CUPRINSUL Pag. VERONICA PORUMBACU : Momente................. 5 ŞTEFAN IUREŞ: Premieră 1879.................. 8 FLORIAN SAIOC: întinerire ................... 10 IOAN MEIŢOIU : Steaua de pe armă................. 12 VINTILA ORNARU: Poporului meu ................ 14 CONSTANTIN NISIPEANU : Copii în America; Afişul de pe stradă..... 16 ★ ŞTEFAN GHEORGHIU : Drumul din pădure.............. 19 ALEXANDRU ANDRIŢOIU : In Ţara Moţilor se face ziuă........ 93 ★ NICOLAE MĂRGEANU : Oamenii din compania treia........... 107 NICOLA1 ALECSEIEVICI NECRASOV : Gerul, moşu' cu nas roşu (In româneşte de Miron Radu Paraschivescu)................ 169 OAMENII Şl FAPTELE ZILELOR NOASTRE MIRA IOS1F : Astăzi, — în anii ce vin ................ 200 TEORIE Şl CRITICA ZAHARIA STANCU : I. L. Caragiale, critic al regimului burghezo-moşieresc . . . 225 N. MORARU Lupta lui I. L. Caragiale pentru o artă consecvent realistă .... 236 EUGEN CAMPUS : Măestria lui I. L. Caragiale: arta de a exprima adevărul vieţii ......................... 257 M. PETROVEANU : 1. L. Caragiale, critic al spiritului mic-burghez....... 276 RECENZII Pag. MIHAI GAFIŢA : Urmările unor metode greşite în muncă......... 287 LUCIAN RAICU : Din trecutul de luptă................ 291 Arh. PAUL CONSTANTIN: O contribuţie la studiul relaţiilor româno-ruse în artă . 293 D. DANITJ : „Drumul cel mare"................... 296 I. ŞERBAN : Un exemplu de înaltă măestrie artistică........... 298 BIBLIOGRAFIE 303 VERONICA PORVMBACU MOMENTE ...In ziua ceea greu ne despărţeam. Lumina iernii luneca pe geam. Era un grup cu-obrajii arzători. Din Reşiţa. La noi, Ia scriitori. Vorbeam de cărţi. Vorbeam de minereu. Şi cum ne-apropiam de jubileu, un turnător crescut între furnale, aduse vorba — despre Caragiale : „La Reşiţa, nu doar la centenar e scrisul lui aproape de-oţelari. „Vin maldăre de cărţi în librării. Dar noi vrem tot mai multe. Suntem mii. „La club le-am tot citit. Şi vezi — aşa e — acum le-am vrea pe rafturi în odaie. „Ni-e Caragiale-aproape, oaspăt darnic. Şi râzi când îl citeşti, cu-un râs amarnic... „E'n râsu-acesta o povaţă grea: Ai doborît o lume ! N'o uita !" Atât a spus. Erau vreo zece inşi. După discuţii-aveau obraji aprinşi, VERONICA PORUMBACU ca'n vremea şarjei, sus, între cuptoare. Şi cu un ceas'nainte de plecare, au vrut cu toţii să mai bată-un drum : unde-odihneşte scriitoru-acum. ...Vântul sufla prin ramurile goale. O piatră doar. Un nume : Caragiale. La câţiva paşi pe-alee, 'nalte case din marmoră cu bolţi simandicoase şi lespezi mari, sub care rând pe rând eroii lui intrară în pământ. „Ce lume !" A trecut pe monumente din comedii, din schiţe şi momente ? Jupan Titircă mai avea şi azi sculptat pe bust, lănţucul dela ceas, şi Trahanache, iarăşi „permanent", în bronz masiv de multiprezident, cu soaţa lui, fidelă în sfârşit, în somnul cel de veci a'nmărmurit, cu Tipătescu'n dreapta, nu departe, spre Joiţica'ntors chiar şi în moarte. ...O altă-alee : poze de bon-ton : un ofiţer cu mâna la veston, pe-a cărui uşă de cavou scria : E. Bozdrugovici. Proprietatea Sa. Şi Rică, jurnalist şi avocat, cu-un angel pe mormânt, — îndoliat — şi Caţavenci şi moşieri cu ştaif, — în păr aici — vestiţii din High-Life, şi parcă dinadins pe-aproape sta „la datorie" Ghiţă Pristanda, MOMENTE în racla Iui anume comandată pentru spinarea mult încovoiată. ...Prin ramuri goale vântu-acum a stat. O piatră. Şi un nume'n ea săpat. Născut în cincizeşdoi... la Haimanale. Aici se odihneşte Caragiale. Un om modest, l'a cărui groapă-ajungi nu pe alei : pe ulicioare lungi. Dar el a scris nu'n marmoră-aurie, un monument durat în veşnicie : „...Ni-e Caragiale-aproape : oaspăt darnic. Şi râzi când îl citeşti, cu-un râs amarnic. „E'n râsu-acesta o povaţă grea : Ai doborît o lume. N'o uita !" ŞTEFAN IUREŞ PREMIERĂ 1879 Domnul Burdujea, cu soaţa lui, melrge ia teatru. Seara premierei... Dornic de artă niciunul nu-i, — da'n societate aşa se cere. Dânsul, de pildă, ar prefera să stea în birou, nu'n loji la teatru. Poate c'ar mulge încă ceva din făbricuţele-i (are vreo patru). Dânsei i-ar place astăzi cu Jean să se'ntâlnească... I-ar pune nadă... „Oh ! Spirituel, intelligent!" ...Poate la teatru tot o să-1 vadă Vocea bărbatului mormăe gros : — Fracu'... ce dracu ! Nu mai mă'ncape! O redingotă nouă a scos. Iată-1 acuma : de-oglindă-i aproape. „Proastă oglindă !"Nu-i e pe plac mutra să-şi ştie cât e de slută. Ce-are nevoe de'oglindă, de-un fleac ? Ia hotărîrea : mâine o mută ! Strigă : „Anuţo, prea mişti încet!" Ea, cu acreală, îşi