fi auzit decât ultimul cuvânt. — Vreau să fac o asociaţie patriotică „Gornistul dela Griviţa", — apoi cătrie Nolly: — E văduvă de război... şi'nţelegi ? — Fleacuri, — o întrerupe sentenţios bătrânul. — Ţara arde şi baba se piaptănă !... Asociaţia (o imită)... patriotică... Ne trebue ceva tare... Să le luăm puţin sânge... Buboiul e prea adânc (se gândeşte). — Cuziştii poate, opinează Nolly. — Slab... respinge propunerea, dând din mână, bătrânul. — Nu-i destul de tare. Ne trebue ceva în genul calicilor ălora cu arhanghelul Mihail, sau cu nu ştiu care, dracu, alt arhanghel... Tot vorbesc eu cu Buricescu... — Până atunci n'ar fi bună şi cacialmaua lui Margot ? — îndrăzneşte totuşi Nolly. — S'o vârâm în coasta sindicatului. Bătrânul chibzuieşte pufăind şi mai sgomotos pe nas. — Doar să-1 montăm mai bine pe Scripcă... îşi reia plimbarea. — Nolly, —.se opreşte Dobre iar, — la recepţie ai să-1 vezi pe Buricescu. Spune-i că vreau să-i vorbesc... — Bine tată, — consimte tânărul Racoviceanu, ridicându-se. — 9 — — Nolly Racoviceanu i-a ucis... Toţi au spus asta, — îşi termină povestirea Ruja, în încăperea din strada Atelierului. — Iar soră-sa umblă să te fericească cu pensia ! — sare Vijelie de pe scaun, adresându-se Ancăi. — Făţărnicia burgheză n'are margini ! — mai adaogă gânditor, Ruja. Ceilalţi însă rămân împietriţi sub impresia puternică a celor povestite. Numai; Cristea dă vizibile semne de neastâmpăr. Ruja însă îl potoleşte din privire. NEPOŢII GORNISTULUI 47 — Eu mă duc, — Ie spune el sculându-se, o să ne mai vedem... — Mai vino, te rog, — îi spune Anca. — Trebuie să mai vii — întăreşte şi Vijelie. Ruja a ieşit însoţit de Anca. până'n verandă. A tras uşa după el. Zăpada s'a adunat întretimp groasă pe prispă sj a îmbrăcat stâlpii. Paşii lui lasă urme adânci în nea. In stradă 1-a ajuns Cristea. — Nene ! Ruja s'a oprit. La lumina felinarului, Andronie şi ucenicul stau faţă'n faţă. — Nene, — se grăbeşte Cristea să-şi descarce tot ce are pe suflet, — când mai vii pe la noi ? — Să ştiu ce fac ! Ruja 1-a atras în spre el. — Să faci ce ai făcut şi azi. — Şi adaogă apoi mai rar, după o clipă de tăcere : — şi să nu uiţi niciodată pe acei care au ucis pe bunicul şi pe tatăl tău... Să le-o plăteşti !... Sub felinar, Cristea a rămas singur. Mai are încă o svâcnire spre silueta puternică a lui Andronie, care se îndepărtează în noapte, apoi rămâne locului în ninsoare. — 10 — In dimineaţa care se ridică, Cristea sfârşeşte tocmai să taie pârtia în zăpada aşternută atât de bogat peste noapte. A deschis poteca până'n poartă, dar şi în partea cealaltă, până'n uşa Murei. Mai aruncă o privire peste munca terminată după care, liniştit, se reazimă de stâlpul prispei. Odată cu şueratul sirenei dela fabrică, s'a deschis şi uşa lui Vijelie. Pe prispa de acolo a apărut Mura. Prin uşă, fata mai aruncă o privire în încăperea unde tatăl ei se pregăteşte de plecare. Deasupra lighianului, desbrăcat până la brâu, muncitorul îşi toarnă apa rece peste ceafă. Tinerii şi-au făcut semn a bună dimineaţa şi împreună au pornit pe stradă. Peste gardul unui vecin, se'ntind crengile încărcate de zăpadă ale unui copac. Cristea a atins cu capul o ramură şi pulberea albă se scutură peste amândoi. Insă tinerii nu observă acest lucru. Serioşi şi gravi păşesc înainte. Peste câteva clipe, odată cu mulţimea muncitorilor ce iuţesc paşii, au trecut de poarta uzinei. E uzina în care cu mulţi ani în urmă lucrase şi Pintea, abia sosit în Bucureşti. Aceeaşi firmă de sârmă cu litere din bronz, aceeaşi curte spaţioasă. Decât că pavilioanele s'au înmulţit, iar etajele s'au înălţat. La stânga, pornind dinspre zidul de lângă stradă şi până la clădirea administraţiei, s'a ridicat un zid nou, în mijlocul căruia se mai află o poartă. Dincolo de zid se zăresc alte clădiri noui. Echipe speciale au curăţat din vreme zăpada de pe lespezile curţii. Câţiva salahori mai adună din lopeţi resturile. Operaţia este condusă de un supraveghetor în scurtă îmblănită, cuşmă şi cisme. îndată însă ce a zărit pe cei doi tineri, a coborît în grabă peronul clădirii administraţiei şi-i ajunge din urmă, ca şi când le-ar fi aşteptat sosirea, anume. Nu se mulţumeşte numai să meargă alături de ei, ci îi şi desparte, intercalând între făpturile lor subţiri, trupul lui pătrat. — Uite ce ţi-am adus, Mura 1 — îi spune fetii, întinzându-i o portocală de Jaffa şi punându-i-o aproape cu sila în mână. — Creşte la dumneata în grădină ? replică fata, glumind. — La mine cresc toate, bunătăţile din lume. — Nu s'ar zice, — intervine Cristea. — Atelierul tău e acolo 1 îl admonestează aspru supraveghetorul, arătându-i cu degetul clădirea depăşită. Cristea s'a oprit în loc. îşi mută ochii dela supraveghetor la Mura, care învârteşte încurcată portocala în mână, dela Mura la supraveghetor, şi se întoarce apoi brusc, îndreptându-se în spre atelierul său. 48 CEZAR PETRESCU şi MIHAI NOVICOV Ajunşi în faţa unei clădiri din fundul curţii, Mura i-a întins supraveghetorului portocala înapoi, — Ce să fac cu ea ? întreabă el nedumerit. — Dă-o nevestii dumitale. — Păi, n'am... — Caut-o ! S'o găsi vre-una şi pentru dumneata,,. — 11 — In mod cu totul neaşteptat, tânăra i-a pus portocala pe un fund de butoi şi, grăbită, urcă treptele clădirii, sub privirile mereu mai nedumerite ale vătafului. Intrând pe poartă, n'ar crede nimeni că în spatele hambarului pe jumătate ruinat, se mai află o curte : o îngrămădire de butoaie cu fundul în sus, varniţe putrezite, resturi de schelărie şi scări de lemn din care mai spânzură câte o treaptă, toate claie peste grămadă, lăsând cu greu loc celui ce ar vrea să treacă. Ruja, împreună cu doi tineri muncitori, discută : — După manifestaţia de ieri, e sigur că vor lua măsuri. Să fim deci cu ochii în patru, — le spune el. Orice s'ar întâmpla, întrunirea trebuie ţinută. Să nu-i slăbim nici o clipă, să-i strângem în chingi din toate părţile. — Ruja explică, ajutân-du-se cu un gest demonstrativ, de strânsură — Ai înţeles, Miroane ? — Fără grijă, tovarăşe, Dan răspunde cel mai tânăr, clipind din ochi limpezi şi pătrunzători. Dacă are 25 de ani. Cu tot gerul, în loc de manta poartă numai un pieptar de blană, fără mâneci. Parcă nici nu-i pasă de frig. Doar mâinile şi le-a vârît în buzunarele pantalonilor. Celălalt tânăr, cu doi-trei ani mai în vârstă, mărunt de sta-, tură şi cu faţa măslinie, suge dintr'un chiştoc scurt de ţigară, de mai să-i pârlească mustaţa tunsă. Poartă un dolman larg, cu blana de iepure mâncată de molii. — El o să vorbească, — îi spune mai departe Ruja, arătând spre tânărul cu mustaţa tunsă — uită-te bine la el, ca să-1 recunoşti. Miron surâde : — Cum o să-1 uit, tovarăşe Dan ? — Bine, răspunde Ruja. — Mai e ceva. Lucrează la voi doi fraţi Dorobanţu? — Da. — Ii cunoşti ? — Nu tocmai... Unul e lucrător, celălalt ucenic. — Cum sunt ? — Al mare e cam molău... Lasă-mă să te las. Nu se bagă... — Şi ucenicul ? — Pare un băiat bun,... copilăros încă. — S'a ocupat Uteceul de el ? — Nu ştiu... — Ai grijă... E din aluat bun, băiatul... Să-1 creşteţi. — 12 — In atelierul cel mare de strungărie, lucrul a început mai de mult. Fiecare muncitor e lângă maşina sa. Pe masa din faţa unui strung metalic, Cristea pregăteşte câteva piese. Doi paşi mai la o parte, Vijelie răsuceşte, în aşteptare, o ţigară. Ucenicul n'a lipsit decât o ciipă din faţa pupitrului şi totuşi tânărul lonaşcu, buză-de-iepure, acela de care Cristea se despărţise în ajun cu câteva minute înainte de manifestaţie, a avut timp să-i lase pe furiş o hârtie împăturită. E atâta forfotă în atelier, încât manevra a rămas neobservată. De aceea Cristea este surprins când găseşte hârtia. îşi şterge mai întâi mâinile de pantaloni NEPOŢII GORNISTULUI 49 apoi o despătureşte, o parcurge cu privirea. Zâmbeşte vesel şi mulţumit. Dar când să înalţe capul, privirea i se încrucişează cu a supraveghetorului. Grăbit, împătureşte hârtia şi o strecoară în buzunar. Supraveghetorul însă n'are de gând să se lase înşelat. Mătăhălos şi crunt, i se postează în faţă. Felul cum întinde mâna, trădează aceeaşi comandă de nediscutat ca şi glasul. — Dă-mi hârtia ! — Ce hârtie ? — Lasă mofturile ! Umbli cu manifeste ? şueră printre dinţi supraveghetorul, cuprinzându-1 pe neaşteptate în braţe pentru a-L percheziţiona. Vijelie priveşte înciudat, lepădând ţigara. — Lăsaţi-mă în pace! se sbate ucenicul. Printre cei ce s'au apropiat, Ionaşcu încearcă să-i facă semne neînţelese lui Cristea. — Ce te legi de copii, domnule Pâslaru ? intervine tot mai scos din fire Vijelie. — Te rog, să nu te amesteci ! înţelegi ? strigă ca ieşit din minţi supraveghetorul, smucind mâna ucenicului pe care acesta o ţinea încleştată în buzunarul pantalonului. Cu mâna rămasă liberă, 1-a prins pe Cristea de gât. Printre muncitorii care au făcut cerc, s'a strecurat şi Miron. Calm, i-a desprins vătafului mâna de pe gâtul ucenicului, numai strângându-1 cu o putere de cleşte de încheietura pumnului. — Ai înebunit ? îl întrebă încruntat. — Sugrumi băiatul ? — Sunteţi complici cu toţii! urlă vătaful rostogolindu-şi ochii ca nişte talgere fără să dea însă drumul mâinii pe care ucenicul încăpăţânat o îndesa şi mai adânc în buzunar. — Ce v'a făcut băiatul ? îl întrebă Miron. — Păcătosul umblă cu manifeste ! Să meargă cu mine la direcţie! — 13 — In biroul din clădirea administraţiei, Dobre Racoviceanu priveşte prin fereastra largă în curtea fabricii, unde activitatea îşi urmează cursul. Călare pe un scaun, sugând din ţigaretu-i de chihlimbar, Nolly îi urmăreşte privirile. — Cred că buldogul tău e un dobitoc ! îi spuse într'un târziu bătrânul. — De ce, tată ? — In loc să dea de fir, umblă cu fleacuri. Nu ţi-am spus ? Ăştia — şi arătă cu bărbia spre curte, — pregătesc ceva ! — Şi ce să facă Pâslaru ? — Să simtă! Să miroasă! Să pună iscoade! răspunde aspru, bătrânul. • — E devotat, — se mai apără Nolly. Pe ultimele cuvinte, vătaful a năvălit pe uşă târând după el pe ucenic. Bătrânul a înălţat capul, surprins de atâta lipsă de protocol, iar Nolly, scăpând ţigaretul de chihlimbar din gură, a sărit de pe scaun. — Scoate manifestul ! ţipă vătaful. — Ce s'a întâmplat? întreabă Nolly. — Ce-i năvala asta? — El e... răspunde gâfâind vătaful. — Ce-i cu el ? se răsteşte puţin supărat, bătrânul, -- El e cu manifestele ! — Care manifeste ? — sare ca ars Cristea. — Ce vă tot legaţi de mine, domnule Pâslaru ? * 4 — Viaţa Românească — c. 2007. 50 CEZAR PETRESCU şi MIHAI NOV1COV — Taci! ţipă Nolly, ridicându-şi enervat ţigaretul. — Spune, Pâslarule! Dar spune mai pe înţeles. — L'am văzut cu ochii mei cum a băgat manifestul în buzunar, — răspunde supraveghetorul. Apoi, către Cristea: — Scoate ! — N'am ce să scot... răspunde Cristea, privindu-1 pe patron cu ură. Nolly Racoviceanu însă, fără să-şi dea seamă de sentimentele băiatului, se apropie insinuant: — Scoate-I băiete. E mai bine aşa, cu vorbă bună. Că nu-ţi facem nimic Altfel... Ucenicul încă rezistă... Nolly însă întinde mâna, pretinzând imperios hârtia, în cât într'un sfârşit Cristea, în ciudă, se execută. Satisfăcut, Racoviceanu despătureşte hârtia. Urmează un hohot de râs. Supraveghetorul priveşte uluit. — Sfârşeşte odată cu râsul, Nolly ! — pufneşte bătrânul, — să văd şi eu. A prins hârtia în mână, întinzând-o apoi mustrător şi vătafului care priveşte la rându-i şi se îmbujorează. — Manifestul dumitale ! îi spune bătrânul. Când îţi spun că-i dobitoc, — se stropşeşte la Nolly. Pretinsa hârtie subversivă este o caricatură înfăţişând, cu destulă abilitate pe supraveghetor în cnip de buldog, în faţa coteţului, mârâind. Inscripţia cu litere mari de deasupra: „Atenţie la'Buldog", e de natură să Înlăture orice confuzie. Dealtfel asemănarea dintre capul buldogului din caricatură şi figura canină a supraveghetorului, este izbitoare. Cu pumnii ridicaţi, cu ochii injectaţi, vătaful şi-a pierdut cumpătul şi s'a repezit asupra ucenicului. — Pâslarule ! — îl aduce la ordine feciorul patronului. Apoi către Cristea • — Cum te chîamă, hăete ? — Cristea Dorobanţu. — Dorobanţu ? — mai întrebă odată domnul cu ţigaret, căruia numele îi pare cunoscut. Aha ! îşi aminteşte el. — E din protejaţii lui Margot. Bătrânul a încreţit din sprâncene. — Cei cu tactica şi cu goarna pentru nevasta ministrului de finanţe, — îl lămureşte atunci Nolly, îndreptându-se spre el. Cest drole ! N'est-ce pas ? Poţi să te duci, Pâslarule, — îi spune Buldogului, întorcându-se. Vătaful a plecat, iar Nolly şi-a luat o înfăţişare severă: — Să-ţi bagi minţile în cap, îi spune ucenicului care continuă să privească în jos, cu buzele încleştate... Frumos ? Soră-mea umblă să te facă om şi tu... — 14 — Gânditor, ucenicul nici n'a apucat să tragă după el uşa biroului patronului când din spate, supraveghetorul care-i pândea din umbră trecerea, i-a repezit pe neaşteptate pumnul în ceafă. Apoi, când băiatul s'a răsucit buimac, clătinându-se, îi repede şi un al doilea pumn în piept. Isbit mişeleşte, tânărul se prăbuşeşte pe podea. — Asta... aşa... ca să mă ţii minte! rânjeşte Buldogul, depărtându-se. Ucenicul a rămas un timp lungit pe jos. S'a înălţat apoi într'un genunchi, scuturând-şi capul, parcă pentru a-şi aduna creierii clintiţi de lovitură. Ameţit, îşi priveşte dezolat pantalonii rupţi la genunchi, în cădere. Cu paşii împleticiţi încă, se îndreaptă apoi în spre atelier. Ameţit încă, şchiopătând şi cu părul răvăşit, Cristea s'a apropiat de strungul lui Vijelie, care lipseşte din atelier. Gu gesturi mecanice încearcă să-şi conţi- NEPOŢII GORNISTULUI 51 nue munca. Zadarnic. Mâinile îi sunt ca înţepenite. Face atunci câţiva paşi până la pupitru, de care-şi reazimă braţele, sprijinindu-şi pe ele fruntea. Dela distanţă, Miron se desprinde de ucenicul Ionaşcu, cu care stă de vorbă şi se apropie şi el de pupitru. Cristea simte mâna prietenească pe ceafă, înalţă capul şi privirea lui o întâlneşte pe a muncitorului, limpede, prietenoasă, îngrijorată. — Te-a lovit ? — îl întreabă Miron. — Da. — Vino cu mine. L-a prins pe Cristea de mijloc, purtându-1 în spre un colţ al atelierului. A sosit lângă strung şi Vijelie. Roteşte ochii de jur împrejur până ce-1 zăreşte pe Cristea stând de vorbă într'un colţ cu Miron. Atunci, zâmbitor, prinde să-şi adune singur piesele strungului. Acolo, în colţul atelierului, Miron îi mai spune ucenicului: — Trebue să luptăm. Asta pentrucă buldogii şi racovicenii să nu-şi bată joc de noi. Ai să vezi şi astăzi. Să nu uiţi! La plecare aştepţi la poartă. — 15 — — La plecare aştepţi la poartă, — îi spune un muncitor altuia în atelierul de turnătorie. Ilieş, de alături, lucrând la nişte forme, îşi dă seama că se pregăteşte ceva deosebit şi întoarce capul. Muncitorul însă a şi dispărut. Ilieş îşi continuă netulburat treaba. ★ — Azi, după lucru, — spune tânărul Ionaşcu unei fete într'o încăpere largă unde se împachetează nişte piese. Fata a înţeles şi deîndată ce Ionaşcu s'a depărtat a trecut lângă Mura, care împachetează şi ea în faţa unei mese. — După lucru să nu te grăbeşti spre casă. — Dece ? întreabă Mura mirată. — Ai să vezi. ★ — S'a hotărît pentru astăzi. Pregăteşte-ţi oamenii, — rosteşte un muncitor scund, negricios, cu un fular negru răsucit în jurul gâtului, către un altul înalt, uscăţiv, cu o cicatrice adâncă pe obraz. Mai la o parte, un lucrător între două vârste, ceva mai îngrijit îmbrăcat, cu o frunte îngustă şi cu părul tuns chilug, clipeşte des din ochii mici cu pleoape adormite, atent la ce se petrece. „Să ne apărăm salariile !" — „jos teroarea" lipeşte un fluiuraş pe o uşă un alt muncitor. ★ Deabia s'a depăratat cel ce a lipit lozinca pe uşă şi muncitorul cu pleoape adormite s'a şi apropiat. Silindu-se să nu fie observat — desprinde cu unghia fluturaşul. Dar aproape în aceeaşi clipă un alt fluturaş apare alături. ★ Un grup de muncitori s'a oprit în faţa unei inscripţii cu cărbune pe peretele coridorului. — „Jos concedierile" ! — La plecare aşteptaţi la poartă ! — îi spune muncitorul cu cicatrice pe obraz, lui Vijelie. 4 * 52 CEZAR PETRESCU şi MIHAI NOVICOV — 16 — In clipa, când şueră sirena, din atelier coboară în grabă tineri muncitori, hotărîţt să fie primii la poartă. Ca într'un vârtej, urcă douâ-trei trepte odată..'. Grupuri-grupuri, s'au oprit în câteva puncte, acolo unde curtea se lărgeşte în faţa porţii de eşire. — Aţi auzit ? spune într'un grup, Miron. — Iar ne taie din salarii. _ Muncitorii se îndreaptă spre cabina portarului să-şi depună fişele pe tablou. Unii ies în stradă, alţii se întorc, înghesuindu-se lângă poartă. Până la urmă, mai mulţi muncitori s'au apropiat de grupul tinerilor. — Ce e Miroane ? se fac iar concedieri ? îl întreabă unul. — Dacă o să fim proşti, au să facă şi concedieri. Acum, tot mai mulţi muncitori pregătiţi să plece, s'au oprit pe lângă diferitele grupuri, în timp ce alţii continuă să iasă de prin clădiri, fără a mai apuca să ajungă până la cabina portarului. Cristea s'a apropiat de grupul lui Miron... Mai la o parte, singur, lângă un zid, s'a oprit Ilieş. Aproape de poartă, toate privirile sunt atrase către un vorbitor ce s'a înălţat pe o tribună improvizată din lăzi şi butoaie, în ungherul alcătuit din zidul cel nou dinspre curtea magaziilor şi din cabina portarului. E tânărul scund cu faţa măslinie, pe care Ruja i-1 dăduse în grija lui Miron. Şi-a lepădat dolmanul şi în haină numai, pare şi mai puţin la trup. — Fraţilor ! Vă întrebaţi dacă se fac concedieri şi în fabrica voastră ? S'or face, dacă vă veţi lăsa ! Numai la Malaxa au fost svârliţi pe drumuri 500 de muncitori. La Lemaitre 300, la Vulcan 200. Sunt concediaţi muncitorii cu câte 5 şi 6 copii. "Bucureştiul e plin de şomeri. Nici pâinea nu ne mai e asigurată... Rândurile ascultătorilor se îngroaşă. Ca o măsură de prevedere, un grup de tineri, printre care şi Ionaşcu, au făcut cordon în jurul vorbitorului. Mai la o parte s'au oprit câteva fete. Privesc curioase, ronţăind seminţe. Mura îşi repede mereu capul când într'o parte, când în alta. L-a zărit în sfârşit pe Cristea şi îi trimite un zâmbet. Cristea însă nu răspunde. E numai urechi. — Şţ; la voi se pregătesc concedieri în massă... continuă vorbitorul. — Pentru asta au venit bancherii americani de benchetuiesc în fiecare seară cu Racovicenii... Pe Buldog îl cunoaşteţi... umblă cu carnetul prin fabrică şi face liste. In plină criză, şandramaua capitalistă pârâie şi patronii ar vroi ca voi să plătiţi oalele sparte ! Să nu-i lăsăm... Dela distanţă, Buldogul a văzut .grupul. Când şi-a auzit porecla, instinctiv porneşte înspre vorbitor, apoi se opreşte, gândeşte o clipă şi o rupe Ia fugă înspre pavilionul administraţiei. — Bogăţiile ţării au ajuns pe mâna trusturilor străine, răsună glasul vorbitorului. — Cine este ? îl întreabă un muncitor pe un altul, arătând înspre vorbitor. — Nu-1 cunosc. Dar bine grăeşte... Adevărul curat ! — Adevăr, adevăr, dar pe pielea noastră, — replică muncitorul cu pleoapele adormite, care se ocupase adineauri să deslipească fhituraşii. Câţiva muncitori din apropiere întorc în spre el priviri mirate. — Ce ne trebue de ăştia, — reia cel nemulţumit, încurajat de faptul că e ascultat, — mai bine făceam un memoriu... — Memoriu ? — isbucneşte în râs muncitorul cu fularul negru la gât. — Toată iarna trecută, Racovicenii nu au făcut foc în sobă cu memoriile tale ? Aşa e, măi Scripcă ?... Mare pricopseală, memoriile tale! De lângă poartă se aude tot mai puternic glasul vorbitorului. — Dacă e vorba de sacrificii, dece nu le fac patronii ? Ce ? N'au de unde ? — Aşa e !... aprobă într'un glas mulţimea. NEPOŢII GORNISTULUI 53 — Să-şi mai taie şi Racovicienii din osânză ! — se aude o voce mai puternică. In grupul în care se găseşte muncitorul cu fularul negru şi Scripcă, discuţia e din ce în ce mai aprinsă. E mai tare, însă, vocea vorbitorului. — Pentrucă au nevoie de războiu... Ce caută generalul ăla francez la noi > Iar americanii ? Vor să atace Uniunea Sovietică... pentrucă le stă ca un cui în coastă ! — Tare ar vrea să scape de ea — se aude din nou o voce din mulţime, — dar nu sunt în stare... Ilieş s'a desprins de zid, apropiindu-se de grupul celor ce discută. — Vedeţi ? Asta e, — izbucneşte Scripcă pe ultimele cuvinte ale vorbitorului, — propaganda comunistă 1 — Ei şi ? — intervine din nou muncitorul cu fular la gât, — tu nu faci propagandă ? Social democrată ? — Fac ! Dar nu subversivă ! Dacă ne arestează ? Cine o să ne apere ? Comuniştii ? — Da ! Comuniştii! Ei luptă cu adevărat! Deschis ! Nu au cârdăşii pe uşa de din dos cu patronii... — Lasă, lasă... că au fost desfiinţaţi comuniştii. Eu zic să plecăm... Scripcă dă să plece. Câţiva muncitori sunt gata să-1 urmeze. Alţii însă li se pun în faţă. — Staţi, fraţilor... Aici e suferinţa noastră. Unii se lasă convinşi, alţii îşi urmează drumul în spre poartă. Mai la o parte, îngândurat, se'ndreaptă spre poartă şi Ilieş. II opreşte tovarăşul său de lucru dela turnătorie. — Ce-i, Dorobanţule ? Te dai cu Scripcă ? — Nu mă dau cu nimeni ! — răspunde în răspăr, Ilieş. — Dar am o casă de hrănit. Şi-şi urmea,'ză drumul. Intretimp, situaţia s'a încordat. Un grup de poliţişti, aduşi de Buldog, au pătruns în curte prin clădirea administraţiei, provocând învălmăşeală în rândurile muncitorilor. Insă glasul vorbitorului continuă să domine. — Să nu lăsăm trădătorii de ţară să atace Uniunea Sovietică ! Poliţiştii flueră şi caută să-şi croiască drum spre tribuna improvizată. Vijelie a întins însă braţul şi strigă : — Mişel, care pleacă ! Nu fugiţi, fraţilor ! Poliţiştii încep să bruscheze pe muncitori. Muncitorii ripostează. — Aşa răspunde guvernul la cererile drepte ale muncitorilor! — strigă vorbitorul. Mulţimea îşi strânge rândurile. Strigăte, huiduieli, lovituri, încăerare generală, pe când vocea agitatorului răsună mereu: — Partidul comunist vă cheamă la luptă ! Nu daţi crezare celor care spun că-i distrus ! Nimic nu-i în stare să-1 sfarme ! Apăraţi-vă drepturile, salvaţi ţara ! Incăerarea se înteţeşte. Lovind în dreapta şi în stânga cu bastoane de cauciuc, poliţiştii îşi croiesc drum spre vorbitor. — Nici o concediere ! Nici un ban pentru răsboiul antisovietic ! Trăiască clasa muncitoare ! Trăiască Partidul Comunist! — Trăiască Partidul Comunist! repetă grupul de tineri din jurul vorbitorului. l-au făcut apoi o piramidă vie, ca să poată sări dincolo de zid, în stradă, de unde se pierde în mulţime. Muncitorii încep să se risipească. S'a deschis poarta şi mulţimea a inundat uliţa. Miron, mai la urmă, în grupul celor dm curte, grăbeşte şi el pasul. Un poliţist îi ţine urma. Miron simte aceasta, începe să fugă, 54 CEZAR PETRESCU şi MIHAI NOVICOV întoarce capul, se vede urmărit de poliţist, apoi urmăritorul se prăbuşeşte: Cristea a avut grijă să-i pună la timp o piedică. Mişcarea aceasta a făcut-o dibaci, după ce din două salturi îl ajunsese pe poliţist din urmă. Apoi dintr'o săritură, păstrân-du-şi o clipă echilibrul pe creasta zidului, ucenicul a sărit în curtea de alături. Acum caută un loc unde să se ascundă. In dreapta, în dosul clădirii administraţiei, e curtea depozitelor, despărţită printr'un grilaj de restul curţii. In stânga, o puzderie de clădiri — magaziile, laboratorul, garajul... Insfârşit, s'a hotărît! Uşa garajului e întredeschisă. într'o clipă e înăuntru. Miron, care a intrat şi el prin poarta rămasă deschisă, 1-a zărit. Domol, fără grabă, a intrat şi el în garaj. Ucenicul îi primeşte fericit strângerea de mână. Pe Vijelie un poliţist îl îmbrânceşte din urmă. — 17 — E primăvară. Pretutindeni pomii sunt acoperiţi de floare, iar din castani a ţâşnit un frunziş mărunt şi proaspăt. " In curtea din strada Atelierului, un gospodar - leagă de boltă curpeni desprinşi. Un altul răsădeşte câteva flori. Un al treilea stropeşte curtea dintr'o cutie de conserve găurită, desemnând opt-uri din stropi în urma gospodinei, care mătură cu grlje. Se simte că e duminică dimineaţă. Sub cireşul plin de floare, Cristea şi Mura s'au aciuit pe o ladă. El urmăreşte gâza ce-şi face loc, prin ţârână, ea îşi leagănă ritmic picioarele. Fereastra din faţă se deschide şi apare chipul Ancăi. Ii caută din ochi, dă să strige ceva, dar cum îi zăreşte, închide încet fereastra. îngândurată, îşi aminteşte şi retrăeşte clipele petrecute alături de Pintea, tot sub un cireş. — Dacă am merge în Parcul Sălciilor ? întreabă Mura. — Mergem, răspunde Cristea zâmbind, ducând mâna straşină Ia ochi şi privind în soare. In curte însă a intrat un domn cu burtă şi guşă, îmbrăcat sărbătoreşte, cu o cravată imensă la gât şi cu un lanţ gros pe pântec. Suflând greu, a urcat treptele prispei, până'n faţa ferestrei deschise, prin care Vijelie, cu un cojoc pe ■umeri, cu ochii intraţi în fundul capului, cu nasul subţiat de boală, cu un tartan pe genunchi, privea pierdut la cireşul înflorit de afară. Vijelie a tresărit. — Ei ? — întreabă domnul cu guşe. Bolnavul priveşte absent la apariţia din fereastră, fără să răspundă. S'a grăbit însă Mura să se apropie. — Lăsaţi-1 pe tata... Vă explic eu... — N'am nevoie de nici o explicaţie. Plătiţi chiria ? îi curmă vorba domnul gras. — Dacă tata găseşte iarăşi de lucru... mai încearcă fata să-1 înduplece pe proprietar. — Nu rămânem noi datori. — Lucru ? rânjeşte domnul. — Cine nu-şi vede de treabă... Vrei să ştii ? Bine au făcut că l-au dat afară ! Smuls din toropeală, Vijelie a întins mâna pe prichici, după piatra ce sprijină de vânt fereastra. Domnul a înţeles gestul şi se grăbeşte să se pună la adăpost. — Ucigaşi ! Auzi ?... Să mă ameninţe pe mine !? Vă învăţ eu minte! — strigă el dela distanţă. Mura s'a repezit înăuntru, a deschis sertarul mesei, a scotocit, şi 1-a ajuns pe proprietar din urmă. — Sunt banii de spital ai tatei... Luaţi-i, vă rog! încearcă să-i potolească supărarea. Burtă-verde ia banii. Ii îndeasă în buzunar şi se opreşte în faţa uşii care dă în casa familiei Dorobanţu. NEPOŢII GORNISTULUI 55 — Să-mi goliţi casa ! Aţi auzit ? — urlă el, deschizând uşa. Sunt sătul de văduve de război ! Trântind cu furie uşa, a desprins şi câteva bucăţi de moloz, pe care inconştient se grăbeşte să le culeagă, îndurerat de atâta pagubă. De dinăuntru, Anca ar vrea să-1 urmeze, să-1 roage să mai aştepte. A reţinut-o însă Ilieş. [şi dă seama că orice stăruinţă e inutilă. Cristea, după ce 1-a petrecut pe proprietar cu privirile pline de ură, apucă o carte şi caută cu tot dinadinsul să se adâncească în lectură. Degetele lui frământă cu neastâmpăr pagina. Intretimp, Anca a scos dintr'o ladă costumul ţărănesc cunoscut din fotografie. — Nu te las să-i vinzi, mamă — se opune Ilieş. — Avem altceva ? întrebarea face şi mai prezentă mizeria din încăpere, unde lucrurile s'au împuţinat şi mai mult. Fără voie, privirile tuturor s'au adunat pe goarnă. Cristea, care se silea să-şi urmeze lectura, s'a ridicat, a luat Ancăi costumul din mână şi l-a pus pe ladă. — Mai bine vând armonica, mamă. — Foarte bine! aprobă Simina. — Nu se poate copii, se împotriveşte Anca, — atâta bucurie mai avem în casă ! — Le plătim noi odată ! mai spune îndârjit, ucenicul. — Dar până atunci ? bombăneşte Ilieş. O să hrăneşti tu casa ? — Măi Ilieş, — îi spune Cristea, de data aceasta cald şi însufleţit. — Cum de nu înţelegi tu, că oricât te-ai sbate, de astea nu vei scăpa... te înfunzi doar mai rău ca în mlaştină... Nu citeşti, de aia nu ştii... Să facem şi la noi cum e în Rusia... Acolo e adevărata viaţă... — E frumos ce spui, — răspunde surzând Ilieş, — dar din asta nu ies bani pentru chirie. Atentă la discuţie, Simina a simţit totuşi prezenţa celui ce s'a oprit în faţa prispei. De aceea s'a şi grăbit să iasă. — Aici locueşte Cristea Dorobanţu ? — o întâmpină surprins Miron, care numai la fetişcana asta cu părul de aur nu se aştepta. — Aici, — răspunde Simina, cântărind pe tânăr din ochi. Să-1 chem ? — Dumneata eşti sora lui ? — o mai întreabă tânărul cu privirea ţintă la cozile bogate, pe care şi le-a răsucit ca o cunună în jurul capului. Simina nu mai e grăbită, căci se reazimă de uşa geamlâcului. Ce ciudat o priveşte tânărul acesta şi totuşi nu-i vine să râdă ! — Ai ghicit... Eu sunt... Simina. Miron ar vrea să mai spună ceva, dar nu găseşte ce. — Vrei să-1 chemi ? Simina parcă a uitat despre ce e vorba. Apoi, scutu-rându-se : — îndată. Desmeticită, a intrat vârtej în casă. Miron a rămas pe gânduri, cu capul plecat într'o parte, cu privirea ţintă, ca şi când ar fi descoperit cine ştie ce comoară fără de seamăn în ţărâna curţii. L-a înălţat iară, numai când l-a simţit pe ucenic în uşă. — Dumneata erai ? — întreabă fericit Cristea. Din fundul curţii, de pe scăunelul unde stă ghemuită cu bărbia proptită în palme. Mura priveşte cu încordare la cele ce se.petrec în faţa prispei familiei Dorobanţu. Acolo, Miron l-a tras pe Cristea mai la o parte, până lângă bolta de viţă, pe care a început să se înfiripe frunza. Miron vorbeşte, dar privirile îi alunecă mereu în spre fereastră. Acum, Cristea a intrat în casă, în timp ce muncitorul iese 56 CEZAR PETRESCU şi MIHAI NOVICOV în stradă, să-1 aştepte. In clipa când ucenicul a ieşit din nou în curte, Mura l-a strigat : — Cristea ! Ucenicul s'a oprit. — Unde vă duceţi ? — La petrecere. Nu se vede ? — răspunse Cristea glumind şi arătând spre armonică. — Lasă, îl întrerupe Mura, încreţindu-şi fruntea, — nu mă că crede aşa, ştiu eu multe pe care nici tu nu le ştii. — Dacă ştii, cu atât mai bine. — Tocmai de aceea, Cristea ! — îi spune Mura, prinzându-1 de mână şi continuând grăbită, cu frânturi de frază : — Fereşte-te !... Uită-te la noi... Ce-a făcut tata ? A rămas fără lucru... Mama (Mura dă să plângă)... de asta a murit. Mai bine să mergem în parcul Sălciilor... nu vrei ? — Vreau Mura. . Vreau... Dar nu acum... — Va să zică aşa ţii tu la mine ? mai încearcă drept ultim argument, fata. Ucenicul priveşte rnirat şi aspru. — Cum de nu înţelegi, tu, Mura ? Din stradă se aude vocea lui Miron. — Mergem ? — Acum ! Cu armonica pe umăr, Cristea se grăbeşte să ajungă în stradă. Mura a rămas în curte, tristă şi singură. — 18 — Din înaltul râpei, Cristea, cu armonica pe umăr, priveşte în jos spre. fundul văii unde se ghiceşte iazul; mai aruncă şi câte o ochire în urmă, pe strada periferică pe care a venit. Coboară apoi poteca până la mijlocul povârnişului. Din locul unde a ajuns, îi este uşor să cuprindă dintr'o privire întreaga margine a râpei ce'nconjoară de sus iazul ca un arc imens. In depărtare, clădirile oraşului se arată privirilor, imagine despicată pe alocuri de furnalele fabricilor. Din ochi, caută «n loc mai ascuns, de unde să poată supraveghea mai în voie. Privirea i se opreşte în sfârşit asupra unui desiş de sălcii tinere. Se apropie şi pătrunde în întunericul lor, croindu-şi drum cu greu, până ce tulpinele se.răresc neaşteptat, ca pentru a face loc drumeţului. Bucuros că a găsit locul potrivit, Cristea înaintează mereu. S'a oprit însă la timp. încă un pas şi ar li alunecat în băltoaca cu apă stătută, acoperită cu mătreaţă verde şi cu mătasa broaştei. Grijuliu, face atunci calea întoarsă, priveşte din nou împrejur, apoi se'ndreaptă înspre un arbore scorburos, de care se reazimă. Şi-a desprins armonica şi cântecul uşor — o melodie tristă, mai mult îngânată, însoţită de acorduri, — începe să se audă. — 19 — Intre timp, Miron, care a coborît până la malul iazului, este întâmpinat, sub salcia rămuroasă şi înverzită, de muncitorul cu fularul negru, cunoscut încă dela întrunirea din fabrică. — Noroc, Tănase, — îi spune Miron. — Eşti singur ? — Au venit cu toţii. Sus e totul în regulă ? — Fără grijă ! De undeva, de aiurea, se aud trei fluerături de mierlă. Mirori răspunde, apoi porneşte însoţit de Tănase în lungul malului. Sus, Cristea îşi cântă tot mai antrenant melodia tristă şi nostalgia. Cei de pe malul iazului se pot consfătui acum în NEPOŢII GORNISTULUI 57 voie. Miron, Tănase, muncitorul cel uscăţiv cu cicatricea adâncă în obraz, vorbitorul dela întrunirea sburătoare şi încă un muncitor au făcut cerc în jurul lui Andronie Ruja. Atenţi îl ascultă cuvintele : — Aveţi o celulă puternică în fabrică. E un succes în aducerea la îndeplinire a uneia din hotărîrile Congresului al V-lea. Celula şi-a dovedit forţa cu prilejul ultimei acţiuni. Decât... acesta-i abia un început... Uzina voastră trebuie să devină acum un pilon, un pilon puternic, adică un centru de activare a mişcării revoluţionare muncitoreşti din cartier. — 20 — De sus, de pe marginea râpei, doi trecători privesc cu atenţie. Fiecare amănunt li se pare interesant. Şi-au schimbat locul cu câţiva paşi mai la o parte, au căutat apoi alt loc în partea opusă, de unde vederea li se pare mai puţin stânjenită. Din când în când, bondocul, cu o pălărie de fetru trasă peste ochi, priveşte în sus, înspre namila ce-1 însoţeşte, să-i citească gândul. Atitudinea lor nu înşeală. Urmăresc. Vor să descopere. Namila s'a hotărît şi, urmat de bondoc, începe să coboare poteca înspre iaz. Pe măsură ce se apropie de locul unde se găseşte ucenicul, cântecul acestuia devine mai puternic. — 21 — Jos, lângă iaz, discuţia continuă. Vorbeşte acum Tănase : — Vă spun eu... Muncitorii sunt nemulţumiţi... Nu mai vor să rabde. Dacă am declara acum grevă, ar merge toţi. — Asta aşa e, — replică muncitorul cu cicatricea, — dar nu toţi sunt conştienţi. Mai apleacă unii urechea şi la ce spun social-democraţii. — Ba chiar şi printre social-democraţi sunt mulţi care nu mai cred în minciunile lui Scripcă ! — replică Tănase, lărgindu-şi fularul. Cu toţii au întors capul în spre locul de unde cântecul lui Cristea se aude, mereu mai tare. Un timp ascultă atenţi. — Cred că va trebui să ne despărţim, spune Miron, cântărind situaţia. — Bine ! - - îl ajută Ruja, adunându-şi gândurile. Dar mai am ceva de spus. Deşi se grăbeşte, vorba îi este totuşi calmă, stăpânită : — De declarat grevă, nu e greu... Mai greu e s'o câştigi.., Să te urmeze muncitorii până la capăt... Nemulţumirea şi revolta trebuiesc organizate. E necesară o pregătire politică... pentrucă social-democraţii să nu... Dar cântecul se opreşte brusc... O altă melodie se aude acum : puternică, viguroasă, săltăreaţă. — 22 — Rezimat de acelaş copac scorburos, Cristea continuă să cânte, fără să piardă din ochi pe agenţi. „într'o seară lâng' ogradă..." După felul cum atacă mereu mai tare şi mai agitat acordurile, ai crede că ar vrea să-şi sfâşie instrumentul. Cei de jos, avertizaţi de schimbarea bruscă a melodiei, se despart în grabă. Mai întâi a plecat Ruja. Apoi Miron, însoţit de vorbitorul de la întrunire. Au rămas pe loc ceilalţi trei. Tănase a scotocit într'o servietă, simulând o masă inofensivă „la iarbă verde". 58 CEZAR PETRESCU şi MIHAI NOVICOV — 23 — Agenţii s'au apropiat de Cristea. — Cânţi aşa, de unul singur ? îl iscodeşte namila. — Asta mi-e felul, răspunse morocănos Cristea, privind pe sub sprâncene — Aştepţi o fată ? caută să se lămurească mai bine agentul. Pe faţa lui Cristea s'a aşternut, de circumstanţă un zâmbet de tânăr în drăgostit. — Poate ! răspunse el, afectând încurcătura unui adolescent ruşinat. — Să nu te lase cu buzele umflete ! îi spune cu importanţă, namila Dar alţi oameni n'ai văzut cumva pe aici ? — Oameni ? Ce fel de oameni ? se miră Cristea, întrerupându-si cântecul — Aşa... Muncitori.... Un alţ zâmbet, şiret de astă dată, se aşterne pe faţa ucenicului. — Păi vin tot felul de oameni pe aici. Vin muncitori să petreacă... — Tocmai! se înviorează agentul. I-ai văzut ? Unde ? Cristea cumpăneşte o clipă, apoi hotărît, indică desişul de sălcii tinere , , „f13"11'3 se ?' avântă, urmat de bondoc. Cu mâinile îşi croieşte drum prntre împletiturile desişului. Dar grăbit cum este, a alunecat în băltoaca cu apă stătuta înjurând cumplit, se munceşte să-şi tragă picioarele din mâl. Bondocul s'a repezit sa-i dea ajutor şi s'a pomenit şi el în băltoacă. — Dacă te iei după copii!... îl mustră namila, ca şi când bondocul ar fi avut iniţiativa exploatării desişului. Cristea, numai urechi şi aşteptare, aude în sfârşit blestemele — Hohotind de râs, urcă grăbit râpa. Ajuns în stradă, îşi potriveşte armonica, şi cântecul se aude din nou vesel şi nestingherit. „Intro' seară, lâng'ogradă" — 24— „într'o seară, lâng' ogradă" cântă plin de antren Cristea, înconjurat de un grup de băieţi şi fete. Corul de voci tinereşti repetă voiniceşte refrenul. E în „parcul Sălciilor". Păduricea e astăzi plină de tineret: muncitoare, muncitori, studenţi, elevi. De prin luminişuri şi de prin poteci se aud strigăte voioase şi cântece. Pe o alee câţiva se întrec la fugă, iar sub un păr sălbatec pe covoare întinse, un grup s'a strâns în jurul lui Cristea. Lângă un alt copac, s'a mai strâns lumea un jurul unui scripcar. E veselie. Fetele toate dau înfăţişare sărbătoreasca veştmintelor modeste. Braţele sunt încărcate cu buchete de liliac. Iată însă că toţi se îndreaptă înspre mijlocul păduricii, unde un tânăr cu şapca de student, cu o carte în mână, stă răzimat de trunchiul retezat al unui copac Langa el, parcă aşteptând, se află Ionaşcu, cel cu buza de iepure Cei ce sosesc mereu, au făcut cerc în jurul celor doi tineri, fie culcaţi în iarbă fie rezimaţi de copaci, fie sprijinindu-se în câte un genunchi. — Prieteni, — Ie spune Ionaşcu. — Acum ne va vorbi tovarăşul Ciurezu despre tineretul din Uniunea Sovietică. — Am aici, începe Ciurezu, arătându-şi cartea, raportul unei delegaţii de muncitori francezi care au vizitat de curând Uniunea Sovietică. Ei povestesc din ceeace au văzut în ţara în care constituţia garantează fiecărui muncitor dreptul la munca... Nu ca la noi, unde zeci de mii de tineri sunt şomeri. Tinerii ucenici au şcoli şi cămine speciale... In timp ce studentul vorbeşte, tot mai mulţi tineri se alătură grupului din centru. Printre ei sunt şi Cristea cu Mura, Simina şi alţii. NEPOŢII GORNISTULUI 59 — 25 — S'a înserat. Tineretul îşi urmează voios cântecele şi jocurile. într'o poiană, un grup joacă „perniţa", alte grupuri cântă în cor. Miron şi Simina s'au apropiat de marginea pădurii. Acolo, un drum de ţară desparte mulţimea copacilor de câmpurile înverzite. — Eu cred că ar trebui să trăieşti altfel, — spune Miron, — să schimbi viaţa ta de azi cu una mai vie, mai plină... — Vezi, — răspunde Simina, muşcând dintr'o floare, — şi eu aş vrea altceva. Am citit şi în cărţile lui Cristea... Apoi astăzi... ce am auzit aici... — Dece nu lucrezi ? — Nu ştiu, — înalţă din umeri fata. Ilieş spune să ajut mamei, că asta-i lot, dar nu cred. întreaga ei atenţie pare acum concentrată asupra florii pe care o culesese. — Ei, Simino, — spune cu o voce sugrumată de emoţie Miron, — e atâta amar în viaţă, că dacă nu ştii să-1 înfrunţi, te doboară. Omul e om, numai când ştie ce vrea... Fata a înălţat capul, iar ochii lor s'au întâlnit. — Vreau să fiu şi eu om, răspunde încet Simina, — mă înveţi ? Da ? — Da ! — 26 — Şi Cristea s'a desprins din grupul său. Caută din ochi, pretutindeni. A ieşit dintr'o potecă, a intrat în alta. A zărit-o în sfârşit pe Mura. Culcată în iarbă, cu capul sprijinit de un stejar, cu ochii închişi, ai crede că doarme. Ucenicul se apropie în vârful picioarelor. Cu o creangă subţire, ascuns de trunchiul copacului, o gâdijă pe braţ. Mura alungă gâza ce o necăjeşte. Dar insecta parcă nici nu-i dă atenţie. O gâdilă mereu. Deodată se răsuceşte într'un cot şi atunci îl descoperă pe Cristea. Ca un arc ce se destinde, a sărit în picioare şi o porneşte la fugă. Ucenicul aleargă şi el, din urmă. A ajuns-o. Un timp râd împreună, dar curând pe faţa Murei se aşterne din nou o umbră de tristeţe. — Mura, o sgâlţâie Cristea, — dece fugi din calea mea ? — Dacă n'ai timp pentru mine! Ucenicul şi-a lăsat să-i cadă, obosit, braţele în jos. — Tot nu înţelegi ? — Ce ? — Că-mi eşti dragă... — Iţi sunt ?... Dar dece esti urâcios ? — Eu ? O strânge cu putere. Tinerii se sărută. — 27 — De pe străzi încă nu s'a ridicat cu totul noaptea. La orizont, o geană îngustă de lumină anunţă zorile. Cristea este ocupat. In strada pe care se află sunt sumedenii de curţi şi pentru fiecare în parte, ucenicul are un manifest de aruncat. Curând împărţirea e terminată. Tânărul e vesel şi mulţumit. îşi urmează acum drumul agale, îngânând cântecul obişnuit. E timpul să se întoarcă acasă şi totul ar fi în regulă, dacă în colţul străzii nu s'ar simţi mişcare. S'a oprit în loc... Un grup de poliţişti în razie obişinuită, verifică trecătorilor actele. Au înghesuit lângă un zid pe cei găsiţi în neregulă : un covrigar, o ţărancă înaltă, un pensionar uscăţiv, cu umbrelă, alţi câţiva trecători. Cristea, neturburat, îşi continuă drumul Doar bagă mâna1 în bu- 60 CEZAR PETRESCU şi MIHAI NOVICOV zunar pentru a se convinge că n'are dece să fie îngrijorat. Actele îi sunt în regulă. Ar vrea totuşi să se întoarcă din drum, dar nu e chip, deoarece din urmă se #ud paşi suspecţi. Doi gardişti urcă strada. Atunci ? Mai cuminte e să urmeze rumul. „într'o seară, lâng' ogradă", răsună refrenul cântecului. La colţ razia îl opreşte : — Mai încet, cântăreţule, — îl somează comisarul. — încotro ? — La fabrică. — Care fabrică ? — Uzinele Racoviceanu, — răspunde ucenicul. — Mă, da' harnic mai eşti, îl ironizează comisarul, controlându-i actele. — Bine ! Vezi-ţi de treabă. Ia stai ! Ultimele cuvinte sunt pronunţate la îndemnul unuia din agenţi — namila care l-a recunoscut pe Cristea. Aplecat la urechea comisarului, arătându-şi ciobotele, agentul povesteşte. Comisarul ascultă atent şi amuzat. — Treci lângă zid, îi ordonă lui Cristea, indicându-i locul unde au fost opriţi covrigarul, ţăranca şi pensionarul. Poliţiştii ai căror paşi îi auzise ucenicul, au ajuns şi ei la locul raziei. Au adus cu ei din manifestele împărţite de Cristea prin curţi şi le arată comisarului. — Ce-o mai fi şi asta ? îl întrebă îngrijorat pensionarul pe ucenic, sesizând discuţia animată dintre vardişti şi comisar. — Să ştii că au găsit manifeste ! Comisarul însă, însoţit de agenţi şi vardişti, a venit aproape de ei. — Care dintre voi aţi venit depe „Zambilei" — îi întreabă răstit, arătând înspre strada de unde au venit aceştia. Asta şi ăsta, — îi alege tot el, fără să le mai aştepte răspunsul, grupându-i mai la o parte. — Au mai fost unii pe care i-aţi lăsat să treacă, — îndrăzneşte un agent. — Nu te-am întrebat ! Du-i la circă, ordonă el subofiţerului. — Aoleu ! — se vaicără ţăranca. — 28 — Pe banca din sala de intrare a comisariatului, alături de alţii, îşi aşteaptă rândul anchetei şi Cristea. Un gardian îi supraveghează, foindu-se tot timpul pe scaunul pe care stă. Din biroul comisariatului, plesniturile şi înjurăturile se aud până la ei. La răsunetul fiecării lovituri, unii dintre preveniţi îşi trag capul între umeri, ca şi când ar fi primit-o ei în ceafă. — Ce-o fi având cu noi ? — îl întreabă pe ucenic — ţăranca. — Bat de cinci ceasuri şi tot nu s'au săturat — observă pensionarul. — Tu, flăcăule ! îl cheamă pe ucenic agentul ieşit în uşă. — 29 — In jurul mesei mari din sufragerie s'a strâns toată familia Racoviceanu. Este ora cafelei cu lapte şi au găsit momentul prielnic să-şi mai schimbe gândurile. — Margot o să ne rezolve problema cu finanţarea ! afirmă sentenţios Nolly,, plin de grijă pentru tartina pe care o are în mână. Dobre şi-a şters de pe mustăţi frişca şi a înălţat întrebător şi neîncrezător privirea. — Nici o greutate ! confirmă vizibil flatată, Margot. Chiar astă seară avem şedinţă la societate. — Ii cedează Laurei preşidenţia, se amestecă în vorbă şi cealaltă doamnă, ce-şi potrivea tocmai bucla în oglindă. — Laura ? — Nevasta ministrului de finanţe, lămureşte Margot. NEPOŢI! GORNISTULUI 61 — Să-i bage atunci în cap dobitocului — pufneşte pe nas Dobre — că dacă ţara are nevoie de arme, de muniţii, de echipament, trebuie să plătească ! — Să-i dăm şi ceva acţiuni, — opinează Nolly. — O să-i dăm, dar cu o socoteală, nu aşa cu toptanu'... A sunat telefonul. Nolly a trântit şervetul, îndreptându-se spre măsuţa din colţ. — 30 — — Cum ? chiar dumneavoastră ? întreabă fâstâcit inspectorul din celălalt capăt al firului... Vă rog să mă iertaţi. Am greşit numărul. Am crezut că e administraţia... Dar dacă-mi îngăduiţi, vă explic. Avem aici un ucenic. Pretinde că lucrează la dumneavoastră... Dorobanţu... — Margot ! i se adresează Nolly, astupând cu palma pâlnia telefonului. Unul din protejaţii tăi e la poliţie... Cristea Dorobanţu, — îi curmă nedumeririle. — Ce-a făcut ? — Bănuit că răspândeşte manifeste... Margot s'a apropiat de măsuţă şi a făcut ochii mici. — Interesant! Ştii ce ar trebui... — Aşteaptă o clipă 1 comandă tânărul Racoviceanu în telefon, înălţând apoi din nou ochii spre Margot. — N'ar strica să-1 mai pieptene puţin... înţelegi tactica ? Asta până intervin eu... — Fiindcă tot îl aveţi acolo... rosteşte ca o concluzie la telefon, Racoviceanu. Vă mai sunăm noi... — Am înţeles, răspunde inspectorul. Umflă-1! dă el dispoziţie comisarului de lângă el. — Vă rog să mă iertaţi că v'am deranjat, mai tosteşte el mieros în pâlnie. Ucenicul, care şi-a dat seama că la telefon i se hotărăşte soarta, a înţeles şi el. — 31 — — Poftim ! Arestat! —ţipă Ilieş, agitându-se prin casă- — Poţi să ne nenoroceşti pe toţi ! Rămânem pe drumuri. Şi pentruce ? — îl întreabă pe ucenic, oprin-du-i-se în faţă. — Mă priveşte — răspunde Cristea cu colţoşenia lui cunoscută. Tu tot nu înţelegi. — înţeleg că-ţi faci de cap ! Asta e !... — Lasă-1 Ilieş, intervine Anca, doar n'a furat !... Avem şi aşa destule necazuri... — Dar eu ce fac, mamă ? nu mă sbat ? nu lucrez cât trei ? — Dar cu ce folos ? intră în vorbă şi Simina, care tăcuse până atunci. Ilieş e încolţit. Dar nu se lasă : — Eu ştiu una şi bună-.. Când eşti sărac, când mai ai şi o familie de hrănit nu te amesteci, stai la o parte,—îşi susţine tot mai înfierbântat, Ilieş, punctul de vedere. — Dacă m'ar aresta pe mine, ce v'aţi face? Ce aţi mânca ? Anca şi Simina nu răspund. Tac stingherite. Cristea se apropie însă de Ilieş şi-i vorbeşte mai calm, prieteneşte : — Măi, cum nu înţelegi ? Aşa cuminte cum eşti, crezi că nu pot să te dea afară oricând ?... Că aşa e legea lor ! Ştiu ei de omenie ?... — Lasă-mă'n pace, — se smuceşte Ilieş. — Nici nu vorbesc cu tine — se înfurie şi Cristea. 62 CEZAR PETRESCU şi MIHAI NOVICOV - parcă e de vorbit cu tine... se aprinde tot mai mult Ilieş Dacă ar trs-tata^arisprăvi repede, ţi-ar trage o mamă de bătaie ca să te vinlece peltru S de loviSe'Sa £££ ^ ^ ^ Ş'' ^ ^ -ineţif - Eşti mulţumit acum ? Iată că ţi s'a împlinit dorinţa H.eş e mgrozit. A închis ochii şi a plecat capul. Anca a'început să plângă arnnn.T "ecaji mama, - o mângâie ucenicul. Dar abia mai are vreme să si ^^.SrK Marg0t RaC°ViCeanU 3 " intrat ta Casă- sun5! ca a~ Ş!" CUm.t' S'3 dat drumul? î! întreabă pe Cristea, fără a le lăsa răgaz ns re Z ra'CH ^ ^ pe inSpector' cu fetica mea. S mtoafe mspre Anca Iasand sa se înţeleagă că intervenţia ei a fost salvatoare , 7A conflrmă cu tâlc amar Cristea ,care nu a uitat acel umflă 1" al in* pectorului, în clipa de concluzie a convorbirii telefonice - Frumos este ? Nepotul gornistului dela Griviţa la nolitie - îsi continua morals doamna cu pechinez. - Apropos de goarnă. Grozav o Teste nlZtlZt nu-i de^ânza™ ^ ^ ~ Calm' dar hotărît Anca' ~ goarna - Ne-am făcut-o, replică şi mai apăsat Anca. MargotT ^ CUn0a?teti intereSUL Habar n'aVe*i de tactică- Pufneşte dispreţuitor voce tar;, -,I JI.'* "°aStra' « taie «stea, liniştit, dar cu ~ Cum? Indignată, doamna nu mai ştie ce să răspundă, atâta obrăznicie a oZSaiZC;r^Şte Să-Şi;e-Pete Pechi—• care nu s'e lasă prins — 32 Jiul dinfaţ^ ZrtuV%^lVlX*™iCeaa,\ S'3 SCUfUndat Până 13 *" în f0to" ocQPat parlăt^a^! ^ <™«* - — CelleiSunclV W a™ Pierderi imense- ~ sP-e Racoviceanu. ^e i tie tacul atunci ? întreabă domnul cu monoclu — Concedieri şi reduceri de salarii... — Foarte bine. — Foarte bine ! - repetă cu ironie esclamaţia şi Dobre, - dar lucrezi prost... — Ministerul tău nu face nimic! Dobre se scoală şi începe să se plimbe prin cameră. NEPOŢII GORNISTULUI 63 — Dar ce te împiedică să reduci salariile ? — Nu vreau, înţelegi, nu vreau ! Greve, complicaţii, alte pierderi, veşnică cio-rovoială... Vreau linişte... De aia vă plătesc. Buricescu s'a ridicat şi se apropie de Dobre. 11 aşează în fotoliu. — Linişteşte-te. Industriaşul bea un pahar cu apă. — Uite ce, continuă Dobre, — întâi îmi dai agenţi buni, cei mai buni... în al doilea rând trebuie lovit... Dar nu ca până acum... cu discursuri şi cu politică... Lovit tare... să simtă... (strigă). Să simtă mârlanii cine e stăpân în ţara asta ! — 33 — In biroul Racovicenilor consfătuirea e pe terminate. Dobre dă Buldogului ultimele instrucţiuni: — Ca să câştigăm răgaz, trebuesc reprimiţi câţiva din cei concediaţi. Asta, ştii, ca să liniştim spiritele... — Am înţeles, răspunse Buldogul. — Eu l'aş propune pe Vijelie. Dacă-1 primim, poate dau şi de urma altora... — Vijelie ? — hohoteşte'n râs Nolly, făcându-i vătafului cu ochiul. Fii-sa mai e în fabrică ? Să ştii tată, că are dreptate. Are să facă impresie bună. Cu piciorul lui schilodit în atelier... Bătrânul i-a privit pe rând. Cântăreşte. — Bine, rechearnă-1, — îşi dă aprobarea. Dar nu ăsta e principalul. Principalul e să dăm de firul comuniştilor. Urmăreşte personal pe cei mai suspecţi. Nu te bizui pe poliţie. Ai înţeles ? — Am înţeles. Să trăiţi... — 34 — într'o prăvălie de cartier, cârciumă şi băcănie totodată, cele câteva mese sunt ocupate numai de oameni necăjiţi. In dreptul-ferestrei murdare se află tejgheaua, îndărătul căreia se întind rafturile cu articole coloniale. Mura târgueşte. — Un sfert de zahăr. In timp ce negustorul cântăreşte, Mura îşi întoarce capul, privind prin fereastră afară. De cealaltă parte un felinar îşi aruncă lumina palidă pe pavaj. — Altceva ? întreabă crâşmarul, întinzând cornetul cu zahăr. Mura i-ar fi răspuns, dacă nu l-ar fi zărit pe Miron. Era atât de încredinţată că şi el a văzut-o, încât schiţează un gest prietenesc cu mâna. Miron însă a trecut fără să-i facă vreun semn. — O pâine, îi răspunde în sfârşit negustorului. Dar nu şi-a luat ochii de pe fereastră şi, ciudat, privirii i se înfăţişează un alt cunoscut. De data aceasta pe sub felinar trece Buldogul. Supraveghetorul s'a oprit din drum şi s'a adăpostit după o margine de zid ieşită mai înafară. Oprire scurtă, căci curând îşi continuă drumul. Intrigată, Mura îl urmăreşte cu privirea. Ezitarea ei a durat numai o clipă. Prinde în grabă pâinea şi cornetul cu zahăr, plăteşte tot atât de grăbită şi o sbugheşte afară. Sticla cu untdelemn a uitat-o pe tejghea. — Fetiţo ! o strigă mirat crâşmarul. — 35 — A grăbit pasul şi l-a ajuns pe Buldog din urmă, mergând pe cealaltă parte a străzii. Apoi, aproape alergând, îi taie drumul. Ai crede că s'a poticnit, căci cor- 64 CEZAR PETRESCU şi MIHAI NOVICOV netul i-a scăpat din mână şi... zahărul s'a împrăştiat pe trotuar. Fata se apleacă tocmai în dreptul supraveghetorului, iar acesta, atent doar la figura din faţă, pe care nu trebue s'o scape din ochi, se ciocneşte cu totul pe neaşteptate de obstacolul neprevăzut. Mura s'a înălţat şi vrea să pară mirată. Buldogului, îndată ce a recu-noscut-o — i-a trecut supărarea. — Bună seara, Mura, — îi spune galant, — ce s'a întâmplat ? — Mi s'a vărsat zahărul — şi se apleacă din nou. Supraveghetorul priveşte o clipă în susul străzii, unde silueta lui Miron abia se mai vede. Pe Buldog apariţia neaşteptată a fetei îl încântă, dar nici pe Miron n'ar vrea să-1 scape. Stă la îndoială. Muncitorul însă a dispărut, încât nu-i rămâne decât să se aplece şi să-i ajute fetei. — Domnule Pâslaru, protestează modest Mura — îl adun şi singură. — Se poate ? Nu mă cunoşti ce cavaler sunt! — 36 — După colţ însă, Miron s'a oprit lipit de zid, priveşte strada pe unde a venit. Deacolo, dela distanţă, în lumina puţină a felinarului, silueta Buldogului se conturează cu greu. II vede însă aplecat deasupra trotuarului, cu o fată alături. Deaceea îşi urmează liniştit drumul. Mai întoarce un colţ, o stradă, altă stradă şi după ce se asigură că nimic suspect nu se arată, pătrunde într'o curte. Grăbit, urcă apoi treptele casei şi ciocăneşte ritmat în uşă. Aşteaptă. Apoi repetă ciocăniturile cu acelaş ritm ca şi prima dată. Drept răspuns, perdeaua depe ferestruica uşii s'a dat puţin deoparte. — Bine că ai venit, îi spune Ruja, făcându-i loc să treacă. — 37 — In dreptul cârciumii, Mura dă să se despartă de ispravnic. — Nu se poate ! protestează Buldogul, — trebue să-mi plăteşti amendă... — Ce amendă ? — Să luăm o gustare... — Nu... nu... Sunt grăbită. La revedere... — Lasă mofturile — insistă Buldogul, prinzând-o puternic de braţ. Fata s'a desprins însă cu sprinteneală de pisică şi a sărit într'o parte. — Mura ! Mura ! îi strigă din urmă vătaful, schiţând şi el câţiva paşi. A naibii sălbăticiune! îşi spune plin de năduf, repezindu-şi cu un bobârnac pălăria pe ceafă. — 38 — In încăperea în care a intrat Miron, în afară de Ruja, se mai găseşte vorbitorul dela întrunire. — Aşa dar, — îi spune Ruja lui Miron, — de azi înainte ţii legătura cu tovarăşul Alexandru. Asta e numele tău conspirativ, nu ? — se adresează el vorbitorului — apoi din nou către Miron : câţi tovarăşi noi pentru Partid propuneţi voi ? — Patru... — Puţin. — De aceştia însă răspundem... — Dar conducerea sindicatului? Aţi întărit-o cu oameni de nădejde? — Da. A intrat şi Văduva acolo. — Foarte bine. Ruja a rămas o clipă pe gânduri. — Cred că în curând vom putea trece la acţiune. Tu ce zici ? — E timpul, tovarăşe Dan... NEPOŢII GORNISTULUI 65 — 39 — E o minunată dimineaţă de vară. Trecătorii, cu pasul potolit, copiii ce se joacă pe străzi, prăvăliile cu obloanele trase, totul arată că e zi de duminică. Numai zarzavagii încovoiaţi sub povara coşurilor pline îşi strigă neobosiţi marfa. Curţile şi grădinile sunt pline de trandafiri înfloriţi, iar caişii s'au împestriţat cu aurul fructelor coapte. Miron şi Simina merg alături, cu paşi alene. Dintr'un cornet pe care-1 întinde mereu muncitorul, Simina ciuguleşte alune. — Tovarăşe Miron ! E bine că te întâlnesc, aud ei vocea Murei care i-a ajuns din urmă. Simina îi strânge prieteneşte mâna, iar muncitorul i-a întins cornetul cu alune. — Ce s'a întâmplat ? — o întreabă apoi domol, zâmbitor. — Aseară... începe să povestească Mura — ...târguiam la băcănie, şi când deodată îl văd pe Buldog... — A, va să zică tu erai, — exclamă înveselit Miron, prefăcându-se că e din cale afară de mirat. — 40 — In atelierul cel mare. Miron lucrează la strungul lui. Lângă el, Cristea îşi face de treabă, dar e atent la ce-i spune muncitorul. — Mura ? întreabă el uluit, de ceeace i-a povestit celălalt. — Da ! Da ! spune înclinarea din cap a muncitorului care pare preocupat numai să lămurească ucenicul cum se mânueşte o unealtă. Te-ai grăbit s'o judeci... ea simte, mă Cristea, pentru noi... E încă tânără... dar e o fată de nădejde. — Ia treci puţin încoa, Miroane! îl strigă lângă un geam Tănase Văduva, care priveşte preocupat afară. împreună, Miron şi Cristea — se îndreaptă într'acolo. Alţi câţiva muncitori, printre care şi Vijelie, s'au apropiat şi ei. Prin ferestrele de alături privesc alte grupuri. Jos în curte, în faţa peronului dela pavilionul administraţiei, s'a oprit o limuzină cu semnul unei legaţii străine. Nolly a coborît tocmai treptele până lângă portieră. Două, trei trepte mai sus, aşteaptă Dobre. Lângă portal, s'au adunat câţiva funcţionari superiori şi ingineri. — li vezi, ce vă spuneam? li se adresează Tănase Văduva celor din jur. Vin să ne îngroape. Planul dela Geneva a ajuns şi la noi... — Au venit pentru credite, acum o să fie mai bine — îşi exprimă părerea într'un alt grup, Scripcă. — Să-ţi stea ţie în gât, binele ăsta, ripostează Vijelie. Jos, nouii sosiţi împart generoşi strângeri de mână. Cu o respectuoasă condescendenţă, ceilalţi îi urmează. Peste câteva clipe alaiul intră în atelier. Dobre, mai în faţă, explică ceva unuia din străini. Acesta ascultă, dar mai mult se uită de jur împrejur. întâlneşte însă nişte priviri îndârjite şi atunci se întoarce spre patron. — Da, da ! — încuviinţează el. — Aici se pot executa şi comenzi pentru armată... _ 41 — In dreptul Posadei, acolo unde Valea Prahovei se strânge, şirul de maşini luxoase se scurge în viteză. Una câte una au traversat Sinaia şi s'au oprit în faţa unei porţi grilate. In fund, dincolo de grădina în terasă, printre brazi, se zăreşte o vilă somptuoasă. 5 — Viata Românească — c. 2007. 66 CEZAR PETRESCU şi MIHAI NOVICOV — Finanţele mai întâi, îi spune Buricescu în glumă unui domn cu ochelari negri, lăsându-i loc să treacă pe poartă. — Nu, internele, răspunde acesta. •— Nu, astăzi finanţele. Ultimii au trecut de poartă Dobre Racoviceanu împreună cu Nolly. Oaspeţii s'au adunat pe o terasă largă cu privelişte minunată spre povârnişul munţilor. Petele de culoare mai deschisă ale fagilor alternează cu petele de întuneric ale brazilor. — Sosesc — întrerupe Buricescu contemplarea admirativă şi discuţia potolită a celor de pe terasă. Intr'adevăr, în faţa porţilor a oprit o limuzină cu steag de legaţie. Aceeaşi limuzină privită mai deunăzi de muncitorii dela fabrica Racoviceanu. Toţi se grăbesc înspre salonul alăturat terasei, în care masa imensă este gata pregătită pentru şedinţă. — 42 — In stradă, lângă maşini, au rămas numai şoferii. Au făcut cerc în jurul unuia mai în vârstă, care şi-a dat şeapca pe caafă. — Vă spun eu, aici se pune ţara la cale, — îi încredinţează el pe ceilalţi arătând înspre vilă. ' — Dar ce discută ? — întrebă curios un tânăr. — Ce ? — îşi manifestă cunoştinţele şoferul ministerului de finanţe, — afaceri... vă spun eu : discută împrumuturile. — Am înţeles, — răspunde tânărul. Ne pomenim mâine cu o nouă curbă de sacrificiu... — 43 — Sus, pe terasă, consfătuirea e pe terminate. — Să fim înţeleşi, domnilor, îşi rosteşte sentinţa delegatul străinătăţii din capul mesei : „Banca americană de ajutor" va acorda împrumutul solicitat. Dar cu următoarele condiţiuni : primo — spune delegatul ridicând degetul mare în sus, — procentul va creşte cu doi la sută ; secundo — indică înălţând arătătorul, — veţi lua următoarele măsuri : comenzi militare, reducerea salariilor cu 30%, concedieri în aceeaşi proporţie. Şi, în fine, — sfârşeşte ridicând al treilea deget — 55o/0 din acţiunile enumerate vor reveni băncii noastre. Asta bine înţeles în afara procentului de împrumut. Spre a-i face să înţeleagă că sentinţa e fără apel, a întins mâna spre servietă, îngrămădind hârtiile scoase. Nimeni nu îndrăzneşte să replice vreun cuvânt. Numai Dobre Racoviceanu s'a ridicat greoi din scaun, cu o schimonositură pe obraz, prilejuită de suferinţa picioarelor chinuite de gută. — Condiţiunile mi se par — vă rog să mă iertaţi, exagerate. O producţie diminuata înseamnă beneficii diminuate. Atunci nu avem nevoie de o nouă sumă şi în consecinţă ar urma să fie redusă şi participarea băncii creditoare. — Mai ales că tot partea noastră va avea de făcut fată greutăţilor.. Şi aşa avem destulă bătaie de cap cu muncitorii, îndrăzneşte să intervină şi Buricescu, ridicându-se automat de pe scaun. Gesturi timide de aprobare schiţează şi ceilalţi participanţi ai conferinţei. Străinul ascultă plictisit, privind într'o parte. A trântit însă neaşteptat teancul de hârtii pe masă. — Sunteţi într'o profundă eroare, domnilor. N'am mandat să discut. V'am transmis pur şi simplu o hotărîre. „Banca americană de ajutor nu poate s'o schimbe dela o zi la alta. Sunteţi liberi să primiţi sau nu. NEPOŢII GORNISTULUI 67 "'""'"participanţii conferinţei se grăbesc să facă cerc tn jurul străinilor... Pro7i+ I îsi înaltă paharul bătrânul Dobre. I Pentru'toiciiea Patriei dumneavoastră! şi-1 înalţă pe al sau, şeful delegaţiei americane. — Vivat ! urmează sgomotos ceilalţi. — 44 — La intrarea în uzină, muncitorii, pe măsură ce sosesc, se opresc în faţa afişului anunţând nouile măsuri : . ri le Ş „Greutăţile crizei au obligat administraţia uzmei sa .a u ele ma ui de sacrificiu. In consecinţă, începând de mâine 10 August 1932, toate s.larule vnr reduce cu 30%. Sunt concediaţi..." Reacţia In fata afişului este diferită ; unii dintre muncitori şi-au pleca capul între umeri, ca şi cum ar fi primit o lovitură puternica in ceafa , alţi, dau curs liber revoltei, înjurând patronii. _ R-s+iile ' Pe spinarea noastră... se indignează Vijelie. - Administraţia face sacrificii ! ironizează muncitorul cel uscăţiv cu cicatrice pe obraz. Se sacrifică pe munca noastră... - lingăii americanilor, încleştează pumnii un al treilea. Rând pe rând toţi însă depăşesc poarta. Au sosit în faţa afişului şi Miron, împreună cu Tănase Văduva. După citire s'au privit unul pe altul _ Eu nu mai intru ! hotăreşte Miron. Trebuie să aflu ce-i de făcut. Tu PUne "Gribind ST"! îndepărtat pe o stradă lăturalnică, în timp ce celălalt a depăşit poarta uzinei. — 45 — Pe o stradă dosnică, din care se văd încă coşurile uzinelor Racoviceanu, Miron s'a întâlnit cu legătura sa, Alexandru. . . , , - Tovarăşul Dan vrea să te vadă, îi spune acesta, întâmpmandu-1. împreună o pornesc alături. „ . . . , -Comitetul Raional, - spune Alexandru - a aflat încă de ier. e stua- ţia dela fabrică şi aprobă propunerile voastre. Dar sa nu va pnpiţi... Hotainca de a lăsa lucrul trebuie s'o ia toţi muncitorii. De dună colt îi întâmpină Ruja. "aPrăşe Dan, începe cu însufleţire Miron - muncitorii ard de nerăbdare... - Stiu, stiu, dar uită ce.-. Ruja a intrat între ceilalţi doi şi vorbeşte, după obiceiul lui, fara graba pe îndelete: , , , , - După cum am mai spus, după alegerea delegaţiei - nu reluaţi lucrul, dar - După alegerea delegaţiei - continuă Ruja - nu reluaţi lucrul, dar - nici nu plecaţi acasă... Dacă revendicările vă sunt respinse, vă baricadaţi înăuntru. Pe faţa lui Miron se poate citi o mare satisfacţie. - Aşa e, tovarăşe Dan... Nici unul nu vom pleca... 68 CEZAR PETRESCU şi MIHAI NOVICOV — Nu te grăbi. Nu totdeauna socoteala din târg se potriveşte cu cea HP acasă... Nu uita de social-democraţi! — Tovarăşe Dan, nu-i mai crede nimeni... — Da! Dar sunt şi muncitori şovăelnici. Patronii şi poliţia nu vor sta cu mâinile în sân... Să întăriţi mereu frontul unic de jos... în el e tăria... — Tovarăşe Dan, aşa vom face... Pot să mă duc ? — Stai... — Ruja s'a oprit pentru o clipă înainte de a-i întinde mâna -se pot ivi greutăţi neaşteptate... Sunteţi pregătiţi ? — Până la capăt... — Noi vă vom da ajutor. Alte fabrici se vor solidariza... Către Alexandru ■ — Ai vorbit peste tot ? — Am vorbit... — Menţineţi mereu legătura cu mine... prin Alexandru. Iar dacă se înoroa şe gluma, sunaţi sirena. — Ştiu... — Atunci, cu bine... Strângând puternic mâna lui Miron, Ruja îi mai spune : — Tovarăşe Miron, să transmiţi tuturor tovarăşilor că Partidul are încredere în ei... — 46 — In biroul său din fabrică, bătrânul Dobre Racoviceanu stă cufundat în fotoliu, în faţa mesei de lucru. De cealaltă parte, Scripcă, în picioare, cu şanca m mână. r — Regret şi eu, domnule Scripcă, — spune Dobre. — Cât ai fost dumneata preşedintele sindicatului, treburile au mers mai bine... # — Din cauza comuniştilor nu m'au reales... — Destul de rău ! Tocmai acum când am fost siliţi să luăm aceste măsuri dureroase. — M'am gândit şi eu... Poate că s'a redus prea mult, asa, deodată. — Totul poate fi discutat, — replică Dobre, privind la un tablou din perete şi batand încet cu creionul în masă, — numai dacă am avea cu cine... — Dacă aşi fi eu în sindicat, — aprobă cu însufleţire şi nostalgie Scripcă — am începe tratativele. — Dacă lucrezi cu cap o să ajungi şi acolo. — Credeţi, domnule Racoviceanu ? — Sunt sigur, şi atunci o să ne înţelegem, subliniază ultimul cuvânt Dobre, indicând astfel sfârşitul convorbirii. — Desigur, desigur, ne vom înţelege... Vă salut... ne vom înţelege, să trăiţi domnule Racoviceanu... v s l' Scripcă a ieşit, iar Dobre îşi sună secretara. — Pâslaru poate să intre. Buldogul intră grăbit ; privirile îi alunecă nesigure dintr'un ungher în altul Intretimp, printr'o uşă laterală a intrat şi Nolly. — Ce se aude, Pâslarule ? întreabă Dobre. — Sunt sigur că iar ne pregătesc vreo istorie ! raportează Buldogul O să vedeţi !... & "' — Fii atunci cu ochii în patru, îi recomandă patronul, făcându-i semn că poate sa plece. _ — Domnule Nolly, mai îndrăzneşte să stăruie supraveghetorul N'ar fi mai bine sa anunţăm siguranţa ? Racoviceanu cel tânăr l-a privit îndelung înainte de a-i răspunde — Prost mai eşti, Pâslarule ! NEPOŢII GORNISTULUI 69 Mutra Buldogului nu poate să cuprindă atâta nedumerire. Nolly a deschis Uşa laterală, invitându-1 să privească. Cu ochii tot timpul la cei doi Racoviceni, sluga lor s'a îndreptat spre uşa indicată. Grupul de agenţi civili, care fumează în jurul mesei, a înălţat capul. Cu un surâs admirativ, Buldogul a închis uşa la loc, şi, în vârful picioarelor, părăseşte biroul, urmărit de privirile batjocoritoare ale lui Dobre. — 47 — Curtea uzinei şi halele principale s'au umplut de oameni în mişcare. In atelierul de strungărie se procedează la alegerea delegaţiei. Vuetul agitaţiei nu se potoleşte nici o singură clipă — Vasile Ionescu, propune Vijelie. — Vasile Ionescu, aprobă în cor mulţimea. Muncitorul în salopetă şi cu tâmplele sure a trecut deoparte. — Tocmai alegeam delegaţii! explică un muncitor altuia, care abia intrase pe uşă. — Grigore Leahu, propun alte glasuri. — Bravo ! confirmă mulţimea. Muncitorul uscăţiv, cu cicatrice pe obraz, a trecut şi el deoparte. — Văduva Tănase, porneşte strigătul dela un grup de tineri. Văduva Tănase ! — strigă şi alte glasuri — Văduva Tănase ! aclamă mulţimea. Noul ales s'a desprins şi el din mulţime alăturându-se celorlalţi doi. împreună, delegaţii consfătuesc acum în şoaptă. Pe tribună însă apare Timotei Scripcă. — Tovarăşi, începe el, pe un ton declamatoriu, în aceste momente de luptă, când interesele noastre vitale sunt în joc, .după ce am ales delegaţia (tonul scade, devine mieros, insinuant) ar fi bine să ne reluăm lucrul... Aşa e... cuminte... — Nu-i adevărat, îl întrerupe Văduva Tănase. Tocmai acum nu trebuie să-1 reluăm... — Aşa, aşa e !.. se aude din mulţime. Scripcă aşteaptă cu răbdare să se termine vacarmul. E hotărît să continue. — Nu spun nu, dar gândesc, că pentru ce oare să stăm aici adunaţi, în timp ce delegaţia parlamentează ? Doar ca.... să întărâtăm patronii ? — Asta cam aşa e, se aud două, trei voci izolate. Alţi muncitori încep să se privească între ei cu îndoială. Dar pe tribună se suie furtunos Tănase Văduva. — Ce-i Scripcă ? Ţi s'a făcut milă de patroni ? Să nu-i întărâtăm ! Săracii! In sală, se pornesc râsete, exclamaţii aprobatoare. — Nu de ei — încearcă să se explice social-democratul, — de noi... Să nu păţim noi ceva. — Că n'am păţit destule ! — Vezi să nu muiem inima bandiţilor cu cuminţenia noastră ! — strigă Grigore Leahu. — Cam asta ar vrea Scripcă — reia Tănase Văduva, — noi să ne întoarcem la lucru, sau să pornim frumuşei acasă, iar Racovicenii şi cu siguranţa să ne aranjeze delegaţii. Pe urmă să parlamenteze el... că e obişnuit... Să obţină pentru noi doi la sută şi pentru el câteva mii. Aşa-i! spune tu, Iudă ! Scripcă încearcă să protesteze, urcându-se din nou la tribună. Insă mulţimea îl apostrofează şi-1 huidueste. Câteva braţe se reped şi-1 trag jos, în timp ce Văduva Tănase continuă : — Fraţilor ! Ne-aţi ales ?! Avem încrederea voastră ?! — Desigur ! Mergeţi înainte ! strigă mulţimea. 70 CEZAR PETRESCU şi MIHAI NOVICOV — Atunci nu ne lăsăm până nu căpătăm ceeace cereţi voi. Nu scăderea salariilor, ci sporirea lor cu 15%. — Aşa e! Sporirea salariilor! — Nici o altă concediere, ci reprimirea celor concediaţi până astăzi. — Pe toţi ! Pe toţi să-i primească ! — Recunoaşterea comitetului de fabrică ! — Da ! Comitetul ! Să-1 recunoască ! — 48 — într'un colţ de curte, Cristea l-a ajuns pe Ilieş. — Ilieş, — se grăbeşte Ciistea, fără să găsească cuvintele cele mai potrivite, măcar acum... Nu pleca. Ilieş e posomorit. Priveşte în pământ. — Nu plec... — E viaţa noastră, înţelegi ? Dacă suntem uniţi... — Nu ! Nu pot pleca — repetă Ilieş, — dar cine ştie ce o să iasă... — 49 — In biroul patronilor, delegaţia ascultă. Dobre Racoviceanu vorbeşte cu ochii în pământ, preocupat parcă de luciul încălţărilor. — Aveţi cuvântul nostru ! Deocamdată nici o concediere — le promite bătrânul. — Problema salariilor mai este în studiu, dar o să aveţi în curând răspunsul. — Noi cerem satisfacerea imediată a tuturor revendicărilor, stăruie Văduva Tănase. — V'am dat cuvântul — asigură din nou Racoviceanu — dar toate acestea nu se pot aranja dintr'odată... O să mai vorbim. — Atunci, — intervine Leahu, — nu putem relua lucrul. — Vom aştepta, adaugă semnificativ Văduva. — Cum vreţi, rânjeşte bătrânul. — 50 — Chiar la ieşirea din încăpere însă, pe delegaţi i-au înconjurat agenţii. — Ce'nseamnă ticăloşia asta ? — încearcă să protesteze Văduva. Doi agenţi l-au prins însă de braţ. Un al treilea împinge din spate. Din colţul său, Buldogul rânjeşte. — Cuvântul vostru ! — scuipă cu scârbă Leahu. — O să vă coste scump ! — mai apucă să strige şi Tănase. — Slin curtea de dincolo de pavilionul administraţiei, ascuns după o grămadă de fier vechi, Cristea a avut timp să vadă cum delegaţii escortaţi de agenţi au fost scoşi pe o uşă lăturalnică. Ar vrea să-i urmărească, încearcă chiar să vadă unde sunt duşi. Dar curtea unde se afla cât şi cea de dincolo de grilaj, unde sunt magaziile, laboratorul şi garajul, sunt împânzite de agenţi. Furişânduse pe după grămezile de fier vechi, izbuteşte să se strecoare înapoi în curtea fabricii. Aici se opreşte din nou nedecis, aruncând de jur împrejur priviri pline de încordare. O zăreşte însă pe Mura, fugind din fundul curţii NEPOŢII GORNISTULUI 71 înspre clădirea principală. Fata l-a văzut şi ea şi îşi schimbă drumul întâmpinân-du-1 voioasă. — Ce faci aici ? Fără să-i răspundă, Cristea o trage de mână până lângă zid. — Sari pe aici. Sau nu... Mai bine fugi repede până'n curtea magaziilor şi vezi unde-i duce pe ai noştri... Mura tot nu înţelege. — A fost arestată delegaţia. Nu înţelegi ?... I-a scos pe acolo (întinde mâna înspre colţul după care se află uşa lăturalnică, pe unde ieşiseră adineauri Văduva si ceilalţi, escortaţi de agenţi). Acum Mura a înţeles. Prinde la întâmplare un bidon pe care-1 găseşte pe jos şi fuge înainte. Cristea o porneşte şi el în fugă înspre intrarea principală a atelierelor. La câţiva paşi de poarta care desparte curtea fabricii de curtea magaziilor, Mura s'a oprit încurcată. Poarta e deschisă, dar o păzeşte un agent. Altă intrare nu-i. Buimăcită, sa uită de jur împrejur, dar în cele din urmă reuşeşte să se strecoare. Tocmai la timp, ca să vadă ceeace trebuia să afle. Uşa garajului din colţul clădirii e larg deschisă. Unul câte unul, cei trei arestaţi sunt introduşi înăuntru. Ultimul e Tănase. — Aici vă puteţi odihni, — îi spune rânjind unul din agenţi. Uşa se închide, iar zăvorul imens e tras cu sgomot. — Ce-i acolo — zbiară agentul — de ce-i deschisă poarta ? Dar şi agentul de lângă poartă şi-a dat seama despre ce e vorba. Mura de abia mai are timp s'o zbughiască afară şi poarta se închide în urma ei. — 52 — Hala principală e plină de lume. Grupuri, grupuri, muncitorii discută în aşteptarea rezultatului pe care trebuie să-1 aducă delegaţia. într'un grup, Vijelie vorbeşte însufleţit: — Să nu cedăm... chiar dacă ne împuşcă... Tăria noastră stă în unire... Eu ţin minte clin 1920. Tot aşa am pornit... Dar dece n'am reuşit? Fiindcă n'a fost unire. Cristea, care a urcat în grabă scările ticsite de oameni, a ajuns gâfâind în hală. Fără să mai stea la gânduri, se urcă pe postamentul unei maşini, înalţă mai întâi mâinile şi apoi se adresează mulţimii. — Fraţilor, delegaţii noştri au fost arestaţi. In sală se stârneşte o furtună de indignare. Dela locul său .Vijelie izbucneşte ca un tunet : — Acum e acum. Să nu ne lăsăm 1 Cu paşi mari, Miron s'a apropiat de masa care a servit de tribună. Dintr'un salt e sus. — Tovarăşi ! Drept a vorbit Vijelie! Noi nu putem lăsa lucrurile aşa. Dacă patronii ne provoacă, apoi o să afle şi ce înseamnă tăria şi unitatea muncitorească. Cine seamănă vânt, culege furtună... — 53 — In biroul său din clădirea administraţiei, bătrânul Dobre moţăie cu ochii pe jumătate deschişi, cu o sticlă de băutură alături, iar Nolly, după cum o demonstrează scrumiera plină de mucuri, fumează ţigară după ţigară. In asemenea momente se pare că Buldogul are acces după voie în biroul patronilor. — Ce se aude ? întreabă Nolly. — Se'ncurcă iţele, — răspunde vătaful, scărpinându-se la ceafă.— Bolşevicul ăla de Miron şi neisprăvitul acela de Cristea Dorobanţu, au aprins fabrica... 72 CEZAR PETRESCU şi MIHAI NOVICOV — Cum ? sare speriat Nolly. Bătrânul îl potoleşte cu un gest. 8 — Ce fac ? — Se adună în curte... Strigă într'una... Să vie delegaţia, adică s'o eliberăm noi... Mă tem să nu forţeze poarta. — întăreşte paza. Nolly, telefonează lui Buricescu... să trimeată câteva piu-toane de gardieni. — 54 — în faţa porţii ce desparte curtea fabricii de curtea magaziilor, rândurile muncitorilor se îngroaşă mereu. Un grup de agenţi civili şi sergenţi de stradă le barează drumul. Din toate părţile se aud strigăte : — Banditism ! — Daţi-i drumul ! — Jos teroarea ! — Cerem eliberarea delegaţilor ! Cu ochi strălucitori, gesticulând, vine Mura. Ii avertizează pe Miron şi pe Cristea. — Sunt acolo, în garaj, i-am văzut eu... Poarta s'a deschis şi un grup şi mai mare de poliţişti înarmaţi cu bastoane de cauciuc dau năvală lovind besrnetic în mulţime. In acelaş timp, alţi poliţişti atacă dinspre poarta principală. Busculada se înteţeşte. Grupuri de muncitori sosesc în goană din toate părţile în ajutorul celor atacaţi. Incăerarea e deosebit de crâncenă în faţa porţii. Grupul compact de poliţişti barează intrarea, dar şi numărul muncitorilor care presează creşte mereu. Strecurându-se ca un tipar, Cristea a ajuns lângă poartă, însă în clipa când vrea să tragă zăvorul, este înhăţat de poliţişti. Mai mulţi tineri i-ati sărit în apărare, şi l-au făcut scăpat. Dar agenţii sunt din nou stăpâni pe situaţie. Brutal, împing înapoi pe muncitori. Sub ploaia de lovituri, trupul unui muncitor se prăbuşeşte şi totuşi loviturile continuă. întărâtat, Vijelie se smulge din mâna lui Ilieş şi se năpusteşte asupra poliţiştilor. Un grup de muncitori îl urmează. Poliţiştii şi muncitorii sunt acum un singur tot, o învălmăşeală cumplită, iar loviturile curg. împins, înghiontit, asvârlit dintr'un loc în altul, Vijelie tot nu pierde clin vedere poarta, străduindu-se mereu să se apropie de ea. Reuşeşte. De îndată îşi dă seama, trage zăvorul şi poarta se deschide. — Acum, fraţilor ! — strigă el din răsputeri. Grupul de muncitori s'a repezit în curtea alăturată cu poliţiştii după ei. Dar Vijelie a rămas singur, faţă'n faţă cu rnai mulţi vrăjmaşi. Răzimal de zid, cu pumnii şi cu piciorul sănătos, caută să ţină la distanţă pe atacanţi. — Nene Vijelie — îi strigă neliniştit Ilieş, văzând că clin cealaltă parte un poliţist se apropie. Vijelie însă nu aude. Cu greu se apără de loviturile cc cad din toate părţile. — Tată ! se aude şi vocea disperată a Murei, alergând într'acolo. E prea târziu. In timp ce Vijelie întoarce capul spre atacantul din spate, un alt poliţist îl izbeşte cu boxul îh tâmplă. S'a prăbuşit. Cei câţiva poliţişti s'au risipit. Mura a îngenunchiat alături şi i-a înălţat capul. Câţiva muncitori s'au strâns în cerc. De pe tâmpla lui Vijelie, peste obrazul îmbătrânit şi neras, se prelinge o dâră de sânge negru. — Tată ! Sf)une ceva ! — îl imploră în hohote de plâns, fata. M'auzi ? Din grupul de muncitori strânşi în cerc iese afară Cristea. Cu afecţiune fră- î NEPOŢII GORNISTULUI 73 ţească, căutând s'o desprindă pe Mura de lângă leşul lui Vijelie. Alţi muncitori au fngenunchiat blestemând, alături. — 55 — — Delegaţia a fost eliberată ! năvăleşte Buldogul în biroul Racovicenilor. — Ce-ai spus ? întreabă nedumerit Nolly. — Eşirile sunt blocate! anunţă un agent, sosit după Buldog. Bătrânul Dobre îşi muşcă mustaţa. Ciuleşte urechea la mugetul prelung al sirenei. — Ce facem, tată ? întreabă Nolly. Bătrânul e tulburat. Cu greu s'a ridicat din fotoliu. — Cedăm ! — hotărăşte în cele din urmă, încruntat. Deocamdată !... — 56 — In curtea magaziilor, mulţimea triumfătoare îşi poartă pe braţe delegaţii eliberaţi în spre clădirea atelierelor. Dincolo de poartă, alaiul se opreşte. Cu capetele descoperite, muncitorii s'au adunat în jurul cadavrului lui Vijelie. Miron îl acoperă cu o bucată de pânză roşie. — 57 — In ploaia cenuşie şi măruntă, mormintele cimitirului de periferie sunt parcă şi mai triste. Cortegiul impunător se scurge pe o alee, spre groapa săpată proaspăt. Mura, sprijinită de două tinere muncitoare, urmează de aproape sicriul purtat pe umeri de tovarăşii de atelier ai lui Vijelie. In grupul din urmă, un muncitor povesteşte : — Eu l-am văzut cum s'a repezit! Curat Vijelie ! Acum se odihneşte. Ce om !... Din poteca prin care sosesc Anca şi Ruja se zăreşte trecând cortegiul. — In sfârşit, ai să simţi dumneata singură ce trebuie să spui... rosteşte Andronie drept ultimă recomandare. In timp ce femeia intră în rând cu celelalte, încercatul luptător ilegalist s'a oprit pentru a privi coloana. A ajuns în dreptul său şi Cristea, gata să-şi manifeste mirarea. II vede pentru prima oară de când s'au despărţit pe strada Atelierului. Privirea lui Ruja exprimă înţelegere şi îmbărbătare, dar degetul pe care-1 duce la buze impune ucenicului discreţie. Tânărul a înţeles. A înălţat capul ;şi tăcut îşi urmează drumul. — Nu putem lăsa neplătită mârşăvia asta ! răbufneşte stăpânit, într'un alt grup, un muncitor. Astăzi el, mâine altul... — Şi ce inimă... — întăreşte Ilieş. — Nu l-am apărat cum trebuie, — intervine Tănase Văduva. — Dacă ne-am îi organizat din vreme, am fi fost mai tari şi tâlharii n'ar fi îndrăznit! într'un alt grup se aude ca un ecou : — Nimeni nu cade în luptă de prisos. Să ne fie de învăţătură. Trebuie să ne organizăm. A venit vremea să deschidem ochii. Cortegiu! a ajuns lângă groapă. Sicriul cu trupul lui Vijelie a fost aşezat alături, iar Anca urcă pe movila de pământ. Cei din jur îşi dau seama că vrea să le vorbească. Toţi au tăcut. — Oameni buni, — începe Amca, — inima nu mă lasă să tac. Căci cine să vă spună despre Vijelie?... Când am ajuns la Bucureşti cu bărbatul meu şi cu doi prunci de-o şchioapă, pe nimeni n'aveam... nici ce mânca. Cine ne-a ajutat atunci ? Vijelie! Când am fost la nevoie, cine ne-a sprijinit ? — Vijelie ! De copiii mei, când au rămas orfani, purta grija cu drag, ca de copila lui... Nu era suferinţă să n'o vadă, să nu sară în ajutor... Toată viaţa a luptat pentru adevărată tovărăşie... Ţin minte, era în vreme de război... S'a născut la noi în curte o fetiţă... Slabă cum era, îi 74 CEZAR PETRESCU şi MIHAI NOVICOV trebuia mamei văduve bani pentru leacuri, ca s'o scape... N'avea... Dar Vijelie n'a lăsat copila să se prăpădească... A rupt dela gura lui, două zile n'a mâncat. Toată viaţa a fost la fel... Iar acum ? L-au ucis !... Nu ! Cei care l-au ucis nu sunt oameni! Au mai ucis şi pe alţii. Şi vor mai ucide ! Să nu-i iertaţi! A coborît de pe movilă, abia stăpânindu-şi lacrimile. In aceeaşi clipă, desfăşurată, fâlfâie pânza unui steag roşu. Alexandru s'a înălţat pe postamentul unui grilaj. — Fraţilor, începe el. E o zi tristă şi aspră pentru noi toţi... Ne sugrumă durerea, dar şi revolta. In timp ce femeile plâng, de după copaci apar câteva mutre de agenţi şi poliţişti care ciulesc urechile. Vorbitorul continuă : — Care dintre noi nu 1-a iubit, cine nu 1-a preţuit pe Vijelie ? A murit Ia datorie, apărând drepturile noastre. Putem noi oare să-1 uităm ? — Nu ! se aude murmurul mulţimii. In spate, rândurile poliţiştilor se îngroaşe, pregătirile de atac se înteţesd Vocea vorbitorului răsună tot mai puternică : — Patronii, guvernul, siguranţa, ne pregătesc fiecăruia din noi soarta lui Vijelie ! Salariile scad, iar concedierile se ţin lanţ... Se urzeşte un război nelegiuit. Să nu ne lăsăm ! Asta e porunca lui Vijelie ! Peste morminte, din toate părţile, se reped sălbatec poliţiştii. îmbrâncesc în dreapta şi în stânga, hotărîţi să ajungă vorbitorul. Muncitorii au avut însă grijă să-1 pună la adăpost. Ceremonia este întreruptă, iar oamenii se risipesc. Coşciugul lui Vijelie a rămas singur, veghiat numai de Mura ,Anca, Simina şi alte câteva femei. Sprijinită de Ilieş şi Simina, Mura ,cu părul năclăit pe frunte şi obraji, cu basmaua pe umeri, se îndreaptă apoi spre poarta cimitirului. — 58 — In strada Atelierului, Mura i-a însoţit pe Cristea şi Miron până la ppart-ă. — Eu mă întorc îndată, — îi spune ucenicul. Mai bine intră în casă.. — Nu ! Te aştept aici, îi răspunde fata. Cei doi tineri se îndepărtează încet, dar după colţ iuţesc pasul. Sunt atât de cufundaţi în gânduri încât nici n'au simţit când patru agenţi i-au ajuns din urmă. Pe neaşteptate, i-au cuprins pe fiecare de câte un braţ. Ucenicul vrea să reziste. — Fit cuminte ! îi spune unul din agenţi. Cristea îşi plimbă privirea dela un agent la altul. înţelege ce strânge în buzunar fiecare, cu mâna rămasă liberă. — Fie ! — le răspunde cu surâsul pe buze. Deocamdată ! A renunţat deci la orice împotrivire. ,,Trei pietoni care se plimbă", — ar spune cei ce i-ar vedea împreună. Câţiva paşi mai în urmă, ceilalţi doi agenţi îl duc pe Miron. — 59 — Lângă poarta din strada Atelierului, în timp ce noaptea coboară mereu mai deasă, Mura aşteaptă. — 60 — Convoiul de deţinuţi urcă dealul Doftanei. Sunt mulţi. Cu fiare la picioare, cu felurite desage în spinare, obosiţi, dar cu capul sus, în aceleaş rând, Miron, Cristea, Ionaşcu şi Tănase Văduva ţin pasul. — Iată că am ajuns şi la Universitatea noastră, — spune Miron. Cu toţii îşi înalţă privirea. In adevăr : posomorîtă, cenuşie şi sumbră, după NEPOŢII GORNISTULUI 75 cotitura drumului a apărut închisoarea. La mijloc se înalţă monumentală, poarta pătrată cu ceasul deasupra. PARTEA Il-a — 1 — In Bucureşti nopţile de Iunie sunt calde şi în parcul cu bănci nu adie nicio boare. In lumina palidă a lunii, arborii îmbracă forme ciudate. Umbre lungi se'n-tind pe aleele goale. Doar ici şi colo o pereche de îndrăgostiţi mai întârzie pe-o bancă. Singuratecul, care ciuguleşte distrat petalele unei flori, ar putea să fie şi el un îndrăgostit, ce şi-a aşteptat zadarnic iubita... A încetat ciugulitul, numai când un trecător i s'a oprit în faţă. — Vă rog... Nu ştiţi cât e ceasul ? Omul de pe bancă înalţă mâna pentru a descifra ora. Cu un ochi stăruitor însă cercetează trecătorul. S'ar părea că nu-i nimic deosebit în înfăţişarea lui. Totuşi în mâna stângă a omului din picioare observă o cutie de chibrituri pe care o tot mişcă... In tăcerea nopţii sunetul produs de beţişoare se aude desluşit. — Treizeci şi unu ! — sună apoi răspunsul ciudat. — Fără cinci ? — Fără grijă! Noroc! Cei doi necunoscuţi îşi strâng prieteneşte mâinile. — Mi-ai adus ? — îl întreabă apoi pe noul venit în şoaptă, după ce acesta i s'a aşezat alături. — Nu ! — Dece ? — N'am primit ! Tovarăşul Dan te aşteaptă peste un sfert de oră. Stii unde... A plecat. Singuratecul de pe bancă a rămas iar singur. E atât de scufundat în gânduri încât pare străin la tot ce se întâmplă în jurul lui. Apoi, deodată, se ridică brusc şi porneşte cu paşi repezi pe alee. La ieşirea din parc şovăe puţin în cumpănă, ca şi cum nu se poate hotărî încotro să apuce. In lumina felinarului chipul i se desluşeşte mai limpede. S'ar zice că e Cristea Dorobanţu... Dar umerii i s'au lărgit şi s'a mai înălţat parcă. Nici trăsăturile mature ale feţei nu mai seamănă cu ale ucenicului de odinioară. In sfârşit se decide. Porneşte pe o stradă pustie, cum sunt dealtfel mai toate străzile din jur. întoarce un colţ, apoi altă stradă. O străbate până în dreptul unei porţi unde se opreşte. Priveşte în lungul străzii şi mai face câţiva paşi. S'a înapoiat. Se uită din nou într'o parte şi în alta, apoi pătrunde în curte. A ciocănit repetat la uşa care dă într'un demisol până ce aude : — Intră ! — 2 — De-alungul coridorului păşeşte în urma unui om firav, cu umerii uşor încovoiaţi. In dreptul ultimei încăperi călăuza a ciocănit uşor, a împins uşa şi s'a îndepărtat. De lângă masa luminată palid de o lampă cu abajur, l-a întâmpinat un bărbat. îşi strâng mâinile. Faţă'n faţă, cuprinşi de lumina abajurului, s'au aşezat la masă. Cristea priveşte la chipul lui Ruja, pe care anii au brăzdat cute şi mai adânci, apoi îi spune îngrijorat : — N'am primit... — Ştiu!... Ai să primeşti, tărăgăneşte Ruja cuvintele după obiceiul lui, încreţindu-şi cuta dintre sprâncene. Te-am chemat pentrucă se întâmplă ceva nou. Cristea priveşte la celălalt mirat şi nerăbdător. Ruja însă tot nu se grăbeşte. 