MJ IA 1\ mm
REVISTĂ A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. P. R. Apare sub conducerea unui comitet de redacţie
3
ANUL  V — M ARTIE 19   5 2
I
i
N. A. NECRASOV
LA MOARTEA LUI NICOLAI GOGOL
1852
Ferice de-acel bard blajin, Făr' de venin, plin de simţire. Amicii artei calme vin Şi i se 'nchină cu iubire.
Ca valu-1 leagănă, vrăjit, Aplauzele-aprobatoare. El de'ntrebări nu-i bântuit, De chinul minţii creatoare.
Privind — în tihnă —, cu dispreţ, A satirei temeritate, El multora-i stăpân semeţ Prin lira-i care'mpacă toate.
Cu mintea lui pe toţi uimi. Un om să-1 ponegrească nu e. Contemporanii i-ar ciopli Din viaţă încă, o statuie.
Destinul, însă,-i ne'ndurat
Cu geniul ce, drept şi mare,
Denunţă-a! clicilor păcat
Şi-a' lor greşeli — făr' de cruţare.
In graiu-i ură frământând Şi'n inima-i purtând mânie, El bate-un drum spinos, ducând Pedepsitoarea-i liră vie.
De-ocară urmărit mereu, îşi vede munca oglindită Nu'n vuietul de-ovaţii greu, Ci'n crunta furie stârnită.
4
N. A. NECRASOV
Ars de 'ntrebări, însă crezând in al chemării vis, — el creşte lubirea'n jurul Iui, spunând Cuvânru-aprins ce nimiceşte.
Orice-ar vorbi, îi sar în piept
Duşmanii'n ura lor orbească.
Şi omul prost şi cel deştept,
Sunt gata — gravi — să-I osândească.
De pretutindeni e lovit —
Şi doar când moartea îl înghiaţă,
Vezi cât de mult a făurit
Şi cât iubi, urînd, în viaţă.
în româneşte de Eugen Jebeleanu
EUGEN CAMPUS
CARACTERUL PATRIOTIC AL OPEREI LUI N.V. GOGOL
Era o zi de Martie, în 1852. La Petersburg, pe Perspectiva Nevschi se perindau ca de obicei, doamne elegante, urmărite de ofiţeri cu aer de cuceritori ; treceau înalţi funcţionari privind de sus lumea, convinşi de importanţa rangului lor. Prin mijlocul drumului, căleşti strălucitoare, trase de cai Focoşi, sburau ca vântul ; tolăniţi pe perne, domni şi doamne din înalta societate, îşi plimbau plictiseala, aroganţa de trândavi exploatatori.
Totul, aşa cum 1-a descris Gogol.
Iar undeva, într'o casă din Moscova, marele scriitor îşi dăduse duhul. Murise sărac şi bolnav. Dar nu părăsit. Cei pentru binele cărora luptase o viaţă întreagă s'au adunat laolaltă pentru a-1 întovărăşi în acest cel din urmă drum pământesc. Şi astfel, înmormântarea lui N. Gogol s'a transformat într'o adevărată demonstraţie publică. In faţa şuvoiului de oameni strânşi ca în jurul unui steag de luptă, lumea profitorilor regimului ţarist, Perspectiva Nevschi, cu strălucirea-i îngâmfată s'a cutremurat cu spaimă. Chiar mort, Gogol continua să „turbure" liniştea exploatatorilor.
Au trecut o sută de ani de atunci, din acea zi de Martie 1852. întrebat dacă toţi cei prezenţi sunt rude de-aproape cu mortul, un om din mulţime răspunsese atunci : „Noi toţi, întreaga Rusie, îi suntem rude de sânge". Iar Turgheniev, care avea să ducă mai departe, prin lucrările sale, opera deschizătoare de drum a lui Gogol, aflând despre moartea acestuia, exprima astfel gândul tuturor oamenilor cinstiţi : „Ne-a lovit o cruntă nenorocire : la Moscova a mu-
rit Gogol... nu cred să fie în Rusia o inimă care în clipa de faţă ,să nu sângere. Pentru noi, el a fost mai mult decât un scriitor ; el ne-a desvăluit nouă pe noi înşine... Tre-bue să fii rus ca să-ţi dai seama pe cine am pierdut."
Ajutându-şi ţara să devină conştientă de ea însăşi, arătându-i ca într'o oglindă adevăratul chip al regimului de silnicie şi teroare din Rusia ţaristă, Gogol a săvârşit faptă de scriitor cetăţean, de adevărat patriot.
Infiorându-se de tablourile sumbre pe care scriitorul Ie prezenta în unele opere, izbucnind în hohote de râs atunci când, în alte opere, îi erau înfăţişate scene de un comic irezistibil ; râzând printre lacrimi împreună cu Gogol, societatea rusă a învăţat treptat, dealungul anilor, să se despartă de trecut, de tot ce era putred şi mort în viaţa socială a acelei epoci.
Opera lui a devenit astfel imbold la lupta pentru o viaţă mai bună, mai fericită, contribuind deci indirect la realizarea acelor ţeluri pentru care militau consecvent democraţii revoluţionari. Deşi Gogol nu a fost un revoluţionar, deşi, ca teoretician, s'a lăsat ispitit de soluţii utopice .dăunătoare, creaţia artistică a acestui mare realist critic, ducea în mod logic la concluzii revoluţionare. De aceea a fost îndrăgită de masele populare ; de aceea, dealungul a mai bine de un veac, în Rusia şi dincolo de. hotarele ei, a putut sluji ca armă de luptă în mâna revoluţionarilor. De aceea, mereu vie opera aceasta constitue astăzi un stindard de luptă pentru milioanele de oameni cinstiţi
6
EUGEN CAMPUS
din lumea întreagă, organizaţi în uriaşa armată a partizanilor păcii; de aceea, astăzi încă, ea turbură liniştea exploatatorilor de dincolo şi de dincoace de ocean, suflete moarte asemenea personajelor negative ale lui Gogol, dar care mai haini şi cinici decât precedesorii lor de acum un secol, ne-guţătoresc acum suflete vii, milioane de oameni nevinovaţi; le neguţătoresc făcând plecăciuni ceremonioase, rostind fraze pompoase despre drepturile omului, despre democraţie, dar trăgând în acelaş timp sforile la bursa cruntă a imperialismului.
„Inchipuiţi-vă... un om cu existenţa asigurată, bogat poate, care după ce a luat o masă copioasă, gustoasă (are un bucătar excelent), s'a aşezat cu o ceaşcă de cafea inlr'un fotoliu volterlan, In faţa căminului in care pâlpâie focul, ii e cald şi bine, bine dispus de îndestulare, şi iată că luându-şi o carte, şi răsfoindu-i leneş filele, i se încruntă deodată sprâncenele, îi dispare zâmbetul de pe buzele roşii, devine neliniştit, alarmat, întărîtat... Şi pe bun motiv! Cartea îi spune că nu toţi oamenii trăiesc atât de bine pe lume, că există unghere, în care tremură de frig în zdrenţe o întreagă familie, care ştiuse poate, nu demult, ce este "îndestularea, că. există pe lume oameni osândiţi la mizerie, prin naştere, de soartă, că ultimul ban merge pe rachiu nu întotdeauna din trândăvie şi lene, ci şi din des-nădejde".
Această imagine viguroasă, creiată de Belinschi, pentru a explica efectul pe care arta realistă îl are asupra exploatatorilor, pentru a sublinia în genere rolul social al realismului critic, se aplică din plin operei lui Gogol. Prin lucrările sale „minunate şi profund adevărate, marele scriitor — spune Belinschi în celebra sa scrisoare către Gogol — a contribuit... la deşteptarea de sine a Rusiei, dându-i posibilitatea să se privească pe sine însăşi ca într'o oglindă".
Ca într'o oglindă. Dar o oglindă fermecată, care, oricât s'ar indigna cei în cauză, nu spune decât adevărul. (Să ne amintim motto-ul pe care Gogol însuşi îl pune piesei sale „Revizorul" : „nu te supăra pe oglindă
dacă ţi-e chipul pocit".) In această oglindă fermecată ca'n poveşti, dar fermecată nu prin puterea vrăjilor ci prin aceea a artei realiste — aparenţele, care altfel îţi luau ochii cu strălucirea lor amăgitoare, se dau în lături ca o perdea de ceaţă şi adevărata faţă a lucrurilor ţi se desvăluie în contururi precise, ca o imagine de neuitat. O imagine care, prin simpla ei prezenţă constitue un act de acuzare şi un îndemn la acţiune.
Care era chipul adevărat al Rusiei lui Nicolae I ?
Imensa majoritate a locuitorilor ţării trăiau ca nişte sclavi, legaţi de moşia stăpânului feudal prin lanţurile iobăgiei. Sub aparenta lor cumsecădenie, stăpânii erau de o lăcomie şi o cruzime sălbatică. Şi totuşi, deşi îşi exploatau crunt iobagii, nu isbu-teau să facă faţă cheltuelilor, erau neîncetat în lipsă de numerar. Semnele falimentului inevitabil al sistemului economic feudal, deveneau tot mai evidente în cel de al doilea pătrar al secolul XIX. Relaţii noui, capitaliste, câştigau tot mai mult teren. Apare tipul arivistului fără scrupule, gen Cicicov, căruia orice mijloc îi pare bun, dacă serveşte pentru îmbogăţire. Deşi poporul se revoltă ; deşi câţiva oameni înaintaţi îşi dau seama că lucrurile nu pot merge mai departe aşa, moşierii şi ţarul se străduie să menţină vechiul regim. II menţin prin teroare şi obscurantism. Ţara întreagă e strânsă în chingile de fier ale unui aparat complicat birocratic şi poliţie nesc, caracterizat prin cruzime faţă de inferior, servilism faţă de superior şi lăcomie nesăţioasă. După înfrângerea mişcării decembriste ,ţarul Nicolae I înăspreşte şi mai mult regimul aracceevist din timpul predecesorului său. El declară : „Lupta împotriva conspiratorilor şi instigatorilor va fi nemiloasă, fără cruţare. Voi fi neînduplecat. E de datoria mea să dau Rusiei şi Europei această lecţie".
Aşa se face că ţara ajunge la acea stare jalnică pe care o descrie, revoltat, Belinschi : „Rusia... ne oferă îngrozitoarea privelişte a unei ţări, în care oamenii vând oameni, neavând nici măcar justificarea perfidă a plantatorilor americani, care afirmă că negrii nu sunt oameni; o ţară în care înşişi oamenii nu-şi spun pe nume, ci
CARACTERUL PATRIOTIC AL OPEREI LUI N. V. GOGOL
7
se por>. Hesc Vanica, Vâslea, Steoşca, Pa-laşca; o ţară, însfârşit. în care nu numai că nu există nicio garanţie a persoanei, o-noarei şi proprietăţii, dar în care nu există nici măcar o ordine poliţienească, ci doar enorme corporaţii de diferiţi hoţi şi tâlhari care girează treburile statului!"
★
Aceasta a fost realitatea pe care a cu-noscut-o N. V. Gogol, realitatea care 1-a revoltat şi pe care a înfăţişat-o în tot groaznicul ei adevăr.
întreaga lui activitate izvorăşte din dorinţa de a sluji patria, de a contribui la mersul înainte al omenirii.
La început, drumul pe care va trebui să meargă îi apare încă vag. De pe când era la colegiul din Nejin, năzuia spre o viaţă de muncă „în folosul patriei şi al fericirii cetăţenilor — o muncă importantă şi demnă". Iar într'o scrisoare adresată tot atunci unei rude, mărturisea : „M'am gândii la toate funcţiile de stat şi m'am oprit asupra uneia: justiţia. Am văzul că aici este muncă destulă, că numeai aci pot fi o adevărată binecuvântare, pot fi într'adevăr d? folos omenirii. Lipsa justiţiei este cea mai cruntă nenorocire, o nenorocire care totdeauna mi-a sfâşiat inima".
Nu a ajuns să împartă dreptatea ca judecător. Dacă i-a lărgit mult orizontul, experienţa de viaţă, dobândită între 1828-31 ca mărunt funcţionar la Petersburg, 1-a convins însă totodată cât de meschină şi lipsită de perspectivă e cariera de slujbaş al statului ţarist. Deziluzii i-a pregătit şi scurta lui activitate de profesor: în 1830, la un institut unde fusese recomandat de scriitorul Pletniev, mai târziu, în 1834 ca profesor adjunct la catedra de istorie a universităţii din Petersburg.
Setea lui de dreptate, năzuinţa de a fi de folos patriei şi omenirii, şi le-a realizat N. Gogol ca scriitor. In această direcţie îşi concentrează toate eforturile sale, fiul micului proprietar din Vasilievca. Deşi avusese o copilărie lipsită de griji în cadrul unei gospodării îndestulate ca acel pe care 1-a descris în „Proprietarii de altă dată", tânărul se isbise mai târziu de greutăţile
vieţii (nu odată întâlnim în scrisorile sale mărturisiri cu privire la dificultăţile materiale în care se sbătea), învăţase să gândească adânc şi serios asupra societăţii din timpul acela, străduindu-se să se elibereze de prejudecăţile clasei moşiereşti. într'o scrisoare către M. I .Gogol, el dădea glas unor idei înaintate care-1 apropiau de luptători progresişti ca Herţen, Belinschi: „Ţăranul îşi câştigă mijloacele de existenţă prin muncă şi sudoare — iar noi mâncăm şi aşteptăm musafiri şi ne gândim unde să ne ducem ca să ne distrăm mai bine... Există măcar cea mai mică urmă de îndeplinire a datoriei în tot ce facem noi ?... O jumătate din omenire e făcută pentru munca serioasă, iar alta pentru distracţie şi glume?"
In muncă vede Gogol izvorul vieţii sănătoase, al bucuriei de a trăi. De aceea, condamnând pe pesimişti, el promovează optimismul, subliniind însă că: „Bucuria nu se obţine degeaba... bucuria e în muncă". Şi apoi precizează : „Dar nu în orice muncă pe care o faci ca să te distrezi, ci în acea muncă despre care eşti convins că e demnă şi folositoare, o muncă în folosul altora".
O atare /nuncă a fost aceea depusă de N. V. Gogol, ca scriitor.
★
Năzuinţa patriotică de a-şi servi poporul stă la baza întregei opere a marelui realist critic. Ea constitue trăsătura profundă ce uneşte lucrări atât de deosebite ca poemul din tinereţe „Hans Kiichelgarten", „Serile în sat la Dikanka", sau „Taras Bulba", povestirile petersburgheze, „Revizorul" sau „Suflete moarte".
Prin operele sale care înfăţişează viaţa maselor populare în trecut şi în vremea sa, Gogol voia parcă să-şi mărturisească dragostea faţă de popor, convingerea că aci, în popor, sălăşluiesc forţe nebănuite, veşnic vii, singurele în stare să salveze patria.
Prin lucrările sale satirice, Gogol desvă-luia chipul hâd al regimului iobăgist şi a-racceevist din Rusia lui Nicolae I, chipul unui regim condamnat la pieire. Ideea aceasta se desprinde cu putere din înseşi
8
EUGEN CAMPUS
imaginile artistice. Cititorul simte nemijlocit că, deşi trăiesc în carne şi oase, oameni ca lvan Ivanovici şi Ivan Nichiforo-vici, („Cum s'au certat Ivan Ivanovici şi Ivan Nichiforovici") Pliuşchin, Manilov, etc. („Suflete moarte") sunt morţi sufleteşte; în timp ce flăcăul cu svitca albă din târgul dela Sorocinsc şi chiar de mult răposatul Taras Bulba, sunt plini de viaţă pentrucă-şi trag seva din forţele veşnic vii ale poporului.
Pentru a descrie viaţa poporului, Gogol se baza pe un vast material. încă din tinereţe, arătase un necontenit interes pentru tot ce privea pe oamenii din popor. Din mărturii ce ni s'au păstrat, rezultă că-i plăcea să stea de vorbă cu oamenii simpli. Nu era nuntă sau petrecere populară în Ne-jin, la care să nu participe şi el. In orele libere obişnuia să colinde periferiile orăşelului. Avea foarte multe cunoştinţe printre localnici.
Acest material adunat de el însuşi direct în anii tinereţii, nu i se pare îndestulător. Dela Petersburg, el scrie mamei sale. rugând-o să-i transmită tot felul de informaţii precise cu privire ia costume, obiceiuri, credinţe, etc. întreprinde ei însuşi cercetări asupra poeziei populare. E convins că „pentru a arăta adevăratul trai, spontaneitatea caracterului şi toate sinuozităţile şi nuanţele sentimentelor, emoţiile, suferinţele, şi bucuriile poporului", artistul, „trebue să se adreseze cântecelor populare, această cronică vie, care vorbeşte şi cântă trecutul". In volumul „Arabescuri" care, pe lângă povestirile petersburgheze, conţine şi câteva articole cu privire la literatură şi artă, scriitorul a publicat un astfel de studiu intitulat: „Cântecele ucrainiene". Ca şi pentru alţi scriitori ai epocii, pentru Gogol, folclorul constituia un element preţios în munca de făurire a unei literaturi naţionale, în lupta împotriva tendinţei cosmopolite de a importa din apus, cu ploconelile servile de rigoare, tot felul de mode deşu-chiate.
Aşa se explică bucuria entuziastă cu care a fost primită apariţia, în Septemrbie 1831 şi Martie 1832, a celor două volume de povestiri intitulate „Serile în sat la Dikanka"
continuate apoi în 1835 cu volumul „Mir-gorod".
Puşchin — marele precursor, prieten şi îndrumător al lui Gogol — considera apariţia „Serilor la Dikanka" drept un eveniment în literatura rusă : „Toţi s'au bucurai, — spune Puşchin într'o scrisoare — de această descriere vie a unui popor care cântă şi. dansează, de aceste peisagii proaspete ale naturii ucrainiene, de această veselie, simplă şi totodată isteaţă".
Primele volume de povestiri ale lui Gogol : „Serile în sat la Dikanka" şi „Mirgo-rod" sunt de o uimitoare bogăţie. Farmecul lor stă în ace! irezistibil elan care însufleţeşte totul, purtând pe eroi, pe autor şi pe cititori în iureşul unei vieţi sănătoase, ce se revarsă năvalnic din prea plinul energiei. „Bâlciul din Sorocinsc", este, din acest punct de vedere, bucata cea mai caracteristică. Şi nu e de mirare că Musor-gski a foiosit-o ca punct de plecare pentru minunata sa operă în care, printr'o orchestraţie strălucitoare şi un ritm impetuos, este exprimată tocmai această energie năvalnică a poporului, bucuria de a trăi. Punctul culminant aci, ca de atâtea ori la Gogol, îl reprezintă dansul popular care capătă astfel o semnificaţie mai adâncă: simbol al bucuriei nestăvilite de a trăi, al energiei neistovite a maselor populare.
„Un sentiment ciudat, nelămurit, ar fi cuprins pe un privitor văzând cum dintr'o singură lovitură de arcuş a muzicantului cu sviikă, cu mustăţi lungi şi răsucite, totul se transformă cu voie sau fără voie in ceva unitar şi armonios. Oameni cu feţe posomorite, pe care se părea că de ani de zile nu mai răsărise un zâmbet, tropăiau din picioare şi săltau din umeri. Totul sbura, totul juca".
Imaginea aceasta a dansului popular, o vom întâlni şi în romanul istoric „Taras Bulba". Deşi în alt cadru şi în altă epocă, semnificaţia imaginei va fi aceeaşi. Dansul cazacilor zaporojeni ţâşneşte din prea plinul energiei lor, exprimă bucuria de a trăi, de a trăi liber. In dansul acesta poporul se regăseşte pe sine însuşi şi deaceea nici un cazac adevărat nu poate sta deoparte, nepăsător: „Mulţimea creştea, străngându-se din ce
CARACTERUL PATRIOTIC AL OPEREI LUI N. V. GOGOL
1n ce mr mult pe lângă cetele de gura-ca-[J adunate în jurul dănţuitorilor. Din rândurile ei, alţi dansatori se alăturară celor dintâi. Era cu neputinţă sa ramat ne-Zscat si nepăsător, să nu tresalh dm toate ltel 'la vederea acestui joc saWatec, « „edescris - jocul cel mai ciudat şi cel mai turburător din lume".
Povestirile sunt pline de contraste, cuprind o gamă extrem de variată de senii -mente   atitudini,   siluete,   tonuri, stiluri. Trecutul se învecinează aci cu prezentul, fantasticul cu realul, liricul cu epicul, tragicul cu comicul. Dar toate aceste aspecte contrastante nu sunt lipsite de o anumita unitate interioară. Fantasticul, de piloa, nu contrazice realul, ci-i dă o savoare specifică ■ e fantasticul din basmele populare, cu tonalitatea lui caracteristic optimista, in care binele învinge răul, omul înfrunta şi învinge duhurile necurate. Dealtfel, chiar in povestirile cu numeroase elemente fantastice („Scrisoarea pierdută", „Lacul fermecat" în „Serile" sau „Vii, regele spiriduşi-lor"  în   Mirgorod", etc.), nu lipsesc aspecte ale vieţii reale. Astfel, în „Vii" sunt admirabilele pagini în care   e înfăţişată viata elevilor de seminar, pagini de critica a învăţământului de tip medieval, care pot fi puse alături de cele care tratează aceeaşi temă în „Taras Bulba", „Revizorul , „Suflete moarte".
Unitatea interioară de care vorbeam este în fond aceea pe care o dă viziunea realistă a unei opere cu profund caracter popular. Din acest caleidoscop de tablouri şi tonuri contrastante se desprinde imaginea vie a omului din popor, a vieţi. sale.
Totul este văzut prin prisma omului dm popor: de aici atitudinea de dispreţ faţa de preoţimea hrăpăreaţă şi laşă care nu gândeşte decât la plăcerile lumeşti, propovăduind altora renunţarea şi resemnarea pe pământ în vederea obţinerii „adevăratei" şi „veşnicei" fericiri în ceruri.
încă de pe acum, Gogol se arată un neîntrecut creator de tipuri. Chiar persona-giile episodice îţi rămân viu întipărite m minte prin câte o trăsătură caracteristica. Aşa de pildă, rachierul de un calm imperturbabil din „O noapte de Mai" care se identifică aproape cu nelipsita-i lulea.
Gogol construeşte întreg portretul pe acest element central; rotocoalele de fum, ce-1 învăluie pe rachier, insistând asupra lui prin comparaţii îndrăzneţe, folosind din plin după obiceiul său, hiperbola şi imprimând ansamblului o nuanţă, deasemem caracteristică, de umor :
Oaspetele stătea la locul de onoare, in colt sub icoane - scurt de statură, rotofei', cu nişte ochi mici, mereu zâmbitori, exprimând parcă plăcerea de a sorbi fumul din luleaua-i scurtă. Scuipa mereu şi apăsa cu degetul tutunul prefăcut în scrum. In jurul lui, rotocoalele de fum creşteau cu repeziciune,    învăluindu-l într'o ceaţa albăstruie. Ai fi zis că, sătul de a sta mereu cocoţat pe acoperiş, coşul larg al vreunei velniţe hoiărăndu-se să pornească la plimbare, se aşezase de-a-binelea la masa primarului. Dedesubtul nasului - nişte mustăţi scurte si dese abia zărindu-se din norul de fum care se învăluia, - păreau un şoarece, pe care rachierul l-ar fi prins şi 'l-ar fi ţinut în gură, încălcând monopolul motanului din hambar."
Interesant este în deosebi tipul primara lui din „O noapte de Mai" care, în anumite orivinţe, prefigurează pe celebrul primar din „Revizorul". Ca şi aceluia, primarului din „O noapte de Mai" nu-i place să-i fie date în vileag   „micile   păcate . Deaceea se grăbeşte să întrerupă citirea scrisorii trimise de comisar atunci cand se nomenesc lucruri neplăcute pentru el: ' -   Stai, stai! Opreste-te t - strigă primarul. Desi nu am auzit, eu ştiu totuşi ca nu aici e partea principală.   Citeşte mat jos..."
Indreptându-se spre teme ale trecutului, Gogol nu s'a îndepărtat de prezent. Taras Bulba era - şi dealtfel a rămas - o opera actuală, o operă ce răspundea une, probleme de ascuţită actualitate : necesitatea luptei eroice pentru o viaţă liberă şi demna. Scriindu-şi romanul istoric, scriitorul se gândea la problemele vremii sale ; prezentului meschin, oamenilor mărginiţi, goi sufleteşte, abrutizaţi de. regimul ţarist, el ie opunea imaginea unor oameni plini de vi-
10
EUGEN CAMPUS
talitate, care ştiau să lupte pentru libertate, pentru ceeace socoteau ei că face viaţa să merite a fi trăită. Dincolo de amănuntele pitoreşti, atât de bine prinse, ale vieţii cazacilor zaporojeni din veacul al XV-lea, acesta e mesajul de idei — de actualitate şi astăzi — pe care ni-I transmite această operă.
Fără a recurge la o idealizare neîngăduită — adeseori el ia atitudine critică faţă de eroi, faţă de obiceiurile vremii aceleia crunte, sălbatice — scriitorul scoate în evidenţă în special trăsătura lor caracteristică de luptători neînfricaţi. La prima vedere viaţa din tabăra zaporojenilor pare un şir neîntrerupt de chefuri. Totuşi, îţi dai seama că oamenii aceştia nu sunt nişte beţivani trândavi. Petrecerile lor sunt — ca şi la ţăranii din Dicanca — expresia dorului lor de viaţă intensă, liberă, o revărsare de energie năvalnică :
„Această viaţă pe care o petreceau într'o veşnică sărbătoare avea în ea însăşi ceva fascinant. Tabăra nu era alcătuită dintr'un fel de adunătură de beţivani care îşi făceau veacul laolaltă pentru a-şi înneca tristeţile în vin. Nu! ci dimpotrivă, era o revărsare de viaţă spontană şi de veselie."
Seriozitatea adâncă a năzuinţelor lor, este redată de Gogol convingător în scena impresionantă dela sfârşitul capitolului 9. înaintea bătăliei hotărîtoare, Taras, ales hatman, dă cazacilor să bea vinul vechi păstrat cu grijă pentru împrejurări deosebite şi -1 însoţeşte cu un „cuvânt bine simţit", căci ştia că acesta are puterea „să dubleze puterea vinului şi a sufletului" :
„Toate vasele erau goale, dar cazacii se mai aflau încă cu toţii în picioare, cu măria ridicată. Cu toate că vinul le pusese în ochi puţină veselie, ei erau cu toţii îngânduraţi. Ei nu se gândeau nici la prada bogată care-i aştepta, nici la norocul pe care puteau să-l aibă punând mâna pe monezi de aur, pe arme frumoase, pe haine brodate sau cai cerchezi. Erau îngânduraţi întocmai ca vulturii ce stau nemişcaţi pe vârfurile munţilor de unde se vede îniinzân-du-se imensitatea mării presărată cu galere, cu bricuri şi cu tot felul de corăbii care par mai mici decât păsările, şi ale cărei maluri — de abia vizibile — au o-
raşe care nu par mai mari decât nişte muşte şi păduri nu mai înalte decât ierburile. Ca nişte vulturi, ei scrutau cu privirea tot câmpul de bătaie şl-şi citeau destinul care se profila în depărtare."
Romanul cuprinde date precise cu privire la obiceiuri (alegerea hatmanului, egalitatea în drepturi a cazacilor în adunările obişnuite şi supunerea lor faţă de hatman în timp de război, etc.), cu privire la costume (costumele cazacilor şi ale nobililor polonezi) şi chiar la detaliile arhitectonice (oraşul Dubno, casa voevodului). In ansamblul lui, romanul are mai mult aspectul unui mare poem epic în proză.
Deaceea nu e de mirare că, în special în scenele de luptă, apar unele note caracteristice poemului epic, note care amintesc întrucâtva de Iliada lui Homer. E aceeaş atmosferă de avânt eroic. Faptele luptătorilor sunt urmărite cu aceeaşi atenţie în timpul desfăşurării bătăliei, pentru a se sublinia, ca în Iliada, ceace e demn de laudă, dar şi greşelile. De structura poemului epic ţine şi acea repetare a unor formule caracteristice .repetare care marchează momente cruciale ale acţiunii. După fiece nouă ciocnire cu duşmanii, Taras se adresează cazacilor cu aceeaşi întrebare
— „Ei fraţii mei! strigă Taras, ieşind călare înaintea oamenilor lui. Voi mai aveţi încă pulbere în pungile voastre: suntem mereu tot atât de puternici ? Cazacii nu dau îndărăt ?"
Şi ei răspund mereu la fel, deşi sunt din ce în ce mai puţini şi mai istoviţi:
— „Da, tă/ucule, noi mai avem încă pulbere, cazacii sunt mereu tol'atăt de puternici şi noi nu ne vom lăsa l"
Deşi cuvintele sunt aceleaşi, ele consti-tue o gradaţie impresionantă ; căci împrejurările s'au schimbat. Rândurile cazacilor s'au rărit în urma ciocnirii cu un duşman numericeşte superior. Puţinii supravieţuitori sunt ameninţaţi să cadă şi ei răpuşi dintr'un moment într'altul. Şi totuşi, repetă cu dârzenie şi simplitate aceeaşi formulă, simbol al vitejiei lor căzăceşti.
Impresionant este şi felul cum foloseşte Gogol procedeul repetării pentru a scoate în evidenţă ideea de bază a poemului: faptul că aceşti oameni sunt însufleţiţi de
CARACTERUL -PATRIOTIC AL OPEREI LUI N. V. GOGOL
11
patriotism, că ei iuptă şi mor pentru un ţel înalt. Ir chipuri foarte puţin deosebite, toţi eroii — Moise, Silo, Bovdiug, Balaban, exprimă în clipa morţii aceleaşi gânduri cărora le dă glas şi hatmanul Kukubenko : _- „Eu îl mulţumesc lui Dumnezeu că-mi îngăduie să mor in mijlocul vostru, prietenii mei. Fie ca viaţa să fie mai frumoasă pentru alţii decât a fost pentru mine, ca pământul rusesc, scump Domnului nostru, să devină mult mai îmbelşugat..."
Pământul rusesc. Cât de drag îi e cazacului ! Cât de strâns se împleteşte viaţa lui cu aceea a nemărginitelor întinderi ale câmpiilor Rusiei !
De aci, din redarea veridică şi profund emoţionantă a acestei legături intime între om şi pământul patriei, isvorăşte forţa incomparabilă, adânca poezie a descrierilor de natură din Taras Bulba şi din alte opere ale lui Gogol.
Stepa devine o parte integrantă a vieţii oamenilor. Scriitorul o înfăţişează în diferite momente ale zilei, aşa cum îşi schimbă aspectul în game nesfârşite de nuanţe, pe care numai ochiul deprins al celui ce trăieşte deplin viaţa ei le poate desluşi, căci viaţa ei e viaţa lui.
Imensitatea stepei în care cazacii se pierd, se cufundă, este sugerată primVo admirabilă imagine care redă, prin amănunte concrete, atât mişcarea călăreţilor, cât şi nesfârşitul ocean ierbos al stepei. Câtăva vreme cazacii au mers la pas, cufundaţi în gânduri: Li se zărea numai vârful căciulilor. Acum, şi-au prins pipa în dinţi şi gonesc în galop :
„Cei trei cazaci aplecaţi pe cai dispărură în marea de iarbă, cât ai Clipi din ochi. De dala aceasta nu li se mai zăreau nici căciulile negre. Numai cărarea de iarbă călcată, prin care trecuseră ca printr'un val spintecat, lăsa în urma ei amintirea copitelor."
Dragostea pentru pământul rusesc o resimte atât de puternic autorul însuşi, încât nu se poate reţine să nu şi-o exprime direct, într'o izbucnire lirică emoţionantă, punct' culminant al unei descrieri pasionate: „O, stepă, stepa mea... cât de frumoasă eşti!"
Astfel, acest mare poem epic cu profund
caracter popular este pătruns   de lirism. Participarea efectivă a autorului, prezentă pretutindeni, îşi găseşte o manifestare nemijlocită în izbucniri lirice, mărturii ale unei iubiri înflăcărate pentru pământul patriei, al unei neclintite încrederi în forţele poporului : „In chipul acesta şi chiar cu mal multă energie decât înainte, sufletul lor se va simţi gata pentru orice act de curaj, firea lor se va desfăşura în toată generozitatea ei, aşa cum numai sufletul slao poate s'o facă, atât de cuprinzător, atât de viguros In comparaţie cu ceilalţi, ca marea, faţă de un râu fără adâncimi. Când furtuna se deslănţuie, marea urlă şi tună, ridicând valuri pe care n'ar şti să le ridice nici un rău. Pe timp liniştit, ea întinde o suprafaţă mai lucie decât o oglindă şi mai blândă la vedere decât orice apă de rău".
încrederea scriitorului a fost confirmată în nenumărate rânduri în decursul istoriei. Ca o mare în furtună s'a ridicat întreg poporul ori de câte ori i-a fost ameninţată libertatea. Preluând şi ridicând la o treaptă calitativ superioară tradiţia luptei patriotice pentru independenţă,   popoarele din U.R.S.S. — a căror unitate morală fusese cimentată prin noile condiţii create de regimul sovietic — s'au ridicat cu o vigoare nemaiîntâlnită în istorie în recentul război pentru Apărarea Patriei sovietice, atunci când uriaşa maşină de război a hitle-rismului a pătruns ca un tăvălug nimicitor pe pământul ţării. Deaceea, astăzi, eroismul pilduitor al oamenilor sovietici luminează calea tuturor luptătorilor pentru libertate, întărindu-le încrederea în victoria finală ; deaceea, în faţa unui atare eroism, stau în cumpănă, refăcându-şi la nesfârşit josnicele lor calcule,   imperialiştii dornici să răpească popoarelor libertatea şi să declanşeze un nou război mondial.
Dacă în lucrări ca acele analizate până acum Gogol şi-a exprimat încrederea în forţele poporului, în alte lucrări, însufleţit de acelaş cald patriotism, a demascat ceeace era putred în societatea vremii sale.
Uneori a făcut-o tot indirect, pentru a ocoli rigorile cenzurii ţariste. Cât de apă-
12
EUGEN CAMPUS
sător resimte Gogol ameninţarea cenzurii, rezultă şi din următoarea scrisoare din vremea când lucra la comedia „Ordinul Vladimir Clasa IlI-a": „...Sunt nebun după comedie. In drum spre Moscova şi când am ajuns acolo, gândul la comedie nu-mi ieşea din cap... Am şi subiectul... l-am şi scris pe coperta unui caiet gros : Ordinul Vladimir Clasa III-a. Câtă causticitate, ironie şi spirit! Dar deodată mă opresc văzând că peniţa se împotmoleşte în pasagiile cărora cenzura niciodată nu le va da drumul."
Poate aceasta a fost cauza pentru care unele probleme acute ale prezentului, scriitorul le-a pus în opere istorice. Nici în „Taras Bulba" nu e vorba numai de o luptă naţională, ci şi de o luptă între oamenii din popor şi nobili. Taras este un erou popular, ura lui împotriva străinilor cotropitori este totodată şi o ură de clasă împotriva exploatatorilor, a bogaţilor, a nobililor. Scriitorul insistă mereu asupra deosebirii dintre cazaci şi nobilii polonezi, marcând prăpastia care desparte pe reprezentanţii maselor populare de aristocraţia exploatatoare. Felul de trai, felul de a gândi, portul şi atitudinea cazacilor, sunt specifice poporului şi opuse felului de trai, portului şi atitudinii orgolioşilor aristocraţi. Să ne amintim scena ciocnirii între armata nobililor şi aceea a cazacilor, sau duelul de provocări orale între cei doi cazaci hâtri şi nobilii cocoţaţi pe meterezele cetăţii: — „Voinicii ăştia au haine toarte frumoase... — dar mă întreb dacă şi curajul le e pe măsura îmbrăcăminţii!"
In acest timp colonelul cel gras îi ocăra pe cazaci de pe creasta meterezului.
— „Staţi, să vă arăt eu ! Vă voi lega pe toţi! Predaţi-vă, mojicilor, împreună cu armele şl cu call voştri!"
Interesant este din acest punct de vedere şi felul în care e prezentat Hatmanul cazacilor din povestirea cu acelaş nume. Hatmanul pare un simplu ţăran, isteţ, ascun-zându-şi intenţiile şi ostilitatea faţă de boeri sub masca „prostiei" ţărăneşti : „Ce să înţeleg, voinice! Noi ţăranii nu putem înţelege multe din cele ce ticluesc boerii. De unde să înţelegem ? Capul nostru nu-i la fel cu al boerilor ! dracu ştie, capul nos-
tru seamănă mai de grabă a varză decât a cap."
In piesa rămasă neterminată, „Tragedia ucraineană", ocupă un loc însemnat zugrăvirea exploatării ţărănimii şi a luptei poporului. Un nobil polonez declară dispreţuitor, confirmând indirect necontenita răzvrătire a maselor populare împotriva exploatatorilor : „Nu e decât o răscoală. Aşa e felul cazacilor şi al mujicilor de a se răs-cula. Fără răscoală nu poate blestematul ăsta de popor. II mănâncă mereu palmele. Ar sta toată ziua fără treabă, umblând prin cârciumi şi pe străzi." In schimb, un ţăran vorbeşte cu obidă despre toate dările ca i se cer pentru o bucăţică de pământ. Puternic apare şi dorul de libertate, de o viaţă omenească demnă : „Am să plec la Zapo-rojeni. Aici orice drac dă în tine."
Deşi acţiunea se petrece în Anglia, pro bleme asemănătoare sunt puse şi în drama „Alfred", rămasă deasemeni neterminată. Şi aici este vorba despre lupta pentru independenţa ţării. Şi aici nobilii sunt demascaţi ca exploatatori ai poporului şi ca vinovaţi de pierderea independenţii ţării (se înţeleg cu duşmanul, certurile dintre nobili fac posibilă cotropirea ţării). Oameni simpli cărora li s'a furat pământul, nu găsesc nicăeri dreptate.
Dacă critica este integral valabilă, soluţiile sunt greşite : Gogol se lasă ispitit de idea greşită că salvarea stă în acţiunea unui monarh luminat, ca acel Alfred pe care îl învălue în simpatie nejustificată.
Din fericire, în operele sale, Gogol îşi concentrează tot mai mult atenţia asupra viciilor societăţii, pe care le înfierează cu necruţător sarcasm. Viaţa la Petersburg îi lărgeşte orizontul, îi descoperă noi aspecte ale realităţii. într'o scrisoare adresată lui Pogodin, mărturisea : „Provincia se conturează acum slab în memoria mea, trăsăturile el sunt palide, în schimb viaţa Peiers-burgului e vie în faţa ochilor mei, culorile ei sunt vii şi clare în memoria mea."
Bazat pe noua sa experienţă de viaţă, scriitorul îşi propune să zugrăvească mediul orăşenesc şi în deosebi efectul deformator pe care-1 are munca abrutizantă de funcţionar într'un regim bazat pe exploatare. Nuvelele „Perspectiva Nevschi", „In-
CARACTERUL PATRIOTIC AL OPEREI LUI N. V. GOGOL
13
semnările unui nebun", şi „Portretul" din volumul „Arabescuri", precum şi nuvelele publicate uUenor, „Nasul", „Mantaua", reprezintă forme diverse ale unei aceleeaşi atitudini fundamentale : protestul violent, condamnarea necruţătoare a societăţii burgheze şi moşiereşti.
In „Perspectiva Nevschi" ne este înfăţişată viaţa capitalei. Nuvela cuprinde trei părţi : descrierea Perspectivei, povestea lui Piscarev, povestea lui Pirogov. S'ar părea că legătura dintre aceste părţi este întâmplătoare, că avem deaface cu simple artificii scriitoriceşti. De fapt, construcţia nuvelei e determinată de conţinutul de idei ce trebue transmis. In prima parte se înfăţişează viaţa capitalei ca un fundal pe care se va desfăşura acţiunea celor doi eroi, fundal care scoate în evidenţă semnificaţia soartei lor. Iar cele două serii de acţiuni — aceea legată de faptele lui Piscarev şi aceea legată de faptele iui Pirogov — deşi nu se interferează nicăiri, se luminează reciproc. Numai amândouă împreună conturează ideea operei : într'o societate cum e aceea pe care o întrevezi asistând la defilarea pe bulevard a tipurilor reprezentative, un om mărginit şi vulgar ca Pirogov prosperă, în timp ce un om ca Piscarev, cu năzuinţe mai înalte, este sortit pieirii. Moartea pictorului Piscarev îţi provoacă un puternic sentiment de ură şi revoltă împotriva unei orânduiri sociale care împinge la sinucidere oameni cinstiţi şi însufleţiţi de năzuinţe frumoase. La Gogol structura nuvelei, succesiunea imaginilor, face să apară deosebit de clar faptul că e vorba de un protest împotriva realităţii, a vieţii aşa cum e ea organizată în societatea respectivă. Femeia de care s'a îndrăgostit Piscarev e o fiinţă pe care societatea a svârlit-o în braţele prostituţiei, e o imagine simbolică a însăşi vieţii în această societate. Nemulţumit de realitate, Piscarev se refugiază în lumea visului: acolo totul se petrece aşa cum doreşte el, femeia iubită e aşa cum şi-o închipue el. Dar cu realizarea numai în vis a idealurilor sale nu se poate mulţumi multă vreme. Face o ultimă încercare de a acţiona direct asupra realităţii. Vrea să-şi convingă iubita să renunţe la viaţa ei de până atunci, să accepte o viaţă
modestă dar cinstită, să împărtăşească visul lui de fericire: munca creatoare în-tr'un cămin luminat de surâsul soţiei, tovarăşă de gânduri. Neizbutind, Piscarev se refugiază de data aceasta — nu tiecător, în vis, ci definitiv — în moarte. De unde rezultă tragicul situaţiei lui Piscarev ? Din contradicţia dintre năzuinţă, vis şi realitate, contradicţie caracteristică societăţii bazată pe exploatare şi irezolvabilă în sânul unei atari societăţi.
De altfel, imaginea întregii societăţi, este prezentată ca o continuă şi atotcuprinzătoare paradă înşelătoare, în care există o prăpastie între aparenţă şi realitate. Despre „Perspectiva Nevschi" — imagine simbolică a acestei societăţi — ni se spune în final: „Totul este înşelăciune, totul e vis nimic nu e ceeace pare."
Din aceeaşi contradicţie de bază între năzuinţă şi realitate rezultă şi tragicul funcţionarului Popriscin din „însemnările unui nebun". Şi aici sensul adânc al nuvelei este protestul împotriva relei orânduiri a unei societăţi în care distanţa care separă clasele sociale e atât de mare, încât e o nebunie să te îndrăgosteşti de fiica unui superior. Popriscin înebuneşte deabinelea şi se crede regele Spaniei, pentru că astfel scapă în sfârşit de starea de umilire ce-1 sugruma. E şi acesta un protest şi un refugiu — inconştient — ca şi refugiul în vis sau în moarte al pictorului Piscarev. Caracterul de revoltă împotriva societăţii rezultă dealtfel din multiple elemente pe care nuvela le cuprinde în desfăşurarea ei: explicaţia lui Popriscin de ce vrea să ajungă general, indignarea lui împotriva boeri-lor „patrioţi" („Moşii vor îndrăgostiţii ăştia de ţară") etc.
Ambele nuvele au întrucâtva aspectul unor lucrări romantice fantastice. De fapt, lucrările lui Gogol sunt radical deosebite de atari producţii. Fantasticul, visul nu sunt rupte de realitate, ci servesc pentru a pune în relief "anumite aspecte sau contradicţii ale realităţii. Spre deosebire de ceeace se petrece în nuvelele fantastice care se desfăşoară într'o lume cu totul ireală, chiar şi în visul lui Piscarev sau în elucubraţiile de nebun ale lui Popriscin, realul domină. Dealtfel, este deosebit de semnifi-
14
EUGEN CAMPUS
cativ faptul că Piscarev şi Popriscin nu pot trăi într'un vis ce nu are rădăcini în realitate, de aceea Piscarev se sinucide iar Popriscin înebuneşte .
In „Mantaua", elementele „fantastice" dispar aproape cu totul. Povestea e simplă dar cu atât mai evident tipică. Portretul lui Acachi Acacbeevici Başmacichin, („aşa st născuse pe lume, complectamente copt pen-tiu slujbă, în uniformă de funcţionar şi cu chelie pe cap"), îmbrăcămintea lui (mantaua ajunsă străvezie şi peticită la nesfârşit cu bucăţi tăiate din pelerina ce devenea tot mai scurtă), preocupările lui (singura plăcere: să copieze dosare de acte) — toate acestea fac din eroul „Mantalei" tipul funcţionarului nenorocit, ţinut în mizerie şi atât de abrutizat de munca de robot pe care e pus s'o îndeplinească, încât ajunge să se complacă în situaţia lui şi orice lucru nou, fie cât de mic îl sperie. („Daţi-mi mai bine ceva să copiez", se roagă el. II trecuseră năduşelile şi obosise atunci când, ca o avansare, i se dăduse să facă un referat după tipic.) Scriitorul — şi implicit cititorul — au faţă de erou o atitudine complexă : de compătimire, dar şi de dezaprobare. De aici acea intimă împletire de duioşie şi ironie, caracteristică poziţiei lui Gogol faţă de atari personagii, victime ale societăţii, dar victime resemnate.
într'o bună zi, Acachi este silit să accepte ceva nou în viaţa Iui : mantaua veche nu mai poate fi peticită, trebue să-şi facă alta nouă. După ce ezită şi încearcă tot posibilul pentru a evita o atare schimbare ,se resemnează, ba începe chiar să se intereseze tot mai mult de acest lucru pe care înainte nu cutezase să-1 dorească măcar. Şi noul acesta ce pătrunde în viaţa cenuşie, moartă, a umilului funcţionar îi luminează existenţa mohorîtă. Acachi face sacrificii, care dovedesc forţele nebănuite ce dormitau în acest om şters, forţe care până atunci se manifestaseră timid prin crearea unui refugiu de omenesc şi frumos în cadrul muncii sale de robot. Programul lui de economii e emoţionant şi semnificativ pentru situaţia lui de extremă mizerie: îşi propune să calce uşor pe pietre ca să nu-şi tocească tălpile, să-şi scoată rufele cât stă în casă şi să îmbrace direct pe corp un
halat, ca să nu aibă nevoie prea des de spălătoreasă, să nu mai bea ceai seara, etc. Vine şi ziua mult aşteptată când poate îmbrăca în sfârşit mantaua nouă. In aceeaşi seară însă, pe când se întorcea spre casă, nişte tâlhari îi fură mantaua. Zadarnice sunt încercările lui de a obţine concursul autorităţilor, sau al superiorilor săi. Toţi îl bruftuluesc. In drumul spre casă răceşte, se închide în odaia lui şi moare. Ba-imaşcichin moare nu pentrucă a răcit, ci pentrucă nu mai are pentru ce trăi. Când ai întrezărit măcar o altfel de viaţă, nu mai poţi accepta pe aceea de robot. Moartea lui Bamaşcichin — ca şi sinuciderea lui Piscarev şi înebunirea lui Popriscin — sunt acte de acuzare împotriva orânduirii nedrepte. Cu voia sau fără voia lui Gogol, opera lui chema astfel — prin puterea de sugestie a imaginii artistice veridice — Ia luptă pentru răsturnarea acestei orânduiri, transmitea deci un mesaj revoluţionar. Acest mesaj l-au descifrat contemporanii Iui, l-au descifrat urmaşii, el ne dă şi nouă imbold azi în lupta pentru lichidarea exploatării omului de către om.
Mantaua nouă a lui Acachi Acacheevici simbolizează viaţa mai bună, mai fericită, plină de demnitate omenească. Eroul lui Gogol nu a putut-o obţine ; în cadrul acelui regim nici nu putea fi obţinută. Acesta e sensul adânc al furtului mantalei şi al morţii lui Acacheevici. O atare viaţă, fericită şi demnă, trebue cucerită prin luptă revoluţionară. Astăzi, când toate drumurile duc spre comunism, calea şi ţinta sunt clare.
★
Un loc special în opera lui Gogol îl ocupă nuvela „Portretul". Nu numai pentrucă ea exprimă concepţia lui despre artă, dar pentrucă aici este atacată din plin o temă esenţială : sistemul economic capitalist, întreaga nuvelă demonstrează prin imagini artistice impresionante că societatea în care bunul suprem este capitalul, în care totul se poate cumpăra şi vinde ca o marfă, distruge tot ce e omenesc în om, distruge şi arta adevărată.
Drumul pictorului Ceartcov este simbolic. Din clipa când are bani şi se simte ispitii
CARACTERUL PATRIOTIC AL OPEREI LUI N. V. GOGOL
15
să câştige tot mai mulţi bani, el devine un alt om, un neom :
Aurul deveni patima,, Idealul, spaima, plăcerea şi rostul vieţii lui. Teancurile de bilete de bancă creşteau în lăzile Iul. Ca orice om care are parte de acest dar îngrozitor, deveni plictisitor, inaccesibil, nepăsător la tot ce nu este aur, zgârcit, un colecţionar stupid de bani. Era gata să se transforme într'una din acele făpturi ciudate de care e plină lumea noastră nesimţitoare, pe care un om de omenie şi plin de viaţă le priveşte îngrozit şi care-i par cosciuge de piatră mobile, având înăuntru un mort, în loc de inimă."
Este aici o caracterizare valabilă nu numai pentru Ceartcov şi oamenii cu pungi groase din vremea lui, ci şi pentru capitaliştii de azi. Şi pentru aceştia, aurul const itue scopul ultim al vieţii, „patima, idealul, spaima, plăcerea şi rostul vieţii" lor ; în măsură încă mai mare decât predecesorii din secolul trecut, businessmenii de azi sunt „cosciuge ambulante de piatră" ; tot ce e omenesc în ei a murit de mult, inima lor de piatră nu e mişcată câtuşi de puţin atunci când pufăind liniştit din ţigara de foi, poruncesc să se svârle tone de bombe asupra oraşelor Coreei şi să fie mitraliaţi bătrâni, copii, femei.
Furia distrugătoare a fasciştilor de ieri şi de azi, gata să distrugă vieţi omeneşti şi bunuri culturale din ură neputincioasă, din dorinţă sadică de a distruge, este prevesti-tită parcă prin imaginea maniei distructive care constitue treapta cea mai de jos pe care ajunge în cele din urmă Ceartcov, punctul final al descompunerii sale morale.
„O invidie groaznică, o invidie furioasă puse stăpânire pe el. Plesnea fierea în el, când vedea o lucrare care purta pecetea talentului. Scrâşnea din dinţi şi o devora cu o privire de Vasilisc. In sufletul lui se născu cea mai infernală dorinţă, pe care a avut-o vreodată un om, dorinţa pe care Ceartcov se apucă să şi-o împlinească cu furie.
începu să cumpere tot ce producea plastica mai frumos. Cumpărând o pictură scumpă, o aducea cu băgare de seamă acasă şi, ca un tigru înfuriat, începea s'o sfâşie, s'o taie în bucăţi, s'o calce în pi-
cioare râzând triumfător. Marea lui avere îi îngăduia să-şi satisfacă această satanică dorinţă."
Dar treapta aceasta este şi ultima. Curând după aceea, Ceartcov moare: „din fericire pentru lume şi pentru artă, asemenea viaţă... na putut dura multă vreme." Din fericire pentru lume şi pentru artă, nici capitalismul intrat în faza sa de putrefacţie, nu va mai dura multă vreme. Prin lupta lor, oamenii muncii îi vor grăbi sfârşitul.
Ideea formulată teoretic de clasicii marxismului cu privire la incompatibilitatea dintre sistemul capitalist şi desvoltarea artei, rezultă deasemeni din imaginile cuprinse în această nuvelă.
Succesul în societatea burgheză se bazează nu pe valoare, ci pe reclamă. Aşa cum se petrece şi azi în statele capitaliste, faima e făcută de presa ce-şi vinde serviciile cui plăteşte mai bine. In chipul acesta ajunge celebru şi Ceartcov ; plătindu-şi reclama zgomotoasă.
Devenit artist la modă, el trebue să se supună la rându-i capriciilor celor ce-1 plătesc. I se cere — precum i se cere oricărui artist ce s'a lăsat cumpărat — să nu înfăţişeze adevărul, viaţa, ci ceeace convine exploatatorilor. Pictorul face pentru prima oară portretul unei fete din înalta societate. E încă naiv şi crede că-şi poate permite să oglindească veridic realitatea :
„Prindea flecare nuanţă, uşoara paloare, albăstrlmea, abia perceptibilă de sub ochi şl se pregătise chiar să fixeze un mic coş ieşit pe frunte, când auzi, deodată, glasul mamei: — Val, pentru ce faci asta ?" Şi, deşi Ceartcov se roagă „Daţi-mi voie să pun puţin galben aici", i se interzice formal. In cele din urmă, ajunge „să atribuie figurii de pe portret acel colorit comun pe care pictorii îl cunosc pe dinafară şi care transformă până şi feţele pictate după natură în chipuri ideale şi reci, ca acelea ce se văd pe programele de serbări."
Rezultatele nu întârzie să se arate. Departe de viaţă, preocupat numai să câştige avere şi să obţină succese uşoare, talentul i se ofileşte. „Viaţa deşartă şl societatea unde căuta să joace rolul unui om monden, îl duceau departe de munci şl gândire.
16
EUGEN CAMPUS
Penelul Iul îşi pierde din căldură şi agerime. Se închisese pe nesimţite în forme monotone şi fixe, de mult învechite". Acesta e sfârşitul inevitabil al artistului ce şi-a prostituat arta punând-o în slujba exploatatorilor. Aceasta e situaţia artei în regimul burghez, unde totul, chiar şi sufletul omului, chiar şi operele artistice, se ne-guţătoresc în tarabă, se vând şi se cumpără ca orice marfă.
Acestei pseudo-arte, Gogol i-a opus — teoretic şi practic — arta adevărată, realistă, care oglindeşte veridic viaţa, interpretând-o de pe o poziţie înaintată, desprinzând ceeace este esenţial, ceeace este tipic şi contribuind la educarea oamenilor.
Despre teatru de pildă, el spune : „Noi am transformat teatrul într'o jucărie, în-tr'un fel de zornăitoare cu care distrezi copiii, uitând că teatrul este o catedră dela care predai o lecţie vie unei mulţimi mari..., prins râsul general este biciuit viciul ascuns".
Convins de înalta misiune a artei, el combate cu hotărîre — aşa cum vor face mai târziu Caragiale şi Eminescu Ia noi — avalanşa de piese străine fără valoare: „Jur că secolului XIX o să-i fie ruşine de anii aceştia!... Melodramele şi vodevilurile au pus stăpânire pe toate teatrele din lume..." In aceleaşi „Note asupra Peters-burgului", el se revoltă împotriva tendinţei cosmopolite de a imita servil aceste modele ale culturii decadente din Apus: „Cine ar fi crezut, că pe lângă vodevilurile importate, teatrul rus va cunoaşte şi vodeviluri proprii ?" Iar despre melodramă declara : „Minte în modul cel mai neruşinat". Şi ca o concluzie, exclamaţia plină de indignare : „Ce maimuţăreală!" In locul acestei arte de maimuţăreală, Gogol a creat o artă naţională, populară, originală. In locul artei care minţea cu neruşinare, a creat o artă realistă care spune necruţător adevărul. Gogol devine astfel un reprezentant de frunte al realismului critic în Rusia, preluând şi ducând mai departe tradiţia marelui Puşchin.
Reprezentarea comediei „Revizorul", în 1836, constitue o dată însemnată în istoria literaturii ruse.
Ca într'o oglindă miraculoasă este înfă-
ţişat aici chipul adevărat al regimului ţarist. Alăştile cad : cineva a avut curajul să privească adevărul în faţă şi să-i oblige şi pe ceilalţi să-1 vadă ; In „La ieşirea din Teatru", un personaj declară, vorbind despre comedie : „In ea, după cum ml se pare, ceeace râsul biciuieşte mai adânc şi mai puternic este făţărnicia, acea mască a bu-neicuviinţe, sub care îşi ascunde josnicia şi nemernicia şarlatanul care pozează în om cumsecade. Drept să vă spun, am simţit bucurie văzând cât de ridicole par cuvintele de bunăcuviinţă rostite de gura şarlatanului şi cât de ridicolă şi comică li s'a părut tuturor — dela galerie şi până la parter — masca ce şl-o pusese".
Realitatea astfel desvăluită este comică, dar şi tragică totodată. Comicul, autorul 1-a descoperit în viaţa însăşi, în contrastul dintre ceeace regimul, oamenii aceştia, pretind a fi şi ceeace sunt în realitate. „Comicul — spune Gogol prin gura unui personaj din „La ieşirea din teatru" — este pretutindeni, numai că noi nu-l observăm, pentrucă suntem cufundaţi în el". Dar, pătrunzând mai adânc esenţa faptelor, nu poţi să nu te cutremuri îndurerat în faţa acestei realităţi care nu e numai ridicolă, ci şi îngrozitoare, dacă te gândeşti la toate suferinţele pe care un atare regim le produce.
Deaceea râsul Iui Gogol lasă un gust amar în gură, este un râs printre lacrimi.
Unii critici reacţionari au declarat opera Iui Gogol o calomnie la adresa Rusiei, un act antipatriotic: ca şi cum a denunţa răul de care suferă ţara ta nu ar fi cel mai autentic fapt de patriotism ! Alţi critici au încercat să pareze lovitura primită de clasele exploatatoare, decretând că e vorba de o simplă farsă fără semnificaţii sociale mai adânci.
De fapt „Revizorul" este un aspru rechizitoriu împotriva regimului însuşi şi îndeosebi împotriva aparatului de stat ţarist, acea plagă teribilă despre care vorbea şi Belinschi în citatul amintit la începutul acestui articol, plaga despre care Lenin spunea : „In nici o ţară — nu sunt atâţia funcţionari ca în Rusia. Şi această funcţionă-rlme se ridică deasupra poporului lipsit de drepturi, ca o pădure întunecată... Această
CARACTERUL PATRIOTIC AL
anuală de funcţionari, cari .nu suni aleşi de 'popor şt. nu sunt obligaţi să răspundă in faia lui a ţesut o plasă de păianjen deasă. In ea oamenii se sbat ca muştele. Autocraţia ţaristă este autocraţia funcţionarilor. Autocraţia ţaristă este dependenţa aceasta iobăgisiă a poporului de funcţionari şi mai ales de poliţie. Autocraţia ţaristă este auto-ci aţia poliţiei".
Comedia porneşte dela un fapt foarte simplu, cu caracter anecdotic. In orăşelul X se află că in curând va sosi un revizor Hlestacov, funcţionar mărunt din Petersburg, este luat drept mult temutul revizor. La sfârşit, totul se dă în vileag. Şi tocmai în clipa aceea soseşte adevăratul revizor.
Atât: un banal qui-pro-quo, aşa cum îi întâlnim deseori în farse sau în comedii cu efecte ieftine. Dar aici qui-pro-quoul arc bogate semnificaţii. Mai întâi, ei ne situează dela început în acea atmosferă, caracteristică societăţii respective, de aparenţă înşelătoare, de pretenţii nejustificate prin fapte (să ne amintim caracterizarea din Perspectiva Nevschi). Apoi, el indică lipsa de fundament real a autorităţii reprezentanţilor ţarismului : orice nulitate poate juca perfect rolul respectiv şi totul merge ca şi înainte. Mai mult încă, se indică natura acestei autorităţi. Confuzia făcută este întâmplătoare, dar nu nefirească. Anumite trăsături caracteristice ale lui Hlestacov îl fac să semene cu orice înalt demnitar care se respectă : priveşte pe toţi de sus, e elegant îmbrăcat, îţi i;i piuilul cu fraze pompoase, se înconjoară de mister şi mai cu seamă... nu plăteşte nimic, socotind cîi lotul i se cuvine de drept.
La început, acţiunea se desfăşoară pe două planuri : în casa primarului şi în odaia dela han a lui Hlestacov. Mai târziu, ceie două planuri se suprapun. Construcţia aceasta nu e nici ea lipsită de semnificaţie. Ea scoate în relief pe cei doi eroi principali — primarul şi Hlestacov — şi faptul că amândoi trebue să se întâlnească în-tr'un sens simbolic, căci, deşi diferiţi, ei reprezintă două aspecte ale aceleiaşi realităţi. La primar apare pe primul plan aspectul de forţă brutală, de constrângere, al regimului ; la Hlestacov, aspectul de falsă pretenţie, de fală neîntemeiată. Două G. — Viaţa Românească. — c. 946
OPEREI  LUI N. V. GOGOL 17
aspecte corelate, care împreună constituc caracteristica ţarismului, caracteristica surprinsă de Fr. Engels în portretul pe care-1 face autocratului din această vreme, Nicolae 1 : „De o perfectă mediocritate, mulţumit de el însuşi, cu un orizont de plutonier, luând cruzimea drept energie şi încăpăţânarea arbitrară drept putere de voinţă, preţuind mai înainte de toate aparenţele exterioare ale puterii şi hotărî! ia orice doar pentru a le păstra".
Portretul acesta ne ajută să desluşim în personajele „Revizorului" — pe care în fond, aşa cum arătăm, lc sintetizează într'o imagine complexă — tipuri care, în variantele încă mai brutale caracteristice secolului XX, dăinuie şi azi. Nu ne aduce el oare aminte de Hitler şi de acoliţii săi ? Nu se potriveşte în bună măsură cu esenţa reală a unor „personalităţi" ca Truman, Eisenhower, Mac Arthur, etc. ?
Dacă regimul este înfăţişat în primul rând prin cei doi poli opuşi şi totuşi indisolubil legaţi între ei — primarul şi Hlestacov, imaginea este totuşi complectată substanţial prin celelalte personagii, nobilii oraşului, judecătorul Liapchin-Tiap-chin, inspectorul şcolar Hopov, adminis-Li atonii aşezămintelor de binefacere Zem-lianica, dirigintele poştei Spechin. Toţi laolaltă au jefuit şi au asuprit, au adus orăşelul — imagine simbolică a ţării întreg! — în acea stare de mizerie cruntă, de teroare abrutizantă. Toţi iaolaltă sunt complici. Ceeace nu-i împiedică să se sape unui pe altul, să se demaşte reciproc. In felul în care ştie să conducă acţiunea şi să folosească posibilităţile scenice şi chiar limbajul personagiilor pentru a le demasca, marcându-şi astfel răspicat atitudinea de ură şi dispreţ faţă dc atare specimene caracteristice regimului, stă măestria Im Gogol.
E măestria de a exprima necruţător, prin puternice imagini artistice, adevărul asupra regimului social-politic.
*
In „Revizorul" nu domină, aşa cum se întâmplă în piesele din acea vreme şi în general în teatrul burghez, intriga de dragoste. E aici o chestiune principială, pro-
18
EUGEN CAMPUS
gramatică. Prin gura unui personaj din ,,La ieşirea din teatru", Gogol îşi explică poziţia : „E de ajuns să priveşti atent in jur: iotul pe lume s'a schimbat demult. Acum e mult mai indicat să legi nodul dramei de aspiraţia acceptării unui post înalt, de dorinţa de a străluci sau de a arunca praf în ochii, altuia, de dorinţa de a te răzbuna pentru o batjocură, sau pentru indiferenţa cu care ai fost tratat. Nu au oare acum mai multă atracţie titlul, capitalul, o căsătorie din interes, decât dragostea" ?
Această înţelegere realistă a lucrurilor îl face să lase pe al doilea plan, în „Revizorul", problema relaţiilor dintre bărbat şi femeie.
In „Jucătorii", personagiile feminine lipsesc cu desăvârşire. Iar atunci când, în „Căsătoria", se hotărăşte să aleagă această problemă drept temă a unei opere, o tratează astfel încât să scoată în evidenţă condiţiile materiale care determină reacţiile personagiilor. Gogol demască aici adevăratul substrat al „dragostei" burgheze, temelia şubredă pe care se clădeşte o căsnicie. Pe „logodnică" nu o interesează decât dacă viitorul soţ e de rang înalt şi, la nevoie, recurge la zaruri pentru a-şi alege tovarăşul de viaţă. Mai cras apare preocuparea meschină cu privire la avere în comportarea bărbaţilor. Peţitoarea Fio-cla vorbeşte cu admiraţie despre Ivan Pav-lovici care nu se încurcă în fleacuri : „E aşa de falnic şi de gras, şi când a ţipat odată la mine : „Să nu-mi trăncăneşti mie fleacuri, că fala e aşa şi pe dincolo. Scurt: cât are în mobile şi imobile ?" De altfel şi celălalt pretendent de seamă, Podcolesin, nu se satură să asculte înşiruirea averilor în posesia cărora va intra prin căsătorie şi întreabă cu înfrigurare:
— „Dar zestrea ? zestrea ? fa mai povesteşte-mi odată."
★
Aceeaşi viziune realistă, îl face pe Gogol să dea în genere o importanţă precumpănitoare relaţiilor economice, să definească personagiile în primul rând pe baza poziţiei lor economice, pe baza atitudinii lor faţă de bunurile materiale.
Acest fapt apare deosebit de clar în lucrarea lui monumentală, „Suflete moarte".
Autorul era conştient de măreţia operei la care muncea. într'o scrisoare adresată Iui Jucovschi, Gogol scrie: „...M'am apucat- de „Suflete moarte", pe care le-am început la Petersburg. Am prelucrat tot ce am scris, am chibzuit tot planul şi acum îl urmez liniştit ,ca pe o cronică... Dacă reuşesc să realizez această operă cum trebuie .atunci... ce subiect mare şi original va fi! Toată Rusia va apare în această operă!... „Suflete moarte" curg tumultos, mai proaspăt şi mai viguros decât ta Veve * şi am impresia că sunt în Rusia, căci am înaintea ochilor tot ce-l al nostru : pe rno şierii, funcţionarii, ofiţerii, ţăranii noştri, izbele noastre, într'un cuvânt — toată Rusia pravoslavnică".
Dacă în „Revizorul", pe primul plan era aparatul de stat ţarist, aci pe prim plan sunt ceilalţi duşmani ai poporului din regimul ţarist : moşierii. Dar, ca şi în „Revizorul", imaginea regimului nu este redată prin-tr'un singur personaj, ci printr'un grup de personagii, care, laolaltă, constituie de fapt „eroul operei". întâlnim aci diferite figuri de moşieri: Manilov, Sobachevici, Nos-drev, Corobocica, Pliuşchin.
In construirea acestora se vădeşte marea artă a lui Gogo! de a crea tipuri vii şi semnificative, folosind toate mijloacele realiste de tipizare. Aşa cum spuneam mai sus, personagiile sunt caracterizate în primul rând pe baza atitudinii lor faţă de bunuri, faţă de .gospodărie, faţă de iobagi. Ca reactiv, serveşte problema sufletelor „moarte". Astfel, ceeace putea fi un simplu artificiu formal cu caracter anecdotic, se transformă într'un element semnificativ, ce se încadrează organic în economia opere'. Faptul că şmecherul Cicicov călătoreşte dela o moşie la alta pentru a achiziţiona „suflete moarte" (iobagi morţi în răstimpul dintre două recensăminte, dar care mai figurau încă în listele oficiale ca oameni vii şi pentru care se plăteau deci impozite), nu rămâne deci o simplă anecdotă interesantă şi nici nu reprezintă numai un pretext formal pentru ca autorul să
*) Localitate în Elveţia.
CARACTERUL PATRIOTIC AL OPEREI LUI N. V. GOGOL
19
poată înşirui în capitole succesive, povestea câte unui moşier. Atitudinea faţă de problema sufletelor moarte desvăluie aspecte esenţiale ale diferiţilor moşieri. îndatoritorul Manilov, cel cu capul în nori, se sperie la început de propunerea lui Cicicov; este, ca de obicei, dezorientat în faţa unei probleme practice pe care i-o pune viaţa. Scăparea o caută în tergiversare. Cu adâncă pătrundere psihologică şi cu scopul de a descoperi gestul concret cel mai caracteristic, autorul notează : „Ultimele cuvinte i-au plăcut lui Manilov, dar fondul acestei afaceri el tot nu-l înţelegea şi, în loc de răspuns, trase din ciubuc atât de tare încât acesta începu să sufle ca un fagot. Parcă voia să scoată din ciubuc părerea despre această împrejurare ne mai auzită: ciubucul însă nu ştia decât să sufle."
Bine înţeles că, dupăce Cicicov 1-a mai ameţit puţin cu vorba şi după ce şi-a luat şi anumite măsuri de precauţie, Manilov acceptă să satisfacă dorinţa „prietenului". Nu numai că nu vrea să primească vie-o plată pentru sufletele care, „într'un fel oarecare şi-au terminat existenţa", dar insistă chiar ca el să plătească toate chel-tuelile transcrierii actului de vânzare.
Bătrâna Corobocica, obişnuită să strângă bani la ciorapi, se teme şi ea de noutatea afacerii. Dar spaima ei are un caracter mai concret: i-e teamă să nu fie înşelată, să nu vândă cumva prea ieftin marfa asta ai cărei preţ. nu-l cunoaşte. Cutremurătoare, prin realitatea cruntă a iobăgiei pe care o desvăluie ca pe un lucru dela sine înţeles, este replica babei: „Sincer, domnule, niciodată nu mi s'a întâmplat să vând cadavre. Viu, e altceva. Iacă şi acum trei ani, i-am cedat Iul Protopopov două fele pentru două sute de ruble. A fost foarte mulţumit. Sunt bune lucrătoare. Ştiu să ţeasă şi şervete". Baba încearcă să plaseze alte mărfuri cu preţ stabilit pe piaţă. „Cumpără mai bine cânepa !" In speranţa că va face în viitor şi alte afaceri cu Cicicov, baba îi vinde sufletele moarte. Dar, obsedată de ideea că nu cumva să fi încheiat un târg desavantajos, nu mai are linişte. In cele din urmă pleacă la oraş să se informeze asupra preţurilor cu care se vinde această marfă nouă.
Iresponsabilul Nozdrev, a cărui viaţă strălucitoare este un şir nesfârşit de minciuni şi înşelătorii menite să-i asigure posibilitatea de a chefui fără întrerupere, recunoaşte în Cicicov un escroc ca şi el, chiar dacă un escroc de alt tip : „Tu unelteşti ceva... Mărturiseşte". Şi apoi, când Cicicov îndrugă o explicaţie ticluită, replică şi mai răspicat: „Minţi, minţi... Minţi, prietene !" (Observaţi această alăturare de cuvinte : Deşi e convins că are deaface cu un şarlatan, Nozdrev nu vede nici un motiv să nu-l considere „prietenul" său. Situaţia aceasta de complicitate a întregului regim rezultă din nenumărate fapte şi atitudini ale personagiilor din „Suflete moarte", aşa cum rezultă şi din „Revizorul", unde, deşi ştia cu cine are deaface, Hlestacov se simţea admirabil în oraşul terorizat de primari şi acoliţii săi.)
Masivul Sobachevici — care exploatează crunt, dar cu meticulozitate, calm, fără a-şi strica pofta uriaşă de mâncare — ştie dea-semeni cu cine are deaface. Dar, spre deosebire de Nozdrev, el foloseşte aceasta pentru a-şi şantaja musafirul, pentru a-i smulge un preţ mai ridicat: „— Ştii d-ta că negoţul de felul acesta — asta o spun între noi, prieteneşte — nu este totdeauna admis de lege ? Dacă eu sau altul răspândim svonul, omul care se ocupă cu cumpărături de acest fel nu mai are nici un credit, fie că este vorba de contracte sau că închee vreo afacere..
— „Uite unde vrea să ajungă canalia I" gândi Cicicov". De altfel, odată târgul încheiat, îşi îndeplineşte cu aceeaşi meticulozitate angajamentul luat: e un complice pe care te poţi bizui, un hoţ cinstit: idealul de „cinste" şi „moralitate" într'o societate bazată pe exploatare. Deaceea autorul îl prezintă ca pe singurul care are o situaţie înfloritoare.
Totul, la Sobachevici, este masiv, solid. Aşa cum procedează deobicei, Gogol — fără a-şi transforma câtuşi de puţin personagiile în scheme reduse la o singură formulă — ştie să subsumeze toate trăsăturile lor unei trăsături dominante. Şi astfel personagiile create de el trăiesc din plin ca nişte oameni vii, complecşi, dar ţi se întipăresc totodată adânc în minte prin
20
EUGEN CAMPUS
ceeace au caracteristic, prin nota lor dominantă care face din ei tipuri reprezentative. Nici un amănunt, nici un mijloc nu este neglijat pentru a sublinia aceste trăsături dominante, pentru a lumina ideea, ce trebue transmisă cititorului ; înfăţişarea fizică a eroului, (Sobachevici e uriaş şi calcă mereu pe cineva pe băîălură deoarece se mişcă greoi ca un urs), obiceiurile lui (mânăncă uriaşe cantităţi de alimente şi apoi doarme ca un butuc) ; soţia (înaltă, tăcută, cu mâna veşnic mirosind a zeamă de castraveţi), casa şi mobilele, iobagii, gospodăria întreagă, satul, natura înconjurătoare chiar — totul are un aspect solid, masiv, de o vulgaritate respingătoare, lată de pildă descrierea mobilierului:
„Pentru a treia oară examina camera. Tot ce conţinea era solid, greoi, avea. o stranie asemănare cu însuşi stăpânul casei. In colţul salonului era. aşezai un birou de nuc, burtos,pe patru picioare pocite, care îţi reaminteau un urs în carne şi oase. Masa, fotoliile, scaunele, erau de o formă grosolană şi incomode. într'un cuvânt, fiecare obiect, fiecare scaun părea că-ţi spune: „Şi eu sunt Sobachevici!".
La Pliuşchin, din contra, lotul se fărâmiţează, totul cade în ruină : omul însuşi, îmbătrânit înainte de vreme şi îmbrăcat în zdrenţe, mobilierul, casa, gospodăria, satul:
„Niciun geam la ferestre, multe din ele erau astupate cu cârpe sau cu vre-o haină, înnegrite şi deformate balconaşe cu par-nialâcuri ce se construiau pe lângă unele izbe ruseşti — nu se ştie din re motive — nu prezentau nimic pitoresc. In dosul tor, în multe părţi se aliniau în rânduri, depozite enorme de grâu lăsate de mult acolo. Culoarea lor îţi amintea o cărămidă veche, prost arsă. Pe vârful tor creşteau fel de fel de buruieni, pe margini se mai agăţa câte o tufă".
Dar, lucru caracteristic : ruina nu se da-loreşte sărăciei, ci lăcomiei de avere dusă până la ultimele ei consecinţe, morbide. „Fânul şi cerealele putrezeau, clăiie şi. stogurile se prefăceau în. băligar bun de îngrăşat pământul pentru varză. In subsol [ăina împietri/ă se putea tăia cu securea, fii era teamă să atingi stofele, pânzeturile şi ţesăturile de casă.  Toate erau numai
pulbere. Pliuşchin uitase de mult socoteala bogăţiilor sale. Ţinea minte numai în ce loc a pus în. bufet carafa cu rămăşiţele vreunei băuturi pe care făcuse semn, ca nu cumva cineva s'o bea hoţeşte. Ştia de-asemenea locul exact unde eruu peniţele sau ceara roşie. Intre timp încasările de pe moşie se făceau regulat. Ţăranii plăteau aceeaşi dijmă, femeile aduceau acelas rnertic de nuci, ţesătoarele furnizau aceeaşi cantitate de pânză. Ţoale acestea se strângeau prin cămări şi se prefăceau în zdrenţe şi putregai. Pliuşchin însuşi, a devenit, până ta urmă, o zdreanţă umană".
înfăţişând astfel pc Pliuşchin — singurul personaj pe care Gogol îl arată nu într'un singur moment al existenţii, ci în desvoltarea lui — povestind istoricul decăderii sale, autorul a voit parcă să sugereze sfârşitul inevitabil al clasei din care face parte Pliuşchin, sfârşitul inevitabil al regimului feuda! şi, am adăuga noi, al oricărui regim bazat pe exploatare. Ca şi Pliuşchin, magnaţii capitalişti de azi acumulează cantităţi imense de aur şi de mărfuri, pe care sunt gata mai curând să le lase să putrezească sau să le asvârle în mare decât să accepte o reducere a preţului, deşi ştiu că milioane de oameni zac în cea mai cruntă mizerie şi mor de foame. Ca şi Pliuşchin, magnaţii aceştia şi-au tocmit slugi care să le păzească, cu arme în mâini, bogăţiile uriaşe şi inutile: „Pe urmă, acest fenomen ciuda!, acest bătrânel sfrijit şt-a condus musafirul până la poartă- pe cars imediat a, pus s'o închidă cu grijă. Apoi a inspectat magaziile ca să vadă dacă- paznicii — care înştiinţau că sunt la locurile lor lovind o iopălică de lemn într'un butoi în loc de tablă de luciu — se găseau prin toate colţurile". Ca şi Pliuşchin, ei cred că, procedând astfel, închizând pe rând ferestrele ce dau spre viaţă, ascun-zându-se de realitate în dosul zidurilor păzite cu străşnicie de slugi, ce mânuesc arme ineficace, chiar dacă sunt atomice, pot opri mersul nainte al vieţii, al istoriei.
★
Când scrisese „Revizorul", toţi beneficiarii regimului se ridicaseră împotriva lui Gogol.   Acesta   remarcă   într'o scrisoare
CARACTERUL PATRIOTIC AL OPEREI LUI N. V. GOGOL
21
adresată actorului Şceochin: „Toaltt lumea e contra mea. Funcţionarii bătrâni şi respectabil'i. ţipă că n'am nimic sfânt, de vreme ce am "îndrăznit, să vorbesc în felul ăsta de slujbaşii stalului. Poliţiştii sunt contra mea, negustorii suni contra mea, literaţii sunt contra mea... Văd şi eu acum ce înseamnă să fii scriitor comic. In faţa celui mai mic grăunte de adevăr se ridică împotriva ta nu an singur om, ci oşti întregi..."
Acum, când cutezase din nou să privească realitatea în faţă şi să spună adevărul, aceeaşi furtună de protest şi calomnii s'a ridicat împotrivă-i. într'o altă scrisoare, el declară: „Sufletele moarte" au speriat atât de mult Rusia şi au stârnit atâta zarvă în sânul ei, nu pentrucă ar fi dai în vileag nişte plăgi sau boli lăuntrice sau pentrucă ar fi zugrăvit tabloul zguduitor al răului care triumfa şi al nevinovăţiei martire. Nici pomeneală. Eroii mei nu sunt deloc nişte răufăcători: dacă le-aş fi adăugat câte o singură însuşire bună fiecăruia, cititorii s'ar fi împăcat cu toţi. Dar trivialitatea tuturor laolaltă i-a speriat pe cititori. Fa speriat faptul că la mine eroii care se pe-■ rindă sunt unul mai trivial decât altul, că nu există nimic care să ie consoleze, că bietul cililor nu găseşte nici un moment în care să se mai destindă puţin şi să răsufle şi. că, după lectura cărţii, parcă ai fi ieşit la lumină dintr'un beci în. care le înăbuşeai. Mai uşor mi s'ar fi iertat dacă aş fi reprezentat nişte canalii pitoreşti, dar am descris trivialitatea şi asta nu mi se poale ierta".
Intr'adevăr, ceeace e cutremurător în „Suflete moarte", este acea atmosferă de „beci în care te înăbuşi". Nu e vorba de un caz izolat, de o „canalie pitorească", ci de un întreg regim care produce în mod inevitabil atare oameni. Un regim care moare, condamnat de sentinţa implacabilă a istoriei. Oameni care nu numai că negociază suflete moarte, dar sunt şi ci înşişi morţi sufleteşte. Golul lor sufletesc este înfiorător.
E golul sufletesc al omului care a încetat să merite numele de om, al omului care, pentrucă trăieşte din exploatarea altora şi huzureşte trândav, e lipsit de orice
orizont. Trăind astfel, spune Gogol, „oare poli vedea limpede ceeace se petrece în jur, oare poţi să vezi realitatea în forma ei adevărată ? Ochii unui asemenea om sunt închişi, pe el îl sperie realitatea".
Şi totuşi, opera atât de veridică a lui Gogol, în care acesta desvăluie putreziciunea unui regim condamnat de istorie, nu este o operă pesimistă. Herzen avea dreptate când afirma : „Suflete moarte" a Iul Gogol este o carte uimitoare, -este un reproş amar adresat Rusiei de azi, un reproş amar, dar nu disperat. Acolo unde privirea poate să pătrundă dincolo de ceaţa emanaţiilor de bălegar ; acolo va zări o naţiune dorză şi plină de forţă".
Intr'adevăr, încrederea lui Gogol în forţele vii ale poporului luminează peisagiul sumbru al vastului poem, lăsând să se întrevadă printre nouri un colţ de cer senin, chezăşia unui viitor fericit. Intervenţile lirice ale autorului — aşa cum le-am întâlnit şi în „Taras Bulba" — mărturisesc dragostea autorului pentru pământul patriei, pentru poporul său, pentru limba naţională. Imaginea minunată a troicii ce sboară avântată străbătând întinsurile nesfârşite ale Rusiei, capătă o adâncă semnificaţie, simbolizează însuşi drumul glorios al poporului avântat spre zărite viitorului, ale libertăţii. „Şi tu, nu-i aşa, Rusie, sbori ca o troică sprintenă ce nu se poale întrece ? Tu treci ca un vuel într'un nor de praf, peste poduri ce pocnesc, lăsând lotul in urmă".
★
Deşi a lucrat aproape 16 ani la monumentala sa operă, nu a izbutit să o desăvârşească. Partea a doua a „Sufletelor moarte", aceea în care autorul îşi propunea să arate pilde demne de urmat, a rămas neterminală. Explicaţiile sunt multiple. O viaţă plină de suferinţe materiale şi morale, viaţa unui om silit să se expatrieze din ţara pe care o iubea mai presus de orice, nu-i crea condiţiile cele mai favorabile de muncă. A suferit în această perioadă şi influenta nefastă a cercurilor reacţionare care se străduiau să-1 acapareze, servindu-se în acest scop de presiuni
22
EUGEN CAMPUS
exercitate prin intermediul clerului. Aşa se face că Gogol a publicat acele „Pagini" alese din corespondenţă, carte dăunătoare, împotriva căreia s'a ridicat cu îndreptăţită vehemenţă Belinschi. Aşa se face că a început să schiţeze figuri artificial construite, de moşieri buni, luminaţi, ca acel neconvingător Constanjoglu, din partea a doua a „Sufletelor moarte".
Explicaţia pentru care această parte a doua nu a putut fi terminată trebuie însă căutată mai adânc. Este aci o problemă de bază a creaţiei lui Gogol, tragedia întregii sale vieţi. Tragedia aceasta decurge din însăşi structura societăţii din acea vreme, din contradicţia, caracteristică acelei societăţi, între năzuinţă şi realitate. Năzuinţa sa spre ideal nu găsea bază de sprijin în societatea în mijlocul căreia trăia. Şi, ca artist cinstit care se inspira din realitate, Gogol nu putea creia chipuri veridice de eroi pozitivi.
Ori cât a suferit de pe urma acestui lucru, ori cât sbucium 1-a costat, scriitorul a rămas până la urmă credincios artei sale, credincios adevărului. Nu şi-a îngăduit nici în această împrejurare să „înfrumuseţeze realitatea", să o falsifice.
El îşi merită pe deplin titlul pe care i 1-a acordat Belinschi, acela de creator al şcolii realiste. Această şcoală literară, spune cri-t'cul rus, consideră că menirea artei este „reproducerea realităţii în tot adevărul ei. Totul constă aci în redarea tipurilor, iar idealul nu este conceput ca o înfrumuseţare (ca o minciună adică), ci ca o corelaţie între diferite tipuri create de ei în conformitate cu ideea pe care doreşte acesta s'o desvolte în opera sa".
Călăuzindu-se de atari principii, N. V. Gogol, a creat o operă veridică, profund originală şi patriotică, naţională. El a ajuns să fie — aşa cum cerea Belinschi marilor creatori — „exponentul tendinţelor, aspiraţiilor celor mai adânci ale întregii, societăţi, căreia, poate, acestea nu i-au devenit încă limpezi"'.
Pe această linie •— a unei creaţii realiste, originale şi naţionale — s'a exercitat influenţa rodnică a lui N. V. Gogol în Rusia şi în lumea întreagă.
Roadele ei binefăcătoare s'au vădit şi în literatura noastră.
încă din secolul trecut, lucrările lui Gogol au fost cunoscute la noi: în limba rusă, în traduceri străine, deobicei franceze, şi, mai târziu, în traduceri româneşti. După 23 August, traducerile au fost mult îmbunătăţite şi publicate în ediţii de un tiraj considerabil ; ele ajung astfel, pentru prima dată, cu uşurinţă, la îndemâna maselor largi populare. Este demn de remarcat totuşi faptul că, şi înainte de această dată, am avut traduse în limba română mai toate operele lui Gogol. „Revizorul", „Taras Bulba", „O noapte de Mai", „Mantaua" şi „Caleaşca", „Poveste", „Cum s'a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nichiforovici", „Hatmanul", „Viaţa", ..Povestea căpitanului Copeichin", „Memoriile unui nebun". „La şezătoare în Ucraina", ,,'Grozava moarte a lui Homa" („Vii"), „Oameni vechi" (— proprietari de altă dată), „Portretul", „Răzbunarea îngrozitoare", etc.
In afară de traduceri, s'au încercat şi localizări. Deosebit de interesantă este aceea făcută de Petru Grădişteanu şi „reprezentată pentru prima oară în Bucureşti, pe Teatrul cel Mare, Ia 21 Februarie 1874", cum precizează subtitlul volumului apărut curând după aceea. Lucrarea se numeşte „Revizorul general" — „imitaţie" după N. Gogol, şi este dedicată lui V. Alecsandri. Cu unele modificări, „persoanele" sunt cam aceleaşi din „Revizorul", dar au nume româneşti semnificative : Hariton Zorchidescu — sub-prefect ; Cocoana Catinca — soţia lui ; Sofiţa — fiica lor ; Blegoviceanu — judecător de pace; Radu Stoian — căpitan de călăraşi; Zamfira — soţia Iui; Romulus Flavius Tercilian — şeful poştei şi telegrafului; Artimescu — subcasier; Franţ Şvalberg — medicul plăşii; Mache Marcoveanu şi SacheSorcoveanu — boer-naşi din partea locului; lorgu Scorburi — impiegat într'un minister; — Leibu Avra-mescu; Antonescu — pomojnicul subprefecturi]'; Dumitru — servitorul lui Scorburi; Vasile — hangiul. O ordonanţă de călăraşi.
Dacă în principiu procedeul ca atare ridică grave obiecţ'i; dacă şi în ceeace priveşte localizarea de faţă se poate arăta că ea întunecă puterea de expresie artis-
CARACTERUL PATRIOTIC AL OPEREI LUI N. V. GOGOL
23
tică a genialei comedii introducând modificări nejustificate (3 acte în loc de 5, toate scenele petrecându-se acum în casa subprefectului etc), nu se poate nega că unele dintre modificări prezintă interes documentar, sunt grăitoare pentru realităţile deia noi. Aşa, de pildă, transformarea lui Ivan Cuzmici Peşchin în Romulus Flavius Ter-cilian, prilejuieşte atacuri împotriva jargonului latinist şi împotriva demagogiei regimului „curat constituţional".
Influenţa lui Gogol are însă un caracter mai adânc decât simpla popularizare a operei prin traduceri, sau chiar decât încercările de „imitaţie", de localizare. Ea se manifestă prin acţionarea în spiritul operei lui Gogol, prin crearea de lucrări care să oglindească veridic, original, realităţile dela noi, exprimând astfel năzuinţele cele mai adânci ale poporului nostru.
Pe această linie se situează acţiunea de combatere a tendinţelor cosmopolite în teatru dusă de Eminescu prin cronicele sale dramatice, ca de pildă „In contra influenţei franceze asupra teatrului românesc". De altfel, atunci când vorbeşte despre reprezentarea la Iaşi, în 1876, a localizării „Revizorul general", Eminescu îşi exprima direct admiraţia faţă de operele lui Gogol (discută despre „Suflete moarte" şi „Revizorul"). El îşi motivează această apreciere subliniind caracterul realist a! acestor creaţii : „Gogol e după unii cel mai original, după alţii cel mal bun autor rusesc. Lucrul siă însă astfel: el ş'a'nrădăcinal în minte viaţa reală a poporului rusesc; tipurile sale sînt copiate de pe natură, sint oameni aievea, precum îi găseşti în târguşoa-rele pierdute în mijlocul stepelor căză-ceşti".
Accentuând seriozitatea şi adevărul profund al operelor realiste, Eminescu le opune caracterul artificial al comediilor bulevardiere importate din apus : „Ca toţi scriitorii, care nu se silesc să ne spue ceva pentru a ne procura petrecere, ci care au de spus ceva adevărat, fie chiar un trist adevăr, Gogol nu vânează nicăieri efectul, pentrucă el n'a scris pentru tantieme, nici pentru succes, ci pentru că i-a plăcut lui să scrie, cum simţea şi vedea lucrurile, fără a se preocupa mult de regulile lui Aristotel. Şi
după a noastră părere, bine a făcut. Interesul febril, pe care ni-l insuflă comediile franţuzeşti moderne, în care planul piesei se'nlemeiază sau pe adulterii sau pe încercări de adulteriu, făcând din păcatele femeilor şi bărbaţilor picanterii dramatice, pipărate cu espresii lunecoase şi situaţii şi mai lunecoase; toate acestea Gogol nu le cunoaşte".
Aceeaşi luptă împotriva tendinţelor cosmopolite a dus-o şi Caragiale prin cronicele sale dramat'ce. In aceste cronici se cuprind şi multe alte idei înrudite cu cele ale lui Gogol : de pildă, cele privitoare la jocul actorilor, cărora amândoi le recomandă să înţeleagă în primul rând sensul adânc al rolului pe care-1 interpretează.
Dealtfel, în întreaga lui creaţie, I. L. Caragiale se înrudeşte cu N. V. Gogol. Autorul „Scrisorii pierdute" şi al „Momentelor" a avut, în cadrul literaturii noastre, un rol asemănător, cu acel îndeplinit de autorul „Revizorului", al „Sufletelor moarte" şi al „Povestirilor petersburgheze". Şi în îndeplinirea acestui rol, fără îndoială că pilda întemeietorului şcolii realiste ruse, i-a fost de un nepreţuit ajutor.
Influenţa marelui realist critic rus se poate observa şi în desvoltarea nuvelei şi romanului istoric în literatura română. Despre Odobescu cel puţin, ştim în mod precis, din propriile-i mărturisiri cât 1-a preţuit pe autorul lui „Taras Bulba". In capitolul 9 al „Falsului tratat de vânătoare" — capitol în care pomenea cu admiraţie şi despre alţi scriitori ruşi, Turgheniev îndeosebi —  Odobescu  vorbea   şi despre :
„Acel tabel al stepei din Rusia meridională, pe care l-a schiţat mâna de maestru a lui Gogol şi pe care eu am început mai adineauri să-l jumulesc ca să-mi dreg şi să-mi împodobesc cu strălucitoarele lui pene păuneşti, ceeace spusese despre Bărăganul nostru condeiul meu cel smead, molatec, searbăd şl spălăcit". Şi influenţa lui Gogol nu se manifestă numai în impulsul patriotic ce stă la baza nuvelelor istorice ale lui Odobescu, ci şi în tendinţa de a nota realist viaţa, decorul, costumele. Ea se manifestă şi în felul cum Odobescu se străduie să imprime descrierilor naturii, acel patos caracteristic, ba poate chiar în
24
EUGEN CAMPUS
precedeui intervenţiilor umoriste sau lirice aie autorului, etc.
Intre  scriitorii   pe care maestrul SaJu-veanu îi pomeneşte ca sfătuitori ai anilor săi de ucenicie, este şi N. V. Gogol. Sado-veanu declara : „Am fost un timp răpii de înaltele culmi ale artei lui Nicolai Gogol Privegluwile   lui   ucrainiene, iarmarocul dela  Sorocinsk,  „Taras   Bulba", „Suflete moarte", mi-au dat bucurii durabile. Cărţile lui au fost pâinea şi. sarea mea într'o vreme, când aceste lucruri necesare fiinţei mele fizice, lini lipseau cu desăvârşire". Şi, într'a-devăr o mare înrudire între 'cei doi scriitori atat în ceeace priveşte concepţia despre r<>. manul   istoric   ca   un   amplu   poem epic Popular, cât şi în ceeace priveşte patriotismul care însufleţeşte paginile descriptive m care te emoţionează o adâncă întrepătrundere între om şi natură.
Şi acestea nu sunt decât câteva exernol" cele mai evidente.
Astăzi, deasemenea, scriitorii noştri au mult de câştigat dacă se vor strădui să-şi însuşească în mod creator bogata -experienţa artistică condensată în operele Iui Gogol. Această experienţă ie poate fi imbold ş, preţios ajutor în crearea unor opere originale, cu profund caracter popular, naţional, în care să se oglindească veridic, pe baza metodei calitativ superioare a realismului socialist, viata nouă ce creşte năvalnic în ţara noastră.'
*
Tocmai pentrucă era originală si profund naţională, creaţia lui Gogol a avui
totodată o valoare internaţională, a putut ocupa un loc de cinsle în patrimoniul culturii universale.
Gogol a exprimai atât de adânc năzuinţele poporului său; puterea de generalizare a imaginilor sale realiste era atât de mare, încât în linii generale acestea iŞi păstrau valabilitatea dincolo de graniţele ţării şi ale momentului la care se refereau.
Aşa se explică faptul că V. I. Lenin si V. Stalin, au putut folosi imagini din operele marelui realist critic în lupta dusă in condiţii noi, împotriva narodnicilor de Pilda, sau împotriva criticilor streini care cutezau să bârfească regimul sovietic Asa se explică faptul că    N. G. Cernasevsclii, recunoştea posibilitatea de a aplica imaginile gogoliene la realităţi din alte ţări ţmând seama  de specificul    acelora '\n ■•Schiţe   din   literatura   rusă  în perioada lui Gogol" el afirma că „în Franţa, ca si pretutindeni  există Mamtovi  şi Cwicovi, proprii", că în  Gevman\a„predornirm Ma-nilovu iar în Anglia Cicicovu sunt antrenaţi în speculaţii la bursă si afaceri cu fabrici".
Astăzi, Manilovi, Cicicovi, Pliuschini de -'IP imperialist, fascist, mai haini decât cei din secolul trecut, încearcă să oprească mersul înainte al istoriei uneltind pentru a răpi popoarelor libertatea Şi pentru a deslănţui un nou război mondial, împotriva acestora ne cheamă la lupta-opera mereu vie a marelui patriot Şi iubitor de oameni, N. V. Goo-ol.
T A M    PENTRU PACE
NICOLAE TAUTU
STÂNCA DE PE TATRA
Pe cuhnile Tatrei, vânătorii noştri de munte au luptat alături de trupele generalului Coniev. Adeseori, câte un ostaş sovietic şi român, care făceau legătura între subunităţile lor, respingeau, singuri, crâncene atacuri ale fasciştilor. Spre slava lor închin această baladă.
Naltă-i creasta ; pân'la ea
Gândul doară suie ;
Nu e drum bătut în nea
Şi nici parte nu e
Pân'la groapa lor comună
Unde dorm tot împreună,
Dorm sub stâncă somn senin
Astăzi la un loc,
Doi schiori : Colea Vlasin
Şi Ion Damoc.
Scris a fost pe groapa lor
— Ţine minte bradul — De mâna ostaşilor Numele şi gradul.
Prin ninsoare doi voinici Cu-arma grea în spate, In picioare cu tălpici, In sac cu granate, Urcau drum obositor Către stânca sură, Să rămână până'n zori Post de legătură.
— „Hai, Ioane, nu clintim, „De-aci de pe creste. „Trebuie să stăpânim
NICOLAE TAUTU
„Văile aceste,
„Căci acum de ne străpung
„Pe ascuns în noapte,
„Până mâini duşmanii-ajung
„Grupelor în spate !"
Bubuiau tunuri... Văpăi
Fulgerau vâlceaua,
Jar exploziile prin văi
.'negreau şi neaua.
Ion îl simţea pe rus
Lângă umăr frate,
Frate bun ce i-a adus
Şi Iui libertate.
Pentru toţi străbunii săi
Robiţi prin cătune,
Prinse arrria'n pumnii grei
Ion să-i răzbune !
Căci e drept acest război !
Lupta ne'nfricată
Va lovi crunt în ciocoi
Cu-a ei ură toată !
Şi pe schiuri mai uşori
Se suiau pe munte, '
Cot la cot doi vânători
Lupta grea să'nfrunte !
Şi-au ajuns. Prin munţii grei Pacla se prelinge.
Pe cota 1003
Ziua toată ninge.
Dar e bine că sub nea
N'o să se mai vadă
Dâra care o lăsa
Schiul pe zăpadă !
Au săpat până târziu
Stânca îngheţată,
Scapără cremenea viu
Ţăndări sub lopată.
Târnăcopul greu răzbea,
Dar e braţul tânăr,
Şanţul pân'la brâu creştea,
îată-1 pân'la umăr !
îşi vorbeau în adăpost
Sub cetine rupte
Ca străbunii lor ce-au fost
La Plevna în lupte,
Şi părinţii la Oituz
In greaua furtună,
înfruntând plumbi şi obuz
La fel — împreună !
Şi şi-au strâns mâna aşa,
STANCA DE PE TATRA
Colo sus pe creste,
Cum se strânge'n luptă grea
Mâna, ostăşeşte !
In amurg se desluşea, Prin deasa zăpadă, Un pluton ce se urca Gata pentru pradă ! Drumul alb îi înegrea Crucea'ncârligată Şi din calea lor fugea Ciuta speriată. Gâfâind pe schiuri, grei, întristau ninsoarea Şi doar corbii după ei Le urmau cărarea. Fugăriţi din Caucaz Pân'aici, departe, împărţind schije prin brazi Şi prin oameni moarte, Hăituiţi se retrăgeau Azi spre vizuină Şi în urma lor lăsau Sânge şi ruină .' Tremura creanga de brad Şi scapără piatra. Gloanţele din Stalingrad Le simţeau şi'n Tatra.
★
Ii zăriră cum veneau Greu prin pâcla deasă. Vânătorii aşteptau Cu piedica trasă !
★
Lupta porni!... Muşca din stânci Viscol de plumb, viscol de foc ! Zadarnic încercau pe brânci Să-şi facă lupii'n vale loc !
Până în zori de patru ori Ţâşniră crâncen prin văpăi Dar n'au trecut peste schiori, Un zid erau cei doi flăcăi.
Bradul se clătina răpus Şi vântul parcă sta în loc,
NICOLAE TAUTU
Când s'apropiau de culme, sus, Pe brânci echipele de şoc.
Grenade, mine, explodau Izbind în văi cu lung ecou... Dar neînvinşi cei doi porneau Mai aprig focul lor din nou !
Ion căzu... Alb se topi Un fulg în sângele încins... Se mai săltă... A bea şopti : „Priveşîe-i, fug... Noi am învins
Dar nu-i răspunse nimenea... Şi cine să-i răspundă oare Când Vlasin pe-automat cădea Străpuns de focul de trasoare?...
Doar doi au fost pe stâncă sus. Dar ura lor înverşunată Goni plutonul spre A pus, înspăimântat ca de-o armată...
Şi ningea uşor... Drag pe groapa lor Prinse să se-aştearnă Giulgiul alb de iarnă, Pe muşchi şi pe cetini Pe somn de prieteni!
★
Mormântul e săpat în stâncă... De strajă stă pe valea adâncă. Din Tatra Mică'n Ta ir a Mare Nu vei găsi stâncă mai tare!...
Cu sânge stânca e stropită Nu poţi s'o spargi cu dinamită, Se va sdrobi duşmana-armată De va'ncerca iar s'o străbată, Căci sprijină stânca în cale Pe umeri tari — hidrocentrale, Şi'n jurul ei se strâng popoare! Nu va fi viscol şi nici foc, Să Ie clintească azi din loc, Căci de-ai căta din zare'n zare Nu vei găsi munte mai tare !
FATA DIN VIETNAM
Aşa-i strigau pe nume fetei : Li şi'n focul luptei fata se căli.
Cu'ntregul ei popor vietnamez trudise în plantaţii de orez.
Nici nu'mpiinise optsprezece ani când s'a târît pe brânci la partizani.
Dar ea visa un ceas de bucurie norodului cel obidit să-i vie,
când mâini hapsâne n'or mai fi stăpân pe arbori de cacao şi de pâne.
Senini, din anii fetei, n'a fost unul. Nicicând păsatul n'a umplut ceaunul.
Şi fata ochi avea prelungi, căprui, atâta de adânci şi amărui...
...şi'n fiecare licărea o stea cât o bobită arsă de cafea.
Sub steagul celor optsprezece ani fu partizană printre partizani.
Cum mai cânta, în adâncimi umbrite, însufleţind în luptă frunţi rănite !
Ca altă dată nuci de cocos poate, strângea în palma ei acum granate.
...Şi câte trenuri n'au sărit în aer în nopţile de flacără şi vaer.
VICTOR TULBURE
(Acuma foaia tremură'ntre deşte : se'ntunecă privirea ce citeşte).
De sânge-i udă iarba în poiană. Au prins călăii dârza partizană.
N'au fost, pe lume, vergi şi baionete, din coasta ei să muşte mai cu sete.
Dacă-i zdrobiră glesnele pe roată din ea o vorbă n'au putut să scoată.
Şi dacă ţeasta i-au izbit de vatră, le răspundea tăcerea ei de piatră.
Cu barda-i retezară mâna stângă — cumplit creştea tăcerea mai adâncă.
Mai aprig, barda, dreapta i-o răpuse mâna căzu, dar şoapta nu i-o smulse.
In adâncimi numai de ea ştiute privea cu fruntea sus, cu buze mute.
Fierbinte sânge şiroia în iarbă şi'n iarbă prinse sângele să fiarbă.
Atunci vorbi. Ii ţintui cu ura. ...Şi-i astupară cu ţărână gura.
...Şi mitralierele porneau să latre. Păduri vuiră în adânc, departe...
, Ea auzea — cântând descătuşate în soare liber, patrii libertate.
Şi desluşea în zări, necruţătoare, vuind mânia lumii muncitoare.
MARKI ZOLTAN *)
ŞTIJi VOI...
Ştiţi voi ce preţ poate avea un prunc Pentru îemeea ce-I născu în chinuri ? ii ştiţi durerea, lungile-i suspinuri ? Cum urcă bucuria din adânc ?
Şi ati văzut această mână blândă Ce mângâie, dar ştie să şi sfarme ? E strânsă pumn asemeni unei arme ; Să-şi apere copilul, stă la pândă.
Plătită-a fost cu sânge — toţi o ştim — Această lume nouă : — începutul — Şi lupta noastră-a sfărâmat trecutul. Suntem părinţii ei şi construim...
Dacă-ar veni din umbră să ne-atace, Nu-i îndurare ! Şi de-ar îi război încrâncenaţi lupta-vom toţi, — căci noi Păzim aici măreţul steag de pace.
* Poet de limbă maghiară din R.P.R.
In româneşte de Virgil Teodorescu
MARGARETA ALIGNER
FERICIREA
Fetele surâd acum în vis. Linişte. Pe-un scaun, deodată, şorţuriîe-aibastre şi-au închis aripi mici de stambă înfoiată.
Ce visaţi voi ? Malul mării ? Scuarul ? Hribii din păduri ? Abecedarul ? Sănii noi ? O mâţă din vecini ? Basmul de ieri seară ?
Visul lin leagănă pătuţele de nea.
Las caelul jos pe masa mea şi m'opresc în uşă, nu prea mult somnul liniştit să vi-l ascult, să respir căldură, fără pripă, sfătuind cu visul meu o clipa.
Ce uman, cc simplii e la faţă ! Cât de pe'nţeles ! Copiii mari vreau să mi se bucure de viaţă, fără să mai guste din amar. Micul univers de-aici'naintc fie plin de dragoste fierbinte.
Tot ce-i greu să ducem bărbăteşte. Vouă să vă fie limpezi anii ; să găsiţi sfârşită când veţi creşte, vechea socoteală cu duşmanii.
Mândrii de părinţi să fiţi mereu. Noi răzbim luptând acum din greu : despicăm un drum spre fericire. Dar nu-i drept şi nu ne stă în fire să păstrăm avar, să nu'mpărţim din belşug, şi fraţilor mezini.
FERICIREA
33
Să primiţi, dar, încă din pruncie moştenire, aspra bărbăţie. Şi în casa voastră luminată, printre jocuri vesele şi cărţi, fie, dar, să nu uitaţi vreodată lumea care ia în piept furtuna, lumea ce se'mpai le'n două părţi, — dar respiră liber numai una.
Dacă n'orn sfârşi ce-am început, voi să duceţi lupta pân'la capăt. Cântul să ni-1 duceţi voi în lume să puteţi întotdeauna spune unde, — dar şi cine v'a născut.
Cum să'ncapă'ntr'un căpşor băîai, într'o inimă, atâtea fapte, vocile pe drum sunând în noapte, cum atâta dragoste, speranţă, şi-a dreptăţii sigură balanţă ? E-o problemă dintre cele grele. Mamele-o desleagă numai ele.
Cu-alţi treizeci de ani'nainte sta, — tot numai nădejde şi iubire — peste-un pat plecată, mama mea. Numai că ea încă n'avea ştire cum îi zice soartei ce-mi dorea.
Eu o ştiu. Şi-aceste fete, poate, când treizeci de ani vor fi trecut, peste patul pruncilor plecate, s'or gândi, ca mine, la o mamă care'n vremea noastră a ştiut bine, fericirea cum se cheamă.
Trag perdeaua. Ce lumini zăresc ? De pe ce construcţii depărtate ? Orele şi ele se grăbesc zorii comunismului s'arate.
Pentru-o clipă noaptea şi-a oprit răsuflarea. Totu 'n jur visează. De treizeci de ani, neobosit, statul sovietelor veghează !
In româneşte de Veronica Porumbacu
Viaţa Românească. —
c. 946
NAHM HIKMET
PIERRE LOTI
Taină,
Supunere,
Soartă, Colivii, seraiuri, caravane,
cascade !
şi vină şi sultanele ;
şi vină şi naiadele, dănţuitoare pe tipsii de-argint! Maharajah, padişah,
un şah, dintr'o mie şi unu de ani.
Ai crede că de minarete atârnă papuci de sidef. Femei vopsite cu henne
împing din picior un fel de război de ţesut. Şi'n depărtare,
In mijlocul vânturilor, Imami *) cu bărbi verzi
citesc din coran !
Iată-1, acesta-i Orientul
văzut de poetul francez.! Orientul pur şi brut
al tomurilor ce se tipăresc un milion pe minut!
Şi, totuşi,
nici ieri,
nici astăzi,
şi nici mâine,
n'a fost,
nu este,
nu va fi,
Un astfel de-Orient!
* Imami = preoţi turci.
PIERRE LOTI
Orient,
soare răsare,
pământ sau lavă, pe care robii,
robii goi puşcă,
pleznesc de îoame!
Amară ţară,
Bun al tuturor, afară
de-al Orientului !
O, Asie ! Grânar al Europei,
grânar gemând de toate,
grânar gemând de grâu,
O, Asie! Pe creasta
cea mai prăpăstioasă, cea mai înaltă,
a Himalayei, Ofiţerii britanici dau drumul jazz-ului ! Îşi moaie enormele picioare cu unghii'ndoliate în Gangele, în care pariaşii
şi-aruncă bieţii morţi, zdrobiţi de desnădejde !
Din piscuri până'n vale
azi, Anatolia-i pământul
în care-şi execută Armstrong *)
blues-urile.
i-e greaţă Asiei,
i-e greaţă ! Nu, Orientul nu mai vrea să'nghită
această îngreţoşătoare supă cu lapte ! Chiar dacă vreunul dintre voi,
s'ar mai gândi să'nvie mâine, această vacă-a noastră ce-i gata să plesnească de
foame, —
dispară,
de-i burghez.
Armstrong, cântăreţ american de jazz.
36
NAZIM HIKMET
Şi chiar, şi mai ales, tu, Pierre Loti, tu cel ce-ai cuibărit,
păduchii tifosului, care ne-a molipsit, — tu mai străin ne eşti,
decât străinul ofiţer francez ! Tu — ofiţer francez — tu ai uitat
mai repede decât se uită-o târfă
pe-a ta Aziade cu ochi de struguri
verzi !
Loti, tu ai minţit, tu minţi şi-acum. Ai bombardat,
ca pe un simplu semn de tras la ţintă'n drum.
mormântul iui Aziade,
pe care tu l-ai ridicat în noi, în mine !
Ştiut să fie, de n'a fost vreodată : tu, Pierre Loti, eşti doar un şarlatan ! Un şarlatan... Pierre Loti,
cel care vinde Orientului francezele pânzeturi putrezite, cu 500% profituri peste preţ! Nu eşti o, Pierre Loti,
decât un viermănos burghez, un porc bătrân
şi jumătate !
De-aş crede nu'n memorie
ci'n suflet, — în ziua'n care
descătuşat va fi Orientul,
eu, luându-ţi sufletul în serios pentru întâia oară, l-aş răstigni jos, la piciorul podului !
Şi'n faţa sufletului mincinos, aş trage din ţigară...
*
V'am dat mâna mea,
v'am dat mâinile noastre-Imbrăţişaţi-ne,
voi, sans-cuîoţi *) ai Europei ! —
Să galopăm cu toţii, cot ia cot
săltaţi de mândri noştri cai împurpuraţi! E-aproape ţinta. E-acolo, aproape,
Aproape-i, 'nainte ! Te uită,
Te uită, să vezi : numărate sunt zilele ce ne despart de libertate !
) Revoluţionari de!a î 789.
PIERRE LOTI
37
Priveşte cum vine-alergând spre noi, de departe,
Orientul împrospătat, îâlfâindu-şi năframa udă de sânge! Şi iată frumoşii noştri-armăsari
cum calcă, sunându-şi potcoavele'n sbor, peste buricul dezgustător al imperialismului...
In româneşte de E. Pietraru
LI-G HE-BIN
întoarcerea fiului
Tu, mamă scumpă, uită-te puţin, Spre calea noastră, mândră, luminoasă, Că azi pe Poarta Mare din Ciun-Ţin Feciorul tău s'a'ntors din nou acasă.
Băteau bandiţii tare în fereastră, — Mai ştii ? — nu-i mult din ziua ceea doară. Eu am fugit atunci din fanza *) noastră Şi m'am ascuns în pivniţa de-afară.
Ca să-mi găteşti de drum mi-ai spus să-aştept. Şi ţi-ai ascuns durerea ta de mamă. Doar capul mi l-ai strâns tăcut Ia piept, Dar n'a rămas o lacrimă'n năframă.
Mi-ai spus : — Tu, fiule, să-mi vii acasă La mine în Ciun-Ţin, pe Poarta Mare. Şi-am mers pe lungi poteci întunecoase, Şi prin păduri, prin mlaştini şi ponoare.
Am mers pe câmp, prin ape, parcă ani, Dar teamă nu mi-a fost pe calea grea. Şi-ajun s-am Ia Ciu-De, la partizani, M'am ridicat să-mi apăr China mea.
Din ziua ceea, vreme a trecut Dar sunt la fel de neînduplecat. N'ai plâns atuncea când m'ai petrecut, De ce plângi azi când m'am înapoiat ?
Nu vezi că Primăvara e frumoasă, Că ne aşteaptă muncile din plin ? Nu vezi că eu m'am reîntors acasă, La noi, pe Poarta Mare din Ciun-Tin ?
* fanza
— casă chinezească.
. întoarcerea fiului
Pe unde am vegheat şi dat de veste, Pe unde noi luptându-ne ne-am dus, Azi steagul roşu faHaie pe «este, De mâna noastră ridicat şi pus.
Aruncă-ti, mamă, neagra ta broboadă, Şrndeaptă-ţi mândră gârbova spinare, Că a ieşit Ciun-Ţin-ul să ne vadă, St, îmbrăcat în strai de sărbătoare.
Tu pune-ti, mamă, haina cea mai bună, Si iesi din odăiţa de un cot, Auzlaun cântă oamenii, cum suna De cântece, oraşul peste tot...
Din mâna lor flori ^,^^P de toate.
V^^-iSas^
A noastre visuri vechi de hbertate.
Din noaptea când porni pe al luptei drum Si fiul tău departe a plecat Lui, comandant i-a fost Mao-Ţse dun, Şi cu duşmanii aprigi a luptat.
De-aceea, înipiinind porunc^ntreaga, Si-a mamei cea mai scumpa e, maie,. Eu m'am întors în clipa asta d. aga, Acasă în Ckm-Tin, pe Poarta Mare.
39
In româneşte de Demostene Bole
LUCIA DEMETRIUS
OAMENI   DE   A Z I
Piesă în trei acte PERSONAGII
(în ordinea intrării în scenă)
DR. VASILE M'URGU
ZĂPLAN
TRAIAN
TITU
MOAŞA ANICUŢA DOBROTEL
GHIŢA COTOROIU
LENUŢA
GRIQORE
SANDU
MARTA
DR. FLORINEL PETRESCU
FLOAREA
NI CĂ
ONOFREI
TRANDAFIR ION
DR. HORIA TEOFIL MAMA DR. TEOFIL TOMA COSTACHE SORA TANTA
dela dispensarul din Găvanul ţăran sărac ţăran sărac fiul lui Zăplan din Găvanul
Fost agent sanitar şi electoral, chiabur
nevasta lui Cotoroiu
secretarul Organizaţiei de bază
copilul lui Grigore
învăţătoare în Găvanul
din circ. Deochiaţi
nevasta lui Zăplan
mijlocaş
Secretarul Sfatului Popular din
Găvanul
Chiabur
cioban
dela Spitalul din Căţuia
mijlocaş bătrân ţăran mijlocaş
ACTUL !
TABLOUL
« lui C^Z7^ea^ZTe0^ '» ^ casa de ckiaour
" Porru aProaPe
şi el. La ridi-
41
OAMENI DE AZI
Xw'cu/a Dobrotel.
Scena 1
„,mrIl. ,„„ usor, !„ odaia din stânga. Nu. nu acolo, la stânga. TITU : (se învârteşte tn faţa cearaacutu . ^
«STATS.'        -   * - - * -
ZĂPLAN ' Da' oare o vedea ?
- - Du-,e
TRAIAN : Nu moare, Titule, ce i~ ai y
tn gtajd. Stai cu Oică, că-i singur.
ÎSSiND''N™^ U vinMi in Jir. Ce, est, copii n,* - <"> „anta™"  E,ti tlâcâu ! V«H< * treaba 1
(Titu pleacă îneci)
ZftPLAN : Să ştiu că ia, i-aş aduce ceva...
S^SitL ceva ou, da' nu Prc, oua aie care ic a.eut...
»" pSnă „, trecut, ,u, Nici nu-,
ZĂPLAN • Păi ăl vechi, Nicolau, care e.d f făcea ceva, dacă nu-i aduceai plocon f. de astea. Era de
rea' Că-i căpăţânoasă şi afurisita. ^ pS V Acll- ce s'a luat ea de sac, ca £MW StfS? Srr.irSU. de iungă s,i suie ,n p-
Căzuse iarna pe noi ?
Scena II
Din dispensar, iese moaşa Anicuţa.
MOAŞA: Da' ce-mi staţi aici, tn dnjj- ^X"^ Ce, staţi de'priveghi la ^ ^^^e'Jlt coboară ta fântânii, de unde adus-o, văd eu cu doctoru de ea! (trece i
" nSL«ae 1um!nS'azi, nu-i treabă, ,1 mai stăm si no,, poate ma,
iese ^t'Z'Z?^ ^ «»•să lucreze-0 scapă'0 scapă; nu>
aşa i-a fost'scris 1 Da^ copilu' cred ca ,     tea să rămâie şi acasă. Da'
TRAI AN : Daca e după   - , a fos^
noi nu prea credem in sc.isu aia.
42
LUCIA DEMETRIUS
t MOAŞA : Vai de mine ? Cum acasă ? Păi tot una e să nu-i faci nimic sau s o opereze doctoru' aici, cu rost, cu instrumente, să-i facă penicilină ? Pune mana pe găleata, pune mâna, ce stai ? Cum acasă, vai de mine ? ZĂPLAN: Dumneata ai spus...
MOAŞA : Mai ştiu eu ce spun, de gura voastră şi de ochii ce-i holbaţi la mine, parca vreţi să vă jur că mâine o să meargă la arat! Aveţi răbdare. Veniţi mai pe seara. Cand o să isprăvească doctoru', o să vă spui. Mergeţi de beţi un rachiaş sa va mai întăriţi la inimă. Să-] am eu, ce l-aşi mai bea ! (moaşa intră in casa).
Scena III
Traian, Zăplan
TRAIAN : li merge şi ăsteia gura ca moara neferecată şi n'are două la
un loc.
ZĂPLAN : Auzi Traiane, poate că se duce ! Dacă iese ea dela doctor şi vorbeşte In doi peri, o fi că e rău de tot Floarea şi nici doctoru' nu mai stie...
IRAIAN : Da' păzeşte-ţi treaba, omule, abia o fi început, mai are pân' să vada şi el daca e rau aşa de mare. Eu socot c'o scapă, că tot am luat-o îr, pripă Cu doctorii noi cu leacurile lui, o s'o scape, Zăplane! Hai acasă, rutnâne că degeaba stai acu .
- . ZAPLAN: Parcă aş mai sta, poate tot iese doctoru'. Du-te tu, eu mai raman. Ce-o sa fac cu copilu' fără mamă? Mai bine trăia ca şi.. c- ,.TRAIANr.: Lasă socoteli|e acum. Nu mai îngropa tu singur pe nici unu'. Sa ştii ca pe fitu şi pe Gicu ţi-i iau acum Ia mine, la noi să-i cauţi când vii. Să le dea Stanca ceva de mâncare, să-i mai ia cu vorba, că tu esti 'bun numa' să bagi spaima in ei. Sa vii şi tu să mănânci, după ce te-i mai linişti Eu am o şedinţa la Partid, acu', la şase (iese).
Scena IV
Zăplan, apoi Cotoroiu şi Lenuţa.
^ COTOROIU : (iese din dosul casei, unde au rămas încăperile lui îmbrăcat de sărbătoare. Nevastă-sa după el, gătită şi ea. Straiele lor sunt jumătate de fărâm bogaţi, jumătate de târgoveţi). Dacă pui calu' ca să merg până în capu' satului, afara ca-1 obosesc degeaba, da' Ie dau apă la moară ăstora care stau cu ochii °af "I' if, mme ; "Uite' nea Ghi':ă Cotoroiu, e boier mare ! I! dor picioarele până'n vale ! No sa mori nici tu pân' la alde Trandafir ! (îl vede pe Zăplan) Ce iaci mă Zaplane? Ce cauţi pe la noi? i-^md,
ZĂPLAN : Necazuri!
COTOROIU : Naşte Floarea ?
r,nt i   ZfPrLA^ : Ce Să,"afă> Că s'a aPucat de"a "dicat la pod doi saci de câte
P     XSm' Şc-de t0t răU Şi rău' gândeam că moare la amiaz'. '
COIOROIU : Şi-ai adus-o aici?
ZĂPLAN : Păi! Acasă se prăpădea !
, , , Lf;UJAJ De nea Ghită aţi uitat, sigur I Era bun el odată, acu' alergaţi toţi la chilipir. Da' ce-i gratis, face treaba ca la pomană !
COTOROIU : Ia lasă, Lenuţo, nu te băga. Fac oamenii cum cred că-i mai bine. Fiecare pasare pă limba ei...
ZAPLAN: Adică n'o să-i facă ce-i de nevoie ?
43
OAMENI DE AZI
„;o o.i asa ceva ? Muierea mea zice, că-i
ăsta ceva, că silinţa văd că şi-o da...
ZĂPLAN: Da' n'are leacuri bune?
LENUTA : Apă de ploaie ! încerc Româneşti,
COTOROIU : Eu nu ştio n ca  pe ^^^a, merg cu doctoriile mele, ZSXftStfZZ rC-, - -n »an... şi me,gi >a sigu,
^::"l-- - i " ^      SaCrinC,U' Când
e vorba de nevastă-sa şi de copiU §      ajute Dumnezeu,
COTOROIU : Ei, hai cucoana, ca sa
Zăplane!
Scena V
Aceiaşi, moaşa.
- •   •    „n/n Fi nea Ghită şi coana Lenuţa s'au MOAŞA : (iese din casă să ia iar apa) C, nea un,, ,
găW "ZĂPLAN' (repede la ea) Cum merge, coană moaşă ?
SlOROIU / Treabă treabji şi^ —ica c   s     uc. ^   ^ ^ MOAŞA : Boala nu te intteaba daca vrei
coană Lenuţo ? ,       rilimineca  îmi pare rău de cafeluţă, da'
LENUTA : La nişte prieteni, ca dumineca. i
aVe3i MOAŞA: TUI Pierdui   „i   cafeluţă ! Tocma'   dumineca! Aşa-i noroc,'
m6U' SSpLANnDa' Floarea ce face? O scapă ? cu peniciHna
COTOROIU : Ce zici, coana mod,a ? 1 loaiea
asta sovietică... osteneala, da' vorba dumitale, totu'
MOAŞA : Eu şi doctorii' ne dam toata ostenea , atârnă de doctorii... Dacă or fi bune, scapă. aUa
COTOROIU: Şi pe urmă alta-i uri om b.at.an caie ^    ^ „
unu' tânăr, abia scăpat din, şcoala, ca.e-şi da el,
VăZUt MOAŞA : Asta. aşa 1 ^-5'- ■*< ^oc. Rămâne, COTOROIU : Ei,  ce  sa  mai voruim
sănătoşi! , îsi asteme, să ştii dela mine, Zăplane.
LENUŢA: De, omu   doaime cuiu iş> ,
La revedere.
(Cotoroiu iese Împreună cu Lenuţa) nică, nu sunt două ca ea in sat. Sa nu mpie
scoate apă din fântâna). trăieşte, şi cum e ea
MOAŞA: De, Zăplane, asta zic^   u  da    a^      ^ ^ ]&
voinică... Dă şi mie sa beau, ca m,   a usal tura ^ q Da. la
d^!"st^^ — ^să pui în gura"'
44
LUCIA DEMETRIUS
Scena VI
Murgu iese din dispensar.
MURGU : Haide, coană moaşă, haide coană moaşă, unde stai cu apa aia ? MOAŞA : Vin, vin, până a scos omu' ăsta apa, până am luat-o dela el... ZAPLAN : Domnule doctor, nu vă supăraţi, Floarea... cum e cu ea? MURGU : Dragul meu, ai o fetiţă. ZAPLAN : Ia te uită !
MURGU : Să-ţi trăiască 1 Mama, eu cred... Ei, dar nu fi atât de turburat, eu cred că o scăpăm. Dacă venea de când a făcut buclucul, era mult mai bine! Nici acum nu-i prea târziu, dar e greu. E foarte greu.
MOAŞA : Păi, eu ce-i spun ?
ZAPLAN : Şi atunci, se poate...
MURGU : Nu pot să-ţi făgăduiesc că scapă, pentrucă oricând se pot ivi lucruri neaşteptate, dar cred că va scăpa. Mă pricepi ? încerc să întăresc inima, să previn infecţia, mai am, spre norocul dumitale, o cantitate de penicilină. Am nădejdi mari.
MOAŞA : Asta-i aşa. Nădejdi sunt (intră în casă).
ZĂPLAN: E bună asta... cum i-ai spus... ?
MURGU : Penicilina ? E bună. A venit în vara asta din Uniunea Sovietică. Du-te acasă, dragă, fii liniştit, şi vino, dacă vrei, mai târziu. Eu nu plec de aici curând. Acum nu pot să-ţi făgăduiesc că dacă vii peste două ore îţi spun sigur că a scăpat, par până atunci poate se mai schimbă ceva. Ii fac injecţii ca s'o întăresc. Haide, du-te, vezi-ţi de copii, şi te întorci, dacă vrei. Fetiţa ţi-o arăt mâine. (Murgu intră In casă).
ZAPLAN: (se uită în urma lui, se scarpină în cap, se aşează pe bancă, se gândeşte, se uită la dispensar, se hotărăşte şi pleacă. Scena rămâne o clipă goală. Murgu iese repede din dispensar. Pe la poartă trece Marta).
MURGU : Tovarăşe Zăplan, ai plecat ?
MARTA : (se opreşte). A plecat, a trecut în sus. Bună seara, tovarăşe doctor.
MURGU : Tovarăşa Marta ! Bună seara. Aţi avut şezătoare, mi se pare.
MARTA : Da, acum s'a isprăvit. Nu vii niciodată la şezătorile noastre şi în general, nu prea vii între noi.
MURGU : Uite, acum am avut un caz urgent. Mă iau cu lucrul... şi ai dreptate. Sunt puţin cam sălbatic.
MARTA : Ştiu că ai de lucru. Toţi avem. Dar mă gândeam că acolo ai putea cunoaşte oamenii şi în alt fel, mai bine.
MURGU : (zâmbeşte) Bolnavii sunt lotul meu.
MARTA : Numai bolnavii ? Nu toţi oamenii, sănătoşi sau bolnavi, după cum ai să-i fereşti dumneata ? In sfârşit, vorbim noi şi altă dată, dacă ai să ne cauţi. Acum eşti grăbit. Noi te aşteptăm ca pe un prieten, să ştii ! (dă să plece).
MURGU: Mulţumesc, (brusc) Stai (se repede şi rupe dintr'un răzor două tufănele). Poftim, la revedere.
MARTA : (râde, puţin încurcată) Iţi mulţumesc. Nu ştiam că un om atât de sălbatic, dă flori.
MURGU : Am de lucru, iartă-mă... Bună-seara (intră în dispensar). (Vin Tralan şi Grigore. Marta se întâlneşte cu ei).
MARTA : Bună seara, tovarăşi. Aveţi pe cineva bolnav ?
GRIGORE : Sora lui Traian, Floarea, pierde copilul.
MARTA : Ei, ce necaz cu Floarea. Titu e aşa de drăguţ ! Eu vă urez din toată inima să scape ! Bună seara '
OAMENI DE AZI
45
TRAIAN : Bună seara ! GRIGORE : Noroc.
(Maria iese).
Scena Vil
Traian, Grigore.
TRAIAN : A plecat Zăplan. Să stăm puţin aici, că poate iese careva dinăuntru, să ne spue.
GRIGORE : Da' Stana n'a stat de capul Floarei, că doar ştia că naşte zilele astea, să vie aici, la casa de naşteri, să se interneze din timp ?
TRAIAN : N'o ştii că-i încăpăţânată ? Stana a fost mai săptămâna trecută la ei, da' Floarea : „lasă-mă, cumnată, că am mai născut doi la vatra mea, o să-1 nasc şi pe al treilea". Ba i-a spus şi mai rău : „de când a venit frate-tu, Grigore, secretar Ia Partid, ne înghesui mai rău cu UFDR-ul. Ai prins curaj. Mai lasă-ne să răsuflăm".
GRIGORE : Şi Stana ?
TRAIAN: Stana vorbea şi Floarea cernea şi râdea, parcă i-ar fi spus basme. Păi nevastă-mea şi cu soră-mea s'au hârâit totdeauna. Stana e aşezată, e cu ternei, ca dumneata şi soru-mea; Floarea e apucată. Da-i harnică şi inimoasă. Păcat de ea ! Dă să vie spre noi, şi se trage înapoi de frică.
GRIGORE : Mă Traiane, ai fost la Toma bătrânu' ? E în sarcina ta, ştiu eu.
TRAIAN : Mi-am uitat să-ţi spui că am fost, de dimineaţă, la el. GRIGORE : Şi ce zicea ?
TRAIAN : Că nu mai vrea Lina, fata a mare, care se mărită cu Nică. GRIGORE: Păi şi Nică voia. Ce i-a apucat ?
TRAIAN : Nică a muncit pe vară la Trandafir, de i-a dres ăluia căruţele şi faetonul, şi i-a îmbuibat iar capu' cu ceva. Nu vrea să spuie cu ce. Şi fata, Lina, e în U.T.M. Eu mă mir.
GRIGORE: Ştii care-i buba cu Lina? E U.T.M.-ul slab. Petru n'a prea avut grijă de U.T.M.
TRAIAN : Petru n'a avut grijă de nimic cu rost. A fost un risipit. A plecat mai întâi Matei, care a făcut cel mai mare rău colectivei, de nu s'a închegat. A ameninţat oamenii că, dacă nu intră, o să pată şi o să vadă ei, şi oamenii au fugit ca dracu' de tămâie...
GRIGORE : Bine, eu eram la şcoală, da' voi, eu nu pricep ce păzeaţi.
TRAIAN : Ne-a zăpăcit cu gura, nea Grigore. Noi proaspeţi, nu ştiam destul. Pe urmă a venit Petru, ei ne-a citit, ne-a vorbit, am priceput că nu se face treaba aşa, da' Petru avea şi el ale lui. A lămurit el pe mulţi, da' era când ici, când colo. Nu ştia să le adune toate : U.T.M.-ul şi femeile, şi noi, şi să facem treabă laolaltă !
GRIGORE : U.T.M.-ul trebuie numaidecât organizat. Pentru asta l-am pus acolo pe Mihai.
TRAJAN: Petru aşa era, parcă de dispensam' ăsta a văzut? GRIGORE: Doctoru' venea pe la Partid ?
TRAIAN : Venea, la o vreme, ia început, da' Petru nu i-a făcut lucru mare. Şi doctoru' s'a lăsat, n'a mai venit.
GRIGORE : S'a lăsat cam prea repede doctoru'.
TRAIAN : E cam... de, nu vreau să zic rău, că-i om harnic, da-i cam străin
46
LUCIA DEMETRIUS
de noi. E de-un an, ori parcă mai puţin, şi e străin ca'n prima zi. Merge pe la oameni, trudeşte, da-1 simţi altfel cumva.
GRIGORE : La mine a fost odată, în luna asta, de când am venit. A stat puţin, era grăbit. Am venit aici să-1 chem pe mâine. Azi trebuia să vie după şedinţă la mine, dar dacă are de furcă aici, n'a mai putut (pauză). Ştii, eu mă. gândesc la ceva. Dacă am merge toţi, toţi care sunt pe cale să intre în colectivă şi alţii, care se lasă mai greu, la colectiva dela Izvoarele? Să vadă toţi cu ochii lor. N'ar fi bine ?
TRAIAN: Bine.
GRIGORE : Să le scriem că ne ducem .
TRAIAN: Să scriem mai iute. (pauză) Pe unde-o fi umblând Zăplan?
GRIGORE : N'ar fi bine să te duci după eî, să-1 duci la voi, la Stana ?
TRAIAN : Copiii lui la Stana sunt. Gândesc că şi el o fi nimerit la noi, că singur nu poate sta. Tare-i slab de înger! Alaltăse.ară mârâia şi el, că să intre alţii mai întâi în colectivă, să vadă el cum iese un an, doi.
GRIGORE : Şi el, şi Tom a, şi Nică... De vreo trei săptămâni nu mai era în sat niciun svon, or fi scos iar chiaburii ceva.
TRAIAN : Şerpi veninoşi, nea Gri gore. Noi cu ochii pe ei, şi ei tot scuipă
venin.
Seen a VIII Aceiaşi, Dr. Murgu.
DR. MURGU : Bună seara ! Uite, tovarăşe Grigore, vezi şi dumneata că n'am putut veni. Am un caz grav.
GRIGORE : Ştiu. Am trecut eu p'aici să te întreb de poţi să vii mâine şi să te întreb şi de ea.
MURGU : Sunteţi cumva rude ?
GRIGORE: Mai de departe, cum să-ţi spui: soră-mea Stana, ţine pe Traian şi Floarea care-i acu bolnavă e soră cu Traian ! Ei, în felul ăsta suntem neamuri cam tot satu'.
TRAIAN : Scapă, ce zici, domnule doctor ?
MURGU : Cred, nădăjduiesc ! Fetiţa e bine. Ştiaţi că a născut o fetiţă ? GRIGORE : (mişcat) Nu. Ei, copilul trăeşte !
MURGU : In clipa de faţă, sigur, e mai bine decât când aţi adus-o, dar încă nu pot să fiu sigur. Dece n'a venit femeia asta la casa de naşteri cu două zile mai devreme ? Stătea aici liniştită şi mâine, poimâine, năştea cum se cuvine.
GRIGORE : Da'... vin multe femei să nască aici ?
MURGU: Nu .Asta e şi necazul meu. (pauză; se aşează pe bancă, aprinde o ţigară).
GRIGORE : (cu o şiretenie blândă) Eu nu ştiam că ai şi dumneata necazuri. Mă gândeam: dacă are supărări, o să vie să le spuie. Ori, de.o lună, de când sunt eu la Partid, n'ai venit decât de două ori, şi atunci pe fugă. Aşa că am crezut că n'ai necazuri !
MURGU : (zâmbeşte trist) Ei, tovarăşe Grigore, necazuri şi nevoi destule; încerc şi eu să le rezolv cum pot.
GRIGORE : Şi poţi ?
MURGU : In parte. Uite, asta e casă de naşteri ? într'o odaie dispensarul, în alta sala de naşteri, n'am unde scălda femeile când vin, n'am loc de o bucătărie pentru ele aici, le aducem dela bucătăria dietetică, din celălalt capăt al satului, şi mare lucru acolo n'avem.
OAMENI DE AZI
47
GRIGORE : Da, e greu. (pauză) Cât am fost eu la spital, la Căţuia, pe primăvară, cu braţu' ăsta, am auzit că ţi-ai văruit singur dispensarul. Adevărat ?
MURGU: Adevărat, am văruit, am curăţat, am dres un dulap spart.
GRIGORE :   N'ai cerut la nimeni ajutor, ori ti-a plăcut aşa ?
MURGU : Ba am cerut Linei, fata lui Toma, şi Ilinchii, vecina de colo, dar n'au avut vreme.
GRIGORE : La U.F.D.R. ai fost ?
MURGU: Nu.
GRIGORE : Dece ?
TRAIAN : Să fi vorbit cu Stana.
MURGU : Ei, tovarăşi, ar fi multe de spus.
GRIGORE : Spune-le, tovarăşe doctor.
TRAIAN : Eu, nea Grigore, mă duc acasă. Domnule doctor, noapte bună şi mulţumesc de osteneală. Noi tragem mare nădejde că dumneata faci tot ce poţi...
MURGU : Tot ce pot, dragul meu. Uite, de asta să fii sigur. TRAIAN: Bună seara (iese).
Scena iX Grigore, Dr. Murgu
GRIGORE : (aprinde şi el o ţigare) Mai stai? Ai vreme, tovarăşe doctor?
MURGU : Am lăsat moaşa cu ea, pot să mai stau (se uită la ceas). Dacă inima îşi revine, e scăpată. Mai târziu, trebue să-i mai fac o injecţie.
GRIGORE : Păi atunci, să vorbim niţel. Ziceam că nu te-am văzut pe la Comitetul Provizoriu, pe la Partid.
MURGU : Uite, tovarăşe Grigore, sunt vreo opt luni de când am venit în sat. întâi nu mi-a fost la îndemână. Ieşisem doctor, aşi fi vrut să rămân la Bucureşti, să lucrez într'un spital, să învăţ acolo lucrând. Ei, m'au trimis aici, aşa e legea, aşa vrea Ministerul. Am venit. Când am ajuns, mi-a fost greu. Singur, o locuinţă cam proastă ; îmi făcusem şi eu iluzii, să rămân în oraş, unde sunt alte posibilităţi de studiu, de evoluţie. In sfârşit, nu eram deprins cu... viat) de aici. Atunci am încercat să mă scutur, mi-am spus : cel puţin am să fac treabă bună cum n'a, mai făcut altul. M'am dus la Comitetul Provizoriu să cer mijloace de transport, ca să mă pot deplasa în cele cinci comune care fac parte din circumscripţia mea. I-am rugat, am stăruit, n'au găsit pentru mine.
GRIGORE : La noi, viaţă aspră, aspră, mohorîtă, nimic din câte se află într'un oraş ! Au o căruţă cu un cal, e drept că au şi multe treburi cu ea, dar puteau să ţi-o dea câteodată sau să mobilizeze oamenii din sat, să-ţi dea una, la nevoie. Da' de câte ori ai fost să ceri la Comitet şi n'ai. primit ?
MURGU : De două ori.
GRIGORE : De, tovarăşe doctor, dacă te mai duceai odată şi le lămureai de ce e nevoie să avem oameni sănătoşi, poate că pricepeau, şi-ţi dădeau mai des. Pândele, secretara', e om vechili, ştie cum merge treaba cu hârtiile lui, că a fost mulţi ani notar, dar cu dispensam' ştie mai puţin.
MURGU : De el m'am lovit. E cam îngust şi cam calic.
GRIGORE : Gospodar de felu' vechi, are multe racile, da' are şi merite. Cu Onofrei, preşedintele, ai vorbit ? El e tânăr, ridicat, inimos. E altfel de om. A fost în divizia Tudor Vladimirescu, pe urmă a făcut o şcoală.
MURGU : Am vorbit odată şi cu Onofrei mai serios. Mi-a făgăduit şi var şi ciment, şi casă mai bună, pentru casa de naşteri. Nu mi-a dat. E şi cam repezit el.
48 LUCIA DEMETRIUS
GRIGORE : I-ai mai adus aminte odată?
că am stat cu mâinile în sân. M.rnstei. Sa nu crezi, tov. Grigore,
GRIGORE : Eu nu cred asta
o«r-r» ?w
veni femeile nu m 7™m I 3 0 casa de na?ted bună- ar
decât aTasă ir^nn ?° ^ Că 6 mult mai bine să nască acolo,
aecai acasă la ele. Dar astea toate îmi dau seama că sunt mai greu de făcut
|. —, oamenii de aici sunt atât de, nu duşmănoşi chiar^rSJi, dedaţi
fumrT; Uite' d6SPre CaSa ^ "aŞteri Şi Stati°nar să vorbeşti Duminică. MURGU : (cu îndoială) Am să vorbesc. Tare aş vrea să-1 fac ! GRIGORE : Să-1 facem, tovarăşe doctor. MURGU : Mă ajuţi, tovarăşe Grigore ?
ÎS* *"dmmea,a 18 ■*853 - »'•< «* n'c'
«ai sl*uSi,Ju ,£Z£<ceas>       **«<• •« -««°
GRIGORE : Mai stau dacă te întorci.
OAMENI DE AZI
49
Scena X
Grigore, apoi Sandu şi mai târziu moaşa.
GRIGORE : (scoate apă din fântână şi bea).
SANDU • (intră în fugă pe poartă) Taică, întreabă maica mare unde ai „us sacii ce erau de cusut, să-i coase mâine de cu ziuă, că i-a căutat unde i-a pus 5 rânduise frumos în pod, zice, şi tălică ai răsturnat tot cu dosu n sus cand te-a, dus după hamu* ăl vechi, şi nu mai ştie ce zaveră ai făcut acolo.
GRIGORE ■ Zaveră, zici, mă, păcătosule? (îl răstoarnă peste cap pe genunchi) Taft... face zaveră ? Hai ? Ia să te întorc eu pe tine cu dosu n sus, sa
văd, iese zaveră ? .,/■-/
SANDU : (râde cu hohote) Aoleo, tăticule, aoleo! Nu mai zic nimic ! (calare
pe genunchii lui îl trage de mustăţi) Unde-s sacii, mă, tătic'? _ _ ^
GRIGORE : Sus, pe grinda de care atârnă coşu  cu nuci. Hai, acasă cu
fme! TSANDU : (dela poartă) Ce să-i cer eu maichii mari, ca să-i spun de unde
să-1 ia ? , GRIGORE: Mă pungăşiile, speculantule, exploatatorule, vrei plata? Vin
încoace să te plătesc eu ! . „   „ , .,
SANDU: (aleargă strigând) Zece nuci! Zece nuci! Zece nuci şi inca trei!
(iese).
MOAŞA : Care eşti mă acolo, de faci atâta gura ? GRIGORE : Băiatu' meu. S'a dus.
MOAŞA- Al matale era? Ca un cintezoi, drăguţu' de el, aşa ciripea, (se aşează) Să fumez şi eu o ţigară. Ai un chibrit? (Grigore îi aprinde) Grea meserie maică ! N'apuci să stai jos. (Grigore tace) Vine şi doctorul acum. Şi mi-e foame, de nu te văz. ) ; „
GRIGORE ■ Nu te duci să mănânci, cât stă doctoru nauntru?
MOAŞA : Ce să mă duc ? Aici e foc şi eu să mănânc ? Da' ce, îmi arde de mâncare? Când e aşa, câte un caz grav, mi se taie pofta !
(Murgu iese din casă)
MURGU: Ar trebui să i se restabilească pulsul. Să vedem. MOAŞA: Da, să vedem.
MURGU: Eu sper mult în reacţia organismului ei. E o iemec vomica, tanara încă. Ce lucruri nechibzuite fac femeile astea! ^
MOAŞA: N'au cap, maică, n'au cap, că sunt femei proaste. Nu poţi sam.ţi
femeia...
GRIGORE- Ce spui, coană moaşe? N'ai nicio nădejde în femei?
MOAŞA : Vai de mine, ce, toate femeile sunt la fel ? Păi sora talica, Stanca,
aşa e ?
GRIGORE : (către Murgu) E repezită, Floarea...
MOAŞA • Eu nu i-am spus ? Da' îi spuneam şi nevestii dumitale, Dumnezeu s'o ierte- nu propti femeie, coperişul la şopron, când eşti cu burta la gura !_Las că vine "bărbatu-tău acasă, că n'o muri acolo, şi l-o propti el". Dar ea ce sa ma asculte ! Tare era inimoasă, săraca ! (îşi şterge ochii). Şi-a sar.t şi Cotoroiu atunci, când s'a îmbolnăvit, da' nici el n'a mai avut ce face. Frumuseţe de femeie !
MURGU- Intră, coană moaşe în casă, că e bolnava singura.
MOAŞA ■ Dumnezeu s'o ierte ! Nu pe asta, vai de mine, pe ailaltă, care s a prăpădit. Mă duc să văz ce face, săraca. Of, of, of, numai femeie sa nu fu!
4. — Viaţa Românească. -■ c. 946
50
LUCIA DEMETRIUS
Scena XI
Murgu, Grigore, apoi Zăplan.
GRIGORE : Mai ales muiere nărăvită la rele!
MURGU: E greu şi cu ea. Am cerut Ministerului s'o pensioneze, să-mi trimită alta, dar nu sunt destule cadre tinere şi sunt atâtea dispensare noi, că cine are un om, trebuie să-şi facă treaba cu el, şi să mai aştepte.
(Zăplan intră pe poartă) ZAPLAN : Bunăseara, dom' doctor... ce zici... Hai ?
MURGU : Măi omule, tare aş fi vrut să-ţi spun să nu mai ai nicio grije, dar uite, că şi eu încă mai am. Sper, cred, uite, mâine dimineaţă cred că am să te primesc cu veste bună că a scăpat de primejdie.
VOCEA LUI SANDU : Taică, tătic'! Vii Ia masă, mă tătic' ?
GRIGORE : (se duce la gard) Unde eşti, mă ? (vorbeşte încet peste gard cu Sandu).
ZAPLAN: (îl trage pe Murgu spre cerdac) Dom' doctor... să nu te superi... uite eu... m'am gândit... sunt şi eu un om sărac, da' aşa... cât pot şi eu... că şi dumneata te osteneşti...
MURGU : Adică... ce vrei ?
ZAPLAN: (îi bagă în buzunar) începusem să adun să ne luăm o vacă... da' dacă-i vorba de muiere... ca să-ţi dai şi d-ta osteneala.
MURGU: (speriat) Vai de mine! Ia-i de aici! Ia-i, păcatele mele. Ce crezi dumneata ? Ce-ţi închipui, că altfel ?... Pleacă de aici !
ZAPLAN : (speriat şi el) N'am vrut să te supăr! Nu, aşa.... Că n'ai leafă mare nici dumneata... şi să-i dai doctorii bune... Da' n'am vrut, doamne fereşte...
MURGU : Lasă-mă omule, hai, du-te. Atâta încredere n'ai în mine ? (Zăplan pleacă. Murgu se plimbă nervos. Aprinde o ţlgare. Se aşează pe bancă. Grigore vine lângă el).
Scena XII
Grigore, Murgu. începe să se întunece.
GRIGORE : Aşa a murit şi nevastă-mea ! MURGU: Nevasta dumitale a murit din naştere?
GRIGORE : Acum şapte ani. Eu eram la spital şi ea, acasă, a ridicat cope-rişul căzut al şopronului şi a născut înainte de soroc. S'a infectat şi a murit. MURGU: Copilul a scăpat?
GRIGORE : Da. Asta care m'a strigat peste gard. A fost la d-ta când se fripsese Ia mână. Unul mititel, bălan, ştirbuţ. Sandu. MURGU : Parcă. Mai ai alţii ?
GRIGORE: Am unu' mai mare, e la şcoala tehnică medie în oraş. Eu nu m'am mai însurat. Poate că am să mă mai însor odată, da' la început tare mi-a părut rău după ea.
(pauză)
MURGU : Şi la spital pentru ce ai fost internat ?
GRIGORE : Când m'am însurat, munceam la o fabrică în oraş. Mi-a prins braţul ăsta o curea de transmisie şi 1-a rupt.
MURGU : (îi pipăie braţul) Unde? Aici? Nu se mai simte nimic.
OAMENI DE AZI
51
GRIGORE : Atunci, la spital, mi l-au pus prost. Am stat cu el netrebnic până astă primăvară, când m'a chemat doctorul Teofil de la Căţuia, la spital la el, 1-a frânt a două oară şi a pus oasele cum se cuvine, cap la cap. Am stat. două luni acolo, şi acum e zdravăn. II cunoşti pe doctorul Teofil ?
MURGU : Puţin.
GRIGORE: Păcat.
MURGU :L-am întâlnit de două ori, la oraş, la secţia sanitară. Mă gândesc la dumneata, ce zile negre trebuie să fi trăit atunci când ai venit acasă cu un braţ infirm şi ţi-ai găsit nevasta moartă.
GRIGORE : Ei, tovarăşe doctor, care om nu trece prin zile negre şi mai negre poate ca astea ale mele, da' dacă te laşi înduioşat de mila ta, nu mai eşti bun la nimic.
MURGU : Da, ai un copil de crescut.
GRIGORE : Numai atât ? Dumneata de ce te sbuciurni atât din sat în sat şi dela deal la vale, că n'ai niciun copil de crescut? Ori pentru leafă?
MURGU : Cum pentru leafă? Leafa aş primi-o şi dacă aş sta la dispensar şi aş aştepta să vină bolnavii, indiferent dacă ar veni sau nu. Eu cred în meseria mea, în datoria mea de om.
GRIGORE : Pentrucă ai învăţat meseria la şcoală ?
MURGU : Nu... pentrucă o am în mine. Şi alţii au învăţat-o la şcoală, şi nu cred toţi în ea.
GRIGORE : Ştii, tovarăşe doctor, eu dibui în dumneata un fel de neîncredere. Parcă te-ai gândi: e ţăran, nu mă înţelege. MURGU: Tovarăşe Grigore, eu nu...
GRIGORE: Nu te supăra. Lasă-mă să isprăvesc, şi dacă n'am dreptate, spune-mi la sfârşit şi eu am să-mi cer iertare. Dumneata te-ai lovit de unu' care nu pricepea, de altu' care n'avea timp şi ce-ai zis? Sunt ţărani, nu mă pot înţelege cu ei. Dar dacă nu-i dă şcoala omului simţu' ăsta că trebue să facă ceva pe lume ca să fie mai bine, fiindcă uite, ai spus că n'ai învăţat asta la şcoală, atunci înseamnă că şi eu, şi Onofrei, şi Traian, şi Dobre, şi câţi alţii, suntem făcuţi ca dumneata, cu o râvnă să facem ceva, cum zicem noi, altă viaţă.
MURGU : Tovarăşe Grigore, sunt ruşinat, ţi-o spun cinstit. Ce am făcut eu până azi, ce am spus, de v'am lăsat să credeţi că mă socotesc din alt aluat decât voi ?
GRIGORE : Uite, tovarăşe doctor, fiindcă te-ai lovit de oameni mai nepricepuţi, şi am avut, noi ştim, slăbiciuni mari în conducere până azi, te-ai desgustat, ai spus-o chiar dumneata. N'ai luat dela ei ce puteau să-ţi dea, vreau să zic nu numai căruţă şi var la nevoe, dar şi priceperea zilei de azi.