trage mănuşa : „— Tiens, imbecile ! Iar Anuţo ! Anette !" ...Pleacă la teatru soţii Burdujea. PREMIERA 1879 Pe scări coboară, ţepeni şi graşi. Uşa de trei ori încue, cu grijă. — „Hei, pân' la teatru !" Lin, pe pavaj, Lunecă guma roţii de birjă. Plin e parterul. Plin la balcon. La cucurigu, — oameni ciorchine. Jos, se privesc între ei prin lornion, sus, galeria râsul nu-şi ţine. ...Jupan Titirică Inimă Rea pleacă să-şi facă rondul de noapte, fără de grijă. Chiriac va sta să-i străjuiască onoarea... cu fapte... Soţii Burdujea râd îngheţat. — Ce necuviinţe ! — Eh, mahalale... Acrele şoapte loja străbat: „E-un oarecare domn... Caragiale... Suflă, răsuflă, mişc'un picior, dau de pe scaun să se desprindă... ...Să-şi recunoască chipul nu vor nici în această nouă oglindă. ...Şi pe deasupra, cade pe ei aspru lovind, turtindu-i grămadă, din galerie bulgări mari, grei : râsul şi-aplauzele, ca o cascadă. FLORIAN SAIOC ÎNTINERIRE Un şir de strunguri sovietice-mari Străbate hala dela un capăt la altul. Se luminează de ziuă. Şi câţiva strungari Sosiţi cei dintâi, îşi îmbracă halatul... La capătul halei, în colţul din fund, Un om mărunţel, cu păr de ninsoare Şi-a pus ochelarii. Priveşte'ndelung Maşina, — trăgând dintr'un muc de ţigare. M'apropii de el. li spun : „noroc bun !" îmi e cunoscut — l-am văzut în ziare... Acolo-mi părea a fi mai bătrân, Aici lângă strung, ce tânăr îmi pare ! — „Aş vrea să te'ntreb, ce taină-ai găsit Şi cum de-ai trecut atât peste plan ?" Unchiaşul surâse. In ochi m'a privit: — „Cum eu îs bătrân, mult n'am de trăit, Dar vreau să trăiesc trei ani într'un an... Că'n ţara-mi de astăzi eu ieri slugăream, Deşi o iubeam... trăiam aci'n ea, Flămând, obosit — aşa 'mbătrâneam Şi ţara simţeam că nu este a mea..." Luă de pe strung o piesă în mâini : — Aceasta e taina, nu-i mare scofală. E drept, m'am gândit vreo trei săptămâni... S'o fac ? Oi putea ? Am stat la'ndoială... ÎNTINERIRE Dar sufletul meu şi inima mea, Şi părul meu alb şi şubredu-mi umăr, Cu fabrica asta, cu ţara creştea... Vedeam că-s bătrân, — simţeam că sunt tânăr. Să pot rotunji cărbuni colectori Pierdeam prea mult timp şi tot ieşeau prost. Şi mai greu era, cu cel polizor: Ba-i spargi, ba îi rupi... dar azi au un rost. Prind şase cărbuni la strung dintr'odată..." Soseau muncitorii în hală pe rând, Ba chiar lângă noi veni şi o fată. — Noroc, măi tovarăşi i salută surâzând... Şi moşul îmi spuse : — „Dau drumul maşinii!' Fu simplu şi scurt... Cu'ndemânatece mâni, Apăsă pe buton şi prinse cărbunii... li scoase rotunzi — sunt gata, sunt buni. Pe când îi priveam, mirat mă gândeam : Aşa'ntineresc în ţară, bătrânii... Iar el îndârjit, cu 'ncredere 'n glas, Mă prinse de mână — spunând mai departe : — In ţara-mi de azi, eu n'am să mă las Pân' ce nu 'mplinesc un veac jumătate... WAN ME1Ţ01U STEAUA DE PE ARMA In memoria eroului sergent-major Alexandru Belate. El i-a dat puşca şi i-a spus atât: „E arma lui : fii dârz şi hotărît". Răspunse-atunci sergentul-ochitor : „Un scut voi fi, tovarăşe maior !" ...De clipa asta vie-şi amintea Sergentu'n cort, ştergându-şi arma sa. Către amurg era ; şi cerul greu De pâcla sură, cobora mereu. Curată era arma ; peste ea Ca un arcuş, încet, palma-şi trecea. Dar dedesubt, aproape de cocoş O pată sta : un mic luceafăr roş. O pată sta : de sânge viu, aprins ; „Ea a rămas aici cu dinadins De'naintaş ca să mă lege încă Mai mult, prin mărturia ei adâncă". Gândea sergentul, se-apleca spre ea, Şi un fior prin suflet îi trecea. Către amurg era ; şi cerul greu De pâcla sură, cobora mereu. „...Şi-a fost acest înaintaş, măi frate, Straşnic soldat, un om şi jumătate, Neînfricat, din soi nou de plămadă Necruţător cu haitele de pradă. STEAUA DEPE ARMA N'ai să te miri dece isbit-a, deci Când le-a'ntâlnit pe tainice poteci ; N'ai să te miri dece'ntr'a lor grămadă Ei a intrat cum intră o grenadă". Cum s'ar putea să nu-1 păstrăm aici In inimă — soldaţii mei voinici — De vreme ce de fapta-i de erou O stea de sânge-i martor şi ecou ? Ştergea sergentul arma, precum zic, Dar ocrotea luceafărul cel mic. Nu e o vrajă, nu-i un talisman — E legământul noului oştean. ...Se'nsenina. In post intrând ostaşul Doar ochi era, adulmecând vrăjmaşul. De pază stând, simţea că lângă el Poporu'ntreg de strajă sta la fel. Veghea sergentul. Ţeava scânteia Atentă către cei porniţi la pradă. Nicicând din mână arma nu-şi va da Luceferi noi de-ar fi pe ea să cadă. VI NT I LA ORNARU POPORULUI MEU Te-am îndrăgit şi când sub bici gemeai Şi drumul căutai prin bezna crudă, Şi când