LA CENTENARUL LUI I. L CAR AG I ALE
Nu ştiu care diplomat a zis : „Daţi-mi trei şiruri scrise de cineva şi-l fac să merite pentru dânsele spânzurătoarea !". Minunată bizuinţă în puterea restălmăcirii ! Pe de altă parte, anticii ne-.au lăsat o clasică povaţă : vorbele sboară, scrisul rămâne.
Toţi oamenii noştri politici au scris, care mai mult, care mai puţin, unii mai bine, alţii mai rău, câte ceva... Cogălniceanu, excelent publicist... Mult regretatul Ma-nolache Costache, cronicar de gazetă foarte spiritual... Dumitru Brătianu, frazor exagerat, dar fraza bine turnată şi corectă ; răposaţii, V. Boerescu scriitor-j arist de frunte, C. Brăiloiu un jurnalist eminent, C. A. Rosetti un neobosit şi talentat gazetar — toţi în fine au uitat povaţa de prudenţă a anticilor : niciunul nu s'a sfiit de ameninţarea diplomatului restălmăcitor, — toţi, afară de doi, afară de Lascar Catargiu şi de Ion Brătianu.
Dai dacă nu au scris şi nu scriu aceşti doi leaderl, au vorbit şi vorbesc, şi discursurile lor ne dau dovada cea mai patentă despre câtă cuminţie au ei că nu scriu.
Ce limbă oartemantară! ce stil convcmţionel! ce arghiumantarisire consiză! ce idei pursuivarisite! ce de adevăruri istorice!... La cele istorice, trebue să mărturisim că d. I. Brătianu bate pe d. L. Catargiu, dar şi acesta se arată mult superior în consizia arghlumantarisiril şi în altele — în „şi eţetra par egzamplu".
Aci însă e mai mult vina noastră şi a timpului în care trăim : suntem nişte pedanţi — victime ale cititului — cari nu vrem să înţelegem că omul politic poate să fie cu totul ignorant şi indoct, că şiretenia răzeşului şi a moşneagului sunt calităţi suficiente pentru un bărbat de Stat. Ei nu scriu deloc şi vorbesc ca nişte perso-
*) Cu prilejul muncii desfăşurate în cadrul sărbătoririi centenarului lui I. L. Caragiale, au fost descoperite noi texte, publicate de marele scriitor in gazetele vremii şi rămase necunoscute până azi maselor largi.
Astfel, In „Adevărul" din Martie—Aprilie 1896 au apărut o serie de foiletoane sub titlul ,,Cronica de joi". Ele sunt semnate ,,Luca". Aceste cronici aparţin lui Ion Luca Caragiale, după cum rezultă din următoarea, notă redacţională publicată in „Adevărul" din 5 Martie 1896: ,,Caragiale, distinsul nuvelist şi dramaturg, umoristul fin şi plin de pătrundere, care de atâţia ani sta retras departe de câmpul literelor, azi reintră, in luptă şi Adevărul se simte mândru că eminentul scriitor l-a ales pe el ca să-i serve de tribună. Anunţăm deci cu plăcere că ne-am asigurai concursul D-sale. Cu începere chiar din joia viitoare, in fiece săptămână sub pseudonimul său cunoscut (Luca) ne va da o cronică literară, artistică sau fantezistă după alegerea D-sale.
Luca nu este un începător, autorul Nopţii furtunoase, al Scrisorii Pierdute, al Năpastei, al Făcliei de Paşti şi-al nuvelei Păcat este o reputaţiune prea bine stabilită şi ne
J. L. CARAGIALE
4
I. L. CARAGIALE
naje de comedie, — nu face nimica asta, destul că şi răzeşul şi moşneanul sunt ,„Români verzi, oameni pe cari chiar adversarii îi recunosc că sunt cinstiţi şi buni patrioţi."
Da, sunt cinstiţi — şi noi o recunoaştem — şi buni patrioţi. De asta nu mai poate încăpea vorbă. Trebue să fie cineva prea rău şi prea impertinent — şi aceasta se întâmplă destul de rar — ca să cuteze a se atinge d'adreptul de această parte bună şi sănătoasă a lor, şi chiar de s'ar atinge ar fi muncă pierdută : convingerea lumii întregi ar nimici toate loviturile date în acel sens.
Decât — e cam curios : fiecăruia din aceşti doi leaderi adversari nu le displace a lovi şi din acest punct de vedere pe celălalt. Şi apoi mai e ceva şi mai curios : fiind ei personal foarte oneşti, le place grozav neonestitatea altora. Când zic „le place", mă exprim într'un mod impropriu, poate. Să mă lămuresc.
Ei personal suni foarte oneşti, dar au o adevărată slăbiciune pentiu neonestitatea altora. Ce e drept însă se vede clar că ei cultivă această plantă nu din interes moral sau artistic, ci din intenţiune pur utilitară — nu pentru frumuseţea sau mirosul ei cultivă dânşii această teribilă buruiană a neonestităţii, ci pentru foloasele ce ea dă în ogorul politic.
Ei personal sunt foarte oneşti, dar au o adevărată slăbiciune pentru neonesti-îl apuci dela slabul lui îl ţii de păr foarte sigur, că acesta e o unealtă oarbă în mâna cui, fiind cinstit, se pleacă să-1 culeagă şi să-1 ridice. Deaceea când la un moment nu s'ar găsi destui necinstiţi trebuesc făcuţi alţii noui numai decât. Toate terenurile trebuesc încercate, toate sufletele trebuesc supuse ispitei, toate patimile trebuesc smo-mite : sămânţa necinstei nu trebue pierdută, vecinie cată să avem o recoltă de ne-onestitate — pentru întărirea cui ? — a celor doi leaderi oneşti ; pentru ce ? — pentru fericirea şi înaintarea patriei!
Iată metoda favorită ! Moşneanul şi răzeşul sunt îndărătnici ; ei muncesc de mult ogorul politic, şi la observările ce li se fac în privinţa perniciosităţii metodei lor, ei ridică din umeri şi-ţi răspund că „aşa e lumea, lor nu le e dat, şi e nedrept să li se ceară s'o schimbe".
In fond însă, adevărul este că lor nu le vine la îndemână să schimbe cultura şi instrumentele primitive, — pe cari ştiu să le mânuiască bine, — pe nişte maşini moderne şi pe o culti.ua nouă, a căror mânuire ar trebui s'o înveţe d'a capul la bătrânele. Ei convin, poate, că s'ar merge mai bine şi mai repede cu metoda nouă, dar metoda veche e pentru dânşii de o siguranţă garantată prin repeţite încercări.
Şi aci vedem iar un fenomen foarte ciudat.
In fundul lor, sufletele celor doi bătrâni sunt grozav de amărîte, când roa-
vedem astfel dispensaţi de a-i mai face reclamă. In Cronica de joi dar, cetitorii Adevărului vor admira spiritul şi talentul neîntrecutului Luca."
Foiletoanele : Literatura si Artele române în a doua jumătate a secolului XIX (7 şi 14 Martie 1896), Literatura '(21 Martie 1896), Noaptea învierii (29 Martie 1896), 1 Aprilie, monolog (5 Aprilie 1896) — au mai fost tipărite in ediţiile operelor lui Caragiale, fără a se şti. însă unde au fost publicate prima oară. Celelalte foiletoane : Teatrul nostru (12 Aprilie 1896), Autoritate (19 Aprilie 1896) şi Archeologie (26 Aprilie 1896) n'au meu fost retipărite niciodată în volum, au rămas cu iotul necunoscute publicului cetitor.
Necunoscute maselor largi au rămas şi articolele publicate de I. L. Garagiale in „Constituţionalul" din 1889 sub semnătura C... şi anume: Cerc viţios (4 Iulie 1889), Răzeşul de la Golaşei şi moşneanul de la Florica (12 Iulie 1889), Anomalii (19 Iulie 1889), Şcoala succesului (9 August 1889). Deşi existenţa lor fusese semnalată mai. de muii, nici. aceste texte nu au fost reproduse în vreo ediţie a operelor marelui realist critic.
Dintre aceste texte, care n'au mai văzut lumina tiparului de peste jumătate de secol, publicăm în numărul de fată al revistei: Răzeşul de la Golaşei şi moşneanul de la Florica (Constituţionalul, 12 Iulie 1889), Autoritate (Adevărul, 19 Aprilie 1896) şi Archeologie (Adevărul, 26 Aprilie 1896).
RĂZEŞUL ŞI MOŞNEANUL
5
dele culturii lor îneacă prea peste măsură holda, în care de-abia mai rar se mai găseşte câte o floare nevinovată voind şi ea să trăiască, căutând şi ea să-şi ridice fruntea nepătată d'asupra, la lumină.
Mai întâi o căinţă adâncă cuprinde sufletul cultivatorului la vederea nenorocitei eterogene ; dar pentru el, omul cinstit de felul lui, arătarea ei este numaidecât o prea crudă imputare, şi el o priveşte acuma cu necaz; şi necazul creşte şi devine cu încetul ură, şi ura fierbe şi se pune în mişcare şi devine prigonire... Imputarea vie trebue înlăturată sau năbuşită.
Ei! de câte ori n'am văzut pe cele două figuri venerabile semnele unei adânci scârbe de propria lor recoltă ! De câte ori uitând cu desăvârşire aşa numitul tact politic, de care sunt aşa de înzestraţi deaminteri, n'au dat drumul amărăciunii îor si n'au pălmuit în faţa lumii pe propriile lor creaturi !
Dar momentele acestea sunt, din nenorocire, scurte ca orce clipă ; sufletul cinstit d'abia a dat strigătul d-> indignare, şi mintea răzeşului sau a moşneanului înneacă vocea sentimentului... Aide, înainte !
Atunci, vai de planta eterogenă !... E prea târziu acum să se lase bătrânii de vechia metodă şi de cultura ştiută, şi să se apuce după o nouă metodă a cultiva o speţă nouă !
Aşa şi lui Macbeth, îi venea mai greu „să se întoarcă înapoi decât să meargă înainte !"
înainte ! — şi din ciocnirea celor două porniri contrare, se naşte atunci o posomorîre care alterează într'un chip bizar figurile atât de simpatice ale celor doi bătrâni.
Acele fizionomii frumoase, nobile şi liniştite iau expresia celei mai uricioase brutalităţi ; ochii lor, în genere dulci şi senini, se fac turburi şi crunţi, iar surâsul blajin şi părintesc se schimbă într'un rânjet fioros foarte respingător, — aşa că omul care, ca mine, iubeşte aceste frumoase tipuri de răzeşi trebue, cu părere de rău, să-şi întoarcă atunci privirea de la ele.
Voinţa se arată atunci în toată pornirea ei, voinţa îndărătnică, cea mai comună proprietate a naturii vii, cea mai mare calitate a lor : voinţa, care răstoarnă tot ca să treacă înainte ; voinţa, care nu stă să mai aleagă mijloacele, — şi de aceea aceste două voinţe îndărătnice fac din doi oameni cari se aseamănă aşa de mult întru toate, doi oameni aşa ele despărţiţi în totul.
Căci, aminteri, asemănarea este isbitoare, atât în firea cât şi în procederile acestor doi leaderi adversari.
Am arătat într'un alt articol cum aceşti doi bărbaţi de Stat iubesc deopotrivă şi deopotrivă batjocoresc legea fundamentală.
într'un altul vom arăta mai pe larg cum o lipsă totală de idei de Stat şi o perfectă nepricepere a acestora îi caracterizează egal pe amândoi.
Până atunci să mai stabilim încă vr'o câteva trăsuri de asemănare de fapt între răzeşul dela Golaşei şi moşneanul dela Florica.
Unul este liberal, celalt conservator — aşa au apucat de pe vremuri să se eticheteze. — Te pomeneşti odată cu răzeşul conservator combătând din răsputeri o lege sub cuvânt că este prea reacţionară, or luând steagul unei mişcări ca a porto-francurilor; sau te pomeneşti cu moşneanul liberal că ia o straşnică măsură administrativă pentru a duce lumea cu d'asila la biserică...
Dar promisiile absurde, ca să nu le numim cu un nume mai aspru ?
Moşneanul promite pe tot ce are mai sacru că nu va da urmare convenţiei comerciale cu Austria, şi pune pe d. Ferichidi să ducă la Palat o jalbă piramidală, iscălită de câteva mii de cască-gură la Mazar-Paşa, cerând ca Coroana să nu sancţioneze aceea convenţie. Peste câteva zile, moşneanul trece din ruinele dela Mazar-
6
I. L. CARAGIALE
Paşa pe un jeţ ministerial şi pune să contrasemneze decretul de promulgare a convenţiei, pe cine ? — tot pe bietul d. Ferichidi.
Moşneanul promite să desfiinţeze monopolul tutunurilor, care lua contribuabililor vreo zece milioane ; — când vine la putere strânge în chingi acelaş monopol până scoate aproape întreit... ba — pentru că, dela tutun la chibrit, asociaţia de idei nu cere multă bătaie de cap nici chiar unui moşnean, — pe lângă Monopolul tutunurilor şi sărei se mai adaogă şi al chibriturilor.
Dar răzeşul face altfel ? In opoziţie jură că nu dă un ban pentru fortificaţii, — la putere le dă 15 milioane; şi pe acelaş coleg, pe care-1 ştie că s'a pronunţat, ca specialist, clar şi categoric contra fortificaţiilor, îl pune, ca odinioară moşneanul pe d. Ferechide, să iscălească promulgarea decretului respectiv.
Şi altele, câte şi mai câte, care-şi vor lua locul în cadrul Istoriei, al unei cronice de ziar fiind prea strâmt pentru analiza atâtor minunate isprăvi.
Unul şi altul, ca nişte vechi partizani ai prinţului străin, adică ai curmării vechilor lupte pentru Domnie, sunt consilieri devotaţi ai Coroanei... câtă vreme îi sunt consilieri .Când nu mai sunt şi când asta durează prea mult, atunci aceşti bărbaţi politici se busumflă şi devin foarte nepoliticoşi faţă şi pe faţă cu Coroana.
Aceasta eu mi-o explic ca şi dragostea pentru Constituţie; prin impacienţa patriotismului lor, ei ard de zelul de a da consilii Coroanei : şi astfel nu pot răbda multă vreme ca aceasta să fie lipsită de acelea.
In fine, o asemănare iar foarte ciudată între moşneanul de la Florica şi răzeşul dela Golaşei, — dar aceasta poate e o notă prea comică într'un articol serios — este că fie-care când vine la putere dă în judecată pe celălalt, căzut. Cum se isprăveşte grozava judecată, ştim cu toţii. Farsa e hazlie : ea nu este, poate, menită a întări caracterele civice, dar interesează mult pe gură-cască şi amuză destul pe amatorii de acest gen. i
Aşa de asemănaţi întru toate moşneanul şi răzeşul, aşa de despărţiţi în tot.
Sunt două monede de acelaşi fel; acelaşi amestec de elemente ; aceeaşi greutate, ca să nu zicem uşurinţă ; acelaş tipar. Atâta numai că fie-care arată faţa contrară decât celălalt: când unul face chip, celălalt face pajură, şi vice-versa : gravura este totdeauna cealaltă, valuta este oricând aceeaşi.
Moneda, ce e drept, nu e calpă, dar e prea veche, prea ştearsă şi unitatea ei nu se mai potriveşte cu sistema astăzi în circulaţie. Data turnării este din altă jumătate de veac ; ea se vede clar : e fericitul 1848, de mirifică memorie.
împrejurări, cari vor face obiectul unui alt articol le mai acordă încă curs. Credem că, în deosebire de polemica zilnică şi pasionată, critica adevărată, cu recea ei analiză, este datoare a arăta opiniei noastre publice că cele două monede ar trebui odată demonetizate şi păstrate numai ca nişte frumoase medalii comemorative.
C...
AUTORITATE
Toamna trecută am făcut o cunoştinţă foarte interesantă — un tânăr poet şi literat, fruct preţios al unui gimnaziu de provincie : tânărul meu a renunţat să termine cursurile, neputând reuşi la examenul de corigentă de la septemvrie. Preţiosul fruct, după trei ani de gimnaziu, s'a simţit destul de copt şi, revoltat contra unei discipline stupide de programă, s'a deslipit cu dispreţ de craca sa pentru a veni să-şi debiteze savoarea în vastul târg al Capitalei.
AUTORITATE
7
Este un tânăr ca de vre-o optsprezece ani, copil de văduvă ; tatăl, fost impiegat ccmunal în oraşul său, a murit de mult : mama, scăpătată, trăieşte cu ce poate, coase, spală, calcă, serveşte la ocazie; are încă doi fraţi mai mici : aceia urmează, la acelaşi gimnaziu. Poetul îmi spune cu ton oarecare de compătimire că aceia ca nişte mediocri ce sunt, vor să termine cursul şi să caute a intra unul în seminar şi altul în liceu ca bursieri ai Statului : el nu s'ar fi înjosit niciodată să se facă bursier ; e prea independent pentru asta, şi apoi nu se simte atras de cât de literatură.
înfăţişarea materială a acestui personaj nu e neplăcută. Deşi foarte sărăcuţ îmbrăcat, chiar hărtănit puţin ; deşi foarte nepieptănat purtând plete, şi foarte nespălat, purtând unghii nepilite, deşi fumează foarte mult, aşa încât e afumat la vârful degetelor şi'mprejurul buzelor, — totuşi inspiră dela început oarecare simpatie. Manierele lui sunt foarte primitive : despre aşa numitul I'us age du monde, nici nu poate fi vorba : în programul celor trei clase de gimnaziu, pe care le-a urmat cu destulă lipsă de succes din cauză „că profesorii erau proşti", nu se predă un curs de maniere, — asta ar fi anti-democraţie.
El se afla acum de vreo câteva zile la Bucureşti. Nu cunoştea aici pe nimeni altul decât pe un băiat de la o mare băcănie, un fost tovarăş al lui din şcoala primară. Acesta urmase numai două clase începătoare, venise acu şapte ani cu tată-său aici şi intrase la stăpân, unde se afla şi acum. Acesta, care mă cunoştea pe mine, îmi recomandase pe tânărul poet.
Din vorbă'n vorbă, poetul mi-a mărturisit că a venit la Bucureşti să găsească o ocupaţie, fie cât de slab plătită, ori şi ce : el e modest; se mulţumeşte cu puţin. Impresia ce mi-a făcut-o fiind destul de bună, şi de altă parte simţind că nevoia lui de stabilire e destul de urgentă, pe dată m'am gândit să-i fac rost de o situaţie solidă. Furia de poezii o să-i treacă cu vremea. Am mers degrabă la un negustor prieten, un toptangiu, şi am avut noroc să aflu că are un loc vacant potrivit: 300 lei pe an, casă, masă şi două perechi de îmbrăcăminte de sus până jos. Mi-a părut destul de bine, şi cu multă bucurie a doua zi m'am dus la întâlnire să comunic tânărului buna veste.
Era foarte palid de astă-dată, foarte obosit; glasul slab de tot; cam tremura şi înghiţea mereu în sec. I-am recomandat să nu fumeze aşa mult pe nemâncate, pentrucă atribuiam abuzului de tutun starea lui manifest maladivă. Mi-a răspuns că nu a fumat astăzi deloc. Atunci poate bolnav ? Nu. Am mers încet încet şi i-am spus pe drum buna veste şi condiţiile ei. Nu mi s'a părut deloc foarte mulţumit de norocul ce-i găsisem: ba chiar îmi pare că am găsit fluturând pe buzele lui vinete şi afumate un trecător zimbet de despreţ... Dar — poate că mi s'a părut. La un moment dat, mergând, s'a oprit deodată'n loc, a îngălbenit foarte tare, a şovăit şi, dacă nu-1 luam la braţ, ar fi căzut — era fără 'ndoială bolnav. L-am întrebat, fiind la amiazi, dacă a dejunat: mi-a spus că da. Apucându-1 strâns de braţ, am simţit că, sub mânecile lui, pielea era tot aşa de largă pe oase ca şi mânecile pe piele. Foarte rău trăit.
Am ajuns la birtul unde dejunam şi l-am poftit să ia ceva. A căzut mai mult de cât s'a aşezat, foarte obosit, pe un scaun. Acum îl aveam în faţă şi-1 puteam observa mai bine. Nimica distins în figura lui : o frunte foarte îngustă, ochi foarte puţin expresivi, tăietura buzelor şi structura nasului fără niciun caracter marcant, părul aspru şi plantaţia lui nehotărît demarcată, în fine o creatură nici prea-prea, nici foarte-foarte — unul din exemplarele de duzină ale vastei fabricaţiuni, exemplar care e greu de deosebit individual în pachetul întreg.
Cu toate astea, paliditatea lui îi dădea un aer mai interesant: era distincţia suferinţei. Deşi îmi spusese că dejunase cu câteva minute mai'nainte pe drum, l-am
8
I. L. CARAGIALE
invitat să guste ceva împreună cu mine şi nu m'a refuzat. A mâncat: ochiuri la capac, varză cu carne, o friptură pe grătar, brânză de vacă cu smântână, mere, o ţuică înainte, o sticlă de vin în timpulfmesei şi o cafea după masă, în sfârşit une bonne fourchette; apoi i-am dat ţigări — nu ştie că trebue să zică mergi când primeşte ceva — e şi tânăr.
Cu multă satisfacţie am văzut că paliditatea tânărului meu — îi chiamă Nicu Ionescu — dispărea încet-încet pe măsură ce înainta dejunul şi cu uşurinţă m'am convins că d. Nicu este un mincinos — nu dejunase deloc, ba pare-mi-se că paliditatea lui şi intenţiile de leşin pe cale publică... dar în fine, îi trecuse acuma. Acum era foarte vioi, prinsese limbă... La căldura generosului vin, se aprinsese un şir de confidenţe. Am constatat din conversaţia d-lui Ionescu că şi la moral era ca şi la fizic un om nu prea deosebit : pare că, pierzându-şi paliditatea, pierduse singura lui virtute de a mă interesa : acum vedeam bine că tânărul meu este foarte ignorant, ca nu ştie să scrie şi să citească destul de bine ; că nu ştie nici cât un şcolar mediocru de clasele inferioare şi, în afară de asta, nu are nici o gândire deosebită, cu atât mai puţin vreuna ciudată.
Voia să scrie poezii, voia să facă literatură, voia să se facă ziarist; pentru aceea refuza cu dignitate locul pe care i-1 găsisem la toptangiul meu. In zadar i-am dat poveţe să fugă de un teren de viaţă şi de luptă în care, chiar armat cum se cuvine, nu capeţi vre-un succes de seamă, în zadar am încercat să-I fac să'nţeleagă că merge la mizerie sigură. D. Ionescu a zâmbit iarăşi cu zâmbetul d-sale caracteristic şi, aruncându-mi mult fum în nas, mi-a spus că o iresistibilă putere îl atrage în nobila carieră.
Ne-am despărţit, rugându-mă el să-i găsesc un loc la vre-o gazetă, — de aceea căutase a-mi face cunoştinţa — iar eu promiţându-i ca orice Loyola, cu rezervă mentală, că-mi voiu da toată osteneala să-i satisfac dorinţa... Că (nici — ? — n. n.) gând n'am ! Nu puteam să-mi închipuiesc că d. Ionescu va fi vreodată primit şi utilizat în publicitate, atât de puţin preparat cum era pentru o aşa de serioasă carieră ! şi prin urmare nu puteam îndrăzni să recomand vreunui confrate oferta de servicii intelectuale a d-lui Ionescu.
Mai târziu am întrebat pe băiatul dela băcănie dacă ştie ce s'a făcut tânărul său amic. Mi-a răspuns că nu-1 văzuse de mult; dar că ultima dată, când acela venise la băcănie era în mare strâmtorare. De atunci i-am pierdut urma poetului.
*
Mărturisesc că nu prea citesc gazete, nu doar pentrucă n'am destulă consideraţie sau interes pentru mişcarea politică, dar pentru că operaţiile mele nu-mi lasă vremea cerută pentru a-mi mai lumina opiniile. Cu toate astea, am fost silit odată să citesc regulat una şi apoi mai multe, şi iată de ce.
Am făcut o piesă de teatru, care a căzut la prima reprezentaţie — din cauză că actorii au jucat-o rău... Actorii 1 ce oameni. Dar actriţele ! închipuiţi-vă că-mi aruncă tot mie vina nesuccesului ! Gazetele toate m'au refecat rău de tot, una însă dintre toate a fost mult mai tare. Cronicarul teatral îmi contesta pe lângă talentul dramatic şi cunoştinţa limbii româneşti, şi aceasta cu o vervă, cu o maliţiositate, cu nişte împunsături, cari fireşte m'au afectat foarte adânc : eram nu criticat, eram maltratat, bătut, sdrobit ! Ba cronicarul promitea că va reveni — şi iscălea Hamlet...
N'am mai putut răbda şi am mers să caut pe Hamlet, să mă apăr, să-i captez bunăvoinţa şi să încerc, de nu se poate cumva să-1 fac să-mi fie mai indulgent. In
ARCHEOLOG1E 9
redacţia gazetei respective, mi s'a răspuns că Hamlet este pseudonimul unui tânăr care nu voeşte a fi cunoscut. Am constatat atunci pe figurile redactorilor o mare satisfacţie pentru succesul cronicelor teatrale, succes a cărui confirmare deplină era pasul de umilire ce eu făceam. Am salutat şi am plecat.
Când să ies, iată că intră pe uşe, cine? vechea mea cunoştinţă, d. Nicu Ionescu. Toţi încep să râdă. Unul zice : când vorbeşti de lup, Nicu la uşe ! nu înţelegeam... Am simţit însă numai de cât că d. Nicu Ionescu era aci ca la dânsul acasă, în cei mai intimi termeni cu „confraţii".
M'am oprit să schimb câteva vorbe cu dânsul. Era redactor acolo, însărcinat mai ales cu partea literară şi artistică...
„Atunci, i-am zis eu, fii bun şi spune-mi, d-ta trebue să ştii, cine e Hamlet, care mă persecută aşa grozav ?"
D. Ionescu a început să râză răutăcios şi mi-a răspuns cu o prefăcută ezitare: „Zău... nu... ştiu !
„Hamlet ! strigă un glas din odaia de alături, biuroul directorului, ţi-ai adus urmarea la cronică ?
„Da", răspunse d. Nicu. Scoase nişte file din buzunar, mă lăsă un moment singur în birou. Am auzit bine cum îmi şopteau numele şi cum râdeau înfundat.
D. Ionescu s'a întors şi m'a invitat să iuăm un aperitiv la băcănia din colţ. Mi-a mărturisit că el e Hamlet: am început să discutăm asupra piesii mele, pe care mi-a nimicit-o... Acţiune... caractere... pasiuni... technică... ideal... tendinţă... arta pentru artă... Shakespeare... Moliere... mediu social... unitate... logică... Hartmann... Ibsen, etc. etc... şi m'a nimicit şi pe mine lângă piesă.
M'am crucit de câte a învăţat Hamletul meu în şase luni ! Ce schimbare 1 ce progres !
Nicu Ionescu este astăzi o adevărată autoritate. Ce trecut ! ce prezent ! şi încă ce viitor !
LUCA
ARCHEOLOGIE
S'a zis cu drept cuvânt că, precum naturalistul poate reconstitui, după câteva oase împietrite de vremuri, structura completă a unui animal de o speţă dispărută, asemenea archeologul şi istoricul pot reconstitui o epocă, un tip de civilizaţie, stinse de mult, după nişte ruine. Architectura este arta care ne dă, mai bine decât oricare alta, măsura desvoltării materiale şi intelectuale a unui popor, la o anumită vreme.
Templele şi palatele egiptene ne arată-mai clar de cât orice povestire ierogli-fică mărirea superbilor Faraoni şi înalta civilizaţie a poporului lor. In dimensiile acestor ruine, vedem formidabila putere materială : în gustul alcătuirii lor originare vedem înălţimea superioară a concepţiei, forţa intelectuală, acea nobilă si grandioasă...
A ! dar nu cumva gândiţi că am să vă fac o tiradă, entusiastă, deşi savantă, poetică deşi ştiinţifică, asupra architecturii clasice la diferite popoare şi epoce ?
Voiţi poate să deschid numai decât excelentul meu dicţionar enciclopedic şi să vă înec într'un duş, o cascadă, o Niagară de erudiţiune ?
Voiţi poate să vă fac o amănunţită analiză a Acropolei ? ori să vă reconsti-tuesc faimosul templu al iui Neptun ? să vă dovedesc că anticii întâi aşezau bucăţile şi apoi le ciopleau ? căci trebue să ştiţi că din coloanele de la Postum unele sunt canelate, iar altele au rămas nescobite.
Sau doriţi, poate, o plimbare prin curtea Leilor, de la Alhambra ?
.10
I. L. CARAGIALE
Ori nu ştiţi şi trebue să vă mai spun că divinul Michel-Angiolo a suprapus planului iui Bramante vechiul Panteon roman — o genială concepţie!
Să vă vorbesc de acea minune, de acel mărgăritar, de acea nestemată, pe care o numim la Sainte-Chapelle ?
Ori poate voiţi să vă vorbesc de minunea minunilor, de catedrala de la Argeş, de faimosul Manole, acel sublim artist, acel devotat soţ, care se sacrifică cu entu-siasm, lăsându-se văduv numai şi numai să facă un nume neperitor iubitei sale soţii ?
Dar cine sunteţi d-v ? Dar cine sunt eu ? Dar unde ne aflăm aici ? la Ateneu ? ca să vă fac o conferinţă mirifică ? Nu ! să lăsăm să se odihnească în raftul său iubitul meu dicţionar enciclopedic, această generoasă lampă care luminează cu atât mai splendid încăperea unui cap cu cât e el mai puţin mobilat. N'am nevoe deocamdată de lumina colosalei enciclopedii, pentru că mă adresez unui cititor destul de luminat ca d-ta, şi viu la ceeace aveam de spus fără mai mult înconjur.
Să sperăm că Bucureştii noştri, iubita şi frumoasa noastră capitală, n'or să aibă niciodată soarta celebrelor oraşe şi centre egiptene. Să sperăm că ofensele vre-milor nu-1 vor clăti în vecii vecilor de pe solidele lui temelii, fiindcă e ştiut că „românul în veci nu piere" !
Dar să ne închipuim aşa pentru ca să ne treacă de urît, o vreme foarte îndepărtată în adâncul câtorva mii de ani, când centrul culturii şi activităţii poporului nostru să se mute de aci mai în spre inima Europei, la Alba Iulia bunăoară. Atunci ce s'ar întâmpla cu Bucureştii ? .Ar începe fireşte să decadă, să fie părăsit încet, încet. Acum să facem încă un apel la bogata noastră fantazie : să ne închipuim evenimente, pe cari viitorul le ţine ascunse pentru cine nu e proroc, de exemplu focuri grozave, cutremure, potopuri, vulcani, cari l-ar preface în ruine.
Ia să vedem acuma ce ar putea să constate şi să reconstitue aicheologul depărtatului viitor din ruinele iubitului nostru Bucureşti.
El ar găsi mai întâi că, la poporul român din veacul XIX, vecinii erau unii cu alţii eminamente politicoşi şi discreţi. Plecând din capul unei strade, el ar vedea că fiecare casă una după alta întoarce spatele celei de la stânga şi are în faţă spatele celei din dreapta. Archeologul, după aceasta, va constata că locuitorii acestor case erau iubitori de lumină şi de aer, pentru că fiecare casă are toţi pereţii găuriţi.
Apoi ar constata că ei erau foarte curaţi şi că mâncau foarte puţine săraturi, pentru că el n'ar găsi decât foarte rare urme de fântâni şi de conducte de apă : erau deştepţi, adică foarte puţin iubitori de somn, pentru că în interiorul caselor n'ar găsi un perete nespart, unde să presupună că s'ar fi putut convenabil alătura un culcuş omenesc; i-ar rămâne însă îndoiala că poate dormeau în mijlocul odăii.
Din architectura domestică ar constata cele privitoare la moravurile private ale semenilor ; întru cât priveşte cultura publică, archeologul după monumente ar putea trage şi mai hotărîte concluziuni.
El ar constata mai întâi că poporul român din suta XIX era econom, că ura luxul şi artele, pe cari prin eufemism le numim frumoase, în loc de inutile. Aşa, ar constata că nu prea se'nebunea după Teatru, fiindcă într'un oraş aşa de vast n'ar găsi decât o clădire cu aşa numire. In schimb însă, ar vedea cât era acest popor de religios după sutele de biserici şi bisericuţe, Care de care mai fără pretenţii şi mai modeste, aşezate în genere cu spatele la drum, probabil pentru a scuti serviciul sfintei liturghii de sgomotul circulaţiei şi de strigătele bravilor olteni.
Ar mai constata că acest popor, deşi nu iubea luxul, îl suplinea totuşi cu mult gust: că despreţuia piatra şi bronzul, dar le înlocuia cu mult succes prin teracotă şi tinichea, pentru cari avea o deosebită simpatie ; că neavând destui bolovani pe gârlă, cultiva cu multă pricepere fabricaţiunea pietrii artificiale ; că era aşa de în-
ARCHEOLOGIE
11
văţat, încât nu mai avea nevoe să mai citească, şi deaceea n'avea nici o clădire de bibliotecă.
Archeologul ar mai constata la epoca noastră o deosebită repulsiune pentru monotonia liniei drepte, o pronunţată pornire contra calapoadelor simetrice demodate, ci din potrivă o mare înclinare, aproape un cult pentru liniile şi formele capricioase, adică strâmbe.
Ar constata indiscutabil această dragoste de strâmb după mersul stradelor, după fizionomia pieţelor, după toate locuinţele particulare, şi mai ales după palatele noastre publice. Ea se manifestă într'un chip strălucit la palatul regal, care e strâmb ca si casele cetăţenilor : la palatul poştelor, care e strâmb : la palatul municipal, la palatul poliţiei, la palatul judeţului, la palatul finanţelor, cari sunt strâmbe : la Teatrul Naţional, la palatul Ateneului, la palatul Academiei, cari sunt strâmbe. Ar constata dragostea aceasta de strâmb până şi la palatul Justiţiei.
Puterea acestei pasiuni de strâmb se va vedea cât a fost de iresistibilă mai cu seamă la Teatrul Naţional. In adevăr, acest monument, clădit într'o epocă anterioară, când gustul nostru nu era destul de format şi educat, fusese drept dintru început; astfel, făcea un efect detestabil, o notă din cale afară discordantă între celelalte monumente. Gustul bun a trebuit să birue până în fine ; era peste putinţă să lăsăm în picioare o monstruositate, un edificiu drept : am reparat şi Teatrul Naţional şi l-am făcut şi pe el convenabil ca toate celelalte, adică strâmb.
Toate strâmbe... toate.
O ilustre archeolog, care vei trage în viitorul depărtat din ruinele sublime ale Bucureştilor esenţa civilizaţiunii noastre actuale, ce o să gândeşti tu despre capul meu şi despre al contemporanilor mei ? !
LUCA
RADU BELIGAN
I. L. CARAGIALE SI EPOCA LUI
Până în 1948, când Teatrul Naţional din Bucureşti a început — cu „O scrisoare pierdută" — reconsiderarea în adevărata ei lumină a operei dramatice a lui Caragiale, înscenările atât de sporadice ale pieselor sale erau axate pe falsa concepţie oficială a „comicului pur al mahalalei şi a! provinciei".
Oligarhia burghezo-moşierească — pe care Caragiale o demască şi o satirizează în comediile sale — neizbutind să-i dea viguroasei sale opere o lovitură de graţie printr'o tactică brutală (bandele organizate de fluerători şi bătăuşi, atacul patriotard al lui Sturdza dela Academie, afacerea Caion), a recurs atunci la o tactică diversionistă, mult mai subtilă, pentru a-i anihila virulenţa corosivă.
Din componenţi ai claselor stăpânitoare, personagiile lui Caragiale au fost decretate de critica burgheză şi apoi transformate prin jocul scenic — în mici mahalagii şi provinciali. Dintr'un tablou realist critic al regimului burghezo-moşieresc, s'a încercat a se transforma opera sa într'o simplă şarjă a „spoelii de civilizaţie occidentală". Din piese cu o profundă semnificaţie socială, s'a încercat a se prezenta comediile sale ca nişte simple farse gratuite, bazate pe speculaţii de situaţii şi comic verbal.
Conform acestei false interpretări impuse de oficialitate, accentul regisoral şi actoricesc se punea — în trecut — în mod aproape exclusiv pe comicul de situaţii şi pe comicul verbal al pieselor lui Caragiale. Făcându-se uz de toată rezerva de
artificii şi şabloane din arsenalul teatral, personagiile lui Caragiale erau îndepărtate cât mai mult posibil de realitate, fiind transformate din oameni în clovni.
Sarcina pe care o aveam de rezolvat când ne-am propus reconsiderarea teatrului său era, prin urmare, să redăm poporului pe adevăratul Caragiale :
— să retransformăm aceste personagii din clovni în oameni, astfel cum i-a cunoscut, i-a văzut şi i-a înfăţişat Caragiale ;
— să le reconstituim adevărata stare civilă de membri ai oligarhiei sau ai aparatului acesteia ;
— să restabilim caracterul realist al operei lui Caragiale.
In genere, gândurile şi sentimentele oricărui creator de artă, deci şi ale dramaturgului, străbat ca un „fir roşu" întreaga sa existenţă şi îl dirijează în tot cursul creaţiei. Ele constituie fundamentul întregii sale opere. De dragul lor crează el această operă şi tot de dragul lor trebuie să muncească şi regisorul şi actorul la realizarea spectacolului.
Acest „fir roşu", acest fundament, Stanis-lavschi îl numeşte „suprasarcina operei dramaturgului". „Supra-sarcina" aceasta exprimă ideia centrală a piesei şi a spectacolului, asupra căreia trebuie să fie aţintită atenţia tuturor participanţilor la procesul de creaţie scenic. „Din suprasarcină'a luat naştere opera dramaturgului; spre ea trebue să fie îndreptată şi creaţia actorului." spunea Stanislavschi.
Orice conflict dramatic are o asemănare superficială cu nenumărate alte conflicte.
I. L. CARAGIALE ŞI EPOCA LUI
13
Pentru a da unei piese sensul ei specific, regisoruî şi actorul trebue să stabilească care este ideia centrală pe care o concretizează această piesă, care este coloana ei vertebrală. Această coloană vertebrală devine apoi baza întregului spectacol.
Stanislavschi precizează că „supra-sar-cina" stabilită de regisor şi actor nu poate să nu aibă o legătură organică cu piesa. Ea nu poate fi stabilită în mod arbitrar, ci trebue să fie luată chiar din miezul piesei.
Cu aceeaşi precizie, trebue definită apoi şi ideia centrală a fiecărui rol al piesei. „In cadrul rolului se găsesc întotdeauna momente periculoase — macazuri, — care au, ca şi la calea ferată, nenumărate ramificaţii". Definirea ideii centrale a rolului ajută tocmai la o justă orientare în faţa acestor ramificaţii periculoase.
Pentru a găsi o justă logică a acţiunii rolului, este necesară o pătrundere adâncă a fondului ideologic al operei, a scopurilor şi intereselor ascunse care ghidează personajul în acţiunile sale. Actorul trebue să ştie întotdeauna despre personagiu mai mult decât există în piesă. Stanislavschi îi prevenea întotdeauna pe actori că rolul este numai o mică parte din viaţa personagiului. Pentru a juca just această parte din viaţa lui, actorul trebue să cunoască la perfecţie întreaga viaţă a personagiului, începând dela naştere şi până în momentul morţii sale. Nu se poate intra într'o cameră fără a avea un trecut şi un viitor. Apariţiile din spaţiu necunoscut n'au reuşit niciodată pe scenă. „Pentru a săvârşi numai o singură acţiune fizică, foarte simplă, bunăoară a intra pe scenă, actorul trebue să ştie bine de unde a venit, unde şi pentruce a venit, el trebue să-şi imagineze in mod clar toate împrejurările care l-au adus aici, să cântărească toate şansele de reuşită a chestiunii sale, să realizeze cât mai bine ţelul trasat, în raport cu anumite împrejurări, să ghicească întorsătura posibilă a faptelor, ele. prin urmare să creeze în imaginaţia lui o viaţă întreagă. Numai atunci apariţia lui va. fi fundamentată, raţională, justificată clin punct de vedere scenic"
Dacă pentru realizarea unei singure acţiuni, actorul are nevoie de atâtea cunoş-
tinţe felurite, de atâta fantezie şi imaginaţie —• pentru crearea unei întregi linii a acţiunii rolului e necesară o cunoaştere amănunţită a piesei, a epocii, a vieţii. In urma acestei analize, actorul trebue deci nu numai să perceapă bine, ci să retrăiască în mod creator ideia operei, făcând din ea o tendinţă sinceră, o „a doua a sa natură", după cum spunea Stanislavschi. „Trebue să fii apărătorul personagiului, atunci când el este pozitiv şi trebue să fii procurorul său, dar totodată să trăieşti prin sentimentele Iul, atunci când el este negativ".
Pentru a descoperi „firul roşu" al operei unui scriitor, pentru a găsi factorul care a determinat şi părţile slabe şi cele tari ale acestei opere, pentru a-1 explica pe acest scriitor în întregimea lui, cu alte cuvinte „pentru a crea o concepţie întemeiată nu pe rezumate ale cutărui sau cutărui raţionament al scriitorului, ci pe complexa multiplicitate de aspecte ale ideilor sale", trebue să procedăm, în modul următor :
— să cercetăm, în primul rând, care a fost adevărata condiţie socială a scriitorului şi care au fost adevăratele forţe sociale, sub a căror influenţă s'a desvoltat personalitatea sa umană şi literară ;
— pe baza rezultatelor astfel obţinute, să cercetăm ce reprezintă opera scriitorului, care este adevăratul ei conţinut de idei şi cum îşi construeşte scriitorul imaginile artistice de exprimare a acestui conţinut ;
— de-abia după ce am descoperit şi înţeles aceste relaţii, suntem în măsură sâ dăm o interpretare corectă ideilor exprimate de scriitor în operele sale şi să-i subliniem în rnod just importanţa sa literară.
Această cale o vom urma şi în ce-i priveşte pe Caragiale, vom analiza momentele mai importante ale vieţii sale pentru a vedea raporturile dintre scriitor şi oamenii între care a trăit, raporturi care au determinat atitudinea sa faţă de dânşii, în piesele pe care le-a scris. Pe baza acestor date vom căuta să desprindem „firul roşu", ideea centrală a operei sale, de care se călăuzesc regizorii şi actorii, şi apoi ideia centrală a câtorva dintre personagiile caragialiene
★
Până în 1904, când — la vârsta de cinci-
14
RADU BELIGAN
zeci şi doi de ani şi numai cu opt ani înainte de a muri — intră în posesia unei moşteniri apreciabile, Caragiale are o viaţă plină de greutăţi şi privaţiuni materiale, deşi muncea din răsputeri.
Dela vârsta de optsprezece ani, când îi moare tatăl, rămâne singurul susţinător al familiei. Este „in acelaş timp şi sufleur şi-copist la teatru, şi corector într'o tipografie mare la două ziare". Totodată dă „lecţii ta nişte copii". Şi totuşi merge „cu ghete scâlciate sau rupte", fiindcă nu izbuteşte să câştige strictul necesar.
In 1873 intră în gazetărie. Este girant responsabil la un ziar, apoi corector la altul. „Caragiale lucra in zeţărie la o mes-cioară aşezată in mijlocul zeţăriei şi care n'avea un metru pătrat. Jur împrejur erau dulapurile cu litere — cazierele — la care lucrau în bluze culegătorii şl in sală era mare înghesuială. In această atmosferă încărcată de lot felul de emanaţii grele şi neplăcute, în acest aer infect îşi petrecea ziua viitorul maestru Caragiale, ca să câştige vreo sută şi ceva de tei pe lună". In timpul liber, traduce şi corectează piese pentru Teatrul Naţional.
Revista umoristică „Claponul", pe care o redactează în întregime, nu trăeşte decât două luni (Mai—Iunie 1877).
Ziarul „Naţiunea Română", pe care îl scoate la 25 August 1877 (cu banii lui Frederic Dame), nu apare decât şapte zile, până la 1 Septembrie al aceluiaş an.
Intre 1878 şi 1881 este redactor la „Timpul". Din cauza salariului insuficient, cere mereu aconturi pe luni următoare, declarând că „nu trebue ca redactorii să se jertfească, ci boierii să aducă jertfe pentru ca redactorii să se poată îmbrăca, adăposti şi hrăni cum se cuvine".
La 7 Iulie 1881, după ce pleacă dela „Timpul" îi cere prietenului său institutorul D. Scureiu, un împrumut de „60 franci pe 40 de zile" :
„Sunt fără slujbă de două săptămâni şi mai bine, n'am para chioară... Aş voi să am câteva parale să le las mamii şi eu să viu să răsuflu vreo săptămână la line, că n'am eşit din'acest oraş de putregai moral şi material de doi. ani".
Timp de trei ani este revizor şcolar, la
început în judeţele Suceava şi Neamţ, apoi în Argeş şi Vâlcea. In 1884, când i se joacă ,,0 scrisoare pierdută", este nevoit să intre funcţionar la fabrica de tutun Belvedere. In 1885 reintră în gazetărie şi, în acelaş tirrip, este şi profesor la liceul „Sfântul Gheorghe".
La 7 Noembrie 1890 — după ce i se jucase şi „O noapte furtunoasă" şi „ O scrisoare pierdută", şi D'ale Carnavalului", şi „Năpastă" — şi după ce fusese timp de un an director al Teatrului Naţional — îi scrie lui Petre Missir :
„In starea în care mă aflu — dar mai întâi să ţi-o descriu această plăcută stare:
Chiria n'am plătit-o şi sunt dat în judecată:
Lemne n'am deloc: Palton nici atâta;
Aştept — din ceas în ceas — apariţia unui nou moştenitor;
Unul mi-este bolnav;
Ca culme: m'am apucat să scriu o piesă, şi din pricină că trebue să scriu noaptea foarte târziu: am căpătat la ochi conjucti-vită catarală.
Dau din colţ în colţ şi nu ştiu ce să mă fac".
In 1893, scoate cu Anton Bacalbaşa „Moftul Român", care îşi încetează însă apariţia după şase luni. Deschide atunci în asociaţie, o berărie în strada Gabroveni. In registrele secţiei comerciale a Tribunalului Ilfov nu se găseşte înscrisă pe numele său niciuna din berăriile sale. Ceeace înseamnă că el nu s'a angajat niciodată cu capital în aceste întreprinderi comerciale. I se exploata doar numele şi reputaţia.
In 1895, după ce — din primăvară până în iarnă — conduce restaurantul din gara Buzău, solicită direcţia Teatrului din Iaşi. Refuzat, cere postul de intendent şi apoi de controlor.
Reintră în gazetărie, ca după patru ani să accepte — în 1899 — postul de „registrator clasa I" la Regia Monopolurilor Statului.
începând din 1899 şi până în 1901, publică în „Universul" lui Luigi Cazzavillan o rubrică bi-săptămânaiă, intitulată „Notiţe critice". Primeşte 50 de lei de articol.
In 1900, proectează să deschidă la Jaşi
I. L. CARAGIALE ŞI EPOCA LUI 15
o berărie „Caragiale", dar nu găseşte capitalul necesar. In 1901 este concediat dela Regie şi deschide, în primăvară, „Berăria cooperativă", chiar în piaţa Teatrului Naţional. In toamnă, o lichidează şi deschide altă berărie, „Gambrinus".
Afacerile „Moftului Român", care reapare la 1 Aprilie 1901, „nu merg destul de strălucit", şi revista îşi încetează iar apari;ia după şapte luni şi jumătate, la 18 Noern-brie 1901.
In 1903 însoţeşte turneul lui Leonescu-Vampiru cu „O scrisoare pierdută". înainte de începerea fiecărui spectacol, citeşte câteva din schiţele sale.
La „Convorbiri Literare", unde îşi publică piesele sale cele mai valoroase, este „colaborator gratuit". In anii cei mai buni, reţeta totală a acestor piese este de 2.300 lei. Volumul „Teatru", editat de Socec, nu se desface nici în opt ani. Pentru lichidarea contului, în !oc de bani i se dă „una sută optsprezece exemplare". Fraţii Şaraga din Iaşi îi reeditează piesele în 6000 exemplare, pentru care îi plătesc numai 300 lei. Pentru celelalte opere îi plătesc 500 lei. Pentru editarea operelor sale complete, „Minerva" îi plăteşte 4000 lei.
Existenţa aceasta precară ia sfârşit de abia în 1904, când, încasând o primă rată de 150.000 lei din moştenire, Caragiale se mută la Berlin.
★
Până la 1878, Caragiale lucrează numai !a ziare ale partidului liberal : „Alegătorul liber", „Unirea democratică" şi „România liberă".
In „Alegătorul liber" nu scrie niciun rând. Este doar „girant responsabil", adică figurant legal în cazul în care ziarul ar fi dat în judecată.
La „Unirea democratică", unde este corector, „Caragiale nu călca deloc pela redacţie şi nu avea niciun raport cu redactorii ziarului, nici cu membrii, grupului politic".
In „România Liberă", publică — sub semnătura Luca — o „Cercetare critică asupra teatrului românesc", în care afirmă că „noi facem în ţara aceasta legi numai şi. numai spre a avea ce să călcăm şi... autori-
tăţile noastre sunt întemeiate nu spre paza şi aducerea la îndeplinire, ci tocmai spre nesocotirea şi batjocura legilor".
Continuarea studiului, anunţat la sfârşitul celui de al treilea articol din această serie, n'a mai apărut. „Era vorba să se cerceteze acum producţia originală, dar ziarul... a oprit, speriat, de cine ştie ce grozave executări, care puteau trezi duşmănii politice".
Activitatea sa la aceste trei ziare liberale nu are astfel absolut nicio semnificaţie politică. La primele două, nu face decât aşa numita „bucătărie" a ziarului. La al treilea, scrie numai foiletonul teatral, în care nu are nicio influenţă partea politică. Ziarul nu este legat de principiile colaboratorului, nici colaboratorul de cele ale ziarului.
Cu începere dela 1878 şi până la 1896 scrie, în mod alternativ, la ziarele ambelor partide. Este o perioadă în care Caragiale lucrează acolo unde găseşte angajament. „Caragiale, drept vorbind, n'a fost de niciun partid şi nici nu putea să fie", spunea prietenul său intim I. Suchianu. „A scris şi la „Timpul" şi la „Constituţionalul", nu pentrucă era conservator, ci pentrucă n'a avut atunci altă ofertă". Trecerea lui dela un ziar liberal la unul conservator şi viceversa, nu corespunde aşadar unor fluctuaţii ale ideilor sale politice. In ziarele liberale, Caragiale atacă pe conservatori, iar în ziarele conservatoare pe liberali. Profitând de conjunctura politică, izbuteşte însă uneori să atace atât la liberali, cât şi la conservatori, ambele partide. Neputând totuşi să-şi exprime în fiecare din aceste ziare decât în mod parţial opiniile, el nu-şi semnează articolele sau Ie semnează numai cu iniţiale sau pseudonime.
La „Timpul", ziarul partidului conservator, Caragiale este chemat în 1878 de Emi-nescu, care îndeplinea acolo funcţia de prim redactor. Timp de trei ani, cât scrie la acest ziar, nu semnează niciun articol. „Negreşit, articolele le scria şi Caragiale ca de porunceală" relatează fostul său coleg de redacţie Al. Ciurcu. Considera ziarul ca „o baracă foarte şubredă". „Ai răbdare, îi spunea lui Slavici, „că de mult mi s'a făcut lehamite de a mă lupta pentru o cauză pierdută şi umblu, mereu să fac un
16
RADU BELIGAN
împrumut ca să mă răscumpăr şi să scap de aici". După cum îi mărturiseşte lui Scu-reiu, ieşirea sa dela „Timpul", ,,a fost silită".
Dintre puţinele articole din „Timpul', care i se pot atribui cu precizie, — nu pe baza stilului, cum au făcut în mod arbitrar şi interesat editorii săi postumi burghezi, ci pe baza ideilor exprimate în aceste articole nesemnate, şi care revin în articolele sale ulterioare, semnate, — trebuesc subliniate următoarele pasagii :
„Dela anul 1848 până în zilele noastre, liberalii a.i isbutit a discredita liberalismul.
„Chiar la anul 1848 era o foarte mare deosebire între aceşti oameni şi adevăraţii liberali, — şi N. Bălcescu încă atunci numea pe conliberalul său C. A. Rosetti, un trădător.
1. C. Brătianu şi C. A. Rosetti numai la umbra unor nume adorate au putut să-şi facă meseria lor de samsari politici".
In aceste articole din „Timpul", Caragiale atacă aşadar burghezia liberală, dar nu din punct de vedere conservator, nu fiindcă ea ar fi progresistă, ci pentrucă ea reprezintă un fals liberalism, pentrucă ea a trădat spiritul revoluţiei dela 1848.
Caragiale face, după cum vedem, o clară distincţie între adevăraţii reprezentanţi ai acestui spirit revoluţionar, în frunte cu Bălcescu, şi trădătorii revoluţiei, în frunte cu Rosetti şi Brătianu, care — în faţa mişcării revoluţionare crescânde a maselor largi populare — au încheiat „monstruoasa coaliţie" cu moşierimea.
Iu 1885, reintră în gazetărie, lucrând la ziarul liberal „Voinţa Naţională" — fără semnătură.
întocmai însă cum la „Timpul" nu ataca pe liberali de pe o poziţie conservatoare, tot astfel şi la „Voinţa Naţională" critica conservatorilor nu este făcută de Caragiale dc pe poziţiile burgheziei liberale. El denunţă lupta conservatorilor „contra spiritului modern, contra ideilor subversive ale ştiinţei prea înaintate, contra curentului democratic, spre apărarea tradiţiilor străvechi".
Împotriva acestui curent democratic şi spre „apărarea tradiţiilor străvechi", lupta în aceeaşi măsură şi burghezia liberală, fiindcă   clesvoltarea mişcării populare care
ameninţa proprietatea feudală, atingea şi problemele proprietăţii burgheze.
In acelaş ziar, persiflează — atunci când poate — „tiradele de liberalism mistic" şi ridiculizează „formulele mistice de politică transcendentală" ale liberalului dizident Dim. Brătianu, care îşi „exprimă dorinţa foarte patriotică de a vedea România ajungând a. fi cel mai mare imperiu din lume".
In 1889, Caragiale trece la ziarul conser-vator-junimist „Constituţionalul", în care sub iniţiala C..., publică o serie de patru articole de fond : „Cerc viţios", „Răzeşul de la Golaşei şi moşneanul dela Florica", „Anomalii" şi „Şcoala succesului", în cafe atacă cu virulenţă ambele partide.
In 1895, Caragiale intră la ziarul liberal „Gazeta poporului" cu un „salariu derizoriu", în urma promisiunii care i se face că i se va încredinţa postul de director al „Monitorului Oficial".
Dar postul e dat în cele din urmă unui partizan politic al regimului.
Colaborarea sa la „Gazeta Poporului" este importantă prin două articole împotriva „Junimii" : „O şedinţă la „Junimea" în ajunul anului Nou", în care denunţă toată farsa pseudo-literară a junimiştilor, şi „Julica", în care atacă oportunismul acestora, gata să intre — la prima ofertă — în guvernul liberal. Aceste atacuri veneau după ce, între 1877 şi 1892, Caragiale frecventase adeseori şedinţele „Junimii".
Cum era privit Caragiale în cercul „Junimea", reiese foarte clar din însemnările zilnice ale lui Tiiu Maiorescu. Pentru şeful „Junimii", Caragiale este „violent, grosolan şi inutilizabil", „mahala-takllos" (lipsit de tact ca la mahala).
Pe Duiliu Zarnfirescu „grosolănia iui Caragiale" îl făcea să sufere „groaznic". După ce citeşte „O făclie de Paşti", îşi simte „muşchii obrazului strâmbaţi de desgust". „Năpasta" îi lasă „un simţimânt de răceală umedă". Piesele lui Caragiale sunt „slabe", fondul său e „fără nici un punct de rea-zăm" şi deaceea are „un fel de compasiune pentru el". După ei, Caragiale „nu şi-a uitat niciodată meseria, pe care cel ce 1-a zămislit se pare că i-a suflat-o în ureche după ce l-a gătit, zicându-i, cu un picior în spate ; „Du-te şi fii trivial".
î. L. CARAGIALE ŞI EPOCA LUI
17
Treptat treptat, Caragiale şi-a dat însa seama că reputaţia de care se bucura „Junimea" era numai un mit, şi conferinţa Gâşte şi gâşte literare", pe care o ţine în. Martie 1892 la Ateneu, constitue o ruptură definitivă de această grupare reacţionară pseudo-literară. Atacurile sale împotriva .Junimii" devin apoi foarte frecvente : conferinţa „Despre Prostie şi Inteligenţă" ţinută'în 1893 la Clubul Muncitoresc, articolele „Ironie" şi „Două note", scrise la moartea lui Eminescu, — în care demască presiunile pe care Maiorescu le făcea asupra poetului pentru a-şi modifica anumite expresii „prea tari" — şi cele două articole din „Gazeta Poporului".
Până în 1895, Caragiale nu face parte din niciun partid politic, iar în anul acesta se înscrie în partidul „democrat-radical" al lui G- Pşmu,
„Programul radical al lui G. Pariu, dela stânga politicii noastre, depăşită atunci numai de socialism" preconiza : votul universal şi împroprietărirea. Atunci când, peste câteva luni, Panu „cedând mai mult combinaţiei politice decât logicei doctrinei" fuzionează — din motive de strategie politică — cu partidul conservator, Caragiale îl urmează.
Intrat în partidul conservator, în urma acestei „combinaţii politice", Caragiale începe prin a redacta" Epoca literară", suplimentul de Duminică al oficiosului partidului. Când, după câteva luni, începe să publice în „Epoca" şi editoriale politice, — de data aceasta sub semnătură, — vedem că aderenţa sa la partidul conservator nu constitue în realitate o schimbare a poziţiei sale ideologice.
In cel mai important dintre aceste editoriale, intitulat „Toxin şi toxice", nu numai că reia atacurile sale împotriva liberalilor, pe aceeaşi linie din „Timpul", dar o face cu şi mai multă amploare, cu mai multă vigoare:
„Iată urmaşii voştri liberali.
Iată haitele caiilinare de politicieni liberali, de diplomaţi de mahala, de vânători de slujbe şl de mici gheşeftari: avoca-
tei lătrători, samsaraşi dibaci, toate liche-'lele si drojdiile sociale, tinzând să suie sus, cât mai sus, — distincţie fără merit, avere fără muncă, pofte fără saţiu — roade minunate ale unei şcoli ce le-a înarmat numai instinctele pernicioase, pândind alegerile şi toate nevolte publice pentru a ciupi pa-taca; neghiobi fără naivitate, răi fără bărbăţie, urmând meritul şi talentul deosebii ca pe nişte vrăjmaşi de moarte...
Credinţă, talent, merit, onoare, senti-metli ? _ je cumpăr pe toate — am cu ce !"
Fraternitate ? — gheşefl şi chiverniseală ! Egalitate? — impertinenţă faţă cu dis-tincţiunea, cu meritul şi cu talentul. Libertate? — bani, insultă şi reteveiul"
într'un incisiv portret făcut lui Dim. A. Sturdza, şeful partidului liberal, Caragiale îl denunţă pe acesta că foloseşte „tot calabalâcul de vorbe late, cu cari falsa şcoală liberală a umplut de cincizeci de ani capetele seci".
Un al doilea articol despre Sturdza, apărut sub titlul „O lichea", pune însă brusc capăt activităţii de editorialist a lui Caragiale la ziarul conservator. Deşi adversar politic, liberalul Sturdza era totuşi şi el „Român verde" şi direcţia ziarului 1-a sancţionat în mod exemplar pe imprudentul ei colaborator care depăşise tacita convenţie dintre cele două partide „adverse".
După acest incident, îşi continuă un timp colaborarea la „Epoca" numai cu articole literare.
„Luna de miere" a lui Caragiale cu partidul conservator a fost astfel de foarte scurtă durată.
După plecarea dela „Epoca", îi mărturiseşte lui Suchianu : „La gazelele de partid m'am jurat să nu mai scriu câte zile oi avea". Şi într'adevăr îşi va respecta acest jurământ.
Poziţia ideologică a lui Caragiale exprimată — cu atâtea dificultăţi — în cursul colaborării sale la ziarele celor două partide, este deci următoarea :
— Adversar al moşierimii reacţionare, reprezentate de partidul conservator.
— Adversar al burgheziei pseudo-demo-cratice _ reprezentate de partidul liberal;
Viaţa Românească
750
18
RADU BELIGAN
— Adversar al „monstruoasei coaliţii" dintre cele două clase exploatatoare, coaliţie încheiată pentrucă „transformările necesare în direcţia burghezo-democratică să se înfăptuiască mai încet, mai gradat, mai prudent, mai puţin hotărît, pe calea reformei şi nu pe calea revoluţiei", — după cum a scris Lenin despre burghezia rusă :
— Adversar al trădătorilor mişcării muncitoreşti, reprezentând agentura directă a burgheziei şi moşierimii în rândurile clasei muncitoare ;
— Exponent al „părţii sănătoase a ţării", reprezentate de „un popor eminamente agricol, care în loc să prospere şi el în acest timp, a dat mereu înapoi", popor pentru fericirea şi libertatea căruia a luptat cu atâta avânt Bălcescu.
Care este atitudinea lui Caragiale atunci când se bucură de o relativă independenţă economică ?
La vârsta de 18 ani, participă la revolta antimonarhică dela Ploeşti din 8 August 1870. Dezarmează pe un subcomisar de serviciu şi este numit de Candiano Popescu în locul celui dezarmat. Atitudinea sa faţă de obiectivele acestei revolte nu se schimbă nici mult mai târziu. La 21 August 1907 îi scrie cu duioşie lui Paul Zarifopol dela Berlin, în legătură cu această răscoală :
„Astăzi 8/21 August se împlinesc 37 de ani dela Republica din Ploeşti... Simt picu-răndu-mi o lacrimă de duioasă amintire: eram de optsprezece roze ! O ! scumpa mea Republică! Parcă n'a mai fost de când lumea".
Debutează în publicistică, la 16 Decembrie 1873, cu o fabulă antimonarhică, „Şarla si ciobanii", publicată în revista „Ghimpele".
Atunci când Caragiale nu este angajat la vreunul din ziarele celor două partide politice şi are posibilitatea — editează publicaţii proprii : „Claponul", pe care-l redactează în întregime în 1877, este „un organ eminamente neutral", „Naţiunea Română",
pe care o scoate în acelaş an cu Dame este „un .adevărat ziar de informaţii., independent  de  partidele   existente".   Iar atunci
când, împreună cu Anton Bacaibaşa, întocmeşte programul revistei „Moftul Român", declară : „Foaia noastră nu aparţine nici unui partid politic". „Nu facem parte din niciun marre partid historic!" şi stabileşte că „Moftul" va fi „o gazetă care să satirizeze tot ce-i de satirizat: politica liberală, conservatoare, junimistă ori republicană..."
— cu o singură excepţie : politica socialistă. Ea va satiriza pe „toţi şarlatanii, toţi imbecilii, toţi care în fondul sufletului îşi bat joc de ţară şi caută să se chivernisească! Auzi politică serioasă! Ba cruce cu tibişir, ba chinoros ! Toţi ca unul!... Trebuesc distruşi".
In „Moftul Român", Caragiale îşi exprimă „credinţa într'un viitor mare în care nu vor mai. fi.apăsaţi, apăsători şi vai! nepăsători ! Un. viitor în care graţie unei organizări sociale ştiinţifice, vorbele late nu vor mai fi date ca zaharicalele de preţ mulţimii păscătoare de spanac! un viitor, în care răutatea, invidia şi prostia nu vor mai exista de cât ca amintiri idioate!".
Cu ocazia zilei de 1 Mai, „Moftul Român" publică cunoscutul editorial care se încheie astfel :
„Salutăm dar, pe muncitorii întruniţi in Cişmigiu cu toată dragostea ce merită o clasă, care, de veacuri întregi suferă mofturile unei mâini de privilegiaţi — uneori, mofturi sinistre sub care se ascund lacrimi şi sânge!".
O săptămână după apariţia acestui editorial, Caragiale ţine, la 9 Mai 1893, la „Clubul muncitoresc", o conferinţă despre „Prostie şi Inteligenţă", în care afirmă că „prostie se numeşte : lupta în potriva unei rezistenţe naturale mai presus de forţele noastre intelectuale, iar inteligenţă : să ştii să stabileşti echilibrul. între aceste două. Exemplu : un profesor de Universitate care-ţl predă un curs de logică veche, (aluzie la Titu Maiorescu, n. n.) de care râd şi copiii, dă dovadă că-i prost — pe când un ţăran care-ţi dă un răspuns simplu dar nimerit, e inteligent.
Prostia ori inteligenţa — arată Caragiale
— atârnă de conformaţia creerului nostru. Totuşi, instrucţia poate modifica mult prostia, însă. nu instrucţia aşa cum se face astăzi. Azi. numai un număr de privilegiaţi au
I. L. CARAGIALE ŞI EPOCA LUI
de lapt dreptul la instrucţie şi de multe ori aceşti (Privilegiaţi nu au aptitudini a-şi modifica prostia din naştere. De aceea profesorul nostru de Universitate care ar fi trebuit să tale lemne, ocupă locul pe care l-ar fi ţinut mult mal bine ţăranul cuminte, dacă ar fi avut instrucţie.
Instrucţia ar trebui pusă la îndemâna tuturora, pentru că ai mulţi sorţi de a găsi. buni conducători al societăţii dintr'un număr mal mare de oameni culţi decât din-tr'un cerc. restrâns. (Citat din darea de seamă a conferinţei, din ziarul „Munca").
„Nu ne batem joc de România şi de Românism, vorbe care se pronunţă şi se scriu cu un singur r" — scrie Caragiale în „Moftul român" — „ci de Rrromănism şi de Rrromânia cu trei rrr; nu de popor, vai de capul lui! râd destul 'atâţia de el! ci de poppor, ba câte odată şi de bobbor, când e rromânul „supărat" şi răguşit de supărare".
Rromânul cu 2 r este „patriot hotărît, naţionalist exclusiv, român până la măduva oaselor! toată lumea trebue s'o ştie!
Guvernamental, sau, când din nenorocire nu se poate asta, opozant, felicită Rrromâ-nia în cazul. întâi, o deplânge, în cazul al doilea, în ambele cazuri o iubeşte până la nebunie. De aceea, el urăşte cu furie tot ce nu e român, tot ce nu e naţional.
Inamicul comun este străinul! jos Străinismul !! sus Rrromânismul 1!!
Moftangiul român este :
Din clasele primare până la bacalaureat. — anarhist.
Dela bacalaureat până la examenul de universitate — socialist;
Dela prunul examen până la licenţă — progresist;
Dela licenţă până la slujbă — liberal;
Dela slujbă până la pensie — conservator.
Dela pensie încolo, împărtăşeşte principiile tinerimii universitare... Fii sigur că ai să-l găseşti oriunde e vreo manifestaţie mai mult sau mai puţin politică ori nepoliticoasă a studenţilor mai mult sau mai puţin rrro-mânl".
Cu aceeaşi incisivitate face Caragiale şi portretul „Rromâncei" cosmopolite care: „vorbeşte româneşte numai avec Ies domes-tiques, încolo franţuzeşte — acu ia lecţii de limba engleză. Pentru dânsa sunt numai.
ÎS
două oraşe în care poate trăi cineva: Paris et Bukarest! Moftangioaica săracă este foarte discretă; de aceea nu despreţueşte fondurile secrete, ba chiar din contră. Pentru cine conspiră, e prudent să evite pe moftangioaica română. Ea e abonată la lTndependance roumaine şi trebue să figureze neapărat în „Carnetul" lui Claij-moor".
Tot în „Moftul român", Caragiale publică schiţa „Arendaşul român", în care demască modul în care ţăranii săraci sunt exploataţi de arendaşi, care operează mână în mână cu autorităţile.
Iar în timp ce Caragiale demasca în „Şcoala română", bazele instrucţiei bur-ghezo-moşiereşti, Bacalbaşa ataca în „Cazarma română" pe „Moş Teacă", simbolul armatei acestui regim.
In a doua serie din „Moftul român", Caragiale publică, sub semnătură, două bucăţi foarte importante : „Românii verzi" şi „Politică înaltă".
La Berlin, Caragiale lucra pe îndelete la o nouă piesă „Titircă, Sotirescu et comp.", în care intenţiona să prezinte personagiile din „O noapte furtunoasă" şi câteva din „O scrisoare pierdută" după trecerea a douăzecişicinci de ani.
Din ciornele acestei comedii, rămase neterminate, se poate vedea că I. L. Caragiale a ştiut să vadă şi evoluţia claselor dominante intrate în faza imperialistă.
Titircă, ajuns senator guvernamental, urma să fie în această nouă piesă „mare agricultor, mare proprietar, capitalist puternic, petrolist". Chiriac, Spiridon şi Nae Ipingescu deasemenea „mari proprietari urbani, capitalişti puternici şi petrolişti". Spiridon „deputat, doctor în drept din Liege, sport/nan, cu. automobil şi cal de curse" Venturiano, „direclor-proprielar al „Alarmei", avocat şi deputat în opoziţie". Veta devenea ,„tante Liza" iar Ziţa „tante Zoe".
După cum notează Paul Zarifopol în însemnările sale din această epocă, piesa urma să conţină „ironie multă la adresa antisemiţilor".
In 1907, când fiul său Luca îi aduce primul ziar german în care apar ştiri despre răscoala din ţară, „a început să clocotească în el o groaznică suferinţă. A stat zile întregi nemişcat, cu capul sprijinit în mâini.
20
RADU BELIGAN
Când îi vorbeai, se trezea ca din vis şi răspundea întrebărilor cu glasul obosit. Pe urmă desnădejdea era înăbuşită de revoltă. Striga că bine le face ciocoilor. Voia să plece, să vază ce se întâmplă în ţară, şi desnădejdea iarăşi îl paraliza. Intr'o noapte, febril şi agitat, a scris broşura : „1907, din primăvară până in toamnă", a trimis la „Die Zeii" din Viena prima parte tradusă de Mite Kremnltz, iar manuscrisul românesc t-a închis într'un sertar".
Prin activitatea sa publicistică desfăşurată în alte publicaţii decât în organele celor două partide, poziţia lui Caragiale ca exponent al celor „aproape 5 milioane de suflete la o populaţie totală de vreo 6 milioane", se întregeşte deci astfel :
antimonarhic, antimilitarist, ânticosmopolit, antişovin.
Istoria literară burgheză a fost unanimă în a-1 prezenta pe Caragiale drept un junimist, un reacţionar, un adversar al liberalismului. G. Ibrăileanu îl considera astfel pe „Junimistul Caragiale" drept „cel mai nemilos critic al „liberalismului", şi îl clasifica „printre adversarii revoluţionarismului, printre prietenii reacţionarismului".
Şi după Lovinescu, „Caragiale reprezintă expresia cea mai pură a junimismului", iar opera sa este „expresia cea mai violentă a reacţiunii junimiste împotriva formaţiei noastre sociale".
„In ce priveşte societatea noastră cu toate manifestările ei, Caragiale are părerile „Junimii", scrie şi D. Murăraşu.
Gherea îl consideră un „indiferent în materie de politică socială", care „n'are acel ideal trebuincios".
Analiza amănunţită întreprinsă până acum ne-a arătat că toate aceste afirmaţii sunt complect lipsite de temei.
După cum a spus Lenin, Tolstoi „a ştiut să redea, cu o extraordinară putere, starea de spirit a maselor largi, să descrie situaţia lor, să exprime sentimentul lor spontan de protest şi indignare". „Prin gura lui vorbea toată acea masă de multe milioane
a poporului..., care a ajuns deja să urască pe stăpânii societăţii actuale, dar nu a ajuns încă până la lupta conştientă, consecventă, neînduplecată şi dusă până la capăt împotriva lor". Intr'o largă măsură, această caracterizare poate fi răsfrântă şi asupra lui Caragiale.
„Protestul de o remarcabilă putere, direct şi sincer, împotriva minciunii şi falsităţii sociale...", „Critica necruţătoare a exploatării capitaliste, demascarea violenţelor guvernamentale, a comediei justiţiei şi administraţiei de stal, desvăluirea contradicţiei profunde dintre creşterea bogăţiei şi cuceririle civilizaţiei şi adâncirea mizeriei, săl-•bătecirii şi chinurilor massel muncitoreşti..." pe care le descoperă Lenin la Tolstoi — definesc şi „firul roşu", ideia centrală a întregii vieţi şi opere a lui Caragiale.
Comediile lui Caragiale au fost scrise în perioada dintre începutul colaborării sale la „Timpul" şi colaborarea sa la „Epoca". Ele nu puteau deci să exprime — în imagini artistice — decât aceleaşi idei pe care le exprimase scriitorul şi în cursul activităţii sale publicistice din această perioadă. Şi într'adevăr — după cum vom vedea — fiecare temă a comediilor sale a fost trecută de Caragiale mai întâi prin publicistică şi numai după această analiză urma sinteza, adică prelucrarea ei într'o operă de artă.
Critica burgheză, plecând dela premiza că „esenţa (artei) este de a fi o ficţiune", (Maiorescu) a încercat să prezinte şi comediile lui Caragiale drept o „ficţiune a realităţii", iar personagiile acestor comedii drept o „lume impersonală" :
„Orice emoţie estetică face pe omul stăpânit de ea, pe câte vreme este stăpânit de ea, să se uite pe sine şi să se înalţe în lumea ficţiunii ideale" — afirma Titu Maiorescu. „înălţarea personală este... o condiţie aşa de absolută a oricărei impresii, încât tot ce o împiedică şi o abate este un duşman al artei, îndeosebi al poesiei şi al artei dramatice" — continua acelaşi critic. Susţinând că piesele lui Caragiale ar corespunde acestor criterii, scopul lui Maiorescu era foarte clar ; să le anihileze violenta critică socială.
Acelaş scop îl urmăreşte şi un Scarlat
1
f
I, L. CARAGIALE ŞI EPOCA LUI
21
Struţeanu, prezentându-1 pe Caragiale prin prizma teoriei „comicului pur" şi afirmând că „încorporarea prostiei prezumţioase, care stăpâneşte o parte din omenire, e singurul scop al creaţiunii caragialiene".
„Proştii săi sunt proşti fiindcă sunt proşti", susţine Struţeanu. „Caragiale nu vrea să dovedească nimic cu ajutorul lor, fiindcă nu ne găsim în faţa unor anumiţi proşti, ci în faţa prostiei eterne omeneşti, nu în-tr'e anumită ţară sau într'o anumită epocă".
In timp ce teoreticienii săi încercau să diformeze în acest mod adevăratul sens al pieselor lui Caragiale, în practică regimul şi-a luat măsuri de precauţie mult mai eficace.
La a doua reprezentaţie a „Nopţii furtunoase", directorul general al teatrelor face o serie de amputări piesei, fără a-1 consulta pe Caragiale; acesta este „fluerat, huiduit şi ameninţat de o droaie de patrioţi din garda civică cu bătaia, în piaţa teatrului". „Nişte tineri ofiţeri m'au scăpat de furia poporului", mărturiseşte însuşi scriitorul. In urma energicei intervenţii a lu: Caragiale, piesa este scoasă imediat de pe afiş. Reluată în turneu, „Noaptea furtunoasă" este însă fluerată până şi la Se-verin.
„Conu Leonida faţă cu reacţiunea" avea, în prima ei versiune, ca personagii nu „un pensionar" şi „consoarta lui", ci „un boer bătrân şi o cocoană reacţionară", iar tema piesei era „teama de revoluţie". Explicaţia deosebirilor dintre această primă versiune, aflată în arhiva lui Matei Caragiale, şi versiunea apărută în „Convorbiri literare", nu este desigur prea dificilă: „Junimea" 1-a obligat — ca şi pe Eminescu — „să toarne în veninul lor nativ şi sincer puţină apă de trandafir".
„D'ale carnavalului" are — la premieră — aceeaşi soartă ca şi „Noaptea furtunoasă" : este violent fluerată.
Iar în 1891, când piesele lui Caragiale sunt prezentate la premiile. Academiei, Dim. Sturdza ţine „memorabila" sa filipică.
„D. Caragiale să înveţe a respecta naţiunea sa, iar nu să-şi bată joc de ea", încheia patriotard Sturdza, falsificând sensul operei lui Caragiale, care nu a atacat niciodată „naţiunea", ci numai oligarhia burghezo-moşierească.
Cu 20 de voturi contra 3 a respins atunci Academia propunerea de premiere a „Teatrului" lui Caragiale, pentrucă mai târziu cu câţiva ani să rezerve aceeaşi soartă şi „Momentelor" sale.
Poziţia duşmănoasă faţă de opera lui Caragiale — ilustrată prin fluerături, cenzură, respingerea dela premiile Academiei sau premierea diversionistă a celei mai inofensive dintre piese : „D'ale Carnavalului" — culminează cu celebra „afacere Caion" care nu este şi ea decât tot o tentativă de atentat a burgheziei şi moşierimu împotriva aceluia pe care nu izbutise să-1 înlăture prin mijloacele folosite până atunci.
Un obscur gazetăraş este asmuţit împotriva lui Caragiale şi pus să-1 acuze că ar fi plagiat „Năpasta". Deşi acuzaţiile sale se dovedesc — în faţa tribunalului — a fi complect nefundate, „justiţia" îl achită fără ruşine pe calomniator. Nu este lipsit de interes faptul că printre juraţii care l-au achitat pe îndrăzneţul falsificator, figurează nume de moşieri, industriaşi, fruntaşi liberali : Assan, Maltezeanu, Niculescu Do-robanţu, Anghelovici, Păunescu, etc. Cine îi dă bani lui Caion să scoată o revistă proprie, „Rodica", în care să-1 atace pe Caragiale cu şi mai multă violenţă decât o făcuse în „Revista literară" şi „Forţa morală" ? Cine îi dă bani lui Caion să scoată, după achitare, o broşură în care să republice articolele publicate înainte de proces?
★
Toate teoriile asupra „emoţiilor impersonale", Caragiale le considera drept „nişte platitudini platonice scoase de curând iar la modă". In „Politică şi literatură", el spune clar că este „partizanul neînduplecat al tendinţei cu artă".
Un scriitor nu trebue „să stea departe, numai ca simplu spectator olimpic la frământarea societăţii lui". „Desgustul şi scrăşneala pentru ticăloşiile vremii lui" au fost „izvorul atâtor minunate opere... Indignarea, a zis unul, face versul, şi... proză, adaug eu" — notează Caragiale.
„Moftul, dragi cititori — scrie Caragiale răspunzând astfel şi, teoreticienilor „comicului pur" — nu-l ieşit din dorinţa de a
22
RADU BELIGAN
râde pentrucă să râdă şi alţii. Geneza, lui e revolta".
Adversar hotărît al teoriei dublei personalităţi a scriitorului (una omenească, alta artistică), Caragiale consideră că „lipsa de talent este incapacitatea de a găsi formula de comunicare intelectuală exactă a simţirii ce ne-au produs-o împrejurările materiale".
Estetic este, pentru Caragiale, numai ceeace e „natural şi logic".
Această poziţie nu 1-a împins însă pe Caragiale spre naturalism. împotriva zo-lismului el a luat o atitudine fără echivoc. A ironizat întotdeauna „balivernele documentare ale naturalismului: trei din patru părţi sunt. potrivite ca nuca'n perete".
A demascat fără cruţare pretinsele metode ştiinţifice ale acestei şcoli literare :
„A se documenta", în limba particulară a şcoalei naturaliste, este a căpăta asupra cutărui sau cutărui subiect — fie vorba de căi ferate, de marile magazinurl, de poduri şi şosele, de tutunuri sau de mine, — o ştiinţă repede, expeditivăt superficială, făcută din peticele de hârtie puse unele peste altele. Grămădeşti un dosar, adunând ta întâmplare orice fel de note şi informaţii. Rotunjeşti toate aceste peticele, potrivit cu mersul fabricafiunil. Coşi toate bucăţelele, mal bine sau mai rău, cu aţă albă. Când toate au fost compilate, cusute şi ţesute, numaidecât tragi clopoţelul telefonului la librărie. A venit momentul să se împrăştie prospectele, să urue tobele reclamei şl afişele pestriţe să acopere zidurile".
In opoziţie cu această concepţie superficială fundată pe naturalismul unei burghezii decadente, Caragiale a explicat odată care este propria sa metodă de lucru, întrebat dacă în „O scrisoare pierdută" a redat o serie de evenimente la care a a-sistatj, In timp ce era revizor şcolar, la Piatra Neamţ, el a răspuns că „se prea poate foarte bine ca „O scrisoare pierdută" să fie icoana fidelă a moravurilor politice din Piatra Neamţ, ca şi a oricărui oraş din provincie, dar că nu s'a inspirat şi mai ales n'a văzut anumite personagii" din acel oraş. „Căci", adaugă el, „în materie de artă, plăsmuirea personagiilor este o creaţiune datorită exclusiv imaginaţiunii personalităţii şi talentului autorului, care le poate găsi in
orice mediu, studiat adânc; destul numai ca ele să albă viaţă şi să reprezinte realitatea".
Cei care caută fotografie în realism n'o vor găsi deci la Caragiale, după cum n'o vor găsi nici la Cervantes, nici la Swift sau Gogol. Pentru o concepţie neformalistă, nedecadentă, problema e simplă. Adevărul unei opere literare constă în adevărul conţinutului ei social.
Folosindu-se de grotesc, Caragiale subliniază cu o expresivitate dusă la maximum elementele esenţiale specifice ale epo-cei. Ca adevărat şi mare realist critic, Caragiale era adânc pătruns de imaginea lumii viitoare eliberate, şi acesta este motivul pentru care îl impresionau atât de mult urâţenia şi nedreptăţile vieţii contemporane.
★
Produse ale ideilor sale politice şi pe baza concepţiei sale artistice, comediile lui Caragiale constitue aşadar o satiră plină de realism a societăţii în care a trăit.
Sub focul satirei sale intră astfel (refe-rindu-ne numai la comedii, nu şi la proză) :
— mica burghezie — burghezia, şi — coaliţia burghezo-moşierească.
Nu intră însă sub acest foc niciodată ţărănimea şi muncitorimeat şi nici nu puteau să intre, dat fiind că tocmai de pe poziţia poporului muncitor îşi exercită Caragiale satira sa.
Şi în această privinţă, critica burgheză a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să abată adevărata direcţie a atacului lui Caragiale.
„Stratul social pe care îl înfăţişează mai cu deosebire aceste comedii este luat de jos",  susţinea  astfel Maiorescu.
.....Dacă nu formează întotdeauna o mahala în sensul topografic al cuvântului", scria Lovinescu, "această societate, constitue aproape totdeauna o mahala în înţelesul spiritual".
Acţiunea din „Conul Leonida faţă cu re-acţiunea" se desfăşoară într'adevăr — chiar după indicaţiile Iui Caragiale, într'o „odaie modestă de mahala". Cea din „D'ale carnavalului" într'un ;,salon de frizerie de mahala". Şi cea din „O noapte furtunoasă", tot într'o „odaie de mahala". Dar nu pe
I. L. CARAGIALE
acest amănunt secundar pune accentul Caragiale, ci pe caracteristicile social-econo-rriice ale personagiilor sale.
Conu Leonida este „pensionar". In „D'ale carnavalului", Nae Girimea e patron de Jrizărie model", Pampon, „fost tist de vardişti". Crăcănel — „ex-cămătar şi samsar", Catindatul — „părtaş la bogasierie", iar i'pistatul — Jpistat". In „O noapte furtunoasă", Jupan Dumitrache este „cherestegiu, căpitan in garda civică" ; Ipingescu — „ipistat" ; Chiriac — „tejghetar, om de Încredere şi in perspectivă tovarăş ta parte al lui Jupan Dumitrachet sergent in gardă"; Rică Venturiano — „arhivar la o judecătorie de ocol, student în drept şi publicist". iar evoluţia socială şi economică a tuturor acestor personagii, arătată precis în proec-tul „Titircă, Sotirescu şi Comp.", le întregeşte personalitatea.
Toate aceste personagii locuesc la „mahala" pentrucă sunt mici-burghezi sau burghezi în. degringoladă (ca Leonida) sau în ascensiune economică şi socială (ca toţi ceilalţi). Dar nu faptul că locuesc la mahala îl interesează pe Caragiale, ci procesul de evoluţie a societăţii burghezo-moşiereşti şi a reprezentanţilor ei.
A susţine că personagiile din „O scrisoare pierdută" sunt „mahalagii" constitue desigur un adevărat fals, dela care criticii burghezi nu s'au dat totuşi înapoi.
Chiar atunci când recunoaşte că ^personagiile din comedia sa cea mai bună, din „O scrisoare pierdută", nu sunt mahalagii", Ibrăileanu (despre care Caragiale a spus că este „un ceai din gara Ploeşti mai fiert înc'odată"), susţinând că se bazează pe rezonanţa grecească a numelor acestor personagii, îndrăzneşte să afirme că Trahana-che, Farfuridi şi Dandanache ar fi „liberali", falsificând astfel complect sensul piesei. Dacă Trahanache şi Farfuridi sunt liberali, după cum e şi Caţavencu, atunci evident că I. L. Caragiale nu mai atacă în „O scrisoare pierdută" coaliţia burghezo-moşie-rească, ci „satirizează numai liberalismul", leit-motivul eronat al lui Ibrăileanu. Este limpede însă că ascuţişul operei lui Caragiale nu vizează numai una dintre cele două „facţiuni", ci se îndreaptă împotriva ambelor deopotrivă.
ŞI EPOCA LUI 23
Acesta fiind „firul roşu", al operei lui Caragiale, să vedem acum care este relaţia dintre personagii şi ideia centrală a pieselor. Cum concretizează şi desvoită aceste personagii ideia centrală a piesei, cum con-tribue ele la ilustrarea ei ? O luminează sau o întunecă ?
Toate personagiile lui Caragiale sunt în corelaţie cu ideia sa centrală, fiecare dintre ele este o subtilă variaţie a temei principale.
Ideia centrală a lui Tipătescu este : Vreau să rămân stăpânul Judeţului...
Scrisoarea sa, care cade în mâinele lui Caţavencu, îi zdruncină poziţia. Atunci el pune la bătaie toate mijloacele pe care i le pune la dispoziţie calitatea de prefect şi moşier pentru a şi-o menţine : ordonă arestarea adversarului său, institue cenzura telegramelor şi îi oferă lui Caţavencu — în schimbul scrisorii — nu numai diferite demnităţi (membru în comitetul permanent avocat al statului, primar), dar „şi moşia „Zăvoiul" din marginea oraşului" (actul II, scena IX). Neizbutind să-1 convingă cu aceste argumente, recurge, atunci, în actul III, la altele mai contondente : banda de bătăuşi a lui Pristanda, ale cărui furtişaguri le tolerează tocmai pentru a avea oricând în el o unealtă oarbă.
Execută fidel ordinele guvernului, care îi apără interesele lui de moşier. Dispreţ total faţă de Caţavencu şi de „toată dăs-călirnea dumnealui", nu pentrucă aceştia recurg la mijloace necinstite pentru a-şi ajunge scopurile, ci pentrucă sunt nişte parveniţi, cu care din nefericire trebue să trateze acum pe picior de egalitate. Dispreţ total faţă de masa poporului; „Ei! să lăsăm frazele, nene Caţavencule I Astea sunt bune pentru gură-cască..." (actul II, scena IX).
Relaţiile lui cu Zoe Trahanache, care durează de opt ani, nu sunt câtuşi de puţin „platonice" — nici la propriu nici la figurat. Ele asigură şi cimentează mai bine coeziunea clicii lor de profitori şi, în afară de aceasta : „trai, neneaco, cu banii lui Trahanache...", după cum spune atât de sugestiv Pristanda, (actul I, scena II)
Ca orice „Român verde", e antisemit:
24
RADU BELIGAN
„Contul jidanului s'a plătit la Comitet..." (actul I, scena I).
Să nu ies din cuvântul mal marilor mei politici — este ideia centrală a personagiului Trahanache. El, care n'a umblat în viaţa lui „cu diplomaţie" (actul III, scena IV) îşi exprimă pe faţă, fără niciun ocol, poziţia şi interesele de clasă, acelea pe care Tipătescu le arată clar prin fapte :
„Noi trei suntem stâlpii puterii" — îi spune lui Farfuridi şi Brânzovenescu — „proprietari, membrii Comitetului permanent, ai Comitetului electoral, ai Comitetului şcolar, ai Comitetului, pentru statua lui Tralan, al Comiţiului agricol şl eţelera. Noi votăm pentru candidatul pe care-l pune pe tapet partidul întreg... pentru că dela partidul întreg atârnă binele ţării, şi dela binele ţării, atârnă binele nostru..." „Numele candidatului poate să fie al meu, al d-tale, ori al d-sale, după cum cer entere-sele partidului..." (actul II, scena I).
Când e vorba de politică „unde e în joc enteresul ţării", admite orice potlogărie. De vreo trădare din partea lui Tipătescu nici nu vrea să audă, nici chiar de legătura acestuia cu Zoe.
Ideia centrală a personagiului „coana Joi-ţica" este : Vreau să conduc; deaceea vreau să rămân nevasta lui Trahanache şi amanta lui Tipătescu.
Joiţica este o adevărată „Rromâncă", unul din pilonii efectivi ai organizaţiei partidului conservator din „judeţul de munte" în care se desfăşoară acţiunea piesei. Farfuridi i-o spune clar lui Tipătescu : „Adică partidul nostru : madam Trahanache, dumneata, nenea Zaharla ,noi şi ai noştri..." (actul II, scena VI). Iar Pristanda execută cu sfinţenie toate ordinele ei.
Aventura ei „sentimentală" cu Tipătescu are un scop bine precizat : ca acesta să rămână prefect al judeţului şi să nu plece la Bucureşti. O spune limpede Trahanache : „Credeţi d-voastră că ar fi rămas el prefect aici şl nu s'ar fi dus director la Bucureşti, dacă nu stăruiam eu şi cu Joiţica... şi la dreptul vorbind, Joiţica a stăruit mai mult..." (actul II, scena I).
Nu este de acord cu măsurile brutale luate de Tipătescu împotriva lui Caţavencu, deoarece pe de o parte ele sunt ineficace —
scrisoarea tot va fi publicată, — iar pe alta guvernul a cerut ca totul să se petreacă în surdină, „cu bine şi cu linişte" : „Cum o să mal poată rămâne Fănlcă prefect ?" (actul II, scena IV).
Din cauza lipsei de tact a lui Tipătescu, riscă astfel să se prăbuşească tot edificiul organizaţaiei locale a partidului, ai cărui piloni — şi în acelaş timp profitori — sunt amândoi. Acestei prăbuşiri, ea îi preferă cealaltă alternativă — alegerea lui Caţavencu : „mai la urmă Caţavencu poate fi tot aşa de bun deputat ca oricare altul..." (actul II, scena IV).
E o soluţie la care, în cele din urmă, ar adera desigur şi centrul, pentru care transfugii din partidul liberal nu constitue o noutate, după cum nici pentru liberali nu constitue vreo noutate transfugii din partidul conservator. In politică, totul e admisibil dacă la mijloc este „enteresul ţării"!
Vreau să fiu deputat — este ideia centrală a personagiului Farfuridi.
Farfuridi e împotriva progresului „fără conservaţiune" (actul III, scena III) : „iată ce zic eu, şi împreună cu mine... trebue să zică asemenea toţi aceia care nu vor să cază la extremitate... adică vreau să zic, da, ca să fie moderaţi... adică nu exageraţiuni".
Admite trădarea, „dacă o cer interesele partidului, dar s'o ştim şi noi >...." (actul I, scena VI).
Avocat, el face parte din acea „pletoră de semidocţi fără caracter, fără omenie, a-devăraţl cavaleri de industrie intelectuală". pe care Caragiale a cauterizat-o în „1907 din primăvară până'n toamnă".
E considerat, cu toate acestea, şi se consideră el însuşi ca o figură politică de primul plan. Dacă nu ar interveni cele două şantaje — al lui Caţavencu şi al lui Dan-danache — cu siguranţă el ar fi desemnat candidat al partidului şi, în consecinţă, ales deputat prin aceleaşi, metode electorale, prin care este ales şi Dandanache.
Iată de ce nu vrea „să se schimbe nimica" din sistemul care promovează elemente de calibrul său.
Să-i pup în bot şl să le pap tot — este ideia centrală a personagiului Pristanda. Reprezentant tipic al administraţiei ve-
I, L. CARAGIALE ŞI EPOCA LUI 25
roase, corupte şi abuzive, crescută şi întreţinută în acest spirit de către regim, pentru Pristanda tot ce spune şeful său este: „curat" — de vreme ce acesta îl lasă „s'o mai cârpească, de ici, de colo" şi „dacă nu curge, pică", (actul I, scena I).
„Lasă să mă ocărască... să mă bată... Nu e mai marele meu ? nu e stăpânul meu, dela care mănânc pane eu şi unsprezece suflete?" (actul IV, scena V).
Când e vorba însă de „binele d-voastră, coană Joiţico..." (ibid) îl minte şi pe Tipătescu, deoarece este perfect conştient de influenţa pe care aceasta o are atât asupra prefectului, cât şi asupra lui Trahanache.
Foarte supărat atunci când „conul Fă-nică" şi „coana Joiţica" stau să-i numere steagurile : „Tot vorba bietei neveste, zice : „Ghiţă , Ghiţă, pupă-l în bot şl-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând..." (actul I, scena II).
Extrem de prevenitor cu Caţavencu, chiar atunci când trebue să-1 toarne la „hârdăul lui Petrache" : „Altele am eu în sufletul meu..." îr spune lui Caţavencu (actul II, scena VII).
Şi într'adevăr, are o mare admiraţie pentru Caţavencu, sub conducerea căruia crede că i-ar „pica mai mult" : „Mare pişicher! Straşnic prefect ar fi ăsta!" (ibid).
Ideia centrală a persanagiului Caţavencu este : Vreau să fiu deputat".
Ciocnirea dintre liberalul Caţavencu şi conservatorul Farfuridi este doar o înfruntare între doi demagogi uniţi prin aceleaşi interese ale claselor stăpânitoare şi des-binaţi momentan numai de interese personale, dar această ciocnire nu se referă câtuşi de puţin la baza socială pe care se sprijină amândoi.
Sprijinul pe care „ultra-progresistul" şi „liber-schimbistul"' Caţavencu nu 1-a căpătat din partea conservatorilor „cu idei învechite, cu opiniunt ruginite" (actul III, scena III) prin tentativa de şantaj — îl va căpăta totuşi mai târziu devenind un credincios servitor al lor, pentrucă „în împrejurări ca acestea micile pasiuni trebue să dispară" „şi pentrucă toţi ne iubim ţara, toţi suntem români" (actul IV, scena
XIII) — adică exact „principiile" fundamentale ale coaliţiei burghezo-moşiereşti.
In rolurile ce mi s'au încredinţat, am căutat să păstrez tot ce era valabil în tradiţia realistă a înaintaşilor mei, străduin-du-mă să curăţ interpretarea de sgura oricăror manifestări formaliste şi să o îmbogăţesc cu o viziune clară asupra personagiilor.
Pe Agamiţă Dandanache 1-a caracterizat însuşi Caragiale : „Mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu". Dar în interpretările din trecut s'a pus accentul numai pe prost şi deloc pe canalie. De aceea Caragiale n'a fost niciodată mulţumit de modul în care a fost realizat acest rol. Cu câteva luni înaintea morţii sale, îi scria lui Fagure: „Spune-mi rogu-te, cine şi cum a jucat pe Dandanache,- acea meschină bucăţică de concerto obllgato pentru care aştept de atâta veac un virtuoso".
Acest virtuoso visat de Caragiale va apare poate odată în teatrul românesc. Până atunci, noi ne străduim să menţinem tot timpul un echilibru între prostul Dandanache şi canalia Dandanache, după indicaţiile lui Caragiale.
Decrepitudinea lui Dandanache e permanentă, cu excepţia momentelor când e în joc „enteresul" său, „enteres" pentru care foloseşte cu o surprinzătoare luciditate şi cu un revoltător cinism cele mai odioase şantaje.
Prezenţa lui în oraşul în care îi este impusă dela centru candidatura, reprezintă pentru Dandanache o formalitate plictisitoare („Ba încă ţe deranz, coniţa mea"), dar necesară („Dar stil, nu făţea să nu faţem măcar act de prezenţă..."). Această recunoaştere — pe cât de prostească, pe-atât de cinică a farsei electorale sporeşte şi mai mult caracterul odios al personagiului, — pe care am fost preocupat să-1 prezint nu ca pe o apariţie hilară, ci ca pe un personagiu tipic al figurilor de politicieni promovate de regim.
In Rică Venturiano, centrul de greutate al interpretării nu a fost nici umorul verbal, nici comicul de situaţie, care ar tenta pe un actor dornic de „succese" facile, —
26
RADU BELIGAN
ci poziţia demagogică a personagiului, incultura lui crasă, prostia şi falsul liberalism pe care îl afişează cu ostentaţie. Rică reeditează incisivul portret pe care Caragiale îl făcuse Iui Dim. A. Sturdza în „Epoca" şi unde îl acuză pe acesta că foloseşte Jot calabalâcul de vorbe late, cu cari falsa şcoală liberală a umplut de cincizeci de ani capetele seci".
De mare folos în pregătirea rolului mi-au fost rudele apropiate ale Iui Rică : reporterul din „Ultima oră" şi reporterul Cara-cudi din „Momente".
Am privit pe Rică în perspectiva evoluţiei social-economice, pe care o precizase însuşi Caragiale în proectul comediei : Titircă, Sotirescu et Co.", unde Venturiano a ajuns „direclor-proprietar al „Alarmei", avocat şi deputat In opoziţie, soţul lui Jante Zoe" (fosta Ziţă)...
In Catindatul dela percepţie, din „D'ale Carnavalului", am fost preocupat în primul rând să redau clar poziţia socială a personagiului. Candidatul declară lui Iordache:
„Nu e vorba, am cu ce trăi: am parte în
bogasierie la Ploeşti; îmi trimite parale Nenea Iancu". Bogasieria merge bine, el are cu ce trăi şi ar fi avut „parale multe" dacă nu se încurca „cu trataţie de amor pe vremea războiului. Şi totuşi Catindatul are o obsesie : „ori şi cât, poţi zice trebuie pentrucă să-ţi faci o carieră ca tânăr..." El ţine morţiş să devină bugetivor, un parazit al aparatului de stat. El face parte din „haitele catilinare" de „vânători de slujbe", înfierate de Caragiale în virulentul său articol „Toxin şi toxice". Obsesia „carierii dela Percepţie" — obsesia că statul e dator să-1 hrănească — e prezentă dealungul rolului şi mi se pare că reprezintă caracteristica cea mai interesantă şi în acelaş timp de un comic foarte subtil a personagiului.
Marele om de teatru C. S. Stanislavschi judeca gradul de perfecţiune al actorului sau al regisorului după aptitudinea lor de a restitui, prin evocarea lor scenică, mesa-giul piesei. Ne putem socoti adevăraţi artişti în măsura în care vom şti să redăm publicului nostru, printr'o interpretare justă şi vie, mesagiul lui Caragiale.
MI HAI NOVICOV
I. L. CARAGIALE, MAESTRU AL REALISMULUI CRITIC
i
In cunoscuta sa scrisoare către Mina Kautschy, Engels scria între altele :
„...în condiţiile *) noastre, romanul se udreseazâ mai ales unor cititori din cercurile burgheze, aşadar din cercuri care nu ţin direct de noi, şi astfel, romanul socialist cu tendinţă îşi îndeplineşte şi el, după părerea mea, întru lotul menirea, dacă, înfăţişând în mod veridic raporturile reale, spulberă iluziile convenţionale care domnesc cu privire la aceste raporturi, dacă el sdruncină optimismul lumii burgheze, dacă face să apară ca inevitabile îndoelile cu privire la eterna valabilitate a ordlnel existente, şi aceasta chiar fără ca et însuşi (romanul) să ofere o soluţie directă, ba, în anumite împrejurări, chiar fără ca el să se declare făţiş de partea cuiva".
In aceste cuvinte sunt parcă concentrate, ca într'o definiţie, rolul istoric şi însemnătatea realismului critic. Aprecierile şi părerile exprimate de Marx şi Engels cu plivire la diferite probleme ale artei şi literaturii din timpul lor, pasionata pledoarie a lui Belinschi pentru „şcoala naturală" a lui Gogol, pledoarie care stă la baza concepţiei asupra artei şi literaturii a democraţilor revoluţionari ruşi şi — mai ales — geniala contribuţie a lui V. I. Lenin pentru desvoltarea tuturor a-
*) In traducere textuală — relaţiile (Verhăltnisse).
cestor cuceriri ale gândirii ştiinţifice în con-diţiunile unei noui epoci istorice, ne ajută să înţelegem realismul critic ca cea mai înaltă culme a desvoltării artistice a omenirii în perioada istorică premergătoare epocii revoluţiilor proletare.
Care era specificul acestei perioade şi prin ce se caracteriza mişcarea ideilor înaintate de atunci ?
Vorbind despre Herţen, Lenin ne-a lăsat în acest sens o măiastră caracterizare :
„Falimentul spiritual al lui Herţen, scepticismul său adânc, precum şi pesimismul lui de după 1848, au însemnat falimentul nădejdilor pe care burghezia şi le pusese în socialism. Drama sufletească a lui Herţen consta în naşterea şi oglindirea acelei epoci istorice mondiale în care spiritul revoluţionar al democraţiei burgheze era deja pe cale de a dispare (în Europa), în timp ce spiritul revoluţionar al proletariatului socialist încă nu ajunsese la maturitate".
Este epoca în care, odată cu. consumarea evenimentelor din 1848, burghezia şi-a terminat rolul revoluţionar, însă proletariatul nu este încă suficient de puternic şi conştient de misiunea sa istorică, pentru ca sarcina revoluţiei proletare să poată fi pusă pe ordinea de zi ca o sarcină imediată de îndeplinit. Este epoca în care, după ce a terfelit în noroiu idealurile de „libertate, egalitate şi fraternitate", în numele cărora chemase masele la luptă şi se asigurase de sprijinul lor,
\
28 MI HAI  NO VI CO V
burghezia a trecut la acel liberalism, pe care tot Lenin 1-a definit ca :
„acel liberalism, mitocănesc, mârşav, murdar şi bestial, care in 1848 împuşca pe muncitori, care restabilea tronurile răsturnate, care aplauda pe Napoleon al Ill-lea..."
Este evident că în asemenea condiţiuni, literatura cea mai înaintată, literatura care să exprime năzuinţele şi ideile cele mai înaintate ale timpului, trebuia să fie acea literatură care — fără chiar ca să ofere soluţii — făcea „să apară ca inevitabile îndoielile cu privire la eterna valabilitate a ordinei existente" (Engels).
Atitudinea revoluţionară a proletariatului faţă de burghezie se bazează în primul rând pe critica sistemului capitalist. Ea nu se reduce la o atare critică. Insă ea o implică, întrucât fără o asemenea critică, dusă până la capăt, orice soluţie de ieşire este şi va rămâne utopie. Realismul critic în literatură este tocmai o oglindă artistică a criticii socialiste, sau apropiată socialismului, a sistemului capitalist. In acest sens, trebuie înţeleasă aprecierea lui Engels că a aflat din operele lui Balzac mai multe amănunte cu privire la situaţia economică a Franţei, decât din operele tuturor istoricilor, economiştilor şi statisticienilor profesionişti, luaţi la un loc.
Realismul critic este culmea desvoltării artistice a omenirii, în perioada premergătoare epocii revoluţiilor proletare, şi pentrucă el este cel mai consecvent realism dinaintea realismului socialist. Dacă arta este „reproducerea realităţii în tot adevărul ei" (Belinschi), dacă realismul presupune în primul rând zugrăvirea „caracterelor tipice în împrejurări tipice" (Engels), atunci realismul critic este cel mai consecvent realism pentrucă este primul realism care rupe cu desăvârşire cu toate convenienţele caracteristice metodelor artistice anterioare, care respinge până la capăt orice tendinţă de aşa zisă „înfrumuseţare" a realităţii în artă.
Atitudinea critică necruţătoare faţă de realitatea exploatării capitaliste ducea în mod inevitabil pe scriitor spre îmbrăţişarea unei atari metode de creaţie. Revoluţia burgheză a creat în societate raporturi şi situaţii cu totul noui. „Ea a făcut din demnitatea personală o valoare de schimb
şi in locul nenumăratelor libertăţi, dobândite şi chezăşuite de hrisoave, ea a pus unica libertate, lipsită de conştiinţă a comerţului, într'un cuvânt, ea a pus în locul exploatării mascate cu iluzii religioase şi politice, exploatarea deschisă, neruşinată, directă şi brutală". (Marx şi Engels — Manifestul Partidului Comunist).
Minţile, înaintate ale epocii, legate prin aspiraţiile lor de năzuinţele spre libertate şi dreptate ale poporului, au fost răscolite şi umplute de indignare în faţa priveliştii ce le-a fost oferită de acest contrast.
Burghezia însă încerca să ascundă adevărul printr'o respingătoare mascaradă politică. Ea pretindea că organizându-se în „democraţie" (după chipul şi asemănarea ei), declarând pe toţi oamenii „liberi" şi „egali în drepturi", nu face decât să înfăptuiască poruncile înaintaşilor revoluţionari. De fapt „egalitatea în drepturi" însemna legiferarea celei mai strigătoare inegalităţi (a celei economice), iar faimoasa libertate, se reducea la libertatea de a muri de foame.
In faţa făţărniciei atât de odioase, oamenii cu vederi înaintate, oamenii cărora le-au fost într'adevăr dragi năzuinţele poporului, care nu voiau să renunţe la idealurile atât de lung timp îndrăgite, au strigat impostorilor :
— Jos masca !
Realismul critic însemna în primul rând oglindirea acestei tendinţe a păturilor înaintate ale societăţii de a arăta prin Iră-sături cât mai adevărate de viaţă, în ce hal de mizerie este împinsă omenirea sub oblăduirea „protectoare" a exploatatorilor de tot felul. Protestul împotriva pălăvrăgelilor demagogice „oficiale" cu privire la „progres" şi „civilizaţie" (de care beneficiau numai cei privilegiaţi şi de la care era exclusă imensa majoritate a poporului), se concretiza în tendinţa artistică de a desbrăca imaginea realităţii de toate înfrumuseţările convenţionale pentru ca să se vadă cum arată în realitate faimoasele „cuceriri" ale progresului şi civilizaţiei, fie în conduita lipsită de scrupule a vreunui bancher, fie în colibele murdare în care sunt siliţi să mucegăiască milioane şi milioane de oameni.
Această tendinţă ideologică nu putea să
I. L. CARAGIALE", MAESTRU AL REALISMULUI CRITIC
29
nu ducă la o formă artistică superioară de oglindire a realităţii, întrucât ea obliga pe artist să facă un efort maxim de obiectivizare, să vorbească (adică să-şi comunice ideile) numai şi numai cu ajutorul tablourilor de viaţă. Aşa cum arată Be'.inschi : J'otul constă, aici, în redarea tipurilor, iar idealul nu este conceput ca o înfrumuseţare Cea o minciună, adică), ci ca o corelaţie între diferite tipuri create de el (de scrijtor — n. n), în conformitate cu ideia pe care doreşte s'o desvolte în opera sa".
Pe de altă parte îmbrăţişarea unei asemenea atitudini faţă de procesul de creaţie ducea în mod inevitabil pe scriitor spre o atitudine critică faţă de realitate, indiferent de propriile sale convingeri politice. Iată dece Engels numea opera lui Balzac „o victorie a realismului".
Realismul critic a atins piscurile cele mai înaintate, s'a desvoltat cel mai mult, şi în lărgime şi în adâncime, în Rusia. Fenomenul se datoreşte condiţiunilor deosebite în care s'a desvoltat literatura în Rusia veacului al XIX-lea — în strânsă legătură cu mişcarea de luptă pentru eliberarea poporului. In vestita sa „Scrisoare către Gogol", Belinschi arată între altele că „publicul rus... vede în persoana scriitorilor pe singurii săi conducători, apărători şi salvatori împotriva autocraţiei, pra-voslavismului şi poporanitâfii". '*)
Situaţia din Rusia spre mijlocul şi în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, adică în perioada corespunzătoare aceleea pe care Lenin a caracterizat-o drept epoca în care „spiritul revoluţionar al democraţiei burgheze era deja pe cale de a dispare (în Europa), în timp ce spiritul revoluţionar socialist încă nu ajunsese la maturitate", se deoseDea de situaţia analogă în celelalte ţări ale Europei prin aceea că, în timp ce în aceste ţări ea a survenit după revoluţia burghezo-democratică, în Rusia revoluţia burghezo-democratică urma abia să se producă.
In consecinţă, atitudinea critică pe care au oglindit-o marii realişti clasici ruşi nu se putea limita doar la negarea unei rea-
*) Sub masca „poporanităţii" se ascundea de fapt, apologia iobăgiei.
lităţi prezente în numele unor idealuri depăşite şi trădate, ea implica în mod necesar şi afirmarea unor imperative revoluţionare, a căror complexitate constituia conţinutul acelei revoluţii „ţărăneşti burgheze" despre care vorbeşte Lenin în articolele sale despre Tolstoi. Critica realităţii prezente se împletea în mod organic cu căutarea înfrigurată, pasionată, a unei căi revoluţionare proprii de răsturnare a odiosului absolutism ţarist, cale care, după cum se ştie, a putut fi găsită abia atunci când în fruntea luptei revoluţionare s'a situat proletariatul socialist. Lenin arată că revoluţionarii ruşi „vîstradali" marxismul, adică l-au obţinut cu preţul unor nemaivăzute chinuri, căutări şi frământări. Realismul critic rus oglindeşte în tablouri artistice acest drum de căutări, măreţ şi chinuitor totodată.
însemnătatea realismului critic rus constă tocmai în aceea că, de fapt — indiferent dacă aceasta coincidea sau nu cu intenţiile deliberate ale scriitorilor — el conţinea şi o înflăcărată pledoarie artistică pentru soluţia revoluţionară propovăduită de democraţii revoluţionari.
„Regimul nostru este sfânt, perfect, clădit pe temelia cea solidă a virtuţilor omeneşti, care numai în cadrul lui se pot desvolta" — afirmau în fel şi chip susţinătorii ideologiei ţariste oficiale. ,, Nimic nu este mai înduioşitor — adăugau ei, decât priveliştea Rusiei patriarhale, cu „ sfintele" ei instituţii".
„Da ? —- le răspundea Gogol, sunt culmea perfecţiunii străvechile instituţii patriarhale? Bine! Poftiţi la teatru"... Cortina se ridică şi în faţa spectatorilor uluiţi apare faimoasa Rusie patriarhală cu sacrosanctele ei instituţii, ca de pildă : bătaia cu vergi în piaţa publică, mita devenită cheia de rezolvare a tuturor problemelor, Rusia în care fiecare oraş, după chipul şi asemănarea „imperiului", era transformat într'o moşie a lui Anton Antonovici Scvoz-nic-Domuhanovschii sau a vreunui alt primar, în care „statui" găsea cea mai desăvârşită întruchipare, în chipul poliţistului Derjimorda (ce păcat că nu pot fi traduse şi numele proprii ! Derjimorda : Tine mutra), judecătoriile erau  populate doar
30
MI HAI NOVICOV
cu cârduri de boboci de gâscă, iar în spitale bolnavii se înzdrăveneau ca muştele... Nu vă ajunge ? Răsfoiţi atunci „Sufletele moarte". O să găsiţi acolo o galerie întreagă de păstrători fideli ai „vechilor tradiţi patriarhale".
Acesta este sensul istoric, politic dacă vreţi, al satirei lui Gogol. Aşa cum 1-a descoperit Belinschi, numindu-1 pe Gogol -. „marele scriitor, care a contribuit atât de vajnic prin minunatele sale creaţiuni artistice şi adânc realiste la deşteptarea conştiinţei de sine a Rusiei, dându-i posibilitatea să se privească pe sine însăşi în oglindă".
Aceste cuvinte ale lui Belinschi se potrivesc fireşte întregului realism critic rus. Este evident că orice om cinstit, după ce a văzut în opera lui Gogol, iar mai târziu şi în cea a lui Turgheniev, Goncearov, Saltâcov-Scedrin, Tolstoi sau Cehov, ca într'o oglindă,! adevărata faţă a Rusiei „patriarhale", nu putea să mai creadă în pledoariile ideologilor oficiali, apărători ai absolutismului şi iobăgiei. El devenea un adversar al lor, un luptător împotriva lor. „Noi am ieşit cu toţii din „Mantaua" lui Gogol", spunea un mare scriitor rus. Şi aşa era. După „Mantaua" lui Gogol, lupta pentru om, pentru demnitatea şi fericirea lui, a ajuns în centrul literaturii, devenind principala bază tema-tico-ideologică a realismului critic. Iar literatura clasică rusă a veacului al XIX-lea a întruchipat în cea mai înaltă măsură această nouă cucerire în desvoltarea artistica a omenirii.
II
Dacă analizăm în ansamblul ei opera lui Caragiale, fără greutate putem să ne dăm seama că principala ei trăsătură caracteristică rezidă tocmai în înalta măsură în care răspunde atât cerinţelor realismului critic— aşa cum apar ele din aprecierile lui Marx şi Engels — cât şi definiţiilor lui Belinschi şi ale altor democraţi-revoluţionari ruşi.
Şi opera lui Caragiale este    o imensă oglindă. O oglindă a epocii sale. Caragiale s'a născut în 1852. Deci la 4
ani după înăbuşirea revoluţiei din 1848. El a apucat să cunoască doar în copilărie şi adolescenţă anii premergători Unirii şi domnia lui Cuza. De fapt Caragiale se formează ca om şi-şi începe drumul scriitoricesc deja în epoca „monstruoasei coaliţii", adică după 11 Februarie 1866.
Dacă privim retrospectiv România acelor ani, putem să ne dăm seama în primul rând că şi societăţii dela noi i se potrivea caracterizarea leninistă, făcută pe marginea „falimentului spiritual" al lui Herzen. Şi la noi oamenii înaintaţi ai timpului trăiau din plin drama „naşterii şi oglindirii aCelel epoci istorice mondiale în care spiritul revoluţionar al democraţiei burgheze era deja pe cale de a dispare (în Europa), în timp ce spiritul revoluţionar al proletariatului socialist încă nu ajunsese la maturitate".
De fapt, „spiritul revoluţionar al democraţiei burgheze" a fost înmormântat la noi odată cu trădarea de către burghezia, liberală a revoluţiei din 1848. Iar despre măcar un început de maturizare a spiritului revoluţionar al proletariatului nu se poate vorbi înainte de sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul celui de al XX-lea. Rămâne deci o întreagă perioadă istorică de câteva decenii, care nu este luminată de niciun program concret de luptă socială, dar în care lupta poporului continuă, cu atât mai înverşunat, cu cât şi loviturile pe care le primeşte poporul din partea claselor dominante devin din ce în ce mai grele. Condiţiunile de exploatare şi jefuire a masselor se înrăutăţesc mereu. In această epocă, protestul fierbinte al masselor înşelate şi batjocorite, refuzul lor de a accepta preţul „împăcării", pe spinarea lor şi numai a lor, între cele două „facţiuni" ale monstruoasei coaliţii, s'a oglindit puternic şi în opera scriitorilor : în versurile lui Eminescu şi povestirile lui Creangă, în ultimele scrieri ale lui V. Alecsandri, la Vlahuţă, Coşbuc, Slavici, şi evident în întreaga operă a lui Ion Luca Caragiale.
La noi în România, asigurarea condi-ţiunilor succesive pentru desvoltarea mai mult sau mai puţin nestânjenită a capitalismului s'a făcut pe calea reformelor. Laşă şi perfidă, burghezia nu le-a smuls
I. L. CARAGIALE, MAESTRU AL REALISMULUI CRITIC 31
stăpânilor feudali de ieri, ci fie că le-a cerşit, fie că le-a târguit.
Faimoasele contradicţii între exponenţii / ' politici ai moşierimii şi liberalii burghezi se rezolvau întotdeauna pe calea târgului. Ultimul şi cel mai scârbos a fost cei din 1866, când burghezia căpătase din partea moşierimii asentimentul de a nu se mai opune încetăţenirii sistemului „parlamentar" indispensabil desvoltării capitalismului, iar moşierimea a căpătat în schimb legea învoielilor agricole, adică, în fond, păstrarea neştirbită a principalelor privilegii feudale. Singurul păgubaş la acest târg a fost poporul.
De atunci începe propriu zis, „epoca monstruoasei coaliţii", caracterizată pe de o parte printr'un proces destul de rapid de desvoltare a capitalismului şi de acaparare a bogăţiilor ţării de către capitalul străin — englez, francez, american, belgian, olandez, ş.a.m.d. — iar pe de altă parte prin continua ascuţire a exploatării şi în consecinţă înrăutăţirea condiţiilor materiale de viaţă ale poporului muncitor, în special ale ţărănimii. Pe plan politic s'a consolidat aşa numitul regim parlamentar, ciuntit şi limitat, bazat pe „rotativa" dintre cele două partide aşa zise „istorice".
Desvoltarea capitalismului a însemnat desigur în viaţa ţării dintr'un anumit punct de vedere, un oarecare progres. S'au construit industrii noi, s'au desvoltat căile ferate, s'au creat o serie de instituţii corespunzătoare, necesare unui stat modern, s'a lărgit întrucâtva reţeaua de instituţii culturale, cât şi pătura cultă a poporului. Dar toate acestea, aşa cum se făceau şi' în măsura în care se făceau, purtau amprenta intereselor de clasă ale burgheziei şi ale moşierimii, nu se făceau deci pentru popor (aşa cum pretindeau bătându-se cu pumnii în piept politicienii timpului), ci împotriva poporului.
Desvoltarea relativ rapidă a noilor raporturi capitaliste a dus fireşte la o anumită lărgire a clasei burgheze. Un număr oarecare de reprezentanţi mai iscusiţi (aşi spune : mai pungaşi) ai micii burghezii, îmbogăţindu-se, pătrundeau în rândurile burgheziei. Totodată întreaga pătură a micii burghezii creştea numericeşte. A-
trasă mai ales prin mirajul posibilităţilor de îmbogăţire în sfera de influenţă a marii burghezii, mica burghezie constituia imensul rezervor de „clientelă politică" pentru partidele politice burghezo-moşiereşti. Totodată — deasemenea ca urmare a desvoltării raporturilor capitaliste şi a consolidării statului aşa zis „modern" — s'a lărgit şi pătura intelectuală. Şi pe această burghezie căuta s'o lege — prin cele mai variate mijloace de corupţie, persuasiune ideologică sau presiune politică, — de carul intereselor sale.
Folosind asemenea elemente noi, în desvoltare, coaliţia burghezo-moşierească, şi mai ales exponenţii ei ideologici şi politici, căutau să prezinte situaţia ţării, ca fiind într'un continuu progres pe calea „civilizaţiei". Toţi aceşti trepăduşi ai marilor moşieri şi bancheri treceau desigur cu vederea faptul că desvoltarea industriei şi comerţului se datora în primul rând invaziei capitalului străin, care transformase ţara într'o semicolonie, că în timp ce o pătură relativ subţire a populaţiei reuşea într'adevăr să se îmbogăţească, majoritatea imensă a poporului sărăcea mai rapid ca oricând, că faimosul „sistem parlamentar" funcţiona doar cu numele, că întregul aparat de stat, cu toate instituţiile lui „moderne", era putred şi corupt din cap până'n picioare, că „instrucţia publică" cu care se împopoţona pătura cultă burgheză era de fapt un amestec scabros de semi-docţie şi servilă ploconire cosmopolită în faţa „valorilor" culturii burgheze apusene, pornită deja pe panta decadenţei... Toate acestea desigur că le treceau cu vederea scriitorii şi politicienii burgheziei şi moşierimii. In schimb ei proslăveau „democratismul" constituţiei noastre (copiată „după cea mai democratică" din Europa şi menită să consfinţească pentru ţara noastră — după o expresie atât de des folosită de Caragiale — reputaţia de a fi considerată drept „o Belgie a orientului"), se extaziau în faţa luxului crescând al vitrinelor din Bucureşti (de atunci a primit capitala porecla „Parisul balcanic"), des-băteau în lung şi în lat cifrele statistice ale producţiei industriale pentru a demonstra „progresul" ţării, se umileau în
32
M I H A I NOVICOV
faţa cutărei sau cutărei instituţii culturale, create pentru a încărca cu câte un merit nou, blazonul cutărui sau cutărui ministru şi cântau osanale „civilizaţiei"... într'un cuvânt, scribii oficiali ai claselor dominante făceau tot posibilul pentru a dovedi că România a intrat în zodia unei mari prosperităţi, că o aşteaptă un „viitor de aur", că astfel au fost împlinite (ce sacrilegiu !) visurile luptătorilor patrioţi de altădată, că nimic nu mai poate abate „poporul" de pe drumul acesta al raiului capitalist şi că, în consecinţă, oricine nu recunoaşte „binefacerile culturii „moderne" trebue tratat ca un duşman al ţării.
Şi evident nu se poate spune că întreagă această propagandă sgomotoasă şi neruşinată rămânea fără efecte. Având la dispoziţie tot aparatajul necesar — tipografii, edituri, ziare, şcoala, biserica, etc. — denaturând şi falsificând fără ruşine datele realităţii şi istoria naţională, propaganda oficială a regimului burghezo-moşieresc reuşea să zăpăcească pe unii, să inducă în eroare pe alţii, şi mai ales să întunece perspectiva avântului revoluţionar de la 1848, într'o perioadă când „spiritul revoluţionar al proletariatului socialist încă nu ajunsese la maturitate".
Marele merit al scriitorilor fruntaşi ai timpului a fost că ei s'au opus cu prestigiul şi forţa talentului lor minciunilor propagandei oficiale, arătând cine sunt acei care se pretind a fi urmaşii generaţiei dela 1848 şi ce se ascunde de fapt sub suleme-neala frazeologiei lor :
„Iară noi ? — spune Eminescu — noi epigonii ?
„Simţiri reci, harfe sdrobite, Mici de zile, mari de patimi, inimi
bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter
inimic ;
Dumnezeul nostru : umbră, patria noastră:
o frază ;
In noi totul e spoială, totu-i lustru fără
bază ;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!
In aceste rânduri e demascare. Reducere la adevărata lor mărime a pretinşilor „con-
tinuatori" ai acţiunii de la 1848. Demascarea, dusă până la capăt, a micimii lor sufleteşti şi morale.
Demagogilor din partidele politice bur-ghezo-moşiereşti, tuturor profitorilor regimului „monstruoasei coaliţii", care acopereau afacerile lor murdare şi trădarea de ' ţară, cu frazeologie patriotardă, Eminescu le striga :
„Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă'n
colb de cronici Din trecutul de mărire v'ar privi cel
, mult ironici. Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne,
ca punând mâna pe ei, Să-i împărţi în două cete : în smintiţi
şi în mişei, Şi în două temniţi large cu de-a sila
să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni !
Astfel formula Eminescu un adevărat program de luptă a! scriitorilor din generaţia sa. Un atare program presupunea, am spune chiar impunea folosirea realismului critic. De aci s'a născut satira lui Caragiale.
Tabloului plin de cel mai searbăd optimism de paradă al propagandei oficiale burghezo-moşiei'eşti, Caragiale i-a contra-pus cu toată vigoarea talentului său un tablou real, adevărat, al societăţii burgiie-zo-moşiereşti din timpul său.
Entuziastului de circumstanţă, gata oricând să se umilească în faţa „celei mai democratice" constituţii, opera lui Caragiale îi răspundea :
— „Da ? Pretindeţi că faimosul vostru regim parlamentar oferă realmente poporului posibilitate de a-şi exprima voinţa ? Poftiţi, poftiţi la teatru, o să vedeţi acolo cum arată în realitate acest aşa zis regim „constituţional".
Capacitatea de a răsturna afirmaţiile mincinoase ale propagandei burghezo-moşiereşti numai prin zugrăvirea adevărului, constituie principala caracteristică a talentului lui Caragiale. In opera lui găsim câte un răspuns aproape la fiecare lăudăroşenie a oficialităţii, cum s'ar zice câte o „precizare" la fiecare tiradă a duş-
I. L. CARAGIALE, MAESTRU AL REALISMULUI CRITIC 33
manului. Opera lui Caragiale, pe drept cuvânt poate fi numită o neîntreruptă polemică cu guvernanţii zilei. Spirit pasionat, activ, veşnic frământat, căutător, Caragiale trăia cu deosebită intensitate viaţa poporului său. Iată dece aproape nicio latură a contrastului flagrant între ceeace pretindea că este şi face oligarhia burghe-zo-moşierească şi ceeace era şi făcea ea în realitate nu a scăpat ochiului său atent.
In atmosfera anilor de atunci, când capitalismul (în ţara noastră, unde începuse să se desvolte mai târziu) nu-şi îngropase încă cu desăvârşire veacul de aur, dar când semnele putrezirii sale începuseră deja să se arate, opera lui Caragiale, piesele, schiţele şi momentele sale., erau tot atâtea duşuri reci, leacuri minunate pentru aducerea la realitate a unor indivizi bolnavi de „optimismul lumii burgheze". Visul căpătuirii uşoare mai tulbura încă minţile neraţionale ale micilor burghezi, iluzia „prosperităţii" nu se risipise încă în capetele înfierbântate de priveliştea ademenitoare a atâtor îmbogăţiri rapide, poleiala „modernizării" mai ascundea încă, întocmai unei frunze de viţă, hidoşenia trupului chinuit de legislaţia şi măsurile administrative ale „monstruoasei coaliţii".
Dar în atmosfera tulbure a haosului creiat de goana generală după profit'şi chiverniseală, contururile adevărului, ale crudului adevăr prindeau a se preciza. Crizele, falimentele, răscoalele, desamăgirile, atâtea şi atâtea speranţe spulberate, atâtea şi atâtea conştiinţe frânte... Erau tot atâtea probleme care se impuneau cu logica inexorabilă a realităţii... Cereau răspuns... Mulţi însă preferau să nu-1 caute... Preferau să se prefacă că nu văd simptomele bolii incurabile... Cum se întâmplă adesea unui om beat... E atât de plăcut în berărie... Rotocoale de fum, amestecate cu aburii de alcool se împletesc cu acordurile nostalgice ale lăutarilor.. E cald şi gândurile se pierd într'o toropeală somnoroasă... Ce-i drept : din când în când mai svâcneşte câte o amintire trădătoare : chiria nu e plătită... băiatul şi-a rupt ultimii pantaloni... soţia e bolnavă, tuşeşte... doctorul a spus că e ceva sus-
3 — Viaţa Românească — c. 750
pect... banii, ultimii bani se duc... Şi omul răcneşte :
— Chelner, încă un sfert...
Totuşi parcă nu le-a gonit pe toate... A... mai este datoria aceea... şi supărarea şefului... Nu 1-a servit la timp... va pierde slujba...
— Lăutar, zi-mi ceva.
Melodia porneşte în timp ce capul cade greu pe mâinile încolăcite pe masă.. Parcă a reuşit să uite... Totul se pierde... E numai fum, căldură şi o toropeală atât de plăcută... Când deodată, o voce puternică îl trezeşte... E un prieten, dintre acei ce se pretind că ţin la tine, însă de fapt — din prietenie, zice el — totdeauna îţi strică cheful.
— Omule, ce stai aici! Iţi moare nevasta...
Şi totul s'a dus... şi aerul siniliu al cafenelei... şi toropeala căldicică şi sunetele cobzei... şi aburii din cap.
Realitatea apare în faţa omului în toată cruzimea ei.
Aşa a răsunat spre sfârşitul veacului trecut în cafeneaua proaspăt garnisită a României burghezo-moşiereşti, vocea plină de indignare şi revoltă a lui Ion Luca Caragiale.
Şi s'a clătinat puternic încrederea cetăţenilor turmentaţi în „valabilitatea ordinei existente".
Cetăţenii aceştia turmentaţi îşi făcuseră cu ajutorul propagandei oficiale numeroşi idoli şi cele mai variate iluzii. Satira lui Caragiale, realismul lui critic, au dărâmat şi au risipit multe din ele. Mai mult: şi azi, peste decenii, ea îşi păstrează toată valabilitatea ca o ilustraţie artistică pentru demascarea esenţei politice a regimului burghezo-moşieresc.
In ce constă esenţa parlamentarismului burghez ? Aşa cum ne învaţă Lenin, în „dreptul" ce se acordă cetăţenilor de „a hotărî odată la câţiva ani care membru al clasei dominante va reprima şi va strivi poporul în parlament".
Se poate o ilustrare mai vie a acestei teze decât „O scrisoare pierdută" sau schiţa „Telegrame" ?
Deosebirile aparente între „frazeologia" liberală şi cea conservatoare, între aşa zi-
34
MIHAI NOVICOV
sele „programe" ale celor două partide, aspectul sgomotos al „duelului" politic cu încriminări şi „demascări" reciproce, ar putea să înşele pe unii, să-i facă să vadă în această „luptă" politică semnele unei adevărate lupte de opinii, deci şi a posibilităţii acordate poporului de a alege, de a-şi manifesta voinţa.
Opera lui Caragiale, întocmai cum o cerea Engels, spulberă aceste „iluzii convenţionale".
„O scrisoare pierdută" este în acest sens o demonstraţie. O demonstraţie artistică, desigur, dar o demonstraţie. Ea demon-trează pe viu că între cele două partide (pe de o parte Trahanache şi soaţa sa, Tipătescu, Farfuridi et Co ; pe de altă parte Caţavencu, Popescu, Ionescu, popa Pripici etc. etc. etc.), nu există în fapt nici o diferenţă. Demonstraţia porneşte dela datele realului şi foloseşte numai datele realului. Spectatorul (mă gândesc la acelaş cetăţean oarecum dezorientat de priveliştea falsei prosperităţi din cafeneaua României burghezo-moşiereşti), găseşte în piesă ceeace şi el ştie foarte bine, ceeace 1-a făcut tocmai să se încreadă într'o anumită măsură în „valabilitatea" regimului parlamentar. El regăseşte „deosebirea" între cele două partide. Din discursul încâlcit al lui Farfuridi, se desprinde totuşi efortul supraomenesc de a bâlbâi ceva în legătură cu... moderaţiunea, „adică nu exa-geraţiuni". Caţavencu dimpotrivă e „ultraprogresist" şi „liber-schimbist". Adică întocmai aşa cum îşi închipuie cetăţeanul.
Dar Caragiale nu se mărgineşte la atât. Scriitorul nu spune numai asta. El introduce pe cetăţean şi în culisele „luptei" politice. Ii uşurează să desluşească clar şi acele lucruri care abia plutesc în atmosfera cafenelei burghezo-moşiereşti, dar de care cetăţeanul nu a devenit, poate, conştient pe deplin.
Adică dece Caţavencu este „ultra-pro-gresist" şi „liber-schimbist" ? Pentrucă vrea să devie deputat. Dar Farfuridi ? De ce e~-pentru cei „moderaţi, adică nu exa-geraţiuni" ? Pentrucă vrea să devie deputat.
Dar dece vrea să devie deputat Dl. Nae Caţavencu ? Târgul între Tipătescu şi Ca-
ţavencu ne lămureşte pe deplin şi în această privinţă. Dl. Nae Caţavencu respinge cele mai bănoase posturi ce i se oferă în schimbul locului în parlament. De ce ? Pentrucă deputăţia e şi mai bănoasă. Dar Dl. Farfuridi de ce vrea să fie deputat ? Din aceleaşi binecuvântate motive. Pentru ca ciolanul să nu ajungă pe mâna D-lui Nae sau a altui pricopsit. Iar „venerabilul" Trahanache ? De ce se oboseşte atât cu tot felul de cancanuri politice ? Pentru ca să rămână mereu preşedinte al celor mai diverse comitete şi comisii. Ca „să nu se ducă dracului tot giudeţul" („Telegrame").
Sfârşitul comediei spulberă şi ultimele neclarităţi ale situaţiei, dacă au mai rămas în mintea cuiva.
„Lovitura de teatru" dela urmă culminează demonstraţia cu un argument de nerăsturnat. Este „ales" Agamiţă Dandanache, „mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu". Figura lui întruchipează esenţa însăşi a parlamentarismului burghez. Şi într'adevăr : oare nu este suficient pentru un cetăţean (oricât de turmentat ar fi) să compare palavrageala presei burgheze despre „aleşii poporului" cu figura bâlbâitului rămas „fără coledz", cel cu scrisoarea „adevărată", nu plasto-grafiată, pentru ca să-i apară ca inevitabile „îndoielile" cu privire la valabilitatea atât a celor afirmate în presă cât şi a „sistemului" parlamentar ca atare, pentru ca să înceapă să desluşească în tabloul faimosului „parlament" adevăratul său conţinut — de a sluji ca instrument pentru chezăşuirea şi continua întreţinere a exploatării celor ce muncesc?.
Iată deci răsturnat unul din stâlpii de susţinere ai propagandei burghezo-moşiereşti, ai „optimismului de paradă" al reprezentanţilor oficiali sau neoficiali ai regimului.
Să considerăm şi un alt stâlp — pretinsul „patriotism" al burgheziei. Cât de mult ţinea ea, biata burghezie, la această iluzie ! Ce n'a făcut ca să demonstreze alegătorilor, adică „cetăţenilor turmentaţi" şi poporului în general, că alfa şi omega activităţii ei politice este... dragostea de ţară.  Cât de mult le plăcea caţavencilor
I. L. CARAGIALE, MAESTRU AL REALISMULUI CRITIC
35
să pozeze în patrioţi, să plângă cu hohote în adunări publice, atunci când se gândesc:
.....la ţărişoara mea... (plânsul 1-a biruit
de tot),la România... (plânge. Aplauze în grup)..."
Caţavencu îşi şterge însă repede lacrimile. Iar de „ţărişoara" lui îşi mai aduce aminte doar spre sfârşit, atunci când — pentru a evita un proces de drept comun — pronunţă un discurs în onoarea „adversarilor" săi politici.
Unul din stăpânii lui Caţavencu (deci şi mai iscusit decât el) este nenea Niţă din „Răsplata jertfei patriotice". Nenea Niţă nu e deputat, nici nu vrea să devie deputat. De ce să obosească ? Are doar de unde să plătească pe alde Caţavenci şi Farfurizi, să-i facă treaba acolo. Nenea Niţă se ocupă cu lucruri mult mai „importante" :
„A fost cuminte Nenea Niţă când a luat ţidula la mână... Pe când, mult mai târziu, in faţa Griviţei, batalionul de vânători spăla în sânge steagul mânjit în noaptea de 11 Februarie, Nenea Niţă, fruntaş al comerţului român, ca întreprinzător de furaje şi altele, încasa, în virtutea chitanţei cu data de 10 Februarie 66, partea-i cuvenită după luptele sale pentru răsturnarea tiraniei; în virtutea aceleiaşi chitanţe, Nenea Niţă lua apoi parte printre fericiţii subscriitori ai conversiei drumurilor de fier şi ai „Băncii Naţionale".
Astăzi, vechiul patriot are un otel nobiliar în Bucureşti, un echipaj blazonat şi câteva milioane; dânsul păstrează încă cu scumpătate bătrâna chitanţă, pe care o arată la toată lumea ca un pergament de nobleţe, pentru a proba câte sacrificii a ştiut el să facă odinioară, în vremuri grele pentru patrie...
Şi încă tot mai face: de exemplu, a subscris pentru monumentul lui Brătianu douăzeci de lei şi pentru al vânătorilor cinci. Totdeauna entuziast şi generos ca şi în ajunul lui 11 Februarie, nenea Niţă, cu calităţile lui de inimă, trebue să prospe-reze şi merită să fie stimat".
Admirabil portret ! înduioşător portret ! Cine nu-1 cunoaşte pe nenea Niţă, cel stimat de toţi ?    Cel cu subscrierea
pentru diferite iniţiative patriotice ? Dar oare într'adevăr până la Caragiale 1-a cunoscut lumea bine ? A cunoscut adică şi ceeace nu se vede, ceeace se ascunde în spatele subscrierilor patriotice ? Opera lui Caragiale risipeşte astfel şi mitul patriotismul burghez, face să apară ca inevitabile cel puţin „îndoielile" cu privire la sinceritatea acestui patriotism.
Tot ea ne ajută să vedem clar şi cealaltă faţă a „patriotismului" — faimosul „exclusivism naţional". Caţavencu perorează împotriva străinilor pentrucă toţi faliţii sunt străini, iar celebrul pedagog de şcoală nouă, admirabilul Mariu Chi-coş Rostogan elaborează până şi statutele „românilor verzi" (ce sinistră, dar tot odată şi ce genială previziune), statute în care se spune negru pe alb :
„Un neam nu poate avea vrăjmaşi în propriile sale defecte: vrăjmaşii lui sunt numai şi numai calităţile altor neamuri".
Sau :
„Prin urmare, un neam trebue să aibă veşnic groază de celelalte, deoarice existenţa unuia nare altă condiţie decât compromiterea complectă a altuia".
De bună seamă că în niciun statut (până la „Garda de fier", fireşte) lucrurile nu se spuneau pe nume, chiar aşa, pe şleau. Dar oare în fond nu se spunea acelaş lucru ? Şi n'avem nevoe să mergem prea departe după exemple. Oare pretenţia imperialismului american de a apăra spaţiul atlantic în Coreea, pe Nil, în insulele Spitz-bergen şi pe malurile veşnic îngheţate ale Oceanului antarctic, pretenţia lui de a construi peste tot, pe pământuri streine bazele sale, de a trimite peste tot trupele sale, de a distruge peste tot industriile locale pentru a putea desface mărfurile sale, de a sugruma cultura naţională pentru a difuza în locul ei erzatz-cultura sa, oare toate acestea nu sunt întocmai (îmbrăcate într'o haină verbală de circumstanţă), revendicările D-lui Mariu Chicoş Rostogan ?
„Exclusivistul naţional" de pe timpul lui Caragiale scria :
„Art. 4. Membrii de orice sex şi etate ai Societăţii „Românii verzi" sunt datori să urască tot ce e străin şi tot ce e dela stră-
36
MI HAI NOVICOV
ini, tot ce nu e român verde sau tot ce nu e dela român verde". Şi apoi :
„Art. 9. Se exceptează deia această regulă capitalurile neromâneşti".
Ar subscrie oare (în mod oficial) vreun naţionalist, de orice neam şi de orice speţa aceste cuvinte ? Evident că nu. Dar există oare, undeva pe pământ vreun naţionalist, de orice neam şi de orice speţă, care să nu procedeze întocmai după prescripţiile D-lui Mariu Chicoş Rostogan ? Care nu s'ar simţi oare vizat de satira lui Caragiale? De pildă, dacă s'ar tipări azi în Iugoslavia chinuită de banda lui Tito, această schiţă a lui Caragiale, nu s'ar simţi oare şi Tito şi toată banda lui, cum se zice : cu musca pe căciulă ? Nu ar apare oare şi mai evident câtă valoare are toată pălăvrăgeala lui Tito despre „drumul deosebit al Iugoslaviei ?".
Tematica operei lui Caragiale e foarte variată, extrem de multilaterală. Am putea continua deci şirul exemplificărilor, referindu-ne la orice altă temă, la oricare alt sector al sistemului de exploatare bur-ghezo-moşieresc. Peste tot am găsi aceeaşi uimitoare capacitate de a demonstra minciuna, făţărnicia şi corupţia burgheziei, prin confruntarea nimicitoare între ceeace vrea să pară şi ceeace este în realitate .
Iată doar câteva pilde încă :
Familia burgheză. Ce sacrosanctă instituţie 1 Lăcaş de cultivare a celor mai înalte calităţi morale! Nu vroia oare ramolitul hitlerist francez Petain să facă din ea „baza" întregii societăţi ? Şi oare nu pare ea aşa, dacă o priveşte de afară un ochiu neiniţiat ? Exact. Pare sau mai precis vrea să pară culmea moralităţii. Dar în realitate ? Iată doar câteva tablouri luate la întâmplare din opera lui Caragiale :
Tipătescu trece drept cel mai bun prieten al lui Trahanache. Tot el este amantul soţiei lui Trahanache. Coana Joiţica îl „iubeşte" pe Tipătescu (Fănică) dar nici prin gând nu-i trece să-1 lase pe Conu Zaharia (că de... nu e atât de bogat Fănică).
Jupan Dumitrache, Titircă Inimă-Rea, turbează de mânie, e în stare să „intre la cremenal", bănuind că un „coate-goale" sau un „maţe-fripte" a atentat la „onoarea
Iui de familist". El însă, nici nu bănuieşte că această onoare e pângărită de omul lui de încredere, viitorul părtaş al afacerii.
Domnul Manolache Guvidi îşi aranjează afacerile şi se îmbogăţeşte mereu vânzând cu ridicata şi cu deamănuntul cinstea soţiei. Deaceea e socotit de prieteni un „om cu noroc".
Cam aşa procedează şi Iancu Verigopu-lo. El n'are nevoe de bani, pentrucă în fiecare seară soţia îi aduce alte „mici economii".
Iar acum să vedem cum se face educaţia copiilor în aceeaşi minunată familie burgheză. Să privim întâi de departe. Ii putem vedea oriunde : în parc, pe stradă, în tren... Ce grup minunat ! Bunica, mama şi băiatul... Trei generaţii !... Simbolul continuităţii !... Ce liniştiţi şi ce fericiţi sunt... Numai oamenii cu conştiinţa curată pot să zâmbească atât de candid... Mai ales băiatul... Ce drăgălaş !... un tablou !... Ce costum splendid, ce obrăjiori !... Cetăţeanul care priveşte de departe se umple de umilinţă şi de împăcare sufletească ; fie că o vrea sau nu, dar se pătrunde de respect pentru idila familiară burgheză, iar prin ea, cine ştie, poate şi pentru clasa burgheză...
Caragiale însă îl ia de mână şi-1 îndeamnă :
— Dece stai atât de departe, vino mai aproape, să auzim ce vorbesc cei trei...
Zis şi făcut. Şi cetăţeanul devine părtaş fără voie la aventurile domnului Goe, cel dus la Bucureşti la 10 Mai ca să nu rămână repetent, îmbrăcat şic în costum de „mariner", mama şi bunica amândouă „proaste" (după propria lui apreciere), ajuns în captivitate într'o toaletă şi răspunzător în cele din urmă de o oprire cu totul neprogramată a trenului...
Iar dacă, dragă cetăţene, nu eşti încă edificat, n'ai decât să faci o vizită părinţilor unei asemenea odrasle. Cine ştie, poate că-ţi va turna şi dumitale dulceaţă în galoşi ?
Tot astfel apare în adevărata ei lumină şi şcoala burgheză. Ce ştie despre ea cetăţeanul ? Sau mai degrabă ce află despre ea prin intermediul propagandei oficiale ? Că este o instituţie venerabilă, că acolo se
I. L. CARAGIALE, MAESTRU AL REALISMULUI CRITIC 37
predau cele mai variate ştiinţe şi discipline (Bătrânul Budulea a lui Slavici se temea ca nepotul său să nu se tâmpească la şcoală de prea multă învăţătură). Cetăţeanul are deasemenea cel mai profund respect pentru dascălii dela şcoală, mai ales pentru acei care pe lângă treaba lor simplă, obişnuită, mai desfăşoară şi o oarecare activitate publică, inventează şi niscai „teorii" sau „metode" noi...
— Mari oameni 1 exclamă cu evlavie omul prostit. Apoi strânge ultimii bani ca să-şi trimeată şi el băiatul la şcoală.
Şi cum să nu fie stupefiat şi extaziat cetăţeanul ? Dacă aude asemenea fraze:
„Materia in jenăre e doar ceva, mă rog, carele nu există, ci e mai apoi numa o'n-suşire a lucrului în sine, carele iaşte o enerjie, care nu se ştie, şi pe care semper ignorabimus !"
Nouă, astăzi, cuvintele acestea ale D-lui Mariu Chicoş Rostogan ne par foarte cunoscute şi într'un fel actuale. E vechea gogoriţă a filosofiei idealiste, de atâtea ori zdrobită de materialişti şi scoasă de la naftalină de către reacţiune. Oare nu tot de ea se agaţă şi scutierii ideologiei de astăzi ai imperialismului american ?
Insă pentru cetăţeanul simplu de pe timpul lui Caragiale, lucrurile nu erau deloc atât de clare. El era gata — în ignoranţa lui — să recunoască în persoana oricărui Rostogan, o mare somitate ştiinţifică. Mai ales dacă acesta se mai pretindea de a fi şi inventator al celei mai noi şcoli pedagogice „intuitive". Şi cetăţeanul n'avea de unde să obţină infirmarea încrederii sale, căci n'avea de unde să ştie cum se comportă idolul lui savant în clasă, că în timp ce copiii săraci sunt puşi să numere pe rând pe toţi domnii ţării româneşti, toate numerele complexe şi toate râurile Europei („Cănuţă om sucit"), copiilor de burghezi şi ai politicienilor burghezi li se dă posibilitatea să-şi etaleze „cunoştinţele" într'un fel cu totul deosebit.
„Profesorul — No! acuma... noi, Românii, musai doară să seim pe cum că: ghe unghe ne tragem noi?... ghe unghe... spune !
Elevul (energic) — De la Traian, dom'le. Profesorul (făcând cu ochiul inspectoru-
lui care stă în admiraţie). — Şi cine era Traian ? .
Elevul — El era un om bun!
Profesorul (emoţionat) — Bun, drăguţul ghe el, zic zău lui dumnezeu, bun... Şi cu cine s'a bătut el ?
Elevul (grav) — Cu turcii!
Profesorul (râzând cu mult chef) — Pe dracu : Că-z unghe erau turcii până atunci în Europa... Mai târziu doară apoi s'o ghes-coperit turcii... (puternic) Cu dacii, mă!
Elevul (mai tare) — Cu dracii!
Profesorul — Că zic zău lui dumnezeu că cu draci s'o bătut! Dar mal apoi, Şef an cel Mare şi Michaiu-Bravul cine au fost ?
Elevul (mândru) — Ei erau oameni buni.
Profesorul (aprobând cu tărie) — Buni mă!... şi s'au bătut...
Elevul (cu multă mândrie naţională) — Cu dracii!
Profesorul (entuziast) — Cu dracii! zic zău lui dumnezeu! Merji la loc!... Bravo, prostovane (către inspector, care e transportat) Că-z ăsta doară iaşte un şcolar emininke!
Inspectorul — Are şi mult talent!"
Şi am putea continua mereu cu exemple. Unul câte unul se răstoarnă idolii... Se risipesc iluziile... Ca un tunet răsună în cafeneaua României burghezo-moşiereşti vocea lui Caragiale :
— Omule ce faci ? îţi moare nevasta...
Se scoală omul... Aburii s'au dus... Realitatea îi apare în faţa ochilor spălată de sulemeneală. Se scoală şi porneşte... Porneşte în căutarea răspunsului... Pentru a-1 găsi în cele din urmă în cuvintele pline de vigoare ale adevărului cel nou adus de clasa muncitoare.
Astfel a participat şi realismul critic al lui Caragiale la pregătirea condiţiilor ideologice necesare naşterii şi desvoltării mişcării muncitoreşti socialiste în ţara noastră.
Căci perioada în care a trăit, şi a creat Caragiale se caracterizează tocmai prin aceea că în a doua parte a ei (în jurul anului 1900) rolul politic al clasei muncitoare începe să crească. In ciuda faptului că a fost mereu trădată de conducătorii partidului socialist (fie ei „generoşi" sau oportunişti) clasa muncitoare se afirmă tot mai mult în arena luptelor politice ca cea
38
MIMAI  N O V IC O V
mai înaintată forţă socială. Influenţa ei asupra lui Caragiale a determinat pe marele scriitor să nu se limiteze la reprezentarea artistică a protestului, ci să-1 afirme şi pe o cale directă. Astfel satira artistică s'a întregit cu pamfletul. Iar pamfletul ajută incontestabil la înţelegerea în adâncime a satirei.
In 1907, zguduit de răscoală şi mai ales indignat şi revoltat în faţa priveliştei sângeroase a reprimării, Caragiale scrie cunoscutul său articol „1907, din primăvară până'n toamnă". Acolo, după ce analizează rând pe rând diferite laturi şi aspecte ale regimului „curat constituţional", scriitorul ajunge la următoarea, desemenea prea cunoscută, concluzie :
„Asta în ţara românească, se numeşte cu tot seriosul, sistemă democratică... Şi oligarhia asta, semicultă sau, în cel mai bun caz, fals-cultă, pe cât de incapabilă de producţie utilă ori de gândire, pe atât de lacomă la câştiguri şi onoruri, îşi arogă puterea întreagă a statului: cu o crudă şi revoltătoare neobrăzare, ea tăgădueşte ţăranilor (imensei mase, supusă şi cuminte producătoare a avuţiei naţionale), sub pretextul ignoranţei şi lipsei lor de maturitate politică, orice drept de amestec, fie măcar pur consultativ, la cârmuirea intereselor lor, la dirijarea destinelor lor. împărţită în două bande ce se numesc cu pretenţie „istorice" — liberali şi conservatori — bande mai nesocotite decât nişte seminţii barbare în trecere, fără respect de lege, fără milă de oameni, fără frică de Dumnezeu — această oligarhie legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe cari le-a făcut eri, preface mâine legile făcute azi, ca poimâine să le calce şi pe acelea, fără spirit de continuitate şi fără altă sistemă decât numai împăcarea momentană a excluzivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizaţiuni numită aci democratice".
Fraza de mai sus ar putea fi considerată drept enunţul teoremei. Iar întreaga operă a lui Caragiale drept o măiastră demonstrare artistică a ei.
III
Dece este atât de convingătoare această demonstraţie artistică a lui Caragiale ? Dece
duce în mod inevitabil pe cititor la necesitatea de a-şi retrage încrederea „iluziilor convenţionale" şi de a pune la îndoială valabilitatea ordinei existente, adică a sistemului politic burghezo-moşieresc ca atare? Tocmai datorită măestriei şi consecvenţei cu care mânueşte Caragiale arma realismului critic. In opera lui Caragiale veridicitatea, această condiţie de bază a realismului în general, nu este stăvilită de niciun compromis. „Totul constă aici — întocmai aşa cum o cerea Belinschi — în redarea tipurilor, iar idealul nu este conceput ca o înfumuseţare (ca o minciună, adică), ci ca o corelaţie între diferite tipuri create de el, (Belinschi vorbea de Gogol, însă cuvintele se potrivesc de minune şi lui Caragiale), în conformitate cu ideea pe care doreşte s'o desvolte în opera sa".
In lumina acestui citat apare ca evidentă greşala pe care o făcuse Gherea afirmând că opera lui Caragiale este lipsită de un înalt ideal social. Greşala aceasta a lui Gherea e firească.
„O influenţă nefastă a exercitat asupra mişcării muncitoreşti din România, — spune tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej in raportul său „30 de ani de luptă a Partidului sub steagul lui Lenin şi Stalin", — concepţia neo-iobăgistă a lui Dobrogeanu-Gherea. Deşi la începuturile activităţii sale a formulat platforma de revendicări general-democratice a cercurilor muncitoreşti, iar în activitatea sa pe tărâmul criticii literare a combătut concepţiile ideologilor reacţiunii (Maiorescu şi alţii), Gherea aduce în sânul partidului socialist idei menşevice, oportuniste, criticate şi nimicite la vremea lor de Lenin".
In măsura în care a combătut concepţiile ideologilor reacţiunii (Maiorescu şi alţii), Gherea, zdrobind teoriile „comicului pur", a reuşit să scoată în evidenţă şi cu multă competenţă, conţinutul social al operei lui Caragiale. Dar tocmai datorită obtuzităţii sale menşevice, n'a putut să vadă cum creşte din acest conţinut, înaltul ideal social, adică chemarea Ia răsturnarea sistemului Trahanachilor şi Caţavencilor. Gherea n'a putut să-1 vadă tocmai pentrucă el contrazicea întreaga practică reformistă şi oportunistă a sa.