MURGU : Vezi, tovarăşe Grigore, asta e. Eu vreau să fac aici oameni sănătoşi, nu politică. Politica, faceţi-o voi, şi lăsaţi-mă pe mine să combat bolile. Adică nu numai să mă lăsaţi, ci ajutaţi-mă. Când viu la voi, ori sunteţi prinşi în şedinţe, adică în politică, ori îmi vorbiţi mie de ea, în loc să-mi daţi ce vă cer. Ştiu şi eu, că doar în ţara asta trăiesc, cât de necesare sunt schimbările de azi, cât de importantă e munca voastră, dar eu fac dispensar, staţionar, casă de naşteri. Asta e politica mea.
GRIGORE : Aşa, fără nicio legătură cu nimic ? Aşa ceva nu se poate, tovarăşe doctor. Dacă nu le împletim pe toate la un loc şi nu le sprijinim una de alta, cum o să se ţie în picioare? Ca snopu', dacă nu-1 legi... Duci fiecare spic la treerat?
MURGU : (evident ca să scape de discuţie) Poate că ai dreptate într'un
fel...
GRIGORE : Eu cred că de jumătate de ceas, de când vorbim noi aici, nu
52
LUCIA DEMETRIUS
pot eu să te fac să crezi toată dreptatea mea, dar măcar să văd dela dumneata un pic de încredere, de nădejde. De asta spun că socoti ţăranii altfel de oameni de un soi mai prost. Altfel te-ai încălzi niţeluş, măcar când îţi spun că hai să facem şi să dregem.
MURGU : Ei, atunci facem un staţionar ?
GRIGORE: Facem.
MURGU: E o casă bună, a lui Novac, lângă dispensar, alături de Cotoroiu, Să mergi cu mine s'o vezi, să-ţi explic cum aşi aranja-o. Să-1 luăm şi pe Onofrei, GRIGORE : Mergem. Aici, la Cotoroiu, cum stai? MURGU: încăperile nu sunt rele, dar am numai două. GRIGORE : S'ar mai putea lua două dela el, are destule.
(pauză)
MURGU: Cred că o să-mi trimeată.Ministerul o soră de ocrotire. O să fie mai uşor. Iartă-mă o clipă, aş vrea să dau drumu' moaşei acasă, e târziu. Nici n'am mâncat încă.
GRIGORE : Dumneata nu te duci să mănânci ?
MURGU : Nu, eu stau, mai stau, sunt îngrijorat. Dar dumneata nu te duci ? GRIGORE : Mai încolo. Mai stau cu dumneata, mai vorbim. (Murgu Intră în dispensar, lese moaşa).
i
Scena  Xîîl , \
Qrigore, moaşa, apoi Murgu.
MOAŞA : Na, că s'a întunecat de tot ! Acu', prin gropi şi prin hârtoape, Anicuţo, pân'acasă ! Hai noroc, tovarăşe Grigore, hai noroc şi noapte bună ! Mă'n-torc eu, cum s'o crăpa de ziuă, că ce crezi ? Dorm vreodată până se isprăveşte somnul ? (se îndreaptă spre poartă bodogănind) Am nişte găini, fir-ar ele ale naibii, mă scoală şi pe mine şi tot satul de foame ce le e I Ptiu ! Că era să caz! (i se aude vocea pe drum) Să fac un nod la batistă, să nu-mi uit de...
MURGU: (iese din dispensar) I-am pus termometrul. Tare rnă tem... de inimă...
GRIGORE: Crezi că se prăpădeşte în'noaptea asta? MURGU: S'ar putea (pauză).
GRIGORE : Grozav aş vrea să scape. Vezi, nu numai fiindcă trece acu' prin ce a trecut femeia mea acum şapte ani şi i-ar rămâne şi ei, ca şi Ilenii mele, un copil, da' fiindcă e o femeie straşnică. Barbat'său e cam bleg, n'a avut cine sta cu ea de vorbă, s'o scuture, da' ce femee deşteaptă, ce putere e în ea ! Ce păcat ar fi!
MURGU : Sunt oameni săraci ?
GRIGORE : Mijlocaşi. Au ceva, nu mare lucru (pauză).
MURGU : Tovarăşe Grigore, adineaori am păţit o ruşine. îmi vine să ţi-o
spun.
GRIGORE : Spune-o.
MURGU: A venit Zăplan, bărbatul bolnavei şi a vrut să-mi dea nişte bani, un fel de mită. Spune-mi, dragă tovarăşe, dece ? Nu mă ocup de bolnavi ? Par un om interesat ? Un negustor ? Un pungaş ? Nu-mi fac datoria cu dragoste? De ce ?
GRIGORE : Nu te turbura, tovarăşe doctor. Uite, eu am să-ţi spun altceva. Ai băgat de seamă că si cei mai buni ai noştri, îţi spun „domnule" şi nu „tovarăşe"3
MURGU: Da. De ce ?
OAMENI DE azi
53
GRIGORE : Fiindcă nu te simt ca ei, al lor, din aceeaş plămadă. Asta o fi simţit şi Zăplan. Stai aici la ţară, alergi pe la ei, le dai leacuri, da' nu te doare tot ce-i doare pe ei, nu te frămânţi de ce-i frământă pe ei, acum, în ceasul ăsta. Şi atunci eşti un strein, nu un tovarăş.
MURGU : Nu m'am gândit decât la sănătatea lor de când sunt aici.
GRIGORE : Zăplan ăsta a rămas cu ani înapoi, ai văzut. Ei, dacă te-ar fi simţit tovarăş, ar fi priceput că nu poate încăpea vorba să te cumpere.
MURGU : Dar cum pot ei să nu-şi dea seama cât vreau eu, cu tot sufletul, ca fiecare om să fie sănătos, ca fiecare bolnav să scape ? Cum îmi pun toate puterile? Uite, şi Floarea asta, dacă ai ştii cât vreau s'o scap !
GRIGORE: Fireşte, pe orice bolnav trebue să-1 scapi. Da' un om întreg, ca Floarea asta, pentruce vrei să-1 scapi?
MURGU : Pentru viaţă.
GRIGORE: Floarea are în faţa ei două vieţi: să rămână cu Zăplan al ei pe loc, să ia bani cu dobândă dela Trandafir, ca să-şi cumpere un pogon, să plătească dobânda asta şi cu ce au, să rămâie săraci lipiţi şi slugi la Trandafir şi Zamfir. Să piardă copiii pentrucă duce saci, când n'are cine-i căra şi să trudească, bolnavă şi oarbă pe ogorul chiaburului. Sau să se deştepte, să intre în colectivă cu bărbatu-său, să fie cruţată de munci istovitoare când poartă copiii, să se bucure de viaţă ca omu' liber, şi de rod, şi de carte, şi de copii. Pentru care viaţă vrei s'o scapi dumneata ?
MURGU; Tovarăşe Grigore, pentru asta...
GRIGORE : Atunci cum poţi să nu ştii ce vrem noi şi ce trudim, şi să stai deoparte ? Dumneata nu vezi cum fierbem noi azi pentru colectivă? Nici măcar asta nu te-a ademenit, să iei parte în vreun fel la frământarea noastră?
MURGU : Eu am două ţinte precise. In general să lupt împotriva bolilor şi în special împotriva tuberculozei.
GRIGORE : Cum ? Din om în om ? Singur ? Şi nu vezi că într'un sat în care fiecare trăieşte de capu' Iui cu poartă închisă spre drum şi boala poate să răsbească mai uşor ? Nu gândeşti că într'o colectivă altfel ai fi ajutat să stârpeşti boala ? Că tot satul s'ar schimba şi atunci şi dispensarul ar fi altfel văzut de oamenii colectivei ? Nu ?
MURGU : Poate că da...
GRIGORE: Mi se pare că un om, dacă e cinstit, nu se poate să nu-i pese că noi luptăm, şi dacă-i pasă, luptă şi el. Da' întâi să priceapă, să caute să vadă ce vrem, cum o să fie.
MURGU : Ia spune te rog, cum e scris în legea colectivelor: o femeie care trebue să nască, cum e cruţată ?
GRIGORE : O lună înainte şi două după naştere, nu vine la muncă. MURGU : Şi din ce trăieşte ?
GRIGORE: E plătită cincizeci la sută zile-muncă ; asta, trei luni.
MURGU : Fără să facă nimic ?
GRIGORE: Fără să facă nimic.
MURGU: (se gândeşte) Când aveţi o şedinţă ?
GRIGORE : Poimâine.
MURGU : (pe gânduri) Am să încerc să viu şi eu. GRIGORE: Atunci e bine. (pauză) Vrei o ţigare ?
MURGU : Numaidecât. Mă duc puţin înăuntru, (cu greutate) Dacă inima nu şi-a revenit, întreg organismul nu mai e în stare să lupte. Pricepi ? GRIGORE: Pricep.
54 LUCIA DEMETRIUS
MURGU: (pe trepte) Mi-e inima strânsă de teamă. (Murgu intră în casă. Grigore aprinde o ţigare).
(pauză lungă)
MURGU: (coboară până la Grigore, îl ia de umeri)   Febra scade. Inirria bate bine. A scăpat.
CORTINA TABLOUL II
La şcoală, tn cancelarie. O masă de scris, un dulap-bibliotecă, scaune, portrete pe pereţi, o lozincă scrisă frumos. Marta scrie la masă.
S c e n a   I *
MURGU : (intră din altă încăpere) Mai am numai doi copii, şi am ispră-" vit aicoolul (ia o sticlă din trusa lui lăsată pe masă). Să nu piece niciun copil, nu-i aşa ?
MARTA : Da, trebuie să le dau lecţiile pe mâine, şi le dau drumul. Cine plânge acolo?
MURGU : Unul mic de tot, i-a fost frică, spune că 1-a durut vaccinarea
(iese).
Scena Iî
Marta, Titu
MARTA : Gata eşti? Ei, te-a durut ? TITU: Deloc, parcă m'a sgâriat pisica.
MARTA : Aşa, dar când tragi tu pisica de codiţă şi ştii sigur că te aşteaptă o sgârietură, nu faci atâta tărăboi ca adineaori. Vasăzică, Zăplan Titu (îl înscrie pe o listă).
TITU: Constandin!
MARTA : (serioasă) Iartă-mă, am uitat că eşti cogeamite Constantin, era să te trec ca pe un băeţel mic, Titu. Asta pe semne din pricină că ţi-a fost frică adineauri de vaccin.
TITU : Ei, frică ! Nu ştiam cum o să fie şi întrebam şi eu...
MARTA: Şi eu îţi răspundeam, şi tu nu mă credeai. Aşa e când minţi omul prea mult, nu te mai crede...
TITU : Tovarăşă Marta, pot să spun în faţa oricui că nu m'aţi minţit niciodată!
MARTA: (cu gravitate făcută) In faţa oricui? îmi  făgădueşti ? Dacă o să am nevoie de mărturia ta, îţi iei angajamentul ? TITU: (serios) Şi-1 ţin.
Scena III
Aceiaşi, Dr. Murgu, Sandu.
MURGU : Uite şi pe ultimul erou. N'a spus nici : piu! SANDU : (râde) Piu ! Ce, eu sunt vrăbioi?
MARTA : Aşa, Stoian Alexandru. Dar parcă ai lacrimi în ochi ? SANDU: (repede) De mila lui Titu !
OAMENI DE AZI
55
TITU: Ce, mă ? Pe mine m'a durut ?
MURGU: Ei, Titule, să zicem că doare puţin. Ei, şi ? Nu putem şi noi să îndurăm o durere mică, ca să scăpăm de o boală mare ?
SANDU: (o trage deoparte pe Marta) Tovarăşă învăţătoare, vin aici să-ţi spui ceva.
MARTA : (se duce cu el într'un colţ)  Ceva frumos ?
SANDU: (scoate din buzunar ceva şi ascunde la spate) E şi frumos, e şi dulce, şi mi 1-a adus taica din târg. Adică mi-a adus doi, şi unul ţi l-am păstrat matale. Ghici ?
MARTA : Un covrig?
SANDU : (în taină) Nu, un peştişor de acadea, uite ce roşu e! Da' singură să-1 mănânci ! Să nu-1 dai Ia nimeni, auzi ?
MARTA : Vai, ce bunătate! Mulţumesc, Sandule, dar mănâncă-1 mai bine tu. Eu azi am... am mai mâncat unul !
SANDU: Nu te cred !
MARTA : (râde) Au ! Mă prinde Titu cu prima minciună! Eu am mâncat compot.
SANDU : Nu-i nimic. Dacă ţi l-am dat, ţi l-am dat. Da' singură să-1 mănânci ! Altfel mă supăr !
MARTA : (grav) Mulţumesc, Sandule. întâi am sâ-1 păstrez aşa, de frumuseţe, şi pe urmă poate am să-1 împart cu cineva. E prea bun, ca să-i mănânc singură.
SANDU : Ai văzut ce roşu e ? Şi se vede prin el ! (îl ridică la lumină şi-l ascunde). Se vede Titu.
TITU : Hai, Sandule, în clasă. SANDU: Hai. (doctorului) Noroc! TITU: (doctorului) Salut voios de pionier! (ies).
Scena IV
Marta, Dr. Murgu
MARTA : Noi, avem aici, la şcoală, cam peste o jumătate de ceas, o consfătuire. E vorba de creşa pe care o vom face. Rămâi şi dumneata, nu-i aşa ? MURGU : Da. Creşa e şi o problemă a doctorului.
MARTA : (râde) Dacă n'ar fi şi a doctorului, nu te-ar interesa? Dacă ar fi numai a satului ? Ştii, mă gândesc câteodată că e trist pentru dumneata să ai de-aface toată viaţa numai cu bolnavi, niciodată cu sănătoşi. Ai făcut vreodată vreun jurământ să nu te afli nicio clipă printre oameni întregi ? Tc pedepseşti pentru ceva?
MURGU : (râde sfios) Dece râzi de mine?
MARTA : Uite, să stai în seara asta printre oameni teferi, să vezi ce multe ai să pricepi în privinţa bolnavilor. Acum mă duc în clasă. Iartă-mă câteva clipe. (Cotoroiu bagă capul pe uşe).
COTOROIU : Domnu' doctor, aici erai ?
(Marta îl priveşte puţin mirată, intră în clasă; Cotoroiu intră "in Cancelarie).
Scena V
Dr. Murgu, Cotoroiu
COTOROIU : Domnu' doctor, eu mă duc sus la cramă şi n'o să mă întorc curând, n'o să mă găseşti acasă când îi trece pe la dispensar.
56
LUCIA DEMETRIUS
MURGU : Da, şi ce doreşti, domnule Cotoroiu ?
COTOROIU : Domnule doctor, dacă vrei căruţa mâine, să ştii că ţi-o dau. Am făcut pe dracu'n patru să amâi treaba pentru care aveam eu nevoie de ea şi ţi-o dau dumitale.
MURGU : Să nu-ţi încurci treburile, domnule Cotoroiu... Eu voiam să mă duc Ia Roata, am două cazuri acolo.
COTOROIU : Păi tocmai d'aia. Ce-o să faci ? O să alergi pe jos ? Dacă nu te-aş pricepe eu, care sunt de meserie şi mă durea şi pe mine la inimă când ştiam că mă aşteaptă un bolnav, păi cine să te înţeleagă ?
MURGU : Am cerut căruţă la Sfat, dar nu cred să mi-o poată da mâine.
COTOROIU: Ce să poată ? Pot ei vreodată ceva ? Trebue să găseşti şi un om care să te înţeleagă ! Dacă nu puteam să-ţi dau căruţa eu, îţi dădea Trandafir, ori Zamfir, vorbisem cu ei. Asta e, dom'le doctor. Tot unu' care s'a ridicat şi a ajuns -în fruntea satului, are mai multă dragoste pentru o treabă ca asta. Cine ştie ce e o boală, ce-i un ajutor? Stan sau Bran?
MURGU : (îi taie vorba) Nu, domnule Cotoroiu, vorbeşti cu parapon. Ei au prea multe treburi.
COTOROIU : Treburi ! Ştiu! Colectiva ! In sfârşit, eu nu zic că e rea pentru ei, tot ce spui e că nu e bine să ne despoaie pe noi, că doar cine a adunat, a muncit. N'am căscat la umbră şi mi s'a adunat pământul singur, bucată cu bucată.
MURGU : Sunt diferite chipuri de a munci.
COTOROIU: Cu cap, ori fără.
MURGU : In sfârşit, dacă aş insista, ne-am certa.
•COTOROIU: Păi de ce să ne certăm ? Vrei căruţă ? Ţi-o dă Cotoroiu. Vrei un ajutor, n'ai scânduri, n'ai cuie, n'ai un ciocan când faci o reparaţie? Cotoroiu ori Zamfir, ori Trandafir, cât or mai avea săracii, şi pe urmă dumnezeu cu mila, ai să vezi dumneata. Noi suntem deprinşi să dăm, că o viaţă întreagă am dat şi am împrumutat, şi-am miluit pe care n'avea, dar ei sunt deprinşi să ia şi să ceară. Ai să vezi dumneata.
MURGU : O să vezi şi dumneata.
COTOROIU: N'oi mai apuca ceasul ăla ! Ei, da' odăile ce zici, cum a rămas? MURGU : Vom vedea, dacă nu se găsesc altele mai bune... Şi pe urmă dispensarul nici n'are interesul să se întindă peste tot satul, să se risipească. COTOROIU : Vezi că şi eu, care pun toată inima pentru dumneata...
Scena VI
Dr. Murgu, Cotoroiu, Dr. Peirescu.
(In use bale cineva, apoi deschide).
DR. PETRESCU : (tânăr, îmbrăcat sport cu haine elegante, afectarea lui ascunde o răceală şi o cruzime, cari îl scapă uneori în privire) Am trecut pe Ia dispensar, unde ştiu că petreci nopţi albe şi zile negre, doctore Murgu, ca şi mine de altfel, şi nu te-am găsit. Era gata să mă minunez când am aflat că lucrezi aici. Tot pe câmpul de luptă...
MURGU : Bine ai venit, doctore Pefrescu. Ce rău îmi pare... Uite, trebuie să rămân la o şedinţă aici, şi-ai bătut atâta drum !
PETRESCU: Nu te deranja, colega, am venit, e drept, cu nădejdea să mai schimb o vorbă cu un intelectual, dar dacă eşti ocupat!
MURGU : Dar stai o clipă, te rog ! (căutând un scaun dă cu ochii de Cotoroiu, care a rămas lângă uşe) Atunci, domnule Cotoroiu, îţi mulţumesc.
COTOROIU : Mâine, mâine ai căruţa. Eu o vorbă am  (tot nu pleacă).
OAMENI DE AZI
57
MURGU: (şovăie dacă trebue să-i prezinte) Dumnealui e proprietarul casei unde avem dispensarul...
PETRESCU : (înaintează cu mâna întinsă) Doctor Petrescu, din circumscripţia Deochiaţi.
COTOROIU : Ghiţă Cotoroiu, fost agent sanitar.
PETRESCU: Fost?
COTOROIU : Am fost şi eu odată. Acu, îmi văd de vite, de viişoară eh, ca omu' la bătrâneţe.
MURGU: Ia loc, doctore, cu ce ai venit ?
PETRESU: Cu bicicleta. încă n'a dat îngheţul, şi cum s'au uscat drumurile de vreo două zile, mai pot să profit de bicicletă. COTOROIU : Merge, merge încă cu bicicleta.
MURGU: (se-uită mirat că Cotoroiu tot nu pleacă) Atunci, noi ne-am înţeles, domnule Cotoroiu. (afară se aude un glas: „Domnule doctor! Domnule doctor!") Mă chiamă cineva.
PETRESCU : Obiceiul lor de a te striga la gard, ca pe slugă! Dece n'or fi intrând înăuntru?
MURGU : Crede poate că a început şedinţa, ca să nu ne deranjeze. lerta-ţi-mă. (iese).
Scena VII
Dr. Petrescu, Cotoroiu.
PETRESCU : Ce faci, Ghiţă ?
COTOROIU :  Ce pot  şi eu,  dom'ie doctor.   Mă sărăceşte ăştia pe zi ce
trece.
PETRESCU : Dacă vă lăsaţi.
COTOROIU : Cum să nu ne lăsăm, adică? Ei umblă cu legea, taie şi spânzură, şi noi cu vorbe, cu vorbuliţa bine adusă, da' vorbuliţă...
PETRESCU : (ironic) Pesemne că vouă vă e mai uşor. încă nu v'au luat totul, ca nouă, dar au să vă ia ! Şi poate şi firea voastră de ţărani e mai umilă, mai lesne de supus şi călcat în picioare.
COTOROIU : (atins) Ba să mă ierţi, dom'ie doctor, nu e chiar aşa de lesne să ne calce în picioare pârliţii satului. Nu ne lăsăm nici noi. Da' zic că e greu.
PETRESCU : Tas de cretins!
COTOROIU: Ce-aţi spus ?
PETRESCU: Am spus: greu la deal cu boii mici, pe franţuzeşte, (brusc) Doctoru' ăsta Murgu, ce fel de om e ?
COTOROIU: Nu-i de-al nostru, da-i cam bleg.
PETRESCU : Să fie de-al nostru. Ciimpăraţi-1, ademeniţi-î, atrageţi-1. Un doctor într'un sat e un element de seamă, înţelegi ? Mână'n mână cu ei poate să facă multe. Cu noi, poate iar să facă multe. Serveşte-!, cultivă-!.
COTOROIU : Păi o fac, lua-l-ar dracu, că mi-a mâncat o grămadă de muşterii. Ce zice la radio America, Anglia ?
PETRESCU : Să lucrăm, să ne unim. Pricepi ? Ne lovesc, ne despoaie. Să-! lovim şi noi. Să ne apărăm, (brusc) Ei dau acum o ofensivă mare : colectivizarea. Asta e moartea voastră; ce faceţi? Cu învăţătoarea cum staţi ?
COTOROIU : Prost. E de-a lor.
PETRESCU : E, cu muierile e mai uşor, au alte slăbiciuni. Legăturile mele jdela Bucureşti... (se aud copiii in cor „Salut voios de pionier") Du-te Ghiţă ! COTOROIU: Să trăiţi (iese).
(Petrescu, o clipă singur, umblă prin hârtiile de pe masă. Apoi Marta).
58
LUCIA DEMETRIUS
Scena VIII
Dr. Petrescu, Marta
MARTA : Am venit... (se opreşte brusc când vede pe altcineva decât pe Murgu).
PETRESCU : Sărut mânuţele !  Doctorul Petrescu,  din circumscripţia Deochiaţi. Domnişoara învăţătoare, probabil. MARTA: Da.
PETRESCU : Am venit în căutarea doctorului Murgu, dar a fost fluerat la gard şi m'a lăsat singur (râde. Vede că Marta nu râde şi ea, caută tonul just) Ştiu că aveţi o şedinţă, nu stau decât un minut. Nu vă stingheresc dela treabă. Dar când duci o viaţă aspră ca a noastră, a medicilor, ori cât ai fi de robust sufleteşte, îţi vine să întârzii acolo unde găseşti puţină graţie.
MARTA : Am să vă fac un ceai. Aţi făcut un drum lung pe frig şi trebue să-1 luaţi acum înapoi. Mă duc să-1 fac.
PETRESCU : Nu-ţi obosi mânuţele frumoase cu treburi barbare. Mai bine mai stai aici o clipă, are să-mi fie mult mai cald. Şi pe urmă nu sunt băutor de ceai. Dacă ar fi adus Ia Cooperativă cognac Naville...
MARTA : Au adus flanelă.
PETRESCU : (râde) Am impresia că am fost pus la punct.
Scena IX
Aceiaşi, Dr. Murgu.
MURGU : Era Anica dela bucătăria dietetică. A trebuit să dau o fugă până
acolo.
PETRESCU : Ii spuneam domnişoarei învăţătoare, pe care am avut bucuria s'o cunosc, că, în adevăr, cooperativele fac o treabă teribilă. La Deochiaţi nu i se dă omului nicio lingură de sare, nici un metru de stambă, nicio lingură de ulei dacă nu colectează. Numai aşa cooperativa îşi îndeplineşte rolul de factor de schimb între produsele muncitorilor şi ale agricultorilor.
MARTA : Nu face bine cooperativa dela Deochiaţi. Dacă ţăranul nu poate cumpăra dela cooperativă nici strictul necesar fără să fie obligat să colecteze, atunci se duce la târg, cumpără dela particulari, şi cooperativa îşi pierde rostul. Se colectează pentru alte mărfuri destul.
PETRESCU: Just! (important) Am să atrag atenţia Sfatului Popular. Cum merge, colega, cu staţionarul ? Ai obţinut ?
MURGU: Am obţinut. Mi-au ajutat Partidul şi Sfatul, şi am o casă la un pas de dispensar. Nu l-am utilat încă complect, mai aştept dela secţia sanitară a Raionului şi dela Minister, lucrurile de care am nevoie.
PETRESCU: Aşteaptă, dragul meu, aşteaptă cu ochii pe şosea, ca nevasta lui Barbă Albastră. Eu nu mai aştept demult. Dar utilizez pe oricine poate să-mi dea- Nu mă sfiesc. Iau de oriunde. Treabă să fac, ăsta e esenţialul. îmi dă chiaburul, iau dela el, îl storc. Ia şi dumneata. De unde să iei, dela cine n'are ? Bolnavii vin la dispensar?
MURGU : Vin, vin mai mulţi.
PETRESCU : Ah ! Ai mei, dela Deochiaţi ! Ce egoişti, ce sălbateci ! De un an încheiat nu i-am putut scoate din crasă şi din jeg. Şi nu vin la dispensar, nu vin! Le-am vorbit, i-am rugat, niciun rezultat.
MURGU : Dece nu te duci la ei ? Altfel cum poţi preveni bolile ?
PETRESCU : (tace o clipă) Ca să se înveţe ei să vină la dispensar, ce
OAMENI DE AZI
59
să-i aduc ? Ah! cât mai trebue făcut pentru poporul ăsta! De o sută de ori mai mult decât s'a făcut dela 23 August, până azi. Ridicarea conştiinţei de om, şi construcţii, construcţii-ia infinit!
(Marla şi Murgu schimbă o privire nedumerită în privinţa omului)
PETRESCU : Ei, mă duc, că mă prinde noaptea.
MURGU: îmi pare rău, doctore. Să te conduc puţin (se duce la cuier, nu-şi găseşte haina) Cred că mi-am lăsat haina în clasa unde am vaccinat (Iese)
PETRESCU : Şi mie îmi pare rău că plec. Aşi fi vrut să mă oglindesc o clipă în ochii ăştia mari.
MARTA : Nu cred că te-ai fi văzut frumos în ei.
PETRESCU : Ştiu şi ei să se încrunte ?
MARTA : Foarte urât (nu-l priveşte).
PETRESCU : Atunci să mă privească, fie şi încruntaţi, şi m'aşi simţi absolvit.
MURGU: (se întoarce cu haina pe umeri) Cred că o să cadă bruma afară.
PETRESCU : Şi eu sunt cu bicicleta. Nu mă mai conduce, doctore, că o am la uşe. Sărut mânuţele.
PETRESCU : (iese vorbind, urmat de Murgu) Poate ai să vii şi dumneata Ta Deochiaţi, să vezi cum suntem instalaţi, ultimul strigăt al confortului european şi... (vocea i se pierde, Marta face ordine pe masă, aşează scaunele)
Scena X
Dr. Murgu, Marta
MURGU : (se întoarce) Ce om ! MARTA : II cunoşi mai de mult ?
MURGU: Aici l-am cunoscut, la Raion. Prin facultate l-am zărit cândva, era cu câţiva ani înaintea mea, dar nu l-am cunoscut personal. Nu-mi prea place. Pe urmă a plecat. Mi-a spus că a terminat Facultatea la Cluj.
MARTA : Mie de loc! Şi ce spunea el despre ajutorul care trebue căutat la oricine, fie şi la chiaburi, e o prostie.
MURGU: Dece ? Şi eu iau căruţa dela Cotoroiu şi dela Trandafir... Or fi ticăioşi, dar uite că-mi fac servicii.
MARTA : Dumneata faci asta ?   Dar e o greşeală.
MURGU : Nu iau pentru mine personal, o iau pentru dispensar. Uite că fără ei, n'aş putea-o scoate la capăt. De fapt nici Statul nu-i omoară. Dacă au, de ce să nu-mi dea ?
MARTA : Nu te-ai întrebat dece-ţi dau ? Ei sunt mai abili decât dumneata. MURGU : Mă socoteşti atât de dezarmat ? MARTA: Armat nu eşti, în niciun caz . MURGU : Atunci mă dispreţueşti, da ? MARTA: Nu.
MURGU: M'ar durea asta. Ştii, eu despre dumneata... Cu dumneata... aşi vrea să am în dumneata un prieten.
MARTA: Ai. (pauză)  Care e celălalt nume al dumitale ? MURGU : Vasile. Dece ?
MARTA : Vreau să-1 ştiu. Toată lumea spune : „Doctorul Murgu", parcă nimeni n'ar socoti că mai ai şi alt nume. Voiam să ştiu cum îţi spune mama dumi-taie. Câteodată vorbeşti ca un copil şi...
MURGU : Eu nu ştiu să vorbesc bine când ies clin problemele medicinei
60
LUCIA DEMETRIUS
mele. Câteodată cu dumneata, aşi vrea să vorbesc... frumos, să-ţi spun o mulţime de lucruri pe care le gândesc singur.
MARTA : Doctore dragă, trebue să ieşi din problemele medicinei, nu numai ca să-mi vorbeşti mie ce gândeşti singur. Trebue să ieşi pentru toate problemele noastre, să nu mai gândeşti aşa de singur .(se aud bătăi în uşe).
Scena XI
Aceiaşi, Onofrel,Moaşa
ONOFREI : Noroc, tovarăşi !
MOAŞA : Hai noroc ! Dom'Je doctor, a pus ăla lemnele la şopron şi eu le-am controlat. De acu să vii şi dumneata să vezi, ca să nu zici, e mai bine să vezi cu ochii dumitale cât e şi unde e puse, şi să-1 plăteşti să se ducă unde a dus rnutu' iapa, că m'a înebunit de cap !
MURGU : Cât mai e până la şedinţă ? Mai am timp ?
MOAŞA : Păi ce, arde şcoala dacă vii cinci minute ? Nu s'a adunat, văz ! ONOFREI : Mai avem un sfert de ceas. Du-te, doctore. Trebuie să-mi spui şi când să-ţi planificăm ieşirile de teren, că fac acum planul general. MURGU : Nu stau decât cinci-zece minute.
MOAŞA : Treaba-i treabă. Vii dumneata (Murgu iese. Moaşa plecând, confidenţial Măriei) : M'a zăpăcit atâta treabă. Am intrat argat la stăpân ! Nu tu casă, nu tu masă ! Ei, hai noroc ! (iese şi ea).
Scena XII
Marta, Onofrei.
ONOFREI : Lucrezi la ceva cu doctoru' ?
MARTA : A vaccinat până adineaori şi l-am oprit la şedinţă. Prea nu ia parte la nimic.
ONOFREI : Mi se pare mie că are nasul de ceară. Dacă nu-i faci pe loc ce te-a rugat odată, se supără.
MARTA : Nu se supără, dar e sfios şi nedeprins să lucreze în colectiv. Trebue învăţat.
ONOFREI : Ce-a învăţat la şcoală ? Numai medicină ? Parcă azi se învaţă mai multe !
MARTA : Trebue să-1 înveţe şi viaţa, nu numai şcolile. Eşti aspru (pauză). ONOFREI: Sunt câteodată. Ştiu că am cusurul ăsta (pauză). Marta, te-ai mai gândit la întrebarea mea ?
MARTA : (cu greutate) M'am gândit, tovarăşe Onofrei. ONOFREI: Şi cum ai hotărît ?
MARTA : Nu m'am hotărît. Nu vreau să te întristez... Sigur că eşti un om plin de merite, vrednic de dragoste dar...
ONOFREI : Da' nu mă iubeşti dumneata. Nu iubim fiecare om care e vrednic de dragoste. Aşa am iubi mulţi (iar repezit). Poate că iubeşti unul blând?
MARTA: (blajin) lac eşti aspru.
ONOFREI : N'am vrut să fiu. Ţi-e drag de altul ?
MARTA: Nu ştiu bine. Să nu crezi că ţi-o ascund, dar nu ştiu încă nici eu. Să nu fii supărat.
ONOFREI : Supărat ? Nu. Da' trist. Asta se poate, nu ?
oameni de azi
61
Scena XIII
Aceiaşi, Grigore, Nică.
GRIGORE: Bună seara. Uite: m'am întâlnit cu Nică pe drum şi l-am tras cu sila să mai stăm niţel de vorbă... Da' unde e doctoru' ? Auzisem că e aici.
MARTA : A fost chemat puţin la dispensar şi se întoarce. Dar e bine că l-ai adus pe Nică aici, că şi eu am de vorbit ceva cu el.
ONOFREI : Cine n'are de vorbit cu Nică ?
MARTA : Nică, dece nu mai vine Niculina la şcoală ? Voi n'aveţi tată, tu eşti fratele mai mare, după câte ştiu eu, tu duci toată gospodăria. Dece nu trimiţi fata la şcoală ?
NICĂ : E bolnavă.
MARTA : Atunci du-o la doctor. Dar când doctorul a fost la voi aţi ascuns-o în pod, am auzit.
ONOFREI : S'o mai fi putând şi în al treilea fel: Nică are câteva oi. Lâna cine s'o toarcă ? Ce, Niculina are nevoie să ştie carte, când ştie să toarcă lână? NICĂ : Nu că n'are nevoie, da' şi lâna trebuie toarsă.
(intră doctorul Murgu) MURGU : Bună seara. GRIGORE : Bună seara.
MARTA : Ia aminte Nică, fata are zece ani, dacă pierde acu', când are minte fragedă, vrei să înveţe mai târziu la şcoala de analfabeţi? Toată viaţa o să toarcă lână ?
ONOFREI : Poate o bagă frate-su slugă la Trandafir, că şi ăla are multe şi toată viaţa o să toarcă lână.
MARTA : Şi o înveţi să mintă, să se ascundă ?
NICA: Nu s'a ascuns...
MURGU : Când am venit eu, s'a ascuns.
GRIGORE: Dece te miri, tovarăşe doctor? O fi aşa, un obicei al lor. Şi Nică s'a ascuns în hambar când l-am căutat eu să-1 chem la şedinţă. Ia spune Nică, ce gânduri te bat ?
NICA : Să mai vorbesc şi cu Lina, că cu ea mă iau. la primăvară, să vedem ce mai zice şi ea.
MARTA : Nici Lina n'a mai dat pe la U.T.M. NICA : Treabă, ca toamna...
GRIGORE : Mă, Nică, ce să vorbim noi în doi peri ? Spune curat ce-i cu tine ! Spune pe faţă !
NICA : Tovarăşe Grigore, să nu zici în niciun fel, da' eu mă trag de pe
listă.
GRIGORE : (liniştit) De pe lista colectivei? De ce, Nică ? NICA : Să intre alţii întâi, să văz cum iese. De ce să rnă bag eu primul ? E vreme berechet!
MARTA : De ce, omuie ? Ce ţi-au mai băgat în cap ?
GRIGORE : Ei, tovarăşe Marta, poate a făcut singur o socoteală. Şi-a zis omul : ce-mi trebue să ar deavalma cu maşina de la S.M.T. şi să isprăvesc repede ? Ce fac eu pe urmă cu timpul meu ? Aşa, ar o săptămână, mai grap câteva zile, mai semăn vreo două, iar trec cu grapa, se fac cam trei săptămâni. Ce nevoie am eu să sfârşesc mai iute ? Ce-are aface că mănâncă ciorile şi şoarecii de câmp sămânţa, c'am arat la faţă ? Am arat cu boii mei ? Că doi ai, Nică, aşa-i ? Şi-s cam slabi !
NICA : Nu-i vorba de asta, tovarăşe Grigore.
62
LUCIA DEMETRIUS
GRIGORE : Nu ? Aşa credeam eu. O fi atunci că trebuie să pui cartofi unde ai avut grâul, şi tu vrei să pui tot grâu, ca să iasă slab şi rar la spic ?
(intră Floarea)
FLOAREA: (ironic) Ce să schimbe omu' obiceiu'? Aşa a făcut şi tat-su 1 NICA : Nu e asta, tovarăşi, zău.
ONOFREI : Atunci, ce n'a fost până azi şi acu' s'a ivit din pământ ?
NICA : Am aflat ceva ce nu-mi vine la socoteală nici mie, nici Linii. Că tot ce ne rămâne în gospodăria noastră nu rămâne pentru totdeauna. Un an, doi, şi pe urmă trece şi asta la colectivă. Aşa s'a făcut la Isvoarele.
MARTA : Cine ţi-a spus, mă Nică? Care umblă cu asemenea vorbe ?
NICA : Unu' care a văzut. Şi atunci ce să mă bag eu cel dintâi ? Eu nu zic că mă minţiţi, da' vine mâine, poimâine, un ordin cum a venit la Isvoarele şi se schimbă tărăşenia...
MARTA : Cum o să vină un ordin care să schimbe legea ? Că e doar 0 lege a colectivelor, omule !
GRIGORE : Cum s'o fi întâmplat, frate, că de ordinele astea care nenorocesc omu' sărac, află întâi cel bogat şi el le spune şi celorlalţi ? Mie mi-a spus Zamfir că a aflat istoria asta dela Isvoarele.
FLOAREA : (prinde jocul) Şi mie băiatul lui Trandafir.
NICA: Trandafir, zici? Şi mie tot Trandafir.
ONOFREI : Şi n'ai deschis ochii, omule ? Bârfeala asta cu Izvoarele vine numai bine, tovarăşe Grigore.
GRIGORE : Asta vine numai bine, că noi am hotărît să facem vizite toţi, câţi vrem să intrăm în colectivă, la Isvoarele. Aşteptăm răspuns, şi ne ducem. Şi o să vedeţi voi minciuna lui Trandafir cum arată la faţă.
NICĂ : Să ştii că dacă ne ducem, nu-i rău. Da' s'o luăm şi pe Lina mea, să-i închidem gura. De când ţese la coana Lenuţa...
GRIGORE : O luăm, frate, şi n'o să mai ţese pentru muierea Cotoroiului. Hai, du-te la treabă.
NICA: (amărât) Bună seara (iese). ^
Scena XIV
Grigore, Onofrei, Dr. Murgu, Floarea
GRIGORE: (către Onofrei) Trebue lămurit şi ajutat.
MURGU : Ce curios cu oamenii ăştia, tot nu-şi pierd încrederea în cei care i-au păgubit o viaţă întreagă.
GRIGORE : De ce să şi-o piardă ei, oameni cu mintea încă împânzită, când nu ţi-ai pierdut-o nici dumneata om cu carte?
MURGU : Eu ? Ce fel de încredere am eu în ei ?
ONOFREI : (isbucneşte) Iei căruţa dela ei, n'ai fost şi ieri cu căruţa Cotoroiului ?
MURGU : Şi dumneata tot dela ei rechiziţionezi.
ONOFREI : O rechiziţionez, n'o iau ca prieten. Când ia un prieten, trebue pă urmă să dea şi el ceva în schimb.
MARTA : (se uită la Onofrei) Vezi, asta nu pricepe doctorul şi trebue să-i explicăm... .
ONOFREI : Ce să-i mai... (se opreşte, se stăpâneşte) Da, să-i explicăm. GRIGORE : Uite, tovarăşe doctor, trebue să vorbim noi mai multe, de asta i-am şi rugat pe tovarăşi sâ vie aici înainte. Am mai vorbit noi şi atunci, la dis-
OAMENI DE AZÎ
63
pensar, şi când ai venit la mine, am făcut şi niţică treabă împreună, că staţionarul e aproape gata, da' dumneata tot faci în paguba noastră o mulţime de lucruri, şi asta nu merge. Nu se poate.
MURGU : In pagubă chiar ? Atunci dvs. credeţi că trebuie să fac mai mult politică decât medicină ?
ONOFREI : Când faci schimburi de prietenie cu chiaburul, faci politică, adică politica lui.
MURGU : Dar pentru binele dispensarului o fac. Ca să pot alerga să văd oamenii.
GRIGORE : Ascultă-mă, tov. doctor, chiaburul nu dă nimic ele inimă bună ce are. El crede că te cumpără. (Murgu tresare) D-ta nu eşti de vânzare, ştiu, dar tot crezi că e niţel cumsecade când te ajută, şi din credinţa asta iese buclucu'. începe pe urmă să te doară necazu' lui, să crezi că tot are şi el puţină dreptate şi nu ştii când ajungi de partea duşmanului şi împotriva noastră.
MURGU : Credeam că prin munca mea am dovedit că nu pot fi de partea duşmanului. Uite, îmi trebue căruţa mâine să mă duc la Ţintaurii. Am auzit că s'a ivit acolo un caz de scarlatina, în săptămâna asta, de când n'am mai fost eu sus, la ei. Trebue neapărat să previn molima. îmi trebuie căruţa să ajung acolo. S'ar putea să nu fie scarlatina, dar eu trebue să văd.
GRIGORE : I-ai cerut tovarăşului Onofrei ?
MURGU : I-am cerut, dar s'a mai întâmplat să cer şi să nu-mi dea.
ONOFREI : S'a mai întâmplat, când am avut o treabă care nu suferea amânare şi a dumitale nu era urgentă. Da' mi-ai spus mie pentru ce anume îţi trebuie mâine ? Ca să cântăresc şi eu ce-i mai însemnat, lucru pentru care te duci dumneata sau pentru care să ne ducem noi ?
MURGU : E foarte însemnat să previi o epidemie. Asta e cea mai de seamă sarcină a mea de medic.
ONOFREI : Cred. Dar mie mi-ai spus ? Nu ! Şi ca să te asiguri de căruţă, ai şi cerut la Cotoroiu. Pentru asemenea treabă nu i-o rechiziţionam eu ? Nouă molimă ne trebuie ? De ce nu vorbeşti ?
MURGU : Erai grăbit, plecai tocmai... Mă gândeam numai cu spaimă la cazul acela de scarlatina. Nu ştiam dacă o să mă pricepeţi cât e de important... Credeam că am să mă descurc singur.
ONOFREI : Şi Nică trăieşte de unu' singur ca dumneata.
GRIGORE : Şi acum nu-ţi zici: uite, răul trebue tăiat dela rădăcină. Şi care e rădăcina ? Oamenii nu trăiesc cum trebue. Dacă ar trăi altfel, nu s'ar întâmpla să dea munca peste cap şi de aci să se tragă boală şi sărăcie.
MARTA : Şi munca asta organizată n'o poate face fiecare la casa lui.
GRIGORE : Pe urmă, d-ta întorci spatele la ajutorul nostru. Lui Onofrei nu-i spui ce te doare. Am trimis-o pe Floarea la d-ta, să-ţi mobilizeze oamenii pentru conferinţe. Gândeam ca în chipul ăsta ai să te legi puţin de ei. N'ai vrut .
MURGU : A mai fost vorba odată de o mobilizare făcută de Sfat şi de U.F.D.R. Ţii minte într'o duminică. Şi a rămas baltă.
ONOFREI : In duminica aceea a venit un tovarăş dela Raion să vorbească despre colectivizare şi pe dumneata a trebuit să te amânăm, ştii doar.
MURGU : Mi se pare că problema sănătăţii cade în faţa celorlalte.
GRIGORE: Le găsim şi lor loc, n'ai grije, da' dumneata ne ceri nouă să ne gândim numa' la sănătate, şi nu te gândeşti deloc la celelalte. Sunt toate, trebuie luate pe rând. Eşti ca un om care are în curte un pom mare, care aruncă multă umbră, de nu-i poate creşte în bătătură nicio floare, şi prinde şi casa umezeală ! Ei, el îi ciumpăneşte mereu frunzele, cică alea dau umbră, da' nu taie naibii tot copa-
64
LUCIA DEMETRIUS
toată ''£&2. ^1^^' ^ ^ la d—ta cu
sp^, c[t?pS;      ca!!? co,ogândr că cine ştie câte ai
te uili la mine parcă ai TX'-M dnl     ' aC°'° SgTibuHt la masă scriai-
dumnezeu dacă S£   v" ^'năd.f             'f' Să mă bată
Bine că ţi-o spui acu' că mă îner r ^ ,'   , r   a         mi s 3 pus ia inimă atunci '
am nimerit un pisoi CU ^ Credeam că am să dau de     smeu, şi
Snotrei • aJTh-- j t°varăşi- r/,flhzâ /w'^ av<* drep*^
™; ri::^; ttfIuc-a,tui decât ** ~
UKiuUKfc, . Bine, doctore, te cred  Mi sp „~ j
clasă. Să mergem şi noi. Vino, doctore dragă, să-f auzi        " *«
pt nA(Se ndWă Şi 'eSe' 0n°frel u urmează)
FLOAREA :   (în drum spre use) Ei tov dorin,- m; o operat noi pe dumneata ! (îl scuturai umeri) cSaI TiS   . ^ ^ 6"am 'rite aşa îi fac ! (intră în clasă) ° ldU 3' meu se '>,ne coc°5at>
* la S Nu-i Şal " ^ CU ă?tia Să *H Că faCem 0        de naşteri
cortina
ACTUL i! TABLOUL I
, T£ 2*T* * Mab"'« ™
Scena I
Cotoroiu, Trandafir.
sat,,' ăS?T0R°IU: Ei-   CUmet,'e' d3Ca Unu' ca Traian, care-i cel mai pârlit din de i-a    vâ dutrvrailtă 13 T,       Până 3CU' Cind ani' Câ"d - am înL " avea lânjă Sântuireu 3 ^ ^ ^ PUţi"' PS aIea două ^ne care le TRANDAFIR : Numai p'atât ? Te-ai ars i
vie si nev™aR-?iUStaNnUcamlTmirh      " ?Va mU"dt toată vara la vie. Trebuia să
OAMENI DE AZI
TRANDAFIR : Sa fi stat fără vacă cu lapte, să-, crape copiii. Parcă mă-sa n>a crescut-o Pe ea cu terci  tot lapte a mâncat ^
COTOROIU: Cu terci ş. pe ea şi PV!ft!atăDe alt i ' dacă Floarea lui H^epti  Ei, dacă Traian, zic, merge prin sat şi înv   a pe     n, J SSa ajuns să ducă femeile după ea ca pe o       Z-plan ca de^ ^ sâ sbiere ca un măgar ca sa se fac   mu    coiec     ■ chilipirul. S'a
satului azi, ce mai vrei, coin  J    ;     JJ la Isvo,e g       ^ cică
întors turbaţi, ca scos ara2600 k log a me de g ^ ^ ump,e ş,
£ t^ SE £Se^S.Şcim să aibă hambarul plin, cum a fost al
- 'fiSti^'S bojocii ^"^^
ca!ipsu', mă! S'a întors lumea cu susur,  os Pa,.^so.Ae*U* ^       ^ ^
nământu1, dacă intra toţi pârliţi. >n f '  L    gjute Verginica ? Cin-? Păi
e uiţi la ei că-ţi râd în nas, s, tu asuz. s ngu r. Sa m. ajute de|a tatsu
Verginica n'a pus mâna £ ^iS^^o^, Ce, am
cu treizeci de pogoane ş. cu mâinilepreoteasă! Da' asta-i încă puţin.
nevoie sa meargă la camp ^ Sauzi, îmi iau locul dela Salcie,
Marin. îmi ia locu' meu dela tata la codect.va lor g      ^ g, gl
COTOROIU : Şi mie nu-m. ia locul        ls^' • =?        - mai vine
dracului şi afurisit! Pâ toţi m, .-a mom,   u^e ^■ PJ toţ    Când era săracu'
la uşa mea, cu o boală, cu tn drum "Do? la^  si cinci la mine. îşi vedea
Nicolau în comună.ce, mult im. stătea ,n   .un ? Do, a e 1 s ^ ^
dbr„rr:^^      " p^u, *-*
"tr™' Dedata mai ai şi focu'ăsta ! Mai ieşea un ban şi de
2 ^^^^4^«a-£
COTOROIU :   Şi aleargă şi-, iese sufletu şi i iese iimo ^ M toceşte pragurile ! In toate casele se baga ca Floa.ea, zau . Cand ^
ochii de-a văzut-o bine şi vrea sa Facă la le! maj umb]ă
COTOROIU : Vedea-l-aş   ţeapăn   şi   umtlat j «-arc pe la bucătărie, că iatră câinii aşa ?
Scena 11
Aceiaşi, Lenuţa apoi Ion.
LENUTA • Ghită, a venit Ion. ciobanu' dela saivan. COTOROIU :Ce vrea ? Cine 1-a chemat > LENUŢA : Vrea să vorbească cu tălica.
— Viaţa Românească.
946
66
LUCIA DEMETRIUS
COTOROIU. Păi n'a vorbit acu' patru luni? Ce, a înnebunit? îşi face de cap ? Lasa oile când are e! chef şi vine'n sat ? yew LENUTA : Nu-ş ce zice de haine si de un picior COTOROIU: Să vie'ncoa. LENUŢA : Cu picioarele murdare pe velinţe ?
t^m?,??10 : Să 36 descaIfe- Ce> mă-sa 1-a făcut în opinci?
TRANOAPr1?1^^?0^'6, ',Ui °r fl        CUrate Ca °PinciIe- (lese oftând) rnT^oÂfÂR nNU ,te"01 inţdeS CU d ? 0ri 0 fi dat boleşniţa'n oi I COTOROIU : Puşchea pe limbă-ţi | Cine ştie ce pretenţii mai are ! L'or fi prelucrat şi p asta ! Ca şi'n primăvară îmi venise cu capu' plin ION : (intră domol, cu căciuta'n mâini) Bună ziua ' TRANDAFIR : E boişevic şi ăsta. A uitat de săru'mâna l COTOROIU : Ce-i Ioane ? Ce s'a întâmplat ? ţ ION : De 'ntâmplat nu s'a'ntâmplat '' COTOROIU : Atunci ce-i ?
^N^n^i,eU,-fm St3t d£ m'am gândit că simbl'ia-i mică. E mică simbria! ^ COiOROIU: Pai n'am vorbit? N'ai zis că-i bine? N'ai haine dela mine hrana başca simbria ?   Ce   mai   vrei ? Ce, în fiecare   lună o să ne mai tocmim odată? Aveai anii trecuţi câţi ai acu' ? Hai?
ÎŞÎrnnnrîr3' ^l™1™ ruPte de mai an     altele nu mi-ai mai făcut. ru .1.   ° ?r  1       te"a™Peră ■ Te-acoperă ! Ce, li s'apleacă oilor când te văd cu ele cârpite ? Ce, stâna e biserică, să fii în haine noi?
.     JON : Nu-i că nu-s noi, da's subţiate. La munte-i frig. N'a fost vorba să-mi dai ha,"e 'a f^Carre an ? N'am vorbit a™' trecut să ne luăm după o lege ?
COIOROIU : Dacă's bune, mă, la ce să fac altele ? Ce, esti fată de măritat ş> eu «unt tat-tu? Hai cară-te ! Pentru asta ai coborât din deal dela saivan?
IRANDAFIR: Sa smintit şi ăsta. Geaba stă acolo, singur tot anu' vara la stana şi iarna la saivan, că şi acolo ajunge microbii ăstora l
. COTOROIU : Hai, Ioane, du-te la coana Lenuţa, spune să-ti dea o s'rachină de ciorba de ieri care a mai rămas şi la vară vorbim pentru haine de iarnă. Umblă Sciriâ tos.
ION: Eu zic...
COTOROIU : Nu mai zice nimic. Descurcă locu' d'aici ION: Eu am auzit că avem Sindicat. Şi hai, coane, la Smdicat, să vedem cum hotărăsc ei plata mea.
2?yS^iV1'' Pt'U' bătlj4e-ar crucea ! Da' de sindicat de unde ai mai aflat ? IRANDAFIR: I-auzi frate, ce ştie Ion, ciobanu'I
ION : Au fost dela oraş muncitori, de au tăiat din pădure, si mi-au spus. Daca e o lege şi pentru noi dece să nu ne luăm după legea aia ? '
COTOROIU: Şi crezi c'o să te umple de berechet legea aia ? Ce legile sunt făcute pentru voi, sau pentru Stat? O să mă puie poate pe mine ,ă-ti dau ceva mai mult, da o sa ia taxe dela tine, de-o să te usuce. Cu un ban n'ai' să nvi rămâi Ai sa vezi tu pe dracu' ! Lege vrei ? Hai la lege, să vezi tu ce bine o să-ţi meargă !
TRANDAFIR: Nu v'ajunge că vă dă omu' şi brânză, si mălai s'i haine si slănina, şi bani pe deasupra, vreţi sindicat? In Ioc să-i spui bogdaproste că după urma Iui trăieşti de atâţia ani, că un prost ca tine şi fără pământ, până acu' crăpa de zece ori de foame !
ION : Păi, de slănină nu mai ai încotro ! Şi hainele-s trenţe.
COTOROIU : Du-te Ioane, să-ţi dea coana Lenuta un chil de slănină dela cămara, du-te la deal, gândeşte-te bine, şi pe urmă, 'nainte să sui Ia munte în Martie, sa mai vii să-mi spui ce te-ai gândit. Că dacă acu' stai în sat si lasi oile
^ w 67 OAMENI DE AZi
,ON: (nedumerii) Şi mai e 51 asta- dda P'cl°'" '
arătat-o... u
COTOROIU : Care mai arătgt.0j şi pe vara. Vreau
ION : Iaca, rana asta, şi acu trei am sa mă duc la doctor la ^^"^La Murgu? Păi nu ţi-am spus să-1
COTOROIU : (furios) La dispar • bagi piciorul, în criolină? L-ai băgat?
ION : Eu... „ ,       se Vindece cu criolină. Şi rac sa
COTOROIU : Nu-i rana p   lume sa nu ^,
ft^V/KS^' L-am băgat în criolină acu trei
ani' "'CC^IU: Mai
casă de ajutor. Să-ţi plătesc si barbientpoale ca j      ^    t_ cfoban
Z tragi ie la sindicate! Crezi ca al u  nu n. a. .ase      ^ ^ ^ , Hai,
lume? Ori vrei cum vreau eu  o, P.jc, ; e d       ^ c„ ^ am inima, porcule. mnrs la coana Lenuţa, sa-ţi dea cioiua , Ş  ION: (şovăind) Rămâneţi sănătoşi.
Scena 111 Cotoroiu, Trandafir.
COTOROIU: Ai văzut? Jtul pământului 1
TRANDAFIR : Am văzut. Can   spiea ^ şase am de mlla,
COTOROIU : Ion, ciobanu , rapanosu , pe ca
vrea sindicat ! . .
TRANDAFIR: Cate 01 ai ? 100 oL Şi cât mo h Iu- ,
COTOROIU : Ce, crezi ca-1 i apune munca spune rând ! Să brânză, cât caş, mi-o imancan C4> mje. m ? ^ ă cât ,apte pe urmă c'au murit! D aia ş. eu '"^J^^^,.^ că n'are încotro!
^t^F^^ singur   de când
COTOROIU : Ăstuia î-e încă de oameni, 1-a făcut mă-sa. Nu se duce el.
Scena IV
Aceiaşi, Moaşa
MOAŞA: Hai, noroc! hai noroc», Ca la câr-
TRANDAFIR : Sa trăieşti, nioşico.
dUmă MOAŞA - Cu bai sau fără hai, noroc să fie.
COTOROIU : Stai "oş^, «;«"aa de (:,,;,,,;ţ , Tanţa se duce la Pă-MOAŞA : Ce sa stau, ca nu-m ™z c'l ^ devreme !a dlSpensar,
valeni şUacăiniec^la copn s,     -m- că e duminică şi de, ca omu', manan,
şi am dat o ruga ac<-.ad, =>«
şi eu mai boereşte.
68
LUCIA DEMETRIUS
TRANDAFIR : Da' ce, ia foc dispensam' fără d-ta ? Când era Nicolau, nu mai păzea nici dracu' dispensam', şi tot pe locu' iui îl găsea, nu fugea de acolo.
MOAŞA : Vezi că noi avem staţionar de copii ! Staţionar cu şase paturi, da' văz că a băgat doctorul opt draci în el, tuşesc toţi.
COTOROIU : Cap sănătos sub patrafir! Numai ca să facă ce n'a făcut altu', să fie el mai breaz !
MOAŞA : Şi mai e una : e acolo Sandu, ăl mic a! lui Grigore, şi doctoru' a spus aseară ca să-1 culc numaidecât separat, în altă odaie, că parcă ar avea altceva. Aseară n'avui timp după ce a plecat el, că trebue să duc patu' acolo, să spăl pe jos, să pui în geam o saltea, ştii, în sala aia mică, de ţineai dumneata sacii în ea, şi dimineaţa când m'am uitat, era spuzit pe piept. Trebue să mă duc să-1 despart de ăilalţi. Cunosc eu, are scarlatina, are dreptate Murgu. Mi-a lăsat să-i fac şi ser.
TRANDAFIR : Da' el unde s'a dus ?
MOAŞA : La spital, cu unu' de se curăţa, de nu-l ducea.
COTOROIU : Eh, dacă a stat el cu ăilalţi până acu' şi e la amiază poate să mai stea niţel.
TRANDAFIR : Cum îţi merge, moşico ? Dai în brânci de treabă ?
MOAŞA : M'a omorît, auzi, m'a omorît cu controln'. Toată ziua e cu ochii pe mine. Fă asta şi fă aia, parcă n'aşi şti şi eu, că nu moşesc de douăzeci de ani toate muerile din sat şi nu le aduc jigodiile pe lume. Şi pe urmă pă mine ar trebui să mă ţie numai pentru faceri ! Nu ! Mă bagă şi îa staţionar, că Tanţa e şi la creşă ! Că am şi leafă mare !
COTOROIU : Şi atâta îngrijire, strică copilului !
MOAŞA : Dece nu m'o fi dând la pensie, maică ?
COTOROIU : Că lucrezi bine, cu ixpirienţă ! Şi când naşte una cum trebue, să spuie c'a fost meritu' lui ! La grea moară ai dejugat, Anicuţo !
MOAŞA : Am fost bună aţâţi amari de ani şi fără stăpân pe cap, că Nicolau nu se băga, dacă nu-l chema. Acu', Anicuţo, nu. Eşti a cincea roată la căruţă.
COTOROIU : De când se are bine cu Grigore şi cu Onofrei şi-a făcut casă de naşteri în casa Iui Novac, i s'a suit la cap de tot. Da' ce-a asudat pentru, ea ! I-a ieşit lui Murgu limba de-un cot pân' le-a aranjat! Credeam că dă în boala lui Calache, atât alerga, se căciulea şi turba ! Ş'acu' se omoară să facă una la Roata. îşi scuipă sufletu' pe drumuri.
MOAŞA : Aşa, aşa ! Uite-aşa se perpeleşte ! Taman, că-mi vine şi să râz !
TRANDAFIR: Şi la toate adunările pentru colectivă se duce, şi-am auzit că şi vorbeşte. Că la colectivă omu' o să fie cruţat, că acolo să vezi sănătate, că aşa-i la Isvoarele ! Că acolo-i raiu' ! Raiul cu bivolii !
COTOROIU : Sta-i-ar în gât!
Scena V
Aceiaşi, Dr. Pelrescu, sora Tanţa
Dr. PETRESCU : Bună dimineaţa ! Bucuroşi de oaspeţi ? COTOROIU : Eh, domnii' doctor Petrescu ! De aşa oaspeţi să nu fim bucuroşi ? Poftim de staţi ! Cumătru' meu, nea Trandafir. Ori îl ştii ? PETRESCU : N'am avut plăcerea.
TANŢA : Ei, domnule doctor, te-arn adus, m'ai păcălit, acum trebue să
plec.
MOAŞA : Adică cum te-a păcălit ?
69
OAMENI DE AZI
,     fflP la dispensar, tocmai când mă pregăteam TANŢA : A venit ma. s c'ă în crângul de lângă moara
că plec la Păvăleni. Să te spun    Inta  ™ a   P     dus acolo, dar nu cânta meu 5£ cucul pentrucă e prima » ^ P-trucâ nu mai stie drumul
Sapi S:;^ e"? Ştif mai bine decât mine. trebue s.
inP'PETRESCU: Sora Tanţa e pe urmă trebue să recurg,
ademeneşti cu farmece rusţice^uyrang un^cu^ marmora> ţş] pierd la orice mijloace, pentru ca ierneze _ ne zi ce trece feminitatea. . marmoră fără feminitate? Te m-
P       TANŢA : Atunci ce mai vrei sa corupi, u
tereseaza ?
MOAŞA : Asa zau î
&&& Mr SHrrA-- *,
TANŢA : De un ceas ar  . trebu I saj.^ foa păvălenii pe pustie!
*-SS^î&k «Stau - - - -
TANTA : (,izCmd) N,c. (mea. ™/rL ™  'Ah , Şi acolo alţi pu™.. «Ite
cerl, a„c,o,al «-W~£?a*BS*fc invidt, * v,        U «~
gropi, alte cumetre, alte Use. aiw ^ dere. (iese)
Scena VI jWafir, C<*0™'"' '<005a
COTOROi, :       «. - * *« ~* Le™,0! "
ţuiculiţă ! Avem mosafin!
Scena VI!
Aceiaşi, Lenuţa
LE,UTA:^ -^REScti: SănEsî » LenuţăJ ^       mai am loc. Să
LENUŢA : De sănătate *\™^>^SΙ  ar vrea să ti le ia SaS?1^ SaX^ nu mai ai aproape ce să bagi . oaia
COTOROIU : la poftiţi, poftiţi I (
TRANDAFIR: E opărita rau coa a LenJţ  " ţn cas3] 0 Ş1
COTOROIU : Da' ce crez, ? Când vo be.tc ^ gpa
apucă la ficat. Să fi fost tu stăpân m s*£ s sa vez. aa   g^.^ ^ te'e şi nu-ţi mai vin la lucru  S   te prajest,   ^ ^       ^ ^ „.„ ven, Zi^Z^^     Să nu ţi-imuştruluesceu atunci!
70
LUCIA DEMETRIUS
TRANDAFIR: (îi face semn spre doctor) Şi cu vaca aia, e bolnavă, zici?
COTOROIU : Lasă-mă, nea Trandafire, să-mi vărs focu', că domnul doctor e al nostru, nu-i ca Murgu să joace în două* labe ca căţeiu' dela panoramă, ăia cu tichie, ca să-i zică ăştia „brava" şi să-1 decoreze ori să-1 facă deputat ! E de-al nostru. Ne cunoaştem de o mie de ani.
TRANDAFIR : Zău ?
COTOROIU: Păi eu în tinerelele mele am fost sanitar în comuna unde avea tata dumnealui moşie. Conu Tache, săracu ! Ce om ! Ce acareturi avea ! Ce gospodar ! Pe domnu' doctor îl ştiu de când dădea cu praştia în rândunele.
MOAŞA : (care până acum a fost ocupată cu băutura) Taci, frate !
PETRESCU : Suntem prieteni de mult, dar asta să rămână între noi, coane Ghiţă. Ăştia, de pe aici, ştiu că sunt fiu de funcţionăraş de prin Bucureşti. E mai bine să rămână aşa.
COTOROIU : Sfânt ! Eu sunt mormînt ! Ia mai luaţi, mai luaţi ! Lenuţo, mai adu frate, ce atâtica ţuică, la atâţia voinici ? Ce zaeafeturi erau la conul Tache ! Da' la alegeri, ce mese ! El m'a făcut om, şi eu am caracter, eu sunt recunoscător. Zicea : mă Ghiţă, câte voturi aduci ? Atâtea. Ai atât dela mine, şi dădea cinstit.
MOAŞA : Nu ştiu eu ? (bea absorbită). (Lenuţa mai vine cu o sticlă, de data asta mal mare) LENUŢA : De conu' Tache vorbeşti ? Bun ca pâinea caldă. Dacă erai de-ai lui, te vedea dumnezeu !
TRANDAFIR : Ce zici, domnule doctor ? Vin americanii ? PETRESCU: Nu afirm nimic. Atât vă spun: aveţi răbdare! COTOROIU : Şi cum o să fie când or veni ?
TRANDAFIR : Ce, ce crezi, te pomeneşti într'o zi cu ei şi fac regulă până nu te-i dumiri că au venit : na ţie casa 'napoi, na ţie pământu', tu ai fost primar, primar te fac, haide afară din închisori voi care aveaţi şi v'a luat, şi intraţi 'năun tru voi cu colectiva, voi pârliţii care urlaţi după „libertate", na-vă libertate, voi amanţii care umblaţi acu' la şcoli şi la şedinţe, să putreziţi acolo, să nu vă ră-mâie oscior cu copii cu tot, pân la pruncu' din burta măsii !
COTOROIU : Care a fost neam de slugă, slugă să fie, şi care a ştiut să facă avere, s'o stăpânească sănătos, că a fost deştept şi a ştiut să dea din coate.
LENUŢA : Parcă mă mai răcoresc când aud cum o să fie. Staţi niţel, să vă aduc nişte chifteîuţe fierbinţi.
MOAŞA : Eu mă duc, maică, ce să mai stau, să-1 trec pe ăla cu scarlatina la separat, că se umple toţi. Să-i fac şi aia...
PETRESCU : Ai un caz de scarlatina ?
MOAŞA : Aseară mi-a spus doctorul că e suspect, da' n'am avut vreme, şi azi s'a dovedit, da' uite, eu pe la nea Ghiţă, am întârziat. Mă duc.
PETRESCU : Da' mai stai coană moaşe, că nu se molipsesc ei aşa iute. Auzi, vin nişte chifteîuţe grozave.
MOAŞA : Ca la coana Lenuţa, ştiu ! Da' eu tot mă duc. (se aşează) Trebue pus şi !a regim, altfel mănâncă ca toţi ceilalţi şi-i bucluc.
PETRESCU : Al cui e copilul ?
MOAŞA : Al lui Grigore, secretam' dela Partid, nu-i de glumă.
PETRESCU : Al lui Grigore? Ei, ai să te duci ! Ia mai toarnă puţin, nea Ghiţă, ce fei de gazdă eşti ?
COTOROIU : Vai de mine ! S'a uscat paharele ? Să ştiţi că mai am, nu-i asta toată! Nu mai am curcănaşi de ăia de-i frigea Lenuţa când venea un musafir, nu mai am plăcintă, ca al'dată, că m'au secat ăştia ; da' ţuică se mai găseşte.
OAMENI DE AZI
7i
TRANDAFIR : Când oi vedea eu ziua aia, când or veni americanii, trei zj]e şi trei nopţi beau !
COTOROIU : Ca la alegeri, când punea conu Tache butoiu' în curte şi alegătorii veneau de beau cu stacana, ori trăgeau, de erau grăbiţi, cu meţu', şi nu mai ţineau socoteală (râoe). Ţi-aduci aminte... haha !.... ţi-aduci aminte, dom-nişorule Florinei, — ce să te mai iau cu domnu' doctor — când a lu' Tudose a venit cu capul spart şi i-a dat domnul Tache 5.000 de lei răsplată, şi i-a zis : bea alde Tudose cât vrei tu.
TRANDAFIR : Parcă !
COTOROIU : Ba văz că nu, că nu râzi. Şi el a băut toată noaptea şi a doua zi dormea crăcănat lângă butoi, şi-i furaseră nădragii de pe el, da' el habar n'avea şi dormea tun. Şi râdea toată curtea cum stătea cu dosu' gol şi-1 lătra câinii ! Râdea şi conu Tache, dumnezeu să-I ierte ! Ce vremuri bune! Ce oameni de viaţă ! Subţiri, nu aşa !
PETRESCU: (care bea puţin şi-i priveşte rece). Pe când acum ? Vă bate colectiva la uşe şi voi habar n'aveţi.
TRANDAFIR : Ce să-i faci ? Ce n'am spus? Că nu le dă nimic la împărţeală, că nu le lasă nici casa lor, că are să crape toţi la cazan, că cu maşina lucru se face repede şi atunci le ies zile puţine la socoteală...
COTOROIU : Că dacă lucrează cu maşinile şi nu cu vite, cu ce-o să mai îngraşe pământul ? Că-şi dau ei vitele să le crape acolo de foame, neţesălate! Ce n'am spus !
TRANDAFIR : Le-a făcut o şcoală ăştia, Grigore, Onofrei, acu' şi Traian şi Stana, de i-a 'nebunit pe toţi.
COTOROIU: Le-a adus film din Soviete, pasca mă-si cui 1-a adus să mai înveţe ăştia să facă treabă, i-a dus la Isvoarele, să rămâie şi acolo câţi am botezat eu!
PETRESCU : Peste o săptămână, două, se constitue. La începutul lunii
Martie.
COTOROIU : Sigur ştiţi ?
(Lenuţa intră cu o farfurie)
LENUŢA : E sigur ? (stă pe scaun frântă)
PETRESCU : Credeţi c'au să vă mai rămână vii, oi, pogoane de arat? Va sunat ceasul, oameni buni ! Mă uit la voi ca la nişte morţi ! Tot pământul vostru bun trece la colectivă, şi vouă vă dă nisipurile, pietrişurile, Valea Seacă !
MOAŞA : (se închină) Fereşte Doamne! Eu mă duc, maică, la dispensar.
PETRESCU : Şi dumneata crezi că mai rămâi în pâine ori că eşi la pensie? Au ei nevoie de bătrâni cinstiţi ? Pe drumuri, coană moaşe, pe maidan, cu câinii vagabonzi! La gunoaie !
MOAŞA: Oare? De ce, frate?
PETRESCU : Aduce într'o zi 6 moaşe tânără şi drăguţă ca Tanţj şl face statul economie de pensia dumitale! Tot ai apucat alte vremuri şi-ai putea să povesteşti. Ai făcut şcoală de cadre?
MOAŞA : Eu? Nu!
PETRESCU: (râde) N'a făcut şcoala de cadre şi-şi închipuie că mai poate mânca o pâine! (se ridică) Eu nu vă pricep! Staţi cu mâinile în sân! Dar orice prilej trebue speculat! E luptă pe moarte şi pe viaţă! Ei vă cruţă pe voi? Voi dece-i cruţaţi ?
LENUŢA : Da' să-i cruţe dracii, nu eu ! Le-aşi scoate ochii! PETRESCU: Atunci? N'aţi auzit? E un caz de scarlatina. Să fie zece, să fie o sută. Să se umple satul ! MOAŞA: Vai de mine!
72
LUCIA DEMETRIUS
PETRESCLJ: (brutal) Stai jos şi bea şi mănâncă. Poftim! (îi toarnă). E bolnav copilul lui Grigore ? Să moară ! Crezi că lui tat-su o să-i ardă de colectivă peste două săptămâni, zece zile, dacă îşi duce copilul la cimitir? Dacă se uniDle satul de scarlatina, au ei şedinţă de constituire săptămâna viitoare ?
COTOROIU : (încet) O amână, da' nu se lasă, că sunt afurisiţi.
PETRESCU: (crescendo) O săptămână, şi'n timpul ăla alte idei, alte des-binări între ei. Nu vă e milă de copiii şi avutul vostru ? Fiecare pe locui lui să facă ce poate. Nu e numai principiul meu, e al tuturor prietenilor mei. Aţi priceput ? (îşi ia windjakul şi bereta). Să ne vedem cu bine !
COTOROIU : Nu mai stai, coane Florine! ? Nu mai vrei să ne dai o mână de ajutor?
PETRESCU: (rânjeşte) Eu sunt doctor ca să vindec,   nu să răspândesc.
boaia!
COTOROIU : Măcar ce să-i facem poşdichiului lui Grigore ?
PETRESCU: Ai un dulap plin de medicamente cumpărate dela mine. în-dură-te, sacrifică o fiolă pentru „binele colectivei". Nu te taie capul ? N'ai un sulfatiazol american ? Ce mai stai ? Fă-i acum, că are rinichii sensibili, o sulfamidă tare, şi să-1 ia naiba. Naivilor ! Eşti sanitar, Ghiţă. Umple-i de boale ! Să le piară pofta de colectivizare ! Să zacă ! Să se desbine ! Altfel cum credeţi că o să vi se dea ceva înapoi, dacă n'aţi fost activi ? Mişcaţi-vă! (iese).
Scena vsii Cotoroiu, Lenuţa, Trandafir, moaşa
MOAŞA: (care e beată).  Eu mă duc... la dispensar... treabă... COTOROIU: Da' stai, moşico, liniştită, ţara arde şi baba se piaptănă. MOAŞA: (supărată) Care babă? (aţipeşte iar pe scaun) COTOROIU: Ia adu, Lenuţo, damigeana, că avem de lucru.   (Lenuţa iese, arată spre moaşe) Cu asta e treabă de făcut. TRANDAFIR : Da' se lasă?
COTOROIU: Ii pun siringa în mână şi-o trimit drept la a lu' Grigore. (fierbând) Pe urmă, azi doarme ea aici şi ăia se amestecă, că-i duminică, rudele care vin să-i vază, cu copiii, Sandu şi ăilalţi care sunt răciţi, neamurile le aduc de mâncare şi mănâncă şi Sandu cu ei.
TRANDAFIR: Da' moaşa n'o spune mâine că a fost aici azi ?
COTOROIU : Cei proastă? Să se bage singură în bucluc... (Lenuţa vine cu damigeana şi cu o farfurie cu scovergi).
LENUŢA : Scovergi să ne ierţi, da' cine mai poate să facă gogoşi?
TRANDAFIR : Să umple copiii din staţionar, mai duc şi neamurile acasă. Da' asta, injecţia asta ce-i face?
COTOROIU : I se împietreşte rinichii şi se duce pe copcă, (se duce la dulap, umple o siringă).
LENUŢA: Ştiu că m'ar săra pe inimă să dea ortu' popii javra iui Grigore! Să-1 văz că scurmă pământul cu ghiarele, tat-su ! Cum ne scurmă el sufletul, când bate toba de şedinţe.
COTOROIU : Lasă Lenuţo, nu te enerva ! (entuslasmat) Mă, ai dracului Florinei! Numai tat-su, conu' Tache putea să scormonească una aşa de bună !
MOAŞA : Aşa, aşa. Mă duc şi eu...
COTOROIU : Bea ici, coană moaşe, şi să fie într'un ceas bun ! Uite, ţine asta, fă-i-o Iu' Sandu. Asta ia căldurile cu mâna şi avem linişte aici, până seara. MOAŞA : Să-1 duc colo... seni' (merge spre uşe greu, cu siringa în mână).
OAMENI DE AZI
73
COTOROIU: Nu-l mai duce, că după ce-i faci seru' ăsta, nu mai molipseşte pe nici unu". Auzi? Te aştept aici, la uşe. Ia fă, Lenuţă, până vine coana moaşe, o cafea neagră. (Moaşa iese).
TRANDAFIR : Da, cu asta trebue să mai avem de furcă, cu moaşa. Că doar într'o zi nu-i umplem pe toţi! Când vine Murgu ?
COTOROIU : Peste o zi, două. Las pe noi, cumetre, şi după ce o veni el. Să chemăm şi pe Zamfir ?
TRANDAFIR: Bine ar fi !
LENUŢA: Parcă mai am om la curte, să trimit? Mă duc eu (îşi pune şalul pe cap). Pentru aşa treabă, merge ea, coana Lenuţa ! Să vedem acu' cum o să arate colectiva lor, da-r'ar boala în ei de milogi puturoşi! Vor să se ajungă! (iese)
TRANDAFIR: N'ajung ei ziua aia, Coană Lenuţo! Auzi? Că Petrescu ăsta, n'o vorbi de capu' lui. Asta trebue să fie legat cu boieri mari, cu d'ai noştri şi cu americanii.
COTOROIU : (toi la uşa întredeschisă) Este ! Este ! N'ai văzut cum vorbea? Păi a si spus.'
MOAŞA : (intră) I -am făcut... Da-1 duc eu... dincolo... după cafeluţă... COTOROIU : Unde li-e paharu'? Uite-aşa! Să crape cine ştim noi ! MOAŞA: (aiurită) Da' dacă crăpăm noi?
Cortina
TABLOUL II
Acasă la Dr. Teofil, la spitalul din Căţuia. O încăpere modestă. O masă cu scaune, o canapea, un pian, o poliţă de lemn acoperită- cu o perdeluţă, un smochin într'un hârdău. Mama Dr. Teofil, o bătrânică drăguţă, mică, cu mişcări repezi, pune masa şi vorbeşte cu pisica depe canapea.
Scena I
Mama, apoi Grigore
MAMA : Să pun şi brânza pe masă, nu-i aşa? Şi cum am să mă întorc cu spatele, s'o înhaţi, nu-i aşa ? Lasă că te cunosc eu, te cunosc ! Te faci că dormi? Sforăie, drăguţă, sforăie, că brânza n'o pun! Auzi că vine băiatul ! (se duce la uşe) Dumneata erai Grigore ?
GRIGORE: Bună seara, maică mare! l-acasă tovarăşul doctor?
MAMA : E în spital cu un doctor tânăr, ba chiar din satul dumitale, mi se pare... doctorul Murgu nu-i din Găvanul?
GRIGORE : Da, e doctorul nostru. Ştiam că trebuia să plece ieri, duminică, dela Găvanul, dar îl credeam ia vremea asta întors în sat. Eu am plecat alaltăieri la amiază.
MAMA: A venit la prânz. Au avut o operaţie foarte grea, foarte grea, după masă. Horia al meu spunea că-i foarte grea, şi doctorul vostru a venit să asiste, e bolnavul lui, din satul vostru. A vrut să-şi urmărească bolnavul. Rămâi să mă-mânci cu noi, Grigore, da? Hai, dragă!
GRIGORE: Rămân, maică mare, da' să nu faci nimic anume, zău. O cană de lapte mie-mi ajunge.
MAMA : Ei, să nu te superi, drăguţule, dacă mai pun ceva lângă lapte Stai să trimit după Horia, dacă o fi cineva în curte.
74
LUCIA DEMETRIUS
GRIGORE : Lasă-I maică mare, vine el când sfârşeşte.
MAMA : Eu ştiu c'a sfârşit. Or fi stând de vorbă, (deschide fereastra) Uite că trece sora Maria. Soră Mario! Soră Mario! Soră, spune-i iui Horia să vină acasă, că are un musafir drag.
GRIGORE : Dacă a isprăvit!
MAMA: Dacă a isprăvit, soră Maria. Mulţumesc. (închide fereastra) Stai Grigore, stai.
GRIGORE: (stă lângă pisică) Mă, da gras te-ai mai făcut ! Cu ce te hrăneşte, mă, cotoi?
MAMA : Fură dela maica mare cât poate ! Ştie el că nu văd bine. Să-1 vezi al naibii, parcă ştie că nu văd fără ochelari, cum îi uit pe undeva şi mă vede fără ei, şterpeleşte ce poate.
GRIGORE : (râde) Şi când pui ochelarii nu fură?
MAMA : (râde) Ba da, da' parcă mai puţin. Mai aveţi mult Grigore, mai
aveţi ?
GRIGORE : Până la colectiva noastră? Puţin, maică mare, un salt. MAMA: Trebue să fii tare mulţumit!
GRIGORE : Suntem încă cu sufletul la gură. Avem oameni buni în sat, crescuţi, dar avem şi duşmani mari.
Scena ii
Aceiaşi, Dr. Teofil
TEOFIL : Sărut mâna maică, cine... ei, tovarăşul Grigore! Bine ai venit, prietene ! Eu te-am aşteptat mereu duminica, credeam că atunci eşti mai liber ! Şi uite că mi-ai venit într'o luni ! Cum merge braţul ?
GRIGORE : Bine. Sănătos de tot. Ce faci, tovarăşe doctor ? Cum arăţi ? Bine, da' cam slab, parcă !
TEOFIL: Nu m'ai văzut dumneata de mult, de astă vară, şi m'ai uitat ! MAMA: Uite, şi eu spun că e slăbit.
TEOFIL : Da' de unde, maică. Vi se pare. Ia spune, Grigore, ce faci ? Când ai venit?
GRIGORE : Adineauri. Am plecat alaltăieri spre prânz, cu încă un tovarăş, am fost la Dobeni să rnai vorbesc odată la S.M.T. pentru tractoare, că uite se apropie acum ceasul, şi a trebuit să înoptez acolo, pentrucă responsabilul era la Bucureşti. A venit ieri, ne-am învoit, şi azi m'am abătut pe la oraş şi pe la dumneata.
TEOFIL : Rămâi să mănânci cu noi !
MAMA: Sigur că rămâne.
TEOFIL : E şi doctorul Murgu aici. A rămas în spital, aşteaptă un telefon. A cerut secţia sanitară a Raionului. Mi-a spus că peste două săptămâni aveţi probabil, şedinţa de constituire a colectivei.
GRIGORE: Aşa e plănuit. Am trecut zile grele. Comasarea e lucrul cel mai greu de făcut. De când au auzit chiaburii! de comasare, atâtea ne-au scornit şi atâtea clocotesc, că mă aştept în fiecare zi la încă ceva.
TEOFIL : Şi acuma încă ?
GRIGORE :' Până în ziua în care va fi făcută şi chiar după. Dar după ce am fost la Isvoarele, oamenii s'au fntărit. Au văzut acolo oameni care au dus acasă şi 25 saci de grâu şi nu lucraseră un neam întreg, o pereche numai.
MAMA: (care pune masa) Horia, fiule !
TEOFIL : Ce-i, mamă ?
OAMENI DE AZI
75
MAMA : (îi şopteşte la ureche) Să ştii că n'avem unt, dar pâinea e proaspătă.
TEOFIL : Nu-i nimic, mamă! Ce să-i faci ? Brânză avem? Lapte ?
MAMA: Da. Lapte şi brânză avem, avem şi magiun.
TEOFIL : E bine şi aşa.
MAMA • (veselă) Avem şi slănină.
TEOFIL: Atunci ce mai vrei, maică ?
MAMA : (şoptit) Foarte bună slănină.
TEOFIL : N'avea grije. Nu suntem mofturoşi, (mama iese, către Grigore) Stai Grigore, dragă, stai aici pe divan. Eşti obosit? GRIGORE : Frânt. Şi dumneata?
TEOFIL : Am avut azi câteva operaţii. Am fost şi la cooperativa din sat care a primit unele medicamente simple dela Minister, şi i-am învăţat să le rânduiască, le-am etichetat şi le-am explicat la ce boli trebuie să le dea. Când m'am întors, venise Murgu şi am operat amândoi bolnavul lui. Era o operaţie urgentă, abia 3 convins omul, şi a trebuit să vină cu el.
GRIGORE : Ce zici de băiatu' ăsta?
TEOFIL : îmi place. S'a schimbat mult de când a venit.
GRIGORE: Aşa e ? Mi-era tare grije de el la început. Acu' se face om pe zi ce trece. Lucrează frumos acu', (pauză) Şi nu mai cânţi ca pe vară, seara, când erai obosit ?
TEOFIL : (râde) Să cânt la pian ? Vrei ?
GRIGORE: Parcă mi-e dor.
TEOFIL : Haide (se duce la pian, caută între note) Ce vrei să-ţi cânt? Le mai ţii minte ?
GRIGORE : Cum să nu. Mă crezi, că mă deştept câteodată noaptea, de grijile mele, şi începe deodată să-mi cânte în ureche pianul dumitale şi după ce ascult o vreme, dorm liniştit? Şi acum sunt cam necăjit. Mi-e Sandu bolnav. Murgu bănuie că poate li scarlatina. Alaltăieri când am plecat, nu era sigur.
TEOFIL : Vrei să vin să-1 văd şi eu ?
GRIGORE : Nu, dragă. Să nu-i cadă greu lui Murgu. Dacă eu am să chem doctor strein, ce-o să zică satu'? Acum au căpătat oamenii încredere în el şi el se simte altfel. S'a desgheţat, a prins curaj. Nu mă tem eu că n'o să vadă bine de copil. Ţi-am povestit numai aşa, că mă tot gândesc la Sandu. Nu, nu se cuvine. De ce mă gândesc, văd că nu merge. Haide să stăm aici. Cântă-mi aia, care îmi piăcea mie... ştii care ?
TEOFIL : (se aşează, începe să cânte Rapsodia lui Enescu. Grigore ascultă atent.-In odaie intră încet mama şi dr. Murgu. Murgu rămâne o clipă uluit de scena din fala lui, apoi se aşează pe un scaun şi ascultă şl el) Asta e. Dar degetele mele sunt cam înţepenite, sunt mai deprinse cu operaţiile, decât cu pianul. (se întoarce) Ai venit doctore? Ne-ai prins! E un vechi obicei al nostru de astă vară, când era Grigore aici în spital.
GRIGORE: Noroc, tovarăşe doctor !
MURGU : Noroc, tovarăşe Grigore. Ne-am întâlnit pe negândite (către Teofil) Ce era bucata asta ? TEOFIL : Enescu.
GRIGORE : Ce lucru ciudat! Asculţi, asculţi şi parcă îţi pătrunde în toate mădularele, te face uşor şi-ţi dă portă de viaţă.
MURGU : (emoţional) Nu ştiam că-ţi place atât de mult muzica.
GRIGORE : După mine, în fiecare casă ar trebui să cânte barem unu' din neam, să-i odihnească pe ceilalţi şi să le dea curaj.
76
LUCIA DEMETRIUS
TEOFIL: (cu dragoste) Are să fie aşa într'o zi, frate Grigore, are să fie în lumea comunistă.
GRIGORE : (râde) Să avem noi întâi tractoare, că pe urmă o să avem şi piane destule. Ce face băiatu'meu ?
MURGU: Alaltăseară am lăsat !a dispensar prescripţii exacte în cazul că eri s'ar fi declarat scarlatina. Să n'ai grije. I-am rugat să mă anunţe.
TEOFIL: (lui Murgu) Atunci fii liniştit.
GRIGORE : Cu cine ai venit la operaţie ?
MURGU : Cu Stanică. Avea de multă vreme ulcer şi ieri a perforat. Dacă mai întârziam, murea. A trebuit să viu cu ei, altfel nu se lăsa adus. TEOFIL : Şi pe el l-ai convins greu?
MURGU : Greu. Eu îl urmăream de mult. Era dintre cei refractari, nu voia să se lase văzut de mine. Ii băgase în cap baba Dana din Ţintaurii că are viermoaică în şira spinării şi i-a pus un căţel negru tăiat în două. Ai auzit cred, de boala asta, tovarăşe doctor?
TEOFIL: Crezi că puţini erau convinşi că au viermoaică, acum cinci ani când am venit eu aici ? A fost foarte greu să scot viermoaică asta din capul oamenilor.
GRIGORE : (atent) Ştiu şi eu şi-mi dau seama că-i o prostie, da' după ştiinţă, ce-i boala la care-i spun ei viermoaică ?
MURGU : Tuberculoză osoasă... I s'a făcut o operaţie perfectă. MAMA - (intră) Poftiţi la masă.
MURGU : (se opreşte lângă smochin) Ce e ăsta? Un smochin ? MAMA : (îşi pune ochelarii şi se duce repede la smochin). Da, un smochin. Vara stă în curte şi toamna îl aducem în casă. MURGU: Rodeşte ?
TEOFIL : Cum să nu ! Face până Ia zece smochine pe an. GRIGORE : Da' se coc vreodată ?
ZvlAMA: Dacă nu se coc  până în toamnă, le punem în fereastră şi tot
se coc.
TEOFIL : Rodeşte, rodeşte  bine, sărăcuţul i
MURGU: Şi aţi mâncat vreodată vreo smochină din el ?
TEOFIL: (mândru) Am mâncat odată una (râd toţi).
MAMA . Stai, stai aici, domnule Murgu. Uite brânză.
MURGU : Mulţumesc. Cum spuneai tovarăşe doctor, că vrei să modifici pridvorul spitalului?
TEOFIL: Pridvorul ăsta nu foloseşte aproape la nimic. Vara scot bolnavii pe el, dar câtă vreme ? Două luni, nu mai mult. Şi câţi pot fi scoşi ? Pe aici e frig, suntem aproape de munte, plouă des. Dacă zidesc arcadele şi dărâm peretele dintre pridvor şi saloane, măresc saloanele cu doi metri şi jumătate.
MURGU : Fond de investiţii ai ?
TEOFIL : Am obţinut dela Minister, chiar săptămâna trecută, o sumă mică. dar vreau să mai fac din ea şi altă reparaţie, să pun ciment nou la baie. Mâna de lucru e voluntară. Oamenii au început să iubească spitalul şi Sfatul Popular ne ajută.
GRIGORE: Mă gândesc cum era spitalul în care am zăcut eu, când mi s'a frânt mâna în fabrică. Clădire frumoasă, doctori spilcuiţi, dar nicio dragoste pentru om. Veneau, plecau, ca funcţionarii. Erau unii mai inimoşi, că erau din firea lor mai oameni, dar nu vedeai că le-o cere cineva, că aşa se socoteşte acolo că trebue să fie. Ca un birou cu ore de lucru.
MURGU : N'ai fost deloc în răsboi, tovarăşe Grigore?
77
OAMENI DE AZI
grigore: Da. am »™t P™« ^ „ „..„pus să-i Pl^« en <lespagub,i> im.
o fabrică mica, in larg, colea, im MAMA: Uite lapte, copii. MURGU : Mulţumesc.
«->w *psrut mie- •"* **iar "in8e * *~
MAMA: El. In noaptea asta rămâneţi „•„ să plecaţi ,« viforniţă I t larzm. fe peste Valea Seaca,
grigore : Da, noaptea e fre
da- mi-e bolnav băeţeh.L. aş, vrea sa şt,u...
de ceva, m aş imoarce şi eu
GRIGORE : Ai dreptate. să discut cu amân-
MURfiU ' Uit- pentrucă îl avem şi pe di. leoi , sanitară. Vreau
doţ o ?S.li -bit a^D'il
să fac un lucru, în circumscrise. Daca la ^ t san,tar şl la
'      8s        sanitară a oamenilor^ e  m r uncea rnai mare pacoste a a, Măgura. Acum facem casa de naşteri
™m^orrJn:,,a ^m^*-^" - Ei nu *
miirGU ' E cea mai depărtata. Ajung acolo o ^ p0.
la d,5pS°aec« - f ^'o' £j P^ţ^ £
I       !iUceşte e înapoiata. Ce. dell <a'°" .      t   lini încă de superstiţ»   1 rebt e s
"""^rIgORE: Ai vorbi, » or.ani.aţiaJeac*? ^ sepuneS^^
iarna asta. Daca o sa-, aducem^ sa d.spensarul nostru o sa lie atunci
(bate cineva în uşe)
,   •    „ Dmtp că mă cheamă în spital. TEOFIL : A bătut cineva. Poate ca
(se duce la uşe)
t.
78
LUCIA DEMETRIUS
Scena Iii
Aceiaşi, Marta
MARTA : (ta uşe) Tov. doctor Teofil? Bună seara. Doctorul Murgu e aici?
MURGU : (sare dela masă) Tovarăşă Marta! S'a întâmplat ceva la Găvanul ?
MARTA : Nu te speria. Bună seara, tovarăşe Grigore. Nu ştiam că eşti aici. Nu e atât de grav. Dar pentrucă doctorul a lăsat vorbă să fie vestit şi nu i-a vestit nimeni, am venit eu.
GRIGORE : (o priveşte grav şi se stăpâneşte) Spune ! MURGU : Ce s'a întâmplat ?
MARTA : Uite, d-ta ai lăsat vorbă să fie separat Sandu de ceilalţi copii. Scarlatina lui s'a declarat eri, duminică, şi s'a mai ivit un caz, dar până azi la prânz n'au fost despărţiţi de ceilalţi. Au stat deavalma cu toţi copiii.
MURGU : Dar ce-a făcut moaşa?
MARTA : Nu ştiu. N'a fost la dispensar. A fost bolnavă. Mie mi-au povestit azi copiii ia şcoală cum a fost ieri, duminică, să-şi vadă fraţii sau surorile internate şi cum s'au jucat împreună. Tot ei mi-au spus că Sandu şi Tică erau roşii pe piept şi pe faţă şi aveau călduri.
MURGU : Şi sora ?
MARTA: Ieri a fost pe teren şi azi dimineaţă la creşă. M'am dus eu s'o vestesc. Acum sunt speriate amândouă, şi sora şi moaşa. De asta am venit aici. Mă temeam să nu rămâi şi mâine, şi să se facă vreo încurcătură.
MURGU : Lăsasem vorbă să mă cheme !
MARTA: S'au zăpăcii
MAMA: Stai drăguţă, jos ! Ai îngheţat! Eşti udă ! Stai să-ţi dau puţin lapte cald.
MURGU: Ai îngheţat, Marta ? Spune-mi dacă nu poţi să ştii amănunte, i-au făcut ser lui Sandu? Nu ştii ?
MARTA: Nu ştiu... Dar copilul e destul de bolnav... să nu te sperii, tov. Grigore, are o formă destul de rea... după câte am înţeles dela soră, ceva la rinichi...
MURGU : Cum la rinichi ? Complicaţiile la rinichi se ivesc în a treia săptămână, în cazul în care copilul n'a păstrat regim. Nu acum. Ce-au făcut ? Ce i-au făcut ?
MARTA : Nu ştiu. Nică, pe care-1 ştiţi zevzec, a venit să-şi scoată sora, pe Niculina, să nu se molipsească. înseamnă...
MURGU : înseamnă că acum vor voi să speculeze epidemia.
TEOFIL : Trebue să faci tot ce poţi ca epidemia să fie sugrumată în faşe, cum ai făcut la Roata acum câteva luni.
MURGU : Să mergem. Eu mă duc. Unde mi-e paltonul ? Mi se pare că l-am lăsat în spital. Mă duc să-1 iau. Nu, nu-i firesc, acolo s'a întâmplat ceva. Nu-i firesc ca Sandu... (iese)
MAMA : (Măriei, amândouă în fund) Cum ai trecut, drăguţă, peste Valea Seacă, pe vremea asta?
MARTA : Sunt deprinsă.
MAMA : Bea puţin puţin lapte, încă!zeşte-te.
TEOFIL : (lui Grigore, plan I) Dragul meu Grigore, ceeace s'a întâmplat
79
OAMENI DE AZI
să-1
-    r    te dar nu e disperat. Spune-mi, nu vrei să viu eu voi
am avut îneredere în el, aşa « Poate eă nu s'a pneeput destul.,,
alt doctor... ce au sa spună? ei.... n'o fi avut destulă grije...
(Marta şi mama se apropie de «) ^ ^
TEOFIL: Nu cred. A -rşit, dacă e din primul moment
FI a luat masuri, alţn nu ic au ^ ^
o blocare a rinichilor, aş vrea sa-^   <   > ? ^ £ă ş. moară?
GRIGORE : t rau asta, cu
TEOFIL: Nu-ţi ascund  se poate dragu. tati,..
GRIGORE : Vezi, copilul asta al meu Doctoru' Murgu ar fi lovit dacă a, veni - neîncredere în el
TEOFIL: Să-i explicam tovarăşe doctor, că s.ngui n ar pute.
MARTA : Eu cred ca ar fi lovit. Crez,
să-1 vindece ? .
TEOFIL: Poate. . t    sa fie descurajat, locma.
tovarăşul Grigore... Daca insa naiăm doctorul, ci bolnavul
J     MAMA: Să nu-1 urni * _
TEOFIL : Da, sigur. Eu nu vieau - ,
eonii  de tine, Grigore. lămurim întâi că... (intră Murga)-
GRIGORE : Vino, doctore. (sovaf\S^lTi^u\ să facem şi un cont.ol Mffi: Să mergem. Mâine *nJ^\^mi, adică pe Nicudma a
în sal.   să căutăm suspecta. E ş. 1 ca bol, q campa      senoasa ş»
CPPe' CTBOFIL J Eu v.eausăvin dţj^ ^ „ cazur, Mă duc chiar
'        TEOFIL: Dragă doctore... nevoie de d-ta, cum
GRIGORE : Noapte bună, tovarăşe \fţ?™°^ (ceUalU, afara de Dr. spune Dr. Murgu  o să ^ chemam. A, sa mi,
M"^oS^"-Când o să vre, voi, drag^. ^ _ MURGU: U ud şalul de pe „puiulede b,ţ,
SSunS S&B* doctore, îţi "^urnesc ^   fe ^ , (^
"      MARTA : lertati-mă, am venit n casa^ş. ca o Iur ^ ^ MAMA : Sărmanii! Nu le-a t.hn l   * ^ ^ d au sa rasbeasca
TEOFIL : (o ia în braţe) Nu-i plânge
TEOFIL
Cortina
82
LUCIA DEMETRIUS
care? Să copiez de pildă nişte foi de observaţie, sau altceva? Am să încerc să fi,, mereu pe urmele lui. !U
MURGU : Ba da, dacă vrei să stai aici, în birou, nu numai pentrucă e el aici, dar pentrucă e bine în general, rămâi. Uite, chiar am de transcris două rapoarte. Daca vrei... îţi mulţumesc.
TEOFIL : Ce fel de om e sora Tanţa ?
MURGU : La început era nesuferită. îşi cunoştea meseria, dar avea nostal
foart^r h T -SaDU!- AcUm S'a mai adaptat In timPul ePidemiei * '"crai toarte coreei. Cred ca Petrescu îi face curte.
xiiSf' Csetf Petrescu nu e Primejdios pentru o femeie trează. mi a a : ( ' ŞtH Ş' dumneata ceva despre curtea lui Petrescu? MARTA : Cred că ştiu toate învăţătoarele de pe Valea Găitanului.
Scena III
Aceiaşi, Onofrei şi Grigore
ONOFREI: Bună ziua, tovarăşi. Care sunt ultimile veşti ? _ MURGU: Tovarăşe Onofrei, vine acum autobuzul dela Raion să ducem copiii. J, a prezentat dr. Petrescu să ne ajute. Noi plecăm acum.
, . 0N0FREI: Bine, tovarăşi. Eu am făcut un mic control în urma etuvei. Am iost pretutindeni.
. M+URGU :. Doctorul Teofil ne-a fost de un mare ajutor, cu liniştea şi cu experienţa lui, şi mai ales cu formula sovietică pe care ne-a adus-o El ne-a salvat oamenii ş> mai repede şi mai precis. Acum ne ia douăzeci şi cinci de copii la el. SS    ^     ,     * tovarăşe doctor. Iţi mulţumim din toată inima.
- itUML : b o datorie de tovarăş, nu e un merit personal. Ce se mai aude tovarăşe Onofrei ?
ONOFREI: Greutăţi. Doi dintre cei care trebuiau să intre în colectivă, sunt aici, bolnavi şi alţi doi dau acum înapoi. Şi nici măcar nu spun de ce tovarăşul Grigore i-a chemat aseară si n'au venit
MURGU : Ce bănuiţi ?
_ GRIGORE: Alte bârfeli chiabureşti, care au prins tocmai la cei-mai nesiguri de ei. Am chemat azi în zori oamenii. Am stat de vorbă cu ei. S'a apropiat iranghia de par. Niciunul nu mai vrea să îndure. Trebue prins firul cu toate buciucurile din urma. Oamenii sunt la pândă. La prima mişcare a ticăloşilor o să ie puie mana in gât ca să nu strice ceva. Mai sunt ăştia doi nătărăi MARTA : Nică, sigur.
ONOFREI : Nică şi Costache. Doi mijlocaşi, care s'au dat mereu în scrânciob: cand sus, când jos. Când le puneau adevărul în fată, veneau • când le sufla careva o minciună la ureche, dădeau înapoi.
TEOFIL: Şi doi sunt bolnavi aici. Nu înseamnă că e ceva compromis doar o amânare acum, la sfârşitul iernii... Dacă mai ţine mult, oamenii scot plugurile
„   GRIGORE : Cât n'am vrut eu să amâi şi tot a trebuit să întrerup şedinţele doua săptămâni, din pricina molimei (pauză). Ce face băiatul meu ?
MURGU : Nu e încă bine. Mă gândesc mereu că dacă eram eu aici în duminica aceea, când s'au molipsit unii dela alţii şi cu Sandu s'a petrecut ceva poate ca toate erau evitate. Nu mai am linişte. Moaşa a fost bolnavă... Nu 1-a izolat de sâmbăta seara, bănuiesc că a greşit şi i-a făcut altceva în loc de ser. La dispensar au fost parinţn, am aflat cine, niciunul care să ne fie duşman si totuşi s'a petrecut ceva. Caut mereu, n'am linişte.
OAMENI DE AZI
S3
,    .,a,ia   (o priveşte pe Marta, se învinge ONOFREI: De, să nu fi plecat ^a aij ăla se prâp^
mai mult sau mai bine. g ,
GRIGORE: Aşteptaţi azi ai q ad
MURGU: Acum, candrna duc ^ ^ nadejdj? }j_
Treb„e s5 vad negru pe alb Ţovara ^ ^
la S.M.T. ,        • masini mari)
(afară se aude sgomoml unei masin
rloFIL : A venit m.s.n. dda Raion. Să mergem, sa vedem s
MURGU: Poate ne-a şi adus cev
S'U fiu'ovarăs. Hai la maşină.
Scena W
Morte, dr. Pat"""
Staca - - ?- *~ sa" *"
visat să-mi spună cineva „domniţa 1 wăj nu deşmierz»?
PFTRESCU : Ajunge 1 Ajunge .
6*
84
LUCIA DEMETRIUS
pentru sentimentele mele delicate, (pauză) înţelepciune, câtă graţie ascunzi ! (pauză) Nu mai spui nimic? Nu te mai superi?
MARTA : Am de scris aici.
PETRESCU : Mult ?
MARTA : Mult.
PETRESCU : Până diseară ?
MARTA : Până diseară.
PETRESCU : (o priveşte lung, cu ură. Zâmbeşte). Sunt fericit!
Scena V
Aceiaşi, Murgu, Teofil, apoi sora şi moaşa
MURGU : Maşina e foarte bună. O singură fereastră a trebuit înţepenită cu jurnale. Acum moaşa şi sora aduc rogojini şi pături. PETRESCU : Perfect .Ai aici, în dulap... MURGU : Să-ţi dau ce trebue în după masa asta. PETRESCU : Dă-mi cheile.
MURGU : Da, ţin încuiat deobicei (îi dă doctorii, ia cheile) Atunci, te rog, cele două cazuri de albumină. La salonul cu maturi ai fost ?
PETRESCU : Mă duc acum. Drum bun.
TEOFIL : La revedere, doctore. La revedere tovarăşe Marta.
MURGU : Iţi mulţumesc, tovarăşe Petrescu. Pe la opt cred că voi fi înapoi.
SORA : (intră în fugă) Am adus păturile. Sunt cinci, să ştiţi.
MOAŞA : (intră după ea) Şi trei rogojini, maică, da' ce m'am julit la mâini cu ele !
PETRESCU : (jovial) Trece, pân' te-i mărita ! (către doctori) Detest oameni care fac caz de fiecare treabă pe care o fac !
MURGU : Da... Soră Tanţa, pregăteşte o soluţie de acid boric. Ei, la revedere. TEOFIL : La revedere, (iese)
PETRESCU : (încet moaşei) Spune-i lui Cotoroiu să vină pe aici. MOAŞA : (mirată) Aici ? Păi nu vine el aici !
PETRESCU : N'are vreun nepot bolnav? Vreun fin? Să vie să-1 vadă. MOAŞA : Aşa, aşa ! Păi să-i spui ! (iese)
PETRESCU : (iese în use) Drum bun, drum bun ! (iese şi el). (Sora intră în dispensar)
MURGU : Plec neliniştit. Nu-mi place omul ăsta.
MARTA : Nu te turbura. Nici mie nu-mi place, dar să sperăm că, vorba d-tale, are cel puţin orgoliul meseriei Iui, dacă nu conştiinţa. Să nu răceşti pe drum. Eşti aşa de obosit.
MURGU : Şi dumneata eşti obosită şi uite, rămâi aici, să lucrezi. MARTA : Eu, mai puţin. Ei, acum fii vesel, lucrurile se mai simplifică, s'au şi simplificat.
MURGU : Da. In sfârşit, mai sunt cei cu albumină. Toma, bătrânul, cel puţin e mai bine. La vârsta lui, scarlatina !
MARTA : Era să-ţi uiţi căciula. Du-te să nu te aştepte.
ONOFREI : (intră) Tovarăşe doctor, şofeurul întreabă dacă rnai staţi mult... (se stăpâneşte) Nu te grăbi. Rânduieşte-le pe toate. II ţin eu pe loc (iese repede).
MURGU: Da, cheile?! Sunt la mine. De câte ori, de când te cunosc, am plecat aşa, în grabă, şi aşi fi vrut să-ţi spun rămas bun altfel... şi când nu plec, tot nu isbutesc să-ţi spun.... mi se pare că am timp... că am să găsesc un ceas liniştit. ...Să-ţi spun odată tot. La revedere  (iese şi se întoarce). Servieta mea !
OAMENI DE AZI
85
MARTA : (cu servieta) Uite-o ! (iese după el. Scena e o clipă goală. M&aşa trece în fugă).
MOAŞA : Nu-i aici. Unde e, frate ?... da' unde sunteţi ? Na ! S'au dus toţi dracului. Bine că e chibrituri (se aşează şi aprinde o ţigare) Când să stai jos, intră unul şi te pune pe drumuri.
Scena VI
Moaşa, sora, apoi Dr. Petrescu
SORA : Tovarăşe moaşe, du-te la creşă, eşti aici de jumătate de ceas şi copiii sunt singuri.
MOAŞA : Ţi-am spus eu ? Am venit după muşeţel, nu de geaba. S'au dus ? SORA: Acum pleacă. Du-te, te rog, la creşă.
MOAŞA : Bunătate de chiştioc ! Jumătate de ţigare ! (o stinge şi o bagă în buzunar) Omu' sărac, trebue să fie păstrător (iese). PETRESCU : Ce face cea mai frumoasă ? SORA : Te-am aşteptat Joi.
PETRESCU : A fost prea frig (din când în când se întoarce spre fereastră şi le face semn celor din curte) Dar diseară ?
SORA: Are să te ia Dr. Murgu să dormi la el.
PETRESCU : Lângă cadavrul lui ?
SORA: E aşa de cumsecade şi serios. Ce ai cu el ?
PETRESCU : Exact ceeace spun eu. Cadavrele sunt serioase şi destul de cumsecade. Nu mă duc diseară la el, vin la tine.
SORA : Sunt de gardă aici. Dorm la dispensar de câteva seri. Sandu are nevoie de medicamente din două în două ore.
PETRESCU : Exagerările lui Murgu. La noapte ai să-i dai mai rar. Dacă broscoiul ăsta n'ar fi al secretarului, n'ar face el atât exces de zel. Cum facem acum să plece de-aici scorpia asta mică ?
SORA : Care scorpie ?
PETRESCU: învăţătoarea, Marta, fecioara fără prihană !
SORA : Mi se pare că are de scris aici. Cu ce ne împiedecă ea ? Noi suntem la bolnavi şi ea aici.
PETRESCU : E fecioară cu perspicacităţi, cu vigilenţe, ca să vorbim în termeni curenţi (o ia de talie). Şi dacă vreau să venim aici, să te îmbrăţişez, să-ţi vorbesc de dragoste, putem ? Nu, aici e loc rezervat fecioarei de ghiaţă. Hai, frumoasa mea, fă-i vânt.
SORA : Dar cum ? Şi pe urmă trebuie să fiu la staţionar, e ora la care trebue să luăm febra, să facem tratament, să dăm pe urmă masa. Nu. Până diseară nu pot să fur nicio clipă.
PETRESCU : O clipă ? Nu vii tu o clipă ? Să fim puţin singuri 1 Găseşte o pricină să plece. Când o văd, îmi pierd veselia. Dacă mă vrei trist, roag-o să stea la infinit. Vrei să-ţi spun adevărul ?
SORA : Spune-!.
PETRESCU : Cred că e amorezată de mine. Are să fie tot timpul cu ochii pe noi. O să mă ia cu asalt !
SORA : Atunci de ce ai spus adineaori că e o fecioară fără prihana ?
PETRESCU : Este, dar se doreşte prihănită. Şi tocmai pe mine m'a ales,, sărmanul de mine. Nu spun că nu-i frumuşică, dar e rece, un sloi.
SORA : (cu îndoială) Eu credeam că e puţin îndrăgostită de Murgu.
PETRESCU : Da de unde! Dacă ai ştii ce cuvinte mi-a spus adineauri!:
86
LUCIA DEMETRIUS
SORA : Ce ţi-a spus ? PETRESCU : Păstrezi taina ? SORA : Păstrez.
PETRESCU : M'a chemat la ea, pur şi simplu. SORA : Adevărat ? Nu se poate ! Nu cred !
PETRESCU : (furios) Uite, dacă nu mă crezi, dacă te mai îndoieşti de vorbele mele, sunt în stare să mă duc, ca să-ţi dovedesc ! Pentru atâta lucru e destui de drăguţă şi de curăţică.
SORA : Uite de ce e în stare cuminţea ! (îl ia de gât) Şi tu ce i-ai spus ?
PETRESCU : (o îndepărtează brusc) Taci. Uite-o că vine.
SORA : Nu vrei s'o faci geloasă, de asta mă repezi aşa.
PETRESCU : (încet) Nu vreau să te compromit, iubito, (face semne la fereastră. Se aude sgomotul maşinii care se îndepărtează).
Scena VII
Aceiaşi, Marta. m
MARTA : Au plecat (se aşează la birou). PETRESCU : Soră Tanţa, ai luat febra copiilor ? SORA : încă nu !
PETRESCU: Du-te, te rog, numaidecât. E inutil să viu şi eu, cred (se aşează).
SORA: (şovăind) Nu vrei să-1 vezi pe Toma bătrânul? PETRESCU : Am să-1 văd. Tovarăşă Marta, zâmbeşte puţin ! Hai, nu fii încruntată ! Te-ai supărat pe mine adineauri ? Am să fac tot ce ai să vrei. MARTA : Soră, parcă te-a strigat un copil. SORA : N'am auzit. MARTA : Eu am auzit, du-te !
SORA : Stai... întâi ar trebui,... ar trebui mai întâi să mă duc în sat, la Marin, sau să trimit pe cineva... MARTA : Dece ? In sat ?
SORA : Am auzit că i s'ar fi îmbolnăvit copilul cel mare şi că-1 ascunde.
PETRESCU: Cum să te duci? Am nevoie de d-ta. Dar trimite repede pe cineva. Pentru asta s'a sbătut atâta doctorul Murgu ? Ca să mai existe cazuri de scarlatina ascunse ?
SORA : Pe cine să trimetem ? Moaşa e la cămin, nu poate lăsa copiii singuri, trebue să-i scalde, cu toate că n'am lăsat-o să intre în staţionar şi fuge acolo.
PETRESCU : E o chestie serioasă.
SORA : Tovarăşă Marta, nu vrei să te duci dumneata ?
PETRESCU : Cum îţi vine, soră ? Nu ne putem permite s'o trimetem pe drumuri pe tovarăşa învăţătoare.
MARTA : Nu-i vorba de asta, dar... cine ţi-a spus că Toma ascunde un copil bolnav ? Doctorul a fost ieri la el.
SORA: Mi-a spus o femeie care are un copil aici. Se pare că azi a avut temperatură...
PETRESCU: (naiv) Ce rău îmi pare.
MARTA : Poate e răcit.
PETRESCU : Poate. Dar femeia nu ţi-a dat şi alte indicii, spuzeală... SORA: (slab) Da.
PETRESCU: Şi îl ascund. Ca să trebuiască iar Murgu şi Teofil s'o ia dela început.
OAMENI DE AZI
87
MARTA : Dacă ar veni acum vreo femee cle-a noastră pe aici... PETRESCU : Ca s'o trimetem ? Ar fi bine. Orice întârziere e o primejdie. Să mă duc eu ? Am cazurile astea de albumină. MARTA : Ai de lucru.
PETRESCU: Ce-i de făcut ? Mă gândesc că totuşi dta, dacă vrei... E departe ?
MARTA-. {st îmbracă) La capătul satului, unde începe Valea Seacă. La revedere (îese).
PETRESCU : Şi eu care credeam că nu ştii să minţi! SORA : Ce-am făcut ? Vai, ce-am făcut ? PETRESCU : Dacă eşti geloasă, frumoaso !
SORA : Dece voiai să rămâi cu ea ? Din pricina asta i-am spus... Şi ea parcă voia să mă trimită mai repede de aici.
PETRESCU : (o sărută) E mai bine aşa. Face o plimbare, o să vină rumenă la faţă de frig, o să-i stea mai bine şi o să fie fericită că copilul n'are nimic.
•SORA : Cum mi-a venit asemenea minciună ?
PETRESCU : Du-te, frumoasa mea, în staţionar şi ispăşeşte ştergând la nas javrele mici şi mari.
SORA : Dta glumeşti şi eu sunt foarte amantă. Hai, vino cu mine.
PETRESCU : Fumez o ţigare şi viu. O să fim ia noapte împreună. Până viu, pune termometrele, (sora iese. Petrescu la geam, priveşte, apoi se duce la uşe).
Scena VIII
Petrescu, Cotoroiu
COTOROIU: Am venit să-mi văd finul. Să trăieşti, coane Florine. Nu e nimeni pe aici ?
PETRESC : A plecat şi ultimul inamic, învăţătoarea. Ei, felicitările mele, aţi făcut ispravă grozavă !
COTOROIU : Cât s'a putut, coane Florinei ! S'a umplut o grămadă de copii! S'a umplut.
PETRESCU : Ei şi ? Mai departe ?
COTOROIU : Am tăiat firele de telefon şi a întârziat cu doctoriile. PETRESCU : Tot au adus şi mai bune, sovietice, cu avionul. COTOROIU : Mai bune alea sovietice ? PETRESCU : Vorba vine. Altceva ?
COTOROIU : A suspendat ei şedinţele o săptămână ? Uite că le-a suspendat, şi am intrat în Februarie şi Nică, care se trage dela ei, ară, cum s'o încălzi, cu boii şi cu plugul lui.
PETRESCU : Pe urmă ?
COTOROIU : Păi se retrage Nică, Costache şi cu ajutorul lui dumnezeu, poate s'o mai retrage vreunul. Şi când încep ei, dacă ies mai mulţi cu plugu' ? Se lasă dracului păgubaşi, pe primăvara asta, că s'a întârziat!
PETRESCU : Ce le-aţi spus lui Nică şi lui Costache?
COTOROIU : Că în zilele de boală o să Ii se oprească plata pe trei zile de muncă şi n'au voie să lipsească până nu vin întâi la dispensar, să vadă doctoru' dacă sunt bolnavi. Şi Costache, care-i tot bolnăvicios, a crezut, că el n'a fost la Isvoarele şi s'a speriat. Şi Nică, e prost la cap de când îl ştiu. Care-1 scutură mai tare, pe ăla îl crede.
PETRESCU : Apă de ploaie! Prostii! Aţi născocit o dobitocie şi v'au crezut
88 LUCIA DEMETRIUS
doi dobitoci. Cu ce te mândreşti ? Ce, nu se mai face colectiva, fiindcă nu mai intră în ea doi nătângi de mijlocaşi ?
COTOROIU : Păi s'a amânat, coane Florinei, nici nu s'a mai adunat săptămâna asta şi a trecută şi cum o începe să fie vremea bună, ies oamenii Ia arat şi s'a dus pe copcă pentru anu' ăsta!
PETRESCU : (cu scârbă) S'a dus! V'aţi dus voi pe copcă! Iese Nică ia arat! Mare lucru ! Şi mâine încep Sfatul şi Partidul asaltul, şedinţele, constituirea ! Ăştia, Murgu, Teofil, au luptat ca dracii şi au stârpit molima ! Pricepi ? Ce le mai stă în drum ?
COTOROIU :   Mâine începe ?
PETRESCU : Da. (pauză) Anul trecut era să se facă colectiva aici, nu ? COTOROIU : Era, dar uite că nu s'a făcut. PETRESCU : De ce ?
COTOROIU : Că a fost prost Matei, secretarul de Partid, de aia. A vrut s'o facă cu forţa şi oamenii nu s'a lăsat. S'a speriat, că-i duce la rău, dacă îi ia aşa de repede.
PETRESCU : Splendid ! Ei, asta n'a putut fi pentru voi un exemplu ? COTOROIU: Adică cum?
PETRESCU : Nu se putea întrebuinţa ceva, nu se putea strecura o bănuială în legătură cu epidemia ?
COTOROIU : Cum s'o strecori ? Cu molima, adică ?
PETRESCU : Nu vă vindecă copiii, ori pe voi, până nu vă duceţi să semnaţi pentru colectivă! Sunt şi patru oameni maturi aici, era simplu; mă, semnaţi ori crăpaţi de scarlatina !
COTOROIU : Phii ! Asta cap ! Conu Tache sculat din morţi ! Dece n'ai spus mai demult, coane Florinei ?
PETRESCU : Era să viu aici să vă învăţ ? Credeam că vă taie şi pe voi capul, că doar e vorba de interesul vostru !
COTOROIU : (se gândeşte adânc) Stai niţel... ăla care tot vrea să intre şi aşa, zice : păi eu tot intru, la ce să mă ameninţi ? Şi nu se prinde.
PETRESCU : Ba se prinde. Omul zice : dacă mă ameninţă, înseamnă că se tem că n'aş intra. Da' dece să nu intru? O fi şi ceva rău, mă aşteaptă ceva rău, ei ştiu care e răul ăsta şi mă grăbesc de frică să nu-i aflu înainte ! Şi mai spui : dacă nu te caută doctorul până nu iscăleşti pentru colectivă, vezi tu cum o să te îngrijească după ce vei intra. Te ţine la cheremul lui...
COTOROIU : Un purgativ nu-ţi dă, praştia măsii, până nu joci cum îţi cântă ei ! Şi să le mai spui şi altora, care nu sunt deloc gata să intre, ca Chivn ori Uie, şi au copii bolnavi aici şi ăia să aprindă satul că li se pune mâna'n beregată. Şi iese vrajbă ! Mai pierd ăştia două săptămâni sau o lună.
PETRESCU : Vezi în mic. In "sfârşit şi aşa e bine. Până atunci poate încep americanii războiul.
COTOROIU : Da' Murgu ? Ce, el e mort ? Nu află ?
PETRESCU : Murgu află şi se jură că nu-i aşa, dar tu şi cu Trandafir şi Zamfir, îi daţi înainte, că le dă surogate, nu doctorii, celor care n'au semnat încă. Mai pune şi moaşa să spună un cuvânt la urechea oamenilor.
COTOROIU : E moartă de frică, din duminica aia. Dar dta ce o să faci ?
PETRESCU: Eu am să caut tonul just!
COTOROIU : Că eu nu pot să le spui la ăia care umblă pe afară şi au rude aici, uite, aşa se face la dispensar, da' d-ta poţi să le spui la ăştia din 'năuntru (pauză).
PETRESCU : E primejdios.
OAMENI DE AZI
89
COTOROIU : Ei, Matei ce-a făcut ? Nimic. L-a scos şi gata. Şi doar era mare în Partid.
PETRESCU : Da... Nu eşti prost Ghiţă ! Dar am şi alte mijloace, ca să nu mă descopere.
COTOROIU : Da' a lu' Grigore, copilu', cum o duce ? PETRESCU : Destul de rău.
COTOROIU : Nu poţi tălică, aşa, din greşală, să-i dai aşa, ceva, ce nu-i trebue ?
PETRESCU : Asta nu merge. E uşor de prins. Compromit tot şi pe mine şi relaţiile mele. Pot alţii să facă greşeli şi eu nu văd la timp, asta-i altceva. Găseşte-ţi oamenii. Ei, acum, domnule Cotoroiu, du-te. Nu poţi să-ţi vezi finul. In dispensarul acesta dumneata n'ai acces! (râde) La revedere, coane Ghiţă. , '
COTOROIU : Săru'... la revedere, coane Florinei (Cotoroiu iese. Petrescu e o clipă singur, se uită prin fişe, prin registre).
Scena IX
Dr. Petrescu, Sora
SORA : Tovarăşe doctor, dă-mi te rog, pentru Lisandru cel cu nefrită, uro-tropină din fiola pe care ţi-a lăsat-o Dr. Murgu.
PETRESCU : (cercetează doctoriile pe care i le-a lăsat Murgu pe măsuţă). Stai puţin...
SORA : Asta e (pune mâna pe cutia cu fiole).
PETRESCU : Nu. Asta e pentru Dobre, cel care mi se pare că intră în colectivă. El intră, nu ? *
SORA : Asta e urotropina. Le fac amândorura. Şi Lisandru, şi Dobre, au amândoi nefrită.
PETRESCU: Dar lui Lisandru îi faci de aici, din fiolele astea, din cutia
veche.
SORA : Cum? Dece? Au tot nefrită. Termin întâi cu cutia asta şi mâine o încep pe cea nouă.
PETRESCU : (îi ia cutia din mâini) Credeam că eşti la curent. In sfârşit. Cine face aici tratamentul ? Murgu singur ?
SORA : De obicei, el. "
PETRESCU: Aha!
SORA : Despre ce e vorba ?
PETRESCU : Nimic. Ia asta pentru Dobre şi lui Lisandru îi faci din cutia nouă, care e un produs mai slab. Pe urmă, copiilor le dai unora siropul obişnuit şi altora ceai de tei, după părinţi. Ar trebui să le dau eu, dar nu-i cunosc şi nu pot să te întreb acolo, în salon. In sfârşit, dai sirop copiilor ai căror părinţi sunt înaintaţi, gata să intre în colectivă şi celorlalţi le dai ceai de tei.
SORA : (uluită) Dar de când e regula asta ?
PETRESCU: Aşa a fost întotdeauna, dar pesemne că n'ai ştiut tu. (se înflăcărează) Şi în fond aşa e just. Statul are nevoie de oameni sănătoşi pentru scopurile lui. Ce să facă cu nărăvaşi şi şovăelnici ?
SORA : Şi pe ceilalţi îi lăsăm aşa, de isbelişte ?
PETRESCU : Murgu îşi iubeşte destul ţara, iubeşte destul regimul, ca să nu dea puteri noi duşmanului sau copiilor lui. Şi, probabil, că nici n'o face din capul lui, trebue să fi primit directive în acest sens. Ii îngrijeşte şi pe ceilalţi, natural, dar face cât poate economii la medicamente bune. Trebue să lucrăm raţional. Pricepi ?
90
LUCIA DEMETRIUS
SORA : Pricep, dar mi se pare totuşi... inuman... grozav...
PETRESCU: Ce să faci? Trebue şi puţină tărie în lupta asta. Draga mea sentimentală s'a zăpăcit ?
SORA : Adevărat că m'am zăpăcit (ţine doctoriile în mână şi se uită la ele) Numai să nu mă încurc în salon în faţa oamenilor. Ei nu trebue să bănuiască nimic, nu-i aşa ?
PETRESCU : Asta n'are importanţă. Dacă n'au să bănuiască, n'o să reuşim să-i aducem la colectivă. Fireşte, însă, n'o s'o declari în mijlocul salonului. Uşor, abil! (o îmbrăţişează) E cald acasă la tine? Uite, te-ai înroşit acum ca o fetiţă. Te-ai gândit cum o să fim de singuri, ca niciodată ?
SORA : Câteodată mă întreb dacă e adevărat că mă iubeşti.
PETRESCU :Mai mult decât am iubit vreodată.
SORA: Dacă nu m'ai iubi... şi-ai veni totuşi la noapte Ia mine, ar fi îngrozitor.
PETRESCU : In clipa asta eşti ca o porumbiţă (evident ca să o zăpăcească). Vasăzică ai priceput? Asta lui Dobre, asta Iui Lisandru, asta copiilor, ai înţeles care, asta celorlalţi.
SORA : Ah, sigur că am să mă încurc (iese).
Scena X
Dr. Petrescu, Marta
MARTA : Pe semne că femeii aceleia i s'a năzărit. Copiii lui Marin sunt sănătoşi. Se jucau şi învăţau (îşi pune haina în cuier). f
PETRESCU : Şi-ai făcut asemenea drum degeaba ! Dă-mi mâinile să ţi le încălzesc.
MARTA : (se fereşte) Nu mi-e frig. Dumneata încă n'ai fost la staţionar? PETRESCU : Tot timpul. Am venit acum să iau o siringă. MARTA: (scriind) Când eram în capul uliţei, mi s'a părut că Cotoroiu a ieşit de aici.
PETRESCU : A venit să-şi vadă un fin, dar l-am dat afară. N'are ce căuta aici.
MARTA : (scriind) Până acum n'a venit la dispensar, şi azi, când a auzit că au plecat Dr. Murgu şi Teofil şi că ai rămas d-ta, a îndrăznit să vină. PETRESCU : (demn) Ce vrei să insinuezi ?
MARTA : Nu insinuez nimic. Mi se pare, că faptul că a avut curajul ăsta faţă de dumneata, înseamnă o jignire pentru dumneata.
PETRESCU : De asta l-am şi dat afară. II socotesc periculos. Dar şi dumneata mă jigneşti.
MARTA : (sec) N'am vrut.
PETRESCU : (o mângâie pe păr) Te iert.
MARTA : Te rog. Uite, asta consider eu o jignire, (sora apare în pragul uşii). PETRESCU: (nu   o   vede)   Mângâierea   mea   te   jigneşte?   Şi dacă te-aş săruta ?
MARTA : Să nu te apropii.
PETRESCU : Frumoasa mea, dacă te-aş lua in braţe acum... SORA: (albă) Doctore, am făcut injecţiile. PETRESCU : Vin (iese).
MARTA : Omul ăsta e desgustător. Iţi mulţumesc că ai venit la timp. Era să fac ceva foarte urât, să-i dau o palmă.
OAMENI DE AZI
91
SORA : (se uită furioasă în urma tui Petrescu, apoi la Marta) Am văzut. Şi eu îţi mulţumesc dumitale. Era să fac ceva îngrozitor.
Cortina TABLOUL II
La dispensar, în biroul din tabloul precedent. E pe seară.
Scena I
Marta, moaşa.
MOAŞA : Am venit şi eu, că i-a luat pe toţi, fiecare pe la casa cui îl are. MARTA: E şase şi jumătate. Pe la şapte-opt'trebue să vină şi doctorul. MOAŞA : îngheţat, sgribulit, ce crezi, mort de atâta drum, săracu' ! MARTA : Nu-i atât de frig, ca să fi îngheţat. -
MOAŞA : Nu-i, nu-i, c'a dat desgheţu', adevărat. Da' obosit, asta-i sfânt. (Marta tace şi scrie) Mă uit la dumneata, fată tânără, putrezeşti în sat. Cu cine să te măriţi ?
MARTA: (râde) Te-au apucat gânduri triste ?
MOAŞA: Păi zău, mă uit, treabă şi iar treabă, nici când mergi sâmbătă seara, la casa culturală, nu joci că n'ai cu cine!
MARTA : Cum, n'am cu cine ? Nu-s destui flăcăi în sat ? MOAŞA : Ei, cu ăia ? Eşti mai ceva ca ei !
MARTA : Eu nu mă socotesc aşa, dar nu joc, pentrucă n'am dansat niciodată. Am să învăţ, ca să-ţi fac plăcere. N'ai treabă la dispensar ?
MOAŞA : Să mai răsuflu, maică. Pentru mine nu-i cine ştie ce treabă. MARTA: Poate vrei să-mi ajuţi mie, la scris?
MOAŞA : Vai de mine, păi am de făcut o grămadă, m'a chemat adineauri sora. Acum mi-am adus aminte. (în use bale cineva) Cine o fi? Ia să văz! (se\ duce la uşe şi se întoarce) E aia a lu' Zăplan.
Scena   II :
Aceiaşi, Floarea
FLOAREA : Aci eşti, tovarăşe învăţătoare ? Mi-a închis coana moaşa uşa
în nas.
MOAŞA : Păi ce, să dai buzna în dispensar, ca acasă la tat-tu?
FLOAREA : Păi n'am bătut ? Tovarăşe învăţătoare, mâine, la unsprezece, avem munca de lămurire cu femeile la noi la sediu, la U.F.D.R.
MOAŞA : Omorîţi fata cu şedinţele ! N'o vezi cum s'a gălbejit ?
MARTA : (râde) Uite, stă aici şi plânge de mila mea. Viu, Floareo.
FLOAREA : Nu poate să fie toată lumea rumenă ca coana moaşe, nici aşa rotofeie, că n'are tot omu' sufletu' aşa împăcat.
MOAŞA : Care suflet ? Ce zici ?
FLOAREA : Numa omu' care duce viaţă tihnită, cu odihnă şi cu câte un păhărel, nu se gălbejeşte.
MOAŞA: Aşa tihnă să ai tu parte de ea, şi păhărel n'am mai văzut de nu mai ţiu minte. I-am uitat gustu'.
FLOAREA: Noroc, tovarăşe Marta ! Spor la treabă, coană moaşe. Să nu te
92
LUCIA DEMETRIUS
osteneşti prea mult, că te sfrijeşti şi d-ta, şi atâta frumuseţe ne-a mai rămas în sat. (iese)
MOAŞA : Ia uite, obraznica ! Mai moşeşte-o şi altă dată, Anicuţo, să vezi recunoştinţă !
MARTA : Aşa e ea, glumeaţă.
MOAŞA : Se leagă de frumuseţea mea ! Să fie ea cum am fost eu la vremea mea ! (paşi la uşă, bătăi)
Scena III
Aceiaşi, Nică, Costache
NICA : Bună seara.
MARTA : Bună seara.
NICĂ : (întinde o hârtie) Uite asta.
MARTA : (se uită ta hârtie) Ce este ? Vrei iar s'o scoţi pe Niculina din staţionar ? De ce ?
NICA : Să vedem de ea acasă.
MARTA : Ai mai scos-o odată şi ai adus-o înapoi. Ce crezi dta Nică, că noi ne jucăm cu boala, sau putem să te lăsăm pe dta să te joci, ca bolnava să sufere de pe urma toanelor dumitale ?
MOAŞA: Aşa zău! Parcă e la joc!
MARTA : Şi'd-ta, Costache, ce vrei ?
COSTACHE : Eu, nimic... am venit cu el.
NICĂ : Nu mă joc, da' alţii să nu-şi bată joc de noi.
MOAŞA: (curioasă) Ei? Ei? Care-şi bate?
MARTA : Tovarăşe moaşe, parcă te-aşteaptă sora.
MOAŞA : Da, da, mă duc. Slugă la dârloagă, Anicuţo, slugă la dârloagă !
(iese).
MARTA : Cine îşi bate joc de voi ?
NICĂ : Eu, tovarăşe învăţătoare, n'am nimic cu dumneata, ţine hârtia şi dă-mi fata. <
MARTA : Eu n'am nici rostul să dau drumul bolnavilor nevindecaţi şi chiar dacă aş putea s'o fac, n'aş face-o.
NICA: II aştept aici pe tov. doctor.
MARTA: Poţi să-1 aştepţi, Nică. Hârtia asta nu are niciun rost. Dispensarul nu e Sfat, să vii cu hârtii. Putern să ne înţelegem prin viu grai. De unde scoţi că Niculina nu-i îngrijită ? Astea nu vin dela dta, nici nu poţi spune că ai văzut-o singur. Ţi-a spus-o Ia ureche cineva ?
NICA : Nu ese fum, până nu faci foc.
MARTA : Va să zică e fum, e un svon în sat. Câţi îl cred ? D-ta singur ? NICĂ : Ba crede şi Costache.
MARTA : Minunat ! D-ta şi Costache ! Şi ce credeţi ? COSTACHE : Ca să-i daţi fata şi să se isprăvească odată ! NICĂ : Tovarăşe învăţătoare, pe mine să nu mă iei în batjocură, că sânt sătul ! Toţi mă beştelesc. îmi ies şi eu odată din sărite...
Scena IV
Aceiaşi, Dr. Murgu
MURGU: Bună seara. Ce-i Nică? Iţi ieşi din sărite? De ce? NICA : (intimidat, o clipă) Ei, ca omu' la necaz... Tov. învăţătoare mă ia aşa, în râs.
OAMENI DE AZI 93 MURGU : J-oi fi spus vreo şotie.
NICĂ : (se supără iar) Crezi că-rni arde? Am venit să-mi daţi pe sora mea, pe Niculina.
MARTA : Iar povestea veche.
MURGU : Măi Nică, noi toţi ne-am săturat de hachiţele tale. Ce-ţi închipui tu ? Eu am dreptul să ţiu aici orice bolnav care are o boală molipsitoare, chiar dacă ar veni toată familia să mi-1 ceară. E o problemă de sănătate publică şi eu sunt pus aici să apăr sănătatea satelor astea. Ai priceput? Şi Costache ce vrea?
COSTACHE : Să-i daţi fata, ca s'o vadă baba Dana, da' aşa cum vezi şi d-ta de ea. Ba mai bine.
NICA : Ai dreptul să şi omori oamenii ?
MURGU : Nu ţi-e ruşine ? N'ai venit tu la mine, când te tăiaseşi la mână ? Nu te-am vindecat ? Haide ! Du-te acum.
NICA : La mână m'ai vindecat, că atunci voiam să intru în colectivă. MURGU : Ce legătură are una cu alta ?
NICĂ : Şi acu' mă trag de pe listă şi-mi laşi sora să moară ! MARTA : Ce vorbă e asta ? COSTACHE : Lasă că ştim noi tot.
MURGU : Adineaori te-am trimis acasă, acum te rog să stai pe scaun şi să spui ce ştii.
NICA : (nu se aşează) Ce ştie tot satu'. MARTA : Adică '?
NICA : Care nu intră în colectivă, poate să crape. Statu' are nevoie de oameni ascultători, pentru ei sunt doctoriile bune. Pentru ăilalţi... n'au decât sa se cureţe.
MURGU : Cine a mai scornit-o şi pe asta ? Care Trandafir, sau Zamfir, sau Cotoroiu, ţi-au spus-o ? Omule, până la moarte ai să crezi toate neroziile, toate mârşăviile, toate minciunile ucigaşe? Până Ia moarte?
NICA : Las, tovarăşe doctor, că asta nu mai e minciună ! Ştiu şi ăi din staţionar.
COSTACHE : Aici, la dumneata.
MURGU : Nimeni din staţionar nu spune asemenea basme.
NICĂ: Când s'a lăsat întunericul, m'am strecurat acum vre-un ceas sub geam şi am vorbit cu socru-meu, adică Toma, de are să-mi fie socru. Şi el tot aşa a auzit.
MURGU : (se duce la uşa dinspre dispensar) Soră ! Soră Tanţa, te rog înveleşte-1 cu ceva pe Toma bătrânul şi adu-i aici în birou.
NICA : Ce, dacă nu intru ? N'am dreptul la viaţă nici eu, nici neamu'meu ? MURGU : Ai răbdare o clipă.
MARTA : (şovăind) Doctore... eu mă tem... că asta-i încă o manevră... MURGU: (se plimbă încruntat) Vom vedea.
Scena V
Aceiaşi, Toma, sora Tanţa.
TOMA : Bună seara.
MURGU : Tovarăşe Toma, eşti îngrijit de când eşti la noi ? TOMA : De, oi fi.
MURGU : Cum, „oi fi" ? Nu ţi se dau medicamente ? Nu eşti spălat ? Nu eşti hrănit ?
TOMA : De dat mi se dă, da 'ştiu eu de care ?
MURGU : Cum de care ? M'ai văzut umblând cu două feluri de doctorii ?
94
LUCIA DEMETRIUS
TOMA : Am văzut, de văzut am văzut, că nu intrăm toţi şi la care voiam să intrăm...
MURGU : Cum, pentrucă intraţi ? Cine a văzut vreodată că unuia sau vreunui copil ai cărui părinţi nu intră în colectivă i se dă altceva ? Cine a spus lucrul ăsta ?
TOMA : Păi d-ta, vii cu aia, cu care faci injecţii, plină, da'sora a venit azi cu doctoriile şi am văzut-o cum alegea. NICA : Ei, ai auzit ? COSTACHE : Ştie şi el . MARTA : N'am auzit încă nimic.
MURGU : Sigur că ce-ţi face dumitale, nu-i face lui Dobre, că nu sunteţi la fel de bolnavi.
TOMA : Păi alegea pân' ele, de da la unu' una, la altu' alta, chiar la ăia cu rinichii şi iar se uita la om şi la copii, când a dat, schimba mereu sticlele. Ne-a bătut nouă la ochi şi după ce a venit Nică sub geam şi ne-a spus, am înţeles tot. Pe a lu' Stan 1-a şi întrebat.
MURGU:   Soră Tanţa, avem.noi două feluri de medicamente, bune şi rele?
SORA: (încremenită, slab) Nu.
MURGU : Ascultă-mă tovarăşe Toma, nu-i adevărat. Nu se face aşa. N'am făcut aşa. Nici n'am două feluri de doctorii. Dovadă că la toţi vă merge mai bine pe zi ce trece. Asta n'ai văzut ? Când îţi spune Nică vreo minciună, dracu' ştie de cine scornită, o crezi, ba poţi să şi juri că ai văzut-o cu ochii d-tale, dar că te vindeci şi dumneata şi alţii, asta nu vezi. Dece omule, dece?
TOMA : Dacă am văzut cu ochii mei cum le pigulea şi nu numa' eu. Şi pe a lu' Stan 1-a şi întrebat ce face tat-su ?
MURGU : Dece l-ai întrebat, soră ?
SORA: (uluită, greu) Dacă tat-su e sănătos.
MARTA : Vezi ? N'ai înţeles. Şi ceilalţi bolnavi din odaia d-tale spun la fel ? TOMA : Dobre şi Stan iau cu gura foc că nu-i adevărat, că lor le-a făcut bine, dar eu, ca om bătrân, care ara văzut multe... MURGU : D-ta eşti sigur ?
TOMA : Ce ştiu eu ? 'Nainte de război, când s'alegeau liberalii, venea doctoru' dela oraş,duminica, la primărie şi numai pe liberali îi căuta.
MURGU : Tovarăşi, e un neadevăr atât de mare, că ţi-e şi scârbă să-1 ridici de jos, ca pe o murdărie. N'am două feluri de medicamente. îngrijesc toţi oamenii ia fel. Noi vrem să scăpăm toţi bolnavii, asta e datoria noastră. Or fi făcut liberalii altfel, ei toate le făceau altfel, în paguba omului muncitor. Noi, nu. Puteai să te ţii pe picioare, moş Toma, când ai venit ?
TOMA : Ba, că m'a adus.
MURGU : Acum ai venit singur aici. Vezi ? Du-te singur înapoi, cu!că-te ş: crede-mă pe mine. Stan şi Dobre sunt mai înţelepţi decât d-ta, care ai văzut mai multe.
TOMA : (nehotărîl) De, de bine mi-e mai bine, nu pot să zic. NICA : Mie să-mi dai pe Niculina. Asta e.
Scena VI
Aceiaşi, Petrescu.
PETRESCU : Ai venit, doctore ? Frig, Irig afară ?
MURGU :Dr. Petrescu, eu ţi-am lăsat d-tale medicamentele când am plecat. Te rog să-mi spui cinstit, în faţa acestor oameni, dacă ţi-am lăsat două soiuri, rele şi bune ?
.   OAMENI DE. AZI 95 PETRESCU : Nu pricep întrebarea. Te rog repet-o.
MURGU : Arn spus eu, că unele medicamente sunt pentru cei care intră în colectivă, şi altele mai proaste, pentru ceilalţi?
PETRESCU : (îi aruncă repede o privire piezişe sorei) Ce absurditate. N'ai spus asta şi nu s'a făcut asa ceva.
MURGU : Aţi auzit ?
SORA : (se uită uluită şi începe să priceapă)
PETRESCU : (o vede, trece lângă ea) Probabil că sora o fi încurcat ceva şi oamenii au crezut că se petrece un lucru ciudat.
MURGU : Du-te, moş Toma, în pat. Aţi auzit şi voi. Acum puteţi să plecaţi.
TOMA: De bine, mi-e mai bine. Uite, că mă duc singur. Şi la ceilalţi le e mai bine (Murgu intră cu el în dispensar).
NICA: Hai, mă. (îl trage pe Costache) Ce să zici, dacă le e mai bine? Bună seara  (ies. Maria în dreptul uşii se uită după ei).
PETRESCU : (încet sorei) Nicio vorbă m'auzi ? Altfel spun şi eu tot.
SORA : (încet, dar dârză) Care tot?
PETRESCU: Morala dumitale neproletară. Trebuia să dorm cu tine, mi se pare ?
MURGU : (se întoarce) De unde pornesc toate astea ? Ce se petrece aici ? Cum ai umblat cu doctoriile, soră, de i-ai lăsat să bănuie aşa ceva?
SORA : Eu... m'am dus în staţionar cu ele... şi... oricum ai proceda, te bănuiesc.
PETRESCU : Sunt bănuitori, asta e.
MARTA : Doctore Murgu, eu am făcut o mare greşeală, arn plecat din dispensar pentru un sfert de oră. Mi-a spus sora, că Marin are un copil bolnav şi cum n'avea cine să se ducă, m'am dus eu, de frică să nu se întindă iar molima.
MURGU : Era bolnav ?
MARTA : Nu, dar în lipsa mea de aici, a fost Cotoroiu. L-am văzut ieşind. PETRESCU : (calm) Da, l-am dat eu afară. MURGU : Ce-a căutat aici ? Ce voia ?
MARTA: Nu ştiu, să vedem cum o să explice dr. Petrescu. Dar nu ţi se pare curios că atunci când vine Cotoroiu aici, după luni de zile, şi satul şi dispensarul află că avem medicamente felurite?
PETRESCU : Vă spun că numai eu eram aici şi...
MARTA : Cu atât mai mult. Dacă eu nu plecam, Cotoroiu poate nici nu intra aici. (fără ocol sorei) De ce m'ai trimis la Marin ?
SORA : Am crezut... mi-a spus o femee... Nu mai pot să tac.
PETRESCU : Că e un caz ascuns (se uită ţintă la soră). De altfel şi eu am aflat tot dela d-ta ! Nu ştiu ce voiai...
SORA: Eu...
PETRESCU : (apăsat) Voiai poate să rămâi aici... să rămâi... însfârşit, aş prefera să nu vorbesc despre ce voiai d-ta atunci. N'are nici un amestec cu restul. Pot s'o spun, numai dacă ţii dumneata (cu ochii la soră) Aş putea să dau şi eu o explicaţie.
SORA : Doctorul Petrescu mi-a spus că doctoriile sunt de două feluri, că aşa procedezi şi dumneata. Am crezut. Eram aşa de zăpăcită, că în salon s'a văzut că le alegeam.
MURGU : Petrescu ţi-a spus asta ? Şi ce puteai să alegi ? Dacă nu sunt două feluri, ce alegeai ?
SORA : Cutia veche şi cea nouă... nu ştiu...
PETRESCU : Iţi dai şi dumneata seama că nu avea ce alege. Şi nici eu
96
LUCIA DEMETRIUS
nu i-am spus să aleagă nimic. Dece spui şotii, fetiţo ? Ai ceva de răsbunat pe mine ? Ne leagă ceva ?
SORA : (încurcată, dar sufocată de furie) Nu mi-ai spus dumneata sa astea sunt directive venite de sus ?
PETRESCU : Ţi-am spus că ai ochi frumoşi, pentrucă mă implorai cu privirea să ţi-o spun, ţi-am spus că semeni cu o porumbiţă...
SORA : (ii susţine privirea) Da, mi-ai spus şi asta, dar...
PETRESCU : Şi tu ce mi-ai răspuns ?
SORA : (continuând) Dar m'ai învăţat să aleg doctoriile după oameni după politica pe care o fac.
PETRESCU: Eu? O femeie uşoară, poate, din răsbunare pe alta mai ouţin Uşoara, să... *
MURGU : (lui Petrescu) Pentruce ai făcut asta ? Dece ?
PETRESCU : Să-ţi spun adevărul ? Pentrucă mi-am dat seama că sunteţi lipsiţi de energie. Mi-a venit ideea asta mobilizatoare, când am văzut cât sunteţi de îngrijoraţi de constituirea colectivei. Am vrut să contribui cu ceva la truda voastră, sa pun o pietricică la temelia construcţiei voastre, să grăbesc ziua cea mare pe care o aşteptaţi. Sunt sigur că am făcut bine. Nu ţi-am spus dela început pentrucă îmi dau seama că nu eşti un om care să întrebuinţezi" mijloace tari Bolnavii din dispensar însă, era necesar s'o bănuiască, ca să se sperie şi să se dea p. brazda. De asta am zăpăcit puţin sora, ca oamenii s'o bănuiască. Cred că am tăcut bine, ca o să-mi mulţumiţi.
MURGU : Dar e monstruos, e un stângism, e un lucru pe care Partidul îl desaproba in cel mai înalt grad. Ţi-a dat cineva dumitale sarcina asta ? Ti-a dat-o tovarăşul Grigore ?
as„nr™RE|CU-: ^ A„ ^st iniţiativa mea. Am vrut să fac o mică presiune asupra oamenilor şi sper ca va da rezultate bune.
M^rTA : Şi în Sat' în aceeaşi vreme' cine a răspândit acelaş svon ? Poate Cotoroiu? Nu cumva, ca să ne serveşti ai spus-o şi lui ?
Ticnit PKETRfSCU^Ei; ktÎ8"* bUnă" Am Venît să vă aJ'ut si uite cu ce mă aleg. Jignit, bănuit, murdărit. N'am stat de vorbă cu Cotoroiu
amândoÎtuTet? ^ ^ ^ ^"^ Pe d,'UmUri' daCă "U Ca să vorbitj
SORA : (tremurând) Eu n'am vorbit cu Cotoroiu. Nu l-am văzut Şi când mi-a spus dr. Petrescu să dau două feluri de medicamente, m'am speriat si l-am crezut. Acum însă înţeleg, acum ştiu dece...
PETRESCU : Ce ştii ? Dece te opreşti, drăguţă ? Poate că stiu şi eu ceva despre tine. ' y
SORA : (isbucneşte) Dr. Petrescu e un ticălos. Eu. sunt vinovată Eu am născocit boala copilului lui Marin. El îmi spusese că tov.. învăţătoare... în sfârşit Dr. Petrescu e o canalie. îmi spusese că tov. Marta... am fost geloasă pe ea şi am mdepartat-o. Am crezut că vrea să fie singur cu mine şi el voia să-1 primească pe Cotoroiu. Pe urmă, când am intrat în birou, am văzut că el alerga după ea si ea voia să-1 pălmuiască. Şi atunci am priceput că a vrut s'o îndepărteze pentru alta pricină. Dar nu ştiam care. Nu pricepeam că mă minţise cu medicamentele. II urmăream, voiam să ştiu de ce mă înşelase.
MURGU : U iubeşti pe... spurcăciunea asta ?
SORA-: Mi-e silă de el. Dece se prefăcea că mă iubeşte ? El nu face nimic fără un gând ascuns.
MARTA : Pentrucă spera să saboteze dispensarul prin d-ta, şi prin mine şcoala, pesemne, ştiu eu ? *
SORA : Da. Trebuia să doarmă la mine în noaptea asta. Să-1 las pe Sandu
97
OAMENI DE AZI
MURGU : Taci. tezi Am ştiut că d-ta ai sa
PETRESCU : Vii cu sufletul la gura te de ti ? Că am să rămân singur la dispensar • favorabila.
PETRESCU : Am ştmt eu, înainte ac săptămâni.
MURGU : Nici n am ştiut ca Când eram eu plecat ?     „..,,„ dne ai fost ? , !n+pr
.* nm i.mt cheile la mine. Ca nai avut
că am luat cheile la o fdeie) Ce face Sandu?
SORA: (stins) Ceva mal "bdn. gm avut de pătimit depe
PETRESCU : (se îndreaptă spre usc;
urma proastelor relaţii. -   ţ   ; •> stai jos.
MURGU : Iţi închipui ca a. sa plec J conversaţie.
PETRESCU   Am termmat ^umoasa ^ MURGU: Sta. jos Marta te ^
?rm2r7?c;,!7L .. rta. doctore, s» •
Scena VII
Aceiaşi, apoi moaşa
,    ,  tn, Petrescu aici? Cred că ştii. Ajută-ne.
MURGU : Nu te-ai întrebat ? sî nu mai m'am întrebat (c« f«»^;
SORA: (n^-jgjftj-SS; Sil priceput că poate face rau, ca AZJ înSăi' cTsăne3 a?ute Azf iu s'a putut mişca din pricina mea.
să-mi cumpăr lână pentru un tricou
MURGU : De unde ştiai ca are lâna .
r 946
7. - Viata Româneasca. - c-
-LUCIA DEMETRIUS
PETRESCU : Am aflat odată la dispensar, nu ştiu cine spusese, cred... MURGU : (se duce la uşe, deschide). A, aici erai, ascultai ? Tocmai veneam după dumneata.
MOAŞA : Nimic n'am auzit maică, să mă bată dumnezeu.
MURGU: Ce vinde Cotoroiu, coană moaşe? Ce cumpără, ce învârteşte?
MOAŞA : (se sperie, se uită la Petrescu) Păi, eu ce ştiu ?