din bucium lupta o vesteai, De-au stat în loc păduri să te audă. Cu Doja-ai fost pe înroşitul tron. Cu Horia pe roată ai scrâşnit. Şi'n nouăsute şapte, printre domni Ai şuierat cu coasa îndârjit. Dar bice, plumbi şi roţi şi iatagane Să te răpuie'n vremuri n'au putut. Mai vie'în faţa poftelor duşmane, Te-ai înălţat cu pieptul ca un scut. Străpuns de plumbi, acolo pe sirenă, Cu mână încleştată ai rămas, In vremea aceea neagră, de gheenă Când Griviţa n'a dat 'napoi un pas. Escorte de jandarmi te-au dus în fiare La judecăţi, la Cluj, Craiova, Iaşi... Şi te-ai călit pe lespezi de'nchisoare In asprele celule dela „Haş". Şi azi, când vremuri noi zidim în ţară, Când visuri mari de visul tău ne leagă, Noi ştim că'n tine vlaga şi-o'ntrupară Strămoşii din istoria întreagă. POPORULUI MEU l. Şi ţie-ţi arătă drum larg deschis Cel ce-a crescut în casa dela Gori. Să-ţi împlineşti azi mult visatul vis, Ţi-au dat putere ei, liberatorii. Tu creşti cu primul nostru cincinal In munţii cu pădurile bogate, In straturi de cărbune şi metal, In Bistriţele noastre sbuciumate. De pază în uzine-s ochii tăi... Stahanovişti cu tine sunt la strung... Şi stâlpii de lumină mari şi grei Prin tine'n sate şi cătune-ajung. In Dobrogea, în arzător pustiu, Tu, Dunării spre Mare cale-i tai — Ca mâine în nisipul argintiu Să râdă holda grâului bălai. In sate, becuri ne aprinzi în case, Vei trage fire noi dela Bicaz, Şi'n colective lanuri de mătase Ai copt cum nu aflarăm până azi. La creşe, pruncii noştri îi veghezi, Toţi pruncii care-i naşte astăzi ţara. Şi-i tragi în săniuţe prin zăpezi, Şi-i plimbi în braţe'n parcuri, primăvara. Iţi stă pe armă mâna încleştată, De strajă păcii 'n zidul de popoare. Ai ! De-o'ncerca duşmanul vreodată Pământul să ţi-1 calce în picioare, Şi să-ţi prefacă'n scrum făptura ta, — Iţi va cunoaşte faţa-adevărată : Cu sângele-i, pământul va'ngrăşa, Să nu ţi-1 mai dorească niciodată ! CONSTANTIN N1SIPEANU COPII IN AMERICA New-York. Unei fetiţe în odaie, Măicuţa ei îi netezeşte părul. A fost la joacă şi-a mâncat bătaie. Că a strigat puternic, adevărul... Judecător era un prunc : gătit! Şi se făcea că ea e comunistă... Bătea în ramuri vântul liniştit Şi ea-şi legase părul în batistă. Copii cu puşti şi fete cu păpuşi, Stau în grădină, martori, Ia proces. Jandarmi, închipuiţi, stăteau la uşi. Numai poporul nu avea acces. Erau ei toţi cei fără de cuvânt, Cei căror viaţa nu le dase-averi... Bieţi muncitori de fabrici şi pământ, Argaţi, mineri tăcuţi, şi-atâţi şomeri. Sta inculpata, dreaptă, în picioare. Ochii-i priveau senini, în depărtări. Şi'n ei simţeai o flacără de soare, Gata s'aprindă 'n lume alte zări. Un procuror grăsan, cât o răgace, O acuză că-i anti-americană, Şi că instigă lumea pentru pace... „S'o condamnăm la moarte pe duşmană !" AFIŞUL DE PE STRADA 17 Apoi, s'a dat cuvântul de-apărare. C'un glas prin care străbăteau fiori, Fetiţa fu o dârză-acuzatoare. Izbind pe-adevăraţii trădători. „Din ţara noastră 'ntinsă şi bogată, Trimişi mi-au fost părinţii în război. Şi mulţi copii rămas-au fără tată. Redaţi-ne părinţii înapoi." Atât a spus. Şi a urmat tortura. Un dolofan cu hainele călcate, Sărind la ea, cu pumnul i-a 'nchis gura. Şi câţi i-au aruncat cu pietre'n spate !... Şi ceata de copii s'a rupt în două. Cu pumnii mici şi pietre s'au bătut. Cu sânge'n iarbă a'nceput să plouă... Invins-au cei ce fetei i-au fost scut! ...New-York. Unei fetiţe în umeda odae, Măicuţa ei îi netezeşte părul. A fost la joacă şi-a mâncat bătaie, C'Arnericei nu-i place adevărul. ★ AFIŞUL DE PE STRADĂ Afişul de pe stradă mă'nîioară. O mamă-şi duce'n braţe pruncul mort... Din tâmple-i curge sânge... Şi e seară... La noi, aici, eu pruncul viu nu-! port. Imaginea pictată-mi ţine calea Copilul mort mă urmăreşte'n gânduri, Şi coreeana-şi poartă'n braţe jalea, Şi parcă strigă : „N'am nici patru scânduri" ! Cuvintele'n privire şi Ie spune... Şi parcă văd în ţara ei, departe, Oraşe prefăcute în cărbune... Şi-atâii copii, căzuţi, cu tâmple sparte! ;- — Viata Românească. — c. 563 CONSTANTIN NISIPEANU Privesc afişul ; caut un răspuns. Şi ochii ei mi-1 dau, — de peste zare se'ntorc spre mine ; parcă m'au străpuns : „Mi-i pruncul mort; poporul meu nu moare Mi-i pruncul mort. Din ură mă înfrupt*' Şi simt că ura ei în mine-i armă, Şi simt că-s gata orişicând sâ lupt, Copiii lumii'n linişte să doarmă ! ŞTEFAN GHhORGHIU DRUMUL DIN PĂDURE i Frământarea Sus, deasupra porţilor, se legăna în bătaia vântului de seară firma de tablă. Literele şterse, cojite de soare şi