A.
l l. caragiale, maestru al realismului critic
39
Evident, nieăeri în creaţia artistic Im Caragiale acest ideal nu este formulat ex-p,   t Ba mai mult: atunci când n pam-1 tele şi articolele sale Caragiale încearcă ^formuleze idealul, el greşeşte, adesea ajunge la concluzii care ne par astaz, ana- . conice şi chiar inadmisibile.   Aceasta mamă că opera artistică a lui Caragiale esîe cu mult superioară convingerilor pontice afirmate de el. Un motiv m plus de a cerceta în adâncime cauzele acestei înălţimi sociale a operei lui Caragiale. ' Dacă ne gândim la cuvintele lui Engels, citate la începutul acestui articol şi anume că în acea epocă o operă literara «şi îndeplinea misiunea socială de cntica a societăţii, chiar fără să ofere o soluţ.e directă   ba  în   anumite  împrejuiari, chiar ără'să se declare făţiş de partea cu.va, dacă analizăm apoi în lumina acestor cuvinte opera lui Caragiale, vom putea sa ne dăm seama uşor că ea (ad.ca opeia lui Caragiale) constitue un exemplu tipic căruia trebue să i se   aplice cuvintele lu,
EllNici o soluţie directă nu este cuprinsa în opera lui Caragiale, dar ţâşneşte dm ea din felul cum sunt redate tipurile şi cum e înfăţişată corelaţia dintre ele.
In aceasta constă măreţia operei Im Caragiale, prin aceasta s'a valorificat uriaşul său talent.
Putini sunt scriitorii în literatura noastră 'care au lăsat atâtea tipuri devenite proverbiale, intrând în conştiinţa sociala, în vorbirea oamenilor.
Când vrem să   ridiculizăm   pe cineva pentru zelul prea mare cu care apară pa"     ternitatea unor  realizări îndoelmce, noi ripostăm: „adică ce vrei tu, să avem şi noi faliţii noştri ?" Dacă ne revolta caracterul încâlcit al vreunei argumentări, teama cuiva de a se pronunţa clar pentru o părere sau alta, noi spunem: „adică ori să se revizuiască dar să nu se schimbe nimica ori să nu se revizuiască, dar atunci sa se schimbe pe ici, colea, în părţile esen-
Prezenta unor scene întregi din opera lui Caragiale în conştiinţa oamenilor e atât de mare, încât adeseori atunci cane. voim să spunem pur şi simplu că într un
arumit  sector realizările sunt nule, noi numim „sublim", subînţelegând în mintea noastră un întreg citat din d.scursu u   Caţavencu   despre   industria roman care „e admirabilă, sublimă putem zice dar lipseşte cu desăvârşire".
Exemple asemănătoare s'ar putea extrage şi din alte lucrări. Iar daca negata la întreaga operă .lui Caragia le 1. bogăţia ei de idei, la forţa cu care ^ întotdeauna numai şi numai pnn uda sarea veridică a raporturilor reale idealuri Sât de mari, va trebui în prunurând să scoatem în evidenţă ca aceasta for a a
stică de convingere este o consecinţa <1. rectă a subordonării totale a formei şi a toacelor de expresie faţă de conţinu social al operei. S'a afirmat ş> pe die cuvânt  că I. l. Caragiale este un mare mustru   al  compoziţiei.  Intr'adevar fiecare bucată a sa, - He ca e vorb   de di a mă sau de proză - îţ» da senzaţiunu. lucru desăvârşit, la care nu poţi sa adaugi nimic şi dela care nu poţi să sustragi nimic fără să-i alterezi frumuseţea.
lată   de pildă, istoria nefericitului Anghelache. El e principalul, mai precis :^u-nicul erou al povestirii. Subiectul schiţe e tragica lui soartă. Insă dupa ce pleacă spărgând paharul, din berărie,  nu-1 mai reveLi decât la sfârşit de tot ş, .tune nu pe Anghelache, ci doar cadavrul lui, la morgă. Şi totuşi el este acela care conduce acţiunea. Urmărind înfriguratele căutări nocturne ale celor trei prieteni impiegaţi iar apoi etapele succesive a'e inspecţiei ' controlul registrelor, nedumerirea provocată de absenţa casierului, ş.a.m.d., aflam tot ce trebue să ştim şi despre viaţa sa. Dacă   era   Anghelache   nu   se întâmpla nimic ce ar putea justifica o cons rucţ.e literară  Şi, neîndoios, tocmai aceasta absentă a personajului principal trezeşte şi interesul încordat al cititorului şi simpatia lui pentru personaj. Caracterul lui Anghelache se conturează prea puţin din singura scenă la care este prezent. Izbucnirea din berărie nu este cu nimic concludenta în acest sens. Ea s'ar putea petrece cu oricare  funcţionar  cinstit  pus  în situaţia lui Anghe'ache.   Dar cât de complect se conturează caracterul după aceea, prin
40
MIHAI NOVICOV
intermediul personagiilor secundare ! Mişcările lor ne permit parcă să reconstituim viaţa şi caracterul lui Anaghelache : bun fiu şi bun frate, drăgăstos şi moale în familie, corect Ia slujbă, bun camarad, fără ambiţie prea mare, dar săritor la nevoie, el ştie şi să petreacă din când în când, dar cu măsură, ca Ia toate... într'un cuvânt, un om dintre aceia la care fiecare cunoscut, se gândeşte cu plăcere, dorindu-i din inimă viaţă lungă şi spor la toate.
Şi totuşi Anghelache moare... Este limpede că în cazul în care scriitorul n'ar fi reuşit — prin arta sa — să nil descrie atât de complect pe Anghelache, atunci şi semnificaţia morţii sale s'ar reduce la un fapt divers; la o întâmplare nefericită desigur, tragică chiar, dar, totuşi, o simplă întâmplare...
Iată însă cum, relatată de Caragiale, întâmplarea creşte în semnificaţie, în proporţii nebănuite ;
— Dece?.....     dece, nene Anghelache? a
întrebat plângând ca un prost cel mai tânăr.
Şi întrebarea stărue : Dece ?
„Dar nenea Anghelache, cuminte, n'a vrut să răspundă".
Şi nici n'ar putea. Răspunsul însă ţâşneşte singur în mintea cititorului : pentrucă regimul şi aparatul lui de stat, unde lucra ca o rotiţă Anghelache, este un regim barbar, bazat pe dispreţul total faţă de sufletul omului, un regim care distruge omul. Deci: toţi aceia care aţi rămas înduioşaţi şi întristaţi de moartea tragică a bunului şi simpaticului Anghelache, dacă vreţi să salvaţi de o soartă asemănătoare pe toţi ceilalţi Anghelachi atât de buni şi simpatici vouă, puneţi-vă umărul la lupta împotriva regimului strivitor de oameni ! Aceasta e chemarea, pătrunsă de cel mai adânc umanism, pe care o degajă opera. Iar compoziţia lucrării se ridică la marea ei înălţime artistică, tocmai pentrucă e susţinută de un fond de idei atât de înalte.
In „Telegrame", Caragiale reuşeşte să redea numai prin înşirarea textelor a 28 de telegrame (câteva pagini din carte) atâtea întâmplări din viaţa unui grup de personagii, încât numai pe baza celor re-
latate de scriitor s'ar putea construi azi şi un scenariu de film şi o piesă de teatru şi chiar un   roman.   Toate personagiile scandalului din respectiva    urbe moldovenească — şi cei trei Gudurau, şi frumosul Radu Gregoraschco, şi venerabilul său unchi, şi madam Atenaisa Perjoiu şi chiar ministrul, nemaivorbind de procororul, cel „plecat mănăstire maici chef", — se conturează cu caracteristicile lor individuale din simpla lectură a telegramelor. Şi aici perfecţiunea   artistică este susţinută în primul rând — în afară, evident, de talentul scriitorului — de adâncul conţinut social, de profunzimea ideilor. Dacă întâmplarea — aşa cum se   conturează ea din textul telegramelor — ar fi redusă la un simplu scandal cu dedesubturi, fie ele şi „picante", este evident că în niciun fel personagiile nu  s'ar putea  contura. Dar tocmai pentru că nu raporturile personale, incidentale,   ci   raţiunile   „politice" complică şi desleagă totodată intriga, personagiile devin    familiare   cititorului. „Telegrame" este o schiţă, în care   odată cu peripeţiile unui    scandal oarecare, ni se înfăţişează şi un larg şi multilateral tablou al societăţii burghezo-moşiereşti. Este aceeaşi „luptă electorală" ca şi în „ O scrisoare pierdută", completată   doar prin intervenţia ministrului şi tronului, instituţii ce-şi justifică rostul de „conducere" doar prin abilitatea cu care aplanează asemenea conflicte, ca „să nu se ducă dracului giudeţul" tocmai în ajunul alegerilor ; adevăratul    stăpân e însă moşierul general Gregoraschco, bineînţeles, „mare patriot", căruia îi e ruşine de numele lui românesc; iar despre morala şi „cultura" acestei lumi vorbesc, mai mult decât elocvent, şi motivul real al scandalului (disputa în jurul unei paraferne de 2000 de lei) şi motivul absenţei procurorului din oraş şi scenele palpitante   din   piaţa   Independenţei şi schimbul de vorbe ,,triviale incapabile a vi le reproduce", etc., etc.
Tabloul nu este numai desgustător ci şi edificator. El sugerează cu multă forţă de convingere ce este de fapt faimosul „parlament" burghezo-moşieresc. Dacă oamenii care îşi dispută reciproc locurile în acest    parlament se conduc în toate ac-
1. L. CARAGIALE, MAESTRU AL REALISMULUI CRITIC
41
ţiunile lor — fie ele politice sau nepolitice — doar după interese personale de îmbogăţire, înşelăciune şi hoţie (ca alde Gudurau sau Gregoraschco, atunci evident un parlament constituit din asemenea oameni nu poate fi decât un instrument colectiv de îmbogăţire, înşelăciune şi hoţie, o pârghie necesară claselor dominante pentru exploatarea celor ce muncesc.
Iată cât de profunde şi variate sunt concluziile ce pot fi trase după lectura unei schiţe de câteva pagini a lui Caragiale. Măestria scriitorului se defineşte ca iscusinţa de a prezenta prin tablouri concise, desăvârşit lucrate, ale vieţii umane, problemele de mare interes obştesc. Ori, aşa cum reiese şi din definiţia dată de Belinschi, această măestrie ■— de. a transmite conţinutul de idei numai prin tipuri şi corelaţii între tipuri — este măestria realismului critic.
In opera lui Caragiale toate elementele de compoziţie ale unei opere literare — şi subiectul şi caracterizarea personagiilor prin diverse trăsături individuale, şi descrierea, şi dialogul, şi peisajul şi limba — contribue la scoaterea în evidenţă a conţinutului de idei.
In istoria literaturii mondiale (până la realismul socialist), perfecţiunea cea mai înaltă în această capacitate a literaturii de a transmite idei mari numai prin intermediul imaginilor din viaţă, o atinsese literatura clasică rusă. Am văzut în prima parte a acestui articol că această particularitate a literaturii clasice ruse are la bază gradul înalt în care literatura participase la lupta de eliberare a poporului de sub jugul absolutismului ţarist.
Cercetând opera lui Caragiale putem găsi în ea numeroase afinităţi tematice şi de compoziţie chiar cu unii reprezentanţi de frunte ai literaturii clasice ruse ca Gogol, Saltâcov-Scedrin, Tolstoi, Cehov. Cercetarea în amănunt a acestor afinităţi depăşeşte cadrele studiului nostru. Ea singură merită un studiu special.
Noi ne mărginim a menţiona doar această înrudire ca încă o dovadă a locului de frunte pe care îl ocupă Caragiale în istoria literturii noastre ca realist critic.
Afinitatea dintre opera lui Caragiale şi o serie de scriitori clasici ruşi se explică, desigur, pe de o parte, prin influenţa pe care a exercitat-o literatura rusă asupra literaturii noastre în ansamblu. Este în deobşte cunoscut că dela Donici, Negruzzi şi alţii scriitori ai generaţiei dela 1848 şi până la romanul realist din veacul al XX-lea, această influenţă trece ca un fir roşu prin întreaga desvoltare a literaturii noastre. Nu încape îndoială că şi opera lui Caragiale s'a resimţit de ea. Caragiale 1-a cunoscut pe Gogol; apoi, după propria sa mărturisire, a fost pasionat de măestria lui Turghenev, de profunzimea lui Tolstoi. Insă dincolo de influenţa literaturii ruse, realismul critic al lui Caragiale îşi trage seva în primul rând din condiţiunile concrete ale vieţii sociale, politice şi economice dela noi, din participarea deosebit de intensă a scriitorului la viaţa ţării.
Aceste date istorice concrete ale ţării noastre, date pe care le-a oglindit opera lui Caragiale, au avut desigur unele trăsături asemănătoare cu cele din Rusia, dar au avut fireşte şi trăsături deosebite, specifice numai ţării noastre. Marea originalitate a operei lui Caragiale rezidă în puterea cu care a ştiut să sesizeze şi să reflecte tocmai aceste trăsături specifice.
Dintre trăsăturile care apropie opera lui Caragiale de literatura clasică rusă, foarte însemnată este între altele, profunzimea umanismului.
Opera lui Caragiale este o operă satirică. In consecinţă ea este populată în primul rând de personagii reprezentative pentru obiectul satirei, adică de indivizi şi odioşi şi ridicoli totodată. Caragiale denunţă imoralitatea şi putreziciunea societăţii burghezo-moşiereşti în primul rând prin intermediul acestor personagii, prin acţiunile lor, acţiuni care nu pot să nu aibă efecte dezastruoase asupra stării imensei majorităţi a populaţiei. Dar opera lui ■ Caragiale nu ignoră nici pe cei care au avut de suferit urmările „politicii" duse de alde Trahanache, Caţavencu, Tipătescu, Gudurau, Guvidi, nenea Niţă ş.a.m.d. Mizeria şi suferinţa omului simplu, ca cealaltă faţă a imaginii societăţii burghezo-moşie-
42
MI HAI NOVICOV
reşti şi-a găsit şi ea în satiricul Caragiale un genial interpret. In special spre sfârşitul vieţii, când desvoltarea capitalismului în epoca imperialistă a făcut să apară şi mai ascuţit contrastul între cei doi poli ai societăţii burgheze, Caragiale s'a îndreptat tot mai des spre zugrăvirea suferinţei umane ((,In vreme de război", „O făclie de paşti", „Cănuţă om sucit" şi altele). Astfel în opera lui Caragiale apar întruchipaţi în imagini şi caractere — atât proftorii sistemului burghezo-moşieresc, de jaf şi exploatare, ţintuiţi de stâlpul infamiei prin acţiunea de demascare a scriitorului — cât şi oamenii simpli, oneşti şi nefericiţi, în numele cărora şi pentru fericirea cărora este dusă acţiunea demascatoare.
Cât de convingător este în acest sens chipul lui Cănuţă „om sucit", devenit proverbial pentru „ciudăţeniile" lui, tocmai pentrucă se încăpăţânează să rămână umil şi cinstit, vrea cu tot dinadinsul să le rabde pe toate şi, doar atunci când paharul suferinţelor se umple peste măsură, aşa, dintr'odată (de, ca... un om sucit) — se revoltă.
Dar neîntrecutul tablou al suferinţei umane din „O făclie de Paşti"! Câte nu s'au scris despre această capodoperă, despre acest giuvaer al literaturii române! Câte explicaţii, care de care mai năstruşnică, nu s'au dat pentru a se arăta ce stă la baza ei ! Câte fire de păr nu le-au tăiat în patru diferiţi amatori ai explicaţiunilor psihologiste, atunci când, tocmai ca în cunoscuta fabulă a lui Crîlov, — caseta se deschidea simplu. Căci principala trăsătură caracteristică a nuvelei, principalul sentiment pe care-1 stârneşte este dragostea de om — reflex al imensei dragoste de om a lui Caragiale, al compătimirii lui adânci pentru tot ce este suferinţă umană. Şi Leiba Zibal, şi argatul Gheorghe sunt de fapt oameni umili şi necăjiţi. Iar dacă au devenit, unul contra altuia, eroii unei sguduitoare drame, răspunderea pentru tragismul situa iei nu poate fi aruncată nici în spatele unuia, nici în spatele celuilalt, ci de răspuns, trebue să răspundă tot aceia care pentru meschinele lor interese schimonosesc sufletele oamenilor. „O făclie de paşti" este
o înflăcărată pledoarie artistică împotriva antisemitismului.
Astfel, înfăţişând ambele capete ale contradicţiei de neîmpăcat din societatea bazată pe exploatarea şi batjocorirea omului, realismul critic al lui Caragiale se ridică până'n culmile literaturii presocialiste. In unele lucrări ale lui Caragiale (ca în schiţa „Arendaşul român", de pildă), exploatatorul şi exploatatul sunt .puşi faţă în faţă. Strigătoarea nedreptate a societăţii burghezo-moşiereşti este astfel înfăţişată în ceeace are ea esenţial. Iar concluzia ţâşneşte dela sine.
Această concluzie revoluţionară Caragiale nu o formulează nicăieri în opera sa artistică. „Cetăţeanul turmentat", a cărui turmentare este evident simbolică în „O scrisoare pierdută", rămâne şi până la urmă turmentat în sensul figurat al cuvântului. El nu poate.accepta ticăloşiile, minciunile şi făţărnicia Caţavencilor şi Far-furizilor, însă atunci când coana Joiţica îl sfătueşte să-i voteze pe Caţavencu-Far-furidi, alias Agamiţă Dandanache, el se execută supus. Nu ştie ce trebuie să răspundă prefectului nici Ion din „Arendaşul Român". Se sinucide bietul Anghelache, înnebuneşte Leiba Zibal, îşi omoară copiii părintele Niţă... Dar prin însăşi tragedia lor ei parcă spun că prea mult situaţia nu mai poate dura, că răspunsul trebuie găsit.
Iar răspunsul nu putea fi în mod evident găsit decât în lupta revoluţionară a proletariatului.
Actualitatea operei lui Caragiale este astfel limitată prin absenţa răspunsului pozitiv la problemele pe care ie-a pus. Insă limitele acestea sunt limitele realismului critic, în general. Dincolo de ele, opera lui Caragiale se impune ca o minunată pildă pentru generaţii şi generaţii de scriitori.
Se impune ca o pildă, în primul rând, prin vigoarea cu care propovădueşte misiunea socială a literaturii. In condiţiunile de atunci din ţara noastră, când „monstruoasa coaliţie'" burghezo-moşierească lupta prin „Junimea" pentru golirea artei de conţinutul ei social, pentru minciuna „artei  pentru  artă", care să pregătească
I. L. CARAGIALE, MAESTRU AL REALISMULUI CRITIC
43
alunecarea literaturii pe panta decadentismului, opera lui Caragiale nu numai că a militat pentru vechea tradiţie dela 1848. de participare activă a literaturii la viaţa socială, dar a ridicat această tradiţie pe o treaptă şi mai înaltă, constituind unul din inelele importante care leagă literatura clasică de marele rol social pe care-1 joacă astăzi literatura.
Se impune ca o pildă, în al doilea rând, prin consecvenţa şi combativitatea criticei sale. Prin ea, în toate problemele esenţiale pentru viaţa poporului, Caragiale se situează hotărît de partea celor exploataţi, împotriva exploatatorilor.
Astăzi când — la centenarul naşterii sale — evocăm această dârzenie şi perseverenţă a lui Caragiale, ni se ridică în faţă, ca un adevărat simbol, personajul Ion din schiţa cu acelaş nume. A fost hulit, batjocorit, umilit, bătut şi schingiuit Ion, ca să recunoască şi el că un măgar poate „să cânte din gură..." ce ? „Carnavalul din Veneţia" şi încă şi cu „variaţiuni". Dar n'a vrut.
Ba împotriva întregii curţi imperiale, a boerilor, cucoanelor şi măscăricilor lor, până şi împotriva unor oameni simpli, prostiţi de pălăvrăgeala imperială, fără să aibă din această    poziţie vreun câştig
personal, sfidând toate riscurile şi pericolele, Ion, abia desmeticit de bătaie, continuă să afirme că înţelege să rămână până la capăt credincios adevărului, declarând că :
— Aşa ceva nu se poate.
Tot astfel marele scriitor I. L. Caragiale, în condiţiunile unei epoci dominată de cea mai deşănţată demagogie burghe-zo-moşierească, în ameţeala desgustătoare răspândită de ascensiunea capitalismului, împotriva tuturor părerilor oficiale şi semioficiale, hulit şi persecutat, şi el, şicanat, veşnic ameninţat să rămână până şi fără de cele necesare existenţei, n'a încetat nici o clipă să jepete :
— Aşa ceva nu se poate. Ceeace numiţi voi democraţie nu este decât o jalnică mascaradă menită să acopere sălbateca exploatare şi batjocorirea omului, ceeace numiţi voi libertate este încătuşarea făţarnică a voinţei umane, ceeace numiţi voi morală este ridicarea ia rangul de virtute a celei mai desgustătoare imoralităţi...
Nu încape îndoială că în această perseverenţă cu care şi-a apărat idealurile izvorîte din năzuinţele poporului, rezidă cea mai frumoasă şi totodată cea mai actuală moştenire a lui Caragiale.
CEZAR PETRESCU
OPERA LUI I. L. CARAGIALE Şl LITERATURA CLASICĂ RUSĂ
In literatură, ca şi în toate ramurile artelor există un proces de pătrundere şi influenţe, o circulaţie pe principiul vaselor comunicante dela popor la popor, care nu dăunează întru nimic originalităţii şi specificului respectiv.
Dimpotrivă.
înlesneşte fiecărei literaturi să-şi găsească mai grabnic şi fără greş accentul propriu, calea sa firească, locul său de drept şi cuvenit în literatura universală.
Destul să ne gândim la lomantism. El a corespuns unor anumite împrejurări istorice, sociale şi politice, de ordine mai generală pentru întreaga Europă. Dar a existat un romantism german, rus, englez, francez, italian, polonez, român. Fiecare, cu un caracter propriu. Sub acest aspect orice asemenea influenţă înseamnă un proces de stimulare. De limpezire. De diferenţiere a feluritelor experienţe înrudite ori nu cu cele proprii, din care-ţi asimilezi ceeace ţi se potriveşte şi lepezi ceeace-ţi va rămâne veşnic străin de tine şi de poporul tău. Un element de progres sub semnul fecundelor primeniri.
Aceasta, spre deosebire de imitaţiile deşarte, artificiale, fără o aderenţă la realităţile istorice şi sociale ale poporului tău : spre deosebire de modelele adoptate din snobism de către exponenţii păturilor suprapuse, în descompunere, care iau caracterul unor epidemii şi ca epidemiile, fac uneori adevărate ravagii, şi în straturile mai sănătoase, precum atât de lucid le-a iden-
tificat şi le-a combătut marele Caragiale în epoca mofturilor şi a moftangiilor. Cine nu-şi aminteşte muşcătoarele sale parodii care au aruncat ridicolul asupra şcoalei simbolisto-decadento-moftangiste ? Cine nu a savurat de pildă sonetul său „colorist", cu ironica menţiune a recordului de 32 noţiuni simboliste în 14 versuri, „din care 9 pur vizuale, iar 23 propriu zis .coloriste şi din acestea 21 simple şi 2 compuse" ?
Această incisivă contabilitate estetică ajunge pentru a defini o atitudine scriitoricească şi a reduce la neant o emfatică şi prezumţioasă cârdăşie de gălăgioşi mai-muţo-înoitori cu reţetele de import, care găsise un teren favorabil într'o anume categorie de cititori, dintr'o lume dospind în miasmele putrefacţiei.
Ce-au lăsat în urmă aceşti searbăzi imitatori ? Unde e opera lor cu rădăcini adânc înfipte în pământul şi realităţile noastre ? Neant ! Neant şi parodie. Soarta pălăriilor, a rochiilor şi a falbalalelor de „ultima modă", care se demodează într'un deceniu şi stârnesc ilaritatea când le-ai scos din muzeul de groteşti vechituri. Totuşi, ştiţi bine că mulţi nu se pot despărţi de ele. Mai stăruesc să circule pe stradă în costume bălţate de bal mascat.
înrâurirea marilor clasici ruşi asupra literaturii noastre e de altă natură. Tonică, firească, salubră. Şi înfăţişează un întreg capitol de istorie literară pe care-1 vom recapitula fugar, înainte de a ajunge şi de a ne opri la Caragiale şi la opera sa.
I. L. CARAGIALE ŞI LITERATURA CLASICA RUSA
45
Pe la 1840, Alexandru Donici, după ce-1 cunoscuse personal pe Puşchin şi-i tălmăcise câteva poeme în stihuri româneşti, apărea cu primul volum de fabule sub vădita influenţă a lui Krîlov, fără să se înstrăineze prin aceasta de substanţa, de vistieria experienţelor de viaţă trecută în zicalele băştinaşe, de culoarea autentică a poporului şi graiului său de obârşie.
Cam în aceeaşi vreme, Costache Negruzzi, alt cunoscut şi traducător al lui Puşchin, se dovedeşte tot atât de fericit inspirat în minunata sa „nuvelă" istorică „Alexandru Lăpuşneanu", de proza sobră, realista şi neofilită de vreme a marelui scriitor rus. Iar dela aceşti doi contemporani ai lui Puşchin la opera lui Mihail Sadoveanu, cu începuturile literare sub semnul lui Gogol din „Taras Bulba" şi sub semnul lui Tur-gheniev — aceste înrâuriri se pot preciza uşor. Căci n'au un caracter exterior, formal. Nu sunt rezultatul unei mode. Al unei contagiuni literare de speţa molimei decadento-simboliste împotriva căreia se înverşuna cu atâta dreptate şi cu un sarcasm atât de corosiv, marele Caragiale.
A fost un proces de pătrundere organică.
Apropiata înrudire în etapele de evoluţie istorică şi socială, aproximativa analogie de situaţii ; sincronismul şi simetria aceloraşi cauze care produc aceleaşi efecte, au făcut pe scriitorul român să regăsească în marii scriitori ai realismului rus accentul just al propriei sale opere ce se cerea exprimată. N'a fost o influenţă care să-1 înstrăineze de realităţile sale, ale patriei sale şi ale lumii sale. Ci, dimpotrivă, i-au ajutat să vadă mai clar şi să simtă mai adânc aceste realităţi.
Termenul — „să regăsească accentul just" — n'a survenit întâmplător aci. E premeditat. Fiindcă e singurul care se potriveşte pentru a explica această generoasă influenţă.
Şi vom vedea îndată de ce. ■ Dacă pentru Alexandru Donici sau Costache Negruzzi, scriitori din prima jumătate a celuilalt veac, cunoaşterea limbii ruse şi faptul că l-au cunoscut din întâmplare pe Puşchin şi că au rămas impresionaţi ca toţi contemporanii de prestigiul cuceritoarei sale personalităţi ; dacă astfel de amănunte ar părea cercetătorului superfi-
cial argumente îndestul de valabile împotriva realităţii evidente, ca să dea această influenţă exclusiv pe socoteala unor împrejurări subiective, accidentale; pentru ceilalţi scriitori români din generaţiile mai dincoace, fenomenul e degajat de asemenea consideraţiuni individuale. Aproape toţi — dacă nu toţi — erau departe de a cunoaşte limba rusă.
Ajungeau la operele marilor realişti ruşi pe o cale ocolită şi foarte ingrată ; prin traducerile franceze ori germane.
Şi totuşi, de îndată — oricât de infidele, de pale ori de mutilate se întâmplau a fi aceste traduceri — de îndată scriitorii noştri regăseau în ele un glas cunoscut. Ceva dela noi de-acasă.
Caragiale, în corespondenţa lui cu Zarifo-pol, mărturiseşte undeva : „Am citit pe Turgheniev, mare meşter, mare de tot." II citise fireşte în tălmăcirile din limba franceză care în majoritatea cazurilor, cu excepţia traducerilor lui Louis Viardot sau Merimee, îi maltrataseră nemaipomenit opera, după cum Turgheniev a şi protestat în scris, cu toată revolta, nu odată. Şi în ciuda acestor barbare profanări, pentru Caragiale opera lui Turgheniev rămâne totuşi de mare meşter, mare de tot!
Iar Mihail Sadoveanu de două ori, în două locuri, arată puternica impresie pe care au exercitat-o asupra sa doi mari scriitori ai literaturii clasice ruse. Odată, acum patruzeci şi unu de ani, într'un număr din „Viaţa Românească", la moartea lui Tolstoi, când povesteşte extraordinara emoţie din cei dintâi ani ai tinereţii, la prima lectură a romanului „Război şi Pace." Pe atunci învăţa pe derost pagini întregi din Flaubert, fermecat de măestria şi de cadenţa frazei ; când deodată, în grandioasa epopee a lui Tolstoi a întâlnit ceva nou — — oameni vii — o mulţime, un tumult, un popor de oameni vii în veşnică mişcare, în ambianţa lor istorică şi socială — atât de vii, de diverşi, de autentici, de reali, încât părea că-i atinge cu mâna, că au o realitate fizică. A doua oară, Mihail Sadoveanu, în prefaţa magistralei sale traduceri din „Povestirile vânătoreşti" ale lui Turgheniev tipărite de „Cartea Rusă", mărturiseşte tot aşa, cât de hotărâtor l-au impresionat aceste povestiri ale marelui său înaintaş
46
CEZAR PETRESCU
întru scris şi patima vânătoarei, deşi le citea într'o execrabilă traducere franceză (una din cele condamnate de Turgheniev şi fără îndoială una din cele citite şi de Caragiale) ; traducere pe care n'a pregetat s'o redea mai apoi pe loc cititorului nostru într'o tălmăcire românească de la o a doua mână, cu tot avântul şi candoarea tinerească a vârstei de acum aproape cinci decenii.
Iată aşa dar mărturiile directe, nemijlocite !
O literatură în care scriitorul român regăsea accentul unor realităţi sociale şi istorice apropiate de realităţile lumii sale de acasă; apropiate de problemele ce-1 frământau în opera sa de creaţie.
O influenţă bazată pe un relativ paralelism de evoluţie istorică şi socială : supravieţuirea rămăşiţelor moşiereşti-feudale; ridicarea unei maVi burghezii prin desvoltarea rapidă a capitalismului ; coalizarea acestor rămăşiţi feudalo-moşiereşti în curs de ruinare economică, dar încă destul de puternice politiceşte, zic coalizarea lor cu vârfurile marii burghezii în cupidă şi rapace ascensiune, pentru a exploata până la istovire, imensa masă ţărănească şi muncitorească prin aparatul administrativ, prin vechili, prin biciu, prin flămânzire, prin constrângere corporală. Şi între aceste două lumi a exploataţilor şi a exploatatorilor, o mică burghezie mai mult bugetivoră şi parazitară, pasivă, larvară, nu odată caricaturală — Akaki Akakievici din „Mantaua" lui Gogol sau nenumăraţii eroi din schiţele lui Cehov, la care corespund personagii din „Momentele" lui Caragiale sau cele din novelele şi romanele lui Sadoveanu : mici funcţionari şi pensionari, dascăli de şcoală din „însemnările lui Neculai Manea" ori personagiile din „Floarea ofilită" şi din „Locul unde nu s'a întâmplat nimic". Iar la orizont, un proletariat muncitoresc abia pe cale de a căpăta o conştiinţă de clasă şi de a se organiza pentru luptă.
Situaţii apropiat înrudite .Dar nu chiar identice.
Nu chiar identice, fiindcă în Rusia, evoluţia conştiinţei de clasă a proletariatului a fost mult mai rapidă şi organizarea lup-
tei mult mai activă, prin extinderea în ritm fără precedent a unor întreprinderi industriale cu numărul de lucrători în fabrici egal şi adeseori depăşind media statistică din ţările capitaliste ale occidentului.
Faţă de această realitate, noi ne aflam cu o întârziere în timp de două-trei decenii, ceeace ar explica până la un punct şi supravieţuirea unui anumit narodnicism literar, în primele două decade ale veacului, sub cele două aspecte : semănătorism şi poporanism. Proletariatul nostru nu a devenit o forţă activă şi ameninţătoare pentru cele două vârfuri ate claselor exploatatoare mai sus pomenite, decât după primul război mondial, prin extinderea întreprinderilor industriale şi acaparărilor bancare la cheremul capitalismului internaţional, prin aportul unei muncitorimi mai călită în lupte,
— precum şi în deosebi, printr'o conştiinţă galvanizată de exemplul realizărilor socialiste în cadenţă vertiginoasă din ţara vecină, Ţara Sovietică.
★
După această sumară trecere în revistă a motivelor istorico-sociale care explică influenţa marii literaturi realiste-ruse asupra literaturii noastre, printr'un teren dinainte pregătit şi prielnic — aşi zice avid
— să ne întoarcem la Caragiale, la opera sa şi la epoca sa.
Cu o personalitate atât de puternică şi atât de avară în confesiuni publice, veşnic sburlită ca ariciul dintr'un exces de pudoare al sentimentalismului de orice fel — a urmări în toate meandrele vre-o influenţă literară e o treabă destul de anevoioasă. Viaţa aspră pe care a trăit-o, adversităţile mediului şi a împrejurărilor, inimiciţiile oamenilor, l-au făcut scump cu destăinuirile expansive.
Poate într'o bună măsură şi precedentele, experienţele familiei sale actoriceşti, spre deosebire de tăcerea şi suspiciunea rurală a prietenului său Eminescu, l-au îndemnat să adopte o mască, o armură, o aparentă predilecţie pentru pitorescul verbal, de zeflemele şi calambururi, sub care-şi ascundea preocupările grave şi intime ale creaţiei, acea probitate artistică vădită nu-
I. L. CARAGIALE ŞI LITERATURA CLASICA RUSA
47
mai în caligrafia meticuloasă şi în migala manuscriselor, în catastrofa deslănţuită de deplasarea unei virgule, în teroarea erorilor tipografice. Laboratorul său de lucru rămânea ermetic zăvorît chiar pentru prietenii cei mai deaproape.
Istoriograful literar e constrâns să recurgă la reconstituiri după metoda lui Cuvier din răsleţe fragmente de vestigii.
Totuşi, pentru cine nu e evident că realismul său critic merge mână în mână cu realismul marilor clasici ruşi ? Cine ar tăgădui înrudirea dintre comediile sale — în special „O scrisoare pierdută" — şi celebra comedie a lui Gogol, „Revizorul ?" Sau, dintre „Momentele" sale şi schiţele aproape contemporane ale lui Cehov ?
De altfel, pe vremuri, după odioasa înscenare de plagiat a „Năpastei", impostorii neconsolaţi, nu s'au grăbit oare să scornească alt basm tot aşa de inept, invocând numele lui Tolstoi, în locul născoci-tului dramaturg maghiar Istvan Kemeny ? De data aceasta Caragiale era învinuit că a plagiat „Năpasta" după „Puterea Intu-nerecului", sguduitoarea dramă a lui Tolstoi, precum prea bine aminteşte criticul Sil-vian Iosifescu în recentul său studiu : „Puterea Intunerecului" a lui Tolstoi, pe care atât de nedrept a fost acuzat Caragiale că a plagiat-o, urma o cale deosebită".
Cât de nedrept a fost acuzat Caragiale, a dovedit-o la vreme procesul şi confruntarea textelor, pledoaria lui Delavrancea care a analizat amănunţit „Puterea Intunerecului" şi a demascat atunci perversiunea impostorilor, Caion & Comp., adică tocmai uneltele lumii pe care o stigmatiza marele critic, tocmai matadorii decadento-simbolism-moftangismului luaţi în tărbacă de parodiile lui Caragiale şi de sonetul său cu cele 32 noţiuni simboliste, care pur vizuale, care simple şi care compus coloriste !
Dar faptul că detractorii marelui nostru Caragiale, în furia lor vindicativă, se gândiseră la piesa lui Tolstoi şi că Delavrancea în apărarea sa, a simţit nevoia să analizeze în amănunt „Puterea Intunerecului", nu dovedeşte că amândouă piesele păreau totuşi înrudite ?
înrudite, prin ce ?
Prin atmosfera apăsătoare, prin sumbrul dramatism al conflictului, prin realismul dialogului conţinut, prin adâncul omenesc al personagiilor, prin forţa lor elementară. Cum prea just spune iarăşi Silvian Iosifescu în studiul său: „Am arătat cât de stupide au fost acuzaţiile de plagiat aduse autorului. Dar înrâurirea marilor realişti e incontestabilă. Nu e vorba de un transport mecanic de metode şi preocupări. Condiţiile de existenţă ale ţăranului rus îşi aveau corespondenţe îndestule în ţărănimea noastră semi-iobagă. Condiţii asemănătoare i-au îngăduit scriitorului să ia ca exemplu simplitatea şi omenescul obţinut prin mijloace sobre şi directe, trăsături atât de caracteristice pentru marea literatură rusă, pe care ştim- că a cunoscut-o şi a preţuit-o".
Aşa dar, eliminând ipoteza definitiv spulberată a unei cât de vagi reminiscenţe literare, necum a unui plagiat, cu atât rămâne măi vârtos categorică atestarea unei înrâuriri de ordin mult mai general şi mai adânc, mai permanent, o înrâurire de atitudine a autorului faţă de subiect, de lumea zugrăvită, de masa ţărănească ţinută în întunerec, şi totuşi, prin contrast, de un omenesc calitativ incomparabil superior tuturor Tipăteştilor, Caţavencilor, Farfurizi-lor şi Brânzoveneştilor, Dandanachilor şi Pristandalelor din opera dramatică a lui Caragiale.
Aceşti Caţaveni şi Trahanachi, Danda-nachi şi Brânzoveneşti fac parte din altă lume. Sunt din familia personagiilor lui Gogol din „Revizorul", păstrându-şi bine înţeles... specificul autohton al păturilor noastre suprapuse şi exploatatoare şi stigmatele epocii în care au fost smulse din viaţă şi târâte de guler pe scenă. Căci personagiile lui Caragiale din „O scrisoare pierdută" se aflau şi pe scenă, şi în sală, în seara primei reprezentaţii la 13 Noem-brie 1884, acum 68 de ani; tot aşa cum personagiile lui Gogol din „Revizorul" se aflau şi pe scenă şi în sală la prima reprezentaţie din 1836, cu o jumătate de veac în urmă.
Personagii asemănătoare, înrudite, dar nu identice. Identice nu puteau fi, căci identice nu erau nici condiţiile în loc şi timp. Reprezentau alte faze de evoluţie, ori de
48
cezar petrescu
decadenţă — dacă vreţi — în alte etape istorice.
Intr'adevăr, nepieritoarea satiră a lui Gogol a văzut lumina rampei numai un an după apariţia celebrei sale nuvele „Mantaua" — „din care se trage tot romanul realist rus" — după spusele unui scriitor aparţinând generaţiei imediat următoare. Iar atât această novelă, cât şi comedia lui Gogol, reprezintau două faţete ale uneia şi aceleaşi proaspete experienţe : anul în care autorul a încercat să prindă rădăcină în cariera administrativă ca modest slujbaş într'un minister în Petersburg. Gogol luase astfel contact direct cu monstruosul aparat birocratic, care însemna armătura şi în acelaş timp putregaiul autocratismului. Ochiul neîndurat al scriitorului înregistrase toată fauna birocratică şi moşierească, tipuri şi moravuri, contraste, abuzuri, făţărnicii, laşităţi, slugărnicii, cinisme, episoade de dramă şi de tragicomedie, cu acea inegalabilă acuitate care n'avea să se des-mintă nici în „Suflete moarte".
Nu importă că subiectul comediei a fost inspirat de Puşchin, după o păţanie real-au-tentică — atunci când aduna la faţa locului materialul documentar pentru romanul „Fata Căpitanului" cercetând arhivele răscoalei lui Pugaciov ■— când poetul a fost luat drept un inspector în turneu. Ca şi pentru Caragiale în „O scrisoare pierdută", aşa şi pentru Gogol în „Revizorul", intriga oarecum de farsă şi de vodevil a comediilor respective rămâne numai un pretext, accesoriul. Principalul îl alcătuiesc tipurile memorabile ale comediei, concurând şi încarnând realitatea cea de toate zilele. Adică venalitatea şi arbitrariul unui regim, dela treapta cea mai de sus până la cea mai de jos a ierarhiilor administrative, culminând în regula prestabilită a jocului ; fiecare să fure în raport cu cinul său ! O galerie de tipuri reprezentative şi un tablou viu, animat, al moravurilor publice. Un document realist şi în acelaş timp un teribil rechizitoriu al epocii.
Efectul comediei lui Gogol a trecut de pe scenă în sală, unde au izbucnit aplauzele frenetice ale publicului, cucerit de verva satirică a autorului, deşi în acel public se prenumărau şi îndestui fraţi ge-
meni ai personagiilor de pe scenă : râdea dracul de porumbe negre ! Dar efectul comediei, printr'un fenomen de refracţie optică, s'a mai răsfrânt şi asupra autorului. Aci este procesul cel mai important, decisiv. Căci iată ce spune mai târziu Gogol, în „Confesiunile unui autor" :
„In „Revizorul" m'am străduit să adun la un loc ceeace era rău în Rusia aşa cum o cunoşteam atunci, toate nedreptăţile care se comit tocmai în situaţiile unde s'ar cere omului mai multă conştiinţă a dreptăţii. Am vrut să biciuesc dintr'o singură dată tot acest rău.
Impresia produsă, după cum se ştie, a fost aceea a unei îngroziri. Dincolo de râsul care n'a isbucnit din mine niciodată cu mai multă forţă, spectatorul a simţit tristeţea mea. Eu însumi mi-am dat seama că râsul meu nu mai era acelaş şi că nu voi mai putea fi în operele mele ceeace am fost până atunci. Nevoia de a mă înveseli prin inocente născociri dispăruse odată cu anii mei tineri".
Atitudinea autorului faţă de propria sa creaţie, de personagiile sale, de racila epocii sale, e astfel pentru totdeauna precizată. Nu mai încape niciun echivoc. Niciun dubiu, pentru a lăsa loc răstălmăcirilor.
Caragiale nu şi-a scris şi el „Confesiunile unui autor", ca să ne înlesnească o asemenea clarificară?
Dar şi fără aceasta, nu e oare uşor să stabilim un paralelism, ca o demonstraţie de teoremă geometrică, doar cu singura rezervă de a ţine mereu socoteală de condiţiile particulare în spaţiu şi timp ?
„Revizorul" a fost tradus de nenumărate ori în limba română şi s'a jucat întotdeauna cu mare succes pe scenele noastre. Prima versiune datează din 1874, exact cu zece ani înainte de „O scrisoare pierdută". A fost adaptarea lui Petre Grădiş-teanu, cu titlul „Revizorul general", despre care pomeneşte şi Odobescu în „Pseudo-kinegeticos".
Caragiale, prin pasiunea sa de teatru, prin atmosfera actoricească în care s'a format şi a crescut, nu se poate să nu o fi cunoscut la vreme, adică înainte de geneza comediei sale, „O scrisoare pierdută", cu
I. L. CARAGIALE ŞI LITERATURA CLASICĂ RUSA
49
care se înrudeşte. Se înrudeşte nu prin vre-o imitaţie, prin vre-o filiaţie, prin vre-o pastişare a tipurilor omeneşti — ci prin atitudinea critică a autorului faţă de realităţile transpuse pe scenă. Prin aceeaşi acerbă intenţie satirică.
Aceste personagii, produse ale realităţii, nu aveau însă cum fi identice cu ale lui Gogol, întrucât condiţiile noastre istorico-sociale erau atunci altele. Galeriei de hidoase creaţiuni birocratice din Rusia ţaristă a anilor 1836, în România anului 1884 îi corespundea galeria abjectelor creaturi de teapa Caţavencilor şi Dandanachi-lor. Intr'o parte, fauna despotismului şi venalităţii administrative; de cealaltă parte fauna demagogiei şi venalităţii politice. Două sisteme producând automat două categorii vecine de profitori, de antreprenori ai guvernării, de siniştri eroi pentru două comedii în care râsul autorilor aducea mai mult a dureroasă crispaţie. Căci victima cea mare era aceeaşi şi în Rusia lui Gogol, şi în România lui Caragiale — poporul cel mult — în speţă, pentru comedia lui Caragiale, bietul alegător, mistificat de minciuna libertăţilor şi garanţiilor constituţionale; de demagogia şi sforăriile personagiilor din „O scrisoare pierdută".
Şi iată că şi la Caragiale — cel atât de avar în materie de confesiuni scriitoriceşti — descoperim totuşi o declaraţie aproape ca a lui Gogol, menită să definească răspicat poziţia autorului faţă de semnificaţia socială, realist-critică a operei sale, pe linia marilor realişti ruşi. Desprindem mărturisirea de mai jos din paginile consacrate lui Ion Brezeanu, interpretul cetăţeanului turmentat din ,,0 scrisoare pierdută", singurul personagiu omenesc şi omenos din lugubra galerie a cinicilor Ca-ţavenci şi Dandanachi :
„Cu cerbicia încovoiată — scrie Caragiale — şedeam în fundul unei loji la o reprezentaţie a „Scrisorii pierdute", gândind la acu vre-o cincisprezece ani. Melancolia îmi apucase capul bine cu amândouă mâinile şi-mi lingea rar şi apăsat fruntea şi ochii, cum linge felina obrazul prăzii pe care o ţine supusă în ghiare, săgetând-o cu privirea: până în fundul luminii ochilor. Să mă apăr ?... Degeaba. Am închis pleoa-
4 — Viaţa Românească — c. 750
pele acoperindu-le cu stânga, şi ameţit, în întunerec de tortură, am oftat din adâncul ostenitei inimi... am simţit — lucru ce nu mi se întâmplă foarte des — că ochii-- mei sunt uzi: erau balele melancoliei. Totodată am auzit pe scenă explicaţia Cetăţeanului turmentat, care aduce adresantului cu domiciliul cunoscut, pierduta scrisoare regăsită...
„...Are acest cetăţean turmentat atâta dulceaţă în ochi şi pe buze, atâta măsură în mişcări, atâta onestitate şi mansuetudine în suflet încât încetează a mai fi un tip real înjosit; el se ridică sus şi ia proporţiile largi şi demne ale unui tip abstract: simbolul unui popor întreg... Uile-lJ In schimbul unei închipuite îndreptăţiri de sufraj, el este aci îmbrăţişat, aci îmbrâncit, când curtenit, când batjocorit, — rând pe rând aplaudat, huiduit, ridicat pe braţe, tăvălit prin noroi, pupat, bătut, îmbătat şi mistificat; arare ori parcă şi-ar înţelege lucid ciudata soartă, dar e pe loc iarăş buimăcit de câte i se întâmplă ; mâhnit dar tot glumeţ; beat, dar cu minte, viţios, dar cinstit; se supără o clipă de ceeace pricepând turbure, simte limpede că se face cu dânsul; apoi, recă-zând de bună voie în amăgire ca într'o ultimă scăpare posibilă, urmăreşte cu tenacitate suprema lui mângâiere — sâmburele mistificării! rădăcina soartel lui! — caută mereu şi fără preget să afle dela măcar cine, până nu se închide urna: el, pentru cine votează ?... el! Şi însfărşit — lumea noastră nu e atât de rea pe cât se spune ! — T se dă mângâierea ; află însfărşit dela doamna Trahanache pentru cine votează, şi triumfător, aleargă să-şi exercite, „suveranul drept de a stăpâni prin liber sufraj !"
Există oare un comentariu, o prefaţă ori o postfaţă, să sintetizeze mai categoric şi mai amar, cu un mai zdrobitor sarcasm sensul, raţiunea de a fi a „Scrisorii pierdute" ?
In galeria de personagii groteşti ce se perindă pe dinaintea ochilor, ni se lămureşte acum dece singura simpatie a autorului se fixase asupra Cetăţeanului turmentat, pe care-1 absolvea de toate şi de tot, fiindcă el singur simboliza în această piesă eterna victimă a canaliilor după chipul şt
50
cezar petrescu
asemănarea feluriţilor Caţavenci şi Danda-nachi de pe scenă şi din sală.
Personagii care nu sunt şi nu puteau fi identice cu cele din „Revizorul" lui Gogol, fiindcă identice nu mai erau condiţiile în loc şi timp. Dar identice au rămas atitudinile autorilor faţă de lumea pe care o zugrăveau cu aceeaşi repulsie, cu aceeaşi muşcătoare satiră şi aceeaşi vervă a spiritului critic.
Răspicata schimbare de atitudine a autorului faţă de subiect, schimbarea de ton, de vocabular, de paletă, de penel artistic, atât la Caragiale, cât şi la Gogol sau la Cehov, merge mai departe în acelaş paralelism, dinadins pentru a marca şi mai apăsat înrudirea, lui Caragiale cu marii realişti ruşi.
Destul să ne gândim numai la nuvelele şi la povestirile lui Caragiale: „Păcat", „O făclie de paşti", „La Hanul lui Mân-joală" sau „In Război" — în contrast cu atitudinea şi tonul autorului din comediile şi „Momentele" sale; exact cum Gogol schimba de ton, de vocabular şi de atitudine când nu mai era vorba de personagiile „Revizorului", ci de „Taras Bulba" sau de eroii povestirilor din lumea satelor ; exact cum Cehov părăsea ironia amară din schiţele sale, când scria „Ţăranii", „Stepa" sau „In văgăună".
Folclor, limbă din izvoarele adânci ale graiului poporului, sobrietate în dialog, alt stil, altă culoare, alte mijloace artistice. S'ar spune că nici nu mai e vorba de acelaş autor.»
Iar dualismul acesta artistic faţă de subiect şi de obiect, faţă de cele două lumi, a obijduiţilor şi a stăpânilor vremelnici, nu reprezintă oare prin el însuşi atitudinea de critică socială a lui Caragiale ? Şi nu e caracteristica realismului critic rus ?
Nu putem şti în ce măsură şi prin mijlocirea căror traduceri Caragiale a cunoscut opera lui Cehov. Nu este exclus, ci e chiar logic, că'n această familiarizare cu opera lui Cehov şi dealtfel cu întreaga literatură rusă, un rol de căpetenie să-1 fi avut prietenul său, criticul Dobrogeanu-Gherea, cercurile socialiste dela „Contemporanul" şi „Lumea Nouă", cu care păstra
legătură şi erau familiarizate foarte de aproape cu literatura rusă a timpului.
întrucât însă corespondenţa lui Caragiale în mare parte s'a pierdut, suntem lipsiţi de principalul izvor de documentare pe acest tărâm. Ne mărginim la reconstituiri, pe bază de comparaţie a textelor şi a evoluţiilor, a poziţiilor literare indicate de însăşi opera literară a celor doi autori.
Analogiile între „Momentele" lui Caragiale şi schiţele lui Cehov sunt nenumărate şi izbesc orice lector.
Aceeaşi rapiditate a dialogului, aceeaşi prezentare succintă şi tipică a personagiilor, acelaşi zâmbet în aparenţă indulgent şi înveselit, pentru a te lăsa să descoperi mai apoi tâlcul amar al satirei. Ba chiar aceleaşi debuturi în jurnalistica humoristică la foile şi almanahurile efemere : „Claponul" sau „Ghimpele" pentru Caragiale, „Libelula" sau „Cioburi" pentru Cehov; unul semnând Car ori Palicar, celălalt An-toşa Cehonte. Debuturi uşuratece la prima vedere, care au evoluat mai târziu spre o artă egal de sobră şi de stăpână a mijloacelor scriitoriceşti pentru amândoi.
Cred că Anton Cehov nu şi-ar fi găsit un traducător mai indicat în limba română decât Caragiale, după cum Turgheniev nu şi-ar fi putut visa altul mai desăvârşit decât Mihail Sadoveanu.
Şi încă odată, influenţa dacă e influenţă, înrudirea care în orice caz e certă, se da-toreşte în primul rând unor analogii de condiţii sociale şi istorice. Eroii sunt recrutaţi dintr'o lume produsă de acelaş proces istoric. Doar că Miticii, Guvizii, Caracuzii, Lachii şi Machii, Coriolan Drăgăneştii şi Gudurăii lui Caragiale sunt mai spontan şi inconştient cinici decât personagiile lui Cehov, care au trecut pe lângă Akakievici, eroul din „Mantaua" lui Gogol şi pe la „Oblomov", eroul din Gonciarov ; mai ales pe lângă eroii lui Saltîcov-Scedrin.
Ai lui Caragiale aveau în spate pe Dinu Păturică din „Ciocoii vechi şi ciocoii noi", romanul lui Filimon. Lumea lor e însă atât de înrudită şi aparatul administrativ care o conduce este atât de asemănător, încât din nou Caragiale s'a întâlnit în chip inevitabil, fatal, şi cu Cehov, de astă dată intr'o schiţă aproape identică.
I. L. CARAGIALE ŞI LITERATURA CLASICA RUSA
51
Cine nu-şi aminteşte schiţa lui Caragiale, intitulată „Urgent ?" E vorba de un schimb de adrese între o directoare de şcoală şi diferitele trepte ierarhice până la ministru, pentru a obţine lemnele de foc necesare şcolii. Prima adresă urgentă poartă data de 15 Noembrie, odată cu primii fulgi ; ultimul răspuns urgent şi însfârşit favorabil poartă data de 15 Martie, odată cu primii muguri, când lemnele erau de prisos.
O schiţă savuroasă ca satiră, ton, sobrietatea mijloacelor artistice; totul spus în cinci pagini.
Acum vre-o doi ani, într'un mic articol semnalam înrudirea acestei schiţe cu o altă schiţă a lui Cehov, „Multă hârtie", exact în acelaş ton şi cu aceleaşi mijloace artistice, o identică măestrie, numai că în Cehov era vorba de o corespondenţă pentru măsurile sanitare într'o şcoală din pricina unei epidemii — cu răspunsul ultim, după ce epidemia s'a stins. Şi tot atunci semnalam o înrudire ceva mai îndepărtată, mai subtilă, între minunata schiţă a lui Caragiale intitulată „CFR", şi o altă schiţă tot a lui Anton Cehov intitulată: „Ah! ea era!" sau dintre schiţele „Două. bilete" de Caragiale şi „Numărul câştigător" de Cehov. Reminiscenţă ? Influenţă directă ? Nicidecum ! Aceleaşi cauze, producând aceleaşi efecte; aceleaşi năravuri administrative sau aceleaşi metehne morale, fructul aceloraşi strâmbe întocmiri social-politice, acelaş material, inspirând autorilor cu ochiul ager de satiric aceleaşi variaţiuni pe aceeaşi temă.
Nu este exclus ca atât Caragiale cât şi Cehov să se fi inspirat fiecare de la un caz autentic, concret, în patriile lor respective, fiindcă nici nu ar fi avut nevoie să inventeze nimic anecdotic. Anecdota se folosea singură. O furniza realitatea cea de toate zilele. Umbla pe stradă în căutarea unui autor.
Cititorul este însă frapat de evoluţia şi de maturizarea tehnicii artistice la ambii autori, de simplificarea redusă la substanţialul strict necesar al expresiei. Satira lui Caragiale din prima epocă a comediilor sale
era înrudită cu al lui Gogol şi Scedrin, ducea la hiperbolă, la tipuri care cumulau şi sintetizau simbolic degenerarea şi monstruozităţile unei lumi — adică tot ceeace V. Ermilov, criticul sovietic, numea „stilul realismului fantastic" vorbind despre satira lui Gogol şi a lui Scedrin... In perioada „Momentelor", care coincide întrucâtva cu epoca de fecunditate creatoare a lui Cehov, arta lui Caragiale s'a simplificat tot aşa, s'a redus oarecum la dimensiunile realităţii cotidiene, investigând lumea măruntă de toate zilele, plevuşcă de pierde-vară, fauna Apică şi statistică a anilor 1890—1300. Societatea trecuse în alt stadiu, cu alte fizionomii ale eroilor — evoluase şi arta lui Caragiale, aplicând şi alte nuanţe ale satirei pe dimensiunea Caracuzilor şi Gu-vizilor, a Piscupeştilor şi Protopopeştilor, exact cum proceda şi Cehov în schiţele sale, după ce începuse şi el cu satire-vodeviluri.
Dar paralelismul între evoluţia celor doi scriitori cu pana atât de ascuţită şi de mobil adaptată realităţilor în veşnic proces de transformare, nu se opreşte aici. Atât Cehov, cât şi Caragiale, au fost multă vreme etichetaţi de contemporanii lor drept humorişti de dragul humorului, fără vre-o intenţie precisă de critică politică şi socială: râs sec şi gratuit. Bufonerii ! Iată însă că şi unul, şi altul, s'au întâlnit în viaţă cu un ceas, când au trebuit să-şi spună cuvântul direct dincolo de paginile literaturii, rostindtt-se asupra vremii lor şi injustiţiilor sociale ale epocii lor, cu o asprime din care s'a şters orice urmă de zâmbet.
Cu prilejul călătoriei în insula Sa-halin, Cehov a plecat să vadă cu ochii săi ororile din celălalt capăt al Rusiei ţariste, după ce a străbătut întreaga Siberie vreme de câteva luni cu cele mai primitive şi chinuitoare mijloace de locomoţiune. „Din cărţile pe care le-am citit — spune el într'o scrisoare unde-şi explică nevoia acestei călătorii — în cărţile pe care le-am citit şi le citesc, se vede că noi am făcut să putrezească în închisori milioane de oameni, am făcut-o de geaba, fără a judeca, întocmai ca nişte barbari : am fugărit oamenii pe ger, în lanţuri şi cătuşe cale de zeci de mii de verste, i-am contaminat cu sifilis, am înmulţit pe criminali şi toate acestea
52
CEZAR PETRESCU
le punem pe seama paznicilor beţivi dela închisori... Nu paznicii sunt vinovaţi ci noi, dar nouă nu ne mai pasă, nu ne interesează".
Rândurile acestea, aşa e că nu ne mai par ale unui humorist, cum îl considerau unii contemporani pe Cehov? De altfel prietenia şi marea preţuire a lui Tolstoi şi Gorki pentru acest humorist sui generis, ar fi fost destul pentru a pune în adevărata lumină, atitudinea sa de patriot şi de scriitor.
Simţind însă că apasă şi asupra lui ceva din răspunderile acestor stări, Cehov a schimbat peniţa satiricului cu aceea a asprului acuzator şi după întoarcerea din... expediţia sa, a scris cartea teribilă „Insula Sahalin", despre care V. Ermilov se exprimă în chipul următor : „această carte de o extraordinară originalitate, care îmbină în ea adâncimea şi exactitatea cercetării ştiinţifice cu plasticitatea artistică, a constituit un document de o sguduitoare forţă de demascare ; a fost o adevărată lovitură de măciucă aplicată autocraţiei, societăţii exploatatoare".
Clar, nu este aşa ?
Tot astfel, Caragiale, cu prilejul răscoalelor din 1907, în rechizitoriul care străluminează deodată întreaga-i operă satirică punând-o în adevărata-i lumină, chiar pentru ochii care nu voiau să vadă şi urechile care nu voiau să audă, ne oferă procesul unui caz de conştiinţă omenesc şi scriitoricesc de o stranie simetrie cu accentele lui Anton Cehov.
Oare în acel tragic 1907, s'au rostit mulţi patrioţi în întreaga ţară cu atâta curaj, cu atâta îndurerare şi cu atâta de revoltat glas, în afară poate de blajinul său prieten, poetul Vlahuţă ? „De ce să nu arăt lumii — scria atunci Caragiale — de ce să nu arăt lumii cum am văzut eu împrejurările sociale şi politice la care am asistat —şl ca Istoric, nu numai ca simplu comediante ?"
O arătase îndestul şi prin opera lui de comediante. Dar acele pagini acerbe, străbătute de sarcasm şi de cea mai teribilă luciditate critică a momentului istoric, ar fi trebuit să risipească şi ultima îndoială a celor care-1 mai socoteau un simplu comediante. Era lovitura lui de măciucă, aplicată demagogiei şi făţărniciei politice, societăţii exploatatoare !    Lovitură pe care
Caţavencii şi Dandanachii timpului n'au uitat-o şi nu i-au iertat-o până la moarte, şi nici după moarte.
„A arăta lumii cum ai văzut împrejurările sociale şl politice la care ai asistat", a nu rămâne indiferent la ele, a participa la lupta împotriva injustiţiei lor cu arma cu care te-a înzestrat natura — cuvântul — n'a fost într'o mare măsură raţiunea de existenţă a realismului rus ? Ceeace ar fi fost de demonstrat şi pentru Caragiale, dacă mai era nevoie de o demonstraţiune.
Astăzi se făureşte în ţara noastră o literatură a altor vremuri şi a unei alte lumi. Fără Caţavenci şi Brânzoveneşti cari dacă nu s'au întors încă în neantul nimicniciei lor, dacă mai supravieţuiesc pe alocuri schimbând de vocabular si de gesticulaţie, de tirade şi de cinisme, vor fi prăvăliţi treptat în neant de opera pozitivă,
creatoare, constructivă a marilor mulţimi muncitoreşti. A poporului ce a dovedit cu prisosinţă, cu măreţie, că avea resurse însutite de viaţă şi de afirmare laţă de umbra fantomală a cetăţeanului turmentat, ia care îl reducea pe atunci coaliţia Caţaven-cilor şi a Trahanachilor, a Farfurizilor şi Brânzoveneştilor.
In neant se vor întoarce, se întorc, în vreme ce Caragiale, marele Caragiale care le-a smuls masca şi a suferit toate prigoanele din această pricină până la moarte şi după moarte, e viu şi prezent în mijlocul nostru, da ! viu, combativ, actual şi prezent!
5. ALTERESCU
I. L. CARAGIALE Şl TEATRUL
Dacă opera dramatică a marelui satiric a fost obiectul celor mai fanteziste şi grosolane denaturări din partea criticii literare şi a teatrului burghez, activitatea sa teatrală propriu zisă şi scrierile sale pe tărâmul criticii literar-artistice au fost în general ignorate sau privite cel mult sub latura anecdotică a unei lumi de teatru în care gluma şi cancanul erau decretate ca scopuri în sine. Despre rolul înoitor pe care Caragiale 1-a avut în teatrul nostru se vorbeşte încă destul de puţin şi astăzi. Caragiale este un scriitor realist critic nu numai prin opera sa literară. Prin studiile şi articolele critice, prin activitatea pe care a desfăşurat-o în diversele funcţiuni ce le-a deţinut, Caragiale se afirmă "ca cel mai înaintat om de teatru al epocii sale.
Caragiale a cunoscut toate aspectele vieţii teatrale şi ale muncii de teatru ; a (ost copist de roluri, traducător de piese, sufleur, elev la cursul de declamaţie al lui Costache Caragiale, actor sau regizor — impiovizat la nevoie — membru în Comitetul de lectură al Teatrului Naţional şi pentru scurtă vreme chiar director general al teatrelor, funcţie care coincidea cu aceea de director al Teatrului Naţional.
Opera dramatică a lui Caragiale reprezintă în dramaturgia noastră o importantă realizare a realismului critic. Prin activitatea sa ca om de teatru şi în special de critic dramatic, Caragiale se afirmă ca cel mai însemnat îndrumător al actorilor şi regizorilor din acea vreme, pe calea unui teatru realist.
In diversele sale preocupări pe care le-a avut ca om de teatru, Caragiale a dovedit atitudini curajoase, înoitoare pentru stadiul de desvoltare al teatrului nostru din a doua jumătate a veacului XIX.
Această activitate are o deosebită importanţă — din punct de vedere istoric-tea-tral — în ceeace priveşte progresul teatrului românesc şi orientarea lui spre realism, în ceeace priveşte stabilirea tradiţiilor realiste în teatrul românesc.
Prin activitatea sa de critic dramatic, — calitate în care a desbătut problemele cele mai arzătoare ale teatrului nostru şi a luptat pentru o dramaturgie originală, pentru un spectacol realist, pentru un teatru popular — Caragiale aduce cea mai de seamă contribuţie teoretică originală — la vremea lui — pentru desvoltarea unei şcoli realiste în teatrul nostru.
Mai puţin cunoscută decât opera beletristică, opera sa critică-teatrală, din păcate destul de puţin răspândită chiar în mijlocul oamenilor de teatru, îşi păstrează o deosebită actualitate ; ideile sale despre teatru ca artă socială, despre literatura dramatică şi interpretarea scenică alcă-tuesc o moştenire de nepreţuit — care îşi păstrează întreaga valabilitate — pentru activitatea creatoare a oamenilor noştri de teatru de azi.
Critica dramatică a lui Caragiale a constituit pentru teatrul românesc un îndrumă tor de preţ pe linia desvoltării şi valorificării tradiţiei realiste.
Teatrul nostru se desvoltă în cea de a
54
s. alterescu
doua jumătate a secolului XIX şi începutul secolului XX, sub semnul luptei între cele două culturi.
Societatea românească, în plin proces de desvoltare a capitalismului, cunoaşte în această perioadă frământările politice şi culturale determinate de influenţa crescândă a clasei muncitoare.
Cultura democratică ce se desvoltă în cea de-a doua jumătate a secolului XIX este caracterizată prin realismul şi caracterul popular al ei. Teatrul din acea vreme, — ca parte inseparabilă a culturii noastre democratice din secolul XIX, — se desvoltă în spiritul realismului şi al artei populare, pentrucă în această perioada, se desvoltă literatura realistă, dramaturgia realistă a Iui Vasile Alecsandri, Costache Caragiale, M. Millo, B. P. Hasdeu, I. L. Caragiale, B. St. Delavrancea, şi arta realistă a marilor actori dela sfârşitul secolului XIX. Aceasta se întâmplă printr'o permanentă luptă împotriva tendinţelor artei anti-realiste a exponenţilor claselor exploatatoare. Această luptă în teatru se concretizează în contradicţia dintre tendinţele artei oficiale aservite intereselor monstruoasei coaliţii, a teatrului „jucărie boierească", şi năzuinţele democratice spre o artă realistă a celor mai mari dramaturgi şi actori ai vremii.
Afirmarea teatrului ca o artă realistă populară împotriva statului şi partidelor burghezo-moşiereşti, se datoreşte, în mare măsură, tendinţei celor mai buni actori din această perioadă care, însufleţiţi de dragoste pentru popor, crează o artă vie, realistă. (Costache Caragiale, Matei Millo, Ştefan Iulian, Velescu, Iancu Petrescu, Aglae Pruteanu, Aristizza Romanescu, C. I. Nottara, etc., etc.)
In anul în care se năştea Caragiale, se deschide la Bucureşti „Teatrul cel Mare", care după războiul de Independenţă, avea să-şi schimbe numele în „Teatrul Naţional". Teatrul era închiriat trupelor străine şi trupelor româneşti.
Millo sau Pascaly, pentru a juca pe scena Teatrului Mare, trebuiau să depună o garanţie de câteva mii de galbeni şi să-şi ia angajamente că nu vor reprezenta piese „politice" (teatrul depindea de Ministerul
din Lăuntru — Afaceri Interne —şi mai târziu de Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor).
Despre situaţia Teatrului cel Mare, unicul din ţară; scria Mihail Pascaly: „căderea unui singur teatru naţionale este reflexul unei naţiuni căzute". (Autorul se referea desigur la clasele exploatatoare care făcuseră din teatru un instrument pentru sprijinirea intereselor lor).
Ridicându-se împotriva tendinţelor cosmopolite ale moşierimii şi burgheziei, luptând pentru promovarea unui teatru original, care să se adreseze „celor cu mărunţeaua", Mihail Pascaly revendica pentru teatru astfel de misiuni : „poleirea moravurilor, luminarea spiritelor, reînălţarea nobilelor sentimente ale naţiunii", iar Matei Millo cerea ca actorii români să fie scoşi din „poziţia nesigură şi anormală a actorului în societate",să se dea „studiilor de teatru toată maturitatea şi seriozitatea cerută", sau lansa apeluri către scriitori să traducă şi mai ales să scrie piese originale.
In mijlocul acestor trupe, — ca şi Eminescu, sufleur în trupa lui Pascaly (1868—69) — cunoaşte Caragiale viaţa teatrului românesc. Eminescu se întreba pe atunci cu tristeţe, în „Curierul din Iaşi" : „Este vreun Teatru Naţional cu o existenţă asigurată, care să-şi urmeze calea cu un repertoriu ales ? Nu. Fiecare director e silit să dea sau piese de senzaţie, pline de crime, dureri fizice, boale şi lipsite de caracter dramatic, sau, alegând o cale şi mai grea, să dea farse obscene în chiotele unui auditoriu foarte primitor de asemenea hrană, care nu apelează la inteligenţă sau inimă, ci la simţuri mult mai josnice".
Toţi scriitorii realişti, toţi cei care au militat pentru o artă şi literatură democratică în cea de a doua jumătate a sec. XIX nu au rămas străini de teatru. Ei şi-au dat seama că teatrul poate fi folosit ca o armă de luptă împotriva tendinţelor antidemocratice ale regimului burghezo-moşie-resc, pentru cucerirea libertăţilor ce se împuţinau şi deaceea, atunci când n'au scris teatru, s'au ocupat îndeaproape în activitatea lor publicistică de soarta acestei arte care   avea să dea o   contribuţie de
I. L. CARAGIALE Şl TEATRUL
55
seamă la desvoltarea culturii noastre democratice din a doua jumătate a sec. XIX.
Nic. Filimon, Cezar Boliac, Rosetti, Eliade Rădulescu, M. Cogâlniceanu, Eminescu, Slavici, Odobescu, Haşdeu, Dela-vrancea, Davilla au contribuit la desvoltarea teatrului realist prin activitatea lor publicistică privitoare la problemele teatrului. Prin operele dramatice şi prin activitatea lor critică-teatrală ei au contribuit la afirmarea teatrului realist şi'a dramaturgiei originale, la crearea unei originalităţi a teatrului românesc împotriva tendinţelor antirealiste, cosmopolite ale claselor exploatatoare. Un admirabil exemplu în această privinţă îl constitue articolele lui Mihail Eminescu. Luând atitudine „In contra influenţei franceze asupra teatrului românesc", marele poet milita pentru crearea unui stil original de teatru, pentru un repertoriu original inspirat din viaţa ţării şi a poporului nostru. Eminescu combate cosmopolitismul publicului de boieri şi îmbogăţiţi, condamnă faptul că în cele mai multe piese reprezentate, ideia dramatică este subordonată petrecerii şi face un aspru rechizitoriu statului care nu încurajează o artă adevărată.
Cronicile dramatice ale lui Mihail Eminescu scot şi mai mult în evidenţă contradicţia dintre arta oficială şi năzuinţele realiste ale celor mai buni scriitori şi actori ai vremii.
1. L. Caragiale, critic teatral, merge şi mai departe. El depăşeşte chiar puternicul caracter protestatar al criticii lui Eminescu; Caragiale face un aspru rechizitoriu regimului burghezo-moşieresc pe care-1 consideră principalul vinovat pentru situaţia teatrului naţional.
Caragiale discută pe larg problemele literaturii dramatice originale, ale artei actorului, analizează situaţia teatrului şi dă soluţii în spiritul desvoltării unui teatru bazat pe metode de creaţie realiste, a unui teatru cu o profundă originalitate naţională, isvorîtă din originalitatea literaturii dramatice şi a tradiţiilor formelor populare ale teatrului.
Nimeni n'a descris cu mai multă incisivitate şi cu mai multă durere situaţia teatrului românesc spre sfârşitul sec. XIX
şi începutul sec. XX ca I. L. Caragiale. De aceea, pentru a înţelege şi mai bine valoarea ideilor înoitoare şi caracterul combativ al criticii dramatice a marelui satiric, socotim necesar să cităm din articolul „Un teatru nou" publicat în „Noua revistă română" (28 Iunie 1909) cu ocazia înfiinţării companiei Davilla, un nou teatru românesc „liber de sacra protecţie oficială": „S'au perindat la conducerea teatrului (e vorba de Teatrul Naţional n. n.) afară de rare excepţiuni, mai mult sau mal puţin onorabile, fel de fel de boieri, unii mai pricepuţi şi prin urmare, mai îngâmfaţi decât alţii: vanitoşi de titluri; pasionaţi bolnavi de atmosfera râncedă a cabinetelor; sinceri. Iubitori de artă, lipsiţi din nenorocire, de cel mai elementar simţ artistic; maniaci obsedaţi de o închipuită vocaţiune; ba chiar amatori de încă un mic câştig material (nu strică!), facil oricând într'o afacere unde nu-ţi vâri vreun alt capital decât obrazul....
Intriga, linguşirea, favorurile mai mult sau mai puţin secrete, au dat azi unora, mâine altora, puterea nemărginită asupra mersului afacerii — repertoriu, distribuţie de roluri, punere'n scenă — toate potrivite după scopuri, interese şi ambiţii personale. Pentru punerea în scenă a unor secături şi a unor insanităţi, s'au cheltuit sume nebuneşti iar piese bune s'au montat în bătae de joc, pe cârpeală. Pe de altă parte, talente reale au mucezii în umbră până la bătrâneţe, ţinând coada rochiei sau paltonul unor mediocrităţi patente, care au degradat încet-încel gustul publicului... Afară de aceasta, nu trebue să ne închipuim că Statul este o ficţiune. In orice moment, el este o realitate în carne şi oase: sunt domnii miniştrii, deputaţi, senatori, demnitari superiori şi inferiori, partizani politici mai mult ori mai puţin influenţi... Dar un teatru a cărui conducere să atârne de interpelarea fantezistă a unul deputat, de nazurile sau nevoile politice ale unui ministru, de tirania birocratică a unui departament administrativ, de toanele unui senator!... un teatru al cărui buget să-l desbată câţiva partizani!... un teatru al cărui repertoriu, distribuţie de roluri, punerea în scenă, să le hotărască fluctuaţiunile elec-
56
S. ALTERESCU
torale din trei în trei ani... Aşa teatru, fireşte, trebue să fie al domnilor care pun mâna pe el din trei în trei ani — nu poate fi şi al artei şi al publicului. Şi publicului bucureştean îi trebueşte astăzi şi lui un teatru românesc — şi poate câ-i. trebuesc chiar mai multe".
★
Caragiale a demascat cu patimă încercările regimului burghezo-moşieresc „de a transforma teatrul într'o jucărie boerească".
Dar, Caragiale este pentru noi şi autorul celor mai înaintate idei despre arta actorului şi realismul scenic.
Concepţia sa despre teatru, ideile sale despre dramaturgie, interpretare scenică şi regie isvorăsc dintr'o concepţie estetică bazată pe principiile înaintate că literatura şi arta sunt expresie a societăţii, că arta trebue să aibă darul de a reflecta realitatea înconjurătoare într'un mod care păstrează un raport constant între ce şi cum oglindeşte, adică între conţinut şi formă ; că atributele cele de mai preţ ale artei sunt simplitatea şi sinceritatea de concepţie şi expresie; că scriitorului îi revine sarcina de a reda tipuri veridice, reale, în împrejurări istorice reale.
Din ideile pe care le enunţă Caragiale, se pot extrage datele necesare definirii artei realiste, se pot extrage învăţăminte de preţ — pentru oamenii de teatru în special — în legătură cu rolul social al teatrului, cu particularităţile dramei, cu realismul spectacolelor, sau cu măestria actorului, etc. Afirmaţiile lui Caragiale în această privinţă au un caracter ştiinţific, critica sa are un caracter principial-teoretic care dovedeşte că şi în critica teatrală marele satiric merge pe linia promovării ideilor înaintate despre arta realistă.
In cronici dramatice şi articole mai ample, Caragiale analizează teatrul şi desvoltarea lui în funcţie de desvoltarea societăţii, critică cu ascuţime manifestările acelui teatru instrument al regimului burghezo-moşieresc, şi continuând linia satirică a operei sale dramatice, ia atitudine împotriva teatrului decadent, a manifestărilor formaliste şi împotriva imoralităţii din teatru.
Critica teatrală a lui Caragiale are însă un profund caracter constructiv şi cele două mari preocupări ale criticului sunt : promovarea literaturii dramatice originale prin înlăturarea „ticăloşeniilor exotice" care au năpădit teatrul românesc şi desvoltarea unui stil de teatru realist, bazat pe o înaintată tehnică actoricească. Caracterul constructiv al criticii dramatice a lui Caragiale reiese din atitudinea sa intransigentă faţă de cei care împiedică desvoltarea teatrului realist, din marea lui dragoste pentru actori, din lupta pe care o duce pentru o artă populară, pentru un teatru popular, al „truditorilor".
Caragiale afirmă că „teatrul este o artă constructivă, al cărui, material sunt conflictele ivite între oameni din cauza caracterelor şi patimilor lor. Elementele cu care lucrează sunt chiar arătările vii şi. imediate ale acestor conflicte". („Oare teatrul este literatură?" Epoca. — Aug. 1897). Această încercare de definire a teatrului, dovedeşte orientarea criticului spre teatrul bazat pe o literatură dramatică ale cărei conflicte isvorăsc din realitate, din actualitate, constitue o premiză pentru concluzia pe care o trage Caragiale în articolul „Literatura şi artele române, în a doua jumătate a sec. XIX", „ultimul cuvânt al artei nu poale fi decât palpitarea la suferinţele lumii actuale şi la năzuinţele unei lumii viitoare".
In capitolul dedicat muzicii şi teatrului din lucrarea pomenită, Caragiale îşi mărturiseşte „adoraţia pasională pentru lira şi masca române din a doua jum. a sec. XIX", mulţumindu-se să definească — pentru moment — drama ca fiind „romanul în acţiune". Mai târziu însă, Caragiale îşi pune problema stabilirii particularităţilor de fond şi de formă ale genului dramatic, şi discutarea problemelor specifice procesului de creaţie scenică. Caragiale, iubitor al muzicii şi cunoscător al arhitecturii, reuşeşte să stabilească particularitatea genului dramatic printr'o comparaţie între teatru, muzică şi arhitectură.
„Teatrul — spune Caragiale — are ca şi muzica mare asemănare cu arhitectura. Piesa dramaturgului şi a muzicantului sunt ca planul desenat al arhitectului . ele no-
I. L. CARAGIALE ŞI TEATRUL
57
tează în cele mai mici amănunte o construcţie — o grămădire raţională de materia-luri. Dar, pe câtă vreme construcţia celui din urmă rămâne una, fixă şi durabilă, şi voind să se repete va fi tot aceeaşi, fiindcă materialele sunt inerte, construcţiile dramaturgului şi ale muzicantului se fac în mişcare; încap, se petrec şi se sting în câteva momente sub atenţia noastră şi voind să se repete sunt totdeauna altfel, fiindcă materialele tor sunt însufleţite". („Ceva despre teatru". Epoca. — 13 Dec. 18961
Definind drama în funcţie de menirea teatrului, de a ilustra conflictele vieţii, şi stabilind caracterul specific al dramei a cărei construcţie foloseşte materiale însufleţite, Caragiale trage concluzii extrem de interesante pentru specificul artei actorului : „...la teatru — scrie el — arta execuţiunii are o importanţă cu atât mai mare, cu cât materialele lor de construcţie sunt deosebite, suflete omeneşti, iar nu pietre şi lemne... Şl pentru aceia virtuozitatea artistului dramatic a avut şi va avea totdeauna, in afară şi independent de literatura respectivă, o atât de mare importanţă".
Caragiale a arătat în articolul „Politică şi Cultură", cauzele penfru care cultura şi arta românească nu se desvoltau pe măsura forţelor creatoare ale poporului. El a arătat că : faptul că într'o ţară „statul este aproape totul şi societatea aproape nimica, are o consecinţă foarte păgubitoare pentru cultivarea, chiar întâmplătoare a artelor şi literelor".
Marele satiric arăta că, clasele exploatatoare, „strănsura de năvală" sunt în goană după îmbogăţire, fac totul sub semnul improvizaţiei, în dispreţul tradiţiei naţionale, că o societate bazată pe compromisul dintre clasele exploatatoare nu poate creia o artă bogată : „Această strănsura de năvală, care-şi schimbă fisionomla în fiece zi, care n'are nici vreo nevoe mai presus ie cele individuale, care nu poate avea o tradiţie şi, prin urmare, în nici o "împrejurare, unitate de gândire şi de simţire, este departe de a fi ceea ce se înţelege prin cuvintele : societate aşezată. Lumea aceasta se aseamănă cu un vast bâlciu, în care totul e improvizat, totul trecător, nimic înfiinţat de-a binelea, nimic durabil. Artă,
literatură, filosofic, astea sunt. monumente pe care nici nu poate, nici n'ar avea de ce, să le ridice o lume cum e cea de astăzi la noi".
Arătând caracterul trecător al regimului burghezo-moşieresc şi înfierând cosmopolitismul şi dispreţul acestei „lumi de strănsura" care mişună „deasupra poporului". pentru cultura naţională şi frământările poporului, Caragiale cerea o artă care să ilustreze gândirea şi simţămintele poporului", geniul său, aspiraţiile sale, şi să cultive limba naţională. „Sub tot acest Babei există o limbă românească, care îşi are geniul ei; sub toată această vâltoare, veşnic mişcătoare, există un popor statornic care îşi are calităţile şi defectele lui specifice, bunul tul simţ, o istorie plină de suferinţe, nevoi, simţiri şi gândiri proprii. De ce din straturile acestui popor, nu s'ar putea ivi din când în când unele Inteligenţe deosebite, care să dea expresie monumentală acelor nevoi, simţiri şi gândiri proprii ?" („Politică şi cultură").
întreaga critică teatrală a lui I. L. Caragiale este pătrunsă de puternică ură faţă de cei care fac din teatru un instrument de diversiune al „lumii de strănsura", un instrument în slujba politicianismului care îndepărtează masele de artă şi totodată plină de patos, de dragoste pentru acel teatru care promovează literatura dramatică naţională, pentru acei actori care lac o artă ce se adresează „poporului statornic", pentru arta care caută să răspundă întrebărilor ce î le-a pus poporului „istoria plină de suferinţi, nevoi, simţiri şi gândiri proprii".
Discutând problemele teatrului românesc, Caragiale simte nevoia să arate din capul locului — în ce măsură însăşi critica teatrală îşi îndeplineşte sarcinile ei în legătură cu problemele desvoltării teatrului naţional.
In „Cercetarea critică asupra teatrului românesc", Caragiale anunţă în introducere o critică obiectivă, cinstită, asupra situaţiei teatrului românesc. El simte necesară această precizare, deoarece critica teatrală burgheză se îndepărtase de adevăratul ei rol de a înrâuri „asupra mersului lucrurilor publice".
58
s. ALTERESCU
Caragiale stabileşte răspunderea presei vremii pentru situaţia teatrului românesc şi demască faptul că critica teatrală a devenit apanajul unor nechemaţi — de multe ori înşişi autorii, traducătorii sau speculatorii — care folosesc presa pentru auto-reclamă. Pe aceşti critici Caragiale îi caracterizează prin : un scaun gratis, uşe deschisă la repetiţie, acces în culise, prietenie cu actorii şi speculatorii, supeuri gratuite după spectacol, invazia în presă, a acestor cronicari mondeni şi servili, pentru care „o piesă stupidă a unui scriitor bătut de toţi sfinţii, plăsmuită fără cap şi fără coadă, după un tipic franţuzesc şi care ne falsifică istoria naţională", se cheamă „un adevărat monument literar menit a arăta străinilor că şi românii noştri ştiu a lucra pe tărâmul dramatic"; un actor „mai puţin decât o mediocritate" este „iubitul nostru artist, al cărui talent admirabil în atâtea ocazii ne-a încântat..."; o actriţă „ridicată, necioplită, care nu poate vorbi pe scenă două vorbe de înţeles" se cheamă „gingaşa şi eleganta cutare, ce prin graţiile, talentul şl arta sa precoce", etc etc, sau pentru care un speculator necinstit, „care are obiceiul de a mânca lefurile actorilor" este „inteligentul şi neobositul nostru director, care a ştiut atât ca artist, cât şi ca diriginte al companiei, să ridice arta română la prestigiul la care numai el, cu onestitatea lui proverbială o putea ridica !" — îl face pe Caragiale să ia atitudine. El arată că datorită speculatorilor şi lipsei de control a forurilor competente, teatrul naţional a ajuns „în stare de tot păcătoasă", dar „cu toate acestea o critică împotriva mersului stricat al acestei instituţii, cu cât va fi mai obiectivă şi mai insuflată de adevărat gust, cu atât va avea mai multă greutate să-şi găsească o coloană de ziar, în care să poată vedea lumina tiparului".
Precizând sensul obiectivitătii sale, Caragiale protestează cu vehemenţă împotriva falsificării adevărului de către cronicarii de salon : „...Decât îmi place să ţiu cinstii când scriu; înţeleg severitatea, patima chiar; urăsc însă pe cel care face o nedreptate ori. publică un neadevăr. Şi nedrept este să ataci până nu vezi pe un
om la lucru, ca sâ-l judeci după rezultat. Şl neadevăr este să pretinzi că un actor de frunte, oricât ţi-ar fi de antipatic personal, nu e trebuincios teatrului, şi că altul, de mai mică valoare, dar simpatic, e în stare să omoare scena prin lipsa lui".
Caragiale pune totodată şi problema fe-> lului în care este primită critica ; el critică faptul că teatrul s'a obişnuit cu laude familiare, în cerc închis; arată că artiştii şi criticii nu trebue să alcătuiască o familie în scopul tămâierii reciproce, combate ne-sinceritatea, linguşirea actorilor sau tragerea pe sfoară a publicului. Marele dramaturg pune în mod curagios problema sincerităţii şi conştiinţei profesionale a criticilor teatrali,, a necesităţii prezenţei permanente şi a combativităţii criticului în discutarea problemelor teatrului. Caragiale afirmă că nu există „un artist necriticabil", piesă fără cusur, spectacol perfect, că rolul criticei este „să semnaleze im-perfecţiile şi să recomande eliminarea lor, dacă lucrul e cu putinţă", că un rol important în critica operei de artă îi revine publicului căruia i se adresează (In articolul „Teatrul Naţional" III) Sta bilind rolul criticfî ca un mijloc folosit în scopul desvoltării culturii naţionale, Caragiale spune despre sine şi despre acei critici care îşi asumaseră această sarcină: „noi suntem o seamă de oameni, pe care dispoziţiile noastre Intelectuale şi morale ne-au abătut dela o cale mai utilitară în viaţă, şi ne-au împins la nişte cariere, a căror răsplată complectă nu poate sta decât în înalta satisfacţie morală că, su-punăndu-ne unei irezistibile vocaţiuni, am muncit pentru cultura poporului nostru cu sinceră iubire de adevăr" („Cronica teatrală" II).
Critica lui Caragiale are o deosebită combativitate, întâmpină greutăţile cu curaj, ştiind că numai astfel va fi de folos teatrului românesc („cât timp împrejurările materiale nu ne vor împedica de la împlinirea acestei, datorii, ne vom îndeplini-o după puterea noastră") ; luptă pentru afirmarea elementelor noi ce apar în teatru, chiar împotriva curentului general („dar de când n'are cineva voe să gândească şi să-şi spună părerea dacă nu o mai împăr-
I. L. CARAGIALE ŞI TEATRUL
59
tăşeşte un altul" ? — (Cronica teatrală" II).'
Exemplul cel mai elocvent al acestei atitudini a criticului teatral Caragiale, este felul în care acesta combate producţiile literare calificate „tlcăloşenii exotice", felul în care luptă pentru promovarea literaturii dramatice originale, a repertoriului naţional. Caragiale ia atitudine împotriva producţiilor cosmopolite, împotriva localizărilor hibride cari au inundat teatrul nostru. El arată că repertoriul este alcătuil din „localizări, plagiate şl traducţii" şi că „afară de acestea, mal este o categorie toarte mică, pierdută în grămada celorlalte trei, dar pe care, pentru Interesul obiectivitătii cercetării de faţă („Literatura în teatrul nostru") nu trebue s'o dăm uitării — categoria pieselor originale, care sunt aşa de puţine că le-ai putea număra pe degete".
Cu deosebită ascuţime satirică desavu-ează' Caragiale repertoriul de localizări, plagiate şi traducţii. El arată că localizarea şi plagiatul au devenit boale cronice ale teatrului românesc, că localizările sunt realizate de nechemaţi, de „scriitori" care nu cunosc istoria ţării şi moravurile sociale, că ele conţin denaturări grosolane ale istoriei şi realităţii noastre, că nu ţin seama de specificul desvoltării istorice a ţării noastre.
Prin metoda localizărilor (sau a plagiatelor — care pâriă la urmă sunt tot nişte localizări al căror autor original a fost „uitat"), o melodramă . franţuzească („Le Tisserand de Segovie") devine o ridicolă şi neverosimilă dramă istorică cu titlul „Patrie şi Domnitor" în care un „Vodă român" luptă pe la 1500 pentru încurajarea industriei naţionale şi acordă brevete s.g.d.g., sau o „dramă istorică cu mare spectacol" în care Louis XI a fost înlocuit cu Vlad-Vodă Ţepeş.
„Fiecare din aceşti scriitori minunaţi scrie Caragiale — ia o piesă franţuzească, o traduce ciac-pac, şi preschimbă numele proprii originale în nume proprii româneşti şl apoi, vorba ceea, potrivească-se nu s'o potrivi, în trei zile localizarea e gata. Adevărul este că mai totdeauna localizările se potrivesc ca nuca în perete;   dar nu face
nl,nic _ repertoriul teatrului naţional s'a mai înavuţit cu încă o „dramă istorică cu mare spectacol" sau cu încă o „comedie de moravuri locale". („Literatura în teatrul nostru" II).
In acest fel, în „comediile locale" localnicii din Buzău sau Piteşti au moravuri de Quartier Latin, de bursă, sau de high-life, în acest fel „Mercadet le faiseur" de Balzac devine „Gheşeftarii", în localizarea scriitorului şi criticului de salon Fr. Dame, sau „Patrie" a lui V. Sardou devine drama istorică, „Ţara şi Mihnea".
Caragiale combate toate aceste producţii dramatice antirealiste cu biciul usturător al ironiei. Ia atitudine împotriva fabricanţilor de vodeviluri, desvăluind caracterul de clasă al acestui repertoriu diversionist. Despre autorul vodevilului „Urâta satului", localizare după romanul lui G. Sand „Petite Fadette", Caragiale scrie în cronica spectacolului : „un fabricant vodevillst cu un'nume puţin cunoscut şi localizat pe româneşte, încă de mult, de D-t Carada, acelaş domn Carada (fost redactor al „Românului", fost deputat, fost consilier municipal al Capitalei, fost general de brigadă în Garda Naţională, fost poet dramatic şi liric naţional român), care acum, după retragerea din viaţa politică şi literară, ţine negustorie de spirtoase şi face pe samsarul la Paris". — Caragiale critică cu ascuţime găunoşenia melodramei plină de patosuri umflate şi minuni inexplicabile, lipsite de caracter şi adevăr lumesc, dar furia lui nu cunoaşte margini faţă de repertoriul parizian, faţă de „producţiile păcătoase Ieşite din fabricile melodramatice ale Parisului; „Schilozii, beţivii, pungaşii, despănaţii, spânzuraţii, nemernicii, prostituatele, tuberculosa şi toate spurcăciunile şi lăturile pariziene înscenate de industria teatrală franceză, apoi traduse şi localizate în româneşte de oameni ce nu se pricep nici la românească nici la franţuzească, ce nu ştiu nici ce este Românul, nici ce este Franţuzul — ni se dă ca producţii literare şi artistice pe scena întâiului teatru din ţară, menit cum se zice, a fi o „înaltă şcoală naţională de estetică şi morală pentru publicul român".
Creatorul celor mai bune comedii origi-
60
s. alterescu
nale din literatura noastră dramatică îşi mărturiseşte indignarea pentru faptul că din repertoriul Teatrului Naţional lipsesc producţiile originale. La deschiderea stagiunii 1885—1886, Caragiale scrie : „In cinci seri am avut: o operă italiană, o tragedie englezească tradusă din franţuzeşte, după mai multe texte, cam în rornâ-^ neşte, o piesă din antichitate şi o operă bufă „franţuzească" („Cronica teatrală" I). Discutând limba în care sunt traduse aceste lucrări, Caragiale acuză comitetul teatral pentru faptul că ignorează limba literară. Cere ca pe scenă să se vorbească româneşte, să se acorde respect limbii şi să se înlăture din repertoriu vodevilurile şi melodramele franţuzite care numai limba românească n'o aduc pe scenă.
Protestând împotriva reprezentării acestei literaturi decadente, care duce şi la decăderea artei actorului, Caragiale revendică reintroducerea repertoriului original şi clasic universal : „tot frumosul repertoriu, indiscutabil frumos, de odinioară, care era o excelentă şcoală pentru talentele artiştilor şl scriitorilor", să se înlăture „toată literatura decadentă" de „drame anoste şi comedii nesărate" care dă satisfacţia doar „trândavului bogat, venit la teatru dela sarcina şi mai grea a vieţii de trândăvie". („Cronică" I, 1899).
Cu tot atâta dragoste cu câtă ură priveşte repertoriul de „ticăloşenii exotice", îmbrăţişează Caragiale puţinele producţii originale ce sunt reprezentate în acea vreme. Atitudinea lui Caragiale faţă de literatura dramatică originală este un minunat exemplu de critică pătrunsă de spirit patriotic, constituind un îndemn plin de învăţăminte actuale pentru grija cu care critica trebue să îmbrăţişeze producţia literară naţională, să promoveze ceeace apare nou în literatură şi în viaţă.
Referindu-se la stagiunea 1878—79, Caragiale susţine că singura piesă originală care merită atenţia este „Răzvan şi Vidra" de B. P. Haşdeu. Discutând această piesă, dramaturgul se foloseşte de acest prilej — luând şi atitudine critică faţă de unele slăbiciuni ale piesei, pentru a stabili deosebirile dintre etic şi dramatic şi particularităţile  dramei.   Concluzia criticului
este plină de dragoste   pentru această dramă istorică originală, sesizând importanta apariţiei ei şi semnificaţiile deose- . bite ce le are pentru literatura dramatică şi teatrul nostru...    „Răzvan" este şi va rămâne — scrie   el în „Cercetare critica asupra teatrului   românesc" — o bucată „cinstită" în literatura noastră, pentrucă în această scriere, caracterele   sunt origL nale şi în mare   parte bine   păstrate, şi multe scene sunt cu adevărat dramatice şi vrednice a mişca sufletele privitorilor; iar mai presus de toate, pentrucă în „Răzvan" sunt gândiri curate, spuse limpede şi cu vorbe frumoase   româneşti, de ţi-i dragă lumea să le auzi". („Cercetare critică asupra teatrului românesc" — „Literatura în teatrul nostru" I).
Consemnând importanţa apariţiei primei drame istorice bazată pe un puternic conflict social, Caragiale ia atitudine faţă de acele producţiuni „originale" care denaturează trecutul istoric, faţă de acele „minunăţii de absurditate" în care istoria naţională — („care pentru noi trebue să fie un izvor nesecat de poezie sănătoasă"... „de unde să căpătăm totdeauna învăţătură de udevăr şi ins uf iar e de virtute") este „falşi ficată şi mânjită", faţă de „aşa zisele drame naţionale cu mare spectacol produse de nişte închipuiri sterpe sau bolnave, de minţi strâmbe ori şubrede, de capete goale de dar şi sărace de lumină".
Incisivitatea lui Caragiale vizează piese ca „Mircea cel Bătrân", în care eroul principal umblă noaptea după aventuri galante, „Moartea lui Brâncoveanu", „Căpitanul viteaz al pandurilor de peste Olt" în care Tudor Vladimirescu este caricaturizat, „Oştenii noştri" care înfăţişa „publicului bucureştean" panorama strategică a Plevnei „în mărime naturală", piese pe care marele dramaturg ie numeşte nişte „monştri nă-scuţi-morţi".
Indignarea lui Caragiale izvorăşte din sentimentul puternic al dragostei de patrie şi popor, izbucneşte ca o reacţiune împotriva acelora care, sfidând suferinţele poporului, scriau piese şi spectacole hibride pline de dispreţ pentru sacrificiile de sânge ale ţăranilor ce mureau pe front „Plevna nu se luase încă; pe pământul Bulgariei,
I. L. CARAGIALE ŞI TEATRUL
61
mlastine calde de sânge românesc fumegau; picioarele şi mâinile care ne muncesc ţarinele în vreme de pace, degerau în şan-'ţurile redutelor; oştenii   români   n aveau drept hrană decât o fărâmătură de pesmete negru muiat în făgaşul săpat de roata tunului;   -   Curcanii,   -   poate singurut ceva" ce încă nu-i „putred" în ţara a-"ceasta - seceraţi de focurile vrăjmaşe, de cer si de foame, din atâtea mii rămăseseră atâtea sute, - şi noi, autori de spirit, ştiind că în capitală sunt mulţi iubitori de 'privelişti plastice si de senzaţii, le dăm „Oştenii noştri", dramă naţională de ocazie cu mare spectacol".
Pătruns de această aprigă mânie împotriva celor care huzureau, care nu văzuseră frontul, care   bagatelizau   actele de eroism şi suferinţele poporului în spectacole distractive, Caragiale va şti să primească cum  se cuvine piesa  „Apus de soare" a lui Delavrancea, să sesizeze ceea-ce este valabil în această operă alterată în parte de concepţia istorică conservatoare a autorului. Caragiale consemnează - în cronica la acest spectacol — importanţa înfăţişării în teatru a prodigioasei figuri istorice a lui  Ştefan cel   mare şi a mândrei  sale epoce  de  eroism", a eroicului domnitor „ce a avut săpat în fundul sufletului cuvântul cel mai sfânt: Moldova!", dar totodată caută să prevină „năvala de marfă   ieftină în arte şi în literatură",... producţia de drame istorice reacţionare de felul celor ale lui Gr. Ventura   sau Ben-gescu-Dabija.
Caragiale preconizează însă o literatură dramatică a actualităţii, cu subiecte din realitate care să zugrăvească societatea românească  de  atunci.    Refugiul multor autori de „drame istorice cu mare spectacol" în trecutul istoric străin, îndepărtat, mitologic chiar, trezeşte de asemenea indignarea criticului care izbucneşte : „Ni se mai   uşureze  saţiul de atâţia Apolonl si Minerve şi Diane, după reţeta clasică —oribilă saturaţie de atâtea mardale mitologice râncezite în cartoanele de modele, ori prăfuite în rafturile cu cioburi de gips!... „In acelea, au crezut alţii, tinere! D-ta şi cu mine nu mai putem crede în ele". („Apus de soare" — Câteva note.)
. In aceeaşi cronică, Caragiale ia atitudine şi împotriva picanteriilor „moderne", a producţiilor manieriste şi stabileşte rolul poetului, al dramaturgului în a crea tipuri veridice, reale, personale.
Cronicile dramatice ale lui I. L. Caragiale sunt pamflete usturătoare la adresa dramaturgiei   decadente, a tendinţelor de scâlciere şi evaziune    din realitate, sunt palme usturătoare pe obrajii groşi ai burgheziei si moşierimii ce făceau dm literatura dramatică un pretext de divertisment pentru trândavi,, dar    totodată cronicile dramatice ale marelui dramaturg sunt apeluri înfocate pentru crearea unei literaturi dramatice originale, plină de dragoste pentru popor, pentru dramaturgie, care sa înfiereze nedreptăţile societăţii condusa de monstruoasa coaliţie, care să demaşte tristul adevăr   al   aşezărilor şi moravurilor României din perioada desvoltării capitalismului. Caragiale n'a lansat însă numai îndemnuri, ci a dat el însuşi, primul, exemplu. Opera sa dramatică este cea mai bună dovadă că principiile marelui critic teatral   au   izvorît   din   însăşi principiile ce au stat la baza creaţiei minunatei sale opere dramatice.
Caragiale a adus în cronicele sale dra matice o contribuţie de seamă şi în problemele artei actorului.
Luota lui pentru un teatru realist nu s'a oprit' la problemele repertoriului şi ale literaturii dramatice. Trăind aproape întreaga viaţă în teatru, legat de actori, cunoscând   îndeaproape problemele intime ale procesului de creaţie  scenică, marele satiric a folosit aceeaşi critică, aceeaşi ironie usturătoare pentru a demasca toate racilele care alterau caracterul realist al spectacolului şi interpretării scenice, a făcut o analiză plină de profunzime a spectacolelor şi jocului actorilor şi a orientat creaţia teatrală spre realism, a adus o contribuţie de seamă la desvoltarea regiei în teatrul nostru şi la formarea unei şcoli actoriceşti care avea să cuprindă spre sfârşitul secolului XIX şi începutul sec. XX, cele mai însemnate nume de mari actori din istoria teatrului nostru.
62
s. alterescu
încă din prima sa cronică dramatică pe care o scrie, Caragiale este preocupat de problemele spectacolului şi interpretarea realistă. Caragiale a legat strâns problemele creaţiei scenice de problemele repertoriului reprezentat. El arată că repertoriul de „localizări, plagiate şi traducţii" este prost jucat, că la baza acestor spectacole stă aceeaşi improvizaţie şi lipsă de documentare care caracterizează toate aceste drame istorice cu mare spectacol „sau,, comedii de moravuri locale", că dramaturgia decadentă, de import, are un efect nefast asupra jocului actorilor, că interpretând galeria de eroi ai dramaturgiei decadente „artiştii şi-au înmuiat din ce în ce temperamentul, pierzând cu încetul avântul dramatic şi puterea comică".
Criticul combate toate aceste manifestări ce denaturează conţinutul realist al pieselor, formele absurde de spectacol, îndepărtate de realitate, de adevărul istoric, lipsite de orice documentare.
Satira caragialiană se exercită din plin la adresa unor spectacole în care : „Un Don Juan, despre care basmul povesteşte că era un ştrengar atât de nostim şi de gingaş ...iese pe scena noastră ca un destrăbălat pletos, ce boceşte, zbiară ca un capiu la urechea drăguţei sale"; în care „un rege pe care istoria îl dă ca ghebos, urât, bătrân, şiret, bolnav, roşu şi creţ la păr, spân la mustăţi şi barbă — iese pe scenă ca un băieţandru înalt, frumuşel, spiţelat, cam prostănac şi peltic"...; în care „o dramă orientală se joacă într'un vestibul de catedrală ' gotică"; în care „părinţii sunt mai tineri ca copiii şi copiii mai bătrâni ca părinţii; stăpânii sunt îmbrăcaţi prost şi slugile poartă haine strălucite; oamenii din veacul de mijloc se poartă şl se îmbracă ca cei din ziua de azi, iar anticii poartă mănuşi, umbrelă şi galoşi".
Lipsa de preocupare pentru regie, pentru montarea spectacolului, face ca spectacolele să ia forme hibride, antirealiste iar jocul actorilor se şablonizează ; „Nici nu se mai pomeneşte de manierele, obiceiurile, tradiţiile locale; toţi, de orice vârstă, de orice neam, din orice vreme, din orice loc, eroii de pe scena noastră se îmbracă, mă-
nâncă, se mişcă, trăesc şi mor după un singur tipar".
Caragiale vede în mod just în şablonul instaurat pe scenă în acea vreme — cel mai mare duşman al teatrului realist.
Caragiale acordă o importanţă deosebită reprezentării pe scenă a eroului-massă, figuraţiei, rolurilor secundare. In spectacolele de atunci figuraţia era aceeaşi în toate piesele, coristele purtau întotdeauna aceleaşi malacoave, chiar dacă jucau într'o comedie a cărei acţiune se întâmpla la ţară. Regia nu acorda nicio importanţă figuranţilor, decât doar numerică, tocmai pentru că nu vedea în această massă un erou principal de teatru, care avea să câştige mereu în importanţă, care avea, cu vremea, să devină erou principal al teatrului. Caragiale cere direcţiei de scenă să facă astfel ca figuraţia „să facă parte vie din comedie, să participe şi în general să se gândească la îndreptarea acestor cusururi inveterate în teatrul românesc". („Teatrul românesc". Deschiderea stagiunii 1878—79).
Deaceea consemnează cu bucurie în cronica la „Urâta satului" punerea în scenă mai îngrijită, jocul actorilor ca fiind „mai aproape de natură", deoarece „este hotărât şi stăpânit de gândire şi gândirea statornicită de un studiu conştiincios".
Deaceea Caragiale i se poate adresa unui actor astfel : „Mă, ai jucat bine. Dar ştii tu dece? Fiindcă n'ai vorbit ca la teatru... Mare lucru, mă ! să ştii să vorbeşti ca oamenii".
Deaceea Caragiale e entuziast pentru montarea realistă a piesei „Ruy-Blas" : „vedem în sfârşit, o împărţire de roluri potrivită cu aplicările fireşti ale deosebiţilor actori; vedem actori cari şi-au învăţat şi studiat rolurile; vedem oameni, care grăesc într'o Limbă frumoasă şi rostesc cuvintele limpede şi răspicat, încât auzul nu pierde un singur sunet; vedem mai presus de toate, actori tineri, vestea unui viilor mângâieios". („Cronica teatrală". Ruy-Blas).
Criticul nostru dramatic era preocupat astfel de justa distribuire a rolurilor, de studiu, limbă, frazare şi dicţiune, pentru
I. L. CARAGIALE ŞI TEATRUL
63
spectator, pentru generaţia nouă de acton ce vor schimba faţa teatrului.
Caragiale dă un imens ajutor actorilor, discutând procesul de creaţie al acestora. In această privinţă actorii noştri de azi îşi pot da seama cât de înaintate erau
ideile lui Caragiale despre teatru şi actori, cât de adânc a pătruns acesta în intimitatea procesului de creaţie a actorului, elaborând o adevărată metodă de interpretare realistă.
Trei sunt — după Caragiale — elementele care condiţionează creaţia realistă a actorului: talentul, gândirea, studiul. Deaceea el cere actorului „să nu înceteze a lucra şi a. se instrui necontenit".
Caragiale condiţionează procesul de creaţie al actorului de un prealabil proces de cunoaştere care să-i dea posibilitatea acestuia să stăpânescă pasiunile pe care le are de interpretat. „Legea artistului — spune ei _ trebue să fie stăpânirea asupra pasiunilor pe care le înfăţişează". Studiul, -documentarea, îi dau actorului posibilitatea să-şi menajeze efectele, să-şi dozeze cheltuiala de energie, să asigure rolului o unitate de interpretare.
Căutând să dea o definiţie cât mai clasică actorului de teatru, Caragiale  recurge la formula : „artistul dramatic este un executant instrumental, al cărui instrument este însăşi fiinţa lui materială". Instrumentul fiind corpul actorului, iar instrumentistul sufletul acestuia, Caragiale emite aci ideea armoniei între suflet şi corp, între gândire şi materie, stabilind totodată legătura indestructibilă dintre acestea în procesul de creaţie al actorului : „actorul - întăreşte el această idee — este un instrument, al cărui instrumentist este înăuntru: spiritul, sufletul tui". Vorbind despre actorii exteriori, neconvingători, de acei actori cari folosesc doar instrumentul    (corpul)  şi nu-şi bazează creaţia pe o gândire profundă, pe un proces de trăire interioară, Caragiale insistă în mod deosebit asupra „interiorului artistului". „Acolo — spune el — stă chestiunea cea mare; pentrucă mai la urmă, orice corp sănătos şi întreg, ar fi un bun instrument, dar câte instrumente admirabile în interiorul cărora doarme o brută, incapabilă de a înţelege oricât de pe de-
parte ce minuni ar putea face cu el, interiorul, cu înţelegerea şi simţirea lui". („Cronica teatrală" II).
In măsura în care actorul nu va fi un instrument acordat, sensibil şi totodată un instrumentist virtuos, în măsura în care calităţile materiale şi spirituale ale actorului nu acţionează reciproc unele asupra altora într'o armonie deplină, creaţia actorului nu va fi valabilă   căci „Artistul dramatic este şi un executant Instrumental şi un instrument : executantul e sufletul, instrumentul e corpul. Un executant virtuos nu poate mult fără un instrument perfect condiţionat, ca structură şi ca acordare şi instrumentul cel mai perfect condiţionat, în toate sensurile, nu va   putea da mai nimic în mâna unui executant nedibaciu", ţine să explice încă odată    Caragiale în „Cronica   teatrală"   despre   El.   Duse şi Mounet-Sully.
Caragiale se preocupă    deasemenea de una din problemele cheie ale interpretării actoriceşti, şi care a constituit un permanent subiect de discuţie în lumea teatrului, anume de problema sincerităţii interpretării actoriceşi. El arată că actorul lipsit de sinceritate nu va realiza niciodată sinceritatea personagiului, dar că actorul „nu trebue să aibă sinceritatea propriu-zisă, ci sinceritatea sincerităţii;   cum am zice, artistul nu trebue să simtă el — nu trebue să albă chiar simţirea; el trebue să aibă simţirea simţirii..." Este vorba în fond de   sinceritatea actorului   în a reda sinceritatea personagiului. Extrem de importantă a fost această idee a lui Caragiale pentru orientarea procesului de creaţie a actorului ; ea conduce — în fond — la ideea necesităţii unei interpretări    conştiente a sincerităţii personagiului, actorul păstrân-du-şi permanent controlul asupra felului în care interpretează calităţile sau defectele de caracter ale unui personagiu. Un actor interpret al lui Caţavencu redă sinceritatea personagiului (mai bine zis nesinceritatea), în măsura în care el are sinceritatea personală de a reda în mod critic trăsăturile acestuia.
Apariţia ideilor lui Caragiale despre teatru, despre arta şi personalitatea actorului au întâmpinat rezistenţa oficialităţii şi a
64
S. ALTERESCU
unora dintre actori. Actorii cei mai buni ai vremii îşi însuşesc însă (unii dintre ei le desvoltă chiar) aceste idei care vor,contribui în cea mai mare măsură la formarea marilor actori realişti dela sfârşitul secolului trecut. Faţă de actorii care nu şi-au trădat profesiunea, care n'au recurs la compromisuri, care au militat pentru o artă realistă, Caragiale manifestă o dragoste plină de generozitate. Caragiale apreciază contribuţia lui Gr. Manolescu, Aristizza Ro-manescu, St. Velescu, Hagiescu, Ştefan Iulian, etc. în desvoltarea teatrului românesc.
„Nu vom uita pe aceia — scrie Caragiale în cronica la „Ruy-Blas" — care au stat de pază la altarul Thallel române In timpul când toată lumea îl părăsise, nu vom trece cu vederea dreptul de vechime al acelor actori, ocărăţi poate, care au stat la locul lor şi atunci, când aproape nimeni nu mai venea să-i asculte; nu vom micşora meritul acelora, cari, lipsiţi de poziţii binevoitoare şi de sprijinul publicului, s'au jertfit pe sine, din iubire pentru arta dramatică ; nu vom uita, în sfârşit, nici pe aceia, care au voit să facă mult bine, dar n'au izbutit decât a pregăti izbutirea urmaşilor lor."...
Caragiale pune problema educării şi reeducării teatrale a actorului. A te limita la cunoaşterea textului rolului cu ajutorul sufleurului, este insuficient. De aci se nasc lipsa de siguranţă, stângăcia, rigiditatea, lipsa de unitate şi stil, „diapazonurile" diferite ale actorilor.
Din această cauză — arată Caragiale — actorii n'au control, nu-şi stăpânesc temperamentul, nu realizează temperamentul personagiului. Caragiale critică usturător profesionismul, lipsa de pasiune a unora dintre actori. Teatrul trebue făcut cu pasiune, actorul să entuziasmeze, să impresioneze, să fie fierbinte, să trăiască el şi să-i facă şi pe spectatori să trăiască. „Un teatru ca să placă — spune Caragiale — trebue să fie fierbinte, să dogorească până în fundul galeriei".
...„Cu scălămbăieturi distilate, cu maniere macaronice, cu îngăimeli mălăieţe de parcă ar mesteca mucava, fără umbră de căldură şi de convingere, şi toate făcute în silă de dragostea   personagiului respectiv
din bugetul cultelor, fireşte că ai să umpli greu teatrul, chiar împărţind bilete gratis cu pachetul"...
...„Actorul, actorii, când ies pe scenă trebue să fie nişte posedaţi, să aibă pe dracul în ei: prin ochi, prin sprâncene, prin gură, prin vârful degetelor, prin toţi porii să scoată pe dracul acela şi să-t arunce asupra publicului..."
„Când or ieşi din teatru, nici doi ochi să nu fie uscaţi şi siguri: toţi să fie împăienjeniţi, de emoţiune, umezi de plâns, ori de râs. Aşa teatru, da. La aşa teatru dă năvală publicul, ca ta o binefacere, căci în adevăr că nu sunt multe frumuseţi pe lumea noastră mai mari decât un bun teatru". („Teatrul Naţional" I)
Pentru un astfel de teatru a militat Caragiale în cronicile sale dramatice, un astfel de teatru a căutat Caragiale să realizeze în perioada scurtului său directorat la Teatrul Naţional. Ca director al Teatrului Naţional a trebuit să lupte însă din greu cu opoziţia cercurilor oficiale şi totodată cu mentalitatea înapoiată a unora dintre actori. întreaga sa activitate ca director al Teatrului Naţional constitue o activitate revoluţionară în istoria teatrului nostru. însăşi venirea sa ca director al Teatrului Naţional constitue un protest social împotriva tradiţiei instaurată de liberali şi conservatori, ca acest post să fie încredinţat familiilor aristocratice, numelor cu rezonanţe boereşti. Numirea lui Caragiale în 1888 ca director al Teatrului Naţional sdruncină această tradiţie care privase teatrul nostru de o bună organizare administrativă şi de o bună conducere artistică.
Analizând situaţia Teatrului Naţional, — în cronicile cunoscute — Caragiale spunea că „în Teatrul Naţional, nimeni, dar absolut nimeni, nu are autoritate deplină, nici ca putere administrativă, nici ca direcţiune artistică, şi dacă nimeni n'are autoritate, fireşte că nimeni n'are nici răspundere".
Venirea lui Caragiale ca director al Teatrului Naţional coincide cu o intensă campanie de presă ostilă din partea liberalilor şi conservatorilor, campanie care nu-1 seu-
I. L. CARAGIALE ŞI TEATRUL
65
teste de bârfeli, de calomnii şi de insulte. Aceasta încă înainte ca noul director să fi început să muncească.
Caragiale urmăreşte însă ca în noua calitate pe care a obtinut-o cu atâta greutate, să reînoiască activitatea Teatrului Naţional, să înlăture birocratismul şi indiferenţa care osificau activitatea creatoare a acestei instituţii, să înlăture diletantismul şi imoralitatea, să introducă disciplina artistică şi administrativă, să creeze actorilor condiţiile necesare pentru a putea aplica în practică ideile sale înaintate despre repertoriu şi spectacol, despre teatru ca factor educativ, să creeze un teatru care să se adreseze unui public nou.
Răspunzând campaniei calomniatoare a presei liberale şi conservatoare, care cerea titlurile ce-1 îndreptăţeau pe Caragiale („acest om tânăr de naştere obscură" — „Scrisoare — Domnilor redactori ai ziarelor din Bucureşti" 1888), să deţină postul de director al Teatrului Naţional, autorul fluerat al „Scrisorii pierdute" şi „Nopţii furtunoase" — scrise şi jucate deja la acea vreme, — trimite presei o scrisoare care constitue în fond programul de activitate ce şi-1 propunea în noua sa calitate.
In această scrisoare, Caragiale, după ce îşi justifică — în faţa celor care i-au contestat acest drept celui mare scriitor şi om de teatru din ţara noastră — prezenţa ca director al Teatrului Naţional prin calitatea sa de dramaturg şi cunoscător al teatrului, arată că vrea să introducă în teatru disciplina administrativă, să restabilească autoritatea teatrului, să introducă o disciplină artistică creatoare, să înlăture criza de repertoriu şi de regie, să controleze efectiv munca de punere în scenă şi jocul actorilor în repetiţii şi spectacole, să impună un repertoriu nou, original în cea mai mare parte
Caragiale ia măsuri cu caracter revoluţionar pentru acea vreme când teatrul era loc de întâlnire pentru protipendada Bu-cureştiului. Astfel hotărăşte începerea spectacolelor la ore fixe, interzicerea accesului în sală după ridicarea cortinei, stingerea luminilor în sală în timpul reprezentaţiei, numeşte societari ai teatrului dintre actori tineri talentaţi, fără asentimentul „Comite-
5 — Viaţa Românească — c. 750
tului", angajează elevi de conservator şi renunţă la actori „capi de promoţie" dacă aceştia nu se supun disciplinei artistice şi vor a continua o activitate capricioasă şi plină de favoruri.
Caragiale n'a reuşit să-şi aplice programul său de activitate în singura stagiune în care a condus Teatrul Naţional.
încercările lui de a schimba repertoriul s'au ciocnit de opoziţia membrilor Comitetului teatral (printre cari D. R. Rosetti). Acestora li se datoreşte prezenţa în repertoriu a comediilor pariziene şi vieneze. Caragiale reuşeşte însă, printr'o severă disciplină artistică, printr'o muncă mult mai ştiinţifică a actorilor şi regiei să realizeze spectacole bune, interpretate cu măestrie. Până şi presa ostilă este nevoită să recunoască la deschiderea stagiunii cu „Manevrele de toamnă" localizare după Moser -că „poate niciodată până Sâmbătă seara n'am avut o reprezentaţie mai viguroasă, cu rolurile mai bine învăţate".
O mare atenţie acordă Caragiale promovării tinerilor actori. Ion Brezeanu, Ion Pe-trescu, Maria Ciucurescu sunt doar câţiva dintre marii noştri actori care şi-au făcut drum în teatru ajutaţi şi îndrumaţi de 1. L. Caragiale.
Caragiale caută să schimbe publicul teatrului, acel public amestecat, lipsit de tradiţie, de concepţie şi de cultură, „care n'are deocamdată altă unitate decât doar numele de public românesc" („Publicul Teatrului Naţional"). El ar vrea să gonească din teatru „familiile de elită" cu cultură franţuzească, negustorii bogaţi ale căror soţii ,învaţă franţuzeşte cu o guvernantă belgiană şi piano-mecanic" pe marii agricultori care pleacă la mijlocul spectacolului, şi să aducă în teatru un public nou, căci: „poporul care este dator să muncească cu trupul are, pentru recreerea forţelor sale tot atâta nevoe de o petrecere intelectuală", va scrie el mai târziu în „Raport cătră d. B Delavrancea, primarul Capitale ".
Caragiale n'a fost director al Teatrului Naţional decât o singură stagiune. Obligat de politicienii vremii să-şi părăsească postul, n'a putut în acest răstimp scurt să-şi pună în practică toate ideile sale reformatoare ale teatrului românesc. Dar trecerea
66
S. ALTERESCU
lui pe la direcţia Teatrului Naţional a avut o importanţă covârşitoare pentru desvoltarea ulterioară a acestui teatru. Reformele organizatorice au persistat şi după plecarea lui, actorii au continuat să aplice în munca lor principiile de creaţie ale marelui îndrumător spre un teatru realist. Caragiale a contribuit la desvoltarea regiei realiste (Paul Gusty a fost un fidel continuator al său), Ia formarea şcolii teatrale realiste dela sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX.
El n'a reuşit să facă, în 11 luni, împotriva voinţei regimului burghezo-moşieresc, din Teatrul Naţional, o casă de cultură a poporului, dar nu va părăsi ideia aceasta. In „Raportul" pomenit mai sus (raport asupra divertismentelor artistice-populare), Caragiale îşi exprima părerea că muzica şi teatrul sunt „cele mai accesibile şi înţelesului şi mijloacelor publicului celui mare" ca fiind artele cele mai populare.
Caragiale cerea în acest raport „să se pună frâu nesaţiului de câştig material în teatru", să se oblige teatrele să-şi îmbunătăţească producţiile artistice căci aşa „cum este organizat (Teatrul Naţional n.n.) ca instituţiune oficială, n'a putut şi nu va putea fi niciodată un teatru popular". Aceasta pentru că Teatrul Naţional nu ţine seama de gustul marelui public, oamenii ce-1 conduc sunt lipsiţi de interes şi dispreţuiesc arta naţională.
Caragiale pledează pentru un teatru eliberat de injoncţiunile claselor exploatatoare,
ale oligarhiei burghezo-moşiereşti ş; care să se adreseze unui public larg, pentru un teatru cu o activitate permanentă, „un focar de mişcare intelectuală".
In acest raport luăm cunoştiinţă de caracterul democratic al concepţiei lui Caragiale despre artă şi popularizarea ei în rândul maselor. El cere promovarea talentelor din mijlocul masei ; („vulgarizarea artelor evocă talente din cele mai adânci şi mai umile straturi ale societăţii") ; revendică dreptul la cultură al truditorilor, arată necesitatea culturalizării maselor şi datoria statului să organizeze manifestări culturale populare, educative.
„Multă vreme a fost lipsit poporul nostru — îşi încheie Caragiale raportul — de bunătăţile spirituale de care se bucurau
popoarele cele mai înaintate... Este o datorie deci pentru acela care are puterea, să deprindă poporul cu petreceri înălţătoare şi binefăcătoare".
Desigur că, atâta timp cât a avut puterea, regimul burghezo-moşieresc nu putea să dea poporului cultură. Idealul lui Caragiale nu s'a putut înfăptui decât atunci când puterea a fost luată de către clasa muncitoare, care dă poporului cultura nouă socialistă. Pentru făurirea acestei culturi noui a luptat şi I. L. Caragiale, creându-i cea mai valabilă tradiţie.
Ideile lui Caragiale despre teatru, despre arta actorului şi realismul scenic a fecundat creaţia marilor actori realişti dela sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX. -
In scrisorile Aristizzei Romanescu („Arta dramatică") sau în „Amintirile din teatru" ale Aglaei Pruteanu, întâlnim ideile marelui dramaturg şi critic teatral. Mergând pe linia contribuţiei teoretice a lui Caragiale la desvoltarea teatrului realist, Aris-tizza Romanescu emite părerea că procesul de creaţie al actorului se bazează pe o profundă gândire şi pe un larg proces de cunoaştere, că numai talentul nu e suficient şi că acesta se veştejeşte fără cultură, după cum practica lipsită de studiu nu-i suficientă, deoarece unui actor îi trebue, prin cipii, talent, muncă, studiu. Aristizza Romanescu — prima interpretă a lui Spiridon — aplicând în munca ei principiile lui Ca-îagiale despre arta actorului — ajunge la concluzia că : „flecare rol cere anumite calităţi, a căror împărţire se poate restrânge In: interne şi externe".
Iar pentru a interpreta un rol în calităţile sale interne (psihologice) şi externe (fizice) — actorul trebue să fie înzestrat cu sensibilitate şi inteligenţă. „Simţibilita-tea îl face (pe actor n.n.) să vibreze —* adică să ajungă a se identifica cu personagiul reprezentat, dând vocii, figurii, mişcărilor, atitudinii, expresia necesară. Inteligenţa are la rândul ei, un rol şi mai important, — pentru că e decisivă. Intr'ade-văr, simţibilitatea influenţează, îndeamnă, îmbrânceşte, — cu alte cuvinte, e neînfrânată ; îi trebue doar o putere care s'o înfrăne,
I. L. CARAGIALE ŞI TEATRUL
67
s'o cercuiască în limitele adevărului, in cadrul naturalului; acea putere e inteligenţa".
Actriţa reia aici ideia lui Caragiale despre rolul gândirii în procesul de creaţie scenică, ideia necesităţii autocontrolului actorului asupra propriului său proces de creaţie.
Cu şi mai multă claritate apar ideile lui Caragiale în memoriile artistice ale Aglaei Pruteanu.
Poziţia mult mat înaintată a Aglaei Pruteanu, faţă de cea a Aristizzei Romanescu, se datoreşte faptului că marea tragediană a teatrului nostru a fost şi prima interpretă a repertoriului teatral rus („Ana Ka-renina", „învierea", „Azilul de noapte", „Pâinea altuia").
Sensibil influenţată de literatura dramatică rusă, Aglae Pruteanu manifestă atât în viaţă, cât şi în teatru, o arzătoare dorinţă de schimbare a felulu'. de trai al teatrului. „...pe atunci nu-mi dădeam bine seama — scrie ea despre începutul carierii sale — nu ştiam ce, dar simţeam că e ceva care lipseşte. Intr'adevăr lipsea entuziasmul, sufletul, care să dea fiinţă unei noi îndrumări in teatrul nostru".
îndrumările teatrale ale lui Caragiale şi contactul cu dramaturgia rusă sunt pentru marea tragediană sufletul care avea să dea viaţă teatrului şi propriei sale arte. In munca sa de teatru, Aglae Pruteanu pleacă deia premiza enunţată de Caragiale că actorul este totodată instrumentul şi propriul său instrumentist, dela principiul acţiunii reciproce între corp şi suflet, între trăirea fizică, materială şi spirituală.
„Rolurile pe cari le interpretam" — scrie artista — nu erau produsul mentalităţii unei fiinţe, care execută o meserie, aşa cum a învăţat-o şi i-a arătat-o alţii, — nu. Să cercetezi cu nesafiu adâncul sufletului omenesc, oriunde şi oricând, era îndeletnicirea mea principală, era studiul meu involuntar de fiecare moment — utilizat însă cu voinţă, armonizând totul, creind caracterele atunci când aveau nevoe, în arta nea. Dar toate aceste calităţi, încă nu ar fi fost deajuns, dacă nu aş fi fost bine dotată de natură şi cu partea tehnică a „instru-
mentului" care este însuş actorul, adică propriul său corp, pe care la porunca inteligenţii lui proprii, îl face să vibreze aşa cum ştie şi cum poate, exprimând astfel în interpretare, gândirea autorului, după ce a trecut-o prin propria sa gândire şi apoi executând acţiunea: pan gest, mişcare, sentiment şi vorbire".
Această scurtă profesiune de credinţă asupra propriului proces de creaţie, cât şi terminologia folosită de ea, dovedeşte că Aglae Pruteanu cunoştea ideile lui Caragiale despre teatru şi totodată ideile înaintate despre arta dramatică, ale marilor dramaturgi ruşi. Ea a aplicat principiile lui Caragiale despre teatru, interpretând pe Ana Karenina, Katiuşa Maslova din „învierea" sau Nastea din „Azilul de noapte", marile roluri ale dramaturgiei realiste ruse.
Această mare actriţă — în care se îmbină cele mai bune calităţi ale omului cu marele talent al unui artist în permanentă căutare — pătrunsă de dorinţa unor transformări radicale (vorbind de.°pre rolul teatrului ca un instrument al educaţiei naţionale) — spunea : „ ... toate acestea se vor lămuri la timpul lor în perioada de refaceri ţi restaurări generate (.ari vor trebui să se producă"). Mereu în oâutarpa ideaiului în artă, întrevăzând alte orizonturi, este autoarea uneia dintre cele mai valoroase în-diumări practice şi teoretice a muncii actorului în teatrul nostru dela sfâ:şitul secolului XIX şi începutul secolului XX.
Aglae Pruteanu nu se mulţumeşte să reia ideile lui Caragiale despre arta dramatică, să le aplice în munca ei şi să comunice rezultatele propriei sale experienţe. Ea afirmă necesitatea preluării experienţei înaintaşilor, ideia continuităţii în desvoltarea artei. Actorii cei mai buni trebuiesc cunoscuţi, arta lor dusă mai departe, ideile gânditorilor preluate, însuşite şi prelucrate în scopul desvoltării tradiţiei realiste în artă. Aglae Pruteanu face acest lucru, ducând mai departe arta lui Grigore Manolescu sau Aristizza Romanescu, însuşindu-şi minunatele îndrumări în teatru ale marelui Caragiale. Astfel, ea contribuie la desvoltarea teatrului realist şi a tradiţiei realiste a acestuia.
Exemplul ei trebuieşte urmat de oamenii
68
S. ALTERESCU
de teatru de astăzi. In literatura noastră, în critica teatrală, nimeni nu a adus un aport atât de însemnat ca I. L. Caragiale.
Cele mai bune trăsături ale operei literare a lui Caragiale se recunosc şi în critica sa teatrală. Cronicile sale dramatice sunt scrise cu aceeaşi combativitate care caracterizează întreaga sa operă. Critica teatrală a lui Caragiale demască viciile teatrului instrument al regimului burghezo-moşieresc, analizează fenomenul artistic teatral în funcţie de desvoltarea societăţii.
Critica dramatică a lui Caragiale isvo-răşte din marea sa pasiune pentru teatru, ea continuă linia satirică a creaţiei literare şi are totodată un profund caracter constructiv, prin soluţiile pe care le dă. Critica teatrală a lui Caragiale este un exemplu de combativitate, de intransigenţă faţă de teatrul cosmopolit decadent, faţă de descompunerea morală a lumii teatrului burghez
şi, în acelaş timp, un admirabil exemplu prin patriotismul său, prin dragostea sa pentru creşterea unei dramaturgii originale, pentru realizarea unui teatru popular al sutelor de mii de truditori.
Opera critică a lui Caragiale a însemnat o contribuţie preţioasă la desvoltarea teatrului realist în ţara noastră.
Să facem ca această operă să fie cât mai larg însuşită de către oamenii teatrului, nostru de azi. In faţa acestora stă minunata sarcină de a prelua şi desvoltă în mod creator — în lumina ideologiei, marxist-le-niniste şi a înaintatei învăţături a teatrului sovietic, a teatrului realist socialist, — moştenirea criticului şi omului de teatru Caragiale şi a marilor noştri actori realişti din trecut. Teatrul epocii construcţiei socialismului în ţara noastră îşi însuşeşte minunata tradiţie de luptă, minunata tradiţie realistă a teatrului şi criticii lui Caragiale.
AL. POPOVICI
PRIMUL ROL
Azi a venit el primul, în culise... Priveşte ca'ntr'o apă în oglinda veche, îşi potriveşte favoriţii la ureche. Lumina-i plină şi bogată ca în vise !
Repetă'n gând o replică, apoi şoptit... Ce strâmtă-i azi cabina, strâmţi pereţii... îşi potriveşte centironul, eghileţii... Dar iată soneria 1-a vestit!
E prima seară... Repede s'au scurs Acele zile când cu geanta subţioară Gonea după tramvai, sărea pe scară, S'ajungă cel dintâi la curs.
Se vede'n seara asta chiar aşa Cum a pornit. Un ucenic de-o şchioapă... Şi-acum aşteaptă — piesa să înceapă... II joacă azi pe Ghiţă Pristanda !
Ce bine-şi mai cunoaşte el „eroul"! L-a întâlnit atâţia ani în şir, La „circă", unde stăpânea, un zbir... î-aude azi, îndepărtat, ecou!...
Prefectul cu un zâmbet mort, de iască Da ordin: „Muncitorii du-i la post!" In seara asta o să-1 joace cum a fost, Hulpav, viclean, fără de mască.
...In sală, meşterii lui toţi :
Strungari şi-actori ce-1 învăţară cum să joace.
AL. POPOVICI
Priveau nerăbdători spre scenă'ncoace Cu ochii care râd unor nepoţi.
Când replica dintâi rosti cu'ncetul, Parcă-i zâmbi de sus dintre cristale Şi îl simţi aproape-atunci pe Caragiale Cu dragoste privindu-şi interpretul.
CONSTANŢA TUDORACHE
jUDECĂTOAREA
Chiaburul tace ; 'ncruntă din sprâncene, II ţintuesc priviri fără 'ndurare. Şi-a irosit cuvintele viclene, Strivit sub dreapta, aspra acuzare!
Un omuleţ rânjit. O viaţă 'ntreagă Mieros şi prefăcut i-a fost cuvântul. Dar el pe cinci argaţi i-a stors de vlagă, Şi'n loc de plată le-a săpat mormântul.
S'a isprăvit. Cum de-au putut să vadă ? In hrube-adânci, cu răşchirate ghiare El îşi ascunse, ca bănetu'n ladă Grei saci de grâu dosiţi la colectare.
S'a isprăvit. Nu-şi poate-ascunde vina, El a furat poporului din pâine. L-au înhăţat când pregătea benzina, S'aprindă holda colectivei mâine.
Spre scaunul sever al judecăţii,
El nu cutează ochii să-şi ridice.
Sunt oamenii ce-i ştiu tot drumul vieţii,
Şi teama-1 şfichiuie cu mii de bice.
Dar mai ales îl junghie privirea, Femeii care-i azi judecătoare. Parcă-i o rază ce-i străvede firea; Tăioasă rază, dreaptă, arzătoare!
E tânără. Dar fruntea i-e brăzdată, Şi fruntea asta ştie, totul ştie. S'a strâns în ani de luptă încordată Pe păru-i negru, brumă argintie.
Cum printr'un microscop priveşti microbii, Ea-1 cercetează cu luare-aminte.
CONSTANŢA TUDORACHE
Şi ochii parcă-i spun : Noi ţi-am îost robii... Dar robii tăi de ieri îi vezi'nainte.
Şi ochii-i spun : Când l-ai tocmit pe tata, La curtea ta, eram doar o copilă. Nu m'a trimis la şcoală, — am îost argată, Şi porcii i-am păzit din marea-ţi milă !
Şi nu e vina ta că azi ştiu carte. Partidul a dat aripi vieţii mele. ...Era un sat flămând, când de o parte Şi alta, se'ntindeau holdele-ţi grele.
Pe câţi nu i-ai lovit în drum c'o bâtă ! Şi-ai jefuit de grâu bătrâni şi mame. Hectarele, prin seceta cumplită Le-ai smuls săracilor lihniţi de foame.
Nu ! Pentru tine nu cunoaştem milă ! Poporul paşnic nu te iartă, fiară ! De umbra ta, pământului i-e silă. Veninul tău l-om face noi să piară...
Pitit pe scaun chiaburul ocoleşte Privirea asta crâncenă şi dreaptă. Ea nu se'ncruntă — ci îl cântăreşte Cu judecată limpede şi coaptă.
In jurul ei la masă, asesorii : Strungari, plugari cu bătături în palme, Şi, martor, satu'ntreg : judecătorii Pe care i-a 'mproşcat ieri cu sudalme...
Pe frunţile senine nu-i o cută. Spre ochii dârji şi clari privind hoţeşte, Scrâşni chiaburul de o spaimă mută : In ochi, osânda aspră o citeşte.
PETRE SOLOMON
ACUM UN AN LA BARCELONA
O stradă'n Barceîona-acum un an. Un jeep, şi-un senator american îşi sună banii grei în buzunare. Bani pentru Franco, gâde de vânzare. Şoferul mână, orb, pe lângă case Fără ferestre, neprietenoase. Se'ncruntă senatorul şi-şi aruncă Privirile, din straturi mari de şuncă.
— La dracu ! Parcă e un cimitir! (Şoîerui dă din cap, spunând: — Da, sir!) In ghidul lui citise : trubaduri,
Surâsuri, cântece, femei cu nuri Şi castaniete, lupte mari, de tauri ;
— O-adevărată mină : numai aur. Şi-acum, poftim : nu-i niciun trecător. E scos din fire domnul senator : Nici tu surâs, nici tu însufleţire.
Din când în când, câte-un un copil, subţire
Cu-obrajii scofâiciţi, îi iese'n faţă.
Ajunge-acum maşina într'o piaţă.
Tăcere-i şi aici; se ţine scai.
In mijlocul pieţii — un tramwai
Ii taie senatorului vederea.
Azi are draci. îşi scoate tabacherea
Şi-aprinde o ţigară. Deodată,
Zăreşte alt tramwai şi altul, — iată,
Şi toate-s goale, fără călători...
— Să'ncapă'n ele mii de senatori ! Dar ce se vede'n capul străzii oare ? Aproape-s glasuri ameninţătoare.
Tot mai aproape sunt. — Ce-i gloata asta ? (Şoferul tace, scărpinându-şi ţeasta.) Să fi greşit carnetul cu adrese ? Aude vorbe tot mai ne'nţelese. Trarmvaiul stă în mijloc, lung şi gol. E oare pe pământul spaniol ?
PETRE SOLOMON
Aude oare vorbă spaniolească ?
Se-apropie mulţimea să-1 strivească.
Acuma desluşeşte bine, iată :
In frunte merg un muncitor şi-o fată,
Purtând în mâini o flamură ce-1 arde.
In spate sunt alţi tineri, cu placarde
Pe care scrie : PAZ... pe care scrie...
(Cuvintele acestea nu le ştie).
Sunt fără număr parcă, fără număr,
In rânduri strânse, umăr lângă umăr.
Sunt printre ei bătrâni, sunt şi copii,
Şi strigă... strigă... oare ce o fi ?
Năvalnic se revarsă'n străzi şuvoiul.
Aude clar : Jos Franco ! Jos războiul!
întreaga Barcelonă e afară
Pe-aceste străzi — şi parcă'ntreaga ţară
La luptă îşi trimite iar poporul.
...Cutremurat, priveşte senatorul.
Ii bate inima — cum bate ceasul, —
Iar în gâtlej îi scade, jalnic, glasul.
Privirile îl poartă, deodată
Spre zidul unei case şi-i arată
Un nume scris acolo : PASSIONARIA,
Iar dincolo de literele-i, zarea,
Şi'n zare — frământarea unei Spânii,
Strigând: Jos Franco! Jos americanii!
150 ANI DELA NAŞTEREA LUI V. HUGO
VICTORIA IONESCU
NOUL GAVROCHE
Motto : In locul stat ulei lui Victor Hugo dărâmată de ocupanţii hitlerişti, guvernul marşalizat a ridicat pe soclu o limuzină americană „Ford".
(Din scrisoarea unui ziarist francez adresată „Scânteii")
I
E târziu, Parisul se-odihneşte. Garda, dela post e încă trează. La un colţ Gavroche tiptil pândeşte Şi pe zid cu creta desenează
O gustoasă pară mălăiaţă... „Cu monarhul seamănă leit; Uite şi coroana, ce măreaţă! Măi, că bine mi l-am nimerit!"
Mai târziu îl văd: el gloanţe-adună Fără teamă, când e luptă'n stradă. Fluerând un cântec în furtună, A căzut Gavroche pe baricadă.
E-o poveste veche-adevărată, Ce-a fost scrisă de Hugo în carte. Pe Gavroche noi nu-1 uităm vreodată. Şi-azi aud cum inima îi bate.
II
Ani de ani de-atunci în şir trecură... De fascişti sunt străziîe-ocupate. Monumentul lui Hugo cu ură II privesc: e-un cânt de libertate.
VICTORIA 10NESCU
„Dărâmaţi statuia, jos cu ea!" Tună ofiţerul nebuneşte, „încă neclintit Hugo să stea Când în Franţa Hitler porunceşte ?"
Numai o statue-a fost să cadă. In poporul tău, Hugo, trăieşti.
De-a căzut Gavroche pe baricadă, Azi în Franţa mulţi Gavrochi găseşti.
Unul dintre ei acum arată
Spre o limuzină-americană ;
Pe acelaş sociti-i căţărată
Unde-a stat Hugo. Şi pe sub geană
O privi spunând: „Măi, ce mândreţe! Ieri Hugo aici ! Azi, limuzine... Ştie mister Ford să ne înveţe Cum şi'n Franţa se trăieşte bine".
Iată-I pe Gavroche strângându-şi pumnul Unde-a stat Hugo — maşina neagră?! S'o sdrobească-ar vrea cu toţi, ca unul Toţi Gavrochii, Franţa lui întreagă!
E târziu. Parisu'n noapte-adoarme. Garda dela post e încă trează. Dar Gavroche, pe soclu, fără arme. Porumbelul păcii desenează.
Flueră cum fluera'n furtună. N'are teamă. E pustie strada. Cântecul de luptă viu răsună, Chiar dacă-1 aşteaptă baricada!
VICTOR HUGO
ÎMPĂRATUL PETRECE
Departe-i Franţa pentru cei Proscrişi şi-aproape e mormântul. Petrece, prinţuie, cât vrei, Vânează 'n săli de bal femei Şi prin păduri cerbi iuţi ca vântul. Ciraci, ai regi şi împăraţi, Şi Roma-i gata să te-admire. Azi, clopote ! de moarte la Notre-Dame sunaţi, Iar mâni, de răsvrătire !
Cei vrednici sunt loviţi în plin : Exilul, Africa-i pândeşte. Compiegne de lebede e plin. Sburzi, prinţuie, prin vii şi prin Păduri ; şi Venus, sus, luceşte ; Cu viţă 'n păr şi molcom braţ, Bacanta râde în neştire. Azi, clopote ! de moarte la Notre Dame sunaţi, Iar mâni de răzvrătire !
Clădesc un far ocnaşii 'n fiare Mişcându-se greoi pe dună. Răsun'un corn de vânătoare, Pădurea-i plină de fanfare, Mestecenii sunt albi de lună ; In lac sar câinii asmuţaţi, Pier cerbii ca o nălucire, Azi, clopote ! de moarte la Notre Dame sunaţi, Iar mâni de răzvrătire !
Tatăl e'n temniţa Cayennei, Copiii lui de foame mor. Ici lupul toarnă vin hienei *) Şi din potirul cu sfinţenii Bea cetăţeanul mitrofor;
* Sibour, Arhiepiscopul Parisului din acea vreme.
78
VICTOR HUGO
Iar colo 'n grotă adunaţi Râd faunii de mulţumire. Azi, clopote ! de moarte la Notre Dame sunaţi, Iar mâni de răzvrătire !
Dau morţii prin foburg târcoale Şi trişti şi-arată rana lor. Pateuri fine, trufandale ; Sub masa grea covorul moale ; Femei slăvesc pe 'nvingător : Au sânii din corset săltaţi Şi ochii plini de-ademenire. Azi, clopote ! de moarte la Notre Dame sunaţi, Iar mâni de răzvrătire !
Captivi, vă odihniţi şi voi Abia când moartea vă doboară ! Supeul e cu vin de soi Şi 'n Sevres vechi ; pe buze moi Sărutul, dulce flutur, sboară ; Şi voi, frumoaselor, îi daţi Prilej de veşnică'noire. Azi, clopote ! de moarte la Notre Dame sunaţi, Iar mâni de răzvrătire !
Şi-aşteaptă moartea deportatul In focul Africei svârlit. Tu culcă-te voios în patul Unde Burbonii şi'mpăratul Şi iar Burbonii au dormit; Pe perna unde-au stat culcaţi Dormi în urări de fericire. Azi, clopote! de moarte Ia Notre Dame sunaţi, Iar mâni de răzvrătire !
O, doliu ! viitorul moare Ucis de-un fioros bandit! Se face astăzi nuntă mare. Nu-i mirele 'n caleaşca oare ? Chiar el ! Cezarul mult păzit! Nuntiţi, popoare, şi cântaţi ! Un ucigaş e-al Franţei mire. Azi, clopote ! de moarte la Notre Dame sunaţi, Iar mâni de răzvrătire !
25 lanuar 1853
în româneşte de Al. Philippide.
ANIVERSAREA LUI 14 IULIE
79
Cântecul străzilor şi al pădurilor.
ANIVERSAREA LUI 14 IULIE
Fragment
IN PĂDURE
O, cât de vesel este azi Stejaru'nalt cu crengi vânjoase, Ce falnic ţine pe grumaz, Pădurea cea întunecoasă!
Ca'n clipa unei mari izbânzi Tresaltă civicul*) copac; Aşterne'n faldurii profunzi Mari umbre care se desfac.
De unde-această bucurie
De freamătă atâta, oare,
Şi verii dă cu dărnicie
6 şi mai mândră desmierdare ?
E paisprezece Iulie, — zi In care-odată, pe pământ, Şi libertatea se trezi In mii de tunete râzând.
Popor al meu, cum horcăia Trecutul, — negru hoţ de mare! Parisu-atuncia-şi gâtuia, Bastilia ucigătoare.
Atunci a un decret gonea
A nopţii beznă grea din Franţa
Şi zarea se ilumina
Spre partea unde e speranţa.
Stejarul ştie-acele clipe Când îl prădau de rămurele. Mândru'ntindea albe aripe, Umanul suflet, înspre stele...
Căci vechiul, galicul stejar, Urăşte noaptea, sihăstria, Şi alte legi nu-şi ştie doai Decât să-şi crească măreţia.
E grec stejarul, e roman, Se'nalţă coama-i aspră, deasă, Deasupra genului uman, Intr'« lumină glorioasă.
*) Din frunzele de stejar se făceau la Romani „coroanele civice", cu care se încununau cei care salvau viaţa unui cetăţean. (N. T.).
VICTOR HUGO
Iar frunza gloriei, azi e Trecută fără de reproş Dela Epaminonda, pe Tunica mândră a lui Hoch.
Bunic în codru secular, Viaţa lui a fost bogată, E Mâine în al său frunzar Şi'n rădăcini e Altădată.
Vibrează până'n vârf, la toate La ploi, Ia vânturi şi la soare Cum fără păsări el nu poate, Iubeşte libere popoare.
E ziua Iui. E mulţumit. E marea lui aniversare. Parisul gâfâia grăbit Sub o lumină primitoare.
Băteau şi tobele 'n neştire... Zi populară, bucurie, In care-un cântec de iubire Ieşia din urlet de mânie.
Sţejaru-şi sbate coama toată, Şi'n umbra-i de gigant sever, Trecut şi viitor deodată îşi împreună-al lor mister.
Eclipsa ce-i, el nu cunoaşte, Bătrânu-acesta visător. El ştie că tot ce se naşte, Şi oul mut, şi vânt sonor,
Şi cuibu'n fericiri bogat , Şi macii prin ruini ieşiţi, E un cuvânt de-onoare dat De fire, celor obidiţi
El ştie, veşnic liniştit, Măreţ, senin, surâzător, Că un popor e-un răsărit, Şi astrul e nemuritor.
El mă salută'n treacăt, iată, Stejarul falnic, secular. Şi în pădurea neumblată Ce, venerată, cântă rar,
Mii de culori împrăştiind, Lângă stejar, în haină nouă,
MAMA CARE IŞl APARĂ PRUNCUL
81
Mii floricele ies pe rând
Şi se răsfrâng în stropi de roua.
Aurora cea cu maci în floare îşi varsă cupa fermecata : îşi pune crinul pietre rare, Iar roza este decoltata.
Şi cimbrul a'nflorit ca'n vis, O violetă se desmiarda, Tămâea urcă din iris, Garoafa pare o cocarda.
Omizilor de catifea Iasmia'ntinde ibricele. Arumu-şi spune dragostea, Iar roiba, luptele ei grele.
O vrabie într'un tufan Ce o mahonie-şi răsfaţă, Pune-un refren republican In melodia ei glumeaţă.
La drum, măcieşii râd sonor, Prin râpi, — tufişuri, mărăcine, îşi tin în mâini buchetul lor ; Văz'duhu-i plin de voci divine.
Şi-această lume'ncântătoare, Sub cerul ce o fericea, Striga voioasă, zâmbitoare : Bunicule, e ziua ta î
în româneşte de Demostene Botez.
MAMA CARE ÎŞI APARĂ PRUNCUL
In miez de codri negri, cuibar de cucuvele
Pe unde'n ramuri îrunze-şi trec şoaptele ntre ele,
Printre hugeacuri care par a îi pus gand rau
Copilului ei fraged, firav la sânul său,
Pândit de zile grele, pe care ea speriata
11 ia la piept în noaptea crescând întunecata
De cum trec lupi prin besne, chemându-se ntre ei,
Ce aprigă-i iubirea sălbatecei femei !
Aşa-i Parisul. Urbea care întruchipează Europa ; dreptul, slova şi arta, alăptează
6 — Viaţa Românească — c. 750
82
VICTOR HUGO
Un prunc ceresc ce are drept nume Viitorul.
Necheză-ai Aurorei sirepi lângă odorul
Culcat în cuib de raze. Iar ea, Cetatea, — mamă
Realităţii care nălucile destramă,
Ea ce trăit-a visul măreţ în gânditori,
Cetatea-având Atena şi Roma drept surori,
In^primăvara blândă cu zarea 'nflăcărată,
E dragostea, e viaţa, e bucuria toată.
Văzduhu-i proaspăt, cerul albastru te încântă Ea-şi leagănă micuţul ei dumnezeu şi-i cântă. Ce bucurie ! Mândră, spre oameni ea-l ridică. E-un vis ce va fi lumea, deşi azi şoapta-i mică. E-un plod al omenirii, ce bun şi nou va creşte E-un uriaş, mic astăzi, ce Mâine se numeşte, Şi pentru care brazde trag vremuri viitoare, Şi pentru ei e-o bună şi blândă 'nseninare. Cu limpedea-i privire ea răul ocoleşte.
Cu idealul lumii e una, şi-i zâmbeşte, Cetatea simţi că este chiar a speranţei casă. Iubind, binecuvânta ; dar dac'un nor se lasă Şi 'ntunecă popoare, purtând cutremurare, Sau dacă vre-o napraznă se-abate peste zare Şi-alunecând, grozavă, cu solzii ei în bale, Ameninţă copilul divin, — mâniei sale Dând drumul, — se înalţă cetatea fioros, Şi iarăşi creşte 'ntr'însa Parisul mânios ! Detună aprig, urlă, cumplită se avântă ; Şi, ea, 'ncântarea lumii., acuma înspăimântă !
în româneşte de Ion Marin Sadoveanu.
COPILUL
Pe-aici trecură Turcii. Ruină. Jale. Piatră. Chios cu vii vestite, e-o insulă deşartă.
Erau pe-aici alei, boschete. Şi'n valurile mării la Chios se-oglindeau Podgorii şi palate, iar seara se vedeau
Dansând pe ţărm, în grupuri, fete.
LUX
83
Totu-i pustiu. Dar nu. Sub ziduri negre-un prunc, Un grec cu ochii limpezi de un albastru-adanc,
Plecând întristatul căpşor, Ca adăpost şi sprijin avea un păducel, Cu-o floare mare, albă, scăpată ca şi el
Din iureşul pustiitor.
Copii desculţ ce umbii pe stânci cu colţii aspri ! Ce-ar trebui să-ţi dărui, ca'n ochi, tai albaştn,
Cât unda, cât cerul de Mai, Un fulger să alunge, cu joc şi fericire Toii norii de pe-azurul din umeda-ţi pnv.re,
Să 'nalţi capul vesel, bălai ?
Copile, ce să-ţi dărui, ca iarăşi să-ţi ridici - Uitând o clipă jalea - pe umerii tai mici
Aceste plete lucitoare, Ce nemiloase foarfeci nicicând n'au cunoscut Şi răvăşite astăzi pe frunte ţi-au căzut, ' Cum cade salcia plângătoare ?
Ce să-ti alunge oare ceţoasa desnădejde ?
Să-ti dau un crin albastru ca ochii tai, - ce cteşte
Pe lângă fântâni în iran, Sau fructul tubei - arbor gigantic, legendar, -Pe sub a cărui umbră, aleargă-tm armăsar
Mai bine de-o sută de ani .->
Ca să-mi surâzi vrei poate o pasăre să-ţi caut Cu-un vers atât de dulce, parc'ar avea un flaut
Ori titeră ascunsă 'n guşe ? Ce vrei » Un 'fruct, o floare, vrei pasărea măiastră . - Ba vreau, zise copilul, rotind privirea-albastra,
O puşcă şi cartuşe !
în româneşte de Veronica Porumbacu
L U X
O chip sublim al vremii viitoare, Popoarele s'or ridica spre soare, Pustiul mohorât va îi înfrânt, Nisipuri prefăcute 'n iarbă deasa, Natura 'ntreagă îi-va o mireasă Şi-un mire orice om pe-acest pamant.
84
VICTOR HUGO
Depe acuma, ochiul larg deschis, Zăreşte cum frumosul mare vis Va căpăta aevea strălucire. Dar orice lanţ în lături o să cadă Căci e trecutul ură 'n veci năroadă Şi viitorul tot e doar iubire !
Din suferinţele de azi, cumplite, S'or ridica popoarele 'nfrăţite Zburând pe sumbra noastră înfrunzire. Bondar trezit din zorii de lumină Progresul ca o tainică albină Preface 'ncet durerea 'n fericire.
Priviţi cum noaptea se desface 'n pale Pe lumea care scutură zăbale, Uitând Cezari, uitând Capeţi netoţi, Şi peste-atâtea tinere popoare Deschide sus etern străjuitoare, imense aripi, Pacea pentru toţi.
O, Franţa mea trezită dintre morţi, Vestmânt rămas curat pe care-I porţi, Triumf după dureri înăbuşite ! Zvoneşte munca 'n roşii fierării, Zâmbeşte sus ; iar cintezi şi scatii Aleargă prin răsurile 'nflorite.
Rugina muşcă dârz din halebarde, Din tunurile voastre, din bombarde, Din ele n'o rămâne până mâine, Nici ciob în care-ar mai putea să'ncapă Răcoritor un singur strop de apă, Nimic, o căpitan, nu va rămâne !
Necazuri, pisme mâine-or fi poveşti Şi inimile toate omeneşti De-acelaş gând însufleţite vin, Şi 'nmănuncherea lor va fi superbă, Destinul ia, să lege-această jerbă Frânghia veche-a marelui tocsin.
Pe cer afund un punct a scânteiat Priviţi-1 toţi cum creşte ne'ncetat, Se-apropie măreţ, strălucitor, Republică pe veci universală, Eşti astăzi numai o scântee pală, Dar mâine fi-vei soare orbitor!
în româneşte de Tudor Măinescu.