MURGU : Nu te speria, că doctorul mi-a spus.
MOAŞA: Doctorii maică, d'alea americane, nemţeşti, de toate, cumpără, vinde...
MURGU : Aha, lână. PETRESCU : Dobitoace.
MOAŞA: (îi sare ţandăra). Dece dobitoaco, frate? Nu te-am văzut eu? Că doar eram acolo.
PETRESCU : Beată ca un porc. Nici nu mai ştii ce ai văzut.
MURGU : Asta a fost boala dumitale din duminica în care s'au amestecat bolnavii cu sănătoşii ? De asta ai zăcut până a doua zi la prânz ! Ei te-au îmbătat, nu-i aşa ?
MOAŞA: Să-i trăznească dumnezeu, cu coana Lenuţa împreună, că fără ei îmi vedeam de treabă.
MURGU : I-ai făcut atunci ser lui Sandu, sau nu ?
MOAŞA : De făcut i-am făcut... adică... de, i-am făcut ceva.
MURGU : Va să zică erai la Cotoroiu, era şi moaşa, beată, în ziua în care Sandu, dela începutul bolii a făcut complicaţii. I-aţi făcut amândoi ceva ?
PETRESCU : Detectiv stupid.
MURGU : Spune ce i-aţi făcut ?
PETRESCU : Ai pornit pe o pistă falsă, te-ai lansat, cine te mai poate opri ? MOAŞA : (biruită)  Cine ? PETRESCU : (se plimbă prin odaie).
MURGU : (se duce la uşe, încuie, bagă cheia în buzunar). PETRESCU: M'ai arestat? Măa'flu între bandiţi? MOAŞA : (moartă de frică). Aşa zău, că... (îşi înghite vorbele) MURGU : (pune mâna cu putere pe umărul lui Petrescu şi-l aşează pe scaun). Ai să stai aici.
PETRESCU : (rânjind). Oamenii civilizaţi nu se luptă, colega. MURGU : Nu. Sabotează, trădează şi ucid, oamenii civilizaţi.
Cortina se lasă şi se ridică numaidecât.
TABLOUL III Scena I
Murgu, Petrescu, sora, moaşa, stau într'o aşteptare încordată. Tăcere. Apoi Petrescu rupe liniştea.
PETRESCU : Şi o să stăm mult aşa ? MOAŞA : Of, of, of, of!
PETRESCU : Suntem patru. N'ai nişte cărţi de joc ? Am putea face un pocker ?
MUGUR : Măsluit ?
MURGU : (se duce la uşe). Cine e ?
GRIGORE : (de afară).'Eu, Grigore.
OAMENI DE AZI
99
Scena II
Acelaşi, Grigore
MURGU : Uite, tov. Grigore ! Uite cine s'a aliat cu duşmanii noştri, ca să ne sape munca ! Uite, doctorul, care a învăţat carte ca să răspândească moHmi, împreună cu nătânga asta bătrână, care se lasă dusă de nas de oricine.
GRIGORE : Linişteşte-te, tovarăşe doctor. "
MURGU : Au născocit un fel de sabotaj mai năsdrăvan ca toate. Să se joace cu viaţa şi moartea oamenilor. Pun molima în calea colectivei şi şantajul ! Constrângerea ! Venise să ne dea ajutor !
GRIGORE : Nu te amărî, doctore. Epidemia aţi stăvilit-o voi, doctorii cei adevăraţi, cei noi, şi istoria cu doctoriile a spart-o satu' ca pe o băşică de săpun. Nu auzi ce-i în sat ? Ascultă niţel !
PETRESCU : (se face o clipă tăcere, se aude larmă pe drum, rupe brusc tăcerea). Pentrucă a venit tov. Grigore, aş vrea să mai explic odată ce-am vrut Mi-am spus : au piedici mari, e nevoe acum de un brânci, de un mijloc tare...
GRIGORE : (calm) Taci, domnule doctor, ştim noi (pauză).
MURGU: (lovit de o idee). Ia spune, doctore, unde ai sfârşit facultatea?
PETRESCU : (încurcat). La Bucureşti.
A4URGU : La Bucureşti ? Mie mi-ai spus că la Cluj, pentrucă eu am făcut-o Ia Bucureşti. Doctorului Teofil i-ai spus că la laşi. Ce-i adevărat din toate 1 De unde ţi-ai furat diploma ? Dela cine?
PETRESCU: (slab). Diploma mea e la Minister, nu mă insulta.
MURGU : Are să se cerceteze şi asta, odată cu celelalte. Tâlharule ! Nu era nici măcar medic ! Altfel n'ar fi spus fiecăruia altceva. Uită-te la el, e verde la faţă !
SORA: (şovăind). Eu... pot să mă duc puţin în staţionar? Am de dat doctoria lui Sandu... Dacă credeţi că pot să mă duc... Nu vreau să scap... Mă întorc...
MURGU : (lui Grigore). Da, am analiza lui Sandu în buzunar, e mai bună (pauză). Du-te soră. Fă-ţi treaba ! (moaşei). Imbracă-te ! Ia-ţi şi dumneata haina..
PETRESCU : (se îmbracă repede, nu mai are aerul lui victorios şi şi-a pierdut rânjetul. Moaşa îşi pune broboada. Lui Petrescu îi cade basca).
MOAŞA: Ţi-ai pierdut chipchilica, sarsailă, of! of! of! Ce pacoste fu Cotoroiu pe capu'meu !
PETRESCU : (laş) ...Meritul meu... vă jur...
GRIGORE : (către miliţienii de afară). Ăştia sunt tovarăşi. Luaţi-i ! (Petrescu şi moaşa ies)
Scena 111
Grigore, Murgu, Marta.
MURGU : (o clipă se uită toţi trei unul la altul). Ai văzut, tov. Grigore ? Uite cine era Petrescu ! A lucrat prin Cotoroiu, prin moaşă, a vrut să lucreze şi prin soră. Aici ! In mijlocul nostru I Să ne dărâme munca ! Să împiedice colectivizarea, prin boală şi moarte, prin desbinare. Sigur că i-au făcut atunci lut Sandu o injecţie contra indicată. Sigur !
GRIGORE : Stai jos, dragă, linişteşte-te
MURGU : Nu-mi vin în fire.
GRIGORE : Ei, acum te-ai călit, aşa-i ?
MURGU: Sunt răscolit, furios. Uite cât de departe pot să ajungă, ăştia
100
LUCIA DEMETRIUS
sunt gata de orice. Trebue să fii veşnic cu ochii deschişi. Fără somn şi fără milă. GRIGORE : Frate, din dumneata iese un comunist adevărat. MURGU : Cu toate greşelile mele ?
GRIGORE : Nu mai eşti ăla cu multe greşeli care a venit la noi.
MURGU : Nu mai sunt ? Adevărat ? Da, nu mai sunt. Dacă ai ştii cum mă simt eu de limpede (iar se înfurie). Auzi, spune întâi, ticălosul, că habar n'are cie două feluri de medicamente, credea că sora Tanţa are să se teamă să nu dea el pe faţă că îl iubea.
MARTA : Fata s'a purtat frumos, tare. Când a priceput ce voia el, ce ţintea, a mărturisit tot, 1-a dat de gol. Cu orice risc. Murea de ruşine, dar nu tăcea. Şi pe urmă Petrescu s'a apucat să jure că a vrut să ne ajute cu mijloace puternice. Canalia !
(se aude vuetul satului)
GRIGORE : Ia ascultaţi ! MURGU : Ce este asta ?
GRIGORE : S'au desgheţat apele. A venit primăvara.
MARTA: (cu bucurie). I-au prins ţăranii pe chiaburi când umblau cu vorbe ! Prelucrarea dumitale de azi dimineaţă !
GRIGORE : De data asta au întârziat aici miliţienii. Erau cu oamenii după Cotoroiu şi Trandafir şi Zamfir. I-au prins când voiau să-1 zăpăcească iar pe Nică şi ăla nu se lăsa. De acolo vin şi eu.
MURGU : Ah ! Tovarăşe Grigore dragă, dragul meu Grigore, ce zi bună trăim acum amândoi ! Câte o să facem noi acum împreună ! Cum îţi mulţumesc pentru ee simt eu că se petrece acum în mine !
GRIGORE : Nu mie, tovarăşe Vasile, tuturor. Nu vezi câţi se sbat acum, să fie mai bine ?
MURGU : Spune-mi, dragă, când era Sandu foarte bolnav, în inima d-ta!e nu te-ai supărat deloc pe mine că am plecat atunci ? Nu m'ai urît deloc ? Că de certat nu m'ai certat niciodată !
GRIGORE : In inimă poate te-am certat, dar ştiam că n'am dreptate, de asta tăceam.
MURGU : Şi mă ajutai.
GRIGORE : Ai plecat după treabă grea, nu degeaba.
MARTA : Par'că eu n'am plecat adineaori şi i-am lăsat singuri, să-şi facă mendrele. Trebuia să nu plec.
MURGU : Ai crezut că trebue să surprinzi o primejdie.
MARTA : Trebuia să mă îndoiesc de vorbele lui, orice ar fi spus.
GRIGORE : Trebuia. Ei, da' tot aţi fost toţi de folos să-i prindem. Şi zici că Sandu a scăpat ?
MURGU : Acum sunt sigur. Merge spre vindecare.
GRIGORE : Uite... dacă crezi că se poate... m'aşi duce aici, pe sală să mă uit pe fereastră în odaia cu copii, să-1 văd pe Sandu dormind, că la el ştiu că nu pot intra.
MURGU : Se poate, tovarăşe, se poate, dragă (îi deschide uşa şi-l lasă să
iasă).
Scena IV
Murgu, Marta.
MARTA : Ce om întreg !
MURGU : Drăguţul de el ! I-e dor de Sandu ! Marta, eşti obosită ? A fost o zi grozavă ! Eşti atât de trasă la faţă ! Marta ! (cu o energie neaşteptată). Mi-
OAMENI DE AZI
101
eşti dragă, Marta ! Te iubesc ! Te iubesc de când te-am cunoscut! Eşti atât de înţeleaptă şi bună ! Şi cu mine ai avut atâta răbdare ! Lângă tine, toate sunt luminoase. Tu eşti luminoasă. Ali-eşti dragă! Nu pricepi? MARTA: (încet). Ba pricep, doctore.
MURGU : Atunci dece nu ţi-am spus-o până acum ? Am pierdut atâta timp. MARTA : N'am pierdut nimic. Avem toată viaţa în faţa noastră. MURGU : Adevărat ? Mă iubeşti şi tu ? MARTA : Tot mult.
MURGU : Atunci da, avem toată viaţa în faţa noastră ! (o ia stângaci de mână, apoi de umeri) Marta dragă, sunt atâtea luni de când mă gândesc că odată... (îşi pune capul pe umărul ei)
Scena V
Aceiaşi, Grigore.
GRIGORE : Dragii mei... (se opreşte, îi priveşte, ei se depărtează, dar tot se ţin de mână). Ei, mi se pare că mi s'a luat o piatră de pe inimă. Mi-era teamă că n'o să aflaţi niciodată ce ştiam noi de mult. Ce bine c'aţi aflat!
MURGU : Ştiai şi dumneata ? Şi eu ! Dar nu mă  pricepeam...  şi Marta
tăcea !
GRIGORE : Nu te-a cerut ea întâi ? Dece, tovarăşe Marta, că doar şi dumneata ştiai ?
MARTA: (râde). Ar fi trebuit s'o fac! (sgomot afară de voci vesele).
Scena VI
Aceiaşi, Floarea, Traian, Nică, Ion, Zăplan
FLOAREA : Noroc ! I-am dus cu alai, ca la nuntă. Numai bărbaîu-meu ăsta, prost cum e, era gata să se încaere cu ei. Păi ăştia sunt boieri, mă tontule, zic, ia-i frumuşel, ca la dans.
ZAPLAN : Să facă ei iar tămbălău ! Auzi ce parascovenia dracului să scornească !
ION : (domol). Eu am văzut cum m'a lecuit pe mine. Am fost Ia boier Cotoroiu ani şi ani şi ca un câine am trăit. Eu viu dela munte, unde am stat ca un huhurez, şi-mi sare în ochi schimbarea, voi ce mai vreţi ?
TRAIAN : (tare). Ne-am întâlnit cu cuconaşul ăla gătit, cu doctorul dela Deochiaţi, când îl ducea.
FLOAREA : Cu dolofana lângă el. Şi Cotoroiu deloc nu se lăsa, se aţinea cu burta'nainte şi turuia la înjurături şi da din coate.
NICA : De acu', nu mă mai sminteşte nici unu'.
FLOAREA : (in râs) Da ? !
NICA : (răstit). Că mi-a venit minte ia cap.
ZAPLAN : Phiii! Blestemaţii ! Ce duşmani, fraţilor ! Să nu vadă omu' în picioare, să-1 vadă tot pe brânci cum a fost! Sâ-1 omoare, să-1 zăpăcească, să-1 în-răiască !
TRAIAN : Da' mâine, tovarăşe Grigore, o facem, colectiva ? ZAPLAN : Mâine, frate, ce să mai stăm !
FLOAREA : Toţi câţi au vrut vreodată, sar azi, ba şi alţii încă.
NICA : S'o facem !
ION : Că tot ne adunăm !
FLOAREA : Semnăm şi să vie tractorul!
LUCIA DEMETRIUS
MURGU : Tovarăşi, vă rog, mai încet, am aici bolnavi! GRIGORE: (în şoaptă) Aşa e! MURGU : Mai bine, duceţi-vă acasă.
FLOAREA : Hai, mă, că mâine avem treabă. Facem cea mai frumoasă colectivă din ţară.
MARTA : Nu mai mergem la U.F.D.R. dimineaţă, ne adunăm după masă pentru problemele creşei!
FLOAREA : Să facem o creşă pentru copiii noştri.
MURGU : Să-mi daţi ajutor pentru casa de naşteri dela Ţintaurii.
TRAIAN : Dăm, tovarăşe doctor, dragă !
MURGU: Nu-mi mai spui domnule? j TRAIAN : Tovarăşe doctor Murgu, d-ta, mi-eşti frate 1 GRIGORE : Pe mâine, tovarăşi, în zori ! FLOAREA : Hai acasă, oameni buni. TOŢI : Bună seara ! Noroc ! Pe mâine !
FLOAREA : (în drum spre uşe, se opreşte, către Murgu) Şi ce ţii fata aşa de mână ? Ai întrebat-o dacă-i place ? MURGU : Am întrebat-o !
FLOAREA : Atunci ţine-o sănătos şi... ce să-ţi mai zic ? Noroc ! (dau să iasă; Traian, Zăplan, Ion, Floarea, Nică, Murgu, Marta şi Grigore rămân în centru)
CORTINA
fata din turnul de foc
Braţu'nalt de macara Străjuia departe gara, Trenul nostru poposea, Coboram la Hunedoara.
Vuiet larg pe uliţi strâmte, Piciul, — călăuza mea, — Începu să se frământe : „Aţi mai fost pe-aici'şa ?
Mergeţi la furnal, sânt sigur. Fontă o să dea curând." Piciul se aprinde singur, Povestind, adăugând...
Şi-am ajuns. Văd înainte Trupul namilei de fier. Ociiii-abia de pot cuprinde Creştetul proptit în cer.
Douăzeci şi doi zidari Căptuşesc rotundul pântec. Pun la cărămizi mortar. Dar mai pun şi eâte-un cântec.
Eşti aici, Mărie azi, Tu, copilă de pe Mureş ! Parcă din întâiul ceas Zidăriţă te născuseşi.
Anii de ucenicie Tu i-ai strâns în două luni. Taîna'ntreagă-a meseriei Când ai izbutit s'aduni ?
Cărămizi ciopleai. Prea lesne Nu ţi-a iost ia început.
ŞTEFAN IUREŞ
Aşchii te răneau la glezne Şi la mâini. Dar ai tăcut.
Aduseseşi dela ţară Al uit dor şi puţin mălai. Nu ciopleai şarnota doară : Viaţa ta o şiefuiai.
Tot poporul nostru-ţi cere Zidul grabnic să-1 ridici. Câtă aprigă putere Se va revărsa de-aici î
Fontă : ies tractoare noi. Fontă : creşte înc'o sondă. Fontă : bec în sat Ia noi. ...Ţara'ntreagă cere fontă.
Cei din jur ciulesc urechi Când porneşti să cânţi, adese, Despre jaiea ce arsese Viaţa unui meşter vechi.
Să înalţe zidărie Biet Manole nu putea, Decât îngropând de vie'n Temelii pe soaţa sa.
Şi-a zidii-o.
Cânţi, Mărie Şi-aşezi harnic cărămizi, Ştii : furnalul o să ţie Fără ca în el să'nchizi
Pe cel drag ; dar, între ziduri Caldă, inima ţi-o pui. Neclintită ca granitul Fi-va temelia Iui.
Râu fierbinte de metal Sărăcia s'o doboare Va topi-o în furnal... Cânţi, Marie ? Cântă tare !
PROFESOARA
Răsună paşi ştiuţi pe coridoare, Mânerul de ia clanţă s'a mişcat. Cu ce copiiărească nerăbdare Noi clipele de-acum ie-am aşteptat.
in clasa cu buchete înflorite, Garoafele şi mai aprinse par. Căci profesoarei noastre emerite, Şi dragostea i-o dăm cu ele'n dar.
In şcoală şi-a trăit viaţa toată, Tot sufletul în muncă şi 1-a pus. Din nou zidi clădirea bombardată De hitierii fugari în spre Apus.
Zi după zi, mereu fără hodină, Un sfert de veac copiii i-a'nvăţat. Şi, iată, azi răsplata i-e deplină : Partidu'ndemn şi noi puteri i-a dai'.
...Ce liniştită la catedră urcă ! Ca şipotul curg vorbele ei vii. Răsună'n ele dragostea adâncă, Ce-o poartă lumii noastre de copii.
!n ochii ei cu albăstrimi de unde, Zărim lumina vremi lor ce vin... Cuvântul caid în inimi ne pătrunde, De Cantcmir ne spune... de Cosiin...
în şcoala cea domnească de pe-atuhee Nu învăţau odracle din popor. Nespus s'ar minuna acum Neculce, Zărind în bănci copii de muncitor.
Iar de-ar veni pe înserat, odaia, Âfla-va, lucru şi mai de mirare :
DOINA CIUREA
Adună profesoara laolaltă Bătrâni ce buchisesc pe-abecedare.
Cu Eminescu şi Coşbuc, departe Urcat-am culmi de vers, de-atâtea ori, De Creangă ne-a vorbit... Din a lui car Am spus poveşti la foc, în şezători.
Ardeau cuvintele-i, ca roşii steaguri Când ea, din Gorki, „Mama" ne citea. Ni se părea că dincolo de praguri, Rusia luptătoare viu trăia.
...Şi clasa toată-i plină de lumină ; Mai cu putere inimile bat. Vorbeşte-acum de Zoia-eroină, Şi de Corceaghin, pururi ne'nfricat.
...Când profesoara'n oră povesteşte, Tăcerea tot mai limpede se-adună. O carte în pupitru nu foşneşte ; Trăim şi noi cu faptele'mpreună !
O urmărim din bănci cu'nfrigurare, Zburdalnică armată de copii. Din rândul nostru alte luptătoare, Spre viaţă, hotărîte, vor porni !
DUMITRU M1RCEA
PÂINE ALBĂ*)
ROMAN (II) 24
Secretarul Niculae Boroş pregătea pentru raion un raport. A.şezat la masă, în sediul organizaţiei de bază, nu ştia cum să înceapă, aşa că învârtea creionul printre degetele groase, cu ochii aţintiţi la priveliştea ce se zărea pe fereastră. In jos, se întindea satul, revărsat pe clina donioaiă a dealului. Casele cu acoperişul argintat cie brumă — era de dimineaţă — asvârleau spre cer suluri albe de fum. Pe drum, către vale, ieşeau vite la adăpat, păşind încet, cu fereală, pe zgunzurii îngheţaţi, slăbănogite dc nemişcarea din grajd. Pe câmpuri lucrul încetase, în urma îngheţului, aşa că animalele intraseră la iesle iar oamenii pe lângă vetre, aşteptau zăpada ca să se apuce de cărat gunoi ori să meargă după lemne.
— Vine iarna! spuse secretarul tare, ca să-şi alunge singurătatea, privind bruma albă de pe acoperişuri şi de pe iarba din curţi. Se sculă deia masă si se chirci dinaintea sobei, asvârlind pe foc o bucată de lemn. Tot dela sobă îşi aprinse ţigara. Podeaua pârâia sub trupul lui stpătos. Boroş era înalt şi voinic, cu mâini lungi şi mari, ca orice om truditor, cu faţă roşcovană şi cu o privire semeaţă sub fruntea boltită. Din frunte, dela rădăcina părului, pleca deacurmczişul, înapoi spre urechea dreaptă, o tăietură adâncă şi albă. Părul rar al secretarului, de culoare costanie-bălaic nu-i putea acoperi începutul, oricât şi oricum îl aşeza Boroş. Era o amintire deia bătaia primită anul trecut. Secretarul nu putea suferi tăietura din frunte din două pricini : mai întâi, din cauza ci era să moară — acolo îi fusese crăpat capul — şi în a! doilea, legat de asta, pentrucă totdeauna îi aducea aminte dc acea noapte groaznică... Secretarul se cutremura şi seen;! îi revenea întreagă dinainte.
Venea spre casă, fără nici o grijă. Noapte neagră ca păcura, fără stele. Burniţa plicticos. Sufla un vânt molatec şi rece. Paşii grei ai lui Boroş clcmpăiau prin noroi ca nişte plesnituri date cu palma pe crupa unui cal. Secretarul funia liniştit, învârtea în mână o nuia. Şi apoi... şi-apoi dintr'odată, ceva 1-a pocnit în cap, conto-pmdu-l cu noaptea care înecase pământul. Boroş s'a cumpănit o clipă, cu dinţii încleştaţi, cu buzele strânse, pe urmă s'a prăbuşit moale pe spate, împins de o nouă lovitură dată cu cârja peste faţă. Ţigara îi scăpă clin gură şi se opri între bărbie şi gulerul cămăşii, şi-1 arse fără să se stingă, până când un bocanc repezit în obraz o înecă în noroi... L-au călcat în picioare, i-au rupt două coaste şi i-au spart capul. Tăietura aceea din cap fusese făcuta, parc-se, cu călcâiul potcovit... A zăcut Boroş
*) Vezi „Viala Românească" Nr. 2, Februarie 1952.
108
DUMITRU MIRCEA
multă vreme prăvălit pe spate, biciuit de ploaie, fără se poată ridica. Ploaia îl spălase de sânge şi de noroi, îl trezise în cele din urmă. Fulgerat de dureri s'a rostogolit înapoi îngropându-şi obrazul în tină. Aşa l-au găsit nişte oameni cari mergeau la trenul de miezul nopţii... şi numai sănătatea de fier a secretarului a ţinut viaţa care pâlpâia încet în trupul vânjos.
Acea noapte îi devenise nespus de nesuferită lui Boroş, mai ales în ultimul timp când îşi dăduse seama, urmărind activitatea lui Melchior şi a lui Toma, că lăsarea lui înapoi, se trage de acoio... dela acea noapte. In secretar intrase o spaimă care mai întâi nu-1 lăsa să doarmă iar pe urmă începu să-i justifice aut ^liniştirea: colectiv s'a făcut, organizaţia merge cum merge — altele nu merg nici aşa — cotele se dau, oamenii se conving ei, încet. Şi-apoi ce să stai cu atâta lămurire pe ei? Până la urmă se satură şi dânşii, întorc ochii într'o parte şi nu te mai aud. Iar când era chemat la raion — mai 'nainte la plasă — unde fără încetare îl întreba tovarăşul Suciu şi-1 dăscălea, şi-1 iuţea, Boroş, venind acasă — totdeauna cu trenul de marfă care trecea ziua — îşi spunea : ,,,Te-aş vedea ea după ce ai fi şi tu amestecat cu noroiul..." Se înciuda uneori, se apuca de lucru, chema pe chiaburi la Comitet şi se sborşea la ei, se răstea la comunişti şi apoi îi venea în minte iar şi iar aceeaşi nesuferită noapte.
Din această pricină, acţiunile hotărîte aie lui Toma, ale lui Melchior, ale acestuia mai ales, îl făcură să revină asupra gândurilor negre semănate în inima lui de înfricare. „Şi? Ce-i dacă m'au bătut? Am murit? N'am murit! Şi dacă muream n'ar fi venit altul în loc să-i strângă ca'n menghine pe duşmani, să plătească şi pentru moartea mea? Eu, în loc să dau după ei, m'am tras ca un câine bătut; n'am mai făcut nimic. In schimb au făcut chiaburii, fir-ar să fie!... Te pomeneşti că s'au bucurat de reuşită, şi-au râs în pumni... au jucat slobozi prin sat, care cum a vrut. Care-o fi fost acela! Care?" — scrâşnea acum secretarul înfuriat şi pe slăbiciunea lui şi pe necunoscuţii care-1 sdrobiseră...
— Eeeh ! exclamă el tare, oprit în mijlocul camerei, frecându-şi îndârjii mâinile mari, în aşa fel ca să-i trosnească degetele. Se apropie cu paşi largi de masă, apucă lacom creionul şi-1 împinse s'alerge pe hârtie...
Scriind, îi veneau dinainte scenele pe care le însăila. La alegeri se prezentaseră 90,7% din votanţii înscrişi pe listele electorale. Lui Boroş îi povestise Covrig cum a fost, întrucât secretarul fusese asistent de urnă la o secţie de votare, în-tr'alt sat.
Dis de dimineaţă, se auziră pe coasta dealului cum coboară cântând tinerii din cătunuri, cu steaguri roşii şi tricolore. Nişte cumetre gureşe, aşezate ciucuri-ciucuri într'un car, chiuiau ca Ia nuntă, conduse de Nastasia Spiridon, preşedinta Ufedercului care locuia în cătun, îndată sub poala de dincolo a dealului...
Oamenii se îmbulziră spre secţia de votare. într'un cerc se rotea Gânju ca un cocoş, repczindu-şi cârja când în văzduh, când în noroiul subţiat de atâta forfotea!ă :
— Măi, oameni de treabă şi de omenie ! Dăm un vot, un vot, prima'ntâi,. aşa vot ! Eu votez de o jumătate de veac...
— Nu te lăudaaaa, nu te lăuda, Gânjule!
— Ce-e-e?... Ei, o fi mai puţin. Nu de asta-i vorba. Vreau să spun că votam, şi votam... ba pe.Corlea, ba pe Berindeanu, ba pe taţii lor mai'.nainte. „Are să fie bine", spunea când unul, când celălalt. Pe dracu bine... Iarna cine măsura cu cupa? Ei şi Nicodim; „măria-sa", învârti-s'ar în mormânt.... Vara cine primea înapoi cu mierţa? Tot ei" — ...Eeeh! scrâşnea bătrânul, agăţându-şi cârja cumplită de braţ. Ia, daţi aici o ţigară. Aşa, aşa nepoate! Şi-apoi mergem la votare! Asta-i votare mă, să ştiţi, vorbea Gânju mereu, cu ochii la Toma, parcă cerându-i aprobarea. Să pu-
PAINE ALBĂ
109
nem noi oamenii noştri. Da, da... ei cunosc năcazurile, nu's îmbuibaţi cu toate bunătăţile pământului. Eeeeei !
Nişte tineri conduşi de Toma cântau în curtea şcolii unde era secţia de votare. Lăutarii le ţineau isonul cu tot felul de instrumente. Tinerii chiuiau ca la un ospăţ, iar câte unul se apuca să joace bărbuncul, frământa tina cu atâta străşnicie că îrnproşca în toate părţile cu stropi grei.
— Astâmpără-te drace 1 Ce te-a apucat ?
— Lasă-mă să joc. Ce-e-e? se răstea flăcăul roşu de osteneală. Alegem azi... alegem oameni de-ai noştri. Hai Gânjuie! Hai şi dumneata, bade Istrate, hai... Dă-i să meargă !
Bătrânul Istrate îl privea cu ochii tulburi, plini de lacrămi. Tuşea încet, aplecându-se pe cârjă.
, — Jucaţi, jucaţi feciori. Astea-s zilele noastre. In mine numai inima zburdă. Ei, cum mai zburdă, cum mai sare. Şaptezeci de ani am aşteptat o zi ca asta...
Cu toate astea, Covrig povestise şi de alte vorbe care umblau printre unii oameni, vorbe de neîncredere, de îndoială şi de nelinişte. Căci duşmanul nu dormea, nu dormea...
— Nu doarme ! rostit tare Boroş, întrerupându-şi amintirile. Iar noi — adică eu mai ales — am uitat că el nu doarme!
O umbră de nemulţumire îl rodea pe Boroş şi aceasta tocmai pentrucă se judeca acum, comparându-se cu Melchior şi cu Toma, cu doi comunişti care nu cunoşteau odihna. Căci dacă votarea decursese bine, aceasta nu se datora decât în foarte mică măsură organizaţiei de partid şi secretarului ei. Se datora'altora, veniţi din afară : ba muncitorilor dela regiune care soseau cu camioane stropite până sus cu noroi, ba propagandiştilor dela raion, ba lui Melchior care făcuse o neobişnuită agitaţie printre oameni. Boroş recunoştea cu inima plină de amărăciune, că a înţeles acest ajutor tocmai pe dos: „Fac tovarăşii ăştia destul, ce să stăm noi pe capul oamenilor? Şi-aşa noi n'o să-i întrecem niciodată. Poate că mai mult stricăm decât dregem!" Aşa că'Boroş scria, roşu de nemulţumire, că organizaţia n'a fost tocmai-tocmai la înălţimea cerută de marele eveniment.
Dar a început oare organizaţia să se mişte? se întreba secretarul privind fix într'un colţ al odăii. La drept vorbind s'a simţit ceva nou în gospodărie ! Colectiviştii au tăiat trestie, au făcut una-alta, cu comuniştii în frunte. Era ceva. Ei, dar în sat!? In privinţa colectivului sălăşuia încă puternică impresia unui an întreg: nu-i treabă. Nu intru. Ce-a fost acolo anul acesta, mama mea dragă! Mai bine stau pe cuibu-şorul meu! Povestea cu Văsieş aţintise ochii oamenilor.... clătinau din cap: „Ia, te uităăă!'" şi scuipau în lături cu mirare. Pe urmă, discutând în de ei,'se'ndoiau, din nou, clătinau iar din cap, într'alt fel, cu gândurile şubrezite „oare ce-o fi însemnând asta ?"
Satul stătea deci într'o aşteptare chinuită, cu gâtul întins, cu urechea aplecată către orice fel de noutate... Iar Boroş scria în raportul său „se aşteaptă o înoire, se uită la noi. Noi însă nu-i vom lăsa nici să aştepte, nici n'o să-i înşelăm"...
Această înoire însă, secretarul o vedea tulbure încă. Melchior vorbise şi înainte, vorbea mereu şi acum : „Organizare, tovarăşi", iar Boroş îl privea cu mirare : „Ce organizare îi mai trebuie? Nu- sunt oare organizaţi? Sunt! Nu ţin şedinţe? Ţin! N'are fiecare o sarcină anumită? Are... Aşa răspunsese Boroş.
— Dar munca? Munca, tovarăşe secretar, o facem în mod organizat? La asta, Boroş recunoscuse : „într'adevăr, munca politică"...
— Nu-i vorba numai de asta, tovarăşe secretar, îi luă Melchior vorba din gură. Munca de toate zilele: arat, semănat, predarea cotelor, atâtea altele... Pregătirea campaniei de primăvară... S'au aşezat comuniştii în frunte? Nu! Păi, atunci toate's aşa cum nu fost, adică batem pe loc, batem pe loc, ceeace nu-i şi nu poate fi
110
DUMITRU MIRCEA
în caracterul unui comunist... A bate pe loc înseamnă a te mulţumi cu ceeace ai făcut până acum. Dar noi, şi poporul întreg, poporul muncitor, se poate mulţumi eu atâta?... Şi mai e ceva tovarăşe Boroş... Bătând pe loc ne-o ia viaţa înainte... Da, da... iar noi păţim ruşinea celuia care fuge după tren. Duşmanul care stă cu ochii aţintiţi pe noi, ca să vadă unde găseşte vreo spărtură ca să intre el, râde pe înfundate. Ştii, el pas cu pas ne pândeşte, din umbră, ca o fiară. Iar când găseşte spărtura în front se aşează între noi şi sat... şi înoadă, încurcă iţe, încurcă de-ţi sar ochii din cap până le descurci.
Boroş tăcea, ascultându-1 cu un fel de ciudă pe Melchior. Căci deşi spunea mereu noi-noi, noi-noi, parcă tot ce ieşea din gura lui isbea în Boroş. Tar Toma, care sc afla de faţă dădea din cap fără încetare: da-da, da-da! Vorbele organizatorului îl tulburară nespus pe Boroş, în aşa fel îl tulburară că nu-şi mai găsea odihnă, nu mai scăpa de gânduri... „Cum dracu n'am putut să văd asta! doar Melchior le crede limpezi ca lumina zilei..." Şi Boroş, înciudat pe el însuşi, isbea cu pumnul în masă şi frământa creionul între dinţi.
Melchior se interesase de agitaţie, de presă, de cotizaţii, de gazeta de perete; „De ce numai dumneata te-ai ocupat aşa — cum te-ai ocupat — cu aceste treburi?" îl întreba el pe Boroş, privindu-1 lung cu ochii lui neobişnuit de mari din pricina ochelarilor. „Dece n'ai atras şi pe alţii..." Se interesase de felul cum trăiesc comuniştii acasă, cum mănâncă, ce greutăţi au, câţi copii au... tot. Orice îi interesa. Boroş se mira în fiecare zi de altă întrebare a lui Melchior. Iar unde Melchior nu putea să afle, îl trimetea pe Toma. „Argint viu" le spunea Boroş când unuia când celuilat, pe rând. N'au odihnă, n'au... Se surprindea de multe ori privindu-i cu invidie... şi le clădea până la urmă dreptate, simţind cum inima lui începe să se încălzească, să prindă aripi şi să fie alături de ei.
Terminându-şi raportul, Boroş se ridică dela masă, se întinse trosnindu-şi mădularele şi oftă îndelung, ca înaintea unei opinteli pentru înlăturarea unei greutăţi. Măsură apoi gânditor camera cu paşii lui largi, trăgând alene din ţigară. Secretarul se gândea la cea mai urgentă sarcină care sta în faţa organizaţiei: munca de lămurire pentru predarea cotelor. Boroş nu vedea limpede cum se va desfăşura, dar hotărîse scurt: „convoc biroul de partid lărgit. Să mă sfătuiesc, să vedem... Da, o să vedem".
Ieşid dela sediu, Boroş se întâlni cu Lumperdean Nistor, preşedintele Frontului plugarilor, un mijlocaş cumsecade, harnic şi cinstit, ales deputat în Sfatul Popular. Cumpănit la vorbă, Nistor socotea mult înainte de a răspunde. Nu se înscrisese la colectiv, pentrucă tocmai spre înfiinţare fusese bolnav câteva luni: piatră la ficat. Suferise o operaţie şi toată vara n'a putut lucra. A avut noroc cu feciorii lui, din toamnă militari, nişte tineri tot atât de harnici.
— Te-am căutat acasă, Niculaie... Am vrut să te rog ceva...
— Anume ?
— Să te întreb, adică. Ştii, pe tine am vrut să te întreb; uite, m'am hotărît să intru în colectiv. Nu ştii, trebuie să dau şi grădinile feciorilor, ori acelea rămân? Doar o să-i însor după ce şi-or face armata... L'aş fi întrebat pe tovarăşul Melchior, dar zău că-mi era ruşine: chiareu să nu ştiu atâta.
Boroş zâmbi, apoi îi întinse punga cu tutun.
— Trebuie date... Când se vor însura, Ie-a da colectivul loc de casă...
— Cred... ştiu, spuse nehotărît Nistor. Numai că vezi, grădinile ale-s clasa'n-tâi pentru case şi-s intabulate pe ei. Aşa a fost voia nevesti-mi, că ale ei erau, ea le-a adus. Ce zici? Te pomeneşti că îmi fac necaz în casă.
— Mda... răspunse gânditor Boroş, amintindu-şi de greutăţile lui cu nevasta. Totuşi, hai să-1 întrebăm pe Melchior.
PAINE ALBA
111
_ Dacă zici tu, să-1 întrebăm, consimţi liniştit Nistor, mulţumit că are un
aliat.
Melchior, bucuros totdeauna să explice tot ce privea statutul colectivului şi să lămurească pe oricine asupra lui, îi arătă răbdător lui Lumperdean Nistor, că întrucât feciorii lui sunt majori, îşi pot păstra proprietatea. Ei pot intra în gospodărie chiar dacă părintele lor nu intră. Nistor semnă cu inima împăcată cererea de intrare. Feciorii lui, în treacăt fie zis, erau gemeni.
25
Utemeul fu convocat într'o Sâmbătă seară, la o săptămână după alegeri, în şedinţă. Cum vremea se arăta frumoasă şi de lucru nu era, iar în sat se afla o singură organizaţie atât pentru colectivişti cât şi pentru ceilalţi, la sediu se adunase o mulţime destul de mare, gălăgioasă, veselă şi pestriţă. Agitatorii trimişi de Valeria îsi făcuseră din plin datoria. Ordinea de zi cuprindea înainte de toate pregătiri în vederea zilei de 30 Decembrie şi prelucrarea unui instructaj privitor la rolui utemiştilor în campania de colectare. Se găseau însă, pe lângă astea, şi alte puncte, ca de pildă, înfiinţarea unei echipe artistice de cor, teatru şi dansuri, înfiinţarea, sau, mai bine zis reînfiinţarea clubului sportiv, problema sălii de dans.
Această ordine de zi fusese stabilită de comun acord cu Toma. El fu acela care susţinu înscrierea punctelor cu echipa artistică, sportivă şi a sălii de dans. Valeria îi atrase luarea aminte :
— Sunt prea multe, Toma. Ne încărcăm.
— Tu pune-ie pe listă, auzi? Tinerii noştri nu ştiu prea multe; mai întâi trebuie să le trezeşti dragoste de muncă şi pe urmă să le ceri eforturi...
— Ei, uite, tovarăşul Boroş, venea, bătea cu pumnul în masă, striga că asta nu-i bună, ceea nu-i bună... Numai gura era de el. Tinerii se împotriveau pe tăcute şi nu făceau nimic.
— Tu, Valeria, vorbeşti cam aspru. Oricum, e secretarul organizaţiei de bază, iar noi trebuie să avem respect faţă de oamenii partidului...
— Dar dacă greşeşte?... se apără Valeria.
— Dacă a greşit, vrei să spui, nu? In cazul acesta trebuia să-i atragi atenţia: „Uite, tovarăşe Boroş"... Ai făcut-o ?
— Am încercat. S'a burzuluit ca un curcan.
— N'ai găsit momentul potrivit atunci. Ei, dacă atunci nu ţi-a reuşit, de bună seamă te-ai retras înapoi înfricoşată şi n'ai mai căutat alte ocazii. Aşa-i?
Valeria dădu doar din cap, surprinsă că Toma ghicise. Întocmai fusese. Nu se supără pe el ci dimpotrivă, îl privi cu mândrie şi cu dragoste. 11 iubea pe Toma, şi-i părea bine.
Şedinţa începu cu prelucrarea instructajului. Utemiştii, spunea Valeria, sunt datori să-şi lămurească părinţii, fraţii căsătoriţi, vecinii, să-şi dea cota la vreme, întrucât Sfatul Popular îşi propusese ca până la 15 Ianuarie toate cotele de cucuruz şi floarea soarelui să fie predate la baza de recepţie. Ea îşi luă angajamentul să vorbească la şezătorile din partea aceea a satului şi câtorva vecini.
— Ar fi bine să ne. împărţim casele, spuse Mitru lui Toader Sfârla, un băie-tan de vreo şaptesprezece ani, ager ca piperul, care se pricepea al dracului să lege cosiţele fetelor una de alta, în vreme ce ele stăteau cuminte în podul bisericii, ascultând slujba. Dacă nu le îriipărţim te pomeneşti că vorbim câte doi-trei în acelaşi loc, gazda se satură să ne-audă şi când ţi-o fi lumea mai dragă, atunci pune mâna'n şold şi te dă afară din ogradă.
Toată adunarea tinerească fu de părerea lui. Se şi procedă la împărţit. Re-
m
DUMITRU MIRCEA
venea câte zece case de cap, plus şezători Ie, unde fiecare se ducea. Valeria era încântată că şedinţa decurge mulţumitor, fără gălăgie, dar nu ştia cum de uteiniştij erau atât de blânzi acum. Adevărul era că, din când în când, tinerii întorceau capul spre Toma care stătea pe o bancă din spate şi nota ceva în carnet, mereu nota. In sat se svoniseră multe despre Toma. Cică au.vrut să-1 facă ofiţer, dar el a întors capul într'o parte şi-a zis nu ! EI se duce în sat... Cum a venit, îndată a pus rân-duială: a rezolvat povestea cu oile, cu lemnele, cu petrolul... Până şi pe Văsieş tot el 1-a scos din bucluc. In gospodărie cât ce a intrat, parcă a intrat o flacără de foc! Să-i fi văzut pe colectivişti cum bocăneau din ciocane, cum puneau trestie, cum ten-cuiau şi acopereau atelierele provizorii, iar badea Candin oierul, se lăudase prin sat că oile lui se îngraşă, arde-le-ar focul, de'ndată ce a început să le dea cu porţia după ceas! Se mai spunea că voia să facă iaz unde te vei scălda cum îţi place, ca să aibă apă la grădina de zarzavat. Toate acestea şi multe altele le-a învăţat la armată! Auzi, la armată! Bine, dar acolo se învaţă atâta!? Ei, asta-i! De bună samă că se învaţă, dacă vrei. Toma şi înainte era mereu cu cartea subsoară. Iar dacă Valeria le-a spus că Toma are sarcina să se ocupe de dânşii, apoi ei au de gând să-i arate că ard de nerăbdare să-1 asculte.
Când se termină povestea cu instructajul, Toma se ridică în picioare şi veni înspre Valeria. Se opri între cei din faţă, se aşeză pe un colţ: de bancă şi începu:
— Ei fraţilor, iacă ce am eu să vă spun. Aici toţi suntem tineri. Ce-i drept, între mine şi voi este o mică diferenţă, eu-s mai bărbos, am 24 de ani... Voi încă n'aţi ajuns la armată, iar fetele care's de anii mei au copii... Asta însă nu se cheamă că nu's tânăr, aşa-i ? Şi dacă e vorba aşa, apoi să vorbim ca între noi.
A început Toma să le spună ce-a văzut el la Bucureşti.
— Am fost, fraţilor, la palatul unde locuia regele. Acolo acum poate merge oricine că-i slobod. Este acolo expoziţie de tablouri, picturile, desenele cică, făcute de cei mai mari pictori pe care i-a avut poporul nostru. Drept să vă spun, m'am uitat mai puţin la picturi şi mai mult la palatul acela. Doamne-Dumnezeule, că frumos mai poate fi! Pe dinafară nu zic că-i mare lucru, ia priviţi-1... (şi scoase din buzunar o ilustrată care îndată începu să umble din mână în mână).
— Ce zici, Toma, că nu-i frumos ?
— Ei, sunt case mai mândre în Bucureşti, mai înalte, mai arătoase... Dar înlăuntru, numai marmură albă şi roşcată, şi'n toate culorile, cioplită înflorit şi aurit de-ţi i-a ochii. Mă temeam să şi calc pe acolo! Aşa nişte scumpeturi, că-mi tăiau răsuflarea. De-odată mi-a fugit gândul la Plopşorul nostru...
— Te trăgea aţa încoace, bădiţă ! râse o fată.
— Nu-i asta, sau poate şi asta. M'am gândit atunci la căsuţa noastră bătrânească, la toate căsuţele necăjiţilor din Plopşor, la colibele ţiganilor de pe vale. Cum trăiam noi, vai de capul nostru, şi cum se lăfăia regele numa'n aur şi marmură! Şi-apoi ce credeţi, că numai un palat avea? He-he! Dar moşii, de mii şi mii de hectare, dar păduri care se întindeau pe munţi întregi, clar fabrici şi mine şi, dracu mai ştie câte! Nu-i ajungea asta, fraţilor! Vedeţi: pentru un singur om era puţin, nu?!
Isbucniră râsete.
— Numai cu o singură haină de-a lui ar fi îmbrăcat pe toţi golăşeii din Plopşor! strigă Mitru lui Sfârla. Toată era aur şi pietre scumpe!
— Are dreptate Mitru, spuse Toma. Aur şi pietre scumpe. Dar nu-i ajungea atâta, ziceam. Mai avea câteva milioane de lei pe an salar....
— Milioane !
— Din impozitul pe care-1 plăteam noi, o cotă anumită trecea drept în buzunarul lui...
— Nu mai spune, Toma! se miră o fată.
PÂINE ALBĂ
113
_ Da, da! întări Toma. Dar că din timbru şi din fiecare carte poştală
avea el procentele lui? Apoi socotiţi numai câte timbre şi cărţi poştale umblau prin tară.... Noi plăteam astea şi regele huzurea întocmai ca un păduche după guler! Toate au mers cum au mers până a prins poporul să se burzuluiască, a venit partidul nostru şi i-a arătat cum stă căpuşa aceea, înconjurată de căpuşe mai mici nenumărate, înfipte bine de tot în pielea noastră. Şi sugeau şi sugeau, iar poporul se sbătea ca'n chinurile morţii! şi n'ajungea nici cum de-asupra nevoii... Şi numai ce s'a contrat odată poporul şi... gata cu ei! Averile acelea nenumărate au intrat acum în mână noastră.... Noi facem acum canal, fabrici şi mine, drumuri de fier şi uzine electrice şi câte ne trebuie, toate... Ne încordăm acum să facem în zece ani câte nu s'au făcut într'o sută. Şi ni-e greu acum la început, întocmai ca atunci când îţi faci casă nouă. N'ai nimic, nimic, numai puterile mâinilor şi ajutorul prietenilor de credinţă... Te apuci să frămânţi pământul, să faci cărămizi; laci-faci, te grăbeşti că cea veche e coşcovită şi dărâmată şi vai de capul ei... Tot cc agoniseşti, dai pe materiale, pe lemne, pe var, pe ţiglă, pe meşterii care ţi-o ridică. Munceşti cu drag: e casa ta! Asuzi şi-ţi place... iar casa se înalţă. Şi când ajungi s'o vezi gata, cu fundament sdravăn de piatră pe care ai cules-o greu şi-ai cărat-o pe umeri, cocârjat sub greutate, cu zid frumos şi trainic de cărămidă, cu ferestre largi şi vopsite strălucitor, cu târnaţ meşterit cu înflorituri şi cu filigorie în faţă, îţi creşte inima... Luceşte roşu acoperişul de ţiglă ca o rujă la Rusalii, iar cocoşul de tablă in colţ parcă vrea să bată din aripi şi să strige cucurigu!... Simţi aşa ca o bucurie care-ţi încălzeşte inima. Te veseleşti că-ţi vor creşte copiii într'o casă frumoasă şi călduroasă, largă şi podită pe jos. Gata cu faţa casei lipită cu balegă şi cu lut, umedă şi plină de purici! Iar vecinii au să se oprească în drum, au să se uite clă-ţinându-şi capetele cu uimire : „Faină casă şi-a ridicat omul ăsta... şi numai din hărnicia lui". Iar tu ai să asculţi cu inima mândră şi-ai să poţi spune, lovindu-te cu pumnul în piept: „Aţi văzut ce-s în stare să fac ? Aţi văzut ?"
Tinerii ascultau cu luare aminte cum povestea Toma. Cine şi-ar fi închipuit că Toma vorbea? El, îl ştia satul — era tăcut de felul lui. Ia te uită însă ce poate scoate din el când îşi dă drumul! Valeria îl privea cu ochii umezi şi-1 asculta vrăjită, cu bărbia rezemată în pumn.
— Dar nu toţi înţeleg asta, continuă Toma. Oamenii noştri ştiu al dracului să cârtească şi să se împiedice de una şi de alta. Noi însă, tinerii, cari avem ani mulţi înainte, trebuie să înţelegem şi să punem mâna cu străşnicie... Deaceea zic, haideţi ia treabă, nu vă daţi înapoi dela nimic... să facem! Că de asta am izgonit din ţară căpuşele şi păduchii, caisă putem face ce vrem şi numai pentru noi. De aia urlă ei şi se sbat ca dracii şi vor să sară la bătaie! Nu ne temem! Să poftească! Ne-am bătut noi atunci când ne-au prostit şi ne-au trimis ei să le facem pe plac, dar când o ;i vorba să ne batem pentru viaţa noastră, apoi n'ai grijă că vom şti cum să ne batem ! Să poftească dacă's în stare să ne pună grumazul jos !... Avem grumaz ţapăn şi nişte pumni grei !... Când dăm odată, se cunoaşte !
Pumnul mare al lui Toma se închise adunându-se bolovan, aşezat pe bancă drept sub nasul unei fete care îl privea cu ochii lărgiţi. Toma cercetă carnetul deschis.
— Dar nouă, tinerilor, ne este inima caldă şi aprinsă. Noi vrem să ne veselim şi să ne bucurăm de viaţă. Noi nu ne tânguim ca babele. Noi muncim şi ne veselim acum, că avem pentru ce! De aceea am trecut la ordinea de zi formarea echipelor artistice. O să învăţăm jocuri şi dansuri, o să jucăm dansurile noastre bătrâneşti, o să jucăm teatru şi-o să facem sporturi. Eu am să propun Sfatului Popular să ne pună la dispoziţie terenul din râtul taurilor care nu ţine apă, să cumpărăm mingi şi ce ne trebuie, să ne bucurăm şi să ne întărim. O să facem şi iaz... şi multe altele. Aici însă trebue muncă. Şi va trebui s'o facem tovarăşi, noi şi cei care vor vrea să
8   — Viaţa Românească. — c. 946
114
DUMITRU M1RCEA
ne urmeze, cât de mulţi... De aceea, spun eu că putem face, numai voinţă să avem!
Toma închise carnetul şi se ridică de pe bancă. Tinerii răsufiară greu, se urniră aşezându-se altfel, iar Valeria se ridică în picioare, spunând :
— Cine se înscrie la echipele artistice?
Se ridicară mâini. Prima se sculă o fată care spuse :
— Tot ce ne-a povestit Toma a fost foarte frumos. Aşa nu ne-a vorbit încă nimeni. Eu nu zic, putem face tot ce are el scris în carnet, dar când? Noi avem de tors, de ţesut, avem să cosem, să facem una-alta... Feciorii mai pot, că n'au altă treabă, dar noi ?
— Asta-i drept, chiar aşa-i. Când ? se auziră glasuri răsleţe, de fete.
— Uite când, spuse Toma, făcând Valerîei semn. Să socotim: Marţi seara nu lucrează nimeni, după obiceiul bătrânesc, nu torc, nu cos, nimic. Stau de vorbă, lângă vatră. Vineri seara tot aşa. Sâmbătă seara iar nu, pentrucă a tras de vecernie şi-au intrat în duminică. Este? Ei, nouă ne ajung trei seri pe săptămână. Aveţi ceva împotrivă? Şi-apoi încă una : tovarăşul învăţător cel nou care se va ocupa cu asta nu va putea lucra în aceîaş timp şi cu corul, şi cu dansul, şi cu piesa, aşa-i? Deci vom veni unii odată sau de două ori pe săptămână, cel mult. In celelalte seri n'ar strica să vă ocupaţi cu cititul... O să facem noi rânduială şi cu asta, pentrucă fără citit nu se poate.
S'au făcut înscrieri, s'au luat angajamente. Se hotărî şi povestea cu sala de clans, ajungându-se în cele din urmă să se mute sediul Utemeului într'o cameră a Sfatului Popular, iar sala aceasta, fostă prăvălie, să se lărgească dărâmându-se peretele din fund care despărţeşte biroul de sala de şedinţe şi să se facă sala de dans.
— Asta-i numai până la anu!, spuse Toma. La anul sperăm să avem Cămin Cultural încăpător, nu o săliţă cu un dulap în care stau''acoperite de praf câteva broşuri. O să aibă Sfătui şi grija asta, mai ales dacă vom spune că facem muncă voluntară.
Tinerii se despărţiră târziu. Mergând într'un grup, Mitru al lui Sfârlea spuse:
— L-aţi văzut pe Toma? N'a strigat, n'a urlat la noi că asta de ce, că asta cum: nici măcar nu ne-a certat. A stat frumos de vorbă cu noi, fără să se ţină măreţ şi ne-a frământat cu aluatul. Eu, acum, dacă-mi spune să sar după el în foc, sar şi gata-s!
Două fete, ţinându-se strâns una de alta, îşi spuneau :
— Miru-mă de Toma ăsta ! Nici nu zici că-i Toma Bumbului.
— Ca un profesor, aşa vorbeşte. Mare cinste pe Valeria.
— O fi drept, tu ?
— O fi, de ce să nu fie ? N'ai văzut că s'au rupt la răscruce de ceilalţi şi-au luat-o pe uliţa dealului ?
In vremea asta cei doi urcau spre casa lui Pavel Greabu. Valeria era foarte fericită că o duce Toma cu grijă de braţ.
— Nu ştiu ce ai, tu, Toma, de se lipesc oamenii de tine, cât ce deschizi gura. Te ascultau parcă le-ai fi plătit, aşa ascultau.
— N'am nimic, Valeria. Atâta doar că mi-s dragi. Dacă vom şti cum să-i urnim, mutăm dealurile din loc cu ei. Is copii buni şi mi-s dragi pentru câte vom face împreună.
— Toma, spuse Valeria simţind c'o înneacă iar căldura aceea dela şedinţă când el vorbea, dar eu... eu...? termină ea abia şoptit, strângându-se în latura lui şi ridicând faţa spre dânsul.
Toma îi lăsă braţul şi-o cuprinse pe după umeri; Valeria se lăsă strânsă, adunându-şi umerii şi lipindu-se mai tare de el.
— Tu... tu!... De ce mai întrebi? spuse el cu faţa aplecată spre obrazul ei.
PÂINE ALBA
115
Toma o întoarse spre el şi-o opri. O cuprinse cu braţele amândouă şi Valeria, fără cuvânt, dar cu o lucire fericită în ochi, îşi lăsă puţin capul într'o parte şi se sărutară fără grabă, dornic, ştiind că nimeni, numai noaptea e în jurul lor. Pe urmă se desprinseră şi nu mai scoaseră cuvânt tot drumul, mergând repede-repede. In poarta' curţii, Valeria se opri din nou, se lipi de pieptul lui cu pumnii unul lângă altul şi spuse :
— Dragule, Toma, noapte bună.
Toma îi ridică faţa din nou şi din nou se sărutară. De data asta însă noaptea nu mai era singură. In târnaţ se nimerise, spre marea lui bucurie, Gânju. Văzuse umbrele lor adunându-se una lângă alta în întuneric. Se auzi ceva care nu-l putea înşela pe bătrân... Şi bătrânul râse încetişor ştergându-se pe mustaţă, pe urmă, vă'zându-i că se despart, lipăi repede-repede cu tălpile goale prin târnaţ şi se cuibări -in pat cât mai aproape de baba lui adunată covrig.
Nu se ştie ce-au visat tinerii în noaptea aceea, dar dimineaţa Gânju îşi rugă baba să-i tălmăcească un vis: toată noaptea fusese mire, iar ea înflorită ca o rujă. lângă dânsul. Baba clătină din cap, clătină din cap şi spuse :
— Nu-i bine, Ioane, nu-i bine!
— Eh, pe dracu, nu-i bine! se supără moşneagul. Ai ajuns o babă proastă şi afumată! Vai de capul tău! Şi toată ziua umblă fudul, ca un cocoş prin ogradă.
26
Tovarăşul Suciu fu foarte surprins de raportul lui Boroş, deşi cuprindea mai mult frământări ale secretarului decât relatarea unor fapte. Nu mai era un simplu proces-verbal cu care-1 obişnuise în decurs de un an Boroş, ci o dare de seamă asupra unui pas viitor pe care organizaţia din Plopşor se vedea că era pornită să-1 facă. Suciu întinse mâna spre telefon, gândindu-se : ,,U:te-acu, în clipa asta îl chem să vină aici. Să stăm de vorbă... Colectări? Comunişti în frunte? Muncă organizată? recitea el cu ochii pe hârtia umplută cu scrisul mare al lui Boroş... Ei, dar aici bate un vânt reavăn, frate!" Reciti clin nou raportul lui Boroş şi iar îi veni să-1 cheme la raion. Se deschise însă uşa biroului. In cadrul ei apăru făptura voinică a primului secretar.
— Ioane, vino puţin.... Te stingheresc?
— Nu... Pofteşte....
— Hai la mine. Am să-ţi spun o vorbă.
Suciu îşi retrase mâna de pe receptor şi-1 urmă. Spetează grăi, închizând uşa în urma lui :
— Ioane, eu zic să nu mai aşteptăm până poimâine. E vremea s'o tulim de pe aici. Uite, eu plec astăzi în partea asta — şi arătă pe harta raionului. Tu aici. ceilalţi...
— Aş vrea partea de sus... de câteva zile mă gândesc la asta, iar azi... azi trebuie să plec. Mi-a trimis Boroş un raport! Fain raport!...
— Da ? Bine... Deci, tu pleci în partea de sus... Bun. Ioane, stăm cam prost cu colectările. Uite, ne întreabă regiunea, şi... — Spetează arată o hârtie.
— Era de aşteptat.
Nu după multă vreme, Ion Suciu ieşea pe poartă la volanul rnaşinuţei cu care-i plăcea lui să umble. Trecu pe acasă ca să spună că va lipsi două sau trei zile, îşi mângâie băieţaşul pe obraji şi arnbreiă hotărît... Totdeauna când pleca la dnmi, Suciu se bucura. E drept că drumurile erau lungi şi ostenitoare, mai ales că dânsul nu voia niciodată să plece cu şofer. „Ce lipsă am ? zicea. Doar m'am născut o lanul în mână !" Repara singur, umfla cauciucurile: „îmi place", explica, săltâu-du-şi uşor mâna anchilozată. Dar drumurile lungi se săpaseră în el dealungul anilor,
116
DUMITRU MÎRCEA
ca o a doua natură. „Perioada de filosofare" — le numea tovarăşul Suciu. Era obişnuit să gândească la volan, să-şi pună fel şi chip de probleme pe care să le rezolve... sau nu. Dacă nu le putea rezolva, scotea cu o mână creionul, nota în carnetul deschis ca să nu uite şi când ajungea acasă începea să răsfoiască broşuri si cărţi. „Eu învăţ până şi la volan"! râdea dânsul către prieteni când povesteau in intimitate.
Cu toate astea nu se putea spune că fiecare drum îi plăcea. Nu gropile, nici bulgării îngheţaţi care făceau ca drumul să samene cu o arătură adâncă în ogor uscat... ci vremea. Suciu iubea limpezimea; ceeace era tulbure nu putea să sufere. Aşa şi în viaţă, cu oamenii : „Ori-ori ; nu există cale de mijloc, deşi există mijlocaşi", glumea el. Zilele sure de toamnă îl făceau mahmur, întunecat şi posac atunci când rămânea singur cu maşina şi cu gândurile lui. Privea numai înainte, pe linia dru inului şi apăsa pe accelerator ca să ajungă mai repede între oameni. Când însă cerul era limpede, de sticlă, când noaptea se nimerea plină de măreţia lunii şi spu-zită de stele, iar pe frunzele umede jucau reflexe arămii, pe faţa secretarului mijea o undă de fericire... Oprea maşina — totdeauna undeva pe o ridicătură de teren — cobora pe iarbă şi fuma încet, cu satisfacţie, o ţigară, ascultând zumzetul motorului nestins, împletit cu târâitul greeriior... Se întâmpla uneori să se întindă pe iarba umedă şi să simtă ochii împăienjenindu-se de spuzenia stelelor, iar pieptul plin de aerul proaspăt şi parfumat. Dacă mai adia şi un vânt molatec, şoptitor, Suciu spunea dimineaţa: „Am petrecut nişte clipe extraordinare... Era o lună, o linişte... Eeeh! Frumoasă-i ţara asta când te ştii stăpân în ea!"... Tot atât de mult iubea Suciu iarna cu întinderile ei orbitoare de zăpadă, cu jocul de fulgere sfărâmate, sdrumicate aie soarelui, cu aerul străveziu de culoare verde-albăstruie...
Suciu opri maşina în curtea gospodăriei şi intră în birou. Acolo, Grigorie Voivod, preşedintele, singur, citea o broşură.
— Ei, ce mai nou pe la voi, fraţilor. Pe unde e Melchior?
— Prin sat.
— Dar Boroş? Pe Boroş l-aş putea găsi?
Grigorie strânse din umeri mai întâi, pe urmă spuse :
— Nu cred. Eri şi alaltăieri au început un lucru vrednic. Pentru colectări.
— Ei? se miră tovarăşul Suciu aşezându-se pe scaun.
— Alaltăieri a fost o şedinţă lărgită a biroului de partid. Cu cei de aici, cu reprezentanţi ai tineretului, ai frontului, Sfatul... Mă rog. Ieri au împărţit satul pe sectoare şi au început munca de lămurire. Sfatul şi-a luat angajamentul să îndeplinească planul de colectări până la 15 Ianuarie...
— Na-na, na-na ! exclamă tovarăşul Suciu. Lasă-mă, că n'am să te cred!
— Ei, asta e hotărîrea lor. Ce-o ieşi, nu ştiu. Vă spun însă că... e lucru bun... Pe acolo's cu toţii: şi Melchior şi Toma, şi Boroş...
— Bravo ! spuse Suciu ridicându-se grăbit. Dar tu, Grigorie ce păzeşti aici ?
— Trebuie să pice contabilul dela raion. Bilanţul pe anul ce se încheie.
— Aha... Mda! Şi... cum staţi, bine?
— Parcă dumneavoastră nu ştiţi... cu socotelile e bine, dar, ar fi trebuit şi mai bine. Eu, tovarăşe Suciu, mă gândesc aşa: la noi cred că nu numai oamenii, colectiviştii adică, s'au cam lăsat pe tânjală, dar nici consiliul de conducere...
— Ehei! îl întrerupse Suciu, de când atâta simţ autocritic în Plopşor? Râse şi-1 bătu pe umăr: — N'aş vrea să te. supăr!
— Nici o supărare. Tovarăşul Melchior îmi spunea mai zilele trecute: „în consiliul de conducere, Grigore, trebuie oameni noi... adică dintre cei mai vrednici şi mai capabili. Să ne gândim bine pe cine o să propunem adunării atunci".
— Bună vorbă !...
Suciu ieşi dela gospodărie plin de gânduri îmbucurătoare. Ceeace îl bucura
PAINE ALBĂ
117
îndeosebi era faptul că nici de data asta Melchior nu-1 făcuse de ruşine. „Ce cap limpede la băiatul ăsta", cugetă el, în drum spre sat. „Tace, e măsurat, gândeşte... şi [ace al dracului de bine. Te pomeneşti că tot lui i se datoreşte şi chestia asta ca colectările..."
Nu se înşela, gândindu-se astfel, pentrucă în ziua lămuririi lui Lumperdean Nistor, Melchior îl reţinuse multă vreme pe Boroş şi discutase cu el despre problemele ce se ridică în faţa organizaţiei...
— Cea dintâi şi cea mai arzătoare, tovarăşe secretar, spunea Melchior ptim-bându-se prin cameră cu mâinile în buzunar, este acum problema colectărilor. Gân-deşte-te că reuşim să mişcăm pe comunişti în direcţia asta. Vom avea dela început două rezultate practice: întâi că noi, comuniştii, vom fi una, adunaţi — ceeace-i mare lucru — forţă organizată, iar a! doilea, că vom face ca întregul sat să se uite cu amândoi ochii la noi... Ştii ce va să zică asta? Fapte! Iar pe ţăranul nostru nu-1 conving.vorbele cât or fi ele de înflorite. Numai faptele îl conving. Au să spună cam aşa: uite-1 pe Augustin — îţi dau o pildă: pe Augustin Trifu — om cu patru hectare, necolectivist, dar membru de partid. Uite cum îşi dă cota, cu ce inimă şi-o dă... E comunist! au să zică alţii. Ei şi? O să li se răspundă. Dă şi el cota... Asta înseamnă că oamenii au să discute asupra importanţei cotelor. Iar noi va trebui să le arătăm ce este cota, marele act patriotic care este colectarea... Da?
Boroş arăta cu toată fiinţa lui că e de acord.
— Bine, tovarăşe Melchior. Dar cum să facem ca să ieşim cât mai bine?
— Asta, tovarăşe secretar, o s'o discutăm în biroul organizaţiei de partid. Convoacă-1!... Ne aşteaptă o mare bătălie! Şi nu uita că tot ce facem în direcţia asta, ţinteşte departe, adică spre colectivizare, spre socialism... E de ajuns ca oamenii să pătrundă actul patriotic al colectărilor pentru a face primii paşi către înţelegerea socialistă a vieţii...
Toate aceste lucruri le află Suciu mai târziu. Acum el păşea cu hărnicie pe uliţa principală a satului; când nu mai avea mult până la sediul Sfatului Popular, văzu într'o curte o statură impunătoare care nu putea fi a altuia, pentrucă în întreg raionul un astfel de bărbat nu mai găseai: Toader Covrig, stătea de vorbă cu stăpânul casei. Lângă el ţopăia plin de nerăbdare un altul, mic şi spătos. Suciu aşteptă în drum, laoparte. In curând Toader ieşi pe poartă urmat pe însoţitorul lui, căruia îi spunea :
— Gata, Augustine. Pe ziua de azi am pus arma jos.
— Oare nu ne-am grăbit, Toadere ?
— Nu cred... Ei, dar ăsta-i tovarăşul Suciu! exclamă Covrig, în timp ce pe obraz îi înflorea un zâmbet. Hai, noroc! — tună el, întinzând palma lui cât un cârpător către Suciu. îmi pare bine că vă văd. Sănătos, tovarăşe?
— Oţel, tovarăşe Covrig. Oţel!
— Ne-aţi găsit tocmai bine ! zâmbi Covrig. Uite, lămurim... Trebue să predăm cotele. Le predăm. Tu ce zici, Augustine ?
Omul care era cu Covrig îşi dădu palmele în lături:
— Să vedem. Pe urmă spuse: noi le dăm, măi Toadere. Dar ceilalţi...
— Care noi? întrebă Suciu.
— Adică noi, comuniştii, lămuri Covrig arătându-se pe el şi pe Augustin. Uite; şi Augustin e comunist.
— Daaaaa ?
— îşi zice şi el comunist! râse Toader încet, cu palma pe umărul lui Augustin, — dar în colectiv n'a vrut să între.
— Cum ? Ce vorbeşti, tovarăşe ? rosti repede Suciu, observând că Augustin începe să roşească.
118
DUMITRU M IRC EA
— Aşa-i el... Credinţa lui, cam slabă, tovarăşe secretar, spuse Covrig. Da-i om de treabă; se lămureşte el încet...
— încet... bine zis! spuse Suciu. Cu forţa nu faci nimic, Covrige, auzi? Cu bini-şorul, încet, cu răbdare... Aşa ne cere partidul... Dumneata ce spui, tovarăşe Au-gustin? Cum îţi zice după tată?
— Trifu, Trifu Augustin... îngăimă ornul care păşea în stânga lui Suciu. D'apoi ce să zic? Bine zic. Partidul nu ne duce la rău, asta ştim noi. Dar, vedeţi...
— Suntem noi cam nelămuriţi, începu iar Covrig. Mie, tovarăşe Suciu, de mult îmi-stă pe suflet şi iaca o să vă spun: bine că v'am întâlnit. Ia, am intrat în iarnă. Când o să începem învăţământul de partid? Am vorbit şi cu Boroş şi cu Toma şi cu tovarăşul Melchior. Avem lipsă de el ca de pâine...
— Asta depinde numai de voi, tovarăşe Covrig. Alţii au cam început cu asta !
— Ei-haaa! Ne-au luat-o înainte!
— Vouă, plopşorenilor — nu te supăra — nu-i prea greu să vi se ia înainte. Toader Covrig se opri o clipă locului şi-1 privi pe Suciu foarte serios. Spuse:
— Uite, eu -asta n'o cred! N'o cred. Suntem slabi! Da, suntem. Dar şi când ne vom porni noi... apoi... Bine, o să vedem. Ia, ne-am pornit. Am început campania pentru colectări. Da, nu zic; unii s'au cam cârâit, au mai zis ba că-i teacă, ba că-i pungă... Ca oamenii. Dar când au băgat de seamă că s'a mişcat şi tineretul — acolo Toma-i şef — şi Frontul Plugarilor, şi ufederistele, le-a venit cam peste mână, cam ruşinos. Tovarăşul Melchior şi Toma într'una : „Comuniştii în frunte, dă-i, dă-i ; dă-i, dă-i!" E, am început să mişcăm. Iacă, suntem azi la agitaţie pentru colectare. Sarcină de partid.
— Toţi, intr'adevăr toţi?- se miră tovarăşul Suciu.
— Ei... se fâstâci Covrig. Nu chiar toţi, dar... Suntem mulţi. Lucru bun ăsta, zice tovarăşul Melchior.
Suciu îl asculta pe Covrig cu luare aminte, între'oându-se: oare e drept ce spune sau bate numai din gură ? L-ar li iscodii încă, dar ajunseră la Sfatul Popular unde-şi pusese în gând să se ducă.
— Intraţi aici? întrebă Suciu.
— Intrăm.
Inlăuntru erau Toma, Valeria şi Carol Forai. In jurul pereţilor, pe podea, erau aşezate lozinci scrise în alb pe scânduri vopsite roşu. Carol Forai, plin de vopsea pe mâini lega la fiecare, în găuri făcute anume, sârmă. Toate lozincile se axau pe problema colectărilor. Toma, ajutat de Valeria, scria cu penelul pe cartoane mari, altele.
— Umplem satul cu ele, zâmbi Carol întinzând mâna spre Suciu, în aşa fel ca să-1 prindă de încheetura mâinii.
— Agitaţie, da? zâmbi Suciu.
— Facem şi noi ce putem, răspunse Toma.
— Pe unde-o fi Melchior, Găvrilaşule ? Aş vrea să vorbesc cu el.
— E cu Boroş prin sat. E în grupa lui. Nu l-ai văzut, tovarăşe Covrig?
— Nu. Echipa lor s'a dus spre cătun. Cu maşina n'o să puteţi ajunge acolo. Intr'aceea, sosi la Sfatul Popular Stefan Rusu, însoţit de Lumperdean Nistor.
Foarte vesel, Ştefan pofti pe Suciu în birou şi începu să-i povestească.
Suciu ştia că Ştefan fusese ales preşedinte al Sfatului Popular şi-i părea a fi cel mai nimerit pentru aceasta.
— Noi aşteptăm să începem munca, tovarăşe Suciu. Tocmai pregătim şedinţa de lucru, în urma dispoziţiilor dela Sfatul Raional. Aş vrea să vă arăt proectul. Aveţi vreme ?
— Cum nu. Sunt chiar curios.
— Noi suntem şapte deputaţi. Am împărţit sarcinile între noi, în aşa fel ca
PÂINE ALBA
119
totul să fie bine. Adică, în proect... să vedem ce vor spune ceilalţi. Iată, eu o să răspund permanent de colectări, de drumuri şi poduri, Boroş şi Nastasia Spiridon răspund de organizarea şi controlul pregătirilor pentru campania de primăvară, Toma şi Covrig de şcoală, pază şi cultură... Cooperativa cade tot în sarcina lui Boroş— Celelalte le-am împărţit între Toader Sfârla şi Lumperdean Nistor.
— Dar unui pe altui nu vă ajutaţi ?
— Ne ajutăm, cum nu? Fiecare răspundem...
— A, nu... nu aşa. E bine să fie responsabili pentru anumite lucruri, dar ei trebuiesc întăriţi, ştii, fiecare să controleze pe altul, şi să-i ajute. Nu scrie nimic în dispoziţii ?
— Scrie, dar nu gândeam că... Vedeţi, e Comitetul Executiv şi ne gândeam...
— Comitetul Executiv are alte atribuţii. Aici* e vorba de organizare. Dacă piecaţi bine organizaţi la treabă dela început, o să cuprindeţi totul mai uşor. Orga nizarea e prima condiţie pentru victorie.
Suciu stătu multă vreme la Sfatul Popular. Află astfel atâtea lucruri încât îşi spunea că două zile va avea de raportat într'una primului secretar. Când se întoarseră Melchior şi Boroş, îi luă pe amândoi împreună cu Toma, şi în drum spre maşină, le spuse :
— Măi, băeţi, nu vă lăsaţi, daţi înainte. Am vorbit cu feluriţi oameni azi în Plopşor, dar după câte am băgat de seamă, duşmanul e tare în Plopşor... întunecă minţile. Gândiţi-vă serios la problemele satului, la munca de lămurire. Nu zic, aţi pornit bine cu colectările, dar să nu slăbiţi nici-o clipă, nici-o zi... Să fiţi mereu între oameni şi-atunci au să vină după voi... se va întări astfel şi gospodăria. Aşa, feciori! Iar tu, Melchior, nu uita că în gospodărie trebuie să intre sărăcime... ştii... compoziţia socială bună e o mare garanţie. Munceşte în direcţia asta.
Cei trei îl ascultau pe Suciu gânditori. Boroş care auzea poate a suta oară aceste vorbe, le înţelegea azi parcă'n alt chip. Parcă ele înşile aveau un alt înţeles. Simţea în inima lui cum se adună încet, încet, energia şi dorinţa de luptă care-i fusese stinsă un an întreg.
27
Era o vreme sură, apăsătoare. Cerul, acoperit de cerga cenuşie a norilor prevestitori de zăpadă, parcă încremenise. Pământul însuşi părea posac, deşi pe hotar holdele verzui-galbene, biruitoare în lupta cu primul îngheţ, înveseleau ochiul. Din norii cerniţi, pica rar, foarte rar, câte-un mâţişor alb de zăpadă, ca o bobită de spumă.
Neculai poştaşul, venea dela poştă vesel nevoie mare, cu toată vremea posomorită, îndemna ades cu hăţurile iapa bătrână, ciolănoasă.
In dimineaţa aceea, Neculai, luând poşta dela fosta reşedinţă de plasă, se mirase într'atât de o scrisoare încât, pe cât era lung ca un stâlp, parcă se mai lungise de mirare. Era o simplă carte poştală. Adresa începea însă intr'o limbă neînţeleasă. Cu ochii lărgiţi şi din pricina limbii necunoscute şi din pricina „destina-rului", cum spunea el prescurtând cuvântul, Neculai citi: Mon-si-e-ur, silabisi poştaşul, Corlea Dumitru (aci mergea, că era pe româneşte), Com. Plopşor, jud. Cluj, (şi aici mersese) Ro-u-ma-nie! se sbătu din nou Neculai. „E-te măi, al dracului! îşi spuse el învârtind cartea poştală de pe-o parte pe alta. ,,Monsieur". Ce-o fi asta. Ce-o fi asta ,,mon-si-e-ur?'" Nu cumva „tovarăşe"? Cât era el de poştaş lipsit de curiozitate şi premiat pentru serviciul, conştiincios, de data asta nu putu răbda şi citi. Erau doar câteva cuvinte scrise româneşte, dealtfel: „Dragă unchiule, află despre mine că sunt sănătos, dar Mihăilă şi Nicodim au murit pe front. Fă-le pomenile cuvenite". Jos semna: C. Constantin şi o adresă tot atât de străină ca şi ,,monsieur".
120
DUMITRU M1RCEA
— Tiii, a) dracului! strigă Neculai împingându-şi căciula pe ceară. Auzi c'au murit pe front! Acolo or fi murit, la capătul lumii, în Vietnam. (Ştia el din gazete unde vine (ara asta care se bate pentru libertate cu Franţa cea maşteră). Uite unde i-a dus ciracul. Spurcată sămânţă de chiaburi! Nu le-au ajuns răutăţile făcute aici s'au dus şi la marginea pământului să facă. Dar se vede că nici pe-acolo nu stă poporul cu mâna în sân; i-au făcut pozdări. Ei, bravo! Tare se va bucura Corlea de asta!
Zâmbind pe sub mustaţă, Neculai poştaşul puse scrisoarea în taşca lui de tablă, se sui în teleagă şi smuci hăţurile. Iapa cea bătrână scutură coada şi-o luă alene la drum lung. Neculai era vesel, mormăia zâmbind : ,ţ3ITl lila 1 scăpat de doi diavoli!". Căci poştaşul cunoştea foarte bine pe cei care muriseră; nu degeaba slujise el ca flăcăiaş cinci ani încheiaţi Ia casa chiaburului. Vestea făcu repede ocolul satului.
Unele femei clătinară încet din cap, pline de respect în faţa morţii. Se răsteau către bărbaţii care mormăiau în barbă : „bine le-a făcut", săgetându-i cu ochii aprinşi :
— Nu te bucura de moartea altuia.
— Na, na, nevastă. Vezi-ţi de treburile tale.
In Corlea parcă se rupsese ceva. Un ceas întreg stătu nemişcat pe laviţă, negru Ia chip. In liniştea casei, odată cu tic-tacul ceasului, se auzea cum scrâşneşte din măsele. Muşchii obrazului său uscat se mişcau repede, repede, parcă ar fi ros o bucată tare de şoric. Nici o lacrimă nu-i împăienjeni privirea; numai mărul lui Adam tresaltă de sub bărbie, ascuţit ca un vârf de cosor. Nevastă-sa se prăbuşise pe laviţă,' fărîmată, smulgându-şi părul şi isbindu-se cu capul de scândura mesei :
— Cât l-am ferit, cât l-am ocrotit! Cum I-am scos de pe fronturi să nu piară" Doamne-dumnezeule, unde dracu' eşti, unde dracu' eeeşti ?!
Fetele stăteau prostite, cu năfrămiie Ia gură. Plânseră încet, cu sughiţuri ascuţite, îşi despletiră cosiţele. Trei zile Corlea umblă cu capul descoperit.
Corlea făcu masă mare pentru pomenirea celor morţi. In casa dinainte, între două lumânări groase de ceară, pusese fotografia mărită a feciorului şi una mai mică a nepotului. La masă chemă doar câţiva prieteni de-ai lui, cei cinci chiaburi ai satului, cu familiile lor. Berindeanu bătrânul, care urma în câşlegi să-şi însoare feciorul cu Suzana lui Corlea, îi spuse încet, bătând cu cârja în podele :
— Lasă, măi Dumitre... lasă. Vremea noastră încă n'a trecut!
Berindeanu se apropia de şasezeci de ani. Era un om voinic, drept ca lumânarea, cu obraji roşii, cu înfăţişarea frumoasă. Nevasta Iui era însă slută, cu ochi mari veşnic căscaţi parcă a spaimă, cu gingiile descoperite... Numai averea ei îl făcuse pe Berindeanu s'o ia de nevastă. Gavriluţ, feciorul cel mare, trăgea în partea maică-si ; ceilalţi doi aduceau pe de-departe cu tatăl.
Corlea umplu paharele cu rachiu, îşi frecă fruntea, înălţă paharul şi-1 întoarse spre pământ. Rachiul se răspândi pe podele :
— Pentru odihna morţilor, măcăi el încet. Se'ntoarse apoi spre meseni : — luaţi măi oameni, luaţi. Dumnezeu să-i ierte şi... şi... eeeh ! cum le-oi întoarce, cum le-oi întoarce...
Masa de pomenire începu în linişte ; tăcuţi, mesenii închinau agale, sorbeau pe jumătate paharul, sugându-şi buzele. Dintre meseni, numai unul, Pantelimon Ciucur, care locuia în cătun, un om ager şi în putere, vestit de lacom, răsturna paharul peste cap. Lângă el stătea mut, Dominic Pop.'Dominic era închis la vorbă ; despre el se spunea că numai atunci vorbeşte când îşi aduce aminte că are glas.
După al treilea rând de pahare se auzi. în târnaţ bocănit de paşi. In uşă apăru spre ciuda nemăsurată a Iui Corlea, Filimon beţivul.
Nimeni nu-1 chemase Ia pomană. Filimon îşi luă căciula de pe cap, îşi ne-
PÂINE ALBA
121
tezi cămaşa — o cămaşă nouă de americă gălbuie — şi spuse fâcându-şi o cruce mare :
— Dumnezeu să-i ierte !
Strâmbând din nas, Corlea răspunse acru, morocănos :
— ...să-i ierte. Şezi Filimon, dac'ai venit.
Filimon dădu pe rând mâna cu toţi. Berindeanu bătrânul se făcea că priveşte undeva pe fereastră .
— Să fii sănătos unchiule, îl trase Filimon de mânecă, întinzând palma. Berindeanu i-o strânse încet, moale, fără cuvânt. Filimon îşi puse căciula
pe laviţă, se aşeză pe ea şi se şterse încet pe mustaţă. In bucătărie, Corlea se cârâia cu Suzana, fata cea mai mare :
— N'auzi că nu-l pot de pe uşă afară ? E treaz, trăzni-l-ar, că l-aş da... da mi-e de gura oamenilor...
— Odată-1 iau de guler, scrâşnea Suzana, şi-1 svârl de nu se mai vede. Şi ăsta se mai ţine gazdă.
— Neamurile Iui tat-tu ! înţepă nevasta lui Corlea cu dispreţ.
— Acuma mai taci şi tu... cu dracu-i neam ! Aşa ! Ce neam ? îngăima Corlea, ştiind bine'că e văr dulce cu Filimon. Lăsaţi-1 dracului !
In casă, Filimon ciocnea cu Dominic al treilea pahar. Dominic îi turna mereu, parcă anume ca să-şi râdă de Corlea, cu care numai pe faţă se arăta prieten. Duşmănia lor era veche şi cu toate astea n'o uitau... Căci, de mult, într'o vară, Corlea aflase ceva despre nevasta lui şi Dominic, iar prin sat umblau şi azi vorbe cum că Rafila cea liniştită numai după nume ar fi fost a lui Corlea.
Curând limbile se deslegară. Pantelimon Ciucur şoptea ceva la urechea lui Dominic, care zâmbea larg, ţinând în mână un picior de găină de pe care picura untură când în blid, când pe faţa de masă.
— Dumitre, îl întrebă Ciucur pe Corlea, la tine venit-au cu colindatul ?
— Cu ce colindat ?
— Cu colectarea...
— Au venit.
— La mine s'a repezit ăsta, Boroş. „Să duci cota, mă I". Gândeam : ei, cum ţi-aş arăta eu cotă... Ştii, s'a ascuţit iar. Parc'a uitat de anul trecut.
— Ei, şi ce-ai să faci ? întrebă Corlea.
— Am s'o duc, mda ! Ce pot să fac ?... se lepădă Pantelimon, umplându-şi paharul cu vin.
Berindeanu clătină din cap, cu mustrare parcă. Fuma. Asvârlea fumul, strâmbând din buze tot înspre Filimon, care mânca lacom şi bea într'una fără să ţină seamă de nimic. Gavriluţ, fecioru-său, o ţinea pe Susana de mână şi-i spunea la ureche, pe jumătate beat :
— Fă-te că ai treabă pe Ia grajd, auzi ?
— Eşti nebun ! Mai târziu... taci.
Pe Rafila o urmărea cu ochi scăpărători cel de-al doilea fiu al lui Berindeanu, o pândi când ieşi afară ; se luă după ea şi-o strânse cu mâinile de sâni.
— Tu, dece te ţii măreaţă, ha ?
Rafila îl îmbrânci, îl isbi de perete şi-i spuse :
— Să nu mă atingi că te spun, auzi ? Te spun.
— Spune-mă... Ce ? Te ţii pentru Cristea ? Ştiu eu...
— Taci prostule, închide-ţi gura.
Mesenii se încălzeau treptat, glasurile li se amestecau, se făcea larmă. Nevasta lui Corlea strâmba din nas auzindu-1 pe Filimon :
— Mă, striga Filimon către Dominic, tu, mă... gazdă ! Ora ca mine ehei !
122
DUMITRU MÎRCEA
Ce boi avea tata... ce pământ... L-am vândut. Berindene, aşa-i că-i bun pământul acela ? Ce ştii tu... Mă ! am trăit cum am vrut... Hai noroc, Dominic.!
Filimon bea într'una, într'una ciocnea cu paharul gol al lui Dominic. Corlea spumega de furie, îi spunea lui Berindeanu :
— II dau pe uşă afară !
In cele din urmă, cu desăvârşire beat, Filimon scrâşni din dinţi, isbi paharul de masă spărgându-i şi isbucni în plâns de om beat. Răcnea cu sughiţuri :
— M'aţi mâncat fript... fript m'aţi mâncat... Berindeanu, porcul ăsta... Eeeeei! Dumnezeii cui v'a făcut... !
Gavriluţ se sculă dela masă, îi puse mâna în gât şi-1 asvârli pe uşă :
— Du-te dracului acasă...
II urmă în tindă, îi înfundă căciula pe cap şi-1 repezi pe trepte afară. In ogradă se auzi mult timp cum cântă Filimon morţeşte :
Cismeeee roşii ţi-am luat Cisme dela Tarigrad Ciiismeee roşii de'mpărat ' Cai murit şi m'ai lăsat!
Corlea se apropiase de radio şi sucea butoanele aparatului. „Asta mă'ncăl-zeşte, mormăi el către Berindeanu, către toţi. Ascultaţi şi voi. Tăceţi, vorbeşte Parisul".
— Pune-I mai tare, mă, ce dracu ! se răstea Pantelimon. S'audă şi Dominic.
— Am să-mi cumpăr şi eu unul, mârâi Dominic Pop dintr'odată, cu urechea aţintită la aparat.
— Dacă nu l-aş avea... m'aş simţi singur, spunea Corlea gângăvit. Voi sunteţi nişte papă-lapte, v'aţi înfricat. De cine, mă, de cine ? N'am hodinit noi un an întreg ? Am hodinit... Am avut eu cap, am ştiut ce să fac...
— Fără noi ce făceai ? îl zădări Pantelimon.
— De-aia zic... Iaca, au început să se asprească. Aţi văzut cum s'au pornit după cote ?... Le strâng, se'ntăresc. Lin bob nu le dau. Să nu dea nici alţii.
— Cum să nu dai ? bolborosi Dominic abia auzit. Vin cu legea... sabotaj.
— Nimic. Las... plătim amendă. Mănânce bani. — Mă, îi adună Corlea spre dânsul, mi-au omorît feciorul, mi-au stins viţa, mă, dar nu mă dau. O să auziţi America. Să nu ne dăm, aşa spune. Vine vremea... Iîîîh I scrâşni el. Nu mă dau !
Ceilalţi clătinau din cap, scuipau pe podele ; Berindeanu mărunţea între degete o bucată de pâine.
— A venit ăsta al Bumbului cu sare... ie-a pus-o pe coadă. Trebuie să batem în colectiv.
— In colectiv, da... mârâi Dominic aspru, răguşit.
— Noi, mă, aşa... una ici, alta colo. Slobozim câte o mână de grâu la unui, la altul. Şi-o vorbă... Uite-aşa şi-aşa : „Nu da cota, ce-ai să mănânci ! Eu nu mai am decât pe fundul hambarului şi n'am, nu mai am de unde-ţi da..." Aşa să le spunem. Ştiţi, unul ca altul, că nu ne răpun ei... Dacă scăpăm oamenii, cu cine o să lucrăm la vară? Cu.cine?
— Ne-ar trebui oameni, oameni de ai noştri, rosti îngândurat Berindeanu. Cum dracu de l-ai alungat pe Simion ! ?
— Un tâlhar, un prost... mârâi Corlea, nu era bun de nimic.
— Era în colectiv... Mdă... nu era chiar atât de rău.
— Aleg eu pe altul... am eu ! se apără Coriea. Dar să fim una, mă ! Pan-telimoane, vezi ce faci în cătun... tu, Dominic, în vale. Cota, să crape, dar să nu ia cota. Plângeţi-vă că n'aveţi ; aşa şi este : n'avem. Să prindem milă la oameni... să avem cale către ei. De colectiv mă gândesc eu... o să... o să... Rafilă, draga tatii, mai adă nişte vin.
PAINE ALBA
123
Târziu de tot, rnasa se sparse. După plecarea oaspeţilor, Corlea o cuprinse pe Rafila şi-i spuse, duhnind a vin :
— Tu draga tatii, să mă asculţi. Aşa. Să mă asculţi.
Rafila simţi că o îneacă amărăciunea... Da, tatăl ei nu vrea, cu nici un chip nu vrea s'o vadă cu Cristea ! „Ooof, trăsni-o-ar de lume 1" sughiţă fata plângând încet, ştiind bine că sora ei era undeva. în grajd, cu Gavriluţ.
Corlea adormi târziu .Ii jucau — arar — pe dinainte, chipurile celor morţi... Mai des însă, chipuri de oameni vii nu-i dădeau pace. Se închegau în el, mai ales, nişte hotărîri pe care dacă Rafila le-ar fi ştiut, ar fi îngheţat de spaimă.
28
încă înainte de crăciun, începu să ningă, mai întâi uşurel, uşurel, parcă în-gânându-se fulg cu fulg, sbenguind în văzduh. Toamna fusese lungă şi caldă, semănăturile, chiar cele mai întârziate, răsăriseră minunate, întinse covor verde. Tarlaua de grâu a colectivului, peste o sută de hectare, din care vreo patruzeci fuseseră semănate în cruce şi rânduri dese după metoda sovietică, era o mândreţe. Otova crescuse grâul, iar cel semănat cruciş, acoperise pământul. Veni pe urmă un îngheţ slăbulean, care abia pişcă pe deasupra, închegând o pojghiţă subţire. Peste ea se aşeză temeinic zăpada.
— Dacă merge tot aşa, la vară n'om avea unde pune grâul, spuneau colectiviştii.
Ninse câteva zile în şir; un strat pufos, argintiu, sclipind în soare, îmbrăcă în alb toate gurile hâde ale satului desgolit de toamnă. Gospodarii scoteau săniile din şuri, potcoveau vitele şi se pregăteau să care gunoiul pe câmp.
Îndată după sărbători, plin de zăpadă pe cioareci, Neculai poştaşul îi întinse lui Văsieş o scrisoare. Inlăuntru era o înştiinţare din partea Comitetului Executiv raional care glăsuia aşa ; „întrucât cota de grâu pe care,aţi predat-o nu mai poate fi restituită, date fiind condiţiile obiective ale planificării, s'a făcut deturnarea ei acoperind obligaţiile de predare restante, adică patru mii kgr. porumb şi şapte sute kgr. floarea soarelui". Hârtia purta stampila Sfatului Popular, Comitetul Executiv.
Cu această scrisoare în mână, Văsieş îl căută pe Toma acasă. Toma tocmai mânca de amiază, cu Toma cel mic alături.
— Adică aşa, a ieşit dreptatea, spuse Toma zâmbind.
— Vezi bine c'a ieşit.
— Ia arată-i hârtia şi Rozaliei. Poate că în felul acesta va crede. Rozalia citi, pe urmă i-o întinse lui Gherasim :
— Când o să văd, cred.
— Nici Toma necredinciosul nu te poate întrece. Pe tine şi pe Măriuţa. îmi vine să spun că eşti soră cu ea, nu cu mine. Ei, ce facem, Toma ?
— Ce să mai facem ? Bucură-te !
— De bucurat mă bucur eu, vezi bine. Dar cum să te bucuri aşa, fără nimic •dinainte. Ia, haideţi până la mine, să bem un pahar de vin. Hai-şi tu, Gherasim...
Acasă, Văsieş puse pe masă o cană cu vin roşu, atunci scos din pivniţă. Umplu pahare pentru toţi căsenii şi-apoi, ştergând cu palma cana aburită, întinse o mână spre pahar, îl ridică sus la înălţimea frunţii şi spuse :
— Măi Toma, iaca ce zic eu : să trăiască Partidul care totdeauna face dreptate I
Ciocniră. Văsieş puse paharul gol pe masă, trecu în casa dinainte şi se întoarse cu o foaie albă de hârtie.
— Aşează-te, Toma, şi scrie. Uite cerneală şi peniţă. Scrie tu, că ai un
124
DUMITRU MIRCEA
scris mai frumos. Aşa. „Tovarăşe preşedinte, dictă Văsieş, răspicat. Eu, Lăzăreanu Vasile, zis Văsieş, locuitor — scrie cum sunt — cu numărul casei douăzeci şi nouă vă rog să mă primiţi cu întreaga mea familie, în gospodăria colectivă „Drumul socialismului". Averea mea este..."
Toma ridică privirile spre dânsul şi văzu pe faţa lui Văsieş o dârzenie neobişnuită.
— Scrie, Toma ; scrie, să meargă.
Aşezat pe laviţă, cu un cot pe genunchi şi cu bărbia proptită în palmă, Gherasim se uita întunecat la amândoi. întinse mâna spre cană, îşi umplu paharul şi-1 goli pe nerăsuflate. Suspină uşor şi se căută de tutun, pierzându-şi vremea cu răsucitul ţigării. Toma continua să scrie, sub privirile atente ale lui Văsieş, averea acestuia.
Văsieş stătea în picioare, aplecat spre Toma rezemat cu pumnii închişi pe masă, cu hârtia cuprinsă între ei.
— Aşa, Toma, spuse Văsieş răspicat. Şi-acu, hai cu mine Ia gospodărie, să ducem cererea.
In drum spre gospodărie, Toma îl întrebă :
— Dece ai făcut cererea atât de târziu ?
— Pentrucă am eu planurile mele, răspunse repede Văsieş. Tu crezi că degeaba l-am chemat pe Gherasim şi ţi-am dictat-o înaintea lui ?
— Nu cumva...
— Tocmai ! Mă prind rămăşag că ţi-1 aduc în colectiv.
— Nu te cred... şi din cauza asta primesc rămăşagul.
In aceeaş seară, Văsieş se duse la Gherasim. Toma era reţinut Ia o şedinţă de partid, aşa că nu era acasă. Văsieş dădu bunăseara cu o voce atât de veselă şi de încrezătoare, încât Gherasim îl privi cu ochii mari.
— îmi pare inie că eşti cam băut, cumnate...
— Nu's băut, dar iaca, îmi pare bine. Is vesel, măi. Şi-am venit să te veselesc şi pe tine.
— Dă-i drumul !
— Hei, stai, n'o lua aşa repede. Uite-aici! spuse Văsieş scoţând o sticlă de vin de sub cojoc. Adă pahare, Rozalie.
— Ce-i cu tine, măi Văsieş ? Văsieş trânti sticla pe masă şi spuse :
— Dece vă miraţi atâta ? Mă, doi ani de zile am tânjit ca orbul după lumina soarelui, doi ani mă, ca închis într'o temniţă ! Treceam pe drum şi nimeni nu-mi dădea bunăziua, mergeam la biserică şi nimeni nu-mi făcea loc să trec ; în casa mea, înafară de voi, nimeni nu intra ! Hei, voi nu ştiţi astea, nu Ie ştiţi !... Şi să-ţi spun drept, până azi când am citit scrisoarea, m'am tot temut ca nu cumva să se întoarcă... să.... Aşa-i omul. Nu crede până nu-i răsare dinainte adevărul...
Văsieş dădu din mână şi începu să umple paharele. Aşeză sticla pe masă şi pocni din degete.
— Dar tu eşti băut bine, mă ! spuse Gherasim.
— Ei, şi tu, băut! Is vesel, ţi-am mai spus odată. Hai, luaţi paharele şi închinaţi. Măi, Gherasime, când am căzut eu prizonier, acolo, la cotul Donului, am zis : „Gata, tocană mă fac ăştia, tocană mă fac". Ştii tu doar ce ne spuneau ofiţerii pe front: „Nu vă daţi prizonieri că vă belesc ruşii, vă taie bolşevicii în bucăţele!" Aşa-i sau nu? Ei, aşteptam să fim făcuţi bucăţele. Ne-au purtat o săptămână pe jos, ne-au trecut Volga, dincolo, către Ural. Mâncare numai odată pe zi, o bucată de pâine neagră, amestecată cu cartofi şi cu orz. Nu ştiam noi cât de greu era în acele zile pentru oamenii ceia... Că nici ei n'aveau mâncare destulă...
PÂINE ALBA
125
7iceam între noi : „Uite, aşa ne poartă, ne flămânzesc, ne omoară cu foamea", închideam ochii şi-i deschideam. Oricum i-aş fi ţinut, tot negru vedeam înaintea lor.. Am ajuns. într'un lagăr. îndată ni s'a făcut baie, ne-au curăţit de păduchi, ne-au dat să mâncăm. Mai puţin la început, ca să nu crăpăm cât eram de flămânzi, pe urmă din ce în ce mai bine...Ne-au dus la lucru, am lucrat. S'au purtat omeneşte cu noi, mai omeneşte nu se putea. Ţi-am spus de multe ori şi n'ai vrut să mă crezi! Am văzut ce era acolo, în Rusia, adică în Uniunea Sovietică. întinderi rnari de pământ pe care duduiau tractoare, nişte holde mari cu spicul greu-greu ! Sate frumoase, cu lumină electrică. Ce să-ţi mai spun ? Parcă tu nu puteai să vezi ! ? Numai ochii să-i fi deschis... Ei, dar eu... Zic : „Măi, al dracului ! Adică şi pe-aci e asa?" Doar bătusem pe jos tot drumul dela Prut şi până la Volga şi-arh avut ce vedea. N'au trăit adică rău, în colhozuri... Mă şi socoteam eu în mintea mea — cum s'o ducă rău când ei ară, seamănă, seceră, toate le fac cu maşina... Am fost la secerat, am stat de vorbă cu oamenii... Şi ne-au spus aceia ce şi cum... Zic, viu înapoi şi asta mă lupt să fac ! Pe dracu ! Cine să te asculte ? In noi se clădise bine, timp de douăzeci de ani, dragostea de avere... Şi uite-aşa... Pe urmă, dă necazul acela peste mine... mi se făcuse neagră lumea, dar tăceam. Am tăcut sau n'am tăcut ? Eh, păcat că nu-i Toma aici.
Văsieş sorbi o înghiţitură şi-şi aprinse o ţigară :
— Hei, Gherasime, Gherasime, mare prost eşti tu ! Ce-ţi foloseşte că în fiecare zi îţi pupi mânzul pe ochi? Unde ai să semeni cucuruz? Lasă dracului tânjeala, deschide ochii bine şi' hai la colectiv !
— Lasă-mă în pace, Văsieş !
— Nu te las, uite, nu te las şi gata ! Eşti cumnatul meu şi vreau să-ţi fac bine. Mă, ce te trage pe tine înapoi ? Eu am răbdat doi ani, doi ani m'am răsucit noaptea pe pat fără somn şi iaca, nu pot să duşmănesc regimul. Nu pot. Mintea sănătoasă nu poate face asta.
— Nici eu nu-l duşmănesc, mârâi Gherasim.
— Atunci de ce tragi înapoi, dacă el te mână înainte ?
— Ei, uite, mă trag !
— Mare măgar eşti, Gherasime. Zău, mare măgar ! Ţi-a intrat o aşchie în cap: „Nu mă bag la colectivă!" şi ţii de ea morţiş! Dar eu? Eu de ce n'am aşchia asta în cap ?
— Eh... ce să mai vorbim !
— Apoi uite că trebuie să mai vorbim ! Măi, Gherasim, tu eşti om harnic, nevasta ţi-e harnică. Dacă tu, cu puterea şi sănătatea ta n'ai să dobândeşti muncind în colectiv, mai mult decât ai adunat într'un an bun pe locul tău, eu mă prind cu tine rămăşag : îţi dau ţie o sută de zile muncă dintr'ale mele. Uite, îţi dau, să fiu al dracului dacă nu-ţi dau. Fac scrisoare la Sfatul Popular dacă vrei !
— Nu-mi trebuie munca altuia...
— Tu, Gherasime, mai gândeşte-te, atâta-ţi spun. Nu te lega de una şi de alta, că la colectiv a mers rău, că fiecare a făcut ce-a vrut, iar lucrul a rămas înapoi... Tocmai de-aia au rămas cu lucrul înapoi, pentrucă fiecare împingea pe celălalt. Dar dacă puneau mâna toţi odată — hei-rup! Ce ieşea! Mă, eu aş putea acum să stau pe dinafară, să-mi lucru locul ca mai'nainte şi să am mai mult ca oricare dintre voi. Care mijlocaş se poate măsura cu mine? Ei, şi iacă, intru în colectiv. Am să câştig mai mult de-acolo, am să-mi trimit copiii la învăţătură, pe toţi îi fac agronomi... Pe toţi. Şi pentrucă mă simt în putere, am să-i spun Măriuţei aşa : „Să-mi faci un fecior, uite-acum, că vreau să am un inginer !"
— Tu eşti nebun, Văsieş, spuse Rozalia.
— De ce's nebun? Mie nu mi-e frică, nu, n'am frica asta, că n'oi avea cu ce să-i ţin. Aşa că tu cumnate, şi tu soră, socotiţi-vă bine şi haideţi acolo... Nu vă
126
DUMITRU MIRCEA
foloseşte la nimic să vă uitaţi cu ochii tulburi la Toma... Hehei, limpede cap are fecioraşul ăsta !
Văsieş a mai spus multe, de toate. A trimis-o pe Rozalia să le mai aducă o sticlă de vin şi, dacă vrea Măriuţa, să vină şi ea. Cu Mânuţa, Văsieş terminase repede. O lămurise cu câteva vorbe : „Mie nu-mi spune tu, nevastă ! De şaptesprezece ani suntem laolaltă şi încă n'ai ajuns rău dac-ai ascultat de vorba mea!" Rozalia a venit singură cu sticla — Măriuţa se culcase — a aşezat-o pe masă, şi s'a pus să asculte ce spune fratele ei, încălzit acum de-abinele de vin.
Din acea zi, Gherasim n'a mai avut somn. Dacă un om înţelept de anii şi mintea lui Văsieş nu se teme de colectiv, dacă el, care ar putea huzuri acum de toată cinstea în sat, intră în colectiv ca la nuntă, apoi de bună seamă că ştie el ce face! Lui nu-i poţi zice că-i tânăr, cum i-a spus Gherasim lui Toma, el nu se înfierbântă ca Toma, ci merge măsurat, cu socoteală.
Şi aşa... la a patra, a cincia zi, pare-se, Gherasim, cu Toma cel mic în poală,, i-a spus Rozaliei :
— Hai, tu muiere, să intrăm şi noi !
— Dacă zici tu, Gherasim, să intrăm.
Cu asta, necazurile lui Toma, din pricina fratelui, luară sfârşit, veselindu-[ peste măsură. Şi a fost nevoit să piardă rămăşagul cu Văsieş : cinci sticle de vin. Le-au băut tustrei acasă la Văsieş, cu muierile alături. Măriuţa sfârâia rnereu în cratiţă nişte costiţe afumate de porc...
29
La Sfatul Popular se adunaseră mai mulţi oameni, chemaţi de curier. Ştefan: Rusu îi alesese anume comunişti şi necomunişti, tot felul de gospodari, în urma unei consfătuiri cu Boroş. Luaseră hotărîrea, ca, îndată ce se face drum de sanie, să pornească primul convoi de sănii care să ducă la baza de recepţie cota de porumb.
— O să facem o leacă de agitaţie, Ştefane, spunea Boroş, cu gândul mereu la sfaturile date de Melchior.
Intre oameni însă era o mică gâlceava, o supărare. Augustin Trifu, rotindu-se neastâmpărat într'un grup, glăsuia scurt către Gherasim :
— L-ai auzit tu cu urechile tale ?
— Cum dracu să nu-1 aud ? I-am spus lui Toma.
— Şi ce-a zis Toma ? :
— Că astea's încercări chiabureşti. A auzit şi el.
— Ei, fir-ar să fie ! Adică Pantelimon Ciucur se plânge, începu Augustin să numere, Berindeanu n'are şi n'are, Dominic — ştie tot satul, şi-a pus nevasta în prag să se vaite şi să bocească : „Vai, vai, vai, o să murim de foame, dragii mei, scumpii meeei !" Pe Corlea l-ai auzit cu urechile tale... Ce dracu ? Tu ce crezi de asta, Ştefane ?
Ştefan Rusu, ascultând vorbele smâcite ale oamenilor, află că în sat încep unii să înjure : „Apoi tocmai ! Cum să dăm cote dacă chiaburii nu dau ? N'au, zic. Au vândut pentru impozit. Să-i strângă de gât; ce-i aia că n'au ?" Alţii răspundeau îndoiţi : „Nu te repezi, nu te repezi, poţi şti că are sau nu? Bagă de seamă la tine... Ţie-ţi rămâne ? Iacă, mie îmi rămâne, dar nu destul". — „Iţi ajunge nu te văita !"
Acestea lucruri le ştia Ştefan Rusu. Ceeace nu ştia încă era tocmai înverşunarea ce se zărea pe chipul oamenilor chemaţi Ia Sfat :
— Asta-i comedie, oameni buni! striga Covrig. Cum dracu să n'aibă ? Se plâng, asta-i, ca să prostească oamenii de cap... Ştefan, ar trebui să vedem ce-i cu asta.
pâine albă
127
— O să vedem, chiar azi o să vedem.
Curând, la Sfatul Popular începură să sosească sănii încărcate cu saci. Valeria cu Mitru al lui Sfârla veniră cu steaguri roşii şi tricolore, lozinci şi portrete. Coarnele boilor, cu cănaci şi zurgălăi, păreau gata de nuntă. Când totul fusese pregătit, sosiră trei lăutari aduşi cu chiot de patru utemişti, care primiseră sarcina să însoţească până la bază convoiul. Ştefan Rusu adresă oamenilor o scurtă cuvântare. Pe urmă, Lumperdean Nistor, şeful convoiului, pocni din bici, lăutarii scârţâiră viorile. Cei patru utemişti sloboziră chiot şi prinşi de după cap, jucau mergând un bărbunc... Pe deiături, oamenii convoiului, îndemnând vitele, strigau către gospodarii ieşiţi la poartă :
— Achime, cota, Achime ! Ce faci ? Când o duci ?
— Mâine. Şi azi o pot duce.
— Mai, pune sacii aici. Lleeei I opriţi să-1 luăm şi pe Achim.
Convoiul stătea. Din curte ieşeau repede oameni încovoiaţi sub saci. Ute-miştii, cu lăutarii în spate, prinseră fetele — aşa cum ieşiseră la poartă — şi le jucau chiuind. Melchior, care venea cu Toma dela Gospodărie, se miră de acest lucru neobişnuit.
— Ce-i asta, Toma ?
Toma zâmbi. îşi frecă bărbia nerasă :
— Boroş... S'a trezit, vede-se, organizaţia. Iar Sîatu! Popular...
— Ei Toma, Toma, zâmbi Melchior. Iacă nu-i tocmai atât de greu... Oamenii nu's răi... nu... Ei au dragoste faţă de stat, faţă de Republică. Dar duşmanul... Chiaburii îi sapă, ii sapă... că oamenii noştri au credinţă slabă. Trebuie să muncim mult cu ei, Toma, să-i aşezăm pe calea cea bună. Parcă în convoi cei mai mulţi erau comunişti.
— Comunişti...
— Asta-i bine.
In aceeaş zi, la Sfatul Popular se ţinu o şedinţă în legătură cu ceeace se vorbea prin sat despre chiaburi.
— Oameni's nemulţumiţi, spuse Boroş, şi pe bună dreptate. Aici ceva nu-i în regulă. După câte bănuiesc eu, toate pleacă dela Corlea. L-a auzit chiar ne-vastă-mea...
— Şi Gherasim l-a auzit, adăugă Toma.
— L-a auzit mai multă lume... îşi lovea capul cu pumnii că n'are, că ră mâne muritor de foame... îşi blestema zilele. Eu zic să controlăm, să mergem şi să controlăm...
Cei şase deputaţi — Lumperdean era cu convoiul — se impărţiră în două. Pe la amiază, la poarta lui Corlea, răsări statura voinică a lui Covrig, însoţit de Toma şi de Boroş. Câinele se repezi, smucind din lanţui întins pe sârmă. Corlea nu-1 strigă... Stătea în uşa grajdului, rezemat în furcă... Lăsă câinele să latre la poartă, înecat de lanţ şi de furie.
— Hei, bade Dumitre, trage dulăul la o parte! strigă Boroş sgâlţâind portiţa.
— Ce-ce vreţi ?
— Leagă câinele, ori chemăm miliţianul să-1 împuşte.
— Ce-ce-aveţi cu-c-cu mine ? spuse Corlea parcă mai gângav ca înainte, galben şi mohorît.
Se urni spre poartă, prinse lanţul câinelui şi-1 agăţă în cuiul bătut în salcâmul din colţul casei.
— De" ce n'ai dus toată cota, mă ? întrebă răstit Toader Covrig. De ce n'ai dus-o şi te plângi prin sat. Ha ?
128
DUMITRU MIRCEA
iN'am T°adere, martor mi-e dumnezeu că n'am ! spuse Corlea dumirit
— Caută, măi Toadere. Căutaţi cât vreii. N'am si o-ata
— Bine ! O să căutăm. ' ' b Cercetară toate colţurile casei, se urcară în pod, pretutindeni.
— Am desfăcat tot, tot măi oameni, măi Toma. Tot am dus
— Ia vezi-ţi de treabă, se răsti Toma.
Ieşiră din casă. Covrig cerceta cu bâta lui lungă de un stânien clăilo dP Mn ş< de pa.e, vârînd-o adânc şi clătinându-le, gata-gata&să L "ăstJarne
Toma se minună un timp de puterea lui, pe urmă deschise usa surii larg
pez duoă c^;;5,! m,na,' T?maJăCU d0i P3Şi înap0i' Peste « de mir'at Se I-" pezi dupa colţul şuru, descheindu-şi haina la piept.
— Boroş, Toadere ! Hei, lăsaţi clăile si veniţi încoace '
rnr, 9,°Vng ÎŞi Smu!Se bâta din burta clăii de fân şi se întoarse la Toma pe care Coi lea il privea cu ochii lărgiţi de spaimă. orna, pe caie
— Ce-i mă ? Nu cumva ai dat de saci ?
In şura larg deschisă acum, se afla un motor. Roţile cele mari cit ,m sHt de om, erau desfăcute şi rezemate una lângă alta în fundul şui   Zer tecun te
^pSttCnist"h7ati- r rPUJ T10^^ aŞ6Zat Pe - P°stan^de ^mln şi acopent cu nişte ţoale vechi, petecite, părea aidoma unui bivol culcat cu coadi
spre uşa împrejur, răspândite în strat pe jos, paie amestecate cu fân De grinda
n spânzura ca o sperietoare în holdă o piele de oaie întoarsă, întmsă pe eţe
Lumina soarelu. pătrundea printre scânduri, brăzdând încăperea
— Ei? Ce-i? Ce ţi s'a năzărit? întrebă Covrig.
— Motorul. Voi nu vedeţi motorul ?
spre TomTmLţr1 ^ ^ ^ ^ Amâ"doi Se
— Păi, asta-i rabla cea veche de când avea moară.
— Dar ce, Corlea a fost scutit de naţionalizare ?
lăsat   N„EnntiCff"' SigUr Că ,nU LînSăimă Boro?. răsucindu-se spre motor. 1 l-am lăsat... Nu poţi face nimic cu el... Fier vechiu i
să fieT d,'aCU ' Strigă T°ma- N'3ti reSpectat legea' at' nesocotit-o. Ei, fire-ar
şi alb lelî' ^harS? f3ta Spr5+°8Tadă' ln UŞa ŞUrii Stătea neer". vânăt, galben nate si si mii, a ^muratoare' chiabui^ Corlea. îşi ţinea mâinile împreu-
nate şi-şi mişca nervos degetele mari, frecându-le unul de altul.
lositi>IhIaR V°Uă' VOuă drepţilor, strigă Toma, nu v'a trecut prin cap să-1 folosiţi? Ah, Boroş, Boroş, multe n'ai mai putut să vezii
crănat^il" Sfrj !Ş3' T°ma' sfuse Boro?- ^ dracu să faci cu rabla asta ? Capul Lcicuet?       CraP" magnetoul distrus! Nu mai «re bun decât roţile. Ce să
Mrp   ~ Uite ce' §j asta acum> în clipa asta. Bade Toadere, iute la colectiv după
ZII f'na Ş1 T° Patru-Cinci> sau chiar Şase oameni. II desfacem şi-1 luăm. Noi avem ce face cu el.
Corlea care nu se aşteptase la asta, se repezi la Toma, alb ca varul ■ T T°ma: C? ,facl? Nlmj mă nenoroci! Asta-i averea mea... Nu-i bun Toma 3 vrut nimeni sa-' cumpere. Am să te dau la lege, Toma... Toooma !
PAINE ALBA
129
Toma nici măcar nu întoarse ochii spre dânsul. II scutură cu ochii lărgiţi pe Boroş şi-i strigă : _? ^ ^ ?. adăţ. de ^ ^
mă. Nu^i^J^ia^anceză!rabă? ^        ^ ^ ^ ^ ^ fe 1m
singur aici? ^ ^    lăsându-se moale pe motor. Ai dreptate. Cum I-am
văzut cum nam mai ştiut pe ce lume mă aflu... Mă, tu ştii ce-i ăsta? batu el cu ?™ în fier stii ce-i ăsta ? Asta dacă-1 punem în mişcare e lumina electrica, ma auzi" "lectrică! Cinematograf, radio! Civilizaţie. Cum dracu nu Va-trecut asta prin cap- ^ ]      ^ ^.^ ^ ^ C(xlea pd
ogradă? Am şi uitat de motor. Şi-apoi, ce, era o rablă ăsta încă pe vremea cand eram copil şi mă jucam la moară !
— Rablă, rablă, dar mergea.
— Mergea atunci... .... , ^
— Are să meargă şi acum. Tu n'ai citit în ziare ca muncitorii noştri fac motoare bune şi din hârburi? Au să facă şi din ăsta. Cine ne patronează pe noi, nu uzina Unirea din Cluj ? Dacă-i rugăm, au să ni-1 trimită ganţ-nou, şi-are sa meargă
Ca ^""intimp ce ei discutau acolo, aşezaţi pe motor Corlea spumega de taie afară trăgând cu urechea. „Am să-1 omor! spunea el in sinea lui ; — pun mana pe topor, îl aştept când iese din şură şi drept în moalele capuui il lovesc 1 Dm pricina iui se iscă toate!    Javra, câinele Bumbului!    Are sa-1 duca, are sa-1
dUCă- Se' auziră strigăte pe drum. Nu mult după aceea apăru laipoart ă statura uriaşă a lui Toader Covrig care deschise poarta sa intre carele. Toma i se adresa
lui Boroş ;
— Acum poţi să fugi după unelte. Toader aducea cu el un miliţian.
-Dumneata, tovarăşe, nu-1 scăpa din ochi. Dar dacă are pe undeva puşca ori sare cu toporul? Ştii de ce zic? N'am văzut în viaţa mea un om care sa schimbe fp+p-fp+p într'un timp asa de scurt.
în curând ro lie cele mari, cu oftaturi şi hei-rup au fost urcate în care. Toma si Boros în cămaşă suflecaţi la mâneci, demontau unele după altele, sumedenie de pese Pe urma cei opt oameni încercară să mişte corpul motorului, aşezat pe un p stament de scânduri. Era greu al dracului. Numai acolo unde punea mana T ader se sălta puţintel. Ştergându-şi sudoarea de pe frunte, Toma îşi ridica ocan
spre pod.
- Măi, oameni, n'am putea pune un scripete să-1 ridicăm ? Pe urma merge singur pe lemne r^nde.? ^ ^ { ^ ^
lui Cristea, nimerit pe la gospodărie. Adă hebărul încoace! strigă el către Corlea.
- Hai mişcă ! strigă si miliţianul luându-1 dinapoi. .   „ „   . , II ridicară  puseră lemne rotunde şi încet, încet, motorul se mişca mamte.
- Măi, măi' măi ! spuse Boroş, mari proşti suntem 1 Tu nu vez, ma, Toma,
— mai, mai, mai i buu^ t—->--   ■ . .   ... ,
că se noate încă demonta ? Noi n'am scos din el nimic : nici piston, nici vilbrochen, nîm^rstrasnic şofer am fost şi eu 1 Numai măruntaiele din el cântăresc jumătate
^ ^Sp'rS ^iuţelile. Covrig se aplecă să ia postamentul de scânduri. Călcând ne acolo dădu cu piciorul într'o verigă de fier, prinsă în poditura şuri . Batu cu o'pinca în podea. Sună a gol. Toader mai bătu odată, bătu de câteva ori. împinse
9, _ Viaţa Românească. — c. 946
130
DUMITRU MIRCEA
gozurile laoparte şi^ spre marea lui uimire, văzu ca pret de o jumătate de metru minte  ° SCanduri CU belciu£ de"asupra. „O ascunzătoare !" îi fulgeră prin
— Hei, Toma! strigă Covrig. Ia veniţi încoace!
înaintea ochilor căscaţi de uimire ai oamenilor, Covrig apucă de belciug si smulse capacul de scândură. Gozurile de pe margini se rostogoliră în jos, susu-iand. Drept la vale mergea o scăriţă de lemn, cât un stat bun de om
— Ei, cumetre, ia spune-ne de ce-ai făcut temniţa asta ?... întrebă Covrig ,     Corlea nu scoase niciun cuvânt. Ii luceau ochii în cap ca la un viezure
în pumni '?' ^ ^ m°a'e ^ Pământ' P6      Cdt de grindă' Cu caPul
.Hit- In Tî- astCLlnzăttoa/e' ,în care intrai drept în jos şi se întindea boltindu-se zid,taj>e dinlăuntru sub fundul şurii, se afiară puşi pesteolaltă o groază de saci cu grau, cu orz, cu cucuruz, cu ce voiai...
In aceeaşi seară i se dresă lui Corlea proces verbal de contravenţie la legea colectanlor de cereale şi fură înaintate acte de dare în judecată
_   Oamenii din sat, adunaţi la cooperativă pe lângă Toader, întrebau a suta oai a :
— Cum ai dat de pivniţă, Covrig ?
— Am bătut cu opinca... Intre motor şi peretele şurii, o usiţă... nici dracul nu putea s o descopere.
— Păi da... era motorul deasupra ?
Al a ~~i NU,erar e?, Lângă U?iţă' dar cui '-ar fi trăsni* Pnn cap să caute acolo > Al dracului, chiaburul! Ştia că dacă de patru ani nu s'a mai legat nimeni de motor, nare sa se lege nici de-acum înainte. Aşa îşi făcuse socoteala. A săpat o groapă strâmta la vale A făcut o usiţă mică. A săpat înlăuntru boltit, a zidit ca o pivniţă O putea face cat de mare, c'avea loc sub pământ. A pus acolo bucate să-i ajungă' Ei, ce spuneţi de povestea asta ? . Oamenii clătinau din cap, scuipând ascuţit, cu mirare
— I-a trăsnit iar una lui Toma prin cap. Tot Toma al nostru, săracul Cap de inginer şi de profesor. S'a agăţat de motor. „Hai, Toadere că ni-i lipsă de el" L-am luat şi am dat de ascunzătoare... Putea sta o sută de ani acolo, că nimeni n ar ti bănuit.
+ .„    .~ „Auzi' tu' chiaburul dracului... Şi se plângea că n'are, că n'are! Tiii ce tâlhari, mai oameni, ce tâlhari... '
— Măi, da' multă vreme i-a trebuit să sape atâta ! Şi unde o fi pus pământul ? se ntrebau oamenii. y
n ^nnriŞf-*«aStUpat-ân-tân! C6a Veche CU d' 3 mai cărat afară- Parcă degeaba a săpat el fântâna noua şi-a dus pământul din ogradă la pârâu ? Ne-a prostit
— Ne-a prostit, zău, chiar că ne-a prostit...
— Şi nu i-a ieşit apă'n pivniţă ?
— Merge sub dâlmuţa aceea'pe care e ridicată casa. Apa-i mai jos Nu-ţi aminteşti cat de adâncă era fântâna cea veche ?
— Şi-asta nouă tot aşa e...
Corlea însă, în vremea asta, se sbuciuma ca apucat de draci Au vemt săr-batonle crăciunului şi n'a ieşit din casă. Gânduri tulburi îl cercetau într'una Să puna mana pe topor... Ah, ce păcat că n'are o puşcă, ce păcat !... L-ar pândi pe
nmtt' 6f 7 l-'r?a lat Lat '-ar ,ăSa! In caPul lui împleteau
acum laolaltă ş, părerile de rati dupa feciorul mort cine ştie pe unde, şi motorul
luat, ş. ascunzătoarea lui sigură, veche de trei ani. Toate acestea i se înfigeau în creer ca nişte aşchii... fa "
In a treia zi de crăciun, feciorul lui Berindeanu care urma să se cunune cu
PAINE ALBA
13Î
Suzana lui Corlea în câşlegi, veni pe la el. Aducea o veste la fel de neplăcută pentru Corlea.
— Socrule, socrule, au turbat de tot ăştia ! Ştii ce-au scornit iar ? Iţi iau râtul cel de din susul trestiişului. Vreau să facă iaz...
— Ce-e-e ?
— Vreau să facă iaz... Tot al Bumbului, precista mamei lui!
— Tot al Bumbului ! rosti Corlea simţind cum îl sugrumă furia de mai'na-inte. Asta, ăsta, trebuie făcut tocană, tocană !
— Până atunci se ia, asta e. Se ia. Şi mie ce fel de rât o să-mi dai ? Cică-ţr dau în schimb nişte pârloage rele. Ba îţi comasează şi locurile cele de lângă colectiv.
— Mă, zise Corlea răguşit... asta toate's din vina colectivului ,auzi ? Mă, auzi ? Acela, colectivul, trebuie spart, spart! — striga el. — Să sară ei în capul comuniştilor şi praf să-i facă 1 Şi-atunci o să răsuflu uşurat... că noi, noi n'avem putere, nu mai avem putere, dumnezeul ei de putere ! Şi ăştia, ăştia... tâlharii ăştia, — spuse el izbind cu pumnul în aparatul de radio — nu mai încep ! Arde-ar carnea pe ei să ardă !
— Ei, hai socrule, taci! Ogoeşte-te, linişteşte-te. Bine zici de colectiv... dar cum ? Cu Opăritul mai poţi să vorbeşti ?
— Nu mai pot... gemu Corlea... dar las'... las'!
Aşa se făcu că, nu mult după aceea, Corlea îi spuse Rafilei cu glas schimbat, cam în felul acesta :
— Tu fată, tu vezi ce-am ajuns... Rău am ajuns, fata tatii. Eu, ce să zic ?... Am aflat că-ţi place de Cristea. Hai, hai, nu lăsa capul în jos, nu-ţi fie ruşine. Să-ţi dea dumnezeu noroc. Măcar tu să ai parte de bucurie...
Rafila simţi încă din clipa aceea că o îneacă fericirea. Ieşi pe uşă afară şi se plimbă prin ogradă, prin frig. Zăpada scârţâia sub paşii ei parcă vorbindu-i : „S'a'nvoit tata, s'a'nvoit tata !...
30
După ce se aşează iarna în toată străşnicia ei, cu zăpadă groasă şi cu ger, încep vânturile cele iuţi, colindătoare peste dealuri, şuerând şi plesnind din bice prelung şi viforos. Atunci zăpada, uscată de ger şi uşoară ca pleava, se scoală, se înfoiază, se aşează în gura vântului şi o ia din loc. Şi cum vine aşa, dinspre răsărit, vântul răzbate şuerător prin sat, ridică omătul în văzduh şi-1 trece în văgăuni dosnice, măturând faţa pământului. Acel vânt uscat şi rece strică multe din semănăturile plopşorenilor. Aşezate drept în bătaia lui, locurile foste ale moşierului rămâneau în multe daţi descoperite de zăpadă. In primele zile nu se simţea, pe urmă după vânt, începeau zile şi nopţi senine cu cer sticlos pe care îngheţau clipocitele stele, sgribulite cine ştie unde pe sus. In acele zile, câinii oricât se'nco-vrigau pe paiele din şură cu nasul sub coadă, îşi blestemau zilele şi pe cel care nu se gândise să dea neamului câinesc trei blăni una peste alta ca să-i apere de ger. Se auzea până în sat cum plesneşte ghiaţa pârâului şi cum pârăie trestiişul îngheţat. Oamenii umblau grăbiţi pe uliţi, înfăşuraţi în tot felul de cârpe călduroase. Acea neclintire a stihiilor ţinea taman atâta cât trebuia ca să ajungă oamenii la sapă de lemn : frigea sămănăturile de toamnă, le sfârlogea şi lăsa locurile pustii. Iar plopşorenii spuneau în primăvară : „N'avem ce face. Ne mai bate dumnezeu pentru păcatele noastre !"
îndată după primele zăpezi, la gospodăria agricolă colectivă „Drumul socialismului" se petrecu un lucru tot atât de neobişnuit în sat cum nu se obişnuieşte să se umble în mâini cu picioarele în sus.
9*
132
DUMITRU MIRCEA
Intr'o zi, agronomul dela raion, un bărbat între două vârste, sosi la gospodărie şi găsindu-1 pe Melchior, cunoscut vechi — doar se mai întâlniseră — îl luă deoparte şi-i spuse :
— Ei, tovarăşe organizator, îţi aduci aminte, ce-am vorbit noi anul trecut împreună ? Erai proaspăt venit pe sate şi cred c'ai uitat... Hai ?
Melchior îl privi întrebător, cu ochii lărgiţi, cu umerii ridicaţi :
— Nu... nu ştiu. Adică ştiu eu la ce te referi ?
—■ La zăpadă... reţinerea zăpezii pe câmp, zâmbi agronomul.
— A-haaa ! se lovi Melchior cu palma peste frunte. Da, îmi aduc aminte...
— Ce zici, nici în Plopşor nu se poate face ?
Melchior îşi aminti că la gospodăria de unde venise nu făcuseră treaba asta, din lipsă de material. N'a luat-o nici în serios, era proaspăt, vorba agronomului. El le concepuse atunci toate pe plan mare. De pildă, pentru reţinerea zăpezii, propusese consiliului de conducere să facă rost de scânduri pentru porţi. Ori, cum aşa ceva se găsea cu greutate şi erau scumpe, consiliul a ridicat neputincios din umeri. Tot aşa a ridicat organizatorul în faţa agronomului...
— Dar nici tulpini de floarea soarelui n'aveţi ?
— S'au împărţit la oameni pentru foc. N'avem.
Agronomul s'a dus, iar Melchior uită... Acum îl privea întrebător: se poate face?
— Uite, am o cărţulie... nu-i veche. Ia-o şi citeşte. Se poate face în mai multe feluri... Gândeşte-te mai ales la plugul special. Uite, aici-i — deschise agronomul broşura. Ia, vezi. Eu mă gândesc la asta cu tot dinadinsul.
Melchior luă broşura, o citi cu atenţie. Când ajunse pe la jumătate, intră Toma, rebegit de frig, în birou.
— Ia, vino'ncoace, Toma... Uite ce mi-a dat agronomul. Cică trebuie s'o facem neapărat.
Sfătuiră amândoi îndelung, iar a doua zi organizatorul Melchior convocă la o şedinţă a cercului miciurinist mai mulţi oameni. Dădu cuvântul lui Toma. Acesta făcu o scurtă prelucrare despre însemnătatea zăpezii pentru sămănături şi propuse o campanie de luptă împotriva crivăţului care mătura ogoarele de zăpadă.
— Trebue să ţinem zăpada pe loc, altfel rămânem fără grâu. Zăpada e pufoasă şi uşoară. Dacă vine vântul, o duce cum duce colbul...
— Poate n'o fi vânt, spunea brigadierul Fodor. Vremea se spune că va fi caldă, poate dă o moină...
— Poate, poate... De ce să ne lăsăm în grija lui poate ? strigă Văsieş, acum colectivist. Dacă scrie acolo, înseamnă că trebue să facem. Zăpada-i bună de două ori : mai întâi că apără sămănăturile de ger, nu îngheaţă. Al doilea, la primăvară când se topeşte, dă mai multă apă decât ar da zece ploi cât de bune. Voi n'auziţi ce spune Toma ?... Vorba-i, cum s'o ţinem pe loc ?
— Uite cum, spuse Toma. Aţi văzut la câmpie, pe lângă calea ferată, că sunt aşezate porţi. Astea opresc zăpada să nu năboiască pe linie şi să împiedice circulaţia. O să facem şi noi aşa.
— Vai de mine ! strigă Fodor. Ne-ar trebui două vagoane de scânduri.
— Aşa-i ! De unde scânduri, fraţilor ?
— N'avem nevoie de scânduri, oameni buni! O să le facem din trestie...
— Din trestie ! ?
— Da. Din trestie şi din tulpini de floarea soarelui. Tăiem trestia, doar este destulă pe baltă, o prindem cu sfoară de două prăjini, ca un fel de gard. Tot aşa cu floarea soarelui. Facem porţi, nu mari, să le poată purta un om. împânzim locurile cu porţi aşezate pe direcţia vântului. Acolo unde locul e mai costiş, mai către deal, le punem mai des. Suflă vântul, suflă dumnealui cât vrea, dar se iz-
PAINE ALBĂ
133
beşte de porţi, se'nvârteşte pe loc, trece pe deasupra şi zăpada stă neclintită. Da-că-şi schimbă vântul direcţia, sărim şi schimbăm porţile. Nu-i dăm răgaz.
Ideea asta cu porţi de trestie nu era trecută în cărţulie. Toma însă ştia, văzuse chiar la Gânju, că se fac garduri de trestie, şi ţin... De ce nu s'ar potrivi trestia şi la una ca asta ? îl întrebase el pe Melchior. încercăm.
— Asta-i ! consimţise Melchior. Facem !
Discuţia dela cercul miciurinist ajunse la consiliul de conducere care o afişă afară sub formă de convocare : urgent, toţi colectiviştii, bărbaţi şi femei, să vină la gospodărie în vederea campaniei de reţinere a zăpezii pe câmp. Cu toate astea prea puţini dintre plopşorenii colectivişti veniră.
Melchior, sosit disdedimineaţă, găsi la gospodărie pe Toader Sfârla şi pe Covrig, amândoi vestiţi ca oameni cu deosebire harnic:. Era un ger aspru, care te încremenea. Cei trei aşteptară în birou, aşteptară pocnindu-şi palmele una de alta — căci oricât foc se făcuse în soba de tuciu, nu se putuse birui gerul. In curând sosi preşedintele, Grigorie Voivod, burat pe haină şi pe căciulă, căci locuia cam departe, şi Toma. Descheiat la gât, cu un pieptar pe sub haină, Toma îi miră pe toţi :
— Tu eşti nebun, mă? îl întrebă Sfârla. Cum umbli aşa, cu cămaşa desfăcută pe gerul ăsta ?
— Oooo! îşi rotunji Toma buzele vinete de frig. Am învăţat la armată. Locotenentul Motronea — fusese strungar ca şi tine, se adresă el lui Melchior — ne scotea în fiecare dimineaţă, e drept, când era ger, numai care voia şi ne frecam cu zăpadă până şi pe spate.
— Ce-e-e ? se miră Grigorie Voivod. Era nebun ?
— De ce ? N'am tuşit o singură dată ca militar. Aş fi făcut toată noaptea de sentinelă fără să-mi fie frig. Am venit acasă cu obiceiul ăsta. încercaţi şi voit
— Brrr 1 se înfiora Sfârla în acelaş timp cu preşedintele.
Numai Covrig îl privea pe Toma cu interes, clătinând din cap ca şi cum atunci, pe loc, se hotărîse să încerce.
Aşteptară, strânşi roată pe lângă soba în care sâsâiau lemnele verzi. Aşteptară multă vreme. Veni apoi, bocnă, nici nu putea vorbi, Valeria, însoţită de Boroş şi de Pista Căldărar. In cele din urmă se ivi Văsieş, cu bunda pe umeri.
— Frig, al dracului de frig, mârâi el, întinzând palmele spre soba înroşită. Nu poţi face nimic.
Nu mai veni nimeni, pe urmă. In birou se făcuse de-acum cald. Toma privea pe fereastră, cu mâinile la spate.
— Ei, ce facem, oameni buni ? întrebă Sfârla care nu putea să stea cu mâinile adunate.
La această întrebare, Melchior îndreptă ochii spre preşedinte. Grigorie dădu neputincios din umeri, proptit cu bărbia în singura lui mână.
— Nimic... E al dracului de frig.
— Frig ! se întoarse Toma dela fereastră. Dar dacă începe vântul peste câteva zile ? Ce ne facem atunci ? Toate holdele ne pier... ne pier... Doar ştiţi voi destul de bine din alţi ani că locul acesta e măturat de vânt într'o singură zi ! Nu ştiţi ?
— Dar dacă n'o fi vânt ? înseamnă c'am muncit degeaba, se auzi iar glasul lui Grigorie Voivod.
Auzindu-1, Melchior îşi scoase ochelarii şi cu ei în mână, în timp ce-i ştergea cu batista, spuse :
— Nicio muncă nu-i degeaba. Eu mă gândesc însă mai departe... Mă gândesc la aspectul politic al ei. Gândiţi-vă că reuşim să-i mişcăm pe oameni acum, acum, în aceste condiţii grele... Mă gândesc la... Cum să zic, încercă el să explice.
s34
DUMITRU MIRCEA
gândiţi-vă cum i-ar împinge asta înainte pe oamenii noştri. Cum ar închide asta gurile vrăjmaşilor!...
— Bine, bine, dar cum s'o faci ? întrebă Covrig.
— Ne-ar putea folosi experienţa de rândul trecut. Şi-atunci s'au mişcat greu... Grupul de şoc 1 interveni Toma.
— Exact. La asta mă gândeam. Tovarăşe secretar, spuse Melchior, convocam pe după masă biroul şi activul de partid. Să mai vină şi alţii... nemembri. Să discutăm.
In şedinţa care avu loc, s'au format, în nucleu ,trei echipe : două de comunişti şi una, la cererea Valeriei, de utemişti. Asta pentru tăiat trestia. Tot trei echipe se formară pentru construirea porţilor. Tot Valeria veni cu ideea că echipa de utemişti provoacă la întrecere pe celelalte... Acesta era însă numai începutul. Organizatorul Melchior dădu fiecărui participant la şedinţă însărcinări precise de agitator: să umble din casă în casă, să vorbească individual, în grup, cum vor şti... toată ziua următoare. In cealaltă, cu câţi vor fi, se va purcede la lucru.
Casă de casă a fost cercetată, colectivist de colectivist. Valeria, împreună cu Toma, mergea pe la utemişti:
— Să nu ne lăsăm de ruşine, fraţilor, spuneau ei. Uitaţi-vă la comunişti : în frunte... Iar noi ? Noi ce facem ? Cu ce nas mai dăm faţă cu ei ?...
Pe de altă parte Melchior, Sfârla, Boroş, erau toată ziua printre comunişti :
— Noi, tovarăşi. După noi se uită toţi. E vorba de câteva zile. Doar n'o să ne lăsăm de ruşine ?
Cât au fost de convingători şi ce-au spus în ziua aceea, —. greu de aflat. Destul că în ziua următoare cele şase echipe s'au apucat de lucru. „Comuniştii în frunte", spunea fără încetare Melchior. Această lozincă, se înţelege, că-1 numea şi pe el, aşa că organizatorul păşi alături de oameni, înfruntând cu dârzenie gerul.
— Tovarăşe Melchior, i se adresă Toader Sfârla, păşind în latura lui, dumneata nu eşti obişnuit... cum adică ?... Las, facem noi. Zău ! O să te îmbolnăveşti şi-apoi...
— Ce vrei să spui, tovarăşe secretar?! se miră organizatorul. Dar ce, eu adică nu-s comunist? Nu se cade să fiu în frunte?... Ei! Nu te teme, nici naşterea, nici traiul nu mi-au fost puf!
Toader Sfârla, care iubea nespus oameni harnici, nu mai zise nimic ci toată ziua îl urmări cu dragoste şi respect. Au pornit oamenii aceia Ia treabă.
La Gospodărie, bătrânul Achim gordunaşul, cu pipa lungă între dinţi, răsucea de zor sfoară din câlţii colectivului. Ajutat de un dănciuc care purta o şapcă jumătate neagră şi jumătate albă, cusută din două floace desperechiate de cojoc, bătrânul îngheţa lângă uneltele lui de răsucit sfoară, pentrucă dănciucul mai mult ţopăia pe loc suflând în pumni, decât punea mâna. La trestii, hărniceau cele trei echipe, vreo patruzeci de tăietori, în frunte cu Toma, cu Covrig şi cu Toader Sfârla. Mai la o parte se înjghebau pe loc porţile lui Toma — aşa li se spunea — la care lucrau celelalte echipe, sub conducerea lui Pista Căldărar. Se spusese aşa : o zi muncă, la început. S'a văzut însă că se greşise. Unii îşi făceau mai degrabă de lucru lângă foc, încălzindu-şi mâinile bocnă de frig ca să-şi poată răsuci ţigara... Lângă foc erau mereu mai mulţi ca la tăiat sau la făcut porţi. Toader Sfârla îl înghionti pe Toma Ia o vreme şi-i spuse :
— Asta nu-i treabă, Toma. Unii zac lângă foc cu ceasurile, fug şi taie o «lână de trestie, pe urmă stau cu mâinile în jar...
— Am băgat şi eu de seamă. Dela început am greşit. Trebuia să punem o normă, spuse Toma cu fălcile încleştate de ger.
— Ce normă să pui aici ?
PAINE ALBA
135
— De pildă, eu am tăiat până acum douăzeci de snopi. Asta însemnează cam două ceasuri.
— Tu, n'ai stat nici o clipă... Ţi-ai aprins ţigara, şi dă-i mai departe, spuse Sfârla privindu-1 cu admiraţie.
— Ei, să zicem şapte snopi de om pe oră... E mult?
— Nu-i mult.
— Lucrăm cinci ore. Cinci ori şapte, treizeci şi cinci. Asta să fie norma.
— E prea puţin. Se poate face şi o sută...
— Să punem mai mult.
— Cincizeci de snopi pe zi, spun eu. Hai să întrebăm oamenii, să le spunem.
— Nu, nu acum, tovarăşe secretar. Are să se încingă o discuţie groaznică, o să" pierdem vremea aşa. Hai mai bine să tăiem ; să vedem cât putem tăia în cinci ceasuri.
Nu mai spuseră nimic, nimănui. Nu departe de ei tăia Covrig, care, aşa cum nu simţea niciodată oboseală, parcă nu simţea nici frigul. Toma îl văzu însă la un moment dat că se îndreaptă de şale, pune secera pe umăr şi cârneşte spre foc. „L-a ajuns frigul pe Toader", socoti Toma. „Ce-i drept, e drept, crapă obrazul de ger 1"
Toader se apropie cu paşi largi de focoşi cum ajunse îşi înfipse mâna lui mare în gulerul unui flăcăiaş care stătea chircit pe vine, cu ţigara în gură, cu mâinile întinse deasupra focului. Flăcăiaşul îşi ţuguia buzele şi scuipa cu încântare în jar. Din această poziţie se simţi smâcit în sus atât de fără veste, încât nici n'avu timp să-şi întindă spre pământ picioarele amorţite, aşa că o clipă se bălăbăni în mâna lui Covrig, adunat laolaltă.
•— Mă, strigă Toader, scuturându-1 în aşa fel că-i sbură căciula din cap, tu de ce-ai venit aici ? Spune, de ce-ai venit aici ?
— La lucru !
— Apoi, dac'ai venit la lucru, acolo să stai, spuse Toader îmbrâncindu-i în zăpadă.
— Ce-ai cu feciorul, măi Toadere ? strigă unul de lângă foc.
— Nu sări cu gura şi nu întreba. Ce zăceţi aici ca nişte babe ? Ce ? Puteai să stai aca;să, dacă nu vrei să munceşti. A, v'aţi gândit la ziua-muncă ?... Apoi ziua aceea nu se dobândeşte clocind lângă foc!
—- Ce treabă ai tu de-acolo ?
— Am. Uite că am. Eu am tăiat până acum cincizeci de snopi din care se pot face douăzeci de porţi. Dar tu câţi ai tăiat ? Spune, mă, câţi ai tăiat ? Zece ? Când o s'aveţi cincizeci de snopi ,atunci să-mi veniţi încoace !... Nu te strâmba la mine, Iosube, că nu pot răbda! Adică eu să tai o sută de snopi şi voi câte zece, iar plata aceeaşi... Adică să lucru eu şi partea voastră ?
— Ia te uită, măăă ; parcă-i jandarm !
Oamenii se împrăştiară de lângă foc, uitându-se la Toader cu duşmănie. Covrig svârli un snop de trestie pe foc şi se îndreptă la locul lui, apucându-se de tăiat parcă în furie. Melchior, care observase scena în tăcere, se apropie de el. Tremura şi de frig — era vânăt — şi pentrucă purtarea lui Covrig îl supărase. .
— Tovarăşe Toader, ascultă-aici... eşti prea aspru... Stai, nu te supăra. O să discutăm diseară povestea cu normele. Dar eşti prea aspru.
— Cu puturoşii nu mă pot purta altfel, mormăi Toader tăind de zor.
— Ţine seama că lucrăm în condiţii grele o muncă al cărei rost oamenii nu-1 înţeleg bine ; au să-1 înţeleagă abia la vară. Ţine minte asta. Iar ca agitator metoda asta s'o foloseşti cât se poate de rar, adică niciodată... niciodată...
Glasul lui Melchior era aspru şi tăios, aproape supărat. Buzele vinete de frig abia i se mişcau. Din dosul ochelarilor îl priveau pe Covrig nişte ochi pe care
136
DUMITRU MIRCEA
acesta nu-i văzuse niciodată la Melchior. Plecă ochii spre pământ şi strânse fălcile îndărătnic.
- Cam greu asta la mine, tovarăşe, mârâi iar Toader Covrig. Asta-i o slujbă prea grea, grea de tot.
— Ai să te obişnuieşti... Iar eu cred că o să-ţi dai toată osteneala. Trebuie să-ţi dai, auzi ? Un comunist nu procedează astfel. Niciodată nu procedează astfel... îndepărtează oamenii de el... Aşa, să ştii !
In echipa tinerilor însă era chicoteală. Mitru, fecioraşul lui Sfârla, repede aşezat lângă cei îmbrâncit de Covrig, spunea :
— Ca o limbă de clopot, aşa stătea Gavrilă în mâna lui badea Toader. Am crezut că-1 lasă să cadă cu dinapoiul în jar... Iii, ce te-ai fi încălzit ! Spune, Gavrilă, ce-ai simţit atunci? Nu cumva ai crezut că sbori, că te-ai prefăcut în fum?
Gavrilă tăcea, muşcându-şi buzele şi mârâia :
— Dar ce crede el., dacă-i cât un deal. Ce crede ?
— II spun eu la taaaata !... se sclifosea în batjocură Mitru, fără să înceteze lucrul o singură clipă... Hac ! hâc, se ştergea el pe la ochi, trece el pe lângă noi, lasă numai...
— Mitrule, taci ! îngăima ruşinat Gavrilă.
— Slobod eu Câinele să-1 mu-u-uşte ! sughiţă Mitru într'un plâns prefăcut. Tinerii râdeau între ei, veselindu-se nevoie mare.
— Daţi, daţi, îi zorea Valeria. Vă tai nasul dacă ne întrec ceilalţi...
— T-e-e, .te-e, te-e ! o îngâna şi pe ea Mitru.
într'o vreme, Melchior se apropie lucrând de Boroş, care muncea pe rupte şi-i spuse încet, parc'ar fi avut un secret:
— Uite, asta e organizare, tovarăşe secretar.
Boroş râse, cumpăni secera în mână şi rosti, trecându-şi mănuşa peste toată faţa :
— Mda ! Şi când te gândeşti că, totuşi, n'a fost greu...
Secretarul stătu pe urmă o vreme, privind cu mulţumire cum se mişcau pe albul zăpezii în faţa zidului de trestie, oamenii la lucru. Din când în când pârâia gîiiaţa sub paşi, mai ales pe unde călca Toader Covrig. Boroş zâmbi, zâmbi larg, simţind că în inima lui creşte mulţumirea pe care o ai întotdeauna în faţa unui lucru împlinit.
Oamenii lucrară cu destulă tragere de inimă. Seara, când se făcu numărătoarea, Covrig avea o sută şaptesprezece snopi tăiaţi, Toma şaptezeci şi doi, fIacă iaşu 1 îmbrâncit de Covrig şasezeci... încolo cincizeci, mai puţin decât cincizeci şi chiar douăzeci. întrecerea o câştigase echipa în care lucrase Covrig.
— Ei, acum o să putem face normă dacă vrei, tovarăşe, îi spuse Toma lui Toader Sfârla.
In discuţia care avu loc în aceeaşi seară se stabiliră următoarele : norma era de 50 snopi pe ziua de muncă, iar la înjgheba tul porţilor câte douăzeci de căciulă, dacă poarta nu trece de doi metri lungime. Până la urmă socotiră să pună norma pe metri, întrucât nu toate prăjinile erau la fel de lungi. Socotiră patruzeci de metri la ziua muncă. Se văzu că lucrul, deşi era frig al dracului, se arăta avantajos, aşa că a doua zi, mai ales în urma exemplului dat în prima zi, trestiişul fu năpădit de oameni. Alţii înjghebau la gospodărie porţi din tulpină de floarea soarelui. In decurs de cinci zile niciun fir de'trestie nu mai rămăsese, niciun băţ de floarea soarelui şi nici câlţi în magazia colectivului. Din această muncă luară naştere mai multe mii de porţi uşoare şi destul de trainice, cu care s'a brăzdat albul zăpezii de pe toate ogoarele gospodăriei.
Porţile acestea se vădiră folositoare în curând. La o săptămână după aceea începu să bată vânt, mai întâi încetişor, încetişor, pe urmă năpustit ca o dihanie
PAINE ALBA
137
turbată. Satul întreg fu îngropat în vârtejul zăpezii, drumul spre gară de sub poala dealului fu complect acoperit de nămeţi şi acolo unde bătaia vântului se desfăşura ]a lărgime, zăpada fu măturată de pe pământ. Vuia zi şi noapte în aşa chip încât întregul sat părea că fierbe într'o oală uriaşă. Colectiviştii însă avură ocazia să vadă ce însemnează lucrul făcut cu chibzuială : sămănăturile lor apărate de porii stăteau tihnite sub zăpadă. Vântul dărâmase unele porţi mai slab proptite în pământ, cele mai multe erau însă în picioare. Şi nicăieri acolo nu răsărea pământul ca o gură ştirbă într'un obraz alb ; covorul de zăpadă era otova, numai partea dinspre vânt a porţilor avea la bază un mic troian. Oamenii clătinau din cap şi scuipau ascuţit a mirare, după obiceiul lor :
— Iacă ce înseamnă cap ! O fi cetit-o şi asta în vreo carte ? O fi cetit-o de bună seamă, că altfel de unde aşa învăţătură la Toma Bumbului ?
Organizatorul Melchior, modest din fire, nu făcu niciodată aluzie la faptul că ideea pornise dela el, poate gândindu-se că şi lui i-o spusese agronomul. De aceea printre oameni se ştia că totul ieşise din capul lui Toma. Lucrul nu era rău, se gândea Melchior. Las să-şi câştige Toma prestigiu ; în felul acesta îl vor urma cu toţii şi vor face treabă.
— Nici nu-ţi poţi închipui, îi spunea Toma organizatorului, cât de multe s'ar fi putut face în Plopşorul nostru. Nişte lucruri cât se poate de simple. Iată, povestea cu zăpada. ,,Ne bate dumnezeu !" ziceau, şi cu asta încheiaţi socoteala, puneau mâinile pe piepţi, clătinau din cap privind pe fereastră puterea vântului, iar primăvara ieşeau cu icoanele şi măsurau tot hotarul, doar-doar s'a îndura dumnezeu de ploaie...
— Iar dumnezeu habar n'avea ! — râse Melchior.
— Tocmai...
Organizatorul râse şi-1 bătu prieteneşte pe spate.
31
In sânul organizaţiei de partid începuseră cursurile serale şi seminariile. Dela raion, Suciu se ocupa în special de Plopşor. „Dacă merge organizaţia de partid bine, îi spunea dânsul mereu lui Melchior, atunci o să se facă treabă în Plopşor. Aşa că, ai grijă! N'o scăpa nicio clipă din ochi. Ea trebuie să devină una... Aşa..."