ploaie, abia mai lăsau să se citească cuvintele : „Bradul" — scris cu slove mari, galbene — iar dedesubt: „Fabrică de cherestea" — însemnat cu litere mici. Se stârnise un vânt din ce în ce mai puternic. Tabla firmei, spânzurată ele bulumacii porţii , tiuia şi tremura cu desnădejde. Tot cu desnădejde tremurau şi crengile plopilor ce se înşiruiau dincolo de porţi, pe laturile aleii. Frunzele ru-ginii-roşcate, pălite de toamnă şi de zilele începutului de iarnă, se desprindeau din ramuri şi se aşterneau jos, într'un covor pestriţ şi des... In înserarea ce se lăsa cu încetul, curtea fabricii părea pustie, atelierele parcă dormeau. Se sfârşea ziua de Decembrie şi pe cer nu erau nici nouri şi nici semne de vreme rea nu se arătau. Vântu! aducea cu el răsuflet cald, mângâietor, purtat pe aripi nevăzute din îndepărtatele zări ale sudului. Pretutindeni stăpână era aceeaşi linişte împovărătoare, de necuprins... într'un târziu, dinspre depoul de dincolo de ateliere răzbi un şuerat prelung de aburi sub presiune. Şueratul crescu grăbit, apoi se stinse cu un pocnet sec şi locul i-1 luă un pufăit rar, deabia auzit. Pe uşile larg deschise ale depoului se arăta, fără grabă, locomotiva cea mică. Mai întâi i se văzu botul rotund şi pâlnia coşului ce depăna rotocoale de fum ; pe urmă, cabina dela fer-eastra căreia privea atent mecanicul cel bătrân ; după aceia tenderul... Când se află cu totul în curtea largă, maşinuţa de fier pufăi repezit şi luai viteză, alunecând sprintenă dealungul liniei înguste. In clipele acelea se apropiau pe aleie, venind dinspre atelierul de întreţinere, electricianul Ion Negoiţă şi ucenicul său. Electricianul mergea grăbit, dus pe gânduri. Ochii săi negri, cu lumini de blândeţe în pupile, cătau fără noimă în frunzarul foşnitor. Pe fruntea umbrită de cozorocul şepcii de piele, avea întipărită întunecimea frământării. Pricini adânci păreau că-1 răscolesc şi-1 îndârjesc la mers. Ucenicul care umbla alături, îşi arunca din când în când privirea, cu nedumerire, la faţa lucrătorului. Tăcerea acestuia îl întrista şi buzele lui roşii-fragede, de băeţandru, se strângeau într'o încleştare dureroasă. Atunci, chipul i se întuneca uşor; mâna-i mică cuprindea şi mai vârtos gâtul trăistuţei ce-o ducea cu sine. Pasul prea mărunt, fără spor, şi-1 sălta zorit, să nu rămână în urmă. 20 ŞTEFAN GHEORGHIU In apropierea terasamentului se opriră şi aşteptară trecerea locomotivei. Când 'fluerul ascuţit al maşinei spintecă văzduhul, electricianul îşi înălţă privirea. De sus, dela fereastra cabinei, mecanicul îşi flutura spre el mâna negricioasă şi puternică. Abia îi auzi glasul : — Noroc, Ionică... Vru să-i răspundă bătrânului Simion, dar maşinuţa se îndepărtase pe linie, învăluită în pânza subţire a aburului. Mecanicul scoase capul pe fereastră uitându-se îndărăt. Electricianul îşi duse mâna la cozorocul şepcii şi-1 salută. Apoi porni mai departe. In urma lui, scai, ţâşni din loc ucenicul. Curând ajunseră la uşa principală a atelierului celui mare şi intrară. Dincolo de prag îi întâmpină un aer stătut, cu iz de rumeguş umed şi putred. Păşiră domol, cu grije, de parcă se temeau să nu tulbure liniştea maşinilor înţepenite. Somnul, neobişnuit în care era cufundat atelierul îl copleşi pe electrician. Din ce privea, creţurile frunţii lui înalte se adânceau, pleoapele i se îngustau ca la o răfuială. O ciudă răscolitoare începu să pună stăpânire pe sufletul său. In jur, totul rămânea la fel de nemişcat; şi gaterele şi celelalte maşini. Iar nemişcarea aceasta îi aminti lui Negoiţă chipul hidos al patronului, cu zâmbetul strâmb pe buzele-i groase. De undeva, din străfunduri nepătrunse, lui Negoiţă i se părea că-i aude glasul batjocoritor şi ironic : „Na-vă lucru... Na-vă producţie...". II simţi pe ucenic alături şi se rupse îndârjirii care-1 cuprindea. Se întoarse şi întrebă : — Unde zici, măi Lae, că-i firul cela neizolat ? Ucenicul arătă cu mâna la peretele ce despărţea cele două ferestre : :— Chiar aici, la tabloul electric, nea Ionică... . — Aşa... Fără altă vorbă, electricianul o porni într'acolo. Un timp cercetă cu atenţie siguranţele şi saltarul. Pe urmă resfiră firele, şi-1 dibui pe cel cu pricina. Ochii îi clipiră ; sprâncenele arcuite i se înălţară. îşi dădu cu o mişcare a mâinii şapca pe ceafă şi flueră a mirare : — Ei,, drăcie ! Ii făcu semn şi lui Lae să se apropie şi-i arătă firele : — :Vezi tu, băiete, zise electricianul povăţuitor, —■ izolatorul cel vechiu a putrezit şi s'a rupt. Şi la celălalt fir îi la fel. La o atingere făcea scurt-circuit. Asta ne mai lipsea nouă, acum... Trase saltarul, întrerupând curentul. Apoi urmă : — Bine ai făcut Lae, că te-ai uitat la tablou... Dă-mi izolirul... Ucenicul, care ascultase cu băgare de seamă, desfăcu trăistuţa, scotoci înăuntru şi scoase la iveală un colăcel de pânză neagră, lipicioasă. 