SORIN ARGHIR
CÂNTĂREŢUL MÂNIEI DREPTE A POPORULUI
Era în Franţa primilor ani din cel de al XIX-lea secol. Amarnic început de veac ! încă nu se stinseseră ecourile revoluţiei dela 1789. In atmosfera socială mai stăruiau norii de praf ridicaţi pe zidurile prăbuşite ale Bastiliei. Pe străzile Parisului păşeau încă unii din vechii luptători de pe baricadele revoluţiei. Numai unii însă. După ce trădase lozincile în numele cărora se ridicaseră masele populare spre sfârşitul celui de al XVIII-lea secol, burghezia arestase conducătorii revoluţiei şi deslănţuise teroarea sângeroasă contra-revoluţionară. Vârfurile acestei burghezii îl vor aduce, mai târziu, ia putere, pe Napoleon. In numele şi pentru interesele burgheziei el va purta războaiele sale pe tărâmurile Europei.
Pe drumurile bătrânului continent soldaţii lui Napoleon păşeau flămânzi, dar victorioşi. Şi, fenomen interesant, dar istoriceşte explicabil, soldaţii acestei armate de cotropire îndeplineau totuşi rolul de purtători ai ideilor înaintate ale revoluţiei. Cu ei, prin ei, fără voia lor, boarea fierbinte şi proaspătă a revoluţiei adia peste ţările vremelnic asuprite de Napoleon.
In acest timp, în Franţa domnea mizeria. In foburgurile Parisului, în oraşele industriale, în satele Franţei, foamea îşi arăta colţii. Uşile negre ale marilor ateliere — în care munca se îndeplinea în condiţii îngrozitoare — înghiţeau tot mai mulţi luciă-tori, tot mai multă carne umană.
Războaiele lui Napoleon aduceau câştig burgheziei. Poporul purta însă greul.
După ce obţinuse victorii fără precedent în istorie, Napoleon a sfârşit prin a fi în-
frânt. Ridicându-se în apărarea patriei cotropite, poporul rus a sdrobit armata până atunci invincibilă a lui Napoleon.
Restaurarea monarhiei nu a schimbat însă situaţia poporului. S'au schimbat stăpânii, au rămas însă aceiaşi oprimaţi. Poporul Franţei nu a stat nepăsător sub jug. In 1830 răscoala din Paris, în 1831 aceea din Lyon, în 1848 izbucnirea revoluţiei iar în anul 187! proclamarea Comunei din Paris. Toate aceste uriaşe ridicări populare constituiau modul în care poporul îşi exprima revolta, dorul de viaţă mai bună. Ele apar deci ca o continuare logică a marii revoluţii, ale cărei ecouri dăinuiră, amplificate, vreme de aproape un secol.
De fiece dată aceste explozii de revoltă populară au fost întâmpinate cu ură de burghezia care a folosit victoriile maselor populare în interesul ei. Aşa a procedat la 1830 când, după triumful forţelor populare, a adus pe tronul Franţei o nouă progenitură a familiei Bourbon, ramura Orleans.
Răscoala din 1831 însă, şi revoluţia dela 1848 au fost înăbuşite în sânge. După reprimarea revoluţiei, burghezia a adus în fruntea statului francez pe Louis Napoleon. La 2 Decembrie 1851, printr'o lovitură de stat, acesta avea să-şi croiască drumul spre dictatură. Ea a căpătat fiinţă legală peste un an, la 2 Decembrie 1852, când Louis Napoleon devin Napoleon al IlI-lea, când burghezia câştigă un nou instrument, un nou sprijin.
La 1870 însă, în urma dezastrului armatelor napoleoniene se proclamă din now republica. Peste un an ia fiinţă — vre-
86
SORIN ARGHIR
melnic — în urma primei revoluţii a muncitorilor, Comuna din Paris. Şi ea avea însă să fie înăbuşită de burghezia franceză, de data aceasta în alianţă cu Bismark.
Acest secol a trăit sub semnul marilor prăbuşiri istorice. In el s'a îndeplinit sdro-birea deplină — în Franţa — a feudalităţii, în el masele muncitoare au dat primele lor asalturi organizate împotriva burgheziei.
In această epocă, luminată de focul uriaş al. revoluţiilor şi răscoalelor poporului, a trăit marele scriitor al poporului francez — Victor Hugo. El s'a născut la 26 Februarie 1802, în Besancon, ca cei de al treilea fiu al unei familii mic-burgheze. Revoluţia şi apoi imperiul au grăbit urcuşul pe scara socială a tatălui său. Acesta va ajunge mai târziu general napoleonian. In timpul copilăriei sale, Victor Hugo îşi urmează părinţii în Italia, Spania, Insula Elba şi Corsica.
După prăbuşirea imperiului, familia Hugu se stabileşte la Paris. Aici, la liceul Louis le Grand, viitorul scriitor îşi face studiile, dealtfel destul de mediocre. Pasiunea pentru literatură se manifestă de timpuriu. In 1817 (la 15 ani) Hugo obţine o menţiune Ia Concursul Academiei franceze. De atunci drumul său este în permanent suiş.
Lovitura de stat a Iui Louis Bonaparte întrerupe un timp această carieră strălucită. Adversar al împăratului, Hugo este exilat din ţară şi se refugiază pe insula Jersey şi mai apoi în Guernesey. Scriitorul nu se va reîntoarce în ţară decât în 1870, Ia proclamarea Republicii. Victor Hugo mai trăieşte până în 1885. Moartea îl găseşte pe culmea gloriei. II adusese aici nu doar vastitatea operei sale, ci suflul generos, marea pasiune a scrierilor sale care, într'o înaltă formă artistică, sunt puse în slujba idealurilor înaintate ale umanităţii.
Opera lui Victor Hugo este uriaşă. Ea cuprinde volume de versuri, piese de teatru, romane, pamflete, studii de critică literară şi eseuri. A judeca această operă numai în evoluţia ei istorică, a o analiza în largi categorii literare sau tematice înseamnă a nu pune în valoare ceeace este mai reprezentativ pentru figura marelui scriitor. Importanţa operei hugoliene constă în capacitatea scriitorului de a înţelege şi a participa la viaţa şi evenimentele timpului, fă-
cându-se interpretul idealurilor de libertate ale poporului său.
Urmărirea acestei linii presupune, cum e şi firesc, şi punerea în lumină a limitelor pe care le-a avut capacitatea de înţelegere de către scriitor a vieţii.
Victor Hugo a trăit o epocă de mari zguduiri sociale. Sub ochii scriitorului s'au dat marile bătălii ale poporului împotriva împilatorilor săi. Scriitorul nu a rămas surd la chemarea epocii sale. Ar fi fost, dealtfel, împotriva viziunii sale artistice. Concepţia despre artă a lui Victor Hugo era una progresistă, avansată.
In scrierile sale, Victor Hugo îşi exprimă limpede crezul artistic. Semnificative — nu numai pentru concepţia sa despre artă, dar şi pentru înţelegerea operei sale sunt versurile din poezia ,,Rolul poetului" — cuprinsă în ciclul „Raze şi Umbre" — poezie apărută în preajma revoluţiei dela 1848.
Poeiu'n zilele urgiei Mai bune zile pregăteşte. El este omul utopiei: înfipt aici, în zări priveşte. In mâna lui încăpătoare, Fie că-i beznă sau că-i soare, El ţine, ca un prooroc, Deasupra, tuturora, vie A viitorului făclie Ce-şi scapără nestinsul foc.
(în româneşte de Petre Solomon)
Se desprinde, din aceste versuri, înflăcărată credinţă în rolul artei ca expresie a lealităţii în mers ascendent şi înţelegerea poetului ca un cântăreţ al acestei ascensiuni.
Aceeaşi ideie a exprimat-o scriitorul şi în prefaţa volumului de versuri „Voci lăuntrice" :
„Dacă omul are graiul său, dacă natura îl are pe al său, şi evenimentele îşi au graiul lor. Autorul a socotii totdeauna că misiunea poetului este de a uni într'un singur mănunchi acest întreit glas".
într'o altă prefaţă, ideia revine, de data aceasta cu tendinţă de generalizare : „Orice poet autentic trebue să întrunească
CÂNTĂREŢUL MANIEI DREPTE A POPORULUI
87
suma ideilor timpului său" (Prefaţa la volumul „Raze şi Umbre")
Fără îndoială că termenul „sumă" trebue înţeles în sensul de culme a ideilor celor mai înaintate, mai semnificative pentru epocă, şi nu ca aglomerare numerică.
Nevoia de împărtăşire a crezului artistic revine ades în opera lui Victor Hugo. Aceasta nu este întâmplător. Plasându-şi profesiunea de credinţă pe coordonatele epocii sale, crezul poetului apare ca o formă de luptă împotriva literaturii care nu este legată de aspiraţiile înaintate ale societăţii omeneşti. Pe planul mişcării literare, poziţia lui Hugo este una înaintată. Această poziţie trebue înţeleasă nu în sine, ca un moment intim al procesului de creaţie, ci în raport nemijlocit cu viaţa epocii în care şi din care s'a inspirat poetul.
In momentele de răscruce istorică pe care le-a trăit, spunându-şi cuvântul cu privire la rostul artei, Hugo lua în chip direct parte la frământările actualităţii. In volumul „Pedepse" — adevărată capodoperă a poeziei cetăţeneşti, progresiste — există o poezie intitulată semnificativ „Ce spunea poetul în 1848". In ea se reflectă, ca într'o oglindă cu ape limpezi, poziţia poetului — cu posturi înaintate şi cu graniţi ale înţelegerii. Victor Hugo socoteşte că, în anul 1848, în dogoarea revoluţiei trebue :
Să răsiorni eşafodul şi să aperi, slujind, Rănduiala şi pacea, de tirani atacate, Pe soldaţii aceştia'nşelaţi, pe-al tău frate Sărman, din popor, în lemniţi svărlit, La fel libertatea cea mândră, cu chipul
mâhnit.
(In româneşte de Petre Solomon)
Linia ascendentă este întretăiată de accente utopice. Poetul vede lupta maselor populare împotriva burgheziei ca un război fratricid şi socoteşte drept o datorie a sa să lupte „singur şi dezarmat". Combativitate înflăcărată pe care o întunecă un fals umanitarism. Dominant este accentul de revoltă. El este tras înapoi însă de ghiuleaua falsului umanitarism. Aceasta decurge din iluziiile poetului care-şi închipuie că antagonismele pot fi rezolvate fără luptă. Explicaţia acestei poziţii utopice — de care apoi Hugo s'a despărţit — se află în însăşi po-
ziţia politică a scriitorului, care credea pe atunci în revoluţia burgheză, sau mai bine zis în lozincile ei.
Protestul lui Hugo capătă însă virulenţă atunci când şi poziţia poetului prinde a se limpezi. In 1848, poetul credea în sinceritatea lozincilor de luptă ale burgheziei. Lovitura de stat a lui Louis Bonaparte, teroarea care avea să-i urmeze precum şi agravarea situaţiei economico-sociale a Franţei, risipesc iluziile scriitorului. In exil, Victor Hugo va scrie acele versuri acide, pline de sarcasm, împotriva poeţilor al căror glas nu vibrează pentru idealurile mari de libertate.
„Părăsiţi azurul" strigă poetul, „fiţi lei dacă doriţi să participaţi la marile răscoale."
Poezia cuprinzând versurile mai sus citate poate fi redată şi azi în întregimea ei, fără a-i fi alterată actualitatea. Aceasta nu înseamnă că vremea a stat pe loc, că cerinţele artei au îngheţat, ci că marele scriitor a ştiut să se îndrepte spre acele piscuri ale gândirii umane pe care veşnic oamenii vor urca pentru a avea perspectiva largă, cuprinzătoare :
Poeţi,   cântaţi!  In  cuiburi, sub gingaşe
frunzare,
Chiar în amurg de viaţă
Vă surâd zorii, iată. Fiţi singurii pe care
Iubirea îi răsfaţă.
Poetul e un cântec pe-o rană aşezat, Uşure ca un zvon.
Copil, el este Platon de-alblne sărutat. Bătrân, e-Anacreon.
Poeţi, trăiţi, iubiţi, din aripi fâlfâind Pe-ascuns vă bucuraţi. Vă cheamă fericirea la veşnicu-i. colind. Dar de vă-apropiaţi *
De-uriaşe revoluţii, de-abisul lor cumplit Cu munţii, împrejur, înfăţişând calvarul în chipuri de granit, — Lâsaţi-vă de-azur I
Lăsaţi deoparte-amorul, huz-urul, voia bună. Cu inimi mari, porniţi Pe marea suferinţei, bătută de furtună. Victorioşi să fiţi!
88
SORIN ARGHIR
De şase mii de ani in lanţuri, omenirea Ridică fruntea azi,
Pornind la dârză luptă cu vechea asuprire, Cu vechiul ei necaz.
Când intri'n revoluţii iţi trebue tărie. Fiţi paseri dacă vreţi,
Dar nu sburaţi în hăuri sub crunta vijelie : Fiţi lei dacă puteţi.
(In româneşte de Petre Solomon)
De pe acesta înălţime — doi ani mai târziu — în prefaţa volumului „Contemplări", acelaş poet îşi socotea opera ca o oglindă a vieţii. In această operă scriitorul este el însuşi un erou de viaţă, concentrând în persoana sa, în sentimentele sale, pasiunile şi frământările colective. Două trăsături se desprind din acest citat — deosebit de semnificative şi elocvente: înţelegerea operei literare ca o oglindă a vieţii şi — decurgând din aceasta — concepţia justă asupra tipizării în opera de artă. In chemarea pasionată către cititor, în apelul plin de patos, răbufneşte şi atacul împotriva individualismului. Individualism primar, zoologic, el conducea pe scriitori pe vârfurile îngheţate ale singurătăţii, unde lira nu poate scoate decât accente tânguioase şi stinghere. Dimpotrivă Hugo, adresân-du-se cititorului, îi spunea că atunci când pronunţă cuvântul „eu" vorbeşte despre „noi", că poetul deci scrie pentru oameni şi se consideră o parte integrantă a umanităţii.
Hugo nu şi-a socotit nicicând scrisul ca un jurnal al durerilor sale miniaturale. El şi-a consemnat freamătul lăuntric numai atunci când durerile şi bucuriile sale erau acele ale inspiratorului şi cititorului său, poporul. Deaceea versurile, ca acele cuprinse în volumul „Anii funeşti", au o asemenea forţă pentrucă, exprimând credinţele poetului, exprimă totodată şi aspiraţiile maselor :
Iubesc vălmăşagul, Iureşul arzând, Desnădejdea'n care Pe regi îi doboară Iambul spumegând.
Iubesc ura dreaptă Când e înţeleaptă Şi când e senină Ea Electra care Ca un spectru mare Urcă în lumină.
(In româneşte de Petre Solomon)
Citatele răzleţe nu întocmesc un cod artistic pe care Hugo 1-a creiat. (De fapt, în scrierile beletristice, scriitorul nu a făcut consideraţii estetice. Studiul despre Shakespeare dovedeşte însă cunoştinţele literare şi orientarea realistă a lui Hugo). Ele exprimă însă cu limpezime poziţia pe care scriitorul a avut-o faţă de artă şi artist şi despre rostul lor în viaţa societăţii.
Hugo a avut limite şi oscilaţii. Era firesc şi istoriceşte explicabil. începând însă cu anii maturităţii sale literare (care nu sunt aceeaşi cu-ai maturităţii fizice) — dela prefaţa la „Cromwell" (1827) — credinţa în misiunea socială a literaturii şi a scriitorului nu s'a schimbat în trăsăturile ei de bază.
Dacă le-ar fi conceput izolate de restul operei, răbufnirile poetice închegând profesiunea de credinţă artistică a lui Hugo ar avea o valoare mai scăzută. La Hugo nu a existat însă un decalaj între concepţia sa despre rolul artei, despre sarcinile sociale istorice ale scriitorului şi practica literară. De aceea părerile lui Hugo se concretizează artistic în opera sa. Din această pricină ele se verifică în etapele de desvol-tare ale drumului de creaţie pe care 1-a străbătut scriitorul.
Victor Hugo a fost un mare poet cetăţean, cetăţean nu numai al patriei sale, dar al întregii omeniri luptătoare pentru libertate. In opera sa şi-au găsit o înaltă oglindire artistică marile momente ale istoriei poporului francez. Trăsăturile fundamentale ale operei lui Victor Hugo, care nu pot fi despărţite una de cealaltă — lupta pentru libertate, patriotismul, dragostea pentru popor, credinţa şi speranţa într'un viitor fericit — pot fi urmărite în etapele de desvol-tare ale creaţiei poetului. Aceste trăsături s'au împlinit într'o operă realistă, pusă în slujba marilor idealuri ale scriitorului.
CÂNTĂREŢUL MANIEI DREPTE A POPORULUI
89
E dificil să stabileşti graniţe înlăuntrul cărora s'a desvoltat creaţia unui scriitor. Procedând în chip rigid, mecanic, poţi ajunge la o apreciere arbitrară. Totuşi există, în evoluţia operei lui Hugo, momente de răscruce, care marchează cotituri şi totodată etape. E drept, acestea au fost pregătite de numeroase elemente anterioare ; ele nu reprezintă deci decât continuarea unui bogat filon aurifer pe care transformările istorice l-au pus în valoare.
Primele scrieri literare ale lui Hugo (1817) poartă pecetea căutării unei orientări în viaţă. Scriitorul nu şi-a făurit încă o linie precisă. Din această cauză el cade sub influenţa regalişti'or. Odele şi baladele sale (1826) sunt expresia orientării sale politice. Sfârşitul acestei etape îl anunţă prefaţa la piesa Cromwell — adevărat manifest program al romantismului.
Acest manifest cuprindea ceeace avea să se numească „legile romantismului". Hugo anunţa în această prefaţă principiile de bază ale mişcării romantice. In primul rând se lansa lozinca dărâmării regulilor tradiţionale ale inspiraţiei literare, Hugo iua poziţie împotriva imitării clasicilor, cerând ca inspiraţia să-şi soarbă seva djn viaţă. Eroii prin care scriitorul dă imaginea fluxului vieţii trebue să fie oameni complex}, nu încarnarea unei singure virtuţi. Ei trebue înfăţişaţi cu toate greşelile şi contrastele fiinţei lor. Al treilea principiu enunţat de Hugo se ridica împotriva unităţii de acţiune care fusese instaurată de clasici. In directă legătură cu acest principiu era formulată necesitatea cadrului concret în care se desfăşoară acţiunea operei literare. Concluzia acestor principii, încununarea lor era: „să învăţăm dela Shakespeare".
In condiţiile istorice în care s'a desvo'.tat, romantismul reprezenta un fenomen progresist. El dărâma canoanele anacronice şi antirealiste ale unităţii de acţiune, ale personajelor — simbol al unei 'calităţi eterne, şi lupta pentru adevăr în artă. Adevărul la romantici nu era însă acelaş ca pentru realişti. Hugo -visa un adevăr ideal, oarecum opus adevărului vieţii. Pentru a exprima acest adevăr, datele realităţii nu erau socotite preponderente ; imaginaţia scriitorului constituia factorul    determinant. Prinir'o
bună parte a operei sale, Hugo a desmin-ţit însă acest principiu. Prin ceeace este mai bun şi avansat în opera sa, Hugo a trecut adevărul vieţii în acest adevăr artistic. Aceasta a făcut-o împotriva a ceeace el însuşi numea adevăr-echitate.
Fenomen progresist atunci când milita pentru idei înaintate, romantismul a constituit o frână a progresului, când a exprimat regretul claselor cărora desvoltarea inevitabilă a istoriei le-a smuls poziţiile dominante.
Din acest punct de vedere putem distinge două feiuri de romantism. Unu! înaintat, progresist, celălalt retrograd şi paseist. Acel al lui Hugo a fost unul avansat, născut în lupta împotriva conservatorismului monarhic.
Ruptura Iui Hugo de conservatori devine mai evidentă după revoluţia din 1830-31. De atunci şi până la exilarea sa (1852), Hugo străbate o etapă în care baza politico-so-cială a operei sale se lărgeşte, orizontul său devine mai larg, poziţia sa, sub influenţa revoluţiilor din 1830, 1831, 1848, mai avansată.
Ar fi arbitrar să tăiem legăturile între aceste două etape. Scriitorul odelor şi baladelor regaliste şi conservatoare scrie totuşi în 1825 romanul ,Han D'islande" (Acesta fusese precedat (în 1819) de „Bug Jargal" în care se vedeau semnele artei realiste, progresiste a scriitorului. Acestea se concretizau în atitudinea critică faţă de societate şi dorinţa de a construi o altă lume, mai dreaptă, în care omul să fie o fiinţă liberă). Cu toate deficienţele sale care izvorăsc din confuziile politice ale scriito-i ului, Han D'islande reprezintă un moment important în creaţia lui Victor Hugo. Eroul romanului, Ordener, este fiul vice-regeluî Danemarcei. El pleacă într'o expediţie plină de peripeţii cu scopul de a-I salva pe tatăl, iubitei sale care se afla închis într'o for-tăieaţă. In drumul său Ordener întâlneşte un monstru numit Han D'islande pe care în cele din urmă îl răpune. Subiectul în sine nu prezintă importanţă. Faptele de viaţă însă, prin care el capătă contur, au o semnificaţie deosebită. In cursul călătoriei sale, Ordener trece prin tărâmuri locuite de mineri. Eroul romanului participă la o răscoală a acestora. Tema luptei pentru liber-
90
SORIN ARGHIR
tate împotriva exploatării prinde astfel a miji în creaţia lui Hugo.
Ordener nu este o fiinţă abstractă, ruptă de contingenţe materiale. El este un om autentic, apropiat de popor şi iubit de acesta pentrucă i s'a alăturat. Poporul pentru Hugo nu se prezintă ca o nesfârşită masă informă, ci ca un uriaş rezervor uman în care se profilează chipuri, individualităţi distincte. Aşa este, de pildă, minerul Norbid, reprezentant al maselor muncitoare. El este zugrăvit cu căldură, cu dragoste, deşi într'o perspectivă oarecum idilică. Opus lui ca poziţie de clasă şi caracter este contele Alfred, un om meschin, intrigant, lipsit de valori morale. Este interesant că Hugo a pus faţă în faţă reprezentanţii a două lumi în încleştare. Simpatia scriitorului s'a îndreptat spre popor, personificat în figurile minerilor şi pescarilor, iar ura sa, împotriva reprezentanţilor aristocraţiei feudale.
Viziunea utopistă a scriitorului limitează însă valoarea realistă a romanului. Acesta este străbătut de idilism. Însuşi eroul central nu este de fapt un revoluţionar, el aduce mai degrabă cu un narodnic pe care idealuri generoase şi vremelnice îl îndreaptă spre popor, — pe care-1 tratează dealtfel cu o anumită condescendenţă. Triumful cauzei pe care o reprezintă Ordener se da-toreşte nu spiritului revoluţionar al acestuia, ci faptului că este fiul vice-regelui.
Cu toate aceste lipsuri, romanul explică linia progresistă care sc va accentua în cea de a doua etapă a operei hugoliene. Semnul acestei etape îl dă drama ,,Cromwell". Ea este scrisă în condiţiile apropierii scriitorului de republicani, apropiere care se adânceşte între anii 1827-1830. In general, cu cât se apropie de revoluţia dela 1830, Victor Hugo se îndepărtează de regalişti, îşi limpezeşte orientarea, lărgindu-şi înţelegerea vieţii în multilateralitatea ei.
Tema luptei pentru libertate care licărise în „Han D'islande", revine amplificată şi adâncită în ,,Cromwell". La baza conflictului dramatic se află complotul regalist împotriva lui Cromwell. De-acolo pornesc firele acţiunii. Prin desfăşurarea ei dramatică, prin personagiile care ciesc în decursul ei, în condiţiile istorice ale Angliei secolului, piesa este o imagine veridică a revoluţiei engleze.
Eroul central al piesei, Cromwell, este reprezentantul poporului, personificarea luptei pentru libertate. In contrast cu el, regaliştii sunt reprezentaţi ca lipsiţi de calităţi morale, de demnitate şi de curaj. Exponentul tipic al acestei caste este Rochester. Atunci când nu sunt lipsiţi de calităţi morale, regaliştii sunt înfăţişaţi ca mărginiţi, cu un limitat orizont politic şi de viaţă. Este cazul lordului Oseborne pe care-1 trag la fund bolovanii prejudecăţilor de clasă.
Spre deosebire de aceste epave umane, Cromwell apare ca un om cu însuşiri complexe. El este o fiinţă dinamică, hotărîtă ; un om inteligent, cu clarviziune politică.
Hugo nu-şi idealizează totuşi personajul. Semnificativ pentru atitudinea progresistă a lui Hugo este faptul că deficienţele lui Cromwell sunt prezentate ca fiind acele care îl conduc spre trădarea revoluţiei. Stingher, rupâildu-se de popor, Cromwell este gata la un moment dat să trădeze revoluţia pe care el o dusese la izbândă şi să readucă monarhia. Hugo arată însă că a te opune mersului înainte al istoriei, înseamnă să fii condamnat la pieire. Din această pricină, Cromwell este mare atâta timp cât reprezintă poporul, cât încarnează virtuţile sale. Atunci când se rupe de mase, el devine un om mic, mărginit, a cărui viaţă şi probleme nu mai prezintă interes.
Revoluţia din 1830 pune o pecete adâncă asupra creaţiei scriitorului. Scrisul său devine o formă de luptă politică, un protest împotriva monarhiei. Rodul acestei linii este printre altele — piesa ,,Marion Delorme" (1831). Cenzura interzice reprezentarea acestei lucrări dramatice, din pricina atitudinii antimonarhice a autorului. Terminată înaintea revoluţiei, piesa a putut fi jucată abia după Iulie 1830.
Linia ascendentă, progresistă, a operei lui Hugo se cristalizează în această perioadă în piesele de teatru „Hernani" (1830), „Ruy Bias" (1838), în romanul „No-tre Dame de Paris" şi în volumul ele poezii „Orientale". Ea este pusă în lumină de orientarea tematică a scriitorului, de cadrul de viaţă cuprins şi de eroii operelor sale literare. Scriitorul Hugo îşi continuă orientarea spre temele luptei binelui împotriva răului, a dreptăţii împotriva nedreptăţii. Cadrul de viaţă este frământat de antago-
CÂNTĂREŢUL MANIE! DREPTE A POPORULUI
91
nisme, de lupte. Poziţia scriitorului apare însă evidentă mai ales în alegerea personagiilor. Intr'adevăr, Hernarii şi Ruy Bias sunt oameni aruncaţi la periferia societăţii. Hernani, fost nobil, este un brigand care luptă împotriva regelui. In ciuda aparenţelor care-i sunt nefavorabile, Dona Sol îl iubeşte. însăşi această iubire care se naşte împotriva canoanelor societăţii, constitue un element puternic progresist, protestatar.
Idilismul scriitorului, care regisează intervenţia plină de clemenţă a regelui (dăruind graţie fostului brigand), limitează dar nu anulează lupta lui Hernani împotriva nedreptăţii societăţii.
Ruy Bias este un lacheu. Printr'un lanţ de împrejurări ei ajunge prim ministru al Spaniei. Cititorul superficial ar fi înclinat să vadă în istoria lui Ruy Bias doar pitorescul situaţiunilor, doar dramatismul legăturii de dragoste a lacheului cu regina Spaniei. Acestea' sunt însă numai elemente ale conflictului şi nu cele ma; importante. Importantă este figura lui Ruy Bias, care încarnează virtuţile poporului, care dovedeşte că acesta are calităţi superioare opresorilor săi, că el poate nu numai să se conducă, dar să şi conducă. Forţa conflictului este dată nu de întorsăturile neprevăzute ale acţiunii, ci de înfruntarea lui Ruy Bias cu nobilimea. Aceasta este zugrăvită fără cruţare, cu toate „însuşirile ei". Rapace, crudă, meschină, aşa apare aristocraţia oligarhică. Ea se reliefează cu atât mai josnică cu cât este pusă în contrast cu poporul al cărui reprezentant este Ruy Bias.
O imagine strălucită a poporului, cu atât mai strălucită cu cât este mai uriaşă, a dat-o Victor Hugo în romanul său „Notre Danie de Paris". Publicat la un an după revoluţia din 1831, romanul este o frescă realistă a Parisului din secolul al XV-lea. Alegând acest moment istoric, scriitorul nu a fugit de actualitate. Dimpotrivă, evocând trecutul, el a făcut-o cu înţelegerea omului care a străbătut revoluţia dela 1830. Din această pricină, în centrul romanului stau marile mase a!e poporului şi declasaţii, „paria" societăţii. Eroii centrali sunt ţiganca Esmeralda şi clopotarul Quasimodo. Ei, şi nu Claude Frollo, clericul aristocrat, reprezintă ceeace este bun şi frumos în viaţă. Marea forţă a romanului este dată
de imaginea poporului. Pentru prima oară în istoria literaturii franceze a fost creiat un asemenea tablou uriaş. Poporul apare ca un nesfârşit torent uman, plin de calităţi şi virtuţi. Dragostea pentru popor 1-a condus pe Hugo să descopere virtuţi şi în mijlocul celor mai declasaţi cetăţeni ai Parisului — locuitorii „Curţii miracolelor".
Aceeaşi dragoste pentru popor stă la baza frumoaselor versuri ale poeziei „Copilul" din volumul „Les Orientales". Eroul poeziei este un copi! grec. El simbolizează poporul grec, luptător împotriva cotropitorilor turci. Şi atunci când poetul, în dorinţa de a ajuta copilul cu ochi senini, azurii, îl întreabă ce doreşte, acesta îi cere arme pentru ca să lupte.
Pe-aici trecură Turcii. Ruină. Jale. Piatră. Chios cu vii vestite, e-o insulă deşartă. Erau pe-aici alei, boschete, Şi'n valurile mării la Chios se-ogli/ideau Podgorii şi palate, iar seara se vedeau Dansând pe ţărm, in grupuri, fete.
Ca să-mi surâzi vrei poale, o pasăre să-ţi
caut
Cu-un vers at ăi de dulce, parc'ar avea un
flaut
Ori literă ascunsă'n guşe ? Ce vrei? Un fruct, o floare, vrei pasărea
măiastră ?
— Ba vreau, zise copilul, rotind privirea-albastră,
O puşcă şi cartuşe ! (in româneşte de Veionica Porumbacu)
Această luptă, Victor Hugo nu a înţeles-o însă totdeauna. In cea de a doua etapă a creaţiei sale, scriitorul, care a trăit totuşi revoluţiile dela 1830—1831, 1848, a avut un şir de confuzii, de contradicţii, faţă de linia progresistă, a scrierilor sale, datând din aceeaşi perioadă.
Scriitorul nu rupe definiti\ cu regaliştii până după revoluţia din 1848. Din această pricină volumele sale de poezii „Frunze de toamnă" (1831), „Cântecele de amurg" (1835), „Voci lăuntrice' (1837), siau încă în umbra credinţelor monarhice sau a simpatiilor scriitorului pentru primul Napoleon.
92
SORIN ARQHIR
Afecţiunea pentru rege sau împărat se îngemănează cu un sentiment paseist, de regret pentru timpurile apuse. Pentru scriitorul care scrisese „Ruy Bias", „Hernani", „Cromwell", „Han D'islande", „Nolre Dame de Paris" şi chiar multe din poeziile cuprinse în volumele citate mai sus, faptul pare ciudat.
Un aspect interesant îl constitue faptul că notele realiste protestatare au fost până acum mai evidente în opere'e de proză şi teatru. Abia după ce revoluţia dela 1848 — la care Hugo ia parte activă — se sfârşeşte prin instaurarea lui Napoleon al treilea, situaţia se schimbă. Poetul, luptător îndârjit împotriva noului imperiu este exilat. Atunci începe a treia etapă a creaţiei sale, cea mai fructuoasă, cea mai deplină. In această etapă locul dominant îl ocupă versurile.
Fără îndoială o explicaţie deplină nu poate fi dată. Se poate pune totuşi problema sensibilităţii scriitorului precum şi a raportului dintre sensibilitate şi idei Ideile scriitorului aparţin de-acum forţelor revoluţiei. In proză ele s'au exprimat mai uşor. Sensibilitatea însă, lirismul poetic, rămăseseră în urma ideilor, tributar vechilor afecţiuni. In poezie el şi-a găsit cadrul de des-voltare. Posibilitatea acestei contradicţii se află în poziţia scriitorului protestatar — lipsit însă de baza ştiinţifică a protestului său. Protestul acesta devine totuşi de o corosivitate rar întâlnită în literatură — în timpul exilului. Atunci îşi scrie Hugo operele cele mai puternice.
Obiectivul central al atacurilor sale, în această perioadă, îl constitue Napoleon al Ill-lea. Napoleon „cel mic", cum îl nume-"şte în pamfletul pe care-1 scrie la Bruxelles. Tot Napoleon constitue obiectul romanului „Istoria unei crime" scris în 1852 şi publicat 20 de ani mai târziu. Romanul face istoria loviturii de stat pe care a dat-o Napoleon al Ill-lea, din iniţiativa şi cu sprijinul burgheziei franceze. Titlul romanului este edificator pentru atitudinea scriitorului faţă de personagiile şi evenimentele pe care le-a oglindit.
Capodopera creaţiei sale poetice o constitue volumul de poezii „Pedepse" (1853). Vorbind despre sine, Marat se numea „mânia dreaptă
a poporului". Când răsfoieşti paginile fierbinţi ale „Pedepselor", îţi vin în minte cuvintele marelui tribun al revoluţiei. Ele se potrivesc şi scriitorului exilat departe de patria sa, cuvântând însă fierbinte, pentru poporul de care se simţea aproape. Omul acesta, singur, se războia cu asprime, fără cruţare şi fără şovăire, cu împăratul Franţei, stăpânul absolut al unei ţări pe care o împilase.
Accentele de ură ale scriitorului împotriva celui pe care-1 numeşte în derâdere Bous-trapa se împletesc cu sarcasmul. Este uri procedeu artistic, propriu pamfletului, pe care Victor Hugo 1-a folosit în chip magistral.
Cei vrednici sunt loviţi în plin : Exilul, Africa-i pândeşte. Compiegne de lebede e plin. Sburzi, prinţuie, prin vii şi prin Păduri, şi Venus, sus, luceşte t Cu viţd'n păr şi molcom braţ, Bacanta râde in neştire. Azi, clopote! de moarte la Notre Dame
sunaţi
Iar mâni de răsvrătire!
Clădesc un far ocnaşii'n fiare Mişcăndu-se greoi pe dună. Răsun'un corn de vânătoare, Pădurea-l plină de fanfare, Mestecenii sunt albi de lună; In lac sar cânii asmuţaţi, Pier cerbii ca o nălucire, Azi, clopote! de moarte la Notre Dame
sunaţi
Iar mâni de răsvrătire!
Tatăl e'n temniţa Cayennei, Copiii, lui de foame mor. Ici lupul toarnă vin hienei Şi. din potirul cu sfinţenii Bea cetăţeanul mitrofor; Iar colo'n grotă adunaţi Râd faunii de mulţumire. Azi, clopote! de moarte la Notre Dame
sunaţi
Iar mâni de răsvrătire! (In româneşte de Al. Philippide.'
Forţă acestei satire, o dă invectiva cumplită împotriva împăratului, invectivă care
CÂNTĂREŢUL MANIEI DREPTE A POPORULUI
93
se împleteşte cu zugrăvirea situaţiei tragice a Franţei asuprite
Lupta era inegală în aparenţă. Deoparte, împăratul atotputernic al Franţei, de cealaltă exilatul singuratic de pe stâncile din Jersey. Poetul este conştient însă că el va învinge. Din această pricină, ultimele versuri ale volumului sunt străbătute de credinţa într'un viitor fericit. Credinţa aceasta nu este una instinctuală. Ea nu izvorăşte dintr'o forţă mistică, ci îşi are originea în convingerea triumfului cauzei drepte. Numai încrederea în popor poate explica măreţia perspectivei viitorului, care apare transfigurat într'o viziune de apoteoză. Versurile devin atunci majestuoase, iar poetul un adevărat tribun care se adresează popoarelor, vestindu-le timpurile viitoare :
...Dispreţuind piticii, vei fi superb in veci Popor al meu. O, Franţă, pe Rhin, pe munţii
reci
Plimbând   cu  ochii-un  fulger  aprins de
Prometeu,
Vei învia, înaltă, de sub pământul greu!
Te vei ivi; c'o rază a frunţii tale mari Svărli-vei   crunta  groază   în   negri tăi
gropari.
Striga-vei: Libertate! şi Pace! Din mormânt Se vor trezi Eschyle şi Danie lăcrămând, Şi sprijiniţi pe lespezi, — cu drag şi cu
mândrie
Te vor privi, şi'n line simţi-vor că învie Şi ţara lor, pământul in care odihnesc. Vel spune: — „Sunt aicea! alin şi desrobescl Toţi oamenii sunt Omul! Să nu mai fie rob! Veni-vor să te-ajule de pe întregul glob Atâtea mâini spre tine, o ţară: nu-i năpârcă, Nu-i demon să oprească destinu-ţi care urcă; N'am încetat nici unul să fim francezi;
aşteaptă
Din partea noastră lumea, o nouă mare
faptă ;
Da, încă auzi-vom cătuşele căzând, Şi-om mai. vedea stejarii măreţi vuind în
vânt!
(In româneşte de Eugen Jebeieanu.)
Semnificativ pentru poziţia înaintată a lui Victor Hugo este cadrul universal pe care-1 cuprinde viziunea pe care o are asu-
pra viitorului. Patriof înflăcărat, iubind cu pasiune Franţa şi poporul ei brav, Victor Hugo întrezăreşte însă lumina viitorului revărsându-se în valuri puternice asupra întregii omeniri.
O, chip sublim al vremii viitoare, Popoarele s'or ridica spre soare, Pustiul, rnohorit va fi înfrânt Nisipuri prefăcute'n iarbă deasă, Natura 'ntreagă fi-va. o mireasă Şi-un mire orice om pe-acest pământ.
Din suferinţele de azi, cumplite, S'or ridica popoarele 'nfrăţite Sburând pe sumbra noastră înfrunzi.re. Bondar trezit de zorii de lumină Progresul ca o tainică albină Preface 'ncet durerea'n fericire.
Pe cer, afund, un punct a scânteia!, Priviţi-I. toţi cum creşte ne'ncetat, Se-apropie măreţ, strălucitor, Republică pe veci universală, Eşti astăzi numai o scăntee pală, Dar mâine fi-vei soare orbitor!.
(In româneşte de Tudor Măinescu)
Evocarea anilor de exil constitue ideia centrală a volumului de versuri „Anii fu-neşti". Anii funeşti (1852—1870) sunt anii domniei iui Napoleon al treilea. Linia „Pedepselor" este continuată şi îmbogăţită. Hugo lărgeşte perspectiva burgheziei franceze. Evocând figurile de luptători pentru libertate ai popoarelor, ca John Brown şi Garibaldi, scriitorul lărgeşte matca revoltei. Viziunea poetului depăşeşte Franţa şi cuprinde întregul univers pe care îl vede eliberat de tirani. Perspectiva aceasta nu este idilică. Aurora — simbolul libertăţii — se câştigă prin luptă, iar treptele fericirii sunt urcate cu spada în mâini.
Anii exilului (1852—1870) sunt anii de creaţie a marilor opere în proză ale lui Victor Hugo. In 1862 apar „Mizerabilii", în 1864 „Omul care râde", în 1866 „Truditorii apelor". Trei romane mari, trei opere în care dragostea pentru popor şi lupta pentru
94
SORIN ARGHiR
libertate luminează faptele şi acţiunile eroilor dragi scriitorului.
Pe primul plan se impune „Mizerabilii". In prefaţa pe care o scrie la acest roman, Hugo denunţă relele societăţii burgheze şi o firmă caracterul militant al cărţii sale: „atâta vreme cât vor exista ignoranţa si mizeria cărţi de ţelul acesteia nu vor fi inutile".
Eroul romanului este Jean Valjean, un fost ocnaş. La ocnă îl adusese foamea, flămând fiind, furase o pâine. O plătise apoi cu ani grei de puşcărie. Printr'un lanţ de fapte, în care providenţa, precum şi bunătatea   unui   prelat  joacă   rolul principal, Valjean — după   ce   fusese   eliberat din puşcărie — devine marele industriaş Madeleine. Aici intervine viziunea utopică a scriitorului care propovădueşte posibilitatea armoniei, a convieţuirii paşnice între patron şi lucrător, atunci când fiecare face concesii celuilalt şi când patronul este animat de sentimente umane. Aceasta nu constitue insă un aspect esenţial al romanului. Semnificativă este dragostea cu care scriitorul se apleacă asupra oamenilor simpli, la care' găseşte înalte calită|i morale şi dorinţa de a găsi un remediu   anomaliilor societăţii burgheze.
Eroul   romanului — fostul   ocnaş Valjean — este o figură unică în felul ei în literatura universală. Demnitatea, curajul, cinstea, altruismul, abnegaţia, sunt trăsăturile specifice ale acestui erou al vremii sale. Aceste trăsături l-au făcut drag generaţiilor    următoare care au sorbit, cu nesaţ episoadele în care Valjean îşi des-vălue bogăţia sa sufletească. Unul din aceste episoade este acel intitulat „Cosetta". Cosetta este fiica unei muncitoare care-şi sfârşeşte zilele sfâşiată de boală. Copila este exploatată în chip    barbar de către hangiul Thenardier, o    figură sinistră de corb de pradă. Valjean salvează însă copilul din ghiarele celui care la Waterloo desgropa morţii pentru a-i jefui. Sfârşitul 'omanului o va afla pe Cosetta fericită, alături de Marius, un tână, revoluţionar' d-la 1830.
In roman sunt descrise cu mare putere de evocare unele scene ale revoluţie. Scriitorul îşi poartă cititorul pe baricadele re-
voluţiei, îl face să-i iubească pe cei care luptau pentru libertate. Patru decenii trecuseră de când Hugo în „Han D'islande" începuse a zugrăvi răscoalele poporului şi cu aceeaşi nesecată dragoste se îndreaptă spre ele. Cu aceeaşi dragoste, dar cu mai multă înţelegere şi cu o mai largă perspectivă. Astfel se explică apariţia în romanul său a copilului vesel şi eroic al Parisului: — Gavroche, simbolul curat al tinereţii luptătoare.
Gavroche e un vlăstar sărac al Franţei. El participă la revoluţie şi moare eroic aducând gloanţe combatanţilor. De sub pana lui Hugo el a intrat în panteonul literaturii universale, devenind un bun al omenirii luptătoare pentru pace.
Prăbuşirea lui Napoleon Iii şi proclamarea Republicii îl readuc în Franţa pe scriitor. Hugo spusese dealtfel că el nu se va înapoia în patrie decât odată cu înapoierea libertăţii. Libertatea se înapoiase prin luptă şi, odată cu ea, şi cel care o cântase în exil, departe de ţara sa.
Creaţia literară din această etapă — a patra a creaţiei lui Victor Hugo — va trăi sub semnul revoluţiei din 1870. In timpul Comunei din Paris, scriitorul s'a alăturat fără rezerve comunarzilor şi numai asprimea luptei 1-a făcut să se despartă de Comună. Luptătorul Hugo, bardul libertăţii, era în întregime alături de Comună, — în care vedea întruchipate visurile sale ; utopistul Hugo era înspăimântat de necesitatea luptei fără cruţare împotriva burgheziei. Simpatiile sale au rămas însă de partea Comunei. După înăbuşirea revoluţiei, Hugo se va împotrivi teroarei sângeroase, — pe care burghezia o deslănţuise împotriva comunarzilor.
Activitatea sa publicistică din această perioadă este cuprinsă în volumul „După exil". In „Anul cumplit" (1871), scriitorul dă o puternică imagine artistică a revoluţiei din 1871. Intenţia lui Hugo a fost să zugrăvească un vast tablou al anului 1871. însăşi construcţia volumului (ale cărui capitole poartă drept titlu numele lunilor anului) mărturiseşte această intenţie. Din volum se desprinde aceeaşi mare dragoste pentru poporul şi patria sa, dra-
CÂNTĂREŢUL "MÂNIEI DREPTE A POPORULUI
95
goste care străbate întreaga operă a scriitorului. Dragostea se
credinţa rolului istoric pe care .1 joaca şi-l va juca Franţa în istoria lumii. Aceasta convingere nu trebue considerata ca expresie a unui naţionalism delirant Hugo iubeşte Franţa, iubeşte Parisul, pentru ca acolo se vădeau atunci semnele luminoase ale viitorului pe care-1 dorea şi pentru care lupta scriitorul.
Asa-i Parisul. Urbea care'ntruchipează. _ Europa; dreptul, slova si arta - alăptează Un prunc ceresc ce are drept ^me Vu-
Nechează-ai Aurorei sirepi lângă odorul Culcat în cuib de raz„..
F-un vis ce va fi lumea, deşi azi şoapta-i
mica.
E-un plod al omenirii ce bun şi   nou va r creşte.
E-un uriaş, mic astăzi, ce Mâine se numeşte...
(în româneşte de Ion Marin Sadoveanu)
Aceeaşi viziune a viitorului luminos, pe care poetul îl transfigurează, se exprima adesea în versurile cuprinse de volum. Importantă este perspectiva largă, ""'versa a, manifestată şi în alte poezii dealtfel, a fericirii umane.
Trebue subliniat însă că utopismul lui Hugo limitează,   îngustează perspectiva vieţii.Lupta organizată, pe care proletariatul Comunei a dat-o împotriva burgheziei, 1-a aflat pe Hugo nepregătit politiceşte. Dm această pricină el nu a văzut adevăratul caracter al luptelor din Franţa. In aceasta opacitate îşi are origina jalea pe care o simte poetul   pentru   „Franţa    sfâşiata , spaima pe care a încercat-o în faţa ras-boiului civil. Acest sentiment rasbale şi in Anul cumplit". El duce la scăderea temperaturii revoluţionare, la micşorarea valorii artistice. Aceasta este legată de ciuntirea   adevărului    vieţii, de obscurităţile tabloului  istoric prezentat.  Poziţia  sa avansată, protestatară, se menţine insa De pe această poziţie va scrie Hugo pamfletul Suprema îndurare" (1879), şarjă violenta împotriva tiraniei regilor. Pe aceeaşi l.n.e
de luptă se situează „Papa" (1879) si „Religii şi iar religii" adevărate modele de pamflet anticlerical. .
Cea mai importantă operă a aceste, etape a scrisului hugolian o constitue insa romanul „1793". Acum, spre sfârşitul vieţu sale, marele scriitor se îndreaptă din nou spre temele revoluţiei.
Romanul face istoria răscoalei pe caie, în  1793   în Vandeea, monarhiştn, ajutaţi de burghezia engleză, au deslănţuit-o împotriva tinerei republici revoluţionare. Poziţia lui Hugo este clară. Scriitorul se afla de partea republicanilor revoluţionar,. Loi le acordă simpatia, ei îi prilejuesc creiarea unor minunate tipuri omeneşti, care simbolizează mersul spre progres al omenim.
Această atitudine faţă de eroii operei sale se vădeşte şi prin mulţimea figurnor care reprezintă revoluţia, spre deosebire de rarele chipuri de monarhişti.
Pe primul plan al personagiilor înfăţişând mişcarea revoluţionară, se afla Robespierre, Marat, Danton. In special este realizată figura lui Marat. Hugo a ştiut sa sublinieze trăsăturile caracteristice personalităţii „prietenul poporului" : - spiutui revoluţionar, tenacitatea şi largul orizont. Cei trei tribuni ai revoluţiei apar însă doai într'un episod. In centrul    romanului se află tânărul Gauvain, nobil trecut de partea revoluţiei, conducător al armatelor republicane din Vandeea şi Cimourdain, comisar al revoluţiei pe lângă aceste armate. Alături de ei se situiază sergentul Radoub, un muncitor parizian, cinstit, curagios şi de- . votat revoluţiei.
De partea cealaltă a baricadei se afla marchizul Lantenac, unchiul   lui Gauva.m Creindu-1 pe Lantenac, Hugo *i zugrav, chipul hidos al aristocratului. Figura Im Lantenac este pusă în lumină mai ales ,n episodul dramatic în care Hugo evoca masacrele bestiale, săvârşite de monarhişti din ordinul lui   Lantenac.    Cruzimea îndreptată împotriva oamenilor lipsiţi de apărare, femei, bătrâni, copii, apare cu alat mai josnică cu cât este pusa în opoziţie cu însuşirile morale, alese, de care fac dovada ostaşii republicii. ^ u
Sfârşitul romanului restrânge insa on-;0ntul pe care îl deschiseseră momentele
96
SORIN AROHIR
de viaţă zugrăvite. Utopismul scriitorului, pacifismul său mic burghez, au determinat creiarea unui episod în care marchizul Lantenac, după ce isbuteşte să fugă dintr'o fortăreaţă asediată de republicani, se reîntoarce pentru a salva din flăcări trei copii. Şi astfel, călăul care ordonase cu sânge rece uciderea mamelor şi copiilor, şi devastarea şi incendierea satelor, devine în câteva rânduri un cavaler salvator. Acţiunea lui Lantenac apare ilogică faţă de desvoltarea anterioară a personagiului, prin care adevărata lui imagine era desvăluită.
Din cauza acestui episod este deformat şi chipul lui Gauvain, care, impresionat de „măreţia morală" a adversarului său, îl liberează şi primeşte să moară în locul său. II condamnă chiar Cimourdain, părintele său spiritual. El se va sinucide însă, în clipa în care capul discipolului său cade retezat de ghilotină. Episodul acesta sentimental, nepotrivit conţinutului viguros realist al romanului, nu impietează însă asupra valorii lui „1793", tablou veridic al victoriei republicii asupra răscoalei monarhiste.
într'o discuţie pe care o are cu Cimourdain, Gauvain dă glas visurilor sale despre viitor. Prin gura lui Gauvain vorbeşte însă scriitorul •
„Aceasta este ţinta. Altfel, la ce e bună societatea ? Rămâneţi în natură. Fiţi sălbateci. Otaiti e un rai. Numai că acest rai nu gândeşte. Mai bine un infern inteligent decât un rai de proşti. Dar nu avem nevoe de infern. Să fim societatea umană. Mai mare decât natura. Da. Dacă nu adaugi nimic naturii, pentru ce să ieşi din ea ? Atunci fii mulţumit, cum e furnica de muncă şi albina de miere. Rămâi animal truditor în loc să fii inteligenţa domnitoare. Dacă adaugi ceva naturii vei fi in mod necesar mai mare decât ea...
Vreau tot ce lipseşte stupurilor, muşuroaielor de furnici, monumentele, artele, poezia, eroii, geniile. A purta veşnice poveri nu este legea umană. Nu. Nu. Nu. Să nu mal existe paria, să nu mai existe sclavi, ocnaşi, urgisiţii Vreau ca fiecare din însuşirile omului să fie un simbol al civilizaţiei, un părinte al progresului. Vreau libertatea cugetului, egalitatea simţirii, fraternitatea sufletului. Nu! Să nu mai fie jug! Omul
este crelat nu pentru a purta lanţuri, ci pentru a-şi întinde aripile. Să nu mai fie oameni reptile. Vreau ca viermele să se prefacă într'o floare vie şi să sboare. Vreau..."
Cuvintele acestea nu au nevoe de comentariu. Ele arată fără posibilitate de îndoială postul înaintat de luptă a! lui Victor Hugo.
Marele luptător se îngemăna cu marele aitist. Opera sa a fost scrisă de pe o înaltă treapta de realizare artistică. Ideile înainr tate ale scriitorului au dat forţă mijloacelor artistice prin care au fost exprimate. Din această pricină, sunt superioare artisticeşte acele scrieri în care Hugo se află pe poziţii înaintate.
Hugo a adus în limba literară franceză o uriaşă bogăţie lexicală. Scriitorul însuşi spune că el a „cucerit Bastilia rimelor". Mijloacele artistice specifice operei poetice a lui Hugo sunt antiteza, contrastul şi finalul grandios de simfonie tumultoasă Ele sunt dealtfel folosite şi în opera de proză. In aceasta se simte suflul fierbinte al lirismului. Descrierile de natură, scurtele poeme în proză, vestesc prezenţa poetului. Arta lui Hugo este uneori înăbuşită de tonul declamator al scriitorului, de invectiva lipsită de conţinut. Declamatoriul nu este o urmare a imperfecţiunii artistice. El este legat de limitele conţinutului de idei al operei. Scriitorul a căutat să pună în lumină lupta între bine şi rău, arătând triumful inevitabil al binelui. De multe ori Hugo strânge în acest tipar personagii şi momente de viaţă care nu servesc ideia sa centrală. Intervenţia declamatorie a scriitorului tinde atunci să suplinească golurile creiate. Aceste elemente nu sunt însă esenţiale pentru aprecierea lui Hugo. Ele< sunt impurităţi mărunte care nu isbutesc să întunece oceanul de lumină al operei sale.
Această operă are în centrul ei lupta pentru libertate dusă în numele poporului. Hugo a adus în literatură protestul vehement deşi uneori neorganizat, al, maseior populare. S'a încercat de către critica burgheză prezentarea lui Hugo ca un exponent al micii burghezii. Această prezentare este nu numai îngustă, dar şi falsă. Felul în care
CÂNTĂREŢUL MANIEI DREPTE A POPORULUI
97
Hueo a oglindit mari'-e răscoale şi revolut,., ifspectiva grandioasă a viitorului, nu puii d cât rezultatul influenţei poporului. Hugo a crezut totuşi în revoluţia burgheza. A,unei când însă burghezia a călcat in P>-•o re idealurile în numele cărora.case „nnnil  Hugo a criticat prezentul de care Pn fer ' mulţumit. El nu i-a putut opune msă decât un viitor minunat şi drept, da. amorf, lipsit de contururi concrete.
Pentru acest viitor însă scriitorul a lup-Dontrn acest viitor s au tat prin opera sa. Pentru aces născut, au trăit şi au munt m lupt- eroi. uriaşei opere care a cuprins ş. a stapan.t un
secol. .
Ei nu au prins zilele în care au triumfat idealurile pentru care luptaseră. Peste iumea eroilor lui Hugo însă, nu s'a aste. nut ««rea. Mereu setoasă de adevăr, omenuea pogresistă se apleacă asupra figur.lor m-nun'ate ale eroilor care cresc dm pagimle operei lui Hugo. Iar creatorul aceste u £ide neuitat este iubit de lumea progresului. Şi nu este lipsit de semm -caii; faptul că, cea   mai mare preţu»e scriitorul „Mizerabililor" a găsit-o m ţa. a
în care oamenii construesc comunismul, in
UttSr^Sa sa, statuia i-a îost a-runcltă de pe soclu de către fasc,i.J* locu-i americanii au aşezat un „Chevrole. ns    oamenii cinstiţi de pe tot cupnnsu Li i-au înălţat o statue ma. s.gu.a . mai durabilă, în sufletele «or Ş nu e-e-narte timpul când, şi în pieţele F.anţe. yre Sme cotropite de imperialismul yankeu va veghea statuia marelui bard al bbertaţn.
A trecut aproape un secol şi jumătate de când eroii lui Hugo cutreeră lumea. Un secol de când pe baricadele revoluţie, murea Gavroche, simbolul mlădil.elor luptătoare ale viitorului.
A trecut un secol, uavrocue undeva, într'un cimitir din cartierele sagace ale Parisului.   In juru-i bocănesc b.utaJ cizmele ocupanţilor yankei. Dusmanu 1 ieri ai lui Gavroche nu au munt   E au îmbrăcat doar alte haine. Tra.esc: msa * prietenii lui. Ei au hotărît, prin glasul Con S Mondial al Păcii, să sărbătoreasca 150 de ani dela naşterea celur    ca,e 1-a dus pe lume pe Gavroche, - cântare^ mâniei drepte a poporului -Victor Hugo.
7 — Viata Românească — c. 750
DUMITRU MIRCEA
PÂINE ALBĂ
Roman 1
Intr'o seară ploioasă, pe la sfârşit de Octombrie, în gara pipernicită, ascunsă între două şiruri de plopi, coborî, un tânăr voinic, nu prea înalt, îmbrăcat sărăcăcios. In mână ducea o lădiţă de soldat, cu mânerul de fier aşezat incomod la mijlocul capacului. Nimeni altul nu mai coborî din tren. Stătu puţin locului, cu spatele la vagoane, cumpănind în mână Iădiţa. Burniţa mărunt. Flăcăul întinse mâna înainte, cu palma în sus şi cercetă cerul ca să-şi dea seama de desimea ploii. Se putu vedea, cum era pe jumătate luminată de becul tulbure al vagonului, că faţa lui pătrată şi aspră se îndârjeşte. Flăcăul îşi scutură umerii şi păşi hotărît peste linii, împiedicându-se în pietrele ascuţite. Trecu pe lângă gara de unde venea lumina unui felinar somnoros şi se afundă în noapte. Se auziră paşii lui, din ce în ce mai depărtaţi, scârţâind pe pietrişul cărării de pe terasament.
Gara, — trei linii — era departe de sat. ,,Cinci kilometri" — cugetă flăcăul, păşind întins pe cărăruie. Satul era asvârlit pe-o coastă, dincolo de dealul pe care drumul de fier îl ocolea pe de departe, ţinând alăturea cu partea de dincoace a văii. Dela gară ducea spre sat un drum noroios şi cotit, mărginit pe alocuri cu tufe pipernicite de salcâmi. La poalele dealului, drumul se despica în două : unul o lua peste creastă, iar altul se ţinea pe poală, urmărind dealul până hăt departe unde acesta se sfârşea, iar drumul cotea înapoi, pe lângă râturi, înfundându-se în sat. Drumul de pe vale era mai lung şi mai bun, cel de peste deal mai scurt şi mai rău, parcă în ciuda oamenilor. Jumătate satul îşi aducea bucatele peste deal.
— Am s'o iau pe la curmătură şi cobor deadreptul în sat ; pe vale are să fie glod mare, îşi zise flăcăul, părăsind terasamentul pe care lucea linia ferată. Se opri însă o clipă, îşi lăsă geamantanul la picioare şi aprinse o ţigară, acoperind grijuliu cu palmele chibritul plăpând. In noaptea de păcură, părea singura vietate a lumii.
Drumul tăia valea netedă, cu locurile de cosit, urca pe coastă unde era păşunea satului şi cobora spre sat cotind, brăzdat de ape şi de şanţul care scobea mereu din matca lui. In fiecare an oile şi vitele, venind dela păşune, îl rupeau, îl stricau, iar carele se răsturnau adeseori, sfărâmându-se...
— Nu l-au dres nici acum ! îşi zise flăcăul coborând cu grijă, ferindu-se de gropi şi de şanţul cu nenumărate cotituri. Degeaba s'a lăudat preşedintele Comitetului. Am să i-o spun cât ce-1 întâlnesc.
PÂINE ALBA
99
Nu mai fusese pe-acasă de un an, de când i-a murit tatăl. A primit o telegramă în care scria cu litere strâmbe de tipar : „Tata mort, Vino repede. Ghe-rasim". Abia putuse descifra textul, aşa îi juca pe dinaintea ochilor. A ieşit la raport; comandantul companiei 1-a sfătuit:
— Să aduci certificatul... să n'avem încurcături. Ţi-a rămas mama singură ?
— Mama e moartă de şase ani. Am un frate, Gherasim... E însurat acasă. ...Atunci, în casa dinainte, hodinea pe laviţă bătrânul. Pe piept, deasupra
mâinilor împreunate, înfiptă în colacul împletit, pâlpâia o lumânare lăcrămoasă de ceară. Popa mormăia bătrâneşte rugăciunile prohodului ; înghesuit de oameni, n'avea nici atâta loc ca să-şi mişte înainte şi înapoi, cătinel, cădelniţa afumată. Fruntaşul Toma picase abia la prohod, coborîndu-se din mers, dintr'un tren de marfă. Toate capetele s'au întors înspre el, babele au lăcrămat, i-au netezit mantaua şi i-au făcut loc spre mort. Popa, bătrân, 1-a salutat scuturând din capul cărunt şi încetini cetenia... In tăcerea aceea sbucni aspru şi neplăcut glasul diacului : „odihneeeeşte mântuitorule sufletul robului tău Georgeee"... Toma se aplecă, sărută mâna galbenă a tatălui. Cineva îi întinse o lumânare şi o batistă cu negru pe margine.
Pe urmă toate au mers după rânduială. L-au dus la groapă în car cu patru boi, după obiceiu. Bătrânul fusese om de treabă şi cu cinste în sat. Se sbătuse cu greul, aşa, fără un picior, călcând anevoie cu ciotul de lemn şi cu nelipsita cârjă. Piciorul rămăsese pe câmpurile de bătaie, prin munţii Tirolului. Acolo se bătuse bătrânul trimis de Frantz Iosef, pe care-1 blestema de câte ori îi venea în minte. Toma, călcând prin glod în urma carului cu mortul, şi-1 închipuia — cum se supăra pe Gherasim : „Tu parc'ai avea bolovan în piept, nu inimă ; ca Franţ Joji". La Toma ţinea mult, însuşi bătrânul îl îndemnase să, se înscrie în partid. „Eu nu mai pot, Toma. Du-te. tu... Să-mi spui şi mie ce şi cum, că ăsta, Gherasim, grijă n'are. Nu s'ar deslipi de lângă nevastă"...
I-au făcut nelipsita masă, cu zeamă de găină, cu friptură, cu tocană de oaie... Oamenii s'au arătat mulţumiţi, mai ales că Gherasim umbla mereu printre meseni cu sticla şi paharul :
— Hai, bade Niculae, luaţi. închinaţi. Dumnezeu să-1 ierte pe tata.
— Să-1 ierte că şi el i-a ajutat pe mulţi, aşa olog cum a fost.
Pe Toma îl înghesuia mereu Gânju, de-o vârstă cu bătrânul ; laolaltă făcuseră armata.
— ...nu ştii tu, Toma. De unde să ştii ? Eu acolo am fost când şi-a pierdut piciorul. A venit aşa, o purcică. A plesnit lângă noi. Când m'am sculat, tată-tu, George, se svârcolea pe jos. Dumnezeu să-1 ierte.
Şi Gânju dădea pe gât alt pahar.
— Ori când 1-a măsurat cu cârja pe perceptor. Nu ştii tu, Toma. N'ai de unde să ştii, că erai mic. Vine perceptorul, pune mâna pe ţol. Făcuse maică-ta ţol nou, de lână bună, mama lui ! Pune perceptorul mâna pe ţol : „n'ai plătit darea, George", zice. Atunci tată-tu se scoală de pe laviţă şi caţ! cu cârja peste degete... Şi dă-i cu cârja pe unde apuca. A venit jandarmul. George îl aştepta în prag cu toporul în mână: „aici nu intri,, domnule... Vezi-ţi de drumul dumitale". Aşa a fost răposatul. Dumnezeu să-1 ierte.
Şi iar dădea Gânju un pahar pe gât, până s'a răsturnat pe spate şi-a început să cânte şi să sforăie cu întreruperi, spre ruşinea neamurilor:
,,In munţii Tirolului, La casa talianului Ne-am iubit cu fata lui Eu şi George-a Bumbului...
100
DUMITRU MIRCEA
C'aşa îl porecleau pe bătrânul George :  al Bumbului.
Toma se simţea rău, înfundat cu-atâta mâncare şi băutură în camera încălzită de trupuri, unde abia puteai să te mişti. A ieşit afară şi s'a răzimat cu fruntea de pridvor.
Ograda era pustie. Uşa grajdului, puţinei haită într'o parte, sta deschisă. Se vedea cum dau vitele cu coada. Din şură ieşea prin spărtura porţii, capul proţapului pe care picura alene din streaşină. „Are să putrezească" se gândi Toma. „Tata îl ridica totdeauna sus".
Lângă peretele şurii era o claie de fân, smulsă pe la poale şi bătucită de vitele care se frecau acolo, fugind rotocol când veneau dela apă sau scăpau din jug. Din pricina asta, claia făcuse streaşină. Un om, aplecat de mijloc, proptin-du-se cu o mână în peretele clăii şi cu cealaltă ţinându-şi pe spate pălăria de paie, înegrită de vreme, voma tuşind înecat, cu ghiorţăituri ascuţite, gata-gata să-şi dea măruntaiele afară. Lui Toma i se făcu greaţă, întoarse capul ca să nu-1 mai vadă şi înjură printre dinţi. Recunoscuse în el pe Filimon beţivul, cel cu nouă copii. Fili-mon fusese fecior de chiabur. Necinstise slujnica, pe Saveta, şi-apoi o luase de nevastă ; nimeni alta n'ar fi mers după el, atât de pornit pe beţie era. O frângea în bătăi, îi turna în fiecare an un copil. Averea a băut-o curând, oricât s'a rupt Saveta s'o ţină pentru copii. Filimon era nelipsit dela pomeni şi ospeţe ; oriunde era rost de băutură pe gratis.
— Scârnăvia ! se înciuda Toma, venindu-i să-1 ia în pumni. Spurcă amintirea tatii.
A doua zi a plecat la unitate, îndărăt. Gherasim era nemulţumit ;
— Cum pleci tu aşa, măi Toma ? Nu putem face inventar, nu ştim fce-i cu una, cu alta... Mai întârzie şi tu două-trei zile, că n'are să se facă gaură în cer.
— Asta nu se poate, Gherasime. Gaură în cer nu s'o face, dar eu mi-am dat cuvântul. Plec. Ai să faci tu singur şi ai să-mi scrii, să-mi dai - înştiinţare. Un a,n trece uşor şi-apoi vin acasă. Să ai grijă de mânz, să crească. Iapa-i bătrână şi fără cal nu putem.
In iarnă, adică pe la sfârşitul lui Februarie, a primit o scrisoare dela Gherasim cum că în sat se face colectiv, dar că el nu intră. Ştie el de ce nu intră. Dintr'oda'ţă, ceva s'a mişcat în Toma. I s'a făcut dor de sat. După moartea bătrânului parcă se simţea singur pe lume, fără nimeni apropiat. Se lipise de recruţi şi-i erau prieteni. Acasă scria rar, de acasă Gherasim îi scria tot aşa de rar. începuse să se intereseze de motoare, să înveţe adică o meserie.
A venit însă scrisoarea lui Gherasim... II răscoli şi-i aprinse gândurile. Căci oricât, chiar dacă armata îi devenise nespus de dragă, totuşi aţa inimii îl trăgea puternic spre sat. Ii era drag satul cu viaţa lui plină de frumuseţe şi de muncă. Parcă simţea în nări izul brazdelor întoarse, mustind de apă, mirosind a proaspăt... Pe brazde ţopăie păsările ciugulind viermii scoşi la lumină. Ciocârlia se roteşte sus, sub soare, împânzind văzduhul cu cântecul ei cristalin; se sloboadă apoi vrăjită spre pământ. Pe jugul vitelor s'a aşezat o codobatură vioaie, clipocind repede-repede din coada lunguiaţă... Pe urmă, cugetând la scrisoarea lui Gherasim, Toma vedea hotarul satului, întins pe poala dealului, neted, acolo unde fusese moşia grofului... Acolo vor dudui tractoarele, înegrind cu arătură otova, sute de hectare... Şi se vor vălura holde mândre şi cucuruz bogat... şi vor cânta oameni la lucru... şi vor spumega chiaburii de ciudă că la comasare au fost scoşi de pe locurile cele bune. Dar iată că Gherasim n'a intrat. Vor mai fi şi alţii care n'au intrat, care n'au înţeles să scuture de pe umeri jugul celor două văcuţe şi greutatea celor două-trei iugăraşe de loc. Acolo trebuie muncă, luptă mare se
PAINE ALBA
I0i
dă... iar iui îi place această luptă din care ştie că va ieşi biruitor. Nu, hotărît, rămâne. El nu se va rupe de sat.
I-a răspuns tovarăşului locţiitor politic, locotenentul Motronea, care l-ar fi vrut militar pentru totdeauna. Poate şi ofiţer.
— Nu. La mine în sat s'a făcut colectiv. Eu ştiu că-s slabi, că-i greu. Mă duc între ei.
Tovarăşul locotenent 1-a bătut pe umăr, 1-a înţeles şi i-a spus :
— In cazul acesta ocupă-te serios de problemele socializării agriculturii. Avem cărţi şi am să-ţi mai aduc ce ţi-o trebui.
După o săptămână sosea la unitate pe adresa tovarăşului caporal (pe urmă sergent) Toma Găvrilaş, un număr din : „îndrumătorul Gospodăriilor Agricole de Stat". 11 abonase locotenentul. Toma şi-a cumpărat toată colecţia, a studiat, a citit multe altele. Unele din ele, plus „îndrumătorul", se află în lădiţa lui care-i atârnă din ce în ce mai greu în mână.
Primele case ale satului l-au primit cu hămăit de câini. „Aici stă Pavel, stuparul. Oare el a intrat în colectiv ? " — îşi zise Toma, păşind alene pe lângă gard, urmărit de câinele care se sbătea amarnic, dincolo. In casă era lumină şi Toma văzu pe căseni la masă : chelia lucitoare a lui Pavel, năframa neagră a lei ii Todosia şi un flăcăiaş. „Asta o fi Nicodirn". Raza unei ferestre lumina stu-paria bine întreţinută a lui Pavel. ,,N'a intrat... şi-ar fi dat stupii acolo, măcar o parte... Mă mir. Valeria lucra cu tragere de inimă la U.T.M. Dar ce, s'asculte Pavel de o fetişcană ?"...
Trecu pe lângă cooperativă, de unde veneau glasuri. Se auzea printre ele © voce ascuţită de femeie :
— Turbatule ! Hai acasă, sta-ţi-ar în grumaz ! Toma recunoscu pe Saveta, nevasta lui Filimon beţivul, cel cu nouă copii. „Vai de capul ei" socoti Toma, în-fiorându-se.
Aproape de biserică era casa părintească. Nu se culcaseră. Toma urcă greoi in pridvor, cuprinzând câinele pe după cap. Bătu la uşă şi intră...
— Ia uite, c'a venit Toma !... spuse Gherasim ridicându-se dela masă şi cuprinzându-şi fratele. Să fii sănătos, Toma.
— Ai pus arma jos ? îl întrebă Rozalia, cumnată-sa. Bine c'ai venit că fetele mor de dorul vostru.
— De dorul meu încă niciuna, Rozalia. Stai, nu mă aşeza după masă, că-s plin de tină până'n cap. Dă-mi, fă bine, să mă schimb. Unde-i Toma cel mic ? I-am adus bomboane şi jucării.
— Doarme.
Gherasim scoase din Iadă o sticlă şi-o aşeză pe masă, netezind-o cu palma. Cotrobăi apoi după păhărel, în blidar.
— Unde dracu l-ai pus, Rozalie ? Niciodată nu ştii ce-i aici, în vraiştea asta. Uite că l-am găsit. Intorcându-se la masă, adăugă către Toma care revenea din casă, dinainte schimbat: — am cunipărat-o când ne-ai scris după haine. Tot arn aşteptat şi-am aşteptat. M'am dus odată şi la gară cu căruţa. Alţii au venit mai din vreme, tu cum de-ai stat atâta ?
— Este o rânduială anumită şi cu asta, Gherasim.
Rozalia bătu în pripă nişte ouă în cratiţă, aduse o oală cu castraveţi şi le rândui pe masă. Desveli dintr'un ştergar pâinea şi-o împinse spre Toma :
— Noi am mâncat.
— Şi cum de-ai venit ? întrebă Gherasim umplând paharele. Tot mă gândeam că ţi-a intra mai bine'n cap şi-ai să te faci ofiţer... Mare prost eşti, frate Toma... Ei, să fi fost eu în locul tău !
102
DUMITRU MIRGEA
— Ei, na ! Tocmai ofiţer ! M'am mai gândit şi eu, de... am eu socotelile mele,
— Rele socoteli. Dacă trăia tata s'ar fi dus acolo şi te-ar fi bătut cu cârja.
— Nu cred... Mai de grabă te-ar fi bătut pe tine. Tu de ce n'ai intrat în gospodărie ?
— Asta-i altă poveste, băiete. Una-i pita şi alta-i bâta ! Ia de-aici şi închină-mi.
Rozalia se aşeză pe scaun şi fusul începu să sfârâie.
— Povestea dracului îi aia, cu colectivul, spuse ea muind cu gura firul de tort. Să ştiu c'am să mor de foame.'.. îl lovesc în cap cu ce mi-o veni, numai să-1 văd uitându-se într'acolo...
— Ei-ha ! râse Toma, îmbucând din pâine. Adică aici-i buba. Apoi de ce-mi ocoleşti, Gherasim ?
— Nu-i asta, grăi moale Gherasim, întinzând mâna către sticlă. Am să ţi le spun eu pe toate că avem vreme de-acum înainte... Rozalia zice şi ea, dar ce-am să-ţi spun eu... Ei, hai mănâncă de-acolo...
Toma îmbuca din ce în ce mai alene. îşi roti privirea prin casă, unde toate erau la locul lor. Chiar şi cârja bătrânului stătea atârnată în cui, după uşă, aşa cum stătea de totdeauna. Acum o folosea Gherasim. Intre cele două icoane, ramele de fotografii pătate de muşte, cu urme de flori veştede, cu fire de busuioc, erau aceleaşi. De acolo îl privea bătrânul stând ţanţoş şi drept ca de lemn. Chipul mai-că-si, îngălbenit de ani, era şters şi Toma îşi spuse că nici în mintea lui nu-i mai viu acum... La ferestre erau aceleaşi perdeluţe subţiri-subţiri. Numai soba era mai veche, se spărsese pe-alocuri şi Rozalia o cârpise cu lut în mai multe părţi. Tabla arsă, se vede că se spărgea des.
„Ce-am să mă fac eu în casa asta ? îşi spunea Toma, simţind peste tot mâna de stăpână a Rozaliei şi persoana greoaie, voinică şi mare a lui Gherasim. Parc'aş fi un musafir, nu căsean".
înainte cu şase ani, după moartea bătrânei, îndată ce venise de pe front, Gherasim se însurase. Hotărîrea lui fu binevenită ; în casă trebuia o mână de femeie între trei bărbaţi. Nu-i vorbă, Gherasim s'ar fi însurat cu Rozalia chiar dacă nu murea bătrâna, şi-ar fi luat partea, şi-ar fi făcut o căsuţă... Ar fi dus-o şi el ca şi alţii. Vatra părintească era sorocită pentru Toma, feciorul cel mai mic. Aşa hotărîse George Gavrilaş, bătrânul, şi-aşa ar fi rămas dacă nu venea moartea.
Rozalia s'a arătat femeie vrednică ; ce-i drept, cam cu gură. Dar, zicea bătrânul, că femeia şi mută dacă-i, tot spune mai multe decât un bărbat cât de vorbăreţ. Bătrânului nu-i plăcea sfada, era ros câteodată că Gherasim are cămăşile mai bune ca el, mai călcate, bucăţica cea mai bună. Şi tot el se întorcea : parcă a mea nevastă n'ar fi aşa ? Nu zicea nimic. El era plecat adeseori în muncă de partid, stătea cu nopţile la şedinţe şi, ca cenzor la cooperativă, alte nopţi... De muncit în gospodărie muncea, ca să nu spună cumva Rozalia că Gherasim le face pe toate. Şi se'mpăcau bine... Când s'a născut copilul, acum patru ani, bătrânul hotărîse scurt: Toma îl cheamă, fără să întrebe pe nimeni. Rozalia s'a cam strâmbat, iar Gherasim se uitase jâmb, cu neplăcere la bătrân.
— De ce Toma ? lămuri bătrânul. Pentrucă ăsta, — şi împunse, cu cârja spre Toma cel mare —, ăsta e toată ziua pe drumuri, îl văd rar. Să am cui spune Toma când vreau, să-mi aduc aminte de bunicul vostru care-a fost om vrednic.
Bunicul fusese, ca tot satul — în afară de neamurile Corleştilor — biriş la grof. Din ce-a fost, din ce nu, 1-a pocnit pe grof cu furca în cap, când venise odată în vizită la moşie.
A făcut cincisprezece anî de temniţă,' lăsând cinci copii. Când s'a întors a mai trăit un an şi s'a stins. In vara aceea a isbucnit răsboiul mondial cel dintâi... Patru din copiii bătrânului nu s'au întors. Cel mare, tot Toma îl chema, luptase în
PÂINE ALBA
103
Galiţia, căzuse prizonier ia ruşi şi-a murit ca voluntar în armata roşie, luptând împotriva rebelilor, prin Siberia. Aceasta o povestea un om din alt sat, care, la fel făcuse, îl îngropase pe Toma, îi adusese acasă actele şi nişte medalii cu stea roşie... Toma acela fusese un flăcău cât un deal, lua taurul de coarne ca pe berbec. Deci din multe pricini ţinea bătrânul George la numele de Toma.
Rozalia a uitat pe urmă că nu i s'a făcut pe voie, a uitat şi Gherasim. Şi-au văzut mai departe de treabă, ca nişte stăpâni ai casei... Iar Toma cel mare s'a dus la armată. Când i-a scris lui Gherasim că s'ar putea să rămână acolo, fratele lui s'a bucurat din două pricini... Mai întâi că rămâne stăpân pe tot ce era şi în al doilea că se poate mândri cu Toma care, în mintea lui, a ajuns „domn". Se şi lăudase prin sat cu asta... Ei, iată-1 întors. Acuma stă tăcut de felul lui şi cântăreşte din ochi tot ce-i cade sub priviri. Rozalia se vede c'a simţit asta de vreme ce, între două vorbe, a vărât paiele ieşite de sub cearceaf, tocmindu-1.
Toma se sculă dela masă şi se întinse pe pat.
— Cum stai cu lucrul, Gherasim ? Mai ai de semănat ? întrebă el, aprin-zându-şi o ţigară.
— Mai am un jugăr. Mai am de tăiat nişte tulei de cucuruz şi de floarea soarelui. Mai este.
— Cum de-ai întârziat ?... Parc'a trecut vremea, după cum citeam în gazete.
— Ei, în gazete scrie, că doar şi-ăia, nu iau banii degeaba, trebuie să scrie. Noi facem însă cum putem, cum ştim. In gazete multe se scriu. Ba le mai dau nas şi ăstora... ei, comitetul provizoriu, ăstora dela partid. Vin şi-ţi bagă gazeta sub nas : uite-aşa în epoca I sameni cutare şi atâta...
— Zic şi ei, ca să nu tacă 1 se amestecă iar Rozalia. Parcă ei fac ? Ia, secretarul Niculae Boroş, de ce n'a semănat ? Ştie să bage numai gazeta sub nas, cum zice Gherasim.
— Cum, el nu-i colectivist ? întrebă Toma cu mirare.
— Colectivist!... l-ar fi opărit nevasta !
— Eh, parcă cei din colectiv sunt mai breji, spuse Gherasim încet, dând scârbit din mână. N'au scos sfecla de zahăr, n'au tăiat tuleii... Ce mai încoace-încolo, ştiu numai să se sfădească, să strige unu! la altul în şedinţe şi de amărăciune se duc la cooperativă şi se îmbată. „Las să beau, zicea mai aierilea, Cristea, îl ştii pe Cristea, feciorul lui Moldovan. Ducă-se cum s'au dus toate".
— Apoi dela Cristea vrei tu vorbă înţeleaptă ?
— Parcă alţii nu spun tot aşa...
— Zici şi tu, Toma, ca să nu taci. Dar cine ştie cum trebue să meargă ? Eu nu zic, poate că cei de sus bine socotesc, dar ce se face pe-aici, nu cred să ştie...
— Na, na, cum poţi vorbi aşa, Gherasim ? Doar nu suntem pe vremea boierilor, spuse Toma supărat.
— Ei, n'o fi, n'o fi... Iacă să-ţi dau o pildă ca să vezi cum lucrează ai noştri. In primăvară am strâns oile şi le-am căutat păşune. După cum ştii, noi n'avem destulă păşune. Socotim noi ce şi cum, şi ne spune contabilul cooperativei că el face rost de păşune, prin cooperativă. — Unde, mă ? îl întrebăm. Aflăm că păşunea mănăstirii, cale de 50 de kilometri. Bună păşune, o ştiam noi de mici, de când mergeam la mănăstire. Tu nu ştii că n'ai vrut niciodată să mergi. Bine. Socotim noi ce socotim şi ajungem la târg. O oaie dă cam cinci kilograme de brânză pe an, din două kilograme se acopere cheltuiala păşunatului, a bacilor, a cooperativei. Pentru sterpe să dăm 60 de lei de cap şi pentru fiecare oaie două kilograme de grâu. sau de mălai... Primeam cinci kile de brânză şi unul de urdă. Nu era târg rău. Facem contract cu cooperativa, îl semnăm...
— De ce s'a amestecat cooperativa ? întrerupse Toma.
}04
DUMITRU MIRCEA
-- întâi pentrucă numai prin ea căpătăm păşune. In al doilea, pentrucă după socotelile cooperativei, ar fi câştigat vreo mie de kilograme de brânză.
— Asta nu e rău.
— Dar eu zic altfel? Vezi bine că nu era rău. Dar stai numai să-ţi sp»un. Când să-şi facă bilanţul, văd că nu le iese nici cum. Ce dracu ? Am avut cheltueli neprevăzute, spun ei. Cer acum încă trei sute de lei de cap de oaie. Dacă nu le plăteşti, zic, nu-ţi dă o oaie, ori două, preţ pe cât ai de dat. Acuma spune tu, ce treabă-i asta ?
— Ce cheltueli au avut, că eu nu mă pot dumiri ?...
— Uite cum stă socoteala. Pe păşunea aia au intrat şi alţii. N'a ajuns la atâta putere de oaie şi nu s'a scos brânză destulă, ca să acopere cheltuelile. Şi acuma, dacă ei au greşit, trebuie să suportăm noi ! De ce ? Să se fi respectat contractul şi n'ar fi zis nimeni nimic...
— -Şi-apoi cine-i de vină aici ?
— Cine-i de vină ? Dracu-i de vină... cooperativa... Dar că nu aduc petrol, cine-i de vină ? Dar că de multe ori nu găseşti nici măcar ţigări... uneori nici sare. Nu mai zic de alte mărfuri. Apoi de unde dracu să cumperi ce-ţi trebuie ? Doar nu te poţi duce în fiecare zi până la târg... Asta-i, vezi... Apoi cum dracu să poţi zice că lucrează bine ?
— Na, au greşit şi ei odată, le luă Toma apărarea, deşi încă nu ştia cui, dar asta nu însemnează că de-acum gata, nu se mai poate face nimic 1... După tine se cheamă că mergem din rău în mai rău.
Gherasim se sculă de pe laviţă şi bău apă. Ştergându-se pe buze cu mâneca îi spuse lui Toma cu un fel de mânie, ca totdeauna când Toma nu-i împărtăşea părerile :
— Bine, Toma, bine. Eu n'am ce-ţi face dacă nu mă crezi. Treaba ta. Ai ochi să vezi, şi cap să judeci. Dar dacă eu îţi spun că nu pot să mă rabd jucat de unii şi de alţii, apoi aşa rămâne. Eu nu-s prost ca Văsieş, să tac şi să rabd...
— Dar cu Văsieş ce-i ?
La aceste vorbe se auzi glasul Rozaiiei de lângă sobă :
— Rău e de bietul Văsieş, ehei... Dacă aş avea eu o putere, în temniţă i-aş băga pe toţi, în frunte cu Boroş.
Toma o privi cu luare aminte, întorcându-se pe-o coastă şi spuse apăsat:
— Tu spui vorbă mare, Rozaiie ; îţi dai seama ce spui ? Boroş e secretarul organizaţiei, cumnată !
— Ei şi ? înţepă Rozalia, neluând seamă la semnele pe care i le făcea Gherasim. Lasă-mă, Gherasime, să-i spun. Mie nu mi-e frică de dreptate. Nu, nu... Nu mă tem de dreptate. Ce-i dacă Boroş e secretar ? Tare îmi vine a crede că dela el i se trage lui Văsieş necazul.
— Dar spuneţi-mi odată, ce dracu ! se răsti Toma. Ce-i cu Văsieş ?
— L-au făcut chiabur ! glăsui scurt Rozalia, cu ochii la fus. Asta-i...
— Pe Văsieş ? se miră Toma, ridicându-se de pe pat.
— Pe Văsieş. Tu ştii câtă cotă a dat Văsieş ? Şasezeci de măji de grâu şi lui i-au rămas patru... Şi are de dat patruzeci şi şase de cucuruzi... Şi zece de floarea soarelui.
— Văsieş 1...
— Da, da, frate-meu. Ba, i-a mai zis că a intrat în Frontul Plugarilor ca să se ascundă şi să sape... Auzi !
Toma se îndreptă spre Gherasim cu mirare, să-i arate cum s'a petrecut una ca asta. Doar ştia că Văsieş era om de treabă, muncitor şi harnic. N'a smuls de pe nimeni nimic. Apoi cum aşa, dintr'odată.
— îndată ce te-ai dus tu la armată, Văsieş a ajuns bolnav. Plămânii. I-au
PÂINE   ALB A
105
făcut operaţie şi s'a vindecat. Pe urmă ceva cu rărunchii, — i-a mâncat frontul pe bietul om Cine să-i lucreze cele 8 hectare şi cât iosag avea ? Măriuţa ? Aia numai de gură-i bună. A tocmit un om, ce să facă ? Dar numai cât a ţinut sămănatul. L-a plătit cum scrie la sindicat. Cinstit. Omul în spital, pământul trebuia lucrat. L-am mai ajutat şi eu. In primăvară iar a trebuit să tocmească un om că dacă nu lucra, intra la sabotaj. El n'a putut să lucreze toată vara. S'au spetit fecioraşii ăia ai lui de s'au rupt. A avut sărnănat patru hectare şi jumătate de grâu. Ei ştie lucra, n'ai teamă. I-au ieşit şaizeci şi patru de măji... L-au făcut chiabur şi a dat tot...
— Când asta ?
— In primăvară a fost anul.
— Şi'n anul ăsta tot aşa ?
— Tot aşa... A ajuns Văsieş ca vai de capul lui.
Vestea asta uluitoare îl doborî pe Toma. Ce dracu, ii s'au întunecat minţile? Doar ei la Văsieş se gândea să ajungă preşedinte în colectiv. Chiar discutase odată cu el, înainte de-a merge în armată şi Văsieş, ca om luminat, spusese : „numai să se facă, Toma ! Eu intru primul. Eu am văzut ce-i în Uniunea Sovietică". Ce să fi făcut omul dac'a ajuns bolnav ? Cine să lucreze ? In parte nu putea să-1 dea, după lege, în arendă iar nu... A tocmit un om sezonier...
Tăcu multă vreme privind în gol. întrebă apoi dintr'odată, privindu-I pe frate-său cu îndoială :
— O fi drept ce-mi spui, Gherasim ? Dar dacă Văsieş este într'adevăr chiabur ?
— Asta-i, vezi ! sări Rozalia în locul lui Gherasim. Până şi ţie îţi vine a crede, tu, că-l cunoşti. D'apoi alţii care nu l-au văzut niciodată... De-aia l-au pus pe frate-meu într'un rând cu Corlea. Iar Corlea râde acum şi zice „aşa vă trebue"...
Toma nu mai întrebă nimic. Vedea acum unde sta izvorul nemulţumirilor lui Gherasim. Se împiedecă de una şi de alta, de lipsuri şi de unele greşeli. El nu înţelege că în ciuda tuturor lipsurilor, satul trebuie totuşi să meargă înainte... Dar oare chiar atât de slabă să fie organizaţia? cugeta el stând pe laviţă, cu palmele pe genunchi. Dar dacă în privinţa lui Văsieş nu s'a greşit ? Vru să-1 mai întrebe eeva pe Gherasim în legătură cu asta, dar se răzgândi. Gherasim are să-i răspundă pe aceeaşi linie, convins că s'a făcut o nedreptate. De aceea întrebă altceva :
— Despre colectiv spuneai că merge prost. De ce ?
Gherasim nu răspunse îndată. Tăcu. întinse mâna după ţigările lui Toma, aprinse una şi privi cum se împrăştie fumul în jurul lămpii. Apoi plecă ochii în pământ şi scuipă ascuţit :
— Eh, ai să vezi tu singur... La început parcă mă bătea gândul... venea Boroş pe-aici, ascultam ce se spune la adunări. Nu m'am dat şi iacă bine am făcut. Parcă ţi-am scris şi ţie. Nu mă mai întreba nimic. Ai să le vezi tu singur şi ai cap să le cântăreşti.
Toma ascultă, plimbându-se prin cameră, vorbele smâncite, parcă smulse din gât ale lui Gherasim. Nu spuse nimic. îşi fumă ţigara până la capăt, o aruncă în sobă şi oftă. Rozalia îi pregătea patul dincolo, în casa dinainte. Le spuse noapte bună şi se culcă. In capul lui se sbăteau acum gânduri negre, amare... Ştia că sunt multe de făcut. Cu ce să înceapă şi cum, încă nu vedea. Trebuia să le cunoască în amănunt pe toate pentrucă a te lua după Rozalia, şi chiar după Gherasim, însemna să greşeşti, tu, comunist... Trebuia o cercetare răbdătoare şi Toma se hotărî s'o facă.
2
Se trezi că-1 scutură cineva de urnăr. Crăpă un ochi somnoros, pe urmă îi deschise repede pe amândoi, zâmbind. Toma cel mic se cuibărea în pat Sângă dânsul.
— Tu cine eşti ? Mama zice că eşti uncheşul cel cătană.
106
DUMITRU MIRCEA
— Da, eu sunt, zise Toma învelindu-1.
— Unde ţi-e puşca ?
— Mi-am pierdut-o...
Toma cel mic îl privi contrariat, neînţelegând cum îşi poate pierde cineva puşca dac'o ţine atârnată după gât, cum face el. Ii spuse gândul şi Toma râse încetişor, lipindu-1 de dânsul.
— Iţi face tata una nouă cu dop de câlţi, spuse Toma cel mititel. Tu ştii să faci ?
— Nu ştiu. Numai tata ştie. Rozalia intră în cameră.
— V'aţi împrietenit ? S'a sculat, a intrat aici nu ştiu după ce şi m'a întrebat încet, ca să nu-1 auzi cumva : „mamă, cine doarme în pat ?" Şi l-am trimis să te scoale. Te scoli ?
Toma, se sculă, se îmbrăcă şi desfăcu în faţa ochilor celui mititel jucăriile aduse dela oraş : un căluţ pe roate, un tractor cu cheie care zuruia pe masă, un căţel de pâslă şi o zornăitoare de metal. Din fund de tot scoase o trompetă mică, cu sunet asurzitor. De cum i-a dat-o 1-a şi fermecat. A ieşit în pridvor să sune după tată-său. Pentru Gherasim adusese o tabacheră şi un cosor straşnic, iar Rozaiiei ciorapi de mătase, material de-o bluză şi aţă de cusut.
— Uite, de aţă aveam mare nevoie. Se vede că eşti gospodar. Dar de unde ai scos tu atâţia bani ?
— Din ce mi-aţi trimis voi, din soldă. Am adunat, că la armată n'ai ce face cu banii. Mâncare este, ţigări ne-au dat., şi-s eu cruţător de felul meu.
— D'apoi aşa de-un păhărel, de una-alta.
— Astea-s fleacuri, Rozalie. M'am ocupat de altceva la cazarmă... Iată cu ce m'am ocupat.
Toma începu să scoată din ladă, una câte una, cărţi, reviste, caiete umplute cu scrisul său. Jumătate ladă era plină de cărţi.
— Parc'ai veni dela şcoală.
— Armata-i şcoală, cumnată, pentru cine vrea s'o vadă aşa.
Rândui cărţile într'un colţ al lăzii cu zestrea Rozaiiei, spunându-i răspicat nu care cumva să se rupă vreo foaie, scrisă sau nu, bău o cană de lapte şi ieşi în curte. Gherasim aducea vacile dela adăpat.
Nu mai ploua. Pe cer se alungau nori grei, apoşi, plumburii. Sufla un vânt răcoros, prevestitor de iarnă. Satul părea copleşit de cer. Casele înegrite şi drumurile cu ochiuri sclipitoare de apă, pomii desfrunziţi pe jumătate, toate păreau îmbătrânite, gârbove şi bolnave...
Toma cuprinse ograda cu privirea. Ca deobicei, nimic nu scăpă ochilor săi cercetători. Nici coteţul porcilor în faţa căruia se scurgea zeama de grajd, nici magazia în târnaţul căreia zăceau fuioare nepieptănate, nici căpiţele de nutreţ, una din ele cu vârful pleoştit, ca o căciulă pusă pe-o ureche... Ceea ce-1 supără era acelaş vârf de proţap care ieşea prin uşa şurii ca o mână întinsă. Toma deschise porţile, luă un lanţ cu care priponeau calul şi ridică proţapul sus, legându-1 de grindă.
— Ce faci ? întrebă Gherasim.
— Dece să-1 ploaie ? Să putrezească ?
— Vezi-ţi de treabă. Doar e îmbrăcat în fier.
— O fi, nu zic. Dar fierul tău are găuri pe unde-s bătute cuiele. Pe lângă cuie se prelinge apă, nu ? Se mai uscă ? Nu se mai uscă... Ba mai rugineşte şi fierul. Nu-i mai bine aşa, cum făcea tata?
— Dacă zici tu...
— Astăzi ai ceva de lucru? Eu m'aş duce în sat, pe la partid, să-mi fac formele, la miliţie. Să mai văd ce şi cum.
PÂINE ALBA
107
— Du-te sănătos. Azi, până se mai svântă nu pot să fac nimic. Nici să samăn, nici să tai tulei. Şi-apoi, nu-mi stă puterea în tine.
— Bine, bine. Ziceam aşa, ca să ştiu.
Clempănind prin noroi cu cişmele, Toma, se gândea la ce va face în cursul zilei. „Nu i-am spus lui Gherasim că vreau să intru în colectiv, dar cred că bănuieşte. Poate anume nu mi-a spus mai multe aseară. Cred că-1 roade asta, dar tace... Las să tacă".
Toma simţise demult, încă dela cazarmă, dîntr'o scrisoare a lui Gherasim, că fratele lui se teme de asta. II ştia pe Toma om hotărît, căpăţânos spunea el, înghimpat ca o grapă şi dacă-i intră ceva în cap, nu-i mai poţi scoate. Cum are să se lămurească trebuşoara asta, Toma nu vedea. Simţea însă din privirile furişate ale lui Gherasim şi ale Rozaiiei, că venirea lui acasă era pusă pe seama colectivului.
Se abătu din drum şi intră la cooperativă să-şi cumpere ţigări. Vânzătorul, cât ce-1 văzu, îi strânse mâna sgâlţăindu-1 şi-1 pofti dincolo. Dincolo, era cârciuma :
— Să te cinstesc de bun venit. Este acolo cineva care se va bucura vă-zându-te.
In cârciumă, cu jumătăţile în mână, sfătuiau Niculaie Boroş şi preşedintele comitetului provizoriu, Ştefan Rusu, cei fără un ochiu.
— Ehei, lume nouă... Dă-i un pahar, Georgică, să închine cu noi.
— Imediat, imediat, strigă serviabil Georgică, ciocnind sticlele.
Cu toată bucuria celor doi, trei cu vânzătorul, Toma nu se simţi bine. Ar fi vrut să-i întâlnească în altă parte, la locurile lor de lucru. Cei doi se pare că nu se tulburau deloc, erau veseli şi-I năpădeau cu întrebările, neluând în seamă că Toma le răspundea sec şi scurt. Le spuse într'un timp,  arătându-le sticlele :
— Aţi luat-o cam de dimineaţă.
— Ce să-i faci ? Am fost prin sat să vedem pe unde-s rupte afişele electorale să punem altele, răspunse Boroş. Le-a cam udat ploaia, le-a smuls vântul.
— Le mai smulg şi duşmanii, Niculaie, ascultă ce-ţi spun eu, adăugă Ştefan Rusu, clipind din ochiul lui orb.
— Şi-aţi venit să vă încălziţi ? — spuse Toma, zâmbind acru. Ei, hai, nu mai lua, tovarăşe secretar, că eu nu beau, ştii bine. Ajunge. Mergi cumva spre sediu ?
Ieşiră tustrei. Preşedintele plecă spre clădirea comitetului. Rămaşi singuri, secretarul îi spuse lui Toma, Iuându-1 de braţ :
— Bine c'ai venit. Avem mare nevoie de oameni. Cu ăştialalţi nu prea faci mare lucru. Ba că n'au vreme, ba că-s osteniţi, ba că să le dau pace... Ca oamenii. Ii mai înţeleg, îi mai critic... Merge, dar şchiopătând.
Toma simţea ceva străin, necunoscut de el, în vorbele secretarului. Pe Boroş îl ştia om harnic, devotat şi ager. II privi cu coada ochiului : faţa frumoasă, bărbierită a secretarului era aceeaşi. Până şi gesturile. Boroş clipea des din ochi şi-şi freca obrazul după obiceiu, cu dosul palmei.
— De ce merge şchiopătând ? — întrebă Toma.
— Uite-aşa, trebue să-i mai înţelegi pe oameni. La noi e mai greu ca la oraş, ca'n fabrică. E mai greu. Avem fel de fel de necazuri. De pildă, ei n'au pe chiaburi, nu se mai luptă cu duşmanul de clasă...
— Ei-ha ! De unde ai scos-o şi, pe asta ? — întrebă uluit Toma.
— Păi, n'au rămas chiaburii singura clasă exploatatoare ? Doar asta o ştie toată lumea.
Toma tăcu. Se vedea dela o poştă că în ceeace priveşte cititul şi studiatul, Boroş rămăsese în urmă şi rumega gânduri de-ale lui, amestecate cu unele no-
108
DUMITRU M1RCEA
ţiuni de politică. !i veni pe loc să-1 ia la întrebări, clar se opri pentrucă Boroş" începu iar :
— Pe-ai noştri trebue să-i şi înţelegi. Să-i iei' cu binişorul, cu lămurirea. Nu ştii niciodată ce-i doare, dacă pot ce le ceri, ori nu pot. Toma începu să-1 privească atent şi curios. — Iată de pildă, eu : am fost chemat aseară la raion după instructaj... ceva în legătură cu alegerile. Crezi că pot să mă mişc acum ?
— Şi ? Cum nu poţi ?
— Mi-e bolnav copilul şi...
— Şi-ai să-1 vindeci singur? Nu era mai bine să chemi doctorul, să-i aduci cu un drum doctorii dela raion ?... Cum rămâne cu instructajul ?
— De-aia am trecut pe la Georgică. El şi-aşa pleacă la raion cu treburi de-ale cooperativei. Când vine aduce şi instructajul. E doar şi el membru de partid...
Toma tăcu din nou, lăsându-1 pe Boroş să creadă că e bine cum face... In sinea lui însă, tuna şi fulgera. „Ah, fire-ai tu de secretar că rău te-ai lăsat înapoi... Apoi nu mă mir că Gherasim şi alţii n'au sămănat la vreme, că nu sunt mărfuri la cooperativă, că Văsieş a ajuns chiabur. Auzi-1 1 Să-i înţelegi, să vezi dacă pot ori nu... Adică a lăsat în plata cerului organizaţia, a scăpat-o printre degete. Aici-i buba !" — hotărî el, dorind cât mai repede să afle când va fi o şedinţă de partid ca să vadă într'adevăr cum stau lucrurile. „Adică, îşi spunea Toma, în timp ce secretarul îi povestea ceva de-ale familiei, cum i s'a îmbolnăvit copilul, adică pe mine, sergentul Toma Găvrilaş, membru de partid şi comandant de mitralieră, mă cheamă responsabilul politic după ceva urgent şi secret... Eu mă întorc pe-o coastă şi-1 trimit pe... trimit pe altul. Şi-ăla uită să meargă, sau pierde plicul. Şi ni se dă 'frontul peste cap. Bine-ai tocmit-o, Boroş, hala! de pantalonii tăi".
— Că şi tovarăşii dela raion — spunea Boroş, făcându-1 pe Toma atent, numai atâta ştiu : să faci şi să dregi. Apoi năcazurile omului să le ia dracu ! E uşor să zici din birou, ori să te sui în maşină şi să baţi şoferului pe umăr : du-mă până acolo, până dincolo... Dar Boroş?... El n'are nici maşină, nici şofer, nici nimic... El foarfecă toată ziulica prin tină, până cade boul pe brazdă. Are pe cap O droaie şi-apoi s'o scoată la capăt. Toate treburile satului se sparg în capul meu...
— Tu de ce nu eşti colectivist ? — întrebă Toma,' întrerupându-i jalbele.
— Apăi nu-s... Nu te mira. Nu-s încă. Socoteşte şi tu, Toma : la colectiv trebuie muncă, nu glumă. Să stai acolo, să munceşti ca să se întărească. Am eu vreme de asta ? Dar de intrat o să intru, că şi-aşa se vorbeşte prin sat...
Toma nu se mai putu stăpâni, oricât îşi încleşta fălcile. Omul acesta voinic care se plângea ca o babă îl scotea din sărite.
— Apoi, pe bună dreptate, tovarăşe, izbucni el. Membru de partid eşti tu ? Ce te sgâieşti la mine, că am dreptul să ţi-o spun. Cum dracu ai ajuns atât de moale ? După instructaj nu mergi, dar maşină ţi-ar trebui la dispoziţie, în colectiv n'ai intrat că te-ai speriat de greutăţi...
— Ce ţi-a venit ? — se sburli Boroş.
— Uite-mi veni. Organizaţia şchioapătă, zici. Cum dracu să nu şchioapăte ? Dar tu ce faci ? Stai în sat, aştepţi instructajul, strângi cotizaţii, împărţi presa... Asta faci ?
— Ei, şi tu. Cum poţi crede că numai asta fac ?
— Cum ? Din vorbele tale am aflat. Şi din altceva ; iată, cu însămânţările aţi întârziat, cu alegerile, în afară de afişe, nu văd nimic... colectivul după câte auzii, merge prost... organizaţia şchioapătă... După cum vezi sunt multe de înşirat.
— Ia las-o şi tu mai moale. Parcă-s din vina mea ? Dacă raionul...
— Raionul. Aştepţi să ţi-le facă pe toate raionul, ori regiunea, ori poate Comitetul Central... Nu ?
PAINE ALBA
109
— Nu te repezi, Toma... Cum adică nu fac nimic ? Dar pentru colectiv cine s'a sbătut şi s'a luptat ? Nu eu cu organizaţia ?
— Te-ai sbătut!... Dacă te-ai sbătut, ce-i ? Nu era datoria ta ? Nu pot crede că te-ai sbătut când nici măcar nu eşti acolo. Frumos îţi stă... Halal membru de partid 1
— Măi, Toma, vorbeşti cu secretarul...
— Ei-ha ! ... Asta-i bună ! Te mai umfli şi în pene acum... Hai, deschide odată şi fă-mi formele. Până la urmă ai să mă acuzi că n'am avut dreptul să te critic pentru că nu fac parte din organizaţie...
Toma era deadreptul furios. Ii veneau pe limbă cuvinte din ce în ce mai grele şi le-ar fi spus dacă nu şi-ar fi dat seama că deocamdată nu-i momentul. Şi-aşa se pornise prea curând. Ii întinse talonul. Dă-mi şi carnetul.
— In carnet n'ai ce să faci. Vei întruni biroul şi o să-1 prezint atunci dacă-i
nevoie.
— Ce eşti aşa de sburlit? Vii doar într'o organizaţie de bază care te primeşte. Trebue să-ţi amintesc de disciplină de partid, de îndeplinirea oricărei sarcini, fără crâcnire, de respectul tovărăşesc şi de plătirea cotizaţiei. Nu te uita urît. îmi fac datoria de secretar.
— Fă-ţi-o, dar cu asta nu mă poţi opri să mă uit cum îmi place. Secretarul se aşeză pe scaun şi-şi aprinse o ţigară. In birou era curăţenie,
ceeace-1 îmbuna pe Toma. Biblioteca se vedea că-i bine întreţinută, cărţile curate (prea curate, se gândi Toma), pe tablouri nu era praf. Ştia că lui Boroş îi place ordinea şi de aceea îl mirau atâta vorbele secretarului. Se opri în faţa unei lozinci şi citi cu voce tare: „Comuniştii trebue să stea în fruntea luptei oamenilor muncii pentru construirea socialismului".
— Ei, ce zici, tovarăşe Boroş ? Suntem sau nu ?
Boroş nu răspunse ci ridică din umeri morocănos, ceeace-l făcu pe Toma să zâmbească acru, în felul lui, ridicând un colţ al gurii şi încreţindu-si faţa pătrată.
o <J
Sediul organizaţiei de partid era sus, pe-o coastă. Cum ieşi de-acolo, satul întreg se vede ca'n palmă, desfăşurat pe uliţi. Valea se întindea largă, curmată la un capăt de culmea dealului încovoiat ca o potcoavă. Pe poala lui cea mai întinsă, drept în faţa satului era pământul gospodăriei. Spre vale, acolo unde fuseseră acareturile groteşti, cumpărate de unul din neamurile Corleştilor, era acum sediul gospodăriei colective. Se vedea bine totul de unde stătea Toma. Şi casa mare, grotească, cu ferestre largi, largi, cu doi brazi înfipţi ca două lumânări într'o parte şi alta, şi curtea pietruită unde se învârteau acuma oameni şi vite, şi livada împrejmuitoare curţii, şi aleia de plopi stufoşi care duce spre drumul gării. Lângă grajdul vechiu se ridica altul mai lung şi mai mare, pe jumătate terminat. Ţigla era nouă-nouţă, roşie şi proaspătă. Cealaltă zidărie rămăsese numai în pereţi, peste care se aşezaseră, paie ca s'o ferească ploaia. Luată în întregime, gospodăria arăta a ceva puternic şi de neclintit. Chiar jirezile mari de paie şi de nutreţ sure, bătând în negru păreau crescute din pământ.
— Ce Ioc frumos 1 — cugetă Toma coborând pe drum. Trei sute de hectare înclinate uşor către faţa soarelui, într'o tablă. Aici, pe vale, pârâu! poate să dea naştere unui iaz, să ude grădinile de zarzavat. încolo, spre culme, se poate sădi vie... S'ar face vie frumoasă aici, ce mai încoace şi'ncolo... Şi-atâta amar de salcâmi câţi avem, care te îmbată primăvara cu florile, câtă miere de albine ar putea da ! Numai Pavel s'a gândit la asta, dar şi el le ţine în coşniţe de nuiele şi în fiecare an omoară cel mai bun stup. Multe s'ar putea face la noi, numai tragere de inima
110
DUMITRU MIRCEA
să fie ! Apoi dacă secretarul se lasă împins dela spate de raion, dacă se ţine'n coadă, dacă n'a intrat în gospodărie ? Cine-o fi preşedinte ? Cine-o fi secretar în organizaţia de bază a gospodăriei ? Cine-a intrat şi cine nu ? De ce spune Gherasim că merge prost... ?
Toate aceste întrebări îl rodeau pe Toma şi trebuiau să afle răspuns cât de grabnic ca să-şi găsească rostul, să ştie ce are de făcut. Dacă a hatărît să intre, aşa rămâne, chiar dac'ar fi singur acolo. Dar sunt oameni destui în sat care ştiu să preţuiască faptele partidului. Chiar şi Boroş... S'a lăsat el pe tânjală din cine ştie ce pricini; asta însă se poate foarte uşor îndrepta. S'o fi rupt de organizaţie, asta-i. O fi luat-o de capul lui, s'a speriat de greutăţi, l-au mai influenţat vorbele satului şi gata... Cine poate să ştie ?
Vântul care se pornise de cu noapte nu încetase nici acum, ba parcă se întărise. Prin aer sburau uşurel frunzele, parcă ningea cu ele. Norii făcuţi ferfeniţă se alungau pe cer îmbulzindu-se unii în alţii, destrămându-se şi adunându-se, iuţiţi de goana vântului. Şi-apoi, dintr'odată ţâşni printr'o spărtură soarele, alergând grăbit pe faţa pământului. Lumina lui îl cuprinse şi pe Toma, înfiorându-1 plăcut. Soarele era cald şi vesel. Ar fi vrut el să mai stea, dar l-au astupat norii venind din urmă şi iar se întunecă pământul. Turla înaltă a bisericii care se fudulea sus, mai înaltă decât brazii din păduricea ce-o înconjura, parcă înainta şi ea împotriva norilor, luându-i pieptiş... Aşa se vedea şi Toma : luând pieptiş norii ce întunecau viaţa satului.
— Prost ce sunt, îşi zise Toma, privind turla cu crucea înegrită de vreme. Turla-i singură, pustie... Pe când eu singur n'am să pot şi nici nu trebuie. Cu alţii, mulţi. Trebuie urniţi. Chiar şi Gherasim; dacă ajungi să-1 pui pe-o cale, merge de te minunezi. Toată viaţa lui şi-a dorit să aibă vite frumoase, cai frumoşi care să sbârnâie fugind, bucate mândre şi îndestulătoare pe masă. Cum să-i arăt că n'are să poată asta din cinci iugăre câte avem noi, trei câte au să-i rămână lui ? Cum ?
Trecu prin faţa porţii ce da în curtea lui Văsieş. Se vedea pe dinafară mâna omului gospodar ; curtea împrejmuită cu gard de scânduri, casa şi grajdul văruite, căpiţele de fân drepte ca lumânarea şi cu vârf de trestie ca să se scurgă apa La vale. Pe poartă un afiş electoral : „La 3 Decembrie votăm pentru reprezentanţii poporului".
Toma împinse uşa cu piciorul. Un câine negru, cu pată albă în frunte şi pe gât se smuci în lanţ lătrând amarnic. De după clăile de fân apăru Văsieş cu o greblă în mână. Era suflecat ca deobiceiu, cu un pieptar de oaie şi cu pălăria cu boruri largi veşnic dată pe ceafă.
— Ce-i, chiaburule, strigă Toma aspru, de ce n'ai ieşit la semănat ? Crezi că aşa merge cum te taie pe tine capul ?
Văsieş îl privi cu nedumerire, aşeză grebla la locul ei, în şură, iar când se întoarse văzu că Toma râdea. Faţa i se lumină ca o zi cu soare.
— Ai aflat, zi ? Ai aflat ? Când ai venit, aseară ? îmi spunea Gherasim că trebue să pici şi să-ţi spun drept că te-am aşteptat. Nu mai am cu cine să mă înţeleg, Boroş se uită acum cruciş la mine, pe sub pălărie. Hai în casă.
In casă era curat şi ordonat. Nu era decât Măriuţa, nevasta lui Văsieş care, cât ce-1 văzu pe Toma, îi sări de gât şi începu să-1 sărute, plângând.
— Vai de mine, uite că mai vine cineva la noi... Of, doamne, ce bine-i când nu ne uiţi, că nu ne-ai uitat.
— Hai, hai, Măriuţă, lasă omul. Mai bine adă ceva pe masă, dacă ai. Măriuţa se şterse repede cu năframa la ochi şi se repezi în casa dinainte.
Aduse de acolo un blid cu pancove, mere şi nuci. Coborî apoi în pivniţă cu cana după vin. Văsieş avea şi o lecuţă de vie, ca un gospodar ce era.
— Cum de n'ai rămas în armată, Toma ?
PAINE ALBA
111
— N'am vrut! M'am socotit mai de folos aici, în sat. Nu prea se bucură Gherasim, dar...
— Gherasim nu înţelege multe, măi Toma. M'am încontrat cu el nu numai odată. L-am sfătuit să intre în gospodărie şi n'a vrut... I-am spus să lucreze după ştiinţă şi tot n'a vrut. Iacă, a rămas cu pământul încă nesemănat.
— Tu cum stai ? Ai terminat ?
— Cel dintâi..
Toma luă o pancovă şi muşcă din ea. Se dovedea din nou că Văsieş e gospodar la rândul lui, care ştie ce trebue să facă.
— Cum de-ai ajuns chiabur, Văsieş ?
întrebarea aceasta o aştepta Văsieş de când îl văzuse pe Toma că râde în ogradă. Dintr'odată ştiuse că Toma are să-1 ajute să descurce iţele care l-au făcut de ruşine în faţa satului, care-1 fac să nu aibă multe nopţi de odihnă.
— Poveste lungă, cuscre, lungă de tot. Dacă-i vrea, s'asculţi.
— Spune tot, pe larg.
— Uite, ce pe larg ?... Aşa cum a fost. Eu nu m'am luat după cei care, din povestea asta, au început să hulească partidul şi regimul. S'o fi auzit pe Rozalia, pe Măriuţa... Ehei !
Toma îl ascultă cu luare aminte pe Văsieş. Povestea stătea aşa cum o auzise dela Gherasim. Cu ceva mai mult însă : că cineva din sat trimisese o scrisoare la judeţeană cum că el e chiabur. A venit de-acolo un delegat şi acela, cu comitetul provizoriu, cu secretarul, l-au făcut chiabur. Mai întâi Ştefan şi Boroş au stat împotrivă, pe urmă s'au dumirit în aşa fel că numai cruciş se uită la Văsieş. Toma asculta toate astea cu încordare şi-şi lua note, îndemnându-1 mereu pe Văsieş la vorbă...
— Am tăcut. Ce era să fac ? Unde să mă duc ? Am vrut să-ţi scriu ţie...
— Bine făceai...
— Poate, dar pe urmă m'am întors. Mi-am zis că ai să te amesteci de bună seamă, că-ţi cunosc felul şi, cine ştie, poate greşeşti şi te mai bag şi'n bucluc ! Mi se rupea inima în iarna când s'au hotărît să înjghebeze colectivul... Cum vorbeam eu cu tine înainte ? He-he, eu ştiu ce-i acela colectiv, că i-am văzut pe sovietici...
— Câţi au intrat în gospodărie ?
— Patruzeci şi cinci de familii. O parte din împroprietăriţi, patru din romii de pe vale, cinci unguri...
— Şi Szatmari Sandor ?
— Şi. El e brigadier, după câte ştiu. Preşedinte ştii cine-i. Grigore Voivod, invalidul.
— Priceput om.
— Priceput, nu zic... Dar din vina lor, a conducerii, s'au prăpădit pe câmp trei vagoane de orz. Le-a prins ploaia pe jos, în brazde şi orzul a crescut... Nu prea merge cum ar trebui, curn am văzut eu dincolo de Volga cât am stat prizonier. Iacă, ăştia când ară stau şi hodinesc câte o jumătate de ceas după fiecare brazdă, unde mănâncă vitele nu mai adună ce rămâne, nu prea se ţine socoteala muncii şi-i o harababură acolo !...
— Cum aşa ?
— Bine. Grigore, cât îi el de priceput, dacă n'are cine să-1 asculte, dacă fiecare face cum îl taie capul, se sfarmă degeaba...
— Tu ai vrea să intri ?
— Da' cum să nu vreau ? Nu ţi-am spus eu ţie că aş intra primul, încă acum cinci ani ? Dar acum, iată-mă ! Hei, Toma, Toma !... îmi venea câteodată să pun mâna pe topor şi să ies la drum. Mă răsuceam noaptea în pat. Ca o funie mă răsuceam. Şi totuşi nu m'am dat... N'am suduit partidul. Muierea asta mai scotea câte-o vorbă până i-am închis gura. Am stat şi-am tăcut. Am adunat una şi alta, din ce
112
DUMITRU MIRCEA
se face prin sat, cum lucrează conducerea. Am vrut să scriu în vară la „Scânteia" şi pe urmă m'am gândit să te aştept pe tine... Dacă nu facem ceva, Toma, eu nu mai pot să trăiesc !
Toma simţea pentru Văsieş un fel de milă amestecată cu dragoste. II iubea pe Văsieş ca pe un frate, pentrucă îl ştia de totdeauna om harnic, săritor la nevoie şi cinstii". Ii plăcea să citească, să se cultive. Dumineca citea ziarul la cooperativă ca să-1 asculte şi alţii. Cumpăra cărţi şi citea din ele cu sârguinţă.
— Te uiţi Ia cărţi ? — întrebă Văsieş, urmărind privirea lui Toma care se oprise la poliţa unde erau înşirate. — Ce-am păţit din cauza lor I... In primăvară a venit Ştefan Rusu la mine să mă trimită la lucru — de, îşi făcea datoria — şi Ie-a văzut. A început să răsfoiască... A doua zi eram sus, la gazeta de perete, cum că uite ce fac chiaburii, învaţă cum să se încontreze cu statul. Asta nu mă împiedecă să mai cumpăr. Mai citesc eu, mai citeşte Văsieş, — copilul. A, nu ştii. L-am scos dela şcoală că n'am mai avut de unde plăti. Abia pot s'o ţin pe Măriuţa la o şcoală de agricultură. Acolo am dat-o... aşa am înţeles eu că-i bine. Cea mai mică a intrat acum în clasa'ntâia, la elementară.
„Uite ce înseamnă om înţelept", îşi zicea Toma după ce ieşi dela Văsieş. „Şi-a dat fata Ia şcoala de agricultură... Plăteşte taxă, dar o ţine la şcoală... Cum de-a putut să rabde atâta vreme, nu înţeleg... Cine ştie, poate n'o fi avut curajul. Dar Văsieş şi exploatator şi duşman de clasă"— asta numai orbii au. putut-o vedea aşa"...
Nu se mai duse nicăeri în ziua aceea. Se îndreptă spre casă şi citi în multe cărţi, făcându-şi note peste note. Problema lui Văsieş trebuia bine judecată.
A doua zi era vreme frumoasă. Vântul nu încetase, era chiar bine venit. Pe drumuri se sbiceau cărări şi Gherasim se hotărî să samene.
— Dacă-mi ajuţi, terminăm azi. Vii? îl întrebă el pe Toma cu jumătate gură.
— Cum să nu viu ? Mi-e chiar dor să merg la câmp.
Arătura era svântată, numai bună de semănat. Lui Toma îi era ciudă pe Gherasim că semăna cu mâna, aşa ca'n vremile de demult. I-o spuse la prânz.
— Ce să fac ? Pământu-i moale, şi semănătoarea-i grea a dracului... Cum s'o trag pe-aici cu vacile mele ?
— Aşa ai să şi scoţi la primăvară. Dar sămânţa ai tratat-o cu ceva ?
— Dece s'o tratez ? Am avut un grâu ca lacrima. Am spălat-o şi-i numai firul lui. Uită-te'n sac. Tăciune n'am avut, neghină n'am avut... Ştiu să lucrez...
— Să nu te miri la vară dacă n'o să ai recoltă mare. Ascultă-mă pe mine ce-ţi spun. Nici tu semănătoare, nici tu tratare, nici tu selecţionare... O pui în pământ, şi-apoi, ce-o da dumnezeu ! Eu ştii cum i-aş zice lucrului tău ? Sabotaj !
Gherasim se încruntă şi-şi săltă sacul pe umăr. Grâul dinlăuntru foşni uscat.
— Zi-i cum vrei. Dar ce, acuma seamăn pentru prima dată ?
In gândul lui, Toma ar fi vrut cu tot dinadinsul ca la anul grâul lui Gherasim să fie slab şi plin de tăciune. Poate că atunci s'ar învăţa minte şi n'ar mai vorbi prostii.
Locul lor nu era departe de tabla unde colectiviştii semănaseră sfecla de zahăr. Către prânzul cel mic, Toma văzu că sosesc încet, câte doi-trei laolaltă, colectiviştii la scos sfeclă. Ii fu ciudă. „Noi am venit de cu dimineaţă la semănat, dar ei la sfeclă vin ca domnii"...
— Ii vezi ? zise Gherasim, arătând într'acolo. Cam aşa au venit toată vara. Slabă rânduială, frăţioare. Şi tu mai zici că de ce nu m'am scris.
4
N'avea Toma de unde să ştie, privind cum vin colectiviştii la sfeclă parcă anume ca să-i mărească amărăciunea, n'avea el de unde să ştie că, în seara intoar-
if
PAINE   ALBA 113
cerii sale din armată, o maşină mică, stropită cu noroi până peste capota de pânză, şe bălăcea prin bălţile drumului, sforăia harnic şi încăpăţânat iar farurile sfredeleau întunerecul desgolind din pâcla nopţii salcâmii de pe margine. Se îndrepta, hurducând prin gropi, spre raion. Inlăuntru era un singur om, la volan. Tovarăşul Suciu. II cunoştea multă lume pe tovarăşul Ion Suciu, dar nu din pricina numelui, nici din pricina staturii sale mici. In acea regiune, plină de Ioni şi de Suci, tot pe-al doilea om trebuia să-1 cheme Suciu, glumise odată cineva. II cunoştea lumea încă din 45, când venise de pe frontul de Vest, rănit la umăr, cu trese de subofiţer pe uniforma de pandur. Imediat, în oraşul reşedinţă de plasă luă fiinţă o celulă de partid. Tovarăşul Suciu era localnic — şofer de meserie la un comerciant care monopolizase transporturile cu camioanele spre Cluj timp de 15 ani. Curând, tovarăşul Suciu deveni foarte cunoscut. Fu numit secretar de partid pe plasă. Sub ochii lui se înfăptui-seră cele dintâi celule comuniste pe sate, se făcuse reforma agrară, mai târziu întovărăşiri şi — în cele din urmă — primele gospodării colective. Dela raionare era însărcinat cu agitaţia şi propaganda, iar în plus, avea în seamă şi sectorul agricol. Era atâta muncă şi atâta alergătură că pe oricare om l-ar fi doborît... numai pe el nu. Aşa spusese primul secretar raional la regiune. Căci tovarăşul Suciu ardea .ca o flacără veşnic nestinsă. Puţine lucruri nu-i reuşiseră. Printre ele se număra şi Plopşorul. Satul era al dracului de departe, iar treburile atât de multe după raionare, încât activiştii raionului, foarte puţini la număr, n'aveau vreme nici să doarmă. Din această pricină satele mărginaşe rămăseseră mai puţin cercetate.
Tocmai acest lucru îl necăjea pe tovarăşul Suciu, ascultând sforăitul motorului şi ploaia care sfichiuia în parbrizul maşinii. „Le-am uitat, uita-m'ar relele, le-am neglijat, fire-ar să fie !... Ce greşala, ce prostie am putut să fac 1 — se critica el cu asprime. La Plopşor gospodăria merge ca racul, satul fierbe ca un stup iar eu mă mulţumesc cu rapoartele lui Boroş: „La noi e destul de bine. Merge !" Iată cum merge, fire-ar să fie ! Parcă înadins, ca să-mi arate cum nu trebue să fac... Acolo am nevoie de un om, o mână de fier şi un cap de comunist: un organizator clasa prima ! Unul care să-i scuture bine, şi pe Boroş şi pe alţii... Să pună gospodăria pe picioare".
Tovarăşul Suciu nu merse în seara aceea drept la raion. Se abătu din drum la una dintre cele patru gospodării colective din raion şi sculă din pat pe organizatorul de partid.
— Iţi faci bagajul, tovarăşe Melchior, şi vii cu mine. Mergem să vorbim cu tovarăşul Spetează, primul secretar. De mâine o să fii organizator la Plopşor.
— Cui să predau...
— Ce ?
— Păi... câte nu sunt ?
— Ai, să predai la raion înlocuitorului dumitale. In Plopşor orice clipă pierdută poate însemna moartea colectivului. Vino.
Tovarăşul Melchior se îmbrăcă în grabă, îşi strânse lucrurile în geamantan, se roti câtva timp prin cameră ştergându-şi în repetate rânduri ochelarii cu ramă groasă, oftă şi puse mâna pe mantaua de ploaie.
— Dece oftezi, Melchior ?
— Vezi, dumneata, tovarăşe Suciu... rămâne aici o parte din mine... Am pus suflet aici, am clădit un început de viaţă nouă. Şi plec aşa, ca un... ca... Eh, hai să mergem.
Melchior aruncă în maşină geamantanul de lemn. Se tolăni pe scaunul din spate, foşnindu-şi haina de cauciuc şi spuse, aducându-şi înainte umerii largi:
— Tovarăşe Suciu, să trecem pe la preşedinte...
Tovarăşul Suciu râse îngăduitor, se întoarse şi-i strânse lui Melchior mâna
8 — Viaţa Românească — c. 750
114
DUMITRU MIRCEA
rezemată pe spătarul din faţă. I-o strânse cu căldură, i-o bătu încetişor cu palma lui mică :
— Nu mai trebuia să-mi spui, Melchior. Nu mai trebuia să-mi spui.
încă în noaptea aceea, în maşină, Melchior ascultă un raport, cum spuse el mai târziu. Raporta acum tovarăşul Suciu : „dragă, acolo la Plopşor e o harababură. Colectiviştii murmură, satul murmură, comuniştii n'au intrat toţi la colectiv, nici măcar secretarul; sunt două organizaţii de partid: una în gospodărie, alta în sat; preşedintele îşi smulge cu amândouă, mâinile — deşi n'are decât una — părul de pe cap, nu mai ştie cum să scoată oamenii la lucru. Iar chiaburii, unul mai ales, Corlea îi zice, îşi fac de cap. Atâta am putut să aflu. N'am stat de vorbă cu Boroş — pentrucă nu era pe-acasă, parcă-1 ştii pe Boroş — am ascultat numai ce spunea preşedintele, Toader Sfârla, secretarul organizaţiei din gospodărie şi un om oarecare, Pista îi spune. Trebue organizare, organizare şi iar organizare. Trebuiesc potolite spiritele prin lupta ascuţită împotriva chiaburilor care seamănă svonuri şi iar svonuri. Altceva, în situaţia asta nici nu mai trebuie să facă... Şi-au atras oamenii de partea lor. In sat sunt treizeci şi doi de comunişti dintre care numai doisprezece în colectiv. Vezi dar, cum a lucrat duşmanul. Asta, asta se datoreşte în mare parte lui Boroş... Am să-1 scutur cât de curând, cum n'a mai fost de când 1-a lăsat mai-că-sa pe lume".
— Cu asta nu facem mare lucru... îndrăzni Melchior, în glumă.
— Ştiu... răspunse scurt tovarăşul Suciu. Ştiu, Melchior. Dar măcar lasă-mă să mă răcoresc faţă de tine. Cu el o să văd eu cum o să vorbesc. Aici trebuie dată bătălia: să vină toţi comuniştii în gospodărie. Dar întâi de toate — uite, repet — organizare, Melchior ! Uite-aşa, pumn ! Asta însă numai aşa ai s'o poţi face : prin luptă necruţătoare cu duşmanul... să nu uiţi că duşmanul joacă în voie prin sat. Pune-i mâna în gât, şi fă-1 să joace pe sârmă, adică aşa cum o să-i cânte poporul.
In noaptea aceea tovarăşul Melchior Alexandru (nimeni nu-i spunea Alexandru, în afară de maică-sa, femee bătrână, văduvă, locuind undeva în cartierul Iris din Cluj) nu putu să doarmă. Păşea din nou într'un alt necunoscut, aşa cum păşise de câteva ori până acum. Se dăruise în întregime partidului, cu inimă largă, tinerească, plină de însufleţire... Faptul că tovarăşul Suciu îl ridicase din aşternut, în crucea nopţii, nu-1 supărase... Lucrul acesta era atât de obişnuit — şi nu tovarăşul Suciu îl făcea ; la el aceasta era un fel de excepţie — încât nu-1 mai mira. înţelegea că e una dintre multele renunţări la comoditate cu care îl obişnuise viaţa de activist. Dacă tovarăşul Suciu a procedat aşa, însemnează că la Plopşor treburile stau într'adevăr prost. De aceea o nerăbdătoare curiozitate îl cuprinse, îl înghesuia cu întrebări, nelăsându-1 să doarmă. Ce-1 aştepta dincolo de această noapte fără somn? Ce fel de oameni va mai întâlni ? Ce fel de sat e acest Plopşor, aruncat între dealuri, înconjurat pe dedeparte de linia ferată ?... Are să se poate descurca ? Parcă dincoace, de unde plecase, totul fusese simplu ? Demascase pe chiaburi, făcuse din organizaţie un pumn puternic, crescuse câţiva comunişti care se mişcau acu din ce în ce mai bine. Dar în Plopşor ?...
Melchior oftă şi se răsuci pe patul cu saltea tare din căminul Comitetului raional de partid. îşi scoase mâinile deasupra şi netezi încetişor pătura aspră, ascul-tânjd cum sforăie alţi tovarăşi veniţi cu treburi şi apucaţi de noapte în orăşelul raional. „Mâine, îşi spuse el. Mâine am să văd. De ce să mă gândesc acum ? Am să văd atunci !" Se amăgea cu aceste vorbe, crezând că va alunga acea stare ce te cuprinde totdeauna când te afli în faţa unui drum necunoscut. Căci deşi Melchior ştia, din experienţa lui, că drumul acesta este totdeauna luminat de veghea nestinsă a partidului, tot din acea experienţă învăţase că niciun alt drum nu scoate la iveală atât de multe lucruri surprinzătoare, noi, neîntâlnite, ca acesta... drumul către viaţa nouă pe care o clădeşte partidul. In mintea lui se încâlceau
PAINE   ALBA 115
amintiri oameni şi fapte, desperechiate sau înlănţuite; parcă anume veneau aşa ca să nîi-1 lase somnului... parcă învârtejirea lor încăpăţânată i-ar fi putut scoate în lumină paşii de mâine, de poimâine... îşi aduse aminte însă de un cuvânt al primului său dascăl, un maistru din uzină: „un comunist nu se uită înapoi decât atunci când vrea să vadă dacă a rămas ceva nefăcut. Altfel, numai înainte"... Şi iar închise Melchior ochii, încercând să doarmă... Aşa-1 găsiră zorile : cercetând necunoscutele cărări al zilelor viitoare.
Primul om cu care vorbi Melchior în Plopşor, fu o fată : secretara organizaţiei de U.T.M. din sat. Era singurul om la sediul gospodăriei, în afară de paznic şi grăj-dar. Fata întocmi un raport de activitate; era spre sfârşitul lunii. Melchior se văzu nevoit să asculte de vorbele ei : „îndată, tovarăşe" şi să se aşeze supus pe un scaun, cu geamantanul la picioare. Se auzea din drum maşina care-1 adusese cum ambre-iază şi porneşte, făcând calea întoarsă. Melchior îşi opri ochii pe fată, urmări capul cu păr negru, despărţit în cărare, cum se scutură uşor, în ritmul peniţei, şi îşi dădu seama că se află în faţa unei fete frumoase... Cozile negre, aduse în faţă, se clătinau încetişor. Faţa albă, cu un punctişor negru lângă colţul drept al gurii, era mată, sidefie, uşor înroşită pe obraji. Când să-şi ia ochii dela dânsa, fata ridică privirea, săltând capul. Zâmbetul sbucni parcă din ochi şi se întinse luminos pe faţa albă :
— Gata ! spuse fata ridicându-se de pe scaun. Dumneata de bună seamă eşti organizatorul cel nou. Bine-ai venit...
— De venit, am venit bine, nu zic. O să văd cum mi-o fi plecarea ! râse Melchior. Altcineva nu-i pe aici ?
— Preşedintele cu brigadierii au plecat la câmp, să vadă cum stă sfecla după ploaia asta, care de-o săptămână a tot curs. Socotitorul s'a dus nu ştiu unde, după lemne.
— In zi de lucru ?
— Asta m'am întrebat şi eu. El spune însă că n'are nimic urgent.
— Hm...
— Tocmai. Aşa spun unii oameni la noi : nu-i urgent, nu-i urgent. Până când se adună o sută de urgenţe şi atunci nu mai ştiu de care să prindă. Şi le scapă din mână.
— Mulţi spun aşa ?
— Destui. Aşa a spus de pildă brigadierul Fodor când cu fişele : nu-i urgent, am timp să le întocmesc. îşi scria într'un carnet personal...
— Pe urmă carnetul 1-a pierdut, nu ?
— De unde ştiţi ?
— Mi-a spus ieri tovarăşul Suciu. Tot dela el am aflat că dintr'asta se trag unele nemulţumiri.
— Se trag, cum nu ? De unde să mai pună zilele-muncă ? Le-a pus, între-bându-i pe oameni care, când şi pe unde-au lucrat; din burtă adică... Dac'ar fi numai asta...
Melchior se aşeză pe un colţ al biroului, îşi aprinse ţigara şi ascultă, îndemnând-o mereu la vorbă. Fata se arătă isteaţă, vorbea repede şi fără cusur, parcă o pusese cineva să-i raporteze lui o sută şi-o mie de lucruri. Melchior tăcea, tăcea, tăcea; în aşa fel tăcea că fata dela o vreme îl socoti scump la vorbă... şi nu greşea. Ea nu ştia că acesta era felul lui Melchior,.cel educat de maistrul lui : comunistul să înveţe a asculta. ,,Să ţii minte asta, Melchior; taci şi ascultă până iese tot din celălalt. Pe urmă vorbeşti tu, dar totdeauna scurt şi pe 'nţeles. Aşa-i stă bine unui comunist".
Fata pomeni astfel despre multe lucruri; despre organizarea, adică neorgani-zarea muncii, despre neglijenţa oamenilor, despre preşedintele Grigore Voivod
116
DUMITRU MIRCEA
care toată ziua se roagă de oameni şi numai câţiva îl ascultă, despre cei care lucrează la chiaburi...
— Ai putea să-mi numeşti unul? întrerupse Melchior.
— Cum să nu ? Simion Opăritu a secerat toată vara pentru bani, numai nevasta şi-a trimis-o la colectiv, din când în când. Ii trebuiau bani să-şi termine casa, zicea. Acuma tot pe-acolo se'nvârte, pe la Corlea, parc'ar fi intrat cu simbrie la el.
Melchior, cum era şi firesc, vru să ştie cine e această fată care vorbeşte atât de deschis faţă de el. O întrebă :
— Dar dumneata cine eşti ?
— Eu? Secretara organizaţiei de U.T M. din sat. Valeria-mi zice.
— Mie Melchior, spuse el întinzându-i mâna, în timp ce în ochii lui, ascunşi după ochelari, isvora un început de zâmbet. Şi-acum aş vrea să dăm o raită prin gospodărie. Haidem.
Ceeace văzu, nu-i fu tocmai pe plac noului organizator... Mai întâi şi'ntâi remiza era prea puţin încăpătoare, aşa că patru care se vedea că stătuseră în ploaie; în al doilea, observă că flăcăul care era grăjdar la cai, Cristea Moldovan, un tânăr voinic, cu părul blond, nu grebla după urmă. Flăcăul ducea fân la cai. Dela şura cu nutreţ şi până la uşa grajdului, pârâu de fân...
— De ce nu greblezi după dumneata, tovarăşe ?
Cristea Moldovan se răzimă în furcă şi privi îndărăt pe urma lui. Fânul era călcat în glod de multe zile, poate de când puseseră caii la iesle...
— Dece să mai greblu ? Să adun tina asta... răspunse el dând din umerii voinici. Mătur când s'o usca.
— Hm ! mormăi Melchior gândindu-se că la gospodăria de unde venise, fânul nu se transporta cu furca, ci cu targa. Am să-i spun preşedintelui, îşi zise el în-dreptându-se spre grajd.
In urma lui, Cristea arătă cu capul, întrebând :
— Cine-i domnişorul ăsta, Valerie ?
— Organizatorul cel nou...
— Daaa ! lungi Cristea cuvântul, îndreptându-şi pălăria pe cap. De-aia-i atât de sfătos ?
— Parcă te întrece ! rosti Valeria înţepat. Hai, vezi-ţi de treabă.
Melchior se uită la toate : la grajd, la vite, la oi, la cei patru porci ţinuţi într'un coteţ prea strâmt şi începu să-şi noteze într'un carnet. Pe urmă, ştergându-şi ochelarii, spuse Valeriei încet;
— Nu prea e treabă la voi, tovarăşă... Nu prea.
5
Chiaburul Corlea Dumitru, un om uscat şi subţire ca o trestie, sta la masă. înaintea lui aburea un blid cu plăcinte pe care tocmai atunci, Rafila, o fată cam de vreo douăzeci de ani, le cocea în tigaie. Corlea mânca încet, fără grabă, parcă socotind ceva. In dreapta lui, aparatul de radio aşezat pe o măsuţă specială, revărsa o săltăreaţă horă românească.
— Aşa! spuse el tare, după ce bău din paharul cu vin umplut dintr'o cană aşezată lângă radio. Vă ve-veseliţi, ha ? svârli el cu bobârnacul în aparat. Vese-liţi-vă, veseliţi-vă... ştiu eu. Pa-pa-sărea atunci cântă mai bine când îi mai flămândă. Hai, Rafilă, draga tatii, bea şi tu...
— Eu nu beau...
— Nu-uuu-nu, nu bei... De ce nu bei, tu ? Bani am pus în ladă, haine v'am cumpărat... o lecuţă de cotă le-am dat... e-e-eh ! Unde-i mă-ta ?
PÂINE   ALBA 117
— S'a dus cu nişte caiere, cu Susana, să le dea la tors... ___Aha... S'a dus. Bine, să le dea. Plătesc. Ce ?
— Te-a căutat azi dimineaţă Simion.
— Ce-ce-ce voia ?
— Nu ştiu. I-am spus să vie mai târziu când te întorci dela târg.
— Să-să-să vie.
Corlea vorbea gângăvit, rupând cuvintele în silabe, şi mai ales la începutul cuvintelor aştepta îndelung, cu buzele rotunjite, ca să-i vină silaba pe limbă.
— ...ie ...ieu ...ştiu ce fac.
Atâta era mai greu, până începea, pe urmă vorbea aproape normal, strâm-bându-se câteodată, cu ochii căscaţi parcă a spaimă.
Corlea îşi mai turnă un pahar, îl goli încet, pe urmă îşi întinse picioarele răşchirat pe sub masă, se lăsă pe spătarul laviţei şi închise ochii tihnit. Pe chipul lui se întinse o lumină de încântare : în ziua aceea, în anul acela lucrurile nu-i merseseră rău... ,,Ştiu eu ce fac ! — îşi bătea Corlea pieptul cu pumnul, lăudându-se către Berindeanu, alt chiabur al satului. Ehei — pe mine nu mă răpun ei ! Trebue să trăiesc, mă, să trăiesc, ca să văd cum au să ajungă la zid...
In odaie nu se auzi un timp decât sfârâitul tigăii pe foc din care se ridica sfoară subţire, albăstruie, spre tavan. La radio se bătea pauza... îndată apoi un glas cristalin străbătu în încăpere :
— „Transmitem acum un program de cântece de luptă pentru pace. Cântă Paul Robeson".
Corlea deschise ochii şi întinse mâna spre buton.
— Cântaţi, mă, cântaţi, dar pentru voi. Iar tu, harapule, pentru negrii tăi. Mie nu-mi trebuie să te-aud, că nu-s harap. Aşa...
Aparatul pocni scurt şi se stinse. Corlea închise ochii din nou şi oftă încetişor, a om sătul şi fără griji. Aţipise când în târnaţ se auzi bocănit greoi de paşi. In casă intră Simion Opăritu.
Simion, pe adevăratul său nume, Cârlan, era un om ca la treizeci de ani, în putere, cu mâini mari şi late. Crescuse pe lângă curtea cea nemăsurată a lui Corlea Nicodim, fratele lui Corlea Dumitru, şi păstrase în el o urmă de mare respect pentru cei bogaţi. Fusese, până la armată, vizitiu la curte. Armata o făcuse în întregime la jandarmi, în interiorul ţării şi nici el nu ştia cum de scăpase fără a fi trimis pe front. Prea multe nu înţelegea Simion, cam greu de cap. In colectiv intrase fără să ştie de ce, doar pentrucă stătuse mereu de capul lui Grigore Voivod, actualul preşedinte. Când 1-a întrebat Corlea atunci de ce s'a înscris, de ce-a făcut o asemenea prostie, a ridicat din umerii aduşi şi-a răspuns : „nu ştiu !" Pe urmă, i-a fost uşor lui Corlea să-1 îmbrobodească după ştiinţa lui şi să-1 aibă la îndemână când avea nevoie... Iar porecla de Opărit o căpătase din tinereţe, când o vădană îi aruncase în obraz, luându-1 drept altul, o oală cu apă clocotită, sluţindu-1...
Simion se aşeză pe laviţa de lângă uşă, trăgându-şi sub ea opincile mari, încărcate de noroi. Tuşi în pumni şî-o întrebă încet pe Rafila, arătând cu capul spre Corlea :
— Doarme ?
— Acum a venit dela târg...
— O fi trudit, da...
Corlea deschise ochii şi văzându-1 pe Simion, săltă capul de pe spetează şi-şi şterse colţul gurii unde se prelinsese un firicel de salivă.
— Ei, ce-i Simioane ? Ce mai nou ?
— Nimic...
— Pe la voi, prin colectiv, nimic ? La voi se întâmplă totdeauna ceva de aflat pentru oameni cumsecade...
118
DUMITRU MIRCEA
— Dă... s'o fi întâmplând. A venit ieri un organizator nou...
— Cum s'a dus ceilalţi, are să se ducă şi el. Cu coada între picioare Simion ridică nepăsător din umeri. Se căută prin buzunare după tutun, se
căută îndelung, ţinând grijuliu pe foiţă praful găsit. Văzându-1 cum se chinuie, Corlea trase din buzunar un pachet de. ţigări şi-1 pofti :
— Ia de-aici, Simion. Fumează şi tu o ţigară ca lumea. La ce-ai venit ? înainte de a răspunde, Simion se chinei dinaintea sobei, trase cu degetul'
un jar şi săltându-l în palmă îşi aprinse ţigara. Pe urmă aruncând jarul înapoi în sobă, spuse încet:
— Am o leacă de treabă cu dumneata... Să-mi dai împrumut un sac de grâu... până ne-or da dela colectivă.
— Un sac?!  se miră Corlea.
— Ţi-oi veni la lucru, îngăimă Simion, cu ochii în pământ.
— De ce n'ai cerut dela colectiv ? Că doar ei se laudă că au şi au...
— Aşa m'am înţeles cu muierea.
— Un sac, spuse Corlea gânditor.. E mult un sac... N'am, Simioane, atâta. Am dat cotă de-am asudat numai numărând sacii... Nu, n'am. Aşa o mierţă, două...
— Fie şi-o mierţă... grăi moale Simion, sugând din ţigară ultimul fum.
— Eu nu ţi-o dau cu împrumut. Ţi-o dau aşa... aşa-s eu. Cunosc la omenie. Te-oi ruga să-mi ajuţi la desfăcut cucuruzii. Trebuie să dau cota, mama ei de cotă.
— Ţi-oi ajuta...
— Bine, măi Simioane. Dar aşteaptă şi tu să însereze, să nu te vadă cineva că ieşi cu sacul. Până atunci hai să slobozim nişte fân în şură.
Soarele bătea spre asfinţit când cei doi ieşiră afară. Din poartă se auzea glasul femeii lui Corlea cum spunea fetei celei mari, venită din sat, să dea mâncare la găini. Simion slobozi în şură, din podul grajdului, fân. Umplu ieslele, scoase gunoiul afară, aşternu peste noapte, în timp ce Corlea gângăvea, rezemat în furcă :
— Am fost în târg. Doamne-Dumnezeule ce scumpete ! Numai mii peste mii să ai... dar de unde? Pe-un metru de pânză dai de te speteşti, aşa-i... îşi bat joc de ţăran : el n'are nici cartelă, nici leafă, nimic. El trebue să vândă. Ce vinde ? Ce i-a rămas dela cotă, dacă i-a rămas. N'are ce vinde ? Dracu 1-a luat... Vezi, asta-i. Acolo în târg am auzit, povestea un prieten. S'a desfăcut o colectivă, s'au nărăvit, s'au bătut ca orbii... Da, da... s'au omorât oamenii. Zice că nu le-a folosit colectivul la nimic. Apoi chiar... Cum să folosească? Dai acolo tot ce ai la sufletul tău, lucri ca orbul şi-apoi vine cutare şi porunceşte împărţeala... Cum vrea. Ce? Spune dacă nu-i aşa? Cum face brigadierul, aşa rămâne. Nu? Păi vezi ?■ Apoi ce treabă-i aia să te dai pe mâna nu ştiu cui... să facă ce vrea cu tine... el să poruncească şi tu, ca boul, dă-i... împinge...
Corlea ştia că vorbele lui nu rămân niciodată închise în Simion. El nu era în stare să le aleagă, aşa că le turna cum le auzea nevestei, ori altora. Şi făceau în curând ocolul satului, nimerind unde ţintea cu străşnicie chiaburul. Iar el nevinovat ca pruncul... curat lacrimă, cum râdea Corlea către Berindeanu.
Târziu, Simion ieşi dela Corlea cu un sac pe umăr, în care foşnea măsura de grâu şi cu două pahare de vin în cap. Pe deasupra, vorbele lui, toate una şi una
Deasupra satului pluteau leneşi nori negri, înghiţind stelele licăritoare. Dar norul trecea, împins de vânt, veneau alţii şi iar treceau. Rămâneau stelele neclintite parcă mai tinere, mai strălucitoare, privind cu răceală pământul unde se petrecea cu multă lume acelaş lucru...
PAINE ALBA
119
6
Ploua... Doar două zile ţinuse vremea cea luminoasă. Oamenii se bucuraseră de vederea cerului albastru. Era atât de proaspăt, încât îţi venea să crezi că dă în spre primăvară... Curând apoi, năvăliră iar nişte nori grei, plumburii, dinspre apus, se lăţiră cenuşii pe cer, slobozind de pe culmile dealurilor spre văi, limbi albe, lăptoase, de negură. Gospodarii şedeau tăcuţi sub şuri, ascultând cum picură leneş, fără grabă din streaşini. Burniţa iar, tomnatic, silind oamenii la nemişcare...
Melchior hotărî să-i adune pe comuniştii din gospodărie, acum când pe câmp nu putea să iasă nimeni şi să vadă ce-i de făcut, dar mai întâi cum se prezintă situaţia. înainte de asta, Toader Sfârla îi făcuse o scurtă dare de seamă care semăna ca două picături de apă cu el : erau agere observaţiile, dar simple observaţii... Sfârla era harnic şi veşnic cu mâinile ocupate. Atât. încolo nu era în stare să cuprindă lucrurile larg şi să vadă departe, să ghicească înţelesuri ascunse, să susţină o discuţie cât de adâncă. Toader Sfârla, ca şi ceilalţi, membri ai organizaţiei, avea mari lipsuri în pregătirea ideologică : „judecă ţărăneşte, adică simplist — cugeta Melchior abătut — nici vorbă de principialitate" Sfârla era ca sticla : neted şi cristalin. Şi Melchior, căruia-i plăcea să caracterizeze oamenii, îşi spuse : om simplu, cumsecade. Atât.
Organizaţia de bază a gospodăriei se înfăţişă aşa cum îşi închipui Melchior: nişte oameni de omenie, cu bune intenţii, dar incapabili să vadă că fără organizare, puternică, închegată, orice intenţie rămâne pe loc, nu se poate înfăptui. Unui, singur, Grigore Voivod, preşedintele, părea mai săltat. Numai că pe capul lui stătea întreagă gospodăria, cu toate încurcăturile ei, care îl năpădiseră în aşa fel că nu se mai putea descurca. „Trebuie limpezită gândirea preşedintelui prin soluţii practice. De aceea uneori a luat hotărîri de unui singur, fără să întrebe consiliul si nici nu s'a descurcat decât rareori"... îşi nota Melchior în carnet. Cum de-au intrat aceşti oameni în gospodărie nu-şi putea da seama... Dar ceilalţi treizeci ? Mare întrebare. Pe urmă, aducându-şi aminte că pentru înfiinţarea colectivului din Plopşor se dăduse bătălie serioasă, cu activiştii aleşi pe sprinceană, întrucât satul era mare şi înconjurat de nenumărate cătune, cu pământ bogat şi uşor de lucrat, cu multă sărăcime... nu se mai miră. Problema rămase totuşi nedesiegată pentru el şi n'o deslegă decât mult mai târziu, când cunoscu în întregime toată viaţa satului.
Primul lucru care-1 făcu Melchior după aceea fu să afle cum stă organizaţia de bază din sat, Comitetul provizoriu şi altele... 11 interesa cam cum se prezintă situaţia cu chiaburii. Discutând odată cu Mihai Creţu, care-1 chemase să locuiască la el, un mijlocaş deschis la cap, fără copii, află că în sat, printre mijlocaşi săiăşlueşte o anumită frică ; oamenii vorbesc că au să-i ducă cu de-asila la colectiv, că s'or mări cotele, impozitele şi celelalte. „Aici, socoti Melchior, e. mâna duşmanului şi slăbiciunea organizaţiei săteşti. Atenţie". Aşa îşi nota în carnet cu cuvinte de luare aminte, subliniate de trei ori.
îşi îmbrăcă mantaua de cauciuc, îşi puse ochelarii în buzunar şi ieşi dels gospodărie. In poartă îl ajunse pe Pista Căldărar.
— încotro, tovarăşe Melchior ? întrebă acesta, sticlindu-şi ochii neobişnuit de mari şi albi.
— In sat.
— Spre sat mergeam şi eu... Către Comitetul Provizoriu.
Păşeau prin glod, anevoie. Ploaia, adusă în rafale de vântul neostenit îi plesnea peste obraji. Pe spinările mohorîte ale dealurilor lunecau aripi albe de negură despletită, fumurie pe-alocuri iar unde era deasă, se asemăna cu smocurile de bumbac.
120
DUMITRU MIRCEA
— Ei, tovarăşe Melchior, ce credeţi dumneavoastră de noi ? întrebă iar Pista, călcând lunecos cu opincile de cauciuc din care, pe lângă obielele noroite răsăreau capete de paie.
— Hm !  mormăi Melchior, îngândurat.
— Şi eu zic că nu-i treabă ! urmă Pista Căldărar, pornit pe vorbă. Toate ar fi cum ar fi, dar dacă munca nu-i rânduită cum trebuie, atunci totul e degeaba... Iaca, numai cu brigăzile astea... Aşa se amestecă unele cu altele, că nu le mai ştii rostul. O să-i schimbăm pe brigadieri. Unul e fierar, celălalt nepriceput, numai fala de el.
— Fodor ? ,
— El. Eu, tovarăşe Melchior sunt şef de echipă.... Eu aşa ştiu, că un şef numai atunci e şef când ştie cui... Dar eu ? Eu am fost şef la cinci echipe până acum. Da, dar zicea preşedintele : „tu, Pista, ştii să-i atragi pe oameni. Le mai spui trăsnăi, le mai cânţi, mai strecori o vorbă bună. Treci şi la alta !" Adică tocmai acolo unde treaba nu mergea. Uite-aşa eram purtat dela echipă la echipă şi din brigada întâia, în a doua... iar înapoi. Apoi, spuneţi, treabă-i asta ?
— Nu-i treabă...
— Vedeţi ? Oamenii trăgeau unul hăis şi altul cea... Cum puteai să-i aduni laolaltă ? Dar aşi vrea să vă întreb, tovarăşe, că eu nu mă pot dumiri; de ce ne-au schimbat doi organizatori până acum ? Dumneata eşti al treilea într'un an.
— Ştiu eu ? Tovarăşii dela raion nu i-or fi găsit potriviţi pentru Plopşor. Pista îşi suflă nasul sgomotos într'o batistă mare, roşie. Urmă, trecându-şi
batista peste faţă :
— Afurisită ploaia asta... Hm! adică aşa, nu i-or fi găsit buni pentru Plopşor. Dar dumneata o să fii bun ?
Melchior zâmbi, întorcând obrazul spre Pista pe care-1 vedea ca prin ceaţă, din pricina miopiei :
— O să vedem, râse el. Urma alege.
Ajunseseră printre plopii care străjuiau înşiraţi unul lângă altul, drumul spre sat. Vântul şuiera acum printre crengile subţiri, se auzea cum izbeşte ploaia în coaja lipicioasă de pe crengi. înaintea lor, cu vântul în spate, venea repejor un om... „Grea e viaţa în satele noastre, deocamdată", socoti Melchior privind când la cel care venea, când la Pista. „înotăm prin noroi pe coclaurile astea ; nu putem oare să punem pietriş ?"...
— Hei, dar ăsta-i Toma ! izbucni Pista cu atâta bucurie, încât îl surprinse pe Melchior. Pista Căldărar iuţi paşii, se opri înaintea celuilalt şi-i strânse mâna cu putere, scuturându-i-o. Râdea.
— Vai, mâncu-te, Toma, că fain ficior te-ai ridicat 1 Ai venit acasă ? Gherasim zicea că te faci ofiţer...
Retras mai la o parte, cu spatele la; vânt, Melchior, neavând ce face, se necăjea să-şi aprindă ţigara. înţelesese că acest Toma e un flăcău venit din armată, prieten de bună seamă cu Pista întrucât uite cum îl cuprinde pe după spate, cât paie de vesel... Ii urmărea cu luare aminte făptura voinică, lată în umeri, cu mâini mari şi vânoase.
— încotro mergeai, Toma, întrebă Pista căutându-i ochii.