Organizatorul se aşternu pe muncă. Se sfătui îndelung cu Toma, cu Sfârla, cu Boroş şi hotărîră să ţină cursurile serale împreună cu cei neintraţi în colectiv. Pentru pregătirea seminariilor se făcură cercuri de studii, aşa cum spusese Toma, pentrucă individual, oamenii studiau mai greu ; nu înţelegeau unele lucruri, trebuiau ajutaţi. Anul trecut, lecţiile cursului seral se predaseră în aceeaşi zi în care se ţinea şi seminarul la lecţia precedentă, aşa că oamenii stăteau câte patru ceasuri pe zi şi din cauza asta sau nu veneau, sau trebuiau să plece. S'a căutat o altă formă atunci : să se amâne seminarul. Nu era rău, numai că dela o vreme între lecţie şi seminar s'au întins câte cinci, zece zile şi în cele din urmă câte două săptămâni... Organizatorul Melchior stabili următoarele ; lecţia se va preda luni seara, nesmintit, luni seara. Marţi, miercuri, vor fi seri de studiu : marţi, individual, iar miercuri, în grup. Vineri seara, seminar. Unii au căutat să se împotrivească : toată săptămâna .vor fi ocupaţi. Alţii au tăbărît pe ei şi le-au spus că şi aşa n'au ce face, se culcă şi dorm ; se'ntorc pe toate părţile, căci noaptea-i lungă. Adunarea a aprobat cu majoritate sdrobitoare programul.
Toader Covrig, responsabil cu agitaţia, se dovedea foarte destoinic. Locuind nu departe de Toma, venea seara pe la el şi pregăteau împreună lecţiile. De fiecare dată sosea cu câte o hârtie mare pe care-şi însemna cuvinte necunoscute şi lucruri neînţelese. De multe ori Toma nu putea să-1 lămurească.
•138
DUMITRU MIRCEA
— Pune întrebarea la seminar. S'o lămurim acolo, îl sfătuia el.
Covrig se dovedea aşa dar, un foarte activ om al seminarului. Acasă, stătea câte patru, cinci ceasuri cu cărţile dinainte şi se muncea să înţeleagă ce vrea să spună tovarăşul Stalin când zice : „Leninismul este ştiinţa revoluţiei proletare". Umbla totdeauna în buzunar cu ziare pe la comuniştii lui, îndemnându-i mereu să ■vină la cursuri, să se lumineze. Căci în sat se întâmplă multe, îi spunea Covrig lui Melchior, căruia îi explica dece vin oamenii cam neregulat la studiu :
— ... ba unul se simte bolnav, ba altul e la moară şi aşteaptă la rând, ba ştie că trebuie să-i fete vaca şi-atunci nu se dă deslipit de grajd. Ce poţi să le faci?
— Să vină la curs, asta să le spunem. Că doar nu's toţi bolnavi sau la moară, sau aşteaptă lângă vite... Trebuiesc atraşi...
Iar Covrig îi cerceta în fiecare zi pe comunişti. Uneori îl însoţeau Boroş sau Toma, însărcinaţi cu controlul pregătirii lecţiilor.
— Dar tu dece mai studiezi, îl întreba Covrig pe Toma, cu ochii plini de admiraţie. E ceva ce nu cunoşti ?
— Hiiii, bade Toadere... ofta Toma. O mie de ani să'nveţi şi tot n'ajungi a spune : acu nu mai am de învăţat...
— Ei, o fi aşa vorba, dar...
— Acesta-i adevărul. Iar Lenin a spus de trei ori dupăolaltă cuvântul „învăţaţi"... Ştia el de ce spune asta.
— învăţaţi, învăţaţi I murmură Boroş. Asta-i drept. Aşa a spus.
— Mda, accepta Covrig, cu mare respect. Dacă chiar Lenin a spus... Di-seară viu iar la tine. Să viu ?
— Hai... învăţăm împreună...
Era însă în sat un comunist care nu putea să'nveţe : Istrate bătrânul. Fiind frig şi alunecuş şi noapte, bătrânul cu picioarele şi vederea slăbite, ros de boală, nu reuşea să vină... Sediul organizaţiei era departe de casa lui. Ii spunea lui Covrig cu lacrimi în ochii bătrâni :
— Nu pot, Toadere... Nu pot. Nu văd, nu mă ţin picioarele. Abia mă mişc -până la şezătoare, aci, la doi paşi, să mai aflu ce-i prin sat. Ai o gazetă ? Fă bfne şi citeşte-mi. Ce mai scrie ? Ce-i în Coreea ? Ce blestemăţii mai face Truman pe-acolo ?
Iar Toader scotea ziarul din buzunar şi-1 citea încet, pe toate feţele. Istrate îl asculta, şezând pe pat, tuşind încetişor, prelung, bătrâneşte.
— Hai odată şi'n şezătoarea noastră, Toadere. După mine vine câteodată Gânju. Eu stau, iar ei bat cărţile. Se spun multe pe-acolo, iar eu nu răsbesc să răspund... Hai. Nevastă-ta acolo-i în fiece seară.
Toader Covrig nu putea suferi şezătorile. Totuşi, întrucât în organizaţie se hotărîse anume ca să se folosească şezătorile pentru agitaţie, Toader îşi calcă pe inimă şi se duse. „îndeplinesc sarcină de partid .altfel dracu s'ar amesteca între • caiere şi fuse, dracu ? !"
In seara zilei de opt Ianuarie, lunea, Covrig ieşi din casă. împăturise în opt două ziare, unul cu legea Planului Cincinal şi altul în care avea el ceva subliniat cu creionul. încă de când apăruse legea Planului Cincinal şi legea pentru anularea ratelor de împroprietărire, Toader Covrig se apucă să le studieze cu atâta sârguinţă, încât şi el se mira. Le ştia acum aproape pe derost. Nevasta lui, o femeie tot atât de trupeşă, care îi născuse un singur copil, acum militar, mergea ca oricare alta în şezătoare. Toader ştia că acolo se adună o mare mulţime de femei, mai mult necbîectiviste, strânse în casa încăpătoare a unui mijlocaş. Tot acolo se adunau câteodată Gânju, şi alţii şi jucau „douăzeci şi una" îndrăcit, până după miezul nopţii, laolaltă cu gazda.
PAINE ALBA 139
îşi împături aşa dar ziarele de folos, îşi puse o provizie sdravănă de tutun se duse la şezătoare.
_ Doar n'ai venit după mine? îl întâmpină nevasta, cu glasul ei neobişnuit
Ae subţire pentru aşa trup de muiere.
— Nu !... Mi s'a urît acasă şi-am venit încoace.
_ Bine c'ai venit, Toadere, strigă Gânju, aşezat în capul mesei ca un mire.
Să-ţi dau carte ?
— Nu, bateţi voi... Eu am să citesc gazeta.
— Citeşte sănătos.
Nevasta lui, cunoscând acum ziarul pe care Toader îl despăturea cu grijă,
•spuse :
— Aici ţi-ai găsit şi tu să citeşti, în gălăgia asta... Şi-apoi măi omule, doar antr'asta tot citeşti de două săptămâni !
— In gazeta asta, o flutură Toader, lovindu-o cu degetul, ai de citit cinci ani .de-acum înainte.
— Mai bine dă-ne-o nouă, că n'avem în ce răsuci ţigara, spuse Gânju cu .ochii la ziar.
— Am adus eu şi pentru treaba asta. Poftim ! spuse Toader, aruncând pe masă un ziar scos dintr'alt buzunar. Pe urmă nu mai spuse nimic şi se afundă în citit. Bătrânul Istrate se apropie de el :
— Ai cumva Cincinalul ? Toader dădu încetişor din cap.
— Tot am vrut să-1 aud şi eu, că ştii bine, eu nu mai văd literele, orice fel de ochelari mi-aş pune. Ia zi-i... Ce scrie acolo, de bine ? Numai de bine poate scrie, nu ?
— Chiar că de bine scrie.
— Ce-o fi ăla Cincinal, Toadere ? întrebă o femeie, muind firul de tort, cu ochii întorşi spre Covrig. Am tot auzit ba la unul, ba la altul şi n'am apucat să aflu bine.
— O fi ceva cu impozit şi cotă. Cică de cinci ori cât am dat până acum ! spuse alta.
Covrig se răsuci spre dânsa cu ochi fioroşi :
— Cine ţi-a băgat asta în cap ?
— Eh, se vorbeşte prin sat.
— Dacă se vorbeşte prin sat nu însemnează că-i drept! se ascuţi Toader. Ba asta-i curată minciună, o minciună scornită de chiaburi. (
— Nu te-oi crede, Toadere!
— Să-ţi citesc ?
— Lasă, câte nu se scriu în gazetă! Cunoaştem noi, că nu suntem de ieri pe faţa pământului.
— Apoi nu-i chiar aşa, muiere, nu-i deloc aşa ! Am să-ţi dau o pildă. Uite, Lodovică, voi aţi fost împroprietăriţi, aşa-i ? întrebă el către altă femeie.
— Aşa.
— Cât aţi primit ?
— Ca toată lumea, două hectare, adică trei iugăre.
— Cât aţi mai avut de plătit... Rate, adică ?
— Mai rămânea să dăm cinci mii. A venit însă o lege mai săptămânile trecute şi ne-a iertat. Am rămas cu banii în ladă.
— Ei, se întoarse Covrig spre cea dintâi. Ştii să citeşti ? Femeia se uită în ziar şi spuse tare, silabisind :
— Marea Adunare Naţională, a votat în unanimitate... Ce-i asta, Toadere, casa deputaţilor ? se opri ea, necunoscând cuvântul.
140
DUMITRU MIRCEA
— Adică toţi, unul ca altul, lămuri Toader.
— Aha, strigă Gânju dela masă, cu ochi sclipitori. Aşa o fi, măi Toadere ? Cum îi zice ?
— Unanimitate ! repetă Toader.
— Ei, bravo, am să-i spun şi babei, râse bătrânul. Să se lumineze şi ea f
— Dar, taci odată, moşnege, n'auzi ? se supără Toader.
— Nu te voinici, nu te voinici, că nu mă sperii! spuse Gânju întinzând mâna să tragă carte. Na, fi-ţi-ar unaimitatea a dracului, am tras şapte peste cincisprezece ! Ia-ţi Niculaie, banii. Ia, citeşte, nevastă, să vedem ce-i cu mitatea aiat încheie bătrânul, în râsetele muierilor.
— „...în unanimitate", continuă femeia, îndemnată mereu de Covrig, „legea Planului Cincinal".
— Mai departe, mai departe... o zorea Toader.
— „..Au fost votate de asemeni în unanimitate legea pentru Apărarea Păcii şi legea privitoare la anularea ratelor de împroprietărire ce le mai au de plătit ţăranii împroprietăriţi prin reforma agrară din 1945".
— Ei ? o săgeta Toader cu ochii. Acuma crezi ? Dacă una-i dreaptă, atunci de ce cealaltă spui că-i strâmbă ?
— N'am ştiut, se ruşina femeia ascunsă după caier.
— Dacă n'ai ştiut, deschide-ţi urechile la ce-am să-ţi spun eu. Aici, femeie,. -stă scris negru pe alb ce o să se facă şi cât o să se facă în cinci ani de-acuma înainte, fn cinci ani, scrie aici, ţara noastră va deveni ţară industrială.
— Adică ţară cu fabrici multe, aşa-i Toadere ? întrebă Gânju.
— Aşa. Aici ai nimerit-o bine.
•— ITe-he, d'apoi tu ce-ai crezut ?
— Dac'om avea fabrici multe şi tot ce ne trebuie, atunci să vedeţi voi ce- • bunătăţi s'or grămădi la casă, continuă Covrig.
— Apoi de unde ştiu ei, măi Toadere, cât şi cum va fi peste cinci ani, că nu-s prooroci ! întrebă aceeaşi nevastă.
.— Asta deloc nu-i greu, fata mea, spuse   Toader. Nici n'ai   lipsă să fii : prooroc.
— Ba eu tare aş vrea să fiu ! strigă Gânju. Să mă căruţ ca sfântu Ilie în trăsura cu patru cai, să pocnesc din scorbaci şi să durui prin podul cerului... Nu-' rău, Toadere, să fii prooroc ! Nici de mâncare nu-ţi trebuie, stai cu ochii la dumnezeu, drăguţu, şi-ţi cântă îngerii care mai de care, pe'ntrecute !
— Ţine-ţi, fleoanca, moşnege, să nu te iau de cioareci !
— Taci, Gânjule, lovite-ar dubala. Lasă-1 pe Toader să vorbească... Ia uite ce-i arde acum ,să fie prooroc !
Aceste discuţii sparseră cercul celor dela masă care băteau cărţile şi-i întoarse spre Toader. Femeile de asemeni prinseră să tragă cu urechea în timp ce sumedenia de tuse sbârnâiau uşurel, sfârr, sfârr, umplând casa cu un zgomot ademenitor care te îndeamnă la somn şi la visare.
— Nu-i greu să afli asta, continuă Toader supărat de atâtea întreruperi. Sunt acolo oameni învăţaţi care au socotit bunăoară aşa : dacă un muncitor cu o maşină făcea atâta într'o zi, într'un an, doi muncitori, cu două maşini atâta, treî muncitori cu trei maşini vor face de trei ori mai mult... Nu-i greu să socoteşti, dacă te pricepi. Cu cât au să fie mai multe fabrici, cu atâta vor fi mai multe, se vor face adică mai multe motoare, mai multe pânzeturi, mai mulţi bocanci... mai mult petrol, sare, chibrituri... Tot ce este omului de trebuinţă... Noi n'am avut. fabrici destule şi aduceam multe de toate din străinătăţi de se îmbogăţeau alţii pe spinarea noastră...
— Chiar că se îmbogăţeau ! spuse o femeie. Numai o boldă cât un pumn
PÂINE ALBĂ
141
a avut ăsta, Weber, care avea moara şi în câţiva ani a ajuns putred, atâta bănet a strâns.
— Ei ? Vedeţi ce şi cum ? Legea asta a cincinalului spune răspicat: vom produce atâta şi atâta, vom avea cutare şi cutare. Şi se va face întocmai tot, cum scrie aici.
— Bine-ar fi ! spuse iar femeia cea neîncrezătoare. Numai bătaie să nu .se facă.
— N'are să se facă nici bătaie, spuse Toader. Toate câte se vor clădi în ţara asta vor sluji să ne întărească. Apoi las să vină dumnealor, dacă-i ţine -cureaua.
— Mai bine să nu vină !
— Măi dară, sigur că mai bine să nu vină. Şi n'au să vină, că dacă oamenii cei mulţi nu merg, apoi că n'au să pornească domnii cei graşi la bătaie... S'a deşteptat lumea acum şi le pune pe rând mâna în grumaz : „jos cu tine, mama la 1" întocmai cum am făcut noi cu Corlea Nicodim. Ei, dar staţi să vă citesc de-a fir-a păr tot. Legea asta e ca o poveste frumoasă : te ia, te cuprinde şi te duce după firul ei de-ţi pare rău când se sfârşeşte. O să vedeţi voi mai bine ce şi cum, când o veţi cunoaşte.
In seara aceea, Toader citi rar, urmărit de urechile atente ale femeilor, toate cele trei pagini mari de ziar. Din când în când se ridicau întrebări, Toader răspundea şi mergea mai departe. Multe lucruri rămâneau însă nelămurite. Toader îşi nota pe o foaie de hârtie şi când închise ziarul, spuse :
— Astea am să le întreb şi eu şi-am să viu într'altă seară să vă spun.
— Mai, Toadere. Dar chiar să se facă toate câte scrie acolo? Că doamne, multe mai sunt! spuse iar aceeaşi nevastă.
— Dacă punem mâna, au să se facă. Dar dacă fiecare ne-om trage înapoi, n'are să iasă nimic. De-aia zic, ne încordăm odată din toate puterile, unul ca altul, şi săltăm greutatea. Ei, vedeţi? Asta ne aşteaptă. Acum, să vă citesc eu şi altceva şi socotiţi cum e mai bine, ca la noi sau ca aiurea.
Toader întinse mâna către alt ziar, mai proaspăt, îl deschise şi citi : „Ţăranii săraci italieni ocupă pământurile moşiereşti .Roma 31. Agerpres .Tass transmite : Ziarul UNITA anunţă că in provincia Lecce câteva mii de ţărani fără pământ şi muncitori agricoli au ocupai pământurile lăsate în paragină ale latifundiarilor (— adică boieri, lămuri Toader), cu o suprafaţă de 140.000 hectare".
— Dumnezeule ! ce de pământ! strigă Gânju.
— Taci, moşnege ! Lasă-l să citească.
—„...Ţăranii şi muncitorii agricoli au fost nevoiţi să recurgă la această măsură, in urma întreruperii de către moşieri a negocierilor (— adică discuţii cu sfadă, lămuri Toader, iar) care au durat mai bine de o lună, în vederea acordării de pământ ţăranilor. Poliţia a arestat pe secretarul Camerei de muncă din provincia Lecce".
Văzând că Toader a contenit, Gânju spuse :
-— Adică-i vorba să le dea pământ şi lor. Asta-i bun.
— Cum le dă, măi, dacă nu "mai vor boierii să stea de vorbă? N'auzi că l-au arestat pe ăla... pe secretarul ăla.
— Ia tăceţi, că ne lămureşte ziarul, spuse Toader. Uite ce scrie mai departe : „După cum relatează ziarele, în oraşul Lecce a avut loc o grevă generală de protest — adică s'au sculat muncitorii din fabrici — împotriva acţiunilor provocatoare ale poliţiei, care a atacat cu gaze lacrimogene pe ţăranii şl muncitorii agricoli care au ocupat pământurile moşierilor lăsate în paragină".
— Auzi, cu gaze ! se miră o femeie cu palma la gură. Ca la război, dragele mele. Vai de capul lor.
142
DUMITRU MIRCEA
— Asta-i, spuse Toader. Chiar că-i vai de capul lor, că mor oamenii de foa~ me. Ei, ce mai ziceţi ? A dat după voi cineva cu gaze ? Ha ? Mai lucraţi voi acum», la moşier ? La chiabur ? Mai plătim biruri ? Nu ! Aşa ca, să nu vă mai aud clevetind" din meliţă. Gândiţi-vă la voi şi la necăjiţii aceia din Italia şi din alte părţi... şi-apoi căscaţi gura. Auzi, cotă de cinci ori pe-atâta ! — se miră Toader cu ochii la nevasta cu pricina. Mai crezi acum că's drepte scornelile chiaburilor ?
Femeia, ruşinată de vorbele auzite în seara aceea, clătină din cap şi spuse* cu glas moale, răpus :
— Nu mai cred, nu mai pot crede !
32
Se întâmplă, câteodată, pe la mijlocul iernii, să iasă soarele dintre nori. Niti suflă vânt. E o linişte largă, mare, întinsă molatic. Satul, însorit în albul zăpezii pare gătit de sărbătoare. Norii se mişcă încet, albi şi ei, prevestind altă zăpadă. Vin şi se duc... cerul e înalt şi albastru iar soarele se revarsă pe întinsul alb al pământului şi aprinde nestemate pretutindeni. Atunci ochii te dor dacă-i ţii larg deschişi — lumina prea multă te face să-i închizi pe jumătate şi să priveşti printre-gene. Soarele joacă împrăştiat în milioane de fărâme, în felurite culori, dela gal-^ benul roşcat, la albăstriu-vânăt, acolo unde cade umbra caselor sau coasta de dos a dealurilor. Atunci, chiar dacă e ger, parcă-ţi place că e ger, parcă fără ger nici soarele n'ar fi atât de minunat aprins, nici lumea atât de scânteietoare... Iar sub-albul acesta al zăpezilor ghiceşti cum se încheagă covorul viu, multicolor, al florilor de primăvară.
Aşa vedea Valeria viaţa în faţa ei, atunci când se gândea la Toma şi la-viitoarea lor căsnicie... Nici o pată neagră n'o întuneca, ba era atât de luminoasă încât o dureau ochii de fericire... va fi un lanţ nesfârşit de clipe scânteietoare, aşa» cum luceşte soarele pe zăpadă. Şi desigur, de sub fiecare scânteie din asta va răsări câte o floare, se va împânzi pământul ca o grădină... Toma, se gândea, Valeria, râde rar... dar şi când râde, parcă răsare soarele iar ea rămâne încremenită de dragoste.
Toma îi spusese într'o seară când veneau, ca deobiceiu împreună dela repetiţii, iar zăpada le scârţâia sub paşi :
— Valeria, tu ce zici... Uite te întreb : vrei tu, Valeria, să fii nevasta mea'J' Valeria, cu mâinile vârîte în mâneci, întoarse încet obrazul spre dâhsuL
La lumina lunii, Toma văzu cum prinde a zâmbi.
— Tu mai întrebi, Toma?!'Of, ce mai fecior! Lucrurile astea nu se întreabă, mă, omule ! Astea se ghicesc !
— Se ghicesc? Dar tu ce crezi, ghicit-am sau nu?
— Ei, ei Toma ! Cum vrei tu să le ştii pe toate !...
Toma râse şi-o cuprinse pe după umeri. Valeria însă întinsese demult războiul în casă şi toată ziua răsuna bătaia vătalelor în aşa fel încât stuparui se temea să nu-i trezească stupii puşi la iernat în cămara lor specială, învecinată cu-, camera de locuit.
— Daţi mai încet cu ele, c'odată vi le scot afară, mârâia Pavel.
— Inchide-ţi gura, Pavele .răspundea Teodosia înţepat. Mai bine pune mâna la sucală şi învârte-mi nişte ţevi...
— La dracu ! se scutură stuparui.
Până la urmă însă nu avu ce face. Eh, dacă-i vorba de măritat... Femeile,, ele între ele, lucrau într'una tot felul de velinţe şi perne şi ţoale ; câte mai trebuiau toate... Căci iarna trece repede şi-apoi dacă dă colţul şi munca primăverii, nu mai este vreme de vătale până după secerat. Aşa spunea Valeria mai ales, care prin-
PÂINE ALBA
143'
sese ceva că va trebui să plece în curând la o şcoală de horticultura, trimisă de gospodărie. Pe lângă asta, Valeria toată ziua avea de mers încoace şi încolo, pe la organizaţie, la repetiţii, la cursur'i. Iar Teodosia se certa cu Pavel care-i rămânea singurul ajutor. Nicodim, flăcăiaşul, luase drumurile soră-si... nu puteai să-1 prinzi niciodată pe-acasă.
Pavel nu o prea avea la inimă pe Valeria, şi-asta numai din pricina stupilor. Nu era săptămână în care să nu vie vorba de stupi. Povestea o începea totdeauna Pavel stuparul. Venea dintre coşniţe murdar pe haine, mirosind a ceară şi a mucegai de stupi.
— Roii din vară, se ţin tare bine, spunea el.
— S'ar fi ţinând, răspundea Valeria. Tare bine le va sta în cutii de lemn.... la vară !
— Nu mă tot bate la cap, se înegrea dintr'odată stuparul. Ţi-am spus că; nu-i dau, şi gata ! Ce-o să-mi facă ?
— Va şti consiliul...
— Consiliul ! Aia conducere nu-mi comandă mie.
— O să-ţi comande alţii... Alegem noi altfel de oameni. Şi mai ales o să-ţi" comande adunarea. Cum spune adunarea, aşa rămâne !
Stuparul, care nu avea, în afară de încăpăţânare, niciun argument, îşi punea căciula pe cap şi iar se întorcea între stupii lui. Degeaba venea Toma cu cărţi felurite şi-i citea. Stuparul asculta cu foarte mult interes atâta vreme cât Toma nu ajungea la stupii lui. Când se lega de ei, începea şi cu Toma aceeaşi ceartă pe care o avea şi cu Valeria.
Cei doi nu prea arătau prin sat legăturile lor, nu cumva să se apuce gurile-cele rele să-i vorbească şi să-i urmărească pe neobservate, ghicindu-le cărările iar şezătorile să fie pline. Cu toate astea însă, satul, şi mai ales, cine trebuia să ştie, femeile adică, ştiau. Teodosia nu spusese decât unei prietene, că are să-şi mărite fata cu Toma. Cealaltă s'a jurat că nu deschide gura, dar unei prietene, cum te poţi răbda să nu spui ? Aşa că din prietenă în prietenă vestea a cuprins satul şi-a ajuns în urechile tuturor. Bărbaţii le-au urat noroc la amândoi, şi-au uitat; femeile însă începură să pună termene — peste-o săptămână, două, mult o lună — dar mai mult nu trece. Şi-au început s'o privească pe Valeria într'un anume fe!, învăţate să ghicească după ochi, după obraz, după multe semne ale lor, nu cumva nunta se va grăbi din cine ştie ce pricini necunoscute ?
In doi oameni, aceste treburi spuse cu glas încet prin sat au stârnit gânduri felurite. Cristea o prinse odată pe Valeria în uliţă şi-o întrebă cu glas surd,, răguşit:
— Ii drept că te măriţi, Valeria ?
— Cum ? Ce-ţi trăsneşte prin cap ?
— Lasă, nu mi te...parcă nu ştiu eu ? Adică aşa, cu Toma !
— Cristea, nu ţi-am spus de-o mie de ori ? Ce te ţii de poalele mele ? I-auzi! Ce te priveşte pe tine ce fac eu ?
— Nu mă priveşte, zici ?
Valeria se înfurie, îi strigă s'o lase în pace şi plecă repede. Cristea îi urmări cu ochi lacomi statura vânjoasă, legănătoare, înjură printre dinţi pe Toma şi se vârî la cooperativă unde bătu cu pumnul în masă :
— Dă-mi, Georgică, să beau.
Georgică îi aduse. Cristea bău până se îmbată. îşi găsise tovarăş pe Filimon beţivul şi băură în acea seară atâta că lui Cristea îi veni să sfarme sticla şi să-1 bată pe vânzător.
— Mie să-mi dai să beau, mă ! urla el cu ochii ieşiţi din cap. Nu-mi ţinea socoteală, dă-mi !
144
DUMITRU MIRCEA
~ Iţi ajunge, Cristea, n'auzi ? Iti aiuno-e fi =f+ • -aşezat aici şi-ai uitat de slujba ta ! g '      fatm mcet Ge°rgică. Ia, te-ai
— Nu mă învăţa pe mine, auzi ? lectivuluJ^ Să "U te'"Văt? Cin^ erijeste de cai P Aşa vezi tu de averea co. asta înlaî:::Hi ^ m'aU2i ? G"aa ! răcnea Cristea, că te pocnesc cu giaja
n*. cr^;%- TtiJzxz^T n?^nu pe eL Asa- t-
aşa fecior... ei, şi Cosânzeana se   ucaluTm - °e <*■ "U te înS°ri? Du?ă fata; ştii, a Iui Dumitru! Faină fată   ac'PPa  r P6 mme L" Am eu ma. o
Rafila nu mai găseşti pe pământ.       e Ssa FZ' ^ ^ ? Una ca
. - Taci, bade Filimoane! Taa?acic *" C^
- As?'Taci TV* °C Ca tine        '.. am tăcut
din cer ! ^ ^ EU f3C numai ce vreau, să ştii. Nu mă p^d la Dumnezgu
ĂuL"uVcei^„TifrLos g;- Da'dVDar nu mai am pute-f
Popular. Cristea s'a dJs aca ă    îa^Unts ' ^ de,a Sfatul
vrând să treacă pârâul cel mare ca s'o ia *Z ? ^ în grajd' iar Fili™n, - era troian - şi n>a mai putut si A Lmaco o' "l" 3 CăZUt ?" ZăPadă menu mort; îngheţase, căci peste noapte fusL lr 7 1"au afM °a"
^aveta i-a făcut prohodul, a multămit în JnH i ■ l °rapaU °uăle în cuibar-cerere de intrare la colec ivi. C cfea someî £ Şi 3 d°Ua ZÎ 3 facut
exploatată în casa beţivului. P    3 B°r°?' toată viata n'a fost decât o
Poate <£"dea^ a       organizatorul Melchior.
fes, peste acele nopţi de sbuci m  Ar fi P6Ste ace!e zile> ™i
lesne. Iarna însă, atâ zilele cât""' nonti e t 1 TV" mUnCă Şi'ar ° Uitai mai viforniţe despletite învârtejind    padsas   Zf ^ M*l% "°aPtea' "la
satul. Cerul îngheaţă parcă şi e 'devine st ăveziuT ^ ,aSP^ ÎMremene?te creşte mai sus în asa fel încât te astJntiî »r aVeZIU ca„stlcIa ?< parcă în fiecare zi dări şi să se prăbuşească ne năn nt^i Ş-"aC-Ş1 Să PIesneascâ> să se facă ţân-domol, gerul rămâne™ farToofa^yXT^ ^ CU t0ate ^ mai Prin poduri, pe lângă ^zar^^N^ "f* adăp°St Pe ^ dornuri, drept în văzduh, albastru şi uşor narcf n   !w ?1 fUmul care se înalţă
™ri, se aşează pe copaciiVcK i de^prornt-^- 001116 Pe ^ dru-
"şurel din aripi către baligile îngheţate. ?' 36 Feped de acoIo> fâ]fâind
Noaptea e lungă, lungă.. Fără sfârşit 7;,,, ce vine însă înserarea si aşterne c blană s ră^ rT, găSSŞte de Iucru' DuPă chid în case, fumează tăcuţi la 4, sZl 7   ?u    fJbuI zăpezii' oamenii ^ în-Pe urmă se culcă si stau nt msî ascultând VI30"3 SMraitul necurraat al tatul cocoşilor care măsoară3' CâinH°r ^ trâmbj-
Mihai aet^plnL^S r^telîr ^ ^ ™b* ™ gazda' -Pe unmă citea culcat pânl câdea cu ^u^pTea^ ^ ^ ^ ^
era che^ât^ -.-Pezea până la raion unde
podăriei scriind conferinţe de tot S ecr iff P°ZltU' IUCra în birou! Sos--entlor, pregătea minujios seminal'de^u ^e^LVSt^^
PAINE ALBA
145
ţumit când dumineca la cooperativa. îi asculta pe unii comunişti, vorbind cu înţelepciune printre oameni...
In sufletul lui Melchior se tăcuse însă furtună, o furtună pe care n'o mai avusese şi nici nu ştia cum s'o stingă. Căci de stins vedea limpede că trebuie.
Vorbea într'o zi cu Boroş, secretarul care îl întrebase dacă nu cumva ar fi nimerit să se înceapă organizarea de conferinţe cu conţinut agrotehnic. „Toma, spunea Boroş, ştie atâtea lucruri şi are atâtea soiuri de cărţi că nu-i nevoie să vină agronomul dela raion sau dela S.M.T. decât în cazuri speciale. Ei şi-aşa nu-şi văd capul de atâta treabă câtă au pe toate satele.
— Eu sunt de acord, spuse Melchior. Cercul miciurinist al gospodăriei e un punct de plecare pentru ceeace spui tu. Dar o să-şi găsească Toma timp si pentru asta ?
— O să-şi găsească... Omul ăsta e argintul viu ! nu poate sta o clipă locului ! îl lăuda Boroş. Ce-i drept, încă-i holtei, n'are grija familiei pe. cap, continuă secretarul cu gândul la nevasta lui care îi mai întuneca uneori zilele. Am să-1 văd după ce s'o însura. După a mea ştiinţă cred că nu mai are mult.
— Zău?
— He-e-e... poveste frumoasă, râse Boroş. Nu-i vorbă că se şi potrivesc.
— Cine, omule ? întrebă Melchior, curios.
— Toma cu Valeria... Nu se arată ei, dar sătenii, şi mai ales muierile care ştiu tot ce mişcă pe lumea asta, cunosc... Muierile i-au şi cununat, aşa e obiceiul lor... După cum spun ele, Valeria îl aştepta demult...
— Ei, bravo ! spuse Melchior încet, foarte încet, forţându-se să ascundă negura pe care i-o împrăştiaseră în inimă cuvintele lui Boroş şi care îi întunecase chipul.
Se despărţiră. Se înţelege dela sine câtă trudă fu în ziua aceea şi în cele următoare pe Melchior. In inima lui înflorise demult, ca o floare a primăverii, dragostea pentru fata cu păr negru şi ochi albaştri, pentru fata aceasta frumoasă şi plină de hotărîre. Melchior o urmărea tăcut, o ajuta, o sfătuia cuminte când îl întreba şi, aşa cum sunt toţi oamenii tăcuţi, sfioşi în faţa dragostei, se întreba mereu ce să facă, în ce fel să-i mărturisească dragostea. îşi creia în minte planuri peste planuri, punea termene precise, iar când se afla în faţa ei nu găsea niciodată atâta curaj... O singură dată îi spusese ; atunci îi cuprinsese chiar braţul, uşurel : „tu eşti o fată foarte bună, Valerie". Ea însă desigur luase vorbele Iui ca o laudă pentru munca ce-o desfăşura, mai ales că la Melchior, această frază era obişnuită. O spunea totdeauna când lăuda pe cineva...
Şi nu-i spusese niciodată mai mult. Din pricina asta Melchior îşi simţea inima plină, atât de plină încât uneori i se părea că-1 doare de dragoste... Ştia că iubeşte şi era fericit; odată şi odată tot îi va spune el.
Iată însă că veni Boroş cu cuvintele lui. Vestea aceasta mai întâi îl cufundă pe Melchior într'un fel de uitare de sine ; organizatorii! nu se regăsi decât după două-trei nopţi albe, în care se dăduse în sufletul lui o amarnică bătălie. Prin minte îi treceau mereu clipele în care îi văzuse pe ce' doi împreună. Lui însă niciodată nu i-au dat nimic de bănuit, poate pentrucă ţinea la amjndoi, îi erau dragi... doi tineri care păşeau cu hotărîre înainte. E drept, Valeria stătea la şedinţe totdeauna lângă Toma, atunci când acesta nu era la masa prezidiului. Dar în acele daţi Valeria sta lângă Melchior... „Sau, se gândea organizatorul, eu mă aşezam lângă dânsa ?"... Toma o petrecea de multe ori spre sat... e drept. O petrecu însă şi Melchior, totdeauna păzindu-se cu grijă ca nu cumva să scape vreo vorbă care i-ar fi trădat fără veste taina...
Zilele treceau greu... Uneori, în frământările sale Melchior îl acuza pe Toma, îl judeca, îl privea cu duşmănie ca pe un om care îi făcuse un rău nemă-
10. — Viaţa Românească. — c. 946
146
DUMITRU MIRCEA
Zt™ ', c?nşt,m*a Clnsllta a organizatorului se resvrătea împotriva unor
asemenea gânduri: „Cu ce-i Toma vinovat? Nu spunea Boroş, că Valeria 1-â aşteptat tot timpul cât a fost la armată? Atunci? In mod firesc, Toma a venit acasă  sau intalnit, şi şi-au mărturisit dragostea... Deci cu ce e Toma vinovat
2! NU !mtal.deg;aba f?\tu' Melchior> De ce bagi vină unui om care
nu s au gândit niciodată sa-ţ, facă rău ? De ce învinueşti pe un tovarăş, îi jindueşti fericii ea? Cu ce drept faci tu una ca asta?"
O scenă i se cristaliza acum în minte, atât de limpede încât i se părea c'o vede proectata, ca la cinematograf, pe ploapele lui închise... La tăiatul trestiei intrun răgaz în timp ce tinerii se băteau cu zăpadă şi săreau ca dracii pe lângă
PicJâre 13 V3nătă ^ frig 56 °PriSe în laţa lui Toma> tr°Păind d'n
- Ţi-e frig tare? o întrebase atunci Toma cu un glas care acum i se părea Iui Melchior, cu deosebire cald.
- Vvvî! se cutremura Valeria, pocnindu-şi deodată mâinile înmânusate ioma i le cuprinse şi i le vârî la subţiorile lui. Valeria se împotrivi puţin -
poate ui şagă sau să nu bage oamenii de seamă - pe urmă le întinse spre Toma le van sub haina lui şi exclamă :
- Vai ce cald eşti, Toma...
Şi parcă-1 îmbrăţişa. Toma îi ţinea umerii între palmele întinse. Melchior luase acea scena, aşa cum se prezenta, firea lui .cinstită o admitea fără rezerve ■ era intr adevăr frig, iar cei doi, tineri... Intre tineri câte nu se petrec? Dar poate însemna asta dragoste? Acum însă, lui Melchior îi era limpede: Toma si Valeria se iubeau ; lucru obişnuit. De aceea nici colectiviştii nu vedeau nimic deosebit in sstci.
Organizatorul îşi trecea palma lată peste ochi, ofta greu şi se răsucea pe toate părţile, parca sar fi culcat pe o tufă de scai... încet însă, după o amarnică bătălie cu sine msuşi, peste sufletul pustiit al organizatorului începu să se aşeze resemnarea... ca o apă moartă peste un palat de cleştar osândit să zacă în fundul marilor departe, foarte departe de ochii iscoditori ai lumii. în decursul acelor zile slăbise, îngălbenise, chipul lui sănătos era vested. Când îl văzu Toma îl întreba foarte mirat :
— Ce-i cu tine, Melchior ?
— Nu m'am simţit "bine zilele astea... Mă durea capul să-mi plesnească, uu alta... Am fost bolnav. Da, ca omul strein de care nu îngrijeşte nimeni
In cuvintele lui Melchior era foarte multă amărăciune. Toma îi luă braţul il strânse şi^ după un timp de gândire îi spuse iar :
— Zău, Melchior. Te-rog. De ce nu vii să sta: la noi'»
^ Melchior îl privi cu ochii lărgiţi de mirare şi nu putu să rostească nicio vorba. Ioma continua cu multă căldură în glas :
. . tjn mult la Badea Creţu... dar vezi... oricum, e bolnav de plă-
mân,... Peste câtva timp, mai spre primăvară va merge la sanatoriu Chiar tu ai propus asta. El şi nevasta lui Forai... Rămâne Maria singură, iar gurile satului... ştu tu. Vino şi stai la noi. Avem loc destul. O să avem si unul şi celălalt cu one discuta... ' s
Pentru inima lui Mechior ora a doua încercare grea. însemna să stea mereu m preajma lui, o să ştie când merge şi când vine; desigur numai într'un singur ş, din run singur loc... Se întoarse spre fereastră, privi afară îndelung în curtea gospodăriei unde un om strângea zăpada. „Am să merg, nu pot să-1 re-iuz... Cu prea multa dragoste mă cheamă... Mi-o fi greu ?... Poate dar o să fiu m preajma lui şi-o să mă bucur de fericirea lui... de-a lor. Căci mi-s dragi amândoi mi-s dragi"... s
PÂINE ALBA
147
— Dar fratele tău, spuse el întors spre Toma, o să fie de acord? Cu Gherasim mă împac acum din ce în ce mai bine !...
Aşa că pe la sfârşitul lui Ianuarie, Melchior se mută la Toma şi nu regretă .. Toată seara discutau despre cele ce avea de făcut... diferite probleme.. Studiindu-1 pe Toma cu amănunţime, cunoscându-i acum tot felul de-a fi, în sufletul lui Melchior se întărea, peste cioburile fărîmate ale unei fericiri visate doar, dragostea şi prietenia comunistă... Cu Toma se petrecea, e drept în alt chip, ace-laş lucru...
33
Grigore Voivod, preşedintele, a intrat în birou foarte amărît. Şi-a trântit căciula pe masă, sburătăind nişte hârtii de-ale socotitorului şi-a început sa se plimbe agitat prin cameră. Când'era nervos, preşedintele îşi freca într'un locu. din umăr de unde îi lipsea mâna stângă. Inlăuntru, înafară de socotitor mai era Toma şi Melchior.
— Lua-i-ar dracul! rosti el întunecat. Le place să meargă la dracu' în şezători şi să se ţină de prostii. Ar trebui bătuţi cu vergile !
— De cine vorbeşti, Grigore ? întrebă Melchior.
— De dracu' vorbesc ! A lepădat o iapă ! Socotitorul îşi ridică ochii din hârtii.
— Desigur, Cristea. ,   .   „ .
— Păi da Curat Cristea. Asta, chiar numai Cristea putea so iaca. An, spus încă astă vară că n'are ce căuta la cai! Voi mi l-aţi băgat pe gât, se întoarse Grigore spre socotitor, arătând pumnul strâns, voi, consiliul de conducere, mânca-l-aţi fript. Acum ce-o să facem cu iapa ?
— Iapa ca iapa, spuse Toma., ea o să scape, dar am pierdut un cal 1 Cum dracu' s'a întâmplat una ca asta? , ,   . , • ,
— Cum s'a întâmplat ? Din lipsă de grijă s'a întâmplat. A adăpat lepek cu apă rece, cum a scos-o din fântână. S'a grăbit, să nu piardă şezătoarea. Iapa a băut lacom... In grajd locul ei era lângă gura de gunoi. Deşteptul de Cristea a uitat să pună uşiţa. Iapa a răcit. A doua zi tot aşa. Gata. Iepele-s gingaşe in primele luni. A lepădat...
Grigorie se uita la cei trei cu ochi întunecaţi, parcă şi ei ar ti tost ue vina..
Toma se sculă de unde sta şi spuse :
— Haideţi, să vedem caii.
In grajd era cald si destul de curat. Cristea, cu furca în mâna, curăţa bălegarul proaspăt. In fund', Stela, iapa care lepădase, stătea în picioare tristă, cu ochii închişi, cu capul plecat spre pământ ca un pocăit înaintea icoanei. Ceilalţi cai mestecau sforăind puternic. Din când în când răsunau în grajd loviturile de
copită pe podea. ^ .
Grigore şi Melchior se îndreptară spre iapă. Toma se opri in preajma iui
Cristea. .
— Ai venit în inspecţie, ispravnice ? Poftim ! îl întâmpina Cristea ursuz.
— Nici o inspecţie, Cristea... Şi n'am venit singur, după cum vezi, Dar, chiar singur să fi venit, n'am dreptul ? De ce eşti furios ?
Cristea îsi rezimă furca de perete şi apucă măturoiul să cureţe intervalul. Nu spuse nimic. Aruncă doar spre cei trei nişte priviri întunecate.
— E furios, zise Toma moale către cei doi, parcă nu din vina lui a lepădat iapa. ' . v
— Dintr'a mea ?... Sigur, dintr'a mea ! Lua-i-ar o sută de draci ! striga el lovind cu măturoiul un cal fără să ţină seamă că preşedintele îl privea întunecat. Şi-apoi ce te bagi, ce mama dracului îţi trebuie ? mârâi el, întors spre Toma.
10*
148
DUMITRU M1RCEA
— Nu ştiu ce să cred despre tine, Cristea, grăi moale Grigorie noi îţi vorbim prieteneşte iar tu sări ca un armăsar... Ai să fii schimbat dela grajd acum. Iţi convine ?
— Apoi schimbe-mă, că m'am săturat! De dimineaţă de când se crapă de ziuă şi până se'ntunecă eu nu-mi scot nasul din grajd. Când mă apropii de-o fată, îşi astupă nasul: ,,lasă-mă, Cristea, că miroşi a grajd dela o poştă. ." Apoi, ce-s eu, slugă ? Alţii stau după cuptor şi râd. Eu, slugă la colectiv
— Tu ai zile-muncă, dar ei n'au nimic...
— Ei si ? Alâncaţi-vă zilele cu muncă cu tot. N'am eu lipsă de asta. Te-aş vedea eu pe tine, se întoarse Cristea spre Toma, între zece cai...
— Dacă m'or pune am să viu. Şi n'am să te înjur când ţi-o veni poftă să vezi caii. Dar până atunci n'ar strica să ai mai multă grijă de ei.
— Ia ascultă, măi Toma ! Pe mine să mă Iaşi în pace, auzitu-m'ai ! Să mă laşi în pace!
Toma nu zise nimic, îi întoarse, spatele şi ieşi, urmat de ceilalţi doi, la fel de mohorîţi. Băgaseră de seamă că nu-s curaţi caii, că la copite, acolo unde nu le plaice să dai cu ţesala, spânzură ţurţuri de bălegar, că nu-i şterge la ochi, că în cozi sunt destule fire de paie şi pleavă bătucită. Nu, Cristea nu-i bun la cai. El trebue să fie schimbat.
Seara, Toma îi spuse lui Gherasim că în Consiliul de conducere s'a hotărît să ia Gherasim în primire postul acesta, cunoscându-se marea Iui dragoste de cai. Gherasim se gândi mult, înainte de a răspunde şi pe urmă spuse :
— Eu n'am nimic împotrivă, dar îţi spun că numai până la primăvară. După ce dă colţul pe mine nu mă ţii în grajd. Eu nu stau ! Mie-mi place să mă duc Ia plug, la semănat, la săpat, unde vrei, dar să fiu pe hotar. Să mă bată vânt, să mă ploaie, să mă ardă soarele. Asta-mi place şi gata. Peste iarnă am să-ţi stau şi la grajd. Şi asta-mi place.
Gherasim fu numit la grajd în locul lui Cristea. La primăvară, i se spuse, caii au să iasă la muncă, unul ca altul. Nici n'o fi nevoie să-i păzească. Numai seara să bage de seamă să fie sătui, să fie adăpaţi şi curăţaţi. Cei care-i vor avea în primire se vor ocupa de asta. In felul acesta, Gherasim se învoi : Cristea fu amendat cu trei mii de lei şi printre feciori începu să circule povestea că Toma l-ar fi lucrat pe Cristea ca să facă ioc lui Gherasim. Doar înainte de-a veni Toma, parcă Valeria se lăsa jucată, adică nu se da în lături când Cristea întindea mâna. Povestea aceasta îl supără pe Toma atât de mult încât la câteva zile după ce Gherasim îşi luă slujba în primire, îi spuse :
— Gherasim, dă-ţi demisia L Uite ce se vorbeşte în sat.
— Ia mai dă-ţi-i dracului ! zise Gherasim. Doar tu eşti om cuminte. Şi să-ţi spun drept, îmi place la cai... II văd pe Bubi cât e de vesel şi-mi creşte inima. Lasă-i să vorbească !
Cristea era furios. El îşi închipuia că totul plecase numai şi numai dela Toma. In primăvară lepădase o vacă, dar nici dracu nu 1-a schimbat pe Augnstin dela vaci. L-au amendat cu cinci sute de lei şi cu ştergerea a două zile de lucru. Acuma nu ; acuma a venit deşteptul ăsta al Bumbului şi parcă le-a pus sare pe coadă, aşa s'au ridicat şi s'au înţepat cu toţii. Până şi Ciurilă parcă-i altul. A tăiat şi el o zi la trestie, a proptit „porţile lui Toma" — iar Toma, fir'ar al dracului ! se gândi Cristea cu ciudă — pe hotar şi-acuma se bate cu pumnul în piept : hă-hă-hă ! Are să crească un grâu ca trestia, hă-hă-hă ! Şi eu am pus porţi!
Amărăciunea lui Cristea mai crescu într'un fel. într'o seară s'a dus şi el la cor, ca toţi tinerii, şi care nu i-a fost mirarea când, apropiindu-se de-o fată s'o strângă după obiceiul lui, s'a trezit cu palma proptită în piept :
PAINE ALBA
149
— Să-mi stai cuminte, Cristea, că eu nu-s Rafila. Am să te spun lui Toma şi-apoi ştie el ce să-ţi facă !
— Parcă Toma-i dumnezeu !
— Nu-i dumnezeu, dar el se poartă frumos !
„Na, lua-l-ar dracu !" îşi spunea Cristea ieşind repede dela şcoală unde se făceau repetiţiile — la tot pasul mă izbesc de el, par'c'ar fi o buturugă. Uite ce gărgăuni le-a băgat în cap!
Singurul loc unde nu se pomenea nici de Toma, nici de alţii, rămăsese casa Rafilei. Ea îl privea cu aceiaşi ochi calzi şi mari, umezi, în care numai un prost nu putea să vadă o nemărginită dragoste. Ea, singură, numai Rafila, socotea că tot ce face Cristea e bine şi frumos ; chiar atunci când îi vorbeşte răstit, tot bine e pentrucă îi vorbeşte Cristea. Iar când scapă câteo vorbă frumoasă, inima Rafilei se sbate ca o păsărică în piept.
Intr'o duminecă a câşlegilor, pe la sfârşitul lui Ianuarie, Susana, fata cea mai mare a lui Corlea, se mărită.
— De-acum, Cristea, poţi să vii la noi, îi spuse Rafila într'o seară. Tata n'are nimic contra. Hai, Cristea... Am să rămân singură. Tata se duce la prieteni, mama la şezătoare bătrânească. Ai să vii, bădiţă ?
— Am să vin.
Aşa intră Cristea în casa iui Corlea. Iar într'o seară a dat bătrânul peste ei.
— A, ia uite-1 pe Cristea ?! măcăi el, roşu de frig. De ce n'ai pus o sticlă de vin pe masă, Rafilă ? Hai, fata tatii, du-te şi adă-ne o sorbitură.
Rafila ieşi bucuroasă că-şi poate cinsti iubitul după pofta inimii. Corlea se întoarse spre Cristea :
— Am auzit că te-au scos din slujbă. Drept-îi ?
— Parcă-mi pasă mie de asta.
— Hei, Cristea... nu-i rău să te pui bine cu ei, ca să nu dai de dracu'. Vezi cum îs ăştia. Cică-s drepţi... dar abia aşteaptă să te pună jos şi să se salte ei deasupra. Iată, de pildă eu. Apoi, spune tu, că eşti fecior cuminte; ce rău am făcut în sat ? De botezat am botezat, de cununat am cununat, dator n'am rămas nimănui, bine am făcut după puterile mele. Şi-acum, uite care mi-e mulţumită... Am avut câteva bănicioare puse deoparte. Mi le-au luat... M'au tras în judecăţi... Plătesc acum la amenzi de mă spetesc ! De ce, mă ? Hei — oftă Corlea — dar nu-i bai, Cristea. Nu-i niciun bai. Tu eşti fecior deştept şi deaia-ţi spun. Vrei tu să asculţi ceva la radio ? Astea-s drepte, uite, astea ce se spun aici.
Chiaburul râse încetişor şi-i făcu semn lui Cristea să se apropie.
— Nu-1 pun tare, că mi-i frică. Ăştia pot să-mi ia şi bucuria asta, cum mi-au luat motorul, sta-i-ar motorul meu în grumaz la Toma Bumbului.
Corlea începu să învârte butoanele în căutarea posturilor, încet, atent, cu buzele întredeschise.
— Lasă-1 dracului, tată, spuse Rafila intrând pe uşă.
— Auzi, muierea ! făcu Corlea din cap spre Cristea. Atâta minte şi la ea. Să tremure de frică. Hai, închină-mi, feciorule.
In seara aceea îi fu dat lui Cristea să audă nişte lucruri care-ţi ridicau părul măciucă.
— Uite ce mă ţine pe mine deasupra ! spuse Corlea golind alt pahar. Uite ce-mi încălzeşte inima.
Cristea ieşi de-acolo cu capul năuc. Degeaba îl cuprinse Rafila de după gât şi-i căută gura cu buzele ei fierbinţi, când ieşi să-1 petreacă. In Cristea totul era tulbure ; şi de vin şi de cele auzite şi de corpul moale, ademenitor al fetei. Cristea plecă acasă şi când ajunse în ogradă îşi rezemă fruntea fierbinte în zăpada de pe târnaţ. Tot ce auzise el vorbindu-se la colectiv, printre oameni în sat, în discursuri
150
DUMITRU MIRCEA
sau citise în ziare, începea să se clatine, să plutească... Meşteşugită vorbă avea cel dela radio şi câtă înverşunare în glasul lui răguşit, parcă inima lui se storcea Îh acele vorbe.
Toată noaptea aceea se visă Cristea militar în război, căiare pe-o cruce mare pe care o tăia aşchii cu baioneta. Şi unde întingea baioneta ieşea sâng--. negru, negru ca smoala, cea neagră.
Corlea Dumitru Ia început nu-i vorbea lui Cristea aproape nimic. Tăcea, asculta, începând dela ora opt şi până Ia zece şi jumătate, toate posturile strein-. Asculta şi Cristea, mai întâi cu o singură ureche, pe urmă din ce în ce mai cu luare aminte. Pa masă era nelipsită cana de vin roşu şi acriu. Cristea se uita cu ochi mari la Corlea care tăcea butuc, cu răsuflarea oprită, nu cumva să scape o vorbă din cele transmise. Arăta mereu cu capul spre radio, învârtind ochii spre Cristea.
— Astea dacă le-ar şti ai voştri dela colectiv, n'ar strica. Le-ar aduce minţile acasă. Am vedea noi atunci dacă toate le-ar merge comuniştilor pe voie, spuse într'o seară Corlea.
— Le scornesc ! mârâi Cristea încet, arătând cu capul spre aparat, nemai-ştiind ce să creadă.
— Cuu-u-m ? se miră chiaburul. Ăştia ? Adevărul, să ştii tu, Cristea. Ei, tu eşti tânăr, nu prea pricepi. Ehei... Dar...
Şi iar începea Corlea cu ale lui.
Cristea care în viaţa Iui nu-şi pusese şi nu-şi punea probleme, se plictisea. In cele din urmă îşi pierdu răbdarea şi nu mai ascultă. Stătea cu Rafila de-a poveştile şi-I pândea pe Corlea cum stă lipit de aparat. începu chiar să-şi rărească vizitele pe la chiabur, ceeace nu fu nici pe placul lui Corlea, dar mai ales pe al Rafilei. Totuşi, Corlea fu cel care o îndemnă mai departe :
— Ce-i cu tine, tu ? De ce-1 laşi din mână ? Nu ţi-am spus odată că drumul tău numai pe-aici se cade să-1 faci ? Ţi-ai găsit norocul, ţine-1 !
Rafila tremura de fericire, auzindu-1 pe tatăl ei vorbind astfel Ca să facă însă mai mult, se temea. Seara, la despărţire îl săruta înfocată, lipindu-se toată de el, iar Cristea simţea în fiecare zi cum se adună în el dorinţa. II aţâţau cehii ei, mari, negri ; obrazul alb şi neted şi pieptul acela, mai mult ghicit, sub pieptar. Rafila ştia asta... dar mai ştia şi alta, că dacă-1 scapă... e scăpat, e dus! Iar Corlea o îndeamnă să-1 ţină. Şi-o să-1 ţină, aproape, strâns. El e al ei şi numai al ti.
— Ce... Susana cum J-a câştigat pe Gavriluţ ? Nu aşa ? Apoi atunci ? Mie nu mi-e slobod ?
Cristea ajunse din nou vizitator des... Corlea se bucură : îl slăbesc eu cât îi slăbesc ; îl las să asculte. O să se facă el încet omul meu. Că mi-e lipsă, scrâşnea el. Mare lipsă".
Cei doi tineri însă habar n'aveau de planurile lui. Nici Cristea, nici Rafila nu ştiau că în clipele fericirii nemărturisite pe care amândoi le căutau şi le doreau, se zămisleau ceasurile grele ale nenorocirilor viitoare.
34
Pe la sfârşitul lui Ianuarie, veni dela uzina din Cluj răspuns la scrisoarea lor cu motorul. Boroş, Toma şi Melchior organizatorul, întocmiseră o listă cu reparaţiile necesare şi o trimiseră la Cluj să facă un deviz. Cheltuelile se ridicau la suma de cincisute de mii, dar muncitorii, întrucât fabrica lor patrona gospodăria, se angajaseră să facă muncă voluntară şi economii şi să acopere astfel cea mai mare parte. Vor vedea mai bine ce-i de făcut când vor avea motorul.
Sfatul Popular ţinu astfel şedinţă, la care luă parte organizatorul Melchior şi Grigorie Voivod. Se stabiliră următoarele : motorul era proprietatea Sfatului ; întrucât el îl confiscase, el poate pune clădire pentru dinam şi motor la dispoziţie,
PÂINE ALBĂ
151
poate salaria un mecanic şi poate face rost de combustibil. Gospodăria va folosi lumina electrică necesară contra cost. La gospodărie, care avea promis un aparat de cinematograf, va lua fiinţă sala de proecţii, iar Sfatul, în schimb, va încerca radioficarea. Se spera că atât motorul cât şi dinamul vor avea destulă putere.
Când să aleagă delegatul care să însoţească motorul până la Cluj şi să aranjeze la regiune chestiunea materialelor electrice, toţi ochii s'au îndreptat spre Toma.
— Tu eşti mai tânăr, mai descurcăreţ... Vezi, ce-o să faci. Spune peste tot asa, că noi vrem să avem electrică... neapărat vrem. Şi cât de repede!
înainte de-a pleca la Cluj, Melchior îi spuse lui Toma, cu o undă de duioşie în glas :
— Toma, să nu uiţi ce te rog. Rupe-ţi atâta vreme şi caut-o pe. mama. Eu nu pot merge acum... Uite, să-i dai cinci mii de lei. N'am mai mulţi... Ai s'o cauţi, Toma ?...
— Vai de mine, Melchior! Se poate să uit ?
In urma acestei consfătuiri, Toma se înfăşură în bunda cerută cu împrumut dela Văsieş şi se urcă în trenul de marfă. Undeva într'un vagon descoperit, stătea motorul bucăţi, bucăţi, acoperit cu rugină. Peste două zile, vagonul fu tras în curtea uzinei. Toma îl dădu în primire şi-1 căută pe director.
Directorul, un om voinic, ciolănos, cu frunte lată şi nişte mâini uriaşe, pistruiate cu negru, semn că fusese multă vreme muncitor la fier, îl primi cu bunăvoinţă.
— Ai adus motorul ?
— L'am adus.
— Bine. Mâine o să afli şi ce-i trebuie, şi cât va dura...
— Dacă s'ar putea cât de repede.
— Stai puţin, să-1 chem eu aici pe maistrul Horvath. A văzut el şi-a dres atâtea motoare câte fire de păr ai în barbă...
Maistrul Horvath, şeful secţiei de motoare se prezentă numaidecât. Cărunt, cu mustăţi roşcovane, mic de statură şi parcă tot atât de lat cât şi de lung, dovedea agerime şi iscusinţă. Când îi strânse lui Toma mâna — şi Toma nu era slab —acesta îşi dădu seama că în maistrul Horvath îşi adunaseră puterea vreo doi-trei bărbaţi cât de voinici.
Statură,de vorbă. Ieşiră pe urmă la motorul care zăcea descărcat în magazie. Maistrul cercetă cu amănunţime fiecare şurub, îşi vârî capul cu mustăţi roşcovane înăuntru şi când îl scoase zise pe ungureşte : — Io ! adică „bine". Se face.
— Ce spui, tovarăşe Horvath, întrebă directorul, în câtă vreme o să-1 putem face ; extra-plan, bine înţeles.
— Se poate în două luni, într'o lună, în câteva săptămâni... Depinde cum îl vom planifica.
— Bine. Am să întreb la şeful producţiei... Insă te-aş ruga pe dumneata, maistre, să te ocupi de el. E motorul comunei Plopşor.
— Aha, puişorul nostru I râse Horvath. Cum merge treaba la voi ? Auzisem că nu staţi tocmai-tocmai bine.
Toma le povesti pe scurt cum începuseră lucrurile să se dreagă. Mai au greutăţi cu oamenii ; unii mai ascultă încă la vorbele chiaburilor, nu vor să intre în gospodărie. Totuşi merge.
— Tovarăşul secretar cum e? întreabă Horvath, care pe semne cunoştea Plopşorul.
— S'a dres...
— Asta-i bine, spuse bătrânul. Când capu-i sănătos, nici coada n'o duce rău. La regiune, Ia secţia electrificărilor rurale i-a fost" mai greu însă. Lui Toma
îi venea, în timpul discuţiei cu responsabilul, să strige şi să bată din picior.
— Avem un motor sdravăn, tovarăşe, începuse el.
152
DUMITRU M1RCEA
— Bun !
— Vrem să-i ataşăm dinam şi să electrificăm satul. Să avem cinematograf şi radioficare.
— Nu-i rău.
— Ne-ar trebui materiale.
Până aci Toma crezu că lucrurile au să meargă uşor. Inginerul se sculă dela birou şi-1 bătu pe umăr, părinteşte :
— Bune gânduri, frăţioare, dar nu se poate !
— Asta-i bună ! Cum să nu se poată ? Avem doar planul de electrificare ! se miră Toma.
— Tocmai aici-i buba. Avem plan! spuse responsabilul, trecându-şi'batista peste colţurile gurii. Pe baza acestui plan ni l-am făcut şi noi pe-al nostru, regionala. In acest plan comuna voastră, după câte ştiu, nu figurează.
— Poate figura.
— Dacă spui dumneata, cum să nu ? Imediat. Cât ai bate din palme. II trecem pe listă şi s'a terminat. Hei, nu-i chiar aşa, băiete — îl bătu iar inginerul pe umăr, zâmbind binevoitor. Vă trebuie sârmă...
— Da, sârmă.
— Saltare, becuri, izolatoare, transformatori, acumulatori, specialişti — adică mână de lucru — dinam, înainte de toate...
— Şi ? întrerupse Toma această înşirare.
— Cum, şi ? De unde vrei să scot atâtea ? Din buzunar ?
— Dar ce, eu vi ie-am cerut gratis ? Plătim. E adevărat că în rate, dar
plătim.
— Măi, omule, dac'aş avea, acuma le-aş pune în camion şi mână ! până'n... cum îi spune satului vostru ? Le-aş trimite drept în Plopşor. Dar eu am trecute în plan atâtea comune, mi se pun la dispoziţie materialele necesare, specialiştii vor lucra acolo unde-s planificaţi. In ce loc vrei să-ţi vâr Plopşorul ?
— Adică nu se poate face nimic ?
— Eu nu spun asta. Spun că la voi, deocamdată, nu putem .Va trebui să vă adresaţi sectorului particular.
— Cum ? Chiar şi pentru materiale ? se miră Toma.
— Tot ce se poate.
Indiferenţa omului dela birou începea să-1 înfurie pe Toma.
— Uite, tovarăşe inginer, spuse el. Ne trebuie specialiştii pentru montare şi materialele necesare. Am depus cererea noastră la registratură. Aşteptăm să vină specialiştii regionalei, să întocmească devizul de materiale şi până la sfârşitul lui Februarie să ie avem toate la dispoziţie.
— Stai, băiete, ce te repezi ? Tu n'ai auzit ce ţi-am spus mai înainte ?
— Am auzit foarte bine. E vorba de plan. Ştiu. Dar eu am auzit vorbindu-se despre planuri care se depăşesc. Despre cincizeci, o sută, două sute procente depăşire de plan. Nu ? Apoi atunci ? Nu poate şi secţia asta să-şi ia unele angajamente ?...
— Măi, tovarăşe ! încercă inginerul.
Toma începuse acum să se înfierbânte. Încercă ultimul şi cel mai de seamă argument:
— După câte ştiu eu, tovarăşe, în raionul nostru, singura comună care încearcă deocamdată electrificarea, e a noastră. Dar gândiţi-vă numai la aspectul politic al problemei... Se poate el neglija ? întreg jurul are să se uite către Plopşor: ia priviţi, fraţilor I... Apoi atunci... Eu susţin cu toată tăria : Plopşorul trebue să intre în plan... Căci eu nu văd, şi nu pot crede că un plan e atât de fix încât nimic de acolo nu se poate mişca, mai ales când e vorba să se mişte înainte.
PÂINE ALBĂ
153
Inginerul Şteîânescu cercetă nişte hârtii; cercetă şi tăcu multă vreme. In cele din urmă spuse :
— Eu nu pot să mă pronunţ. Asta trebuie s'o hotărască Sfatul Popular Regional. Cred însă că ar putea să intervină şi raionul, să-şi spună cuvântul. Căci după cum văd, lucrul acesta nu le este indiferent. O să vedem. Mai mult nu se poate spune acum.
Cu toate aceste asigurări, Toma ieşi destul de furios deia regională ,,0 să vedem. Ce vorbă-i asta, o să vedem ? Şi dece n'a spus lucrul acesta dela bun început i M'a făcut să-mi pierd sărita şi să mă zburlesc ! Ei, fir-ar să fie ! Nu m'am desbărat încă de asta... iacă, nu m'am desbărat 1"
Dela regională şi până în cartierul Iris unde se duse s'o caute pe mama iui Melchior, Toma nu se gândi la altceva. Era furios când pe inginer, când pe el. „Prea m'am repezit, prea,- prea... Dar dacă omul e bine intenţionat? Oricum, conduce o secţie, are o răspundere, îşi cunoaşte planul de muncă. Iar eu, un berbec, m'am repezit cu coarnele! Oare Melchior de ce nu-i aşa? El de ce nu sare niciodată ca un ţap ? De ce ?..." La acest gând, Toma se opri cu foarte multă atenţie, iar după ce-o cunoscu pe mama lui Melchior, începu să gândească la el mai cu dinadinsul, ca la un om dela care ai multe de învăţat.
Mama organizatorului era o femeie simplă, ca la şaizeci de ani, măruntă şi subţirică. Suferea îngrozitor de astmă.
— Am fost patruzeci de ani ţesătoare, spunea ea, privindu-1 pe Toma cu nişte ochi vii, mari şi negri, parcă scuzându-se. In tot acel trup vlăguit numai ochii rămăseseră tineri. In ei ardea o flacără care se aprindea parcă şi mai tare când numele lui Melchior era pomenit.
Locuia într'un subsol de casă mare şi nouă. Lui Toma nu-i fu greu s'o găsească, pentrucă toată lumea o cunoştea. In cameră totul era curat ş; simplu. Toma adusese vreo două kilograme de unt, ouă şi miere de stup.
— Săracu, săracu Sandu mamii... Nu uită niciodată să-mi trimită miere. N'a fost bolnav, are ce mânca, tovarăşe ?
— Stă la noi... spuse Toma. Ce mâncăm noi, mănâncă şi dânsul. Iar la noi, mâncare este totdeauna. Sănătos tun.
— Mei, hei, spunea bătrâna, clătinând încetişor din cap. Sănătos... Mult mă mir eu cum de mai are sănătate. De mic, dela şase ani a început să lucreze. Vindea seminţe, pe urmă ziare, aduna cârpe... săracu' Sandu. Eu, patrusprezece ore în fabrică. Dela 12 ani a intrat ucenic, venea frânt de muncă, bătut... Umbla rupt şi flămând. Aducea în casă fiecare leu... Tot. Căci omul meu a murit... un accident. Era turnător. Domnii au spus scurt: moarte din neglijenţă... Ce să fi făcut ? Cu trei copii am rămas. Sandu şi două fetiţe... Sandu avea trei ani, era cel mai mare. Ele, săracele, au murit. De foame şi de negrijă... n'am avut cum...
Pe Toma îl năpădise o nemăsurată milă şi odată cu ea o nespusă dragoste pentru Melchior cel totdeauna măsurat, aşezat, sigur pe sine... „La Melchior totul e clădit din beton... din beton !..." îşi spunea el auzind-o pe mama organizatorului. Şi pentru prima dată începu să se gândească serios că dela el, Toma, şi până la Melchior, mai e un drum lung de făcut... Toma, fără s'o spună nimănui, luă hotă-rîrea să meargă pe el cu toată străşnicia şi nimic să nu-1 abată din cale.
35
La cooperativă avu ioc o şedinţă a consiliului de conducere care luă în discuţie planul de activitate pe anul în curs. Cooperativa era instalată în clădirea fostei prăvălii, cu cârciumă, proprietate a chiaburului Berindeanu care, timp de treizeci de ani jăcmănise tâlhăreşte, ca la drumul mare, pe necăjiţii din Plopşor. Erau trei ca-
154
DUMITRU MIRCEA
mere, două mai mari; în una era cârciuma, în alta prăvălia. A treia, mai mică, servea de magazie. După trecerea ei ca bun al comunei, cooperativa clădise magazie aparte, iar în camera aceea locuia vânzătorul, Georgică, cu nevasta. El n'avea altă casă, şi mai ales, pentrucă odată se săvârşise o spargere pusă la cale de chiaburi, Consiliul hotărîse ca vânzătorul să locuiască acolo. In locuinţa lui se ţineau do obiceiu şedinţele şi se păstrau registrele. „Aceasta până vom reuşi să mai clădim ceva, să ne mărim". Cooperativa era aşezată drept în mijlocul satului, aşa că nici nu putea fi vorba de un loc mai potrivit.
Planul discutat cu aprindere cuprindea atâtea lucruri încât Consiliul de conducere îl privea cu neîncredere pe Boroş preşedintele, care făcuse proiectul.
— Mai întâi şi'ntâi, valorificarea produselor noastre. Am primit fonduri, avem în magazie o jumătate de vagon de cereale, câteva mii de kilograme de fasole, ulei de floarea soarelui ; câte nu mai sunt ? Am trimis la oraş aproape un vagon de produse. Până şi hrean ni s'a cerut de către fabrica de conserve dela raion. Nu putem merge acuma mai departe ? spunea Boroş, roşu la obraz. Putem. Să fim drepţi, ce-am făcut până acuma ni se datoreşte foarte puţin nouă, Consiliului de conducere. Noi, dimpotrivă, era să sculăm satul în capul nostru. Am avut noroc cu Centrala dela Raion, care ne-a trimis şi ne trimite mereu multe, de toate. Ne-a înţeles. Vorbâ-i că dacă şi noi am dus, am avut cui cere. Iacă, am acoperit pe jumătate pierderea cu oile.
— Dar numai pe jumătate, spuse Nistor Lumperdeanu, membru în consiliu.
— Avem cum s'o acoperim pe toată, răspunse îndată Boroş. Cât ce vom valorifica tot ce avem în magazie, plus desfacerea mărfurilor primite... Nu-i vorba de asta. Eu mă gândesc, fraţilor, să lărgim cooperativa. Tovarăşul Suciu mi-a spus odată o vorbă; cooperativa e o şcoală; înveţi acolo cum se gospodăreşte în colectiv. Pare-mi-se că acestea le spusese Lenin. Mă rog. Noi trebuie să ne dăm osteneala să înfăptuim cât mai multe pentru binele întregului sat. Iacă ce m'am gândit eu: de ce să nu cumpărăm noi găinile şi porcii care-s de vânzare? De ce să-şi piardă omul vremea pe la târg ? Nu ? Le expediem la oraş, căci centrala ne pune camioane la dispoziţie, ori plătim transportul oficial la colectiv care ne dă cai...
— Cam greu.
— Dar nu-i greu deloc ! se oţăra Boroş, uimindu-i pe oameni cu hotărîrea lui pe care aproape o uitaseră în decurs de un an. Greutăţile se dau la o parte numai dacă pui umărul. Vorba asta mi-a spus-o, şi mi-a arătat-o mai ales, tovarăşul Melchior. Dacă asta-i greu, ce-o să ziceţi de celelalte?
— De care ?
— Uite, astea, bătu Boroş cu palma în hârtiile din faţa lui. Am văzut în satul unde-am fost asistent la votare ; aveau frizerie, pantofărie, croitorie...
— Croitorie !
— Ei şi ? Acuma, ce-i drept, croitori nu avem decât pe femeia lui Szatmari Sandor, dar pantofari sunt trei, frizeri doi. Nu putem face ? Putem face nişte ateliere ; de ştreanguri şi funii, de împletit papură şi răchiţi... multe.
— Asta o face colectivul...
— Foarte bine. Cooperativa e împiedicată de asta ? Nu. Ne trebuie o pivniţă mare, încăpătoare. Trebuie s'o facem. Dar dacă, pe lângă pivniţă o să avem şi-o gheţărie ? La vară ce bună va fi o bere rece şi spumoasă...
Consiliul clătina din cap cu neîncredere.
— Trebuie bani, mulţi bani.
— O să avem şi bani.
— Hm !
— Ei, ce să ne codim ? Investim un capital şi se întoarce el, îndoit. Iar satul are să se bucure.
PÂINE ALBA
155
Planul fusese totuşi aprobat, iar Boroş, care sfătuise toate astea încă înainte, în biroul organizaţiei de bază, îi mulţumea când lui Toma care vorbise despre valorificări, când lui Covrig care adusese ideia gheţăriei, când lui însuşi că se gândise la ateliere. Cooperativa purcese astfel la treabă.
Boroş ieşi dela acea şedinţă satisfăcut. „Oare şi asta se cheamă muncă organizată?'' — îşi zicea el cu gândul mereu la cuvintele lui Melchior. „De bună seamă!" răspundea secretarul gândurilor lui. „Comuniştii au început să se mişte. Drept spunea Toma: strânşi laolaltă nu ne mai bate nimeni." Secretarul îi dădea dreptate acum ; într'adevăr el, cu autoliniştirea asta, scăpase organizaţia din mână şi s'a împrăştiat ca un şirag de mărgele când i se rupe firul. Iar duşmanul râdea în pumni.
O satisfacţie avusese Boroş într'o zi, chiar la cooperativă. Venea şi Corlea în sus, îmbrăcat de sărbătoare ; era duminică. într'un grup de oameni sfătuia Simion Opăritu. Cât ce-1 văzu pe Corlea, Simion strigă :
— Mă, vezi c'ai minţit ? Cum ai vrut ai minţit. Ziceai că n'ai bucate şi te-au prins ; ziceai că alegerile au să aducă pacoste nemai pomenită... Iacă ce ne-au adus ! -- îşi întinse Simion mâna spre cooperativă.
Chiaburul l-a privit prostit o vreme, s'a răsucit în loc şi-a apucat la vale, spre casă, scrâşnind din măsele. N'a întors capul înapoi decât în clipa în care a intrat iute pe poarta curţii ca o fiară alungată de oameni, retrasă în bârlog.
— Hei, scrâşnea Simion, aprins. Mare măgar am fost. Atâta de mare am fost că m'aş fi putut vinde la ciobani să hăznuiască de mine. Tovarăşe Boroş, să mă trăznească de mai ies din vorba partidului, din vorba cuminte !
Aceste lucruri îl bucurau pe Boroş, deşi se amăra că nu le văzuse dinainte, că nu trebuia decât să deschidă bine ochii. Aruncase vina când pe raion, când pe cameni... pe oameni îi socotea duşmănoşi regimului, atâta se arătau de nemulţumiţi. „Măi, măi, clătina secretarul din cap. Uite că se poate face treabă cu ei".
într'o seară, chemat de Valeria, se duse la şcoală ca să vadă ce fac tinerii, învăţătorul repetă nişte roluri mai întâi, pe urmă începură corurile şi dansul. Se făcea un fel de repetiţie generală în vederea serbării ce se pregătea în cinstea aniversării unui an dela înfiinţarea gospodăriei colective. Boroş rămase surprins când între coriste văzu şi femei mai în vârstă, printre ele pe Maria Creţului, care avea o voce straşnică. O adusese cu zor-nevoie, o fată vecină cu ea. Până 'a urmă Mitru al lui Sfârla aşezat lângă Boroş — Mitru n'avea voce, dar era primaş al echipei de dansuri — îl întrebă :
— Iţi place, tovarăşe secretar ?
Boroş îl cuprinse părinteşte, pe după umeri, fără cuvânt.
— Dumneata, tovarăşe secretar, ai o voce frumoasă, te ştiu eu. N'ai vrea să ne ajuţi ? II chem pe tovarăşul învăţător. Zău ! Nu vreţi ?
încălzit de avântul lor, Boroş zâmbi şi-i arătă învăţătorului o voce melodioasă de bariton, largă şi plină. Adunarea tinerească aplaudă cu entuziasm, iar secretarul fu îndată primit în cor. La serbare, „Pe marginea Dunării" cântată de Boroş, fu un foarte reuşit punct al programului.
De aceea, când Toma îl întrebase cum mai merge treaba, secretarul îi spuse, luându-1 pe după umeri :
— Ce să zic, bine... Dacă nu m'ar fi luat raionul, tu şi organizaţia la rost aş fi prins mucegai...
— Ca piatra care nu se rostogoleşte, râse Toma.
— Chiar aşa, zău. Mă plângeam de greutăţi ca o babă... Iacă însă că dacă punem umărul laolaltă, cât de uşor se dau la o parte, spuse Boroş căruia-i plăcea acum această frază. Hai, până la mine, Toma să te cinstesc cu un păhărel... Mai vorbim una-alta...
156
DUMITRU MIRCEA
— Bucuros. Dar nu la Georgică ?
— Eu-u ? Nuu. Nu mai caic în crâşmă decât ca preşedinte. îmi iau cât îmi trebuie acasă, să am şi eu, să pot cinsti pe cine vine la mine şi gata. Hai, Toma !
Pe Toma îi bucura nespus activitatea lui Boroş. Se dovedea iar că boala de care suferise secretarul fusese rea şi primejdioasă şi pentru sat, şi pentru organizaţie, mai ales. Boroş îşi găsea vreme să muncească la gospodărie, să muncească la Sfat, să se ocupe de organizaţie, de studiu şi uite, chiar să meargă la cor. „Bună mai e arma asta comunistă, critica şi autocritica," îşi zicea Toma. Te scoate dela orice necaz dac'o mânuieşti cum trebuie.
Boroş locuia nu departe de sediul organizaţiei de partid, în susul satului. Ajuns aproape de casă, se opri ,trăgându-şi răsuflarea — drumul era alunecos — şi se întoarse cu faţa spre sat. înaintea lui, către vale, pâlpâiau lumini răzleţe din ferestre, hăpăiau câini, se auzeau chiote de flăcăi... Vântul şuiera printre crengile de salcâmi. Secretarul îşi puse o mână în şold şi închise ochii o clipă. Când îi deschise, înaintea lui închipuirea aşezase un alt sat, cu clădiri frumoase şi cu uliţi drepte mărginite de pomi...
— E-e-h ! oftă secretarul. O să trăiesc şi eu pe timpul acela ?
36
Şedinţa de alegere a noului consiliu de conducere începu de după amiază şi ţinu până noaptea târziu, la întâiul cântat al cocoşilor. Se ascultă cu luare aminte darea de seamă, ţinută de Grigore Voivod, care nu mai termina. Grigore trecu în revistă înfăptuirile gospodăriei : intraseră 45 de familii, acum sunt 72. Au lucrat aproape trei sute de hectare, au produs grâu, porumb, cartofi, orz, ovăz, şi multe altele. Colectiviştii au luat părţi bune, fiecare după muncă, au ce le trebuie la casă...
Grigore aminti şi slăbiciunile, oprindu-se mai mult asupra faptului că nu s'a respectat statutul. Unii n'au adus atelajele, alţii, Pave! Greabu, de pilda, n'au adus niciun stup din cei patruzeci, deşi statutul prevede să se păstreze numai cincisprezece, brigadierii n'au respectat instrucţiunile, cum ar fi Fodor de pildă care, din cauza pierderii carnetului personal a încurcat zilele muncă, alţii au lucrat loturi individuale sau la chiaburi pentru bani, cum ar fi Simion Opăritu care şi în tr.amnă i-a ajutat pe Corlea ; conducerea gospodăriei n'a luat în serios problema brigăzilor permanente, aşa că ele au rămas pe hârtie, atelajele treceau dintr'o mână în alta fără nicio rânduială, iar şefii de echipă erau schimbaţi mereu, cum a fost cazul cu Pista Căldărar. Conducerea, din cauza îngrămădirii muncii şi lipsei sale de planificare, n'a putut să termine grajdul cel nou, iar vitele sunt înghesuite unele în altele. Tot din lipsă de organizare a muncii s'au prăpădit pe câmp cele vreo trei vagoane de orz. într'un cuvânt, gospodăria a avut asemenea lipsuri că dacă nu era un an roditor, ar fi ajuns într'o stare jalnică. Grigore aminti însă că de câtva timp munca a început să meargă bine, datorită eforturilor organizaţiei de bază, ale tovarăşului Melchior şi ale tovarăşului Toma Găvrilaş, care au arătat conducerii câte lucruri pot fi făcute fără ceartă şi în bună înţelegere. Consiliul de conducere mulţumeşte pe această cale organizaţiei pentru sprijinul dat în vederea muncilor de iarnă şi a consolidării gospodăriei, şubrezită în ultima vreme...
Organizatorul Melchior făcu înscrierile la cuvânt. El conducea şedinţa. înainte de a da cuvântul, ceru să se pună întrebări. Atunci se ridică în picioare Crucită, nevasta brigadierului Fodor, care spuse :
— Să ne arate conducerea pentru ce s'au prăpădit toate legumele gospodăriei şi-arn ajuns de râsul satului ?
— Hei, se ştie asta, nu mai întreba.
PÂINE ALBĂ
157
— Celelalte nu s'au ştiut ? Dacă-i vorba de autocritică apoi să se facă !
— închideţi clonţul ! S'au prăpădit pentrucă n'a fost Fodor brigadier la zarzavat... Asta te doare.
— Lasă-1 ,măi ; şi-aşa tot la umbră a zăcut.
— Tovarăşe Melchior ! — strigă Crucită, dumneata îă bine şi chiamă-î la ascultare. Am dreptul să întreb şi să mi se răspundă.
— Alte întrebări mai sunt ?
— Eu! strigă Toma. Vreau să întreb două lucruri: mat întâi pentru ce s'a neglijat înfiinţarea creşei şi al doilea, ce-a făcut vechea conducere pentru a convinge pe oameni să vină la lucru şi să aducă şi pe alţii în colectiv ?
— Aha ! încolţeşte-i !...
— De ce i s'a permis lui Simion să lucre locul soacră-si cu atelajele noastre, strigă Valeria. Pentrucă a slujit la Corlea ?
Grigore Voivod răspunse întrebărilor. Legumele se ştie, au pierit din lipsa apei. In privinţa creşei nu conducerea, ci femeile au fost de vină pentrucă au ascultat de vorbele chiaburilor ; doar n'o să ne creştem copiii laolaltă, ca purceii... Ba mai mult, dece să se amestece copii de român — Grigore apăsă pe cuvântul acesta — cu copii de ţigani ? Aşa spuneau femeile, oricât le-am bătut capul că acestea-s scornituri chiabureşti. In asta conducerea nu era vinovată, ci colectivistele. Le-a spus de nenumărate ori Grigorie. Să spună ele, că-s de faţă.
— De ce nu ne-ai lămurit, preşedinte ?
— Ai sărit cu gura ca un cocoş !
— Dacă altfel nu mai era chip cu voi, ce dracu' să fi făcut ? Să mă pui în genunchi ? Nu v'am putut aduce nici la lucru, chiar când orzul era pe jos... Poate că aici am greşit şi noi, tovarăşi. Am neglijat şi munca de lămurire în sat. O s'o facem de-acuma.
— Au s'o facă alţii, nu voi ! strigă Crucită lui Fodor.
După cum se întâmplă totdeauna în asemenea cazuri, adunarea aceea de peste o sută de oameni bâzâia ca un stup de albine. Se auzeau vorbe răzleţe : ce te născocoreşti, să fi venit la lucru : n'ai lucrat, dar zilei ai cerut; cine s'o lăţit la umbră şi se văita de vătămătură, nu tu ?"... Câte şi mai câte nu se spun într'o împrejurare ca aceea.
La discuţii asupra raportului, înfierbântate discuţii, s'a sculat deodată Valeria şi a spus :
— Eu am să vă vorbesc despre respectarea statutului şi am să mă leg de tovarăşul Pavel Greabu.
— Asta-i tată-tu, fată.!
— Şi ce-i dacă mi-i tată? Dânsul nu trebue să respecte statutul ? Uite că trebue. Şi-a dat pământul la colectiv, a intrat cu familia cu tot. Statutul prevede însă că toată averea, înafară de ceea ce i se dă drept, trebue să intre la colectiv, iar oamenii să meargă la muncă pentrucă după muncă se dă şi răsplată.
— Asta se ştie, treci mai departe ! strigară câţiva.
•— Nu intraţi în vorba mea ! strigă Valeria. Se ştie, ziceţi, dar puţini sunt aceia care îndeplinesc. Iacă, tovarăşul Pavel Greabu. Când a fost dânsul la muncă? Primăvara până n'au prins muştele să bâzâie în stupi. Aşa-i ? Pe urmă a meşterit cât a fost vara de mare lângă cei patruzeci de stupi, cu masca pe obraz, cu mănuşile în mână şi s'a căţărat prin copaci după roi... Statutul prevede că se pot păstra numai 15 stupi; 20 în regiunile melifere. De ce tovarăşul Greabu a călcat statutul ? De ce ? De ce n'a adus restul la colectiv ?
— Aha, auzi cum îl freacă pe tată-su !
— Inţeapă-1 ca o albină !
— Dă-1 afară din stup ; trântoreşte !
158
DUMITRU MIRCEA
— Arde-1!
Pavel Greabu se foia neliniştit pe bancă, uluit. La asta nu se aştep-
tase. Adică tocmai Valeria să se apuce de el şi să-1 frece ca pe-o râză în faţa adunării ! — „Ei, las' tu, prepeliţă, că te scarmăn eu numai să ajung acasă". N'avea de unde să ştie stuparui că la această treabă Valeria se gândeşte demult, că împotriva stupilor săi fata pornise, o campanie înfricoşată !
— A ţine stupii acasă şi a nu veni la muncă din pricina lor, e individualism, tovarăşi ! continuă Valeria. Şi-aici nu numai tovarăşul Greabu e vinovat. S'a dus şi cu dânsul o foarte slabă muncă de lămurire.
— Aha-haaa, auzi, că se leagă şi de alţii !
— Nu te'mburzului, fată !
— Vă rog, tovarăşi... lăsaţi-mă să vorbesc. De aceea propun să i se pună în vedere toarăşului Pavel Greabu să-şi aducă neîntârziat la colectivă stupii care trec peste prevederile statutului. Totodată propun să se dea benevol, dintre cei care au mai mulţi şi să adunăm la gospodărie vreo patruzeci-cincizeci de mătci ca să facem o stupărie în toată legea, ştiinţifică. Lemnarii noştri să facă stupi sistematici pentrucă ei sunt pricepuţi în treaba asta, iar tovarăşul Greabu are cărţi de apicultură câte pofteşti. Iar tovarăşul Greabu propune să fie numit îngrijitor la stupi...
Valeria se aşează la loc în râsetele şi aplauzele adunării. Numai Pavel era întunecat ca o coşniţă singuratică, neagră şi coşcovită. Ceeace îl supără îr.deosebi era că Valeria, afurisita aceea, n'a pomenit niciodată cuvântul : tată ! Auzi, niciodată ! I-a dat mereu-mereu cu tovarăşul şi iar tovarăşul parcă nu de pe masa lui ar fi mâncat nouăsprezece ani !
Melchior, în urma multor discuţii de tot felul propuse noul consiliu de conducere al gospodăriei. Citi : pentru slujba de preşedinte, tovarăşul Grigorie Voivod. E bun ?
—- Ce-e-e ? Grigorie ? Vai de mine şi de mine ! sări Maria Creţului. Dar nici nu vrem să auzim ! Toată vara s'a ţinut de capul nostru ca o muscă nebună : bâz-bâz ; bâz-bâz ; nu mai ştiam cum să ne apărăm de el ! Ce preşedinte-i acela care n'a ştiut să ne lămurească !
— Vorbeşte numai în numele tău ! strigă Şandor fierarul.
— Aşa-i ! Cum să te lămurească pe tine când în loc să-1 asculţi, te uitai
aiurea.
— Şezi jos, Marie... închide meliţa că n'avem cânepă!
— Tovarăşul Grigorie Voivod e bun de preşedinte. A făcut el şi greşeli, dar a umblat încoace şi încolo ca un cal fără hodină. A mai făcut câte una fără să întrebe, dar dacă a greşit apoi noi am fost de vină... Noi, ce să ne ascundem ? Aşa că eu zic să se pună la vot. întreabă, tovarăşe Melchior, cine-i pentru, cine-i contra.
— Cine-i pentru, tovarăşi ?
In aer se înălţară multe, foarte multe mâini. Ochii lui Voivod sclipiră mulţumiţi. II văzu pe Toma cu mâna ridicată, pe Covrig, pe Boroş, pe Sfârla, pe Văsieş... Mulţi.
— Cine-i contra ?
Nu se ridică nicio mână.
— Tovarăşul Grigorie Voivod este reales ca preşedinte al gospodăriei colective „Drumul socialismului" prin majoritate de voturi, declară organizatorul Melchior. Te rog, tovarăşe Grigorie, să conduci mai departe şedinţa.
Grigorie se ridică în picioare cu faţa luminată de zâmbet.
— Vă mulţumesc, tovarăşi, pentru încredere. Anul trecut am fost neînvăţaţi, fără experienţă şi-a mers greu, greu de tot. Ar fi greşit şi faraonul dracilor aici, aşa viespar era câteodată. Am câştigat însă experienţă şi, cu ajutorul dumnea-
PAINE ALBA
159
voastră, socot să ducem munca mai bine de-acum înainte, spre victoria agriculturii înaintate!
Adunarea aplaudă puternic.
— Să ne trăieşti, mă... !
— Să ne întrebi... te ajutăm noi 1
— Să trecem mai departe, tovarăşi. Să alegem noul consiliu de conducere în continuare. Organizaţia de bază face următoarele propuneri : tovarăşul Toma Găvrilaş. Cine-i pentru ? Toţi ? Ei, felicităm pe tovarăşul Găvrilaş şi -1 poftim să-şi ia locul.
Adunarea aplaudă multă vreme. într'un colţ, doi colectivişti schimbară următoarele cuvinte :
— După mine Toma ar trebui să fie preşedinte.
— Zice lumea că n'a primit în ruptul capului. Cică 1-a sprijinit din răsputeri pe Grigorie.
— De treabă fecior. Păcat că nu-i el preşedinte.
In consiliul de conducere au mai fost aleşi Toader Sfârla, Dumitru Moldo-van, tatăl lui Cristea, Valeria şi Pista Căldărar. In comisia de cenzori, printre alţi doi figura Niculai Boroş. In urma acestora, adunarea se risipi pe uliţele satului discutând aprins.
37
Era o zi frumoasă de moină. Luna Februarie se arăta foarte blândă, moale, cu ninsori grele şi fără ger, urmate de moină. Streşinile picurau zi şi noapte, pic-pic ! iar oamenii se bucurau : nu trebuiau prea multe lemne. într'o asemenea zi sosiră specialişti dela regiune care măsurară satul, întocmiră devizul de materiale şi arătară cum trebuesc pregătiţi stâlpii ca să fie aşezaţi în pământ. Până la venirea lor se dusese o susţinută campanie printre săteni ca să taie cât socot ei şi să aducă salcâmii la Sfat. In acelaş timp se făcuseră apeluri pentru munca voluntară Ia săpatul gropilor... Toma avu atâta de lucru că nu-i ajungea ziua şi jumătate noaptea. întocmiră un plan cu lucrările din primăvară pe care le vor face colectiviştii : iazul, serele, răsadniţele şi grădina de legume, cărămidăria şi multe altele. Toate aceste lucruri nu-i mai dădură lui Toma nici o clipă de răgaz. Aşa că într'o seară, lăsă totul la o parte, şi-şi îndreptă paşii către casa lui Pavel stuparul. Pe drum însă îl ajunse din urmă pe bătrânul Gânju care urca spre casă, încet, suflând greu.
— Ei, iacă, acuma te-am prins ! spuse Gânju, oprindu-se. De când mă tot lupt eu să pun mâna pe tine. încotro aşa grăbit ?
— Am treabă.
— Ce fel de treabă? Stai, Toma; am să te întreb-ceva. Stai, las-o mai încet. îmi tot bat capul cu baba mea şi nu vrea să înţeleagă. Atâta m'am muncit, Toma, atâta m'am ostenit încât cu Truman acela turbat dacă mă necăjeam, şi tot l-aş fi lămurit... Baba însă nu şi nu... încotro mergeai ? Aha, taci. Apoi, dragul moşului, mie poţi să-mi spui că te duci la Pavel, eu pricep ce-i tinereţea. Nu te uita ponciş la mine... Am avut şi eu un fecior, l-au omorît domnii pe Petrea Gân-jului, uite cum l-au omorît, cum mi-au lăsat bătrâneţele pustii. Aşa a vrut rium-nezeu-drăguţu' ! fie voia lui. De-aia-ţi spun : umblă sănătos, Toma. îmi creşte inima când vă văd. Ea-i bună fată, sănătoasă fată...
— Adică ce-i baiul cu baba 1 întoarse Toma vorba.
— E, baba mea, sora dracului, doamne iartă-mă ! că zic aşa I De-o lună de zile mă chinuesc... Am să-ţi spun ce şi cum. Am stat de vorbă cu Istrate, cu bătrânnul ăsta. Am sfătuit şi-am pus multe la cale. El zice într'o vreme aşa : măi
160
DUMITRU MIRCEA
Gânjule, am îmbătrânit rău ! — Rău, zic. — De tine-i bine, Gânjule, că ai o babă, dar eu ? De mine nu îngrijeşte nimeni. N'am femeie, n'am copii. Am rămas mai rău decât tine, zice.
— Greu o duce...
— Tare greu. Şi-i un om cumsecade. Acuma, boleşte săracul în pat, mai merge baba mea să-i fac una alta. Nu mai are zile multe, bătrânul.
— Uite că n'am ştiut. Din pricina asta nu venea bătrânul la şedinţele de partid ?
— Vede-se... Ei, am sfătuit eu multe cu bătrânul Istrate şi mi-a spus aşa : „Tu, Gânjule, să te duci Ia colectiv. Măcar că eşti ştirb, dar să guşti cât de puţintel viaţa cea nouă". Zic: „n'am poftă să gust fiere şi oţet ; de astea am avut parte toată viaţa". Judecam, vezi, colectivul cum îl judecă şi alţii. Ei, dar bătrânul nu s'a lăsat. Nu s'a lăsat. Atâta m'a frecat şi m'a întors, atâta m'a sucit şi-a făcut agitaţie cu mine, că m'a scos profesor în treburile colectivului. Pot ţine piept cu o sută de vrăjmaşi. Ei, dar cu baba nu-mi merge nicicum. Mi-am topit toată învăţătura, gata. Casc gura să mai spun ceva, şi pe loc mi-o închide! Nimic. Din pricina asta am căutat să vorbesc cu tine. Poate îţi faci vreme şi treci o leacă pe la noi.
— I-ai spus ce şi cum cu colectivul ?
— Tam spus. Tot i-am spus. Şi cu munca, şi cu ajutorul de bătrâneţe, şi cu câştigurile, şi cu viaţa cea bună. Ea, nimic. Cică vrea să moară aşa cum a trăit, în legea cea veche. Iar eu, lămurit, mă uit strâmb la ea, mă uit cât pot de strâmb ,mă încontrez şi mă înfurii, o iau şi cu binişorul... Eu, babă, zic, vreau să trăiesc mai bine de-acum. Vreau să fiu în rândul oamenilor cuminte... toţi oamenii luminaţi dau către colectiv. Apoi cum să stau chiar eu pe dinafară ? Degeaba, ea nu şi nu... Ţine una, cum ţine calul mocanului drumul...
— Şi chiar vrei, cu tot dinadinsul ?
— Dar cum să nu vreau, Toma ! Dacă-ţi spuni De când tot visez eu să am electrică, să văd cine mi-i tograful cela care joacă pe pânză, să mă preumblu cu motorul ca domnii dela Cluj ?... Hehei, câte n'aş vrea eu ! Iacă, baba mi se pune deacurmeziştii ! Acum spune tu, ce să fac ?
Discutând cu moşneagul, nici nu băgară de seamă cum au ajuns acasă Ia Gânju. Bătrânul se opri, cătă spre fereastra luminată a lui Pavel şi zise, auzind câinele lătrând în ogradă :
— Nu intra că te sfâşie.
— Mă cunoaşte...
— Ahaaa ! adică te cunoaşte ! Nu ştiam c'ai ajuns atât de departe. Hai, fă bine pe la noi. Ţi-o aduc eu pe Valeria. Hai, numai două vorbe să-i spui babei...
Toma intră la Gânju spunându-şi că n'are să stea mult. Baba, lelea Paras-chiva, stătea lângă vatră, moţăind după obiceiul bătrânesc.
— Ai venit, Ioane ? Vai de mine, uite c'avem oameni de cinste în casă. Nu cumva eşti feciorul lui George-a Bumbului ?
— Chiar el e, zise Gânju. Toma.
— Apoi, să fii sănătos, Toma. Toma îţi zice ? Aha, ca şi pe bunicu-tău te cheamă. A avut tată-tău un frate, Toma. Ce mai mândreţe de fecior era ! Cum tragi dumneata în partea lui ! Aşa-i Ioane, că trage ? Şedeţi, şedeţi la noi... Să-ţi frig o îmbucătură de cârnaţ ?
Vorbele lui Gânju şi sprinteneala babei, bucuroasă de vizita lui, îi plăcură lui Toma. Baba era la curent cu tot ce se vorbea prin sat şi Toma află din gura ei că sgtul e plin despre câte-a făcut el... Se ştia că pentru a aduce electrică în sat el se luptase cel dintâi... Se ştia şi că motorul va sosi nou-nouţ la sfârşitul lunii, se ştia că inima lui Corlea crapă de ciudă. Baba, cu toată împotrivirea lui
PÂINE ALBĂ
161
Toma, sfărâi într'un castronaş de pământ nişte cârnaţ, aduse o căpăţână de varză murată, desveli pâine moale din ştergar şi, spre mirarea moşneagului, scoase o sticluţă dintr'un loc numai de ea ştiut şi-o puse pe masă. Toma închină, bău, mancă. Sfătuiră apoi îndelung despre câte în lună şi'n soare. Baba ascuita uimită, cu gura căscată larg, sorbindu-1 din ochi. Toma uitase că venise s'o vadă pe Valeria şi se lăsă dus de vorbe, tăcând după vorba lui Gânju, o straşnică agitaţie cu baba. Moşneagul tăcea chitic, bucuros că fumează ţigări domneşti şi că baba e atât de. ascultătoare la acele vorbe înţelepte... Căci oricât s'a chinuit el, Gânju, asemenea vorbe n'a putut să scoată, nici să lege deolaltă.
într'un târziu, Toma se ridică dela masă. Le mulţumi şi plecă. Gânju îl însoţi până la poartă şi iar cătă spre caia lui Pavel. De data asta lumina era stinsă.
— S'au culcat! oftă el, arătând fereastra, parcă Gânju însuşi era de însurat. Ei, las că ai s'o vezi mâine seară. Şi-ţi mulţumim de vorba bună... Tare-ţi mulţumim.
întors în casă, Gânju îşi găsi baba pregătindu-se de culcare.
— Ce şcoli a făcut fecioraşul ăsta, că-mi pare învăţat ca un solgăbirău ?
— Nicio şcoală. Aşa-i el, ager la minte. Zice lumea că s'a mai luminat şi la armată...
— Daaa ? Tare mă mir. Doar la armată, nu ştii ce ne spunea Petrea, că era numai foame, bătaie şi păduchi ?...
— Eeee, aceea a fost. Şi pe vremea mea era tot aşa... mai rău decât câinii eram ţinuţi... Mda. Acuma însă, iacă ce face cu feciorii. Nici potracănul cel mare din Cluj nu-1 pune jos... Ai băgat de seamă ce-a zis de lumea asta, de colectiv ?
— Am băgat dară, cum să nu ? Ce-s surdă ? Dacă le-ai fi spus şi tu aşa, crezi că m'aş fi încontrat cu tine ? Aşa eşti tu, bătrân şi fălos. Până şi tinerii de răgută te răpun !... Vai de capul tău !
Gânju nu se supără de data asta. Nu se supără pentrucă bătrâna îi spusese că a doua zi să se îmbrace cu hainele cele bune, să se radă. Vrea să meargă la Sfat, doar acolo toţi ştiu scrie bine şi frumos, şi să le facă cerere de intrare în colectiv. Bătrânul a adormit foarte bucuros în seara aceea.
A doua zi, de dimineaţă, lelea Paraschiva s'a dus ca deobicei la bătrânul Istrate cu un pumn de mămăligă caldă şi cu o ulcică de lapte fiert. Bătrânul nu se sculase, stătea în pat, învelit până peste bărbie. Nu-şi aprinsese focul. O privi lung pe babă şi rosti rar, mişcându-şi greu limba în gură :
— Ai venit, Paraschiva... ai venit. Bine c'ai venit. Să nu te mai duci, să nu mă laşi singur. Azi... aşa simt eu.
— Vai de mine, bade Istrate, se sperie baba. Doar eşti încă în putere. Să-1 chem pe Gânju încoace ?
— Cheamă-1...
Baba Paraschiva îl găsi pe Gânju în faţa oglinzii, strâmbându-se să-şi radă şi obrazul celălalt. Din săpuneli răsăreau ţepoşi, perii mari ai bărbii. Tremurând, baba îi spuse să grăbească, să vină repede la Istrate, că auzi ce vorbeşte...
— Îndată, îndată... Du-te că vin...
Bătrânii au stat laolaltă până către amiază. Istrate le vorbea din când în când :
— Bine faceţi că mergeţi ia colectiv... tare bine. Aş fi vrut şi eu, m'aş fi dus... Dar nici să mă mişc bine nu puteam. Vai... numai eu ştiam cum mergeam câteodată şi la şedinţă, la partid. Voi sunteţi mai tineri... mai sănătoşi... duceţi-vă !
— Ne ducem, bade şi tovarăş Istrate, întărea Gânju. Cum să nu ne ducem? A fost aseară Toma pe la noi, nea spus şi el asta.
— Va spus... hei, drag mi-e fecioraşul ăsta... duceţi-vă să aveţi o pită albă..
11. — Viata Românească. —■ c. 946
162
DUMITRU M IRC EA
măcar acum. Că eu n'am avut, n'am avut... numai de pită albă n'am avut parte... de lacrimi şi de amar. Pita cea albă o mâncau domnii, Gânjule !...
Bătrânul închidea ochii des, îi ţinea multă vreme închişi şi sufla întrerupt printre buzele vinete. Gânju îşi privea baba, clătinând din cap : „se duce... ai o lumânare la tine ?" Către amiază, bătrânul Istrate îşi întinse mâinile descărnate în sus, le scăpă în lături, căscă gura şi se stinse încet, ca un opaiţ. Gânju se descoperise. Baba se năcăjea să aprindă lumânarea în timp ce lacrimile îi lunecau fără grabă pe obraz.
— Săracu' bătrân ! mormăi lelea Paraschiva, multe o mai fi tras.
— Hm ! răspunse Gânju, închizându-i ochii. Pâne albă... Cu limbă de moarte ne-a spus, ai văzut ? Ai văzut unde ne trimitea pentru pâne albă ?... Ai văzut ?
38
Una dintre ocupaţiile personale pe care le avea Toader Covrig era aceea de a scrie scrisori. înainte, câtă vreme nu-i fusese plecat feciorul de acasă, Covrig, neavând cui scrie, trimitea câte o corespondenţă la ziarul regional. Rar, atunci când socotea el că anumite fapte i-ar interesa şi pe alţii. De când îi plecase însă feciorul la armată, Toader luase obiceiul să-1 ţină la curent despre toate câte se fac în sat, dar mai ales în colectivă. Toader se aşeza ia masă, stătea cât stătea gândindu-se, şi-apoi începea năcazul cel mare... Scria uşor, dar ostenea repede căci creionul se pierdea printre degetele lui uriaşe. Ca să-1 simtă, Toader apăsa în aşa fel pe hârtie încât pe dos se cunoşteau toate literele, ca scrisul pentru orbi. începea scrisorile totdeauna duminica şi le termina numai în dumineca cealaltă. Căci îl întrerupea   nu numai oboseala, dar câte altele nu avea Toader de făcut ?
„Tu dragu tatii, scria el, începând, — află că noi ne aflăm bine şi sănătoşi, care sănătate dorim s'o ai şi tu. încolo, află că la noi în colectiv încep lucrurile să se aşeze. Noul consiliu de conducere a numit trei brigadieri şi anume, pe Văsieş, despre care ştii că e harnic om şi tare luminat la minte. Al doilea brigadier este tată-tu, adică eu, Toader Covrig. Să nu te miri că m'au pus şi pe mine, dar partidul şi conducerea au socotit că brigadierul nu se cade să fie un papă-lapte pe care să-1 tragă muierile în toate părţile, cum au făcut cu Fodor. Al treilea brigadier este fătuţa aceea a lui Pavel stuparul, Valeria, care aşa i-a frecat pe tată-su în adunare de 1-a umplut năduşala. Ea o să aibă în grijă brigada legumicolă, adică cei care vor cultiva zarzavatul. Pentru treaba asta, fata a fost trimisă la o şcoală specială înfiinţată la raion pe lângă gospodăria agricolă de stat de acolo. Şcoala ţine numai trei săptămâni. Vom cultiva cincisprezece hectare cu legume, cinci în râtul de lângă gospodărie pe care l-am spart încă din toamnă, iar zece pe locui unde a fost anul trecut. Apă o să avem câtă ne place pentrucă s'a hotărît în consiliul de conducere săparea neîntârziată a iazului. Vom pune acolo un motoraş electric. O să avem electrică destulă, spun specialiştii care au venit să instaleze motorul. Hei, ce mai motor au făcut tovarăşii dela Cluj din hârburile lui Corlea ! L-am trimis plin de rugină ca vai de capul lui şi ni l-au adus ganţ-nou, lucitor şi uns, minune mare ! L-au încercat şi pfu-phu, pfu-phu ! merge ca dracu ! Unde mai pui că toate cheltuelile s'au acoperit prin munca voluntară a tovarăşilor muncitori şi nu ne-a costat nicio pitula toată reparaţia... Ai văzut ? Ai văzut câtă dragoste au pentru noi? Apoi las, că şi noi le-om întoarce. Ne-am legat să le trimitem la vară un cadou frumos : un vagon de legume şi vreo câţiva porci graşi... Dar mai ales să producem bucate multe ca să le facem şi lor viaţa mai uşoară, că încă-i greu pe la oraşe, zice Toma. Acuma îngăduie-mi să încetez că am nişte treburi. Se înserează şi vine mă-ta de pe uliţă... apoi, ştii tu..."
Toader Covrig se scula dela masă, punea hârtiile una peste alta şi creionul
PÂINE ALBA
163
deasupra. Ieşea afară în curte, se oprea în mijlocul ogrăzii şi se întindea, tros-nindu-şi trupul uriaş în aşa fel că se auzea în a treia casă. Atunci răsuna de peste gard glasul vecinului:
— Ai ieşit să vezi de vacă, Toadere ? O fi vremea de adăpat ?
— Is patru ceasuri, răspundea Toader. Le scoţi ? Intra în grajd şi dădea vaca la fântână, vedea de porci, despica nişte lemne, le aducea în casă şi svârlea grăunţe între galiţe... Când venea nevasta din sat, îl întreba cu glasul ei subţire :
— Ii scrii iar ? Scrie-i. O să-i fac şi eu pachet.
— Mai stai cu pachetul, nevastă. Apucă-te colo, pe Sâmbătă de el, că am multe de scris.
Nu totdeauna scria el tot ce-ar fi vrut. Nu-i ajungea vremea. De gândit însă ce anume o să-i scrie mai departe, asta da, îi îngăduiau treburiie.
...„Ziceam de Toma, continuă Covrig în seara aceea. — Toma ăsta, măi băiete, de când a venit parcă a suflat un vânt de primăvară prin sat. Nu pot să-ţi înşir toate, pe unele le cunoşti din ce-a făcuf el. Organizaţia noastră merge ca ceasul, în urma cursurilor făcute peste iarnă, la cercul de politică curentă, dumineca, au luat acum obiceiul să vină şi necomunişti. Azi o săptămână a fost atât de plină sala că n'am încăput. Asta înseamnă că satul s'a deşteptat. Toma însă tot neobosit a rămas şi astea, să ştii Toadere, numai din armată le-a învăţat. Te sfătuiesc să mergi pe urmele lui şi să vii cu cap deschis acasă : nu cum am venit eu acum douăzeci şi doi de ani: am mers viţel şi-am venit bou unguresc, cu coarnele mai lungi decât stânjenul ! Toma a făcut un plan de muncă şi l-a prezentat consiliului de conducere. Acesta s'a scărpinat în cap, a clătinat din cap, a pus întrebări peste întrebări. Trebuie să ştii că Toma găseşte răspuns la orice întrebare, dacă nu pe loc, atunci după ce-şi cercetează el cărţile. Astfel, mai cârpit pe alocuri, planul a fost supus adunării să-1 discute şi să-1 aprobe. L-au aprobat, doamne bate-i, după ce s'au înverşunat ca dracii. N'au învăţat plopşorenii noştri încă ce-i disciplina iar pe mine mă mâncau palmele să mă reped la ei şi numai pe doi să-i cârpesc. Cunoşti tu, dragul tatii, felul meu. De repezit însă nu m'am repezit pentrucă, drept să-ţi spun, am păţit o mare ruşine, mai în iarnă. M'am băgat atunci în oameni, aşa ca mine, dar organizatorul Melchior m'a săpunit pe urmă în aşa fel, şi-acolo pe loc, şi după aceea, că-mi plesnea obrazul de ruşine. Trebuie să-ţi spun că nu m'am supărat pe el. E un om atât de socotit că numai cu căciula în mână pot sta dinaintea lui .. Bun tovarăş. Drept să-ţi spun, nu ştiu zău ce-ar fi făcut Toma dacă nu venea în sat organizatorul Melchior. Căci şi planul, tot cu el l-a sfătuit Toma, punct cu punct şi literă cu literă. Aşa dar planul a fost aprobat."
Aici Toader Covrig fu nevoit să se oprească pentrucă nevasta a luat lampa din cujba ei agăţată de grindă.
—■ Ce-ai cu ea ?
— Să-i pun petrol. —- Pune-i...
Toader conteni şi nu se mai apucă de scris decât peste două zile. In răstimp nu auzise vorbindu-se la colectiv şi printre oameni, decât de planul pe care l-a aprobat adunarea. Toader Covrig era atât de încântat încât îl strânse pe Toma în braţe, zicându-i : — Tu,.-Toma, fecior de mi-ai fi, şi nu mi-ai cădea aşa de drag!
— Ce-ţi face feciorul'? Cum o duce cu armata ? întrebă Toma.
— Socot că nu se laudă rău. Las' că-i şi scriu. Nu. trec două săptămâni şi altă scrisoare-i trimit. II învăţ, că-i tânăr, şi vreau s'ajungă om...
Covrig continuă scrisoarea cam în felul acesta : „Iaca, m'am rupt o leacă din scris că mi s'a sfârşit vremea. Iţi pomeneam de plan. Ei, iacă, am să-ţi spun ce cuprinde : mai întâi şi'ntâi o să facem un împrumut la banca de stat de un milion şi jumătate. O să cumpărăm douăzeci de vaci de rasă şi un taur pentru re-
11*
164
DUMITRU M IRC EA
producţie, zece scroafe Mangaliţa, şi iork. Mangaliţa dă multă untură iar celălalt, iorcul, dă carne multă. Pe lângă asta treizeci de porci pentru îngrăşat. Lângă iaz vom clădi un coteţ sistematic din cărămidă, anume pentru ei. Vom cumpăra cinci sute de găini Leghorn ca să avem găini' ouătoare. Se spune că aceste găini au şi carne multă, şi ouă în fiecare zi, aşa scrie într'o carte de-a lui Toma. Pe lângă asta, vom cumpăra şi vom schimba cu miei de-ai noştri două sute cincizeci de mie-luţe ţigăi, aşa că peste doi-trei ani, vom avea o turmă de oi alese. După cum vezi, am pornit să ne îmbogăţim, dar nu în felul chiaburilor ci în chipul nostru, socialist adică. Am uitat să-ţi spun că vom schimba şase cai cu şase iepe de prăsilă, aşa că vom avea cincisprezece iepe şi în fiecare an cincisprezece mânji. Toma a spus că clin pricina asta a trebui să semănăm un hectar şi jumătate de morcovi. Oamenii n'au ştiut dece; ne-a lămurit el pe urmă. Zicea aşa : doctorii spun că pentru copilul mic morcovul ras este un aliment straşnic. Apoi dacă-i bun la copii, cât de bun are să fie la mânji ? Una ca asta nu mai auzise Plopşorul Morcovul, ştie toată lumea, e bun fiert în zamă de găină să-i dea gust. Toma însă a deschis o carte şi ne-a cetit ce fel de vitamine are. Indrăcitul de morcov e numai din ele împletit, auzi ? Cât-îi, numai vitamine. Aceste vitamine a dracului, cică-s tocmai cele de care au trebuinţă mânjii ca să crească. Mai auzit-ai una ca asta ? Ei, iacă eu n'am auzit. Apoi dacă eu n'am auzit, de unde să audă plopşorenii noştri ? Aşa că a rămas stabilit să semănăm morcovi cât de mulţi. Pe lângă morcovi vom semăna varză, cinci nu.' de fire, pare-mi-se, ori cincisprezece. Nu mai ţiu minte. Destul că o să avem varză câtă iarbă pe hotar. Roşii de bulion, castraveţi, ceapă, mazăre de mâncat, ardei, ce să nuai înşir, tot ce se poate şi-i de trebuinţă omului... Ca să avem producţie mare, Toma a spus că vom pune la grădina de zarzavat nu ştiu ce cărbune de turbare care se află pe unde-i trestiişul acum, Ce fel de turbare o fi aceea nu ştiu,, dar am să-ţi scriu cât ce aflu ; am să-1 întreb pe Toma. Smârcul acela din trestiş o să-1 secăm ca să nu mai fie friguri şi gălbează, iar pe locul acela vom semăna peste dos ani legume. Uite, astea toate sunt cuprinse în plan. Ce zici ? Aşa-i că-s mândre lucruri ? Ai să zici că-s bune şi frumoase, dar acolo trebue muncă. Se va face. Am hotărît să ne punem noi, comuniştii, în frunte, şi-or să vină şi ceilalţi după noi.
Despre celelalte nu-ţi mai scriu. Atâta numai că iazul se face pe râtul lui Corlea care crapă de ciudă că l-am comasat. Aşa... Asta mai trebue să ţi-o spun. In locul fânului de pe rât, planul prevede să semănăm zece sau cincisprezece hectare de sfeclă furajeră, borceag cu ovăz, lucerna şi trifoi. In total vreo cincizeci de hectare. Avem loc destul. Uite aşa am început să ne gospodărim. Dacă vom pune umărul cum trebuie, n'ai să mai cunoşti Plopşorul când vei veni acasă.
Şi-acum îţi spun să fii destoinic şi cătană la rândul ei. Să înveţi bine meseria de cătană ca să nu lăsaţi duşmanii imperialişti în care fierbe ciuda, să tăbă-rască turbaţi cum li-e felul peste hodina noastră. Să nu-ţi faci părintele de ruşine că mă duc acolo şi dărâm cazarma peste tine. Aşa.
Mamă-ta e bine şi sănătoasă şi are să-ţi trimită pachet. Acolo voi pune şi scrisoarea asta.
Iacă, închei că trebue să mă duc la politica curentă. Astăzi vorbeşte un tovarăş dela raion despre situaţia internaţională. Te sărută tatăl tău, comunistul Toader Covrig, colectivist în „Drumul Socialismului" din comuna Plopşor".
39
Dumneavoastră ştiţi cum vine primăvara pe acele meleaguri ? Eu mă prind rămăşag că nici nu vă trece prin cap I Ei, şi-apoi dacă nu vă trece prin cap, inima mă îndeamnă să vi le spun eu ca să cunoaşteţi şi acele locuri, aşezate undeva In spatele lui dumnezeu. Zic aşa pentrucă întocmai a fost până mai anii trecuţi când domnii cei mulţi şi graşi care ţineau satele în întuneric au fost alungaţi de la pu-
PÂINE ALBA
165
tere, casele lor măturate şi scuturate să iasă tot izul domnesc şi-au trecut în folosinţa celor de drept, truditorilor de tot felul dela oraşe şi dela sate, poporului adică. întocmai aşa a venit rânduiala cea nouă şi dreaptă peste norodul ţării acesteia cum vine primăvara... Mai întâi şi mai întâi, aşa cam pe la mijlocul lui Februarie, începe un vânt dinspre răsărit, parcă suflat din gura soarelui. Acel vânt e subţire şi ager la început pentrucă zăpezile stau neclintite pe dealuri, îngrămădite prin văgăuni şi răsuflarea lor aspră e greu de învins dintr'odată... Dar vântuleţul acela e curajos şi plin de viaţă, nu se dă, nu conteneşte o clipă... Suflă mereu din ce în ce mai întărâtat, mai plin ; aduce cu el o suflare molcomă şi largă. Pe cer se îmbulzesc nori negri mănoşi, de ploaie. Straşinile încep să picure clipocind liniştit pe lângă târnaţuri, zi, noapte, zi-noapte, pic-pic ! într'una. Oile înconjurate de miei slăbuţi, cu picioare groase şi blăniţa creaţă ca părul cucoanelor răsucit pe fier, încep să dea' din coadă, ridicând boturile în văzduh ; vitele, când ies la adăpat din întunericul grajdurilor, adulmecă cu nările lărgite adierea călduţă a vântului cu miros de iarbă putredă stătută sub zăpadă, cu miros de crengi tinere în care începe să se desmorţească puterea vieţii... Dealurile din faţa soarelui, desvelesc cele dintâi obrazul odihnit sub poclada albă, iar holdele izesc spre lumină firicelele gălbui... Şi vântul suflă necontenit, din ce în ce mai cald, mai plin de miresme amestecate, mai umed, mai proaspăt. Zăpada se subţiază, parcă suptă de pământ, se sloboade la vale clipocind în pârâiaşe nenumărate care susură vesel pe povârnişuri, lucind în soarele rotitor pe cerul albastru şi limpede, lată, sub gard, în faţa soarelui, cum prizăreşte uşurel, încercând vremea, un firicel verzui de urzică... Pe el se leagănă o gânganie roşcată, cu trei puncte negre pe spinare. Vaca domnului a ieşit să adulmece primăvara. Pe râturi, lângă pârâul acoperit încă de ghiaţă poroasă fără luciu, răchiţile ţuguesc în văzduh crenguţele subţiri şi galbene, bobocii plesnesc în curând, uşurafi şi umplu văzduhul de prospeţime... Incet-încet, zăpada se ascunde în pământ şi hotarul iese la iveală mustos şi negru, respirând adânc aerul parfuniat. Pe uliţele satului se întind ochiuri de apă în care sclipeşte soarele. Copiii gălăgioşi vin dela şcoală în catarigi, clefăind prin tină, cu straiţa. plină de cărţi atârnată pe după gât de-o sforicică împletită şi cu căciulile în mâini. Soarele luceşte pe obrajii roşcovani.
Pe urmă, nu peste multă vreme, se aud pe cer glasurile pasărilor întoarse din călătorie. Cocorii ţipă ascuţit, măcăie raţe sălbatice, clempănesc cocostârcii cu picioare lungi şi roşii, se lasă pe râturi după mâncare... Primele perechi se învârt, unele lângă altele, scuturând penele, gălăgioase şi încântate... Atunci omul îşi ia căciula de pe cap, se freacă pe frunte, îşi face o cruce mare privind lărgimea neagră a hotarului:
— Dă doamne, vreme de roadă !
Omul intră în şură, cercetează plugul, trecând degetul gros peste ascuţişul fierului, încearcă rotilele, dă cu smoală pe osiile mici şi strânge dinţii grapei... Aşteaptă pe urmă svântatul câmpului ca să iasă la muncă : parcă-i e dor de fâşii-tul fierului în pământ, de sbuciumul coarnelor în palmele mari, de ameţeala uşoară ce te cuprinde înaintea primelor brazde întoarse. Ochii fug atunci urmărind frământarea pământului, se împăienjenesc iăcrămoşi şi plugarul visează noaptea numai susur de plug înfipt bine în ogor. Atunci începe truda omului... truda care ţine până toamna târziu, cât e ziua de mare, truda cea dătătoare de pâine. Omul strânge bine şerparul, saltă cioarecii în sus, scuipă în palmele albite peste iarnă şi se aşterne pe muncă...
In ziua de 18 Februarie, dumineca, ziarul „Scânteia" publică zonele şi epocile de însămânţare cu o hartă a ţării împărţită pe zone. Plopşorul află astfel că se găseşte în zona a treia.
— De-acum începe munca în toată puterea ei ! — spuse Ştefan Rusu. Dacă
166 DUMITRU MIRCEA
ţine vremea tot aşa, la 1 Martie toate plugurile vor ieşi pe hotar. Aşa că, tovarăşe Boroş, fă bine şi convoacă agitatorii. Să ne punem pe treabă.
Secretarul Boroş i-a convocat pe agitatori, a împărţit fiecăruia sarcinile, spunându-le că de felul cum au să-şi ducă munca depinde într'o foarte mare măsură reuşita campaniei de însămânţări. Toate lucrările trebuiesc efectuate la vremea hotărîtă în decizia ministerială ; vremea se arată deosebit de bună şi de fru-moaşă, aşa că putem nădăjdui Ia o recoltă bogată cum nu s'a mai văzut demult.
Boroş, ca deputat, avea în sarcină pregătirea campaniei de primăvară. încă din iarnă luase casă de casă, însoţit de Nastasia Spiridon, întrebându-i pe gospodari :
— Ei, şi-acum spune, tovarăşe, ce unelte ai de reparat ?
— Dar pentru ce ?
-— Să facem tabel. Să mergeţi pe rând, în zile anumite că dacă veţi sări toţi odată pe capul fierarului n'o să poată lucra nimic. Ei, cu ce te trec ?
— Pune acolo : plugul, grapa... O să ştie fierarul ce-i trebuie. Eu nu m'am
uitat— Uită-te şi să ne spui când ne-om întoarce.
Boroş venea acasă sdrobit de alergătură. Cădea pe pat, îşi lepăda cişmele şi nici de mâncat nu-i trebuia. Nastasia clătina din cap, îi stăteau pe limbă vorbe mânioase despre drumurile Iui care nu mai au capăt, dar nu slobozea cuvânt pentrucă ştia răspunsul lui Niculaie. II spusese în repetate rânduri, până nu-şi închisese gura :
— Bagă de seamă că te dau pe gura muierilor !
Alteori începea să-i arate cu răbdare, cu dragoste chiar, cum se cade şi se cuvine să se sbată fiecare comunist, fiecare om cinstit ca să meargă ţara înainte. Apoi, dacă fiecare are datoria asta, atunci ce fel de datorie stă înaintea secretarului ? N'a fost neputincios încât a ajuns de râsul lumii? Nastasia tăcea, dădea încetişor din cap, iar când îl vedea cum vine, uita vorbele înţelepte şi mârâia în sinea ei...
In spre primăvară, agronomul de sector venise la Boroş cu ideea să insti-tuiască în sat centre de germinaţie a seminţelor. Boroş îl privi cu seriozitate şi întrebă curios :
— La ce poate folosi una ca asta ? Agronomul explică pe larg.
— Deci acolo trebuie oameni să le îngrijească.
— Trebuie.
Convins că e un lucru cuminte, Boroş alese patru oameni, patru comunişti să se ocupe de asta. Tot în acele locuri înfiinţa centrele de tratare şi selecţionare a seminţelor. La început, trei dintre comunişti, al patrulea era Trifu Augustin, care s'a învoit îndată, s'au cam cârâit, că n'au vreme, că aşa, că pe dincolo...
— Ce'nseamnă asta, tovarăşe, se înfierbântă Boroş. Necomuniştii mă trimit la comunişti... voi faceţi cu capul spre ei... Măi, măi! Aţi uitat angajamentul că veţi fi în frunte ?... Ei!
— Dar la ce să ne năcăjim şi cu asta.
— Iacă, de ce, măi tovarăşe. Taci şi ascultă, şi pe urmă vorbeşte, începu Boroş răbdător. Pui o sută de boabe, cântărite ca să le ştii greutatea, la încolţit. Le dai căldura de lipsă, apă, dar le fereşti de lumină. Boabele încolţesc, vezi bine. Numeri firele răsărite. Să zicem, nouăzeci de fire, adică nouăzeci de procente din sămânţă au să-ţi încolţească. Acuma : dacă ştii cât cântăresc o sută de boabe, dacă ştii —• asta se ştie — câtă sămânţă, de orz să zicem trebuie Ia un hectar, atunci poţi să ştii câtă îţi va încolţi şi câtă nu. Aşa-i ?... Cunoscând toate astea, ai să adaugi la sămânţă cu atâta mai mult, adică procentele care nu ţi-au răsărit. Limpede ?
PAINE ALBA
167
Boroş făcuse un tabel amănunţit, pe zile şi pe oameni până la 1 Martie. In cutare zi, cutare număr de casă va merge la atelierul de fierărie al Gospodăriei si îşi va drege atelajele. Dacă omul n'are bani în palmă, nu face nimic ; gospodăria s'a învoit să aştepte. In acest sens Boroş adusese cărbuni pe socoteala Sfatului şi-1 rugase pe directorul şcolii să organizeze cu copiii acţiunea de strângere a fierului vechiu. Câte nu trebuiesc făcute la o unealtă? Şandor, fierarul, nu putea întrebuinţa fierul gospodăriei pentru nevoile individualilor.
Toată această muncă i se părea lui Boroş atât de firească încât se mira singur, când, peste măsură de trudit, ajungea acasă şi se lăsa oftând pe pat, cum de n'o putuse vedea mainainte. Iar oamenii vorbeau despre Boroş, clătinând din
cap: . .
— Ia, uite-1 pe secretar. Şi-a adus aminte ce ager era acum doi ani. Nici nu-ţi mai vine să crezi ce-a fost...
Iar zilele treceau luminoase, mărindu-se... Ploua îmbelşugat cu stropi grei, fără furtuni, răpăitor. Ieşea pe urmă un soare cald, strălucind vesel pe cerul albastru. Primăvara se arăta mai primăvară ca niciodată.
într'o asemenea zi, se opri în curtea gospodăriei agricole colective „Drumul socialismului" maşina bine cunoscută cu care umbla deobiceiu tovarăşul Suciu. Acesta coborî repede cum îi era felul, umblă încoace şi încolo prin gospodărie, se uită prin grajduri pufnind pe nas fără cuvânt, doar cu zâmbete către grăjdari, întrebă la urmă pe Gherasim pentru ce spală copitele mâniilor.
— Şi omul se spală pe picioare ! — răspunse foarte mândru Gherasim. Caii pot face ariceală dacă nu-i speli.
— Aha... Bun, bun.
Intră pe urmă în sediu şi stătu multă vreme de vorbă cu Melchior în biroul organizaţiei de bază. După un timp Melchior ieşi, îl căută pe Grigorie şi-1 pofti înlăuntru.
— Ei, tovarăşe preşedinte, îi>trebă Suciu plimbându-se prin birou, după obiceiul lui, cum stăm cu organizarea muncii ? ...încep muncile de primăvară.
Grigorie Voivod îşi îndreptă privirile spre Melchior, bine ştiind că îndată după alegerea noului consiliu de conducere, se discutase problema organizării brigăzilor permanente. Se luase hotărîrea în această privinţă, se discutase cu vechii şi cu noii brigadieri iar în momentul de faţă, consiliul de conducere lucra intens la întocmirea unui plan de repartizare a oamenilor în brigăzi. Grigorie Voivod era încredinţat că Melchior îl informase pe Suciu despre ceeace făcuseră.
— Am discutat... Ne mai rămâne să facem planul de repartizare a atelajelor, a animalelor şi a părţilor de culturi. O să vedem... Suntem în toi, tovarăşe Suciu...
Suciu îi privi pe amândoi cu seriozitate, ducându-şi mâinile la spate.
— Cred că nu-i nevoie să vă reamintesc ce harababură a fost anul trecut, tovarăşi... Este ? Culturile n'au fost îngrijite după toate regulile ştiinţei, s'a pierdut pe câmp atâta cantitate de orz, evidenţa muncii neţinută bine a dus la nemulţumiri profunde în rândurile colectiviştilor. Este că toate se trag dela proasta organizare care n'a mai făcut posibilă responsabilitatea fiecărei brigăzi şi a fiecărui om în parte ? Mă rog, a trecut. Dar ne-a arătat cum nu mai trebuie să facem. Da, tovarăşi ? Deci trebue să ne gândim serios la asta...
— Avem greutăţi, tovarăşe Suciu. Noi n'avem încă un asolament ştiinţific, spuse Melchior în timp ce-şi ştergea meticulos ochelarii. Am vorbit şi cu Toma despre asta. De aceea îmi vine să cred că brigăzile la care ne gândim o să fie tot provizorii...
— De ce ?
— Pentrucă are să se schimbe total planul de culturi. Şi atunci...
168
DUMITRU M IRC EA
— Dar asta împiedică organizarea brigăzii permanente ? Eu cred că nu... In anul acesta se vor consolida, se vor cunoaşte forţele, se va suda brigada în vederea lucrului pe asolament. Treaba asta, a asolamentului se cădea s'o faceţi în toamnă...
— In toamnă credeam că n'om ajunge să mai facem nimic. Ştiţi doar, îngână încet preşedintele cu ochii în pământ.
— Mda ! dar dacă pune omul sârguinţă, iacă se poate face treabă! spuse iar tovarăşul Suciu. Eu accentuez din nou: scoateţi-vă din cap povestea cu brigăzi tot provizorii. Veţi împărţi atelajele şi culturile aşa cum sunt pe brigăzi. Totuşi, eu cred că însămânţările de primăvară ar trebui făcute într'o oarecare concordanţă cu viitorul asolament. Să întrebaţi neapărat pe agronom în privinţa asta. Cât despre brigăzi, fraţilor, asta s'o faceţi : rânduiala cea mai strictă, disciplină sută la sută... predaţi totul prin proces-verbal... Aici e sarcina dumitale, tovarăşe Melchior ; nu uita că o asemenea organizare uşurează drumul spre întrecerea socialistă... Noi nu suntem o simplă gospodărie agricolă, suntem, dar mai ales trebuie să devenim o puternică unitate socialistă.
— Mult mai avem până acolo... spuse alene, cu glas scăzut, preşedintele.
— Asta depinde într'o mare măsură de noi, tovarăşi.
După plecarea iui Suciu, Grigorie Voivod şi Melchior se priviră mult timp unul pe altul, parcă s'ar fi studiat, parcă fiecare aştepta să înceapă celălalt a vorbi.
— Eh... ai auzit, tovarăşe preşedinte ? rupse Melchior tăcerea, ridicându-se de pe scaun. Convoacă, te rog, consiliul de conducere. Asta, organizarea brigăzilor permanente, este de acum înainte, prima noastră sarcină.
Câteva zile în şir toţi membrii consiliului au lucrat cu străşnicie la întocmirea a tot soiul de evidenţe : oamenii, braţele de muncă, mai întâi. Gospodăria avea acum, peste o sută cincizeci de oameni buni de muncă : bărbaţi, femei şi tineret. Se împărţiră în trei, ţinându-se seamă ca să se repartizeze egal, atât bărbaţi cât şi femei,cât şi tineret în cele trei brigăzi. Brigadierul Văsieş ridică în această privinţă, o obiecţie de care s'a ţinut seama într'un fel, dar care totuşi nu-i mulţumise : în brigada lui erau prea puţini comunişti...
— Eu nu zic, îl am pe tovarăşul Boroş, pe Toader Sfârla, pe Ştefan Rusu. Dar toţi trei au să lipsească de multe ori dela muncă, mai ales Ştefan.
— Ştefan e scos din producţie, completă Melchior.
— Tocmai. El însă a spus că vine la lucru când poate. Doar şi înainte îşi lucra singur pământul.
— Anume i-am dat aşa, tovarăşe Văsieş, spuse Melchior, ca să te ajute. Oricum, sunt conducători.
— Nu-i destul unul şi pe lângă ei alţi comunişti ?
In sprijinul ideii lui Văsieş se ridică Grigorie. Pe urmă văzu şi Melchior că au dreptate. Se stabili deci o împărţire egală, adică în brigada legumicolă care era mai mică (treizeci de oameni) intrau patru comunişti în frunte cu Toma, ceilalţi se împărţeau în cele două brigăzi de câmp. Melchior fusese cel care susţinuse înfiinţarea brigăzii legumicole :
— Noi vom cultiva foarte mult zarzavat. Dacă vom numi dela fiecare brigadă o echipă anume, înseamnă că se vor amesteca trei brigadieri în cultivarea zarzavatului, sau uneori oamenii se vor schimba. E bine să pornim de pe acum un început de specializare... Fără îndoială că atunci când lucrările de câmp vor cere un surplus de braţe, brigăzile se vor împrumuta dela zarzavat. Dar la grădină trebue să rămână totdeauna un grup permanent. Acolo în fiecare clipă e de lucru.
Mai grea fu împărţirea atelajelor. Unii oameni cereau cu stăruinţă să lu-
PÂINE ALBA
169
creze cu perechea de boi sau de vite pe care le aduseseră, pe cuvânt că-i cunosc, că aşa au lucrat tot anul, că de alţii nu ascultă aşa de bine... Se iscase chiar un început de ceartă între Toader Covrig şi Maria Creţului. „Cum să dau eu boulenii mei ? striga Maria. Mă omoară Mihăilă când vine acasă. In cap îmi dă ! Numai semn dacă le fac, trag de se omoară... In mână străină se sbat, se dau înapoi, se tem. Nu-i dau!"
— Doar nu-s cu stea'n frunte, răspundea pe acelaş ton Toader... Tu i-ai pus şi anul trecut numai unde-ţi convenea ţie, le dădeai mâncare fără socoteală : umflaţi să stea. N'ai grijă, se învaţă ei.
— Se'nvaţă, se'nvaţă... Dar de ce să-i bată nu ştiu cine !
— Taci tu; n'auzi că nu-i voie să baţi vitele? Am să-1 văd eu pe acela 1 ameninţa Toader cu pumnul lui cât un bostan.
întrucât foarte mulţi erau de părerea Măriei Creţului, Melchior sprijinit dc Toma, de Covrig şi de alţii, puse problema în faţa consiliului care, după o amănunţită desbatere luă următoarea hotărîre : atelajele se împart egal între brigăzi, ţinându-se seamă de forţa animalelor, de vârsta şi de năravurile lor. Dar nicio pereche de animale nu intră în grija omului care le-a adus, pentrucă trebuie luptat cu toată puterea împotriva oricăror manifestări de simpatie pentru fosta proprietate individuală... Ar însemna astfel ca fiecare să lucreze cu atelajele lui, pământul adus. Aceasta ar fi o gravă încălcare de statut. Noi trebuie să luptăm pentru proprietatea socialistă. De aceea e o mare greşală a se spune : boii mei, caii mei, căruţa mea... Toate sunt ale noastre. Cine va călca această dispoziţie, va suferi consecinţe mergând până la măsuri foarte aspre.
Colectiviştii crâcniră, care crâcniră, se mai încontrară cu vorbele, pe urmă se liniştiră. Hotărîrea consiliului însă intră foarte greu în obişnuinţa oamenilor Gherasim fu, de pildă, nevoit să nu mai facă atâta deosebire între cai, să nu-i aleagă lui Bubi tot ce avea mai bun, de teamă să nu bage ceilalţi grăjdari de seamă. Totuşi întârzia cu peria mai mult pe pielea lucioasă, murgă, a lui Bubi decât pe-a celorlalţi. Toma care totuşi observase, îl propuse şi pe Bubi, oricât de drag i-ar fi fost calul, când s'a făcut schimbul cu iepe de soi. Dintre toţi caii, Bubi era cel mai frumos şi cel mai tânăr.
— Cum dracu' l-ai putut da pe Bubi ? întrebă Gherasim acasă, înnegurat.
— Dar ce, era calul meu ? Era al colectivului, răspunse Toma foarte simplu. •— Hei, dar cal ca Bubi-. Deştepţi mai sunteţi şi voi !
— O să vedem... O să vezi iepele.
Schimbul se făcuse cu o gospodărie de stat care avea o mare herghelie de diferite rase. In curând, Grigorie Voivod şi Gherasim plecară la herghelie şi se întoarseră cu şase iepe tinere, Nonius. Gherasim era atât de încântat de ele încât, seara, acasă, numai despre ele vorbea, fără să bage de seamă că Toma zâmbea, zâmbea cu palma pusă pe gură.
Se purcese astfel la împărţirea atelajelor. Procesul-verbal general fu semnat de fiecare brigadier, în trei exemplare. Pe urmă, după revizuirea inventarului viu şi mort, brigadierii împărţiră fiecărui om atelajele şi uneltele. Tot pe bază de proces-verbal. Covrig îşi adunase oamenii în faţa magaziei brigăzii sale şi le spusese cu voce straşnică :
— Să ştiţi că-i bunul nostru comun. Fiecare îl poate trage pe celălalt la răspundere, fie pentru o pereche de boi, fie pentru o singură sapă. Aşa. Iar eu răspund de tot, cu capul răspund. Şi să ştiţi că eu ţin mai mult la bunul ăsta care-i scris în inventar decât la capul meu. Aşa să ştiţi. Şi-acum, haideţi.
Oamenii care, cu toată străşnicia lui, îl iubeau pe Covrig pentru felul lui cinstit de-a fi, limpede ca sticla, râseră, râseră, spuseră glume şi semnară cu mare
170
DUMITRU M IRC EA
gălăgie procesele verbale. Astfel se constituiră din nou brigăzile care trebuiau să fie permanente, pentru totdeauna.
Toma în vremea asta era încărcat de treburi. Gândurile la iaz, Ia păşunea comunală, la drumul de peste deal pentru care se adusese peste iarnă pietriş, nu-i dădeau răgaz. Transporturile făcute în mare parte cu atelajele gospodăriei, aduseseră în casierie o frumuşică sumă de bani. Toate acestea îi umpleau zilele, iar nopţile nu-1 lăsau să doarmă. încingea discuţii nemăsurat de lungi cu organizatorul Melchior, se ducea pe la unul şi altul, pe la Văsieş, iar ziua mergea la muncă. Avea în grija lui o pereche de cai şi o căruţă pentru grădina de zarzavat. Şi-! încercau gânduri din ce în ce mai dese cu privire la Valeria... Simţea dor de ea, parcă de când n'o văzuse se făcuse în mintea Iui maj frumoasă ca niciodată, ochii mai albaştri, părul mai negru şi pielea pe obraz mai albă. Din când în când se surprindea rostind aproape cu voce tare, numele ei : Valeria. Tresărea, se uita în jur şi se apuca furios de lucru.
Pe la începutul lui Martie, poposi în sat un camion mare. Din el coborîră trei oameni îmbrăcaţi în şube trase peste salopetele albăstrii. Aceştia cercetară împreună cu Ştefan Rusu şi cu Toma stâlpii aşezaţi prin sat, cercetară motorul şi coborîră din camion legături nenumărate de sârmă, lăzi de becuri, acumulatoare şi transformatori şi în cele din urmă o ladă mare şi grea în care hodinea dinamul. In curând pe stâlpi apărură cănuţele de sticlă şi porcelan, pe ele sârmele întinse. Suciu, sosit dela raion ca să vadă cum merg treburile în Plopşor, îl sgudui pe Toma de umeri cu atâta putere încât îi tulbură pălăria de pe cap:
— Ah, Găvrilaşule, Găvrilaşule, ce căpăţână comunistă şi faină porţi pe
umeri !
— Iţi place ce-am făcut noi, tovarăşe ?
— Mie ? Cum să nu-mi placă, măi omule ? Atâta am bâzait la regională, până li s'a făcut lehamite. Tare bine-ai făcut că m'ai pus Ia curent... Aşa. Ce-am mai vrut să-ţi spun ? Aha ! In două săptămâni, mult trei, o să aveţi aparat de cinematograf cu operatorul respectiv. Vă trimit un om de nădejde care să vă formeze doi-trei electricieni.
— N'ai putea să ne trimiţi operatorul mai repede? Ar putea face şcoală pân'atunci. Am numit trei utemişti. Adică doi, al treiiea e numai candidat. Fiă-căiaşul lui Sfârla, Nicodim al lui Pavel stuparui şi un băitănaş de-al lui Văsieş.
— Tocmai voiam să te întreb: ce face fostul „chiabur"?
— Ca ceasul, aşa merge. Consiliul nostru l-a numit brigadier. El, Covrig şi Valeria. Pe fierarul Şandor îl ţinem în atelier.
— Buuun ! Era păcat de fierar să-şi piardă meseria.
— Trimite-ne operatorul. Am să-1 mai ajut şi eu, că am prins ceva la armată. Şi aş avea o mare rugăminte, dar să rămână între noi: du-te până la gostat, chiamă pe Valeria şi pune-o numai două minute la telefon... Am să aştept mâine la două...
— Heeee ! rost de nuntă ?
— Dacă vreţi, o să fie şi nuntă. Vă consider invitat.
— Când ? Spune repede că au şi început să-mi salte călcâile ! Am să-i trag un bărbunc !
— La vară.
— Ei, lasă-mă ! M'ai desumflat. Auzi, să aştept până la vară... Hai să cercetăm mai departe.
Nu mult după aceea, în faţa mai multor sute de oameni, într'o seară, isbuc-niră în becuri luminile orbitoare ale electricităţii. întunericul se dădu la o parte, pe după garduri, unde câinii surprinşi de lumină începură să latre la el. Oamenii
PÂINE ALBA
171
ridicară căciulile în aer. Gherasim, amestecat printre oameni se simţi tras de mânecă. Se întoarse. Văzu mai întâi o ţigară uriaşe şi-apoi pe Gânju:
— Eh, ce frate ai, mâncu-i mămăliga !
în seara aceea auzi Gherasim atâtea vorbe de laudă despre Toma şi familia lor, neam de oameni cu socoteală, încât trânti pe masă o sticlă de rachiu şi-i porunci nevestei să pregătească o mâncare pe cinste: „am un frate de care nu mi-e ruşine nicăieri..."
Toată noaptea au cântat nişte tineri îndrăciţi lângă motorul pe care deocamdată îi îngrijea Boroş secretarul. Iar motorul pufăia, pfu-phu, umplând satul cu-bătăile lui regulate.
Se înţelege însă că cineva era nemulţumit: Corlea. Se ţinuse şi el mai iao-parte de oameni şi se ruga lui Dumnezeu să nu se aprindă becurile, să ardă, să vină un trăsnet peste Plopşor şi fărâme să-1 facă ! Degeaba însă. „Se pare că şi dumnezeu ţine cu comuniştii acuma" — socotea chiaburul, clocotind de furie. Căci oricâte cruci cu limba şi-a făcut, oricâte sudalme a tras. becurile au sbucnit orbitor pe uliţi, sfârtecând întunerecul. Şi întreg acel întunerec, parcă în inima lui şi-a găsit scăpare, în inima lui Corlea. S'a adunat acolo, mocnit ca o dihanie rea, fugărită de vânători. In drum spre casă a prins câteva vorbe :
— Auzi, măi, spunea Gânju. Zicea ăsta, Berindeanu, ginerele Iui Corlea, că dacă ei, gazdele n'au adus lumină electrică, apoi cum au să aducă nişte spârti-caţi ; adică noi, sărăcimea.
— Crapă de ciudă, în patru crapă ! — spuse celălalt pe care Corlea nu-1 recunoscu.
Acele vorbe răbufniră în Corlea ca un pumn repezit în piept şi-i mări negreala amărăciunii adunată în inimă...
40
Bătrânul Gânju intră la Sfatul Popular înverşunat nevoie mare. Se opri înaintea lui Ştefan Rusu şi se apucă de spus cu atâta aprindere încât nimeni nu-1 putea ogoi.
— Baba, îmi murea baba de frică, oameni buni. Toată noaptea n'a putut să doarmă! Ieri a vorbit dracu' ştie cu cine, şi-a venit acasă... Cică s'a spus Ia radio că se face bătaie, că americanii au să facă şi pe-aici ca'n Coreea, auziţi dumneavoastră ! Cine i-a băgat asemenea blăstămăţii în cap ? Cine ? M'am chinuit cu baba de m'a scos din sărite până la urmă. „Cine ţi-a spus tu ? Cine ţi-a spus ?..." Ea de colo, muierile, zicea... Ai, fi-ţi-ar muierile ale dracului, i-am zis... Degeaba i-am spus ce-a vorbit tovarăşul Stalin, degeaba. „N'are să se facă nicio bătaie!" i-am zis — se înflăcăra Gânju — isbind în podea cu cârja lui uriaşă. Asta numai Corlea a scornit-o, mânca-l-ar viermii să-1 mănânce... El ascultă tot felul de radii şi-apoi sperie femeile cu ele... Baba mea bate la mătănii într'una, auziţi dumneavoastră, oameni buni... Toată noaptea s'a svârcolit, şi-a oftat şi-a făcut mai multe cruci într'un ceas decât la sfânta liturghie într'o duminică... Cică să ne ferească dumnezeu de bătaie!... Şi-acuma iar nu mai vrea să intre Ia colectiv !... Ce să mă fac, oameni buni, tovarăşi, ce să mă fac ?
Nu numai Gânju fusese acela care adusese plângere la Sfat împotriva lui Corlea. însuşi Ştefan Rusu vorbise cu mai mulţi oameni despre asta. Corlea umpluse satul cu răstălmăcirile interviewului tovarăşului Stalin, răcnite dela radio Londra, dela radio Paris, dela Vocea Americii, pe care chiaburul parcă Ie sorbea în aşa fel le asculta, cu urechea lipită de aparat. Aruncase nişte vorbe la cooperativă, printre oameni de-ai lui. Unii dăduseră din mână, spunându-i chiar: „astea-s măgării... şi tu le crezi. Crede-le". Se îndepărtau, dând din mâini şi se apropiau
172
DUMITRU MIRCEA
de alţii care citeau cu glas tare ziarul, slovenind cuvintele neînţelese. Alţii însă, clătinau din cap, oftau adânc şi strigau către Georgică pentru altă sticlă dc rachiu.
Toate acestea le ştiură deputaţii Sfatului încă în ziua aceea. Intervenţia Iui Gânju îi găsise tocmai cercetând şi discutând ce anume să facă.
— Eu zic să-i confiscăm aparatul ! spuse Boroş. Gata ! L-am răbdat destul!
— I) confiscăm !... E vremea să-i retezăm din unghii ! adăugase Toader Covrig, cu ochii Ia Toma.
— Nu se poate! glăsui Ştefan Rusu. E o proprietate cu care nu exploatează şi nu poate exploata...
— Ei, fi-i-ar proprietatea a dracului ! isbucni Toader Covrig. Cum poţi spune că nu exploatează ? Nu împuiază' destul capul oamenilor ?
— Totuşi... proprietatea... Nu zic, motorul da, dar...
— Dar dac'ar avea o puşcă nu i-ai confisca-o ?
— Puşca-i una şi radio cu totul alta...
— He-he, Ştefane ! îi răspunse Covrig. Cu aparatul lui face mai mult rău în sat decât cu o sută de puşti !
— Staţi, măi... măi, să nu ne repezim ! se socotea mereu Ştefan Rusu, cumpănit foarte, înainte de-a face un anumit lucru.
— De ce să nu ne repezim ? De ce ? mârăi Covrig. Voi n'auziţi ce zic oamenii ? Apoi ce păzim noi aici, ha ?
Intr'acestea năvălise Gânju înlăuntru. Intervenţia lui gălăgioasă puse repede punct îndoielilor lui Ştefan. După ce bătrânul termină tot ce avea de spus, Ştefan Rusu îl luă deoparte şi-i spuse :
— Uite, bade Ioane. Te duci acasă, vorbeşti cu baba frumos şi spui încă-odată că-s nişte minciuni alea ce-a auzit ! Minciuni chiabureşti. Iar dacă vrea s'audă adevărul să vină poimâine, Duminică la şcoală. Are să vorbească Toma despre asta...
— Aha, de Toma ascultă baba mea.
— Ei... iar cu celelalte, cu chiaburul ne socotim noi.
— Hei, de mi l-aţi da mie pe mână ! îşi scutură Gânju cârja cea cumplită. Ce l-aş mai freca, de viu la-şi roade, ca pe-o găină l-aş jumuli !... Auzi, tu, chiaburul dracului !
Nu mică fu mirarea lui Corlea când într'o bună zi Toma, Boroş, Ştefan Rusu şi Covrig — membri în Comitetul Executiv al Sfatului — însoţiţi de câţiva ţărani, ca martori, intrară în casa lui. Corlea, aşezat pe laviţă, păli, îi privi din-tr'o parte, cu ochi galbeni... Toma ieşi înainte.
— Asculta cetăţene, rosti el scurt. —• Sătenii cinstiţi nu-ţi mai pot răbda minciunile. Foloseşti aparatul împotriva noastră...
— Prosteşti oamenii de cap ! îl întrerupse, mârăind gros, Toader Covrig. Ţi-1 luăm !
— Nu eşti vrednic să ai radio, — spuse un altul.
— Ţi-1 confiscăm, întări Toma. Nu-ţi mai dăm pas să turburi munca şi liniştea ţăranilor muncitori.
Corlea ridică ochii; înţelese dintr'odată. II fulgeră pe Toma cu privirea şi profitând de faptul că era lângă aparat se repezi spre el cu pumnii ridicaţi. Mai ager, Toma îi înfipse mâna în guler şi-1 smuci înapoi :
— încet, încet, nenişorule ! Asta-i averea poporului de-acum !
Corlea se smulse furios din mâna lui Toma, făcu înapoi câţiva paşi şi ridică pumnul ;
— Nu da, nu da, dihanie, că te sfărîm ! mârâi Toader Covrig, îndreptân-du-se spre el. II împinse la o parte ca pe-o păpuşă şi se apropie de aparat :
— Haideţi, fraţilor.