1-1 întinse electricianului. Pe urmă ochii i se fixară mari şi luminoşi Ia mâinile harnice ale acestuia. Puţin mai târziu scârţâitul uşei alungă liniştea coborîtă peste atelier. Lae îşi întoarse privirea. Mâinile harnice ale lui Negoiţă se opriră şi ele din lucru. Electricianul cătă. cercetător spre . intrare. Lângă uşe stătea un om înalt, uscăţiv la trup ; îşi rotea privirea vioaie peste gaterele rânduite în încăpere. Când îl zări pe Negoiţă, omul se lumină la' chip. Porni grăbit spre acesta. — Era să merg la dumneata acasă, tovarăşe, zise noul venit, oprindu-se lângă Lae. Credeam că ai plecat... Pe buzele electricianului se înfiripă zâmbetul... un zâmbet dureros însă, şi care se şterse atunci când ochii lui priviră' la fereastră. Vorbi : , — Adevărat, -tovarăşe Balint... Ar fi timpul să lăsăm lucrul pe ziua de azi... ora-i târzie... îi seară... Dar cine se mai gândeşte acu la odihnă ? ! Balint ascultă ,tăcut şi nu spuse nimic. Doar fruntea i se tulbură de-o tresărire uşoară. înţelegea durerea din sufletul lui Negoiţă. Aceeaşi durere îi împungea şi luj inima. Nu.era însă momentul să fi început discuţia despre câte toate nu sunt la locul'lor în fabrică. îşi întoarse ochii către firele resfirate şi întrebă. — Dar ce .s'a întâmplat, frate, cu tabloul electric ? DRUMUL DIN PĂDURE 21 Electricianul se uită mai întâi în ochii lui Balint, apoi îl învălui cu o privire caldă pe ucenicul de alături. Zise : — Ia, mai devreme l-am trimes pe băiatul ăsta să mai vadă c.e-i prin ateliere. A dat de un fir neizolat şi-a venit fuga la mine. La început am crezut că-i o nimica toată... Acum văd ce-ar fi putut ieşi de aici.... Apucă de învelişul putred al firului şi-i sfâşie. Firişoare de praf se împră-ştiară odată cu pârâitura uscată a pânzei vechi. Electricianul urmă de astă dată cu ton de îngrijorare : — La o fabrică în care se lucrează cu lemn, un incendiu ar bucura duşmanul... Gândul nenorocirii ce s'ar fi putut abate peste întreprindere îl făcu pe Balint să clipească neliniştit. Şi aşa aveau ei destule pe cap ; cu patronul, cu lipsa materialelor... Privi la faţa îmbujorată a ucenicului. Zise : — Bravo, măi prichindelule, bine că ai băgat de seamă. Pe urmă ochii-i umbriţi de aceeaşi nelinişte i se ţintuiră către electrician. Continuă : — Trebue să avem grije, tovarăşe Negoiţă... Instalaţia fabricii este veche... De mult ar fi fost nevoie de-o reparaţie generală... I-am spus-o şi patronului... Se tot vaită că n'are bani pentru treaba asta... Mă înţelegi... Apoi, pentru Man numai beneficiile sunt importante. Ce-i pasă lui, fabrica-i asigurată... De aceea trebue să avşm noi grije... Pe noi ne-ar lovi nenorocirea, nu pe el... că doar aici e pâinea şi inima noastră... Spunând acestea, uitătura lui gravă alunecă spre maşinile mute, înlănţuite în tăcerea înserării. Aici, lângă ferăstraie, văzuse el de atâtea ori pulsând viaţa... Oameni mulţi forfoteau de colo, colo. Camioanele aduceau butuci şi scoteau afară scânduri multe, cu miros proaspăt de brad spintecat. Bătaia gaterelor nu înceta o clipă... Atelierul îşi ducea munca din plin... Uitându-se când la Balint rămas pe gânduri, când la maşinile spre care privea acesta, Negoiţă îşi pierdu răbdarea şi zise : — Eu nu mai stau, tovarăşe... Nu mai pot sta... In noaptea asta plec Ia Bucureşti... Am să-1 caut acolo pe Man... Fără el n'am să mă întorc... fii sigur... De gât l-aduc... Balint îşi legănă uşor capul : — Nu, frate... După patron n'o să alergăm noi.,. Ducă-se pe pustii ! Nouă, timpul ne este preţios... Avem lucruri mai importante de făcut... Pe fruntea electricianului se săpa tot mai mult nedumerirea. Nu-i erau clare vorbele celuilalt. Murmură cu durere în glas : — Dar fabrica stă... Şi Man... Balint îl strânse tare de braţ. Spuse răspicat: — Noi totuşi, o să facem fabrica să pornească, tovarăşe Negoiţă ! Apoi continuă pe ton mai liniştit: — N'ai putea să-1 laşi pe Lae cu repararea firelor ? — Sigur că aşi putea ! — răspunse Negoiţă, cu mirare. Lae doar se pricepe... — Atunci lasă-1 pe el, frate... Noi să mergem la biroul celulei de partid. Avem de vorbit în seara asta... ★ Umblau alături, tăcuţi, pe aleia ce ducea la clădirea dela poarta fabricii. Furaţi de liniştea nopţii ce cădea, părea