— Spre voi, la gospodărie, răspunse Toma.
— Ce să faci tu la noi ?...
Toma se uită cu luare aminte, dar scurt, spre omul tras departe, îmbrăcat în manta de cauciuc... Ii spuse lui Pista, apărându-şi cu gulerul hainei faţa de vânt:
— Nu-i ce face la voi ? Eu cred că-i de lucru de nu-ţi vezi capul.
— Nu cumva te bate gândul...
— Tocmai, Pista. Cu asta am venit. Intru.
PÂINE ALBA
12!
Pista Căidărar se trase un pas înapoi, şi ca şi cum atunci şi-ar fi adus aminte de Melchior, izbucni :
_ Auzi-1, tovarăşe, auzitu-l-ai ?... Dumnealui, Toma, e organizatorul nostru.
Daţi mâna... Să cunoşti un om de omenie, tovarăşe Melchior.
Toma întinse mâna spre Melchior, sau mai bine zis amândoi întinseră mâna în acelaş timp. Lângă ei, Pista Căldărar, cu bucuria revărsată pe faţă îşi freca deolaltă mâinile negre şi îşi schimba nerăbdător de pe un picior pe altul greutatea trupului.
__Mergeam într'acolo, rosti Toma cu voce joasă, puţin răguşită, arătând
gospodăria. Dumneavoastră ?
__într'acolo ! zâmbi Melchior, ridicând bărbia spre sat, în bătaia vântului.
_ Atunci se cheamă că ne despărţim. Insă eu — continuă Toma, îndeosebi
cu dumneavoastră aş fi vrut să stau de vorbă.
— In cazul acesta mă întorc, spuse Melchior. Nu pot refuza un om care vine spre noi. Haidem.
Porniră. Pista Căldărar renunţă la afacerile lui pe la comitet — desigur nu urgente, şi se alătură lui Toma, păşind vesel în stânga lui.
— Tare dor îmi era de tine, Toma. Ţii minte când mi-ai scris? Ii citeam Pelaghii... Ştii că am un dăncuţ ? De unde să ştii?... Ei, am. Sănătos ca plumbul. Ii citeam Peiaghiei. Ziceam, uite cine m'a făcut pe mine om. Adu-ţi aminte, Toma, cum rn'ai învăţat să citesc, deauna de pe Istoria Partidului... Nu te-ai uitat că-s ţigan. Dar, când i-ai spus lui Corlea, să-i plătească lui Achim bătrânul pentru lucrul la casă : „până'ntr'un ban să-i dai, auzi 1 Ce crezi, că dacă-i ţigan nu-i tot om ?" Făcuse Corlea nişte ochi...
Cei doi păşeau tăcuţi, ascultând în felul lor vorbăria plină de încântare a Iui Pista Căldărar. Melchior trăgea din când în când cu ochiul spre Toma. Ii vedea sprincenele late, negre, puţintel aduse în sus spre colţul ochilor şi împreunate deasupra nasului. Faţa pătrată a lui Toma, colţuroasă şi aspră, dar simpatică, plăcută — cum putea răsări calitatea asta din faţa aceea, Melchior nu-şi putea explica tocmai atunci — trăda un om hotărît, dârz, neşovăitor. „Desigur feciorul e membru de partid", se gândi el, ascultându-1 pe Pista. Ii plăcu Toma. Ii plăcu mai ales pentru vorba aceea scurtă, parcă cioplită, cum o rostise : „Intru". Dacă vine din armată, e un om cu atât mai preţios, socotea Melchior, cu gândul la gospodărie, unde ştia acum ce lipsă este de oameni.
Torna privi o singură dată la Melchior. Un fel de tristeţe amestecată cu obidă îl năpădi. „O fi un om moale, peste care pot trece uşor colectiviştii. Altfel cum dracu au ajuns atât de rău, încât să-i vorbească satul în tot felul ?... Am să-1 văd ce ochi va face când o să-1 întreb de ce merge gospodăria prost".
Lucrurile ieşiră însă cu totul altfel. Vizitară mai întâi gospodăria. Toma era foarte curios. Vizitase el cu unitatea destule gospodării unde văzuse multe, şi fu foarte desa'măgit căţ la, ei nu toate sunt aşa cum el le-ar fi v,rut. Foarte neplăcut, îl izbi faptul că oile colectivului mâncau ca acasă, dintr'o căpiţă de paie aşezată în mijlocul ocolului. Mâncau ce mâncau, iar restul îl călcau în picioare, amestecându-i cu bălegarul.
— Asta nu-i bună rânduială, tovarăşe, spuse el arătând căpiţa.
— Cum vrei să fie altfel ? întrebă Melchior, aşezându-şi ochelarii.
— Se poate şi altfel, răspunse Toma ursuz.
Nu intrară în sediu. Toma se aşeză în remiză, pe un plug de fier, cu ochii la ograda largă, pietruită, iar pe alocuri cu lespezi de piatră pe care plescăia ploaia. Pista fusese chemat de grăjdarul vacilor să-i ajute ceva. Melchior se ră-zimase de un stâlp...
— Am venit din armată cu hotărîrea de-a intra, începu Toma dela o vreme,
122
DUMITRU MIRCEA
privind undeva departe, spre sat. Aş fi putut rămâne acolo, dar era ceva aici, în afurisita asta de inimă care mă aducea încoace. Mi-e drag în sat... între comuniştii noştri, între oamenii aceştia buni... Tare prost merg treburile, tovarăşe... Şi în sat, şi- aici. Hai să zic că Boroş a ajuns la un fel de autoliniştire. Dar raionul? Dar dumneata, tovarăşe ?... Mă doare inima de câte am aflat... — urmă el, parc'ar fj vorbit singur. — In organizaţia sătească e lâncezeală zău, crede-mă... O activitate, cum să zic, de mântuială : când se apropie vreo sărbătoare cum ar fi şapte Noembrie, bat din gură, înjură pe chiaburi, dar alte măsuri nu ştiu să ia, se lasă pe tânjală... probabil depărtarea de raion îi face aşa. Nu mai vorbesc de greşelile ce le-au făcut. Satul murmură împotriva noastră, parc'ar fi plătit de chiaburi. Ce clracu-i cu oamenii noştri ? Doar eu i-am lăsat cu totul altfel ! — se încălzea Toma. Cred că ar trebui să explodeze ceva, un fel de grenadă între ei, ca să-i trezească. Altfel nu văd cum... Iar aici, aici, din ce-am auzit şi-am văzut, nu-i bine, deloc nu-i bine, Apoi dumneata ce-ai făcut, tovarăşe ?
Melchior zâmbi. Se urni de lângă stâlp, îşi scoase mâinile din buzunare şi le împreună la spate. Spuse, ţinându-şi privirile în pământ :
— Eu, tovarăşe, sunt numai de trei zile aici... Toma îl privi mirat, roşind. Ingăimă :
— In cazul acesta iartă-mă. N'am ştiut.
— Am venit trimis de raion, tocmai din pricinile înşirate de dumneata. Nu mi-ai greşit nimic, urmă el, aşezându-se lângă Toma. Fumezi ? Poftim. La raion se ştiu toate... am mai aflat şi eu ceva. Ai dreptate. Ne aşteaptă o mare bătălie...
— Că ne aşteaptă ştiu eu... Vorba-i cum s'o dăm !
— Asta-i, tovarăşe. Iată la ce trebuie să ne gândim, spuse Melchior dând gânditor din cap. Cum ? Dumneata ce crezi ?
Toma întoarse puţin privirile spre Melchior. înţelese din ultima întrebare că are în faţa lui un comunist încercat, care totdeauna întreabă şi ascultă. Stătu puţin pe gânduri, apoi spuse hotărît:
— Trebue aduşi comuniştii ceilalţi aici... Să fim una, nu două organizaţii. Asta cred că trebue făcut, întâi şi întâi; cum spune bătrânul Gânju : asta-i prima cea dintâi.
Melchior zâmbi iar. Şi iar întrebă :
— Atât ?
— Hei, mai sunt şi altele... care vin pe urmă. întărirea organizaţiei...
— Şi lupta cu duşmanul de clasă ! rosti apăsat Melchior, ridicându-se. In prima cea dintâi intră şi asta. Ce zici?
— Mda... spuse Toma nehotărît.
— Nu toate relele vin din organizaţie. E adevărat că fiind mai slabă, duşmanul a lucrat cu atât mai uşor... Deci...
— ...deci întărind-o n'au să-i fie toate la îndemână ! complectă Toma, pri-vindu-1 pe Melchior drept în ochi.
— Sunt de acord, tovarăşe. Dumneata te-ai gândit cum să faci ?...
— Mde... m'am gândit, dar... Ştiu eu ? Am socotit să-i întreb aşa, aspru, fără mănuşi : măi, ce fel de comunişti sunteţi voi ? Adică să-i biciuesc cu două bice. Şi să văd ce-mi vor răspunde.
Melchior îşi împreună iar mâinile la spate, tăcu râcăind cu vârful bocancului în pământ şi spuse :
— Mă gândeam şi eu s'o fac... cam altfel. De, ca un strein, dar să-i scutur totuşi. Uite, dumitale ţi-e mai uşor. Vii din armată, te miră starea de lucruri şi le tragi pe linia asta, să simtă... Fă-o... Intr'adevăr, să vedem ce-o fi după aceea. Cred că voi fi şi eu de faţă.
ft-
PAINE   ALBA 123
Au stat amândoi cât au stat, au venit pe urmă şi alţii, şi-au vorbit de una <si de alta într'un târziu, Toma şi Melchior s'au retras în birou şi-au discutat un anumit plan. Iar când s'au despărţit nu şi-au zis altfel decât tu... Lui Toma îi era inima mai uşoară : îşi găsise un prieten, un tovarăş, un aliat cu care se înţelegea. Iar Melchior rămase în poartă, urmărindu-1 cu privirea : „E un băiat de viitor. Bun băiat !" îşi spuse el. Sunt curios să-1 văd la treabă".
7
La câteva zile după întoarcerea sa, Toma fu înştiinţat că se tine şedinţă de partid. Toată ziua şi-o petrecu făcându-şi însemnări şi rânduindu-şi ce avea de spus. Deşi şedinţa era convocată pentru prelucrarea însemnătăţii zilei de 7 Noembrie, ordinea de zi prevedea şi un punct ultim: diverse. Stabilise cu Melchior să se folosească de acest punct. Amândoi sperau să găsească sprijin în ceilalţi, la unii dintre ei. Nu se putea ca toţi să fie mulţumiţi de felul cum merg lucrurile în organizaţie.
Ascultară cu luare aminte cuvântarea lui Boroş. Toma o socoti plină de cuvinte umflate şi seci, făcută parcă anume să-i adoarmă pe ascultători.
Boroş citea repede, repede, morfolind cuvintele, parcă era urmărit de cineva din urmă care îl îmbulzea fără încetare. Răsuflă uşurat la sfârşit, ştergându-şi fruntea de sudoare şi se lăsă răpus pe scaun.
Toma fu foarte mirat că nimeni nu se ridică la cuvânt, că numai bătrânul Istrate, de 70 de ani, şi-a luat un angajament: în cinstea lui 7 Noembrie va vorbi vecinilor despre ziua asta atât de însemnată. Atât... Nici în privinţa cotelor de cartofi, nici a cotei de floarea soarelui, nici a învăţământului de partid, nimic... Nu se suflă o vorbă despre treburile satului, deşi comitetul provizoriu publicase un anunţ că se va face muncă voluntară pentru îmbunătăţirea păşunii şi pentru îndreptarea drumului de peste deal... Iar în legătură cu colectivul, la fel. Melchior îl înghionti pe Toma, spunându-i :
— Deloc nu-mi place Boroş... Am impresia că nu s'a pregătit şi că-i emoţionat de prezenţa mea.
îndată ce Boroş trecu la diverse, se produse mişcare între oameni. Se ridică de pe scaun Carol Forai, tâmplarul, care, smulgându-şi mustaţa căzută peste colţurile gurii şi trecându-şi neîncetat peste frunte căciula făcută mototol între degetele aspre, late şi negre, vorbea smâcit, rupt, cu cuvintele parcă fărâmate între măsele :
— Cui să mă plâng şi unde, dacă nu aici ? De ce nu-s lemne încă ? N'avem gătej de pus pe foc ; eu, că-s rotar, n'am, dar alţii! Iată-mă nevoit să-mi tai nucul de lângă casă.
— Taie-1, că şi-aşa nu rodeşte niciodată, strigă cineva.
— Tu să taci, măi, când vorbesc eu ! — se mânie Carol, ridicând pumnul lui noduros. Vreau să vă spun o vorbă şi pe urmă spuneţi voi, care-ţi vrea... Mă duc mai ieri, că-s agitator, să-i spun ceva vecinului, de drapel, de semănat, în cinstea lui 7 Noembrie. L-am găsit necăjindu-se lângă butuc cu o joardă de răchită... Tăia şi suduia. Zic, aşa şi pe dincolo, sărbătoare mare. Stă din tăiat, aplecat de mijloc ; stă şi mă ascultă. Nu ridică ochii' dela butuc. Numai ce-1 văd odată că se'ndreaptă, că mă fulgeră cu ochii, că mişcă toporul. Zice : „Lasă-mă, Carol, în pace, să nu te iau de nădragi şi să-ţi fac vânt peste gard !" „Ce-i cu tine, Tănase ?" — zic. S'apucă Tănase al meu de suduit şi suduie, şi suduie. „Pe cine sudul mă ?" — întreb... „Măi, Carol, — zice — mai bine-aţi aduce lemne şi petrol, şi tabac, că de două zile tot scutur buzunarele şi nu găsesc niciun.fir. Aia ar fi sărbătoare, nu ce-mi spui tu. Cu vorba nu mă încălzeşti !"... încep să-i
124
DUMITRU MIRCEA
spun una şi alta. Nimic. Dă din mână, intră în casă cu brăţucul de găteje şi mă lasă singur în ogradă. Mai lămureşte-1 dacă ai cum ! Mi-am luat coada între picioare şi m'am dus... Iac'aşa... Să spună Georgică, vânzătorul, şi Boroş că-i preşedinte, de ce nu-i la cooperativă una şi-alta ?
— Asta-i! Şi de ce n'a făcut comitetul rost de lemne? — strigară mai multe voci.
Toma fierbea de necaz. Asta nu mai era şedinţă de partid în cinstea lui 7 Noembrie. Pe urmă se gândi că poate acum şi-au găsit şi ei o clipă în care să-şi spună necazurile. Se îmbuna, privindu-1 pe Melchior cum sta calm, parcă nici n'ar fi fost acolo. Se linişti pe încetul şi când ceru cuvântul, vocea îi era moale iar faţa lui pătrată şi aspră, luminoasă.
— Tovarăşi, eu numai câteva lucruri aş vrea să spun şi să judecaţi pe urmă. Iată, ne-am adunat aici să vedem ce-am făcut şi ce vom mai face în cinstea lui 7 Noembrie. Numai tovarăşul Istrate şi-a luat un angajament.
— Angajamentele s'au luat înainte de-a veni tu, Toma ! — îi atrase luarea aminte Boroş.
— Ştiu. Dar s'au îndeplinit ? In procesul verbal scrie că toţi v'aţi legat să terminaţi de semănat până în şapte. După câte ştiu eu, unii n'au să termine nici ia şaptesprezece !
Intre ascultători se produse mişcare, se uitau unii la alţii, începură şoapte şi vorbe groase. Dintre ele se ridică vocea răguşită a lui Istrate bătrânul :
— Asta aşa-i. Chiar tovarăşul Boroş ar putea spune ceva la asta.
Toma îşi scoase hârtiile din buzunar, roti privirea pe deasupra sălii, tuşi în pumn şi zise :
— Dar nu-i vorba de asta, fraţilor. Altceva am vrut să vă spun şi-o să vedeţi cum se leagă toate, ca verigile lanţului. De doi ani n'am mai fost între voi şi venind, mi-am zis că mult trebue să fi crescut satul nostru de vreme ce avem şi colectiv în sat. Am întrebat de unul şi de altul, de membri, de nemembri, de colectivişti... Am vrut să aflu şi-am aflat. Am privit cu ochiul unui străin care vine dinafară. Drept să vă spun, ce-am aflat mi-a ridicat părul măciucă ! Iată ce spunea tovarăşul Forai. Ce reiese din vorbele lui ? Reiese ce gândesc oamenii din sat. Că nu-i una, că nu-i alta, că aia ar fi sărbătoare? Cred şi eu. Dar de ce nu ştie badea Tănase că până la acele zile de îndestulare ni se cere încordarea puterilor? De ce? In sarcina cui se cădea să-i spună? In sarcina noastră, a comuniştilor, a organizaţiei. Văd însă că şi unii dintre voi judecă tot aşa. Asta înseamnă că munca noastră a lâncezit cum nu se poate mai rău. Iar în locul nostru, s'a vârît duşmanul spre mintea oamenilor. Ce spui, tovarăşe Boroş, şi dumneata tovarăşe Rusu ? De ce-s toate astea ? Ei, iacă ce cred eu 1 Mai întâi şi'ntâi secretarul nostru, tovarăşul Boroş. V'aţi interesat vreodată ce face el ? Nu ? Apoi uite; strânge cotizaţii, face procese verbale, împarte ziarele. Atât. Dar munca de lă^ murire ? Dar organizarea ? Dar conducerea acestei organizaţii ? Dar campania electorală ? Ce se face ? Aveţi dreptate, cooperativa merge prost, cu oile a lucrat cum nu se putea mai bine pe placul chiaburilor...
— Asta aşa-i !  — întăriră câţiva.
— Tutun n'are, petrol n'are, aţă n'are. Are rachiu ! Atâta are. Acolo îl găseşti şi pe tovarăşul Boroş, uneori.
— Zi-i, Toma, zi-i, că-i bine! — sări bătrânul Istrate, împungând cu cârja înainte.
Bătrânul fusese miner la Lupeni vreo treizeci de ani. Când s'a prăbuşit mina odată, i-a fărâmat picioarele şi un braţ. S'a întors în sat încă înainte de război şi-şi lucră cum poate iugăraşul de pământ. Mai anii trecuţi a început să primească pensie.
PÂINE ALBĂ
125
încurajat, Toma începu cu mai mult avânt:
_ Apoi, ştiţi de ce satul, în loc să meargă înainte, trage către pârâu ?
Pentrucă şeful, capul e slab. Comuniştii. Vorbeam cu tovarăşul Boroş şi-mi spunea că organizaţia şchioapătă. Apoi cum dracu să nu şchioapete, dacă fiecare face eum îi taie capul ? Cu înseminţările am rămas la coadă. De ce ? Cine-i de vină ? Numai noi suntem de vină... De ce nu s'au pus comuniştii în frunte şi să dea pildă ?
Toma conteni puţin vorba, rotindu-şi privirile către cei prezenţi care ascultau cu gâtul întins unii, cu capul plecat spre pământ alţii, învârtindu-şi pălăriile între genunchi. Porni din nou mai întărâtat:
— Iacă s'a făcut colectiv. Dar de ce nu sunteţi cu toţii acolo ? Ce mai aşteptaţi ? N'aveţi încredere în cuvântul Partidului ? Apoi atunci nu vă mai spuneţi comunişti şi gata-i povestea ! Dar nici aşa, să predicaţi apă şi să beţi vin.
— Ehei, Toma ! Nu te repezi. Am avut şi noi necazurile noastre, n'ai de unde le cunoaşte. '
— Necazuri, — continuă Toma — Aceasta se chiamă individualism, — necazurile noastre — tovarăşi. Prin sat se spune că gospodăria merge slab, colectiviştii tot aşa spun. Apoi pe voi nu vă doare inima deloc? Ia, oameni gospodari ca voi aţi rămas pe dinafară şi i-aţi lăsat pe alţii : las să încerce ei, apoi om vedea ce-a mai fi. Hei, ce mai comunişti! Dar dacă v'ar pune cineva la zid şi-ar trage în voi — bătrânul Istrate ştie ! — ori v'ar rupe oasele'n bătăi, ori v'ar închide pe ani lungi, ce-aţi face, spuneţi, ce-aţi face? Şi încă vă miraţi că nu-i cutare şi cutare la cooperativă, că păşunea-i neîngrijită, că nu-s lemne, că peste deal nu mai poţi trece cu carul să-ţi aduci tuleii de pe loc. Vă miraţi că merge colectivul slab! Cum să nu meargă dacă cine trebue să-1 ducă înainte se ţine la coadă, ascuns după poalele muierii, cu urechea la ce vântură chiaburii prin sat. Asta-i foarte ruşinos pentru organizaţia noastră, tovarăşi...
— Aha, piaptănă-i bine !   — strigă Istrate, ridicându-şi pumnul cu cârja
în aer.
:— Am vrut şi eu să zic de asta ! — sări Toader Covrig, aşezat drept sub lampă, clătinându-şi claia ciufulită de păr cărunt, ridicându-se puţintel de pe scaun.
— Stai tovarăşe, că încă n'am terminat, — spuse Toma, întinzând mâna înainte. Eu, fraţilor, când am mers în armată, mi-am dat seama că nu ştiam mai nimic. Aş fi putut rămâne acolo, dar nu mă lăsa inima... Multe mi s'au luminat în cap acolo. De aceea eu mă mir şi vă întreb : cum de-a ajuns Văsieş chiabur ? Iacă, aici-i Ştefan Rusu, şi Boroş şi voi toţi : judecaţi bine dacă omul ăsta este chiabur sau nu... Asta trebue hotărîtă şi te rog să treci întrebarea mea la raion, tovarăşe secretar. Să vină comisie şi să cerceteze ! Eu spun că Văsieş aşa nu-i chiabur cum nu-s eu !... Are bucate multe ? Dar cine în sat mai lucrează ca el ? Cine lucrează după carte ca el ? Cine-i primul la sămănat ? A ţinut slugi vreodată, a exploatat ? nu... spuneţi voi, că-1 cunoaşteţi mai bine poate. A tocmit un om, cum scrie la lege, când a fost bolnav. Ce om ? Pe Pista Căldărar. Intrebaţi-1 dacă nu i-a plătit cum nu se putea mai bine...
— Eu demult am zis asta, strigă dela locul lui Toader Covrig.
— Ei iacă, spuse Toma. Cred că mai sunt şi alţii care judecă tot aşa. L-am întrebat şi pe tovarăşul organizator, mai zilele trecute. Am vorbit eu însumi cu Văsieş şi-am aflat că s'a trimis la judeţeană o scrisoare din sat. Cine a trimis acea scrisoare? Nu ştim. Dar dacă la mijloc se află mâna duşmanului, care a vrut să bage spaima în mijlocaşi ? Vedeţi dar, tovarăşi, câte avem de făcut. Nu mai zic-de întărirea colectivului. Gospodăria, ca să crească, are nevoie de oameni hotărîţi, de comunişti. Hai, să ne hotărîm să punem umărul şi să facem treabă.
126
DUMITRU MIRCEA
De aceea, iacă tovarăşi, ce angajament îmi iau : în cinstea lui 7 Noembrie, eu Toma Găvrilaş, iau hotărîrea de-a mă înscrie în gospodăria colectivă. Atâta am avut de-a spune, tovarăşi.
Cuvântarea lui Toma îi miră pe oameni. II ştiau ei dinainte ca om tăcut care spunea din când în când câte o vorbă grea, dar să lege o cuvântare nu putea.
— Ai văzut ce ne face armata cu tinerii ?  Ii scoate profesori...
— Bine zice... îl tunde hine pe secretar !
— Las că-i trebue.
— Are cineva ceva de spus ? — întrebă Boroş încet.
Se ridică dintre oameni, Melchior. îşi drese mai întâi glasul şi pe urmă
spuse :
— Eu, tovarăşi sunt nou între dumneavoastră, dar comunist sunt cam demult. V'am ascultat, l-am auzit şi pe tovarăşul Găvrilaş... Două lucruri trebue să accentuez din ce-a spus dânsul : mai întâi, întărirea organizaţiei noastre. Cum s'o facem, tovarăşi ? Iată cum : întâi şi'ntâi să ne strângem toate forţele laolaltă, să nu mai fim împrăştiaţi. Aşa, umăr la umăr să pornim la luptă împotriva duşmanului care a profitat, se vede, de slăbiciunile noastre. Şi să purcedem neîntârziat, cu cât mai repede, cu atât mai bine, la un studiu sistematic. Să cunoaştem cât se poate de bine învăţătura minunată a marilor noştri dascăli. Când o vom cunoaşte, nu ne vor speria niciun fel de greutăţi, pentrucă vom fi siguri de izbândă. Vom şti astfel să ne aşezăm pretutindeni în frunte şi mai ales vom şti să luptăm împotriva duşmanului. Acest duşman, aici chiaburii, în oraşe foştii exploatatori, devin din ce în ce mai înverşunaţi. In satul nostru chiaburii hălăduiesc în voia lor... lansează zvonuri, atrag oamenii spre ei... sabotează colectările. Iar noi, după cum văd eu, în loc să ne ocupăm de adevăraţii duşmani, uităm de principialitate şi ne năpustim asupra mijlocaşilor. Tovarăşul Găvrilaş are dreptate : problema aceasta trebue serios cercetată. Asta-i prima noastră datorie : lupta necruţătoare împotriva duşmanului.
In al doilea rând, tovarăşi, să luptăm pentru întărirea gospodăriei colective. Intr'adevăr : ce vă sperie, tovarăşi ? Sau care-i pricina rămânerii unora pe dinafară ? Haideţi acolo, fără teamă, şi o să vedeţi ce treabă se poate face când suntem uniţi şi hotărîţi cum le stă bine unor comunişti. Iar după noi fiţi siguri că vor veni şi alţi. Satul se uită la noi, să vadă ce facem. Aşa tovarăşi. Iar eu îmi mu angajamentul să sprijin orice iniţiativă bună a organizaţiei şi să ajut din toate puterile.
Melchior se aşeză liniştit la loc. Câţiva oameni aplaudară cuvântarea lui. Cei mai mulţi îl priveau însă cu interes. Boroş se ridică în picioare şi spuse :
— Am auzit aici multe lucruri. S'au cercetat cu deamănuntul unele lipsuri ale organizaţiei şi nu putem zice că ce s'a spus nu-i cu dreptate. Cu însămânţă-rile-i aşa, cu colectivul e aşa, cu mine-i aşa... Dar greşeli dacă sunt, apoi nu-s din vina noastră. Raionul...
— Iar raionul, tovarăşe Boroş ? De ce le pui toate în spinarea raionului ? Ce, are să vie tovarăşul secretar raional să-ţi samene grâul ?
— Asta aşa-i, se auzi ascuţit glasul lui Ştefan Rusu. Numai de coada raionului te ţii, parcă ţi-ar fi frică să păşeşti singur... Nici afară nu te duci fără să întrebi la raion. Are dreptate Toma.
In sală isbucniră râsete. La lumina lămpii atârnate în tavan, înecată de fum, se văzu cum faţa lui Boroş devine roşie, cum îi tremură nările, stăpânindu-se
— Tu, Ştefane, să taci ; să taci că şi la tine-i calea mânzului. Cine-i de vină cu însămânţările, cu păşunea, cu drumul ? Dar cu Văsieş ? Tu să taci...
— Ba de ce să tacă ? — strigă Toader Covrig, ridicându-se cât era.de lung, până la grindă. Lasă s'auzim. Pe Ştefan tot tu l-ai pus să clocească; „las că fac
PÂINE ALBĂ
127
eu că dreg eu. Eu cu raionul". Aşa cum ai spus, Toma. La noi în şedinţe nu mai făceam nimic, ne mâneam din gură... Vai de capul nostru. De-aia satul s'a împărţit în două : colectivul şi ăştilalţi. Ei cu ei şi noi cu noi. Dar el trebue să fie tina. Aşa-i bine. Din partea mea, eu mă duc după Toma, demult am zis. Aici-s, si-o să vedeţi !... Iar tu, nu te ascunde, să nu te ascunzi. Dracu ştie ce te-a tras asa înapoi ? Doar erai mai bărbat anii trecuţi. Tu să te pui pe roate că de nu, stim noi ce să facem cu tine !...
Toader Covrig se aşeză la locul lui, se sculă apoi imediat şi-şi aprinse ţigara dela lampa atârnată sus.
_ Ia te uită, mie mi-ar trebui scară, spuse Georgică, vânzătorul dela cooperativă, izbucnind în râs. La acele vorbe se ridică bătrânul Istrate :
— Măi, feciori, lăsaţi glumele. Ne-am adunat aici să discutăm ce avem de făcut, nu să...
— Nu ne prea ţinem de asta, spuse Boroş. Am alunecat şi vă chem la ordinea de zi.
— Uite ce-i, tovarăşe secretar, spuse bătrânul. Eu atâta spun: şi tu şi noi ne-am lăsat pe coadă... Iacă, Toma şi Toader intră în colectiv. Mi se pare mie că sunt aici destui care în cinstea sărbătorii ar trebui să-şi facă autocritica, să-şi îndrepte munca şi să vadă nu cumva ar trebui urmaţi ? Eu aş vrea să-1 aud pe secretar, şi pe Ştefan, preşedintele comitetului. Că nu-i destul să semnezi acte, să strângi cotizaţii... Nici tu, Ştefane, să stai la masă şi să fugi la telefon... Să vedem ce avem de făcut şi ce vreţi voi să facem de-acum înainte...
Boroş se vedea că nu-i în apele lui. Se sculă dela masă şi începu să se plimbe prin sală, cu mâinile în buzunare. Toma îl urmărea răbdător cu privirea, căutând să ghicească ce se petrece în sufletul secretarului. Se simţi cotit de Melchior care-i şopti la ureche :
— Cred că aşa ceva n'o fi auzit demuit.
— Tovarăşi, zise Boroş. Ce s'a spus în seara asta e drept. Am neglijat munca sau n'am înţeles-o cum trebue. Nu m'aţi ajutat nici voi, ce să ne ascundem. După câte s'au spus în seara asta aici, se vede că avem multe de făcut... Mă rog, am greşit dar totul se poate îndrepta. Nu putem zice însă acum, dintr'odată, uite aşa şi-aşa facem... ori să-ţi iei fuguţa angajament. De aceea acum e greu să luăm o hotărîre mare, deşi eu văd că trebuie să mă schimb şi mă voi strădui să mă schimb.
— Hei, fiţi-ar gura de aur ! îl întrerupse Covrig.
— De-aceea eu propun să ne adunăm biroul de partid lărgit într'o seară şi să vedem ce-i de făcut. Bine ?
, Ieşind dela şedinţă, Toma se despărţi de Melchior care avea de mers cu trenul la raion şi făcu drumui spre casă cu Toader Covrig. Lui Toma îi stătea pe limbă să-1 întrebe pe Toader pentru ce n'a intrat în colectiv, când acesta, parcă ghi-cindu-i gândul, rupse tăcerea cu glasul lui gros, cumpănindu-şi statura uriaşă.
— Eu, măi Toma, atunci aşi fi intrat, dar mă pusese dracul să-mi vând boii. La statut scria negru pe alb : cine şi-a vândut vitele de lucru trebuie să le cumpere. Eu nu pot să dau boii în rate pe patru ani, cum scrie la statut, căci acolo trebue vite de muncă. Nu poţi ara în rate, aşa-i ? Banii i-am băgat jumătate în casă, mi-am făcut şi eu casă nouă... să am pe când îmi vine feciorul din armată. Să-1 însor cum se cade, că atâta fecior am... Acuma am banii în ladă, cumpăr boii din târg, şi mă duc la colectiv. Aşa m'am socotit eu...
Auzinclu-1 cum vorbeşte, cu câtă inimă deschisă le spune, Toma începu să se uite cu ochi miraţi la Toader Covrig. ,,E un om de treabă badea Toader". De aceea socoti să mai afle câte ceva dela el.
128
DUMITRU MIRCEA
— Ce poate fi cu Boroş, tovarăşe ? îl întrebă Toma. Doar eu l-am lăsat un secretar clasa'ntâi...
— Măi, feciorule... nu ştiu ce să zic... De-un an, nu mai merge cum ar trebui. Scârţâie. Eu cred că toate i se trag din două pricini : una, bătaia pe care a luat-o...
— Ce bătaie ? întrerupse Toma.
— Să fie un an de-atunci. Venea odată dela tren, noaptea. Cine anume 1-a bătut, nu s'a aflat. L-au sdrobit... era să moară omul. Pe urmă au început să-i vină pe poştă scrisori de ameninţare... S'o fi speriat el cum s'o fi speriat, dar nevasta a început să-i facă zile fripte... Asta-i a doua pricină : nevasta. Şi-i mare... iar lui Boroş i-e dragă. Ei, omu-i om... altul poate i-ar fi tras câţiva pumni. Şi a lăsat-o mai moale... De-aia am ajuns noi cum am ajuns. Noi facem ce facem, dar puterea ne stă în secretar...
— Puterea e în noi, în partid, tovarăşe. Noi trebue să-1 ajutăm şi pe secretar. El singur nu poate face nimic.
— Ei, mă rog... aşa-i. Ce să facem ? O să vedem de-acum încolo.
8
Gospodăria agricolă colectivă „Drumul socialismului" luase fiinţă în primăvara anului 1950. Era sat mare Plopşorul şi sat de gospodari buni, cu pământ bun şi mult. Era şi sărăcime multă, toată împroprietărită din moşia lui Corlea Nicodim, fratele chiaburului Corlea Dumitru. Nicodim cumpărase moşia, cu acareturi cu tot, dela grof, în 1920. Luase dela bancă împrumut un milion de lei, mai avusese şi el, şi-o cumpără. Aşa se făcuse că în Plopşor nu mai fu de unde să se împartă pământ sărăcimii. Li s'a scos câtorva ochii cu un iugăr şi jumătate. In câţiva ani, sărăcimea 1-a scos pe Nicodim Corlea din datorii, 1-a făcut stăpân pe avere şi pe sat în locul lui Banfi care petrecea acum la Budapesta... Au tras-o plopşorenii un sfert de veac până i-a venit rândul şi lui Nicodim... îndată după 23 August, prin Septembrie, a luat fiinţă celula de partid în sat, în frunte cu Boroş, proaspăt venit din război. S'au oprit în faţa porţii şi l-au poftit pe Nicodim să nu mai calce pe-acolo. Cele patrusute nouăzeci de hectare urmau să fie împărţite la oameni, vitele, uneltele, acareturile treceau la stat. Nicodim Corlea muri peste câţiva ani, iar feciorii lui — unul murise în Finlanda, încorporat în formaţiile S. S. fiind trimis la o şcoală de ofiţeri în Germania — iar ceilalţi doi — fugiră peste graniţă, ducând cu ei pe vărul lor, Mihăilă, fiul lui Corlea Dumitru. Toţi trei se înrolaseră în Legiunea Streină franceză şi-au plecat pe front în Viet-Nam. Din cauza asta, Corlea Dumitru, chiaburul, avea multă amărăciune şi-i ura îndoit pe comunişti. Rămăsese cu două fete. „Mi se stinge viaţa" — spunea el cui voia să-1 asculte, clătinând din cap şi scuturându-şi trupul subţire ca o trestie ,uscat vrej. Din când în când, mărul lui Adam, ascuţit şi zvârlit în afară ca un deget îndoit vârît sub piele, i se zbătea în sughiţuri de plâns.
S'a făcut reforma agrară. Boroş, ca flăcău se dovedise ager şi bun de muncă, fusese în repetate rânduri lăudat la plasă. Dar după ce prinse, cum spuneau oamenii, chiag, începu s'o lase mai moale. Chiar şi el spunea : „mi-am. crescut câpva comunişti de nădejde ; eu am ostenit de-acum". Se însura şi se văzu dintr'odată că-i place casa mai mult decât treburile Partidului. Nevasta, oacheşă, cu sprincene subţiri, iute la gură şi la trup îl îmbrobodi atât de bine, încât în ultimul timp, avu multe de ascultat dela centru... Ba, decând primise acea bătaie soră cu moartea şi pe urmă scrisori ameninţătoare, o lăsase cu totul moale. Se iuţea o vreme, pe urmă cădea parcă îndărăt. Şi odată cu el, satul. Totuşi gospodăria luă fiinţă : mai întâi dintr'o întovărăşire a celor împroprietăriţi, ce-i drept, nu toţi, pe urmă Grigore Voivod, cel care lupta mai mult pentru colectiv, Toader Sfârla, fost luptător în Di-
PÂINE ALBA
• •   Iloria  Cloşca şi Crisan, Boroş şi alţii se gândiră să folosească într'un fel V1   eturile arătoase ale lui Nicodim şi cele cinci sute de hectare rămase după ultima 3     nriere din 1949  La reforma agrară, din cele aproape cinci sute de hectare 6T avusese  Măria sa" - asa pretindea Nicodim să i se spună în sat - aproape iită rămăsese proprietatea satului, adică cincizeci de hectare trecea la comuna, °   tru nevoile ei  25 la scoală şi vreo 20 pentru biserică. Aşa hotărâse adunarea Phstească si Comitetul sătesc pentru Reforma agrară. Pe urmă, odată cu înfiin-t ren pospodăriei colective, întreagă averea a trecut în folosinţa colectiviştilor. Pe tunci se credea de către unii că gospodăriile colective se întăresc prin înzestrarea lor cu oământ mult... S'a văzut mai târziu că-i greşeală, atunci când colectiviştii n'au'răzbit cu munca, i-a copleşit şi în loc să dobândească au pierdut. In Plonsor s'a format mai întâi întovărăşirea, pe urmă s'a început o campanie puternică 'pentru înfiinţarea gospodăriei. Judeţeană de partid punea preţ deosebit pe Plopşor S'au scris la început 15 familii, în majoritate foşti luptători şi prizonieri în Uniunea Sovietică, toţi săraci... Pe urmă, cu greu, aduşi după multă munca, au început să vină mijlocaşii, mai ales în urma rezultatelor pe care le-a dat întovărăşirea şi atraşi de faptul că gospodăria avea foarte mult pământ. Gospodăria colectivă s'a văzut stăpână pe aproape trei sute de hectare. Corlea Dumitru şi ceilalţi chiaburi din sat se luptau în felul lor... şi au pus la cale unele lucruri printre care şi bătaia lui Boroş. într'un fel le-a reuşit: mulţi dintre membru de partid n'au intrat. Printre ei si Boroş. Cei intraţi, patruzeci şi cinci de familii, s'au uitat cruciş şi-au dat mult de furcă lui Grigore Voivod, cât mai ales organelor partidului' Şi nu mult lipsise ca să se adeverească întocmai cuvintele tovarăşului Suciu către Melchior, adică să se desfacă gospodăria.
La intrare, Grigore Voivod îi spuse lui Boroş :
— Hai, măi tovarăşe, ce dracu. Cum poţi să nu intri ?
— Fraţilor n'am ce face deocamdată. Mi se pune muierea curmeziş. „Ma culc pe jos si mor 1" - zice - „te opăresc !" - face... „Te fac de râsul lumii !" -Ce să mă fac ? Spuneţi voi, ce să mă fac? Dacă-mi dezbin familia, ce-are sa zică satul ? „Uite, comuniştii îşi lasă muierile, copiii pentru colectiv. Aşa fac comuniştii". Asta au s'o spună !...
— Dă-i si tu câteva după ceafă ! — îl sfătuise Covrig.
— Asta nu se cade unui secretar, mugi înfundat Boroş, cu capul în pământ. A fost multă greutate la început. Şi cu ce mergeau înainte, parcă mai multe
greutăţi so iveau. Grigore Voivod, fără o mână, nu putea prea multe, mai ales ca era blând la vorbă şi neiubitor de sfadă. Iar Toader Sfârla ales secretar al organizaţiei de Partid din gospodărie, nu putea face faţă, oricât se zbătea... Lipsita de 20 de comunişti care nu intraseră, gospodăria se ţâra încet, ca un om bolnav de picioare.
Toma înţelegea bine toate acestea. „Trebue oameni hotărîţi acolo" — îşi zicea el mereu ' mai ales noaptea, zvârcolindu-se în pat, când într'o parte, când într'alta. „Bine spunea tovarăşul Melchior. Dac'am intra comuniştii, pe urma ceilalţi mai "săraci, cu tragere de inimă, că-i lipsă mare de braţe. Bun ar fi şi Gherasim ; e cm harnic si săritor, cam înapoiat el — asta-i şi din vina mea, se judeca el nu'fără asprime — dar săritor. Ii place să muncească. Ei, dar cum sa-i tragi? Toţi sar cu cooperativa, cu lemnele, cu Boroş, cu colectivul care merge prost... Fă, Toma, dacă poţi".
Uneori îl încerca părerea de rău după viaţa de militar. Poate ar fi ajuns chiar ofiţer. De bună seamă locotenentul Motronea se gândea la asta. Cate nu învăţase'la armată? In primul rând ştia să se descurce în treburile politicii, şi deci,' în treburi de Stat. Se vedea asta în felul cum îl întrebau şi il ascultau oamenii, chiar şi Gherasim, când vorbise acasă despre frontul păcii şi despre alegenle
9 — Viaţa Românească — c. 750
130
DUMITRU MIRCEA
din 3 Decembrie. „Ei, bată-te, Toma, vorbeşti ca un potracăn !" îi bătuse pe umăr vecinul, fratele lui Sfârla. învăţase la armată cum se conduce un cerc de studii, învăţase football şi alte sporturi şi-şi pusese ochi pe un loc unde la primăvară va face teren. Hotărîrea lui de-a intra în colectiv n'o spusese decât lui Pista şi la şedinţa aceea. Un lucru îmbucurător fusese că încă în sat nu se ştia : deci se păstra secretul de partid cu toate slăbiciunile organizaţiei... când va fi să intre, atunci da, să se afle. Până atunci, trebuia să ştie numai partidul.
In cinstea zilei de 7 Noembrie, colectiviştii la îndemnul lui Melchior hotărîră împărţirea veniturilor. Nu se împărţea totul însă : de pildă, banii pentru sfecla de zahăr care nu fusese toată culeasă şi o parte din furaje. Restul se împărţea. Reveneau câte 3 kilograme şi jumătate de grâu la zi-muncă, 5 de cucuruz, unul de cartofi, unul de orz, două de fân şi un snop de coceni ; ceapa, morcovii şi celelalte legume pieriseră de secetă ; varza deasemenea, neudată la timp crescuse sălbatecă, parcă. Unii spuneau că sămânţa fusese proastă, dar s'a adeverit că nu. Corlea Dumitru, chiaburul, avea pe vale grădină de zarzavat. Cumpărase sămânţa din acelaş loc cu colectivul şi avea o varză straşnică. Râdea de colectivişti şi spunea cu vorba lui zmârcită, bâlbâită :
— Ie-ie-ieu şti-ştiu c-c-cum să lucru.
Se puseră steaguri peste tot, se scriseră lozinci, toate cu litera S şi N întoarse, ceeace-1 supără pe Toma, se făcură ghirlande din viţe de brad rupte dela biserică, deşi clopotarul se împotrivise strigând răguşit că-i distrug -brazii. Cei şase romi din colectiv, cu copiii lor, înjghebaseră o bandă tuciurie de lăutari care cântau înfocat. Ţambalul lui Titirez chiţcăia cuprins de drag iar gorduna afumată a lui Achim bătrânul, uruia gros şi fornăit ca un taur cu belciugul prea strâns, în timp. ce Achim îşi holba ochii mari, negri cu alb, încrucişaţi spre nasul coroiat ad-mirându-1 parcă, şi scuipa ascuţit în lături, pe lângă pipa lungă-lungă, arcuită în jos şi bălăbănindu-se pe piept. '
Primul fu strigat Toader Sfârla, secretarul. Toader cu femeia, cu o fată şi un flăcăiaş de 16 ani, făcuse din primăvară până în toamnă patru sute douăsprezece zile şi lua deci 1442 kgr de grâu, 2.060 de porumb, 412 kgr. de cartofi, 412 de orz, fân şi coceni. Trebuiră patru care să fie încărcate zdravăn, cu rudiţe, pentru a duce atâta iosag. Toader Sfârla fiind ales în prezidiu nu putu să plece. îmbujorat de mândrie, rotindu-se ca un cocoş, scuturându-şi capul plin de importanţă, Toader sui pe saci cei şase copii mai mărunţei, împrejurul nevestei, ca puii pe lângă cloşcă. Flăcăii pocniră din bicele lungi cu pleasna roşie şi cu verigă de alamă la grumazi, boii mari, albi, de pustă, cu coarnele lungi cuprinzând un stânjen între vârfurile împodobite cu cănaci mari şi greoi, cu gâtul înconjurat în zgardă de zurgălăi, se încordară în juguri, roţile ferecate trosniră sub greutate, scrâşnind pe pietrele curţii groteşti şi ieşiră pe poartă. Toma fu primul care bătu în palme. îndată ropotele palmelor late ca maiul asurziră adunarea,,
— De când îi el n'a dus atâta în ogradă ! rosti o vecină de-a lui Sfârla, minunându-se cu palma la gură.
— El duce, c'a avut cu cine lucra ! Ai să vezi ce-or duce alţii! înţepă o femee în care Toma recunoscu pe nevasta lui Mihai Creţu, pe Maria Creţului cum i se spunea. Bărbaţii,unii clătinau din cap, alţi: priveau cu invidie, alţii ţineau privirea în pământ, rezemaţi în bâte şi scuipau plescăind pe lespezi, când încoace, când încolo. Gânju bătrânul, care se aşeza mereu lângă Toma, scuipa totdeauna între cişmele flăcăului, curăţate oglindă, oricât se mişca Toma, ferindu-se.
Ca şi cum s'ar fi adeverit vorbele femeii, urmă la rând altul. Acesta avea numai jumătate ,cât Sfârla. Pe urmă veniră alţii cu o sută şi ceva, cu sub o sută zile muncă. La urmă de tot, Ciurdă, leneşul satului, fu strigat cu cinci şi trei sferturi
PAINE ALBA
13!
zile muncă. Ciurilă, rupt şi flenduros, cu un punct gelatinos veşnic atârnat sub nas, veni smiorcăind să-şi ia sacul cu dobânda.
_ Mi-ajunge, spuse el, căutându-1 din ochi, în hohotul celor adunaţi roată.
_ Ia, vezi, Ciurilă, cât e de greu... încearcă 1
-- Ce să mă necăjesc? să asud până acasă? cine-1 cumpără?
Ciurilă fusese primit în colectiv pentrucă avea un iugăr de loc şi o vacă, rămase moştenire dela un frate al lui care murise de turbare cu un an înainte împreună cu femeia şi un copilaş. Ii zgâriase o pisică şi până să dea de veste, să ajungă la Cluj, fu prea târziu. Muriră la dispensar în Cluj, pe rând, în două zile, chinuindu-se groaznic. Ciurilă le făcu pomeni şi nu se îngriji de nimic pe urmă. Dacă nu vedea un vecin de văcuţă, ar fi murit de foame în grajd. Făcu cerere, sfătuit pare-se de Corlea, chiaburul care vroia să-şi bată joc, fu primit după lungi discuţii şi merse două zile la plug unde, zicea el, îi place. A făcut trei zile muncă. Restul le făcuse ca paznic de zi la arie, pân'a fost prins dormind, cu capul vârît adânc sub stog. Pe urmă n'a mai făcut nimic.
Toate s'ar fi sfârşit cu bine dacă cearta nu şi-ar găsi totdeauna Joc prielnic între leliţe.
Acolo îl găsi şi de data asta. Pe băncile rânduite frumos, în curte — era doar vreme neobişnuit de limpede — şedeau cumetrele care gătite de sărbătoare, care în haine de lucru. Dintr'o dată, în rândurile din mijloc se porn:ră glasuri, şoptite mai întâi, clin ce în ce mai repezite pe urmă. Capetele celor dinainte se întoarseră înapoi, lăsând în plata cerului pe Melchior care îşi dregea glasul să închee adunarea. Organizatorul de partid tuşi zadarnic de câteva ori, cumpănindu-şi de pe un picior pe altul trupul îndesat ca un sac plin cu grăunţe. Cercul din jurul lui Ciurilă, care îşi răsucea tacticos o ţigară, se sparse, atras de glasurile iuţi ca limbile de flacără... In curând se făcu îngrămădeală şi pe cât creştea îngrămădeala, pe atât se ascuţeau cele două duşmance, strâmbându-se una către alta, agitând pumnii rotunzi şi potrivindu-şi iute, mânios, năfrămile pe conduri.
Gâlceava pornise din nimic, adică din ceva ce se putea trece uşor. Muierile se pricep însă la o treabă ca asta, aşa cum se pricepe vântul care suflă, parcă jucându-se, cu un muc de ţigară scăpat pe un braţ de fân... Se întoarce, se suceşte, dă câte-o aripă, se duce şi iar vine, parcă râzându-şi că iese o atât de mică şuviţă de fum albăstruie... Se joacă, aşa, ascuţindu-se din ce în ce până izbucneşte o limbuţă firavă şi-apoi, înmulţindu-o, face pălălaie...
— Puţin îmi vine ! zise Maria Creţului, al cărei bărbat era potolit şi chinuit, veşnic bolnav.
— Cât îşi vine, atâta-ţi iei 1 — răspunse nevasta brigadierului Fodor, cel ce pierduse carnetul cu zilele-muncă.
Maria Creţului se foi pe bancă, parcă făcându-şi loc. Răsuflă odată, cercetă cu luare aminte spatele nevestei lui Fodor care sta în faţa ei şi spuse mormăind, dar ca s'o audă :
— Aşa vorbesc unii, uşor. Parcă s'ar şterge la nas... Dar uită că de-şi ridică poala prea sus...
Nevasta lui Fodor brigadierul, Crucită, se întoarse pe jumătate :
— Stim noi cine-şi ridică poala sus.
— C'apoi tu când stai sub patrafir nu-1 cruceşti pe popa ?!
— Nu zău, c'al meu nu-i beteag, nu-i vătămat...
— Nu-i beteag, nu-i vătămat! o îngână Maria Creţului. Da să facă vătă-mătură, ştie ? De ce i-a pus lui Sfârla atâta şi mie atâta ?
— Dac'a lucrat omul, ce vrei ? Nu s'a tăvălit prin iarbă cum fac unii şi
alţii !
— Cine s'a tăvălit, tu ?
132
DUMITRU MIRCEA
Crucită lui Fodor îşi întoarse înainte faţa cu nasul cârn şi cu ochii sfredelitori. Ridică din umeri şi mârâi repede-repede, parcă din morişcă :
— Iepele cu şoricariţă ? Cu mătrici la coadă ?
Maria Creţului o înghionti pe Crucită în spate, destul de tare. Crucită icni scurt şi se întoarse răstit.
— De ce mă faci iapă, tu ? Ha ? — i-o luă Maria înainte.
— Da ce ? Cum să-ţi zic ? Sfântă Fecioară ? Că toată vara ai umblat aşa, lela, ca o căţea care se freacă de dor cu târtiţa de pământ.
— Inchide-ţi gura, Crucită ! — ameninţă Maria Creţului, închizând un ochi şi ridicând un deget a grijă în sus. Cine-i de vină că nevătămatu-tâu a pierdut carnetul ? Ha ! Cine-i ?
Cuvintele începură să devină iuţi, aprige, din ce în ce mai repezi. Vecinele se întoarseră pe jumătate. Cercul din jurul lui Ciurilă nu se mişca. Printre celălalte glasuri, cearta femeilor se pierdea ca un zbârnâit subţire, în vuietul vântului.
— Las'că ştie lumea cât s'a lucrat! — îşi apără Crucită bărbatul care încurcase zilele-muncă.
— Tare bine ştie ! de-aia am eu 52 de zile ! Sufleţelul tău, — vedea-l-aş lat... el mi-a mâncat munculiţă.
— Munculiiiţa ? o îngână Crucită, ţuguindu-şi buzele. Apoi, parcă adun-cându-şi aminte, ţipă scurt: nu blestema, c'acuşi te spurc !
— Vai de mine ! Ce să blestem ? Dac'aş avea o putere l-aşi făta de pământ să-i dea borhăile pe nas. Asta i-aşi face-o !
— încearcă. Trânteşti tu destui, da cine-i dedesupt ?
Maria Creţului se mişcă iute pe scaun şi-apoi se săltă încovoindu-şi mijlocul spre Crucită. Răsuflarea ei întretăiată o ardea pe Crucită în obraz :
— Tu, bestie !... Cine umblă cu limba scoasă după hăndrălăi, ha ?
Cuvintele se întăriseră, se făcuseră strigăte scurte, iuţi. Oamenii de pe băncile din faţă cărniră gâtul înapoi, din cercul lui Ciurilă se întoarseră feţe întrebătoare :
— Să nu mă spurci, tu, strigă Crucită. Ce ţi-am făcut ? Martoră-i lumea.
— Da, da, martoră-i lumea ! Apoi martoră să fie ! Cine mi-a furat mie zilele ? Apoi pentru cine-am lucrat eu ? Mânca-l-ar viermii.
— Nu blestema !
— Cine 1-a pus pe mângalăul tău brigadier ? Cine ? Crepare-ar cine 1-a pus cu el cu tot! Stă (aici Maria Creţului se ridică de tot în picioare), pune mâinele'n şold, iac'aşa, se uită ţanţoş ca un curcan. „De ce nu faci aşa, aşa, altfel" 0 Bate din gură, stă ca un strajameşter, dar mâna n'o pune ! Nu s'a rupt ca noi, dar zilele-i merg. Ţi-ai umplut podul de bucate... Şi încă te'mbălezi şi te spurci ! Neobrăzata 1
— Dacă nu-ţi place, de ce-ai intrat ?
— Cam fost proastă, de-aia ! Că l'am ascultat pe bolândul ăsta ! ţipă Maria Creţului zvârlind braţul înapoi, fără să se uite într'acolo, cu un gest atât de puternic încât i se descheiară câţiva nasturi dela cămaşe şi-i zbucni afară o dungă molcică de carne albă. — Pe ăsta l-am ascultat! Am ieşit din căsuţa mea, din cuibul meu, din averuşca mea — ţipa Maria, înnecându-se, stupind cum vorbea — ca s'ajung la porunca nu ştiu cui, la comanda citurilor, în gura căţelelor ! Proastă ce-am fost, măgăriţă ce-am fost...
Ţipetele acestora atraseră în cerc câţiva bărbaţi printre care şi Mihai Creţu.
— Ce-i aici ? — întrebă el cu glas răguşit. Ţine-ţi gura, Marie i
— Tu nu te-amesteca şi lasă-mă să mă răcoresc! Să mă răcoresc! Tur-bare-aţi să turbaţi de fătălăi ! La ce ne-am omorât toată vara, la ce ? Nu ni se dă dreptul, ni se scoate ochii, na ! Asta ţi-e partea. Acuma ce să mănânc, ce să dau la porci ?... Fac aşa şi-aşa cu voi, capete goale, proştilor!...
PÂINE ALBA
133
_ Hei, hei, nevastă ! — mârâi cineva. Nu vorbi împotriva colectivului că
te ia dracul de fuste şi tot prin urzici dă cu tine.
.__Las'o să zică, ce te bagi ? n'are dreptate ?
începură vorbele să se amestece, să cuprindă oamenii. Cei dela masa prezidiului se amestecară printre lume ţintind locul cu pricina. Doi bărbaţi, ţinandu-se de piept căutau să-şi dovedească cine ştie ce şi nereuşind, strigau unul la altul, care de care mai puternic. In acea clipă, la un semn al lui Pista Căldărar, banda de lăutari începu un cântec vesel şi săltăreţ de te furnica prin tălpi. Câţiva flăcăi chiuiră, acoperind glasurile.
— Aţi adus muzică ! Aţi adus oameni de pe sate. Să vadă 1 Apoi, să vadă.1 strigă Maria Creţului, roşie ca o pătlăgică, cu o mână încleştată pe bluza Cruciţei care degeaba se chinuia să i-o desfacă. Muzică 1 Ce muzică dacă ţi se rupe inima, dacă ţi se rupe sufletul... Şi tu să nu mai zici, să nu mai mârâi, bestie — scrâşnea ea spre Crucită, te sfarm, auz; ?
Cu mare greutate gâlceava se sfârşi. Mihai Creţu nu se mai putu stăpâni şi-i trânti nevestei un pumn sub conciu, deşi, Melchior venit acolo, încercase să-1 oprească.
— Taci, spurcato ! Nu mă băga'n păcat. Marş acasă !
Cu spume la gură, cu haina desfăcută în lături ca două uşi negre, de dulap, cu cămaşa deschisă pe jumătate, potrivindu-şi când într'o parte când într'alta năframa pe cap, Maria ieşi repede pe poartă, încruntată şi neagră de furie. In urma ei păşea agale Mihai Creţu, sprijin;'ndu-se încovoiat de spinare în cârjă. Brigadierul Fodor, cu destulă vină, se foia încoace şi încolo înaintea nevestei care plângea cu sughiţuri, lovindu-1 cu pumnul mic în pieptul lat cât un perete :
— Măgarule, ţapule ! Diavole ! Asta-i din pricina ta, dintr'a ta. Să nu te mai ştiu brigadier că te opăresc !
Toma ascultase cu luare aminte tot ce se spusese la adunare : şi povestea cu legumele, şi cu lucrul de mântuială, şi cu orzul, şi cu cei care, în loc să muncească în colectiv sburau pe dealuri, muncind la chiaburi pentru bani. Cei mai mulţi, nemulţumiţi de cât au luat, deşi recoltele fuseseră mai mari ca ale individualilor, îşi bănuiau că intraseră. Toma îi asculta cum vorbesc :
— Am făcut o sută de zile muncă... Mi-am dat la colectiv patru iugăre, două vaci, carul şi celelalte. Cu ce m'am ales?... Abia am s'o scot din iarnă.
— Colectiv ne-a trebuit! l-am ascultat pe ăştia... Iovi-i-ar dubala ! Ei s'au pus în frunte, stau în birou şi tu crapă pe brazdă... Când s'au împărţit cartofii, că nu încăpeau în pivniţă, mie mi-au dat din cei mărunţi. ,,Cum vin din câmp" zicea Fodor. Dar el, mama lui, a ştiut să aleagă locul de unde să-şi ducă. De pe vale; acolo erau cartofi tot ca pumnul şi mai mari. Apoi asta-i dreptate?
In Toma se aduna amărăciunea pic cu pic, cum se adună apa într'un ciubăr pus la streaşină. Când a început cearta femeilor a strâns din dinţi, ascultându-le, a scrâşnit, şi-a mormăit pentru sine ;
— Iepe nărăvaşe 1 Le-ar place să stea prăvălite şi să le îndoape bine cu bunătăţi ! Să plesnească de îmbuibeală... Eh, ce mână trebue aici !
Mergând spre casă cu Gherasim alături, tăcea ascultând cum vorbea cu vecinul de una de alta. Când intrară pe poartă, Gherasim zise :
— Şi-apoi să mergi acolo, cu ei. Da'că mai bine mă dau cu capul în fântână 1
9
In ziua de şapte Noembrie se făcu serbare la şcoală, urmată de horă. Copiii cântară coruri de-ale lor, spuseră poezii şi jucară o piesă pionierească. Toma stătea într'un colţ, fumând din când în când, strâns între oameni ca între saci. Pe nesimţite sala de clasă împodobită cu desene de-ale copiilor, cu tablouri didactice şi cu tabla
134
DUMITRU MIRCEA
■sură, atârnată în peretele din faţă, deveni caldă ca un cazan înfierbântat unde se simţea miros de trupuri, de unsori ieftine muiereşti şi fum acru, iute, de tutun uscat, cultivat de oameni şi răsucit în gazetă.
Curând serbarea se sfârşi. Directorul şcolii, cărunt, cu ochelari, ţinu o scurtă cuvântare de încheiere, mulţumi adunării şi cuprinse în câteva fraze însemnătatea zilei de 7 Noembrie. Mai pe larg, vorbise la început Boroş secretarul.
Afară în curtea şcolii, aşezaţi pe trei bănci, lăutarii, împrejur tineret. începu jocul. Toma nu intră, simţindu-şi picioarele grele şi căutând să-şi amintească, urmărind perechile, figurile de dans. Mare jucăuş nu fusese el niciodată. Mai degrabă stătea deoparte şi sTătuia cu oamenii vârstnici. Când se sparse hora. tineretul se împrăştie, hârjonindu-se. Cristea Moldovan, colectivistul, fugea după o fată care se svântura iute printre oameni, strigând „nu-1 lăsaţi, ţineţi-1, vrea să-mi ia nă-frămuţa !" Toma recunoscu pe Valeria, fata lui Pavel stuparul şi se miră cât crescuse. O lăsase fetişcană de şaptesprezece ani, abia intrată în horă, năltuţă şi subţirică. In doi ani Valeria se împlinise la trup, rotunjind piept şi clădindu-se bine. Printre oameni fugea acum o fată sdravănă, roşie la obraz, şerpuind prin aer cu cozile negre. In părul despicat cărare pe cap se înfigea un pieptăn roşu, incrustat pe margine cu pietricele albe de porţelan.
Valeria se opri în dosul lui Toma, rezemându-şi în spatele lui pumnii mici, negri. Intr'unul strângea o batistă. Răsufla greu, fierbinte, în ceafa lui Toma, spu-nându-i rupt, aproape numai în silabe :
— Nu-1... lă-lă-sa, că nu m-mai pot 1 Ţine-1, bădiţă, că-i bolund 1
Cristea se oprise în faţa lui Toma, roşu şi asudat, cu părul bălai scăpat de sub pălărie, intrat în ochi. îşi trecu palma Iată peste obraz şi peste nas, ca să-şi şteargă sudoarea şi gâfâi :
— Toma, fă-mi loc. Dă-te la o parte.
—Nu te da, bădiţă, nu te da ! — îi striga Valeria din spate, iovindu-1 cu pumnul.
Auzind-o cum suflă de greu, abia ţinându-şi sufletul, Toma puse palma în pieptul lui Cristea :
— Las-o măi, să hodinească, ce te-a apucat. Vrei să joci cu mine. Valeria ? — întrebă el, întorcând capul.
— Ihî! Da ţine-1... Ah !
Cristea se repezise în clipa aceea, îi apucase pumnul cu batista şi într'o scăpărare, strâns între degetele Iui noduroase, pistruiate, pumnul fetei se desfăcu. Cristea smulse triumfător ghemotocul de pânză asudată. Valeria îl lovea cu mâna cealaltă peste obraz, în piept, pe unde apuca, se trăgea îndărăt arcuindu-se de spate. Cristea se clătina iute, ferindu-şi faţa de lovituri, râdea întretăiat şi răsufla aspru.
— Na 1 Am zis că ţi-o iau ?
Ochii Valeriei se umeziră cu lacrimi de neputinţă şi de ciudă. Strânse din dinţi, se repezi la mâna lui Cristea şi încercă să-i muşte pumnul închis. Cu mâna liberă flăcăul o propti însă de frunte, îndepărtând-o :
— Asta n'o mai pupi !
Valeria întoarse ochii rugători spre Toma :
— Ajută-mă, bădiţă...
Râzând, Toma apucă braţul lui Cristea, în glumă doar. Strânse uşurel, în-fundându-şi degetele în muşchi şi zise :
— Dă-i-o, Cristea. Nu vezi că-i pare rău ?
— N'o dau. Măcar atâta dela ea.
— Dă-i-o, Cristea, să nu ţi-o iau...
— încearcă...
In clipa următoare mâna lui Cristea fu smulsă în jos şi înapoi, fulgerător.
PÂINE ALBĂ
135
Ceva săgeta ascuţit prin muşchii lui, pornind dela cot şi simţi cum îi furnică prin degete. Tot atunci mâna mare a lui Toma îi desfăcu pumnul, în timp ce cealaltă lucra la cot, de unde plecau repede-repede mătrici, parc'ar fi atins un fir electric. Intr'o clipă batista trecu în pumnul noduros al lui Toma care râdea.
__Dacă umbli cu şmecherii... zise Cristea întunecat, ferindu-şi ochii într'o
parte. Ţine-o sănătos. Şi-aşa tot la tine se uită de-un ceas !
Flăcăul se îndreptă fără să mai scoată un cuvânt şi se amestecă printre ceilalţi. Toma se întoarse spre Valeria, care-1 privea cu ochii mari, albaştri şi senini. Pe buze îi juca un zâmbet ca un fulg, în timp ce nările mici, străvezii, îi tremurau uşor...
_ Ce-i asta ? întrebă el nedumerit. De ce s'a mâniat Cristea ?
Valeria nu răspunse. II privi mai departe cu ochii ei limpezi, umbriţi de gene lungi, încovoiate, apoi şi-i plecă în pământ unde-şi întâlni pantoful care începu să scurme ţărână. In acea clipă zdrăngăniră lăutarii, începând hora. Valeria îl luă de mână, îl strânse uşurel şi-1 trase spre lăutari.
In timp ce jucau, Toma îi simţea braţele tari, muşchii ce-i acopereau coastele si simţea ceva fără seamăn de electric în trupul ei care se legăna uşor, ca o nuia de alun, sc apleca pe sub braţul lui şi se lipea de dânsul mărunţel, în tactul jocului. Privindu-i faţa îmbujorată, cu zâmbetul întins acum pe amândoi obrajii şi'n ochi, Toma se gândi că de bună seamă Valeria aşteptase să joace cu el. „Uite că nici batista n'a cerut-o înapoi, deşi-mi atârnă slobodă în mână" — cugetă el surprins. Când hora se sfârşi iar lăutarii puseră instrumentele deoparte-şi se scormoniră prin buzunare după tutun, Valeria se lipi de pieptul lui Toma, parcă tremurând, anume ca acesta să nu uite a o strânge în braţe. Ca totdeauna şi după obiceiu, Toma o cuprinse săltându-o puţintel în sus. Abia atunci îşi dădu seama ce fată voinică avea la piept. In ureche îi răsună un râs mărunţel şi-1 arse răsuflarea ei fierbinte pe obraz.
— N'ai uitat să joci, şopti fata desiipindu-se de el. Dă-mi să mă şterg.
Ii luă din mână batista buclucaşă, şi-o trecu peste obraz şi-apoi în fugă peste fruntea lui şi i-o puse înapoi în palmă, îndesându-i-o între degete. Toma ar fi vrut să i-o dea, dar Valeria se desprinse de dânsul repede şi se amestecă printre fete. Toate acestea ţinură doar câteva clipe, ele îi fură însă de-ajuns lui Toma ca să înţeleagă că aici ceva era tocmai după obicei. Privi batista cu floricele cusute pe pânză subţire, o puse în buzunar şi-şi aprinse liniştit ţigara. N'avea Toma de unde să ştie că încă înainte de-a pleca el militar, Valeria, utemista cea harnică, îşi legase inima de el, că fetişcana de 17 ani se sbuciuma noaptea în pat, chinuin-du-se cu obrajii aprinşi, cum să facă, cum să-i arate lui Toma, ce se petrece cu dânsa... Valeria suferea durerea dulce a primei iubiri. Pe urmă Toma a plecat în armată iar de-acolo veniseră veşti care umblau îngâmfate prin sat, cum că se va face ofiţer... Valeria a vrut odată să-i scrie, dar, înnecându-se de ruşine, rupse foaia pe care începuse... Şi în inima ei începu să se aşeze hotărîrea renunţării. Se înţelege câtă bucurie avuse Valeria aflând că se întoarce, cât îl aştepta, cât îl aştepta... Iar când 1-a văzut, osos, împlinit, bărbat în toată puterea cuvântului, în Valeria dragostea se aprinse din nou, mai puternică. Da data asta cu puterea fetei de măritat.
Toma n'avea de unde să ştie toate acestea. In ziua aceea o mai jucă de câteva ori, aşa cum ar fi jucat pe oricare alta. Jocul ţinu până spre înserat când de pe coasta oilor, din Râpa Oarbă, noaptea începu să se întindă, cu paşi moi şi negri de umbre, peste sat. Valeria rămase în apropierea lui Toma.
— Vii către casă, bădiţă ? — întrebă ea, alăturându-i-se.
— Vin. Dacă vrei, până acasă te duc...
Valeria strânse din umeri, scuturându-şi pe spate cozile negre.
136
DUMITRU MIRCEA
— De ce să nu vreau ? Dacă-ţi place...
Ochii ei albaştri, umbriţi de înserare, îl învăluiră într'o lumină ciudată, care nu-i scăpă lui Toma. Se simţi nespus de mulţumit. O prinse de mână şi păşind aproape de ea, spuse râzând :
— îmi place... Demult n'am dus o fată spre casă.
Ajunşi în poartă, Toma vru să plece. Valeria însă îl reţinu şi -1 pofti :
— Hai în casă, bădiţă. Să mai stăm de poveşti. Hai, zău...
Curtea lui Pavel Greabu arăta curată. Singura vacă pe care o avea, după statut, se plimba prin ogradă, venită dela adăpatul de seară. Un câine lăţos, ciobănesc, se repezi spre poartă, trăgând de lanţul lui cu inel care aluneca pe sârma întinsă, zornăind sonor. Câinele era rău, se ridica în două picioare, muşca lanţul şi îşi arăta pântecele cu păr pufos, alburiu.
— Astâmpără-te, Hector 1  — strigă Valeria din poartă.
— Straşnic dulău ! — spuse Toma, ţinându-se mereu în partea astalaltă a fetei. La ce dracu-ţi foloseşte dih cinici cISicl r Poate sfâşia oamenii...
— Frate-meu, Nicodim. El îl ţine. Până şi eu mă îngrozesc de el când intru în ogradă. Te dă jos.
— Brrr ! — se înfiora Toma. Nici n'am să mai trec pe aici. Cu aşa sentinelă rămâi nemăritată, glumi el.
— Cui îi trebue nevastă ştie ce să facă ! — râse Valeria, deschizând uşa
casei.
Pavel Greabu stătea la masă, sub lampă şi citea ziarul. Nevastă-sa, leiea Teodosia, o femeie măruntă, negricioasă, bună la inimă. încălzea cina la un foc de vreascuri. Din clipă în clipă deschidea uşiţa sobei, svârlea înlăuntru o mână şi iar se ridica, apucând lingura de coadă.
— Bună seara, gazdelor ! — spuse vesel şi tare Toma. Bucuroşi de oaspeţi?
— Bine-ai venit în casa noastră, Toma. Şezi ! — îl pofti Pavel ridicându-se de după masă şi întinzându-i mâna. Ai isprăvit cu armata ?
— Am isprăvit.
Rotindu-şi privirea prin odaie, Toma băgă de seamă că femeile dispăruseră. Din casa dinainte venea un svon de glasuri şuşotite.
Iată ce vorbeau femeile, în timp ce Pavel se aşeza tăcut la loc :
— De ce-a venit, Valerio ?
— A spus că are de vorbit cu mine, minţi fata cu seninătate.
— Nu-şi găsea altă vreme flăcăul ? Tocmai în vremea cinei ?
— In vremea cinei, şi ce-i ? O să mănânce cu noi, hotărî Valeria, desbră-cându-şi rochia de sărbătoare.
— Vai de mine, tu fată. îndată are să ne vorbească prin sat că l-am omenit, că...
— Ia mai lasă asta, mamă ! Câţi au mai mâncat la noi, activişti şi streini şi... Şi-apoi dacă l-am omenit, ce-i ? Dar dacă l-am adus anume ca să-1 omenesc ! Hai ?  Ce zici ?
Lelea Teodosia clătină din cap şi trecu pragul în odaia cealaltă unde Toma vorbea cu Pavel de-ale lumii, despre ce scria în ziar. Rămasă singură, Valeria îmbrăcă o rochie bună, obişnuită, îşi aranja părul în alt chip. Apăru purtând — spre mirarea Teodosiei — o tavă cu patru păhărele iar între ele o sticlă plină pe jumătate cu un lichid gălbui. Puse tava pe masă şi zise :
— Ca pe un fost secretar U.T.M., pe care-1 înlocuiesc eu, am să te cinstesc, dac'ai venit Ia noi...
Toma o privi surprins din cale afară, dar nu din cauza tăviţei şi a ceeace era pe dânsa.
— Tu, tu eşti secretara Utemeului ? — întrebă el neîncrezător.
PÂINE ALBĂ
137
Valeria umplu păhărelele încet, să nu se verse — îi tremura mâna încetişor — şi-apoi răspunse :
_ Eu. Şi tare ciudă mi-a fost c'ai venit şi n'ai dat pe la noi. Te-ai mulţumit să treci pe la partid.
Toma îşi dădu seama că într'adevăr greşise. S'a dus atunci, în prima zi, şi altădată nu mai clase pe-acolo. La sediu atunci nu era nimeni. Pe urmă căzură asupra lui cu totul şi cu totul alte gânduri. încercă să se scuze cu o gluma :
— Dacă ştiam că asemenea secretar are, nu mă mişcăm dela sediul vostru 1
— Straşnic utemist! — râse Valeria, împingând tăviţa spre dânşii. Pavel ridică paharul încet, ciocni cu Toma, îşi chemă nevasta să ciocnească şi ea şi dădu peste cap paharul, plescăind din limbă. Toma gustă doar pe jumătate :
— Nu-mi place mie să beau, spuse el întâlnind ochii întrebători ai Valeriei. Trecând dela una la alta, Pavel Greabu, frecându-şi chelia lucitoare, îl
întrebă pe Toma :
— Cum de-ai venit acasă, Toma ? N'ai rămas să te faci ofiţer ?
Pe Toma îl supărau aceste întrebări despre ofiţerie cu care fiecare om din sat îl întâmpinase. „Gherasim ăsta a umplut satul I" îşi spunea el morocănos. II privi pe Pavel cu un fel de ciudă şi spuse:
— Dar nici nu m'am gândit la asta... serios... Vedeţi, cum să zic, mi-e drag satul... Poate că de nu era gospodăria, nu veneam.
— Gospodăria ? se miră Pavel.
— Asta m'a adus încoace... Ceva mai frumos nu poţi găsi niciodată 1 Pavel Grebu întoarse capul spre el, cu îndoială.
— Tu, Toma, vorbeşti pentrucă nu ştii. Parc'ai fost mai ieri şi-ai auzit. Ai auzit cum se plâng oamenii de nedreptăţi ?
— Oamenii se plâng, bade Pavele, dar ei ce cred ? Dac'ai făcut colectiv, apoi să te întinzi la umbră şi să dormi ? Ehei, la colectiv trebue muncă, nu şagă, ca la orice lucru mare I  Dumneata cum de ai intrat ?
— Eu ?... Dracu m'a pus... M'a bătut fata asta la cap, până m'a năucit... că ea-i secretară, că ea aşa şi pe dincolo... Eh, mai bine stăteam pe cuibul meu şi gata...
— Iar începi, tată? se amestecă Valeria. Dar n'ai stat pe cuibul dumitale ? Am mers la muncă eu, mama şi Nicodim. Dumneata-ţi puneai plasa pe obraz şi nu te mişcai de lângă albine I
— Apoi asta-i, că de mă mişcăm, ce-am fi băgat pe grumaz, spune ? Spune, fată, ce-am fi făcut ?
— De foame n'am fi murit, spuse Valeria supărată. N'am adus destul dela colectiv ? Cât mai vrei ?
— Adică, dumneata n'ai dus stupii la colectiv ? întrebă Toma. Asta se cheamă încălcare de statut.
— Eh, dădu Pavel din mână. Statut. Dar ce, stupii-s boi, ori vaci, ori iu-găre de pământ ? Nu. Pot să ţiu câţi îmi place. M'am chinuit de mi i-am făcut... mi-s dragi, cum să mă rup de ei ?
— Dacă aşa scrie la statut... el trebue respectat.
— Parcă alţii îl respectă. Şi-apoi, drept să-ţi spun, cine a făcut statutul acela m'a întrebat pe mine? nu m'a întrebat. Aşa că...
Toma se gândea ce să-i răspundă, dar băgă de seamă că Valeria începe să aşeze farfurii pe masă. Se săltă de pe laviţă, îşi căută pălăria şi spuse :
— Iertaţi-mă, eu plec.
— Stai, Toma, spuse Pavel încet, întinzând mâna spre dânsul. Ce-i asta, să ne îaci masa şi muierile de ruşine ? Stai să mai vorbim... Mâine şi-aşa-i sărbătoare, ne mai spui una şi alta. Ia, mai umple-i paharul, Valeria.
138
DUMITRU MIRCEA
După ce mâncară tocăniţa de pui cu castraveciori acri, iar Valeria aşeză pe masă un fagure de miere, Toma întrebat de Pavel începu să povestească. Ceea-ce-1 frământa pe stupar erau două lucruri : războiul care se pregătea m apus şi colectivul. In privinţa războiului, Toma avea multe de spus şi începu să-i arate lui Pavel că primejdia războiului există, dar biruinţa n'are să fie niciodată de partea domnilor. Găci vor fi ăia tari, domnii, dar pe ei îi sapă muncitorii pe dedesubt, aşa cum roade apa sub mal, roade, roade, roade până se prăbuşeşte malul cu vuiet surd şi-1 înghit valurile, fărâmându-1... iar ele apucă drum slobod şi joacă vesel, lucind în soare. Şi-apoi, nici la noi, ăştilalţi, nu se stă cu mâna în sân. Câte se fac acum, nu" s'au făcut în ţara noastră într'o sută de ani. Le-a văzut el cu ochii lui pe unele, c'a umblat în delegaţii, şi la manevre. Iar alăturea cu noi se scoală acuma popoarele. Toate popoarele lumii s'au sculat să oprească prin puterea lor, pră-pestenia dorită de domni. Noi aici ne luptăm să fim tari, să avem de toate, să ajutăm pe alţii. Clădim, facem într'una, ca să avem de toate.
— Se fac, se fac, spuse Pavel a mărit, dar iacă petrol nu-i, sodă nu-i, tabac nu-i când l-ai vrea. Până şi săpunul lipseşte... Apoi ce facem cu ele ?
Pe Toma îl sâcâiau aceste întrebări pe care le auzise şi la aiţii.
— Lasă-1 Toma, se vârî în vorbă Valeria. Crezi că nu i-am spus eu de-o mie de ori ? Parcă nu ştie ? Când am mers la şcoala de Uteme mi-a făcut una...
— Ce ţi-am făcut ? — se apără Pavel. — Eu bolnav, de lucrat n'avea cine, şi ea... hop, i se făcu de şcoală. Şi-apoi dacă mi-ai spus tu, n'am dreptul să vorbesc cu omul ăsta ? Aşa le-ai spus tu ca el ?...
Au dus vorba şi de colectiv, cum ar trebui să meargă. Toma spuse că totul trebue făcut după ştiinţă, oamenii să vină la lucru, nu să-şi piardă vremea ori să-şi lucreze individual cu atelajele gospodăriei, cum s'a întâmplat la ei. Să se ţină socoteala muncii şi să împartă după puteri.
— Dacă ar fi conducerea bună, n'ai zice nimic, spuse Pavel.
— Nu-i vorba numai de ea, ci şi de oameni... spuse Valeria. Degeaba s'a sfărâmat şi badea Grigore şi badea Toader Sfârla, când cu orzul... oamenii n'au venit la lucru şi-acuma dau vina pe conducere. Bună ispravă. Hei, dac'am lucra toţi la colectiv cu inima cu care lucrăm individual, ar sbârnâi treaba... Cum dracu nu se gândesc şi-acuma : să am, să am ca mai 'nainte, să muncească şi să tragă pe alţii după el ? Toţi dau dosurile şi-apoi suduie : colectiv mi-a trebuit. Nişte babe, nu oameni. Ce să facă conducerea cu de-ăştia ?
— Văd că aperi conducerea, dar tu ce-ai făcut ? — o întrebă Toma plă-cându-i s'o audă vorbind.
— Eu ? N'am făcut nimic eu... M'au pus secretară şi nu ştiu de ce. Nu m'a ascultat nimeni. Feciorii şi băietanii mă luau în râs, iar fetele... nişte proaste. N'am făcut nimic, Toma.
— Asta-i rău... Doar te văd desgheţată.
— I-am spus tovarăşului Boroş că nu mai pot... Iacă acu un an. „Te ajutăm noi", zice. Bine, socot. A venit de două-trei ori la şedinţe, îi lua pe băieţi la rost şi-apoi, caută-1. Aşa ne-a fost ajutorul.
Mai sfătuiră ei multe altele. Când plecă Toma spre casă, Valeria ieşi după dânsul la poartă. Acolo îl opri :
— Bine c'ai venit, tu, bădiţă. Nu-i lua cumva Utemeul în primire ?
— Nu, spuse Toma hotărît, dar am să te ajut.
— Şi-aşa-i bine, conveni fata. Ţi-a plăcut la noi ?
— De ce să nu-mi placă ?
— Ai să mai vii ? întrebă ea, abia şoptit.
PAINE ALBA
139
_ Am să mai viu. De-acuma o să ne vedem mai des, des de tot, spuse Toma,
strângându-i mâna. Doar intru în gospodărie... — ...merge cam prost la noi... __Apoi, tocmai de-aia intru, Valeria...
In drum spre casă, Toma nu-şi putu scoate din minte nici chipul gingaş al fetei cu păr negru şi ochi albaştri, nici vorba ei şi-i păru bine c'a fost pe la dânsa ; că tocmai ea îl căutase, îl bucura. Pipăia în buzunar batista încă umedă şi ajuns acasă adormi cu zâmbetul pe buze.
10
îndată după sărbătoarea de 7 Noembrie, de cu dimineaţă, Boroş secretarul iesi în ogradă şi privi cerui. Văzduhul era limpede ca un ochi de copil, fraged parcă. Aerul rece îl înfiora totuşi plăcut, deşi îi scutura umerii. Se lăsase o brumă uşoară, ca o spuză, albă şi gingaşă. Văile păreau ninse iar acoperişurile caselor gătite parcă cu cămăşi noi.
Secretarul vorbise ieri cu Ştefan Rusu, preşedintele comitetului provizoriu, să-i împrumute boii iui, să ia semănătoarea dela comitet şi să-şi termine de sămă-nat. Ii trebuiau însă ajutoare şi nu avea. Nevasta nu şi-o putea scoate din casă, de lângă copilul care încă nu se înzdrăvenise. Vorbise cu bătrânul Gânju care-i era neam de departe şi acesta îi spusese că vine ; Boroş nu prea punea nădejde în el, dar ca să mâie boii era bun.
Intră în grajd şi mai puse fân în ieslea celor două vaci. Le ascultă cum ronţăie cu plăcere, înfundându-şi botul în fânul foşnitor, pe urmă curaţi coşurile aruncând bălegarul proaspăt afară. Din coteţul găinilor cocoşul slobozi un cucurigu ascuţit care se înfipse zbârnâind în urechile lui Boroş, aducându-i aminte de alarmă. In acea clipă cineva îi strigă dela poartă. — Gata eşti ?
— Hei, tu eşti, Covrig ? — strigă el, zărind statura mătăhăloasă, întinsă în sus şi'n toate părţile, a lui Toader.
— Am auzit dela Ştefan că sameni şi-am venit să-ţi ajut. Gata eşti ?
Pe Boroş îl încântară vorbele lui Covrig. Vasăzică oameni: ţin la dânsul, deşi-1 freacă. Sau poate tocmai de aceea îl freacă. De bună seamă, oamenii nu pot uita cât s'a trudit Boroş când cu reforma agrară. Nu uită nici că Boroş fusese sdrobit în bătaie tot pentru sat. Nu uită. Is oameni de treabă în sat.
Adapă vitele ajutat de Covrig, care îndruga câte-o vorbă, tăcea şi iar se pornea.
— Nici n'am putut să dorm bine, zicea el. Dar dacă pleacă omul şi nu-1 mai prind ? De unde să ştiu eu unde sameni ? Unde sameni ? Aha, în Rătundu. Bun pământ acolo... Am putea face şi acolo comasare, ce zici ? Cu sămânătoarea ? Ai grâu selecţionat ? Buuun...
In curând se ivi şi Gânju bătrânul, cu cârja noduroasă în mână, grea şi cumplită, care parcă-1 trăgea spre pământ. In gură avea o ţigară uriaşă din care slobozea un fum puturos, mirosind a lână arsă. Se vedea treaba că moşneagul îşi scuturase buzunarele.
— Ce-i cu ghiujul ăsta pe-aici ? întrebă Covrig.
— L-am chemat să-mi ajute ; de unde să ştiu c'ai să vii şi tu ?
— Are să ne încurce numai, mortăciunea asta... are să-mi fumeze o chilă de tabac...
i40
DUMITRU MIRCEA
— Las că-i bine, spuse Boroş. El mână vitele, unul aduce sămânţa,, altul vede de maşină. In trei, terminăm înainte de-a însera, pe uşor. Tabac am eu destul.
Bătrânul se apropie şi se răzimă în cârja lui uriaşă, proţăpindu-se în uşă ca un stăpân.
— De cu dimineaţă, flăcăi. Aşa-i bine ! — spuse el scuipând lat, drept între opnicile cât două luntri ale lui Covrig. Mergem ? Da' un păhăruţ de alungat somnul se găseşte la tine, nepoate ?
— Se găseşte, se găseşte...
— Asta-i şi mai bine, dădu din cap Gânju, mai scuipând odată parcă şi mai lat între opincile lui Covrig.
îmbucară ceva, în timp ce nevasta, Nastasia, pregătea merinde în traistă. Rânduiră sămânţa în car şi ieşiră pe poartă. Aşezat pe saci, cu cârja cumplită între genunchi, Gânju îşi luă căciula de pe cap şi, fără să-şi scoată ţigara din gură, răsucită din punga „nepotului", îşi făcu o cruce mare.
— Să dea dumnezeu roadă ! — spuse el scuipând iar drept pe ruda dintre boi, departe, către jug.
— A da, dac'om pune noi mâna, spuse Covrig, păşind larg pe lângă boii care, pe lângă statura lui, păreau viţei.
— Tu, măi băiete, se întoarse Gânju spre el, nu grăi aşa. Te ştiu eu pe tine că te-ai contrat de tânăr cu popa... ştiu eu că preoteasa popii celuilalt hodinea cu mare plăcere lângă tine, ca sub un deal, he-he ; dar dumnezeu n'are nimic nici cu popa, şi mai ales cu preutesele...
— Chiar că n'are, râseră Boroş şi Covrig în acelaşi timp.
— Voi râdeţi în treaba voastră, de... dar fără dumnezeu drăguţu, nu poţi vâşca un deget....
Boroş se abătu pe la Ştefan Rusu care-şi hrănise boii de cu vreme şi-1 aştepta, trecu pe la grajdul taurilor şi luă semănătoarea, o maşină grea, cu treisprezece rânduri şi porni să-şi ajungă ajutoarele. Cei doi, când ajunse lângă ei, sporovăiau nevoie mare, aşezaţi peste sacii din car.
— Tu nu ştii măi, zicea Gânju, răsucindu-şi altă ţigară, n'ai de unde şti. Tu n'ai făcut nimic altceva în viaţa ta decât să creşti în sus şi'n lături cât un armăsar husăresc, să te ţii de preuteasa şi să-1 otânjeşt; pe popa când a vrut să te puste... Mai bine te puşca, dracului, să scape pământul de tine. Cred că geme pe unde calci... Cum i-ai luat puşca ? spuse el, uitând ce-ar fi vrut să-i povestească. Am auzit că ai sărit odată în lături şi i-ai svârlit căciula în obraz de l-ai dărâmat. Drept-îi ? Drept-îi că i-ai rupt puşca în două ca pe-un vrej ? O fi drept, că tu eşti în stare de asta.
— Bine, bine, da' ce nu ştiu eu ?
Gânju se scarpină în cap, căutând să-şi aducă aminte, apoi spuse cu încântare :
— Ehei, multe nu ştii tu, nimic nu ştii. Tăcu pe urmă, trăgând puternic din ţigară, înecându-se cu fumul şi privind undeva departe peste spinările rotunde ale dealurilor.
Lucrară tustrei întins până către vremea amiezii. Gânju îndemna mereu vitele care se opinteau la deal trăgând semănătoarea grea, răsuflând puternic. Locul lui Boroş pornea din vale şi urca lung, până spre creastă. Erau acolo două iugăre şi un sfert, zestre adusă de Nastasia care fusese singură la părinţi. Bătrânii îi muriseră în timpul războiului şi Boroş, copil sărac, intrase în toate de-agata.
PAINE ALBA
141
Bătrânul urca greu la deal, suflând parcă el ar fi tras la semănătoare, se împiedica în bulgări şi slobozea din când în când cuvânt:
— Mu vă pricep eu pe voi dece omorîţi vitele să tragă la dihania asta... Neam de neamul meu a semănat cu mâna, era uşor, nici nu simţeai greul. Puneam pe urmă o grăpşoară cu nişte colţişori şi astupa... mai rămânea şi pentru păsări, că şi ele-s făptura lui dumnezeu. Voi grăpaţi şi-apoi sămănaţi. Toate începeţi a le face pe dos.
Nu-1 asculta nimeni, las' că nici nu-1 auzeau. Ori el vorbea prea încet, ori semănătoarea suna prea tare, scârţâind din roţile mari, hurducând pe bolovanii nesparţi de grapă. Boroş şi Covrig sfătuiau de-ale lor şi de multe ori bătrânul rămânea mai la coadă să-i asculte.
— Uite cum zic eu, .spunea Covrig. Aici o să facem comasare... E pământ bun pe toloaca asta, pământ negru. Ai să intri tu, intri ?
— Intru. Nastasia mi-a spus aseară, zâmbi secretarul foarte vesel, să. fac cum oi şti, că nu mai scapă de gura muierilor. Tare m'am bucurat !
— Aha, tot e bună la ceva limba lor ! — râse Covrig. — Iată că au convins-o mai repede decât toată lămurirea ta 1 Zic, facem aici comasare şi când sămănăm, n'o mai luăm aşa de-a susa'n jos. Dăm curmeziş...
— De arat o să arăm însă şi de-a susu'n jos... Un an dăm la vale, şi'n celălalt curmeziş.
— Cum aşa ?
— Mi-a citit eri Toma dintr'o carte de-a lui.
— Toma ? Aha... Ce zici de flăcăul ăsta ? Bun băiat.
— Cam repezit el, dar destoinic, devotat. Trece şi prin foc pentru partid.
— Văd că nu eşti supărat pe el.
— Eu-u ? Pe Toma ? Vai de mine! Cum te poţi supăra pe Toma ? E om cu judecată deschisă, Toma. Eu m'am gândit că-i bun de deputat .
— Hei, Toma... Ii buuun Toma 1 Bine te-ai gândit. Dar dacă i-oi spune că s'au gândit şi alţii, cc-ai să zici ?
— Asta o să însemne că gândul meu nu-i rău. Vorbea cineva de asta ?
— Vorbea... Pista Căldărar îi spunea ieri lui Carol Forai. Mai erau şi alţii acolo, la cooperativă. Zicea Pista : „Toma trebue pus deputat. Trebue trecut pe listă. Cine-a luptat pentru reforma agrară, măcar că n'a luat nimic? Toma. Dar comunist prima'ntâi ? Toma. Dar democrat ? El m'a făcut om... I-am fost drag ; toţi necăjiţii i-au fost dragi. Trebue pus deputat. Iar Carol şi ceilalţi dădeau din cap şi spuneau : asta-i drept. E tânăr şi descuiat la cap. N'ar fi rău   de deputat.
— Deci poporul vrea să-1 propună pe Toma.
— După cum vezi.
— Am să comunic raionului şi-o să intervin să fie trecut pe listă.
— Asta neapărat. Toma trebue să ajungă deputat ! — întări Covrig. Ajunseră sus. Bătrânul Gânju auzind numele lui Toma la care ţinea pentrucă
totdeauna-1 întreba de sănătate şi avea ţigări de cumpărat, se apropie de dânşii :
— Vorbiţi de Toma Bumbului ?
—Vorbim, vorbim. întoarce boii să coborîm, zise Toader.
— ITehei, mai stai, puiule, că nu tragi cu ei alăturea, se burzului moşneagul infigându-şi cârja în ţărână. Lasă-i să mai răsufle o leacă şi'n vremea asta fă bine, nepoate, pune aici o unghie de tutun. — întinse spre Boroş o hârtie lată. — Pune, pune s'o simt, ce dracu 1 Am să vă spun eu ceva despre Toma al nostru, cocoşul cu creastă, ehei ! După cum ştiţi, spuse el după ce-şi aprinse ţigara şi slobozi pe nas un fum înăbuşitor, răsfirat printre mustăţi, după cum ştiţi, stau vecin peste drum cu Pavel stuparul. Aseară vin din sat şi când mă urc în târnaţ, ce văd? La Pavel lumină. Mă uit pe fereastră : roată lângă masă, Pavel, frecându-şi fudul chelia,
142
DUMITRU MIRCEA
lângă el fata, Valeria, Todosia nevasta şi dincoace... dincoace feciorul nostru... Ehei, socot, a trecut postul cazărmii, îşi resfiră cocoşul coada iar puicuţa începe să cârâie ...Asta-i bun !
— Şi-apoi ce, n'are 'drept ? întrebă Covrig.
— Spunea cineva contra ? Ce te uiţi urât, că n'am zis contra. Să fie sănătoşi... Hei, da' pe masă erau nişte păhărele şi-o sticluţă rotunjoară care făcea a dracului cu ochiul către mine ...Mă şi gândeam să mă reped într'acolo, când îl văd pe Toma al meu că se scoală. „Na, s'a dus pomana ! Cum de-am stat atâta prin sat"? Şi-am prins a mă sudui că m'am uitat degeaba în gura oamenilor. Drept îi că se sfădeau doi din colectiv ; că n'au luat aşa, alţii c'au luat ...Aşa-i când dă dracu'ntre oameni şi n'au ce face, fac colectiv !
— Taci din gură moşnege, şi porneşte boii ! — se răsti Covrig aspru, neobservând că Boroş râdea vesel de sporovăială bătrânului... Lasă colectivul în pace!...
— II las, îl las... ştiu eu că pe toţi vă trage aţa acolo, cum trage apa la vale, ştiu eu !... spuse bătrânul pornind vitele. Hei, da' ei, săracii, porumbeii, i-am văzut eu. El nu se da dus, ea nu s'ar fi tras... Stăteau în poartă iar eu îi mâneam din ochi. El, cam tontolos de felul lui, n'o strângea în braţe, sta lângă ea şi-o ţinea de-o mână... Eu de colo, socoteam, tremuram : acuşi-acuşi o prinde sdravăn, o strânge de chiţcăie ca un şoricel. Mi se tăia răsuflarea, aşteptând. Parcă frigea târnaţul sub mine... El de colo, nimic. A lăsat-o în poartă şi-a apucat pe uliţă la vale, fluerând. „Ah, mi-am zis, şi-am dat cu cârja în tărnaţ, n'ai jar în sânge, flăcăule, n'ai... Eu la anii tăi, mamă !" Şi parcă mă cuprindeau fiori ca mai demult... Am intrat în casă şi când mi-am văzut baba adunată momâie, ca un huhurez, cu nasul în cenuşa vetrei, mi s'a făcut negru dinainte... şi-a început dintr'odată să mă ia cu frig şi cu ameţeală. Gata zic, voinice, ţi-a trecut vremea... s'o gătat mălaiu'n sac ! Culcă-te, că mâine mergi la semănat..."
Boroş râdea din toată inima, veselindu-1 cuvintele bătrânului. Toader Covrig care râdea numai de două ori pe an era mohorît ca un deal într'un fapt de seară, când îl năpădesc umbrele amurgului...
— Acum să nu te prind că umpli satul, spuse el bătrânului, că-ţi smulg picioarele şi ţi le ţintuiesc pe ceafă !
— He, d'apoi aşa om mă ştii tu pe mine ? — se supără bătrânul deabinelea, scuipând către Covrig. Pe urmă se închise în el, se gârbovi şi nu mai scoase multă vreme nicio vorbă.
11.
In aceeaşi zi, înainte de amiază, Melchior îşi făcu de lucru pe la Carol Forai. Acesta fu primul cu care voia să stea de vorbă. Era şi comunist şi meseriaş, iar gospodăria avea nevoie de oameni ca el. II găsi meşterind la nişte roţi cărora le punea obezi noi. Cuşculia de lucru a rotarului, cu pereţi de nuiele bătuţi cu năglag amestecat cu paie şi balegă, văruită numai pe dinafară, era mică şi neîncăpătoare. Pe dinăuntru se vedeau nuielele neastupate ca nişte coaste de cal prăpădit. Pe pereţi atârnau diferite unelte, pungi pentru cuie, obezi şi un butuc spânzurat într'o sârmă. In încăpere domnea o neorânduială de nedescris pentrucă, oricât s'ar fi chinuit, Carol nu găsea loc tuturor spiţelor, obezilor schimbate, butucilor, împrejurul cuşculiei erau sprijinite roţi de toate formele, lângă peretele casei la fel. Un car cu dricul desfăcut, caraghios, ca un căruţ de copil cu roţile mari-mari, parcă se rânjea, împungând cerul cu proţapul ridicat.
— îmi pare bine c'ai venit, tovarăşe, spuse meşterul care giluia la masa
PÂINE ALBA
143
lui o obadă prinsă bine în ghivinturi. Eram singur şi parcă mi se făcuse urât. Ce vânt te-a abătut încoace ?
— Am o vorbă cu dumneata, tovarăşe Forai.
— Asta-i bine.
— Nu ştiu cât o fi de bine... Să vedem cum ai s'o primeşti. Dacă-i pune mâna pe-un lemn şi-o să dai după mine, spune-mi ca să tac !
— Oho ! Dar ce-s, lup turbat ? Dă-i drumu.
Melchior se scotoci prin buzunare după ţigări şi întinse pachetul către Carol. Se aşeză apoi pe un butuc pe care cioplea meşterul şi spuse :
— Am venit să te întreb dacă nu cumva vrei să vii în colectiv ?
Carol Forai se opri din giluit şi-1 privi pe organizator cu luare aminte, pe ?.ub sprâncene. Stătu aşa cât stătu, pe urmă îşi smulse mustaţa cu o mână şi se apucă iar de giluit.
— Nu spui nimic, tovarăşe ? — îl sfredeli Melchior.
De data asta Carol se opri din lucru, părăsi masa şi se aşeză în faţa organizatorului pe-o roată răsturnată. Fumă, ţinându-şi ochii în pământ până-1 arse ţigara la degete, începând să sfârâie. O aruncă pe uşă afară şi zise :
— întrebarea asta mi-a pus-o încă în iarnă Toader Sfârla. După cum vezi, n'am intrat...
— N'ai intrat. Ai putea să-mi spui pentru ce n'ai intrat ?
— Ţi-oi spune... Uite, vezi dumneata, se fâstâci rotarul, mi-am făcut şi eu o socoteală. Nevasta mea nu poate lucra la câmp... Inima, n'o lasă inima... Cum dă de-o greutate se întinde pe pat. Nici pâinea n'o poate frământa şi trebuie să i-o facă vecina. Eu lucram o roată, un car, ce nevoi loveau pe oameni, iar ei îmi ajutau la câmp. Schimb la schimb. Dacă mă duceam la colectiv, ce-aş fi făcut ?... Aş fi dres una-alta, ce venea, şi cu atâta mă alegeam, cu cât puteau face două mâini. De lucrat pentru bani mai puteam ? Nu puteam. M'aş fi dus la câmp şi gata cu meseria... Nu? Apoi ce meseriaş e acela care lucră pe apucate? Iacă, Sandor, — îl ştiţi pe Szatmâri, nu, s'a înscris în colectiv. E fierar, şi încă bun fierar... L-au pus brigadier şi cu asta gata... mi-am zis pe urmă, dac'am văzut că n'am lucrat rău, aştept, mi-am zis, până se'ntăreşte colectivul şi-apoi intru. Eu vreau să fac meserie, că asta am învăţat, nu să ajung brigadier. Dacă Sandor s'a învoit la asta, eu nu mă pot învoi...
Melchior îl ascultă răbdător, îl lăsă pe urmă să-şi scarpine ceafa şi se gândi că slabă muncă de lămurire se dusese şi cu Carol, clacă el, membru de partid şi agitator cugeta astfel.
— Rău te-ai gândit, tovarăşe, — grăi Melchior agale, lovindu-l cu palma peste genunchi. Uite ce-ţi spun eu : gospodăria nu poate trăi fără ateliere de rotă-rie şi fierărie. Spui că nevasta îţi e bolnavă ; copii ai ?
— Şase, .— spuse meşterul scurt.
— Ei-ha ! Şase ? D'apoi cum a făcut atâţia dacă-i slabă de inimă ?
— I-a făcut... dă. Aşa suntem noi, ţăranii, zâmbi încurcat rotarul.
— Ei, şase copii. Să-ţi trăiască şi să-i poţi creşte. Carevasăzică, numai două mâini. Hei, dar mâinile astea-s ban de aur, mâinile de meşter. Zici că trebuia să te duci la câmp ca Sandor. Eu nu sunt de părerea asta şi-anume iată, de ce nu-s... Eu am condus până acum trei gospodării. Am văzut eu multe lucruri frumoase acolo, aşa cum nu-s la noi, dar cum vor trebui să fie. Intre altele aveau fierărie şi rotărie. Meşterii lucrau, au şi ei o normă a lor. Când n'aveau de lucru la atelajele gospodăriei, lucrau pentru oamenii din sat.
— Pentru sat ?
— Da, da... Lucrau pe bani. Dar banii intrau în casieria colectivului iar meşterilor li se punea ziua muncă făcută...
144
DUMITRU MIRCEA
— Aha !
— Iţi convine ? Stai, să-ţi spun mai departe. De pildă, un rotar a făcut patru roţi din nou, socotite la o mie şi cincisute fiecare. I s'au socotit zilele muncă şi s'a văzut la sfârşitul anului că ce-a adunat pe cele nouă zile muncă trecea de şase mii de lei... -
— Ei ? — se miră Carol.
— Păi da. A luat pe o zi opt kgr. de grâu, şapte de cucuruz, patru de orz, patru de cartofi, două de ceapă, fasole, morcovi, mazăre, nutreţ, bani... Câte şi mai câte. Preţălueşte în bani şi înmulţeşte cu nouă. Vezi, nu-ţi dă mai mult ? Unde mai pui că nu plăteşte impozit, că i s'a dat un flăcăiaş ajutor ca să înveţe şi el... Mă rog, uşurătate... Asta am vrut să-ţi spun. Şi-acum să mai fumăm o ţigară...
Carol Forai îşi aprinse ţigara şi fumă multă vreme în tăcere. Afară cânta un cocoş, înălţându-se pe picioare şi scuturând din cap.
— Şi-am să-ţi mai spun ceva, tovarăşe Carol, rupse Melchior tăcerea. Trebue să ducem câţiva comunişti de nădejde în colectiv, altfel se dă peste cap. Ştii ce se vorbeşte prin sat ? Că dacă nu s'ar teme de cine ştie ce buclucuri, mâine ar ieşi cea mai mare parte.
— Asta-i din vina conducerii.
— Dintr'a ei dar mai cu seamă dintr'a noastră, a comuniştilor. Ne-am ţinut deoparte ca proştii. Şi de-aia au făcut chiaburii ce-au făcut. Au tras câţiva spre ei, au vorbit pe seama gospodăriei slobod şi pe bună dreptate. Vorbesc şi-acuma... mama lor ! şi-mi crapă măselele de ciudă, cum le strâng... Apoi aşa nu putem noi face socialism, nici ţara asta ţară !
Carol Forai dădea gânditor din cap, furnându-şi ţigara. In mintea lui se mai născu însă o ultimă întrebare :
— Ce să fac însă cu nevasta ? Dacă ea nu vrea ?
— Spune-i aşa, c'o s'o trimită colectivul să se caute. Dumneata n'ai putere să faci asta, dar colectivul are. Iţi dau cuvântul meu că o internăm într'un spital.
— Dar copiii ?
— La creşă, la grădiniţă. Mă mir că pân'acum nu s'a făcut. Asta ne trebue ca ochii din cap.
Melchior găsi răspuns şi la aceste chinuri ale lui Carol. Meşterul se sculă de pe roată, asvârli ţigara şi scuipă în palme. Apucă gi'.ăul şi începu să hârcăie obada lăsată în minghine.
— Ştiu eu ce să zic, tovarăşe ? Am să-i spun nevestei... Nu pot să hotărăsc dinainte. O să vedem.
Melchior stătu multă vreme la Forai, discutând despre câte în lună şi'n stele, tot ce pot discuta doi oameni între ei. Caro! Forai îi povesti despre sat, despre oameni, despre chiaburi, înjură chiar pe Corlea care nici până azi nu i-a plătit o grapă făcută în anul trecut. II tot amâna.
— Dă-1 în judecată, tovarăşe, ori pe mâna miliţiei. I-auzi, tâlharul ! Ieşind dela Forai, Melchior se întâlni pe drum cu Valeria. Fata venea dela
sediul organizaţiei U.T.M.
— Ei, noroc, tovarăşă. Ce mai faci ? — strigă el, apropiindu-se. Sănătoasă ?
— Mulţumesc de întrebare. Sănătoasă. Dar dumneata ?
— Uite, cu munca. Veneam de la tovarăşul Forai... Ştii, am început munca de lămurire. Am să trec eu şi pe la voi, să văd ce-i cu stupii ceia.
Organizatorul Melchior cercetase între timp şi alte chestiuni de-ale gospodăriei. Ajunse astfel, cum era şi firesc, să afle şi despre stupii lui Pavel.
— N'ar strica... A fost alaltăieri Toma pe la noi. I-a spus şi el ceva tatii, dar nu se dă... Mai ia-1 şi dumneata că zău, uneori mi-e ruşine să mă uit în ochii
PAINE ALBA
145
oamenilor. I-am bătut cepul şi eu, i-am spus. Ţine una şi bună : nu-s boi, nici vaci, nici pământ. Cică să-1 lăsăm în pace. Poftim.
In ochii fetei lunecă o umbră de necaz. Melchior simţi că în inima lui se adună o căldură pe care demult n'o mai avusese. Nu ştia ce-i şi nici nu căută s'o înţeleagă. Dar când se despărţiră, întoarse capul după ea şi-o urmări cu privirea. Şi nu-şi luă ochii dela cotitura drumului nici după ce fata dispăru... Se întoarse apoi şi se surprinse gândind : „bună fată". Scutură din cap şi nu se mai gândi la ea.
12
Intr'o seară, după cină, Toma îi spuse fratelui său, Gherasim, care se juca prin casă cu copilul :
— Ei, Gherasime, am să-ţi spun o vorbă.
— Anume ? — zise Gherasim, întorcând privirile spre Toma.
— Poate ai să te superi, poate nu... O să vedem.
— Spune, de unde să ştiu eu ce vrei ?
Rozalia lăsă puţin spălatul vaselor şi-1 privi pe Toma curioasă. Toma era serios şi grav, stătea după masă ca un butuc. Lumina lămpii îi cădea în creştet şi-i umbrea faţa, întunecându-1.
— Uite, Gherasim, eu m'am hotărît să intru în colectiv.
Gherasim, aplecat lângă Toma cel mic, îi clădea din coceni de cucuruz desfăcut un coteţ. Toma cel mic stătea chircit ca tată-său, cu mânuţele pe genunchi. Gherasim se ridică, lăsând neisprăvit coteţul şi se îndreptă spre masă, urmărit de privirile copilului. Se lăsă greoi pe laviţă, atât de greoi că laviţa scârţâi, şi-şi puse pe masă mâinile mari, noduroase, negre şi crăpate, cu degetele strâns împreunate.
— Bună veste ! — spuse el, întunecat dintr'odată.
Uitându-se la mâinile lui mari, Toma văzu că atât de tare şi le strângea laolaltă încât pielea începu a se albi acolo unde ajungeau degetele, iar vârfurile lor se înegriră de sânge. Gherasim nu se uita la Toma ci cătâ undeva în colţul casei, după uşă unde spânzura cârja rămasă de la bătrân. Rozalia se oprise din spălat cu totul, şi se uita cu un aer speriat la Toma, ţinându-şi mâinile în apa caldă clin oală, parc'ar fi uitat de ele.
In liniştea întinsă în casă, răsună glasul cristalin al lui Toma cel mic :
— Tată, hai, fă-mi coteţul !...
Gherasim se ridică la fel de greoi, mătăhălos, întoarse spatele la Toma şi se chirci fără cuvânt lângă copil. Acesta începu să sporovăiască de-ale lui, cu glas subţire de pasăre :
— Aici punem porcii, tată ? Dar troacă, troacă pentru porci... şi purcei sunt, auzi-i cum fac gu-gu...
— Ia mai tacă-ţi gura ! — se răsti Gherasim cu glas aspru.
Copilul îi privi mirat, simţi că ceva nu-i în regulă şi se ridică în picioare, trăgându-se puţin înapoi. Ştiind că nu greşise cu nimic, începu să smiorcăie aerul pe nas, rupt, îndesat şi-şi duse mâna la ochi. Pe urmă isbucni în plâns, se îndreptă spre Toma şi se vârî între genunchii lui, răzimându-şi capul în poala cămăşii lăsată peste cioareci. Toma îl mângâie pe cap.
— Ei, Gherasim, zi ceva, ce-ai rămas stană şi sperii copilul. Doar trebuia să te aştepţi la asta.
— Mă şi aşteptam, spuse Gherasim gros, neridicându-se, — dar nu aşa degrabă... Credeam că mai amâi, c'o să te însori înainte. Pe când tu, — teacă, pungă — zdup 1
10 — Viata Românească — c. 750
146
DUMITRU MIRCEA
— De-aia nu vii să stăm de vorbă ca oamenii ? Hai la masă, că-s multe de
socotit.
Rozalia îşi aduse aminte de mâinile uitate în zoi şi se apucă să spele mai departe vasele, parcă ciocnindu-le mai tare decât înainte. Gherasim se sculă de jos, începu să păşească rar prin casă şi zise :
— Ce le zurăeşti aşa, tu ? Dă-i mai încet. Intorcându-se spre Toma, adăugă: — Ziceai că-s multe de socotit. Ce-i mult de socotit ?
— Mai întâi şi mai întâi, partea mea de avere.
Gherasim se aşeză pe laviţă. Toma căută în buzunar şi scoase de-acolo un vârf de creion şi un carneţel cu pereţii îndoiţi ca nişte urechi. Toma cel mic i se caţără pe genunchi.
— Uite cum stă treaba, Gherasim. Tata a lăsat patru iugăre de loc, aşa-i ?
— Aşa.
— După lege, două-s ale mele.
— Ale tale, zise Gherasim neguros.
— Ca să facem parte dreaptă, eu zic : jumătate din locul de lângă al colectivului — ăsta-i iugăr, că acolo-s două, nu ?
— Două.
— O jumătate din Rătundă, aşa-i ? Şi o jumătate de cosalău, din rât... In total, două iugăre. Bine-i ?
Gherasim nu zise nimic, lăsându-1 pe Toma să-1 privească întrebător. O urmări pe Rozalia care terminase vasele şi golea lătura în găleata porcilor. Numai după ce nevasta se întoarse la cuptor îşi descleştă fălcile :
— Tu ţi-ai făcut socoteala, Toma... Cum ai vrut ai făcut-o, dar pe mine în-trebatu-m'ai ?
— Nu te întreb acum ?
— Acum ! Acum poţi să mă întrebi dacă eu am umplut locul de sămânţă...
— Dar cine ce are cu sămânţa ta ? Ai să-ţi culegi roadă de pe ioc şi gata-; treaba. In schimb însă eu am să folosesc iugărul din Rătundu în întregime, plus locul Rozaliei...
— Dar eu unde-am să sămăn cucuruz şi orz ? Vrei să mă laşi muritor de foame ?
— Intră şi tu în colectiv, odată cu mine şi gata-i treaba. Nu mai avem nicio poveste.
— Dar ce, am mâncat ceapă ciorască să bolunzesc ? Destul unul la o casă.
— Vrei să zici că eu am înebunit, spuse Toma.
— Uite ce-i frate, una cu una fac două... Intră, dacă vrei, dar pe mine lasă-mă'n pace.
— Vrasăzică rămânem la socoteala mea.
— Da' nici nu-mi trece prin cap ! — strigă Gherasim. Cum adică ?
— Nu striga, Gherasim, spuse-Toma liniştit. Doi ani ai folosit tot ce-a rămas, şi nu numai doi ani. Ţi-am cerut eu să-mi dai jumătate sau să împărţim a cincia din ce-ai cules de pe locul meu ? Nu ţi-am cerut. Atunci ? Cum crezi tu c'am să intru în colectiv, iar locul să-1 folosească frate-meu ? Cu ce obraz mă duc eu acolo ?
— Da' cine te pune să mergi? Dracu' te pune? N'ai ce mânca între noi, n'ai ce-ţi trebue ? Insoară-te, vii în casă şi eu oi vedea ce m'oi face... Am grădină şi mă mut. Mi-oi ridica o colibă, dacă n'om putea trăi laolaltă vreo câţiva ani.
— Nu, Gherasim, eu nu pot judeca aşa, eu judec cu capul meu...
— Se şi vede ! — spuse apăsat Gherasim, foindu-se pe scaun.
— Asta-i treaba mea cum judec, continuă Toma neturburat. Dacă tu nu vrei
PAINE ALBA
147
să asculţi vorbele mele, are să te oblige legea. Şi dina:nte-ţi spun că legea va fi de partea mea... Cred însă că n'o să ajungem până acolo !
— Bine-am potrivit-o ! Fraţi, la lege ! — spuse Gherasim.
— D'apoi că ăştia, se amestecă Rozalia în vorbă, arţăgoasă ca totdeauna, ştiu ce-i aia frate şi omenie ?
— Taci, Rozalie, nu te băga unde nu-ţi fierbe oala, zise Gherasim.
— Taci, Rozalie... îl îngână ea. De ce să tac ? Tu n'auzi că-mi ia locul ? Locuţul meu ? Heihei, Toma, acolo eu-s stăpână, poţi veni cu o sută de legi...
— Dacă va fi comasat ce-ai să te faci ? o zădărî Toma. —■ In cap îi lovesc 1
— Taci, muiere şi nu vorbi prostii 1 — interveni iar Gherasim. Legea-i de partea lui şi gata, hristosu' mamii ei de lege !...
Auzind că fratele lui a ajuns la hristos, la sudalmă, lui Toma îi veni să râdă. Asta însemna că Gherasim bătuse în retragere. Se şi vedea pe faţa lui întipărită resemnarea.
— Asta am încheiat-o deci, spuse el. Gherasim dădu din cap fără să-1 privească... Vine partea doua. Aici eu am o propunere, Gherasim. Uite, tu, dacă nu vrei să intri în colectiv, n'o să ai niciodată puterea mea. De aceea m'am gândit aşa : îţi las casa, grădina şi tot ce se află pe ea, că ai muncit de ne-ai ţinut şi pe mine şi pe toţi, — eu recunosc asta. — Gherasim îşi ridică dintr'odată ochii în care sclipi o lumină de bucurie amestecată cu surprindere — dar în schimb — continuă Toma — îmi dai grădina adusă de Rozalia... Baţi palma ?
Gherasim se muie şi spuse liniştit, repede :
— Aici Rozalia să hotărască.
Amândoi fraţii îndreptară privirile spre nevasta adunată pe scăunel, dinaintea sobei : Toma ridicând numai fruntea, iar Gherasim întorcând capul peste umăr şi sucindu-se din trup.
— Hei, spuse Rozalia, eu nu ştiu ce să zic ! Să-1 întreb pe Văsieş, pe fratele meu. Eu nu pot aşa, una-două.
— Am vorbit eu cu Văsieş, îi informă Toma. El n'are nimic împotrivă ; dar — zicea el — grădina-i a Rozaiiei şi târgul nu-i rău...
— Dacă-i aşa, fie, spuse Rozalia cu glas moale în care undea o părere de rău. Că de ce i'ar fi părut rău niciunul din cei doi fraţi nu-şi dădeau seama. Grădina ei era doar cu ceva mai mare ca a lor, dar n'avea pe ea nimica: nici pomi, nici clădiri, nimic. Gherasim semăna acolo cartofi şi varză.
— Eu am să-mi fac acolo casă, spuse Toma. Mie-mi convine locul. Am să-mi fac o casă după gustul şi socotelile mele, cum îi stă bine unui colectivist.
— Iţi poate şi conveni, zise Rozalia. Ce loc de casă, ehei... Mă doare inima, dar n'am ce face.
— Ia, nu te mai doară atâta, se răsti Gherasim, că nu-i mină de aur. O grădină acolo. Ne-am înţeles, Toma.
— Eu rnai am ceva de adăugat însă. Atâta că atunci când mi-oi face casa, peste un an, doi, nu ştiu, să mă ajuţi cu lucru, cu carul, cum ai să poţi.
— A.poi doar nu-s câine... Te-oi ajuta.
— Şi până m'oi însura să stau la voi...
— Da, să mănânci de pe masa noastră şi să lucri la dracu' de pomană, sări Rozalia. Să te spăl, să te calc, să-ţi fac foc în casă... bună treabă !...
— Dar tu unde vrei să mă duc, Rozalie? întrebă Toma, întorcându-se către Gherasim mai mult, văzându-1 înegurat la loc. Spuneţi, unde să mă duc?
— Bagă-te'n vipt, în sat. Sunt văduve destule 1 — spuse Rozalia înţepat.
— Tu nu zici nimic, Gherasim ?!...
148
DUMITRU MIRCEA
— Las'o să vorbească... dac'ai să-ţi aduci lemne şi bucate — adică ce, bucate ai că-i locul tău jumătate... Las'o pe ea,
— Las'o, las'o... Las'o ! strigă Rozalia.
— Tu, nevastă, ţi-am mai spus, nu te-amesteca ! Mi-e frate şi n'am să-1 alung ca pe un câine să râdă satul de mine că i-am folosit locul şi acuma-1 spurc !... Dacă i-a intrat asta în cap, ce să-i fac ? Pot să i-o scot ?...
— Numai până la vară am să stau, spuse Toma. Am să aduc şi unsoare, şi lemne, şi bani. N'o să fie greutate, Rozalie, nu te speria.
— Gata, Toma... Suntem înţeleşi, spuse Gherasim, ridicându-se dela masă şi privind cu luare aminte pe laviţă. Acolo, cu capul în poala lui Toma, adormise cel mititel. In timp ce sfătuiau şi se certau, copilul îşi găsise jucărie cu şerparul lui Toma şi adormise, cu degetul vârît într'o copcă.
— Stai Gherasim, o ultimă chestie, spuse Toma cercetându-şi carnetul. Lasă copilul, că doarme bine, aici.
— Ce mai este ?
— Vitele, Gherasim.
— Care vite, frate ? O vacă, adică atunci era viţea, a adus-o Rozalia, iar una am cumpărat-o eu. Tu nu ştii că ne-au murit vacile când cu seceta ?
— Nici nu mă gândesc la vaci. Mie îmi trebue numai mânzul şi'nutreţ pentru el...
— Mâââânzul ? strigă Gherasim. Mânzul nu ţi-1 dau, Toma, mai bine-1 lovesc în cap.
— Stai, măi, de ce strigi ? n'a spus tata când s'a născut, în vară au fost doi ani, că-i al meu ? N'a spus ?
— Tata 1  tata multe-a spus 1
— Apoi, nu-i aşa, Gherasim ! Eu îţi las ţie pentru cât te-ai ostenit, tot ce-a rămas dela tata, plug, car, grapă, ham, căruţă, iapă şi tu nici mânzul ? Apoi las'o dracului de treabă ! Nu zicea tata atunci — era Gânju de faţă şi Augustin Sfârla, vecinul — n'a zis tata când se necăjea Iuţi să-1 fete, că-i al meu ? „De ce să-mi umble Toma pe jos, cât are de umblat şi cât o avea ? De ce ? Creşte mânzoc, se face cal, sare pe el şi du-te ! La plasă, pe sate, unde vrea se duce călare". Şi se'ntorcea, şi punea paie sub iapă şi-o pupa pe ochi... Parcă şi înainte de-a muri spunea de mânz ? Doar chiar tu mi-ai povestit asta !
Gherasim începu să păşească repede prin casă, cu mâna vârîtă după cu- . reaua care-i încingea cămaşa. Vedea calul roib, aevea înaintea ochilor. El singur fusese cu iapa la armăsarul satului, cale de 20 de kilometri, o păzise ca ochii din cap că era bătrână — de-atunci nici nu mai ceruse armăsar — n'o pusese la greu, iar mânzul cu picioare lungi şi firave, zburlit la păr şi cu coadă până'n genunchi, crescuse din mâna lui... I! ţesăla, îi spăla copitele, îl scălda, câte nu-i făcea. Se ridicase un tretin năltuţ, subţire'n trup şi lung în picioare, ţintat în frunte şi pintenog la picioarele dinapoi. Ii aducea în fiecare seară lucerna proas pată şi iarbă grasă. Tare mult iubea Gherasim caii. Făcuse armata la cavalerie şi numai grija pentru cal îl scăpase de mai multe ori dela moarte pe front. Tre-tinul, Bubi, rotunjise crupă lucioasă-lucioasă şi ţinea gâtul lunguieţ încovoiat ca un arc ! Cum să dai asemenea cal pe mâna nimănui ?... Cine are să-i prindă nările tremurătoare, străvezii, şi să-i numere dinţii ? Cine are să-1 ţesale, să-1 îngrijească, să-1 spele la copite?... Nici mort, mânzul n'are să-1 dea! „Şi tata ăsta, n'a avut ce face, a lăsat limbă de moarte 1 Iar nebunul ăsta, ăsta-1 duce la colectiv să-1 batjocorească prostul de Cristea care-i grăjdar la cai."
Toma urmărea statura voinică, butucănoasă a lui Gherasim şi ştia cât se frământă. Avea însă hotărîrea asta : nu putea lăsa mânzul, colectivul are nevoie de animale frumoase şi bune ! Nicăieri n'are să-i meargă mai bine ca la colectiv !
PAINE ALBA
149
— Ei, Gherasim ?...
_ jV\ăi, Toma, îţi dau iapa, hamul, căruţa... ce vrei îţi dau, dar uită că
a lăsat tata cu limbă de moarte, gemu Gherasim, cu umerii prăbuşiţi.
_ Intră la colectiv c'ai să-1 îngrijeşti singur, spuse Toma ţeapăn ca un
drug de fier, neclintit.
— Fi-ţi-ar colectivul al-dracului! Al ciracului să-ţi fie ! Ia-1, şi du-te, să nu te mai văd ! strigă Gherasim, izbind atât de puternic cu pumnul în masă, încât Toma cel mititel sări clin somn ca ars şi izbucni în plâns.
Toma cel mare luă copilul în braţe, îl iegănă, mângâindu-1 pe cap şi-şi puse cu o mână, carnetul în buzunar.
13
Nevasta lui Niculae Boroş nu putu să doarmă în noaptea aceea. Niculae avea o şedinţă, pare-se ceva cu alegerile, aşa că era singură acasă. Singură dăduse mâncare la porci, singură mulsese vacile, singură le aşternuse peste noapte. Se trezise foarte devreme din pricina copilului — avea un an copilul — care putea s'o scoale de două-trei ori până dimineaţa, dar nu putu să doarmă. Şi cum stătea aşa, privind întunericul împrăştiat în colţuri de lampa lăsată jos, o năpădiră felurite gânduri. O încerca mai ales o mare ruşine : că se dăduse bătută de nişte femei şi-acuma Niculae cât ce găseşte prilej, râde de dânsa... Parcă nici n'o mai ia în seamă ca mai'nainte când, dacă ea bătea din picior, tremura nu numai podeaua, dar şi Niculae, cât era el de secretar! Dracu-a pus-o pe ea să iasă la horă 1 De bună seamă numai dracu' a pus-o... Şi-a îmbrăcat copilul cu haine groase să-i ţie de cald, i-a pus costumaşul cel albastru pe care i 1-a adus Niculae tocmai dela Cluj. Două mii şi cinci sute a dat pe el. A strigat ea atunci la Niculae :
— Ai dat o grămadă de bani pe râza asta ! Vai, vai cum îmi duci casa de râpă.
— Taci tu, nu vezi cât-îi de frumos ?
Niculae s'a dus prin sat, iar dânsa a prins să cerceteze hăinuţele. Le-a întins pe pat mai întâi, privind cum stau pantalonaşii crăcănaţi, parcă-1 aşteptau pe Nicuşor să intre în ei, pipăi împletitura de lână moale — moale ca blana pisicii, netezi colţurile şăpcuţei răsărite în sus ca două corniţe. Şi de-odată îşi zise : hai să-1 îmbrac. S'a chinuit ea cât s'a chinuit cu copilul care dădea într'una din picioruşe şi se răsucea când pe-o parte când pe alta, dar 1-a îmbrăcat. A văzut că tare-i şade bine aşa. Şi nu 1-a mai sfădit pe Niculae. Ba chiar îi plăceau hăinuţele acestea, cum nu erau altele în sat.
Aşa a făcut în ziua aceea de pomină. L-a găsit frumos pe Nicuşor, care nu se întremase încă după boală şi s'a dus la horă. „Măcar un ceas, că de două săptămâni şi mai bine n'am văzut oamenii. Să mă uit la horă măcar cu un singur ochiu !"
Dracul a pus'o să se ducă şi să se uite la horă cu tot dinadinsul, nu numai cu un singur ochiu ! ! Cum sta şi se uita, numai ce aude o vorbă, svârlită aşa, la întâmplare :
— Vezi-1 cum îi de gătit ? Ca un coconaş 1
S'a simţit mândră în clipa aceea, dar fudulia nu-i ţinu mult.
— Gătit zău, că are tată-su modru 1
Nu s'a mâniat nici de vorba asta, pentrucă aşa şi era. Au o leacă de pământ, al ei, au casă, au două vaci, cotă au dat după lege, puţină, le-a rămas destul. Mă rog. Şi doar atâta suflet de copil este la casă. Las'să-1 îmbrace,
— Apoi, dacă tată-su n'a avea, cine să aibă ? El îi doar fruntea satului azi. Toate vorbele astea au fost spuse de muieri, aşa, ca să se afle în treabă,
150
DUMITRU MIRCEA
să le-audă şi Nastasia dacă vrea, să le audă cui îi place. Câte nu spun muierile la joc ?
— De-aia ne merge aşa de bine !
Vorba asta o înţepă pe Nastasia şi o căută din ochi pe cea care vorbise. Ar fi găsit-o de bună seamă, că o bănuia parcă după glas, dar în clipa aceea se auzi gura ascuţită a Măriei Creţului:
— Ei, zău... Nu-i prost secretarul. Ne-a împins pe noi dela spate : „hai, hai, păşiţi-păşiţi, nu vă temeţi", până ne-a făcut vânt şi-am dat cu capul îna-inte'ntr'un gropoi mare-mare ! Mai ieşi acuma de-acolo ! Şi el, secretarul, stă cu mâna'n şold şi râde şi se uită la tine cum te necăjeşti. „Hai, zice, ieşi ! Să vedem dacă mai poţi ieşi !"
Când auzi una ca asta, Nastasia nu mai putu să tacă :
— Pe cine-a împins dela spate, tu muiere ?
— încă mai întrebi pe cine, ha, încă mai întrebi! Bine-ţi stă... zise Maria Creţului, fără să se uite la Nastasia... Aşa's unii, fără obraz, fără ruşine... Te spurcă şi-apoi...
— Cine's ăia, tu ? se înţepă Nastasia, vânătă la chip.
— Ştiiim noi cine's ! Da, da... numai face pe n'aude, nu vede... De-aia-i mulţumim noi lui bărbatu-tău 1
— Da' ce, el te-a dus ?
— Destul a fost să-i bage ic la ăsta, la tantalăul de bărbatu-meu, nu l-aş fi cunoscut... „Du-te, Mihăilă că-i bine, hai, Mihăilă că-i'bine !..." Taaare-i bine! Sta-i-ar binele ăsta în grumaz !
Nastasia căută ajutor împrejur, dar nu găsi. Roată pe lângă ea numai colectiviste. Deschidea gura ca o găină când o arde setea, dar nu-i dădeau răgaz.
— Asta-i drept.
— El a stat pe dinafară.
— Ca popa din Feldioara : nu mânca de dulce că-i păcat. Şi el se'nfunda de cârnaţ în sfânta Joia mare !
— Da, da! Curat! iAşa-s unii.
— Predică apă şi beau vin !
Şi iar începea Maria Creţului cu glasul ei 'ca de clopot:
— Hei, mâncu-i mămăliga ! Proast'am fost, măgăriţ'am fost... N'am ştiut eu atunci că se poate, da ia, că se poate. Eu nu m'am culcat jos, nu m'am lăţit ca o scroafă pe faţa casei, n'am zis : „mor Niculaie, mă spânzur Niculaie, te opă-reeeesc". Nu, n'am ştiut că se poate asta. Da, uite că se poate !
Sângele începu să fiarbă în Nastasia. Simţea cum i se ridică un nod amar, pornind dela inimă, urcând pe grumaz, încet, înegrindu-i luminile ochilor, ajungând în gură unde se sparse, răspândind o fiere şi-o amăreală că-i venea să scuipe. Ce să zică ? Cum să tacă ea, Nastasia ?
— D'apoi eu ce să vă fac ? atâta găsi cu cale să spună.
— Ai, de mine şi de mine ! strigă Maria Creţului. N'ai ce să ne faci, zici ? Apoi nici n'ai, că după ce tai găina te poţi ruga de ea să'nvie ! Gata-i. Aşa şi tu acuma.
— E, chiar zău! spuse şi alta, cu gura acoperită de năframa neagră şi cu ochii poncişi spre Nastasia.
— La rău v'a mânat, tu ? La rău ? Dac'aţi ştiut că-i rău de ce dracu' v'aţi dus şi vă legaţi acuma de oameni ? Să fi lucrat!...
— Ni tu, măi, cum sare ? ! Vedeţi-o cum sare ? Tu, de ce n'ai venit şi tu, ha ? De ce ? Ai stat de-oparte : „te opăresc, Niculaie, îi averea meaaa, Niculaie !" Ţi-ai strâns partea, ţi-ai pus-o'n hambar şi încă mai baţi din fleandură ? Cum de
PAINE ALBA
151
nu-i creapă obrazul, oamenii mei, muierile mele 1 Auziţi, cine zice să fi lucrat! Auziţi cine zice să fi lucrat!
Oricâtă ciudă o mânca pe Nastasia în clipa aceea, nu putea să scoată o vorbă. Hora se oprise acum şi toată lumea era ochi şi urechi: urechile la vorbele Măriei iar ochii, ochii la Nastasia, ca nişte suliţe care-o sfredeleau, o ardeau, parcă ar fi nimerit între lume în pielea goală. Şi Maria asta care nu mai tăcea din gură :
— Toată vara ne-am trudit, ne-am rupt mânuţele şi spinăruţele, toată vara a curs leoarcă sudoarea pe noi... Hai, hai, daţi-i că'n asta stă puterea colectivului. Cu ce m'am ales ? Cu nimica nu m'am ales... Şi ea, secretăriţa uite cum se'ncon-trează, cum bate din limbă... Da,'da ! îşi poate îmbrăca şi zorzoni copilul cât de domneşte ! Proşti ce-am fost şi măgari ce-am fost 1... Da' nici nu mai calc eu pe uşa colectivului să lucru ca boul şi altul să umble lela, şi să râdă de mine...
— Trăzni-o-ar, că ageră gură are ! Auzi, cum o spală pe secretăriţa. Ca o sabie 1 O taie şi-o spintecă.
— Toate pernele-i sar ele sub ea !
— Las' c'aşa-i trebuie !
Nastasia simţi c'o năpădesc lacrimi. Şi de ciudă, şi de neputinţă şi mai ales pentrucă, ştiind că au dreptate oricât se îmbălau şi-o spurcau, ea nu putea zice nici câr. îşi smulse copilul din braţele unei nepoate — o fată de joc — şi se repezi spre drum ca o furtună, fără să se uite îndărăt, cu ochii plecaţi în pământ şi cu năframa neagră de barşon trasă pe vârful nasului.
— Ca din puşcă se duce!
In urma ei răsunară râsete şi râsetele acestea parcă o frigeau în spate. O frigeau şi atunci când, după ce s'a perpelit ca pe jar în casă, fără să ia aminte la plânsul copilului, i-a spus lui Niculaie, aşa, din senin :
— Du-te, Niculaie, clacă vrei, şi te scrie la colectiv.
Iar el, privind-o ca pe altă ceva, cu ochii lărgiţi de mirare a întrebat:
— Cum de ţi-au venit minţile acasă ? <
Nastasia a tăcut multă vreme, a luat copilul în braţe şi 1-a pus în poală. Pe urmă grăi :
— Du-te, că nu mai scap de gura muierilor, nu mai pot să dau faţă cu oamenii, arde-ţi-ar colectivul să-ţi ardă 1
El, prostul, neînţeiegând sbuciumul femeiesc, nici inima lor plăpândă şi simţitoare, râdea ca un măgar ! Nu ştia el că întocmai aşa râdeau şi muierile acelea la horă, de şi-acuma îi răsună râsul lor în urechi, parc'ar târâi dracii acolo!..
Din pricina asta nu avea Nastasia 'somn. Când era Niculaie acasă mai vorbeau de una, de alta, se mai jucau cu copilul, uitau. Când rămânea singură, uite cum o năvăleau ca ciorile, aducerile aminte... Brrr ! se înfiora ea. Ce-a putut s'ajungă, ce-a putut s'ajungă 1 De râsul satului a fost pus să ajungă... I-a trebuit, asta i-a trebuit să se mărite cu Niculaie, au vrăjit-o şi-au ameţit-o vorbele lui... S'a uitat la el că era flăcău frumos şi flăcăii-s rari, numai ţopârlani de-ăştia care merg sau vin din armată, iar ea trecută binişor de anii fetiei... Asta i-a trebuit! Să râdă satul de dânsa şi să fie pline şezătorile, cum a spălat-o şi-a frecat-o Maria Creţului pe secretăriţa ; ca pe-o râză de cele zoioase, aşa a şurluit-o Maria Creţului ! Auziţi, dumneavoastră, oameni buni şi de-omenie, tocmai Maria Creţului şi nu alta, tocmai Maria Creţului.
14
Niculaie Boroş, secretarul organizaţiei de partid din Plopşor, fu chemat în săptămâna aceea la raion. Cele ce auzi atunci Boroş, demult nu mai auzise. In aşa fel l-au luat primul secretar şi tovarăşul Suciu, încât rătăci după aceea mai
152
DUMITRU MIRCEA
multe ceasuri pe străzi fără să-şi poată veni în fire. Abia după ce se urcă în tren şi se aşezară toate în capul lui, secretarul se limpezi şi putu să judece'ca lumea.
Aşezat pe scaun, primul secretar al Comitetului raional de partid, un muncitor voinic şi sănătos, cu obrajii roşii şi cu ochii sfredelitori îi spuse :
— Ei, tovarăşe Boroş ? S'auzim ce mai este prin Plopşor.
Prin cameră se plimba, veşnic neastâmpărat, tovarăşul Suciu, agitându-şi fără încetare mâinile scurte şi iuţi, cea dreaptă puţin anchilozată ; o amintire dela fascişti, cum spunea el. Primul secretar se uita la Boroş cu bunăvoinţă, cu îndemn.
— La noi, tovarăşi, treaba merge destul de bine. E drept că oamenii nu-s prea mulţumiţi...
— Adică...
— Vedeţi, aşa stă treaba : în colectiv lucrurile n'au mers tocmai-tocmai bine...
— De ce ?
— Păi, să vedeţi... se fâstâci Boroş, privind când la unul când la celala.lt. Nu s'au prea ţinut la rând cu munca, n'au respectat statutul... era greu la început... cum să zic. Noi am crezut că-i bine deocamdată aşa cum e, dar...
— Şi nu era bine? îl întrerupse tovarăşul Suciu.
— Nu era bine, pentrucă lipseau prea mulţi comunişti de acolo — ştiţi doar — iar cei de acolo erau cam slabi. Acuma însă, dacă vor intra şi alţii, de... Eu cred că se vor tocmi.
— Bine, bine, dar parcă spuneai că oamenii nu-s mulţumiţi. Despre sat vorbesc... spuse încet primul secretar, tovarăşul Spetează.
— Sunt lipsuri, tovarăşe ! S'au făcut şi greşeli... şi...
— Greşeli ?... Anume cum, tovarăşe ?
Cu două zile înainte, A'leichior fusese la raion unde dăduse o foarte amănunţită dare de seamă. Conducerea Comitetului raional de partid avu astfel o oglindă cum nu se putea mai bună asupra situaţiei din Plopşor. De aceea, pentru a începe îndreptarea lucrurilor, primul secretar se gândi să-1 ia la întrebări pe Boroş care se arătase cu deosebire vinovat de situaţia proastă de acolo, să-i deschidă ochii şi să-1 smulgă din autoliniştirea în care zăcea de un an.
— Păi, cu cooperativa, cu Comitetul Provizoriu, cu...
— Dar acestea-s lucruri secundare, tovarăşe Boroş. Dumneata nu crezi că alta-i pricina ?
— Eu, să vă spun drept, nu mi-am putut închipui asta, până mai ieri, când am avut o şedinţă în organizaţie, înainte de 7 Noembrie. Atunci, un tânăr foarte cumsecade, care s'a întors din armată ni le-a spus verde : uite-aşa şi aşa... toate se trag din pricina slăbiciunilor organizaţiei. L-a sprijinit şi tovarăşul organizator. Eu, drept să vă spun...
— Vezi, tovarăşe ? Vezi ? Ne spuneai mereu : la noi e bine, merge. Iar noi care nu puteam să dăm pe la voi în fiecare zi, nici măcar în fiecare săptămână, ne-am încrezut în dumneata. Cine-i acel tânăr despre care vorbeşti ?
— Tovarăşul Suciu îl ştie, spuse Boroş, întorcând capul spre cei care se plimba prin birou. Toma Găvrilaş, termină el.
Tovarăşul Suciu se opri pe dată.
— Toma ? Când a venit băiatul ?
— De vreo două săptămâni a venit... Am trimis o hârtie în care îl propuneam ca deputat. Aţi văzut-o ? Mă rog, e un om dintr'o bucată, cam repezit el, dar cinstit şi devotat. S'a sburlit la noi în aşa fel că... să vă spun drept... el, nu şiiu cum, parcă mi-a deschis şi mie ochii.
— Târziu, foarte târziu ţi i-ai deschis, tovarăşe secretar. După câte informaţii avem noi, n'ai ţinut seamă de instrucţiunile noastre, le-ai interpretat după capul tău, tovarăşe, fără să te consulţi cu biroul... cu raionul...
PAINE ALBA
153
Fu  tovarăşe, credeam... . ... .
~ I'm Din ce-a ajuns Plopşorul ştim ce credeai, urma foarte liniştit pn-, ' t r Dumneata te-ai tras la adăpostul unor fraze de ocazie, ai scăpat or-mul secreta;n^nU1'năeAi 2ezu că tot prin puterile dumitale o s'o aduci la cale... ^taVca Z " "lat ^sHrpleci'ureciL la nevoile obştii şi ce-i mai grav 31 : Ud t%i pe noi. Ne-ai minţit, tovarăşe, asta-i... da, da. In fond nu te-ai "'unat de n mic Tovarăşul Suciu, care te cunoştea, a avut prea mare încredere in Sneata, ""ai greşala lui. Iar dumneata, Boroş, ai înşelat cu neruşinare aceasta
înCredeBoros începea să roşească sub cuvintele grele, foarte grele, ale primului PHr  Se foia neliniştit pe scaun, îşi plimba privirile dela un obiect la altul S£      nu LSnJsl ochii tăiosi ai primului secretar. Mâinile lui man, cu par ZZX^t^Din ce în ce mai des îş, freca obrazul cu dosul palme,,
' ,™ ,«M obiceiul când cu o mână, când cu ceaialta. . cum avea sfi {.. suf[etul organMiei de partid, ™ Prunu
secretar,   în timp ce bătea încetişor cu creionul în sticla de pe birou    l.mştit ş.
arbă, cu ochii înfipţi în faţa roşcovană şi sănătoasa a Im -Bc oş. Iai orga nlzatia  tovarăşe trebuia să fie sufletul satului. Nimic din toate astea. V aţi des-S   în doua   colectivişti şi rest... Mare greşală, foarte mare greşa a. Cum v aţ pa.ţu m •    • t pi   Spărtura asta s'a vant duşmanul
ffe voTs^s « fâcut de ca D câ se murmură în sat, asta-i din pricina duşmanu-u Iar vol, voi comuniştii.'v'aţi culcat pe-o ureche... Dar înţelege, tovarăşe Bonjş, ea no nu ne putem linişti... auzi ? Câtă vreme există duşmanul de clasa intre noi, în e în ta a întreagă, duşmani pe glob, noi comuniştii n'avem dreptul sa m-Îi5m ochii.. Auzi? Noi trebue să avem nu doi, ci patru ochi, toWeauna t, • w ; ; ,ti -whis si ne cei ca'-e-i aveaţi, ş nu numai ochii... Tot. Şi uiecnue, şi guia ^V^/t^^ ...Viem mim.. 1. dl.P^e ^ împotrivă îl ia militia în fălci. Hai, aşa v'aţi gândit? Dai duşmanul vai a toi deaunâje alţii acolo unde-i primejdia pentru el... O-menh-s slaoi, e, trebuie la-mu i icu răbdare, îndelung. Nu te-ai ocupat de asta, tovarăşe secretar.
Boros a ieşit năuc dela Comitetul raional de partid. Atat primul secretar cât şi Svar sul Suciu, responsabilul cu agitaţia si propaganda i-au si cu tărie-   nu te-ai ocupat de organiza ie, de nimic, toate le-ai dat peste cap rdunce-1-uneau astea începeau cu : „strânge organizaţia n jurul dumitale... SiSrSe şi puneţi duşmanului mâna în gât. Vin alegerile, tovarăşe... h.t h,n Cum o «ă ne prezentăm în faţa poporului în halul acesta ?... Cum ■»... .
Boros se perpelea ca pe jar. De când era el secretar nu mai sufense una ca asta-   ă   ie  , v  uit cu toată străşnicia, iar el să nu găsească nicăer,  oricât se mtce    un cTânt de apărare.   Nimic... Le dădea dreptate şi se năpustea -potriva lor, pe rând. In tren, noaptea, ros de cate auzise la i a on  se i.sucea istov pe bancă în vagonul aproape gol, parcă ardea lemnul sub dansul
P îmi dau demisia"      îsi spunea el, toropit de amăracmne, frânt de oboseală  " ,   r   a c pul de durere, de ruşine, de neputinţă. Parcă-1 încolţiseră la o " tată a   robita de judecători... II copleşea o stare de am raţiune, un feid aesnădeide. „M'am sbătut, m'am rupt pentru partid atâţia ai    mai  făcut ehm burii una cu pământul... Nu se poate spune ca nam luciat... Uite care mie mui t^ta acum.PNu mai pot, eu mi mai pot.   Vie altul în locul meu, ca eu nu ma, poli îmi dau demisia şi gata! _
Pe urmă se întorceau alte gânduri asupra lui, asvârl.te ca nişte sageţ, care parcă ţâşneau fâ"â încetare dela raion, dela oamenii cu care vorbis. , Acum vr« ă dai'dosul, când e mai greu? Viaţa ce partid de ce sa pe o ,nu J n P ^ na că te-ai lăsat tu la coadă ? Colectivul de ce merge prost, cu toata lecoita ma.e,
154
DUMITRU MIRCEA
de ce ? Nu din pricină că-i lipsă de comunişti acolo ? Chiaburii de ce vântură vorbe prin sat de-ţi ridică părul, măciucă ? De ce ? De ce oamenii se plâng că nu-i cutare şi cutare la cooperativă ?"
Boroş se răsuci pe scaun, oftând... „Nu, cum să-mi dau demisia ? Vai de mine, asta nici gând. Bine că s'a învoit Nastasia la colectiv, măcar din partea asta să-mi iau o grijă..." Şi se amăra secretarul fumând ţigară după ţigară, îi crăpa obrazul de ruşine că mai mult preţ avură cuvintele muierilor decât argumentele lui care de care mai înţelepte ! Asta îl înfuriase şi-1 bucurase în acelas timp atunci. „Ei las', îşi zise el, că te joc eu acum, nevastă ! M'ai ţinut tu pe mine îmbrobodit, dar ţi-o coc eu acum ! Am să-i adun, uite-aşa am să-i adun, ghem pe toţi... Bine c'a venit Toma, că el nu se uită la multe, dă şi bine face... Nu poţi construi socialismul cu mănuşi. Dai acolo cu târnăcopul şi se face!"
Cum de-1 năvăleau acuma asemenea gânduri şi lua asemenea hotărîri, nici el nu ştia. Simţea însă că de când îl frecase Toma în halul acela, parcă nu mai era în apele iui, parcă avea o ţapă după guler ori sub brăcinar care Ia orice mişcare îl înghimpă supărător, nu-1 lasă nici să hodinească. Şi-acum, colac peste pupăză, raionul. Mai fusese el criticat şi'n alte daţi, şi de secretarul plasei când era plasa, şi de activiştii raionului, până şi un afurisit de gazetar venit deia Cluj pentru colectiv, pare-se, îl încondeiase foarte neplăcut la gazetă ! Toţi, unul ca altul, toată lumea se isbea de Boroş, de secretar, ca de-o buturugă pusă în drum, şi dă-i, şi arde-1 ! Că ceea nu-i bine, că asta de ce-i aşa, că ar trebui altfel şi iată cam cum... Sfătuiau cât e ziulica de mare, umblau peste tot, cercetau unde nu gândeai şi vorbeau, şi vorbeau... Iar când -încerca Boroş să facă aşa sau cum i se spunea, numai ce se ridica în cale o mie de lucruri 'care ar fi putut trece numai dracului prin cap. Descurcă-te acum, secretarule ! Iar secretarul se descurca aşa cum putea, după împrejurări. Şi-apoi, ferit-a sfântul să păşească vreodată strâmb, că se umplea satul cu vorbe despre secretar, despre partid şi despre comunişti. „Greu e să fi secretar", — îşi spunea Boroş în tren, părpălit în pârjolul gândurilor.
Acum iată-l şi pe Toma. Se uită ponciş pe sub sprâncenele late cu cozile asvârlite în sus, mormăie abia mişcându-şi bărbia pătrată şi spune nişte vorbe atât de ascuţite şi de neclintit de te străpung şi te ard ca o pleasna de bici ! N'ai cum şi nici nu i te poţi pune împotrivă. „Uite, ăsta ar fi bun de secretar ! Om odată ! Nu-i poate intra în inimă nimic strein de linia partidului, parc'ar fi cremene", — îşi zicea secretarul.
Lui Boroş îi era când ciudă pe dânsul, când îl judeca părinteşte, cald, ca pe un copil în care ghiceşti cam ce-ai vrea tu să ai... Totuşi îl simţea ca o hoaspă înfiptă după guler.
Cugetând deci în felul acesta şi amărît peste măsură, Boroş ajunse acasă. A doua zi trimise convocatorul prin sat la toţi comuniştii, colectivişti şi necolecti-vişti să vină la o adunare generală colectivă, pentru discutarea unor probleme arzătoare, puse la raion...
Şedinţa începu de vreme, înainte de şase şi dură foarte mult. Boroş îşi făcu mai întâi o critică usturătoare care-1 miră foarte mult pe Melchior, aşezat lângă Torna, asvârli nişte săgeţi ascuţite comitetului provizoriu şi lui Ştefan Rusu care mereu clipea din ochiul lăcrămos şi orb, se legă de Georgică, vânzătorul cooperativei şi de el, secretarul, preşedintele cooperativei, sgâlţâi consiliul atât de crâncen încât Georgică se făcuse mărunt-mărunt parc'ar fi căzut în el, strângân-du-se ca o armonică. Boroş nu-i uită nici pe colectivişti, nici pe Toader Sfârla, nici pe Grigore Voivod, nici pe ceilalţi. „Ia te uită ce vânt şi-a luat" ! îşi spuse Toma, plin de mirare. Apropiindu-se de sfârşit, Boroş zise:
—- De ce le-am spus eu acum toate astea ? Nu le ştiam ? Le ştiam, dar tă-
PAINE ALBA
155
■cearn chitic sau ne plângeam de greutăţi... Aşa ne înfricoşam de greutăţi că ne temeam să şi vorbim de ele. A venit însă Toma, tovarăşul Găvrilaş, care a început să le vadă cu ochii unui om dus doi ani dintre noi... Şi el le-a spus pe nume, fără teamă. In prima zi m'a scuturat de mi s'au clătinat creerii în cap şi-mi bâţâiau nădragii pe mine. M'am mâniat foc pe el atunci. Pe urmă, cugetând bine, am văzut ■că trebuie să-i dau dreptate şi i-am dat. Am fost chemat la raion şi mi-au spus cu alte vorbe acelaş lucru. De aceea v'am convocat pe toţi, tovarăşi, ca să vedem împreună ce-i de făcut. S'auzim vorba şi părerea voastră.
S'a înscris multă lume la cuvânt. Primul s'a ridicat Ştefan Rusu.
— Uite ce-i, tovarăşi, începu el. Am să fiu scurt.
— Aşa-ţi şi stă bine. Pe scurt, că nu eşti popa la Bobotează.
— Lăsaţi vorba, tovarăşi, strigă Boroş, stăpânind greu cei treizeci şi doi de membri.
— Eu zic aşa, continuă Ştefan, trecându-şi batista la ochiu. Mai avem câteva săptămâni până la alegeri şi încă n'am făcut nimica. Adică aproape nimic... Cotele de cartofi încă nu s'au dat şi în multe curţi încă stau grămadă băciuliile de floarea soarelui. Când o să iasă cota ? Eu zic să pornim agitaţia şi să-i dăm drumul, iar când vom propune delegaţii în faţa adunării săteşti, să ne putem lăuda cu ceva.
— Rău ai să te lauzi dacă nici până'acuma nu s'a aranjat treaba cu parchetul de pădure. Laudă-te!
— Cum să ceri cotă, fraţilor, că dacă întrebi la Georgică de petrol, ridică din umeri ?
— Aşa-i, aşa-i. Cu vorba nu încălzeşti pe nimeni, strigă Forai. Boroş bătu cu palma în masă, cerând linişte.
Se ridică la cuvânt Toader Covrig, aplecându-se de spate ca să nu ajungă cu capul la grindă.
— Eu zic că mai întâi şi mai întâi, trebuie să întărim viaţa noastră de partid, organizaţia noastră. Iată ce scrie aici, în „Scânteia", spuse el despăturind un ziar scos din buzunarul lui uriaş, cât o straiţă ciobănească. Citi: „Comuniştii trebue să fie exemplu în muncă, în predarea cotelor, în fruntea tuturor mişcărilor populare". Scrie mâi multe aici, citiţi şi voi, că vă vine ziarul. Asta-i, fraţilor. Acum vreo zece zile s'a hotărît şedinţa lărgită a comitetului de partid care să discute asupra alegerilor, a agitaţiei, a cotelor, problemele colectivului. Multe s'au hotărît acolo că se vor face, că se vor drege. Aşa-i, tovarăşe Boroş ?
— Şedinţa asta înlocuieşte pe cea propusă, tovarăşe Covrig.
— Da ? N'am ştiut. Asta-i şi mai bine. Ce cred eu că trebue să stea întâi şi'ntâi. In vară, în urma unei chemări a tovarăşului Boroş la raion, se-apucă el, hodoronc-tronc, să ţină cursuri serale cu noi ! Brrr ! Ce cursuri serale ne. trebuiau, când noi nu mai ştiam încotro să dăm şi de care lucru să prindem ?... Se'nţelege că nici dracu' n'a venit... Hei, dar fără carte nu poţi, cazi sub influenţa duşmanului de clasă şi te-a luat dracu' cât eşti de comunist... Aţi auzit ce spunea dăunăzi tovarăşul Melchior. Acuma ce facem ? Stăm, ne'mpuţim de şedere, că n'avem ce face.
— N'aveţi voi, individualii, dar noi... he-hei ! — strigă un colectivist.
— Tu să taci, măi... să nu mă reped la tine. Ce, eu sunt de vină că n'aţi scos sfecla nici până azi ? Că de trei săptămâni tăiaţi într'una la tulei şi tare mă tem că vă apucă sfântul crăciun? Am să mă bag eu între voi, n'aveţi grijă...
— Să te vedem, ce te lauzi ca fata de măritat ?
— Ai răbdare, mă. Aşa dară, acuma îşi pot găsi loc cursurile serale. Este şi instructaj dela raion într'asta, se tipăresc broşuri tot pentru asta. Eu îi poftesc
156
DUMITRU MIRCEA
pe toţi să-şi ia angajament, iar cine nu vine, să fie amendat ori să mi se dea pe mână, că-I aduc eu cu casă cu tot!
Hohote de râs însoţiră cuvintele lui Covrig.
— Gata, măi Toadere, că mai sunt şi alţii.