PAiNE ALBA
173
Toma desfăcu grijuliu toate sârmele, luă legătura cu pământul, trase antena jos. Ieşiră pe poartă, urmăriţi de chiabur şi de hăpăiturile înecate ale câinelui. In aceeaşi zi la Căminul Cultural începu să cânte cu străşnicie aparatul confiscat.
— Eh, ce aparat ! Avea bani chiaburul ! spuneau oamenii. Ar fi putut cumpăra o sută de aparate, numai să fi vrut.
Seara, când se duse Cristea pe la Rafila, îl găsi pe Coiiea întunecat ca o p-rămadă de cărbuni. Cât ce-1 văzu, chiaburul prinse să se jeluiască :
— M'au secat la inimă, mi-au smuls inima din piept. Ah, Cristea, Cristea, bine-ai zis tu că toate ies şi-au ieşit din ăsta, din Toma Bumbului!... Ei, Cristea, Cristea...
— Au luat aparatul ?
— L-au luat, arde-ar carnea pe ei să ardă. Şi-am vrut să ţi-1 dau ţie. Să-1 folosiţi voi la casa voastră... Acuma, de unde să mai ştiu eu ce-i prin iume ? Ce are să mă încălzească mai departe? Spune, mă, spune? Du-te Rafilă, şi mai adă ceva în cana asta, trăsneasc-o dumnezeu de lume !
Cristea, prins acum de tot în casa lui, îmbrobodit cum se cuvine, atât de radio cât şi de Corlea, era la fel de mohorît. In seara aceea, băură multe căni de vin, schimbară atâtea vorbe încât Cristea ajunse pe două cărări acasă iar a doua zi nici nu se duse la lucru, oricât î! îndemnă tată-său, Dumitru.
— Lasă-mă'n pace, că nu-s slugă la al Bumbului.
Cristea, în acele zile slobozi pe uliţă printre flăcăi, unele, printre femei, altele, nişte vorbe, aşa ca să se afle în treabă, parcă. Toma... i se urcă la cap lui Toma. El crede că nu se bagă de seamă nimic ? El crede că oamenii nu văd cum se osteneşte el să crească în ochii raionului şi să ajungă domn mare, ca să pună oamenii să lucreze ca bolunzii, iar el să stea cu mâna în buzunar ? Iar pentru asta, ca să ştie tot ce se va vorbi prin sat împotriva lui, vrea să pună prin case o drăcie ca telefonul care o să prindă orice vorbă cât de şoptită... De-aia s'a legat de Corlea şi i-a luat radio... ca să crească în ochii raionului.
Aceste vorbe, purtate de ici-colo, ajunseră la urechile lui Boroş, secretarul care prinse de unde porniseră. Se sfătui cu biroul ce să facă şi hotărî să vadă de Cristea care se învârte prea des pe la Corlea. II întâlni odată pe uliţă şi-i spuse :
— Ei, Cristea. Aud că vrei să te însori...
— Eh, vorbe ! dădu Cristea din mână.
— Adică, nu-i drept ? se miră secretarul, privindu-1 cu ochi bănuitori, din-fr'o parte. Atunci cum de dai atât de des pe la Corlea ?
— Ei, des... aşa ca feciorii 1 rosti Cristea alene, nepăsător.
— Tu ai face mai bine, Cristea, să-1 laşi în pace pe chiabur. Fata de.,, ştiu eu... aici tu să hotărăşti, dar cu chiaburul răreşte-o, Cristea. Cine ţi-a băgat prostiile alea în cap despre care-am auzit vorbindu-se ?
— Care prostii ? îngână Cristea, începând să roşească.
— Adu-ţi numai aminte, Cristea. Să te socoteşti bine, dar bine... altfel cu noi...
Cristea îl privi cu răceală şi rosti supărat, cu o frică nelămurită în inimă :
— Asta-i I Dumneata crezi că eu scot vorbe prin sat ? Vă luaţi după cei care nu mă pot vedea din pricina Rafilei... că le-am luat-o de sub nas. Dar cine ce treabă are ? Dacă-mi place fata, nu înseamnă că-mi place şi tată-su...
Boroş căută spre el cu luare aminte, tăcu mult timp, socotindu-se nu cumva feciorul are dreptate şi adăugă :
— Eu n'am nimic cu fata. Iţi spun însă verde : păzeşte-te până nu-i prea târziu. Aşa, Cristea...
Cristea, după convorbirea cu Boroş nu se simţi tocmai bine. Totuşi, ascul-
174
DUMITRU MIRCEA
tând acum mai mult de cele ce auzea dela Corlea, se înfurie asupra secretarului şi-şi spuse cu îngâmfare : ,,ce mă bate la cap, ce se înfoiază ca un curcan ? E-teee... parcă el m'ar fi făcut".
A doua vorbă împotriva legăturii lui cu chiaburul i-o spuse tată-său, bătrânul Dumitru Moldovan, în seara zilei când Cristea refuzase să meargă la lucru.
— Ia ascultă aici, mă. Ai rămas singur'la casa mea, frate-tău a murit pe front, surorile ţi le-am măritat... Dar tu ce crezi că am să te ţin ca pe-un trântor ? Bagă de seamă, Cristea, că te bat aşa, cât eşti de mare, de n'ai să uiţi nici când îi pune mâinile pe piept 1
— Eh ! n'am fost azi, am să merg mâine...
— Asta o ştiu eu... chiar dacă nu vrei tu. Am să te silesc să mergi Ia muncă- Eu te-am făcut. Dar ia spune-mi tu, că eu tot mă uit şi te urmăresc, mi-a spus şi mă-ta ce vorbesc muierile — ia, spune-mi: drept-îi că te ţii cu Rafila lui Corlea ?
— Drept! spuse Cristea atât de aspru încât îl miră pe bătrân.
— Şi ? Ai s'o iei de nevastă ?
— Am s'o iau.
Dumitru Moldovan rămase puţin pe gânduri, încurcat. îşi privea feciorul cum stă după masă ca un bolovan sur, într'atâta era de întunecat. Spuse apoi încet, parcă în silă :
— Biine, Cristea... biiine, lungi el vorbele, parc'ar fi vrut să-i atragă atenţia. Ce să zic ? dădu el neputincios din mâini. Treaba ta. Dar mie să nu mi te învârti pe lângă chiabur, că destul l-am slujit eu pe tată-su... De, fata-i frumoasă, arată cumsecade. Dacă se rupe de tată-su, nu zic nimic. Ad-o încoace, mi-o fac noră şi gata. Dar pe Corlea nu-mi trebue nici în ochi să-1 văd. Auzitu-m'ai?
— Te-am auzit, te-am auzit ! dădu Cristea din mână.
— Măi, Cristea, dar nu puteai găsi tu alta ? întrebă mamă-sa de lângă
furcă.
— Na ! parcă inima întreabă ! rosti el cu fălcile încleştate. Tata de ce n'a găsit alta în locul dumitale ? îmi place şi gata. Am s'o iau şi pace bună.
— Dar eu zic altfel ? se amestecă bătrânul. Ţi-am spus că n'am nirnic contra. Eu nu-s ca alţii să-ţi îndes pe grumaz pe care nu-ţi place ca să tânjeşti toată viaţa... Fă tu aşa cum zic eu : ia-o de mână frumuşel, într'o seară, o aduci acasă...
— S'o fure, Dumitre ? îngăimă bătrâna.
— De ce să n'o fure ? Eu n'am să fac nuntă cu Corlea, nici n'am să mă pup cu el în bot. Dacă Rafila ţine la Cristea, atunci să-i pară bine că o smulge din casa aceea clădită din sudoarea altora. Nu zic, îmi place fata. Fur-o şi noră mi-o fac.
— S'o fur, s'o fur'. N'au să-mi strice câteva iugăre de pământ !
— Cum ? Ce iugăre, mă ?
— Loc. Eu cu ce să trăiesc ?
— N'are colectivul avere destulă ? Ai căpiat I
— N'am căpiat, dar clacă s'a întoarce ? Atunci ce-o să mă fac ? Ha ? Ce-o să mă fac. ?
Bătrânul îşi bătu cu mare mirare palmele deolaltă. II privea pe Cristea cu ochii lărgiţi.
— Uite, uite, uite, cum 1-a îmbrobodit Corlea ?! Mă, nu cumva vrei să-mi batjocoreşti bătrâneţea? Spune până nu mă înfurii ! Şi ţi-a spus că-ţi dă avere ? Dacă-i aşa, fătul meu, apoi să nu te prind că mai calci pe acolo că te omor, auzi? In cap te lovesc! N'am cu fata nimic, auzi? Iţi place, ea ţine la tine, nu zic nimic. Dar nu-mi trebue dela Corlea niciun ac, un fir de pai nu-mi trebuie, auzi?
PAINE ALBA
175
Socoteşte-te cum crezi, ascultă de vorbele mele, Cristea, şi nu mă băga în păcat la bătrâneţe !
— Vezi, Cristea, dragu' mamii, vezi ? Mai bine pune ochii pe alta şi las-o'n foc de frumuseţe. Ea se duce, Cristea, ca focul de paie şi-o să-ţi amărăşti viaţa.
— Lasă-mă'n pace, mamă. Am zis şi eu aşa, o vorbă.
— Apoi vorbe de-astea nouă să nu ne mai spui, dragu-tatii, că atâta fecior mai avem la casă. Doar tu eşti om cuminte, întreg, nu te lăsa boiunzit de vorbele chiaburului.
— Bine, bine... n'am să mă las ! — spuse Cristea. Cu aceste vorbe se ridică dela masă, trecu în casa dinainte şi se culcă. Bătrânul fumă multe ţigări ascultând sfârâitul fusului. Se gândea la treaba asta, a lui Cristea. Nu, Rafila nu era fată rea, parcă nici n'ar fi crescut în casa lui Corlea. Cine ştie ? Se mai iscă asemenea făpturi acolo unde nici cu gândul nu gândeşti; iar dacă tinerii se plac, nu li se poate pune deacurmeziş. N'are el mintea asta... Iacă, în ce încurcătură se află. Dragostea aceasta, dacă stă s'o judece bine, are ceva putred la mijloc, ceva care o să-i mucezească sufletul lui Cristea. Cu de-a sila nu-1 poţi lua pe Cristea, e căpăţânos. Cine ştie ce-o să-i trăsnească prin cap ! Mai 'nainte când se părea că îi place de toate fetele satului, era în mare încurcătură bătrânul; acuma uite că dă de alta... Numai dracu poate vedea cum se vor sfârşi astea... dacă s'or sfârşi cu bine.
Bătrânul svârli ţigara spre sobă şi se culcă, ştiind bine că somnul acelei nopţi se dusese pe apa sâmbetei.
41
Exact în ziua de 1 Martie, tractoarele duduiră răsunător, sguduind văzduhul şi cele două pluguri cu cinci brazde se înfipseră în cea dintâi arătură a primăverii. Gospodăria colectivă contractase cu S.M.T.-ul executarea la timp şi în bune condiţii a lucrărilor necesare pe sezonul de primăvară, de vară şi de toamnă. Adunarea generală aprobă contractul în unanimitate. întrucât erau doar câteva gospodării în raion, vreo cinci întovărăşiri nu prea mari şi patru gostaturi, S.M.T.-ul nu era încărcat. Două tractoare cu utilajul necesar poposiră în Plopşor. Colectivul se angajase să dea celor patru oameni mâncare caldă pe tot timpul lucrărilor. Acea mâncare, în treacăt fie zis, până la înfiinţarea bucătăriei dela creşă, fu dată în grija câtorva colectiviste care o pregăteau acasă.
Toader Covrig, de îndată ce tractoriştii săriră de pe motoare în curtea gospodăriei, se apropie de dânşii, se prezentă : brigadierul Toader Covrig şi cuprinse în palma lui cât un hârleţ, mâna brigadierului tractorist. Acesta, un tânăr cu înfăţişare atletică, bine clădit, cu insigna de G.M.A. pe salopetă, îl privea pe brigadierul Covrig cu ochi plini de admiraţie.
— Dumneata ai arat şi astă toamnă la noi ? îl întreabă Covrig. Parcă te-am văzut prin sat.
— Am arat...
— Cum ţi se pare pământul nostru ?
— Bun pământ...
— Aşa-i ? Ei, noi vrem să-1 facem şi mai bun. Am adus gunoi, am cumpărat şi dela individuali. O să-1 silim să dea cât poate de mult.
— Asta-i bine ! zâmbi tractoristul.
— Dar dumneavoastră va trebui să ne ajutaţi... că noi singuri, de... nu ne ţine cureaua ! Ştii, o arătură clasa 'ntâi... culturile îngrijite ca la carte...
• — Toate muncile o să vi le facă brigada noastră.
— Zău ?
176 DUMITRU MIRCEA
- Daaa > Deci, te pot trage la răspundere...
tractor. Nu uita ! C°Vr,g' pa?lnd ,arS     iute pe lângă
— N'am să uit, tovarăşe, fii hodinit !
1 e lângă arătură se plimba Melchior însntn a* t       j ^ sieş. Preşedintele măsura din când n rlZ' 17- 1        u ™a' de G"g°"e şi de Vă-tişor din cap şi mormăia adanc.mea brazdei. Văsieş dădea înce-
-- Bun... bun... tare bun.
să avenTcai^ Grigorie Voivod, nu va mai fi as, O
«că, după toate reg    e stiintli N™ifa 7    ' * ^ ^ ° muncă sistema" Primăvara. Primăvara tov răs  meşechn e      7 " ^ Zed de hectare de ' Ştiin(a sovietică. Toat   J^^&Z^Vri' T   N'U 36 arJL A?a SpUne cu mult mai n,ulte produse dacă aram di^mnă Ai TZ St * ^
siiiuiui^^sr-v;::::^ tr^ ~
ruşinat, parcă vin?vat de^va ■ °Cn' * ?1 ^ Să grăiască parcă
îmi mi^asta SS^JT^ ^ <"      ^ ^ la
d-«^ ^tinzând palma spre
~ De camp. Am să mor de ciudă legat de grajd P '
ma să dai ^ ^7m^'° ^ ^ ^ iar Prigorie. Te lasă pe tine ini-
i„     •> Ap0i ?i_aşa s'au îmPăr{it acuma pe brigăzi C-n'i i„ ni,v..+ f
In grajd sunt numai iepele a făta şi calul cel chior aî lui Achim    " "^^
— Şi vrei sa ne lepede iar vreo iapă ? ' '
— Am să-1 controlez pe cela care
'™tat°atâa ^X^^r^S^ f f°St ^ "aplece. „ „.-
t-nut piept: „eu mă Xr^câ^'t^ml^/L^!'F*'^**™
3 pereche de cai. muncă.
-ât şi ce am de bună ziua si se
curând, se lu'^g^îul îndemni™"' tainU' ^ COntro,a
— Ei, haideţi, dragii tatii
A în— Covnge, spunea el, tovarăşe brip-ndio,-  M;0 munca, sămănat .Aşa. Când şi unde. Apoi, las pe mfne ' SPL"       Ş' CG am de
apropi^Sn'IfteS^T,ff"! dădea  bun* zi"a «i
curând, se auzea VasuM       d" 1 ^te'     da tainuI ,or' ~»*roIa hamurile.
l^soZ^ «« - -mP în griJa Paz-
- Cu oameni ca^Gherasim nu mi-e ruşine niciodată
Aşa-, el... pana se porneşte. Pe urmă merge numai în galop.
PAINE ALBĂ
177
Se limpezise o vreme frumoasă de primăvară... Bobocii plesniră de timpuriu, fnnecară satul în flori de toate colorile, în parfum amărui-acriu. In aşa fel năvălea viaţa în muguri, în aşa fel înverzea hotarul sub bătaia molatică a soarelui, încât oamenii clătinau cu uimire din cap :
— Cum de avem o primăvară ca asta ? E 951, nu-s zilele poveştilor. Gherasim se uita la sămănătoare dacă e în regulă, lua cheia şi strângea unele
şuruburi, curăţa roţile şi cutia de noroi... Caii, în răstimp, culegeau de pe jiumurile de câmp colţii firavi de iarbă. Acolo îl găseau colectiviştii ceilalţi care soseau în grup către răsăritul soarelui, sculaţi de şefii dezechipa. Paznicul clătina din cap către Covrig :
— Ăsta, al Bumbului, n'are somn.
Gherasim chemă la întrecere, lămurit de Covrig, celelalte at laje ale brigăzii.
— Măsoară parcelele, brigadiere ! ceru Gherasim.
— Stai, Gherasim, stai... Nu aşa. Dăm sămânţă. Atâta merge la un hectar — atâta la două. Maşina-i maşină, ea sloboade numai fix cât trebuie.
— Dar dacă sloboade cela mai mult ,ca să iasă în frunte? se îndoi Gherasim.
— Cum ? Ce vorbeşti ? Nu scriu eu aici care, unde şi cât seamănă ? Hei, nu merge aşa... Evidenţa, frate... asta-i ! Controlez 1 Apoi, num' atâta-i trebuie, să-1 prind !
Cerul se lărgise, limpede ca un ochiu de copil. Pe aripa legănătoare a vântului veneau amestecate mirosuri ameţitoare. Mirosea iarba crudă care ţâşnea din pământul mustos, miroseau brazdele întoarse proaspăt, miroseau bobocii de răchită amărui — asemănător mirosului de portocală şi de mere domneşti. îmbătată de aceste mirosuri, ciocârlia cânta sub bătaia soarelui, ţipa uneori ascuţit şi se repezea către arăturile proaspete, fără să se teamă de duduitul tractoarelor. Codobaturi agere săltau în urma celor cinci brazde, privind cu ochi rotunzi, mici ca mărgelele, la bogăţia ce ieşea dintr'odată din pământul răscolit... Numai ciorile, mai sperioase, se ţineau deoparte, gălăgioase şi negre.
Gherasim respira câteodată larg, punându-şi mâinile în şolduri şi privea întinderea neagră a arăturii... „Măi, ce de pământ! Şi ce pământ!"... Aşa îi spuse lui Covrig.
— Mult, da ! răspunse brigadierul. Dar nu asta-i principal, Gherasime 1 Principal e că totul e al nostru : al meu, al tău, al nostru. Ei vezi, asta-i! Iar el îţi dă atâta cât te ţine vrednicia. Nu eşti vrednic, nu mănânci...
— Mda, răspunse Gherasim .Asta-i drept... Heei ! strigă el către cai. înainte... înainte că ne întrece Nistor.
Hotarul răsuna de cântecul unui flăcău, ajutor la sămănătoare.
Această vreme îmbelşugată îi scutură pe colectivişti. Parcă însuşi pământul te îndemna, îţi cerea să te aşterni pe muncă. De aceea, consiliul de conducere socoti de bine să se înceapă neîntârziat săpăturile pentru iaz. Toate braţele disponibile, plus şase juguri, intrau la această muncă.
Râtul lui Corlea care fusese comasat, se întindea dela trestiiş, în sus. Cum toată apa se scursese în smârcul fostului iaz, râtul se svântase aşa de bine că pe urmele roţilor carului nu ieşea apă. Atunci, membrii colectivului au fost convocaţi la munca pentru săparea iazului. Iazul se va întinde pe două hectare, aşa că socotiţi dumneavoastră cât pământ a fost scos de acolo, dacă la margini avea adâncime de o jumătate de metru, iar spre fund un metru şi jumătate. Pământul scos, era întrebuinţat pentru digul din faţă lat de zece metri la bază şi pentru întărirea marginilor. Conducerea lucrării era dată în sarcina lui Toma.
Astfel, Toma fu primul care înfipse casmaua în pământul reavăn. împărţiţi pe echipe, fiecare cu porţiune anumită, colectiviştii, femei şi tineret — bărbaţii arau şi semănau — se apucaseră de săpat. Se făcu loc pentru şanţul pe unde va curge
12. — Viaţa Românească. — c. 946
178
DUMITRU MIRCEA
apa din iaz spre grădina de zarzavat din vale : un şanţ obişnuit în pantă uşoară. Apa care venea pe pârâu tot timpul anului — dacă nu era secetă mare — nu era multă, o şuviţă acolo, dar destulă ca să împrospăteze pe cea din iaz. Ea se va scurge prin şanţul pornit dela buza digului. Pentrucă atunci când vor fi ploi mari şi pu-~. hoaie apa să nu năboiască peste râturi, în dreptul albiei vechi se zidea din cărămidă loc pentru o poartă grea de scândură. Tot în vederea puhoaielor care puteau umple iazul de mâluri, se ridicau parapete pe margini, întărite cu glii pe care se piantau răcniţi. Tot răchiţi întăreau laturile digului din faţă.
Era o muncă uriaşă chiar pentru nişte oameni mai săritori decât plopşorenii noştri. La început, întinderea celor două hectare, împestriţate de femei şi tineri, răsuna de cântece. Pe urmă, în zilele următoare când de-abia se mişcase un singur rând de hârieţ, femeile începură să murmure. Degeaba glumea Mitru, electricianul, într'un grup în vremea prânzului :
— La vară, cobori de-aici, dela secerat, după ce te-a copt soarele şi te-jai umplut de colb până'n rărunchi încât oricum ai face, tot negru scuipi... la vară ne repezim de pe dâmb, dăm hainele peste cap şi sărim ca broaştele să ne răcorim. Femeile să-şi coasă de pe acuma costumul de baie ca domnişoarele din Cluj, ca să nu se sperie broscoii când le-o vedea în pielicuţa goală...
— Broscoii ca broscoii, dar ce-au să rânjească cei cu mustaţă ! Atunci să vezi comedie pe-aici !
— Aha-haaa ! numai să se 'ndese tufărişul cu răchiţi.
— Pân'atunci au să ne sară ochii 1 Iacă, săpăm de trei zile şi nici nu se cunoaşte.
— Avem vreme până la secerat!
— Ai, pe dracu ! Cine va pune cartofi şi fasole şi legume ? Cine va plivi şi va săpa toate câte sunt ? Voi, mucoşilor; numai la scăldătoare socotiţi. Cu asta nu astupi nici gura, nici dosul...
Toma asculta şi unele şi altele, când vesel când neguros. Era o muncă grea, dar care trebuia dusă la capăt. Aşa că el propuse consiliului de conducere să-i trimită acolo câţiva comunişti cu care să pună bazele unei întreceri socialiste. Se confecţionară steguleţe roşii şi se făcură premii pe echipe: premiul I, câte o pereche de bocanci de fiecare echipier din echipa cu cel mai mare randament în muncă , premiul II, câte trei metri de pânză ; iar premiul trei, o flanelă de bumbac. Pentrucă forţele să fie egale îi împărţi pe tineri şi tinere printre cei vârstnici şi în echipe, comunişti.
— Dar dacă toţi vom fi egali, atunci cum va fi, Toma ? •— O să vedem atunci, râse el.
— Toma, o echipă poate să câştige toate premiile ? întrebă Maria Creţului.
— Mai ştii ? s'o fi putând. Să vedem ia urmă... Dumneata, lele Marie, o să fii şefă de echipă că eşti ageră la gură.
— Sunt ageră eu peste tot. Dacă mă pornesc eu, nici dracu nu mă întrece.
— Te lauzi, te lauzi, lele Marie... o zădărea Toma.
— Eu-u? Eu mă laud ?
— Toată ziua-mi murmuraţi acolo.
— Poţi tăia limba omului, Toma ? Nu poţi...
— Se poate face treabă şi fără murmur. Gata : te chem la întrecere. Echipa noastră cu echipa dumitale. Primeşti ?
Toma îi zorea într'una pe echipierii lui. Se făcuse o tablă, înfiptă la marginea iazului : roşie pe-o parte şi neagră pe alta. In fiecare seară Toma scria cu cretă pe ambele părţi. Pe cea roşie, evidenţiaţii... pe cea neagră, codaşii. Mitru al lui Sfârla îi spuse lui Toma într'o seară :
— Toma, să facem şi un steag negru. Pentru echipa codaşă.
PÂINE ALBA 179
— Ce-eee ? se miră Toma. Un steag negru ? Nu... nu se poate; jignim oamenii. In orice echipă sunt şi oameni harnici. Cum îi poţi vârî pe toţi într'o căciulă ? Ei, Mitrule... Ţie ţi-ar plăcea una ca asta ?
Mitru lăsă nasul în jos, ruşinat, roşu până în vârful urechilor. Se îndepărtă şi se apucă de lucru cu furie parcă, fără să încerce vreo glumă ca deobicei. Toma însă hotărî totuşi ca pe tabla neagră, să fie trecută şi echipa codaşă. Sub ea, imediat, codaşii din toate echipele. Acelaşi lucru cu echipele şi muncitorii fruntaş,'. Aceştia însă erau trecuţi pe partea roşie a tablei. In prima zi dela aducerea tablei pe locul de muncă, echipa Măriei Creţului fu trecută, în hazul celorlalţi, pe negru. Toma scria, încet, cu litere desenate, ca un copil de şcoală.
— Ce fel de conducător eşti, lele Marie ? o râdea Mitru. Ţi-ai lăsat echipa împotmolită iar dumneata ai sărit pe tabla roşie... Individualism, asta-i ! „Numai eu să fiu în frunte"... Ştii cum îi asta ? Ca cel cu cămaşă nouă şi cu cioarecii flean-duri..." Cioarecii nu-s ai mei, îs căpătaţi !" zicea el.
Maria Creţului, mânioasă de vorbe, de râsetel- celorlalţi, mârâia gros, cu năframa trasă pe ochi :
— Ei, lăsaţi- voi numai... vă arăt eu ! îşi scutura ea pumnii mari, ca de
bărbat.
— Dece... râdea Mitru care lucra în echipa lui Toma. Nu ne lăsăm !
— Nu vă lăsaţi... Bine. Nu vă lăsaţi ! mârâia Maria Creţului, o să vedem noi, o să vedem.
— O să-i dăm Măriei o flanelă !
— O flanelă... Trebuie să comandăm una specială, cât o saltea !
Toate aceste lucruri, împletite cu o susţinută agitaţie verbală şi prin exemplu ridicară moralul săpătorilor.' Comuniştii, printre care şi Pista Căldărar, munceau pe rupte ,zoreau şi pe ceilalţi : „haideţi, haideţi, fraţilor, că ne-o iau înainte !" Maria Creţului se răstea la echipierii ei cu atâta glas că răsuna hotarul... Două zile echipa ei păstră locul pe tabla neagră . pe urmă locul păcătos rămase nescris, pustiu. Echipele ajunseră egale. Iar dela un timp trebuiră să vopsească cu roş şi tabla cea neagră : nu mai erau codaşi... toţi îndeplineau norma, iar evidenţiaţii se înmulţiseră. Oamenii din sat care treceau pe-acolo clătinau din cap şi se minunau.
— O să creşteţi şi peşti aici! spuse unul, aşezat pe margine, cu ţigara în
gură.
— O să creştem ce-om vrea noi, dar tu n'ai să vezi nici coadă de peşte... Iar dacă-i vrea să te scalzi, plăteşte taxă, dacă-ţi adăpi vitele, taxă... Ce, crezi că-i joacă aici ?
— Dar dacă intru şi eu la colectiv ?
— Intră, ce tot pipăi cu degetul... îi aruncă Maria Creţului în obraz. Isbucniră râsete prelungi. Flăcăiaşii se rostogoliră pe jos, urlând şi lovind
cu pumnii în pământ.
— ITa-ha-ha-haa !
— Ca mirele ne'nvăţat!
— Trăsni-te-ar, lele Marie !
— D'apoi ce crede el ! spunea Maria Creţului mânuind lopata ca un bărbat, ce crede că se poate pune cu mine ? Vie aici, să pună mâna... ce se tot codeşte atâta.
Luna Martie se arătă, spre deosebire de alţi ani, caldă şi cu foarte puţine ploi, aşa că lucrările iazului merseră în continuare, aproape fără întreruperi. In locul râtului se căsca acum o groapă uniformă, cu margini înălţate şi cu dig lat în faţă. Pentrucă marginile pârâulu- să se poată tăia, se abătu apa pe-o parte a iazului terminată mai curând. Săpătorii dărâmaseră pe urmă un mal, îl scoaseră
12*
180
DUMITRU MIRCEA
afară şi adânciră restul iazului. Toate lucrările acestea, mari si grele, au fost terminate într'o lună şi jumătate. E drept că în unele zile, între o semănătură şi alta, veneau carele cu vite şi ajutau bărbaţii, dar fără să se amestece în echipe. Lor li se socotea doar ziua de muncă şi atât La sfârşit, spre marea mirare a tuturor echipa Măriei Creţului câştigă întrecerea.
■— Ai văzut, dacă vreau eu? îi vâra Maria pumnul sub ochii lui Toma. Ai văzut ? Ce crezi ? Dacă eu mă înfurii, răstorn colectivul.
— Infurie-te cât de bine. Eu mă bucur. Infnrie-te mereu ca la săpatul iazului !
Gospodăria se văzu nevoită să comande direct din Cluj dela fabrica Ianoş Herbak atâtea perechi de ghete, pantofi şi bocanci. In total douăzeci.
— Ne-o costat cam mult treaba asta, spuse socotitorul scărpinându-se în capul chel.
— Nu te văita ! zise Toma, nu te văita ! Câţi bani au intrat în cassă pe urma transporturilor de iarnă ?
— Cincizeci de mii.
— Câte mii s'au economisit cu nutreţul ?
— Douăzeci.
— Câte vagoane de legume o să scoatem ?
— Asta de unde vrei s'o mai ştiu ? O să vedem la toamnă, tovarăşe Toma.
— Apoi tocmai asta zic şi eu. Cheltuelile cu premiile se ridică la o sută douăzeci de mii, deci o mie cincisute de om. Meritau asta. Dar fiecare mie va aduce pe lângă ea nenumărate alte mii... De ce te miri ? Iazul acesta ne va folosi zeci de ani de-acuma înainte. Aşa că... hopul a fost mare. L-ai sărit? Du-te înainte şi nu mai întoarce ochii înapoi !
42
Primăvara aceasta era atât de potrivită Ia vremi, încât bătrânii scormoneau aducerile aminte ca să ştie cam când au mai petrecut una la fel. Clătinau din cap şi nu puteau să-şi amintească.
încă din luna Martie năvălise verdeaţa pe câmpuri, atât de îmbelşugată încât de Paşti se putea cosi în orice parte a păşunii. Semănăturile de toamnă creşteau ca din apă, parcă le-ar fi tras la deal cerul albastru. Sămânţa cât ce-o puneai sub brazdă încolţea de mai mare dragul. Avea şi apă şi căldură din belşug.
— S'a îndurat bunul dumnezeu de noi ! spuneau oamenii : numa dacă am scăpa de potopuri, de grindină mai ales... Alţii, care ştiau câtă zdroabă se pusese în toamnă ca să se trateze seminţele şi să se semene la timp, care ştiau cât se luptaseră pentru desmiriştit îndată după secerat, cercetau holdele răsărite şi spuneau :
— Bun e dumnezeu, dar nici cu ştiinţa nu mi-e ruşine. Uite, Augustin Trifu s'a luat după colectiv, a desmiriştit printre clăi, a selecţionat şi tratat sămânţa, a pus-o la vremea ei în pământ. Tot aşa a făcut Văsieş. Ia uitaţi-vă la holdele lor. Lacrimă, nu alta. Nici pălămidă, nici buruiană puturoasă, nici volbură, nimic. Cât despre al colectivului grâu, ce să zic ? Aşa grâu cred că n'am văzut decând sunt pe lume şi calc pe iarbă verde... Colectivul scoate peste două mii la hectar.
— Scoate !
— Asta-i, vezi! Unde e Corlea să-i spun că, uite, ce frumos creşte grâul pe unde ară tractorul !? Unde-i, să-i arăt ce'nseamnă grâu semănat cruciş. Mama Iui, spunea că-i păcat să semeni aşa ; că pui cruce rodului, adică-1 înmormântezi Ei, uite cât e de înmormântat! Unde-i, să mă strâmb la el şi să-i spun că şi dumnezeu ţine la comunişti ! Zicea el : „are să-i bată dumnezeu că strică rânduelile
PÂINE ALBA
181
vechi"... Apoi acelea pe care le stricăm noi, numai rândueli de-ale lui dumnezeu nu's! ,
★
încă în plină campanie de însămânţări, Melchior, sosit proaspăt dela raion unde fusese chemat urgent, adună într'o seară la şedinţă plenară activul organizaţiei de partid din gospodărie.
— Tovarăşi, începu Melchior, cu glas foarte solemn, cu un fel de paloare pe obraz. După cum cred, fiecare ştie din ziar că în primăvara aceasta, poporul nostru sărbătoreşte un mare eveniment: e vorba de aniversarea a treizeci de ani dela înfiinţarea partidului comunist din România. Cred că fiecare e pătruns de măreţia acestei sărbători. Treizeci de ani, tovarăşi, treizeci de ani de lupte necurmate, de suferinţe neînchipuite, de strădanii şi de jertfe pentru marea cauză a socialismului. Adunat sub steagul neînvins al lui Lenin şi Stalin, partidul nostru a luptat şi a biruit. A biruit... Căci ce-a fost partidul, tovarăşi ? Pentru fiecare dintre voi ? Pentru întreg poporul nostru ?...
In timp ce Melchior vorbea mai cald ca niciodată, Toma, aşezat pe una dintre băncile din fund, vedea cum stau oamenii — fiecare venit de pe câmp, dela muncă — atenţi, cu gâtul întins spre Melchior. Toma ie auzea respiraţia reţinută, înceată, tuşitul înfundat în pumni şi se mira că niciunul nu se mişcă neliniştit pe scaun. Aşezat la masă, Boroş avea în ochi o lucire neobişnuită. Toma stătea între Covrig şi Carol Forai. Covrig îşi împreunase mâinile pe piept şi stătea drept ca la fotograf, împietrit. Pe faţa lui de piatră se citea o dârzenie neasemuită. Rotarul, cu coatele pe genunchi, aplecat înainte, cu bărbia ridicată, învârtea încet pălăria între mâinile lui mari, de meşter. La degetul mare, observă Toma, avea o tăietură aproape vindecată.
„Parcă's alţii ! cugetă Toma. Şi iaca, n'a trecut decât o jumătate de an — nici atât n'a trecut... Buni oameni".,.
— Partidul, tovarăşi, răsuna vocea melodioasă a lui Melchior, a fost ceeace se cheamă lumânarea în întunerec. Au tăbărît asupra lui toţi turbaţii, aşa cum se năpustesc viforniţele peste un copăcel tânăr, voinic şi îndrăsneţ. L-au schingiuit, 1-au rănit, i-au ucis mişeleşte oamenii, l-au batjocorit în fel şi chip. Dar nu l-au răpus ! Partidul a trecut prin toate victorios, aşa cum trece para focului printre uscături! Care cum s'a aruncat asupră-i, s'a ars şi scrum s'a făcut !... Niciodată flacăra aceasta n'a putut să fie stinsă. A ieşit biruitoare iar acum duce ţara noastră acolo unde merită să fie : la loc de cinste în rândul popoarelor lumii libere...
Melchior conteni puţin vorba. Oamenii răsuflară prelung parcă ar fi pus jos o greutate. Boroş îşi freca obrazul cu dosul palmei, în neştire.
— In cinstea aniversării partidului nostru, tovarăşi, să ne înzecim sforţările pentru a ridica gospodăria noastră la loc de frunte, s'o facem înfloritoare... In noi stă puterea asta. Putem şi trebuie s'o facem. Va fi cea mai mare mulţumire făcută partidului pentru câte ne-a dat, pentru câte a înfăptuit şi va mai înfăptui de-acum înainte.
Primul care se ridică la cuvânt fu Carol Forai. Acesta îşi puse grăbit pălăria pe bancă şi cum, nu se ştie de ce, îi tremura mâna, o scăpă pe jos, făcu un semn lui Toma s'o lase acolo şi începu :
— Eu, tovarăşi, n'am să vă spun multe. Una zic : iată, am intrat în colectiv; copiii îmi sunt la grădiniţă. Nevastă-mea îmi scrie foarte bucuroasă din sanatoriu. Ce să zic ? Nu's astea toate dela partid ? Iaca, eu sunt ungur. înainte, chiaburii se răsteau ia mine când le ceream plata pe lucru; 1? făceam două roţi, îmi plăteau una. „Ceee ? cum vorbeşti aşa, măi, coadă de topor !" Aşa-mi ziceau. Să spună Sandor fierarul, dacă n'a fost aşa ! Şi ştiţi toţi cum a fost. Acuma ?
182
DUMITRU MIRCEA
Acuma îs frate cu Toma, cu Covrig, cu toţi... Ne-a adunat partidul... Şi pentru asta tot partidului... eu mulţumesc partidului pentru toate... care prin tovarăşul Melchior m'a adus în colectiv şi-1 chem pe Sandor la întrecere şi anume : întâi: nicio întârziere în muncă. Doi : calitate extra în muncă ; Trei : economie mare la materiale şi patru : în fiecare zi venit plus gospodăriei de o sută de lei. Asta-i angajamentul meu. Primeşti, Şandoiel?
— Primesc! spuse fierarul ridicându-se în picioare, dacă primeşti şi tu condiţia mea.
— S'auzim ! răsunară câteva glasuri, laolaltă cu al lui Carol.
— Ajutorul pe care ni-1 dăm unul altuia să nu treacă în ziua de muncă. Să-1 socotim venit al gospodăriei.
începură aplauze. Melchior ridică însă mâna cerând linişte :
— Aşa ceva nu-i just, tovarăşi... Nu-i just nici al patrulea punct din angajamentul tovarăşului Forai. In socialism orice muncă este retribuită cinstit. Colectivul n'are nevoie de asemenea sacrificii. Colectivul cere muncă şi o retribu-ieşte. Deaceea lăudăm cuvântul maiştrilor noştri, dar principiile trebuiesc, respectate... Sunteţi de acord, tovarăşi ?
— Mda... noi, inima noastră... îngăimă Carol, cu ochii la Şandor. Suntem de acord.
De data asta nimeni nu mai întrerupse aplauzele.
In urma multor angajamente de tot felul, Toma se ridică şi spuse :
— Eu, tovarăşi, fiind şef de echipă îmi iau următorul angajament : să depun maximum de sforţări pentrucă să termin însămânţările la timp, să plivesc de câte ori trebuie, cu atenţie, legumele, iar în zilele când munca ne va permite, întreaga mea echipă să lucreze alături de celelalte, la câmp. Chem la întrecere toate echipele. Iar în plus, mă oblig să fac muncă pe lângă micul nostru observator meteorologic care e în curs de construire.
— Ce-e-e ? se mirară oamenii din sală. De unde-ai scos-o şi pe-asta ?
— Linişte, tovarăşi! spuse Melchior E una din noutăţile gospodăriei. Toader Covrig se ridică la cuvânt şi spuse numai atât :
— Eu socot că acum trebuie să pornim neîntârziat campania de întreţinere a culturilor. Iată, cu iazul suntem pe terminate, de. însămânţat ne-a mai rămas puţin, legumele încă nu's toate de răsădit. Să năvălim peste buruieni şi nici una să nu lăsăm. Avem un grâu că-I putem duce la expoziţie. Eu zic aşa : mă leg să chem la întrecere brigada lui Văsieş pentru campania de întreţinere a culturilor...
In urma acestei consfătuiri, activul de comunişti începu munca de agitaţie printre oameni. Ieşind dela şedinţă Melchior îl luă pe Boroş de braţ şi-i spuse :
— Mi-a plăcut angajamentul dumitale, tovarăşe secretar. Da, să ţii strânsă legătura dintre comuniştii neintraţi şi până la toamnă, să-i aduci prin muncă de lămurire, pe toţi în colectiv. E bine... e foarte bine, tovarăşe Boroş. Când vom face alegerea organelor de partid, să n'avem în sat decât o singură organizaţie!...
43
Prin sat umbla foarte amărît, un om. Suduia de ardea pământul : Corlea. Pe la începutul campaniei de însămânţări, îl chemară la Sfat. Chiaburul în bună înţelegere cu ceilalţi, începuse iar să spună cui voia să-1 asculte, aşa între două vorbe: „măi, eu nu zic, seamăn, că dacă nu pui în pământ, nu culegi. Iacă, ce fac comuniştii : îţi iau tot şi-apoi sar pe tine : seamănă. Dar sămânţă ? Sămânţă de unde ? Deia dracu ?"
Vorbele lui ajungeau însă repede Ja Sfat. Venea când unul, când altul, când agentul agricol : „să ia împrumut, să' cumpere. Ce ? Noi cât am luat împrumut dela el, cât ne-a jupuit primăvara. Las' să crape acum !'
PAINE ALBA
183
Toma, care îl înlocuia pe Boroş acum în privinţa însâmânţărilor, întrucât aşa hotărîse Sfatul — secretarul era prea cuprins de treburi — îi spuse răspicat lui Corlea, cu planul de cultură sub ochi :
— Nouă să nu ne umbli cu fofârlica, auzi ? Legea sună să sameni, sameni ! Nu o faci, legea prevede pedeapsa» Aşa să ştii.
Coriea a ieşit dela Sfat verde de ciudă. „Auzi tu, cine să-i comande lui ! Iaca nu samăn, să crape al Bumbului, dar nu samăn !" Şi iar îl chemă Toma la Sfat.
— Ce-1 tot bolmojeşti atâta ? zise într'o zi Ştefan Rusu. Trânteşte-i un proces verbal de sabotaj, să-I usture la inimă !
— Cu asta nu faci nimic ! Din proces nu creşte cucuruz ! Am să-1 fac eu să samene !
Corlea a ieşit dela Sfat verde de ciudă. „Auzi tu, cine să-i comande lui 1 Corlea părul măciucă : atâta nu plătise el toată viaţa pe-o zi de lucru. Omul îi spunea verde: „ne-a spus Toma sâ nu ne lăsăm înşelaţi. Dâ bani şi mâncare!"
— Iar al Bumbului, scrâşnea Corlea Dumitru. Totuşi, ameninţat cu darea în judecată, fu nevoit să însămânţeze, târâş, grăpiş. „Asta... crăpa-r-ar ! ăsta i-a ascuţit aşa, se plângea Corlea către Berindeanu... Uite, uite cum m'au lăsat să hodinesc anul trecut! Acuma ? Acuma m'ar pune pe cărbuni! Iiiih ! încheia el, strângându-şi pumnii. De ce sar aşa pe mine, cuscre ?"
— Eh, parcă pe noi nu sar... Sar. Ce te plângi ? răspundea Berindeanu, scrâşnind din dinţi. Iacă, trebuie să asculţi Te-ai lăudat aşa şi aşa cu cotele... Cu colectivul. Iacă, n'am putut face nimic.
Corlea îl asculta întunecat, cu mâinile la spate şi pufnea pe nas cu ciudă.
— Al Bumbului! bătu el cu piciorul în pământ. Ei, uite, sfătosul acesta i-a scuturat. Nu mai avem tinnă din pricina lui.
— N'avem, asta-i drept! clătină Berindeanu din cap.
— Tu ce zici, se aplecă Corlea spre bătrân, dacă l-am muia o leacă... Ştii, ca pe Boroş. Iar sări fumurile din cap.
— Taci, nu vorbi prostii... Sunt doi, doi, mă. El şi cela din gospodărie.
— Eeeel... ăla-i un papă-lapte !
— Nu vorbi prostii. Ia, aşa cum îl vezi, el le pune pe toate la cale... El l-a aţâţat şi pe Bumbu.
— Ştii... ju... pe-amândoi ? îngăimă Corlea.
— Ei, n'am zis nimic, am tăcut. Eu n'am zis nimic ! se apără Berindeanu bătrânul, cu amândouă mâinile întinse în faţă.
Corlea se despărţi furios de cuscru-său. „E un fricos, un mămăligar, mama iui. Se lasă... oricum îl împing tot nine-i 1 Un fricos !"
La plivit, Corlea nici nu s'a gândit să iasă. „Să turbe, dar nu mă duc ! Fac ce vreau cu holda mea !" L-au chemat din nou ia Sfat, întrucât sătenii veneau în fiecare zi la şefii de sectoare cu reclamaţii :
— Noi ne rupem spinarea, aplecaţi pe holde, iar chiaburul stă acasă bolovan şi nu mişcă. In holda lui buruiana astupă semănătuta. Mânaţi-1 la treabă... Să vadă şi el cum se lucră, cum se câştigă pâinea !
La Sfat, Corlea răspundea încet, cu ochii împrăştiaţi prin colţuri :
— Nu găsesc oameni, n'am cu cine, nu pot!
— N'ai... n'ai I Plăteşte oamenii cum se cade, îi răspunse Toma, şi-ai să găseşti. Nu cumva ai vrea să faci şi acuma ca pe vremea voastră ?
— De unde, măi oameni... n'am... răspundea chiabuiul cu glas sfârşit, sugrumat de furie.
— In cazul acesta, sabotaj. Ce spuneţi, tovarăşi ? se întoarse Toma spre Ştefan Rusu şi spre Lurnperdeanu Nistor care erau de faţă.
184
DUMITRU MIRCEA
Corlea ieşi dela Sfat buimăcit de furie. „Al Bumbului !" scrâşnea el. Ori încotro dădea se ciocnea de Toma, parcă s'ar fi înfăşurat lumea într'o piele de arici şi din fiecare ţeapă răsare mereu 'Toma şi iar Toma. Atât vedea Corlea : Toma, parcă nu întregul sat s'ar fi trezit... Se svârcoli chiaburul învăluit de gânduri negre, se svârcoli multă vreme până când într'o zi n'a mai putut să rabde şi-a chemat la mare taină pe doi din oamenii lui în care prinsese de-acuma încredere...
In acele zile ale primăverii, s'a întâmplat şi altceva în casa lui Corlea Dumitru. Amărîtă din pricini cunoscute muierilor, Rafila şi-a luat in ma în dinţi, tremurând din tot trupul de i se clătinau dinţii în gură, gal-benă-verzuie la chip, a pus capul în poala maică-si şi cu lacrămi în ochi i-a mărturisit taina ei cea înfricoşată : era grea ! Mamă-sa a privit-o cu ochi crânceni şi a întrebat:
— Cu Cristea ?
— Ihî! sughiţă fata.
— Doamne, Rafilă, ce-ai putut să socoti, ce-ai putut să socoti !
— Dacă mi-e drag, mamă ! Ca ochii din cap...
— Of, bătu-ţi-ar dumnezeu dragostea ! Dar măcar are să te ia de nevastă ?
— Mă ia, mamă. Mi-a spus că numai postul să treacă !
— O doamne, doamne, mare măgăriţă mai eşti! Vai Rafilă, Rafilă... Hai, la doctor !
— Nu mă duc, mamă... mamă, nu mă duc, nu mă duc! Mai bine mă spânzur. !
— O, o, o ! Cui dracu poţi sâ-i semeni la minte ?
într'o seară Toma venea dela Valeria. Era înnorat şi pustiu. Adia un vânticel călduţ prevestitor de ploaie Toma venea prin întune'ic-fluierând încetişor. Era vesel. Valeria îi spuse că a vorbit cu mama ei des;.Te nunta lor şi că acum toată casa ştie... Rămăseseră înţeleşi : pe ziua de 1 Mav Gândurile acestea făceau însă loc şi altora, aşa cum se întâmplă totdeauna şi oricui când e fericit. (Numai gândurile cele negre se ţintuesc în cap ca ţăruşii şi nu se dau urnite din loc). De pildă, îşi spunea Toma, vom întinde lumina electrică şi pe-aici, pe la pod şi mai în sus. Asta odată cu radioficarea... Radioficarea ! zâmbi Toma în sirra lui. Cât ne-au dat muierile de lucru până ce le-am scos din cap zumzăiturile chiaburilor 1
Deodată, două umbre răsăriră ca din pământ înaintea lui rupându-i şirul gândurilor. Toma sări îndărăt un pas, se chirci. Avu vreme să se gândească : vor să mă bată! şi odată cu acest gând fulgerător, ţâşni ca un arc, repezindu-se asupra celui mai apropiat. Omul lovit în stomac sughiţă ca un porc şi se rostogoli împreună cu Toma la pământ. In clipa următoare Toma era sus, drept, primind alacul celuilalt. „Până se scoală cel de jos, cu ăsta termin ! De unul nu mi-a fost frică niciodată 1" îşi spuse Toma răsuflând greu. Se ciocniră. Toma apucă braţul vrăjmaşului care ţinea un resteu pare-se, cu o mână, şi cu cealaltă îi smulse cârpa neagră de pe obraz.
— Cristea ! mugi Toma recunoscându-1. Fără să mai stea pe gânduri îl pocni cu toată puterea pumnului între ochi. Cristea gemu, se arcui pe spate şi se prăbuşi lat la pământ. In locul unde fusese Cristea, apăru o lucire de cuţit, ca un fulger. Toma avu timp doar să se aplece puţin. Cuţitul repezit cu toată puterea ii brazdă fruntea pe deasupra ochiului stâng alunecând spre ureche şi se înfipse în haină pe lângă umăr. Toma răcni şi apucă scrâşnind mâna cu cuţitul, o răsuci de-o auzi pârâind şi-1 repezi grămadă peste Cristea. Un gând îl fulgeră atunci pe Toma, încrâncenându-i carnea : să mă omoare vor ! Făcu iute câteva salturi într'o parte şi se înfundă în noapte duruind peste pod repede-repede „Cât mai repede',
PAINE ALBA
185
jar dacă au armă de foc ?" Fără să ţină seamă că-i orbea sângele care curgea îmbelşugat din rana dela frunte, alerga cu răsuflarea oprită. Câinii, treziţi din somn de paşii lui se luară după el ca turbaţi. Când Toma socoti că alergase destul şi că pe laturile uliţii erau case de-acum, se opri şi-şi duse mâna la ochiul stâng deasupra căruia simţea durerea. Palma i se umplu de sânge cald şi numai atunci simţi că sângele i se prelinge pe piept, pe lângă guler. Ajunse acasă, deschise uşa şi-şi propti mâinile pe genunchi, aplecat înainte.
— Gherasim, aprinde lampa ! mugi el fulgerat de dureri.
— Ce-i, ce-i ? Cine-i ? se auzi speriat glasul Rozafiei.
— Eu, Toma. Aprindeţi lampa odată, ce dracu i
— Ce-i cu tine, mă ? întreba Gherasim din pat, zărindu-1 cum stă mogâl-deaţă lângă uşă, în întuneric.
— Dar aprindeţi lampa odată ! strigă Toma, că mă orbeşte sângele.
— Vai de mine ! Gherasim dragă, sai 1 ţipă Rozalia.
Gherasim scăpară un chibrit şi rămase stană. Toma era scăldat în sânge. II privi îngrozit până-1 arse chibritul la degete, aprinse altul şi se necăji tremurând să aprindă lampa.
— Doamne, ce mult mocoşeşti acolo ! strigă Rozalia care umbla desculţă, dela Toma le Gherasim, frământându-şi mâinile.
La lumina lămpii cercetară ona.
— O crestătură numai, dar lungă !■ răsuflă uşurat Gherasim, aşezându-1 pe laviţă. Adă apă, Rozalie, să-1 spălăm. Ia spune, cine te-a potcovit ?
— Nişte binevoitori, încercă Toma să glumească. Asta-i lupta de clasă.
— Fi-ţi-ar lupta de clasă a dracului! se înfiora Rozalia cu palma pe obraz. Puteau să te omoare.
— Apoi că mi se pare, asta urmăreau, zâmbi Toma strâmbându-se de durere, în timp ce Rozalia îi curăţa faţa de sânge. N'au ştiut ei c'am învăţat lupte la armată şi că nu mi-e frică de doi.
— Doi erau ? N'ai putut să-i recunoşti ca să ştiu în cine să mă bag ?
— Unu-i Cristea...
— Cristea, mârâi scrâşnind Gherasim. Fărâme-1 fac!
Intr'aceea se deschise uşa casei şi apăru Melchior, frecându-şi ,ochii somnoroşi.
— Brr ! făcu el cutremurându-se. Eşti rănit rău ?
— O sgârietură. Vezi, Rozalia, că am în ladă tifon, vată şi tinctură, spuse
Toma.
— E aproape de ochi! zise Melchior cercetând tăietura printre buzele căreia se iţea osul alb al frunţii.
Icnind de durere, cu fălcile încleştate, Toma rabdă cu tărie arsura tincturii.
— Pune, Rozalie, pune. Pune fără frică, să nu se infecteze, ca să rămân ca Ştefan Rusu.
— Ţie-ţi mai arde de gluma acum ! scrâşni Gherasim, dar în mine se întoarce rânza pe dos.
In curând, bandajat şi schimbat cu haine curate, Toma sări în picioare :
— Hai cu mine, Gherasim.
— Viu ! se iuţi frate-său. Dăm după ei ?
— Mergem până la Cristea, nu cumva s'o şteargă.
— Toma, zise Melchior. Stai că viu şi eu...
— Ei, ce zor ai ?
— Eu dau fuga la telefon. Chem miliţia.
— Asta da. Imbracă-te repede. Hai, Gherasim.
Ieşiră. Gherasim cumpănea în mână o cârjă noduroasă. Uliţele erau trezite
186
DUMITRU MIRCEA
parcă, într'atâta hăpăiau câinii. Când ajunseră în dreptul casei lui Dumitru Moldovan, văzură uluiţi că lampa ardea.
Toma zâmbi acru, îşi frecă bărbia pătrată şi-i făcu semn lui Gherasim.
— Hai.
Uşa dela intrare nu era încinsă. Toma o împinse brusc şi intră înlăuntru; străbătând tinda întunecoasă. Când îi zăriră, căsenii rămaseră încremeniţi. Gherasim îl înghionti pe Toma şi arătă cu capul spre Cristea :
— Tu ?
Toma era tot atât de nedumerit în faţa lui Cristea ca şi ceilalţi înaintea lor.
Culcat pe pat, galben ca un mort, cu braţul drept desgolit şi mai jos de cot, cu o tăietură adâncă, zăcea Cristea. împrejur se agitau cei doi bătrâni cu ştergare pline de sânge. Cristea, alb ca varul, scrâşnea de durere privindu-1 pe Toma cu ochi lărgiţi de spaimă.
— Ce vrei ? mârâi el săltându-se puţin.
— Stai liniştit, stai aşa... Nu fi nebun ! spuse Toma apropiindu-se de pat. Toma era întreg numai mirare şi ardea de dorinţă să afle cum a fost rănit Cristea. Ii luă braţul deşi Cristea şi-1 retrase de câteva ori, spunându-i :
— Te rog să stai liniştit şi să-ţi văd rana, daca n'ai putut sta mai înainte.
— Doamne, Toma, îngăimă lelea Dochie, doar nu v'aţi tăiat cu cuţitele :?
— Nu, lele Dochie, dumnealui şi încă unul au sărit la mine, m'au crestat puţin, dar am reuşit să scap. Ei, dar tu ai o tăietură serioasă ! Gherasim, fugi până acasă la noi şi adă tinctura de iod. Hai, trap, nu te boldi la mine ca la urs !
Gherasim îl privi cu ură pe Cristea, îi făcu semn cu pumnul în care ţinea cârja şi împins de Toma ieşi mârâind pe uşă. Toma luă apoi clin mâna bătrânului năucit de întâmplarea asta, ştergarul năclăit de sânge şi-i spuse lui Cristea :
— Ridică braţul în sus ! Hai, ridică-1. Cine dracu te-a tăiat ?
Nici Cristea nici cei doi bătrâni care căutau când unul la altul, când la cei doi tineri, nu puteau să-şi dea seama ce se petrece în sufletul lui Toma. Acesta strânse puternic cu ştergarul mâna lui Cristea şi-o puse pe bătrână să-i ţină braţul ridicat. Pe urmă Toma se aşeză pe laviţă, lângă bătrân.
— Doamne, doamne, Cristea, clătina bătrânul din cap, cum ai putut face una ca asta ?
— Cine-a fost celălalt, Cristea ? El te-a tăiat cu cuţitul ? întrebă Toma. Cristea rămase mut şi strânse doar din buzele vinete.
— Bine, Cristea... Ne-am înţeles. Nu spui acum, ai să spui numaidecât la
miliţie.
In tăcerea casei, trei perechi de ochi erau îndreptaţi asupra flăcăului care, întins pe pat, gemea încetişor. Părul lui gălbui, răvăşit pe pernă şi lăsat pe frunte îi mărea albeaţa obrazului.
— Hei, Cristea, Cristea ! spuse iar Toma. Nu l-ai ascultat pe Boroş, secretarul. I-a vorbit Boroş, se întoarse Toma spre bătrân, şi n'a vrut să-! asculte. Am băgat noi de seamă că te învârti prea mult pe la Corlea şi nu ne mirosea bine ! Spune drept, Cristea, aşa că dela banditul acela a pornit ? Taci, nu spui nimic. Lui Boroş i-ai spus că-ţi place de Rafila şi noi am înţeles. Dar tu, Cristea, n'ai ştiut să te fereşti de urzelile chiaburului ! Te-ai lăsat amăgii, Cristea, şi-acuma ne doare inima că va trebui să fii pedepsit. Hai, spune care-a fost celălalt, nu fi dobitoc ! Vrei să tragi totul singur V De ce taci ca un butuc ? Spune, cine-a fost celălalt ? Cine te-a tăiat ?
In Cristea se petrecea acum o schimbare înfricoşată. Uite că i-a cercetat rana, 1-a legat, 1-a repezit pe Gherasim — parcă i se aud paşii — după tinctură, vorbeşte cu blândeţe. Ce fel de suflet zace în omul ăsta la care nu se mai poate uita ?
PAINE ALBĂ
187
Gherasim intră ca o furtună pe uşă. întinse gâfâind lui Toma pacheţelul cu lucruri doctoriceşti şi spuse, trăgându-şi răsuflarea, cu ochii la Cristea :
— Fire-ai al dracului să fii ! uite, din pricina ta alerg ca la foc în loc să te sfărâm osuţ cu osuţ, coadă de chiabur!
Toma meşterea la rană. Din când în când se strâmba şi el de durere, strângea fălcile şi tăcea.
— Acum are sa te usture al dracului, Cristea, dar fără asta nu se poate, zise el, apăsând tifonul cu tinctură peste rană. Cristea gemu, se săltă, căzu la loc pe spate, scrâşnind. Dochia plângea tăcută, cu colţul năfrămii în gură, clătinând încetişor din cap. Gherasim stătea cu palmele adunate pe cârjă şi cu bărbia proptită ,deasupra, cu ochii la Cristea. Bătrânul răsucea cu degete tremurânde o ţigară.
— De câte ori nu i-am spus : fur-o dacă-ţi place, rupe-o dela chiabur şi ad-o aici, dacă nu poţi fără ea 1 Nu m'a ascultat, nu m'a ascultat şi gata... Acuma-i bine, mai bine nu putea ajunge, cu capul lui de nătărău! Ce-ai avut mă, cu omul ăsta ?
— Lasă-1, bade Dumitre, că are să ne spună el îndată, zise Toma terminând de bandajat. Ei, hai, măi Cristea, nu fi catâr. Cine-i celălalt?
Cristea se ridică greoi din pat, se aşeză cu picioarele spânzurate peste dunga patului şi stătu o clipă aşa. E greu de ştiut ce se petrecea în inima lui înaintea a patru perechi de ochi care-1 săgetau neîncetat. Se ridică în picioare, se apropie de laviţă şi se prăbuşi cu capul pe faţa mesei. Braţul rănit îi spânzura, parcă fără viaţă, pe lângă trup. Ridică nişte priviri tulburi şi îngăimă ca beat:
■-- Am să spun ! Tot am să spun, gemu el. Mi-a căzut fata dragă şi gata. La început nu mi-a fost... pe urmă m'am lipit de ea. Asta-i! Ce ştiţi voi? Dumneata, mamă, nu te uita aşa speriată la mine. I-am spus c'am s'o iau de nevastă şi-am s'o iau. Am s'o iau, chiar dacă mă omorîţi! Na '
— Ia-o sănătos ! spuse bătrânul.
— Na! Şi m'am dus pe.-acolo, am ascultat radio... S'a învârtit lumea cu mine. Am greşit, n'am spus nimănui
— Grea slujbă ţi-ai ales, fătul meu ! grăi lelea Dochia.
— Taci, mamă ! Pe tine, Toma, Corlea m'a trimis să te bat, eu şi cu Ga-vrilă Berindeanu.
— Berindeanu ! scrâşni Toma în acelaş timp cu Gherasim.
— Berindeanu. Zicea Corlea aşa : „ăsta, al Bumbului, trebuie muiat. S'o lase mai cu încetul, că nu mai încapi de el în sat". Spunea Corlea aşa : „îi daţi ăstuia !" adică ţie. Şi se gândea să i-o facă şi lui Melchior !
— Lui Melchior, exclamară toţi trei cu ochii lărgiţi.
— Ah, Cristea, Cristea, se văita bătrâna, cum te-ai lăsat împins la păcat, să omori oameni de omenie.
— Eu n'am vrut să-1 omorîm... Berindeanu însă a vrut să te omoare. Am zis să nu facă una ca asta şi-am vrut să plec. Intr'aceia ai sosit. Gata ! N'am ştiut că eşti aşa tare. Ca de fier eşti !
Cei patru ascultau povestirea deslânată a lui Cristea, cu răsuflările oprite. Gherasim îşi mişca nervos, pe cârjă, mâinile mari sub ochii atenţi ai lui Toma care-şi spunea : dacă se aprinde Gherasim, îl pocneşte în cap !
— Nu te-aveam la inimă, îmi era ciudă pe tine... erai totdeauna mai sus decât mine, dintr'odată mai sus. „Mă stâmpăr odată" mi-am zis în clipa aceea. Mi-ai scăpat din mână... Ai băgat de seamă că eu sunt. Berindeanu s'a repezit la mine : „Măgarule, te-ai lăsat să te cunoască !" şi-a ridicat cuţitul să mi-1 bage în piept. M'am răsucit, mi-a intrat cuţitul în mână. L-am pocnit cu resteiul în cap. Acolo l-am lăsat.
188
DUMITRU MIRCEA
— Berindeanu a vrut să te omoare ? întrebă Toma uluit. Ca să nu faci mărturii ? Să cadă vina pe mine,...
Cristea întări tăcut, cu capul : ~ Aşa cred...
— Hei, Cristea ! şi-ţi mai trebuie sămânţă de chiabur !
Cristea ridică iar privirile tulburi, umede şi rosti trecându-şi limba peste buzele arse :
— N'am ce face ! Rafila aşteaptă copil !... Acuma, Toma, dacă vrei să" mă bagi în temniţă, bagă-mă. Dar să ştii că pe Boroş tot Corlea a pus la cale să-1 bată, iar scrisoarea aceea despre Văsieş, el a scris-o r
Toma se ridică de pe laviţă şi măsură odaia cu paşi largi, cu mâinile aduse la spate, gârbovit. Să-1 sdrobească pe Cristea nu putea, nu-1 ierta mima. Cristea, tulburat cum e acum, are să-şi aducă aminte toată viaţa : i-a arătat Berindeanu cu cuţitul cine-i e prieten şi cine duşman. Nu, nu putea să-1 sdrobească. Dar nici să stea legii dinainte nu putea... Se opri înaintea lui Cristea şi spuse :
— Ascultă, Cristea. Ai fost un mare nătărău ! In ce mă priveşte, iacă, spun de faţă cu bătrânii tăi, oameni de cinste în sat şi de faţă cu frate-meu : n'am nimic împotriva ta. O să fii cercetat şi-acolo să spui tot, de-a fir a păr cum a fost. Au să judece oamenii legii... Eu n'am ce-ţi face, nu pot să-ţi fac mai multe acum...
Toma tăcu, privindu-1 cu ochii pe jumătate închişi :
— Iar cu Rafila te priveşte ce-ai să faci... Eşti bărbat întreg... treaba ta !
In aceeaşi noapte, Rafila se trezi cea dintâi când cineva ciocăni la geam.. Mamă-sa era plecată la neamuri, aşa că era singură cu Corlea. Se sculă şi-1 strigă pe tată-său. Corlea ieşi în târnaţ cât ai clipi din ochi şi aduse în casă pe Găvri-luţ, care, stropit cu sânge pe haine, gemu •
— Ne-a scăpat! Nătărăul de Cristea...
— Ce-i cu Cristea ?
— L-a recunoscut, dumnezeii lui. Pe mine nu. M'am repezit cu cuţitul la Cristea să-i închid gura pe veci... M'a lovit cu resteul în cap. Venind încoace m'am uitat pe fereastră la Cristea şi-am văzut acolo pe-ai Bumbului, pe-amândoi!... Are să ne spună !...
In acele clipe de încordare, amândoi uitară că Rafila e de faţă. Fata îl asculta cu ochii căscaţi de uimire, fără să poată îngăima o vorbă.
— Fugi ! zise Corlea. Ia-ţi haine de casă. Am să te ajung. Ne urcăm în tren şi numai la Prund ne. oprim. Am eu acolo un prieten. Hai, nu mai sta !
Corlea îl împinse pe uşă afară, deschise lada şi luă toţi banii din ea, înfundându-i în buzunarul hainei. Svârli într'o straiţă nişte albituri şi când crezu că-i gata, auzi vocea Rafilei care se coborîse din pat :
— Unde fugi, tată ?
— Ha ! strigă Corlea surprins. Fug. Fi-ţi-ar drăguţul al dracului ! Mi l-ai băgat pe gât, acuma dracu să ţi-1 ia !
Rafila vedea negru dinainte. Fugeau, se pierdeau cine ştie pe unde, iar Cristea are să rămână şi să tragă ce-au pus la cale ei !... „Vai, tată, tată... ce-ai ştiut să faci ! socoti ea într'o fulgerare. Nu-i las, nu-1 las... N'are să iasă de-aici 1" Strigă :
— Nu te las !
— Ce-e-e ?
— Nu te las !... Auzi, nu te las !
— Eşti nebună ? se miră Corlea. Ce-ţi trăsneşte prin cap ?
— De ce să fugiţi ! striga Rafila înnecată de plâns. Voi fugiţi şi pe el au să-1 închidă. Nu te laaas, nu te laas...
paine alba 189
Fata se repezi la uşă, o închise cu cheia şi strigă :
— Ajutooor !
— Nu răcni, trăsni-te-ar ! mugi Corlea întinzând mâna spre dânsa. Dă cheia! Rafila se dădu înapoi, mereu înapoi, urmărită de tatăl ei care gâfâia :
— Nu răcni că n'au să-i facă nimic. Dă-te la o parte. Lasă-mă să trec, n'auzi ? Dă cheia !
— N'o dau !
Corlea se întoarse atunci spre fereastră, deschise primul rând şi când se întinse spre al doilea se simţi smucit cu putere înapoi.
— Tată, tată ! Du-te, dar am să vă spun ! Am să vă spun !. Nu te duce, tată ! hohotea Rafila prelung rostind cuvinte fără şir. Nu mă face de minune... Tată, am copil! Copiiil !!
Cuvintele acestea îl ţintuiră pe Corlea locului, i se înfipseră în creier ca un vârf de cuţit, întunecându-i minţile. O privea atât de îngrozit încât Rafila se trase înapoi. Se priviră o clipă amândoi, parcă măsurându-şi forţele. Rafila, cu ochii împăienjeniţi, cu mâinile întinse înainte, începu să strige cu glas înfricoşat, sugrumat de spaimă :
— Ajutor !... Aju...
Corlea scrâşni... se repezi şi-o pocni cu pumnul.
— Nu răcniiiii... nu răcni, nu răcni!
Rafila prăbuşită pe jos, ţipa ca din gură de şarpe, dar casa ca o temniţă a lui Corlea nu slobozea în afară decât un sbârnâit uşurel. Corlea, negru la faţă, cu spume la gură, o calcă în picioare, isbind-o cu cişmele pe unde apuca...
— Tată, nu da, taaată ! Du-te, dar nu da... copil... copiiilul! Iar Corlea dădea înainte, rostind cuvinte fără şir :
— Curvă, răcnea el înebunit de veste, de nereuşită, de spaima care-l cuprinsese ca o copcă de ghiaţă. Na copil, na ! Răcneşte, spune-mă ! Na !
Gemea, urla, mârâia înfundat şi o lovea cu cişmele.
— Te omooooor !
O lovea şi atunci când fata era de mult întinsă la pământ, moale ca de aluat, fără gemete şi fără suflare. Corlea nu-i mai căută cheia, deschise geamul şi sări în târnaţ, grăbind prin întunerec, spre gară.
Când ajunse Corlea, Berindeanu era în biroul de mişcare, întrebându-1 zorit pe acarul de pază care se freca somnoros la ochi :
— Mai e mult până la tren ?... Hei, tovarăşe, mai e mult ?
— Mai e, mai e... nu te grăbi... ce te grăbeşti ? Mai este... Te-alungă cineva din urmă ?...
Corlea schimbă priviri cu Berindeanu şi văzu că mustaţa neagră a acestuia tremură încetişor. Se'ntoarseră amândoi spre uşă. Corlea avu de gând să-i spună s'o ia pe jos... să stea o zi ascunşi. In uşă se ivi dintr'odată o şapcă albăstruie de miliţian.
— Aha ! spuse sergentul, un om mare, voinic, cumpănind carabina spre ei... Mâinile sus... sus, că trag !
Acarul căsca nişte ochi mari, trezit acum deabinelea din somn ! Miliţianul cel voinic, însoţit, acum de alţi doi, făcu cu capul spre acar :
— Nişte păsăruici, chiaburi... Au tăiat un om, asta-i !... lartă-ne de deranj, tovarăşe !
— Nu face nimic, nu face nimic, spuse acarul. Daţi după ei, fraţilor. Daţi după ei !
Pe Rafila o găsiră cei veniţi să-1 ridice pe Corlea. Avortase. Scăldată în sânge, o urcară într'o trăsură cu cei mai iuţi cai ai colectivului şi goniră spre dispensarul medical, cale de cinci kilometri. Doctorii clătinară   din cap, suveicară
190 DUMITRU MlRCEA
fuguţa-fuguţa prin săli, năduşiră un ceas încheiat. Atunci se lăsară stropiţi de sânge, pe primele scaune întâlnite şi oftară, parc'ar fi ţinut pe umeri o piatră de moară :
— A venit prea târziu... prea târziu. Cine-a sdrobit-o în felul acesta ? Mare tâlhar !...
O doctoriţă tânără îşi şterse ochii pe furiş.
44
întâmplarea cu Toma şi Cristea făcuse vâlvă în sat. Oamenii, chiar a doua zi se buluciră pe lângă Toma să afle cum a fost, mai cu deamănuntul. Maria Creţului, care de un timp încoace. — dela săpatul iazului — prinsese un mare respect faţă de el, îl trăgea neîncetat de limbă :
— Adică, i-ai răpus pe amândoi ? Cum ? Pe rând sau dintr'odată ? Spune, mă ! Zău... spune !
Toma dădea neputincios din mâini, supărat de atâtea insistenţe.
— Mai lăsaţi-mă, oameni buni. Am scăpat, na ! Nu vă e destul ?
— Cum vorbeşti de uşor ! Putea să te omoare.
— Uite-ai dracului ce fac chiaburii ! scrâşni Covrig, ridicând în aer pumnul lui uriaş. De ce nu se leagă vreunul şi de mine c'aş roade din el de nu i-ar rămâne decât ciolanele din cisme! Te-a tăiat rău, Toma ? Cine, Cristea sau celălalt !?
— O sgârietură... acolo !
Maria Creţului se minuna între muieri, cu palma pe obraz :
— Uite, uite, uite !
•— Uite, uite, uite! Ai văzut? Ştii, mi-a spus lelea Dochia. Cică a fărâmat fata în picioare, pân'a omorît o... Asta-i inimă de om?
— Inimă de. fiară, de dihanie... da, da...!
Cea mai cuprinsă de frică, de spaimă amestecată cu bucurie că Toma nu-i tăiat rău, era Valeria. Ea îi spuse atunci cu mare tremur în glas că o parte din vină stă pe dânsa.
— Ştii... Cristea se ţinea după mine. Nu-mi plăcea, nu l-am răbdat. Vorbea urât de tine, Toma. Nu ţi-am spus, dar...
— Lasă-mă dragă... Cristea n'avea gânduri de om serios. Uite-aşa, i se năzărea lui. Acu, o s'o tragă !
— O să-i dea pedeapsă mare, Toma ? întrebă stuparui.
— Asta o va hotărî legea, răspunse Toma. Păcat de bătrânii lui, că's oameni ca pânea de buni. El, în fond, e ora cinstit, dar s'a lăsat prostit de chiaburi.
Valeria îi desfăcu legătura dela frunte, cu degete tremurătoare, încet. Să vadă, să vadă cu ochii ei că nu-i grav. Văzând copcile în care doctorul îi prinsese carnea, Valeria se sperie şi plânse încetişor.
— Te doare ? Te doare rău ?
— Nu, nu mă doare de loc. Ei, fii mai bărbătoasă, dragă ! O să rămână o leacă de semn, şi atâta tot...
— Vai, Toma, Toma, uşor mai ştii tu să vorbeşti !
Cel mai furios dintre oamenii satului se arăta a fi Gânju, bătrânul. De când cu întâmplarea cu Toma işi rotea mai îndârjit cârja lui buturugoasă. Ba într'o zi se proţăpi foarte viteaz înaintea lui Berindeanu bătrânul, şi-i spuse răspicat:
— Mă ! Mai aveţi poftă să faceţi moarte de om, ha ? Spune. Uite-acu să-mi spui, că de nu, ştii cum te umflu ? Ce, iar să nu mai încapă oamenii de voi în sat ?
Berindeanu îl privi cu ochi răi, întunecaţi şi-i întoarse spatele gârbovit dintr'odată. Gânju răcni în urma lui :
— Măăă, chiar de-aţi crăpa, dac'aţi turba de răutate, pita noastră tot albă
PÂINE ALBA
191
va fi de-acu înainte. Aşa să ştiţi... O să avem câte ne trebuie, aşa... Iar vouă, vouă vă retezăm noi din unghii, tâlharilor !
Gânju plecă bombănind, isbind cu ciudă cârja de pământ...
— Mda, se socotea bătrânul. Aştia-s fraţi cu Truman cel turbat, arde-ar carnea pe ei să ardă ! Bine spunea bătrânul Istrate... dumnezeu să-1 ierte !... Li-i ciudă Gânjule, in patru crapă de ciudă că, astăzi suntem noi deasupra şi aşa vom rămâne în vecii vecilor... He-hei, luminat om fusese bătrânul, cunoştea lumea asta cum îşi cunoştea opinca, dacă nu mai bine... Mai bine, de bună seamă ! Că opinca lui tot mai rea şi mai rea, dar lumea tot mai bună şi mai bună. Mda... luminat om a fost !... Uite, uite, uite ! Cum ar vrea ăştia să se'ntoarcă lumea pe-a lor... E-hei, strigă bătrânul ajuns acasă, către baba care stătea pe prispă la soare. Ce zici tu, babă, că s'au dat tâlharii la oameni de omenie? Ce zici...
— Dă... Oamenii dracului, chiaburi.
— Şi încă la cine, pe cine s'au socotit ei să taie? Pe Toma... auzi, pe
Toma !
Gânju îşi răsuci o ţigară groasă ca degetul şi se duse la vecinul, la Pavel, ca să se mai răcorească vorbind cu el. II găsi pe stupar între coşniţele lui. Gânju se aşeză în preajmă-i şi-i grăi cu glas moale:
— Ii scoţi, vecine, ii scoţi ?
— Ii scot.
— Şi-i duci jumătate la colectiv? Că...
Bătrânul tăcu dintr'odată, pentrucă stuparul se uita la el cu nişte ochi asemănători cu cei ai lui Berindeanu. „Nici de tine, moşnege, nu încap?" parcă spuneau ochii aceia.
— Ce te uiţi aşa împungos ?
— Mai taci, vecine, să nu m'apuc şi...
— Ce să te apuci ? Apucă-te, dacă vrei. Eu, Pavele, de-aşi fi în locul tău nu m'aşi pune atâta împotrivă ppntru nişte sărăcii de coşniţe. Nu zic, dacă te-ar învăţa oamenii aceia râu...
— Bade Ioane, închide gura, atâta-ţi spun !
— Ce să mi-o închid, i-auzi la el ? Adică fata, Toma, cei dela gospodărie, toţi-toţi, vor să te mâie la rău ? Alţii varsă sânge pentru colectiv iar el... el nu. El nu se rupe de coşniţe... Uite, unde stă răul, vecine, nu te supăra. Aşa am fost eu, ca tine. Dar eu am deschis urechile, la ce-mi spunea bătrânul Istrate. Ştii ce mi-a spus ? „Gânjule, toată viaţa ţi-ai dorit pită albă... du-te la colectiv dacă vrei să ai, măcar acum la bătrâneţe." Şi m'am dus. Spune tu, nu m'am dus?
Stuparul se retrase între stupii lui şi nu mai ascultă vorbele moşneagului care când începea, nu mai da dumnezeu să termine.
— Aşa-mi spunea, Istrate bătrânul. Da, da. L'am ascultat şi n'are să-mi pară rău. Aşa că, n'ar strica să te'nmoi o leacă, să îngădui dintr'ale tale. Ia, Toma nici tăiat nu îngăduie... Tu, tu eşti ca măgarul : oricât te trage omul înainte, tot pe coadă te laşi.
Gânju băgând de seamă că nu-i mai răspunde, scuipă ascuţit şi depărtat, stinse mucul de ţigară, îl puse în şerpar şi plecă furios pe vecin.
— Lui Pavel, nu-i poţi scoate nicio vorbă chiar de i-ai lega-o de tânjeala boilor, îi spuse el supărat babii.
— Ce l-ai întrebat ?
— Am vrut să-1 întreb de Toma. M'a pus dracu să-1 întreb de stupi şi s'a uitat la mine ca la un câine turbat. Măi, ce om!
N'avea Gânju de unde să ştie că'n Pavel se petrecea cam de mult o furtună care se aşeza încet, încet, ca o apă clătărită... şi nici nu putea bănui nimeni că stuparul  luase hotărîre mare, aşa, în sinea lui. Nu spuse nimănui nimic, niciodată
19?
DUMITRU MIRCEA
Am slup„, t0V8ri!?e preşedinte Unde s_.«m pests n^
45
In fiecare campanie — de toamnă       ru    ■ -erau de o mie de ori mai ocupaţi7e7nîl"™~ activi?tn "'onului câteva zile, traşi la fată, galbeni Cu cea cane îub^m7-Sn86^8'1 nUmai dupa sa mănânce. Cu toate astea, primul secretar      elt '      3VeaU Vreme nici
auzea pe nici unul când o altă sarcină     Lize   ne ? SI'tUa*ie ~ "«
termina odată?" Nu! Secretarul nu auz a asaceva M™7'' f^' "U 86 va la ra,on cu dorinţa să plece neîntârziat înapoi degrabă' fiecare ve^a
^^z^^^^zLr6 încât două ziie - ^
naturilor pe Apelul Păcii. A^uns Tn P opfor amcăb-i'""63 ^ sem" can biroul gospodăriei nu se afla d câ StorÎtT^', u m''ră f°arte mult camp, unde se'ncerca un lucru încă ne m i ^ n Plopi t,^ 7^ Pe Dela începutul lunii nu mai nlouase si 77 V? UCIU' grabl mtr'acolo. pojghiţă de care Toma nu se bucura Pronie Pamantu!. P"»3^ pe deasupra o semănăturile pe primăvară. P"Se ConsilluI"> să se scoată grapele pe
pamânţT ^ tatrebă Cele de fier au să smulgă totul din
Asta-i o m^sSviiîicf N'a''e * ^ ™ ^ ^torşi, spuse Tom,
— Ce-e-e ?
Pe câmp, plivitorii din holdele de toamnă ^ ,rh,     » ~ ma, scornit Toma Bumbului. Cele zece777   / 33 Vadă ce drăc>'e a
porniră începând cu grâul  de primăvară ^      Si"gUr Cal la una-
-tţSS^^'^^^P^nt!
colectiv^ rBSri Stt ft Th eipgân- ™ ridicate la o şchioapă bună, se culcaserăDutintl P ™ 'abe' FiriceIele dese' subţire în bulgara/ mărunţi, se înn grSe la obn "Vf'^^'l^^1""101^ f°arte holbâr,du-şi ochii, plin de mirare rw» „ . , JU Caută urmeIe calului, vite se ridicaseră la" loc,luduTe şi' semeţe.'   "      Ca'U' CălCaSe' f™^?oareIe stri-'
— Ia, uite al dracului, că n'are nimic i
Oameni, clătinară din cap cu uimire, femeile mai ales
- Ce ros  are treaba asta ? întrebă Nastasia lu! Boros arăta el, £ * t^^M^ ^7 ^ Ce sugrumată de pojghiţa Ista care *^ USUcă mMim Ca ° Pie,e- HoIda-asta, încălzită la soare, iese toată 7dfn năm"' ? mgWaŞa si craPă- P™ pieliţa . sudoarea de nici nu ştii cum. ută-te'pe dosTmâtaif9!,-   *        ^ NaStaS,e' ma, întunecate. Pe acolo pielea respiră 33 V6ZI nişte Punctişoare
- Tu eşti nebun, mă ! Cum adică, să respire ?
- As raŞd,- 7?7 -PeT0l° i6Se Şi aPa din odoare Asta-, diept, întări o fată. Am învăţat încă la şcoală
PÂINE ALBĂ 193
_ Ei asa-i si cu pământul. îşi face prin pojghiţa aceea locuri mici; Toma ■    că nu le vezi 'cu ochiul. Apa iese în sus si-o uscă soarele. Stric, pojghiţa, S:-ămân" apa la l-ădâcina plantei. Toma zice că asta întocmai aşa-i, cum ai strop,
fără **- Nu mai spune 1 Auzi ce minune mi-e dat să aud ! rost, nedumerită Nasta-sia Şi-asta o fi cetit-o ?
— Altfel dc unde vrei s'o ştie?
Femeile clătinară din cap si-si văzură mai departe de plivit. In alt loc, unde
trol încheie Toma. O să vedem peste câteva zile. După cum ne arata barometru,...
— Doar n'ai barometru !   se mira Suciu. ^
i    i i„; Tnmn organizatorul Melchior, cu zamoet -- Avem! răspunse în locul lui Ioma oiganuauiui ' .ăt,,t rum
le-am cumpărat tot felul de unelte.
Suciu clătina din cap, surprins şi bucuros :
Z A^mtaVo^etrttermometre, pluviometru, aparat pentru măsurarea vântului... Un mic ol.ervato*™^oe£ ^ ^ ^ ^ ău_ş[ cehii deia^ia Xl.^că aşa', aţi pus ştiinţa în ap^ea cult^ or Brav
S'a văzul peste ? A**8^^ p t^tr^
Chiar dacă venise o P'™"* »*a^^ clătinându-se vesel în
plante gălbănuţe şi mai mici. Celelalte, racieau negie
bâtaîa Eschivă ! zicea Gânju bătrânul. Să ştii că nu mă las până nu mă fac Şl M *-f^noZT£rL* bătrâna, dându-i un ghiont. Tare eşti greu de cap, m°Şneg!_!Ei ce rni-i slănină cu pită, ce mi-i pita cu slănină! Tot una-i, nu te ' ^ din raion şi fiecărui
^»:Zun Plopşor, la „Drumul socialismului^ Ducesa cât de repede.
Să vedeţi ce-au făcut voinicii aceia. Aşa ceva nu este nicăieri ,n ra.on Sa vedeţi ce au,a cu „edere.
Z în Plopşor Chiar în Plopşor. Este de învăţat dela plopşorem. Da, da...
da-da ! V'au luat-o înainte.
_ Ceee ? Nouă ?... i 4
arătă fiecărui prieten întâlnit.
46
13   _ Viaţa Românească.
946
194 DUMITRU MIRCEA
în°şeum^ Aprilie, adunarea generală fu convocat
cu Valeria si prezentară t^ţ Zrb^ 86 sMtui în^lu„g
Şedinţa pentru a fi mai bogată, «a^MaTm*00*™1 ^
nf o sal?regS^;iăn ţf^ST * *"»*"* - -sala de dans. Colectiviştii dărâmară Deret^ H - " 7°* P"tea fi f°losită ca care, pe vremea grofului serviseT nJl srateT i "'f d0Uă °dă'' mari acolo aparatul şi pânza. sulragene ,ar alta de salon şi instalară
Er^'™:^?Ari'' PT 13 treiSUte d* —ni. dându-1 în ape calde, «^7^2 af*"", ^ 8căl" -£a. De pe botar vântul de 1^-^
~^n£tuovaffi f f CUi -.or aleşi în prezidiu :
vieţi necunoscute; dVumu^ ™ «e-a deschis drumul unei
n am cunoscut aici în sat decât poruncile grof, î.iR f 7™ de neamul nos{r" Şi ale chiaburilor. Bătrânul Achim e trd n 3le ,ui Nicodim ..Măriasa"
grofului, moşul meu a făcut ciSprez aniTSn î"? " tinerete vechi,u» m tinereţe şapte ani biris Ia Nicodim Ca,e dLK ttovara?ul C°vrig a fost Prirea gazdelor, care n'a 'simţit-o pe pielea lui ?°,\ raţi,°r' "'^ traS as"" gat duşmanului de clasă, l-a pus la picfoarel dU' n°StrU a PL1S mâ"a în
stnveşte-1 că nici el nu le-a t?„ut iffe Ce a ScKnV'J ,"Vl3: î'"6"' Sub taîPă> m satul nostru : a împărţit pământ săracilor Un !l \ t0Varăşi? Iaca' numai grumajii chiaburilor, a scos'deasfpra^'oameni 1 „ecaS " "T6 be!?U& 3 ™Pt sa vada calea adevărată a agonisirii Avem în ?i f m,Jloca?i i-a ajutat avea în curând radioficare. ^Zt^a^t^f^^^ Vom Part.d noi, cei pe care partidul n trage în We non ? Noi' C6i sloboziti de Iu.-. Iată-ne pe noi aici, adunaţi toSl^SZJT?1 P? raunca si vrednicia
i*i:-LTr '-«si
-Pă ^^"£SS5? se ^ ^
garantăm ?... ' garantez- fcu, ca brigada mea... aşa-i tovarăşi ?...
La sfS*8,"1 ' Srv7n   ^ "1Ulte V0Ci din sal*-
La sfârşit, se ridica Boroş care spuse grav, cu voce joasă
? p^sir^r^ :tr^~^awa încredere
Trăiască!... ş'       tovarăşul  Gheorghe  Gheorghlu Dej
Trăiascăăăă, slrigâ „itra, flSc3,,şu|      ^ ^ ^ ^
De;    0^,^^^ ^ * taj» d -„fee... Gheo,^.
PÂINE ALBA 19'^
• i, c-eililti si strigă-Gheorghiu-Dej, Gheorghiu-Dej, cu o voce ascuţită ca un ir^Lfasulcrodl lucind de'încântare, nu conteni dm strigăt nun cand toţ, ceilalţi tăcură, oricât îl trăgea sora lui mai mărişoara de mana :
Co^o Sn^M din gură si continuă cu mai multă înfocare:
■c0S^^^^ obraz, spunând celor de lângă el:
— Uite, ăslia au să trăiască fericiţi !
lată ce cun'rindea scrisoarea trimisă de colectivişti:
Partidului nostru drag pentru viaţa liberă pe care ne-o  au        In c.nstea acest
Totodată ne obligăm sa terminam pana la  a naJa dm e cele curmată
HTt^^r^z'x     "-«ii- fL„. *
™"Ci Trâiască Partidul Muncitoresc Roman şi Comitetul Central, tu îrunte cu '""^Ăi^^nSrrnÎiriior gospoc,riei «HO. co.cct.ve „Drumu. Socialismului" din Plopşor."
47
Intre cele două brigăzi de câmp se pornise întrecerea socialistă. Toader
C0VrigI STc?—f^ă întrec! ? Pe mine,.. - ^^mbă capul
vSsPffi oricSt sSal^^aTăsii tot M; siht de statura lui nemăsurată. Văsieş murmura încet, zâmbind cu un colţ al guru .
^âiiSS-brlg^eHiletătau oameni cu deosebi, destoinicb Măsuraseră ei, cu inia ,r, î^ bot arul gospodăriei £1 um^ua intre bnga^ader ^pX^^ taiere, sfeclă de zahăr,
multe, de toate. ^ ţ ^ ^ d[ră care reieşea din
socotirea lui Văsieş. N'ai greşit cumva ?
— N'am greşit...
Z ^T^tTuS^t şi inginerul, Asta-i exact. Atât avem:
trdSUt Gov°ngt £ ^'scarpină îndelung privind lărgimea înverzită
a hotarului şi-apoi, plesnindu-şi palmele deolaltă .sbucn. :
— Tiii i dar bogaţi mai suntem, Vasieş !... . PoUti    O să vedem cum o scoatem la capăt, răspunse Vasieş cu
13*
196
DUMITRU MIRCEA
poată răzbi ? Revine câte două hectare şi jumătate pe om... adăugă el privindu-I pe Covrig. Cam mult!
— De ce ? fmpărţira totul echipelor, pornim întrecerea între ele, nu ne lăsăm. Păioasele nu ne dau atâta lucru...
— Plivi tul... lucru anevoios. Ne ajung prăsitoarele din urmă.
— Ei !... De ce cobeşti? N'avem prea multă buruiană. Mai greu e la prăşit, Văsieş. încă n'avem maşină, prăsitoare adică. Trebuie să lucrăm cu sapa. Şi trebuie să dăm porumbului trei săpături... Doar aşa s'a hotărît în adunare.
— O să împrumutăm oameni dela grădină...
Cei doi brigadieri s'au îndreptat spre gospodărie, fără vorbă, fiecare gân-dindu-se la ce-i aşteaptă. Covrig, veşnic neobosit, dormea numai trei ceasuri pe noapte. Disdedimineaţă, pornea prin sat, pe la şefii de echipe : „ai spus oamenilor ce facem azi ? Ai vreunul care nu vine la lucru ? Dă după ei... Să n'ai hodină. Iarna dormim destul. Hai, scoală... sculaţi, că ne întrece Văsieş". Seara, rămânea la birou împreună cu Văsieş şi întocmeau fişele individuale. Organizatorul Melchior afişase o lozincă mare pe peretele biroului: „Evidenţa şi controlul sunt chezăşia muncii raţionale !". Tot el Ie atrăsese în nenumărate rânduri atenţia : „dacă vreţi să nu aveţi nemulţumiri, ţineţi cea mai strictă evidenţă". Cei doi brigadieri, amândoi conştiincioşi, respectau cu străşnicie aceste vorbe. Căci Melchior le era un ajutor zilnic : vorbea cu fiecare om în parte. Bătălia pe care o purta el era aceea ca oamenii să vină regulat la muncă.
In preziua începerii plivituiui la păioase, Covrig spuse brigăzii sale următoarele :
— Fraţilor, buruiana nu prieşte grânelor: asta se ştie din gospodăriile noastre. Eu zic însă că buruiana e o ruşine într'un grâu de-al colectivului, pentrucă asta dovedeşte că oamenii aceia sunt leneşi şi tără obraz. Eu vă amintesc kgământul făcut faţă de partid : să îngrijim cum nu se poate mai bine culturile. Vă poftesc aşa dar, mâine dimineaţă la plivit. Să-mi spună de azi cine n'are de gând să vină la lucru ca să hotărască adunarea noastră...
Oamenii tăceau cu toţii, aşteptând să termine.
— Deci veniţi toţi ! hotârî Covrig. Bine. Dacă lipseşte unul, vedem noi !... Peste noapte însă începu să ploaie. Porniră mai întâi, dinspre apus să se
închege nişte nori într'o dungă neagră, ca un vârf de cuşmă abia răsărit de dina-poia dealului. Acolo, curând, către vremea cinei, prinseră să scape fulgere depărtate, uşurele, ca nişte clipiri alburii. In timp ce satul dormea hodina primului somn, dunga de nori se ridicase către jumătatea cerului, acoperind clipocitul neliniştit al stelelor. Se părea că bolta îşi stinsese opaiţele din partea aceea, pre-gătindu-se şi ea de somn. Unele însă, îndărătnice, năzuind parcă să ardă, palpa iau arar, pornind de după culmea dealului, învăluind noaptea cu o bătaie luminoasă de aripă. Acolo fulgera. Ciobanii dela turmele satului, cunoscători ai vre-milor, treziră pe cei tineri şi închiseră oile în ocoale, bine ştiind că oaia pe vreme de furtună se sperie şi se duce orbecăind, nimerind cine ştie unde.
— Vine ploaie mare ! spune baciul în timp ce trăgea gluga de sub streaşină şopronului şi îşi ducea grăbit culcuşul la adăpost.
In curând, se auziră mai desluşit, apropiate, acele murmurări depărtate, viitoare, care însoţeau pâlpâitul molatic al fulgerelor aprinse cine ştie unde, dincolo de zare. Când bolta fu în întregime acoperită, se sparse bezna şi năvăli, drept deasupra satului, un fulger despletit... Vântul se înfoie într'o clipă printre crengile cu muguri proaspeţi şi tunetul bubui cu putere. Covrig, deşteptat de sgo-mot, se ridică în capul oaselor şi spuse cu glas răguşit de somn :
— Plouă.
Se auzi în geam plescăitul celor dintâi stropi. Brigadierul ieşi afară, se în-
PÂINE ALBA
197
fioră de vântul răcoros, dar rămase în târnaţ şi ascultă multă vreme plescăitul ploii, orbit de măreţia fulgerelor care despicau noaptea în răstimpuri. In urma lor întunerecul părea şi mai adânc.
Dis de dimineaţă Covrig plecă spre gospodărie. II ajunse printre plopi pe Toma care păşea la fel de grăbit, însoţit de Gherasim. Plopii îşi sunau frunzi-şoarele alb-verzui, tinere şi fragede. Păreau mai înalţi, aşa cum săgetau către cerul albastru şi proaspăt, fără urmă de nori.
— Mi-a stricat ploaia toate planurile, Toma, spuse Covrig. Am avut de gând să ieşim la plivit.
— Daa ? Pe-ale mele le-a dres cum nu se putea mai bine. Tocmai îi spuneam Valeriei: nu ne-ar strica o ploaie. Am răsădit toate roşiile şi cel puţin câteva mii de fire de varză.
— Hm... dar ce mă fac eu ? mormăi Covrig.
— Ne ajutaţi nouă la zarzavat. Cu împrumut. Dar bagă de seamă că dacă oamenii ştiu de plivit, n'au să vină la muncă. Doar ştiu ei că pe moale nu poţi intra în holdă...
— Ia te uită... Să ştii că ai dreptate. Mă întorc. Adică, stai... Dar tu o să poţi intra în grădină ?
— Intrăm întâi la roşii. Roşiile, ne-am hotărît să le punem în straturi mari. Printre straturi facem şănţuleţe de apă. Umblăm pe-acolo. Aşa a hotărît Valeria.
— Ce zici, să mă întorc şi să-mi zoresc şefii de echipă ?
— Desigur. Lui Văsieş i-am lăsat vorbă eu.
— Eh, o să mă întreacă de data asta ! mormăi Covrig, întorcându-se spre sat...
Când ajunse Toma la gospodărie, răsăritul se încondeiase cu roşu. In locu! galbenului-auriu, apăruse coloarea sângerie premergătoare soarelui. Gherasim se îndreptă spre grajdurile cailor, scoase unul tânăr, cumpărat de curând, îl încalecă şi începu să-1 învârte la manej. Toma îl urmări un timp cum îşi arăta priceperea de călăreţ, pe urmă păşi spre grădina de zarzavat.
împărţită în două, pe două tarlale, una de cinci hectare şi alta de zece, grădina gospodăriei arăta semnele unui lucru făcut cu multă chizbuială. Valeria, cât ce veni dela şcoală se aşternuse pe muncă atât de năvalnică încât îl miră chiar şi pe Melchior, cel care se minuna foarte rar. Se interesă de răsadniţe, şi în cea dintâi zi îi spuse la Toma :
— De ce stropeşti răsadurile cu apă proaspătă ? Nu vezi că se ofilesc ? Mie să-mi puneţi căzi la dispoziţie în care apa să stea douăsprezece ceasuri.
— N'avem Valerie, deocamdată. O să le cumpărăm.
— Apoi cât de repede, frate. Cât de repede. Când avem şedinţa Consiliului de conducere ?
Valeria împărţi brigada ei în două echipe, una sub conducerea lui Toma şi alta sub a Măriei Creţului pe care neapărat o ceruse ia grădină.
— Am văzut eu că vrea să muncească şi munceşte. N'aţi ştiut voi, bărbaţii, cum s'o aduceţi pe calea cea bună. Asta-i.
Energia cea nesecată a Manei nu se prea potrivea cu gingăşia lucrului dela răsadniţă. Valeria ştiu însă cum s'o aducă spre înţelegerea acestui lucru migălos :
— Le vezi, lele Marie, cât îs de plăpânde? Ca nişte puişori, ca nişte copilaşi. Ele nu ştiu nici să piscuie ca puii, nici să plângă. N'au glas. Dar cât rod şi câtă bogăţie poartă în ele. Uite, le facem culcuş în straturi, le udăm, le plivim. Ele sunt firave şi odată le îneacă buruiana, dacă nu le îngrijeşti. Iar răceala le doboară repede, sărăcuţele...
Toma se mira nespus de felul cum Valeria ştia să-şi conducă brigada, să
198
DUMITRU MIRCEA
o lege de plante şi de muncă. Valeria se apropia de oameni şi-i întreba cu zâmbetul pe buze :
— Ce mai fac puişorii de varză ? Dar culcuşurile de morcovi ?
Lui Toma i se părea că e cam prea alintată, dar cei trei comunişti care cu Toma erau singurii bărbaţi ai brigăzii, folosiţi la muncile cele grele, la lucrul cu carul, cu grapele, cu tăvălugul şi altele, o lăudau pe Valeria :
— Ştii, parcă te unge la inimă cu vorba.
Straturile netede i se înfăţişau Iui Toma proaspete după ploaie, ca nişte pământuri binecuvântate din care te aştepţi în fiecare clipă să răsară nişte podoabe de verdeţuri. Pe frunzele de salată semănată de timpuriu străluceau bobite de apă în lumina roşietică a răsăritului. Apa iazului lucea mărunt, învălurită încetişor de suflarea vântului. Toma trase puternic aerul în plămâni, îşi desfăcu braţele în lături şi spuse cu glas tare :
— Câtă frumuseţe, câtă frumuseţe...
în curând, dinspre gospodărie se auziră glasuri amestecate de oameni. Aducea fiecare în pumn, câte un smoc de răsaduri. Valeria, cu un iăibăraş pe umeri îi strigă, veselă bunădimineaţa. Ii întinse mâna.
— Ştii ce m'am gândit, Toma ? Să aduc eu aici tabla aceea folosită la săpatul iazului. Pentru evidenţiaţii mei.
— Păi... toată e vopsită în roşu !
— Şi ? Să ne străduim să n'avem codaşi.
Câţiva oameni din brigada lui Covrig se apropiară de ei, întrerupându-le discuţia.
— Măi, Toma, arată-ne şi nouă cum merge motoraşul electric. N'am avut când îl vedea până acum.
— Da ? Păi, fraţilor, n'avem pentru ce trage apă. A plouat doar... Economisim curent şi acumulatori.
— Ei, două minute acolo ! Hai, Toma.
Lângă iaz, Pista Căldărar şi Achim bătrânul clădiseră o mică încăpere de cărămidă, cu uşă groasă de stejar, o uşă dela o încăpere anumită a pivniţei în care ţinea Corlea Micodim vinul, inlăuntrul gheretei era motoraşul electric şi pompa.. Cheia o purta Toma în şerpar.
— încă mai avem destui duşmani în sat! argumenta Toma care ceruse Consiliului să facă acea încăpere... O gheretă de scânduri e prea puţin. Cere paznic anumit...
Oamenii se uitară cu atenţie ia Toma cum pune prizele. Motoraşul svâcni zumzăind, se auzi apa vâjâind înlăuntrul pompei. La capul ţevii din iaz apa începu să bolborosească încetişor iar Toma lămuri :
— Avem un furtun cam scurt. Ieri nu mai ajungea în apă. Va trebui să cumpărăm. Ori furtun, ori ţeava.
— Cumpărăm, de ce să nu cumpărăm ? Uite ce lucru de ispravă ! Pompa slobozea spre şanţul de scurgere un şuvoi de apă gros ca piciorul.
Lumperdean Nistor îl bătu pe Toma pe umăr şi spuse :
— Măi, Toma, bun cap ai avut, măi !...
Acea zi de muncă la grădina de zarzavat îl puse pe gânduri pe Covrig. Se uita când la Valeria, când la Toma. Amândoi erau mereu, în fiecare clipă printre oameni, cu vorbe de îndemn, uneori cu vorbe aspre, atunci când dreptatea o cerea. Obişnuit, însă, la grădinărie umblau glume şi veselie tinerească.
— Cum trăiţi voi aici, Mane ? întrebă Covrig, foarte mirat, pe Maria Creţului. Vă împăcaţi ?
Maria îl privi cu ochi scăpărători :
— întrebi, ha, întrebi ? Aşa dar, învaţă şi dela noi... că şi noi ştim ce-i
PÂINE ALBA
199
pe. lumea asta. Şi uite-te bine unde calci, uită-te cum pui răsadul, că te scriu pe tabla cea neagră la amiază...
— Pe care tablă ? Pe cea dela cancelarie ?
— Pe aia, zău. Ce crezi tu ?
Covrig clătină din cap, se chirci pe vine şi lucră foarte atent toată ziua.
După păţania din iarnă cu Melchior şi după necurmatele dăscăliri ale organizatorului, Covrig se apropia de oameni cu fereală. Parcă se temea să nu greşească, să nu calce cumva strâmb. Dar lui Covrig îi era foarte greu să fie blând. Oricât se muncea să vorbească atrăgător, cuvintele tot colţuroase rămâneau. Oamenii însă cunoscându-1 de atâţia ani, nu ţineau seamă de asta. Se mirau numai că brigadierul lor nu mai isbucaeşte aşa cum ştiau ei că îi e felul.
La începutul plivitului, Covrig se răsti totuşi către nişte tineri:
— Ce-aţi venit aici cu plevitoarele celea ? Aşa nu se pliveşte, băiete. Cu mâna, aplecaţi-vă, că n'aveţi oase'u burtă.
Flăcăi aşii se uitară cu îndoială la Covrig şi la plevitoarele cu care se învăţaseră demult.
— Cu mâna... spuse unul, cu glas potrivnic.
— Nu mârâi, nu mârâi, mucosule ! Nu ţi-e ruşine ? Uite, mă-ta, muiere bătrână se apleacă. Ce-i asta, mă ? Tu eşti utemist ? Bagă de seamă că te iau de urechi!....
Toată ziua regretă Covrig vorbele astea. Se duse pe la Văsieş şi-1 urmări cu atenţie. Văsieş avea însă un mare ajutor în Boroş şi în Ştefan Rusu, care veneau la muncă şi lucrau parcă în furie, parcă ar fi avut de împlinit vre-o lipsă. Oamenii îi întrebau clătinând din cap :
— Voi, măi tovarăşi, ce cap aveţi ? După atâta dârvală pela treburile voastre, mai puteţi sta pe picioare? Mergeţi acasă...
— Ni-i drag... ni-i drag să fim pe câmp, să punem mâna, răspundea Ştefan. Ştii, parcă te îndeamnă inima.
Brigadierul Văsieş îi spuse (ui Toader Covrig, clipind din ochi, arătându-i pe cei doi :
— Ce zici, Toadere ? Mă întreci ? Am o brigadă... Uită-te la ei. Vezi-i ? Covrig se întoarse îngândurat la ai lui şi se apucă de fiecare pe rând :
— Fraţilor, nu vă grăbiţi, faceţi lucru bun... dar repede. Aşa, uite-aşa... bun. Heeei, striga el, cercetând în urma altuia. Unde ţi-au fost ochii ? Ia vino să vezi ce pâlc a rămas aici!
După ce trecea una ca asta, Covrig se întuneca. Băga de seamă că fusese aspru tocmai atunci când nu ar fi trebuit...
Gândul îi fugea mereu către brigada legumicolă şi către brigada lui Văsieş. „Ei, ce dracu să mă fac", se cugetă Covrig, căutând calea cea mai potrivită.
Seara, culcat, se munci la fel, întrebându-se: „Cum să mă port cu oamenii ? Să fiu aspru ? Nu se poate... Să fiu blând ? iar nu se poate... Când aspru, când blând ?... cum, adică ?" Toată noaptea se munci Toader Covrig, gândindu-se cum să fie. Ajunse, spre dimineaţă, când îl pătrunse somnul, să nu mai fie nicicum. Brigadier. Atât. „Am să-1 întreb pe Melchior". Şi adormi.
Melchior răspunse cu un singur cuvânt:
— Convingător...
Covrig îl privi cu bănuială şi se gândi mult după aceea, citi chiar din Istoria P. C. (b) ca să se lumineze în problema asta. „Aici, îşi spunea el cu palma pe carte, găseşti răspuns la orice", Citea, citea, convins că acolo se află tot ce-1 priveşte pe dânsul... Uneori, în uvma unor lecturi ţinea chiar mici discursuri pe câmp :
— Asta-i pâinea noastră, tovarăşi, şi nu numai a noastră. A poporului în-
200
DUMITRU MIRCEA
treg. Ce-ar fi dacă într'o bună zi ne-am gândi fiecare cam aşa : „azi nu mă duc la lucru. Nu pot. Au să meargă ceilalţi". Aşa-i că brigada întreagă ar pierde ? Colectivul întreg ar pierde ? Poporul ? Ei ?
Totuşi, Covrig nu reuşea să-şi spună c'a devenit convingător, oricât se scula de dimineaţă, oricât era la punct cu evidenţa, oricât se lupta cu sine însuşi. Până la urmă, acasă, isbi cu pumnul în masă şi spuse mirându-şi nevasta :
— Aşa-i! Aspru niciodată, dar drept ! după împrejurări... aşa-i ! Eu i-am băgat pe toţi în aceeaşi căciulă. Ori, oamenii, unul nu seamănă cu celălalt!... Mai târziu, când Melchior îi indică să citească ceva din Problemele leninismului, referitor la munca politică, Toader Covrig zâmbi, cu ochii pe portretul aşezat la loc de cinste în casa lui : „Măi-măi ! Cum le ştie tovarăşul Stalin, pe toate... pe toate 1"
La săpatul porumbului, Covrig se gândi să pună în aplicare un plan pe ca-re-1 cântărise multă vreme. Alese pe cei mai buni săpători, pe cei mai îndemâna-teci şi-i puse să facă demonstraţie. Cum nu în fiecare echipă era câte unul, îi împărţi — se împrumutară deci — pentru câteva zile ca să arate şi altora. Saveta, fosta nevastă a lui Filimon beţivul, aleasă printre bunii săpători, era una din mândriile brigăzii prin hărnicia ei, — arăta, vorbea, nu stătea o clipă :
— La săpat odihneşti când ai ieşit cu postata... odihneşti în răstimpuri mari, nu îndată, îndată. Schimbi mâinile, dai când cu dreapta înainte, când cu stânga. Invăţaţi-vă, că nu-i greu. Şi daţi să meargă, că iar ne întrece Văsieş.
Acest mic schimb de experienţă îi fu folositor lui Covrig. Dar deşi făcuse întrecere între echipe, deşi stăruia pe lângă fiecare cum să lucreze, învăţând dela fruntaşi, terminară de săpat o tarla în acelaş timp cu brigada cealaltă.
— Ei, cum dracu ? se miră Văsieş.
— Aşa... Drept să-ţi spun, era să mă întreci. Zău. Se vede că ai muncitori mai destoinici. Dar nu ne-am lăsat... şi nu ne lăsăm. Ori voi, ori noi... adică noi ! Tu ai făcut întrecere între echipe ?
— Am făcut.
— Dar pe fruntaşii tăi i-ai pus să arate şi celorlalţi ?
— Nu... asta n'am făcut-o.
— Ei, iacă de ce nu m'ai întrecut. Fă-o ! râse Covrig, bătându-1 pe spate cu palma lui uriaşă.
Văsieş clătină din cap şi zise :
— Aşa-i. In fiecare zi înveţi câte ceva. Ştii, Toadere, mă simt acum parcă născut a doua oară. Mă uit la oameni cum lucrează alaiuri de mine, cum sună şase-zeci de sape deodată — ştii, îţi creşte inima. Fiecare sapă dă în buruieni, dar nu numai pentru cine-o poartă. Pentru toţi ceilalţi. Te uiţi la firul acesta de porumb săpat de tine : în partea cui va intra ? Intr'a mea, într'a ta ?... Şi iacă, nu te duşmănesc, nu ţin cu dinţii ca acest cucuruz să fie al meu, nu ţin... Cum dracu am putut gândi altfel atâta amar de ani ?
înalt, mare cât un copac, Toader Covrig asculta cuvintele lui Văsieş cu un zâmbet liniştit pe buze. Privea cum clipoceşte pe cer luceafărul de seară, cum isvo-răsc rând pe rând stelele din depărtarea văzduhului. Grăi încet :
— Asta-i... învăţăm la bătrâneţe ceeace pentru nepoţii noştri va fi un lucru obişnuit. Şi noi stăm, trecem pe lângă astea şi mai că nu ne dăm seama că s'a răsturnat o lume şi s'a pus alta în loc, dreaptă. Hai, să mergem.
48
într'o zi, bătrânul Gânju fu pus în foarte mare încurcătură. S'a trezit chemat la birou şi acolo i se spuse de către preşedinte :
— Uite ce-i, bade Ioane. Dumneata eşti cel mai bătrân dintre colectivişti... Ne-am gândit să-ţi dăm o muncă mai uşoară.
PAINE ALBA
201
— Ei ? se miră bătrânul. Cum ,mai uşoară ? Doar n'o să mă puneţi în locul babei, la pui.
— Nu, vrem să te numim ajutorul lui Pavel stuparui.
— Ce, ce ? Cum ? D„r nici nu vreau s'aud ! Cum să-mi las eu brigada ? Să ne-o ia Văsieş înainte ? Vai de mine şi de mine, cum să dau ochi cu Toader, brigadierul ? Ce se face fără mine ?
— Iţi propunem... încercă preşedintele să-1 oprească.
— Stai, Grigorie, stai ; stai şi tu o leacă. Aţi zis că fiecare brigadă răspunde de bucatele ei ? Zis. Aţi zis de fiecare echipă şi de fiecare om '> Zis ! Apoi cum sa las eu altuia răspunderea ?
— Doar n'o să mai mergi la câmp...
— Apoi tocmai de-aia... Ce ? Cum să nu mai merg la câmp ? Iţi vine să nu te mai întorci de-acolo. Poveşti şi glume şi cântări ; câte'n lună şi'n soare. Cum să ies tocmai eu... eu... au să râdă oamenii de mine !
— Dar... încercă preşedintele.
— Nici nu vreau s'aud ! se îndârji moşneagul. e
Ieşi, lăsându-1 pe Grigorie foarte mirat. Pe câmp oamenii se prăpădeau după glumele lui Gânju, iar el găsea totdeauna tabac. Schimb la schimb. La stupi însă, ce-are să facă ?
Ajuns acasă, se aşeză foarte amărît pe laviţă. Pe drum se gândise că oricum, dacă aşa s'a hotărît în consiliu, înseamnă că el prea s'a înţepat împotriva lui Grigorie. Bătrânul oftă greu, şi se căută după tutun.
— Eşti ostenit, Ioane... da... spuse baba, privindu-1 cu ochi licăritori. Uite, gata mâncarea. Te culci...
Lelea Paraschiva stătea toată ziulica printre cei cinci sute de pui Leghorn. Le învăţase numirea, mirând babele celelalte din sat. Ii lua în poală, îi îngrijea, îi hrănea după ceas, iar seara îi spunea lui Gânju cu glas schimbat, parcă piscuind ca puii ei :
— Bun cap ai avut, Ioane, că te-ai scris la colectiv ! îmi hodinesc şi eu oasele... Ce lucru-i acela lângă pui ? Le dau tainul lor, le pun apă, îi abat la iarbă... Mă aşed jos şi ei, roată pe lângă mine, cuminţi, săracii.
— Ai să te faci cloşcă ! mormăia moşneagul, zâmbind.
— Dacă ei, puişorii babii, n'au mamă, cine să-i apere de uli ? Uite-aşa se învârt ulii pe deasupra. Strig la ei, bat din palme, iar puişorii se adună roi împrejurul meu... Tare-i lucru cu hodină ! La tine-i mai greu Ioane... Tu mergi la câmp, sapi...
Baba era în stare să vorbească acum ceasuri întregi despre puişorii ei cei cuminţi, săracii; îi povestea lui Gânju, în fiecare seară.
— Ti-e greu la lucru ? Ai lucrat azi prea mult? îl întrebă ea, văzându-1 cum stă mogâldeâţă după masă.
—Pe dracu ! îmi place. Doar nu mă alungă nimeni dinapoi. Fac cât pot. Preşedintele însă vrea să mă scoată dela câmp.
— De-aia eşti mânios ?
— Dar cum să nu fiu ? Vor să mă dea pe lângă Pavel, la stupi.
— Dar ce, acolo crezi că-i rău ? Nu ştii tu ce hodină are Pavel. Stă la umbră, meştereşte pe la stupi, iar stă... Hei, cum poţi tu zice că nu mergi dacă te pun ?
— Ani să-1 întreb pe Toma, hotărî moşneagul. Aşa fac. Acuma dă-mi să mănânc.
După o îndelungată discuţie cu Toma, la care ţinea îndeosebi, Gânju se îmbuna ; se îmbuna în aşa fel că nu peste multă vreme se jura că nimic în lume nu-i
202
DUMITRU MIRCEA
mai plăcut ca meseria de îngrijitor pe lângă gâzele cele mai iscusite de pe pământ. Iar Pavel îi spunea de fiecare dată când veneau împreună spre casă :
— Albina, bade Ioane, e cea mai straşnică gânganie a lui dumnezeu... după om.
— Aşa-i... întărea Gânju pe deplin convins.
Colectivul cumpărase, pe lângă stupii aduşi de Pavel, încă vreo treizeci de mătci, toate în coşniţe de nuiele, lipite cu balegă şi lut. Carol Forai primi sarcina însă, să facă, sub privegherea lui Pavel căruia i se cumpăraseră cărţi noi, o sută de stupi sistematici, iar stuparui se apucă să-i treacă din coşniţe în case noi. Deocamdată asta era toată treaba lui. Nu s'a ostenit proa mult Stuparui s'a arătat destul de mulţumit, până când stupii n'au prins să roiască. Atunci să fi văzut alergătură ! Ce-i drept, Pavel bătea drumul de acasă la colectiv, de câte zece ori pe zi : trebuia să vadă şi de-ai lui, şi de-ai colectivului, încă înainte de-a începe măt-cile să se bulucească. Pe urmă când le veni vremea, bietul om nu mai ştiu ce să facă. Roiau, bată-i unul dumnezeu, înjura el, şi-i scoteau sufletul. La care să aştepte ? Care o să iasă mai întâi ? La colectiv ori la stupina lui ? Până când, într'o bună zi, îi spuse lui Toma :
— Măi, Toma eu îmi dau demisia. Am să mor până la toamnă.
— De ce anume ? întrebă Toma făcând cu ochiul spre Valeria.
— Atâta alerg de acasă până la colectiv şi înapoi, că mă rupe la inimă ! Nu mai pot!
— Parcă-ţi vorbea odată Melchior de nişte metode sovietice... Ai uitat? Chiar dumneata mi-ai spus.
— Ei, alea nu mă scutesc de alergătură, frate. Alea, ce ştiu eu cum or fi.
— Studiază-le. Vezi...
Gânju, bătrânul, avu astfel ocazia să se mai mire de ceva şi să spună oamenilor la sfaturi :
— Scrie acolo aşa : albina roieşte numai când vrea stuparui, nu când îi trăsneşte ei prin cap. Nici n'are nevoie să mai iasă din stup, dacă vrea stuparui. Nu, nu... De ce să se cocoţeze pe cine ştie ce vârfuri de copaci când le poţi creşte ca puii ? Ei, ce ziceţi de asta, fraţilor, ce ziceţi ?
— Stai, Gânjule, nu sări, îl domolea Pavel. La asta ce zici tu şi ce scrie în cărţi trebuie meşteşug, scuie multe, ehei !
— Meşteşug ! dădea Gânju din mână. Se învaţă. Câte nu învaţă omul dacă şi albina, cât e ea de mărunţică şi tot învaţă să clădească faguri cum vrem noi... Dar omul? Cât despre unelte şi ce trebuie n'avem grijă. Are colectivul putere! Altfel de ce i se spune colectiv ?
49
Uneori, Melchior se oprea pe câmp şi se minuna de frumuseţea naturii. Căci zilele primăverii sunt atât de frumoase şi de limpezi, atât de fermecătoare, încât lui Melchior parcă-i bătea inima mai încet, ca să n'o audă răsunând ca un clopot şi să strice hodina roditoare a pământului.
Cu osebire, în zilele lui Mai, c încântător hotarul...
Pământul e învestmântat în verde peste tot... un verde care păleşte pe-alocuri, pe Ia locuriie mai ridicate, care e negriu însă pe hotar unde se leagănă holdele răsărite sus, acum vălurile necurmat de vântul căiduţ ca o răsuflare de copil adormit. Holdele alungă peste ele brazde negrii, unele după altele, aplecându-se cu închinăciune spre pământ, foşnind vesel şi jucăuş... Pe alături, în cea parte a hotarului, se fuduleşte cucuruzul cu trei foi încovoiate spre pământ şi cu una asvârlită săgeată în sus. Florile se aţin pe marginile drumeagurilor de câmp, răsărite prin
PAINE ALBA
203
tre ierburi grase, semeţe şi ochioase ca druştele Ia ospăţ, înzorzonate şi împănate cu fei şi fel de podoabe ce-ţi iau ochii şi-ţi împrăştie privirile.
Pe păşunea verde-negrie, proaspătă, răsună tăîăngile turmelor ; oile cu nasul în iarbă împestriţează câmpul. Din când în când câte una îşi aduce aminte că a avut cândva un miel, saltă botul lunguieţ în sus şi behăie uitată, în timp ce celelalte o privesc o clipă cu mirare.
Satul s'a pierdut între salcâmi şi pomi... stăruie asupra lui mirosul grădinilor cu mărar şi lobodă crudă, cu straturi proaspete în care încolţeşte sămânţa, îmbibat cu mirosul ierbii crude de pe şanţuri, ai troscoţelului fraged şi al nalbei cu frunza lată, un miros acriu-dulceag... amestecat cu izul amărui al mentei. Se aude un gâ-gâit de. gâscă, un cârâit grijuliu de cloşcă chemându-şi puii din partea cealaltă a gardului, un cucurigu de cocoş fudul, înfipt pe-o ridicătură de gunoi... Babele stau pe prag, la umbră, cu ochii tulburi împrăştiaţi după nepoţi.
Vântul şopteşte adormitor printre frunzele de plop, ia pe aripi, ca în cupe nevăzute, arome de tot felul şi se îmbată cu ele, şuguind pe sub cerul albastru şi' înalt. Şi, după ce stă puţin de vorbă cu satul, o ia către câmp unde întâlneşte oameni la lucru, le flutură cămăşile albe, sburleşte părul fetelor, aleargă peste semănături, peste holde, neliniştindu-le frunzele... şi trece fluerând uşurel peste deal, răsfirat în păduricea de pe culme.
Iar seara, când obrazul galben-aurit al lunii se iţeşte du după deal, se aud pe drumurile care coboară sau urcă spre sat, cântecele tinerilor venind deia muncă, mugeşte, ici-colo câte-o vacă după viţel, latră un câine cu botul în gard, scârţâie cumpeniie dela fântâni... Şi încet, încet, se întinde peste sat cântatul cel de seară al cocoşilor, răsleţ şi neaşteptat, întocmai aşa cum răsar stelele pe cer, în felurite locuri ale bolţii, căutând toate cu ochiu sfios către sprinteneala clipocită a luceafărului şi către faţa liniştită, cumpătată, a lunii... Satul se închide în el, tace şi începe să viseze. Luminile se sting una după alta, numai becurile de pe uliţi stau în poarta stelelor de pe cer...
într'o după masă de duminică, Melchior 1-a luat pe Toma de acasă spu-nându-i:
— Hai, să facem o plimbare pe câmp.
într'un târziu s'au aşezat alături, pe iarba unui drumeag dintre holde. Era cald, îi îmbăta prospeţimea care se isca din pământ, îi răcorea pe frunte unda vântului. Printre tulpinile dese de grâu tremurau cătinel plăntuţele firave de mirişte...
— O să avem bună recoltă, grăi moale Toma, cu un fir de iarbă între dinţi. Tot mai bună, din ce în ce mai bună. Cum se leagănă holdele de semeţ, parcă-s bucuroase c'au scăpat de haturi şi răzoare...
In faţa lor, pe partea cealaltă a văii se vedea satul, iţind varul alb al pereţilor din frunzişul verde.
— Mai avem multă treabă, foarte multă treabă, Toma...
— Cred, ştiu, Melchior...
— Uită-te numai cât de mare e satul vostru ! Până au să vină încoace, către noi, şi cele două sute de famili dinafară, plus cătunele, mai avem de luptat... Oamenii se lasă greu, nu le place să-i împingi chiar dacă-i îndrepţi înainte. Şi fac placul duşmanului. Iar el, duşmanul de clasă e din ce în ce mai înverşunat. Dar o să răzbim, trebuie să răzbim. Nimic nu mi sc pare de nebiruit. Nouă, Toma, comuniştilor, nimic nu ni se pare de nebiruit. Aşa ne învaţă tovarăşul Stalin.
Toma tăcea. Privirea iui împăienjenită se pierdea în zare, dincolo de sat, pe dealul albăstrui unde sălta apa jucăuşă a văzduhului de-amiază .
— Noi, Toma, se cade să stăm totdeauna trej■. Munca noastră nu trebuie să înceteze nicio clipă. Iată, ce-am făcut noi până acum. Crezi că nu mai sunt multe de făcut ?
204
DUMI1RU MIRCEA
— Ehei... flueră Toma încetişor.
— Mai avem duşmani, duşmani răi. îmi spunea mai ieri Ştefan Rusu c'a aflat ce-a zis Berindeanu, bătrânul : cică nu moare el până nu pune piciorul deasupra. Ştii, se mai găsesc oameni care-i asculta.
Toma clătina din cap încet, rupând în neştire tirul de iarbă. Se întreba ce poate fi cu Melchior, cum a devenit deodată atât de visător.
Melchior tuşi încet, se aplecă. Rupse un fir de iarbă şi, cu ochii la el, şopti:
— Am să-ţi spun o vorbă mare, Toma. Să mă ierţi că ţi-am ascuns-o până acum. Ţi-o spun pentrucă mi-eşti drag, ca un frate... pentru toate câte le-am făcut împreună şi câte ghicesc că ie vom mai face. E vorba de Valeria...
Toma, surprins de tonul grav al cuvintelor lui Melchior, se întoarse grăbit spre ei cu o lucire în ochii lărgiţi :
— Ei ? întrebă el.
— Stai, dragă... nu-i nimic rău. Cum adică ? Vreau numai să-ţi spun... uite, nu pot să nu-ţi spun...
Toma îl ascultă pe Melchior răbdător, până Ia sfârşit. Şi în timp ce organizatorul vorbea cu vocea sa caldă, catifelată, uşor tremurătoare, prin faţa ochilor lui treceau una după alta aducerile aminte. Melchior o ajuta pe Valeria, o sfătuia, îl ajuta şi pe el, parcă-i îndemna să se întâlnească... ,,Ce fel de om e acesta ?" se întreba Toma, năucit. Şi-i era ciudă că el, Toma, nu băgase de seamă nimic !... „Uite, ce orb am putut să fiu ! se înciuda el. Lângă mine suferea un om ca să-mi facă mie, mie, zilele fericite. Şi ştia că mă duc la ea ; eu plecam, mă îndemna chiar el... Iar el mă aştepta citind !"... Toma simţea că roşeşte, parcă nici nu auzea cuvintele lui Melchior... îşi aducea aminte de atâtea scene oetrecute între el şi Valeria.... In iarnă, la trestie, în primăvară, când s'a întors dela şcoală ! Ooof! atunci a sărutat-o în faţa lui Melchior şi n'a ştiut de ce acesta şi-a întors ochii într'o parte!... In inima lui Toma creştea admiraţia pentru omul de lângă el, ca un munte de frumuseţe omenească...
— N'am putut să tac, Toma. Iartă-mă, dar n'am putut să tac. îmi sunteţi dragi ca ochii din cap, mai mult chiar, pentrucă văd în voi împlinindu-se forţele pe care se reazimă partidul nostru în sate... Mergeţi înainte, Toma. Numai înainte. Şi nimic să nu vă abată de pe drumul deschis de partid...
Melchior se ridică de jos, puse mâinile la spate şi zise, cu alt glas în care colcăia parcă o putere neştirbită :
— Uite, Toma, ce zici? Când întregul sat va intra în gospodărie, când aceste lanuri otova vor cuprinde întreg hotarul ca o revărsare nebiruită de bogăţie... Ce mândreţe va fi atunci... Ştii, parcă văd ! Au să fie nişte case frumoase, frumoase... lazul tău va fi de zece ori mai mare, adânc ; luminos ca un ochiu al pământului. Lumină electrică, tractoare, drumuri pietruite. O gospodărie ca o floare aici, în locul acesta... vor paşte nişte vite sănătoase pe păşuni şi se vor bucura oamenii de rodul muncii lor... Eeei, Toma, ce poate face omu! când e stăpân pe el şi pe pământ; omul liber, Toma, eliberat prin lupta Partidului !
Toma, în picioare, era fermecat de cuvintele lui Melchior. Parcă visa. Parcă toate erau aievea. Dar că toate vor ti aşa, de asta nu se îndoia nicio clipă.
— II auzeam mai ieri pe bătrânul Gânju, Toma. Zicea bătrânul, către nişte vizitatori de pe sate : „măi oameni, noi ne sbatem aici ca să avem pe masă pâine albă"... Frumoasă vorbă ! Uite pentru asta ne sbatem. Ca să n'o mai întunece niciodată suferinţele şi lacrimile. Pentru aşa ceva viaţa să ţi-o pui, şi tot nu-i destul.
Melchior respiră larg şi încheie :
— Vino mâine să vezi rezultatele întrecerii socialiste dintre cele două brigăzi de câmp. Tu ce zici, cine câştigă ?
— O să vedem ! rosti Toma încet, năvălit de-o căldură necunoscută.
205
PAINE ALBA
Nu departe de locul unde găteau se
a laie! va sta înfipt în pământ             oşu ad ^
£ purta cântând către gospodărie   Care b ga ^ vm. a[ da
cu hotărîre în palme, sapele vor luc, fulg .ano sp0rovăind vesel, va
£ Pământul negru... Şi armata aceea pe st ^8 yor ajimge, VOr sălta pala-urca mereu, mereu spre culme, incei, dar s.^ur. ,
riile în aer şi vor spune :                         apucăm de alta ! .
_ Am terminat cu una 1 - Mame, apuca Covr)g ,_ar {l
Toma îl vedea pe Toader Covng, ^r ^ridfcăVasupra capului, dea-vrut câştigător. 11 vedea a eve a maimea ochilor c, n ^ ^ ^ ^ Qchl
supra tuturor, steagul roşu al mtic.ciu.
nostru... .. no*,,, rnâ, lovariişi. TU*M* *P» *- * ■«» " P°" mâine. Nu      mai &, Viteieş. răsp„„de :
iToT^rr^A -n l,te de «cu,. . Iar Toma dădea încetişor din cap şopt,M ^ limerii cuprinşi.
_ Intr'adevăr, incă ma. sunt multe de acuu & o mu,ţ
.„toarse capul. Figura lui «elclnor uşo, pa„ singur8 şi nebiruita
Toma de braţ. rl,rând va începe iilmul.
— Hai, Toma, să mergem, m curana va i
— Ce rulează azi ?
_ Azi ? Lenin în Octombrie Vmo_ Inlăuntrul fiecărui firicel se în-
imprejur, câmpurile semănate se 1 Jfanau & ^
verşuna viaţa, pulsând agera către clipa
SFÂRŞIT
OAMENII     FAPTELE ZILELOR NOASTRE
alecu ivan chilia
ŞANTIERUL LUMINI!
,     noaptea dinspre şapte noem brie
Asta s'a întâmplat în noaptea de şase spre şapte Noembrie. Era o noapte întunecoasă, munţii de smoală erau scufundaţi într'o tăcere adâncă, pe cer înfloreau mereu clipind şi se stingeau stele de argint, Bistriţa vuia necontenit. Huruitul vagoanelor basculante crescuse înspre miezul nopţii şi odată cu ţăcănitul roţilor fugărite pe liniile decauvile înguste, răzbea în vale spre Bistriţa, larma glasurilor omeneşti care venea dinspre punctul excavaţii. In coasta priporoasă a muntelui, gura excavatorului cu enormii dinţi de oţel se repezea cu îndârjire, apuca roca tare, strămutând-o din locul ei încremenit de veacuri şi-o înfuleca repede, slobozind-o apoi peste vagoneţii deşerţi care se umpleau văzând cu ochii. Era un loc cu desăvârşire învăluit în întunecimile acelei nopţi de toamnă târzie. Muntele făcea o burtă, un fel de cotitură şi lumina becurilor aşezate pe munte, nu putea răzbate până acolo. Spre peretele stâncii tăiate de excavator, se îndreptau numai cele două faruri ale maşinii. Alături, din cabina locomotivei, se răspândea iarăşi o lumină paşnică, înceţoşată însă de aburii ţâşniţi dintre roţi. Exca-vatoristul Kiolo lucra cu atenţie în cabina largă, aşezat pe scaunul de piele, cu ochii mereu ţintă la gura excavatorului, aplecat din spate, mânjit de ţărână şi de unsoare până'n albul ochilor. îşi aduna toate puterile pentru a scoate cu excavatorul său cât mai mult pământ excavat. Noaptea aceasta nu era o noapte ca oricare alta. Era noaptea în care "avea să se hotărască soarta întrecerilor dintre echipele de exca-vatorişti, pentru întâmpinarea zilei de 7 Noembrie. Meşterul Kiolo, de cum luase în stăpânire cu câteva zile în urmă noul excavator „Menck 37", se hotărîse să-i dea bătaie şi să câştige întrecerea. Avea ca ajutor în această hotărîre, puterea excavato-torului nou care i se încredinţase şi prin aceasta mai avea de partea sa organizaţia de Partid care-i făcuse această cinste de-a purta cel mai nou excavator de pe şantier. Odată hotărît să câştige întrecerea, meşterul Kiolo nu era omul care să nu-şi ţină făgăduiala. Unul din cei doi ajutori ai lui, ghemuit la pământ, tixea mereu capete de scânduri, bârne, pietroaie mari, într'un fel de şanţ pe care-1 făcuseră roţile excavatorului apăsând cu greutatea lor. Celălalt ajutor, înfăşurat într'o şubă groasă de oaie, strângându-şi de frig capul între umeri, fuma scormonind cu ochii mişcările namilei de oţel care-şi înălţa mereu cu sprinteneală braţul şi clănţănea din fălci deasupra vagoneţilor. Unul, doi, trei, patru, vagoneţii se umpleau ochi. In curând, înainte ca flăcăul înfăşurat în şubă să-şi termine de fumat ţigara, locomotiva chiui scurt şi-o luă din Ioc, mânând vagoanele spre capătul liniei de descărcare. întunericul se făcu şi mai negru. Duduitul motoarelor se mai potoli. Excavatoristul fixa botul maşinei de marginea peretelui stâncos şi mai cercetând odată din ochi motoa-
ŞANTIERUL LUMINII
207
rele, poziţia manivelelor de oţel de lângă picioarele lui, sări din scaun şi se dele jos să-şi aprindă o ţigară.
— Ei, haide, ajunge, rosti el către ajutorul care mai aruncă o ultimă scândură rje-asupra pământului scobit de şenilele excavatorului şi îndreptându-se din şale, apucă spre excavatorist. Nu făcu nici doi paşi şi se opri încremenit. Auzise un sgo-riiot surd în adâncul stâncii.
— îa stai bade Kiolo, strigă el. Ascultă !
Celălalt nu apucă bine să se întoarcă şi din peretele prăpăstios al muntelui se desprinse dintr'odată, trosnind asurzitor, un mal de vreo zece metri, care se nărui peste excavator acoperindu-i roţile din stânga, cele de către munte.
— Hait, am dat-o dracului — răcni meşterul Kiolo şi se repezi într'acoio. O piatră slobozită cine ştie de unde îl lovi peste genunchiul drept. Ajutorul, care fumase până atunci liniştit, aruncă ţigara cât colo şi zdupui repede cu picioarele, de-1 ajunse din urmă pe excavatorist. Meşterul se întoarse către el şi-i strigă peste umăr :
— Aleargă şi-1 caută pe inginerul Postelnicu. Scoate-1 de unde ştii. Vezi că trebue să fie pe la buldozer, sau în birou. Neapărat. Avem nevoie de el.
Tânărul lepădă şuba şi-o rupse la fugă. Nu după mult, se ivi însoţit de-un tânăr scund, îmbrăcat într'o scurtă de piele, cu-o căciulită rotundă, blănită pe cap.
— Ce s'a întâmplat, tovarăşe Kiolo ? întrebă inginerul.
— Primejdie, tovarăşe inginer. S'au surpat vreo zece metri de stâncă peste excavator... Aşa, fără veste... Abia terminasem de încărcat vagoneţii.
Inginerul Postelnicu venise pe şantier de o lună şi ceva. Se împrietenise repede cu oamenii, le cunoştea greutăţile în muncă şi făcuse mult ca să-i ajute:
— Cum s'a întâmplat una ca asta ? Şi tocmai la dumneata ?
— Primejdia n'alege, răspunse excavatoristul zguduit de emoţiile pe care i le pricinuise căderea de pământ.
— Trebue salvat excavatorul, grăi cu dârzenie tânărul inginer. Eu am să urc întâi pe munte să văd cum stăm. Ca să ştim ce hotărîre luăm, trebue să ne dăm bine seama de situaţie.
îşi trase mai bine căciulită de piele pe urechi, îşi încheie scurta de piele, de culoare maron, şi fără să şovăie o clipă porni în cercetare pe munte.
— Nu te duce tovarăşe inginer, — îi strigă din urmă unul din ajutoarele excavatoristului, alarmat. S'o surpa malul cu dumneata. Nu te duce!
Excavatoristul se întoarse înciudat spre el şi sfredelindu-1 cu o privire pătrunzătoare, îi vorbi :
— Ia nu te mai amesteca, babalâcule. Te-ai apucat să boceşti ca o babă. Tu nu ştii că suntem în întreceri ? Nu ştii ?
— Dar ce are a face una cu alta ?
— Degeaba mai eşti utemist, mă, dacă nu pricepi atâta lucru. Ia spune, dacă se surpă muntele şi ne prinde excavatorul dedesubt, aşa-i că s'au dus pe râpă întrecerile, şi maşina, aşa-i ?
Sus, pe taluz, inginerul, o siluetă neagră, aproape contopindu-se cu umbrele muntelui, se întoarse spre ei şi înălţând un braţ, răcni:
— Hei meştere, mă auzi ?
— Te aud, — răspunse excavatoristul de jos.
— Urcă-te în cabină şi dacă s'o putea forţezi motorul şi scoţi excavatorul din surpătură. Aşteaptă răspunsul meu.
— Aştept, — îi strigă meşterul şi-şi aprinse o altă ţigară.
Era noapte, frig, ger aspru, amintind începutul iernii. Inginerul avea mâinile goale, înroşite de ger, îi ardea faţa şfichiuită de vânt ca de nişte bice, simţea frigul pătrunzându-1 de-alungul spinării, alunecându-i în jos peste picioare. Privind mormanul de moloz şi de pietroaie rostogolite din munte, simţi în inimă un val de căi-
208
ALECU IVAN GHILIA
dură. Adunându-şi toate rezervele de voinţă, urcă, sprijinindu-se cu mâinile şi Cu picioarele, pe taluz.
Excavatoristul, cele două ajutoare, Stănescu — şeful de lucrări şi alţi câţiva muncitori adunaţi de pe şantier, aşteptau strânşi buluc în jurul excavatorului.
— Inimos, inginerul nostru... S'a dus, — rupse cineva tăcerea.
— Da' cum să nu se ducă !
— Eu nu m'aş fi dus pentru nimic în lume, — mărturisi unul, căruia încă nu i se risipise frica clin inimă.
— Tu nu te-ai fi dus, că ţie îţi ţâţâie spatele de frică, — îl înfruntă excavatoristul. Te-ai făcut ca turta de ceară.
— Vezi să nu-ţi uzi pantalonii, — râse cineva.
— Inginerul nostru e comunist, măi, — spunea aprins la faţă excavatoristul. Iată-1 sus. Parcă-i un şoim de munte.
Toate privirile îl urmăreau.
Inginerul Postelnicu se caţără pe dâmb, ocoli prevăzător peretele din care cu câteva minute înainte excavatorul muşcase cu furie, se agăţă de tulpina arbuştilor înţepeniţi cu rădăcinile în pământul tare şi îngheţat şi se mistui în întunecimile nopţii. Ajuns de-asupra stâncii, se apropie cu băgare de seamă.. Cu fiecare pas îi bătea inima mai tare ; aprinse o lanternă de buzunar şi cercetă cu atenţie orice crăpătură săpată în buza muntelui sub care încremeniseră excavatorul şi bulucul de oameni. Cu cât privea mai încordat, cu atât îşi dădea seama că muntele se va prăbuşi din moment în moment. Prăbuşirea era peste putinţă de stăvilit. Depăşea orice forţă omenească din lume. Privind dela înălţimea aceea, din costişa muntelui prins să se macine pe dinăuntru de o forţă uriaşă, inginerul vedea oamenii de jos ca pe nişte furnici, strânşi ciorchine în jurul excavatorului. „Acest ciorchine de trupuri omeneşti trebue să intre în luptă cu forţa muntelui", îşi spuse inginerul. Coborî, călcând cu atenţie, căci la fiecare pas greşit pământul de sub picioarele lui s'ar fi putut surpa. Primele vorbe le adresă întregului grup :
— Muntele se va nărui clin clipă în clipă. Trebue să acţionăm repede şi cu curaj... Sub excavator, nea Stănescu, — sfârşi inginerul adresându-se şefului de lucrări, un bărbat în putere, de vreo treizeci şi ceva de ani, potrivit de statură, vânos şi aspru la înfăţişare.
Stănescu svârli şuba în care era îmbrăcat, de rămase numai în pufoaică. Lepădă şi inginerul scurta de piele. Se trântiră amândoi la pământ. Târâş, pe brânci, se strecurară sub excavator. La fiecare pas se loveau în colţii stâncilor măcinate din mal în cădere, se juleau la mâini, trebuiau să umble scormonind şi pipăind prin molozul care pătrunsese printre şenile, să scociorască prin pământul îngheţat bocnă. Deodată, inginerul dădu peste un colţ de stâncă înfipt între dinţii dela roţile excavatorului şi şenilă. II apucă de umăr pe Stănescu şi-i făcu semn să-1 urmeze. Ieşiră amândoi cu spatele încovoiat, aprinşi la faţă, cu broboane de sudoare pe frunte. Inginerul avea însă un zâmbet senin înflorit uşor în colţul buzelor :
„Ştiu ce avem de făcut", — îşi zise el. Şi cuprinzând sub ochi pe toţi oamenii, le vorbi scurt, înflăcărându-i: — Măi, fraţilor, trebue scos excavatorul până nu-i prea târziu. Dacă pierdem excavatorul acesta, vom stânjeni serios lucrul pe şantier, va fi cu neputinţă să realizăm planul. Muntele se va surpa din nou. Am cercetat cu atenţie, şi-am descoperit fisuri. Din moment în moment... Clipa care vine ne poate aduce o catastrofă.
Vorbea repede, precipitat.
■— Ce trebue să facem ? se auzi o voce.
— Nu vom putea trage excavatorul de aici, până nu vom scoate bucăţile de stâncă vârâte între şenile. Treaba asta trebue făcută repede. Câte doi oameni intră dedesubt şi când obosesc le iau locul alţi doi. Ne-am înţeles ?
ŞANTIERUL LUMINII 209
- Ave« nădejde ţSgS SS^SS.
„nul din ajutoarele excavatomtulu. şi, desbrucandu se,
Inginerul se plimba printre ei, cu mamilein 'un3ale m : de sub excavator, dc Piele. ?i îmbărbăta arunc.andu-lec.te-o ghmu, v orb ^ privea spre mal, se încrunta dm cand ini cand ş « se 1 a gub
'ÎSr.XSi^^
3 ttSSSfittS^^       *■* —1
se opri în faţă şi-1 întreba :
— De ce eşti întunecat, tovarăşe ?
— Dacă pierdem întrecerea ?
— Dar dacă pierdem excavatorul ? ^ Excavatoristul se schimbă la faţă. Inginerul îi puse mâna pe amar s. pnvm
du-1 drept în faţă, zâmbi : . . ,
_ Hi ~g^J&SZ^m"tt&Z
sfârşi şi un muncitor tanai se îepczi m. strigând :
— Tovarăşe inginer, tovarăşe inginer !
— Ce-i ? Ce este ? Ce s'a întâmplat ?
— Am auzit vuind muntele.
— Aţi scos toate pietrele dintre şenile ?
I Atunci urcă, meştere, şi pune-ţi toată priceperea. Dă-i drumul.
OesuTse S^seTfelie de pământ, ca tăiat cu cuţitul şi-i căzu meşterUl" Mestul mtră în cabină. Mănunchiul acela de oameni, adunaţi în jurul inginerului, aşteptau cuprinşi de încordare. Nimeni nu scotea o vorba
Deodată tresăriră cu toţii. Dudui straşnic motorul, scraba cab unk. Excavatorul icni de câteva ori. Pământul prinse să se ^dueuşor, t^eha dc anga v m a stângă începu să tremure. Toată aparatura masiva ş sensibila a excava to rua n presiune In blocul de oţel, care păruse până atunci un colos fran 1 a pico ul mun telul  se porniră sforăituri ciudate, trepidaţii, huruit greu de iot., Pulu™ ca u StVmoar. neferecata, scrâşnet şi zăngănit asurzitor^ odgoane De-a up. a braţului căzut către pământ, atingând cu capătul blocu^ ^^^^^t,^, ten:
Sute; mână stgură asupra pistoanelor şi manetelor de mda   puse moto. 1 ; t0ar£' - Dacă-1 lăsam până mâine dimineaţă, rămâneam fără excavator, - resti
14.
Viaţa Românească. — c. 946
210
ALECU IVAN CHILIA
cu glasul lui gros meşterul şi sărind jos îl căută din ochi pe inginer. Apropiindu-se de acesta îi străluceau ochii de bucurie :
— L-am scos, tovarăşe, acum să mai câştigăm şi întrecerea şi putem zice c'am făcut o treabă bună. Ce zici ?
— Asta depinde numai de dumneata, — zise inginerul şi râse.
— Apoi să ştii că nu mă las, îl asigură meşterul.
Cei doi bărbaţi se priviră o clipă amândoi, adânc în ochi şi-şi strânseră mâna răvaşul inginerulu!
Inginerul Postelnicu privi mult timp jocul de flăcări izbucnit pe cer la răsăritul soarelui, îşi plimbă privirile pe înălţimea crestelor semeţe tivite cu purpură şi fără voe, îşi simţi sufletul năpădit de emoţiile acelei nopţi şi de căldura unei bucurii fără margini, nemaiîncercate încă. Făcu rânduiaiă, împărţind sarcini şefilor de echipă, lui Stănescu, trecu pe la Kiolo să vadă cum merge excavatorul şi înainte de-a porni la vale, se abătu pe la biroul inginerului şef. Biroul inginerului Popa se afla într'o baracă de scândură, cocoţată pe costişa muntelui, mai sus de punctul de lucru. Baraca are două încăperi scunde, pătrate, mobilate cu mese de scândură, cu scăunele pitice de brad şi chiar cu butuci de lemn pe care adesea stau oamenii care umplu cât îi ziua de mare cele două birouri. In primul lucrează câţiva normatori, desenatori tehnici, îşi fac apariţia de multe ori şefii de lucrări, muncitori feluriţi de pe şantier, o seamă cu treburi, o seamă veniţi numai aşa să se desmor-ţească la căldurică. Birourile se încălzesc prost. Soba de fier, cu un burlan încreţit şi strâmt ca un crac de pantalon, scoate fum şi nu arde. In prima încăpere, cât dela tutun, cât dela sobă este o fumărae de s'o tai cu cuţitul. Biroul celălalt se deosebeşte prin aceea că are într'un perete un cuier încărcat cu şube, pufoaice, scurte, haine, căciuli, şi paltoane, veşnic gata să iasă din cuie, şi o masă mai arătoasă la care lucrează şeful sectorului, inginerul Popa.
Alihai Postelnicu îl găsi pe inginerul şef scufundat într'un calcul de plan. Drept răspuns la salut, acesta schiţă un zâmbet uşor în colţul buzelor şi rămase mai departe aplecat de-asupra hârtiei pe care urmărea cu vârful creionului profilul unui plan. Dintr'un neaşteptat elan, Postelnicu vru să-i vorbească despre întâmplările care i-au cutremurat inima astă noapte, dar şeful abia-şi ridică ochii înroşiţi de oboseală şi nesomn deasupra mesei şi întrebă :
— Totu-i în regulă ?
— In regulă, rosti cu o voce străbătută de tristeţe Postelnicu şi se simţi de prisos în biroul inginerului şef. Deschise încet uşa şi ieşi. După' zece minute trecea Bistriţa pe podul aerian care se legăna încet sub paşii lui. Coti pe şosea la stânga şi scoborî spre colonie. Simţea însă nevoia să stea cu cineva de vorbă, să-i spună cele întâmplate astă noapte, să-şi descarce sufletul pe care şi-1 simţea ca un pom încărcat, cu crengile aplecate de greutatea poamelor. Dar cu cine să stea de vorbă 3 Aici în colonie nu era nimeni. Toţi plecaseră la lucru. Furnicau acuma după treburi în toate părţile pe şantier. Nu simţea nici un fel de oboseală, mintea îi era limpede, putea judeca bine, putea chibzui adânc asupra celor întâmplate. Nu-şi dădea seama de ce-i stăruia în adâncul fiinţei un fel de teamă nemărturisită că cele întâmplate se vor mai repeta. Da — îşi spunea inginerul, la cota aceea muntele e slab, componenţa rocelor e. diferită, structura lor deasemenea.
Datorită acestor împrejurări, datorită faptului că roca e slabă şi-i suprapusă, neconsolidată, măcinată pe dinăuntru de vreme, de apele care s'au scurs printre crăpături — pentrucă în general e amestecată cu pământ — aduce surprize neplăcute şi chiar primejdioase. Se pot întâmpla accidente, stricăciuni la maşini şi câte altele. Datoria lui ca inginer şi comunist ar fi să găsească o soluţie prin care să se poată evita din vreme aceste nenorociri care ar îngreuna munca întregului şantier
ŞANTIERUL LUMINII
211
şi ]e-ar aduce pagube. Dar cum să stăvileşti forţa care macină muntele pc dedesubt? E oare posibil ? Cum, adică trebue să stau cu mâinile încrucişate ? Dacă o singură oră pe şantier n'ar lucra un excavator, aceasta s'ar resimţi în întreg şantierul. Ce-i de făcut atunci ? Acestea erau gândurile care-1 munceau în această dimineaţă de Noembrie pe tânărul inginer Minai Postelnicu şi cu aceste frământări intră în cameră la dânsul.
Se desbracă de şubă, aruncă pe pat căciula şi se aşează în faţa mesei, pe-un scăunel de brad asemănător scaunelor din biroul inginerului şef. Cu mişcări încete, inginerul îşi lăsă faţa în palmele adunate căuş, îşi rezemă coatele de masă şi stătu o vreme îngândurat. Se scutură apoi din gânduri şi rămase cu ochii pironiţi într'un punct de-asupra mesei. Dintr'o ramă îngustă de os, îl privea chipul unui om cu trăsături distinse, slăbuţ, ca de vreo 50 de ani, cu. nişte ochi vii şi foarte scormonitori.
Inginerul zâmbi înseninându-se dintr'o dată ca la un gând salvator, trase o foaie de hârtie de pe masă, muie în călimară condeiul şi scrise de-asupra foii, frumos, cu litere citeţe, pe ruseşte :
„Iubite tovarăşe profesor Vladimir Sergheevici".