că n'au nimic să-şi spună ; că fiecare îşi trăeşte mai curând propriile frământări. Negoiţă păşea cuprins încă de o nedumerire sâcâitoare. Se întreba : „Ce-o fi având secretarul celulei de partid să-mi vorbească" ? Balint tăcea, chibzuind ca deobicei în sinea lui. „Desigur, tot problema fabricii e la mijloc", îşi zise Negoiţă. In toată treaba asta cu fabrica îşi avea şi el vină. A aşteptat prea mult până să hotărască ce are de făcut. Iar când s'au hotăfît, el şi întreg comitetul sindical, a fost prea 22 ŞTEFAN GHEORGHIU târziu ; Man plecase... Negoiţă îşi aminti de toate câte se petrecuseră în ultima săptămână. Cu câteva zile în urmă, se ţinuse şedinţa de partid. In şedinţa aceea îl criticase aspru pe Florea Nalbă. Atunci începuse el să simtă că lucrurile nu mergeau tocma bine. Ceruse cuvântul şi vorbise cu asprime : „Tovarăşul Nailbă nu duce munca cum trebue. In ultimul timp 1-a cuprins o delăsare de neîngăduit la un membru de partid. A uitat că-i secretar al comitetului de fabrică. Aşteaptă să fie chemat !a şedinţe gata organizate de alţii. Dar tocmai el trebue să fie motorul şi organizatorul muncii, alături de preşedinte". Comuniştii strânşi în şedinţă l-au ascultat liniştiţi, fără murmur. Nimeni nu i s'a ridicat împotrivă... La cuvânt, şi Stoica tâmplarul, şi Simion mecanicul, şi Ludovic gateristul i-au dat dreptate. Prea se făcuse Nalbă vinovat de-o amorţeală în munca pe care i-o încredinţaseră muncitorii fabricei. Până în cele din urmă însă, Florea Nalbă îşi recunoscuse greşelile, în faţa membrilor de partid. Şi-au mai fost şi alte lipsuri. Parcă îi vede pe membrii comitetului sindical adunaţi în şedinţă. Luase cuvântul Măcriş ; toţi ceilalţi îl ascultau cu frunţile încruntate. Măcriş ăsta făcuse o propunere care pe Negoiţă îl revoltase : „N'are niciun rost să mergem la patron şi să-i cerem să nu întârzie cu plata salariilor", — spunea social-democratul. — Stabilizarea 1-a lovit rău pe Man... N'are bani"... Aşa vorbise Măcriş. Negoiţă sărise ars depe scaun, ba chiar ridicase o leacă tonul : „Cum poţi susţine una ca asta, măi Măcriş !? Asta-i vorbă de salariat ? Pe Man îl plângi ? Ştii bine că a vândut vagoane întregi de cherestea dela stabilizare încoace... A luat şapte piei depe cumpărătorul particular. Are depozit în Bucureşti, la marginea oraşului. Vinde mai mult cu bucata, că aşa îi iese câştigul mai mare. Zi, 1-a lovit stabilizarea ? Tu pe Man îl vaiţi... Uiţi că dela stabilizare până acum muncitorii fabricii au dat zeci de vagoane de materiale pentru construcţii... Ei, unde sunt materialele astea ? In curtea fabricii ? Vezi bine, în curte nu-s ! Man le-a vândut! Munca noastră a vândut-o... Dar munca trebue să ni se plătească... Pentru plata muncii noastre, chiar mâine dimineaţă om merge la Man..." Şi s'au dus la patron. Nu l-au găsit. Man plecase lăsând vorbă că după bani s'a dus... „Vezi, tovarăşe Negoiţă", zisese Măcriş, privindu-1 triumfător. „Nu văd nimic, îi răspunse. Văd doar atât, că ai bătut câmpii prin birouri. Poate că şi lui Man i-ai spus că o să venim după salarii..." Atât îi vorbise lui Măcriş. Şi parcă tot nu-i spusese ceeace merita să-i spună : că-i un om fără conştiinţă, un trădător... ...Vântul răbufni pe neaşteptate, aruncându-i câteva frunze în faţă. Negoiţă trase cu coada ochiului spre Balint. „Poate că vrea să-mi vorbească despre munca sindicală. Oricum, în treaba asta cu fabrica, am şi eu o vină... N'am fost destul de energic... N'am fost..." După ce aprinse lumina, Balint se duse la biroul de stejar. Se întoarse domol, dus pe gânduri şi privi la fruntea încă umbrită de nedumerire a electricianului. Zise : — Ia loc, frate... Pe urmă se aşeză şi el de cealaltă parte a biroului, în faţa lui Negoiţă. Se scotoci în buzunarul hainei şi scoase un pachet cu ţigări. Vru să-1 întindă mai întâi celuilalt, dar îşi aminti că acesta nu fumează. Aşa că aprinse doar pentru el o „mărăşească". Trase fumul adânc în piept, apoi vorbi : — Suntem în impas cu fabrica, tovarăşe Negoiţă... Da, da ; suntem în impas... Vocea îi era gravă şi răscolitoare. Negoiţă îşi înălţă privirea. Balint se încruntă. — Patronului puţin îi pasă, — continuă pe acelaş ton, secretarul. Nu-i vorbă, nici nu ne putem aştepta la turte calde din partea lui. Adevărul este că a reuşit DRUMUL DIN PĂDURE 23 să ne tragă pe sfoară, pe mine, pe dumneata, pe noi toţi... Şi iată urmările; fabrica stă oamenii n'au de lucru, salariile sunt neplătite... Ce să zic, o întreagă haraba- 'DUra " Se ridică şi începu să se plimbe prin încăperea