— Aşteaptă... ori dacă te trece, ieşi afară, dar să nu greşeşti uşa şi să nimereşti acasă. Altceva : iacă, trec într'o seară pe la o şezătoare şi să vă spun drept am urechiat pe câţiva. Ce era acolo, dumnezeule-doamne ! Numai de porcării se ţin... şi duşmanul bate, bate, bate din gură, hristoşii lui, şi'mpuiază capul oamenilor... a muierilor. Şi s'aprinde satul cât ai scapără. Ce fac tinerii ? Nimic nu fac. Pe fătuţa aia a lui Pavel, pe Valeria, cât o fi ea de desgheţată, n'o ascultă. Eu zic să-1 însărcinăm pe Toma cu tineretul şi să-i strângă uşurel în chingi. Tovarăşul Boroş care-a avut sarcina asta, să fim drepţi, nu s'a prea ţinut de ea... Este sau nu ? Şi ca să gat, eu îi poftesc pe toţi de-aici să se înscrie la colectiv. Iacă, intru eu, Toma, Boroş, Ştefan, Forai. Care mai vine, mă, care mai vine ? Aşa, şi « acuma am terminat.
Se mai sculă Ia cuvânt şi Georgică, vânzătorul cooperativei care, fără multă vorbă, ceru adunării să sprijine cooperativa şi să hotărască într'un fel cam cum să facă de-acuma înainte pentrucă oamenii să fie mulţumiţi. Se iscă gălăgie. In primul, rând, spunea unul, să se acopere toate cheltuelile cu păşunea din fondul cooperativei ori să se treacă la pierderi pentrucă altfel nu se mai apropie nimeni de uşa lor, chiar de le-ai da pe gratis. In al doilea rând, şi asta o propune Szatmari Sandor cel tăcut, să pornească dela cooperativă acţiunea de valorificare a produselor de tot felul şi să le transporte cu trenul la oraş... In felul acesta se vor putea aduce ceeace lipseşte oamenilor.
— Asta nu s'a prea făcut, spuse Sandor care, oricât vorbea de rar, spunea lucruri foarte înţelepte. Sunt pline ziarele de asta, dar ai noştri n'au avut cap să cugete.
Mai vorbiră şi unii şi alţii chestii mărunte. In cele din urmă se ridică şi Toma la cuvânt.
— S'au spus lucruri frumoase aici, spuse el. Şi bune. S'ar mai putea spune multe. Eu, fraţilor, primesc propunerea tovarăşului Covrig. Am să mă ocup de Uteme. îmi mai iau şi alte sarcini : să fac cercurile de studii şi cercul de politică curentă. Pân'acuma nu s'a făcut, dar el ne trebuie ca sarea'n bucate. Pe urmă, iată, eu supun iar-în faţa adunării cazul lui Văsieş care-a fost făcut chiabur şi propun să se consemneze la procesul verbal. Eu nu cred că vreunul are să-1 poată socoti chiabur. Ce spuneţi ?
Se făcu tăcere.
— Ei, ce spuneţi ? îndemnă Toma.
— Apoi tu de ce-1 aperi ? Pentrucă ţi-e cuscru ? întrebă cineva. In acea clipă sări dela locul lui ca ars, Pista Căldărar.
— Ce cuscru, mă? Ce cuscru, strigă el. Dă-mi cuvântul, tovarăşe Boroş, dă-mi cuvântul... Aici nu-i vorbă de cuscru, ci de dreptate. Omul, are ce-i drept, avere, dar şi-a făcut-o cu munca lui. Eu ştiu, c'am lucrat la el când era bolnav. Om ca pita lui dumnezeu cea caldă, aşa om. Mi-a plătit, cât am vrut eu să-i cer. Am lucrat eu şi la Corlea : nici tu mâncare, nici tu plată ca lumea... trăgea pielea de pe tine. Badea Văsieş ? Om prima întâi, ce mai încoace-încolo, om de treabă. Asta am vrut să spun.
In sprijinul cuvintelor lui Toma, se sculă Melchior la cuvânt.
— Tovarăşi, rosti el. Aici nu-i vorba de nicio rubedenie... şi-1 învinuiţi degeaba pe tovarăşul Toma. Cred că el ar fi luat apărarea oricui, dac'ar fi băgat de
PÂINE ALBĂ
157
seamă. întâmplarea face ca omul să fie cuscru cu tovarăşul Toma. Ei şi ? Ce-i cu asta ? Iată, mie nu-mi e niciun fel de cuscru. M'am interesat însă îndeaproape ca să văd care-i spiritul printre mijlocaşi. Căci, tovarăşi, gospodăria trebuie să se întărească nu numai cu noi, comuniştii, ci cu întreg satul. întreg satul va să ajungă acolo, nu ? Ei, printre unii mijlocaşi sălăşluieşte o frică, o neîncredere în regimul de democraţie populară... Duşmanul, profitând de slăbiciunile organizaţiei, tovarăşe Boroş, a trimis o scrisoare la judeţeană. Asta o ştiu dela tovarăşul Toma. A fost deajuns o cercetare superficială pentrucă să se facă pe placul duşmanului. Da ? Omul, după câte ştiu, n'a exploatat... Dumneavoastră însă îl cunoaşteţi mai bine. Dacă s'a făcut o nedreptate ea trebuie îndreptată, tovarăşi. De aceea cred că e necesar să întrebăm la raion... E un prim atac împotriva chiaburilor !
In cele din urmă adunarea hotărî că în privinţa lui Văsieş trebuie întrebat la raion. Tot la raion trebuia văzut despre lemne, despre cooperativă în problema oilor şi se hotărîră să trimită un delegat. Toma fu cel care urma să plece la raion.
— O să-ţi dăm delegaţie dela Comitet şi dela partid, spuse Boroş. Du-te, Toma tu, că eşti mai descurcăreţ. Noi, drept să-ţi spun, ne mai muiem când dăm faţă cu dânşii.
Spre sfârşit se sculă la cuvânt Toader Sfârla, secretarul organizaţiei din colectiv. Era un om potrivit de statură, vânos şi ager. Milos şi bun, neiubitor de vorbe iuţi şi încontrate, Toader nu ştia niciodată de partea cui să stea când se pomenea între doi adversari. De data asta vorbi însă foarte cuminte.
— Mie, tovarăşi, îmi creşte inima după cele ce-am auzit în seara asta. Eu văd că de-aici numai lucruri bune vor ieşi, pentru colectiv, pentru sat, adică pentru noi toţi. Ştiţi voi bine că dacă n'a mers colectivul cum ar trebui, apoi din cauza asta n'a mers : n'au venit oameni la lucru. Intrebaţi-1 pe Sandor, că el e brigadier. Eu zic că mai întâi şi'ntâi asta trebue s'o facem : să stăm de capul lor şi să vină la lucru. îmi pare bine că intră câţiva comunişti şi după cum văd, oameni de nădejde. Aşa spunea şi tovarăşul Melchior, adică organizatorul nostru : aici, frate Toadere, ne trebuiesc comunişti. Când i-om avea, o să sbârnâie treaba !
Şedinţa s'a spart gălăgioasă ca totdeauna. In drum spre casă, Boroş îl luă pe Toma de braţ.
— Ei, cum ţi se pare ?
— A început să meargă, dar deocamdată tot numai la vorbe suntem. Să ne vedem la treabă. Ştii, tovarăşe Boroş, ce problemă a rămas neatacată cum trebuie ?
— Ce problemă ?
— Aceea a agitaţiei. Mi se pare mie că aici avem foarte multe de făcut, dacă nu totul. Ce zici ? Doar noi va trebui să alergăm, să convingem pe oameni de cote, să ducem câţi mai mulţi în colectiv. Gândeşte-te bine dacă n'ar trebui să revizuieşti agitatorii. Cine-i responsabil ?
— Carol Forai.
— Nu-mi prea place... O fi el om cinstit şi de treabă, da-mi pare cam moale şi cam nehotărît. Eu mă gândesc cu tot dinadinsul la Covrig.
— Eu mă gândeam la tine, flăcările.
— Nu, de ce să aibă unul toate sarcinile ? Că am fost eu înainte ? îmi pare mie că Toader e cel mai potrivit... Dacă nu găseşte argumente, atunci foloseşte ceeace i-au dat părinţii... Câteodată parcă şi-asta-i bună, mai ales pentru satul nostru 1
Boroş râse şi-1 cuprinse pe Toma pe după umeri.
158
DUMITRU MIRCEA
15
Toma se ducea la raion cu inima bătând de emoţie. In sfârşit avea să vadă şi ce-i acela un raion. Citise despre raionare, văzuse harta, ştia că până ia raion, din Plopşor sunt 50 de kilometri, două ore bune cu trenul. Trenul acesta care trecea de două ori pe zi, adică pe noapte, pentrucă la Plopşor ajungea tocmai atunci când numai bufniţele şi flăcăii întârziaţi mai umblau prin sat, trenul acesta stătea în gările somnoroase, pierdute între salcâmi, uitat pe linii şi nu avea legătură cu nicio direcţie decât peste câteva ceasuri... Chiar şi la raion ajungea la oră nepotrivită : la cinci dimineaţa. La acel ceas al zilei nicio mişcare nu era în orăşelul raionului. Călătorii moţăiau în sălile de aşteptare, înghesuiţi unii în alţii, strânşi ca sacii la moară, roată pe lângă soba puchinoasă de fontă, încălzită cu cărbuni slabi şi rău mirositori.
Să nu-şi închipuie cineva că dacă s'a făcut raionarea apoi toate lucrurile s'au aşezat dintr'odată temeinic. Nicidecum. Orăşelul era mic, fără lumină electrică, mai mult un sat părăsit, cu câteva magazine toate la fel, cu o mare clădire a poştei şi cu câteva case arătoase de negustori. Tăiat în patru de două drumuri pietruite frumos care se întâlneau încălecându-se drept în inima oraşului, se împărţea pe urmă în uliţi mărginite de salcâmi şi duzi. O mulţime de funcţionari îl năvăliseră şi nu era casă în care să nu fie una sau două familii cu mobila şi boarfele svârlitc pesteolaltă ca'n vremea războiului când orăşenii fugeau în provincie de frica bombardamentelor. Temeinic erau aşezate comitetul provizoriu şi comitetul raional de partid. Funcţionarii însă şi activiştii de partid, însuşi primul secretar, aveau demult cereri la Oficiul de închiriere care nu ştia unde să-i pună. Până atunci locuiau la băştinaşi cum da dumnezeu. Pe lângă asta diferitele magazine, restaurante, uniuni şi cooperative erau bine instalate, în cele mai bune magazine ale foştilor comercianţi, îmbogăţiţi putred. Regiunea era bogată în cereale. Iar dacă avea cereale, se creşteau păsări şi porci şi vite frumoase... şi comerţul mergea sbârnâind... Cel mai bogat negustor din orăşel începuse cu ouă pe care le a'duna de pe sate cu căruţa, acum douăzeci şi ceva de ani, trecuse pe urmă la brânză, la unt, la păsări. încet, încet, în câţiva ani făcuse capital... In curând, prin mâinile lui treceau spre oficiile de export vagoane cu porci graşi, cu vite, cu grâne şi chiar cu ouă... In casa lui era acum sediul comitetului raional de partid, iar el, negustorul, pentrucă în 46, la alegeri, asvârlise cu mâna lui o grenadă într'o maşină, omorând un activist de partid, se învârtise de închisoare pe viaţă.
Cu toate greutăţile de cazare şi de aprovizionare, viaţa raionului furnica însă, şi Toma, păşind către comitetul de partid, se minuna de schimbările provenite. Nu departe de gară se clădea uzina termoelectrică, pentru nevoile orăşelului, care va folosi gaz-metan. Toate drumurile erau mărginite de şanţuri pentru conducte şi pentru canalizare. Căci se făcea şi asta în orăşel. Se captaseră isvoare şi se încerca aducerea apei din râul care curgea la poalele satului, devenit peste noapte raion plin de importanţă. O staţie de pompe şi de filtrare a apei se clădea în ritm vertiginos pe malul râului.
Târguşorul avusese o mică fabrică de conserve de pasăre. Acum, la latura dinspre râu se clădea, ridicată parcă din pământ, o mare fabrică de alimente din cereale şi se mărea fabrica de conserve. Pe malul râului se terminase un siloz uriaş, încăpător. împrejur, peste tot, schele şi materiale de construcţie. In centru se asfaltau cele două drumuri — unul care venea dela răsărit şi mergea spre apus, altul care venea dinspre sud şi urca spre capătul nordic al raionului, trecând alăturea cu drumul de fier.
Raionarea, pentru a se clădi bine, răsturnase multe lucruri, întocmai ca
PÂINE ALBĂ
159
atunci când, ca să înfrumuseţezi o stradă, dai la o parte clădirile ce nu-s pe placul edililor. Din aceste pricini, oricât se străduiau autorităţile raionale, rămăsese încă mult moloz de curăţat. Toma îşi dădea seama de asta şi putu să constate singur că raionul era în curs de aşezare. Poate tocmai de aceea unele lucruri nu mergeau cum ar trebui, iar Boroş secretarul, spunea pe bună dreptate : dacă raionul ! Adică, pe dreptatea lui. Căci dacă raionul nu ajunsese să facă totul, nu însemna să aştepte până va face. Trebuia să pună mâna şi să facă singur...
Toma nu cunoştea la raion decât un singur om : pe fostul secretar de plasă — pe tovarăşul Suciu. Şi se gândi să-1 întrebe, să stea mai întâi de vorbă cu el şi pe urmă să meargă la Uniunea cooperativelor de consum şi la Ocolul Silvic.
La comitetul de partid era şedinţă, aşa că Toma fu nevoit să aştepte pe o bancă din coridor. Stătu aşa vreme de aproape un ceas până când sbâcni pe uşă Ion... îşi înfunda şapca pe cap şi striga celor rămaşi :
— Intr'un perţ sunt înapoi.
Trecu însă pe lângă Toma şi se opri ca la o comandă neauzită, militărească:
— Hei, ăsta-i Găvrilaş, Toma. Ce-i, tovarăşe ? Nu cumva ţi s'a făcut dor de noi ? — spuse el strângându-i mâna. — Ai treabă pe aici, plopşoreanule ?
— Am. Chiar cu dumneata am.
— Aha. Uite, mai stai, cât să mai stai ? Un sfert de ceas — spuse el repede, uitându-se la ceasul pe care-1 scosese la iuţeală din buzunar, ridicând caraghios din umeri din pricina mâinii anchilozate. Nu te mişca de-aici. După un sfert de ceas sunt al tău.
Plecă şi se întoarse ca fulgerul, trecând pe lângă Toma ca o vântoasă, parcă nici nu l-ar fi văzut de când lumea. Tocmai când Toma îşi luase nădejdea că va fi punctual, Ion ieşi isbind uşa, spunându-i :
— Pofteşte, tovarăşe Găvrilaş, în biroul meu.
Era o cameră mare, cu birou negru, plin de hârtii şi ziare, cu parchet pe jos. Un bust mititel de ghips al tovarăşului Stalin era aşezat pe colţul din stânga al biroului, la mijloc o călimară masivă de alabastru de care era răzimat un calendar sindical. Pe pereţi, în rame aurii, Secretariatul Comitetului Central, iar dedesubt, pe hârtie roşie, cu litere albe, scria : „învăţătura marxist-leninistă nu este o dogmă, ci o călăuză în acţiune".
— Ei ? Ce vânt pe Ia raion ?
— Sunt delegat de partid şi comună, cu anumite treburi.
— La voi în Plopşor sunt multe treburi, Găvrilaşule.
— Sunt şi-s încâlcite ca un ghem cu care s'a jucat o mâţă. Eu nu ştiu cum au ajuns aşa. Ori ei sunt de vină, ori raionul, ori amândouă părţile.
— Dacă stai şi socoteşti, spuse tovarăşul Suciu împingând spre Toma pachetul cu „Mărăşeşti" şi dându-i chibrit, apoi şi unii şi alţii. Mai întâi şi mai întâi eu... da, da, eu tovarăşe Găvrilaş.
— Cum aşa, dumneata ?
— Eu, pentrucă m'am încrezut în Boroş. II ştiam destul de activ, devotat, cam într'o ureche şi lăsător, dar devotat. îmi ziceam, o să-1 mai împingem, o să-1 mai şfichiuie organizaţia şi are să meargă... Pe dracu ! De când a fost bătut — ce-i drept, rău a fost bătut! — parc'a intrat o frică în el. Vezi, sunt oameni şi oameni... Mai am un secretar care-a fost bătut, dar acela abia aştepta să iasă din spital şi când a ieşit, — mamă ce a mai făcut! — a trebuit să-i punem zăbală şi să-1 mai potolim, că sărise dincolo şi era să-1 bată din nou ; de data asta comuniştii... Boroş însă s'a muiat... s'a însurat. Altă belea... Când cu colectivul a venit la mine şi mi-a spus că-şi dă demisia, că nu poate intra, că-i bucluc
160
DUMITRU MIRCEA
cu nevasta... „Stăi, mă, zic, nu te aprinde. O să se convingă ea într'un an. O să te ajutăm". L-am ajutat pe dracu... Uite-aşa m'am încrezut în el şi mi-am zis că acolo toate merg, deocamdată, bine. Ceilalţi, până şi primul secretar, s'au luat după vorbele mele pentrucă eu cunoşteam mai bine decât toţi situaţia şi s'au ocupat de altele, căci poate îţi închipui câtă bătaie de cap am avut până ne-am rânduit treburile.
— Oho, îmi închipui !
— Aşa. Totuşi de plopşoreni am căutat să mă ocup. Cât ce nu mi-a plăcut un organizatoric, l-am schimbat. Trei am pus până acum şi mi-am închipuit că fac bine. Pe dracu, bine 1 Chiar dacă au fost ei mai slăbănogi, totuşi, intr'un an-trei, îs prea mulţi ! Nu i-am lăsat pe oameni să se vâre'n treabă, să cunoască ce şi cum, asta-i greşala. Acuma l-am ales pe tânărul ăsta şi cred c'am făcut alegere bună. Are să-i scuture pe plopşoreni... Ei, uite-aşa, frate Toma, am greşit şi noi, nu ne putem ascunde după deget. Ce mai încoace, încolo, tocmai satele de margine le-am neglijat. Şi-asta e mare, mare greşala.
— De-acuma ele ar trebui luate întâi, spuse Toma.
— Le-am şi luat. Crezi că degeaba l-am trimes acolo pe Melchior ? Să-i ascultaţi, că-i un om tare luminat la cap...
— Tovarăşe Suciu, într'o şedinţă de-a noastră s'a cerut întărirea învăţământului. Uite, în privinţa asta v'am ruga tare mult să ne ajutaţi. Să ne trimiteţi lectori din când în când, dar bine aleşi, cărţi şi broşuri. O să le difuzez eu pentrucă nici cu asta nu s'a făcut mare lucru. Eu m'am gândit ia cercuri de studiu şi la cercul de politică curentă .
— Ei-ha ! Uite că ne-ai luat-o înainte. Tocmai asta o discutasem, uite-acum, cât timp stăteai tu afară. Se vede că armata noastră...
— Asta-i drept. Pe mine armata m'a făcut încăodată de comunist pe cât am fost.
Toma nu ştia acum cam în ce fel să aducă vorba la celelalte probleme, aşa că începu să vorbească despre armată şi ce a învăţat el acolo. Pe urmă văzu că lucrurile încep să se lege şi-i veni ideia la care ţinea el :
— Am venit în sat parcă spălat de-o sgură şi-am început să văd cu alţi ochi. îndată am văzut lucrurile altfel, adică tocmai cum nu le văzuseră ceilalţi. De pildă, un om dela noi a fost făcut, nu ştiu, din greşala sau nu ? — chiabur.
— Care-i acela — întrebă tovarăşul Suciu căutând prin sertare după un caet în care avea el diferite însemnări. Printre altele erau trecute acolo numele tuturor chiaburilor din cele optzeci şi patru de comune câte avea raionul. Fiecare nume de chiabur era subliniat, cu roşu unele, cu negru altele. Ce însemna ^aceasta, probabil că numai tovarăşul Suciu ştia. Frunzări caietul până ajunse la comuna Plopşor.
— Lăzăreanu Vasile, murmură el ca pentru sine. Apoi, ridicând ochii la Toma spuse tare : Lăzăreanu Vasile zis« Văsieş. Păi, ăsta s'a stabilit de judeţeană încă. E chiabur.
— Cine-a stabilit, a stabilit prost, tovarăşe Suciu ! spuse Toma hotărît, cu fălcile încleştate. Omul n'a exploatat în viaţa lui pe nimeni. Unde mai pui că niciodată, niciodată ; — sublinie el apăsat — n'a spus o vorbă împotriva regimului.
— Bine, bine... dar de unde averea asta la el ?
Toma începu să povestească despre Văsieş, cum ştie el să lucreze pământul, cât e de harnic, cum are opt hectare — patru ale lui, patru aduse de nevastă, cum n'a răbdat pe adevăraţii chiaburi să se apropie de el şi multe altele, încheie :
PÂINE   ALBA 161
_ Eu, eu ar» Vorbit cu el. I, £ ™,% \ "nu
e>ploata. „. nu se Treaba ST a lerv,,-o tova-
,-ăsul Melchior. „ '     - Adică şi chiaburii simţeau că nu-i m rândul lor ?!
_ Aşa se vede ^ ^ ^ nJmic ră de
"" tV°^7ostlîPp rit nfcî bănuit. De însămânţat a însămânţat făra el: cu sabotaj n a fost mei Pnns,n ^ organizaţja ?
rouirou^^c^trfe^le'^^d^at, J^p^jJ^g puţin prin birou şi se aşeză în cele din urma pe scaun, picând. ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ ^ tu zici aşa...
Mă "V^ZZl s'o faceţi cât mai repede, pentrucă omul e hotărît să intre
socialismului'.
— Fiţi pe pace... Acolo intru şi eu.
— Si tu ? Asta-i bine.
Moi intră vreo zece comunişti, în frunte cu Boroş. " Ei  pa] tu aduc, ,e5« bune, frăţiorul* i Cum aşa. s'a pocăit nevasta se-
Cre"'L pri„s-„ odaia n,st, coiectiviste !Că'mă"a'-0 - "^OttAW TdSTu^Ss'-o: spunea e,. De
,reabârar;^;:;7'C'°-* — •   ^venise ™~-Fu
foarte surprins când auzi câ tovarăşul Suciu era de părerea lo . ioane surp a|d ca sa vad cnm ai aran|at.
Oe,a clmiSu, raional Ton, se duse ,a Uniunea c=«ve,„, unde o=, ffilT^MS ^ i^rtpLu, secreta, ,,-i
spuse foarte bucuros :
- Am primit veşti bune de cu dimineaţa.
Primul secretar citea cu atenţie ziarul proaspăt venit.
- Zi-i ! spuse el fără să-şi ridice capul din ziar. ^
- In privinţa Plopşorului. Intră o serie de comunişti m colectiv, in frunte
cu secretarul. , ,      ,      . .      j;_ „:nr
t i Primul secretar îşi ridică de data asta privirile din ziar.
~ % SunaPA^iU îriSace'Toma, băiatul acela, Găvrilaş, pe care 1-a propus Boroş ca deputat la alegeri.
11 — Viaţa Românească — c. 750
162
DUMITRU MIRCEA
— Da ? Adu-1 încoace, frate. Vreau să-1 cunosc. Să vedem pe cine propunem noi în faţa poporului.
— Are să vină mai târziu. Acum are alte treburi. I
— Bine. Te rog însă să nu uiţi.
Cu asta, tovarăşul Suciu înţelese că discuţia a luat sfârşit. Iar candidatul nostru, fără să ştie nimic, stătea la rând, la uşa directorului, necăjit foc că au să treacă orele de serviciu şi va fi nevoit să mai piardă o zi pe la raion. Şi câte treburi nu-1 aşteptau pe el în sat, măiculiţă dragă, numai să se prindă de ele.
In cele din urmă Toma intră la director. Acesta se plimba prin cameră ; îl pofti să şadă. Toma începu să-şi spună păsul şi pentru ce venise. Pe urmă tăcu.
— Gata ? Uite asta nu se poate, tovarăşe, lămuri scurt directorul.
— Şi de ce să nu se poată ?
— Pentrucă nu se poate ! Am spus şi gata. Cooperativa nu-i pusă să facă pe placul tuturor.
Directorul se vede că era om arţăgos, iar dacă aşa stătea treaba, apoi nici Tomă nu era unul care să tremure şi să dea dintr'odată înapoi. II măsură Cu privirea lui cercetătoare şi îndrăzneaţă, în timp ce faţa lui pătrată se asprea ; spuse surd :
— Trebue să se poată şi dac'a crăpa pământul.
Directorul fu foarte mirat de îndrăsneala lui. îşi aprinse o ţigară şi se ră-zimă pe spătarul scaunului, asvâriind fumul spre tavan. Era un om rotofei, roşcovan, cu început de chelie. II privi pe Toma ascuţit, cu ochii micşoraţi.
— Aici nu-i vorba de pământ crăpat sau nu ! Voi aţi făcut-o, voi s'o trageţi! Cooperativa nu poate suporta o asemenea greutate.
— Uite ce-i, tovarăşe, se burzului Toma. Dacă-i vorba să se facă dreptate, apoi în ţara asta a noastră se face... chiar dacă-i vorba de o cooperativă. Doar nu oamenii sunt de vină că n'a respectat cooperativa contractul !... Poftim aici hârtie dela Comitetul Provizoriu. Zău, tovarăşe director, înţelegeţi... Mă rog, n'aţi avut experienţă... de. Nu-i chiar atât de uşor... înţeleg... Dar ce ne facem cu satui ? Căci dacă nu se revine, atunci la anul nu mai putem face turmă. Iar cooperativa, dacă va lucra cum trebuie, o să aibă câştig bun dela noi... Aşa că peste asta neapărat trebuie să trecem.
— Cum vorbeşti aşa, băiete? Citeşte întâi legile şi regulamentele noastre şi-apoi...
— In regulamente multe scrie, îl întrerupse Toma — şi în primul rând că trebue să întărim legătura dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare. Aşa-i sau nu-i aşa ? Eu cred că asta-i principalul conţinut al regulamentului... Iar oamenii nu vor să plătească nicicum ceeace pretinde cooperativa.
Directorul se sculă de pe scaun şi începu să se plimbe prin birou, îngândurat. Se opri dela un timp în faţa lui Toma.
— Dar cum o să acoperim noi aceste cheltueli ?  Cum o să le justificăm ?
— Problema e într'adevăr grea, răspunse Toma. Discutând însă la noi, în organizaţia de bază, am ajuns la concluzia că trebuie'să dăm un puternic avânt acţiunii de valorificare a produselor noastre prin cooperativă. In felul acesta...
— Stai, dragă tovarăşe. Lucrul acesta s'a încercat. Am dat fonduri, au zăcut acolo şi au venit încoace foarte puţine lucruri. In Plopşor n'a mers tocmai bine.
— Eu aş zice să mai încercăm odată, zâmbi Toma, înţelegând că ce era mai greu trecuse... Serios vă spun. Trebuie să mai încercăm. Cu o floare n;u se face primăvară, dar nici toamna nu vine cu prima pasăre plecată.
Directorul îşi începu iar plimbarea prin birou, urmărit de privirile pline de speranţă ale lui Toma. In cele din urmă directorul rosti:
PÂINE ALBA
163
— O să reluăm problema aceasta în discuţie. Nu, n'ai teamă... noi lucrăm destul de operativ. O să primiţi înştiinţare cât de curând. Dar cu mărfurile cum staţi ?
— Cam prost stăm, tovarăşe, rosti Toma îngândurat. Nu se găsesc toate câte-s de lipsă, adică cele urgente : petrol, sare, chibrituri, tutun... de-astea mărunte. Oamenii cam cârtesc din pricina asta...
— Transportul, tovarăşe. Avem foarte, foarte mari greutăţi de transport. Uneori chiar şi cotele prevăzute vin cu întârziere. Cred că înţelegi. In curând însă vom avea şi nişte camioane la dispoziţie, vom avea şi autocisterne... Cred că în luna viitoare n'o mai fi problemă.
Toma ieşi mulţumit dela Uniunea Cooperativelor. „Oamenii se sbat cu greutăţi multe. Sătenii noştri nu şi le pot închipui şi din cauza asta ascultă uşor vorbele veninoase ale duşmanului. Uite încotro trebuie să batem noi. Căci greutăţi dacă sunt ele, trebuiesc explicate oamenilor cu răbdare... Nu poţi face o ţară nouă fără o l.ea'aă de renunţare la comodităţi..."
Spre surprinderea lui, la Ocolul Silvic aranja mult mai repede.
— Am cercetat şi noi, spunea inginerul silvic, deşi nimeni n'a adus încoace cuvânt de plângere. Intr'adevăr, parchetul dat pentru voi nu ajunge decât să-şi ia fiecare câte-un braţ... L-am mărit. O să vină un cărucean cât de bun. Mai mult însă nu se poate, nici dac'ar arde Dumnezeu pământul. Intrăm la sabotaj. Las' se spune că iarna va fi uşoară !
Ieşind, inginerul îl întrebă dacă-i mulţumit. Pe urmă dădu foarte cumsecade mâna cu Toma şi îl conduse până la uşă.
— La primăvară însă vom porni o acţiune largă de plantaţie cu puieţi de salcâm. Cred că ar trebui să vă gândiţi serios la asta.
Toma era mulţumit că treaba se aranjase. II mira chiar cum de se rezolvaseră toate atât de uşor. „Dacă organizaţia s'ar fi gândit mai repede la aceste chestiuni, dacă vedea de sat cum trebuie, nu era atâta greutate acum" — cugeta el în drum spre Comitetul raional de partid. „Hei, multe mai sunt de făcut în Plopşorul nostru !..."
îşi petrecu ziua până la nouă seara când avea tren, intrând la magazine şi la cinematograf. Cumpărase bomboane pentru Toma cel mic. Căută ceva şi pentru Rozalia. Când să iasă dintr'un magazin de textile, văzu ceva ce-1 atrase : nişte batiste frumoase, frumoase, cusute în motive româneşti. Nu se uită la preţ şi cumpără una :
— Să-i întorc Valeriei paguba ! spuse el zâmbind. In minte îi apăru iar chipul fetei cu cozi negre şi cu ochi albaştri care-i sufla ca atunci la joc, repede şi fierbinte în obraz.
16
In timp ce Toma umbla pe la raion ca să aranjeze aceste treburi cărora, într'o discuţie, Melchior, le spusese zâmbind „calmante pentru spiritul aprins al satului", organizatorul de partid, cercetându-şi carnetul în care-şi avea planificate acţiunile pe zile, văzu că în ziua aceea avea de făcut o anumită treabă... îşi propusese să-1 caute pe Simion Opăritu şi să stea cu el de vorbă între patru ochi. „Omul acesta, îşi spunea Melchior, trebuia smuls cel dintâi de sub puterea lui Corlea, pentrucă el e cel mai legat de chiabur. Ceilalţi mai mult întâmplător, când şi când..." îşi îmbrăcă deci haina de cauciuc — vremea era noroasă deşi nu ploua — şi se duse mai întâi pe la gospodărie. Maria Creţului îi pusese dinainte o cană cu lapte, fără să-1 privească în ochi. încă atunci, în seara zilei când cu sfada, atât Melchior cât şi Mihai Creţu o făcuseră cu ou şi cu oţet. Maria însă ţinea avameş
164
DUMITRU MIRCEA
Ia ale ei, nu avea încredere în colectiv nici cât negru sub unghie şi discuta cu mare plăcere împotriva Iui ori de câte ori i se ivea prilejul. Totuşi, când rămânea singură cu Melchior, o ruşine ascunsă care săpa undeva înlăutrul ei, o făcea să nu poată privi la dânsul, deşi statura clădită bine a flăcăului, mâinile lui mari şi vocea catifelată de tenor trezea în Maria Creţului o ascuţită dorinţă trupească. Maria era femeia voinică, sdravănă, care-şi iubise bărbatul cu patimă, dar nu avură copii... Ii năştea greu şi mureau pe rând în timpul naşterii, sau îndată după aceea. Căci pe atunci nu erau pe sate nici dispensare, nici case de naştere. Pe urmă Mihai Creţu a fost dus pe front. Avea atunci peste treizeci şi cinci de ani... S'a întors cu o boală de piept pe care n'o mai putea vindeca. Şi se stingea pe picioare sub ochii neputincioşi ai nevestei. De aceea ochii ei lunecau uneori, cu sfială, spre organizatorul cel tânăr, voinic şi sănătos.
Mergând spre gospodărie, Melchior îşi făcea în gând un fel de bilanţ... ce făcuse şi ce mai rămăsese de făcut... Iată, reuşise să-i convingă pe colectivişti că mai trebuie să facă arături de toamnă, atâtea să facă câte vor putea până va veni îngheţul. Căci arătura de toamnă, spun specialiştii — argumenta el — e lucru straşnic: îmbunătăţeşte pământul. Fusese mare greutate la început, oameni se lăsau greu... In cele din urmă Melchior îi puse pe comunişti în frunte. După ei se luară apoi şi alţii, pentrucă la plug se făceau multe zile-muncă... Cu S.M.T.-ul nu se putea : el îşi îndeplinise contractul cu „Drumul Socialismului", arase 50 de hectare şi-acum toate tractoarele lucrau în alte părţi. De aceea arătura de toamnă în plus se făcu cu boii, câte două perechi la un plug.
Unele probleme pe care-şi propusese el să le rezolve : înfiinţarea atelierelor de fierărie şi rotărie, organizarea muncilor de iarnă, înfăptuirea brigăzilor permanente, problemă de primă importanţă, se întindeau în timp, aşa că Melchior se încorda pentru consolidarea colectivului şi a organizaţiei de bază. O bătălie începuse deja : aceea de a smulge pe colectivişti de sub influenţa directă a duşmanului de clasă.
In cancelaria gospodăriei, Grigorie Voivod, preşedintele, vorbea foarte răstit cu Pavel Stuparul.
— înţelege odată, omule, că nimeni nu vrea să-ţi fure stupii. Dar uite-aici... scrie aici la statut că nu ai voie să ţii decât 15 stupi, douăzeci în regiunile melifere...
— Adică eu pot ţinea douăzeci 1 se apăra stuparul. La noi e regiune meliferă.
— Nu-i nicio meliferă...
— Tu habar n'ai, Grigore. Ştii tu ce-s aceia stupi ? Ia lasă-mă în pace. Ce-mi tot bagi statutul pe gât. Eu l-am făcut ? M'a întrebat pe mine cine 1-a tăcut ? Ba... Atunci ? Ce mă baţi la cap. Eu pot să ţiu o mie de stupi, dacă vreau... Ce dracu 1 Curat Valeria, aşa baţi din gură.
Grigore se lăsa neputincios pe scaun, roşu şi asudat, întorcând nervos foile nuci ale statutului.
— Ş'apoi lasă-mă să-ţi spun ! îi zicea înainte stuparul. Să-ţi arăt ce-i cu statutul tău. Să zicem că ţin douăzeci de stupi, aşa cum scrie acolo. Dar tu nu ştii că stupul roieşte câte doi, dacă-i an bun, trei roi într'o vară ? Iacă socotelile tale. Apoi nu cresc ei la loc dacă vreau eu, într'un an? Cresc. No ? Bine scrie acolo? întreba stuparul întinzând degetul către statut. Pot eu opri stupii să roiască ?
— Şe poate, se auzi atunci glasul Iui Melchior care tăcuse până atunci, ascul-îându-i... Se poate... adevăraţii stupari fac numai atâţia roi câţi vor ei...
Pavel Stuparul se întoarse atunci cu tot trupul spre el, învăluindu-1 cu o privire asemănătoare aceleia pe care 6 are un profesor când află dela un elev un lucru nemaiauzit...
— Asta-i, tovarăşe, rosti Melchior agale. Eu am citit într'o revistă sovietică... Acolo, în Uniune, totul se lucrează după cea mai înaintată ştiinţă, chiar şi la stu-parit.
PAINE ALBA
165
— Eu nu ştiu, n'am de unde să ştiu, se apăra stuparul iar, încolţit se vede clin două părţi... Eu nu dau stupii şi gata... nu-s nici boi...
—... nici vaci, nici iugăre de pământ! îi luă Melchior vorba din gură, zâmbind, aducându-şi aminte de vorbele Valeriei.
— întocmai.
— Cu toate astea, tovarăşe, stupii sunt un mijloc de producţie care cer muncă, îngrijire, capital... şi care produc capital. In aşa fel pot produce că îl pot face pe orn chiabur în toată legea, întocmai ca iugărele, ca boii, ca vacile... Dumneata spuneai că poţi ţinea o mie de stupi... Eu nu te cred...
— Ei, am zis şi eu aşa... o vorbă ! îngăimă Pavel frecându-şi chelia.
— Mă rog, spuse iar Melchior, privindu-1 pe Grigore cum îşi aprinde cu o singură mână ţigara, dumneata ai patruzeci de stupi.
— Patruzeci...
— Ei, dar aceşti patruzeci de stupi te-au ţinut toată vara lângă ei, nu ţi-au dat răgaz să lucrezi la colectiv. Aşa-i ?...
— Mda... dar nici n'am avut lipsă. Doar am nevastă şi fată şi fecior... De ce să mă mai necăjesc eu ?...
— Adică ţi-ai ţinut o anumită proprietate individuală, ai lucrat-o singur, întocmai cum ţi-ai lucrat-o şi înainte. Aşa-i ?... Iată dar că ajungi la încălcarea statutului, tovarăşe. Ţi-ai vârât o parte de avere la colectiv ca să nu mai plăteşti impozit şi să nu mai dai cotă şi ţi-ai ţinut-o pe aceea asupra căreia nu se ia nici cotă, nici impozit... Acuma, spune dumneata, bade Pavele : e cinstit lucrul acesta ?... E cinstit ?...
Pavel se muta când pe un picior, când pe celălalt, plin de mare tulburare. Simţea că nu putea ţine piept cu organizatorul pentrucă găsea nişte cuvinte cărora oricât se chinuia nu le putea răspunde. îşi puse pălăria pe cap şi zise :
— Bine, măi oameni, o să văd...o să mă socotesc... Dar... ce ştiţi voi ? Ce ştiţi voi ? Voi nu ştiţi cât mi-s de dragi... Mi se rupe inima... e-e-eh !
Pavel se îndreptă spre uşă repede, atât de repede încât Melchior nu-1 putu reţine. Uşa se închise cu sgomot în urma stuparului. Şi în timp ce Melchior afla dela Grigore că povestea cu stupii o începuse chiar Pavel, venit pare-se anume la gospodărie cu gândul acesta, stuparul păşea spre sat supărat nevoie mare. Cum să-şi dea el stupii la colectiv ? Stupii lui care-i erau dragi ca ochii din cap... Hai, dai averea cealaltă — din aia s'au făcut chiaburii, acela-i mijloc de producţie — dar muştele acelea nevinovate care nu ştiu altceva decât să zidească şi să adune de primăvara până toamna ! Auzi, mijloace de producţie ! se înfuria Pavel păşind, repede, parcă în vrăjmăşie.
Ajuns acasă nu spuse către nimeni nimic — Valeria era prin sat, pela U.T.M., altfel de bună seamă stuparul s'ar fi legat de ea — şi stătu între coşniţele aşezate frumos pentru iernat, privindu-le cu ochii împăienjeniţi de amărăciune şi obidă.
După vreo jumătate de ceas, pe acelaşi drum venea spre sat organizatorul Melchior, cu gândul să vorbească odată cu Simion Opăritu. Venea cugetând la discuţia cu Pavel... Până la urmă socotea el, stupii tot vor fi aduşi, statutul trebuie respectat odată ce-ai intrat la colectiv. Pe urmă, dela stupar gândul lui Melchior trecu la fata acestuia, la Valeria... De câtva timp, în clipele când Melchior stătea de vorbă cu sine, chipul ei îi răsărea mereu înainte, dar numai într'un singur fel: aşa cum o văzuse prima dată, aşezată la masă şi scriind... Pe cap aceea cărare dreaptă, nespus de albă care despărţea în două părul negru. „Ce dracu-i cu mine ! îşi spunea Melchior. Doar nu m'oi fi îndrăgostind." Zâmbea, se gândea la cei 25 de ani ai lui, şi-i alunecau alte lucruri prin minte, deavalma.
Pe uliţa satului care mergea spre câmp întâlni un car cu codatele puse. Pe
166
DUMITRU MIRCEA
ceglăul dinainte, cu picioarele sprijinite de proţapul boilor şedea Corlea, chiaburul, cu biciul în mână. Melchior îl cunoştea acum pe chiabur, i-1 arătase odată Boroş secretarul. Corlea se uită cu luare aminte la Melchior şi duse un deget la pălărie, în semn de salut, în timp ce pe chipul lui se întindea un fel de zâmbet dispreţuitor... Melchior nu răspunse, trecu înainte încleştându-şi măselele... In car, în spatele lui Corlea, aşezat pe ceva, sta un om cu chipul sluţit, roşu pe-o parte, cu pielea boţită înspre partea dreaptă a gâtului. Şedea nepăsător şi fuma. Melchior recunoscu în el pe Simion Opăritu pe care la fel i-1 arătase, nu Boroş, ci Toma... Organizatorul se opri locului, mirat, privind carul care se îndepărtase, clempănind. „Atâta de departe a ajuns ? Iată-1 în car cu chiaburul. Se duc de bună seamă după ceva pe câmp... poate după tulei !" — îşi spuse el privind corlatele şi sulul din car... O înverşunare surdă năvăli în inima lui Melchior... Scrâşni din măsele şi se întoarse, apucând drumul spre sat. „Ei, las' tu, chiaburule, că vedem noi. O să vedem noi care pe care !" Cu aceste gânduri păşi spre Comitetul provizoriu.
Sediul Comitetului provizoriu era aşezat în inima satului, într'o casă nouă pe care Corlea chiaburul o clădise pentru feciorul lui, singurul lui fecior, cel fugit în străinătate. Toate cărămizile, ziditul, tencuitul şi văruitul le făcuse Actum, ţiganul cel mai bătrân din sat, mare meşter în treburi din astea, cu feciorii şi nepoţii lui. Casa se făcuse încă pe timpul războiului, când Corlea era tare şi mare în sat. Din pricina asta nu-i plăti bătrânului meşter aşa cum le fusese înţelegerea. A plătit chiaburul însă mai târziu când Achim, sfătuit de Toma a pus cerere la Primărie... iar Toma a adus problema în organizaţia de partid. Casa, frumoasă, trainică, largă, era goală, aşa că se arăta tocmai potrivită pentru sediul Comitetului. In Plopşor nu era clădire anumită pentru asta.
Dela Comitet cobora Valeria cu un maldăr de ziare subsuoară. Văzând-o, lui Melchior i se lumină faţa.
— Ai gazete proaspete, tovarăşă ? întrebă el nerăbdător.
— Uite-acum a venit Neculai poştaşul cu ele. Le duceam la gospodărie. Melchior îşi luă „Scânteia" s'o răsfoiască. De două zile nu mai văzuse un
ziar. Pe prima pagină, jos, printre alţi cinci oameni, îi zâmbea un chip cunoscut. Melchior îşi încorda privirea şi recunoscu plin de bucurie pe maistrul lui, fostul lui dascăl, candidat în Sfatul Popular regional. Ridică vesel ochii din ziar şi-i arătă Valeriei :
— Uite... uite... Valerie, e maistrul meu, dascălul meu. Uite cine mi-a vorbit mie întâi aşi dată despre Partid... II vezi ? Cel de-al treilea... Eh, dac'ai şti ce om e, ce om el...
Valeria se aplecă spre ziar, privi cu atenţie şi spuse :
— Pare om de treabă, tovarăşe Melchior.
— Asta-i... e... e... eh, ce simţ politic la el ! Ce meserie cunoştea ! Straşnic
om !
Impăturindu-şi ziarele la loc, Melchior îi spuse Valeriei :
— Am avut azi o discuţie cu badea Pavel despre stupi... A plecat cam supărat, mi se pare. Tu ce crezi, va aduce stupii sau...
— Ştiu eu ?... Aşa-i tata. Se supără, se face foc mai întâi, pe urmă se socoteşte în de el şi se învoieşte. Stupii însă i-s dragi, mai dragi decât toată averea. Nu ştiu ce poate fi la ei de-i iubeşte atât...
— Aşa-s stupii, spuse Melchior. Am cunoscut şi eu un om. In Cluj, în cartierul nostru. Ii ardea casa iar el întâi şi'ntâi şi-a pus stupii — avea zece — în afară de pericol... Ei, şi ce mai faci Valerie?
— Am lucrat la Uteme... cotizaţii, tabele. Nimicuri de-astea...
— Astea-s nimicuri ?
— Păi, dacă altceva nu facem... spuse Valeria cu amărăciune. Am auzit că
PAINE ALBA
167
Toma se ocupă cu tineretul. Drept ?
— Da. El va face treabă bună. E foarte capabil băiatul ăsta. Are să te ajute mult, o încredinţa Melchior cu sinceritate.
Valeria lăsă ochii în jos. Se despărţiră îndată. Lui Melchior i se păruse în ziua aceea parcă mai frumoasă... Iar noaptea, când din pricina unei scrisori primită în ziua aceea — o găsiră numai după plecarea Valeriei, altfel i-ar fi trimis-o prin ea — în care mama lui îi scria că-i bolnavă, că avea nevoie de nişte medicamente, că dacă are să-i trimită nitşe bani, Melchior nu putu să doarmă, îl învăluiră ca într'o pâclă sumedenie de gânduri.
Şi nu ştia de ce, îndată ce chipul îmbătrânit al maică-si îi răsărea în minte, venea alături chipul fetei cu păr negru, cu faţă albă, şi cu ochi albaştri. Melchior strângea ochii, nu-i venea să creadă. Cu toate astea în el se închega acea minunată taină a vieţii care se cheamă simplu dragoste.
17
Să ne fie cu iertare acum, dacă vom lăsa pe toţi aceşti oameni să hodinească puţin, gândindu-se la ce vor face a doua zi. Să-i lăsăm, aşadar, să se hodinească şi să-şi vadă de-ale lor treburi, iar noi de ale noastre.
Toată lumea ştie că în ţara asta a noastră fiecare sat îşi are chiaburii lui, unul, doi sau mai mulţi... După cum s'a putut vedea, nici Plopşorul n'a fost ferit de dumnezeu, nu 1-a uitat şi a fericit satul cu vreo câţiva. S'a putut vedea şi mai ales vă puteţi şi dumneavoastră închipui că această atenţie din partea lui dumnezeu au simţit-o plopşorenii, unul ca altul. Numai că, dacă în evanghelie spune că aşa a lăsat dumnezeu, ca să cerce cu averea şi bunăstarea inima omului, apoi tot acolo scrie pe undeva, — asta o ştiu mai bine cinstitele feţe bisericeşti unde — că bogatul trebue să ajute pe cel sărac, pentrucă toţi sunt fiii lui dumnezeu, făcuţi după chipul şi asemănarea sa. Tot acolo mai este ceva în legătură cu funia şi urechea acului care, după cum se povesteşte printre bârfitori, a dat mult de lucru sfinţilor părinţi. Dacă-i aşa, spuneau unii preacuvioşi, atunci fiul lui dumnezeu a închis prin pilda sa pentru totdeauna uşile raiului în faţa celor cu bunăstare şi cu haznale pline. Ori, asta nu se putea, nu putea fi bunul dumnezeu atât de rău la inimă.
Şi-au început preacuvioşii o îndelungată cercetare. Au luat foaie de foaie scripte vechi, scrise în toate limbile pământului : evreiască, siriană, egipteană, coptă, grecească, latinească. Dumnezeu ştie cât s'au chinuit în mulţi ani până au ajuns să găsească desiegarea cuvenită. Acolo nu e vorba de acul cu care îşi ţine muierea casa — suna glasul marilor cărturari — ci de un anume ac dela corabie prin care funia pânzei — dacă se udă — trece foarte greu 1 Asta-i, vedeţi dumneavoastră 1 Funia ; şi numai dacă se udă. Şi nu prin orice fel de ac, ci prin cel dela corabie ! Aşa dar, uşile raiului s'au deschis cu vremea, e drept cu oarecare sgârcenie. Şi dacă în raiul ceresc bogatul ajungea totuşi greu, el şi-a dat osteneală să aibă un rai cât de mititel, aici pe pământ. Avându-I, s'a ostenit pe urmă să ajungă şi în cel de sus, pentrucă nici acela nu era de lepădat.
Făceau deci milostenii — cei care voiau să ajungă acolo, temătorii de dumnezeu — : mai dădeau o cupă de mălai, mai împrumutau un galben, mai ajutau cu carul, cu plugul, pe fratele căzut în neputinţa sărăciei ! Fratele nu avea nici mălai, nici galbeni, nici boi şi nici pământ : avea o casă de copii mâncăcioşi, nesătui ca puii de vrabie, pe care oricât i-ar îndopa săraca pasăre şi săracul păsăroi, tot mai cer 1 Şi mai avea ceva fratele : două mâini harnice. Aceste mâini însă, fără mălai nu plăteau o ceapă degerată. Iar dacă mălaiul acesta şi pâinea cea de toate zilele, în sudoarea frunţii era fiecare blestemat să le câştige încă pe vremea nesăbuitului nostru strămoş, se înţelege dela sine că mălaiul şi pâinea erau mai de preţ
168
DUMITRU MIRCEA
decât orice altceva pe faţa pământului ! Aşa stând treaba, rânduită încă din veacuri cărunte când munţii se băteau în capete şi puricele, potcovit cu nouăzeci şi nouă de oca, sărea până'n naltul cerului, aşa stând treaba, zic, o anumită întoarcere a milosteniei trebuia simţită de orice om cu obraz, fie el cât de frate şi cât de neajutat. Pentrucă n'a văzut nimeni — prin părţile noastre, ne gândim, poate că pe-aiurea n'o fi aşa— mălaiul sau grâul crescând singur ca urzicile, şi tot singur să se aşeze în hambar, la păstrare... Apoi dacă milostivul frate, cel cu hambarul, întindea cupa către flămândul fără hambar, nu era cinstit înaintea lui dumnezeu ca acesta să întoarcă, aşa cum putea şi cu ce avea, nepreţuita cupă venită întocmai ca mana cerească peste poporul crăpat de foame în pustie ?... Deci cine poate învinui pe chiabur că n'a fost toată viaţa lui om de treabă ? Câţi a scăpat dela moarte, câte guri flămânde de frate n'a umplut ? Aşa-i sau nu-i aşa ? Drept era, aşa dar, ca din când în când, atuncea când era năvălit fratele cel milostiv de nevoia lucrului, celă-ialt să vină să-1 ajute. „Dacă acum nu vii, Ioane, apoi degeaba mai vii la iarnă cu traista, că n'oi avea cu ce să ţi-o umplu !..." După cum vedeţi, aşa se ajută fraţii întru domnul, la nevoie !
Povestea aceasta o ştiu şi plopşorenii noştri pe de rost. O lăsau moştenire din tată în fiu, aşa cum din tată în fiu venise încoace spre zilele noastre, dracu ştie de când. Iar în zilele noastre, rânduita asta s'a schimbat. „Au dat comunişti; lumea peste cap, au întors-o cu susa'n jos" — scrâşneau unii, cum ar fi Corlea, de-o pildă. Iată ce-1 clocotea şi-1 fierbea pe Corlea ca'n oala pusă pe foc!... Iată ce fierbe şi clocoteşte pe toţi cinstiţii şi milostivii fraţi cu hambarele pline şi cu punga doldora ! Este sau nu ca legea statornicită de atâtea veacuri bătrâne, se cuvine tu, om cu avere, să te sbaţi şi să te lupţi, să te pui împotriva celor care o întorc pe -dos, împotriva celor care ridică satul întreg pe capul oamenilor, până mai ieri de toată cinstea.şi onoarea în faţa obştei ? Noroc că sunt unii de care încă nu s'au prins trăznăile comuniştilor, altfel, spuneţi dumneavoastră, ce s'ar face cinstiţii chiaburi ?... Aşa fel de oameni mai erau şi în Plopşorul nostru. Erau şi asemenea oameni... Unii din ei cu ceva averuşcă, alţii cu mai puţină, alţii cu foarte puţină, şi toţi năzuiau spre un rai pământesc unde să stai, să stai, şi să lucreze alţii pentru tine ! Erau în sat destui din ăştia... Unii dintre ei au intrat chiar în colectiv, dar aţa cea încercată de veacuri şi veacuri îi cususe bine de iugă-raşe şi văcuţe, de căsuţa şi iosăguţul lor, sireacul ! Aşa că se mai găseau urechi aplecate spre gura lui Corlea şi-a altora ca el. Iar aceste guri nu se opreau o clipă, niciodată...
Aceste guri au bătut ele când cu colectivul, de-au făcut spume : „nu intraţi fraţilor, nu intraţi ! Are să fie totul laolaltă : o să mâncaţi dintr'un cazan mare-mare ca porcii dintr'o troacă, dar nu cât o să vrei tu ca porcul, ci cât o să-ţi măsoare comunistul care ţine de coada linguroiului ! O să fie un pat mare şi-o să vă acoperiţi toţi cu o plapomă întinsă cât hotarul ! Până şi muierile vor fi adunate într'o casă anume, ca cele rele de muscă din Bucureşti. Şi-o să mergi la care te trage inima, dar nevasta ta nu vei avea-o ! Copiii ? Copiii toţi laolaltă ca purceii, să-i crească în legea comuniştilor, au să înveţe de mici să se bată cu puştile şi-au să ajungă nişte cătane fioroase care să belească lumea ! Lumea întreagă, în frunte cu Papa dela Roma şi cu domnii cei de treabă din America ! Asta au să înveţe copiii voştri! Iar voi, la muncă, mânaţi cu biciul dinapoi, să lucraţi pentru comunişti. Ei au să stea cu mâinile'n buzunare, au să râdă bine sătui şi graşi şi-au să se veselească straşnic cu muierile voastre cărora, ca să le fie mai pe plac, au să le reteze părul şi au şă li-I sucească pe fier, burzulindu-1 ca la cele dela oraş 1 Uite aşa are să fie la colectiv" !
Şi-atunci unele femei simţeau cum li se'ncrâncenă carnea, cum li se fac duluri-duluri pe piele. Se puneau jos şi strigau cu gura mare de parcă s'aprinsese
PÂINE ALBA
169
casa : „nu te băgaa, nu te băgaa, nu mă face de minune după ce ţi-am născut trei copilaşi ca îngerii din icoană, nu mă duce, nu mă duce, că mă acăţ de grindină 1" Iar bărbatul asemenea ascultător la vorbe înţelepte, stătea mogâldeaţă fără cuvânt pe scaun, înaintea sobei, mestecând din măsele cu scrâşnet şi cu amar, şi fumând câte o chilă de tabac de frunză, răsucită în gazetă şi'n orice fel de hârtie. In acele zile era mare criză de hârtie, iar din caietele copiilor de şcoală lipseau regulat, în fiecare zi, alte pagini.
Şi totuşi colectivul s'a făcut. S'au ales alţii din sat, a zecea parte din sat, si-au făcut colectiv. Ceilalţi care-au rămas pe dinafară şi-au zis : „ia, să vedem curn o fi". A mers cum a mers, nu prea bine a mers. In aşa chip se'ncurcau iţele încât de multe ori preşedintele, Grigore Voivod, invalidul, se apuca de păr cu singura lui mână şi trăgea cu desnădejde ! Iar chiaburii pe de lături, ca dracii din umbră, dă-i, dă-i, dă-i ! cu vorbe meşteşugite, svârlite mai cu seamă către muieri şi către cei mai slabi de îngeri care, între noi fie vorba, numai după cioareci îi poţi aşeza în rândurile bărbaţilor. Iar dac'au văzut şi-au văzut chiaburii că vorbele lor de mai înainte nu s'au adeverit niciuna şi colectivul aşa încet, şchiopătând, mergea totuşi înainte, au speculat ce se putea, adică slăbiciunile lui : „Aţi văzut ? Nu ne-aţi ascultat atunci; uite-aşa are să fie, din rău în mai rău 1" Iar satul clocotea ca un cazan înfierbântat din răsputeri.
Apoi dacă cineva îşi închipuie — şi sunt de-ăştia destui încă — dacă cineva îşi închipuie că s'au închis gurile chiaburilor cu asta, să ne fie cu iertare dacă le-om spune că-s proşti. Nici gurile nu şi le-au închis chiaburii, nici cu mâna în sân n'au stat. Şi în timp ce ţara fierbea în vederea alegerilor, în timp ce activiştii ţeseau drumuri din sat în sat, şi din cătun în cătun, şi din casă în casă, apoi chiaburii se osteneau în felul lor. Nici ei nu scapă prilejuri de-astea. Iată, de pildă ce vorbe s'au aruncat în Plopşor, într'o şezătoare, pare-se :
„Dragele mele, puicuţele mele, ştiţi voi ce-i cu alegerile astea ? Se zice numai că-s alegeri, până te pune să scrii pe listă numele tău, ori să apeşi pe crucea de cerneală cu buricul degetului. Ai făcut asta, gata eşti. Ai semnat că nu-ţi mai trebue nimic şi dai tot la stat, nu la colectiv ! Auzi, nu la colectiv. Pe urmă are să vină statul şi-are să spună : lucraţi, mama voastră, pentru mine. Adică în felul acesta au să facă colectivul, cu de-a musai; au văzut ei că nu merge aşa cu binişorul. Altfel ce credeţi, scumpele mele, de ce pe chiaburi nu-i lasă să voteze ?... Pe ei'doar ştiţi bine că nu-i primesc în colectiv ! Şi nu numai asta, drăguţele mele dragi, nu numai asta ! Vrea să se vadă aşa, câţi bărbaţi şi femei sunt, oameni mari rogu-mă, ca să facă din ei regimente şi să-i pornească la bătălie, iar în locul bărbaţilor, la muncă femeile şi bătrânii. De-aia scrie pe orice babă şi pe orice moşneag. De-aia votează cătanele ! Iar ăia care-or fi aleşi aşa, chip de alegeri, au să fie fruntea şi-au să stea acasă înaintea muierilor, ca să nu ducă dor de bărbaţi. Aţi văzut, scumpele mele, dragele mele ?"
După cum vedeţi chiaburii n'au stat deloc cu mâna în sân.
Vorbele acestea spuse aşa, cu năframa peste gură ca nu cumva să prindă comuniştii de veste, „c'odată vine duba cea neagră după tine şi nu mai vezi soarele", vorbele acestea ajunseră şi la lelea Paraschiva, baba lui moş Gânju, care s'a înfricoşat de ele atât de mult încât toată ziua a tremurat înaintea vetrei, oricâţi jupi de floarea soarelui a pus pe foc ! Au înfricoşat-o mai ales vorbele acele de bătaie şi prăpăstenie — feciorul lor murise pe front —, de cumplita burzuluiala a lumii. Bătrânul Gânju nu era acasă, iar când a venit, baba s'a muncit mult dacă să-1 întrebe, nu cumva să-1 sperie şi pe dânsul. Dimineaţa însă, la cântatul cel dintâi al cocoşilor, baba se trezi din somnul plin de vise care de care mai înfricoşate. Bătrânii, toată lumea ştie, n'au somn întins, ei clipocesc pe apucate când nici cu gândul nu gândeşti şi tot aşa se deşteaptă, la nişte ceasuri ale dimineţii când tot satul
170
DUMITRU MIRCEA
e parcă mort. La acel ceas în sat se întinde o linişte de mănăstire şi de sihăstrie, eu. toată trâmbiţârea cocoşească. Pentrucă în aceea vreme numai cocoşii dau glas triumfător, stârnind găinile din amorţeală şi câinii strânşi covrig lângă jireada de paie. Baba Paraschiva se trezi, răsucindu-se în pat. Oftă, trase cu urechea spre moşneagul culcat pe margine. Care nu fu mirarea babei când, în loc de fornăitul straşnic al lui Gânju şi în loc de pufniturile icnite pe gură, nu se auzi nimic... Acolo unde ar fi trebuit să clocotească icnelile şi sforăielile, ardea un jar cât o căpşună, luminând nasul roşu şi musteţile bătrânului. In jur, plutea întins un nor alburiu luminat ca dimineaţa când răsare soarele, de ţigara lui Gânju care trăgea din ea cu străşnicie.
— Te-ai trezit, Ioane ?
— M'am... E lungă noaptea.
— Lungă.
Baba se învârti iar, se suci în pat şi spuse amărâtă :
— Doamne, Ioane, de cu dimineaţă mă afumi !
Vorba aceasta o ştia Gânju de ani îndelungaţi. Ştia şi răspunsul care se va da, aşa că nu-1 mai spuse babei. II ştia şi dânsa pe de rost: „Nu se mai prinde de tine. Eşti afumată ca un cotlan, cât stai toată ziulica de mare cu nasu'n vatră. Lasă-mă să-mi ticnească de ţigăruşa asta". Discuţia lua sfârşit şi moşnegii se închideau în ei. Două perechi slăbite de ochi ţintuiau întunericul spânzurat parcă de grinzile afumate şi înegrite de vreme.
De data asta Gânju deschise vorba, spre mirarea babei :
— Uite ce-i, Paraschiva, de dimineaţă să-mi cauţi straie curate, să dai cu unsoare pe opinci, iar tu să-ţi pui rochia cea de sărbătoare şi năframa de barşon.
— Vai de mine, Ioane, dar ce sărbătoare-i azi ?
— Ne ducem să scoatem ţertificatul de vot.
Auzind asemenea vorbe, baba simţi că o cuprinde din nou frigul care-o scuturase toată ziua de ieri. Oftă din baierile inimii şi-I întrebă pe moşneag, cu mare teamă în glas :
— Ioane, ce fel de alegeri îs astea ?
— Alegeri. Se fac alegeri de primari, adică de sfaturi populare, de preşedinţi, de dipotaţi... Se aleg, dăm votul.
— N'or fi astea minciuni, Ioane ?
Gânju întoarse capul spre babă. Dacă i-ar fi văzut ochii ar fi apucat-o fri-cile, atâta erau de fioroşi.
— Ce iei de minciuni ? întrebă aspru şi voinicos.
Baba, mai oftând, mai înflorind, mai mirându-se înfricoşată, începu să-i povestească. Bătrânul o ascultă fără cuvânt, trăgând parcă mai straşnic din ţigara fără sfârşit.
— De unde ştii tu vorbele astea, muiere?
— Vai de mine, Ioane, doar e plin satul de ele ; vâşcă satul ca un sac umplut cu viermi.
— Bine, bine, dar ţie cine ţi le-a spus ?
Baba căuta să-şi aducă aminte, dar nu mai putea numi pe nimeni, pentrucă o şoaptă pornise de ici, alta de colo, din toate părţile... Veneau aşa ca vântul cel stătut care te bate peste tot şi n'ai cum te feri de bătaia lui.
— Să-ţi scoţi vorbele din cap, babă ; şi să nu te prind că le împrăştii la altele că foc mă fac... disvorţez. Auzitu-m'ai ? disvorţez... Astea-s lucrăturile duşmanului de clasă ! spuse el cu deosebită încântare, bucuros că n'a uitat această numire. Ş1' pcum ascultă la vorbele mele pe care le-am sfătuit cu un om mai înţelept
171
PAINE ALBA
.,   ,altă.    desi-i tânăr cu cas la gura, acu scăpat din
decât şapte bărbaţi pus. laolaltă,    de, ^ ^
cazarma, mâna pe Toma ia u   astca. Toma i-a
s.rS». lală Cl"" \'nC"C '   » uns tu, înapoiată ou politica si
",m" " Babă, tu nu stii, n'ai de unde st, c asa » a "ns ^ P
cine sâ gnjeasca de treburiie comune, Tu s
gazdelor - şi trăgeau P'^ea a   P        ^     ga dreaga. Pr cep. . p luat de-o grija pentru obst(i,
*"» Ei "vSTr sâldueă de-acum petrol? sfa,u| şi pelrol
Dar ee-i mai prima ş m i [ -m ln(el|,s,a, de ce a sta-, cuia s.
mai ftS5« ^iţ^S S dtrS/ia coieetiv „ie, .au sa ,ai
sa «.«t-U*^»^»^ 4a cum a tma?Sea sa se felicite
bătaie, cum se vorbeşu, V .{       moşneag. LI tocma p
'" ga"     T -am spus odată, ce dumnezeu ? N*' lămurească răbdător, şa nu te
.1 bagâ.'d» o să-bă gr,,» apoi, drumui către eoieeii»,
ia- duşmanul de clasa m aiu._     -        To, c0,ccllv i
- SSSSTp^'**' mlrâm'- b"am   8 ., ,., s,
— — r,nt căută sub pernă hârtia şi - ""Ui* peste măsură tZ^* ^ - <° punga cu tutun şi-şi rasuti o ţigar
172
DUMITRU MIRCEA
cuprindă, parc'ar fi ţinut în gură un morcov crescut cu îndestulare. Fumă din ea fără cuvânt şi nu mai vorbi în dimineaţa aceea cu baba...
18
In urma discuţiei avută cu Gherasim, Toma nu se mai simţea deloc bine în ■ casa părintească. De câte ori se aşeza la masă i se părea că Rozalia se uită strâmb Ia el. Gherasim parcă uitase, nu aducea nici pe departe vorba de neînţelegerile lor.. Căci, orice ar fi intervenit între ei, Toma ştia că Gherasim ţine la el... Gherasim avea slăbiciune pentru viaţa de familie şi spusese de multe ori că dacă n'ar avea un frate s'ar simţi foarte pustiu, şi în sat, şi pe lumea asta. Totuşi, Toma simţi ceva supărător în familie, ceva ce rostise Rozalia atunci „da, să stai aici, să mănânci pe masa mea..." Şi câte altele...
Din pricina asta pe Toma începuseră să-1 preocupe serios gândurile însurătorii. Armata şi-o făcuse, la colectiv a intrat, aşa că ce trebuie la o casă va fi cu îndestulare — el nu se temea de asta, — destul ca vârstă este... aşa că acum... Spusese, de fapt, tovarăşul Suciu, când fusese Toma pe la raion : „acum, flăcăule,, c nevastă, o nuntă, un botez şi toate celelalte... Să ne veselim o leacă V . Toma râsese împreună cu tovarăşul Suciu care îl bătea cu prietenie pe umăr.
„Să mă însor ! se gândea Toma, mai ales noaptea. Deocamdată nu se poate„ în iarna asta. Dar la vară, neapărat... Musai. Nu pot să stau aici !..." In mintea lui,, odată cu această hotărîre, revenea mereu chipul Valerieij ochii ei albaştri care totdeauna îl priveau într'un anumit fel. O alta mai potrivită nu vede: tânără, frumoasă,, colectivistă ca şi el, secretară a Utemeului... ce-i mai poţi cere unei fete ? Maî poţi să-i ceri să te iubească, să-i fii drag, dar mai întâi ea să-ţi fie dragă...
Stându-i în cap aceste gânduri oricând rămânea singur, Toma se cerceta cu iuare aminte... Judeca, în această privinţă destul de ţărăneşte : simplu. „Nu se poate — îşi zicea el — să nu mă placă Valeria... Atunci la joc, acasă, în poartă... M'am simţit bine atunci..." Şi iar îi venea pe buze să spună : ce mai încoace încolo, îmi place şi mie de ea. Altfel, pentru ce i-am cumpărat batista aceea?... Nu i-o dăduse încă, nu găsise prilejul potrivit. 6 ţinea în buzunar, aşteptându-1. Se gândise să i-o ducă acasă, pe urmă se răsgândise, ruşinat oarecum : „ce-au să creadă căsenii ? Şi-or fi închipuind că anume mă duc pe-acolo ?"' Toma, în această privinţă era destul de sfios, aşa că se frământă câteva zile, până se ivi prilejul aşteptat.
într'o zi o luă pe Valeria dela gospodărie, spunându-i să-1 pună la curent cu problemele organizaţiei de tineret ca să-şi înceapă munca, să-şi înceapă îndeplinirea sarcinii trasată de organizaţia de partid. Cum toate hârtiile se aflau acasă la Valeria care lucrase seara cu ele — Valeria era foarte conştiincioasă — se duseră amândoi într'acolo. Lucrară amândoi în casa dinainte, nestingheriţi de nimeni. După ce văzu toate hârtiile, numărul membrilor, situaţia cotizaţiilor, abonamentele la „Scânteia Tineretului" şi alte lucruri, Toma o întrebă deodată pe Valeria :
— Cristea de ce nu-i utemist ?
— Cristea ? Cristea-i un om neserios. Nu te poţi înţelege cu el. Cristea ar vrea să iubească toate fetele şi toate să moară după el. Ii stă capul şi la mine, auzi...
— Doar şi tu eşti fată... iar el flăcău, râse Toma, căutându-i ochii.
— La mine degeba se uită ! spuse Valeria, cu privirile în altă parte... Dacă eu nu mă uit, degeaba.
— Şi de ce nu te uiţi ? întrebă iar Toma, simţind cum îl năvăleşte o căldură necunoscută, cum îi bate inima în piept.
Valeria nu răspunse şi Toma crezu că întrebarea lui o supărase.
— N'am vrut să te supăr, spuse el cald, căutându-i ochii iar.
— Nici nu m'am supărat Toma... De ce să mă supăr. Dar de ce mă tot. întrebi ? Dacă te-oi întreba şi eu, ce-ai să zici ?
PÂINE ALBA
173
— Vezi că te-ai supărat ?
— Nu, nu m'am... Dar răspunde tu : tu de ce nu te uiţi la fete ? Nu te-ai uitat niciodată, nu te uiţi nici acum...
— Ei, na, dar la tine nu mă uit ?
— La mine...
— Mă uit numai la cine-mi place.
— Aşa fac şi eu... numai la cine-mi place, spuse Valeria încet, supărată că nu rostise ceeace-i stătea pe buze : adică eu îţi plac ?
Valeria se apropie de geam şi privi afară, în ogradă. In inima ei clocotea un fel de ciudă, amestecată cu spaimă : „dacă mă întreabă dece mă uit !a el, ce-i spun ? Ce-i spun ?" Stătu aşa la fereastră şi când auzi paşii lui Toma crezu că se apropie de ea. întoarse capul. Toma se plimba prin cameră cu o mână în buzunar. Acea mână strângea, mozolindu-o, batista cumpărată dela raion. In cele din urmă Toma se hotărî, păşi spre fereastră, se opri în spatele Valeriei şi spuse cu răsuflarea întretăiată :
— Uite, Valeria... Eu, ştii, ţi-am cumpărat asta... ştii... mi-ai dat la joc o batistă... N'am vrut să te las în pagubă.
Valeria se întoarse spre el surprinsă şi privi cu ochi împăienjeniţi la mâna lui Toma. Luă batista între degete, o pipăi mirată — nu era obiceiu ca flăcăii să întoarcă batistele luate dela fete; n'o făceau niciodată. Valeria ridică ochii la Toma, zâmbind împreună cu el:
— Tu nu eşti ca alţii, Toma...
Privindu-i faţa îmbujorată, încadrată de năframa albăstruie, cu dungi albe şi cu flori de culoare galbenă-roşcată, Toma simţi din nou cum îi bate inima drept sub bărbie... Ii luă hotărît între două degete şirul de mărgele dela gât, scoase deasupra pieptarului, şi spuse încet :
— Aşa am vrut eu... să ţi-o dau. Iţi pare bine? Valeria lăsă ochii în pământ şi nu răspunse.
— Iţi pare bine, Valerie? Să ştiu..
In Valeria colcăia acum aprins tot acel dor pe care doi ani încercase în-tr'una să-1 ogoiască. Fără cuvânt, suspinând încetişor îşi lăsă moale fruntea pe pieptul lat al lui Toma, adunându-şi pumnii mici unul lângă altul. Toma, care nu se aştepta la asta, roşi, îşi simţi răsuflarea fierbinte, întretăiată şi inima largă, mare, cât întreg pieptul... Nu ştia ce să facă, unde să-şi ducă mâinile câre-i tremurau de emoţie. In cele din urmă i le puse pe umeri, o îndepărtă de el şi-o privi în ochi. Pe faţa lui se revărsase o bucurie fără margini, un zâmbet larg... O privi mult, fără cuvânt. Apoi, îi cuprinse umerii cu un braţ, o apropie de el şi-o întrebă încet:
.— De-asta... de-asta mi-ai dat atunci năfrămuţa ta?
Valeria, cu privirea pe mâna ei care se juca acum în neştire cu mărgelele de pe piept, scutură capul repejor, afirmativ. Pe urmă se întoarse puţinei spre dânsul şi-i spuse, tot cu capul plecat:
— Toma... de doi ani... înainte de-a merge tu în armată... de-atunci... aştept, aştept...
Toma nu mai era în stare nici să judece, nici să rostească ceva... O strânse mai tare cu braţul şi privi undeva departe, pe fereastră... Acolo, deşi ochii lui întâlniră pomii desfrunziţi, el văzu parcă un câmp înflorit, primăvăratic şi miei albi sărind încoace şi încolo, zurăindu-şi zurgălăii.
19
S'a întâmplat în zilele acelea un lucru de care întregul Plopşor a vorbit multă vreme, dacă nu se vorbeşte şi azi despre el. într'o bună zi s'a oprit în
174
DUMITRU MIRCEA
faţa Comitetului Provizoriu o maşină pe care o cunoşteau bine oamenii adunaţi |a taifas pe-acolo. Maşină de-a raionului de partid. Dintr'însa a coborît tovarăşul Suciu, de asemenea 'cunoscut, însoţit de alţi doi, cu nişte genţi uriaşe în mână. Aceştia din urmă au intrat cu pas repede înlăuntru, iar tovarăşul Suciu s'a oprit o leacă să sfătuiască, să mai afle una şi' alta dela oameni. Pe urmă a deschis şj el uşa cancelariei.
Nu mult după asta, curierul a plecat urgent, ca din puşcă, prin sat. Nici măcar nu s'a oprit să spună oamenilor, foarte curioşi ce-1 alungă aşa dinapoi. S'a dus. Linul după altul au început să se adune la Comitet, oamenii stârniţi de curier: Toma Găvrilaş, Boroş secretarul, Toader Covrig, care aşa cum îi era felul i-a întrebat răstit pe cei din faţa Comitetului: „ce v'aţi strâns aici ca oile, una cu nasul sub coada celeilalte? N'aveţi de lucru?" Grigore Voivod, Toader Sfârla, organizatorul Melchior şi tătuţă ceea a lui Pavel Greabu cum îi spuneau oamenii; Valeria. Au intrat toţi la Comitet. In cele din urmă, spre marea mirare a oamenilor, curierul veni cu Văsieş, dar nu aşa cum era felul când aducea pe vreun chiabur la Comitet, păşind în laturea lui plin de îngâmfare. Pe lângă Văsieş ţopăia ca un vrăbioiu, sporovăind câte în lună şi în stele, numai zâmbet. Pasă-mi-te, aflase el pentru ce era chemat Văsieş la Comitet. L-a vârât înlăuntru iar el s'a aşezat la îndemână, pe banca din coridor, rezemându-şi bâta noduroasă de perete. Şi-a răsucit ţigara şi s'a lăsat cu mare încântare pe spate, svârlind fumul cu sgomot din gură. Oamenii, dacă l-au văzut înfoiat ca un curcan, au devenit şi mai curioşi. S'au apropiat de dânsul şi l-au întrebat ce şi cum. Printre ei era şi Gânju. Curierul tăcea însă ca un bolovan, parcă şi-ar fi înghiţit limba. îşi rotea ochii în cap, atotştiutor, plin de îngâmfare şi răspunse la întrebările înghesuite ale oamenilor, numai atât :
— O să vedeţi numaidecât, numaidecât. Aşteptaţi cu răbdare şi nu vă uitaţi aşa la mine ca nişte muieri care vor să afle cum stă toaca în cer.
Nimic n'au putut să mai scoată din el, oricât încercaseră, înlăuntru fu o discuţie îndelungată. începuse tovarăşul Suciu:
— Uite ce-i, fraţilor. In urma cercetărilor raionului şi ale regiunii, am ajuns să constatăm şi noi că aşa cum aţi hotărît în adunarea organizaţiei de partid, cetăţeanul Lăzăreanu Vasile nu-i chiabur. V'am adunat aici, ca să vedem ce-i de făcut. Faptul acesta ar putea să vorbească despre felul cum munceşte partidul nostru. Căci chiar dacă uneori partidul greşeşte, el îşi recunoaşte greşala, când o află, fie cât de târziu, lucru pe care niciun alt partid şi nici o altă conducere, nu I-a făcut în ţara asta. Da, s'a greşit, tovarăşi... Am cercetat şi-am aflat că s'a săvârşit o greşala. De aceea am venit s'o îndreptăm.
Văsieş sta ţeapăn pe scaun şi-1 încălzea o bucurie neasemuită. Obrajii lui deobiceîu roşii ardeau acuma ca jarul, iar ochii lui limpezi străluceau ca sticla, umezindu-se uşor. Ii plimba dela unul la altul şi la fiecare găsea zâmbet bucuros. Toma parcă era altul : faţa Iui aspră răspândea atâta voie bună, încât Valeria nu-şi putea lua ochii dela el, lucru pe care agerul Văsieş îl băgă de seamă numaidecât, cu toate că întreaga lui fiinţă era răscolită de vorbele secretarului şi nu-i dădeau răgaz să se gândească la alte lucruri. Cuvintele lui Suciu îl încălzeau ca o sorbitură de rachiu bun care-ţi desmorţeşte mădularele cuprinse de ger, răspândind în trup o stare de binefăcătoare încântare.
Tovarăşul Suciu, pe scurt, lăudă simţul politic al lui Toma şi siguranţa lui în judecarea problemelor. Pe urmă se adresă lui Văsieş :
— Ei, bade Văsieş, dumneata ce spui?
Văsieş se ridică de pe scaun şi, parcă negăsind cum să-şi facă de lucru cu mâinile, începu să-şi încheie şi să-şi descheie nasturii de alamă ai hainei :
— Eu ce să spun ? zise el. Eu mulţumesc Partidului şi gata. Am socotit eu
PÂINE ALBA
175
că o fi fost greşală, drept să spun m'au cercat pe mine şi gânduri rele destule. Mai ales după ce m'am înzdrăvenit. I-am spus atunci tovarăşului Boroş că s'a făcut nedreptate cu mine, iar el s'a uitat chiondărâş. Mă rog, a trecut asta. Dar m'am îndârjit nevoie mare. Mi-am zis, legea spune să fac grâne cât de multe, am să fac. f)au la stat — las să dau să întăresc ţara şi chiar dacă-mi părea rău, uite — aşa )T1ă încurajam... Aici-s dumnealor de faţă, n'am zis nimic contra, niciodată. Numai inima mă durea că făceam şi dădeam şi n'aveam nici o cinste după asta, nici în faţa satului. Au trecut, şi mie îmi pare bine c'au trecut. Asta-i.
Pe urmă tovarăşul Suciu a cerut registrele de evidenţă ale gospodăriilor. Stefan Rusu le aduse şi le răsfoi clipind vesel din ochiul lui orb, deschizându-i-le în {aţă. Tovarăşul Suciu după ce citi ce şi cum, puse palma pe ele şi zise, adresându-se lui Văsieş :
— Opt hectare de pădure ?
— Opt, tovarăşe.
— L-ai lucrat totdeauna singur ? Gândeşte-te bine.
— Singur, tovarăşe. Adică acum doi ani când am ajuns bolnav, am tocmit un om. După câte ştiu din asta mi se trage pacostea. Dar mi-am zis atunci că decât să am grâu mai puţin şi să nu pot da cota, să am alte buclucuri pe cap. mai bine m'am socotit să-1 bag pe Pista Căldărar. Nu-i aici, dar poate să dea mărturie oricând că l-am plătit cinstit, mai bine chiar decât prevedea sindicatul agricol.
— Dacă-mi daţi voie, se auzi atunci glasul lui Toma, eu aş propune să se ia în discuţie cum s'a putut da crezare acelei scrisori...
— Aha, zise şi Văsieş. Uite, de asta nu ştiu nimic.
Tovarăşul Suciu trase atunci din geanta lui o hârtie bătută la maşină şi
spuse :
— Uite scrisoarea. Am răsfoit toată arhiva fostei judeţene după ea. Aici nu scrie decât că Văsieş e chiabur, că are producţie şi avere mare, că tocmeşte şi a tocmit oameni la lucru. Atât. A fost de-ajuns asta şi o cercetare superficială. Cine a trimis-o, asta nu se ştie. Nu-i semnată.
— Mare greşală să te iei după o scrisoare nesemnată, spuse cu glas deosebit de grav organizatorul Melchior. Dar dacă au trimis-o chiaburii ca să provoace diversiuni ?...
— Asta de bună seamă, întări şi Toma. Iată unde duce lipsa de vigilenţă ! încheie dânsul apăsat, ţintind pe Boroş cu ochii lui cercetători.Iar Boroş stătea pe scaun fiert parcă, fără pic de sânge în obrazul lui sănătos.
— Lăsaţi acum, îi despărţi tovarăşul Suciu care se temea să nu alunece discuţia spre partid, acum, când nu-şi avea locul. Am să merg mai departe : câte vite ai ?
— Doi boi, o vacă, un tăuraş de doi ani, de rasă pură Zimenthal, un cal. Am trei porci şi cincisprezece oi. Atâta.
— Mijlocaş înstărit, spuse unul dintre cei doi însoţitori ai tovarăşului Suciu.
— Mâini de lucru ?
— Mâini eu, nevasta, adică ea, aşa mai mult cu gura şi doi flăcăiaşi.
— Şi-ai dovedit totdeauna, bade Vasile ?
— Totdeauna, tovarăşe, cât am fost sănătos. Să spună şi dumnealor că-s aici de faţă.
— Câtă cotă ai dat ?
— Să socotim, spuse Văsieş scoţând din buzunarul dela piept un carnet. In primul an : 60 de măji de grâu, mi-au rămas patru, treizeci de porumb — mi-au rămas treizeci, şapte de floarea soarelui — nu mi-a rămas nimic, opt cartofi, nu mi-a rămas nimic. Atâta. Adică lână : cincisprezece kilograme. Toată. Impozit douăzeci şi şapte de mii nouăsute doisprezece.
176
DUMITRU MIRCEA
— Cum ai putut scoate atâta recoltă ? se miră Suciu.
— Am scos. Am lucrat după ştiinţă, tovarăşe. Eu mi-am arat şi fâneaţa jumătate : scoteam furaje, mai multe în alt chip şi-mi îngrăşam cu asta locul. Din pricina asta eu am avut bucate mai bune decât oricare din sat. Corlea a sămănat în toamnă şapte hectare în loc mai bun ca al meu — şi-a scos tot atâta cât eu de pe trei şi jumătate! In anul acesta numai colectivul m'a bătut.
Tovarăşul Suciu îşi scria toate lucrurile astea în carnet. împinse registrele spre cei doi, să facă rectificările cuvenite cu cerneală roşie şi ştampile anume. Primul lucru pe care-1 făcură a fost să şteargă de lângă numele lui Lăzăreanu Vasile caracterizarea chiabur şi să scrie mijlocaş înstărit. Tovarăşul Suciu spuse în timpul acela :
— Ei, uite ce-i, bade Vasile. După cuvenita dreptate dumneatale ar trebui să ţi se restituie cota şi impozitul, până la cât s'ar fi căzut să dai. După cum poţi bănui, lucrul acesta provoacă însă anumite răsturnări în planificarea noastră... Noi spunem să fie defalcate pe anii următori. Vrei ?
Văsieş îşi plimbă ochii spre cei adunaţi şi rosti :
— Eu... de, ce să zic ? Lipsă aş avea, dacă... vedeţi, dumneavoastră... eu aş intra în colectiv. Cred că au să mă primească. Aşa că uite ce zic : să mi se întoarcă jumătate din grâul pe care l-am dat în vară ca să am ce mânca, să nu cumpăr. îmi ajunge atâta. Iar ce-am dat în primul an, să fie sănătoşi cei care l-au folosit. Acuma, judecaţi dumneavoastră cum o fi. Impozitul însă... vedeţi. Aici-i mai greu. Finanţele, vedeţi... ştiu eu. Ei, ce mai vorbă. Am dat, am dat şi gata. Noi să fim sănătoşi că tot la noi se ştie.
— Bine, frate. Uite, am notat şi vei primi înştiinţare de asta. In ce priveşte intrarea în colectiv, asta va hotărî adunarea. Eu, după a mea părere cred că n'ar fi rău un om ca dumneata acolo !
In vremea asta, afară, roşi de nerăbdare, oamenii îl înghesuiau mereu cu întrebările pe curierul cel fără glas, dintr'odată fără glas. Moş Ion Gânju, nemaipu-tând suporta curiozitatea care-i ardea inima, se proţăpi înaintea curierului, rezemân-du-şi palmele şi bărbia pe cârja cea înfricoşător de cumplită :
— Ascultă, mă ! scuipă el cât putu de lat între bocancii curierului, tu ce crezi, că poţi să fierbi oamenii după placul tău ? Scoate cuvânt până nu mă'nfurii că ia, vezi cârja-asta ? A mai umblat ea pe spinarea multora ca tine!
In acea clipă se auzi hârşcăitul scaunelor şi sgomot de paşi grei pe podeaua care scârţâia, îndreptându-se spre uşă. Curierul sări în picioare,iar moş Gânju se lipi de perete. Ieşiră toţi, petrecând pe cei veniţi. Mare fu mirarea oamenilor când, urcându-se în maşină, tovarăşul Suciu îl chemă pe Văsieş care se ţinea mai la o parte, dinapoia oamenilor, îi întinse mâna şi-i spuse :
— Ei, noroc şi s'auzim de bine!
îndată au fost cu toţii năvăliţi de întrebări pornite din toate părţile. Văsieş răspundea măsurat, cum îi era felul. In faţa lui, stătea prostit de uimire Gânju, sorbindu-i cuvintele. Ţinea gura atât de căscată încât i se vedea până la rădăcină, limba alburie.
Poate nici n'a ieşit bine maşina din sat, că acea veste nemaipomenită făcu rotogolul satului. Pornită bine dela început, povestea n'a mai putut fi răstălmăcită de chiaburi, iar cei neîncrezători până în clipa aceea, s'au chinuit mult, judecându-se. Se vedea că iar se dăduse peste cap una dintre vorbele de clacă,, anume că dumnealor comuniştii se ţin numai şi numai de strâmbătăţi, ca să scoată sufletul din om. Iacă însă că ştiu să îndrepte cum nu se poate mai bine orice greşala care se face. Că omul e om, mai greşeşte şi el ! Până şi sfântul Petru, cât era el de apostol, păcă-tuise şi nu numai odată.
PÂINE ALBA
177
20
Organizatorul Melchior îi spusese în seara aceea lui Toma printre altele, că clacă lucrurile vor merge de acum înainte aşa cum s'au început, colectivul din Plopşor se va sălta cu siguranţă deasupra altora...
— A fost nevoie aici de cineva hotărît, de nişte comunişti sdraveni. Nu te. lăsa, Toma, dă-i înainte, mereu înainte. Satul a început de pe acum să se uite spre noi... Ai să vezi, dacă ne-om duce munca fără odihnă cum vor veni cererile de intrare în colectiv. Tare mi-ai plăcut azi, frate Toma. Un lucru încă mă mai supără : n'am reuşit încă — uite, sunt de-o lună în sat, să vorbesc cu Simion acela. După firul pe care l-am prins, prin el vin mereu svonuri dela chiabur...
— E un om foarte puţin luminat. Poate de-aia a făcut Corlea ce-a vrut cu el... Mă gândesc însă că n'ar fi bine să-i vorbeşti tu... Oricum, eşti strein de sat. Lasă-mă pe mine.
— Mda... de fapt. Bine, Toma. Mă încred în tine, fă-o tu.
Toma vru chiar a doua zi să se ducă la Simion. Trecu mai întâi pe la Comitetul Provizoriu să vadă nu cumva a adus Neculai poşta — îi scrisese locotenentului Motronea şi aştepta răspuns... Nu avea scrisoare. In schimb Neculai adusese ziarele. Toma se apucă să citească ziarul, trăgând cu urechea la Ştefan Rusu, care vorbea la telefon cu tovarăşul Suciu, căruia îi ceruse de-o săptămână să trimită pe la ei caravana cinematografică şi încă nu venise.
Uşa cancelariei scârţâi. Toma ridică ochii şi care nu fu mirarea lui când cel care intră fu Simion Opăritu. Simion avea pe faţă, împrejurul ochiului stâng o vânătaie urâtă, urâtă. Se descoperi şi, răsucindu-şi căciula între degetele noduroase, întrebă :
— Cu tovarăşul preşedinte... e aici ?
— E aici... Ce-i, Simion ?
— Am o vorbă cu dumnealui, spuse încet, moale, Simion, plecându-şi capul în podele.
— Ştefane ! strigă Toma. Ia, vino puţin.
Ştefan Rusu se ridică dela masă unde cercetase nişte hârtii şi trecu pragul odăii, oprindu-se lângă uşă. Ii privi câteva clipe pe amândoi.
— Ce-i?
— Uite, Simion vrea să-ţi vorbească.
— Numai cu mine, Simion ?
— Ihî...
— Ei, atunci, treci dincoace 1 spuse Ştefan poftindu-1 în camera cealaltă, de unde ieşise mainainte.
Toma se socoti să-1 aştepte pe Simion şi se cufundă iar în cititul gazetei. Nu citi mult însă, pentrucă se auzi glasul lui Ştefan Rusu, chemându-1 :
— Toma ! *Hai aici. E ceva care trebuie să auzi şi tu.
Toma lăsă ziarul, trecu dincolo închizând uşa la loc şi se aşeză pe scaun, plin de curiozitate. Simion reluă povestea dela capăt, vorbind întretăiat, ruşinat, simplu şi cu multe ocolişuri. Totuşi, atât Ştefan cât şi Toma înţeleseseră ce se petrecuse cu Simion.
Cu câteva zile înainte Simion fusese la Corlea. Făcuse cu el un târg: chiaburul avea de desfăcut o groasă de ştiuleţi ca să dea cota, zicea el, şi nu răzbea. Era greu la maşina aceea simplă, ţărănească. Se învoise deci cu Simion, a cincisprezecea • adică tot a cincisprezecea feldără de grăunţe era a lui Simion. Zis şi fâcut. Simion s'a apucat de lucru şi-a desfăcut, şi-a învârtit la maşină două zile, a învârtit singur. Asuda ca la cosit, au început să-1 doară mâinile. Dintr'ntâi crezuse că târgul nu-i rău. Pe urmă, văzând cât de încet merge, cu câtă greutate se desfac
12 — Viaţa Românească — c. 750
178
DUMITRU MIRCEA
ştiuleţii nu prea uscaţi — ca să fie mai grei la cântar — văzu că a fost tras pe sfoară, înşelat. Se hotărî după multă sfială să-i vorbească lui Corlea.
— Bade Dumitre, spunea Simion. Nu-i bun târgul. Zău. Nu-i bun... Prea mult e aşa, a cincisprezecea...
— Cum prea mult, Simioane, spune tu ?... Totdeauna am dat a cincisprezecea. Uneori chiar a douăzecia. Cum spui tu că-i mult ? Mai hodineşte şi tu... uite, fumează de ici o ţigară. Mai răsuflă că nu te alungă nimeni dinapoi. Ai vreme. Ai altceva de lucru ? N'ai. Mai câştigi şi tu nişte bucate.
Simion a fumat ţigara, a mai stat, s'a mai dus pe-acasă, a venit iar. S'a apucat din nou de lucru. In prima zi a desfăcut douăsprezece feldăre, în a doua nici zece. Era greu, tare greu. El îşi aducea cu sacul cucuruzii din coştei, el ducea boabele măsurate în hambar, toate el le făcea. Din când în când venea Corlea, învârtea şi el de două ori, pe urmă aprindea ţigara şi şedea pe un capăt de talpoi. S'mion desfăcea în magazie. Acolo mirosea a şoareci, a fuioare putrede, a resturi de cereale umezite şi stricate, mucede. învârtea Simion, roşu şi asudat, cu capul descoperit şi fără haină, numai cu pieptarul cârpit pe-alocuri cu pânză. Corlea fuma şi dădea din gură :
— Spunea ieri la radio, ştiu eu de unde vorbea, că alegerile astea au s'aducă şi mai mare necaz pe capul nostru. Poporul e mânat dinapoi de comunişti, nu mai poţi zice nici câr... Acuma, dacă s'or şi vota, apoi să vezi tu, Simioane, joc... Ehei... Vor zice : voi ne-aţi ales ; mai deschideţi gura ? Şi-or avea dreptate... doar oamenii pun votul. Ei îl pun ca proştii... îl pun acolo că se tem... De ce să se teamă ? Cine-i cuminte, acela nu se duce la vot. Acela ştie că va veni odată ziua în care o să-1 întrebe pe fiecare : ai dat votul pentru comunişti ? Da ? Ei, bine, în temniţă cu tine. Cel mai cuminte lucru-i acesta : să nu te duci la vot.
Simion asculta cuvintele lui Corlea, aşa cum îi ajungeau la ureche, acoperite uneori de scrâşnetul aspru al maşinii primitive, căreia i se spune căţea : o ladă, un mâner şi două roţi cu dinţi pe părţile interioare care se mişcau în sens invers. Printre ele trecea ciucălăul. Grăunţele, frecate de dinţi curgeau în ladă, laolaltă cu cocenii. Era lucru anevoios pentrucă de multe ori cocenii se opreau între roţi, prinşi între dinţi şi-atunci era destul necaz să-i scoţi afară. Simion ajungea seara acasă nespus de trudit. Cădea pe pat şi dormea butuc până dimineaţa.
In a treia zi pe la amiază se întâmplă buclucul. Simion desfăcase şi golise în hambar douăzeci şi două feldăre... Rupt de oboseală intră la Corlea şi-i spuse liniştit, fără grabă :
— Bade Dumitre, nu pot... eu nu pot să mai ţin târgul.
— Cum nu poţi, mă ?
— Aşa. Mi-am făcut socoteala : o feldără de cucuruz o cumperi azi cu trei sute de lei. Eu am lucrat aproape trei zile, cu mâncarea mea, şi-am câştigat o feldără, după târg, adică trei sute de lei... Puţin.
— Cum puţin, mă ? Cum puţin ? Te uiţi acum, că nu s'au luat cotele ; ai să vezi tu pe urmă ce scumpete va fi...
Simion dădu supărat din umeri.
— Eu nu mai fac...
— Dar tu uiţi că ţi-am dat o mierţă de grâu ? Uiţi ?
— Ţi-o aduc înapoi...
— Vezi, vezi Simioane ?  Când eşti lipsit vii la mine,, dar când eu sunt
lipsit...
Simion pusese într'un sac adus de acasă două feldăre de cucuruz. Poate chiar cu ceva mai mult. Atâta socoti el că i se cuvine.
— îmi iau partea şi mă duc. Zău... Nu poţi ţinea târgul, spuse el ridicându-se
PAINE ALBA
179
de pe laviţa de lângă uşă unde se aşeza totdeauna... Ieşi afară încet, tărşăindu-şi picioarele, urmat de Corlea.
Simion intră în magazie, înşfacă sacul şi-1 ridică pe spate.
— Cât ai pus tu acolo, mă ? întrebă Corlea privind eu stăruinţă la sac, aplecându-se într'o parte.
— Două feldăre...
— Câât ? îngăimă Corlea. Acolo pot fi şi trei... Una, una şi jumătate ţi se
cuvine.
— Da, pe dracu' ! spuse Simion, săltând sacul pe spate.
— Mă, tu eşti nebun ?... Lasă sacul jos să măsurăm. Lasă sacul jos, n'auzi ? spuse Corlea apucând cu mâna de sac.
In uşa magaziei apăruse atunci fata cea mai mare a lui Corlea, Susana.
— Lasă, mă, sacul, strigă şi ea. Te înveţi la furat, ha ?
— Nu mă face hoţ, auzi? Am lucrat cinstit. Bade Dimitre, ia mâna de pe sac !
Corlea trase de sac. Susana ii dădu lui Simion un brânci:
— Hai să măsurăm! strigă ea strâmbându-şi nasul de gaie.
Simion, cu sacul pe spate, împins din două părţi, se cumpeni, se cumpeni o clipă, îşi pierdu echilibrul şi căzu. Sacul îl trase într'o parte, îi veni peste umăr şi-1 isbi cu faţa în colţul lăzii pe care era fixată „căţeaua". Sacul se rostogoli pe jos şi fiind deslegat, grăunţele se împrăştiară din gura lui ca o coadă galbenă de curcan. Simion, buimac de durere, — nici nu mai vedea cu ochiul stâng — se sculă şi se simţi împins, mai întâi în târnaţul magaziei, pe urmă pe trepte la vale. Rezemată de târnaţ, cu Corlea în dosul ei, Susana striga :
— Atunci să vii după cucuruz când ţi-a trece gândul de-a fura. Aşa! Simion se întoarse şi ieşi din ogradă. Pe drum se întâlnise cu Dumitru Moldovan, colectivistul. Acesta, văzându-i ochiul umflat, care se învineţea mereu, îl întrebă ce-a păţit şi Simion povesti totul. Dumitru Moldovan îl ascultă, îl ascultă şi pe urmă zise:
— Aşa-ţi trebuie, capul să ţi-1 fi spart dac'ai stat mereu cu nasul pe-acolo... Acuma du-te la Comitet să-ţi facă dreptate. Doar n'o să te laşi furat de chiabur dac'ai fost prost până acuma...
Simion privea când la Ştefan când la Toma, frământându-şi căciula între
mâini.
— Munca o să-ţi fie plătită, Simioane, rosti Stefan, mişcându-se pe scaun. Dar de-acu ar trebui să te înveţi minte... Bine ţi-a zis-o bătrânul Moldovan... Ai tras-o... de... asta-i cea mai bună învăţătură.
Toma ieşi împreună cu Simion de la Comitet şi-i vorbi multă vreme, foarte multă vreme, pe drum şi înaintea casei... II lăsă apoi pe Simion şi plecă gân-dindu-se că, în felul lor, uneori chiaburii însăşi le uşurează munca : oamenii încep să vadă cine le vrea cu adevărat binele.
21
Intr'o Duminică a lunei Noembrie s'au făcut propunerile pentru deputaţi, în faţa adunării satului. Cea mai mare sală de clasă a şcolii s'a umplut de oameni şi de femei, strânşi atât de puternic unii în alţii încât bătrânul Gânju asudat şi roşu, simţea că asudă şi mai tare când se întorcea într'o coastă ca să-şi scoată din buzunar punga de tutun. Raionul întrebase organizaţia de bază să-şi spună cuvântul în privinţa propunerilor. S'a văzut că au rămas pe listă următorii: Nicolae Boroş, secretarul, Stefan Rusu, preşedintele, Toader Covrig şi Toader Sfârla, Toma Găvrilaş, Nastasia Spiridon, preşedinta Ufedereului, şi încă doi.
180
DUMITRU MIRCEA
Fiecare s'au luat pe rând în discuţie şi dacă nu-i apuca seara te pomeneşti c'ar fi vorbit uitaţi cine ştie cât. Discuţii aprinse s'au purtat în jurul câtorva mai ales.
Vorbind despre Boroş. numai ce s'a, sculat la cuvânt Gherasim, fratele lui
Toma.
— Eu zic că nu-i bun ! Nu-i bun şi gata ! spunea el făcându-şi loc între oameni cu umerii săi puternici. De ce zic eu că nu-i bun? Iată, a băut odată cu Corlea în făgădău.
— Are omul drept la un pahar! Şi-apoi nici n'a băut cu el. Chiaburul, chiaburul i se tot vâra în suflet!
— Parcă ţie nu-ţi place?... Ce te aprinzi şi te născocoreşti?
— Curat Rozalia, nevastă-sa.
— Linişte, tovarăşi! striga delegatul raionului, fără să fie ascultat. Faceţi linişte şi lăsaţi oamenii să vorbească.
— Asta aşa-i, striga Gherasim. Cine are de spus, să spună când i-o veni rândul. Acum vorbesc eu.
— Dă-i drumul !
-- A băut cu Corlea în făgădău. Dac'a băut de ce are aşa gură asupra chiaburului ?
— Nu cumva iei partea lui Corlea ?
— Bun advocat şi-a găsit. Ia, uitaţi-vă la el, că-i roş ca ardeiul.
— N'am zis asta, măi ! strigă Gherasim. N'am zis. Dar ori una, ori alta. Nu ne trebue oameni cu fundu'n două luntri! De sămănat a rămas înapoi, pe alţii i-a făcut chiaburi...
— S'a dres, mă, s'a dres.
— S'o fi dres, dar dacă mai face pe altcineva? Să aştepţi până s'o drege? Eu zic că nu-i bun şi gata.
S'au ridicat alţii care să-1 apere pe Boroş şi l-au apărat atât de înverşunat încât un împroprietărit a strigat „ura, trăiască Boroş !" Iar Gherasim vorbea răguşit către cei din jur : „o să vedem la vot! O să vedem la vot".
Asupra lui Ştefan Rusu au sărit deasemenea cu gura :
— De ce nu s'a grijit de parchet la raion, de ce? striga Maria Creţului. A zăcut în cancelarie iar când să meargă la raion după lemne, l-au trimis pe Toma, uitaţi-vă la el. Aşa preşedinte nu ne mai trebuie. Să iasă, altul, asta vrem.
— Cu păşunea de vară tot el e vinovat !
— Să spună de ce nu s'a dres drumul de peste deal ?
Ştefan Rusu şi-a găsit un straşnic apărător în persoana curierului pe care-1 cunoaştem. Numele lui e Ion, Ion Vântu.
— Staţi să vă spun eu o vorbă. Aţi sărit cu toţii pe bietul Ştefan Rusu, iar el e om ca pâinea lui dumnezeu !
— Aha-ha 1  măgar pe măgar se .scarpină 1
— Măi, slobozi şi fJenduroşi de gură s'au făcut plopşorenii noştri! De ce n'aţi strigat tot aşa acum vreo şapte, zece ani, când era primar o vreme Corlea, altă vreme Berindeanu, de ce ? Strigaţi pe Ştefan de lemne. Dar oare el e vinovat că ni s'a- dat parchetul prea mic ? Eu l-am văzut atunci cât era de amărât. Aşa i s'a spus, aşa a rămas.'Preşedintele face ce i se spune : dacă i se atârnă un clopot mare-mare de gât, cu el vine, talanga-talanga şi arată ce-a căpătat. Ştiţi numai să urlaţi câ ciracii, dar ia să fi fost oricare dintre voi la locul lui, zi-noapte, — zi-noapte peste tot, flămând şi ostenit şi vai de capul lui 1 Era singur, măi, că ceilalţi dădeau dosurile. Apoi de-aia alegem acuma ca să avem mai mulţi, să-şi împartă greutăţile. Strigaţi despre păşune şi despre drum. Dar eu ştiu mai bine ca voi : am umblat în primăvară eu şi paznicii din casă în casă, am bătut o săp-
PÂINE ALBA
181
tămână la fiecare poartă, ca la colindat. Cine-a venit să taie mărăcinii de pe păşune? O mână de oameni. Ceilalţi au hodinit după cuptor. Tot aşa şi cu drumul. Apoi, ce-aţi fi vrut, să se taie mărăcinii singuri şi să se întindă asfalt peste deal ? Că şi plăcinta trebuie s'o frămânţi, s'o întinzi pe foc în tigaie şi-apoi s'o răstorni în blid şi s'o umpli cu brânză ! Apoi să întinzi un drum de-aici până la gară 1 Doar nici preşedintele nu-i drac, nici fermecat ca porcul din poveste care numai ce sufla dintr'o nară şi se făcea un drum bătut de-aici până'n Ţarigrad, tot cu pomi pe margine, cu mere de aur şi cu păsări care să cânte de să-ţi ia auzul 1 Atâta am avut să spun.
Despe ceilalţi n'a zis nimeni nimic contra, buni cu toţii. Numai că s'a glumit pe socoteala lui Toader Covrig care tăcea la locul lui, mare şi cumplit ca o stâncă.
— Toader îi bun şi'n jug dacă l-ai pune.
— Asta ori pune rânduială, ori sfarmă satul în copite ca un armăsar care ţopăie într'un car cu oale.
Pe socoteala lui Toma a scăpat cineva o vorbă :
— Bun şi socotit ficior, da' oare nu-i prea tânăr ?
Vorbele acestea l-au săltat pe Gânju de pe scaun atât de iute, încât cei din jurul lui au crezut că 1-a înţepat vreun hâtru cu acid.
— Ce tânăr, măi, care-i acela de sloboade pe gură vorbe nesocotite ? Aşa eşti tu măi, ca cela care a mâncat poprică iute : ,,a mâncat-o cu slănină şi cu pită". Ah, bună-i, doamne, zicea 1 Pe urmă când a ieşit afară, la treaba lui, s'a frecat cu fundul gol de pământ, într'atâta-1 frigea şi ustura !...
Isbucniră râsete răsleţe, înmulţindu-se. Chiar şi cei dela masa prezidiului mijiră zâmbete.
— Aşa ai să păţi tu cu mine, măi. Ai crezut că vai, bună vorbă ai scos din tine. Şi-acum vreau să-ţi arăt cât are să te usture şi-are să te frigă... Uite, mai ieri, am stat de vorbă cu feciorul ăsta, cu Toma. L-am întrebat de una de alta, am sfătuit, l-am povăţuit că-s bătrân şi-am văzut multe. Dar lucrurile astea noi nu prea le-am înţeles eu aşa, deodată. Am stat cu Toma şi-am fumat o ţigară. Uite zice, aşa şi pe dincolo cu alegerile şi parcă mi-a deschis o fereastră în cap... M'am luminat ca ziua când dă dimineaţa. M'am dus acasă şi m'am apucat de babă...
— Ai prins de ea, moşnege ? îl întrerupse cineva, văzându-1 atât de pornit.
— Mă, nu-ţi bate joc de bătrâneţea mea, că al meu copil cine ştie unde putrezeşte... Nu-ţi râde de mine şi să te ferească dumnezeu să n'ajungi năcazul meu, să ţi se stingă viţa...
— Straşnică viţă !
— Lăsaţi moşneagul în pace, măi! Are dreptate !
— Apoi, asta-i, am dreptate şi ştiu ce vorbesc ! Eu zic că-i tare bine de dipotat, ficiorul ăsta, Toma. Nu-i fălos, nu ţine nasul pe sus, o ţigară scoate totdeauna din buzunar... Ficior la rândul lui. Asta am vrut să spun şi gata-s !
Pe urmă s'a ridicat la cuvânt delegatul raionului care ceru .linişte. A scos nişte foi de hârtie şi le-a arătat oamenilor : aşa şi aşa trebuie să se voteze. Peste cel care nu-ţi place, tragi cu creionul. Tragi cu creionul pentrucă nu mai este ştampilă.
— Şi de ce nu mai este ştampilă, rogu-mă, a întrebat cineva.
— Pentrucă ştampila o puneai acolo şi gata, dar nu puteai arăta pe cine anume-ţi place să ducă treburile ţării ! Aşa-i sau nu-i aşa ? Iar domnii puneau pe cine le cădea dinainte şi le convenea lor. La votările dinainte nici noi n'am putut face altfel : aşa era lumea învăţată şi mai ales nu găseai oameni prea mulţi care să nu trădeze poporul. Aşa că au fost numiţi de sus. Şi-aşa s'au făcut unele greşeli. Acuma însă dacă cineva nu-ţi place, tragi cu creionul... A crescut înţelegerea
182
DUMITRU MIRCEA
poporului, ştie ce-i aceea politică şi noi îl chemăm să ia parte la conducerea statului...
— Dar cine nu ştie să citească ? Ce face ?
— Aşa-i. Acela ce face ?
— Acela ? Uite cum are să voteze : îi ştie pe cei propuşi, că deaceea ne-am adunat aici, ca să-i cunoaştem. Dacă-i ştie, e uşor. Pe lângă secţia de votare au să fie nişte tovarăşi anume, asistenţi, care, la cererea alegătorului, îi arată omului unde-i scris cel pe care-1 vrea. Asta-i. Şi-apoi rânduiala asta nouă, legea asta nouă cu votarea e făcută pentru ani mulţi de-acuma înainte, pentru anii în care n'are să mai fie niciun neşiutor de carte cât ţine ţara asta de mare şi de lată... Vedeţi dumneavoastră, dar, că tocmai asta poate şi trebuie să fie o sarcină a sfaturilor populare...
Şedinţa s'a spart târziu, noaptea... Dintre cei care fuseseră la adunare s'au ales doi tineri, Toma şi Valeria. Fata mergea tăcută pe lângă el şi când au ajuns în poartă i-a spus:
— Acum dac'ai să ajungi şi deputat, tare mi-e că n'o să-ţi găseşti vreme de Uteme. Căci eu, Toma, aştept... aş fi vrut să fac, am făcut ce-mi sta în puteri, dar dacă nu mă ascultau... Ştii, parcă mă doare inima !
— Să nu te gândeşti la asta, dragă. O să-mi găsesc. Cât de curând... ca să nu te mai doară inima, râse el, strângând-o uşurel la piept.
22
încă înainte de alegeri, adunarea generală a colectiviştilor din „Drumul Socialismului", hotărî primirea celor zece comunişti în rândurile lor. Organizatorul Melchior îşi ştergea de bucurie când ochelarii aburiţi, când ochii miopi şi bătea din palme îndată ce un nou nume era citit de către Grigore Voivod, preşedintele. Toma stătea pe scaun plin de emoţie neînţeleasă şi parcă se simţea păşind pe un tărâm nou, necunoscut, dar care avea farmecele lui tot atât de neînţelese. Lângă el stătea, ca din întâmplare, Valeria. Ea fu prima care îl felicită atunci când, din toate părţile, se auziră strigătele colectiviştilor : „bun, bun, primit fără discuţie. Treci mai departe, Grigore". II privea pe Toma cu ochii ei albaştri, limpezi, şi-i strânse braţul încetişor. Toma se întoarse spre ea şi văzându-i faţa luminată, surâse şi-şi trecu braţul peste umerii ei, dintr'o pornire tinerească.
A doua zi chiar, Toma avu următoarea convorbire cu preşedintele:
— Aş avea ceva să-ţi spun, tovarăşe preşedinte.
— Zi-i, Toma.
— Uite ce-am băgat eu de seamă, încă mai dinainte. De ce face risipă de nutreţ ? Tu te-ai uitat vreodată ce risipă fac oile ? Le-aţi pus în mijloc o căpiţă de paie să mănânce... Că aşa am învăţat cu toţii din vremuri vechi. Oaia să roadă într'una. Nu-i bine. De ce să risipim în halul ăsta ?
Organizatorul Melchior, care se nimerise de faţă, întrebă :
— Asta mi-ai spus-o demult... atunci, ştii tu, când ai venit întâia dată pe aici. Cum crezi că s'ar putea face mai bine?
— Uite cum. Oaia, ca oricare animal, mănâncă până se satură. Pe urmă, începe să aleagă. Şi alege, şi alege iar restul calcă în picioare. Când simte foame nu alege, n'ai grijă. Mănâncă sdravăn. Ba îi şi ticneşte de mâncare. Parcă omul nu-i aşa ? Dacă toată ziua te amăgeşti cu câte-o îmbucătură, nu spui seara că nu-ţi trebuie să cinezi ? Ţi-ai tăiat adică pofta de mâncare şi te miri că slăbeşti. Aşa facem noi cu oile ; toată ziua le amăgim. Au acolo căpiţa de paie. Uitaţi-vă : două-trei stau împrejur, rod. Celelalte dorm sau rumegă. Care cum se trezeşte, vâră botul printre paie. Aşa-i ? Mai are ea poftă de mâncare pe urmă ?
PAINE ALBA
183
Grigore Voivod şi organizatorul se uitau cu atenţie la Toma.
— E adevărat, urmă Toma, că acum, câtă vreme le mai scoatem pe hotar — oaia găseşte mâncare — le mai amăgim cu paie. Adică, spunem noi, le completăm. Nu-i bine. Aleg, pentrucă vin sătule de pe câmp. Strică şi prăpădesc o groază de paie. De ce să ne risipim nutreţul ? La iarnă au să roadă paiele acestea de n'are să rămână nimic !
— Cum să facem atunci, întrebă preşedintele.
— Uite cum. Eu zic să scoatem de pe-acum paiele de-acolo şi să le dăm cu porţia. Dar nu paie, câte o mână de fân, şi nu când vor vrea ele, ci când vom vrea noi. Să le învăţăm cu mâncare ordonată.
— Cum dracu ? Oaia şi ordonată ! râse preşedintele.
— Judeci greşit, pentrucă, aşa cum am spus, de când ne-am pomenit în felul acesta am făcut. Dar gospodăria colectivă trebuie să facă totul raţional. O să vedem atunci cum are să iasă.
— Ai citit tu astea undeva ?
— N'am citit, dar am văzut cum se face la armată cu caii. Mi se pare însă că există o broşură cu creşterea oilor şi-ar trebui s'o cumpărăm. Şi-apoi avem cap de gândit, nu ?
S'a făcut aşa. ,,Să încercăm 1" spuse Toma. încercarea i-a costat ceva pe colectivişti, deşi îndeobşte se spune că ea nu costă nimic. Oile, învăţate să aibă mereu ceva de ros, behăiau ca apucate de draci, parcă s'ar fi făcut împreunatul în curtea gospodăriei iar lânoasele urlă după miei.
— S'a aflat al Bumbului mai deştept 1 spuneau unii. Au să ne asurzească. Iar îngrijitorul oilor a aruncat furca deoparte şi a intrat rnohorît în biroul
gospodăriei, unde, dând cu ochii de Toma, i-a strigat :
— Acuma du-te tu şi le împacă, fire-ai afurisit 1 Parcă li s'a făcut de berbec.
— Lasă-le, bade Candin să urle. Au să urle azi, mâine; pe urmă ai să faci ce-i vrea cu ele.
Şi într'adevăr oile s'au potolit cu vremea, s'au dat pe brazdă. Şi pentru prima dată în Plopşor, oile s'au învăţat să mănânce cu porţia, aşa cum li se dă cailor la cazarmă.
In vremea asta însă, Toma nu avea astâmpăr. îşi cerceta mereu carnetul cu pereţii îndoiţi ca nişte urechi, unde-şi însemnase el câteva lucruri. Ce trebue făcut mai întâi şi'ntâi. Ştersese povestea cu fânul şi cu oile. Mai rămâneau însă câteva, unele de-ale colectivului iar altele de alt soi. Şi Toma le luă pe rând. Trebue pomenit însă că în sat se produsese o mişcare într'o zi anumită : se anunţă prin Comitetul provizoriu o veste îmbucurătoare. întrucât pe acele meleaguri nu se întrebuinţează toba şi toboşarul ci poruncile se strigă din deal, în trei locuri statornicite de ani, strigătul e ascultat cu atenţie : „toot omul... săăă'nţeleagăăă 1" Atunci fiecare lăsa lucrul dacă era pe-afară şi întorcea urechea spre deal, muierile ieşeau pripite din casă ştergându-şi în fugă mâinile de şorţ sau trimeteau un copil: „du-te, mă, vezi ce strigă. Mişcă-te, că nu eşti ţapăn !" Câinii se repezeau în garduri, lovindu-şi cozile de coaste, iar oamenii strigau : „taci, Turcuş, trăznite-ar!" şi dădeau după ei cu bulgări. Strigătorul, un om mic de statură, care primeşte leafă anumită pentru treaba asta, era numai glas. Avea două mustăţi straşnice, cât două vrăbii aşezate sub nas, una cu clonţul în guşa celeilalte şi cu cozile svârlite avameş în sus. Pe el, chiar dacă nu striga, îl auzea tot satul când vorbea cu nevasta în ogradă : „du-te, Marie dragă si vezi de ce cotcorozeşte găina aia 1" şi toată lumea lua cunoştinţă că la casa lui Valentin Dârla a apărut încă un ou 1 Ştefan Rusu îl striga de multe ori, el sau curierul, din uşa cancelariei : hai, Tinul încoace. Iar Tinu auzind, răspundea cu glasul lui fioros : viu îndată. Şi satul se pregătea să asculte. Tinu lua porunca scrisă pe hârtie, se urca mai întâi în dâlma de din-
184
DUMITRU MIRCEA
susul bisericii, trecea apoi deasupra casei lui Gânju şi în cele din urmă în partea cealaltă a satului, cu ceva mai sus de sediul organizaţiei de partid. îşi trecea palma peste mustaţa cu vârfurile răsucite ţanţoş, dregea glasul şi-i dădea drumul înfricoşător, răscolind văzduhul... „Straşnic strigător !"' se minunau oamenii. De unde dracu' ies astea din el ? L-ai putea pune să împrăştie norii 1"
Tinu strigase atunci că cine a plătit pentru oi peste contract să meargă şi să-şi ia banii înapoi. Cine n'a dat să fie sănătos. „Prima. Al doilea" se încorda glasui, sbârnâind peste sat ca duduitul unui avion. A venit la cooperativă petrol, stofă şi suoodă caustrică !" Aşa-i spunea ei, şi alţii : caustrică, întrucât soda aceea a dracului ardea şi strica tot, numai seul îl prefăcea în săpun, mama lui, aşa săpun.
Veştile acestea puseră satul în mişcare iar bietul Georgică asudase în ziua aceea, servind, ca într'o zi de coasă când soarele arde ca o grămadă de jar iar iarba roşcată, porcească, fuge de sub coasă. Soda se dădea numai în- schimb de grâu, de brânză sau ouă. Celelalte pe bani. Oricine-şi poate închipui cât a alergat Georgică dela cântarul pentru grâu la saci, de-acolo la sodă şi iar înapoi, la petrol, la stofe. In cele din urmă se întunecă şi, răsuflând uşurat, se prăbuşi ca un sac pe pat, lăţit pe spate ca mort. Grea slujbă 1
într'o zi, în mijlocul unui grup de colectivişti, Toma care între timp cercetase planurile provizorii de culturi pentru anul viitor, spuse, ţintindu-1 pe preşedinte :
— Eu cred, fraţilor, că noi n'avem loc potrivit pentru legume. De aceea, iată la ce m'am gândit eu : n'ar fi bine oare să spargem cele şapte hectare de rât care se întind aici, la poalele gospodăriei şi să-i tragem acolo o grădină de zarzavat ?
— Vai de mine, Toma ! strigă brigadierul Fodor, nimerit pe-acolo. Şi-aşa avem cosalău puţin. De unde o să scoţi fân pentru câte vite avem ?
— M'am gândit eu ia asta, fraţilor... E adevărat, fân ne trebuie, dar se poate face. Iată de pildă cum. Vom sili celelalte locuri de cosalău să dea mai mult !.. Punem gunoi la primăvară, sămănăm pe el sămânţa de trifoi şi alte ierburi, îl îngrijim tot după carte. Am eu ceva şi în privinţa asta.
— La toate găseşti răspuns ! spuse Grigore, dar trebue muncă, nu glumă.
— Apoi de ce ne-am adunat aici, ca să stăm degeaba şi să ne cadă para mălăiaţă în gură ? O să muncim. Eu m'am socotit în felul acesta : spargem râturile din toamnă, le arăm, şi'n primăvară, gunoim.
— Tare-mi pare rău după râtul acesta 1 spuse Fodor, frecându-şi obrazul roşcovan.
— Să nu-ţi pară. Vom semăna plante furajere că avem unde. Ingrăşăm şi locul în felul acesta. Punem sfeclă..
— Totuşi, măi. Râtu-i rât!
— Vai de mine, bade Fodore ! Stai să vezi pentru ce m'am gândit eu tocmai la ăsta şi nu la altul. De ce n'a avut gospodăria legume ? Pentrucă n'a avut apă, era departe locul grădinii de apă.
— Asta-i drept. Cum s'o cari cu ciubărele dela pârâu ?
— Vezi ? Ce-o să facem ? Colea, mai în sus, zăgăzuim pârâul, pe locul unde-i acuma trestiişul.
— Locul acela-i comunal, spuse Grigore.
— Nu-i nimic. O să ni-1 dea nouă că şi-aşa nu foloseşte nimic din el. Se face o baltă mare. Punem o roată cu un cal şi tragem apa. Apa vine frumos la vale către legumele noastre.
— Hm 1 se scarpină şi preşedintele după cap, cu singura lui mână. Tu spui aici nişte lucruri pe care trebuie să le hotărască adunarea.
— De ce tocmai adunarea ?
PAINE ALBĂ
185
— Pentrucă n'au să-ţi vină la lucru, asta-i... Au să zică aşa cum au zis şi cu oile : i-a trăsnit la al Bumbului prin cap. Nu te supăra, dar aşa au să zică.
— Consiliul de conducere nu poate lua hotărîrile astea ?
— Poate, măi, Toma, dar iar au să sară că numai după capul lor stăm... E mai cuminte să aprobe ei, şi-atunci au să vină, câine-câineşte, dar au să vină.
— In cazul acesta eu mai am ceva de spus...
— Anume ? întrebă Dumitru Moldovan, tatăl lui Cristea, care începuse, ca şi ceiialţi, să-1 asculte cu atenţie.
— Am vorbit cu tovarăşul Melchior în legătură cu atelierele de fierărie şi rotărie Avem şi fierar şi rotar... Să le facem ateliere. De ce să-1 ţinem pe Şandor brigadier, când ne-ar fi mai de folos să dea cu ciocanul ? Nu lucră el acuma pe ban: în sat ?
— Asta o spunea şi tovarăşul Melchior, zise preşedintele.
— Ştiu. Am vorbit cu el. Uite, avem remiza asta. 0 desfacem, mutăm acoperişul pe o parte din grajdul neterminat — asta provizoriu — până vom avea modru de lemne.
— Dar remiza ?
— Remiza o s'o acoperim, tot provizoriu, cu trestie...
— Şi-acolo-ţi trebuie lemne.
— Atâta cât să ţină trestia o să facem rost. Nu ?
— Ho-ho-hou, măi, Toma ! Dar trestia ? strigă Fodor.
— Nu este destulă pe rât ? In trestiişul comunal ? Numai s'o tai şi s'o aduci încoace.
— S'o tai, s'o tai 1 Dar cum te bagi acuma în mlaştina aia ? Cine dracu crezi că merge ?
— O să tăiem mai întâi de pe margini, unde nu-i apă aşa multă. Pe urmă, intrăm mai afund, dacă dă îngheţul.
— Cam greu, Toma 1
— Nu-i greu... Am să întreb cine merge cu mine. Dacă n'au să vină alţii, organizaţia de partid va trimite pe comunişti. Şi atunci se va tăia şi trestia. Pentrucă trestia trebuie tăiată. In Ioc să fie folosită, i se dădea iarna foc, nu ?•
Grigore Voivod care ştia câtă bătaie de cap a avut în alte daţi când era vorba, de pildă, despre orz nu despre trestie, clătină din cap cu îndoială şi zise:
— Bune planuri, Toma, dar adunarea are să strige şi să urle ca dracii. Nu ştiu ce să zic; dar dacă ne aprindem toată trestia asta în cap?...
— O să vedem, tovarăşe preşedinte, o să vedem.
Adunarea a fost atât de agitată încât Toma crezu c'au înebunit. „Aşa ! Toată vara ne-aţi călărit; acuma daţi pe noi şi iarna, să nu poată sufla omul de grija colectivului I" Oricât a strigat, a argumentat, a frecat ochelarii, organizatorul Melchior n'a putut să-i convingă că Toma are dreptate. Nici Toader Covrig, oricât a ridicat în aer pumnul lui cât un bostan, n'a reuşit, nici ceilalţi. Melchior se agita, bătea cu pumnul în masă, se înroşea ca focul. Toma stătea la masa prezidiului frământându-şi mâinile mari. „Nu se poate face nimic, nimic. Cum o să-i urnim, doamne-dumnezeule ? Cum?" S'a ridicat şi Boroş la cuvânt, a făcut apel la comunişti. Până la urmă, cei mai aprinşi s'au domolit, Mihai Creţu i-a astupat nevestei gura cu un cot vârât pe tăcute sub coaste şi tot el a sărit în picioare, ridicând mâna :
— Eu unul nu sunt contra ! Fac.
— Du-te, mă, du-te. N'a da dumnezeu cel sfânt să crapi acolo şi să mă scap de tine I i-a strigat nevasta.
S'a ridicat deodată, ia acele vorbe, Valeria. Tăcuse tot timpul uitându-se la Toma şi citind pe obrazul lui cât de mult suferea. Valeria simţea — simţea de-
186
DUMITRU MIRCEA
mult — în timp ce Toma îşi ţinea cuvântarea că inima ei se umple toată de el, că o încălzeşte o bucurie, un fel de mândrie mulţumitoare. Auzind vorbele Creţului sări în picioare :
— Şi eu sunt pentru ! strigă ea. O să tăiem trestie, o să facem toate, dacă-i nevoie. Păcat de dumnezeu să ne pierdem vremea când tot ce vom face, numai şi numai pentru noi va fi. Fac apel la toţi utemiştii să vină după mine. Care n'o veni, să nu-şi zică utemist.
Organizatorul Melchior bătu din palme, aprobă cu zâmbet larg şi-1 bătu pe Toma cu palma pe genunchi :
— Straşnică fată, ce zici ?
Dar Toma nu putea scoate niciun cuvânt. Era foarte înciudat şi nervos, Nu mai vedea nici o ieşire. Când pierduse orice speranţă, simţi o răsuflare fierbinte pe obraz. Melchior îi şoptea la ureche -.
— Am fost nişte măgari, Toma. Chestiunile astea trebuiau discutate întâi şi'ntâi în organizaţie. Am s'o convoc uite acum, îndată... Să formăm un grup de şoc ; cineva trebuie să dea exemplu... Auzi ? Exemplu... Asta numai comuniştii o pot face acum.
Toma îl privi pe Melchior cu dragoste şi-i zâmbi, răsuflând uşurat.
Discutând în organizaţia de partid, s'a văzut că făcuseră într'adevăr o mare greşala, începând aceste probleme de-a una cu adunarea. „Mare greşala, spunea Toader Covrig. Noi am fi pus asta la vot, grupul de şoc, cum zice tovarăşul Melchior, şi-am fi pornit. S'ar fi ruşinat pe urmă, ar fi văzut că noi facem zile muncă şi ei ba. Lua-i-ar dracul, măcar aşa să-şi dea seama de realitate !"
Se hotărî în organizaţie înfiinţarea acelui grup. Toma, Toader Covrig, Boroş, Mihai Creţu, Toader Sfârla. Plus utemiştii în frunte cu Valeria. Ceilalţi, urmau să care gunoi pe câmp. Grigorie Voivod trebuia să plece la S.M. T. să ceară un tractor sdravăn cu antetrupţie şi discuitoare pentrucă ţelina să fie mărunţită bine de tot. O echipă formată din Carol Forai, Dumitru Moldovan, care se pricepea la lemnărie, Pista Căldărar, Şandor fierarul şi alţii, urmau să desfacă remiza, să aducă arină pentru tencuit, să clădească vatra de foc unde trebuia să umble foiul, şi să acopere cu ţiglă atelierul de fierărie şi rotărie.
A doua zi, echipa de tăiat trestie porni la lucru cu două care după ei. Locul unde era acuma trestiişul fusese pe vremea grofului iaz. II năpădise însă trestia şi plantele mari de apă. Acolo, cu timpul, apele zăpezilor umflând pârâul şi ieşind peste maluri, făcură jun fel de mlaştină cu smârcuri scorburoase şi rău mirositoare, cu ţânţari şi broaşte urâte. Trebuia să umbli cu băgare de seamă ca să nu te scufunzi. Colectiviştii se încălţară cu cisme — cei care aveau — aduseră scânduri lungi şi late şi se apucară de tăiat.
Valeria spuse însă, ferindu-se de apă :.
— Măi oameni, n'ar fi bine să punem snopi de trestie sub picioare ? Păcat de scânduri...
Făcură aşa. Cât ţinură marginile, apa mustea uşurel prin muşchiu, dar pământul ţinea. Din ce m ce mai încolo, devenea mai moale şi mai primejdios. Spre centru, către pârâu, era numai smârc cu papură, fără trestie, în care din loc în loc sclipeau ochiuri de apă.
— Vezi, Boroş, ce-ar trebui făcut aici la vară ? zise Toma. Aici trebue săpate şanţuri de scurgere şi curăţit locul întreg, să spargem focarele de ţânţari. Au fost cazuri de friguri în sat ?
— Au fost destule. O mătuşă de-a mea dintr'asta a murit.
— Vezi ? Tot de aici se întinde şi călbeaza la oi.
— Nu mai spune !
— Da, da. Călbeaza trăeşte într'un melc anumit, o vreme, căruia tare-i
PÂINE ALBA
187
plac locuri de-astea, cu umezeală. Pe urmă face ouă, ori pui, dracu' ştie, care primăvara pornesc la plimbare. Se aşează pe iarbă şi se opresc tocmai în ficatul oii şi-al vitelor. Şi unde mai pui că vitele noastre tocmai primăvara pasc pe râturi.
— Dac'aici se face iarbă mai repede !
— Asta-i ! ;Vezi ce va trebui să oprim cu străşnicie ? Păscuitul de primăvară pe râturi. De ce Uilăcanii care n'au râturi, nu se plâng niciodată de căl-bează ?
— Măi, tu poate ai dreptate şi'ntr'asta !
— Nu poate, ci sigur!
— Ai citit-o şi-asta undeva ?
— Vezi bine c'am citit-o !
Boroş se opri din tăiat, cumpănindu-se pe snopul de trestie aşezat sub picioare prin care mustea apa şi spuse, privind întinderea de smârc :
— Apoi dacă secăm aici, unde ai de. gând să faci iaz ?
— Asta-i, Boroş... La asta :mă gândesc într'una... Până la urmă o să-1 facem pe râtul lui Corlea.
— Ciîm să-i iei râtul, măi! Pornim la deschiaburire?
— Nu, de ce te gândeşti la asta ? Ii dăm lot într'altă parte. Comasăm. Tu ai rât, eu am, Covrig are, Forai are... II dăm lui şi am terminat povestea.
— Adică iar pagubă în fânul colectivului.
— N'avem ce face, Boroş... Una fără alta nu se poate. O să semănăm furaje mai multe, raţional. Dar când locul acesta va fi secat, arat, semănat, cu legume, îţi dai tu seama ce recolte vom avea aici ? Dumnezeule! nişte morcovi cât piciorul ! Pământul ăsta e numai turbă...
— Adică ce-i aia ?
— Un fel de cărbune care ia naştere prin putrezirea sub apă a plantelor. Cărbunele ăsta e unul din cele mai bune îngrăşăminte. Şi-aşa, la primăvară o să scoatem turbă de-aici şi-o să ducem la grădina de zarzavat.
— In capul tău, Toma, toate se fac uşor... Zău. Aşa judecam şi eu acum zece ani, ca tine. Dar n'ai văzut ce-a fost ieri ?
— Am văzut, frate. Până la primăvară însă, noi, comuniştii, nu va trebui să stăm cu mâna'n gură. Avem o iarnă întreagă la dispoziţie. S'o folosim.
Seara, colectiviştii aveau tăiate două care bune de trestie. Porniră spre • gospodărie murdari şi stropiţi de noroi, rebegiţi de frig la picioare. Pe drum, Toma începu un cântec, un marş cunoscut şi toţi se luară după el. Valeria păşea alături de Toma, vânătă la obraz de frig şi cânta din răsputeri. In urma lor, uruia surd glasul de bas, adânc ca o bulboacă, al lui Covrig. Acesta, plin de noroi până peste cişmele uriaşe avusese cel mai mult de suferit. Oricâţi snopi de trestie aşeza, pământul se lăsa în jos sub greutatea celor o sută treizeci de chilograme cu câte se lăuda Toader. Şi cu toate acestea nu găseai pe trupul lui mare nici o urmă de grăsime în care să-ţi intre degetul. Totul era clădit parcă din cărămizi bine strânse între ele şi din pietre rotunde puse cap la cap şi coastă la coastă.
Ajunşi la gospodărie, Toma fu chemat de Melchior să-i spună câteva lucruri, iar Valeria rămase afară să-1 aştepte, ştiind bine că va merge cu el până acasă. In 'vremea asta trecu Cristea pe lângă dânsa. O văzu dârdâind de frig şi-i puse haina lui pe umeri, zicându-i:
— Hai către casă, Valerie, că merg şi eu.
Valeria nu ştia ce să facă, să-1 aştepte pe Toma sau nu. Nu răspunse. Stătu puţin, cercetând casa uriaşă a fostului grof, pe urmă a fostului moşier Corlea Nicodim şi-acum trecută pe veci celor dintr'a cui sudoare se ridicase.
— Vii, Valerie? o întrebă Cristea. Hai, că eşti moartă de frig.
Porniră. Pe drum, Valeria era muncită de gânduri. De bună seamă Toma
188
DUMITRU MIRCEA
ar fi vrut să vină cu ea sau I-ar fi chemat dânsa, aşa, cum i-ar fi chemat pe oricare altul. Valeria nu putea, ca fată, să facă mai mult, nu putea să se dea de gol faţă de alţii. Mai ales că Cristea, care mereu se ţine de capul ei, ca şi de-a altora — parcă nu văzuse cum se dădea mai zilele trecute pe lângă Rafila lui Corlea, care-1 iubeşte într'ascuns ? — era foarte bănuitor. Era destul să prindă ceva şi-apoi mai scapă-te de gura şi de bârfelile şoptite ale fetelor şi-ale flăcăilor, ale fetelor 1 mai ales....
Un timp, cât treceau pe lângă casele aşezate aproape de gospodărie, nici Cristea nu spuse nimic. Pe urmă, îi căută mâna şi i-o strânse :
— Ai îngheţat acolo. Cine dracu te-a pus să mergi ?
— Şi locul tău era acolo, Cristea.:.
— Eu nus-prost să-mi bag boală'n oase pentru vorbele înflorite ale lui Toma. Nu putea aştepta îngheţul ?
— Deştept eşti ! Şi celelalte lucrări să le faci pe ger ?
— Cine-a spus ? Să fi stat remiza descoperită sau s'o fi acoperit-o cu paie.
— Paiele trebuie de nutreţ. Bine s'a gândit Toma.
Apoi văd eu că oricum s'ar gândi Toma, tu tot bine ai să -spui că gândeşte, spuse Cristea cu amărăciune.
— Asta n'o cred ! Acuma însă avea dreptate.
— De când a venit are într'una dreptate. De-aia nu se mai poate apropia nimeni de tine.
— Ahaaa ! asta-i buba ! râse Valeria. Cine anume nu se poate apropia. Nu cumva tu ?
— Şi eu...
— Ţi-am spus de atâtea ori, Cristea. Ce să-ţi fac dacă nu vrei să înţelegi.
— înţeleg, înţeleg.
— Cine te poate crede pe tine ? Toată lumea te ţine şi te judecă de uşuratic. Eşti flăcău frumos, voinic, şi iute prosteşti fetele de cap. Pe urmă îţi baţi joc de ele. Eu ţi-am spus de prima dată că nu-ţi merge cu mine. Iţi spun şi-acuma: să mă laşi în pace că-i degeaba. Sunt fete destule în sat şi ţie toate-ţi plac. Alege una şi gata.
— Plâc pe dracu' !... mârâi Cristea. Am ales eu şi aceea singură-mi place.
— Care ? Rafila ? râse Valeria.
— Zici şi tu !... Parcă n'ai şti cine-mi place.
Valeria auzise de multe ori pe Cristea spunându-i c'o iubeşte. Numai că ea n'avea ce-i face. Dacă nu era pe placul ei, nu putea nimeni să i-I vâre în inimă cu deasila, cu atât mai mult el singur. Spuse dar :
— Nici tu singur nu crezi ce vorbeşti, aşa că vezi-ţi de treaba ta, Cristea, de câte ori să-ţi spun ?
Cr'itea tăcu. Tăcu până ajunseră la răscruce. Ca să ajungă amândoi acasă, unul trebuia să apuce pe-o uliţă, celălalt pe alta. Valeria îşi luă haina de pe umeri şi i-o întinse :
— Mulţam.
— Las-o că vin cu tine.
— Nu. Singură mă duc mai repede.
Ii puse haina pe braţ şi-1 lăsă în drum. Cristea clătină din can şi scrâşni cu amărăciune. Uite cum a prostit-o de cap sfătosul acesta care se ţine mai deştept decât toată lumea.
In vremea asta, Toma stătea ca pe spini, înaintea organizatorului care, nici una, nici alta, voise să stea de vorbă cu el, să-1 cunoască mai bine şi să-1 cheme la un pahar de rachiu în casa lui Mihai Creţu. Lângă un păhărel nevinovat se pot discuta de toate. Toma, tăiat de frig cum era, n'ar fi refuzat. Ieşi pe uşă s'o cheme
PAINE ALBA
189
şi pe Valeria — n'o găsi. Reveni în birou întunecat, îl însoţi pe Melchior acasă şi sfătuiră îndelung, despre câte în lună şi'n soare, dar mai ales despre colectiv. Toma bău în seara aceea patru păhărele de rachiu. Şi de frig, şi de amărăciune. Socotise el că fata ar fi Vrut să meargă împreună spre casă.
23
Lumea spune că sunt locuri frumoase şi locuri urîte, adică unele frumoase şi altele nu, plictisitoare şi vai de capul lor. Cică-i frumos la munte, la mare, în cutare şi cutare loc. Oamenii noştri însă, vecuitori de veacuri pe vatra lor, ţăranii noştri spun că acolo-i frumos unde ai ce-ţi trebue... judecata asta are tâlcul ei, aşa că oricine cred că-1 poate deslega dacă a ştiut cât de cât ce înseamnă a nu avea ce-ţi trebuie. Dar tot ţăranul mai are o vorbă : cică nimic nu ţi-e mai drag ca locurile de baştină 1 De unde-a ieşit asta, socotim că numai veacurile pot să dea glas. Ele au sădit dorul în inima omului şi dragostea de locurile unde zac moşii şi strămoşii, unde ai văzut lumina soarelui şi te-ai ridicat întâi aşi dată copăcel, clătinându-te pe picioarele tremurătoare, cu mânuţele întinse răşchirat înainte şi privind cu uimire în jur 1... Aşa că nu-i om pe lumea asta căruia, oricât de bine să-i fie în altă parte, să nu i se întoarcă gândul către satul lui, către orăşelul lui, către cuibul cel dintâi... Aşa-ţi vine dinainte, cum îţi răsare câteodată, din cine ştie ce cotlon al inimii, prima dragoste petrecută în îndepărtaţii ani ai tinereţii. (Căci oricât ai fi de tânăr, acea clipă, odată ce-ai trecut-o, tot depărtată îţi pare). Din pricina asta, fiecare ţine la locurile lui de baştină şi le socoate frumoase, nu mai frumoase ca altele, dar cu frumuseţile lor, neîntâlnite aiurea... Aşa şi cei de pe meleagurile uncle-i aşezat Plopşorul. Ce-i mai frumos ca atunci când — toamna nimerindu-se secetoasă şi lungă — răsare luna dintre brazii bisericii, uitându-se de după turlă ca un copii care se joacă de-a cu-cu, iată-mă-s ! Atunci e linişte în sat. Hăpăiesc ici-co!o câini şi n'o tulbură, de pe uliţă răsbate un cântec de flăcău pornit la şezătoare şi n'o tulbură, un cocoş dă glas, întârziat sau speriat din somn şi n'o tulbură... Căci liniştea de toamnă e ca o apă în care chiar dacă plescăi cu o piatră, se vălureşte cătinel, din ce în ce mai cătinel, până se întinde la loc molcomă şi netedă...
Atunci, în serile lungi de toamnă, se adună muierile şi fetele la şezătoare. Cânepa e demult meliţată bine, bătută de sulul răzimat pe streaşină şurii, fuioa-rele trase prin racilă şi piepteni, scuturate de colb şi împletite cunună. Câlţii, vârâţi în sac, aşteaptă rândul lor, colo'n postul nemăsurat al pastelul. Acum fuioa-rele-s la loc de cinste, ele şi lâna, dacă n'ai avut vreme s'o torci... Fuioare sunt multe în anul acesta, mai multe ca'n oricare altul. Necăjiţii cei mulţi ai Plopşo-rului, care abia aveau pe ce îşi semăna cucuruz pentru gurile cele îndrăcite ale plozilor, au ajuns la cânepa lor. Au strigat unii dintre ei împotriva colectivului, dar pe lângă câte au adus din colectiv, au adus pe-o zi muncă şi câte-o mănuşă sănătoasă de cânepă, lungă în tulpină şi subţire-subţire. Mândră cânepă avusese colectivul. Din pricina asta erau mai multe şezători acum, mai ales că Georgică rm mai ridica din umeri când întrebai de petrol 1
într'o asemenea seară cu lună se duse şi Cristea la şezătoare. Erau acolo fete multe, muieri gureşe care povestesc câte'n lună şi'n soare, atâtea cât o mie de bărbaţi strânşi la sfat n'ar putea spune un an întreg, chiar dacă ar face spume la gură ! Asta-i toată puterea muierii, zic bărbaţii care s'au fericit cu aşa ceva la cununie, cu o nevastă numai limbă, adică. Altfel cum l-ar putea răpune pe bărbat când se iscă vreo neînţelegere? El e mai mutos, mai prostălău ; iute sare cu pumnul lui ciolănos şi greu. Biata femeie n'are puterea asta, ci dă, şi dă, şi iară dă din guriţa ei, parc'ar primi o leafă anumită pentru asta, până-1 vede că-şi
190
DUMITRU MIRCEA
îndeasă pălăria pe cap şi se duce. Atunci dumneaei surâde fericită, acoperindu-şi gura cu colţul năframei şi îşi întoarce victorioasă încoace şi încolo ochii lucitori, îşi dă seama că-i biruitoare !
La şezătoare era deci lume multă şi amestecată. Erau colectiviste şi neco-lectiviste, neamuri şi străini, mame cu fetele şi fete singure venite cu prietenele. In fiecare seară tot alta aducea petrol în lampa gazdei. Pe plita sobei se prăjea sămânţa de bostan şi de floarea soarelui, iar în cuptor se înegrea prinzând coajă cuprins de dogoare, un dovleac roşcovan. Erau acolo şi fetele lui Corlea Dumitru, chiaburul, pentrucă în satul nostru încă nu s'a ajuns să nu poată răbda muierile, chiar dacă erau colectiviste (ce vreţi, încă nici un an nu împlinise colectivul), sămânţă de chiabur pe lângă ele. A încercat odată Carol Forai să le scoată din mijlocul femeilor, dar n'a reuşit. Au sărit muierile cu gura şi cât era el de agitator n'a putut să ţină piept. Gazda mai ales, o leacă rubedenie cu Corlea, era să-i dea cu furca în cap. S'a lăsat deci păgubaş, bietul Carol, decât să-şi aprindă paie'n cap.
Fetele, cea mai mare, Susana, era logodită cu feciorul lui Berindeanu, alt chiabur al Plopşorului şi abia aştepta câşlegile ; cea mai mică, Rafila, o fată subţirică, năltuţă, cu ochii mari, negri, şi cu un păr deosebit de bogat, tot negru, cu obrazul poate din .pauza asta, răsărind alb-alb şi rotund, trecea drept fată frumoasă. Semăna în partea maică-si care la vremea ei uimise satul când a adus-o tocmai de pe valea Mureşului, Corlea cel bătrân de noră, soaţă pentru Dumitru cel gângav. Precum era de aprigă cealaltă, pe atâta de blânduţă se arăta Rafila... Nu punea preţ pe haine frumoase şi nici măreaţă nu se ţinea. Din pricina asta unii flăcăi dădeau târcoale casei lui Corlea. Printre ei se număra, dela o vreme, adică din vară, şi Cristea... O poveste anumită a fost la mijloc.
Intr'o. seară cu lună, Cristea venea de pe hotar şi o întâlni pe Rafila printre cucuruzi... Fata se ducea cu mâncare la nişte secerători veniţi tocmai din Maramureş. Cărarea era strâmtă, de un om, aşa că Rafila, sfioasă de felul ei, îi făcu loc să treacă, plecându-şi privirea în pământ. Cumpenea cu mâna două coşări grele cu mâncare.
— Hai, treci bădiţă...
— Treci tu. Unde mergi ? Cu mâncare ?
— Cu mâncare....
— Şi nu ţi-e urît ?
Rafila ridică din umeri, îndreptându-şi ochii spre el. Ochii aceştia mari în care lucea ceva plin de farmec, îl vrăjiră pe Cristea ; nu era el feciorul să reziste înaintea a doi ochi.
— Să viu cu tine ?
— Dacă vrei, hai. E urîcios până acolo, răspunse fata cu bucurie în glas. Cristea nu aşteptă mult, îi luă din mână o coşarcă şi păşi înapoia ei. Cum mergeau aşa pe cărare, când printre cucuruzi, când printre clăi de grâu, când printre oveze negrii, Cristea urmărea cu ochi scăpărători cozile negre, şerpuind până la brâu şi mersul legănat, uşurel a! fetei. Rochia lungă se vălura încetişor în tactul paşilor.
— îmi pare bine că vii şi-mi ajuţi, spuse fata deodată, atât de fără veste încât Cristea care nu-şi lua ochii dela trupul ei subţirel la mijloc, tresări ca prins asupra unui lucru oprit. Chiar mă gândeam, poate găsesc pe cineva cu acelaş drum.
— Eu nu aveam acelaş drum.
— Nu aveai, dar te-ai întors şi-mi pare bine.
— De ce-ţi pare bine ? Pentrucă m'am întors sau pentrucă am fost eu acela ? spuse Cristea, simţindu-şi răsuflarea fierbinte.
PÂINE ALBA
191
— Şi pentru una şi pentru alta ! zise fata parcă anume ca să fie pe placul lui Cristea.
Când să se apropie de secerători, Rafila îi grăi şoptit:
— Tu stai aici, Cristea, auzi ? Şi mă aştepţi... Să nu ştie tata că ai venit cu mine.
— Tată-tu-i aici ?
— Aici. Aşteaptă-mă, auzi ? spuse ea rugător.
Fără să spună nimic, Cristea îi întinse coşarcă şi se aşeză pe iarbă. Fata porni repede la drum şi se întoarse tot aşa de repede.
— I-am spus tatii că am treabă acasă, spuse ea suflând iute. N'am vrut să aştepţi prea mult. Hai ! — şi-1 luă de mână. .;
Mâna ei era umedă. Văzând că şi-o ţine mereu pe-a lui, Cristea i-o luă mai întâi cu două degete; pe urmă, dacă ea nu şi-o trase, o luă de tot în palma lui. Călcau pe un drum de câmp şi puteau merge alături. Fata nu zicea nimic, dar mâna şi-o lăsa moale, moale ; mişca din când în când degetele.
De câte ori simţea că-1 ating degetele ei, pe Cristea -îl furnica ceva fugă-rindu-se de sus în jos pe dunga spinării... Şi nu ştia de ce inima îi bătea răsunător în piept.
Ajunşi între cucuruzi, Rafila trecu din nou înainte şi din nou se mişcară ameţitor cozile negre pe spate. Cristea nu mai putea să rabde.
— Rafila, zise el, stai, opreşte să-mi aprind ţigara.
— Aprinde, spuse fata, oprindu-se.
Atunci ochii ei cătară iar spre Cristea, lucind în lumina chibritului.
— De ce te uiţi aşa, Rafila... ■■
— Mă uit.
— Iţi pare bine că m'ai întâlnit ?
Rafila nu răspunse îndată ci plecă ochii în pământ. Şi cum Cristea se apropiase de dânsa, căzu deodată cu faţa pe umărul lui, suspinând încetişor :
— Nu te uiţi tu la una ca mine, bădiţă...
De data asta Cristea simţi că la mijloc nu-i nici joacă, nici prietenie. Nu era el tocmai atât de prost. Pe umărul acela mai hodiniseră destul obraji'. Ei, dar Rafila era fată frumoasă, rar fete ca ea ; să deschizi gura şi gă muşti ca dintr'un măr.
— Şi de ce să nu mă uit ? spuse el uşurat parcă de-o greutate.
— Tata... vezi... chiabur... Şi eu, vezi...
Nu mai trebuia să spună nimic. Pe dinaintea ochilor lui Cristea fugeau acum ca nişte vedenii toate întâlnirile cu Rafila... cum totdeauna roşea şi-şi pleca ochii în pământ Rafila... cât a fost de bucuroasă când a jucat-o mai an la o cumetrie, cum s'a întunecat la chip atunci când 1-a întrebat, aşa, într'o doară :
— Şi tu intri la colectiv, Cristea ?...
Pe cărarea aceea dintre cucuruzi, Cristea, înfierbântat ca totdeauna înaintea unei fete, a sărutat-o apăsat şi-a simţit cum se lipeşte tremurând de dânsul.
Pe urmă, a trecut vreme. Din când în când Cristea o căuta parcă din întâmplare. El însă nu se oprea niciodată la una... şi se pare, nici el nu ştia sbine, că-i plăcea de mai multe odată. O strângea pe Rafila cu plăcere în braţe, tot cu plăcere strângea şi pe altele, cu aceeaşi plăcere ar fi strâns-o pe Valeria dacă ea nu l-ar fi oprit din prima clipă. Tocmai lucrul acesta îl îndârjea pe Cristea şi-1 înfuria. Iar de când venise Toma şi vedea cum îl mănâncă Valeria din ochi, Cristea simţi împotriva lui un fel de mânie amestecată cu gelozie. Ultima discuţie cu Valeria îl mâniase peste măsură. Şi (pentrucă aşa era felul lui Cristea) dacă într'o parte nu reuşea, îsi căuta alinarea în aita. De altfel, din ce în ce mai des alinarea asta o găsea la Rafila, singura care se uita către el cu dor şi cu dragoste... fără să se ascundă. Cristea se simţea astfel mângâiat.
192
DUMITRU MIRCEA
In seara aceea, la şezătoare, se aşeză lângă Rafila, îi făcu bărdiuţă din fuior şi se bucură nespus de râsul cristalin al fetei când ghemotocul uşurel de fuior, îndată ce luă foc, se avântă spre tavan şi căzu apoi sfâşiat spre pământ.
— Mare meşter eşti tu, Cristea !... spuse Rafila cu încântare.
Susana, soră-sa, îi privea numai cu un ochiu, rotindu-1 ca o gaie — ea era departe de frumuseţea Rafilei — şi clătina încetişor din cap. In mintea Susanei nu putea intra ceva strein de avere şi de neam ales ; iar Dumitru Moldovan fusese în tinereţea lui mulţi ani slugă la bunicul ei, Corlea cel bătrân. Aşa dar, când se jucară de-a ghicitul, ea nici nu voi s'audă de asta. Rafila însă ghicea totdeauna când Cristea îi punea palmele pe ochi. Jocul era aşa : stătea fata întoarsă cu spatele. Feciorii puneau palmele pe ochii ei. Ea trebuia să spună un nume ; flăcăul numit avea dreptul la o sărutare. Pe urmă treceau fetele la rând şi ghiceau flăcăii... Mă rog, tinereşte. Fetele se trăgeau uneori — mai ales că se întâmpla să ajungă prin şezători şi Ciurilă cel leneş şi urît, sau câte-un moşneag ca Gânju venit să joace cărţi cu stăpânul casei — se sbăteau deci fetele, nu se lăsau sărutate, şi — atunci, ţine-te ! Tăbărau flăcăii şi-o ţineau strâns. Vrând-nevrând, trebuia să se lase sărutată.
Susana băgase de seamă că Rafila se sbate când era vorba de alţii ; când venea însă Cristea la rând, se lăsa moale dintr'odată şi se pupau în toată legea. Aşa se întâmplă şi în seara aceea. Ba se mai întâmplă că flăcăul, Cristea, îşi puse capul în poala ei şi ea-1 rabdă. Când Rafila crezu că n'o vede nimeni, îşi trecu degetele prin părul lui şi-i mângâie faţa. In drum spre casă, Susana îi spuse Rafilei răstit:
— Tu, ce te lipeşti aşa de Cristea, ca musca de miere ? Bagă de seamă !
— Dar tu ce treabă ai ?
— Am să te spun tatii.
— Spune-mă şi gata. Ce, eu te-am spus când a venit Gavriluţ la tine asvară şi-aţi dormit toată noaptea în fân ?
— Eu mă mărit cu Gavriluţ.
— Eu am să mă mărit cu Cristea ! hotărî Rafila cu îndârjire.
Susana spuse toate şi încă multe altele lui Corlea. Cât ce auzi, Corlea se aprinse la obraz şi-o chemă pe Rafila.
— Drept-îi ce-am aflat ?
— Ce-ai aflat, tată ?