76 CEZAR PETRESCU şi MIHAI NOVICOV Cu aceleaşi mişcări potolite se ridică, se apropie de cuierul unde-i atârnă haina scoate un ziar împăturit, pe care i-1 întinde. — Citeşte ! Tânărul despătureşte foaia. E prima perie a unei pagini de ziar pe care literele încă ude de cerneală deabia au fost supte de porii hârtiei. Citeşte în grabă Titlul pe şapte coloane anunţă cu litere de-o şchioapă, ordinul de trecere a Pru' tului, intrarea în război... — înţelegi ce înseamnă asta ? — se aude puţin sugrumată de emoţie vocea lui Ruja. * ' — înţeleg... S'a pornit furtuna... — Cumplită furtună ! Ruja se apropie mai mult de Cristea. Ii pune mâna pe umăr. ~ Da băiatule... s'a pornit... Dar în iureşul uraganelor se pune la încercare tana oamenilor. — Iar după furtună... Nene Andronie, ce mândru e soarele! — Mai ales atunci când lângă noi se înalţă şi stânca de care se va sparge urgia. s — Nu mai e mult. Vor fi zdrobiţi ! — De zdrobit îi vor zdrobi... Negreşit. Dar până atunci va mai fi de luptă Bandiţii dacă au atacat, înseamnă că au strâns forţe... se sprijină pe ceva... Numai că socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg... Până la urmă tot sfârşitul îi aşteaptă... Tânărul a înclinat grav din cap, apoi se ridică. Ruja 1-a tras lângă pieptul lui şi 1-a privit adânc în ochi, ca în seara de demult, când s'au cunoscut. — Fiecare vom trebui să ne facem datoria până la capăt, — rosteşte încet glasul lui. Tu, Cristea, te dai la fund... Comitetul Raional îti încredinţează o sarcina de răspundere... Nu mă îndoiesc că te vei dovedi vrednic de încrederea care ţi se arată... Ai aici adresa şi parola. I-a întins o hârtiuţă. Cristea, după ce a citit-o şi a recitit-o, i-a dat foc cu un chibrit. In încăperea modestă cu obloanele trase, abia luminată de o lampă cu gaz, pregătirile de plecare sunt în toiu. Mura mai ticlueşte câteva lucrusoare în cufărasuî de pe masă. Cufăraşul e mic şi capacul nu se închide. Fata scoate afară rufele şi începe să aranjeze din nou. Cristea e în picioare lângă o etajeră cu cărţi şi caiete. Cu toate că e vară, în sobă pâipâe focul. E o pălălaie mare şi înşelătoare. Deodată saltă svâcnind şi tot atât de repede se potoleşte... Cristea s'a apropiat de sobă şi aruncă înăuntru alte hârtii. Flacăra luminează puternic încăperea. — Ştii, Mura, — spune Cristea apropiindu-se de -masa unde trebălueşte soţia, — am ars toate însemnările mele şi parcă nu mă doare. Ieri, dacă mi-ar fi cerut-o cineva, ar fi fost o sfâşiere cumplită... — Aşa e, — răspunde Mura, care a izbutit până la urmă să închidă capacul cufăraşului. Şi-a întors privirea pentru a o întâlni pe a lui Cristea şi îi prinde gândul în sbor : — Ştii, mi se pare că deodată totul s'a schimbat... că ne aşteaptă ceva mare, măreţ... — Tocmai, — se aprinde şi Cristea, uite, asta simt şi eu... Mă gândesc : bandiţi, au pornit războiul antisovietic... Ce zile grele ne aşteaptă !... teroare pogromuri... Mulţi nu vom scăpa cu viaţă... Şi totuşi mereu gândul mă duce la c'e va ti după... — Da, Cristea ! După... minunat are să fie... NEPOŢII GORNISTULUI 77 Au tresărit amândoi... In colţul cel mai întunecat al odăii, copilul s'a săltat nrin somn. Nu s'a trezit şi totuşi cere: V — Apă... Cristea a apucat cana pregătită pe un scaun de-alături şi sprijinindu-i capul îi dă să bea. Copilul înghite cu sete, fără să deschidă ochii. S'a apropiat de pătucul lui şi Mura. — II duci deocamdată la mama, pe urmă vor avea grijă tovarăşii de el. — Ştiu... __ 4 _ Soarele s'a şi ridicat destul de sus, revărsându-şi lumina triumfătoare asupra tuturor celor de pe pământ. In curtea cea mare, neîngrijită, plină de tufe de coacăze şi liliac, năpădită de buruieni şi flori, fiecare fir de verdeaţă îşi râde bucuria în întâmpinarea razelor. înainte de zori a trecut pe semne un ropot de ploaie repede şi văratecă, iar acum, spălate şi gătite, plantele se încălzesc într'o dulce destindere. In fiecare strop curcubeul razelor se restrânge ca în tot atâtea mici oglinzi. Străbătând apoi curtea se opresc la căsuţa singuratică din fund, dojenind parcă singura ei fereastră fiindcă se încumetă să rămână închisă într'o dimineaţă cu atâta lumină. Dar străpung şi acest obstacol şi în ciuda perdelelor coborîte lasă mari rotocoale galbene pe duşumea. înăuntru, Miron şi Simina au terminat şi ei cu pregătirile de plecare. In tr'un coş de paie şi într'o lădiţă de campanie ie-a încăput toată averea. Cristea aşteaptă pe marginea patului desgolit. Miron a aşezat în mijlocul mesei bileţelul anunţând mutarea şi banii de chirie. — Parcă v'aţi muta la capătul lumii! — glumeşte Cristea. Miron s'a ridicat zâmbind de pe scaun. •— La capătul lumii nu ne mutăm, — răspunde el, — dar într'un fel am pornit tot să ne apropiem de capătul unei lumi. Cristea îl priveşte mirat. N'a înţeles. Insă Simina şi-a dat imediat seama la ce se gândeşte bărbatul. Din colţul unde trebălueşte, îi duce gândul mai departe : — Aşa e. Numai să scăpăm cu viaţă şi vom ajunge în altă lume fără doar şi poate. Miron şi-a privit cu dragoste nevasta. S'au apropiat unul de altul. — Măcar o bucată de timp n'o să ne mai vedem, — spune el. — Ştiu. — Dacă pierzi legătura o găseşti prin mama... — Sau prin Tănase Văduva. Se îmbrăţişează. S'a ridicat de pe pat şi Cristea. — Mergem ?... Miron a scos în curte coşul, iar Cristea lădiţa de campanie. Apoi primul s'a înapoiat să-şi ia haina. Cheia cu care a încuiat uşa a lăsat-o pe prichiciul ferestrei. Intre timp Simina a ieşit în stradă. Priveşte de jur împrejur şi deodată tresare. De bună seamă, ascunşi până atunci în vreo curte, doi agenţi au răsărit ca din pământ. Din partea cealaltă se apropie şi alţii. Din ogradă se aud paşii grei ai bărbaţilor cu bagajele. — Miron, fugiţi ! — a mai apucat să strige Simina şi o ia la goană în lungul străzii. O parte din agenţi o urmăresc, în timp ce alţii grăbesc spre poartă. Miron şi Cristea nu stau la gânduri. Leapădă bagajele jos. In câteva sărituri Miron ey lângă poartă. Trage zăvorul. Apoi tot atât de repede se întoarce şi amândoi aleargă spre fundul curţii unde sar peste gard. 78 CEZAR PETRESCU şi MIHAI NOVICOV Agenţii izbesc cu furie în poarta zăvorâtă. Unul încearcă să sară gardul dar e prea înalt Când, în cele din urmă .izbutesc să pătrundă în curte, Miror ,i Cristea sunt in afară de orice primejdie . * Simina o fost insă prinsă şi e adusă înapoi în curte. - + 7 V'a fUme3Ză nerV0S" ^ CdStea ateste ™™ minute." ^ ^ ' "' SpU"e Ruja după Ce S'a uitat la ceas" Mai su"t câteva snrntpl^ T?va/ăf Dan; { se adresează Alexandru. Arestările ne-au cam încurcat socotelile. Curând se întoarce Miron şi ce ne facem ? Amânăm ? torului^u^iJîî^LffL^li03"16"1 CM maî degrabă' Infii^area lab°-un scaun alături. Alexandru^trivişte l g^ntu^£X£ " SuST.?dedrinerabdB^cristea umbw febrn ia ^fs^a.' încununate"culuccS f lS" trmJo armatde CUprHeJuI desăvâr*irii -To'zi Crîslea onge aparalul- To'1 s" <« P«lo=™. r»ai (are,70"""56 D""' " &istea- A™ îi "Oi trebue sa lovi™ câl NEPOŢII GORNISTULUI 89 — 24 — E disdedimineaţă. Ziua de iarnă n'a început încă, însă lumina felinarelor a nrins să pălească. In faţa unei brutării e o coadă nesfârşita. Femeile striga. Cele Sl"fată bat cu pumnii în ferestruica trasă. Un camion se opreşte şi prin poarta „Se băeţandrii încep să care coşuri cu pâine. Vacarmul creşte. O feme.e se caţara ne trepte. E Anca. îşi strânge broboada dela gât şi striga : P _ in timp ce noi îngheţăm aici .boeriior li se cară pâinea cu camionul. — E pentru nemţi, oameni buni, pentru nemţi ! striga o alta. — Ne fură tot... — Să nu-i lăsăm ! ' — Huo ! — Să ne daţi pâinea noastră, ca-i muncita! _ Cât ai bate din palme, femeile au înconjurat maşina ş» au luat fiecare cate o pâine Se risipesc apoi, în timp ce de departe se aud fluieratunle vardiştilor. — 25 — Fluierături se aud şi în noaptea de primăvară, într'o gară de încfişare unde liniile sunt ticsite da vagoane. Pe peron, şeful garn sb.ara ca ieşit dm minţi către un ofiţer . trenului dacă n'am nicio linie liberă ? In spatele găn", Cristea se desparte de un acar îmbrăcat într'un cojoc greu, lung până la glesne. — Ai făcut treabă bună, nene Costache... Pe mame... — 26 — Pe străzile întunecate ale Bucurestiului, tineri lipesc manifeste. Pe vitrinele magazinelor apar fluturaşi. — Jos războiul antisovietic! _ — Trăiască România liberă, democratică şi independenta ! ★ Poliţiştii şi agenţii supraveghează deslipirea manifestelor. ★ Convoaie de arestaţi trec pe străzi. ★ Dar manifestele şi fluturaşii reapar pe ziduri şi pe geamuri. — 27 — într'o încăpere mansardată, Ruja, Cristea şi Alexandru stau în picioare în mijlocul cameriî. Cu toţii sunt fără haină, cu gulerele cămăşilor descheiate. Cristea îşi face vânt cu o scândurică. Ruja ţine în mână primul număr al „României Libere". Vorbind, aruncă câte o privire asupră-i, bătându-1 uşor cu dosul palmei. — Ziarul ăsta e un lucru mare... El ne va ajuta să strângem pe toţi^ acei care sunt gata să lupte împotriva robiei fasciste. Răspândirea lui e o sarcina deosebit de importantă. — Voi lua măsuri chiar astăzi, — se angajează Alexandru. — Nu prea cred... 90 CEZAR PETRESCU şi MIHAI NOVlCOV Ruja zâmbeşte pe 'nfundate după obiceiul lui, iar Alexandru îl priveşte uimit. Dar nu se grăbeşte să întrebe; ştie că însuşi Ruja îi va lămuri deîndată. — Am veşti bune, — anunţă într'adevăr Ruja, clipind din ochi cu înţeles S'a întors Miron. — S'a întors ? — Şi ce spune ? — întreabă nerăbdător şi Cristea. — E bine... De organizarea laboratorului au să se ocupe Miron şi Alexandru, iar tu, Cristea, vei prelua munca lui Alexandru... — Negreşit... — Prima sarcină, — îl lămureşte Ruja pe Alexandru, — e fabricarea unei substanţe inflamabile, uşor de transportat... — 28 — In aceeaşi zi, pe 'nserate, Alexandru şi Mura se plimbă încet pe stradă. — începem o altă muncă, explică Alexandru. Vei ţine legătura între mine şi un alt tovarăş. Mâine... Huruitul unui camion care tocmai trece pe stradă acoperă ultimele cuvinte ale lui Alexandru. — 29 — Uitându-se mereu la ceas, Mura grăbeşte pasul. A întârziat şi nu mai are decât câteva minute până la întâlnirea de control. Dar ce înseamnă asta ? Locul fixat forfoteşte de îmbulzeala lumii, de larmă, de strigăte, fluierături... Prima mişcare a fost să se întoarcă. Pe urmă însă, cuprinsă de presimţiri, continuă să înainteze. Şi pe măsură ce se apropie, i se strânge inima. Presimţirea se adevereşte. Aude desluşit vocea lui Alexandru : — Dece vă legaţi de oameni paşnici, pe stradă ? — Ce aveţi cu ei ? îl sprijină o voce din mulţime. Alte glasuri se înteţesc : — Daţi-i drumul ! — Să se termine odată cu teroarea ! Mura a şi ajuns lângă mulţime. Cu greu îşi taie drum. La mijloc îl zăreşte pe Alexandru şi pe Miron striviţi de pumni. Câţiva sergenţi de stradă, agenţi civili şi doi reprezentanţi ai gestapoului îi ţin sdravăn. Insă Alexandru şi Miron se sbat cu îndârjire. — Tacă-ţi gura, bolşevicule! — ţipă un agent la Alexandru, care nu conteneşte a striga : — Vedeţi oameni buni ce-a ajuns ţara noastră ! O moşie hitleristă ! — Aşa e! — îl sprijină un trecător, — îşi fac de cap nemţii ! — Ce te bagi ? — se răsteşte la el un sergent. Ţi s'a făcut de lagăr ? Unul din hitlerişti îl loveşte cu pumnul pe Miron. Acesta se clatină şi strigă : — Au ajuns stăpâni în ţară, decând cu războiul ăsta blestemat. Dar nu mai e mult... Nu apucă să termine. Poliţişti au izbutit să-i urce pe cei doi arestaţi într'o maşină. Ceilalţi poliţişti rămaşi pe stradă împrăştie mulţimea. Oamenii se îndepărtează încet, mor-măind. O bătrânică împinge un cărucior cu un copil, crucindu-se. Mura rămâne câteva clipe înmărmurită. Apoi cu o scuturare energică din tot trupul se întoarce şi porneşte repede înapoi. — 30 — In casa de întâlnire din strada Cometelor se află numai Ruja şi Cristea. NEPOŢII GORNISTULUI 91 — Vom începe să strângem arme, — îşi continuă explicaţia Ruja. O parte din oameni vor trebui organizaţi milităreşte. Ochii lui Cristea sclipesc de bucurie. Ruja a observat şi-1 bate prieteneşte pe umăr. — Se apropie Cristea, se apropie! — continuă el. — Fierbe ţara... Armata Roşie înaintează... Deodată uşa se deschise şi intră cismarul cel firav, adus de spate. — Tovarăşe Dan. — Ce-i ? — E aici o fată... Spune că a pierdut legătura şi că i s'a dat adresa asta pentru control... — Vezi tu ce e, Cristea ! Cristea iese în coridor. Uşa rămâne puţin întredeschisă. Mura e palidă, răvăşită, cu ochii încă plini de groază. Priveşte năucă şi deodată îl vede pe Cristea. — Cristea ! — Mura ! Amândoi se îmbrăţişează. Părinteşte mişcat, Ruja, care la auzul celor două nume deschisese uşa, îi urmăreşte din prag. Brusc însă Mura se smulge. II recunoaşte pe Ruja. Parcă prin vis. Se îndreaptă spre el. — Au fost arestaţi, — geme cu vocea scăzută. — Adineaori... în faţa mea... — 31 — înaintea comisarului de siguranţă, care „anchetează", Miron deşi lovit pânâ ta desfigurare, răspunde apăsat şi stăpân pe sine. — N'am ce să spun... — Dacă nu vorbeşti, rânjeşte comisarul, nici nu te mai trimitem la Malme-zon... Te achităm aici. — N'am ce vorbi, răspunde liniştit Miron. — 32 — Intr'un coridor, doi agenţi îl târâe de picioare pe Alexandru. Capul celui torturat se loveşte neînsufleţit de lespezi. — 33 — In încăperea din str. Cometelor, Mura a terminat de istorisit. Ruja a rămas calm în aparenţă. Numai degetele îi frământă chinuit batista — Buni tovarăşi, buni tovarăşi... repetă el încet. Apoi deodată se întoarce spre Cristea şi isbucneşte, ridicându-şi vocea pentru prima dată. — Tu ştii ce înseamnă asta ? — Ştiu... — Alte întârzieri... Alte sute de vagoane de benzină pentru Hitler. Cristea şi-a trecut mâna pe frunte. Se aşează, se scoală iar, umblă prin cameră cu paşi repezi, neastâmpăraţi... Dar sbuciumul lui Ruja s'a potolit. îşi îmbracă haina şi îşi ia pălăria. — Ai să te ocupi tu de asta. Iei legăturile.,. Ne vedem mâine. Dar bagă de seamă, fii prudent... Camera asta să n'o mai folosim un timp... Lângă uşă s'a oprit. Se întoarce : — O să le plătim noi... şi pentru asta !... Să n'aibă grijă... O să le plătim î 92 CEZAR PETRESCU şi MIHAI NOVICOV Cristea şi Mura rămân singuri. Se uită stingheriţi unul al altul. — Ce face Oprişor, întreabă însfârşit Cristea. L-ai văzut ? Drept răspuns, Mura clatină negativ capul. — 34 — In „Parcul sălciilor" de la marginea oraşului plutonul de execuţie e pregătit. Alexandru şi Miron, sunt alături, cu mâinile legate la spate. Puşcaşii înalţă armele. Ochesc. — Trăiască Partidul Comunist ! — strigă Miron. — Trăiască România Liberă ! — se aude vocea lui Alexandru. — Foc! ordonă ofiţerul. Corpurile şe prăbuşesc. Miron însă mai are putere să se ridice într'un genunchi : — Slavă lui Stalin ! — strigă el privind lung la călău. Ofiţerul aleargă spre el, scoate pistolul şi-1 propteşte în tâmpla rănitului. Trage. — 35 — Salvele catiuşelor brăzdează cu dâre luminoase întunericul nopţii. Canonada artileriei creşte mereu mai asurzitoare. Tancurile sovietice trec în înaintarea lor vijelioasă peste reţelele de sârmă ghimpată şi alte întărituri hitleriste. In strigăte de victorie înaintează la atac valul infanteriştilor. — 36 — Pe câmpiile Basarabiei, de unde primăvara care se apropie n'a reuşit încă să gonească toate zăpezile, trupele germane şi române se retrag în debandadă sub loviturile Armatei Roşii. Pe un drum desfundat şi plin de noroi, în urma unei jalnice coloane — tot ce a rămas dintr'un regiment — se mai târăsc câteva căruţe cu răniţi. Intr'una îl vedem şi pe Ilieş. Are capul bandajat şi faţa lui e chinuită de durere la fiecare hurducătură. Deodată, la o cotitură de drum, căruţa e oprită de un grup de soldaţi hitlerişti. — Halt ! Walachen—Zigeuner ! Jos ! Soldatul care mână caii încearcă să-i zorească la trap. Dar caii obosiţi nu-1 ascultă... Un neamţ apucă de hăţuri, în vreme ce altul ameninţă cu un pistol automat. Soldatul român dă să pună şi el mâna pe puşcă, pe când răniţii din căruţă se căznesc zadarnic să se scoale. O rafală şi soldatul român s'a prăbuşit. Nemţii smucesc trupurile răniţilor şi le aruncă în noroiul şoselii. Căruţa se îndepărtează. Ilieş încearcă să se ridice. S'a sculat şi se prăbuşeşte iarăşi. Un picior nu-1 ascultă. Alt rănit îl ajută. Pe urmă, împreună, sprijinindu-se unul de altul, încet, o pornesc prin noroaiele şi prin ceaţa primăverii timpurii, a anului 1944. — 37 — In pivniţa unde se află instalat laboratorul clandestin, în jurul unei mese, câţiva oameni aşteaptă în tăcere. Ferestrele joase, înguste, deabia înălţate deasupra solului au fost acoperite cu cartoane negre. Becurile spânzurate în sârmele din tavan, luminează câteva rafturi şi tejghele cu tot soiul de instrumente, de eprubete şi sticluţe. La intrare, un tânăr cu o puşcă automată face de strajă. Alte arme atârnă în perete, lângă uşă. Cei din jurul mesei privesc cu încordare o farfurie, în mijlocul căreia se găseşte o cârpă. NEPOŢII GORNISTULUI 93 Un bătrân scund cu mustăţi mari, sure şi cu ochelari în rame de os, îmbrăcat într'un halat alb, a turnat peste cârpă câteva picături dintr'o sticluţă. Aşteptarea continuă. Intr'un târziu bătrânul prinde nervos cârpa şi o asvârlă la o parte. — Dece nu merge ?, îl întreabă Cristea. — Ne trebuie fosfor, îl lămureşte bătrânul. — Şi e atât de greu de găsit ? —• Foarte greu! intervine Tănase Văduva. Speculanţii nu-1 vând decât oamenilor lor de încredere. Apoi, cine-1 cumpără în cantitate mai mare, se expune... — Cumpăr eu ! intervine un tânăr negricios, acelaş cu care ţinuse Mura legătura în 1944. — Domol ,domol !, îl potoleşte Cristea. Nu te repezi aşa. Va să zică, tovarăşe Mihu, se întoarce el iar către bătrân, totul depinde de fosfor ? — Fireşte! — Şi dacă găsim şi fosfor, atunci în câteva zile putem avea substanţa inflamabilă pentru aruncarea în aer a rezervelor hitleriste de benzină ? — Fără îndoială. — Bine ! rosteşte atunci hotărît Cristea. Vom avea fosfor ! — 38 — In încăperea conspirativă e aproape întuneric. Amurgul de primăvară a coborît deabinelea. înăuntru se află numai Ruja şi Anca. Fruntea îngândurată a lui Ruja e şi mai brăzdată de cute ca deobicei. — Pândeşte bine momentul când laborantul e afară, îi spune el. Să ai o cârpă pregătită. Dacă te pomeneşti cu el pe neaşteptate, să creadă că ştergi praful... Şi mai e ceva. Ştii, dacă se răstoarnă sticla, fosforul se aprinde singur... — Ştiu, mi-a spus laborantul. — 39 — In laboratorul fabricii, Anca face curăţenia de dimineaţă. Se apropie de vitrina cu sticluţe. începe să plimbe cârpa peste ele. Apoi grăbită, scoate una afară. O destupă. Lucrează ager, febril, trăgând cu ochii mereu spre uşă. Cu o pensetă extrage câteva grăunţe şi le trece în alta, pe care a scos-o din buzunarul halatului. Apoi continuă să şteargă praful. — 40 — In celălalt laborator, din pivniţă, lucrul se desfăşoară în tăcere. Bătrânul Mihu a isprăvit de preparat o anume soluţie. Se apropie de o altă masă, de unde ia o farfurie. Rupe o bucăţică de cârpă şi o pune pe farfurie. Apoi picură încet din sticluţă pe cârpă. Toţi cei de faţă, Cristea, Tănase Văduva, tânărul cel negricios şi încă doi tovarăşi în halate, se strâng în jur şi aşteaptă. Aşteptarea e lungă şi chinuitoare. Dar... deodată cârpa se aprinde cu o flacără strălucitoare. Toţi răsuflă uşuraţi. Le sclipesc ochii de bucurie. Mihu întinde sticluţa lui Cristea, care o dă tânărului. — Expediaz-o imediat ! — 41 — Undeva, în regiunea Prahovei, lângă instalaţiile supapei de siguranţă a unui mare rezervor de benzină, unul din muncitorii care acum aproape doi ani se declaraseră hotărîţi să execute însărcinarea ce le-o dădea Miron, a zăbovit 94 CEZAR PETRESCU şi MIHAI NOVICOV doar câteva clipe în plus, atât cât a fost nevoie să deşarte conţinutul unei sti cluţe într'o cârpă şi s'o lase alături. Se depărtează apoi în grabă. — 42 — Şiruri, şiruri de muncitori părăsesc rafinăria. In jurul rezervoarelor se plimba sentinelele nemţeşti. Deodată explozia prăbuşeşte şi aruncă tot. Alarmă ţipete, blesteme, fluerături de semnale... — 43 — In laboratorul din pivniţă munca continuă. Mihu mânueste câteva epru-bete. Langa el, mai multe sticluţe cu soluţie inflamabilă, aşteaptă gata. _ 44 _ La un colţ de stradă, tânărul negricios s'a întâlnit cu Mura — Mâine te duci iar după fosfor, îi explică el. — 45 — _ La aceeaşi rafinărie unde s'a produs explozia, soldaţii germani percheziţionează muncitorii care părăsesc lucrul. Un muncitor se apleacă şi-şi încheie şireturile la ghete. Neobservat .aruncă în şanţ o sticluţă pe jumătate goală. In timp ce percheziţia continuă, o nouă explozie incendiază cerul... — 46 — Cât talgerele sunt ochii pe care-i roteşte Buldogul. Dela masa de cârciumă din apropierea geamului, a zărit-o pe Mura coborînd dintr'o maşină Grăbit a aruncat câteva monede pe masă şi a ieşit. Mura e la braţ cu tânărul cel negricios, înfăţişarea lor nu spune nimic neobişnuit: par doi tineri care au ieşit să-şi petreacă împreună o după amiază liberă. Buldogul, însă, nu se mulţumeşte cu o asttel de explicaţie. Pas cu pas îi urmăreşte, până la poarta grădinii botanice A aşteptat mai întâi să-i vadă că intră, apoi dă să treacă şi el poarta. S'a răsgândit insa. S a apropiat de gardianul din apropiere, şi-a arătat legitimaţia, a rostit câteva cuvinte in şoapta şi numai apoi şi-a continuat urmărirea. Pe aleele parcului, adierea uşoară aduce de peste tot semnele pământului proaspăt trezit la viaţă. Ici colea câţiva arbuşti au şi înverzit. Soarele de primăvara se joaca în ochiuri strălucitoare pe iarba fragedă. Mura şi tânărul negri-cos se plimbă alene. S'au oprit. De pe podeţul îngust, privesc cum se învolbu-reaza apele pline... Apoi tânărul îşi ia rămas bun... Mura rămâne singură. — 47 — ^ Dm maşina oprită în apropierea parcului, coboară în grabă câţiva agenţi romani şi germani. Gardianul s'a apropiat şi le indică aleea prin care s'a depărtai Buldogul. Spionul i-a zărit şi le-a făcut semn să se apropie. S'au risipit apoi in cerc mare în jurul podeţului, adăpostiţi de copaci. Din partea opusă celei de unde a venit Mura, se apropie Anca Buldogul roteşte talgerele ochilor şi mai uluiţi. Anca a privit împrejur, dă apoi să întindă Murei sticluţa scoasă de sub broboadă. Agenţii au strâns însă cercul. Anca a rămas cu sticluţa în mână, cu ochii ţintă spre unul din agenţii nemţi pe care NEPOŢII GORNISTULUI 95 I-a zărit după un copac. Mura i-a urmărit speriată, privirea, a înţeles şi a început să alerge. — Fugi ! atât a mai prins să-i strige Ancăi. — Stai! răcneşte unul din agenţii care o fugăreşte din urmă. Plumbii descărcaţi din pistolul lui se înfig în scoarţele copacilor şi scurmă pământul. Urmăritorul a ajuns la capătul aleei şi priveşte disperat într'o parte şi în alta. Fugara i-a pierit din ochi. Agentul se hotărăşte. O porneşte spre dreapta. Mura însă, în partea cealaltă, adăpostită de un tufiş, a trecut în stradă prin spaţiul strâmt lăsat de o zăbrea lipsă a gardului. — 48: — — Vorbeşte! urlă inspectorul de siguranţă, izbind-o pe Anca cu patuî pistolului în piept. Uzina dumneavoastră e un viespar! se adresează apoi lut Nolly care asistă la anchetă. Ieri comunistul ăla, astăzi... — Domnule inspector, te rog să ne laşi puţin împreună. Aş vrea să.vorbesc femeii acesteia, — îi spune Nolly, clipind semnificativ din ochi. Inspectorul se supune şi împreună cu agentul şi cu Buldogul părăseşte încăperea. Faţă în faţă, patronul şi muncitoarea au rămas singuri. Racoviceanu îi prelungeşte aşteptarea scoţând port-ţigaretul, aprinzându-şi ţigara. — Anca Dorobanţu, începe el cam împleticit, trăgându-şi scaunul mai aproape. Noi ne cunoaştem de mult. Numai eu te pot salva. Dă-ne numele lor! Anca nu răspunde. Ridică spre el o privire la care mirarea face loc din ce în ce mai adânc urii. — Ştii ce te aşteaptă f Să-ţi spun eu ! stărue Nolly Racoviceanu. Pedeapsa cu moartea. Anca tace. — N'ai avut la noi tot ce-ţi trebue ? Iţi câştigai pâinea..., urmează Racoviceanu. Nici de această dată, Anca nu răspunde. — Va să zică n'ai nimic de spus ? — Ba da ! se aude însfârşit vocea Ancăi. — însfârşit! sare bucuros Racoviceanu de pe scaun. Anca îl priveşte însă netulburată. — Domnule Racoviceanu, începe ea fără grabă, adunându-şi parcă gândurile. Socot că ai o scurtă ţinere de minte. — Ce vrei să spui ? încearcă să-şi păstreze calmul Nolly. — Dar acum e vorba de viaţa ta... Anca, însă, continuă ca şi cum nici nu ar fi auzit cuvintele lui : — Am să te ajut eu să-ţi aduci aminte... Iată 1 In războiul celălalt ai fost ofiţer de stat major. — Ce are aface ? — In vara anului 1917, ai făcut o inspecţie pe front, în munţii OituzuluL — Anca Dorobanţu, eu n'am timp de pierdut cu bâiguieli... Vorbeşti sau nu? — Vorbesc !... Ţii minte că ai împuşcat atunci doi ostaşi, un rus şi un român ? Nolly începe să dea semne vizibile de nelinişte şi nerăbdare... — Ei şi ? Am să-ţi dau socoteală ţie ? — Vezi bine!, a crescut deodată vocea Ancăi, — fiindcă dacă n'ai ştiut până acum, astăzi, a vepit vremea să afli cine era soldatul român pe care l-ai împuşcat... 96 CEZAR PETRESCU şi MIHAI NOVICOV — Cine ? — a scăpat involuntar întrebarea de pe buzele lui Nolly. — Bărbatul meu... Pintea... — 49 — In acelaş birou, inspectorul de siguranţă a făcut cerc cu agenţii. — Tot nu vorbeşte ? întreabă el. — Mută ! răspunde un agent. — De câteva ori a intrat în maşinărie şi tot tace, spune un altul. — A dracului muiere ! exclamă inspectorul cu ciudă, dar şi cu admiraţie. — Dacă am încerca sistemul ăl nou, din Germania ? propune un ao-ent ştirb şi fonfăit. b Inspectorul îl priveşte întrebător. — Ala cu „electrica" ! lămureşte cu rânjet agentul. — Crezi că rezistă ? se'ndoeşte şeful. — Nu vă uitaţi că e slabă... E vânoasă ! stăruie agentul. — In definitiv, încercarea moarte n'are, — filosofează inspectorul. Cel mult moare încercatul, adăugă apoi, încântat de jocul de cuvinte. Să ne spună doar unde e laboratorul, restul nu interesează, reia el serios firul. Agentul ar pleca să execute ordinul, dacă n'ar suna telefonul. I-a făcut inspectorul semn să rămână. — Vă salut, Domnule Director. Ascult ! se ploconeşte inspectorul la telefon. Cum ? Ce spuneţi ? Cunoaşteţi adresa laboratorului clandestin ? Minunat ! Entuziasmul inspectorului s'a potolit însă repede. Figura-i exprimă slugărnicie şi grijă. — Reproşurile d-voastră sunt nefondate... Am fi făcut-o şi noi să vorbească... In definitiv chiar nu ştie, căci... Am înţeko. Să trăiţi ! se mai ploconi odată strâmbându-se, întrerupt în explicaţiile sale. — Băieţi! le spune agenţilor. Pe bătrână lăsaţi-o deocamdată în pace... Ai cu laboratorul tot se curăţă... — 50 — In faţa clădirii roasă de vreme, au oprit brusc două maşini şi trei motociclete cu ataş, sosite în viteză. Cei câţiva trecători privesc curioşi la oamenii ges-tapo-ului cu cască, în uniformă cenuşie şi cu pistoale automate, care coboară în grabă urmaţi de agenţii civili. Unul după altul au pătruns în gangul întunecos. După prudenţa încordată a înaintării, se'nţelege că vor să-şi surprindă prada. Tovarăşul de strajă însă, tânărul cel negricios, s'a repezit în jos, a trântit uşa pivniţei după el şi a tras drugul. — Poliţia ! îi avertizează pe ceilalţi. Surprinşi, dar fără a-şi pierde cumpătul, cei din pivniţă s'au oprit din lucru. Privirile lor sunt îndreptate spre Cristea. In uşă au şi început izbiturile. Printr'o altă uşă, la un semn al lui Cristea, tot grupul se strecoară pe o scară îngustă. Dorobanţu, Tănase Văduva şi Mihu au rămas cei din urmă. Distrug în grabă obiecte şi materiale. Conţinutul unor sticluţe este deşertat într'o chiuvetă. Alte obiecte au fost aruncate într'o groapă dintr'un ungher, pe care Văduva o astupă, în timp ce Cristea şi cu Mihu îngrămădesc câteva obiecte în grabă, în faţa iişu unde detună acum izbiturile. Apoi tustrei urcă scara. S'au strâns cu' toţii în încăperea din dosul pivniţei. Prin ferestruica răspunzând în strada paralelă cu NEPOŢII GORNISTULUI 97 intrarea, se zăresc însă picioarele altor agenţi care aşteaptă. O clipă de nehotă rîre. Dincolo, izbită de un stâlp, uşa se prăbuşeşte. Oamenii gestapo-ului năvălesc în pivniţă strecurându-se printre obiectele îngrămădite la intrare. Grupul dinăuntru răspunde cu pistolul, focurilor de arme automate ale urmăritorilor. Năvălesc acum agenţii şi din cealaltă stradă paralelă. Lupta e fără cruţare, trupurile se prăbuşesc deoparte şi de alta. Cristea şi Mihu se împleticesc răniţi. S'ar părea că nu mai e nici o scăpare. In ultima clipă însă, Tănase Văduva sărind pe o masă a spart cu patul armei un geam în tavan şi, în vreme ce tovarăşii ceilalţi ţin la distanţă cu focuri de arme pe gestapişti, 1-a ajutat pe Cristea să se urce. Apoi, împreună cu un alt tovarăş îi predă corpul aproape neînsufleţit al lui Mihu. Dar în clipa următoare, Tănase Văduva e înhăţat de hitlerişti care au înfrânt rezistenţa celor din urmă luptători. — 51 — Intr'o dimineaţă luminoasă de Aprilie, Ilieş, scofâlcit şi neras, trăgând un picior şi sprijinindu-se într'o cârje, a deschis poarta curţii din strada Atelierului. Cu toată jalnica-i (înfăţişare zâmbeşte fericit la gândul bucuriei pe care o va simţi Anca, pomenindu-se pe neaşteptate cu el. Fremătând de nerăbdare s'a oprit în faţa uşii şi ciocăneşte uşor. „încă o clipă — îşi spune desigur — şi mama are să deschidă !" După ce a repetat însă zadarnic ciocăniturile, încearcă să privească pe fereastră înăuntru. In lumina puţină a încăperii nu poate să desprindă mare lucru. Liniştea şi pustiul de acolo îl neliniştesc. A trecut deci la uşa dealături. Femeia bătrână, cunoscuta vecină a Ancăi, şi-a dus de îndată mâna la gură, ca şi când i-ar fi văzut stafia. — Bună dimineaţa ! — rosteşte Ilieş, mirat de privirile vecinei. Mama-i la fabrică ? Aşa de devreme ? Bătrâna îl priveşte mai departe cu ochii măriţi, incapabilă să închege un singur cuvânt. — Ce s'a întâmplat, tuşă Veronica ?... întreabă Ilieş şi mai neliniştit încă, în vreme ce din uşă sbugheşte numai în cămaşă Oprişor. Cu un strigăt de bucurie aleargă spre unchiul Ilieş. Ostaşul îl ia în braţe şi continuă să privească din ce în ce mai nedumerit. Alţi doi vecini porniţi la lucru s'au apropiat şi ei de uşă. Au înţeles repede şi dau răspunsul în locul bătrânei : — O judecă chiar astăzi 1 vesteşte unul din ei, dispensându-se de orice introducere. — Pe cine ? întreabă Ilieş punându-1 jos pe Oprişor, cu toată bucuria întoarcerii stinsă pe obrazul scofâlcit. — Pe mama dumitale... — 52 — In dimineaţa aceasta de primăvară, cu cer străveziu presărat doar cu arări nouraşi rotunzi ca nişte clăbuci de spumă, cu soare mult şi cu atâta lumină, cu torente limpezi de aer care intonează parcă în vibraţia lor un imn de reînviere a naturii, porţile ferecate ale Curţii Marţiale, dosite în umbră, par prin contrast şi mai sumbre. Numai rândunelele ce-şi iau sborul de pe portativul sârmelor de telegraf, nu participă la sbuciumul oamenilor. O lume amărîtă, înfrigurată, aşteaptă să prindă vreun cuvânt, vreo veste răsbătând de dincolo de ziduri, în stradă. 7 — Viata Românească — c. 2007. 98 CEZAR PETRESCU şi MIHAI NOVICOV — 53 — In sala de şedinţă, publicul şi avocaţii ocupă băncile. Chiar în primul rând Nolly Racoviceanu ascultă cu interes lămuririle în şoaptă ale unui ofiţer cu de' coraţii. Pe masa lui, grefierul, un omuleţ nervos şi pipernicit, îngrămădeşte de zor dosare. Curtea trebue să intre din,clipă în clipă. A trecut şi procurorul militar ia masa respectivă. In bancă, alături de Nolly, Margot Racoviceanu plictisită de aşteptare îşi răsfoieşte carnetul. Două-trei rânduri mai în urmă, Buldogul agitat şi nerăbdător, îşi roade unghia degetului mare. Publicul s'a înălţat în picioare deodată. Curtea şi-a făcut apariţia Prese dintele a privit cercetător şi sever peste capetele din sală, apoi ordonă : — Staţi jos ! Domnule grefier, primul dosar... — Anca Dorobanţu ! strigă acesta. — Anca Dorobanţu ! repetă plantonul. Uşa s'a deschis. Toate privirile s'au îndreptat într'acolo. însoţită de santinela, Anca traversează sala. Ajunsă în boxă, îşi plimbă ochii peste public "ca şi cand ar caută o figură cunoscută. In decurs de numai o lună, părul i s'a transformat într'o cunună albă, sub care scânteiază ochii rămaşi încă tineri încinşi de-o arşiţă. ' ' , — Grigore Stolnicul ! strigă grefierul. — Grigore Stolnicu ! repetă plantonul. Adus de altă sentinelă, tânărul cel negricios, palid si neras, se îndreantă spre banca. ' H — Ştefan Dumitrache ! urmează apelul grefierului. — Ştefan Dumitrache! se aude ecoul plantonului. Un om între două vârste, cu un bandaj murdar pe frunte îsi face apariţia -Văduva Tănase! strigă însfârşit grefierul pe ultimul justiţiabil. Muncitorul apare cumpht de slăbit, dar cu aceeaşi privire dogoritoare în ochi cu nehpsitu-i fular negru la gât. ' In bancă, între Nolly şi Margot, schimb de impresii. Buldogul întinde gatul pentru a cuprinde mai din plin spectacolul.. — Acuzată ! strigă preşedintele către Anca. Cum te numeşti ? — Anca Dorobanţu. — Vârsta ? — Patruzeci şi şase de ani. — Ocupaţia ? — Muncitoare. — Căsătorită ? — Văduvă. — Ai copii ? — Dacă mai trăiesc, trei. — Altul, spune preşedintele. — 54 — Mura a deschis uşa, numai ca să poată vârî capul. Pe patul lui de suferinţă, cu capul înălţat în perne, Cristea ţine ochii închişi. Un bandaj imens îi strânge pieptul şi umărul rănit. Mura a împins apoi uşa şi i-a făcut loc lui Ruja să treacă, lăsându-i împreună. Ruja s'a oprit lângă uşă. Priveşte întâi fără clintire la trupul tânărului care se sbate în suferinţă. Apoi, în vârful picioarelor se apropie de pat. Cristea a deschis ochii, 1-a recunoscut şi un zâmbet i-a fluturat pe faţă. NEPOŢII GORNISTULUI 99 Ruja a dus degetul la buze, făcându-i semn să nu se obosească. Şi-a tras un. scaun aproape. — Cum se simte Mihu ? — întreabă Cristea. Ruja nu răspunde. Pare liniştit, însă cuta şănţuită dintre sprâncene trădează cu câtă mâhnire ar vrea să înlăture răspunsul. Cristea s'a întors cu o sforţare peste puteri spre el. — Mort ? Ruja a înclinat capul. Cristea şi-a aplecat capul pe pernă, strângând din nou pleoapele. — Mura ! o opreşte din drum pe Mura, simţind-o ca a intrat în cameră; In câte suntem astăzi ? — In douăzeci şi cinci ! răspunde tânăra. Cristea s'a înălţat frământându-se deodată pe cotul sănătos. — Azi o judecă pe mama ! — Azi, confirmă Ruja, apoi încearcă să-1 potolească, punându-i încet palma pe umărul teafăr : — Linişteşte-te ! Zadarnic. Din patulsău Cristea a lărgit ochii, aţintindu-i undeva în depărtare, parcă ar vrea să străpungă cu privirea grosimea zidurilor. — 55 — In faţa Curţii Marţiale, ţinută la distanţă de sentinele, mai aşteaptă încă destulă lume necăjită. Fără nicio pricepere în rosturile justiţiei, Ilieş se frământă şi el în zadar printre oameni. într'un târziu s'a apropiat de sentinelă. — Vreau să intru şi eu, măi frate... — Ai citaţie ? — N'am! Dar o judecă pe mama... — Dă-te la o parte ! îl bruschează majorul, care a ascultat dialogul. — De ce să mă dau ? stărue Ilieş, îndârjit de tonul răstit al plutonierului. E mama mea, acolo. înţelegeţi ? Mama mea ! — Cară-te! Cât nu-i prea târziu ! şueră printre dinţi majorul, proptindu-se ameninţător pe călcâe în faţa tânărului. Ce-i aici, panoramă, să te îmbulzeşti ? Ori te mănâncă pielea ? Ilieş a chibzuit o clipă înghiţindu-şi nodul amar din gât. S'a rezemat apoi de un zid, ceva mai la o parte. — Pst! îi face semn sentinela, îndată ce l-a văzut pe major depărtându-se. Ilieş a înălţat ochii. înţelege semnul ostaşului şi, umil, ca să ocupe cât mai puţin loc se strecoară pe urmele lui înăuntru. — 56 — In sala de judecată procurorul militar îşi urmează rechizitoriul: — Aici nu mai poate fi vorba de discuţie ori de şovăieli... Cei ce ne stau în cale trebuesc striviţi... O cere legea războiului. In timp ce ostaşii noştri îşi dădeau glorios viaţa, acuzaţii urzeau atentate... Abili, vreme îndelungată şi-au putut urma nestingheriţi activitatea criminală... Sute de tone de benzină a pierdut armata fuhrerului, din cauza lor... — Auzi, dragă, la dânşii, abilitate şi tactică! îi împărtăşeşte lui Nolly confidenţial indignarea, Margot Racoviceanu. — Fiţi necruţători, domnilor judecători! interesele superioare cer... Chiar în acea clipă, privirile îndepărtate ale Ancăi le-au întâlnit pe ale lui Ilieş, care izbutise să se strecoare în sală. I-au scăpărat numai ochii strălumi- 100 CEZAR PETRESCU şi MIHAI NOVICOV naţi de toată bucuria şi alinarea că-1 vede. Apoi un zâmbet stăpân pe sine i aşternut pe buze. ' a — ...ca dumneavoastră să pronunţaţi osânda capitală ! Cer pedeapsa moartea ! sfârşeşte procurorul. eu — 57 — _ ^ In stradă, mulţimea celor care aşteaptă şi-a îngroşat rândurile. Soarbe s a înălţat ajungând în fine cu razele sale şi până la poartă. Majorul cu ordinea împinge besmetic necăjiţii cu mânerul cravaşei, alungându-i spre piaţa din partea opusă Curţii. — 58 — — Mai ai ceva de adăugat în apărarea dumitale ? întreabă prezidentul ne Tănase Văduva. * — Ce să mă apăr ? se răsteşte Văduva, că tot mă condamnaţi. Doar atâta vreau sa spun : degeaba vă sbateţi! Tot Uniunea Sovietică va câştiga războiul — Taci! răcneşte preşedintele. Dumneata, urmează apoi gâfâind către Anca Dorobanţu, — dumneata vrei să mai spui ceva în apărarea dumitale ? — Da ! răspunde Anca. — Poftim! o invită preşedintele şi se prăvale obosit pe speteaza fotoliului. — Eu, domnule preşedinte, sunt nevasta lui Pintea Dorobanţu, începe ea cu vorba domoală. Bărbatul meu a pierit la Oituz, în nouăsute şaptesprezece Bu-mcul băieţilor mei s'a bătut cu turcii în şaptezeci şi şapte... — Lasă-1 pe bunic în pace, intervine spiritual, preşedintele. — Vă rog să-mi daţi voie, stărue Anca. — Bine! Continuă — consimte plictisit colonelul. — Era bărbat curajos şi-şi iubea ţara, bunicul copiilor mei, Oprea Dorobanţu... Suna din goarnă atacul pe redută, în vreme ce turcii împroşc'au cu gloanţe. Şi el suna... aşa cum stă zugrăvit în cărţile de şcoală... Sugestia se impune aşa cum o cunoaştem din gravuri. Oprea gornistul, ostaş, sună vijelios atacul. Dorobanţii cu arma în mână, urcă reduta. Sus dincolo' de întanturile de pământ şi nuiele, fesuri şi arme... Decât că personagiii se'nsu-fleţesc.se mişcă. Dorobanţii urcă mereu, iar gornistul sună mai departe. Unii cad pe drum, alţii trec peste dânşii. L-a ajuns un plumb şi pe Oprea Dorobanţu. Nici nu ia glonţul în seamă : cu dreapta înlătură şuvoaiele de sânge de pe obraz cu stânga strânge goarna mai departe. Cei mai ageri au si ajuns reduta. încalecă garduri, sar şanţuri... O învălmăşeală de trupuri, de fesuri şi arme. Gornistul n'a încetat o clipă să sune. Goarna se reliefează, imensă, pe fundalul orizontului... Nu s'a clintit Oprea Dorobanţu, — se aud parcă din depărtare cuvintele Ancai, pentrucă..., răsună vocea ei şi mai putarnică, mai plină de mândrie — pentrucă suna din goarnă liberarea ţării... Se opreşte câteva clipe apoi, 'ca pentru a răsufla si pentru a-şi aduna gândurile. In sală, feţele oamenilor sunt crispate de încordare. — Dar n'a avut parte de libertate ! — urmează Anca, ridicându-şi privirea şi înfruntând chipurile încruntate ale militarilor dela masa de judecată. — Destul ! urlă preşedintele agitând clopoţelul. Anca însă, nu se lăsă intimidată de urletul preşedintelui. — ...daţi-mi voie... NEPOŢII GORNISTULUI 101 — Iţi dau, se moaie până la urmă colonelul, dar să vorbeşti numai despre faptele tale... — Despre ale mele, fireşte... Doar despre ale cui ? Nu pentru mine a cerut domnul procuror pedeapsa cu moartea ? Pentru mine şi pentru ceilalţi... Tovarăşii mei... Atâţia oameni trimişi la moarte... Dar dece ? A cui e vina ? — Lasă astea, intervine din nou şi mai tăios preşedintele. Nu te priveşte... Apără-te... — N'am dece să mă apăr ! Vocea Ancăi a încetat să fie domoală. Creşte mereu. Să se apere acei care l-au ucis pe Oprea Dorobanţu, eroul dela Griviţa. — Taci! — N'am să tac !... Strigătul e atât de puternic, încât preşedintele amuţeşte... — N'am să tac, fiindcă am văzut cu ochii mei... Eram copilă atunci, în 1907, dar ţin minte... cum i-a strâns în marginea satului... — 59 — In marginea satului, grupul de ţărani sdrenţuiţi, scofâîciţi, palizi apar înghesuiţi între sentinele. Un pas mai înainte, Oprea Dorobanţu, în straie ţărăneşti, cu goarna în mână. Semeţ, ţine fruntea ridicată. Un maior anchetează : — Tu eşti capul răsculaţilor ? întreabă maiorul. Luaţi-1 în primire! îi spune vagmistrului... Şi până una alta să mi-1 pişcaţi cu fierul roşu, să afle şi el că mai avem legi şi pravile după cari ne cârmuim. Că nu-i nimeni de capul lui... — Să ne fie cu iertare, domnule maior, răspunde cu voce domoală Dorobanţu. Noi ţăranii ne-am plâns şi ne-am tânguit. Dar cine ne-a auzit ? Or fi fiind ele legi şi pravile ! Dar pentru noi ţăranii, când avem dreptate nu stă scris în pravilă şi când scrie în pravilă n'avem dreptate... Maiorul a făcut un pas înainte. — Tocmai tu, căruia Ţara şi majestatea sa i-a dat medalii ? Tocmai tu să te răsvrăteşti ? — Iaca la asta nu m'am gândit, răspunde Dorobanţu. Dacă eşti lihnit de foame, geaba vodă ! Geaba ţară! Parcă medaliile ţin de foame ? Maiorul doborît de răspuns, cu mânie în ochi smulge de pe pieptul ţăranului medaliile, aruncându-!e în noroi. — Destul! urlă el. La zid! Ostaşii strâng captivii în rând. Unul câte unul îi înşiruie. Din grupul de femei şi copii de alături se aud ţipete disperate. Salvă de focuri. Fum şi trupuri prăbuşite. Ostaşii s'au îndepărtat... îndrăznesc şi femeile şi moşnegii acum să fee apropie. Lui Dorobanţu i-a înălţat o femeie capul. De dincolo de uluci se repede Pintea. Flăcăul a ridicat goarna, a şters-o de noroi cu mâneca cămăşii şi a vâ-rît-o în sân... — 60 — Imaginea evocată se destramă încet, în timp ce văzduhul se umple de urletul unei voci, ca de fiară rănită... — Taci ! taci ! îţi iau cuvântul, taci !... Preşedintele s'a sculat în picioare şi agită mereu clopoţelul. Vocea Ancăi insă acoperă şi urletul său şi sunetul clopoţelului: — N'am să tac... Toată viaţa am tăcut... Şi ce folos ?... — Soldaţi! urlă ieşit din fire colonelul, rotindu-şi ochii injectaţi de sânge la dreapta şi la stânga. Scoateţi-o afară! 102 CEZAR PETRESCU şi MIHAI NOVICOV ; ^ Două sentinele sar lângă Anca şi o apucă de amândouă mâinile P3 insa, se smuceşte şi se eliberează. Strigă într'una : ' ' ~..-Pe Pintea al meu tot U™1 de-ai voştri l-a omorît... Acum vreţi să mă omoriţi şi pe mine... Dar n'o să ne omorîţi pe toţi! -- Afară ! Taci ! - o secondează ca un refren vocea răguşită a colonelului — t.eoateţi-0 odată, — mai geme el şi cade istovit în fotoliu. a - Tx.""d5Jn,i?u rămas băietH' ~ îl acoperă vocea mereu mai puternică a Ancai. Aţi vândut ţara... dar o să plătiţi... Sentinelele care o târâie au ajuns lângă uşă. Printr'o nouă sforţare femeia a izbutit sa se smulgă iar. A întins mâna către judecători. E atâta mânie în demnitatea şi înfăţişarea ei, încât cei doi militari nu cutează s'o mai atingă O tă cere adânca a coborît pentru o clipă peste sală. Toate privirile sunt îndreptate spre uşa, de unde ea continuă să vorbească : — O să plătiţi !... se aud răspicat cuvintele. Pentru tot... si pentru Oprea şi pentru Pintea... şi pentru mine... pentru tot sângele ţării... Cu mâna dreaptă întinsă către Curte, Anca îşi termină cuvântarea : — Nici în gaură de şarpe n'o să scăpaţi, ucigaşilor!!... — 61 — _ Coridorul cel lung al închisorii e pardosit cu pietre mari, pătrate, roase de mu şi mu de paşi care au purtat pe aici dealungul atâtor ani greul atâtor suferinţe. In liniştea închisorii răsună puternic paşi, în cadenţă. Un arestat, îmbrăcat în sdrenţuite haine militare s'a oprit din măturat şi aşteapta^sa se apropie oamenii ai căror paşi răsună. Lipit de perete rămâne stană ae piatra... Pe lângă el trec sergentul de zi cu cheile şi Anca însoţită de sentinele Anca păşeşte rar, fără a se uita înlături, cu privirea senină, liniştită. S'au oprit m faţa celulei. Cheile clănţănesc. Bara de fier e dată la o parte cu vuiet uşa se deschide şi Anca e iar în celulă. Tot atât de liniştită se aşează pe patul' de scânduri acoperit de o rogojină ruptă. In coridor, arestatul ce se oprise din măturat, cu o întrebare mută pe faţă se apropie sfios de sentinela care o însoţise pe Anca. Acesta a înţeles : — O împuşcă şi pe ea! sună răspunsul scurt în care răbufnirile de indie-* nare se împletesc cu o răpusă tristeţe. — 62 — In camera unde e lungit Cristea pe pat, Ruja a intrat palid, încercând zadarnic sa-şi ascundă toată zbuciumarea din el Cristea îl priveşte cu stăruinţă, sfredelitor, şi a înţeles de îndată fără a ma. aştepta o singura vorba. S'a ridicat pe marginea patului si ar vrea să se dea jos. Ruja se apropie şi-şi lipeşte încet buzele de fruntea 'lui. Amândoi îşi strâng mâinile barbateşte, când în uşa întredeschisă de Mura se iveşte Ilieş Fraţii se privesc îndelung. Ruja s'a dat la o parte. Mura e înlăcrimată. îmbrăţLazăU ^ ^ UŞă' ^ " V'ne ''epede în întâmPinare Şi fraţii se — 63 — A venit şi vara, o vară fierbinte şi înăbuşitoare. In fiecare seară căldura aduna mn şi mii de oameni necăjiţi în răcoarea parcurilor. Pe o bancă îndepărtată, ascunsă în desişul unor tufişuri, Ruja şi Cristea au întârziat schimbând vorbe şi gânduri. NEPOŢII GORNISTULUI 103 _ Nene Andronie, spune Cristea, eu zic că e vremea să intrăm în acţiune. guţă sucire, -tu Cristea, chiar de mâine preiei comanda unu. detaşament patriotic- • a- u-i ini Tristea e ffata gata să explodeze, dar Ruja îi opreşte Bucuria din ochii lui Cristea e gata gaw sa v ridicata în sus. To- avântul, atingând uşor cu vârful crenguţe! mana lu. Cristea tuşi tânărul reuşeşte să înceapă : Z st" ! Ascultă întâi... Ştii care va fi prima ta misiune ? Z sfeliberaţi grupul tovarăşilor condamnaţi la moarte în procesul 1.-b0rat0Cristea a amuţit. Numai ochii spun fără glas nemărginita satisfacţie, dar 5i mirarea, care 1-a copleşit dintr'odată^t™^^ n>au curaj... Dar nu "Ul diRulTs'a oprit. Câteva, clipe tăcerea durează. Apoi urmează întrebarea: — Acum spune ce ideie ai. întrebat Pe urmă, Cristea e surprins, parcă nici nu se ma. aştepta sa tie întrebat. răspunde încurcat : . deodată se decide să mărtu- _ Ştii... nene Andronie... eu eu. - apoi <^?ata _ E t t asta vro. risească, uitându-se la celălalt cu o însufleţire dm toata mima. iam să propun. 64 — in hallul caselor Racoviceanu, în jurul unei mese defridge; .au adunat Nolly, Margot, Buricescu şi un ofiţer■ superior_ inun,orm. Pe un ^ {ular — Trei carafe! anunţă Nolly. — Pas, spune generalul. — Patru trefle, urmează şirul Margot. - Iar' o apostrofează plin de reproş, Nolly. I S SW2£ bătrânul Do*, care a înre.lstra, mecanic cuvântul. - Jucăm bridge, tata..., replica Nolly. _ Mi-e foame, se tângue bătrânul. Margot Mai adineaori ai mâncat, tată 1 - pufneşte oţanta Margot. - Pas, aruncă plictisit şi Nolly. Joaca daca vrc întreruptă pe ficaţie pe Margot; apoi, aplecându-se spre general re.a o discuţie semne^^^f^'oţe[aiva rusească a schimbat situaţia. Trebue să ne grăbim ! Să fie împuşcată cât de curând _ îşi etalează cărţile pe masă şi continua : OenCer^,t'S„<.eŞ.e * dup, ce arunc, o carte pe masă. se .„toarce spre Nolly. 104 CEZAR PETRESCU şi MIHAI NOVICOV — Ce-aţi spus ? — Chiar mâine, zic ! Anca Dorobanţu să fie împuşcată chiar mâine , . .—.Se Poate, răspunde generalul, apoi uitându-se iar pe masă, se sbur eşte indignat spre Buricescu. Ce faci, mon cher, ce faci? Nu ţi-am arătat n. loarea ? LU" — 65 — In faţa celulei unde se află închisă Anca Dorobanţu, s*a oprit un soldat i>e uita înlături şi deschide apoi grăbit vizeta. — Tuşa Anca, Tuşa Anca... — Ce ? Anca s'a ridicat de pe rogojină şi se apropie şi ea de vizetă. — Am auzit, — se bâlbâie plin de emoţie soldatul, — că azi noapte.., Anca nu răspunde nimic. Soldatul dă să închidă vizeta. Dar odată femeia ii apucă de mână. , ~ Ascultă... te rog... Să fac o scrisoare... fiului... S'o duci tot acolo Ştii ? Soldatul priveşte din nou plin de îngrijorare în lungul coridorului. — Bine... numai scri-o repede. — 66 — într'un şopron cuprinzător, vreo douăzeci-treizeci de tineri s'au adunat pentru a primi instrucţiuni. Se împart arme. Printre cei de faţă, se află Ilies şi Mura. 9 In clipa în care dinspre curte a intrat Cristea, toate privirile se îndreaptă spre noul sosit. Cristea strânge grăbit mâinile. — E gata ? Totul ? întreabă el. — Gata, răspund câteva voci. Cristea s'a urcat pe o ladă şi priveşte cu bucurie şi mândrie către grur; — Tovarăşi, începe el, laşul a fost eliberat de Armata Roşie. Trupele eliberatoare se apropie... în curând o să intrăm şi noi în acţiune. Rumoarea produsă da bucuria celor auzite îi acoperă glasul. Cristea ridică mana şi tăcerea se lasă iar. — Ştiţi care ni-e datoria... Nicio şovăială... Să arătăm noi acum fasciştilor ce înseamnă război ! O pădure de pumni se ridică în loc de răspuns. Cristea coboară şi se întâlneşte mtr un colţ cu Ilieş şi cu Mura. — Poate o scăpa şi mama, spune Ilieş. — Eu aşa cred, răspunde Cristea. — Şi Simina ? suspină Mura. de clip^ Bîat3 Simina' răspunde ca pentru el Cristea- Să stai închisă în astfel S'a apropiat de dânşii un flăcăiandru. II atinge pe Cristea, pe umăr — Te chiamă în stradă... In stradă e soldatul cu care vorbise Anca. Fără să-i spună nimic îi întinde un minuscul sul de hârtie cusut într'o cârpă. Cristea rupe cu dinţh âtâ si des face o singură foiţă de ţigară. Citeşte şi rămâne sdrobit ? ? — Ticăloşii!, atâta îi scapă printre dinţi. Apoi îl apucă pe soldat de mână. — Ascultă, poţi să-i duci un răspuns ? — Da, dar repede... — Aşteaptă aici. ' NEPOŢII GORNISTULUI 105 Cristea n'are de făcut decât câţiva zeci de paşi. In curtea vecină bate încet în geam. Perdeaua se dă la o parte şi peste câteva clipe, uşa se deschide. Ruja e cu încă un tovarăş. Amândoi ascultă cu inima sfâşiată vestea de necrezut. — Azi, chiar azi îi împuşcă. Azi... Ruja citeşte şi reciteşte slovele de pe foiţă. — N'o să-i împuşte azi ! spune deodată hotărît. Apoi schimbă o privire cu celălalt. Găsind aprobare, se întoarce spre Cristea : — Pregăteşte oamenii şi ia legătura cu Bantea. Astăseară la ora zece. Poţi să comunici celor din închisoare ? — Pot... Cristea se aşează la masă. Scrie grăbit. In câteva clipe e afară. Aleargă. Mai să răstoarne soldatul, care zărindu-1, i-a ieşit în întâmpinare. Ii strecoară scrisoarea : — O dai acum, chiar acum... Da ? — Desigur. — 67 — Aproape alergând, soldatul ajunge îndărăt la închisoare. Dar în apropierea porţii se opreşte uluit. Camioane militare nemţeşti barează strada. Militarii germani foiesc în jurul lor... Ofiţeri din gestapo şi câţiva ofiţeri români dau ordine la intrare. Soldaţii din garda românească, dau locul. In gherete se văd sentinelele hitleriste, cari au schimbat pe cele româneşti. Abătut şi buimac soldatul se întoarce şi porneşte înapoi. — 68 — S'a înserat. In multe curţi ale Bucureştiului detaşamentele patriotice stau gata pregătite. Pe feţele tuturor se citeşte o nespusă încordare. Pe străzi trec în goană motociclete cu civili înarmaţi şi cu banderole tricolore pe mâneci. Trecătorii se opresc din mers şi-i privesc cu o tresăltare de speranţă şi de nerăbdare. In atmosfera oraşului pluteşte apropierea unui ceas hotărîtor, despre care nimeni nu ştie încă nimic precis dar pe care îl bănuiesc de-o însemnătate fără margini. — 69 — In curtea pătrată din mijlocul închisorii s'a oprit o dubă germană. De jur împrejur s'au înşirat soldaţii cu armele gata. Dinlăuntrul diverselor clădiri sunt aduşi arestaţii. Printre cei scoşi afară se află şi Anca. A fost adusă singură, de-o sentinelă. Urcă şi ea în dubă. Dintr'o altă clădire se ivesc Tănase Văduva, Grigore Stolnicu şi Ştefan Dumitrache. — Să ştiţi că s'apropie Armata Roşie, le spune bucuros Tănase Văduva celorlalţi doi, aruncând pe sub sprâncene o privire piezişă spre hitlerişti. In sfârşit toţi arestaţii au fost urcaţi în dubă. Câteva comenzi în nemţeşte răsună ininteligibile. Convoiul porneşte. Mai întâi o mică maşină blindată, apoi duba, iar în urmă un camion deschis cu soldaţi înarmaţi. — 70 — Salvele catiuşelor brăzdează din nou cerul întunecat. In noapte, trupele sovietice înaintează pe drumurile Moldovei. Cu tot întunericul, atunci când trec 106 CEZAR PETRESCU şi MIHAI NOVICOV prin câte un sat scăldat în lumina lunii, grupuri de ţărani îi întâmpină cu bucurie.. Fete tinere aleargă cu flori. Bărbaţii salută prietenos. — 71 — Deşi e aproape miezul nopţii, Bueureştiul e o tălăzuire de oameni. Din toate părţile, lumea se scurge spre străzile principale. Oamenii discută aprins, se strâng în grupuri, strigă, aruncă pălăriile în aer. — Trăiască armistiţiul! — Trăiască Armata Roşie ! — Trăiască Partidul Comunist! In ovaţiile- celor de pe trotuare trec detaşamentele patriotice înarmate. Cetăţenii li se alătură. — Vrem arme ! — Daţi-ne arme şi nouă ! Apoi strigătele pornesc din nou. Din când în când, de undeva de mai departe se aud focuri de armă. — 72 — Cele trei maşini nemţeşti aleargă în noapte. Au părăsit Bueureştiul. Deodată, focuri de arme trase de după copacii din marginea şoselei opresc prima maşină. Cu sbierete şi înjurături doi ofiţeri nemţi şi unul român se dau jos. Unul dintre nemţi e rănit. Au frânat şi celelalte maşini. Soldaţii sar din camion şi încarcă armele. — Predaţi-vă de bună voie, — răsună din întuneric o voce. Drept răspuns, hitleriştii trag în direcţia vorbitorului. Focuri de arme răspund din toate părţile. Lupta e scurtă. Câteva trupuri se prăbuşesc. Ceilalţi ridică mâinile. Cu strigăte de ura ! patrioţii români îi înconjoară. Unii dezarmează pe prizonieri. Alţii aleargă spre dubă. Strigătele de „ura" răsună şi de acolo. Lacătul e smuls... — Mamă, acoperă larma tuturor exclamaţiilor strigătul lui Cristea, când Anca a apărut în uşă. — Cristea ! Anca i se aruncă în braţe. Toţi ceilalţi au amuţit. Fac cerc în jurul mamei şi al fiului. Ici-colea, unul scutură o lacrimă înduioşată, cu ruşinare parcă. — 73 — Străzile Bucureştiului forfotesc de alaiul mulţimii care a ieşit cu steaguri şi flori în întâmpinarea Armatei Sovietice. Eroii noştri se topesc în fluviul cel mare al mulţimii. Iată-1 pe Ruja în mijlocul unui grup de muncitori. Nu departe s'au oprit cei dela fabrica Racoviceanu. Printre dânşii e şi Tănase Văduva, şi Grigore Leahu şi Vasile Ionescu şi Ionaşcu şi câţi alţii... Lipseşte însă Miron. Şi chiar de dânsul şi-a adus aminte Tănase. — Ce păcat de Miron... tocmai el n'a apucat o zi ca asta ! — îi spune lui Leahu. Femeile flutură batiste şi basmale, bărbaţii salută cu şepcile, copiii îşi întind mânuţele spre tancurile şi camioanele încărcate cu soldaţi. Un ostaş sovietic a prins din sbor o floare aruncată şi o duce la buze. Un altul, înălţat în picioare, scoţându-şi chipiul, îl agită în aer drept răspuns la saluturile pline de entuziasm, Pe strada unde se află Anca, Simina, Cristea, Mura şi Ilieş freamătul mulţimii omeneşti a ajuns la culme. Strigătele de bucurie se amestecă cu exclamaţiile NEPOŢII GORNISTULUI 107 de mirare. Trec regimente motorizate ale Diviziei de voluntari români „Tudor Vla-dimirescu". Mulţimea ce pe trotuare se frământă cu neastâmpăr. Din când în când un ostaş din camion şi un manifestant de pe trotuar se recunosc şi atunci omul rupe rândurile şi se avântă cu mâna întinsă spre mijlocul străzii. Printre aceştia îl zărim şi pe Ilieş. — încotro ? ţipă el strângând mâna ostaşului din camion şi mergând câţiva paşi alături de maşină. — Spre Berlin! — străbate prin larmă glasul celui întrebat. Ilieş se înapoiază râzând bucuros la locul său lângă Anca, Simina, Cristea şi Mura. — II cunosc, — lămureşte el. E din regimentul meu. — Ce bine de dânşii — vorbeşte cu un văl de îngândurare Cristea. — Merg să elibereze lumea, cu Armata Roşie. — 74 — Ia hollul caselor Racoviceanu geamantanele sunt grămădite claie peste grămadă. Doi valeţi şi o fată de cas:i împachetează mereu alte lucruri pe care le aduce Eliza. Intr'un fotoliu, absent la toate câte se întâmplă în jur, dormitează Dobre. Margot se plimbă agitată printre bagaje. — Şi unde vrei tu să băgăm toate acestea ? o apostrofează nervos Nolly pe Eliza, care a venit încărcată cu alte rochii. — Dar ce să fac, Nolly ? se tânguie Eliza. Să le las bolşevicilor ? Margot s'a oprit în faţa lui Nolly. — Eu tot nu cred ! spune ea. Eu zic să mai aşteptăm... Pariez că toate as-tea-s o tactică... — M'am săturat de tactica ta ca de mere acre! — sbiară Nolly. — Ce e ? întreabă din adâncul fotoliului Dobre, trezit de ţipătul lui Nolly. Priveşte mirat de jur împrejur. — Dece plecăm ? — Pentrucă am pierdut războiul! se răsteşte la el brutal, Nolly. Am capitulat, asta e ! — Cine ? Ruşii ? tot nu înţelege Dobre. — Ei, pe naiba ! replică şi mai brutal Nolly. Noi ! N'auzi ? Trădare ! au întors armele contra nemţilor... La auzul cuvântului„trădare", bătrânul Dobre Racoviceanu într'un suprem efort s'a trezit din somnolenţă şi s'a înălţat lung în picioare. Cuvertura i-a alunecat de pe genunchi. — Să sune sirena ! Puneţi oameni de pază ! Anunţaţi siguranţa ! să-i aresteze... Telefonaţi la centrală ! Ce staţi ? Electrizaţi, dinamizaţi, toţi ceilalţi au înălţat capul, adunându-se în jurul bătrânului, ca şi cum ar mai fi fost ceva de făcut. Dar extenuat de acest efort, bătrânul Dobre a căzut din nou în fotoliu. — Mi-e foame ! se mai tânguie odată şi adoarme. — Sinistru ! oftează Nolly dezolat, în vreme ce femeile cad şi ele pe scaune, turtite de conştiinţa că totu-i pierdut. Aşa îi găseşte intrând în cameră, Buricescu şi un necunoscut în persoana căruia cu greu ,dar îl recunoaştem pe americanul cel ce cu doisprezece ani înainte a dictat guvernului şi industriaşilor români condiţiile împrumutului. — II recunoşti — întreabă Buricescu pe Nolly, indicând cu un gest uşor de mână pe celălalt. — Mister Hopkins, se topeşte într'un surâs radios Nolly. Ce bine'mi pare ! — Ce surpriză ! Ce surpriză, îl secondează şi Eliza. — Dar ce e cu Dvs. ? întreabă noul sosit. Plecaţi ? 108 CEZAR PETRESCU şi MIHAI NOVICOV — Bine înţeles! — Dar dece ? — Ce vrei să facem ? S'a terminat totul.Au venit bolşevicii. Americanul surâde. — Glumiţi!... Nu s'a terminat nimic... Războiul abia începe... Nolly e uluit. Cu greu se desmeticeşte uitându-se mereu la Buricescu si la american. v — Uite... Vezi ?... La asta nu m'am gândit... — Ei ! Nu ţi-am spus eu că e o tactică ! îl apostrofează triumfătoare, Margot — 75 — Atelierul de strungărie al fabricii „Dobre Racoviceanu, fiul & Co." e plin de muncitori. Urale, ovaţii şi strigăte de lozinci abia contenesc cu greu, numai atunci când la tribuna Improvizată se urcă Ruja. Părul bătrânului luptător e acum aproape alb, ochii însă strălucesc cu aceeaşi tinereţe ca şi cu 28 de ani în urmă, în parcul unde îl întâlnise pentru prima dată Pintea. — Tovarăşi! începe el. In aceste clipe de mare, de neţărmurită bucurie, se cuvine ca primul nostru gând să fie pentru acei care n'au apucat să le trăiască împreună cu noi. Zarva se potoleşte. Feţele devin grave, concentrate. — Să păstrăm tovarăşi un moment de tăcere în memoria tovarăşului Miron, a lui Vijelie şi a tuturor acelor care s'au jertfit eroic pentru libertatea 'ţării. Toată lumea se scoală. Intr'unul din primele rânduri, Cristea alături de Ilieş priveşte încruntat. Lângă un perete Anca o sprijină pe Simina, care plânge încet. Privirile celor din jur se întorc spre ele pline de înţelegere. — Pe urmă, tovarăşi, se aude iar vocea lui Ruja, să nu ne'nchipuim că lupta s'a terminat Oare nu-i cunoaştem noi pe patroni ? Se mai îndoieşte careva că reac-ţiunea o să încerce să smulgă poporului cuceririle dobândite în urma victoriilor Armatei Roşii ? Să nu ne lăsăm !... Să curăţăm uzina de fascişti... Să sprijinim cu toate puterile Armata Sovietică şi Armata noastră care i s'a alăturat... — 76 — Străzile gem din nou de lume. Mulţimea a ieşit să salute Divizia „Tudor Vla-dimirescu" care pleacă pe front, dar de data asta pe frontul luptei celei drepte pentru pace şi libertatea popoarelor. Anca ,Mura şi Simina agită necontenit batistele. Deodată au tresărit. Buchete de flori sboară înspre camionul în care, alături de alţi soldaţi se află Cristea şi Ilieş. Şi amândoi fraţii şi-au recunoscut pe-ai lor. Prind florile şi le agită. Mulţimea isbucneşte în alte şi alte urale, în a căror larmă camioanele trec unul după altul... _ 77 — In curtea din strada Atelierului, Anca a rămas singură. Cu bărbia sprijinită în mâini stă pe prispă şi se gândeşte. — Bunicuţo, a răsărit Oprişor ca din pământ. Ce e cu asta ? — spune el târînd cu greu după dânsul goarna lui Oprea Dorobanţu. Anca îl trage uşor lângă ea. — Şezi colea frumos şi ascultă. Copilul s'a aşezat cuminte cu goarna lângă el. Bunica îi va spune o poveste... Iar Anca începe: — In anul una mie opt sute şaptezeci şi şapte... — Sfârşit — ALEXANDRU SAHIGHIAN NĂSTASE IGNEA, VETERANUL „Ţi-oi spune, măi nepoate, povestea cum a îost. Poveste grea şi aspră, ca de ţăran sărac. De n'oi putea în vorbe alese, s'o îmbrac, Vei scrie-o tu mai bine şi cu rost. ,.Să nu te miri că nimeni, de mine n'a ştiut Şi-am stat aici, în Luţca, printre plopi. Uitat de rege, de ciocoi, de popi, Deşi le-am îost la 77 scut! „Alunecă Şiretul nostru, printre sălcii —lanţ... Auzi-1! îmi vorbeşte ! Dar cîte nu mi-a spus Si-atunci în '77, cînd m'am dus, Flăcău voinic ca plopul, în „14 Dorobanţi" ! „Când am plecat cu Mitru, din Luţca, la război, Nu se prelinse-o lacrimă pe-obraz. Eram voioşi şi veseli. Glume, haz... Că de scăpăm de Turc s'or duce şi nevoi. Să frângă jugul Ţării — pleca atunci norod, Plecau din deal ostaşii, alăturea de Rus, Am coborît şoseaua 'n vale, spre apus. Lătra Lăbuş ; iar tata sta nemişcat pe pod. „Lung mi-am întors privirea din vale, către ei. Doar mamei, biata, ochii-i lăcrămau. Şedea în drum cu Rada lui Mitru. Se 'nchinau." ' ...Oftă Năstase Ignea, privind în ochii mei: „Eram săraci lipiţi. Ne-am dus, nepoate, Cu gând c'om căpăta şi noi un drept. Şiretul printre sălcii ne aduna la piept Şi ne 'nsoţea cu cîntecele toate, 110 ALEXANDRU SAHIGHIAN „Şi nu ne mai gândirăm că ne-apasă Oreu, sărăcia ce purtam pe umăr, Şi bice şi năpaste fără număr — Cr grabnic să svîrlim pe Turc din casă. „Se revărsau flăcăi de peste tot, din tară, Cu flori Ia pălărie. Cîţi n'au pierit, s'au stins, Oţele infruntind cu ochiu-aprins Smulgând Moşia dela Turc, din ghiară ! „Ce suflet şi putere s'a revărsat dintr'însii Parca-şi sorbeau tăria din ţarina rămasă Cu plozii,,cu bătrânii, nădăjduind, acasă... Iar de-au pierit, nu morţii sunt învinşii. „In şanţuri, plini de glod, bătuţi de ploi, Cu pieptul gol, mantaua putrezită, Privirea noastră-adesea umezftă, Tinjind căta spre glie, înapoi. „Nu mai aveam răbdare în şant si blestemam Ca stăm ca nişte viezuri. Sergentul Frunză strigă „Don căpitan, mai stăm ? Am pus de mămăligă !" Buna-ar fi fost nepoate, nici pe-asta n'o aveam! „Ni-era ca frate Rusul. Tot ţăran ! Şi dîrz ostaş, destoinic, încercat. Cînd a pornit, parcă ne-a furnicat Şi-am năvălit cu toţii spre cuibul lui Osman ! „...In faţă, Ruşii, aprig, prin duşmani taie vad. î>e prăvăleau vrăjmaşii seceraţi! Şi pe cărări croite de neînvinsii' fraţi, Ne-am aruncat în clocotul de iad. ' ' „In toiu'ncăerării ne smulse steagu-un Turc L-am fulgerat cu dreapta, iar stînga pe stindard. Ne copleşesc duşmanii, dar ochii noştri ard. Şi cu drapelul nostru pe culme dam să urc. „Dar Turcii ne' mpresoară isbind din flancul drept „Scăparea e în luptă !" ne strigă Mitru. „Dă-i" » „E scumpă pielea noastră, măi flăcăi!" Şi smulse iataganul ce sta să-mi cadă'n piept. „O clipă... Doar atît i-a fost sărmanul! Căzu pălit în tîmplă. Nici n'a gemut. Apoi, Prin pulberea stîrnită, vedeam pe Rusi spre noi Cum năvăleau rostogolind duşmanul.' „Aşa-am scăpat din roata făcută de vrăjmaşi Şi ne-am zvîrlit mai aprig să ne'mplinim solia, mai bine moarte'n luptă decât să'nduri robia Priveau la noi din ţară cei rămaşi' NASTASE IGNEA, VETERANUL „Prin grindina de gloanţe, prin şuer şi prăpăd, Cădeau mereu ai noştri, cu Ruşii laolaltă. Tot mai putini rămânem şi culmea tot mai nalta ! „Să nu vă'daţi" ! ne strigă sergentul. Mă rapad !. „Ce trîntă-a fost! Şi cum suna trompetul ! ",Pe ei băieţi" şi „ura", vuia, isbind, Furtună-a fost atunci dorpbănţimea ! Şi-am isbucnit cu toţii : „Al nostru-i parapetul ! Se destrămau ceţi albe ca laptele, pe deal Si coborau spre Lunca Şiretului ereţi Rotindu-se pe ceru'nsoritei dimineţi... Sta veteranul nostru cu ochii duşi spre mal. In iureşul cumplit, la Griviţa 'n redută, L-a zugrăvit pe pînză Grigorescu. Incrîncenat l-a pus în pagini Odobescu. Balcanul sguduise, stînca mută ! Si l-au cântat poeţii : Coşbuc, Alecsandri. In proză l-a 'ncrustat Emil Gîrleanu. A 'nduioşat şi piatra Sadoveanu... Dar nici nu se clintiră stăpînii de moşii ! „Cînd ne-am întors, Şiretul tot lăcrima poveşti. Şi Ialomiţa, Jiul şi Oltul clocoteau. Si dorobanţi şi călăraşi, gemeau Sub şi mai' grele juguri boereşti! „Und' să te duci, spre cine să te 'ndrepţi Cînd moşieru-i rege şi vodă-i moşier ? Dreptatea unde s'o găseşti, în cer ? Ba nu! Să lupţi s'o smulgi, nu s'o aştepţi! „Pînă'ntr'o zi — întinse braţul — vezi ? Din sus veni puhoiul : Botoşani ! S'au scurs din '77-atîţia ani ! Şi tresăriră 'n tropot şi dealuri şi livezi. „Cu pieptul gol, cămeşe zdrenţuite, Ca 'n viforul din '77-atunci, Ne revărsarăm coasele pe lunci Şi focul de dureri, înăbuşite. ★ „Ce cale până astăzi !... Şi'n August 23, Ostaşii sovietici treceau, călări, prin valuri, Şi revărsau nădejdile pe maluri. ALEXANDRU ŞAHIGHIAN Mi se părea că dânşii-s tot acei Care-au trecut pe-aici odinioară... »Alt jug svîrleau acuma, mult mai greu, Sub care-adînc gemea tot neamul meu... ' „Cu flori i-a 'ntîmpinat întreaga ţară! Un veac aproape fruntea mi-a umbrit, Dar mintea-a prins acum, mai bine sa 'nteleagă Ce rosturi mari, adânci, de Ruşi ne leagă, Că pentru totdeauna cu ei ne-am înfrăţit." ★ Clăcaşi şi robi din ţarini, luptând v'aţi ridicat! Azi voi sunteţi stăpîni pe roditoarea glie ! Stă pentru lumea 'ntreagă mărturie, Gospodăria colectivă 'n sat. In părul nins, ca vişinul în floare, Se pleacă veacul greu, să te sărute. Ţi-s ochii umezi, chipul sapă cute, Bătrâne dorobanţ! Mănunchi de soare Te 'mbracă 'n falduri aurii. Sclipeşte Pe pieptul ce-a 'nfruntat vrăjmaşii, „Steaua Republicii", ce-ţi încunună neaua. Ea despre libertate povesteşte-:,- CRISTIAN SÂRBU VERSURI PENTRU COPII PUIUL DE PIERSIC Sanda, puiul tău de piersic Şi-a pus astăzi de cu zori Peste umeri şi pe braţe Un costum de roşii Hori. Curăţă-1 de-omizi şi pune-i Apă, seara după cină, Că-i e sete şi nu poate Să se ducă la fântână. Şi nu-1 rupe, că la toamnă Se va apleca în jos, Să-ţi dea fructe... Şi pe frunte Te va săruta frumos. CIOCÂRLIA Când cu stoluri primăvara îşi arată 'n zări solia, Către cer, în toată ţara Se înalţă ciocârlia. Alburie pe sub pântec, Zboară roată pe ogoare, Ca un clopoţel cu cântec Agăţat de-un fir de soare. Ea, de când e Lotru gârlă, Pe plugari de fraţi îi ştie. Haide Sanda, mică sfârlă, Fă-i şi tu o bucurie: Iată : nu-ţi mai rupe ii a, Când te joci, sărind, cu sfoara. Si atuncea ciocârlia 6 să-ţi cânte toată vara. 8 — viata Românească — c. 2007. CRISTIAN SARBU CRAVATA ROŞIE Sanda, 'n clipele vegherii, Cu-ai tăi ochi ca de alună, Vezi pe drum pionierii Fluturând cravate roşii. Şi mă 'ntrebi: ce vor să spună ? Uite-au fost şi sunt în lume Oameni liberi fără frică, împreună au un nume : Ei sunt comunişti. Şi roşu Le e steagul ce-1 ridică. Din stindardul lor e ruptă, Flăcăruia din cravate, Pentru viaţă, pentru luptă, Ca şcolarii care-o poartă, Să le semene în fapte ' Deci, când tu vei fi mai mare Şi vei merita cravată Roşie de luptătoare, Să nu uiţi ce-ţi spun acuma Niciodată, Sandă, fată ! NICOLAE DORJZ& C A T I A Din carnetul liric Pe perete în odaie, lângă pat, Unde bate un pendul cu largi măsuri, Vezi un tânăr zugrăvit pe un placat; Stând în faţa unei margini de păduri. Un constructor la canalul Volga-Don : Zâmbet bun pe buze-i înfloreşte, Poartă cisme, salopetă, pantalon, Iar cămaşa ca zăpada străluceşte Făr'o pată, fără niciun fir de praf, — Ani s'o poarte, pare nepurtată... Şi atât de bine-i ras flăcăul C'ar putea un veac să nu se radă! ★ Rochia-ţi de stambă prăfuită; Cu basmaua până pe sprâncene, Când vii seara'n staniţă-obosită, Tari mirezme-aduci de buruiene... Tu cu cremă-ai dat de multe ori, Soarele să nu te înegrească ; Până seara ai trudit din zori La'ncărcat de grâu ; şi, tinerească, Mâna-ţi strânge vreascuri fără număr... Pleci apoi Ia râu, şi nu-i aproape, — Cobii iţa cumpănind pe umăr. Râul e un firicel de apă : Cărunţit de multe sălcii, seacă. Au rămas doar scoici şi pietricele ; Vântul totuşi creţuri stă să-i facă, Dându-i chipul unei bătrânele. Trupul fraged repede ţi-1 scaldă, Spală-ţi oboseala, hai Ia> cinema ! Vii acas', miroase-a fân şi seara-i caldă; NICOLAE DORIZO La placaltil de pe zid priveşti asa, Intr'o doară şi nepăsătoare.' Dar Ia cine-ţi fuge gândul, fetişcană ? Cme'n visul tău ţi se năzare ? ★ . Plouă... trece-o camionetă'n goană ; La volanul ei e un flăcău. Chiar de bate vântul ne'ndurat Şi cu ace ploaia 'nţeapă chipul tău, Tu, de tot ce e pe lume ai uitat, Discutând viclean cu-acest vecin, Despre lucruri ne'nsemnate, care' Au acum o importanţă mare : — Dumneata te duci' în sat Ia cinema ? — Da, mă duc... ...A ! cred că si eu pot Dar maşina, a virat deodată. Mâna Iui te sprijină de cot Şi tresari, un pic înfiorată, Insă drumul iar e neted şi curat, Nu ceteşte nicăerea, nicidecum... Hei, şofer! Alegem drum mai hurducat Ca vecinul pe tovarăşa de drum, Grijuliu so poate ţine de mijloc ; Ia, şofer un drum cu gropi acum, Claxonează, pune frâna, 'ntoarce'n loc : Poate soarta Catiei se'ntoarce Brusc dintr'o mişcare ce-o vei face ! Ia viteza treia, sboară'n chip şi fel Şi Ia zeci de kilometri'u arătură, Prinde'n fugă dragostea c'o mână, Ca nicicând să nu se mai despartă, Şi din clipa-aceasta să rămână Amândoi tovarăşi buni de soartă. ★ Dar şoferu'n câmp, la muncă, a stopat : — Gospodino, tu aici cobori... Vorba încă nerostită i-a urcat Val de sânge în obraji ca doi bujori, Vorbă caldă care-atârnă greu Luminoasă pentru amândoi, Chin şi zâmbet pentru el va fi mereu. — Ce-â fost asta ?... — In maşină, fost-au doi ! Camionul doar cu unul a plecat, Trasportându-1 pe traseul Volgâ-Don, Pe-acel tânăr cu surâsul neuitat; Poartă cisme. Salopetă. Pantalon. CATIA 117 Cu cămaşa prăfuită e'mbrăcat; Spic de grâu îi erau genele, şt grele, Iar pe drum a spus la glume şi-a cântat; Dar ofta din când în când, că n'ayti timp Tocmai astăzi să se radă... cum voia.. ★ ..Să-mi îi dat măcar o poză-a lui în dar, De-ar fi fost oricât de ştearsă, cât de rea Fără griji, eri: azi cu-o grijă ca de jar : Când si cum să-1 vadă'n sat la cinema ! — Autorii le, 'nţelege că pe drum, Noi am hotărît să îie-aşa. Este-acas'; miroase-a fân şi e zăduî Ea se uită într'o doară la placat; Stând în colţ de-atâta vreme atârnat Dar al cui o fi acel acordeon Ce se-aude mai departe lângă sfat ? Este-al celui cunoscut în camion ?... — Autorule, poet de vrei să fii, Fă să'ne'ntâînim acuma chiar: Eu îl şi iubesc din suflet pe flăcău, Orişcare-i subiectul tău; Nu strica cerneala în zadar Şi mai bine ajută-mă cu-un sfat! ★ Rochie nouă azi ai îmbrăcat Nou tulpan până'n sprâncene ţi-ai lăsat: Totuşi nu cred, o, Catiuşa, că-I iubeşti Şi să stii că văd mai bine'n viaţa ta. Râsul galeş, glunie'n treacăt şi poveşti, Un fior al mâinii strânse-aşa. Tresărirea scurtă de o clipă, Tot o clipă ţine şi dispare, Dacă 'n pripă tu o crezi iubire, Nici o frumuseţe dragostea nu are. Drept vorbind, tu nici nu-1 ştii prea bine Ca să-i dai iubirea ta fierbinte ; Şi oricât de bun ar fi, nu se cuvine, Să te-avânţi fără-a privi în urmă. Poţi să ştii'dacă şoferul n'a stopat Lâiigă şantier tocmai la timp ?... Vorba asta care-atârnă greu, Nesfârşită, caldă şi adâncă, Las-o'n pace, negrăită încă, Las'să crească'n tine întreit: ^ S'o păzeşti ca pe-o comoară-ascunsa <••■ Muscă-ţi buza, n'o rosti pripit. ■Hi NICOLAE DORIZO Vorba asta Catia, se spune Doar la unul — singurul menit, S o primească cu înţelepciune ! Poate-acel care'n maşină ti-a vorbit Poate-i altul, şi orbită-acu'm Eşti de praful ce aleargă'nvălmăşit Ridicat de repezi roţi pe drum. Pe flăcău întâi cunoaşte-1 bine! După-aceia întâlnească-se cu tine. ★ Tot pământul pe traseul principal, Freamătă sub cupa de'ncărcare ; încordând lungi cabluri, ca un val S'a întors tractorul harnic, care Screperu-I prăvale'n povârniş. Şi, uscat, pământul se grăbeşte, Parcă simte râul ce vuieşte, Ca să umple cupa mai curând. Proaspăt îndreptându-se spre el. Dar tractorul clătinat are'n cabină, Ca pe primul vas în albie, pe-acel Tânăr plin de viaţă, voioşie. Larg, în faţa iui pământul tare Brazde-adânci desface'ntr'o fâşie; Maluri cresc sub cupa de'ncărcare, Pe când boabele de tine semănate, Vor fi mâine lanul foşnitor. Astfel poate, fetişcano, să-ti arate Cum îşi duce munca mândrul tău fecior, Tânărul acela de pe drum, Ce maşina'n goană ţi I-a luat. E un an de când, plecat-a din Urali Şi conduce-acum escavatorul, Ţine strâns maneta'n mâna Iată, Gânduri multe umbre-i pun pe fată, Cade seara şi'ntr'un val de ceaţă' Păduricea de puieţi se-arată. Colo'n tabăra sub'şopru, pe flăcău II aşteaptă cartea cu imagini, Să se'ntoarcă dela munca lui sfârşită. E un Puşchin cu-o crenguţă între pagini Când Ludmila de Ruslan a'fost trezită. Absolvent a şapte clase de curând Niciodat-acest flăcău nu a iubit; Cu escavatorul Iui e fericit. Ziua-ţi trece, când munceşti pe negândite Săpător e la canal! Dar palma-i n'are Bătături de târnăcop făcute! Doar apasă manivela. O mişcare... Gestu-i simplu spune-atât de multe. De pe umerii de fată îi va lua CATIA 119 Cazna cobiliţei milenare Şi cu firea-i darnică de rus, va da Nu buchetul mic de lăcrămioare Care într'un vas trăieşte-o zi; Nu ! Ci lunci întregi până sub zare, Câmp de flori el îţi va dărui... Cine astfel de buchete, rare Mai primi dela iubitul său ? ★ în culori şi prins de zid pe un placat, II vei recunoaşte pe flăcău... Dar de ce nu-i astăzi înrămat ? E, doar, poza celui cunoscut 1 Chiar mai albi de sunt obrajii ca ai Iul, Poză mai la fel nu s'a văzut. înţeleg acum şi eu dorinţa ta : Mâine, dar, la ora nouă'n cinema !... In româneşte de Tudor Măinescu mmm NAGY ISTVAN LA CEA MAI ÎNALTĂ TENSIUNE*) 9 De când ridicase Bucşi chestiunea lui Tulogdy şi a domnişoarei Maria, domnul Ammer nu mai avea linişte. Ce referat să facă asupra fetei şi cum să-i dea de ştire lui Tulogdy, că directorul nu mai voia să-1 vadă în fabrică ? Fiindcă, desigur, asta înseamnă că Tulogdy trebue să-şi ia catrafusele, trebue concediat. Apoi, dacă îi va comunica lui Bucşi prin referat că domnişoara Maria a fost protejata lui" Kolesi, fără îndoială, că şi ea va fi concediată. Şi măsura aceasta va trebui s'o execute el. Iar domnului Ammer îi e groază de aşa ceva. De fapt, domnul Ammer nu face tot timpul decât să strângă „dale comparative". Le ia din presa cotidiană din ţară, dela radio. Ascultă emisiunile în limba maghiară şi în limba germană dela Bucureşti, dela Budapesta, dela Moscova, dela Londra şi pe cele din America, iar acum în urmă, decând a ieşit la iveală că Tito a păţit ceva cu Biroul Informativ al Partidelor comuniste şi muncitoreşti, ascultă şi emisiunile dela Belgrad. Dar această îndeletnicire îi pricinueşte o stare de necontenită nelinişte sufletească. Rezultatul obţinut din „datele comparative" îl încurajează uneori, alteori îl îndeamnă să se alăture şi el în mod definitiv „lagărului democraţiei populare". Adeseori însă, şi asta se întâmplă acum tot mai des, ajunge la concluzia că lumea se află în pragul celui de al treilea război mondial, că nu se poate rezista bombei atomice, că democraţiile populare vor fi măturate, că vor veni americanii şi domnul Kolesi îşi va relua fabrica. Şi atunci, ce se va întâmpla cu el, dacă va întocmi un referat în care va desvălui trecutul domnişoarei Maria, dacă va întări ponegririle ajunse la urechea lui Bucşi şi ca urmare directorul o va da afară ? Pe de altă parte, şi Tulogdy va putea să-1 facă răspunzător de concedierea lui. Intr'adevăr, Tulogdy e un „grof proletar", pe care Kolesi l-a adus de milă în fabrică şi i-a dat o sinecură încă de acum şase-şapte ani. Dar cum să prevezi, fără „date comparative", dacă grofii decăzuţi vor mai ajunge vreodată la strălucirea de odinioară, când vor veni englezii sau americanii şi împreună cu ei, regii izgoniţi ? In privinţa lui Tulogdy, ştie prea bine că acesta îşi pune toate nădejdile în reîntoarcerea arhiducelui Otto şi aşteaptă ca odată cu încoronarea acestuia ca împărat, să-şi recapete moşiile strămoşeşti. Şi ce se va întâmpla atunci cu domnul Ammer ? In cel mai bun caz va fi dat afară din postul de contabil şef, iar în cel mai rău caz ar putea fi trimis în judecată, sub învinuirea că i-ar fi ajutat pe comunişti. Ar fi îngrozitor! I s'ar închide toate uşile, n'ar mai fi primit în nici o familie bună. Şi doar soţia lui se trage dinspre *) Vezi „Viaţa Românească" Nr. 5, 1952. LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 121 mamă dintr'o veche familie de magistraţi, iar tatăl şi bunicul ei au fost profesori universitari. Şi domnul Ammer se mai înrudeşte şi cu moşierul Albrecht! Stă de vorbă adeseori cu nevasta sa despre toate acestea şi se înduioşează, amintindu-şi de viaţa din trecut şi osândeşte, în taină, prezentul, aşa cum se cuvine unei familii cumsecade de burghezi maghiari care nu lipsea niciodată, la recepţiile date de ziua onomastică a lui Kolesi. Doar soţia domnului Ammer şi doamna Kolesi au învăţat împreună la Marianum ! Şi — cu toate că este o diferenţă de câţiva ani între ele — au fost totuşi prietene bune. Ce să facă domnul Ammer ? Ce să facă ? Dacă nu se mai schimbă nimic şi toate fabricile, băncile şi celelalte întreprinderi care au nevoie de contabili şefi, rămân sub conducerea muncitorilor ? Domnul Ammer riscă să-şi piardă postul dacă ascunde că domnişoara Maria e suspectă şi răspândeşte svonuri alarmiste, sau dacă nu-1 concediază pe Tulogdy, aşa cum i s'a cerut. Şi asta ar însemna o catastrofă. Domnul Ammer are trei fetiţe firave şi o nevastă.care nu-i în stare să îndure nici o lipsă. O, numai de-ar avea odată datele acelea „comparative", veşnic valabile, care nu pot da greş ! Pentru ca, în sfârşit, să poată merge la sigur ! Cel puţin de-ar putea discuta cu cineva această problemă ! In faţa soţiei sale, nu îndrăzneşte nici măcar s'o pomenească pentrucă ar apuca-o, numaidecât, nevricalele. Iar în privinţa colegilor săi de birou, de unde să ştie în cine să aibă încredere şi cum au evoluat aceştia în ultimul timp ? Unii s'au şi înscris în Partid. Dacă ar afla Bucşi de îndoielile lui, cine ştie ce năpastă i-ar mai cădea pe cap. Numai la gândul acesta, se îngrozeşte ! Nu ! In afară de cei care sunt în joc, nu trebue să spună nimănui, nimic ! II pofti la el pe Kâlmân Tulogdy, care purta apărătoare negre la mâneci. Groful, mai ales de când fusese pus la o muncă de birou serioasă, devenise tăcut, mohorît, susceptibil şi vlăguit. După o introducere foarte complicată, domnul Ammer îl anunţă pe tăcutul Tulogdy că Bucşi aflase de undeva despre origina sa socială şi despre raporturile sale cu Kolesi şi dăduse ordin să fie concediat. — Ce să fac ? Spune şi dumneata, colega... După o tăcere mai îndelungată, Tulogdy nu fu în stare să-i răspundă decât atât : — Dacă n'ai încotro şi trebue să mă concediezi, te înţeleg... Domnul Ammer protestă, înspăimântat: — Nu, nu, trebue făcut ceva ! O să fie numai o concediere de formă cu termenul obişnuit de preaviz, de trei luni şi între timp, domnule coleg, trebue să-1 lămureşti pe director, să-i arăţi situaţia dumitale specială. Trebue să-1 convingi că nu eşti unu! dintre aristocraţii care au fost expropiaţi acum... Mă înţelegi, nu-i aşa, domnule coleg ? Eu l-am informat că dumneata nu eşti decât un fel de grof proletar, cum s'ar zice... Kâlmân Tulogdy îşi sprijini mâna pe tăblia mesei, dar degetul mic îi tremura. Până să poată vorbi, îşi răsuci de vreo două ori gâtul în guler. — Eu, eu nu stau de vorbă cu Bucşi... nu mă înjosesc... Şi se ridică. Socotea că nu mai era nevoie să încheie. Din uşă, îi mai aruncă domnului Ammer, care părea disperat: — Eu te înţeleg ! Când ţi se porunceşte, sau te supui, sau... Nu-şi încheie nici acum fraza. Se depărta, lăsându-1 pe domnul Ammer tot atât dc îngrijorat, pentrucă în acel „sau", rămas fără urmare, simţea cele mai negre ameninţări. Era atât de neliniştit, încât într'o după amiază, când ştia că o va găsi singură pe soţia lui Kâlmân Tulogdy, domnul Ammer, cu o faţă enigmatică, îi făcu o vizită acasă. Familia Tulogdy locuia într'un cartier mărginaş, într'o casă cu două odăi, o bucătărie şi o bucată de pământ. In curtea din dos, împrej- 122 NAGY ISTVAN muită cu o reţea de sârmă, ciuguleau găini, gâşte, raţe. In cocină, guiţa un gr^. sun. Aceasta era toată gospodăria doamnei Tulodgy. Se ocupa cu păsările şi cu animalele şi mai împletea şi pulovere din lână de angora... Domnul Ammer să- • rută mâna contesei ofilite, care îl primi foarte rece. Ii spuse „excelenţă" şi începu să-i lămurească scopul vizitei sale. Ii explică foarte binevoitor că în timpul celor trei luni de preaviz, s'ar putea face aşa ca Bucşi să înţeleagă, cât de inofensivă era prezenţa lui Kâlmân Tulogdy în fabrică. — Şi cine să-1 facă s'o înţeleagă ? — întrebă femeia. — Din păcate, nu ne putem bizui pe excelenţa sa, soţul dumneavoastră. — Atunci pe cine ? — Numai excelenţa voastră ar putea fi de folos. Ar trebui să faceţi o vizită soţiei directorului. Se spune că e o femeie modestă, simplă... — Să mă duc Ia ea să mă plâng? Să mă rog de o muncitoare? Cum îţi închipui că aş putea face una ca asta ? — Poate în scris, să-i trimiteţi şi un dar. Excelenţa voastră trebue să aibă, din vremurile bune de altădată, vreun obiect care să-i mişte pe oamenii aceştia simpli. — De ce ţii dumneata atât de mult la asta ? Domnul Ammer păli şi pe faţa lui blondă, paloarea se vedea şi mai tare. Nu cumva doamna Tulogdy i-o fi pătruns gândurile, de-i punea o întrebare atât de neplăcută ? Dar îşi pregătise din vreme răspunsul, care semăna cu o scuză i — Numai şi numai în interesul excelenţei voastre. Inchipuiţi-vă, dacă soţul dumneavoastră va fi concediat... Veţi pierde cartelele de alimente, cartelele cu puncte, şi, ne mai fiind în câmpul muncii el ar putea să fie trimis de Oficiul braţelor de muncă într'un loc mai greu. Faţa arsă de soare a doamnei Tulogdy se posornorî. Privirea nu-i mai era atât de semeaţă. Rămase multă vreme tăcută, gândindu-se la cei doi copii de şcoală şi la Kâlmân, soţul ei, care nu era bun de nimic. Era îngrozitor numai să-ţi închipui că ar putea fi pus la o muncă grea... — Iţi mulţumesc pentru sfat, spuse ea în cele din urmă, ridicând privirea. — După părerea dumitale, am mai avea prin urmare încă trei luni timp de gândire ? — Din partea mea pot să vă asigur acest răgaz. — S'o mituesc pe soţia directorului ? Ochii albaştri, plini de bunăvoinţă, ai domnului Ammer, rătăceau spre coteţul de porci: — Eu v'aş sfătui să-i faceţi un mic dar... Pe buzele doamnei Tulogdy abia se văzu un surâs batjocoritor. II înţelesese pe domnul Ammer. Nu-i mai spuse nimic. Domnul Ammer fu nevoit să-şi ia rămas bun. După plecarea lui, contesa se întinse, obosită, pe canapeaua în stil antic Uneori, îşi pierdea stăpânirea de sine, deşi avusese destulă vreme să se deprindă cu viaţa aceasta plină de atâtea surprize ! Bunica nu moştenise decât puţin pământ şi, ca să aibă cu ce trăi, urmase pe ascuns cursuri de albinărit. îngrijise stupii câtorva familii. Sub pretextul unei călătorii în străinătate plecase şi învăţase croitoria de dame, la Viena. Croise şi cususe singură rochiile conteselor ei, care nu mai conteneau să se nască. Se deprinseseră şi ele cu viaţa practică, în aşa fel ca să se priceapă fiecare şi la grădina de zarzavat şi în curtea de păsări. Nu uita să le spună însă că toate acestea erau doar trecătoare şi că trebuiau să îndure o viaţă de martir. Fiindcă dacă Franz Ferdinand s'ar fi suit pe tron, li s'ar fi deschis un viitor strălucit. Ar fi putut ajunge chiar doamne de. onoare. N'aveau altceva de făcut decât să aştepte cu răbdare ca bătrânul împărat să moară. Franz Ferdinand fusese însă ucis LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 123 ih 1914, la Sarajevo şi bunica se prăpădise şi ea. în urma acestei lovituri, lăsându-le drept moştenire rudele care trăiau în jurul lui Franz Ferdinand şi care intrară în serviciul noului moştenitor al tronului. Acestea le îndemnară pe contesele bunicii să mai aibă răbdare până la schimbarea domniei, când vor primi în dar nenumărate moşii- Dar frământările din 1918 alungară monarhia austro-ungară, cu toată aristocraţia imperială. Arhiducii emigrară şi, odată cu ei, plecară şi rudele bunicii care cerură conteselor să jure credinţă arhiducelui Otto. Căci el va fi acela care le va reda bunăstarea de odinioară a străbunilor, când va ajunge pe tronul maghiar. Atunci îi va ridica la locul cuvenit şi pe aristocraţii ardeleni, sărăciţi pe vremea domniei împăratului Frantz Iosif. Intre timp însă, anii şi deceniile se împlineau şi treceau. Nepoatele bunicii nu mai moşteniră nici un fel de moşie. Grofilor şi baronilor mai săraci chiar decât ele, nu le aduseră ca zestre decât nădejdile oferite de arhiduce. Niciuna nu isbuti să se căsătorească cu vreun aristocrat mai avut. Aşa deveni şi Cătălin, soţia lui Tulogdy. Tulogdy nu a"ea nici el castele, păduri sau pământuri, ci numai diploma academiei agricole. Ultima rămăşiţă de avere i-o luase propria lui mătuşă, tanti Karola. Ca să nu moară de foame în aşteptarea făgăduelilor arhiducelui Otto, fusese nevoit să-şi caute ceva de lucru. Astfel devenise Tulogdy funcţionar la uzina metalurgică ; dar figura numai în statele de plată. Şiret, Kolesi îi încredinţase achiziţiile, ca să nu stea prea mult prin fabrică şi astfel să treacă neobservat. îşi făcuse socoteala că, dacă Otto ăsta va ajunge vreodată pe tron, curtea imperială dându-i o serie de comenzi bune o să-1 despăgubească pentru capitalul plasat în trândăveala lui Tulogdy. Vremurile se întoarseră însă cu totul altfel. Deveniră din 'ce în ce mai grele, iar familia Tulogdy fu nevoită să se mute la periferie, unde închine o bucată de pământ, cu o casă de locuit, departe de vechii prieteni şi de rudele nesuferite pe care le urau. Câtinca se apucă să crească păsări şi gâşte, să îngraşe porci şi să împletească pulovere, ca să facă faţă nevoilor. Două nădejdi îi mai susţineau. Una mai reală şi mai apropiată, alta mai fantezistă şi mai îndepărtată. Cea dintâi era că Tanti Karola o să crape odată şi atunci, Kâlmân o să-şi recapete averea jefuită, cele douăsute de jugăre pe care i le luase mătuşă-sa cu japca pentru o pretinsă datorie. Dar nădejdea aceasta oarecum mai reală, se năruise şi ea pe neaşteptate, după al doilea război mondial, odată cu prăbuşirea vechiului regim şi cu expropierea moşiilor. Fuseseră cuprinşi de o furie amarnică. Dacă va mai ajunge arhiducele Otto să-şi pună coroana pe cap, cum vor mai putea să ia înapoi ţăranilor, pământul îm-bucătăţit prin expropriere? Nădejdea aceasta crescuse mai ales prin anii 1945-1946, în urma politicii pe care Nagy Ferencz o dusese în Ungaria. Dar acum şi această nădejde se risipise ! Vai-vai ! cum îşi mai vâră capetele în cutia de radio ! Cum se mai părpălesc de nerăbdare şi de aşteptări, când aud că se înteţesc pregătirile de război! Faţă de ceilalţi, se prefac că puţin le pasă de reformele radicale care au început în toamna anului 1944. Când sunt însă numai între ei, nu-şi mai ascund ura şi dispreţul pentru tot ceeace se petrece în jurul lor, căci îşi dau seama că, pe măsură ce democraţia populară se întăreşte, nădejdile lor nu se mai pot împlini. Din clipa în care Kâlmân fusese nevoit să renunţe la activitatea sa ca funcţionar în afara fabricii şi, în loc de a se mai plimba sau de a mai citi pe acasă, trebuise să-şi piardă vremea într'un birou infect al uzinii metalurgice, copiind documente şi calculând statele de plată, suferinţa ascunsă a doamnei Tulogdy deveni şi mai arzătoare, dar, în acelaş timp şi mai tăinuită. De-atunci avea mereu dureri de cap şi se arăta nespus de nervoasă şi de înrăită. Şi acum, îi mai cădea şi o altă năpastă pe cap : noul director muncitor, un fost puşcăriaş, un om de nimic, îl da afară din slujbă pe Kâlmân. Nici măcar munca asta 124 NAGY ISTVAN înjositoare nu 1-0 mai lăsa soţului ei. Toate grijile familiei, taxele şcolare ale CPu doi cop., care învaţă la liceu şi atâtea altele, o să apese de aci înainte numai a! pra ei, asupra contesei ? Să se înnece cu totul în murdăria gâstelor si ratelor ca precupeaţa oarecare din piaţă ? Să-şi scoată ochii, împletind pulovere pentru cin^ ştie ce muncitor care s'a cocoţat acum la putere ? Si, pe deasupra, să mâi fie nevoită sa se roage de nevasta unui director-muncitor, ca bărbatul ei să nu-1 dea afară op Kalman ! • a fe ^ ^ Ştie că va fi nevoită să treacă şi prin încercarea asta, pentru cartela de îm bracaminte, pentru cartela de pâine, pentru înlesnirile de locuinţă acordate celor ce muncesc şi mai ales pentru Kâlmân ! Soţul ei nu-i în stare să se descurce singur Şi nici măcar nu poate să scape de rudele lui nesuferite, care vin tot mai des să ! viziteze chiar aici, la periferie, ca să le mănânce friptura de pui si să le ia dela crUră pana ş, bucaţ.ca de pâine albă, cumpărată cu greu la liber din banii căpătaţi pe obiectele de valoare ce le-au mai rămas. Un unchiu al soţului ei stă de luni de zile pe capul lor şi trândăveşte, ocupându-le odaia cea mai bună. In fiecare zi, unchiul le spune: „Mâine plec mai departe, dragii mei" dar ot nu pleacă. A venit la ei numai în trecere şi de-atunci poartă cămăşile si pijamalele lui Kalman. Şi pe deasupra, mai face şi glume proaste : ' ' — Când 0 să te danseze, Kâlmân ? Mă rog, pentru meritele tale de revoluţionar, ar fi timpul s'o facă. — Ce merite de revoluţionar? — întreabă Kâlmân indignat. — Păi, mă rog, pentru că ai rupt cu aristocraţia si ai început mai demult sa munceşti cu braţele. Păcat că te-ai pripit. Şi rânjeşte, împroşcându-şi în toate părţile scuipatul, printre buzele roase ca de zăbala. Are şaizeci de ani. A rămas burlac. Spinarea i s'a Pârbovit are gura ş. umărul strâmbe, ochii îi sunt însă vioi, e ironic şi nu-i scapă nimic care ar putea sa-i mulţumească lenea şi lăcomia : papucii lui Kâlmân, fotoliul de piele al lui Kalman sau coltucul de pâine. Are dinţii sănătoşi, iar stomacul, să macini pietre cu el! Koade şi mănâncă orice-i cade în mană. Se vâră peste tot. In schimb nu mai conteneşte cu sărut mâna, la ori ce oră din zi. La fel se poartă şi acum, intrând în odaie împreună cu Kâlmân care tocmai se ntorcea acasă : — Sărut mâna, Câtinca, omagii ! Se apropie de canapea şi se înclină în faţa ei : — Află, mă rog, că mâine plec. Mi-am făcut azi vizitele de adio Am întâl-mt-o şi pe mătuşa voastră, Karola. M'a întrebat unde locuiţi. E de speriat cât mai aleargă vrăjitoarea asta... — Poate să alerge cât o vrea, numai la noi n'are ce căuta, — preciza cu răceala doamna Tulogdy şi-şi încuie cu grijă poşeta în garderobul Bidermajer Căci in ultimul timp Torni baci, cum îi zic copiii, şi-a vârît degetele neastâmpărate până şi in poşeta ei. 1 a f, 7, J°}Uf' Câtinca> să ?tU că a fă8'ăduit să vie. Mi-a spus-o chiar, de două ori. A aliat totul despre voi şi despre muncitorul ăla care a ajuns director Si mă rog a întrebat daca nu cumva ar putea să găsească un post la Bucşi ăla şi' pentru un ' lost logoiat al ei? Sunteţi de invidiat, Câtinca. Hotărît, sunteţi de invidiat că vaţi aciuat la timp în fabrica aia. Dar, mai departe să nu mergeţi. Ar fi păcat'mă , rog, sa vă pripiţi. Hotărît, păcat... . Nimeni nu-i răspunse bătrânului. Kâlmân luă un ziar si se cufundă adânc in lectura. Soţia lui punea masa. Katoka.firava lor fetiţă de patrusprezece am citea leganandu-se într'un balansoar. Băiatul, favoritul lor trebăluia cu nişte bucăţi de metal. Langa el, pe măsuţă, sta desfăcut fierul electric de călcat. Zvelt leit taică-su şi tot atat de palid. Băiatul avea degetele subţiri, urechile aproape străvezii Era atat de cufundat în studiul pieselor din care e alcătuit fierul electric, încât nu numai LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 125 că nu lua seama la trăncăneala unchiului, dar nici nu vedea că maică-sa se pregătea să servească masa. Bătrânul se trage din grofii Telegdy. E fratele mai mare al mamei lui Tulogdy. Pădurile i-au fost expropiate abia de curând, totuşi, de vreo douăzeci de ani, sta mereu pe capul nenumăratelor sale rude locuind la ele „în trecere". Şi-a dat încă de mult.