Avea atâtea de spus, îi era atât de încărcat sufletul încât abia prididea să scrie. După o jumătate de oră inginerul Mihai Postelnicu, lipea plicul şi scria adresa :
Vladimir Sergheevici Baumgart Institutul Politehnic Leningrad
ceeace n'au putut elementele naturii
Apele forfotesc isbindu-se de potrivnicia stâncilor şi, dând apoi de o albie liniştită, o iau de-a-dreptul la vale, fără ocoluri, spre Bicaz. Dinspre oraş vine şoseaua1 largă, cu colbul veşnic ridicat din pricina camioanelor, a remorcilor, a automobilelor mici care gonesc de mama focului. De aici ,fermecând ochiul, se înalţă priveliştea maiestoasă a masivului Ceahlău. Piscuri golaşe de piatră, închegate într'un trup uriaş, colţuros, prăpăstios, cenuşiu, învăluit în neguri. Din masa aceasta de piatră compactă, rareori ştirbită de-o prăpastie adâncă, se saltă clin piatră pâlcuri de brazi negri, ca de smoală, pe fondul pietros cenuşiu, scobo-rând în văi şi iar săltându-se mai departe, pe alt pisc.
Constructorii hidrocentralei, când vin dela lucru şi merg înspre masă, sau dimpotrivă, merg la lucru pe şantier, se opresc locului în valea aceea şi privind piscurile Ceahlăului simt încleştarea dintre pom şi stâncă, îndârjirea neasemuită a rădăcinilor care încleştează bradul în piatră şi-1 ţintuesc în bătaia furtunilor şi-a vântoaselor. îndârjirea aceasta, asemănătoare brazilor care birue stâncile şi înălţimile, s'a adâncit şi'n inima lor. Au fost greutăţi nenumărate, dar oamenii n'au dat înapoi. La început era numai piatra muntelui şi sărăcia celor câteva locuinţe omeneşti ; apoi din piatră au început să răsară, să crească, baracamente, vile, hangare solide de piatră, magazii încăpătoare de lemn. Iată, acum prin ferestrele dormitoarelor au prins a răzbi cântecele megafoanelor revărsându-se şi împletindu-se cu murmurul Bistriţei.
Nu este om de pe şantier care să nu ştie că pe aici, cu un an în urmă, mai fumegau încă din hogeaguri aşezări omeneşti sărăcăcioase, cocioabe cu acoperişuri de draniţă verde putregăită de vreme, acoperită de muşchi. Tăcerea munţilor era tulburată numai de glasul Bistriţei. Singura muzică ce răzbătea din răscrucea aceasta de văi dominată într'o parte de masivul Ceahlăului, era clipotul argintiu al tălăngilor venit dela oile care rumegau iarba grasă a munţilor. Iată astăzi, în aceste locuri, răsună altfel de muzică. In această răscruce de văi tremură coardele
14*
212
ALECU IVAN GHILIA
de violina răzbate pianul, flautul şi violoncelul însufleţite de mâna măiastră , omului, dela sute şi mii de kilometri depărtare de aici, răzbate plină de o noezi! neasemuita, muzica înălţătoare, reconfortantă şi îmbietoare a muncii.
( Pe întreg şantierul hărnicesc oamenii. Inginerii, şefii de lucrări muncitorii aounai in jurul maşinelor mari, a excavatoarelor, a buldozerelor, schimbă fat, muntelui, schimbă natura sălbatică şi-o supun voinţei lor. '
Soarele, de mii de ani s'a ridicat la aceleaşi ceasuri deasupra munţilor a pa lit înspre iarnă, a strălucit ca un astru mort în zilele gerului bobotezei s'a ridicat, dogoritor, aprins, în zilele lui cuptor şi-a potopit cu răsuflarea lui'fier binte piscurile de piatră, măcinându-le.
De mii de ani, apele care iau naştere din cumpăna înălţimilor Hasma şului Mare, s'au repezit cu furie în pieptul stâncilor, le-au atacat'clipă cu clină le"au i.mJlncat Pe la cotituri' le"au ros> le-au Şters înfăţişarea colţuroasă, aspră' sălbatica, le-au sfredelit pe dedesubt, măcinându-le, le-au smuls uneori şi le-au prapastuit departe în vale, în gura prăpăstiilor.
Vântul a şuerat abătându-se uraganic asupra munţilor, milenii dearândul a smuis brazii cu rădăcină cu tot, a rupt ierburile, a spulberat vegetaţia a pustiit piscurile şi uneori le-a răsturnat. Ploaia şi gerurile s'au războit cumplit, alteori Maniile cerului s'au abătut adesea asupra stâncilor, fulgerele au pornit deasupra mumelui în nopţile de catran, detunând brazi şi piscuri, de-a-valma.
Toate elementele naturii, de mii de ani, din adâncul erelor geologice s'au deslanţuit asupra muntelui dar nu i-au putut şterge semeţia, nu l-au putut preface, nu I-au răpus, nu l-au micşorat, nu i-au întunecat măreţia.
Şi iată, că oamenii zilelor noastre, cu puterile lor, cu voinţa lor, cu maşinile lor, educaţi şi ajutaţi de Partid, vin să supună muntele, să-1 sape în adâncuri, să-1 taie pe dinafară, să-i scormonească inima de piatră.
Cine sunt aceşti îndrăzneţi ?
Unii au spart munţii la Salva Vişeu, au străpuns tunele la Bumbesti alţii vin dela Canalul Dunăre-Marea Neagră, sau direct de pe băncile universităţilor lata-i aici pe şantier, amestecaţi cu maşinile, muncesc şi se frământă   mii de oameni dintre aceştia. Mâinile lor mari, aspre, voinice, goale-în bătaia gerului sprintene, abile, învăţate, poartă motoarele, stăpânesc puterea dinamitei şi-a astre-hte,, mânuesc volanul camioanelor şi al remorcilor. Pe malul Bistriţei," un ciorchine de oameni adunaţi în jurul unui batardou, un fel de mai uriaş', perforează adâncurile albiei şi bat palplanşe pentru devierea apei. Bistriţa fierbe în rotocoale şi bulbuci şi vueşte năprasnic. Mai sus, oamenii forfotesc în jurul altor maşini. Pe un tăpşan tăiat în coasta muntelui, la o înălţime de 50 de metri de batardou, cele două excavatoare „Menck-37" muşcă mereu, cu un fel de furie sălbatică, pieptul muntelui. Arcuindu-şi cu o eleganţă de lebădă gâtul subţire de oţel în scrâşnetul necurmat al odgoanelor, se apleacă de-asupra vagoneţilor umplându-le cu rejaeziciune. Vagoneţii încărcaţi lunecă pe şenile înguste, scârţâind. Screperul se repede, înotând cu şenilele lui late prin glodul de° pe terasa-ment^ şi^ mormăind cu îndârjire, cuprinde cu pieptul lui mare de oţel o movilă de pământ, se opinteşte scurt, o răstoarnă spre Bistriţă. Pe unde merge el, greoi ca urşii, pământul turtit ţâşneşte în lături, lăsând adânca tipăritură a şenilelor, ca o urmă de brazdă. Puternic şi neobosit, screperul transportă dintr'un loc în altul, într'o oră, 30 metri cubi de pământ şi nivelează până la 40.
Sus, spre vârful muntelui, unde nu pot urca maşinile, singură mâna omului sfredeleşte, taie şi rupe din inima pietrei, macină tăria muntelui. Iată, priveşte!
ŞANTIERUL LUMINII
2i3
Cu ştăngi de fier şi cu baroase, cu hârleţe şi cazmale, cu perforatoare şi dinamită şi mai cu seamă cu pricepere, omul sfarmă muntele, cucerindu-1 metru cu metru, pentru înfăptuirea visurilor lui cutezătoare. Din această încrâncenată, eroică, răscolitoare şi plină de măreţie luptă cu muntele, câştigă oamenii. Colos nerăpus de vreme, nici de elementele naturii deslănţuite, muntele dă înapoi pas cu pas, scade, se supune voinţei omului. Urcându-se până acolo sus şi privind cu inima străbătută de bucurie îţi dai seama, că odată cu scânteile sărite din piatra ciocnită, odată cu exploziile dinamitei care răbufneşte pe la amiază în inima muntelui, odată cu fiecare metru de piatră desprins din trupul uriaşului de piatră, bucuria, beţia unei bucurii fără margini ţâşneşte în sufletul omului. Iată, el dinamitează, el sfarmă, el supune. Pe faţa lui citeşti hotărîrea ; în ochi, pe buze, îi străluceşte zâmbetul triumfător; muşchii încordaţi sub piele joacă asemeni unor coarde; sufletu-i cântă. Ciocanele ţiuie năprasnic, fierul bătut ţipă ascuţit. Aici clocoteşte poezia muncii. Glasul oamenilor se învălmăşeşte cu glasul perforatoarelor, al ciocanelor, al vagoneţilor.
Pe sub amiază, Bădina, secretarul organizaţiei de Partid se afla jos Ia prima cotă de excavaţii, amestecat printre oameni. Deodată dădu cu ochii de inginerul Postelnicu. Apropiindu-se de el, îi strigă de departe :
— Ei, ce faci ? Sper că n'ai renunţat la proectele dumitale, la găsirea soluţiilor pentru evitarea surpării muntelui. — Şi-i întinse mâna.
— Dimpotrivă, am şi găsit soluţiile, tovarăşe Bădina, îl întâmpină inginerul râzând.
— Ei, nu mai spune... Cum ai găsit ? Ţi-au venit consultaţiile profesorului Vladimir Sergheevici ?  Ai primit scrisoare dela Leningrad ?  Aşa repede ?
— Nu chiar scrisoare... scrisoare încă nu mi-a venit... O aştept zilele acestea... dar consultaţii, da.
— Nu prea înţeleg...
— Am dat peste o consultaţie de-a profesorului, într'un carnet de note al meu, dela Leningrad. Soluţia există. Am studiat-o şi am aplicat-o, bineînţeles în condiţiile specifice dela noi. Am să-ţi povestesc pe drum. Hai să mergem că se puşcă.
Se îndreptară spre podul aerian şi scoborîră. In urmă, din munte isbucniră strigăte, scurte, puternice :
— Păzea... He-heei I...
— Puşcăm.
— Ardeee...
— Puşcăm, păzea, hei păzea !
Străfundurile muntelui începură să geamă. Pământul tremura ca în faţa unei erupţii vulcanice. Spre cer se înălţă deodată o ciupercă de fum negru, de pământ şi de pietroaie dislocate din adâncuri. Un bubuit puternic răsuna din când în când stârnind ecoul îndepărtat al munţilor. Bubuiturile se înteţeau. Parcă băteau nişte tunuri de calibru greu, dosite undeva în inima pământului. Secretarul organizaţiei de Partid şi cu inginerul Postelnicu mergeau amândoi spre colonii, vorbind încet.
excavatoriştii
Nu mult după aceea, într'o noapte, inginerul stătea în spatele excavato-ristului în cabină, asurzit de huruitul greu, înfundat, al motorului. Sub trupul uriaş al excavatorului, pământul tremura. In faţa ochilor, nesfârşit, înfipt în nemărginirea cerului, se înălţa peretele muntelui, puternic luminat de reflectoare. Gura excavatorului se repezea pipăind parcă la început tăria rocei, apoi îndâr-
214        ' ALECU IVAN GHILIA
jindu-se deodată se înfigea adânc şi urca dea-Iungul stâncii, mestecând-o între fălcile tari de oţel. Excavatoristul Marinescu scormonea cu ochii atent stânca Mâinile lui încleştate pe pârghii se agitau şi toate coardele de oţel se strângeau pe roţi scrâşnind Din rărunchii motorului isbucneau în noapte o împletire de sunete felurite : huruitul motorului, scrâşnetul odgoanelor de oţel, al roţilor care se învârteau necurmat în toate părţile, creştea în noapte, ca o simfonie a pământului, ca un cântec neasemuit al maşinii însufleţite de om. Pentrucă oricât ar părea de ciudat, aşa este. Sub mâna încleştată pe manivelă, motoarele capătă viaţă, se trezesc ca dintr'un somn greu, iar mişcările uriaşului de oţel par mişcări ale unui animal domestic care ascultă cu supunere poruncile omului. Totul merge uimitor de repede. într'un minut se sapă un metru cub de stâncă. încordarea întipărită pe faţa' excavatoristului, lumina care-i joacă în ochi, neclintita voinţă si iscusinţa cu care poartă excavatorul, face din el un adevărat stăpân a! tehnice'i, un adevărat stăpân al motorului.
Tânărul excavatorist nu are decât patru clase primare. Viaţa lui e simplă. A pornit dela coarnele plugului. Din sărăcie şi întuneric. De loc, de undeva de pe la Constanţa. Bunicii şi străbunicii lui au apucat vremurile plugului de lemn. Cu amară sudoare au udat ţărâna vitregă a pământului şi o viaţă întreagă nu s'au simţit sătui. Au fost argaţi şi oameni de izbelişte, arând primăvara pământurile boierului, prăşindu-i vara ogoarele, culegându-i toamna roadele câmpului, ca să flămânzească toată iarna.
Excavatoristul Marinescu Nicolae, urmaşul atâtor generaţii de clăcaşi, a învăţat meşteşugul şi munca motoarelor la S.M.T.-Vaîu! lui Traian, unde a lucrat din 1948 până în 1950. Muncind cu sârguinţă şi tragere de inimă, el a izbutit astfel să ajungă fruntaş pe ţară. Vestea construirii Canalului care va tăia pustiul dobrogean unind bătrâna Dunăre cu Marea, l-a găsit arând pământurile întinse ale Bărăganului. In inimă i s'a aprins dorinţa să ajungă şi el unul din constructorii care zidesc drumul Dunării spre Mare.
Şi-a şters mâinile cu cârpa, a netezit uşurel cu palma botul tractorului, privind undeva departe, în zarea jucăuşă, străvezie. S'a despărţit de tractor, şi-a cumpărat bilet de tren şi într'o bună zi s'a dat jos dimpreună cu alţi zeci şi sute ca el, in gara Medgidia. Din tractorist a ajuns excavatorist. Excavatorul lui a săpat sute de tone de pământ la Medgidia şi la Poarta Albă. Sub soarele dogoritor al Dobrogii, în pământurile de calcar şi nisip, tânărul excavatorist care cunoscuse până atunci numai inima maşinii, a început să cunoască pentru întâia oară cu adevărat inima unei fete. Acolo, în miezul pustiului care se transforma dela o zi la' alta sub încordarea braţelor omeneşti, lângă cântecul motoarelor şi mugetul înverşunat al mării învecinate, a răsărit dragostea lui frumoasă şi simplă ca o floare. Pe fată o chema Aneta. Era o fată tăcută dela ţară. In palmele ei mici, bătăturile de sapă se înfrăţeau cu proaspetele bătături de cuţit; lucra la bucătărie. Curăţa cartofi, şi în capul ei plin de neştiinţă, nu pătrundea nici o zare de lumină. Zilele r se scurgeau într'o monotonie plicticoasă. Nici o bucurie nu-i alina inima, nici un vis nu o chema spre viitor. Aştepta leafa, îşi oprea câteva sute de tei de cheltuială şi restul îl trimitea părinţilor, ţărani săraci, dobrogeni.
Şi iată că într'o zi, privirea înflăcărată a unui excavatorist, unul din zecile -de excavatorişti dela Canal, i-a aprins un dor mare în suflet. Toată viaţa ei simplă s'a luminat deodată. Culoarea cerului avu parcă alt înţeles pentru dânsa din ziua .când ochii excavatoristului s'au oprit asupra ei, scormonindu-i inima. Dragostea s'a aprins încet. Ea creşte odată cu tonele de pământ excavat, se adânceşte mai .mult în adâncul fiinţei lor odată cu normele depăşite. într'o noapte, având drept imartor umbra înaltă a excavatorului, buzele însetate ale îndrăgostiţilor, au gustat
ŞANTIERUL LUMINII
215
dulceaţa primului sărut, şi'n aceeaşi noapte, în mintea excavatoristului Nicolae Marinescu a încolţit un gând şi o hotărîre.
— Măi Aneto, — a rostit el rar, privindu-şi viitoarea tovarăşă de viaţă —- ştii tu ce frumoasă-i munca pe excavator ? Ce-ar fi clacă am încerca...
— Ce să încercăm ? — s'a speriat fata, presimţind vag că omul de lângă dânsa o duce spre zări pe care nici cu gândul nu le întrezărise.
— Să încerci... adică să încercăm amândoi... tu ştii cât te iubesc... să ştiu de bine că iau jăratec cu mâna şi trebue să se poată. Nu-i de tine treaba la curăţat cartofi. Hai, gândeşte-te. Ce frumos ar fi... amândoi pe excavator... Să dăm presiune la motor... să ne luăm la întrecere cu alţi excavatorişti... poate într'o zi de-a-supra excavatorului nostru va fâlfâi steagul producţiei.
Aneta, fata de atunci, din acea noapte dobrogeană n'a răspuns, căci pentru prima dată i se învălmăşeau în cap atât de multe gânduri şi inima-i bătea să-i spargă pieptul. Nu era mic saltul dela curăţat cartofi la excavator, şi nici nu era uşor de făcut acest salt. Dar din noaptea aceea viaţa ei s'a repezit cu totul pe alt drum. A prins să îmbobocească în mintea ei un vis. Bărbatul care i-a deschis ochii şi a avântat-o spre cucerirea termicei, spre ştiinţa motoarelor, îi devenea din ce în ce mai drag. Şi acolo, în clocotul marelui şantier, după săptămâni şi luni de luptă, excavatoristul şi-a pus toată priceperea şi toate forţele pentru a o deprinde pe fată cu excavatorul.
In ziua aceea, când Aneta a executat prima săpătură, excavatoristul era cel mai fericit om din lume. La Medgidia s'a născut un nou excavatorist. Acest excavatorist îşi luase sborul din mâinile sale. Acest excavatorist era însăşi soţia sa, fata care nu ştiuse decât să cureţe cartofi şi să umble pe lângă oale. După ce-şi termină povestea, tânărul excavatorist se întoarse spre inginerul Postelnicu şi adăugă :
— Ştii cum poartă excavatorul ? Parcă-i deprinsă cu el de când lumea. — Ii lucesc ochii şi un zâmbet îi înfloreşte pe buze când spune acestea. Se vede că se mândreşte :
— Da'ce, tovarăşe, mi-i ruşine? Unii zic: „da' ce mă, ce-ţi trebuie ţie nevastă pe excavator ?... Asta nu-i treabă pentru ea. Femeia, acasă la oale... Nu-i de nasul ei". Da' ei sunt proşti, ce ştiu ei ? Ei, cum au apucat, aşa o ţin... N'au nivel politic... nu-s ridicaţi, asta-i. Da' mie, cum îţi spun, de ce să-mi fie ruşine ? Era la canal inginerul Bârzan, care avea soţia excavatoristă şi se mândrea cu ea tot şantierul... era fruntaşă în excavaţii...
Trenul încărcat cu pământ şi stâncă dispăru în noapte. Excavatoristul scoborî gura excavatorului, o lăsă pe pământ uşor şi încetinind viteza motorului, rosti cu o voce limpede :
— Noi suntem de trei luni aici. Nu erau oameni, de asta am venit, că dealtfel aici ni-i cam peste mână... Ştii — zâmbi el — acolo eram mai aproape de casă... Mai trimiteam câte ceva bătrânilor, ne mai repezeam şi noi câteodată... Că de, ei cu bătrâneţile. Da' acum ne-am deprins. Ori acolo, ori aici, tot pentru noi facem. Ce era acolo, era că ne cunoşteau tovarăşii, îi cunoşteam şi noi, dar se cheamă că şi aici tot între ai noştri suntem. Şi-apoi, de, aici, ca la început, mai greu, mai sunt multe de făcut, nu ajung nici barăcile pentru câţi suntem. Da' parcă tocmai de-aceea îi mai frumos. Nu-i aşa, Aneto ? — strigă el ridicân-du-se de pe scaun, şi, sărind jos, se îndreptă către o femeie care se apropia cu paşi mici înspre excavator. Inginerul o cunoştea bine pe soţia excavatoristului. Ştie deci că are ochii negri, adânci ca murele, şi-i femeie cumpănită în vorbă.
— Aşa-i, rosteşte încet femeia. Când sunt mai multe greutăţi şi faci o treabă bună, ai mai multă bucurie la inimă. De asta eu m'am bucurat când a fost vorba să venim aici. Bărbatu'meu mai zicea una, alta, că ne depărtăm de
216
ALECU IVAN GHIL1A
părinţi... Nu-i vorbă, e şi asta ceva, dar eu am spus din capui locului : „Măi omule, am învăţat eu să port excavatorul, eu, care nu ştiam decât să curăţ cartofi-de ce să ne dăm înapoi din faţa greutăţilor ? Hai acolo ! Am săpat la albia Cana-nalului, hai să facem drum şi luminii la Bicaz !
Bărbatu-său, dându-şi şapca pe ceafă, spuse :
— Ei, de-amu în schimbul ăsta, îi mai purta şi tu excavatorul. Să vadă si tovarăşul inginer, să nu creadă că m'am lăudat degeaba.
— Păi, să vadă, sigur — răspunse femeia — că doar rni-am luat angajamentul la Uteme să dau norma peste plan, cu 20 la sută.
Spunând acestea, se urcă în cabină. Chiuind prelung, locomotiva se opri la locul potrivit. Excavatorul dudui puternic. Gura uriaşă tresări scurt, se rezemă de stâncă şi svâcni cu putere în sus. Vagonetele se umpleau repede şi peretele muntelui se măcina încet.
helgat mircea
In ziua de 22 August a anului 1951, în toiul căldurilor celor mari, urca la deal primul tren pe Valea Bistriţei. In tren, lume multă, îngrămădeală. Pe scări, ciorchine de trupuri. Culoarele bucşite, vagoanele pline. Lume fel de fel. Lume de pe lume. Care ghemuiţi pe bănci cu săculeţe în mâini, cu bagaje, cu lădiţe de lemn, soldaţi, orăşeni cu mâncărici la limbă, ţărani dela munte cu pălării lăsate pe ochi, tăcuţi, întunecaţi, arşi de soare, tineret, multă parte femeiască de prin locurile acelea, îmbrăcată cu mândre straie de sărbătoare. Răsăreau ca nişte flori ale câmpiei feţele gingaşe şi proaspete, îmbujorate, ale codanelor. In această grămădeală de lume, călătorea spre Bicaz şi tânărul Helgat Mircea. Se întorcea din concediu. Era doritor să ajungă mai repede sus, era nerăbdător. Stătea cu faţa la geam, privea afară şi gândea : la viaţa de altădată care era pe aici, la şantier... Era un tânăr înalt, bine legat, vânjos ca un urs, cu'n obraz oacheş, rumen de sănătate. Lângă el, la geam, se înghesuiau alţii. Unii, curioşi, vedeau pentru prima dată locurile; alţii (erau şi dintr'aceia) vecuiseră între munţi şi se întorceau dela Piatra, dela Vaduri sau Roznov, din Vale unde fuseseră cu treburi iar acum se duceau acasă, la murite, sus la Tarcău sau la Bicaz sau mai departe la Broşteni.
Un bătrân cu nişte caiere de mustăţi slobozite de după gură în jos, trăgând dintr'o pipă mare de cireş, vorbea cu'n băeţandru năltuţ, cu nişte ochi ageri. Flăcăiaşul se înghesuia la geam strivindu-şi de sticla prăfuită nasul mic cât un bumb.
— Măi Costane, vezi tu, spunea uncheaşul pâcâind des din lulea, — iaca pe aici era trecătoarea lupilor.
— Ce spui Moş Mitriţă, ce fel de trecătoarea lupilor ? — făcu băiatul răsucindu-se spre bătrân. Se vede că-i era nepot, că moşneagul, hâtru de felul lui, îi aruncă o căutătură aprigă şi-1 şfichiui cu limba :
— Aşa, măi nepoate, tu n'ai de unde să ştii, că eşti încă un ţângău, da' ţi-o spune moşu-tu, că el a apucat vremurile acelea... — Şi rostind acestea, oftă.
Helgat Mircea trăgea cu urechea, fără să intre în vorbă. Bătrânul spunea mai departe :
— Pe-aici era hăţişul lupilor. Ieşeau dihăniile din codri şi veneau să se adape la Bistriţa. Era mare sălbăticie şi nevoe... Satele sărace, copilaşii în sdrenţe, feţele oamenilor bugete de boală.
— Aoleu, maică, ce mai era pe-atunci, — zise şi femeia de lângă el, —-Isploatarea, maică, ne stingea zilele... ne sugeau puterile boerii cei mari, maica.
217
ŞANTIERUL LUMINII
sueeau vlaga şi muncuşoara
-„uşile pe oi vara, aşa stăteau ş, ne   ugeau ^
Cum stau capUŞ * ,P _ se căina femeia. - Rau şi , . .
nostra... ai, a., ai!,      se               despre trecutul van molidv>şulu> "       Helgat Mircea ştia ş J                    unde Sg mtmciemereu
El ştia că acolo sus ^to^P          c. Un întuner c alba^r ,1. ^ ^
ţi a brădetului, muntele ePbn o.         printre cetim Ni- 1^ Q ţapina pe
Şr fi o noapte cu luna care abia            ^ şj.    acut loc meml d
u  arbori tn pădurile de braz^N              gl paduru m «iritet P tncranceaata
tar, o bescbie sub   M si           nevoiaşi ai mung , manu ^ ,
™U flamandaa ^^^ae, gaterele ^ £ al'tele, decât prm Coroanei", ef^'^Z* societăţi, nedeosebimlş* ţ^ altel   nu n
crezare pentru tutuit eu înv sunare ^ . ^ partea locuUn
si de podoaba padurilor  au a ^ oamenii nev    > u scoate „n
valea Bistriţei, zed de an . Peni sudoare şi sânge ato^P strabatuţî îsi vindeau braţele şi Put«eafâ   locuri fermecătoare, in mu V viaţa Qame.
s&rman codru de pâine. In a  f       iţi în mireasma raşinn de de izvoare limpezi sj «contat. te m„ grâul m st
nilor era neînchipuit de grea^ gatele aciuite n vag        i{    Uelor sal-
iui legănat între J* ^   fea vânturilor lucioase si mu-
bătute de firul apelor, tente        . moţimele. Sub hornur"? { lurite şi de sărăcie Stice, bântuiau amar mc boWe ?   ^     o t,ca de bo h el _ ^ ;. ^ dare se stingeau oamenii şi tru ^încetat, an cu a ^ {aţa palea
* [0anf SileSsUurparBoaalaP aceea cumplita -^^iii să se smintească
trupurile şi le surpa- de a]unge
i     minţile ca o pustiire ş împingânou-ne
cu totul-            ,   -  , Antonescu a pornit tunuri e spre ras    , Lumea
__ In anul cand Antonescu ,            unchiaşul cu pJPa d       din gân-ieciorii în ioc şi'n prăpauPasculta şi Helgat scutu^d. ^
din vagon îl asculta ■cu £are1 tn Vaduri, erau şaizeaf o ^ d
durile lui. - -m anul ace a u pl     nll n colD, ? 1       boala p£ pl.
pierit, vreo douăzeci si doi care , d   pelagia. Ne
guşaţi, peste cincizeci de ia ^ ce ne cauta. mergeall
«=? • £r« — " "
T p'e no, si de pe ™ *^ca mel,„ prinUe ™*^a ţarT™. brâde».
1„ vremea aceasta, trenul âraişu„ îmbrăcate   n     1 lrângeai,
i „te  zăvoaie şi prâpasln, vai Ş   P rSz,eţite u„a i  »»; ,e,ek
■ oamenii buluc de prm sa , ^»     toa„, cu bucune *
I p? linie, «mbrScaţi in stra »     descoperite, strigând  W-^^ yMuhul pe
I ^l'1ap;,nSînSd sstte, primul ^ -
218
ALECU IVAN GHILIA
Valea Bistriţei. Erau copii, femei, bărbaţi bătrâni, toată suflarea omenească de pe Vale, strânşi să vadă cu ochii minunea. Unii scoteau bilete la repezeală de prin hălţi şi, ori aveau ori n'aveau treabă, se urcau în tren, bulucindu-se peste ceilalţi, îngrămădindu-se pe scări, pe culoarele tixite. în vagoane, cei care prin. seseră loc, veneau de mai departe, dela Piatra, dela Roznov, Bacău, sau din inima ţării, dela Bucureşti. Erau între ei oameni din partea iocului, erau plutaşi care se întorceau de pe apă pentru prima dată cu trenul spre casele lor, muncitori forestieri de pe la Dorna, dela Bărnar, cei mai mulţi erau însă de bună seamă constructori dela hidrocentrală. Aceştia se deosebeau de ceilalţi, de amestecul şi felurimea aceea de lume, prin pufoaice, prin salopetele pe care le purtau, printr'un fel de căutătură îndrăzneaţă şi scânteietoare, printr'o lumină deosebită care le scălda feţele, printr'o nerăbdare care le creştea în inimi pe măsură ce se apropiau, ce simţeau mai aproape, tot mai aproape şantierul. Tânărul Helgat Mircea era cuprins de-o nerăbdare şi mai mare decât toţi. El se întorcea din concediu. Lipsise zile multe de pe şantier, era flămând de ştiri noi, voia să afle despre toate câte se petrecuseră în lipsa lui, despre tovarăşii de muncă, despre producţie, despre atâtea şi atâtea, jinduia de mult după aceste veşti. Abia aştepta să ajungă şi să dea o raită pe şantier, să se vadă cu maistrul său, cu mecanicul dela Stalineţul pe care lucra. De aceea aproape că nici nu mai lua aminte la ceeace se vorbea în preajmă-i. Nici pe bătrânul cu pipa de cireş şi cu vorba-i domoală şi caldă nu l-ar fi auzit, dacă acesta nu l-ar fi tras de mâneca salopetei, făcându-1 atent. Moşul îi spuse :
— Dacă nu veneaţi voi, toate aveau să rămână aşa cum le ştiu eu... şi viaţa vitregă a plutaşilor şi sărăcia oamenilor şi exploatarea nemilostivă a boeri-lor şi copilaşii în zdrenţe.
Apoi, întorcându-se către ceilalţi :
— Muncitorii au adus altfel de vânturi pe Valea asta. Acum bat la moara noastră şi altfel de făină se macină, — vorbi el cu tâlc. După o clipă urmă ca pentru sine ...Şi crugu' vremi-i altul. Ia uitaţi-vă, — rosti, întinzându-şi braţul într'o mişcare largă care ar fi vrut să cuprindă întregul şantier.
Trenul trecea prin faţa şantierului dela Tunel-ieşire. Sus pe munte, umblau fuhicularele cărând materiale, se vedeau gurile negre ale tunetelor, în vale barăcile coloniei. Uriaşe, turbinele albe scânteiau în soarele dogoritor de August.
Lui Helgat Mircea începu să-i bată mai tare inima... însfârşit se apropia... era acasă... era pe şantier.
Acestea se întâmplau în ziua de 22 August 1951. Călătorea spre şantier, în primul tren al mesagiului socialist, prin aceste locuri smulse pustiului de mâinile lor, ale constructorilor.
★
In dreptul grindurilor, valurile înspumate ale Bistriţei sclipesc în soare ca nişte cristale de ghiaţă sfărâmată. Din rărunchii munţilor, din străfunduri nemărginite, de pe înălţimile prăpăstioase de piatră goală căptuşită cu jnepi şi ierburi pitice a Inăului, din apele strălimpezi ale lacului Lala, îşi trage Bistriţa răsufletul. Se prăpăstuieşte în jos murmurând la început ca o violină, apoi mâncând piatra, sărind peste oprelişti, răzbind şi făcându-şi loc în valea largă, luminoasă, împodobită cu făget tânăr, cu stejăriş, cu mestecăniş gingaş şi cu pâlcuri dese de brazi căţăraţi cu surprinzătoare cutezanţă pe pereţii stâncilor, de-asupra prăpăstiilor, până pe piscurile cele mai semeţe ale munţilor Neamţului. Pe aici, huind între maluri, Bistriţa străbate într'o cumplită fierbere şi iuţeală satele împânzite sub poala munţilor, tăind costişe pleşuve şi luminişuri.
219
şantierul LUMINII
*   simtă Pe de-asupra muu-^   > cu lumină blânda învăluita _p       ^rzat* cu Era o zi de toamn    arz    cu Ju^ ^ «mor ^
r nn tractor mare «Stalme , care se ba   11 La un povârniş
galului, in C?;es.ţencepusăscoboare.Pe,iein ş. mal bine ae
.botul spre ap   s «Kep Helgat Mircee, Trecus. ^ deoe
t malului, m        -       ga scoboare. Pesi- şi mai Dine u. -
wmmmm
mmmmm
_ Ce are, ma ? Ce aie .. ^
Fi  si ce tăcem . rl-„x,,i ccăvpmanau ^
' J-cSău Pe urmă Duoă o vreme se uita ca     c         ^                   şl desk.
'    __ Nene ^me şb ^ până la batardou nebun, Nicl tragem palplanşele cu Stahneru 1^ ^ ^ şrferulul. _
A    Ir«^t^7âcurn.             s,ţlU al dracului dacă nu mă ba,.. Ce-o
^ " Mă bag, măi, nene Man-- I» ^ bM ^ se aîl, Cu-
sâ stăm aici pâ'n la neap* S^P           Bist„ţei, aşa «nbra ^ ţn ^
rentutt?^
Sîrlmo^ a^caîî^ k legă de staUne,
aUele, legn^^şe, Câteva mii "L Pe o coadi
lsi înălţă braţele vânjoase, apu~ -      ^ tracto, /Vşa ^ oţeuil ? Apoi lut altele si altele, eganuIc c cât      mu de kdo      ^ ^ d
tp umSlgat Mircea ^se urc   pe   ^ ^ ^ stali^
mâinile, prir- saj ^ „apanaje ^tu
"H„ , reiuă aceeaşi munca i tntoarse, Helgai n   s ' , lanselor şi astiei
220
AL.ECU IVAN GHILIA
spre şantierul luminii
Pe valea Bistriţei, în mijlocul ţapinarilor şi a plutaşilor, într'o zi de toamnă târzie a anului 1950, şi-au făcut apariţia nişte oameni deosebiţi, îmbrăcaţi orăşe-neşte, cu nişte maşinării ciudate, cu instrumente de măsurat, de cercetat iuţeala apei, tăria muntelui, adâncimea şi componenţa rocelor ascunse sub mantaua de pământ a muntelui, acoperită de muşchi, de brădet şi de arbuşti. începuse pe toată Valea o campanie de măsurători şi prospecţiuni. Veniseră direct dela Bucureşti o mulţime de tehnicieni, ingineri, desenatori, geologi, profesori, învăţaţi, activişti ai Comitetului Central. După câtăva vreme dela aceasta, localnicii au privit cu multă curiozitate şi chiar cu emoţie, o placă de sticlă apărută deasupra uşii principale a vilei, care aparţinuse până nu de mult familiei regale:
Direcţia Generală a Hidrocentralei „V. I. Lenin"
In mica grădiniţă din faţa vilei, cu ronduri de flori şi viţă sălbatecă, cu arbuşti pitici, tuşinaţi cu îngrijire, forfoteau dealungul aleilor, oameni încălţaţi în bocanci grei sub care scrâşnea pietrişul mărunt. Erau toţi tineri, îmbrăcaţi în salopete albastre, cu şepci trase pe-o sprânceană sau împinse pe ceafă, zgomotoşi şi preocupaţi. Pe porţile larg deschise intrau mereu Ziss-uri şi camioane mari Skoda. Localnicii se mirară la început, dar înţeleseră curând că vor asista la prefaceri mari. Prefacerile n'au întârziat a se arăta. Mai întâi şi mai întâi pe Valea Bistriţei, au început a se aduna o puzderie de oameni, fel de fel, veniţi cu maşinile dinspre Piatra sau de peste munte, dela Gheorghieni, cu piciorul, sau veniţi cu trenul din cele mai îndepărtate colţuri ale ţării. Pe şoseaua cea veche de lângă Bistriţa, ţinându-se de firul apei, a prins a se vântura necontenit ca un puhoi, lume de pe lume. Oameni vârstnici, cu bărbile aspre, galbene ca mătasa păpuşoiului sau negre ca păcura, tuşinate scurt ori mari şi ţepoase, treceau alături de copilandri cruzi cu faţa curată şi proaspătă ca albeaţa caşului. Femei încălţate în opinci şi purtând tăgârţe pe umăr sau trăişti în spate, veneau fluturându-şi catrin-ţele şi broboadele de toate culorile curcubeului. Ţărani pricăjiţi soseau de prin satele Neamţului, laolaltă cu orăşeni vorbăreţi, cu moţi tăcuţi şi aspri la înfăţişare, — o amestecătură şi o învălmăşeală cumplită.
Parcă un spulber îi adunase aici din toate părţile. Erau oameni de toatf soiurile, oameni deosebiţi şi la strai şi la accentul graiului, de toată mâna, şi mai aşa şi mai aşa, oameni vrednici de ispravă, oameni statornici şi aşezaţi la judecată, sau altminteri, vânturatici, slabi de fire şi boeroşi, care când dădeau cu spatele de greu, ştergeau putina. Aceşti fluturi trecători stăteau o săptămână, două, pe şantier, puneau mâna pe ceva parale şi într'o zi îşi făceau calabalâcul şi-şi luau tălpăşiţa. In locui lor se iveau noi pâlcuri de oameni. Erau unii care stăpâneau bine o meserie şi alţii care nu umblaseră o viaţă întreagă decât în urma plugului. Fel de fel de meseriaşi se îngrămădeau : dulgheri, chesonieri, săpători, excavatorist!, screperişti, mineri, macaragii, betonişti, oameni căsătoriţi, având copii, care stăpâneau ei înşişi la rândul lor o meserie; erau alţii tineri, abia ieşiţi de pe băncile şcolilor şi ale universităţilor ; erau comunişti şi oameni fără de partid.
încă dela mijlocul iernii anului 1950, au prins a răsări pe şantier, din părţile muntoase ale ţării, o mulţime de mineri. Singurateci, câte unul sau în echipe, întovărăşiţi cu oameni din alte meserii, strânşi în şube miţoase de munte, sau numai în pufoaice de doc vânăt, alteori în haine de casă, se adunau pe şantier, veniţi pe jos ori cu maşinile dela Gheorghieni, sau de mai departe cu trenul din adâncul Ardealului. Câte unii se văzuseră la Salva, puşcaseră înăuntrul tunelelor
ŞANTIERUL LUMINII
221
ia Bumbeşti, sfredeliseră muntele la Roşia Montană, lucraseră împreună pe Vaiea Jiului şi cum se vedeau, se îmbrăţişau voioşi, băteau palma şi schimbau vorbe de duh. Mai pe urmă, unora le pierea cheful când se isbeau de greutăţile începutului, se posomorâţi, îi munceau gânduri de ducă şi într'o bună zi, apucau valea. Cei mai inimoşi, mai tari, rămâneau. Erau oameni de nădejde, făcuseră minuni la Salva, sfredeliseră munţi întregi. Erau oameni trecuţi prin multe şi încercaţi. Veniseră înarmaţi cu răbdare şi tărie, hotărîţi să învingă, pregătiţi ca pentru o mare bătălie. Nu-i speriau lipsurile pe aceştia, nu-i descumpăneau gerurile, viforniţele iernii cumplite din aceste pustietăţi de munţi, ci mai tare le întăreau voinţa, îi oţeleau. Cei mai bine se ţineau minerii lui Gaghi Samoilă. Erau foţi unul şi unul, în rnulte asemănători lui Gaghi. Acesta e un bărbat înalt, vânjos, cu faţa colţuroasă, aspră, pietroasă. Nişte ochi albaştri, senini, îi luminează faţa ca două petale de cicoare. Când prindea pe câte unul pregătindu-se s'o şteargă de pe şantier, îndată îl sfichiuia cu vorba :
— No, că tune dracu'n tine, miner eşti tu, ori ce ? Că degeaba te mai numeşti miner, dacă dai înapoi. Am venit să spargem tunelul ? Apoi musai să-1 spargem.
— Ce tunel, — sărea celălalt, — nu vezi că aicea crapă inima în tine de frig... şi-i pustiu peste tot. Nu-i nici baracă, nici drum, nici maşină, nici sală de mese n'avem, cum dracu să spargi muntele ?
Gagh'i se uita de jur împrejur şi ofta. Aşa era. Colindase toţi munţii de aici. Umblase pe toată Valea Bistriţei. II bătuse viforele între brazii dela Cotul Isvorului, călcase pe malul Bistriţei către Broşteni, răsuflase ostenit sub paltinii groşi cât omul de pe muntele Faraonului. Munca pe şantier începuse din toamnă <c adevărat, dar peste tot era prezent începutul anevoios. Se dădeau cele dintâi pistonări, se trăgeau numai semnele şi măsurătorile viitoarelor construcţii, se puneau numai nişte jaloane albe care se zăreau de departe din capătul satului. Gagiii însă simţea în el o putere şi o voinţă care-1 făceau să spună :
— Apoi, că noi trebue să facem şi barăci şi drum, altminteri nu-i cum face tunelul şi tunelul trebue să-1 facem.
Pe muntele Faraonul, urla viforul deslănţuit şi vântul aspru spulbera zăpezile şi le mâna peste brazi, umplând valea de trâmbele viscoalei. Pe costişa do-moală, unde trebuia începută gura tunelului, în nămeţi, se înălţa o târlă de oi. Câteva cocioabe şi case ieşeau de sub zăpadă cu coşurile fumegânde. încolo nimic... Numai măreţia munţilor. Minerii veneau. Din ce în ce mai mulţi şi mai dârzi, minerii veneau. Nu după mult, se ivi pe şantier vestita echipă de tunelişti a lui Cristea Ştefan.
Echipa lui Gaghi a început a lucra la şosea. Pe viscol, pe ger, săpau pământul îngheţat bocnă care suna ca lemnul de îngheţat ce era.
Primăvara aceea i-a găsit mânuind lopeţile şi cazmalele. Din şoseaua cea mare de pe malul Bistriţei s'a desfăcut un braţ şi-a croit-o peste deal spre muntele Faraonului, unde ca din pământ prindea a se ridica o colonie. Dela pod, se zăreau oamenii căţăraţi ca nişte furnici pe schele, înjghebând baracamente, construind magazii, birouri. Toată ziulica bocăneau ciocanele, muşcau din trupul buştenilor topoarele, cântau beschiile; vuia valea de frământarea oamenilor. Dispăreau cocioabele, trosneau putregaiurile sub. şenilele buldozerului care netezea cu botul de oţel dărâmăturile. Peste dărâmături se înălţau văzând cu ochii, case noi, altfel de case, lunguieţe, dreptunghiulare, cu temelii de piatră, cu acoperişuri înclinate. Satul vechi se pitea în vale. Peste câţiva ani şi
222
ALECU IVAN GHILIA
de acolo va dispărea încet în apele Bistriţei, apele lacului de acumulare. Vremea trecea. Minerii încă nu puseseră mâna pe perforatoare, încă nu simţiseră în nări mirosul ascuţit şi sfredelitor al dinamitei. Se întâmpla uneori ca peste deal să se suie,, anevoie, cu băgare de seamă, înălţându-şi deasupra umerilor capul ca popândăii, câte unul din puţinii săteni de pe aici, cu chimirul lat de-o palmă şi căciula slobozită peste ochi, privind mereu înlături, ponciş.
— Nu se face, fătule, — rostea el mieros, proţăpindu-se în faţa vreunui miner. — Ascultă ce-ţi spun eu, că's om umblat.
Şi Intr'adevăr era om umblat. Cine fusese pe la Dorna cu căruţele de dra-niţă, cine fusese pe la Piatra odinioară cu desagii de brânză, cine umblase pe la Roznov cu oleacă de afaceri, cine colindase Moldova de Jos cu coţcării şi ghe-şefturi, dacă nu el ? „Nu se face", spunea omul cel umblat, privind tot cu ochii în lături. „Am mai văzut eu pe valea asta şi alţi ingineri, şi alţi căpăţânoşi care au măsurat în munte, au cercat piatra şi-au spus că fac hidrocentrală şi uite de zeci de ani, muntele stă neatins. Acum v'a apucat pe voi".
— Adevărat, găzdoiule, — răspundea minerul oţărît. — Atuncea nu s'a putut face pentrucă mai mari şi mai tari în ţara asta erau boierii, slujiţi de lepre ca tine. Stăpânea pe-atunci prinţişoru' Nicolae... Dar noi o să facem. Vom străpunge muntele Faraonului, vom turna baraj de beton peste Bistriţa, vom ridica hidrocentrala. Oricât ar crăpa fierea în voi să nu se facă, noi o să facem. Dacă ai să mai ai zile, ai să apuci cu ochii tăi toate astea, duşmane.
Fugea ca din puşcă duşmanul şi era amar sufletul într'însul când vedea cum creşte ca din apă lucrul zidarilor, frământarea dulgherilor, mişcarea maşinilor.
. SE DĂRÂMĂ COCIOABELE
Această uriaşă forţă care-1 va sălta pe om dela plugul străvechi de lemn, la tractorul electric, dela sâmburele de lumină al opaiţului la puterea kilovaţilor, cere o bătălie cutezătoare şi îndârjită cu natura, cu orânduelile de veacuri şi cu rădăcinile trecutului. Era într'un amurg de toamnă, cu cerul scăldat într'o mare de sânge, răsfrânt în apele Bistriţei. In fundătura munţilor, la o margine de drum îngust, se afla un sat sărman, cu cocioabe de lut, lipite în scorbura stâncilor, pitite ca nişte sălbăticiuni ferite din calea pustiului şi a spulberărilor de vânt. Coşurile caselor acoperite cu draniţă veche peste care s'a aşezat un strat gros de muşchi verde, încremeniseră parcă într'o aşteptare. Prin ogrăzile înguste nu se mişca nici o vietate. Nici un om nu cutreera drumurile. Cu vitele trase de curmei, cu căruţele încărcate de lucruri şi de mobila pe care o aveau, oamenii acelui sat se mutaseră în casele noi pe care echipele de dulgheri, de stoleri şi zidari le construiseră în marginea oraşului Bicaz. In acel amurg cu cerul scăldat ca într'o mare de sânge, în poarta acestui sat care va fi peste câţiva ani în fundul lacului Alpin, o buldozeră uriaşă cât o cazemată, întră domol pe sub coasta muntelui, duduind şi zăngănind amarnic din lanţuri şi încheeturi, cutremurând pământul sub şenile. Mergea ca într'un salt şi copacii tremurau în preajmă, culcându-se cu tot cu rădăcină la pământ şi făcându-se în urmă, una cu piatra. La un cot al muntelui maşina sforăi puternic în faţa unei cocioabe proptite în nişte bârne groase care-o sprijineau să nu se rostogolească la vale, în apele Bistriţei. Dintr'o coşmoagă săpată în pământ se ivi cu ochii holbaţi o sfrijitură de câine şi începu să urle jalnic de câteva ori, apoi lipindu-şi coada de pântec, o luă la deal, scăpat ca din praştie.»
Stăpânul câinelui stătea în ogradă, uscat la faţă, cu ochii înfundaţi în orbite, cu capul descoperit. Era înalt ca un brad din cei mojdreni. Omul părea să aibă earn 40 de ani. Avea o mustaţă scurtă, aspră, avea o faţă osoasă, tăiată de
ŞANTIERUL LUMINII
223
cute adânci şi o privire sfredelitoare, ascuţită. îmbrăcat într'o cămeşoaie mare de (ort cu găitane pe la piepţi şi guler, încins cu un chimir ros de vechime, desculţ, stătea cu mâinile înfundate dinainte în chimir, înalt şi puţin adus de spate, cercetând mereu cu privirele tulburi asaltul bivolului de oţel. Buldoziera era condusă de un băiat tinerel, fără mustaţă, vânjos şi bine clădit. Ochii lui verzui, se mişcau ca nişte mărgele de sticlă în toate părţile. Râse privind faţa întunecoasă a săteanului. Ii făcu semn cu mâna şi-i strigă tare :
— De ce nu te-ai mutat în casa cea nouă, bade ?
— M'am mutat, — rosti zâmbind cu puţină stinghereală săteanul, — dar am venit să văd cum distrugi palatul, — glumi el uitându-se spre cocioabă. După aceea,nu mai spuse nimic. Pe faţa lui se aşternu un fel de împietrire şi'n ochi i se adânci o umbră. Stătea tot încovoiat şi ţeapăn, ca de piatră. Când buldoziera se apropie, el se dădu fără grabă la o parte şi rămase cu ochii ţintuiţi, cu un fel de curiozitate amestecată cu bucurie în priviri, la cocioaba care prindea pârâind să se năruie sub şenilele grele. Buldozierul tânăr se răsuci pe scaun şi îndreptându-şi ochii spre sătean, îi strigă tare :
— De-amu, s'a mântuit cu sărăcia, bade.
Gospodarul râse privind în urmă după maşină şi apoi se uită mult, ea un străin, la locui drept ca'n palmă rămas în urma maşinii. Cât de ciudate i se păreau toate ! Acum câteva clipe, acolo încă rnai era cocioaba lui în care a petrecut zile rele şi amare, aproape o viaţă de om şi acum, iată, parcă a înghiţit-o pământul. Scuipând de-odată în palmele mari şi aspre, de parcă ar fi purces la o treabă deosebită, se desprinse din loc şi cu paşi largi o luă la vale, spre satul nou dela Bicaz. In satul acela, va începe o nouă viaţă şi viaţa aceea nu va fi aspră şi amară ca aceea de până acum.
LUMINA CULTURI!
Când intri în dormitorul tineretului nu te surprinde nimic la început. O încăpere largă, de-o formă pătrată cu paturi acoperite cu pături vinete, aspre, adunate în jurul unei sobe de fier încinse, umplută de fum albastru de ţigară — care se urcă spre tavan, plină de forfotă, de-o zarvă necurmată de glasuri şi râsete. Tineretul, care dela excavaţii, care dela baraj, ori dela baracamente, mineri, exca-vatorişti, dulgheri, mecanici, electricieni stau ciorchine deasupra vreunui pat şi ascultă pe unul care citeşte cu glas tare un articol de ziar, urmăresc vreo partidă de şah, sau pur şi simplu sunt antrenaţi într'o discuţie de producţie. Dacă te uiţi însă mai atent de-asupra unui pat, chiar de lângă uşă : patul lui Anton Popa, — dai cu ochii de o acuarelă care înfăţişează o scenă de muncă la excavaţii. Desenul este făcut de Anton Popa. în orele libere, acest tânăr aşterne pe hârtie, simţind în el darul aceasta, impresiile, imaginile dragi de pe şantierul pe care lucrează şi de care se simte prins cu toate rădăcinile fiinţei lui. Tovarăşilor săi de lucru, Anton Popa le face caricaturi şi desene.
Dacă mergi mai departe, până la sectorul Electromecanic, dai ia ziarul de perete peste semnătura bobinatorului Apetri Mircea. Pentru şoferi, electricieni, mecanici, tehnicieni şi chiar ingineri, numele lui este bine cunoscut nu numai la sectorul Electromecanic ci şi la alte sectoare şi colonii. Gazeta de satiră „Ariciul" publică regulat versuri şi proză semnate de Apetri Mircea. Iată un fragment din „Balada serviciului Auto" :
224
ALECU IVAN GHILIA
„O maşină'n curte Are de spus multe. De aproape-un an Avea la volan Un şofer hain
Şi de ea străin. > ,
Cel dela volan
Se chema Adam.
— Ziua mă muncea,
Noaptea mă gonea
Când pe la Paşcani
Când pe la Focşani
După vin şi poamă,
Până astă toamnă,
Când i s'a'nfundat
Şi m'a răsturnat.
Cine nu-I cunoaşte pe şantier, pe moş Vereşceag ? Scund, adus de spate, cu faţa roşcată şi stropită de pistrui, cu ochii albaştri spălăciţi, poartă un smoc de mustaţă arămie, ţepoasă, ca o bărbiţă de ţap şi când umblă se sprijină într'o cârjă. Moş Vereşceag e zidar de elită şi în afară de asta e om umblat. Pe unde n'a fost el ? Şi la Canal a fost. De acolo a venit aici. Membru de partid din 44, moş Vereşceag e preşedintele sindicatului. E şi un vechi corespondent ai „Scânteii". Scrie regulat câte două corespondenţe pe zi şi le trimite la Bucureşti. Uneori nici nu-i ajung plicurile primite dela „Scânteia". E productiv în toate moş Vereşceag, până şi'n copii. Are 10 copii. Un băiat învaţă la şcoala Electromecanică din Medgidia, o fată la şcoala profesională din Constanţa, o altă fată e funcţionară aici pe şantier şi alta, Florica, mândria moşului, e zidăriţă vestită ia Canal. Ceilalţi copii sunt mărunţei, învaţă la şcoală în Bicaz. Moş Vereşceag scrie versuri. La început nu ştia nici ce-i aceea rimă şi confunda rima cu râma de pus în undiţă ca nadă pentru peşti. Acum moş Vereşceag scrie versuri, le prezintă în fiecare joi seară cenaclului „Vladimir Maiacovschi" şi pe lângă aceasta, îl mai şi cheamă la întrecere pe Stănescu, şeful de lucrări dela excavaţii. Stănescu, om ca la 46 de ani, scrie versuri ca acestea :
„Pentru o viaţă mai bună Vom seri un nou calendar Calendar de victorii în muncă Scris în luptă cu munţii de stâncă".
PROFESORUL DELA LENINGRAD
Multă lume pe şantier cunoaşte povestea lui Mihai Postelnicu. In toamna anului 1947, Mihai Postelnicu plecă la Leningrad pentru a-şi continua studiile Ia Institutul Politehnic de-acolo.
In colonie, inginerul locuieşte singur într'o cămăruţă mică dreptunghiulară, cu pereţii proaspăt văruiţi, de o albeaţă imaculată. Pe o măsuţă de brad acoperită cu nişte ziare curate, se află o fotografie încadrată într'o ramă îngustă de os. De câte ori inginerul Postelnicu are o greutate, fie că îl apasă ceva
ŞANTIERUL LUMINII
225
pe inimă, fie că are o problemă grea de producţie, adesea, când trebuie să ia o mare hotărîre, se aşează acolo în faţa portretului pe un scăunaş scund, priveşte adânc chipul omului cu trăsături senine şi pline de nobleţe, cu zâmbetul abia întrezărit în colţul buzelor subţiri, cu ochii vii şi scormonitori. II vede aevea pe profesorul Vladimir Sergheevici, îi aude vorba caldă, plină de bunătate, îi citeşte pe faţă dorinţa de a-1 ajuta, şi-şi simte inima întărită. îşi aminteşte de sfaturile lui, îi vine în minte dârzenia cu care ştie profesorul să învingă greutăţile şi parcă găseşte mai uşor soluţia la cutare sau cutare problemă. Şi pentrucă inginerul Postelnicu îşi aminteşte adesea de ultimele vorbe pe care i le-a spus profesorul din Leningrad la despărţire, din când în când, câte un plic alb ca un hulub, mesager al inimii tânărului constructor, porneşte departe spre Ţara Socialismului, spre oraşul erou, Leningrad. Acolo se află profesorul Vladimir Sergheevici. Cunoscut şi preţuit în Uniunea Sovietică, el este un profesor celebru, care predă cursurile de „Construcţii hidrotehnice" la Institutul Poiitehnic din Leningrad. Profesorul a participat în primul front organizat de luptă pentru înfăptuirea măreţului plan stalinist de transformare a naturii. El a luat parte activă la primele lucrări mari de electrificare a Uniunii Sovietice. Astăzi este unul din neobosiţii consilieri, pentru toate şantierele comunismului, în ce priveşte electrificarea. Acest om de vază, de o modestie nemaiîntâlnită, de o simplitate rară, s'a apropiat cu toată căldura sufletului lui de tânărul student rornân, singurul din acel an de studiu, 1-a urmărit zi cu zi, pas cu pas, ajutându-l, acordându-i ore întregi de consultaţii. Era bolnav. Doctorii îi interziceau să lucreze, să se obosească, îl sileau chiar să stea acasă. Profesorul stătea o zi, două (şi atunci închis în bibliotecă) şi deodată scăpând din mâna doctorilor, venea la cursuri, la orele de consultaţie pe care le dădea seara pentru ca studenţii să nu-şi neglijeze alte preocupări sau alte cursuri. Dela aceste consultaţii îndelungi care se transformau în discuţii aprinse, ca dela prieten ia prieten, inginerul Postelnicu a învăţat să-şi organizeze în mod ştiinţific planurile individuale de lucru, să-şi pună ordine în întreg studiul său şi în lucrările practice. In tot timpul cât a stat în Uniune, în toate ceasurile cât a stat lângă profesor, Mihai Postelnicu nu 1-a văzut o singură dată înfuriat, adresându-se urît sau purtându-se distant, rece, plictisit cu cineva, oricât de obosit ar fi fost, oricât de bolnav. Vorbea politicos până şi celui mai tânăr student. In multe ceasuri de nesfârşite şi neuitate discuţii, profesorul care-i împărtăşise tânărului viitor inginer multe din bogata sa experienţă, se interesa şi-i punea întrebări despre râurile din ţara noastră, despre posibilităţile de valorificare a acestor râuri, despre posibilităţile de construire a hidrocentralelor electrice pe vechile pământuri carpatice. In ultimul semestru al anului şcolar 1951, Mihai Postelnicu, ajutat de profesorul Vladimir Sergheevici şi-a dat proectul de diplomă cu subiectul „Hidrocentrala din Caucaz". Cu câteva luni mai târziu, în Aprilie, tânărul Mihai Postelnicu era inginer cu diplo ma luată, cu excepţional. La adunarea de rămas bun a proaspeţilor absolvenţi, Vladimir Sergheevici la despărţire i-a spus :
— „Mi-ai fost drag, Mihail Gheorghevici. In ţară să faci treabă bună, să nu mă faci de ruşine. Să mă pui în curent cu problemele, să-mi scrii şi să-mi ceri consultaţii, am să ţi le dau cu plăcere... ca la facultate !
Pe uşa biroului Organizaţiei de Partid, intră ca o furtună inginerul Popa. Se opri în uşă, cu spatele spre săliţa bucşită de lume, privi spre masa ta care scria aplecat tânărul Mihai Postelnicu şi zâmbind îl întrebă :
— Mihai, ghici ce-ţi aduc ?
Mihai Postelnicu ridică faţa nedumerit şi dete din umeri.
15. — Viaţa Românească. — c. 946
226 al ECU ivan chilia
— Nu ştiu.
~ Nu se poate, — insistă inginerul şef.
— Zău nu ştiu, — zise Mihai Postelnicu, strângând din umeri. Inginerul Popa trase uşa după el şi întrebă :
— Ce aştepţi tu mai mult, mai mult ? Postelnicu înălţă sprâncenele şi se lumină la faţă :
— Scrisoarea !
— Scrisoarea, Mihai, — isbucni Popa şi dintr'o smucitură scoase dintr'un îund de buzunar un plic plin de mărci poştale şi de ştampile.
— Hai mai repede, — deveni nerăbdător Mihai Postelnicu. — Hai să vedem ce ne scrie profesorul Vladimir Sergheevici. Desfăcu cu înfrigurare plicul şi faţă în faţă, cei doi ingineri se mai priviră o clipă, apoi zâmbind amândoi începură să citească slova măruntă a profesorului dela Leningrad.
IN LUPTA CU APELE
O dimineaţă scânteietoare de iarnă. Pe cer ultimele stele sclipesc pălite de ivirea zorilor. Munţii sunt îmbrăcaţi în promoroacă. Zăpada de sub brazi scânteiază de ger. Un vânt dinspre miază-noapte, spulberă încet câte o pală de zăpadă, o poartă pe deasupra sectorului excavaţii, o izbeşte de brazi şi o suie apoi în trâmbe subţiri, izbind-o de vreo crăpătură de stâncă. Februarie. Ger de crapă pietrele. Cântă zăpada sub picioare, scârţâie. Trosnesc sloiurile pe Bistriţa, slobozite de sus, din costişa munţilor. Curg şuvoaiele înfuriate, huieşte Bistriţa şi umple toată valea* de mugetul ei. Lunecă sloiurile unul după altul, frecându-se, izbindu-se de maluri şi trosnind, mânate de torent, se rostogolesc printre valuri, departe, mereu departe.
Pe şoseaua de pe malul apei, din ce în ce mai mulţi pasi grăbesc prin zăpadă, taie pârtii înguste, o croiesc la vale spre podul aerian care sta mereu tot cu aripile întinse spre maluri, pregătindu-se parcă de zbor lung pe deasupra munţilor. Dar de sburat nu sboară, se leagănă numai şi se hurducă sub greutatea paşilor, care-1 calcă frământând zăpada ninsă astă noapte. Sus, la prima cotă de lucru se aud oamenii izbind târnăcoapele, se aude pâcâitul de mitralieră al perforatoarelor, mai jos huruie motoarele excavatoarelor, ale locomotivelor, ale buldozerului. S'a început lucrul. Freamătă şantierul. Oamenii vin. Curg mereu la vale spre pod, înşiruiţi unul câte unul, în flanc, ca un lanţ mişcător, ca un zid. La capătul podului se risipesc pe munte. Unii, o iau spre batar-dou jos la albie, alţii o taie de-a-dreptul pe o cărăruie săpată în coasta muntelui, la săpături, alţii urcă mai sus, sau iau pieptiş muntele, spre ultima cotă de pe vârf! Acum abia se începe scormonirea muntelui. Se taie o pârtie largă pe coastă. Oamenii lucrează deocamdată mai mult cu mâna. Până acolo urci pe nişte scări înguste de lemn, învelite într'o cămaşă de ghiaţă groasă. Ca şi urcuşul, e greu drumul de scoborît la batardou.
Tânărul mecanic Cezar Gheorghe venea în dimineaţa aceasta vesel, fluerând. Dormise bine, se simţea în putere, aerul tare înţepat de ger îi umplea nările dân-du-i parcă sănătate. E minunat să fii tânăr, să sorbi aerul tare al muntelui, în pragul unei zile care se arată frumoasă, să fii constructor, să ştii că din mâinile tale vor ieşi lucruri măreţe, că de numele tău vor pomeni până şi copiii, când se vor aprinde peste Moldova luceferii becurilor. Fluera uşor Cezar Gheorghe şi cobora cu băgare de seamă să nu alunece spre malul Bistriţei, spre cele două moto-pompe care trăgeau afară apa ca să facă loc palplanşelor pe care le băteau oamenii pentru devierea apei. Mai avea puţin şi ajungea. Mergând fluera încet, înainte, un cântec auzit pe meleagurile de unde era el. Jos la picioare, apele Bistriţei se
ŞANTIERUL LUMINII
227
svârcoleau, săitând mereu sloiuri mari, străvezii, ca nişte cristale, care lovindu-se, zăngăneau şi scoteau un clinchet dulce, iar în răstimpuri trosneau, legănându-se şi alergând mereu ia vale. Tânărul mecanic privea sbaterea sloiurilor şi le asculta muzica delicată care-i evoca clinchetul săniilor iarna, străpungând zările câmpiei. Le privea urmărindu-le din ochi, până se îndepărtau la vale, distrat, fluerând mereu. Dar deodată, ajuns cu privirile până într'un punct, simţi ceva tulbure pe dinaintea ochilor, parcă l-ar fi răzbit în faţă o perdea de zăpadă şi amuţi. Melodia cântecului auzit pe meleagurile natale îi pieri din gând. îşi strâmbă faţa dureros şi în-credinţându-se că n'a căzut pradă unui coşmar, se lovi cu palma peste frunte. Nu, aşa era. Cele două moto-pompe dispăruseră sub apă. Valurile umplute cu sloiuri le acoperiseră peste noapte, puteau chiar să le distrugă cu totul, să nu mai rămână nici urmă din ele. Chinuit de acest gând, Cezar Gheorghe îşi roti privirea în jur şi-şi opri ochii'ndelung asupra unei macarale de lângă batardou, uriaşă ca o girafă, cu gâtul înălţat'deasupra apelor sbuciumate şi care vuiau năpraznic peste toată valea. In clipa aceea i se născu dintr'odată îh cap un gând îndrăzneţ. Lepădă şuba din spate, îşi scoase bocancii, apucă în mână cablul gros ca un şarpe atârnat de botul macaralei şi sări în apă. într'o zi geroasă de Februarie, când pe apa Bistriţei pluteau sloiurile de ghiaţă ca nişte blocuri de cristal, când crăpau pietrele de ger, un comunist sărea în apă, să salveze două moto-pompe.
V^pv"^-'"CU GÂNDUL SPRE VIITOR...
Afară scânteia văzduhul de ger. Bruma groasă de pe acoperişurile barăcilor, de pe cetina brazilor, de pe garduri şi locurile ferite de paşii omului scânteia ca diamantul. Dar aici, în camera mică, pătrată, umplută de fum gros de ţigară, era cald şi bine. Unii din cei înghesuiţi pe cele câteva rânduri de bănci înşirate pe lângă pereţi, strânse în mijlocul încăperii, îşi scoaseră şubele, hainele de piele, lepădară de pe cap căciulile şi şepcile groase, vătuite. Erau zeci de oameni şi abia mai încăpeau pe băncile puţine şi joase de brad. Cu toţii erau nebărbieriţi, unii palizi de nesomn, cu cearcăne vinete în jurul ochilor, căci lucraseră toată noaptea la state, la bilanţuri, întocmiseră rapoarte pentru „Nergo", normaseră sute de tone de excavaţii făcute de echipele lui Kjolo şi Marinescu, zeci de metri cubi de piatră sfărâmată din munte, sus pe versantul dela şosea, zeci de metri cubi de case construite din toamnă până acum, de echipele de dulgheri, zidari şi stoleri. Erau acolo inginerii, tehnicienii, cei dela planificare, şefii de echipe, birourile organizaţiilor de masă, de U.T.M. Se afla aici Vereşceag dela sindicat, responsabilul organizaţiei de U.T.M., Popa, inginerul şef dela excavaţii, cu nedespărţitu-i cojocel de piele cu mâneci, zâmbind distrat şi glumind cu vecinii ; Mihai Postelnicu se afla alături de el, atent, cu privirile scăpărând de inteligenţă ; era şi şeful de lucrări, Stănescu, fumând ţigări ieftine; deasemeni, câţiva normatori şi contabili. Peste puţin, intrară pe uşă întâi Directorul General Amedeu Georgescu, cu faţa albă ca brumată, cu privirea ageră ; Bădina, secretarul organizaţiei de Partid cu îaţa înroşită de ger; inginerul Cernescu Nicoîae, un om mai vârstnic, cu capul alb, ştergându-şi mustăţile încărunţite şi scurte pline de promoroacă. Noii veniţi se aşezară în faţă, la masa învelită într'o pânză purpurie şi directorul general, în picioare, deschise şedinţa restrânsă a colectivului de conducere pentru discutarea planului pe 1952. Directorul general expuse planul în faţa activului şi începu să
15*
228
ALECU IVAN GHILIA
facă înscrieri la discuţii şi angajamente. Primul care se ridică dintre ingineri fu tânărul Mihai Postelnicu. Se ridică cu faţa puţin îmbujorată şi cu o voce caldă hotărîtă, rosti :
— Tovarăşi, în numele colectivului nostru de tehnicieni şi ingineri, îmi iau angajamentul aici în faţa activului de conducere a sectorului şi în faţa direc-' ţiei generale a Hidrocentralei, că în noul an, vom realiza sarcinile de plan si le vom depăşi.
Toată sala izbucni în aplauze. Mihai Postelnicu se aşeză la loc şi stăpânit de emoţie, începu să-şi noteze pe hârtie angajamentele celor care ceruseră cuvântul după el ; vorbi Stănescu după el, apoi se mai ridicară şi vorbiră câţiva şefi de echipă, normatori, contabili, vorbi şeful planificării Boian, tehnicienii.
în aceeaşi zi, toate echipele, toate brigăzile, toţi oamenii sfătuiră îndelung asupra planului pentru 1952. Văzduhul fulguia încet, alene, parcă lăcrima peste munţii întunecoşi, peste crestele de grezie ; parcă se împreuna cerul cu muntele aşa ningea, des, cu fulgi pufoşi, mari, moi. Şi de pe înălţimea muntelui, privind de-alungul văii, spre podul aerian, acolo unde se îngrămădeau fulgii învălmăşiţi în vânt, nu perdeaua fulgilor ci parcă însuşi zidul svelt, uriaş, ca de granit, al Barajului, se ridica în faţa ochilor visători ai constructorilor. Trăgeau adânc din ţigări şi sfătuiau molcom privind depărtările. Lângă ei stăteau stâncile scurmate de excavator, terasamentele de pământ excavat, maşinile uriaşe, excavatoarele cu boturile ridicate spre cer, locomotivele cu vagoane basculante. Sfătuiau şi'n vorba lor se împletea viitorul. In faţă, oamenii întrezăreau culmile viitorului luminos ce-1 făuresc. Erau acolo, adunaţi din toate colţurile ţării, înfrăţiţi laolaltă, ardelean cu bănăţean, bicăjean cu dorohoian, moţ cu orăşan şi oameni dela câmpie. Unii se mai cunoscuseră şi altă dată, în trecut, alţii legaseră prietenie muncind pe şantier, aici ; mulţi-nici nu se cunoşteau între ei; dar toţi aveau acelaş ţel, acelaş vis le înflăcăra inimile, acelaş viitor îi chema spre luminoasele lui culmi, şi se simţeau toţi unul şi unul, o familie, mare, puternică şî de nezdruncinat.
Tunelistul Cristea spunea :
— Dela 15 ale lunii Ianuarie băgăm locomotivă electrică în tunel. Vom înainta în anul care vine de două ori mai mult decât în anul trecut, zi şi noapte vom lucra. Trebue să terminăm tunelul cu cofraje, cu betonat, cu totul, înainte de termenul prevăzut în pian şi-1 vom termina, — sfârşi vorba zâmbind.
Stăteau în faţa gurii uriaşe şi negre care se deschidea în munte spre inima Faraonului. Din adâncuri, ca un ecou al muntelui, se auzeau puşcăturile date de echipa lui Rusu Vasile. Erau trei. Cristea Ştefan, îmbrăcat în pufoaică, aşa cum ieşise din şut, cu faţa plină de praf, murdară de ulei şi cărbune, Gaghi Samoilă înalt şi vânjos ca un gorun alături, şi inginerul Mosora cu şapca dată pe ceafă, cu privirile sclipitoare şi cu un zâmbet uşor înflorit în colţul buzelor.
— Da, vom lucra vârtos, şi-atunci se vor aprinde becurile şi Ia Sălaj — rosti încet Gaghi şi se gândea cum vor arăta locurile de unde-i el, sub lumina aurie a zecilor de becuri trase din apa Bistriţei. Se gândea la miile de becuri care vor scoate munţii din întunericul lor de veacuri şi-i vor încununa cu lumina electricităţii, cu lumina luceferilor pământeşti.
Inginerul îi privi pe amândoi, şi spuse :
— Mă uit la voi şi mă gândesc, măi fraţilor. Aţi lucrat împreună cu mine la Salva, vă cunosc din cele ce mi-aţi povestit voi, încă de mai înainte, de când sfredeleaţi munţii Ia Roşia Montana. Aţi fost amândoi robi ai beznelor şi ai exploatărilor şi iată ce-aţi ajuns astăzi. Sunteţi stahanovişti, mândria şantierului nostru.
ŞANTIERUL LUMINII
229
Numele vostru e de mult cunoscut în ţară, scriu ziarele despre voi şi vă pomenesc muncitorii, vă cunosc până şi pionerii. Minunate timpuri trăim. Alături de voi o să-mi sporesc şi eu puterile ca anul acesta, al doilea an din Cincinal, să dăm toată puterea noastră creatoare pentru această construcţie uriaşă. Atunci va fi mai albă pâinea pe masa colectivistului, căci pământul va rodi mai bogat. Puterea electromotoarelor va pune în mişcare războaie de ţesut, fierăstraie, batoze, tractoare şi trenuri. Pentru ca fruntea omului muncitor să nu se mai încarce de sudoare,_ pentru aceasta înălţăm baraje, străpungem inima muntelui Faraonului şi croim drum apelor spre turbinele hidrocentralei...
★
— Tovarăşe inginer, — spunea excavatoristul Nicolae Marinescu. Eu cu nevastă-mea m'am gândit aşa... M'am gândit că de amu' aicea-i casa noastră până a fi să slobozim lumină pe vale... Cu excavatorul meu am să sparg muntele până voi da de roca cea tare de Tarcău, peste care vom turna barajul. Da' până atunci mai este încă, iar maşina trebue îngrijită. îmi iau angajamentul ca pe anul viitor să iau excavatorul în păstrare socialistă, după metoda Ninei Nazarova, şi să depăşesc norma cu 50%.
Inginerul Postelnicu îl privi atent, zâmbi, şi înseninându-se, rosti :
— Bine, tovarăşe. Frumos angajament ţi-ai luat, aşterne-1 pe hârtie şi adu-1 şi la organizaţia de bază.
— Ce să-1 scriu, că-i şi scris tovarăşe, — spune Marinescu zâmbind şi-i întinse o hârtie.
Inginerul o împături frumos şi-o strecură în buzunarul scurtei sale de piele.
Zise :
— In viitor, pe aici pe unde stăm noi, are să fie apă, mai încolo — şi arătă cu mâna la vale — se va înălţa barajul, vor trece trenurile încărcate de pasageri, de excavatorist). Vor veni din toată ţara să vadă hidrocentrala. Dumneata, tovarăşe Marinescu, ai să te plimbi cu barca pe lac cu soţia, amintindu-vă poate amândoi de angajamentul pe care vi l-aţi luat astăzi. Angajamentul îţi va povesti despre trecut, în vreme ce viitorul va străluci în şiragul de becuri care vor brăzda munţii trimiţând lumină în ţară.
— Tovarăşul inginer Postelnicu a spus că o să ne plimbăm cu barca pe lac. Tii, dar ce lac va fi !... Ne vom plimba uitându-ne la creasta Ceahlăului, care se va oglindi în unde.
Marinescu vorbea cu ochii strălucind şi zâmbea unui anumit gând : „Câte se întâmplă în viaţa noastră, azi" ! Se gândea la nevastă-sa şi măsura cu mintea drumul străbătut dela plită şi dela curăţat cartofi, până la excavator.
Nevastă-sa îl privea cu ochii ei mari, ca nişte mure coapte, roşind uşor ; spuse, respirând adânc aerul de munte proaspăt:
— Viaţa, Culai... ce frumoasă-i viaţa !
— Şi ce frumoasă va fi —- rosti bărbatu-său, apropiindu-şi braţu] de umărul ei şi o strânse lângă el.
★
Secretarul organizaţiei de Partid, Bădina, privind munţii, spunea tânărului Helgat Mircea care-1 privea atent:
— Da, punem tot mai mult stăpânire pe sălbăticia naturii. După pilda omu-
230
ALECU IVAN GHILIA
îui sovietic, deschidem drum canalelor de irigaţie, fertilizăm pământurile bântuite altădată de arşiţa pustiului, mânăm apele spre gura turbinelor. Harta ţării noastre se va schimba. Dela Piatra la Bucureşti, dela capul Midia la Mediaş, dela Botoşani la Timişoara, liniile de înaltă tensiune, zecile de mii de becuri, vor face din ţara noastră o altă ţară... aşa cum visa Lenin... „Comunism înseamnă puterea sovietică, plus electrificarea întregii ţări".
★
Se lăsase noaptea şi inginerul Postelnicu încă mai visa cu ochii strălucitori, «nari, deschişi :
„Pământurile ţării aşa cum le cunoştea, dela munţii învăluiţi ziua în negură, noaptea în smoala întunericului, până la întinsoarea fără margini a câmpiei, cu pământul mustos, irigat, pe care s'a înălţat grâu înfrăţit, înalt cât trestia, plin şi rotund în bob, cu spic cât vrabia, pământurile ţării vor sclipi presărate cu diamantele becurilor electrice. Roiuri de aur strălucitoare vor avea popasul stabil în munţi, alungând întunecimile. Stele de pirită şi fosfor se vor aprinde de-asupra satelor. Valea Bistriţei va fi ca un jghiab uriaş deasupra căruia, de pe înaltele fire de tensiune electrică, s'a răsturnat o vatră de jăratec. Luceafărul va străluci şi atunci pe cer ca o lacrimă de diamant, dar aici jos, pe pământul stropit cu atâtea lacrimi de suferinţă, vor străluci noi constelaţii, un univers mirific, mai scânteietor şi mai grandios, mai încărcat de poezie. Peste pământurile Patriei va scânteia un cer de stele, milioane de becuri, vastă constelaţie".
ION BRAD
S'AU ÎNTORS COCOARELE i
SUB NORI! TOAMNEI Treceau pe cerul toamnei fără soare Sălbatecele cârduri de cocoare. Nenumărate păsări, mii şi mii, Pluteau mereu sub zările pustii Şi nimeni nu ştia din câte trec Câte-or pieri de vânturi sau înnec, Din câte aripi ce'n văzduhuri mână Câte-or cădea sbătându-se'n ţărână.
Asemeni lor, în toamnele acele,
Porneau Oşenii'n josul ţării mele
Doar cu îirizuî şi securea'n spate,
Să îngenunche codrul jumătate.
Să taie, să tot taie - cine-i strigă ?
Copiii lor : visează mămăligă !
Muncesc mereu. Dar cât de mica-î plata.
— Mălai puţin, şi nu mai vine tata.
Ziceau îngrijoraţi copiii mici
Rămaşi flămânzi în satele de-aici,
Iar mamele-auzindu-i, de pe-afară,
Spuneau pe seară : - Poate mâine seara...
Şi serile se'nvăluiau pe rând
Cu viforul care trecea, arând
Zăpezile, zăpezile sticloase,
Pătrunzătoare, să le simţi în oase.
Şi iar copiii: - Topliţa-i departe?
Mamă, de ce nu scrie tata carte ?
_ Dar Baia unde-o îi? Cum e Anina?
_ Ei, mamă, mamă, iar îi greu cu ana.
232
ION BRAD
Aşa, mereu. Femeia niciodată
Nu mai cernea făină în covată. —
— Ei, spune, mamă,-o vorbă, de ce taci ? Ea se gândea acuma Ia găzdacî,
Cum să le ceară-o bansţă'mprumuf — Copiii se suceau în aşternut Ca'n faptul zilei să înceapă iară :
— Amară-i mămăliga, prea amară!
— Tăceţi copii, că mâine ori poimâine Se'ntoarce tata şi v'aduce pâine!
Dar zilele se alungau buiestre Şi se topeau zăpezile pe creste. Iar omul nu venea. Adeseori Ieşea femeia'n poartă, către zori:
— Nu, iar nu vine, — şi privea în jos -De s'ar întoarce numai sănătos.'
Dar cine-ar fi ştiut, din câţi plecară, Câţi mai ajung în sat la primăvară ? Pcate-or veni cocorii azi ori mâine, Dar unii dintre oameni vor rămâne Acofo'n depărtări unde boierii Dau ordine să piară codrii ţării.
Muguri crăpau şi susurau pâraie... Prin sate se-auzea cum se undoaie Cântările cu viers tăios, aşa Cum numai prin oraş se ştiu cânta : „Nu mi-i frică de jăndari „până sunt garduri cu pari ! „Nici jăiidarul nu-i de fier „Să nu tune brişca'n el !" Şi viersu-acest sub fierberea mâniei Din gură'n gură îi treceau copiii. Dar mai aproape-atunci se auzea Un cântec de nădejde'n ţara mea. Nu-i vis deşert acesta, nu-i părere: El foc aprinde'n braţe, dă putere, Şi strânge-alături mii şi mii de fraţi: „Sculaţi, voi oropsiţi...
Sculaţi!"
S'AU ÎNTORS COCOARELE
233
PĂMÂNT NATAL
Aşa sburară anii cu sbuciumări şi moarte, —
Şi, uriaş cutremur sîărîmător de piedici,
De peste munţi şi râuri, peste câmpii, departe,
Veneau liberatorii: ostaşii sovietici.
De-atunci e altui chipul ţării dragi
Cu largi câmpii şi cu păduri de fagi,
Cu munţi înalţi şi ape-adânci, cât vezi,
Cu satele încinse de livezi,
Cu noi oraşe răsărind sub soare
Şi coşuri care suie din cuptoare
Un fum topit în slăvile albastre —
Frumos şi drag ni-e chipul ţării noastre,
Şi fiecare colţ — de-i şes, de-i deaî,
Noi simplu î! numim : pământ natal.
Oricum ar fi — uscat, scăldat de ape,
El inimilor noastre e aproape
Şi-i preschimbăm, îl facem să rodească
In dăruirea-i nouă, tinerească,
De-aici din Nord, la marea cea albastră,
Pământul nostru darnic, casa noastră.
Iii.
CĂLDURA PRIMĂVERII
Nu mai pornesc Oşenii azi prin ţara
Dup'o fărâmă de mălai, amară.
Dibacea lor secure nu răpune
Pădurea, ca mai mulţi arginţi s'adune
Cutare domn, bondoc, cu ochelari,
Stăpân pe codrii, hoţ între tâlhari.
De vezi mergând acum cu traista'n spate
Oşeanul, şi-1 întrebi de sănătate,
E! ţi-o răspunde mulţumind cum ştie —
— Dar unde te grăbeşti aşa, bădie, De parc'ar da Tătarii, vorba aia ?
— Mă duc miner, mă duc miner ia Baia! Şi'n zori, când munţii risipesc pe sate Vâltori de a ier, proaspete, curate,
Ii vezi urcând potica dinspre casă învăluiţi în gluga '.or miţoasă
ÎON BRAD
Pe drumuri dacă treci, pe câmp, prin sate,
Aîte privelişti ochii ţi-i vor bate.
De calci pe prag şi mergi din casă'n casă
Copiii te-or chema cu ei Ia masă :
— Poftim ! Nu-i albă pâinea, dar e dulce !
Poveşti ţi-or cere, până să se culce.
Şi multe mame care fac de cină
Nu mai aleargă'n sat după făină,
Nici la găzdaci nu mai lucrează vara,
Nu le mai surpă umerii povara.
tar când se-abate toamna aurie,
Luând-o'ncet, mai jos, către câmpie,
Şi când cocoarele plutesc pe sus,
Oşeanul nu mai stă pe gânduri dus.
N'or mai pleca Oşenii niciodată Ca păsările'n zarea'nnegurată. Aici în jur, în libera lor ţară, Căldura primăverii-i înfăşoară.
ORIENTĂRI
despre desvoltarea muzicii in r. p. r.
Rezolufia Pienarei lărgite a Comitetului Uniunii Compozitorilor din 4—5 Februarie 1952
In ultimii ani, muzica românească alături de celelalte arte şi de literatură, a luat o desvoltare remarcabilă. Această desvoltare se bazează pe cuceririle politice şi economice aie clasei muncitoare, care în fruntea întregului popor muncitor şi sub conducerea Partidului Muncitoresc Român, merge cu încredere pe drumul socialismului.
„Săptămâna Muzicii Româneşti" desfăşurată între 22—30 Septembrie 1951, sub lozinca „Să cântăm pacea şi prietenia între popoare", a însemnat o puternică manifestare a avântului creaţiei muzicale din Republica Populară Română.
Rapoartele şi discuţiile care au avut ioc la Plenara Uniunii Compozitorilor din R.P.R., ţinută cu prilejul „Săptămânii Muzicii Româneşti", au subliniat faptul că, datorită condiţiilor create pentru desvoltarea artei şi culturii de către Partidul Muncitoresc Român şi Guvernul Republicii Populare Române, muzica noastră a obţinut succese importante.
Cu prilejui „Săptămânii Muzicii Româneşti", muzicienii din ţara noastră au primit un ajutor direct şi deosebit de preţios din partea solilor artei sovietice, compozitorii V. G. Zaharov, V. P. Soloviev-Sedoi şi A. G. Arutiunian. Totodată, „Săptămâna Muzicii Româneşti" a însemnat un folositor schimb de experienţă cu reprezentanţii muzicii din ţările de democraţie populară şi din alte ţări.
La concertele din Bucureşti şi din principalele oraşe ale ţării, s'au cântat lucrări simfonice, de cameră, de balet, de operetă, cântece de massă şi muzică de dans, care au atras în număr mare un public nou şi entuziast.
Succesul acestor lucrări se datoreşte tematicii inspirate din viaţa şi lupta poporului muncitor şi melodicei bazate pe intonaţiile populare. In aceste lucrări, compozitorii desvoltă cele mai bune tradiţii ale muzicii clasice şi folosesc în mod creator bogata experienţă a muzicii şi muzicologiei sovietice.
1. In domeniul muzicii vocal-simfonice şi simfonice, succesele creaţiei noi arată posibilităţile mari ale compozitorilor de a crea opere cu un bogat conţinut de idei.
„Balada despre Gheorghe Doja" pentru solo, cor şi orchestră, de Constantin Palade, pe versuri de Nicolae Nasta, oglindeşte un moment din istoria de luptă a poporului nostru împotriva asupritorilor. Folosind în mod creator intonaţiile baladei populare, compozitorul înfăţişează prin melodii inspirate eroismul iobagilor români şi maghiari care, sub conducerea lui Gheorghe Doja, au luptat împotriva nobililor, pentru libertate. Constantin Palade a creat o lucrare atrăgătoare, bine construită din punct de vedere muzica! şi deosebit de valoroasă. Contribuţia compozitorilor
236
DESPRE DESVOLTAREA MUZICII IN R. P. R.
Ion Dumitrescu şi Teodor Rogalski la 'realizarea orchestrală a pus în valoare bogăţia muzicală a acestei lucrări.
Puternicul oratoriu pentru solişti, cor şi orchestră, „Tudor Vladimirescu", de Gheorghe Dumitrescu, exprimă cu plasticitate şi dramatism lupta pandurilor împotriva boerilor şi a asupritorilor turci. Oratoriul valoros al lui Gheorghe Dumitrescu convinge prin dramatismul său, prin felul cum tratează poezia populară cu accentele ei de mânie împotriva exploatatorilor. Lucrarea ar câştiga dacă figura lui Tudor ar fi mai bine conturată, iar unele recitative nu ar fi prea lungi.
„Sub soarele păcii" de Hilda Jerea, pentru solişti, cor şi orchestră, pe versuri de Dan Deşliu este o lucrare scrisă cu talent, pe tema actuală şi importantă a luptei pentru pace. Oratoriul „Sub soarele păcii" place prin melodiile şi optimismul său, ca şi printr'o construcţie impunătoare. Meritul acestei compoziţii stă în aceea că ea reflectă cu putere avântul revoluţionar al poporului. Unele lipsuri în redarea dramatică a înfruntării forţelor negre ale războiului de către popor, care apără pacea, nu întunecă succesul acestei compoziţii.
Creaţia simfonică pe tema marilor construcţii ale socialismului şi a transformărilor revoluţionare din viaţa satului reprezintă o tendinţă din cele mai înaintate, care trebue subliniată în mod deosebit.
Poemul simfonic „Drumul Dunării spre Mare" de Leon Klepper, inspirat de măreaţa construcţie a Canalului Dunăre-Marea Neagră, oglindeşte printr'o muzică expresivă şi melodioasă munca de transformare a naturii întreprinsă de constructorii socialismului.
In suita simfonică „O zi de vară într'o gospodărie agricolă colectivă", compozitorul Zeno Vancea caută să zugrăvească aspecte din viaţa ţăranilor colectivişti. Melodiile atrăgătoare şi spiritul popular sunt partea pozitivă a compoziţiei, a cărei temă, însă, nu este adâncită.
In concertele „Săptămânii Muzicii Româneşti" s'au mai cântat şi alte lucrări deosebit de valoroase : frumoasele „Dansuri româneşti" pentru orchestră de Paul Constantinescu şi suita simfonică „Petrecere populară" de Sabin Drăgoi, care folosesc cu măestrie bogăţia melodică a creaţiei populare ; Partea I-a a simfoniei de Sergiu Natra, în care se simte influenţa binefăcătoare a marilor clasici ; Poemul concertant pentru vioară şi orchestră de Ludovic Feldman, care aduce o importantă contribuţie ia desvoltarea genului de concert în muzica românească.
Aceste lucrări, care se adaugă la celelalte succese ale creaţiei din ultimii ani, cum sunt : poemul simfonic „Mama" de Matei Socor, pe versuri de Maria Banuş, distins cu Premiul de Stat pe anul 1949, poemul cantată „Mierla lui Ilie Pintilie" de Anatol Vieru, pe versuri de Veronica Porumbacu, Simfonia I-a de Ion Dumitrescu, distinsă cu Premiul de Stat pe anul 1949, „Simfonia reconstrucţiei" şi poemul simfonic „Prăbuşirea Doftanei" de Alfred Mendelsohn, Simfonia 11-a cu cor de Nicolae Buicliu, pe versuri de A. Toma, Trei dansuri din Ardeal pentru orchestră, de A. Stoia şi altele, confirmă avântul creaţiei muzicale în R.P.R.
Desbaterile Plenarei Uniunii Compozitorilor au arătat că muzica simfonică cu program constitue unul dintre cele mai de seamă domenii de creaţie ale artei muzicale realiste şi că ea trebue să ocupe un loc important în creaţia muzicală.
Programatismul în muzică constitue un principiu progresist. Este îndeobşte cunoscut că marii clasici Glinka, Ceaikovski, Beethoven, Bach, Mussorgski, Borodin, Rimsky-Korsakov, Berlioz, Schuman, Smetana, Liszt şi alţii, creând muzică cu program, au realizat opere nemuritoare. Multe din cele mai geniale opere muzicale, care au rămas în patrimoniul culturii universale, sunt opere programatice.
In condiţiile construirii socialismului, importanţa sporită a programatismu-lui în muzică rezultă din nevoia de a oglindi plastic şi concret viaţa nouă a poporului muncitor. Exprimând cu măestrie artistică subiecte concrete din viaţa şi
DESPRE DESVOLTAREA MUZICII IN R P. R.
237
munca creatoare a poporului, muzica devine mai accesibilă maselor şi contribue într'o măsură mai mare ia educarea socialistă a oamenilor muncii. Desvoltarea muzicii pe drumul realismului socialist nu exclude muzica fără program, care poate şi trebue să exprime sentimente şi idei înaintate.
2. In domeniul muzicii de cameră au apărut deasemeni lucrări noi. Cuartetul pentru coarde de Marţian Negrea şi cuartetul pentru coarde de Ion Dumitrescu aduc în formele desvoltate ale muzicii de cameră prospeţimea şi vigoarea intonaţiilor cântecului popular. Aceeaşi calitate caracterizează şi Suita de dansuri olteneşti de George Enacovici, Suita pentru vioară şi pian de Tudor Ciortea, „Suita Dobrogeană", pentru clarinet şi pian de Paul Jelescu şi altele.
Deosebit de îmbucurător este faptul că în domeniul muzicii de cameră compozitorii au început să creeze lucrări cu program. Intre acestea „Poemele pentru munca şi pace", de Virgil Gheorghiu, constitue o realizare valoroasă.
Astfel, muzica de cameră devine din ce în ce mai înţeleasă de mase. Luptând tot mai hotărît împotriva caracterului abstract, împotriva influenţelor impresionismului şi atonalismului, compozitorii noştri reuşesc să creeze o muzică de cameră care se adresează poporului şi nu unui cerc îngust de snobi. Aceste succese trebue desvoltate pentru ca muzica de cameră să nu rămână în urma celorlalte genuri.
3. „Săptămâna Muzicii Româneşti" a scos în evidenţă progresul realizat în domeniul cântecului. Cântecul răspunde direct năzuinţelor oamenilor muncii. El îi însufleţeşte în munca şi lupta de construire a socialismului. Cântecele de masă eroice, patriotice, lirice, melodiile de dans, compuse în ultimii ani, au o tematică bogată şi folosesc tot mai larg intonaţiile cântecului popular. In ele îşi găsesc expresie dragostea poporului nostru pentru tovarăşul Stalin şi pentru Uniunea Sovietică, devotamentul faţă de partid şi iubitul său conducător, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, iubirea de patrie a oamenilor muncii şi încrederea lor în victoria forţelor păcii, entuziasmul muncii creatoare de pe şantiere, uzine şi ogoare, lupta ţăranilor muncitori pentru făurirea gospodăriilor agricole colective, viaţa nouă a tineretului, pionierilor şi ostaşilor. Cântece cum sunt: „Cântec pentru Sţalin" de Anatol Vieru, distins cu Premiul de Stat pe 1949, „Cântecul Partizanilor Păcii" de Ion Chirescu, „Steagul Partidului" de Matei Socor, „Sirena lui Roaită" de Vasile Popovici, „Drag îmi e bădiţa cu tractorul" de Ion Vasiiescu, „Codrule frunză galbină" de Florin Comişel, „Zorii secerătorilor" de A. Mendelsohn, „Cântec de spus cu armonica" de Radu Drăgan şi Eliy Roman, „Ţara mea" de A. Giroveanu, „Mândră ţară" de Ion Vintilă, „Cântecul prieteniei" de Radu Palade, „Hei rup" de Maurieiu Vescan şi altele sunt îndrăgite şi cântate de oamenii muncii.
Cântece şi melodii larg răspândite au mai creat compozitorii Nicolae Kircu* lescu, H. Mălineanu, Gherase Dendrino, Diamandî Gheciu, Teodor Bratu, Max Eizi-covici, Gh. Şoima, Hilda Jerea, Nina Cassian, Gh. Danga, Mircea Chiriac, H, Schwartzman, Dinu Stelian, Sergiu Natra şi alţii.
Succesul compozitorilor Radu Palade, Ion Chirescu şi Zaharia Popescu, ale căror cântece au primit premii şi o menţiune la „Concursul Internaţional", ţinut cu ocazia „Săptămânii Muzicii Româneşti", este încă o confirmare a înfloririi cântecului de masă în R.P.R. La această înflorire au contribuit cu talent, alături de compozitori, poeţi ca A. Toma, Mihai Beniuc, Maria Banuş, Veronica Porumbacu, Mihu Dragomir, Eugen Frunză, Eugen Jebeleanu, Nina Cassian, Ion Cârjan, Dumitru Corbea, Ion Serebreanu, Emil Gonciu şi alţii.
In cantate şi cântece mai există încă neajunsuri mari : se mai întâlnesc melodii şablon, vulgare şi rămăşiţe ale jazzului american, expresia a „modului de
238
DESPRE DESVOLTAREA MUZICII IN R. P. R.
viată" al burgheziei decadente. Alte neajunsuri rezultă din lipsa de colaborare a compozitorilor cu poeţii. Compozitorii nu pot Ii indiferenţi faţă de calitatea textului pe care scriu muzică. Ei trebue să lucreze în strânsă colaborare cu poeţii pentru a realiza opere muzicale de înaltă valoare artistică.
Antrenarea unui număr cât mai larg de compozitori pentru a scrie cântece pline de melodie şi avânt mobilizator, trebue să constitue o preocupare permanentă a Uniunii Compozitorilor. In această direcţie compozitorii au nevoe de sprijinul activ al poeţilor.
4. Progrese însemnate pe drumul creării unui repertoriu nou în genul iubit de mase al operetei au fost realizate în ultimii ani. Opereta „N'a fost nuntă mai frumoasă" de N. Kjrculescu, pe libretul de H. Nicolaide şi H. Negrin, orchestrată de Mircea Basarab, este inspirată din lupta ţărănimii muncitoare pentru o viaţă nouă, fericită.
Opereta „Ana Lugojana" de Fiiaret Barbu, pe libretul de Alexandru Şahi-ghian, V. Timus şi P. Andreescu şi orchestrată de Gherase Dendrino tratează despre viaţa din trecut a ţărănimii din Banat, asuprită de regimul habsburgic. Acţiunea operetei este ţesută în jurul naşterii vestitului cântec popular „Ana Lugojana".
Meritul acestor operete este, pe lângă tematica lor realistă, folosirea unui limbaj muzical bazat într'o largă măsură pe intonaţiile populare. Pentru a corespunde cerinţelor crescânde ale maselor populare, care întâmpină cu căldură şi interes aceste creaţiuni, se cere din partea compozitorilor şi libretiştilor de operetă să facă eforturi şi mai susţinute în direcţia lichidării convenţionalismului şi a îmbogăţirii limbajului muzical bazat pe melodia populară.
5. Apariţia unui număr de compozitori tineri care au repurtat succese în toate genurile muzicale este deasemenea o dovadă a avântului creator din ultimii ani.
6. Lucrările programate în „Săptămâna Muzicii Româneşti" au fost interpretate de către dirijorii, soliştii, orchestrele şi ansamblurile noastre de frunte. Aceste lucrări au dat prilej unor interpreţi de seamă ca : George Georgescu, Constantin Silvestri, Teodor Rogalski, Zenaida Palii, Ioana Nicola, Ştefănescu Goangă, Arta Florescu, Mihail Ştirbei, Mihail Arnăut'u şi altor solişti vocali şi instrumentali, precum şi unor formaţiuni artistice ca Orchestra şi Corul Filarmonicii de Stat din Bucureşti, Orchestra Simfonică a Comitetului de Radio, Orchestra' Institutului de Folclor, corurile C.G.M. şi M.F.A. să dobândească succese importante şi să-şi dovedească măestria prin punerea în valoare a operelor interpretate. La reuşita concertelor populare au mai contribuit numeroase ansambluri sindicale şi ale căminelor culturale. Promovarea creaţiei compozitorilor români este o datorie de onoare a interpreţilor şi formaţiunilor muzicale din R.P.R.
-k
7. Plenara Uniunii Compozitorilor din R.P.R. a constatat că în domeniul creaţiei muzicale din ţara noastră, pe lângă succesele obţinute, se manifestă serioase influenţe ale ideologiei burgheze decadente, care frânează desvoltarea muzicii.
Tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretar general al CC. ai P.M.R., ne învaţă că „influenţele străine se refugiază cu deosebită uşurinţă în domeniul ideologiei, în literatură, în artă, în ştiinţă".
Pericolul principal împotriva căruia compozitorii, criticii şi muzicologii trebue să lupte cu hotărîre este cosmopolitismul. Oricât de variate ar fi formele de
DESPRE DESVOLTAREA MUZICII IN R. P. R. 239
manifestare ale cosmopolitismului, conţinutul lui este acelaş : lipsa de dragoste de patrie, lipsa de dragoste pentru poporul care construeşte o viaţă nouă.
Calea preferată, pe care cosmopolitismul caută să pătrundă în artă şi literatură, este formalismul. Formalismul înseamnă lipsa de idei, ruperea unităţii între fond şi formă, considerarea mijloacelor de expresie ca scop în sine.
In muzică formalismul se manifestă în diferite chipuri : desfiinţarea melodiei sau punerea ei pe plan secundar, atonalism, cultivarea disonanţei şi a „efectelor" ca scop în sine, lipsa de unitate între muzică şi text. Expresie a descompunerii artei burgheze, în creaţia muzicală cât şi în interpretare, formalismul duce în mod inevitabil la secătuirea artei, la ruperea ei de popor, la înăbuşirea talentului şi Ia desfiinţarea personalităţii artistice.
Formalismul este anti-artistic şi antipopular. Depărtaţi de popor, formaliştii afirmă că muzica lor va fi apreciată peste o sută de ani. Faptele arată însă că, în timp ce muzica formalistă este respinsă de popor, acesta păstrează din generaţie în generaţie acea muzică pe care o înţelege şi o iubeşte.
Evoluţia creaţiei muzicale a compozitorului Mihail Jora este un exemplu caracteristic pentru efectul sterilizant al formalismului. Ultimele sale lucrări arată că izolarea de popor şi de năzuinţele lui, situarea într'o sferă de preocupări înguste duce inevitabil la o muzică decadentă, fără melodie şi atonală.
Compoziţia lui Constantin Silvestri „Trei dansuri", pentru orchestră de coarde, arată că autorul ei se găseşte încă sub stăpânirea formalismului. Această compoziţie atonală şi extravagantă deformează intonaţiile populare.
Unul dintre curentele antirealiste, decadente, cele mai periculoase, este impresionismul. Negând rolul artei ca mijloc de cunoaştere şi urmărind redarea unor aspecte izolate şi exterioare ale realităţii sub formă de impresii subiective, impresionismul foloseşte mijloace rafinate şi subtile, exploatează efectele armonice şi orchestrale pentru a ascunde sărăcia de idei şi fuga de realitate. Impresionismul priveşte folclorul ca pe un element exotic şi coloristic. Deaceea, în loc să oglindească prin folclor chipul poporului, impresioniştii deformează folclorul şi prin aceasta înfăţişarea morală a poporului.
Influenţe ale impresionismului se manifestă în „Trei dansuri româneşti" pentru orchestră de Teodor Rogalski, în „Sonatina pentru pian" de Sigismund To-duţă, în „Sonatina pentru vioară şi pian" de Max Eizicovici, scrisă în anul 1946 şi în. mai mică măsură în „Suita Dobrogeană" de Paul Jelescu şi altele.
Cosmopolitismul se manifestă pe de altă parte prin negarea sau subaprecierea succeselor creaţiei muzicale naţionale şi prin ploconirea faţă de muzica decadentă burgheză. Anumite voci izolate, care declară că nu înţeleg ce înseamnă „ploconirea în faţa muzicii apusului decadent", au încercat în desbaterile Plenarei din „Săptămâna Muzicii Româneşti" să nege succesele incontestabile ale noii creaţii muzicale româneşti. Poziţia lor antipatriotică a fost respinsă cu hotărîre de către Plenară.
Deasemenea sunt respinse de toţi compozitorii progresişti teoriile care neagă posibilitatea folclorului de a servi drept bază unei armonizări funcţionale şi des-voltărilor largi simfonice. Trebue risipită confuzia produsă de neîncrederea lui Zeno Vancea, secretar al Uniunii Compozitorilor şi conducător al Secţiei de Critică şi Muzicologie, în posibilităţile de armonizare şi desvoltare simfonică a folclorului românesc. O asemenea teorie cosmopolită reprezintă un pericol pentru desvoltarea muzicii româneşti.
Compozitorii, criticii şi muzicologii progresişti consideră combaterea hotărît ă a cosmopolitismului sub toate formele lui ca o sarcină de căpetenie a fiecărui muzician care îşi iubeşte patria şi doreşte progresul artei muzicale.
Combaterea cosmopolitismului trebue strâns împletită cu lupta necruţătoare
240
DESPRE DESVOLTAREA MUZICII IN R. P. R.
împotriva naţionalismului burghez. Nu este deajuns ca un compozitor să folosească în opera sa forma naţională. A folosi forma naţională fără un conţinut progresist înseamnă a da operei muzicale un caracter naţionalist. Cu ajutorul intonaţiilor populare compozitorii trebue să exprime sufletul şi năzuinţele poporului, tendinţele cele mai înaintate ale vieţii.
Unii compozitori, printre care şi Mihail Andricu, au folosit în compoziţiile lor intonaţiile populare cu mulţi ani în urmă, când burghezia dăduse muzicii o orientare cosmopolită. Dar acestei forme naţionale nu-i corespundea un conţinut progresist, bogat în idei, care să oglindească năzuinţele înaintate, de luptă, ale poporului. In creaţia actuală a lui Mihail Andricu apare tendinţa de a merge pe drumul unei arte cu conţinut progresist, ceeace se vede în lucrări cum sunt : „Cantata pentru Stalin" pe versuri de M. Banuş, şi „Şase ani de când trecu" pe versuri de D-tru Corbea. Numai dacă această tendinţă va fi desvoltată în creaţia simfonică şi în lucrările de proporţii mai mari, opera compozitorului Andricu, ca şi a altora, va putea sta pe poziţiile cele mai înaintate şi va reflecta viaţa contemporană.
Creaţia compozitorilor trebue să fie pătrunsă de ideile internaţionalismului proletar, să contribue la înfrăţirea popoarelor în lupta împotriva imperialiştilor americani şi englezi, pentru apărarea păcii şi culturii.
8. Sarcina principală a compozitorilor pentru asigurarea progresului creaţiei muzicale este lupta pentru însuşirea metodei realismului socialist, adică a acelei metode care ne ajută să oglindim în imagini artistice realitatea în continuă prefacere, reliefând elementele ei cele mai noi şi progresiste. A-şi însuşi metoda realismului socialist înseamnă a scrie o muzică plină de melodie, înţeleasă şi iubită de popor, care prin conţinutul şi prin forma sa, prin măestria ei artistică, să educe oamenii în spiritul ideilor înaintate, să le dea avânt şi încredere în forţele lor. O asemenea muzică contribue din plin la lupta pentru construirea socialismului.
9. însuşirea măestriei artistice este o condiţie indispensabilă pentru crearea de opere muzicale valoroase de toate genurile.
A. A. Jdanov a arătat că opera de artă „este cu atât mai genială cu cât este mai bogată în conţinut şi mai profundă, cu cât este mai perfectă ca formă; cu cât este mai mare numărul oamenilor care o apreciază, cu atât este mai mare numărul oamenilor pe care îi poate inspira. Nu tot ceeace este accesibil este genial, dar tot ceeace este cu adevărat genial este accesibil şi deci este cu atât mai genial cu cât este mai accesibil maselor largi ale poporului".
Măestria nu este simpla stăpânire a unor mijloace tehnice meşteşugăreşti, Clasicii ne învaţă că măestria este 'capacitatea artistului de a exprima prin mijloacele cele mai simple, clare şi naturale, ideile care constitue fondul operei de artă, Numai prin măestria artistică poate fi evitată prezentarea schematică şi săracă a realităţii, a sufletului omenesc.
Compozitorii trebue să înveţe măestria artistică şi dragostea pentru muzica poporului dela marii clasici şi dela înaintaşii muzicii româneşti ca Ciprian Porum-bescu, Iacob Mureş-eanu, Gh. Ştefănescu, Gheorghe Dima, Constantin Dumitrescu, Gavril Muzicescu, Ion Vidu, Dumitru Gh. Kiriak, Gheorghe Cucu, Tiberiu Bre-diceanu şi George Enescu.
Rapsodiile româneşti ale lui George Enescu sunt un exemplu de înaltă măes-trie artistică în prelucrarea şi desvoltarea simfonică a melodiilor populare. Ele constitue unele din cele mai preţioase opere care au creat faima muzicii româneşti.
10. In creaţia muzicală, opera şi baletul au o deosebită importanţă socială. Ele sunt dintre genurile muzicale cele mai iubite de mase. Poporul cere opere şi
DESPRE DESVOLTAREA MUZICII IN R. P. R.
241
balete care să inspire sentimente şi idei înălţătoare. Deaceea buna alegere a temei <i exigenţa compozitorului faţă de calităţile ideologice şi artistice ale libretului sunt condiţii necesare pentru o creaţie de valoare.
Fie că înfăţişează figura măreaţă a eroilor epocii noastre, constructori ai socialismului şi luptători pentru pace, fie că evocă cele mai importante momente din trecutul poporului, sau se inspiră din basmele şi legendele populare, opera şi baletul trebue să fie profund emoţionale, să folosească larg rnelodicitatea cântecului popular, să fie pe înţelesul tuturor.
Absenţa unor lucrări valoroase de operă şi balet constitue o lipsă serioasă a creaţiei noastre muzicale.
Luând ca bază o piesă din a cărei acţiune lipsesc personagiile pozitive şi prilejurile de desvoltare melodică, condiţie esenţială pentru genul operei, compozitorul Paul Constantinescu a scris opera „O noapte furtunoasă", lucrare lipsită de melodie, construită aproape în întregime din recitative acompaniate de o orchestră care abundă în disonanţe.
Comitetul pentru Artă nu a procedat just hotărînd reluarea operei „O noapte furtunoasă", care nu întruneşte calităţile necesare. Deasernenea, Uniunea Compozitorilor a procedat neprincipial, neintervenind la timp împotriva reluării.
Baletul „Harap Alb", de Alfred Mendelsohn, este o încercare de prelucrare a basmelor populare. In partitura sa se găsesc unele momente bune. Spectacolul suferă însă din pricina elementelor naturaliste şi a schematismului. Libretul lui Al. Jar, prea încărcat, împiedică dansul şi transformă spectacolul într'o pantomimă.
Compozitorii au datoria de onoare de a crea opere şi balete care să oglindească aspectele complexe ale vieţii noi, pe care şi-o făureşte poporul, să redea momente din istoria luptelor duse de popor în cursul veacurilor împotriva asupritorilor şi cotropitorilor, să valorifice frumuseţea basmelor populare.
11. Una din lipsurile grave ale vieţii noastre muzicale este absenţa unei critici muzicale combative şi principiale şi rămânerea în urmă în tratarea ştiinţifică a problemelor muzicii.
Tovarăşul Stalin arată că „Este îndeobşte recunoscut că nici o ştiinţă nu se poate desvolta şi p.ospera fără luptă de opinii, fără libertatea criticii".
Pentru desvoltarea creaţiei muzicale este necesară promovarea în rândurile compozitorilor a unui larg curent de critică şi autocritică, de discuţii creatoare. Trebue combătută cu energie atitudinea intolerantă faţă de critică, poziţia retrogradă a acelor ce se simt „jigniţi" de orice critică. Deasernenea, trebue combătută atitudinea iiberalistă şi îngăduitoare faţă de influenţele ideologiei burgheze. Această atitudine s'a manifestat la secretara Uniunii Compozitorilor, Hilda Jerea, şi la alţi membri.
Revista „Muzica", organul Uniunii Compozitorilor, trebue să publice cu regularitate articole de critică, în care să se analizeze creaţia muzicală românească, activitatea interpreţilor şi a muzicologilor. Ea trebue să combată tendinţele decadente, să scoată la iveală şi să generalizeze experienţa celor mai înaintaţi compozitori, ajutând astfel progresul creaţiei muzicale. Compozitorii au nevoie în activitatea lor creatoare de o critică principială, bazată pe estetica marxist-leninistă.
In această privinţă sunt grăitoare cuvintele compozitorului sovietic Zaharov, rostite în desbaterile Plenarei : „Compozitorii talentaţi nu se tem de critică, ei doresc critica, pentrucă aceasta îi ajută în creaţie".
Lichidarea lipsurilor grave care există în domeniul criticii muzicale şi educarea de cadre de critici şi muzicologi sunt unele clin sarcinile cele mai importante ale Uniunii Compozitorilor.
16. — Viaţa Românească. — c. 946
242 DESPRE DESVOLTAREA MUZICII IN R. P. R.
12. Comitetul Uniunii Compozitorilor   s'a străduit să îndrumeze   ,™ *• noastră muzeală si să ajute pe compozitori în rezolvarea probleme3™r teorS" practice ale muzic. Comisiile de creaţie au analizat un număr mare de lu rări î! deosebi m domeniul cântecului de mase. Ele au ajutat pe unii compozitor t n sa-ş, îmbunătăţească lucrările. Există însă o serie de deficient   si Zsu 1°'^' munca Comitetului Uniunii Compozitorilor. Ş    '        lan ]n
rvm-* f°mite.tul Unimiii Compozitorilor n'a dus o muncă colectivă, unii membri ai Comitetului şi-au neglijat sarcinile şi n'au sprijinit activitatea Uniunii. Deasemenea Comitetul n a reuşit să antreneze în munca Uniunii un mare număr de compozitor, Cea mai mare răspundere îi revine secretariatului Uniunii Compozitorilor care a neglijat sarcini importante şi a muncit sectar şi neprincipial.
Comisiile de creaţie, în loc să îndrumeze creaţia, în loc să ia în desbatere lucrările care ridică problemele cele mai importante pentru genul respectiv Ş1 au asumat m mod greşit sarcina de a analiza toate lucrările primite. In acelas timn 2 fost cazuri când lucrările importante, trimise Uniunii Compozitorilor spre analiză n au tost luate in discuţia comisiilor.
greşite1" ""^ C°misiile aU făcut aP'"ecieri "ejuste sau au dat îndrumar,
Conducerea Uniunii Compozitorilor n'a organizat suficiente desbateri si discuţi, temeinice in jurul creaţiei şi a problemelor ei centrale, a neglijat îndrumarea ent.cn muzicale prin presă, n'a desvoltat suficient activitatea de cenaclu n'a încetă ţen.t ca o practică permanentă critica şi autocritica principială, tovărăşească
(.rP,w ,nU, S', °CUJ?at SUfident de fiHale si nici de sprijinirea activităţii
ueatoare a membrilor lor. Compozitorii din acele centre unde nu există filiale au lost lipsiţi de îndrumare şi sprijin ideologic din partea Uniunii
Comitetul Uniunii n'a desfăşurat o muncă temeinică de educare ideologică a compozitorilor, de lămurire a noţiunilor şi principiilor esteticii marxist-leniniste _       O hpsa mare in activitatea Uniunii este neglijarea studiului muzicii clasice şi mai ales a muzicii clasice ruse, care constitue un exemplu deosebit de grăitor prin bogăţia sa de idei înaintate.
13. Desbaterile Plenarei din „Săptămâna Muzicii Româneşti" au arătat că pentru a ridica munca Uniunii Compozitorilor la nivelul cerinţelor poporului muncitor, sunt necesare următoarele măsuri organizatorice :
^ a) Comitetul trebue să asigure ca toţi membrii săi să muncească activ pentru îndeplinirea sarcinilor Uniunii. El trebue să asigure participarea la munca Uniunii a unui număr cât mai mare de compozitori. Creaţia muzicală nu este o chestiune particulara, ci una obştească. Răspunderea lipsurilor cade asupra tuturora iar meritul succeselor aparţine întregului colectiv.
b) Comitetul Uniunii Compozitorilor trebue să dea mai mare atenţie secţiilor şi comisiilor de creaţie şi să lichideze atitudinea neprincipială şi birocratică ce s'a manifestat in activitatea acestora.
^ _   Trebuesc organizate în mod temeinic audiţii şi desbateri asupra noilor lucrări ale compozitorilor.
c) Comitetul trebue să dea o deosebită importanţă activităţii secţiei de critică şi muzicologie, să întărească colectivul redacţional al revistei „Muzica"'si să asigure apariţia regulată a articolelor critice în presă.
d) Comitetul Uniunii trebue să dea un ajutor concret si permanent filialelor ' şi cenaclurilor lor de conducere.
e) Comitetul Uniunii trebue să organizeze cursuri, cicluri de conferinţe şi
DESPRE DESVOLTAREA MUZICII IN R. P R.
243
cercuri de studii pentru ridicarea nivelului ideologic şi profesional al compozitorilor şi muzicologilor, cu o grijă specială pentru cei tineri.
f) Comitetul trebue să organizeze prezentări din minunatele realizări ale muzicii sovietice. El trebue să organizeze desbateri asupra celor mai importante lucrări ale muzicologiei sovietice, să asigure traducerea şi difuzarea lor. Studiul aprofundat a creaţiei compozitorilor şi muzicologilor sovietici este o condiţie esenţială pentru însuşirea bogatei experienţe a artei muzicale sovietice.
Trebuesc organizate deasemenea prezentări muzicale pentru cunoaşterea şi studierea muzicii clasice, îndeosebi a muzicii clasice ruse.
g) Este necesar să se desfăşoare o muncă intensă pentru studierea folclorului şi valorificarea bogăţiilor sale în creaţia compozitorilor. Folclorul, care se află în continuă prefacere, oglindeşte sufletul poporului, idealurile lui. Melodiile populare sunt atât de frumoase pentrucă ele sunt cizelate de milioane de oameni dealunguî generaţiilor.
Institutul de Folclor are menirea de a da un ajutor important compozitorilor. Nu este deajuns să se culeagă melodii populare; ele trebue publicate. Deasemenea trebue publicate studii temeinice asupra creaţiei populare.
14. Lupta împotriva tuturor manifestărilor formalismului, impresionismului, atonalismului, împotriva cosmopolitismului, a ploconirii în faţa artei decadente burgheze trebue dusă cu intransigenţă. Muzica este o uriaşă tribună ideologică. Fiecare compozitor, critic, muzicolog şi interpret, care îşi iubeşte patria, Republica Populară Română, trebue să se simtă răspunzător pentru desvoltarea muzicii pe drumul realismului socialist, pentru înflorirea artei muzicale.
Folosind metoda realismului socialist, să luptăm pentru avântul creaţiei noastre muzicale, pentru o creaţie pusă în slujba luptei pentru pace şi socialism.
In patria noastră există toate condiţiile pentru desvoltarea necontenită a creaţiei muzicale. Chezăşie sunt cuceririle revoluţionare ale poporului muncitor, care în frunte cu clasa muncitoare, sub conducerea partidului nostru iubit, a scuturat pentru totdeauna jugul capitaliştilor şi moşierilor, şi construeşte cu avânt socialismul. Cultura şi arta au devenit accesibile pentru milioane de oameni ai muncii. In lumina ideilor nepieritoare ale lui Lenin şi Stalin, partidul ne învaţă să luptăm împotriva ideologiei decadente burgheze, să creăm o cultură şi o artă naţională în formă şi socialistă în conţinut.
Pe baza succeselor repurtate sub îndrumarea permanentă şi plină de dragoste a Partidului Muncitoresc Român şi învăţând din experienţa creatoare a compozitorilor, criticilor, muzicologilor şi interpreţilor sovietici, muzicienii din ţara noastră vor lichida influenţele ideologiei putrede a burgheziei, îşi vor desăvârşi măestria artistică şi vor contribui astfel prin opere de un înalt nivel ideologic şi artistic la lupta pentru construirea socialismului şi întărirea forţelor păcii.
Uniunea Compozitorilor cheamă pe toţi compozitorii, criticii şi muzicologii, ca prin munca lor creatoare să dea un şi mai mare avânt artei muzicale a patriei noastre scumpe, Republica Populară Română.
16*
A. MIASNICOV
DESPRE PRINCIPALELE TRĂSĂTURI ALE REALISMULUI SOCIALIST
Partidul lui Lenin şi Stalin acordă o mare atenţie artei sovietice Lucrările geniale ale lui V. |. Lenin şi I. V. Stalin şi HotărîriSe CC. al PC (b) al U RS S cu privire la problemele ideologice, generalizează experienţa istorică a desvoltării artei şi mdica perspectivele clare ale desvoltării şi înfloririi ei ulterioare.
Cele mai importante probleme ale esteticii sovietice: particularităţile şi tră-saturne caracteristice ale metodei principale a artei sovietice, metoda realismului socialist, rolul scriitorilor, ca „ingineri ai sufletelor omeneşti" în educaţia comunistă a oamenilor muncii ; principialitatea bolşevică în înalta măestrie a operelor de artă; importanţa criticii şi autocriticii în artă, toate acestea precum şi alte probleme complexe ale teoriei şi practicei artei sovietice sunt rezolvate pe bâza lucrărilor clasicilor marxism-leninismului şi a Holăririlor CC al P.C. (b) al U.R.S.S. cu privire la problemele ideologice.
In faţa criticilor de artă sovietici stau sarcini de mare răspundere, ca de pildă analiza în spirit creator a principalelor probleme ale esteticii sovietice, analiză bazată pe întreaga bogăţie de idei a marxism-leninismului.
Tovarăşul Stalin a dat definiţia metodei realismului socialist. Bazele teoretice şi importanţa practică a metodei realismului socialist sunt puse în lumină de formularea foarte precisă din statutul Uniunii Scriitorilor Sovietici: „Realismul socialist, care este metoda principală a literaturii şi criticii literare" sovietice, cere artistului o imagine veridică, istorică şi concretă a realităţii în desvoltarea ei revoluţionară. Totodată veridicitatea şi caracterul concret al imaginii artistice a realităţii trebue să se împletească cu sarcina transformării ideologice şi a educării oamenilor muncii în spiritul socialismului."
Această formulă subliniază cele trei laturi principale ale realismului socialist : în primul rând, prezentarea veridică, istoric-concretă a realităţii; în al doilea rând, prezentarea realităţii în desvoltarea ei revoluţionară; şi, în al treilea rând, îmbinarea veridicului şi a caracterului istoric-concret al prezentării artistice cu sarcina transformării ideologice şi educării oamenilor muncii în spiritul socialismului. Se înţelege că aceste trei particularităţi formează o unitate organică şi că, numai luate astfel, în unitatea lor, caracterizează metoda realismului socialist. Toate aceste trăsături vădesc legătura organică dintre realismul socialist şi moştenirea literaturii clasice a trecutului, precum şi caracterul înnoitor al artei sovietice.
Năzuinţa de a oglindi veridic viaţa, intră în rândul tradiţiilor celor mai
PRINCIPALELE TRASATURI ALE REALISMULUI SOCIALIST
245
durabile şi mai măreţe ale literaturii clasice ruse. Despre această năzuinţă vorbea cu mândrie L. N. Tolstoi, subliniind că eroul cel mai drag al operelor sale, pe care-1 iubeşte din tot sufletul şi pe care tinde să-I reprezinte în toată frumuseţea lui, este adevărul. Scriitorilor ruşi le-a fost străină metoda fotografierii naturaliste, lipsită de viaţă, a realităţii. Avea dreptate A. M. Gorchi când, examinând în articolul „Distrugerea personalităţii", particularităţile literaturii clasice ruse, sublinia că tn Rusia fiecare scriitor era profund original, dar că pe toţi clasicii i-a unit năzuinţa perseverentă de a înţelege şi de a simţi viitorul ţării şi al poporului, de a căuta să-t întrezărească.
Realismul socialist este moştenitorul firesc al celor mai bune tradiţii ale artei clasice din trecut. Orice încercare de a înrădăcina o atitudine nihilistă faţă de arta trecutului, indiferent de cei care au întreprins-o — fie ei decadenţi, futurişti, proletcultişti, rapp-ovişti sau anti-patrioţi cosmopoliţi — a fost întotdeauna respinsă cu hotărîre de Partidul Bolşevic.
in lucrarea „Marxismul şi problemele lingvisticii", tovarăşul Stalin, arătând cât este de greşită şi sterilă din punct de vedere ştiinţific „noua teorie a limbii", a relevat faptul că N. I. Marr introdusese în ştiinţă un ton îngâmfat, fudul, lipsit de modestie, impropriu tviarxisiutiiui, ton care duce la negarea uşuratecă a tot ce a existat în lingvistică până la el. Tovarăşul Stalin a amintit că genialii întemeietori âi socialismului ştiinţific, Marx şi Engeîs, considerau că materialismul lor dialectic este produsul desvoltării tuturor ştiinţelor inclusiv filosofi a, din perioada precedentă.
in scrisoarea către Demi an Bednîi din Decembrie 1930, I. V. Stalin a dat o minunată lecţie privind atitudinea faţă de moştenirea trecutului.
După cum se ştie, Lenin şi Stalin apreciau mult operele lui Denii an Bednîi, care a proslăvit cuceririle Revoluţiei şi a demascat pe duşmanii poporului. Dar V. I. Lenin remarcase într'o convorbire cu Gorchi, că, în unele din operele sale, Demiau Bednîi rămâne în urma vieţii şi nu ajută poporul să meargă înainte. Acestor rămâneri în urmă Ii se datoresc serioasele erori ale scriitorului. După cum subliniază i. V. Stalin în scrisoarea sa, critica făcută de Demi an Bednîi lipsurilor observate în viaţa sovietică a degenerat într'o calomniere a Uniunii Sovietice, a trecutului şi prezentului ei. Demian Bednîi uitase că Rusia devenise centrul mişcării de eliberare clin lumea întreagă şi că în afară de Rusia reacţionară, a existat şi o Rusie revoluţionară, —- Rusia lui Radişcev şi Cernâşevschi, a lui Jeliabov şi Ulianov, a lui Halturin şi Alexeev. Tovarăşul Stalin a amintit cu acest prilej de minunatul articol al marelui patriot şi internaţionalist Lenin „Despre mândria naţională a velico-ruşilor", articol în care Lenin vorbea despre dragostea de patrie şi limbă, despre puternicul popor rus, care a luptat neobosit împotriva asupritorilor. Numai degeneraţi de teapa troţchistului Le le viei — scria tovarăşul Stalin, oameni rupţi de popor, cărora nu le este scumpă cultura naţională rusă, pot uita toate acestea.
In scrisoarea către Demian Bednîi, tovarăşul Stalin a mai ridicat o problemă foarte însemnată — problema sarcinilor care revin unui poet al proletariatului înaintat. Scriitorii! care are o atitudine dispreţuitoare faţă de trecut, care nu înţelege importanţa glorioaselor tradiţii revoluţionare aie Rusiei şi care nu a sesizat sensul procesului istoric care a făcut din Rusia centrul mişcării de eliberare din lumea întreagă, — scriitorul care nu ştie ce este mândria naţională, revoluţionară, — un asemenea scriitor nu poate deveni cântăreţul proletariatului înaintat.
Recunoscând marea însemnătate a culturii naţionale ruse, Lenin şi Stalin nu au considerat niciodată procesul desvoltării culturii ca un curent unic de desvoltare ascendentă. In condiţiile capitalismului, indică Lenin şi Stalin, există două culturi naţionale: o cultură democrată, cultura majorităţii poporului, cultura a nouă
246
A. MIASNICOV
zecimi din naţiune şi o cultură burgheză, cultura claselor dominante, cultura unei zecimi din naţiune. O cultură cu adevărat democrată conţine elemente de cultură socialistă. Fiecare naţiune are particularităţile ei specifice şi îşi aduce aportul la tezaurul culturii mondiale, îmbogăţind-o.
Lucrările lui Lenin şi Stalin ne ajută să înţelegem că în condiţiile capitalismului, istoria artei este istoria luptei dintre două culturi. Aceste lucrări îi înarmează pe cercetătorii artei sovietice în lupta împotriva teoriei burghezo-Iiberale a curentului unic. Cu toate acestea, în lucrările unora din cercetătorii sovietici, care au analizat problema tradiţiilor şi a spiritului înnoitor, se întâlnesc uneori greşeli serioase. Unii cercetători tind să dizolve realismul socialist în estetica realismului critic; alţii tind să rupă realismul socialist de estetica realismului critic.
In lumina formulării staliniste a realismului socialist, discuţiile literare care au avut ioc în U.R.S.S. in urmă cu câţiva ani ne apar cu totul sterile. Unii critici au încercat să împartă metoda realismului socialist în două — realism şi romantism — şi să arate că realismul socialist constă din îmbinarea mecanică a acestor două elemente. In felul acesta se dădea o interpretare cu totul greşită atât esenţei realismului cât şi esenţei romantismului. Aceşti critici considerau realismul o simplă copiere a realităţii, un naturalism searbăd, lipsit de orice idealuri înalte ; iar romantismul era considerat ca o oglindire a năzuinţelor subiective ale scriitorului, năzuinţi ale căror rădăcini nu's înfipte în realitate. Reieşea din această „teorie" absurdă că realismul este reflectarea unei vieţi lipsite de idealuri, iar romantismul, reflectarea unor idealuri inexistente în viaţă. Această „teorie" nu numai că denatura îiiielegerea realismului, a romantismului şi a realismului socialist, dar era pătrunsă de neîncrederea în realitatea socialistă sovietică.
Arătând în mod just cât de greşită şi dăunătoare este această „teorie", alţi critici s'au mărginit să stabilească adevărul incontestabil că romantismul revoluţionar este o parte organică integrantă a metodei realismului socialist. Adevărul a îost stabilit. Problemele realismului socialist n'au fost insă aprofundate mai departe în lucrările acestor critici.
Mulţi cercetători se referă la afirmaţiile Iui A. M. Gorchi atunci când studiază problemele realismului socialist. Scrierile lui Gorchi cuprind numeroase idei foarte juste, care pun în lumină diferitele trăsături ale realismului socialist.
Bazându-se pe cele spuse de Lenin şi Stalin cu privire Ia artă, Gorchi a relevat în mod just că realitatea socialistă sovietică este educatorul oamenilor sovietici, că realismul socialist sovietic afirmă că existenţa este acţiune, iar viaţa o continuă desvoltare ; precum şi faptul că artistul sovietic trebue să privească realitatea dela înălţimea ţelurilor minunate către care ne îndreptăm, să oglindească nu numai ceeace există, dar şi ceeace năzuiin să atingem, nu numai să vadă ci şi să prevadă, ştiind să sezizeze tendinţa esenţială a desvoltării. Toate aceste preţioase idei ale Iul Gorchi, risipite prin diversele sale lucrări, nu reprezintă însă o formulă unică, unitară a realismului socialist.
Gorchi nu a soluţionat întotdeauna just problema tradiţiei şi a spiritului inovator. Şi poate că nu vom găsi în operele ni ei unui scriitor un imn atât de entuziast închinat literaturii clasice ruse cum găsim în operele Iui Gorchi. El a vorbii despre 'importanţa mondială a literaturii ciasice ruse, despre lupta nobilă a clasicilor ruşi împotriva asupritorilor, despre diversitatea de talente şi orginalitatea lor. despre tipurile artistice profunde, puternice, create de clasicii ruşi, despre măestria neasemuită a limbii lor, etc. Când Gorchi a trecut însă Ia problema deosebirii dintre literatura sovietică şi literatura clasică, el a afirmat într'o serie de cazuri că literatura clasică este învăluită toată în întunerecul unei atitudini pesimiste faţă de viaţă, clasicii nu au erei at un erou înzestrat cu voinţă, că problema atitudinii faţă de clasici se reduce numai la problema însuşirii măestriei, etc. Scoase din contextul
PRINCIPALELE TRASATURI ALE REALISMULUI SOCIALIST 247
general al operelor lui Gorchi, aceste afirmaţii greşite ar putea îi folosite pentru o interpretare greşită a principalelor sale poziţii estetice.
Numai bazându-se pe operele clasicilor marxism-leninismuiui, studiind în lumina acestor opere părerile lui A. M. Gorchi precum şi ale altor scriitori sovietici despre realismul socialist, numai generalizând experienţa desvoltării artei sovietice, vor putea cercetătorii sovietici să desbată rodnic problemele esteticii sovietice.
-k
Oglindirea veridică a realităţii, care ţine seamă de condiţiile concret istorice, este una dintre principalele cerinţe ale realismului socialist. Problema veridicului în realismul socialist nu poate fi aprofundată decât pe baza teoriei leninist-staliniste a reflectării.
independent de conştiinţa noastră, arată tovarăşul Stalin în lucrarea „Despre materialismul dialectic şi materialismul istoric", există lumea materială, natura, existenţa. Materia este factorul prim, este izvorul senzaţiilor, reprezentărilor şi al conştiinţei noastre. Lumea poate fi pe de-a'ntregul cunoscută. Cunoştinţele noastre, verificate prin experienţă, sunt cunoştinţe autentice. Nu există „lucruri in sine" care nu pot fi cunoscute, ci există numai lucruri care n'au fost cunoscute încă. In procesul de studiere a! lumii, noi o cunoaştem din ce în ce mai profund.
Cunoaşterea ştiinţifică şi cunoaşterea artistică a lumii nu se deosebesc, în fond, una de alta ; ele se deosebesc numai în formă. Ştiinţa reflectă lumea sub formă de noţiuni ştiinţifice, iar arta — sub formă de imagini artistice.
In broşura „Cum am învăţat să scriu", Gorchi arată că tipurile, literare se creiază după legile abstractizării şi concretizării: se abstractizează şi se separă trăsăturile multor oameni, care apei se concretizează într'o singură imagine. După cum constructorii clădesc turnuri sau clopotniţe din cărămizi, tot astfel şi artiştii creiază, din caractere separate, imagini ample, — tipuri.
Estetica marxistă-leninistă respinge şi tendinţa hegeliană de desconsiderare a artei, pe care Kegel o socoate, în comparaţie cu îilosoîia, un stadiu inferior al gândirii umane, după cum respinge şi încercările decadenţilor de a proclama arta drept singurul mijloc de a pătrunde în adâncul conştiinţei umane.
Marxism-leninismui este ideoiogia celei mai înaintate clase din societatea contemporană — clasa muncitoare, — care este interesată ca lumea să fie reflectată cât mai veridic, pentru a transforma lumea potrivit intereselor sale, intereselor întregei omeniri progresiste. Oamenii sovietici construiesc comunismul în concordanţă cu legile desvoltării sociale. Nu există contradicţii între năzuinţele şi reprezentările lor despre lume şi procesul istoric real. Deaceea, ei apără totdeauna adevărul.
Toate revoluţiile din trecut n'au fost, în fond, decât înlocuirea unei forme de exploatare a omului de către om, prin altă formă de exploatare. Deaceea, clasele dominante nu aveau interes să desvăluie veridic, cu profunzime şi precizie ştiinţifică, esenţa transformărilor produse şi a raporturilor create. In lucrarea sa „18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte", Karl Mârx a arătat că cei care luptau pentru o societate burgheză în epocile de criză revoluţionară invocau ajutorul spiritelor trecutului, îşi însuşeau numele, lozincile de luptă, costumele lor, pentru a juca noua piesă a istoriei universale în această travestire venerabilă. Astfel, Cromwell a împrumutat din Vechiul Testament limbajul, pasiunile şi iluziile necesare revoluţiei burgheze. Luther s'a travestit în apostolul Pavel. Revoluţia burgheză franceză s'a deghizat rând pe rând în republică romană şi în imperiul roman. Marx subliniază că ideologii burghezi au găsit în tradiţiile trecutului, idealurile, formele artistice şi iluziile de care aveau nevoie pentru a-şi ascunde lor înşişi conţinutul burghez li-
248
A. AJIASNICOV
mitat ai luptei lor şi pentru a-şi menţine pasiuniîe la înălţimea unei mari tragedii istorice. Burghezia a căutat să prezinte interesele ei proprii drept interesele întregului popor.
Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie se deosebeşte principial de toate revoluţiile precedente prin faptul că a fost îndreptată împotriva oricărei exploatări şi a oglindit interesele maselor populare. Adevărul bolşevic cuprins în lozincile revoluţionare, care exprimau ceeace simţea poporul, a stimulat masele cele mai largi la adevărata creaţie istorică. Deaceea, Partidul Bolşevic s'a ferit de fanteziile inconsistente şi a luptat împotriva frazelor retorice goale, împotriva pălăvrăgelii politice. V. 1. Lenin ne-a îndemnat să dăm o atenţie deosebită aspectelor de fiecare zi ale vieţii interne din fabrici, sate şi ale vieţii militare, unde se crează raporturi cu adevărat noi între oameni. In primii ani ai Revoluţiei,Lenin a apreciat mult schiţele realiste ale lui Serafimovici care erau înţelese de mase, versurile lui Demian Bednîi care loveau în duşmani şi a întâmpinat cu căldură cărticica tânărului literat din provincie, A. Todorschi, „Un an cu puşca şi cu plugul". Lenin i-a îndemnat cu insistenţă pe A. M. Gorchi şi pe ceilalţi scriitori sovietici să studieze viaţa de fiecare zi a poporului, care se eliberase de exploatare şi începuse să construiască societatea socialistă. Lenin a atras atenţia tuturor oamenilor sovietici asupra mlădiţelor modeste ale comunismului, acelea pe care le întâlneşti zi de zi şi cerea să se aibă o grije deosebită pentru ele, arătând în mod profetic că va creşte o minunată grădină acolo unde pe atunci erau numai lăstare.
Genialii conducători ai maseior muncitoare, Lenin şi Stalin, găsesc adevărata poezie nu în cuvintele răsunătoare, nu în personagiile istorice grandioase şi nici în scenele de efect, ci în viaţa reală. El îi îndeamnă pe scriitorii sovietici să oglindească adevărul acestei vieţi.
Scrisoarea tovarăşului Stalin către Demian Bednîi din 15 Iulie 1924, este un strălucit document, un model de stil bolşevic în îndrumarea literaturii. In această scrisoare, care uimeşte prin caracterul ei multilateral şi prin bogăţia problemelor pe care le pune, tovarăşul Stalin a făcut o profundă generalizare : filosof ia trisfeţei universale este filosofia celor care părăsesc scena, celor care şi-au trăit traiul. Filosoful oamenilor sovietici este plină de profundul optimism social al constructorilor lumii noi. Tovarăşul Stalin a scos în evidentă mai târziu şi în convorbirea cu cineaştii, această bază optimistă a concepţiei despre lume a poporului, care are încredere în forţele sale şi care priveşte viitorul cu curaj. Poporul iubeşte o artă plină de vigoare şi de dragoste de viaţă. Tovarăşul Stalin a ironizat pe oamenii de artă care nu înţeleg acest lucru.
Ilustrând prin exemple cum trebue desvăluit în mod realist sensul fenomenelor în diferite domenii ale vieţii, tovarăşul Stalin atrage atenţia asupra noului în viaţă de partid, în viaţa internă a Ţării Sovietice şi în viaţa internaţională.
In lumina acestor probleme, sunt cu deosebire importante sfaturile în directă legătură cu creaţia, pe care i le dă în această scrisoare tovarăşul Stalin lui Demian Bednîi. Tovarăşul Stalin îl sfătueşte pe poet să dea o raită prin Bacu. Aspectul exterior al Tiflisului, spune tovarăşul Stalin, este mai atrăgător. Dar pădurile de sonde petrolifere din Bacu, noua construcţie industrială de acolo, pot oferi un material foarte bogat pentru creaţia poetului. Cunoaşterea îndeaproape a centrului industrial Bacu 11 putea ajuta pe poet să creeze opere artistice realiste, legate de viaţă şi de victoriile în muncă ale clasei muncitoare.
Tovarăşul Stalin subliniază în toate scrierile şi cuvântările sale necesitatea studierii vieţii de către scriitori ca o condiţie primordială pentru crearea unor opere artistice de valoare. Când vorbeşte despre o operă de artă, I. V. Stalin pune în primul rând problema : cât de realist oglindeşte scriitorul viaţa. Iată dece, spre pildă, în aprecierea făcută asupra piesei „Virineia" de Seifulina, apreciere scrisă în cartea
PRINCIPALELE TRASATURI ALE REALISMULUI SOCIALIST 249
vizitatorilor de onoare ai teatrului „E. Vahtangov", tovarăşul Stalin a remarcat ca un merit al scriitoarei faptul că piesa ei este o frântură de viaţă, ruptă din viaţa adevărată.
Partidul Bolşevic îi învaţă pe oamenii de artă sovietici să nu se teamă de adevăr şi să oglindească viaţa în toate aspectele ei, în toată complexitatea ei, viaţa în mişcare, in luptă. Sarcina artiştilor sovietici — scrie tovarăşul Stalin cu prilejul celei de a 15-a aniversări a cinematografiei sovietice — este de a crea opere care să-i mobilizeze pe oamenii muncii la îndeplinirea sarcinilor importante ale construcţiei socialiste, care să le vorbească atât despre realizările cât şi despre greutăţile construcţiei socialiste.
Lămurind în convorbirea din 1932, cu scriitorii sovietici, principiile fundamentale ale realismului socialist, tovarăşul Stalin a arătat că dacă scriitorul oglindeşte cinstit adevărul vieţii, ajunge inevitabil la marxism. Imaginile şi evenimentele nu pot fi inventate, stând în camera de lucru, a subliniat tovarăşul Statin. Ele trebue luate din viaţă — : studiaţi viaţa, învăţaţi dela viaţă.
Este regretabil faptul că nici până astăzi unii scriitori sovietici nu urmează înţeleaptă indicaţie staiinistă şi nu studiază temeinic viaţa, rămânând în urma cerinţelor poporului.
Eroii timpului nostru sunt oamenii sovietici — constructorii comunismului — şi înainte de toate, detaşamentul lor de avantgardă — clasa muncitoare. Muncitorul nostru înaintat este un om nou, crescut de orânduirea sovietică, inovator în producţie, care nu poate trăi fără să înveţe şi să progreseze. El duce o muncă obiş-tească intensă şi trăieşte o viaţă interesantă şi multilaterală. Cerinţele sale culturale au crescut foarte mult. Dar unii scriitori, ca de pildă, N. Caterli în romanul „Furca de bronz" sau A. Râciagov, în romanul „Spre culmi", au înfăţişat unilateral pe muncitorul sovietic înaintat, subliniind numai o latură a vieţii sale — viaţa petrecută în producţie, fără a reflecta în mod realist portretul său moral, universul lui lăuntric şi participarea lui de fiece zi la viaţa socială şi politică a ţării.
Partidul Bolşevic şi tovarăşul Stalin au condamnat întotdeauna cu asprime zugrăvirea falsă a vieţii. Este de ajuns să ne amintim acele extrase din scrisoarea către Demian Bednîi, publicate în voi. 13-lea al „Operelor" lui i. V. Stalin, pentru a vedea ce atitudine intransigentă bolşevică ia tovarăşul Stalin faţă de operele acelea care prezintă viaţa sovietică defăimând-o, care suni pline de născociri mincinoase cu privire la istoria poporului sovietic şi care dezonorează numele de artist sovietic.
Toate hotărî ii Ic Comitetului Central al Partidului Bolşevic şi toate articolele din presa de partid, condamnă cu severitate asemenea opere. Au scris neadevăruri despre viaţa sovietică Ahmatova şi Zoşcenco; au denaturat realitatea noastră, regizorii filmului „Viaţa cea mare"; nu au prezentat în mod just pe oamenii sovietici nici dramaturgii şi compozitorii criticaţi în cunoscutele hotărîri ale CC. al P.C. (b) al U.R.S.S. cu privire la problemele ideologice.
Recent, presa sovietică a combătut şi cu drept cuvânt versurile greşite din punct de vedere ideologic ale poeţilor Sosi ura şi Procofiev şi libretele operelor „Din toată inima", şi „Bogdan Hmelniţchi". Autorii acestor opere s'au abătut dela adevărul vieţii.
Prima cerinţă a realismului socialist este reflectarea veridică, istoric concretă a realităţii. Ori, Vladimir Sosîura a zugrăvit o Ucraina aşa cum era în trecut, în afara timpului şi epocii. Poetul a observat sălciile pletoase, păsărelele, valurile Nipruîui, dar toate acestea nu sunt în măsură să desvălue imaginea Ucrainei Sovietice de astăzi, a Ucrainei industriale, a Ucrainei colhoznice, — a Republicii Socialiste Sovietice. Poetul Sosiura a spus un neadevăr, el a creat o poezie naţionalistă.
250
A. MIASNICOV
Alexandru Procofiev a descris în multe poezii pârâiaşe liniştite şi mesteacăni, imaginea muncitorului dela ţară cu secera şi coasa. El a trecut cu vederea măreţele transformări sociale, care s'au produs în ţara noastră. El nu cunoaşte satul colhoznic actual. Deaceea versurile lui zugrăvesc viaţa fals, iar prin complecta idealizare a ţării şi prin conţinutul lor de idei amintesc poezia naţionalistă a lui Sosiuia.
Opera „Bogdan Hmelniţchi" este scrisă de Compozitorul Danchevici, după libretul lui V. Vasilevschi şi A. Corneiciuc. Autorii libretului au comis o serioasă abatere dela adevărul istoric nereflectând lupta poporului ucrainean împotriva şleahtei poloneze, suferinţele poporului. Însăşi figura lui Bogdan Hmelniţchi este înfăţişată schematic în libret, iar unui dintre tovarăşii săi de arme, Bogun, este transformat într'un cavaler senzitiv. Autorii libretului au creat o lucrare falsă, care a fost des a pro hală de societatea sovietică.
Nesocotirea adevărului artistic duce inevitabil la forme decadente. Insuccesul operei lui Jucovschi „Din toată inima", prezentată la Teatrul Al a re al U.R.S.S. şi pe care spectatorii sovietici au dezaprobat-o în unanimitate, arată cât de îndreptăţită este această constatare.
Numai opera de artă care oglindeşte profund şi veridic viaţa, poate cuceri simpatia omului sovietic. Omul sovietic iubeşte adevărul şi urăşte minciuna.
Reflectarea vieţii în desvoltarea ei revoluţionară este o parte integrantă a realismului socialist.
Tovarăşul Stalin a arătat că poporul sovietic nu poate merge înainte fără a cunoaşte ţelurile acestui mers înainte. In consecinţă, nici scriitorul sovietic care reflectă veridic viaţa nu poate înfăţişa eroii săi în mod static, ci trebue să arate calea desvoltării lor. Indemnându-i pe artiştii sovietici să înveţe din viaţă, tovarăşul Stalin a subliniat în acelaş timp că ei trebue să se orienteze bine în cele ce văd. Ori, pentru a te orienta bine în ceeace vezi trebue să cunoşti bine marxismul.
Problema concepţiei înaintate despre lume a artistului sovietic este adeseori ocolită în critica sovietică. Mulţi cercetători subliniază numai o singură latură a realismului socialist — necesitatea reflectării veridice a vieţii, dar uită că reflectarea veridică a realităţii nu este posibilă în zilele noastre dacă nu se arată desvoltarea ei revoluţionară, adică dacă nu sunt bine înţelese legile desvoltării vieţii, descoperite de clasicii marxismului.
Nu există şi nu a existat vreodată ştiinţă mai creatoare decât marxismul. Nici o ştiinţă — a spus tovarăşul Stalin în lucrarea „Marxismul şi problemele lingvisticii" - nu se poate desvolta şi nu poate prospera fără lupta de opinii, fără libertatea criticii. Numai bucherii şi talmudiştii înlocuesc cercetarea vieţii prin formule şi citate învăţate pe de rost, pe care ie citează când trebue şi când nu trebue, în loc sa studieze condiţiile concrete ale vieţii. Un adevărat marxist este întotdeauna plin de patos creator, el este mereu în căutare şi nu se mulţumeşte cu cât a realizat.
Marxismul creator deschide în faţa artistului posibilităţi nelimitate. Realitatea este plină de contradicţii. A şti să găseşti în această realitate plină de contradicţii material pentru făurirea unor caractere tipice în împrejurări tipice şi a descoperi tendinţa tipică a desvoltării — iată sarcina grea, dar nobilă care stă înaintea fiecărui artist sovietic.
Viaţa, ne învaţă tovarăşul Stalin, nu stă niciodată pe loc. In viaţă se desfăşoară întotdeauna o luptă: lupta între vechi şi nou, lupta între ceeace piere şi ceeace se desvoită. Dar ceeace piere, luptă ca să existe şi apără cauza sa pierdută. Ideile vechi care servesc interesele forţelor care şi-au trăit traiul, ale societăţii, frânează mersul înainte al vieţii. Forţele noi, ce se nasc, îşi apără dreptul lor la existenţă. Ideile şi teoriile noi, care servesc interesele păturilor înaintate ale societăţii, înlesnesc desvoltarea societăţii, mersul ei înainte. Ele devin cu atât mai însemnate, cu cât reflectă mai precis particularităţile desvoltării reale. Nou! — ne învaţă to-
PRINCIPALELE TRASATURI ALE REALISMULUI SOCIALIST 251
varăşul Stalin — este de neînvins, mersul său înainte nu poate fi stăvilit; vechiul va pieri inevitabil, chiar dacă astăzi puterea lui ar mai îi încă mare.
Tovarăşul Stalin învaţă pe oamenii sovietici să privească înainte, departe, sa creadă în forţa noului, să lupte pentru biruinţa noului. Partidul — a spus tovarăşul Stalin — „ştie tot atât de bine să construiască noul, precum să distrugă vechiul". Construirea socialismului în Uniunea Sovietică, Marele Război pentru Apărarea Patriei şi evenimentele de după război confirmă adevărul adânc al previziunilor staliniste.
Tovarăşul Stalin a dat criticilor sovietici numeroase lecţii de felul cum trebue scoase în evidenţă fenomenele noi din viaţă şi ajutate să se desvolte.
Sn perioada războiului civil, Lenin i-a sfătuit pe literaţi să studieze experienţa vieţii de fiecare zi, să vadă în această experienţă mlădiţele modeste ale comunismului, să aibă grijă de ele, să le ajute să se desvolte. La sfârşitul perioadei 1920—1930, U.R.S.S. sub conducerea partidului lui Lenin şi Stalin a păşit la îndeplinirea primului plan cincinal, care punea bazele economice ale socialismului. Mlădiţele comunismului deveniră ramuri tinere. Începea să se desfăşoare întrecerea socialistă.
Tovarăşul Stalin a scris prefaţa la broşura „întrecerea maselor" de E. Mi-culina. Tovarăşul Stalin a caracterizat puternicul avânt a! maselor în producţie în anii aceia, drept metoda comunistă de construire a socialismului pe baza activităţii maxime a maselor de milioane ale oamenilor muncii, drept înflorirea tuturor posibilităţilor şi talentelor omului eliberat de sub jugul exploatării. întrecerea nu are nimic comun cu concurenţa, a arătat tovarăşul Stalin: concurenţa înseamnă dominaţia unora şi moartea altora, iar întrecerea este ajutorul tovărăşesc dat de fruntaşi celor rămaşi în urmă pentru a obţine un avânt general.