— Că te'ntinzi cu-al lui Moldovan...
Fata plecă ochii în pământ, fără să răspundă.
— Adică-i drept — spuse Corlea sugrumat de furie, din care pricină, pe cât era de gângav, vorba îi ieşea mai ruptă din grumaz. Ii drept, ha ? Apoi să nu te ştiu că se ţin slugoii ăştia de tine că te omor în bătaie, auzitu-m'ai ? Te omor !
Rafila ieşi din casă fără cuvânt şi-şi făcu de lucru pe la grajd. Aşezată acolo, pe ieslea vitelor, plânse încet, şt.ergându-şi mereu ochii plini de lacrimi... Dacă ea ar şti că Cristea are s'o ia de nevastă, clacă ar şti treaba asta, n'ar zice nimic... Ar pleca din casa lui taică-său şi goală. S'ar duce după Cristea până la capătul pământului. Ei nu-i trebue avere ; s'o mănânce Susana cu Gavriluţ al ei...
— Că şi tata... ştiu eu cum a strâns-o, arde-ar să ardă. Iar dacă n'o vrea Cristea, dacă n'o să vrea, apoi ştiu eu ce-arn să fac, ştiu şi gata...
In jurul ei vacile rumegau tihnit, clătinându-şi încetişor coarnele mari. Un viţel se uita la ea cu ochi umezi, parcă înţelegători.
(Continuare în numărul viitor)
LUCIA DEMETRIUS
O NOAPTE GREA
Uliţa era întunecată şi pâcloasă. Maria încerca să găsească potecuţa bătătorită pe care mersese pe scară, cam pe sub ulucile din dreapta, şi piciorul încălţat în bocanc nu se lovea decât de pietre sau nimerea în băltoace cu pojghiţă subţire care plesnea, şi din fundul cărora ţâşneau noroi şi apă îngheţată, până peste genunchii ei. Ultima ploaie, din Noembrie, stricase şoseaua. In fiecare primăvară oamenii ieşeau la muncă voluntară s'o repare şi în fiecare toamnă apele de munte o săpau, o scrijileau, parcă o arau cu plugul, o semănau cu pietre colţuroase, rupte din toate stâncile care se ridicau ca un perete negru pe cerul negru al nopţii acesteia. Colo, în fund, la capătul drumului, umbra muntelui, ca de fier vechi, uriaşă, masivă, trimitea frig şi tăcere. Maria încerca să-şi aducă aminte cum arăta în vară când venise ea în sat, cât îi era verdele de adânc şi de tufos, cum păreau de albe în soare culmile lui de piatră cenuşie, cât era de auriu şi roşu şi felurit în toamnă, gigantul negru şi ameninţător de acum. Nu izbutea, pentrucă nu-şi putea chinui mintea să se oprească asupra multelor chipuri ale muntelui. Noaptea asta era prea plină de griji, de încordare, de răspundere. Schimbă trusa dintr'o mână în cealaltă. Mâna îngheţă pe mâner. Felinarul din dreptul răscrucii lumina aburit în aerul umed, dar Maria trebui s'o ia la dreapta, pe uliţa care ducea la fântâna din deal, la casa lui Ilie Lobodă. Când să cotească, lunecă, se propti în călcâe, dădu să cadă pe spate, se răsuci toată, trudindu-se să nu se prăvălească, şi izbuti să se oprească cu umărul în gardul cooperativei. Puteau să se spargă fiolele ! Asta ar ii fost îngrozitor 1 Chiar azi, pe seară, le primise de la Raion, de la secţia sanitară, după ce telefonase cu disperare că în sat s'a declarat un caz de anghina difte-rică. Se speriase atât "de tare la gândul că se puteau sparge fiolele, se opintise cu atâta efort ca să nu cadă, ca să nu izbească trusa de pământ, încât simţi, cu tot frigul, că fruntea sub basma i s'a îmbrobonat de sudoare. Scoase batista s'o şteargă, şi mâna, în buzunar, dădu peste scrisoarea lui Emil. O pusese acolo în grabă, după ce o citise la dispensar, înainte de a pleca. Ar fi fost mult mai bine să nu vină scrisoarea asta azi, ar fi fost mai bine să nu fi venit niciodată, să nu mai fi fost scrisă. Parcă singura grijă a lui Emil ar fi să-i facă şi mai grele greutăţiie, să-i arate că depărtarea dintre ei era imensă, să-i dovedească precis, că ar putea rămâne aci nu doi ani, ci poate toată tinereţea, toată viaţa. N'avea să-i răspundă, nu, de data asta n'avea să-i mai răspundă, nici măcar ca să-i spună că n'are dreptate. La ce folosiseră certurile lor de altădată, la ce folosiseră lungile, discuţii de pe poziţii opuse ? Emil se încăpăţânase să cârtească şi ea venise aci. Era greu ? Câteodată era greu. Astăseară, de pildă, era foarte greu. Trimisese oficiantul sanitar în Cârtiţa, cu medicamente şi instrucţii, pentrucă copiii din Cârtiţa veneau la şcoală aici şi stătuseră în aceeaş clasă cu Costel, şi acum orbecăia singură prin
13 — Viata Românească — c. 750
194
LUCIA DEMETRIUS
bolovani, peste bălţi, cu vântul în piept. Trebuia să-i mai facă lui Costel o injecţie în* noaptea asta. Trebuia să dea pe toată uliţa gargară şi picături, să prevină pe cât se putea epidemia. Trebuia să alerge acum din casă în casă. Atât era clar. Ce să cârteşti ? Că nu e lumină electrică ? Că nu e drumul asfaltat ? Că a venit iarna ? Intr'o zi are să fie electrică şi drumul asfaltat. Să te gândeşti, ca Emil, că ar fi mai bine să fie altul în locul tău şi tu acasă, la Bucureşti, să lucrezi într'un spital mare, bine utilat, unde nu porţi tu răspunderea întreagă la nimic, ci o împărţi cu alţii sau, dacă eşti leneş o laşi asupra altora, şi să stai seara cu picioarele în papuci, lângă calorifer, sau să te duci la teatru ? Dar de ce să fie aici altul şi nu ea ? Acelui altul i-ar fi uşor, i-ar plăcea ? „Ai darul să vânezi jertfa ! Te complaci în ea ? De ce nu te zbaţi puţin ?" Vânează jertfa ? Jertfa ! Asta sună puţin a discurs electoral burghez. De ce jertfă ? Gheorghe din vale nu se jertfeşte când urcă noaptea la deal, la cooperativă, şi eu să mă jertfesc! M'am născut pentru oviaţă comodă ! Prostii ! Uite lumină la geamurile lui Ilie Lobodă. La două odăi. Asta înseamnă că mă ascultă, nu stau toţi clae peste grămadă în odaie cu Costel. Trebue să fi făcut foc în odaia din spre drum.
Dulăii lui Ilie se reped la poartă şi latră, îndârjiţi pe frig, pe burniţă, pe străinul care, cu sgomotul bocancilor lui care calcă apăsat, îi scoate de sub prispa unde s'au ghemuit unul în altul, şi îi chiamă la datorie, la datoria lor aspră de câini. Prin dosul ferestrelor luminate trec câteva umbre, se încrucişează, aleargă şi întârzie să deschidă uşa casei, să potolească zăvozii. Maria se grăbeşte, trece printre câini, unul mare, cenuşiu ca noaptea, îi pune labele în piept, îi latră gros în obraz, mai s'o doboare. Ceilalţi se reped la glesne. Toţi sunt răguşiţi de frig şi uzi. Uşa casei se deschide. Iiie strigă din prag, aspru şi rar, fără grabă, face un pas spre trepte, dar nu le coboară, mai strigă odată şi se apleacă de parcă ar culege o piatră de jos. Dulăii fug, scâncesc fără să fie loviţi şi se ascund sub prispă. Când Maria suie treptele, o mârâie duşmănos, mai fac câte un salt pe scară şi iar se ghemuie sub ceardac.
In sală e zăduf. Pe laviţă, lângă perete, stau Tinca, fata cea mare a lui Ilie şi o babă groasă şi puţin saşie. Maria n'o cunoaşte, n'a văzut-o niciodată, nici la dispensar, nici la U.F.D.R., nici pe uliţă măcar. Săftica, nevasta lui Ilie, se învârteşte în jurul vetrii cu plită de fier, roşie de atât foc, şi mută două oale mereu una în locul alteia. Şi-a tras peste gură, în semn de suferinţă, basmaua cu care este legată la cap şi oftează des, adânc. Ilie stă ţanţoş, cu burta înainte, cu căciula pe ceafă şi aici în casă, încruntat şi închis. De când în sat, ţăranii au început să vorbească mai hotărît despre colectivizare, de un an, şi nu-i mai vin lui la lucru cu ziua sau cu sezonul, s'a supărat pe viaţă de tot şi s'a făcut parcă şi mai ursuz. Prietenos n'a fost el nicicând, pogoanele de pădure şi cele de arat, mai puţine, că e sărac pământul aici aproape de munţi, i-au stat în spinare parcă totdeauna şi l-au silit să ţie burta şi pieptul înainte, gâtul ţeapăn şi căciula pe ceafă. S'a uitat totdeauna la om de parcă i-ar fi spus : „Care eşti tu, mă ?"
— E aer închis aici, spune Maria, şi scoate haina de pe ea ; începe să-şi pregătească siringa, fiola, alcoolul.
— Dacă aeriseşti, răceşti, răspunde Ilie scurt.
— Doarme ? întreabă Maria.
— Ce să doarmă ? se vaită Săftica sub basma. Ce să doarmă, că arde ca focul, ca focul, m'auzi ? Care pârlit, dar'ar boala în el, 1-a umplut şi pe-al meu, că doar din el singur n'a eşit aşa microb ! II hrănesc, doamnă doctor, îl hrănesc, să nu simtă că în casă nu mai e. Că uite, dela pădure nu mai ai ce să vinzi, porumb ce să vinzi ? că-ţi ia. De colo nu, de colo nu, ce să le mai dai la copii să ducă la gură ? Aia e ! — şi Săftica oftează adânc şi mută iar oalele din loc.
Ilie scoate pieptul înainte, se uită urât la femeia lui şi rosteşte apăsa! :
O   NOAPTE GREA
195
— Tăcerea e de aur !
Baba saşie de pe laviţă mişcă repede ochii dela unul la altul şi-i opreşte pe trusa deschisă a Măriei, cu atâta curiozitate, de parcă s'ar aştepta să iasă din ea un porumbel, ca din mâneca scamatorului dela bâlci. In odaie miroase felurit a haine ude, a tocană, a trupuri prea încinse.
— Eu totuşi vă rog să deschideţi puţin uşa, spune apăsat Maria, soba dogoare, chiar dacă se răceşte câteva minute are să se încălzească repede la loc. Nu-i sănătos să treacă aerul ăsta dincolo, la copil. Va trebui să deschideţi puţin şi geamul la el, după ce-1 înveliţi bine.
Săftica şi bătrâna schimbă priviri piezişe, îndărătnice. Dar când intră dincolo, Maria se loveşte de alte duhori. Odaia asta trebuie să fi stat cu geamurile închise din vară. De tavan spânzură funii lungi de usturoi, de ceapă şi de ciuperci. Pe altă grindă câteva şunci şi şiruri lungi de cârnaţi. La ferestre sunt perdele groase, albastre, de bumbac, pe pereţi fotografiile mari ale Săftichii şi a lui Ilie, ţanţoşii, cu ochi fără privire, cu părul ca lipit pe cap cu săpun, înconjuraţi de fluturi mari de prosoape de borangic. Pe un pat, un morman mare de perne brodate, de scoarţe împăturite, de lăicere. In celălalt pat, Costel. E încă îmbujorat de febră, dar ochii nu-i mai ard parcă aşa ca acum două ceasuri.
— Altă odaie nu mai aveţi ? Eu ştiu, de când am căutat o odaie pentru bucătăria dietetică, că mai aveţi parcă două.
— Păi în una nu-i pat, şi în cealaltă-i lână şi grâu.
— Cum ţineţi un copil cu o boală molipsitoare atât de primejdioasă, în odaie cu atâtea lucruri pe care vreţi să le mâncaţi pe urmă ? Ştiţi că aici am să aduc etuva şi toate proviziile astea au să fie prăpădite ? Nu v'am explicat, nu v'am rugat eu azi când am fost aici, să scoateţi din odae aproape tot ? Ce, vă închipuiţi că e de glumă ?
— Păi ce atâta bătaie de cap, maică ? oftează Săftica. Parcă e primul copil bolnav ! Au mai fost ei şi alţii şi pe urmă n'a murit tot neamul.
— Vorbe ! încheie Ilie.
Temperatura lui Costel a scăzut de la nouă seara până acum, cu un grad şi trei linii. Crupul difteric a fost înlăturat. Serul a lucrat. Acum Maria îi face o doză mai mare, organismul s'a adaptat. Costel, năuc de febră, se sbate puţin, dar pe urmă, somnolent, nu-şi dă bine seama când i se face injecţia, ca să protesteze. Numai Săftica se jeleşte şi-şi acopere mai tare gura cu basmaua ; când acul se apropie de pulpa copilului, când Maria îi curăţă gâtul cu un tampon de vată. Ilie stă la capul patului, ţanţoş şi aspru, cu gura strânsă pungă, cu ochiul cârtitor, îmbufnat.
— De-ar fi bune ! se jeleşte Săftica.
— Ce să fie bune ? întreabă Maria. .
— Doctoriile... că de... nu mai sunt ele cum erau...
— Da, sunt mai bine făcute acum, — retează Maria.
Capul lui Costel e ca un măr de rotund, ochii lui negri sunt înceţoşaţi de temperatură şi de somn. Părul buclat, castaniu, îi cade pe fruntea fierbinte. Maria simte, ca o ghiară în inimă, o frică ascuţită. Viaţa unui copil e un lucru atât de fragil ! Tu faci tot ce poţi, tot ce ştii, şi ei, cu o neglijenţă, cu o sălbăticie pot să piardă copilul. Oare şi Costel ăsta cu mânuţele lui grăsuţe şi nu prea curate, cu fruntea Iui rotundă şi catifelată, are să scoată într'o zi burta şi pieptul afară, are să strângă gura subţire ca pe o puşculiţă calică, şi cu căciula pe ceafă, cu ochi răi şi orbi, o să spună fără cuvinte : „care eşti tu, mă ?". Poate că nu. Costel n'o să mai aibe nici pădure, nici atâtea oi, nici atâtea pogoane.
— Tinca să nu iasă mâine din casă şi nici să nu primiţi pe nimeni.
— Păi ea n'are nimic.
— Dar a stat până în seara asta laolaltă cu Costel. Şi mai bine ar fi fost
196
LUCIA DEMETRIUS
să nu intre aici decât mama, şi de câte ori iese, să se spele pe mâini... Dar văd că intri şi dumneata, — îi spune Maria lui Ilie. — Şi dumneaei, cine e? Musafir? — întreabă Maria, arătând spre bătrâna saşie de pe laviţă, din sală. — Nu v'am rugat să nu lăsaţi pe nimeni să intre în casă ?
— E o cumătră, a venit după sită, — tae scurt Ilie.
Tinca se foşni pe laviţă, lângă bătrână, se uită în jos şi duse mâna la gură să-şi ascundă râsul.
— Ce te hlizeşti, fată ? o repezi Ilie.
Măriei îi fulgeră prin minte că era ceva necurat în râsul fetei şi în răspunsul repezit al omului; îşi aduse aminte de vânzoleala de umbre pe care o văzuse în dosul geamurilor când lupta în curte cu dulăii, de uşa casei care întârzia să se deschidă, şi se uită lung la bătrână. Ochii ei saşii' alergau de colo colo, ca doi iepuri alungaţi.
— Eşti de aici din sat, lele ? întrebă Maria pe când se spăla pe mâini.
— Din Tomeni, măiculiţă, de peste deal.
— Şi-ai venit din Tomeni, de peste deal, să iei o sită 1? Ia te uită frate, ce lipsă de site e în Tomeni 1 — bodogăni doctoriţa, uitându-se în jurul ei, căutând cu privirea ceva care să întărească presupunerile care începuseră să încolţească în mintea ei. — Da' vrăji nu ştii să faci ? Descântece ? O fi făcătură la mijloc, nu ştii s'o desfaci ?
— Eu ? Vai de capul meu ! se cruci bătrâna. — De unde să ştiu eu ?
Pe masă erau doar fundul mămăligii şi străchinile golite, pe plită o oală de lapte şi ceaunul, în care fusese mămăliga, clocotea ca să se descojească. Sub masă, ceva acoperit cu un prosop. Maria se aplecă repede şi ridică prosopul. De sub el o ulcică. In ulcică, licărea în fund o masă vânătă-verzue, ca fierea, peste care era pusă o ghiară de cocoş.
— Ce porcării vreţi să-i daţi ? Asta e sita pe care ai venit s'o iei, mătuşă ? Vreţi să îmbolnăviţi copilul şi mai rău ? Şi mai spuneţi să nu-1 ducă mâine la spital, la oraş !
Maria deschise cu furie uşa vetrii şi aruncă peste flăcări cuprinsul ulcelei.
— încearcă omu', ce să faci ? — se jeli Săftica. De unde i-o veni, numai sănătate să-i vie maică, dece să te superi ? Nu i-o dădea s'o bea, numai îl ungea pe la gură şi pe beregată !
— Prostii de muiere ! tăie Ilie. Ce, crezi că eu le lăsam ? Astea's bune pentru nătărăii ca Tănase, pentru alde Manole, nărozii fără carte. Mi s'au pus muierile pe cap, da' nu le lăsam eu să împută copilul.
— Am văzut, sunt sigură, — se înfurie Maria. Du-te lele la Tomeni, hai, că-i noapte. Am să vorbesc eu cu doctorul de acolo, să ştie ce ajutor are în comună. Să afle şi Partidul, şi Sfatul, poate că au să aibe nevoie de dumneata !
Baba se îmbrăca grăbită, speriată. Ilie se uită sanchiu la Maria, cu gura şi mai strânsă de furie, încordat tot, de parcă s'ar fi stăpânit să nu se repeadă, s'o strivească. Maria se îmbrăca şi ea. „Dacă nu ies din casă odată cu baba, ăsta e în stare să lase dulăii să mă rupă", se gândea ea. Tinca, smerită pe laviţă, după ce căpătase dela taică-său un pumn în şale, că râsese ca proasta şi trezise bănuelile doctoriţei, se uita în pământ şi rodea în dinţi colţul basmalei. Săftica bombănea şi trântea.în faţa sobei cleştele şi vătraiul, unul după altul, de parcă mânerele lor ,ar fi ars. Afară, dulăii se repeziră iar la Maria şi la babă.
— Ptiu, fire-aţi voi afurisiţi, bodogănea bătrâna. Strigă-i, nea Ilie, n'auzi, că ne rup ăştia de picere, dar'ar boala'n ei. Marş tu, javră ! Na !
— Te duci acasă, mătuşă ?
— Dar unde, păcatele ?
— Nu te mai opreşti nicăieri, în sat, ne-am înţeles ? Eu, în noaptea asta,
O  NOAPTE GREA
197
intru în multe case, să nu te mai găsesc pe undeva cu labele dumitale de găină, cu fierturile alea spurcate, că să ştii că mă duc la miliţie să cer să te aresteze. Nu mai împuia capul oamenilor cu prostii. Ai băut vreodată dumneata fiere din aia mestecată cu labă de găină, s'o'ncerci pe pielea dumitale ? Spune ?
— Păi nu-i de băut, maică, e de uns.
— Ei, te-ai uns vreodată cu ea ?
— Păi n'am avut nevoie..
— Ai avut, n'ai avut, nu te spurci dumneata cu asemenea leacuri, pentrucă ştii câte parale fac. Sunt bune pentru proşti, hai ? Ei, mulţi proşti nu mai găseşti azi, aşa că lasă-te de meserie, sau o să te uşurăm noi de ea.
Bătrâna o luase la picior, mult mai lesne decât ar fi putut lăsa de bănuit trupul ei îndesat, rotund ca o boccea. Maria se opri în dreptul casei lui Manole şi o urmări cu ochii până pieri după colţul cooperativei, unde felinarul slab punea o pată galbenă, ceţoasă, pe întunerecul nopţii.
„Uite, spunea Emil că are să se lovească de superstiţii încă în viaţă, de rezistenţe. Ilie Lobodă, om care a avut avere dela taică-său, dela bunicu-său, umblă cu asemenea spurcăciuni. Se uită la doctor ca la un duşman. Şi doar oricând cu banii lui ar fi putut să se ducă la doctor în oraş, dacă aici nu au avut dispensar până acum câţiva ani.
Ai fi zis, ce să te aştepţi atunci la Manole care a făcut acum un an şcoala de analfabeţi ? Un om viu la cap Manole, e dintre cei care luptă pentru colectivizare, copiii lui vin regulat la dispensar şi la şcoală ; dar în faţa unei nenorociri ca asta, nu ar fi oare mai îndărătnic decât Ilie chiar ? Nu are înapoia lui adunat mai mult întuneric, mai multă superstiţie, născută din mizerie, gata să se deştepte la o lovitură puternică ? Aşa ar spune Emil.
O, Emil, cu deprinderea lui de a cârti, ce n'ar spune acum ! Scrie că a început să aibă clientelă în cabinetul lui cel nou, că se duce des la teatru, la concerte. Poate că şi acum, când pe ea o bate vântul ca pe o trestie, Emil, în hainele lui negre, e la concert. Stă grav şi absorbit. E frumos în haine negre. Ce e, în definitiv, Emil, decât un doctor frumos şi cu cabinet particular ? A însemnat vreodată ceva pentru ea ? A vrut s'o ia de nevastă, adevărat, asta era în ultimul an de facultate şi ea a stat pe gânduri, 1-a amânat. N'avea încredere în el ca om, nu-i iubea destul, nici nu-1 stima cât trebuie. Şi a rămas aşa, nu o făgăduială, nu un le gământ între ei, mai puţin, un fel de presupunere mai mult a lui că poate, într'o zi, se vor căsători totuşi. Acum probabil că nici Emil n'o mai crede, ea n'o crede de fel. Şi el îi scrie. Din uşurinţă ? Din orgoliul bărbatului care nu crede că o femeie poate să-i spună „nu" în toate chipurile, să fie mai puternică decât el, să vrea ce vrea ea, nu ce vrea el ? Dar ea însăşi, ea, Maria, dece i-a răspuns din când în când ? Dece se mai gândeşte, totuşi, câteodată, la el ? Din slăbiciune ? E câteodată slabă. Când e singură, când îi e greu. Emil face parte dintr'o tinereţe în care nu erau toate limpezi, din facultate, dintr'o viaţă lăsată în urmă, în care intră oraşul, spitalul, sala de concert. Astea se întorc câteodată. Dar şi Emil ştie aşa de bine în scrisori, să le trezească..."
Poarta lui Manole scârţâie lung şi trosneşte. In fundul curţii latră un câine, dar nu se apropie. Uşa casei scunde se deschide repede şi Fira iese în curte, cu cojocul pe umeri. După ea unul din copii cu părul ciuf, prins de fusta ei, se rostogoleşte pe trepte de grăbit ce e.
— Vino, vino domnişoară, — strigă Fira. L'am legat pe Ursei. N'avea teamă.
— Bună seara. Cum de l-ai legat ?
— Mi-a spus Victorina lui Matei, că vii în seara asta pe toată uliţa. I-a spus şi ei sanitarul, nea Varlaam, când urca la Cârtiţa, şi Victorina a venit din casă în casă şi ne-a vestit să legăm dulăii şi mai bine, să nu ne culcăm.
198
LUCIA DEMETRIUS
Maria suie treptele şi-şi muşcă buza. Uite, Victorina e în U.F.D.R. Ea, Maria, n'a vestit U.F.D.R.-ul, a uitat, când a dat de un caz de anghina dit'terică'/ s'a speriat, i s'a părut că e singură pe lume, că trebue să facă tot singură. Dacă Varlaam nu se întâlnea cu Victorina, ar fi uitat până mâine, când, din fericire, i-ar fi adus aminte cineva. Şi doar cu femeile astea a făcut bucătăria dietetică, cu ele a mobilizat şi Cristenii şi Cârtiţa astă toamnă pentru vaccin, cu ele a pornit să facă casa de naşteri cerută de Raion, a cărei necesitate o simte întreg satui, cu ele şi cu mobilizările făcute de tovarăşul Mocanu, dela Partid. Dece a uitat ? A luat-o iar pe sus vechiul obiceiu de a lucra de unul singur, uitat în ultimii doi ani de facultate, uitat aici în parte, în lucrurile în care poate fi ajutată. Scrisoarea iui emil a făcut-o să uite ? Poate, indirect, învolburând în ea tot ce e egoist, tot ce e 'urnea aceea din care el face parte şi azi şi din care ea a făcut parte odată, pentrucă a trăit printre mici burghezi, a gândit individualist şi a încercat să se izoleze, să se singularizeze, crezând că-şi creează o „personalitate". „Personalitatea" asta sare ca un arc, la fiecare scrisoare a lui Emil, şi luptându-se în mintea ei cu obiecţii logice, cu raţionamente, cu o credinţă fierbinte chiar, arcul de oţel străpunge prin tot ce gândeşte şi simte Maria.
Nici la tovarăşul Mocanu nu s'a gândit în seara asta, şi doar de câte ori s'a dus la el, a prins puteri noi.
In sală e frig şi întuneric aproape. O lampă de gaz mică cât o ceapă, cu fitilul cât unghia, luminează slab poliţa cu blide, cuptorul rece. In odaia mare, cu câteva paturi, e aprinsă o lampă mai mare. Doi copii scot capul de sub plapumă, râd şi şi-1 trag iar înapoi. Dedesubtul plăpumii începe o svârcoleală de coate şi de picioare, chicote mici, înfundate, şi alt cap răsare de sub alt colţ al învăli-toarei, acolo unde se ivesc deobiceiu călcâiele.
— Ia să văd eu, ce pescuesc aici ! se repede Maria râzând spre pat. la să văd ce găsesc aici, nas sau degeţele !
Sub mâinile ei care aleargă repede peste plapumă, răsar alte chiote şi râsete. Insfârşit, toţi copiii Firei îşi trag capetele la locurile lor, pe perne cu pătrăţele albastre şi albe, şi cel mai mare, tot prins de poala maică-sii, râvneşte cu ochii mari ia jocul bun din pat, la care el nu a luat parte.
— Par zdraveni toţi patru.
— Sânt, şi eu am fost cu ochii pe ei, să văz dacă nu au cumva călduri, dar s'au jucat până acum ca diavolii, n'a gogit nici unul.
— In orice caz, uite, eu ţi-am adus gargară pentru ei şi picături de pus în nas. Mâine să-i ţii în casă şi'n curte.
— Da' la şcoală ? strigă cei cu ciuf.
— Şcoala se închide pentru câteva zile. Şi te rog, Firă dragă, la cel mai mic semn, dacă unul tânjeşte, dacă înghite greu, vino să mă vesteşti numaidecât.
— Şi acum ce faci, domnişoară doctor ? Mergi aşa, toată uliţa ? Dece n'ai cerut ajutor la noi, că am stat la sediu până la opt ? Să mai fi mers o femee, două din U.F.D.R., să ducă doctoriile. Aşa, singură...
— Mi-am pierdut capul, Fim 1 Când, pe la ora patru am dat de copilul lui Ilie bolnav, m'am repezit întâi la telefon, să cer dela Raion ser. Apoi m'am dus la dispensar să verific provizia de desinfectante pe care o am. Am primit serul, mi l-au trimis printr'un curier, 1-a luat cursa, n'aveau nici o maşină acolo. Dacă ar fi avut, era mai simplu să ridice copilul bolnav. Au să-1 ridice mâine în zori. Apoi l-am trimis pe Varlaam la Cârtiţa şi am pornit în sat. M'am zăpăcit.
— Eu te-aş. ajuta acum, da' sânt singură cu şobolanii ăştia ai mei, că omu' mi s'a dus la maică-sa peste deal, şi nu vor de loc să doarmă. Da' poate Victorina să meargă la parte din case şi dumneata la alta. Vorbeşte cu ea.
— Ai dreptate.
O   NOAPTE GREA
199
— Ori Lina. Dar mai bine amândouă, ca să sfârşiţi mai iute. De, dacă ştiam de cu ziuă, mai bine era. 1
— Ei, nu mă mai certa acum, râde încet Maria. Altădată n'am să mai uit. Noapte bună, şobolani !
— Chiţ! chiţ! răspunde patul plin de freamăt.
— Chiţ! o apucă de picior pe Maria cel din mijlocul odăii, care s'a des-gheţat, şi-a pierdut sfiala şi s'a desprins de maică-sa.
Burniţa de adineauri s'a schimbat într'un fel de ninsoare. Picăturile' sunt de scamă îngheţată, întârzie să se topească pe obrazul rece al Măriei, se lipesc de gât, sub guler, şi pe urmă se scurg încet, reci, pe umeri, pe piept. „Cu haina asta n'ai să poţi să treci iarna într'un sat de munte", i-a spus Emil când îşi făcea bagajul, la plecare, în August. Emil ştie pe dinafară atâta carte, la facultate când erau la cursuri se ridica şi vorbea frumos,, puţin cam declamator, dar parcă atunci când rămânea singur cu ea, tot ce ştia şi tot ce a citit se desprindea de el. Atunci bodogănea salariul, bodogănea lipsa de lux, căruia el îi spune „confort", bodogănea chiar anumite măsuri. Ca şi cum toate astea n'ar face parte dintr'un tot. ca şi cum ai putea să dai tuturor oamenilor dela început, tot acest confort d,e viaţă, pe care abia acum începi să-1 construieşti. Sigur că ar fi bine să aibă ur. palton mai gros, o şubă chiar, dar au azi toţi oamenii câte o şubă? Ca să fie atâtea şube câţi oameni sunt, trebue mai întâi făcute atâtea altele mai însemnate Emil e oare orb de nu vede ? E deştept Emil, e delicat, dar e egoist, e comod, da, asta a supărat-o totdeauna la el.
In casa Victorinei lui Matei e cald. dar nu duhneşte a nimic. Omul şi femeia stau lângă vatră şi vorbesc încet. Ea deapănă. Pe pernă, două capete ca de in, unul cu năsucul ascuţit lângă un măr.
— Uite, spune Victorina, ţi-am păstrat puţin lapte fierbinte.
— Mulţumesc! răspunde Maria, şi propria ei inimă i se pare deodată că zvâcneşte, foarte caldă, în trupul îngheţat. — Dar mai am atât de alergat, nu pot să stau. Ce-ţi fac copiii?
— Uite-i dorm, sunt zdraveni. Da' tot ai să stai un pic, că pe urmă merg şi eu cu dumneata. Eu pe o parte a drumului şi dumneata pe ailaltă, ca să isprăveşti mai iute. Pe drumu' mare ai fost?
— Nu, l-am lăsat pe mâine dimineaţă. Nu pot să trezesc oamenii istoviţi de muncă aşa târziu. M'am gândit să doctoricesc în seara asta uliţa în care se află bolnavul, şi mâine, cum are să fie şcoala închisă, să mă duc pe drumul mare.
— Mâine, pe drumu' mare o să meargă femeile, a mea şi altele, zice domol Matei. Da' să nu te sperii, cred că a lui Duţă Pop nu-i sănătos. Acum am aflat dela copiii noştri că-I ţine în casă de două zile şi că de alaltăieri îl doare în gât.
Maria rămâne cu privirea pe ochii mari, negri, ai lui Matei, pe faţa Iui mare, brăzdată, bună şi înţeleaptă.
— Am căutat sora dela creşă, să întreb ce copii i-au lipsit şi era în oraş, la inspectorat, rosteşte eaf încă încremenită, pune pe masă cana de lapte şi-şi strânge basmaua pe cap.
— Victorino, mă duc acolo. Du-te dumneata de amândouă părţile uliţii
ăşteia.
— O mai iau şi pe Caterina. întâi îi scol pe ai mei, îi doctoricesc cum spui dumneata, si mă duc după Caterina. Să n'ai grijă, la Floarea, la Ruxandra şi la Caterina e curat, au să asculte. O să fie mai greu cu a lui Mihai Ciutură, e căpă-ţânoasă, nu vrea să înveţe nimic nou, da' o s'o dăm pe brazdă.
— Viu cu dumneata, spune Matei, pe trepte, şi-şi îndeasă în cap căciula scundă.
200
LUCIA DEMETRIUS
— Nu, e bine să stai, ai copii, să nu le aduci microbii.
— O să mă spăl, spune molcom Matei şi o ajută să sară pragul portiţei mici tăiată în poarta mare, pentru care.
Acum, la coborît, drumul prăvălit e mai îngheţat decât atunci când 1-a suit Maria. Bocancii răsună pe pământul tare, sbârcit, pojghiţa bălţilor nu se mai sparge. Fulgii sunt acum mici, înţeapă ca vârful de ac. Dinspre munte coboară o răsuflare de ghiaţă şi întunerecul, pătat la răscruce de lampa aşezată în felinar, pare mai negru decât acum un ceas.
— Ţine-te de mine, tovarăşă doctor, spune Matei, şi dă asta la mine. — Ii ia trusa din mână şi o sprijină. Nu se văd unul pe altul. Doar vocea domoală şi adâncă a omului, îi aduce Măriei aminte ochii lui negri, nasul mare, faţa brăzdată, înţeleaptă. Povesteşte încet : — Ei, 1-a ascuns Lencuţa lui Duţă Pop, că se ţine de poalele Săftichii lui Lobodă. Oameni nărăvaşi, potrivnici...
— Mi-am dat seama şi eu, că dacă mie îmi pune aşa piedici, când e vorba de sănătatea copilului lui, în treburile satului trebue să bage rău beţe în roate, el, Ilie şi alţii ca ei.
— Acu' să vezi duminică, când o vorbi tovarăşul Mocanu despre colectivizare, ce mai ţipete o să scoată. Şi poate că la şedinţă nici n'o să vie ei, dar bârfeli şi ştafete în tot satul: că n'o să fie aşa, că n'o s'aveţi aşa! se ştiu toate din'nainte. Ştim cine e Ilie Lobodă şi Săftica lui şi cine e Petrică Carapan şi ce pot să spună ei. Despre tot ce pot să iscodească, o să vorbească tovarăşul Mocanu, duminecă.
Prin lumina felinarului dela cotul străzii, Matei a văzut ochii cercănaţi ai Măriei şi faţa ei îngheţată. II ascultă, dar se vede bine că grija o absoarbe şi o adună.
Intră amândoi pe poarta lui Duţă Pop. In casă arde o lumină mică. Femeia lui Duţă, Lencuţa, e singură. Duţă lucrează sus, la cherestea, în munte, de câteva luni. A fost pe vremuri argat la Ilie Lobodă. De vre-o patru ani, a ieşit, s'a des-meticit, acum stă pe picioarele lui şi nu-1 poate vedea în ochi pe Ilie, pentru tot ce a înghiţit dela el.
Lencuţa stă lângă fetiţa culcată în pat sub un ţol gros, miţos. Colo, în fund, lângă fereastră, unde e mai întuneric, mişcă ceva. In odaie se aude horcăitul fetiţei, greu, ca de agonie.
Maria măreşte fitilul lămpii să vadă mai bine. Lencuţa e speriată, mută, cu ochii la Maria şi la Matei. Doctoriţa se apleacă peste copilă. Părul îi e lipit de faţă şi de cap, de asudată ce e, ochii holbaţi, ieşiţi din orbite, ca la spânzuraţi; răsuflă greu de tot, se înneacă, horcăe. Mânuţele slabe se agaţă convulsiv de firele lungi ale miţoasei.
Maria o ridică, îi deschide greu gura, îi cercetează gâtlejul la lumina slabă a lămpii.
întâi simte că împietreşte de o spaimă mare, că fălcile i se înţepenesc ca aie copilului, apoi deodată o furie aprinsă o cuprinde, o furie ca o furtună care duce cu ea tot. Ii vine să fărâme femeia, s'o ucidă.
— Dece? Dece n'ai spus o vorbă? Dece nu m'ai chemat? Dece ai ascuns? Ce ţi-ai închipuit? Nu vezi? Uite, îţi moare copilul! Moare, auzi? Din vina du-mitale!
— Poate n'o muri... îngairnă femeia.
— A făcut crup difteric, tovarăşe Matei ! A făcut crup ! Trebuie operată acum, pe loc, altfel se înăbuşe.
— Să sculăm pe Vasile, să pue caii! spune Matei.
— Până ajungem la spital, douăzeci de kilometri, moare pe drum. Femeia se uită năucă la Maria. Matei se uită ai el, dar cu nădejde. Nu
O   NOAPTE GREA
poate crede că nu se mai poate lupta. Privirea lui îi dă Măriei curaj. Privirea lui care spune liniştit şi înţelept că omul mai poate oricând da o bătălie, că înlăun-trul lui e marea putere, o face pe Maria să spună limpede, cu un glas care nu mai tremură, fără să audă buzele femeii care rostesc „cum o vrea dumnezeu" :
— Operez eu chiar acum.
în fund, lângă fereastră, acolo unde e mai întunerec şi adineaori parcă mişca ceva, se aude un foşnet. Maria stă aplecată peste pat, învăleşte repede fetiţa într'un cearceaf, în pătură, o leagă la cap. Matei vine liniştit de sub fereastră, aducând ca pe o boccea de rufe vechi, baba grasă şi saşie, care stătuse pe laviţă la Ilie Lobodă.
— Uite-o şi pe asta, spune el. Ai venit de bocitoare ori de cioclu?
— Aici erai? — se'ntoarce Maria, dar n'are timp să-şi verse toată furia pe ea. — Am mai găsit-o şi la Ilie. S'a prefăcut că pleacă din sat.
— I-a recomandat-o pe semne Săftica, dă din cap Matei, şi ţine mai departe baba de umăr, — că Lenuţa s'a aciuit pe lângă Săftica, decând i-a plecat omul la munte, nu ştie el, săracul! Cu muierile alelalte la o treabă nu merge, dar la Săftica o găseşti, să bârfească amândouă. Uite ce dar bun ţi-a făcut acum. Iţi trebue baba Săftichii, să-ţi omoare pruncul!
— Ajută-mă, tovarăşe Matei! S'o ducem.
— Unde o duceţi? sare deodată Lencuţa, care a stat uluită până acum, înspăimântată şi zăpăcită.
— La dispensar.
— Vai de sufletul meu ! Da' las-o să moară acasă, pe căpătâiul ei, cu lumânare la cap, ce să moară în străini ? Las-o, păcatele mele !
— Taci, Lencuţo, — spune greu şi liniştit Matei, aşa de apăsat, că Lencuţa tace o clipă şi isbucneşte iar: — Inimioara mamei! Unde te duc? Lăsaţi-mi copilul!
Maria îi pune o clipă mâinile pe umeri.
— Ascultă-mă femeie, dacă nu o operez acum, numaidecât, moare, mă pricepi!? Dacă o operez repede, scapă. Ai făcut destule prostii până acum, lasă pe
„ alţii acum să facă treaba cum e cuminte.
Lencuţa tace şi suspină. Matei ia fata în braţe, învelită cum e în pătură. Maria îşi ia haina, îşi ia trusa.
— Lencuţo, se'ntoarce Matei din uşă, tu stai acasă. Uite, să culci bătrâna asta aici. Ţi-o dau în pază până mâine dimineaţă, când viu s'o iau. Da' mai trec eu şi'n noaptea asta, să-ţi spun cum a scăpat fetiţa. Stai liniştită. Nu veni după noi că ai să te boceşti şi n'o să poată opera tovarăşa doctor. Auzi, mă Lencuţo, ţi-o scapă, mă'ntorc curând să-ţi spui. Dă-ne un ajutor şi tu, ţine baba asta cu sila aici, să nu mai culce şi pe alţii. M'auzi ?
Lencuţa aude, deschide gura, nu spune nimic, o închide iară, şi'nlemneşte pe prag cu ochii în urma lor. Din drum, s'aude c'a isbucnit în plâns.
Matei şi Maria merg repede, tăcând, unul lângă altul. Cum are să procedeze, de ce instrumente are să se slujească ? Nu are tot ce-i trebuie. Varlaam nu e aici. Nu-i lumină. La gândul ăsta rămâne. Nu-i lumină. Două lămpi cu gaz, mai mari, ce-i drept, dar atât. A cerut un petromax dela Sfat, 1-a cerut de o lună. La secţia sanitară dela Raion nu au avut. I s'a spus să se adreseze autorităţilor locale. A cerut Sfatului s'o ajute, U.F.D.R.-ul a început o colectă, dar n'a isprăvit-o. N'are lumină, Sfatul e vinovat. Trebuia s'o ajute. Acum va opera fără lumină ?
— N'am lumină! spune ea cu gura uscată.
— Cum? nu pricepe Matei.
202
LUCIA DEMETRIUS
— N'am destulă lumină pentru operaţie. Am cerut Sfatului un petromax şL nu mi-a dat.
— Nu-1 are în buzunar, — spune molcom Matei. Măriei i se face puţin ruşine.
— Da' mă duc eu să-1 scol pe Gheorghe Bratu, să-1 rog să meargă să deschidă biroul să vă împrumute petromaxul lor în noaptea asta.
— Du-te, du-te, tovarăşe Matei! strigă Maria şi întinde braţele să-i ia copilul.
— Să te duc dintâi la dispensar cu fetiţa.
— Lasă, o duc eu. N'avem timp. Până vii, pregătesc, du-te, dragă tovarăşe,
du-te!
Matei face calea întoarsă şi Maria cu copilul pe un braţ, cu trusa în cealaltă mână, calcă fără să mai simtă bolovanii, ghiaţa, ninsoarea, apăsat şi grăbit, înăuntrul păturii fetiţa s'a încordat întâi; apoi s'a muiat ca o rufă scoasă din apă fierbinte, ca un pisoi nou născut. Poate că a murit! Nu, îi mai aude răsuflarea grea, horcăită, tuşea care vrea să pornească şi se înăbuşe în gâtul umflat. O clipă se simte cumplit de singură, în noaptea tăcută şi îngheţată, pe drumul negru sub vânt. Singură pe lume, cu copilul ăsta moale şi fierbinte în braţe. O fulgeră gândul la Emil. I-a spus c'o să-i fie prea greu, că n'o să aibe putere. Ar îi putut să fie acum într'o odaie caldă, luminată, rezemată de umărul lui, să-i audă glasul cald spunând versuri sau cuvinte de dragoste. Să nu fie aici, în frig, cu un copil aproape mort în braţe, pe care trebue să-1 opereze acum, singură, fără lumină, într'un dispensar îngheţat. A spus că ea nu are să aibă destulă putere. Cum am să fac? Să fierb bisturiul, pensetele, să pregătesc ceva care să ţină loc de canulă de metal, şi gândul o duce atât de departe la momentul operaţiei că nu mai simte frigul, uită singurătatea, nu vede câinii care sar peste garduri sau se târăsc pe sub porţi şi vin s'o latre de aproape, furioşi, răguşiţi, besmetici. Toate casele sunt întunecate, aproape nu se văd de-oparte şi de alta a drumului. Numai colo, uite, o lumină. Da, e sediul Partidului. Trebue să fie ceasul unsprezece. Cine mai lucrează acolo? Şedinţă? Nu poate fi, pentrucă nu ar fi fost Matei acasă şi Manole în alt sat. Lucrează cineva care are ceva de isprăvit. Uite că în noaptea asta nu numai ea stă trează. La Partid mai e cineva treaz, care lucrează. Tovarăşul Mo-canu, trebue să fie, el stă acum aplecat peste masă, adunat tot ca într'un pumn de grija satului ăsta. Lumina dela Partid a rămas în urmă. Maria orbecăie acum pe prispa dispensarului, scoate cheia din buzunar, deschide cu mâna îngheţată. Cunoaşte locul. Pune copilul pe canapeaua de consultaţii, aprinde cele două lămpi cu petrol. Dă repede foc la primus şi pune bisturiul, pensetele, la fiert. Ce să pună în tăietura pe care o va face în traheea copilului ? La spital se pune un tub de metal, făcut din două piese care se prind în jurul gâtului. O canulă simplă ? A spart-o ieri. Cealaltă a luat-o cu el Varlaam. O bucată de tub de cauciuc, are să se îndoiască şi copilul o să se sufoce iar. Un tub de sticlă ! De unde să-1 ia ? Bobina de catgut e înfăşurată pe un tub de sticlă, dar e astupat la capete. Să-i tae capetele. Repede, repede, cu lama pentru fiole. Să nu fie zimţată tăietura. Nu, asta a eşit netedă. Asta are un colţ. Trebue pilită. Repede. Acum trebue fiartă şi asta. Până fierb ele, trebue să-i facă copilului primul ser. II desveleşte. Abia atunci simte că e frig în odae. Chipul fetiţei e acum vânăt de tot, nările i se sbat, ochii i-au ieşit de tot din cap, mâinile şi picioarele, aşa de mici, aşa de drăguţe, se sgârcesc convulsiv. Trebue s'o învelească bine şi să rămână descoperit numai picioruşul în care face injecţia. „Draga mamei, fetiţa mamei, spune încet Maria, stai cu mama! numai puţin! încă puţin, să fiarbă instrumentele. Ai să respiri tu acum, puiul meu !" In odaie intră Matei cu petromaxul.
r- A 203
O   NOAPTE GREA
cu
- Mori a este aplecată peste copil,
- Pe sală. . _ .   sio.uranţă care i s'a întors în piept
Mila pentru copil şi un fel de ca dura, dc s. \ de când a intrat Matei în odaie, fac mâinile Mar e us£a > d£      Matei stă chiricit în faţa sf eiRd%Zld,|1 i\Vlpă Victorina, si dacă n'o '      - L-am rugat Pe Gheorghe Bratu ^ a umbdupa ^ gă
oăsi-o că ea-i acum din casă'n casa, pe u iţa ™aslra'
fala udă. Ochii mari, cenuşii ii suni J—JI'^  ,ovarăşe Matei.
M^:l5i rjsr« »
sa.«s-   —1 *bere8als
subţirică. .       ,        fl pus de câteva ori mâna pe bisturiu pen-
Maria, în facultate, în anul tiei, dP"Smde^C^ operaţiile; dar în ultimii am tru intervenţii mărunte, mai mul a pnvt cum se fac operat   ^ ^ ^ ţ. când se gândea că se va specia^ ^in riua de când a venit, a făcut de si câtă repulsie are pentru f^'^'^Z nevoie de bisturiu. Şi erau oameni Sît "un tPrW^ dî Scî încât Şi când îl mângâi o faci cu
. grije-  Acum, cu o mână sigură, aprobe «,t«l nmc ^iî iSoS!
Prinde vasele. O pensetă nu merge Alta Ast  e i ma. mâjne       ^ ^
Are tendinţa să intre tot in ^^jJ^lCi Leagă faşa. Prin tub iese aer. Aşa e bine ; îl prinde acum cu o aŞa >„ unii gatulm      ^ & . ^ ^
VaSelerECnmuT PutSnfs'^sp;^. Copsul respiră prin tub. Nu se ma! sbate, aşa, nu se mai chirceşte deschişi A închis o singură clipă pleoa-
p.ie e^SÎ riSXZ"^' - * * <• -l ~
la „«, easnl ? UnsprezM ,arS „„ slerl. Era <ece ş. un sfert când intram
" f°"pl plpfpSntuneree. cotrobăie cineva. Se aud voci. _ Am venit, spune Victorina, uite s, pe L.saveta.
Z ZXZ.rZ%TZ%?&ZZ' tre.it omui meu, mam si in-„răcat si »^fun ajulor bun, rMe iar Maria, si parca de dat. asta is, da seama °" "hiL' a^MTut utce om am, Nu stiam că e doctor ,
■      - " £ «ariei ,i vine nestăviiit Băndu,
de care i se pare câteodată ca e smgu,a pe lume, CmUa spun ^ ^ de Ş Kc^imfS H,£S"r,-M.~       n -n curs de stăvili,
204
LUCIA DEMETRIUS
Victorina se apleacă peste fetiţă.
— Răsuflă, mititica ; prin tub ! Ia te uită !
— Nu mai e vânătă, vezi, tovarăşe Matei ? spune; Maria. Mâine o ducem la spital.
— Tot mai trebuie ? întreabă Lisaveta.
— O ducem şi pe ea şi pe băeţelul lui Lobodă să se vindece acolo. Aici nu-i pot izola. Dacă am avea staţionar !
Şi deodată Maria îşi dă seama că e vina ei, dacă nu au încă un staţionar mic de două, trei paturi, lângă dispensar. A cerut casă pentru el la Sfat, dar nu s'a dus destul, şi Sfatul, vorba lui Matei, n'are casa în buzunar, trebuie să caute, şi ca s'o caute trebuie să i se aducă aminte .Una i-a găsit, pentru casa de naşteri. Cei dela Sfat au atâta treabă ! Uite, au făcut o creşă, pentrucă învăţătorul a ştiut să ceară ajutor şi a muncit s'o facă. Astăvară, când s'au adus isvoarele din munte, se făcuse jos, lângă moară, o cantina. Au mai făcut...
— Dacă e vorba că paturile vi Ie dă secţia sanitară raională, — cum ziceai astă toamnă, tovarăşă doctor, — spune Lisaveta, şi că rămân doar, celelalte, albiturile şi saltelele, mai ştiu eu ce, ce zici Victorina, noi, femeile, adică nu putem să le adunăm ?
— Ba o să le adunăm, spune scurt Victorina.
Dece n'a cerut mai devreme ajutor femeilor ăstora din U.F.D.R.? Dece nu s'a mai dus la Sfat ? Ce-a făcut din August până acum ? Da, a fost de multe ori la Raion, a îmbogăţit dispensarul cu medicamente, mai puţin în instrumente, a lucrat, la o evidenţă sanitară a oamenilor din sat, a dus o campanie pentru închiderea fântânilor vechi după ce se aduseseră isvoarele dela munte, a alergat cu vaccinul de aci la Cârtiţa şi dela Cârtiţa aci, vre-o zece zile ; era momentul însămânţărilor de toamnă şi oamenii nu aveau timp să vină cu copiii. A făcut bucătăria dietetică. Uite-că a făcut atâtea ! Nu, uite ce nu a făcut t Ce n'a făcut, asta e mai important, n'a făcut staţionarul şi a început să plănuiască casa de naşteri, şi nici pe ea n'a făcut-o încă. Dece ? I s'a părut greu să le facă pe toate !? Greu ! Ce cuvânt urât. Moştenire dela Emil. Oare mai are vreun dar preţios dela Emil, afară de cuvântul ăsta ? De noţiunea asta care se ridică în faţa ei ca o barieră, când porneşte cu elan la câte ceva ? Stă aplecată deasupra fetiţei, culcată pe canapea, îi urmăreşte respiraţia egală, şuerătoare prin tub, ochii care, liniştiţi acum în orbitele lor clipesc uşor a somn, şi se gândeşte. Am să fac staţionarul. Am să fac casa de naşteri. O să le facem. Glasul lui Matei răsună în spatele ei. Gândeşte ce gândeşte ea.
— O să te ajutăm să le faci, tovarăşă doctor. Să vii dumneata să vorbeşti şi cu tovarăşul Mocanu. Vino Luni, după adunarea de Duminecă la care lucrează acum. Să vezi ce sprijin o să-ţi dea el, adică Partidul.
Ştie că Mocanu o să-i dea sprijin, i-a mai dat. I-a dat mai mult decât un sprijin concret, i-a dat încredere în puterile ei. In dimineaţa aceea de Octombrie când s'a dus la el, după o noapte de frământare şi îndoieli şi a mărturisit că nu ştie cum să aducă lumea la dispensar, cum să-i convingă să vină la tratament, la injecţii. Mocanu i-a făcut legătura cu U.F.D.R.-ul, a vorbit şi la Sfat, i-a lămurit pe toţi şi mai ales pe ea, care era cea mai nelămurită, şi cum i-a vorbit atunci, cum a desluşit şi deslegat în sufletul ei nodurile încurcate, cu câtă linişte şi răbdare ! Ce căldură a cules atunci din glasul lui, încet, din faţa lui îngustă şi slabă, în care ochii ard negri şi înţelepţi, din vorbele lui măsurate, potrivite, pline. Venise aici frântă, tristă, cu acel sentiment de singurătate pe care 1-a mai avut şi în seara asta pe drumurile negre ale satului, şi Mocanu i-a dat putere. Ca Matei în seara asta. Vezi, asta au ei, îţi dau viaţă.
— Ia te uită Ia dumneata, zice Victorina, şi-o trage de mână sub lampă, îţi
O   NOAPTE GREA
205
curge apă din bocanci, ţi-e lipit gulerul de gât, de ud Ce e, măiculiţă, vrei să te îmbolnăveşti ! Du-te acasă de te schimbă, hotărăşte Victorina :
— Copilul rămâne până mâine dimineaţă aici. Trebue să stau cu el.
— O să stăm pe rând. O să vie şi Lina. Stă şi Matei, ivine şi Floarea, dacă e nevoie. Du-te acasă. Te chemăm noi dacă nu răsuflă bine.
— Vă mulţumesc. E mai bine să stăm cât mai puţini aici, ca să limităm posibilitatea de a duce microbul din casă în casă. O să ne desinfectăm noi. Dar tot e mai bine să fim cât mai puţini. Dacă vreţi să facem cu rândul, câţi suntem, ajunge.
— Eu o să stau cu omul meu, — zice veselă Victorina, — să-mi ţie de urât şi o să stăm pentru doi, adică cât trebue să stea doi pe rând.
— Lisaveta, atunci du-te tu la a lui Duţă, la Lencuţa, şi spune-i că i-a scăpat copilul, mă aşteaptă să-i spun eu, vorbeşte Matei.
— Hai acasă, tovarăşă doctor, zice Lisaveta şi se îmbrobodeşte. Maria şovăie. Ar vrea să mai stea puţin, să vadă fetiţa dormind.
— Mergi înainte, tovarăşă Lisaveta, eu mai întârzii puţin.
Lisaveta pleacă. Matei pune lemne pe foc şi stinge petromaxul. Cele două lămpi cu petrol ajung acum pentru veghe. Maria nu se poate deslipi dela căpătâiul fetiţei. E aşa de mică, doarme aşa de adânc. Nici nu a ţipat sărăcuţa, nu a putut ţipa, numai lacrămi dese şi mari i-au curs din ochii tulburaţi atunci de suferinţă. Şi a gemut. Atunci, când tăia, Maria nu-i auzea gemetele, i le aude acum.
— Hai, drăguţă, du-te acasă, spune încet Victorina şi o ia în braţe. Ce ne facem noi mâine, dacă ne e doctoriţa bolnavă ? Adevărat. Mâine trebuie cercetate toate casele şi de pe drumul mare al satului, pe drumul mare e casa lui Duţă Pop. Femeile trebuie să ajute. Mâine trebuie să înceapă bătălia pentru staţionar, s'o învioreze pe ceea pentru casa de naşteri. Mâine!
— Mă întorc după două ceasuri, să curăţ tubul.
E frig afară. Vântul coborât dela munte suflă şi mai avan, dar vântul ăsta parcă-ţi dă bici să fii mai aprig, mai voinic în mers, în mersul gândurilor. Maria calcă voiniceşte şi cântă încet. Fără să-şi dea seama, un marş. Un dulău latră rău de după nişte uluci.
— Mă răule, mă pocitule, mă caraghiosule, închide botul că răguşeşti de tot, tu nu vezi că e umezeală ? Aşa, acum nu mai cânţi, fredonezi numai, asemenea mârâit îmi place şi mie, în do major! murmură Maria şi râde singură.
îndărătul ferestrelor întunecate oamenii dorm. Doarme tot satul. Uite, sănătatea oamenilor ăstora toţi, a tuturor copiilor din sat atârnă acum de puterea mea, de ştiinţa mea, de dragostea mea pentru ei. In timpul facultăţii, în spital eram mulţi, nu aveai niciodată o răspundere atât de mare. Acum, acum am să-mi dau măsura, să încercuesc boala, s'o stârpesc. împreună cu ei, rezemată pe tot ce ştiu. pe tot ce am învăţat. Să vezi ce am să fac, ce am să mai fac ! Ehei! ce-o să facem noi aici!
Calcă mai vârtos şi bagă mâinile în buzunare. Dreapta, dă de scrisoarea lui Emil. Doctoriţa se opreşte din mers. In faţa ei străluceşte fereastra luminată a Partidului.
„Nu-i aşa, tovarăşe Mocanu, — întreabă Maria în gând, — că cine socoteşte că e greu tot, că este singur, că trebuie să te fereşti de trudă, să-i laşi pe alţii să trudească, e un străin ? Ce amestec putem să avem noi cu el ? Nimic ! Nu ne leagă nimic. Am crezut că uneori are o fărâmă de dreptate, am crezut şi eu că ? greu, dar e aşa de bine ! Mulţumesc, tovarăşe Mocanu, vă mulţumesc la toţi!" Şi Maria pleacă mai departe, spre casa ei, cu mâinile în buzunarele goale, cu faţa mică, strânsă de frig, limpezită de o lumină pe care n'o vedea acum în noapte, nimeni, dar pe care ea o simte înlăuntrul ei, şi pe care Matei o văzuse la dispensar, în ochii cenuşii ai doctoriţei, din când în când, ca un foc care clipeşte şi scade până când se aprinde deabinelea.
OAMENII ŞI FAPTELE ZILELOR NOASTRE
CRISANTA OLTEANU
STAHANOVISTUL CONSTANTIN VASILACHE
UN SCHIMB DE EXPERIENŢA
30 Octombrie 1951. Hala de strunguri a uzinelor „Sovrommetal" Reşiţa. O mulţime de oameni în care afli muncitori, ingineri, maiştri, normatori au fost convocaţi în dimineaţa aceasta pentru a vedea la lucru pe un strungar fruntaş, care aplică metoda Bortchievici-Bâkov de tăiere rapidă a metalelor. Se spunea despre el că realizase până atunci şase norme anuale. Mulţi dintre cei de faţă clătinau din cap a neîncredere. — „Nu cumva vrei să faci pe grozavul, tovarăşe ?!" — parcă spuneau ochii unui muncitor înalt, care stătea cu pipa în colţul gurii şi îşi ţinea mâinile înfundate în buzunarele salopetei. — „Ce mare lucru crezi c'ai să ne arăţi ?" — întreba căutătura cercetătoare a unui frezor tinerel. Alţii veniseră din curiozitate, toţi însă simţeau că avea să se întâmple ceva deosebit.
Strungarul oaspe era un om nu prea înalt, dar vânjos. Ochii verzi, străbătuţi de firişoare aurii, foarte mobili, îi luminau figura cu trăsături mari, aspre.
Se apropiase de strung cu paşi repezi. Salopeta îi era ca nouă. Gulerul cămăşii albe, bine călcat, cravata de culoare închisă, cu nodul legat măiestrit. Din şapca trasă pe frunte, i se răzleţeau spre tâmple, şuviţe scurte de păr negru.
Deşi nu se vedea, omul nostru era emoţionat. Desigur îşi stăpânea bine metoda de muncă, dar oricum, pentru prima oară reprezenta aici, la Reşiţa, uzina unde lucra. El ştia cât de valoroşi sunt muncitorii din acest, centru. Oare nu va da greş ? II priveau atâţia ochi !
Sosise cu două zile în urmă. Vizitase uzina şi rămăsese timp îndelungat în faţa unui Carusel cu o masă de 5 metri. II impresionaseră ritmul muncii şi ordinea desăvârşită din hale.
In prima noapte, cuibărit bine în patul cu salteaua moale din camera de oaspeţi, căutase să-şi adune mulţimea de impresii culese toată ziua. Lumina becului de pe măsuţa de noapte se filtra blândă şi moale prin acoperitoarea de pânză verde pal ; era o lumină liniştitoare, care apropia somnul. Strungarul găsise o carte pusă la îndemână : „Oţel şi sgură". O începuse, dar nu trecuse de primele pagini. I! preocupau oamenii cu care vorbise, rezultatul experienţei de a doua zi. „O să iau un strung vechi. O să le arăt că nu trebue numaidecât să ai o maşină nouă, ca să aplici metoda. Dar, dacă nu dau rezultat bun ? Ce fac atunci ?"
Sărise ars din pat. „Fleacuri !" Dăduse din umeri, nemulţumit. „Ce, sunt copil ?! Lucrez de aproape un an după metoda asta şi acum... poftim ! Mai bine mi-ar
207
STAHANOViSTUL CONSTANTIN VASH.ACHE ■d o —^ • * WghedePe
şterse mâinile cu o cârpa, btuai a tiMt miscânte - putem începe ^ ^ ^ prop,e   « nn,
-«PS*s,rimearul"''li »*—
maximum de viteza. Concent ^ său. , ,        ,a Drofesională, umăr lângă umăr, nu-şi luau l
Doi elevi dela şcoala proîes. _ de pe omul dela strung şopti ce, ma, malt dmtre e.,
_ Vezi ce mişcan precis
N.ai văzut i ne-a explicat en 1^^^ viului său: - Apoi de acum, ghîul de atac kopa. - E «vul "Jd™ ră el ca pentru sine.
am să mănânc cartea sovietica, - mai t întfun timp record Strungul
Oneratiile de strunjire fuseseră şi el  e™      150 ture pe minut, jar gro-
r^rrru«> - - *- ,n,reM"d m"nd,oral ma"'mor,01,nd
- Cum faci tovarăşe, de lucrezi a, fruntaş reşiţean.
208
CRI SANTA OLTEANU
— Să vă spun mai întâi un lucru, tovarăşi. Cred că însemnat pentru acela care vrea să lucreze bine, este să înveţe să preţuiască şi să respecte fiecare minut de lucru. La locul meu de muncă e întotdeauna rânduiaiă. Cu câteva zile înainte de terminarea unei comenzi, merg şi cer comanda următoare. îmi pregătesc sculele de care am nevoe. îmi fac 2—3 cuţite pentru fiecare operaţie, ţinând seama de rezistenţa materialului. Asta am învăţat-o dela stahanoviştii sovietici.
— Dar dumneata, tovarăşe, — îl întrerupse un strungar bătrân, - cum .stai cu reparaţiile ?
Cel întrebat, ridică ochii săi sclipitori şi răspunse cu un zâmbet, repede ascuns .
— Am strungul de un an şi jumătate. Nu i-am făcut nici o reparaţie. Viaţa strungului mi-i dragă. Ii simt durerile şi caut să i le alin singur. Viu mai devreme în uzină, îl controlez. Când îi dau drumul să se încălzească, sunt cu urechea la inima lui...
Vreme de o oră şi mai bine au curs gârlă întrebările, iar răspunsurile au fost prompte şi clare.
IN DRUM SPRE CASA
— Da' multă lume mai călătoreşte pe linia asta ! — îşi spuse Constantin Vasilache. Se aşeză gâfâind pe marginea de banchetă pe care reuşise să o găsească cu mare greutate. Compartimentul în care se urcase la Bucureşti, la înapoierea din Reşiţa, era ticsit cu lume de tot felul. Zarva se potoli cu greu, dar se potoli totuşi când trenul se desprinse lin de lângă peron şi, în drum spre Chitila, începu să treacă din ce în ce mai repede pe lângă clădirile înghesuite, curţile înguste şi vagoanele din Triaj.
Stahanovistul îşi scoase ceasul din buzunar. „Ei, — gândi el, — mai am o oră bună până la Titu, iar de acolo, nici una până acasă !" Oftă, parcă uşurat. Privi în jur. Toţi îşi găsiseră câte ceva de făcut. Iată, omul acela bătrân de lângă fereastră privea într'un jurnal, pe deasupra ochelarilor înrămaţi cu negru... Femeia de alături căuta să convingă pe un drac de copil neastâmpărat, să se culce în braţele ei... Doi tineri, o fată îmbrăcată în salopetă şi un tânăr în haine militare, se ţineau de mână, privindu-se şi şoptindu-şi...
Vasilache îşi sprijini bărbia în pumni. Gândurile îi erau toate la Reşiţa, la succesul lui. Apoi, ele sburară înapoi, spre trecut, agăţându-se pe ici, colo, de fapte mai deosebite...
1937—38. Aslra-Braşov. Muncă multă: 12—14 ore pe zi. Oboseală de moarte, bani puţini. A plecat la Astra-Română, la atelierele dela Poiana-Câmpina. Apoi la .Mija, la fabrica de armament. Acolo 1-a găsit răsboiul. Regim de exploatare cruntă, de umilire. Ce deosebire se făcea atunci între animal şi om ? Parcă-1 vede pe Jap, câinele mare şi gras al colonelului Nedeicu, cum gâfăia cu limba roşie atârnând. Alerga ca din puşcă după piatra aruncată de stăpân, la mare depărtare.
— Aport, Jap !
Jap aducea piatra şi o depunea la picioarele colonelului.
— Tu, băiatul tatii, tu eşti regele câinilor !
Şi cu o duioşie deosebită, Nedeicu strângea capul câinelui la pieptul lui. Dar asta era pentru câine. Pentru muncitori, Nedeicu avea o singură calificare :
— Bandiţi !  Cum laşi cravaşa, îţi dau în cap !
Câteva săptămâni înainte de 23 August 1944. Armata Sovietică gonea hoardele hitleriste înapoi spre vizuina lor. Vasilache îşi reaminteşte ziua înăbuşitoare de vară, când a găsit ziarul partidului.
STAHANOVISTUL CONSTANTIN VASILACHE
209
i    răntn un cuţit răscolind grămada. Se aplecase deasupra ladiţei cu scule  Caută un cui, desfăcuse Intre tăişurile sclipitoare un sull alb de h ârtie.Cum^ acolo ^ ^ . ^ automat. Coloane mărunte, mic bpar.te. S labis.se 1 ^ mmeni ^
Srva^că^ ÎSîS'tn bu,r • Si îndreptat spre strungul lui. Părea
UniŞ%a frământat multă vreme cum să facă să poată dt,ma. repede «le scrU* oe petecul de hârtie... După o vreme, cautandu-ş, de f81 ^ s.a ascuns
urte dosnică. In curte, o stivă de lemne ma, nalta ca   „ «lat I„ spatele ei. A cercetat o clipa in ^,nia Li-be-ră" - a silabisii
tf£ odVl- irm^d^rte a deăfrăt ^mările la luptă împotriva cotro-
pitOTWaser,,ul^
alât ^srs — despi'e su,ul din
lădita cu scule. _
— Pavele, de dimineaţa, intre cuţite...
— Si eu am găsit, dar nu l-am putut citi... _ TJn ziar pen. _ E un ziar al Partidului Comunist 1 - şopt.se Vas.lache.
{mno[^:r::t:;:»nM^ ******
— II dăm mai departe?
'   — II dăm, - spusese Vasilache nedumeririle lui
In noaptea aceea strungaru n^hp, ge-i a de ^            ; Ar {, vnlt
mal vechi se aşternusera altele noi Da Pf^ron nen ţ ^ ;lj^(,,l;î ne.
să stea de vorbă cu cineva sa se sfatubc g i:>.;.;ij,. cu ul, gricios, care vorbea «ameni or cu . abdarc ca,c       M     se :; nK.ri^ra alătun.
cuvânt bun, totdeauna venit la timp. Oda a  la VasUache ; se ln.
Ajustorul încovoiat, chinuit se Pingea de mngh un ^ ^ mâna>
fectase un deget rănit într'un cu, lug.n      Coplma g   , ._a
umărul. Abia îşi stăpânea amărăciune a. Intio vumrj 1 J ; ^ ^ yrc. fără să-1 privească, abia mişcând buzele.       „wi j,
muri., altă viaţă..." .
Dar Putinică fusese arestat t n<a   ăsit Va.
Nici în noaptea aceea ş. >w ele ş nop ^ ^ care silache răspuns la -dumennU, km Tve eă cunoască'adevărul asupra stărilor citise în „România Libera   ilegala, avea ei sa
lumii.                                 A,„      ,.omp ,i,,nă aceea strungarul Vasilache auzise
încetase răsboiul. La catava viemeţupa ^ceea b                ^ căutau
că la Târgovişte s'au ^""t?™^ intr'o zi la conducerea foste, fa-
muncitori cu o calificare înalta. Vas.lache s
brici de armament : riirprtnr   - snusese el si adăugase
Până acasă Vasilache mai avea mum puyn.
14 — Viata Românească
750
210
CRISANTA OLTEANU
„AL NOSTRU EŞTI, TOVARĂŞE VASILACHE !"
Constantin Putinică, directorul uzinelor „Gh. Gheorghiu-Dej", este un om ordonat. Nu-şi arată cei patruzeci de ani. Are .mişcările hotărâte, ale omului călit de greutăţi. Vorbele lui au totdeauna miez. A luptat în ilegalitate şi când pronunţă numele fruntaşilor partidului, în ochii săi negri se aprind parcă mii de stele. Fostul ajustor vorbeşte cu multă dragoste despre muncă.
Deasupra uşii biroului său stă scris cu litere mari : „Tovarăşe, ajută-mi să respect planul de muncă."
Această invitaţie 1-a pus pe gândurî pe strungarul Vasilache. El venise să vorbească cu directorul pentru angajare, dar pe tăbliţa dela uşă scria că audienţele se primesc între orele 12—1, iar acum era abia 10.
— Ce să fac ? — o întrebă pe secretară.
Secretara se uită cu atenţie la omul din faţa ei. Venea de departe şi poate nu avea timp de aşteptat.
— Să dau un telefon, să vedem unde e acum... Directorul era la „mufe".
— Trebue să-1 aştepţi, tovarăşe, îşi face inspecţia zilnică.
Şi când, la orele 12 fix, directorul Putinică se apropie de cabinetul său, de pe o bancă aşezată în umbră, se ridică un om care se repezi spre el, strigând :
— Putinică !...
I se opri în faţă la câţiva paşi şi adăugă nehotărît :
— Tovarăşe director, nu mă mai cunoaşteţi ?
Putinică desfăcu mâinile înlături, bucuros. Din doi paşi ajunse la strungar. Ii îmbrăţişa umerii :
— Al nostru eşti, Vasilache ! Hai în birou să-mi povesteşti tot.
In cabinet, directorul nu se mai instala la locul lur obişnuit, ci alături de noul venit. Acesta îi spuse dintr'o suflare, aproape gâtuit de emoţie :
— Am venit să mă angajez aici. Ştiu că-i nevoie de muncitori... Aş vrea şi să câştig mai bine...
Putinică se uită cu atenţie la omul din faţa lui. Vasilache spusese cu greutate ultimele cuvinte. In trăsăturile feţei lui aspre, încordate, directorul ghici frământare. ,,E un om energic şi priceput. Trebue doar să ştii să vezi în izvorul ăsta de munte, care abia începe să-şi despice drum, fluviul larg, cuprinzător, străbătând ţara întreagă..." Se ridică depe scaun, îşi aprinse o ţigară şi apoi îl privi pe strungar drept în luminile ochilor. Vasilache dădu să-i ocolească priyirile, dar se stăpâni şi-1 înfruntă, uşor nedumerit.
— Numai pentru un câştig mai mare ai venit aici ? — întrebă aspru fostul ajustor.
Strungarul îşi plecă ochii, stânjenit. Apoi se ridică şi spuse cu hotărîre :
— Nu. Banii sunt bani, dar mai este ceva... — îşi căuta cuvintele, vorbea greoi, supărat pe sine însuşi. — Alai este ceva, tovarăşe director... Aş vrea să scot norme mai mari, produse mai multe... Bagă-mă într'o brigadă... şi-ai să vezi !
Putinică ridică receptorul telefonului :
— Cheamă-1, te rog, pe tovarăşul Mircescu !
Secretarul comitetului de partid, cazangiul Ion Mircescu, nu se lăsă mult aşteptat. Intră repede, scoţându-şi şapca din mers.
— Noroc, ce veste, poveste? — Râse scurt, limpede: un râs de copil. Te-am chemat să-ţi prezint pe tovarăşul Vasilache. Un strungar bun.
L-am cunoscut prin '39. Vrea să intre la noi...
Mircescu îl cântări câteva clipe pe străin. Erau de aceeaş statură, aveau aceiaşi ochi, sclipind verzui, cu priviri deschise.
STAHANOVISTUL CONSTANTIN VASILACHE
211
— Să-1 primim, tovarăşe director. Avem nevoie de muncitori pricepuţi, într'un colţ al halei de maşini, era un strung prăfuit. Vasilache se apropie
de el.
— Ia să vedem, neică, ce-ţi lipseşte, de stai aşa trist şi ponosit ?
Se aplecă deasupra strungului, cercetându-I cu mâini sigure, de cunoscător :
— N'ai port-cuţit ? Nici universal 1 Nici pompă de răcire...
O clipă Vasilache se uită încurcat la secretarul comitetului de partid, care-i urmărise zâmbind mişcările. Apoi privi din nou spre strung :
— Sărăcuţul de tine! Las'că-ţi schimbăm noi discurile dela ambreiaj. Iţi punem altele din oţel tratat. — întoarse capul spre secretar. — C'astea din bronz mangan...
— Schimbăm, tovarăşe Vasilache, — răspunse Mircescu, şi faţa rotundă i se lumină. — Hai la magazie, să vedem ce putem căpăta...
Astfel a intrat Vasilache, strungar la uzinele „Gh. Gheorghiu-Dej".
TOATE ÎNCEPUTURILE SUNT ORELE
Şedinţa dela raionul de partid ţinuse până târziu în noapte. Ion Mircescu îşi umpluse cu însemnări un caieţel întreg. îşi dădea seama că problema ridicării productivităţii muncii se punea cu ascuţime şi uzinei lor, că în direcţia aceasta trebuia dată bătălia. Tovarăşii dela raion pomeniseră de o încercare încununată de succes a strungarilor stahanovişti sovietici, Bâkov şi Bortchievici, care reuşiseră să supra-îndeplinească normele, aplicând o metodă a lor, zisă de tăiere rapidă a metalelor. „Negreşit, am să caut în bibliotecă, — îşi spunea Mircescu, mergând pe strada pustie, spre casă. — Trebuie să fie şi la noi cartea lor. Abia ne-au venit cărţi tehnice." Gândul îi fugi spre hala strungurilor, spre oamenii de acolo. „Da, am să-1 chem pe Vasilache, să-1 punem la treabă ; e deştept foc, şi cutezător..."
A doua zi de dimineaţă, Ion Mircescu intră. în bibliotecă. Bibliotecarul, un om mărunţel, cu păr alb, pufos, îl privi peste ramele de sticlă ale ochelarilor.
— Altă carte, tovarăşe secretar ? Mircescu ridică din umeri, zâmbind.
— Alta. Ia vezi, n'ai p'acolo, prin cărţile tehnice, o carte a unora, nişte stahanovişti sovietici ? Bâkov şi Bortchievici le zice. Ia vezi.
Bibliotecarul îşi întinse sprincenele într'o uimire.
— „Prelucrarea rapidă a metalelor". Asta e. Primul din uzină o citeşti, tovarăşe Mircescu.
Dintr'un dulap scoase o cărticică.
De pe prag, cu „Prelucrarea rapidă a metalelor" în mână, secretarul mai întrebă :
— Câte exemplare ai ?
— Douăzeci.
— Mai adu cincizeci. O să fie mare nevoie de ele. Şi închise uşa în urmă-i.
Ceva mai târziu, secretarul comitetului de partid intră în hala de strunguri Se duse drept la Vasilache, care urmărea atent rotirea cilindrului prins în axul maşinii. II strigă, întinzându-i cartea şi scuturând-o :
— O vezi, tovarăşe? Asta trebue să-ţi fie de-acum cartea de căpătâi. Vasilache privi cam peste umăr spre Mircescu.
— De căpătâi ? Lasă-mă, frate, am eu timp de cetit ? — răspunse el în doi
peri.
Dar secretarul scutura mai departe cartea sub ochii strungarului, vorbind repede, încălzit de lumina unui gând :
212
CRISANTA OLTEANU
— Auzi, Vasilache... zece norme într'un schimb faci cu metoda asta... zece,
băiete, auzi ?
Strungarul asculta fără interes, cu neîncredere :
— Zece norme ?! Mai lasă-mă, nene !...• Ştim şi noi ceva ! — îl întrerupse ciocănindu-şi fruntea cu degetul. Părea jignit, dar curiozitatea îi era stârnită : — Zece norme ?!
Mircescu veni mai aproape de el. Ii puse mâna pe umăr şi clătinându-1 uşor,
stărui :
— Ia, frate, cartea acasă. Citeşte-o pe'ndelete, mai gândeşte-te şi ai să vezi. Poate totuşi îţi foloseşte la ceva.
Mircescu lăsă cartea pe masă, între piesele neprelucrate. Piecă mai departe, fără să aştepte răspuns.
Vasilache luă cartea. O puse în dulap. Abia la terminarea schimbului, pe când se îmbrăca, dădu iar cu ochii de ea. „Da, am s'o citesc !" — mormăi el şi băgă cartea în buzunar.
Acasă, în timpul mesei, începu s'o răsfoiască Şi tot băgând dumicaţi mari în gură, se trezi citind tot mai atent, cu tot mai mult interes.
împinse cu cotul tacâmul şi farfuriile. Se aşeză mai bine pe scaun, trăgân-du-şi o hârtie în faţă. Citea cu sete, îşi făcea notiţe şi iar citea, şi iar îşi nota.
— Da' hai şi stinge lumina odată, — îi strigă la miezul nopţii bătrâna lui mamă, mirată că ia asemenea oră, feciorul ei tot mai sta la masă, o: capul în mâini, în faţa unei cărticele. — Hai, că acuş'cântă cocoşii !
— Da, — răspunse fiul. — Da, da...
Dar nu se mişcă din loc. Şi nu s'a mişcat până când în minte nu i s'a limpezit drumul.
După terminarea lucrului, Vasilache scoase cărticica sovietică, o desfăcu la o anumită pagină însemnată de cu seară şi mai citi odată. Se duse apoi ia magazie şi ceru nişte deşeuri.
— Vreau să fac o experienţă — explică el magazionierului,   care-1 privea
bănuitor.
Comandă două cuţite, lucrate după datele din carte, cu plăcuţe din aliaj dur, lipite de muchia cu care se făcea tăierea. După două zile, nimeni,nu mai reuşea să se înţeleagă cu Vasilache. Stătea la strung din zori până târziu în noapte şi tot potrivea. Dar piesa sărea din maşină, strungul trepida ca apucat de furii, cuţitul se strâmba.
— Măi, să fii al ciorilor, măi ! — bombănea strungarul, dându-şi şapca cu furie pe ceafă şi trăgându-se cu năduf de moţul ciufulit ce-i acoperea fruntea. Apoi îşi înfunda iar şapca până deasupra sprincenelor, şi-şi frământa mâinile : — Ce-i fi având, nene ? Ce-i fi având ?
Şeful atelierului, care-i urmărea experienţa, se învârtea în jurul lui, îndâr-jindu-1 :
—' Nu te lăsa frate, că doar nu te cunoaşte strungul de azi, de ieri... Ţin'te bine... Asta-i drumul. Ia să vedem, poate nu-i unghiul bun ?
Şi Vasilache nu s'a lăsat. Curând cuţitele l-au ascultat, avansul maşinii s'a mărit. Iar într'o zi...
Un om fericit alerga de să-şi piardă răsuflarea, spre-sediul comitetului de partid. Urcă treptele în goană, se lovi de o îngrijitoare, care ducea un maldăr de rufe pentru cămin. O clipă se clătinară amândoi, aproape să se răstoarne. — Unde-i tovarăşul Mircescu? Ha? Care ştie?
Ion Mircescu era la biroul lui. Tocmai recitea notele pe care şi le făcuse în legătură cu o dare de seamă a schelei Ochiuri şi-şi sublinia anumite pasagii.
213
STAHAN0V1STUL CONSTANTIN VASILACHE
u      -ni neste prag ciufulit şi cu ochii îlă-
Când se deschise uşa şi Vasilache svacni peste pr b cari, Mircescu tresări şi se ridica in Vioare- a uşor.
Ca      - Am reuşit, nu?  -- Glasul secietai^m _ . sinmgauil
_ Hai cu mine să vezi, ^vârâse Mircescu ţ ^ ^ sa vm cum
_ Am nimerit-o, asta era. Ce mai metoda, frate,
merge strungul... .    .       spre hală mai culesera vreo /.ea.
ffl  g  Cei doi oameni ieşiră din birou   n drum   p Vasilacbe, se strânse in-
oameni, astfel că în apropierea strungului cu
t'reagă ceată. V-Wlacbe  cercetându-i cu ochi scăpaia.on
Ueag _Priviţi-l, tovarăşi, - ^^Jjf^cWul ăsta îmi lua de obicei doua si bătând cu palma într'o piesa ™-mă ,
0re' BŞupă^i: —:Cilindrul era gat, aie strun-
S cretarul comitetului de P-^F^jJ Qr  simţea freamătul hale, garului, spinarea lucie a piese.  °^^in haU vechi ale uzinei, cel^ Ochii lui vedeau până departe ^deva^ntr u,^ ^ ^ ^ metoda ? Vm lunl de
ăîr^sis: P ce-Şi ^ ^««. CârPă,
Vasilache scoase cilindrul din ax. se apropie de secretar : snuse el clipind ştrengăreşte dintr'un ochi.
_ O făcurăm şi P asta, — spuse u, i
-   •   ™ din tura I-a Constantin Puşcaşu şi La cantină deabia începuseră sa v.edn tuia^ ^ ^ de
Niculae Marinescu intrară împreuna. îşi perora
-3 V£Z S^tlfoorc dela crescătorie. Unu'mare... 200 de
* mî-e_° S^ar nu-i fi ridicat pietre de n.ară , _ ^ M'am
D'apoi cum 1 Cu nebuno' asta de Vasdache aoucat si eu să încerc metodele lm ş . /aa, ™ ™şc ^      Ţacu 0
8PUt   _ Da, - spuse Puşcaşu gandrtor - A da J de
clipa- îşi încreţi fruntea a - gj   _ Auzi, Spune că metoda asta ne
Parcescu, cu Apostoiescu... v
face stahanovişti ! „ .        ... - Vasilache, apropiindu-se de masa lor.
_ Si o să ne facă, tovarăşi, - st»Sa Vas,f°C J jj   £ să devenim stahano-,e aseazăŞrnuşcând cu mare P^fm pame^   aida.     Da, ^ ^ _ pân vusti.'Păi, ce făceam eu cu strunei - a al meu metalelor„   Aproape cu sila
venit tovarăşul Mircescu cu   Pieluc ar ea ( _ ş. miniu.x cu mana pe
mi-a băgat-o în mana. Şi acum... cuc .. ™ept 2e de se auzi în toată cantina.
Toată uzina fierbea.
_V-a provocat Mija la întrecere 1
_pâice%oi putem **™™ZZm,
I - r «S^^^e^'în ca.ne.ut airectorutni,
— Da, frate. El e.
214
CRISANTA  OLTEAN U
Ion Mircescu ridică receptorul şi formă numărul halei de strunguri. Peste câteva minute, Putinică întreba :
— Ce zici, tovarăşe Vasilache ? Te masori cu cei dela Mija ?
Vasilache zâmbea cu toată gura, îşi freca una de alta mâinile murdare de ulei şi vorbea tare :
— O să fie o demonstraţie de pomină, tovarăşi ! Mă lăsaţi pe mine să-mi alcătuiesc echipa şi să vedeţi ce rezultate scoatem...
Cele două echipe lucrau faţă în faţă. Din partea uzinei gazdă se prezentau Constantin Vasilache, Savu Ion şi Ungureanu. Vasilache şi Velinga trebuiau să execute un lagăr pentru elevator, normat 33 de ore.
Vasilache începuse strunjirea piesei. Şpanul albastru se încolăcea asemenea unui şarpe nesfârşit. Viteza cu care mergea strungul îi înspăimânta pe cei din jur. Strungarul regla viteza cu mână fermă. Lângă el, maldărul de şpanuri creştea. Curăţitorii cu'roabele lor nu mai pridideau de cărat. Piesa programată a fost executată în 3 ore.
— Asta e, tovarăşi — rosti Vasilache rar spre Mircescu şi Putinică, şter-gându-şi mâinile unsuroase. — Cum stai, tovarăşe Velinga ?
Strungarul mijan mai lucra încă.
Savu Ion şi Ungureanu dăduseră 250% peste normă, faţă de însoţitorii lui Velinga.
DESPRE UCENICI Ş! O BICICLETA
In ziua de 22 August 1951, s'au schimbat gazetele de perete din cele zece secţii ale uzinelor „Gh. Gheorghiu-Dej". Tovarăşa Cereş Margareta, dela bor-maşina nr. 5 era veselă nevoie mare. Cobora în grabă scara dinlăuntrul pavilionului administrativ. Responsabilul cultural al sindicatului o anunţase tocmai că va intra în echipa de teatru. „Să nu cumva să'ntârziu mâine la repetiţie !" — se gândea ea, sărind câte două trepte dintr'odată.
Când să iasă pe uşă, un titlu mare, scris în roşu îi atrase atenţia asupra gazetei de perete, agăţată pe peretele alb. „Ediţie fulger", citi ea. „In cinstea zilei de 23 August, în schimbul de onoare, strungarul Constantin Vasilache a dat 25 norme într'un schimb de opt ore."
Cereş Margareta sorbi vestea într'o clipă; în a doua clipă fu afară în curte, în a treia năvăli în atelierul ei şi strigă, înăduşită, emoţionată :
— Aţi auzit ? In cinstea zilei eliberării, Vasilache a dat 25 de norme în opt ore !
Şi vestea s'a dus peste tot, dela cantină la creşă, dela cămin la forjă, dela racordurile speciale la laborator...
Un tâmplar cărunt, citea pe peretele încă netencuit al unei hale în construcţie : „Cinste fruntaşilor în producţie !"
In acest timp, Vasilache se răstea la noul lui ucenic Gheorghe Georgescu 1, care stătea în faţa lui, cu capul sburlit plecat, căutând parcă şi-şi ascundă faţa mânjită :
— înainte, marş, la dulap. Intr'o clipă să te văd la duş. Ia-ţi săpunul, prosopul, peria de cap. Eu n'am nevoie de coşari aici...
Gheorghe Georgescu I vedea pentru prima oară dulapul meşterului său. II deschise cu mişcări încete. Surprins, îl privi îndelung.
Dulapul are două uşi. Pe cea din stânga, înăuntru, sunt lipite două fotografii : una îl reprezintă pe I. V. Stalin în uniformă albă, cu mantaua pe braţ; cealaltă îl arată pe secretarul general al Partidului Muncitoresc Român.
In primul raft se află rufărie curată, săpun, perie de cap, prosop. In al
STAHANOVISTUL CONSTANTIN VASILACHE
215
doilea raft stau diferite pachetele cu alimente. In al treilea, ca la paradă, se înşi-ruie sculele sclipind de curăţenie, ca argintul. Gheorghe Georgescu I înţelese că stăpânul dulapului acestuia îşi cunoaşte sculele cu ochii închişi. într'un colţ ferit, privirea îi stărui asupra unui cuţit ştirb, uzat. Auzise vorbindu-se de ei. Odată cineva îl întrebase pe strungar :
— Ce-i cu fierul ăla vechi, din dulapul matale ? Vasilache răspunse cu duioşie în glas :
— Fier vechi ! Cuţitul dela primele mele experienţe... Vezi, e strâmb, e ştirb de prea multe ascuţiri... De aia îl ţin, că mi-i drag... Când mă uit la el îmi aduc aminte- că toate începuturile sunt grele...
Gheorghe Georgescu I plecă încet spre duş.
Toţi ucenicii lui Vasilache muncesc cu tragere de inimă. Ei se gândesc că Petrişor Gheorghe, Davidoglu Stelian, Antofie D. Niculae cari au lucrat cu meşterul lor, sunt astăzi lucrători buni : dau două, trei norme pe zi.
Purtând îndemânatec cleştişorul cu care îndepărtează şpanul, strungarul Dincă D. îşi aminteşte de începuturile uceniciei lui. Nu fusese prea bucuros când i se spusese dela şcoală că-1 repartizaseră la practică la Constantin Vasilache. Meşterului i se dusese vestea că e sever şi pretenţios.
La ora 7 dimineaţa fusese în faţa strungului lui Vasilache. Apropiindu-se de iocul lui de muncă, meşterul zări un tinerel năltuţ, negricios, şi mai negru în-hainele lui de culoare închisă, care părea să-1 aştepte. II măsură cu ochii cercetători. Dădură mâna :
— Tu eşti deci Dincă ? Ia spune-mi neică, fumezi ?
— Nu, — şopti Dincă. Nu-i convenea să spună cu toată gura nu, că de 1 el
fuma !
— Ei, nu ! Las' că ştim noi ! — Vasilache zâmbi şi zâmbetul îi aşternu pe faţă o blândeţe neaşteptată. — Da' de citit, citeşti ?
Şi tot aşa îl descususe strungarul pe elev cu tot dinadinsul. Iar înainte de începutul schimbului, Vasilache îi arătă lui Dincă dulapul său şi-î pofti să se înfrupte dintr'o felie solidă de şuncă cu pâine de casă.
Totuşi a doua zi, Dincă D. sosi la lucru la ora opt fără un sfert.
— Da' asta ce mai e,Dincă ? — se miră Vasilache spre el. Dincă însă avea un răspuns.
— Stau departe, tovarăşe Vasilache, şi e un noroi...
— Departe, zici ? — se supără meşterul. — Poţi să stai şi la Ploeşti, pe mine nu mă interesează. Să fii punctual ia lucru, c'altfel nu facem casă împreună. Ai auzit ?
Dincă auzise şi se gândea că, oricum, are şi meşterul dreptate. Da, va trebui să se scoale la 4 dimineaţa, că e vară şi soarele-i sus de vreme...
De-atunci n'a mai întârziat. Peste un timp numai ce se pomeni cu meşterul spunându-i răstit :
— Mă, să-ţi cauţi o bicicletă. Vezi c'au adus la „Ferometal". îmi spui cât costă şi o cumpăr. Că prea locueşti departe de. uzină, ştiu eu !
Stătea Dincă D. zăpăcit de fericire în faţa meşterului său. Juca între degete o bucată de şpan, o tot răsucea, aproape nu mai ştia ce face...
SPRE 1961
Soarele râdea printre norii subţiri, gata să se destrame. Oamenii erau îmbrăcaţi în vestminte uşoare, mersul lor era sprinten, vorbele sonore, visurile vii. Curtea uzinei ,^Gh. Gheorghiu-Dej" forfotea de muncitori. Nu era încă 7 dimineaţa, dar în uzină viaţa clocoteşte din zorii zilei, până hăt târziu, în amurg.
Brigada de vârstnici a lui Constantin Vasilache era în plin avânt. Niculae
216
CRI-SANTA OLTEANU
Marinescu lucra în contul lui '54, Puşcaşu, Parcescu. şi Vasile Nicolae în contul lui '53, iar Apostoiescu, în contul lui '52. Veştile în uzină erau minunate. Se prevedea că la I Noembrie planul pe întreg anul va fi îndeplinit.
In clipele sale libere, cazangiul Ion Mircescu circula în toate părţile. Faţa lui rotundă lucea de bucurie. De-ar fi putut, i-ar fi îmbrăţişat pe toţi.
— Tovarăşe director, ne apropiem de steagul dela Bucureşti ! — spunea el râzând cu toată gura.
— Ne apropiem, frate, ne apropiem, dar cu greutăţile n'am terminat.
— Greutăţile doboară pe capitalişti, nu pe comunişti, — răspundea Mircescu peste umăr, plecând spre alte treburi.
Deasupra strungului la care lucra Constantin Vasilache flutura steagul roşu al întreprinderii. Graficul scris cu cretă pe tabla neagră a secţiei arăta că strungarul nostru strunjea în contul anului 1958.
Intr'una din zile, pe când îşi ascuţea unul din cuţitele „vidia", un curier îl chemă pe Vasilache la direcţie. „In timpul producţiei ? — se gândi el. — Ce poate să fie ?"
In cabinetul directorului, stăteau Putinică, vesel peste măsură, şi inginerul şef. Directorul nu-şi mai găsea loc pe scaun.
— Mare cinste pentru uzina noastră — îi spunea el inginerului-şef, în timp ce Vasilache urca scările spre direcţie. — Auzi ? trei decoraţi dintr'odată ! Să nu le spunem dece sunt chemaţi. Nu le spunem. Să aibe bucuria laolaltă cu surpriza !
In faţa uşii cabinetului directorial, Vasilache se întâlni cu Constantin Cojo-caru, ajustor, şi Niculae Chivulescu, frezor. Se uită la ei, întrebător. Ceilalţi doi dă dură din umeri. Intrară.
— Tovarăşi, — le vorbi Putinică, cu seriozitate prefăcută — plecaţi la Bucureşti urgent. Toţi trei.
— Să-mi iau sculele, tovarăşe director ? — se repezi Vasilache. — Tot schimb de experienţă ?
Putinică prinse a zâmbi mai mult cu ochii :
— Ce scule ? Vezi-ţi de treabă. Vă cheamă tovarăşul Chivu Stoica, la Minister, ce nevoie ai de scule ?
— Ba eu le iau, nu se poate, — se încăpăţâna Vasilache. Cine ştie ce ne mai pune să facem acolo...
Putinică simţea că nu-şi mai poate ţine râsul. Nu ştia cum să-1 convingă pe strungar că nu-i vorba de schimb de experienţă! Vasilache vorbea mai departe, căutând să-1 convingă pe director :
— Le iau cu mine, da' nu la minister... le las la hotel...
Când te cuprinde o bucurie mare ai impresia că pluteşti. Ai vrea să dai din bucuria ta, tuturor, ai vrea să-ţi iei inima în palmă şi s'o dărueşti lumii întregi. Iar " întâmplările din aceste clipe de fericire ţi se întipăresc în minte pentru totdeauna. Aşa se simţea stahanovistul Vasilache, în ziua când a primit Ordinul Muncii clasa 1.
Deşi era o după amiază mohorâtă de toamnă, cu cer plumburiu, lăsat peste capetele oamenilor, lui i se părea că totul în jur e scăldat în lumină.
A doua zi, primul drum îl făcu la direcţie. In cabinet, Constantin Putinică şi Ion Mircescu cercetau planul de muncă. La intrarea lui Vasilache, îşi ridicară amândoi capetele. II văzură pe strungar venind spre ei, cu ochii strălucitori. Intr'o mână ţinea strâns o cutiuţă.
— Jumătate din această decoraţie e a voastră, tovarăşi, — zise el cu glasul înăbuşit de emoţie.
STAHANOVISTUL CONSTANTIN VASILACHE
217
Pe biroul directorului, din cutiuţa căptuşită cu mătase vişinie, Ordinul Muncii cl. I arunca raze aurite.
Uzinele metalurgice „Gh. Gheorghiu-Dej" anunţaseră Ia 1 Noembrie terminarea planului pe anul 1951. Steguieţul roşu sta tot lângă strungul lui Vasilache, ca un paznic credincios. Lângă steguleţ, pe graficul personal a! strungarului sta-hanovist, un normator slăbănog şi lung, scria : în contul anului 1950, luna X-a.
Zeci de scrisori îi parvin strungarului stahanovist din toate colţurile ţării. Este invitat să vorbească despre metoda sa de muncă, este chemat la schimburi de experienţă. Pleacă când la Bucureşti, când în alte părţi. Cu cât va reuşi să înveţe pe mai mulţi strungari să lucreze după metoda lui Bâkov şi Bortchievici, cu atât numărul stahanoviştilor va creşte... „Astăzi suntem o mie, — gândeşte el — dar mâine vom fi zece mii, mai mulţi, tot mai mulţi..."
Şi când, în fiecare dimineaţă, la ora 7, Vasilache îşi revede strungul, îşi aduce aminte de clipele când 1-a zărit prima oară, prăfuit, stricat, bun de nimic şi-1 priveşte cu nespusă dragoste. Ca de obiceiu e primul în fabrică. îşi citeşte planul de muncă, se consultă cu ucenicul lui. Apoi începe lucrul. Cu mişcări repezi şi precise ia în braţe un cilindru de 70 de kilograme, îl introduce în ax. Ora 7,30. Cuţitul e potrivit în muchia piesei ; Vasilache pune mâna pe manetă, porneşte strungul. Spânul albastru se alungeşte din ce în ce. Motorul cântă vesel.
Când au trecut opt ore ? S'a făcut patru. Schimbul s'a terminat. O pauză de zece minute. începe instructajul cu elevul-ucenic. O jumătate de oră.
— Nu eşti curagios, tovarăşe ! — hotărăşte Vasilache. — De ce ai lăsat strungul la viteza întâia ? Săi la a treia. Ei, vezi ? Merge. Degajează locul de muncă, totul să fie curat în jurul tău. Uită-te bine la cuţitul ăsta.E construit după metoda lui Bortchievici, din aliaje dure...
E ora 4 şi 30 minute. Instructajul s'a terminat. .
Stahanovistul Vasilache îşi pregăteşte uneltele şi piesele pentru a doua zi. îşi ascute cuţitele singur. In seara asta o piesă a rămas în ax. A douq zi, la ora intrării în schimb, cuţitul îl va aştepta, pus în şpan.
Stahanovistul s'a mai uitat odată în jurul lui. In hală nu mai era nimeni. Rămăsese ultimul. Umbrele înserării pătrunseseră prin toate colţurile. Maşinile tăcute păreau că adormiseră. Metalul arunca focuri mocnite. Linişte deplină.
Netezindu-şi părul scurt şi negru, îşi potrivi şapca pe cap. Hainele-i erau curate, bocancii îi sticleau, abia lustruiţi. „Vasăzică trebue să trec pe la direcţie. Să nu uit ziarele", — gândi Vasilache.
îşi luă din dulap „Scânteia", „Viaţa Sindicală", „Pentru pace trainică". „Poate mai am vreme să trec pe la bibliotecă. Spunea tovarăşul Mircescu de nişte cărţi noi". După ce închise dulapul scoase din buzunarul dela piept o oglinjoară şi se privi în ea. O vârî la loc. „Să nu uit. I-am promis mamii să-i aduc tot ce scrie pe lista ce mi-a dat. O să pot duce totul pe bicicletă ?"
Câteva clipe mai târziu, Constantin Vasilache intră în cabinetul directorului.
— A.S.I.T.-ul te invită pentru schimb de experienţă la uzinele din Ploeşti, — îi comunică Putinică, arătându-i cu mâna un scaun. — Şi mai ai o invitaţie. Din partea Comitetului de Radio.
Pe faţa lui Vasilache se amestecau bucuria şi nemulţumirea.
— Bine, bine, rău nu e, dar dacă-s mereu pe drumuri, brigada noastră sta-hanovistă ce face ? Că ne-am hotărît să scriem tovarăşilor din alte uzine, să-i chemăm la întrecere.
— Dar chemările astea, Vasilache, pentru ce sunt? Nu ca să împărtăşeşti şi altora din experienţa ta ?
218
CRISANTA   OL TEANU
Putinică vorbise liniştit, serios. Vasilache tăcea. întrebă deodată :
— Pe când plecarea, tovarăşe director ?
— Mâine seară o să fii la Ploeşti. Uite, le telefonez acum. Cu Radio-ul fixăm noi ziua.
Ieşind dela direcţie, Vasilache traversă şoseaua nouă în plină construcţie, „încă două şosele ca asta, şi în uzina noastră am terminat cu drumurile, — gândi el. — Aici, până la anul dăm gata centrala termică, instalaţia de apă. Apoi, la sfârşitul cincinalului...".
închipuirea îi arătă, ca într'o oglindă fermecată, clădirile mari din proectul pe care-1 ştia pe dinafară, locuinţele pentru muncitori, creşa, căminul, clubul cu teatru şi cinematograf, policlinica, spaţiile verzi...
îşi închipui mii şi mii de muncitori trecând poarta uzinei, împrăştiindu-se prin secţii.
— Da, aşa va fi, — întări el. Aşa va fi cum spune Partidul.
întoarse capul şi măsură cu milă vechile ateliere care abia se ghiceau, pitice în umbra fumurie a înserării. In minte i se năzăriseră pentru o clipă, vie, clădirile impunătoare ale proectului.
Vremea când le va vedea aevea se apropie mereu.
Ianuarie 1952. In toată ţara s'a răspândit vestea : Constantin Vasilache lucrează în contul anului 1961.
PENTRU ÎNTĂRIREA PĂCII
INTRE POPOARE
AUREL MARTIN
GO-MO-JO
Printre laureaţii Premiului Internaţional Stalin „Pentru întărirea păcii între popoare" pe 1951 este şi emeritul om de stat, savant şi scriitor chinez Go-Mo-Jo.
Cei care-1 cunosc scriu despre el pagini minunate. In figura lui, ei descifrează pe luptătorul neobosit al Chinei, pe unul dintre conducătorii de seamă ai marelui popor din Extremul Orient, pe unul dintre cei mai mari reprezentanţi ai literaturii chineze contemporane. Şi într'adevăr, viaţa şi opera actualului preşedinte al Academiei de Ştiinţe a Republicii Populare Chineze exprimă întreaga măreţie a acestui om, care, la vârsta de 60 de ani, a rămas tot tânăr, tot activ, tot în primele rânduri ale luptei pentru o viaţă mai bună, pentru pace în omenire, pentru prietenie între popoare, pentru demascarea tuturor acelora care încearcă să stăvilească drumul înainte a! istoriei.
A început să scrie din 1916. De atunci şi până astăzi cititorii literaturii chineze s'au hrănit mereu cu slova minunată a lui Go-Mo-Jo. Fie că a cântat realităţile chineze în poeme, în drame, în romane sau în nuvele, fie că a dat orientare literaturii prin remarcabile articole, fie că a tradus din marile opere ale literaturii universale, Go-Mo-Jo a slujit şi slujeşte necontenit aceeaşi cauză măreaţă: educarea poporului său în spiritul dreptăţii, al păcii, al luptei pentru eliberarea deplină de sub orice fel de exploatare. Printre operele lui se numără un volum de versuri, o lucrare cu caracter autobiografic
sub formă de jurnal, volume de schiţe şi însemnări de călătorie, piese cu subiect istoric, articole despre poetul Tiui Yuan şi alţi scriitori chinezi, o carte intitulată „50 de zile în U.R.S.S", traducerea remarcabilă a romanului „Război şi Pace" de Tolstoi şi a poemului dramatic „Faust" de Goethe, precum şi o serie întreagă de articole publicate în presa zilnică. Eminent savant şi cercetător al trecutului poporului chinez, Go-Mo-Jo şi-a consacrat o mare parte a activităţii sale istoriei antice a Chinei şi filosofici chineze. Printre operele sale istorice şi filosofice se numără „Societatea antică chineză", lucrări privind răscoalele ţărăneşti din perioada dinastiei Miu, articole referitoare la filosof ia chineză antică. Operele acestea aruncă asupra istoriei chineze puternicele lumini ale unei interpretări ştiinţifice. Istoria poporului său n'a fost pentru el istoria împăraţilor sau a diferitelor dinastii ; ea nu poartă pecetea voinţii divine a lui Budha :. istoria Chinei este istoria luptei dusă de veacuri de cei asupriţi pentru eliberare, pentru scuturarea exploatării, pentru instaurarea unei orânduiri mai bune, mai drepte.
Go-Mo-Jo este el însuşi un om nou, cu preocupări multilaterale, cu o cultură extrem de vastă, cu un excelent spirit de aplicare practică a cunoştinţelor teoretice; un activ patriot şi luptător. Legat cu mii de fire de poporul chinez pe care împăraţii, gomindaniştii sau imperialiştii americano-snglezi îl ţineau sub jugul lor asupiitor, Go-
220 AUREL
Mo-Jo a stat întotdeauna în primele rânduri ale luptătorilor pentru eliberarea naţională. Cercetările ştiinţifice sau lucrările literare nu l-au sustras nici-o clipă dela datoriile sale cetăţeneşti. In 1922, împreună cu prietenul său Cen-Fu-U fundează asociaţia literară „Creaţia", destinată să orienteze literatura chineză tot mai mult spre viaţa poporului, spre un realism viguros, spre creaţia de tip superior, ruptă de cochetăriile formaliste sau de tradiţia mistică.
Intre 1925-1927, el participă activ la revoluţie. Poporul, care aprecia în mod deosebit activitatea lui agitatorică şi propagandistică, îi dă titlul de „toboşar al revoluţiei". Teroarea sângeroasă instituită în China de banda lui Ciang-Kai-Şek după revoluţia din 1927, 1-a silit pe Go-Mo-Jo să se expatrieze în Japonia. Vreme de zece ani de zile suferă aici prigoana jandarmeriei japoneze. Forţa mereu tânără a acestui eminent om, dragostea lui neţărmurită pentru cauza dreaptă a poporului chinez, rămân mereu vii. Când, în 1937, începe istorica luptă împotriva jugului japonez, Go-Mo-Jo se reîntoarce în patrie şi militează activ pentru realizarea unui front unic împotriva cotropitorilor. Susţinând mereu politica dusă de partidul Comunist sub înţeleaptă conducere a tovarăşului Mao-Ţe-dun, Go-Mo-Jo cheamă prin operele lui la luptă pe cei asupriţi, cheamă le unire şi la intensificarea avântului revoluţionar de eliberare naţională. Versurile şi articolele lui au slujit puternic măreaţa cauză pentru care îşi văr-sau sângele atâtea milioane de oameni. De-mascând uriaşa trădare pe care regimul go-mindanist o săvârşea dela instaurarea lui la cârma ţării, Go-Mo-Jo desvăluia poporului mârşava faţă a lui Ciang Kai-Şek şi a stăpânilor săi de peste ocean. Când go-mindaniştii, după capitularea japonezilor, deslănţuie războiul civil, Go-Mo-Jo se află din nou în primele rânduri ale luptătorilor pentru eliberare, susţinând intens cererile formulate de Partidul Comunist Chinez, pentru instaurarea unui regim democratic în China. încă înainte de proclamarea Republicii Populare Chineze, Go-Mo-Jo este ales preşedinte al Asociaţiei activiştilor pe tărâmul culturii, literaturii şi artei din întreaga Chină. Iar în Octombrie 1949, când se crează primul guvern popular al Chinei,
MARTIN
el este ales membru în Consiliul Guvernului Central Populai.
In momentul de faţă Go-Mo-Jo desfăşoară o bogată activitate pe tărâm social : este vice-preşedinte al Consiliului Administrativ de Stat, preşedintele Comitetului pentru cultură şi învăţământ, preşedinte al Academiei de Ştiinţe a R. P. Chineze, preşedinte al Comitetului ■ popular Chinez pentru apărarea păcii şi pentru lupta împotriva agresiunii americane. Toată energia sa spirituală şi fizică este închinată Patriei. II întâlneşti. prin toate oraşele Chinei ţinând conferinţe, îl vezi la inaugurarea expoziţiilor, îl afli la consfătuiri cu fruntaşii în producţie, îl asculţi ţinând prelegeri în faţa celor peste 6000 de studenţi ai Universităţii Populare, îi auzi glasul vibrând la congresele internaţionale ale luptătorilor pentru pace.
Omul acesta,, ca şi compatrioţii săi, ştie ce însemnează războiul, ştie ce însemnează dominaţia capitalului şi cisma militarismului japonez. El ştie că imperialismul american a supt ca o caracatiţă nu numai bogăţiile imense ale Chinei ci şi vlaga atâtor generaţii ; el ştie că intenţiile criminale ale trusturilor vizează nu numai independenţa Coreei sau a Japoniei, ci şi pe aceea a Chinei; şi ştie, deasemenea, că popoarele lumii, unite sub aceleaş steag al luptei pentru pace, pot zădărnici planurile nebuneşti ale monopoliştilor din Wall-Street, înflăcărat de cel mai înalt patriotism, de cele mai trainice sentimente de dragoste pentru toţi oameni cinstiţi, Go-Mo-Jo se ridică puternic împotriva imperialismului american, duşmanul omenirii şi al păcii. Cuvintele pe care le-a rostit el la diferitele congrese internaţionale, activitatea lui neobosită pentru ridicarea economică, politică şi socială a poporului chinez, opera sa de educare a maselor în spiritul dragostei pentru Uniunea Sovietică şi a prieteniei între popoare, sunt tocmai expresia acestui înalt patriotism.
Go-Mo-Jo, ca şi atâţia alţi oameni luminaţi, iubeşte viaţa, iubeşte oamenii, îşi consacră întreaga lui luptă pentru fericirea omenirii.
De aceea oamenii simpli îl iubesc, de aceea muncitorii, ţăranii, studenţii, profesorii, ostaşii îl apreciază, de aceea la Con-
GO — MO — JO
221
greşul Partizanilor Păcii ţinut la Vaişo îia - unde a înfierat cu o forţa extract dinară actele de teroare şi cruzime săvârşite de imperialiştii cotropitori in Coreea, 1 a fost ales în unanimitate vicepreşedinte al Consiliului Mondial al Păcii.
Pentru contribuţii deosebite la cauza Jninern si întăririi păcii U 20 Decembrie 1951 i s'a conferit lui Go-Mo-Jo P,e-Ll internaţional Stalin ^ru ,t=
a umplut de bucurie pe toţi oamenii cm -tiţi din lumea întreagă, ^f-}^ Mo-Jo, Comitetul a cinstit în s  lup a po porului chinez pentru pace şi dîmociaţie. "a3 cinstit acel popor care, după expresia lui Go-Mo-Jo „îşi identifică «^eS* >2_ prii cucele ale ţăruşi pe fi0™ Iii întregi cu acelea ale ţara sal uncţia aceasta, spune Go-Mo-Jo  n dec ta raţiile făcute recent agenţie, Sm-Han, u semnează   o înaltă preţuire a întregul* pZ-Tclinez, care luptă pentru întărirea 'Iii între popoare, sub conducerea mţe-
,        „ /„; Mao-Te-dun. Prin victoria ob-™U* ^uiară,  pa, victoria lunula '^potriva reacţiunii pentru ajutorul acordat coreeniloi, pny Ziile sale înnoite construcţii, popoi ul chi** o contribuţie pr*oasă consolidării tăcii între popoare. Sunt    dom un ZJernlcit primind acea stă înaU   di sUn, He care de fapt, aparţine întregului popor £i Go-Mo-Jo tsi încheie declame cu aceste cuvinte : „Pătruns de sentiment, laie şi sincere, doresc din suletca forţele păcii să învingă războiul   Do, o Worire rodnică şi nemărginita aptele niel intre popoarele Uniunii Sovietice* poporul chinez, doresc    ani mulţi fen of Generalisimului Stalin". Se mamîesta a,c, încăodată, convingerea fermă ca   upta pe care o duc popoarele   lumn   pent.u pace si progres, este o luptă care va f> încununată de victorie, că prin prezenţa poporali chinez alături de Uniunea Sovietica s. de toate popoarele libere, cauza pad este si mai puternică şi mai de neînvins.
TEREZA MACOVESCU
ANNA SEGHERS
„Sunt foarte bucuroasă, recunoscătoare şi trebue să mărturisec că sunt puţin cam încurcată, pentrucă acum oamenii din toate ţările se aşteaptă să fac mult mai mult decât am făcut până acum pentru cauza menţinerii păcii. Această speranţă a lor este legitimă şi eu trebue să le arăt că o merit".
Cu aceste cuvinte a întâmpinat pe corespondentul ziarului „Pravda" scriitoarea germană Anna Seghers, laureată a Premiului  Internaţional  Stalin  pentru Pace.
Distingerea Annei Seghers cu Premiul internaţional Stalin „Pentru întărirea păcii intre popoare" vine să consacre nu numai o scriitoare de o deosebită valoare, ci şi o consecventă luptătoare pentru pace şi democraţie. Ziarul „Pravda" preciza, la 27 Decembrie 1951, că nu există vreo manifestare în Germania sau vreun Congres internaţional pentru pace la care să nu se audă vocea Annei Seghers. Ea consacră cea mai mare parte a energiei şi a timpului său luptei împotriva imperialiştilor ameri câni — care, cum spunea ea, „rad satele din Germania de vest de pe suprafaţa pământului pentru a construi baze aeriene", — luptei pentru unificarea Germaniei, luptei pentru pace.
Anna Seghers s'a născut la Mainz, pe cursul mijlociu al Rinului, în anul 1900. Studiile universitare şi le-a făcut specia-lizându-se în istorie şi istoria artelor şi şi-a luat doctoratul cu o teză privind istoria limbii şi obiceiurilor poporului chinez. încă de pe băncile Universităţii, Anna Seghers
intră în contact cu emigranţi politici din Bulgaria, Ungaria, Polonia, care după primul război mondial se adăposteau în Germania. Influenţată de aceşti emigranţi, Anna Seghers începe să privească realitatea altfel, înţelege altfel procesul istoric petrecut sub ochii ei şi îşi îndreaptă privirea asupra unei alte lumi, lumea clasei muncitoare. Totodată, ea devine conştientă că din lupta clasei muncitoare s'a născut ceva nou, a apărut o putere fără pereche în istorie, Uniunea Sovietică, a cărei existenţă nu mai putea fi ştearsă din conştiinţa proletariatului internaţional şi de care lumea cea veche a exploatatorilor trebuia să ţinâ de acum încolo seamă.
Tânăra Anna Seghers vine în contact cu mişcarea muncitorească în perioada când social-democraţia germană de dreapta îşi săvârşea opera ei nefastă de trădare a cla sei muncitoare. Ea asistă la teroarea organizată de reacţiune cu ajutorul lui Noske şi Scheidemann, teroare ce a culminat cu asasinarea lui Karl Liebknecht şi Roza Luxemburg. Mintea ei ageră, dragostea ei nemărginită pentru muncitorime, contactul cu adevăraţii reprezentanţi ai clasei muncitoare o feresc pe Anna Seghers de influenţa social-democraţiei şi o ajută să se formeze şi să se desvolte sub îndrumarea Partidului Comunist german. Totodată, tânăra Seghers părăseşte preocupările ei de studiu al istoriei şi se îndreaptă către literatură, fiind influenţată încă dela început de literatura celor mai de seamă scriitori realişti ruşi
ANNA SEGHERS
223
şi de Maxim Gorchi. In vremea când literatura burgheză germană se bălăcea în mocirla tuturor curentelor, care de care mai decadente, Anna Seghers educată de Partid porneşte pe greul drum al creaţiei literare, ferită de toate aceste pericole şi situându-se dela început în rândul scriitorilor realişti. Linia realistă a Annei Seghers este evidentă dela primele sale manifestări literare.
Prima ei carte, „Revolta pescarilor dela Sfânta Barbara" („Aufstand der Fischer von St. Barbara") a apărut în 1926 şi a constituit un adevărat eveniment literar. Este semnificativ pentru moravurile acelor vremi faptul că această carte a apărut fără pronumele autoarei şi abia în 1928, după ce a primit premiul literar Kleist, s'a aflat că „Seghers" este o femee. Titlul cărţii arată cuprinsui. Este vorba de revolta pescarilor de pe o insulă, crunt exploataţi de proprietarii de vase şi de negustorii de peşte. Lupta sângeroasă a pescarilor este redată cu o excepţională forţă de evocare ; masele cu lupta lor eroică, sunt în centrul acţiunii, devin, parcă, personagiul principal al cărţii. Dealtfel, această caracteristică se întâlneşte aproape în toate operele Annei Seghers.
Sunt semnificative din acest punct de vedere volumele următoare ale scriitoarei : în 1930 apare „Pe drumul spre ambasada americană", („Auî dem Wege zur arnericani-schen Botschaft"), în care este prezentată manifestaţia de protest a maselor berlineze împotriva condamnării lui Sacco şi Van-zetti. La un moment dat, în coloana manifestanţilor se amestecă fără voia lui şi un trecător oarecare, sosit în oraş de puţină vreme. După ce parcurge o distanţă împreună cu manifestanţii, vrea să iasă din rânduri, dar îşi dă seama că nu mai poate, că ar lipsi de lângă tovarăşii cu care a mers împreună. El simte că, odată intrat în rândurile celor revoltaţi nu mai poate ieşi şi că trebue să împartă responsabilitatea cu ceilalţi. El înţelege că nimeni nu se poate izola, nimeni nu poate trăi pe contul lui propriu, înţelege că acţiunea fiecăruia contează în marea acţiune a maselor.
In 1932, Anna Seghers publică volumul
„Tovarăşii de drum", („Die Gefahrten"), în care sunt prezentate figurile luptătorilor cunoscuţi de ea în anii studenţiei, ale acelora care combătuseră fascismul în Ungaria horthystă, în Polonia reacţionară, în Italia lui Mussolini sau în China lui Ciang-Kai-Şek.
După venirea lui Hitler la putere şi incendierea Reichstag-ului, scriitoarea este arestată şi numai o întâmplare i-a ajutat să scape şi să ia drumul emigraţiei. -Pribegia a durat 13 ani.
Aşa cum altădată Heinrich Heine şi Georg Biichner au trebuit să părăsească Germania în care domnea reacţiunea brutală şi obscurantistă, tot astfel Anna Seghers a trebuit să plece peste graniţă, forţată de fascismul german, duşmanul cel mai feroce al culturii. In urma ei, pe pieţele oraşelor germane se ridicau ruguri din cărţile celor mai de seamă oameni de ştiinţă, artă şi literatură ai Germaniei şi ai omenirii întregi. Şi printre aceste cărţi se găseau şi acelea ale Annei Seghers. Discutând această dramă a reprezentanţilor de frunte ai culturii germane, obligaţi să emigreze sau să-şi piardă viaţa din cauza obscurantismului şi a teroarei prusace, Anna Seghers scrie, într'un articol publicat în revista „Aufbau", următoarele : „Găndiţi-vă la şirul surprinzător de mare al scriitorilor dispăruţi. In rândurile lor se găsesc cei mai buni: Holderlln inebunit, Georg Biichner mort în exil, Karoline Gun-derode şi Kleist sinucişi, Lenz mort nebun. Şi toate acestea se petreceau in timpul lui Stendhal şi apoi al lui Balzac. Toţi aceşti poeţi scriau imnuri închinate Patriei lor, de ale cărei ziduri sociale îşi izbeau frunţile până la săngerare. Toţi şi-au iubit ţara deopotrivă. Ei nu-şi dădeau seama că'n vremea aceea, ceeace era iubit în ţara lor erau tocmai loviturile necontenite, izolate, abia perceptibile pentru contemporanii lor, împotriva acestor ziduri. Insă, prin aceste lovituri au rămas, pentru totdeauna, reprezentanţii Patriei lor".
Prima etapă a pribegiei Annei Seghers este Parisul. Apoi, când hitleriştii pătrund în Franţa, este nevoită să fugă mai departe, trece Oceanul şi ajunge în A4exico. Dar tocmai emigraţia a fost aceea care a
224
T E R E Z A MACOVESCU
determinat ca Patria ei sbuciumată să constitue subiectul principal al operelor viitoare ale Annei Seghe.rs. Astfel, prima ei carte scrisă în emigraţie, - „Salvarea'' („Die Rettung") prezintă atmosfera apăsătoare dintr'un oraş m'r.er german, unde muncitorii ajunşi şomeri îşi îndreaptă privirile spre ţara care nu cunoaşte şomajul, spre Uniunea Sovietică. Eroul principal al cărţii, un bătrân muncitor social-democrat, înţelege abia acum, când fascismul este la putere, care este calea cea adevărată a luptei clasei muncitoare şi intră în rândurile comuniştilor.
Politica trădătoare a social-democi aţiei constitue tema lucrării „Drumul prin Februarie" („Der Weg durch den Februar"), în care este vorba despre lupta muncitorilor din Viena, din Februarie 1934, împotriva lui Dollfuss. Anna Seghers a vizitat Viena la acea vreme şi a urmărit lupta pas cu pas. „Drumul prin Februarie" reprezintă un act de acuzare împotriva so-cial-democraţiei şi în acelaşi timp dă ci titorului certitudinea ' victoriei comunismului.
Problema Patriei părăsite a devenit problema centrală a lucrăturii progresiste germane, reprezentată prin scriitorii democraţi în emigraţie. Paralel cu aceasta, se punea şi problema răspunderii scriitorului şi a rolului său în sânul societăţii. Intr'o scrisoare trimisă unui prieten în 1938, Anna Seghers arăta că pentru orice artist activ, curajul şi simţul răspunderii sunt indispensabile. Tot în aceeaşi scrisoare, scriitoarea germană, astăzi premiată pentru lupta ei împotriva fascismului, afirma : „Iar faptul hotărîtor este privirea spre realitate şi pe acest drum, nu există oprire". Şi precizându-şi atitudinea faţa de fascism, Anna Seghers adaugă : „Duşmanul nostru principal este fascismul... Noi ii combatem cu toate for (ele fizice şi-intelectuale, pentrucă el este duşmanul nostru aşa cum feudalismul a fost duşmanul lui Lessing. Şi aşa cum Lessing a combătut arta feudalo-curleană, tot astfel şi noi combatem oglindirea fascismului  în artă."
Urmând aceste teze, Anna Seghers trece la o creaţie literară mai combativă şi în 1938 scrie romanul „A şaptea cruce", („Das
siebte Kreuz"), care apare pentru prima dată în ediţie germană la Moscova. Scopul scriitoarei era de a ridica în faţa lu-mei întregi onoarea  Germaniei,  a acelei Germanii torturată şi umilită de hitlerism. „A  şaptea  cruce" este romanul  a şapte evadaţi din lagărul de concentrare Westho-fen, de lângă Mainz. Comandantul lagărului organizează împreună cu Gestapo-ul o vânătoare halucinantă care î! conduce pe cititor prin satele şi oraşele de pe Rin şi de pe Main. In lagăr, pe trunchiul a şapte platani de pe aleea centrală, sunt fixate şapte cruci, care-şi aşteaptă victimele. Evadaţii sunt şapte oameni cu origini sociale şi profesiuni deosebite, oameni cu concepţii, cu vederi politice deosebite. Primul, un. ţăran bătrân, moare în momentul când intră în satul lui natal. Altul, un clown urmărit până la extenuare, cade de pe acoperişul unui hotel şi moare sdrobit de pavaj. Alţi patru evadaţi sunt prinşi. Numai unul, Georg Heisler, scapă graţie solidarităţii foştilor  lui  tovarăşi  de muncă şi educaţiei primite din partea comunistului Wallau. Wallau este simbolul Partidului Comunist german, prigonit clar neînfricat în luptă. Când este prins de agenţii Gesta-po-ului, recunoaşte că-1 cheamă Wallau şi apoi declară : „De acum încolo, eu nu voi mai scoate nici un. cuvânt".
Peripeţiile evadării sunt descrise cu un realism sguduitor. Fuga începe într'un teren mlăştinos, puternic iluminat de farurile mânuite din turnurile de pază ale lagărului. Anna Seghers scrie : „Georg se aplecă şi mai mult, deşi pământul de sub picioare ceda mereu. Putea să se scufunde înainte de a mai face un pas. Papura, uscată îi intră sub unghii, mâinile ii sângerează, degetele sunt năclăite de sânge şi devin reci ca ghlaţa".
Iar mai departe, scriitoarea notează : „Georg se mişcă într'o parte. Picioarele ii alunecaseră. O pasăre se sperie atât de tare, încât fâlfâitul aripelor ei îl umplu pe Georg de spaimă. Georg lăsă papura din mână, pasărea dispăru în stufăriş, provo-vocănd un fâlfâit puternic. Georg ascultă. Les/gur ascultau şi ceilalţi". Georg Heisler caută azil în casa fostului tovarăş de muncă, Paul Roder, om cinstit, dar acum
ANNA SEGHERS
225
mulţumit de soarta lui şi de faptul că este bine plătit. Atunci dece şi-ar risca liniştea pentru Georg? Roder află că Georg este unul dintre fugarii căutaţi de Gestapo, dar în sufletul lui se trezeşte solidaritatea muncitorească ; îl ascunde pe Heisler, mobilizează pe alţi tovarăşi şi în felul acesta Georg scapă din ghiarele Ges-tapo-uîui.
Anna Seghers prezintă în acesta carte viaţa tuturor claselor sociale, aşa cum trăiau e!e sub Hitler, dar în mod deosebit ea scoate în evidenţă solidaritatea muncitorească, şi forţa Partidului, care 1-a învăluit pe Georg, ca într'o haină, făcându-1 invizibil Gestapo-ului. Forţa aceasta, de neînţeles pentru nazişti, este exprimată chiar de comandantul lagărului, care atunci când îşi dă seama că Georg i-a scăpat, gândeşte : „Nu există Rin şi nu există Main care ar putea să aducă la mal trupul fugarului, pentrucă acest om trăeşte şi va trăi mai departe". Comandantul înţelege că el nu a urmărit un singur om, ci o forţă de neînvins, o putere de nemăsurat.
In timpul şederei în Mexico, Anna Seghers a publicat câteva volume de nuvele, printre care se remarcă „Sabotorii („Die Saboteure"). Este vorba despre hotărîrea unor muncitori dintr'o uzină de muniţii de a sabota producţia-de război. Anna Seghers readuce în această nuvelă pe muncitorii care l-au salvat pe Georg Heisler şi care acum sunt decişi să muncească astfel, încât grenadele să nu explodeze. Hotărîrea este luată în dimineaţa zilei de 22 Iunie 1941, când muncitorii află că Hitler a atacat Uniunea Sovietică.
Prin faţa ochilor cititorului trece dârzul comunist Hermann, care va trebui să moară pentru fapta lui, trece inginerul Kress, care închide ochii când îi ajunge în mână o grenadă defectă şi care declară lui Hermann; „Vreau şi eu să fac ceva împreună cu voi". Hermann a fixat un soroc peste care Hitler nu va trece. Sorocul este legat de creşterea copilului său. Iată cum prezintă Anna Seghers limita răbdării unui muncitor conştient german, concretizată într'un fapt mărunt în aparenţă, dar având o deosebită semnificaţie : „Liniile de pe rama uşii arătau creşterea copilului. Tatăl începuse să-l măsoare alunei când copilul abia se ţinea pe
15 — Viata Românească — c. 750
' picioare. Dar la trei palme deasupra liniei superioare se găsea un semn, singur, singuratec, adânc. Atunci când Hermann l-a săpat, s'a gândit: când copilul va ajunge până aici s'a terminat cu Hitler. Eu nu-l voi da niciodată în şcoala lui".
„Sfârşitul" („Das Ende"), este o altă continuare a romanului „A şaptea cruce". Zii-lich, fostul călău al lagărului de concentrare este căutat de poliţie după sfârşitul războiului. El, însă, trăeşte în zona americană, astfel că poliţia nu face deosebite eforturi pentru a-1 găsi. Dar în faţa propriei lui conştiinţe nu este scăpare şi atunci se sinucide. Dar nu o face din remuşcare , ci din faptul că-şi dă seama că împotriva poporului german care îl urmăreşte nu poate să lupte şi altă scăpare nu are.
In 1946, după treisprezece ani de sbucium, Anna Seghers s'a întors in Germania răsăriteană aducând cu sine manuscrisul romanului „Morţii rămân tineri" {„Die Toten bleiben jung"), în care prezintă peste un sfert de veac din istoria Germaniei. Romanul îmbrăţişează perioada 1918-1945 şi exprimă ideia continuării neîntrerupte a luptei clasei muncitoare împotriva exploatatorilor. Un tânăr revoluţionar care participă la luptele mişcării spartakiste este împuşcat într'o pădure de lângă Berlin, de faţă fiind trei ofiţeri junkeri, doi şoferi şi o sentinelă. Undeva într'un cartier mărginaş a rămas nevasta lui, o muncitoare ;n pântecele căreia creşte fiul revoluţionarului executat. Când acest copil devine conştient, urmează drumul tatălui despre care nu ştie nimic. El este sub influenţa aceluiaş comunist Martin, care-1 educase şi pe tatăl lui. Vine războiul din 1941 şi tânărul muncitor pleacă spre frontul de răsărit. Tânărul Hans, aflat într'o încercuire din care nu mai există scăpare, se revoltă împreună cu alţi soldaţi şi vrea să treacă la sovietici. Hans este arestat împreună cu alţi cinci soldaţi şi întâmplarea face ca acelaş ofiţer care cu douăzeci şi şase de ani înainte ordonase împuşcarea tatălui lui, astăzi să ordone împuşcarea lui Hans. In clipa când trec spre locul de execuţie, ofiţerul se întreabă : „Cine este primul soldat ? Parcă l-am mai văzut undeva!" Şi'n acelaş moment îşi aduce aminte de revoluţionarul din pădurea de lângă Berlin. Dar cum de trăeşte? Şi cum.
226
TEREZA MACOVESCU
de-a rămas atât de tânăr ? Viaţa a biruit. Prin urmaşii lor, morţii rămân tineri pentru a continua lupta până la deplina victorie.
Romanul prezintă în chip magistral întregul proces de descompunere fascistă şi arată toate aspectele unei societăţi decăzute. Complexitatea figurilor şi evenimentelor adânc veridice constitue un puternic act de acuzare şi în acelaş timp o „tragedie optimistă". Scopul romanului este de a arăta că sfârşitul primului război mondial purta germenele fascismului, după cum luptele spartakiste, însufleţite de apariţia tinerei Republici Sovietice, purtau germenele succesului de mai târziu al forţelor progresiste ale poporului german. Dar între aceste două perspective, se întinde drumul întunecat al fascismului, drum netezit de ofţerii asasini din 1919, deveniţi în civil mari industriaşi şi apoi iarăşi ofiţeri asasini pe pământul sovietic. Acest drum a trebuit să-1 străbată poporul german şi o parte a acestui popor, aflat în Germania vestică, nu a ajuns încă la capătul lui. In Germania vestică, monopoliştii germani împreună cu cei americani pregătesc un al treilea război, şi Anna Seghers arată în partea finală a romanului această perspectivă. Undeva în Re-nania, în vila unui ofiţer şi rnare industriaş, câţiva domni dela I G-Farben şi din alte industrii pun la cale cum să intre în relaţii cu industria suedeză de oţel.
încă nu se răciseră cadavrele ultimilor germani căzuţi în război şi în discuţiile acestor monopolişti revanşarzi care au găsit tot sprijinul şi toată înţelegerea în rândurile imperialiştilor americani, englezi şi francezi, începea să fie vorba despre cel de-al treilea război mondial.
Aşa cum a arătat la vreme critica sovietică, apariţia romanului „Morţii rămân tineri", reprezintă cei mai important eveniment al literaturii germane postbelice. In această vastă epopee realistă, care cuprinde un sfert de veac din istoria Germaniei, sunt prinse şi adânc analizate cele mai de seamă probleme ale realităţii germane.
Romanul Annei Seghers cuprinde o sumedenie de probleme tratate în literatura germană din ultimii ani şi anume : rădăcinile şi natura dictaturii fasciste, despre răspunderea în faţa istoriei a poporului german, despre activitatea fasciştilor germani.
Romanul este original în construcţia lui. Povestirea se desfăşoară în diferite planuri cuprinzând diverse personagii. Conflictul principal pe care se sprijină acţiunea întregului roman este reflectarea contradicţiei fundamentale existente între cele două lagăre, între cele două lumi.
Concepţia justă şi progresistă a autoarei — după cum scrie de pildă Tamara Motîleva într'un studiu din „Novîi Mir", 1950, — a ajutat-o să poată arăta gruparea forţelor socialiste din Germania, să desvăluie isvoa-rele şi natura dominaţiei hitleriste, mull mai adânc şi mai limpede decât au făcut-o marii maeştrii ai realismului critic burghez, de pildă Tomas Mann, care prezintă fascismul doar ca o năpastă ce s'a abătut asupra poporului german. Anna Seghers, dimpotrivă, desvăluie cauzele concret-istorice care l-au adus pe Hitler la putere.
Romanul desvăluie rădăcinile hitlerismu-lui şi legăturile acestuia cu vârfurile prusace reacţionare. Arată deasemenea comunitatea de interese şi legăturile între reac-ţiunea germană şi vârfurile reacţionare din statele imperialiste.
Dar Anna Seghers nu desvălue numai vârfurile reacţionare germane.
In întreaga ei operă, Anna Seghers dovedeşte strânsa ei legătură cu viaţa, cu problemele patriei şi cu poporul muncitor german. Realismul operei ei constă în cunoaşterea şi studierea temeinică a procesului istoric trăit de poporul german şi legătura ei permanentă cu problemele vieţii imediate, în forţa cu care înregistrează şi evocă situaţii, acţiuni, oameni, peisagii. Măreţia operei ei izvorăşte din puternicul spirit de Partid care străbate în deosebi ultimele cărţi ale scriitoarei.
Realismul şi umanismul literaturii sovietice au avut o mare influenţă asupra scriitoarei, care astăzi este laureată a Premiului Stalin pentru Pace. „Ceeace admir în operele scriitorilor sovietici — spune adesea Anna Seghers — este optimismul şi profunda lor veracitate". Opera Annei Seghers este pătrunsă de optimism. Oricât de grea ar fi situaţia, oricât de întunecate ar fi raa-şinaţiunile imperialiştilor germani şi ale monopoliştilor internaţionali, Anna Seghers arată că sfârşitul lor este inevitabil şi că
ANNA SEGHERS
227
sfârşitul lor va fi provocat de lupta clasei muncitoare.
Anna Seghers ştie să construiască personagii, să prezinte situaţii caracteristice prin trăsături esenţiale, ferindu-se de îngrămădiri inutile de fapte şi de oameni. Iată, de exemplu, în „Morţii rămân tineri", pentru a arăta ce s'a petrecut în conştiinţa muncitorilor social-democraţi atunci când Hitler a venit la putere, ea povesteşte istoria lui Geschke, un muncitor :
„Poate, el, Geschke, ar fi trebuit să-l urmeze pe Triebel şi să rupă cu ai săi. De ce nu l-a urmat ? Pentrucă pur şi simplu, nu i-a crezut. Poate t-a crezut în unele, însă nu în toate. El nu a crezut în schimbarea cea mare, imediată şi radicală. Nu a crezut nici în proprii lui canducâtori. Nu a crezut nici în aceştia şi nici in ceilalţi. Nimeni nu a reuşit să-l facă să creadă. In aceasta stătea rădăcina suferinţei lui: el nu mai credea în nimic".
Iată prezentată simplu întreaga tragedie a muncitorilor social-democraţi germani înşelaţi, trădaţi, nedumeriţi. Pentru a reda viaţa din ultimele luni ale războiului în Berlin, Anna Seghers scrie simplu : „S'ar fi putut spune că zilele sunt monotone, dacă n'ar fi fost umplute cu bombe şi incendii, cu frica morţii şi cu moartea, cu strigătele de ajutor şi cu trupurile sfârtecate. Insă, mai încăpăţânată decât moartea şi viaţa, era banda rulantă în fabrici care nu se oprea niciodată, care îi primea pe cei din schimburile de noapte, atunci când ceilalţi dormeau, ca un fluviu care curge prin peisaj, nici prea repede şi nici prea încet, fluviu lângă care oameni suferă şi râd, se nasc şi mor".
Anna Seghers este o povestitoare talentată şi în acelaş timp mânuitoare a unei bogate limbi germane, puterea ei de evocare este surprinzătoare. De exemplu, în romanul „Sfârşitul", („Das Ende"), ară-tându-1 pe călăul Zillich cum vagabondează printre ruinele unui oraş, scrie l-a un moment dat: „Poarta casei nu avea casă" (Der Hausgang hate kein Haus). Această scurtă propoziţiune evocă imaginea a zeci de mii de porţi din Germania în dosul
cărora nu mai există casă. In „A şaptea cruce" fuga şi contactul lui Georg Heisler cu tovarăşii săi, prin felul cum este prezentată şi descrisă, dă imaginea unei pietre aruncată într'o apă liniştită. Piatra a fost de mult înghiţită de apă, dar valurile provocate au crescut. Valul solidarităţii muncitoreşti se mişcă mereu înainte, creşte mereu.
Opera Annei Seghers este adânc pătrunsă de convingerea că lumea se îndreaptă spre orânduirea socialistă. Cărţile ei sunt interzise astăzi în Germania occidentală, controlată de imperialiştii americani, englezi şi francezi, pentrucă „urmează linia Partidului Comunist". Or, tocmai aceasta con stitue titlul de glorie al operei Annei Seghers, tocmai de aceea opera ei realistă şi de o înaltă valoare artistică reprezintă o contribuţie excepţională la cauza păcii.
Dela întoarcerea în Germania, întreaga activitate a Annei Seghers se încadrează în lupta pentru democratizarea Germaniei. Conştientă de răspunderea care revine oricărui scriitor progresist, conştientă de răspunderea care revine scriitorilor germani în făurirea unei literaturi în slujba poporului, în deşteptarea, lămurirea şi mobilizarea poporului muncitor german, Anna Seghers îşi consacră astăzi întreaga ei activitate politică şi literară cauzei păcii, cauzei Republicii Democrate Germane, cauzei luptei împotriva imperialiştilor.
Ea continuă să cerceteze lumea înconjurătoare. Cu vocea ei blândă, dar hotărîtă, cheamă popoarele lumii la luptă activă. Cu braţele ei de mamă a doi copii, vrea să o-crotescă toţi copiii din lumea întreagă, de ororile unui nou cataclism. Ea ştie şi afirmă ori de câte ori are ocazia, că lumea pe care a visat-o şi pentru care a muncit şi munceşte, nu se poate făuri decât în strânsă şi sinceră colaborare cu Uniunea Sovietică, decât mergând pe drumul deschis omenirii de Lenin şi Stalin.
Prin întreaga ei activitate cât şi prin opera ei literară, laureata germană a Premiului Internaţional Stalin pentru Pace, este o luptătoare activă pentru Pace, împotriva imperialiştilor, împotriva războiului.
PETRE IOSIF
JORGE AMADO
In după amiaza aceea de vară, magazinul din centrul oraşului era plin de cumpărători. Pe mese se ridicau maldăre de mărfuri. Oamenii pretindeau să fie serviţi cu precădere. Deodată, tânăra vânzătoare, după ce şi-a cerut repede scuze, şi-a părăsit clienta şi, zâmbitoare, s'a apropiat de cei doi noi vizitatori. La o mişcare de protest a unuia, fata a răspuns cu ton plin de mustrare :
— Pot să-1 las să aştepte pe tovarăşul Amado ?
La Ploeşti, într'o întreprindere, după un meeting în care a vorbit despre lupta popoarelor pentru pace, Jorge Amado s'a trezit înconjurat de sute de tineri şi vârstnici. In mâinile lor bătătorite se afla romanul „Pământ fără lege". Privind cu bunătate feţele înegrite de cărbune, lucioase de uleiul maşinilor, scriitorul şi-a aşternut numele pe filele cărţii care 1-a legat de oameni, care 1-a făcut cunoscut şi iubit de aceştia şi de alte milioane de oameni de pe suprafaţa pământului. Toţi îl consideră „al lor" în lupta pentru o viaţă mai bună.
Jorge Amado este cunoscut şi iubit la noi nu numai pentru cărţile sale. In puţinele zile pe care le-a trăit în mijlocul nostru, oamenii muncii s'au apropiat de el şi i-au ascultat cuvântul pasionat pentru viaţă, prin el au mai strâns o legătură cu milioanele de fraţi ai lor, din lumea întreagă.
Amado este îndrăgit nu numai pentru lumea imensă şi pasionată, pentru orizontul pe care-1 deschide cititorilor bogata lui operă şi pentru întărirea sentimentului de
încredere în invincibilitatea forţelor păcii, ci şi pentrucă în persoana lui, în calităţile lui omeneşti, regăseşti acea gamă nesfârşită de sentimente nobile care-i străbate opera dela un capăt la celălalt.
Apropiat discipol al lui Luis Carlos Prestes —• eroul luptei pentru eliberarea unui continent ferecat în lanţurile robie' yankee — scriitorul poporului brazilian !* crescut şi s'a călit în lupta pentru triumful ideilor lui Lenin şi Stalin. De aceea, vestea că i s'a acordat lui Jorge Amado cea mai înaltă distincţie care poartă numele marelui Stalin a pricinuit poporului nostru o nemărginită bucurie.
Fără îndoială că această bucurie corespunde sentimentelor care se desvoltă astăzi în sânul poporului nostru, în spiritul internaţionalismului proletar. Este bucuria răsplătirii meritelor unui om care, luptând pentru pacea lumii întregi, luptă şi pentru asigurarea condiţiilor de construire paşnică a ţării noastre. Ne mai bucurăm pentrucă omul sărbătorit astăzi iubeşte ţara şi poporul nostru, aşa cum iubeşte cu pasiune întreaga lume eliberată şi în primul rând marea noastră eliberatoare, Uniunea Sovietică.
In ultima lui carte, publicată de curând la Rio de Janeiro şi intitulată „Lumea păcii" („O Mundo da Paz"), pagini întregi pătrunse de dragoste frăţească, sunt.închinate poporului nostru, patriei noastre aşa cum a cunoscut-o el, şantier al unei vieţi noi.
Spre sfârşitul anului 1949, Amado se afla pe Valea Jiului Ia gura minei din care ieşea Pop Ludovic cu ortacii săi după prima
JORGE AMADO
229
lor victorie. N'a uitat marele scriitor brazilian acel moment. Iată cum evocă el acest moment în ultima sa carte, care va străbate lumea : „Trăiască Republica Populară Română (în româneşte n. n.) strigarăm noi, cei care asistam la scenă. Vedeam cum se năştea viaţa nouă, cum se construieşte patria liberă. Părea că asişti la creşterea unui arbore, la apariţia mugurilor săi ia începutul primăverii."
Jorge Amado, în vârstă numai de 39 de ani, are până acum o bogată operă literară cuprinzând, în afară de romane, câteva biografii romanţate, cărţi de călătorie, teatru, poezii. Traduse în peste 20 de limbi, lucrările lui sunt cunoscute în lumea întreagă. Multe dintre ele au devenit scenarii de filme şi de radio, sau teme pentru compoziţii muzicale.
Nod de contradicţii, în care, pe lângă puternice rămăşiţe feudale, se întâlnesc desvoltarea rapidă a relaţiilor de producţie capitalistă şi cea mai brutală tentativă de subjugare imperialistă de către monopo-liştii nordamericani, imensa şi bogata Brazilie este teatrul unor dramatice frământări.
In cele cincisprezece vo'ume publicate până astăzi, Jorge Amado isbuteşte să cuprindă nenumăratele aspecte ale luptei eroice pe care poporul brazilian o duce sub conducerea partidului comunist, pentru eliberarea sa din mizerie, pentru independenţa naţională.
In condiţiile unei succesiuni de dictatori terorişti fascişti, — Jetulio Vargas, E. Du-tra, azi din nou Vargas, — lachei ai Wall-Street-ului, unul mai servil ca celălalt, este suficient să amintim că în Brazilia s'au strâns până astăzi peste trei milioane de semnături pentru un pact al păcii.
Acţiunile romanelor lui Amado se petrec atât la ţară, unde trăeşte 70 Ia sută din populaţie, cât şi la oraş în care, în ciuda frânei puse de imperialiştii americani, se desvoltă o industrie şi odată cu ea un proletariat, azi o forţă închegată şi combativă.
Scriitorul brazilian, deşi nu neglijează oraşul (romanul său de debut „Ţara Carnavalului" este tocmai o prezentare a oraşului brazilian cu contrastele sale sociale tipice), se simte deosebit de atras de dra-
matica situaţie de la ţară. Şi aceasta este tema principală a operei sale.
Al doilea roman, scris prin anii 19331934 se numeşte simplu „Cacao".
Apoi, în seria volumelor următoare, acţiunile cele mai pasionante se vor petrece în jurul producţiei de cacao, a livezilor de pomi care dau fructe cu nume atât de poetic : „fructele de aur". Aur adevărat pentru stăpâni, lacrimi şi sânge pentru robii secolului XX.
Un bătrân negru de pe plantaţiile colonelul Barannas spune la căpătâiul unui tovarăş, răpus de o boală „misterioasă" (e vorba de tifos), că nu-şi dă seama dacă pe timpurile sclaviei pe care le-a apucat a fost mai rău ca azi.
In „Pământ fără lege" şi în „Sao Jorge dos Ilheus („Pământul fructelor de aur"), — două părţi ale unei trilogii încă neterminate — autorul ne desvălue lumea necunoscută, apăsată de o neînchipuită formă de exploatare, din imensele planta ii de cacao.
Chiar atunci când Amado atacă alte teme (revenind la frământările sociale ale oraşului, ca de pildă în „Bahia tuturor sfinţilor" cu subtitlul atât de sugestiv : „Ghid al străzilor şi misterelor oraşului Salvador" — situaţia lumii dela ţară îl urmăreşte pretutindeni.
Caracteristic din acest punct de vedere este romanul „Marea Moartă" premiat cu premiul „Graca Aranha" foarte apreciat în cercurile literare progresiste ale Americii de Sud). Celelalte cărţi, fie în proză sau în versuri, ca volumul „Poemele Maestrului Manuel" merg pe aceeaşi linie a prezentării luptei de clasă cu ascuţimea ei în primele decenii ale secolului nostru.
Seria romanelor cu tema centrală, lupta depe plantaţiile de cacao, se întrerupe doar pentru a face loc biografiilor romanţate, a poetului şi luptătorului democrat Castro Alvez — („A. B. C.-ul lui Castro Alvez") şi vieţii lui Luis Carlos Prestes („Cavalerul Speranţei").
Jorge Amado a revenit în curând la tema lui favorită cu un nou roman, acum în pregătire „Zidul de piatră", în două volume, care poartă titlurile    sugestive :
230
PETRE IOSiF
„Subteranele libertăţii" şi „Pâine, pământ, libertate".
Toate operele lui sunt pătrunse de o caldă dragoste de patrie şi de umanitate odată cu o adâncă ură împotriva duşmanilor omului din ţara sa şi de pretutindeni, împotriva exploatatorilor din patria sa şi din toate ţările aflate încă în robia capitalistă.
Fără cruţare îi demască Jorge Amado pe cei mai sălbateci exploatatori ai timpului nostru, imperialiştii nordamericani.
Cu câtă dragoste şi bucurie se apropie autorul „Cavalerului Speranţei" de oamenii muncii, umiliţi, roşi de boli îngrozitoare, tescuiţi de vlagă de canibalii yankei, ultimii negustori de sclavi ai istoriei...
Necruţător înfierează Amado burghezia trădătoare a patriei sale, părtaşe odioasă la târgul de vieţi omeneşti... Cruzimea bestială, venalitatea, ipocrizia religioasă, grosolănia şi imoralitatea sunt atribute ale clasei care mai huzureşte şi determină soarta milioanelor de oameni din sfera de influenţă a monopoliştilor americani. Oglindind realităţile marelui continent sudame-rican devenit o imensă colonie a Wall-Streetului, — Jorge Amado crează o extraordinară frescă realistă a istoriei contemporane a acelei sbuciumate părţi a lumii.
Discipol al învăţăturii marxist-leniniste, fervent admirator al literaturii sovietice, el isbuteşte dela roman la roman, să scape de balastul amănuntelor neesenţiale, de unele influenţe naturaliste, ce-i întunecau scrisul.
Semnificativ este că o lucrare a sa, actualmente sub tipar, se intitulază „Despre realismul socialist".
Adevărul oglindit în opera lui Amado se prezintă sub nenumăratele sale aspecte aşa cum le cunoaştem din marea serie de opere înfăţişând viaţa de pe plantaţiile de cacao. Fin psiholog, autorul pătrunde în cele mai ascunse cute sufleteşti, întreaga mentalitate canibalică a tuturor categoriilor de exploatatori, începând cu micii intermediari, trecând prin interesanta galerie de „colonei" latifundiari anacronici, rămăşiţe feudale care după ce şi-au cucerit imensele pământuri cu biciul şi pistolul, ca Floracio da Silveira, încearcă zadarnic să reziste copleşitorului atac al imperialismului, până
la marii capitalişti, ca exploatatorul Carlos Zude şi agenţii direcţi ai zgârie-norilor newyorkezi, reprezentaţi prin odiosul yankeu Karbanks.
Cu adâncime şi răbdare, Amado pătrunde în procesul psihologic al mijlocaşului — reprezentant tipic e mulatrul Antonio Vitor — ca şi în şovăielile intelectualilor cu înclinaţii „liberale", ca inteligentul dar atât de scepticul poet Sergio Moura. Nu-şi scapă locul în marea frescă a societăţii capitaliste nici coada de topor, vătaful care e unealtă stăpânilor, chiar când nu este faimosul „capatuz", ci un funcţionar ambiţios ca Gumersindo Bessa, care va deveni organizator fascist sau spărgător de grevă.
Amestecul de sânge, lacrimi şi noroi de pe imensele plantaţii de cacao peste care se profilează umbra imperialismului nord-american şi a orgiilor demente din „înfloritoarele" oraşe atlantice, ambele cultivate şi oblăduite de cucernica biserică catolică plătită gras de trimişii Morganilor şi Rocke-felerilor ca să scoată dolari din totul, iată fondul sumbru al „civilizaţiei" contemporane de peste ocean. Dar Amado ştie să vadă şi cealaltă lume, aceea care 1-a împiedicat pe Truman să transforme poporul brazilian în complice la asasinarea de femei şi copii coreeni. Este poporul care 1-a dat pe Luis Carlos Prestes, credincios discipol al învăţăturii lui Lenin şi Stalin.
In mijlocul milioanelor de sclavi moderni a apărut o forţă invincibilă. Comuniştii. Sub conducerea lor, masele sortite unei apăsătoare mizerii materiale şi morale, devin o putere de temut, care, dacă încă n'a obţinut victoria, a pornit însă sigur pe calea luptei la capătul căreia se găseşte victoria.
Amado îi cunoaşte pe comuniştii brazilieni. El însuşi călit în lupte neîncetate, închis şi surghiunit de nenumărate ori, ne prezintă tipuri luminoase, ca acel tânăr şofeur Joaquin, eroi dotaţi cu acele calităţi care explică prestigiul şi dragostea neţărmurită de care se bucură din partea obijduiţilor.
Datorită muncii lor curajoase şi pline de abnegaţie, ei organizează lupta şi ştiu să scoată din sânul acestei mase, până ieri resemnate, talente organizatorice, adevăraţi conducători, cum este impresionanta figură a zilierului Varapan.
JORGE   AMADO 231
Sumbru este tabloul creat de Jorge Amado, dar ceaţa este străbătută de razele speranţei. Sunt razele farului care străluceşte departe, peste oceane şi continente, în inima lumii eliberate, la Moscova.
Şi opera lui Jorge Amado reflectă nădejdea zilei de mâine, înfăţişează chipul oamenilor care cresc şi se călesc în lupta pentru demnitate, libertate şi pace.
Opera lui Amado este străbătută de încrederea în poporul său, pentrucă a văzut totdeauna şi în orice împrejurări temeiul acestei încrederi: Ţara Socialismului şi marele Stalin.
Astfel, în 1942, anul hotărîtor pentru civilizaţia, fericirea omenirii, an de grea cumpănă, Amado, de departe din mijlocul marasmului capitalist, putea să vadă limpede viitorul. Partidul se afla în neagra ilegalitate şi conducătorul său închis într'o temniţă de exterminare. Deasupra omenirii plana groaznica ameninţare a celor „o mie de ani" de dominaţie hitleristă. Amado scria în prefaţa celebrului său roman, „Pământ fără lege" :
„Acum zece ani am scris un roman, violent şi scurt, pe aceeaşi temă, a culturilor de cacao, asupra căreia revin astăzi. Aveam pe vremea aceea 19 ani şl viaţa mea de romancier deabia începea. Am scris în aceşti zece ani şapte romane, două biografii, câteva poeme, sute de articole şi am ţinut duzini de conferinţe. Am dus o luptă de zi cu zi, am călătorit, am ţinut discursuri cărţile mele au fost confiscate şi arse, ani cunoscut închisoarea, a trebuit să trăiesc în ţări străine. Am dus viaţa compatrioţilor mei, cot la cot cu compatrioţii mei. Sunt neţărmurit de bucuros să constat că aceeaşi linie străbate opera mea din această
decadă, dar şi viaţa pe care am dus-o atunci; speranţa mai mult decât suferinţa, siguranţa că ziua de mâine va fi mai bună şi mai frumoasă ca cea de azi. Pentru realizarea acestei zile de mâine, ai cărei zori au început să mijească deasupra nopţii câmpurilor de bătăile din Europa de Răsărit, am trăit eu şi am scris".
Acestea sunt cuvintele pe care le scria Amado la sfârşitul primei decade de activitate scriitoricească.
Inşirarea activităţii sale de om al artei, de luptător pentru triumful celor mai înalte năzuinţi ale poporului său şi ale întregii omeniri progresiste, poate fi continuată cu strălucire şi azi, la sfârşitul celei de a doua decade.
Amado continuă să fie credincios ostaş al luptei pentru fericirea omenirii, condusă de marele Stalin.