în arendă drepturile de exploatări silvice. Până acum a trăit ridicân-du-si lunar arenda dela Banca Ardeleană şi cheltuind-o pentru a sta „în trecere", când la unul, când la altul. Cunoaşte toate amănuntele şi bârfelile cu privire la familiile aristocrate. Acum, neprimind nici un- răspuns, iscodi câtva timp cu ochi de şoim activitatea familiei, apoi reîncepu, ironic : — Cum îţi spun, ar fi păcat să te pripeşti. Soţia lui Adi Teleki a fost dată afară dela teatru, deşi s'a pripit. La fel s'a întâmplat şi cu Bânffy Miklos, când şi-a bătut joc de noi, cu anecdotele lui în ziarele ăstora. Acum l-au scos şi pe el dela gazetă... Câtva timp, Kâlmân se strădui să acopere cu fâsâitul ziarului flecăreala unchiului. Ştie prea bine că vrea să-1 aţâţe. Ştie prea bine unde ţinteşte : vrea să-i spună că o să fie şi el dat afară dela uzina metalurgică. Când îi pomeni însă de Bânffi Miklos, nu se mai putu stăpâni şi-i răspunse : — Te rog să nu mă,, asemueşti pe mine cu Bânffi. E uşor de înţeles, ca ministrul de externe a! lui Horit să nu fie pus la loc de frunte. De altfel, a sprijinit şi dictatura regală. Eu sunt un fir de praf faţă de el şi asta am fost întotdeauna. — Da, însă un fir de praf cu stemă, Kâlmân — îi prinse vorba cu lăcomie bătrânul, bucuros că izbutise însfârşit să-1 stârnească. — Şi furtuna răscoleşte mai întâi firele de praf. Abia după aceea smulge stejarii, cu rădăcină cu tot. — Văzu cu mulţumire, că de data aceasta reuşise să-1 trezească din nepăsarea sa nu numai pe Kâlmân, ci şi pe copii. Fetiţa îşi ridică ochii depe cartea pe care o citea, căutând, speriată, privirea maică-si. Apoi se întoarse şi băiatul dela fierul electric de călcat şi se uită la tatăl său. Ar fi vrut ca acesta să-1 pună la locul lui pe hodorogul bătrân, care cârîia ca o cobe. De când e „în trecere" la ei, Torni baci îi sperie în fiecare zi. Le tot prevesteşte, că n'o să mai poată duce multă vreme viaţa de acum, că o să ajungă şi mai rău. Copiii n'au cunoscut niciodată un trai mai bun ca cel de azi. Ba, dimpotrivă, se simt cu adevărat bine numai de când s'au mutat aici, la periferie, înainte, când locuiseră într'o casă boerească, dărăpănată, din centrul oraşului, în câteva odăi boltite, strâmte şi lipsite de soare, copiii lânceziseră în clădirea aceea din fundul curţii. In zadar aşteaptă ei acum ca tatăl lor să protesteze. Tata nu-i în stare să se apere. Nu-i în stare să discute sau să răspundă. Nu ştie decât să se întristeze. Stă şi acum posomorât, fără să poată reacţiona. In schimb, Torni baci rânjeşte. In cele din urmă, ca întotdeauna, mama este aceea care le ia apărarea şi-i linişteşte. Trebue să fie foarte pornită. Linguriţele zornăie mult mai tare ca de obicei, în timp ce le aşează pe masă. Vocea îi este ascuţită, înţepătoare şi o ureche fină ar putea prinde că vorbeşte nu din convingere, ci numai pentru a-1 înfuria pe unchiu. — Torni baci este un om hain şi nu scoate din gură decât vorbe rele. Noi nu suntem nişte fire de praf purtate de ici colo, dealungul drumului. Noi am prins chiag, ne-am cimentat printre bolovani, ca nisipul pietrificat. Nouă nu ne-ar mai putea face rău decât aiurelile lui Torni baci. Ne-ar putea face, adăugă ea şi mai usturător — dacă ar mai rămâne mult timp la noi. Dar, Torni baci pleacă mâine. După masă o să-i ajut la împachetat. Şi o să-1 chem pe birjarul din vecini, să-1 ducă pe Torni baci la gară. — Ei, ei, nu trebue să ne pripim chiar atât — se posomori Tâmâs Telegdy, care n'avea de gând să plece. 126 NAGY ISTVAN — Dar nu-i bine să-ţi tot amâi plecarea — i-o tăie doamna Tulogdy, cu un ton puţin mai blând. Totuşi, încercând să se apere, Torni baci păli : — Ei, da — mă rog frumos — nu-i bine nici să tot amân. Dar, vă rog să mă credeţi, nu mi-am făcut încă toate vizitele de adio. Mi-au mai rămas vreo două şi pentru mâine. Şi, afară de asta, mai am ceva de vorbit cu Tanti Karola a voastră. 4m fost şi azi împreună la Bejan ăla... Bucuria răutăcioasă, ivită ca prin farmec în ochii copiilor, în urma victoriei dobândite de măicuţa lor, se ofili, pierind deodată. Mama îi răspunsese lui Tomi-baci cum se cuvine. Acuma nu-i mai speria, dar nici nu pleca. Mai avea de făcut vizite de adio. Ştiau ei ce înseamnă asta. O ştiau şi părinţii. Torni baci nu putea avea nimic important de vorbit cu Tanti Karola. Se aşezară la masă într'o atmosferă apăsătoare. Pâine cu unt şi cafea. Fiecare are dreptul la două bucăţi de zahăr. In faţa lor, zaharniţa cu bucăţile albe, frumoase, îi îndemna parcă să se servească după pofta inimii. Aşa trebue să arate lucrurile .Dar, cu toate acestea, nici unul nu ia mai mult de două bucăţi. De data asta, până şi Torni baci se supune. Nu ia trei bucăţi, ca să nu mai întărite atmosfera şi să nu-i rămână mamii pentru a doua zi, doar o singură bucată de zahăr. Torni baci e intimidat. A înţeles : frumuşel şi cu blândeţe, i-au arătat totuşi uşa. S'au luat după vorbele lui, le-au folosit pentru a-1 goni. E adevărat, aproape nu era seară, în care să nu fi spus : „mâine plec mgi departe". Dar, o făcuse numai din politeţă, ca să nu se creadă cumva, că ar avea de gând să rămână pentru totdeauna la ei, sau că ar fi uitat regulele bunei-cuviinţe. O făcuse cu gândul că îl vor opri, repetând propriile lui cuvinte : „Păcat să te pripeşti". Şi când colo, poftim, i-au trântit-o în faţă : „Nu-i bine să tot amâi" adică, mai vezi şi ce-i pe afară. Nu-i chip să mai fie salvată familia asta a lui Kâlmân. Nesocotesc până şi cele mai elementare reguli de politeţă. Da-da, astfel de gânduri îi trec lui Torni baci prin minte şi-1 amărăsc. Dar atmosfera aceasta apăsătoare trebuie risipită. Nu poate să lase fără răspuns jignirea suferită. Trebue să înceapă iar vorba, să pornească o discuţie împăciuitoare. Căci dacă nu reuşeşte, va trebui într'adevăr să plece. Unde şi cu ce? Nu i-a mai rămas aproape nici o casă de aristocraţi, unde să nu fi stat „în trecere" un timp mai îndelungat. îşi avea casete lui la Ovar, dar le dăduse cu chirie, pe vremea când îi aduceau un câştig bun. închinase chiar locuinţa lui proprie, în timpul războiului, numai ca să scoată încă un venit. Ce rost ar fi avut să-şi ţină cu cheltuială o locuinţă de burlac, câtă vreme rudele erau atât primitoare, crezând că se ducea de colo până colo ca să fugă de singurătate ? Acum, ar vrea să-şi reia locuinţa, dar chiriaşul s'a cuibărit bine în casă şi nu mai poate fi scos. Iar autorităţile îi spun să locuiască mai departe tot acolo unde a stat şi până acum. Insă Torni baci a stat până azi pe capul rudelor. Iar rudele nu mai dispun de locuinţele spaţioase de» odinioară, ci au fost nevoite să se restrângă. Odăile de oaspeţi au rămas numai în amintirile trecutului. Cel mult la sgripţuroaica aia de Tanti Karola, să mai fi rămas vreo asemenea odaie... — Ascultaţi — spuse el pe neaşteptate, sperindu-i pe cei dela masă care-şi sorbeau cafeaua, — v'am zis, nu-i aşa, că Tanti Karola, mătuşa voastră, v'a cerut adresa — şi îşi aruncă privirea chiorâş în fundul ceştii de cafea, căutând ca de obicei să vadă, dacă nu cumva mai rămăsese pe fund zahăr înmuiat pe care să-1 scoată cu linguriţa. Ştia că degeaba căuta, nu fuseseră decât două bucăţi dar voia să ocolească privirea dojenitoare a doamnei Tulogdy, care nu dorea să mai audă vorbin-du-se de Tanti Karola. — Eu cred că voi o judecaţi greşit pe bătrâna asta. Şi să ştiţi că n'are gânduri rele faţă de voi. — Ii mulţumim că se interesază de noi, dar nu-i nevoie să ne poarte Tanti Karola de grijă — spuse doamna Tulogdy ridicându-se şi, numai decât se ridicară LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 127 toţi şi plecară dela masă. Ceremonios, aşa, ca „în vremurile bune", Tomi-baci sărută mâna gazdei. — Dacă binevoieşti să mă asculţi, dragă Cătălin, — încercă Tomi-baci să reia discuţia — interesul pe care vi-1 arată Tanti Karola nu se mărgineşte numai la atâta. Se gândeşte în mod serios, să-i lase moştenire lui Kâlmân, o moşie. — Care moşie ? — tresări ea toată. Kâlmân se întoarse din uşă. Copiii reveniră şi ei numai decât la masă şi, palizi, aşteptară să audă răspunsul. De multe ori li se spusese că Tanti Karola avea undeva, în zona occidentală a Germaniei, o gospodărie model. Nu cumva s'o fi gândind sgripţuroaica la această proprietate ? N'o fi apucat-o mustrarea de cuget, pentru că i-a răpit propriului ei nepot moştenirea părintească ? Torni baci se bucură de efectul vorbelor sale şi le iscodi feţele, cum urmăreşte copilul ochiurile făcute pe suprafaţa apei de piatra pe care a zvârlit-o. — Păi, moşia voastră — repetă cu un glas care să mărească efectul — cea . depe Câmpia Mureşului şi cea dela Sălaj. Pe faţa doamnei Tulodgy trecu pentru o clipă paloarea unei nespuse dezamăgiri ; apoi izbucni într'un râs amarnic, ca de ghiaţă. — Cea depe Câmpia Mureşului ? Cea dela Sălaj ? Care i-au fost expropriate ?! — Asta i se potriveşte de minune — zise şi Kâlmân înciudat. — Nu e prima dată când dăruieşte proprit-lise --pe care nu le mai are. Tomi-baci îl privi încremenit. Doar nu pornise discuţia asta împăciuitoare ca să ajungă caraghios. — Vă pripiţi întotdeauna, copii! Niciodată n'aveţi încredere. Ştiu prea bine la ce te referi, Kâlmân. Dar, ia binevoeşte să-ţi aminteşti. Tot mătuşa voastră Karola a avut dreptate. Nu a recăpătat oare, când cu arbitrajul dela Viena, moşia pe care i-a dăruit-o baronesei Lidi ? — Da, şi apoi reforma agrară a expropriat-o. Nici nu s'au instalat bine la moşie, şi iar s'a răsturnat totul. Mulţumesc. De asemenea moşteniri, nu doresc să am parte. Kâlmân era nervos ; străbătea odaia în lung şi în lat. Se vedea că vorbele lui Tomi-baci l-au scos din sărite. Tomi-baci îşi dădu seama de asta şi stărui mai departe: — Ascultaţi-mă, copii. Tomi-baci vă vrea binele. Deaceea mi-am şi amânat plecarea. Trebue să mai discut cu Tanti Karola, mătuşa voastră. Voi sunteţi atât îngâmfaţi, încât aţi fi în stare să daţi cu piciorul norocului. Binevoiţi de vă amintiţi. Timp de douăzecişiunu de ani, cei care n'au şovăit în credinţa lor, au nutrit mereu nădejdea că odată şi odată se vor întoarce în bine toate lucrurile în Ardeal. Pesimiştii atoateştiutori râdeau de noi. Şi, totuşi, în toamna lui 1940, steaua noastră a răsărit în Ardealul de Nord. De ce n'ar răsări iar ? •— Să lăsăm aceste speculaţii politice periculoase, Torni baci — îl întrerupse plictisită doamna Tulogdy. — Nu vreau să le stric copiilor somnul. — Ba tocmai aşa le strici somnul, Catinca, prin îngâmfarea asta pripită-In ziua de azi nu numai aristocraţii, ci şi marii industriaşi şi bancherii din jumătate Europă, doresc restauraţia, şi, printre ei, se află şi marii proprietari români şi regele Mihai care a fost izgonit şi Auschnitt. Să ţii minte, Catinca ! Astăzi ăştia au mai mare greutate, Kâlmân! Nu jucaţi totul numai pe cartea arhiducelui Otto! Indrep-taţi-vă spre mărimi mai în spiritul vremii. — Nu ne mai chinui, Tomi baci — spuse Tulogdy ştergându-şi sudoarea de pe faţa palidă şi apăsându-şi batista pe frunte. — Nu ne mai băgaţi şi pe noi în aiurelile voastre. Lăsaţi-ne în pace, că de mult ne-aţi scos din societatea voastră. Pe noi 128 NAGY ISTVAN nu ne interesează problemele voastre. Interesele nostre sunt legate de o societate străveche, încoronată. — Da, dar Tanti Karola vă oferă un interes nou, credeţi-mă. Nu pot să văd cum, în timp ce marile forţe conducătoare ale lumii se pun în mişcare în interesul nostru, voi daţi cu piciorul norocului. Doamna Tulogdy socoti că era deajuns atâta vorbă. Flecăreala lui Torni baci trezise vădit curiozitatea lui Kâlmân. Dar asemenea conversaţii nu trebuiau duse în faţa copiilor. Nu fiindcă mama lor n'ar dori să aibă şi ei parte de o copilărie la fel ca aceea strămoşilor, în castele, cu călătorii minunate în străinătate, ci pentrucă s'ar putea să le scape o vorbă pe-undeva, desvăluind la ce râvnesc ei aici, şj asta le-ar putea pricinui neplăceri. — Hai, copii, făceţi-vă paturile şi la culcare ! — spuse ea hotărîtă, ca să priceapă şi Tomi baci. — Aşa e ! — îşi dădu seama şi Tomi baci şi îşi aruncă şiret privirea de şoim către băiatul palid. — După cele auzite, trageţi un somn bun. Şi lăsaţi totul pe seama lui Tomi baci. Sărută din nou mâna cucoanei. Se retrase în odaia de primire, silindu-i pe părinţi să doarmă în aceeaşi cameră cu copiii. Era foarte mulţumit de sine că înlăturase într'un chip atât de strălucit primejdia „plecării mai departe". Ştia că cel puţin o jumătate de an nu mai putea fi vorba de-asi ceva. Fiindcă-;--în definitiv, acum el rămăsese în interesul familiei Tulogdy. -u 9-e O ştia şi femeia care făcea paturile dincolo, printre mobilele împodobite cu coloane negre. Stăpânirea de sine şi aerul mândru i se ştergea încet depe faţă şi dezgustul îi ofilea trăsăturile. In timp ce-şi scotea acele mărunte, — aceste mici unelte care înlocuiau coaforul costisitor, — în părul ei apăreau şuviţele cărunte, iscusit ascunse în pieptănătură. Se întinse istovită în pat, bucuroasă că şi soţul ei se culca şi stinse lumina. In sfârşit, va putea să rămână singură cu gândurile-i amare. Ar vrea să-1 întrebe pe soţul ei, de ce-i ascunde că a fost concediat dela fabrică, dar nu poate, pentrucă din odaia de alături, Tomi baci ascultă totul. Bătrânul acesta neobrăzat se suceşte şi se învârteşte până noaptea târziu în pat. Atâtea porniri năvalnice, strânse de mult, o înăbuşeau pe Cătălin. Ar fi vrut să facă rău, să se răzbune pe cineva, pentru că bătrânul ăsta nesuferit le-a căzut pe cap, iar Kâlmân nu era în stare şi nici nu .voia să se mişte ca să scape de el. Rabdă să le mănânce toate rezervele şi nu spune nimic despre concediere, ca să n'o facă să sufere. Cu purtarea asta, poate să tot amâne până ce va fi prea târziu ca să mai întreprindă ceva. Noroc că a anunţat-o şi i-a dat un sfat, contabilul acela. De ce nu s'ar duce la nevasta lui Bucşi acasă ? De ce n'ar îndupleca-o cu vre-un dar şi de ce n'ar lega soarta acelui pârlit de director-muncitor, de soarta lor ? Dacă nevasta directorului va primi darul, să îndrăznească numai soţul ei, directorul, să le mai facă vreo măgărie, să îndrăznească numai să-1 dea afară pe Kâlmân ! O să-i irângă gâtul, o să denunţe autorităţilor că familia Bucşi s'a lăsat mituită. De ce nu le-ar face ăstora rău, pe orice cale ? In definitiv, nu e mai dezgustător decât să caute găinile şi gâştele de ou şi să le îndoape... 10 Sistemul de a face mai întâi proba cu presiunea hidraulică se dovedi bun. Astfel, piesele pentru robinetele Ackermann care nu erau bine turnate, ieşeau la iveală înainte de a fi prelucrate. Sub cuţitele strungarilor nu mai ajungeau decât cele bune. Procentul de rebuturi la robinetele prelucrate scăzu aproape dela o zi la alta la 1—2%. Prestigiul lui Pâll Iânos şi al tânărului inginer crescu mult în ochii muncitorilor. Roza Zsigmond îi cită pe amândoi la gazeta de perete. Despre LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 129 Bucşi nu pomeni nimic. Nu ştia ce rol jucase directorul în avântul luat de atelierele de prelucrare. Dealtfel, Bucşi nici nu se amesteca direct în problemele de speciali tate. Muncitorii vedeau însă că Bogdan se ducea în fiecare dimineaţă în biroul directorului şi discuta acolo câte-o jumătate de ceas. Se arăta apoi, când ici — când colo. Bogdan fusese şi până atunci un tânăr vesel din fire, acum însă puteai să prinzi şi pasărea cu el, fiindcă e mare lucru să ţi se încredinţeze sarcina de inginer şef. II bucura încrederea ce i se arăta şi era mulţumit că muncitorii se grăbeau să-1 salute ei mai întâi, de când pusese ordine în atelierul de strungărie. Un singur om, anume Kocsis, magazionerul dela produsele finite, părea enervat de câte ori îl vedea. Bogdan răsturnase vechea linişte a magaziei. Or, cu această linişte se deprinsese domnul Kocsis de vreo zece ani. Recepţiona frumos şi în tihnă mărfurile finite, punându-le în rafturile sale întunecoase şi apoi le dădea drumul mai departe, când se livrau comenzile. De multe ori petrecea şi câte o jumătate de zi în biroul de scânduri din colţul magaziei, fără să i se ivească nimic de lucru. Domnul Kocsis era un bătrânel de vreo cincizeci de ani, care de mult îşi pusese în gând să ajungă ia vârsta de şaptezeci stând tot aici, în biroul magaziei. Nu va trece la pensie, adică îşi va petrece şi anii de pensie tot în magazie. Se şi pregătise în privinţa aceasta. îşi strânsese aici încetul cu încetul o adevărată bibliotecă, citise pe rând, toate operele lui Jokai, apoi ediţia completă a lui Mikszâth, dar pe lângă ele se strecuraseră şi câteva romane americane de aventuri. Domnul Kocsis hotărîse ca până la vârsta de şaptezeci de ani să citească aici, în magazie, tot ce merita să fie citit, tot ce era roman şi nu plictisea. In biroul său, tocul cu ochelari, paharul cu apă şi cutia cu tutun îşi aveau locul lor anume pe masa de scris. Avea şi o pernă pe scaun, adusă de acasă. Da, până nu-şi vârîse nasul odată Bucşi, şi după aceea de vreo zece ori Bogdan, biroul şi magazia lui au fost un colţişor minunat de tihnit. Acum, toate s'au întors pe dos. A venit o dispoziţie ca rafturile de pe zidul din mijloc, întocmite din scânduri groase de duşumea, să fie scoase. Poliţele pentru mărfurile finite să fie aplicate pe pereţii laterali. Domnul Kocsis a făcut feţe-feţe, a bombănit, a mormăit, s'a văicărit, dar n'a avut încotro. Când au apărut însă zidarii şi s'au apucat să spargă zidul despărţitor, necazul şi amărăciunea lui n'au mai cunoscut margini. Deschideau o trecere în spre magazia veche, care trebuia să fie folosită pentru semi-fabricate. Domnul Kocsis s'ar fi împăcat şi cu asta, dar aproape se îmbolnăvi de ciudă când află că, de aci înainte, aliajele gata turnate vor fi trimise dela turnătorie mai întâi la el şi va trebui să le înregistreze, apoi să le dea cu bucata, numărate, la atelierele de prelucrare, de unde va primi atâtea piese prelucrate câte aliaje a dat, fiind ţinut răspunzător de lipsuri. Magazia lui paşnică, plină de pânze de păianjen, deveni deodată un balamuc. De-atunci, era un dute-vino neîncetat, semi-fabricatele se aduceau clin toate părţile uzinii şi apoi erau trimise mereu mai departe. Cei care aveau de ridicat piesele îl "zoreau pe domnu' Kocsis, se certau cu el şi-i spuneau deschis că tăndăleşte. Ieşi la iveală că domnu' Kocsis nici nu ştia să scrie atât de repede cum ar fi trebuit. Atunci, începu să se plângă că n'avea ochelari, că-i slăbise vederea şi că la oculistul din oraş nu găsea ochelarii de care avea nevoe. Ii telefona lui Bucşi, zorindu-1 ba să-i trimită ajutoare, ba cerându-i ochelari, iar pe Bogdan îl asalta cu mustrările, de câte ori îl prindea : — Ce înseamnă asta, mă rog, aveam nevoie de atâta zăpăceală ? Ce rost au toate înregistrările astea de intrare-ieşire ? O să înebunesc de atâta îmbulzeală în magazie ! Şi ochelarii mei... Ce fac asigurările sociale cu ochelarii mei... — Asta-i treaba mea, — zâmbea inginerul, — dar, de-aci înainte, să faci bine să înmagazinezi fiecare serie de turnare separat şi să ţii evidenţa rebuturilor pentru fiecare serie, în parte. 9 — Viaţa Românească — c. 2007. 130 NAGY ISTVÂN Mânia îl copleşi cu totul pe domnu' Kocsis : — Da' ce crezi dumneata că e magazia mea, domnule Bogdan ? O să mă năuciţi cu totul ! — Nu, Kocsis baci, vrem numai să facem ordine... Timp de două zile, Kocsis baci se frământă prin magazie, de parcă i-ar fi dat cineva cu o măciucă în cap. Nu mai avea nici o clipă de răgaz ca să se cufunde în lectura „Copiilor omului cu inima de piatră". Toată ziua trebuia să se învârtească printre rafturi, să-i supravegheze pe zidari şi să adauge sau să scadă mereu câte ceva în registre. Se petrecea un lucru de neînţeles. Cel puţin pentru domnu' Kocsis. In turnătorie rebuturile începeau să scadă. Şi după cât se spunea, numai pentrucă rebuturile din fiecare serie de turnare precum şi piesele proaste rămase la turnare erau manipulate separat, iar la retopire erau puse împreună. Da, s'ar părea că turnarea fontei ar merge şi fără laborator şi fără creuzete de platină ! Asta îl miră nu numai pe domnul Kocsis, ci şi pe inginerul şef. Tăcut, închis în sine, inginerul şef venea, pleca, şi într'adevăr, nu făcea decât să execute dispoziţiunile care i se dădeau. Le primea dela Bucşi, dar ştia că veneau dela Bogdan. Nici înainte nu-1 putuse suferi pe tânărul acesta veşnic voios ; acum însă, de multe ori nici nu-i mai răspundea la salut. Ştia că Bogdan făcea zilnic duşuri şi câte-o jumătate de oră de gimnastică şi ocolea curtea alergând, iar Duminica străbătea cel puţin treizeci de kilometri pe jos. Mai ştia că nu fuma, nici nu bea, nu mânca îngheţată ca să-şi păzească gâtul şi amigdalele, iar supa şi legumele trebuiau să fie călduţe ca să nu-i strice dinţii. Tolocan simţea că această disciplină de viaţă era aplicată acum şi în uzină şi îi era greaţă, ca şi cum ar fi fost nevoit să folosească pantofii şi periuţa de dinţi a lui Bogdan. De mai multe ori, răbufnise în faţa meşterului turnător, spunând : — Nu ne mai lipseşte decât să ne cheme Bogdan cu o jumătate de oră mai devreme, să ne pună să facem exerciţii de înviorare, iar după masă să ne dea să înghiţim fiecare câte-o linguriţă de bicarbonat! Nici Barducz nu-1 înghiţea pe Bogdan. După părerea lui, tânărul inginer habar n'avea de chimia metalurgică şi totuşi, de când se amesteca în chestiunile de turnare, fonta ieşea mai bine. Nu-i venea să creadă că tot secretul acestui succes se reducea numai la gruparea separată a rebuturilor rămase depe urma turnării. Pe baza stabilirii conţinutului de carbon, Bogdan era mai sigur de compoziţia chimică a topiturii, decât erau mai înainte el şi inginerul şef. Bombănind pe sub mustaţă, Barducz îi spuse lui Tolocan : — Lasă, domnule inginer, că nu pot ei să ridice copacii până la cer... V'au împiedicat să vă duceţi experienţele până la capăt. O să vină vremea când o s'o plătească... De fiecare dată când auzea asemenea laude, Tolocan se simţea turburat. Uneori îşi dădea seama că singur n'ar fi ajuns la nici un rezultat şi că bine au făcut Bucşi şi oamenii lui că i-au oprit experienţele. L-au cruţat de o înfrângere, Dar îşi revenea îndată, înspăimântat, şi nu mai voia să recunoască. Totuşi, succesul lui Bogdan nu-1 lăsa să scape de gândul acesta. Uneori, fără să vrea, se pomenea doririd căderea tânărului inginer. Mai mult, se întreba cum ar putea să provoace chiar el această cădere. Se frământa să găsească un mijloc ca să-i strice lui Bogdan amestecul tehnic la turnare. Dar se cutremura, îngrozit: — Ce-mi trece prin minte!... Nu ! Nu pot să mă înjosesc cu asemenea gânduri! Când, într'o dimineaţă, află că ultima turnare se întărise şi nu putuse fi folosită la nimic, se sperie, de parcă ei ar fi fost vinovat de acest accident. Ca şi cum ar fi stricat el turnarea. Şi, abia atunci, pentru întâia oară, se gândi dacă nu LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 131 cumva, timp de atâta vreme, îi fusese şi lui zădărnicită munca de vreo mână criminală ? De două săptămâni, Bucşi s'a schimbat cu totul. De când lucrează cu Bogdan, s'a ivit o cotitură în viaţa fabricii. Turnările sunt mai bune. In atelierele de prelucrare munca a luat avânt, prelucrarea robinetelor Ackermann a devenit mai rapidă şi Se putea spune că strungarii produc fără pierderi. Muncitorii păreau mai mulţumiţi. Nu mai înjurau la tot pasul, ca înainte. Odată cu ei, s'a înseninat şi Bucşi, iar nopţile nedormite i se par mai puţin istovitoare. începu chiar să zâmbească deşi, de când a venit ca director aici, oboseala şi răspunderea care-1 apasă tot mai greu j-au secat voia bună. Nici altfel nu fusese el un om prea vesel. Acum însă parcă i s'a mai deschis inima. Numai că după două săptămâni de linişte, îl loviră dintr'odată două ştiri proaste: Dela o zi la alta, turnarea fontei redeveni tot atât de proastă ca şi înainte, iar ultima nu mai fu bună de nimic. A doua lovitură, îl isbi la strungărie. Se constată deodată că în urma executării prealabile a presiunii, aliajele mai vechi cădeau mai toate la rebut şi schimbul trei nu mai avea ce lucra. Muncitorii se repeziră la Bereczki. De ce-i lasă sindicatul pe cei din schimbul trei fără lucru ? Bereczki nu se grăbi să se ducă la Bucşi. In ultimele două săptămâni, cât timp lucrurile mergeau bine, Bereczki mai coborîse tonul, iar la consfătuirile direcţiei abia dacă scotea o vorbă. Acum, chestia aceasta cu schimbul trei îl stârni din nou. Simţi că avusese dreptate când îl sfătuise pe Bucşi şi deaceea intrând în birou, îi spuse : — Câtă vreme o să te mai încăpăţânezi degeaba, tovarăşe Bucşi ? Dacă lucrurile merg aşa, mâine se opresc şi alte secţii. Bucşi nu se afla în toane bune; îi răspunse cu asprime: — Ce-ai făcut dumneata ca să nu se oprească ? Nimic. In afară de faptul că, în ziua naţionalizării, ai anunţat în gura mare că, în numele guvernului, ei în primire fabrica, n'ai dovedit cu nimic că meriţi să fii ascultat. O să te chem în faţa partidului. Să încetăm odată cu vorbele mari. Bereczki simţi cum i se urcă sângele la cap. îşi aminti de povestea cu maistrul turnător hitlerist. Dacă Bucşi va ridica problema aceasta la partid... — Bine — urmă el pe un ton împăciuitor, — nu-i nevoie să treci numai decât la chestii personale... Eu nu mă gândesc decât la bieţii oameni care rămân fără de lucru din... vina noastră. Au familie, copii, trebue să facem ceva pentru ei. — Dar ce ? Fă şi dumneata odată o propunere. Bereczki tăcu. îşi frecă ţepii cărunţi care îi ieşeau ascuţiţi în barbă. Apoi, fără să mai spună nimic, se duse să-1 caute pe secretar. Felecan găsi o soluţie ca să se poată da de lucru şi schimbului trei. Propuse reducerea provizorie a timpului de lucru la primele două schimburi. In felul acesta, putea lucra şi schimbul trei câte cinci ore şi jumătate pe zi. Muncitorii din schimbul trei se liniştiră. îşi dădură seama că atâta vreme cât turnătoria nu putea alimenta strungurile cu fontă bună, era mai bine să lucrezi cinci ore şi jumătate, decât nici una. Celelalte două schimburi nu judecară însă la fel, ci se ridicară împotriva lui Bereczki. De ce nu punea odată ordine sindicatul în chestia cu fonta ? De ce să sufers strungarii pentru fonta greşită ? Ce face directorul ? Bereczki fu cât pe aci să lase să-i scape o vorbă urîtă despre director, dar îşi muşcă limba la timp. De când Bucşi îi spusese că avea de gând să lămurească în faţa partidului raporturile dintre amândoi, se temea să mai vorbească despre el, ba căuta chiar să se arate mai împăciuitor, cu gândul că doar-doar îl va îndupleca pe Bucşi să renunţe. Făgădui muncitorilor că va vorbi cu directorul, spre a se găsi o soluţie mai bună. 9 * 132 NAGY ISTVÂN La birou, nici nu se încumetă să ridice această problemă. Ştia prea bine c" Bucşi i-ar fi'întors-o numaidecât şi l-ar fi poftit să facă el o propunere mai bună3 De aceea, se arătă istovit, se lăsă într'un scaun cu spatele spre fereastră şi oftă : — Când o să fie iar linişte în blestemata asta de fabrică ? Bucşi nu mai ştia unde îi era capul de atâta treabă. Cu câteva zile înainte primise dela centrală dispoziţia să măsoare suprafaţa fabricii, să arate de ce spaţiu dispune, dacă se pot construi clădiri noi şi dacă maşinile uzinii ar fi sau nu în măsură să producă maşini de ţesut şi dărăcit de un tip sovietic cu totul nou ? Vor trebui de aci înainte să se organizeze pentru o astfel de producţie. Bucşi îi încredinţa lui Bogdan sarcina de a face anteproectele şi măsurătorile, dar, în lipsa schiţei maşinilor de ţesut de tip nou, tânărul inginer nu putea stabili dacă vechile maşini ale fabricii erau sau nu potrivite pentru o asemenea producţie. Bucşi se adresă forurilor superioare în acest sens. Trebuia să dea enorm de multe răspunsuri. Circularele soseau una după alta, se cereau urgent date, cei dela centrală voiau să ştie totul. Fiecare secţie din centrală, îl năpădea cu circulari şi toate cuprindeau dispoziţii urgente. Răspunsurile trebuiau date imediate, toate trebuiau executate imediat!... Bucşi se uită la Bereczki mânios ; cuvintele îi răsunară tăioase, ca briciul: — Linişte, niciodată ! Viaţa înseamnă o necontenită frământare. Bereczki ar fi vrut să-i răspundă cu o înjurătură, dar se stăpâni şi căută să-1 îmbuneze, cu gândul că până la urmă, Bucşi va renunţa să mai ridice cazul său în faţa partidului : — Ei, drăcia dracului... — oftă el împăciuitor — se vede că îmbătrânesc. Oasele mele râvnesc spre pământ. D'aia oi fi tânjind după odihnă... Ia spune, dumneata mai ai vreme să citeşti ? De bună seamă, din cărţi îmi tot trânteşti răspunsurile astea care mă dau de ruşine. — Din cărţi ? — sări Bucşi şi mai violent. — De când am fost pus aici, nu mai citesc decât din viaţa fabricii. Câţi muncitori, atâtea romane ! Unsprezece secţii în uzină, fiecare e câte-o şcoală superioară. învăţ în acelaş timp la toate. Mă simt, de parcă aş fi trecut deadreptul din clasa întâia elementară în ultimul an de universitate. Bereczki simţi cum clocotea veninul în el şi uitându-şi dorinţa de împăciuire, îi trânti grosolan : — Şi nu te temi că s'ar putea să cazi la examen în mod ruşinos ? Bucşi îi răspunse şi mai tăios : — Mă pot întoarce la strung, oricând. — Dacă ai avea şi dumneata vreo cincizeci de ani, ca mine, n'ai vorbi aşa -zise Bereczki sărind de pe scaun. Bucşi îl privi cu un dispreţ făţiş : — Să am şi o sută de ani şi tot tânăr o să mă simt! Ba poate, mai tânăr. Abia acum începem să trăim. Căci abia acum am păşit pe drumul socialismului. Iar pe drumul acesta, nu-i cu putinţă să îmbătrâneşti ! — Poveşti. Goana asta nebună, îl bagă pe om în mormânt înainte de vreme. — Tocmai goana asta e frumoasă. Nu poate osteni şi îmbătrâni decât acela care stă locului. Pe noi însă, schimbarea aceasta necontenită ne întinereşte mereu. Felecan intră ca furtuna în birou. De pe faţa-i înnegrită de fum, sudoarea curgea şiroae. îşi aruncă şapca în cuer, ca un scamator. In mână flutură o hârtie: — Asta-i a doua ! — strigă, aruncându-i-o lui Bucşi. — Aceeaşi mână... banditul... De data asta a avut neruşinarea s'o agate chiar la gazeta noastră de perete! Mă duceam să iau masa la cantină. Mi-am aruncat ochii pe gazeta de perete să văd dac'au schimbat oare articolele alea care au prins mucegai... Şi numai ce-mi sare'n ochi mâzgăleala asta ! Bucşi se aplecă asupra hârtiei. Defăimătorul anonim se agăţa de faptul că LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 133 directorul, deşi avea leafă mare, mânca totuşi fără ruşine la cantină. Că, mai bine ar renunţa la un sfert din leafă în favoarea cantinei, ca să se îmbunătăţească mâncarea. Apoi ar putea să meargă pe jos, pentru ca benzina şi salariul şoferului să nu mai încarce preţul de cost al produselor. Cu asta să înceapă noul director economiile, nu cu micşorarea timpului de. lucru ! Şi ce e cu hârtiile de valoare ale fabricii, de ce nu li se schimbă destinaţia ca să se instaleze un nou laborator ? Iar bătrânul Bereczki să ia seama, că după inginerul şef, îi va veni şi lui rândul... Bucşi sări ca ars : — N'o să mai iau masa la cantină ! — Aşa ! — spuse Felecan făcând ochi mari — şi renunţi şi la automobil!? Iar după aceea, şi la postul de director... Iar până Ia urmă, dacă provocatorul ăsta nemernic o să se întrebe: oare de ce mai trăeşte pe lumea asta Bucşi, o să te şi spânzuri ? Nu, tovarăşe Bucşi ! Nu ne mai lăsăm duşi de provocatorii de dezordini ! — Când ne-am lăsat duşi ? — se miră Bereczki, fiindcă, judecând după privirea pe care i-o arunca Felecan, socotea că ultima observaţie îl privea pe el. — Când ? — spuse Felecan în timp ce-şi scotea tabacherea. — Săptămâna trecută, când ţi-ai pierdut capul din cauza muncitorilor din schimbul trei. Am crezut că nu exista decât un singur mijloc ca să le dăm şi lor de lucru. Ca să-i potolim, am micşorat timpul de muncă al celorlalţi. Iar acum, se agită cu toţii. Bereczki nu mai avu nici o îndoială că atacul lui Felecan era îndreptat împotriva lui, deoarece el fusese cel dintâi care venise pe capul lui Bucşi cu problema schimbului trei. Asta n'o putea tăgădui. Dar, de ce să cadă răspunderea asupra lui? Şi deaceea, izbucni: — De ce vorbeşte tovarăşul Felecan la plural? N'ai propus dumneata să reducem orele de muncă la toate schimburile ? Felecan îşi desfăcu ţigara pe jumătate răsucită, o vărsă înapoi şi băgă tabacherea în buzunar. Privi în sus spre portretul lui Stalin, ca şi cum s'ar fi sfiit de el şi apoi zise : — Greşala am săvârşit-o împreună. Cât mă priveşte, poţi să fii liniştit că mi-arn şi primit la judeţeană săpuneai a ce mi se cuvine... Şi pe bună dreptate. N'arn procedat politic, ca adevăraţi comunişti. Ne-am mulţumit să recurgem la soluţia cea mai uşoară. Am micşorat timpul de muncă al secţiilor prelucrătoare, în loc să ne concentrăm toate forţele asupra turnătoriei. Turnătoria trebuia s'o punem pe picioare, ea e baza tuturor secţiilor. De-acolo vin toate lipsurile. — Bine, dar măsurile noastre au mers paralel, — zise Bucşi, înroşindu-se până în vârful urechilor. — Fără o restructurare a sistemului de lucru în secţiile prelucrătoare, nu se poate îmbunătăţi nici producţia turnătoriei... — Adevărat, însă noi am deraiat de pe linia paralelă în dauna turnătoriei, — îl mustră Felecan, golind între timp aproape toată apa din cana depe masă. Bereczki tăcea chibzuind dacă, acum, când Bucşi avea să-1 cheme să dea socoteală în faţa partidului, era nimerit să înfrunte tocmai el, părerea judeţenei. Deaceea, se mulţumi să spună numai atât : — Să zicem că-i aşa, am deraiat. Dar ce era să facem, să lăsăm schimbul trei pe drumuri ? — Ba pe dracu', — dădu din mână Felecan, mai potolit de când băuse jumătate de cană de apă. — N'avearn decât să-i trimitem în concediu de odihnă, că le venise vremea şi între timp să fi pus lucrurile la punct. Nouă însă nici nu ne-a trecut asta prin minte. — Se aşeză, şi tabacherea apăru din nou. — Puteţi să vă închipuiţi, ce-am simţit când m'au întrebat tovarăşii dela judeţeană : Vasăzică o să- i trimiteţi pe muncitori în concediu de vară tocmai când va începe turnătoria să lucreze din plin ? Atunci când aţi putea lucra şi cu patrusprezece schimburi!? — M'am 134 NAGY ISTVAN aprins ca un pachet de lumânări. Am mai spus-o eu şi altădată: de multe ori ni se întâmplă să nu vedem pădurea din cauza copacilor. Bucşi, ruşinat, îşi lua note. Felecan îşi aprinse ţigara şi se înveseli. Se uită după băţul de chibrit azvârlit şi strigă : — Ascultă, Bucşi, pune şi în colţul ăla o scrumieră, că altfel nu se mai alege om ordonat din mine, cât îi lumea şi pământul. Nevastă-mea o să mă dea afară din casă. Toata ziua mă dăscăleşte. Zice : Şi în socialism tot aşa o să arunci pe jos beţele de chibrit ? Bereczki se învioră şi el, dar nu de gluma lui Felecan, pe care o socotea silită. Se gândea că de data aceasta va putea prelucra la consfătuirea sindicală o problemă într'adevăr plăcută. Parcă-i vedea pe muncitori, cum se vor bucura când le va spune că sindicatul a cercetat situaţia şi, la propunerea lui, schimbul trei va pleca în concediu plătit, iar până la sfârşitul concediilor va fi pusă la punct şi turnătoria. Nu, totuşi Bucşi n'avea deplină dreptate. N'ar strica să mai fie puţină linişte şi în prăpădita asta de fabrică. Se gândi să plece şi el în concediu, tot cu prima serie. Trei săptămâni încheiate. îşi va lua uneltele de pescuit şi va porni pe malul Someşului. Se va duce vreo zece zile dealungul unui mal, şi apoi, vreo alte zece zile, se va întoarce pescuind dealungul celuilalt. In a douăzecişiuna zi va trage un pui de somn acasă şi apoi, odihnit, se va înapoia la fabrică. Glasul lui Felecan îl readuse la realitate, trezindu-1 din visul excursiei de pescar— Mâine trebue să începem trimiterea oamenilor în concediu, — îi spuse lui Bucşi. — Dintre noi însă, nu pleacă niciunul, până ce nu lichidăm cu rebuturile dela turnătorie 1 Şi până ce nu i-om tăia ghiarele banditului ăla cu mâzgălelile lui. Luă hârtia în mână, învârtind-o când pe o parte, când pe alta : — Şi pe cea dintâi, tot ăsta a scornit-o ! In zadar a încercat să-şi schimonosească scrisul, îl recunosc. E aceeaşi mână, care a scris-o şi pe prima. Ştiţi ce înseamnă asta ? — privi întrebător spre Bucşi şi spre Bereczki. — Asta, — şi puse apăsat degetul pe sfârşitul textului de pe hârtie : — „Iar bătrânul Bereczki să ia seama că, după inginerul şef, îi va veni şi iui rândul..." Scoase din portofel o altă foaie de caet, scrisă în întregime şi o citi : — „...Bucşi duce fabrica la faliment. L-a înlăturat pe inginerul şef". Înţelegeţi ? — înţeleg, — zise Bucşi pe gânduri. — Da, — zise Felecan isbind cu pumnul în masă. — Vrea să trezească neîncredere în tovarăşul Bereczki. Numai de-aş şti cum de îndrăzneşte ticălosul ăsta să presupună că ar putea să existe rivalităţi între noi ? Bereczki se aplecă asupra hârtiei provocatoare, ca şi cum ar fi fost curios s'o vadă ; de fapt, voia numai să ocolească privirea lui Felecan. îşi aminti că, în faţa câtorva tovarăşi de sindicat mai vechi, îşi arătase în mai multe rânduri părerile proaste despre director. Poate că nu şi-au ţinut gura ? Poate că tocmai unu! dintre ei o fi scris fiţuica asta murdară ? Ar trebui să le dezvăluie bănuelile sale, ar trebui să mărturisească, să le spună qă, fără să-şi dea seama, îl bârfise pe Bucşi. Dar tace. Nu se încumetă. Doar nu-i prost să se dea de gol. Dacă totul nu e decât un fleac ? Dacă tovarăşii aceia sindicalişti nici nu s'au gândit să răspândească mai departe bârfelile lui ? Lasă ! O să cerceteze el singur cum stau lucrurile. Totuşi, secretul acesta îl nelinişteşte atât de mult, încât simte că trebue să spună ceva. Ar vrea ca cel puţin "faţă de sine însuş, să se pedepsească pentrucă a dat prilej duşmanului să-i defăi- LA CEA MAI ÎNALTĂ TENSIUNE 135 trieze- Şi în această pornire de sacrificiu, îşi aminti de concediul de odihnă, de pescuitul pe'ndelete pe malul Someşului şi oftând, spuse: — Ai dreptate, tovarăşe Felecan. Câtă vreme se petrec în fabrică asemenea porcării, nu putem pleca în concediu. Eu mi-1 amân pe-al meu pentru la anul. Câta vreme la turnătorie lucrurile nu sunt puse la punct, nu mă mai gândesc la pescuit. — Ei, atunci să-i dăm drumu'! — zise voios secretarul, ridicându-se. 11 Ammer bătu singur la maşină scrisoarea de concediere a lui Kâlmân Tulogdy. li înmâna copia personal, fără semnătură, nu pentru a rezolva chestiunea mai repede şi cu mai puţine formalităţi birocratice, ci fiindcă nu voia să se ducă vestea printre funcţionari despre această concediere. Ca nu cumva să înceapă comentariile şi să afle Bucşi de cele trei luni de preaviz. Asta i-ar încurca socotelile şi groful proletar ar fi dat afară imediat. De când vorbise cu doamna Tulogdy, domnul Ammer lucra nu numai dintr'un spirit rigid de autoapărare, ci şi din motive sentimentale. Atitudinea grofiţei ajunsă în mizerie, frumuseţea ei aproape ofilită, aerul ei de seriozitate, ca şi copiii ei îl impresionaseră adânc. O asemenea femeie, ai cărei strămoşi au strălucit veacuri de-arândul printre magnaţii de frunte a; Ardealului, trebuia apărată. Dacă oamenii de teapa lui Bucşi ar fi înţeles ce însemnau pecetea istoriei şi datele comparative, fabrica ar fi trebuit să se simtă măgulită de prezenţa soţului grofiţei. Da, salvându-1 pe Tulogdy, domnul Ammer avea sentimentul că ocrotea un preţios monument de artă al trecutului. Ca groful să nu fie în văzul lumii, îl vârîse în biroul ce! mai ferit şi acolo, cu spatele spre uşă, îl pusese să migălească la statele de plată, să împartă, să înmulţească şi să calculeze reţinerile pentru asigurări sociale, impozite şi cantină. Pentru orice eventualitate, originalul scrisorii de concediere rămăsese la domnul Ammer în mapa pentru semnături, ca să-1 poată arăta oricând lui Bucşi, dacă şi-ar aminti să se intereseze ce e cu groful. Domnul Ammer era acoperit şi în privinţa domnişoarei Maria. Pregătise, de ochii lumii, un referat asupra ei ; însă nu-i va arăta lui Bucşi referatul, ci îl va purta mereu la el, putând să se scuze !a nevoe că abia atunci izbutise să adune toate datele despre domnişoara Maria. Se bizuia pe nădejdea că Bucşi, prins de grijile covârşitoare ale uzinii şi înecat în grămada de circulari venite dela centrală, va uita de Tulogdy şi de domnişoara Maria. Dealtfel, în referatul său, domnişoara Maria apărea ca un fel de fată bătrână, „apolitică", am putea spune puţin cam prostuţă, care după părerea lui, nu prezenta nici o importanţă. Dealtfel, îngrijind-o pe mama ei bolnavă, nici nu se putea mişca decât până la birou şi până la biserică. Că acolo se mai întâlnea uneori cu doamna Kolesi şi stăteau de vorbă, ce rău putea fi în asta ? La birou, câştiga atât cât să trăiască împreună cu mama ei, iar la biserică îşi pregătea lăcaş veşnic în vreunul din colţişoarele raiului pentru mântuirea sufletească a amândorura. Ce rost ar fi avut să-1 informeze despre toate astea pe Bucşi!... Acoperindu-se în felul acesta, domnul Ammer se putea uita împăcat în ochii lui Bucşi, care, concentrându-şi în ultima vreme întreaga atenţie asupra problemelor turnătoriei, n'avea timp să se ocupe mai temeinic de el. Intr'adevăr, din rapoartele inginerului Bogdan, Bucşi descoperi un fapt foarte ciudat. Anume că atât în trecut, cât şi acum, turnările defectuoase se repetau exact din trei în trei săptămâni. Bogdan cercetase datele ultimelor trei luni, iar acum ţinea zilnic evidenţa turnărilor pe date şi ore. II chemă pe Bogdan şi-1 întrebă dacă nu i-se părea şi lui ciudat, acest fapt. — Ba da, — adeveri tânărul inginer dând din cap, — asta m'a izbit şi pe mine, dar n'am vrut să trag nici o concluzie până ce nu s'o repeta. Dar, de vreme 136 NAGY ISTVAN ce şi dumneavoastră aţi observat-o, probabil că vă gândiţi la acelaş lucru ca şi mine. , — Un sabotaj organizat ? — Şi anume de către nişte indivizi, care n'au prilejul să acţioneze decât odată la trei săptămâni. — Azi suntem în ziua de treizeci, — spuse Bucşi străbătând odaia în lung şi în lat, cufundat în gânduri. Dacă presupunerile noastre sunt întemeiate, atunci săptămâna aceasta trebue să avem iar fontă stricată. Ultima dată am avut-o pe ziua de zece. Inginerul nu-i dădu dreptate. — Dar iată că n'avem. In ultimele zece zile n'a fost decât un procent de douăzeci-douăzecişicinci la sută rebuturi. Asta, în lipsa creuzetelor de platină, se repetă regulat. Deaceea, nici n'am vrut să bănuesc deocamdată o mână criminală. — Ştiu eu ? Poate că şi procentul acesta de douăzeci-douăzecişicinci la sută e provocat ? — Dar cine l-ar putea provoca ? — spuse Bogdan privind pe fereastră, îngândurat. — Nu văd decât două posibilităţi. In genere, turnările noastre ies mai degrabă prea dure. Prin urmare, sau fonta cenuşie nu este dozată în cantitatea prescrisă de noi, sau, dacă e bine dozată, se arde. Dar unde ? In topitorie, la cuptoarele de maleabilizare ? — Nu e tocmai aşa ! Data trecută n'am avut decât turnări moi, — critică Bucşi ipoteza lui Bogdan. In cele din urmă, se despărţi de Bogdan, sfătuindu-I să supravegheze felul cum decurgea fiecare turnare în parte. Şi se hotărî să ia şi ei la rând, atât schimburile de zi, cât şi pe cele de noapte. Din lucrările de birou, nu rezolvă în cursul zilei decât pe cele mai urgente. Pe celelalte, le lăsă pentru seara. Barducz, meşterul topitor, se uita jignit la el, pentrucă venea şi pleca mereu, amestecându-se în treburile lui. Ba îi mai dădu şi instrucţiuni ca la fierul vechi, Ia deşeurile de prelucrare cum le zic muncitorii, să adauge 35% fier brut sovietic curat. In afară de aceasta, se înţelesese cu Bogdan, ca aliajele mai delicate să nu fie turnate decât în timpul zilei. Oamenii din schimbul de zi sunt mai vigilenţi, atât la pregătirea formelor, cât şi la aceea a turnării. Iar Bogdan discută toate acestea cu Barducz. Meşterul turnător nu-1 putea suferi pe inginer : „Aş putea să-i fiu tată" — zicea în spatele lui— şi ăsta să dea dispoziţii unui meşter topitor?!" De ciudă, i se umflau vinele gâtului scurt şi gros, iar faţa i se înroşea. De altminteri, pe omuleţul ăsta burtos şi îndesat îl înneca repede veninul. Ca să nu fie nevoit să se certe cu Bogdan, de îndată ce-1 vedea apărând cu halatul său albastru, de muncă, Barducz se ducea tocmai în capul celălalt al turnătoriei. Lui Barducz îi plăcea să amintească mereu că absolvise o şcoală industrială de specialitate şi că avea douăzeci de ani de practică şi prin urmare pe el să nu-1 conducă ingineraşii ăştia tinerei sau oameni de soiul lui Bucşi, cocoţat la direcţie pentru dracu' ştie ce fel de merite ! înainte de război, se înscrisese în sindicatul muncitorilor rnetalurgişti, dar când aflase că acolo pot intra şi calfele şi chiar ucenicii, îl părăsise numaidecât. Şi pe Kolesi era supărat, pentrucă în locul muncitorilor turnători calificaţi, instruia în fabrică zilieri. Pentru el, clasa muncitoare însemna muncitorii calificaţi. Cei care se aflau sub muncitorii calificaţi, nu-1 interesau câtuş de puţin ; în schimb, pe sub-ingineri îi dispreţuia, iar pe cei care erau mai sus de inginerul şef, îi ura pe toţi. Cât priveşte femeile, nu le putea suferi într'o uzină metalurgică. Nu-şi schimbase felul acesta de-a vedea nici după eliberare. Bucşi îşi făcuse repede o părere despre Barducz şi rămăsese încredinţat că în nici un caz nu putea fi un sabotor. In privinţa muncitorilor turnători, organizaţia de bază era chezaşă pentru ei şi Bucşi se încredinţa singur, că turnătorii erau în- LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 137 tr'adevăr cu. ochii în patru la dozarea fierului vechi şi a fontei cenuşii, întocmai cum fusese prescrisă pentru turnare. Ştiau pe dinafară, dacă nu în procente, dar sigur în kilograme, cât trebuiau să pună din fiecare. Multe discuţii avură loc între ei, pentru a se afla de ce fierul brut sovietic era superior fierului brut indigen dela Calan. Căutau să ghicească dacă era topit cu cărbuni de lemn sau cu cocs. Lipsurile cu privire la fontă îi necăjeau şi de câte ori, în ziarul de perete sau la şedinţele plenare, erau criticate neregulile constatate la turnătorie, protestau cu indignare cerând să nu fie vârâţi în aceeaş oală cu maistrul sau cu inginerul şef. Cereau şi ei mereu trimiterea creuzetelor de platină şi susţineau sus şi tare că atâta vreme cât va trebui să se chinuiască fără aceste creuzete, nu se va putea afla cauza rebuturilor. Nu puteau înţelege cum, după atâtea urgentări, centrala tot nu le trimitea creuzetele de platină. Bucşi îi luă pe toţi la rând, dela formari până la preparatorii miezurilor şi la măcinătorii de grafit. Se strădui să afle în ce măsură se putea bizui pe ei. Su-praveghe femeile care pregăteau miezul, uscătorii şi pe cei dela maleabilizare. Se hotărî să urmărească singur câteva procese de topire, din clipa în care fierul ajungea în cuptorul cu cupolă şi până la turnare şi maleabilizare. La nevoie, nu va dormi, nici nu se va clinti din fabrică, dar se va convinge singur, unde intervine mâna neglijentă sau duşmănoasă care strică fonta ? îşi însemnă în carnet ziua în care începu această supraveghere : 2 August. Foarte curând însă află că pentru a urmări personal fază cu fază acest proces de muncă, ar trebui să stea în turnătorie timp de douăsute de ore neîntrerupt. După răcire, aliajele de fontă, încărcate în butoaie de fier, printre bucăţi de sgură de fier oxidat, ajung în cuptoarele de maleabilizare şi acolo sunt supuse timp de douăsute de ore la diferite procedee de reîncălzire şi răcire, până ce ating acel grad de maleabilitate, care le face bune de prelucrat la strung. Nu pot fi nici mai moi, nici mai tari decât gradul de duritate prescris. Fiindcă dacă sunt mai moi, se tocesc prea repede prin frecare, iar dacă sunt mai tari, crapă şi nici nu sunt potrivite pentru prelucrarea la strung. Operaţiunea aceasta e executată, zi şi noapte, fără întrerupere, de muncitorii din cele trei schimburi. îşi predau unul altuia cuptoarele încălzite cu gaz, împreună cu graficul care arată mersul încălzirii şi răcirii; unde muncitorii notează, ceas cu ceas, creşterea sau scăderea temperaturii. La anumite ore, focul trebue stins complect sau menţinut timp mai îndelungat la un anumit grad de temperatură. Ca să urmărească personal această operaţiune până la capăt, Bucşi ar fi trebuit să stea acolo în tot cursul celor trei schimburi şi să cunoască toate prescripţiunile procedeului, ceeace era cu neputinţă. Dar i se înfiripase bănuiala că tocmai aici, la acest proces de muncă atât de complicat, se strecura greşeala sau se amesteca mâna duşmanului. Căci orice fel de abatere, oricât de măruntă, dela indicaţiunile prescrise — pricinuia modificări în calitatea fontei. Cum să supravegheze procesul acesta ? Pe grafic se poate înscrie orice. S'ar putea ca temperatura cuptorului căptuşit cu cărămizi de şamotă să se ridice la 1300 de grade, iar pe grafic să nu fie trecute decât 1000 de grade. Tot ce se petrece în cuptor depinde numai de conştiinciozitatea muncitorului. Spre deosebire de topire, unde ochii celorlalţi pot fi mereu îndreptaţi asupra muncitorului care mânueşte cupola, aici nu contează nici măcar supravegherea. Aici, din momentul în care butoaiele de fier cu aliajele ajung în cuptor, nu mai lucrează decât un singur om. Cine să-1 supravegheze ? Numai propria lui conştiinţă, propria lui cinste şi vigilenţă de muncitor. Aici se schimbă trei oameni în aşa fel, ca muncitorul care a lucrat într'o săptămână în schimbul unu, adică în cel de zi, să 138 NAGY ISTVAN ajungă în săptămâna a doua în cel de după-amiază, iar în a treia în schimbul de noapte. Bucşi îşi îndreptă toată atenţia asupra acestor trei muncitori. Voia să ştie totul despre ei. De aceşti trei muncitori depindea întreaga producţie a uzinii Când îşi dădu seama de acest lucru, Bucşi fu cuprins din nou de acelaş simţământ pe care-1 încercase cu câteva săptămâni înainte, când, aflându-se în mijlocul strungarilor în fier, descoperise necesitatea ca presiunea să se facă înainte de prelucrare. Se simţi turburat, plin de însufleţirea clipelor mari şi hotărîtoar'e ca atunci, în Februarie 1944, când căzuse în ghiarele agenţilor poliţiei şi izbutise să-i inducă în eroare, ca atunci când reuşise să strunjească axa pentru manome-tre, sau când, într'o strângere de mână fierbinte, îşi dăduse pentru prima dată seama că Iuliska îl iubea... Trebuia să se stăpânească, să nu-şi lase celelalte treburi din pricina celor trei muncitori dela cuptoarele de maleabilizare. Făcu numeroase cercetări pentru 11 a afla cine sunt. Toţi trei' erau membri de partid şi după părerea tuturor, oameni i de încredere. Maistrul topitor ar fi fost gata să bage mâna'n foc pentru ei. Bucşi t nu se mulţumi însă cu atât. Pleca mereu dela birou şi cerceta amănunţit oamenii din schimbul de zi. Printre ei era şi Seres Istvân. Omul acesta, scump la vorbă, intrase în partid la unificare, venind dela social-democraţi. Celălalt, Gergely Bindâsz nu se potrivea deloc cu Seres: îi plăcea să vorbească mult. Care dintre ei era mai de nepătruns ? De câte ori vine pe-acolo, îi găseşte la locul lor, îndeplinindu-şi munca punctual, poate numai fiindcă peste zi meşterul trece mai des pe la ei, iar l muncitorii trec şi ei de multe ori spre curtea din dos. Cum şi-or fi văzând însă de ?h treabă noaptea, când stau de veghe fără nici un control ? * Pe Seres Istvân îl schimbă, după amiază la ora trei, Gergely Bindasz. Iar < f dela el, cuptorul e preluat seara la unsprezece de Vasile Câmpian. Bucşi se ho- ''I lărî să-1 cunoască şi pe Câmpian. Rămase la birou până la miezul nopţii, cetind 'j ' circularele sosite dela centrală. Amarnică muncă mai e şi asta. Bucşi nu ştia ro- i ; mâneşte, dar nu e numai vorba de limba în care sunt scrise circularele. Căci J Ş în ceeace priveşte unele expresii mai puţin cunoscute, de multe ori chiar şi Fe- , { lecan, care-i român curat, se ia cu mâinile de cap. Până şi el e nevoit câteodată »" "' să deschidă dicţionarul pe care şi l-a cumpărat Bucşi. Uneori însă nici în dicţionar ■ * nu se găsesc cuvintele pe care le foloseşte redactorul circularelor. După părerea * jj lui Felecan, ar trebui să fie democratizate si circularele. i ' ■ a Până la miezul nopţii, Bucşi nu făcu decât să deslege înţelesul cuvintelor, \ apoi întregul sens al circularei şi în cele din urmă modul de aplicare a măsurilor tehnice cuprinse în ea. Se cufundă atât de adânc în această îndeletnicire, încât " 5 nu-şi aminti decât mult după miezul nopţii că ar fi trebuit să treacă pe la schim- f', bul trei. De jur-împrejur e o linişte adâncă. In clădirea direcţiunii, nu se mai află nimeni în afară de el. Luminată numai din Ioc în Ioc, curtea fabricii e scufundată în întuneric. Stelele sclipesc sus, pe bolta cerului. Din turnătorie abia se cerne , puţină lumină. La şlefuitorie, pe unde trebue să treacă Bucşi, munca s'a oprit ' S încă dela miezul nopţii. La fel şi în atelierul de montaj şi la strungărie. La turnă- 1ş torie, din grinzile acoperişului atârnă becuri de cincisute. Nu-i aprins decât unul singur, revărsând o lumină moale, potolită, asupra obiectelor şi formelor care se '*■; pierd în umbră. ' Bucşi intră la cuptoarele de maleabilizare. II salută pe Câmpian şi cercetă * graficul şi termometrul. Câmpian era un om de vreo treizeci de ani, cu mişcări vioaie. Nu-1 prea luă în seamă pe Bucşi. Dădea ocol cuptorului şi iscodea cu grijă prin ochiul de observaţie, ce se petrecea în interiorul încins. Butoaiele cu fier de- ■% LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 139 venite o singură masă incandescentă de fier suportau flăcările de gaz care le bom. bardau bubuind. Apoi, Câmpian îşi scoase din buzunar un fel de caet şi se aşeză pe banca de lemn, sub lampa care atârna de sus. Faţa-i osoasă, transpirată, lucea. — Nu te prinde somnul dacă citeşti ? spuse Bucşi oprindu-se în fata lui. — Asta nu-i din acelea care să te adoarmă, — îi răspunse Câmpian pe româneşte. — Şi dacă totuşi te-ar prinde somnul ? — Atunci o las, mai dau o raită, sau ies în uşă şi mă uit la stele, cum făceam când eram copil, sus, pe munţi, cu oile. — Şi totuşi — stărui Bucşi, — nu ţi s'a întâmplat niciodată să adormi ? — Niciodată. Stau întotdeauna şi mă gândesc ce va fi peste un ân sau doi... Aş vrea să apuc încă o sută de ani. Cum va arăta atunci uzina asta şi ce vor ajunge copiii mei ? Am doi, tovarăşe, un băiat straşnic şi o fată isteaţă. Stau şi mă frământ, gândind cât de frumoasă le va fi viaţa, dacă nu va izbucni iar războiul. — Şi dacă va izbucni ? Câmpian se întunecă la faţă ; strânse atât de tare caetu! în mână încât îl mototoli. — Nu se poate să izbucnească ! N'o să-i lăsăm ! Să avem iar de furcă cu ruinele şi cu răniţii ? Pe tata l-au ucis jandarmii cu pană de cocoş, sus, în munţi. Ar trebui să le tăiem suflarea înainte de-a se apuca iar de omoruri, dar dacă vor îndrăzni să vină încoace... Bucşi, cu ochi scânteetori, strânse sdravăn mâna omului. — Ai dreptate... Cu asemenea gânduri, nu se poate să te mai prindă somnul! II lăsă pe Câmpian singur. II înviorase apropierea de omul acesta. Se încredinţase că putea avea o încredere deplină în el. Automobilul cel mic al fabricii îl hurducă până acasă, în mahalaua care dormea liniştită. Praful se aşezase şi acum putea trage în piept aerul împrospătat. Deşi trecuse mult de miezul nopţii, îşi găsi nevasta încă trează. Nu dormea nici copilul. In pantalonaşi da baie stătea ghemuit pe scaunul din bucătărie şi îi citea maică-si cu glas tare, dintr'o carte, în timp ce ea călca nişte cămăşi. Din când în când, un căscat îi împiedica glasul. Maică-sa îi spunea : — Destul, Berci ! — Mai citesc doar o jumătate de pagină, măicuţă. Până atunci sigur vine şi tata acasă. Măcar atâta să vă ajut şi eu. Că de când am isprăvit cu examenele, nu fac nimic toată ziua decât să joc football. — La culcare, ţi-am spus odată ! Eşti încă mic. Trebue să mai creşti. Asta-i ajutorul cel mai de seamă pe care ni-1 poţi da acum : să te întăreşti şi să nu te'mbolnăveşti. Ochii lui Bucşi se înrourară : intră în bucătărie. Copilul îi sări de gât, plin de bucurie. — Ce înseamnă asta, de ce nu te-ai culcat ? — spuse Bucşi lipind capul băeţaşului de obrazul său. — Fiindcă altfel nu-1 mai văd niciodată pe tata. De câtva timp nici nu mai stă de vorbă cu mine. Deşi am atâtea să-1 întreb. Cum e când e cineva director-muncitor ? Copiii zic că nici nu arăt ca fiul unui director de fabrică. Şi aş vrea să se vadă şi la mine asta. D'aia nu m'am culcat! — Of ! ambiţiosule ! — râse Bucşi şi luând copilul în braţe, îl duse în odaia lui şi-1 vârî în pat. — Culcă-te! Duminică după masă ne ducem la zăgazul cel mare la baie. Şi o să stăm de vorbă despre toate. Berci mai sări odată din pat şi-1 îmbrăţişa pe tatăl său, chiuind de bucurie — O să mergem cu automobilul, nu-i aşa, tată ? Aş vrea atâta să ne plimbi 140 NAGY 1STVAN odată cu automobilul fabricii. Copiii depe strada noastră zic că dacă tatăl lor ar fi director-muncitor, nici n'ar mai merge pe jos. — Dacă au de gând să se boierească — spuse Bucşi, posomorîndu-se pentru o clipă — n'o să ajungă niciodată, niciunul dintre ei, director-muncitor. — Nu-i aşa că glumeai, Kâroly ? — îl întrebă soţia lui, punând pe sobă fierul răcit şi rânduind în dulap cămăşile călcate. Bucşi se uită mirat la soţia sa. «. — N'am glumit deloc. Automobilul fabricii nu poate fi folosit în interes particular. Şi-aşa s'au legat de mine din cauza lui... Tăcu şi privi spre fiul său. Acesta era numai urechi, dar nu-şi mai putea ţine capul de somn. Bucşi îl băgă din nou în pat şi-1 înveli. Apoi, se duse la bucătărie după soţia sa şi închise uşa. Se aşeză la masă. Iuliska îi puse în faţă o farfurie, o umplu cu lapte bătut şi-i servi mămăliga din care ieşeau aburi. — Credeam că nici azi n'o să te pot aştepta până ce vii. . Bucşi rămase pe gânduri, apoi zise : — Iuliska, te rog, nu lăsa ca prietenii să umple capul băiatului cu prostii. De ce să vadă din toată răspunderea mea numai partea cu automobilul ? Soţia lui îl privi, serioasă : — Asta n'are ce să-ţi strice, Kâroly. Omul are nevoie şi de un imbold. Lasă-i să vadă care-i deosebirea între familia lor şi aceea a unui director-muncitor. Trebue să-i însufleţim, ca să se străduiască şi ei. Iţi dai seama cum s'au pus în mişcare de când le-ai vorbit atât de frumos ? Duminică am inaugurat căminul de zi. Ştii cum mă ascultă acum toţi, numai pentrucă tu ai fost numit director la o întreprindere atât de mare ? M'am întrebat: oare pe mine de ce nu m'au numit ? Nu m'au numit, fiind adorm citind ziarul. De-atunci, nu mai adorm. Şi pot să-ţi mai spun şi un alt secret. Săptămâna viitoare voi lucra la mai multe maşini decât până acum. Am făcut proba, va merge, numai să avem destul fir ! Apoi adăugă, râzând : — Zău că n'o să te fac de ruşine, când o să mă iei uneori cu automobilul-O să fie ca atunci când apar în ziare fotografiile fruntaşilor în producţie. Când fotografia Rozei, din fabrica noastră, a apărut în „Muncitoarea", femeile din ţesă-torie m'au întrebat: de ce n'am putea face şi noi la fel ca Rozi ? De-atunci s'au luat la întrecere, Kâroly. Iar pierderile de fir au scăzut cu cinci la sută. Bucşi începu şi el să zâmbească : — Ei, pot sa-fţi spun că ai adus-o bine. O să încercăm odată să vedem dacă ai dreptate. Luă ceasul deşteptător şi-1 potrivi să sune la patru. Trase farfuria spre el. — Lapte bătut ? Nu cumva ai şi ceva dulce ?... Femeia se uită la ceas : — Ai greşit Kâroly, în loc de şase, l-ai pus la patru. — Ştiu, — spuse Bucşi întinzând mâna să ia lingura, — mă duc la fabrică. Supraveghez cuptoarele de maleabilizare. La ora asta, oamenii din schimbul de noapte sunt mai somnoroşi. O ştiu din proprie experienţă. Şi la armată tot după miezul nopţii era cel mai greu să stai de gardă... N'o să am linişte până ce n'o să dezleg chestia asta cu fonta greşită. Femeia cercetă puţin cam întristată chipul bărbatului ei, mai ales gura şi bărbia energică. Toată energia părea să i se fi concentrat acolo. Dar buzele îs erau din ce în ce mai palide, iar faţa tot mai uscăţivă. Câtă vreme va mai putea duce munca asta atât de încordată ? Dar nu spuse nimic şi-i turnă din nou lapte bătut, din oala de pământ, gândindu-se dacă n'ar fi bine să-i facă şi nişte jumări sau altceva bun, ca să poată rezista la încordarea aceasta. Fiindcă trebuie să poată... LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 141 12 In noaptea aceea, Bucşi nu era singurul care se bizuia pe faptul că cel care slă de veghe, se luptă mai greu către ziuă cu somnul care-1 răzbeşte. O ştia prea bine şi paznicul de noapte Beke Gyorgy. O ştia chiar mai bine decât Bucşi. Pe vremea gând fusese căpitan de jandarmi, controla de obicei sentinelele, după miezul nopţii şi nu odată izbutise să-i surprindă pe soldaţii buimăciţi de toropeala somnului, care nu se desmeticeau decât după ce le apuca arma pe la spate... De zile întregi pândea şi în uzină un astfel de prilej. II rodea furia şi amărăciunea. Socotea înjositoare, caraghioase şi revoltătoare, plimbările acestea necontenite în jurul fabricii. Să mai păzească uzina, în folosul comuniştilor care i-o furaseră? Abia dobândise, în 1942, depe urma soţiei sale, o treime din proprietatea uzinii şi acum o şi pierduse. La drept vorbind, din pricina războiului, nici nu avusese răgaz să se bucure de foloasele care i se cuveneau. Şi acum s'o mai şi apere pentru comunişti?... De multe ori o pa limă sălbatecă îl cuprindea. N'a aflat încă nimic precis în privinţa scrisorii de depozit... Ii vine deseori o poftă nebună să dea năvală în birou şi să pună revolverul în pieptul directorului care veghea nopţile : să ia scrisorile de depozit ! Dar dacă blestematele acelea (îs scrisori nici nu mai sunt la el ? Atunci, ar fi nevoit să fugă fără să fi putut pune mâna nici măcar pe planurile mai importante aie uzinii... De altfel, începea să se simtă ceva : întreprinderea trecea la fabricarea unor maşini de ţesut sovietice şi carde de tip nou. Va fi singura uzină metalurgică din toată ţara, care va produce asemenea maşini. Şi se va specializa în această producţie. Dacă se va adeveri, atunci dispariţia planurilor va însemna o lovitură pe care tâlharii ăştia o vor resimţi puternic. Şi apoi vor putea afla astfel şi cei de peste hotare, în ce consta inovaţia maşinilor sovietice... Pentru o asemenea ispravă, şefii lui Bejan vor fi bucuroşi să-i înlesnească plecarea în străinătate. II vor ajuta, la nevoie, să pună mâna şi pe depozitul din Elveţia. Chiar azi, Bejan îi dăduse asigurări categorice în această privinţă. Afurisitul ăsta de avocat a şi vorbit cu stăpânii iui. Şi, după cum se pare, aceştia au şi cerut informaţii dela banca elveţiană respectivă, dar statul român nu ridicase până atunci nici un fel de pretenţii. Prin urmare, scrisorile de depozit se mai aflau aci, în fabrică sau în cine ştie ce sertar prăfuit dela ^minister. Of, dacă ar putea şti ceva precis ! Cât va mai fi nevoit să aştepte, va mai avea oare nervii şi răbdarea necesară, până ce vor sosi planurile, până ca va putea pune mâna pe ele, până ce va izbuti să fugă peste hotare ? — Trebue să reuşesc! — îşi spuse el, scrâşnind din dinţi în întunerecul nopţii. — Dacă n'am planurile, Bejan n'o să mă ajute să trec graniţa ; dacă nu le am şi dacă nu pun mâna pe scrisorile de depozit — n'o să obţin niciodată hârtiile de valoare. Şi fără ele, o să fiu la cheremui americanilor. Da, din cele spuse de avocatul român, îşi dăduse seama că lucra pentru ei şi îl foloseau, în acelaş scop, şi pe el. Se cutremură de parcă ar fi fost bolnav de friguri. El, fostul ofiţer maghiar de jandarmi, să ajungă să trăiască numai din leafă, ca un pârlit de plutonier ! Nu, asta nu! Cu orice preţ trebue să ajungă la hârtiile de valoare! II năpădiră amintiri din trecut: în şcoala militară îl tăcuseră să creadă că ofiţerul de jandarmi era cel mai de seamă dintre toţi ofiţerii, Şi într'adevăr, nici cele mai frumoase femei nu puteau trece nepăsătoare pe lângă ei. Portofelul nu-i era gol nici când pierdea sume importante la jocul de cărţi... iar acum... să stea şi să asiste, la succesele comuniştilor!? Uzina a încăput de două luni pe mâna lor şi se pricep s'o conducă!... Au învins şi în răsboi! Nici până azi n'a putut înţelege cum. Oare vor ieşi învingători şi de astădată, în fa- 142 NAOY ISTVÂN brici ?! Ba se mai găsesc şi netrebnici ca Bogdan, care Ie mai dau şi o mână de ajutor, fără să vadă ce a păţit dobitocul ăla de inginer şef... Dar, o să aibe el grijă ca nici Bogdan să nu se bucure multă vreme de încrederea lor... Tăie drumul către clădirea direcţiunii şi îi dădu ocol. Se duse la aparatul de control instalat în colţul clădirii şi execută operaţiunile reglementare. Luna, în descreştere, cobora pe cer. Celălalt paznic de noapte păşea agale prin faţa uşii dela atelierul de fierărie, îndreptându-se către aripa opusă a clădirii. Timpul se scurge atât de încet, încât îl face să-şi iasă din fire. De câte ori trece pe lângă uşa din dos a turnătoriei, Beke îşi aruncă nerăbdător privirea spre cuptoarele de maleabilizare, să vadă dacă nu cumva o fi început să moţăe afurisitul acela. Dar îl zăreşte mereu citind sub becul electric atârnat de firul plin de păianjeni sau zăbovind cu graficul în mână, pentru a se apuca apoi iar de citit. Ce dracu'o fi citind prăpăditul ăsta cu atâta răbdare ? La ce-i foloseşte lectura ? Oare, ca să-şi petreacă toată viaţa stând de veghe lângă cuptoarele de maleabilizare, mai are nevoie să ştie şi carte ? — Da, bine'nţeles, — fiecare nădăjdueşte acum să ajungă ministru sau cel puţin director de fabrică — sau, dacă nu, artist sau poate fruntaş în producţie sau alte tâmpenii, pe care şi le-a bă'gat în cap. Când ajunse pentru a treia oară la uşile care se deschideau spre cuptoarele de maleabilizare, îşi încetini pasul, mergând tiptil ca n'j. cumva să-1 trezească pe focar —■ dacă o fi dormind — şi să-1 apuce iar hărnicia. De ce o fi ăsta altfel decât tovarăşul său Bindâsz ? Nenorocitul ăla nu stă de veghe. îşi pune ceasul deşteptător să sune la ora când trebue modificat focul, ca să se schimbe temperatura şi până atunci doarme tun. Ba, îl mai rugase şi pe Beke să-1 trezească. El însă îl lăsa să doarmă câte o oră două mai mult şi dădea şi ceasul înapoi. Astfel, fonta ardea prea tare. Iar spre ziuă, potrivea bine ceasul, aşa că nimeni nu observa nimic. Bindâsz ăsta e atât de sigur de meseria lui, că atunci când trebue să menţină cuptoarele timp mai îndelungat la o anumită temperatură, se culcă de-a dreptul sus, pe rezervorul de ulei, care nu mai e folosit. Dar pe parşivul ăsta de Câmpian nu poate să-1 prindă dormind I Stă acolo, cu spatele spre el şi meştereşte ceva pe la robinetele de foc. Nici nu bănueşte, că el, Beke, îl pândeşte din uşă. Măcar să-1 sperie ! Şi, — pe neaşteptate — tuşi. Celălalt se întoarse fără a tresări. Pe faţă îi lucea sudoarea. — Bună dimineaţa, tovarăşe Beke, — îi dădu el bineţe cu un accent românesc. — Ce mai e nou ? Mizerabilul ăsta îmi mai spune şi „tovarăşe" — se gândi Beke furios, dar îi răspunse domol: — Toate nopţile sunt la fel. La cât s'a ridicat ? — întrebă el cu un aer nevinovat. — Cum adică, la cât s'a ridicat ? — spuse Câmpian ştergându-şi faţa, căci nu înţelegea prea bine ungureşte. — Am întrebat la ce grad a ajuns temperatura. Câmpian învârti cu atenţie robinetele de gaz. Cele două şuvoaie groase de flăcări se stinseră în acelaş timp : — La nouă sute şaizeci. — Ei, atunci poţi să tragi un somn bun, vreo două ceasuri. Câmpian se uită într'o parte, de parcă i-ar fi fost silă de atâta vorbă. Apoi se aşeză pe bancă şi-şi şterse fruntea. Domnea o linişte deplină. Duduitul pâlpâitor al flăcărilor de gaz încetase. La doi paşi numai de Câmpian, în dosul cărămizilor de şamot, peretele vaselor de metal e încins la o temperatură de 960 de grade, dar în afară nu se simte decât o căldură de vreo LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 143 douăzeci de grade. Şi asta-i mai degrabă căldura nopţii de vară, care mai stăruie în încăpere. Pe peretele din afară al cuptorului poţi pune chiar mâna. — De ce-aş putea dormi vreo două ceasuri ? — întrebă Câmpian fără să bănuiască nimic. — Fiindcă acum, n'ai decât să-1 laşi să se răcească. Câmpian îşi ridică fruntea colţuroasă şi părul îi căzu pe spate. — Dar dumneata de unde o ştii ? — Păi în fiecare noapte dau pe-aici. Seres mi-a şi explicat odată, câte ceasuri trebue încălzit sau răcit cuptorul. — Vasăzică, el are obiceiul să doarmă ? — se arătă Câmpian tot mai interesat, deşi glasul îi rămăsese nepăsător. Beke însă îşi dădu seama şi deveni mai prudent. — Da' de unde ! — ridică el din umeri. — Păzeşte cuptorul, de. parcă ar topi aur. Nu înţeleg, de ce-i nevoe să păzeşti fierul ăsta cu atâta grijă. Zău că ai putea dormi, când nu trebue să stai lângă foc. Te trezesc eu când o fi timpul să-1 aprinzi iar. Trec la fiecare sfert de ceas pe-aici. Odihneşte-te două ceasuri, Câmpian. Am eu grijă. Păzesc eu mai multe decât cuptorul ăsta. Toată fabrica! Câmpian se uită într'o parte, de parcă i-ar fi fost silă de atâta vorbă. — Şi când te opreşti, aşa ca acum, să stai de vorbă, cine păzeşte în locul dumitale ? , _ Beke simţi ascuţişul întrebării. Mai bine chiar decât şi-ar fi putut închipui Câmpian. II cuprinse furia. Doar n'o fi bănuind ceva? Se hotărî însă să nu-1 slăbească deloc. Dacă-1 va convinge totuşi, să doarmă puţin ? — Suntem doi care dăm ocol curţii — răspunse potolit. — Aşa că unul poate să se culce din când în când ? — Ce-ţi trece prin minte ? — protestă Beke jignit, simţind o poftă nebună să-i sucească gâtul. „O fi bănuind ceva ticălosul ? Te pomeneşti că-i în stare să mă denunţe". Şi, ca să-i risipească bănuelile lui Câmpian, subliniindu-şi indignarea, adăugă : — Fabrica nu-i cuptor. Dacă ar fi păzită numai de un singur om, orice bandit s'ar putea strecura prin gard, printr'o sută de locuri. — Apoi atunci, fiecare să păzească ce i s'a dat în seamă, — spuse Câmpian, ridicându-se. Şi, cu un aer prietenos, îl întrebă : — Nu-i aşa că ai vrut să mă încerci ? Dacă te-aş fi ascultat, mâine aş fi sburat din uzină ! M'ai fi raportat, nu-i aşa ? — şi râse. Iscodi, binevoitor, faţa paznicului de noapte, care se posomori pe neaşteptate. — Hai mărturiseşte, m'ai fi raportat? Şi bine-ai fi făcut. Nu putem glumi când e vorba de propria noastră fabrică. Beke voi să-i arate că şi el judeca la fel. Rânji, ca omul care recunoaşte că nu mai avea nici un rost să se prefacă : — De raportat tot o să raportez — zise prietenos, deşi furia clocotea în el. — Să înveţe tovarăşii să-1 preţuiască cum se cuvine pe tovarăşul Câmpian! De mult te urmăresc eu pe dumneata. — Prin minte îi fulgeră un gând îndrăzneţ şi glasul îi deveni şi mai prietenos. — Ştii, când am auzit că ne-au naţionalizat şi pe noi, mi-am zis: „de bună seamă că l-au pus director pe Câmpian". M'am gândit — ce-i drept — şi la Felecan. Dar când l-am văzut pe Bucşi ăsta, mi-a trecut tot avântul. Ce caută ăsta aici, cine-1 cunoaşte pe Bucşi ? Ce merite are el, pe lângă tovarăşii Câmpian sau Felecan ? Numai pentru că e ungur ? Câmpian rămase uimit: „Ia-te-uită, ia-te-uită, ce-i mai trece ăstuia prin cap !" Şi se minună şi mai mult, auzindu-1 pe paznicul de noapte vorbind astfel mai departe : — Vezi, eu sunt ungur, din Mureş, n'am de ce să-ţi ascund. Şi totuşi nu-mi 144 NAGY ISTVÂN place că în fabrica asta sunt împinşi către vârfuri numai ungurii. Pe voi de ce nu vă ridică ? Doar pentrucă sunteţi români ? Dar, mai există oare în toată fabrica un fierar ca Felecan şi un focar la cuptorul de maleabilizare ca dumneata ? Sunt sigur că te-ai pricepe la toate mai bine decât oricare altul. Pierzându-şi răbdarea, Câmpian îi tăie vorba : — Nu mai spune prostii, omule. Eu nu mă pricep decât la cuptorul meu pe când Bucşi cunoaşte toată fabrica. La noi, de asta se ţine seama. Ce. zici dumneata, nu se putea întâmpla decât pe vremea boerilor, fiindcă numai atunci era numit director orice nătărău, numai pentrucă era român sau ungur. Noi nu mergem pe drumul ăsta. La noi se ţine seama de ce. ştie fiecare. Noi... — Măcar de-ar fi aşa — dădu Beke din mână, — dar nu-i aşa... — Câte exemple vrei să-ţi dau, că aşa e ? — strigă Câmpian, înflăcărân-du-se. — Uită-te, la fabrica de bere. Ştii ce era acolo ? Acolo director era un boier ungur, un zăpăcit care a întors totul cu susu'n jos. Le spunea muncitorilor : „vă trebue prietenie româno-maghiară, poftim!" I-a despărţit pe muncitori în două : într'o secţie românii, într'alta ungurii. Apoi, a ales dintre maghiari pe cel mai nătărău şi l-a pus şef de grupă peste români. Iar în fruntea muncitorilor maghiari a pus un român nepregătit, dintre cei mai nepricepuţi. Şi de aci a ieşit o hărmă-lae, că cei dela fabrica de bere se înjurau ca smintiţii. Pot spune că a făcut un balamuc din fabrică. Dar a venit Partidul cu naţic:-,^rizările. Şi a sburat besme-ticul ăla din scaunul de director, de nu i s'a mai văzut urma. Şi ştii cine a venit în locul lui ? Un fost prieten de al meu din militărie, un mânăşturean isteţ. A ales pe cei mai buni dintre muncitori şi i-a pus şefi de echipă. Iar pe cei doi i-a trimis la locul lor, să resfire malţul cu lopata. Nu s'a mai uitat prietenul meu, de ce naţie e fiecare. Şi de-atunci nu se mai. înc.aeră cei dela fabrica'de bere şi nici prin minte nu le trece să întrebe care dintre şefii de echipă e român şi care-i ungur. Şi te sfătuesc, să nu te mai legi nici dumneata de Bucşi. Beke bătu în retragere şi încercă să întoarcă în folosul său sfârşitul acestei convorbiri care dăduse greş: — Se poate să ai dreptate. Eu nu-s decât un biet paznic de noapte, dar îmi place dreptatea. Ai grijă, ca nu cumva să te scoată Bucşi tocmai pe dumneata ţap ispăşitor penru fonta nereuşită. Nu face tot timpul altceva decât să caute un ţap ispăşitor. De-aia îşi tot vâră nasul pe aci. — Ia stai, — se luă Câmpian după Beke, amintindu-şi că într'adevăr Bucşi venise în seara aceea pe la ei. — De unde dracu'ai mai scos-o, că mă bănueşte tocmai pe mine ?... Dar Beke ieşise în curte, împiedicându-se prin întunerec de grămezile de fier. De-acolo, îi răspunse : — Văd eu noaptea mai multe, decât altul ziua. Cu toate că nu-s decât unul dintre cei „fără partid"... Deschide-ţi şi dumneata ochii... Şi întunerecul îl înghiţi. Câmpian rămase singur, cu gândurile răscolite. Era înfuriat; nu-1 înţelegea pe omul acesta. Clocotea. In acelaş timp însă se gândea: dacă i-ar fi vorbit aşa un român, i-ar fi dat dela început cu ceva în cap, dar ăsta, care e maghiar, ce interes ar avea să-i vorbească astfel ? A flecărit aiurea tot felul de, prostii, dar fără nici un gând rău... Cum a ajuns Bucşi director aici? N'ar fi trebuit mai degrabă să-1 pună pe Felecan? La dracu' — se gândi în clipa următoare. — Parcă Felecan nu e preţuit ? Doar e secretarul organizaţiei de Partid!... Totuşi, Câmpian nu-şi mai găseşte liniştea. Nu mai are răbdare să citească. Vine — pleacă, se frământă: de ce-o fi intrat Bucşi azi noapte tocmai la schimbul lui ?... LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 145 — Pastele şi Dumnezeii iui Beke ăsta! — îşi zise puţin mai târziu, — ciudat om ! Să fie el în stare să mă turbure într'atâta ! Dacă mai îndrăsneşte să-şj bage nasul pe-aici, îi dau cu ceva în cap. II las întins. Să nu mai stârnească raul din om. Dar, la al doilea ocol, Beke veni şi mai pe nesimţite. Câmpian nici nu prinse de veste când îi trecu prin faţa uşii. Beke spionă ce se petrecea înăuntru, dar nu văzu ceeace nădăjduia. Nici de data asta, Câmpian nu dormea. Iar dacă va rezista la fel şi în nopţile următoare — îşi zise Beke — atunci topiturile lui Bogdan vor ieşi bune din cuptoarele de maleabilizare. Atunci, nu-i va rămâne altceva de făcut decât să aştepte până ce va trece din nou omul lui în schimbul de noapte... înjură. Doar nu se va poticni cu stricarea fontei tocmai acum, când trebuia să câştige încrederea şefilor lui Bejan. Intre timp, Câmpian nu numai că nu aţipi, ci dimpotrivă deveni tot mai furios, iar vigilenţa i se înteţi. Aştepta nerăbdător schimbul de dimineaţă. Incet-incet se crăpa de ziuă. Numai de-ar veni timpul să dea drumul gazelor în cuptor ! Să audă măcar pâlpâirea focului... Abia aştepta să-i poată raporta lui Felecan cele întâmplate. Stătea mereu cu ochii pe ceas. Când, în cele din urmă, trecură şi cele două ore prevăzute şi tocmai se pregătea să deschidă robinetul, auzi pe cineva bocănind dealungul turnătoriei şi venind spre el. Spre uimirea lui, din dosul cuptoarelor de uscare se ivi figura lui Bucşi. Avea ochii roşii ; se vedea că abia adineaori se spălase. Părul îi lucea încă ud. Ce-o fi vrând la ora asta • Nu i se mai întâmplase aşa ceva. La ceasul ăsta nu-şi vârîse niciodată nasul pe-aici, nici inginerul şef, nici directorul. Şi nici chiar maistrul turnător. Bucşi îl salută cu o voce răguşită. II întrebă prietenos, dacă nu se întâmplase nimic deosebit. Şi apoi, incepu să cerceteze graficul. Câmpian simţi cum îi înghiaţă sângele în vine. îşi aminti de prevestirile lui Beke. Răspunse turburat : — Se vede că tovarăşul director nu prea are încredere în mine, de vreme ce mă controlează de două ori în aceeaşi noapte. Oare tot aşa îl vizitaţi şi pe Seres sau pe Bindâsz ? Bucşi se arătă mirat : — Dar ce fel de întrebare e asta ? Pe ei dece nu i-aş vizita ? — Păi, fiindcă unul e Seres, iar celălalt Bindâsz. Iar eu nu-s decât Câmpian. Credeaţi poate că o să mă prindeţi dormind ? — Ce te-a apucat ? — şi Bucşi se apropie de el, aţintindu-1. — Văd că s'a petrecut ceva cu dumneata. Tocmai de asta mă temeam: să nu ţi se întâmple ceva. Deaceea am şi venit de două ori. De când am vorbit aseară împreună, eram gata să-ţi dau totul pe mână. Şi deaceea trebue să am mai multă grijă de dumneata. Un asemenea om poate păţi mai multe decât alţii. Acum fu rândul lui Câmpian să se mire. Se uită la Bucşi şi văzu că îl privea cu o dragoste adevărată. Se desluşea şi în glasul lui o sinceritate caldă. Se ruşina. Abia îi ieşeau cuvintele din gâtlej, când îl întrebă : — Ce aş fi putut păţi altceva decât să mă fure somnul ? Bucşi nu-i răspunse numaidecât. Fu isbit de aerul speriat al lui Câmpian. — Ai dreptate — zise tărăgănat. — Să nu ne turburăm fără temei. Să nu exagerăm primejdiile. Dar, nici să nu uităm că nu-s decât două luni de când am oreluat fabricile. Iar din partea acelora care nu-s mulţumiţi, ne putem aştepta ia orice ticăloşie... — Şi îşi ridică ochii spre Câmpian. — Dacă ar isbuti să ne strice cuptoarele de maleabilizare, ne-ar face un rău foarte mare. Dar câtă vreme ele sunt păzite de un om atât de cinstit, n'o să le fie prea uşor. 10 — Viaţa Românească — c. 2007. 