După ce broşura apăruse s'a constatat că ea conţine diferite inexactităţi şi greşeli. Criticii zeloşi au hotărît ca această broşură să fie retrasă. In scrisoarea către Felix Con, din 9 Iulie 1929, tovarăşul Stalin a protestat cu hot ari re împotriva unei asemenea metode aracceeviste şi înainte de orice a pus problema caracterului greşelilor pe care ie conţinea broşura. S'a văzut că autoarea nu scrisese lucruri inexacte decât în anumite amănunte, dar că orientarea generală a broşurei era justă, neconţinând nimic antipartinic sau nesovietic. Broşura popularizează ideia întrecerii şi inoculează cetitorului spiritul întrecerii. Tovarăşul Staiin dăduse ca exemplu un caz luat din literatură. Celebrul scriitor al timpurilor noastre, Şolohov, arată în scrisoare tovarăşul Stalin — a comis şi el o serie de greşeli grosolane în primele două volume ale romanului „Pe Donul liniştit", dar rezultă oare de aci că romanii! trebue retras din vânzare ? Scrisoarea tovarăşului Staiin către Felix Con a fost de o mare însemnătate în lupta împotriva acelora care căutau să statornicească un regim aracceevist în critică, şi în deosebi în lupta împotriva procedeelor rapp-oviste de ponegrire în materie de literatură.
Partidul îi învaţă pe critici să deosebească în cărţile pe care le analizează ceeace este dominant, principal şi central de ceeace este particular şi secundar; ii învaţă să aprecieze just caracterul greşelilor săvârşite de scriitori. In această privinţă, prezintă deasemenea un mare interes scrisoarea tovarăşului Staiin din 19 Martie 1930 adresată scriitorului Bezâmenschi în legătură cu cele două piese ale acestuia „Un foc de armă" şi „O zi din viaţa noastră", pe care critica le atacase pe motiv că ar îi nişte opere mic burgheze, ba chiar antipartinice. Bezâmenschi s'a adresat tovarăşului Staiin, rugându-1 să dea o apreciere asupra acestor opere.
Tovarăşul Stalin a definit în primul rând trăsătura fundamentală, patosul acestor piese, în care scriitorul pune în lumină neajunsurile aparatului nostru, manifestând profunda convingere că aceste neajunsuri pot fi îndreptate. De aci reiese o concluzie  teoretică  foarte  importantă:   dacă  scriitorul  în  opera sa
252
A. M1ASNIC0V
supune opiniei publice frânturi din viaţă arătând lipsurile serioase ale muncii şi dacă scriitorul crede într'adevăr în biruinţa inevitabilă a noului, a elementului înaintat asupra elementului vechi şi care şi-a trăit traiul, cititorii sovietici vor primi cu recunoştinţă această operă. Dacă, dimpotrivă, scriitorul va scoate ia lumină o frântură din viaţă care este îngreunată de rămăşiţele capitalismului în conştiinţa si existenţa oamenilor sovietici şi va afirma că aceasta este viaţa adevărată... a poporului, aşa cum afirma Zoscenco în povestirile sale calomnioase, atunci cititorul sovietic va respinge asemenea opere, ştiind că sunt mincinoase, că sunt frânturi din trecutul pe cale de dispariţie, care piere în procesul luptei pentru triumful comunismului. Deaceea, tovarăşul Staiin l'a mustrat atât de aspru şi cu atâta sinceritate bolşevică pe Demian Bednîi, care publicase foiletoanele calomnioase „Dă-te jos de pe cuptor", „Fără cruţare" şi „Băltoaca".
Desvăluind patosul fundamental din creaţia scriitorilor, tovarăşul Staiin n'a îndemnat în schimb niciodată să se cocoloşească diferitele lor greşeli de amănunt. Astfel, de pildă, el a sfătuit ca E. Miculina „să fie trasă de urechi" şi să fie serios criticată în presă pentrucă săvârşise o serie de inexactităţi grosolane în broşura ei. In piesele lui Bezâmenschi „Un foc de armă" şi „O zi din viaţa noastră", tovarăşul Stalin a semnalat prezenţa unor rămăşiţe ale avantgardismului comsomolisl dar, fără a trece sub tăcere greşelile, tovarăşul Stalin a arătat că nu aceste lipsuri neînsemnate, care ţin de domeniu! trecutului, constitue trăsătura fundamentală a conţinutului acestor piese.
Lupta dintre nou şi vechi pătrunde în toate sferele vieţii sovietice şi se manifestă şi în lupta dintre diferitele curente în artă.
In răspunsul dat lui Bill Beloţercovschi, în 1929, tovarăşul Staiin arată că ar fi nelalocul lui să aplicăm în artă noţiunile interne de partid, de deviere „de dreapta" sau „de stânga", arătând că arta nu este un domeniu de partid, ci un domeniu incomparabil mai vast. Dar existau totuşi în literatură tot felul de tendinţe, printre care şi tendinţe antisovietice. Partizanii regimului aracceevist în literatură, rapp-oviştii, cereau să se treacă la lichidarea pe cale administrativă a literaturii neproletare. Tovarăşul Staiin socotea că un ustfel de procedeu în artă este nejust. Esenţialul nu este, spunea el, să interzici, ci să înlături de pe scenă pe calea întrecerii maculatura neproletară. Numai în condiţiile întrecerii putem obţine formarea şi cristalizarea literaturii sovietice. întreaga desvoltare ulterioară a literaturii a arătat cât de justă era calea indicată de tovarăşul Staiin.
Legea luptei contrariilor, a luptei dintre vechi şi nou, se manifestă într'o societate socialistă altfel decât într'o societate împărţită în clase antagoniste. Contradicţiile care în societatea socialistă sunt antagoniste, se desvălue şi se lichidează prin critica şi autocritica bolşevică. Deaceea Partidul Bolşevic a sprijinit întotdeauna critica şi autocritica creatoare şi i-a condamnat cu asprime pe cei ce nu înţeleg importanţa criticii şi autocriticii în societatea sovietică.
La sfârşitul perioadei 1920—1930 a. M. Gorchi, căutând să rezolve această problemă, a comis o greşeală. Gorchi socotea că, în raport cu realizările imense ale poporului sovietic în construirea societăţii socialiste noi, diferitele lipsuri în muncă sunt neînsemnate. Deaceea el susţinea că tovarăşii care scot la iveală aceste lipsuri dau apă la moară duşmanilor şi i-a sfătuit pe militanţii din presă să nu critice prea mult lipsurile şi să vorbească în schimb despre realizări. Tovarăşul Stalin a arătat în scrisoarea din 17 Ianuarie 1930 adresată lui Gorchi, greşeala pe care o face marele scriitor în felul de a înţelege autocritica
Gorchi nu vedea decât o singură latură a autocriticii, latura negativă şi sublinia că ea dă materia! duşmanilor. Tovarăşul Stalin a fost de acord cu Gorchi asupra faptului că o asemenea latură negativă există, dar nu că aceasta ar fi principala latură.
PRINCIPALELE TRASATURI ALE REALISMULUI SOCIALIST 253
Gorchi n'a sesizat că în primul rând, autocritica descătuşează energia constructivă a oamenilor munci», că ea stimulează iniţiativa creatoare şi că aceasta constituie principalul în autocritică. Deaceea partea pozitivă a autocriticii — i-a arătat tovarăşul Stalin iui Gorchi — depăşeşte partea ei negativă.
Respingând propunerea lui Gorchi de a se renunţa la autocritică, tovarăşul Stalin a găsit, totuşi, un sâmbure raţiona! în cele arătate de Gorchi. Dacă presa accentuează prea mult lipsurile şi uneori le etalează chiar, atunci trebue stabilit un echilibru, ba chiar arătarea lipsurilor trebue contrabalansată prin arătarea realizărilor ; dar in nici un caz nu trebue să se renunţe la autocritică. Toate aceste indicaţii date de tovarăşul Stalin au o legătură directă cu literatura. Autocritica contribue să desvăluie mai adânc lupta dintre vechi şi nou din viaţa sovietică, cu alte cuvinte, ea contribuie la prezentarea realistă a vieţii în desvoltarea ei revoluţionară.
Istoria, spunea tovarăşul Stalin în convorbirea cu scriitorul german Emil Liulwig, o fac oamenii. Dar oamenii iac istoria numai în măsura în care înţeleg just condiţiile în care se aîlă şi în măsura în care înţeleg cum trebuesc schimbate aceste condiţii. Numai vulgarizatorii marxismului neagă rolul personalităţii în istorie.
Dar oamenii sunt de tot soiul. Unii apără ideile progresiste, alţii luptă pentru victoria ideilor reacţionare. Lupta de eliberare condusă de proletariat şi Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie au chemat la viaţă forţele nesecate ale poporului. Lenin şi Stalin ne învaţă să descoperim în masele muncitoare talente adevărate, capabile să se manifeste în diferite domenii ale ştiinţei şi culturii.
Acest lucru este valabil şi pentru literatură. Tovarăşul Stalin a arătat că trebue dusă lupta împotriva acelor „aşi" ai literaturii, care nu îasă drumul liber tinerilor. Obiceiului boieresc de a-i promova pe „corifeii" care sunt în orice caz consacraţi, tovarăşul Stalin i-a opus preocuparea curagioasă de a promova oameni tineri şi capabili, autori simpli şi necunoscuţi, care se străduesc să aducă contribuţia lor la tezaurul comun al construcţiei socialiste. Datorită înţeleptelor indicaţii staliniste literatura sovietică se complectează neîncetat cu forţe tinere, din rândul cărora Partidul Bolşevic educă cu grijă şi exigenţă artişti talentaţi. Reprezentanţii generaţiei mai în vârstă şi tineretul talentat desvoltă cu puteri unite arta sovietică.
In educaţia scriitorilor sovietici joacă un rol imens critica şi autocritica bolşevică. Critica principială, dar în acelaş timp plină de solicitudine a contribuit întotdeauna şi contribuie la desvoltarea scriitorilor sovietici. O strălucită pildă în acest sens este recenta ediţie complectată şi îmbogăţită a romanului „Tânăra gardă" de A. Fadeev. Cititorii sovietici au primit la vremea ei cu căldură această operă, care înfăţişează eroismul tineretului sovietic în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Deşi a preţuit mult romanul lui A. Fadeev, critica de partid a relevat o serie de lipsuri importante ale acestei minunate opere. Tovarăşul Fadeev a avut o atitudine bolşevică faţă de critica de partid. El a cercetat din nou faptele concrete, a studiat mai profund viaţa şi a creat o nouă variantă a romanului. Scriitorul a izbutit să arate forţa conducătoare a Partidului Bolşevic în lupta eroică a patrioţilor sovietici şi legătura organică dintre activitatea eroilor luptei ilegale bolşevice şi lupta întregului popor, a izbutit să creeze minunate tipuri de comunişti conducători ai „Tinerei gărzi", să pună şi mai bine în lumină figurile comsomoliş-tilor şi să sublinieze îmbinarea spontaneităţii tinereşti cu înaltul patriotism sovietic.
Este inevitabil ca problema reflectării veridice a vieţii în desvoltarea ei revoluţionară să pună problema idealului estetic al omului sovietic. In centrul atenţiei artistului se aîlă întotdeauna omul. Cu drept cuvânt Gorchi numea arta, ştiinţa despre om.
încă pe vremea lui, Marx arătase care sunt bazeie concepţiilor estetice ale
254
A. MIASNICOV
omului. „Animalul — a arătat Marx — crează numai ceeace este necesar pentru continuarea vieţii speciei căreia îi aparţine. In fond, animalul nu este capabil de creaţie, el cunoaşte numai consumaţia. Numai omul este în stare să creeze cu adevărat. El ştie să producă în concordanţă cu necesităţile fiecărei specii şi ştie întotdeauna să se apropie de obiect cu măsură potrivită, cu alte cuvinte, desvoltă toate posibilităţile în stare latentă ale naturii, lucrurilor şi însuşirilor omeneşti. Deaceea, el creează şi conform cu legile frumosului".
Dar în condiţiile societăţii capitaliste, posibilitatea creaţiei adevărate în toate domeniile vieţii este încătuşată de relaţiile de exploatare. Muncitorul din fabrica capitalistă simte el însuşi că munca nu-i aparţine. In muncă el nu numai că nu-şi desfăşoară liber energia fizică şi intelectuală, dar dimpotrivă el îşi istoveşte trupul şi-şi ruinează inteligenţa. Muncitorul nu se simte el însuşi decât în afara muncii pentru exploatator. Adevăratele însuşiri omeneşti ale muncitorului exploatat ies la suprafaţă în procesul luptei împotriva lumii capitaliste. Deaceea, după cum sublinia Engels, sarcina literaturii înaintate în aceste condiţii este de a înfăţişa realist raporturile sociale reale din societatea capitalistă, de a sdruncina optimismul iumei burgheze şi de a zămisli credinţa în posibilitatea de a schimba lumea.
După victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, omul a căpătat pentru prima dată posibilitatea de a-şi desvoltă multilateral mintea, sentimentele şi voinţa. Această victorie de o importanţă istorico-mondială a dus la un elan de muncă al maselor populare nemaiîntâlnit în istoria omenirii. Dar în primii ani ai Puterii Sovietice, după curn a subliniat tovarăşul Stalin în scrisoarea către Gorchi, nu toţi au avut nervii, forţa, tăria de caracter şi înţelegerea necesară pentru a privi tabloul grandios al înfrângerii vechiului şi al construirii noului în sensul necesităţii lui, şi, prin urmare, să-1 dorească. Dar nici chiar atunci aceşti oameni nu reprezentau majoritatea. Forţa noastră, sublinia tovarăşul Stalin, stă în faptul că tonul vieţii îl dau bolşevicii, constructorii socialismului încrezători în victoria lor.
Au trecut peste două decenii decând a fost scrisă această scrisoare. In U.R.S.S. s'a construit socialismul şi s'a realizat unitatea morală şi politică fără precedent a poporului sovietic. Poporul şi comunismul au devenit noţiuni de nedespărţit, U.R.S.S. a adus jertfe nenumărate pentru a salva omenirea de barbaria fascistă şi se află astăzi în avantgarda luptei pentru pace, democraţie şi socialism.
In aceste condiţii, omul ţării sovietice a căpătat posibilităţi nemaiîntâlnite pentru a crea — cum spunea Marx — după legile frumosului. In faţa tuturor artiştilor sovietici stă grena dar nobila sarcină, de a înfăţişa această viaţă nouă în desvoltarea ei revoluţionară şi de a arăta frumuseţea biruinţei noului asupra vechiului, frumuseţea desvoltării relaţiilor comuniste, frumuseţea giganticului mers înainte al întregii societăţi sovietice.
*
Construind Statul Sovietic şi conducând revoluţia culturală în U.R.S.S., V I. Lenin şi I. V. Stalin au subliniat în repetate rânduri marea importanţă a muncii educative în rândurile oamenilor muncii. Izvorul nesecat al trăiniciei orânduirii sovietice — a arătat tovarăşul Stalin la Congresul XVIII-lea al Partidului — îl constitue forţele motrice ca: unitatea morală şi politică a societăţii sovietice, prietenia popoarelor din U.R.S.S. şi patriotismul sovietic.
Artiştii sovietici creind opere artistice realiste cu un înalt conţinut de idei şi înfăţişând realitatea în desvoltarea ei revoluţionară, pot să contribue mult la consolidarea continuă a unităţii morale şi politice a societăţii sovietice, la colaborarea prietenească dintre muncitori, ţărani şi intelectuali, la întărirea prieteniei dintre popoarele Uniunii Sovietice şi la desvoltarea patriotismului sovietic. Sarcina trans-
PRINCIPALELE TRASATURI ALE REALISMULUI SOCIALIST 255
formării ideologice şi a educării oamenilor muncii în spiritul socialismului este o datorie de onoare a fiecărui ora de artă sovietic. Rolul artei creşte imens în perioada trecerii treptate deia socialism la comunism, când educaţia comunistă a oamenilor muncii şi lupta pentru lichidarea rămăşiţelor capitalismului în conştiinţa oamenilor capătă o importanţă hotărîloare.
Rolul educativ al artei poate fi pe deplin înţeles numai dacă ne bazăm pe teoria leninist-stalinistă a reflectării, pe învăţătura marilor corifei şi a ştiinţei despre rolul ideilor înaintate şi a! ideilor învechite.
Precum se ştie, drumul cunoaşterii umane merge dela contemplarea vie la gândirea abstractă şi dela aceasta la practică. Justeţea cunoaşterii lumii este verificată prin practică. Calea cunoaşterii artistice a lumii are trăsăturile ei specifice, dar nu diferă principial de cunoaşterea ştiinţifică a lumii. Ideile care reflectează veridic lumea de pe poziţiile concepţiei înaintate despre lume, dispun la rândul lor de o imensă forţă de înrâurire a vieţii.
in acest sens, conştiinţa nu numai că reflectă lumea, dar o şi făureşte. Teoria înaintată, bazată pe practică, nu indică numai calea desvoltării, dar şi ajută să se meargă pe această cale, dând oamenilor încredere, înţelegerea legăturii lăuntrice a evenimentelor în curs de desfăşurare şi putere de orientare.
După ce a creat o operă, artistul nu-i verifică singur veridicitatea, ci o face împreună cu cititorii care devin părtaşii gândurilor şi sentimentelor sale şi iau parte şi ei la viaţa eroilor săi. Dacă experienţa artistului nu corespunde cu experienţa cititorului, dacă artistul nu exprimă ceeace simte poporul, dacă artistul nu desvălue acele aspecte ale realităţii pe care poporul încă nu le cunoaşte, dar pe care vrea să le cunoască, dacă — aşa cum spune L. N. Tolstoi — opera nu este molipsitoare, adică nu agită poporul, atunci înseamnă că ea reflectă punctul de vedere îngust — subiectiv — al artistului asupra lumii şi că nu e necesară poporului. Poporul nu citeşte niciodată cărţi numai de dragul de a citi ; el citeşte cărţi ca să afle ceva nou, ca să înveţe ceva, ca să capete o mai mare experienţă de viaţă.
Arătând influenţa imensă a literaturii, A. M. Gorchi, întemeietorul realismului socialist spunea că pentru el cartea este o minune, că ea conţine sufletul celui care a scris-o şi că ea desvălue adesea omului lucruri pe care el nu le-a văzut niciodată. Gorchi spunea că a citi cărţile e ca şi cum ai sta de vorbă cu oamenii din lumea întreagă.
in aprecierea marilor opere de artă, partidul subliniază înainte de toate importanţa lor educativă.
Se ştie cât de mult preţuia Lenin romanul „Mama" de Gorchi. Lenin spunea despre această carte că a venit tocmai la momentul potrivit, pentrucă mulţi muncitori intraseră în mişcarea muncitorească în mod inconştient, spontan, şi că tocmai de aceea le va fi de mare folos citirea unui roman despre lupta organizată a clasei muncitoare. După ce a citit poezia lui Maiacovschi „Şedinţe", Lenin a spus că n'a mai avut de rnult o asemenea mulţumire pe plan politic şi administrativ. In anii grei ai războiului civil, Lenin i-a Scris lui Serafimovici despre schiţele literare ale acestuia în legătură cu viaţa frontului, cu viaţa din spatele frontului, că munca lui este necesară Partidului.
Se ştie deaserneni cât de mult a apreciat Partidul Bolşevic activitatea marelui artist proletar A. M. Gorchi. Cu prilejul împlinirii a 40 de ani de activitate literară şi revoluţionară a scriitorului, tovarăşul Staiin i-a urat ani mulţi de viaţă şi muncă spre bucuria tuturor oamenilor muncii şi spre spaima duşmanilor clasei muncitoare. Arătând însemnătatea lui Maiacovschi, tovarăşul Stalin a spus că Maiacovschi a fost şi rămâne cei mai bun şi mai talentat poet al epocii sovietice.
Tovarăşul Staiin subliniază neîncetat rolul educativ al artei. Să luăm, de pildă, cunoscuta scrisoare către Gorchi din 17 Ianuarie 1930. Gorchi îi scrisese to-
256
A. iMIASNICOV
varăşului Stalin că pe atunci se mai găseau încă printre tineri câte unii, pe ici-colo, care nu înţelegeau în toată profunzimea măreţia grandioasei construcţii care se înălţa în Uniunea Sovietică. Iu răspunsul său, tovarăşul Stalin î-a scris lui Gorchi că este necesar să se organizeze o acţiune prin care aceştia să fie influenţaţi ideolo-giceşte şi să se ajungă la rezultate serioase în această problemă. Deaceea, a acceptat propunerea lui Gorchi de a fonda revista „Za rubejom" (Peste hotare) şi a edita o serie de culegeri populare despre „Războiul civil", făcându-se apel în acest scop la A. Tolstoi şi la alţi maeştri ai condeiului, cu alte cuvinte de a se organiza această acţiune de înrâurire pe plan ideologic prin zugrăvirea cu mijloace artistice realiste a vieţii lumii capitaliste şi a vieţii din Ţara Sovietică.
in convorbirea cu scriitorii sovietici din 1932, tovarăşul Stalin i-a numit pe scriitorii noştri „ingineri ai sufletelor omeneşti". Această formulă este indisolubil legată de formula realismului socialist. Scriitorul sovietic poartă o mare răspundere. După cum inginerul trebue să ştie să ridice construcţii minunate, tot astfel scriitorul sovietic trebue să contribue la modelarea sufletului omului din noua societate comunistă. Roiul activ şi plin de răspundere al scriitorului este accentuat cu o deosebită tărie în rezoluţiile de după război ale Comitetului Central al Partidului Comunist (b) în problemele desvoltării literaturii, teatrului, cinematografului şi muzicii.
Poporul aşteaptă dela scriitorii sovietici să sintetizeze în artă experienţa imensă pe care au acumulat-o oamenii sovietici în decursul celor 34 de ani de existenţă a Statului Socialist. Poporul vrea să înţeleagă mai profund evenimentele care au loc.
In zilele noastre, se ridică în ţară construcţii gigantice. Pe Volga, Don, Nipru şi Amu-Daria se înalţă construcţii hidrotehnice, fără seamăn în lume. Poporul a numit aceste construcţii, începute din iniţiativa tovarăşului Stalin, construcţiile comunismului. Dar scriitorii sovietici n'au înfăţişat aşa cum se cuvine în operele lor de artă acest proces măreţ şi pe eroii acestor construcţii, — oamenii epocii staiiniste.
Temelia vieţii însăşi a orânduirii sovietice este politica partidului bolşevic. Puterea artei sovietice i-o dă faptul că nu are alte interese decât interesele poporului, interesele statului. Sarcina artei sovietice este de a educa tineretul în spiritul comunist, a forţei morale şi încrederii în cauza sa. Oamenii de artă vor putea îndeplini această sarcină numai dacă operele lor vor face o propagandă activă pentru politica orânduirii sovietice.
Arta trebue să oglindească viaţa în neîncetata ei mişcare înainte, să pună în lumină trăsăturile cele mai bune ale caracterului omului sovietic, să le poetizeze, să ajute la desvoltarea lor, să arate că aceste calităţi nu sunt inerente numai unor eroi aleşi, ci milioanelor de oameni sovietici. In acelaşi timp artistul are datoria să arate oamenilor sovietici cum nu trebue să fie şi să biciuiască rămăşiţele capitalismului în conştiinţa lor şi în viaţa lor de toate zilele. Artistul sovietic nu poate să se târască în coada evenimentelor. Cerinţele şi gustul poporului au crescut foarte mult şi artistul este dator nu numai să fie la nivelul lor, dar şi să ie-o ia înainte, să îmbogăţească poporul cu idei noi, să-i desvolte şi mai mult gustul şi să ducă întregul popor înainte. Pentru îndeplinirea acestei măreţe sarcini, oamenii de artă sovietici trebue să pătrundă cu curaj în viaţă, s'o studieze mai profund şi mai bine, să ştie să vadă în ea procesul unei desvoltări neîncetate şi să contribue activ la această desvoltare.
Totuşi unii scriitori sovietici, care nu cunosc bine viaţa sovietică, îşi simplifică sarcina. In loc de a înfăţişa procesul complex a! luptei dintre nou şi vechi în societatea sovietică, ei se mărginesc, de pildă, să prezinte conflicte imaginare între preşedinţi de colhoz înapoiaţi şi colhoznici fruntaşi, între directori de uzină "m a pout i şi muncitori inovatori. Un asemenea mod primitiv de a desvălui contradicţii din viaţa sovietică micşorează rolul educativ a! literaturii sovietice.
PRINCIPALELE TRASATURI ALE REALISMULUI SOCIALIST
257
Bogăţiile spirituale ale oamenilor sovietici nu sunt mai puţin preţioase decât avuţiile materiale. Rebutul în domeniul educării sufletului omenesc este un rău şi mai mare decât neîndeplinirea unui plan de producţie. Fiecare succes al oamenilor de artă este privit de popor ca o mare victorie a lui şi fiecare insucces ca o înfrângere. Partidul le cere artiştilor să creeze o cultură bogată. Artiştii trebue să fie în prima linie.
Una din sarcinile cele mai importante ale oamenilor de artă sovietici este lupta împotriva influenţei dizolvante a culturii burgheze a Europei Apusene şi a Americii, lupta împotriva ploconirii faţă de această cultură decadentă. Gorchi a arătat că rolul burgheziei în făurirea culturii a fost mult exagerat. Burghezia n'a socotit niciodată că desvoltarea culturii este desvoltarea culturii maselor largi populare.
în Ţara Sovietică, s'a creat o cultură cu adevărat populară bazată pe teoria cea mai înaintată, teoria lui Marx, Engeis, Lenin şi Staiin. Oglindind, o orânduire mult superioară oricărei democraţii burgheze din Occident şi din America, arta sovietică este în drept să înveţe întreaga omenire civilizată ce este adevărata omenie. Ploconirea în faţa culturii burgheze aflată în marasm şi descompunere, încercarea unor indivizi izolaţi de a reînvia rămăşiţele capitalismului, de a înlocui tezaurul culturii sovietice prin muzica epileptică a jazzului, prin triviala dramaturgie occidentală de proastă calitate şi prin literatura mic-burgheză mărginită, este o încercare de a otrăvi conştiinţa oamenilor sovietici. Trebue să ducem o luptă necruţătoare împotriva oricăror curente reacţionare în domeniul teoriei artei. Decadenţii, natura-liştii, vulgarizatorii marxismului, proletcultiştii, rapp-oviştii, antipatrioţii cosmopoliţi şi formaliştii au căutat să-i dezarmeze pe scriitorii sovietici, să le răpească rolul de cinste de ingineri ai sufletelor omeneşti, să-i transforme în nişte panglicari la moda, în creatori fără de idei ai unor nimicuri „frumoase".
V. I. Lenin a spus că faptele — dacă sunt luate în ansamblul lor — sunt foarte convingătoare. Dar faptele mici, dacă sunt luate fără nicio legătură între ele, fragmentar şi arbitrar, nu sunt decât o simplă jucărie. Cu astfel de fapte mici operează decadenţii, care prezintă ideile şi impresiile lor înguste, egoiste, drept o artă adevărată. Dar arta adevărată cere generalizări tipice. Naturaliştii se bizuie pe faptele meschine şi sărace din viaţa reală, ei resping generalizările tipice, încercând să redea prin fotografiere, de preferinţă, aspectele sumbre şi să prezinte ceeace este vechi şi pe cale de dispariţie drept persistent şi tipic. Tot felul de proletcultişti şi rapp-ovişti au încercat să creieze o artă artificială de seră, ruptă de popor. Alături de cosmopoliţii antipatrioţi ei au tratat cu dispreţ măreaţa moştenire clasică. Formaliştii au căutat să golească arta de orice conţinut de idei, să transforme artiştii în nişte scamatori abili, să reducă importanţa operelor de artă la desfătarea estetică a unui grup restrâns de „cunoscători" aleşi.
Aceste teorii nu puteau aduce decât prejudicii artei sovietice. Deşi au fost zdrobiţi în luptă deschisă, „teoreticienii" acestor şcoli reacţionare mai încearcă totuşi să-şi exercite influenţa asupra unor oameni de artă şovăelnici şi slab pregătiţi din punct de vedere teoretic. Teoria staiinistă a realismului socialist nu lasă piatră pe piatră din aceste elucubraţii deşarte ale „şcolilor" reacţionare.
Datorită politicii înţelepte a Partidului nostru, datorită directivelor tovarăşului Staiin, literatura sovietică a obţinut succese însemnate în cursul planului cincinal postbelic. Au fost create opere care reflectă veridic viaţa în perioada trecerii dela socialism la comunism şi contribuie !a educarea oamenilor sovietici în spiritul comunismului. Literatura de după război îşi concentrează atenţia spre oglindirea temelor generale din viaţă sovietică, spre prezentarea vieţii şi luptei clasei muncitoare sovietice şi ţărănimii sovietice care construiesc comunismul. Numeroasele opere create după război, diferite unele de altele ca temă, cât şi prin stil şi gen, înfăţişează omul
17. — Viaţa Românească. — c. 946
258
A. MIASNICOV
nou, educat de puterea sovietică şi de partid, înfăţişează noul chip spiritual al oamenilor pătrunşi de un devotament neţărmurit faţă de Partidul lui Lenin şi Stalin şi profund convinşi că puterea statului sovietic stă în munca plină de abnegaţie a milioanelor de oameni însufleţiţi de ideile comunismului.
Partidul şi Guvernul acordă o înaltă apreciere realizărilor scriitorilor sovietici : în decurs de cinci ani, peste 150 de opere literare au fost distinse cu Premiu! Stalin.
O sarcină de răspundere care stă în faţa scriitorilor sovietici, este aceea de a-şi însuşi măestria artistică.
Printre unii scriitori şi critici sovietici a circulat până nu de mult teoria vulgarizatoare care pretindea că pentru literatura sovietică ar fi importantă numai o justă orientare ideologică, iar problemele măestriei artistice ar fi de importanţă secundară; că de aceste probleme se ocupă formaliştii. Această concepţie duce la coborîrea atât a nivelului ideologic, cât şi a celui artistic al artei, lipseşte arta dc însemnătatea ei educativă şi vine în contradicţie cu cele mai bune tradiţii ale esteticii clasice ruse. Dacă artistul nu crează imagini destul de expresive, dacă opera sa este confuză, iar limba neglijentă — atunci oricât ar fi de frumoase în intenţia autorului ideile pe, care le conţine, o asemenea operă nu-l va emoţiona pe cititor, nu-i va desvălui aspectele noi ale vieţii, nu-l va ajuta în luptă, ci îi va stârni o justificată indignare. Partidul a prevenit pe scriitorii sovietici că cei care vor manifesta în muncă o atitudine uşuratică şi lipsită de răspundere, s'ar putea pomeni în afara artei sovietice înaintate.
Scriitorii sovietici trebue să înveţe tot mai mult ca să creeze opere în stare să satisfacă întru totul cerinţele ideologice şi estetice ale poporului. Datoria criticilor sovietici şi a istoricilor literari este ca, pe baza lucrărilor geniale ale tovarăşului Stalin, pe baza indicaţiilor înţelepte ale Partidului Bolşevic, să sintetizeze experienţa desvoltării artei sovietice în decurs de trei decenii şi jumătate şi să aprofundeze problemele fundamentale ale esteticei sovietice, ajutându-i pe oamenii de artă să creeze opere demne de marea epocă a lui Lenin şi Stalin.
Din „Bolşevic", Nr. 24, 1951
DUMITRU C. MI CU
MARELE ADEVĂR AL VEACULUI NOSTRU
Constantin Simonov îşi începe articolul consacrat ediţiei refăcute a romanului „Tânăra Gardă" prin această frază: „Când citeşti ultima pagină a romanului „Tânăra Gardă" in noua ediţie, complectată şl revăzută dc autor, te cuprinde recunoştinţa faţă de scriitorul Alexandr Fadeev care a terminat una din cărţile cele mai nobile şi mai pline de poezie în legătură cu anii Marelui Război pentru Apărarea Patriei" (Literaturnaia Gazeta, nr. 151.22. XII. 1951). Nu numai pentru această carte, ci pentru tot ce-a dăruit literaturii, oamenii cinstiţi din lumea întreagă îi sunt recunoscători lui A. Fadeev. Oamenii muncii din ţara noastră l-au cunoscut şi au învăţat să-1 iubească din articolele şi cuvântările sale, dar mai ales din romanele „înfrângerea" şi „Tânăra Gardă", traduse anii trecuţi în româneşte. Sărbătorirea ce-, lor 50 de ani de viaţă ai marelui scriitor, le-a adus cititorilor români ai lui Fadeev bucuria de a se reîntâlni cu autorul drag în paginile romanului său „Ultimul din Udeghe", apărut cu această ocazie în editura „Cartea Rusă".
Cei cc i-au cunoscut din „înfrângerea" şi „Tânăra Gardă" laturile esenţiale ale personalităţii artistice, îşi pot face acum o idee mai clară despre complexitatea acestei personalităţi. In evoluţia scriitorului, romanul „Ultimul din Udeghe" constitue o importantă etapă, care face trecerea dela „înfrângerea" la „Tânăra Gardă". Dacă „înfrângerea" vestea, în 1927, un romancier cu bogate resurse, „Ultimul din Udeghe" scris între 1930 — 1936, l-a consacrat
pe A. Fadeev ca pe unu! din exponenţii cei mai de seamă ai celei mai înaintate literaturi, literatura realismului socialist.
Intre aceste prime două romane există o legătură strânsă. Aşa cum „înfrângerea" continuă pe o treaptă superioară experienţa din nuvelele „Revărsarea" (1923) şi „împotriva curentului" (1924), — „Ultimul din Udeghe" ridică viziunea asupra realităţii la o înălţime nouă — îmbrăţişând un câmp de observaţie mult mai vast, decât în primul roman şi desvăluind în iureşul faptelor sensuri mai adânci. Amândouă romanele (ca şi nuvelele) zugrăvesc viaţa din timpul revoluţiei şi războiului civil, în Siberia orientală. Ele prezintă oamenii şi locurile unde a copilărit autorul, faptele pe care le-a cunoscut şi chiar le-a trăit în copilărie şi tinereţe. „Roman aute-biografic în înţelesul cel mai bun al cuvântului", — după expresia unui critic sovietic — „Ultimul din Udeghe" se bazează pe însăşi experienţa de viaţă a scriitorului. A. Fadeev a luat parte activă între 19191921, la luptele de partizani, sub numele conspirativ de „Bulâga". Luptele descrise în aceste opere s'au petrecut aevea. Eroii romanelor sunt în bună parte oameni cunoscuţi de scriitor. In Piotr Surcov, bunăoară, avem imaginea vajnicului conducător de partizani Serghei Lazo.
Apariţia romanului „Înfrângerea" a constituit un eveniment în literatura sovietică, datorită felului nou în care era înfăţişat chipul conducătorului bolşevic. Figuri luminoase de comandanţi ai detaşamentelor   roşii   au   înfăţişat   înainte dc
260
DUMITRU MICU
Fadeev, A. Serafimovici în Cojuh din „Torentul de fier" şi D. Furmanov în Ceapaev, eroul romanului cu acelaşi titlu. Zugrăvirea eroului din „înfrângerea", Levinson, înseamnă însă un pas înainte. In el se îmbină calităţile esenţiale ale conducătorului bolşevic: voinţa fermă şi conştiinţa înaintată. Rolul său de forţă conducătoare conştientă e demonstrat clar în „înfrângerea".
Crearea unui atare erou a însemnat o biruinţă hotărâtă asupra scriitorilor ce militau în cadrul organizaţiilor R.A.P.P. El nu e „omul în haină de piele", automat, fără viaţă sufletească, nu e nici pseudo-omul măcinat de incertitudini (cele două extreme în care cădeau cei dela RAPP), ci un om ca toţi ceilalţi şi totuşi deosebit, fiindcă aparţine partidului bolşevic. A. Fadeev, demonstrează prin arta sa cum apartenenţa la partidul lui Lenin şi Stalin crează bolşevicului posibilităţi de a înţelege şi a prevedea fenomenele şi procesele sociale — pe care nu le au alţi oameni. Ştiinţa marxist-leninistă, unită cu practica revoluţionară, îi situează pe comunişti pe poziţiile cele mai înaintate, de unde pot vedea departe, în perspectivă. Astfel, viaţa îi aduce, în chip firesc şi necesar în fruntea maselor. Viaţa dă dreptul şi impune comuniştilor datoria de a conduce masele. Carne din carnea clasei muncitoare şi sânge din sângele ei, partidul comunist reprezintă tot ce e mai bun în rândul celor mulţi ; el şi-a luat sarcina să conducă poporul spre victoria asupra duşmanilor lui şi răspunde pentru aceasta în faţa istoriei. Indeplinin-du-şi această măreaţă menire, partidul comunist adună în jurul său întregul popor muncitor, transformându-l într'o uriaşă armată care va înfăptui treptat toate năzuinţele celor exploataţi de veacuri. Principalele trăsături ale omului croit dintr'un material deosebit, ale omului de o structură excepţională, ale comunistului trăesc în Levinson. Deşi cu slăbiciuni şi lipsuri personale, el exercită o influenţă hotărîtoare asupra detaşamentului-; se bucură de încrederea tuturor, având puterea — în condiţiile deosebite în care luptă detaşamentul — de a decide asupra vieţii şi morţii fiecăruia. Cine îi dă această putere? încrederea neţărmurită pe care masa o are în
bolşevici. A nu proceda aşa cum procedează Levinson, ar însemna -- în acele condiţii — a trăda masa oamenilor care şi-au încredinţat soarta în mâinile bolşevicilor. Măsurile drastice ale lui Levinson sunt justificate de situaţia grea a detaşamentului care are de luptat cu un duşman ale cărui forţe sunt, momentan, superioare, într'o asemenea situaţie, numai organizarea cea mai înaltă, disciplina maximă, pot salva detaşamentul de nimicire. Aşa dar, asprimea lui Levinson nu e decât manifestarea iubirii sale faţă de oamenii muncii, şi partizanii înţeleg prea bine aceasta.
Scris la câţiva ani după „înfrângerea", romanul „Ultimul din Udeghe" reprezintă o fază mai înaintată a experienţei literare a lui Alexandr Fadeev. Ea vădeşte capacitatea sporită a autorului de a reda profunzimea vieţii, înţelesul adânc al faptelor, în imagini nepieritoare. Personalitatea comuniştilor se manifestă, în această carte, în cele mai diverse forme, definindu-se printr'o mai mare bogăţie de fapte.
Levinson era —- după expresia autorului însuşi — „prea unilateral, prea schematic". O seamă de trăsături ale lui personale, ne rămân necunoscute. In Alioşa Ciurchin, în Piotr Surcov, în Filip Andreevici Marte-mianov, scriitorul a creat oameni com-plexi, în care găsim toate preocupările, toate problemele şi toată gama simţiminte-lor omeneşti. Aceştia sunt conducători tot aşa de fermi şi de conştienţi cum e Levinson. Dar nu sunt numai conducători buni, ci şi părinţi duioşi, soţi minunaţi, îndrăgostiţi, oameni cu preocupări intelectuale, cu visuri de fericire personală, etc
Nimic din ceeace e omenesc nu le este străin ! O trăsătură comună îi uneşte însă pe toţi aceşti eroi : eroismul. Toate interesele şi năzuinţele lor personale sunt subordonate intereselor Revoluţiei. Astfel, ei apar drept precursori ai eroilor din ultimul roman al lui Fadeev, „Tânăra Gardă". „Tânăra Gardă" are rădăcini adânci în „Ultimul din Udeghe". Bolşevicii Valco şi Şulga, ca şi tinerii Oleg Coşevoi, Nicolai Sumschi, Volodia Osmuhin, Clava, Nina şi toţi ceilalţi, sunt urmaşii fireşti ai lui Surcov, Martemaniov, Ciurchin, Senia Cu-dreavâi, Ciudchih. Este emoţionant să citeşti unul după altul trei romane, urmă-
MARELE ADEVĂR AL VEACULUI NOSTRU
261
rind cum cresc, cum se formează generaţiile de oameni sovietici, cum generaţia tânără duce mai departe steagul de luptă al generaţiei vârstnice. După ce ai cunoscut căutările, sbuciumul,    regăsirile lui Serioja şi ale Lenei — e o fericire să-i vezi pe eroii din „Tânăra Gardă", tineri mu Ti mai luminoşi, mai siguri şi mai conştienţi de menirea lor! După ce i-ai cunoscut pe fiii doctorului Costeneţchi, ce încâ^ luptă, cu mai slabe ori mai puternice rămăşiţe ale trecutului, răsună cu atât mai măreţ cuvintele lui Oleg Coşevoi, tânărul conştient că nu-şi aparţine lui însuşi, ci poporului •.
—- „De-acum înainte viaţa ta nti-ii mai aparţine ţie, ci întregul ai popor".
In „Ultimul din Udeghe", Alexandr Fadeev şi-a propus -- după propria sa mărturisire — „să arate într'o frescă istorică, marele adevăr al veacului". Şi într'adevăr, romanul săa este o  operă monumentală. Adevărată epopee a Revoluţiei, războiului civil şi a anilor de   construcţie paşnică, cartea este un document al însăşi măreţiei epocii revoluţiilor proletare. In istoria literaturii universale, ea va fi înscrisă (alături de „Pe Donul    liniştit", „Calvarul", „Aşa s'a călit oţelul", „Pâinea", „O vară neobişnuită" şi altele) ca mărturie a unei grandioase perioade  clin  istoria omenirii.
Ce conţine „Ultimul din Udeghe"? Dacă ar fi să povestim pur şi simplu subiectul, am putea-o face în câteva fraze: Comitetul revoluţionar clin Scobeevca, în frunte cu Piotr Surcov, organizează puterea sovietică în  regiunea  Sucian, rezolvă problemele imediate ale ţărănimii şi naţionalităţilor şi  se pregăteşte să ocupe mina de cărbuni din Sucian, deţinută de gardiştii albi şi de americani. Comitetul regional nu este de acord cu aceasta, considerând că altele sunt problemele imediate. înainte de a da ţăranilor pământ, trebuesc nimiciţi gardiştii albi şi  alungaţi interventionist!! străini. Comitetul regional trimite la Surcov pe Alioşa Ciurchin, care însă nu reuşeşte să-1 convingă pe acesta că nu judeca bine. Divergenţa dintre Comitetul revoluţionar (Surcov) şi Comitetul Regional (A-
lioşa) este soluţionată printr'o scrisoare a conducerii Comitetului Regional aflat în închisoare la albi. Aceste fapte constitue miezul în jurul căruia se grupează toate episoadele romanului. Dar conţinutul cărţii este excepţional de bogat. De acest nod centra! se leagă nenumărate fire care străbat adânc în viaţa Siberiei răsăritene şi a întregii   Rusii,   înfăţişând  într'o măiastră ţesătură tot ce imensa tară avea mai caracteristic. Printr'o ingenioasă tehnică literară, scriitorul ne poartă prin satele şi prin taiga siberiana, ne introduce în somptuosul palat al industriaşului Ghimmer,. în lumea Vladivostocului, ne conduce în locuinţele muncitoreşti, în uzina din Sucian, în spelunca cerşetorilor, în pădurile unde luptă partizanii, în sediile comitetelor revoluţionare, în casele ţăranilor săraci şi ale culacilor, în jurul focurilor de tabără, în ţinutul legendar al tribului Udeghe, în mij-iocul bandelor de huzuri, pe pământul liniştit al Coreei, în ţinuturile Rusiei Europene, în porturi, pe mări... Peste tot cunoaştem, învăţăm ceva nou. Liniştită sau agitată, impetuoasă sau lâncezândă, eroica sau laşă, viaţa palpită peste tot în cartea lui Fadeev, întocmai ca şi în lumea reală. Diversele episoade se încheagă în întregul romanului  într'un  mod armonios. Procedeul e acesta:   eroii (Martemianov, Serioja, Costeneţchi, Alioşa Ciurchin, Lena Cos-teneţeaia, Ciudchih, Senia Cudreavâi) se întâlnesc la Scobeevca, localitatea unde îşi are sediul Comitetul revoluţionar, condus de Piotr Surcov. Fiecare din ei ajunge aici pe căi diferite. Alioşa vine din Vladivostoc, trimis de Comitetul regional ; Martemianov şi Serioja se întorc din satele unde au organizat congrese ale ţăranilor răsculaţi ; Ciutchin şi Cudreavâi au fost chemaţi telegrafic, dela Olga  de Surcov;  Lena a fugit dela unchiul său Ghimmer, din Vladivostoc; colonelul alb Langovoi a fost trimis ca să reprime partizanii, etc. A. Fadeev se ocupă de fiecare personaj îndeaproape. El descrie bunăoară tot ce a văzut prin sate Martemianov şi Serioja, tot ce a îndurat Lena în casa iui Ghimmer, etc. Intre două sate .Martemianov îl întâlneşte pe udegheeanul Sari, un vechi cunoscut al său, — prilej pentru autor de a-şi pune eroul să povestească, cum a ajuns, cu zeci
262
DUMITRU MICU
de ani în urmă, în Siberia orientală, venind din Rusia, cum a trăit un timp în tribul Udeghe; prilej de asemenea de a-i îndrepta din nou paşii în mijlocul ţinutului Udeghe, unde întâlneşte nenumăraţi cunoscuţi. In acest fel, prin incursiunile foarte adânci pe care le face în timpuri şi ţinuturi diferite, romanul prezintă o mare varietate de oameni şi probleme.
Fiecare episod oglindeşte un sector de viaţă anumit, iar prezenţa în centrul cărţii a comuniştilor uneşte toate aceste sectoare, arătând cum apariţia proletariatului organizat pe arena istoriei revoluţionează viaţa întregii societăţi.
In liecare din sectoarele vieţii, Fadeev surprinde lupta dintre ceeace e nou şi ceeace moare. Noul îl reprezintă comuniştii. Prezenţa lor se simte peste tot. Se simte că bolşevicii transformă viaţa în satele unde ţăranii răsculaţi iau cu forţa pământul dela moşieri şi chiaburi. Se simte aceasta în Vladivostocul deţinut de albi, din închisorile căruia comuniştii conduc lupta armatei roşii şi a partizanilor. In casa marelui industriaş Ghimmer domneşte spaima de muncitorii întemniţaţi. Bătrânul exploatator dă semne de demenţă din această pricină, iar Lena, tânăra cinstită, părăseşte casa burgheză. Ecoul Revoluţiei răsună puternic în mijlocul tribului primitiv Udeghe, care va trimite reprezentanţi pentru congresul răsculaţilor, fiind deci reprezentat, întocmai ca popoarele civilizate, la conducerea noului stat sovietic. Sari. care reprezintă noul în Udeghe, va lupta cu îndârjire împotriva conservatorismului şi a înapoierii tribului său.
Lupta dintre forţele noului şi ale vechiului a luat forma cea mai ascuţită în războiul dintre detaşamentul de partizani condus de Surcov şi bandele albe comandate de Vsevolod Langovoi. A. Fadeev redă întreaga semnificaţie a ciocnirii dintre partizani şi gardiştii albi, susţinuţi de americani, japonezi, etc. El îl face pe cititor să vadă în aceasta însăşi ciocnirea dintre lumea nouă, a progresului, a libertăţii, lumea socialismului şi comunismului, — şi lumea veche, a robiei şi înapoierii. De victoria uneia sau alteia dintre forţe depinde soarta întregii lumi, soarta civilizaţiei. Sensul zugrăvirii în roman a tribului Udeghe
este deosebit de adânc. Victoria Revoluţiei socialiste, reprezentată de partizanii roşii, deschide acestui trib, ca şi tuturor popoarelor, perspectivele unei vieţi minunate. Victoria contrarevoluţiei ar fi însemnat reîntoarcerea întregii omeniri la barbarie. Demonstrând invincibilitatea forţelor progresului, Fadeev afirmă ideia că omenirea va ajunge să-şi cucerească fericirea jinduită milenii de-arândul.
Scriitorul desvălue frumuseţea oamenilor noi care conduc forţele progresului spre victorie.
In centrul cărţii stau figurile bolşevicilor Piotr Surcov, Alioşa Ciurchin, zis Alioşa cel mic, Martemianov, Senia Cudreavâi. Piotr Surcov, preşedintele comitetului revoluţionar, comandantul detaşamentului de partizani din regiunea Sucian, e un tip reprezentativ de conducător bolşevic. Am întâlnit în literatura sovietică multe asemenea tipuri. Urmărind activitatea lui Surcov, ai impresia că întâlneşti o cunoştinţă veche şi eşti îndemnat să exclami cu emoţie'. iată-1 pe Levinson ! — pentrucă de îndată să ţi se pară că seamănă şi cu Pavel Vla-sov ori cu Pavel Corceaghin. Ii găseşti apoi asemănări cu Teleghin din „Calvarul", cu Izvecov din „Primele bucurii" şi cu aţâţi alţi eroi ! Şi, totuşi, Piotr Surcov e unic. El are toate trăsăturile comunistului, fără să fie doar o sinteză a acestor trăsături, însuşirile proprii tuturor conducătorilor comunişti capătă, în acest personaj, pecetea unei personalităţi vii care este numai a lui Surcov.
Pentru a-1 caracteriza pe acest erou, autorul foloseşte mai ales aceste trei mijloace : prezentarea biografiei, prezentarea în acţiuni şi analiza psihologică. Fiecare din aceste procedee este necesar pentru a explica faptele lui Surcov şi pentru a-i întregi personalitatea. Principalul mijloc de caracterizare e desigur, acţiunea eroului, comportarea iui în diferite împrejurări, raporturile şi atitudinile sale faţă de oamenii cu viaţa cărora soarta lui se împleteşte. Dar amănuntele biografice şi surprinderea simţimintelor lui adânci personale, ne ajută să-i înţelegem mai bine gesturile, să-i pătrundem mai adânc firea şi caracterul.
MARELE ADEVĂR AL VEACULUI NOSTRU
263
Piotr Surcov e, întâi de toate, un excelent comandant. Un comandant de tip nou, care se impune masei mai ales prin măestria cu care ştie să câştige inimile oamenilor... „Frontul m'a luminat... Da, Surcov, pe front, mi-am deschis ochii", — îşi mărturiseşte sie însuşi comisarul Senia Cudrea-vâi." — „Surcov e cel mai grozav bălaii... spune Alexei Ciurchin. Cu mintea lui, cil caracterul lui, cu calităţile lui de organizator, omul ăsta a fost creai parcă anume ca să conducă o răscoală."
„— Da, ţăranii coreeni de aici sunt foarte îngrijoraţi de sănătatea tui", — se nelinişteşte revoluţionara coreeană Maria Toi, aflând că Surcov a fost rănit.
Ceeace-1 caracterizează în toate actele lui pe comandantul detaşamentului este elanul, pasiunea. Surcov comandă, luptă, discută, iubeşte, — cu înflăcărare.
Piotr e de o constituţie fizică robustă : „de statură mijlocie, era foarte lat în umeri, încât părea pătrat". Datorită forţei sale fizice şi mai ales dârzeniei firii sale, el înfruntă toate vitregiile soartei : şi copilăria chinuită, şi torturile din temniţa albilor, şi viaţa grea din tranşee, şi rănile căpătate în bătălia dela Pereatin care e descrisă în partea treia a cărţii. Caracterul comandantului s'a călit în focul luptei cu greutăţile. Din fragedă copilărie, el şi-a format o voinţă de fier. Copilăria lui Surcov se aseamănă în multe privinţe cu aceea a lui Pavel Vlasov. Ca şi eroul lui Gorchi, Piotr Surcov a avut parte de un tată decăzut din cauza vieţii de mizerie, în viciul beţiei ; într'o astfel de stare el a căzut într'un cazan cu fontă topită, prefăcându-se într'un fum cu miros greoi. Munca în fabrica lui Ghimmer, dragostea nefericită pentru o fată mai în vârstă decât el, legătura cu familia Ciurchin, în care s'a înfiripat conştiinţa lui revoluţionară, participarea la insurecţia armată împotriva ţarului şi burgheziei, au făcut din Surcov un om dârz, călit.
Din felul cum se comportă deobicei, s'ar părea că Surcov e un om aspru, crud. Ai crede, la un moment dat, că loviturile îndurate în viaţă l-au desumanizat, l-au prefăcut într'un om unilateral care luptă cu o disperare fanatică. Nimic mai fals ! Cu capacitatea sa deosebită de a sesiza în o-
rice fenomen noul, romancierul reliefează în Surcov chipul omului adevărat. Ce e drept, omul este aspru. El n'are o înfăţişare atrăgătoare ; vorbeşte răguşit. Ceartă pe toată lumea ; nu-l cruţă nici chiar pe bătrânul medic Costeneţchi, care-1 găzdueşte. II mustră pe Senia Cudreavâi, pentrucă l-ar răsfăţa pe tânărul Serioja Costeneţchi. „La vârsta lui, pe oameni trebuie să-l bruf-tulueşli, iar voi îl lăudaţi..." — „Parcă tu spuneai cândva că prin nimic, nu poţi îndrepta mai bine lipsurile unui om decât, certându-l bine"... — îi aduce aminte, odată Alioşa lui Surcov, de un „principiu" al său. Asemenea atitudini nu constitue însă trăsături rigide ale caracterului eroului. Ele sunt determinate de condiţiile specifice ale luptei de partizani. Asprul, neînduratul Surcov, se dovedeşte, în convorbirile intime cu Alioşa Ciurchin, ca şi în dragostea pentru Lena Costeneţchi, un suflet delicat, de o sensibilitate deosebit de fină.
Atitudinile lui Surcov, mânia şi bunătatea, sa, asprimea şi gingăşia sufletească, sunt dictate de dragostea sa pătimaşă pentru clasa muncitoare şi pentru întregul popor care luptă pentru înlăturarea exploatării. Dragostea sa nu are nimic fanatic, ea este întemeiată pe conştiinţa rolului istoric al proletariatului şi a îndatoririi conducătorului bolşevic de a duce poporul la biruinţă. Surcov se simte un părinte al detaşamentului său şi se comportă, după necesităţi, cu asprime sau cu blândeţe. Dar, tot timpul citeşti în faptele, vorbele şi gândurile lui grija pentru soarta oamenilor săi, preocuparea de a-i scuti de jertfe inutile.
Opus temperamentul lui Surcov este Alioşa Ciurchin, trimisul comitetului regional ilegal. El e o fire foarte deschisă, un om sprinten, neastâmpărat, în tovărăşia căruia te simţi bine. Foarte volubil, el intră în vorbă cu toată lumea, iar anumite stângăcii şi durităţi ale sale fac să sporească simpatia faţă de el. Mulţumită abilităţii sale, el reuşeşte să ajungă din Vladivostocul deţinut de albi la Scobeevca, călătorind într'un tren militar inamic; travestit într'un inginer de mine, nimeni nu bănuia un bolşevic în spiritualul pasager. Alioşa Ciurchin a trăit în alte condiţii decât Surcov, deşi ambii erau născuţi
264
DUMITRU MICU
din părinţi muncitori care lucrau în aceeaşi fabrică — a lui Ghimmer. Bătrânul Ciurchin era maistru turnător de fontă, iar tatăl lui Piotr, maistru oţelar. Cei doi muncitori au adoptat faţă de viaţa mizeră atitudini deosebite. In vreme ce Surcov bătrânul se afunda lot mai mult în patima beţiei, Ciurchin îşi înjghebase o gospodărie modestă, o locuinţă în care domnea o atmosferă de linişte şi muncă. După ceasurile grele de trudă în fabrică, membrii familiei citeau cărţi şi discutau probleme politico-sociale. Ei întreţineau legături cu deportaţii politici. Copilărind într'o asemenea atmosferă, Alioşa a devenit un adevărat autodidact. întâmplarea face ca în ace-laş tren cu care el merge spre Scobeevca să se afle şi Lena Costeneţcaia care evadase din palatul unchiului său Ghimmer, căutând locurile unde luptau părintele şi fratele ei. Acest fapt prilejuieşte apropierea dintre înflăcăratul bolşevic şi tânăra care căuta sensul vieţii. In convorbirile lor, Ciurchin vădeşte un înalt nivel teoretic, cunoştinţe bogate şi frământări de om care priveşte în viitor, preocupându-se de soarta civilizaţiei. Astfel, el discută despre exploatarea zăcămintelor de aramă şi zinc din regiune, despre alcătuirea lumii de mâine şi progresele ştiinţei.
— „Astăzi, lucrurile astea sunt basme — spune el — dar îţi spun că mâine au să fie înfăptuire vie... Şi atunci au să înceapă alte basme; de pildă, să se ajungă în alte planele. Să zicem, că astăzi le afli pe pământ, iar mâine porneşti spre cea mai prizărită şi. mai îndepărtată stea, cum ai pleca -spre un sat din plasă..."
— „Sau iată de pildă, să se folosească energia atomică!... Ce forţă! E înspăimântător să le gândeşti la ea, şi totuşi, o să fie folosită cândva. Energia atomică!"
Cât de actuală apare această reflecţie făcută în mijlocul unei păduri siberiene, în toiul războiului civil, de muncitorul Alioşa cel mic !
Alioşa e un optimist. El priveşte plin de încredere viitorul, convins că fericirea oamenilor e posibilă. Scepticismului pasiv al Lenei, el îi opune credinţa că oamenii vor descoperi odată până şi secretul vieţii fără moarte. Busola vieţii lui e un ideal înalt: nimic nu poate fi mai frumos pentru el
decât să pună temeliile lumii care va înfăptui fericirea tuturor. Pentru aceasta trăieşte.
„...Să-ţi dăruieşti puterile pentru o mai dreaptă orânduire a vieţii... Da, să-ţi dăruieşti toate puterile, să ştii că lucrul acesta este cu putinţă, este de neînlăturat, — iată. dacă vrei să ştii, şi asta-i tot. o fericire!..."
Credinţa în idealul comunismului, al fericirii lumii, arde în Alioşa ca o văpaie lăuntrică. Această văpaie o simţi parcă luminând toate gesturile, toate vorbele iui. Ea 11 face atât de frumos, atât de iubit de toţi. In roman sunt câteva scene în care îl vedem pe delegatul comitetului regional în mijlocul ţăranilor răsculaţi. Cu vocea sa subţirică, el domină masa ţăranilor, care îi sorb cuvintele cu lăcomie. El ştie să-şi capteze ascultătorii prin glumele sale, prin căldura cu care li se adresează.
Bolşevicul Ciurchin ştie să se poarte însă şi altfel. Când e vorba de apărarea unor principii, el ştie să pună la punct pe cei ce s'au făcut vinovaţi împotriva acestor principii. Când un ţăran partizan vorbeşte cu uşurinţă despre muncitori, el se înfurie aşa de tare încât flăcăul vinovat nu îndrăzneşte să-1 privească.
— „Aha, vasăzică, aşa judeci ?!... muncitorii, care stau acolo în robie, vin la ei cu inima curată, iar dumnealor, mă rog, uite ce le spun! Parcă fără clasa muncitoare puteţi avea voi vreo nădejde ?... Dacă nu mă duceţi îndată la comandantul străzii, nam să mă uit că sunteţi partizani şi vă sfinţesc pe amândoi peste fălci..."
Deşi cu firi atât de diferite, Surcov şi Ciurchin sunt prieteni nedespărţiţi. Puţine opere din literatura mondială înfăţişează relaţii de prietenie atât de minunat exprimate. Amintim scena în care Alioşa înge-nunclie lângă patul în care zace rănit Surcov :
...„Şi deodată, ne mai putându-se stăpâni, se aplecă şi îşi lipi obrazul de fruntea fierbinte a lui Piotr.
— Crezusem că te-am pierdut pentru totdeauna! îi mărturisi în şoaptă.
Piotr îi strânse mâna. puternic.
— Prietene, prietenul meu, tu eşti lot ce am avut mai bun în viaţă! murmură zâmbind fericit în întuneric".
Prietenia lor e atât de puternică pentrucă
MARELE ADEVĂR AL VEACULUI NOSTRU
265
se întemeiază pe o înaltă principialitate comunistă. Comunitatea ţelului pentru care luptă amândoi tace ca ei să ţină unul la altul tot aşa de mult cum fiecare ţine la sine însuşi. Criteriul de preţuire a propriei persoane este pentru fiecare din ei contribuţia la triumful cauzei Revoluţiei. Tot aşa, ei se preţuesc unul pe celălalt ca ostaşi ai cauzei comunismului, şi astfel stima reciprocă este fără margini. Alioşa, de pildă, este încântat că Piotr îl contrazice atât do inteligent şi cu atâta pasiune — aceasta dovedeşte că a crescut din punct de vedere politic.
Cei doi se compieetcază reciproc. Nu în sensul că unul ar avea calităţi care lipsesc celuilalt, ci în sensul că la unul predomină o anumită calitate, iar la altul, alta. Surcov e un minunat ostaş, cu un ascuţit simţ al realităţii, el se caracterizează în primul rând ca un om practic, om de acţiune. Ceeace nu înseamnă că nu e capabil să vadă în viilor, să viseze. Ciurchin e şi el un om practic, legat de realitate, dar nota lui distinctă e trăirea pe un plan mai larg, avântul în viitor.
Aceste trăsături ale eroilor se reflectă în felul lor de a aprecia situaţia frontului. Surcov vrea să rezolve neîntârziat problemele vitale ale ţărănimii, să înfăptuiască pe loc reforma agrară şi. să proclame egalitatea popoarelor orientale cu ruşii. El şi-a format un detaşament mare, cu care a hotărît să cucerească mina din Sucian, pentru a lipsi pe duşman de cărbune. Aceste ho-tărîri le-a luat în urina studierii stării de spirit a populaţiei, a analizei situaţiei frontului. Punctul lui de vedere exprimă voinţa ţăranilor răsculaţi, a popoarelor orientale, a muncitorilor din mină. Surcov e însăşi vocea vieţii. Alioşa aduce din partea comitetului regional alte directive, a căror linie corespunde felului său de a judeca. El vede mai departe, cunoaşte frontul în ansamblul său şi apreciază situaţia sectorului din regiunea Sucian în raport cu problemele generale. Astfel, el crede că e prematur să se ocupe comitetul revoluţionar de problemele ţărăneşti şi ale popoarelor neruse înainte de a-i fi nimicit pe intervenţionişti şi generalii albi. Până ce. duşmanii nu vor fi zdrobiţi, nu poate exista certitudinea că ţăranii îşi vor putea menţine pământul dat de Re-
voluţie. El este împotriva aglomerării trupelor în preajma minei, ci pentru formarea unor detaşamente mici, greu de urmărit, care să atace prin surprindere căile ferate duşmane. Scrisoarea conducerii comitetului ilegal regional, venită dintre zidurile temniţei, aduce lumină în aceste probleme de care depindea soarta zecilor de mii de oameni. In această lumină, şi caracterele lui Surcov şi Ciurchin ne apar mai clare. ,,E de o mie de ori just — spune scrisoarea — că s'a creat nu numai un centru militar, ci şi, unul care să rezolve toate problemele ţărăneşti... Şi e de o mie de ori just. că se convoacă congresul răsculaţilor tuturor popoarelor..." dar : „nu procedează just tovarăşii care de câteva luni de zile se îngrămădesc fără nici un folos lângă mină, încercând să pună mâna pe ea. Par'că o veţi putea menţine!..."
Din conţinutul scrisorii se vede că şi unul şi aitul au avut dreptate, dar numai parţial. După citirea ei, fiecăruia, „i se părea că şi el gândise la fel. Fiecăruia ii lipsise „ceva", pentru a putea exprima tocmai asia. Şi, iată că acum, când apăruse acest „ceva" văzură că toţi gândesc la fel şi că nu au intr'adevăr pentru ce se mai certa". Scrisoarea îl corecta mai ales pe Ciurchin. Acesta, ferindu-se de ploconirea în faţa spontaneităţii, a trecut în cealaltă extremă gândind abstract şi ignorând cerinţele maselor, prin care vorbea însăşi viaţa. Dar şi Surcov greşise. Preocupat să aplice linia partidului situaţiei concrete specifice, el a ignorat (când a hotărît să ocupe mina) ansamblul problemelor, a gândit strâmt, fără perspectivă. Partidul a venit însă la timp să îndrepte lipsurile, atât ale lui Ciurchin cât şi ale lui Surcov.
Un frumos caracter bolşevic este Filip Andreevici Martemianov, vicepreşedintele comitetului revoluţionar, mâna dreaptă a lui Piotr Surcov. Viaţa lui agitată, plină de greutăţi şi primejdii, n'a făcut din el un caracter închis, ci dimpotrivă un om admirabil, care povesteşte frumos, dă sfaturi înţelepte şi face reflecţiuni adânci. Martemianov e bun tovarăş de cale, de odihnă de luptă. El a venit în taiga din gubernia Samara, la sfârşitul veacului trecut, împreună cu mai mulţi ţărani care sperau să găsească în Siberia pământ. A călătorit luni
266
DUMITRU MICU
întregi cu vaporul, cunoscând nenumăraţi oameni de limbi felurite ; urmărit de stăpânire pentru că ucisese un jandarm ce bătea un copil nevinovat, s'a refugiat în mijlocul tribului Udeghe, apoi a intrat muncitor la mina din Sucian pentru ca revoluţia să-1 ridice în fruntea maselor. Martemianov e un fel de unchiaş înţelept, pe care tinerii îl ascultă cu nesaţ şi care deşi fără multă carte, e dascălul bătrânului doctor Costeneţchi. In disputa dintre Surcov şi Alioşa, el ia partea lui Surcov. Cunoscător adânc al nevoilor regiunii, el ştie că, dând ţăranilor pământ, aceştia vor apăra Revoluţia împotriva oricăror duşmani. De aceea, el cutreeră satele, organizând congrese în care se hotărăşte ţăranilor dreptatea jinduită de veacuri, iar popoarele aflate în stadiu de civilizaţie diferite sunt proclamate egaie cu poporul rus.
Deşi mai puţin conturaţi, ceilalţi eroi pozitivi din roman Iasă o impresie puternică. Tânărul Senia Cudreavâi, ai cărui fraţi luptă în rândurile albilor, impresionează prin puterea cu care subordonează pornirile sale spontane ţelului înalt căruia şi-a închinat viaţa. E atacat de tuberculoză, simte că personal nu se va bucura prea multă vreme de binefacerile lumii pe care o cucereşte, nu are măcar urmaşi sau rude. Totuşi, el luptă cu abnegaţie şi eroism. Frontul şi Surcov l-au luminat, l-au făcut să înţeleagă fericirea de a lupta pentru un ideal şi această fericire e răsplata lui supremă. Comandantul Ciudchih, minunata conspiratoare Sonia Hlapuşchina, familia de ţărani revoluţionari Borisov şi nenumăraţi alţi eroi, deşi în roluri episodice, se întipăresc în minte ca nişte figuri luminoase.
Toţi comuniştii din „Ultimul din Udeghe" sunt oameni vii, de neuitat. Ei sunt minunaţi, nu datorită unor însuşiri excepţionale, ci datorită faptului că aparţin partidului bolşevic, care îi călăuzeşte neîncetat, ne-lăsându-i să greşească. In Ciurchin, Surcov, Martemianov, Cudreavâi, Ciudchih, etc. noi nu vedem doar câţiva oameni foarte umani, ci însăşi conştiinţa lumii noi. In ei simţim forţa de nebiruit a marelui partid leninist-stalinist.
★
Epopee a marilor transformări, „Ultimul
din Udeghe" îmbrăţişează cele mai diverse laturi ale vieţii din ţinuturile siberiene. Nu putem insista aci asupra tuturor acestor laturi, zugrăvite de Fadeev cu o infinită bogăţie de culori. Ne vom mărgini să vorbim doar de unele aspecte.
Viaţa detaşamentului de partizani comandat de Surcov se desfăşoară cu toată intensitatea. După lupte crâncene, partizanii trăiesc ceasuri de bucurie în jurul focurilor de tabără. Discuţiile lor, glumele, amintirile, anecdotele, micile pozne, gândurile ia cei de acasă, comentariile asupra evenimentelor, învăluirea în legendă a faptelor de vitejie ale comandanţilor, sfătoşenia naivă a uncheşilor, — toate acestea sunt surprinse de romancier cu multă autenticitate. Tablourile de natură întregesc imaginea acestei vieţi eroice. Neuitate, din acest punct de vedere, rămân paginile în care e descris marşul detaşamentului lui Ciudchih dela Olga la Scobeevca. Detaşamentul trece prin păduri de munte, urcând costişe abrupte, străbătând poieni luminate de soare, trecând văi cu o vegetaţie luxuriantă, speriind cârduri de fasani, lăsând în urmă aşezări udegheene cu numiri pitoreşti: Malaya, Sadâgou, Insa-laza-gou. Partizanii cântă un cântec drag şi întreaga natura participă la însufleţirea lor. Pădurile bătrâne îngână ca o imensă orgă cântarea partizanilor :
Transvaal, Transvaal, patria mea. De flăcări eşti cuprinsă...
Plină de poezie este descrierea detaşamentului de ţărani partizani, condus de legendarul Brediuc, un mic Ceapaev siberian. Slab organizat, detaşamentul dă totuşi lovituri nimicitoare gardiştilor albi şi inter-venţioniştilor, pentrucă ţăranii exploataţi de veacuri luptă cu un curaj fără seamăn. Paginile acestea aduc aminte de răscoala lui Stenca Razin şi Pugaciov,
De mare interes sunt capitolele care înfăţişează căutările Lenei Costeneţcaia. Fiica doctorului Costeneţchi, acest admirabil bătrân care a înţeles că drumul intelectualilor nu poate fi altul decât al celor mulţi, aminteşte eroinele lui Turgheniev şi Cehov. Dorul de fericire arde puternic în inima ei. Deprinsă în casa părintească să
MARELE ADEVĂR AL VEACULUI NOSTRU
267
trăiască viaţa din plin, ea se simte în casa lui Ghimmer, unde e lăsată după moartea mamei, ca o pasăre într'o colivie. Instinctul ei de om normal se revoltă împotriva convenţionalismului rigid din familia unchiului. Ea ar vrea să se joace cu copiii de seama ei, să-şi viziteze colegele şi să le aducă în vizită la ea, să cutreere oraşul şi împrejurimile. Rânduiala burgheză o opreşte însă să aibă ca prieteni copii de muncitori, să aibă relaţii cu altă lume decât aceea, plictisitoare, a burgheziei. Totuşi, ea se abate adesea dela morala mătuşei şi unchiului său : o aduce la ea în vizită pe sărmana Sonia Klapuşchina, se duce cu bucătarul în podul bisericii, între flăcăii şi fetele de muncitori; se deghizează în cerşetoare pentru a cunoaşte lumea desmoşteniţilor soar-tei ; participă în ascuns la alegerile pentru Dumă. Gestul ei măreţ, este evadarea. Ho-tărîrea de a trece în rândurile partizanilor, curajul avântării în necunoscut, ne desvălue în Lena o minunată „femeie rusă". Micile ei abateri din copilărie nu ne apar doar nişte capricii, ci gesturi de protest împotriva existenţei cenuşii burgheze care înă buşe în om ceeace e viu. îndrăgostirea ei de Surcov întăreşte şi mai mult imaginea Lenei ca om care caută certitudini, caută un sens vieţii. Ea n'a descoprit încă acest sens, nu e încă în stare să simtă marea fericire de a lupta pentru comunism, n'a făcut încă din cauza Revoluţiei cauza ei proprie, dar sensul evoluţiei sale lasă să se întrevadă în Lena viitoarea luptătoare. Ea se aseamănă mult cu Catia din „Calvarul" lui Ale-xei Tolstoi. Ca şi aceasta, ea are de urcat calvarul unui sbucium îndelung până să ajungă la deplina limpezire a conştiinţei.
★
„Marele adevăr al veacului" nostru, care este Revoluţia socialistă, răscoleşte adânc toate clasele şi păturile societăţii. A. Fadeev mărturiseşte că ideea de a scrie „Ultimul din Udeghe" i-a fost inspirată de lucrarea lui Engels „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului". In epopeea sa, care înfăţişează procesul de trecere dela capitalism la socialism, din imperiul necesităţii în acela al libertăţii, scriitorul arată cum re-
voluţia socialistă atrage pe arena civilizaţiei triburile primitive, asigurându-le trecerea spre adevărata „vârstă de aur" a omenirei fără a mai parcurge drumul dureros al orânduirii sclavagiste, feudale şi capitaliste, fără a mai trăi epocile în care --■ cum spune Engels — „orice progres esie totodată un regres relativ, în care bunăstarea şl desvoltarea unora se înfăptueşte prin suferinţele şi asuprirea celorlalţi". (F. Engels : „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului", pag. 66, 67, ed. Ill, Ed. P.M.R. 1950).
A. Fadeev ne introduce în Inza-laza-gou. aşezarea udegheenilor. Cunoaştem aici oameni cu nume melodioase (Sari, Liurl, Ma-senda, Chimunca, Monguli, Esii-Amuienca). cu firi deschise, primitoare. In câteva pagini, autorul ne desvălue psihologia minunată a acestui popor, manifestată în credinţele, obiceiurile, folclorul, ritualurile sale. Martemianov şi Serioja ajung în Udeghe într'o zi de mare sărbătoare pentru băştinaşi, în care se săvârşeşte ceremonialul „mâncării căpăţânii de urs". O veche legendă spune că udegheenii, popor de vânători neîntrecuţi, s'au născut din împreunarea primei femei din lume, Amba, cu Mafa-ursul. In semn de veneraţie faţă de strămoşul lor, cei din Udeghe ucid în fiecare an un urs şi-i mănâncă, în cadrul unui ritual religios, căpăţâna. In seara zilei, udegheenii se adună, — în frunte cu sagâ-şanian, şamanul cel mare, —• pentru invocarea spiritelor. Aceste obiceiuri, ei le-au moştenit din moşi-strămoşi, şi au credinţa că le vor continua în veşnicie. Bătrânii tribului îi învaţă pe cei mai tineri să continue datinile bătrâneşti şi să trăiască aşa cum au trăit părinţii, necăutând nimic altceva. Porunca aceasta a fost dată de Mafa-ursul şi transmisă din tată în fiu.
Această poruncă o reaminteşte bătrânul Chimunca în seara sărbătorii. Ea a fost urmată cu sfinţenie de toate generaţiile. Acum însă, Sari cutează să facă o observaţie.
„Porunca asta s'a cam învechii", spuse sfios Sari, scuturându-şi luleaua. Sari reprezintă elementul nou în Udeghe ; prin el, romancierul deschide perspectivele viitorului acestui trib primitiv. Sari a fost minier la Sucian, a cunoscut mai multă lume, a venit
268
DUMITRU MICU
în contact cu civilizaţia. Deşi îndeplineşte şi el cu evlavie ritualurile străbune, deşi se mai teme de duhul munţilor, Caczamu, el trăieşte în viitor. In sufletul lui arde dorinţa de a-şi vedea tribul depăşind faza de vânători nomazi.
★
Din lot cuprinsul acestui roman-epopee se desprinde, o ideie, care — ca o văpaie lăuntrică — înfrumuseţează eroii şi faptele lor şi care dă cărţii o căldură ce o străbate deia un capăt la altul. Este ideia ca integrarea în lupta poporului pentru o orânduire dreaptă înalţă şi umanizează oamenii pe când ruperea de popor, trădarea lui, coboară pe om în rândul animalelor. Astfel, romanul devine o înflăcărată pledoarie pentru socialism. Surcov, Alioşa, Martemianov, Cudreavâi, sunt atât de minunaţi şi ne sunt aşa de dragi pentru că şi-au pus viaţa în slujba idealului de libertate a celor mulţi, îi stimăm şi-i iubim, pentru că au ştiut să înfrângă în ei tot ce era meschin şi, expu-nându-se mizeriilor, suferinţelor, riscului de a fi torturaţi şi omorîţi, să-şi închine energia şi priceperea luptei revoluţionare. Doctorul Costeneţchi şi copiii săi, Serioja şi Lena, sunt oameni, oameni de neuitat, prin faptul că au ştiut să rupă legăturile lor cu clasele exploatatoare şi să se identifice cu lupta maselor. Cât de minunat este Sari ! E minunat prin dorul lui de o iume nouă, prin zelul cu care luptă pentru ridicarea tribului său.
Pe de altă parte, duşmanii revoluţiei ne apar hidosi tocmai datorită ostilităţii lor faţă de năzuinţele celor mulţi, faţă de progres. Rechinul capitalist Ghimmer e un monstru fiindcă toate resorturile fiinţei sale sunt puse în mişcare de pofta-i inumană de a acapara cât mai multe avuţii. Asemenea avarilor din diferite opere ale literaturii universale, Ghimmer, deşi nu e un avar, este stăpânit de dorinţa oarbă de a îngrămădi averi fără un scop precis.
Atmosfera casei Ghimmerilor dă impresia unui cavou somptuos, în care'tot ce e viaţă se stinge. In acest cavou dictează bigota Sofia Mihailovna, o neurastenică cu aere filantropice ; Ghimmer îşi primeşte oameni'' de afaceri şi pune să fie bătuţi delegaţii muncitorilor; dezechilibratul Tatocica, în halat şi papuci, scrie versuri suprarealiste.
Lena Costeneţcaia, în care clocoteşte viaţa, se sufocă, nu poate suporta această existenţă.
Dacă Ghimmerii sunt nişte desgustători viermi graşi, pe care revoluţia îi va mătura de pe arena vieţii, colonelul Langovoi şi comandantul serviciului de spionaj Mar-chevici, care s'au angajai să apere cu arma trândăvia Ghimmerilor împotriva muncitorilor exploataţi, nu mai sunt nici măcar animale. Scena torturării muncitorului Ignat Saenco, prins că adăpostea dinamită pentru partizani, arată distanţa de nemăsurat dintre călăii decăzuţi şi acest om modest în care se desvălue erou.
— „Ce te mai slrădueşli, n'ai să afli nimic dela mine!" — strigă el gâdelui. Apoi :
— „Voi credeţi că sunteţi oameni ? Nu sunteţi oameni; nici măcar fiare! sunteţi nişte degeneraţi I... Curând o să fiţi striviţi cu toţii!".
★
„Fadeev — scrie C. Simonov — se distinge în activitatea lui de scriitor prin atenţia deosebită pe care o acordă vieţii sufleteşti a omului, prin credinţa puternică în frumuseţea sufletului uman, în tăria fondului său bun, care la oamenii adevăraţi. învinge tot ce e mărunt şi. meschin".
In această „credinţă puternică în frumuseţea sufletului uman", se află sursa măes-triei lui A. Fadeev. înalta bucurie ce ţi-o dă lectura cărţilor acestui mare scriitor vine din acea chemare fierbinte spre ceva mai înalt pe care o simţi în fiecare pagină. Asemenea lui Gorki, Fadeev ştie să răscolească cele mai tăinute regiuni ale conştiinţei omeneşti, făcând să ţâşnească lumină din izvoare nebănuite. Eroii din „Ultimul din Udeghe"—ca şi acei din „Tânăra Gardă"
— au numeroase trăsături de oameni neobişnuiţi, de eroi legendari. Aceste trăsături se desvoltă pe un fond obişnuit de virtuţi şi slăbiciuni omeneşti. In aceasta constă profunda veridicitate a personagiilor. Bunăoară, Ignat Saenco era un muncitor care nu intrase în mişcarea revoluţionară, un om de omenie, care imita gesturile păsărilor şi deaceea copii îl iubeau şi-i ziceau „păsărică". Ajungând în mâinile călăilor, acest om modest se dovedeşte un om excepţional. Oameni obişnuiţi sunt şi conducătorii bolşevici, dar cât de măreţi devin
MARELE ADEVĂR AL VEACULUI NOSTRU
269
ei prin faptele lor ! Măestria lui Fadeev constă în aceea că, observând profund realitatea, o surprinde în acele momente în care ea face saltul spre o formă superioară, în momentul în care se înnoieşte. El surprinde, oamenii obişnuiţi în situaţii care îi determină să devină'eroi. In acest fel romantismul său revoluţionar, perspectiva viitorului, este o consecinţă firească a redării fidele a realităţii prezente.
Dragostea de oameni şi credinţa în fondul lor bun îl ajută pe Fadeev să observe în ei „noul" într'un moment când ei înşişi nu-şi dau poate seama că devin mai nobili şi mai buni. In comandanţii partizanilor, aceşti oameni loviţi de toate greutăţile, chinuiţi şi aspri, noi întrevedem pe viitorii conducători ai construcţiilor paşnice, pe. viitorii intelectuali şi activişti sociali. Simţul lor practic, calităţile de organizatori şi propagandişti, prevederile înţelepte, prevestesc în persoana lui Martemianov, Ciurchin, Surcov, etc. nişte buni gospodari, buni conducători ai treburilor obşteşti. Viaţa grea de război nu i-a înrăit, nu le-a tocit sensibilitatea. Ei nu văd ca ofiţerii albi, în nimicirea duşmanului şi cucerirea isbânzii, un scop în sine, ci doar un mijloc de a conduce oamenii spre o viaţă fericită. Dorul fericirii colective şi personale nu se stinge nici o clipă în sufletele bolşevicilor. Cudreavâi, deşi atacat de bacilul Koch, visează o fată cu ochi ca ai prietenului Serioja; Surcov, rănit, nutreşte o pasiune curată faţă de Lena.
Procedeele artistice folosite în romanul „Ultimul clin Udeghe" sunt foarte bogate şi expresive. Pasiunea cu care scriitorul propagă ideile înaintate îl face să descopere moduri infinite de exprimare. Procedeele stilistice, compoziţia romanului, limba sa, te vrăjesc fiindcă slujesc trans
miterii acestui lirism înflăcărat ce respiră în . fiecare frază.
Prezentarea acţiunilor conspirative, a luptelor cu arma, redarea discuţiilor dintre comandanţi, istorisirile lui Martemianov, descrierea naturii, etc., care impun scriitorului diverse moduri de stil, (reportaj, analiză psihologică, povestire, evocare, discurs, etc.) alcătuesc laolaltă acel cântec puternic „din piept" — cum se exprimă L. Tolstoi — propriu marilor creatori.
Dragostea pasionată faţă de acei ce clădesc temeliile lumii fericite de mâine, pune în valoare meşteşugul artistic al lui Fadeev. El e un mare artist, deoarece cunoaşte adânc viaţa şi militează înflăcărat pentru înfrumuseţarea ei.
Romanul „Ultimul din Udeghe" e o carte la care autorul a lucrat mult, (1930—1936) fără s'o fi terminat încă. Plănuită în şase părţi, numai patru au apărut până acum. Fadeev mărturiseşte că a scris unele capitole de zeci de ori. In urma acestei munci, romanul a căpătat o structură care-1 situiază între cele mai bune opere clasice. Alcătuit din episoade foarte diverse, care-1 poartă pe cetitor în mediile cele mai diferite, situându-1 când în trecutul îndepărtat, când în vremea Revolutei, pentru a-1 readuce deodată în prezent, romanul are o unitate desăvârşită. Părţile se încheagă în această operă asemenea cărămizilor într'o imensă clădire. Nici un pasaj nu poate fi scos fără a dăuna întregei construcţii. Prin aranjarea ingenioasă a episoadelor, autorul a făcut ca urmărirea acţiunii principale să devină o îndeletnicire plină de farmec. Şi, acest fapt, printre multe altele, te îndeamnă să reiei, să reciteşti iar şi iar romanul. Lectura repetată a cărţii lui A. Fadeev nu te oboseşte, aşa cum nu oboseşte niciodată citirea marilor opere clasice.
geo bogza
SCENARIUL LITERAR, BAZA IDEOLOGICA Şl ARTISTICA A FILMULUI
Cu toate că a apărut numai cu câteva decenii în urmă, cinematografia s'a des-voltat cu o repeziciune uimitoare, ajungând, aşa cum a prevăzut Lenin, cea mai importantă artă a timpului nostru. Acest sens, de artă în adevăratul înţeles al cuvântului, de artă combativă, de instrument de educaţie comunistă a maselor, de mijloc de cunoaştere şi de înfrăţire între popoare, cinematografia l-a căpătat în Uniunea Sovietică. Dintr'un mijloc ieftin şi adeseori vulgar de delectare a spectatorilor, cum sunt cele mai multe produse ale caselor de filme din ţările capitaliste, cinematografia a devenit
în Uniunea Sovietică o adevărată artă, cu un nivel artistic şi ideologic excepţional de ridicat. Ea a putut ajunge la acest stadiu deoarece a fost călăuzită neîncetat în desvoltarea sa de ideologia Partidului Bolşevic, de indicaţiile personale ale tovarăşului Staiin.
Arătând că „cinematografia, reprezintă în. mâinile Puterii Sovietice o forţă imensă şi de nepreţuit", tovarăşul Stalin a indicat totodată şi drumul pe care. trebue să se desvolte această artă, a subliniat rolul ei în opera construcţiei socialiste :
„Dispunând de posibilităţi excepţionale de a influenţa din punct de vedere spiritual masele — spune tovarăşul Staiin — cinematografia ajută clasa muncitoare şi Partidul său să educe în spiritul socialismului pe cei ce muncesc, să organizeze
masele in. lupta pentru socialism, să ridice cultura şi spiritul lor militant, politic".
Astăzi nimeni nu mai poate tăgădui imensa forţă educativă şi mobilizatoare a filmului. In toate etapele prin care a trecut Statul Sovietic, filmul a fost un tovarăş bun şi un sfătuitor înţelept al poporului, ajutându-1 activ să muncească mai bine, să trăiască mai bine, să se bucure din plin de binefacerile societăţii socialiste.
Filmele sovietice au creiat eroi şi fapte de neuitat, adevărate exemple de viaţă şi luptă pentru oamenii sovietici, pentru toţi cei care construiesc socialismul. Cine poate uita pe Şahov şi Maxim, pe Alexandra Socolova şi Alioşa Ivanov, pe Pole-jaev şi Varvara Mihailovna ? Fiecare film sovietic ridică o problemă de viaţă, fiecare film sovietic aduce în viaţa noastră un alt erou, viu, iubit, care întruchipează minunatele trăsături ale moralei comuniste. Filmul sovietic se prezintă în totalitatea lui ca operă de artă închegată, cu o vie desfăşurare dramatică, cu un rol bine definit în educarea oamenilor muncii.
Transformarea filmului în operă de artă, în armă de educaţie, s'a putut face prin aducerea Iui la izvoarele bogate ale literaturii. Regisorii, actorii, operatorii oricât de talentaţi ar fi fost nu puteau să construiască conflicte valabile, eroi autentici, episoade dramatice prin ideile care stăteau la baza lor. Aceasta nu putea să fie decât opera scriitorului,  a dramatur-
SCENARIUL LITERAR
271
gului. Din necesitatea aceasta de a reda cât mai veridic şi mai educativ adevărul vieţii s'a născut dramaturgia cinematografică, s'a născut şi s'a desvoltat scenariul literar ca bază ideologică şi artistică a filmului. Din cauza fricii de a reda adevărul vieţii, scenariul cinematografic a ajuns în ţările burgheze la o totală descompunere şi decădere, la un simplu pretext de inspiraţie pentru regisorul care la rândul tui îl transformă în film prin aceleaşi procedee tehnice, banalizate.
Lupta pentru afirmarea scenariului ca bază ideologică şi artistică a filmului în Uniunea Sovietică, a fost în acelaş timp lupta împotriva formaliştilor şi a falşilor esteţi, împotriva cosmopoliţilor de pe tărâmul cinematografiei, a fost lupta pentru altoirea filmului pe trunchiul glorioasei literaturi, a fost lupta pentru triumful adevăratei arte cinematografice.
Şi — după cum spune V. Şcerbina, cunoscut critic de artă şi ministru adjunct al cinematografiei — „experienţa celor tnai bune filme realizate după Rezoluţia C C. at P, C. (b) cu privire la filmul „Viaţa cea mare", a arătat in mod deosebit de convingător că progresul în arta cinematografică nu e posibil fără o ridicare ideologică şi artistică a dramaturgiei cinematografice... Filmele unanim recunoscute ca bune au fost făcute în marea lor majoritate după scenarii literare bune, care îmbină adevărul vieţii şi spiritul partinic bolşevic cu măestria dramaturgi că".
Datorită sprijinului şi activităţii pasionate a scriitorilor, în Uniunea Sovietică scenariul nu a devenit numai baza ideologică şi artistică a filmului, dar şi un gen literar aparte, apreciat cu căldură de cititorii sovietici. In discuţiile care au avut loc la sfârşitul anului trecut în cadrul Uniunii Scriitorilor Sovietici, cu privire Sa problemele scenariului, cunoscutul poet sovietic, Alexei Surcov, a spus, vorbind despre  scenariu :
„Trebue să se înţeleagă în sfârşii că scenariul bun se citeşte ca un roman. Cred că scenariile bune scrise de N. Po-godin, L. Arnstam sau alţi scriitori sunt iot aşa de plăcute    la citit ca şi multe
nuvele şi romane care se publică în ediţiile noastre periodice".
Acest mare adevăr despre scenariu a fost desvoltat în continuare de romancierul V. Ajaev care a subliniat că : „un scriitor stă de vorbă cu cititorul prin opera sa, fie că este vorba de roman, nuvelă sau scenariu, despre ceeace îl frământă, despre ceeace i se pare important. Noile idei îndrăzneţe, observaţiile profunde de viaţă, cunoaşterea adevărată a materialului, rezolvarea temei într'un mod propriu, caracteristicile artistului respectiv, iată care este lucrul cel mai de preţ pe care-l aduce scriitorul în cinematografie. In ceeace priveşte însă discuţiile despre faimosul caracter specific al ariei cinematografice, ele nu fac decât să alunge din cinematografie pe adevăraţii scriitori şi să deschidă uşile unor meşteşugari".
Desvoltându-se pe această linie, dramaturgia cinematografică sovietică a devenit, după cum o defineşte Constantin Simo-nov — „parte inelienabilă a literaturii sovietice". Ea e condiţionată în desvoltarea sa de întreaga literatură dar şi ea, la rândul ei, ajută literaturii. O serie de scenarii sovietice printre care „Cotitura cea mare" a lui Boris Cirscov, „Judecata onoa-rei" a lui A. Ştein şi altele au fost transformate în piese de teatru, îmbogăţind astfel dramaturgia teatrală sovietică. Deasemenii scenariile „Bătălia Stalingradului", „A treia lovitură", „Căderea Berlinului" s'au impus în ochii oamenilor sovietici şi ca viguroase opere literare.
Dramaturgia cinematografică sovietică şi-a câştigat din plin dreptul la existenţă. Ea există astăzi ca un gen literar nou, recunoscut şi apreciat, în plină desvoi-tare. Existenţa ei condiţionează hotărîtor desvoltarea artei cinematografice. Scenariul este recunoscut astăzi ca bază ideologică şi artistică a artei cinematografice.
Printre scenariştii sovietici găsim nume cunoscute care se bucură de o mare stimă şi admiraţie în rândurile cititorilor. AJexei Tolstoi, P. Pavlenco, Boris Gorba-tov, Tur şi Şeinin, Pervenţev, Ciaureli, N. Virta, B. Cirscov şi alţii, au dat see-
272
GEO BOGZA
narii valoroase care s'au impus puternic prin conţinutul lor de idei, prin valoarea lor artistică literară.
Cititorii noştri au început să ia cunoştinţă de scenariile sovietice. Cele câteva scenarii traduse până acum : „Bătălia Stalingradulur', „Jurământul", „Femeia Deputat", „S'au întâlnit la Moscova", „Bătălia pentru cărbune', „Trilogia despre Maxim" s'au bucurat de o caldă primire în rândurile cititorilor. Jn multe din aceste scenarii, în „Trilogia despre Maxim", „Femeia. Deputat", „Bătălia pentru cărbune" găsim pagini de înaltă literatură.
★
Experienţa aceasta încununată de succes a cinematografiei sovietice ne-a scutit pe noi de dibuiri, de căutări, de greşeli persistente. învăţând din această experienţă, am găsit cu mai multă uşurinţă problemele principale ale desvoltării cinematografiei româneşti, am înţeles că problema hotărîtoare în desvoltarea cinematografiei ca artă activă, o constitue dramaturgia cinematografică, am înţeles că baza realizării unor filme o constitue scenariul.
Nu a fost însă deloc uşor să începem bătălia pentru desvoltarea dramaturgiei cinematografice şi să obţinem primele succese în această direcţie. Deşi primul scenariu românesc datează din 1916 (..Comment on devierii riche et puissant" *) cit; Ai. Macedonschi), nu putem vorbi totuşi de vreo experienţă în acest domeniu. Scenariile — dacă le putem numi aşa — a!c celor câteva filme româneşti care s'au făcut în trecut, erau opera unor pseuclo-scriitori, a unor aşa zişi specialişti care reprezentau interesele oamenilor de afaceri din cinematografie.
La noi, scriitorii au fost ţinuţi departe de cinematografie, prin falsele teorii ale scenariului de „specialitate", sau ale scenariului emoţional care să inspire un re-gisor manevrat cu dibăcie de casele capitaliste de filme. In acest   fel, scenariul
*) „Cum se poale ajunge bogat şi puternic".
ajunsese să fie considerat în masa scriitorilor ca un lucru minor, de neluat în seamă, un fel de schemă tehnică, care nu are nimic comun cu literatura. Ca o consecinţă a acestei stări de lucruri se ajunsese la realizarea unor filme rupte de viaţă, filme în care abunda fantasticul, obscenul, aventura în scopul delectării burgheziei şi a îndobitocirii maselor muncitoare.
Lipsită de aportul marilor noştri scriitori, cinematografia mergea pe calea proslăvirii sistemului capitalist, pe calea abaterii atenţiei oamenilor muncii dela problemele importante ale vieţii.
Experienţa sovietică ne-a arătat că scriitorii noştri au un cuvânt greu de spus în desvoltarea cinematografiei noastre. Deşi nu exista încă o experienţă în materie de dramaturgie cinematografică, o serie de scriitori au răspuns cu entuziasm chemării ce li s'a adresat. Dintre scriitorii, pioneri ai dramaturgiei cinemategra-fice Ia noi, îi putem enumera pe Cezar Petrescu şi Mihai! Novicov, Camil Petrescu. Petru Dumitriu, Aurel Baranga, Mircea Ştefănescu, şi alţii. Muncind cu răbdare şi îndrăzneală la realizarea unor scenarii originale, ei făceau în acelaş timp şi primii paşi pe calea înjghebării unei dramaturgii cinematografice naţionale.
Multe greutăţi s'au ivit în munca aceasta a scriitorilor, şi putem spune că una clin primele greutăţi a constituit-o teama de a nu găsi specificul scenariului, aşa zisele particularităţi ale genului. Noi îndrăznim să afirmăm că specificul scenariului nu e un secret profesional şi că nu comportă pentru un creator mai multe greutăţi decât specificul schiţei, nuvelei, romanului. Se poate spune că aşa zisul specific al scenariului este în fond specificul celor mai de neuitat pagini a!e literaturii. Ajaev are dreptate când susţine aceasta. In primul moment s'ar părea că scenaristul trebue să fie mai întâi un creator de imagini, să gândească şi să scrie vizual. Aceasta este foarte adevărat. Dar este oare aceasta un specific al scenariului, o particularitate a lui ?
Să    citim    următorul    fragment din „Mama" lui Gorki:
SCENARIUL LITERAR
273
„într'o duminecă, când mama se întoarse dela băcănie şi deschise uşa, se opri în prag şi se simţi năpădită deodată de o bucurie, asemeni unei ploi de vară: glasul puternic al lui Pavel răsuna în odaie !
— Iat-ol strigă hohotul.
Mama văzu graba cu care Pavel se întoarse spre ea şi desluşi pe faţa lui un simţământ   care făgăduia ceva neobişnuit.
— Ai venit... eşti acasă! murmură ea, surprinsă şi uluită, şi se aşeză.
Pavel se aplecă spre ea. Era palid, U străluceau luminos boabe mici de lacrimi în ochi şl buzele îi tremurau. Tăcu o clipă, mama îl privea şi ea tăcută. Hohotul, fluierând încetişor, trecu pe lângă ei, lăsă capul în piept şi ieşi afară.
— Iţi mulţumesc, mamă, începu Pavel să vorbească cu voce joasă, apăsăndu-i mâna cu degetele lui tremurătoare. Iţi mulţumesc, mamă!
Mişcată de expresia feţei şi de glasul lui, abia stăpânlndu-şl bătăile Inimii, ea îi mângâia părul şi-i vorbea încet:
— Domnul să te aibă'n pază l De ce-mi mulţumeşti ?
— Pentrucă ajuţi să înfăptuim ideile mari, îţi mulţumesc spunea el. E o mare fericire când cineva are o mamă care e însufleţită de aceleaşi simţăminte ca şi el!
Mama tăcea şi-i sorbea cuvintele lacom, cu inima larg deschisă, îşi admită fiul şl era fericită că se află aici cu chipul senin atât de aproape de ea".
Imagini asemănătoare, care parcă abia aşteaptă să fie transpuse pe ecran, găsim în general în opera tuturor marilor scriitori. Iată un fragment din „Făclia de Paşte", a marelui nostru Caragiale :
„Ceasornicul ţăcănea în perete. Sgomo-tul acesta monoton supăra pe Zibal. Omul nostru puse mâna pe limba ce se legăna şi-i stinse mişcarea.
Gura lui era uscată. Ii era sete. Spălă un păhăruţ în cada cu trei picioare de lângă tarabă şi voi să-şi toarne rachiu bun dintr'un şip; dar gâtul şipului începu să clănţănească tare pe buzele paharului. Aceste sunete erau şi mai supărătoare. A doua încercare, cu toată voinţa   lui de
a-si birul slăbiciunea, nu avu mai mult succes.
Atunci renunţă ta pahar, lăsându-l să cază domol în apă şi înghiţi de câteva ori din şip. Puse după aceasta la loc şipul, care, atingând scândura, produse o ciocnitură de speriat. Un moment, se opri înnecal de această impresie, Apoi luă lampa şi o puse pe firida ferestrei, care da în gang; pe poartă, pe paveaoa şi pe zidul dimpotrivă al gangului, se 'zugrăviră nişte bande late de-o lumină cu prea puţin mai deasă decât o închipuire.
Zibal se aşeză Iar pe prag, întinzându-şi urechea la pândă...".
Sau din Mihail Sadoveanu : „într'o zi de vară cu soare mult, doi oameni străini coborîră dintr'o teleagă la marginea satului. Unul vârî mâna'n brâu, scoase punga şi plăti Ovreiului, apoi amândoi intrară în sat, pe când căruţaşul se învârtea împrejurul calului slab pri-vindu-l cu luare aminte, caşicum voia să-i numere coastele.
■ Casele albe, ridicate ici-colo în mijlocul verdeţii grădinilor şi livezilor, păreau că dorm tăcute şi singuratice, oamenii erau la câmp, la praşila a doua a păpuşoiului Numai pe-alocuri o fetiţă mai răsărită se necăjea pe cărăruşile alburii, ca o cloşcă, cu un cârd de frăţiori numai în durligi, nemulţumiţi şi plângând cu pumnii în ochi.
Străinii mergeau pe drumul din mijlocul satului, — spre crâşmă. Erau îmbrăcaţi ca Ploieştenii iarmaroacelor moldoveneşti. cu nădragi largi, cu brăie late, cu illcuri lustruite, cu pălării mol înguste'n boruri. Aveau genţi mari, pline şi grele, la şolduri. Mergeau repede, stârnind cu ciubotele colbul drumului, şi vorbeau, întur-năndu-se la fiecare clipă unul spre altul şi. dând din mâini, o limbă încurcată şi răstită."
★
Iată, deci, cum, cu mult înainte de apariţia artei cinematografice, marii prozatori au scris pagini la care autorii de scenarii pot merge ca la un izvor al dramaturgiei cinematografice. Aceasta ne arată cât de mult se poate îmbogăţi arta cinematogra-
18. — Viata Românească. — c. 946
274
GEO BOGZA
fică   dacă  îşi  trage  seva   din literatură.
Oricât -de înzestrată ar fi o echipă de filmare, ea nu va putea să suplinească niciodată lipsa scriitorului care aduce în opera sa literară o profundă şi justă cunoaştere a vieţii, a oamenilor, o înaltă măestrie dramaturgică.
Nu în redarea plastică vizuală trebue căutat specificul scenariului.
Specificul scenariului nu trebue căutat nici în teoriile falşilor esteţi, în aşa zisele teorii ale pregătirii situaţiilor, în aşa zisa tehnică a episodului, care, după părerea unor esteţi burghezi trebue să caracterizeze personagiile şi să creeze o situaţie nouă, care să cuprindă în ea „elementele necesare pentru desvoltarea ulterioară a acţiunii" (Iunacovschi). In adevărata literatură (în roman sau nuvelă), fiecare episod îşi are rolul său bine definit. Episodul nu urmăreşte anumite pregătiri şi situaţii în sine, ci redarea adevărului vieţii, el este strâns legat de ideea generală a operei, pe care se străduieşte să o reflecte cât mai convingător. Nu se poate transforma un episod în care oamenii trăiesc, cresc, acţionează şi se transformă, într'un procedeu tehnic. El este o parte necesară a operei literare, fără de care opera nu poate să existe. Episodul are rolul cărămizii în construcţia unui zid. Fiecare episod, oglindind un fragment de viaţă se va încadra întotdeauna la locul potrivit în opera literară.
Studierea oricât de sumară a oricărei opere literare valabile ne dovedeşte că episodul nu constituie un procedeu tehnic, ci o parte necesară a operei. E dela sine înţeles că un episod se poate încadra mai bine în întregul operei, poate avea o valoare dramatică mai mare, poate avea un conţinut de idei mai puternic după talentul, pregătirea, măestria şi experienţa scriitorului.
La urma urmei, specificul scenariului, — dacă-1 putem numi aşa, — este o chestiune de măestrie. Problemele scenariului sunt comune întregei noastre arte şi literaturi, sunt problemele artei realismului socialist. Cu singura deosebire, că scenariul necesitând concentrarea la maximum a faptelor —- un film nu poate ţine mai mult de o
oră şi jumătate, două ore — cere o şi mai ascuţită măestrie artistică. In scenariu nu pot exista oameni şi fapte de prisos, nu pot exista vaste descrieri psihologice şi acţiuni paralele pe zeci de pagini. Eroii şi acţiunile trebue să fie cât mai tipice, cât mai reprezentative, realitatea trebue înfăţişată cât mai veridic. Eliminarea lucrurilor de prisos, concentrarea la maximum a subiectului, redarea lui într'o formă cât mai artistică, mai expresivă, iată care ar fi, în câteva cuvinte, specificul dramaturgiei cinematografice.
★
Problemele scenariului românesc — şi scurta noastră experienţă ne arată cât se poate de convingător aceasta — sunt problemele artei şi literaturii noastre.
Problema principală care reiese din analiza scenariilor primite până acum la Comitetul Cinematografiei, este problema oglindirii veridice a realităţii în transformarea ei revoluţionară. In multe scenarii se observă o necunoaştere sau o cunoaştere superficială a vieţii. Cuvintele spuse de tovarăşul Staiin cineaştilor sovietici, prin care-i îndeamnă să studieze viaţa, să înveţe dela viaţă, iar pentru a se orienta just în ceeace văd, să cunoască marxismul, ni se potrivesc şi nouă. într'o serie de scenarii, mai ales în cele aduse din proprie iniţiativă de unii scriitori, temele sunt deseori depăşite, inactuale, sau pur şi simplu rupte de viaţă. Dar şi în scenariile contractate cu unii scriitori abundă lipsuri provenite din cauza insuficientei cunoaşteri a vieţii, a realităţii.
De pildă, într'un scenariu dedicat activităţii geologilor noştri şi sprijinului pe care aceştia îl primesc în muncă dela mase, auforul dovedea că nu cunoaşte decât superficial activitatea geologilor, preocupările acestora şi cu atât mai puţin viaţa satului şi a oamenilor ei. Punând imaginaţia înaintea adevărului vieţii, autorul crease probleme şi oameni care nu existau în realitatea noastră, care ar fi dat o imagine nejustă a problemelor respective .
într'un alt scenariu care avea ca temă de  bază  lupta  pentru  îndeplinirea pia-
SCENARIUL LITERAR
275
nului cincinal înainte de termen, autorul deşi se documentase îndeajuns, Furat totuşi de amănunte neesenţiale, a creiat un conflict, pe cât de tare, pe atât de neveridic. Conflictul filmului se baza aproape în întregime pe împotrivirea unui mare număr de muncitori la mecanizarea unei uzine siderurgice. De aici îşi trăgea seva, toata forţa dramatică a filmului. Ori realitatea era cu totul alta. Muncitorii, în marea lor majoritate au primit cu multă bucurie mecanizarea muncii lor grele în uzina siderurgică. Doar câţiva foarte înapoiaţi murmurau împotriva mecanizării. E drept că exista o opoziţie în uzină, aceea a duşmanului de clasă, a unor tehnicieni sabotori şi a uneltelor acestora. Autorul însă nu a dat toată greutatea acestui proces, nici măcar nu a arătat influenţa duşmanului de clasă în rândurile muncitorilor înapoiaţi.
Iată numai două exemple care arată unde duce necunoaşterea realităţii şi faptul că ea nu este privită de pe poziţiile ideologiei marxist-leniniste. Aceasta dovedeşte odată mai mult că pentru a realiza scenarii bune, pentru a realiza opere de certă valoare, veridice, autorilor li se cere o amănunţită cunoaştere şi studiere a vieţii, însuşirea metodei de creaţie a realismului socialist.
Un alt fenomen care este dealtfel comun şi celorlalte ramuri literare şi pe care îl observăm în multe din scenariile noastre, chiar în cele scrise de unii autori încercaţi, îl constitue lipsa de măestrie artistică în creerea conflictului dramatic. Aceasta duce uneori la o sărăcire a conflictului, am putea spune la o criză a conflictului. Autorii nu se ostenesc, îndeajuns, nu folosesc întreaga lor măestrie, pentru a descoperi cele mai interesante, mai variate şi mai instructive conflicte dramatice în operele lor. In viaţa noastră, în condiţiile de astăzi ale construcţiei socialismului, se găsesc nesecate isvoare de conflicte dramatice. Tsvorul principal al conflictului dramatic în etapa actuală, pentru fiecare gen şi ramură literară, îl constitue lupta de clasă în formele ei cele mai ascuţite. Conflictul izvorît dintr'o asemenea realitate, surprins şi închegat cu măestrie, poate da o imensă forţă educativă şi dramatică operei literare.
Cu toate acestea, în multe din scenariile noastre, conflictul este schematic, şablon, se desvoltă pe linia aceloraşi atentate, sabotaje şi înjunghieri înfăptuite de duşmanul de clasă. Acestea nu cultivă în modul cel mai fericit vigilenţa maselor. Duşmanul lucrează mult mai ingenios, mult mai periculos, mult mai iscusit decât ştiu să-1 vadă unii scenarişti ai noştri. Realitatea ne dovedeşte aceasta.
Autorii trebue să înţeleagă că tăria unui conflict nu stă în faptul că isbucneşte cândva în noapte un foc provocat de duşman, sau că se aude o explozie groaznică şi sare în aer o fabrică, sau alte fapte aşa zis spectaculoase şi cinematografice. Tăria unui conflict, valoarea lui stă în deplina sa autenticitate, în înţelesul său adânc, în valoarea sa educativă. Pe linia aceasta, în unele proecte de scenariu şi în unele scenarii care aparţin unor scriitori care cunosc bine locurile şi oamenii un-de-şi plasează acţiunea, găsim conflicte noi, interesante, variate, cu o mare putere educativă. Izvorul acestor conflicte este tot lupta de clasă, dar în formele ei cele mai variate, mai periculoase şi mai grele de descoperit.
Conflictul este strâns legat de forţa personagiilor. Un conflict just, puternic, interesant, cere personagii tari, complecte, autentice. Iar acolo unde conflictul este slab, schematic, neveridic, personagiile vor purta aceeaşi amprentă. Sarcina aceasta, de a înfăţişa personagii autentice, eroi autentici, eroi populari de o amplă rezonantă, adevărate tipuri, constitue iarăşi una din problemele vitale în munca scriitorilor, a dramaturgilor şi scenariştilor.
Maxim Gorchi, pe baza experienţei sale, aruncă o puternică lumină în problema tipizării.
Nu întotdeauna însă scenariştii noştri dovedesc că şi-au însuşit minunatele indicaţii ale lui Gorchi. In multe din scenariile primite la Comitetul Cinematograliei personagiile suferă de schematism, sau naturalism. Unii eroi şi în special cei pozitivi sunt liniari, parcă lipsiţi de viaţă, de frământări. Acţiunile la care participă sunt parcă dinainte trasate. Ei nu au trăsături particulare care să ni-i apropie, parcă suni
18*
276
GEO BOGZA
nişte păpuşi care se supun voinţei scenariştilor. Alţii, dimpotrivă, sunt plini de trăsături particulare (hidoşenie în figură, gesturi şi acţiuni exagerate, etc.) care nu reflectă caracteristicile lor esenţiale.
O altă problemă care necesită o discuţie specială datorită rolului deosebit de important în scenariu, este problema dialogului. Deşi cinematografia este o artă plastică prin esenţa ei, dialogul rămâne totuşi un mijloc principal de expresie. In scenariu mai mult decât în alte opere literare — şi aceasta constitue poate una din trăsăturile particulare ale dramaturgiei cinematografice — dialogul are sarcina să desvăluie clar şi expresiv, în fraze cât mai concentrate, dar fără să li se ştirbească din plasticitatea lor, conţinutul de idei al operei, să scoată în relief caracterele personagiilor.
„In arta cinematografică sovietică — spune criticul L. Pogojeva — trebuie " să ştim în primul rând dacă dialogul e veridic şi expresiv; dacă e legat organic de tema aleasă de autor şi de conţinutul de idei al operei; dacă îngăduie o oglindire adâncă şi deplină a realităţii; dacă permite desvălulrea caracterelor personagiilor şi exprimarea ideilor autorului".
Din nefericire însă, în scenariile noastre dialogul nu se ridică întotdeauna la înălţimea acestor cerinţe. El suferă îndeobşte de platitudine, de sărăcie de idei, de lipsă de expresivitate. Scenariile sovietice ne arată cât de mult preţuesc scriitorii sovietici acest mijloc artistic de seamă.
Dialogul trebue să fie vioi, interesant, atrăgător. Ideile cele mai complicate se pot expune într'un dialog expresiv, plin de humor. Scenariul „Trilogia despre Maxim" este un model în această privinţă. Dialogul trebue să ajute la apropierea şi cunoaşterea personagiilor. Fiecare are un fel particular de a vorbi, mai sfătos, mai comic, mai hotărît, mai energic, are expresii speciale, un fel particular de a întocmi fraza: In scenariul „Femeia Deputat", agronomul Krivoşeev are expresiile sale care ne aruncă dela început lumină asupra poziţiei sale : pronosticuri, revoluţie mondială, un „carevasăzică" plasat acolo unde lipsesc idei. Efofeev din „întoarcerea lui
Maxim" ne rămâne în minte şi prin expresia pe care o întrebuinţează la fiecare pas: „In douăzeci şi şase de ani..." pe care o cunosc şi şi-au însuşit-o până şi copiii (când tatăl îl întreabă pe unul din copii dacă nu cumva spune minciuni, acesta îi răspunde sentenţios: „In douăzeci şi şase de ani n'am minţit niciodată"). Turnătorul Mişcenco, cu o apariţie atât de episodică, rămâne întipărit în memoria spectatorilor şi prin felul exagerat de lăudăros în care se exprimă.
Scenariştii noştri trebuie să folosească din plin aceste caracteristici ale dialogului şi aceasta va duce la îmbunătăţirea operelor, la îmbogăţirea personagiilor, la desvăluirea unor amănunte din biografia personagiilor, la realizarea unor scene mai bogate, mai pline de idei.
*
Cu toate aceste greutăţi, cinematografia noastră a obţinut şi realizări însemnate, a păşit pe drumul producţiei de filme artistice pe bază de scenarii.
Primul nostru film artistic „Răsună Valea" a fost realizat de regisorul Paul Că-linescu după un scenariu de Mircea Şte-fănescu, scenariu care prezenta mari lipsuri de ordin ideologic.
In timpul filmării, multe din lipsuri au fost înlăturate şi în special ideia împăciuitorismului dintre clase.
Filmul „Răsună Valea" este prima noastră operă cinematografică valabilă, care se inspiră din realităţile luptei de clasă, din realităţile construirii socialismului.
Totuşi lipsurile mari ale scenariului se resimt încă şi în film. In cadrul conflictului, acţiunea duşmanului de clasă apare uneori nejustificată, sau ca o manifestare personală, de ordin sentimental, a vreunui erou. Multe din personagiile filmului nu au trăsături puternice, nu au o viaţă proprie, interesantă, suferă serios de schematism. Eroii pozitivi sunt slab conturaţi, ei nu reprezintă nici pe departe pe entuziaştii tineri care au construit linia ferată Bum-beşti-Livezeni. Eroii negativi sunt de multe ori ridiculizaţi, caricaturizaţi, par nişte clovni neprimejdioşi.
Un pas înainte în dramaturgia filmului
SCENARIUL LITERAR
277
artistic, îl constitue cel de al doilea film artistic al nostru „Viaţa învinge", realizat de regisorul Dinu Negreanu, după un scenariu de Aurel Baranga şi Dinu Negreanu.
într'o măsură însemnată, filmul este convingător, el imprimă spectatorului o serie de idei cum ar fi de pildă ideea că numai alături de clasa muncitoare, participând activ la construcţia socialistă, oamenii de ştiinţă pot face fapte mari, îşi pot realiza visurile lor. Filmul atrage atenţia asupra primejdiei cosmopolitismului, care loveşte în interesele poporului şi în însăşi interesele oamenilor de ştiinţă.
Totuşi, filmul are o serie de deficienţe serioase în tratarea temei, care-i scad valoarea. Principala lipsă a filmului stă în faptul că nu zugrăveşte efortul muncitorilor şi tehnicienilor noştri şi ajutorul pe care aceştia îl dau oamenilor de ştiinţă. Deasernenea, se observă unele lipsuri în construirea personagiilor. Cu mici excepţii, personagiile nu se desvoltă dealungul filmului, şi chiar creşterea eroului principal, savantul Dan Olteanu, nu este dovedită convingător. Oamenii de partid, care apar în film, sunt schematici şi timizi. Manifestările lor par mai degrabă lipite decât legate organic de acţiunea filmului. Dialogul care, în acest film, are un rol deosebit de important, suferă pe alocuri de platitudine, iar limba personagiilor, cu foarte mici excepţii, este uniformă.
Tema de bază al celui de al treilea film al nostru, „In sat la noi", realizat de regisorul Jean Georgescu şi Victor Iliu după scenariul scriitorului Petru Dumitriu, este lupta pentru transformarea socialistă a agriculturii. Inspirându-se adânc din viaţa satelor noastre, filmul înfăţişează lupta unui grup de ţărani muncitori dintr'un sat românesc şi opoziţia înverşunată a chiaburilor împotriva constituirii gospodăriei colective. Meritul principal al realizatorilor filmului e că au reuşit să oglindească veridic contrazicerile profunde din viaţa satului nostru şi să întruchipeze în câteva personagii tari pe oamenii satului nostru. Filmul „In sat la noi", aduce în faţa spectatorilor alevărate tipuri care se ciocnesc în cadrul unui conflict veridic, mereu în creştere.   Bătrânul   Ion  Lepădat, văduva
Maria, chiaburul Scăpau şi fiul său Dumitru sunt figuri care se întipăresc adânc în memoria spectatorilor. Filmul acordă o atenţie specială ţăranului mijlocaş, „figura centrală a satului nostru".
Realizatorii filmului s'au preocupat ?n mod deosebit să redea specificul naţional al satului nostru, şi eforturile lor au fost încununate de succes. Filmul este aproape de inima spectatorului, de sufletul şi sentimentele lui. Personagiile, muzica, portul şi giaiul, obiceiurile, poartă în întregime amprenta specificului naţional.
Atât autorul scenariului, cât.şi regizorii s'au străduit să creeze o acţiune legată, formată din episoade puternice, emoţionante, dramatice, care ţin încordat spectatorul.
Filmul „In sat la noi" are însă şi o serie de lipsuri, subliniate mai ales cu ocazia vizionărilor speciale în care realizatorii filmului s'au întâlnit cu spectatorii. Filmul se închee odată cu constituirea gospodăriei agricole colective, dar ar fi fost mult mai instructiv, mai folositor, mai interesant să se arate câteva scene de muncă şi din viaţa nouă în care să-i recunoaştem pe eroii care au luptat cu atâta dârzenie pentru fericirea lor.
Trebue remarcat deasemeni ca o lipsă, faptul că nici în acest film, comuniştii nu au reuşit să fie zugrăviţi cu măestrie. Ei sunt lipsiţi de umanitate, împinşi parcă de un resort în acţiune, vorbesc în lozinci. Trăsăturile profund omeneşti ale comuniştilor nu au fost nici de astă dată surprinse şi aceasta trebuie să constitue o problemă serioasă pentru creatorii filmelor noastre.
Pe acest drum greu şi anevoios caracteristic începutului, filmul nostru artistic se desvoltă. Trei noi scenarii de film artistic, au intrat sau sunt pe cale să intre în producţie.
In prezent, în cadrul Studioului de filme artistice „Bucureşti", se lucrează din plin la realizarea filmului „Mitrea Cocor", după romanul maestrului Mihail Sadoveanu, distins cu Medalia de Aur a Păcii. Scenariul literar a pus încăodată în faţa scriitorilor noştri problema ecranizării, problema adaptării romanului, nuvelei, piesei de teatru la film. In această privinţă, noi ne găsim
)
278
GEO BOGZA
abia ia început, nu prea avem experienţă. Problema ecranizării este însă o problemă importantă pentru cinematografia noastră. Ultimele filme sovietice „Departe de Moscova", „Cavalerul Stelei de Aur", ne arată că cinematografia poate câştiga mult prin adaptarea ia film a romanelor sau a nuvelelor cu mare răsunet în mase.
Şi în literatura noastră sunt opere care pot constitui subiecte interesante de film. Ele ridică însă probleme speciale pentru scenarişti. Constantin Simonov vorbind despre posibilitatea transformării romanului „Departe de Moscova" în piesă de teatru sau film, spune printre altele: „In vechea concepţie acest lucru s'ar fi redus ta o operaţie simplă: una din intrigile amoroase din roman ar fi fost la baza piesei, iar undeva, dincolo de scenă, ca un fond, s'ar fi desfăşurat construirea conductei pe-tt olifere.
Dar nouă nu ne convine o asemenea întorsătură, cu atât mai mult in film. Nu vom accepta o transformare a operei de proză într'una dramatică, în care filmul sau piesa să fie mal slabe decât Izvorul iniţial artistic şi lipsit de acel esenţial care a alcătuit forţa romanului. Pe noi ne interesează, înainte de toate, munca oamenilor care construesc conducta petroliferă, ne emoţionează relaţiile lor, legate înainte de toate de construcţie, de acel scop gigantic care stă în faţa lor".
In scenariul „Mitrea Cocor" se observă câteva succese pe drumul ecranizării. Acţiunea a fost concentrată, fără să ştirbească din valoarea romanului, personagiile au fost surprinse în trăsăturile lor esenţiale.
Cel de al doilea film pe care-1 pregăteşte Studioul de filme artistice „Bucureşti", este închinat uneia dintre cele mai luminoasa figuri revoluţionare ale trecutului nostru, marelui cărturar şi luptător dela 1848, Ni-culae Bălcescu, dela a cărui moarte se vor împlini în 1952, 100 de ani. Scenariul acestui film aparţine academicianului Camil Petrescu.
Acest scenariu a ridicat pentru prima dată în cinematografia noastră problema filmului istorico-biografic şi a transformării unei piese de teatru în scenariu de film.
Criticul sovietic R. Iurenev, prin studiile sale, ne dă un mare ajutor în clarificarea acestei probleme. Vorbind în general despre acest gen de filme (pe baza experienţei filmelor sovietice), Iurenev spune; „Eroul filmului biografic trebuie să fie tipic pentru epoca, poporul şi clasa lui, viaţa şi activitatea lui trebue să exprime cât se poate mai deplin spiritul epocii, să oglindească principalele procese care s'au petrecut în societatea omenească contemporană tui.
De aici, rezultă că tema filmului biografic trebue să se desvolte în sfera activităţii principale a eroului, să scoată la iveală cauzele măreţiei şi popularităţii lui, să desvălue sensul istoric al faptei săvârşite de erou în viaţă, precum şi importanţa ei pentru noi, spectatorii de azi.
Deaceea, şi structura subiectului filmului biografic trebue să se bazeze pe selecţionarea acelor evenimente reale din viaţa eroului, în care esenţa activităţii lui sociale s'a manifestat cu cea mai mare vigoare şi strălucire".
Cel de al treilea film artistic pe care-1 pregăteşte Studioul „Bucureşti" este filmul „Nepoţii Gornistului", după scenariul original al scriitorilor Cezar Petrescu şi Mihail Novicov. Scenariul este închinat luptei poporului nostru pentru libertate, independenţă şi o viaţă mai bună.
El reuşeşte să demonstreze convingător că cele mai bune tradiţii de luptă revoluţionară a poporului nostru se împletesc cu lupta clasei muncitoare şi a Partidului ei, că numai această luptă poate duce Ia izbândă.
Scenariul, aprobat de consiliul artistic, mai trebue îmbunătăţit în unele direcţii, şi suntem siguri că va constitui baza ideologică şi artistică a unui film valoros.
★
Tot în cadrul dramaturgiei filmului artistic este cuprins şi scenariul filmului de desen animat şi păpuşi, care îşi trage forţa sa deasemeni din valoarea scenariului. Slăbiciunile principale, ale primelor noastre filme de desen animat „Răţoiul neascultător" şi „Albina şi porumbelul" provin în cea mai mare parte din lipsurile scenariilor.
SCENARIUL LITERAR
279
Scenariştii filmelor de desen animat şi păpuşi trebuie să cunoască profund problemele educaţiei copilului, să trateze în operele lor terne simple, să apeleze la fantezia copilului, să desvolte idei simple, cum ar fi: ideea spiritului colectiv, a curajului, a adevărului, a hotărîrii, a patriotismului, a dragostei de muncă, să combată viciile şi rămăşiţele moralei burgheze.
Alături de filmul artistic, capătă o largă desvoltare în ţara noastră şi filmu-1 documentar. Şi în această direcţie, sprijinul nostru cel mai important îl constitue experienţa sovietică. In Uniunea Sovietică, filmul documentar şi-a câştigat o importanţă deosebită încă din primele zile ale Puterii Sovietice. Lenin a indicat personal căile de desvoltare ale filmului documentar, arătând că acest film trebuie să oglindească fenomenele revoluţionare din societatea sovietică, entuziasmul muncii creatoare şi oamenii care duc lupta pentru construirea noii orânduiri sociale. Lenin şi tovarăşul Staiin, au subliniat deasemeni rolul deosebit al filmului documentar în munca de educare şi de mobilizare a maselor în construcţia socialismului.
Urmând aceste indicaţii, cinematografia documentară sovietică a obţinut succese excepţionale, câştigându-şi rolul de armă preţioasă în lupta oamenilor sovietici.
Şi în ţara noastră, importanţa filmului documentar a crescut în ultimul timp. Putem spune că astăzi cinematografia documentară ocupă un loc de seamă în cinematografia şi în arta noastră.
Ca şi la filmul artistic, baza artistică şi ideologică a filmului documentar o constituie scenariul.
S'ar părea la prima vedere că dramaturgia filmului documentar este un lucru foarte simplu, sau că pur şi simplu nu este nevoe de dramaturgie în realizarea filmului documentar. Aceste concepţii sunt profund dăunătoare şi ele nu-şi găsesc şi nu-şi pot găsi locul în cinematografia noastră realistă. E complet greşită ideea că filmul documentar este o simplă fotografiere a realităţii, făcută la întâmplare, fără vreo bază ideologică şi artistică. Nu. In concepţia noastră, filmul documentar trebue să aibă la bază o dramaturgie, concretizată
în scenariu, care constitue baza lui ideologică şi artistică. Şi nu numai atât! Scenariul de film documentar poate şi trebue să fie mai întâi o operă literară de sine stătătoare.
Problemele de bază ale dramaturgiei filmului documentar sunt aceleaşi ca şi ale dramaturgiei filmului artistic.
Scenaristului de film documentar i se pun, cel puţin două sarcini principale :
Cunoaşterea profundă a realităţii şi în mod special a problemei pe care vrea s'o trateze. Nu se va putea scrie un scenariu de film documentar care să oglindească de pildă viaţa unei gospodării agricole colective sau activitatea industriei minere, dacă nu se cunoaşte în amănunt realitatea din aceste sectoare, dacă nu se cunosc problemele care frământă aceste sectoare, oamenii care trăesc şi muncesc în aceste sectoare.
A doua sarcină este aceea de a privi realitatea de pe poziţiile ideologiei proletariatului, de pe poziţiile realismului socialist, care are la bază concepţia despre lume a proletariatului. Nerespectarea acestei sarcini duce la naturalism, la generalizări false, cu alte cuvinte la falsificarea realităţii revoluţionare.
O altă problemă importantă a dramaturgiei filmului documentar este problema eroilor. Eroii filmului documentar sunt oameni autentici, oameni reali. Ei trebuie să reprezinte tipurile cele mai caracteristice ale societăţii noastre, pe acei oameni în conştiinţa cărora se desvoltă o nouă morală — morala comunistă.
Scenaristul nu trebuie să neglijeze o serie de amănunte din biografia personagiului. Ele sunt necesare pentru a particulariza eroul, pentru a-1 întipări în memoria spectatorului, pentru a nu face din el o schemă.
Deasemenea, e bine să-i arătăm pe eroii noştri, acasă în familie, în excursii, la plimbare, după ce i-am arătat în activitatea lor principală, adică în procesul de muncă. Dar, subliniem — cel mai important lucru e să-i surprindem pe eroii noştri în procesul muncii, într'o atitudine sugestivă care să întruchipeze ideea că munca este o chestiune de onoare. E vorba aici, şi de
280
GEO BOGZA
muncitori şi de savanţi, şi de medici şi de învăţători — în general de toţi eroii filmelor noastre documentare.
In filmele noastre documentare au şi început să apară asemenea eroi. Majoritatea eroilor din filmele „O viaţă nouă'', „Pentru industrializare, pentru socialism", „Luptăm pentru pace", „23 August 1951", „Baia Mare", „Cimentul", „Palatul Pionierilor", exprimă bucuria vieţii şi muncii libere.
Din nefericire însă, nu în toate filmele noastre documentare, omul este pus pe primul plan. Mai avem încă scene în care omul este dominat de maşini, filme întregi în care cu greutate găsim o figură mai apropiată, pe care s'o cunoaştem şi s'o îndrăgim. Uneori, oamenii apar ca nişte mecanisme care lucrează iute, mecanic, parcă fără emoţie şi pasiune. Iată dece atunci când lucrează la un scenariu de film documentar, scenaristul nu trebue să piardă nici o clipă din vedere că principala lui sarcină este aceea de a prezenta cât mai veridic, cu cât mai multă căldură pe omul nou, pe tovarăşul său din uzină, de pe ogoare, din laboratoare, teatre şi şcoli, pe acela care făureşte bunurile acestei lumi.
Mai sunt şi alte probleme importante ale dramaturgiei filmului documentar. Una din ele ar fi problema prezentării luptei de clasă. Deobicei, sarcina aceasta îi revine exclusiv comentariului. Scenariştii noştri trebue să găsească şi alte mijloace artistice în rezolvarea acestei probleme.
Deasemeni problema înscenărilor în filmul documentar trebue clarificată. In mod hotărît noi suntem împotriva înscenărilor. Realitatea noastră e prea darnică în fapte şi oameni pentru a mai recurge la înscenări.
Nu putem încheia fără să facem o apreciere critică despre comentariile filmelor noastre. Comentariul este exclusiv opera dramaturgului, a scriitorului — sau mai bine zis trebuie să fie opera lui. Cu toate acestea, comentariile noastre sunt în majoritatea lor slabe, câteodată cum nu se mai poate mai plate şi lipsite de idei. Deobicei ele se caracterizează prin beţie de cuvinte, printr'o lungime neobişnuită, printr'o limbă încâlcită, lipsită de expresivitate.
In filmul documentar, comentariul are următoarele sarcini :
— Să adâncească imaginea, să întărească şi să desvolte conţinutul imaginii, să sugereze uneori idei care completează şi dramatizează imaginea.
— Să dea un caracter particular, deosebit fiecărui fapt, fiecărui om despre care se vorbeşte pentru a rămâne întipărit în memoria spectatorului.
— Să fie strâns legat de ideea generală a filmului, să fie scris sub influenţa acestei idei.
— Să fie scris într'o limbă literară, expresivă, plastică, să fie concentrat.
Se pot întrebuinţa cu succes în comen-tar versuri, cântece adecuate imaginii.
Cam acestea ar fi, unele din principalele probleme ale filmului documentar. Un lucru trebuie să rămână clar : dramaturgia filmului documentar este problema hotări-toare de care ţine desvoltarea acestui gen cinematografic. Pentru a realiza 120 de filme documentare până la sfârşitul Planului Cincinal, trebue să desvoltăm şi să îmbunătăţim în primul rând dramaturgia acestui film. Numai aceasta poate să fie chezăşia succesului.
★
Din această înşiruire destul de sumară, se poate trage concluzia asupra importanţei deosebite pe care o are în desvoltarea cinematografiei noastre dramaturgia cinematografică.
Conducerea cinematografiei noastre este convinsă de acest lucru. Rezolvarea acestei probleme însă nu se va putea face decât cu sprijinul masiv şi pasionat a! scriitorilor, cu sprijinul activ al Uniunii Scriitorilor.
Pentru a ţine legătura cu scriitorii, Comitetul Cinematografiei a înfiinţat Direcţia de Scenarii din cadrul Comitetului, precum şi Secţii de scenarii pe lângă studiourile de producţie ale cinematografiei noastre. Aceste unităţi au sarcina să se ocupe exclusiv de atragerea şi îndrumarea scenariştilor, de sprijinirea lor activă în cadrul muncii de realizare a scenariilor. Datorită lipsei de experienţă a tovarăşilor care activează în cadrul acestor unităţi s'au ivit
SCENARIUL LITERAR
281
lipsuri în munca dusă cu scenariştii: unele întârzieri în' darea răspunsului, unele îndrumări insuficiente date scenariştilor. Se vor face eforturi ca să lichidăm cu toată graba aceste lipsuri, să le înlăturăm, să se ridice la un nivel mai înalt munca unităţilor de scenarii din cadrul Comitetului Cinematografic.
Deasemeni s'a înfiinţat o Comisie de Dramaturgie Cinematografică la Uniunea Scriitorilor şi care trebue să devină un organism activ.
Cinematografia îi cheamă cu toată căldura pe scriitori la realizarea cât mai multor scenarii, la desvoltarea şi perfecţionarea filmului nostru, şi ei au datoria patriotică să răspundă la această chemare.
Această acţiune a scriitorilor trebuie însă organizată pentru a da roadele pe care le aşteptăm. Ar trebui ca Uniunea Scriitorilor să includă în planul ei de muncă desba-terea pe larg a problemelor dramaturgiei cinematografice, să ducă o muncă activă şi susţinută pentru antrenarea scriitorilor la realizarea de scenarii. Trebuesc scrise studii şi articole de bază despre problemele dramaturgiei cinematografice, trebue analizată pe larg în presa noastră dramaturgia filmelor de până acum şi a celor intrate în producţie, scoase concluzii şi învăţături. Ar fi bine ca scenariile literare reuşite să fie publicate atât în presa de specialitate, cât şi în volume separate.
Avem nevoie de scenarii, de scenarii valoroase care să constitue în întregime baza ideologică-artistică a filmelor noastre.
Viaţa noastră bogată în probleme şi realizări oferă un număr inepuizabil de teme pentru scenarii şi filme.
Problema industrializării socialiste, a electrificării ţării se cere tratată deîndată în filmele noastre. Apar eroi noi pentru filmele noastre, minunaţii stahanovişti, gloria industriei noastre în toate sectoarele, noile cadre tehnice de conducere din sânul clasei muncitoare, ingineri, directori, etc.
Procesul de transformare socialistă a agriculturii oferă scriitorilor o bogăţie de fapte, oameni şi conflicte din cele mai însemnate.
Scenariile şi filmele noastre se pot inspira din aspectele revoluţiei culturale, din activitatea oamenilor noştri de artă şi cultură, din activitatea savanţilor noştri.
Viaţa bogată a copiilor şi tinerelului nostru oferă deasemenea subiecte interesante pentru scenarii.
Tematica scenariilor noastre trebue lărgită neîncetat. Trebuesc desbătute în scenarii şi filme, aspectele noii morale care se desvolfă în rândurile constructorilor socialismului, problemele vieţii de toate zilele, problemele moralei proletare.
Este o datorie pentru scriitorii noştri să-şi arunce privirile în trecut, alegându-şi teme din istoria sbuciumată a poporului nostru. Marile momente revoluţionare ale poporului nostru, figurile istorice şi culturale progresiste ale Patriei noastre, lupta clasei muncitoare şi a Partidului constitue un izvor nesecat de teme şi subiecte pentru scenarh. Pe oamenii muncii din ţara noastră îi interesează şi figura lui Dimitrie Cantemir şi răscoala lui Horia şi Tudor, sau viaţa lui Creangă şi Eminescu, a lui loan Vodă cel Cumplit şi a lui Ilie Pintilie.
In scrierea scenariilor, autorii pot să," folosească genurile şi formele cele mai interesante şi mai variate, pot să scrie scenarii pentru filmele de lung metraj, scenarii schiţe pentru filme de scurt metraj şi deasemeni scenarii pentru comedii cinematografice.
Avem nevoie de comedii cinematografice, de-cât mai reuşite comedii. Genul comediei cinematografice este deschis oricărei teme din orice sector al vieţii noastre.
Cinematografia îşi deschide larg porţile în faţa scriitorilor.
Studiourile noastre de filme artistice şi documentare aşteaptă să dea viaţă celor mai avântate creaţii, inspirate din transformările revoluţionare din patria noastră.
O întreagă armată de muncitori, tehnicieni, actori şi regisori aşteaptă să dea gândurilor scriitorilor vestmântul celei mai importante arte a timpului nostru.
282
GEO BOGZA
Imaginea n'are nevoie să fie tradusă, ea are valoare universală.
Scriitorii au prilejul ca rodul muncii şi talentul lor să fie apreciat în acelaş timp pe ecranele cinematografelor din Bucureşti, ca şi la Moscova, Praga şi Pekin.
Cu ajutorul scriitorilor să realizăm filme care să ducă în întreaga lume o imagine reală, puternică şi emoţionantă a luptei pe care poporul nostru muncitor o duce pentru pace şi socialism.
MIHAI GAFIŢA
mai multa GRIJA pentru colecţiile literare
de mare tiraj
Să ne închipuim o adunare organizată de Comitetul de luptă pentru pace, într'o uzină, într'o gospodărie colectivă, pe un şantier, într'un cartier al vreunui oraş, sau într'un sat oarecare din ţara noastră.
Cineva a terminat tocmai de vorbit. A explicat ascultătorilor rostul apelului dela Stockholm, chemarea adresată, tuturor oamenilor cinstiţi, de a-şi spune răspicat cuvântul lor de pace şi prietenie între popoa-poare, împotriva aţâţătorilor la un nou război. Toţi cei din sală se grăbesc să-şi pună semnătura pe Apelul păcii. Tocul sau creionul trece dela unul la altul. Cu mâini tremurătoare scriu bătrânii, cu mâini sigure — bărbaţii în putere, femeile şi tinerii. E o privelişte care dă încredere şi siguranţă.
Ne gândim la un fapt care, în această împrejurare, trece mai puţin observat, iese mai puţin în evidenţă : oamenii ştiu să parcurgă ei înşişi cu ochii rândurile Apelului, să-şi scrie ei înşişi numele ; mâinile care poartă unealta de nvncă, poartă cu iscusinţă şi condeiul, muncitorul din uzină, de pe ogor, de pe şantier ştie să citească azi şi el singur indicaţiile Partidului care-1 călăuzeşte, cuvintele aşteptate ale conducătorilor iubiţi. Revoluţia realizată în viaţa de toate zilele — în economie, în organizarea social-administrativă — a chemat mase tot mai largi spre cultură, nimicind blestemata întunecime şi neştiinţă de carte — moştenire a regimului apus pentru totdeauna.
Dar faptul că masele de oameni ai muncii lichidează neştiinţa de a citi şi scrie, nu este decât una dintre laturile revoluţiei culturale. Să încercăm a ne închipui mai departe aspecte din viaţa oamenilor care au participat la adunarea pentru semnarea Apelului. Echipa căminului cultural din cartierul, satul, şantierul respectiv dă un festival artistic — recitări, coruri, dansuri, piesă de teatru ; cu o seară înainte sau după adunare, a avut sau va avea loc şedinţa cercului de citit; cărţile bibliotecii căminului cultural, ale bibliotecii A.R.L.U.S. circulă cu repeziciune dela om la om ; cititorii îşi recomandă unul altuia câte o carte care le-a plăcut mai mult. Seara, acasă, la lumina lămpii sau a becului electric proaspăt instalat, din ce în ce mai mulţi ochi se apleacă pe câte-o carte — romane dar mai ales nuvele ; se citesc cu mai multă uşurinţă : într'o seară, în două ceasuri, omul mântuieşte de citit 40—50 pagini. „Păcat că a fost aşa scurtă !" zice uneori cititorul, la ceasuri târzii de noapte ; alteori însă cartea nu-1 face să simtă tragere de inimă pentru a continua lectura ; a doua zi se duce la bibliotecă : „Dă-mi alta, dar să fie bună, că asta nu m'a bucurat deloc".
Căci, dacă ştiinţa de carte a constituit un prim pas pe drumul revoluţiei culturale, acest pas este însoţit de desvoltarea simţului artistic deosebit al poporului muncitor. Marea masă de cititori, spectatorii tuturor festivalurilor sunt în acelaş
284
MIHAI GAFIŢA
timp şi critici pătrunzători ai producţiilor artistice pe care le citesc sau la care asistă. Exigenţa acestui public faţă de literatură — faţă de manifestările artistice în genere — este mereu sporită. Poporul nostru doreşte să se recunoască în eroii cărţilor pe care le citeşte, să afle răspuns la întrebările sale, să-şi descopere oglindite preocupările şi năzuinţele sale, — care sunt întrebări, preocupări, năzuinţe legate de noua viaţă pe care şi-o construieşte : viaţa socialistă.
Literatura noastră a căutat să răspundă prin realizări valoroase acestei dorinţe fireşti a maselor largi de constructori ai socialismului. Călăuziţi de învăţătura Partidului, scriitorii crează opere literare de pe poziţia de luptă a poporului muncitor, însufleţiţi de idealul tuturor oamenilor muncii din ţara noastră: idealul construirii socialismului şi apărării păcii. Literatura noastră devine astfel din ce în ce mai mult „parte integrantă a cauzei generale proletare" (V. I. Lenin):
Vom căuta să discutăm în rândurile ce urmează despre problemele unor cărţi şi publicaţii de literatură care apar într'un mare tiraj, şi care cuprind creaţii literare care se răspândesc astfel adânc în masa poporului. Este vorba de Colecţia „Albina", „Colecţia Tineretului Sătesc" şi revista „Cultura Poporului" — publicaţii care ajung mai mult în mâinile şi sub ochii oamenilor de care am vorbit mai sus. De aceste publicaţii, critica literară nu s'a ocupat aproape deloc până acum; în afară de un articol apărut în „Contemporanul" cu privire la limba literară din unele volume ale Colecţiei „Albina", în presa noastră n'au apărut decât scurte note informative — şi acestea foarte rare. Este, în mod neîndoios, o lipsă a criticii literare, de a nu se fi ocupat de problemele colecţiilor care publică în genere creaţii literare de mai mică întindere — nuvele, piese scurte, schiţe. Greşala este cu atât mai evidentă cu cât aceste publicaţii au o mare răspândire : atâtea sute de mii de spectatori participanţi la festivalurile celor peste 13.000 cămine culturale din ţară, vizionează o piesă apărută în „Cultura Poporului" ; atâtea sute de mii de ţărani muncitori ascultă în cercurile de citit sau citesc
ei înşişi o schiţă sau o nuvelă din Colecţia „Albina", ale cărei volume apar în ultimul timp în câte 100.000 exemplare; atâtea zeci de mii de tineri citesc materialele apărute în „Colecţia Tineretului Sătesc", ale cărei volume se răspândesc în 30.000 exemplare. Toate acestea indică marea răspundere a colecţiilor respective, indică datoria criticii literare de a se preocupa îndeaproape de felul cum se desfăşoară munca lor.
Şi sub trecutele regimuri au apărut aşa numite „colecţii de popularizare". Cu foarte mici excepţii aceste colecţii se străduiau să arate muncitorimii şi ţărănimii că starea lor de mizerie şi suferinţă se datoreşte de exemplu, lenei sau alcoolismului, că datoria esenţială a unui ţăran sărac, a unui muncitor în fabrică este să meargă regulat la biserică, să nu râvnească la avutul altuia, să îndure fără crâcnire biruri, scumpirea preţurilor, milităria, etc. ; — aceasta pentrucă „aşa e scris" unora să fie săraci şi altora să fie bogaţi, şi pentrucă, aşteptând mila celor mari, — şi mai găsind şi o comoară ! — săracii ar putea să scape de nevoi! Un asemenea conţinut de idei avea şi o „formă literară" corespunzătoare. Ne amintim cu toţii de acea maculatură fadă, falsificatoare a realităţilor, în care ţăranii erau îndemnaţi să se omoare între ei pentru haturi, să aibă mereu în faţă exemplul chiaburilor (numiţi : „gospodari"), iar muncitorilor li se serveau istorioare morale, despre un patron milos care răsplăteşte pe muncitorul care-i aduce punga cu bani, pierdută pe stradă.
In afară de aceasta, mentalitatea scribilor burgheziei consta în aceea că, o carte care nu era destul de „realizată" artistic — acea carte „merge la ţară" ! Oficialitatea culturală burgheză din ţara noastră, dispreţuind profund simţul artistic al poporului — creatorul comorilor de artă ale literaturii populare — îi trimitea tot ceeace nu avea căutare în lumea „intelectualilor subţiri" ai claselor exploatatoare.
Astăzi, vălul obscurantismului a fost înlăturat şi ceeace literatura burgheză a căutat să ascundă — violenta luptă de clasă care frământa oraşele şi satele noastre — a ieşit puternic la iveală, constituind pentru literatură un izvor nesecat de teme.
Tocmai pentrucă, la fel cu întreaga noas-
COLECŢIILE LITERARE DE MARE TIRAJ
285
tră literatură, creaţiile publicate în aceste colecţii vorbesc despre lupta poporului, caută s'o sprijine, să găsească răspunsuri problemelor care se pun oamenilor în lupta şi munca lor de fiecare zi, — tocmai pentru aceasta, publicaţii ca acelea din „Albina", „Colecţia Tineretului Sătesc" şi „Cultura poporului" cunosc o mare răspândire.
Pentru o mai bună discutare a acestor colecţii şi publicaţii, este necesară o scurtă prezentare a fiecăreia dintre ele.
Colecţia „Albina" (E.S.P.L.A.) cuprinde până în prezent 34 volume, format mic, de buzunar, cu câte 32—64 pagini; trei dintre aceste volume cuprind versuri, una cuprinde teatru, iar celelalte toate, proză {schiţe, nuvele şi — mai rar — reporta-gii). Tematica volumelor acestei colecţii este isvorîtă în cea mai mare parte din viaţa ţărănimii muncitoare şi anume o tematică strâns legată de actualitatea luptei de clasă în condiţiile întemeierii gospodăriilor colective.
Cu excepţia volumului consacrat lui Ca-ragiale — şi în care au fost tipărite câteva schiţe şi un fragment din „1907" — Colecţia „Albina" a publicat numai lucrări originale, cele mai multe din ele în primă apariţie.
„Colecţia Tineretului Sătesc" (Ed. Tineretului) apare lunar, începând cu Ianuarie 1951, în volume de formatul unei cărţi obişnuite, fiecare volum având un număr variind între 48 şi 80 pagini şi cuprinzând câte trei sau patru bucăţi deosebite (versuri şi proză), atât originale cât şi traduceri sau retipăriri In unele din ultimele volume a fost publicată şi câte o singură lucrare, (I. Saveliev : „Asaltul palatului de iarnă", Cezar Petrescu : „Două inimi tinere", etc.). Colecţia cuprinde în special lucrări cu subiecte din viaţa tinerilor ţărani muncitori.
Revista „Cultura Poporului" (editată de Aşezămintele Culturale din R. P. R.) a trecut în al doilea an de apariţie, ca publicaţie de literatură destinată activiştilor Căminelor Culturale, alături de „îndrumătorul Cultural", revistă pentru îndrumarea în munca lor generală şi alături de „Că-
lăuza bibliotecarului", publicaţie specială de îndrumare tehnică pentru bibliotecari.
Revista „Cultura Poporului" publică material potrivit pentru programele festivalurilor date de echipele artistice ale Căminelor culturale dela oraşe şi sate, de echipele artistice sindicale ; deasemenea, material pentru cercurile de citit. Se înţelege deci, că în „Cultura Poporului" vor apărea numeroase piese de teatru — scenete în unul, două sau mai multe tablouri — poezii şi cântece, unele indicaţii pentru re-gisorii spectacolelor teatrale, precum şi bucăţi de proză — nuvele şi schiţe. Subiectele şi temele sunt extrase din toate sectoarele de activitate ale oamenilor muncii din ţara noastră ; revista vădeşte preocuparea ca fiecare număr să fie cât mai bogat sub raportul temelor, al sectoarelor şi problemelor de viaţă abordate, tocmai pentrucă orice echipă artistică să-şi poată întocmi programul unui festival chiar din materialul unui singur număr.
Acestea fiind obiectivele şi direcţiile principale de activitate a acestor publicaţii, este necesar să analizăm contribuţia lor în literatură, ceeace va indica în acelaş timp măsura în care ele răspund sarcinii de bază a oricărei creaţii literare, de a fi o armă de educare şi transformare a oamenilor muncii.
Din capul locului trebue spus că, criteriile după care trebuesc analizate lucrările apărute în aceste colecţii nu pot fi altele decât cele după care este analizată întreaga literatură. Exigenţele nu pot fi deloc slăbite faţă de creaţii care ajung sub ochii a sute de mii de oameni ai muncii. Un succes al acestor colecţii este un succes al întregii literaturi, care se îmbogăţeşte astfel cu o armă în plus ; el contribuie la mobilizarea în jurul sarcinilor puse de construirea socialismului. Un insucces, un „rebut literar" publicat în paginile uneia din colecţii, nu numai că nu-şi îndeplineşte rolul de educare, dar poate răspândi — în zeci şi zeci de mii de exemplare — exemple proaste, poale acredita idei greşite, adică poate avea un efect cu atât mai dăunător, mai primejdios asupra cititorilor sau spectatorilor, cu cât numărul lor este mai mare.
286
MIHAI GAFIŢA
Tocmai acest fapt indică odată mai mult necesitatea ca editurile, redacţiile, scriitorii şi critica literară să se preocupe îndeaproape şi continuu, să ajute în mod permanent desvoltarea acestor colecţii, să contribue la ridicarea neîntreruptă a nivelului lor ideologic şi artistic.
★
Colecţiile de faţă publică lucrări literare de mai mică întindere — nuvele, schiţe, scenete, reportagii, poeme, cântece, etc. — care pot fi citite sau reprezentate mai cu uşurinţă decât un roman, un mare poem epic sau o piesă de teatru, de exemplu. Iar pentrucă producţiile publicate în „Albina", „Colecţia Tineretului Sătesc", şi „Cultura Poporului" sunt de mai mică întindere, aceasta face ca ele să poată fi create într'un timp cu mult mai scurt decât ar cere o nuvelă întinsă, un roman, un poem epic sau o piesă de teatru în trei-patru acte. Aşa stând lucrurile, apare cu claritate una dintre largile posibilităţi ale acestor colecţii — aceea de a răspunde cu o mare operativitate problemelor care se ivesc în diferite sectoare ale vieţii ţării noastre, de a asigura deci participarea literaturii în modul cel mai repede cu putinţă la mobilizarea oamenilor muncii în vederea îndeplinirii sarcinilor puse de construirea socialismului şi lupta pentru pace. Ele au posibilitatea de a pune o mare varietate de probleme, de a oglindi o mulţime de aspecte noi, înaintate ale vieţii ţării noastre, de a cuprinde toată bogăţia vieţii care se desfăşoară azi în oraşele şi satele noastre, de a avea deci o tematică extrem de vastă.
Din punctul de vedere al cuprinderii sectorului de viaţă pe care şi-au propus să-1 oglindească, se poate spune că în special Colecţia „Albina" şi revista „Cultura Poporului" au realizat succese. In fiecare număr din „Cultura Poporului" apar teme din cele mai diferite sectoare de activitate. In Colecţia „Albina" deasernenea, au apărut lucrări privind aspectele şi problemele importante ale vieţii satului : formarea gospodăriilor colective, munca în aceste gospodării, apoi colectările, electrificarea satelor, rolul cooperativelor săteşti,
munca culturală la sate, lupta ţărănimii muncitoare pentru pace, etc.