Alungat din ţara sa de slugile imperialiştilor americani, Jorge Amado a scris noi şi minunate opere ; el a devenit un luptător şi mai călit. Pana sa şi cuvântul său, arme puternice de luptă pentru pace şi libertate, sunt deosebit de preţuite de popoarele întregului pământ.
El poate să spună azi din nou că este nespus de bucuros să constate că aceeaşi linie străbate nu numai opera ci şi viaţa sa de luptător. Poate însă să adauge cu mândrie, minunata răsplată a muncii şi luptei sale neobosite pentru pacea şi fericirea lumii, răsplată care poartă numele celui mai iubit şi mai respectat conducător de popoare, numele marelui Stalin.
Este răsplata consecvenţei şi dârzeniei pe calea grea, dar plină de emoţii înălţătoare, a luptei pentru triumful celor mai nobile idealuri ale omenirii.
ORIENTĂRI
V. VILCINSCHI
I. V. STALIN Şl PROBLEMELE LITERATURII SOVIETICE
Literatura cea mai înaintată şi cea mai plină de conţinut ideologic din lume, literatura Ţării Sovietice a crescut şi s'a întărit în epoca stalinistă. Lucrările filo-sofico-teoretice ale lui I. V. Stalin, concepţiile sale în problemele literaturii şi artei, imensa sa activitate organizatorică au o importanţă fundamentală in formarea scriitorului sovietic, în crearea principiilor esteticii sovietice, în rezolvarea sarcinilor educaţiei comuniste de către literatura noastră.
„...cultura, — ne învaţă tovarăşul Stalin, — în ceeace priveşte conţinutul ei, se schimbă cu fiecare nouă perioadă de desvoltare a societăţii..." ').
Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie a pus temelia creării unei culturi cu adevărat populare, socialiste. Istoria naşterii, desvoltării şi înfloririi literaturii sovietice ca partea cea mai importantă a culturii, este indisolubil legată de istoria ţării noastre, de numele marilor creatori ai lumii noi V. I. Lenin şi I. V. Stalin, de lupta partidului bolşevic pentru educarea unor constructori activi şi conştienţi ai societăţii comuniste.
încă în 1905, V. I. Lenin a formulat în cunoscutul articol „Organizaţia de partid şi literatura de partid" precum şi în alte lucrări, concepţiile partidului asupra literaturii şi a definit locul literaturii în lupta revoluţionară a clasei muncitoare. Literatura va deveni numai atunci cu adevărat populară, — ne învaţă Lenin, — când „se va lua orice bază — vechiului principiu rusesc, semi-oblomovist, semi-afaceri'st: scriitorul mai scrie din când în când, cititorul mai citeşte din când în când" 2) V. 1. Lenin socotea că literatura este o armă puternică a luptei sociale şi i-a acordat un rol important în educaţia politică şi culturală a poporului. El a luptat pentru o artă însufleţită de ideile progresiste pe înţelesul poporului şi necesară poporului.
„V. I. Lenin a formulat pentru prima oară cu preciziune extremă atitudinea gândirii sociale progresiste faţă de literatură şi artă", a spus A. A. Jdanov în raportul asupra revistelor „Zvezda" şi „Leningrad". „Leninismul porneşte dela principiul că literatura noastră nu poate fi apolitică, nu poate reprezenta „artă pentru artă", ci are menirea să joace un rol important, progresist în viaţa obştească. De
1) I. V. Stalin : Marxismul şi problemele lingvisticii, Gospolitizdat,  1950, pag. 21 ;
Ed. P. M. R., pag. 22. . „     , D
2) V. I. Lenin : Opere, vol. X, pag. 28 ; Vezi şi Lemn despre literatura, hă. P. M. R.,
pag., 8.
I. V. STALIN ŞI PROBLEMELE LITERATURII SOVIETICE
233
aci izvorăşte principiul leninist al caracterului de partid al literaturii — uriaşă contribuţie a lui V. I. Lenin la ştiinţa despre literatură".3)
I. V. Stalîn a desvoltat în mod genial concepţiile leniniste asupra literaturii, conducându-se de învăţătura marxistă despre bază şi suprastructură, plecând dela teza leninistă că nu poţi trăi în societate şi să fii independent de societate I. V. Stalin consideră concepţiile artistice ale societăţii printre fenomenele de suprastructură şi ne învaţă că trăsătura distinctivă a suprastructurii o constitue caracterul ei activ de slujire a bazei. Suprastructura nu poate fi „pasivă, neutră" cu „o atitudine indiferentă faţă de soarta bazei sale, faţă de soarta claselor, faţă de caracterul orânduirii. Dimpotrivă, odată apărută, ea devine o forţă activă din cele mai mari, ajută activ bazei sale să capete formă şi să se consolideze, ia toate măsurile pentru a ajuta noii orânduiri să nimicească şi să lichideze vechea bază şi vechile clase".4)
Luând în considerare particularităţile literaturii, imensul ei rol educativ, partidul sub conducerea lui Lenin şi Stalin s'a străduit în permanenţă şi se stră-dueşte să facă din literatura sovietică „o forţă activă din cele mai mari" în lupta pentru comunism.
„...proletariatul şi partidul său internaţionalist conduc cultura proletară", ne arată tovarăşul Stalin.5)
Conducerea de către partid a literaturii sovietice este variată ca forme şi metode. Acestea sunt atât hotărîrile speciale ale Comitetului Central al Partidului în problemele artei, cât şi concepţiile fundamentale ale lui V. I. Lenin şi I. V. Stalin despre literatură, discursurile asupra problemelor literaturii pronunţate de conducătorii eminenţi ai partidului nostru, critica bolşevică principială a greşelilor făcute de unii scriitori, decernarea premiilor Stalin pentru operele literare importante, conducerea permanentă şi îndrumătoare de către partid a organizaţiilor creatoare ale scriitorilor sovietici, etc.
Literatura sovietică datorează toate succesele sale conducerii partidului. Toate formele şi metodele conducerii literaturii sovietice de către partid, în diferitele etape ale desvoltării ei, sunt indisolubil legate de activitatea tovarăşului Stalin. E deajuns să dăm două exemple.
Tovarăşul Stalin a fost iniţiatorul hotărîrii istorice a Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al U.R.S.S. din 23 Aprilie 1932 „Despre restructurarea organizaţiilor literar-artistice". Această hotărîre a fost un jalon foarte important pe calea desvoltării artei din Ţara Sovietică.
La Congresul al XVN-lea al Partidului, L. M. Caganovici, amintind despre situaţia nesatisfăcătoare din RAPP (Asociaţia Rusă a scriitorilor proletari (N. tr.), a spus: „Desigur că am putea da o rezoluţie importantă asupra sarcinilor comuniştilor în literatură, s'ar putea propune ca cei dela RAPP să-şi schimbe orientarea. Dar aceasta ar fi putut rămâne un simplu deziderat. Tovarăşul Stalin a pus problema astfel : trebue, a spus el, să schimbăm situaţia din punct de vedere organizatoric".
Şi iată că atunci s'a pus problema lichidării RAPP-ului, a creării unei Uniuni unice a scriitorilor. După această rezolvare organizatorică a problemei, forţele scriitorilor au crescut şi s'au desvoltat, starea de lucruri din literatură se îmbunătăţeşte. Aşa dar, prin rezolvarea unei probleme organizatorice s'a asigurat realizarea justă a liniei partidului în literatură".6)
3) Riportul lui A. A. Jdanov asupra revistelor „Zvezda" şi „Leningrad", Gospoli-tizdai, 1946, pag. 25-26 ; Ed P. M. R., pag. 29-30.
4) I. V. Stalin : Marxismul şi problemele lingvisticii, pag 7 ; Ed. P. M. R. pag. 6-7.
5) Ibidem, pag. 21 ; Ed. P. M. R. pag. 22.
si Al yvil-lea Congres Unional al Partidului Comunist  (bolşevic), Raport stenografie, pag. 565.
234
V.  V I L C I N S C H I
Cunoaştem cu toţii importanţa pentru literatura sovietică a hotărîrilor istorice ale Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al U.R.S.S. din 1946—1949 în problemele ideologice. înflorirea literaturii sovietice din ultimii ani este legată de aceste documente. Hotăririle istorice ale Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al U.R.S.S. asupra problemelor ideologice au fost adoptate sub conducerea şi din iniţiativa tovarăşului Stalin.
Rolul tovarăşului Stalin în toate hotăririle istorice ale partidului, în întreaga desvoltare a artei Ţării Sovietice este minunat de bine definit de cuvintele spuse încă în 1934 de S. M. Chirov: ,,...de când lucrăm fără Lenin, noi nu cunoaştem niciun fel de cotitură în munca noastră, nicio iniţiativă câtuşi de puţin importantă' nicio lozincă, nicio orientare în politica noastră al cărei autor să nu fie tovarăşul Stalin. întreaga muncă de bază — acest lucru trebue să-l ştie partidul — se face după indicaţiile, din iniţiativa şi sub conducerea tovarăşului Stalin".7)
1
In primii ani ai Revoluţiei, tânărul stat sovietic a avut sarcina de a crea cadrele noii intelectualităţi sovietice din sânul muncitorilor şi ţăranilor. Tovarăşul Stalin a făcut deosebit de mult pentru rezolvarea acestei sarcini în ansamblul ei, pentru crearea cadrelor de scriitori proletari, în special.
Situaţia pe frontul literar era în acea vreme foarte încordată. Duşmani făţişi şi duşmani ascunşi ai noii orânduiri sociale se ocupau cu sabotajul nu numai în domeniul economic, dar şi în diferite sectoare ale muncii ideologice.
Pe atunci mai erau mulţi scriitori cu o ideologie şovăielnică, originari din-tr'un mediu burghez şi mic burghez. Noile cadre de literaţi din sânul muncitorilor şi ţăranilor erau lipsite de experienţă în creaţia artistică şi se orientau slab în problemele esteticii marxiste. Folosindu-se de această stare de lucruri, duşmanii poporului au încercat să împiedice desvoltarea tinerii literaturi sovietice, să o îndrepte pe o cale greşită. Predicând pe faţă teoria „artei pentru artă", ascunzându-se sub fraze ultra de stânga, duşmanii noii arte socialiste s'au străduit să păteze numele acelor scriitori care s'au raliat în mod activ la practica construcţiei socialiste, s'au străduit să împiedice maturizarea noilor cadre proletare din literatură şi să-i facă pe scriitorii originari din mediul intelectualităţii prerevoluţionare să rupă cu Puterea Sovietică.
Literatura sovietică a crescut în luptele ideologice împotriva curentelor de clasă duşmane proletariatului. Partidul i-a ajutat pe scriitorii sovietici să des-vălue conţinutul de clasă al acestor curente duşmănoase şi a asigurat victoria principiilor socialiste ale artei. Partidul a demascat încercările duşmanilor poporului de a face să renască principiile antipopulare, decadente şi burgheze în artă. Partidul a crescut cu grijă cadre de literaţi din mediul muncitoresc şi ţărănesc, a reeducat pe maeştrii literaturii din rândurile intelectualităţii prerevoluţionare. Sub conducerea tovarăşului Stalin se realizează principiul leninist al creării unei literaturi cu adevărat libere, direct legată de proletariat, pătrunsă de ideile socialismului.
In 1925 Comitetul Central al Partidului Comunist (bolşevic) din Rusia adoptă rezoluţia „Despre politica partidului în domeniul literaturii". In acest document de mare importanţă, partidul a supus unei analize aprofundate situaţia depe frontul literar şi a marcat căile de desvoltare ulterioară rodnică a literaturii sovietice. Arătând că „aşa cum lupta de clasă nu a luat sfârşit la noi în general, aşa n'a luat sfârşit nici pe frontul literar",8) Comitetul Central al Partidului Comunist
^) S. M. Chirov : Articole şi cuvântări alese, Gospolitizdat, 1944, pag. 267-268. 8) Citat după lucrarea : Literatura modernă — crestomaţie pentru clasa X-a a şcolii medii. Part. I., Ucipedghiz, 1950, pag. 8.
I. V. STALIN ŞI PROBLEMELE LITERATURII SOVIETICE
235
(bolşevic) din Rusia şi-a exprimat încrederea că în această luptă victoria va îi de partea proletariatului şi a partidului său. „Cucerirea poziţiilor în domeniul literaturii... — se spune în rezoluţie — va trebui să devină, mai devreme sau mai târziu, un fapt împlinit".9)
In această „cucerire de poziţii" indicaţiile tovarăşului Stalin asupra problemelor literaturii sovietice au jucat un mare rol.
Concepţiile tovarăşului Stalin asupra problemelor desvoltării literaturii sovietice sunt indisolubil legate de politica partidului în acest domeniu, fac parte organică din sistemul lucrărilor filosofice şi publicistice ale tovarăşului Stalin, în anumite cazuri se oglindesc în cuvântările şi rapoartele staliniste, în hotărîrile speciale ale Comitetului Central al Partidului asupra problemelor ideologice.
In răspunsul dat la 2 Februarie 1929 lui Bill Beloţercovschi, tovarăşul Stalin, remarcând în literatura din acea vreme „maculatura neproletară" a trasat net căile de luptă împotriva ei, căile de desvoltare a literaturii proletare. „Esenţialul nu este să interzici, — arată tovarăşul Stalin, — ci să înlături depe scenă pas cu pas vechea şi noua maculatură neproletară pe calea întrecerii, prin crearea unor piese de teatru adevărate şi interesante, cu caracter sovietic, care să poată înlocui această maculatură. Cât despre întrecere, aceasta este un lucru mare şi serios, căci numai în condiţiile întrecerii vom putea face să se formeze şi să se cristalizeze literatura noastră proletară".i0)
Niciodată nu vom preţui în deajuns importanţa indicaţiilor staliniste în educarea cadrelor de scriitori proletari, în crearea unor opere de primul rang din literatura sovietică. Chiar în prima jumătate a deceniului al III-lea au apărut opere importante ca „Ceapaev" şi „Revolta" de D. Furmanov, „Torentul de fier" de A. Serafimovici, poemul despre Lenin al lui V. Maiacovschi, noile lucrări ale Iui De-mian Bednîi, versurile iui N. Tihonov. Ceva mai târziu, în fondul de aur al literaturii sovietice intră operele lui A. Fadeev, F. Gladcov, M. Şolohov, M. Isacovschi, N. Ostrovschi, M. Macarenco şi ale altor scriitori sovietici educaţi de partid, de tovarăşul Stalin. Au început să apară şi minunate piese de artă cu caracter sovietic. Operele dramatice ale lui M. Gorchi, C. Treniov, N. Pogodin, B. Lavrenitev, A. Corneiciuc, au eliminat dramaturgia neproletară a lui N. Bulgacov şi a altor scriitori. Măsurile luate din iniţiativa tovarăşului Stalin au asigurat înfrângerea „golova-novscinei" care consta în refuzul unora dintre oamenii de teatru, în frunte cu dirijorul Marelui Teatru Golovanov, de a înoi repertoriul teatral, de a crea un repertoriu în concordanţă cu sarcinile construcţiei socialiste.
Conducătorii de frunte ai partidului nostru au folosit de multe ori în cuvântările lor ideile staliniste despre importanţa întrecerii în numele victoriei noului asupra vechiului care şi-a trăit traiul. Astfel, de exemplu, tribunul înflăcărat al partidului bolşevic. S. M. Chirov, în cuvântarea sa la şedinţa festivă a activului de comsomolişti din Leningrad, ţinută cu ocazia împlinirii a 15 ani dela înfiinţarea Comsomolului leninist, a spus următoarele adresându-se tineretului sovietic: „...trebue să ştim să învingem nu numai în război..., ...nu numai în fabricile noastre..." „...în agricultura noastră..." „...noi trebue să fim victorioşi şi în domeniul literaturii, noi trebue să învingem şi în artă, trebue să învingem în toate ramurile ştiinţei dacă ne hotărîm cu toată seriozitatea şi cu adevărat să înmormântăm capitalismul". n)
In 1929, în scrisoarea către Felix Colin, tovarăşul Stalin scrie despre necesitatea de a ajuta prin toate mijloacele pe tinerii literaţi, sutele şi miile de tineri oameni talentaţi, „care să străduesc din răsputeri să răzbată, să se ridice pentru
9) Citat după lucrarea : Literatura modernă — crestomaţie pentru clasa X a şcolii medii. Part. I., Ucipedghiz, 1950, pag. 9.
10) I. V. Stalin : Opere, vol. XI, pag. 328, Ed. Rusă ; Ed. P. M. R., pag. 361. n) S. M. Chirov: Articole şi cuvântări alese, pag. 261-262.
236
V   V I L C I. N S C H 1
a aduce obolul lor în tezaurul comun al construcţiei noastre". „...Cred că este timpul — scrie tovarăşul Stalin — să renunţăm la acest obicei boieresc de a consacra pe „aşii" literari care sunt şi aşa consacraţi, şi din cauza „mărimii" cărora gem de se prăpădesc tinerele noastre forţe literare necunoscute de nimeni şi uitate de toată lumea". „Una din sarcinile noastre — arată tovarăşul Stalin — este de a străpunge acest zid compact şi de a deschide calea forţelor tinere, al căror nume e legiune".12) Problemele puse de tovarăşul Stalin în scrisoarea către Felix Conn ca şi problemele ridicate la timpul lor în scrisoarea către Bill Beloţercovschi sunt strâns legate de linia generală a partidului. Chemarea tovarăşului Stalin la o evidenţiere curajoasă a tinerelor forţe literare, este legată de politica partidului în domeniul selecţionării şi promovării cadrelor, este legată de cuvântările bine cunoscute ale lui I. V. Stalin în această problemă. In lucrarea „Anul Marii Cotituri", publicată în „Pravda" din 7 Noembrie 1929, tovarăşul Stalin scria că sarcina partidului este „de a se ocupa îndeaproape de problema cadrelor şi de a cuceri cu orice preţ această fortăreaţă". 13)
In scrisoarea către Felix Cohn, tovarăşul Stalin pune de fapt aceeaşi problemă a educării cadrelor ţării sovietice pentru toate sectoarele construcţiei economice şi culturale.
In procesul desvoltării literaturii sovietice, partidul a depus eforturi nu numai pentru formarea unor cadre de literaţi proveniţi din rândurile muncitoreşti şi ţărăneşti, dar şi pentru reeducarea acelor scriitori care nu s'au alăturat imediat clasei muncitoare sau care au avut şovăieli ideologice. Succesele construcţiei socialiste şi poziţia justă a partidului faţă de aşa numiţii scriitori — tovarăşi de drum ai revoluţiei — au asigurat reeducarea acestui grup din care s'au evidenţiat scriitori sovietici eminenţi ca A. Tolstoi, C. Fedin, I. Ehrenburg, M. Şaghinian, L. Leonov şi alţii.
O serie de organizaţii literare din deceniul al Ill-lea au avut o poziţie greşită în problema atitudinii faţă de scriitori proveniţi din rândurile vechii intelectualităţi. Duşmanii poporului, nedemascaţi încă, care se strecuraseră în Asociaţia rusă a scriitorilor proletari (RAPP) se străduiau în fel şi chip să împiedice trecerea de partea Puterii Sovietice a scriitorilor — tovarăşi de drum ai revoluţiei. In privinţa atitudinii faţă de acest grup de scriitori au existat indicaţii foarte precise ale partidului. Rezoluţia Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) din Rusia din 1925 „despre politica partidului în domeniul literaturii" arată necesitatea de a-i reeduca pe vechii maeştri, „de a avea o atitudine plină de tact şi de grijă faţă de ei, adică o atitudine care să asigure toate condiţiile pentru trecerea lor cât mai rapidă de partea ideologiei comuniste." M) Dar cei dela RAPP foloseau faţă de scriitori — tovarăşi de drum — metodele de intimidare administrativă, au permis „orgoliul comunist" (comcivanstvo) condamnat în mod hotărît de către partid. Cei dela RAPP opuneau scriitorilor comunişti pe scriitorii nemembrii de partid, introduceau în literatură spiritul de grup şi lipsa de principialitate, înăbuşeau critica şi autocritica în mediul literar şi afirmau că scriitorii — tovarăşi de drum — nu se pot alătura practicii construirii socialismului. Partidul a condamnat în mod hotărît teoriile vulgarizatoare şi practica greşită a RAPP-ului.
Tovarăşul Stalin socoteşte că mijlocul cel mai bun şi cel mai eficace de reeducare a vechii intelectualităţi în spiritul ideologiei socialiste îl constitue succesele construcţiei socialiste şi participarea activă a scriitorilor la viaţa statului proletar. El îi cheamă pe scriitori să studieze viaţa, să înveţe dela viaţă.
In raportul ţinut la Congresul al XV-lea al Partidului Comunist (bolşevic) al U.R.S.S., tovarăşul Stalin a constatat „faptul părăsirii smenovehismului, trecerea
12) I. V. Stalin: Opere, vol. XII, pag. 114, Ed. Rusă; Ed. P. M. R., pag. 124.
13) I. V. Stalin : Opere, vol. XII, pag 124, Ed. Rusă ; Ed. P. M. R., pag. 135.
14) Citat după lucrarea Literatura modernă, pag. 10.
I. V STALIN ŞI PROBLEMELE LITERATURII SOVIETICE 237
a sute si mii de intelectuali muncitori de partea Puterii Sovietice. Acest fapt, — a spus tovarăşul Stalin, — este un fapt indiscutabil pozitiv, care trebue să fie relevat.
Promotorii sunt aci intelectualii tehnicieni, deoarece, fiind în strâns contact cu procesul de producţie, ei nu pot să nu vadă că bolşevicii duc ţara noastră înainte, spre mai bine". 1S)
Studiul aprofundat al vieţii Ţării Sovietice, prezentarea veridică a proceselor care au loc în ţară trebuiau, după părerea tovarăşului Stalin, să-i ducă în mod inevitabil, pe cei mai buni şi mai talentaţi scriitori din mediul vechii intelectualităţi să colaboreze cu Puterea Sovietică, trebuia să-i ducă spre marxism.
„Tovarăşul Stalin — îşi aminteşte F. Panferov — le-a spus de multe ori criticilor că ei nici până astăzi nu înţeleg natura scriitorului. Scriitorul scoate material, culori pentru operele sale din realitatea concretă... înţelegeţi că dacă scriitorul va oglindi în mod cinstit adevărul vieţii, el va ajunge în mod inevitabil la marxism".
Apelul adresat scriitorilor de către tovarăşul Stalin, apelul în care îi cheamă să înveţe dela viaţă, decurge dintr'o concepţie materialistă consecventă asupra artei ca oglindire a realităţii. Tocmai legătura nemijlocită şi profundă cu realitatea istorică concretă precum şi studiul ei au condiţionat, la o serie de mari artişti ai trecutului o asemenea victorie a realismului,victorie care, aşa cum au arătat Marx şi Engels, i-a silit să meargă împotriva propriilor lor simpatii de clasă şi împotriva prejudecăţilor politice.
„Punctul de vedere al vieţii, al practicii, trebue să fie punctul de vedere prim şi fundamental al teoriei cunoaşterii. Şi acest punct de vedere ne conduce în mod inevitabil la materialism, respingând din capul locului interminabilele născociri ale scolasticii profesorale", 16) a afirmat V. I. Lenin.
Cuvintele tovarăşului Stalin că, „dacă scriitorul va oglindi în mod cinstit adevărul realităţii el va ajunge în mod inevitabil la marxism" constitue concretizarea şi aplicarea la artă a tezelor citate mai sus ale întemeietorilor socialismului ştiinţific.
Pentru creaţia artistică, însuşirea de către scriitorii sovietici a întregii bogăţii de idei a filosofiei marxist-leniniste are o importanţă imensă, de nepreţuit. „Scriitorul care apare în faţa maselor largi trebue, desigur, să cunoască filosofia marxismului, — a spus M. I. Calinin tinerilor scriitori sovietici în anul 1934. Dacă scriitorul nu prea cunoaşte filosofia marxismului, dacă el cunoaşte slab opera lui Marx, Engels, Lenin, Stalin, e clar că el nu va crea nici un fel de operă marxistă de valoare". 17)
Tezele staliniste despre căile pe care scriitorul poate ajunge la marxism, ţin seama în mod profund de specificul literaturii ca o oglindire în imagini a realităţii, subliniază necesitatea legăturii dintre scriitor şi viaţă, rolul educativ imens al orânduirii sociale sovietice, arată în acelaş timp imensa importanţă pentru scriitor a metodologiei marxist-leniniste, care permite generalizarea şi înţelegerea justă a materialului luat din viaţă. Indicaţia tovarăşului Stalin dată la Congresul al XVIII-lea al partidului se referă la personalităţile din orice ramură, nu numai a ştiinţei dar şi a artei: „...Există încă o ramură a ştiinţei pe care bolşevicii care lucrează în toate domeniile ştiinţei sunt obligaţi s'o cunoască : este ştiinţa marxist-leninistă despre societate, ştiinţa legilor de desvoltare a societăţii, ştiinţa desvoltării revoluţiei proletare, a legilor desvoltării construcţiei socialiste, a victoriei comunismului". 18)
Politica partidului în literatură, bazată pe indicaţiile tovarăşului Stalin, n'a
Is) I. V. Stalin : Opere, vol. X, pag. 318, Ed. Rusă ; Ed. P. M. R., pag. 332-333.
16) V. I. Lenin : Opere, vol. XIV, pag. 130, Ed. Rusă ; Materialism si Empiriocri-ticism, Ed. P. M. R., pag. 154.
17) Al. I. Calinin despre literatură, Lenizdat, 1949, pag. 73.
18) I. V. Stalin : Problemele leninismului, ed. XL pag. 598, Ed. Rusă ; Ed. P. M. R., pag. 942.
238
V.   V I L C I N S C H I
întârziat să-şi dea roadele. Prima Conferinţă Unională a scriitorilor sovietici care a avut loc în 1934, a arătat cotitura spre socialism a întregii mase de scriitori sovietici, unirea lor în jurul partidului şi a guvernului sovietic. In raportul la Congresul al VII-lea al Sovietelor din 1935, V. M. Molotov a spus următoarele în legătură cu aceasta: „Un mare succes al puterii sovietice în perioada trecută trebue să socotim cotitura spre socialism a vechii intelectualităţi. Nu fără ezitări, nu fără oscilări încoace şi încolo a avut loc această cotitură. Dar luaţi masa principală a vechilor ingineri, a învăţătorilor, şi, în sfârşit, a scriitorilor şi a oamenilor de artă şi veţi înţelege importanţa politică a Congresului scriitorilor sovietici care a avut loc anul trecut la Moscova şi care a oglindit net această cotitură spre mai bine a intelectualităţii noastre".19)
In deceniul al II-Iea şi al IH-lea, conducătorii partidului desvoltă în discursurile lor ideile staliniste despre necesitatea unei legături organice dintre scriitorul sovietic şi realitatea noastră ca şi despre necesitatea de a o aprofunda principial.
Şi scriitorii sovietici au transpus şi transpun cu succes în viaţă indicaţiile partidului, indicaţiile tovarăşului Stalin. Subiectul celor mai bune opere din literatura noastră îl constitue realitatea sovietică eroică. Literatura sovietică este strâns legată de istoria Ţării Sovietice. Dacă examinăm operele principale ale literaturii sovietice, începând cu deceniul al Ill-lea, vom vedea că în ele se oglindesc istoria poporului sovietic, istoria societăţii noastre cu trăsăturile ei esenţiale şi conducătoare. Strânsa legătură dintre scriitori şi viaţa ţării noastre Ie-a dat posibilitatea de a prezenta măreaţa istorie a poporului sovietic din momentul Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie până în zilele noastre.
Pregătirea insurecţiei armate şi Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, răsboiul civil, epoca refacerii economiei naţionale, lupta poporului nostru pentru industrializarea ţării şi colectivizarea agriculturii pe baza planurilor cincinale staliniste, lupta împotriva rămăşiţelor capitalismului în conştiinţa oamenilor, procesul elaborării conştiinţei socialiste înaintate şi construirea societăţii socialiste fără clase, eroismul poporului sovietic pe front şi în spatele frontului în anii Marelui Război pentru Apărarea Patriei, epopeea construcţiei postbelice în ţara noastră, demascarea esenţei canibale a imperialismului anglo-american şi lupta pentru pace a Uniunii Sovietice, — toate etapele importante şi toate sarcinile importante ale societăţii sovietice s'au oglindit în operele literaturii noastre. Literatura noastră este o cronică artistică a luptei poporului sovietic pentru comunism.
Dar literatura nu numai că refletă viaţa ; ea o şi influenţează. Literatura nu are numai o importanţă de cunoaştere, ea cuprinde şi posibilităţile imense de influenţă educativă asupra maselor largi. O imagine artistică puternică devine o forţă care organizează conştiinţa cititorului, ajută la formarea unor anumite trăsături de caracter ale omului. Scriitorii noştri, educaţi de partid în conştiinţa necesităţii unui studiu profund al realităţii sovietice, în conştiinţa necesităţii unei legături organice cu realitatea istorică, au creat o galerie de tipuri remarcabile care au fost un exemplu de comportare pentru masele de multe milioane ale oamenilor sovietici. încă în deceniul al treilea, studiul aprofundat al realităţii sovietice a permis lui Furmanov să creeze figura Iui Ceapaev, a permis lui Serafimovici să creeze figura lui Cojuh, Iui Treniev figura Iui L. Iarovaia, lui Fadeev figura lui Levinson, Iui Gladcov figura lui Ciumalov, lui D. Bednîi figura muncitorului Dmitrenco.
S. M. Chirov remarcând succesele literaturii sovietice şi creşterea greutăţii ei specifice în viaţa societăţii sovietice, a spus în 1927 Ia Conferinţa orăşenească a propagandiştilor din Leningrad: „Literatura constitue deacum o parte vizibilă, trai-
ls)   V. M. Molotov : Articole şi cuvântări, Partizdat, 1937, pag. 49.
I. V. STALIN ŞI PROBLEMELE LITERATURII SOVIETICE
239
nică a vieţii noastre actuale, ea capătă acum o influenţă bine definită asupra păturilor imense de oameni ai muncii din ţara noastră".20)
In a doua jumătate a deceniului al II-lea — la începutul deceniului al Ill-lea
_ apar opere importante ale literaturii sovietice ca „întreprinderile Artamonov" şi
primele volume din „Viaţa lui Clim Samghin" a Iui Gorchi, poemul „Bine!" „Vla-dimir Ilici Lenin" şi „In gura mare" ale Iui Maiacovschi, „Pământ desţelenit" şi primeîe volume din „Pe Donul liniştit" de M. Şolohov, primul volum din romanul lui A Tolstoi „Petru I" şi multe altele.
In aceste opere sunt aprofundate într'o formă artistică esenţa şi importanţa transformărilor sociale şi economice care au avut loc în ţara noastră în perioada Puterii Sovietice, a fost supus unei reconsiderări din punct de vedere al istoriografiei marxist-leniniste trecutul istoric al patriei noastre, s'au creat tipuri generalizate artistic ale oamenilor din epoca sovietică.
Chipurile cele mai luminoase din operele cele mai bune ale literaturii sovietice, începând cu etapele ei iniţiale de desvoltare şi până în zilele noastre, le constitue chipurile bolşevicilor. Comuniştii — conducători ai maselor populare în diferite perioade ale istoriei şi poporului sovietic — atrag în permanenţă atenţia creatoare a scriitorilor noştri.
Marele merit al scriitorilor sovietici, chemaţi ca, pe baza exemplelor eroice, luate din viaţă, să educe masele de multe milioane în spiritul devotamentului fără rezervă faţă de cauza comunismului, a fost crearea în literatură a chipurilor lui Lenin şi Stalin. Faptele eroice ale poporului sovietic condus de partidul bolşevic din victorie în victorie, au determinat patosul ideologic al celor mai bune opere şi chipuri din literatura sovietică.
Condusă şi îndrumată de tovarăşul Stalin, politica înţeleaptă a partidului în domeniul literaturii a asigurat crearea de cadre de scriitori proletari, reeducarea scriitorilor eşiţi din rândurile intelectualităţii burgheze şi mic burgheze, a pregătit baza pentru creşterea şi înflorirea bogată a literaturii sovietice.
Vorbind în numele noii intelectualităţi sovietice, educate de partid, scriitorul M. Şolohov a spus delegaţilor Congresului al XVI II-lea al Partidului Comunist (bolşevic) al U.R.S.S.: „Putem spune cu mândrie că suntem primele mlădiţe ale intelectualităţii sovietice ridicate de către partid. După noi vin zeci de milioane de oameni care s'au împărtăşit la bunurile culturii. Cred că exprim gândurile noastre comune atunci când spun că noi toţi, tineri bolşevici, chemaţi la o viaţă politică, economică şi culturală activă prin voinţa Comitetului Central Stalinist, prin geniul tovarăşului Stalin vom păstra pentru totdeauna, până la ultima suflare devotamentul fierbinte partidului şi conducătorului său tovarăşul Stalin".21)
2
„...cea mai bună tradiţie a literaturii sovietice — a arătat A. A. Jdanov în raportul asupra revistelor „Zvezda" şi „Leningrad" — este continuarea celor mai bune tradiţii ale literaturii ruse din sec. al XIX-lea, tradiţii create de marii noştri democraţi revoluţionari ruşi — Belinschi, Dobroliubov, Cernîşevschi, Saltâcov-Scedrin, continuate de Plehanov şi elaborate din punct de vedere ştiinţific de Lenin şi Stalin".
Aportul cel mai important al lui V. I. Lenin în ştiinţa despre literatură îl
20) S. M. Chirov : Articole, cuvântări, documente, vol, III, Partizdat, 1936, pag. 326.
21) Al XVIII-lea Congres al Partidului Comunist (bolşevic) al U. R. S. S., Raport stenografie, pag. 476.
22) A. A. Jdanov: Raport asupra revistelor „Zvezda" si Lenigrad", pag. 26, Ed. Rusă ; Ed. P. M. R., Pag. 30-31.
240
V. VILCINSCHI
constitue principiul partinităţii, al caracterului de clasă al artei şi motivarea necesităţii conducerii de către partid a literaturii chemată să servească cauza educaţiei comuniste a poporului.
Măreţul merit al Iui I. V. Stalin în elaborarea şi fundamentarea ştiinţifică a celor mai bune tradiţii ale literaturii sovietice despre care a vorbit A. A. Jdanov, îl constitue definiţia metodei realismului socialist şi definiţia stalinistă a scriitorilor sovietici ca „ingineri ai sufletelor omeneşti".
Definiţia stalinistă a metodei de creaţie a artiştilor sovietici este clasică. Rodnicia ei a fost confirmată de viaţă. Realismul socialist cere artiştilor o prezentare veridică, istoriceşte concretă a realităţii în desvoltarea ei revoluţionară. O asemenea zugrăvire a realităţii trebue să se îmbine cu sarcina transformării şi educării ideologice a oamenilor muncii în spiritul socialismului. „...A merge în pas cu partea cea mai înaintată a poporului, adică cu partidul comunist, — iată cum artiştii pot deveni în practică realişti socialişti", a spus în 1939 M. I. Calinin".23).
Formula stalinistă a realismului socialist presupune priceperea scriitorului sovietic de a zugrăvi nu numai ziua de astăzi a lumii, dar să privească şi ziua de
mâine......Realismul socialist, — a spus în legătură cu aceasta A. A. Jdanov, — este
metoda fundamentală a literaturii sovietice şi a criticii literare, iar acest lucru presupune că romantismul revoluţionar trebue să intre în creaţia literară ca o parte componentă, deoarece întreaga viaţă a partidului nostru, întreaga viaţă a clasei muncitoare şi lupta ei constau în îmbinarea muncii practice celei mai aspre, celei mai lucide, cu eroismul măreţ şi cu perspectivele grandioase. Partidul nostru a fost întotdeauna puternic pentru că a unit şi uneşte activitatea profundă şi caracterul practic cu perspectiva largă, cu permanenta năzuinţă înainte, cu lupta pentru construirea societăţii comuniste. Literatura sovietică trebue să ştie să-i "arate pe eroii noştri, trebue să ştie să privească viitorul nostru. Acest lucru nu va fi o utopie deoarece viitorul nostru se pregăteşte printr'o muncă conştientă şi planificată chiar de astăzi".24)
In cerinţa sa de a prezenta realitatea în desvoltarea ei revoluţionară, realismul socialist se bazează pe materialismul dialectic — baza filosofică a literaturii sovietice. „...Metoda dialectică, — ne învaţă tovarăşul Stalin, — cere ca fenomenele să fie privite nu numai din punctul de vedere al legăturii şi condiţionării lor reciproce, dar şi din punctul de vedere al mişcării lor, al schimbării lor, al evoluţiei lor, din punctul de vedere al apariţiei şi dispariţiei lor".25) Această teză este deosebit de importantă pentru literatura sovietică şi pentru metoda ei socialistă.
Literatura sovietică a moştenit cele mai bune tradiţii ale literaturii trecutului, dar între metoda literaturii sovietice şi realismul scriitorilor din epocile trecute există diferenţe. Realismul cuprinde două momente: în primul rând, zugrăvirea veridică a trăsăturilor unei anumite societăţi şi epoci ; în al doilea rând cuprinde prezentarea aprofundată a esenţei şi sensului relaţiilor sociale prin imagini generalizatoare. Engels a formulat în felul următor aceste două momente: „După părerea mea, realismul presupune, în afară de veridicitatea detaliilor, reproducerea caracterelor tipice în împrejurări tipice".2S)
Examinând viaţa, realitatea, scriitorul realist surprinde trăsăturile de caracter cele mai reprezentative, cele mai tipice pentru mediul dat, pentru epoca respectivă. Din aceste componente se formează o imagine artistică închegată, care,
23) M. /. Calinin despre literatură, pag. 95.
2<) A. A. Jdanov : Literatura sovietică, literatura cea mai înaintată, cea mai plină de conţinut ideologic din lume, Goslitizdat, M., 934, pag. 13.
25) I.  V.  Stalin :  Problemele  leninismului,  pag.  537,  Ed.  Rusă ;  Ed.  P. M. R. pag. 850.
26) Marx, Engels -- Despre artă şi literatură, Herschel und Sohn, Berlin, 1949.
I. V. STALIN ŞI PROBLEMELE LITERATURII SOVIETICE 241
, trăsăturilor individuale, conţine în acelaş timp şi trăsături fiind o purtătoare a trasaiurnui
tiPiCC' Literatura clasică rusă a creat o galerie deosebit de importantă de eroi ne-Liteiatu.a -i* Hiestacov, Cicicov, luduşca, Goîovhov, Behcov şi
gaţivi («»^;^i;,n ^tchi, Elena i Insarov Grişa Dobrosc.onov, Rahmetov f^a^^rJS^o sinteză de o profunzime uimitoare şi de o mare expres.vi-
tat£ ""PS™ scriitorul realist nu e tipic numai ceeace se întâlneşte mai des ş.
M„ „ r"   tă   dar si ceeace exprimă cu mai multă amploare esenţa acelui Som* social în prezentul şi viitorul său. Scriitorii realismului critic au creat o eHe mnmată de imagini tipice luminoase care au exprimat esenţa acelu» fenomen soc"Mn P«zentul Iul. Pictori talentaţi care au oglindit în creaţia lor nazum-rceTc«ilcr sociale înaintate au ştiut să pătrundă viitorul şi şa dea sentinţa Io. «suora fenomenelor sociale, care pe timpul lor mai păreau trainice ş. viablle;
P Dar profunzimea conştientă, superioară, şi veracitatea în alegerea ş> înţelegerea cazului tipic este posibilă numai pentru artistul care stăpâneşte fiiosofia rnar-Sfeninistă. Numai baza filosofică a literaturii sovietice - materialismul dialectic ciS despre lume a partidului marxist-leninist - ne poate da o mţelegere cu Tdevă'at justă a istoriei. . ' 'cei dela RAPP, care au încercat în mod mecanic să definească metoda artei sovietice ca fiind materiaiist-dialectică nu erau decât vulgarizatori ai marx.smuim Formula materialismului dialectic în artă, propagată de cei dela RAPP, ,-a dus de fapt pe scriitori ia construcţii scolastice, lipsite de viaţă; adeseori aceasta foi mum Posea opera de artă de forţa ei emoţională, transformând-o într'un tratat uscat.
Formula stalinistă a realismului socialist a dat în mâinile partidului o aima eficace a acţiunii prin imagini asupra maselor. Realismul socialist este un realism de tio înalt, deoarece, bazându-se pe fiiosofia materialistă, ei ne dă intro torma artistică posibilitatea de a prezenta esenţa fenomenelor realităţii în desvoltarea ei
revoluţionară. . . ...
'Realismul socialist îi obligă pe scriitorii sovietici sa examineze cu atenţie ,1 să zugrăvească perspectiva mişcării noastre, a creşterii şi desvoltării noastre, sa zugrăvească acel lucru nou care astăzi poate să ni se pară că nu este „tipic (a ceva obişnuit, răspândit) dar care are perspective de desvoltare şi creştere in viitor.
' Sarcina principală a artei realismului socialist o constitue afirmarea şi glorificarea noii societăţi sau a omului nou. Despre aceasta a scris tovarăşul Stalin in 1924 lui Demian Bednîi, salutând optimismul scriitorului: „Fiiosofia „tristeţii universale" nu este fiiosofia noastră, — se spune în această scrisoare. N'au decât să fie trişti cei care părăsesc scena şi cei care şi-au trăit traiul. Americanul Whit-rnann a redat cât se poate de reuşit fiiosofia noastră: „Suntem vii, în sângele nostru roşu arde focul forţelor necheltuite".27)
Aceste rânduri sunt foarte importante prin înţelegerea particularităţilor literaturii sovietice. După un deceniu, când literatura sovietică înregistrase de pe acum succese importante, A. A. jdanov a spus în cuvântarea sa ţinută la Congresul Unional a scriitorilor sovietici că literatura noastră „...este optimistă, dar nu este optimistă din cauza unei anumite „sensaţii zoologice" lăuntrice. Ea este optimistă prin esenţa ei, deoarece este literatura clasei în creştere, a proletariatului, singura clasa progresistă şi înaintată".28)
Dar caracterul confirmativ al literaturii realismului socialist nu neagă principiul critic. Descoperirea lipsurilor, care împiedică desvoltarea noastră înainte,
271
7) I. V. Stalin : Opere, vol. VI, pag. 273, Ed. Rusă; Ed. P.M.R., pag. 229. 28) A. A. Jdanov : Literatura sovietică, literatura cea mai înaintată, cea mai plină de confinut ideologic din lume, pag. 11.
16 — Viata Românească — c. 750
242
V.   V I L C I N SCHI
constitue una din sarcinile scriitorilor sovietici. In raportul asupra revistelor „Zvezda" şi „Leningrad", A. A. Jdanov a spus că „Descriind cele mai frumoase sentimente şi calităţi ale omului sovietic, desvăluind în faţa lui perspectiva zilei de mâine, scriitorii noştri trebue să arate oamenilor noştri cum nu trebue să fie, trebue să biciuiască rămăşiţele trecutului, rămăşiţe ce împiedică pe oamenii sovietici să păşească înainte".29)
Principiul critic în literatura realismului socialist se deosebeşte în mod principial de realismul critic al secolului al XIX-Iea. El este întruparea într'o formă specifică artistică a principiului criticii şi autocriticii bolşevice, care constitue legea desvoltării societăţii noastre. Pentru ca principiul critic într'o operă literară să dea roade pozitive, scriitorul sovietic trebue să-şi însuşească bine esenţa criticii şi autocriticii bolşevice, in 1938, când în presa noastră a apărut tendinţa de denaturare, de bagatelizare a criticii şi autocriticii bolşevice, tovarăşul Stalin a scris articolul „împotriva bagatelizării lozincii autocriticii". El a vorbit despre necesitatea unei deosebiri nete între „autocritica" străină nouă, distructivă, antibolşevică, şi autocritica noastră, autocritica bolşevică, care urmăreşte cultivarea spiritului de partid, întărirea Puterii Sovietice, îmbunătăţirea construcţiei noastre, întărirea cadrelor noastre economice, înarmarea clasei muncitoare". Tovarăşul Stalin a subliniat că nouă „Nu ne trebue orice fel de autocritică", că partidul a luptat şi va lupta „din toate puterile şi cu toate mijloacele" împotriva „autocriticii" antibolşevice distructive, care urmăreşte slăbirea construcţiei socialiste şi desarmarea clasei muncitoare". 30)
Aceste teze staliniste au o mare importanţă pentru înţelegerea unei particularităţi a realismului socialist ca principiu critic, cu tot patosul pozitiv general al operei literare.
Partidul îi învaţă pe scriitorii sovietici să prefuiască mult importanţa criticii şi autocriticii bolşevice.
Sn scrisoarea către A. M. Gorchi din 17 Ianuarie 1930, tovarăşul Stalin a
scris :
„Nu putem să ne lipsim de autocritică. Nu putem cu nici un chip, Alexei Maximovici. Fără autocritică este inevitabilă stagnarea, este inevitabilă descompunerea aparatului, creşterea birocratismului, zădărnicirea iniţiativei creatoare a clasei muncitoare. Fireşte, autocritica dă material duşmanilor. In această privinţă aveţi perfectă dreptate. Dar tot ea dă material (şi impuls) pentru mersul nostru înainte, pentru uesiaşurarea energiei constructive a oamenilor muncii, pentru desvoltarea întrecerii, pentru brigăzile udarnice, etc. Latura negativă este compensată şi supra-compensată de latura pozitivă".31)
Totodată partidul a condamnat aspru pe acei scriitori care în operele lor au admis denaturarea principiilor criticii şi autocriticii bolşevice şi s'au rostogolit pe drumul calomnierii poporului sovietic. Astfel a fost de exemplu cu Demian Baclnîi, care în unele din foiletoanele saie dela sfârşitul deceniului al fl-lea a păşit pe drumul unei critici antipatriotice, pe drumul acelei „autocritici" care de fapt ducea la distrugerea partinităţii, la subminarea prestigiului Puterii Sovietice, Ia desarmarea clasei muncitoare. Comitetul Central af Partidului i-a arătat lui Demian Bednîi caracterul inadmisibil al acestui fel de creaţie, caracterul greşit al acestor opere ca „Dă-te jos depe cuptor", „Eroii", „Fără milă", I. V. Stalin a supus unei critici nimicitoare aceste opere ale lui Demian Bednîi. Desvoitând învăţătura leninistă despre cele două culturi în fiecare naţiune, amintind poetului că în Rusia
29) A. A. Jdanov : Raport asupra revistelor „Zvezda" şi Leningrad", pag. 36. Ed. Rusă ; Ed. P. M. R., pag. 43-44.
30) I.   V.   Stalin:   Opere,   vol.  XI, pag.  132-133, Ed. Rusă; Ed. P. M. R., pag
147-148.
3')   I. V. Stalin: Opere. vol. XII, pag. 173, Ed. Rusă; Ed. P. M. R., pag. 185.
I. V. STAigiN ŞI PROBLEMELE LITERATURII SOVIETICE 243
prerevoluţionară „în afară de Rusia reacţionară a existat şi o Rusie revoluţionară, Rusia lui Radiscev şi Cernîşevschi, a lui Jeliabov şi Ulianov, a lui Halturin şi Alexeev" tovarăşul Stalin spune că „Toate acestea sădesc (şi nu pot să nu sădească) în inimile muncitorilor, ruşi sentimentul mândriei naţionale revoluţionare, capabilă să mute munţii din loc, capabilă să săvârşească minuni".32) Deaceea afirmaţiile lui Demian Bednîi în operele sale că „lenea" şi tendinţa „de a sta pe cuptor" constitue aproape o trăsătură naţională a ruşilor în general — sunt născociri calomnioase Sa adresa naţiunii ruse, la adresa muncitorilor ruşi care, adaugă tovarăşul Stalin, „înfăptuind Revoluţia din Octombrie desigur, nu au încetat de a fi ruşi". Nici nu mai trebue să spunem că asemenea declaraţii ale lui Demian Bednîi nu au avut nimic comun cu critica bolşevică „...Aceasta nu este o critică bolşevică, — a arătat tovarăşul Stalin scriitorului — este o calomniere a poporului nostru, o subminare a prestigiului Puterii U.R.S.S., o subminare a prestigiului proletariatului U.R.S.S. o desarmare a proletariatului rus".33)
Terminând scrisoarea către Demian Bednîi, tovarăşul Stalin îl cheamă „să se întoarcă pe vechiul drum leninist, fără a ţine seamă de nimica". Operele de mai târziu ale lui Demian Bednîi, activitatea lui în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, constituie un exemplu măreţ asupra felului în care conducerea de către partid a literaturii, aspra critică principială, îl ajută pe scriitor să depăşească greşelile serioase şi să devină din nou vrednic de numele de cinste — şi care obligă Ia multe — acela de inginer al sufletelor omeneşti.
Prezentarea veridică a realităţii trebue îmbinată în operele literaturii realismului socialist cu sarcina educării oamenilor muncii în spiritul comunismului.
Deobicei scriitorii — maeştri ai artei cuvântului — erau numiţi „cercetători" şi cunoscători ai inimii omeneşti. Această definiţie punea la loc de frunte rolul de cunoaştere a literaturii, vorbea despre necesitatea unui studiu aprofundat de către scriitori a obiectului principal al creaţiei lor — omul. Dar această definiţie lasă în umbră importanţa educativă a literaturii, nu subliniază împrejurarea că scriitorul, zugrăvind realitatea, omul, influenţează în acelaş timp asupra lor.
La 26 Octombrie 1932, în convorbirea cu scriitorii sovietici tovarăşul Stalin i-a numit pe scriitori „ingineri ai sufletelor omeneşti". Această definiţie clasică a tovarăşului Stalin aduce pe rimul plan rolul activ, eficace, creator al literaturii şi îi obligă pe scriitori, ca pe baza unui studiu aprofundat al realităţii sovietice, să creeze imagini artistice care să ajute la formarea conştiinţei socialiste a poporului. Această definiţie subliniază imensul rol social-transformator al literaturii sovietice. „Tovarăşul Stalin a numit pe scriitorii noştri „inginerii sufletelor omeneşti" — spunea A. A. Jdanov în anul 1946. Această definiţie are un tâlc profund. Ea denotă uriaşa răspundere ce revine scriitorilor sovietici în educaţia oamenilor, în educaţia tineretului sovietic, în respingerea din câmpul literelor a lucrărilor fără valoare".34)
Definiţia stalinistă a scriitorilor sovietici ca ingineri ai sufletelor omeneşti decurge din învăţătura materialist-marxistă despre ideologii şi despre rolul transformator al ideilor sociale, învăţătură desvoltată de tovarăşul Stalin.
Fiind una din formele ideologiei, literatura sovietică dispune, în virtutea particularităţilor ei specifice, de posibilităţi imense în lupta noului progresist împotriva vechiului, care şi-a trăit traiul. Acţiunea prin imagini asupra maselor de multe milioane de cititori, ajută literatura să aducă la conştiinţă poporului ideile înaintate care ne uşurează mişcarea noastră înainte, spre comunism. De aici decurge şi permanenta grijă a partidului pentru literatura sovietică şi pentru căile ei de desvoltare,
32) I- V. Stalin : Opere, voi, XIII, pag. 25, Ed. Rusă.
33) I. V Stalin : Opere, voi. XIII, pag. 25 Ed. Rusă.
34) A. A. Jdanov:  Raport asupra revistelor „Zvezda" si Leningrad", pag. 26-27, hd. Rusă ; Ed. P. M. R., pag. 31. '
244
V. VILCINSCHI
grija ca scriitorul sovietic să nu ofere societăţii idei care frânează desvoltarea, ci să introducă idei care ajută în lupta noului împotriva vechiului, idei care să asigure victoria noului.
„Bolşevicii preţuesc mult literatura, — a spus în legătură cu aceasta A. A. Jdanov, — ei văd clar marea ei misiune şi marele ei rol istoric în consolidarea unităţii morale şi politice a poporului, în cimentarea unităţii şi în educarea poporului".35)
Definiţia staîinistă a scriitorului sovietic ca inginer al sufletelor omeneşti, subliniind caracterul activ eficace ai literaturii sovietice, conţine totodată definiţia literaturii noastre ca literatura cea mai înaintată şi cea mai plină de conţinut ideologic clin lume, chemată să ajute poporul sovietic în lupta sa pentru victoria comunismului.
Definiţia clasică a tovarăşului Stalin a jucat un mare rol în formarea trăsăturilor scriitorului sovietic, în creşterea calitativă a literaturii sovietice. Dorind să justifice înalta definiţie staîinistă care impune cerinţe mari, scriitorii sovietici crează o serie de opere care devin factorii cei mai importanţi în formarea calităţilor socialiste ale tineretului sovietic. E deajuns să cităm „Poemul pedagogic" al iui A. Macarenco şi „Aşa s'a călit oţelul" de N. Ostrovschi, create în anii 1933—1934.
Toate creaţiile ulterioare ale celor mai buni scriitori sovietici sunt subordonate unui scop nobil, indicat de tovarăşul Sialin : de a fi în operele lor ingineri ai sufletelor omeneşti.
Practica a confirmat de nenumărate ori marea importanţă educativă a celor mai bune imagini din literatura noastră. Milioane de tineri sovietici învaţă să trăiască şi să iupte aşa cum au luptat Pavel Corceaghin, comsomoliştii din Crasnodon, Alexei Meresiev, Zoia, Voropaev şi mulţi alţi eroi ai romanelor, povestirilor, poemelor create de scriitorii sovietici. Cele mai bune opere ale scriitorilor sovietici sunt un exemplu luminos al felului cum grija staîinistă a partidului pentru literatură con-tribue ia creşterea şi perfecţionarea scriitorilor şi duce ia creearea unor opere necesare şi preţioase pentru popor. Imaginile eroilor literaturii sovietice îi educă pe cititori în spiritul devotamentului nemărginit faţă de partid, faţă de marele Stalin, faţă de Patria Sovietică.
3
O importanţă imensă pentru desvoltarea şi formarea esteticii realismului socialist o are învăţătura tovarăşului Stalin despre relaţia dintre formă şi conţinut.
„în procesul desvollurii — ne învaţă tovarăşul Stalin — conţinutul precede formei, forma rămâne în urma conţinutului", dar „acest conflict nu există între conţinut şi formă, în general, ci între forma veche şi conţinutul nou, care caută o nouă formă şi năzueşte spre ea".3B)
Aparţinând categoriilor suprastructurale, literatura are o formă şi un conţinut specific.
Unitatea dintre forma şi conţinutul operei literare este o condiţie necesară a perfecţiunii ei cu adevărat artistice. Unii scriitori sovietici, în special în primele etape de desvoltare ale literaturii sovietice, nu au putut ajunge la această unitate şi uneori un conţinut de un înalt nivel ideologic era în contradicţie cu forma artistică. Până astăzi problema formei operei de artă este problema cea mai actuală pentru o serie din scriitorii noştri, în special pentru cei din rândurile tineretului. Oamenii de artă sovietici sunt obligaţi să lupte neîncetat pentru însuşirea formelor ei perfecte, folosind experienţa bogată a literaturii din veacurile trecute şi a clasi-
35) A. A. Jdanov : Raport asupra revistelor „Zvezda" şi „Leningrad", pag 38, Ed. P. M. R., pag. 45-46.
36) I. V. Stalin: Opere, vol. I, pag. 317-318, Ed. Rusă; Ed. P. M. R., pag. 322-323.
STALIN Şl PROBLEMELE LITERATURII SOVIETICE
245
cilor literaturii sovietice, smulgând din rădăcini cu hotărîre tot ce împiedică exprimarea ideii înaintate într'o formă corespunzătoare perfectă. Forma operei literare trebue să fie în armonie cu conţinutul socialist. Acest lucru va întări mult influenţa educativă a literaturii cele mai înaintate şi mai pline de conţinut ideologic din lume.
Dacă literatura este arta cuvântului, materialul de construcţie al literaturii îl constitue limba. Pentru scriitorul sovietic, cuvântul este mijlocul artistic esenţial cu ajutorul căruia el creează opera ce ajută partidul în educaţia comunistă a poporului. „Materialul principal al literaturii, — ne învaţă M. Gorchi, — este cuvântul care de formă tuturor impresiilor, sentimentelor, ideilor noastre. Literatura este arta reprezentării plastice prin mijlocirea cuvântului".37) Forma artistică a operei literare nu poate fi concepută în afara cuvântului, în afara iimbii. Lucrarea genială a tovarăşului Stalin „Marxismul şi problemele lingvisticii" are o importanţă fundamentală pentru toţi scriitorii sovietici în ce priveşte rezolvarea justă a problemei iimbii literaturii artistice.
Se ştie că chiar deia primii paşi ai literaturii sovietice s'au făcut încercări din diferite părţi de a orienta pe un drum greşit munca scriitorilor sovietici în ceeace priveşte limba literară. Astfel, de exemplu, în primii ani de după revoluţie „Pro-letcult"-iştii au încercat să sădească în tinerii scriitori sovietici o atitudine nihilistă faţă de moştenirea clasică, cu forma ei perfectă a limbii. Apoi, în deceniul al IlI-lea, vulgarizatorii marxismului — cei deia RAPP, au emis „teorii" care cereau crearea unei limbi proletare, cerând totodată scoaterea din circulaţie a limbii operelor literaturii clasice ruse. Socotind că limba operelor lui Puşchin, Turgheniev, Tolstoi, „s'a învechit", că folosirea limbii literaturii din trecut duce la ruperea de conţinutul literaturii din epoca sovietică, unii dintre scriitorii noştri din deceniul al 111-lea au introdus în operele lor „neologisme" artificiale, intenţionat grosolane, precum şi folosirea de provincialisme şi de întorsături de frază din domeniul dialectelor şi jargoanelor regionale. După părerea unor critici şi scriitori, toate acestea trebuiau să facă opera „mai populară", mai „accesibilă" maselor largi de cititori.
Tot felul de adepţi ai grupărilor decadente burgheze în artă (constructiviştiî, iniaginiştii. futuriştii şi alţii) au pus şi ei mâna pentru a poci limba literaturii sovietice şi împreună cu cei dela „Proletcult" şi dela RAPP, au abătut depe calea cea bună pe unii scriitori, au îngreunat desvoltarea creatoare a altora.
Anumiţi scriitori sovietici au încercat „să motiveze" şi mai târziu încercările de distrugere a limbii literaturii clasice ruse. Astfel, de exemplu, F. Panferov a afirmat chiar şi în 1934, la primul Congres Unional al scriitorilor sovietici, că „revoluţia frânge nu numai structura politică şi economică a statului, nu numai viaţa, obiceiurile şi psihologia oamenilor, dar şi limba", in realitate, aşa cum a arătat în lucrările sale asupra lingvisticii tovarăşul Stalin, asemenea afirmaţii sunt foarte departe de adevăr, de marxism.
Tovarăşul Stalin ne învaţă: „Nu este deloc necesar să se distrugă fondul principal de cuvinte, dacă el poate fi folosit cu succes în decursul unei serii de perioade istorice, fără a mai vorbi de faptul că, nefiind posibil să se creeze un nou fond principal de cuvinte într'o perioadă scurtă de timp, distrugerea fondului principal de cuvinte acumulat în decursul secolelor ar duce la paralizarea limbii, la o totală desorganizare a comunicării intre oameni".33)
Aşa dar teoriile (fals „revoluţionare") despre limbă au dus de fapt la încercări de a-i lua limbii funcţia ei principală — aceea de a fi mijloc de comunicare între oameni. Crearea de cuvinte „artificiale" şi încercările de a construi o limbă nouă, pe bază de dialect, au dus în mod inevitabil la scăderea calităţii artistice
3'0 M Gorchi : Articole de critică literară, Goslitizdat, M., 1937 pag. 516. 38) I. V. Stalin : Marxismul şl problemele lingvisticii, pag. 25, Ed ; Rusă Ed. P. M. R,. pag. 26.
246
V.  V I L C I N S C H I
a literaturii, la sărăcirea literaturii ca instrument puternic al culturii socialiste, unul din factorii cei mai importanţi de desvoltare a limbii naţionale. V. I. Lenin a luptat pentru puritatea limbii ruse arătând necesitatea „de a declara război pocirii limbii ruse".39)
Tovarăşul Stalin ne dă exemple deosebit de luminoase şi bogate în învăţă->mmte a unei atitudini pline de grijă faţă de limba rusă, precum şi pilda unei stăpâniri perfecte a gramaticii ei, datorită căreia „limba capătă posibilitatea de a ■îmbrăca gândurile umane în învelişul material al limbii".40) A. S. lacovlev, celebrul constructor de avioane, erou al Muncii Socialiste, care s'a întâlnit de nenumărate ori cu tovarăşul Stalin, scrie că tovarăşul Stalin acordă o mare importanţă expunerii juste, bine închegate a ideilor. In cartea sa autobiografică „Povestiri din viaţa mea" A. S. lacovlev povesteşte cum s'a întâmplat odată să scrie ceeace îi dicta tovarăşul Stalin. Cunoscând atitudinea tovarăşului Stalin faţă de gramatică, aminteşte A. S. lacovlev, „eu mi-am încordat memoria şi m'am străduit să nu fac nicio greşeală de gramatică. El dictează, şi iată că se apropie şi priveşte peste umăr să vadă cum iese. Dintr'odată s'a oprit, s'a uitat la cele scrise şi chiar cu mâna mea a pus cu creionul o virgulă.
Altădată nu am construit prea bine fraza. Stalin a spus : „Dece ai pus subiectul după predicat ? La D-voastră nu prea merge bine cu subiectul ! Iată cum trebue scris! Şi a corectat".41). Cunoaştem stilul impecabil al lucrărilor staliniste — limba precisă, clară, deosebit de simplă şi de o înaltă factură literară a discursurilor tovarăşului Stalin. In convorbirea cu tinerii scriitori, M. I. Calinin a spus : „Dacă m'aţi întreba cine ştie mai bine limba rusă, eu aş răspunde : Stalin. De la el trebue să învăţăm conciziunea, claritatea şi puritatea de cristal a limbii. încercaţi să expuneţi mai pe scurt o anumită idee exprimată de Stalin".42)
In deceniul al Ill-lea — al IV-lea, A. M. Gorchi a criticat pe scriitorii care aveau o atitudine dispreţuitoare faţă de gramatica limbii ruse, care poceau şi denaturau limba rusă pe motiv că „o simplifică", „o actualizează", „o apropie" de limba populară. El a arătat că „graiurile locale, provincialismele contribue foarte rar la îmbogăţirea limbii literare, de cele mai multe ori o încarcă introducând cuvinte necaracteristice, de neînţeles".43)
Luând poziţie hotărâtă împotriva „muncii nepricepute, neglijente, lipsite de conştiinciozitate", Gorchi ne învaţă că „lupta pentru puritatea, pentru preciziunea sensului, pentru ascuţimea limbii este lupta pentru instrumentul culturii. Cu cât această armă este mai ascuţită, cu atât este mai precis orientată, cu atât este mai victorioasă. Tocmai deaceea sunt unii care încearcă întotdeauna să tocească limba, iar alţii s'o ascută".44)
Dar încercările de simplificare vulgarizatoare ascunse sub numele sforăitor de „teoria noii limbi revoluţionare", au continuat să existe în conştiinţa şi practica unor scriitori, în special din rândurile tineretului. Baza acestei teorii a constituit „noua teorie" a limbii antimarxiste şi vulgarizatoare a lui N. I. Marr şi a urmaşilor săi, cu afirmaţiile ei greşite despre „caracterul suprastructural" şi „caracterul de clasă" ai limbii. „Tezele" lui Marr au fost acelea care i-au împins pe unii scriitori şi critici pe drumul atitudinii nihiliste faţă de limba operelor din literatura clasică. Marriştii afirmau că „limba cea mai clasică", „cea mai exemplară" a scriitorilor din trecut nu poate fi un model pentru noi, în sensul strict al cuvântului, deoarece
39) V. I. Lenin : Opere, vol. XXX, pag, 274, Ed. Rusă ; Vezi şi Lenin despre literatură, Ed. P. M. R., pag 183.
40) LV. Stalin : Marxismul şi problemele lingvisticii, pag. 24.
41) A. S. Icovlev : Povestiri din viaţa mea, Detghiz, 1944, pag. 99.
42) M. I. Calinin despre literatură, pag. 74.
43) M. Gorchi : Articole de critică literară, pag. 529.
44) Ibidem, pag. 584.
I. %. STALIN ŞI PROBLEMELE LITERAÎURII SOVIETICE
247
este o limbă străină. Concepţiile marriste au făcut pe unii scriitori să aibe o atitudine neglijentă faţă de legile gramaticii limbii ruse şi să facă încercări de falsă creaţie literară.
Lucrările geniale ale lui I. V. Stalin în problemele lingvisticii au pus capăt tuturor născocirilor, „teoriilor", inimaginabilei încurcături care domnea în lingvistică si au arătat scriitorilor sovietici singura cale justă de muncă asupra formei stilistice a limbei operelor lor. Cuvintele staliniste: „cultura, în ceeace priveşte conţinutul ei, se schimbă cu fiecare nouă perioadă de desvoltare a societăţii, în timp ce limba rămâne în esenţă aceeaşi în decursul câtorva perioade, servind în egală măsură atât cultura nouă cât şi cea veche",45) învăţătura stalinistă despre structura gramaticală şi fondul principal de cuvinte, ca bază a limbii şi despre vocabularul limbii care „...nu se schimbă în acelaş fel ca suprastructura, nu se schimbă prin anularea vechiului şi construirea noului, ci pe calea complectării vocabularului existent cu cuvinte noi, apărute în legătură cu schimbările orânduirii sociale, cu desvoltarea producţiei, cu desvoltarea culturii, a ştiinţei, etc.",46) toate acestea trebue să orienteze munca literaţilor sovietici spre un studiu aprofundat al structurii gramaticale, să-i orienteze spre o includere, deosebit de bine cântărită, în opera literară numai a acelor cuvinte şi formaţiuni de cuvinte noi care sunt într'adevăr generate de condiţiile ce influenţează desvoltarea şi transformarea vocabularului limbii. învăţătura stalinistă despre limbile naţionale şi dialectele-jargoane „de clasă" care „reprezintă ramificaţii ale limbii naţionale a întregului popor, sunt lipsite de orice independenţă lingvistică şi sunt sortite să vegeteze",47) arată scriitorilor noştri de romane istorice calea spre rezolvarea problemei coloritului istoric şi a verosimilului etnografic şi lingvistic în operele care tratează trecutul istoric, învăţătura stalinistă despre limbile naţionale şi despre dialectele „teritoriale locale" care nu au stat la baza primelor şi care „îşi pierd originalitatea, se varsă în aceste limbi şi dispar în ele"48), arată scriitorilor sovietici singura cale justă în alegerea formei lingvistice a operei literare.
Tovarăşul Stalin ne învaţă că „Vocabularul reflectă starea limbii: cu cât vocabularul este mai bogat şi mai variat, cu atât limba este mai bogată şi mai des-voltată"49) şi că literatura joacă un rol mare în desvoltarea şi transformarea limbii.
Datoria sfântă a tuturor scriitorilor sovietici este să studieze în mod aprofundat limba poporului lor creator de limbă şi să ajungă în operele lor la o contopire organică dintre conţinutul înaintat, profund ideologic, şi forma de limbă perfectă care să oglindească bogăţia limbii naţionale, adunată dealungul veacurilor, precum şi succesele desvoltării producţiei socialiste, a culturii, ştiinţei, artei sovietice.
Adresându-se scriitorilor sovietici, A. A. Jdanov, a spus încă în 1934: „A fi inginer al sufletelor omeneşti înseamnă a lupta activ pentru cultura limbii, pentru calitatea operelor".50) în numele partidului, tovarăşul Jdanov a chemat pe scriitorii sovietici „să creeze opere de o înaltă măestrie, cu un înalt conţinut ideologic şi artistic".51)
In hotărârea „Despre repertoriul teatrelor dramatice şi despre măsurile de îmbunătăţire" din 26 August 1946, Comitetul Central al Partidului Comunist (bol-
45) V. I. Stalin : Marxismul şl problemele lingvisticii, pag. 21-22, Ed. Rusă ; Ed. P. M. R., pag. 22.
46) Ibidem, pag. 25 ; Ed. P. M. R., pag. 25.
47) Ibidem, pag. 14 ; Ed. P. M. R., pag. 14.
48) Ibidem, pag. 44 ; Ed. P. M. R., pag. is) Ibidem, pag. 23 ; Ed. P. M. R., pag. 24.
50) A. A. Jdanov : Literatura sovietică, literatura cea mai înaintată, cea mai plină de conţinut ideologic din lume, pag. 23, Ed. Rusă ; Ed. P. M. R., pag. 14. Ibidem, pag. 15.
248
V.   V 1 L C I N S C H I
şevic) al U.R.S.S. a condamnat cu hotărîre piesele primitive, lipsite de artă, care denaturau realitatea sovietică, scrise „fără ştiinţă de carte, fără o cunoaştere suficientă a limbii literare ruse şi a limbii poporului de către autorii lor". In presa de partid s'a criticat şi piesa lui V. Cojevnicov „Râul de foc" din cauza nivelului ei artistic coborît şi în parte, pentru limba urâtă, pentru limbajul incult şi grosolan ai personagiilor.
Lucrările lui I. V. Stalin din domeniul lingvisticii au dat scriitorilor sovietici o armă deosebit de eficace în lupta pentru cultura limbii, pentru calitatea operelor, pentru o limbă literară corespunzătoare conţinutului înaintat, pentru o limbă precisă şi perfectă.
4
Una din particularităţile cele mai importante ale literaturii sovietice, particularităţi formate dealungul istoriei, este caracterul ei multinaţional. Fiind unică prin conţinutul ei socialist, literatura sovietică, ca şi întreaga noastră cultură, este naţională prin formă. In desvoltarea literaturii sovietice multinaţionale a jucat un rol liotăritor politica partidului în problema naţională şi lucrările lui I. V. Stalin.
încă în 1916, V. I. Lenin a scris că: „Scopul socialismului nu este.numai înlăturarea fărâmiţării omenirii în state mărunte şi a oricărei separări a naţiunilor, nu este numai apropierea dintre naţiuni, dar şi contopirea lor". Dar, tot aici Lenin a observat că perioada de contopire a naţiunilor şi a culturilor naţionale trebue, în mod inevitabil, să fie precedată de o perioadă de tranziţie în desvoltarea şi înflorirea naţiunilor. „La fel cum omenirea poate ajunge la distrugerea claselor numai printr'o perioadă de tranziţie a dictaturii clasei asuprite, tot aşa omenirea poate ajunge la contopirea inevitabilă a naţiunilor numai prin perioada de tranziţie a eliberării complecte a tuturor naţiunilor asuprite".52)
Tezele leniniste despre viitorul naţiunilor au îost desvoltate şi aprofundate de tovarăşul Stalin care a creat o teorie închegată a naţiunilor şi a culturilor naţionale în socialism şi comunism.
Teoria Ieninist-stalinistă stă la baza politicii partidului în problema naţională şi asigură acel factor atât de important a! societăţii sovietice care este prietenia dintre popoarele U.R.S.S., desvoltarea si înflorirea culturilor naţionale din U.R.S.S.
Această teorie joacă un rol fundamental în înţelegerea caracterului multinaţional al literaturii sovietice.
„Pe ruinele vechilor naţiuni burgheze apar şi se desvoltă naţiuni noi, socialiste, care sunt mult mai unite decât orice naţiune burgheză, deoarece în ele nu există contradicţiile de clasă de neîmpăcat care macină naţiunea burgheză, şi care sunt în mai mare măsură expresia întregului popor decât orice naţiune burgheză".51) Aceste noi naţiuni socialiste sunt creatoarele literaturii sovietice unice, noi. naţională prin formă şi socialistă prin conţinut.
Caracterul dialectic al rezolvării de către V. I. Lenin şi I. V. Stalin a problemei limbilor naţionale şi a culturii constă în faptul că, apărând contopirea în viitor a culturilor naţionale într'o singură cultură comună (prin formă şi conţinut),, cu o limbă comună unică, ei afirmă totodată desvoltarea limbilor naţionale în perioada victoriei socialismului şi comunismului în una sau în câteva ţări.
in condiţiile de realizare, atât a fazei inferioare cât şi a fazei superioare a comunismului în una sau în câteva ţări, continuă să oaste diferenţele naţionale în sânul culturii socialiste unice. Cultura, unică prin formă şi conţinut poate fi creată
52) V. I. Lenin : Opere, voi. XXII, pag. 135-136, Ed. Rusă.
53) I. V. Stalin: Opere, vol, XL pag. 340-341, Ed. Rusă ; Ed. P. M. R., pag. 374.
I.$V. STALIN ŞI PROBLEMELE LITERATURII SOVIETICE
249
numai în condiţiile victoriei comunismului în întreaga lume. „...In perioada victoriei socialismului pe scară mondială, când socialismul se va întări în viata de toate zilele limbile naţionale vor trebui să se contopească inevitabil într'o singură limbă comună care, bine înţeles nu va fi nici cea velicorusă, nici germana, ci ceva nou".54)
in tara noastră, în urma politicii naţionale leninist-staliniste s'au pus bazele de neclintit ale acelui viitor unic, luminos, al naţiunilor lumii şi al limbilor naţionale pe care 1-a arătat în lucrările sale tovarăşul Stalin.
Naţiunile socialiste sovietice ale marii noastre patrii, apărute pe ruinele vechilor naţiuni burgheze, sunt un exemplu luminos de colaborare economică, politică si culturală pentru naţiunile lumii întregi, colaborare care constitue una din condiţiile necesare ale viitorului de neînfrânt al popoarelor lumii.
întărirea prieteniei între popoarele ţării noastre se manifestă nu numai pe plan social, economic, dar şi pe pian cultural, (şi anume) în crearea literaturilor naţionale prin formă şi socialiste prin conţinut a popoarelor din Ţara Sovietică. De aici decurge grija stalinistă a partidului pentru desvoltarea artelor naţionale pe baza relaţiilor frăţeşti dintre popoare. O manifestare măreaţă a politicii naţionale leninist-staliniste o constitue crearea şi înflorirea literaturilor naţionale, strânsa lor legătură şi strânsa lor influenţă reciprocă.
înţeleaptă politică a partidului în problema naţională, învăţătura stalinistă despre naţiunile socialiste contribue la unitatea naţiunilor socialiste sovietice ale ţării noastre.
învăţătura stalinistă despre naţiunile socialiste şi căile de trecere spre o cultură unică în condiţiile victoriei comunismului în întreaga lume, ne dă o bază teoretică pentru motivarea diferenţei dintre literatura sovietică multinaţională şi celelalte literaturi din trecut ale lumii. Totodată învăţătura stalinistă dă o lovitură nimicitoare tuturor denaturărilor în domeniul culturii în genul teoriei vulgare a celor dela „Proietcult" despre literatura „Cosmică planetară" în timpul socialismului. Învăţătura stalinistă despre naţiunile socialiste şi căile de trecere spre o cultură unică zdrobesc încercările odioşilor cosmopoliţi de a declara ca „inutilă şi învechită" tendinţa scriitorilor sovietici spre desvoltarea literaturii naţionale. Criticii cosmopoliţi au declarat că particularităţile naţionale sunt „un ornament naţional inutil" care contrazice, după părerea lor, internaţionalismul. In realitate, aşa cum reese clar din tezele staliniste, internaţionalismul proletar din literatură nu este bazat pe sărăcirea şi minimalizarea literaturii naţionale. Dimpotrivă, internaţionalismul se întăreşte şi se desvoltă numai acoio unde există posibilităţi largi de desvoltare a literaturii naţionale. „...Internaţionalismul se naşte acolo unde înfloreşte arta naţionaiă".55)
Cele mai bune opere ale literaturii sovietice — unitară prin conţinutul ei socialist, creată de inginerii sufletelor omeneşti ai noilor naţiuni socialiste — sunt pătrunse de spiritul unui internaţionalism adevărat.
Am putea da multe exemple din literaturile naţionale care confirmă acest lucru. E dcajuns să numim pe Djambul şi Stalschi, Corneiciuc şi Cu pal a. Isaachian şi Vurgun, Tursun-Zade şi Tabidze, Neris, Sacobzon şi Laţis. Operele profund naţionale prin forma lor, ale scriitorilor sovietici — ale cazahului şi dagestaneanului, ale ucraineanului şi bielorusului, ale armeanului şi azerbaidjanului, ale t adj icul ui şi georgianului, ale lituanianului şi estonului, ale letonului şi ale tuturor celorlalţi scriitori ai naţiunilor mari şi mici din Patria noastră, oglindesc specificul culturii unei anumite naţiuni şi totodată sunt unitare prin conţinutul lor socialist. Odată cu cele mai bune opere ale marii literaturi ruse, operele scriitorilor naţionali sovietici
5i)I. V. Stalin: Opere, voi. XIII, pag 5.
55) A. A. Jdanov : Consfătuirea muzicienilor sovietici la Comitetul Central ai Partidului Comunist (bolşevic) al U. R. S. S., Moscova, 1948. pag 139.
250
V.   V I L C I N S C H I
constitue un aport important la tezaurul comun al culturii înaintate a omenirii. Tovarăşul Stalin ne învaţă că „orice naţiune, indiferent dacă este mare sau mică, are particularităţile ei calitative, specificul ei care îi aparţine numai ei şi care nu se găseşte la alte naţiuni. Aceste particularităţi constitue acea contribuţie pe care fiecare naţiune o aduce la tezaurul comun al culturii mondiale, îl completează şi îl îmbogăţeşte".B6)
Aducând o contribuţie imensă la tezaurul comun al literaturii universale, scriitorii sovietici de diferite naţionalităţi contribue Ia întărirea prieteniei între popoarele ţării noastre, contribue la educarea patriotismului sovietic. „Patriotismul sovietic — ne învaţă tovarăşul Staiin — îmbină în mod armonios tradiţiile naţionale ale popoarelor cu interesele vitale comune ale tuturor oamenilor muncii din Uniunea Sovietică".57)
încă în 1926, în scrisoarea către tov. Caganovici şi alţi membri ai Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, I. V. Stalin, subliniind caracterul pozitiv al mişcării pentru o cultură ucraineană, a atras atenţia că această mişcare... „poate lua pe alocuri caracterul unei lupte pentru înstrăinarea culturii şi vieţii sociale ucrainene de cultura şi viaţa socială a întregului popor sovietic, poate lua caracterul unei lupte împotriva „Moscovei" în general, împotriva Ruşilor în general, împotriva culturii ruse şi împotriva supremei ei cuceriri, leninismul".58)
Din cauză că naţiunile au fost crescute veacuri dearândul în spiritul neîncrederii reciproce şi al înstrăinării, se mai păstrează şi astăzi în conştiinţa unor oameni rămăşiţe ale naţionalismului burghez. Recidive ale acestui naţionalism se mai întâlnesc şi în literatură. La 2 Iulie 1951 „Pravda" a supus unei critici aspre şi juste versurile naţionaliste ale lui V. Sosiura „Iubeşte Ucraina" precum şi colegiul redacţional al revistei „Zvezda" care dovedise o atitudine lipsită de spirit critic faţă de aceste versuri. Pentru a evita greşeli asemănătoare aceleia pe care a făcut-o poetul ucrainean în poezia sa naţionalistă, scriitorii tuturor naţiunilor şi naţionalităţilor trebue să înţeleagă profund că forma naţională a literaturii noastre este inseparabilă de conţinutul ei socialist unic, că „datoria scriitorilor este să ducă o luptă neîmpăcată împotriva tuturor şi a oricăror manifestări ale naţionalismului, să propage în mod neîncetat ideile nobile ale patriotismului sovietic, ale internaţionalismului proletar, să cânte în operele lor faptele eroice ale marii noastre Patrii care construeşte comunismul".59)
5.
In rezolvarea sarcinilor care stau în faţa scriitorilor sovietici un rol important ÎI au părerile exprimate de tovarăşul Stalin despre diferiţi scriitori şi operele lor.
Aprecierile staliniste pleacă dela principiul partinităţii artei sovietice, dela recunoaşterea importantului ei rol educativ în construirea societăţii comuniste, dela afirmarea necesităţii unei strânse legături dintre scriitori şi viaţa ţării sovietice, precum şi a necesităţii studiului aprofundat al vieţii.
In părerile tovarăşului Stalin despre operele de artă ale literaturii sovietice se subliniază în permanenţă necesitatea de a aprecia opera de artă ţinându-se seama de laturile ei pozitive şi de lipsurile ei, precum şi ţinându-se în mod obligase) Discursul lui I. V. Staiin ţinut în ziua de 7 Aprilie 1948 cu prilejul semnării Tratatului de Prietenie şi Asistentă Mutuală între U. R-. S. S. şi Finlanda, „Bolşevic", 1948, Nr. 7, pag. 2; Vezi si „Probleme Externe", Nr. 1. 1948, pag. 3.
57) I. V. Staiin : Despre Marele Război pentru Apărarea Patriei a Uniunii Sovietice, Gospolitizdat, Moscova, 1949, pag. 160-161, Ed. Rusă; Ed. P. M. R., pag. 135.
58) I. V. Staiin : Opere, voi. VIII, pag. 152, Ed. Rusă ; Ed. P. M. R., pag. 164. 5») „Pravda", 1951, 2 Iulie.
\ţ\\ STALIN ŞI PROBLEMELE LITERATURII SOVIETICE
251
toriu de orientarea ei generală. în scrisoarea către Bezîmenschi, tovarăşul Staiin, remarcând lipsurile operelor poetuiui în „Un foc de armă" şi „O zi din viaţa noastră" scrie: Citind aceste opere, un cititor neiniţiat ar putea chiar să rămână cu impresia că nu partidul îndreaptă greşelile tineretului, ci invers. Dar nu acest neajuns constitue trăsătura fundamentală, pateticul acestor opere. Pateticul lor constă în faptul că pun în lumină neajunsurile aparatului nostru, precum şi în profunda convingere că aceste neajunsuri pot fi îndreptate. Acesta este esenţialul atât în „Un foc de armă", cât şi în „O zi din viaţa noastră". Acesta este totodată şi meritul lor principal. Şi acest merit compensează cu prisosinţă şi pune cu totul în umbră lipsurile neînsemnate, după părerea mea, ale acestor opere, lipsuri care ţin de domeniul trecutului. Şi deoarece orientarea generală a acestor opere corespunde sarcinilor care stau în faţa literaturii sovietice, aceste opere capătă o înaltă apreciere. „...Şi una, şi alta, îndeosebi „Un foc de armă", pot fi considerate ca un model de artă proletară revoluţionară pentru timpurile de astăzi".60)
In scrisoarea către Felix Colin din 9 Iulie 1929, tovarăşul Staiin vorbeşte din nou despre necesitatea de a aprecia o anumită operă, înainte de toate din punct de vedere al orientării ei generale: „In cartea „Pe Donul liniştit" a tovarăşului Şolohov, celebrul scriitor al timpurilor noastre, găsim o serie de greşeli grosolane şi date deadreptul false cu privire la Sârţov, Podtiolcov, Crivoşlâcov şi alţii, dar rezultă oare de aci că romanul „Pe Donul liniştit" nu e bun de nimic şi merită să fie retras din vânzare ?".61)
Aceste rânduri staliniste sunt îndreptate împotriva acelor critici care „din cauza copacilor nu văd pădurea" şi, lăsând la o parte orientarea generală a operei, condamnă o lucrare numai pe baza lipsurilor ei parţiale. Aceste rânduri sunt îndreptate împotriva încercărilor birocratice în literatură; ele condamnă în mod hotărît „critica insultătoare" pe care au folosit-o cei dela RAPP şi cosmopoliţii estetizanţi.
La Congresul al XVII-lea al Partidului Comunist (bolşevic) al U.R.S.S., F. Panferov a spus: „Tovarăşul Staiin ne-a învăţat să fim atenţi faţă de scriitori, deoarece, a spus el, literatura este un lucru fin. Şi la noi în locul acestui lucru au născocit un termen : Bâta lui Napostov. Cu această măciucă parcurgeau străzile literaturii şi băteau pe cei „nesupuşi".
„Tovarăşul Staiin ne-a sfătuit de fiecare dată să nu introducem în literatură metode birocratice, dar la noi li se comanda scriitorilor. De fiecare dată în convorbirile cu noi tovarăşul Staiin ne-a scos pe drumul larg al activităţii..." 62)
Un rol important în definirea sarcinilor care stau în faţa scriitorilor sovietici îl deţin părerile înţelepte ale lui I. V. Staiin despre A. M. Gorchi şi operele sale. Salutând pe Gorchi cu ocazia împlinirii a 40 de ani de activitate literară, tovarăşul Staiin i-a scris :
„Dragă Alexei Maximovici! Vă salut din inimă şi vă strâng mâna. Vă doresc mulţi ani de viaţă şi muncă pentru fericirea tuturor oamenilor muncii, pentru înfricoşarea duşmanilor clasei muncitoare".63)
Creaţia şi activitatea socială a marelui întemeietor al literaturii sovietice A. M. Gorchi, atât de mult preţuit de tovarăşul Staiin, constitue un model pentru toţi scriitorii sovietici. Ca şi Gorchi, ei trebue să creeze „pentru bucuria tuturor oamenilor muncii, pentru înfricoşarea duşmanilor clasei muncitoare"; operele lor, ca şi operele Iui Gorchi, trebue să educe dragostea de viaţă, credinţă în victoria comunismului.
60) I. V. Staiin : Opere, vol. XII, pag. 200-201, Ed. Rusă  ; Ed. P. M.  R., pag. 214-215.
61) I. V. Staiin: Opere, vol. XII, pag. 112, Ed. Rusă; Ed. P. M. R., pag. 122-123.
62) Al XVII-lea Congres al Partidului Comunist (bolşevic) al U. R. S. S., Raport stenografie, pag. 624.
M) 1. V. Staiin: Opere, voi. XIII, pag. 142.
252
V.   V I L C I N S C H I
Se ştie că I. V. Stalin a scris despre povestea lui Gorchi „Fata şi moartea" : „Aceasta este mai puternică decât „Faust" de Goethe (dragostea învinge moartea)". Aceste cuvinte ale tovarăşului Stalin subliniază că arta socialismului trebue să afirme viaţa, trebue să fie optimistă, trebue să cânte ceeace îi dă omului dreptul la nemurire. Cuvintele spuse de tovarăşul Stalin despre povestea lui Gorchi se com-plectează cu rândurile din scrisoarea tovarăşului Stalin către Demian Bednîi : „Filosofia" tristeţii universale nu este filosofia noastră. N'au decât să fie trişti cei care părăsesc scena şi cei care şi-au trăit traiul".
Un rol imens în desvoltarea poeziei sovietice i-a jucat înalta apreciere făcută de tovarăşul Stalin creaţiei iui V. Maiacovschi. Este cunoscut tuturor că poezia lui Maiacovschi, principiile creaţiei sale, au întâlnit o opoziţie înverşunată din partea duşmanilor poporuiui. Duşmanii poporului au încercat să opună poeziei socialiste a lui Maiacovschi versurile de salon ale lui Pasternac şi ale altor adepţi ai aşa numitei „arte pure". Pe de altă parte, sub steagul „apărării lui Maiacovschi", s'au făcut încercări de a propaga exagerările sale futuriste dintr'o epocă anterioară, caracteristică, cică, pentru poezia sa. Aceasta denatura chipul poetului care a crescut într'o luptă crâncenă împotriva rămăşiţelor futuriste.
Cuvintele lui Stalin despre Maiacovschi ca „cel mai bun, cel mai talentat poet ai epocii noastre sovietice", au făcut să crească mult importanţa creaţiei lui Maiacovschi şi prin aceasta au pus capăt, atât calomniei ia adresa poetului, cât şi tuturor născocirilor că poezia lui este apropiată de futurism, precum şi atitudinii nepăsătoare faţă de amintirea iui. Cuvintele staliniste despre Maiacovschi arată drumul întregii poezii sovietice, îi cere o intervenţie activă în viaţă, aşa cum a făcut-o tribunul înflăcărat al poeziei sovietice, Vladimir Maiacovschi.
O deosebită importanţă au pentru literatura sovietică cuvintele tovarăşului Stalin în scrisoarea către A. M. Gorchi cu privire la literatura de război. „Pe piaţa cărţii, — scrie tovarăşul Stalin, — se află o mulţime de lucrări literare care descriu „ororile" războiului şi care insuflă aversiunea faţă de orice fel de război (nu numai faţă de războiul imperialist, dar şi faţă de oricare altui). Sunt povestiri burghezo-pacifiste care nu au mare valoare. Nouă ne trebue povestiri care să conducă pe cititori dela ororile războiului imperialist la necesitatea de a înlătura guvernele imperialiste care organizează asemenea războaie".64)
Vedem aici aceeaşi grijă permanentă a tovarăşului Stalin pentru oglindirea justă în literatura sovietică a politicii partidului nostru, a grijii ca literatura să introducă în masele de multe milioane ale cititorilor acele idei sociale înaintate care. devenind un bun al maselor populare, Ie mobilizează şi le organizează Sa lupta pentru comunism.
Scrisoarea tovarăşului Stalin către Gorchi ne permite încă odată să ne convingem cât de atent urmăreşte tovarăşul Stalin situaţia din literatură, conducând munca „inginerilor sovietici ai sufletelor omeneşti".
Această scrisoare ne arată cum I. V. Stalin ca şi V. I. Lenin a condus munca lui M. Gorchi. Tezele staliniste, expuse în scrisoarea către M. Gorchi, se oglindesc în practica publicistică a scriitorului, in cuvântările sale rostite sau tipărite în deceniul ai iV-lea, Gorchi s'a condus după indicaţiile staliniste, a adus la cunoştinţa milioanelor de cititori sovietici şi din străinătate învăţătura leninist-stalinistă despre războaiele drepte şi nedrepte. Ca exemplu pot servi articolele lui Gorchi, „Despre ideile soldaţilor", „Umanism proletar", „Răspuns la ancheta revistei" şi multe altele. După scrisoarea Sui Staiin,' Gorchi demască fără milă pe pacifiştii şi „umanitariştii" burghezi. în 1931, răspunzând revistei „VU", „Ce se poate face pentru evitarea unui război ?" el a scris : „Acelaş lucru care s'a făcut şi în Uniunea
64) I. V. Staiin : Opere, vol. XII, pag. 176, Ed. Rusă ; Ed. P. M. R., pag, 188.
I. V. STALIN ŞI PROBLEMELE LITERATURII SOVIETICE
253
Sovietică. Pentru a pune capăt unei realităţi negative trebue să începem cu ceva. Clasa muncitoare a început absolut just : a instaurat în ţară puterea sa".6S)
Nu putein să nu vedem în următoarele cuvinte ale scriitorului M. Şolohov, rostite de ei în 1939, la al XVIH-Îea Congres al Partidului, oglindirea ideilor staii-
niste: .Câteva cuvinte, tovarăşi, asupra problemei raporturilor dintre scriitorii sovietici şi războiul, impus nouă de fascişti... Trebue să spunem că scriitorii sovietici nu fac parte din speţa sentimentală de pacifişti din Europa Apuseană. Noi trăim şi muncim sub conducerea tovarăşului Staiin, acest lucru ne obligă la multe şi ne-a învăţat multe".66)
In deceniul al iV-ka au apărut în literatura noastră lucrări despre război ca ..Tusiina" $e j\_ Novicov-Priboi, „Războiul" şi „Umbra prietenului" de N. Tiho-nov, „In Răsărit" de P. Pavlenco, „Ultimul din Udeghe" de A. Fadeev şi altele. îndeplinind indicaţiile staliniste, scriitorii sovietici i-au condus pe cititori „dela ororile ^războiului imperialist la necesitatea de a înlătura guvernele imperialiste care organizează asemenea războaie".87) Tezele staliniste despre literatura de război au o imensă importanţă pentru scriitorii sovietici, autori de opere pe tema războiului, în condiţiile luptei de astăzi a popoarelor pentru pace, democraţie şi socialism.
Pe baza învăţăturii leninist-staliniste despre războaiele drept şi nedrepte, îmbogăţită de experienţa celui de ai doilea război mondial, scriitorii noştri prezintă în sistemul imaginilor artistice cuvintele staliniste că „pacea va fi menţinută şi consolidată, dacă popoarele vor lua în propriile lor mâini cauza menţinerii păcii şi o vor apăra până la capăt".68)
Doi scriitori sovietici, I. Ehrenburg şi V. Laţiş, au scris romane despre „furtuna" celui de a! doilea război mondial, despre zilele groaznice şi aspre ale Marelui Război pentru Apărarea Patriei a poporului sovietic. In paginile romanelor cu acelaş nume ale Ini Ehrenburg şi Laţiş, găsim redate în mod veridic tabiouri din timpul războiului. La baza acestor opere stau ideea măreaţă a prieteniei între popoare, pe baza luptei lor active pentru o lume democratică; ideea necesităţii înlăturării guvernelor imperialiste care organizează războaie. Aceiaşi lucru îl putem spune despre „primăvara pe Oder" a lui Cazachievici, despre „Stegarii" lui Gone iar şi despre muite alte opere ale scriitorilor sovietici pe tema războiului. Prezentarea acestei teme în cele mai bune opere ale literaturii noastre constitue un modei pentru scriitorii progresişti ai tuturor ţărilor. In fiecare zi tot mai mulţi scriitori păşesc pe drumul luptătorilor activi pentru pace. Scriitorul american Howard Fast şi poetul turc Nazim Hikmet, francezul Jean Laîfste şi poetul chilian Pablo Neruda şi muiţi alţii urmează pe scriitorii sovietici — stegarii literaturii progresiste a lumii.
Literatura noastră este o armă puternică în lupta pentru pace, pentru demascarea acelei minciuni prin care guvernele imperialiste încearcă să înşele masele populare pentru a Ie atrage în cei de al treilea război mondial. Scriitorii progresişti ai tuturor popoarelor şi ţărilor trebue să ţină bine minte cuvintele staliniste şi anume: „larga campanie pentru menţinerea păcii, ca mijloc de demascare a maşi-naţiunilor criminale ale aţâţătorilor la război are acum o importanţă primordială".139) In desfăşurarea acestei campanii literatura sovietică are rolul conducător.
★
Precizând marele viitor ai literaturii proletariatului, V. I. Lenin a scris în 1905:
„Aceasta va fi o literatură liberă, pentrucă nu lăcomia şi carierismul, ci ideea socia^
cr>) M. Gorchi; Articole şi pamflete; Tânăra Gardă, 1948, pag. 203.
66) Al XVIII-Iea Congres al Partidului Comunist (bolşevic) al U. R. S. S., Raport stenografie, pag. 476.
67) I. V. Staiin : Opere, vol. XII, pag. 176, Ed. Rusă ; Ed. P. M. R.. pag. 188.
68) „Pravda", 1951 — 17 Februarie ; vezi şi I. V. Staiin, Interviewul acordat corespondentului ziarului „Pravda", Ed. P. M. R., pag. 14.
69) Ibidem.
254
V.  V I L C 1 N SCHI
lismului şi simpatia pentru cei ce muncesc vor face să se înroleze în rândurile ei noi şi noi forţe. Aceasta va fi o literatură liberă, pentrucă ea nu va servi unei eroine suprasătule, nu „celor zece mii" clin pătura de sus, care se plictisesc şi suferă de obezitate, ci milioanelor şi zecilor de milioane de muncitori, care alcătuesc floarea ţării, forţa ei, viitorul ei".70)
Previziunea lui V. I. Lenin s'a împlinit: literatura sovietică este cea mai înaintată şi cea mai bogată în conţinut ideologic, literatura liberă şi populară a lumii.
Literatura sovietică a crescut odată cu societatea sovietică. Trăsăturile minunate ale creaţiei întemeietorilor literaturii sovietice, Gorchi şi Maiacovschi, au devenit treptat trăsăturile caracteristice ale unui număr tot mai mare de opere ale scriitorilor noştri, până ce au devenit o particularitate a întregii noastre literaturi.
înţeleaptă politică a partidului în literatură a crescut o armată monolitică de scriitori sovietici, unind pe baza ideologiei comuniste şi a realismului socialist pe literaţii membri de partid şi nemembri de partid.
Pe vremuri comuniştii avea faţă de cei fără partid ca şi faţă de faptul neapartenenţii la partid în general, o atitudine care demonstra oarecare neîncredere. Aceasta se explică prin aceea că sub steagul neapartenenţei la partid se ascundeau deseori diferite grupuri burgheze cărora nu le convenea să apară fără mască în faţa alegătorilor. Aşa era în trecut. Astăzi trăim însă timpuri noi. Cei fără partid sunt despărţiţi de burghezie printr'o barieră, care se numeşte regimul social sovietic.
Aceeaşi barieră însă uneşte pe cei fără partid şi pe comunişti într'un singur colectiv al oamenilor sovietici. Trăind în acest colectiv, ei au luptat împreună pentru consolidarea forţei patriei noastre, au luptat şi şi-au vărsat împreună sângele pe front în numele libertăţii şi puterii Patriei noastre, au făurit şi câştigat împreună victoria asupra duşmanilor ţării noastre. Deosebirea dintre ei constă numai în aceea că unul este în partid şi celălalt nu. Dar deosebirea nu e decât formală. Important e faptul că şi unii şi alţii săvârşesc o operă comună".
„In trecut, — spune tovarăşul Staiin, — comuniştii aveau o anumită neîncredere în cei fără de partid şi în apartinitate. Aceasta se explică prin faptul că sub steagul apartinităţii se camuflau adesea diferite grupe burgheze... Aşa a fost în trecut. Dar la noi sunt acum alte vremuri. Nemembrii de partid sunt despărţiţi acum de burghezie printr'o barieră care se numeşte structura socială sovietică. Aceeaşi barieră uneşte pe cei nemembrii de partid cu comuniştii într'un colectiv comun al oamenilor sovietici. Trăind în acelaşi colectiv, ei au luptat împreună pentru întărirea forţei ţării noastre, au luptat împreună şi şi-au vărsat sângele pe câmpul de luptă în numele libertăţii şi măreţiei patriei noastre, au făurit şi au dus până la capăt victoria asupra duşmanilor ţării noastre. Deosebirea dintre ei constă numai în aceea că unii sunt membrii de partid iar ceilalţi nu sunt. Dar această deosebire este formală. Important e că şi unii şi alţii creează unul şi acelaşi lucru".71)
încă în 1925, în cunoscuta rezoluţie „Despre politica partidului în domeniu! literaturii", partidul a condamnat cu hotărîre directivele sectare ale rappoviştiior care au încercat să opună scriitorilor comunişti, pe scriitorii nemembrii de partid — lucru care a dus la spiritul de grup şi la orgoliul comunist, — cu atât mai puţin inadmisibile sunt încercările de a reînoi metodele celor dela RAPP în noile condiţii istorice. Precum se ştie, presa de part'd a condamnat cu asprime în primăvara anului 1950 manifestările neo-RAPP-oviste ale lui Belic.
In 1927, în convorbirea cu prima delegaţie de muncitori americani, tovarăşul
70) V. I. Lenin : Opere, vol. X, pag. 30-31 ; Vezi şi Lenin despre literatură, Ed. P. M. R., pag. 11.
71) I. V. Staiin : Cuvântare ţinută la adunarea electorală a alegătorilor din Circumscripţia electorală „Staiin" a oraşului Moscova, Gospolitizdat, 1947, pag. 30-31.
I. V. STALIN ŞI PROBLEMELE LITERATURII SOVIETICE
255
Stalin a spus că în societatea comunistă „ştiinţa şi arta se vor bucura de condiţii îndeajuns de prielnice pentru a ajunge la o înflorire deplină".72)
Aceste condiţii au îost creiate în ţara noastră. Conducerea permanentă a partidului a asigurat legătura strânsă între scriitorii noştri, viaţa poporului sovietic si lupta sa zilnică pentru construirea comunismului. învăluit de grija staîinistă, întreg poporul s'a unit strâns în jurul partidului comunist.
„In Uniunea Sovietică — scrie V. M. Molotov — se realizează nu numai avântul vieţii economice a ţării, organizat după un plan unic de perspectivă, dar se introduce planificarea în toate celelalte ramuri ale vieţii sociale, care are ca scop grăbirea avântului general şi multilateral al culturii popoarelor U.R.S.S., pentru avântul şi înflorirea ştiinţei şi artelor... Literatura şi arta noastră devin tot mai mult stegari ai epocii noastre staliniste, contribuind din plin la succesele poporului sovietic, însufleţindu-1 în muncă şi în luptă, răspândind influenţa sovietică departe peste hotarele Patriei noastre".73)
Marile idei ale partidului lui Lenin şi Staiin, lupta poporului sovietic pentru comunism, pentru pace, împotriva aţâţătorilor la război, îi inspiră pe scriitorii sovietici. Viaţa multilaterală a oamenilor sovietici se reflectă tot mai deplin, în culori tot mai strălucitoare în creaţia scriitorilor sovietici. Cele mai bune opere ale literaturii noastre sunt învăţătorii iubiţi, sfătuitorii iubiţi şi prietenii tineretului sovietic.
„Poporul sovietic iubeşte şi preţueşte arta şi literatura care oglindesc cu adevărat, pe baza metodei realismului socialist, viaţa bogată şi plină de vigoare a ţării noastre, eforturile de muncă intensă şi devotată ale oamenilor sovietici constructori ai comunismului".74)
Scriitorii sovietici datorează toate succesele lor marelui partid bolşevic care a făcut din literatură o parte a cauzei întregului proletariat. Nu există domeniu în viaţa poporului nostru care să nu fie legat de numele marelui Staiin. Rolul tovarăşului Staiin în desvoltarea literaturii sovietice, în succesele şi realizările ei, este uriaş. Din inimile pline de dragoste şi devotament ale oamenilor sovietici, ale oamenilor simpli din lumea întreagă ajung cuvintele de dragoste, respect şi recunoştinţă pentru Omuî cel mai apropiat şi mai iubit. In acest imn mondial cântat creatorului fericirii popoarelor, se împletesc glasurile recunoscătoare ale „inginerilor sovietici ai sufletelor omeneşti".
„Pentru noi, scriitorii sovietici, numele Dumneavoastră personifică grija permanentă, părintească şi delicată a partidului bolşevic şi a guvernului sovietic pentru creşterea şi înflorirea literaturii socialismului. Sentimentul nostru de dragoste şi recunoştinţă pentru Dumneavoastră este deosebit de profund. Sunteţi un mare prieten şi un sfătuitor înţelept al literaturii sovietice...
Figura Dumneavoastră luminoasă, de mare conducător al popoarelor, de constructor genial al comunismului, inspiră pe poeţii şi scriitorii sovietici. Şi noi suntem fericiţi că operele cele mai bune ale literaturii sovietice zugrăvesc epoca pe drept cuvânt numită cu numele Dumneavoastră".75)
72) I. V. Staiin : Opere, vol. X, pag. 134, Ed. Rusă ; Ed. P. M. R., pag. 143.
73) V. M. Molotov : Statin şi conducerea staîinistă, "Bolşevic", 1949, Nr. 24, pag.
23-24.
74) G. M. Malencov : A 32-a aniversare a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. Gospolitizdat, 1949, pag.13, Ed. Rusă ; Ed. P. M. R., pag. 15.
75) Din salutul adresat de conducerea Uniunii Scriitorilor Sovietici lui I. V. Staiin cu prilejul aniversării de 70 de ani dela naştere.
(Din „Zvezda" Nr. 12-1951)
TEORIE $1 CRITICĂ
EUGEN CAMPUS
CEVA DESPRE FLUVII, MEANDRE Şl BĂLTI
Cititorul nu trebuie să se sperie : nu va avea de parcurs un dificil tratat de geofizică, nu va găsi în paginile ce urmează date ştiinţifice aride cu privire la fluvii, meandre şi bălţi. Vrem să vorbim despre un roman a cărui acţiune se desfăşoară pe malurile Dunării, către vărsare, acolo unede fluviul întârzie... se codeşte, se joacă sub petele sclipitoare ale soarelui, sub cele aburite ale norilor, se destramă, se ascunde în gârle şi ghioluri..." Vrem să vorbim despre un roman care, după părerea noastră, seamănă el însuşi întrucâtva cu un fluviu plin de farmec ce întârzie adesea în meandre capricioase şi se împotmoleşte uneori în bălţi mocirloase. Vrem să ridicăm, în legătură cu acest roman, problema fluviilor, a meandrelor şi a bălţilor în structura operelor literare.
~k
Mai sunt încă unii scriitori care-şi închipuie că, pentru a scrie o operă valabilă despre indiferent ce aspect al realităţii, e suficient să plece în „documentare" pentru câteva zile la faţa locului. Se întorc apoi acasă, şi, punând la contribuţie carnetul în care şi-au notat mai mult procese tehnologice şi termeni tehnici, aştern pe hârtie, cu inima împăcată, o lucrare searbădă. Searbădă, pentrucă nu izvorăşte dintr'o cunoaştere adâncă şi multilaterală a vieţii, pentrucă tema operei a fost aleasă la întâmplare de pe o listă confecţionată din birou la cutare sau    cutare redacţie, pentrucă
tema operei nu era o problemă pe care autorul să o cunoască dinlăuntru, o problemă care să-1 fi pasionat şi să-1 fi frământat îndelung, irnpunându-i cu necesitate să caute şi să găsească un răspuns, un răspuns exprimat sub forma unei opere artistice.
Vladimir Colin nu face parte dintre aceşti scriitori. Romanul „Soarele răsare în deltă" nu este rezultatul unei orientări întâmplătoare spre o anumită tematică, nu e rodul bicisnic a! unei „documentări" superficiale, după reţete, al unei „documentări" menită să suplinească în loc să complec-teze cunoaşterea temeinică a realităţii. Simţi că autorul scrie despre ceva ce-1 pa sionează, că ierna pe care şi-a ales-o e tema lui, că nimeni altul nu ar fi tratat-o în chipul în care a tratat-o el, pentrucă acest chip de a trata decurge cu necesitate dintr'o îndelungată frământare ce se cerea exprimată. Simţi că autorul nu putea să ru-şi scrie opera, că ea nu constitue un act indiferent, o simplă aplicare, mai mult sad mai puţin abilă a regulilor meşteşugului.
Deaceea, chiar dacă păstrezi unele rezerve, destul de importante atât în ceeace priveşte concepţia cât şi realizarea, nu te poţi apropia de romanul „Soarele răsare în deltă" decât cu deferenta pe care o merită o creaţie autentică.
Scriitorul cunoaşte şi iubeşte oamenii, locurile din această împărăţie a apelor. Din fiecare pagină, din fiecare rând, din fiecare cuvânt respiră această dragoste, această le-
CEVA DESPRE FLUVII, MEANDRE ŞI BĂLŢI
257
gătură adâncă sufletească ce-i îngăduie să vadă lucrurile dinlăuntru, desvăluind astfel cititorului, dintr'o perspectivă nouă, lăuntrică, privelişti de o nebănuită bogăţie de nuanţe.
Dintr'o atare perspectivă, faptele capătă relief mai puternic, răsunet efectiv mai profund. Călăuzit de scriitorul ce se indenti-îică cu eroii săi, cititorul participă şi el pasionat la soarta oamenilor din. deltă. Alături de Arlimon, secretarul de partid, alături de pescarii care-şi simt sufletul plin de mândrie auzind Hotărîrea Consiliului de Miniştri cu privire la sectorul piscicol, cititorul trăeşte efectiv acelaşi proces sufletesc, pricepe „şi cu inima ceeace de atâta vreme înţelesese cu mintea, şi anume că partidul se gândeşte la toate sectoarele de activitate, pe rând, după însemnătatea şi greutatea fiecăruia". Cititorul înţelege întreaga semnificaţie a cuvintelor simple cuprinse în Hotărîre :
,,— Regiunile piscicole ale ţării noastre începând cu Marea Neagră, regiunea Deltei, Lunca inundabilă a Dunării, cât şi râurile, iazurile şi eleşteele din interiorul ţării, constituiesc o bogăţie imensă în economia naţională a Republicii noastre.
Refacerea, desvoltarea şi valorificarea acestor bunuri pot fi realizate numai pe baza unor măsuri unitare şi a mobilizării tuturor forţelor creatore ale maselor muncitoreşti din acest sector".
Cititorul se simte îndemnat să cunoască viaţa din trecut a acestor muncitori din-tr'un sector însemnat al economiei ţării, viaţă de cruntă exploatare, ale cărei urme trebuesc şterse prin luptă îndârjită, pentru a deschide drum viitorului, zădărnicind uneltirile duşmanului de clasă.
„Consecinţele exploatărilor barbare capitaliste din trecut, spune Hotărîrea din Iunie 1951, au lăsat urme adânci în sectorul pescăresc, atât în ceeace priveşte situaţia producţiei piscicole cât şi condiţiunile de viaţă ale masselor de pescari".
Sincer ataşat eroilor săi, scriitorul înfăţişează cu ură exploatarea barbară capitalistă. El surprinde chiar „evoluţia" metodelor capitaliste. Dela o vreme, se ivesc în deltă negustori noi care îi fac concurenţă lui Kerciulescu, cherhanagiul ce dom-
17 — Viata Românească — c. 750
nise până atunci despotic, apreciind „din ochi" cantitatea de peşte livrată şi încurcând cum îi convenea „socotelile" notate prin scrijilituri pe beţişoare. Aceşti negustori aduc cântare şi, declarând că Kerciulescu e un tâlhar, se bat cu pumnii în piept: „La mine-i negustorie cinstită. Cât aduci, atâta primeşti : tocmai pe tocmai". Dar curând iese la iveală că „noile" metode ajută şi mai bine exploatatorilor. Le adoptă însuşi Kerciulescu :
„A încercat Kerciulescu să lupte împotriva celor ce stricau vechile rânduieli, i-a blestemat că-i duc negustoria de râpă. Peste puţin, cântarele lucrau şi în cherhanaleie lui... Vezi că se'ntâlnlse Kerciulescu pe unde el ştia, cu unul şi cu altul şl luase sema că şi aşa, cu cântar, tot putea negustorul isteţ să răzbească. Două cântare în Deltă s'arate aceeaşi greutate erau. greu de aflat..."
Impresionantă şi convingătoare este imaginea mizeriei încă mai crunte din „anii buni", când se prindea peşte din belşug. Ştiind că acasă copiii plângeau, omul cuteza să se înfăţişeze înaintea cherhana-giului.
„Omul ieşea din luntre şl încerca să-l îmbie, cu şapca în mână :
— Am venit, jupâne... Frumos peşte... Osteneşle-te de-l vezi!
Negustor ut părea dus într'o lume a Iul, atât de depărtată de lumea pescarilor de rând, că omul de câteva ori trebuia să-l roage, până să-i audă vorba greoaie:
— Ce să mai văd, amărătule, ce să văd ? ...Geme cherhanaua de peşte! Cu degetul mic, cu gingăşie, îşi destupa nara stângă, mereu înfundată, şi-şi cobora privirile spre pescar. Nu-mi. mai trebuie. Svărte-l înapoi în baltă.
Omul simţea un cuţit răscolindu-i inima, se ruga, mai-mai nu cerşea.
— Ce vrei? se milostivea Kerciulescu să-l lămurească. An bun! Costă transportul mai mult decât peştele. Eu, de rugat, nu te-am rugat, să-l aduci..."
In scena aceasta scurtă sunt creionate, prin numai câteva amănunte semnificative, două portrete viguroase.
Pescarul obidit e nevoit să se umilească
"i
258
EUGEN CAMPUS
(„jupâne", „osteneşte-le", spune el stând cu „şapca în mână")
Durerea lui la gândul că munca i-a fost zadarnică ; că, printr'un proces pe care nu-1 desluşeşte bine, ajunge să fie negată însăşi raţiunea lui de a fi, rostul muncii de pescar, toate acestea sunt cuprinse în notaţia scurtă ce urmează replicii — „Svârle-1 înapoi în baltă"; „Omul simţea un cuţit răscolindu-i inima."
Tot atât de precis este redat şi exploatatorul. Prăpastia ce-1 desparte de muncitor, trândăvia lui îmbuibată, sunt sugerate, dincolo de împrejurările concrete ale locului şi momentului respectiv, prin insistenţa cu care autorul vorbeşte despre acea lume a Iul, „lume atât de depărtată de lumea pescarilor de rând". Deasemenea, apare clară în această scenă cruzimea, lipsa de omenie a exploatatorului care rosteşte brutal condamnarea la moarte a muncitorului : „Nu-mi mai trebuie. Svârle-1 înapoi în baltă". Ce-i drept, e o condamnare camuflată sub masca nevinovăţiei, a „legilor independente" de voinţa exploatatorului, a „libertăţii" acordate muncitorului (...„Eu de rugat nu te-am rugat să-1 aduci") Sentinţa e rostită chiar cu pretinsă „eleganţă". Autorul notează, demascând vulgaritatea pretenţioasă a personagiului: „Cu degetul mic, cu gingăşie, îşi destupă nara stângă, mereu înfundată şi-şi coboară privirile spre, pescar".
Iar întreaga scenă ilustrează în mod concret faptul că mizeria cruntă e rezultatul exclusiv al exploatării, ai sistemului economic capitalist. Deaceea, tocmai în „anii buni", peştele e svârlit înapoi în baltă şi oamenii sunt liberi să moară de foame.
Pescarii sunt jecmăniţi nu numai d? negustori, de cherhanagii ci şi de chiaburi ca Grozuţă şi fiul său Macarie. Chiaburii închiriază oamenilor scule de pescuit şi-i ţin astfel legaţi de nu se mai plătesc de datorii o viaţă întreagă, iar pe „recalcitranţi" îi năpăstuiesc denunţându-i ca „bolşevici" şi dându-i pe mâna autorităţilor. Aşa s'a întâmplat şi cu Artimon, cel ce avea să ajungă mai târziu secretar de partid. într'o bună zi, taică-său şi-a încărcat familia pe o lotcă putredă împrumutată tot dela
Grozuţă şi a plecat către Tulcea, năzuind să-şi schimbe viaţa. Lotca se scufundă şî întreaga familie dispare în valuri. Nu scapă decât unul dintre copii, Artimon. Dar Grozuţă şi Macarie, care ridicaseră din umeri cu nepăsare aflând despre pieirea oamenilor, se înfuriaseră la vestea că pierise şi lotca. Pentru lotca aceea putredă au luat ca slugă pe copilul orfan şi l-au pus să muncească din greu ani şi ani. Mai târziu, — pentrucă băiatul începuse să se deştepte,, să devie mai colţos, şi asta le pricinuia supărări — l-au dat pe mâna jandarmilor.
Acum, Artimon — care a îndurat multe, dar a şi învăţat multe, în deosebi cât a luptat în rândurile diviziei Tudor Vladimirescu — este secretarul organizaţiei de partid. El conduce pe pescari la lupta pentru făurirea unei vieţi din ce în ce mai luminoase şi mai îmbelşugate, el îi ajută să-şi şteargă treptat urmele lăsate de exploatarea din trecut în viaţa şi în sufletul lor, îi învaţă să' descopere şi să zădărnicească uneltirile duşmanilor.
In prezentarea acestei lupte între vechi şi nou, meritul autorului stă în faptul că, în genere, a evitat şabloanele. Tocmai pentrucă cunoştea şi iubea viaţa oamenilor din deltă, el a luminat-o dinlăuntru, a zugrăvit lupta de clasă în formele specifice pe care ea le ia în deltă, a zugrăvit-o prin oameni vii, care se frământă şi luptă într'un chip ce le este caracteristic.
Macarie, de pildă, nu este o simplă schemă. Nu are nici nelipsita burtă şi nici bicisnic nu-i. Este un duşman viu, real, peste care nu poţi trece cu uşurinţă, dar pe care-1 urăşti tocmai pentrucă înţelegi cât e de periculos. Viguros ca un taur (îi plăcea să se fălească ridicând pe umeri un viţel), forţa lui fizică brutală este expresia felului său de a domina : neînduplecat, brutal. Chiar când se vede încolţit de oameni cu privire la cooperativă, tot el este acela care strigă şi vrea să-şi dea demisia. îndrăzneşte să înfrunte şi pe superiori. Nu se lasă călcat în picioare. Când Kerciulescu încearcă să-1 dojenească, Macarie se încruntă : — „Acu, nu mă certa şi matale, coane, de pomană, se supără celălalt. Se cheamă c'am dus la capăt o treabă, nu?" Iar când i se pare că vor să-1 tragă pe sfoara
CEVA "DESPRE FLUVII, MEANDRE ŞI BĂLŢI
259
complicii şi să-l lase să ispăşească el singur sabotajul comis, se repede la cofetarul Gâtlan şi-1 strânge de gât, hotărît să obţină cu orice preţ banii de care are nevoie ca să fugă :
„Arcul se destinde fără veste, şi Maca/ie, în picioare, îl apucă de piept, sgălţâlndu-l cum sgâlţâie vidra peştele, până moare. O vană groasă i s'a umflat pe frunte, în prelungirea nasului şl ochii-i scapără scântei roşielice.
— Ticălosule, auzi tu ? Mu s'a născut ăla care să mă tragă pe sfoară. Nu s'a născut, auzi ?"
Şi totuşi cititorul rămâne cu convingerea nestrămutată, — conformă cu realitatea — că lumea lui Macarie e inevitabil sortită pieirii. Scriitorul face să reiasă această idee din însăşi desfăşurarea acţiunii romanului în liniile ei mari: diferitele încercări ale duşmanului nu-şi ating ţelul, unii dintre complici mor, alţii sunt demascaţi, arestaţi şi aduşi în faţa tribunalului poporului, iar cei care n'au fost prinşi se ascund, ca nişte fiare hărţuite, în baltă de unde ameninţă încă liniştea oamenilor strânşi tot mai numeroşi în jurul partidului, în jurul gospodăriei piscicole de stat.
Aceeaşi ideie scriitorul o întăreşte subliniind contradicţiile din lagărul duşmanilor : uniţi numai prin ura lor comună faţă de lumea liberă, ei încearcă să se înşele unii pe alţii, se încaieră chiar între ei ; agentul serviciului de spionaj din Ancara îşi terorizează complicii şi reţine un „mic" comision din sumele venite din America pentru agenţii lui Rădescu. Kerciulescu stă la adăpost şi aruncă în foc pe alţii, plă-tindu-i din banii şi după tariful americanilor (mai puţin pentru viaţa unui om, mai mult pentru aruncarea în aer a unui barcaz, şi mai mult pentru uciderea comuniştilor) şi dispreţuindu-i pentrucă miros încă a peşte, nu sunt încă aşa de „rafinaţi" ca el (după plecarea lui Macarie, porunceşte scârbit, să se deschidă ferestrele) ; Macarie e gata să-şi divulge complicii şi sare să-l strângă de gât pe Gâtlan ; Gâtlan, disperat că i se iau banii înjunghie pe la spate pe Macarie.
Aceeaşi idee este sugerată şi prin fapte mai mărunte, dar semnificative. Interiorul
casei lui Kerciulescu, este descris astfel t „In odaie e aproape întuneric. Perdele groase de pluş cafeniu lasă să treacă o singură şuviţă de lumină amurgie, acolo unde cele două aripi de stofă se întâlnesc. Ca un parfum lânced, Ieşit din mobilele vechi, învelite'n apărătoare de pânză cenuşie, un miros uşor de mucegai pluteşte'n încăpere şi garoafele de pe măsuţa scundă nu pot lupta cu el. In apa din vasul de cristal s'au alcătuit vâscozităţi verzi. înăbuşite, garoafele se sting odată cu lumina, în nemişcarea dintre pereţii tapetaţi".
Şi în acest decor, o bătrână cu degete galbene şi tremurătoare face pasenţe care nu-i reuşesc, iar Kerciulescu ascultă muzică de jazz şi ştiri dela „Vocea Americii".
Faptul că lumea lui Macarie, este sortită pieirii, rezultă într'o anumită măsură şi din prezentarea celor ce luptă împotriva ei, masele de oameni cinstiţi în frunte cu comuniştii. Prezentarea acesteia am fi dorit-o însă mai viguroasă, pentrucă să rezulte mai convingător caracterul ofensiv al construirii socialismului, ca o acţiune organizată, cu obiective bine precizate. Secretarul Artimon este numai un personagiu construit corect: intervine concret în munca de îndeplinire a planului stimulând întrecerile ; merge cu brigadierul Toma la Sulina pentru a obţine să li se împrumute sculele necesare ; îndrumează pe Ion Sa-vacol preşedintele Sfatului, intervine pentru ca ajutorul dat LIfederistelor care conduceau Căminul Cultural să nu întârzie ; se preocupă de viaţa personală a oamenilor (discuţia cu Toma) ; are el însuşi o viaţă personală (relaţiile de dragoste cu Domnica) etc. Dar, deşi construit corect, Artimon e lipsit de acel suflu puternic de viaţă care să facă din el o personalitate impresionantă, de adevărat conducător. Nu te cucereşte, nu ţi se întipăreşte adânc în minte.
De neuitat este însă figura atât de plină de vitalitate a lui Moş Păruş. Deşi — aşa cum e firesc pentru un bătrân — nu uită vremurile trecute şi-i place să se fălească povestind isprăvi din tinereţe („Păi, pe vremea mea"), el judecă lucrurile cinstit şi nu poate fi deci împotriva vremurilor noi. De câte ori e cazul, pune umărul alături de comunişti, deşi nu renunţă la plăcerea de
260
EUGEN CAMPUS
a bombăni şi a bruftului ca să i se simtă autoritatea. In cele din urmă, când fiu-său, brigadierul Toma, câştigă întrecerea îndeplinind planul înainte de termen, îl sărută cu zgomot pe amândoi obrajii şi mărturiseşte :
— „Sunt bătrân, grăise apoi şi-i vorbea iui Toma, dar le vorbea şi pescarilor care 'făcuseră'n jurul lui roată. Multe-am apucat să văd la viaţa mea şi multe-am întâmpinat aici, între ghiolurile mamei noastre delta... Dar ce-au făcut feciorii aceştia, zic. eu, nici s'a mai făcut, nici s'a pomenit în locurile noastre. Bine zic ?"
Dar Păruş n'ar fi fost Păruş, dacă n'ar îi adăugat apoi, mândru, rotindu-şi ochii peste capetele oamenilor :
— „Văzuşi? întreabă şi iar grăieşte către cineva anume. Aşa-i neamul lui Păruş, mă, tală... Bărbaţi, ştii, unul şl unul... Cu noi. nu te joci. Ori fruntea ori nimic."
Plină de adevăr — şi deaceea emoţionantă deşi umoristic lucrată — este scena în care un alt pescar, Macamol, învaţă carte ajutat de studentul dela facultatea de piscicultura venit să facă practică.
„Acu, la'nmulţire, a mers cum a mers ■' Să vedem la'mpărţlre... Opt în unul, nu se poale, împrumutăm un zece, da ?
— Aşa!
— Vezi ? Vezi cum a prins? Se bucură Macamol. Acu, dacă nu'nţeleg, să-mi dai la cap !
— Dece să-ţi. dau, bre! fa, vezi mai departe...
— Băiete, scriu patru şi ţin unu, este ?
— Este ! Şi acu ?
— Acu vine de cinci ori opt! Mama măşti, de cinci ori câte opt, bagă de seamă.. Nu-i glumă, Gheorghiţă, să vezi... De cinci ori câte opt... Să nu-mi spui...
Studentul dela facultatea de piscicultura îl priveşte surâzând.
Pe fruntea lui Macamol strălucesc mărgele de sudoare.
— Macamol, Macamol!
— Ce-i?
— Lasă Ingineria pe diseară! Pleacă brigada!"
Şi lecţia se continuă afară, la pescuit, cu rolurile inversate. Acum învaţă Gheor-
ghiţă să dea trup noţiunilor abstracte culese din cărţi, confruntându-1 cu bogăţia nesfârşită a vieţii, preluând experienţa încercatului pescar. Şi deaceea în aceste scene umorul capătă o altă coloratură (punctat de strigătul bucuros al studentului care nu se poate reţine să nu rostească numele latinesc al plantelor şi păsărilor întâlnite). Iar uneori, aşa cum se cuvine în cadrul măreţ al naturii, umorul face loc unui ton cu rezonanţe ample, de orgă.
„— Nu vrei să opreşti? întreabă Enciu. Să vedem insula niţel..
Tălpile se afundă în mâlul în care sumedenie de vermuşori colcăe, nevăzuţi, cu o-chlul liber. Din desişul în care lianele răsucite printre firele de stuf alcătuesc piedici verzi, doi stârci albi se ridică speriaţi, fluturându-şl moţurile de pene scumpe şi alunecă între cer şi apa, deopotrivă liniştite".
Cât de departe este acest Macamol care învaţă carte cu atâta încordare că fruntea i-e brobonată de sudoare, de acel Macamol care nu de mult se lăsa ademenit să dea crezare svonurilor lansate de chiaburi cu privire la construirea cabanei pescăreşti sau cu privire la resorturile gospodăriei piscicole de stat. Apriga Lucherie, soţia lui mereu nemulţumită, nu-1 mai terorizează mâ-nându-1 din spate cu vorbele ei ascuţite. Macamol ştie acum ce vrea: aşteaptă cu nerăbdare să se întemeieze gospodăria de stat.
Preşedinte al gospodăriei avea să fie ales Achint. Mijlocaş cinstit, acesta se alăturase demult luptei dusă de clasa muncitoare, intrase chiar în rândurile partidului. Şi, chiar dacă uneori îi mai scăpa cale o vorbă ce amintea superstiţii de care abia a învăţat să se desprindă („Uite un şarpe... Semn bun, să ştii că azi dăm lovitura"), el muncea cu râvnă pentru izbânda luptei dusă de partid. In întreceri, brigada condusă de el iese învingătoare, alături de aceea condusă de Toma. Când se citeşte Hotărîrea Consiliului de miniştri cu privire la regiunile piscicole, el îşi vede confirmată năzuinţa de a planta orez, năzuinţă pe care alţii o ironizează numind-o „vis de mijlocaş".
„Orezărle, vezi? orez se poate! se bucură.
CEVA DESPRE FLUVII, MEANDRE ŞI BĂLŢI
261
E gospodar cine le-a scris acolo... Se pri-ceoe!"
Mai târziu, îşi vede visul înfăptuit şi încă în proporţii şi cu mijloace pe care nu ie bănuise. In sălbăticia de nimic turburată altădată a bălţii, la. marginea ostrovului, o draglină uriaşă muşca din lutul cafeniu construind digul, iar oamenii netezeau pământul. Muncind neobosit, Achint repeta mereu, ca şi cum nimeni afară de el n'ar fi ştiut ce munceşte :
„— Facem orezar le, lucraţi, — orezărie! Daţi zor i"
Victoria noului asupra vechiului este concretizată cu deosebită forţă artistică în povestea de dragoste dintre Toma şi Marusia. Scriitorul a ştiut să împletească cu multă pricepere viaţa personală cu cea obştească, a izbutit să redea prin frământări adânc omeneşti probleme esenţiale ale vieţii. La 11 ani Marusia a fost luată ca slugă în casa iui Macarie, cumpărată pe o baniţă de grâu într'o vreme când familia ei murea de foame. Stăpânul nu s'a mulţumit s'o aibă ca slugă, a vrut s'o aibă şi ca femeie, a siluit-o. Mai târziu însă a îndrăgit-o şi când i-a murit soţia nu s'a recăsătorit, ci a ţinut-o pe ea ca ibovnică. Acum, Marusia s'a îndrăgostit de brigadierul Toma şi acesta o pierde din ochi de dragă ce-i e. Gândul că iubeşte pe ibovnica unui chiabur nu-i dă însă pace, îi crează un simţământ de vinovăţie care-1 depărtează de tovarăşi şi-1 împiedică să muncească din plin. Lucrurile s'ar limpezi dacă Marusia ar consimţi să-l părăsească pe chiabur. Dar fata se lasă călăuzită de sentimente confuze, de o fals înţeleasă recunoştinţă. Tocmai pentrucă este o fire cinstită, de o nobleţe impresionantă, ea crede — în naivitatea ei — că trebuie să aplice aceleaşi norme morale şi în relaţiile cu duşmanul de clasă. Nu-şi dă seama că, dacă Macarie o iubeşte, o iubeşte în felul lui, ca pe un bun al său, şi că socoteşte că s'a purtat mărinimos dacă dela o vreme nu a mai bătut-o şi a ţinut-o numai ca ibovnică, dar nici prin gând nu i-a trecut să o ia de soţie. Nu-şi dă seama că, dacă Macarie e singur şi urât de toţi, e pentrucă el urăşte pe toţi oamenii muncii. In fond, nu simte încă suficient de adânc solidaritatea ei cu
aceşti oameni ai muncii dintre care şi ea face parte şi cărora teoretic le dă dreptate. Crede că poate despărţi problema ei personală de aceea a obştei: cu voce tremurătoare, Marusia mărturiseşte lui Toma zbuciumul ei: „Acum... Vezi lu, acum mă iubeşte. E singur. Toţi îl duşmănesc... Pe drept, nu spun. Dar cu mine a fost bun. Eu... Nu pot, Tomuţă, nu pot acum tocmai să-i dau. la cap şi eu... Ai să'nţelegi ?"
In cele din urmă Marusia îl părăseşte pe Macarie (scena cu deslănţuirea sadică a lui Macarie e prea insistent redată). Şi acest fapt oglindeşte, în cercul relaţiilor personale, înfrângerea tot mai complectă a chiaburului, îngrădirea, însingurarea lui progresivă. Oglindeşte, deasemeni, înverşunarea lui crescândă : Macarie se gândeşte o clipă s'o ucidă pe Marusia, renunţă apoi şi-şi amână răzbunarea, împletind-o în ac ţiunea de subminare a lumii noi în care s'a refugiat şi Marusia.
Plecarea din casa lui Macarie înseamnă şi pentru Marusia-un pas hotărîtor : reprezintă momentul când cad şi pentru ea barierele dintre problemele personale şi cele ale obştei, punctul de plecare al unei des-voltării armonioase, cu sprijinul şi în slujba colectivităţii pe drumul unei vieţi noi.
Desigur, lucrurile nu merg dela sine. Părinţii lui Toma sunt surprinşi când, în puterea nopţii, Toma intră în casă ţinând-o pe Marusia de mână şi declară ; „Taică şi maică... femeia mea asta-i". Alama începe chiar să şi bocească, e adânc nemulţumită de alegerea făcută de fiu-său. „L-a îmbrobodit, căţeaua". Scena aceasta e una dintre cele mai bune ale romanului : simplu şi veridic, scriitorul izbuteşte să redea întreg dramatismul situaţiei, indicând cu multă pătrundere şi într'un chip emoţionant, reacţiile celor patru personagii puse faţă în faţă. In specia! Moş Păruş este, şi in această împrejurare, admirabil înfăţişat; le cucereşte definitiv când vezi cu câtă omenie rezolvă el problema, bruftuluindu-şî bine înţeles atât nevasta cât şi feciorul.
Sprijinul cel mai preţios în rezolvarea problemelor legate de relaţiile dintre Marusia şi Toma, îl dă însă partidul. Scriitorii' a avut prilejul să arate în mod just şi concret, deci convingător, grija pentru om a
262
EUGEN CAMPUS
comuniştilor. Discuţia tovărăşească avută cu Artimon, faptul că şi-a putut destăinui sufletul şi a primit încredinţarea că nu greşeşte şi că va fi ajutat să iasă din impas, 1-a eliberat pe Toma de îndoelile sale, de senzaţia de nemulţumire, 1-a redat plin de avânt muncii, 1-a ajutut să obţină victoria în întreceri. Mai târziu, secretarul a vorbit cu Domnica, rugând-o să aibă grijă de Ma-rusia, să o îndrume primind-o alături de ea în munca dela U.F.D.R. Tot el a încurajat-o pe Marusia, fără a-i ascunde însă greutăţile pe care le va avea de întâmpinat.
„— Uşor n'o să-ţi fie dela început, s'o ştii. Iţi trebue curaj. Unii, înţelegi, or să te privească chiorâş... Să nu te sperii. Sunt băieţi buni în inima lor şl păn'la urmă lucrurile or să meargă..."
Şi într'o bună zi, Toma are bucuria să capete ca ucenic pescar în brigada lui de tineret „Oleg Coşevoi" pe... Marusia. Partidul luase iniţiativa de a creşte cadre noi şi dintre femei. Marusia în brigada lui Toma şi Domnica în brigada lui Achint aveau să fie primele femei pescari.
Primul drum al Marusiei la pescuit, iniţierea ei în meşteşugul aspru şi periculos al pescarilor, este deseamenea unul dintre capitolele interesante ale cărţii. Scriitorul are ocazia să ne introducă în însuşi procesul muncii unei brigăzi de pescari, văzută cu ochiul proaspăt al celei ce ştie că e prima femee pescar ; sfioasa, sprintena. Marusia e ajutată de partid să păşească hotărâtă pe drumul unei vieţi noi.
In toată povestea Marusiei, ca de altfel In întregul roman, natura constitue un element care nu rămâne un simplu decor, ci intră ca parte componentă în desfăşurarea acţiunii, în viaţa oamenilor. Imaginea Marusiei nu o poţi desprinde din cadrul acelui loc tainic de întâlnire la malul apei. Dacă ai încerca să o faci, însăşi imaginea fetei ar fi sărăcită, nu ai mai vedea vie în faţa ochilor acea imagine complexă, fermecătoare a Marusiei, sălbatecă şi duioasă, tristă şi sprintenă, naivă şi frământată de probleme sufleteşti, dar mai presus de toate îndrăgostită adânc şi sincer îndrăgostită de omul ce-i zvonul unei alte lumi.
Tot astfel, nu poţi desprinde imaginea celorlolte personagii de cadrul în care ele
apar, fără a nu le ştirbi integritatea. Nu poţi înţelege viaţa lor, munca şi năzuinţele luptei lor, fără a le lăsa aşa, intim împletite cu viaţa apelor, a vântului, a naturii din deltă. Repet: în cartea lui Vladimir Colin, descrierea naturii nu este un simplu decor, ci substanţă epică, material de viaţă. Ar fi deci cu totul nejust şi îngust, după părerea noastră, să se facă socoteli meschine numărând paginile în care apar descrieri de natură, pentru a vedea dacă nu cumva sunt prea multe.
Frumuseţea tablourilor în care ne e înfăţişată natura, vine tocmai din această contopire a ei organică cu viaţa oamenilor. Autorul le-a putut crea tocmai pentrucă era legat sufleteşte de tema sa, pentrucă iubea oamenii şi locurile pe care-şi asumase răspunderea de a-i prezenta într'o operă literară.
Natura e văzută cu ochii acestor oameni, chiar atunci când nu intervine direct ca un element în cadrul procesului de muncă : o vedem boltindu-se asupră-le, ocrotitoare şi măreaţă, călăuzindu-le paşii cunoscători, dar şi ridicându-le în cale piedici care abia în vremurile noastre vor putea fi învinse :
„Iarba e deodată mai deasă aici, pământul mal moale sub picior. In faţă, peretele înalt de stuf şi papură trosneşte alene. Dumneata, eu, n'am şti osebl poteca. Pescăruş înaintează sigur, desface cu amândouă braţele peretele verde şl se pierde în marea de trestle, care i se închide in urmă, precum apele Mării Roşii în urma Iul Moise, fugărit de Faraon. Din când în când, ruptă sub greutatea trupului sau de mâinile care încearcă să se agate când talpa piciorului alunecă, o trestie pocneşte sec, asemeni surcelei sparte pe genunchi. Poteca e îngustă, cât să calci singur pe ea. Pe jos, nămol, pământ care chifteşte, întărit de bine de rău de rădăcinile tufelor de papură sau de cele ale firelor de stuf, tăiate ca să lase drum pescarilor, când pleacă de cu noaptea pe apă. In dreapta şi în stânga, peretele de două ori mai înalt decât statul unul om de rând; deasupra, cerul pe care stelele pălesc. Linişte. Câte un ţânţar.
Poteca are toanele ei. Te duce la stânga, te duce la dreapta, dar nu se întâmplă să te înşele şi-i credincioasă pescarului.
CEVA DESPRE FLUVII, MEANDRE ŞI BĂLŢI
263
când îşi desface drum prin jungla înverzită, peste mâlul chiftos ca un burete sătul, în care piciorul s'afundă şi-şi lasă în urmă tiparul, repede umplut de apa încăpăţânată.
Apa. Apa, aproape mal trebuincioasă aici, în deltă, decât aerul. Şi cum au scăzut ■apele! se gândeşte. (Să 'nebuneşti şi mai multe nu). Trei ani de secetă! Pe hectare întregi se seamănă azi, acolo unde cu trei ani în urmă se mai svărleau setcile. Gârlele seacă, apele se strică şi peştele moare. Hei, o singură viitură de-am fi avut, dar ştii, în lege, să înnece grindurile, să primenească bălţile, şi să aducă peştele din Dunăre ! Aşa..."
Avem deaîace cu un scriitor talentat, un scriitor care chiar dacă greşeşte, nu o face din uşurinţă. Ne-a arătat-o, credem, întreaga analiză. Dovada dragostei sale pentru tema aleasă, dovada simţului său de răspundere şi totodată a talentului său o aflăm şi în grija cu care îşi mlădiază frazele, îşi alege cuvintele (O supărătoare excepţie fac replicele Domnicăi şi chiar ale lui Toma, personagii care se exprimă uneori într'un stil înflorit, preţios). Grija aceasta merge uneori atât de departe, încât ai impresia că nimic nu mai poate fi schimbat în cuprinsul frazei respective, atât de atent a drămuit scriitorul fiece element pentrucă înţelesul şi emoţia ce trebuiau comunicate cititorului să-i fie transmise acestuia cât mai deplin. Iată, de pildă, cum şi prin topica ei — propoziţia de mai jos, urmăreşte evocarea ritmului lent şi arhaic despre care ne vorbeşte sensul notional al cuvintelor :
„Asemeni peştelui şl păsării de baltă, pescarul îşi are viaţa bine rânduită, după canoane niciodată scrise, dar din bătrâni fără greşuri păstrate".
■k
Romanul lui Vladimir Colin este bogat : bogat în oameni, întâmplări, probleme. Este totodată variat. Cuprinde scene dramatice, altele pline de umor, poezii şi basme culese din gura poporului, descrieri de natură, povestiri la gura focului (cam prea multe se petrec astfel, pe planul al doilea,
povestite de către unul sau altul), scene de dragoste în mijlocul naturii, aventuri cu caracter aproape poliţist, scene impresionante de isterie mistică, etc.
Cum spuneam şi la începutul cronicii noastre, cartea aceasta care înfăţişează oamenii şi locurile din deltă, seamănă ea însăşi cu un fluviu larg ce curge domol, făcând nenumărate meandre. Un atare tip de operă literară nu poate fi condamnată în mod absolur. Fluviul cu meandre, chiar dacă nu duce direct şi repede la ţintă, poate prezenta în schimb avantajul unor încântătoare privelişti, de adâncă poezie.
In „Soarele răsare în deltă" se întâmplă însă şi altceva. Nu numai că romanul se desfăşoară ca un fluviu cu meandre, dar adesea centrul de greutate în loc să rămână în albia principală, se mută în gâr-liţele ivite cu ocazia acestor prea numeroase meandre. Şi aceasta e dăunător, căci mesagiul de idei al operei nu mai e transmis cu destulă claritate.
In linii mari, — dar numai în linii mari — rămâi din acest roman cu imaginea creşterii vieţii noi în deltă ; ai în faţă, ca într'un imens tablou desfăşurat pe dinaintea ochilor, imaginea unei dimineţi pe malurile uriaşului fluviu, imaginea desfacerii treptate a perdelelor de întuneric şi ceaţă atunci când soarele se înalţă biruitor la orizont.
In acest sens, ca un preludiu la acest amplu poem simfonic, ca un preludiu care dă tonalitatea întregii desfăşurări următoare, trebuie înţeles şi admirabilul poem în proză cu care se deschide cartea :
„Dar vine şi vremea când şovăiala maselor de apă e în van. In creşterea valurilor cu apă dulce, vântul aduce miros de mare, miros de sare şi alge putrezite, iar lupta dintre mirosul ăsta sălbatec şi cel de baltă se sfârşeşte, de milioane şi milioane de ani, cu biruinţa mării. Zadarnic se desface, Dunărea asemenea tridentului lui Neplun, voind să'mpungă marea, s'o supună, zadarnic încearcă să turbure întunecatele adâncuri. ale Pontului Euxin, zadarnic se'mpră.ştie, se strecoară în rândurile legănate ale vrăjmaşului. încă puţin, şi călătorul pluteşte pe neturburatele ape ale mării, iar lupta Dunării, fiinţa, şi până şi
264
EUGEN CAMPUS
numele i se uită în solemna, în deplina, în egala revărsare a apelor negre. Şi când din neguroasele lor adâncuri o vietate mai sare pe coama valurilor, făcând să-i crească în jur o spumă foşnitoare, e neagră — şi-i delfin".
Poemul acesta închinat Dunării constituie nu numai un fundal pe care se profilează acţiunea romanului, localizând-o în spaţiu ; el dă atmosfera necesară, accentuând indestructibila legătură între oameni şi natură, sugerează poate însuşi sensul desfăşurării vieţii pe aceste meleaguri, ca şi mersul inevitabil înainte, biruinţa necesară a legilor istoriei.
în roman, tocmai mersul acesta înainte nu apare destul de clar.
Aceasta constitue slăbiciunea de bază, o slăbiciune de concepţie cu inevitabile urmări şi pentru construcţia romanului.
Sunt prea multe ocolurile, şi adesea inutile. De aici alunecarea spre pitoresc în înţelesul rău, de aici lungimile nefolositoare, şi ceeace e mai dăunător : se petrece o deplasare a centrului de greutate dele elementele principale spre cele periferice. Per-sonagiiie secundare sunt mai vii şi mai interesante decât cele principale. Semnificativ este faptul că momentul culminant al eroismului comuniştilor şi al atacului dat de duşmanul de clasă se situiază pe o linie lăturalnică a subiectului, iar eroii acestui episod dramatic — Cerneţ şi Fedia — sunt personagii pe care nu le-am cunoscut în tot restul romanului, pe care nu am învăţat deci să-i înţelegem şi să-i preţuim mai adânc. In schimb, încercarea de asasinare a secretarului de partid este neexplicită în cuprinsul romanului şi se pierde ca un fapt divers, după cum nu sunt desvol-tate până la capăt toate implicaţiile singurului conflict mai închegat, acela legat de povestea Marusiei. In Cartea a doua, se povesteşte pe larg despre felul cum s'a desfăşurat sărbătoarea nunţii, dar nu aflăm mare lucru despre munca primei fe-mei-pescar, despre felul cum se încadrează ca în viaţa şi lupta colectivităţii. Dease-menea, Hotărîrea Consiliului de Miniştri, deşi devine apoi un centru al preocupărilor, pare un lucru venit de sus. Nu se arată suficient cum condiţiile locale făceau ne
cesară o atare Hotârîre, nu se arată concret, plin desfăşurarea acţiunii romanului, că oamenii tindeau spre o astfel de rezolvare a problemei, că ea reprezintă încoronarea firească   a năzuinţelor, a luptei lor,
Lipseşte deci în romanul de faţă o acţiune închegată, care să adune apele în aceeaşi albie largă, purtându-le spre des-nodământ; lipseşte o acţiune care să poată oglindi literar acţiunea închegată a partidului care, pe baza unui plan bine stabilit, conduce masele la luptă pentru construirea socialismului, zădărnicind împotrivirile duşmanului.
Aşa cum spuneam, una dintre scăderile romanului constă în faptul că adesea centrul de greutate artistic se deplasează spre elemente periferice ; spre acele gârliţe în care se resfiră fluviul acesta cu meandre. Astfel de meandre şi gârliţe sunt de pildă: povestirea lui Cerneţ, a lui Sârbu, a Iui Onufrie, etc.
Se întâmplă, însă în mai mică măsură, şi altceva încă mai dăunător. Deplasarea centrului de greutate se produce nu numai dela elemetele principals la elementele periferice — ceeace se manifestă în primul rând ca un defect de construcţie, deşi e legat, evident, de concepţie; se produce şi o deplasare dela nou spre vechiu, fapt care ne duce direct spre constatarea unei deficienţe de concepţie. întâlnim deci şi in „Soarele răsare în deltă", un aspect pe care critica 1-a relevat şi în altă lucrare a lui \ ladimir Colin, „Cormoranul", un aspect care trebue să dea serios de gândit autorului.
Cum se manifestă în romanul de faţă deplasarea, într'o anumită măsură, a centrului de greutate spre ceeace e vechi ? In primul rând, prin relativ mai palida prezentare a unora dintre eroii cei mai înaintaţi. Deasemenea prin complacerea în relatarea anumitor aspecte ale trecutului în dauna prezentului (de pildă în descrierea Sulinei). Şi în special, prin complacerea într'o anumită atmosferă de misticism, chiar acolo unde nu e absolut necesar pentru a zugrăvi veridic realitatea (descântece, Ziua babei, căutarea înnecatului, etc.) şi aceasta fără a lua atitudine combativă. Obiecţia noastră nu este îndreptată împo-
CEVA DESPRE FLUVII, MEANDRE ŞI BĂLŢI
265
triva tuturor scenelor în care apar elemente mistice. Ar fi absurd să ceri unui scriitor să înfăţişeze viaţa pescarilor din deltă fără a vorbi despre un aspect destul de izbitor al acestei vieţi. Socotim chiar ca un merit al autorului felul cum, în general, a ştiut să sesizeze această trăsătură reală şi caracteristică mentalităţii pescarilor înapoiaţi; felul cum a arătat formele speciale pe care le ia iii lumea pescarilor lupta de clasă, lupta partidului pentru luminarea acestor oameni ţinuţi în întuneric de trecutele regimuri, precum şi strădania duşmanilor de a menţine şi exploata ceţurile mistice ce întunecă încă mintea multor pescari (povestea cu minunile, înfiinţarea „Oastei domnului", etc.). O scenă puternică este de pildă aceea cu minunea apărută în cârciuma lui Copoiu. Puternică, pentrucă nu numai că ledă deosebit de impresionant psihoza colectivă a celor înşelaţi, ci şi pericolul misticismului şi felul concret cum s'a dus lupta împotriva înşelătoriei mistice : înfruntând indignarea exaltaţilor,
secretarul şterge pata de gaz de pe geamul cârciumii şi, ruşinaţi, oamenii văd că chipul maicii domnului dispare.
Nu întotdeauna procedează însă scriitorul în acest mod, nu întotdeauna prezintă aspecte mistice pentru a le combate. Şi aceasta i se poate reproşa cu drept cuvânt, căci constituie una dintre formele de manifestare a acelei alunecări spre ceeace este vechi, de care pomeneam mai sus.
Nu mai e vorba aci numai de ocoluri derutante prin meandre şi gârliţe devenite mai interesante decât fluviul însuşi ; ci de împotmolirea în bălţile mocirloase, cu ape stătute, moarte, ale trecutului.
Ori, fluviul trebuie să curgă mai departe, mereu înainte spre Mare, spre marea năzuinţelor nemărginite ale omenirii, ce-şi construieşte prin luptă un viitor tot mai fericit. Vladimir Colin ştie aceasta. Asemeni oamenilor muncii din deltă, pe care-i iubeşte şi-i înţelege, el poate şi trebue să ia în propriile sale mâini soarta fluviului creaţiei sale, îndreptându-i toate apele mereu înainte, spre Mare.
PETRE SAVU
UN BILANŢ RUŞINOS
In Statele-Unite cuvântul „cultură" a încetat de mult să mai aibă semnificaţia obişnuită. Acum mai bine de o sută de ani marele romancier englez Dickens, semnala, în urma unei călătorii făcute în America, sărăcia culturală a „civilizaţiei" de peste ocean. Către sfârşitul secolului trecut, scriitorul american Mark Twain scria următoarele, la capătul unei îndelungate excursii literare prin propria sa ţară :
„Ce cred despre civilizaţia americană ? Că ea este meschină şl mizeră, plină de cruzime, deşertăciune, impertinenţă, josnicie şi făţărnicie. Urăsc, chiar sunetul acestui cuvânt. El. e minciună".
Dar Statele-Unite nu au stat pe loc în răstimpul care ne desparte de călătoria lui Dickens în America şi de împrejurările la care se referea Mark Twain. Ele au devenit în acest răstimp principala putere imperialistă, duşmanul numărul 1 al popoarelor din întreaga lume.
Aroganţa şi incultura burghezilor americani întâlniţi de Dickens în scurtul său itinerar, pălesc în faţa monstruosului obscurantism al fostului patron din Kansas City, care, printr'o sinistră glumă a istoriei, a încetat să mai vândă articole de galanterie pentru a face, ca preşedinte al Statelor Unite, negoţ en-gros cu sângele popoarelor.
Deasemenea, putreziciunea din viaţa publică americană, pe care a înfierat-o marele satiric Mark Twain, pare neînsemnată în -comparaţie cu moravurile actualilor politi-icieni americani, care ţin într'o mână bi-
blia şi în cealaltă pistolul sau bomba atomică.
Multă apă a curs între malurile Potoma-cului în acest răstimp şi multe s'au schimbat de atunci în Statele Unite ţi în întreaga lume.
„Civilizaţia americană" a devenit cea mai odioasă dictatură a marelui capital, cea mai coruptă şi mai barbară societate a timpurilor noastre. In această societate nu mai există loc pentru cultură. Scriitorii, artiştii şi oamenii de ştiinţă progresişti sunt persecutaţi şi asvârliţi în închisori. Gestapo-ul lui Edgar Hoover şi diferitele comitete şi comisii pentru „controlarea lealităţii" şi „cercetarea activităţilor anti-ame-ricane" exercită o teroare cumplită împotriva tuturor elementelor progresiste. Singura „cultură" care se bucură de aprobarea cercurilor conducătoare din Statele-Unite este aceea care încearcă să justifice planurile nebuneşti de dominaţie mondială ale imperialiştilor yankei şi mârşavele lor acţiuni agresive şi care otrăveşte sufletele şi minţile oamenilor pentru a-i „pregăti" în vederea unui nou măcel mondial.
Adevărata cultură americană, reprezentată de Walt Whitman, Mark Twain, Theodore Dreiser, de Howard Fast şi Albert Maltz, este călcată în picioare de lacheii culturali ai Wall-Streetului. Dar glasul ei ca şi glasul maselor muncitoare americane, nu poate fi înăbuşit. El este mai tare ca „Vocea Americii" lui Truman şi a trepăduşilor fascişti care ţin isonul aţâţătorilor ia război de peste ocean.
UN BILANŢ RUŞINOS
267
La sfârşitul fiecărui an, popoarele din întreaga lume obişnuesc să facă bilanţul realizărilor lor( al luptei şi al strădaniilor lor, — înainte de a păşi în anul următor. In presa sovietică şi în presa ţărilor de democraţie populară au apărut numeroase asemenea bilanţuri, ilustrând succesele măreţe ale lagărului socialismului şi păcii în anul 1951.
„Anul 1951 — scria „Pravda" în articolul său de fond din 31 Decembrie 1951 — a arătat odată mai mult uriaşa forţă vitală a socialismului şi condamnarea la pietre a capitalismului. In timp ce în lagărul socialismului şi al democraţiei, economia şi cultura au progresat necontenit şi nivelul de trai al oamenilor muncii a crescut, în lagărul imperialismului s'au ascuţit tot mai mult contradicţiile externe şi interne, iar reacţiunea şi-a continuat ofensiva necruţătoare împotriva intereselor vitale ale mas-selor largi populare. Treptata prăbuşire a economiei, majorarea continuă a preţurilor şi impozitelor, creşterea nestăvilită a şomajului, cursa nebunească a înarmărilor şi pregătirea unui nou război mondial,. iată bilanţul anului 1951 în ţările capitaliste".
Anul 1951 a fost în Statele Unite anul faimoasei „stări excepţionale", proclamate la 16 Decembrie 1950 de preşedintele Truman. Această „stare excepţională" a însemnat profituri excepţionale pentru marile trusturi de armament şi mizerie excepţională pentru masele largi populare. Ea a însemnat deasemenea intensificarea teroarei împotriva comuniştilor şi a tuturor elementelor progresiste, fascizarea crescândă a Statelor-Unite.
Anul 1951 a fost anul în care în oraşul Madison din statul Wisconsin, 111 cetăţeni americani au refuzat să-şi pună semnăturile pe Declaraţia de Independenţă şi pe Declaraţia Drepturilor Omului, de teamă, de a nu fi arestaţi pentru „activitate subversivă".
Anul 1951 a fost anul în care linşajul şi asasinatele au făcut un număr record de victime în rândurile negrilor şi ale altor „minorităţi naţionale".
Pe plan extern, anul 1951 a fost anul în care „civilizatorii" americani au ras de ţpe faţa pământului alte sute de localităţi
paşnice din îndepărtata Coree şi în care s'au intensificat şi mai mult pregătirile lor de război.