146 NAGY ISTVAN Câmpian înţelese singur restul şi se ruşina şi mai tare. Nu ştia ce să mai zică şi ce să mai creadă. Era turburat. Ce noapte ciudată ! Mai întâi, discuţia aceea curioasă cu paznicul de noapte, iar acum, îngrijorarea lui Bucşi ! Care din doi era prietenul adevărat ? Dacă şi-ar fi aruncat ochii în urma lui Bucşi, care se depărta prin uşa din dos, n'ar mai fi stat multă vreme la îndoială. La lumina tot mai roşietică a zorilor, Bucşi trecu printre vechiturile de fier, îngrămădite în curte, spre atelie-iele de prelucrare. In spatele Iui, Ia o depărtare de vreo zece paşi, se furişa pitulat Beke Gyorgy. In ochii săi lucea licărirea fosforescentă a fiarelor de noapte Se întreba ^ îngrozit: nu cumva Bucşi bănuia ceva? Nu cumva îl pândea pe el? Doar n'o fi descoperit. Ca o fiară îşi ţinti privirea între umerii lui Bucşi. Pipgj tocul revolverului. N'ar trebui decât să-1 urmărească. Din dosul unei grămezi'de fier l-ar putea izbi, apoi i-ar crăpa capul... şi afară cu el, peste gard! îşi roti ochii de jur împrejur. Nesuferită mai e penumbra aceasta a zorilor. S'ar putea ca cei din schimbul trei să f: şi început să mişune prin curte. L-âr putea zări, fără să-i vadă. îşi luă mâna de pe revolver. „Dumnezeii lui ! — mormăi Mi-a pierit curajul ?..." Câmpian nu bănuia nimic din toate acestea. Dar abia aştepta să-i vie schimbul Când, în cele din urmă, fu înlocuit, se duse deadreptul la Felecan şi se bucură" văzându-1 pe secretar. Nici nu mai aşteptă să-1 întrebe ceva, ci-i spuse dintr'o răsuflare totul. — Ascultă aici, frate, să vezi câte mi s'au întâmplat în noaptea asta! Şi-i povesti din fir a păr cele petrecute. Felecan îl ascultă încordat până la capăt, apoi chibzui şi îl sfătui să nu scoată faţă de nimeni, nici o vorbă despre toate acestea. Iar celelalte, să le lase în seama Partidului. Dar de îndată ce Câmpian părăsi uşurat biroul, Felecan fu întrerupt din întocmirea raportului de către Kâroly Bucşi. Şi doar era un adevărat chin pentru Felecan să stea să scrie. Ar fi fost mai bucuros să ciocănească două zile'n şir cu barosul de zece kilograme, decât să redacteze un raport ^de-o pagină. Dar n'avea încotro, nu-i putea spune lui Bucşi să-1 lase în pace. De îndată ce Bucşi începu însă să-i vorbească, Felecan se învioră. Cele spuse de Bucşi, întregeau raportul la care lucra. ^ — Ciudată întâmplare am mai avut cu Câmpian ăsta! — începu Bucşi dus pe gânduri şi-i povesti cuvânt cu cuvânt convorbirea sa din timpul nopţii cu Câmpian. Ochii lui Felecan se strânseră, de parcă ar fi ţintit ceva, dar o bună bucată de vreme nu rosti nici un cuvânt. Apoi îşi vârî mâna în sertar, scoase un coşcogeamite pistol şi-I întinse lui Bucşi : — Dacă n'ai aşa ceva, apoi de-aci'nainte, poartă-1, tovarăşe Bucşi. Bucşi privi îngrozit pistolul : — Dă-mi voie, tovarăşe, eu îţi povestesc o întâmplare ciudată şi dumneata... — Acesta e răspunsul meu. Ia pistolul şi poartă-1! Apoi, să nu mai umbli de colo până colo singur, noaptea, prin curtea fabricii. Se ridică şi împinse cu mâna hârtia pe care începuse să scrie : — Şi acum, lasă-mă singur, e vorba de raportul lunar către sector... Cât priveşte celelalte, pe curând. Şi nimănui, nici-o vorbă despre asta! Bucşi nu mai căută să afle pricina atitudinii ciudate a secretarului. Luă pistolul. Era cât pe aci să-şi rupă buzunarul cu greutatea lui. II încuie în sertarul biroului şi uită apoi de el. Nu avu timp să se piardă în prea multe gânduri nici cu privire la purtarea ciudată a lui Câmpian. II năpădiră din toate părţile atâtea treburi ! Unsprezece secţii de uzină, unsprezece probleme principale şi nenumărate -altele secundare îl covârşiră. Sala de maşini cerea urgent curele noi. Lăcătuşii LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 147 pretindeau oţel pentru unelte, vopsitoria pensule, iar orchestra voia un alt dirijor. La cantină, masa nu era destul de bună şi nu se ştia de ce. Părerile erau împărţite : să-1 schimbe pe achizitor sau să se pună mai mulţi bani la dispoziţia aprovizionării ? Roza Zsigmond, noul responsabil cultural, nu-i mai dădea pace1. să-i facă un dulap-bibliotecă. O femeie dela secţia de preparare a miezurilor a născut şi ar dori ca Bucşi să fie naş. Câţiva scriitori l-au anunţat că vor să organizeze o conferinţă despre cărţile noi şi despre rolul scriitorilor în lupta de clasă. In afară de toate acestea, în carnetul lui Bucşi se mai puteau citi astfel de msemnări : „Duminică la baie cu familia, la zăgazul cel mare, cu taxi-ul". „Să-mi repar pantofii". „Să mă interesez, care dentist consultă noaptea". „Să pun la punct problema cotizaţiilor-Arlus". • „Articol-dare de seamă pentru ziar despre desvoltarea uzinii noastre dela naţionalizare încoace". Şi toate sunt importante, s'ar putea spune chiar că fiecare este cel mal important, cel mai urgent. Pentru femeia dela secţia miezuri, lucrul cel mai de seamă este botezul; pentru sala de maşini, curelele; pentru cantină, îmbunătăţirea mesei, iar Roza Zsigmond îţi arată şi te convinge că desvoltarea întrecerilor socialiste depinde de dulapul-bibliotecă. Iar dintele găunos nu-i dă pace. II doare din ce în ce mai tare, cere o îngrijire urgentă şi până în cele din urmă se supără şi-i umflă jumătate de obraz, de ţi-e mai mare ruşinea. Deaceea, când se mai desumflă puţin, Bucşi dădu fuga între două şedinţe, la primul dentist care-i ieşi în cale şi-1 puse să-i scoată dintele îndărătnic, deşi medicul voia cu orice preţ să-1 convingă să-şi pună o plombă. — Vă" rog să mi-1 scoateţi mai întâi şi pe urmă să-1 plombaţi, iar când o să trec la pensie o să-mi pun altui la loc... Cu bastista la gură, alergă la şedinţa directorilor de întreprinderi, apoi la zece seara trecu pe la întreprindere, ca să completeze un nou chestionar cerut de centrala industrială. Stabili deasernenea, cu inginerul şef, să întocmească un plan pentru instalarea atelierului de „fitingărie", pe cât cu putinţă la capătul turnătoriei, pentru ca piesele care trebuesc prelucrate să poată fi direct transportate dela şlefuitorie. 13 In fabrică, Bucşi nu e singurul care are multe griji; responsabilul de cadre nu mai ştie nici el unde-i e capul de atâta treabă. Dela judeţeană i se cer muncitori tineri şi vrednici pentru şcoala de cadre ; apoi mai trebue să recomande dintre şoferii sau mecanicii fabricii, câţiva tractorişti de nădejde pentru staţiunile de maşini ale judeţului. Trebue să ajutăm satul. Acum, după ce s'a înfăptuit naţionalizarea întreprinderilor, e timpul să începem şi pregătirea sectorului rural al socialismului: să activizăm, prin mobilizarea echipelor culturale ale fabricilor, campania de treerat şi de predare a cotelor. Deaceea Roza Zsigmond a şi primit sarcina ca până duminică să organizeze fie un cor, fie o echipă de teatru : trebue să facă o ieşire pe teren la Băgara. Sarcina aceasta n'a găsit-o pe Roza Zsigmond cu totul nepregătită. Suţo Sândor ■dela şlefuitorie, care e pe jumătate ţăran, vine la lucru tocmai dela Băgara. Şi de săptămâni de zile, îi tot dă ghies, să vină odată şi la ei în sat ca să le dea *o mână de ajutor, căci „acolo merg lucrurile al dracului de încet". Roza Zsigmond a isbutit să întocmească o echipă culturală, cu muncitori tineri, care au învăţat io * 148 NAGY ISTVAN destul de bine piesa într'un act „Jânosca"; le lipsesc însă costumele ţărăneşti atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei. Până acum, Roza Zsigmond n'a putut' face rost decât de nişte mustăţi cbiabureşti. Şi, supărată, îl repede pe Suto Sândor, care n'o mai slăbeşte o clipă, de când a aflat că, în sfârşit, duminică va avea loc un festival cultural, în satul lui : — Ce-mi tot stai pe cap r Doar, n'o să mă prezint la voi în sat numai cu o pereche de mustăţi! — O să găsiţi acolo de toate, — o încredinţează Siito Sân-ior. — Numai actori să aveţi ! Costume o să vă dea oamenii. — Şi dacă nu ne dau ? — O să vă dea. Puteţi lua şi fusta nevesti-rni. Numai să nu mă faceţi de râs. Toată lumea vă aşteaptă. Am dat de veste din casă'n casă, că vin cei dela uzina metalurgică... Şi până în cele din urmă. a isbutit s'o convingă pe Roza, să nu mai stea la îndoială, ci să pornească la drum cu nădejde. Iar duminică, au şi plecat cu noaptea în cap, cu un autobuz mare Rata. Roza Zsigmond îşi făcea tot felul de griji : în afară de mustăţile de chiabur, n'a mai reuşit să capete decât nişte farduri. Băieţaşul care are şi el un rol în piesă, Ianika, fiul unui muncitor din fabrică, era cât pe-aci să piardă autobuzul. Băieţaşul se tot suceşte şi se'nvârteşte şi te pomeneşti că-şi frânge gâtul sau vre-un picior şi atunci, cum o să mai dea spectacolul cu „Jânosca" fără Ianika ! Dar Roza Zsigmond e emoţionată şi pentrucă a aflat că împreună cu ei mai merg în sat un deputat care reprezintă judeţul în Marea Adunare Naţională, o studentă dela conservatorul de artă dramatică, ba chiar şi câţiva scriitori. Ce vor spune toţi aceştia, dacă echipa ei se va face de râs ? La repetiţii, artiştii-amatori dela fabrică şi-au ştiut destul de bine rolurile, dar până acum n'au jucat niciodată în faţa poporului. Şi nici nu le-a trecut prin minte că la spectacolul lor vor asista şi o studentă dela conservatorul de artă dramatică, ba chiar şi câţiva scriitori. In timp ce autobuzul mergea în goană pe şosea, Roza îi tot îndemna pe interpreţi să-şi recitească rolurile. Dar aceştia nu se ţineau decât de glume cu fetele. Unul dintre băeţi nu-şi mai lua privirea dela artista cea tânără, adinirându-i părul, ochii şi statura sveltă. In cele din urmă sosiră. Ii întâmpină un soare strălucitor. Dar nici ţipenie de om. Ni,ci măcar Siito Sândor, cu toate că sâmbătă îi spusese, la plecare, că o să-i aştepte a doua zi în faţa bisericii, împreună cu tot poporul. Pe uliţa principală a satului se văd case chiabureşti cu etaj, având pe faţadă cozi de păun colorate, făcute din scânduri tăiate cu ferăstrăul. Când coborîră din autobuz, tocmai se trăgeau clopotele la biserică. Nu trecu mult şi apărură trei nădrăgari dela oraş. Dar habar n'aveau că ar fi vorba de vreo „şezătoare culturală" în sat. Ştiau numai că Uniunea Populară Maghiară, UFDR-ul şi UTM-ul -vor ţine o întrunire cu privire la însemnătatea treeratului şi a predării cotelor. Dar despre o şezătoare culturală... Roza Zsigmond se îmbujora toată la faţă. Privi nedumerită în jur, neştiind cc- să facă : unde l-ar putea găsi pe Siito Sândor să-i tragă o săpurieală ca s'o ţină minte cât o trăi?! Ii luă la rost pe cei trei nădrăgari, încercând să-i descoase. In jurul ei se strânseră şi scriitorii şi interpreţii. Aflară că toate cele trei întruniri erau programate pentru aceeaşi oră. Dar nu exista decât un singur local şi anume sala destul de neîncăpătoare a Partidului Muncitoresc. Uniunea Populară Maghiară îşi asigurase întâietatea. Cămin Cultura! nu era, în schimb se construia o casă cu două etaje a unui chiabur. Roza se sfătui în şoaptă cu deputatul şi amândoi făcură socoteala că, dacă vor aştepta să se sfârşească toate cele patru întruniri, căci trebuiau LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 149 să mai ţină seama şi de vecernie, atunci nu le va veni rândul decât cel mai devreme pe la opt seara. Roza însă nu putea să se împace cu acest gând. Vedea cum echipa ei îşi y pierdea buna dispoziţie. Se apucă iar să-i întrebe pe cei trei nădrăgari din sat. — Unde-i scena ? — N'avem scenă — răspunse unul dintre ei. — Ba avem, i-o tăie celălalt. — Ar fi una la şcoală — adăugă, cu un glas mai puţin sigur, — dar acolo tocmai acum se zugrăveşte. Iar scena a fost demontată. Roza era atât de furioasă, încât, dacă ar pune mâna pe Siito Sândor ar fi în stare să-i sucească gâtul. Trimise pe unul dintre muncitori să-1 caute pe directorul Căminului Cultural despre care îi tot vorbise Siito Sândor. Iar pe altul îl puse să dea de urma directorului şcolii. După notar se duse chiar deputatul. Dar, directorul şcolii era plecat la reşedinţa de plasă împreună cu notarul, unde fuseseră convocaţi. Cine ar putea să ia măsuri ? Responsabilul UTM-ului merge prin sat să adune lumea la întrunirea sa. Delegatul UPM-ului păzeşte sala, ca nu cumva să le-o ia altcineva înainte şi aşteaptă să iasă oamenii dela biserică. Numai de echipa culturală nu se îngrijeşte nimeni. — Ce reprezentaţie o să mai iasă şi din asta ? — oftează unul dintre interpreţi. — Niciuna — declară directorul Căminului Cultural, apărând cu faţa nebărbierită de o săptămână. — Atâtea întruniri într'o singură zi, nici dumnezeu n'ar fi în stare să le descurce. — S'ar putea ţine la şcoală — se încăpăţânează Roza Zsigmond. — Până după masă nici dumnezeu nu poate să aranjeze şcoala, pentrucă au fost scoase şi băncile. Iar alţi câţiva săteni, tot atât de nebărbieriţi, adeveriră şi ei clătinând din cap : „nici dumnezeu, mai ales duminica". — Să mergem — porni Roza la drum, hotărîtă la orice. Şi toţi ceilalţi se luară după ei. II lăsară pe director să demonstreze mai departe neputinţa lui dumnezeu în problema revoluţionarii culturale a satului. Aproape de şcoală, îi întâmpină şi una dintre învăţătoare, care mărturisi, ruşinată: „ce-i drept, la şcoală sunt acum toate claie peste grămadă. Se face curăţenia localului în vederea zilei de 23 August". Deputatul, scriitorii, precum şi actriţa elegantă şi frumoasă o impresionară pe învăţătoare. Iar muncitorii din echipa culturală, o entuziasmară. Roza Zsigmond nici nu mai voia să ştie de Siito Sandor. Luase însă o hotărîre : spectocolul cu ,,lanoska" tot o să-1 dea după vecernie, chiar dacă o fi să se prăpădească lumea. Trimise câţiva muncitori prin sat, să-1 caute pe Siito Sândor şi să-i spună că de nu le va face rost până după prânz de straie pentru un chiabur, un moşier, doi ţărani săraci, patru femei nevoiaşe şi o hăinuţă ţărănească pentru lanika. să nu mai îndrăsnească să se arate la fabrică. La şcoală, era într'adevăr o harababură nemaipomenită. In singura încăpere unde ţin lecţii toate cele patru clase, se aflau capre de zidari stropite cu var, dulapuri pline de cărţi mişcate din loc, vedre cu var, iar de jur împrejur grămezi de moloz şi de tencuială căzută. Scena zăcea culcată pe podele, ferestrele toate pline de var, iar băncile grămădite în curte. In faţa acestui spectacol, pe Roza o podidiră lacrimile. Scriitorii clătinau din cap. Tânăra actriţă se dădu, fără să vrea, înapoi. . Numai deputatul rosti foarte convins : — Minunat ! — şi o spuse, de parcă niciodată, n'ar fi văzut o sală mai fru- 150 NAGY ISTVAN moaşă şi mai potrivită pentru un spectacol de teatru, decât clasa aceasta plină de var şi dată toată peste cap. — Chiar aşa — se înflăcăra chipul Rozei. — Nu-i aşa că se poate face ceva? — In două ceasuri, dacă vreţi, puteţi să începeţi festivalul cultural, -—. şj spre uimirea învăţătoarei, îşi scoase haina, îşi suflecă mânecile şi fără să mai stea pe gânduri, se apucă să demonteze schelăria stropită de var. Roza se repezi şi ea la .găleţile cu var şi începu să le care afară. Scriitorii rămaseră o clipă încremeniţi dar după aceea puseră şi ei mâna pe o scândură. Actriţa stătu câtva timp, roşie la 'faţă, neştiind de ce s'ar putea apuca, dar, zărind ferestrele murdare de var, ceru apă şi cârpe, ca să le spele. — Dar, vă rog, — se îngrozi învăţătoarea — o să vă murdăriţi. Nu mai zise însă nimic, ci, ruşinată, făcu rost de un lighian cu apă şi de o mătură... După un ceas, toţi arătau de parcă ar fi fost muiaţi în ghips. In clasă nu se mai vedta însă nici urmă de moloz. Dulapurile erau iar la loc, podiul scenei era instalat pe capre... —- Lăsaţi, acum, vă rog — rosti învăţătoarea căreia îi tremura glasul, — restul va fi pus Ia loc de săteni. Deputatul şi ceilalţi se scuturară de praf. Şi-au recăpătat înfăţişarea de orăşeni curaţi, de domni sau domnişoare. Sunt aproape ia fel. cu deputatul, scriitorii sau actriţa seducătoare de dinainte. Aproape. Pentrucă au totuşi ceva mai mult. Gândul acesta îi trece desigur prin minte învăţătoarei, în timp ce îi urmăreşte din ochi, mirată şi plină de însufleţire. Când totul fu aproape gata, se ivi şi Siito Sândor. Unul dintre tinerii dela fabrică îl aducea ţinându-1 de guler. Roza Zsigmond se îmbujora toată de ciudă. — Ia vino, vino puţin încoace, — şi-1 pofti pe Siito în clasa goală. închise uşa, ca cei de-afară să nu audă ce va urma. — Ia spune, Siito, nu-ţi crapă obrazul de ruşine ? - - îl luă la rost Roza. — Ia spune, de ce ai minţit ? 1 — Cine ? Eu ? — făcu Siito pe indignatul. — Da, dumneata ! Ne-ai amăgit să venim aici, spunându-ne că ne aşteptaţi, că totul e pregătit... — Dar nu v'am zis, că la noi lucrurile merg prost al dracului ? — Da, însă nu ne-ai spus că până şi scena tot noi va trebui s'o punem la loc şi că scriitorii vor fi nevoiţi să măture... — Grozav de uitucă mai eşti, tovarăşă ! Păi nu v'am chemat, ca să ne ajutaţi ? ... Roza Zsigmond se uită la el înmărmurită. Siito avea o mutră atât de naivă cu faţa lui rotundă, încât până la urmă fu nevoită să pufnească în râs. — Ei, hai, — zise— de data asta ne împăcăm, dacă-mi faci rost de costume. -- Asta las' pe mine, o să'mbrăcăm, şi de două ori pe atâţia... — Şi oamenii vor veni ? Sijt5 Sândor se uită prin sală cu un aer de superioritate. — Nici n'o să'ncapă toţi care se pregătesc să vină. — Să ne grăbim, — îi zori deputatul, scuturând clanţa uşii — haideţi că vreau să mai iau parte şi la şedinţă. Porni în grabă spre centrul satului, în piaţa bisericii. Roza stă la îndoială şi priveşte : oare satul se pregăteşte cu adevărat să ia parte la şezătoare ? Deocamdată, însă, în piaţa bisericii numai autobuzul nou-nouţ, care aşteaptă sub fereastra unei case chiabureşti cu parter înalt, trezeşte interesul sătenilor. Stă nemişcat şi totuşi are un succes grozav. Toţi copiii din sat, care se pot ţine pe picioare, sunt în jurul lui, privindu-1 cu gura căscată, pipăindu-1, apăsându-i clanţele, pitindu-se LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 151 pe sub el sau urcându-se pe acoperiş. Iar unde sunt copiii, acolo se adună numai decât şi mamele, ca să le poarte de grijă. —O să cazi ! Ieşi de-acolo ! Joska, vin'aici! Dar lui Joska nici prin gând nu-i trece să vie. Joska se apropie de şofer şi începe să se tocmească: — N'ai putea să ne plimbi şi pe noi puţin cu motorul, numai un pic, nene... Nu ne-am plimbat niciodată... — Fugi de-acolo ! Astea nu-s de nasul tău, strigă mama lui Joska, ruşinată. — Dece n'ar fi ! — interveni Roza Zsigmond şi se întoarse către şofer. — Nu-i aşa că ăsta-i şi pentru ei ? Şoferul rămase o clipă pe gânduri. Ii făcu Rozei un semn cu ochiul. Deschise apoi uşile minunate şi le strigă copiilor care tremurau de emoţie: — Haideţi sus ! Flăcăiaşii şi fetiţele în cismuliţe asaltară chiuind autobuzul. Mamele râdeau speriate şi fericite, uitându-se la Roza. Desminţind caricaturile, la una dintre ferestrele dela etaj se arată o mutră de chiabur, uscăţiv, cu gâtul lung, ca de vultur pleşuv ; se uită în jos, apoi închise fereastra înfuriat. Autobuzul porni duduind. Era atât de încărcat de copii încât se părea că n'o să se poată urni. Fetiţele scoteau ţipete de plăcere. Când autobuzul porni, Roza le spuse mamelor, fericite: „Ei, acum, hai să mergem la şedinţă", şi acestea o urmară fără să crâcnească. La întrunirea Uniunii Populare se şi adunaseră vreo sută. Dar veniseră şi aceia care voiau să ia parte la şedinţa U.F.D.R.-ului. De aceea, întrunirea femeilor se contopi până la urmă cu aceea a U.P.M.-ului. Nu se ştie de ce delegatul de plasă al femeilor era un bărbat, care-şi arăta nemulţumirea în faţa Rozei. Dar n'avea încotro. Sătencele nu înţelegeau ce deosebire putea fi între cele două şedinţe. „Şedinţă — şedinţă" — stăruiau ele. Delegatul U.P.M.-lui era fericit: va putea raporta că şi-a îndeplinit misiunea. Vorbi despre campania de treerat şi despre predarea cotelor şi fiecare cuvânt fu urmărit cu interes. Roza îi spuse pe şoptite unuia dintre tinerii metalurgişti care o însoţeau, să ia cuvântul la sfârşit şi să poftească oamenii la festivalul cultural. Iar ea se grăbi să se ducă dincolo, la şedinţa tineretului, care se înghesuia în prăvălioara cooperativei. Deputatul se afla printre ei, dându-le lămuriri. Tinerii însă nu ascultau decât cu o ureche, cu cealaltă urmărind sgomotele de afară. Auzeau cum autobuzul încărcat cu copii trecea a treia oară prin faţa cooperativei. Intre timp, unii tineri se întrebau dacă n'ar putea să se plimbe şi ei cu autobuzul. La sfârşitul şedinţei, cei mai tineri dintre băieţi şi dintre fete, aduseră vorba despre asta în faţa deputatului. — O să-i spunem şoferului să vă plimbe şi pe voi, — interveni Roza Zsigmond — dar nu trebue să uitaţi nici de şezătoarea culturală. Deputatul schimbă un zâmbet plin ele înţeles cu Roza. După masă, şoferul făcu şi cu tineretul câteva plimbări, iar Roza îi şopti în taină să-i lase în faţa şcolii. Nu avea încredere în făgăduelile lui Siito Sândor şi găsea că era mai cuminte să adune participanţii la şezătoarea culturală, chiar cu asemenea mici şiretlicuri. Cu atât mai mult cu cât începură să se înghesue în autobuz şi neveste ţinere cu copii în braţe. N'o făceau decât de dragul micuţilor, încercau ele să caute un pretext, ruşinate, cu obrajii îmbujoraţi. Cursele autobuzului prin tot satul îi făcură şi pe ceilalţi bărbaţi şi femei să iasă din casă. Şi astfel auziră toţi ştirea dată de toboşar : „La patru să fie toată lumea la şcoală, că cei cu motoru' ţin adunare". După cum se înţelesese cu Roza, şoferul descărca mereu bumea în faţa şcolii. Roza era fericită : şezătoarea lor va fi cea mai reuşită. Iată însă că directorul Căminului Cultural şi Siito Sândor, care după-ce a mâncat o papară la şcoa- 152 NAGY ISTVAN lă a dispărut iar, şi-au adus aminte de fondul cultural. Şi şe înfiinţează cu o puşculiţă de pământ şi cu o măsuţă, declarând că trebue să încaseze o taxă de intrare la şezătoarea culturală. Fiindcă e timpul să se ridice în sfârşit şi Căminul Cultural. Cei adunaţi în faţa şcolii începură să prindă de veste despre gândurile isteţe ale directorului şi ale lui Siito Sândor şi porniră să se răspândească pela casele lor. Când Roza Zsigmond îi văzu plecând, se făcu albă ca varul : — Unde vă duceţi ? — le tăie ea drumul. — N'avem bani la noi... — Aşteptaţi, îi rugă Roza, ştiind prea bine că oamenii nu se duceau acasă, după bani. II căută în grabă pe deputat şi împreună cu acesta se repezi la director şi la Siito Sândor. — In interesul culturii, lăsaţi acuma „fondul cultural"! — îi sfătui deputatul. — Nu împrăştiaţi ceeace, de bine de rău, am isbutit să adunăm, — strigă Roza Zsigmond, făcându-se foc şi pară. Pieptul plin îi tremura de indignare. Directorul însă, ştia una şi bună. Iar Siito Sândor îi ţinea isonul. Nu voia cu nici un chip să cedeze în privinţa fondului cultural. In cele din urmă, furioasă, Roza le propuse să stea în poarta şcolii la sfârşitul reprezentaţiei şi să ceară atunci câţi bani or pofti pentru fondul cultural. Dar deocamdată, s'o şteargă de-acolo cu măsuţa şi cu puşculiţa lor ! Cu chiu cu vai, această propunere fu în cele din urmă primită şi de director. Satul întreg se revărsa spre şcoală. Stăteau oamenii şi se minunau. Băncile erau puse la locul lor. Şi scena şi cortina erau montate. Ceeace nici dumnezeu n'ar fi fost în stare să facă, isbutiseră ăştia „cu motorul", clătină din cap directorul, uimit. Sala era arhiplină. Cei rămaşi afară se săltau în vârful picioarelor la intrare. Roza Zsigmond se înghesui şi ea, istovită, pe un colţ de bancă. Siito Sândor se vârî lângă ea şi rânjind atinse cu cotul braţul mlădios al fetei: — Ei, nu ţi-am spus ? Ce ţi-am spus eu ? Roza se dădu la o parte şi-şi aţinti privirea asupra cortinei improvizate din cearceafuri, întrebându-se cum va ieşi oare spectacolul ? Depe scenă se auzeau şoapte enervate. Apoi cortina se ridică. In ciuda tuturor supărărilor, Roza fu cât pe-aci să pufnească în râs. Pentru chiaburul din piesă, metalurgiştii n'au găsit decât nişte pantaloni bufanţi, care, depe scena prea joasă, nici nu se vedeau. Nu i se zăreşte decât mustaţa şi haina orăşenească bine croită. Muncitoarea care joacă rolul mantei pare mai tânără decât fiica ei din piesă. Nu s'a îndurat să-şi îmbătrânească faţa cu farduri. Iar moşierul, burlac-bătrân, arată ca un tânăr lăcătuş. Toate acestea însă nu-i turbură deloc pe spectatori, care râd cu poftă la fiecare replică. Pe scenă ar trebui să fie noaptea târziu, dar soarele de după amiază aruncă o lumină puternică. Potrivit indicaţiunilor din piesă, trebuiau să aprindă o lampă cu gaz pe scenă. Când sătenii mai văzură şi una ca asta, veselia lor deveni şi mai gălăgioasă. începură să le strige actorilor : — Aprindeţi-o odată, că nu se mai vede nimic ! La început, Roza Zsigmond se simţi ruşinată, dar după aceea nu se mai putu stăpâni şi râse şi ea împreună cu sătenii. Când se lăsă cortina, aceştia îi aplaudară pe muncitorii-actori. Siito Sândor îşi răsucea mulţumit mustăcioara scurtă. Ii şopti Rozei : „Ştia ei că n'o să se facă de râs cu metalurgiştii!" Oamenii rămaşi pe din afară îşi manifestară nemulţumirea, spunând în gura mare,-că era mai mare ruşinea să n'aibă nici până azi un Cămin Cultural cum se cade. Iar directorul se foia la poartă în faţa lor cu puşculiţa de pământ mare cât un pepene, pe care stătea scris „fondul cultural". Când, isprăvindu-şi treaba, oamenii Rozei LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 153 se urcară istoviţi în autobuz, din toate părţile fluturară spre ei cu însufleţire mâini şi pălării ridicate : — Trăiască muncitorii ! Copiii, cu feţele îmbujorate, alergară după autobuz. La porţile caselor, femei în straie înflorite şi bărbaţi îi salutară şi fluturară spre ei năframe. Luându-şi merinde pe o săptămână, Siito Sândor îi însoţi plecând şi el spre oraş, ca să fie luni dimineaţă la lucru şi să economisească banii de autobuz. Roza Zsigmond nu putea să-1 vadă în ochi. Siito Sândor încercă un timp să-i prindă privirea, apoi devenind serios, se aşeză sgribulit lângă ea: — Eşti supărată pe mine ? — o întrebă el. — Era cât pe-aci să ne facem de râs din pricina dumitale. N'ai făcut nimic din tot ce-ai făgăduit — îi zise Roza indignată. — Nu ne-ai găsit nici măcar costumele. Aşa cum ne-am prezentat, ar fi putut să creadă tovarăşii din sat că ne batem joc de ei. Păi, asta-i cinstit ? Siito Sândor îşi înfundă între umeri gâtul care nici aşa nu era prea lung şi răspunse în cele din urmă : — Nouă ne-a plăcut şi aşa. Roza rămase pe gânduri şi până să ajungă în oraş, începu să vadă şi ea lucrurile într'o lumină mai plăcută : pentru un debut, echipa ei culturală realizase o muncă destul de bună. Dar, pe viitor, n'o să se mai bizuie pe Siito să le facă rost de costume ţărăneşti sau de mustăţi. Luni dimineaţa ciocăni la uşa biroului lui Bucşi. Rochia-i colorată şi obrazul ei sănătos străluceau printre mobilele fumurii. Ii povesti pe scurt păţania cu Siito Sândor. — Şi ce învăţătură ai tras ? — o întrebă Bucşi bănuitor. — Că tovarăşul director trebue să scoată de undeva nişte bani să ne procurăm costume pentru actorii noştri. — Producţia e încă deficitară, Roza, şi dumneata visezi costume pentru teatru ! Totuşi, mă învoesc, dar cu o condiţie. Să dai o mână de ajutor pentru lămurirea femeilor care lucrează la şlefuitorie în privinţa foloaselor sistemului de muncă pe bază de norme. Iar echipa de teatru, să depăşească normeie. Sprâncenele catifelate ale Rozei se încruntară : — N'aşi fi crezut că e atât de greu să te laşi înduplecat. Dar, Doamne-ajută, o s'o încerc şi pe asta ! 14 Intr'o dimineaţă, portarul fabricii îi telefona lui Bucşi : un student doreşte să-i vorbească tovarăşului director. Să-1 lase ? Luat pe neaşteptate, Bucşi nu ştia ce să-i răspundă. Capul îi era plin cu miile de griji de tot felul ale fabricii, şi-acum să mai stea de vorbă şi cu studenţii ? Ce dracu poate să vrea un student tocmai dela el ? Era cât pe-aci să-i spună portarului care tuşea la celălalt ~apăt al firului, că n'avea vreme, când portarul strigă : — Studentul zice că e chimist. — Chimist ?... Să intre, poate că se pricepe la fontă. După câteva minute, se înfăţişă un tânăr brunet scund de statură, care purta nişte haine roase de vreme. — Mă numesc Iănos Szepesi. Sunt student în anul patru la anorganică şi aşi dori să fac practică, în uzină. Bucşi reţinu că e „la anorganică". Ce-o mai fi şi asta ? Să n'aibă tânărul acesta organe sau... dar, ca şi de-atâtea alte ori până acum, lăsă deslegarea pe seama conversaţiei şi dădu din cap, încuviinţând : 154 NAGY ISTVAN — De făcut practică, poţi să faci, dar laboratorul nostru nu prea e cine ştje ce, ne tot chinuim cu el. Tânărul îşi duse mâinile la spate : — Dacă-mi daţi voe, eu aş fi curios să aflu tocmai aceste chinuri. Din întâmplare, îl cunosc pe tovarăşul inginer Bogdan. El mi-a povestit ce greutăţi aveţi pe aici. A venit la organizaţia noastră de bază şi ne-a rugat pe noi, studenţii chi-mişti, să ne ocupăm puţin şi de uzina metalurgică. Aşa am hotărît să intrăm în legătură cu dumneavoastră. Şi cum eu studiez chimia anorganică şi n'am pe nimeni care să-mi dea un sprijin material, aş dori să lucrez. Aş vrea să fiu în câmpul muncii, când voi isprăvi anul patru. Expresia „în câmpul muncii" îl surprinse întrucâtva pe Bucşi, dar nu se opri la ea. îşi trase scaunul mai aproape, turburat de un gând nou : — Ia spune-mi, te rog, laboratorul vostru acolo, la universitate, ar putea să identifice siliciul şi manganul ? — Cum să nu ! N'ar mai fi universitate, dacă n'ar putea să facă nici atâta lucru ! Am urmat ultimii doi ani la universitatea din Bucureşti, iar acolo au un. laborator destul de bun. Bucşi nu reţinu decât prima frază. Era atât de agitat, încât smulse aproape aparatul de telefon, cerând să i se trimită imediat Fordul. — Totuşi, e o adevărată ruşine ! — se întoarse el spre student, — uzina şi universitatea merg pe drumuri paralele, ca două trenuri şi habar n'au una de alta. Cum dracu de nu m'am gândit până acum că la universităţi funcţionează şi laboratoare? Hai, tinere, mergi cu mine... Şi, nerăbdător, luă iar telefonul. Se auzi până la contabilitate cum cerea să vină mai degrabă Fordul. In camera vecină, domnul Ammer se cutremură. — La Universitate, tovarăşe; sper că ştii unde e... In cele din urmă, Bolonyi porni furios spre birou. Fordul e astmatic, cum zice el. II dor toate, de câte ori îi meştereşte motorul. La vopsitorie i-au găsit o culoare frumoasă, de nuanţă deschisă, ca aceea a porumbelului, dar, după părerea lui Bolonyi, nici un negustor de fier vechi n'ar da un ban pe el. Cu toate acestea, Bolonyi face adevărate minuni cu hodoroaga asta şi ar face şi mai mult dacă l-ar lăsa cel puţin să pună odată temeinic Ia punct, maşina. Bucşi îl împinse în automobil pe studentul chimist. Străbătând străzile pline de praf, începură să stea de vorbă. Ieşi Ia iveală că Bucşi avea o amintire dureroasă despre universitate. In 1946, într'una din seri, sirena dela atelierul căilor ferate îi chemase pe muncitori la adunare. Alergase la ateliere. Găsise acolo câţiva tovarăşi indignaţi care-i spuseseră că studenţii atacaseră sediul Partidului. Şi trebuiau să se ducă să-1 apere. Porniseră în goană până în Piaţa Libertăţii, unde văzuseră o mulţime de studenţi, agitaţi, care umpluseră toate drumurile. Printre studenţi mişunau şi nişte domni respectabili. In faţa primăriei, ameninţau cu bastoanele. — Ce caută universitatea maghiară la Cluj ? Să fie transferată universitatea maghiară la Târgu-Mureş ! In faţa bisericii mari din Piaţa Libertăţii, se aflau alţi domni, maghiari, tot atât de respectabili. îşi ridicau pumnii şi susţineau, la rândul lor, că universitatea românească n'avea ce căuta la Cluj. Văzând grupurile de muncitori care se revărsau din străzile laterale spre piaţă, se refugiară imediat în biserică. Dispărură pe neaşteptate şi domnii respectabili care-şi scuturau bastoanele în faţa primăriei. Cei mai mulţi dintre studenţi se risipiră şi ei repede. Numai un grup mai mare, aflat în faţa sediului Partidului nu dădea nici un pas înapoi. Erau câteva mutre îndobitocite care urlau. Scuturau poarta încuiată a sediului ; spărseseră şi tăbliţele de sticlă cu inscripţii colorate. Bucşi îm- LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 155 preună cu vreo douăzeci de muncitori intrase printre ei şi îi îrnprăştiase. Dar, din spate îl isbise. cineva în cap atât de tare, încât se prăbuşise. Când îşi venise în fire, avea tot capul bandajat. In Piaţa Libertăţii tălăzuia muncitorimea, iar dela periferie se revărsau neîncetat tot mai mulţi lucrători. Se adunaseră în piaţă, umplând-o şi alături de ei se aflau şi vreo câteva zeci de studenţi români şi maghiari şi câţiva profesori cu sentimente democratice. Manifestaseră împreună pentru funcţionarea comună, prietenească, a ambelor universităţi. Ajungând în faţa sediului Partidului, aclamaseră Partidul Comunist Român şi Uniunea Sovietică, cerând îndepărtarea studenţilor şi a profesorilor fascişti. — Până atunci, n'am ştiut decât prea puţin despre universităţi — îşi încheie Bucşi povestirea. — Ştiam numai că n'avem nici în clin nici în mânecă cu cei depe acolo. Nu odată am citit în ziare articole în care domnii profesoii îi defăimau pe comunişti. Apoi am mai văzut odată cum i-au scos în bătăi dm clinici, pe studenţii evrei. Iar pe vremea când domnea Horthy pe-aici, au fost isgoniţi şi studenţii români. Pentru mine, universitatea era tot atât de străină pe vremea când purta numele regelui Ferdinand, ca şi după aceea, când au botezat-o după Franz Josef. O javră mai mare ca alta. Unu era Hohenzollern, iar celălalt Habsburg. Studentul privi spre Bucşi plin de respect. — Asta înseamnă — zise el impresionat — că dumneata, tovarăşe, ai suferit ca noi să putem învăţa acum în linişte. — Prin urmare n'am suferit degeaba. — S'au schimbat lucrurile şi la universităţi — răspunse studentul. — Ştii că locuim în aceleaşi cămine cu studenţii români ? Partidul a pus ordine şi printre profesori. Băeţii de muncitori şi de ţărani săraci pot veni şi ei acum la universitate. Pe huliganii care-i băteau pe evrei, i-au dat afară dintre noi. Iar domnişorii moşierilor şi ai fabricanţilor au şters-o. — Ei, asta chiar că-mi pare bine s'o aud. Mărturisesc sincer, n'am prea urmărit ce s'a petrecut pela voi. N'am văzut decât că pe frontispiciul universităţilor a ajuns numele lui Victor Babeş şi al lui Bolyai. Dar ce se lucrează pe acolo, în dosul frontispiciului... Recunosc, e o mare lipsă a mea. Uzina şi universitatea nu mai pot lucra una fără cealaltă. — Ne-am dat şi noi seama la Universitate, de lucrul acesta, tovarăşe Bucşi Deaceea am şi fost trimis... Bucşi se uită la tânărul de lângă el, cu un interes tot mai mare : — Ce fel de băiat eşti dumneata ? — îl întrebă deodată. Studentul zâmbi încurcat, neînţelegând prea bine întrebarea; răspunse la întâmplare : — Băiat sărac, tovarăşe director, aş putea zice proletar... — Ei, nu-i tot una. Băiat sărac poate să se considere şi un fost patron, dacă şi-a păpat averea ; asta însă nu înseamnă că e proletar... — înţeleg — înghiţi studentul. — Tatăl meu este învăţător pensionar la ţară, la Sălaj. — Prin urmare, muncitor intelectual. — Aşa — se grăbi să aprobe studentul. — Tatăl meu nu şi-a agonisit nimic din munca lui. N'are decât o căsuţă şi o grădină moştenită dela maică-sa. Cu atâta am şi rămas. Tata n'a mai adăugat la astea decât vreo câţiva stupi de albine. — Ei, vezi că tot a ieşit la iveală ? — râse Bucşi. — Vasăzică, aţi trăit din munca altora. — Numai din a albinelor, tovarăşe, — se îmbujora studentul la faţă. — Bine, bine — deveni Bucşi serios, — nici eu n'am vrut să zic altceva... Cum de te-ai apucat de chimie ? Studentul se întoarse, caşicum ar fi vrut să vadă cum arăta oraşul, privit prin 156 NAGY ISTVÂN fereastra unui automobil, deşi nu se desluşea nimic .Era nevoit să mărturisească lucruri, despre care nu-i venea uşor să vorbească... — încă depe când eram la şcoala primară, biata mama m'a pus să gătesc. Era mereu bolnavă şi din pat mă îndruma. De multe ori fasolea nu se muia."Mă înfuriam : oare dece unele boabe se moaie la fiert, iar altele nu ? Şi deseori rămâneam pe gânduri, chibzuind de ce câte-o floare e galbenă, iar alta roşie ? Apoi am citit despre viaţa albinelor... Tata îmi povestea şi. el că deosebirea dintre trântori şj albinele lucrătoare depinde pur şi simplu de felul alimentaţiei. I-am văzut apoi pe zidarii care stingeau varul în sat la noi. Mă miram : turnau peste piatra de var apă rece şi începea deodată să fiarbă, să clocotească, de parc'ar fi pus-o la foc. Dar, hotărîtor, tot gătitul a rămas. Mama mă şi lăuda, că aşa cum gătesc m'aş putea face bucătar şef, chiar şi la domnii baroni... Aşa am început şi acum am ajuns unde sunt. Bucşi privi gânditor spre tânărul acesta. — Ei, şi ai deslegat de ce-i galbenă sau roşie floarea ? — Cel mult teoretic. — Doar nu vii la noi, ca să faci practică în chestia asta ! Aşa ceva nu merge la noi. Noi nu căutăm cauzele culorii florilor. Deocamdată, avem o problemă ca aceea cu fasolea care nu fierbe cum trebue, o problemă cu fonta. Cu asta să-ţi spargi capul, tovarăşe bucătar-artist. Cum să ne fierbem şi să ne coacem fonta aşa ca s'o putem maleabiliza nu în douăsute de ore, ci într'o sută de ore sau în cincizeci de ore numai ! Asta ar însemna pentru noi o inovaţie care ne-ar scoate clin toate încurcăturile. Inchipueşte-ţi, cât timp, câte salarii şi câte materiale am putea economisi ! Studentul zâmbi respectuos. — Eu încă nu sunt chimist, dar dacă voi putea face cercetări şi dacă, până atunci, nu vor fi alţii care să ajungă la această inovaţie... In loc de douăsute de ore să maleabilizezi în cincizeci ! Minunată problemă ! — Te'nhămăm noi la asta — strigă Bucşi, dar nu mai avu timp să închee, fiindcă Fordul intrase printre copacii de pe promenadă, frânând în faţa Universităţii. Primul care sări din maşină fu şoferul, dar nu ca.să le deschidă uşa, cum credea studentul judecând după cunoştinţele sale mai vechi, ci ca să ridice repede capacul motorului şi să întrebe îngrijorat: — întârziaţi mult, tovarăşe ? — şi privi dojenitor spre Bucşi. — O jumătate de ceas, — îi aruncă Bucşi răspunsul. Studentul o luă înainte, conducându-1 pe Bucşi prin coridoarele amuţite în tihna vacanţei. Printre articolele mucegăite ale gazetei de perete, se decolorau lozincile mobilizatoare pentru examene. In afişiere, atârnau anunţuri vechi, iar pe uşile cancelariilor erau lipite avertismente cu privire la semnarea carnetelor de frecvenţă. Nici ţipenie de om, nicăieri în afară de portar... Se grăbiră spre rectorat. Bucşi ar fi vrut să discute mai întâi cu rectorul. Ar fi dorit să obţină autorizarea de a folosi laboratorul şi să se dea dispoziţiuni profesorului de chimie anorganică. Aflară însă că rectorul era plecat la Târgu-Mureş. II căutară pe decan, dar acesta se afla în concediu. Profesorul de chimie anorganică nu trecuse încă pe acolo, în ziua aceea. După informaţiile date de portar, profesorul de chimie anorganică se pregătea şi el să plece în concediu. Bucşi îl zori pe omul acesta lung la vorbă : — Adresa profesorului, dar mai repede... Portarul o ştia pe de rost şi astfel nu mai zăboviră în clădirea răcoroasă, afundată în atmosfera de vacanţă. Bucşi era supărat : ce fel de treabă mai e şi asta, să opreşti în loc o uzină atât de mare, caşicum viaţa s'ar opri şi ea din vară şi până în toamnă ? Bucşi se temea ca nu cumva să-i scape profesorul de chimie, să se suie în tren şi să plece în vacanţă, tocmai acum când, la rezolvarea problemei lor, ar LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 157 t a să dea o mână de ajutor şi laboratorul universităţii. Se grăbi aproape aler-Cpânfla FoTduTcare aştepta pe promenada strălueitoare, în licărirea minor de Seri ale verii, dar şoferul dispăruse. Bucşi strigă furios: — Bolonyi, unde eşti ? . „ IInde-as outea să fiu? răcni acesta de sub maşina. Z \lişl de acolo, ce dracu ai mai născocit iar ? Ne-am înţeles doar ca m fiinpul curselor nu te mai apuci să vânezi penele. timP B615nyi ieşi liniştit de dedesubt si-şi şterse mâinile de ulei. - Păi n'âţi spus că aveţi treabă o jumătate de ceas !? Abia au uecut emu millUte' Si ti a fost deaiuns ca să-ti aduci aminte de vreo zece reparaţii. Păi Wne'ntele n'am voe să-mi aduc aminte, - zise Bolonyi s, se aşeza „ vola7: Ei,Tmergem. dar până la urmă rabla asta o să se desfacă in bucăţi Pe âVUZ Când sunt cu dumneata, n'am nici o teamă, încercă să-1 îmbuneze Bucşi ^ K°SUoftă uşurat. Credea că până Ia urmă se vor tadjler.. Cerceta'cutare aminte automobilul Dece-o fi o ^Maşma ^J^l^ ^e^^dăirmijloc^e aflau geamantanele, iar de jur-tmprejur lucrurile de ^eYi 7!i^'^os\^U^ Pe ornul .cesta cu u„ cap n», malt decât el. Faţa sbârcită a profesorului, obrazul ras, fara mustaţa, avea .„va dt meiG b!irv?'rugăm să ne iertaţi, domnule profesor! Se prezentă si îi spuse cine era, ce funcţie avea, de unde venea şi că voia să-i vorbească într'o chestiune de o ,mP0^ăf«omî'n-avu încotro si fu nevoit să-i poftească Pe amândoi în prima ca- meră< da^of întrebe! - sf cu XYLT^m spre valize -După cum vefcti.'sun!'g^ defecare. Tot într'o chestiune de o importanţa vitala. Vreau '.' °„ _____si____ ,„,. rnî-p vine. dumnea- CUITI veueu, sum i"'---- -x mă odihnesc să mă pregătesc pentru anul care vine. sa ma oadmcsc s *,omnule [esor. Universitatea are nevoe nilui. _ Nu sunt câtuşi de puţin informat - îi tăie vorba profesorul nerăbdător Dacă va ffabsolut 'necesar să mă ocup şi de grijile mărunte ale unu, laboratoi de UZi"ă- vrt^Sbeică^TcM convingător şi în acelaş timp s^^ân^c^incios ca -^1^^ dumneavoasU,, domnule profesor, timp dcTcâevfsăptăinâni, până ce ne vor sosi ^l^^^t^ identifica siliciul şi manganul. Aţi scuti uzina noastră şi Statul de pierde,. timp * dC Şatrei pToSll nu se opri decât la prima frază, deoarece se în- nule BucsS Este oare cu putinţă ca laboratorul meu f^^J^Z mea? Ţi-a făcut oare rectoratul, asemenea fagadueh ? Faia supiavegherea mea, 158 NAGY ISTVAN B^*^MM?$£Ci măCa'' ^ ™ CreUZet! Nu Pot admite - -tonon,, rectoratul să i^S-, f mine ? ^ ' cu domnul rrt^Sj^T' n'a hotiWt înCă n,'miC' Nici n'a™ vorbit hotărîre P ^ Dumn^voastră sunteţi acela care trebue să luaţU Spre uSTi^^ aCesfea ™ ^ * «fârslt la un acord vărat. Dece nu i-" spus BuS nela î "I * P°mi Să tUne Ş' să cu ad. toată chestiunea aceîst I D e fură TuZT^ ^ £C* nim'C de!*»* prealabil al rectorului el nu ™ „ -T . ?P J^'03 ? Fără ase"timentul ca rectoratul să respecte autonom" catedrelor d^cT ^ PUtea ^ perienţe fără ştirea rectoratului? C3tcdrel°r' daca eI s ar an^ ^ Bucşi îşi strânse pumnii, dar glasul îi rămase potolit că v'am turbura" ^rtSu^ZT^ doranu,e Profesor- Iertaţi-ne Saluta şi porni cu paşi hotărîţi spre ieşire se Pute^;;ruimhrfeSOrUlUi 36 P6treCU ° ^himbare -Pnnzătoare. In ochii săi. ^dfpiarâeLD^Vnoi lCX statpuţin'că doar nici noi n'™ .'o întoarce din^cedm 'l" E±„CV° ^ ^asistentul creuzete meu. când s'o întoarce din conc^T^PuS Set V să sc^V* urătu^ SPre ^ Ca "« curtenească de tare uşa automob U lui Să oo%fP ^ ;ndfgrnare- Bucsi trânti atât . o mai fi zăbovit să se uite dup* li. ? P ^ Ş' profesoruI rămas în P"g. dacă - U Babeş ! - îi zise scurt lui Bolonyi. supară? a 'la î c^s^Indf cf se " ^ ° f^' Lui BuCsi " trecu repede nirea la profesor, st- t±! lo^T^ "^ P^^sc! ve-fi înţeles mai bine amândoi^i i^f dat T ' P? !ng'nerul Şet" De si&ur> ^ curcătură. I-ar fi pub-Uăsa li oL Ş nS^m\m şef prilejul să iasă din în-provizorii. La fl , f S'!' mi !atiVe P^u găsirea unei soluţii laboratorul universităţii Dar „o-teni i T M mgM ?ef î?i amintise de duce inginerul şef la Babeş ? "U ^ prea târziu' Dece ™ Hotărîndu-se brusc, îl înghionti pe şofer • - întoarce-o, Bolonyi, înapoi la fabrică i opusă. 0!°nyi m0,"măi ^ Pdntre di"ti si la primul colţ o întoarse în direcţia — Ascultaţi ! — zise Bursi _ „pi ■ • ,■ fost. E_o chestiune vitală pentu uzina noasta deIa fabrică Unde am tactică o s^mi^gaTa Suta"! B6'5nyi ~ mi tem însă că schimba-a asta d, — Asta mi-o spui în fiecare zi şi totuşi văd că merge mereu Se uită LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 159 — Ia spune-mi, dece s'a speriat profesorul când a auzit de Babeş ? — Se zice că bătrânul lucrează la o inovaţie. Se teme să nu i-o ia înainte chimist' dela Babeş. Fiecare vrea ca universitatea lui să lie cea mai bună. Bucşi flueră: — Asta-i bine de ştiut. Putem trage şi noi foloase... Dece nu mi-ai spus-o roai dinainte ? Chibzui adânc, cum ar putea pune în gura inginerului şef argumentele care rejeşeau din rivalitatea celor două universităţi. Trebue să le dea de ştire chimiştilor dela Babeş, că au prilejul să-i dea gata pe cei dela Bolyai... Intretimp, nici nu observă că, pe nesimţite, intraseră pe poarta de fier a fabricii. Bucşi coborî în grabă din maşină. Ii spuse lui Bolonyi, să nu se mişte de-acolo, şi să nu înceapă nici un' fel de reparaţii la Ford. Dar, degeaba îi vorbi. Cum dispăru Bucşi, Bolonyi se şi vârî sub maşină. Studentul se învârtea în jurul ei, neştiind ce să facă. Bucşi uitase de el. Bucşi se şi afla în biroul său, luându-i pe toţi la rând cu telefonul. Chemă una după alta toate cele unsprezece secţii ale fabricii. Şi după câtva timp, inginerul şef apăru. Parcă semăna cu profesorul de chimie al Universităţii Bolyai. Era un om sub-ţjratec, acru, de parcă s'ar fi hrănit numai cu acizi. De când nu mai face experimentări cu fonta, nu-i mai place meseria. S'a săturat de faima care i s'a răspândit, că din pricina lui Bucşi nu şi-a putut duce experienţele la bun sfârşit. Gândul că se va întâlni cu Bucşi îi turbură. Ce mai vrea omul ăsta dela el ? Dece nu-1 dă odată afară, ca să-şi poată căuta alt loc de muncă ? Şi-ar găsi oriunde un post, chiar mai bun, decât în această uzină metalurgică destul de mică. Fără nici-un chef se aşeză în faţa lui Bucşi. — La dispoziţia dumneavoastră, domnule director — zise tăios, de parcă şi glasul i-ar fi fost ros de atâtea chimicale. Bucşi îşi începu cuvântarea ticluită în automobil : — Să lăsăm supărarea, domnule inginer şef, — zise, siliridu-se să pară prietenos. — A venit vremea ca între noi să se stabilească raporturi de colaborare. Dar inginerul şef nici nu luă în seamă aceste cuvinte. I-ar fi răspuns foarte bucuros, că nu ţinea deloc la aceste raporturi de colaborare, dar se stăpâni şi nu spuse nimic. Bănuia dinainte, că Bucşi încerca să-1 prindă cu vreun şiretlic ieftin... Bucşi se strădui să-şi păstreze aceeaşi atitudine: — Dacă m'aţi putea convinge, aş fi bucuros să recunosc, că eu port toată vina situaţiei care există între noi. V'am rugat să veniţi la mine, tocmai ca să preîntâmpinăm pe viitor orice neînţelegere. Făcu o mică pauză, dar inginerul şef nu se clinti, nedând nici cel mai mic semn de împăciuire. Ce rost avea să mai continue? N'ar fi mai bine să-1 dea numaidecât afară pe îngâmfatul acesta ? Se hotărî însă să meargă până la capăt, odată ce începuse. Ii păru rău că nu-1 chemase şi pe Felecan sâ-1 ajute. Glasul său îşi pierdu vibrarea caldă : — Am aflat întâmplător că universităţile au laboratoare bine instalate. — Folosi intenţionat cuvântul „întâmplător", ca să nu dea impresia că le-ar şti pe toate dinainte şi că n'ar vrea decât să se laude. — Da, din întâmplare. Dacă aş fi ştiut-o, din prima zi aş fi început cu asta. V'aş fi rugat, domnule inginer şef, să luaţi legătura cu chimiştii universităţii şi să le cereţi ajutor. Dar, nici acum nu e prea târziu. Dumneavoastră, domnule inginer şef, fără îndoială, îi veţi putea convinge pe profesorii aceia să ne dea o mână de ajutor într'o chestiune atât de simplă, dar atât de importantă pentru noi. Dacă, eventual, le-ar veni greu să execute personal analizele, să îngădue oamenilor noştri să lucreze în laboratoarele lor. Inginerul şef socoti că fiecare cuvânt al lui Bucşi era o învinuire pe care i-o aducea. In mintea lui, vorbele lui Buesi sunară astfel: „Cum de nu s'a gândit ingi- 160 NAGY ISTVAN ^ ' i nerul şef, care avea atâtea relaţii în cercurile profesorilor, să folosească Iaboratoa. rele universităţii !? Tot eu, un simplu muncitor, a trebuit să am ideea asta ! Câte pagube ai fi putut cruţa, domnule inginer şef! Acuma însă, ai putea să mai repari ceva, te rog doar să asculţi şi să faci ce îţi spun". Se ridică brusc şi-şi sprijini mâna osoasă pe masă, ca să-şi ascundă tremurai : — Vă mulţumesc, domnule director, — zise răguşit. — Aţi ştiut să mi-o spuneţi într'o formă foarte delicată. Vă felicit. Aţi făcut progrese frumoase, în ceeace priveşte felul de a vă purta cu oamenii. — Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, spuse Bucsi şi-şi împinse scaunul mai spre spate. — Poate că nu înţelegeţi, — şi inginerul şef deveni necruţător de sincer. — Asta însă nu schimbă întru nimic fondul problemei. Iar adevărul e că aţi pronunţat un rechizitoriu împotriva mea. Pe drept cuvânt, vă întrebaţi dece nu mi-a trecut şi mie prin minte ideea cu laboratorul universităţii ? Pentru mine însă, succesul hu înseamnă o bucurie decât dacă îl obţin singur. Eu nu sunt în stare să împart cu nimeni nici înfrângerea, nici izbânda. Dumneavoastră aţi pornit-o pe un drum bun. Aţi prins dela început firul cum trebue organizată munca la secţiile de prelucrare, iar acum aţi pus ordine şi la turnătorie. într'un Cuvânt, aţi avut un şir de succese, domnule Bucsi. Nu încercaţi însă să le împărţiţi cu mine. Aş ii putut să lucrez cu dumneavoastră, dacă am fi pornit dela început cu posibilităţi ejra'.e. Dar n'am pornit aşa. Dumneavoastră aţi fost deprins să nu socotiţi ca umilitoare sfaturile şi ajutorul colaboratorilor. Aţi avut alături de dumneavoastră Partidul, sindicatul. Disciplina şi îndrumarea acestora înseamnă totul pentru dumneavoastră. Pe când eu sunt singur şi n'am nici partid, nici alt sprijin decât propriile mele forţe. Lăsaţi-mă deci să-mi urmez drumul. Lăsaţi-mă să plec ! Munca în uzină a devenit pentru mine un adevărat chin. Aci simt cum mă prăpădesc. In altă parte, voi izbuti poate să mă apropiu şi de cei care luptă pentru aceeaşi cauză ca dumneavoastră. Se prăbuşi în scaun, istovit. Pe fruntea-i uscată se ivi o sudoare rece. — Acum, mă puteţi înţelege, domnule Bucsi. Lăsaţi-mă să părăsesc fabrica chiar azi, imediat. O să vă pot fi mai curând de folos în altă parte... Vă mulţumesc că m'aţi primit fără martori. Faţă de alţii, n'aş fi fost în stare sa vă vorbesc astfel... Nici nu mai înţeleg ce se petrece cu mine... Se ridică cu greu şi, ferindu-se de privirea ciudată a lui Bucsi, porni împle-ticindu-se spre ieşire. Bucsi se grăbi să-1 ajute. Inginerul şef era verde la faţă. Se vedea că dintr'o clipă într'alta se putea prăbuşi. — Lăsaţi-mă, îl respinse el şi plecă singur. Bucsi se scarpină în cap, înfuriat. Nu se putea dumiri dacă se descurcase bine sau se pripise iar. Un lucru i se părea însă neîndoios : nu ştiuse cum să se poarte cu inginerul şef. Se hotărî să nu-şi mai impună niciodată o atitudine nepotrivită cu firea sa sinceră. Se simţi ruşinat la gândul că începuse aproape să se umilească în faţa acestui om. Se apropie de biroul său şi puse mâna pe telefon, spre a-i cere secretarului judeţenei să intervină la organizaţia de Partid depe lângă Universitatea Babeş în chestia laboratorului. Dece să mai bată la uşa unor profesori care s'ar purta poate la fel ca şi chimistul dela Bolyai ? Uitându-se afară pe fereastră, îl zări pe Szepesi. Studentul chimist îşi scosese haina şi stătea aplecat lângă Boionyi, umflând de zor cauciucul roţii din spate. împingea pompa cu atâta nădejde, de parcă ar fi ajutat cel puţin la facerea lumii. Văzând acest spectacol, Bucsi lăsă receptorul. Să nu-şi mai piardă vremea băiatul cu astfel de treburi. Doar ştia că urmau să se ducă la Universitatea românească. Ieşi din birou. Un clirector-muncitor nu trebue să se dea bătut nici chiar faţă de profesori ! LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 161 Până să ajungă afară, Forduleţul era, ca întotdeauna, gata de plecare, deşi, întretimp, Bolonyi îi mai descoperise vreo cinci pene în perspectivă... La Universitatea Babeş, îl aştepta o surpriză. La biroul Partidului, Bucşi fu întâmpinat spunându-i-se că scopul venirii sale era cunoscut. Le fusese comunicat adineaori dela catedra de chimie. Profesorul catedrei de chimie anorganică dela universitatea Bolyai telefonase cu un ceas înainte să li se dea ajutor celor dela uzina metalurgică. Laboratorul de chimie dela Bolyai n'avea creuzete de platină, dar le punea cu plăcere la dispoziţie asistentul. Bucşi schimbă o privire veselă cu studentul în chimie, care rămăsese înmărmurit. Coborîră minunatele trepte de marmoră cu un simţirnânt de uşurare. Bucşi nu mai avea de stabilit decât amănuntele cu chimiştii dela Babeş. Iar după-masă va putea să şi trimită materialul pentru primele analize. Se întoarseră la fabrică victorioşi. Bucşi îl căută imediat pe Felecan şi trimise şi după Bogdan. Bucşi strânse cu o bucurie făţişă mâna inginerului tot mai ars de soare, mulţumindu-i că-i trimisese pe studentul chimist. 1-1 încredinţa să-1 pună să lucreze. Tânărul student îi ajutase să găsească o rezolvare provizorie în problema analizei fontei, tărăgănată de atâţia ani. Acum, până ce fabrica va obţine creuzetele de platină, se vor putea totuşi face analizele. — Dumneata, tovarăşe Szepesi, să ţii legătura între uzină şi universitate — astfel se despărţi Bucşi de studentul care pleca împreună cu inginerul. Felecan se bucură auzind vestea acestei soluţii provizorii, dar, cufundat în gânduri, zise : — Ai rezolvat partea profesională a problemei, e rândul meu acum să rezolv şi latura ei politică. 15 Prima turnare făcută pe baza analizelor laboratorului universităţii dădu rezultate admirabile. Faţă de procentul anterior care varia între douăzeci şi patruzeci la sută, rebuturile scăzură la opt la sută, iar la turnarea următoare chiar mai jos. Bucşi devenise parcă alt om. Zâmbea toată ziua, unii îl auziră, chiar glumind, li comunică rezultatul lui Felecan, acesta îl transmise sectorului, iar sectorul la judeţ, Bereczki la Consiliul sindical şî aşa mai departe, până sus la centrală. Fabrica reînviorată se pregătea să sărbătorească ziua de 23 August. Puteau în sfârşit lucra fără pierderi ! Bucşi crescu mult în ochii celor din turnătorie. Inginerul şef dispăru din fabrică. Iânos Szepesi, cu nasul lui cam turtit, ba venea, ba pleca. In halatul cenuşiu mult prea lung, putea fi văzut peste tot. Şi, foarte hotărît, îşi frământa mintea, cum s'ar putea reduce la jumătate sau chiar la un sfert, cele douăsute de ore necesare pentru maleabilizare. Duminica îşi punea, împreună cu Bogdan, pantalonii scurţi şi plecau amândoi în excursie, ademenind şi pe muncitori, să-şi mai aerisească plămânii. Bucşi nu lipsea dela nicio turnare. Uneori, noaptea, mai trecea şi pe la cuploarele de maleabilizare. Câmpian lucra acum în schimbul de zi şi Bucşi nu mai avea nici o grijă, se putea bizui pe el. In schimbul de noapte lucra Seres Istvan, un om morocănos, care zicea că nici acasă, în pat, nu poate să adoarmă, dar mi-te lângă cuptoarele de maleabilizare. Şi, într'adevăr, Seres nici nu se aşeza măcar, în timpul serviciului. Fuma o ţigară după alta. Apoi, îşi desfunda port-ţigaretul sau îşi cosea vreun nasture la haină. Bucşi zicea că nu era noapte în care Seres să nu-şi coasă cel puţin un nasture. Dar nu putea pricepe de ce i s'or fi rupând nasturii atât de des. Pentru nimic în lume însă nu l-ar fi întrebat pe Seres baci. Seres n'avea decât 35 de ani, totuşi şi cei mai tineri şi cei mai bătrâni decât el îi spuneau „baci". 11 — Viata Românească — c. 2007. 162 NAGY 1STVAN Sc arăta mereu atât de morocănos, încât toată lumea îi zicea aşa, încă de pg. vremea când era flăcău. La şedinţe nimeni nu-1 auzise vorbind. Cu toate acestea era foarte activ. Aproape în fiecare săptămână se prezenta la responsabilul cu pro. paganda şi îi aducea cotizaţiile altor doi-trei abonaţi noi, spunându-i: — Dar, să faceţi bine şi să le trimiteţi regulat gazeta. De câteori Bucsi venea pe la el noaptea, îl măsura de sus până jos, de parcă l-ar fi văzut atunci pentru întâia oară. Odată, caşicum s'ar fi săturat de vizitele lui Bucsi, apucă de lângă peretele cuptorului un drug de fier cât toate zilele: — Tovarăşe, îl vezi ? — îl întrebă cu un aer întunecat. Bucsi holbă ochii la el, încremenit. — Cum să nu-1 văd, că e destul de mare — îi răspunse uluit. —- Apoi dacă-1 vezi, n'are nici-un rost să mai stai de veghe şi dumneata. Du-te Sa culcare şi te odihneşte. Altfel, dacă o ţii mereu aşa, într'o bună zi o să te culegem de pe jos. Şi îi întoarse spatele. Bucsi ar fi vrut să-1 îmbrăţişeze, dar nu îndrăzni. De-atunci nu-1 mai supraveghe nici pe Seres. Şi avu dreptate. Din analizele laboratorului universităţii rezultară una după alta turnări bune. Prin urmare, nici înainte greşala nu fusese la cuptoarele de maleabilizare. Pe Gergely Bindâsz nici nu-1 mai controla în schimbul de noapte. Bindâsz e blond şi are faţa buhăită. Toţi cei din fabrică îi cunosc pe de rost povestea, căci a istorisit-o de atâtea ori. Apoi, mai are năravul să facă şi poezii, pe orice temă. Dacă l-ar lăsa, ar umple gazeta de perete cu versurile sale, unele mai proaste decât altele. N'a rămas concurs literar, la care să nu fi trimis şi el versuri. Dar n'a ieşit niciodată la niciun concurs şi nici măcar nu i s'a pomenit numele. Pe Roza Zsigmond o asaltează mereu cu versurile sale. Lumea nu-1 ia în serios, şi i se trec toate cu vederea căci e socotit ca un muncitor bun. Odată şi-a frânt mâna şi a rămas beteag. Deaceea a şi fost trecut la cuptoarele de maleabilizare. Bucsi nu-i dădu prea multă atenţie. Era atât de încredinţat că procentul mare de rebuturi se datora compoziţiei chimice a fontei, încât îşi îndreptă toate eforturile asupra dozării juste a compoziţiei chimice. Ceru din nou centralei să-i trimită creu zetele de platină, cel puţin până la 7 Noembrie. Căci altfel, de îndată-ce vor reîncepe în toamnă cursurile la universitate, s'ar putea să se ivească iar încurcături, când laboratoarele universităţii vor avea prea mult de lucru. Crezu că se putea ocupa acum mai îndeaproape şi de celelalte probleme ale fabricii: livrarea comenzilor întârziate, adâncirea problemelor administrative, cunoaşterea funcţionarilor. încă nu-şi dădea prea bine seama care era situaţia acestora. Nu-i cunoştea îndeajuns. Nu ştia în ce măsură îşi duceau munca în bune condiţiuni şi cum ar putea fi îndrumaţi să lucreze mai bine. Şi chiar de a doua zi începu să ia măsuri ca să-i cunoască mai temeinic. Ii chemă pe funcţionari unul câte unu! şi sc informă amănunţit asupra muncii lor. In birouri, oamenii începură să se frământe. In deosebi, domnul Ammer era foarte turburat. Găsi nimerit s'o viziteze din nou, cât mai de grabă, pe doamna Tulogdy. Tovarăşul Bereszki era foarte mulţumit. Nu mai trebuia să-şi amâne pentru la anul concediul de odihnă. Al dracului Bucsi ăsta, izbutise să rezolve problema turnătoriei! Şi cât de simplu o descurcase! Soluţia aceasta i-ar fi putut trece oricui prin minte. Dar nimeni n'avusese această ideie, nici chiar inginerul şef. Bereczki are o strângere de inimă : de ce n'a găsit-o el ? Da, trebue să recunoască : Bucsi s'a dovedit un adevărat director de întreprindere. Şi asta numai pentru că a ştiut sau a aflat de undeva că mai există pe lume şi laboratoare universitare. Cum de nu i-a trecut şi lui prin minte că ele ar putea fi folosite şi în interesul uzinelor ? Cum i-o fi venit ideia asta lui Bucsi ? O fi oare mai deştept ? El, Bereczki,, aproape că a îmbătrânit în uzina metalurgică. Acum, la Consiliu! sindical şi în zia- LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 163 rele locale nu se aude altceva decât: „să inovăm, să raţionalizăm, să mărim producţia !" Şi el n'a inovat încă nimic, n'a raţionalizat nimic. Iar Bucşi a venit dintr'o * altă uzină, ca strungar în fier dela atelierele căilor ferate şi în mai puţin de două iuni a izbutit să ia două iniţiative, care au dat un nou avânt activităţii uz in ii. Şi cine ştie ce mai e în stare să născocească ! Nu, nu se poate să rămână mai prejos. Trebue să descopere şi el ceva. Din ziua aceea, Bereczki îşi pierdu somnul. Aceeaşi preocupare îl chinuia şi în timpul mesei, ba chiar şi duminica : să facă şi el o inovaţie. Se pregătea de concediu, studia buletinele meteorologice. Voia să prindă o vreme cât mai bună. îşi procură undiţe. Ii ceru nevesti-si să-i cumpere o raniţă dela vechituri. îşi dădu bocancii de excursie la reparat, dar cu toate acestea, mintea îi era mereu frământată de problema inovaţiilor. Se uita cu luare aminte prin toate secţiile, cum nu făcuse niciodată până atunci. Dacă Bucşi ar îi în locul lui, ce ar putea observa, unde ar putea aduce vreo schimbare ? Nu-I mai răbda inima ca Bucşi să tot descopere lucruri, pe care le-ar putea descoperi şi el. Cum să îndure o asemenea ruşine ? Şi gândul acesta îl cuprinse atât de mult, încât îi strică şi bucuria concediului care-1 aştepta, deşi vremea îl ademenea mereu să iasă în mijlocul naturii. E o vară fierbinte de August. Cerul e mereu senin. Oamenii care s'au întors din prima serie de concedii, sunt arşi de soare, aduc cu ei parcă aerul curat al muntelui, gustul sărat al brizei depe malul mării. S'ar putea zice că s'au întors acasă, întineriţi. Bereczki îi ascultă însă plictisit cum îşi povestesc impresiile. Se teme ca nu cumva tocmai în timpul celor trei săptămâni ale concediului său, Bucşi să descopere ceva nou, ceva necrezut de simplu, ceva care i-ar fi şi lui la îndemână. îşi dă teama că această invidie îi va strica toată plăcerea. Şi, dacă n'ai inima uşoară, nu te poţi dărui pe deplin plăcerilor pescuitului, hoinărind din loc în loc. Ca să te bucuri cu adevărat, trebue să fi liniştit şi să poţi adânci lucrurile, iar pescuitul cere multă răbdare, iscusinţă şi fantezie. Ah, dacă ar putea găsi o inovaţie încă înainte de vacanţă ! Cât de uşurat s'ar avânta în hoinăreala plănuită pe timp de trei săptămâni. Dar nu-i în stare să găsească nimic care ar putea fi înnoit, simplificat. Şi peste două zile, ar putea pleca. Totul e pus la punct. Consiliul a luat act şi nici organizaţia de Partid a uzinii, nici măcar Felecan, nu i-au pus piedici. E adevărat, a zis el, că deşi problema turnătoriei era pe cale de a fi rezolvată cu ajutorul laboratoarelor universitare totuşi, în sarcina direcţiunii cădeau mereu alte griji noi. Fabrica a rămas fără inginer şef, Tolocan a fost concediat. S'au văzut nevoiţi să-1 concedieze pe baza raportului lui Bucşi. Dece să figureze numai cu numele, când purtarea lui e aproape un sabotaj conştient ? Iar până ce nu vor avea un nou inginer ■ şef, ei trei poartă împreună răspunderea conducerii tehnice. Dar Bereczki nu socoteşte că pentru asta face să-şi amâne concediul. La urma urmelor, uzina merge acum destul de bine. La turnări, iese aproape sută la sută fontă de bună calitate. Forduleţul aleargă mereu la universitate şi înapoi, duce probele pentru analiză şi aduce rezultatele. Bogdan poate aduna în grămezi separate, orice materiale de fontă rezultate şi le poate analiza în parte. Probele noilor turnări sunt excelente. Lucrurile merseră astfel timp de vreo două săptămâni. Apoi, se produse o schimbare. Spre uimirea tuturor, chiar în ziua în care Bereczki urma să plece în concediu, probele aliajelor ieşite din cuptoarele de maleabilizare fură dezastruoase. Bucăţile date Ia prelucrare se dovediră mai tari ca oricând. Nici cele mai bune cuţite da raboteză, nici cele mai bune cuţite de strung şi de freză nu le puteau lucra. Aliajele nu erau bune de nimic. 11 * 164 NAGY I STVAN Vuia toată fabrica. In ateliere, nici nu se mai vorbea despre altceva. Totj muncitorii afirmau că gre.şala trebuia să fie la cuptoarele de maleabilizare. Bticsi ' era de aceeaşi părere. Dădu fuga la cuptoare şi cercetă graficul : totul era însemnat cu. o punctualitate riguroasă. Nicio abatere dela regula stabilită. Treptele de încălzire şi de răcire erau toate precis însemnate. Bucsi îşi lăsă capul în jos, abătut. Se gândea că, în ultimele două săptămâni nu mai controlase nici măcar o singură dată cuptoarele de maleabilizare. In schimbul de zi lucra chiar Bindâsz, care tocmai încărca în nişte vase mari de metal răcite, aliajele care urmau să intre la maleabilizare. Presăra peste bucăţile încărcate un strat de sgură de fier, apoi punea un alt strat de aliaje. Parcă ar fi pregătit mămăligă cu brânză. Bindâsz se mişca repede şi dădea cu glas tare dispoziţii muncitorilor ajutători. Nu-i mai tăcea gura nici o clipă. Felecan şi Bereczki ajunseră acolo tocmai când Bindâsz îi striga lui Bucsi care stătea privind în gol, dus pe gânduri : — Să căutaţi greşala la laboratoarele universităţii, tovarăşe Bucsi! îmi dau capul, că acolo ne sabotează. Analizele lor sunt false. Profesorii ăia grozavi ne înşeală. Până mai ieri, toţi erau fascişti ! Eu pe ăştia i-aş lua la rost, tovarăşe Felecan — se întoarse acum spre secretarul care-1 privea printre gene. — La cuptoare nu-i nimic de găsit! Aici toate merg cum scrie la carte. Felecan se uită la Bucsi, căutând să vadă dacă era şi el de aceeaşi părere. Şi Bereczki îl iscodea din ochi pe Bucsi cu o bucurie răutăcioasă. Analiza laboratorului universităţii arăta o situaţie mai rea ca înainte. Dar unde putea fi greşeala ? Ehei ! Dacă ar şti el s'o descurce ! Bucsi tocmai voia să spună ceva, când ^ Bereczki i-o luă înainte : — Să cercetăm galvanometrul, poate că n'are indicaţiile destul de precise. —- A fost controlat, — îi făcu Bucsi semn, mohorît. — Eu sunt vinovat că n'am... Felecan nu-1 lăsă să sfârşească. II arătă pe Bindâsz şi zise : — Eu cred că tovarăşul a pus bine problema. S'ar putea ca toată treaba să fi fost dată peste cap de laboratoarele universităţii. Nu zic că dinadins... — Dar cu tocmai asta susţin ! — interveni Bindâsz, ridicând glasul. Şi scoase din buzunar o hârtie. — I-am şi înfierat într'o poezie pe ticăloşii ăia. Am putea-o da la gazeta de perete. In ochii lui Bucsi mânia ardea ca jăratecul. Ar fi fost în stare să-1 ia de gât pe Bindâsz. II scotea din fire cu flecăreala lui. Felecan nu-i dădu timp să spună ce voia. Ii luă lui Bindâsz versurile şi îi zise : — Conducerea o să le citească şi o să vedem, când să fie publicate. Să nu scormonim lucrurile prea devreme. înţelegi, tovarăşe Bindâsz. Nu trebue să batem toba că noi îi suspectăm pe chimiştii dela universitate. Trebue să-i punem sub observaţie, ca să-i prindem asupra faptului. înţelegi, tovarăşe ? In interesul superior al ţării, să-ţi pui lacăt la gură... Bindâsz îşi umflă pieptul plin de mândrie, gata să dea iar drumul la un nou val de palavre. Putea să dovedească numaidecât, în ce măsură ştia el ce însemna interesul ţării. Chiar şi în versuri. Dar Bucsi, pierzându-şi răbdarea, îi întoarse spatele şi ocolind butoaiele de metal, ieşi repede şi se îndreptă spre turnătorie. Felecan îl lăsă şi el pe Bindâsz cu gura căscată, astfel încât acesta fu nevoit să se mulţumească numai cu prezenţa lui Bereczki. In turnătorie, Felecan îl ajunse din urmă pe Bucsi : — Să mergem la birou. Să discutăm mai temeinic chestia asta. Bucsi îşi schimbă drumul, clar nu scoase nicio vorbă până ce ieşiră din turnătoare, unde domnea sgomotul asurzitor al şlefuitoriei. Când ajunse în curte însă, i! atacă pe Felecan : - LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 165 — Nu cumva îl iei în serios pe Bindâsz ăsta... — Ba mă gândesc foarte serios la ceeace a spus. — Ei bine, eu nu. De aci înainte voi sta zi şi noapte cu ochii numai la cuptoare. — Dimpotrivă. Dumneata, tovarăşe, de aci înainte nu mai trebue să pui piciorul pe acolo. Trebue să te porţi ca şi cum ai avea o încredere deplină în cei dela cuptoarele de maleabilizare. O încredere pe viaţă şi pe moarte. — N'am încredere decât în lucrurile de care m'am convins singur. — Şi eu la fel. Bucşi fu nevoit să se oprească şi să se întoarcă spre Felecan : •— Şi te-ai putut oare convinge că la cuptoarele de maleabilizare totul e în regulă ? Ai controlat amănunţit toate trei schimburile ? — Am şi început s'o fac. Şi tocmai de aceea dumneata, tovarăşe, trebue să uiţi cu totul de cuptoare. Dintre cei trei cuptorari, unu! îmi p>are mai mult decât suspect. Bucşi nu ştia ce rost avea acest ton misterios. Se uită în jur, dar în toată curtea fabricii nu se afla nimeni prin apropiere. Mult mai departe, un muncitor împingea roaba cu saboţii de frână pentru calea ferată. — Pe cine bănueşti ? — Nu bănuesc încă pe nimeni. Dar Bindâsz a fost în schimbul de noapte, la ultima turnare. Şi de câte ori trece el în schimbul trei, fonta iese proastă. — Felecan se uită la Bucşi. — Ia spune, mai porţi pistolul acela ? Bucşi ridică din umeri, înciudat: ■— Dacă trebue să umblu cu pistolul asupra mea, apoi s'a dus dracului tot. — Nu s'a dus dracului nimic. Credă-mă Bucşi, nimic. In curând vom pune totul în ordine. O să înfăşăm fabrica asta în scutece proaspete, curate, aşa cum se cuvine... Bucşi nu-1 mai întrebă nimic. Să facă Felecan, cum o şti că e mai bine. încrederea secretarului făcu să-i piară supărarea. Se duse la birou şi se adânci în citirea ultimei circulare a centralei industriale. Primea zilnic câte una. Când cu privire Ia restructurarea administraţiei, când pentru fixarea normelor de muncă, când despre aprovizionarea cu materii prime. Şi circularele de soiul acesta nu mai conteneau de parcă în uzina lor totul ar fi fost în perfectă ordine şi treaba n'ar fi depins decât de o serie de instrucţiuni bine concepute. Dar, de fapt, din pricina acestei fonte blestemate, abia dacă reuşeşte să mai aplice o parte din instrucţiuni. Cum să stabilească norme, câtă vreme turnătoria ţine în loc cea mai mare parte a uzinii? Cum să răspândească spiritul întrecerilor socialiste, când nu e în stare să aprovizioneze atelierele de prelucrare cu o cantitate suficientă de aliaje de bună calitate ? Ce să facă administraţia restructurată, dacă nu-i în stare să livreze comenzile la timp ? Cu încetul însă, îi trecu supărarea. îşi dădu seama că directivele centralei industriale urmăreau întocmirea unei planificări. In toate măsurile acestea, Bucşi desluşi strădania temeinică a unei minţi şi a unui suflet cald. Era mintea şi inima Partidului. îşi dădea seama că instrucţiunile şi chestionarele vor să încadreze şi uzina lor în planul cel mare, care va privi munca întregei ţări. Şi vor isbuti s'o scoată din impasul în care se afla acum. In fiecare dimineaţă, lua cu nerăbdare ziarul în mână. Se temea ca nu cumva uzina lor metalurgică să fie surprinsă cu totul nepregătită de introducerea economiei planificate. Bucşi voia să fie gata oricând pentru această măsură. îşi întocmi în grabă rapoartele. Ceru un inginer şef, stărui să i se trimită mai repede creuzetele de platină. Raportă succesele dobândite la început cu fonta turnată cu ajutorul labors (oarelor universitare, precum şi rezultatele proaste din ultimul timp, ca nu cumva, 166 NAGY 1STVAN fără a se ţine seama de aceste greutăţi, uzina metalurgică să fie pusă în faţa unui plan, pe care nu l-ar putea îndeplini. In acelaş timp, îşi luă angajamentul să faci propuneri asupra mijloacelor de îmbunătăţire a funcţionării uzinii. ★ A doua zi după amiază, Felecan se duse în grabă la turnătorie. Se opri lângă Rostâs Mihâly, muncitorul formar cu faţa uscată, ciupită de vărsat şi îi spuse numai atât: — După încetarea lucrului, caută-mă la birou ; e ceva important! Intră apoi la Seres cel sgârcit Ia vorbă, care lucra în schimbul de zi ş[.\ întrebă : — In afară de Rostâs Mihâly, mai ştii vreun membru de Partid din organizaţia noastră de bază în care să putem avea o încredere deplină ? — Câmpian. — E la mine în birou. Vino şi tu, după ce predai schimbul. Peste un sfert de ceas, sirena anunţa schimbul de prânz; muncitorii se revărsară de pretutindeni, părăsind uzina. Numai Seres şi Rostâs Mihâly, obosiţi, se îndreptară în altă parte. Ajunseră în acelaş timp în biroul lui Felecan, unde fură primiţi de Câmpian, de Păli Iânos, căruia-i sclipeau ochii, şi de secretar. îşi strânseră mâna, fără a scoate nici o vorbă. Felecan le aduse de lângă perete, câte un scaun şi apoi se aşeză Ia birou. — Iată, băcţi, — începu el pe un ton prietenesc. — Ne-am adunat aici într'o problemă deosebit de serioasă. Despre cele ce veţi afla acum, nu trebue să suflaţi nimic, nici în vis. Pornim la o treabă care nu se poate rezolva cu o mobilizare în massă şi la care nu pot lua parte toţi cei din organizaţia de bază. Intr'una din nopţile trecute i s'a întâmplat lui Câmpian ceva ciudat. Nu vă spun toate amănuntele. Principalul e că la cuptoarele de maleabilizare se petrece un sabotaj misterios. Paznicul de noapte Beke nu trebue să ne scape din ochi, nici o clipă. Şi trebue ţinut din scurt şi Bindâsz. Dar, băgaţi de seamă să nu vă pripiţi, chiar dacă prindeţi ceva. Ca să nu stricaţi totul. Se întoarse spre Pâll Iânos : — Tu ai următoarea sarcină : In fiecare dimineaţă, foarte devreme, încă înainte de începerea lucrului, vei străbate toată uzina şi vei cerceta toate ziarele de perete, iar dacă vei găsi scrisori sau articole anonime defăimătoare, mi le vei aduce mie înainte de a le fi zărit cineva. Nu-mi spui decât mie. In afară de asta te vei duce la locuinţa lui Beke, vei vorbi cu vecinii şi vei căuta să afli despre el, iot ce se poate, dar fără să bată la ochi. — Iar noi patru — zise arătându-i pe Rostâs, pe Seres şi pe Câmpian, — vom supraveghea cuptoarele de maleabilizare. Insă, orice am observa nu vom interveni, înainte de a fi primit instrucţiuni dela Securitate. — Şi dacă ar încerca să ucidă pe cineva ? îl întrebă morocănos Seres. — Sau dacă ar avea de gând să arunce turnătoria în aer ? — adăugă Rostâs Mihâly, cu glasul sugrumat de emoţie. Pâll Iânos voia să pună şi el o întrebare, dar Felecan îl opri: — Bine înţeles că în asemenea cazuri excepţionale, nu vom mai aştepta.., — Atunci, să ne vedem de treabă, — se ridică Păli Iânos. — Aşa-i, îl urmă şi Seres, mohorît. N'are rost să mai lungim vorba. 16 Sâmbătă, după plată, se înfăţişară în biroul lui Bucsi nu mai puţin de patru muncitori deodată. Ii arătară, mânioşi, plicurile galbene în care se afla salariul lor, şi, vorbind toţi deodată, susţinură cu tărie că li se cuvenea un salariu mult rnai LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 167 411 a re, decât cel calculat pe plic. Iar reţinerile erau şi ele mult mai mari, decât cele datorate. Bucşi îl chemă pe domnul Ammer şi-i porunci să cerceteze reclamaţiunile, {ar în cazul când muncitorii aveau dreptate, funcţionarul vinovat să fie trimis luni la el. Ca să-şi bage minţile în cap şi să ştie altădată ce înseamnă să calculezi cu uşurinţă salariile muncitorilor. Domnul Ammer, speriat, îi luă cu el pe muncitori. Calcularea salariilor fusese Încredinţată în săptămâna aceea lui Kâlmân Tulogdy. Ca să-i potolească pe muncitorii nemulţumiţi, dădu dispoziţia să li se plătească diferenţele, fără a mai controla dacă plângerile lor erau întemeiate. Şi îi lăsă să plece, spunându-le că luni va stabili în mod precis de unde venea greşeala. Iar el, de îndată ce ieşi dela serviciu, dădu fuga Ia doamna Kâlmân Tulogdy, pentru a-i vorbi înainte de a ajunge soţul ei acasă. In turburarea sa, uită că ar fi trebuit s'o pregătească şi îi desvălui deadreptul .contesei, spre marea ei mirare, că soţul ei era ameninţat să-şi piardă postul. Acum nu mai era nici o portiţă de scăpare: cel mai târziu marţi, trebuia să raporteze că excelenţa sa făcuse calcularea salariilor. Şi fiind vorba de un aristocrat, unul dintre prietenii fostului patron al fabricii, Bucşi ar putea socoti această uşurinţă ca un act voit de sabotaj. Prin urmare, trebuia neapărat ca până luni s'o hotărască pe soţia Iui Bucşi, să pună o vorbă bună pe lângă soţul ei în favoarea domnului grof... Domnul Ammer avea un aer atât de tragic, iar glasul îi era atât de răguşit şi de stins de spaimă, încât doamna Tulogdy văzu numaidecât în faţa ochilor zăbrelele temniţei. Era îngrozitor numai să şi-1 închipue pe Kâlmân în dosul acestor zăbrele când, deşi hoinărea zilnic ceasuri întregi pe câmp, în afara oraşului, el tot se mai plângea că se înăbuşă. Fu nevoită să-1 liniştească pe domnul Ammer: dacă va putea, o va căuta pe doamna Bucşi chiar azi, iar dacă nu, atunci neapărat luni. După plecarea lui, se lăsă cuprinsă de gânduri amare: cum să se apuce de treaba asta desgustătoare ? Acum avea încă un motiv să urască tot neamul lui Bucşi şi regimul lor politic. Şi totuşi era silită să se umilească în faţa lor. Trebuia să le mai aducă şi daruri şi nu ştia dacă le vor primi sau o vor refuza ? începu să-şi deschidă dulapurile şi să-şi caute printre rufele fine, dar învechite. Nu mai avea bijuterii. Ce altceva ar putea impresiona mai mult o muncitoare ? In cele din urmă, se hotărî să ia şase prosoape fine, pluşate. Abia cu câteva zile mai înainte, le desfăcuse monogramele cu stema. Se pregătea să le vândă la talcioc. împreună cu alte şase prosoape, era tot ce-i mai rămăsese din darurile bunicii. Ii venea să plângă, dar îşi încleşta gura. Chibzuia cum să înceapă ? Cum s'o ia pe femeia aceea ? Poate ar trebui să-i trimită prosoapele împreună cu o scrisoare. In felul acesta, nici n'ar avea cum să i le dea înapoi. Dar o scrisoare, ar fi oare deajuns ? Dacă s'ar duce şi s'ar umili în faţa ei, ar măguli-o şi ar putea obţine mai uşor rezultatul dorit. In cele clin urmă se hotărî să se ducă singură." Dealtfel, era şi curioasă să vadă mai de aproape cum arăta o muncitoare dintre acestea noi, lipsite de suflet, care se cocoţase în locul lor. Ar avea şi mulţumirea să poată povesti, când se va întoarce în cercurile ei aristocratice, cât de şubredă era fidelitatea acestor comuniste, ■faţă dc propriul lor regim. Da, această licărire de nădejde îi dădu puterea să pornească la adresa indicată. Domnul Ammer nu uitase să i-o dea. Se gândea cu plăcere la domnul Ammer. Se mai găseau oameni care se lăsau impresionaţi şi le mai admirau nobleţea, chiar aşa scăpătată, cum ajunsese. Poate că în ochii lor, apăreau ca nişte eroi. Doamna Tulogdy se înflăcăra atât de mult la gândul acesta, încât se înveseli aproape. Nu va bate la uşa acelei femei, ca să i se plângă. Nu-i va pomeni nici de copiii ei, nici de sărăcia în care se sbat. Şi nu va încerca s'o miluiască deadreptul, ci îi va vorbi acestei doamne Bucşi cu multă iscusinţă, cu fineţe, cu un aer de superioritate. Ca să nu-şi dea seama că a fost trasă pe sfoară. 168 NAGY ISTVAN Când, în cele din urmă, ajunse în faţa locuinţei familiei Bucsi, aflată într'uni cartier mărginaş şi alcătuită dintr'o căsuţă singură în curte, împrejmuită cu un gărduleţ, încrederea îi crescu şi mai mult. Dacă oamenii aceştia erau în stare să se mulţumească şi cu o asemenea locuinţă prăpădită, la mahala, atunci desigur că trebue să fie foarte simpli şi modeşti. Poate că era păcat să sacrifice şase prosoape pentru asemenea oameni. Ar fi fost deajuns şi trei, ca să-i dea gata... Intrând însă în curtea împodobită cu straturi de flori, se simţi dezamăgită. Nu găsi acasă decât un copilaş de unsprezece ani. Despica lemne pentru foc cu .un topor cât toate zilele. Copilul n'avea pe el decât nişte pantalonaşi negri de baie. Pielea îi era ca arama. Când o zări pe femeia aceasta necunoscută, băieţaşul îşi opri mâna în care ţinea toporul ridicat. Nici n'aşteptă să-i vorbească ea mai întâi, ci o întrebă numaidecât pe doamna Tulogdy: — Aţi venit dela căminul de zi şi o căutaţi pe mama ? — Nu, — răspunse doamna Tulogdy încurcată. — Eu... eu viu din partea unui funcţionar dela fabrică. Băeţaşul lăsă toporul în jos, gânditor şi începu s'o măsoare bănuitor pe femeia care stătea în faţa lui; — Atunci n'o chem acasă. Nu mi-a spus s'o chem dacă o caută cineva din partea unui funcţionar. — Eştî băiatul domnului Bucsi ? — Tatii nu i se zice domnul Bucsi... — Dar cum i se spune ? — întrebă surprinsă doamna Tulogdy, simţind cum-îi ardeau obrajii. — Toată lumea ştie. Dumneata de ce nu ştii, dacă-1 cunoşti ? Pe faţa uşor pudrată a doamnei Tulogdy, se iviră pete de roşeaţă din pricina enervării. Ar fi bucuroasă să-i întoarcă spatele, să plece. Nu mai are curajul s'o întâlnească pe soţia lui Bucsi. Dacă băiatul e atât de brutal şi de bănuitor, cum trebue să fie ea ? Dar nu mai avu timp să se răsgândească. Portiţa se deschise şi soţia lui Bucsi o găsi în curte. Venea din vecini. Aducea o cămaşă a băiatului dela croitoreasă.. Crezu că femeia care stătea în faţa ei venise pentru căminul de zi din strada învecinată, cum i se dăduse de .