„Colecţia Tineretul Sătesc" încă n'a ajuns să realizeze prea mult în cele 13 volume apărute până în prezent; aspecte importante ale vieţii satului cum sunt: munca tinerilor pe tărâm cultural-sanitar, contribuţia lor la îndeplinirea colectărilor, şi chiar în formarea gospodăriilor colective— n'au fost tratate în creaţii literare de sine statoare — ci, cel mult, au reieşit din lucrările care aveau alte teme, de exemplu, procesul de electrificare. Aceasta s'a întâmplat mai ales din cauză că în această colecţie lucrările originale legate de problemele actuale ale tineretului sătesc, au apărut într'un număr prea mic faţă de numărul mare de traduceri şi retipăriri ale unor lucrări — de valoare de sigur, dar referitoare la trecutul de exploatare.
In această privinţă este absolut necesar ca în „Colecţia Tineretului Sătesc" să-şi capete importanţa cuvenită problemele actualităţii, în care tinerii ţărani muncitori să găsească răspunsuri la întrebările ce-i frământă astăzi.
Trebuie subliniată ca o realizare importantă a colecţiilor despre care e vorba, faptul de a-şi fi asigurat colaborarea întregului activ scriitoricesc din ţara noastră, întâlnim astfel semnăturile unor scrii tori fruntaşi ai literaturii noastre ca Mihail Sadoveanu („Clonţ de fier" — Albina, „Hoţul", „Ceasul al doilea" — C.T.S.) Zaharia Stancu („Pentru viaţă", „Primii paşi" — Albina), Eusebiu Camilar (Pa-pucaşii", „Secerişul" — Albina, „Pionierul viteaz" — C. T. S., „Răsare grâul" — Cult. pop.), Mihail Davidoglu („Nunta" — Albina), Petru Dumitriu („Să vii să-ţi dau pâine" — C. T. S.), Cezar Petrescu („Două inimi tinere" — C. T. S., „Ioniţă Murgu a deschis ochii", „Moara dela Cotul Dracului" — Cult. pop.) şi alţii. Este un lucru cu totul firesc ca scriitorii fruntaşi să colaboreze la revistele şi publicaţiile de popularizare, literatura acestora trebuind să fie de înalt nivel artistic; scriitorii care au o îndelungată experienţă
COLECŢIILE LITERARE DE MARE TIRAJ
287
în scris pot contribui puternic la ridicarea nivelului colecţiilor respective, asigu-rându-le o largă pătrundere în mase. Numele şi colaborările citate sunt departe de a fi singurele. Astfel trebuie subliniată colaborarea activă a lui Mihai Beniuc, Dan Deşliu, Veronica Porumb'acu, Mihu Dra-gomir, N. Kjriţescu, Ion Istrati, etc. Totodată însă, producţii care apar în aceste colecţii aparţin şi unor scriitori cu o mai proaspătă activitate literară, ca George Sidorovici, Dragoş Vicol, Niger Gaius, Constanţa Tudorache, Mihail Leonard, ba chiar şi unora care publică aici pentru întâia oară, cum este Silviu Podină, autor a două volumaşe de schiţe „Gospodarii" şi „Tractoriştii" (dintre care primul este plin de calităţi, dintre cele mai realizate din colecţia „Albina", spre deosebire de al doilea, superficial, la un nivel cu totul scăzut şi care nu merita să apară).
Faptul că în afară de materialele originale — dintre care unele sunt reproduceri ale unor materiale apărute în diferite publicaţii, sau chiar în volume — „Colecţia Tineretului Sătesc" şi „Cultura Poporului" publică materiale sovietice, este desigur în sprijinul maselor cărora ele se adresează şi constituie o contribuţie la cunoaşterea literaturii sovietice. Colecţia „Albina", care n'a publicat încă traduceri, poate folosi cu succes exemplul celorlalte colecţii — aceasta n'ar face decât să-i sporească nivelul. Deasemenea trebuie să arătăm că, din păcate, sunt prea puţine materiale literare traduse din limbile naţionalităţilor conlocuitoare şi anume cele din limba maghiară sunt neîndestulătoare
In plus, dacă mai înainte în „Cultura Poporului" apăreau — destul de sporadic — texte ale clasicilor literaturii noastre, în ultimul an nu s'a mai publicat aproape nimic din operele literare create în trecut, de scriitori atât de dragi poporului nostru, ca Eminescu, Carâgiale, Alecsandri, Creangă, etc. Apariţia unui volum cu câteva schiţe de Carâgiale în Colecţia „Albina" este un semn bun şi un îndemn de a se continua această acţiune. „Cultura Poporului", de exemplu, ar fi putut lua — cu prilejul centenarului — iniţiativa dramatizării unor schiţe de Carâgiale, şi timpul nu e încă trecut ; deasemenea pot
fi adaptate scenic unele poezii de Coşbuc, etc.
Aceasta ar contribui la îmbogăţirea materialului tematic al publicaţiilor, ar populariza în masele ţărănimii muncitoare opere cu un înalt conţinut de idei şi o înaltă formă artistică, ar întări dragostea poporului nostru pentru marii săi scriitori din trecut.
★
Problema cea mai importantă care trebue discutată în legătură cu lucrările publicate de aceste colecţii, este însă aceea a felului în care autorii îşi aleg tema, felul cum reiese tema din imaginile artistice create, cum acestea desvăluie în mod veridic realităţi ale ţării noastre, ale poporului nostru muncitor în drum spre socialism.
In linii generale, tendinţa tuturor lucrărilor apărute în Colecţia „Albina", „Colecţia Tineretului Sătesc", „Cultura Poporului", este de a zugrăvi astfel aspectul de viaţă abordat, problema tratată, încât să reiasă că aceasta este doar o parte din complexul de fapte şi probleme pe care-1 reprezintă viaţa actuală a poporului nostru ; respectiv, să oglindească proporţiile juste, semnificaţia şi importanţa reală a aspectelor de viaţă zugrăvite. Şi aici am ajuns la problema esenţială, a cărei rezolvare determină în primul rând succesul sau insuccesul creaţiilor din colecţiile citate.
Publicând un material de mică întindere, este dela sine înţeles că lucrările respective nu vor putea zugrăvi decât un număr restrâns de aspecte, mai exact, un singur aspect al unei probleme, din tratarea căruia însă realitatea trebuie să nu apară sărăcită.
A-ţi propune spre tratare şi rezolvare un număr mare de probleme din viaţa satului, înseamnă a avea nevoie de personagii multe, a zugrăvi procese îndelungate, ceeace necesită pagini multe. Aceasta nu se poate face decât în roman, nuvelă, poem epic lung, sau piesă în câteva acte. A îngrămădi probleme multe, un vast material de viaţă, numeroase personagii, într'un număr restrâns de pagini, înseamnă a a-
288
MIHAI GAFIŢA
junge inevitabil la schematism. O chibzuită alegere a materialului tematic, a perspectivei care poate fi deschisă prin-tr'un singur aspect — dar esenţial — asupra întregii vieţi a sectorului respectiv, tocmai aceasta stă la baza celor mai multe din succesele realizate de colecţiile amintite. Acolo unde autorii au căzut în gre-şala de a îngrămădi, de a înghesui oameni şi fapte, ei n'au mai putut realiza oglindiri veridice.
Nu vrem deloc să spunem că totul se reduce la un simplu echilibru, ţinând mai mult de tehnica literară. Este vorba aici despre însăşi concepţia scriitorului asupra desfăşurării vieţii, despre posibilitatea sa de a se orienta în problemele construirii socialismului, despre cunoaşterea adâncă a acestor probleme în aşa fel încât cea mai mică creaţie să cuprindă un fapt important, în care să se răsfrângă — precum soarele într'un bob de rouă — măreţia vremii pe care-o trăim. Atunci când toate acestea nu sunt clare unora dintre scriitori, apar toate schematismele, toate îngrămădirile în care ideia centrală se pierde, iar problemele apar toate pe acelaş plan, la fel de importante — mai exact la fel de lipsite de greutatea lor specifică, pe care o au în viaţă — adică una din manifestările crase de obiectivism naturalist.
Să luăm de exemplu, ca o reuşită, nuvela „învăţătoarea" de George Sidorovici, care zugrăveşte câteva momente din viaţa unei învăţătoare dintr'un sat. Nuvela nu subliniază numai rolul Melaniei Solcan în combaterea neştiinţei de carte — la copii cât şi la vârstnici — dar, prin felul în care această fată ştie să vorbească şi să se poarte cu mijlocaşul Straton Hău, sau să ceară ajutorul lui Ichim Floreşteanu, secretarul organizaţiei de partid, — lucrarea dă cetitorului posibilitatea să înţeleagă apropierea lui Hău de partid, transformarea sa morală, faptul că în conştiinţa sa au apărut şi au început să se desvolte ideile noi, că se schimbă morala sa.
Nuvela nu se reduce la a reda un fapt de viaţă, ci indică linii de comportare posibile, oferă exemple: schimbându-şi atitudinea faţă de ştiinţa de carte, mijloca-
şul Straton Hău a făcut primul pas către lichidarea a tot ce este înapoiat în conştiinţa sa. In acelaş timp autorul indică şi câteva căi concrete, ingenioase, folosite de un. învăţător din ţara noastră care şi-a propus să stârpească neapărat analfabetismul într'un sat — căi care pot fi folosite şi de alţi învăţători : felul cum ştie să caute sfatul şi ajutorul Partidului, cum urmărind lichidarea analfabetismului se poate obţine şi ruperea ţăranului muncitor de sub influenţa chiaburului, etc.
Tratând astfel un singur aspect al unei singure probleme din viaţa actuală a satului, autorul a isbutit să arunce o lumină asupra întregului complex de probleme care se pun astăzi ţărănimii muncitoare, să deschidă o perspectivă asupra desvoltării ulterioare a satului spre socialism. Să mai adăugăm că în mod just autorul n'a făcut din problema tratată de el, cheia şi lăcata trecerii spre socialism, n'a exagerat importanţa problemei, ci, tocmai pentru că a subliniat în mod realist rolul culturii în transformarea ţărănimii, el a putut sugera în mod just şi complexul vieţii satului.
Să mai amintim de exemplu nuvela „Mama" de Ieronim Şerbu („Colecţia Tineretului Sătesc"). Fundamental deosebit de felul cu totul greşit cum a realizat nuvela „Poveste de dragoste" — autorul zugrăveşte în nuvela „Alama" drumul unei ţărănci : deşi în vârstă, Drăghiţa se smulge de sub influenţa soţului ei, după o convieţuire de peste 25 de ani, pentrucă acesta, din morar exploatat de către chiabur, cum fusese, alunecă el însuşi pe panta închiaburirii, devenind după naţionalizarea morii, unealta chiaburilor. Ajutat de fiul ei învăţător, sprijinită şi încurajată de organizaţia de partid şi de U.F.D.R., Drăghiţa intră treptat în viaţa obştească a satului şi tocmai această alăturare de un colectiv care munceşte activ, o face să nu se mai simtă singură şi umilită, să capete încredere în ea şi, până la urmă, să se despartă de fostu^ ei soţ, care decădea din ce în ce mai mult.
Contrastul între drumul ascendent al Drăghiţei şi prăbuşirea tot mai vertiginoasă a uneltei chiabureşti, subliniază şi mai puternic tăria de caracter a femeii în-
COLECŢIILE LITERARE DE MARE TIRAJ
289
sufleţite de o nouă conştiinţă. Adâncirea prăpastiei şi apoi despărţirea Drăghiţei de brutalul, inumanul Şeican, este o imagine a prăpastiei care desparte noul victorios de vechiul care moare, în acelaş timp deschide perspectiva asupra nouilor raporturi care se stabilesc între bărbat şi femeie, între copii şi părinţi, raporturi având la bază respectul şi preţuirea reciprocă, preocuparea de a nu smulge pe un membru al familiei vieţii de colectiv, vieţii obşteşti către care el are, în condiţiile actuale, o firească pornire, o justificată dragoste.
Nu vrem câtuşi de puţin să spunem că aceste nuvele ar fi lipsite de slăbiciuni. De exemplu, în nuvela lui George Sido-rovici, rolul culturii în formarea noilor conştiinţe este privit în genere în mod just, în schimb este uneori exagerată energia şi rolul celor care duc această muncă : Melania Solcan apare în anumite momente ca elementul motor al satului, substituindu-se uneori sfatului popular, organizaţiei de partid — de unde o slabă conturare a elementului cu adevărat motor al vieţii satului. De o anumită inerţie, de o anumită lipsă de iniţiativă dau dovadă comuniştii din nuvela „Mama", autorul îi face să intervină cu întârziere pentru a ajuta transformarea Drăghiţei, pe care o lasă să se frământe singură, în loc s'o sprijine activ — adică tot atâtea fapte care, contrar dorinţei autorului, îl duc la micşorarea importanţei partidului.
Dar în ansamblul lor, aceste nuvele pun cu justeţe problema aleasă spre tratare, în cadrul complexului de probleme al vieţii satului. Exemple pozitive în acest sens se pot cita în nuvele ca : „Gospodarii" de Silviu Podină (Albina), „Cu buzunarul şi cu carul" de Petru Vintilă (Colecţia Tineretului Sătesc), piesa „Piscul Vulturului" de Ion Ştefan (Cultura Poporului) şi altele.
In acelaş timp însă, există unele lucrări în care tocmai pentrucă autorii îşi propun prea mult, — mai mult decât pot practic realiza — ei realizează atât de puţin, încât lucrările lor nu-şi îndeplinesc scopul propus, devin rebuturi literare. Exemple se pot lua din exemplarele colecţiei „Albina", mai ales din cele apărute în 1950. Iată,
19 — Viaţa Românească. — c. 946
de exemplu „Vrăbioii de aur" de Ion Jipa Colectări, întovărăşiri, rolul S.M.T.-urilor, fără să mai vorbim de şovăielile şi de transformarea mijlocaşilor, de demascarea chiaburilor — toate apar în cele 32 de pagini mici, în care se cuprinde o acţiune întinsă pe aproape un an. Cu toate că scriitorul are dealtminteri o anumită experienţă, el a isbutit, nu să condenseze acţiunile şi procesele de transformare, ci să le abstractizeze, să le reducă la noţiuni generale, să transforme oamenii în scheme moarte. Evident că lucrarea nu convinge.
In alte cazuri, această preocupare de a spune cât mai multe lucruri, duce la fragmentarea acţiunii în atâtea bucăţi — nelegate între ele — câte epizoade sunt. Deşi bine scrisă, deşi problemele se conturează clar şi personagiile se definesc prin fapte
— ne referim doar la primele două acte
— piesa „Darul frăţiei" de N. Kiriţescu (Cultura Poporului), nu izbuteşte să aibă un fir roşu dealungul celor trei acte ale sale, dintre care primele două se petrec în 1943 iar ultimul în 1950. Autorul îşi propune să arate înfrăţirea exploataţilor români şi unguri, muncitori şi ţărani din-tr'o parte a Ardealului, împotriva exploatatorilor atât români cât şi maghiari, care, ei între ei se înţeleg de minune, dar care, pentru a-şi asigura huzurul, caută să semene sămânţa desbinărilor şoviniste între cei exploataţi.
Lucrul acesta este bine demonstrat în primele două acte, care pot fi reprezentate însă separat. In actul al treilea problema piesei se schimbă şt devine : munca pentru desvoltarea gospodăriilor colective. Personagiile reapar cu aceleaşi nume, dar cu alte probleme şi alte fapte, deloc legate de problema iniţială — ceeace face să le vedem caracterizate altfel decât în primele două acte, respectiv să nu le mai recunoaştem. Dacă ar avea câteva replici puţin modificate, acest al treilea act ar constitui el singur o scenetă plină de dramatism, cu personagii în genere bine individualizate.
In ce priveşte realizarea pieselor din „Cultura Poporului" unii autori se află în faţa unei situaţii cam dificile — în realitate simplă, dacă ei ar avea o concepţie justă asupra materialului de viaţă pe care
290
MIHAI GAFIŢA
vor să-1 oglindească. Ei îşi propun să cuprindă în piesă un sector mare de viată să rezolve multe probleme; pentru aceasta au nevoie  de multe  personagii, de o durată mare de timp pentru desfăşurarea acţiunii, deci de acte mai multe. Acestei necesităţi fireşti, de a da unei acţiuni extinderea impusă  de   lărgimea   temei, de mulţimea oamenilor şi de importanta problemelor - i se opune o altă necesitate aceea de a realiza un spectacol condensat, cu o durată de desfăşurare mai restrânsă, aşa fel încât să poată fi montat in cadrul unui festival al Căminelor Culturale. De aici,    transformări subite ale unor oameni, nereieşind deloc din fapte, de aici în loc de acţiune apar declaraţii despre acţiune, în loc de caractere conturate apar manechine care debitează fraze şablon.
Astfel de exemple găsim în piesa „Pe malul    Topologului" de Mihail Leonard (Cultura Poporului). Aici ţăranul Radu, un om îngâmfat, egoist, necugetat, ajuns 'sub influenţa chiaburului, logodit cu fata acestuia, certat cu părinţii, cu satul, cu toată lumea — se schimbă brusc, la interval de 4 replici, în urma unor scurte discursuri ţinute de un fost „şovăelnic", Vasile, înscris    proaspăt în gospodăria colectivă. Transformarea e cu totul nemotivată, dacă ne gândim că discursuri mult mai consistente îi ţinuseră Florea, preşedintele Sfatului, şi Ioana, fosta iubită a lui Radu — şi abia cu 5 minute mai înainte, fără ca Radu să se „lămurească". Deaceea ne apare cu totul nefirească şi atitudinea Ioanei, brigadieră fruntaşă în colectivă, care, în clipa când Radu declară că nu se mai însoară cu Nuşa, fata chiaburului, uită brusc toate tribulaţiile „şovăelnicului" şi, după cum indică autorul „râd amândoi, luându-se de mână şi pornind spre portiţa dinspre uliţă".
Spre deosebire de piesa de mai sus, is-butită este, din punctul de vedere al alegerii temei şi al tratării ei juste faţă de întregul complex al celorlalte probleme — piesa „Piscul Vulturului" de Ion Ştefan (Cult. Pop). Alexandru şi Geza sunt paznici la postul de observaţie al funicularului unei mine. Dar lui Geza i se pare că aici nu va avea niciodată prilejul să se releve, să ajungă „cineva" între tovarăşii lui; el
vrea prin urmare să treacă în altă secţie La această hotărîre pare să-1 îndemne şi faptul că Ilenuţa îl iubeşte pe Alexandru Şi nu pe el. Dar o întâmplare vine să-i demonstreze individualistului şi ambiţiosului Geza, că orice muncă îşi are răsunderea şi importanţa ei, că în orice loc al procesului de producţie este nevoie de o înaltă conştiinţă, de erosim ; un vagonet al funicularului se blochează Pe linie. Altă soluţie nu e decât să se ducă cineva, agăţat de sârmă, să tragă vagonetul. Cel mai'indicat e Geza, care e mult mai sprinten ca Alexandru şi care are o mai mare exoe-nenţă. Totuşi, el refuză, ceeace înseamnă ca transportul cărbunilor ar trebui oprit Intervenţia eroică a lui Alexandru, zdruncină şi egoismul Iui Geza. Ei se urcă împreună şi repară defecţiunea.
Acţiunea e simplă, dar ea isbuteşte să arunce puternice fascicole de lumină asupra vieţii întregului sector de muncă, în cadrul căruia problema pusă de autor apare m dimensiunile ei fireşti. Astfel cunoaştem in desfăşurarea acţiunii elemente care ne vorbesc despre ritmul sporit al muncii în mina, despre rolul organizaţiei de Partid şi U.T.M. în educarea celor doi tineri — deci şi a altora ca ei - despre dragostea care se înfiripează între tineri, etc. Transformarea personagiului Geza este însoţită şi de creşterea conştiinţei lui Alexandru; acesta şi-a dat el însuşi seama că în asemenea    împrejurări    puterea exemplului poate fi hotărîtoare, şi şi-a întărit încrederea în forţele proprii, pe care şi Ie sub-apreciase până atunci. De ce reies toate acestea ? Pentrucă autorul nu şi-a propus să trateze decât un singur aspect al temei alese, aspect pe care l-a adâncit, conturând doar două personagii principale şi fiecare având rolul lor bine definit în acţiune, iar celorlalte   desvăluindu-le caracterul, rolul, activitatea în măsura în care intervin în acţiunea principală, o întârzie sau o grăbesc — într'un cuvânt o condiţionează.
Trebue discutat deasemenea încă un aspect, legat de specificul unora dintre colecţii, dar ţinând direct de felul în care autorii sugerează cum viaţa satelor se angrenează în întregul complex al construirii socialismului şi luptei pentru pace din ţara noastră. Faptul că unele dintre aceste
COLECŢIILE LITERARE DE MARE TIRAJ
291
colecţii (Albina, C. T. S.) se adresează în primul rând ţărănimii muncitoare, nu trebuie să ducă la neglijarea altor sectoare importante ale activităţii poporului nostru. Ţărănimea muncitoare este dornică să cunoască- şi problemele muncitorimii din industrie, de pe şantiere — şi este indispensabil să le cunoască. Este drept că multe lucrări apărute până acum în aceste colecţii subliniază — din păcate, uneori numai prin declaraţii şi lozinci — legătura muncitorilor dela oraşe cu ţărănimea muncitoare. Faptul că în unele producţii apar deci muncitorii dela oraşe, nu însemnează că nu mai trebuiesc prezentate şi aspecte specifice industriei şi marilor şantiere. Din acest punct de vedere „Albina" a făcut prea puţin publicând un singur material "rivitor la lupta comuniştilor în ilegalitate (Natalia Scurtu : „întâlnirea cu Partidul") şi unul privitor la un şantier (Ion Istrati : ,,La noi pe Bălăuca) — dar şi „Colecţia Tineretului Sătesc" a realizat prea puţin, publicând un singur material original nelegat direct de sectorul agricol (Ion Istrati : „Oameni de nădejde").
Restrângându-se la cadru! strict al satului se poate creia impresia falsă că satul este rupt de restul ţării, că ţărănimea este ruptă de muncitorime, sau că pentru sat nu au importanţă celelalte sectoare ale vieţii din patria noastră. Trebuie subliniată ca pozitivă activitatea revistei „Cultura Poporului", care publică deopotrivă materia ie privind activitatea muncitorilor dela oraşe şi dela sate. Un bun început îl constitue pentru Colecţia „Albina" nuvela lui Traian Uba, „Un moş, o fată şi un ostaş", care, zugrăvind aspecte din viaţa unei unităţi militare, scoate în evidenţă dragostea cu care sunt înconjuraţi ostaşii armatei noastre de ţăranii colectivişti şi de muncitorii semetişti. Cu toate că întâmplările sunt prezentate cam precipitat, cam întretăiat, uneori cu o motivare logică greu de descoperit, — autorul voind să cuprindă prea mult din activitatea gospodăriilor colective — cu toate acestea el isbuteşte să contureze chipul caporalului Şandru, să dea câteva imagini expresive din viaţa unui ostaş, tocmai pentrucă-1 zugrăveşte în situaţii pline de semnificaţie, în care caracterul său se poate defini cu ascuţime.
19*
In „Colecţia Tineretului Sătesc" avem încă un caz de greşită plasare a conflictului ales de autor, în complexul vieţii, ceeace duce la o prezentare falsificată a raporturilor fireşti. In nuvela „într'o noapte înstelată" de Valentin Silvestru, acţiunea, legată de problema vigilenţei, este astfel construită, încât lupta de clasă în sat pare dusă numai de tineri. Pentru a da totuşi impresia complexităţii veţii, autorul opreşte din loc în loc acţiunea, — ai cărei eroi sunt numai tineri — pentru a reda discuţiile unor bătrâni despre tineri. Evident că aceste episoade sunt cu totul artificiale, ele fac doar să sporească numărul de pagini, cititorul sare peste ele, pentrucă nu-l interesează. Dacă scoatem aceste episoade, nuvela nu numai că nu pierde nimic, dar câştigă în vioiciune. Ele nu au niciun rost în lămurirea problemei centrale, care se desfăşoară independent de ele, în afara lor.
O perspectivă diformată asupra locului pe care-1 au unele probleme în complexul vieţii nu poate să nu aibă ca rezultat inevitabil o diformare şi a chipului comuniştilor, al eroilor pozitivi din lucrări, o diformare a rolului, poziţiei lor între ceilalţi oameni. Este vorba despre secretarii organizaţiilor de partid în general, sau de organizatorii gospodăriilor agricole colective ,1a sate.
Nu poate fi vorba aici de pretenţia ca figura unui asemenea personagiu să apară în bogăţia de fapte şi în amploarea cu care apare de exemplu într'un roman, sau într'o mare piesă de teatru. Dar, chiar şi dintr'un număr restrâns de împrejurări de viaţă, el nu trebuie să rămână o schemă, un personagiu fără viaţă, o vagă idee despre om — cum apare de exemplu în piesa „Acele" de Nagy Elek (Cult. Pop.) Autorul n'a izbutit să sugereze trăsăturile — chiar numai câteva din ele — ale chipului comunistului şi aceasta se datoreşte faptului că împrejurările în care el e pus să acţioneze nu-i permit să-şi desvălue caracterul. Inginerul Stancu e un înapoiat şi un cosmopolit, el nu vrea să utilizeze ace româneşti în ţesătorie, şi preferă să oprească producţia, în aşteptarea acelor din apus.
292
MIHAI GAFIŢA
In neputinţa sa de a-1 convinge, sau chiar de a impune învechitului inginer să folosească acele româneşti, comunistul Mazilu pune la cale o farsă : în cutia în care au fost ace străine, el pune ace româneşti şi le dă inginerului, spunându-i că le-a găsit rătăcite în magazie. Farsa prinde, acele româneşti se dovedesc mai bune decât celelalte şi, după ce Stancu e lăsat să debiteze o tiradă despre superioritatea produselor străine, i se aduce totul la cunoştinţă. Supărării din primul moment îi ia locul... transformarea. Stancu va fi un om nou ! Toate acestea nu ne pot convinge nici că Stancu se transformă, nici că în transformarea oamenilor comuniştii au un rol important. Ca o consecinţă inevitabilă a acestei împrejurări, personagiile apar nu ca nişte oameni ai unei fabrici socialiste, ci ca nişte simpli ghiduşari. Ei nu isbutesc să prefigureze profilul omului nou, sau al celui care se transformă, educat de omul nou.
In multe producţii apărute în cele trei colecţii comuniştii nu se caracterizează decât prin faptul că debitează fraze şablon, — şi aceasta în lucrări în care apar şi personagii reuşite. De exemplu, nuvela „S'a-prind luminile în sat" de I. D. Muşat (C.T.S.) în care, pe pagini întregi, oamenii cei mai înaintaţi din sat sunt puşi să ţină discursuri — în şedinţe şi în afara şedinţelor. O figură interesantă a acestei lucrări este moşneagul Gavrilă, personagiul care povesteşte întâmplările. Dar, urmărind să contureze trăsăturile acestui personagiu, autorul n'a mai isbutit să arate concret rolul comuniştilor în transformarea lui, tocmai pentrucă aceştia nu apar în acţiune, ci doar vorbesc.
Câtă deosebire între aceştia şi organizatorul Frâncu, din schiţa „Moş Preda" (Gospodarii") de S. Podină. Frâncu îl convinge pe bătrân să ia conducerea operaţiei cte împletire a unor coşuri pentru porumb. El critică individualismul bătrânului, căruia coşeritul i se părea o degradare, dar totodată îi sprijină şi îi desvoltă ataşamentul lui pentru colectivă. In cele câteva pagini ale schiţei, Frâncu nu intervine decât ca să orienteze discuţia spre sfârşitul dorit de el, ca să ajute pe bătrân să-şi vadă just datoria. Şi Moş Preda ajunge singur să ia
atitudine autocritică faţă de egoismul său anterior, să înregistreze o biruinţă a spiritului nou faţă de apucăturile vechi.
O anumită tendinţă de a înlocui faptele prin declaraţii despre fapte, se observă chiar la scriitori cu îndelungată experienţă. Astfel, în nuvelele „Primii paşi" şi „Pentru viaţă" de Zaharia Stancu, constatăm o lungime nefirească a discursurilor pe care le ţin diferite personagii — lungime obţinută în dauna prezentării laptelor, care ar rămâne expresive, ba chiar ar câştiga fără discursurile respective.
★
O deficienţă care trebuie semnalată şi care se menţine în multe nuvele este aceea a felului cum este prezentat „şovăelnicul" — de obicei ţăran mijlocaş. Ne referim la nuvele ca „S'a dumirit şi Moş I lie" de Cella Serghi, „Secerişul" de Eusebiu Camilar, „Pâinea Păcii" de Ben Corlaciu, etc.
Asupra şovăelilor, asupra marii înapoieri a personagiilor respective, s'a apăsat mult, dar fără să se arate motivarea lor logică. Atât de mult, înc^t transformarea respectivelor personagii apare nefirească, dela sine, bruscă, faţă de prea complicatele procese de conştiinţă expuse cu exces de zel. Ilarion Zăman din „Secerişul" credem că poate fi dat exemplu : el visează mereu fericirea, ştie- că o va găsi în întovărăşirea, din care face parte, contrar dorinţei nevestei, care-1 părăseşte. De aici, precum şi din motive neexplicabile pentru cititor, Ilarion se sbuciumă cumplit, cu toate că i se pare că a găsit fericirea, odată cu primii saci de grâu aduşi în casă. In afară de greşeala de a limita perspectiva desvoltării socialiste a satului la întovărăşiri, nuvela aceasta are o mare deficienţă, rezultată din f'bulaţiile nemotivate şi cu totul exagerate ale „şovăelnicului" Zăman. Şi totuşi el este lăsat să se frământe singur: nimeni dela partid, dela Sfat nu-1 ajută să-şi limpezească îndoielile. Clarificarea lui apare astfel cu totul nemotivată : personagiul, în loc să ofere soluţii de viaţă, exemple, provoacă mai degrabă nedumerirea, dacă nu chiar mila cititorului, prin marea furtună sufletească ce-1 bântuie în mod inutil pe Zăman.
Aici se ridică şi o altă problemă a pro-
COLECŢIILE LITERARE DE MARE TIRAJ
29a
ducţiilor acestor colecţii: felul cum în unele lucrări apar acţiuni şablon, personagii şablon, felul cum unii eroi dintr'o lucrare seamănă ca două picături de apă cu eroii alteia,. ceeeace duce la lipsă de varietate şi, ca o consecinţă, la crearea impresiei că viaţa e foarte săracă în oameni şi fapte tipice.
Nu e mai puţin adevărat că există şi nuvele, piese, care nu cad în această greşală. Dintre ele am citat unele în aceste discuţii.
Din păcate însă trebuie să constatăm o mare asemănare, mergând până la identi tate, a felului cum porneşte conflictul, cum se desfăşoară acţiunea, cum se desvoltă personagiile în nuvele ca: „S'a dumirit şi moş Ilie" de Cella Serghi, „Zota păcălitul" de Mihai Botez, „Vrăbioii de aur" de Ion Jipa, „Chiaburul e duşmanul păcii" de Mihu Dragomir, etc.
In toate aceste nuvele, mijlocaşul stă întâi deoparte, — „şovăie" — chiaburul îl prinde în mreje (în acest timp Partidul nu intervine — ca şi cum nici n'ar exista, căci altfel munca scriitorului ar fi îngreunată de necesitatea zugrăvirii faptelor) ; dar lupta de clasă „se ascute" deci chiaburul face o crimă, dă foc la ceva, sau în tot căzui face o potlogărie imensă, şi mijlo caşul se convinge. Atunci abia apare secretarul organizaţiei de partid, ca să conducă arestarea chiaburului şi... să ţină discursuri — mai lungi sau mai scurte. Faptul că apar aceleaşi şi aceleaşi acţiuni, dovedeşte slaba cunoaştere de către autori a vieţii satului, slaba cunoaştere a formelor variate pe care le prezintă lupta de clasă.
De aici consecinţa : în cadrul unor acţiuni şablon nu putem găsi decât personagii şablon. Purtând diferite nume, personagiile nu se diferenţiază unele faţă de altele, oamenii din „Vrăbioii de aur" sunt aidoma cu cei din „Danie Chiaburească" cu cei din „S'a dumirit şi moş Ilie", etc., — ei nu sunt individualizaţi prin nimic, tocmai pentrucă în niciuna din nuvele nu ne apar ca nişte oameni, ci ca scheme de oameni — idei vagi despre oameni.
Şablonul acesta apare şi în piesele publicate, dar mult mai frecvent în nuvele, unde chiaburii, de exemplu, nu sunt arătaţi decât „rânjind cu răutate", sau „vorbind
răguşit", pe câtă vreme personagiile pozitive au glas „limpede şi răspicat" au priviri „tăioase, pătrunzătoare", etc. Aceasta, duce la uniformizare — atât a chiaburilor, cât şi a elementelor pozitive, la scheme de oameni şi nu la oameni vii, pentrucă în afara relatărilor de mai sus cititorul nu se poate convinge din acţiune, din faptele respectivelor personagii, că ele sunt în adevăr înzestrate cu calităţile atât de darnic distribuite de autori în declaraţiile lor despre personagii.
Tendinţa către şablon apare şi sub alte forme, tot atât de evidente — deşi în aparenţă mai neînsemnate. Astfel în unele piese, indicaţiile autorilor sunt de natură să deruteze pe actori şi pe regizori. De exemplu în „Angajamentul lui Pangrati" de Tudor Şoimaru (Cultura Poporului), pentru a se sublinia că un personagiu e duşman camuflat, se adaugă la fiecare replică indicaţia că el „priveşte leneş printre pleoape" sau că „vorbeşte tărăgănat". In acest timp, vorbele, faptele personagiului nu ne dau nici măcar un cât de mic indiciu că el este în adevăr un duşman. Dacă actorul ar aplica aidoma indicaţiile autorului, lipsa faptelor pe care să se sprijine gesturile respective l-ar duce nu la conturarea personagiului ci la caricaturizarea lui, nu la definirea prin fapte, ci prin vorbe sau ticuri, strident bătătoare la ochi şi în fond nejustificate prin nimic, ba chiar în contradicţie cu faptele prezentate; în altă piesă, comicul urma să reiasă, după indicaţia autorului, din gestul unui personagiu, care îşi suceşte mereu mustaţa. Pe drept cuvânt regizorul N. Dinescu, care dă scurte indicaţii despre felul cum trebuie jucată piesa, arată că actorul nu trebuie să exagereze cu ră-sucitul mustăţii, ci să caute a realiza comicul din întregul complex de situaţii, gesturi, replici.
★
Nu putem avea pretenţia de a fi epuizat problemele care ar putea fi discutate în legătură cu Colecţia „Albina", „Colecţia Tineretului Sătesc" şi „Cultura Poporului". Ceeace ni s'a părut însă necesar de semnalat a fost relevarea câtorva dintre ele şi anume a celor de care depinde în primul
294 MIHAI
rând ca, în creaţiile publicate aici, realitatea să se desvăluie cititorului în trăsăturile ei fireşti, oamenii să apară aşa cum ni-i arată viata, procesele de transformare, rolul oamenilor înaintaţi să fie redate în mod logic, motivat, pentru a convinge, pentru a populariza soluţii şi exemple de viaţă.
O problemă însă, a cărei importanţă se pune deasemenea cu ascuţime în aceste creaţii, este aceea a limbii literare folosite de autori.
Importanţa unei frumoase exprimări literare a imaginilor în orice producţii şi cu atât mai mult în producţiile care apar într'un mare tiraj, aproape că nu are nevoie, să fie subliniată. A populariza idei şi sentimente înalte într'o limbă lipsită de calităţi literare, ba chiar uneori cu greşeli elementare de vorbire, forţând spiritul limbii populare de dragul unor „efecte", atribuind cuvintelor sensuri pe care ele nu le au — însemnă a scădea cu bună ştiinţă ascuţişul armei create, în afară de faptul că se răspândesc exemple proaste, care, dacă ar fi însuşite de cititori, ar duce la pocirea limbii noastre.
Trebuie să remarcăm în colecţiile şi publicaţia la care ne referim, că, pe câtă vreme lucrările aparţinând fruntaşilor literaturii noastre sunt scrise într'o limbă curgătoare, plină de expresii plastice, pljnă de frumuseţi, lucrările scriitorilor mai tineri sunt scrise — aproape fără excepţie — într'o limbă seacă, lipsită de puterea de a sugera, într'un stil de relatare, asemănătoare proceselor verbale. Mai mult decât atâta, adesea apar neglijenţe deadreptul supărătoare. Iată câteva culese absolut la întâmplare : „pe aist apel/contra cel măcel" — sau „domni cu căşi suite" (bancheri cu blocuri ! ) — spune George Ciudan în versificarea sa lipsită atât de idei cât şi de calităţi de exprimare, „Gherghina Stan a semnat apelul păcii". Expresii neîntrebuinţate în limba noastră „căruţe doldora de nutreţ" (N. Bărbulescu : „Pe drumul belşugului") ; „mereaua satului", „era sur d'arăndu-l şi grăia molcom" (I. Jipa: „Vrăbioii de aur") ; cum o fi arătând un astfel de bătrân, „sur d'arându-1", e greu de presupus. In aceeaşi nuvelă un ţăran munci tor — probabil pentru a-1 individualiza — este pus să stâlcească limba, să facă gre
GAFIŢA
şeii elementare de gramatică : „chiaburii face", „chiaburii pierde", lucrurile „e bune', Ca să nu mai vorbim de încercarea de a crea în mod silnic noi cuvinte, precum : om „ciosvârtos" !
Şi în alte nuvele se găsesc asemenea neglijenţe. Despre Ben Corlaciu s'a arătat în „Scânteia" că a scris nuvela greşită „Timpii de aur" într'un stil lipsit de orice caii taţi literare. Acelaş lucru se poate spune şi despre schiţa „Pâinea Păcii", în care apar expresii fără sens ca acestea : „Când Mlal se'ntoarse acasă... chipul lui era aspru şi. ochii mărunţi", sau: „Ţine-l bine, Tânase, se desprinse o voce adâncă şi cei din uliţă îl recunoscură pe Mite în ea", sau încă : Huzdup se îndoia către pământ „ascuţit din mijloc" sau în sfârşit: „noaptea prinsese să se lumineze de sus, dinspre calea de lapte, care ieşea". Şi acestea sunt departe de a fi singurele.
O expresie cu totul nepotrivită spiritului limbii noastre utilizează George Sidorovici în volumul „Luceferii de sub grindă" : „o groapă fusese deacuma săpată", „când au ajuns era deacuma seară". Ceeace miră şi mai mult este că expresii împotriva grama ticii şi sensului firesc al vorbirii apar şi în lucrarea unui scriitor talentat, a cărui exprimare este deobiceiu de un înalt nivel artistic ; astfel, în „Chiaburul e duşmanul păcii" de Mihu Dragomir se pot întâlni exemple ca acestea : „fulgi amari de baltă" sau „când şi când umblau prin case vorbe şui şl viermănoase", iar alteori se crează imagini cu totul nelogice : „Şi cu mâna săgetând străbătu rând după rând" (e vorba de gestul pe care-1 face un vorbitor pentru a arăta pe un om care stă în ultimul rând al unei săli).
Exemplele de acest fel s'ar putea în mulţi din păcate. Dacă la toate acestea adăugăm faptul că în multe din lucrările apărute personagiile vorbesc toate aidoma, nu se diferenţiază nici prin fapte şi nici prin vorbire, că debitează fraze şablon sau că în unele lucrări se face abuz de termeni tehnici (N. Kiriţescu „Contul de economii") de regionalisme (I. Istrati : „Oameni de nădejde", „La noi pe Hălăuca"), sau că alteori unii scriitori cad în transcrierea aidoma a vorbirii vulgare a unor oameni extrem de îna-
COLECŢIILE LITERARE DE M..RE Ti R/U
295
poiaţi (Ion Jipa şi Vera Hudici — „Nădejdi împlinite") — vom ajunge la concluzia că în Colecţia „Albina", „Colecţia Tineretului Sătesc", „Cultura Poporului", problema unei limbi curate, cu cât mai multe calităţi literare, cât mai sugestivă, este încă departe de a fi rezolvată.
Am căutat să arătăm în cele spuse mai sus că în colecţiile citate, s'au obţinut succese, şi nu dintre cele neînsemnate. Tocmai faptul că astfel de succese au putut fi obţinute, indică pentru viitor Colecţiei „Albina", „Colecţiei Tineretului Sătesc", „Culturii Poporului", necesitatea de a adânci aceste succese, de a le desvoltă. Căci ma-
sele largi care construiesc azi socialismul la oraşe şi sate au nevoie de lucrări din ce în ce mai puternice şi la un tot mai înalt nivel artistic, lucrări care să le vorbească pe înţelesul lor, să le ajute la cunoaşterea şi rezolvarea problemelor lor, în lupta pentru construirea socialismului şi pentru pace. Se impune aşa dar o grijă mereu sporită — atât a scriitorilor cât şi a redacţiilor respective şi a criticii literare — faţă de literatura de mare tiraj care apare în colecţiile de popularizare.
Fără înlăturarea greşelilor însă, fără o grijă permanentă pentru nivelul ideologic şi artistic al lucrărilor publicate,, colecţiile de care ne-am ocupat nu vor putea îndeplini cu succes marile sarcini care le stau în faţă.
AL. OPREA
DESPRE REVISTA „CĂLĂUZA BIBLIOTECARULUI"
In visurile socialiştilor vechi, utopici, se arăta cum în locuri retrase, în castele minunate, împrejmuite cu ziduri înalte, cu creneluri şi metereze puternice, locuiau oameni „plini de virtuţi", cu o conştiinţă ridicată. La porţile castelelor străjuiau inscripţii care interziceau cu tărie intrarea oricăror cetăţeni „pătaţi" de viciile lumii înconjurătoare.
In acele colonii speciale, ei voiau să creieze în mod artificial, departe de păcatele societăţii existente, oameni deosebit de înaintaţi, cu virtuţi înalte, crezând că numai cu asemenea oameni vor putea să purceadă la construirea unei noi societăţi.
Lenin arăta însă că asemenea visuri care rezolvau într'un mod atât de trandafiriu problema construirii unei noi societăţi, sunt simple utopii, că marxismul poate şi trebuie să construiască o nouă orânduire, nu din „oameni deosebiţi", „cultivaţi in sere şi pepiniere speciale", ci din acel „material uman de rând", aşa cum a fost lăsat moştenire de „capitalismul sângeros, murdar, hrăpăreţ şi meschin", într'o stare de nemaipomenită înapoiere culturală, cu o mentalitate „pervertită de veacuri şi milenii de robie, iobăgie şi capitalism, de mica gospodărie fărâmiţată".
Pentru aceasta trebuia ca, în lupta îndârjită a construirii socialismului — potrivit condiţiilor materiale treptat create — s'ă fie ridicat nivelul lor cultural, să apară o nouă conştiinţă.
Această problemă se pune şi în faţa poporului nostru. Deaceea, încă din momentul când clasa muncitoare a luat în mâinile ei puterea politică, partidul a iniţiat revoluţia
culturală căreia i-a acordat o deosebită importanţă.
Nenumărate instituţii culturale au împânzit patria noastră ducând până'n cele mai ascunse coclauri facla culturii noi, socialiste.
Printre aceste instituţii, o importanţă deosebită o au bibliotecile care, popularizând cartea în rândul maselor, contribuie la organizarea, mobilizarea şi transformarea lor.
In lupta pentru îndeplinirea acestor sarcini, pentru ca bibliotecile să devină focare vii de cultură socialistă — un rol de seamă îi revine revistei de specialitate a bibliotecarilor — „Călăuza Bibliotecarului".
In lupta lor, bibliotecile, ca şi alte instituţii culturale, ca şi întreg complexul revoluţiei noastre culturale, au repurtat succese însemnate.
Dar în faţa lor stau sarcini din ce în ee mai mari.
Succesele pe tărâm economic — ilustrate şi prin recenta reducere de preţuri — au dus la ridicarea nivelului de trai al maselor muncitoreşti, la creşterea considerabilă a năzuinţelor lor de a-şi însuşi cultura.
Pe de altă parte, pentru a-şi putea îndeplini sarcinile mari care-i revin, poporul nostru are nevoie de cât mai multe cadre calificate, de cât mai mulţi specialişti, cu o cât mai profundă cunoaştere a ştiinţei şi termicei, de constructori cât-mai conştienţi şi cât mai înflăcăraţi pentru lumea pe care o ridică.
Toate acestea reclamă o continuă intensificare a muncii    culturale care să răs-
REVISTA „CĂLĂUZA
pundă dorinţei maselor de a-şi însuşi cultura.
Hotărîrile Consiliului de Miniştri cu privire la îmbunătăţirea activităţii bibliotecilor şi căminelor culturale, plenara Comitetului Central al Uniunii Tineretului Muncitoresc asupra muncii culturale din rândurile tineretului, demonstrează această ne cesitate.
Luând măsuri concrete în vederea înlăturării anumitor deficienţe de ordin organizatoric, Hotărîrea Consiliului de Miniştri privind măsurile ce trebuesc luate pentru îmbunătăţirea activităţii bibliotecilor din Republica Populară Română, arată că, bibliotecile trebuie să fie : „adevărate focare de răspândire a culturii socialiste la oraşe şi sate".
★
Lenin a numit bibliotecile „organe de propagandă ale statului pentru comunism". In felul acesta, el a subliniat rolul pe care-1 au bibliotecile ca factori importanţi în propaganda culturii marxist-leniniste, rolul acestora de unităţi importante în revoluţia noastră culturală.
Munca bibliotecilor nu poate fi separată de obiectivele de luptă care stau în faţa poporului nostru. Ele trebuie să ajute necontenit prin popularizarea cărţii, la antrenarea oamenilor muncii pentru cucerirea acestor obiective. „Căiăuza Bibliotecarului" a căutat ca, prin articolele sale, să îndrume bibliotecile în direcţia sprijinirii diferitelor sarcini importante care stau în faţa poporului nostru şi implicit a bibliotecilor.
Astfel, găsim în paginile "revistei articole care arată sarcina bibliotecilor de a populariza cărţile în care se vorbeşte despre planul cincinal, planul de electrificare, de a întâmpina sărbătorirea diferitelor evenimente importante din viaţa poporului nostru, ca de exemplu cea de a patra aniversare a Republicii Populare Române, a zilei de 23 August, etc.
Valoarea acestor articole constă în faptul că obiectivele generale ale construirii socialismului nu sunt enunţate abstract şi formal, ci legate strâns de munca practică a bibliotecilor.
Aşa este articolul apărut în Nr. 12/1951,
BIBLIOTECARULUI" 297
care arată importanţa sărbătoririi a 4 ani dela proclamarea R.P.R., în raport cu felul în care bibliotecile, răspândind cartea în rândul maselor, pot contribui la desvoltarea sentimentului patriotic.
Un asemenea caracter îl au şi alte articole din revistă.
Totuşi, se observă unele excepţii care demonstrează că această preocupare nu are o destulă continuitate.
Astfel, cu prilejul centenarului lui I. L. Carâgiale, partidul nostru a pus în faţa organizaţiilor de masă, revistelor şi instituţiilor culturale, sarcina de onoare de a populariza centenarul şi de a populariza cu acest prilej în masa poporului nostru opera acestui neîmpăcat duşman al bur-ghezo-moşierimii.
Revista nu şi-a îndeplinit datoria, publicând un singur articol festiv despre Carâgiale. Despre felul în care bibliotecile ar fi putut să îndeplinească această sarcină, prin mijloace specifice, afişând în panouri şi vitrine opera lui Carâgiale, organizând cercuri în care să se citească în comun fragmente din opera lui — revista nu spune nimic.
O legare justă a problemelor practice ale bibliotecilor de sarcinile generale ale poporului nostru, nu este însă deajuns. Bibliotecile nu puteau să-şi ducă în condiţii bune munca lor, cât timp metodele de organizare a fondului de cărţi, a cataloagelor, erau greşite, formaliste.
Aceste metode continuau să se menţină prin ajutorul „binevoitor" al unor bibliotecari. O problemă importantă era aceea a organizării fondului de cărţi. Biblioteconomii burghezi — „specialiştii" în ce priveşte bibliotecile — aşezau cărţile după format şi nu după conţinut, voind să demonstreze că în felul acesta n'ar viola — chipurile — deplina libertate a cititorului în alegerea cărţilor. In fond, sub această ipocrită dezinteresare, sub acest obiectivism, se ascundea dorinţa meschină a slugilor exploatatorilor de a ascunde cărţile cu conţinut ştiinţific-materialist şi de a populariza în primul rând excrescenţele culturii burgheze. Asemenea metodă de organizare a fondului de cărţi, după mărimea lor, continuă să se păstreze la unii bibliotecari sub pretextul unui aşa-zis „aspect estetic",
298
AL. OPREA
aspect care ar fi stricat prin aranjarea cărţilor după conţinut.
„Călăuza Bibliotecarului", a demonstrat concret neeficienta acestei metode formaliste, publicând un vast material sovietic de biblioteconomie, care a arătat importanţa aşezării cărţilor după conţinut, ca o condiţie indispensabilă îmbunătăţirii activităţii bibliotecilor.
O aceeaşi poziţie fermă este luată şi împotriva altor rămăşiţe ale metodelor de lucru burgheze.
Astfel este luarea de poziţie împotriva unui formalism asemănător al cataloagelor, care, prin multiple rubrici, nu oglindeau real fondul de cărţi al bibliotecilor.
De un real folos sunt şi unele articole tehnice : „Cum se întocmesc fişele pentru evidenţa ziarelor", „Ce este fişa cetitorului şi cum se foloseşte", etc.
Având munca lor practică, orientată de sarcinile generale ale poporului nostru, având fondul de cărţi organizat şi catalogat pe baze ştiinţifice, bibliotecile puteau îndeplini cu succes sarcina lor principală, „atragerea milioanelor şi milioanelor de cetitori şi îndrumarea lor" (Lenin).
Ţinând seama de acest obiectiv înalt, „Călăuza Bibliotecarului" a trecut prin focul unei analize critice activitatea a numeroase biblioteci.
Astfel a fost analizată activitatea bibliotecilor, începând dela cele populare din cartierele Capitalei şi până la Secţia de Documentare şi Bibliografie a Institutului de Studii Româno-Sovietice, dela bibliotecile săteşti, la cele de pe marile şantiere.
Criticând însă cu tărie unele deficienţe din munca bibliotecarilor, „Călăuza Bibliotecarului" n'a căzut în general pe panta criticismului, ci a căutat să arate în acelaş timp şi ce trebuie să facă aceşti bibliotecari ; astfel, revista a popularizat succesele obţinute de unii bibliotecari fruntaşi. Aceasta chiar în cadrul articolelor de analiză sau în rubrica permanentă „Schimb între bibliotecari", în care aceştia îşi expun metodele lor de lucru.
Dar dacă în tratarea acestor probleme „Călăuza Bibliotecarului" a vădit unele succese ce trebuie să constituie baza viitoarelor realizări, în acelaş timp în activitatea ei s'au manifestat  unele deficienţe
care fac ca revista să nu fie cu totul la înălţimea sarcinilor ce-i revin.
Astfel, revista nu a atacat întotdeauna aceste probleme în modul ce! mai just.
Sunt unele articole : „Contribuţia bibliotecilor la popularizarea măreţului plan de electrificare a ţării" —Nr. 2/1951, „Contribuţia bibliotecilor la răspândirea în mase a cuvântului partidului" — Nr. 5/1951, etc., tratate la un slab nivel ideologic şi politic.
Semnificaţia planului cincinal, importanţa cărţilor .ideologice în lupta poporului nostru — în lumina cărora trebuie analizată munca bibliotecilor — este exprimată în câteva fraze abstracte, de complezenţă, lipite în introducerea articolelor.
Adesea, din cauză că revista se preocupă să lege problemele generale tratate de munca practică a bibliotecilor, ea reduce semnificata marilor sarcini ale construirii socialismului la câteva formule de rigoare ; revista este primejduită astfel de un practicism îngust, care slăbeşte valoarea mobilizatoare şi agitatorică a articolelor, posibilitatea de a antrena pe bibliotecari în vederea îndeplinirii sarcinilor lor.
Trebuie să spunem că revista nu a acordat destulă atenţie muncii de educare a bibliotecarilor, de ridicare a nivelului lor, de mobilizare a lor.
Aceasta se observă şi în faptul că în revistă există puţine articole — şi acestea traduse — care demască reacţionara biblioteconomie americană.
Subaprecierea muncii politice pe care trebuie s'o ducă revista, decurge dintr'o concepere nejustă a rolului pe care trebuie să-1 aibă ea în munca de îndrumare a bibliotecarilor. Potrivit acestei concepţii, revista nu ar avea decât ţelul de a da bibliotecarilor sarcini şi sfaturi tehnice, de a urmări îndeplinirea acestora. Dar poate oare, în cadrul luptei poporului nostru, să existe vreo revistă care să nu fie în acelaşi timp şi o tribună de propagare a ideilor marxist-leniniste ? Fără îndoială că nu. De măsura în care bibliotecarii vor fi educaţi şi mobilizaţi ca nişte propagandişti, depinde în mare măsură dacă bibliotecile vor deveni sau nu unităţi fruntaşe de luptă în revoluţia noastră culturală.
ITotărîrea Consiliului de Miniştri cu pri-
REVISTA „CĂLĂUZA BIBLIOTECARULUI"
299
vire la măsurile ce trebuesc luate în vederea îmbunătăţirii activităţii bibliotecilor arată necesitatea întăririi muncii lor.
Aceasta înseamnă că revista trebuie să-şi pună ca o preocupare de cinste — concomitent cu îndrumarea tehnică a bibliotecarilor — şi educarea lor, transformarea lor în adevăraţi agitatori. Numai astfel îndrumările tehnice pot să capete viaţă. Dar pentrucă acest conţinut politic şi ideologic să poată influenţa pe bibliotecari, el trebuie să fie exprimat într'o formă clară şi precisă. Din acest punct de vedere revista prezintă unele deficienţe. Acel practicism lipsit de lumina unei înalte perspective, acea concepere falsă a rolului revistei — nu ca o muncă politică de prim rang — determină şi o atmosferă cenuşie, neatrăgătoare a unor articole, o indiferenţă faţă de exprimarea lor. Stilul incolor, greoi, scade capacitatea lor de mobilizare.
Pentrucă revista să reuşească să educe pe bibliotecari, transformându-i în adevăraţi agitatori, ea trebuie să găsească şi alte forme — în afară de articole — cât mai felurite şi mai atrăgătoare de agitaţie, care să-i facă pe aceştia să se pătrundă de măreţia sarcinilor lor, să contribuie la transformarea lor în „entuziaşti ai muncii cu masele", cum îi numea N. Crupscaia. Din acest punct de vedere, numerele clin „Călăuza Bibliotecarului" de pe anii trecuţi erau cu mult mai variate, mai interesante. In numerele din anul 1950, întâlnim grupaje de fotografii care oglindesc activitatea diferitelor biblioteci, rubrici ca : „Bibliotecari fruntaşi", care publică portrete şi scurte caracterizări ale acestora — şi chiar două pagini de caricaturi : „Biblioteci şi... bibliotecari", în care acest mijloc artistic este folosit minunat pentru criticarea unor deficienţe din munca bibliotecarilor.
Toate acestea dădeau revistei un caracter atrăgător, interesant, şi contribuiau la ridicarea puterii propagandistice a diferitelor îndrumări. „Călăuza Bibliotecarului" ar putea eventual relua aceste frumoase realizări.
In felul acesta ea va putea deveni o revistă cu un conţinut politic înalt — aşa cum trebuie să fie un organ îndrumăloi al celora ce popularizează cărţile marxist-
leniniste — cu un conţinut exprimat întro formă aleasă — aşa cum trebuie să fie un organ îndrumător al acelora care popularizează creaţiile literare.
O altă problemă importantă a „Călăuzei Biblitecarului" era îndrumarea bibliotecarilor în ce priveşte cărţile. De fapt, toate formele de activitate ale bibliotecilor analizate până acum: înregistrarea şi catalogarea, metode de agitaţie ca : panouri, vitrine etc., nu constituesc decât elementele unor acţiuni al căror scop este popularizarea cât mai largă a cărţii în mijlocul maselor.
In îndeplinirea acestei sarcini importante, bibliotecile aveau mare nevoie de îndrumările „Călăuzei Bibliotecarului".
Revista caută să facă acest lucru prin articole speciale despre unele cărţi şi printr'o bibliografie permanentă. Astfel, găsim articole care popularizează volumul: „Rezoluţii şi ITotărîri ale Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român", altele care prezintă cărţile ce demască duşmanul de moarte al poporului nostru — imperialismul anglo-american, etc. O asemenea contribuţie o aduce şi bibliografia fiecărui număr care prezintă cărţile importante politice, economice, sociale.
Trebuie să spunem însă, că nu acelaş lucru se petrece şi în ceeace priveşte popularizarea creaţiilor literare. Atât în articolele speciale, cât şi în bibliografia curentă care prezintă cărţile recent apărute, s'au manifestat lipsuri serioase.
In ceeace priveşte bibliografia revistei, aceasta nu-şi îndeplineşte întocmai rolul de-a oferi bibliotecarilor o justă orientare asupra cărţilor care apar, de a-i îndruma în primul rând asupra celor mai realizate creaţii, care pot să contribuie cel mai bine la educarea poporului nostru, la mobilizarea lui în lupta pe care o duce. Deseori bibliografia se transformă într'o simplă placă fotografică, care se mulţumeşte doar să înregistreze creaţiile noi apărute, reco-mandându-le prin câteva cuvinte seci despre conţinutul lor şi câteva fraze şablon despre importanţa pe care o prezintă.
Ce se întâmplă ? Noi ştim că în lite-
300
AL. OPREA
ratura noastră nu există o realizare uniformă a tuturor creaţiilor literare, că apar unele scrieri nu în destul de realizate, altele — mai puţine — denaturând chiar realitatea pe care-o zugrăvesc. Este evident că bibliotecarii trebuesc îndrumaţi în primul rând spre acele creaţii care consti-tuesc succese ale literaturii noastre. Dar bibliografia revistei se mărgineşte să expună sec şi şablonard conţinutul lucrărilor apărute, pe un spaţiu egal, cu fraze adesea identice, indiferent dacă acestea constituesc succese sau rebuturi. Asta duce la o greşită informare a bibliotecarilor, la pericolul popularizării unor lucrări greşite. Care bibliotecar ar înţelege oare din felul cum au fost făcute prezentările poemului lui Mihai Beniuc : „Cântec pentru tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej" şi „Balada Bi-cazului" de I. Istrate, că are deaface cu două creaţii între al căror nivel de realizare există o diferenţă uriaşă ? Că pri ma, constituie — aşa cum a fost numită pe drept cuvânt — o „mândrie a poeziei noastre" şi cealaltă reprezintă o simplă rimare a unor generalităţi şi abstracţiuni spuse pe... versuri populare. S'ar putea întâmpla ca poemul lui Mihai Beniuc, al cărui profund conţinut ideologic este exprimat la un înalt nivel artistic, poem care emoţionează şi care poate educa poporul nostru, să nu fie popularizat şi în schimb să fie popularizată „Balada Bicazului", care este o încercare nereuşită de-a prelucra în mod creator folclorul.
Această tratare uniformă şi apolitică a creaţiilor apărute, această indiferenţă faţă de aprecierea operelor care — prin intermediul bibliotecarului — sunt puse în mâna poporului, demonstrează că revista este lipsită în munca ei de o orientare politică justă. Că nivelul politic scăzut al revistei — de care a fost vorba mai sus — o duce la serioase încălcări ale spiritului de partid, la transformarea unei importante sarcini politice cum e orientarea bibliotecarilor, într'o sarcină birocratică de simplă înregistrare a creaţiilor apărute, cu aceeaşi indiferenţă şi în aceleaşi fraze.
Numai astfel se poate explica faptul că în bibliografia revistei apar prezentate la fel şi creaţii de frunte ale literaturii noastre şi cărţi ca : „In spatele frontului" de V.
Colin, „Erupţia" de I. Şerbu, ale . căror deficienţe serioase le-au arătat desbaterile avute, etc.
Numai astfel se poate explica faptul că, în timp ce creaţii deficitare sunt popularizate, unele creaţii de care poporul nostru este mândru, ca volumul de poezii al Veronicăi Porumbacu „Mărturii", nu sunt nici măcar consemnate. Faptul că unele cărţi literare ca : „Unde este unire" de I. Ne-delcu, „Temelia" de E. Camilar sau creaţii importante sovietice ca : „Incendiatorii" de N. Şpanov, „Oameni la volan" de A. Râbacov, nu sunt nici măcar pomenite — arată că revista prezintă cărţile la întâmplare, fără să fie ghidată de anumite principii politice.
O aceeaşi atitudine obiectivistă o vom găsi şi în unele articole speciale care se ocupă cu popularizarea celor mai importante cărţi referitoare la o anumită temă. Ele se transformă în simple înşiruiri a tuturor cărţilor ce tratează tema respectivă, indiferent dacă sunt sau nu izbutite. Astfel, este articolul : „Cartea în slujba desvoltării spiritului patriotic la tinerii cetitori".
Partidul nostru duce o luptă necurmată pentru crearea unor opere cât mai izbutite, care să obţină cât mai bune rezultate în educarea sufletelor omeneşti. Dar pentru aceasta trebuie ca şi creaţiile respective să pătrundă în masele poporului nostru pentru a-1 putea emoţiona şi mobiliza. Asemenea sarcini revin instituţiilor culturale între care şi bibliotecilor. Cum altfel, decât ca o atitudine apolitică poate fi socotită atitudinea „Călăuzei Bibliotecarului", care îndrumă pe bibliotecari la întâmplare, haotic, prezentând deseori creaţii care constituesc rebuturi literare şi omi-ţând uneori succesele literaturii noastre şi ale literaturii sovietice ?
Aceasta demonstrează că revista, pentru a-şi putea îndeplini rolul ei important, trebuie să-şi îmbunătăţească munca ridicând-o la un mai înalt nivel politic. Numai astfel vor putea fi publicate articole interesante cu un profund conţinut ideologic, care să contribuie la transformarea bibliotecarilor în înflăcăraţi propagandişti. Numai astfel, tratarea seacă, indiferentă, a creaţiilor literare apărute — omiţând deseori pe cele
REVISTA „CĂLĂUZA BIBLIOTECARULUI"
301
mai importante — va dispare şi va fi înlocuită printr'o prezentare plină de căldură, plină de mândrie a succeselor literaturii noastre.
Ultimele numere ale „Călăuzei bibliotecarului" arată ca revista a început să păşească pe acest drum. Ducând mai de-
parte aceste prime rezultate, ridicând necontenit nivelul politic al muncii sale, „Călăuza bibliotecarului" va putea să răspundă sarcinilor noi care-i stau în faţă şi care cresc pe măsură ce însăşi construcţia socialismului creşte.
RECENZII
DIN PETERSBURG*)
Un personaj din piesa „Revizorul" de Gogol povesteşte despre un profesor de liceu care suferea de un tic nervos, tic pe care nu putea să şi-l stăpânească nici in cele mai crunte şl mai oficiale situaţii, adică nici atunci când erau de fală superiorii. Ticul profesorului era acela că strâmba din gură mai în fiece clipă. într'o zi soseşte la liceu mareşalul nobilimii, care desigur că o fi vorbit cu mult patos elevilor, probabil despre cinste şi despre ţar, despre lumea dela curte şi despre moralitate, despre Siberia şi despre libertate şi, însfârşil, despre cine ştie ce alte lucruri care nu merg deloc împreună. Mareşalul (poate tocmai în fierbinţeala predicii), a observat că, mai la fiecare cuvânt al lui, profesorul se strâmbă groaznic. Furios, mareşalul nobilimii îl admonestează pe Inspectorul şcolar că permite profesorului să se strâmbe, adică să insufle tineretului Idei libere şi lipsă de respect faţă de superiori.
Prin această fugară Imagine, Gogol iir clică realitatea epocii anilor 1830—40, când ţarismul, după ce zdrobise mişcarea decembriştilor din 1825, pornise la măsuri opresive împinse până la absurd şi căuta să găsească şi să înăbuşe gândirea liberă şi a-coto unde nu era.
Nicolae I, apărătorul feudalismului în descompunere, înlănţuise Rusia într'un aparat birocratic poliţienesc.
Puzderia de reţele de spionaj, de sus-pectare, se întindea până în cele mai îndepărtate gubernii. Asuprirea oamenilor de cultură progresişti, a literaţilor patrioţi, a mişcărilor de protest social, era făcută cu mijloacele cele mai variate, care mergeau
*) NICOLAI VASILIEVICI GOGOL: Nuvele— Ed. C. Rusă (Nasul, Mantaua, însemnările unui nebun, Newschi: Prospect, Portretul).
dela execuţie şi deportare, până la intrigi murdare de salon şi la rafinamente ideologice reacţionare.
In această epocă, Gogol trăieşte o viaţă sbuciumaiă şi scrie marile sale opere: „Ta-ras Bulba", „Mdntaua", „Portretul'1, „Revizorul" şi „Suflete moarte".
Teama furibundă de schimbări sociale a ţarismului, descompunerea moşierimii, parazitismul, pofta de acumulare, exploatarea ţărănimii iobage care devenise un obiect de vânzare şi de cumpărare, samavolniciile, dispreţul faţă de omul simplu, acestea sunt pe scurt aspectele sguduiloare pe care le cuprinde satira Iul Gogol. Strânsa legătură dintre scrierile lui Gogol, faptul că ele pot fi înţelese şi aprofundate unele prin altele, se explică prin aceea că ele înfăţişează inelele lanţului care lega pe ţar de moşieri şi de reprezentanţii maşinii de stat într'o „corporaţie de tâlhari".
Când te'afli în faţa dramei lui Akakie A-kaklevici din „Mantaua", a lui Poprişcin din „însemnările unui nebun" sau în faţa ace-leea a lui Ceartcov din „Portretul", nu se poate să nu fii trimis la vinovaţii direcţi, la ,,Sufletele moarte" ale moşierilor Manilov şi Ptiuşkin, ale Cicikovilor mânuitori de capital, sau ta acelea ale funcţionarilor corupţi, pe care Gogol l-a arătat în „Revizorul".
Are vre-o raţiune existenţa socială a acestei lumi parazite a „Sufletelor moarte"? Ce sens poate avea viaţa meschină a spoliatorilor ? Odată ce intri în cunoaşterea preocupărilor acestei tagme, al pătruns într'o lume desumanîzată care nu-şi justifică prin nimic dreptul la viaţă. Gogol arată tocmai prăpastia dintre pretenţiile de superioritate umană pe care şi le arogau stâlpii regimului ţarist şi realitatea decăderii lor morale.
DIN PETERSBURG
303
E semnificativă pentru aceasta întâmplarea cu cearta dintre moşierii Ivan Ivanovici şi Ivan Nichiforovici; ei aveau o viată goală, lipsită complect de activitate. îndată ce se ceartă pentrucă al doilea l-a făcut pe primul „gânsac", pun toată pasiunea în cearta lor,, şi, până la mormânt, se târăsc prin tribunale numai pentrucă unui din ei a fost asemănat cu o pasăre domestică atât de productivă (pasăre, care în comparaţie cu moşierii, nu este deloc o Insultă). Abia prinţi'un lucru tri.vi.al, printr'o ceartă ' măruntă el îşi umplu existenţa, găsesc şi ei însfârşit „ceva" care să le justifice existenţa.
Nu rareori, întâlneşti cititori ai lui Gogol, care rămân foarte nelămuriţi. în faţa nuvelei „Nasul" şi uneori ajung chiar să spună: „Nuvela asia este deadreplul absurdă : auzi, un maior, Kovaliov, care aspiră la un post de înalt funcţionar, îşi pierde nasul... şi şi-l întâlneşte apoi pe stradă îmbrăcat într'un costum elegant, plimbăndu-se obraznic şi solemn... Dar lucrul ăsta e Imposibil, nu se poate întâmpla!"
Nici Gogol nu este de altă părere :
„Recunosc că fapta povestită este cu totul Irealizabilă... Şi totuşi, când stai să le gândeşti bine, zău că e ceva în ţoale astea... orice s'ar spune, astfel de întâmplări sunt rare, dar sunt"...
Cine era, ce voia maiorul Kovaliov ? Voia să ajungă vice-guvernator, voia să pătrundă în „corporaţia de tâlhari", se îngrijea foarte mult de Impecabiiilaiea exterioară, făcea tatonări în vederea unei căsătorii sunătoare (care să depăşească mia de ruble). Oricum, aşa cum era, tot trebuia să albă şl el un pic de teamă, de cine ştie ce piedici, care l-ar fi putut opri dela atingerea scopurilor lui ariviste. Atunci, să nu i se întâmple nimic acestui Kovaliov ? Are totuşi un „ţel", e şi el „om". Să nu se Isbească de. nicl-o greutate în drumul lui, pe care s'o învingă, şi prin izbândă să merite „victoria" ? Trebuia să intervină în calea acţiunilor lui, dela intenţie la scop, ceva piedici, „suferinţe" chiar, care sâ-i dea ceva „eroism"... Şi aici e toată cheia. Pentrucă făcea parte din cei care huzureau, care a-ueau totul după poftă, el nu putea să aibă suferinţa adâncă, umană şi eroismul unui
om de condiţie socială umilă... Eroismul a-cesla obişnuit şi atât de comun nu era compatibil cu „seriozitatea" lui Kovaliov şi a scopului lui... Ei bine, el îşi pierde nasul. Absurd, desigur, ca însăşi existenţa persoanei tui şi a categoriei sociale pe care o reprezintă !
Şi cum să nu-l doară pierderea nasului (nu fizic, căci nici nu simţise când bărbierul i-l retezase din nebăgare de seamă), ci (atenţie!) sufleteşte ?... Kovaliov, de exemplu, imploră nasul să se întoarcă la locul lui (nas pe care îl întâlneşte gătit în .haine aurite, bătând mătănii la biserică) :
„O precupeaţă care vilide portocale... poate fi şi fără nas... dar pentru o persoană care aspiră la un post pe care-1 va ocupa în guvernământ"...
Şi, alunei, cum să nu se îngrozească Kovaliov, când, la solicitările lui fierbinţi către nasul eretic: „Stimabile domn.... dar sunteţi propriul meu nas !", nasul îi răspunde într'un mod. deadreplul revoltător: „Vă înşelaţi stimabilul meu domn... Sunt independent !"
Prin nuvela „Nasul", Gogol satiriza pretenţiile absurde şi ridicole ale reprezentanţilor claselor stăpânitoare, ale regimului însuşi. Aceasta o mărturiseşte însuşi autorul prin digresiunea următoare din cuprinsul nuvelei: „Un domn foarte revoltat spune că nu înţelege cum în veacul acesta de lumină, se pot răspândi nişte născociri absurde (pierderea nasului n.n.) şi se uimea că stăpânirea nu le dă nicio atenţie".,.
Ş/ adaugă Gogol, subliniind ironia • „După cum se vede, domnul făcea parte din acel grup de domni care-ar fi voit ca stăpânirea să se vâre în toate, până şi în certurile cu nevasta".
Dar Kovaliov numai aspira spre un post Important în administraţia ţarislă. După trăsăturile caracterului său, înţelegem clar că, în situaţia de vice-guvernator pe care o ţintea el, şi-ar fi însuşit felul de ci „opera" al reprezentanţilor aparatului administrativ exploatator, pe care Gogol îi satirizează în „Revizorul". Ajuns în rândul şefilor de instituţii, de teapa funcţionarilor din „Revizorul", el ar fi delapidat banii publici şi ar fi luat mită după însemnătatea gradului pe care îl deţinea şi tot-
304
ŞTEFAN BANULESCU
deauna ar fi luat şi el mită mai multă, ca să albă de unde da, la rândul lui, revizorilor sosiţi in Inspecţie ca să ia mită.
Ce fel se purtau aceşti şefi de instituţii faţă de funcţionarii umili ca Başmacichln (Akakie Âkakievici) din nuvela „Mantaua", sau ca Axente Ivanov Poprişcin din nuvela „însemnările unui nebun" ? Ii dispreţuiau, ii obligau să muncească până dădeau în brânci, în schimbul unui salar mizer, refu-zându-le cete mai elementare drepturi omeneşti. Cu aceşti „inferiori", căpeteniile administrative ţariste îşi rezumau discuţia la trei propoziţii (vezi „Mantaua"): „Cum îndrăzneşti ?" „Ştii cu cine vorbeşti ?" „Iţi dai seama pe cine ai în faţă ?".
In „Mantaua" şi „însemnările unui nebun", Gogol aduce lumea micilor funcţionari asupriţi, cărora aparatul de stat ţarist, prin şefii de instituţii amintiţi, le nega valoarea de om şi-i împingea, prin condiţii nemiloase de trai, la psihologie de rob, la reducerea personalităţii sau la desechllibru sufletesc.
Aceste povestiri sunt străbătute de un puternic umanism; Gogol cheamă prin ele la preţuirea omului cinstit, la respectarea drepturilor lui la viaţă, şi, in acelaş timp, satirizează birocraţia ucigătoare.
Gogol redă drama celor doi copişti Akakie Âkakievici („Mantaua") şi Poprişcin („Însemnările unul nebun") printr'un comic amar, împleteşte realul cu fantasticul pentru a sublinia mai puternic odiosul angrenaj birocratic ţarist.
Akakie Âkakievici este un copist umil, care lucrează cu sârguinţă hârtiile pe care şefii t le aruncă cu dispreţ. întreaga Ierarhie de funcţionari îl obligă să copieze, in schimbul unui salar mizer. Aceeaşi cale ierarhică urma şi batjocura aruncată asupra lui Akakie. Cu cât şeful era mai mare, cu atât _ nega însemnătatea măruntului copist.
Cel din birou îşi făcuseră din Akakie un obiect de râs, pentrucă-l vedeau că suferă în tăcere, fără să protesteze: îi turnau hârtii pe chelie şi căutau să-l convingă că ninge; ştiind că locueşte în gazdă la o bătrână de şaptezeci de ani, îl întrebau pe când nunta. Cei mal mari în grad nici nu-l luau în seamă, ca şi cum n'ar fi existat.
Akakie nu se plângea. El nu avea drep-
tul să se supere, era prea mic în grad. Manifestarea suferinţei, dreptul la bucuria unei vieţi omeneşti erau incompatibile cu locul pe care-l ocupa în societate. El nu era nobil, nu delapida bani publici, nu avea decoraţii şi nu lua mită. Era flămând şi, prin gerurile Petersburgului, umbla îmbrăcat într'o manta ciuruită căreia funcţionarii îi spuneau „capot".
Akakie nu avea niciun drept, nici pe a-ccla elementar de a copia hârtiile în linişte.
Sub presiunea dispreţului general, sfera lui de viaţă se îngustează tot mai mult. El nu mal ar curajul să ridice ochii de pe copii. Şi alunei, îşi concentrează întreaga energie a vieţii asupra hârtiilor pe care te copiază, îşi crează aici singura lume care îi este permisă, accesibilă: aceea a şirurilor de rânduri.
Aici el se dărueşte cu totul, îşi construieşte o lume, pe care o Iubeşte cu pasiune, căreia îi închină întreaga viaţă. El nu poate să aibă, nu cunoaşte alt orizont. Şl, atunci, caută să aducă frumosul în lumea pe care şi-a creat-o. Copiile, rândurile, literele, sunt grădina lui pe care o îngrijeşte, o selecţionează : descurcă literele, ajută scrierea lor cu rotunjirea buzelor. Lumina unei satisfacţii calde îi înfiorează faţa; ca orice om, Akakie are preferinţe : unor litere le dă mai multă atenţie, le face mai frumoase. După cum azi, un om într'o lume liberă îşi poale fixa preferinţele asupra tehnicei, poeziei sau pedagogiei. înţelegem cât de dureroase erau limitele orizontului lui Akakie. In afară de literele lui, el nu mai era capabil de nimic. Odată i s'a dat să transforme un raport dela persoana I-a la persoana lll-a. I-a fost Imposibil. Viaţa nemiloasă la care fusese condamnat, îi anchilozase gândirea. — „Da-ţi-mi să copiez" a cerut atunci Akakie.
Akakie era total absent la lumea din jur, el nu se frământa pentru nimic în afară de copiile lui. Avea o viaţă lipsită de scop, de preocupări. El nu era însă un suflet mort. Silit să-şi reducă existenţa la limite chinuitoare, Akakie rămâne lotuşi un suflet cu o scânteie de viaţă; el se dărueşte total lucrului său. Rezistase în el o fărâmă de personalitate ; omul din el nu fusese distrus cu totul. Un eveniment mare l-ar fi scos ta
DIN PETERSBURG
305
Uman, l-ar fi făcut să renască, să-şi poată deslănţui dorinţa de a trăi în orizonturi mai. largi. Şi acest mare eveniment intervine.
Mantaua lui („capotul") nu mai reuşea să-l apere de gerurile Petersburgului. Era putredă; de cârpii nici vorbă, căci petecele nu mal aveau de ce să se ţină, iar petece nu mai avea de unde să ia, căci gulerul îl terminase tot tăind din el, ca să cârpească mantaua pe unde era nevoe.
li trebuia o manta nouă. „Dar, de unde bani" ?
Akakie porneşte la sacrificii cu adevărat eroice pentru situaţia mizeră în care trăia: nu mai mănâncă seara; îşi dă mai rar rufele la spălat; nu mai stă târziu seara şl economiseşte lumânările (renunţă să mai copieze acasă, cum avea obiceiul); pe stradă sare din piatră în piatră ca să-şi economisească pingelele.
Aceste eforturi pe care le depune pentru procurarea mantalei noi, grija zilnică care-l frământă gândindu-se că va avea o haină călduroasă, îi umplu existenţa. Visând la o manta nouă, sbătândw-se pentru ea, viaţa Iul capătă finalitate.
„Viitoarea manta îi apărea ca o soţie, ca o fiinţă plăcută cu care avea să-şi continue calea vieţii".
Toată energia lui se concentrează în vederea realizării maniatei.
Numai într'o situaţie socială cruntă, un om ca Akakie trebuia să-şi jertfească toate puterile pentru o manta.
Perseverenţa tul Akakie e eroică. îşi îndeplineşte visul după un lung şir de sacrificii, şi îşi face mantaua nouă. „Clipa aceasta a fost cea mai solemnă din viaţa lui".
Fiinţa lui Akakie Akakievici. se trezeşte acum dintr'o dată. Bucuria de a trăi se des-lănţuie. Akakie câştigă siguranţă în sine şi se apropie fără teamă de oameni, aproape cu un sentiment de egalitate.
Pentru prima oară observă că în jurul lui e o intensă mişcare. Acum descoperă vitrinele luminoase şi trecătorii veseli. Şi tot pentru prima dată, privirile lui cuprind femeile plăcute la chip, frumuseţea zăpezii, lnsfărşit, tot pentru prima dată, Akakie râde...
A redevenit om, are conştiinţa forţelor şi existenţii lui. E gata să înfrunte încercările vieţii. Acum ia parte la mişcarea din jur, se apropie de funcţionarii din birou care-l primesc cu bucurie. Merge chiar la o serată a funcţionarilor unde petrece şi chiar bea un pahar de şampanie.
Dar Akakie nu-şi poate apăra nici mlnl-mile lui realizări. întors dela serată, este jefuit de manta în plină stradă, pe un ger cumplit. In zadar aleargă la comisarii de poliţie şi la o „persoană importantă", ca să ceară sprijin în căutarea mantalei. Este aruncat pe scări. Ce sentimente putea trezi celor care huzureau şi care aveau totul după bunul plac, pierderea unui fleac de manta care aparţinea altui fleac, acest Akakie A-kakievici?
Akakie moare, blestemând toate „excelenţele" şl şefii nemiloşi.
Gogol nu opreşte povestea aici. Au fost prea mari chinul vieţii şi batjocura suferite de Akakie, pentru ca el să nu păstreze o forţă revendicativă şi după moarte... Şi aici Gogol intervine cu fantasticul. Fantoma lui Akakie apărea noaptea pe străzile Petersburgului, şi, apucând de gulerul mantalelor îmblănite pe mai marii zilei, le striga. „Da-ţi-mi mantaua ?" Care în fond însemnă : „Daţi-mi viaţa! O viaţă plină de omenie în care să fiu respectat cer, şi munca mea !'■'
S'ar putea spune că nuvela „însemnările unui nebun", prin eroul el copistul Axente Ivanov Popriscin, aduce un Akakie Akakievici îndrăgostit. (Popriscin se îndrăgosteşte de fata directorului, este respins şi înebu-neşte). Dar nu este numai atât. Problema desbătută e mult mai complexă. Ca şi în „Mantaua", în „însemnările unul nebun", Gogol face un aspru rechizitoriu la adresa sistemului social exploatator.
Ce poate justifica nedreptatea socială9 Dece cei bogaţi şi sus puşi, oameni murdari şi lipsiţi de Idealuri, îşi pot permite orice ? In virtutea cărui drept ? Şi care este explicaţia, în virtutea cărei pedepse cei care trudesc, sunt condamnaţi la condiţii mizere de viaţă, la Imposibilitatea realizării dorinţelor lor frumoase, pătrunse de adevărata moralitate ? Această întrebare chinuitoare o pune Gogol atât în „Newski-
20 — Viata Românească. — c. 946
306
ŞTEFAN BANULESCU
Prospect" cât şi în „însemnările unui nebun".
„Ajungem noi oare vreodată acolo unde dorim ? Reuşim să atingem ţelul pentru care ne încordăm puterile ? Totul se petrece pe dos. Unul ■ are nişte cai minunaţi, dar se plimbă cu ei indiferent, fără să le vadă frumuseţea, în timp ce altul, a cărui inimă arde de patima cailor văzându-i la trap, se mulţumeşte să pocnească din limbă" („N ewski-Prospect").
Copistul sărman Poprişcin este îndrăgostit de fata directorului, dar tul i se refuză dreptul ta această dragoste. (Nu vom discuta aci faptul că Sophie, fata directorului, nu merita o astfel de iubire). Sophie, bineînţeles că nici nu-l la în seamă pe Poprişcin şi se căsătoreşte cu un Kammerjun-ker. Poprişcin, sărac şi umil, dispreţuit de lumea trivială a funcţionarilor îmbuibaţi, se află singur. El nu cunoaşte cauza nedreptăţilor la care este supus, nu ştie încotro să se îndrepte să găsească atât răspunsul la întrebările lui îndreptăţite, cât şi ieşirea din umilinţa existenţei la care fusese obligat de O orânduire samavolnică :
„De câte ori n'am încercat să văd din ce pricină se produc toate deosebirile astea ? Din ce cauză sunt eu consilier titular? Poate că de fapt sunt un conte, sau un general, şi numai par a fi consilier titular ! Poate că nici eu nu ştiu cine sunt... Aş vrea să ştiu de ce sunt consilier titular (copist n.n.) şi de ce numai consilier titular ?" Tot ce e bun cade în ghiarele generalilor şi kam-merjunkerilor.
Complect izolat, condamnat pe viaţă la mizerie, răspunsul la întrebările pe care şi le-a pus, i-a venit tot din partea acelora care îl apăsau. Astfel, şeful de secţie, indignat, îi spune, odată, Iul Poprişcin:
„.„Umbli după Fata directorului ? Ce eşti tu ?... O nulitate !"...
Şi dece era Poprişcin o nulitate ? Care era criteriul şefului de secţie asupra capacităţii oamenilor? Iată-l: „N'ai la sufletul tău niciun bănuţ !..."
Lui Poprişcin, nedreptatea socială îi închidea existenţa în limite sufocante. Trebuia să se mulţumească să trăiască într'un orizont asemănător unei celule întunecoase, ferecate, cu o singură ferăslruică .ce abia
îi permitea să privească spre soare. Dacă printr'o minune ar fi reuşit să evadeze, fiind singur şi neştiind încotro să-şi canalizeze dorinţele şi forţele sale, dincolo de zidurile celulii n'ar fi găsit decât o prăpastie în care s'ar fi prăbuşit. Poprişcin n'a evadat. A continuat să privească cu nesaţ, spre soare, spre orizonturile descătuşate, şl să dorească tot mai mult libertatea şi fericirea, cu cât simţea că îl pătrunde mai înspăimântător umezeala celulei, cu cât întunericul ucigătoarei încăperi se îngroşa. Când îşi dă seama că dorinţele sunt zadarnice, şi când vede că e iremediabil condamnat să trăiască mal departe în aceeaşi cuşcă, când se is-beşte de trista realitate a imposibilităţii unei ieşiri, suferinţa Iul atinge culmile şi-i provoacă desechilibrul sufletesc. Poprişcin înnebuneşte. In situaţia lui, era unica scăpare... înnebunind, ai impresia că acest Poprişcin s'a eliberat. Ajunge la observaţii de o mare adâncime asupra societăţii, se revoltă împotriva acelora care l-au batjocorit.
Şi aici, ca şi în apariţia lui Akakie după moarte, Gogol recurge la fantastic pentru a biciul mal puternic realităţile odioase ale regimului ţarist. Akakie, în viaţă, nu şi-a putut face dreptate; o face fantoma lui... pentrucă are experienţa unei vieţi îngenun-cltiate pe care nu o va mai repeta; se va răzbuna pe cei care l-au chinuit. Căci dacă pe un om viu, pornit la revoltă împotriva superiorilor, ţarismul putea să-l bage în lanţuri şi să-l execute, ce putea să-i facă unei fantome ?...
Ceva asemănător e şi cu Poprişcin.
Cât era sănătos la minte, întrebările lui erau mai limitate, nu învinuia pe nimeni de nedreptăţile care i se făceau; poate pentrucă nutrea, încă, speranţa îndeplinirii visurilor sale de dragoste.
Odată ajuns la nebunie, e sguduitor faptul că, printre cuvintele fără şir, alături de dureroasa pretenţie că e regele Spaniei, Poprişcin are gânduri perfect lucide, care aproape ţintesc cauzele care l-au făcut să sufere şl să ajungă la nebunie. Gândurile Iul, aşa risipite cum sunt, şi-au găsit un fel de libertate... ele nu mal sunt străjuite acum de obligaţia pe care Poprişcin o avusese până atunci de a se umili în faţa ce-
DIN PETERSBURG
307
lor care ii asupreau. Poprişcin, acum, "când merge nebun la birou, nu mai acordă ni-ciun respect şefilor şi directorului. Are curajul să observe că directorul e deadreptul un prost, şl nu mal face ca înainte vre-o legătură între biblioteca cu volume groase din biroul directorului şi căpâţâna butucănoasă a acestuia.
Şi iată şi la ce observaţii ajunge Poprişcin asupra funcţionarilor şefi, observaţii care, ce-i drept, îi sunt permise numai la nebunie. (Acum nu-l va mai impresiona faptul că va fi concediat...)
„Ia priviţi pe toţi aceşti funcţionari, pe părinţii lor care umblă peste tot locul şi până şi la curte se bagă : spun că sunt patrioţi ! Dar ei nu vor decât un lucru : arendă, arendă şi iar arendă ! Arendă vor patrioţii ăştia ! Pentru bani, o vând şi pe mă-sa şi pe tat'su..."
Şi când Poprişcin este chinuit de paznici la spitalul de boli mintale, strigătele Iul se referă, nu atât la aceste chinuri din spital, cât la acelea pe care le indurase atâţia ani în slujba de copist, unde fusese dispreţuit, unde i se refuzase orice drept la viaţă. Şi cuvintele de acum ale Iul Poprişcin nu vizează balamucul în care fusese închis în ultimele clipe ale vieţii, ci închisoarea ţaristă care sugruma mulţimile de oameni simpli :
„Pentru ce mă chinuiesc ? Ce vor ei dela sărmanul de mine ? Salvaţi-mă ! Luaţi-mă de aici ! Daţi-mi o troică iute ca viforul ! Cailor, luaţi vânt şi duceţi-mă de pe lumea asta ! Mai departe, tot mai departe, să nu mai văd nimic, nimic ! Cerul mi se mişcă înainte. O steluţă străluceşte în depărtare ; pădurea fuge cu întunecaţii copaci şi cu luna... Iată ! Se zăresc casele ruseşti ! Oare e a mea casa aceea care străluceşte în depărtare ? Salvează-ţi, mamă, fiul nevinovat! Pe căpuşorul lui bolnav, iată, picură o lacrimă a ta! Uilă-le cum ţi-1 chinuiesc! Strânge-1 la sânul tău pe nenorocitul tău orfan ! Nu-i loc pe lumea asta pentru dânsul. II alungă mereu. Mamă, fle-ţi milă de fiul tău bolnav !..."
Gogol a răspuns misiunii sale sociale, prin critica adusă societăţii atât prin romanul şi piesele sale, cât şi prin nuvele.
Umanismul, democratismul şi patriotis-
20*
mul au stat întotdeauna la baza creaţiei sale.
Că Gogol era conştient de misiunea socială a artistului, de rolul său important în apărarea drepturilor poporului, o arată clar şi desăvârşit conţinutul operelor sale.
Printre mărturisirile sale directe, în a-ceaslă privinţă, sunt semnificative cuvintele lui Gogol dintr'o scrisoare către Jukovski: „Scriitorule, dacă eşti înzestrat cu forţa creaţiei, educă-te mai întâi ca om şi cetăţean al ţării tale şi numai apoi ia pana în mână".
Nuvela „Portretul" aduce în discuţie situaţia artistului in împrejurări de viaţă impuse de regimul exploatator.
Se urmăreşte aci drumul unui pictor (Cearlkov), care pornind dela talent şi realism în artă, îşi pierde orice capacitate creatoare, orice trăsătură morală valabilă îndată ce-şi vinde arta claselor suprapuse şi intereselor ei meschine. Odată îmbogăţii şi gata să satisfacă cerinţele aristocraţiei şi burgheziei în materie de artă, pictorul Cear-kov trece dela măestrie artistică la facilitate, la meşteşug ieftin şi rutină.
Fondul de idei al picturii lui străbate astfel drumul dela adevăr la minciună: dacă la început când, condamnat de un regim inuman şi obscurantist să trăiască în sărăcie lucie, Ceartkov urca pe pânzele lui, în lumina unui talent viguros, chipurile oamenilor simpli, altfel vor sta lucrurile când acelaş Ceartkov se leagă „de sacul cu bani" al claselor posedante. Acum el trebue să renunţe la atributele conştiinţei cetăţeneşti, la capacitatea talentului de a cuprinde adevărul social, şi să ascundă, după bunul plac al spoliatorilor, urâţenia lumii, celor care îl cumpăraseră.
Pictura lui, odată vândută, trebuia să a-Iribue monştrilor banului calităţi spirituale pe care nu le aveau, dar pe care le afişau; calităţi, spirituale menite să le justifice dreptul la opresiune. Ceartkov trebuia să mistifice, să inverseze realitatea:
„Cucoanele cereau lui Ceartkov, ca portretul să le înfăţişeze mai ales sufletul i şi firea şi ca, dacă se poate, să se renunţe la rest... să se rotunjească toate colţurile, să se atenueze toate lipsurile şi, dacă e cu putinţă, să fie înlăturate, în întregime ; într'un cuvânt să fie înfăţişate în aşa fel, în-
308
VICTOR VÂNTU
cât, să nu-ţi iei ochii dela figură, poate s'o îndrăgeşti chiar."...
Semnificaţia generală a acestei imagini duce la desvăluirea concepţiei asupra ariei a claselor reacţionare, care impun artei să ascundă contradicţiile realităţii sociale, şi să prezinte un regim de nedreptate in culori care să atragă dragostea cu sila.
Piciorul Ceartkov, ca să apere minciuna, corupţia, trebuia să le substitue un frumos Imaginar. Iată cum dorea să fie pictat un judecător :
„...voia ca fiinţa lui să arate mai multă sinceritate şi nobleţe, şi ca mâna lui să se rezeme de o carte pe care să fie scris cu litere citeţe: „A apărat întotdeauna adevărul"...
Supunăndu-se voinţei acestei lumi, Ceartkov a ajuns la pierderea talentului. într'un moment de sinceritate, el încearcă, odată, să revină la tânărul talentat de odinioară, dar:
„...un procedeu mecanic, simplu şi neînsemnat, îi îngheţa tot avântul şi constituia o piedică peste care imaginaţia lui nu putea trece. Fără voia lui, penelul se întorcea la formele comune... la un tipic deprins..."
Şi Ceartkov, devenind un Instrument facil al posedanţilor, nu lasă în drum numai talentul din el. Ceartkov devine un duşman înrăit al adevăratei arte : el neagă cu ură valorile universale, opunându-le „valabilitatea" artei decăzute :
„...Despre pictori şi despre artă se exprima, acum, aspru : susţinea că artiştilor vechi li se atribuiau prea multe calităţi, că ei, toţi, până la Rafael, făceau scrumbii, nu trupuri omeneşti... spunea că nici lui Rafael nu i-au reuşit toate lucrările, şi că, multe din pânzele lui şi-au păstrat faima, numai în virtutea tradiţiei ; că Michel An-gelo e un lăudăros, pentrucă vroia să se fălească cu cunoaşterea anatomiei, că n'are graţie şi că, măestria, vigoarea penelului şi coloritul adevărat trebue căutat, acum, în veacul nostru..."
Faţă de manifestările artei realiste contemporane lui, Ceartkov are atitudinea unui detractor diabolic: împiedică tinerele talente să se desvolte; cumpără toate picturile de înaltă valoare artistică din expoziţii, pentrucă să le sfâşie, să le distrugă.
★
Prin operele sale, noi îl simţim pe Gogol ca pe un artist luptător contemporan.
Democratismul Iul Gogol, înalta sa concepţie despre artă, sunt un sprijin în lupta popoarelor împotriva lumii banului, lume duşmană a libertăţii, a artei şi a valoroaselor tradiţii ale trecutului.
Cu atât mai mult Gogol devine cetăţean al societăţii noi de azi, cu cât el nu numai că a criticat regmul exploatator, dar a şi prevăzut rolul Important pe care îl va juca patria sa în eliberarea popoarelor:
„Vor mai trece zece ani, şi-o să vedeţi că Europa o să vină la noi nu să cumpere cânepă şi slănină, ci să cumpere înţelepciune, care nu se mai vinde pe pieţele europene..."
Ştefan Bănulescu
★
PRIMELE VISE POETICE ALE LUI GOGOL *)
Se povesteşte că, ţinând manuscrisul într'o mână, Iar în cealaltă vingalacul, primii cititori Cuceriţi de geniul lui Gogol — tipografii care în 1831 culegeau „Serile în sat la Dikanka" — parcurgeau înfriguraţi aceste pagini, râzând cu hohote.
Acelaş entuziasm l-a manifestat şi Puşchin, fermecat de veselia sinceră a povestirilor lui Gogol, de prospeţimea şi de poezia lor.
Chiar din această primă operă, în creaţia Iul Gogol apar două elemente de bază, care, asemenea unei teme melodice, vor reveni, mereu adâncite şi îmbogăţite, în toate scrierile sale ulterioare. Este vorba despre caracterul naţional şi Caracterul popular care, prin pana lui Gogol, înalţă literatura rusă pe o nouă treaptă. Faptul acesta îi aduce autorului -„Serilor în sat la Dikanka" titlul de "cel mai naţional dintre toţi poeţii ruşi" (V. G. Belinschi). In acea vreme, literatura rusă mai prefera încă „oamenii excepţionali", fapt care-i ducea adeseori pe scriitori pe Calea Idealizării, a redării unui anumit „Iz străin". Gogol aduce însă cu totul altceva : descrie poporul, oamenii de rând, cu năzuinţele şi cu felul lor
N. V. Gogol: „Serile în sat la Dikanka", Cartea Rusă, 1952.
PRIMELE VISE POETICE ALE LUI GOGOL
309
de viaţă. Tocmai in asta şi constă principalul său merit în desvoltarea literaturii ruse.
Aceasta constituie şi esenţa „temei melodice" a „Serilor în sat la Dikanka", la realizarea cărora Gogol a pornit la drum cu amintirile proaspete din copilărie, îmbogăţite cu o serie întreagă de fapte şi detalii pe care, din Petersburg, i le Ceruse mamei sale printr'o scrisoare. Folclorul în general şi subiectele ucrainiene în special, se bucurau pe atunci de mare succes în literatura rusă. In scrisoarea mai sus amintită, Gogol se interesa nu numai de fiecare detaliu al rochiilor purtate prin locurile sale natale, ci şl despre cântecele de horă, despre felul în care se oficiază nunţile, despre o mulţime de poveşti fantastice, credinţe, tradiţii, diferite anecdote, — într'un cuvânt tot ce alcătuieşte viaţa spirituală a poporului.
Astfel, în „Serile în sat la Dikanka", călăuzit de concepţia că „adevăratul caracter naţional nu constă într'o descriere a sarafanului, ci în însuşi spiritul poporului", Gogol înfăţişează cu mare putere de plas-ticizare aCest caracter. El apare oglindit multilateral in liricile descrieri de natură, care încep adesea cu : „Ce frumoasă şi plină de farmec e o zi de vară în Ucraina !... Ce îmbătare, ce voluptate îţi dă o zi de vară în Ucraina !" In acest cadru, apar drumurile pe care hălăduiesc caravanele cu sare şi peşte ale ciumacilor, târgurile, ca acel din Sorocinsc, în care forfotesc boi, saci, fân, ţigani, străchini, turtă dulce, căciuli — mulţime pestriţă şl vie — într'un vălmăşag ameţitor. Sau altădată : „Cunoaşteţi oare noaptea din Ucraina ? O, nu, voi nu cunoaşteţi nopţile ucrainiene !" şi imediat se'ncheagă Imaginea flăcăilor în svitkă de sărbătoare, cântând din bandură pe sub ferestrele mândruţelor. Acelaş colorit popular naţional, îl dau şl povestirile fantastice, purtate din gură în gură, care-i fac pe vitejii ce văzuseră în fereastră un rât de porc — despre care mergea vestea în târg că e însuşi Satana — să sară pe geam mâncând pământul, să se ascundă în sobă sau... sub fusta nevestii.
La realizarea acestui caracter popular, contribuie şi caracterele puternice ale caza-
cilor, cum e volnicul care nu pregetă, în îndeplinirea misiunii ce-i fusese încredinţată, să intre Chiar în mijlocul dracilor,, jucând cărţi cu hoţomanele de vrăjitoare ; sau al flăcăului Golopupenko, care bea dintr'o singură suflare o oca de vin...; sau bogăţia folclorică ce palpită ca o inimă vie dealungul fiecărei pagini şi a fiecărui rând, apărând uneori sub forma unor pasagll din vechi legende, cântece şi comedii ucrainiene:
„Nu te pleca gorunule, Eşti încă verde! Nu te văita cazacule, Eşti încă tinerel !"
Din această inimă veşnic tânără, porneşte Gogol, despre Care Bellnschl scria că „are caracterul său specific: este un humor curat rusesc, humor liniştit, simplu" i).
Punând puternic în lumină tocmai această zugrăvire măiastră a vieţii bogate a poporului, cu varietatea şi minunăţia tezaurului său spiritual, Bellnschl arată în articolul: „Despre nuvela rusă şl nuvelele D-lui Gogol", publicat în 1835 2): „Domnul Gogol s'a făcut cunoscut prin ale sale „Seri în sat la Dikanka". Acestea erau schiţe poetice ale Ucrainei, schiţe pline de viaţă şi farmec. Tot ce poate să aibă natura mai minunat, mai atrăgător viaţa sătească a oamenilor simpli, tot ce poate să aibe poporul mai original, mai tipic, — totul sclipeşte în culorile curcubeului în aceste prime vise poetice ale domnului Gogol".
In acest sens o mare putere de sugestie are povestirea „O noapte de Mal". Dar nu mai puţin vii şi lipsite de intensitate sunt şi celelalte trei: „Bâlciul din Sorocinsc", „Scrisoarea pierdută", „Locul fermecat", din volumul tălmăcit în româneşte.
In bună măsură, elementul captivant al acestor bucăţi de proză .îl constituie fantasticul — element comun, central, al tuturor celor patru povestiri — fantastic ce apare sub forma unor întâmplări de necrezut, vânturate prin popor, pe care cel dela
') Belinschi „Despre Gogol", Ed. OGHIZ, Moscova 1949, pag. 78. 2) Op. cit., pag. 82.
310
VICTOR VANTU
care le auzise Gogol, le ştiau şi ei la rândul lor, dela o generaţie mai îndepărtată.
Ce stă la baza fiecărei povestiri ?
In „Bâlciul din Sorocinsc", este vorba de un diavol care — mâniat pe un negustor ce nu-i respectase o anumită învoială — rătăceşte prin iarmaroc, speriind oamenii cu îngrozitoru-i rât de porc; în „Scrisoarea pierdută", de un cazac căruia furându-i-se scrisoarea pe care fusese însărcinat s'o ducă ţarinei, pătrunde curajos în iad, reuşind să biruie drăceasca adunare; in cea de-a treia povestire, de strădaniile unul bătrân de a desgropa o comoară dintr'un „Loc fermecat" — strădanii zadarnice însă, din cauza Necuratului ce-şi vârâse pe-acolo codiţă...; în sfârşit, în ullma, „O noapte de Mai", acţiunea se desfăşoară în jurul unul lac fermecat pe malurile căruia în nopţile cu lună, dănţuiesc frumoasele fără corp, în cântarea vrăjitoarei strecurată în rândul lor.
Toate aceste subiecte, se pretau desigur la tratare mergând pe linia fantasticului idealist, a miraculosului, linie pe care în general erau ele canalizate de către cei care trăgeau peste popor întunecatul zăbranic al misticismului. Servindu-se de aceste subiecte, Gogol le întoarce însă împotriva acelor care căutau să se folosească de ele.
Astfel, parcurgând paginile cărţii, parcă îţi apare figura Iul Nicolai Vasilievlci Gogol, animată de acel uşor zâmbet prin care străbate o notă abia perceptibilă de ironie. Zâmbetul acesta răsărit de sub căpăţelu-i de mustaţă parcă-t face pe cititor să priceapă că în toate istoriile astea nu-l nici urmă de Necurat, că vrăjitoarele şi aghiuţii nu-s altceva decât simple născociri. Acest lucru îl demonstrează Gogol în toate povestirile ciclului „Serile în sat la Dikanka".
In „Bâlciul din Sorocinsc" de pildă, el îi. dă limpede de înţeles cititorului că, de fapt, acel rât de porc care stârneşte frică nu e chipul Satanei, ci o născocire a ţiganilor în scopul unor afaceri mai lesnicioase in târg... Deasemeni şl în celelalte. In felul acesta concluzia care se desprinde nu are deloc darul de a înspăimânta, ca în cazul celuilalt fantastic — fantasticul grefai pe miraculosul creştin — ci dimpotrivă, are darul
de a-l convinge pe ciiitor de falsitatea tuturor acestor născociri înspăimântătoare.
Gogol însă, nu se opreşte aici. El sugerează sensul adânc realist al fantasticului din poveştile populare.
Ce pune în lumină veşnica luptă, dintre bine şi rău, ciocnirea dintre 'Cazaci şi diavol? Tocmai ura neîmpăcată a poporului împotriva asupritorilor săi de totdeauna. Oare ce altceva se ascunde sub masca răn-jitoare a diavolului — care-l face pe bunicul din povestirea „Locul fermecat" să sape amarnic, chinuitor, in speranţa găsirii oalei Cu bani — decât rânjetul sarcastic al exploatatorului care-l umileşte şi-şi râde de ţăranul lipsit de apărare? Acesta este un sfârşit tragic. II subliniază, din plin, şi cuvintele din final, rupte parcă, cu durere şi revoltă, din inima lui Gogol: „Iată cum îşi bate joc necuratul de om !" Şi este deajuns ca cititorul să înlocuiască cuvântul „necuratul" prin „stăpânul", pentru ca să dea de urma adevăratului gând al genialului scriitor.
Mai adesea însă, pe linia optimistă a fantasticului popular, realist, în această cruntă şi necurmată luptă — cazacul este cel care iese învingător. Cazacul neînfricat, viteaz — care nu este altul decât ţăranul ucrainean, ce-i domină cu bărbăţie pe „nemernicii de draci"!
— „Ce-i cu voi neam de Irod, v'aţi pus în gând să vă bateţi joc de mine? Dacă nu-mi daţi pe loc căciula mea căzăcească, să mă bată Dumnezeu dacă n'am să vă sucesc până la ceafă mutrele voastre de porci !" Sau : „Dacă nu-mi aduci roibul pe loc, să mă trăznească Dumnezeu, aici, dacă n'am să fac semnul crucii peste voi toti".Biruindu-i, bătăiosul şl curajosul cazac, chiar îşi redapătâ catul. Iar pe deasupra, şi scrisoarea furată de aceeaşi ble stemată drăcime.
Inmănunchiind în ea cele mai alese trăsături ale poporului, înfrângând forţele răului, — aşa apare şi figura flăcăului Levko din „O noapte de Mai". Levko nu pregetă, în cumpăna nopţii, să stea la pândă pe marginile argintiului lac, reuşind să pună astfel mâna pe bătrâna vrăjitoare strecurată printre frumoasele fără corp.
In opoziţie directă cu ticăloşia forţelor
PRIMELE VISE POETICE ALE LUI GOGOL
311
răului, Gogol conturează cu fineţe şi mare pătrundere realistă bogata viaţă sufletească a poporului, adâncile sentimente de care a capabil, — prin fermecătoarea dragoste dintre Hanna şl Levco.
Toate aceste elemente realiste, şi multe altele, dau un viguros contur „Serilor în sat la Dikanka", făcând din ele tablouri vii ale Ucrainei. Semnificative în acest sens sunt dialogurile, care-l Introduc nemijlocit pe cititor în atmosfera Ucrainei, vorbirea populară plină de culoare, a cărei plasticitate e redată cu măestrie de Gogol.
Iată un negustor din „Bâlciul din Sorocinsc" :
„Sunt gata să iau o funie şi să mă spânzur, ca să atârn ca un cârna.t la crăciun, dacă avem să vindem măcar o baniţă".
Iată-l şi pe ţăranul Cerevlc, exprimân-du-şi consimţământul, la Căsătoria fiicei sale, Paraska cu Golopupenko:
„Poate intr'adevăr cum se spune... împreună,., şi să paşteţi aceeaşi iarbă, hai ?"
Persecutat de nevastă-sa, femeie rea, cu gura cât o şură, Cerevic se face mic şi nu mai îndrăzneşte decât să bombăne pe ascuns :
„Doamne Dumnezeule! Dece nenorocirea asta, pe noi păcătoşii? Şi-aşa parcă nu's destule dihănii, — şi tu ai mai făcut şi neveste !"
Cu deosebită măestrie artistică e prezentată şl Hivrea, nevasta Cea rea a Iul Cerevlc. O bună parte a caracterului ei, Gogol reuşeşte s'o desvăluie numai prinlr'un scurt, dar expresiv schimb de cuvinte cu Golopupenko:
„Ineca-te-ai să te'îneci, derbedeu păcătos ce eşti! Cădea-i-ar lui tat'tău o strachină în cap ! Luneca-r-ai pe ghiaţă, anticrist blestemat! Pârli-i-ar dracul barba pe lumea cealaltă!
„— Ia auzi ce mai ocări, spuse flăcăul, oarecum uimit de un ropot atât de puternic de binecuvântări neaşteptate — şi nici n'o doare limba pe zgripţuroaica aceea bătrână!
„— Eu!? Zgripţuroaica? strigă nevasta cam trecută de vârstă. Prăpăditule! Mai întâi du-te de te spală. Nemernicule! N'am văzut-o pe mama ta, dar ştiu că-i o păcă-
toasă şi tată-tău un ticălos şi mătuşe-ta o stricată", etc...
Iată câte ceva din marea artă a comparaţiilor lut. Gogol, bogat folosite în „Serile în sat la Dikanka" : „In faţa cazacilor se ivi o cârciumă aplecată pe o coastă, întocmai ca o babă care se'ntorcea dela un botez vesel" şi „vântul răcoros se plimba printre vârfurile copacilor, iar aceştia, ca nişte cazaci ameţiţi şi cheflii se clătinau, murmurând din frunze un cântec hazliu".
Ar fi o greşeală însă a limita realismul „Serilor în sat la Dikanka" doar la atât. Descrierea bâlciului din Sorocinsc, a vieţii satelor, bogăţia folclorică, proverbele, cântecele — iată tot atâtea viguroase elemente realiste, toi atâtea dovezi de înaltă măestrie artistică.
Prezentarea veridică, neidealizată a satului ucrainian constituie, în rândul tuturor acestor elemente, floarea cea mal de preţ. Satul din „O noapte de Mai" nu este un sălaş al fericirii generale, un rai străbătut de râsete sl cântece de bandură, iar ţăranii care-l locuiesc nu sunt senini şi artificiali eroi ai literaturii pastorale, ci victimele crudului primar Kalenik. Figura sa de lacom şi desfrânat, de îngâmfat şi tiran, constituie tipul clasic al reprezentantului stăpânirii ţariste. Prieten bun cu rechemi — omul boerului, venit să ridice în sat o velnlţă menită să întunece minţile cazacilor — primarul priveşte de sus întreg satul — „ce-şi închipuie, că sunt frate de-al lor, simplu cazac ?"
Flăcăii, ca şi toţi ceilalţi oameni din sal, îl urăsc pe acest tiran care le calcă in picioare drepturile: „Să-i arătăm, flăcăi, că suntem intr'adevăr cazaci liberi" — spun ei — şi pun la cale să-i facă una „friptă" . Se travestesc în nişte făpturi înspăimântă toare, şi pornind ca o furtună pe uliţele cufundate în noapte ale satului, strigă şi cântă din bandură chiar pe sub ferestrele primarului Kalenik:
„Primarul nostru e cărunt şi strâmb
Bătrân ca dracu, dar ce prost!
E cu toane şi desfrânat
Şi aleargă după fete... prostul, prostul!
Şi tu mai vrei să te bagi printre flăcăi!
Când ar trebui să intri în mormânt!
312
AUREL MARTIN
Ha să-l tragem de mustăţi şi să-i cărăm ia
pumni,
Să-l tragem de păr, să-l tragem de păr !
Prin figura lui Kalenik „tema melodică"
a „Serilor în sat la Dikanka" se îmbogăţeşte cu elemente critice noi, elemente realiste critice, care vor deveni dominante în următoarele opere ale Iul Gogol. Cântecele de bandură, farmecul nopţii de Mai, scânteierile tacului argintiu — toate rămân în urmă, apărând pe primul plan figura respingătoare a primarului:
„In faţa lui tot satul îşi scoase căciula, chiar şi fetele cele mai tinere îi dau bună-ziua. Eh, ce n'ar da orice flăcău să fie primar?! Pentru primar se deschid toate tabacherele şi ţăranul aşteaptă smerit, cu capul gol, până ce degetele groase şi noduroase ale primarului au isprăvit de cotrobăit prin tabacherea lui. In adunarea mirului, deşi puterea Iui este limitată de majoritate, totuşi biruie mai întotdeauna, trimiţând pe cine vrea, la bătătorit drumuri sau la săpat şanţuri. Posomorit şi ursuz, primarul e scump la vorbă. De mult, foarte de mult, când marea împărăteasă, de fericită amintire — Ecaterina — a făcut o călătorie în Crimeea, a fost ales şi el printre însoţitori. Două zile i-a fost dat să îndeplinească această slujbă, ba a mai avut şi cinstea să stea pe capră alături de vizitiul împărătesei. De-atunci primarul a învăţat să-şi plece capul cu un aer preocupat şi plin de importanţă, să-şi mângâie mustăţile cele lungi răsucite în jos, şi să arunce o privire de vultur pe sub sprincene. Şi de-atunci, orice-ai discuta cu primarul, găseşte el mijlocul să aducă vorba şi să-ţi povestească cum a însoţit-o pe împărăteasa şi cum a stat pe capra caleştii domneşti".
Acest tip caracteristic regimului ţarist, fixat ca într'un insectar de pana necruţătoare a Iul Gogol, ne aminteşte o figură foarte înrudită cu Kalenik, şi din care se pare chiar că-şi trage rădăcinile: primarul Anton AntonoviCl Scvoznlc Dmuhanovsclu din „Revizorul", operă care apare doar ta câţiva ani după „Serile în sat la Dikanka".
fată doar un mic amănunt ilustrativ: aflând că în sat va veni şeful dela „centru", Kalenik intră la grijă: „Ce zici, jupâne notar — întreabă el — nu s'ar cădea oare
pentru un oaspe aşa de vază să dăm poruncă să se adune din fiecare casă câte un pui ? Ceva pânză şi altele"... Este aceeaşi grije care-i animă pe Dmuhanovsclu la vestea sosirii în orăşel a „Revizorului".
Prin aceste elemente de realism critic, râsul senin, liniştit, simplu, din primele vise poetice ale lui Gogol, vesteşte râsul amar, râsul printre lacrimi din „Revizorul" şi „Suflete moarte".
Victor Vântu
★
„ZILE SLĂVITE" *)
Discutând placheta „Sub steagul vieţii", critica noastră aprecia cu deosebire pamfletele politice ale Iul Eugen Frunză. Cu atât mai mult, cu cât specia aceasta literară nu e folosită atât cât ar trebui de către poeţi, in pamflete, Frunză a realizat creaţii isbutite; diverşii reprezentanţi al monopolurilor internaţionale, diverşii slugoi ai acestor monopoluri, erau ţintuiţi fără cruţare la stâlpul Infamiei, acţiunile lor subterane erau demascate cu multă verv-ă satirică, portretele lor morale erau creionate limpede, fără nici un echivoc. Cine nu-şi aminteşte de „Nu'n slujbe divine petrec monseniorii" sau de „Mister Acheson în vizită la Paris şl Londra ?" Este în aceste pamflete o atitudine partinică, o forţă combativă, care indicau grăitor poziţia de pe care înţelegea poetul să-şi facă rechizitoriile sale : poziţia noului ce se desvoltă necontenit. Acest lucru a putut fi realizat de poet, pentrucă el nu vorbea doar în numele său, ci în acela al poporului nostru muncilor, pentrucă sentimentele pe care le comunica poetul erau, de fapt, sentimentele de ură pentru duşmanii păcii, sentimentele ce trăiesc cu adevărat în sufletul oamenilor muncii din ţara noastră. Şi simţeai de asemenea, că pasiunea pe care o punea el în versuri era o pasiune autentică, neartificială, determinată de o sinceră participare la tot ceeace scrie. Intemeindu-se pe fapte concrete, crelnd imagini artistice adecvate unui bogat   conţinut   de idei,
*) Eugen Frunză : „Zile slăvite", Ed ESPLA, 1952.
„ZILE SLĂVITE"
313
poezia anliimperialistă a lui Eugen Frunză isbutea să emoţioneze. Poetul şl-a dat seama că trebue să desvolte linia aceasta, fără să neglijeze însă alte multiple aspecte ale vieţii noastre contemporane, care se cereau şi ele înfăţişate în versuri.
Recentul volum al Iul Eugen Frunză, editat de E.S.P.L.A. — „Zile slăvite" — se remarcă prin străduinţa poetului de a fi mereu prezent în actualitate, de a cuprinde cât mai multe laturi ale realităţii; sunt versuri care încearcă să oglindească eforturile oamenilor muncii sau să biciuiascâ puternic modul de viaţă american, morala businessmenilor, mârşavul lor joc politic, ele. Ca şi în „Sub steagul vieţii", poemele care atrag atenţia prin vigoarea realizării lor sunt, în primul rând, pamfletele. Forţa pamfletelor lui Frunză, constă în capacitatea de a descoperi în faptul concret — adesea divers — în întâmplări şi situaţii, semnificaţia ce caracterizează şi ce trebue demascată cu sarcasm, cu ironie sau cu invectivă. „Nun slujbe divine petrec monseniorii" şi „Mister Acheson în vizită la Paris şi Londra" indică cele două linii pe care merge obişnuit pamfletul lui Frunză. In primul poem, Indignat de jocul ipocrit pe care-l face în viaţa internaţională biserica papei, poetul îşi deslănţuie pasionat ura sa împotriva duhovnicilor „sfântului părinte" care, sub manta poartă arme iar la gât „sfinte cartuşe". Întregul pamflet e un comentarlu-rechlzltoriu al unei realităţi desvălulte de atâtea procese care au avut loc anii trecuţi în ţările de democraţie populară. Poetul nu prezintă portrete de clerici; el îşi manifestă însă, printr'o demascare violentă, atitudinea sa de indignare, de revoltă, de ură, bazată pe referiri la fapte cunoscute de toată lumea.
In cel de al doilea pamflet amintit, Frunză utilizează un alt procedeu: prezintă fapte, întâmplări. Se narează aici vizita lui Acheson la Parts şi Londra. In voiajul său pentru a cumpăra carne de tun, secretarul departamentului de stat na întâlnit însă ce aştepta: onoruri, flori, adeziuni totale, etc. Poporul francez şi cel englez l-au întâmpinat cu huiduieli, cu fliteraturi, greve, sabotaje, cu semnături pe
Apelul pentru pace. Poemul, în întregimea sa, e o viguroasă satiră la adresa planurilor nebuneşti ale Wall-Streetului de a subjuga lumea şi de a pregăti, prin toate mijloacele, un nou măcel mondial. Frunză porneşte dela situaţia creată de faptul că împotriva voiajorului Imperialist se ridică masele care urăsc războiul — şi caracterizează vizita „înaltului demnitar" prin nota ei firească : de eşec total. Pentru a produce emoţia necesară, pentru a o ridica la temperatura revoltei, poetul îl urmăreşte pe călător în situaţiile cele mal propice sarcasmului, satirei: el alege epitetele cele mai adecvate creionării portretului moral al personagiului şi atitudinii de revoltă a maselor pariziene şi londoneze, utilizează antiteza (ce aştepta Acheson şi ce a găsit el de fapt) — şi toate acestea le comentează sarcastic. De fapt comentariul nu e al lui Frunză : e al poporului francez şi englez, şl — prin extensiune — al tuturor oamenilor Iubitori de pace.
Cele două poeme discutate fuseseră publicate şi în volumul „Sub steagul vieţii". In noul volum, poetul adună şl alte poeme antiimperiallste, continuând linia generală pe care o începuse cu „Nun slujbe divine"... şi cu „Mister Acheson în vizită la Paris şi Londra". Combativitatea pe care o conţineau aceste două pamflete, procedeele de creare a Imaginii, sarcasmul, etc., le întâlnim şl în pamfletele culese în volumul „Zile slăvite". Vom lua, ca piese demonstrative, poemele „Majoritate" şl „Neguţătorii de copii", mai realizate decât altele. Primul poem, utilizând procedeul din „Nu'n slujbe divine"..., e in întregimea sa un viguros comentar cu privire la aşa zisa „majoritate" pe care o impune la O.N.U. maşina de vot americană. Demascănd sensul acestei „majorităţi" — care-şi manifestă puterea în morţii din Coreea şi în tonele de bombe pe care le aruncă asupra spitalelor — poetul îi opune puterea adevăratei majorităţi: oamenii sovietici care construesc comunismul, milioanele de partizani ai păcii din lumea întreagă. Frunză nu narează în poemul acesta întâmplări; nu crează si-
314
AUREL MARTIN
luaţii „concrete", nu prezintă acţiuni, conflicte, cu oameni concreţi, etc., aşa cum făcea, bunăoară, in „Mister Achs-son"... Aici pomeneşte doar faptele, enunţă doar date cunoscute — care au darul să vorbească singure. Dar, opunându-se, datele acestea vin să incline balanţa in defavoarea „majorităţii" occidentale. Pamfletul e construit pe epitete, pe cuvinte puse între ghllimete, cerute chiar de genul unui asemenea pamflet:
„Majoritate" occidentală, Preademocrată maşină de vot ; Tone de bombe pentru spitale, Tone de lanţuri pentru export.
Asta e jocul „democraţiei" Vorbe de pace, val după val, Râde-un copil sub cerul Coreii ? Mitraliaţi-1 ! Senzaţional !
Iată şi câmpul de-orez legănându-şi Coroana bogată de spice-aurii : Cincizeci de bombe incendiare (In contul „purei" democraţii).
Nu supără în cazul acesta nici cuvintele aşezate de poet între ghilimete. Pentrucă poemul, tinzând mereu spre concizlune, spre crearea unui cât mai grăitor rechizitoriu, întemelndu-se pe fapte înainte cunoscute, cerea şarjarea vorbelor mari pe care aşa zisa democraţie occidentală le latră mereu de atâţia ani. E un preludiu al strofelor în care Frunză arată unde este şi unde nu este adevărata majoritate şi adevărata democraţie:
Majoritatea ? Iat-o trăeşte In lungul şi latul ăstui pământ ! Majoritatea-i Franţa grevistă, Burma, Malaia, o lume luptând.
Da, peste tot, din câmpiile noastre Până'n Harlem-uri cu negri desculţi, Până în China biruitoare, Majoritatea e-a celor mulţi
„Majoritate" occidentală, Mult va mai ţine jocul aşa ? O să se curme jocul de-a bombe : Viaţa nu-i „Made în S.U.A.".
Pe o altă linie merge pamfletul lui Frunză în „Neguţătorii de copil". Aici poetul continuă procedeul folosit în „Mister Acheson"... : narează fapte, înregistrează oarecari atitudini. Dar, spre deosebire de pamfletul închinat călătoriei demnitarului american, aici Frunză dă comentariului propriu zis o extensiune mai mare. I se pare poetului că faptele prezentate nu sunt suficient de elocvente, că ele nu provoacă îndeajuns revolta şi atunci simte nevoia să creeze sarcasmul cu ajutorul unul comentar violent. Despre ce este vorba in pamflet ? Despre un oarecare Mister Cards, bogătaş new-yorkez şi traficant de carne vie: cumpără copii cu preţui standard de 322 dolari copilul şi-i comercializează la preţul de 4000 de dolari. Dar Mister Carris nu se mulţumeşte numai cu acest comerţ, de rază oarecum locală: el visează rânjind şi la copiii din România, care, în calculele Iul, ar costa. cu mult mal Ieftin: „poate doar un fleac de glonţ în ceafă ?" (ne întrebăm, în paranteză: dacă-l omoară, cum o să-l vândă din nou?). Acesta e faptul concret pe care-l foloseşte Frunză pentru a crea pamfletul. Evident, e un fapt foarte semnificativ pentru moravurile businessmenilor, pentru visurile nebuneşti ale negustorilor de carne vie. Faptul vorbeşte singur. Poetul a ştiut să-l prezinte pe mister Carris în atitudini specifice de om abject, cu:
isteţime multă şi-un miros cu nimica fiarei mai prejos...
Mister Carris e un om de afaceri: a mirosit că, extinzându-şi sfera de activitate asupra globului întreg, ar putea câştiga şi mai mult; gândlndu-se şi la copiii din ţara noastră, numărăndu-i tainic, el:
Aduna pe coli cu pătrăţele, şiruri lungi de cifre, ca turbat...
„ZILE SLĂVITE"
315
Sânt fapte care vorbesc limpede. Ele izbutesc, prin caracterul lot concret, prin apelarea la simţămintele cele mai umane, să trezească cititorului o puternică emoţie, o trainică ură împotriva acestor ticăloşi negustori de carne vie, care'n visurile lor banditeşti năzuiesc să-şi practice comerţul şi pe meleagurile României. Sunt fapte care n'au nevoie de comentarii. Poetul îşi dă seama de lucrul acesta şl, deaceea, în timpul prezentării lui Cards, intervine arar. El simte însă că trebue să-şi manifeste direct, prin ton violent, indignarea fără margini şl de aceea, în finalul pamfletului, părăsind ironia, el se deslăn-ţuie într'un larg comentariu. Dar comentariul pe care-l face, în final, nu se ridică la puterea de convingere la care se înalţă semnificaţia faptului concret. Şi asta nu pentrucă faptele prezentate nu l-ar oferi prilejul s'o facă, ci pentrucă autorul se mulţumeşte să plutească în albia largă a generalităţior, a frazelor sentinţe, nelegate organic de conţinutul adânc al poemului.
Cele două părţi ale pamfletului, împart, practic, poemul în două momente aproape diferite: momentul prezentării faptului concret, al întâmplării, etc. şi momentul rechizitoriului. Nu este aici o suficient de bine închegată împletire între materialul de viaţă şi comentar. Ceeace dă acestuia din urmă, aruncat undeva la finele pamfletului, aspectul de confecţionat.
Am insistat atâta asupra acestor pamflete, pentrucă, cu toate lipsurile pe care le au, ele sunt — alături de „Nu'n slujbe divine"..., „Mister Acheson. în vizită".. „Basm să fie" ? cele mai izbutite poeme din noul volum al Iul Eugen Frunză. Şi tot odată am insistai asupra lor pentrucă felul în care a înţeles poetul să ducă înainte linia începută cu „Nu'n slujbe divine"... şi „Mister Acheson"... ni se pare discutabil.
Cântărind pamfletele politice culese în „Zile slăvite", se impune să constatăm că cele mai bune rămân lot acelea publicate anterior în volumul „Sub steagul vieţii". Dece oare în „Neguţătorii de copii", „Act de acuzare" sau „Vize ce nu fac două parale", puterea de comunicare a poetului
cu cetitorul scade, de ce oare în poemele acestea poetul n'a izbutit în aceeaşi măsură să creeze emoţiile pe care le-a creat prin alte pamflete ? Indicăm doar câteva din rădăcinile insuccesului: plutirea în generalităţi, simple versificări ale unor fapte cunoscute (vezi „Act de acuzare"), cultivarea din belşug a violenţei verbale — care înlocueşte de fapt conţinutul de idei — tendinţele proletcultiste, rămânerea la suprafaţă, folosirea adesea abuzivă a comentariului în dauna faptelor concrete (vezi „Vize ce nu fac două parale"), etc. Toate conlucrează la sărăcirea pamfletului de combativitatea necesară. Mărginin-dtt-se la aşa numitele expresii, „tari", poetul vrea să creeze o atmosferă antlimpe-riallstă, cu ajutorul etichetelor, invectivelor, ori al faptelor minore — fără să is buteascâ acest lucru.
Aceste lipsuri s'au manifestat şi în paginile primului volum al lui Eugen Frunză. In placheta „Sub steagul vieţii", poetul nu izbuteşte întotdeauna să creeze imagini bazate pe un conţinut bogat de idei, adesea imaginile pe care le crela apăreau confecţionate, gratuite, ele întunecau ceeace poetul voia să comunice. Concluzia aceasta se desprinde din plin şi la citirea multor din poemele cuprinse în noul volum, unde nu rareori Frunză se mulţumeşte să anunţe Idei, să le enumere, să le repete, neconcretizate în imagini artistice. Ceeace dă impresia nu a unei poezii, ci a unui articol sau unor simple fraze rimate. Iată, bunăoară, poezia intitulată „Totul pentru izbânda păcii!" Obiectivul urmărit era enunţat de poet şi în titlul poemului şi în refrenul:
Dă totul pentru pacea ţării ! Şi pentru pacea lumii, totul !
Cum înţelege însă poetul să concretizeze această chemare ?
Prin două aspecte sentimentale, pe care le exploatează la modul abstract şi general — iubirea şi ura':
De ştii iubi cum se cuvine • Tu sfarmă monştrilor complotul ! Dă totul pentru slava ţării ! Şi pentru pacea lumii totul.
i.' _-.»-.'3_*l-*-14Sţ3
316
AUREL MARTIN
Şi
De ştii urî cum se cuvine Tu sfarmă...
Faptele vieţii reale lipsesc nu numai în strofele acestea, ci şi în restul poemului: îţi iubeşti cerul, amurgul, dimineţile, apele, pâinea, pământul, cântecul, pruncii, mama? — ,,Dă totul pentru slava ţării !..." Urăşti pe călăi, pe vrăjmaşii lumii? „Dă totul pentru..." O serie de enumerări care, rămânând în sfera noţiunilor „mari" nu izbutesc să emoţioneze; poemul nu se întemeiază pe nicio imagine concretă, pe nimic viu. Totul pluteşte în albia generalului. E aici o mişcare permanentă pe orbita cuvintelor „mari", cuvinte care, prin simpla lor enumerare, nu pot trezi emoţia pe care poetul ar vrea s'o trezească.
Predilecţia pentru cuvintele „mari", sonore, pentru expresiile lozincarde, — tendinţa către proletcultism — izbeşte neplăcut pe cititorul ultimului volum al lui E. Frunză. Pentrucă toate acestea vin să acopere ideile juste şi. atitudinile ferme, existente în cele mal multe din poeme şl pe care vrea să le comunice poetul. Avalanşa de cuvinte „mari", de expresii „tari", sonore, etc., întunecă miezul poeziei, o di-luiază, o fac superficială, neconvingătoare. Imaginea concretă e atunci înlocuită prin simple rimări care — evident — nu pot creia emoţia scontată de autor. De pildă, în poemul „Luminile Roşului Octombrie", poetul vorbeşte între altele despre stahano-viştii dela noi. Dragostea poetului pentru aceşti oameni noi ai Patriei noastre este reală, puternică: ceeace însă lipseşte poemului este căldura faptelor, patosul pe care numai faptele îl pot comunica şi care nu poate fi suplinit de vorbe. Poetul li se adresează astfel stahanoviştilor:
Voi, cei mai buni, mândria ţării, înaintaţi nestăvilit Spre ţărmul zilelor de aur De-atâtea secole râvnit !
In focul luptei se căleşte Metalul cel fără de preţ, Un soi de om atotputernic, Cuceritorul noii vieţi.
O simplă rlmare, prin care poetul credea că poate comunica un sentiment autentic! Dar vorbele vagi, inexpresive, nu pot crea emoţii, prin ele însele, aşa cum nu le puteau crea nici cu câţiva ani în urmă, când în poezia noastră erau frecvente „salopete", „steaguri", „zori roşii", „ţărmuri ai zilelor de aur", „metale", etc. Omul nou, faptele sale concrete, lipseau, aşa cum lipsesc şi în versurile pe care le-am citat acum şi în altele ale Iul E. Frunză. Din galeria ace loraşi preferinţe pentru fraze pompoase, fac parte şi alte finalurl.
Evident, toate acestea l-au împiedicat pe Frunză în asemenea cazuri să realizeze imagini veridice ale vieţii noastre, figuri minunate ale omului nou. L-au determinat să scrie şi versuri lipsite de adevăratele imagini artistice, lipsite în fond, de un conţinut bogat de idei. Pentrucă nu mai acolo unde nu ştii ce să pul — deoarece nu cunoşti — poate apare Imaginea gratuită, numai acolo unde n'ai un material de viaţă concret, poţi pluti în generalităţi, numai acolo unde n'ai ideea poemului su ficient de clară, eşti nevoit să o substitui cu rimări formale, goale, vagi. Poeziile din volum care cântă realitatea de azi a ţării noastre probează aceste afirmaţii. Eugen Frunză concepe aceste realităţi într'un chip idilic. Elementul nou pe care tinde el să-l cuprindă în versuri trăieşte în viaţă {după concepţia poetului) singur, el nu se defineşte ca nou în luptă cu elementul vechi, nu e într'o continuă contradicţie cu acesta. Având o asemenea viziune nerealistă, poetul nu poate poposi decât în idilism. Aşa cum poposeşte, bunăoară, în „Străduţa cu tei ruginii", unde compară trecutul urît cu prezentul minunat de frumos. Poetul care a ştiut cu alte prilejuri să satirizeze cu talent birocraţia ce mai stăruie încă în instituţiile noastre, să critice oficiul de închirieri, etc. trece acum pe stradă cuprins de visuri, de dragoste, de chemări tainice, şi nu mai vede nimic în jurul său. Atât de roză i se pare realitatea, încât, îmbătat de atâta visare şi contemplaţie, nu discerne decât trandafirul. Viziunea idilică are, la Frunză, o rază mal largă: în poezia lui, lupta de clasă apare — pe plan Intern — cu totul convenţional prin câteva versuri sau chiar strofe lipite ici şi colo, şi care
„ZILE SLĂVITE"
317
ar voi să indice că noi ducem, lotuşi, o luptă împotriva chiaburimii. Dar strofele acestea în loc să aibă efectul dorit, minimalizează lupta noastră. Iată cum apare în două versuri, duşmanul de clasă în poemul „Revederea":
Doar chiaburii stau acriţi în tindă Ori îşi fac de lucru la căruţL
Atât. De altfel nici colectiviştii din poem nu-i bagă în seamă pe chiaburi. E o ignorare reciprocă, ce traduce în fond o concepţie greşită a poetului despre realităţile noastre şi o aşezare a poeziei în afara, vieţii, în afara obiectivelor de luptă ale partidului nostru. Din asemenea poeme se degajă un sentiment de autoliniştire, de automulţumire : noi construim o lume nouă, duşmani interni nu avem, pentrucă, la urma urmei, chiaburii ,stau acriţi în Undă" sau „îşi fac de lucru la căruţl".
Este limpede că lipsurile vădite în conţinutul poemelor, graba şi superficialitatea nu puteau să nu aibă consecinţe şi în ce priveşte exprimarea. Sunt poeme din volumul „Zile slăvite" care conţin mostre de siluire a limbii, de imagini confuze (din cauza şi a expresiilor încâlcite, nelucrate). Ceeace, în ultimă analiză, exprimă o gândire în-tortochlală, neclară. Iată câteva exemple :
Jurăm să creştem din pământul Trecutei noastre suferinţi, Grădina dorurilor toate Din străbunici şi din părinţi !
(„Luminile Roşului Octombrie")
Ce să creştem ? o grădină „a dorurilor"? O grădină „din străbunici şl din părinţi"? sau:
Şi-aduce-aminte Fruntea'nsângerată... In faţa lui, semeţ, jandarmul gras... Soţia lui,
(a cui? a jandarmului sau a lui Biro-baci?)
de boală măcinată... Şi ani lungi de foame şi pripas...
(„Cântecul cărbunelui")
sau:
Prietene, oriunde-ai fi, Cărunt sau tânăr dor în cale, (?!) Strungar, savant, cioban — să ştii : Ne'nfrântă-i forţa vrerii tale.
(„Totul pentru izbânda păcii")
Exemplele s'ar putea înmulţi. Ele sunt grăitoare pentru confuzia imaginilor. Pentru o rimă, Frunză e în stare uneori să introducă un întreg vers inutil. ,,Linişte-i s'o poţi ciopli cu dalta", pentru a putea rima cuvântul „lalta". Rezultatul unei asemenea operaţii a fost crearea unei imagini formaliste, care are darul să pună cititorului întrebări inutile, ca acestea: cum o fi oare liniştea, aceea pe care s'o poţi ciopli cu dalta? ele.
Revenind la întrebările pe care ni le puneam la începutul acestor rânduri, trebue să constatăm că lipsuri care constituiau carenţa primului volum al poetului, se întâlnesc din plin în acest al doilea. Deasemenea, calităţile remarcate în „Sub steagul vieţii" le reîntâlnim în „Zile slăvite" Cele constatate până acum impun o concluzie, care priveşte atât pe Eugen Frunză cât şl E.S.P.L.A. Dacă poetul ar fi meditai serios ta critlcile ce i s'au adus, dacă ar fi înţeles că poemele, odată publicate în presă, pot şi trebue să fie îmbunătăţite atunci când urmează să apară şi în volum, dacă s'ar fi gândit şl la cititor — care aşteaptă creaţii tot mal bune din partea scriitorilor — dacă E.S.P.L.A. ar fi îndrumat pe poet, ară-tându-i lipsurile poemelor, volumul „Zile slăvite" s'ar fi prezentat in alt chip.
Poezia lui Eugen Frunză n'a făcut paşi înainte. Meşteşugul lui, îndemânarea de a rima şi ritma, care-l fură şl-l duc către lungimi nefireşti, nu pot înlocui ceeace-i lipseşte mai mult poetului: o cunoaştere aprofundată a vieţii, un material bogat de fapte, izvorîte din viaţa oamenilor muncii din ţara noastră. Fără acest miez viu, puternic, o poezie, oricât talent ar avea autorul — şl Eugen Frunză are mult talent — eşuiază în frazeologie goală.
Reuşitele sale din cele mai multe pamflete, din poeme ca „Basm să fie", dovedesc tocmai acest lucru şi-i indică singura cale, aceea pe care, când a mers, a obţinut succese : pătrunderea în miezul faptelor.
Aurel Martin
BIBLIOGRAFIE
CĂRŢI  N O U I
FEBRUARIE*M ART IE 1952
EDITURA P.M.R.
*** Hotărîrea Comitetului Central al . P.M.R. şi a Consiliului de Miniştri al R.P.R. cu privire la pregătirea şi executarea la timp şi în bune condiţii a campaniei agricole de primăvară (32 pag., 0,25 lei).
GH. GHEORGHIU-DEJ, Leninismul, armă puternică a popoarelor în construcţia vieţii noi (24 pag., 0,25 lei).
ANA PAUKER, Lenin şi internaţionalismul proletar (24 pag., 0,25 lei).
P. N. POSPELOV, Despre a XXVIII-a aniversare a morţii lui V. I. Lenin (20 pag., 0,25 lei).
MATYAS RAKOSI, Problemele actuale ale economiei naţionale a Ungariei C28 pag., 0,40 lei).
PALMIRO TOGLIATTI, Singura cale Justă pentru omenire (32 pag., 0,35 lei).
MIRON CONSTANTINESCU, Starea dezastruoasă ă economiei jugoslave, „Legalizarea" capitalismului în Jugoslavia (64 pag., 0,80 lei).
L. RAUTU, Statul de democraţie populară şi funcţiile lui (24 pag, 0,35 lei)
GH. STOICA, Luptele din 13 Decembrie 1918 (56 oag., 0,40 lei).
I. RACHMUTH, Reproducţia socialistă lărgită şi izvoarele de sporire a venitului naţional (64 pag., 0,80 lei).
V. ALBULESCU, Pe şantierul Hidrocentralei „V. I. Lenin" de la Bicaz se dă lupta pentru lumină şi o viată mai bună (36 pag., 0,40 lei).
A. MAGERA, CH. CRIŞAN, E. DRAGAN, Prin întovărăşire la gospodăria agricolă colectivă (64 pag., 0,30 lei).
*** Reforma bănească şi reducerile de preţuri (64 pag., 0,20 lei).
*** Pentru pace, împotriva aţâţătorilor la război (36 pag., 0,30 lei).
*** Spre un nou avânt al învăţământului de partid (30 pag., 0,30 lei).
*** Ţărănimea muncitoare şi reforma bănească (20 pag., 0,25 lei).
*** Pe drumul înfloririi gospodăriei agricole colective (40 pag., 0,30 lei).
*** Ţăranii comunişti trebue să fie în fruntea acţiunilor pentru organizarea gospodăriilor agricole colective, Ed. a IlI-a revăzută si complectată (36 pag., 0,30 lei).
*** Gospodăria agricolă colectivă aduce belşug şi bunăstare ţărănimii muncitoare (24 pag., 0,20 lei).
*** Să gospodărim cu grijă banul poporului (16 pag., 0,20 lei).
*** Să facem cât mai multe economii (24 pag., 0,20 lei).
E. S. P. L. A.
I. L. CARAGIALE, Momente şi schiţe (Ediţie festivă)  (360 pag., 50 lei).
S. IOSIFESCU, Caragiale (292 pag., 5,50 lei).
ŞALOM ALECHEM, Mister Green are o
slujbă (236 pag., 4,45 lei). MARK TWAIN, Pagini alese  (168 pag.,
2,10 lei).
BALZAC, Salonul cu momâi (320 pag., 3,30 lei).
V.  EM. GALAN, Zorii Robilor,  Ed. II,
(400 pag., 6,80 lei). AL. CAZÂBAN, Din vremea  aceea (180
pag., 3,10 lei). HORVATH ISTVAN, Brazde peste haturi
(344 pag., 7,15 lei). ION JIPA, Biruitorii (64 pag., 0,50 lei). G. SIDOROVICI, Inima gospodăriei (64
pag., 0,50 lei). *** Din viata lui Lenin (64 pag., 0,50 Iei).
0. OLIDOR', Boris Circov (72 pag., 1,90 lei).
1. GRUMBERG, Tamara Macarova (52 pag., 1,50).
EDITURA DE STAT PENTRU CĂRŢI TEHNICE ŞI ŞTIINŢIFICE
A. C. PETROV, Educarea copiilor în spiritul cinstei şi al adevărului (80 pag., 1,50 lei).
*** Educaţia comunistă în şcoala sovietică (450 pag., 14 lei).
BIBLIOGRAFIE
319
TRAIAN SAVULESCU, Să facem din cuceririle ştiinţei şi culturii un bun al poporului muncitor (50 pag., 0,55 lei).
*** Almanahul S. R. S. C. (318 pag., 10 lei).
I. A. CRONROD, Consolidarea circulaţiei monetare în U.R.S.S. şi inflaţia în ţările capitaliste (198 pag., 8,50 lei).
N. N. ROVINSCHI, Bugetul de Stat al U.R.S.S., Vol. II (332 pag., 20,50 lei).
F. IVANOV, Fondurile indivizibile — sursa creşterii gospodăriei obşteşti a colhozurilor (122 pag., 2,85 lei).
*** Problemele planificării producţiei de construcţii  (160 pag., 5,49 lei).
A. M. SLIVIN şi A. I. GUREVICI, Activitatea procurorului în materie de plângeri (86 pag., 1,65 lei).
M. G. CHIRICENC0, Organele supreme ele puterii de Stat în U.R.S.S. (52 pag., 0,70 lei).
I. CIURARIU, Reglementarea juridică a dreptului la odihnă în R.P.R. (156 pag., 4,25 lei).
*** Cooperativele meşteşugăreşti în luptă pentru desvoltarea producţiei bunurilor de larg consum (44 pag., 0,43 lei). N. A. MAXIMOV, Cum creşte şi se des-voltă planta (58 pag., 0,80 lei).
C. A. TIMIRIAZEV, Viata plantelor, Ed. Il-a, (246 pag., 12,70 lei).
BACON, MORUS, HOBBES, LOCKE, Texte alese (178 pag., 4,80 lei).
*** Oto-Rino-Laringologia (498 pag., 35,50 lei).
A. I. ABRICOSOV, Tehnica autopsiilor anatomopatologice (216 pag., 12,05 lei).
NICOLAE MAIER, Febra tifoidă (186 pag., 5,40 lei).
VLADIMIR BUSILA, Tuşea convulsivă (106 pag., 5,30 lei).
D. SOCOLOVA, PONOMAREVA şi V. P. BISIARINA, Scurt formulat terapeutic pentru medicul de copii (174 pag., 8,70 lei).
*** Alimentaţia în bolile de stomac (172 pag., 8,60 lei).
EDITURA CARTEA RUSA
*** Cum a pornit ţărănimea sovietică pe
calea colhozurilor (36 pag., 0,47 lei). TUR şi  SEININ, AL.  STE1N, Scenarii:
întâlnirea   pe  Elba,  Judecata Onoarei
(176 pag., 5,52 lei). IRINA VILDE,   Povestea unei vieţi (52
pag., 1,25 lei). I. IANOVSCHI, Povestiri din Chiev (88
pag., 1,06 lei). *** Despre patriotismul sovietic (448 pag..
9,60 lei).
I. TURGHENIEV, Jurnalul unui om de prisos (84 pag., 1,06 lei).
C. E. VOROŞILOV, Staiin şi forţele armate ale U.R.S.S. (128 pag., 5,03 lei).
E. JIANU, Oaspeţii dragi sovietici ne îndrumă pe calea belşugului (64 pag., 0,76 lei).
N. V. GOGOL, Serile în sat la Dicanca
(128 pag., 1,57 lei). N. G. CERNASEVSCHI, Arta şi realitatea
din punct de vedere estetic (196 pag.,
4,63 lei).
ANNA SACSE, Spre culmi (442 pag., 10,45 iei).
N. L. STEPANOV, N. V. GOGOL, Monografie (64 pag., 1,15 lei).
NINA EMELIANOVA, Dincolo de râul Mana (340 pag., 7,65 lei).
N. V. GOGOL, Povestiri din Petersburg (228 pag., 5,18 lei).
N. V. GOGOL, Taras Bul'ba (184 pag., 9,92 lei).
EDITURA TINERETULUI
LITERATURA PENTRU TINERET
M. I. CALININ, Despre educaţia comunistă
(276 pag., 5 lei). CITIŢU FLOREA,   Organizaţia   de bază,
temelia   activităţii   Uniunii Tineretului
Muncitor, Ed. Ii' (32 pag., 0,50 lei). I. L. CARÂGIALE, Momente şi schiţe (180
pag., 4 lei). I.  L. CARÂGIALE,   Arendaşul românul,
Premiul întâi, Două loturi, In vreme de
Război (Colecţia Tineretului Sătesc) (56
pag., 1,05 lei). M. MIHALACHE, Constantin Godeanu (128
pag., 2 lei). V. SILVESTRU, Bordeiul dela Poarta Albă
(68 pag., 1,05 lei). V. ANGELESCU, Brigada noastră din nou
fruntaşă (84 pag. 1,49 lei). V. CATAEV,  Fiul  regimentului,   Ed. III
(192 pag., 3,60 lei). C. VASILENCO şi A. CRONOV, Tineretul
sovietic liber şi fericit (128 pag., 2,34 lei).
LITERATURA PENTRU COPII
I. L. CARÂGIALE, O scrisoare pierdută (92
pag., 1,27 lei). E. JIANU, Povestiri vânătoreşti (56 pag.,
3 lei).
C. GRUIA, Nucul lui Toderiţă (48 pag., 1,27 lei).
A. I. ULIANOVA, Copilăria lui Lenin (40
pag., 3 lei). O. CORIACOV, Cărarea vitejilor (240 pag.,
4,25 lei).
E. MAMEDHANLI,  Bobocii de trandafir
(20 pag., 0,63 lei). *** Merele de aur (152 pag., 2,75 lei). L. PANTELEEV, Nopticica (48 pag., 0,80
lei).
E. BIAGFIININA, Luminiţa (16 pag., 3,50 lei).
E. CEARUŞIN, Nichitca şi prietenii lui (56
pag., 1,80 lei). N. GOGOL, In noaptea de ajun (64 pag.,
1,65 lei).
N. GOGOL, Cum s'a certat Ivan Ivanovici cu Ivan Nichiforovici (64 pag., 1,65 lei).
CUPRINSUL
N. A. NECRASOV : La moartea lui Nicolai Gogol (în rom. de Eugen
Jebeleanu....................
EUGEN CAMPUS : Caracterul patriotic al operei lui N. V. Gogol .
LUPTAM PENTRU PACE
NICOLAE TAUTU : Stânca de pe Tatra ..........
VICTOR TULBURE : Fata din Vietnam............
MARKI ZOLTAN : Ştiţi voi... (în rom. de Virgil Teodorescu)   .   . . MARGARETA ALIGHER : Fericirea (în rom. de Veronica Porumbacu)
NAZIM HTKMET : Pierre Loti (în rom. de E. Pietraru).....
LI-GHE-BIN : întoarcerea fiului (în rom. de Demostene Botez) .   . .
★
LUCIA DEMETRIUS : Oameni de azi (piesă în trei acte)......
★ .
ŞTEFAN IUREŞ : Fata din turnul de foc . . . DOINA CIUREA : Profesoara.......
★
DUMITRU MIRCEA : Pâine albă   (Roman. II)
OAMENII ŞI FAPTELE ZILELOR NOASTRE I
ALECU IVAN GHILIA : Şantierul luminii.............. 206
★
ION BRAD : S'au întors cocoarela ,................. 231 »
ORIENTĂRI
DESPRE DESVOLTAREA MUZICII IN R.P.R. — Rezoluţia Plenarei lărgite a >
Comitetului Uniunii Compozitorilor din 4—5 Februarie 1952 ....... 235
A MIASNICOV: Despre principalele trăsături ale realismului socialist .... 244 > i
TEORIE ŞI CRITICA j
DUMITRU MICU: Marele adevăr al veacului nostru.......... 259 •
GEO BOGZA : Scenariul literar, baza ideologică şi artistică a filmului   .   .   . '      270 '
MIHAI GAFIŢA : Mai multă grijă pentru colecţiile literare de mare tiraj   .   .   . 283 l{
AL. OPREA: Despre revista „Căiăuza Bibliotecarului"......... 296 .j
RECENZII
ŞTEFAN BANULESCU : Din Petersburg............... 302
VICTOR VANTU : Primele vise poetice ale lui Gogol.......... 308 >
AUREL MARTIN : „Zile slăvite".................. 316
BIBLIOGRAFIE ....................... 318 -j
'ag.
25 29
31
32 31 38
40
103 105
107