strimtă. Negoiţă îi urmări umbletul uşor şi sigur. Apoi îl văzu pe secretar întorcându-se din nou la locul de lânoă birou. Faţa acestuia se lumină de-o hotărîre neclintită când vorbi : _ jj)ar noi n'o să lăsăm lucrurile să meargă tot aşa. Poporul nostru are nevoie de cherestea în zilele acestea de după război. Abia sântem în anul patru'şi'şapte... Sânt multe de construit... Aşa că nu putem sta locului... Oameni avem. Gatere avem... Ne lipseşte doar materialul... Şi ne lipseşte pentrucă am lăsat gospodărirea fabricii pe mâini necurate... Ne-am zis să punem mai întâi la punct munca din ateliere... Asta n'a fost rău... Dar nu trebuie să neglijăm nici problemele generale ale fabricii... Cuvintele lui Balint îi aprinseră electricianului sufletul. De două ori se înălţă să zică şi el ceva, dar se răsgândi. Pe urmă, când secretarul îi ceru părerea, răspunse şovăind : — Ii drept, tovarăşe Balint. Iată, eu de ieri n'am astâmpăr. îmi spun mereu că în toată treaba asta am o mare vină... — Fiecare avem câte o vina, adăugă secretarul. Negoiţă urmă : — Şi mă mai gândesc cum de ne-a scăpat nouă Man din mână... Abia îl făcusem să ne simtă forţa, puteiea noastră... Poate că am fost prea încrezători... Zări sprinceneie secretarului înălţându-se şi tăcu. Acesta vorbi : — Ai dreptate... Am fost prea încrezători... Linguşirea şi teama lui Man de forţa .noastră ne-au făcut să slăbim lupta... Asta a fost o dare înapoi... Duşmanul a avut răgaz şi posibilitatea să ne lovească... De lucrul ăsta mi-am dat seama şi eu abia astăzi... Strivi. ţigara în scrumiera de sticlă aflată pe birou. Apoi continuă cu voce mai liniştită : — In după-amiaza asta am fost lâ judeţeană de partid. Le-am spus şi tovarăşilor de acolo cum e cu fabrica. „Acu vii, tovarăşe Balint ? — m'a întrebat Nestor, secretarul judeţenei. Acu, după ce fabrica stă de două zile? Ce faceţi voi comuniştii, acolo ? Ia spune". Ce era să spun ? Am privit la Nestor încurcat şi m'am căit că nu m'am dus mai din vreme la partid. Am răspuns : „II aşteptăm pe Man să se întoarcă". Nestor a zâmbit nemulţumit: „Zi aşa, dacă afurisitul de Man nu vine o lună, un an, fabrica trebue să stea 1 Patronul petrece la Bucureşti, fără grije, iar noi facem de gardă la poarta fabricii : doar, doar o să pice ! Halal de aşa treabă... n'am ce zice". Am simţit în clipa aceea sângele nă-vălindu-mi în obraji. Câtă dreptate avea Nestor!... Din câteva cuvinte mă făcuse să-mi dau seama de felul meu greşit de a vedea lucrurile. M'am gândit bine şi am spus : „E drept... Ca fabrica să meargă, ar trebui să ne vină materialul din munţi. Dar aflasem că nici acolo, la tăetori, lucrurile nu merg bine... „Ce propui ?" m'a întrebat Nestor. „Propun să trimitem pe cineva la forestieri... Un om de nădejde, care să pună lucrurile la punct"... Nestor s'a luminat. „Ei, vezi, a spus el, aici am vrut să ajungi". Apoi mi-a citit o scrisoare pe care o primise chiar azi dimineaţă dela Ciurdea, secretarul celulei de partid a exploatării forestiere. Scria în hârtia aceea de piedicile pe care le întâmpină tăetorii în munca lor. Cu greu o scot la capăt. Finescu, administratorul pădurilor regale, le-a închis drumul care trece pe locurile domeniilor. Vasăzică a împiedicat transportarea buştenilor la rampă. Dar mi-am adus aminte de o convenţie veche încheiată de Man cu administraţia domeniilor. A costat bani grei înţelegerea asta cu regele. Man a plătit fără să crâcnească ; ştia că scurtând drumul, îşi poate exploata mai bine pădurile. Secretarul judeţenei ne-a sfătuit să redeschidem drumul imediat. Ne-am gândit atunci cine să meargă la exploatarea forestieră... Până la urmă s'a hotărît ca să mergi dumneata. 24 ŞTEFAN GHEORGHIU Fata lui Negoiţă se lumină. Deci asta avea Balint să-i comunice : sarcina dată de partid. Trebuia să meargă să-i ajute pe forestieri. Se simţea măgulit şi fericit de asemenea veste. -Ochii i se fixară scânteietori pe chipul secretarului, care-i aştepta răspunsul. Rosti cu hotărîre : — Am să merg... — Stai, stai, n'o lua aşa repede, îi întrerupse Balint, zâmbind. Gânde-şte-te bine... Asta nu-i o muncă oarecare... — M'am gândit, tovarăşe... — Bine, frate. Secretarul celulei de partid se ridică în picioare. Privirea îi era mai înseninată, fruntea mângâiată de-o şuviţă sură, mai limpede. Inălţându-se la rân-du-i din scaun, Negoiţă păru că aşteaptă încă ceva. Balint îl înţelese. Se apropie de el şi zise : — Acolo ai să iei legătura cu Ciurdea... II cunoşti destul de bine. Ii cam nehotărît. Finescu 1-a pus în grea încurcătură... Impinge-1 