ştire dela Uniunea Femeilor Democrate. O salută şi îi spuse cu un aer prietenesc : — Aşteptam să vii mai târziu, tovarăşă. Femeile sunt convocate abia pentru ora şase... Adu un scaun din casă, Berci — îi zise băiatului, care însă nu sc mişcă din loc. — N'a venit pentru căminul de zi, marnă. Sinceritatea brutală a băieţaşului o ajută pe doamna Tulogdy să iasă din-încurcătură. Era atât de surprinsă, încât n'ar fi ştiut cum să-şi înceapă explicaţiile. Atitudinea prietenoasă a soţiei lui Bucsi, care credea că avea de a face cu o tovarăşă,, o punea într'o situaţie penibilă. Pe drum, se notarise să nu-i ascundă că era nobilă,. Avea de gând s'o ia repede, de sus şi s'o amăgească, prin isteţime şi viclenie. Acum însă, bănuiala acestui băieţaş nesuferit o făcea să-şi dea seama că nici nu putea să-i pomenească de titlurile ei de nobleţe. Oamenii aceştia ar fi fost în stare s'o dea afară, la prima vorbă neplăcută. Intr'adevăr, în urma intervenţiei băiatului, pe faţa soţiei lui Bucsi se ivi îndată o schimbare. Nu-şi mai trimise băiatul după scaun, ci, cu o curiozitate rece, o întrebă: — In ce chestiune ne vizitaţi ? — Aş dori să vă vorbesc între patru ochi. Soţia lui Bucsi se uită spre Berci care asculta cu atenţia încordată. — Hai, ia de-aici aşchiile astea şi fă focul. Umple oala albastră cu apă şr puno-o la fiert. Berci se supuse fără prea maro grabă. Se îndreptă spre şopronul de scân- LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 169 duri, transformat în bucătărie de vară. După o scurtă şovăire, maică-sa îşi conduse vizitatoarea în casă şi o pofti să şadă. Dintr'o singură privire, doamna Tulogdy îşi dădu seama că locuinţa familiei Bucşi era cât se poate de simplu mobilată. Toate obiectele semănau cu acelea din odăile dc servitori din casele grofilor. Se turbură văzând că soţia lui Bucşi nu se aşeza. Nu era o lipsă de atenţie faţă de ea, ci un semn că o zorea. — N'o să vă iau prea mult timp, — începu cu greu doamna Tulogdy. — Sunt atât de turburată ! Am venit într'o chestiune cu totul neobişnuită. Bărbatul meu este un mic funcţionar la uzina condusă de soţul dumneavoastră. Kâlmân Tulogdy, poate că domnul Bucşi v'a şi vorbit de el... Nici nu îndrăzni să-şi ridice ochii spre soţia lui Bucşi, pentru a vedea ce efect avusese asupra ei pomenirea acestui nume. Aştepta cu inima strânsă. Dacă femeia aceasta i-ar fi tăiat vorba şi i-ar fi zis : „da, am auzit de el", atunci n'ar mai fi ştiut ce să-i spună. — Până acum nu mi-a vorbit niciodată de el — răspunse soţia lui. Bucşi cu un glas mai prietenos. — Poftim, tovarăşă, spune mai departe. Ai vreun necaz ? — Şi se aşeză şi ea de partea cealaltă a mesei. — Nu, nimic... Dimpotrivă... Domnul Bucşi a fost foarte binevoitor faţă de noi. S'a arătat înţelegător cu soţul meu. Nu 1-a dat afară, deşi ne temeam că-1 va concedia. Soţul meu e mai în vârstă. Am auzit că ar fi vorba să fie înlocuit cu altul mai tânăr. Dar domnul Bucşi a înţeles situaţia în care ne aflam şi a ţinut seama că avem şi doi copii... Deaceea, îi suntem foarte recunoscători... — Nu-i nevoie, o întrerupse soţia lui Bucşi şi urmă, zâmbind: — Desigur că soţul dumneavoastră este un funcţionar capabil şi fabrica are nevoie de el. Soţul meu n'are nici un merit. Noi nu ne uităm la mutra omului, ci la cât îi preţueşte munca —■ închee ea, râzând. Doamna Tulogdy nu-şi ridică nici de data aceasta privirea spre ea, ci îşi păstră aceeaşi atitudine de recunoştinţă pe care şi-o impusese : — Ştim prea bine că, dacă n'ar fi fost domnul Bucşi, ceilalţi l-ar fi mâncat. Niciodată, n'o s'o uităm. Şi am dori s'o ştie şi domnul Bucşi. Deaceea, ne-am gândit, soţul meu şi cu mine, să-i facem o surpriză cu prilejul zilei sale de naştere. Puse pe masă pachetul cu prosoapele învelite în hârtie, pe care-1 ţinea în poală. — Ce-i asta ? — tresări uimită tovarăşa Bucşi. — Un dar modest pentru onomastică. — Dar, azi nu e ziua de naştere a soţului meu, — se miră şi mai tare tovarăşa Bucşi. — Şi apoi, nu e nevoie să-i faceţi nici o supriză. E şi el un simplu salariat al fabricii, ca toţi ceilalţi. Doamna Tulogdy simţi că se înăbuşă. Nu mai fu în stare să scoată nici o vorbă. Cu gesturi nervoase, desfăcu pachetul şi începu să pună în faţa muncitoarei prosoapele fine, pluşate, în culori palide, trandafirii. Erau atât de ispititoare, încât îţi venea să le atingi. Soţia lui Bucşi nu se putu stăpâni şi îşi trecu mâna prin ele. Da, ei n'aveau astfel de prosoape. De doisprezece ani, de când erau căsătoriţi, prosoapele lor s'au ros de atâta spălat. Se înfiora simţind printre degete moliciunea acestor lucruri frumoase, dar le lăsă numaidecât, şi, oarecum supărată, o dojeni pe vizitatoarea sa : — Cum aţi putut să intraţi la atâta cheltuială pentru noi ? Lucrurile astea sunt grozav de scumpe ! — Nimic nu e prea scump faţă de recunoştinţa pe care v'o datorăm. Ne-ar costa mult mai mult dacă soţul meu şi-ar pierde postul dela fabrică. — Dar asta înseamnă o adevărată risipă — strigă tovarăşa Bucşi, uimită. — Prosoapele astea trebue să-1 fi costat pe soţul dumneavoastră cel puţin leafa pe-o iuniătatc de lună. Sau poate are o leafă aşa.de mare ? \ 170 NAGY ISTVAN — Nurnai şase mii.... — zise doamna Tulogdy, tremurând toată. — Ei, poftim ! Şi vă mai trece prin minte să vă mai ţineţi de daruri ? Aveţi doi copii, şi de bună seamă nu le-ar strica o hăinuţă mai bună, sau nişte pantofiori. Nu, tovarăşă, noi nu le putem primi. Nu le-am primi nici dacă aţi câştiga sute de inii pe lună ! Oricine ar vedea în asta, ceva josnic, o mituire. La foştii directori se putea veni cu asemenea daruri, la noi însă nu merge! Strângeţi-vă prosoapele şi duceţi-le înapoi de unde le-aţi luat. Soţul meu nici nu trebue să afle despre asta căci s'ar supăra foarte tare pe dumneavoastră. — Ne refuzaţi, ne jigniţi? — se bâlbâi doamna Tulogdy şi buzele începură să-i tremure. — Nu se poate să interpretaţi astfel bunele noastre intenţii. Nimeni nu va şti în afară de noi. Nu vă aducem daruri ca să atragem atenţia. Nu vrem decât să ne arătăm recunoştinţa. Recunoştinţa a doi copii. De mânie şi de ruşine, ochii doamnei Tulogdy se umplură de lacrimi. înspăimântată de teama că va da greş, se agăţă de firul gândurilor tovarăşei Bucsi şi luptându-se cu hohotele de plâns care-o înnecau, vorbi mai departe: — Intr'adevăr, n'ar fi stricat să-mi îmbrac copiii ceva mai bine, sau să-i fi putut cumpăra soţului meu câteva cămăşi mai cumsecade, dar nu ne-am gândit la noi. Ne-am gândit numai la bucuria pe care am putea să v'o facem... Nu dispreţuiţi gândul bun al unui mic funcţionar... Tovarăşei Bucsi i se făcu milă de femeia aceasta : — Vă rog, nu mai plângeţi, — zise, mişcată. — Nu vrem să vă jignim. Şi n'avem de ce să vă dispreţuim. Soţul meu însă nu mi-ar ierta nici mie, nici dumneavoastră, dacă le-aş primi. — Dar nici soţul meu nu mă va ierta, dacă aduc prosoapele înapoi. Va crede că am săvârşit vreo stângăcie. ■— N'aş putea face decât un singur lucru, — zise tovarăşa Bucsi, şovăind şi uitându-se la prosoape. — Să le cumpăr la preţul pe care l-aţi plătit. Nouă o să ne vină mai uşor să facem cheltuiala asta. Sunt şi eu în câmpul muncii. Cel puţin să nu rămâneţi păgubiţi din pricina noastră... Cât să vă plătesc ? Spuneaţi, că din banii care i-aţi dat pe ele aţi putea cumpăra câteva cămăşi pentru soţul dumneavoastră. Trase prosoapele mai aproape şi-şi cufundă cu plăcere degetele în puful lor moale. Niciodată până atunci n'avusese albituri atât de fine. De ce să nu i le cumpere ? Salariul soţului ei era destul de bun ca să-şi poată îngădui, de aci înainte, să-şi târguiască lucruri mai bune. Dar doamna Tulogdy întinse mâna supărată, vrând să le ia înapoi. Doar nu-şi va da prosoapele pe preţul câtorva cămăşi bărbăteşti ? In altă parte, ar fi luat pe ele destui bani ca să cumpere vreo zece cămăşi. Dacă nu vrea să Ie primească, mai bine nu le dă deloc şi în orice caz, nu atât de ieftin 1 Să mai şi păgubească dupăce femeia aceasta n'o să-i dea nici un ajutor ca să-1 scape pe Kâlmân! Căci, cumpărân-du-le şi încă atât de ieftin, nu i-ar rămâne întru nimic îndatorată. Nu, nu va pleca de-aci cu un asemenea rezultat! Se hotărî să se arate mai departe jignită. — Nu ! strigă ea în sughiţuri, — sau le primiţi în dar, sau nu le mai luaţi de loc ! Nu ne pasă de pagubă, ci de ruşine... — Dar eu nu vreau să vă ştiu păgubiţi — se încăpăţâna tovarăşa Bucsi. Şi luă prosoapele de pe masă, punându-le pe canapea. Se duse apoi şi scoase banii din dulap. — Ţineţi-vă banii, nu sunt de vânzare ! —- se ridică palidă de mânie, doamna Tulogdy şi se îndreptă spre prosoape. Tovarăşa Bucsi îi tăie drumul. — Nu te mai frământa atâta, femeie. N'ai dece să te ruşinezi. Crede-mă, în felul acesta toată treaba e cinstită. Şi noi vom ţine seama şi de gândul vostru bun Dacă le-aş primi în dar însă, m'aş simţi mereu ca şi cum ne-am fi lăsaţi mituiţi- LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 171 Iar bărbatul meu nu l-ar mai putea suferi pe soţul dumitale. Ar bănui că trebue să fie la mijloc vreo viclenie. Dacă ti le cumpăr, o să ne putem gândi liniştiţi unii la alţii, cu prietenie. Şi îndesă cu sila în mâna contesei ameţite, două hârtii de câte-o mie. — Cu banii ăştia o să cumperi nişte cămăşi bune, pe puncte. Dacă au costat ,ceva mai mult, te rog să-mi spui. Dar furia nu-i mai îngădui doamnei Tulogdy să spună nimic. Când pusese prosoapele la o parte, spre a le vinde, îşi făcuse socoteala că va lua câte opt sute de lei de bucată. Dar acum, după ce le preţuise atât de nechibzuit, la valoarea câtorva cămăşi bărbăteşti, în faţa acestei femei îndrăcite, ce mai putea spune ?! Ah, afurisită muiere! Şi nici nu va avea nimic de povestit, căci toată lumea i-ar fi dat ei dreptate. Ba ar mai fi socotit-o şi ca o femee cu inimă bună, care nu voia să lase un biet funcţionăraş să rămână în pagubă, şi i-ar mai fi adus şi laude! La orice s'ar fi putut gândi, dar nici nu i-ar fi putut trece prin minte că planurile ei vor fi răsturnate în halul ăsta... încercase să apară în faţa acestei femei nu ca o solicitatoare care se umileşte, şi nici ca o mituitoare făţişă, ci ca un om însufleţit de un sentiment de recunoştinţă pentru un ajutor primit. Abia mai târziu şi-ar fi dat ea seama, în ce capcană iscusită ar fi căzut. Ar fi trebuit să tacă, să-1 acopere pe Kâlmân, de vreme ce primise darurile. Căci nu putea să aibă şi neobrăzarea ca, în urma acestui dar, să-i mai facă neplăceri lui Kâlmân... Dar aşa ?!... Ieşi pe uşă, fără să ■mai dea bună ziua. Tovarăşa Bucşi să luă după ea, palidă şi încercă s'o îmbuneze: — Nu trebue să pleci atât de supărată ! înţelege şi dumneata. Noi nu putem şi nici nu vrem să fim altfel decât suntem. Te rog spune-mi dacă prosoapele au costat cumva mai mult. Revenindu-şi puţin în aerul proaspăt de-afară, doamna Tulogdy îşi dădu şi ea seama că nu putea pleca astfel. Până mâine, femeea aceasta va afla dela soţul ei, cine erau şi cu ce gând venise. Şi — dacă acum, la despărţire, nu-i va lăsa o impresie bună — s'ar putea să se şi înfurie împotriva lor. Dar dacă totuşi, până la urmă, o va îndupleca pe femeia aceasta ca Tulogdy să nu fie dat afară din fabrică sau cel puţin să nu fie trimis în faţa justiţiei ? îşi înfrâna furia şi se întoarse: — Nu, nu sunt supărată, dar nu mi-am închipuit... — zise cu un glas înăbuşit. Acum însă vă înţeleg. Lecţia aceasta n'o voi uita niciodată, — adăugă ea cu o ameninţare ascunsă. Tovarăşa Bucşi socoti însă că tonul acesta era o tânguire a omului pe cale de a se împăca şi zise cu inima uşurată : —- Nici eu n'o să vă uit atât de repede. E întotdeauna plăcut să-ţi aminteşti de oamenii care au gânduri cinstite faţă de tine. ★ Bucşi rămase şi duminica la birou până la miezul nopţii. Era convocat săptămâna viitoare la Bucureşti, la centrală. Făcuse proectele, iar acum îşi sistematiza concluziile. Prin întrebările puse funcţionarilor, meşterilor şi inginerilor ajunsese să-şi dea seama că pe vremea fostului proprietar nu fuseseră decât doi oameni care aveau o privire de ansamblu asupra întregii funcţionări a fabricii: Kolesi şi inginerul şef. Dar inginerul nu cunoaştea decât latura tehnică, fiind foarte vag informat asupra veniturilor şi a cheltuielilor uzinii, sau în ce măsură un sector sau altul lucra în pierdere sau în câştig. Cu atât mai puţin cunoşteau situaţia maiştrii diferitelor ateliere. Inginerul şef le dădea directivele tehnice sub formă de instrucţiuni. Fiecare afla numai ceeace se referea la atelierul respectiv. De aceea, nici o secţie nu ştia ce făcea alta. Nici atelierele nu ştiau în ce măsură depindeau unele de altele, unde li se încrucişa sau unde şi-ar putea frâna unul altuia munca. Iar muncitorii nu cunoşteau r/2 NAGY ISTVÂN din tot procesul de muncă decât părticica neînsemnată care cădea în seama fiecăruia. Din cauza aceasta, nici nu puteau avea altă grijă, decât să-şi îndeplinească de bitic de rău treaba. De multe ori, nu ştiau nici măcar ce parte a unei maşini reprezenta piesa la care lucrau. Iar funcţionarii, şi mai ignoranţi încă, mâzgăleau cifre moarte pe hârtie şi redactau texte referitoare la operaţiuni, de care erau cu desăvârşire străini. Nu ştiau nici dacă se refereau la oameni, adică la muncitori, sau la obiecte de muncă. Orice posibilitate de iniţiativă le fusese răpită. Iar situaţia aceasta nu se schimbase prea mult nici dela naţionalizarea fabricii. Bucsi discutase această chestiune cu Felecan şi cu contabilul şef, iar în lipsa unui inginer şef, cu Bogdan. In afară de domnul Ammer, primise dela toţi sfaturi foarte preţioase. Pe baza lor, urma să organizeze conducerea uzinii în cadrul a cinci colective principale de muncă. Potrivit concepţiei lui Bucsi, organismul complicat al fabricii ar deveni astfel o unitate viabilă. Răspunzând personal pentru partea de muncă ce-i revenea, fiecare s'ar simţi în acelaş timp răspunzător pentru toată activitatea uzinii. Formularea şi motivarea acestor propuneri, într'un chip satisfăcător, îi cerură iui Bucsi o muncă încordată. Nu prea avea înclinări pentru scris. De când isprăvise şcoala, n'avusese decât rareori prilejul să scrie. N'avusese cu cine să întreţină o corespondenţă. Rudelor sale, risipite pretutindeni, le trimetea cei mult o scrisoare pe an.. Numai partidul îl deprinsese cu scrisul, pe vremea când fusese secretar al organizaţiei de bază. Partidul îi ceruse să întocmească dări de seamă şi rapoarte. Se obişnuise însă foarte greu cu ele. Dar fără această pregătire, nici nu s'ar fi putut descurca acum ca director de întreprindere. Numai că scrisui şi calculele legate de conducerea fabricii îl puneau mereu în faţa unor probleme tot mai complicate şi mai grele. îşi adusese de-acasă, în ascuns, manualul de artimetică şi cel de gramatică, de anul trecut al fiului său. Şi nu odată stătea şi le răsfoia, ca să-şi împrospăteze regulile de ortografie şi să-şi amintească formulele celorlalte operaţiuni aritmetice-mai grele decât adunarea, scăderea, înmulţirea şi împărţirea. Dar, deşi simţea din ce în ce mai mult nevoia să înveţe şi româneşte, totuşi nu încercase încă să scrie, Nu putea lăsa totul pe seama secretariatului şi a traducătorilor. Ii încetineau munca. Apoi, avea de făcut uneori şi comunicări confidenţiale. Da, trebuia neapărat, să treacă şi acest hop... De multe ori, stătea şi se gândea că fiul său, învăţând amândouă limbile, se va putea descurca mult mai uşor în viaţă. Deocamdată, el era nevoit să-şi petreacă toate serile şi duminicile, învăţând. Ii venea greu, dar totul era ca fabrica să se pună bine pe roate. La miezul nopţii, îşi încuie hârtiile în sertare cu simţământul plăcut că tăcuseşi în ziua aceea un pas înainte. Porni ostenit spre casă. O linişte deplină domnea în toată fabrica. In noaptea de duminică nu se lucra decât la cuptoarele de maleabilizare. Bucsi sc obşinuise atât de mult să se îndrepte în fiecare dimineaţă, prânz şi seara şi la orice ceas din zi şi din noapte, spre turnătorie, încât, acum, nu-şi aminti decât abia în şlefuitorie, de făgăduiala dată iui Felecan că nu se va duce la cuptoarele de maleabilizare, fără să-i spună. Se întoarse din drum. li era inima grea. Ce s'o fi petrecând acum la cuptorari? Indreptându-se spre ieşire, zări silueta paznicilor de noapte. Portarul îi deschise prevenitor poarta de fier. Porni spre casă pe jos, prin străzile mărginaşe. întârzia de-atâtea ori nopţile, încât se sfia să-1 mai cheme pe Bolonyi şi duminica să vină cu maşina la fabrică. Răcoarea nopţii îi pria. Ii mai limpezea mintea, plină de grijile fabricii. îşi aminti de fiul său, de soţia sa. Nici nu mai avea când să stea şi cu ei. Le făgăduise că vor merge în munţi, într'o duminică, împreună cu Bogdan. Până azi însă nu apucase s'o facă. Degeaba stăruia mereu fiul său. Dacă nu-1 va găsi dormind, de bună seamă îi va pune din nou aceeaşi întrebare. La începutul săptămânii trecute, îi găsise pe amândoi nespus de agitaţi. Organizaţia de bază îi dăduse soţiei sale sarcina de a scrie un articol pentru gazeta de perete. Iar Juliska întinsese şi pe pat şi pe masă toate ziarele LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 173 din ultima lună şi trecea dela unul la altul culegând ştirile cele mai importante. Şi mai în fiecare seară îl aştepta pe Bucşi câte-o supriză, acasă. Când îi găsea încă treji, pica vesel în mijlocul lor. De câte ori isbutea să plece mai devreme acasă, se bucura să-i surprindă pe neaşteptate. In seara aceasta însă, Berci era de mult cufundat într'un somn greu. Juliska, într'un capot, stătea lângă lampă. Sosirea lui Bucşi o făcu să tresară. — La ce te gândeai, Juliska ? — Mă gândeam că ar trebui să-ţi împărţi mai bine munca. Nu se poate ca până şi duminica să stai până la miezul nopţii la fabrică. N'o s'o poţi duce prea multă vreme aşa, Kâroly. O să te dea gata. Şi afară de asta, de ieri, am ceva pe inimă. — Dacă-i aşa, draga mea, dă-i drumul, uşurează-ţi inima — zise el îmbrăţişând-o. — De ce nu mi-ai spus-o de aseară ? — Până ce să apuc să-ţi vorbesc, ai şi adormit. — Juliska se desprinse din braţele lui Bucşi şi se duse la dulapul cu haine. Scoase de-acolo nişte prosoape pluşate, frumos împăturite şi i le puse în faţă. — Ce zici de astea ? — Ei, minunat ! — făcu Bucşi ochii mari. — Astea zic şi eu că sunt lucruri fine. Cum au ajuns aici ? — Hai să mănânci mai întâi şi între timp o să-ţi povestesc, — şi puse prosoapele înapoi în dulap. Ii servi lui Bucşi friptură rece. Bucşi îşi tăie pâinea, apoi se uită la soţia sa, aşteptând. Tovarăşa Bucşi întârzie puţin cu răspunsul, apoi întrebă brusc: — Există la voi un funcţionar cu numele de Tulogdy ? — Există. Dar, stai niţel. Mi se pare că a fost. — Cum adică a fost ? — se miră tovarăşa Bucşi. — L-am concediat. — Cred că nu-ţi aminteşti bine, Kâroly. Soţia acestui funcţionar a venit ieri la noi ca să-ţi mulţumească pentru că nu l-ai concediat. Bucşi scăpă din mână tacâmurile. — Pentrucă nu, l-am concediat ? Dar eu îmi amintesc foarte bine, că... — Te înşeli, Kâroly, — începu să se îngrijoreze şi ea. — Soţia lui Tulogdy susţinea că numai datorită ţie n'a fost concediat. Şi drept recunoştinţă, ne-a adus în dar aceste prosoape. — Şi tu le-ai primit ? — întrebă Bucşi, alb ca varul. — Ce-ţi trece prin minte ? Cum îţi poţi închipui că aş fi în stare de aşa ceva ? — păli soţia lui. Bucşi sări ca ars dela masă şi cuţitul îi căzu zornăind pe farfurie : —■ Nu glumi, Juliska ! Nu lc-ai primit, şi totuşi le ai aici ? Ce înseamnă flecăreala asta ? Iţi dai seama, cine e Tulogdy ăsta ? E prietenul fostului proprietar al fabricii. Un grof scăpătat 1 Până ce n'am pus eu să-1 dea afară, trăia pe spinarea fabricii. Iar nevastă-sa e şi ea tot neam de grof! Ce ai tu de-aface cu ăştia? Tovarăşa Bucşi era din ce în ce mai uimită. încercă să protesteze. Dar spaima i se întipări tot mai limpede pe faţă. Nu mai fu în stare să scoată nici un cuvânt şi deveni atât de palidă, încât Bucşi se înspăimântă. — Ce-ai făcut, Juliska ? Asta poate să aibă urmări îngrozitoare... Nu pot să înţeleg, doar nu eşti o femeie cu suflet lacom... Vorbeşte odată, te rog, vorbeşte... Juliska abia izbuti să îndruge : — Zici că sunt grofi, că e prietenul fostului proprietar ?!... Şi eu care m'am lăsat păcălită ! — Te-a păcălit, da ! Aşa mă cunoşti tu pe mine, mă crezi în stare să primesc daruri dela oricine, ca să nu-1 dau afară din fabrică ? Mâine trebue să-mi dau demisia, Juliska ! Să-mi crape obrazul de ruşine, să fiu de batjocura clasei muncitoare, nu-mi mai rămâne decât să mă duc în faţa Partidului... 174 NAGY iSTVAN — Nu vorbi prostii! N'am primit nici un fel de daruri! Dar îmi spunea bărbatul ei e un biet funcţionăraş cu o soartă atât de amară, încât m'am înduplecat şi i-am cumpărat prosoapele. Ca să nu poată spune că i-am făcut şi-o pagubă, i.a'm dat două mii de lei pentru cârpele astea. Ba, a mai trebuit s'o şi rog, pe femeia'aceea cu obrazul veşted. Măcar de-aş pricepe ce rost a avut toată comedia asta. Bucsi îşi ştergea cu mâneca sudoarea care-i acoperise fruntea. încerca sase gândească şi îi arunca soţiei sale priviri pline de îndoială. Nu înţelegea nici el povestea asta încurcată. Să mai fie în fabrică groful acela ? Doar ştia prea bine-că fi spusese lui Ammer, să nu-1 mai vadă pe-acolo. Să nu-1 fi concediat oare> Nu-şi putea aminti dacă semnase sau nu scrisoarea de concediere. Dacă parazitul acela tot mai stătea aciuiat pe-acolo, cum de nu-1 vedea ? Nu cumva i-or fi dus de nas ? Asta trebue să fie, prinse a se întări bănuiala în el. Altfel, ce rost ar fi avut toată povestea cu darurile ? Se uită, covârşit de griji, la soţia sa, care rămăsese înspăimântată, în faţa lui : — Mi se pare că s'a făcut o mare porcărie în numele meu. încă nu ştiu ce se petrece cu funcţionarii. In orice caz, ai făcut foarte rău că ai oprit prosoapele. Trebuia s'o trimiţi pur şi simplu Ia mine, pe femeia aceea... Soţia lui Bucsi îşi plecă fruntea, întristată : — Dacă aş fi fost atât de deşteaptă ca tine, Kâroly. de bună seamă că aşa as, fi făcut. Bucsi se uită înfuriat într'o parte : — Se vede că voia să ne amestece într'o murdărie. — Dar n'a isbutit, Kâroly. Acum înţeleg de ce nu voia să-i răscumpăr prosoapele. Nu i-a mers, însă ! Acum n'o să poată scorni nici o vorbă pe socoteala noastră. -- Dacă aş şti măcar, cu ce prilej m'am arătat îngăduitor ! Cum de le-a putut trece prin minte că m'ar putea dezarma... se ridică Bucsi de pe scaun şi începu să măsoare bucătăria de la un cap la altul. — Să-1 găsesc numai acolo pe groful acela şi o să-i arăt eu, să-1 ia dracu' 1 împachetează prosoapele, Juliska, şi du-i-le înapoi, aruncă-i-le în faţă ! — Asta n'ar avea nici un rost, Kâroly. Din păcate, am plătit prosoapele şi nu-mi dă mâna să arunc două mii de lei pe fereastră. — In cazul de faţă nu trebue să mai ţinem socoteală de bani... — strigă Bucsi şi sa uită enervat la ceas. Ii părea rău că nu era încă dimineaţa ca să se poată duce în grabă la uzină, să cerceteze prin birouri ce se uneltea în spatele lui II chinuia un simţimânt de ruşine. Se culcă mohorît. La fel se simţea şi soţia ' Iui _ In seara aceea, domnul Ammer nu avu nici el linişte. In cursul după amiezii, o vizitase din nou pe doamna Tulogdy, care se arătase indignată şi îi aruncase tot felul de mustrări pentru înfrângerea suferită în faţa soţiei lui Bucsi. Domnu! Ammer plecase ruşinat. Acum, tremura la gândul cc se va întâmpla a doua zi. Dacă Bucsi nu va uita de salariile prost calculate şi va cere să-i fie adus funcţionarul vinovat, va trebui să-I trirneată pe Tulogdy şi atunci se va descoperi că. în ciuda dispoziţiei sale, acesta nu fusese concediat. Cum să iasă din încurcătură ? In frământările sale, îşi aminti de contabilul ajutor, Selmeczy Iânos. Poate că acesta s'ar învoi să ia asupra sa greşala lui Tulogdy. Bucsi l-ar ierta uşor pe Selmeczy, care-i membru de Partid, s'a arătat întotdeauna un funcţionar capabil şi n'a fost niciodată omul de încredere a! lui Kolesi. Selmeczy îi era îndatorat LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 175 jui Ammer, pentru că mulţumită lui nu fusese trimis pe front, în timpul războiului. {1 adusese ca funcţionar în fabrică şi îi făcuse rost numaidecât de o mobilizare pe loc. Acum, ar putea şi el să-1 servească, luând asupra sa greşala lui Tulogdy. Trebuia să se arate solidar faţă de colegii săi funcţionari. La urma urmelor, Selmeczy făcea şi el parte dintr'o familie destul de bună. Dacă era membru de partid, nu însemna că nu putea fi un om cumsecade. Deşi mai stătea la îndoială, totuşi domnul Ammer se duse să-1 caute pe Selmeczy. Acesta nu era uşor de urnit Avea patruzeci de ani, începuse să se îngraşe, suferea de varice la picioare, dar avea un suflet bun. II găsi singur acasă. Soţia lui plecase cu copiii la bunica lor, urmând să petreacă două zile cu ea la vie. Stând sub abajurul roz al lămpii, în pijama, Selmeczy citea un roman sovietic. In ultimul timp, nu citea decât romane sovietice. Scria despre ele şi la gazeta de perete articole pline de însufleţire. II primi pe domnul Ammer cu plăcere. Ii oferi o ţigară şi un lichior de casă, dar domnul Ammer îi mulţumi, fără să primească. Ii arătă, turburat, scopul vizitei sale şi după multe ocoluri, îi spuse, ce aştepta dela el. Era o nimica toată, dar dacă nu-1 va ajuta pe Tulogdy, domnul Ammer şi-ar putea pierde postul. Ku-i cerea serviciul acesta in interesul lui Tulogdy. Nu voia să-1 mai apere. Dacă nu era în stare să lucreze cum se cuvine şi îl punea, prin uşurinţa sa, în situaţii atât de grele, n'avea decât să plece unde o şti... — Şi fără uşurinţa lui, tot o să am neplăceri pentrucă i-am dat un preaviz de trei luni, dar cel puţin n'o să pot fi învinuit că am apărat un sabotor... Astfel îşi încheie domnul Ammer cuvântarea şi pândi cu îngrijorare faţa rotofeie a lui Selmeczy. Dar nu se putea citi pe ea decât o plictiseală care nu făgăduia nimic bun. Până în ziua aceea, Selmeczy trăise liniştit, încredinţat că se putea gândi la trecutul său fără nicio mustrare de cuget. N'avea nimic comun cu lumea veche, nu săvârşise cu oamenii ei nici o crimă, nu le fusese niciodată complice. Putea deci să ia parte cu inima împăcată la minunatele experienţe ale lumii noi. Ideile socialismului îl atrăgeau. Tot ce se petrecea în jurul lui era bine, nu li se cerea oamenilor decât o muncă cinstită şi conştiincioasă, iar el îşi iubea meseria. Fiind un bun specalist, nu prea înţelegea de ce nu i se dăduse lui postul de contabil şef al fabricii, dar nu se frământa prea mult din pricina aceasta. Era încredinţat că mai devreme sau mai târziu i se vor recunoaşte meritele. Uneori era cuprins însă de nelinişte, pentrucă nu atrăsese atenţia Partidului asupra atitudinii suspecte a domnului Ammer. Dar, până acum îl oprise de fiecare dată gândul că ar putea fi bănuit că râvneşte la postul lui Ammer. Acum însă era nevoit să-şi dea seama că îl cruţase pe domnul Ammer pentrucă se simţise îndatorat faţă de el. Dar până în seara aceea, nici nu-i trecuse prin minte acest lucru. Da, dacă ar sta să se gândească bine, poate că domnul Ammer i-a salvat viaţa, atunci când i-a făcut rost de o slujbă la fabrică, pentru a-1 scuti de mobilizare. Ii putea refuza acum serviciul pe care i-1 cerea ? Ar însemna o lipsă de omenie să i-1 refuze. Acesta fu 'primul gând care-i trecu prin minte. Dar după aceea îi veniră atâtea alte gânduri, potrivnice 1 Cum să-1 mintă pe Bucşi, pe care îl stimează atât de mult şi îl admiră pentrucă e atât de inimos !? Cum să ia parte de aci înainte la şedinţele organizaţiei de bază, având conştiinţa încărcată că-i ascundea ceva lui Felecan şi tovarăşilor săi ? Să-şi strice toată bucuria ? Pentru el, faptul că putea lua parte la şedinţele muncitorilor, era o mare satisfacţie. Oamenii se transformau sub ochii lui. Domnu! Ammer urmărea cu îngrijorare crescândă chipul posomorât al lui Selmeczy, care nu scotea nici un cuvânt. 176 NAGY ISTVÂN — Sper că nu-mi vei refuza acest mic serviciu, domnule coleg ? — nu ■ mai putu stăpâni el frământarea. — Gândeşte-te că am două fetiţe, că soţia mpa suferă de nervi! In cazul nostru, datele comparative dovedesc cât se poate de limpede că nu-ţi cer un lucru imposibil. Ce înseamnă acest mic serviciu, faţă de ceeace am făcut eu pentru dumneata ? Selmeczy păli, dar îi făgădui ■: bine, de data asta va lua asupra sa gre-seala, dar cu o singură condiţie şi anume ca groful să fie dat afară. Nu înţelegea să muncească pentru el la calcularea salariilor şi să-i mai acopere şi greşelile. Domnul Ammer se ridică liniştit şi, scuturându-i mâna lui Selmeczy, îSj dădu drumul bucuriei, vorbindu-i astfel : — S'ar putea să-ţi răsplătesc îndoit acest mic serviciu. Cine ştie, s'o mai întoarce roata şi atunci o să fiu în măsură să fac mult mai mult pentru dumneata, domnule coleg ! Şi plecă. Nu-i păru ciudat nici felul cum se încruntară ochii mici ai lui Selmeczy, nici faptul că acesta nu-i răspunse la strângerea de mână, ci îi întinse numai degetele sale plinuţe. A doua zi dimineaţa, Bucsi veni dela ora sase la fabrică. Nu dormise aproape toată noaptea. II rodea chestia cu prosoapele. O să răscolească el azi tot gunoiul de prin birouri! Mâine va trebui să plece la Bucureşti, la centrală. Când va ajunge acolo, va putea anunţa că a tăiat capul balaurului. II căută pe Felecan, vrând să-i comunice cele întâmplate, să-i ceară un sfat, dar nu-1 găsi. Felecan fusese chemat la judeţeană. Nu avu răbdare să-1 mai aştepte. Neastâmpărul şi mânia îi creşteau necontenit. La intrarea principală a fabricii, îl aşteptau vreo opt muncitori. Ii arătară plicurile cu salariile. Normele le fuseseră calculate greşit. Reţinerile erau mai mari decât se cuvenea. Bucsi le făgădui că până după amiază va lămuri această chestiune. Să se prezinte atunci la casierie... Până ia sosirea funcţionarilor, n'avu răbdare să stea în birou. Cutreeră atelierele până la ora şapte. II întrebă pe portar, dacă-1 cunoştea pe Tulogdy, dacă acesta mai venea pe la fabrică, iar în caz afirmativ, dacă nu cumva pleca în timpul serviciului. Portarul era nou în slujbă şi nu-i prea cunoştea bine pe funcţionari. Iar săptămâna trecută fusese de serviciu noaptea. Bucsi îi porunci să-i spună lui Ammer să se prezinte la el, la birou, de îndată ce va veni. Domnul Ammer ştia de ce era chemat. Nici prin gând nu-i trecea să se ducă la Bucsi. II trimise pe Selmeczy. Să înfrunte mai întâi el furtuna. Cine ştie dacă n'o va îndrepta în altă parte ! Luând asupra sa greşelile făcute în calcularea salariilor, Selmeczy îl va pune şi pe el într'o altă lumină în faţa lui Bucsi. Selmeczy însă trecuse în cursul nopţii printr'un sbucium foarte greu. Avea cearcăne la ochi. Pe faţa lui puhavă, spălăcită, sbârciturile erau mai ascuţite. Bucsi îl ascultă nerăbdător. Voia mereu să-1 întrerupă. Să vie mai târziu, căci îl aştepta pe Ammer. Selmeczy însă nu pricepea de ce Bucsi era atât de nerăbdător şi se apropie şi mai mult de biroul acestuia. -- Am fost trimis în chestiunea calculării salariilor, — zise pe un ton şters. Bucsi îl cunoştea pe Selmeczy. Vorbise cu Felecan că ar trebui să-1 pună contabd şef, dar nu-şi dădea seama de ce funcţionarul acesta nu-i prea plăcuse. 11 simţea cam moale, cam destrămat. II privi cu multă curiozitate: se va con-\ înge acum, dacă îl judecase bine sau nu. LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 177 — Dumneata, tovarăşe, ai calculat atât de greşit salariile? Azi dimineaţă pni s'au plâns alţi opt muncitori! — Nu le-am greşit eu, tovarăşe director, dar m'au trimis la dumneavoastră, ca să iau greşeala asupra mea. Bucşi îl privi surprins. Uită să-i poftească pe Selmeczy să şadă. — Te-au trimis ? Cui i-a trecut astea prin minte şi de ce ? Selmeczy întinse mâna după un scaun, îl trase până aproape de fereastră si se aşeză fără să mai aştepte să fie poftit. — îmi vine greu să vă povestesc. N'aş vrea să mă înţelegeţi greşit şi să trec drept un om care îşi sapă colegii în faţa dumneavoastră. Şi nici n'aş fi făcut-o dacă Ammer n'ar fi căutat să mă convingă, spunându-mi că s'ar mai putea întoarce roata şi să fie în măsură să-mi facă şi el multe servicii... — Nu înţeleg nici o iotă din tot ce-mi spui, — se aplecă Bucşi spre el, stârnit — O să înţelegeţi numaidecât totul. Vă rog numai să mă lăsaţi să vi le spun aşa cum mă pricep, cum mi le-am formulat în gând azi noapte. Bucşi îl lăsă să vorbească şi se simţi tot mai ruşinat pe măsură ce asculta povestea vieţii lipsită de evenimente, pe care o dusese Selmeczy în trecut şi descoperea cum acesta se trezise şi prinsese un nou avânt, datorită ajutorului şi lămuririi ideologice. Cum de nu-1 observase până acum pe omul acesta ? Fiindcă, ascultându-1, îşi dădea seama că avea în faţa lui un sprijinitor entuziast, pentru care tot ce se petrecuse în fabrică dela şedinţele muncitorilor până la naţionalizarea fabricii şi până la activitatea sa ca director, însemnau adevărate sărbători. — Nu vreau să se întoarcă roata, — spuse Selmeczy cu tărie, — fiindcă ea nu mi-ar aduce decât dezorientarea şi lipsa de rost de altădată. I-ar dobori pe oamenii pe care eu am învăţat să-i cunosc şi să-i iubesc, care s'au ridicat la o viaţă nouă... s'au născut a doua oară sub ochii mei. Da, tovarăşe Bucşi, noroc că Ammer s'a dat de gol. Căci altfel, nu v'aş fi vorbit acum aşa. Aş fi minţit, spunând că eu am greşit statele de salarii. Nu mă socot dator cu nimic faţă de Ammer. Ceeace am ajuns astăzi, nu e mulţumită lui. El mi-a salvat numai făptura fizică din războiul mondial. Sufletul însă, dumneavoastră mi l-aţi dat. Şi viaţa mea şi-a căpătat un rost abia acum, prin dumneavoastră. Toate acestea le datorez clasei muncitoare, Partidului şi minunatei literaturi sovietice. Mă simt vinovat că n'am observat toate acestea mai din vreme şi că nu v'am spus nimic până acum. Am încălzit vipere la sânul nostru. Nu afirm că Tulogdy sabotează în mod conştient, dar îi e silă de munca pe care trebue s'o facă şi asta înseamnă o atitudine duşmănoasă. ». Bucşi îi strânse mâna contabilului ajutor, fără să rostească niciun cuvânt. Apoi îl întrebă : — Eşti hotărît să spui toate astea şi faţă de domnul Ammer ? O clipă, Selmeczy păli, dar până la urmă declară : — Dacă trebue neapărat, sunt gata s'o fac. Bucşi nu-1 sili. Ii strânse din nou mâna. Selmeczy părăsi biroul, înseninat. După plecarea lui, Bucşi luă la rând toate atelierele uzinii la telefon, căutându-1 pe Felecan, ca să discute cu el cele întâmplate. Dar Felecan nu se întorsese încă la fabrică. Zilele acestea venise un nou responsabil cu cadrele, la uzină. Bucşi se gândi să-1 cheme, ca să se sfătuiască şi cu el asupra acestor probleme, înainte de a lua o hotărîre cu privire la Ammer şi Tulogdy. Ammer însă intră pe neaşteptate ca să-i prezinte câteva hârtii la semnat. Se arătă mai mieros decât oricând. Ochii îi erau blânzi, dar şi de astă dată îşi ferea privirea. 12 — Viaţa Românească — c. 2007. 178 NAGY ISTVAN — E îngrozitor, — zise învinuindu-se singur şi punând în faţa lui Bucsi o scrisoare de concediere. — Abia acum am observat că lui Tulogdy i-am dat adresa de concediere fără semnătura dumneavoastră, tovarăşe director. Bucsi îşi aruncă privirea pe hârtie: — Ce înseamnă asta ? — întrebă el — i-ai dat trei luni ? — Termenul legal de preaviz... Bucsi rupse hârtia în bucăţi şi o svârli la picioarele lui Ammer. — Te rog să-i faci numaidecât socoteala şi să-1 dai afară. Chiar dumneata. Iar dacă pentru restul de preaviz de o lună şi jumătate, domnul grof o să aibe vreo pretenţie, o să-i plătim în contul dumitale, pentru neglijenţa de care te-ai făcut vinovat. Obrazul alb al domnului Ammer deveni livid. — Am înţeles — şi ieşi, împleticindu-se. Bucsi îi strigă să vină să-i raporteze ce-a făcut. Nu răzbătură până la el şoaptele enervate, care urmară după dispariţia domnului Ammer. Cinci minute mai târziu, silueta cu umerii căzuţi a grofului străbătu şovăind curtea fabricii şi se pierdu după colţ. Domnul Ammer ciocăni la uşă, dar nu fu în stare să raporteze nimic, ci aşteptă fără a rosti un cuvânt. Bucsi nu-1 mai învrednici nici măcar cu o privire şi îl întrebă cu totul în treacăt. ■-- Nu eşti curios să ştii ce hotărîre am luat în privinţa contabilului ajutor? — Vă rog să mi-o dictaţi, — se înclină domnul Ammer şi îşi scoase carnetul de însemnări. Bucsi dictă : — Selmeczy va prelua imediat postul de contabil şef, iar domnul Ammer va fi pus în disponibilitate, ca să-şi poată sistematiza datele comparative, încheie Bucsi batjocoritor. — Asta... asta e o nedreptate ! — se bâlbâi Ammer. — Vă rog, faptul că am uitat să vă dau la semnat adresa de concediere, nu constitue un motiv ca să fiu pus în disponibilitate. Vi se poate întâmpla şi dumneavoastră să greşiţi... Bucsi fierbea de mânie. Urechile-i ardeau de sângele care i se urcase la cap. Totuşi se stăpâni : — Se poate întâmpla să greşesc şi eu, dar nu dinadins, ca dumneata ! Eu nu încerc să-mi duc de nas superiorii, cum faci dumneata ! Ştiu totul în ceeace te priveşte ! Doreşti poate să ţi le înşir una câte una ? Vino, — se ridică Bucsi, pornit. — O să convoc toţi funcţionarii şi o să ţi le spun în faţa lor. Poate se va mai găsi şi printre ei vreunul care să mai adauge câteva lucruri edificatoare. Hai, vino... * — Nu, domnule Bucsi, aşa ceva, într'adevăr... — Vino, când îţi spun !... — Vă implor, primesc orice, numai să nu mă faceţi de râs ! Şi ieşi năucit. Bucsi îl lăsă să plece. Ştirea se răspândi prin toate birourile : domnul Ammer sboară, în locul lui vine Selmeczy. Ammer îi şopti domnişoarei Maria, fosta telefonistă : „Ia seama, Selmeczy e un trădător. Un informator care născoceşte învinuiri false". După o jumătate de ceas, domnişoara Maria transmise mai departe : „Selmeczy l-a ponegrit pe Ammer numai ca să-i ia locul". Dar vechii funcţionari nu răspândiră calomnia dincolo de cercul lor. N'aveau încredere în colegii mai tineri. Aceştia veniseră în fabrică după eliberare. Nu puteau suferi purtarea linguşitoare, slugarnică a domnului Ammer. Respirară uşuraţi. Atmosfera se curăţă deodată prin dispariţia celor doi indivizi nesuferiţi: LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 179 Tulogdy, care-i privea de sus, şi Ammer, care-şi bătea joc de ei. Din pricina lui se simţiseră întotdeauna stingheriţi la şedinţele de fabrică, ţinute împreună cu muncitorii. Nu îndrăzniseră să ia cuvântul, să participe şi ei cu înflăcărare alături de muncitori. Bine că Bucşi văzuse atitudinea josnică a lui Ammer. Cei tineri, îl felicitară toţi pe Selmeczy. In aceeaşi seară, Bucşi plecă la Bucureşti. 17 A doua zi, ştirea făcu din două părţi ocolul familiilor din înalta burghezie şi din cercurile aristocratice: Tulogdy şi Ammer au fost daţi afară dela uzina metalurgică ! Pe de o parte vestea era răspândită dela o rudă la alta de doamna Ammer, care povestea peste tot, printre sughiţuri de plâns, nenorocirea ce îl lovise pe soţul ei. Din partea familiei Tulogdy, acela care se ocupa cu răspândirea svonurilor era Torni baci. Printre aristocraţi, ca şi în înalta burghezie, opinia fu aceeaşi : „Tulogdy şi Ammer erau nişte martiri; martirii devotamentului lor faţă de foştii patroni". La fel îl socoteau şi pe inginerul şef Tolocan. Spuneau că, rând pe rând, comuniştii îi vor înlătura pe toţi vechii tehnicieni specialişti Şi pe drumul acesta, vor duce în câteva luni industria şi în deobşte întreaga viaţă economică, la un faliment total. Şi bucurându-se nespus de propriile lor iluzii, spuneau peste tot : „Vechii specialişti fac foarte bine că nu se grăbesc să treacă de partea lor. Merită toată cinstea şi preţuirea 1" Cu asemenea vorbe încerca să se mângâie -şi soţia nevricoasă a domnului Ammer. Şi la fel se îmbărbăta şi nevasta lui Geza Kolesi, când avocatul Bejan îi vesti că directorul muncitor dăduse afară doi dintre oamenii lpr devotaţi. Cuvintele avocatului o înflăcărară pe doamna Kolesi. începu numaidecât să se pregătească. Se hotărî să facă o vizită familiei Ammer ca să le dea curaj. Iar în ziua următoare se va duce la familia Tulogdy. Să le arate că fostul lor patron nu-i părăsea. Pregătirile durară foarte mult. Slăbise atâta, încât nu-i mai rămăsese nimic din frumuseţea de odinioară. Şi aceasta se datora nu numai pierderii uzinii, ci şi nenumăratelor necazuri suferite de atunci. Mai întâi, Anni căzuse la două obiecte, la examenele universitare. De câte ori îşi amintea de această înfrângere, neobrăzarea profesorilor o făcea să turbeze. Dar ceeace o rodea şi mai mult, era că şi plecarea fetei la Paris fusese zădărnicită. Nu izbutiseră să capete un paşaport pentru Anni. Pe deasupra, un misit le mâncase o bună parte din banii pe care îi mai aveau. Făcuse tot felul de călătorii pentru obţinerea paşaportului, dar fără niciun rezultat, căci rnisiţii şi cei care se ocupau de intervenţii nu mai aveau nici o trecere pela ministere, de când fusese aleasă noua Adunare Naţională. Şi apoi, doamna Kolesi mai trăia şi sub groaza unei eventuale percheziţii, îşi ascundea mereu în alt loc scrisoarea de depozit şi tot i se părea că ar putea fi găsită. însfârşit, o mai chinuia şi grija pe care i-o purta cumnatului ei. Când Iakab venea uneori pe neaşteptate pe la ei, aducea mereu vorba de scrisoarea de depozit şi se arăta foarte bănuitor. Nu renunţase la gândul de a pune mâna pe ea. Şi o întreba mereu pe doamna Kolesi, cc făceau oamenii ei de încredere ? Doamna Kolesi se temea ca nu cumva, încercând să ia scrisoarea de depozit, Iakab să fie prins şi în cazul acesta, toată vina ar cădea nţjmai asupra ei. II amăgise şi nu se putea hotărî să-i desvălue adevărul asupra scrisorii de depozit. Numai astfel mai putea nădăjdui să-1 ţină lângă ea pe bărbatul acesta turburător. Da, se îndrăgostise nebuneşte de el. Ii purta o iubire desnădăj: duită. II dorea, cum nu dorise până atunci nici un alt bărbat. Se chinuia în fiecare clipă. Când se svonea vreo veste bună, o primea 12 * 180 NAGY ISTVÂN cu lăcomia flămândului care se aruncă asupra unui codru de pâine. Toată ziua nu făcea decât să pândească „Vocea Americii". Vedea în orice, un semn al apropiatei prăbuşiri a regimului de democraţie populară. Tot astfel primi şi vestea concedierei lui Tulogdy şi a lui Ammer. Cuprinsă de o nerăbdare arzătoare voia să afle toate amănuntele şi să le audă chiar din gura lor. Nemaiavând astâmpăr, se pudră în grabă. îşi puse un roşu prea ţipător pe buze. Şi se grăbi s'o mai prindă pe doamna Ammer înainte de sfârşitul vecerniei, la biserică. De când fusese denunţat concordatul, doamnele din lumea bună se duceau în număr din ce în ce mai mare ia biserică, în chip demonstrativ-. Aveau prilejul să bârfească acolo, să afle cine mai renunţase la călugărie, mai ales dintre fetele tinere. Dar pe domna Kolesi n'o interesau acum aceste ştiri. Se îndreptă spre capela Sfintei Fecioare, aflată într'o absidă laterală. N'o găsi însă acolo decât pe domnişoara Maria. O întrebă pe şoptite dacă nu cumva o văzuse pe doamna Ammer. In acest colţ al bisericii nu erau prea mulţi evlavioşi. Domnea întune-recul. Călugării se arătau cam sgârciţi şi nu aprindeau lumânările electrice. Doamna Kolesi o întrerupse pe fata bătrână, care se ruga de zor: — Ştii ceva amănunte în legătură cu concedierea lui Ammer ? — Şi, răspunzând privirii dojenitoare a fetei, adăugă : — Să nu te laşi, Maria. Să urmezi pilda acestor doi oameni vrednici. Să nu treci de partea acelora care nu au nici un dumnezeu. Nu Ie-a mai rămas mult de trăit. îşi taie singuri craca de sub picioare. Domnişoara Maria îşi greşi de vreo două ori mătăniile şi începu „Ave Maria" dela capăt. - Te poftesc la masă, — o întrerupse iar doamna Kolesi. — Vino duminică Ia noi. Şi cum nici de astădată domnişoara Maria nu-i răspunse decât cu un oftat, doamna Kolesi se ridică repede de lângă ea şi se îndreptă grăbită spre altarul principal. Se frământă vreo jumătate de ceas, până ce o zări în sfârşit pe doamna Ammer. N'o lăsă să îngenunche, ci o luă de braţ şi ieşiră împreună pe uşa laterală. Doamna Ammer era o femeie arătoasă şi nimeni n'ar fi bănuit că suferea de nervi. Totuşi, doamna Kolesi îi simţi braţul tremurând. încercă s'o încurajeze, cu mult avânt. Ii spuse că nu trebuia să-şi piardă nădejdea, că nu mai aveau mult de aşteptat. începu să-1 laude pe Ammer şi să-1 ocărască pe Bucsi. Când ajunse însă la ei acasă, domnul Ammer o dezamăgi. II găsi pe contabilul şef atât de abătut, de parcă ar fi fost un copac cu crengile degerate. începuseră să curgă toate depe el. Ii atârnau braţele, nasul, precum şi şuviţele rare de păr. Domnul Ammer nu voia câtuşi de puţin să joace rolul unui martir, gata de orice jertfă. In loc să arate falimentul conducerii uzinii, îl înjura pe Bucsi pentru şiretenia lui. Povesti cum suferise o înfrângere după alta. Istorisi şi încercarea de mituire făcută de contesă şi păţania cu prosoapele răscumpărate pe bani. Bucsi le zădărnicise toate uneltirile şi izbutise să iasă cu faţa curată. Nu putea fi doborît decât cu ciomagul. — Atunci, o să-1 doborîm şi aşa ! strigă doamna Kolesi furioasă. — Asta nu înseamnă însă că trebue să vă descurajaţi. Cine ştie că soţia lui Bucsi a răscumpărat prosoapele ? Cine a văzut că nu le-a primit în dar şi chiar dacă ar fi văzut, tot se poate susţine că le-a primit. Trebue să-i asmuţim pe muncitori împotriva lor. Trebue să-i zăpăcim. Dacă lovesc, să lovim şi noi. In locul dumitale, în momentul concedierii, nu m'aş fi sfiit câtuşi de puţin să-i spun în faţă, că s'a lăsat mituit... O ură cumplită îi licări în ochii intraţi în orbite, pe faţa trasă, când îi spuse soţiei lui Ammer, care părea înspăimântată : 1 LA CEA MAI ÎNALTĂ TENSIUNE 181 — Dragă Luiza, nu trebue să-i lăsăm pe bărbaţii noştri pradă desnă-dejdii- Dacă muncitorii îşi stârnesc şi nevestele împotriva noastră, trebue să pornim şi noi, femeile, la luptă. Azi, nu mai putem trăi ca odinioară. Principiile de. altădată s'au învechit. Şi plecă, clocotind de ură. Trecu în goană pe străzi, parcă ar fi fost mânată de bici. Furia, strânsă de luni de zile, pe care şi-o stăpânise cu greu până atunci,, o făcea să alerge, fără să-şi dea seama. Kati, slujnica ei durdulie şi scundă, o părăsise şi nu găsise altă femeie-s'o înlocuiască. Apoi, oficiul de închiriere, — pe semne în urma unui denunţ — îi rechiziţionase cele patru camere din parterul vilei şi le dăduse unor acton români. Ii mai căzuseră astfel pe cap şi două perechi de actori tineri. Comisia îi spusese că erau mii de oameni, care nu aveau nici măcar o odaie, pe când lor le rămăsese câte o cameră spaţioasă pentru fiecare, la etaj. Dar ce o interesa asta pe doamna KoîeSi ? Ba nu vedea decât că era nevoită să împartă cu alţii şi baia şi bucătăria. Ea, care până în ultimii ani nu ţinuse nici odată mai puţin de două servitoare, să-şi împartă locuinţa cu alţii ? Colac peste pupăză, acum rămăsese şi fără slujnică ! Să fie nevoită să gătească singură, dacă vrea să mănânce ? Să deretice prin casă ? Ea, care nu poate să vadă un gândac fără să fie cuprinsă de groază şi fără să-i scape peria de praf din mână ? Era sigură că cele două familii de actori o să-i umple casa de ploşniţe. Ca să se întărite şi mai mult, îşi aminti de toate acestea şi se hotărî să se ducă a doua zi dimineaţa la soţia lui Kâlmân Tulogdy pentru a o convinge să-1 învinuiască făţiş pe Bucşi că-i primise prosoapele şi cu toate acestea îl dăduse afară pe soţul ei din serviciul fabricii. Da, oamenii ăştia trebuiau compromişi ! Ca martor l-ar putea chema chiar pe Ammer... Simţea că va fi în stare s'o convingă. Se bucura că va putea face însfârşit ceva. Setea de răsbunare o înăbuşea. Era cu atât mai înverşunată, cu cât îşi dădea seama că grijile şi amărăciunile din ultima vreme o îmbătrâniseră. Şi ar fi fost atât de fericită să-i fi plăcut lui Iakab, să nu mai fi existat nicio piedică între ei. Dacă n'ar fi fost Geza care să-i stea în cale ! Dar Geza nu făcea altceva decât să lâncezească în casă, toată vremea. Cum să mai îndure o astfel de viaţă ? Doamna Tulogdy însă nu era atât de pătimaşă. Doamna Tulogdy era încătuşată de toate grijile mărunte, de fiecare zi, pe care ea, doamna Kolesi, nu le cunoştea. Doamna Tulogdy nu mai avea nici cocoşei, nici bijuterii, nici bani. De dimineaţă până seara trebuia să-şi bată mereu capul ca să ştie ce să gătească, ce să dea de mâncare familiei şi mai trebuia să împletească şi pulovere. Iar de aci înainte, toate grijile acestea vor spori deoarece veniturile lui Kâlmân secaseră. Se silea să-şi ascundă mânia şi desnădejdia pricinuite de înfrângerea suferită în încercarea faţă de familia Bucşi, căci nu voia ca Torni baci să afle ceva în această privinţă. Nu voia ca bătrânul acesta răutăcios să le poată rânji în faţă : „Păcat că te-ai pripit, Catinca". O primi pe doamna Kolesi destul de rece. Aceasta însă clocotea de furie, din pricina concedierii lui Tulogdy. Glasul ei ascuţit se auzea până în camera vecină. Torni baci trăgea cu urechea, fără să-i scape nimic. Auzi înmărmurit că Tulogdy fusese concediat. Până acum, nu-şi putuse da seama ce se întâmplase de sâmbătă cu Cătălin. De ce era atât de nervoasă ? Iar de luni, faţa ei devenise atât de întunecată de parcă ar fi fost umbrită de nori. Deci Kâlmân a rămas şomer? Dar ce rost are Kâlmân să se amărască atâta ? In definitiv, fiind nobil, e firesc să nu facă nimic. Kâlmân a revenit la această stare firească. 182 NAGY ISTVÂN Bătrânul Telegdy locuia în singura odaie unde intra soarele şi pe care familia lui Kalman fusese nevoită să i-o cedeze. De acolo se zăreau stâlpii roşi de vreme de pe strada de mahala care susţineau firele electrice, casele în culori spălăcite, muiate de ploi de peste drum şi se auzea foarte limpede tot ce se vorbea în odaia cealaltă, în aşa numita cameră de primire care, încărcată de mobilă, servea şi de dormitor şi de sufragerie. Doamna Kolesi se strădui să stârnească mânia Cătălinei pentru jignirea suferită. Ii spuse că aflase totul dela Ammer şi, la rugămintea ei, doamna Tulogdy îi arătă restul din duzina de prosoape, din care jumătate rămăsese la soţia lui Bucsi. Fu atât de surprinsă, încât scoase un ţipăt ! Să-1 denunţe ! Căci s'ar putea spune că prosoapele acestea fine i-au fost luate cu japca. — N'aş putea, deoarece mi-a plătit două mii de lei pe ele. — Aştia-s bani ?! — izbucni doamna Kolesi. — Chiar dacă le-ai vinde unei rude şi tot ai lua o mie de lei pe fiecare. N'ai decât să spui că Bucsi te-a chemat la el şi ţi-a cerut bani ca să nu-1 dea pe soţul dumitale afară din slujbă şi să ia în locul lui pe un altul, care să-i fie recunoscător. — Şi cum să fac dovada? — întrebă doamna Tulogdy, uimită de această i'ndrăsneală. — Cu Ammer, care desigur va fi gata să depună ca martor şi să declare că Bucsi l-a folosit ca mijlocitor. Căci, la drept vorbind, din îndemnul lui te-ai dus la nevasta lui Bucsi ! Sau poate n'a fost aşa ? Dumneata, draga mea, ai fosl trasă pe sfoară în chip foarte şiret. In faţa dumitale s'au prefăcut că sunt comunişti cinstiţi, incoruptibili. Ammer n'a avut curajul să ţi-o spună. Doamna Tulogdy încremeni cu ochii ţintă la soţia fabricantului, care avea cearcăne pe faţa scofâlcită. Nu ştia ce să creadă, dar îi făcea plăcere s'o audă vorbind astfel. Ii făcea plăcere să-şi închipue că a fost victima unor tâlhari, că soţia lui Bucsi era totuşi o fiinţă cu simţiminte josnice, cum crezuse şi ea. — Un singur lucru nu pricep, — zise cu glas stins. — Dacă totul s'a petrecut aşa, de ce l-a mai dat afară pe soţul meu şi de ce l-a concediat pe Ammer ? „Uf, ce gâscă înfumurată !" — îşi zise doamna Kolesi, ieşindu-şi din fire. Nici asta nu-ţi ajunge!" Totuşi, fără să clipească, se sili să-şi ia un surâs prietenos şi zise : — De ce ? Fiindcă face negustorie cu posturile de care dispune. Pur şi simplu o să vândă altuia slujba pe care a avut-o soţul dumitale, după cum i-a vândut-o lui Selmeczy pe a lui Ammer. Astfel înţelege neruşinatul acesta să facă avere. In România se practică de mult acest sistem de îmbogăţire. Pe Tomi baci nu-1 mai rabdă inima să rămână în cealaltă odaie şi dădu buzna peste cele două femei : —• Ier... iertaţi-mă, — se bâlbâi el, pornit — fă-fă-ră să vreau am auzit totul. Aveţi dreptate, sti-stimată doamnă. Ceeace se petrece în ţara asta, e un adevărat balcanism de multă vreme înrădăcinat. Dealtfel, vă rog să-mi îngăduiţi — şi se înclină în faţa d-nei Kolesi.—Sunt Tomi Telegdy, adică Tamâs, cu voia dumneavoastră. Eu, dacă-mi daţi voe, aş da în vileag prin presă toată povestea asta. Bineînţeles, asigurându-mă dinainte de martorii necesari. V'aş putea recomanda şi un avocat excelent, pe Bejan... Pe Constantin Bejan, care ar redacta o scrisoare deschisă, din partea lui Ammer. — Pe Bejan ? Prin urmare avem o cunoştinţă comună, — se bucură doamna Kolesi de acest ajutor neaşteptat. — E o idee minunată, domnule grof! Ştiţi ce ? Voi invita pe toţi cei interesaţi duminică, la mine, la ceai şi împreună cu avocatul, vom pune Ia cale planul de luptă. — Mulţumesc, — răspunse doamna Tulogdy, care deveni din nou rezervată. — Trebue să mă mai gândesc. N'aş vrea să ne expunem la cine ştie ce neplăceri. LA CEA MAI INALTA TENSIUNE 183 Şi afară de asta... — dar nu-şi mai încheie fraza, socotind că era mai bine să treacă sub tăcere desgustul pe care îl avea pentru presa acestui regim şi sila de a merge acolo unde era poftit şi Torni baci. Acesta se înclină în faţa ei : — O să te conving eu, Catinca. Dacă găsim martorii de care avem nevoie, treaba o să meargă de minune ! Lăsaţi-o, vă rog, numai în seama mea, — se întoarse spre doamna Kolesi, —- o să v'o aduc eu pe excelenţa sa. Doamna Kolesi îşi luă rămas bun. Reînoindu-şi invitaţia, îi spuse doamnei Tulogdy „draga mea" şi „scumpa mea". Apoi, înfierbântată, se grăbi să se ducă la Ammer, pentru a-i împărtăşi ultimele evenimente. Torni Baci o petrecu până afară. Cântărind-o bine din ochi, bătrânul îşi zicea că soţia fabricantului trebue să fi fost o poamă bună în tinereţe. Ii părea rău că era în papuci de casă şi n'o putea însoţi mai departe, încredinţat că astfel şi-ar fi făcut rost, fără nici o îndoială, de o invitaţie ia masă. In după amiaza zilei de duminică însă, groful Torni fu nevoit să se ducă singur la ceaiul doamnei Kolesi. In schimb, avu prilejul s'o cunoasă acolo pe nevasta arătoasă a domnului Ammer, care venise fără soţul ei. Domnul Ammer — ce coincidenţă curioasă ! — era plecat într'o călătorie. Torni baci fu prezentat şi doamnei Bejan, frumoasă ca un bibelou de porcelan, dar destul de prostuţă. Sărută mâna cucoanelor cu un aer de cuceritor. îşi zise însă că dintre toate trei, cea mai frumoasă era doamna Ammer. Cei de faţă se arătară cam dezamăgiţi când Torni baci le spuse că, din pricina sănătăţii ei şubrede, contesa Cătălin fusese nevoită, cu toată părerea de rău, să renunţe la această întrunire atât de importantă. De fapt, doamna Tulogdy nu trimisese nici o vorbă, dar Torni baci ştia care-i era datoria de unchi, într'o asemenea împrejurare. O înlocui pe Cătălin şi la masă. înfuleca lacom tot ce vedea. Dacă nu i-ar fi căzut din când în când o asemenea invitaţie s'ar fi prăpădit la bucătăria Cătălinei cu pofta lui de mâncare rămasă veşnic nepotolită. Găsi chiar şi ţigarete de foi. Pe Kolesi însă şi pe fiica acestuia nu-i zări De ce nu s'or fi arătând şi ei ? Bine înţeles, nu se cuvenea să pună o asemenea întrebare. In schimb însă, pe lângă avocat, mai apăru şi un alt bărbat cu o ţinută milită-rească, pe care doamna Kolesi se mulţumi să-i prezinte astfel: — Nepotul meu ! Şi rostind aceste cuvinte, îl sorbi din ochi ca şi cum ar fi îost doi tineri însurăţei. Lui Torni baci nu-i scăpă acest amănunt. De altfel, nepotul şi avocatul se retraseră într'un colţ şi începură să discute, enervaţi. Şi, ca şi cum ar fi fost molipsită de turburarea lor, doamna Kolesi se poso-mărî şi ea. încetul cu încetul, aduse vorba despre scopul reuniunii. Arătă, înciudată, că lipsa personagiilor principale îi împiedica aproape cu totul să treacă la acţiune, deşi domnul Bejan concepuse un plan minunat, — Aşa e — se apropie avocatul şi se aşeză în mijlocul lor. — De planuri nu prea ducem lipsă. Dar, dacă nu se prezintă nici reclamantul, nici martorul... In jurul mesei se produse o tăcere grea care dură câteva clipe. Soţia fabricantului se uită cu ciudă la bătrânul grof şi la doamna Ammer cea sveltă. Intor-,cându-se spre Beke, faţa aspră a avocatului părea îngândurată, când sublinie : — Şi totuşi, s'ar putea culege anumite roade şi din întâmplarea asta. Ba, poate e mai bine aşa, decât s'o ducem în faţa tribunalului. Şi am avea şi mai puţine riscuri. Azi nu-i chiar atât de uşor ca un fost aristocrat să pornească un proces împotriva unui director de întreprindere comunist. Câteva scrisori anonime ar putea •da rezultate mult mai bune... Cu un zâmbet batjocoritor pe buze, Beke se apropie şi se cufundă într'un fotoliu, în faţa doamnei Ammer. Apoi, îi spuse avocatului, fără nici o sfială : — Da, asta ar fi metoda cea mai potrivită împotriva unor oameni de soiul ini Bucşi. Dar, poate e mai bine să lăsăm pe altădată, amănuntele. 184 NAGY ISTVÂN — De ce pe altădată ? se împotrivi avocatul. — Cu cât sunt mai multe capete '■ cu atât pot ieşi mai multe idei. Dar nu socoti nimerit să mai desvălue la ce anume se gândea. De vreme ce contesa şi Ammer se feriseră să vină la această consfătuire, Bejan voia cel puţjn să n'o piardă pe doamna Ammer. Avea nevoe să compromită cât mai multe persoane cu putinţă şi, astfel, să le aibă la mână. Tocmai deaceea începu să desvolte planul amănunţit al acţiunii subversive ce trebuia pornită împotriva lui Bucsi. : 5 I Bucsi petrecu trei zile la Bucureşti. La consfătuirea directorilor de întreprinderi metalurgice, avu prilejul să-i vadă şi pe tovarăşii Gheorghiu-Dej şi pe Chivu Stoica. La gândul că erau şi ei metalurgişti, o mândrie adâncă îi îmbujora faţa. Bucuria şi emoţia lui crescură şi mai mult, când află că tovarăşul Gheorghiu-Dej cunoştea greutăţile uzinii lor şi îl anunţă cu o strângere de mână puternică şi încurajatoare că, pe viitor, li se va încredinţa fabricarea maşinilor de ţesut, a oardelor şi a maşinilor de dărăcit. Tovarăşul Gheorghiu-Dej îi spuse deasemenea să pregătească propuneri pentru mărirea uzinii. Instalaţiile pentru laboratoare urmau să le j sosească în scurtă vreme din Uniunea Sovietică. 1 Da, pe lângă toate grijile Statului, pe lângă sutele de întreprinderi industriale mai mici sau mai mari ale ţării, tovarăşul Gheorghiu-Dej ţinea seama şi de uzina lor metalurgică. Inima lui Bucsi tresări de o caldă mândrie. Când tovarăşul Gheorghiu-Dej aminti unor directori muncitori că trebue să aibă grijă de tehnicienii lor, ca nu cumva să le taie avântul, Bucsi se simţi şi el atins şi îşi aminti de greşelile săvârşite. Nu trebuiau să vadă în ei cu tot dinadinsul şi fără motiv nişte duşmani, dar nici nu trebuiau să se lase influenţaţi de duşmani, cum se întâmplase îrt ultima vreme... Bucsi îşi dădea seama că amândouă criticile i se potriveau şi lui. îşi aminti de Tolocan. Oare nu-1 împinsese el să părăsească fabrica ? Oare nu căzuse sub influenţa contabilului şef, care îndrăznise să urzească în dosul lui o adevărată conspiraţie ? In ziua a doua a consfătuirii, Bucsi fu chiar criticat din pricina lui Tolo- $ can. Fu învinuit că se pripise. Inginerul şef trebuia lămurit asupra necesităţii schimbării vechiului plan de muncă şi asupra introducerii unei munci mai stăruitoare, mai grijulii, mai rodnice. In privinţa iniţiativelor însă, întreprinderea lui Bucsi fu dată ca o pildă pozitivă şi citată pentru utilizarea laboratoarelor universităţii. In tot cursul conferinţei Bucsi se simţi când nespus de înflăcărat, când tare abătut, după cum îşi recunoştea propriile succese în succesele altora sau îşi dădea seama că greşelile unei întreprinderi îl priveau şi pe el. Pe baza rapoartelor şi a criticilor, isbuti să-şi facă o ideie asupra întregii industrii metalurgice a ţării. Cunoscu numeroşi muncitori metalurgişti de frunte. In ultima zi, avu prilejul să petreacă un ceas şi în sala de şedinţe a tribunalului militar,, unde se judeca procesul de spionaj şi trădare de patrie a lui Max Auschnitt, fostul rege al fierului, fugit peste graniţă, al lui Bujoi, fostul stăpân al minelor de cărbuni,, şi al complicilor lor criminali. Timp de un ceas, se desfăşură în faţa lui viaţa acelor monştri cu chip de om, care ţinuseră în mâna lor toată industria grea şi o împărţiseră între ei şi capitaliştii străini. Activitatea lor josnică, desfăşurată după 23 August, îl cutremură şi-1 indignă pe Bucsi. Dar, în acelaş timp, se şi înfiora, căci simţi sufla-, rea îngheţată a pregătirilor de război ce se desprindea din mijlocul criminalilor aflaţi pe banca acuzării. Cât de departe ajunseseră uneltirile lor ? Unde s'or mai fi' ascunzând complicii lor încă nedescoperiţi, gata să arunce toată ţara în vâlvătaia focului, dacă ar merge după voia lor ? Ar fi fost în stare să deschidă fără nicio şovăire hotarele ţării în faţa trupelor jefuitoare ale imperialiştilor. Se urcă în tren hotărît să cerceteze cu şi mai multă vigilenţă toţi oamenii cu> LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 185 un trecut dubios, aflaţi în jurul său. In uzina metalurgică, el nu era numai director, ci şi o sentinelă a păcii. Când va ajunge acasă, va trebui să atragă luarea aminte a colaboratorilor săi asupra acestui lucru. Cu fiecare nouă turnare isbutită, cu fiecare piesă bine prelucrată, sporeau forţele păcii. La conferinţa directorilor, se stăruise asupra acestei probleme. Fiecare sabot de frână pentru vagoanele de cale ferată, fiecare frână pneumatică, produsă în uzina lor, dacă era bine fabricată, servea cauza păcii. Iar fiecare piesă căzută la rebut însemna o lovitură adusă uzinii, ca o bombă dăunătoare. Era cuprins de o poftă de muncă atât de clocotitoare încât nu mai avea răbdare să stea în tren. II enerva păcăitul monoton al roţilor. Ar fi vrut să sboare, s'o ia înaintea trenului. In gând îl şi întrecu. Vor ridica hala cea nouă de montaje la capătul clădirii direcţiunii. Când, în sfârşit, trenul trecu huruind pe lângă uzină, îşi închipui cum va arăta blocul halei de montaj, alcătuit dintr'un schelet de fier cu pereţii de sticlă. Vedea feţe noi de muncitori, imaginea mai senină a oamenilor noi din fabrica cea nouă. O lumină posomorită de toamnă şi un vânt rece îl întâmpinară când coborî din tren. La Bucureşti nu simţise nici o adiere de toamnă. Acolo, soarele dogorea şi era foarte cald .Aici însă, oraşul prins între dealuri înalte, aştepta căderea ploilor reci. In trei zile numai, priveliştea se schimbase. Verdeaţa de pe dealuri se ofilise, îngălbenind. Şi ce linişte adâncă, după toată larma Bucureştilor ! Se mai vedeau aici urmele războiului, trenurile rămase goale şi cioturile de case, lovite de bombe. Autobuzele circulau rar, supra încărcate. Acolo fusese un adevărat vârtej de automobile, de tramvaie şi de oameni care mişunau cu zecile de mii. Bucşi avea sentimentul că aducea acum cu sine o viaţă mai spumoasă, mai însufleţită. Uzina lor se va mări. Se duse deadreptul la fabrică. 11 căută numaidecât pe Felecan şi îi spuse tot ce se petrecuse. Propunerea lor cu privire la planul de muncă al fabricii fusese aprobată de centrală. Apoi, îi convocă urgent şi pe ceilalţi. Aşteptându-i, Bucşi privi întrebător spre Felecan : — Cu fonta cum merge ? — Săptămâna asta am avut o turnare bună. Şi s'ar putea ca de-aici înainte, să nu se mai repete turnările greşite. — Ai descoperit ceva ? — Sunt pe cale de a descoperi ceva, Bucşi. Cei convocaţi începură să sosească unul câte unul în birou. Veni mai întâi Bogdan, locţiitorul inginerului şef, cu faţa înegrită de soare, apoi noul contabil şef, fericitul Selmeczy, pe urmă Bereczki şi noul responsabil de cadre al fabricii. Bucşi le arătă amănunţit cum fusese preţuită munca lor la conferinţă, Ie expuse noile sarcini şi principiile de bază pentru planul de mărire a fabricii, care urma să fie întocmit. Le prezentă apoi schiţele noilor tipuri de maşini sovietice de ţesut şi carde aduse dela Bucureşti. Stabiliră repede că, pentru a putea produce maşini textile, vor trebui să reorganizeze temeinic fabrica. Bucşi ţinu şi în ziua următoare câteva consfătuiri. In turnătorie se răspândi ştirea că vorbise personal cu tovarăşul Gheorghiu-Dej şi că instalaţiile de laborator împreună cu creuzetele de platină, urmau să le sosească neîntârziat... In toată fabrica, viaţa fremăta într'un ritm mai însufleţit. O şedinţă era urmată de alta. Din ziare, luară cunoştinţă de rezoluţia Congresului mondial al intelectualilor dela Wroclaw. Actorii-amatbri ai Rozei Zsigmond se pregăteau să meargă din nou prin sate. Aveau acum şi o comisie culturală în toată regula. Din comisie făceau parte şi Gergely Kiss din orchestră, şi Ion Cloţan, din echipa de football. Amândoi fuseseră demobilizaţi anul trecut. O însoţeau pretutindeni pe Roza. La şedinţe, se aşezau lângă ea. O sorbeau din ochi cu nesaţ. Cloţan, un tânăr tăcut, cu ochi scăpărători, nu se prea descurca bine cu limba maghiară. Dar privirea îi era cu atât mai grăitoare. 186 NAGY ISTVÂN Când îi vedeau pe toţi trei împreună, şlefuitoarele îşi dădeau cu cotul şi z;. ceau : —■ Oare pe cine-1 va alege Rozika ? Duminicile, echipe de muncitori încărcaţi în camionul fabricii porneau spre sate. Ajutau la încheierea campaniei de treerat şi dădeau îndrumări în privinţa arăturilor şi a însămânţărilor de toamnă. Luptau şi împotriva svonurilor alarmiste răspândite în legătură cu etatizarea şcolilor confesionale. Nu se ştia de unde pornise prin satele maghiare svonul că de aci înainte nu se va mai preda în şcolile etatizate decât în limba română. Bucsi era peste măsură de ocupat. Seara, acasă, îi spunea soţiei sale, că peste un an va putea ţese şi la zece maşini deodată, atât de mare va fi producţia uzinii metalurgice. Uitară amândoi de prosoapele contesei. Credeau că povestea aceea fusese definitiv încheiată. ★ Bătrânul Tomi Telegdy nu se mai simţea bine la familia Tulogdy. De când Kâlmân îşi pierduse slujba la uzină, Cătălin redusese la o singură bucăţică porţia de zahăr la cafea. La masă, nu mai aveau decât pâine neagră. Dacă, acum vreo cinci ani, o rudă ar fi îndrăsnit să se poarte ca doamna Tulogdy şi să-i arate pe faţă că-i stânjenea, groful Tomi, jignit, dar plin de demnitate, n'ar fi stat o clipă la îndoială şi ar fi plecat. Dar, pe vremea aceea regulele bunei cuviinţe erau respectate de toţi, şi, ceeace era şi mai important, le putea respecta, fiindcă se bucurau de condiţii prielnice în această privinţă. Azi însă, obiceiurile şi regulile bunei cuviinţe au dispărut cu totul. De aceea, era nevoit să treacă peste toate aluziile răuvoitoare. Acum, era pur şi simplu vorba de existenţă. Omul trebuia să se aciuieze pe unde putea şi să mănânce pe spinarea cui nimerea. Tomi baci trăise întotdeauna pe socoteala altora şi n'avea să se lase tocmai acum în voia capriciilor soartei. Trecu în revistă, în curtea împrejmuită cu plasă de sârmă, păsările crescute cu atâta grijă de Cătălin. Socoti că pe lângă cele două raţe, mai cotcodăceau pe acolo încă vreo opt puişori. Purceluşul grohăia şi el destul de prietenos în cocină. Prin urmare, până una alta se mai putea mânca la familia Kalman şi n'avea nici un rost să plece mai departe. Isprăvind cu trecerea în revistă a păsărilor, intră foarte liniştit în casă şi îi ceru Cătălinei, fără nici o sfială, să-i împrumute două sute de lei din banii încasaţi pentru prosoape. Ştia că rămăseseră neatinşi, puşi deoparte pentru taxele şcolare ale copiilor. „Te rog să mă ajuţi, Câtinca dragă, până mă duc la poştă, fiindcă aştept să-mi sosească o sumă mai importantă", — zise zâmbind. Câtinca îi dădu banii, pălind de ciudă. Tomi baci îi sărută mâna cu o neîntrecută politeţe şi se grăbi să se ducă la Tanti Karola. îşi cumpără ţigări de foi. Luă o birjă, căci nici nu-i trecea prin minte să se urce în autobuz. După ce plăti birjarul, rămase fără nici un ban, dar asta nu-1 neliniştea prea rnult. La nevoie, mai avea ascunse în cea mai ferită despărţitură a portmoneului său tocit, câteva mii de lei. Banii aceştia erau ultima rezervă, de care nu înţelegea să se folosească decât după ce toţi cunoscuţii săi vor fi rămas fără nicio leţcaie. Numai pe contesa Karola n'o punea la socoteală. Tanti Karola era o personalitate şi dela ea nu putea scoate niciun ban. Trebuia mai degrabă să-i dea sau cel puţin s'o lase să creadă că ar fi în măsură, la nevoie, să-i facă rost de bani. Pe tanti Karola lumea o vizita ca să-i arate că-şi păstra încrederea în trecut, că nădăjduia în reînvierea lui. Astfel, oamenii se puneau bine cu ea, ca să se ţină seama de devotamentul lor, când se vor întoarce lucrurile. Tanti Karola avea nenumărate legături în toate colţurile lumii. Prin mijlocirea unui funcţionar al consulatului francez, tanti Karola primea scrisori dela fiul ei emigrat in occident şi tot prin acesta trimitea şi răspunsurile. LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 18/ Tomi baci ţinea să figureze în primele rânduri ale acestor prieteni devotaţi, îi.aducea mătuşii Karola informaţiile cele mai importante. Şi tot el îi raporta cum se purtau directorii muncitori. Vorbea despre toţi, deşi, până acum, nu avusese infor-niaţiuni decât despre unul singur, prin mijlocirea lui Kâlmân. Dar, de când Kălman fusese dat afară din fabrică, îi secase şi acest izvor. Tanti Karola aflase de acest lucru, dar Tomi se străduia să urzească în jurul lui un mister în stare să sguduie întregul univers. Nu-i secase cătuşi de puţin imaginaţia. întotdeauna se pricepuse să înflorească în culori vii clevetirile culese în cercul rudelor. Iar acum, la acest talent se adăugase dorinţa pătimaşă ca cele născocite în închipuirea sa, să se înfăptuiască aevea. Niciodată nu aşteptase acest lucru cu atâta nerăbdare, ca acum, de când pădurile sale trecuseră în stăpânirea Statului şi de când nu mai avea cine să-i depună la bancă ratele lunare pentru arenda lor. Numai că între dorinţă şi realitate există o mare deosebire. O realitate e, de pildă, faptul că la mătuşa Karola nu se poate intra chiar atât de uşor. Suni odată, suni de două ori, de cinci ori, dar poarta tot nu se deschide. Parcă toată casa ar fi amuţit. Abia după ce suni a şasea oară, îţi răspunde lătratul unui câine. Şi când suni a şaptea oară, încep să latre doi câini: unul, undeva, în fundul curţii, iar altul în casă şi în cele din urmă la fereastra care se deschide spre stradă, se porneşte să latre şi un căţeluş sburlit. In sfârşit, se târăşte până la poartă un fel de babă, cu pete gălbui pe faţă, bolnavă de ficat, cu o privire bănuitoare, care te cercetează din cap până în picioare. — Hai mai repede, bunicuţo — îi strigă Tomi baci, pierzându-şi răbdarea. Aţi fi putut să vă daţi seama după felul cum am sunat, că nu vă bătea la poartă atât de dimineaţă oficiul de închiriere. — A! vasăzică dumneavoastră eraţi, boierule ? —• prinse să grăiască mieros bătrâna servitoare, dar, cu toate acestea, ochii ei spionară să vadă dacă nu cumva, în spatele lui Tomi baci, se ascundea totuşi oficiul de închiriere. Astfel se apărau ele împotriva atacurilor prin surprindere. In livada dela Hajongard, — unde se retrăsese Tanti Karola, părăsindu-şi palatul din oraş numai ca să nu fie nevoită să respire acelaş aer cu locatarii pe care oficiul de închiriere îi adusese pe cap, — îşi apăra cu cei trei câini, cu sonerii şi cu sârmă ghimpată, o locuinţă alcătuită din trei camere şi bucătărie. In fundul grădinii, se afla un grajd dărăpănat şi un şopron pentru trăsuri, unde, pe vremuri, stăteau la dispoziţia boierilor, trăsurile cu blazon şi caii focoşi. Acum, toate acestea ajunseseră împărăţia unui câine bătrân. La fel de bătrâni erau şi pechinezii din casă şi toate mobilele învechite, covoarele şi ornicele, atârnate pe fiecare perete şi deasupra fiecărui bufet. Obiectul cel mai recent era cel puţin de aceeaşi vârstă cu stăpâna casei, Tanti Karola, care împlinise şaizeci şi nouă de ani. Tanti Karola îl primi pe Tomi baci în chioşcul ridicat în partea cea mai însorită a grădinii, unde-şi lua gustarea dela ora zece alcătuită numai dintr'o felie de pâine, subţire ca o lamă de cuţit, puţină miere şi un pahar de lapte. — Tot dumneata erai ? — Cu aceste cuvinte îl primi pe Tomi baci. II măsură de sus până jos cu privirea ei ascuţită şi-i întinse mâna stângă, sbârcită, ca să i-o sărute. — Tot eu şi pentru totdeauna — zâmbi şiret bătrânul. — Nu mai exagera, vulpe bătrână ce eşti, — îşi ridică ea paharul... Tot nu te-ai plictisit ? — Eu să mă plictisesc de Karola, mama noastră ! ? — rânji Tomi baci şi începu să-şi caute dinadins ţigara de foi. — Mai de grabă m'aş plictisi de viaţă. Se mai cicăliră astfel câtva timp, până ce bătrâna îşi bău în sorbituri mici laptele. Se vedea prea bine că o lungea dinadins. Tanti Karola susţinea că o bucăţică bine mestecată făcea cât zece îngrijiri cosmetice. Pe faţa-i veştedă, brăzdată de sbârcituri adânci, nu se vedeau însă rezultatele sistemului aplicat. Dar, de câte ori 188 NAGY ISTVAN i se ivea prilejul. Tomi baci căuta s'o măgulească, îndrugându-i verzi şi uscate spunâr,du-i că nu arată nici de cincizeci de ani şi că va supravieţui tuturor tovarăşilor ei de joacă şi tuturor acelor care o iubiseră în taină. v — Te cred, te cred, dar nu mai fuma sub nasul meu. — Şi, ca şi cum abia acum ar fi băgat de seamă, strigă indignată : — Mai fumezi ţigări de foi, Tomi \ Ştii că asta înseamnă o sfidare ? In vremurile de azi, e deadreptul o sfidare ! In fel uf acesta dai impresia că bătrânii noştri mai au destui bani de cheltuit şi pe asemenea ţigări puturoase. — Ei, n'o fac decât atunci când mă aflu într'un cerc de oameni demni de toată încrederea, ca aici, — râse Tomi băci cu dublu înţeles, — şi asta numai în zile bune, cum ar fi cea de azi. — E o zi bună pentru dumneata ? Ai aflat că ne-au luat şi şcolile ? — îşi ridică Tanti Karola privirea, devenind mai severă. Bătrâna servitoare, ca şi cum n'ar fi aşteptat decât clipa când contesa va pune jos paharul de lapte golit, se ivi pe neaşteptate şi curăţă repede masa. — Ce vrei să zici? Cum şcolile?! — înmărmuri Tomi baci de parcă ar fi stat să se gândească dacă nu cumva, fără să fi ştiut, o fi fost şi proprietarul câtorva şcoli. — Pe ce lume trăieşti, dacă nu ştii nici măcar atâta lucru ? Statul ne-a răpit şi şcolile confesionale, ne-a isgonit preoţii din ele, l-a dat afară şi pe dumnezeu. — Aha ! — te gândeşti la reforma învăţământului, — se dumiri Tomi baci şt făcu un gest, arătând că nu dădea prea multă importanţă acestui eveniment. — Nu l-au scos numai pe dumnezeul nostru, ci şi pe al românilor, mătuşica... — Al altora nu ne interesează, — se ridică Tanti Karola. Şi astfel se putu vedea că silueta îi părea mai tânără decât faţa... — Noi privim problema ca şi cum drepturile învăţământului religios, n'ar fi fost răpite decât şcolilor maghiare. Tomi baci o însoţi pe Tanti Karola în grădină. — înţeleg, răspunse el radios — e o tactică foarte bună. Se vede limpede că cei dela Bucureşti au turbat de tot. Până acum, nu ne-au persecutat decât pe noi, luându-ne avutul. Apoi au început să se lege şi de burghezie, iar acum ridică împotriva lor şi poporul. Merge foarte bine, ilustră doamnă. — Ah, dacă ai avea dreptate — oftă bătrâna, amintindu-şi, posomorită, că dintr'o moşie de mai multe sute de pogoane, reforma agrară nu-i lăsase decât cincizeci de hectare. Şi câte griji avea şi cu bucata aceasta de pământ! In dosul copacilor, ale căror frunze începuseră să se îngălbenească, dădură pe neaşteptate de o căruţă ţărănească la care era înhămat un singur cal. Din dosul calului cu păr lucios, care m'ânca din traistă, se arătă un bărbat mai în vârstă, bine hrănit, îmbrăcat pe jumătate ţărăneşte. îşi scoase pălăria roasă şi se opri în faţa contesei în poziţie de drepţi: — Aţi binevoit să luaţi o hotărîre ? întrebă el şi trase cu coada ochiului spre Telegdy. — Nu mă las jefuită ! — strigă Tanti Karola şi porni spre banca din apropiere, se aşeză şi-i făcu semn şi lui Telegdy să ia loc. Acesta era numai ochi şi urechi. — Ai mai auzit una ca asta, Tâmâs ? Lucrătorii cu ziua cer iar sporirea simbriei. La săpat, au mai cerut odată... — Nu trebue să vă împotriviţi, cucoană, — se amestecă cel îmbrăcat cu straie; pe jumătate ţărăneşti. — Dacă nu le faceţi pe voie, rămân cartofii în pământ. Şi trebue să ne grăbim, căci altfel fermele de stat o să ne ia toţi lucrătorii cu ziua. Dacă ne hotărîm mai repede, rămân cartofii Statului neculeşi şi o să ne scoatem paguba, văzându-i, în piaţă. Şi dacă Statul mai întârzie cu marfa, o să putem urca şi preţurile. — Şi cine-mi garantează asta ? — Dacă-i scoatem la timp, mă port eu chezaş. LA CEA MAI ÎNALTĂ TENSIUNE !S9 — Bine, dar dacă o ieşi prost, vai de tine, Iânos ! E totuşi o neobrăzare să ceri dintr'odată o sută de Iei mai mult pentru ziua de lucru. Ţăranul cu strae pe jumătate orăşeneşti trase din nou cu coada ochiului spre Telegdy şi răspunse : —■ Să zicem că-i neobrăzare, dar dacă plătim, ferma de stat rămâne fără lucrători. Nu poate plăti mai mult, căci o opreşte tariful prevăzut în contractul colectiv. Inchipuiţi-vă numai, ce tărăboi o să iasă ! Dacă le făgăduim mai mult, ţăranii o să vină la noi pentru o plată mai bună şi o să lase de căruţă Statul, pe care-1 preţuiau până acum atât de mult. — Ascultă, Iânos, anul acesta, după sfatul tău, n'am semănat decât cartofi, ca să scap de cota de cereale. Dar, cu plăţile de-acum, tot ce-am isbutit să trag dela Stat, o să intre pe mâna ţăranilor. — Nu-i chiar aşa — rânji Iânos. — O să ne mai rămână şi nouă o diferenţă destul de frumuşică. Iar, pe piaţă, muncitorii o să ne plătească întreit, ceeace ne-au .smuls lucrătorii cu ziua, atât de ridicate o să ţinem preţurile. — Du-te dracului, că totdeauna mă îmbrobodeşti! Fă cum crezi că-i mai bine. Să-mi aduci însă act scris de învoiala făcută cu ţăranii. Sprâncenele lui Iânos se încruntară : — Act scris dela ţărani ?... La aşa ceva, să nu vă aşteptaţi, cucoană. Până la strânsul cartofilor, tot o să se mai tocmească... — Ei, hai, du-te acum, pleacă, fiindcă altfel ai fi în stare să mai urci odată simbria ! Iânos se retrase rânjind şi îşi îndesă pălăria soioasă pe cap. Dispăru printre tufele de iederă. Deslegă traista cu nutreţ dela gâtul calului şi scoase calul din curte. După plecarea lui, Tanti Karola spuse oftând : — Ticălosul ăsta de pungaş mă jecmăneşte ! Sunt la cheremul lui. Fără îndoială îşi desgroapă şi cartofii lui tot pe banii mei. Cât a fost vătaf la mine, şi-a agonisit din furtişaguri vreo douăzeci de pogoane. Dar, fără el, nu pot să fac nimic. Cine să-mi lucreze pământul ?... Fără el, nici lapte n'aş avea... Tomi baci trase mai adânc din ţigara de foi. I se păru că sosise momentul potrivit, pentru a da drumul ultimelor ştiri şi a exploata în folosul său cele de curând auzite. Se aşeză lângă babă. Întoarse spatele soarelui de toamnă şi îşi odihni ochii pe frunzişul gălbui al grădinii. — Nu trebue să te temi de ţărani, începu Tomi baci. O să mai apucăm noi zile bune. Ceeace se întâmplă cu ţăranii, e o floare la ureche faţă de ceeace se urzeşte printre muncitori. — Pentru dumneata e floare la ureche faptul că de-aci înainte ţăranii nu vor mai învăţa la şcoală ce e frica de dumnezeu ? Dacă nu vor şti nici asta, vor deveni din ce în ce mai obraznici şi mai pretenţioşi. Tomi baci făcu un gest dispreţuitor: — Ţăranul nu pune mare preţ pe şcoală, nici cu, nici fără dumnezeu. Ar fi mai bucuros să nu-i mai trimiţi copiii la şcoală. Ii cunosc eu bine, am avut şi eu ţăranii mei... — Eşti prea naiv — se posomori bătrâna contesă. Iar judeci lumea dintr'o perspectivă din care nu se mai poate nădăjdui nimic. Cu toate acestea, n'ai dreptate. După ştirile pe care le-am primit, în satele catolice oamenii sunt revoltaţi din pricina etatizării şcolilor. Pe faţa veştedă a grofului Tomi se ivi un surâs ironic. Ajunseseră la punctul slab al Karolei. Căci contesa Karola nu trecuse la religia soţului ei şi deci nu era protestantă ca cea mai mare parte a aristocraţiei din Ardeal, ci rămăsese credincioasă bisericii romano-catolice. In privinţa aceasta, nu se prea înţelegea cu prietenii săi. 190 NAGY ISTVAN Şi de astădată, urmă cu pasiune : — Nu rânji, vulpoi bătrân. Fiindcă aşa e cum zic eu. Am primit zilele acestea o scrisoare chiar dela episcop. îmi scria că dacă biserica reformată n'ar face acte de supunere faţă de guvern, acum ar fi momentul potrivit să se realizeze unitatea maghiarilor, tocmai pe chestiunea şcolilor confesionale. Zău că ar fi vremea ca şi episcopul vostru să se trezească. Din ce-o să-i hrăniţi pe toţi popii voştri reformaţi, care's nişte pierde vară, dacă n'o să-i deprindeţi pe ţărani încă din şcoală eu birul ? — Treaba lor ! — dădu din umeri Tomi baci vrând să se arate nepăsător, deşi, auzind cum îi era ponegrită religia, începu să fiarbă veninul în el şi deaceea, ca să lovească în bătrână, adăugă : — Pentru mine, şi popii voştri sunt la fel. Nu se preocupă decât de burta lor şi deaceea îi tot întărâtă pe ţărani. — Eşti nesuferit azi, Tomi ! strigă bătrâna şi urmă cu milă : — Eşti cu un picior în groapă şi tot nu ţi-e frică de Dumnezeu ! Ba, mai propovădueşti şi des-binarea ! Asta ne distruge. Suferim toţi o lovitură gravă. Ne-au atacat pe toţi ;n credinţa noastră. Ce se va mai alege de noi, fără şcolile confesionale ? Cum vom mai putea împiedica poporul să alunece spre comunism, dacă nu ne vom mai putea amesteca nici în educaţia lui ? Tomi baci ar fi dorit să ajungă la subiectul care-1 interesa. — Pe mine mă preocupă mai mult starea de spirit a muncitorilor, — îi tăie vorba bătrânei, care se pregătea să protesteze. — Nici nu-ţi poţi închipui, mătuşă Karola, ce lucruri grozave se pot afla din cercul familiei Tulogdy. îşi roti privirea prin grădină, ca şi cum s'ar fi temut să nu tragă cineva cu urechea la ce vorbeau, deşi, de fapt, nu voia decât să sgândăre curiozitatea bătrânei, — Ştii dumneata ce fac directorii-muncitori cu fabricile care le-au fost date pe mână ? într'o jumătate de an s'au dus... Tanti Karola îşi puse mănuşile care o fereau de dogoarea soarelui, mănuşi albe, împletite, lungi până la cot, şi-1 întrerupse: — Din păcate, am auzit tocmai dimpotrivă. — Fiindcă n'ai isvoare bune de informaţii. Câtinca se întâlneşte zilnic cu soţiile directorilor de fabrică... — Zilele trecute nu era vorba decât de una singură. Tomi baci nu se dădu bătut. îşi aprinse din nou ţigara de foi stinsă şi se aşeză mai aproape de bătrână. Cu multă înflăcărare, făcu un gest larg, cu tot braţul: — Da, dar de-atunci, aceea a mai pus-o în legătură şi cu altele. Fiecăreia i s'a deschis pofta de prosoape grofeşti. Fiecare ar vrea să doarmă sub o plapumă cu blazon. Au început să jefuiască fabricile. Fac negustorie cu posturile de funcţionari, delapidează. Dacă-mi dai voie să-ţi spun, Cătălin a pus împreună cu soţia lui Bucsi bazele unei adevărate întreprinderi comerciale de misitie. — Nu mai bate câmpii, — îi tăie vorba, enervată, bătrâna. — Am auzit, că pe Kâlmân l-au dat afară din post. Degeaba a încercat să-1 miluiască pe director. — O înşelătorie ; au simulat concedierea ca să-i amăgească pe muncitorii care-şi arătau nemulţumirea. Tomi baci se apropie şi mai mult de bătrână şi, în timp ce urma.tainic, faţa lui veştejită parcă i se însufleţea. — In unele locuri, abia mai pot înnăbuşi revolta muncitorilor... Tanti Karola îşi ridică gulerul larg de dantelă, fiindcă razele tot mai calde ale soarelui îi ardeau grumazul. Socotea că o femeie frumoasă trebue să aibă pielea cât mai albă. Se minuna, deşi punea la îndoială poveştile fantastice ale lui Tomi baci. Se gândea ce s'ar mai bucura feciorul ei care trăia la Paris, aflând o asemenea ştire, dacă s'ar adeveri. In timpul războiului, feciorul ei, în slujba lui Horthy, fusese trimis într'o misiune pe lângă guvernul francez aservit hitleriştilor. Acum era folosit ca referent pentru ţările balcanice. Ştirile lui Tomi baci i-ar fi oferit un material senza- LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 191 ţional pentru presa din Occident. Bănuielile ei însă nu se topiră decât foarte încet. Dacă toate acestea erau născocite de bătrânul flecar ? II ştia încă de pe vremuri, cum purta de colo până colo svonuri despre unele întâmplări imaginare din familiile magnaţilor, în casele cărora se cuibărea sub pretextul că se afla doar în trecere. — Ascultă Tămâs ! se răsti pe neaşteptate Tanti Karola, aţintindu-şi privirea aspră spre moşneagul mincinos. — Dece n'ai încercat să faci literatură ? Ai fi ajuns cel puţin ca Bânffy Miklos sau ca groful Wass Albert-junior... — Ca Wass Albert ? — făcu ochii mari Telegdy. — Mulţumesc, dar nu doresc să am parte de cariera lui literară. A fost condamnat la moarte pentru măcelărirea evreilor dela Sărmaş... Ceeace ţi-am spus eu, nu-i literatură, — şi schimbându-şi glasul, zise pe un ton ridicat: — E o realitate crudă, dar adevărată. Doar nu-ţi închipui că aş fi atât de netrebnic să mă amăgesc singur când tot viitorul nostru atârnă numai de asta ! Tomi baci tăcu şi iscodi chipul bătrânei, pentru a vedea dacă isbutise s'o convingă. După ce rămase puţin pe gânduri, bătrâna îl ameninţă pe un ton sec : — Bagă de seamă, o să mă interesez şi la alţii. — N'ai decât să te duci singură la Catinca şi să te convingi. — Ştii prea bine că nu pot să-i sufăr, dar odată tot o să trec pe la ei. — Hai, vino acum, — sări Tomi baci, cu o sprinteneală surprinzătoare pentru vârsta lui. — Kâlmân arde de nerăbdare să se împace cu ilustra sa mătuşă. — Ei, bine, — se ridică bătrâna şi porni spre casă — te cred. Şi chiar dacă n'ar fi adevărat tot ceeace-mi spui despre muncitorii ăia, ar trebui născocit. Pe neaşteptate, îi întinse mâna să i-o sărute. — La revedere, vulpoi bătrân, mai treci pe-aici peste câteva zile. Telegdy se fâstâci. Nu se aştepta la această întorsătură. Credea că bătrâna îl va opri cel puţin la masă. Tanti Karola se pricepuse totdeauna să se descotorosească de hămesiţii care se lăcomeau la mesele ei. Fusese sgârcită şi pe vremea celor şapte ani graşi, dar mi-te acum, decând îşi redusese toată gospodăria la o servitoare bătrână şi la trei câini. ★ In nădejdea de a găsi unde să mănânce de pomană, Tomi baci mai vizită în dimineaţa aceea două familii de aristrocraţi scăpătate şi le mai rotunji puţin povestea scornită la Tanti Karola. Şi astfel, minciuna bătrânului se răspândi mai departe, ca un svon despre apropiata cădere a regimului. Chestiunea părea cu atât mai verosimilă cu cât, în aceeaşi seară, „Vocea Americii" anunţă falimentul total al democraţiilor populare, înfăţişându-i pe acuzaţii din procesul Max Auschnitt-Bujoiu ca pe nişte martiri. „Vocea Americii" prezenta complotul care fusese demascat ca un semn că guvernul Groza ar fi ajuns într'o situaţie critică. Astfel, minciuna scornită de Tomi baci luă proporţii considerabile. Şi cum printre oamenii pe care îi întâlni în ziua aceea, mai toţi aveau interesul, pentru un motiv sau altul, să aştepte căderea regimului de democraţie populară, fiecare îi mai adăugă câte ceva, şi anume ceeace ar fi dorit mai mult să se întâmple. Moşierii expropriaţi, bancherii isgoniţi, foştii mari negustori care se pregăteau să plece în Palestina sau în America şi fabricanţii care tânjeau să ajungă în Occident, transmiteau mai departe ştirile în felul acesta : „E criză de guvern, foştii conducători de întreprinderi vor fi rechemaţi". Când, spre seară, Tanti Karola se duse la biserică şi îi şopti în taină, la ureche, unei bătrâne baronese informaţiunile obţinute dela Tomi baci, aceasta îi răspunse că ştia mai multe, că guvernul demisionase, că Tătărescu urma să fie 192 NAGY ISTVÂN numit prim ministru şi că Auschnitt plecase cu avionul dela Paris ca să preia portofoliul industriei. Tanti Karola rămase uimită. Familia Kolesi avu parte de o zi deosebit de proastă. Geza primi o citaţie să se prezinte la poliţie. Groaza îi cuprinse pe toţi, mai ales pe doamna Kolesi. C d sigură că i se întâmplase ceva lui Iakab sau că fusese descoperită afacerea cu depozitul din străinătate, iar Geza era chemat la poliţie ca să predea scrisoarea. înfuriată, îl îndemnă pe Geza să fugă, să se ascundă undeva, în orice caz să nu se prezinte. Şi cu niciun preţ să nu le dea scrisoarea de depozit. Mai bine moartea. Palid ca un cadavru, Kolesi nu era în stare decât să repete mereu : — Dacă fug, vei fi trasă la răspundere. — Nu cumva vrei să te prezinţi ? — strigă ea aproape ţipând. — O să încerce să-ţi ia cu sila scrisoarea de depozit, dar eu n'o s'o dau. Sper că n'o să mă trădezi ! Kolesi îi răspunse doar atât: „N'o să ajungă lucrurile până acolo". Şi se cufundă într'o muţenie deplină, cum se deprinsese în ultimele săptămâni. Pe lângă toate acestea, doamna Kolesi nu se mai înţelegea nici cu Anni. In ultimul timp, fata se ferea s'o întâlnească pe maică-sa. Prindea orice prilej ca să plece de acasă. Şi când rămânea cu ei, se vâra mereu în biroul tatălui. Doamna Kolesi îi auzea vorbind, dar de îndată ce intra, amuţeau amândoi. Dacă nu l-ar fi îndemnat ea, Geza nici nu s'ar mai fi bărbierit. Nu era în stare să-şi curăţe singur pantofii şi.când n'avea ea grijă să-i pregătească rufe curate, uita să se primenească. De când îi părăsise servitoarea, lăsându-i fără niciun ajutor, Anni îi purta de grijă. Ii curăţa pantofii şi-i cosea nasturii la cămaşă. Doamna Kolesi era furioasă că Anni se înjosea să facă treaba unei servitoare. Cel puţin dacă s'ar fi plâns, dacă s'ar fi revoltat sau ar fi cerut şi ea ceva. Dar nu făcea decât să tacă şi să se ofilească. Nici de vorbit, nu se mai putea vorbi cu ea. Nu răspundea decât scurt, prin da sau nu. Pe doamna Kolesi o rodea şi gelozia. Oare Anni bănuia ceva în legătură cu Iakab ? Doar n'o fi şi Anni îndrăgostită de el ? Nu cumva puneau ceva la cale fără ştirea ei ? Când voia să mai vadă pe cineva în cursul zilei, era nevoită s'o viziteze pe doamna Bejan. înainte de naţionalizarea fabricilor, proasta asta se făcea că n'o vede. Doamna Kolesi nu se lăsa nici ea mai prejos. Nu ţinea să aibă vreo legătură cu ea sau măcar să se salute. Ceeace le făcuse să se împrietenească, fusese problema servitoarelor, când rămăseseră amândouă fără slujnice. Văzând că nu pot tocmi servitoare de pe stradă, se duseră văicărindu-se, la sindicat. Soţia avocatului venise să se plângă că servitoarea îi plecase fără s'o anunţe din timp. Abia la sindicat se văzu că doamna Bejan vorbea bine ungureşte, deşi înainte, pentru nimic în lume, n'ar fi rostit o vorbă în limba maghiară. Sindicatul slujnicelor, cum numeau ele sindicatul personalului casnic, le trimise repede la plimbare. „Dacă v'aţi fi purtat cinstit cu salariaţii voştri, nu v'ar fi lăsat cu buza umflată"... Adică li se întoarse pur şi simplu spatele. De-atunci ponegreau împreună sindicatele, guvernul şi toată Republica Populară. La început, cele două femei nu se întâlniseră decât în fundul grădinii, când soţia avocatului venea să-şi hrănească iepurii de Angora. Apoi, începură să se viziteze. Soţia avocatului făcu primul pas. Aduse ştirea că Fischer, fabricantul de mobile, căruia Constantin îi câştigase procesul în dauna rudelor sărace, fugise în străinătate, doldora de aur şi valută. Ştirea aflată după scurtă vreme că grănicerii l-ar fi prins pe Fischer cu aur cu tot la graniţa Iugoslaviei şi că acesta s'ar afla la închisoarea din Timişoara, n'o supără câtuş de puţin pe doamna Kolesi. Svonurile alarmiste îi erau aduse fie de Constantin Bejan, fie de nevasta acestuia. Şi tot avocatul comenta în faţa ei ştirile transmise de radio Londra sau de LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 193 'Vocea Americii". Isbucnirea celui de al" treilea război mondial le părea foarte apropiată. Şi în timp ce studiau harta, în ocH le sclipea o bucurie nespusă. Se uitau să vadă, pe unde le-ar veni mai uşor americanilor să atace. Svonul alarmist născocit de Tomi baci fu adus la vila Kolesi tot de doamna Bejan, cu adăugirea că cel mai târziu a doua zi dimineaţa Kolesi va fi rechemat la / fabrică, toţi foştii proprietari şi directori de fabrică urmând să fie repuşi în drepturile lor. Kâroly Bucşi fusese prins cu excrocherii de mai multe milioane, învinuit de traficarea posturilor conducătoare ale uzinii şi imediat arestat. Doamna Kolesi fu cât pe aci să leşine de bucurie, aflând această vesle. De atunci aştepta, chinuită de îndoeli, ca Geza să fie rechemat la fabrică. Telefonul lor rămăsese însă închis în odaia uneia dintre cele două perechi de artişti. Nu reuşiseră să-1 mute până acum. Ce se va întâmpla dacă va suna telefonul şi ei nu vor putea răspunde? Fiindcă de multe ori nenorociţii aceia nu se întorceau acasă până la miezul nopţii. Alerga când sus, când jos pe scara din hali şi striga mereu câte ceva spre camera soţului ei. Geza stăiea ca prostit, cu ochii pe geam. Iar Anni, retrasă într'un colţ, răsfoia câte o veche revistă ilustrată. — Cum puteţi să staţi atât de liniştiţi ? — se repezi doamna Kolesi ia ei, expiodând de nerăbdare. — Fiindcă şi de data asta nu e decât un svon fals ca toate celelalte, — răspunse Geza posac. — Anni, spune tu cel puţin ce ne facem, dacă sună telefonul? — N'o să sune. Nu te mai frământa degeaba — răspunse Anni rece şi nu-şi îmblânzi vorba nici cu obişnuitul cuvânt „mamă". — Vai, pesimismul vostru e o năpastă pe care mi-a trimis-o dumnezeu ! — strigă doamna Kolesi şi nu se putu stăpâni să nu le svârle din nou, în faţă, alte jigniri. — Nici n'aţi merita ca viaţa noastră să se mai îndrepte. Dacă m'aş lăsa ca voi, s'ar duce dracului totul. Nu sunteţi în stare decât să tremuraţi de frica citaţiilor acestor bandiţi... Se repezi iar jos, pe scara scârţiitoare de lemn, oprindu-se cu inima strânsă în faţa uşii închise. In toată ţinuta ei nu mai rămăsese nimic din vechea semeţie şi înfumurare. Halatul îi era mototolit. Unul din papucii cu tocurile înalte îşi pierduse ciucurele, căzut în timpul alergăturilor. Nu-şi mai putea stăpâni nervii. De ce întârzia atâta chemarea aşteptată ? In cele clin urmă, îşi aminti că mai avea pe undeva nişte chei de rezervă. Făcuseră câte două pentru fiecare uşă şi le ţineau în biroul lui Geza. îşi svârli papucii din picioare şi alergă numai în ciorapi sus, în odaia lui Geza. Trase la rând toate sertarele. In cele din urmă găsi cheile înşirate pe o verigă. Fără să mai împingă sertarele la loc, se repezi jos. înmărmurită, Anni ieşi după ea. Aplecându-se peste balustradă, o urmărea pe maică-sa. Când înţelese ce avea de gând să facă, i se urcă tot sângele în obraz. — Stai, mamă ! — isbucni ea şi porni pe trepte în jos. — Cum poţi să faci aşa ceva ? Asta-i o spargere... — Taci, — îi răspunse strigând, cu faţa congestionată. — Mai bine du-te şi stai de veghe ca nu cumva să mă surprindă veneticii ăştia ! Anni se repezi până jos şi o cuprinse cu amândouă braţele, încercând astfel s'o împiedice să pătrundă prin uşa deschisă în locuinţa tinerilor artişti. — Mamă, pentru numele lui dumnezeu, dacă te prind, ajungem toţi la poliţie. — Pleacă de-aci, cred că în casa mea am dreptul... Şi se duse la telefon. Trebuia să aibă neapărat o confirmare. Nu va mai aştepta să fie chemaţi. Formă numărul uzinii metalurgice. Trebuia să afle cel puţin atât : dacă într'adevăr, Kâroly Bucşi fusese arestat ? Chiar dacă, din toate ştirile aduse de nevasta avocatului, nu era adevărată decât aceasta, tot se va linişti. Numai să ştie sigur că blestemaţii aceştia de comunişti nu erau în stare să gospo- 13 — Viaţa Românească — c, 2007. 