Pe plan cultural, anul care s'a scurs a fost un an de şi mai accentuată decădere a pseudo-culturii americane, un an de şi mai neruşinată negare a adevăratelor valori culturale. Dispreţul şi ura imperialiştilor americani faţă de patrimoniul cultural al propriului popor şi al celorlalte popoare, au atins apogeul.
★
Deobicei, în paginile ziarelor şi revistelor americane nu se publică mai nimic în legătură cu viaţa literară şi artistică. Patronii presei reacţionare preferă să treacă sub tăcere acest aspect penibil al „modului de viaţă american". Deşănţata reclamă pentru filmele de prost gust ale Hollywoo-dului, ţine locul de cultură în această presă venală şi coruptă, consacrată în întregime aţâţării la război şi propagandei fasciste. Tot sub formă de reclamă se pot întâlni din când în când şi alte aspecte ale vieţii culturale.
Bunăoară este surprinzător să întâlnim în ziarul ,,New-York Times" din 3 Decembrie 1951, pe o pagină întreagă, cunoscutul portret al Monei Lisa de Leonardo da Vinci — marele pictor italian al Renaşterii, care va fi sărbătorit anul acesta în întreaga lume, potrivit hotărîrii Consiliului Mondial al Păcii. Dedesubtul acestui minunat tablou, este însă următorul text: „Surâsul amăgitor al Monei Lisa a atras milioane de oameni, începând de-acum peste patru sute de ani, când portretul el a fost pictat de faimosul Leonardo da Vinci". Şi apoi, cu litere mascate, ca să sară în ochi : „Imitat dar niciodată egalat, jRheingold Extra-Dry,j beţi berea Rheingold, cea mai originală din New-York".
Dela odioasa comercializare a surâsului Monei Lisa, la comprimarea în faimoasele ,,digest" a pieselor lui Shakespeare nu e decât un pas : uriaşul nou pas înapoi, făcut de obscurantiştii americani dela civilizaţie către barbarie.
Pe acest drum lipsit de glorie au păşit şi în. anul care s'a scurs, reprezentanţii „cui-
268
PETRE SAVU
turii" americane, realizând noi performanţe în materie de obscurantism.
Să luăm, de pildă, performanţele lor literare. Marile „succese" literare ale anului 1951 au fost în Statele Unite romane ca : „Amanta de fier" de Paul J. WeHman, „O femee cu numele Fantezie", de Fank Yerby, ,.Cleopatra a dormit aici", de Lilian Brown (autoarea sensaţionalului roman „M'am măritat cu un dinozaur"), ;,Nu m'atinge" de MacKmley Kantor şi altele asemănătoare.
Pe piaţa literară americană aceste cărţi stupide şi provocatoare sunt cotate ca ,,best-sellers" şi publicitatea care li se face întrece orice măsură. Tot din categoria ,,best-sellers" — adică a cărţilor care s'au vândut cel mai mult — fac parte o serie întreagă de biografii romanţate şi memorii ale marilor criminali de război hitlerişti, ca de pildă : „Măreţia şi prăbuşirea lui Herman Goring", de Willy Frischauer, „Ultimele zile ale lui Hitler" de Trevor-Roper, „Memoriile lui Ernest von Weizsaecker" şi altele.
Un alt mare „succes de librărie" l-a constituit „Jurnalul lui Forrestal", în care se pot întâlni cugetări de felul acesteia '.„Consider că e periculoasă presupunerea că deoarece vom termina războiul, nu vom avea un altul l". (Această „cugetare" înaltă a fost scrisă în 1944!). Şi despre acest dement aţâţător la război care, într'un moment de luciditate s'a aruncat dela etajul al 16-lea al spitalului militar, în care îşi îngrijea creerii bolnavi, un recenzent al revistei „New Republic" spunea : „El (Forrestal) era un om delicat şi sensibil".
Având în vedere aceste „succese", până şi unele ziare reacţionare sunt nevoite să constate falimentul literaturii burgheze americane.
„Anul acesta — scrie revista „Time" la 17 Decembrie 1951 — literatura americană a bătut destul pe loc. Autorii americani au creat prea puţine opere care vor mai putea fi citite cu interes în 1961".
Analizând situaţia literaturii americane contemporane şi în deosebi cea a romanului, criticul reacţionar William Barrett era silit să se vaete recent în revista „Partizan Review" că maculatura produsă de literaţii
burghezi „este numită literatură, doar pentru că nu l s'a putut găsi un alt nume". Barrett recunoaşte cu amărăciune că principala cauză a acestei sărăcii literare este faptul că „însăşi viaţa americană s'a îndepărtat în această perioadă dela adâncimile emoţionale şi organice din care creşte o. mare literatură".
Scriitorii americani — adaugă Barrett — sunt tentaţi să prezinte viaţa ca inutilă şi fără sens. Ei citează o serie de romane recente, a căror temă o constituie desnădej-dea, alcoolismul, violenţa şi tot felul de nevroze, arătând că singura „inovaţie" în. tematica romanului american o constitue homosexualitatea...
In cele din urmă, Barrett se consolează cu afirmaţia că „societatea nu există ca atare doar cu scopul de a crea o literatură", recunoscând astfel falimentul literaturii burgheze americane.
Un alt scrib reacţionar, Hartley Grattan, scria în numărul din Noembrie 1951 al revistei ,,Harper's" că „cititorii fug de romane" şi exemplifica această constatare prin faptul că, în 1951 doar trei romane s'au vândut în câteva zeci de mii de exemplare, ceeace a determinat pe editori să elimine din programele lor editoriale mai toate romanele. Citând afirmaţia unui critic că descreşterea vânzării romanelor în librării se datoreşte abundenţei de romane proaste, Grattan scrie : „Nu trebue să uităm că romanele proaste au fost vreme de generaţii produsul preferat al industriei publicaţiilor. Dar ceeace caracterizează actuala situaţie, este faptul că proporţia de romane proaste pare să fi atins o adevărată culme şi că proporţia salvatoare a romanelor bune a căzut la un nivel realmente redus". Grattan atribue această decădere a romanului în Statele Unite, pe deoparte „sărăciei spirituale" a romancierilor şi, pe de altă parte, grelelor condiţii de existenţă ale scriitorilor americani. El arată că unui scriitor american „îi este cu neputinţă să trăiască cinstit numai din scris".
Criza romanului american este descrisă, şi de revista „Time", care scria următoarele în numărul ei din 17 Decembrie 1951 : „La toate reuniunile editorilor, problema anului a fost următoarea: ce se 'ntâmplă
UN BILANŢ RUŞINOS
269
cu romancierii ? Unul din răspunsuri a fost că ei vor înceta. în curând să scrie romane şi vor trece la povestirile, mai bine plătite, publicate în unele reviste, sau vor abandona cu totul proza de imaginaţie". Revista arată că pentru prima oară dela instituirea şa, în 1922, cel mai mare premiu în bani existent în Statele Unite — premiul ,,Harper" — nu a putut fi acordat anul acesta, din lipsă de candidaţi. Revista se consolează că nici în alte ţări capitaliste nu a existat anul acesta „o bună producţie de romane" şi citează în acest sens cele scrise în suplimentul literar al ziarului englez „Times" : „Adevărul este că cea mai mare parte a romanelor care se găsesc de vânzare în librării sunt nişte narcotice ordinare ca tutunul".
Aceeaşi situaţie se observă şi în poezia americană, despre care bilanţurile publicate în revistele amintite mai sus, aproape că nici nu pomenesc, într'atât de jalnic este glasul poeţilor în corul literaţilor americani aflaţi în slujba Wall-Streetului. Fascistul Ezra Pound, care înălţa nu demult osanale lui Mussolini, continuă să ţină afişul în lirica americană alături de senilul T. S. Eliott şi de câţiva feciori de bani gata, care au descoperit cu o întârziere de câteva decenii suprarealismul, într'una din lăzile de gunoi ale istoriei literare.
In cursul anului trecut a cunoscut o adevărată înflorire „literatura" aşa ziselor „comics" — reviste sau broşuri ilustrate în culori ţipătoare, care se tipăresc în tiraje uriaşe, constituind una din principalele mărfuri de export în cadrul „ajutorării" Europei Occidentale.
Corespondentul din New York al revistei engleze „New Statesman and Nation", Geoffrey Wagner, scria următoarele în legătură cu aceste produse caracteristice „modului de viaţă american" : „Comics-urile folosesc cuvinte elementare. Deseori autorii lor nu consideră necesară nlclun fel de conversaţie, în afara unor sunete ca: whammo! sau awrrk I sau uggh — menite să sugereze aplicarea sau primirea violenţei. Violenţa este fondul acestor „comics" care în genere nu conţin nimic hazliu, şi violenţa — sub formă de bătăi, împuşcături, strangulări şi. schingiuiri — reprezintă elementul pe care
se bazează ele pentru a fi vândute. S'a calculat că fiece copil american care în 1938 avea 6 ani, a absorbit până'n prezent un minimum de 18.000 imagini de bătăi, împuşcări, incăerări sângeroase şi alte forme de violenţă, numai din comics, şi că astăzi, la fiecare trei copaci doborîţi în Canada pentru fabricile de pastă de hârtie — unul devine hârtie pe care se tipăresc invitaţii la crimă".
Unul din „eroii", prezentaţi în această odioasă maculatură este „supraomul", sub această mască ascunzându-se prototipul huliganilor yankei care pârjolesc Coreea, în aşteptarea pârjolului cel mare la care visează şi pe care-1 pregătesc febril negustorii de moarte de peste Ocean.
„Mai toate personificările supraomului — scrie corespondentul lui „New Statesman and Nation" — sunt net fasciste. Câpita-nul-minune, Călăreţul singuratic, etc. — toţi poartă insigne şi uniforme care amintesc pe cele ale Gestapoului. Şoimul Negru se îmbracă întocmai ca un SS... Inamicii acestor personagii sunt uşor identificabili, prin nasurile lor acviline, care se deosebesc de nasurile ascuţite, ariene, ale eroilor."
Arătând că aceste „comics" tind să înlocuiască, odată cu filmele Hollywood-ului şi cu emisiunile radiofonice reacţionare, literatura şi arta adevărată, corespondentul trage concluzia că în America „aptitudinea cititului" devine din ce în ce mai rară, iar „cuvântul tipărit este pe cale de a dispare."
Degradarea culturii a atins în Statele Unite proporţii fără precedent, căpătând în acelaş timp aspectele cele mai respingătoare. Cartea a devenit o simplă marfă, un obiect de speculaţie comercială. Editorii sunt nişte oameni de afaceri care urmăresc să se îmbogăţească din desfacerea produselor lor, ruinându-şi concurenţii şi ruinând în acelaş timp adevărata literatură.
După cum în operaţiunile de bursă, cursul mărfurilor şi al acţiunilor oscilează dela o zi la alta, în funcţie de aşa numitele conjuncturi ale pieţii, tot astfel, pe piaţa literară există fluctuaţii ale valorilor, care nu depind de calităţile intrinsece ale unei opere, ci de factori şi împrejurări fără nicio legătură cu ea.
In legătură cu această situaţie, este ca-
270
PETRE SAVU
racteristică mărturia criticului american Malcolm Cowley, care a publicat în revista „New Republic", din 10 Decembrie, un articol intitulat „Note despre bursa literară" : „Urmăresc de multă vreme — scrie e! — creşterea şi prăbuşirea reputaţiilor la ceeace s'ar putea numi bursa literară. Există cotări de bursă pentru opera fiecărui scriitor de frunte, iar aceste cotări să schimbă dela an la an şi chiar dela săptămână la săptămână. Am văzut cu un amestec de curiozitate şi scepticism cum acţiunile unor scriitori creşteau rapid dela câţiva dolari bucata la echivalentul a cinci sute de dolari sau chiar mai mult. Alte acţiuni se prăbuşeau dela cinci sute de dolari la zero, până ce cumpărarea înceta iar numele scriitorilor respectivi erau înlăturate depe Marele Tabel — şi toate acestea fără ca în înşişi autorii respectivi sau în valoarea permanentă a operelor lor să se fi produs vreo schimbare.
Pentru a-şi ilustra observaţiile, Cowley a redactat un „buletin al valorilor literare în primele două săptămâni ale lunii Noembrie 1951" din care regretăm că nu putem cita decât expunerea care preceda tabelul bursei cărţilor : „Piaţa a fost activă luna aceasta, cu multe vânzări de acţiuni, dar cu tendinţa publicului de a cumpăra anumite romane, din care unele au înregistrat sporuri de 8 până la 10 puncte. A fost activă cumpărarea romanelor autorilor din generaţia pierdută. Acţiunile Faulkner au înregistrat fluctuaţii diferite, în urma svo-nurilor contradictorii privitoare la valoarea noului produs al firmei, dar în ultima oră a operaţiunilor, s'au consolidat şi cotarea s'a încheiat sămbâtă, la 309 3/8 — ceeace reprezintă un spor de 7 puncte, faţă de 1 Noembrie... Hemingway a suferit o pierdere de 6y2 puncte, în urma vânzării precipitate, dar la încheiere a dovedit forţă... Cumpărătorii au manifestat apatie faţă de produsele Theodore Dreiser... Perspectivele în domeniul valorilor internaţionale au continuat să fie confuze, cu rezultatul că majoritatea cumpărătorilor s'au abţinut dela o participare activă. Svonurite că francul e pe cale de a fi devalorizat au dus la slăbi-
rea titlurilor franceze... Sartre, un nou venit în acest domeniu, a fost slab la încheiere şi pare să se resimtă de pe urma supraproducţiei. Operaţiunile trustului Marilor Cărţi au provocat o cerere precipitată de Platon şi Aristotel... Simbolismul e la modă, coşmarurile sunt la mare preţ şi există o cerere vie pentru lucrările despre păcatul originar."
Acest „exerciţiu" al criticului american Cowley pare aproape de necrezut. El dovedeşte fără voia autorului nemaipomenita decădere a literaturii burgheze americane, care a ajuns o marfă ordinară, supusă fluctuaţiilor pieţei şi manevrelor magnaţilor din Wall-Street.
Cu o asemenea literatură şi cu un- asemenea „mod de viaţă", nu e de mirare că imperialiştii americani se bucură în prezent de trista faimă de barbari ai secolului al XX-lea. Şi cu toate acestea, trumanii, ache-sonii şi ceilalţi purtători de cuvânt ai „modului de viaţă american" îndrăznesc să afirme că ei iluptă pentru „cultură şi civilizaţie" şi merg până într'acolo încât vor să dea lecţii întregii omeniri, în nebuneasca lor pretenţie de a domina lumea.
Popoarele iubitoare de pace şi libertate privesc cu ură pe aceşti barbari ai secolului XX. Ele nu se lasă înşelate de vorbăria lor goală şi se împotrivesc cu hotă-rîre planurilor lor întunecate, de deslăn-ţuire a unui nou război mondial, în slujba cărora s'au pus „scriitorii" burghezi care şi-au vândut conştiinţa şi talentul pe dolari.
Dar aşa cum lupta pentru pace creşte şi în ţările de sub dominaţia imperialismului american, aşa se ridică şi vocea de protest al adevăraţilor scriitori, legaţi de popor, de cauza păcii. Scriitori ca Howard Fast, Albert Maltz, Arthur Miller, James Aldrige, Alfredo Varela, Jorge Amado, etc. care zugrăvesc în operele lor lupta maselor largi pentru pace, pentru o viaţă mai bună. In ciuda terorii, în ciuda condamnărilor la închisoare, în ciuda răpirii posibilităţilor de tipărire, literatura aceasta e îndrăgită de popor şi mereu găseşte cetitori mai mulţi.
DISCUŢI i
VERONICA PORUMB ACU
INTRE IMITAŢIE Şl CREAŢIE
Aparent, rândurile de faţă au încolţit ca ideie pe când citeam o antologie a poeziei bulgare apărută la noi. Toate au mers bine până ce am ajuns la o baladă de zece distihuri pe care am recitit-o de zece ori farâ să-mi vină a crede ochilor. Intr'o versiune mult mai slabă, poezia apăruse chiar în revista noastră în alt ritm şi cu altă semnătură   (Solo Juster).
Pentru a înţelege uimirea dublă de cetitor şi redactor redau ultima strofă :
Reci spaime-i trec pe-agenţi din creştet până 'n talpă : de mâini şi de picioare e legat. Dar tace, tace neînduplecat. Agenţii spun lovind într'una : „De-oţel să fie, n'ar răbda !" E-atât de falnic omul ist! Iar ochii lui le dau răspunsul : — „Oţel e ! nu ! E comunist 1"
(„Tăcerea" de.;. Solo Juster).
S'a stins tăcând. Călăi priveau cu
groază
Fruntea semeaţă, dârză şi vitează, „Nu om, ci fier 1" scrâşni-un agent fascist Cel ce murea răspunse: „Comunist"!
(„Balada comunistului" de Vesehu Gheorghiev Andreev)
Acesta a fost începutul. Fără a fi detectiv, am dat uşor de firul nu prea lung dela o poezie la alta. Autorul român cunoştea
limba bulgară. Ba chiar datorită acestui fapt confruntase tălmăcirea în limba noastră. Partea cea mai cu haz... de necaz e însă că el ne adusese la redacţie un poem kilometric cu un scurt motto bulgar din Veseliu   Gheorghiev Andreev,   poem care să-i înfăşoare în zeci de versuri proprii, pe cele ce nu-i aparţineau. Noi însă ignorând povestea am ales fragmentul cel mai is-butit... care era însă al poetului tradus. Cazul nu e unic şi nu ni s'a întâmplat doar cu poeţi... profesionişti. Gheorghe Croitoru, nu s'a sfiit la un moment dat să publice o poezie a... Petrei Duţu în care îşi dăduse osteneala doar să schimbe iscălitura.
Dar acestea sunt simple plagiate sau mai pe româneşte găinării. Din lipsă de idei proprii, „poeţii' sunt prinşi cu mâna în buzunare străine. Totuşi, problema nu se reduce la simple pungăşii, meritând cel mult sancţiuni, nu discuţii, ci există într'adevăr o întrebare : unde se află pe harta literara graniţa între însuşirea creatoare a experienţei literare, şi imitaţie?
In această privinţă literatura universală şi clasicii noştri ne oferă exemple minunate. In opera lui Lermontov, pinul singuratec cântat de Heine e „transplantat" într'un peisaj specific rusesc. Şi totuşi în dreapta celor două strofe, autorul „Demonului" n'a ezitat să scrie: „după Heine". Iar „Frunză veştedă" a lui Eminescu poartă şi ea menţiunea „după Lenau", fără ca valoarea poeziei să scadă. In muzică, asemenea compoziţii pe temele altora se întâlnesc adesea.
272 VERONICA  POR UMBACU
Dar Rachmaninov n'a crezut că vătăma originalitatea „Variaţiunilor" lui, intitulân-du-Ie „pe o temă de Paganini", ori Brahms, scriind „Variaţiunile pe o temă de Mozart".
Nici în literatura noastră contemporană pildele nu lipsesc. Ne gândim de pildă la izvorul poeziei maiacovschiene. Cicerone Theodorescu în „Certificatul de alegător" aplică experienţa poetului sovietic pentru cunoaşterea şi oglindirea realităţilor noastre. Poezia lui Cicerone Theodorescu a isbutit să dea o imagine veridică a gândurilor şi sentimentelor oamenilor muncii din ţara noastră, nu fiindcă procedeul de tratare a temei şi metrica Iui sunt maiacovschiene, ci fiindcă poezia vehiculează idei noi, un conţinut izvorît din realităţile româneşti. Aceasta nu-I împiedică pe poet să recunoască nu printr'un motto, ci chiar în cursul poeziei, faptul că „a învăţat dela Maiacovschi".
Uneori, însuşirea creatoare duce la plămădirea unei alte opere ample, pe un simplu motiv preluat. Aci nu se mai adaugă numai accentele personale ce le câştigă motivul pe o altă liră. E vorba de o operă fundamentală nouă în care e turnată experienţa unei vieţi şi unde răsună ecourile epocii. Mă gândesc în acest sens la „Luceafărul", al cărui punct de plecare pare a fi o veche legendă valahă culeasă şi publicată de un autor german. Dela nararea dragostei dintre un astru şi o pământeană, şi până la semnificaţia filosofică a geniului neînţeles de contemporani, e o distanţă cam tot atât de mare ca aceea parcursă de Hyperion în spaţiul imaginat de poet.
Acesta este doar unul din precedentele ilustre de creaţie majoră pe canavaua unui motiv preluat. In articolul de faţă însă, problema este mai restrânsă : cum putem scrie învăţând din operele clasicilor ori ale literaturii sovietice ca şi din scrierile poeţilor noştri contemporani, fără să alunecăm spre pastişă ?
Nu e de mirare că mă voi adresa mai mult tinerilor. Poeţii maturi au o experienţă şi o personalitate conturată. Pe Mihai Be-niuc îl recunoşti în „Fiul Patriei", din câteva versuri. Iar cine a ascultat odată „Li-dice" nevăzând măcar   numele autorului
„Fântânii din Coreea", va spune fără să vrea: „Nu-i de Eugen Jebeleanu"?
Folosirea experienţei marilor creatori nu e doar un apanaj al poeziei. Şi am să iau un exemplu din Almanahul „laşul Nou" Nr. 3-4, pe care l-am deschis cu nerăbdare. In adevăr, în revistă era o piesă ce descria „împărţeala recoltei într'o gospodărie colectivă". La asemenea împărţeli sărbătoreşti asistasem tot în anul trecut. Curiozitatea era deci firească. Vreau să amintesc însă că în iarnă  văzusem  la teatru comed-a „Crângul de Călini", de o valoare artistică ai adâncime umană deosebite. Şi cum pe prima pagină a „împărţelii" iui Ion Istrati, scria : „după o idee de Corneiciuc", am fost prevenită să nu mă mir regăsind ecoul crângului ucrainean pe plaiurile moldovene. Ei bine,   în piesa    românească    eroii au nume    româneşti :    Butnăraş, Zenovia, Cirovanu,   Ursache,   moş   Trandafir, etc. Şi-şi duc   viaţa   într'o   gospodărie agricolă   colectivă,   nu într'un   colhoz. Dar pe măsură   ce citeşti   nu întâlneşti numai o -idee a lui Corneiciuc; ci ideile, situaţiile şi caracterele din „Crângul de Călini" sunt tot atât de dese ca şi călinii în crâng. E adevărat, nu un scriitor ori pictor, ci un instructor se stabileşte pentru o vreme la ţară să afle cauzele pentru care gospodăria rămâne  în  urma   celei  vecine. In schimb unul din eroii pozitivi, pe nedrept poreclit destructiv de preşedintele care se complace în inerţie, evocă pe marinarul lui Corneiciuc, măcar şi prin retragerea lui ia stână. Preşedintele lui Corneiciuc ia mereu piramidoane fiindcă-1 doare capul de răchie, Ghiţă Butnăraş, suferă de vătămătură. Deh, deosebire esenţială ! Iar când mă gândesc la minunata figură a preşedintei sovietului sătesc din „Crângul de Călini", mă întreb dacă schimbarea sexului în  piesa românească i-a dat lui Cobzeanu mai multă bărbăţie ? In schimb până şi comicul de limbaj şi ticurile seamănă la personaje.
Un singur lucru n'a izbutit să facă să semene Ion Istrati : valoarea piesei. Şi aceasta fiindcă valoarea nu poate fi calchiată, ea constă în oglindirea veridică -n realităţii, într'un conţinut bogat de idei, exprimat în imagini artistice superioare. Ceeace nu e cazul cu „împărţeala". Un exemplu
INTRE IMITAŢIE ŞI CREAŢIE
273
doar : atunci când Ion Istrati a vrut să redea motorul specific ai stadiului nostru de. desvoltare — lupta de clasă — el a făcut-o doar prin intermediul... ţapului lui Crăcăna care molipseşte vitele. Dacă moartea unui ţap ispăşitor ar rezolva totul, ce simplă ar fi realitatea ! Dar cât de depărtată e piesa de imaginea adevărată, încleştată în luptă, a satului nostru! Autorul a făcut uz de ideile şi metodele lui Corneiciuc fără să aducă în faţa noastră un alt conţinut de viaţă. In genere, „împărţeala" e doar o pastişă după „Crângul de Călini" şi — trebue spus — o pastişă proastă. Şi, ori cum ar fi ea, cu drept cuvânt preferăm să vedem originalul.
Dar cum s'a întâmplat una ca asta ? Ion Istrati nu ştie să scrie? Ba da ! II cunoaştem din nuvele. Iar stilul însuşi al piesei, limba colorată, vioiciunea unor personagii o dovedesc din plin. Dar — şi aici e buba — i-au lipsit idei proprii fiindcă a cunoscut prea puţin realităţile care le generează.
Cernâşevski a subliniat cu trei sferturi de veac înainte : „frumosul este viaţa". Şi pentru acei cari vor să cunoască viaţa, oamenii, fie într'o uzină, fie într'o gospodărie agricolă, fie într'o şcoală, pentru cei cari nu-şi petrec numai un „week-end", ci se apropie de ei participând la acţiuni, subiectele aproape li se oferă. Dar există la unii ispita de a folosi reţete gata încercate, ca şi cum opera de artă ar fi o budincă pe care o tânără gospodină o învaţă dela una mai bătrână. Există o comoditate uneori, o teamă de a nu ieşi din tiparele „încercate", trecute prin focul criticii, care deci „merg la sigur".
In „Ana Karenina", Tolstoi descrie căsnicia Vera-Berg. Berg, ofiţer de carieră, nu e dintr'o familie princiară ca aceea a soţiei. Dar luând-o pe Vera de nevastă, îşi făureşte un vis : casa, felul său de viaţă, musafirii, mobilele, covoarele, conversaţiile, să fie aşa cum sunt la „toată lumea" de rangul ne vestii. Şi Tolstoi relatează cu ironie fericirea celor doi soţi la primul ceai, unde totul se serveşte, se vorbeşte, se gândeşte întocmai „ca la toţi ceilalţi". Păstrând distanţa de epocă, aceeaşi lipsă de personalitate se observă la autorii cari nu vor altceva decât să scrie nici cald, nici rece, nici bine, nici
18 — Viaţa Românească — c. 750
rău, ci aşa cum îşi închipuie ei că... face toată lumea... Atunci ei nu se inspiră dela alţi poeţi, ci „ciupesc" de-adreptul. Literatura ciupitativă nu e doar o butadă. Când de pildă, duşmanul de clasă a fost odată identificat într'o femeie uşoară, care atrage în mrejele ei pe intelectualii cinstiţi dar şovăelnici, fiţi siguri că o vom regăsi în alte câteva nuvele ori poezii, doar cu numele schimbat. Iată deci un soi de imitaţie, care decurge din comoditate. E mai uşor să găseşti ce a fost găsit de altul. Comoditatea e mama şabloanelor, a acestor plagiate „nobile".
In acest sens trebue să mă refer şi la poezia unde, afară de simple plagiate, s'a observat un fenomen ce trebue să dea de gândit: însuşirea superficială a experienţei marilor poeţi.
Un exemplu semnificativ. Realitatea atât de bogată şi complexă a construirii socialismului şi comunismului se cere exprimată, alături de poezii de mici dimensiuni, şi prin poeme de largă respiraţie. Prin traducerea lui Gribaciov, s'au pus la îndemâna poeţilor noştri modele, realizări de frunte. In Uniunea Sovietică „Cântarea colhozului Bolşevic", ori „Primăvara în colhozul Po-beda" n'au împiedicat nici de cum coexistenţa poeziilor scurte ale lui Stepan Sci-paciov, pe care ziarul „Pravda" îl caracterizează drept poetul patriot, subliniind dragostea pentru patrie, ce-i străbate ca o apă subterană toată opera. Scipaciov este cântăreţul Războiului de Apărare a Patriei, al naturii ruseşti şi al dragostei. Dar, cum arată el însuşi într'o poezie: „Cine vă spune că dragostea noastră e mai prejos decât faptele noastre ?" Conţinutul de idei se traduce la Scipaciov într'o formă concisă.
Ei bine, tocmai această formă, sau mai precis, numai această formă, au preluat-o câţiva din tinerii noştrii autori (Şi nu numai tinerii). Şi aşa cum ne-am pomenit după apariţia traducerilor în româneşte ale poemelor mari, înecaţi în „fluvii" kilometrice de poezie, care nu aveau complexul de fapte şi sentimente necesitând o asemenea extindere, tot astfel au început să vină după tălmăcirea lui Scipaciov, ca în timpul ploii, picături de poezie, chiar dela autorii
274
VERONICA PORUMBACU
iliadelor anterioare, care socoteau probabil, că acum se dăduse drumul la poezia milimetru. Criteriul era pur şi simplu formalist. Nu lungimea sau scurtimea determină valoarea sau profunzimea unei poezii, ci conţinutul de idei care cere necesar o anumită dimensiune. Tocmai aceasta n'au ştiut unii dintre poeţi să înveţe din strălucitele poezii, rupte din viaţă, ale scriitorilor sovietici.
învăţarea formală din mijloacele de expresie ale unor autori, — cu corolarul ei, imitaţia, — se mai observă şi la acei care, studiind clasicii noştri, ori citind pe contemporani, uită că principalul izvor de inspiraţie, e realitatea ce-i înconjoară. N'am s'aleg decât câteva exemple.
Coşbuc oglindea şi optimismul robust ai ţăranului şi revolta lui („Noi vrem pământ"). Unii poeţi (şi mă gândesc în special la promoţia din anul trecut a şcolii de literatură) au început să scrie „după Coşbuc". Adică nu după Coşbuc ca viziune, ci numai după acele poezii care zugrăveau bucuria de viaţă, hârjoana, dragostea, nunta, etc., şi mai ales după prozodia lui Coşbuc : strofa cu .ultimul vers mai scurt decât celelalte. Deci ei au uitat tocmai bogăţia de idei, de sentimente, a „poetului ţărănimii", şi s'au mărginit să oglindească numai bucuria de viaţă a ţăranului, azi, când lupta de clasă e din ce în ce mai aprigă. Nu-mi trece prin gând să compar pe tinerii care vor să zugrăvească satul, cu epigoni ai lui Coşbuc, aşa cum, pe la începutul secolului, rodeau ca ciupercile, epigoni fără valoare ai lui Eminescu. „Ai noştri tineri" nu învaţă la şcoli apusene ca cei incriminaţi de autorul „Luceafărului". Dar ei nu ştiu încă să înveţe suficient din viaţă. Ei vor adică să găsească ideile poemelor nu în realitate, ci în unele poeme ale clasicilor sau chiar ale poeţilor contemporani cu mai multă experienţă. Aşa devin idilici fără voie, imitându-1 pe Coşbuc în ceiace nu-i este esenţial. Aşa iau tipare din Mihai Beniuc, din Maria Banuş, din Dan Deşliu, etc. Aurel Gurghianu, autorul interesantului poem (în ciuda lipsurilor) „So-lomia şi găinile", îşi încheie o altă poezie cu exact aceeaşi imagine a copiilor din sat aducând jerbe de grâu la mormântul unui
V
luptător, — pe care a creat-o Jebeleanu în „Satul lui Sahia". Dece ? Din sărăcie de idei. Din lipsă de cunoaştere a realităţii.
Alteori nu se imită o imagine anume. Se învaţă... din lipsurile unui poet. Despre Veronica Porumbacu s'a arătat just că dă uneori amploare unui amănunt nesemnificativ, căutându-i o semnificaţie înaltă. Ion Serebreanu nu alege aceleaşi amănunte, dar altele la fel de neînsemnate, în poezia „Clopoţelul", (apărută în „Anii de ucenicie" — revista actuală a şcolii de literatură). După citirea celor două strofe, îţi vin fără să vrei pe limbă cuvintele : Ei şi ? Ce-a vrut să spună autorul : în locul clopoţelului care aduna copiii în clasă, e azi o sonerie electrică. Dar în aceasta constă electrificarea' Ce a văzut poetul din realitate ? Căci totul nu e să mergi în documentare, ci să ştii să vezi, să discerni. Unele „idile" anacronice s'au scris chiar după documentări; documentări superficiale, nu ca număr de zile, ci ca adâncire a problemelor.
Aci trebue deci căutată cauza sărăciei de idei care se observă la unii poeţi, şi care duce la imitaţie, la şablon : în lipsa de cunoaştere, de legătură temeinică cu realitatea, cu problemele esenţiale care frământă astăzi poporul nostru. Şi aceasta nu e cazul doar al tinerilor. Nu e întâmplător că în poezie chipul stahanovistului nu şi-a găsit încă o imagine pe măsura lui, deşi ţara noastră numără o mie de stahanovişti. Bogăţia sufletească a muncitorului, înălţimea morală, tendinţa de a ridica nivelul muncii manuale Ia acel al muncii intelectuale, abia vor trebui oglindite. Poetul care se vrea profet trebue să cunoască în primul rând prezentul ! Realitatea îi oferă subiectele, iar însuşirea creatoare a experienţei clasice şi contemporane îi înlesneşte sesizarea şi exprimarea noului.
In acest sens avem exemple bogate. Eugen Jebeleanu a citit şi pe marii noştri poeţi şi pe poeţii sovietici. Dar „In satul lui Sahia" e un poem al lui Eugen Jebeleanu, ca racteristic pentru puterea şi căldura autorului. Eroul, Alexandru Sahia, e fiu al poporului român, nu doar prin nume ci prin viaţă, prin aspiraţii, prin scenele copilăriei ca şi cele ale înmormântării. Iar pentru „Minerii din Maramureş", câte poeme lungi n'a citit
INTRE IMITAŢIE ŞI CREAŢIE
275
Dan Deşliu, şi totuşi poemul rămâne al său!
N'am să ating ceea ce înseamnă folosirea creatoare a folclorului, amprenta originală a poetului scriind în metru popular, deşi atât poemele lui Mihai Beniuc şi Dan Deşliu oferă un material pozitiv de discuţie. Problema este însă cu mult mai vastă şi trebue tratată într'un articol separat.
Concluzia acestor rânduri decurge aproape firesc.
Plagiatul e respins dela început ca orice furt pedepsit prin codul penal. Pastişa, pre-
luarea manierei unui alt poet, tară aducerea de idei noi izvorîte din realitate, este de fapt tot un plagiat.
Ţinta spre care trebue să tindă tinerii poeţi, e însuşirea creatoare a experienţei clasicilor noştri, a nesecatei experienţe a celei mai înaintate literaturi, cea sovietica, şi care, dându-le exemple strălucite de măiestrie artistică, îi învaţă de fapt să aibe o singură mare sursă de inspiraţie: viaţa, — văzută în nestăvilita ei desvoltare, — oamenii luptând pentru a o transforma, pentru a o face mai bună.
RECE NZII
■ POEZIA LUI CRISTIAN SARBU
Una din plachetele lui Cristian Sârbu e intitulată „D. Th. Neculuţă". Apărută in 1941, deci în plină dictatură fascistă, pla cheta „D. Th. Neculuţă" constitue chiar prin titlul său o îndrăzneală. Ea constitue totodată unul dintre cele mai frumoase succese ale poeziei lui Cristian Sârbu. ■ Dragostea şi admiraţia cu care Cristian Sârbu se apropie de Neculuţă nu sunt însă întâmplătoare. Ele sunt prinosul liric pe care-l aduce un urmaş înaintaşului său, asigurându-l că se va strădui să sădească şi el în versurile sale revoltă şi năzuinţi spre o viaţă liberă.
Ca şi Neculuţă, Cristian Sârbu şi-a împărţit timpul între ciocanul cismăriei şi condeiul poeziei: cu ciocanul se trudea să-şi ducă viaţa de azi pe mâine, cu condeiul năzuia dincolo de azi şi de mâine, spre însoritul tărâm al libertăţii.
Drumul poeziei sate e îndelung. Deşi prima plachetă de versuri datează din 1935, aflăm, din unele indicaţii date de poet, că ar fi debutai prin 1925. In activitatea sa literară, Cristian Sârbu a tipărit 6 plachete de versuril), ce constituesc drumul unui poet care s'a străduit necontenit să se depăşească, drumul unui autodidact care a căutat să învingă obstacolele aşezate de burghezie în faţa scriitorilor proveniţi din rândurile clasei muncitoare. Unitatea acestor 6 plachete constă în atitudinea de critică —• şi adesea de revoltă în faţa exploatării, de nădejde într'un viilor mai bun
i) Paşi spre lumină, 1935. — Tablouri şi cântece din călătoria mea, 1938. — Slove desculţe, 1939. — D. Th. Neculuţă, 1941. — Daruri pentru cocioabe, 1944. — Poeme vechi şi noi, 1951.
Dar lipsită de orientarea pe care i-ar fi dat-o legătura cu Partidul, revolta sa, dealtfel profund sinceră, rămâne în genere neorientată către lupta revoluţionară.
Cristian Sârbu n'a cunoscut mohorâta lâncezeală a turnului de fildeş. El n'a scris decât ceeace a trăit, ceeace a văzut cu ochii; deaceea şi multe din poemele sale sunt autentice pagini autobiografice, caracter subliniat adesea în mod direct: astfel placheta „Paşi spre lumină" poartă subtitlul „din carnetul unui muncitor". Pe baza poemelor conţinute mai ales în această plachetă, dar şi în celelalte, am putea reconstitui *în linii mari, viaţa poetului, gândurile, necazurile şi năzuinţele sale. Iată-l copil de ţăran, prin întinderile Bărăganului:
Mă recunosc în cumpăna uscată Şi in obrazul asprului pământ — „Aşa de rar pela Bueşti, băiete !" îmi strigă-un spin cutremurat de vânt.
(„Slove desculţe," 1939).
Copilul creşte, devine flăcău de cătănie. Face armata în marină:
Pe-un torpilor, aproape de Falero, In umbra unei nopţi cu lună sură, Sergentul Sârbu, şef de cart veghează, Atent la şoapta zărilor de zgură.
(„Paşi spre lumină," 1935).
Poetul Cristian Sârbu face parte din numeroasa armată de ţărani oropsiţi care şi-au părăsit satul din cauza lipsurilor, căutând o soartă mai bună în forfota oraşelor şi dintre care burghezia îşi alegea braţele de muncă. El a învăţat cismăria şi, de aceea, după terminarea armatei se reîntoarce:
POEZIA LUI CRISTIAN SÂRBU
277
Pe-un trepied „barbar" de cismărie — Cum 1-a numit poetul Topârceanu
(„Paşi spre lumină", 1935).
Ca lucrător cismar, el trăieşte sub exploatarea patronului. Trebue însă să reţinem aici un lucru: Cristian Sârbu n'a lucrat în fabrică şi astfel n'a avut înlesnită posibilitatea . legăturii strânse cu mişcarea muncitorească. Lucrul acesta se răsfrânge şi în universul său de imagini, după cum se vede chiar din strofele de mal sus. Imaginea spinului cutremurat de vânt îi este deşteptată poetului de propria-i singurătate, plină de tristeţe în mijlocul lumii cu care nu se împacă, în care e totuşi un revoltat dar în care n'a găsit încă pe tovarăşii săi. I.n faptul că n'a făcut parte din mişcai ea organizată stă cauza care l-a menţinut pe Cristian Sârbu pe linia unei revolte singuratece, adesea lipsită de adâncime şi perspectivă. Pe linia acestei revolte, Cristian Sârbu a reuşit să sesizeze aspecte importante, pe care le-a realizat în tablouri mişcătoare din viaţa celor asupriţi.
Poetul înţelege contrastul dintre promisiunile şl adevăratele intenţii ale guvernelor şl partidelor burghezo-moşlereştl. In vreme ce diferite manifeste demagogice vorbesc despre felurite fericiri cu care regimul ar copleşi pe oameni, vedem că:
Uzinele de război
Pregătesc în taină bătălia 'ntre popoare, Pregătesc,
Lupta între beznă şi soare.
(Idem, 1935).
Aceasta în unele poeme. Alteori singurătatea sa îl face pe poet să nu vadă posibilitatea luptei revoluţionare deschise, şi poezia sa sfârşeşte în lamentări de om înfrânt, căruia „necunoscutul" îi închide perspectiva:
Ce-i dincolo de noi am vrea să ştim Dar în zadar privirea ni s'aprinde. Lovind cu băţu'n zări încărunţim Şi oboseala'n braţe ni se frânge.
(Ibidem, 1935),
Ceeace însă poetul a văzul pretutindeni a fost dureroasa realitate a vieţii de exploatare pe care-o duceau muncitorii. In tematica sa socială un loc deosebit îl ocupă această realitate; o bună parte din poeziile sale sunt, în acest sens, preţioase documente sociale. Poetul priveşte atent viaţa din jurul său şl din ea alege mai ales aspectele legate de lumea exploataţilor, pe care îi iubeşte şl le cântă năzuinţele şi necazurile ; pe ceilalţi îi înfierează, îi biclue. In poezia lui Cristian Sârbu poţi întâlni numeroase chipuri de şomeri, de ţărani oropsiţi; într'o mai mică măsură, dar apărând totuşi, găsim în poezia sa şi lumea exploatatorilor, pe care o priveşte cu îndreptăţită mânie. De aceea în poezia lui Cristian Sârbu, ca şi în poezia tuturor poeţilor cinstiţi, dragostea trăeşte alături de ură.
~k
Marea parte a vieţii sale din trecut şi-a petrecut-o poetul pe trepiedul barbar al cis-mărlei. Necazurile îi înfrâng dorinţa de evadare din acest univers, de participare la o altfel de viaţă, care îl încearcă adesea ; versurile sale în care intervin imagini ale locurilor străbătute, exprimă această dorinţă continuă pentru o prefacere, o înoire a vieţii sale:
...O amică foarte veche — foamea, Mă tot îndeamnă ca să dau uitării Delfini, matrozi şi doruri pe catarguri, Ce le-am lăsat pe ţărmurile mării.
(„Tablouri şi cântece din călătoria mea" 1938)
Silit să rămână totuşi pe scaunul său de cismărie, toată această aprigă dorinţă de înoire, de schimbare, se revarsă într'un dor de a citi, de a se instrui, şl în pi eocuparea de a vorbi despre oamenii din jurul său.
Şl poetul ne familiarizează cu atmosfera de atelier. Apar în carnetul lui liric toţi oamenii care ii sunt aproape, între care mai ales bătrânul coleg de lucru Mlhail Borş, al cărui chip poetul îl redă atât de sugestiv în versuri, cu atâta umanitate, încât el dăinuie în amintirea cititorului. Poetul a reuşit să particularizeze atât de bine a-
278
AL.   A N D R I Ţ. O I U
ceasta figură, încât citind versurile ţi se pare că o vezi aevea, — dar a reuşit totodată să facă din ea tipul omului sărac, care a muncit o viaţă întreagă pentru alţii, care a fost ţinut de burghezie într'o înapoiere atât de neagră încât nici nu cunoaşte carte. Mihail Borş nu este un răsvrătit, dar în atmosfera aceasta cenuşie de atelier, visând câteva clipe de fericire, discută uneori probleme sociale :
Analfabet, vorbind mai mult în şoaptă. Desvoltă-ades probleme sociale, Iar când se'nfundă, lasă toate baltă Afurisind un junghi cumplit în şale.
(„Poeme vechi şi noi").
In lunga înşiruire de momente de atelier, un poem de o deosebită plasticitate descrie cu dragoste şi căldură pe acest Mihail Borş, acela care la prânz se culcă „pe duşumea pe-o foaie de gazetă" :
Culcat, cum trage-acum dintr'o ţigară, Oftând cu ochii'nchişi pe jumătate, Eu înţeleg că-i delectează gânduri, Un pat curat cu perne bucălate.
...A adormit. E fericit. Zâmbeşte.
Dar brusc se scoală ca pişcat de streche,
Căci în salteaua visului, de lână,
Ii face nod sub coastă-o gheată veche.
(Idem).
Mihail Borş e un biet om necăjit, dar profund cinstit. Ca el sunt nenumăraţi alţii şi chipurile unor astfel de alţi Mihaili Borş pătrund în versurile lui Cristian Sârbu, care-i zugrăveşte cu dragostea şi înţelegerea omului ce suferă şi năzueşte cu ei.
Din atelier privirile poetului sunt atrase adesea spre periferiile oraşului, unde îşi duc traiul chinuit aceşti desmoşteniţi ai vieţii. Iată-l pe Petre hengherul ţinut în aceeaşi promiscuitate de către stăpânire. Visător, naiv, milos, omul acesta trece prin lume ca o fantomă. Averea lui? Poetul sugerează în câteva versuri starea materială a personagiului:
Cineva te-a întrebat odată : „Unde ţi-e casa ta Petre ?"
Tu te-ai uitat peste cocioabele periferiei
roată,
Adică-ai vrut să zici că locuinţa ta e
lumea toată
(„Tablouri şi cântece din călătoria mea").
In asemenea mahalale se chinuesc oameni pe care clasele exploatatoare i-au desmoş-tenlt până şi de cea mai măruntă bucurie de viaţă. Mizeria face nenumărate victime, sinuciderile vin să pună capăt unor vieţi chinuite. întâmplările pe care ziarele burgheze le-ar fi trecut la cinica rubrică de „fapte diverse" — în lirica poetului devin demascări, acuzând prin tragismul lor. Ca să vedem viaţa de mizerie care bântue prin asemenea mahalale, spicuim câteva strofe din poeme diferite.
Trenul venea spărgând zările pe drum,
înfăşurat în pulbere şi fum,
Elisabeta a făcut câţiva paşi pe ultima
ei gară,
A simţit o arsură fulgerătoare în şale Şi călătoria
I s'a părut caldă şi moale.
Trifu
a căzut sub coşarcă în marginea pieţei, cărând burghezilor carne şi trufandale,
O fată
a lucrat vreme îndelungată la o fabrică de furnituri pentru armată. Până când un doctor i-a spus că-i
ofticoasă...
(„Tablouri şi cântece din călătoria mea").
Atitudinea de revoltă a poetului, din astfel de fapte Isvorăşle. Redate aproape re-porterlceşte, cu o voită uscăciune de imagini, faptele devin şi mai sgudulloare: ele sugerează odată cu drama unei vieţi, şi ura împotriva celor care provoacă nenorocirile — împotriva exploatatorilor — pentru care moartea unui chinuit de foame e un simplu „fapt divers".
Alteori poetul vorbeşte şl despre mizeria ţăranului. El descrie vizita pe care i-o face tatăl său, venit la Bucureşti „pentru o să-
POEZIA LUI CRISTIAN SARBU
279
răcie de proces cu boierul". Bătrânul ţăran rosteşte cuvinte ca acestea, vorbind despre un muncitor:
Ăsta e de-al nostru, nu-i aşa, pălmaş ? Cu el în frunte, când ne-o veni odată bine Vom arunca pe vodă din oraş Că vodă-i cioşcă de boieri, Cum le-am spus eu argaţilor de pe moşie,
ieri.
(„Poeme vechi şi noi").
Aşadar tema poeziilor lui Cristian Sârbu vine din diferite medii sociale, oglindind viaţa mizeră a celor asupriţi, în contrast cu care apare adesea şi viaţa de huzur a asupritorilor, pe care însă mai rar o acuză — ca în versurile de mai sus, — de cele mai multe ori mulfumindu-se să o blesteme.
Să subliniem aici simţul artistic al poetului care, atunci când redă dramele omeneşti, foloseşte deobicei versul dur, cu sonorităţi surde, versul întretăiat, adesea strident, care sugerează revolta; versul melodios intervine mai ales în poeziile in care nu evocă propriu zis o dramă, şi mai cu seamă în acelea în care răzbat năzuinţele de viitor ale poetului] optimismul său.
★
O bună parte din poeziile tui Cristian Sârbu, scrise după 23 August, sunt cuprinse în culegerea intitulată „Poeme de ieri si de azi". In această culegere se găsesc insă şi unele dintre cele mai bune poeme din plachetele anterioare. E necesar să amintim că ESPLA nu a reuşit să dea în această plachetă multe din cele mal valoroase poeme scrise de posi in decursul îndelun-gei sale activităţi literare. Poeme ca „Mândria proletarului", „Vanea şomerul", „Semnele vremii", „Tragedia Simplă" şi altele iot atât de valoroase au fost pe nedrept omise. Lipsa lor face ca _ cititorul acestui volum să nu ia cunoştinţă şi de poezia de revoltă a lui Cristian Sârbu — e drept realizată uneori la un nivel artistic mai scăzut, dar constituind un document de autentică valoare.
Din acest punct de vedere, trebuie spus că, uneori, lipsa versurilor melodice este căutată şi tonul de reportaj e nepotrivit.
Poetul a alunecat şi el uneori în mrejele unor căutări pentru care poezia şi proza erau tot una.
Poezia lui Cristian Sârbu s'a desvoltat mult după eliberarea patriei noastre de către Armata Sovietică.
Desigur că poetul, cu toată experienţa sa anterioară, se găsea oarecum la început de drum. Noua realitate a patriei noastre, desvoltarea ei revoluţionară, i-au impus necesitatea încadrării entuziaste în lupta poporului pentru socialism şi totodată i-au cerut perfecţionarea mijloacelor poetice. La început, în primii anii după 1944, poetul priveşte încă lumea de pe poziţia omului singur, ca în poemele anterioare. Cu toato acestea, bucuria unei vieţi noi şi libere ţâşneşte în versurile lui Cristian Sârbu, chiar atunci când, nesigur încă pe noile sale mijloace poetice, se mărgineşte la. pastel ; în aceste poeme stărue încă imaginile ce amintesc de vechea însingurare a poe-iulul :
Plină mi-i grădina'n floare De parfum înzăpezit. Singur doar un pui de zarzăr A rămas neînflorit.
Şi-aşa, râde, că îl latră De pe prispă un căţel — Parcă cine ştie frate Ce minune-ar face el.
(„Pui de zarzăre")
Dar, chiar şi aici se observă o înoire: Puiul de zarzăre, încă neînflorit, conţijie totuşi posibilitatea înfloririi, a vieţii, a roadelor, spre deosebire de spinul sterp de altă dată. De remarcat însă atemporalitatea acestei poezii. Poetul abia începe să întrevadă frumuseţea vieţii noastre noi. Realitatea, i-a impus însă poetului un nou conţinut, de care Cristian Sârbu s'a apropiat cu stăruinţă.
Poetul vede că în zilele noastre, muncitorii care altădată apăreau în poeziile sale ofticoşi, flămânzi, răzvrătiţi, sunt prinşi in fiorul muncii de reconstrucţie a Patriei, dar în cântecul său nou, imaginile de altădată întunecă încă posibilitatea şl dorinţa sa de a cânta noii oammi, dragostea lor de muncă:
280
AL. ANDRIŢOIU
In spatele geamurilor afumate, prin aerul cald al atelierelor oamenii muncesc cu frunţi asudate. Pilele hârşie.
Forjele râd flacăre roşii cu buze de sgura, Strungurile sgârâie voiniceşte 'n metale, Străfulgerări violete de sudură.
(„Tablou de primăvară")
Forjele care râd flacăre roşii; buzeie de sgură" sunt elemente ale vechiului tribut plătit de poet formalismului.
La început, nefamiliarizat fiind cu viaţa din uzină, şi necunoscând încă temeinic nouă viaţă a muncitorului, poetul se opreşte mal mult asupra uneltelor, asupra maşinilor, lăsând omul pe plan secundar. Dar Cristian Sârbu avea de data aceasta largi posibilităţi de desvoltare, deschise de viaţa nouă. Entuziasmat, el îşi dă seama datorită cui s'au realizat toate acestea; deaceea între cântecele Iul Importante, este şi acela închinat Partidului, marelui deschizător de1 drum, forţei care conduce destinele clasei muncitoare. In cete mal fericite clipe din viaţa sa, atunci când pleacă pentru prima oară în concediu de odihnă la mare, gândul i se îndreaptă spre Partidul care i-a dat această viaţă fericită:
Plec în concediu. Năvălit de soare Mi-aud în ropot inima bătând. In trenul ce mă duce către mare Ii mulţumesc Partidului în gând.
(„Concediu")
Dar în aceste clipe, ori cât ar fi ele de fericite, povara şl osânda vieţii de altădată nu pot fi date uitării şi în vers se încheagă puternicul contrast dintre trecut şi prezent:'
Nicicând pe mine nu m'a dus osânda Din ocna muncii zilelor de ieri, Să simt cum îmi sărută trupul unda Să cresc cu ale munţilor puteri.
(Idem )
Pe plajă, în clipele de odihnă, acelaş contrast trăieşte în gândul poetului. El vede cum aici, până mai ieri, veneau numai
făpturi alese"... „Ce sufereau de-osânză şi de spleen".
Din ce în ce mai mult poetul reuşeşte să sesizeze esenţa noii realităţi, semnificaţia faptelor măreţe care înfloresc pretutindeni şi sporesc mereu bogăţia patriei. Privirea mi urmăreşte şi sesizează noul. Dacă la început omul trăia în poezia Iul Cristian Sârbu numai în umbra maşinilor, acum muncitoarea Niculina e cântată în zorul întrecerii, în versuri simple care parcă ele înşile se întrec în sprinteneală:
La fereastra mea de poze Iată şi pe Niculina...
La maşină cu ciocanul Cântă imn de nouă muncă. Peste norme tot mai iute Ochiul ager şi-1 aruncă.
(„Niculina")
Tot din lumea întrecerii vine şi Albâs-trica, fată a cărei figură este redată atât de plastic în versurile poetului; el nu mai înlocuieşte oamenii prin uneltele la care ei lucrează; dragostea sa caldă de altădată învăluită în tristeţe, devine veselă, plină de fericirea de a trăi. Dar şi aici poetul e păscut de un neajuns: veselia, glumele şi surâsul devin o manieră. Realitatea este redată roză, ca şi cum totul s'ar petrece de minune. Lupta de clasă nu este redată in adevărata ei vigoare, în revoluţionarismul el. Până şi în poemul „Darul pentru Coreea" atitudinea de luptă antiimperia-listă nu riese cu destulă combativitate astfel încât darul apare mal mult un act filantropic, nu unul revoluţionar.
Ceeace reuşeşte însă poetul e lărgirea continuă a tematicii. El trăieşte intens realitatea nouă şi de aceea şi-a ales tematica din realitatea imediată. Evenimentele importante din drumul Patriei noastre către socialism se răsfrâng în poeziile lui Cristian Sârbu.
Luptele soldaţilor noştri prin Tatra, alegerile dela 3 Decembrie 1950, electrificarea, creşele, campania strângerilor de daruri pentru Coreea, s'au oglindit în poezia lui Cristian Sârbu.
Această prezenţă a poetului în mijlocul e-
„NEPOŢII LUI HORIA'
281
venimentelor dă valoare activităţii sale de până acum şl constitue un semn bun pentru succesele sale de mâine. Pe această cate, poetului îi rămâne să adâncească pătrunderea sa în realitate, să nu se menţină la simpla enunţare a. unul fapt sau altul din viaţă ci să caute a desprinde semnificaţiile faptelor, puterea lor combativă, transformatoare.
~k
Cristian Sârbu scrie mereu şi cu sărguin-ţâ, îndreptăndu-se către tematica nouă. Poezii ca „Zidarul", „Cuiele" vorbesc despre truda oamenilor simpli, pentru socialism. într'un fel, poetul reia chipul lui Mihail Borş, pe care-l urmăreşte în condiţiile luptei de azi. Oameni ca bătrânul Mihail devin, prin pana poetului, modeşti dar sinceri constructori ai vieţii noi, pe care au dorit-o atât.
Cu toate acestea, stăruie încă în poezia lui Cristian Sârbu, alături de bucuria vieţii libere, şi un fel de mirare a omului simplu faţă de lucruri care deocamdată-l depăşesc. El încă vorbeşte despre oamenii izolaţi, chiar dacă ei sunt ataşaţi sincer socialismului. Pe de altă parte, uşurinţa sa de a scrie versuri, îl face uneori să cadă în tendinţa de a scrie mult, despre orice, de unde o realizare cam. întâmplătoare. Poezii ca „Lăptăreasa lui Morrison" în care umorul însoţeşte demascarea plină de sarcasm, dovedesc însă că poetul poate să realizeze lucrări de valoare, printr'o muncă susţinută. Este tocmai drumul care se vesteşte pentru creaţiile de viitor ale lui Cristian Sârbu.
Al. Andriţoiu
★
„NEPOŢII LUI HORIA" *)
Veacuri dearăndul au răsunai pe drumurile Ardealului, din Munţii Apuseni până departe în câmpie, versurile jalnice ale doinei cântate de moli:
A plecat moţul prin ţară Cu cercuri şi cu ciubară...
*) Petru Vintilă : Nepoţii lui Horia, Ed. Tineretului, 1951.
Pentru o căruţă de ciubăre cu iscusinţă şi cu trudă meşteşugite, pribegii abia adu-dunau o fărâmă de pâine şi câteva căuşe de mălai. Pământul pietros al munţilor nu-şi putea hrăni locuitorii. Acelaş pământ însă purta în măruntaiele lui praf şi filoane de aur strălucitoare ;
Munţii noştri aur poartă,
Noi cerşim din poartă în poartă,
cântau aceiaşi 'moţi siliţi să rătăcească săptămâni întregi pe vremuri grele, departe de casă. Contrastul acesta dintre bogăţia regiunii şi sărăcia cumplită a locuitorilor a atras atenţia multor scriitori. Adesea însă, scriitorii din trecut au vorbit numai despre natura aspră, despre poezia locurilor şi despre înfăţişarea tăiată în stei a oamenilor. Et ascundeau astfel chipul, hâd al realităţilor, Ignorând voit pricinile adevărate ale suferinţelor îndurate de moţi: exploatarea haină exercitată în egală măsură de statul capitalist ca şi de proprietarii particulari ai şteampurilor (minelor de aur). Să mai vorbim de mascarada acelei atmosfere mistice cu care filosofii încinşi cu diagonale şi pistol învăluiau viaţa amară a moţului ? Ea irumpe ridiculă şi desgustătoare din cuvintele pe care comandantul legionar Po-pescu-Zăpadă le rosteşte — în romanul „Nepoţii lui Horia" de Petru Vintilă — unul ciubărar abia scos din beciul unde fusese schingiuit: — „El merge cu ciubară prin lungul şi latul ţării noastre !... Nu-i aşa ? Şi-i vede frumuseţile ei dumnezeeşti şi se îmbată de minunatele ei peisagii. El e un poet peripatetic, un poet ancestral...".
La efuziile lirice ale schingiuitorului, ciu-bârarul răspunde demn şi lămuritor: „Ba, că noi mergem după bucate, că ne mor copiii de foame şi de atâta sărăcie".
Răspunsul acesta l-a dat răspicat, în literatura noastră de dinainte de 23 August 1944, cu deosebire Mihai Beniuc care a vorbit adesea în numele „nepoţilor tui Horia". Şi a vorbii nu numai despre foametea niciodată potolită a moţilor („Calea Moţului" 1940), ci mai ales despre „freamătul can preajma vijeliei", despre „şnepul de piatră pe tăiş de coasă" („Aicea printre Ardeleni". 1938), despre „Vulturul răzbunării" şi des-
282
ION MANOLE
pre acel duh al revoltei („Chivără roşie"), care l-a chemat la luptă pe Horia şi care nu a părăsit niciodată stâncile stropite cu sudoare şi sânge ale Ţării Moţttor. Căci in satele Munţilor Apuseni n'au poposit numai foametea şi jalea, ci şi setea, după dreptate. Dreptatea aceasta a răsărit şi pentru moţi odată cu zorii lui 23 August. O viaţă nouă a început de atunci şi în satele sărace ale moţilor, o viaţă de luptă, fireşte, dar de astă dată cu sorţi siguri de isbândă, deoarece în frunte se află proletariatul condus de Partid. Cum s'a desfăşurat această luptă în trecut şi cum au fost cucerite una după alta victoriile de până azi, de „nepoţii lui Horia ?" In răspunsul la această întrebare se află tema romanului Iul Petru Vintilă. „Nepoţii lui Horia" este o carte interesantă prin însăşi tema ei, este totodată o carte frumoasă, datorită remarcabilului dar de povestitor al autorului. Cele şase părţi ale romanului se încheagă de fapt în două grupe : în prima, scriitorul zugrăveşte traiul locuitorilor din Vâltori şi Comuna To-muşeşti, — aşezări din Ţara Moţilor, — înainte de 23 August 1944; în a doua, lupta pentru o viaţă mai bună, între anii 1946—1948.
In ceeace priveşte prima jumătate a romanului, se poale spune pe drept cuvânt, că Petru Vintilă. ne-a dat o izbutită imagine a patimilor îndurate de moţi în trecut. Povestirea sa îşi trage vigoarea din cunoaşterea amănunţită a oamenilor şi locurilo-, din uşurinţa cu care a ştiut să evoce figuri şi momente semnificative. In Vâltori şi în cătunele învecinate, moţii o duceau greu de totdeauna, îndeplinind mai ales „străvechea lor profesiune de ciubărari, cu câştigul mărunt împuţinat de lăcomia chiaburilor care făceau speculă cu făină şi mălai". In 1925, de când începe scriitorul să depene firul acţiunii, viaţa localnicilor este tulburată de un eveniment neînsemnat în aparenţă, dar care va avea consecinţe dintre cele mai adânci. Un „domn" sosit de aiurea, într'o căruţă uşoară, plină cu lâdiţe şi cu cu-fere, trage la cârciumarul Teodoroni Gli-gore. Este domnul Şteţ Hostrubă venit în sat cu un gând pe care şi-l înfăptueşte repede, căci în bagajul lui avea mulţi bani adunaţi din cine ştie ce afaceri învârtite
pe alte meleaguri. Ştef Hostrubă deschide o mină de aur şi construeşte un şteamp. De venirea lui se bucură mai ales chiaburii satului — cârciumarul Teodoroni, primarul Tura şl alţii. Se bucură însă şi unii ciubărari naivi, nădăjduind că-şi vor câştiga mai uşor pâinea acasă, fără să mai rătăcească cine ştie pe unde. Alţi moţi săraci văd lucrurile mai limpede : „Lasă, mă, degeaba vă bucuraţi, că tot una-i faţa ciocoiască şi la Vâltori, şi la Roşia şi la Abrud, şi la Bucureşti în casa ţării".
De adevărul celor spuse de aceşti din urmă se conving cu toţii curând, căci venirea lui Ştef Hostrubă in Vâltori face pe moţii jecmăniţi până atunci în satul lor numai de chiaburi, să simtă pe grumazi apăsarea mai sălbatecă încă a exploatării industriaşilor. Ciubărarii devin muncitori mineri sau salahori, ceea ce abate asupra sadului noi suferinţe şi deslănţue drame adânc impresionante. Petru Vintilă pătrunde cu iscusinţă procesul de proletarizare a moţilor, evocând momente dureroase din viaţa familiilor de moţi, în pagini în care adevărul întâmplării palpită de căldura emoţiei. In special în această primă parte a romanului, uneori şi în cea de a doua, naraţiunea este viu colorată de un ton afectiv, de priceperea scriitorului de. a creia momente dramatice datorită cărora tabloul pe care-l zugrăveşte capătă contururi puternic , reliefate. Mai fiecare casă de moţ, cunoaşte, după venirea lui Ştef Hostrubă, agravarea lipsurilor îndurate până atunci. Cumplit le simte familia lui Avisalon Crişan, asupra căruia se îndreaptă atenţia specială a scriitorului. Avisalon s'a angajat la şteampul lui Ştef, nutrind ca şi alţii nădejdea unui trai mai lesnicios. In drama pe care o trăeşte această familie, Petru Vintilă concretizează grăitor, rezultatele dureroase ale acelui proces de proletarizare a moţilor, de care vorbeam mai sus. Foamea şi mizeria, şomajul, samavolniciile autorităţilor aflate în solda exploatatorilor, boala şi în-sfărşit, ca o consecinţă a tuturor acestora —■ moartea — mai întâi a tul lonuţ, băiatul mai mare, apoi a lui Avisalon însuşi — iată consecinţele venirel lui Ştef despre care chiaburul Tura spusese că: „are să aducă după sine multe bucurie".
„NEPOŢII LUI HORIA"
283
Toate aceste triste împrejurări le trăeşte micul Remus Crişan cu o intensitate oe care Petru Vintilă ne-o comunică sugestiv, datorită acelei călduri cu care învăluie eroii şi care se realizează şi în stil.
Impresionează, în sensul acesta, multe din momentele care evocă suferinţele îndurate de familia Crişan : moartea lui Io-nuţ, brutalităţile la care e supus Remus la şcoală, încercarea de sinucidere a tui Avisalon, lunile acestuia de temniţă, în-sfărşit moartea lui. Avisalon e îngropat alături de lonuţ în grădiniţa casei. Mormintele lor sunt străjuite de doi brazi: „unul micuţ şi unul înalt, înalt, de parcă sta să sgârie bolta cerească. Pe cetina uscată se clatină în bătaia vântului fire de lână roşie. In unduita şi uşoara trecere a vântului, seara mai ales, cetina par-că-i lemn de vioară aşa tremură şi cântă..."
Mai sunt evocate şi alte întâmplări impresionante din cătunele in care Stef şi ai lui huzuresc din truda celor mulţi, de pildă sinuciderea unui bătrân care se culcă cu faţa în jos pe un cartuş de dinamită după ce i-a aprins fitilul... Dar dacă, prin înregistrarea unei astfel de drame, scriitorul sugerează cât de înfiorătoare sunt pentru oamenii muncii consecinţele desvoltării capitalismului, el ştie să scoată la iveală şi celălalt aspect al acestui proces. Agravarea mizeriei aduce după sine şi creşterea revoltei. Moţii din Tomuţeşti ajung să înţeleagă mereu mai limpede cine sunt vinovaţii, ura lor devine mereu mai aprigă şi gândul ripostei mereu mai puternic. Amintirea lui Hor ia cel frânt pe roată, pentru că se ridicase pentru apărarea iobagilor, revine acum cu mai mu'.tă intensitate. „Vulturul răzbunării" îşi flutură aripa cu putere. La început, răzbunarea aceasta este numai izbucnirea violentă a mâniei unui ins : Avisalon, o loveşte pe preoteasă, învăţătoare la şcoala din sat cu aceeaşi varga cu care aceasta îi bătuse, sălbatec copilul. Mai târziu, după lunile de temniţă, tocmai din cauza acestei răzbunări, Avisalon, care nu cu multă vreme înainte încercase să se sinucidă, gândeşte altfel. Mânia lui nu se mai îndreaptă spre cutare sau cutare „domn", ci în spre regimul însuşi al domnilor : „Statul boerilor şi tâl-
harilor... fură şi despoaie numai pe săraci. Nu vine odată vremea lui Horia, să mi-i întoarcă şi poporul ista pe roată şi să-i sfarme, să s'aleagă praful de grăsimea şi ochelarii lor ?..."
Când rosteşte îndrăzneţ aceste cuvinte, ca să fie auzit de cei cărora le arau adresate, Avisalon nu are numai experienţa propriei lui vieţi ruinate de nedreptate. Are mult mai mult decât atât: in sufletul lui arde lumina aprinsă de un muncitor care i-a orientat revolta. Muncitorul „închis pentru politică" în temniţa dela Roşia i-a spus „că trebue să fim săracii una, ca un zid, care să vina ea şi pentru noi o viaţă omenească şi dreaptă..."
Un aspect valoros al romanului lui Petru Vintilă îl constituie şi urmărirea atentă a procesului de orientare a revoltei moţilor săraci împotriva rădăcinilor însăşi ale rău lui de care ei suferă. Scriitorul pune un puternic accent pe rolul pe care-t îndeplinesc muncitorii în lămurirea acestor ţărani ce cunosc acum din plin preţul cu care trebue să-şi vândă forţa de muncă. La Vâl-tori sunt angajaţi dela oraş doi muncitori mineri, căci proprietarii minelor au nevoie de specialişti. Dar muncitorii aceştia aduc nu numai priceperea lor in muncă, ci mai ales cuvântul Partidului. Şi cuvântul Partidului cade pe un teren bun. Nu trece multă vreme şi o delegaţie de lucrători moţi reuşeşte să impună patronului primele revendicări. Acest succes face să crească printre moţii care lucrează in mină conştiinţa solidarităţii de clasă. îndrumarea şi pilda muncitorilor din Brad le-au sporit dârzenia, căci le-au definit obiectivele luptei.
La prima lor anchetă, cei şase moţi arestaţi nu dau un pas înapoi. Unul dintre ei, Doican, "însângerat de loviturile jandarmilor, e susţinut de un gând pe care l-au avut desigur şi ceilalţi. II vede parcă aevea înainte pe dârzul muncitor Lud Simion şi simţind cum chipul acestuia îi dă putere, îşi spune că „puterea asta nemărginită a fost din totdeauna în ei, în inimile lor aprinse după dreptate, de pe vremea Horiei şi mai de mult, dela începutul veacurilor".
Este neîndoelnic faptul că romanul „Nop-
284
ION   MAN OLE
file lul Horia" constitue un succes al scriitorului şi reprezintă o contribuţie meritorie la desvoltarea prozei noastre noi, în deosebi prin prima lui parte. Privind trecutul de pe o fermă poziţie combativă, Petru Vintilă a ştiut să descopere în întâmplările de atunci, adesea copleşitoare, germenul viitorului, a ştiut să releve uriaşa însemnătate a proletariatului educat de Partid, în lupta pentru doborârea regimului bazat pe exploatarea omului de către om. El a ştiut să arate cum în focul acestei lupte flacăra unei revolte străvechi se aprinde cu mai multă putere, şi cum la dogoarea ei se călesc luptătorii Ionele Vereş,
Andrei Ionuş, Petru Doican sau acel Rotară Ghedeon care e ucis de jandarmi în chinuri, pe care le suportă ca un vrednic „nepot al lui Horia". In acelaş timp se călesc şi moţi ca Ion Grecul, care-şi continuă vechea lui meserie de ciubărar.
Scriitorul a zugrăvit în privinţa aceasta momente semnificative. Vom rnai aminti unul pe care-l considerăm deosebit de is-butit. La Alba-Iulia, IoneleVeres, este adus cu forţa să asiste la o manifestaţie legionară. In timp ce megafoanele amplifică frazele umflate despre blestemata „ordine nouă a lui Hitler," rostite de generalul asasin, Ionele găseşte, între coşurile încărcate pe cal, un manifest. II deschide cu emoţie şi citeşte conţinutul care spulberă afirmaţiile fascistului dela tribună, desvă-lulndu-le miezul de ticăloşie. Momentul acesta, ca şi altele, folosesc scriitorului în evidenţierea, luptei clasei muncitoare, chiar un împrejurările în care stăpânii de atunci ai ţării se considerau mai siguri ca oricând pe puterea lor.
Sentimentul nedreptăţii şl al revoltei sporeşte şi în sufletul copiilor. El se trezeşte de timpuriu la Remus Crişan, ca o consecinţă a marilor încercări, prin care trece, dar şi ca un ecou al îndârjirii celor maturi. Protestul lul Remus se manifestă în chip felurit, în strădania de a învăţa carte chiar după ce a fost izgonit din şcoală, în cântarea unei colinde despre iobagi, la ferestrele luminate ale lul Ştef Hostrubă. De mic, copilul de moţ află dela tatăl său de Horia Ursu din Albac. Şi dacă, din povestirea tatălui său îi rămân multe lucruri
nelămurite, acestea îi devin mereu mai clare în urma dramelor care se petrec în familia lui. Peste câţiva ani numai, Remus trece prin aceleaşi nedreptăţi şi. suferinţe ca şi tatăl său, dar le întâmpină cu mai multă dârzenie. Deşi nevoit să-şi câştige existenţa, vânzând ciubere, e bătut ca şi Avisalon de jandarmi, luat apoi la oaste şi trimis pe front în timpul criminalului război antisovietic.
In conturarea chipului lul Remus Crişan —acest Mitrea Cocor din Ţara Moţilor —, în urmărirea procesului creşterii sale, se ridică o problemă pe care scriitorul nu a rezolvat-o până la capăt. S'ar părea că, în intenţia scriitorului, Remus Crişan. trebuia să fie eroul principal al romanului. Creşterea lui, urmărită din copilărie până după război, leagă de fapt — dar insuficient — cete şase părţi ale romanului. Această legătură era necesară, existenţa unui erou principal fiind menită să sudeze şirul de fapte într'un subiect care să servească ideea de bază a romanului. Petru Vintilă a pierdut însă din vedere această cerinţă elementară, ceeace se resfrânge asupra structurii greşite a romanului, asupra lipsei de echilibru a părţilor lul. Chipul lul Remus Crişan zugrăvit în trăsături sigure, mai ales în vremea copilăriei lul şl întrucâtva şi în timpul adolescenţei, se estompează apoi mereu mai mult. In galeria tipurilor de exploatatori, Ştef Hostrubă întruchipează toată lăcomia lor de avere, toată perfidia şl ticăloşia lor, Pe o linie paralelă, Remus Crişan trebuia să concretizeze procesul de creştere a conştiinţei de clasă a moţilor proletarizaţi, o-rlenlarea revoltei lor, până la angajarea hotărîtă într'o luptă victorioasă sub conducerea Partidului.
Asupra lui Remus Crişan se îndreaptă atenţia scriitorului. Remus trăeşte în familia lui, în gradul cel mai înalt, toate nenorocirile aduse de venirea lui Ştef în sat. In acelaş timp, dovedind de mic însuşirile caracteristice moţului asuprit: dârzenie, combativitate, inteligenţă vie, setea de a cunoaşte, — el câştigă de timpuriu o experienţă de viaţă pe cât de dureroasă, pe atât de lămuritoare. Ducând mai departe cu aceeaşi grijă conturarea figurii lui Remus scriitorul ar fi realizat chipul unul luptă-
„NEPOŢII LUI HOR IA"
285
tor dârz şi luminat, al unul adevărat comunist. Dar Petru Vintilă trece superficial peste marile experienţe de viaţă ale tânărului, el nu ne arată mai întâi cum se des-voltă eroul sub Influenţa lucrătorilor înaintaţi din Vâltori. Nu numai că Remus ră mâne ciubărar până la plecarea in armată, dar în istoricul vieţii lui sunt salturi şi goluri păgubitoare. Deşi în Vâltori pătrunsese de mult cuvântul Partidului, deşi cuvântul acesta tânărul l-ar fi putut auzi în casa vecinului Ion Grecul, scriitorul — făcând abstracţie de toate acestea — e nevoit să introducă în acţiune un personaj nou, pe învăţătorul Ion Maicaiuţu, furier în unitatea din care face parte Remus', şl care îndeplineşte rolul de îndrumător, rol de altfel destul de palid. In această perioadă multe învăţăminte trage tânărul moţ din împrejurările care le trăieşte: războiul şi timpul petrecut în Uniunea Sovietică. Dar anii de război suni trataţi foarte sumar, iar timpul petrecut în Uniunea Sovietică nu, ne este decât vag amintit într'o convorbire. Reîntors, în 'Vâltori, în 1946, Remus care în
timpul petrecut în Uniunea Sovietică învăţase dela oamenii sovietici cum să lupte pentru viaţa cea nouă, devine secretar al organizaţiei de partid, dar cititorul nu-l cunoaşte destul de bine şi nici nu-l va cunoaşte până la sfârşit, deoarece nici de aici înainte nu-l va vedea decât sporadic în acţiune.
Spuneam că in mare parte compoziţia romanului este greşită. Acest lucru se vede mai întâi în proporţiile pe care scriitorul le dă primelor trei părţi în care înfăţişează trecutul şi care depăşesc cu mult restul cărţii. Nu este vorba aici de simpla socotire a numărului de pagini, ci de adâncime. In ansamblul romanului, paginile despre trecut aveau rostul de a pregăti prezentul şi de a deschide perspectivele viitorului. Accentul trebuia deci să cadă pe a doua parte a romanului, care arată continuarea în condiţii noui a luptei din trecut şi succesele acestei lupte. Scriitorul ne descrie prefacerile aduse de cotitura dela 23 August 1944 în Ţara Moţilor, dar o face fără adâncime. Este evident că în aceste prefaceri factorul activ este Partidul, reprezentat prin oameni ca Remus Crişan,, Ion Grecul şi alţii. Nu se
poate spune că Petru Vintilă neglijează aspectul de ofensivă al acţiunii muncitorilor conduşi de partid. Dar combativitatea moţilor, lupta lor organizată nu este urmărită suficient în aspectele ei concrete, puţinele acţiuni ale muncitorilor apărând ca nişte episoade in cadrul unor capitole ce privesc mal ales pe duşmanul de clasă. Dacă ar fl urmării cu mai multă perseverenţă conturarea figurii lui Remus Crişan — conducătorul organizaţiei de partid din comună — şi dacă ar fi prezentat concret această organizaţie de partid ca element determinant în construirea vieţii noi, lipsa aceasta ar fi fost evitată. Nici munca de partid a secretarului, nici viaţa lui de familie nu ne sunt descrise pregnant. Dar nu ne este comunicat nici ecoul pe care-l au în rândurile muncitorilor din Vâltori marile evenimente din 1946-1948, ca de pildă proclamarea Republicii Populare Române. Aceste evenimente au constituit tot atâtea succese în lupta oamenilor muncii şi, in acelaşi timp, ele i-au călit pregătindu-i psn-tru alte mari victorii. De lupta moţilor din Vâltori aflăm mai ales din continua strâmtorare şi apoi prăbuşire a lui Ştef Hostrubă şi a celorlalţi exploatatori. Panica şi încercările acestora de a se opune ofensivei muncitorilor sunt descrise convingător. Era însă necesar ca scriitorul să-şi echilibreze această ultimă parte a romanului, întregind tabloul printr'o viguroasă zugrăvire a însăşi ofensivei. Acest echilibru l-ar fl ajutat să evite discursivitatea întâlnită pe alocuri, precum şi împărţirea naraţiunii în atâtea mici capitole, la rândul lor fărâmiţate în subcapitole uneori de câteva aliniate.
Lipsa de echilibrare constatată şi în ansamblul romanului mal are însă şi alte consecinţe. Faptul că acţiunea se încheie in 1948, odată cu naţionalizarea pădurilor, momentul final pentru cariera lui Ştef, dar deschizător de noi orizonturi pentru muncitori, faptul că nu ni se arată continuarea luptei acestor muncitori pentru construirea socialismului, toate acestea micşorează considerabil forţa educativă a romanului.
Dacă scriitorul ar fi cunoscut mai bine viaţa, împrejurările concrete ale acestei intensive, el ar fi isbutit să dea o mai reuşită expresie artistică acestei părţi a romanului.
286
MIHAIL GHIMPU
„Nepoţii lui Horia" rămâne totuşi o carte meritoasă, scrisă cu talent şi care dovedeşte încă odată, mal puternic încă, posibilităţile de prozator ale lui Petru Vintilă
Scriitorul rezolvă cu pricepere şl problema folosirii regionalismelor cerute de zugrăvirea realistă a oamenilor. Regionalismele sunt întrebuinţate cu măsură, atât căi erau necesare, mal ales în dialog, dar şi în naraţiune, astfel că ele nu împovărează inutil textul.
Nu numai chipurile exploatatorilor (Ştef, Teodoroni, Tura) ale slugilor lor (învăţătorul Toader Holobuţ) sunt cu măestrle reliefate, ci şl unele din figurile exploataţilor. II putem aminti pe Avisalon, dar mai ales pe Ion Grecul, acest uriaş neînduplecat cu duşmanul de clasă, om dârz care nu suportă umilirea, dur ca stânca muntelui şi în a-celaş timp de o cuceritoare duioşie in relaţiile lui cu cei ce-i sunt dragi. Neuitat rămâne în mintea cititorului acest moţ, membru de partid, care greşeşte uneori alunecând în stângism, dar care participă cu o pasiune nedomolită, cu o energie mereu tinerească la viaţa colectivităţii. Este adânc emoţionantă dragostea lui faţă de copiii din sat, pe care-i cară cu sania la şcoală zi cu zi, fiind foarte necăjit atunci când alte treburi îl fac să întârzie. Aceeaşi dragoste de copii, acelaş cald umanism îl găsim la doctoriţa sovietică Nadejda, „Nădejdea" cum îi spun Vâltorenii, venită în sat în cadrul campaniei de combatere a tifosului exantematic Spiritul ei de sacrificiu, grija faţă de bolnavi, chiar când ea însăşi cade bolnavă, sunt. trăsături caracteristice pentru oamenii sovietici.
Scriitorul creionează cu multă duioşie, chipuri de copii — Remus şi Azuţ ori alţii — setea lor de învăţătură, precum şi gesturile tor emoţionante. Când Toader Holobuţ vrea să închidă şcoala, sub pretextul că nu mai are lemne, copiii aduc ei lemne de acasă, nesfătuiţi de nimeni, ci numai din dorinţa lor de a nu întrerupe învăţătura. Astfel de gesturi, ale celor mari sau ale celor mici, ale uriaşului cu inimă blândă Ion Grecul, ale „Nădejdei" ale lui Ion Maicaiuţu şi altora, dau romanului lui Petru Vintilă prospeţime, învăluie viaţa oamenilor intr'o atmosferă de curăţenie optimistă şi frumuseţe.
Ele sunt expresia bucuriei de a trăi într'o lume nouă, de a construi această lume, in care jaful, brutalitatea şi viciul nu mai au ce căuta. Aceeaşi seninătate caracterizează şi dragostea sfielnică dar adâncă dintre învăţătorii Ion Maicaiuţu şi Jenia Tomuş, cu a cărei aşteptată mărturisire se încheie cartea. In această atmosferă, crima mârşavă pusă la cale de Ştef Hostrubă împotriva lui Remus Crişan, gest desperat al unui odios asupritor căruia i-a sunat ceasul din urmă, ne apare în toată mârşăvia, dar şi zădărnicia lui. Lumea lui Ştef Hostrubă e definitiv sortită pieirii şi scriitorul ne sugerează puternic această pieire, sub năvala de lumină şi sănătate morală a vieţii celei noi.
Ion Manole
★
FONDUL DE AUR AL DRAMATURGIEI SOVIETICE *)
Volumul „Teatru Sovietic 1925—1932" — tradus de curând de Editura Cartea Rusă — cuprinde un număr de cinci piese: „Uraganul" de Bill Beloţercovschii, „Liubov Iarovala" de Constantin Trenlov, „Trenul Blindat 14—69" de Vsevolod Ivanov, „Ruptura" de Boris Lavreniev şi „Tragedia optimistă" de Vsevolod Vişnevschl. Toate aceste lucrări dramatice, oglindesc minunatele realităţi, de luptă, de avânt şi victorie din timpul anilor Marii Revoluţii şi ai Războiului civil. Ele fac parte din fondul de aur al dramaturgiei clasice sovietice, fiind printre primele lucrări care au răspuns cerinţelor exprimate în rezoluţiile celui de al XH-lea Congres al P.C. (b) cu privire la alcătuirea unui repertoriu revoluţionar în care să se reflecte, în primul rând, momentele eroice ale luptei clasei muncitoare.
Un astfel de repertoriu era cu atât mai necesar, cu cât, odată Războiul civil terminat, lupta de clasă începea să capete forme noi, din cele mai diverse. Duşmanul înfrânt pe câmpul de luptă, nu a ezitat să îmbrace alte haine căutând să submineze dinăuntru munca paşnică creatoare a constructorilor
*) Teatrul Sovietic 1925 — 1932, Ed. Cartea Rusă, 1951.
FONDUL DE AUR AL DRAMATURGIEI SOVIETICE
287
socialismului. In aceste condiţii — asemănătoare in unele privinţe cu aCelea prin care trece azi ţara noastră — învăţămintele Revoluţiei erau deosebit de preţioase. Ele reaminteau şl ţineau treze in faţa maselor comoara experienţelor acumulate în luptă de făuritorii Revoluţiei, cât şi sarcinile istorice pe care şi le-au impus spre îndeplinire învăţămintele acestor experienţe constitue o călăuză sigură în lupta pentru mai bine a întregii omeniri muncitoare. De aceea, cu şi întreaga literatură şi artă sovietică, dramaturgia n'a părăsit nici o clipă minunata sursă, de inspiraţie a Revoluţiei şi în 1949, Vsevolod Visnevschi a publicat capodopera lui, care se înscrie printre cele mai mari valori literare dramatice universale : „Neuitatul an 1919".
Care era elementul nou pe care îl aduceau aceste piese şi ce le deosebea de orice alte creaţii din istoria literaturii dramatice? Acest element nou, îl constituia partinitatea lor, faptul că ele se situau deschis, fără echivoc, pe poziţiile de luptă ale clasei muncitoare. Situându-se pe această po-viaţa şi lupta omului se împletesc strâns legată de visul milenar al omenirii despre o viaţă liberă, lipsită de exploatare. De aceea în aceste piese personagiile cresc şi se desvoltă, altele se închircesc şi mor, în raport, direct cu atitudinea pe care o iau faţă de gigantica bătălie ce se dă pentru victoria vieţii şi a adevărului. In acest conţinut nou şi înalt al luptei se găseşte izvorul marei încordări dramatice de care sunt străbătute piesete amintite. De aici şi linia de desvoltare a marelui conflict în care viaţa şi lupta omului se împleteşte strâns cu însăşi istoria pe care et o plămădeşte. . Fie că este vorba despre eroii din „Uraganul", de cei din „Liubov larovala" sau din „Trenul Blindat", el reprezintă masele celor ce muncesc în lupta pentru a-şi clădi o viaţă mai bună. Oglindind realitatea în acest fel — care este şi singurul corespunzător realităţii — noua dramaturgie sovietică a dat un erou de tip nou; ca şi în întreaga literatură sovietică apare şi în dramaturgie omul conştient, animat de cele mai nobile idei şi sentimente, încrezător în faptele sale, autor de nebiruit al propriei sale istorii.
Astfel de oameni sunt în primul rând comuniştii.
Preşedintele Comitetului Judeţean de Partid din piesa „Uraganul"; Coşchln din „Liubov Iarovaia"; bolşevicul Godun din „Ruptura"; Peclevanov din „Trenul Blindat" sau Comisarul din „Tragedia optimistă" sunt asemenea eroi de tip nou, sunt bolşevici, oameni care în numele Revoluţiei nu-şi precupeţesc ce au mai drag în viaţă, care nu se opresc în faţa nici unei piedici, urmărind cu perseverenţă realizarea visurilor celor mai scumpe ale poporului oprimat. ,,In ochii lui — flacăra credinţei", spune unul din eroii piesei „Liubov Iarovaia" vorbind despre comunistul Coş-chin. Această „flacără a credinţei" în comunism dă eroilor pozitivi din aceste piese un profit măreţ, fără egal.
In ei masele au încredere, la lumina înălţimii lor morale la care i-a ridicat partidul, încep să vadă clar, cresc şl se desvoltă zeci şi sute de alţi eroi, cresc şi se călesc masele de milioane de apărători ai cuceririlor Revoluţiei, de constructori ai socialismului şi comunismului.
In piesa intitulată „Tragedia Optimistă" autorul ei dă o minunată caracterizare a acestor oameni deosebiţi.
„Ascultaţi — spune personagiul denumit „primul plutonier",—până la ultima suflare, până la ultima putinţă de a-şi mai mişca braţul, fie chiar şi stângul, ostaşul comunist va lupta. Şi când nu te mai poţi mişca, îţi rămâne gura. Convinge, îmbărbătează, fă pe ceilalţi să lupte 1... Nu poţi vorbi ? Fă semne! eşti prins, eşti bătut ? Nu te pleca. Nu te mai poţi mişca, eşti legat, culcat, cu gura astupată ? Scuipă căluşul în obrazul călăului. Şi dacă trebue să mori, de eşti lovit cu securea pe grumaz, dărueşte şi ultimul tău gând Revoluţiei. Nu uita că şi moartea poate fi muncă de partid."
Ce măreţ şi înălţător tablou al luptătorului comunist!
Desfăşurarea acţiunii dramatice în fiecare din piesele cuprinse în acest volum ilustrează din plin minunatul conţinut al omului de tip nou.
Dar imensa complexitate a realităţilor din anii Revoluţiei aduce în aceste piese închinate ei o nemaiîntâlnită varietate de tipuri. Nu este întâmplător că un mare nu-
288
MIHAIL GHIMPU
măr de personagii poartă denumiri impersonale, cum ar fi „Preşedintele", „Comisarul", „Primul marinar", „Primul plutonier" şi aşa mai departe. Ei simbolizează atâţia preşedinţi, comisari,marinari, plutonieri, ţărani, care, luptând pentru viitorul fericit al patriei şl al întregii omeniri, au ştiut să-şi dea la nevoie viaţa. Şi acest lucru îl făceau cu simplitate, cu limpezime şi etan, în mod conştient; „Aritom — spunea bolşevicul Godun —" al cincilea marinar" din piesa „Ruptura", chiar aşa să spui partidului din partea noastră : Mai bine murim cu toţii, decât să ne retragem". „Să spui partidului"1 Iată marea forţă, sursa nesecată de încredere şi putere a acestor eroi. Iată ce dă întreaga măsură a măreţiei luptei lor.
„E cu putinţă oare să ţii în loc sau să te pui deacurmezişul unui astfel de partid?" se întreba unul din eroii piesei „Tragedia Optimistă". „Un partid care a creat o ţară — o tabără gigantică din cele mai bune elemente ale omenirii ! Partidul care a creat unitatea de voinţă proletară în luptă sângeroasă şi nesângeroasă, violentă şi paşnică — împotriva tuturor forţelor lumii vechi. Cel care va încerca să se ridice împotriva unui astfel de partid, împotriva ţării noastre, va fi frânt şi strivit."
Cât de exemplar au dovedit adâncimea acestei încrederi şi credinţe în Partid şi in Patria Socialismului, eroii revoluţiei şi urmaşii lor care s'au acoperit de glorie în Marele Război pentru apărarea Patriei! Cu aceeaşi dârzenie şl abnegaţie, ei luptă azi cucerind zi de zi noi victorii în construirea comunismului. Plini de încredere şi speranţă privesc azi popoarele lumii la fiii marelui partid al lui Lenin şi Staiin, la oamenii sovieticii, cei mai dârzi apărători ai păcii, împotriva planurilor criminale ale conducătorilor de noi războaie Imperialiste americani şi englezi.
Prin partidul închegat, monolit al clasei muncitoare, eroii pieselor amintite nu se mai simt izolaţi. Prin partid ei sunt purtătorii unor idealuri Istorice, care se desfăşoară în timp şi care tocmai prin lupta şl jertfa lor nu fac decât să existe mal departe, cu şl mai mare putere. Prin vigoarea credinţei şi luptei lor Idealul capătă o şl mai mare forţă de realizare. Iată dece aşa zisa „tragedie" a acestor personagii capătă
un sens cu totul nou. Ea nu mai este o „fatalitate" nimicitoare pentru om, ci gajul unei mari lumini, unei mari speranţe, unei incomparabile satisfacţii care dă acestei „tragedii" un caracter optimist. Acesta este şi sensul profund al piesei Iul Vsevolod Vişnevschl Intitulată „Tragedia optimistă".
Este uşor de înţeles dece un astfel de teatru care se adresează vieţii, care se bazează pe cunoaşterea ei, pe o atenţie continuă îndreptată asupra omului, un teatru capabil să creeze caractere omeneşti pline de viaţă, să oglindească veridic realitatea în toată varietatea manifestărilor ei, a trezit atâta ură în rândurile vătafilor intelectuali ai burgheziei din ţările capitaliste.
Ca o haită de lupi s'au năpustit ei asupra acestor prime mari cuceriri ale teatrului sovietic, revărsând torente de calomnii, acuzându-l de a fi „Inuman". Dar svărco-lirile neputincioase ale burgheziei nu au reuşit să clintească cu nimic epocala victorie înregistrată de teatrul sovietic pus să slujească viaţa şi adevărul. Acestor critici burghezi, duşmani de moarte al cuceririlor revoluţionare, nu le-a mai rămas decât să reia una din reptlcele rostite de căpitanul Nezelasov, care în piesa „Trenul Blindat" personifică dezastrul capitalismului: „Totul s'a sfârşit — spune acesta plutonierului Obob — adjutant, suntem nişte cadavre". Dar, sentimentul pieirii inevitabile nu face decât să    însutească ura burgheziei.
Omul nou, revoluţionarul călit în luptă şi pătruns de sensul istoric al sarcinei pe care o îndeplineşte, exercită o puternică atracţie asupra oamenilor din jurul lui, pe care îi ajută să se înalţe la o conştiinţă din ce în ce mai clară a conţinutului luptei pentru cauza proletariatului. Oglindind acest aspect tipic al realităţii noi revoluţionare, una din cele mai importante probleme pe care le ridică şl le soluţionează piesele amintite este aceea a transformării omului în focul luptei revoluţionare, transformare ce are loc sub directul Imbold al oamenilor de partid.
In „Trenul blindat" de pildă, Verşinin, un simplu ţăran dintr'un sat din fundul Siberiei, intră în contact prin intermediul bolşevicului Peclevanov cu mişcarea revoluţionară. Omul de partid îi deschide ţăranului cinstit perspectiva luptei şi a victoriei. Şi
FONDUL DE AUR AL DRAMATURGIEI SOVIETICE
289
Nlchita Versinin se   avântă cu incredeie în luptă. Dela atitudinea plină de rezerva care îl caracterizează pe Versinin la începutul acţiunii, ajungem, în finalul pise să avem în faţa noastră un revolutlona conştient, călit în luptă, care P^^Zui la 'capăt marea semnificaţie a sacripciulu vieţii bolşevicului Peclevanov pentru  ea -zarea scopului măreţ al unei  ««' ^ Jertfa acestuia înseamnă pentru Veişinin un puternic îndemn la luptă: „E,daţvi drumul, ţărani, către cetate, spune Veişinin partizanilor. Să iei tu, săracime toate cetăţile de pe pământ 1» Iată pana a ce dimensiuni creşte profilul de luptată, al lu Veresinin. „Aşa-i, Ilie Gherasimov.ci - spu ne el în continuare-**^ mimi ta... Nu auzi, nu simţi cum credem noimuta-Arată-ne drumul!"^ m aceasta replica a ţăranului Versinin întreaga încrede, e in forţa de conducător a proletariatului, conştiinţa întregii importanţe pe care o ae 'legătura strânsă între    ţărănimea munci I   toare şi clasa muncitoare în lupta pentru victoria Revoluţiei. t
Mulţi intelectuali cinstiţi care s au alăturat poporului în marea luptă pentru libertate, au fost îmbrăţişaţi cu dragoste şi ajutaţi să se desvolte în spiritul înaltei concepţii a clasei muncitoare despre lume
in piesa lui Trenlov, eroina Liubov Iarovaia se află angrenată în mişcarea revoluţionară. In sufletul ei ea păstrează un dor nestins pentru soţul, demult plecat in război si pe care de atunci nu l-a mai văzut Cândva, acest soţ al ei, pe care il iubeşte foarte mult, i-a îndrumat primii paşi înspre înţelegerea noua a lumii. ^
In cursul acţiunii din piesa, d reîntâlneşte Dar între timp el alunecase pe panta contrarevoluţionară, devenind un trădător^ si duşman al revoluţiei. In lupta care se da 'ln sufletul eroinei Liubov Iarovaia, învinge revoluţia si Liubov renunţă la aceasta dragoste a ei. larovoi, este până la urma prins de bolşevici, datorită ajutorului dat acestora de însăşi soţia lui.
Dar până să ajungă aici, eroina a stta-bătut un drum greu. Dragostea "Pf"*™ larovoi era adâncă şi dnstUa.^^ pe câmp, îi rosteam numele , - spune ea la un moment dat amintindu-şi suferinţele trecute. Liubov, luminată de înălţătorul
exemplu al tovarăşilor ei   de lupta şi m special al bolşevicului Coşchin - a dus o luptă susţinută pentru a se elibera de sub imperiul unei dragoste faţă de un om devenit duşman al vieţii.    Numai ehberan-du-se de acest sentiment reuşeşte easa-si valorifice întregul ei patos revoluţiona,. Te-am considerat întotdeauna un tovarăş 'credincios" - îi spune Coşchin în finalul piesei, după prinderea tui larovoi.   Nu -răspunde Liubov, gândindu-se la slăbiciunea de a nu-l fl denunţaf pe larovoi chiar din primele clipe în care a început a bănuit trădarea lul - numai începând de astăzi
Fată de Liuba, care urcă mereu noi trepte pe drumul desvoltării sale ca luptător pentru cauza poporului, mlaştina trădară in care se afundă tot mai mult larovoi, u da acestuia un contur din ce în ce mai întunecat, mai desgustător. Felul m care este conturată în „Liubov Iarovaia" figura Im larovoi ne conduce în spre un alt aspect dintre cele mai semnificative ale acestei piese si anume, felul în care este prezentata Uimea duşmanilor vieţii şi ai socialismului. Ea este'arătată în toată mârşăvia ei si pericolul pe care îl reprezintă nu este in nici un fel minimalizat.   In adevăr, comrapu-.    punând două forţe care se înfruntă mir o bătălie pe viaţă şi pe moarte, actorii dau viată unui conflict de o mare putere dramatică, pătruns de un adânc conţinut istoric capabil să emoţioneze profund, sa educe si să transforme pe om, să-l mobilizeze pentru fapte eroice. Astfel de conflicte in care se înfruntă poziţii diferite faţă de viaţa, concepţii asupra lumii, au devenit tradiţionale pentru dramaturgia sovietica. Prin grandoarea lor, prin imensele perspective pe care le deschid spectatorilor sau cititorilor prin puternicele sentimente pe care le generează aceste piese, ele arată a fi pătrunse de un mare suflu romantic revolu-
tionar. , .
' Piesele acestea oglindesc alt aspect m-semnat al revoluţiei: acela al puternicului sentiment al internaţionalismului proletar. Atât Versinin cât şl ţăranul Ocoroc si chinezul Sin-Bin-U din „Trenul Blinda de Vsevolod Ivanov, exprimând activ solidaritatea internaţională a proletariatului, sunt gata fiecare să-şi sacrifice ^Pent^ opri  renul blindat, pentru a stup Revoluţia.
19
Viaţa Românească — c. 750
290
M. VLAD
In lucrarea sa, Vsevolod Ivanov urmăreşte şi ilustrează fenomenul minunat, nemaiîntâlnit în istorie, al făuririi omului nou, ziditor neînfricat al comunismului. Acest om nou creşte şi se desvoltâ azi în proporfd de masă în marea Ţară a Socialismului biruitor. El se afirmă mereu mai puternic şi în ţările de democraţie populară, în Republica Populară Chineză, în Republica Democrată Germană, în acele ţări care, după exemplul Uniunii Sovietice şi cu sprijinul el, s'au rupt din lanţul asupririi capitaliste, păşind pe drumul de lumină al Revoluţiei din Octombrie.
★
Pentru oamenii muncii din ţara noastră, apariţia în limba română a volumului „Teatru Sovietic 1925—1932" constitue un eveniment cultural de seamă.
Contactul cu aceste capodopere ale literaturii clasice sovietice, face să trăiască în faţa constructorilor socialismului dela noi figura impunătoare a făuritorilor celei mai mari revoluţii din istoria omenirii. înalta ţinută morală a bolşevicului, spiritul lui de sacrificiu pentru victoria ideilor celor mai scumpe omenirii, redate de dramaturgia sovietică cu atâta forţă şi măestrie, sunt un izvor mereu viu de învăţăminte şi îmbărbătare. Dar de o deosebită însemnătate este variaţia acestui volum, pentru oamenii nostru de teatru, dramaturgi, interpreţi şi re-gtsori. In cele cinci piese tratând problemele Revoluţiei, el vor putea găsi preţioase răspunsuri la preocupările lor privind creia-rea eroului pozitiv, redarea şi interpretarea omului de tip nou, realizarea unor spectacole de mare amploare, în care mişcările de mase constitue un factor de primă importanţă. Adâncirea unor personagii ca a cele ale lui Liubov larovala, Coschin Godun sau a Comisarului politic din „Tragedia Optimistă", deschide drumul spre înţelegerea şi pătrunderea acelor trăsături ale e-roulul de tip nou, pe care în condiţiile construcţiei comunismului le regăsim la oamenii sovietici, eroii înaintatei literaturi şi dramaturgii din Ţara Socialismului.
In condiţiile victoriei revoluţiei şi a necontenitei înfloriri a Uniunii Sovietice, devotamentul şl spiritul de abnegaţie al făuritorilor Iul Octombrie Roşu, trăesc puter-
nic în fiecare gând şi faptă pentru care au luptat eroicii lor înaintaşi.
întruchiparea cu succes de către actori a omului sovietic de azi, este într'o însemnată măsură condiţionată de cunoaşterea şi înţelegerea întregului trecut revoluţionar al poporului rus şi în special de cunoaşterea şl înţelegerea luptei celor care au realizat cea mai mare Revoluţie din istorie.
Purtători al flacârei credinţei nestrămutate în cauza lui Lenin şi Staiin — cauza întregii omeniri muncitoare —• ei constitue „fondul de aur" al oricărui ziditor al unei vieţi noi, al oricărui luptător pentru o lume a progresului şi a păcii.
Acest fond de aur luminează piesele în-mănunchiate de volumul „Teatru sovietic", el luminează şl drumul pe care-l străbat dramaturgii noştri pentru a creia opere care să oglindească „fondul de aur" al ţării noastre — omul nou.
Mihail Ghimpu
★
CÂNTECE PENTRU MARELE STALIN*)
„Nouă, poeziei noastre, cinematografiei, teatrului nostru, picturii noastre, le-a revenit fericirea de a fixa pentru prima oară imaginile simple şi nemuritoare ale lui Lenin şi Staiin, ale căror idei — cele mai înaintate şi umane idei ale timpului nostru— îndrumă mişcarea milioanelor de oameni spre comunism şi însufleţesc arta noastră." Aceste cuvinte ale Iul Alexandr Fadeev exprimă preocuparea şl dragostea scriitorilor sovietici de a cânta chipul marelui Staiin, de a închina cele mal bune creaţii ale lor omului al cărui nume este „simbolul unităţii morale şi politice a societăţii sovietice, un simbol al curajului, un simbol al gloriei poporului sovietic." „Scurtă Biografie", Ed. P.M.R. p. 207—208).
Chipul marelui Staiin este un isvor de poezie mereu proaspăt, mereu mai bogat cu trecerea timpului, tot aşa cum personalitatea sa uriaşă capătă pe zi ce trece o nouă strălucire, pătrunde în conştiinţa unor
*) Poezii despre Staiin, Ed. Tineretului, 1951
CÂNTECE PENTRU MARELE STALIN
291
noi şi noi generaţii, învăţătura sa genială inspiră, conduce şi însufleţeşte noi mase de oameni care luptă pentru libertate, pentru pace, pentru o viaţă mai bună, pentru un viitor fericit — lor şi urmaşilor lor. Acest isvor de literatură este mereu mal proaspăt şi mereu mai bogat pentrucă, aşa cum spune Leonid Leonov, „vulturii nu îmbătrânesc ; nu există pe lume cântece care să vorbească despre bătrâneţea vulturului de munte ! Cu cât anii trec, cu atât mai sigur se sprijină de vânt aripa lui întinsă. Şi cu cât mai puternic se deslănţue furtuna po-trivinică, cu atât mai vertiginos se ridică spre culmi stolul de vulturi, urmându-şi conducătorul".
Nenumărate pagini de înaltă cântare cuprinde literatura popoarelor sovietice, exprimând dragostea scriitorilor pentru genialul conducător şi învăţător. începând cu cântece şi legende populare şi până la romane — în toate genurile şi în toate speciile literare, în vers, prin melodie, în rânduri de proză, in replicile pieselor de teatru — în toate cele peste 100 de limbi ale popoarelor din marea Uniune răsună cântece de slavă celui despre care bătrânul poet cazah Djambul Djabaev a spus: „Tot ce este măreţ şi minunat în epoca noastră se desvăiue prin chipul lui Staiin".
In literatura noastră s'au tradus numeroase creaţii literare sovietice şi mai ales poeme în care apare figura tovarăşului Staiin. Numeroşi poeţi din ţara noastră au socotit ca o cinste şi o piatră de încercare a măestriei lor — de a traduce poeme sovietice închinate tovarăşului Stalin, de a căuta să redea înălţimea şi perfecţiunea textului sovietic în frumoase versuri româneşti. Şi, după cum era de aşteptat, ei înscriu în. opera lor drept creaţii de mare valoare, traducerile respective.
O contribuţie nouă ta cunoaşterea operelor literaturii sovietice închinate iubitului conducător şi învăţător, este culegerea „Poezii despre Staiin" apărută în cinstea celei de a 72-a aniversări, la Editura Tineretului, şi conţinând poeme din culegerea sovietică „Pesnia O Statine" — „Cântece despre Staiin" — (Detghiz, Moscova, 1950).
Cele 37 poeme din volumul apărut la Editura Tineretului, scrise de 30 dintre cei
mai populari şi mai iubiţi poeţi sovietici, vor purta în rândurile maselor largi muncitoare din ţara noastră expresia unor înalte sentimente de dragoste şi recunoştinţă pentru marele Staiin. Şi cu atât mai mult constructorii socialismului din republica noastră vor învăţa, vor recita, vor răspândi aceste poeme, cu cât ei vor găsi exprimate aici şi propriile lor gânduri şi sentimente.
Culegerea „Poezii despre Staiin" este un minunat exemplu de felul cum o temă mare, un mare adevăr al vieţii, îşi găseşte în literatură noi şi noi exprimări de o forţă mereu nouă, mereu emoţionante, niciodată învechite. Când la baza poeziei — a artei în genere — stă un sentiment cu adevărat înalt, o adâncă şi multilaterală cunoaştere a temei, când creatorul este pătruns de uriaşa răspundere ce apasă pe umerii săi, în încercarea de a făuri imagini care să nu întunece, ci dimpotrivă să desvăluie întreaga strălucire şi bogăţie a temei — atunci el realizează o operă de înaltă artă, o adevărată operă de artă. „Poeziile despre Staiin" se impun prin aceea că, având aceeaşi temă, privită din aceeaşi perspectivă, aduc însă noi şi noi imagini care, fiecare în parte realizează o trăsătură, o atitudine esenţială a chipului marelui conducător, iar toate la un loc încheagă o imagine puternică a personalităţii uriaşe a tovarăşului Staiin.
Fără îndoială că volumul apărut la Editura Tineretului poate fi analizat sub diferite aspecte. Vom alege dintre ele pe cel dominant şi anume felul cum se încheagă imaginea marelui conducător din cele 37 poeme, felul cum 30 mari creatori, deosebiţi prin modul specific de a-şi construi imaginile artistice — scriind despre aceeaşi temă, realizează împreună un tablou, unitar, multilateral, emoţionant.
In volum se întâlnesc poeţi aparţinând diferitelor popoare din Uniunea Sovietică: poeţii ruşi lsacovschi, Surcov, Tvardovschi, Dolmatovschl, Tihonov, cazahul Djambul Djabaev, bielorusul Ianca Cupala, georgienii Noneşvili şi Grişoşvili, letonul Vitangas Sirios-Ghira, armeanul Isaachian, tadjicul Mtrzo-Turusun-Zade, şi numeroşi alţii. Cântarea care se înalţă este astfel expresia dragostei şi încrederii   tuturor popoarelor
292
M.  V L A D
sovietice; imaginea tovarăşului Stalin, se încheagă unitară, puternică, din cântecele tuturor, şi devine simbolul unităţii de ne-sdrunclnat a popoarelor sovietice, tocmai pentrucă în viaţă, tovarăşul Stalin a întruchipat şi întruchipează această unitate.
Pentru a exprima măreţia personalităţii lui I. V. Staiin, poeţii folosesc diferite procedee şi imagini poetice, care emoţionează adânc pe cititor. Djambul de exemplu, în „Cântec despre împlinirea jurământului", folosind comparaţii de o noutate şi o lărgime surprinzătoare, inspirate din folclorul cazah, îl priveşte pe tovarăşul Staiin ca pe marele înfăptuitor al jurământului făcut de poporul sovietic la moartea lui Lenin.
Poetul îl cântă mai întâi pe Lenin, a cărui viaţă e mai luminoasă decât soarele, pentrucă lupta lui a dat lumii posibilitatea de a se bucura de soare în libertate; al cărui cuvânt are mal mare putere de a rodi decât a pământului, pentrucă l-a învăţat pe oameni să culeagă rodul muncii lor în libertate :
Oare văzut-am noi soare suind ? Nu l-am văzut din adânc răsărind. Lenin născutu-s'a şi-a fost lumină, Cu el fu soarele'n slava senină. Oare văzut-am noi luna pe cer ? N'am văzut luna când umbrele pier ; Lenin născutu-s'a şi răsărind Luna pe stepă toarnă argint.
Dar tocmai, chipul lui Lenin, îl duce pe poet la zugrăvirea acelui care împlineşte cuvântul lui Lenin. Turnând în versuri dl o neobişnuită putere marile Idei ale jurământului, Djambul încheie poemul cu o apoteoză care readuce în mintea cititorului întregul şir de Imagini care conturau personalitatea lul Lenin.
Staiin făcu jurământ vulturesc Staiin ţinu jurământ vulturesc, Conduce o lume biruitor, In Stalin e Lenin, nemuritor.
Comparaţia largă, în care intră ca termeni soarele, pământul, fenomenele naturii — caracteristice basmelor popoarelor cazah, tadjic, turcmen, ele. — apare şl în poezia „Numele lul" de Rasul Gamzatov.
Imaginile acestui poem sugerează forţa cuvântului stallnian, Isvorîl din năzuinţele popoarelor, marea popularitate a chipului celui mai iubit dintre oameni;
Să'ncingă globu 'ntreg cu focul lui, Nici soarele nu poate dintr'odată, Şi nici nu e vreo ploaie 'mbelşugată, Apă să dea deajuns pământului,
Dar străbătând planeta iar şi iar, Oriunde-ai fi, în orice colţ din lume, Vei auzi, măreţ, acelaşi nume : El nu cunoaşte pe pământ hotar.
Ceeace nici soarele, ceeace nici natura nu pot realiza. — le îndeplineşte marele Staiin, al cărui nume e ,.veşnic ca şi timpul".
Noutatea şi plasticitatea acestor imagini cu rădăcini în folclor sporeşte semnificaţia personalităţii cântate, şi în acelaş timp o apropie de sufletul tuturor oamenilor, subliniind una din trăsăturile care conturează chipul lul I. V. Staiin, aceea de mare conducător al popoarelor, iubit şi urmat de ele.
Altul este procedeul lui Mihail Isacov-schi, de exemplu, în „Cântec despre marele Staiin", în care poetul urmăreşte să sugereze altă trăsătură — aceea de iniţiator, organizator şi îndrumător al construirii comunismului :
Foşnesc roditoarele stepe, Prin râuri curg ape sirepe Şi limpezii zori scânteiază In Patria'n care trăim...
Poetul foloseşte versul amfibrah (o silabă accentuată între două neaccentuate) în strofe de câte opt versuri, în care rimează doar versul 4 cu 8, ceeace dă poeziei o mare muzicalitate şl o într'aripare sugerând vastitatea elementelor ce compun imaginile ; ca într'un imens tablou însufleţit, poetul. aduce sub ochii cititorilui câmpiile, apele, munţii, cerul înalt, pământul marii Uniuni, dela pol până la tropice, — toate acestea transformate, îmblânzite, pline de uriaşe construcţii care valorifică bogăţiile naturale — toate dale oamenilor prin voinţa marelui conducător :
CÂNTECE PENTRU MARELE STALIN
293
Cu inima Iui încălzeşte
polarele ceţuri cărunte ! El drum despicat-a prin munte
şi drum printre nori a croit. La tânăra-i vorbă 'ncepură
grădini foşnitoare să cânte ; Vioaie şi sprintene ape
prin dune, fierbinţi au ţâşnit.
Ca soarele primăvăratec
lumină dă salului reavăn, El creşte curaj, bucurie,
în mândrele sale grădini.
Şi la fiecare grup de câte două astfel de strofe, în care muzicalitatea perfectă este sporită de accentul ce cade cu solemnitate şi gravitate la intervale largi, permiţând parcă privirii să sboare peste uriaşele întinderi — revine, nu ca un refren, ci ca un imn de slavă, care. Izbucneşte din adâncul inimii, închinarea către marele St al ir.:
Veniţi să-l slăvim, deci tovarăşi pe cel mai iubit dintre oameni
Pe soarele-atâtor popoare,
pe Staiin în cânt să-l slăvim.
Trebuie să subliniem aici cu deosebire meritele tinerilor traducători Al. Andriţoiu şi Aurel Covaci, care au realizat o admirabilă transpunere în româneşte, păstrând măreţia viziunii lui Isacov'schi.
Pentru a sublinia dragostea şl admiraţia oamenilor sovietici pentru tovarăşul Statin, alţi poeţi zugrăvesc fapte, lăsăndu-le pe acestea să vorbească direct. In „Povestea unui soldat din gardă". Alexei Surcov redă istorisirea unuia dintre apărătorii Moscovei în 1941. In gerul iernii şi sub ameninţarea focurilor duşmane, ostaşul sovietic are un vis : i se pare că vede venind spre tran-şeut lui — fără să atingă zăpada — doi oameni,
unu'n palton şi şapcă... celălalt purtând manta, caschetă soldăţească.
Soldatul îi recunoaşte, erau Lenin şi Staiin! Ei s'au oprit alături de dânsul şi, calculând toate datele contraofensivei sovietice, care avea să arunce pe nemţi dela Moscova — au cerut şi părerea soldatului:
„Lui Ilici, mie, spune-ne : — a bătut acuma ceasul să sdrobim duşmanii ?"
„Povestea soldatului din gardă" are o semnificaţie deosebită. Poetul sugerează aici nu numai dragostea ostaşilor sovietici pentru conducătorul lor, dar şi trăsături care conturează personalitatea lul I. V. Staiin; aceea de continuator al lui Lenin, de apărător al Patriei în fruntea poporului, în care are o nemărginită încredere, şi ate cărui dorinţi le ascultă cu părintească.grijă. Tot un om simplu este şi muncitorul din Pakistan, care, în bordeiul lui sărac şi întunecos a adus o singură podoabă, de nepreţuit, pe care-o păstrează ca pe un liman al nădejdilor lul şi ca un sprijin al luptei lui, portretul lul I. V. Staiin :
...Priveşte, iată-1 Drag ni-i Staiin tuturor, El popoarelor e tatăl, Tată şi îndrumător.
Soare-j el şi-o să alunge întunericul duşman...
(N. Tihonov: „In cartierul muncitoresc din Lahor").
In alte poezii, chipul tovarăşului Staiin apare din evocarea unor pagini de luptă din vremea Revoluţiei, din perioada construcţiei paşnice, sau din Marele Război de Apărate. S'ar putea astfel reconstitui, din poeziile adunate în acest volum, drumul Istoric al poporului sovietic dinainte de Marea Revoluţie şi până azi, drum pe care poporul a mers având în frunte pe Lenin şi Statin. O serie de teme importante, care conturează şi întregesc personalitatea marelui conducător, apar în poezii care marchează etape ale acestui drum. Astfel tema Marei Prietenii între Lenin şi Staiin, apare şi în poeziile citate ale lui Djambul sau Surcov şi în altele ca „Balada Moscovei" de A. Tvardovschl; Statin — făuritor al partidului bolşevic alături de Lenin, şi apoi conducător al Partidului — apare în poezia „înţeleptul partid bolşevic" de lanca Cupula; tema Staiin — organizator al apărării Patriei, comandant al armatei în Marele Război de Apărare — este prezentată în poezii ca „Legenda primului salut" de Ev.
294
DINU SARARU
Dolmatovschi, „Vorbeşte Stalin" de Vera Inber, „II ascultăm pe Stalin" de Anatolii Ostreica, sau „Ostaşii din Gardă" de S. Chirsanov. In aceasta din urmă este evocată figura Iul Alexandru Matrosov, legendarul erou care a astupat cu trupul său gura unul cuib de foc hltlerlst, ca să asigure înaintarea tovarăşilor săi.
Toate aceste trăsături ale chipului tovarăşul Statin — şi care constituesc tot atâtea teme pentru literatură — exprimate în diferite chipuri, specifice fiecărui poet, se strâng într'o mare şi unitară imagine a celiii mai iubit dintre oameni, eliberatorul celor asupriţi, apărătorul păcii, stegarul veacului de aur al omenirii. „Staiin es la paz" — spune un proverb spaniol: „Staiin este pacea. I" Epoca noastră, în care toate drumurile duc spre comunism, este epoca în care, aşa cum spunea Gorki „luminează geniul lui Lenin şi acţionează neobosită, mereu creatoare, voinţa de fier a lui Iosif Staiin".
★
Sunt necesare şi câteva cuvinte despre felul cum a fost alcătuită această ediţie in româneşte. Din cele 80 poeme ale culegerii sovietice, volumul dela „Editura Tineretului" a publicat numai 37, a căror traducere a fost încredinţată mai multor poeţi — cu mai îndelungă sau mal recentă experienţă atât de creatori cât şi de traducători. întâlnim astfel pe Mihai Beniuc, Maria Ba-nuş. Eugen Jebeleanu, Radu Boureanu, Mihu Dragomlr, Virgil Teodorescu, etc., dar şi tineri traducători ca Al. Andriţoiu şi Aurel Covaci. Procedeul de a folosi ajutorul mai multor poeţi este just, deoarece unii poeţi ai noştri au mai multe afinităţi, au cunoscut mai bine felul de a scrie al anumitor poeţi sovietici, posedă o experienţă mai îndelungă în a-i traduce. Tocmai acest fapt a asigurat o realizare deosebit de frumoasă a unora dintre traduceri. Cu toate acestea, unele din poeme se citesc cu greutate, au strofe întregi în care se simte „traducerea" ; limba îşi pierde din muzicalitate, din avânt, expresivitatea scade. Aceste obesrvaţii se pot face mal ales în legătură cu traducerile semnate de Andrei Tudor şi N. Amza, şi cu două dintre cele semnate de Al. Andriţoiu şl A. Covaci —
cu totul inegale faţă de realizarea din „Cântec despre Staiin", poemul lui Isacovschi.
Apariţia culegerii „Poezii despre Statin", se impune în general ca un succes al muncii de traducere din ţara noastră, ca o contribuţie importantă la cunoaşterea literaturii sovietice, care cântă pe Iosif Vissarlonovici Staiin, ca un exemplu de felul atât de variat şi emoţionant în care poate fi redată în chip artistic o temă cu adevărat uriaşă şi de o atât de mare actualitate, cum este aceea a dragostei popoarelor faţă de Marele conducător al luptei pentru pace, socialism şi comunism.
M. Vlâd
★
„ŞOSEAUA VOLOCOLAMSCULUI" *)
Din cărţile scriitorului Alexandru Bek nu s'au tradus la noi decât două: „Şoseaua Volocolamscului" şi nuvela reportaj „Timofei-inimâ deschisă". Despre Alexandru Bek cititorul acestor două cărţi îşi face dela început următoarea impresie: un scriitor original şi interesant. Şi aceasta nu se vădeşte numai în felul in care scrie Alexandru Bek, în formula literară de compoziţie întrebuinţată de el (îmbinarea elementului de reportaj cu elementul nuvelistic), ci mai ales în profunzimea viziunii pe care acest scriitor o are asupra lucrurilor, în felul în care aborda temele, în posibilitatea cu totul surprinzătoare de a sesiza aspecte din viaţă, în aparenţă puţin importante, şi de a răsfrânge în ele semnificaţii puternice cu caracter generalizator, în vioiciunea scrisului său.
Către sfârşitul cărţii sale „Şoseaua Volocolamscului", Alexandru Bek scrie „Unul din principiile tactice ale războiului fulger* folosit de nemţi în Polonia, în Belgia şi în Franţa era după cum se ştie următorul : după ce străpungeau îri mai multe puncte linia frontului, goneau înainte, mereu înainte, lăsând în urmă unităţile inamice decimate, răsleţite, demoralizate. Asta nu le-a reuşit însă hitleriştilor în bătălia pentru Moscova".
Şoseaua Volocolamscului duce la Mosco-
*) A. Bek : „Şoseaua Volocolamscului", Ed. de Stat. 1951.
„ŞOSEAUA VOLOCOLAMSCULUI"
295
va. In altă parte a cărţii sale Alexandru Bek scrie deasemenea: .....Inamicul încercase în timpul ofensivei împotriva Moscovei din Octombrie şi Noembrie 1941, să combine tentativa de încercuire cu un atac frontal, aruncându-şi cea mai mare parte a forţelor sale dealungul şoselei Volocolams-cului şi apoi pe şoseaua Leningradului. In aceste zile grele ale lui Octombrie, în care nemţii isbutiseră să străpungă frontul în apropiere de Viasma, iar tancurile, motocicletele şi camioanele lor înaintau spre Moscova, şoseaua Volocolamscului era apărată de divizia 316 de infanterie cunoscută astăzi sub numele de Divizia 8-a de Gardă a generalului Panfilov. In timpul celei de a doua ofensive împotriva Moscovei lansată în Noembrie, inamicul pătrunsese ca un cui în aceeaşi direcţie şi se izbise iarăşi de rezistenţa oamenilor lui Panfilov. Timp de şapte zile cât dură bătălia dela Piucovo, la 30 kilometri de Moscova, oamenii aceştia împreună cu alte unităţi ale Armatei Roşii au rezistat presiunii nemţilor şi l-au respins pe inamic".
Iată subiectul cărţii lui Alexandru Bek exprimat cu o conciziune şi o precizie care aminteşte faptul că înainte de a scrie literatură propriu zisă, Alexandru Bek a activat pe tărâmul criticii literare. Eroul cărţii ? Batalionul comandat de locotenentul cazah Baurdjan Momâş-Uli, cu ostaşi mltraliorl, tunari, agenţi de legătură şi ofiţeri. Acţiunea? Viaţa acestui batalion, dela primele zile ale formării sale, din oameni care în majoritate nu făcuseră nici măcar o zi de serviciu militar, până la defilarea victorioasă a unei unităţi cu ostaşi bine organizaţi, bine disciplinaţi, care reuşiseră să bareze drumul nemţilor spre Moscova, înfrângând toate principiile tactice ale războiului fulger, folosite de aceştia în Polonia, în Olanda, în Belgia şi în Franţa.
S'a scris mult pe tema războiului. Alexandru Bek a reuşit totuşi să scrie o carte originală, a cărei acţiune le pasionează dela început, te prinde în curentul desfăşurării ei, te face să participi la toate frământările sufleteşti ale eroilor, te face să trăieşti frontul în prima linie, sub ploaia de obuze şi bombe.
Luna Iulie.   începuse războiul.   Pe câm-
piile Uniunii Sovietice hoardele hitleriste înaintau spre Moscova. La Alma-Ata se formează o nouă divizie. De aici începe viaţa batalionului pe care mai târziu avea să-l comande locotenentul major Momâş-Uli, şi care avea să înfrângă năvala nemţilor spre Moscova. Au venit oameni care nu purtaseră niciodată uniformă militară sau arme, cu diferite meserii şl preocupări, din toate partite acelei regiuni. Aşa au luat naştere divizia, regimentele şi batalionul care trebuiau să intre în foc după trei săptămâni. De aici se deschide un fragment din lupta îndârjită pentru crearea acelei forţe organizate „în stare să reziste inamicului", şl care avea într'adevâr să-l înfricoşeze şl sâ-i înfrângă. întreaga carte a lui Alexandru Bek este străbătută de ideia luptei pentru crearea unei discipline de fier, condiţie esenţială a victoriei în luptă.
Acţiunea cărţii „Şoseaua Volocolamscului" se desfăşoară în prima linie a frontului. Alexandru Bek aruncă doar o scurtă privire spre acest început al batalionului său, pentru a-i arăta cititorului cine-s eroii cărţii şi în acelaş timp eroi ai luptelor de lângă Moscova. Oamenii nu luaseră contact cu Inamicul. Trebuia trezită în ei conştiinţa faptului că sunt mai puternici decât inamicul. Că frica nu are ce căuta în mijlocul lor. „Pe ce s'au bizuit nemţii — îl spune locotenentul Baurdjan, scriitorului Bek şi în acelaş timp cititorului — când au năvălit în ţara noastră uriaşă ? Erau convinşi că odată cu ei, în campania din răsărit, în fruntea coloanelor lor blindate va merge Generalul Frică, în faţa căruia orice fiinţă vie se va ploconi sau va fugi. Prima noastră bătălie pe care am dat-o în noaptea din 15 spre 16 Octombrie 1941, a fost şi o luptă împotriva fricii... Iar şase săptămâni după aceea, când i-am alungat pe nemţi de lângă Moscova, generalul Frică i-a însoţit în retragerea lor".
In primele zile ale războiului, nemţii înaintau vertiginos. Ostaşii lui Baurdjan Momâş-Uli luaseră contact cu cei care se retrăgeau şi în inimile cărora se cuibărise neliniştea. Ea a izbucnit puternic prin acţiunea sergentului Barambaev, care şi-a tras un glonte în mână, pentru a nu mai merge pe front. In faţa acestei situaţii, co-
296
DINU SARARU
mandantul trebuia să ia o hotărire. Şi Baurdjan Momăş-Uli hotărăşte împuşcarea sergentului Barambaev, compatriot al său pe care îl iubise, în care văzuse un bun tehnician al patriei sale cazahe.
In faţa întregului batalion, fără centură, fără manta, degradat, fostul sergent Barambaev aşteaptă să fie executat. Plutonul de execuţie este format din tovarăşii săi din batalion care ţin armele la umăr, aşteptând un singur cuvânt din partea comandantului : „foc". Şi Alexandru Bek îl pune pe cititor să privească această scenă prin ochii locotenentulul-comandant Baurdjan,
desvălulnd totodată frământările sufleteşti ale acestuia. Privirile întregului batalion cer iertare pentru această primă abatere; însuşi Barambaev îndrăzneşte să ceară iertare. In atmosferă pluteşte acelaş gând şi până şi Baurdjan Momăş-Uli simte această cerinţă în sufletul său. II şl vede din nou pe Barambaev alături de întregul batalion care se bucură, de cititorul care încuviinţează, îl vede reluându-şt mantaua şi centura şi atăturându-se tovarăşilor săi de front. Dar nu aceasta era atitudinea unui adevărat comandant; el ordonă: „foc". Pentru a-şi justifica această hotărire, el îşi aminteşte de întâmplarea tatălui său care, în plin deşert îşi tăiase cu cuţitul locul muşcat de un păianjen veninos. „Eram comandant de batalion, tatăl batalionului. Ucideam un fiu. Dar în faţa mea aveam sute de fii. Aveam datoria să scriu cu litere de sânge în sufletele lor : „Pentru un trădător nu e şi nu va fi îndurare". Capitolul acesta în care este descrisă împuşcarea sergentului Barambaev reprezintă una din cele mai frumoase părţi ale cărţii şi ar putea să formeze singură o valoroasă bucală literară, în care ne sunt înfăţişate cu mare talent două din calităţile omului sovietic: judecata adâncă, înţeleaptă şl Intransigenţa faţă de tot ceeace ar reprezenta o frână în victoria noului. In acest capitol se vădeşte măestria
originalului scriitor Alexandru Bek, în a şti să-l surprindă pe cititor prin felul cum crează scenele de viaţă, prin felul orginal de a trata problemele psihologice şi a soluţiona aceste probleme. Dar neliniştea nu încetase. Oamenii ştiau
că vor avea de luptat, chiar şi cu preţul vieţii. Trebuia să li se arate dece luptă.
Şi, prin glasul lui Baurdjan Momâş-Uli care se străduieşte să le arate oamenilor sensul luptei pe care o duc. Alexandru Bek ne desvăluie Isvorul vitejiei legendare şl al eroismului cu care au luptat ostaşii sovietici în Marele Război pentru Apărarea Patriei :
„Inamicul vine să mă ucidă şi pe mine şi pe tine... Patria ta eşti tu, familiile, mamele, soţiile şi copiii noştri. Patria e întregul nostru popor. S'ar putea să fii lovit de un glonte. Dar înainte de a fi lovit trebue să ucizi tu mai întâi şi cât mai mulţi cu putinţă. Căci în felul acesta vei salva viaţa lui, pe a lui şi apoi pe a lui (îi arăta cu degetul pe cei de lângă el), pe a tuturor camarazilor din tranşee, a tovarăşilor tăi de arme. Eu, comandantul vostru vreau să execut ordinele mamelor şi ale soţiilor voastre. Ale întregului nostru popor şi să vă conduc la luptă, dar nu la moarte, ci la viaţă ! Ai înţeles ? Asta e totul ! Comandant 'de companie ! Fiecare la postul său de tragere !"
Aşa au intrat în luptă ostaşii batalionului comandat de locotenentul Baurdjan Momăş-Uli. Figura acestuia este conturată în cartea lui Alexandru Bek cu o mare forţă artistică. Avem în faţă chipul, minunat al comandantului militar sovietic, care nu dă niciodată înapoi, care ştie să-şi îmbărbăteze şl să-şi conducă oamenii la luptă, care nu şovăie să ia hotărîri şi să aducă la îndeplinire ordinele. Cititorul înţelege ce înseamnă înalta conştiinţă a ostaşului pe front. înţelege de ce depinde victoria. înţelege dece au învins ostaşii sovietici. Baurdjan Momăş-Uli şi-a condus oamenii în luptă în ziua de 23 Octombrie 1941. înainte, ostaşii săi dăduseră câteva atacuri prin care distruseseră câteva poziţii ale inamicului. Aceste victorii veniseră să întărească şi mai mult încrederea ostaşilor în forţele lor, în victoria pe care aveau s'o repurteze asupra nemţilor. Paginile care descriu luptele duse timp de şapte zile de ostaşii batalionului comandat de Baurdjan Momăş-Uli, aparţin penei unui viguros şi original talent. In ele este redată cu o mare forţă artistică întreaga atmosferă a luptei: ata-
„ŞOSEAUA VOLOCOLAMSCULUI"
297
curile înverşunate ale nemţilor care se izbeau pentru prima dată de o puternică torţă militară, situaţiile într'adevăr tragice, când batalionul se găsea înconjurat din trei părţi, frământările încordate în jurul unor hotărâri care trebuiau luate fără întârziere. Bătălia pentru bararea Şoselei Volocolamscului, pe care trebuiau s'o apere cu piepturile tor ostaşii înconjuraţi ai batalionului comandat de locotenentul Baurd-jan, este zugrăvită în toată amploarea ei.
Scriitorul vădeşte o mare posibilitate de a reprezenta într'o imagine perfect clară, plină de colorit- şi atmosferă frontul, oamenii, situaţiile. Este deosebit de semnificativă şi impresionantă scena retragerii batalionului comandat de Baurdjan Momâş-Uli prin faţa unităţilor nemţeşti, care rămân pur şi simplu năucite de surprinzătoarea şi excepţionala formulă strategică întrebuinţată de locotenentul Baurdjan. Retragerea trebuia efectuată cu maximum de precizie şi precauţie. Batalionul trebuia să străbată linia frontului nemţesc care trecea printr'o pădure şi apoi să traverseze şoseaua care deasemenea se afla sub supravegherea nemţilor. Tăind copacii şi croin-du-şi cale liberă, ostaşii reuşesc să ajungă la marginea şoselii pe care se găseau instalate unităţile germane. Şi aici trebuia pusă in practică acea surprinzătoare formulă strategică. Locotenentul Baurdjan explică ofiţerilor săi planul. „Batalionul aşezat în forma unui romb (era compus din aproape 700 de oameni) având la mijloc tunurile şi căruţele, trebuia să pornească la comanda mea la pas, păstrând aceeaşi formaţie cu arma în mână gata de tragere".
„Batalion marş" — şi porni. Ariciul se puse în mişcare. In primele clipe nemţii nu pricepuseră cine eram,. ce era coloana asta mută care ieşea din pădure. Unii con-tinuară să împingă la camioane, alţii ne priveau uimiţi cum treceam. Era ceva de neînţeles pentru ei ; un grup de ostaşi sovietici care nu aleargă strigând „ura", nu atacă şi nu dau impresia că vor să se predea. Atunci ce înseamnă asta ? Să fi înnebunit ? Străbăturăm aşa vreo sută de metri fără ca inamicul să fi dat alarma. Apoi răsună un ordin pe nemţeşte şi observai că oamenii se repeziră la camioanele, puş-
tile şi mitralierele lor. Am prins aceasta din sbor, fiindcă din clipa aceea timpul începu parcă să se destrame în clipe nespus de scurte.
— Batalion !
O pauză. Nicio puşcă nu se ridică pentrucă oamenii, după cum ştii, primiseră ordin să tragă din mers, fără să pună arma la umăr, ci ţinând-o proptită de cartuşieră.
— Foc !
O salvă sfâşie tăcerea.
— Foc!
încă odată, semănând panica, porniră mai multe sute de gloanţe trase în evantai : Foc ! Mergeam şi trăgeam. Fii sigur că un batalion în marş, care trage cu toate cele şapte sute de puşti ale sale la intervale egale, e ceva înspăimântător. I-am culcat pe nemţi la pământ şi nu-i lăsam nici măcar să ridice caput. Iar noi mergeam şi seceram totul în cale. îmi duceam batalionul prin intervalul de camioane, pe drum în noroi zăceau nemţi ucişi. Continuând să comand căleai peste unul fără a încerca să-1 ocolesc. Cadavrul se afundă supus în noroi, sub cisma mea. Oamenii, caii şi roţile căruţelor trecură prin coloana duşmană, trecând peste cadavre".
Imaginea clară, descrisă simplu pentru a pune şt mai mult în evidenţă eroismul ostaşului sovietic — care prin tăria caracterului său oţelit îl înfricoşează pe inamic, — poartă în ea semnificaţia forţei uriaşe, disciplinate, organizate şi unite pe care a reprezental-o armata sovietică, explicând în acelaş timp dece această armată este de neînvins, înconjuraţi din trei părţi, ostaşii locotenentului Baurdjan reuşesc să se regrupeze după fiecare bătăile, să se organizeze şi să pună in practică principiile indicate de generalul Panfilov, comandantul diviziei lor — să înfrângă năvala nemţilor şi să-i sdrobeascâ la întretăierea Şoselei Volocolamscului, apoi să se retragă conform ordinului primit. Cititorului îi rămân viu întipărite în minte figurile eroice ale unor ostaşi ca Bozjanov, comisarul politic al companiei de mitraliori, locotenentul Brudnâi sau Sebriucov. Cum. deasemenea îi va rămâne în minte figura luminoasă a generalului Panfilov,    ridicat la acest
298
MARIA NICHIFOR
grad din simplu muncitor cum fusese înainte de Revoluţie.
De subliniat deasemenea este felul în care Alexandru Bek a ştiut să zugrăvească în această carte umanismul sovietic, grija faţă de om, vădită chiar în linia întâia a frontului. Sunt pagini care te impresionează profund, în care ni se desvăluie. grija părintească a locotenentului Baurdjan pentru oamenii săi, frământările sale pentru a găsi cea mai bună soluţie de luptă în care oamenii săi să fie apăraţi de focul Inamicului.
Scriind această carte. Alexandru Bek a folosit următorul procedeu, pe care dealtfel el însuşi îl expune la începutul cărţii: „In această carte nu am decât un rol de grămătic drept şi sârguitor". Presupunând o convorbire între el şi comandantul batalionului, locotenentul cazah Baurdjan Momăş-Ull, Alexandru Bek îl face pe acesta să povestească întreaga acţiune a cărţii sale. In felul acesta autorul se adresează direct cititorului, aproplindu-l de acţiune, care capătă astfel un ritm viu şl de veridicitate.
Câteva cuvinte şi despre traducerea a-cestel cărţi. Traducătorul a înţeles felul de a scrie al lui Bek, a pătruns vioiciunea stilului său de reportaj, redându-l întocmai. Deasemenea trebuie remarcat că faţă de prima ediţie a traducerii „Şoselei Volo-colamsculul", cea de a treia ediţie a cărţii pe care am recenzat-o prezintă o serie de îmbunătăţiri menite să apropie textul românesc cât mai mult de cel original.
Măreţia faptelor săvârşite de ostaşii batalionului comandat de locotenentul major Baurdjan Momăş-Uli din divizia de gardă a generalului Panfilov, care au stăvilit înaintarea nemţilor spre Moscova pe Şoseaua Volocolamscului, se cerea înscrisă în minunatele pagini ale unei minunate epopei. Aceasta este „Şoseaua Volocolamscului", cartea scriitorului Alexandru Bek.
Dinu Săraru
★
MĂREŢIE IN SIMPLITATE*) Devenind ostaş în vara anului 1941, constructorul Dneprostroiului sau al Kuzneţ-cului, stahanovistul din bazinul Doneţului,
*) Pe mare, Antologie, Ed. M. F. A., 1951
colhoznicul de pe Volga — şi în genere fiecare cătăţean sovietic — nu a devenit un om diferit de cel din anil de pace. Războiul mobiliza la maximum toate virtuţile: abnegaţia, curajul, iscusinţa, virtuţi ce fuseseră educate într'însul în anii de construcţie paşnică. Nu războiul avea să-l înveţe să fie eroic — eroismul era pentru aceşti oameni un lucru bine cunoscut. II dovediseră în anii grei ai începuturilor Statului Sovietic şi în anii victorioasei construcţii a socialismului. In dramaticile împrejurări ale războiului, conştiinţa că sunt apărătorii acestei lumi, pe care ei p construiseră, a făcut din ostaşii sovietici eroi de legendă.
Certitudinea dreptăţii cauzei lor şl a victoriei finale — iată esenţa eroismului măreţ şi simplu, conştient şi optimist de care oamenii sovietici au dat dovadă în anii Marelui Război de Apărare a Patriei. Epopeea uriaşă şi sguduitoare pe care scriitorii sovietici — „vocea răsunătoare a poporului eroic" — au zugrăvit-o în opere ca „Povestea unui om adevărat", „In tranşeele Stalingradului", „Zile şi nopţi", „Noi, oamenii sovietici", epopeea aceasta profund tragică prin marele suferinţe ale poporului şi ţării Sovietice, a fost străbătută, dela începuturile el şi până la sfârşitul victorios al răsboiulul, de optimismul puternic al celor ce ştiu că luptă pentru dreptate.
Deşi de mal mică amploare, culegerea „Pe mare" se încadrează cu totul în şirul operelor citate mai sus.
In această culegere, în care întâlnim schiţe ale unor scriitori cu renume (Ilja Ehrenburg, Vâslii Grosssman, Valentin Cataev, Boris Lavrenlev, Arcadie Perven-ţev), amintirile unor eroi ai Uniunii Sovietice ca I. Fisanovici — regăsim în fiecare schiţă, în fiecare erou, aceeaşi măreţie in simplitate, acelaşi optimism, aceeaşi înaltă conştiinţă, elemente care constitue trăsă-turiie caracteristice ale literaturii sovietice din perioada Marelui Război de Apărare a Patriei. Ele se oglindesc bunăoară In finalul pe care scriitorul Nicolai Jdanov îl dă emoţionantei evocări a unei încăerări pe mare, în care îşi pierde viaţa un tânăr aviator, după ce însă salvase prin acţiunea lui eroică o şalupă sovietică :
„...Această înflăcărată dragoste de viaţă,
MĂREŢIE IN SIMPLITATE
299
nu numai că nu 1-a împiedicat, ci dimpotrivă 1-a ajutat pe flăcăul bălai din Urali să-şi îndeplinească fără şovăire datoria de ostaş".
Numai optimismul eroic explică de ce la o foarte mică distanţă de ţărmul inamic, în condiţii deosebit de grele, marinarii întocmesc totuşi radiograma care să anunţe victoria obţinută prin iscusinţa lor. „Radiograma neexpediată" — Leonid Sobo-liov ).
înalta lor conştiinţă de oameni noi îi face pe marinarii sovietici să ducă îndeplinirea datoriei până la eroism. Nenumărate sunt faptele vitejeşti, legendare, pe care le găstrn zugrăvite în culegerea „Pe Mare"; ostaşii nu precupeţesc să devină ţinte vii, pentru ca să poată descoperi locul de unde trag bateriile germane („Recunoaşterea cu preţul vieţii" — Arcadie Pervenţev) ; alţii aruncă sub tancuri cu grenade, pentru a opri cu orice preţ înaintarea inamicului („Nemurirea" — Hamadan). Sgudultoare sunt prezentarea rezistenţei eroice a unei mici garnizoane împotriva a cincisprezece divizii inamice — („Sevastopol" — /. Eh-renburg), stăvilirea asaltului inamic la Stalingrad, prin eroismul nu numai al ostaşilor ci şi al întregii populaţii („Volga — Stalingrad" — Vasill Grossman), sau rezistenţa până la sacrificiu a unui mă-nuchlu de marinari faţă de un inamic de o covârşitoare superioritate numerică („Steagul" — Vaier,'in Cataev). Eroismul celor care au săvârşit aceste fapte a fost aprins în sufletele oamenilor de dragostea pentru o patrie liberă, a fost împins până la sublim de conştiinţa că luptă pentru pacea poporului lor şi a tuturor popoarelor lumii.
întotdeauna în frunte, viteji între viteji sunt comuniştii, locţiitorii politici, comso-mollştii; organizatorul de partid Uşacov, organizatorul comsomolist Alexandru Ca-marov, locţiitorul politic Filcenco.
Avântul vitejesc al acestor oameni excepţionali era organizat, coordonat de o strategie tot atât de eroică, ca şi materialul uman pentru care era concepută: o înaltă ştiinţă militară care ştia să aprecieze, să se bizuie pe curajul, iscusinţa, iniţiativa ostaşului.
Nici în aceste împrejurări dramatice ma-
rinarii sovietici nu-şi pierd tinereţea şi umorul — roade ale optimismului lor puternic. Cât de vesel şi de tânăr ne apare bunăoară cartnicul Clemenco din „Darul cartnicului".
Pe lângă aceste calităţi trebuie să mai subliniem încă un factor _• disciplina. Nu o disciplină care anihilează personalitatea, ci. unitatea de voinţă şi de acţiune, încrederea vie care face ca atunci când comandantul este liniştit „tot echipajul să aibă încredere în victorie". Aceasta este o nouă disciplină militară, la care nu se poate ajunge decât atunci când fiecare ostaş este conştient de cauza pe care o apără şi de partea lui de răspundere în această apărare.
Volumul „Pe Mare" ne convinge cu prisosinţă că marinarii sovietici s'au încadrat strălucit în glorioasa tradiţie a marinarilor roşii, a acelor de pe Potemkin şi Aurora, oameni a căror lozincă, urmată cu sfinţenie, a fost şi este :
„Marinarii se luptă până la ultimul om, iar ultimul om -până Ia ultima picătură de sânge" („Nemurirea" — de Hamadan).
Eroul principal al acestei culegeri, omul care îmbină calităţile unei vii mărturii istorice cu cete ale unul preţios document uman, este marinarul sovietic.
Tip complex şi puternic dăltuit, făurit din contopirea, notă cu notă, trăsătură cu trăsătură, a variatei game umane zugrăvite de autorii care şi-au dat aportul la culegerea „Pe Mare", acest erou este deosebit de viu, de impresionant.
Aceasta nu vrea însă să însemne că fiecare din eroii schiţelor nu reprezintă o personalitate bine închegată şi de sine stătătoare. Deosebit de variate, de bogate în nuanţe, zugrăvite fiecare în lumina specifică proectată asupra lor de talentul şi originalitatea fiecărui autor în parte, per-sonagiile din „Pe Mare" constitue o amplă galerie de tipuri umane. Ostaşi eroici sunt şi cartnicul Ctimenco şi locţiitorul politic Filcenco, dar, pe când în „Nemurirea", Hamadan insistă mai ales asupra îndrăznelii, curajului şi calmului eroului său — Lavreniev întregeşte portretul cartnicului Ctimenco arătând cum îndrăzneala se îmbină cu iscusinţa şi   neîndurarea faţă de
300
MARIA NICHIFOR
inamic, cu dragostea puternică pentru fiecare tovarăş de arme.
Eroii din „Pe Mare" nu încetează niciodată să fie oameni; tocmai prin calda sa umanitate ne câştigă simpatia comandantul locotenent-major Petrov din „Darul cartntcului", care caută să-şi ascundă surâsul, pentru ca să pară mai grav şi mai în vârstă. Neliniştea pe care şi-o înăbuşe marinarii în focul luptei nu micşorează vitejia lor, ci dimpotrivă, o transformă într'o dublă victorie — asupra inamicului şi asupra oricărei slăbiciuni proprii.
Imblnându-se strâns între ele, schiţele trezesc în cititor impresii foarte variate. Unele sunt captivante prin însuşi conflictul lor, altele Impresionante prin măreţia şi simplicitatea împrejurărilor şi oamenilor descrişi. Impresia zguduitoare lăsată de schiţa lui Cataev „Steagul", se datoreşte nu numai admiraţiei pe care o trezeşte în sufletul cititorului, acţiunea vitejească a unui mănunchi de marinari, care fără muniţii şl aproape fără alimente, nu numai că nu s'au predat inamicului ci în ultimele
zile ale rezistenţei lor eroice, l-au dat şt o lecţie usturătoare. înflăcărarea pe care o stârneşte în noi citirea acestor rânduri se datoreşte şi artei înalte a lui Cataev, talentului cu care transformă acest episod într'un fragment de epopee.
Tălmăcirea românescâ a culegerii izbuteşte să sublinieze valoarea artistică a schiţelor.
Dinamismul şi dramatismul acţiunii sunt redate în fraze scurte, nervoase. Acestea se împletesc cu descrierile lirice ale naturii, cadru măreţ al măreţiei umane.
Culegerea „Pe mare" arată la ce nivel înalt au putut fi ridicate dârzenia şi vitejia poporului sovietic atunci când un inamic mârşav l-a obligat să-şi întrerupă paşnica sa muncă de construcţie a unei lumi noi. „Pe mare" este o strălucită mărturie a invincibilităţii oamenilor sovietici şi totodată constitue un avertisment sever dat tuturor aţâţătorilor la război, un îndemn în lupta noastră activă pentru pace.
Maria Nichifor
BIBLIOGRAFIE
CĂRŢI NOU!
Ianuarie — Februarie 1952
EDITURA P. M. R.
CLASICII MARXISM-LENIN1SMULUI
FRIEDRICH ENGELS, Desvoltarea socialismului dela utopie la ştiinţă, Ed. Il-a (80 pag., 1,05 lei).
V. I. LENIN, Opere, vol. XXI (492 pag., 7,50 lei).
V. I. LENIN, Despre stat (32 pag., 0,30 lei). POLITICE
*"** Hotărîrea Consiliului de Miniştri al R.P.R. şi a Comitetului Central al P.M.R. cu privire la efectuarea reformei băneşti şi la reducerile de preţuri (32 pag., 0,20 Iei).
*** Hotărîrea Consiliului de Miniştri cu privire la întocmirea şi publicarea cataloagelor de preţuri şi tarife şi modul de recalculare a preţurilor şi tarifelor până la apariţia cataloagelor (32 pag., 0,20 lei).
*** Hotărîrea Consiliului de Miniştri al R.P.R. şi a Comitetului Central al P.M.R. cu privire la efectuarea reformei băneşti şi la reducerile de preturi (64 pag., 0,20 lei).
GH. GHEORGHIU-DEJ, Raport asupra planului de electrificare a tării, făcut la plenara CC. al P.M.R. din 26 Octombrie 1950, ed. Il-a (40 pag., 0,50 lei).
GH. GHEORGHIU-DEJ, Sarcinile P.M.R. în lupta pentru întărirea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare şi pentru transformarea socialistă a agriculturii, ed. Il-a (74 pag., 0,60 lei).
VIRGIL FLOREA, Al unsprezecelea volum al Operelor lui I. V. Staiin (48 pag., 0,40 tei).
S. GEORGESCU, Fără deosebire de naţionalitate, ţăranii muncitori au pornit înfrăţiţi pe drumul gospodăriei agricole colective (36 pag., 0,40 lei). V. NEAMŢU, înălţăm Casa Scânteii folo-
sind experienţa constructorilor sovietici 64 pag., 0,75 'lei). *'** Doi ani de, lupte şi biruinţe a membrilor gospodăriei agricole colective. „Progresul" — Ialomiţa (32 pag., 0,30 lei).
V. A. FOMINA, Lucrarea lui V. I. Lemn „Ce sunt „prietenii poporului" şi cum luptă ei împotriva social-democraţilor ?" (60 pag., 0,60 lei).
I. POZDNEAC, Activul colhoznic — sprijin al organizaţiilor de partid la sate (24 pag., 0,30 lei).
*** Lupta Uniunii Sovietice pentru pace la Organizaţia Naţiunilor Unite (24 pag., 0,20 lei).
E. S. P. L. A.
I. L. CARAGIALE, Opere vol. I (388 pag., 8,10 lei).
I. L. CARAGIALE, Opere, vol. II (368 pag., 7,25 lei).
I. L. CARAGIALE, Opere, vol. III (320 pag., 6,40 lei).
I. L. CARAGIALE, O scrisoare pierdută
(120 pag., 1,45 lei). I. L. CARAGIALE, Povestiri    (160 pag.,
2,10 lei).
I. L. CARAGIALE, Schite (64 pag., 0,50 lei).
GR. ALEXANDRESCU, Poezii alese (192
pag.  1,50 Iei). EUGEN FRUNZA, Zile slăvite (116 pag.,
4,70 lei).
*** Cântecul Varşoviei (170 pag., 2,70 lei).
„CARTEA RUSA"
B. ROMAŞOV, Teatru (376 pag., 8,33 lei). C FEDIN, Bătrânul (88 pag., 1,06 lei). V. ORLOV, Soarele rusesc (56 pag., 0,64 lei).
B. N. SUSLOV, Apa (80 pag., 1,02 lei). V CURBATOV, Mendeleev (112 pag., 1,53 lei).
IRINA VILDE, Povestiri (24 pag., 0,30 lei).
CUPRINSUL
LA CENTENARUL LUI I. L. CARAGIALE
PagI. L. CARAGIALE : Răzeşul de la Golaşei şi moşneanul de la Florica ; Autoritate ;
Archeologie ................. 3
★
RADU BELIGAN: I. L, Caragiale şi epoca lui   ............. 12
MIHAI NOVICOV: I. L. Caragiale, maestru al realismului critic....... 27
CEZAR PETRESCU : Opera lui I. L. Caragiale şi literatura clasică rusă   .... 44
S. ALTERESCU : I. L. Caragiale şi teatrul   .   .'............. 53
AL. POPOVICI :   Primul rol ................... 69
CONSTANŢA  TUDORACHE:   Judecătoarea.............. 71
PETRE SOLOMON: Acum un an la Barcelona   . ......... 73
150 ANI DELA NAŞTEREA LUI V. HUGO
VICTORIA IONESCU: Noul Gavroche................ 75
VICTOR HUGO : împăratul petrece (în rom. de Al. Philippide) ; Aniversarea lui 14 Iulie (în rom. de Demostene Botez) ; Mama care îşi apără pruncul (în rom. de Ion Marin Sadoveanu); Copilul (în rom. de Veronica Porumbacu) ; Lux (în rom. de Tudor Măinescu)   .   . 77 SORIN ARGHIR: Cântăreţul mâniei drepte a poporului......... 85
★
DUMITRU MIRCEA: Pâine albă (Roman, I)............. 98
★
LUCIA DEMETRIUS: O noapte grea (nuvelă) ............ 193
OAMENII ŞI FAPTELE ZILELOR NOASTRE
CRISANTA OLTEANU: Stahanovistul Constantin Vasilache........206
PENTRU ÎNTĂRIREA PĂCII INTRE POPOARE
AUREL MARTIN: Go-Mo-Jo.................,,   ; 219
TEREZA MACOVESCU: Anna Seghers................222
PETRE IOSIF : Jorge Amado.................... 227 '
CUPRINSUL
303
ORIENTĂRI
Pag.
V. VILCINSCHI : I. V. Staiin şi problemele literaturii sovietice........ 232
TEORIE Şl CRITICĂ
EUGEN CAMPUS : Ceva despre fluvii, meandre şi bălţi........... 256
PETRE SAVU : Un bilanţ ruşinos................... 266
ft
*
DISCUŢII
VERONICA PORUMBACU : Intre imitaţie şi creaţie............ 271
I RECENZII
AL. ANDRIŢOIU : Poezia lui Cristian Sârbu.............                                               . 276
ION MANOLE : „Nepoţii lui Horia"................... 281
MIHAIL GHIMPU : Fondul de aur al dramaturgiei sovietice......... 286
M. VLAD : Cântece pentru Marele Staiin............... 290
DINU SARARU : „Şoseaua Volocolamscului".............. 294
MARIA NICHIFOR : Măreţie în simplitate............... 298
BIBLIOGRAFIE   .    .    ................,,,,,,, 301
CUPRINSUL REVISTEI ...................., 302