194 NAGY ISTVAN dărească cinstit fabricile ce le fuseseră încredinţate ! Ar fi însemnat, că tot mai puteau nădăjdui. Uzina metalurgică răspunse imediat. Din întâmplare, Bucsi se afla în birou. Se pregătea tocmai să cheme la telefon laboratorul universităţii, pentru a-i linişti pe profesorii de chimie, spunându-le că analizele lor erau bune şi că ultimele turnări ieşite din cuptoarele de maleabilizare erau de cea mai bună calitate. In clipa aceea, sună doamna Kolesi. Bucsi auzi un glas enervat de femeie : — Aş putea vorbi cu directorul Kâroly Bucsi ? — Poftiţi, chiar eu sunt... Doamna Kolesi simţi cum se învârtea casa cu ea. Glasul bărbătesc, metalic, dela celălalt capăt al firului, era liniştit, dar ea nu-i dădu crezare. Cine ştie dacă nu era totuşi altcineva ? Cine ştie dacă arestarea directorului nu era încă tăinuită? Cu glasul răguşit, strigă în receptor : — Vă rog să nu mă induceţi în eroare, eu cunosc vocea lui Kâroly Bucsi, acesta nu-i glasul lui. Vreau să ştiu ce i s'a întâmplat ?... Lui Bucsi întrebarea aceasta îi păru atât de hazlie, încât începu să hohotească din toată inima. — Ce i s'ar fi putut întâmpla ? Ce trebuia să i se întâmple ? Nu primi însă niciun răspuns. Receptorul scăpă din mâna doamnei Kolesi, care tremura. Căzu întâi pe măsuţă, iar de-acolo pe parchet, trăgând după el tot aparatul, care mai sună odată şi apoi amuţi. La capătul celălalt al firului, Bucsi auzi acest sgomot şi intrând la bănuială, ceru ca cel care chemase să-şi spună numele, dar aparatul nu-i răspunse decât cu svâcniri răguşite. Bucsi rămase îngândurat cu ochii la telefon şi bombăni tare : — Ei, drăcia dracului, dar ce trebuia să mi se întâmple ? Apoi scoase din sertarul biroului, pistolul primit dela Felecan, îl puse în buzunar şi porni spre sala de şedinţe, unde se aflau întruniţi muncitorii dela secţia de turnare. Discutau cum s'ar putea organiza întrecerea socialistă în şlefuitorie şi în atelierul de forme, cum s'ar putea reduce timpul de turnare şi de pregătire a formelor. Prezida Felecan. Susţinea că desvoltarea întrecerilor socialiste depindea de turnătorie. Câtă vreme atelierele prelucrătoare nu cunoşteau planul de muncă al turnătoriei, ele nu-şi puteau întocmi planul lor de întreceri în muncă. •— Numai să nu ni se încurce treaba cu fonta, — strigă un muncitor dintre cei aşezaţi mai în fund. — Că ni se întoarce pe dos tot planul de muncă. — Nu se va încurca ! — strigă Felecan şi privirea lui ageră se plimbă repede asupra celor de faţă care stăteau cu ochii ţintă la el. In privirile unora licărea îndoiala. — Am controlat şi supracontrolat totul, de-aci înainte nu se mai poate produce nici o greşală tehnică de proporţii însemnate. De-aci înainte va trebui doar să veghem, să nu se ivească greşeli politice... — Ştim ce vrei să spui — se ridică Rostâs Mihâly, muncitorul slăbănog cu faţa ciupită de vărsat. — îmi iau angajamentul ca în echipa mea să nu îngăduim nici un fel de neglijenţă şi să fim necontenit cu ochii deschişi. Dar, să fie treji şi cei dela cuptoarele de maleabilizare ! Şi asta n'o să le vină chiar atât de uşor. Nu trebuia să fie lăsat Bindâsz să plece în concediu, înainte de a i se fi găsit un înlocuitor. Cum vor putea lucra bine, doi oameni în trei schimburi ? Dacă o să-1 doboare somnul pe cel .din schimbul de noapte şi o să ne ardă fonta ? — Aşa-i, — se ridică un alt muncitor din spatele lui. — In noaptea asta, dela zece seara la şase dimineaţa Câmpian e la rând. Şi încă de ieri s'a plâns că nu se simte bine. LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 195 — De ieri până azi a avut timp să se facă bine — dădu din mână Felecan, o uşurinţă de neînţeles. — Pe Bindâsz a trebuit să-1 lăsăm să plece la băi, din Intre timp, doamna Kolesi urca palidă, împleticindu-se, spre odaia ei. Uitase |arg deschisă uşa dela camera artiştilor. Mănunchiul de chei atârna în broască. Revenindu-şi, Anni dădu fuga la aparatul de telefon căzut pe parchet şi-1 puse la loc. Stătea cu sufletul la gură, gândindu-se că dacă locatarii ar prinde-o aci, ar |ua-o pe ea drept o hoaţă, în locul maică-si. Isbuti să părăsească odaia aflată în dezordine, fără să păţească nimic. Incue uşa la loc şi se grăbi cu cheile sus, ţn odaia tatălui ei. Acesta rămăsese în aceeaş poziţie, privind năuc afară pe fereastră, ca şi cum nu şi-ar fi dat seama de nimic din tot ce se petrecea în j.urul lui. Mâneca descheiată a cămăşii îi atârna caraghios în afară. îşi aţintea ochii asupra grădinii, dar desigur nu vedea nimic din minunata bogăţie a frunzelor şi a fructelor care străluceau pe copaci în sutele de culori ale toamnei apropiate. Pe crăci atârnau mere coapte şi pere muşcate de viespi, el însă stătea şi privea cu ochii mari deschişi, fără să ia nimic în seamă. Ceeace vedea, nu se afla în faţa ochilor săi. Viitorul lui nu era acelaş cu al întregii omeniri. Viitorul acesta era numai al lui, al familiei sale şi tocmai de aceea era întunecat şi fără nici un orizont. Ce-1 aştepta Ia poliţie ? De ce îl chemaseră şi cum ar fi putut să scape ? Tremurând toată, Anni atinse braţul tatălui ei. — Ai auzit ce s'a întâmplat? — Am auzit, — răspunse el cu glasul stins. — Mă îngrozeşte numai gândul că ar fi putut s'o surprindă. Geza Kolesi nu se întoarse nici de data aceasta. Rămase multă vreme, fără să răspundă ; parcă totul i-ar fi fost egal. Anni nu se putea împăca însă cu această situaţie şi de aceea veni în faţa tatălui ei: — Nu te lăsa, tată ! Unde o să ajungem, dacă o să mergem aşa mai departe ? Geza Kolesi îşi ridică obosit pleoapele şi se uită în ochii fetei: — Iţi dai seama unde o să ajungem ? — N'am curajul, tată... Kolesi îşi întoarse privirea în altă parte. Pielea îi atârna în pungi pe obraz. La fel îi atârnau şi pantalonii. Rosti greu, chinuit, de parcă ar fi scos cuvintele dintr'o fântână adâncă : — Du-te la ţară, Anni. Te aşteaptă mătuşa ta. I-am scris. Nu-i pentru tine tot ce se petrece aici şi ce ni se mai poate întâmpla. Acolo, viaţa este încă destul de tihnită şi oamenii mai păstrează tradiţiile. îmi vei reprezenta interesele; partea mea de proprietate e gospodărită de cumnatul meu. Din douăzeci de pogoane arătură, vei ieşi la capăt, până ce te vei putea întoarce iar aici. Anni păli privind în ochii stinşi, intraţi în orbite, ai tatălui ei. — Mă alungi de lângă tine, tată ? — Da. Nu ştiu de ce sunt citat Ia poliţie. Să nu se lege şi de tine. Dacă au dat peste afacerea cu hârtiile de valoare tăinuite, s'ar putea să ne ia şi vila. — Şi e o crimă chiar atât de mare, că le-am ascuns? — întrebă Anni, tremurând. — Câtă vreme am fost noi la putere, credeam că era un act înţelept. Toată lumea făcea la fel. — Şi dumneata ?... Spune-mi, dumneata, tată, în ce crezi, spune-mi în ce ar trebui să cred şi eu... braţului fracturat... ★ 13 * 196 NAGY ISTVAN Kolesi îşi scoase cu greu o mână din buzunar şi îşi netezi fruntea — Să crezi în ceeace cred şi ceilalţi, maică-ta, cumnatul ei si nri * noştri. In ce altceva am putea crede ? Le dau dreptate. Dar eu nu mai sunt"'' stare sa întreprind nimic. Deşi aş vrea... aş vrea să Ie fac rău ăstora să ar bombe împotriva lor sau să mă afund în munţi, să organizez bande înarm t sa-i atac sau să emigrez în Occident şi să stârnesc ura împotriva actualu' regim al ţării, aşa cum fac atâţia dintre foştii mei colegi. Dar nu mai am pute' Anni. Eu n'am fost crescut pentru asemenea fapte. Eu am fost om de 'fa/6' într'o epoca mai paşnică. O epocă în care n'aveam de îndeplinit decât un lino," rol. Puneam mâna pe telefon sau trimiteam o scrisoare şi totul îmi stătea I dispoziţie, îmi venea în ajutor: armata, savanţii, miniştrii, pooii călăii ian ciarmn, şcolile, presa. Acum, iată, am rămas singur. Cum să mă împac cu w ceeace s'a prăbuşit în jurul meu ? Acum e nevoie de oameni ca Iakab de oanw care ştiu să ia taurul de coarne... ' 1 Tremurând tot mai tare, fata îl întrebă : — Şi s'ar putea să ne mai vină odată si vremea noastră ? Pe, Cea mai mare parte a globului, 'tot noi suntem* stăpâni Acest-, i adevărul In America, în Anglia şi în celelalte ţări occidentale degeaba se svâr coleşte gloata, care s'a ridicat acum la noi ca praful în vârtejul furtunii Occ " dentul are trupe, dispune de bomba atomică, e cuprins de setea de răzbunar Şi chiar ,n ochii mamei tale ard flăcările urii. Ce adevăr mai bun ai putea căuta'' Îşi şterse sudoarea de pe frunte şi se aşeză, istovit : • ,. — Deaceea- du"te !a tară, Anni. Fugi departe de ideile otrăvitoare răspândite de mocirla răscolită. Şi pleacă mai repede ca să nu te prindă pe aici evenimentele îngrozitoare care se vor petrece. Eşti prea gingaşă ca să le poţi indura. Mi-e teamă pentru tine, aş vrea ca cel puţin tu să-mi rămâi Ochii Anniei scăpărau scântei : ■r - °e ce vorbeşti aşa, tată ? O ai şi pe mama. De ce nu-i spui nimic ? De ce no împaci, dacă s'a petrecut ceva între voi !? Kolesi se ridică şi se întoarse din nou spre fereastră : -- Uşurează-mi situaţia, plecând. Aş dori să iei chiar azi trenul. _ _ Sosirea doamnei Kolesi puse capăt acestei discuţii. Venea din odaia Anniei, unde se refugiase după dezamăgirea suferită la telefon. In ochi i se vedeau urmele lacrimilor. Privirea-i bănuitoare o iscodi mai întâi pe Anni apoi ne bărbatul ei care stătea întors cu spatele. — Aş putea să ştiu şi eu de ce ai plâns, Anni ? — Am vorbit despre viitorul nostru. . ~ Inteleg... tatăl tău ţi l-a zugrăvit în culorile cele mai negre. — Doamna ^'f.31 «e stoarse spre soţul ei. - Aş putea să ştiu ce ai hotărît în privinţa citaţiei Sper ca ai renunţat la nebunia de a te prezenta la politie i Kolesi răspunse fără să se întoarcă : — Dacă nu mă prezint, mă vor aresta. — N'ai decât să dispari din oraş, ai destule rude în provincie Kolesi tresări auzindu-i glasul brutal şi poruncitor şi, după un timp destul de îndelungat, răspunse : — Bine, voi dispare ! — apoi, după o scurtă pauză îsi întregi gândul -vechea ta dorinţă va fi împlinită. — Se întoarse şi trecu în'odaia lui. Pentru a nu se mai certa cu maică-sa, din pricina acestei atitudini atât de brutale, Anni se refugie în camera ei. Doamna Kolesi privi cu o mânie abia stăpânită uşa care se închidea, iar după aceea, se îmbrăcă în pripă. Se gândea sa se ducă într'o casă de mahala unde obişnuia să-1 întâlnească pe Iakab, de când nu-1 mai putea vedea între patru ochi la ea acasă. Trebuia neapărat LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 197 a dea de el. Cel puţin în privinţa lui să fie liniştită. Oare nu păţise nimic ? Nu curnva Geza era citat la poliţie din pricina lui ? Nu se întoarse acasă decât seara, târziu. Era roşie la faţă. Se potolise, ,]ar era mai bine să n'o vadă nimeni... Nici Anni nu dorea s'o întâlnească. Dela un timp, o bănuială pe care nu voia s'o ducă până la capăt, o chinuia în privinţa raporturilor încordate dintre tatăl şi mama ei. In seara aceea, nu se mai văzură nici unul dintre ei. Cele două familii de artişti veniră acasă abia pela nouă seara, veseli şi sgomotoşi. Zdrăngăniră la. pian şi cântară până la miezul nopţii. Voioşia lor îi împiedecă să doarmă pe locatarii vilelor vecine. Poate tocmai în timp ce ei petreceau, Kolesi Geza înghiţi otrava. Horcăitul lui nu atrase luarea aminte a nimănui. A doua zi dimineaţa, îl găsiră zăcând pe covor, închircit de spasme, înţepenit, fără viaţă. 18 După câteva săptămâni de străduinţă încordată, Bucşi isbuti să vadă în sfârşit închegat planul de muncă al fabricii. Era primul plan de muncă temeinic întocmit. Adunarea plenară a fabricii convocată pentru ziua de 1 Octombrie, trebuia să-i aducă ultimile îmbunătăţiri şi să ia o rezoluţie de aprobare a planului. Acesta urma să fie unicul punct de pe ordinea de zi : să hotărască şi să declare că, pe baza noului sistem de lucru, se vor introduce întrecerile socialiste în toată uzina metalurgică, în cinstea celei de a 31-a aniversări a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. Dar, spre bucuria şi în acelaş timp şi spre necazul lui Bereczki, ordinea de zi trebui să fie întregită cu alte două puncte. Bucuria lui se datora complectării care devenise necesare cu un ceas înainte de începerea şedinţei : la propunerea Comitetului Central al Partidului, Guvernul hotărîse reducerea parţială a preţurilor. Acest mare eveniment trebuia să alcătuiască primul punct de pe ordinea de zi. Muncitorii se aşezară în şirurile de bănci înghesuite, răsfoind ziarele. Făceau, cu glas tare socoteala, cu cât li se ridicase puterea de cumpărare a salariului. Se contraziceau. Făceau comparaţii. Agitaţi, căutau să ghicească dacă guvernul francez va satisface cererile formulate de minierii francezi. Va isbucni oare la 4 Octombrie greva generală, aşa cum anunţaseră minierii, în cazul când cererile lor nu vor fi primite ? Bereczki îşi răsucea mustaţa încărunţită. Era foarte încântat că avea prilejul să-şi sporească popularitatea, prelucrând problema scăderii preţurilor. Dar, era supărat pentrucă Roza Zsigmond ceruse să se înscrie pe ordinea de zi încă un punct, anume : „diverse". Când auzea de „diverse", pe Bereczki îi treceau fiorii. La „diverse" el era dator să răspundă şi n'o putea face întotdeauna în chip mulţumitor. „Diverse"-le îl puneau în încurcătură. Simţea că erau o cursă care i se întindea, dar n'avea ce face. De când fusese anumită responsabilă culturală, prestigiul Rozei Zsigmond crescuse foarte mult în fabrică. Mai ale tineretul o susţinea cu înflăcărare. Cloţan Ion aşezat la dreapta Rozei bătea din palmele-i de fier atât de tare, iar Gergely Kiss înghesuit la stânga ei, răcnea atât de sgomotos „aşa-i", încât toată sala îi urma. Bereczki era din ce în ce mai furios. Pe neaşteptate, cu câteva minute înainte de deschiderea şedinţei, Comitetul de întreprindere se întreţinuse în taină cu Felecan şi hotărîse ca anunţarea şi prelucrarea reducerii parţiale de preţuri să fie făcută de Pâll Iânos, noul secretar al Comitetului de întreprindere. Pali lănos, strungarul inovator, fusese ales cu o lună înainte, secretar al Comitetului de întreprindere în locul rămas vacant prin numirea vechiului secretar ca di- 198 NAGY ISTVAN rector la una din staţiunile de maşini şi tractoare. Bereczki îşi muşca buzele de ciudă, văzând că prelucrarea acestei probleme atât de populare îi revenea -!ui Pâll Iânos. Deschise nervos şedinţa, hotărît să atace totuşi cel dintâi această chestiune şi să culeagă astfel aplauzele. In cuvântarea de deschidere, se abătu pe. larg asupra semnificaţiei deosebite a reducerii de preţuri. Mânuia vorba cu iscusinţă, viu şi colorat. Dar, spre surprinderea lui, nu obţinu decât puţine aplauze. In schimb, Pâll Iânos, care se împletici în vorbă şi nu isbuti să-şi ducă până la capăt cuvântarea decât cu numeroase poticneli, fu răsplătit cu aplauze furtunoase care-1 uluiră cu totul pe Bereczki. Când înţelese care putea fi explicaţia acestui succes, se înroşi până'n vârful urechilor. Deşi cu lipsuri ora torice, scurta cuvântare a lui Pâll Iânos arătase totuşi cu îndemânare deosebirea care exista între viaţa oamenilor muncii din Republica Populară Română s" aceea a minierilor francezi, aflaţi în pragul unei greve generale. Vorbise şi despre ' deosebirea uriaşă dintre politica guvernului francez, împănat cu social-demo-craţi de dreapta, şi guvernul Groza, care urma linia de orientare a Partidului Muncitoresc Român. Guvernul nostru, pe baza sprijinului economic şi politic primit din partea Uniunii Sovietice aplica reducerile de preţuri ; guvernul francez în interesul Planului Marshall, răspundea cu gloanţe la cererile muncitorilor care voiau o bucată de pâine mai bună. In timp ce Partidul Muncitoresc Român iupta pentru ridicarea nivelului de viaţă al oamenilor muncii, muncitorimea franceză era nevoită să se apere prin greve îndârjite împotriva trădării social-democraţilor de dreapta, care pretindeau că vorbesc în numele lor. Unul încheia convenţii de pace, celălalt semna Pactul-Atlantic, pregătindu-se de război. Bereczki nu pomenise nimic din toate acestea. Acum îşi muşca buzele; de ce nu-i trecuse şi lui prin minte să „politizeze" în felul acesta problemele care se bucurau de popularitate ? De aceea, i se dăduse altuia sarcina de a o prelucra. Conduse mai departe şedinţa, cuprins de amărăciunea acestui gând. Prezentarea şi discutarea planului de muncă propus în cinstea zilei de 7 Noembrie se sfârşi repede. Amănuntele fuseseră temeinic discutate în consfătuirile pe ateliere. Chemările la întrecere pricinuiră un freamăt în sală. Muncitorii vorbeau între ei în şoaptă, când cei dela un atelier, când cei dela altul. Se sfătuiau şi-apoi se ridica deodată câte unul. Rostâs Mihâly, cu mutra iui ţigă-noasă, ciupită de vărsat, provocă la întrecere în numele turnătoriei, toate atelierele fabricii. Rosti o vorbă mare: vor turna cu 10% mai mult şi fără rebuturi! Şi îndemnă atelierele prelucrătoare să depăşească şi ele tot cu 10% producţia, fără noi angajări de muncitori şi fără ore suplimentare. Nimeni nu aplaudă. Toate privirile se îndreptară spre Felecan pentru a vedea dacă Rostâs nu întrecuse oarecum măsura. Felecan însă le zâmbi turnătorilor, încurajându-i. Muncitorii atelierelor prelucrătoare se arătară mai temători. Susţinură că pentru a primi chemarea la întrecere făcută de Rostâs, trebuiau mai întâi să ştie dacă lăcătuşii sculeri îşi luau angajamentul să depăşească planul, pregătindu-le cuţite de rezervă. Să nu fie nevoiţi să se poticnească, din lipsa oţelului pentru unelte. Călitorii protestară cu energie. Şi până acum, totul atârnase de secţia de aprovizionare cu materiale. Să li se livreze oţelul pentru unelte la timp şi în cantităţi suficiente. încetul cu încetul, atmosfera se încălzea. Se ridicau tot mai mulţi muncitori, luându-şi angajamente sau criticând, şi până la urmă toţi se inscriseră la întrecere. Bereczki închise discuţiile şi anunţă morocănos, trecerea la punctul acela nesuferit, intitulat „diverse". Şedinţa dura de două ore. Bereczki nădăjduia ca muncitorii vor fi obosiţi. Dealtfel femeile dela forme şi şlefuitoarele începuseră să se pregătească de plecare. Podelele tocite le ardeau sub tălpi. Acasă le aştepta LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 199 gătitul, cârpitul, spălatul şi copiii. Şi totuşi se ridicară cel puţin treizeci de mâini, printre ele şi braţul bine rotunjit, gol până la cot, al Rozei Zsigmond. Felecan urmărea plin de curiozitate aerul tot mai acru al lui Bereczki. Stia că Bereczki nu putea suferi acest punct: „diverse". Nu odată fusese nevoit să-1 scoată din încurcătură. Intervenţiile fură scurte, dar uimitoare. Bărbaţii dela şlefuitorie cereau şi ei lapte şi haine de protecţie. întrucât era mai uşoară munca lor, decât aceea a turnătorilor ? Unul dintre turnători ridică deasupra capului o pereche de bocanci rupţi şi întrebă supărat: — Ce fel de bocanci fabrică Dermata pentru muncitori ? In trei zile li s'a desprins talpa... Până aci, Bereczki isbuti să se descurce. Dădu răspunsurile pe loc. Dar deodată se ridică muncitorul auxiliar din atelierul de montaj, Siito Sandor cel roşcovan, clin Băgara şi cu vorba lui neaoş ţărănească întrebă : E adevărat că ţăranii vor trebui să intre anul acesta în colhozuri ? Să mai semene oare grâul de toamnă, fiindcă chiaburii răspândesc prin sat svonuî, că nu mai face să-1 semene, de vreme ce gospodarii vor fi băgaţi în colhozuri. Când se duce Duminica acasă în satul lui, oamenii aproape că-1 sfâşie cu întrebările lor. Pe Bereczki îl trecură toate sudorile. Habar n'avea dacă ţăranii trebuiau să intre sau nu în colhozuri. Clipi încurcat spre Felecan, care se afla chiar în faţa scenei, în rândul întâi. Fierbea veninul în el. Acum se va răsbuna pentrucă nu-1 lăsaseră să prezinte punctul cel mai popular depe ordinea de zi. Se sculă şi spuse că la. întrebarea lui Siito Sandor va răspunde Pâll Iânos, secretarul Comitetului de întreprindere. Apoi se aşeză la Ioc, satisfăcut. In sală se făcu o linişte apăsătoare. Se vedea pe faţa fiecăruia că nimeni nu era în stare să dea răspunsul cuvenit la întrebarea vicleană a lui Siito Sandor. Şi în timp ce Pâll Iânos buimăcit, se ridica să răspundă, se putea ceti şi pe faţa lui aceeaşi nehotărîre. Dar Felecan i-o luă înainte şi ceru cuvântul. Un murmur de uşurare străbătu prin sală. Capetele sburlite ale muncitorilor se aplecară înainte, pentru a asculta mai bine cuvintele secretarului de Partid. — Până acum nu s'a hotărît organizarea gospodăriilor colective, — răspunse secretarul foarte apăsat. — Vasăzică pot să semene liniştiţi ? — îl întrerupse Siito Sandor. — Ar putea să semene chiar dacă ar intra în gospodăriile colective —■ răspunse Felecan înţepător. — Grâul răsare şi în aceste gospodării. — Dar pentru cine răsare? — întrebă Siito Sandor, clipind şiret. — Pentru cei care l-au semănat: pentru oamenii muncii. Prin urmare, pentru ei şi pentru oamenii muncii dela oraşe. Mai mult decât atât, dacă pământurile vor fi bine lucrate, vor putea culege mai multe roade în gospodăriile colective. Cât priveşte pe chiaburi, poţi să-i linişteşti, tovarăşe Siito. Pe ei n'o să-i chemăm nici în colhozuri, nici în gospodării colective ! Iar pe ceilalţi, întreabă-i: oare nu le-ar place ca ogoarele lor să dea roade tot atât de bogate ca şi cele ale colhozurilor sovietice ? In loc de treisute cincizeci de kilograme, vor culege o mie de kilograme şi chiar mai mult dacă se vor întovărăşi şi vor închiria, tractoare dela S.M.T. Cuvintele rostite fură deajuns. Fiecare îşi dădea singur seama de situaţie. Până şi Siito Sandor, care se îmbujora la faţă. Cei din jurul lui începură să-1 cicălească, spunându-i că încercase să culeagă la fabrică veşti pentru a alina necazurile chiaburilor. Felecan îşi reluă locul, încruntat. Intretimp, privind-o cu un aer de superioritate, Bereczki îi dădu cuvântul Rozei Zsigmond care venea la rând. îşi zicea 200 NAGY ISTVAN că pe Roza o va pune şi singur la punct şi o mânca din ochi pe fetişcana aceasta' frumuşică, tânără şi deşteaptă. Dar, curând, privirea i se întunecă iar. In atenţia îndrăgostită a celor doi tineri muncitori, Cloţan şi Gergely Kiss Roza întrebă : cunoaşte oare Comitetul de întreprindere hotărîrea Comitetului Central al Partidului Comunist (bol şevic) cu privire la devierile decadente în muzică ? — Să zicem că o cunoaştem, — răspunse Bereczki pornit — dar ce legătură are asta cu discuţiile noastre ? — Are, fiindcă pe baza acestei hotărîri, cer ca dirijorul orchestrei noastre să fie înlocuit! — Dar, cu ce ţi-a greşit bietul om ? — Bietului om, cum spui dumneata, i se potriveşte întocmai această hotărîre pentrucă e şi el decadent. Când citeşti în „Scânteia" hotărîrea aceasta îţi vine să crezi că a fost publicată anume pentru fabrica noastră, atât de bine i se aplică şi domnului Iasko. — Aşa-i, aşa-i,! — întrerupse, strigând, Gergely Kiss. De mânie, pe Bereczki îl trecu din nou sudoarea. Habar n'avea ce putea să însemne cuvântul „decadent" şi cum putea să rezulte din asta o deviere şi în deobşte unde şi cum ar fi fost în stare muzica să devieze, şi mai ales, ce amestec avea în toată devierea asta dirijorul orchestrei întreprinderii, bietul domn Iasko, un bătrân care nu făcuse nimănui niciun rău ? Se uită desnădăjduit la Felecan. Dar nici Felecan nu prea înţelegea, în ce consta devierea domnului Iasko. îşi amintea foarte vag de articolul acela din „Scânteia", la care se referea Roza, apărut cu câteva luni în urmă. Nu-i citise decât titlul. Crezuse că problema aceasta muzicală nu-1 privea. Pe vremea aceea, nu era decât un simplu fierar, şi n'avea nici în clin, nici în mânecă cu dirijorii sau cântăreţii de operă. Fusese ales abia după-aceea secretar de Partid al întreprinderii. De atunci, multe probleme noi i se iviseră şi oamenii aşteptau dela el răspunsul la atâtea întrebări. Şi le răspundea, căci învăţase şi el atâtea, cu ajutorul Partidului. Totuşi, acum Roza exagera în atacul ei împotriva lui Iasko Ferenc, închipuindu-şi că hotărîrea îl vizase tocmai pe el. Deaceea, nici nu se amestecă în treburile lui Bereczki. II lăsă să se descurce cum ştia. Bereczki încercă să scape, folosind una din vechile lui apucături deprinsă încă de pe vremuri, dela secretarii şedinţelor partidului social-democrat. Aceştia ocoleau deobiceiu problemele mai grele, lăsându-le la urmă şi atunci, amânau discutarea lor pentru şedinţa viitoare, invocând ora înaintată. Tactica aceasta îi dăduse uneori rezultate şi lui Bereczki. De cele mai multe ori muncitorii, obosiţi de şedinţe, primeau amânarea problemelor. De data aceasta, lucrurile se petrecură altfel. Roza Zsigmond se ridică şi protestă. întâi împotriva faptului că în mod sistematic Bereczki punea mereu problemele muncii culturale la punctul „diverse". Şi astfel, spunând că se făcuse prea târziu, amâna întotdeauna discutarea lor pentru altădată. Orchestranţii şi actorii-amatori se ridicară şi aprobară sgo-motos. Felecan fu nevoit să intervie. Declară pur şi simplu că Comitetul de întreprindere nu era pregătit pentru a răspunde la această întrebare. Iar dacă era într'adevăr vorba de o deviere, aceasta trebuia să fie mai întâi analizată. Roza Zsigmond se declară mulţumită cu acest răspuns, dar după şedinţă se ţinu de Felecan. Voia să lămurească neapărat situaţia lui Iasko. Felecan era obosit. Totuşi o ascultă cu interes pe femeiuşcă aceasta, care se arăta din zi în zi tot mai isteaţă şi mai desgheţată. Decând o întâlnise pentru prima oară, îşi schimbase chiar şi felul de se îmbrăca. Era acum mai frumos, mai îngrijit îmbrăcată. Iar în privinţa muncii culturale, o ducea foarte bine, deşi, uneori, o impunea cu deasila LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 201 ţn dauna altor probleme mai importante. De data aceasta însă, va folosi prilejul s'o aducă 5a realitate. Spre uimirea lui, când deschise uşa biroului, zări pe podea două plicuri. Erau adresate „Către muncitorii fabricii". Se vedea că fuseseră svârlite de cineva înăuntru printr'unul din ochiurile de geam sparte. Nu purtau nicio ştampilă poştală. Felecan îi făcu semn Rozei, să ia loc. Intretimp, desfăcu scrisoarea. Pe hârtia scoasă din plic se aflau scrise frumos, corect, de o mână pricepută, următoarele : „Luaţi-1 din scurt pe directorul Kâroly Bucşi ! Cu ce drept primeşte daruri dela funcţionari şi după-aceea îi dă totuşi afară din fabrică, împărţind posturile lor acelora care plătesc mai mult ? Intrebaţi-1 pe Selmeczy, câţi bani i-a dat lui Bucşi, ca să fie numit în postul domnului Ammer ? Dar funcţionarul numit în locul lui Tulogdy ? De ce îngăduie conducerea organizaţiei de partid şi Comitetul de întreprindere jafurile lui Bucşi ? Fiindcă îşi împart între ei banii jăcmăniţi ! Tot din acelaş motiv a trebuit să plece din fabrică şi inginerul şef Tolocan, fiindcă inginerul Bogdan, care s'a vârît în locul lui, a cumpărat cu bani grei conducerea fabricii. Cereţi să se facă o percheziţie la Bucşi ! Veţi descoperi la el şase prosoape boereşti. Aceasta-i prima noastră dovadă împotriva lui". — Hei, dumnezeii lui ! — porni Felecan spre uşă, spre uimirea Rozei Zsigmond. — Unde pleci, tovarăşe ? — îi tăie fata drumul. — Nu cumva vrei să mă laşi iar baltă cu dirijorul ? Felecan se cutremură, furios. Mai citi odată scrisoarea. Mormăi ceva ca pentru sine. Apoi se uită la Roza, cu o privire care mergea drept la ţintă, aşa cum se deprinsese în ultimele săptămâni. — Dac'ai şti ce murdării sunt în scrisoarea asta, m'ai lăsa în pace cu dirijorul tău ! — Ba, dimpotrivă ! Cine ştie dacă ce stă scris acolo, nu se datoreşte tocmai faptului că nu l-am înlocuit la timp pe domnul Iasko ? — Ei, a dracului 1 — tresări Felecan şi se aşeză numaidecât. — Hai spune, ce-aveţi cu omul ăsta ? Timp de trei ani a fost bun, şi acum deodată nu vă mai place : de ce ? Că doar se pricepe de minune să dea din mâini, în faţa orchestrei. Roza se frământă pe scaun, neliniştită. Nu mai avu răbdare să-1 lase pe Felecan să termine. — Bine — bine, de dat din mâini se pricepe, dar a deviat depe linia justă. — Uite ce-i, Rozika, să lăsăm devierile. Mie să-mi spui ce aveţi cu el. — E decadent... Felecan începu din nou să bată toba, nerăbdător, pe* scrisoarea anonimă. — Bine, e decadent, dar eu nu înţeleg o iotă din toate astea. In meseria mea de fierar nu mi s'a întâmplat până acum niciodată să dau de ceva decadent. Să-mi explici frumos, ce mâncare de peşte e decadenţa asta. Cu alte cuvinte, să-mi traduci cuvântul ăsta şi să ştiu şi eu ce vrea să zică. Roza Zsigmond se îmbujora la faţă. La desbaterile literare şi la repetiţiile generale unde erau poftiţi responsabilii culturali, culesese multe expresii literare. Iar la consfătuiri le cam amesteca dinadins în cuvântările ei. Acum avea prilejul să arate că le şi înţelegea. îşi dădu drumul, doamne ajută, ce-o fi o fi ! — Ştii, decadent înseamnă că, adică... înseamnă că e... — Că-i decadent — o întrerupse Felecan, pufnind în râs. — Nu-ţi bate joc de mine. Aşteaptă că-ţi spun îndată... Ştii, asta înseamnă că-i aşa... învechit, aşa cum e Iasko... N'ai decât să te uiţi la domnul Iasko şi o să-ţi dai numaidecât seama că nu mai poate fi dirijor la noi. In timp ce alţii bat trei măsuri... domnul Iasko, nici două-.. Scrisoarea anonimă îi frigea degetele lui Felecan. Ardea de nerăbdare s*o compare cu cele anterioare. O întrerupse râzând : 202 NAGY ISTVAN — Trebue să stai de vorbă cu el. Schimbă-i norma. Să bată şi el trei măsuri Doar n'o să dăm afară omul numai fiindcă-i bătrân. Roza Zsigmond nu mai avu nici ea răbdare să stea pe scaun. Se ridică şi veni în faţa lui Felecan. — Crezi că n'am încercat să-i vorbesc cu inima deschisă ? Dar bătrânul ăsta n'are inimă, sau dacă o are, e acoperită de un zăbranic. Până şi marşurile cele mai repezi, ne învaţă să le cântăm de parcă ne-am pregăti de înmormântare. Ce crezi, tovarăşe, dece am rămas noi cu douăzeci de metri în urma fabricii textile, la defilarea dela 23 August ? Numai fiindcă domnu' Iasko dirija marşul partizanilor, de parcă ne-am fi strecurat undeva, în vârful picioarelor. Să-1 asculţi când dirijează „Internaţionala". La el „Sculaţi, voi oropsiţi ai soartei" sună ca o doină. Ii vine omului să adoarmă, nu să se înflăcăreze... — Hm, — se ridică secretarul, tresărind. — M'am gândit şi eu de câteva ori la asta. De ce-o fi sunând aşa de moale „Internaţionala" la noi ? Am observat asta în ziua naţionalizărilor, când a defilat fanfara în faţa fabricii... — In sfârşit, bine că "ne înţelegem, — strigă Roza, înseninându-se, şi urmă fericită. — Ce-ţi închipui ? De ce era atât de adormit marşul lui Iasko în ziua naţionalizărilor ? Fiindcă fusese adus ca dirijor de fostul patron. II jelea pe Kolesi. Deaceea n'am luat noi până acum niciun premiu, nici măcar la concursurile judeţene. — De ce n'ai început cu asta, Rozika ? — se întunecă Felecan şi începu să străbată cu paşi mari biroul. — Asta aş fi înţeles-o numaidecât, la şedinţă. — Clipi spre Roza Zsigmond. — Ia spune-mi, ai pus ochii pe vreun dirijor care să bată trei măsuri până ce altul bate două ? Căci nu-i destul să-1 dai afară pe cel vechiu. Trebue să avem la îndemână unul nou. — II avem, cum să nu ! — răspunse Roza, strălucind de bucurie. — Am descoperit împreună cu responsabilul cultural dela judeţeană un tânăr dela Conservatorul de muzică. — Aşa da, — îi întinse mâna Felecan. — Dar nu cumva să-mi vii peste două săptămâni şi să spui că ăsta bate patru măsuri, când ar trebui să bată numai două. Roza scutură râzând mâna vânjoasă a secretarului. — Nu ne-ar strica nici cinci, că prea am rămas în coadă cu producţia. Zău, mă bucur. In sfârşit, putem să punem la punct şi fanfara. Dar asta încă nu-i tot, tovarăşe Felecan. Uniunea Scriitorilor de mult ne tot zoreşte. Ar fi timpul să chemăm şi la noi scriitorii. Ne-ar vorbi despre sarcinile literaturii de azi în construirea socialismului. Câteva conferinţe de soiul ăsta ar îmbunătăţi temeinic numărul cetitorilor din uzina noastră. Felecan se luă cu mâinile de cap, zâmbind : — Destul, destul pentru azi cu atâta cultură, Rozika. îmi stau pe cap problemele producţiei. Să lăsăm scriitorii pe mâine... — Dar, zău 1 nu mai târziu decât mâine, — ieşi Roza veselă. Se afla în prag, când Felecan o strigă înapoi : — O clipă, Rozika — şi un zâmbet încurcat înfrumuseţa faţa neagră a lui Felecan. — Nu cumva îţi aminteşti întâmplător, în care număr din „Scânteia" s'a publicat articolul despre devierile în muzică ? Roza Zsigmond nu numai că-şi amintea, ci scoase chiar din geantă pagina respectivă de ziar, împăturită. Venise la şedinţă pregătită s'o vâre sub nasul lui Bereczki, dacă s'ar fi întâmplat cumva s'o înfrunte din nou, cu un aer de supe rioritate. Felecan îi ceru ziarul şi-1 băgă în buzunar, ca să-1 citească înainte de culcare. Fără nicio sfială, o rugă pe Roza să treacă de aci înainte mereu pe la el, ca să-1 informeze despre articolele culturale. Fără înconjur, încheie astfel : LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 203 — Eu am fost acela care te-am îndemnat să porneşti pe acest drum, R6 z;ka. Ar fi ruşine să rămân în urma ta. După plecarea Rozei, luă îngândurat scrisoarea anonimă. O compară cu cele anterioare. Nicio asemănare între ele în privinţa scrisului. Deasemenea, şi cuprinsul se deosebea. In niciuna, până acum, nu fuseseră aduse învinuiri atât de grave. Să fi fost scrisă de vreun funcţionar ? Puse mâna pe telefon şi ceru să vină responsabilul de cadre la el, dacă nu plecase încă acasă. După înmormântare, o tăcere apăsătoare se lăsă asupra vilei Kolesi. Mama şi fiica se ocoleau. Anni nu putea scăpa de bănuiala că maică-sa îl împinsese la sinucidere pe tatăl ei. îşi amintea mereu ultimele sale cuvinte : „Bine, voi dispare; vechea ta dorinţă va fi împlinită !" Zadarnic încerca să înlăture această îngrozitoare bănuială : gândul i se întorcea mereu la ea. Şi mai îngrozitor era faptul că a doua zi după sinucidere, Bejan se interesase Ia poliţie pentru ce fusese citat tatăl ei şi aflase că nu era vorba decât de o simplă contravenţie la curăţenia publică, din cauza trotuarului murdar, pe care nu-1 mai măturase nimeni de câteva săptămâni. Mama se gândise numaidecât la tot ce era mai rău. Fusese în stare să-1 împingă în braţele morţii pe tata, pentru hârtiile acelea de valoare, pe care poate nici nu vor mai pune mâna vreodată. Ce rost avea această întărîtare sălbatecă a mamei, împotriva tatei ? îşi dădea cel puţin seama de fapta ei ? Ii părea rău ? Curând află răspunsul la această întrebare. Peste vreo două săptămâni dela înmormântare, într'o seară, Beke Gyorgy apăru la vila Kolesi cu două valize ieftine în mână şi se instala deadreptul în odaia răposatului. Anni îl privi înmărmurită : — De-aci înainte, o să locuesc la voi, Anna, — îi zise el scurt doamnei Kolesi. — Celorlalţi locatari şi oricui ar întreba, le vom spune că am fost trimis de oficiul de închiriere. — Se întoarse apoi către Anni, care nu era decât puţin i"ai scundă decât maică-sa, dar mult mai sveltă, şi care nu înţelegea de ce-o fi venit Ia ei în haine de muncitor. Până acum nu-1 văzuse încă niciodată îmbrăcat astfel. — Pricepi, Anni, paznicul de noapte Beke Gyorgy s'a mutat la voi cu aprobarea Oficiului de închiriere. — Nu pricep nimic — îngăimă Anni, lăsându-se istovită pe unul din scaune. Degeaba căuta să prindă privirea maică-si, căci aceasta şi-o ferise din timp. — O să te lămuresc eu, Anni. — Bărbatul trecu în partea cealaltă a biroului, oprindu-se lângă fereastră. Făcea o impresie curioasă în bocancii săi de fabrică şi în costumul de pânză gălbuie. — Potrivit noilor legi eşti majoră, ba mai mult încă — adăugă el ironic — ai chiar drept de vot. Prin urmare, a venit vremea să afli secretele familiei. Se plimbă iar până la uşă şi ajuns acolo, trase o clipă cu urechea. Apoi. îşi îndreptă din nou privirea spre Anni: — înainte de toate, află că eu nu mă mai pot întoarce acasă în Ungaria şi nici aici nu mă pot făli cu numele meu adevărat. — Ştiu, — răspunse Anni jignită de tonul lui mândru. — Şi mai ştiu că trăeşti pe undeva, prin provincie. Până azi, n'ai venit pe la noi decât în trecere. — Da, asta e o poveste, Anni, — încuviinţă el, şi îndoindu-şi mâna stângă se arătă de sus până jos: — Dar cealaltă poveste, o reprezintă acest glorios costum proletar şi numele acesta încă şi mai glorios de Beke Gyorgy. El va locui la voi. E paznic de noapte. De aci înainte, am încetat de-a mai fi Iakab Szentgerlic-zey, chiar şi pentru voi. Doamna Kolesi îşi ascunse faţa în batista cu colţuri negre, ca şi cum şi-ar fi şters lacrimile. 204 NAGY ISTVAN — Da, de-aci înainte va trebui să vorbiţi despre mine ca de bădăranul Beke Gyuri, care v'a intrat cu sila în casă. Cu cât mă veţi ocărî mai tare, în faţa locatarilor voştri, cu atât va fi mai bine pentru noi. Treaba noastră cum ne voni alinta când vom rămâne între patru ochi. Sper că ne vom înţelege şi, mai mult decât atât, vom adânci şi vom transforma prietenia noastră într'o legătură si mai intimă. Privirea îi zăbovi mai îndelung pe faţa palidă a Anniei, fără să ia seama că mama ei se cutremurase. — Da, Anni, trebue să priveşti viaţa în faţă. Şi, mai ales, viaţa pe can* suntem siliţi s'o ducem azi, în ascuns. Trebue să iei asupra ta, partea care-ţi revine. Ai moştenit trei sferturi din fabrică, Anni. Dar, celălalt sfert, îmi aparţine mie. Prin urmare trebue să fim uniţi. —Eu am moştenit fabrica... — murmură Anni şi privi încă odată în zadar spre rnaică-sa, — fabrica aceea care nici nu mai e a noastră? — Dar va fi a noastră, Anni! Mai curând sau mai târziu, o vom lua înapoi dela prea cinstitul Stat. Şi aci trebue să ne ajuţi. Câtă vreme nervii tatălui tău nu^erau cu totul măcinaţi, n'am socotit necesar să te iniţiem şi pe tine, acuma însă nu se mai poate... Va trebui să luptăm împreună pentru moştenire. Anni se ridică palidă ca un cadavru : — Şi dacă nu pot... dacă nu vreau... — Te vom învăţa. Conştiinţa întăreşte voinţa. — Şi dacă n'am curajul ? Trebue să înfrunt închisoarea, dispreţul, umilinţa. Beke străbătu nervos odaia până în dreptul uşii şi înapoi. Cuele bocancilor răsunau tare pe parchet. — Uite ce e, Anni, eu ţin seama de nervii femeilor. Te-aş cruţa bucuros, dar nu se poate. In situaţia actuală am nevoie de ajutorul tău. De-altfel, a trecut vremea^ când rolurile mai puteau fi împărţite frumos, după placul fiecăruia. Când, de pildă, eu şi cu jandarmii mei îţi apăram moştenirea, nevinovăţia. Gândeşte-te, Anni, comuniştii mă învinuesc că am poruncit să fie ucişi oameni', numai ca frumoasa ta copilărie şi adolescenţă să rămână liniştite. Din păcate însă, acuma nu mai am jandarmi ca să pot pune mâna pe bandiţii aceştia şi să-ţi asigur astfel moştenirea. Anni nu mai putu îndura tăcerea îndărătnică a maică-si : — Mamă, spune odată, e oare adevărat ? Batista cu colţuri negre tremura în mâna doamnei Kolesi, dar nici de data aceasta ea nu îndrăzni să se uite la Anni. Nu vedea decât chipul neîndurat şi frumos al bărbatului : — Iakab, — murmură ea, -- nu fi atât de necruţător. Oare trebuie neapărat să... Beke îşi pierdu răbdarea şi se întoarse furios spre ea : — Dacă trebue neapărat ? Ai putea s'o ştii şi singură. E un joc pe viaţă şi pe moarte. Mărturisirile pe ocolite nu mai merg.' Dacă l-am fi scuturat puţin şi pe bărbatul tău, am fi avut azi măcar hârtiile de valoare. — Nu cumva vrei să-1 învinueşti pe tata ? — sări Anni de pe scaun şi porni spre uşă. Beke îi tăie drumul. — Nu fugi, Anni. Tatăl tău n'a avut decât o singură slăbiciune: s'a deprins ca partea murdară şi sângeroasă a lucrurilor să fie îndeplinită de alţii. — Până când vei mai îndura toate acestea ? — se întoarse Anni, furioasă, către maică-sa. — Nu-i de-ajuns că se vâră cu sila în casa noastră, trebue să ne mai şi insulte ? Braţul doamnei Kolesi se întinse într'un gest rugător spre Beke: — E adevărat, mergi mult prea departe, Iakab. LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 205 — Să nu ne lăsăm înduioşaţi, Anna. Nu vă mai amăgiţi. Nu înfrumuseţaţi amintirea lui Geza. Era la fel ca mine. Ştia şi el prea bine că fabricile nu puteau fi nici dobândite, nici păstrate cu rugăciuni. Dar mi-te să le iei înapoi !.. Fiindcă despre asta e vorba acum, domnişoară, — se întoarse din nou spre Anni. — Trebue să le luăm înapoi. Sau poate că aţi ales o altă soluţie ?... Poate că măicuţa ta are de gând să intre spălătoreasă sau muncitoare cu ziua la fabrică ? Iar tu, Anni, vrei poate şi tu să intri muncitoare la fabrică ?! Dar, să luăm şi ipoteza cea mai favorabilă, să zicem că te vor numi învăţătoare undeva, într'un sat prăpădit, sau profesoară într'un orăşel uitat de dumnezeu 1 Cu mine însă ce se va întâmpla ? Să las să mă închidă ? Sau, poate, să mă spânzur ? Numai pentrucă din întâmplare, soarta nu mi-a hărăzit rolul domnişoarei proprietare de fabrică, ci aceia al căpitanului de jandarmi ? Aşa şi-ar fi închipuit tatăi tău, împărţirea rolurilor. Eu însă nu mă mai mulţumesc cu situaţia dinainte de război. îmi cer partea mea din fabrică. Deaceea mă aflu aici. Locuiesc într'una din odăile voastre, în virtutea dreptului de proprietate care-mi revine. Vă cer să mă ascundeţi. Nu pentrucă vă sunt rudă. Am drepturi mai hotărîtoare. Şi acum e rândul vostru să mă chemaţi să-1 înlocuesc pe şeful familiei, care s'a prăpădit. Anni rămase încremenită, cu ochii ţintă la Beke care-şi schimba mereu locul în jurul biroului. Ii simţea privirile ascuţite şi batjocoritoare, care o scrutau necontenit. Abia acum pricepu înţelesul adevărat al ultimei convorbiri avute cu tatăl ei. Iar maică-sa tăcea, nu protesta, nu se ridica împotriva lui. Oare să se fi hotărît să se dea acestui bărbat?! O lăsase oare să se înţeleagă prin vorbele sale nemiloase ? Indignarea, lacrimile, ruşinea, o înnăbuşiră pe Anni dar nu ştia împotriva cui să se ridice. Nu ştia decât atât : după toate cele petrecute, orice slăbiciune sentimentală ar fi fost stupidă, orice lacrimă vărsată ar fi arătat o naivitate vrednică de milă. Ar fi putut-o învinui pe maică-sa care se încăpăţâna să nu scoată nicio vorbă, că au amăgit-o, au înşelat-o. Au făcut-o să creadă că traiul de până acum a fost firesc, nevinovat, dela sine înţeles. Nu i-au vorbit ca bărbatul acesta. De ce au lăsat-o să crească atât de neştiutoare ? Cum să poată ţine acum pasul cu ei ? De unde să ia puterea necesară ? Cum să le poată rezista, când nici tatăl ei, care ştiuse totul, nu fusese în stare s'o facă ? Se prăbuşi de vreo două ori în scaunul unde şedea, încercând să se ridice şi să se îndrepte spre odaia ei. Plecă apoi, împ!eticindu-se. Ar fi vrut să fugă, dar nu ştia unde. Se gândi la sinucidere, dar se înfiora. îşi aminti trupul tatălui ei, înţepenit în spasmuri... Imaginea aceasta înspăimântătoare o făcu să-si ascundă faţa în mâini încercă să se gândească. Ce-ar putea începe? Dar din odaia vecină răzbăteau până la ea vorbe care o stinghereau. Auzea glasul metalic al lui Beke şi, din când în când, intervenţiile răguşite, istovite, ale maică-si. Nu isbuti să-şi stăpânească curiozitatea şi trase cu urechea, ascultând. O interesa mai ales răspunsurile maică-si. Dar ele nu făcură decât să-i sporească frământarea. Nu-şi putea înnăbuşi bănuiala că maică-sa, în sinea ei, se bucura de moartea tatălui. Ar fi dorit ca discuţia lor să-i înlăture această bănuială. Dar nu putu să prindă înţelesul discuţiei. Ii păru ciudat că glasul lui era mereu agre siv, iar celălalt slab, parcă apărându-se. De ce-o fi silind-o să dea mereu înapoi ? După câtva timp, convorbirea încetă, urmată de o tăcere îndelungată. De ce nu pleca mama din odaia aceea, dacă nu mai aveau nimic să-şi spună ? Abia atunci îşi dădu seama, îngrozită : cum vor trăi în acelaş apartament cu bărbatul acesta, care se vârîse cu deasila între ele, când odaia mamei dădea într'a lui ? De ce nu protestase maică-sa împotriva acestei mutări silite ? Doar nu era cu putinţă să treacă toată ziua prin camera lui! Această întrebare precisă şi chinuitoare o făcu să uite de toate celelalte. 206 NAGY ISTVAN Sosirea neaşteptată a mamei îi puse capăt frământărilor. Auzi în acelaş timp şj scârţâitul scării de lemn şi sgomotul bocancilor lui Iakab, care se depărta. — A plecat, Anni — rosti doamna Kolesi cu glasul răguşit, dar fără s'o privească. In ochii ei stăruia o ceaţă turbure, ciudată. — Fii mai îngăduitoare, Anni. Nu-i atât de rău, cum pare. Gândeşte-te că, de patru ani, stă ascuns, ca paznic de noapte. Şi-acum, tot acolo s'a dus. Până dimineaţa la cinci, face întruna înconjurul fabricii. Iţi dai seama cât de umilitor trebue să fie pentru un fost căpitan de jandarmi să ducă o muncă atât de măruntă, într'o astfel de atmosferă ? — De ce nu mi-ai spus-o până acum ? Doamna Kolesi se cutremură, auzind tonul agresiv al fetei : — Am vrut să te cruţăm. Credeam că se vor întoarce lucrurile în bine, fără s'o mai afli. — Aşa... şi acum ce vreţi dela mine, unde vrea să mă târască omul acesta? Răspunsul doamnei Kolesi întârzie. Şedea cu spatele spre lumină, în fotoliul vopsit în alb al Anniei. — N'o să-1 las să te amestece în nicio aventură primejdioasă... O să pleci de-acasă, Anni. Trebue să pleci pentru un timp. O să te duci la mătuşa ta, la ţară. Anni holbă ochii la maică-sa, pălind. îşi aminti de ultimele cuvinte ale tatălui ei. Picioarele începură să-i tremure şi, fără să vrea, scoase un ţipăt de durere: — Şi dumneata mă isgoneşti ? — Cum adică... şi eu... — îşi ridică doamna Kolesi privirea şi se întoarse deodată cu faţa spre Anni care stătea în dreptul ferestrei. — Cine ţi-a mai spus să pleci, în afară de mine ?... Ochii Anniei se umplură de lacrimi, dar îşi strânse buzele, ca să nu isbuc-nească în hohote de plâns. Maică-sa însă îşi dădu seama ce se petrecea cu ea. — Anni ! — se repezi ea şi o îmbrăţişa. — Anni, de ce nu mi-ai spus, ce gânduri treceau prin mintea tatălui tău ? E îngrozitor! De ce te-a trimis, vreau să ştiu... Mie nu mi-a vorbit niciodată despre asta... — Dar şi el s'a gândit, la acelaş lucru — nu-şi mai putu stăpâni mânia, Anni. — Nu poate fi pentru acelaş motiv. Se vede că el s'a gândit la altceva. Crede-mă- Nu vreau să mă despart de tine, dar e o taină pe care nu ţi-o pot destăinui şi deaceea trebue să pleci. Numai pentru scurtă vreme. Până ce vom pune Ia cale fuga noastră în străinătate. Vreau să te înapoiezi când vor fi toate puse la punct. Până atunci, e mai bine să nu fii printre noi. Dacă ai rămâne aici, nu ştiu ce s'ar putea întâmpla... Anni îşi înfrâna cu greu dorinţa de a se smulge din braţele ei. îşi aminti de vremea copilăriei, când maică-sa rămăsese vre-o doi ani, într'un sanatoriu din Elveţia, unde nu se duceau s'o vadă decât cu prilejul sărbătorilor mai însemnate. Nu fusese pentru ea decât o femeie frumoasă care-i părea cunoscută. Se simţea mult mai legată de servitori, decât de ea. Mama călătorea des la Pesta, iar în timpul verii în Italia. O lua uneori şi pe ea, cum îşi lua şi cutiile de pălării. Nu odată se întâmplase s'o uite la hotel împreună cu guvernanta. Dacă aceasta şi călugăriţele dela Marianum nu i-ar ti amintit mereu că avea o mamă minunată, care era un model de femeie evlavioasă, n'ar fi aflat niciodată nimic bun despre ea. Gândurile acestea i se treziră acum în minte. Mânia se aprinse în ea. O înşelaseră toţi şi mama şi guvernanta şi călugăriţele şi poate chiar tatăl ei. Bine, va pleca. Era sătulă de atâta minciună. Va pleca, dar nu când dorea maică-sa. — Lasă-mă să mă gândesc până mâine dimineaţă — îi zise cu răceală şi adăugă numaidecât: — Până acum dumneata ai fost aceea care ai hotărît mereu unde să mă duc. De data aceasta, o să iau singur o hotărîre. LA CEA MAI ÎNALTA'TENSIUNE 207 Doamna Kolesi se cutremură şi răspunse aproape cu umilinţă: — Ar fi mai bine, în interesul tău, să pleci cu trenul de dimineaţă. — Nu mă zori. Doamna Kolesi bănuia ce părere avea Anni despre ea. Se simţea singură părtaşe la sinuciderea lui Geza, deaceea se şi ferea de Anni. Se temea să nu-i arunce această învinuire în faţă. Se sili să-şi păstreze stăpânirea de sine, când repetă : — Crede-mă, e mai bine să pleci, — şi adăugă şovăind: — Când vei fi şi tu o femeie în toată firea, vei înţelege situaţia în care mă aflu... Pe Anni o obosea prezenţa maică-si. Ar fi vrut să rămână singură. Ar fi dorit să-şi pregătească singură plecarea, să încerce să se lămurească. Pleca pentru mult mai multă vreme decât îşi închipuia maică-sa. Pentru totdeauna — se gândea ea, cu un simţământ de răsbunare, — să sufere şi mama, cum sufăr şi eu pentrucă am fost atât de amarnic înşelată. — îmi ajuţi să pregătesc odăile? —o întrebă doamna Kolesi cu un aer umil. — Trebue să-1 punem pe cumnatul meu în camera din margine, cu intrare separată. Anni se ridică furioasă şi porni cu maică-sa, numai ca să scape odată de ea. Schimbară aşternuturile din cele două odăi. Goliră dulapurile din camera destinată lui Iakab şi îi atârnară acolo hainele. Transportară apoi în cealaltă încăpere lucrurile mărunte ale doamnei Kolesi, vazele, produsele cosmetice, rufele parfumate. Mama încercă uşa dintre cele două odăi pentru a vedea dacă se încuia bine. Apoi, puse masa pentru cină, dar Anni era sătulă de caşcaval, şi nu-i plăcură nici fructele. Nici maică-sa n'avea poftă de mâncare. Părea istovită. Nu mai aşteptă să plece Anni din odaia pregătită pentru Beke, ci se retrase în cealaltă încăpere şi închise sgomotos uşa în urma ei. Anni era sdrobită. Se duse în camera ei şi se desbrăcă încet. încercă să se gândească în linişte, cât mai obiectiv, asupra situaţiei în care se afla, asupra viitorului. Bărbatul mătuşii sale era un moşier expropriat. Rămăsese numai cu cincizeci de hectare din treisutedouăzeci de pogoane. Se ocupa acum cu gospodărirea lor. Administra şi partea tatălui ei. Anni ar fi avut cu ce să trăiască din produsul acestui pământ. Regiunea era frumoasă. Se îndoia numai dacă vor fi bucuroşi s'o primească. De câte ori venise la moşie cu tatăl ei, mătuşa se arătase în prima zi foarte mulţumită să-şi vadă rudele, dar după trei sau patru zile începea gâlceava, încerca să le arate că n'ar mai avea niciun drept la cele douăzeci de pogoane, deoarece trebuiau să sufere şi ei paguba rezultată din expropriere. Tata se încăpăţâna însă, susţinând că reforma agrară nu se aplicase celor douăzeci de pogoane ale sale. Când se porneau aceste certuri, unchiul Gyula îşi lua de obiceiu puşca de vânătoare şi fugea de-acasă, furios. Uneori ameninţa că-i va împuşca pe lucrătorii cu ziua, care-şi cereau drepturile. Sau că va trage în jandarmi un cartuş pentru urşi. Nu-i păsa de ce se va întâmpla după aceea, n'aveau decât să-1 sfârtece în bucăţi cu moşie cu tot. Desnădejdea o cuprinse pe Anni. Să se ducă în mijlocul acestor oameni ? Să n'aibă linişte nici la ei ? Să tremure şi-acolo şi să fie nevoită să se certe cu mătuşa ? Dar unde s'ar putea duce în altă parte ? îşi aminti de fosta ei guvernantă, o franţuzoaică. Era acum profesoară de limba maghiară şi franceză la Sfântul Gheorghe. Să-i ceară ei sfat ? Sau să se ducă la fosta ei colegă Edith Simon, care ajunsese profesoară suplinitoare la Baia Mare şi îşi prepara examenele universitare. Edith era orfană şi îşi câştiga singură existenţa. De ce n'ar urma şi ea calea pe care mergea Edith ? S'ar rupe astfel cu totul de viaţa atât de frământată a familiei sale... Dar gândul acesta o înspăimântă. Cum s'ar putea descurca singură ? Călugăriţele defa Marianum nu stăruiseră prea mult s'o înveţe lucrul de mână şi 208 NAGY ISTVAN acum nu ştia nici măcar să cârpească ciorapi, şi nici la gătit nu se pricepea. pe când Edith Simon gătea, cârpea şi freca pe jos .singură. Sub lampa de abajur care ardea la căpătâiul patului, Anni îşi privi mânuţa gingaşă, graţioasă. Avea şi braţele frumoase, dar ce era în stare să ridice cu ele? Trupul ei svelt s'ar fi putut oare apleca muncind, genunchii i s'ar fi putut freca de podelele ude ? Se cutremură, desgustată. Nu, nu era cu putinţă să ajungă atât de jos. Mai bine rămâne cu maică-sa. Poate că voia într'adevăr s'o facă să plece de acasă, pentru a o feri de orice primejdii. Poate că se pregăteau cu adevărat să fugă în străinătate ! Va avea astfel prilejul să vadă Parisul. O, Parisul cel frumos ! Şi poate că va veni şi ziua când se vor înapoia aici aşa cum nădăjduise şi tata. Cine ştie, poate că toate gândurile rele în legătură cu maică-sa, fuseseră numai o închipuire a ei şi nimic nu era adevărat. Poate că sinuciderea tatălui ei fusese numai un accident nefericit. Era oare cinstit din partea ei să-şi lase mama aici, să-i părăsească pe toţi aceia care o crescuseră până acum in belşug, ferind-o de orice griji? Cum s'o lase pe mama singură cu omul acesta care era în stare de orice? Poate că acum mama stătea în odaia ei şi plângea. In odaia unde zăcuse tata.... poate că-1 vedea schimonosit de chinuri, înţepenit. Anni nu mai fu în stare să îndure acest gând. Sări din pat turburată. îşi privi ceasul brăţară. Trecuse de miezul nopţii. îşi îmbrăcă halatul în culori deschise, potrivit cu odaia ei de fată, care o făcea să pară şi mai frumoasă. îşi puse papucii în picioare şi se strecură pe coridor, în mănunchiul de lumină furişat prin uşa deschisă. Voi să treacă prin faţa odăii pregătită pentru Beke, să ajungă la maică-sa şi s'o roage s'o primească la ea, dar se opri mirată, văzând o dâră de lumină, care se strecura sub uşa lui. Să se fi întors acasă ? Nu, era cu neputinţă, ar fi auzit scârţâitul scărilor. Fără îndoială, uitase ea lumina aprinsă. Vrând s'o stingă deschise încet uşa. Dar, ceeace văzu o făcu să rămână încremenită pe loc. Uşa dintre cele două odăi, pe care mama o încuiase atât de sgomotos în urma ei, era larg deschisă. In paiul desfăcut, desvelită până la brâu, mama stătea culcată pe o parte, cu faţa strălucind sub lumina candelabrului. Mama purta o cămaşă de noapte uşoară ca spuma, din care i se vedea, goliciunea braţului şi a pieptului alb ca fildeşul. La început, prin mintea Anniei fulgeră un gând : de ce s'o fi gătit maică-sa aşa ? Nu cumva o fi înnebunit ? Dar niciodată în ultima jumătate de an n'o văzuse atât de liniştită. Şi ca şi cum i s'ar fi înfipt o săgeată în inimă, Anni pricepu totul, deodată. Scârba, mânia şi desnădejdea o cuprinseră ca un vârtej. Marna nu era numai o criminală, ci şi o fiinţă scârnavă şi josnică. L-a ucis pe tata pentru bărbatul acesta ! Şi tata îşi dăduse seama de ceeace se petrecea în jurul său... Se întoarse în odaia ei, împleticindu-se, lăsându-şi papucii în drum. Tremura toată. Bărbatul acela încercase să-i facă şi ei curte, pomenise chiar de eventuala lor căsătorie. Acum pricepea de ce ţinea atât de mult mama s'o vadă cât mai repede plecată. Ii era teamă să nu i-1 ia. Şi să nu-i afle taina. Ei bine, n'avea de ce să-i mai fie teamă ! Neputându-şi potoli desgustul, Anni începu să-şi deschidă dulapurile la întâmplare. Trebuia să plece de-aci, cât mai repede ! Mai repede chiar decât dorise maică-sa, încă înainte de ivirea zorilor ! Să plece oriunde, să dispară fără urmă ! Să nu mai vadă murdăria asta ! Nu voia să fie părtaşă la crima mamei. Să plece undeva, unde să poată răsufla în voie, unde mamele sâ nu mintă şi să nu ucidă, undeva, unde părinţii să creadă cu tărie în adevărul lor şi să aibă puterea de al apăra. Nu la mătuşa sa, ci undeva, departe, mai departe, unde fraţii să nu se LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 209 încaiere pentru avere, unde nimănui să nu-i vină pofta de a trage cu puşca în ■ ţărani, unde ar putea trăi fără să-i fie scârbă. Nici nu mai ştia ce îşi arunca în geamantan. Când fu plin, văzu însă că îşi aruncase numai lucruri călduroase, rufe groase de lână, bocancii de ski şi puloverele îşi îmbrăcă un taior mai vechi. In poşetă, ceasul de mână, inelul şi câteva mii de lei. Era toată averea ei. Până să fie gata, se făcu ceasul patru. Un dor nestăvilit de a ajunge la un alt liman, mai curat, de a scăpa de tot ce fusese până acum, o cuprinse atât de tare, încât se gândi să nu-şi încalţe pantofii decât în stradă, ca nu cumva să-şi trezească mama şi să fie nevoită s'o mai întâlnească odată. Se furişă numai în ciorapi, pe scara din hali, purtându-şi geamantanul încărcat. Deschise fără nici un sgomot şi uşa dela intrare. Ajunsă la poartă îşi puse repede pantofii şi luă cu nădejde geamantanul greu. Străbătu în grabă strada mărginită de frasini, ale căror frunze începuseră să cadă. Simţea un nod în gât şi parcă o împingea ceva să se întoarcă pentru a mai vedea odată casa aceea şi strada unde îşi petrecuse toată viaţa. Se stăpâni însă. După ce trecu colţul şi coborî pe uliţa în pantă, învăluită în ceaţa tomnatecă a zorilor, simţi tot mai chinuitoare greutatea valizei, li rupea braţul. Începu s'o cuprindă şi teama. Pe drum, nu se vedea nimeni. Dacă o ataca cineva... Depe asfaltul unei străzi învecinate, se auzea sgomotul unor paşi care se apropiau. Părea să fie un om cu mersul agale. Cine putea fi ? Dacă ar ajuta-o să-şi ducă geamantanul... Sau dacă s'ar ivi de undeva vre-o birjă. Dar nu se vedea niciuna. In strada următoare, fu nevoită să-şi lase jos geamantanul mai la fiecare doi paşi. O ustura palma. Aşa o va ustura de aci înainte mereu ? — se gândi ea, desnădăjduită. — Şi va trebui să care astfel de poveri ? Desigur, trebuia să se deprindă. îşi mai făcu singură curaj şi prinse iar putere. Porni mai departe pe străzile pustii, până când îi apăru în faţă clădirea ruinată a gării, pe jumătate distrusă de bombe. Aici, puterile o părăsiră cu totul. I se rupeau parcă din umeri amândouă braţele. Ochii i se umplură de lacrimi şi se gândi cu ură la maică-sa. Din pricina ei trebuia să îndure toate. Din pricina ei trebuia ea să se chinuiască atâta. Un bărbat cu gulerul ridicat, care tocmai trecea, o ajută să ajungă în sala de aşteptare. Călătorii. întinşi pe bănci, sforăiau. Lăzi, coşuri, duhoare. In faţ'-î ferestruicilor dela ghişeele de clasa treia, înghesuială. Până unde să-şi scoată biletul ? — se trezi în mintea Anniei o întrebare chinuitoare. — Cum se numea staţia aceea unde ar trebui să coboare, oraşul acela cu o viaţă neprihănită pe care şi-1 închipuise acasă, când fusese frământată de un dor atât de arzător ? Şi în grija cui să lase bagajul, până să-şi scoată biletul ? Ar trebui să ia un bilet de clasa treia ca să-i rămână cât mai mulţi bani. Dar paşii o purtară spre clasa întâia. In mintea ei se învârteau numele Sf. Gheorghe şi Baia Mare. Dar când ochii înroşiţi ai casierului se aţintiră întrebători asupra ei, Anni ceru fără să vrea un bilet de clasa întâia pentru orăşelul unde se afla mătuşa sa. II strânse ruşinată şi mânioasă în palmă. Strigă în îmbulzeală un hamal şi se instala în personalul de Teiuş, care tocmai sosise, odată cu ivirea zorilor. In compartiment nu se afla nimeni în afară de ea. Putea să-şi dea drumul lacrimilor pline de ură. Ii frigeau faţa, de parcă ar fi fost picături de plumb topit. Ii era ruşine de mama ei ! Când trenul porni, se gândi : oare maică-sa era de vină ? Oare din pricina ei se prăbuşise viaţa frumoasă de până atunci ? Nu era ea de vină ci aceste mutre sburlite, care se înghesuiau şi nu-şi mai găseau locul, vârâţi unul în altul pe culoarul vagonului : frânarul, controlorul, mecanicul, muncitorii care tuşeau. Aceştia îi schimbaseră drumul tihnit al vieţii. N'aveau decât să tragă în ei mătuşa şi unchiul Gyula cu puşca lui. Nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să se ţină de bucata de pământ moştenită dela tatăl ei. Iar restul, ducă-se dracului ! 14 — Viaţa Românească — c. 2007. 210 NAGY ISTVÂN Până la Feîdioara-Războieni unde schimba trenul, lacrimile-i curseră şiroae, necontenit. In douăzecişipatru de ore, agitatorii îi aduseră lui Felecan din diferite părţi ale uzinii patru sctisori anonime cu acelaş conţinut. Când primi dela secţia de tâmplărie şi a cincea, care era aidoma cu cea pe care o găsise în biroul său, încuie uşa şi străbătu în grabă curtea unde se lăsa întunerecul, trecând spre clădirea direcţiunii şi intrând deadreptul în biroul lui Bucsi. Nu voise până acum să-i arate scrisorile. De ce să-1 turbure şi mai ales de ce să afle şi alţii de scrisori, în afară de el şi de reprezentanţii securităţii ? Acum însă nu le-ar mai fi putut ascunde. Erau cel puţin zece oameni în fabrică care ştiau de calomnia pusă la cale. Nu putea lăsa ca Bucsi să fie lovit prin surprindere, ci trebuia pregătit s'o primească. Bucsi tocmai înainta încetişor cu vârful creionului dealungul unei coloane de cifre. Felecan aşteptă până ajunse la capăt şi scrise un şapte. Atunci îi puse frumos pe hârtie ultimele patru scrisori anonime. — Cele mai proaspete, tovarăşe Bucsi ! Bucsi le cercetă pe toate, la rând. La început i se urcă sângele în obraz, apoi păli, făcându-se galben ca ceara. Citi repede rândurile odată, de două ori şi cine ştie de câte ori le-ar mai fi străbătut, dacă Felecan n'ar fi întins mâna să i le le ia. Bucsi sări de pe scaun. — Lasă-mi mie una, — zise cu glasul răguşit şi întinse mâna după o seri soare. — Lasâ-mă să i-o arăt nevesti-mi. Lui Felecan îi păru ciudat gestul turburat al lui Bucsi. îşi încorda ochiui stâng ca şi cum ar fi vrut să ţintească. — 'Nu-i nevoe, de ce să se ducă mai departe vestea despre calomnia asta scârboasă ? Bucsi măsură din trei paşi biroul până la uşă şi înapoi. — Bănuiam, ştiam aproape, că va ieşi o murdărie din toată treaba asta. Dumnezeii ei, de femeie nechibzuită ! Ca să poată vedea mai bine faţa lui Bucsi, Felecan aprinse lampa din tavan. II întrebă, uluit : — Ce fel de vorbă-i asta, Kâroly Bucsi ? Doar n'or fi având vre-un temei aceste scrisori mârşave ? — Idioţenie ! — strigă Bucsi, ieşindu-şi din fire. — A doua zi l-am şi dat afară pe domnul grof. Şi l-am svârlit după el şi pe prefăcutul acela de Ammer, care-1 ţinea ascuns pe-aici. De bună seamă că ticăloşia au ticluit-o împreună... Felecan era atât de uimit de cele ce auzea acum pentru întâia oară, încât se aşeză pe un scaun. Apoi asta zic şi eu că-i o poveste încurcată, tovarăşe Bucsi. Ai putea să-mi spui cui i-ai raportat treaba asta ? Eu am fost cu totul altfel informat despre concedierea lor. Şi în faţa cui le-ai demascat banda, ca să nu mai poată răspândi asemenea ticăloşii ? De ce ai rezolvat toate numai aşa, pe tăcute, sub căciulă ?... După fiecare întrebare, Bucsi simţea cum i se făcea părui măciucă. — Ai dreptate, —- strigă înfiorat. — O, unde mi-a fost capul, dumnezeii... ! Bineînţeles că aşa ar fi trebuit să procedez. Şi aşa am şi vrut să fac, dar tocmai în ziua aceea s'a întâmplat să fii la judeţeană. Şi nu te-ai întors toată ziua la fabrică. Iar seara, am plecat la Bucureşti. După aceea, am uitat... şi n'am vrut să las în grija altuia treaba asta... — Dar cu prosoapele grofului, ce-i ? —- întrebă Felecan, după o tăcere îndelungată. — E adevărat că la o percheziţie ar putea fi găsite la voi acasă ?^ — Nu-i adevărat !— isbi el cu pumnul în masă. — Adică, nu-i adevărat LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 211 în .iu, cu. presta .«^«S SS^^^ păcălit nevasta. S'au prefăcut n ştc b.e ^ ^ Nevast mea sa 'S =5£ sTi^-a răLu^r:^' bani. Nu voia să-i lase să păgubească... Eu'însă i-am trimis imediat prosoapele mapoi. numaj d tînaintej O bună bucată de vreme, Felecan nu zise um.c^c _ dar trăsăturile feţei i se înăspriră. Apoi se u^ 5^ >a lucrurlle aşa cum _ Uite ce e, Bucşi... Eu nu ma m^ "rruiri i o să' te creadă ? Fiindcă le stii, dar câţi dintre cei care sunt mai ^ a™ ^ ° ne sapă. Şi, dă-mi voe SÎ^n ?^SV5L W - Sjf'* loc că nevasta dumitale a răscumpărat prosoapele? Ş< ca ie-adu„s m"p0; '^ ă Bucsi) alb ca varul. curaj, par să fie foarte sigur.... - Doar îmi cunosc nevoia tovarăşe Bucşi. Şi dacă soţia du- mitale 7avM Z KETW -a n'a ma! îndrăsmt să-ţi spună adevărul... ? Punctul acesta e foarte important . ^ amănunte. —t urt „,.*. srjirs îi repeta mişcările dezordonate, maniwu ie. ş Pl03ie'_ încotro? îi întrebă Felecan, cu o voce aspră. - Să mă conving la faţa locului... Se ă la Şi o luă la fugă. Sări în automobdm ^ astepU £ ^ volan şi porni singur maşina Nu-1 m şvari^e n tnS^nonime. Să nu mai prosoapele astea. Calomniatorii Ţ^^^^^Jo^ astea ?... Şi -de paguba pe care am fl suferit-o ? 14 * 212 NAGY ISTVAN In ochii femeii scânteia mânia şi spaima pentru jignirea primită. — Nu te înţeleg, Kâroly ! Oare poţi să-mi spui o singură dată când n'am fost sinceră faţă de tine ? Cum de îndrăzneşti măcar să 'e gândeşti că aş fi fost în stare să te mint ? — Cu ce poţi dovedi că n'ai primit în dar blestematele astea de sdrenţe ? Şi cu cine poţi face dovada ? Scânteia indignării din ochii soţiei lui Bucsi, făcu să i se aprindă toată faţa : — Nu e nevoie de nici o altă dovadă decât cinstea mea ! Cui nu-i ajunge asta, să nu îndrăznească să se numească soţul sau tovarăşul meu ! Bucsi se dădu înapoi îngheţat, în faţa privirii sfredelitoare a femeii. Glasul ei era atât de hotărît, isbucnind din adâncuri, încât se ruşina. Intr'adevăr, Iuliska fusese întotdeauna atât de cinstită, atât de sinceră, încât nu i-ar fi putut aminti nici un prilej în care ar fi încercat să-1 amăgească. Ii fu ruşine şi de fiul său, Berci cel mititel şi înţelept, care-1 privea înspăimântat, ţinându-se de mâna maică-si şi lipindu-se de ea. — Inţelege-mă, Iuliska, — începu Bucsi, pălind. — Nu soţul tău îţi cere dovezi, ci muncitorimea din fabrică. Muncitorii nu te cunosc aşa cum te ştiu eu. Secretarul nostru, Felecan, mă preţueşte destul de mult şi cu toate acestea m'a întrebat, de unde ştiu dacă ai răscumpărat sau nu prosoapele ? Ce o să întrebe în cazul acesta ceilalţi, când se va răspândi svonul pornit de calomniatorii noştri ? O să pună pe seama noastră tot felul de grozăvii. Pretind că îmi jăcmănesc funcţionarii, Iuliska... Spun că le cer bani, că împart posturile acelora care plătesc mai mult şi că pe Tulogdy l-am dat afară, fiindcă prosoapele lui mi s'au părut că n'au destulă valoare. Că le-am primit şi după aceea am dat totuşi postul lui altuia, care mi-a plătit mai mult. Şi, ceeace-i mai groaznic, e că din cauza ta vor să lovească în Partid. Chipul femeii deveni palid, dar în acelaş timp se şi înăspri : — Dacă îţi voi întoarce acum întrebarea, ce-mi vei răspunde ? Prin cine poţi să dovedeşti că nu vinzi posturile funcţionarilor ? Dar nu te întreb, fiindcă ştiu că nu-i adevărat. Nu cred în nicio vorbă de a duşmanului. Nici o mie de scrisori anonime n'ar fi în stare să mă facă să mă îndoesc de sinceritatea ta sau de cinstea nepătată a Partidului. Bucsi o întrerupse jignit : — Muncitorimea nu e alcătuită numai din oameni ca tine, Iuliska. Nu-i fiecare atât de conştient. Sunt şi unii de rea credinţă. Trebue să ţinem seama şi de ei. Ăştia vor dovezi. Şi cum să-i faci să creadă că ai răscumpărat sdrenţele alea cu bani ? O să spună că-i o poveste. Soţia lui îl asculta tot mai palidă. Strângea mâna băeţaşului atât de tare, încât acestuia aproape că-i dădeau lacrimile. — Recunosc că toată afacerea asta e murdară. Dar n'am altă dovadă decât cinstea mea de muncitoare. — Ba ai, Iuliska. Vei duce prosoapele înapoi la femeia aceea şi-i vei cere o declaraţie. Va trebui să repari astfel uşurinţa de care te-ai făcut vinovată. — Nu-i voi cere nimic ! Dacă ea a trimis scrisorile anonime, tot nu mi-ar da. Eu i-am plătit prosoapele. Restul e treaba poliţiei. — Lasă prostiile, Iuliska, — isbucni Bucsi, pierzându-şi răbdarea. — Fă aşa cum te rog. Ca să preîntâmpinăm multe necazuri. Dacă vom avea această declaraţie vom putea înăbuşi calomniile. Le vom putea demasca mârşăvia. Dacă afacerea asta ajunge la poliţie, vor spune că boeroaica a fost silită să dea declaraţii favorabile. LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 213 _ N'o sa mă rog de un funcţionar care a fost dat afară din întreprindere Ca dUŞT«mS^ d" uS^csi lovi cu piciorul prosoapele care zăceau Pe Jos, svârlindu-le până în bucătărie. ă că s.ar putea declaraţie! Dacă „u faci ce-ti spun, te parasec medu L Nu »« « , , cu o femeie, care „u-5i poate da seama de mnwn porca teu ^ , wMi aşa,» 7» saw* — «.*. **. <- s„re când o să-i vină mintea la cap , - ^^^TS b ' care se făcuse verde, căci r.u eia deprins sa v Trecând prin stra- părâsl brusc casa. Goni tnapc, spre f»tac a l°\ ^„'Hă se ScneascS de căruţele o singură mişcare, aprinse lampi.e , p ,;d dar găsi usa încuiată. Dădu dS»^ ^stlns. apoi în grabă ,a ^elierul^mo^.^^ _ ^ ^ ^ ^ ^ de g!as, încât lăcătuşii se uitară ^^^^^t^eaori în sala de maşini, - zise în cele din urmă foarte "* ScliifSsI-pe Felecan, tocmai ^^CU^^^ S aSăt "" - - VaStă"îelecan descuie biroul si aprinse lumina. Se aşeză cu spatele la fereastră Ş1 dăd^tBoCst ntifmsTuita- altădată biroul deschis. Şi nu te mai pripi, căci altfel o să îngrămădeşti greşeli peste greşeli . fWli neste ereseli ? - schimbă fe e-feţe Bucsi. _ ~ Da S v'de că u-ţi cunoşti nevasta. La cea dintâi Iov tură josnica victorie. , „ f ., — Dar nu-i bine ce i-am cerut sa faca > ^ - E cea mai mare prostie! Cum poţi crede că ^^^^J^ de nebună ca să ne ia apărarea. In aceastaprivinţa so*, dum.ae arc dreptate t^^rXt Î&5 'JS&JXZ* cine le-a W până 214 NAGY ISTVAN şi pe gazeta noastră de perete ? Nu ! Şi, aşa cum te ai pripit, n'o să aflăm niciodată. Deşi trebue s'o aflăm şi o vom afla. Dacă însă te repezi la Tulogdy, s'ar putea să ne strici totul. — Atunci ce trebue să fac ? — se aşeză Bucşi, amărît şi ruşinat. — înainte de toate, să te împaci cu nevasta dumitale. Dar, temeinic,.Bucşi. Amândoi sunteţi vinovaţi. Nevasta dumitale fiindcă nu s'a gândit că în nici un caz n'avea voie să încheie târguri cu funcţionarii aflaţi sub conducerea soţului ei. Iar dumneata eşti vinovat că n'ai ştiut cum să-i vorbeşti. Dar nu asta-i greşeala dumitale cea mai mare. —"Doar n'oi fi vrând să spui că până !a urmă eu sunt răspunzător de toate, — sări Bucşi ca ars şi începu să străbată în lung şi în lat biroul, turburat. — Atâta minte ar fi putut să aibă nevastă-mea, ca să afle singură adresa ticăloşilor ălora,. Felecan îl opri, nerăbdător. — Nu te mai lega de soţia dumitale. Cu toată greşala ei, e o femeie isteaţă. Partidul o creşte bine acolo, în fabrica de ţesătorie. Simte cum trebue să se poarte cu duşmanul, de îndată ce 1-a recunoscut. Trebue să-1 sdrobim, nu să ne asociem cu el. Cum ţi-a putut trece prin minte aşa ceva, Bucşi ?... — Nu mai exagera, — răbufni Bucşi şi ochii îi scânteiară. — Asta încă nu-i tot, — îl întrerupse Felecan... O să te mai întrebăm : de ce nu i-ai pus la stâlpul infamiei pe Tulogdy când ai aflat manevra pe care a încercat-o la tine acasă De ce nu l-ai demascat în faţa întregii fabrici ? De ce nu l-ai adus pe Ammer înaintea noastră, când ai văzut că te ducea de nas şi voia să-i ascundă pe sabotori ? De ce ai rezolvat singur totul ? Acum suferi urmările acestor greşeli. De aci pornesc toate. Iţi pot pune în seamă orice, fiindcă ai lucrat fără ajutorul Partidului, fără ştirea masselor... Acum n'ai decât să alergi după martori, dar şi după nevastă... Bucşi simţi cum i se tăiau picioarele şi se prăbuşi oftând în fotoliu. — Recunosc. Ai dreptate. Greşala soţiei mele nu înseamnă nimic faţă de a mea. Felecan trase cu atâta putere din ţigară, încât i se scofâlci faţa. Se gândea că nici el nu veghease cum se cuvenea, ca să-1 ajute pe directorul fabricii.... Privi spre Bucşi : — Uite, Bucşi, iţi cunosc autobiografia. Ai fost în stare să înduri chinurile interogatoriilor poliţiei fasciste şi ai răzbit şi prin anii cei mai grei de după eliberare. Trebue şi acum să ieşi din încurcătură. Te întreb, îţi iubeşti nevasta ? O iubeşti atât de mult, încât să te întorci acum Ia ea şi să-i spui cinstit, în faţă : „Nevastă, am greşit. Nu ţi-am arătat cât de mari sunt greutăţile, cât de nenumărate sunt piedicile şi numai de aceea s'a putut întâmpla să nu fii destul de vigilentă, când boeroaica aia le-a înşelat în mod josnic cu văicărerile ei" ? Şi aşa mai departe, tovarăşe Bucşi, ştii singur ce mai ai de spus şi ce nu... Pe Bucşi îl înfurie felul cum era dăscălit şi isbucni mânios : — Cum să-i vorbesc aşa, după toate cele întâmplate !? Poate că aş fi în stare s'o fac, dar ea va şti oare să mă asculte? M'ai întrebat, dacă o iubesc atât de mult încât să mă duc la ea şi să-mi recunosc greşala Dar oare ca mă iubeşte îndeajuns, dacă a fost gata să-mi întoarcă spatele, la prima ameninţare nesăbuită ? Felecan se mai îmblânzise întretimp şi îşi trase scaunul — Trebue s'o ştii singur mai bine decât mine. Dacă e prima voastră ciocnire de acest fel, o să vă împăcaţi repede. M'am certat şi eu de vreo două ori cu nevasta mea, dar ne-am potolit fiindcă ne iubim cu adevărat. Femeia şi-a dat seama că nu sunt o hahaleră. la-ţi tălpăşiţa. Până mâine dimineaţă, totul trebue să fie reparat. Să n'aibă muncitorii prilejul să zică : ei, vezi ! tot e ceva necurat în treaba asta cu prosoapele, de vreme ce directorul nostru şi-a isgonit nevasta ! LA CEA MAI ÎNALTA TENSIUNE 215 - * + ,Ht do zorit ca si adineaori. Amintindu-şi toate Bucsi fugi până acasă tot ala de zo.U £ . dg Q ada a evenimentele din ultimi, an, m lega tu, a cu ' ^ lcgătura 0r îngrijorare. In toamna anului 944, dupattscp f. îndrăgostlt d,n devenise si mai strânsă decât ^'^^de^na aceleaşi păreri, adică Iuliska nou unul de altul. Pâna ^um ^«se^ral-ri^ ?. ^ una mal ]Usta, Deschise poarta făra ma un Uunecate. Să se fi culcat casei, fu cuprins de o l^t™ ^jj£t jumătate. Nu-i prea venea sa coca-oare Iuliska atât de devreme? Nu e. a dccal noL J^ f. ^ ^ ur nească în uşă. Ar îi însemnat ca o ruga a luUska nu4 aş epta Sa se poată intra pur şi simplu. Uşa e. a n sa ,n_c,i a . gă audă d n. Întoarcă acasă. Se c,pri munat ,n^ a ^ d ^ ^ ^ întodeauna cu atâta bucurie sa se m «a^Jata ^ doam d f iarba în el. Fără ^ajuhsk au oo mea. C ^ ? ^ ^ m . se intam. toate cele petrecute ? Cum sa se n i _ plase niciodată s'o ameninţe ^^^^ raveA scotea din sărite? . Dar atunci, ce însemna In nşleaace. la ~ bucătăriei. Spre uimirea Aprinse un chibrit ş. lumina gauuj: udc.a ^ ^ tâ lui cheia nu se afla în broasca, aşa cum c'a !" 0 â d unul din e. pleca. 7? ^"«^"i.-^*peButsi Cheia răsună metalic. I-o lăsase acjio. îl trecură fiorii. , _v . nin HulnmirPe cu uşile deschise lipseau Casa era pustie, paturifene esfacu . -^ta ^ cu apă> {ocu, se rochiile. Cartofii numai pe jumaia.c clk.u , stinsese de mult. . -t rece părăsit. Prosoapele boereşi, Bucsi privi uluit în juru uluiau n 1 ^ . reaminteau zăceau pe podele aşa cum le svarl.se o P'c'0^1 ^ mânia sa încă nepotolită s. ^ luliskâi. Nu se va duce însa Ştia unde ar fi puiul sa-, g «seasca . an facut primul pas şi acolo, după ei. Nu, căinţa lu.nuv.m ,ge atal oe dep. ^ ^.^ ^ ardea era deajuns! - se aprinse dm no-^ia ■Buc ă acasa ! o singură scânte.e am vec.iea d S; ; - frământată de aceleaşi nădejdi. Cu zece străzi mai depaite solia lu, ua Amândoi se svârcoiiră toată noaptea Eaia a pu.ea Amândoi - — Continuare în Nr. viilor ORIENTĂRI A. SURCOV UNELE PROBLEME ALE DESVOLTĂRII LITERATURI! SOVIETICE Partidul lui Lenin şi Stalin se îngrijeşte neîncetat de creşterea şi de înflorirea artei şi literaturii sovietice. Sub înţeleaptă conducere a Partidului, artiştii sovietici oglindesc, în cele mai bune opere ale lor, într'un mod veridic, istoric concret, convingător şi viu, realitatea în desvoltarea ei revoluţionară, contribuind la educarea oamenilor muncii în spiritul comunismului. In perioada de trecere dela socialism la comunism, educarea comunistă a oamenilor muncii capătă o deosebită importanţă. De ridicarea nivelului conştiinţei socialiste a masselor largi, de înarmarea lor cu nemuritoarele idei ale lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin depinde, într'o uriaşă măsură, succesul în rezolvarea sarcinilor măreţe care stau în faţa poporului nostru. Afirmând ,în operele lor formele noi ale vieţii, combătând rămăşiţele capitalismului în conştiinţa oamenilor, scriitorii sovietici ajută Partidul şi: Statul Sovietic în educarea oamenilor muncii în spiritul principialităţii bolşevice, în spiritul intransigenţei faţă de rămăşiţele lumii vechi, faţă de ceeace e înapoiat în viaţa noastră. In hotărîrea „Despre revistele „Zvezda" şi „Leningrad", CC. al P.C. (b) al U.R.S.S. sublinia că „revistele noastre sunt un mijloc puternic al Statului Sovietic în opera de educare a oamenilor sovietici şi îndeosebi a tineretului şi ,deaceea, ele trebue să se conducă după ceeace constitue baza vitală a orânduirii sovietice : politica ei. Orânduirea sovietică nu poate tolera ca tineretul să fie educat în spiritul indiferenţei faţă de politica sovietică, în spiritul nepăsării şi a! lipsei de principialitate". Hotărîrea arăta că literatura sovietică nu are, şi nu poate avea alte interese decât interesele poporului, decât interesele Statului. Deaceea, Partidul duce o luptă necruţătoare împotriva tuturor denaturărilor decadente şi naturaliste din domeniul artei, care împiedică pe scriitorii soivetici să-şi îndeplinească rolul înălţător de ingineri ai sufletelor omeneşti. Bogăţiile spirituale nu sunt mai puţin importante pentru poporul nostru decât bunurile materiale. Deaceea fiecare operă reuşită a unui artist este privită de poporul sovietic ca o victorie care îi aparţine şi pe care o asemuieşte cu o luptă câştigată sau cu o mare realizare de pe frontul economic. Dimpotrivă, fiecare eşec al unui artist întristează poporul nostru, Partidul nostru, Statul nostru. Studiind realitatea sovietică, acţiunile eroice ale poporului nostru pe frontul muncii şi pe câmpurile de bătaie, bazându-se pe genialele lucrări ale clasicilor marx-isrn-leninismului şi pe marile tradiţii ale iiteraturii clasice ruse, scriitorii sovietici au creat numeroase opere remarcabile, care şi-au câştigat preţuirea poporului sovietic şi a întregii omeniri progresiste. Aceste opere înfăţişează viaţa multilaterală UNELE PROBLEME ALE DESVOLTARII LITERATURII SOVIETICE 217 a oamenilor sovietici, muncitori şi ziditori, sub conducerea partidului lui Lenin şi Stalin, care păşeşte cu hotărîre clin victorie în victorie. Decernarea anuală a premiilor Stalin pentru lucrări remarcabile în domeniul literaturii şi artei dovedeşte munca rodnică a scriitorilor noştri şi ai oamenilor noştri de artă. Pentru anul 19.51, au fost distinse cu premiul Stalin treizeci de lucrări ale scriitorilor sovietici. Literatura sovietică este literatura colaborării dintre naţiuni: între laureaţii premiilor Stalin pe 1951, sunt reprezentanţi ai diverselor naţionalităţi din Uniunea Sovietică — ruşi, letoni, uzbeci, ucrainieni, etc. Au fost distinse cu premiul Stalin de gradul I romanele ,,Stepan Razin" de S. Zlobin şi ,,Spre un nou ţărm" de V. Laţis. Răscoalele ţărăneşti au trezit întotdeauna interesul profund al scriitorilor ruşi. Puşkin, bunăoară, 1-a numit pe Razin o figură poetică a istoriei ruse. Beletriştii reacţionari au căutat să reducă importanţa răscoalelor ţărăneşti, să le prezinte drept o răsmeriţă oarbă împotriva „puterii legitime" a ţarului şi a moşierilor. Bazându-se pe istoriografia marxist-ieninistă, scriitorii sovietici au ştiut să dea, în creaţiile lor un tablou profund şi veridic al răscoalelor populare. Romanul lui S. Zlobin „Stepan Razin" este rodul unei munci creatoare de mai mulţi ani. Scriitorul a studiat temeinic epoca, s'a contopit cu ea în mod creator, a ştiut să arate în imagini artistice complexele contradicţii sociale ale Statului rusesc din sec. XVII. Autorul ne înfăţişează procesul desvoltării lui Stepan Razin : viitorul conducător a! răscoalei cunoştea bine viaţa şi nevoile căzăcimii; pentru formarea concepţiilor sale, a avut o uriaşă importanţă întâlnirea cu hatmanul Vasilii Us, conducătorul răscoalei ţărăneşti din regiunea Volgăi. Vasilii Us îi îndeamnă pe Razin să unească mişcarea ţărănească cu cea căzăcească şi, cu forţele lor unite, să ducă lupta împotriva boerilor şi nobililor. In acelaş timp, scriitorul este departe de a-1 idealiza pe Razin şi nu a căutat să-1 înfăţişeze ca pe un republican şi ateu, cum au făcut unii scriitori. Romanul lui S. Zlobin oglindeşte progresele literaturii noastre istorice. Romanul Iui V. Laţis „Spre un ţărm nou" ne arată felul în care ţărănimea letonă, înfrângând rezistenţa duşmanilor poporului, merge „spre un ţărm nou", creând colhozurile, sub conducerea Partidului Bolşevic. Principalul şi adevăratul erou al romanului este poporul leton, sunt oamenii simpli ai muncii din popor, până nu de mult încă oprimaţi şi terorizaţi, dar care acum, sub puterea Sovietică, au prins curaj şi făuresc o viaţă nouă. Romanul lui Laţis este epopeea poporului leton care a rupt-o cu vechile rândueli burgheze şi a început să construiască orânduirea nouă, socialistă. Sunt conturate cu talent chipurile comuniştilor, ţăranilor mijlocaşi, elementelor chiaburimii care au rupt-o cu clasa lor. La renaşterea ţării contribuie cei mai buni reprezentanţi ai poporului, cum este vechiul bolşevic Jan Lidum, fost argat. Jan Lidum înţelege prea bine ce se întâmplă în ţară, se bucură de un uriaş prestigiu în rândurile masselor populare şi în cercurile de partid, el ştie să organizeze massele în lupta pentru o viaţă nouă. „Romanul lui V. Laţis „Spre un ţărm nou" — arată, pe bună dreptate, un grup de cititori, într'o scrisoare adresată ziarului „Prav-da" — este o mare realizare a literaturii artistice sovietice, o lucrare consecventă din punct de vedere ideologic şi politic, dela început până la sfârşit". Literatura sovietică este, înainte de toate, literatura muncii paşnice, literatura creaţiei. Tema nobilă a luptei pentru pace, pentru democraţie, pentru socialism a devenit o temă strict necesară pentru literatura progresistă. In toată lumea se desfăşoară o mişcare pentru pace, care nu are seamăn în istorie prin proporţiile ei. Lupta împotriva aţâţătorilor la război, lupta pentru pace uneşle oameni de diferite naţionalităţi, cu diferite credinţe religioase, cu vederi politice diferite. Scriitorii şi poeţii sovietici închină acestor oameni simpli, adevăraţi eroi ai timpurilor noastre, 218 A. SURCOV numeroase lucrări, făcând parte din genuri literare diferite, scrise în limbi diferite ale popoarelor din Uniunea Sovietică. Aceste idei şi sentimente pătrund următoarele lucrări distinse cu premiul Stalin pe 1951: ciclurile de versuri ale lui Nicolai Tihonov „Două curente" şi „La al doilea Congres mondial al partizanilor păcii", culegerea de versuri ,,Poezii alese" a poetului lituanian Anastas Venţlov, culegerea „Poezii, Poeme" a poetului estonian Juhan Schmuul, culegerea de versuri „Cei care-mi sunt dragi" a poetei armene Salvî Caputichian, culegerea „Poezii" a poetului ucrainian Micola Nagnibeda. Cu o mare vigoare, cu multă mânie, demască scriitorii sovietici pe magnaţii capitalului şi pe lacheii lor, pe cei care plănuesc şi deslănţue noi războaie sângeroase, pe cei care sunt gata, de dragul profiturilor lor, să înnece în sânge milioane de oameni simpli. Remarcabilele pamflete ale scriitorului ucrainian Iaroslav Galan, mort la datorie, desvăluie uneltirile criminale ale Vaticanului, care, sub dictatul canibalilor americani, aţâţă ura între popoare, căutând să le atragă într'un nou război. Oamenii simpli luptă pentru pace în lumea întreagă. Acest lucru îl arată şi O. Malţev, în romanul „Tragedia jugoslavă" şi D. Eromin, în romanul „Furtună deasupra Romei". Muncitorii şi ţăranii Italiei, prezentaţi în romanul lui Eromin, nu vor război; ei îi urăsc pe imperialiştii americani şi luptă pentru independenţa lor naţională. Scriitorii sovietici ne povestesc cu dragoste despre viaţa nouă ce se făureşte în ţările de democraţie populară, care, cu ajutorul armatei sovietice eliberatoare, s'au smuls clin ghiarele imperialismului. In anul 1951, Vanda Vasitievsca şi-a terminat trilogia „Cântec peste ape". V .Vasilievsca povesteşte cu căldură şi adevăr, în romanul ei „Ard râurile", feiuii' cum poporul polonez, care, împreună cu armata sovietică a zdrobit pe duşmani, a început să construiască Polonia populară, democratică, cuce-rindu-şi o viaţă fericită. In partea a treia a trilogiei, V. Vasilevsca desvăluie, cu o mare forţă de demascare, chipul bestia! al naţionaliştilor polonezi, dispuşi să trădeze interesele poporului, în favoarea indiferent căror „protectori" imperialişti din străinătate; cartea demască esenţa fascistă şi antipopulară a adepţilor lui Anders şi a celorlalţi 'achei ai imperialismului hitler ist şi anglo-american. In figurile eroilor pozitivi — oameni simpli ai Poloniei, — scriitoarea a reuşit să arate naşterea acelor trăsături noi, pe care le observăm astăzi la ziditorii statului de democraţie populară ai Poloniei. Despre succesele importante în desvoltarea literaturii pentru copii şi tineret ne stau mărturie încununarea cu premiile Stalin a scriitorilor V. Beleaev, pentru trilogia „Cetatea cea veche", V. Oseeva, pentru povestirea „Vasioc Trubaciov şi tovarăşii săi" şi N. Nosov, pentru nuvela „Vitea Maleev, la şcoală şi acasă". Trebue să menţionăm că, în acest an, au fost distinşi cu premiul Stalin un grup de scriitori străini. Operele acestor scriitori sunt traduse în limba rusă. Romanul scriitoarei chineze Din Lin „Răsare soarele deasupra râului Sangan", romanul scriitorului francez Andre Stil „Prima lovitură", romanul scriitorului chinez Cijou Li-bo „Uraganul", romanul scriitorului ungur Tamaş Aczel „In umbra libertăţii", povestirea scriitorului ungur Nagy Sandor „împăcarea", piesa dramaturgilor chinezi He Ţzin-gi şi Din Ni „Fata cu părul cărunt" — toate aceste lucrări dovedesc succesele serioase ale scriitorilor progresişti de peste hotare, care luptă pentru libertatea, independenţa şt fericirea popoarelor, toate aceste lucrări dovedesc că literatura sovietică exercită o influenţă binefăcătoare asupra clesvoltării literaturii progresiste de peste hotare. Bilanţul anului trecut nu ne arată numai sucesele, dar şi lipsurile, atât din domeniul literaturii, cât şi din domeniul criticii. Ne atrage luarea aminte însuşi faptul că în acest an au fost distinşi cu premiul Stalin mult mai puţini scriitori decât în anul trecut. Şi aceşti indici cantitativi nu se explică numai prin exigenţa sporită UNELE PROBLEME ALE DESVOLTARII LITERATURII SOVIETICE 219 a poporului fată de calitatea ideologică şi artistică a producţiilor literaturii sovietice, dar şi prin lipsurile serioase în creaţia scriitorilor sovietici. Rămân cu deosebire în urmă faţă de cerinţele timpului dramaturgia şi dramaturgia cinematografică. Niciuna dintre lucrările dramaturgilor sovietici pe 1951 nu a fost distinsă cu premiul Stalin de gradul I sau II. Situaţia nefavorabilă de pe tărâmul dramaturgiei a făcut ca, pe scenele teatrelor din capitală şi din provincie, să se joace foarte puţine piese sovietice noi, iar cele care se joacă, în mare măsură nu satisfac pe spectatori. Critica noastră teatrală nu a desvăiuit cauzele pentru care dramaturgia a rămas în urmă. In paginile revistei „Teatr", ca şi în paginile ziarelor „Sovietscoe Iscusstvo" şi „Literaturnaia gazeta" s'au dat ades aprecieri pozitive unor piese care nu satisfac exigenţele oamenilor sovietici. Criticii au lăudat multe piese, numai pentrucă ele tratează teme actuale din viaţa clasei muncitoare şi a ţărănimii, deşi ele înfăţişează viaţa într'un mod superficial, unilateral şi neinteresant. Hotărîrea CC. al P.C. (b) al U.R.S.S. „Despre repertoriul teatrelor dramatice şi despre măsurile, pentru îmbunătăţirea lui" arăta : „Starea nesatisfăcătoare a repertoriului teatrelor dramatice se mai explică prin. lipsa unei critici teatrale bolşevice şi principiale". In rolul de critici dramatici, arată Hotărîrea, apar foarte puţini specialişti; se promovează puţini critici noi, capabili să analizeze obiectiv şi imparţial piesele şi montarea scenică ; în aprecierile date lucrărilor dramatice şi spectacolelor, anumiţi critici nu se călăuzesc, după interesele desvoltării ideologice şi artistice a dramaturgiei şi a ariei teatrale sovietice, nu după interesele statului şi ale poporului, ci după interesele unor grupuri ,ale unor legături de prietenie sau după interese personale. Aceste lipsuri, remarcate în Hotărîrea CC. a! P.C . (b) al U.R.S.S. din 26 August 1946, nu au fost lichidate până la capăt nici până astăzi. Desigur, vina pentru serioasa rămânere în urmă a dramaturgiei nu cade numai asupra criticilor, dar în primul rând, asupra dramaturgilor. Dramaturgii sovietici nu nu tras încă toate concluziile necesare din Hotărîrea CC ai P.C. (b) al U.R.S.S. „Despre repertoriul teatrelor dramatice şi despre măsurile pentru îmbunătăţirea lui". „Mulţi dramaturgi — spune această Hotărîre — stau deoparte îaţă de cerinţele fundamentale ale timpului nostru, nu cunosc viaţa şi cerinţele poporului, nu ştiu să înfăţişeze cele mai bune trăsături şi calităţi ale omului sovietic". In anii care au trecut dela publicarea Hotărîrii CC. al P.C. (b) al U.R.S.S.., dramaturgii noştri au creiat numeroase lucrări interesante ,care înfăţişează viaţa oamenilor sovietici şi sunt consacrate problemelor esenţiale ale timpului nostru. Dar, se pare că mulţi dramaturgi nu consideră că o temă actuală, contemporană, ti obligă să desvăluic profund conflictele vieţii. După cum se ştie, valoarea operelor de artă nu este determinată numai de tema lor, dar şi de profunzimea cu care aceasta este tratată. Ca exemple pentru o rezolvare superficială a problemelor complexe ale vieţii în dramaturgia noastră, putem cita o serie de piese, prezentate spectatorului sovietic în ultimii doi ani. Astfel este piesa lui S. Rojcov „Fiii Moscovei". Autorul a avut o intenţie lăudabilă : de a înfăţişa o bună familie în care toţi sunt muncitori din generaţie în generaţie. La baza piesei stă un conflict acut între rămăşiţele a ceeace e vechi, întrupate în figura fierarului Andrei Şorohov, şi ceeace e nou, progresist, Întrupate în figurile fratelui său fierarul Piotr, şi a şefului de sector Bataşov. Andrei Şorohov este un muncitor cu o înaltă calificare, un artist în meseria sa. El ştie să lucreze, lucrează bine şi este fruntaş în comparaţie cu alţii. Dar Andrei este un individualist ; el munceşte "ca să fie văzut", pentru gloria lui personală, el neglijează interesele colectivului, interesele uzinei. Purtarea lui Andrei este motivul pentru care numele tatălui său, un vechi muncitor vrednic, devine o poreclă pentru denumirea rămăşiţelor de individualism : în uzină, aceste rămăşiţe se numesc "şorohovism". De aici reies 220 A. SURCOV nu numai o importantă ciocnire în producţie, dar şi un conflict dramatic în familia muncitorului. Putea oare să apară o astfel de situaţie în viaţă ? Putea oare dramaturgul să pună această situaţie la baza piesei ? Incontestabil că şi această ciocnire putea să se întâmple şi dramaturgul putea să o folosească. Dar N. Rojcov a abordat foarte superficial această problemă atât de importantă pentru viaţă, şi nu a dat o reprezentare artistică veridică luptei oamenilor înaintaţi din producţia socialistă împotriva celor ce reprezintă rutina, individualismul, banalitatea. Cunoscând prea puţin viaţa oamenilor pe care-i înfăţişează, autorul a mers pe linia minimei rezistenţe; fără a ţine seama de logica evenimentelor, aducându-i pe participanţii la acţiune să se certe repede chiar la începutul piesei, el îi împacă în final, cu aceeaşi rapiditate, amestecân-du-i claie peste grămadă atât pe cei în ale căror bune însuşiri spectatorul poate să creadă, cât şi pe acei, a căror „lecuire" s'a produs „cât ai bate din palme", după fantezia autorului. Dramaturgul nu a luat în considerare faptul că spectatorului îi va veni greu să creadă în fulgerătoarea transformare a individualistului Andrei Şorohov sau a măruntului reprezentant al rutinei, Nikita Lobaciov ; căci el, autorul, şi-a pus sarcina de a realiza un final senin şi fericit. Alt exemplu. Piesa lui V. Potaşov „In sănătatea tinerilor !" Autorul reduce aici o temă importantă la nivelul unui lucru de nimic. El vrea să-1 convingă pe spectator că luptă cu tendinţa unor studenţi înapoiaţi — ce e drept netipică pentru realitatea noastră, dar totuşi existentă — de a trage chiulul şi de a nu-şi îndeplini datoria în faţa Statului, când refuză, după terminarea şcolii superioare, să plece în regiuni mărginaşe şi, pornind dela interese meschine şi egoiste, caută să rămână în marile centre. Se înţelege, şi acea temă putea să răsune de pe scena teatrului sovietic, şi asemenea fapte puteau servi ca motiv pentru denunţarea satirică a rămăşiţelor capitalismului. Dar, pentru ca spectatorul să dea crezare autorului, pentru ca, împreună cu autorul, el să se pătrundă de sentimente favorabile pentru personagiile pozitive şi să condamne purtarea celor negative, trebuia ca la baza lucrării să stea marele adevăr al vieţii noastre, cunoaşterea pe care trebuie să o aibă autorul despre oamenii pe care ii descrie. V. Potaşov nu şi-a dat osteneala de a pătrunde adânc în viaţa studcnţimii pe care o descrie, de a aprofunda logica acţiunilor eroilor săi, de a stabili legătura dintre vorbele şi faptele lor. Spectatorul nu crede că diverşii Volodea, Costea, Tania, Nadia, Maşa, Liusia, flecari, încrezuţi şi mărginiţi, pe care-i înfăţişează piesa, sunt oameni sovietici înaintaţi, studenţi, comsomolişti. Toate discuţiile dintre principalele personagii pozitive — Costea şi Volodea — se duc într'un stil banal, menit să stârnească râsul unui auditoriu neexigent. Fetele sovietice, pe care le prezintă piesa, — Tania şi Liusia — îi sunt antipatice spectatorului prin periculoasa lor auloîncredere şi prin înfumurarea lor. Şi acestea sunt, după părerea autorului, figurile pozitive ! In piesa lui V. Potaşov se face încercarea de a se lega într'un singur tot preocupările de ordin universitar şi cele sentimentale ; dar pe cât de palid este prezentată viaţa de toate zilele a studenţilor, pe atât de lipsită de viaţă, lipsită de suflet, calculată deasemeni pentru a stârni râsul ieftin al publicului, este şi prezentarea relaţiilor dintre personagii. Scenele burleşti, în care autorul încearcă să redea efuziunile lirice aie unor inimi tinere, ne provoacă un sentiment de desgust- Căutând să satisfacă gusturile primitive, încălcând adevărul vieţii, înjosind chipul omului sovietic, autorul duce cu rapiditate acţiunea spre un desnodământ "fericit", lipsit de orice logică, grotesc, absolut nejustificat. Am fi renunţat să vorbim despre piesa lui Potaşov, dacă ea nu ar fi un rebut dramaturgie tipic şi dacă nu şi-ar fi găsit loc pe scena multor teatre. Partidul ie-a arătat de nenumărate ori dramaturgilor noştri că o temă aciua- UNELE PROBLEME ALE DESVOLTARII LITERATURII SOVIETICE 221 lă şi arzătoare nu poate răscumpăra nivelul ideologic şi artistic inferior al unei lucrări. Starea nesatisfăcătoare din domeniul dramaturgiei se mai explică, în bună parte, prin faptul că mulţi scriitori şi critici sovietici ca şi unii colaboratori ai Comitetului pentru Artă şi ai Uniunii Scriitorilor Sovietici au avut, până de curând, o concepţie greşită asupra unor probleme de teoria şi practica realismului socialist, mai cu seamă asupra problemei conflictului, ca bază a operei dramatice. Unii dintre scriitori şi critici declarau că până şi cuvântul „conflict" trebue dat uitării, atunci când este vorba de societatea sovietică. Se repeta în fel şi chip afirmaţia absurdă că, în societatea sovietică, nu ar exista conflicte, că singurul tip de conflict, care s'a mai păstrat în viaţa.noastră, ar fi conflictul dintre bine şi mai bine. In locul unei profunde cercetări creatoare a vieţii şi în locul oglindirii ei veridice în opere desăvârşite ca formă artistică, scriitorii care s'au lăsat antrenaţi de această dăunătoare absurditate s'au ocupat să scrie „opere" superficiale, au creat situaţii şablon, conflicte închipuite, între direc torii înapoiaţi ai uzinelor şi massa muncitorilor sau între preşedinţii înapoiaţi ai colhozurilor şi colhoznici ; aceste situaţii emigrau dintr'o piesă în alta, dintr'un roman în altul, provocând iritarea legitimă a spectatorului şi a cititorului sovietic Lucrările create pe baza absurdei „teorii" a lipsei de conflicte, înfrumuseţau în chip inevitabil realitatea şi nu-i înarmau pe cititori şi pe spectatori în lupta împo triva greutăţilor, în lupta împotriva rămăşiţelor capitalismului în conştiinţa şi in viaţa oamenilor sovietici. Una dintre cerinţele fundamentale ale realismului socialist este aceea de a înfăţişa veridic viaţa în desvoltarea ei revoluţionară. „Ferească dumnezeu să ne molipsim de boala fricii de adevăr, — ne învaţă tovarăşul Stalin. — Bolşevicii între altele, se deosebesc de toate celelalte partide şi prin faptul că nu se tem de adevăr, nu se tem să privească adevărul în faţă, oricât de amar ar fi el" (Opere, voi. 12, pag. 9 ; ed. P.M.R., pag. 19). Această înţeleaptă indicaţie a lui Stalin a fost dată uitării de unii dramaturgi şi critici. După cum se ştie, lupta contrariilor formează conţinutul interior al procesului desvoiltării. In viaţă se desfăşoară în permanenţă lupta între ceeace moare şi ceeace se naşte, între ceeace şi-a trăit traiul şi ceeace se desvoltă, între ceeace e vechi şi ceeace e nou. Se înţelege, în societatea socialistă, această lege acţionează altfel decât în societatea împărţită în clase antagoniste. In societatea pe clase, ceeace e nou se naşte şi-şi cucereşte dreptul la existenţă în procesul unei încordate lupte de clasă. In societatea socialistă nu există clase antagoniste. Dar aceasta nu înseamnă că, la noi, ceeace e nou se afirmă dela sine, fără luptă, fără contradicţii, fără conflicte. La noi există lupta, deoarece ceeace moare nu vrea să moară pur şi simplu, ci luptă pentru existenţa sa. Lupta dintre ceeace e nou şi ceeace e vechi are loc şi în societatea sovietică, dar nu în forma luptei de clasă, ci în forma criticii şi autocriticii. Oglindind veridic viaţa, scriitorii sovietici trebue să desvăluie, prin mijloacele artei ,această nouă lege dialectică a desvoltării societăţii sovietice. Numai urând din tot sufletul şi cu toată conştiinţa sa rămăşiţele capitalismului, scriitorul poate să demaşte falimentul moral al oamenilor înapoiaţi ai timpului nostru, indiferent cum se manifestă această înapoiere : practicism îngust sau fantezii lipsite de bază, frică faţă de tot ce e nou sau agitaţie sterilă, carierism sau biuro-cratism. Luptând pentru triumful a ceeace e nou, sovietic, comunist, scriitorii trebue să demaşte pe purtătorii inerţiei şi ai rutinei, care împiedică înaintarea spre comunism. Arătând forţa de neînvins a ceeace e nou şi pieirea inevitabilă a ceeace e vechi, scriitorii sovietici trebue să contribue la lupta crâncenă şi neîmpăcată, pe care partidul lui Lenin şi Stalin o duce împotriva rămăşiţelor capitalismului. Dar mulţi scriitori sovietici nu pun la temelia lucrărilor lor conflictele adânci 222 A. SURCOV ale vieţii. Dacă ar încerca cineva să judece numai după aceste lucrări, el şi-ar forma o impresie greşită : la noi, toate sunt bune, totul e ideal, nu există niciun fel de conflicte. Probabil că aceşti scriitori îşi închipuie că ei nu sunt obligaţi să critice ceeace este prost, negativ în viaţa noastră. Este o profundă greşala de a înţelege în acest mod sarcinile artei. Partidul ne arată că la noi nu toate sunt ideale, că există la noi tipuri negative, că există destule rele în viaţa noastră şi destui oameni falsi. Nu trebue să ne fie teamă de a arăta lipsurile şi dificultăţile. Trebue să lecuim lipsurile. Avem nevoie de Gogoli şi de Scedrini. Acolo unde nu există mişcare, unde nu există desvoltare, nu sunt nici lipsuri. Dar noi ne desvoltăm şi progresăm ; deci, există ia noi şi dificultăţi şi lipsuri. Scriitorii trebue să arate conflictele adânci ale vieţii : fără aceasta, nu poate exista nici literatură, nici artă. Majoritatea scriitorilor şi a criticilor sovietici a întâmpinat cu multă bucurie şi recunoştinţă critica justă şi profundă a „teoriei" lipsei de conflicte, care împiedica desvoltarea fecundă a artei sovietice. Dar anumiţi tovarăşi s'au situat pe o poziţie neprincipială în această problemă, căutând să-şi justifice propriile lor greşeli, din trecut. Astfel, scriitorul N. Virta a publicat, la timpul său, în gazeta „Sovietscoe Iscusstvo" articolul „O lucrare care cuprinde marele adevăr al vieţii", în care analiza filmul „Medicul de ţară". N. Virta afirma, în articolul său, că acest film ar dovedi lipsa de conflicte din viaţa noastră, că viaţa în societatea sovietică nu permite conflictului dintre rămăşiţele capitalismului din conştiinţa oamenilor şi conştiinţa comunistă să se transforme într'un conflict dramatic complex şi îndelungat, că la noi conf'ictul ar fi înlocuit printr'un fel de „torent al vieţii", etc. Când presa de partid a criticat „teoria" lipsei de conflicte, N. Virta, nu numai că nu şi-a recunoscut greşelile, dar a şi adoptat o poziţie ofensivă, declarând că el este o victimă a „slujbaşilor" care au pus frâu dramaturgiei. N. Virta a publicat, în paginile aceleeaşi gazete „Sovietscoe Iscusstvo" articolul „Să vorbim sincer...", în care afirma că „teoria" dramaturgiei lipsite de conflicte ar fi apărut ca o urmare a faptului că critica noastră şi colaboratorii comisiunilor de repertoriu ar fi tăiat „tot ce e viu, tot ce e veridic, ascuţit, proaspăt, nestandardizat"'. Articolul lui N. Virta şi articolul lui I. Selvinschi, apărut după aceea în aceeaşi gazetă „Sovietscoe Istcusstvo", au prezentat într'o lumină falsă adevărata stare de lucruri din dramaturgie'şi au constituit o încercare de a arunca în spatele altora vina pentru propriile lor greşeli. Afirmaţiile lui N. Virta pot trezi la unii dramaturgi, care. au scris mai înainte piese puţin reuşite, ideia că ei vor putea acurn să strecoare aceste lucrări vechi, că a sosit timpul, poate, să se revizuiască unele aprecieri negative îndreptăţite din trecut. Există şi unii care îşi închipue că ne putem gândi acum şi la unele reconsiderări ale vechilor lucrări ale lui Zoscenco, deoarece el a înfăţişat, cică, laturile negative ale vieţii noastre. Aceste puncte de vedere nu au nimic comun cu adevăratele sarcini ale literaturii şi ale criticii sovietice. Căci în vechile sale scrieri, Zoscenco nu apare ca un om care încearcă, printr'o satiră ascuţită, să combată neajunsurile din viaţa noastră, ci ca un pamfletar care ponegreşte realitatea noastră, care o denaturează prin prezentarea unilaterală a părţilor umbrite ale vieţii, condensate la extrem, ca unul care a scris neadevăruri despre oamenii sovietici. Scriitorii sovietici trebue, înainte de toate, să oglindească veridic viaţa în toată complexitatea ei. In viaţă mai există oameni care nu s'au eliberat de rămăşiţele capitalismului : oportunişti, linguşitori, făţarnici, birocraţi, mincinoşi, etc. Intre aceştia şi oamenii sovietici înaintaţi există un conflict, care nu poate fi rezolvat decât în urma unei lupte crâncene şi neîmpăcate. Această luptă este grea, cere o mare încordare de forţe, este foarte complexă şi adeseori se poate prelungi. Dar în viaţa sovietică, înving întotdeauna oamenii sovietici înaintaţi. Ei au învins, înving şi vor UNELE PROBLEME ALE DESVOLTARII LITERATURII SOVIETICE 223 r învinge, deoarece ei întrupează tot ce este mai bun în societatea noastră, deoarece ei se bucură de sprijinul partidului şi al Statului Sovietic. Deaceea scriitorul care tinde să reprezinte adevărul vieţii, atunci când înfăţişează un conflict ascuţit, când îl prezintă pe duşman puternic, nu poate, în acelaş timp, să-i prezinte pe oamenii sovietici înaintaţi, care combat duşmanul, ca fiind lipsiţi de personalitate, mediocri, nehotărîţi şi plângăreţi. Aceasta l-ar duce la denaturarea adevărului vieţii. Căci, în realitatea noastră, duşmanului i se opun oamenii sovietici, puternici, plini de viaţă, oameni de o deosebită forţă de caracter, firi active şi realiste, trăsături care determină superioritatea lor faţă de duşman. Numai atunci scriitorii sovietici îşi vor îndeplini sarcina de răspundere şi de onoare care le stă în faţă, când vor arăta modul cum, în luptă, în înfrângerea dificultăţilor, în ciocnirile crâncene, se formează caracterele puternice şi pline de vigoare ale oamenilor sovietici care cons-truesc societatea comunistă. Multe neajunsuri şi lipsuri, caracteristice pentru literatură, se întâlnesc şi în dramaturgia cinematografică. După hotărîrile CC. al P.C. (b) al U.R.S.S. asupra problemelor ideologice, cinematografia sovietică a creat, în diferite genuri, o serie de. lucrări interesante. Dar cinematografia nu satisface în suficientă măsură exigenţele sporite ale poporului nostru. Este foarte îngrijorător faptul că, în anul acesta, au fost distinse cu premiul Stalin de gradul I şi II numai trei filme („Taras Sevcenco", „Cavalerul Stelei de Aur" şi „Minerii Doneţului"). Aceasta ne arată serioasa rămânere în urmă a cinematografiei, care este arta cea mai apropiată masselor. Care este cauza acestei rămâneri în urmă ? Ea stă în faptul că mulţi scenarişti au uitat de conflict, care este resortul motor al oricărei lucrări dramatice şi au început — cu sau fără voia lor — să zugrăvească viaţa într'un chip denaturat, concentrându-şi atenţia îndeosebi asupra fenomenelor ei luminoase, sărbătoreşti, care, în realitate, apar numai ca rezultat al luptei aprige şi încordate împotriva a tot ce şi-a trăit traiul. „Teoria" lipsei de. conflicte, care duce la simplism,' a exercitat o serioasă influenţă chiar asupra unora dintre cele mai bune filme, scăzându-le nivelul ideologic şi artistic. Să luăm o producţiune a artei cinematografice, cum este filmul „Minerii Doneţului" distins cu Premiul Stalin. E un film bun. Regisorul, autorii scenariului, actorii, pictorii au reuşit să arate în mod convingător, cum s'au schimbat condiţiile de muncă ale minerilor în ţara noastră, cum se introduce din ce în ce mai mult mecanizarea în această ramură grea a muncii omeneşti, cum partidul şi guvernul se îngrijesc de mineri, să arate onorurile şi cinstea cu care este înconjurat un simplu miner în ţara noastră. Dar în multe scene ale acestui film, tema eroică a muncii subterane este prezentată atenuat, ca să spunem astfel, cu mănuşi. Spectatorul vede o mină, care seamănă mai mult cu o staţiune de metrou bine amenajată din zilele noastre. Mese gigantice în săli de marmoră albă, acoperite cu tot felul de bucate şi sticle de şampanie, nunţi de mineri, homerice prin proporţiile lor, apar prea mult pe primul plan, umbrind munca de zi cu zi a minerilor. Dar minerii vor să vadă marele adevăr al muncii lor eroice, care cere o mare încordare a forţelor intelectuale şi fizice, chiar atunci când, după indicaţiile părinteşti ale tovarăşului Stalin, se face tot posibilul pentru a o uşura. Dacă filmul „Minerii Doneţului" ar arăta mai profund şi mai expresiv dificultăţile şi ar desvălui într'un mod mai convingător procesul înfrângerii acestor greutăţi, proces în cursul căruia se oţelesc caracterele oamenilor, acest film, ca şi multe altele, ar avea mult mai mult succes la spectatori şi ar exercita asupra lor o influenţă incomparabil mai puternică. Această atenuare se lasă şi mai mult simţită în unele filme cu tematică colhoznică, cum ar fi „Vara îmbelşugată". La noi nu se acordă nicio atenţie desvoltării genului de film de aventuri. Se ştie că filmele sovietice „Victoria spionului" şi „Oameni curajoşi", care nu sunt lipsite de defecte, dar care sunt construite pe un subiect temeinic, au fost întâmpinate 224 A. SURCOV cu multă căldură de spectatorul sovietic. Aceste filme au dovedit că un subiect captivant poate să se îmbine cu un conţinut înălţător, poate deveni o bază pentru a prezenta romantismul luptei pe care o duc oamenii sovietici împotriva duşmanului, pentru desvăluirea puternicelor trăsături de caracter ale contemporanilor noştri. Oare viaţa noastră ne oferă puţine materiale pentru a crea filme sovietice de aventuri cu subiecte palpitante ? Oare natura măreaţă a taigei siberiene, a Extremului Orient, a munţilor Altai sau Tian-Şan, a Pamirului, a Caucazului, a Uralului, oare variata lume vegetală şi animală din aceste regiuni ale patriei noastre nu merită să fie arătate în filme, care să îmbine un subiect atrăgător cu cunoaşterea măreţiei şi bogăţiei Ţării Socialismului, cu prezentarea caracterelor eroice şi active ale oamenilor sovietici ? Condiţia cea mai importantă pentru crearea unui film bun este calitatea ideologică şi artistică superioară a scenariului, deoarece scenariul este o piesă pentru cinematograf, o producţiune dramatică menită a fi transpusă pe ecran. Avem numeroase exemple de colaborare creatoare reuşită între scriitorii sovietici şi cineaşti. Dar, în prezent, scriitorii sovietici participă prea puţin la desvoltarea acestei arte, cea mai apropiată de masse. Unele scenarii scrise de scriitori sovietici, sunt departe de a putea satisface exigenţele spectatorilor noştri. Scriitorii sovietici trebue să tragă concluziile cuvenite din faptul că filmele slabe, respinse de popor, au fost create, de regulă, după scenarii literare proaste, inferioare din punct de vedere ideologic şi artistic. Scriitorii sovietici care lucrează în domeniul dramaturgiei cinematografice trebue să-şi dea seama de răspunderea lor pentru starea de lucru din acest important sector al muncii noastre ideologice. Poporul sovietic aşteaptă din partea celor care lucrează în domeniul artei lucrări care să reflecte viaţa multilaterală a minunatei noastre ţări, care să le ofere bucurie, care să-i îndemne să înainteze, care să trezească cele mai bune gânduri şi sentimente ale oamenilor sovietici. Anul 1951 s'a scurs sub semnul luptei poporului sovietic pentru avântul continuu al economiei şi al culturii socialiste. O construcţie fără precedent în istorie, o gigantică ofensivă împotriva naturii au adus la ordinea zilei noi sarcini ale economiei naţionale, noi oameni capabili să realizeze genialele planuri staliniste. Construcţia hidrocentralelor dela Cuibâşev, Stalingrad şi Cahovca, construirea canalelor Volga-Don, Turcmen şi din Crimeea de Nord, ne arată ce fapte eroice este capabil să săvârşească omul sovietic sub conducerea partidului lui Lenin şi Stalin. A zugrăvi pe acest erou în toată măreţia lui, constitue una dintre cele mai nobile sarcini ale scriitorilor sovietici. In cursul ultimului an, numeroşi scriitori sovietici au făcut călătorii de studii la marile construcţii ale comunismului. In presă au apărut o serie de schiţe, poezii, consacrate acestor uriaşe construcţii ale epocii noastre. Dar nu s'a scris încă nicio singură poezie, nicio singură povestire, care să-1 emoţioneze în-tr'adevăr pe cititor prin perfecţiunea ei artistică, prin profunzimea ei ideologică ; nu există niciun poem, nicio nuvelă, niciun roman remarcabil despre transformatorii naturii, despre muncitorii, inginerii şi tehnicienii-care lucrează la marile construcţii ale comunismului. Gorki a spus că realitatea noastră este monumentală şi ne'-a îndemnat să creem pânze mari, generalizări epice. Scriitorii sovietici nu îndeplinesc încă acest testament, lăsat de marele întemeietor al realismului socialist. Ar fi o greşeală să ne închipuim că scriitorii sovietici ar evita să scrie despre clasa muncitoare. In 1951, au apărut mai multe lucrări închinate acestei teme : Boris Gorbatov a publicat prima carte a romanului „Donbasul", A. Avdeenco a publicat „Munca", Olga Ziv a publicat „Ora supremă" etc. Dintre lucrările consacrate clasei muncitoare sovietice, create în ultima vreme, se distinge romanul „Familia Jurbin", scris de tânărul scriitor din Leningrad V. Cocetov. In acest roman, viaţa unei vechi familii de muncitori din construcţiile UNELE PROBLEME ALE DESVOLTARII LITERATURII SOVIETICE 225 navale este prezentată într'o continuă împletire între cea „particulară" a membrilor ei şi uzină, în legătură strânsă cu activitatea lor socială şi din producţie. Dar, cu toate realizările serioase obţinute în desvoltarea temelor privind clasa muncitoare şi ţărănimea colhoznică, lucrările multor scriitori care ne povestesc despre muncitori şi colhoznici, au un defect comun : ele îi arată pe eroi într'un mod unilateral, numai în producţie. Tehnica, întrecerile, planul de producţie îi pun ades în umbră pe oamenii vii, care şi-au însuşit tehnica, participă la întreceri şi luptă pentru îndeplinirea planului de producţie. Oamenii sovietici desfăşoară o vastă activitate social-politică, studiază, merg la teatru, discută cu prietenii lor despre cele mai importante probleme ale vieţii, cugetă asupra problemelor familiei, ale moralei noi, ale relaţiilor dintre oameni, se bucură şi se întristează, iubesc şi urăsc. Dar unii dintre scriitorii noştri limitează câmpul atenţiei lor creatoare numai la orele pe care oamenii sovietici le consacră muncii propriu zise. Unii scriitori şi critici au o atitudine dispreţuitoare pentru tot ce este dincolo de cadrul muncii sociale, îl denumesc „cotidian" şi nu-i acordă nicio atenţie. Treptat, unii dintre scriitori au eliminat, sau aproape au eliminat din sfera intereselor vieţii, tot ce nu se leagă direct de activitatea de producţie, sărăcind în felul acesta lucrările având la bază material din viaţa clasei muncitoare. Adversarii „cotidianului" au uitat şi cele mai bune tradiţii ale literaturii clasice ruse. Să ne aducem aminte de romanul în versuri al lui Puşkin „Evghenii Oneghin". Poetul a zugrăvit cu atâta veridicitate şi adâncime toate aspectele vieţii şi ale psihologiei vieţii eroilor săi, încât Belinski a socotit că poate denumi această operă o „enciclopedie a vieţii ruseşti". Să ne amintim cât de multilateral au zugrăvit viaţa eroilor lor Lev Tolstoi şi ceilalţi scriitori clasici ruşi. Şi aceasta i-a ajutat sâ desvăluie toate aspectele din tabloul vieţii contemporanilor lor, să prezinte mai complet ,mai precis caracterele oamenilor. Nu trebue să uităm că zugrăvirea veridică a vieţii contribue la educarea comunistă a oamenilor. Căci în viaţa de toate zilele se manifestă mai limpede ceeace împiedică progresul nostru, ceeace reprezintă o rămăşiţă a trecutului blestemat, ceeace trebue nimicit. Desvăluind neajunsurile vieţii noastre, care se manifestă în traiul de toate zilele, scriitorul contribue la înaintarea poporului nostru pe drumul comunismului. Deasemeni, se înţelege că atenţia pentru viaţa de toate zilele nu trebue să alunge din lucrările artiştilor noştri prezentarea activităţii de producţie a omului sovietic. Ar fi o eroare dintre cele mai mari, dacă am înlocui o exagerare — prezentarea oamenilor muncii numai în producţie — printr'o altă exagerare — prezentarea eroului numai în viaţa lui personală. O lucrare vie despre un contemporan al nostru, ziditor al comunismului, poate fi creată numai atunci când îl vom descrie şi în producţie şi în viaţa lui personală, în toate sferele activităţii omeneşti, deoarece cerinţa fundamentală a realismului socialist este de a da tablouri veridice, istoric concrete ale vieţii. Scriitorii sovietici îi ajută prea puţin pe compozitori să creeze opere muzicale de mari proporţii. In anul curent, numai o singură operă — „Cântăreţul libertăţii", de compozitorul eston E. Kapp — a fost distinsă cu premiul Stalin de gradul II. Partidul îi cheamă pe compozitori să creeze opera sovietică clasică. Hotărîrea CC. al P.C. (b) al U.R.S.S. „Despre opera „Marea prietenie" de V. Muradeli" a condamnat orientarea formalistă în muzica sovietică, deoarece aceasta este antipopulară şi duce, de fapt, la lichidarea artei muzicale. In anii următori, compozitorii sovietici au creat numeroase lucrări interesante. Dar nici până astăzi nu s'au tras toate concluziile necesare din această Hotărîre. Unii compozitori şi autori de librete au înţeles că lupta împotriva formalismului înseamnă o renunţare la o înaltă măestrie, înseamnă a apăsa pe primitivism şi pe simplism. O asemenea operă 15 — Viaţa Românească — c. 2007. 226 A. SURCOV slabă şi primitivă este, bunăoară, „Din toată inima", d. G. Jucovski, care a fost pe drept cuvânt condamnată de opinia publică sovietică. Oare numai compozitorii sunt vinovaţi de această stare de lucruri ? Bineînţeles că nu. După cum teatrul nu poate monta un spectacol bun, dacă nu are o piesă de valoare, după cum nu se poate crea un film emoţionant dacă nu există un scenariu corespunzător, tot '-astfel nu se poate scrie o operă adevărată, dacă nu există un libret bun. Compozitorii au pus deseori în faţa scriitorilor problema unei colaborări rodnice, pentru crearea unor spectacole muzicale monumentale, adresate masselor largi populare. Dar până acum scriitorii i-au ajutat prea puţin. Compozitorii şi scriitorii nu au dat încă o operă sovietică clasică despre contemporanii noştri. Poporul sovietic aşteaptă nu numai producţiuni muzicale monumentale, care să fie vrednice de el, dar şi. noi cântece, scrise cu talent. In ultimii ani, poeţii sovietici au creat, împreună cu compozitorii, numeroase cântece bune, îndeosebi cântece despre lupta pentru pace. Dar încă nu au fost scrise cântece, în care omul sovietic să găsească şi delicateţa lirică a sufletului său şi mândria sa de ziditor al unei lumi noi, şi dragostea sa fierbinte de Patrie. In schimb, în anii de dinainte de război şi în timpul războiului au fost scrise multe cântece, cum sunt „Cântecul Patriei", „Katiuşa", „Războiul sfânt" şi multe alte melodii frumoase şi pline de sentiment, care oglindesc gândurile şi năzuinţele minunatului nostru popor. * Poporul sovetic, care merg.. înainte spre comunista, se desvoltă cu repeziciune. Exigenţele cititorului şi - ie spectatorului faţă de opera de artă au crescut nemăsurat. Ceeace-1 satisface' pe omul sovietic acum un an-doi, nu-1 mai poate mulţumi astăzi. El are mar' exigenţe, atât faţă de adâncimea ideologică, cât şi faţă de măestria artistică a opeielor de artă. Omul sovietic vrea ca arta să nu se limiteze numai a se ţine la nivelul desvoltării lui, ci să-i şi ajute pe oamenii noştri să înainteze ,să progreseze pentru a cuceri noi înălţimi ale culturii. Multe lucrări ale literaturii sovietice nu satisfac încă aceste legitime cerinţe. Pentru a îndeplini sarcinile uriaşe puse în faţa tuturor celor care activează în domeniul artelor, scriitorii sovietici trebue să studieze profund viaţa, să-şi ridice mereu nivelul ideologic şi să-şi desăvârşească măestria artistică. Progresul artei sovietice este împiedecat, până în prezent încă, de putreda „teorie", pe care nu au părăsit-o încă unii scriitori, teorie care susţine că cea mai importantă sarcină a artistului este de a găsi o temă bună contemporană şi de a o prezenta de pe poziţii ideologice juste. Adepţii acestei „teorii" consideră problemele măestriei artistice drept o chestiune secundară. „Las' să se ocupe de aceasta formaliştii." De aceea, unii scrii-, tori şi critici acordă o atenţie cu totul insuficientă problemelor măestriei artistice. Acest lucru se manifestă deosebit de limpede în domeniul poeziei. Versurile unor anumiţi poeţi se citesc greu : ele amintesc de un articol prost sau de un raport birocratic versificat. Ele nu conţin nici sentimente adânci, nici impresii vii, nici imagini care să se întipărească în memorie. Ele nu-1 emoţionează pe cititor, ci îi provoacă doar o îndreptăţită enervare. Desigur, actualitatea temei are o importanţă imensă. Un adevărat artist sovietic nu se poate ţine departe de rezolvarea temelor actuale, nu poate să nu le prezinte de pe poziţiile concepţiei celei mai înaintate despre lume — altminteri, el ar încălca adevărul vieţii. Dar problema măestriei artistice nu este câtuşi, de puţin secundară. E timpul să înţelegem că dispreţul faţă de măestrie nu reduce numai nivelul artistic, dar şi nivelul ideologic al unei opere. O lucrare inferioară din UNELE PROBLEME ALE DESVOLTARII LITERATURII SOVIETICE 227 punct de vedere artistic, adică o lucrare în care figurile sunt puţin expresive, compoziţia neclară, limba neîngrijită, etc. nu va fi bine primită de cititor, nu-i va des-vălui noi aspecte ale vieţii, nu-1 va ajuta în lupta pentru comunism, oricât de bune ar fi ideile pe care a vrut autorul să le introducă în această lucrare. Arta aparţine poporului şi slujeşte poporului. Un scriitor care are o atitudine dispreţuitoare faţă de problemele măestriei nu poate îndrăzni să aspire la înaltul titlu de scriitor al poporului, de inginer al sufletelor omeneşti. Şi poporul îşi va întoarce faţa dela el. Unui arhitect sau unui inginer prost i se poate oare încredinţa construcţia unei clădiri ? Cu atât mai puţin i se poate încredinţa unui scriitor prost misiunea de a participa la construirea „cetăţii invizibile", a cetăţii sufletului poporului. In rândul oamenilor de artă sovietici mai există o altă exagerare : unii dintre ei mai sunt hipnotizaţi de noţiunea „inovaţiei". Şi anume, ei concep inovaţia în mod cu totul exterior, ca o sumă de noi procedee, necunoscute încă altor artişti. Adepţii acestor teorii cred că fiecare operă nouă a artei sovietice trebue să fie neapărat inovatoare numai prin procedeele ei. Dar nu orice inovaţie poate fi recunoscută drept o adevărată inovaţie. Cei mai mari artişti sovietici, Gorki şi Maia-covski, care au oglindit veridic şi limpede lupta revoluţionară şi viaţa nouă a poporului nostru, au creiat opere minunate, sprijinindu-se pe cele mai bune tradiţii ale artei clasice. Aceste opere îl uimesc pe cititor, atât prin profunzimea ideilor pe care le exprimă, cât şi prin perfecţiunea măestriei artistice, deoarece ele oglindesc veridic şi cu mult talent realitatea în desvoltarea ei revoluţionară şi contribuie la educarea oamenilor muncii în spiritul marilor idealuri ale comunismului. Aşa numita inovaţie a formaliştilor are un caracter cu totul diferit. Adepţii acestei „şcoli" nici nu s'au gândit să oglindească veridic viaţa, ci s'au străduit să-1 uluiască pe cititor cu artificii verbale. Se înţelege dela sine că orice „originalitate" forţată, orice schimonoseli şi artificii sunt tot atât de departe de adevărata inovaţie, cât sunt de departe de arta adevărată lucrările lipsite de fond ale formaliştilor. Adevăraţii artişti nu au considerat niciodată inovaţia drept un scop în sine. Ceeace e nou trebue să fie mai bun decât ceeace e vechi, căci numai astfel îşi câştigă dreptul la existenţă. Toţi scriitorii sovietici trebue să înţeleagă că lupta pentru un nivel ideologic înalt şi pentru măestria artistică este lupta pentru caracterul popular al literaturii sovietice, pentru întărirea influenţei ei asupra masselor. Este vrednic de titlul de inginer al sufletelor omeneşti numai acel scriitor sovietic care, oglindind viaţa poporului, îl ajută să înainteze. Poporul nostru s'a desvoltat nemăsurat de mult. „...Partidul şi Statul — arată hotărîrea CC. al P.C. (b) al U.R.S.S. „Despre filmul „Viaţa cea mare" — vor educa şi în viitor în popor bunul gust şi o înaltă exigenţă faţă de operele de artă". Literatura şi critica sovietică au multe lipsuri serioase. Partidul şi tovarăşul Stalin ne-au pus în mână o armă de luptă invincibilă împotriva oricărui fel de lipsuri: critica şi autocritica bolşevică. Partidul ne învaţă că fără critică orice organizaţie poate să putrezească, fără critică orice boală poate să se înrădăcineze adânc în organism şi va fi greu să o vindecăm. Omul care se teme de critică este un laş vrednic de dispreţ. Fără critică nu există progres. Discuţii ample bine pregătite asupra celor mai importante probleme ale literaturii şi ale artei îi vor ajuta pe scriitorii şi pe criticii noştri să biruie lipsurile serioase din munca lor şi să creeze opere de valoare, necesare poporului. Trebue să demascam cu hotărîre pe acei activişti din domeniul literaturii, care pun la baza relaţiilor dintre ei interesele prieteneşti, iar nu interesele cauzei noastre. „Un asemenea liberalism, — arată Hotărîrea CC. al P.C. (b) al U.R.S.S. din 14 August 1946, — în care interesele poporului şi ale statului, interesele educării juste a tineretului nostru sunt jertfite de dragul relaţiilor de prietenie şi în care critica este înăbuşită, Iac ca scriitorii să înceteze de a se mai perfecţiona, să piardă 15 * 228 A. SURCOV conştiinţa responsabilităţii lor îaţă de popor, faţă de stat, faţă de partid, să înceteze de a mai progresa". Este în afară de orice îndoială că datorită criticii ascuţite a partidului, datorită grijii părinteşti a tovarăşului Stalin, oamenii de artă sovietici vor găsi în ei forţa creatoare pentru a rezolva sarcinile noi şi mai grele, puse acum în faţa lor. Să ne amintim de anul 1946. Ca niciodată înainte, Partidul a criticat atunci cu exigenţă şi asprime lipsurile şi greşelile serioase ale activiştilor din diversele domenii ale artei. Activiştii de pe tărâmul artei au găsit în ei forţa de a aprecia în mod real situaţia şi de a găsi cauzele dela care proveneau lipsurile şi greşelile de atunci. Partidul a indicat un program larg pentru desvoltarea mai departe a artei sovietice. Literatura sovietică a răspuns partidului, a răspuns poporului cu opere serioase, bogate în conţinut, pline de spiritul actualităţii noastre. După cum se ştie, dramaturgia are trăsăturile ei specifice. Pentru a înţelege pe deplin o piesă, nu e suficient să o citim, ca pe un roman sau o poezie, ci trebue să o vedem pe scenă. Deaceea, desvoltarea dramaturgiei este posibilă numai cu condiţia unei strânse colaborări a dramaturgului cu teatrul. In ultimii ani, legătura dintre dramaturg şi teatru a slăbit mult; trebue neapărat să o consolidăm prin toate mijloacele. In această direcţie se iau la noi de pe acum măsuri serioase. Dar unii scriitori cred în mod greşit că întărirea legăturilor între teatru şi dramaturg exclude controlul pe care Comitetul pentru artă trebue să-1 exercite asupra muncii lor. Acest mod primitiv, anarhic, de a pune problema nu poate, bineînţeles, contribui la rezolvarea justă şi creatoare a importantelor sarcini care stau în faţa oamenilor de artă sovietici. Dramaturgia noastră numără în rândurile ei un detaşament numeros de dramaturgi sovietici talentaţi, experimentaţi, care nu şi-au epuizat forţele creatoare. In fiecare an vin mereu oameni noi în dramaturgie. In această perioadă grea a existenţii sale, dramaturgia trebue să apeleze la scriitorii specializaţi în alte genuri, care să o ajute să îndrepte lucrurile în producţia teatrală de azi. Noi avem toate posibilităţile pentru a răspunde, în sfârşit, la Hotărîrea partidului „Despre repertoriul teatrelor dramatice şi despre măsurile pentru îmbunătăţirea lui", cu un val de piese sovietice noi şi pline de calităţi, care să-i permită fiecărui teatru sovietic să monteze două până la trei piese pe an, piese cu o tematică de stringentă actualitate, piese scrise cu mult talent, profunde clin punct de vedere ideologic şi desăvârşite din punct de vedere artistic. Suntem în stare să lichidăm şi rămânerea în urmă din domeniul cinematografiei. Trebue să voim numai să înfrângem inerţia. Căci şi în cinematografie există maeştri, care ştiu şi pot să scrie. Şi în cinematografie există o suficientă rezervă de experienţă, concretizată într'o întreagă bibliotecă de scenarn remarcabile, după care au fost create în Uniunea Sovietică filme minunate, care au străbătut în triumf lumea întreagă. Posedând o asemenea experienţă, posedând cadre de scenarişti, lărgind cu hotărîre aceste cadre prin atragerea unor scriitori talentaţi, vom reuşi să lichidăm „gâtuirea" şi în domeniul cinematografiei. Scriitorii sovietici nu au dreptul de a rămâne în urmă nici în dramaturgie, nici în dramaturgia cinematografică, nici în dramaturgia muzicală, nici în crearea versurilor pentru cântece. Ei trebue să ajute prin toate mijloacele la desvoltarea artelor înrudite, cum sunt teatrul, cinematografia şi muzica. Literatura sovietică dispune de o bogată experienţă creatoare. In toate genurile ei există opere, inovatoare prin natura lor, intrate în fondul de aur al culturii noi, socialiste. In toate literaturile frăţeşti ale U.R.S.S. au crescut mari detaşamente de maeştri talentaţi ai cuvântului. Bazându-se pe uriaşa experienţă creatoare, puternici prin cele mai bune tra- UNELE PROBLEME ALE DESVOLTARII LITERATURII SOV1ET.CE 229 m a,e precursorii», lor - scriitorii cUsici - oamenii de litere ş„™« pot si noastră" Din „Bolşevic", No. 9/1952 SERGIU FĂRCĂŞAN DOUĂ CRONICI LITERARE LIPSITE DE PRINCIPIALITATE Revista „Viaţa Românească" şi-a câştigat preţuirea cititorilor, publicând o serie de noi opere literare valoroase — romane, poeme, piese de teatru, etc. In paginile revistei continuă totuşi să apară unele materiale greşite, neprincipiale. Astfel, sunt cronicile literare intitulate „Zile slăvite" de Aurel Martin şi „Ceva despre fluvii, meandre şi bălţi" de Eugen Campus, amândouă publicate în revista „Viaţa Românească" (respectiv numerele 3 şi 2). Articolul „Zile slăvite" îşi propune să analizeze volumul de versuri cu acelaş titlu al poetului Eugen Frunză. Era de aşteptat ca în articol să vibreze acea dragoste caldă cu care oamenii muncii întâmpină succesele literaturii şi artei noastre. Volumul „Zile slăvite" merită din plin o asemenea preţuire. In poeziile din acest volum sunt oglindite artistic evenimente însemnate din viaţa poporului muncitor, răsună dragostea poporului faţă de viaţa nouă din ţara noastră şi faţă de oamenii sovietici, care ne ajută să zidim socialismul. Poezia lui Eugen Frunză se remarcă deasemeni şi poate servi de exemplu multor poeţi, prin spiritul ei combativ şi satiric, prin înverşunarea faţă de provocatorii de război, prin sarcasmul cu care îi demască, prin humorul ei, — calităţi care îşi trag seva din conştiinţa imensei superiorităţi morale a oamenilor muncii. Poeziile din acest volum au un puternic caracter popular, se adresează cititorului direct, cu vigoare şi cu sinceritate, într'o formă poetică simplă şi clară, capabilă să producă emoţii puternice. Toate aceste merite fac poezia lui Eugen Frunză să se bucure de un binemeritat succes în massele de cititori. Dar cronica „Vieţii Româneşti" nu ţine seama de aceste calităţi, care precumpănesc în volum, nu vede ce e predominant şi valoros, ce e nou şi contribue la mersul înainte al poeziei noastre, ce merită să fie dat ca exemplu. Fără a ţine seamă de realitatea evidentă, autorul cronicii neagă progresul realizat de Eugen Frunză faţă de poeziile sale mai vechi. Poezii valoroase cum sunt „Un om şi uli frate sovietic", „Cearta", „Pentru anii cu flori şi rod", „Pune-oi dorul în cărbuni", „Să baţi codrii" ş.a. nu au parte de niciun cuvânt bun din partea colaboratorului „Vieţii Româneşti", ba chiar sunt trecute sub tăcere. După ce a pregătit astfel terenul, cronicarul se năpusteşte asupra unor poezii, cu un întreg şir de critici, dintre care multe făcute de pe o poziţie formalistă. Aşa se petrec lucrurile cu poezia „Act de acuzare" una dintre creaţiile valoroase ale poeziei noastre din ultima vreme. Poezia „Act de acuzare" demască cu înflăcărare, adeseori cu accente adânc răscolitoare, atrocităţile săvârşite de imperialiştii americani în Coreea. Această poezie, caracterizată prin forţa de exprimare a ideilor şi DOUA CRONICI LITERARE LIPSITE DE PRINCIPIALITATE 231 sentimentelor şi printr'un ridicat nivel al formei artistice, e pomenită în treacăt de cronicar ca exemplu de „simplă versificare a unor fapte bine cunoscute"! O asemenea apreciere nedreaptă şi ponegritoare nu se poate să nu indigneze pe cititori. Marile calităţi ale culegerii de versuri „Zile slăvite" nu scuză totuşi o serie de lipsuri. Unele poezii sau versuri, îndeosebi dintre acelea care cântă viaţa şi faptele oamenilor muncii din ţara noastră, nu sunt reuşite. Aceasta se datoreşte faptului că poetul nu a avut o legătură directă, destul de strânsă, cu marele izvor de poezie —• realitatea, cu fabricile, satele şi şcolile, cu activitatea constructorilor socialismului. Atunci când autorul încearcă să înfăţişeze „din birou" realitatea vie a ţării noastre, versurile sale devin banale, plate, se ivesc şabloanele şi artificiile literare de proastă calitate. Cititorul exigent nu poate să treacă cu vederea nici peste o seamă de neglijenţe supărătoare şi de lipsuri de meşteşug, care apar în unele versuri din „Zile slăvite". Criticând unele lipsuri de acest fel, reale şi însemnate, autorul cronicii din „Viaţa Românească" a mai adăugat şi lipsuri pe care poezia lui E. Frunză nu le are în realitate. Aşa, de pildă, oprindu-se asupra câtorva poezii slabe, cronica îi reproşează poetului faptul că exprimă unele idei şi sentimente la „modul abstract şi general". E însă limpede că ideile şi sentimentele nu pot fi întotdeauna oglindite exclusiv prin intermediul unor fapte şi întâmplări, că adesea însuşi adevărul vieţii cere o expresie poetică directă a ideilor şi sentimentelor. Cronicarul nu a ţinut seama de o cerinţă fundamentală a criticii, — aceea de a aprecia o lucrare în primul rând după tendinţa ei generală. Sunt bine cunoscute aprecierile făcute de tovarăşul Stalin în 1929, cu privire la broşura „întrecerea masselor", de E. Mikulina. Răspunzând celor ce voiau să înmormânteze această broşură pe motivul că are unele greşeli, tovarăşul Stalin a arătat — dând ca exemplu romanul „Pe Donul liniştit" — că valoarea unei cărţi literare nu poate fi determinată de o greşala sau alta, de un detaliu sau altul, ci de orientarea ei generală. In cazul de faţă orientarea generală, meritele de conţinut şi adeseori de formă poetică ale volumului tov. Frunză cer ca" această creaţie literară să fie sprijinită cu căldură şi hotărîre. E evident că redacţia revistei „Viaţa Românească" nu a dat o îndrumare bună tânărului critic Aurel Martin, care se află la primele sale cronici literare. Critica nejustă apărută în revistă e rezultatul lipsei de principialitate. Poziţia articolului „Zile slăvite" e o poziţie apolitică şi insensibilă faţă de succesele poeziei noastre. Reversul lipsei de dragoste faţă de ceeace e nou şi înaintat în literatură poate fi găsit în cronica „Ceva despre fluvii, meandre şi bălţi", care, de astădată, laudă o carte slabă. Obiectul cronicii îl constitue romanul lui Vladimir Colin, „Soarele răsare în deltă", publicat recent de editura „ESPLA" — în care scriitorul şi-a propus să înfăţişeze desvoltarea unei regiuni odinioară înapoiate a ţării noastre şi transformarea conştiinţei oamenilor în focul luptei cu duşmanul de clasă. Aşa cum a arătat în mod just cronica apărută în „Contemporanul" Nr. 7 (280), cartea are serioase slăbiciuni şi greşeli. Scriitorul nu a isbutit să redea veridic şi profund trăsăturile vieţii noi, chipul oamenilor înaintaţi şi, îndeosebi, chipul comuniştilor. Secretarul organizaţiei de bază din sat este prezentat ca un om rupt de masse. El se află mai mult în defensivă faţă de duşmanul de clasă şi nu posedă în general niciuna din trăsăturile caracteristice activistului de partid, oamenilor înaintaţi din ţara noastră. Stăpânit încă de influenţa concepţiilpr estetice burgheze, formaliste, scriitorul a deplasat centrul de greutate al cărţii dela conflictul principal din realitate — lupta de clasă — la o serie de conflicte şi povestiri lăturalnice, care fac ca în 232 SERGIU FARCAŞAN paginile romanului să domine imaginea sumbră a trecutului şi nu clocotul vieţii noi din deltă. Rămăşiţele influenţelor formaliste se resimt puternic şi în stilul romanului, stil în mare parte nerealist, artificial. Autorul cronicii a găsit de cuviinţă să închidă ochii în faţa marilor slăbiciuni ale cărţii şi să-1 ridice în slăvi pe scriitor, decretând romanul drept ,,o creaţie autentică", „un fluviu plin de farmec", etc. După o îndelungată tămâiere, întinsă pe 7 pagini de revistă scrise mărunt, în cronică apare şi un pasaj care aminteşte de reclamele ce se făceau pe vremuri cărţilor de către editurile burgheze. Romanul lui Vladimir Colin — scrie E. Campus — este „bogat" şi „variat" ; el „...cuprinde scene de dragoste în mijlocul naturii, aventuri cu caracter aproape poliţist, scene impresionante de isterie mistică, etc..." De fapt, marile slăbiciuni ale cărţii sunt atât de evidente încât până şi o asemenea entuziastă „critică" s'a văzut nevoită să le semnaleze (dealtfel cu un exces de „delicateţă") la sfârşitul articolului, unde aflăm că totuşi, în roman se petrece „o deplasare dela nou la vechi", că „fluviul plin de farmec" se împotmoleşte adesea în „bălţile mocirloase, cu ape stătute, moarte, ale trecutului". Cum e cu putinţă — se întreabă însă pe bună dreptate cititorul — ca o carte care suferă de asemenea grave deficienţe de conţinut să fie decretată drept „o creaţie autentică" şi lăudată pe 7 pagini ? Adevărul este că aceste deficienţe de conţinut, care ar fi trebuit să atragă o critică severă, principială, nu-1 stingheresc prea mult pe criticul dela „Viaţa Românească". Dimpotrivă. El laudă chiar laturile negative, formaliste, ale romanului, cu satisfacţia omului care a găsit ceva ce-i merge la inimă. Aşa, de pildă, în roman se manifestă o predilecţie pentru tot ce e în stare să sugereze sălbăticia naturii şi absenţa omului. Cronicarul e gata să scuze şi să glorifice această lipsă. El declară apăsat : „Repet : în cartea lui Vladimir Colin, descrierea naturii nu este un simplu decor, ci substanţă epică, material de viaţă". Pentru a ilustra concepţia sa asupra „substanţei epice", criticul ia drept exemplu introducerea romanului, pe care o numeşte „preludiu care dă tonalitatea întregii desfăşurări următoare". Această introducere este de fapt un preludiu al „tonalităţii" formaliste a romanului. Tendinţele formaliste duc pe scriitor la „imagini" care contrariază violent bunul simţ al cititorului : „...luna e mare — un dovleac de aur... Toma simte cum o lună tot atât de plină ca cea de pe cer i se aprinde undeva, în sângele care-i bate la tâmple, la'ncheieturi". Şi, ceva mai departe, scriitorul continuă: „...luna din sângele lui ar lumina până departe şi liniştea nopţii ar fi liniştea mădularelor şi inimii lui..." Acum intră în acţiune şi criticul, care, inducând în eroare pe cititori, trâmbiţează că în acest roman natura se află într'o „contopire organică" cu omul... Fascinat de comparaţiile bizare şi lipsite de gust din paginile romanului, criticul scrie bucuros că meritul autorului stă în faptul că ar fi „evitat şabloanele". Iată, aşadar, că tendinţele formaliste ale scriitorului s'au întâlnit cu acelea ale criticului ; dar este oare firesc ca această întâlnire nefericită să aibă loc în paginile „Vieţii Româneşti" ? Dacă în primul caz — al cronicii despre „Zile slăvite" — era vorba de un articol care „face praf" pe nedrept un volum de versuri cu mari calităţi, a doua cronică încearcă să glorifice o carte în care precumpănesc simţitor lipsurile. Aşa dar, ambele cronici au ca trăsătură comună faptul că procedează contrar intereselor desvoltării literaturii noastre. Ele sunt feţele diferite ale uneia şi aceleiaşi lipse de principialitate. Desigur însă că, îndrumaţi mai bine, tinerii critici dela „Viaţa Românească'' pot şi vor reuşi să dea lucrări valoroase şi folositoare. DOUA CRONICI LITERARE LIPSITE DE PRINCIPIALITATE 233 ,,(n„tf linsei unei atitudini cu adevărat . Greşelile semnalate mai sus* Jatoesc hps u ^ ba_ autocritice a redacţiei şi a conduct e Ia d cnt c^ ^ terile dela principial.ta te man le sate n lre^si e orincipialitatea sectorului de S£3 S Kî-CÎT^U cronicile literare din „Viaţa Re mânească". Din i)Scânteia", Nr. 2351, 18.V-1952 TEORIE ŞI CRITICĂ MI HAI GAFIŢA ROMANUL LUPTEI TRACTORIŞTILOR ...O privelişte care nu se poate să nu ispitească un pictor ; în imensitatea câmpiei Bărăganului, vagonul unei brigăzi de tractorişti ; în jur, cât vezi cu ochii, pământul arat proaspăt vesteşte o îmbelşugată recoltă. Departe, în zare, se mişcă patru tractoare; nu se văd oamenii care le mână, dar despre hărnicia lor, despre puterea lor, stă mărturie câmpia vălurită de brazde drepte, ca faţa unei mări uşor înfiorată de vânt. Aici. aproape, în primul plan al tabloului, al cincilea tractor trage ultima brazdă a uriaşei tarlale. De sus, de pe acoperişul vagonului, un om priveşte zările. „Deasupra arăturilor, în fund, apăruse soarele. Bărăganul întreg ardea. Andrei Hurdea îşi roti privirile în jur, scrutând întinderile... Largă, nemărginită părea câmpia; ca o revărsare de ape negricioase, pământurile; înalt, îndepărtat şi limpede, ca un ocean întors, văzduhul. Pline de soare şi lumină, tăcute, zările azurii. Pască privea din vârful unui catarg. Ochii lui pătrundeau până dincolo de hotarul cerului. Mintea şi gândurile începură să-l poarte în sania unul vis adevărat, care-i cuprinse dintr'odatâ sufletul şi inima... In faţa lui priveliştea se schimba. Vedenii vrăjite apăreau pe Bărăgan. Zărea aevea ca printr'o ceaţă aprinsă şi mişcătoare..." Aşa s'ar prezenta ochilor, tabloul pe care un pictor l-ar putea cu prisosinţă realiza citind finalul romanului „Ogoare noui" de Aurel Mihale *). Liniile acestui tablou *) „Viaţa Românească" N-rele 9, 10, 11 şi 12, 1951. reuşit îţi poartă însă mai departe gândurile, te îndeamnă să cauţi a întrezări o altă privelişte, aceea pe care o vede ca aevea omul de pe acoperişul vagonului ; „...în '55. Cele cinci tractoare ale brigăzii creşteau în şiruri lungi şi dese întreţesute pe Bărăgan ca o plasă; sute şi mii... douăzeci şi cinci de mii... rânduite pe zeci şi zeci de rânduri, urmate de mii şi mii de pluguri şi semănători". Priveliştea se schimbă : apar lanurile coapte, întinse fără sfârşit: „gemea Bărăganul de roadă holdelor... Şi deodată, printre ele începură să înnoate grăbite seceră-torite şi combalnele..." Priveliştea se schimbă din nou : în faţa ochilor — care nu visează, ci văd cu îndrăzneală şi precizie viitorul — apar şiruri de stâlpi purtând sârmele prin care aleargă curentul electric, apar canalele unui vast sistem de irigaţie, perdelele de pădure plantate de mâna omului ca să oprească vânturile fierbinţi ale stepei. Privit cu ochii viitorului, „Bărăganul părea o adevărată grădină... O altă viaţă, plină de fericire şi de belşug. Aşa va fi Bărăganul nostru! Pentru asta luptăm!" Imaginea aceasta, deosebit de grăitoare, care încheie acţiunea romanului „Ogoare noui" deschide, cum vedem, o largă perspectivă. Ea reiese nu numai din elementele atât de sugestive ale tabloului final, ale momentului când brigada de tractoare îşi încheie campania de primăvară ; ea se încheagă — acest lucru îl vom demonstra mai departe — din toate momentele principale ale acţiunii, constituind pentru aceasta elementul care le orientează, le în- ROMANUL LUPTEI TRACTORIŞTILOR 235 sufleteşte, legându-Ie într'o compoziţie sudată. In adevăr, întovărăşirea dela Podeni — a cărei tarla o termină de arat cele cinci tractoare — este de fapt doar începutul unei vieţi noi pentru ţăranii muncitori din sat, este primul pas importast către viitorul socialist, pe care-I va realiza gospodăria agricolă colectivă. Aurel Mihale a arătat în câteva rânduri, că această imagine, acest moment — pe care l-a trăit împreună cu tractoriştii din Bărăgan, pe când aduna materialul pentru roman — l-a stăpânit dealungul întregului proces de elaborare a lucrării sale. Lucrul este evident pentru cine parcurge cele aproape cinci sute de pagini ale romanului „Ogoare noui". Perspectiva gospodăriei colective se desprinde din felul cum este orientată acţiunea tuturor personagiilor: cele pozitive sunt puternic însufleţite de acest gând, care întruchipează idealul lor de fiecare clipă, şi pe care muncesc şi luptă să-1 transmită celor din jur ; cele negative — duşmanul de clasă — sunt copleşite, derutate de spaima că gospodăria se va înfiinţa şi, până ia urmă, sunt înfrânte în lupta dusă de comunişti pentru înfiinţarea ei. Romanul nu cuprinde şi momentul constituirii gospodăriei agricole colective din Podeni, dar acest moment se desprinde din toate acţiunile care se petrec, din atitudinile şi manifestările personagiilor, încât el devine pentru cetitor o certitudine, o realitate. Romanul „Ogoare noui" este astfel orientat spre viitor. In această orientare stă una dintre principalele sale calităţi. Trebuie să spunem, în acelaş timp, că tot de aici, din faptul că uneori viziunea viitorului nu are baze destul de puternice în prezent, că aceste baze sunt pe alocuri slabe sau schematic înfăţişate — decurg şi cele mai multe din slăbiciunile romanului. Faptul însă că obiectivul urmărit îi este atât de clar autorului încât el devine clar şi personagiilor — şi ca atare el se transmite cu intensitate şi cititorului — faptul că, în cele mai multe împrejurări zugrăvite în carte, faptele concrete, care conving şi emoţionează, sunt cele care determină perspectiva — aceasta face ca, în ansamblu, romanul să aibă valoare educativă, transformatoare. ★ Desfăşurarea romanului „Ogoare noui" poate fi expusă cu foarte puţine cuvinte. In satul Podeni mai mulţi ţărani muncitori se hotărăsc să-şi lucreze pământul cu tractoarele. Ogoarele lor sunt însă răzleţe ; cu greutate, cu pierdere de timp şi combustibil pot tractoriştii să-şi îndeplinească muncile. Deci, şi ca necesitate tehnică — în afara sarcinei lor politice — se pune pentru tractorişti problema formării întovărăşirii agricole, a reunirii micilor loturi răs-leţite, prin cuprinderea celor dintre ele. Acum apare problema de bază, al cărei proces de rezolvare axează acţiunea cărţii: tractoriştii contractează — în faţa avalanşei de înscrieri în întovărăşire — un volum de arătură de două ori mai mare decât cei 500 hantri, cât e norma lor pentru campania de primăvară. In urma constituirii celor două întovărăşiri dela Podeni — şi adăugând suta de hectare a gospodăriei colective „Drum nou" din vecinătate — brigada condusă de Mihai Zaharia are de arat şi însămânţat peste 1000 hantri. La începutul romanului tractoriştii îşi iau această sarcină — de a depăşi norma lor cu peste 100% ; acţiunea desvăluie procesul complex de realizare şi chiar de depăşire a acestei norme sporite, pune în evidenţă factorii care I-au determinat, cadrul larg în interiorul căruia se desfăşoară şi problemele generale de care depinde şi cu care se leagă munca tractoriştilor. La sfârşitul romanului ne apare aceeaşi brigadă, ai cărei oameni sunt însă mai puternici, mai clarvăzători, mai experimentaţi, ceeace le dă o mare îndrăzneală —• întemeiată — de a privi cu încredere şi optimism viitorul. Se înţelege că în urmărirea acestei acţiuni — şi anume pentru a o reda în mod veridic, în toată complexitatea ei — autorul trebuia să nu se restrângă doar la expunerea problemelor şi activităţii tractoriştilor. El trebuia să arunce fascicole de lumină asupra vieţii satului în care se formează întovărăşirile, asupra vieţii satelor învecinate, în care se află o gospodărie agricolă colectivă şi una de 236 MI HAI GAFIŢA stat. In romanul „Ogoare noui" numeroase capitole sunt consacrate zugrăvirii satului Podeni — oamenilor şi frământărilor lor — precum şi unora din problemele gospodăriilor agricole vecine. Trebuie subliniat însă că „Ogoare noui" este romanul brigăzii de tractoare, el tratează şi pune în evidenţă rolul mare al tractoriştilor — şi al S.M.T.-urilor în general, — în acţiunea de transformare socialistă a agriculturii şi în educarea socialistă a ţărănimii muncitoare. Acest lucru şi 1-a propus autorul şi acesta reiese din tot romanul. Şi este necesar să-1 subliniem deoarece faptul de a fi plasat în centrul acţiunii brigada de tractoare, are o deosebită importanţă în compoziţia lucrării : autorul priveşte problemele satului de pe poziţia avansată a tractoriştilor, aceste elemente ale clasei muncitoare care realizează şi cimentează în modul cel mai direct, practic, în munca de fiecare zi, alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare în lupta pentru sdrobirea duşmanului de clasă şi pentru construirea socialismului. „Staţiunile de maşini şi tractoare — ne învaţă tov. Gh. Gheorghiu-Dej —* ...au de îndeplinit un rol de o importanţă imensă în consolidarea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, împotriva chiaburilor şi tuturor elementelor capitaliste dela ţară, ca şi în politica noastră de a convinge şi de a atrage ţărănimea muncitoare în munca de construire a socialismului" i) Romanul „Ogoare noui" prezintă cititorului o imagine multilaterală a rolului tractoriştilor în transformarea ţărănimii muncitoare din ţara noastră într'o ţărănime de tip nou, după exemplul colhoznicilor sovietici. Imagini tipice sunt în primul rând cei patru tractorişti ai brigăzii a şaptea — Traian Buciu, Marin Oproiu, Mir-cea Guju şi Ionel Pitcoace — în frunte cu şeful brigăzii, Mihai Zaharia. Roluri dea-semenea importante au Ştefan Turcu, directorul S.M.T.-Bădeni şi Andrei Hurdea secretarul organizaţiei de Partid a Staţiunii ; în afară de aceştia apar numeroşi tractorişti, ajutori şi elevi, dintre care autorul s'a oprit mai mult asupra lui Cos-tică Roibu şi a lui Iliuţă. Influenţa pe care o au aceşti oameni în rândurile ţărănimii muncitoare, legăturile lor cu organele de Partid şi de Stat din satele Podeni, Adâncată, Bojdeanca, Năeni, precum şi cu oamenii din aceste sate — alcătuiesc un tablou cuprinzător al raporturilor dintre tractorişti şi lumea satelor noastre. încă înainte de topirea zăpezii, Mihail Zaharia şi Traian Buciu au venit să ajute organizaţiei de Partid şi Comitetului provizoriu al Sfatului Popular în munca lor de lămurire între ţăranii muncitori. Primele acţiuni pentru întocmirea întovărăşirii sunt duse şi de ei; atunci când chiaburii isbutesc să zădărnicească. începutul, cei doi tractorişti — şi apoi Andrei Hurdea — vin şi participă la adunări, merg din casă în casă cu activiştii din sat. Prezenţa lor dă încredere chiar şi celor care se îndoiesc : „Te mal uiţi şi la ţaţa şi'n sufletele oamenilor — grăieşte convins bătrânul Gheorghe Soare, privindu-i pe cei doi tractorişti. „Scrie-mă şi pe. mine, mă Lică I" (1,50) „Zi da, tovarăşe! se roagă lui Zaharia nevasta fierarului Zamfir, ca s'o primească în întovărăşire. Cai n'avem, plug nu, căruţă nu! Cine să se ducă... să-l are ? Anul trecut ni l-a arat Velicu, dar toată vara a bătut Zamfir pe nicovală numai pentru el!..." (1,74). In conştiinţa ţărănimii apare din ce în ce mai clar că S.M.T.-ul îi ajută să scape de sub exploatarea chiaburilor. De lucru acesta se conving — mai repede sau mai încet — tot mai mulţi ţărani săraci şi mijlocaşi : fraţii Cioacă, Ion Varlan, Vasile Glonţ, Lazăr Lungu şi alţii. Reiese deci din faptele prezentate în carte, din atitudinile personagiilor, ceeace arăta tov. Gh. Gheorghiu-Dej despre acţiunea S.M.T.-urilor la ţară : „S.M.T. sunt o armă puternică pentru scoaterea ţăranilor săraci şi mijlocaşi de sub influenţa chiaburilor. Ţărănimea muncitoare care foloseşte maşinile şi tractoarele S.M.T. nu mai este nevoită să meargă la chiaburi pentru procurarea de unelte sau vite"2). Această situaţie face ca ura duşmanului de clasă să se îndrepte în egală măsură împotriva organizaţiei de Partid din sat, ca şi împotriva tractoriştilor, „Trebuie să distrugeţi tractoarele... asta e ! Numai aşa o să-i oprim!" (III, 85) — îi sfătueşte pe ») Gh, Gheorghiu-Dej, Articole şi Cuvântări, Ed. P.M.R. 1951 pag. 274. 2) Idem, pag. 275. ROMANUL LUPTEI TRACTORIŞTILOR 237 chiaburi fostul moşier Alecu Pănoiu, acum agent imperialist... Şi aceştia încearcă în adevăr să le distrugă, fără să isbutească însă. In acţiunea de zădărnicire a încerc-riior, în demascarea chiaburului Filică şi a uneltei acestuia, Ion Leahu, un rol in-portant au Mihai Zaharia şi Andrei Hur-dea. De fapt ei sunt cei care alcătuesc planul, pe baza căruia se descoperă întreaga reţea a complotului urzit de Alecu Pănoiu. Activi şi plini de iniţativă, tractoriştii organizează conferinţe agrotehnice cu ţăranii muncitori, îi îndeamnă şi-i conduc să viziteze gospodăria agricolă colectivă din apropiere. Toate acestea sunt împrejurări de viaţă concrete, zugrăvite de autor, şi care scot în evidenţă rolul şi importanţa staţiunilor de maşini şi tractoare în viaţa satelor noastre, în condiţiile transformării socialiste a agriculturii. Figura tractoristului capătă în literatura noastră, prin Mihai Zaharia şi Traian Bu-ciu, mai ales, dar şi prin ceilalţi membri ai brigăzii: Oproiu, Guju, Pitcoace, Iliuţă — şi chiar prin Ciobanu, şeful brigăzii dela Adâncată — o prezentare complexă, într'o rnare măsură veridică. Tractoristul, cu problemele sale, cu activitatea sa de o atât de mare importanţă, a atras prea puţin până acum pe scriitorii noştri. într'un roman ca „Temelia", tractoriştii apăreau nu atât ca personagii, ci mai ales prin maşinile pe care ei le purtau, prin tractoare. Cele câteva scene în care tractoarele ară tarlaua colectiviştilor din Mălini, rupând haturile, nu subliniază decât un singur aspect al rolului S.M.T.-urilor — aceia al importanţei muncii mecanizate. In „Brazdă peste haturi" de Hor-vath Istvân se vorbeşte deasemenea despre Importanţa muncii mecanizate, dar tractoristul nu apare decât în final, într'un singur episod — plin de viaţă şi mişcare, ce e drept, dar unicul. Despre acest om însă — al cărui nume nici nu-1 aflăm — despre ceeace-1 frământă şi însufleţeşte nu ştim nimic. Cu toate acestea, prezenţa tractoriştilor în aceste romane, ca simbol a! alianţei de luptă a clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, dă o luminoasă perspectivă acţiunii: nu ne îndoim nici-o clipă că gospodăria colectivă din satele Mălini („Temelia") şi Borcut („Brazdă peste haturi") se vor întări şi desvolta. O seamă de nuvele, schiţe, poeme, au zugrăvit aspecte din viaţa şi munca tractoriştilor. Ne referim la lucrări ca poemul de mică întindere al lui Vasile losif „întrecere", precum şi la schiţa „Echipa de tractoare" de Ion Jipa. In primul, accentul cade mai cu seamă pe dragoste. O tractoristă şi un tractorist sunt în întrecere, unul dintre zi câştigă — se vor căsători (V. Iosif : „întrecere"). Rolul tractoristului în transformarea socialistă a satului nu-1 preocupă pe autor. Abia în „Echipa de tractoare" de Ion Jipa problema este tratată din acest punct de vedere. Schiţa are merite însemnate dar şi aici autorul şi-a ales drept tip de tractorist un personagiu care are lipsuri ideologice şi care parcurge deci un proces de transformare. Personagiul cel mai înaintat apare nu Preda Roşea, şeful brigăzii, ci un ţăran muncitor, primarul satului. Păleşte tipicitatea raporturilor fireşti ale alianţei clasei muncitoare — reprezentată prin tractorişti — şi ţărănimea muncitoare, nu apare deloc faptul că în această alianţă rolul conducător îl are clasa muncitoare. Tractoriştii par un fel de funcţionari birocraţi, care-şi înţeleg rolul într'un mod cu totul îngust: „Doar n'am venit aici să în-drumez ! — spune Roşea. Eu am venit numa' să ar". Astfel dacă, în această schiţă rolul muncii mecanizate apare cu claritate, în schimb chipul tractoristului suferă, el nu apare decât într'o mică măsură ca un element înaintat în sat, un factor activ în educarea ţărănimii muncitoare. Abia în romanul „Ogoare noui" problemele şi frământăriie tractoriştilor sunt puse în plinătatea şi complexitatea lor. Din acest punct de vedere, este neîndoios că Aurel Mihale a lărgit tematica literaturii noastre cu un domeniu bogat şi de-o mare semnificaţie. Mai mult decât atât, el a conturat, într'o mare măsură, tipuri reprezentative de tractorişti. Cel mai realizat dintre ei este Traian Buciu, tractoristul fruntaş, om care stăpâneşte tehnica într'un grad înalt, care învaţă să primească sfaturi şi critici, să con- 3) Idem, pag. 241. 238 MIHAI ducă un colectiv şi la rândul lui transmite altora experienţa sa, creşte noi cadre. Figuri realizate sunt: Marin Oproiu, — „bătrânul" brigăzii, om devotat clasei muncitoare, Partidului, gata să-şi dea viaţa în lupta împotriva duşmanului de clasă — precum şi Mircea Guju, inovator talentat, care va deveni fără îndoială inginer. In creşterea lui Ionel Pitcoace, a ajutorului de tractorist Costică Roibu, a elevului Iliuţă şi în proaspătul venit la tractorişti, Mitruţă Lazăr, fiul unui ţăran sărac din sat — autorul a reprezentat în mod concret şi cu multă veridicitate diferite etape ale drumului pe care-1 parcurg tineri ţărani muncitori pentru a deveni tractorişti, membri ai clasei muncitoare, elemente revoluţionare în sat. Dar mai ales în Mihai Zaharia a căutat autorul să realizeze tipul tractoristului—erou pozitiv, om înaintat al zilelor noastre. Mihai Zaharia întruneşte buna cunoaştere a meseriei, cu justa înţelegere a sarcinilor imediate şi îndepărtate care-i stau în faţă şi cu însemnate calităţi de conducător ale unui colectiv de muncă. Biografia sa este aidoma cu a tuturor celorlalţi tractorişti — care reprezintă trepte ale unuia şi aceluiaşi proces de formare a omului nou. In acest proces, Zaharia se află dintre toţi pe treapta cea mai înaintată, dar având şi el deasemenea, alte trepte încă de parcurs. Ceeace trebue să subliniem în primul rând la şeful brigăzii de tractoare, este claritatea cu care el îşi cunoaşte sarcina de a contracta în aşa fel volumul de arături, încât acţiunea brigăzii să însemne un factor politic de apropiere a ţăranilor muncitori către formele socialiste de viaţă. în mare măsură claritatea romanului, faptul că acţiunea e atât de închegată, se datoresc clarităţii şi consecvenţei cu care Mihai Zaharia, ca un adevărat comunist, îşi cunoaşte şi urmăreşte îndeplinirea obiectivelor politice ale muncii pe care o are de dus. El luptă pentru succesul fiecărui om din brigadă, pentrucă brigada să fie fruntaşe prin contribuţia cât mai mare a tuturor ; totodată el îşi dă seama că aceasta nu e deajuns : trebuie ca întreaga sta- GAFIŢA ţiune să-şi îndeplinească planul. El dă un ajutor intens celorlalte brigăzi ale staţiunii, comunicându-le experienţa brigăzii sale, trimiţându-le pe cei mai buni tracto-' rişti şi mergând el însuşi să le arate cum şi în ce fel să lucreze, pentru a obţine cele mai bune rezultate. Mai mult chiar, el se preocupă să transmită experienţa sa tutu-tor tractoriştilor din ţară — scriind un articol la „Scânteia". Pentru a realiza toate acestea, Zaharia primeşte sprijinul hotărâtor al mai multor factori. Partidul, reprezentat prin Hurdea şi Bădină — secretarii organizaţiilor dela staţie şi la plasă — are în permanentă grijă şi sprijină brigada să-şi ducă activitatea în condiţii din ce în ce mai bune; sfatul lor, ajutorul direct, critica tovărăşească principială îi deschid lui Zaharia noi şi noi căi către înţelegerea şi îndeplinirea sarcinilor sale. Un sprijin însemnat îl reprezintă ajutorul tractoristului sovietic Vania Petrov, dela care, cu ani în urmă, Mihai a învăţat să conducă tractorul. Prin schimb de scrisori, prin comunicarea experienţei sale înaintate, Vania priveghează parcă de departe, îndrumă şi ajută pe tovarăşul său de pe Bărăgan. Deasemenea, Mihai Zaharia simte necontenit în jurul său dragostea colectivului pe care-1 conduce şi încrederea ţăranilor muncitori din Podeni. Toţi aceşti factori acţionează cu intensitate asupra tractoriştilor şi în special asupra lui Zaharia. Romanul arată prin fapte concrete că fără acest sprijin concret, activ şi consecvent, sarcinile brigăzii n'ar putea fi îndeplinite. Calităţile şefului de brigadă se relevă şi în felul cum el ştie să primească şi să folosească ajutorul dat. El vede mai clar sarcinile şi obiectivele chiar decât Ştefan Tur-cu, directorul staţiunii — pentrucă Mihai Zaharia are o mai clară înţelegere a rostului şi importanţei lor politice. In această privinţă el se apropie de felul de a judeca al lui Hurdea, care la rândul lui este depăşit de felul larg în care ştie să privească şi să rezolve problemele Bădină. Nu se poate spune deci că Mihai Zaharia e un om perfect — ideal — atoateştiutor şi ROMANUL LUPTEI TRACTORIŞTILOR 239 atoatefăcăto, El are încă de învăţat e face greşeli, scapă uneori dm vedere p o me importante (necesitatea economiilor de timp şi de combustibil). Dar ceeace impune la el, este pasiunea cu care lupta pen ru realizarea şi depăşirea sarcinilor lu aptul că e deplin conştient de ţelurile mau ale luptei partidului, ştiind să deosebească vedga unui lanţ de lanţul întreg, obiectul imediat de sarcina mare de obiectivul îndepărtat: „Oricum ar ţi msa spune el - noi trebue să înjghebam aia ; întovărăşire puternică din care sa se nască repede colectiva" (I, 43). Acest mod de a se orienta în toate problemele mau şi mic îl face să poată conduce cu agerime brigada, s'o transforme într'un colectiv monolit de luptă, în brigadă de calitate-brigada fruntaşă în staţiunea care c.ştiga in trecerea pe ţară. ^ Aurel Mihale şi-a ales ca personagii fruntaşii între fruntaşi. Este des.gur o sarcina g;ea, dar faptul că el a Isbutit m maie matură să arate prin faptele concrete ale ca, H, că personagiile sale sun: m adeva. frufl-iaşi oameni înaintaţi - dovedeşte ca, a tund când scriitorul se plasează pe pozi-^cearnai înaintată şi din aceasta perspectivă zugrăveşte faptele şi oameni. -aîunci el isbuteşte să dea realizări artistice de calitate, cât mai aproape de înalţ! mea ideilor pentru care militează. Intr'una din discuţiile care au avut loc .u privire la romanul „Ogoare noui , un dintre vorbitori şi-au exprimat o anum.ta îndoială cu privire la veridicitatea personagiului Mihai Zaharia, şi chiar cu pnv re la cdlalţi tractorişti. „In adevăr a spus un vorbitor, avem o parte din şefi» de buga. şi din tractoriştii, care au un nivel pohti-şi tehnic ridicat, dar nu toi sunt aş de ridicaţi". Şi se trăgea concluzia ca am moment dat ar putea sa para ca tiacto ristii, aşa cum sunt prezentat,, apar m unu stadiu al construirii socialismului mul tm înaintat decât cel la care se refe.a ioma nul. „ . Fără îndoială că autorul ar fi putut şa-şi A agă şi alte personagii, cu alte probleme personal, cu alte biografii şi alte caractere Dar el şi i-a ales pe aceştia, pe frunţi între f'runtasi. O întrebare pe care ne^o punem, este dacă oameni ca Zaharia, Buciu, Hurdea puteau exista în momentul în care se petrece acţiunea romanului. Realitatea arată nu numai că ei puteau exista, dar că ei au şi existat: tractoriştii Budu ş. Costea Mihai au fost în 1950 iniţiatorii brigăzilor de calitate în S.M.T. şi au, real.z t mari succese în această privinţa. Existenţa lor este reală. Prezenţa în centrul acţiunii unei cărţi a unor oameni asemănător, lor, reprezintă un element tipic, tocmai pentrucă, fiind cel mai înaintat element, «reprezintă Şi tendinţa de desvoltare a realităţii. Oameni ca Mihai Zaharia, Traian Buciu. Marin Oproiu, Mircea Guju, Andre. Hurdea există astăzi din ce în ce ma. mu > pe Bărăgan şi în ţara întreaga - nu_ nu, mai în brigăzile de trac oare c. in oate domeniile de activitate. Un scrntor nu numai că-şi poate alege ca personagii ale cărţii sale pe oamenii cei ma. înaintat (chiar atunci când numărul lor este foarte restrâns) dacă ei reprezintă elementele tipice, care vor creşte, se vor desvolta - dar procedând astfel el îndeplineşte una dintre cerinţele de bază ale realismului socialist • aceea de a descoperi şi promova cu îndrăzneală, ceeace reprezintă noul in realitate, de a milita pentru acest nou de pe poziţia cea mai înaintată, poziţia partidului care a luptat şi luptă pentru apariţia şi desvoltarea noului. Aurel Mihale a procedat prin urmare în mod just alegandu-ş. personagiile aşa cum şi le-a ales. El ar i putut aduce în carte şi altfel de person g . _ este adevărat. Există o mare varietate de moduri în care poate fi tratată o tema, o multiplicitate de caractere, care o pot concretiza. Romanul „Ogoare noui" n a putut şi nici nu şi-a propus dealtfel, - sa epuizeze acest domeniu. Neîndoios este un lucru : că pentru reliefarea problemelor pe care autorul şi-a propus să le trateze el a ales în mod just personagiile sa*, le-a conceput cu multă claritate. Problema care se pune aici este însa dacă el a reuşit - şi în ce măsura - sa realizeze din punct de vedere artistic aceste intenţii ale sale, juste. Trebue spus ca în zugrăvirea unora dintre personagii şi situaţii ale cărţii, autorul n'a ridicat totdeauna realizarea artistică la inalţi-timea concepţiei sale. Obiecţia aceasta este 240 MIHAI GAFIŢA valabilă îndeosebi pentru Mihai Zaharia şi pentru Andrei Hurdea, dar, în măsură mai mică, priveşte şi alţi tractorişti. Se întâmplă cu romanul „Ogoare noui" un lucru oarecum ciudat : eroul principal este Mihai Zaharia ; în numeroase capitole el se află în centrul acţiunii, mişcându-se, vorbind, conducând, îndrumând, iubind. Şi totuşi, într'o măsură apreciabilă, Mihai Zaharia nu convinge pe cititor de calităţile pe care i le atribuie autorul şi despre care vorbesc alte personagii ale cărţii. De ce se întâmplă acest lucru ? Pentrucă în romanul „Ogoare noui" greutăţile pe care le au de înfruntat tractoriştii, problemele pe care trebue să le rezolve, se elimină adesea cu mare uşurinţă, aproape dela sine. Lipsesc greutăţile reale, a căror rezolvare să ceară un efort la înălţimea calităţilor cu care autorul şi-a înzestrat personagiile. Lipseşte o înfruntare de o asemenea intensitate, încât calităţile lui Mihai Zaharia, ale lui Hurdea să aibă prilejul să se evidenţieze din plin. Viaţa este dramatică, aspră, dură ; a reda veridic dramatismul, asprimea, duritatea ei — aceasta face ca însăşi opera literară să devină atrăgătoare, să convingă, să educe pe cetitor. Este ştiut că personagiile se definesc în acţiune — acest lucru este atât de cunoscut încât el nici nu mai are nevoie să fie demonstrat. E nevoie deci în opera literară de împrejurări concrete de viaţă. Dar este tot atât de clar că un caracter înalt, o conştiinţă înaintată, nouă, nu se poate reliefa ca atare decât în situaţii care permit acest lucru, în momente în care noul înfruntă şi biruie într'o luptă adevărată vechiul, Aceasta ne emoţionează, ne convinge, ne transformă în sensul dorit de scriitor. Şi adesea, aceasta lipseşte în romanul lui Aurel Mihale, mai ales în ce priveşte Mihai Zaharia şi Andrei Hurdea. In dorinţa sa de a-i prezenta oameni înaintaţi, care bi-rue obstacolele, autorul a reuşit să arate de multe ori că greutăţile se dau singure la o parte. Astfel, lămurirea câte unui ţăran decurge atât de simplu şi uşor, încât parcă numai prezenta brigadierului a rezolvat totul. Adesea ţăranii sunt gata să se retragă din întovărăşire sau vin înfuriaţi la tractorişti : din două cuvinte, dintr'o glumă, aceştia lichidează orice împotrivire. Buciu are o ieşire faţă de Mihai, Pitcoace deasemenea • un simplu gest al brigadierului, o vorbă şi cei doi s'au transformat, au lichidat înfumurarea, spiritul anarhic. Ploile au întârziat cu aproape o săptămână munca brigăzii. E deajuns ca Mihai să ceară — şi toţi tractoriştii realizează de îndată noi şi mari depăşiri de normă, iar Andrei Hurdea, du-cându-se la Bucureşti, rezolvă în cinci minute obţinerea unor noi tractoare. Lucruri asemănătoare se pot spune despre neînţelegerea dintre Mihai şi iubita sa Fmsinica, despre unele intervenţii, exact la momentul oportun, ale personagiilor care trebuiau să intervină etc. Nu vrem să spunem că în astfel de împrejurări calităţile oamenilor dispar cu desăvârşire. Cititorul îşi face o idee despre ele, ia cunoştinţă de ele, dar mai puţin din faptele prezentate şi mai mult din afirmaţiile autorului sau ale personagiilor. Mihai Zaharia şi Andrei Hurdea sunt prezentaţi deci adesea schematic. Mai mult ne conving de exemplu, Traian Buciu sau chiar Ionel Pitcoace, nu pentrucă ei au unele rămăşiţe învechite de lichidat, ci pentrucă în mod efectiv aceştia se lovesc de greutăţi, le înfruntă, se frământă pentru rezolvarea lor. Nu vrem să spunem deasemenea că lipsesc cu totul scenele care pun în lumină trăsături ale caracterului celor doi S.M.T.-işti. Să ne referim de exemplu la momentul de un intens dramatism, al încercării chiaburilor de a incendia tractoarele. Aici Mihai Zaharia are prilejul să-şi desfăşoare spiritul său de iniţiativă şi de conducere, curajul, luciditatea. El salvează în primul rând tractoarele apoi, când îşi dă seama că un tovarăş e ameninţat să piară în flăcări, brigadierul nu pregetă să înfrunte focul. Chinuit de pojar şi înăduşit de fum, abea târând pe tractoristul rănit şi cadavrul duşmanului de care acesta se încleştase — el reuşeşte să iasă din flăcări cu arsuri grave, care-i pun viaţa în primejdie. Deasemenea, reuşite sunt capitolele în care tractoriştii, rămaşi fără conducător, luptă să fie la înălţimea la care acesta îi ridicase ; ei dau lupta pentru a realiza arături de calitate, dar şi pentru a obţine mari depăşiri de plan. Sbaterea lor în rezolvarea a- ROMANUL LUPTEI TRACTORIŞTILOR 241 cestor probleme, — a calităţii şi cantităţii în acelaş timp — ajutorul pe care li-1 dă Staţiunea, conving pe cititor de existenţa unor greutăţi reale, după lichidarea cărora brigada apare întărită, sudată. Intr'o împrejurare ca aceasta, când există efectiv o luptă — nu ne apare deloc nefiresc faptul că brigadierii sunt preocupaţi de problema : ce-ar face acum Mihai ? cum ar proceda el ? Soluţiile pe care le-ar propune brigadierul, dacă ar fi în mijlocul brigăzii sale, ar veni să facă faţă unor greutăţi reale în rezolvarea cărora tractoriştii sunt angajaţi ca într'o luptă dramatică. Caracterul lui Mihai Zaharia se întregeşte în acest moment, mai puternic, mai convingător — deşi personagiul însuşi lipseşte — decât chiar în multe episoade, în care — el fiind de faţă — lucrurile se petrec uşor, simplu ca într'o joacă. Munca tractoriştilor nu este desigur o muncă „în sine", staţiunile de maşini şi tractoare nu au o existenţă justificată prin ele înşile; existenţa lor este o verigă, o pârghie dintr'un sistem vast, rolul lor este de a contribui activ la ridicarea nivelului ideologic şi politic al ţărănimii muncitoare şi la atragerea ei pe calea socialismului. Este prin urmare dela sine înţeles că însăşi necesitatea prezentării veridice a rolului şi muncii tractoriştilor, îl obliga pe scriitor să acorde o mare atenţie în romanul său problemelor satului. Şi trebuie spus că „Ogoare noui" aduce un material interesant şi bogat de fapte şi oameni care pot fi întâlniţi în satele noastre de pe întreg cuprinsul ţării. Unitatea compoziţiei, vizibilă în acea latură a romanului „Ogoare noui" care priveşte în primul rând pe tractorişti, se vădeşte şi în această a doua latură importantă a sa. Şi aici personagiile au de îndeplinit o sarcină : aceea de a constitui şi consolida întovărăşirea agricolă, ca prim pas către gospodăria colectivă. Acţiunea urmăreşte o serie de oameni şi întâmplările lor, care întruchipează concret drumul pentru rezolvarea acestei sarcini. La sfârşitul romanului, întovărăşirea agricolă a cucerit atât de puternic conştiinţele celor mai mulţi din- 16 — Viaţa Românească — c. 2007. tre ţăranii muncitori, încât întemeierea gospodăriei colective urmează a se petrece într'un viitor foarte apropiat. Nu vom discuta încă dacă realizarea artistică a romanului este atât de grăitoare pentru un ţăran muncitor care citeşte „Ogoare noui", încât şi el să dorească — tot atât de puternic cum doresc ţăranii din roman — ca şi în satul lui să se înfiinţeze o gospodărie colectivă. Ceeace vrem să subliniem deocamdată, este faptul că autorul a văzut în mod just că întovărăşirea nu este un scop ultim, un ţel suprem, ci că dincolo de ea, se profilează adevăratul ţel — gospodăria colectivă — care la rândul ei reprezintă deasemenea o verigă dintr'un lanţ întreg de transformări ce asigură viitorul fericit ai ţărănimii muncitoare. Cei mai înaintaţi dintre oamenii satului — Sandu Alexe, Ilie Zăganu, Lică Mătase şi fiica lui, Frusinica - sunt conştienţi de acest lucru. In acest fel, dată fiind claritatea obiectivului imediat de atins, precum şi viziunea limpede a celui mai îndepărtat, faptele romanului se orientează firesc către sprijinirea acestor obiective, către lămurirea lor. Două lucruri trebuiesc precizate : primul — că îndeplinirea acestui obiectiv — constituirea întovărăşirii ca etapă importantă către gospodăria colectivă — este concepută în mod just de autor ca desfăşurân-du-se în procesul unei ascuţite lupte de clasă pentru îngrădirea şi paralizarea acţiunilor chiaburimii; al doilea — că obiectivul care stă în faţa ţărănimii muncitoare din Podeni nu este deloc diferit de acela al tractoriştilor din brigadă; dimpotrivă, e de fapt acelaş obiectiv: cei peste o mie de hantri de arătură, pe care trebuie să-i realizeze brigada în campania de primăvară — sunt tocmai pământurile întovărăşiţilor, baza viitoarei colective. Este necesar să precizăm această identitate, pentru a nu se înţelege cumva că avem în „Ogoare noui" nu unul ci două romane cu oameni şi probleme proprii. Felul acesta de a construi romanul i-a permis autorului să poată reprezenta în paginile sale, în mod concret, alianţa clasei muncitore cu ţărănimea muncitoare. In fond, această unică sarcină nu poate fi dusă la îndeplinire dacă unul dintre cei 242 MIHAI GAFIŢA doi factori care compun alianţa se împotriveşte sau măcar nu participă cu intensitate, cu entuziasm. Atâta vreme cât ţăranii muncitori din Podeni nu s'au întovărăşit, ori au existat acţiuni care puneau în primejdie întovărăşirea — în aceeaşi vreme însăşi posibilitatea tractoriştilor de a-şi îndeplini munca, de a realiza norma, era periclitată. Invers, când Buciu a făcut o arătură proastă, mulţi dintre ţăranii muncitori au fost gata să spargă întovărăşirea. Iar când şi ţăranii şi tractoriştii au luptat cu succes pentru întărirea întovărăşirii — atunci şi unii şi alţii au realizat însemnate succese, materiale şi morale : tractoriştii au depăşit normele cu multe procente, calitatea muncii lor a crescut, ei înşişi au devenit mai conştienţi, mai siguri; ţăranii muncitori s'au desprins de chiaburi, munca lor a fost mai uşoară şi mai spornică, şi pentru unii şi pentru ceilalţi a apărut cu necesitate în roman perspectiva gospodăriei colective. Dacă alianţa apare astfel puternic sudată, acelaş lucru îl putem spune şi despre trăsătura de bază a acestei alianţe, anume că rolul conducător îl are clasa muncitoare în frunte cu comuniştii. Reiese cu claritate din roman că dacă n'ar fi existat tractoriştii, acţiunea lor de lămurire, efortul lor de a crea exemple şi dovezi prin-tr'o muncă susţinută şi bine realizată — întovărăşirea nu s'ar fi făcut. In organizarea muncii lor, în ducerea lor la îndeplinire, tractoriştii încep să aibă o influenţă tot mai mare asupra ţăranilor muncitori ; legătura care se stabileşte e atât de strânsă, încât în finalul romanului înto-vărăşiţii din Podeni roagă staţiunea într'o cerere ca ogoarele viitoarei colective să fie lucrate de aceeaşi brigadă, cu al cărei ajutor ei porniseră pe acest drum. Acesta este un mod just, partinic, de a concepe acţiunea unui roman care tratează o atare problemă. Spuneam ceva mai sus că în închegarea şi consolidarea alianţei de luptă, rolul central îl au comuniştii. In „Ogoare noui" ei sunt întrupaţi mai ales de Bădină, Hur-dea şi Alexa, secretari ai organizaţiei de partid dela plasă, respectiv din staţiune şi din sat — şi, evident de Mihai Zaharia. Poziţia lor înaintată, viziunea lor po- litică deosebit de ascuţită, puterea lor de a pătrunde în miezul faptelor, de a descoperi direcţia şi sensul în care trebue acţionat la momentul potrivit, sunt superioare tuturor celorlalte personagii ale cărţii. Se observă chiar că la Bădină capacitatea de a pune şi rezolva diferitele probleme este mult mai mare decât la Hurdea care, la rândul său, e superior lui Alexa. Există însă o deficienţă în caracterizarea lui Bădină, Hurdea şi Alexa ; pentru a-i individualiza ca oameni, autorul n'a folosit în primul rând faptele cele mai tipice, cele care puteau reliefa în adevăr caracterele lor. Ei mai mult vorbesc, expun teoretic, decât acţionează ; prea rar sunt prezentaţi cum aplică teoria în practică. De multe ori, pentru a-i diferenţia, individualiza, autorul a recurs la amănunte exterioare : Hurdea apare pretutindeni cu ma-şinuţa galbenă a staţiunii, Bădină merge călare. De câte ori în romanul „Ogoare noui" apare maşinuţa sau un călăreţ, poţi fi sigur că sunt Hurdea şi Bădină. Autorul a căutat să-i individualizeze şi altfel: prin viaţa de familie. Hurdea aşteaptă un copil, Alexa îl şi are — pe Răducu, de un an Dar viaţa lor de familie, momentele în care ne este înfăţişată această viaţă sunt atât de asemănătoare încât, în loc să-i diferenţieze, să-i particularizeze, îi uniformizează şi mai mult. In adevăr, cu foarte mici excepţii, atât Hurdea cât şi Alexa sunt prezentaţi acasă în trei situaţii : jucându-se cu copilul (respectiv aşteptându-1), pregătind mâncarea — stând la masă sau vorbind despre ea — şi discutând banalităţi cu soţiile respective ( mici tachinări reciproce). Este evident că astfel de situaţii nu pot individualiza nişte oameni, şi cu atât mai puţin pot caracteriza pe comunişti. Situaţiile în care evoluează comuniştii din roman sunt — ca şi în cazul tractoriştilor — mai rar dintre cele pline de dramatism. Cel mai adesea sunt adunări, de mai mulţi sau mai puţini oameni, în care comuniştii au prilejul să desfăşoare elocvenţă, să ducă muncă de lămurire, să dovedească cititorului că ei cunosc problemele din punct de vedere politic. Prin urmare, şi aici, dacă obiectivele sunt clare autorului — şi ca atare şi cititorului — dacă elementele care compun prob- ROMANUL LUPTEI TRACTORIŞTILOR 243 Iul spiritual al oamenilor sunt dintre cele mai juste — realizarea artisticeşte concretă suferă într'o bună măsură. Ca personagii literare, ca oameni, Bădină, Hurdea, Alexa nu sunt la înălţimea ideilor lor. Ar fi greşit să se considere de aici că poate fi aplicat romanului „Ogoare noui" acel şablon : „lipseşte Partidul". Dimpotrivă, toată acţiunea este dominată, mânată înainte de comunişti. Autorul creiază chiar o scenă foarte caracteristică şi care subliniază direct că rolul efectiv în acţiune — în iniţierea, îndrumarea şi conducerea faptelor — 1-a avut Partidul, l-au avut comuniştii. Este vorba despre o discuţie între Ştefan Turcu şi Andrei Hurdea. Ştefan Turcu e bucuros de succesele staţiunii, ale brigăzii, ale lui Mihai Zaharia şi Traian Buciu. Fotografiile acestora au apărut în ziare, despre ei se vorbeşte pretutindeni, ei sunt fruntaşi pe ţară, primesc sute de scrisori de felicitare din toate părţilej, sunt trimişi la Moscova. „Dar, despre Andrei, nimic — gândeşte nemulţumit directorul staţiunii. Nici un cuvânt. Nici un ziar nu i-a pomenit nici măcar numele. Nici o scrisoare nu i-a fost adresată de nicăieri... Şi doar Andrei a fost motorul activităţii lor, sufletul luptei în întreaga campanie, scânteia înflăcărării care i-a cuprins pe toţi tractoriştii. Andrei ne-a ajutat şi ne-a îmbărbătat pe fiecare dintre noi. Andrei a văzut mai larg, mai departe... Andrei nu s'a înfricoşat... Andrei a luptat, a cutezat, ne-a condus neînfricat spre această victorie. Lui Andrei i se dato-resc toate succesele noastre" (IV, 184). Turcu îi şi spune lui Hurdea nemulţumirea sa, cerându-i parcă scuze. Pentru ca acesta să-i dea o pildă de înaltă modestie şi conştiinţă, arătându-i că, de fapt, toate ziarele scriu despre el, deoarece în toate se spune cam aşa: „..din iniţiativa şi sub îndrumarea Partidului, tractoriştii brigăzii a şaptea dela S.M.T. Bâdeni au..." (IV.185). Scena este frumoasă şi emoţionează, ea îi arată lui Ştefan Turcu — şi cititorilor — o realitate, îi învaţă să înţeleagă altfel — adânc, principial — această frază care apare în cele mai multe relatări despre succesele obţinute de oamenii muncii. Dacă această scenă ar fi sprijinită în roman de mai multe împrejurări de viaţă, în care Hurdea şi ceilalţi comunişti să se comporte măcar tot atât de concret, direct, emoţionant ca în scena de mai sus, este neîndoios că ei ar câştiga o mult mai mare consistenţă ca personagii artistice şi, ca o consecinţă, şi ca valori educative. Un asemenea exemplu de ciocnire înfăţişată cu multă îndemânare, este aceea din-trei Andrei Hurdea şi Ştefan Turcu, cu prilejul angajamentelor brigăzii. Directorul staţiunii, înţelegând cam îngust — în orice caz nu suficient de convins — importanţa politică a atragerii unui număr cât mai mare de ţărani în întovărăşire — a căutat să arate că lipseşte „factorul tehnic", posibilităţile tehnice de realizare a volumului sporit al arăturilor, contractat de brigada lui Zaharia. Turcu n'a ţinut seama de celălalt factor, mult mai însemnat în realizarea sarcinilor — factorul uman — pe care se sprijină Hurdea. Faptul că acesta izbuteşte să-şi impună punctul de vedere în disputa cu directorul, şi mai ales faptul că punctul lui de vedere este confirmat de succesele tractoriştilor, determinând chiar transformarea lui Turcu, sporirea încrederii acestuia în oameni, — convinge pe cititor de larga perspectivă a secretarului organizaţiei din staţiune, de curajul său, de dragostea şi preţuirea sa faţă de oameni. Scena aceasta şi întregul conflict care decurge de aici până la rezolvarea lui, ne ţin încordată atenţia şi ni-1 caracterizează pe Hurdea. Este limpede că Aurel Mihale şi-a propus un lucru just atunci când 1-a conceput pe Hurdea, ca fiind alimentatorul brigăzilor, cu combustibil şi alimente. Secretarul are prilejul să fie mereu în legătură cu brigăzile, să asigure legătura dintre ele şi cu staţiunea, să le „alimenteze" şi cu altfel de „hrană" decât cea pentru motor şi stomac. El aduce şi hrană ideologică, întăreşte moralul oamenilor, asigură popularizarea între tractorişti a metodelor de muncă, a inovaţiilor adoptate de unii dintre ei. Rolul lui Hurdea este astfel de o mare importanţă, este hotărîtor în succesul brigăzilor şi al staţiunii, precum şi în închegarea întovărăşirii. Păcat însă că, în destule prilejuri, acest rol al lui Hurdea — ca şi al lui Bădină, — îl ghicim mai mult decât îl vedem reieşind din fapte concrete. 16 * 244 MIHAI GAFIŢA Prezenţa comuniştilor, activitatea lor con-stitue un îndreptar pentru toate personagiile cărţii. Ideile lor orientează acţiunea şi-i grăbesc desfăşurarea, o fac interesantă şi transmit hotărîrea de a lupta. Ei sunt acei care văd cu precizie obiectivul mare al oricărei fapte, ţelul ei îndepărtat şi consecinţele imediate; ei se pricep să-i facă pe tractorişti să se pătrundă atât de adânc de ideile înaintate, încât aceştia ajung să se convingă că acesta şi nu altul a fost propriul lor gând. Oamenii îşi însuşesc organic învăţătura partidului, transmisă de comunişti. Procesul se poate urmări la toate personagiile cărţii, dar mai ales la ţăranii muncitori. Lazăr Lungu, Gheorghe Soare, Gherghina a lui Gheorghe Cucu, apoi Vasile Glonţ şi chiar Ion Vârlan fac parte dintre aceştia; tocmai deaceea gândul colectivei devine pentru dânşii tot atât de firesc ca şi pentru comunişti. Comuniştii din romanul „Ogoare noi" au ajuns să se pătrundă puternic de problemele şi năzuinţele masselor, să le imprime acestora profund ideile lor, încât ei apar — cu toate slăbiciunile în redarea artistică — drept adevăraţi conducători ai massei. Evident că, dacă n'ar fi existat slăbiciunile la care ne-am referit, tabloul ar fi fost de o adâncime şi de o expresivitate cu mult sporite. El poate fi îmbunătăţit în acest sens Dar chiar aşa cum este, el transmite cititorului idei înaintate şi isbuteşte într'o mare măsură să-1 convingă. ★ Legată de această problemă, trebuie relevată o altă calitate importantă a romanului „Ogoare noi" — anume preocuparea autorului de a da o imagine complexă, cuprinzătoare a vieţii, de arăta nenumăratele fire care leagă pe oamenii muncii din diferite sectoare de activitate într'o unitate de interese al cărei scop final este nimicirea duşmanului de clasă şi construirea socialismului. Vorbisem mai sus despre faptul că „Ogoare noui" priveşte problemele actuale ale ţărănimii muncitoare în perspectiva viitorului, legând sarcinile de azi cu cele de mâine. Acesta este unul din aspectele care contribuie la redarea complexităţii vieţii. Un alt aspect este acela al modului veridic în care este redată alianţa de luptă a tractoriştilor cu ţărănimea muncitoare din Podeni. Aceasta contribuie deasemenea Ja închegarea unei imagini complexe a realităţii noastre. Personagiile şi faptele nu sunt privite de sine stătătoare şi în nemişcare, ci într'un continuu proces de influenţare reciprocă, de necontenită mişcare înainte. La aceste aspecte trebue să adăugăm încă unul, privitor am putea spune, la extinderea geografică a ariei pe care se petrece acţiunea. Autorul ne cheamă cu el într'o serie de locuri şi centre de muncă ; la gospodăria de Stat „Frăţia", la gospodăria agricolă colectivă „Drum nou", la centrul mecanic Bădeni, apoi în comunele învecinate : Adâncată, Bojdeanca, Năeni, etc. Deasemenea, el ne duce la direcţia SMT din Ministerul Agriculturii, atrage în acţiune uzinele „Sovromtractor" din oraşul Stalin, aduce scrisori din toate colţurile ţării, şi chiar din Uniunea Sovietică, antrenează ziarele în acţiunea de popularizare a succeselor, pentru a căror realizare tractoriştii utilizează metode sovietice înaintate. In acelaş timp, lupta împotriva duşmanului de clasă este dusă deopotrivă de Staţiune de oamenii din sat, de brigada de tractoare, de oamenii din comunele învecinate. Munca tractoriştilor din brigada a şaptea — şi din celelalte — este legată nu numai de întărirea alianţei cu ţăranii muncitori din Podeni, dar ea depinde şi de felul cum se munceşte la colectiva „Drum nou", de colaborarea staţiunii cu centrul mecanic, de ajutorul dat de ziar, de sfaturile tractoristului sovietic Vania, de concursul ministerului, de depăşirile planului realizate de muncitorii dela „Sovromtractor". Problemele romanului apar astfel nu numai încadrate în problemele şi activitatea creatoare a întregei ţări, dar ca unul din nenumăratele inele, mici dar importante, ale efortului creator depus de întregul popor. Succesele tractoriştilor devin astfel o preocupare şi o mândrie a oricărui constructor al socialismului, el le consideră cu dragoste şi interes, ca şi cum i-ar aparţine şi lui. Acest întreg complex de fapte şi inter- ROMANUL LUPTE! TRACTORIŞTILOR 245 dependenţe conving pe cititor în mod efectiv, că tractoriştii din brigada condusă de Mihai Zaharia, că ţăranii întovărăşiţi din Podeni, contribuie în mod activ ia construirea socialismului. Personagiile capătă conştiinţa însemnătăţii, a rolului pe care-1 au faptele lor, în mintea lor începe să prindă un tot mai puternic contur sentimentul solidarităţii cu toţi oamenii muncii. Patriotismul socialist, sentimentul acesta înalt că succesele tale sunt succesele Patriei tale, ale poporului tău, străbate paginile romanului „Ogoare noi". Complexitatea vieţii pe care o duc oamenii muncii din ţara noastră îndrăzneala gândirii lor, bazată pe succesele realizate, şi determinată de multilateralitatea realităţii pe care o trăiesc, sunt astfel sugerate de romanul lui Aurel Mihale. Viziunea aceasta înaintată, suflul acesta care însufleţeşte pe eroii cărţii, sunt un rezultat direct al plasării autorului pe poziţii înaintate de luptă, decurg din redarea faptelor prin perspectiva ideilor înaintate ale Partidului. Romanul „Ogoare noi" se caracterizează din acest punct de vedere prin partinitatea lui. Am discutat până aici o serie de probleme ale romanului „Ogoare noui", care pot fi rezumate astfel : romanul conţine probleme, oameni şi fapte concepute cu justeţe şi claritate de către autor şi redate ca atare; există unele deficienţe de ordin artistic (mai ales schematisme) provenite fie dintr'o cunoaştere mai la suprafaţă a sectorului respectiv de viaţă, fie dintr'o muncă mai puţin susţinută asupra manuscrisului. In roman există însă şi probleme, în înţelegerea cărora autorul a dat dovadă de o anumită lipsă de claritate. Este vorba în primul rând de modul confuz şi adesea greşit cum este zugrăvită în romanul „Ogoare noui" lupta de clasă la ţară. In satul Podeni, există o ciocnire de bază, între Partid şi duşmanul de clasă: forţele înaintate ale satului, în frunte cu comuniştii, luptă pentru a realiza întovărăşirea agricolă — chiaburii instigaţi şi ajutaţi de fostul moşier, se stră-duie s'o zădărnicească. Ciocnirea aceasta este reală, produce frământări, are mo- mente de intensitate, rezolvarea ei cere un efort susţinut al comuniştilor. Dar, de fapt, ea nu este decât unul din aspectele sub care apare în realitate lupta de clasă, unul din obiectivele ei. O altă problemă, care apare deasemenea în roman şi care se desfăşoară în condiţiile luptei de clasă, este aceea a însămânţărilor: chiaburii caută să saboteze muncile de primăvară, ei nu ies la arat, vor să întârzie arătura ; când sunt siliţi să iasă, pleacă fără cele necesare, opăresc sămânţa, sau cu ajutorul elementelor strecurate în Comitetul Provizoriu caută să se sustragă dela obligaţiile de cultură. Doar pe aceste două laturi se desvoltă lupta de clasă în „Ogoare noui". In realitate, lupta de clasă e un proces mult mai complex şi are ca obiectiv central, în etapa actuală, îngrădirea chiabu-rimii, lovirea în puterea şi în poziţiile economice pe care ea le mai deţine încă în sat. Vorbind despre sarcinile partidului la sate în condiţiile actuale de trecere a agriculturii pe baze socialiste, tov. Gh. Gheorghiu-Dej arăta la 3—5 Martie 1949: „Partidul are datoria să intensifice lupta de clasă la ţară, mobilizând sărăcimea satelor şi ţărănimea mijlocaşă împotriva exploatării capitaliste, pentru îngrădirea chia-burimii"^). In continuare tov. Gh. Gheorghiu-Dej arăta că această sarcină, „de îngrădire a chiaburimii, de limitare a puterii sale economice şi a influenţei sale politice", se îndeplineşte : prin apărarea intereselor proletariatului agricol, ale ţăranului sărac şi mijlocaş faţă de chiabur, chiar în problemele cele mai mărunte ; printr'o politică fiscală de clasă, care să uşureze situaţia ţăranului sărac şi mijlocaş, pe de o parte, şi să apese pe chiabur pe de altă parte" 5!. Trebue să spunem că aceste aspecte importante ale luptei de clasă la ţară apar foarte puţin în romanul „Ogoare noui". Există o împrejurare în care, la sesizarea iui Mihai Zaharia, sindicatul salariaţilor agricoli obligă pe Filică să plătească salariul pe un an în urmă lui Lazăr Lungu, 4) Idem, pag. 261 (sublinierea noastră). 5) Idem, pag. 263. 246 MIHAI GAFIŢA care fusese exploatat neomenos ; există deasemenea o altă împrejurare, în care chiaburul este obligat să plătească despăgubiri pentru fâşiile de pământ furate an de an dela ţăranii muncitori cu ale căror ogoare se învecinau hectarele sale. Dar acestea apar oa manifestări în mare măsură izolate şi nu ca momente ale unei acţiuni duse de partid şi de organele de stat în vederea îngrădirii chiaburimii, în vederea slăbirii puterii sale economice şi a influenţei politice. In romanul „Ogoare noui" bătălia principală a partidului şi a organelor de stat împotriva chiaburimii nu se desfăşoară pentru îngrădirea ei economică, şi ea ar trebui să se desfăşoare în această direcţie. Lupta de clasă nu apare deci în roman în toată complexitatea ei. Aspecte ca : impunerile fiscale, impunerea cotelor de cereale, îngrădirea posibilităţilor chiaburimii de a exploata şi specula, etc., sunt sau foarte palid sau deloc prezentate. De unde, decurge în mod inevitabil o prezentare unilaterală a chiaburului. Nu se poate spune că Filică este cu totul lipsit de trăsături care-1 definesc ca un reprezentant al chiaburimii : el are o inteligenţă rea, e brutal, lacom, viclean, adesea gata să ajungă la crimă ; el a isbutit să-şi strecoare unealta, pe Ion Leahu, până în Comitetul Provizoriu al Sfatului popular şi prin intermediul lui manevrează împotriva partidului şi statului în problema întovărăşirilor. Dacă însă ar fi apărut în roman şi laturile importante ale luptei de clasă, este neîndoios că şi caracterul lui Filică s'ar fi întregit, în sensul că l-am fi văzut pe chiabur acţionând în împrejurările concrete determinate de fiscalizare, de impunerile la cereale, etc. Tipul chiaburului apare deci fără unele trăsături importante. Deasemenea, dacă lupta de clasă ar fi apărut în toată complexitatea ei, chiar figura lui Ion Leahu s'ar fi întregit, s'ar Ti conturat cu mai multă ascuţime. Ar fi reieşit atunci mult mai clar cum chiaburul caută să-şi plaseze uneltele până în organele de stat pentru a-şi cpeia posibilităţi de a se sustrage la impunerile fiscale, la cotele de cereale, cum odioasele unelte caută să protejeze pe chiabur tocmai în aceste probleme. Autorul trece prea grăbit asupra împrejurării în care Leahu încearcă să falsifice scriptele, pentrucă din ele să reiasă că Filică are pământ mai puţin. Aceasta ar putea fi întărită şi completată cu denunţarea altor căi prin care chiaburimea caută să lovească în regimul nostru de democraţie populară. Tot dintr'o înţelegere neaprofundată a luptei de clasă decurge şi un alt neajuns al romanului. In finalul cărţii Filică este prins, uneltele sale lichidate. Velicu, celălalt chiabur, e pe cale de a fi arestat şi el. In felul acesta, s'ar părea că în satul Podeni lupta de clasă a fost lichidată în primăvara anului 1950, prin aceea că duşmanul nu mai există. Cum de s'a putut ajunge în roman la o asemenea concluzie, necorespunzătoare realităţii ? Aşa cum se arată în „Scrisoarea CC. a! P.M.R. către toate organizaţiile Partidului şi către toţi membrii de partid cu privire la rezultatele reformei băneşti şi sarcinile Partidului" din 15 Martie 1952: „Se ştie că la Plenara din 3-5 Martie 1949, potrivit datelor statistice aproximative de care dispuneam, a rezultat că numărul gospodăriilor chiabu-reşti este de circa 150.000 (5,5%> din totalul gospodăriilor ţărăneşti)". înseamnă că în satele noastre, care au în medie 300 — 500 gospodării, numărul chiaburilor se ridică la 15—25. Evident, în unele sate sunt mai mulţi, în altele mai puţini, depinzând de regiune, de specificul producţiei, etc. Romanul „Ogoare noui" — şi trebue să spunem că afirmaţia este valabilă şi pentru alte lucrări ale literaturii noastre — arată că în sat sunt numai doi chiaburi; arestarea acestora, în finalul romanului, creează impresia greşită că lupta de clasă a fost terminată, iar chiaburimea a fost lichidată ca clasă. Tov. Gh. Gheorghiu-Dej ne învaţă însă că „politica de îngrădire a chiaburului nu înseamnă desfiinţarea chiaburimii ca clasă, dar ea va împiedica întărirea sa economică, va limita exploatarea masselor ţărănimii muncitoare şi ne va permite să trecem — atunci când condiţiile vor fi pregătite — la politica de desfiinţare complectă a exploatării chiabureşti la sate, mobilizând în această e) Idem, pag. 247. ROMANUL LUPTEI TRACTORIŞTILOR luptă întreaga ţărănime muncitoare".7) Tov. Gh. Gheorghiu-Dej arată că lupta de clasă la ţară în etapa actuală „se desfăşoară în condiţiile îngrădirii chiaburilor şi ale creerii primelor gospodării agricole colective."8) Este deci clar, că acţiunea de creare a primelor gopodării agricole colective nu atrage după sine desfiinţarea chiaburimii ca clasă — aşa cum în mod greşit reiese din romanul „Ogoare noi". Aceste deficienţe au consecinţe directe în construcţia personagiilor. Faptul că bătălia principală în roman nu se desfăşoară în direcţiile în care se desfăşoară ea în realitate, face ca şi prezentarea personagiilor care poartă această bătălie, să sufere. Am văzut că Filică şi Leahu apar unilateral; acelaş lucru se poate spune despre Sandu Alexe şi Lică Mătase. Profilul lor s'ar fi îmbogăţit, orizontul lor politic s'ar fi lărgit, rolul lor în sat ar fi câştigat în importanţă, deci şi influenţa lor în rândurile ţărănimii muncitoare ar fi crescut — dacă lupta de clasă ar fi apărut în toată complexitatea ei. Totodată ar fi reieşit mai ejar şi pericolul chiaburimii, formele variate şi tot mai ascuţite prin care aceasta se împotriveşte mersului nostru înainte. Chiaburul nefiind lovit cu putere de organele de stat, lupta de clasă apare deştul de suportabilă, destul de dulce, adică aşa cum ea nu este în realitate. Un alt aspect al luptei de clasă la ţară, care nu apare în toată complexitatea lui în „Ogoare noi" — şi nici în alte cărţi privitoare la transformarea socialistă a agriculturii — constă în nesezisarea unui proces important care se desfăşură în satele noastre. Lenin arătase încă înainte de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie că mica gospodărie particulară a ţăranuţui „naşte capitalism şi burghezie permanent, în fiecare zi, în fiecare ceas, spontan şi în proporţii de massă.9) Un document de partid apărut de curând în „Scânteia" arată limpede că acest proces are loc cu ascuţime în satele noastre şi reforma bănească efectuată de curând 1-a dovedit cu prisosinţă. „învăţătura stalinistă despre mecanica luptei de clasă în condiţiile dictaturii proletariatului — spune documentul — ne arată că în des- făşurarea cu succes a luptei socialismului împotriva capitalismului, când creşte vijelios sectorul socialist al economiei naţionale şi scade neîntrerupt greutatea specifică a elementelor capitaliste, are totuşi loc o creştere numerică a elementelor capitaliste. Aceasta se datoreşte faptului că ţărănimea, atâta vreme cât rămâne ţărănime individuală, care se ocupă cu mica producţie de mărfuri, dă naştere la capitalişti — şi nu poate să nu dea naştere — în mod permanent, neîntrerupt. Din rândurile ţărănimii sărace, o parte se ridică în rândurile mijlocaşilor, iar din rândurile păturilor avute ale mijlocaşilor se ivesc noi chiaburi. La noi în ţară, în cursul ultimilor ani, unii mijlocaşi au reuşit să acumuleze cantităţi mari de cereale şi numerar şi să cumpere tractoare şi maşini agricole vechi." i°) Acest proces n'a fost observat de Aurel Mihale şi nici de alţi scriitori ai noştri. Dacă scriitorii noştri ar fi studiat cu mai multă atenţie literatura sovietică, ar fi descoperit că acest proces este acolo zugrăvit în imagini puternice. In romanul „Pământ desţelenit" apare personagiul Titoc, fost luptător în rândurile Armatei Roşii în timpul războiului civil, devenit apoi chiabur — tocmai la adăpostul acestui titlu. Trebue oglindit Un a.semenea proces în literatură ? Fără îndoială ca trebue, devreme ce el reprezintă un fenomen împotriva căruia Partidul, massele largi, au de luptat — şi nu este o luptă dintre cele mai uşoare. Tocmai acest lucru trebue să-1 arate literatura : că în condiţii în care „toate drumurile duc spre comunism", când noi luptăm împotriva exploatatorilor, pentru lichidarea exploatării —• în aceste condiţii tendinţa unor mijlocaşi mai avuţi de a se închiaburi, de a deveni exploatatori, de a acumula averi şi bani pentru a putea 7) Idem, pag. 263. 8) Idem, pag. 395. (Subliniat de tov. Gh. Gheorghiu-Dej). 9) V. I. Lenin, „Stângismul"—boala copilăriei comunismului. Ed. P.M.R., 1949, pag. 8 (sublinierea lui V. I. Lenin). ">) Despre alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare — „Scânteia" ~ 12 Aprilie 1952. 248 MIHAI GAFIŢA apoi specula, înseamnă o atitudine de duşmănie faţă de poporul muncitor şi trebue lovită fără milă. Neexistând acest proces în romanul „Ogoare noi" — precum nici în multe alte cărţi — complexitatea prezentării vieţii satului suferă, opera artistică nu este suficient de conformă vieţii. Posibilitatea unor conflicte pline de dramatism, existente azi în lumea satelor, nu este folosită de autori, care, dacă s'ar apropia de aceste probleme ale vieţii şi le-ar da în operele lor rezolvări convingătoare, ar contribui efectiv la educarea ţărănimii muncitoare în spiritul socialismului. O deficienţă în prezentarea alianţei de luptă a clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, apare în romanul „Ogoare noui" în felul cum sunt înfăţişate raporturile dintre tractorişti şi ţăranii muncitori. In această alianţă, tractoriştii dau totul iar ţărănimea muncitoare primeşte totul, fără a da în schimb nimic. Este gre-şala pe care acelaş document de partid o sublinia în modul următor : „Cu toate că ajutorul puternic pe care ţărănimea muncitoare l-a primit din partea clasei muncitoare şi a statului de democraţie populară i-a îmbunătăţit mult starea materială, ţărănimii nu i s'a cerut să contribue în măsura posibilităţilor ei crescute, la sporirea veniturilor statului şi la desvoltarea economică a ţării pe drumul construirii socialismului la noi în ţară." Alianţa apare astfel lipsită de caracterul ei esenţial — despre care vorbeşte tov. I. V. Stalin — şi anume acela al alianţei de interese, al colaborării şi sprijinirii reciproce. Dacă acest lucru ar fi reeşit cu claritate din romanul „Ogoare noui", atunci chiar munca tractoriştilor, atitudinea lor faţă de sat, ar Fi căpătat o bază solidă, ceeace ne-ar fi făcut să înţelegem cum s'a format înţelegerea lor politică înaintată în problemele satului. Un cuvânt şi despre uşurinţa cu care autorul tratează problema trecerii dela întovărăşirea agricolă la gospodăria colectivă. In „Ogoare noui" acest lucru se petrece uşor, firesc ; imediat ce au terminat însămânţările, oamenii, convinşi de foloasele muncii cu tractorul, fac cerere pentru constituirea colectivei. Dar este cert că, de«i întovărăşirea este una dintre formele socialiste de viaţă care apar la sate — între întovărăşire şi gospodăria colectivă există deosebiri esenţiale: folosirea în comun a principalelor unelte şi a vitelor de munca, munca în brigadă, retribuirea după muncă şi nu după suprafaţa pământului, etc. Aceste lucruri nu-i preocupă deloc pe ţăranii întovărăşiţi din Podeni, nici nu reiese măcar că ei le-ar cunoaşte. Tocmai acest lucru face pe cititor să privească cu destulă neîncredere entuziasmul oamenilor, deoarece acest entuziasm este lipsit de bază şi e creat de autor prin neglijarea problemelor care în mod firesc apar în viaţă, în momentul. constituirii unei gospodării colective. Dacă în punerea problemelor luptei de clasă şi ale alianţei există deci serioase deficienţe, trebue spus că autorul a izbutit totuşi să obţină, în prezentarea vieţii satului, realizări de valoare. Este vorba desigur şi de Filică, în acele aspecte şi manifestări pe care le-a prezentat autorul şi a căror desvoltare este cu îndemânare urmărită. Isteţ, şiret, speculant şi brutal, Filică apare ca un duşman de temut, mai ales că manevrează cu dibăcie câteva unelte odioase : Ion Leahu, Nică Creţu. Legat într'o frăţie de interese criminale cu ceilalţi chiaburi, şi comandaţi cu toţii de fiul fostului moşier, el trece cu uşurinţă la crimă, pentrucă tot cu uşurinţă să intre în panică, descumpănit de plasa pe care o simte strângându-se în jurul său. Dacă imaginea chiaburului va fi întregită prin prezentarea altor laturi ale activităţii sale, atunci fără îndoială că acest personagiu va fi o realizare deplină a romanului „0-goare noui". Realizări de valoare sunt Ion Leahu şi Nică Creţu, amândoi de aceeaşi teapă — primul însă cu mult mai inteligent, lacom şi viclean. O scenă din finalul romanului îl desvălue pe Leahu în toată hidoşenia lui, de duşman înverşunat al regimului, de fiară care şi-a mestecat îndelung veninul în măsele, şi până la urmă nu se mai poate ascunde, se deslănţue : surprins la Filică de către Lazăr Lungu, Leahu îşi dă seama că este pierdut. Atunci el nu are nici o ezitare: într'o luptă scurtă înjunghie pe ROMANUL LUPTEI TRACTORIŞTILOR 249 Lungii şi de aci înainte el e cel care comandă, iar chiaburul, din stăpân, devine unealtă oarbă. Dând dovadă de un sadism cu adevărat de fiară, Leahu ordonă să i se aducă un sac în care bagă pe cel ucis şi-1 trimite pe Filică să-1 arunce într'o fântână, în câmp; apoi pentru a deruta pe urmăritori, el despică ţeasta unui viţel, chiar pe locui unde cu câteva momente înainte ucisese omul, taie vita în bucăţi şi o ascunde în iesle, în fân. A doua zi el e cel care sesizează Comitetul Provizoriu să facă percheziţie la Filică, el cere să se facă control în grajd şi tot el „descoperă" halcile de carne pitite de cu seară în fân. Omorul pare învăluit în taină, urmele şterse. Filică este, în ultimile pagini ale romanului, slab şi pierdut — dealtfel acest lucru este pe linia întregii desvoltări a personagiului care suferă acum descompunerea provocată de disperare. Leahu în schimb este de o agresivitate pe care n'o egalează decât ura lui înverşunată faţă de popor. Aceste pagini, culminând cu prinderea celor doi criminali — tocmai pentrucă au la bază o ciocnire puternică, sunt pline de dramatism şi conturează bine personagiile. Un personagiu deasemenea realizat este Lazăr Lungu, argatul lui Filică. întunecat, frământat, crispat, Lungu îşi caută drumul. In toamnă s'a luat după vorbele chiaburului şi n'a mai intrat în întovărăşire: acum e bântuit de contradicţii şi de teamă. Dar birue în el dragostea şi încrederea într'o viaţă nouă. După ce se apropie de comunişti, Lazăr Lungu se deschide asemenea unei flori primăvara. Viaţa înjepe să i se pară frumoasă : pământul îi va da roadă cum n'a visat niciodată, un copil al lui învaţă meseria de tractorist, curând va intra în gospodăria colectivă unde „va arăta el cum ştie să muncească" ; un vis îndepărtat îi luminează gândurile cele mai dragi : într'o zi va fi şi ei membru de partid. Dacă primeşte să rămână argat la Filică, o face numai pentru a-1 demasca, convins că în felul acesta apropie, grăbeşte înfăptuirea visurilor lui. Sfârşitul lui tragic, zugrăvit cu îndemânare de autor, devine un steag de luptă pentru ţăranii întovărăşiţi. Episodul acesta se aşează Fi temelia viziunii pe care o are în finalul cărţii Andrei Hurdea, suit pe acoperişul vagonului. Acestea sunt cele mai realizate elemente ale acelei laturi a romanului, privind viaţa satului. Dintre personagiile deasemenea conturate, trebue subliniat Ilie Zâganu, un ţăran sărac însufleţit de o mare dorinţă de luptă şi muncă. Dinamic şi cu un nivel politic destul de ridicat, Zăganu pune a desea în umbră pe Lică Mătase si pe bai> du Alexe, pentrucă aceştia — faţă de rolul pe care-1 au în sat şi pe care romanul ar trebui să-1 sublinieze — sunt pusi în situaţii care nu pot să releve nici calităţile, nici rolul lor firesc. Slăbiciunea aee.ibta decurge din lipsa unei ciocniri puternice, ce clasă, despre care am vorbit. Tocmai ei doi sunt aceia care ar trebui să poarte ofensiv lupta de clasă şi tocmai ei n'o fac. De lipsa unor situaţii care să-i ajute să se releve, suferă şi zugrăvirea Frusinicăi, fata lui Mătase şi iubita lui Mihai Zaharia. In afară de două momente mai importante —■ ciocnirea cu oamenii care voiau să spargă întovărăşirea şi cu chiaburul pe care-1 sechestrează la Comitet în timpul incendiului la tractoare — Frusinica nu evoluează decât în situaţii de o slabă semnificaţie : îl aşteaptă pe Mihai, îi primeşte alintările, se ceartă cu dânsul sau plânge la căpătâiul lui când e rănit. Deasemenea, mătură vagonul tractoriştilor şi le face mâncare. Evident, e prea puţin pentru o fată care, ne spune romanul, e aleasă membră a comitetului întovărăşirii şi apoi a gosoodă-riei colective, e membră a comitetului UFDR, etc. In aceste roluri de mai sus Frusinica nu ne e prezentată, de unde şi imaginea care ne rămâne despre dânsa : o femeiuşcă casnică, uneori cam sprinţară şi năbădăioasă, dar atât! Nu o femeie de tip nou. La altă treaptă, Floarea lui Voicu — Voiculeasca — este acelaş tip. Lumea satului trebue să constitue, în munca de refacere a romanului, capitolul către care să se îndrepte în primul rând atenţia autorului. Studierea documentului de Partid apărut recent în „Scânteia" cu privire la alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, îi va ajuta autorului să clarifice, să corecteze şi să aprofundeze viziunea sa asupra conflictului de clasă care frământă azi satele noastre. In felul acesta, 250 MIHAI GAFIŢA problema alianţei apărând întărită, clarificată, în raporturile ei fireşti — aşa cum ne învaţă Partidul — vor reuşi cu mai multă amploare şi cu mai multă adâncime caracterele omeneşti ale activiştilor (în primul rând), ale ţăranilor muncitori şi, desigur, şi ale tractoriştilor. —- ★ Să discutăm unele probleme ale limbii literare a romanului „Ogoare noui", precum şi unele din problemele compoziţiei sale. Problema limbii unei opere literare este de o mare importanţă. O exprimare clară, precisă, un limbaj realist pune în valoare însuşi conţinutul cărţii, îl comunică în mod limpede ; totodată, poate ajuta în mod serios la conturarea, la diferenţierea personagiilor. In romanul „Ogoare noui", schematismul unora din personagii, se face simţit şi în felul în care ele se exprimă. Iată două exemple de vorbiri, luate depe aceeaşi pagină. „Noi vrem să facem agitaţie în jurul gospodăriilor colective. Să facem cunoscut oamenilor cum se intră şi cum se lucrează în gospodărie, să le arătăm avantagiile lucrării pământului cu maşinile şi cu tractoarele în comun, să spulberăm minciunile chiaburilor". — şi al doilea exemplu : „Să studiaţi mai adânc problema asta a construirii unei gospodării colective aicea, în Podeni; s'o discutaţi în birou, în organizaţie. Faceţi un plan pentru toată munca ce trebuie s'o depuneţi în această perioadă, până la înfiinţare. La şedinţa lunară dela plasă, să vii cu el, Alexe; să-l discutăm şi acolo în comitet'. Ar părea că este vorbirea unuia şi aceluiaşi personagiu. Şi totuşi cele două pa-sagii aparţin unor personagii diferite: prima dată vorbeşte ţăranul comunist Alexe, a doua oară muncitorul comunist Bădină. Nu vrem să spunem că între vorbirea a doi comunişti trebuie să existe deosebiri fundamentale ; dar între felul de a se exprima al unui ţăran — fie el şi comunist — care de puţin timp utilizează o terminologie ştiinţifică (aici chiar cu neologisme: problemă, avantajele, etc) — şi între felul de a se exprima al unui muncitor, activist mai vechi, cu o anumită obişnuinţă a folosirii unor expresii curente, nu poate să nu existe o deosebire în primul rând în felul de a construi frazele. Care ţăran spune: „Să facem cunoscut oamenilor"? — şi asta într'o discuţie simplă, nici măcar în şedinţă unde caracterul mai solemn l-ar tenta sâ spunem, către o vorbire mai aleasă. Exemplele s'ar putea înmulţi. Dar concluzia e aceeaşi: este necesar ca oamenii să vorbească firesc, să spună ceeace gândesc şi simt şi să nu recite parcă fraze învăţate pe de rost. In al doilea rând trebuie să semnalăm existenţa unor exprimări forţate, neconforme cu spiritul limbii române, sau chiar inexistente în limbă, precum şi unele expresii puţin întâlnite, ca : „...până acum, mai înaintea anilor din urmă"; „stâlpii de telegraf fugeau înapoi, traşi de sforile sârmelor" ; Moş Gheorghe vorbeşte „cu ruginită sfătoşenie"; etc. Apar cuvinte ca : mociorlite, greşuri, cucul cucuieşte, custură de briceguş, bruştuluită, „neguri plutitoare" care acopăr câmpul sau obrajii, un om vine „cu ruşinea în nas", etc. Expresii ca acestea pot şi trebuesc să fie eliminate, pentrucă ele dăunează, şi pentrucă autorul a dat dovadă în lucrarea sa, că ştie să utilizeze o limbă de un nivel literar ridicat. Cu privire la compoziţia romanului trebuie să arătăm că, în zugrăvirea modului cum tractoriştii îşi îndeplinesc sarcina lor, de a depăşi norma sporită, autorul nu putea — şi nici nu trebuia — să evite prezentarea câtorva aspecte ale muncii cu tractorul, ale problemelor tehnice legate de această muncă, etc. In unele pasagii însă, în loc să vorbească despre oameni, despre frământările lor, despre transformările conştiinţei lor, autorul se pierde adesea în descrierea proceselor tehnice, sau în prezentarea abstractă a muncii. Asistăm astfel la nenumărate momente în care se ară, în care se descriu sau se comentează diferite inovaţii, se descriu piesele tractorului ; multe din pasagiile acestea nu ajută deloc nici la conturarea personagiilor, nici la lămurirea problemelor, ROMANUL LUPTEI TRACTORIŞTILOR 251 ci mai degrabă dăunează compoziţiei romanului, sărăcesc viaţa spirituală a oamenilor şi abat atenţia dela problemele principale ale acţiunii. Dar, se spunea într'un articol apărut de curând în „Pravda", — „trebuie să subliniem că reprezentarea unilaterală a eroilor numai în activitatea lor în producţie — este rezultatul unei înţelegeri false a realismului socialist. Realismul socialist impune reprezentarea artistică multilaterală şi profundă a vieţii, în întreaga ei complexitate şi, în primul rând înfăţişarea vieţii spirituale." 12). Acelaş articol combate abuzul de „tehnicism", arătându-1 ca un pericol care împiedică pe scriitor să contureze caractere puternic individualizate. Un procedeu al autorului, pe care nu-1 socotim suficient de indicat şi care în orice caz, trebuie utilizat cu mai multă econo mie, cu mai multă atenţie, este felul în care sunt portretizaţi oamenii. In momentul în care apare un personagiu, autorul opreşte acţiunea, pentru a-i face portretul fizic şi moral. Portretizarea personagiilor este uneori indicată, căci fixează în mintea cititorului dintr'odată chipul omului respectiv; alteori însă este neindicată : fie că personagiul este episodic şi atunci cititorul îl uită până când îl întâlneşte din nou în acţiune, fie că portretul încă nu-i spune nimic cititorului, trăsăturile personagiului urmând a reieşi şi a se defini ulterior (şi în acest caz portretul la început devine inutil), fie în sfârşit că el este o anticipare, nedorită adesea de cititor. Se impune deci o mai mare atenţie în folosirea acestui procedeu pentru a se evita şablonul unei fişe pentru fiecare personaj. Dar portretizarea in „Ogoare noui" este introdusă uneori de autor într'un mod neaşteptat, care îngreunează foarte mult lectura, întrerupând cursul firesc al acţiunii. Un exemplu : o discuţie între tractorişti, cam aprinsă, privitoare la angajamentele pe care şi le ia brigada. „Fără amintiri, nea Marine! îl întrerupe Buciu pe Marin Oproiu, aducându-1 la chestiunea angajamentelor. — Ce crezi, cât faci? Asta ei" Normal ar fi să urmeze răspunsul lui Marin : „Cum fără amintiri, mă?... — Eh, ce ştiţi voi, ăştia..." Autorul introduce însă după întrebarea precisă a lui Buciu biografia lui Oproiu : „Marin Oproiu, şef tractorist pe tractorul trei, era „bătrânul brigăzii". El era...... etc. (I, 102, 103) şi biografia continuă pe aproape o pagină de text, lăsând suspendată întrebarea lui Buciu şi, odată cu ea, pe cititor. Acelaş lucru se petrece la pagina următoare (I, 104) — unde se vorbeşte despre Iliuţă — şi în diferite alte prilejuri unde autorul opreşte acţiunea pentru a introduce comentarii şi precizări care şi-ar avea foarte bine locul mai târziu. Cu totul altceva trebuie să spunem despre Felul cum autorul utilizează peisagiile de natură. In această privinţă Aurei Mihale a realizat multe lucruri pozitive, deşi pe, alocuri, un abuz de comparaţii stânjeneşte desfăşurarea firească a descripţiei. Cele mai multe peisagii şi descripţii din romanul „Ogoare noui" se integrează organic acţiunii epice, ele sunt uneori pline de mişcare şi dinamism (momentul însămânţărilor), alteori măreţe şi impresionante (tabloul final al Bărăganului) sau pline de tristeţea stării sufleteşti a personagiilor (ploaia pe Bărăgan, aspectul satului sub ploaie), etc. De cele mai multe ori ele sunt în concordanţă cu liniile mari ale acţiunii, pe care o explică, o sprijină. Felul cum a utilizat descripţiile de natură, dovedeşte că autorul va putea cu uşurinţă să îmbunătăţească romanul sub raportul înfăţişării proceselor de muncă, al limbii, al unor amănunte de tehnică scriitoricească, precum utilizarea portretului, etc. ★ O problemă importantă care trebue semnalată în legătură cu romanul „Ogoare noui", este modul în care s'a manifestat critica literară. In primul rând cronicile literare apărute au fost puţine şi nu destul de adâncite, faţă de importanţa acestui roman. In al doilea rând, discuţiile purtate n'au scos totdeauna şi pe deantregul în evidenţă atât calităţile cât şi lipsurile romanului. i2) Să lichidăm rămânerea in urmă a dramaturgiei, „Pravda" din 7 Aprilie 1952, citat după „Contemporanul" din 11 Aprilie 1952. 252 MIHAI GAFIŢA Ultima parte a romanului „Ogoare noui" a apărut în Decembrie 1951 — deci de o jumătate de an. In acest timp n'au apărut asupra lui decât două cronici : una în „Contemporanul" semnată de V. Nicorovici şi alta în „Almanahul Literar" dela Cluj (Nr. 2—3/952) semnată de Dumitru Dru-maru. Prima dintre ele se caracterizează printr'o deosebită răceală faţă de roman, printr'un ton de superioritate şi prin lipsă de analiză a elementelor realizate. A doua se preocupă de analiză şi izbuteşte să demonstreze în bună măsură valoarea romanului. Amândouă însă găsesc deficienţe imaginare, şi trec cu vederea lipsuri reale ale romanului. Astfel, cronica din „Contemporanul" consideră că în „Ogoare noui" — „scriitorul nu a reuşit să arate cu perspectivă şi profunzime rolul partidului în transformarea socialistă a agriculturii, în întrecerea socialistă" — lucru cu totul inexact, deoarece ceeace orientează şi călăuzeşte în primul rând acţiunea tuturor personagiilor, este lumina ideilor partidului, înţelegerea în mod partinic de către tractorişti a sarcinilor şi rolului S.M.T.-urilor în transformarea socialistă a agriculturii. Este inexactă deasemenea afirmaţia că acţiunea de demascare şi lichidare a duşmanului de clasă nu este organizată. Dimpotrivă, chiar de la jumătatea cărţii, din momentul în care Lazăr Lungu este îndemnat de Alexe şi Zaharia să rămână în ograda chiaburului pentru a-1 supraveghea, începe organizarea unei acţiuni care nu poate să nu ducă la prinderea şi demascarea duşmanului de clasă. Există destule scene din care reiese că această acţiune se desfăşoară pe un plan vast, pentru a descoperi toate piesele complotului urzit de chiaburi. Ba chiar acţiunea aceasta este atât de organizată, încât Sandu Alexe şi Mihai Zaharia au şi o schemă a căilor prin care chiaburul ar putea încerca să scape ; ei sunt preocupaţi ca, pe fiecare din aceste căi, să existe forţe suficient de pregătite şi vigilente, care să nu permită nici o scăpare. Cronica din „Almanahul Literar", în afară de faptul că nu sezisează un lucru esenţial — anume că în centrul romanului stă viaţa brigăzii de tractoare şi nu a ţăranilor muncitori din sat — ridică o serie de obiecţii de următorul fel ; autorul trebuia să redea mai bogat aspectele vieţii din gospodăria de stat vecină precum şi să zugrăvească „consecvent — amănunţit" (iţ viaţa din gospodăria agricolă colectivă înfiinţată cu un an înainte la Adâncată. Este limpede că autorul ar fi putut face acest lucru. Poate că, în acest caz, el ar fi adus noi elemente în sprijinul lămuririi ţărănimii muncitoare ; aceasta depinde de felul cum ? ar fi tratat problemele gospodăriei de stat în raport cu care ? din problemele satului Podeni, etc. El ar fi putut eventual să intre şi mai adânc în zugrăvirea vieţii din gospodăria agricolă colectivă — şi a-tunei ar fi realizat un roman cu această nouă temă. Dar Aurel Mihale nu şi-a propus acest lucru şi ca atare nici nu l-a realizat. El şi-a propus să arate rolul S.M.T.-urilor în transfomarea socialistă a agriculturii şi, dacă nu putea ocoli prezentarea raporturilor acestora cu gospocţăriile colective — şi nici nu le-a ocolit — în acelaş timp el nu trebuia să piardă obiectivul propus, de a nu se îndepărta de problema sa centrală. Socotim că, atât cât au apărut gospodăria de stat, gospodăria agricolă colectivă, este suficient pentru închegarea unei imagini juste a realităţii. In ce priveşte discuţiile în jurul unei cărţi, rostul lor este deosebit de important. O discuţie bine organizată poate aviza pe participanţi asupra unor probleme importante ale cărţii analizate şi ale literaturii în general. Critica hotărîtă şi curajoasă a deficienţelor, dar şi sublinierea şi demonstrarea argumentată a realizărilor, sunt de un real folos scriitorilor şi îi ajută în propria lor muncă de creaţie. Dar, pentru ca rezultatele unei discuţii să fie importante, se impune participarea scriitorilor, şi în primul rând a scriitorilor fruntaşi. La discuţia organizată de Uniunea Scriitorilor cu privire la romanul „Ogoare noui", din păcate, mulţi dintre scriitori fruntaşi — şi mai ales dintre prozatori ş.i critici — n'au participat. In discuţia amintită — ca dealtfel în critica din „Contemporanul" — s'a manifestat o tendinţă de trecere cu uşurinţă asupra calităţilor romanului „Ogoare noui", fără a le demonstra — în schimb de insistate asupra deficienţelor şi a unor părţi ROMANUL LUPTEI TRACTORIŞTILOR 253 valoarea romanului a lost ma »tă decât demonstrata. mata decai sa4 Evident ca acest lucru m ^ d6termt L^^tZn, Aceasta f 61ns la o on iderare destul de super----"4ilor care ;S;:-us şia^ ' sale. I Romanul „Ogoare noui", pnn ceeace el înaintat, valoros si rea «at- ^ 9Unt dintre; elementeU; db » ^ ^inSr^Uuie subliniata n storului, concepţia sa citesc, lumineaA întomna 1» .*u™ tr\n^s,toTlrs-- - -l T3P,-<;nectiva viitorului, reicş» gravit. Pe'spectw ^ pre. clementele se ordone." „Unirii unei sarcini prnrap»! , ■ « f ml"! - to,,ţ. , "„se sie autorului elemente realizate, s««eae * -'ToS nt„T.n.bun«S- !,mt de'oc lipsite de imponanţa. Ko nu sunt ae.oc p , , a_ m.uul „Ogoare noui" po.tef * o_ tor prefaceri Pe care le tra.m. SILVJAN IOSIFESCU PE DRUMUL ÎNFLORIRII GOSPODĂRIEI AGRICOLE COLECTIVE Când Toma Găvrilaş se reîntoarce acasă, după ce şi-a sfârşit serviciul militar, porneşte dela gară pe drumul către sat. „Drumul tăia valea netedă, cu locurile de cosit, urca pe coastă unde, era păşunea satului şi cobora spre sat cotind, brăzdat de ape şi de şanţuri care scobeau mereu din matca lui. In fiecare an oile şi vitele, venind dela păşune, îl rupeau, îl stricau ,iar carele se răsturnau adeseori, sfărâmându-se... — Nu l-au dres nici acum ! îşi zise flăcăul coborînd cu grijă, ferindu-se de gropi şi de şanţul cu nenumărate cotituri." Cu imaginea aceasta de pasivitate şi stagnare începe , Pâine albă", romanul tânărului prozator Dumitru Mircea. Intre imaginea dezolantă a drumului desfundat, ce aminteşte de „calea bătătorită, calea obişnuită a ţărănimii" despre care vorbeşte LV. Stalin — şi elanul, bucuria de scurt popas între două biruinţe a ultimului capitol, se desfăşoară acţiunea cărţii. Este un merit de seamă al romanului că dela primele sale pagini simţim în el freamătul vieţii noastre, dragostea pentru această viaţă nouă. „Pâine albă" este un roman al transformării satului. Sub acţiunea elementelor sale înaintate, satul Plopşor e împins înainte. Cuvintele de neuitat ale tovarăşului Stalin luminează sensul acestei cărţi, după cum luminează viaţa tuturor gospodăriiloj colective. „Şi iată că din-tr'odată bolşevicii pătrund vijelios ca o furtună în viaţa aceasta veche, în care (oa menii) trăiesc ca într'o mocirlă, pătrund şi spun : a venit vremea să părăsiţi calea cea veche, a venit vremea să începeţi o viaţă nouă, viaţa de colhoz". In satul ardelean Plopşor, la întoarcerea lui Toma .din armată, există de q' vreme gospodăria colectivă. Dar nu-i trebue mult lui Toma ca să-şi dea seama că ea există mai mult cu numele. E slab organizată, şi mulţi colectivişti se lasă pradă zvonurilor şi uneltirilor duşmanului, devenit din ce în ce mai cutezător. Căci organizaţia de partid se poticneşte în muncă, mai ales din pricina secretarului ei, Niculaie Boroş. Un concurs de împrejurări, — o agresiune de noapte a chiaburilor de pe urma cărora era să-şi piardă viaţa, căsătoria cu o femeie înapoiată, fără înţelegere — îl trag înapoi pe Boroş. El nici nu s'a înscris în gospodărie — „n'am ce face deocamdată. Mi se pune muierea curmeziş". Pe Boroş, sentimentul că s'a împotmolit îl chinuie totuşi şi dela prima întâlnire cu Toma ; Boroş se arată stânjenit), încearcă să se amăgească pe sine şi pe alţii cu diferite scuze. Sub focul criticii, el va izbuti să reajungă cel dinainte, comunistul înflăcărat şi energic. In sat s'au mai făcut şi diverse greşeli. In urma unui denunţ, care se dovedeşte mai târziu a fi o acţiune a duşmanului, Văsieş, un mijlocaş de ispravă, gospodar, devotat, este denunţat drept chiabur şi categorisit ca atare. In această stare îşi găseşte satu! comu- f PE DRUMUL ÎNFLORIRII GOSPODĂRIEI AGRICOLE COLECTIVE 255 nistul Toma Găvrilaş. Dar el nu luptă singur. întâmplările din „Pâine albă" ilustrează modul cum satul înapoiat şi gospodăria pe cale de destrămare se transformă prin acţiunea organizată a partidului. Chiar în clipa în care Toma îi priveşte amărât pe colectivişti cum vin târziu, în silă, la scosul sfeclei, se îndreaptă spre sat în maşina lui mică şi stropită cu noroi, Ion Suciu, din biroul raional de partid, aducând cu el pe Melchior, viitorul organizator de partid al gospodăriei colective din Plopşor, cel care va duce lupta alături de Toma. Şi în tot cursul acţiunii, deşi acţiunea romanului se cimentează în special în jurul lui Toma, nu-1 vedem pe acesta prezentat ca pe un erou izolat, ci ca pe un bun ostaş al unei armate puternice. Acţiunea de transformare a satului se realizează treptat, printr'o muncă grea, dârză şi migăloasă. Pentru a o putea realiza, Toma şi Melchior, împreună cu Toa-der Covrig şi cu alţi câţiva comunişti insuflă o nouă viaţă organizaţiei de Partid. Dela prima şedinţă la care participă Toma, critica lui aprigă risipeşte lâncezeala. Comuniştii îşi reiau locurile cuvenite, în avantposturi, se revine asupra nedreptăţii făcute lui Văsieş. Toma, apoi Boroş, intră în colectivă şi dealungul cărţii vedem exemplul lor urmat de alţi oameni din sat. Astfel se întâmplă cu Gherasim, fratele lui Toma, pe care-1 văzusem la început întâmpinând cu amărăciune hotărîrea lui Toma de a se înscrie. Odată cu întărirea gospodăriei colective, se schimbă şi mentalitatea oamenilor, se schimbă şi felul lor de a munci. In afară de unele elemente înapoiate, cum este Cristea, care până la urmă devine unealta duşmanului, oamenii se dezghioacă de vechile prejudecăţi şi năravuri, învaţă să primească cu interes ideile înaintate şi metodele noi de muncă. Colectivul gospodăriei devine din ce în ce mai conştient şi mai organizat. Pavel îşi aduce la colectivă stupii pe care îi păstra peste numărul îngăduit de statut. Maria Creţului, leliţă gureşă, gata, în prima parte a romanului, să se hărţuiască cu toată lumea şi să repete cele mai năstruşnice svonuri, e stimulată de răspunderea pe care o capătă în muncă şi ajunge să îndemne pe oameni, în felul ei de vorbă pipărat, să se înscrie în gospodărie. Se urmează metode agrotehnice sovietice şi oamenii învaţă să le aplice. întrecerile socialiste mobilizează pe colectivişti, îi fac să muncească voios şi cu spor. E mare deosebirea între imaginea din primele pagini a colectiviştilor care vin târziu, câte doi, trei la scosul sfeclei şi descrierea muncii spornice şi însufleţite din ultimele capitole. Cartea se sfârşeşte cu sentimentul acesta al unei etape cucerite şi al deschiderii unui nou orizont de muncă şi de succese. „Fată ce-atn făcut noi până acum — îi spune Melchior lui Toma. Crezi că nu mai sunt multe de făcut ?" Romanul acesta, pătruns cu totul de înfrigurarea voioasă a vieţii, cu fiecare clipă în schimbare şi îmbogăţire, se încheie cu o imagine de vitalitate şi plenitudine, cu înţeles adânc. „împrejur câmpurile semănate se legănau. Inlâuntrul fiecărui firicel se înverşuna viaţa, pulsând ageră către clipa binecuvântată a împlinirii rodului". Imaginea aceasta frumoasă nu trebue în-terpretată literal. Nici în viaţă, nici în romanul lui Dumitru Mircea biruinţa noului nu se obţine lin şi uşor, cum urcă seva în plantă. Transformarea satului se realizează prin luptă îndârjită, necruţătoare împotriva duşmanului. Şi totuşi, în această privinţă există slăbiciuni importante în concepţia romanului. „Pâine albă" nu redă idilic realitatea. Vom vedea că romanul se caracterizează prin veridicitatea faptelor. Scriitorul cunoaşte viaţa satului şi lucrul acesta se desprinde din amănunte şi din imaginea generală pe care o crează. N'a căzut în păcatul ce se observă la unii dintre prozatorii noştri tineri, care, cunoscând prea puţin realitatea, lipesc în operele lor o acţiune a chiaburilor. De cele mai multe ori lipitura se simte şi episodul respectiv se poate înlătura fără ca restul acţiunii — colorată în trandafiriu — să se resimtă. In „Pâine albă", Toma, Melchior şi ceilalţi comunişti se ciocnesc mereu de acţiunea chiaburului Corlea. Zvonurile lansate de acesta prin omul său Simeon, membru în colectivă otrăvesc conştiinţa oamenilor. Şi denunţul anonim de pe urma căruia a pătimit Văsieş este tot o acţiune chiaburească. 256 SILV1AN IOSIFESCU Totuşi, deşi romanul lui Dumitru Mircea arată prezenţa duşmanului, el nu dă o imagine veridică a forţei şi virulenţei sale. Duşmanul e arătat relativ puţin numeros, iar mijloacele pe care le foloseşte nu oglindesc îndestul perfidia şi abilitatea lui. Formal, există în satul Plopşor mai mulţi chiaburi. De fapt, mai puţini decât îi cuprinde satul în realitate. Să ne amintim că raportul tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej arăta în 1949 cifra de 5,o°/o — în medie un chiabur la douăzeci de săteni şi să ţinem seamă de faptul că în condiţiile trecerii dela capitalism la socialism ..... mica proprietate este aceea care naşte capitalismul şi burghezia permanent, în fiecare zi, în fiecare ceas, spontan şi în proporţii de masă"... (Lenin). Desigur, nu trebue să cerem unui romancier să facă un fel de inventar artistic ai tuturor chiaburilor din satul pe care-1 descrie şi să-i caracterizeze pe toţi. Dar în roman apare aproape numai Corlea. Ceilalţi — Berindeanu, Dominic Pop, Pantelimon Ciucur — sunt prezentaţi fugitiv, ca un fel de decor uman, cu prilejul praznicului pe care-1 dă Corlea pentru pomenirea fiului şi nepotului său, legionari, morţi ca mercenari în războiul din Vietnam. In oarecare măsură, figura lui Corlea este zugrăvită respingător de adevărat. II vedem ghemuit în ura lui, căutând nădejdi lângă aparatul de radio, unde soarbe otrava răspândită de aliaţii lui, incendiatorii imperialişti, şi împrăştiând apoi cele auzite, cu vorba lui peltică. Dar Corlea e un duşman care nici măcar nu caută să se ascundă. E chiar greu de înţeles cum nici Toma, nici ceilalţi comunişti, care se lovesc mereu de urmările zvonurilor împrăştiate de Corlea, nu iau mai curând măsuri. Apoi, Corlea e arătat acţionând destul de stângaci şi îndepărtân-du-şi pentru o baniţă de porumb, omul pe care-1 avea în colectivă. Realitatea arată că duşmanul procedează mai puţin simplist. Desigur că el recurge şi la svonuri şi la asasinate — aşa cum în „Pâine albă" chiaburii din sat încearcă să-1 ucidă pe Boroş şi, apoi pe Toma. Dar el recurge şi la mijloace mai ascunse şi deci cu atât mai primejdioase. Să ne amintim de felul cum se oglindeşte acţiu nea duşmanului în literatura sovietică din perioada corespunzătoare. In „Pământ desţelenit" de pildă, în afară de chiaburii cunoscuţi ca atare — duşmanii făţişi — \\ întâlnim pe Ostrovnov, falsul mijlocaş, introdus în colhoz, sabotor şi ucigaş, a cărui dibăcie în disimulare înşeală chiar şi vigilenţa unui luptător călit cum este Da-vîdov. Ar fi fost profund greşit ca Dumitru Mircea să arate duşmanul atât de puternic încât să se pară că forţele înaintate sunt mai slabe în raport cu el. Realitatea desminte acest lucru. Dar, pe de altă parte, constituie o greşită prezentare a realităţii, şi o minimalizare a duşmanului, faptul că acesta apare în roman mai puţin numeros şi mai puţin primejdios decât este în realitate. Tovarăşul Stalin a arătat limpede că în perioada de trecere dela capitalism la socialism......socialismul creşte mai repede decât elementele capitaliste, greutatea specifică a elementelor capitaliste scăzând din cauza aceasta. Şi tocmai pentrucă greutatea specifică a elementelor capitaliste scade, tocmai de aceea elementele capitaliste simt primejdia de moarte şi-şi înteţesc împotrivirea." („Problemele leninismului", pag. 374). Greşeala făcută cu Văsieş — mijlocaş categorisit chiabur — este verosimilă, şi din păcate s'a săvârşit în satele noastre. O arată şi Hotărîrea din 18 Septembrie 1951 a CC. al P.M.R. Dar romanul menţionează doar această singură greşala. Faptul că atenţia scriitorului nu poartă suficient — după cum am văzut — asupra multiplelor şi perfidelor mijloace prin care chiaburii lovesc în construcţia socialismului la sate, lipseşte romanul de aspectele esenţiale. Articolul redacţional „Pentru continua întărire a Partidului", apărut în „Scânteia" din 3 Iulie 1952, combătând devierea oportunistă de dreapta, a arătat că în satele noastre „o mare parte dintre chiaburi au fost trecuţi în categoria „mijlocaşilor", dându-li-se astfel putinţa de a se sustrage efectelor politicii de îngrădire duse de statul de democraţie populară". Asemenea duşmani, deveniţi pestt noapte „mijlocaşi", s'au folosit de unele denu- PE DRUMUL ÎNFLORIRII GOSPODĂRIEI AGRICOLE COLECTIVE 257 min de felul celei întâlnite în roman „mijlocaş înstărit" - pentru a pătrunde în gospodăriile colective şi a ocup. uneori chiar posturi cheie Prezent' m carte a unor asemenea duşmani camu laţi ar fi întărit îndemnul la vigi enţa pe rare trebue să-1 cuprindă, implicit, ouce man at vieţii de azi. Alături de; asemenea aspecte, cazul lui Văsieş ar I. ost inii a aevăr tipic, arătând o altfel de greşala. Prezentat Singur, el nu oglindeşte just s. complet realitatea, o diformează. Izbitor se manifestă şi o altă greşala de concepţie. E vorba de felul cum e predată alianţa de luptă dintre clasa.muncitoare şi ţărănimea muncitoare. Aspectul îndatoririlor ţărănimii muncitoare m acea stă alianţă e aproape absent Pe sate" din Plopşor îi vedem pnmmd ind umare S1 ajutor material fără ca, macai in con ştiinţa elementelor înaintate, sa apa. .îndatoririle pe care satul le are aţa d mun citorii dela oraş. Ni se vorbeşte de nemul tumirea ţăranilor faţă de coopeiativa. Ta nase vecinul lui Carol Fora, suduie furios că nu găseşte lemne, petrol şi tabac, vedem pe Toma mergând la oraş si do-ândind câştig de cauză în chestiunea jeţului de păşunat, îi vedem pe — reparând într'un timp excepţional de scurt m torul electric al satului. Dar mc. To nu arată căînţelege îndeajuns cealaltă fa a a alianţei, obligaţiile ţărănimii munci oa.e fată de clasa care o îndruma, c, ajuta şi o conduce - după cum nici întâmplările din carte nu luminează acest aspect Acestea sunt lipsuri însemnate in înţelegerea şi redarea realităţii şi la publicarea banului în volum, Dumitru Mlrce;Jja trebui să ţină seama de ele. Astfel me i tele acestui roman de biruinţa a vieţii Şi noului, vor ieşi mai puternic la '^Dumitru Mircea a putut să redea pro-Eresul şi triumful noului cu convingătoare IZ. artistică, pentrucă a ştiut sa creeze un număr de personagii înaintate, vu si caracteristice. In centrul romanului, urmărit îndeaproape în toată lupta lui pentru ridicarea gospo_ dariei şi transformarea PlopsoruIui sta comunistul Toma Găvr.laş. Şifaptul « Dumitru Mircea a reuşit sa faca dm Toma un personagiu care-1 convinge pe cititor, «re'! câştigă şi interesul şi dragostea este un succes al unui prozator aflat la pr mu lui roman şi este un succes al proze. noastre. . Tnm, Ceeace subliniază romanciera la Toma sunt trăsături într'adevăr specf.ee pentiu pul de om nou, înaintat, „de o structura deosebită, făurit dintr'un material deo- S6cLrul nu asistă la transformarea lui Toma. Acesta a fost educat in a.maca si este o lipsă a romanului că despre edu- t primiîă în armată se fac mai mu menţionări abstracte, deşi a,,^-întâmplări caracteristice ar fi ilustra m tr'adevăr marele rol educat.v pe care-1 a.e armata nouă. Dar figura lui Toma se reliefează puternic tocmai pentrucă ea reiese din fapte, din întâmplările pe care le trăieşte perso nUul si din reacţiile lui la aceste intam-"plâri. Aşa se desprind trăsăturile; luimontate şi preţioase. Cu or.ee prilej apaie âta^asUme cu care Toma caua ş găseşte noul, fără a accepta rutina a se mulţumi vreodată cu ceeace a obţinut In lâncezeala satului, dinamismul, framan Urea lui Toma pentru mai bine acţionează ca un vânt proaspăt. Fie ca e vorbad ri sina ce se face cu hrana vitelor, fie ca e orba de săpatul iazului, în acţiunile mar» si în faptele aparent mărunte, vedem meu la Toma aceeaşi dragoste pentru cauza .bunul obştesc. E semnificativă atitudinea ui cu prilejul percheziţiei făcute la Corlea. Din clipa în care găseşte motorul ascuns, îla îşi dă seama de tot ce poate reprezenta acest motor pentru progresul satu-Z .Mă. tu ştii ce-i asta? baiu el cu palma In ţier.stU ce-i asia? Asta, daca-l pu-Temin "mişcare e fectr^a. maauzC? E-lectricâ! Cinematograf, radio! Civiliza tie '" ' La fel de caracteristice sunt şi celelalte însuşiri pe care le dovedeşte Toma dea-ngul romanului, energia stăruitoare ce-1 ace să nu se lase înfrânt nici de greutăţi, nici de inertia dela început a oamenilor din sat. II vedem luptându-se pentru a învinge si lămuri - la direcţia uzinei unde Lbue 'reparat motorul, la raion.» cooperativelor, pretutindeni. Şi ma» ales e ca 17 _ Viaţa Româneasca c. 2007. 258 SILVIAN 10SIFESCU racteristică setea lui de a învăţa, de a împărtăşi cele învăţate, modul cum cauiă să-şi însuşească experienţa sovietică şi s'o aplice în viaţă. Sunt trăsăturile unui luptător conştient de sensul şi însemnătatea fără seamăn a luptei în care s'a integrat. Conştiinţa viitorului, a perspectivelor deschise de socialism, dă personajului acesta chibzuit, serios şi ferm un entuziasm şi o căldură în tot ce face, care se transmit cuceritor cititorului. Un asemenea personaj întruneşte trăsăturile înaintate ale omului educat de partid. Pe aceeaşi cale, însă într'o fază mai puţin avansată, se află Toader Covrig. Ca şi pe Toma, îl călăuzeşte devotamentul neţărmurit pentru cauza socialismului. Dar ei mai are să se desbere de impulsivitatea sa. Uriaşul Toader Covrig, cel care poate aprinde ţigara la lampa atârnată de tavan, e oricând gata să folosească împotriva greşelilor sau slăbiciunilor în muncă ale celorlaţi, mijloace educative foarte îndoelnice, bazate în special pe muşchii lui fără de pereche. Pe cei care bat vitele îi ameninţă „cu pumnul lui cât un bostan". Când, la tăierea trestiilor pentru gardurile de protecţie îl prinde pe un bă-ietan, care stă mai mult pe lângă foc, îl smuceşte şi-1 ridică „scuturându-l în aşa fel că-i sboară căciula din cap". Dar când Melchior îi arată că el, comunist şi agitator, trebue să explice totul cu răbdare oamenilor, Toader Covrig rămâne pe gânduri. II vedem apoi străduindu-se să-i lămurească într'adevăr pe oameni, să se apropie de ei. Pe Toader Covrig, ca şi pe Toma — îi caracterizează setea de învăţătură, setea de a citi, de a gândi şi înţelege. Pentru imperialişti, învăţătura şi chiar gândirea oamenilor din popor devine o primejdie, pentrucă-i ajută pe aceştia să înţeleagă cine apără şi cine primejduieşte viaţa omenirii. Intr'un articol mai vechi, Ilya Ehrenburg comenta sensul unei reclame pe care o văzuse într'o vitrină din Paris. Era vorba de o jucărie la modă pentru adulţi — yo-yo-ul — şi reclama suna astfel ; „Această jucărie vă scuteşte să gândiţi". Fără îndoială că dacă imperialiştii ar putea folosi descoperirile fiziologiei şi psihologiei pentru a opri pe oameni să gândească — aşa cum utilizează bacterio-logia pentru asasinatul în inassă — ar face-o de îndată, în nădejdea dementă că pot transforma popoarele în turme abrutizate. Şi de fapt, rolul acesta îl au radioul, presa, filmul şi toate celelalte mijloace de propagandă marshalizată. Pentru socialism, învăţătura e o condiţie indispensabilă. Lenin a arătat că socialismul nu se poate clădi cu analfabeţi. îndemnul leninist răsună puternic în romanul lui Dumitru Mircea. Pe Toader Covrig îl vedem învăţând cu patimă. Şi lectura, învăţătura îi deschid orizontul, îl fac să înţeleagă solidaritatea lui cu lupta internaţională a popoarelor ; să simtă mai puternic cât preţ are faptul că el şi ceilalţi ţărani muncitori îşi pot construi fericirea în sânul unui popor liber. Intr'o scenă emoţionantă şi cu înţeles adânc, Toader citeşte colectiviştilor, la şezătoare ştiri din ziare despre lupta ţăranilor italieni şi le reaminteşte însemnătatea celor cucerite la noi. „Mai lucraţi voi acum la moşieri ? la chiaburi ?... Mai crezi acum că-s drepte scornelile chiaburilor ?" Şirul de personagii înaintate pe care Ie cuprinde „Pâine albă" nu se mărgineşte la Toma şi la Toader. Să mai amintim de Valeria, lata de care se îndrăgosteşte Toma, utemista zugrăvită cu graţia ei proaspătă, cu entuziasmul ei tineresc, Valeria care nu pregetă să-şi critice tatăl în şedinţă, pentrucă nu şi-a adus stupii la colectivă. Nu înseamnă însă că Dumitru Mircea a reuşit să contureze veridic toate personagiile principale. Unele, cum este de pildă Melchior, sunt figuri palide, descrise mai mult prin comentariul autorului decât prin acţiune. Dar cu toate aceste slăbiciuni parţiale care se datoresc probabil — şi vom reveni asupra acestui fapt — grabei în care a fost scris romanul, rămâne o însuşire importantă a prozatorului Dumitru Mircea, talentul de a construi personagii vii şi convingătoare. El reuşeşte s'o facă pentrucă îşi iubeşte şi îşi înţelege personajul, dea-semeni pentrucă de cele mai multe ori ştie să lumineze trăsăturile personagiilor prin acţiune şi să Ie fixeze prin amănunte ve- PE DRUMUL ÎNFLORIRII GOSPODĂRIEI AGRICOLE COLECTIVE 259"- ridice. Aceasta nu ar îi fost posibil dacă autorul nu ar fi cunoscut viaţa. Am văzut cum toată acţiunea contribuie la reliefarea trăsăturilor principale ale iui Toma Găvrilaş: combativitatea lui în acţiunea de înnoire pe care o duce, iniţiativa, dragostea de nou. Acelaş lucru se întâmplă cu Toader ori cu Valeria. Firea deschisă, spontaneitatea fetei apar pe deplin în felul simplu cum îşi mărturiseşte dragostea dela prima întrebare a lui Toma. Dumitru Mircea ştie să-şi caracterizeze personagiile fie printr'un amănunt ce luminează un şir întreg de trăsături principale, fie prin adaptarea dialogului la personagii. Romancierul revine adesea asupra câte unui detaliu. De pildă se vorbeşte în mai multe rânduri despre carnetul lui Toma, unde el îşi înseamnă problemele ce tre-buesc rezolvate, ştergând pe rând fiecare însemnare, pe măsură ce obiectivul plănuit a fost atins. Amănuntul acesta caracterizează stilul de muncă al lui Toma, seriozitatea lui meticuloasă. Şi darul de a caracteriza personagiile prin detalii concrete, bine alese, se aplică asupra unor figuri zugrăvite în treacăt, care capătă astfel relief şi culoare. Astfel, portretul admirabil prins din câteva trăsături al strigătorului satului. „Strigătorul, un om mic de statură, care primeşte leafă anumită pentru treaba asta era numai glas. Avea două mustăţi straşnice cât două vrăbii aşezate sub nas, una cu clonful in guşa celeilalte şi cu cozile asvârliie în sus. Pe el, chiar dacă nu striga, îl auzea tot satul, când vorbea cu nevasta în ogradă. „Du-te, Marie dragă şi vezi de ce cotcorezeşte găina aia? Şi toată lumea lua cunoştinţă că la casa lui Valentin Dârlă a apărut încă un ou 1" La fel de caracteristic, ştie — de cele mai multe ori — Dumitru Mircea să adapteze dialogul la personagii. Vorba limpede şi hotărîtă a lui Toma, cea mai greoaie, bolovănoasă a lui Toader Covrig, om închis şi tăcut, ori turuiala aprigă a Măriei Creţului urmăresc şi accentuează specificul fiecărui personagiu. Ajungem astfel la mijloacele artistice prin care conţinutul acesta de viaţă nouă este exprimat în romanul lui Dumitru Mircea. Aceste mijloace dovedesc însuşiri reale şi însemnate, stânjenite în oarecare măsură' de unele stângăcii de început şi mai ale&' de rezultatele unei insuficiente munci asupra operei. Romanul lui Dumitru Mircea se caracterizează prin autenticitate, prin soliditate realistă. E real satul, sunt reali oamenii şi amănuntele. Aceasta se datoreşte în primul rând bogăţiei de aspecte concrete, mi-galei cu care romancierul îşi sprijină pe fapte, cât mai veridic, mai amănunţit cele povestite. Acţiunile politice cât. şi muncile agricole sunt toate descrise cu această minuţioasă exactitate, care nu devine decât arareori mărunţire, pierdere în amănuntul nesemnificativ, pentrucă sensul general al tuturor acestor amănunte concrete, lupta pentru nou, e prezentă pretutindeni. I se întâmplă uneori lui Dumitru Mircea să se piardă în digresiuni ori în notări inutile, să urmărească printr'un fel de asociaţie de fapte reminiscenţe sau detalii din biografiile personagiilor. Dar de cele mai multe ori tocmai bogăţia de detalii concrete şi caracteristice crează autenticitatea realistă. După cum aceleaşi roade le dă darul pomenit al scriitorului de aşi caracteriza succint personagiile, de a-i zugrăvi pe oamenii aceştia în transformare aşa cum sunt, ţărani ardeleni, cu vorba, trăsăturile şi preocupările lor. Dumitru Mircea posedă o reală artă de povestitor. Caracteristică este la el folosirea unui fel de comentar sfătos al povestitorului, care, Sa începutul capitolelor sau în momentele culminante ale acţiunii discută cu cititorul faptele şi calea pe care se îndreaptă personagiile. Acest fel de a poveşti ca şi humorul stilistic ce colorează adesea romanul, ne aminteşte puternic de-Slavici. Dar poate că — mai curând — însuşirile acestea, tânărul scriitor ardelean Dumitru Mircea le-a luat — ca şi Slavici — dela povestitorul popular, care participă totdeauna la întâmplările povestite jude-cându-şi personagiile şi faptele cu simpatie, indignare sau ironie. Această artă de povestitor a lui Dumitru Mircea, inspirata din marele clasic, folclorul, întăreşte şi ea impresia de autentică povestire din viaţa satului. Asemenea comentarii ale autorului, care dau vioiciune şi căldură se învecinează cu 260 SILVTAN tOSIFESCU un alt soi de comentariu, de un gen şi cu efecte cu totul deosebite. Uneori, Dumitru A'lircea nu-şi caracterizează personagiile prin acţiune ci le face un fel de caracterizări gratuite, nemotivate. Aşa sunt prezentaţi în prima parte a romanului Suciu Melchior sau Sfârla. Alteori, pus în faţa unui conflict sufletesc al unui personaj sau între două personagii, Dumitru Mircea recurge la o falsă soluţie de minimă rezistenţă, rezolvă rapid şi superficial prin intervenţia atotputernică a comentariului ceeace trebuia să fie rezolvat de fapte. Melchior, organizatorul de partid se îndrăgosteşte de Valeria, care-1 iubeşte pe Toma. Conflictul acesta, Dumitru Mircea îl rezolvă îndată, notând : „încet însă, după o amarnică bătălie cu sine însuşi, peste sufletul pustiu al organizatorului începu să se aşterne resemnarea". Alteori, comentariul se adaugă în mod inutil la o scenă descrisă frumos, îngreunînd-o. După scena dela joc dintre Toma, Cristea şi Valeria, cititorul înţelege din purtarea fetei că ea îl iubeşte pe Toma. Romancierul însă intervine şi explică stăruitor ce a simţit Valeria înainte şi acum. O problemă pe care Dumitru Mircea trebue să se străduiască s'o rezolve în viitor este cea a construcţiei romanului. Ca şi în alte romane ale noastre, acţiunea coteşte, se ramifică inutil. Mai ales în partea a doua, avem de a face cu o serie de episoade nelegate între ele prin acţiune, care transformă povestirea într'un fel de cronică a principalelor evenimente din sat. In această privinţă, Dumitru Mircea trebue să înveţe din felul cum şi-au construit operele marii romancieri clasici, ca şi din romanele sovietice. In „Secerişul" avem dp a face cu o temă înrudită — mersul înainte a unui colhoz înapoiat — de astă dată în condiţiile superioare ale drumului spre comunism. Romanul Galinei Nicolaeva se petrece pe mai multe planuri, urmărind paralel progresul colhozului precum şi munca lui Andrei, secretarul raional de partid. Dar nu există acolo o răspândire a episoadelor, ori apariţia mai mult sau mai puţin întâmplătoare a personagiilor. Toate episoadele ca şi prezentarea personagiilor conlucrează armonios la creşterea finală la transformarea colhozului înapoiat într'un colhoz fruntaş. Limba folosită de Dumitru Mircea dă impresia aceleiaşi autenticităţi realiste. Autorul „Pâinii albe" nu caută în general să scrie în mod artificial „frumos", adică împopoţonat. Stilul lui urmăreşte în primul rând să redea conţinutul acţiunii, căpătând adesea firescul şi vioiciunea limbii vorbite. Figurile de stil ori pasagiile descriptive nu întrerup acţiunea, ci o completează. Impresia de autentic apare şi din folosirea de zicători în dialog sau chiar în povestirea propriu zisă, ori prin coloarea limbii personagiilor şi romancierului cu unele ardelenisme. In această privinţă însă, romancierul trebue să cântărească bine în ce măsură sunt necesare expresiile regionale. Atunci când înţelesul acestor ardelenisme reiese din context, ele nu pot decât să îmbogăţească limba romanului şi să-i dea un caracter specific. Aşa se întâmplă atunci când Maria Creţului îşi dă drumul mâniei şi îşi împroaşcă interlocutoarea cu vorbe nenumărate ; „Cine l-a pus pe mângalăul tău brigadier ?... Bate din gură, stă ca un strajamaşter". Uneori însă există abuz de forme locale. Dumitru Mircea foloseşte fraze întregi greu inteligibile sau neinteligibile: „ca pe o râză de cele zoioase, aşa a şurluit-o Maria Creţului". Mai există în stilul lui Dumitru Mircea şi unele scăderi, datorită vizibil neglijentei formulări ca: „Toma..., simţea ceva fără seamăn de electric în trupul lui"... ori alunecări în stilul plat gazetăresc: „La serbare, „Pe marginea Dunării" cântată de Boroş, fu un foarte reuşit punct al programului"... Aceste neglijenţe stilistice pun o problemă mai însemnată pentru romancier. Ele sunt un aspect al grabei în care pare a fi fost lucrat romanul. Faptul că personagii importante sunt caracterizate sumar şi puse să vorbească adesea în formule şterse şi reci — şi totuşi, am văzut cu câtă pregnanţă ştie Dumitru Mircea să-şi caracterizeze personagiile — faptul că alături de un şir de scene vii şi puternice cum sunt explicaţia dintre Toma şi Gherasim, tăiatul trestiei ori săpatul iazului, există altele — PE DRUMUL iNFLORIRU CO—! AGRICOLE COLECTIVE 26! g aba /superficialitatea redact de p oz» a Vieţii Româneşti", care nu 1-a ajutat cut în proza noastră. Un şir de nuvele public te în Viaţa Românească" ş. ma, ales TImanâhul literar" din Cluj au doved însuşirile sale de prozator Dare*la Om ori Capul şarpelui şi P2. PAGINI DE LUPTA EROICA 305 grijită, va constitui un prilej pentru poporul nostru de a cunoaşte mai bine opera clasicului bulgar, căruia acum doi ani i s'a sărbătorit şl In ţara noastră centenarul naşterii. Traducerea reuşeşte în mare măsură să exprime stilul avântat al lui Vazov, să redea atmosfera veacului trecut, când se petrece acţiunea. Vorbirea plină de înţelesuri a ţăranilor bulgari atât de expresiv redată de Vazov este cu îndemânare transpusă în versiunea românească. Romanul „Sub jug" reconstitue în impresionante imagini literare, atmosfera de încordată aşteptare care preceda izbucnirea furtunii... Un orăşel de provincie aflat sub sângeroasa autoritate otomană. Beiul patrona modestele reprezentaţii teatrale în care Hriscev, cel mai priceput fierar din mahala, interpreta cu nespusă graţie rolul delicat al Genovevei de Brabant... Şi tot sub auspiciile beiului, bandiţi de felul lui Emec-siz Pehlivan jefuiau populaţia săracă şi batjocoreau fetiţele de şcoala primară... Şl tot sub auspiciile beiului, Levschi, unul din apostolii mişcări populare, era trimis, după înfricoşătoare torturi,- la spânzurătoare. Se părea că lucrurile vor dăinui la nesfârşit, când iată că venirea neaşteptată a fostului deţinut Ivan Cralicev declanşează izbucnirea puternică a conflictului. Stratul de aparentă Inerţie este dat înlături. Şi până atunci erau destui dintre aceia care jurau încredere poporului şi blestemau pe opresori. Acum însă, seriozitatea gravă a situaţiei determină pe oameni să-şi precizeze poziţiile. Trimisul comitetului revoluţionar — care va adopta numele conspirativ de Ogneanov, organizează sistematic mişcarea:' De partea lui Ogneanov trece doctorul Socolov, iubit de tineret pentru firea Iul veselă şl deschisă şi pentru patriotismul lui înflăcărat. Can-dov — studentul bulgar de curând înapoiat dela Petersburg — la începui şovăe. Discipol credincios al lui Lassale şi Fourier, Condov înclină spre discuţii abstracte. E singuratec şi nefericit în dragoste. îşi hotărîse chiar şi sinuciderea. Faţă de Ogneanov şi prietenii să patrioţi, manifestă o atitudine ostilă : „Domnilor, citiţi-1 pe La-ssalle. Desbăraţi-vă de acest patriotism mă- runt şi înălţaţi steagul ştiinţei pozitive." Ogneanov însă este necruţător: „înainte de a face teorii, trebuie să rupem cătuşele." Viaţa, desfăşurarea furtunoasă a evenimentelor sunt mai puternice decât idealul abstract pe care şi-l făurise Condov în nopţile de încordată lectură. Şi Condov va şti să moară eroic în numele poporului său, pe baricadele răscoalei. Chiar în familiile duşmanilor declaraţi ai răscoalei, conflictul se deslănţule cu o deosebită ascuţime. Fiul chiaburului Dia-mandlev părăseşte casa tatălui său şi se alătură lui Ogneanov. Faţă de trădătorul Stefciov, propria lui soţie manifestă o ură cumplită. Ea îl iubeşte în taină pe doctorul Socolov şi nu pregetă să sprijine pe revoluţionari- Romanul lui Vazov înfăţişează în imagini puternice desvoltarea atitudinii de răsvrătire a celor mai largi pături ale poporului bulgar. Cu cât înainta primăvara, cu atât creştea şi clocotul revoluţionar. Ţăranii nu-şi mai vedeau de ogoare. Poporul se înarma sub conducerea comitetului ilegal. Vazov înfăţişează şi tabăra adversă, care manifesta ostilitate înverşunată faţă de mişcarea populară. Alături de beiul turc — pe cât de crud şi nemilos, pe atât de prost şi îngâmfat — alături de celelalte autorităţi turceşti, se situiază cercurile conducătoare din localitate. Cei bogaţi erau uneltele asupritoare ale asupritorilor străini. Chiaburul Iordan Diamandiev îşi atrăsese ura poporului trăind în belşug depe urma jafului celor săraci şi a cârdăşiei încheiate cu turcii. „Tâlharii... S'au răsculat împotriva împăratului, împotriva tatălui lor !" — spune el cu ură turbată despre răzvrătiţi. Şi pentru ginerele lui Diamandiev, Stefciov, crudul sultan Ahmet al II-lea e un adevărat tată... Stefciov este o. figură odioasă de trădător, e ucigaşul propriei sale soţii, cu care se căsătorise din lăcomie pentru averea socrului. Stefciov e răutăcios, hrăpăreţ, caracterizat prin goliciune sufletească şi cruzime. Se înfruntă deci, cu îndârjire şi ură de moarte, două lumi. Revolta poporului mocnea sub un strat de aparentă inerţie şi resemnare, mocnea, gala să isbucnească la cea mai uşoară adiere. Şi cei bogaţi — de 306 LUCIAN RAICU felul lui Diamandiev şi Slefclov —- tremurau de teamă că, odată izbucnit incendiul, să nu devină general şi să mistuie in flăcările sale, întregul sistem de asuprire a poporufui, inclusiv propriile lor poziţii de clasă exploatatoare. Aşa se explică atitudinea trădătoare şi antipopulară a celor din categoria lui Iordan Diamandiev. Un şir întreg de precursori aruncaseră sămânţa răzvrătirii în ogorul fertil al nemulţumirii poporului. Cartea lui Vazov reflectă dragostea oamenilor simpli faţă de apostolii luptei sale. Poporul pronunţă cu evlavie numele Iul Levschi — ucis de asupritori — sau al marelui poet şl revoluţionar Hristo Bot ev. O asemenea figură luminează şi paginile romanului „Sub jug". Cobieşcov — erou revoluţionar (care a existat în realitate) — apare în unele scene ale cărţii. El înflăcărează pe oameni la luptă prin cuvântările sale emoţionante. Poporul privea cu încredere - şl speranţă spre Răsărit, spre marea Rusie. Romanul lui Vazov conturează în imagini convingătoare dragostea oamenilor simpli faţă de poporul rus (care, un an mai târziu în 1877 va aduce independenţa Bulgariei). O scânteie a fost deajuns şi furtuna revoluţionară a poporului s'a desţănţuit. In cele cinci zile ale răscoalei, oamenii au trăit cinci vieţi de nădejdi şi avânt, sau, cum va consemna mai târziu Vazov. într'unul din mărite sale poeme revoluţionare : In câteva zile, în taină şi încet Poporul cu câteva veacuri — crescu ! Sfârşitul răscoalei a fost dramatic, dar Vazov reuşeşte să-ţi transmită convingerea că jertfele n'au fost zadarnice, că ele vor rodi până la urmă. Poporul bulgar şi-a cucerit independenţa un an mai târziu, în 1877, cu ajutorul frăţesc al marelui popor rus şi al ostaşilor români — iar după aproape şapte decenii în urma eliberării sale de către glorioasa Armată Sovietică, el a păşit la construirea acelei orânduiri sociale către care a năzuit în permanenţă Vazov. Deschizând o asemenea perspectivă, ro- manul „Sub jug" reprezintă, fără îndoială, una din poziţiile cete mai înaintate, pe care realismul critic a reuşit vreodată să le ocupe. Realismul puternic al romanului, valoarea sa de reflector al unor împrejurări şi personagii profund tipice, îşi găseşte împlinirea în mesajul patriotic şi revoluţionar pe care-l cuprinde. In paginile romanului, Vazov a creiai figura admirabilă, de neuitat a revoluţionarului şi eroului popular Ogneanov, contribuind astfel la ridicarea conştiinţei patriotice a poporului bulgar. Romanuţ „Sub jug" este puternic luminat de dragostea curată şi pasionată între Ogneanov şi Rada, Prin Rada, Vazov a creat o admirabilă figură de femeie-cetă-ţean, fire generoasă şi devotată patriei sale. Prin trăsăturile fermecătoare cu care e înzestrată, ea se apropie de neuitatele figuri de „femei ruse" create de Puşchin, Necrasov, Cernâşevschi. Dragostea nemărginită faţă de patrie a lui Ogneanov se vădeşte şi sub altă formă, în prezentarea naturii în tot ceeace are ea mai- măreţ şi impresionant... „...Iar în lupta stihiilor ries-lănţuite, în vaeru! spaţiilor, în sclipirea demonică a întunecimilor, era o frumuseţe sălbatecă — spectacol măreţ în care ciocnirea dintre infinit şi mister se contopea într'o armonie diabolică, supranaturală In izbucnirea furtunii, natura moartă atinge cele mai măreţe motive ale poeziei". Vazov preţuieşte sclipirea scânteietoare a humorului popular (vezi Cap. „Reprezentaţia"). In poezia populară, el vede „răsfrângerea luminoasă a sufletului popular". In acest sens, pe deplin convingător este capitolul „O clacă ţa Altănovo". Azi, nepoţii şi strănepoţii celor care au hrănit pământul Patriei cu sângele şi lacrimile lor, îndrumaţi spre lupta organizată de către clasa muncitoare, condusă de Partidul Comunist au păşit sore o viaţă fericită, fără asupriri şi suferinţe. Au venit vremurile aşteptate de Vazov, care, în acel ceas de durere şl de area cumpănă, a întrezărit razele luminoase ale unei vieţi mai bune. Iar romanul său îşi păstrează valoarea unul viguros îndemn la luptă. Lucian Raicu