o leacă din urmă... şi pe ceilalţi membri de partid... Să nu uitaţi o clipă că fabrica trebue să aibe lemn, că oamenii trebue să lucreze. Deschideţi iar trecerea prin pădurea regală... Avem dreptul s'o facem... II bătu pe electrician pe umăr. Continuă : — Totodată să ţii legătura cu noi... La nevoie să ne ceri sfatul. Acolo ai telefon instalat de curând. Ai numărul nostru ? ■ — Da. — Şi pe cel dela judeţeană ? — Şi pe acela. — Foarte bine. Dacă trebuie telefonezi şi acolo... Totdeauna ai să găseşti pe cineva la partid... Lămuriţi ? — Lămuriţi... Secretarul îl privi o clipă, drept în ochi, apoi zise iar : — Aşa... Cum spuneam, pleci chiar în.noaptea asta. Am să vorbesc eu cu Simion să te ia cu trenul la trei şi jumătate. Ai să-1 aştepţi la ora aceea în dreptul şopronului de lângă gardurile fabricii. O să-i. telefonez şi lui Ciurdea... Să ştie că vii acolo ca să-i ajuţi... Se căută în buzunarul hainei şi scoase la iveală o bucată de hârtie pe care' o despături fără grabă. I-o întinse electricianului. — Ai aici o copie după convenţia aceea. E bine să ştii despre ce este vorba. Arat-o şi oamenilor dela exploatare. Să ştie şi ei... Negoiţă luă hârtia, îi parcurse dintr'o privire rândurile, apoi o împăturişi-o vârî în buzunarul hainei, lângă celelalte acte. — Să fiţi cu ochii >în patru, îl sfătui Balint. Să nu uitaţi nici o clipă că duşmanii noştri nu stau cu braţele încrucişate mai ales acolo, în pădure, unde oamenii sunt rupţi de unele probleme care se frământă în oraş. Vorbeşte cu ei şi cunoaşte-i bine. Să stai până când ai să-ţi dai seama că lucrurile s'au îndreptat. I! privi stăruitor şi zâmbi prietenos. — Ei, ce zici frate, când o să avem buştenii ca să pornim fabrica ? Cu privirea strălucitoare, Negoiţă spuse, plin de încredere : — Cât de curând... Poate chiar mâine... — Atunci cu bine, frate... îşi strânseră puternic mâinile şi se despărţiră. La fereastră, noaptea se arăta sură, pălită de lumina slabă a lunei. II Noaptea Se opri în marginea terasamentului, sub şopronul de lângă gardul fabricii. Clipele treceau încet, tot atât de încet ca atunci când se aflase în casă aşteptând cu nerăbdare ora plecării. DRUMUL DIN PĂDURE 25 Un timp, ochii lui cătară la cerul încărcat de. nori subţiri, întinşi. In întunericul adânc', liniştea era largă şi nepătrunsă. Apoi privirea îi alunecă dealun-gul liniei ferate pe 'care o distingea cu greu în noapte. Locomotiva se apropia grăbită In dreptul şopronului, maşinuţa îşi încetini deodată mersul. La fereastra de observaţie se arătă mecanicul care-i făcu semn : _ Hai Ionică, băiete... Dintr'un salt Negoiţă fu sus, pe scăriţa de fier. Mecanicul apucă puternic bara de pornire şi-o trase în jos. Pufăiturile maşinii deveniră mai repezi, duduitul roţilor mai grăbit. Electricianul privea între timp când la mecanic, când la indicatoarele de presiune. Simţi o clipă dogoarea aspră a cazanului încins, a gurii de foc în care ardeau într'un jar puternic lemne multe. Dela focul din pântecul maşinii ochii lui se ridicară spre faţa bătrânului Simion. Privirile lor se întâlniră. — Pari nedormit, Ionică, zise deodată mecanicul. Negoiţă îşi aminti atunci de noaptea care trecuse anevoie, fără somn şi odihnă. II văzu pe bătrân cuprins de aşteptare şi vorbi: — Grija, nea Simioane... N'am avut linişte... mi-era teamă să nu vin târziu... — Las'că ştiu eu, murmură mai mult pentru sine, mecanicul. Electricianul se căzni zadarnic să-i prindă cuvintele. Le acoperise trepidaţia locomotivei, smucită înainte de puterea aburului. După o clipă, bătrânul Simion zâmbi la un gând, apoi deveni serios şi întrebă : — Şi zi, n'aveai linişte, Ionică ? — N'aveam... Aşezat sub lampa aprinsă care se clătina, bătrânul dădu din cap : — Şi noaptea trecea greu ? — Greu... — Şi te plictiseai ? — Da. Bătrânul mai legănă odată din cap şi-i aruncă o privire furişe. Pe urmă se porni să zâmbească cu înţeles. Zise : — De Ionică, aşa-i omul neînsurat... N'are casă, n'are linişte. Negoiţă se înciuda : — Iar începi cu vorba dumitale ? — Iacă încep, răspunse mecanicul. Am dreptate ? Am... Negoiţă se întoarse rezemându-se de parapetul ferestrei de observaţie. Stătea' aplecat cu capul înainte, privind în noapte, la drumul de fier pe care-1 înghiţea botul locomotivei. Dela locul său mecanicul mai murmură : — Dacă m'ai asculta tu pe mine, băiete... Negoiţă însă nu-1 mai auzea. II năvăliră deodată amintirile. ...Simion i-a fost'şi-i mai este ca un părinte. într'un timp i-a fost chiar meşter; în primul an de ucenicie. Apoi fusese concediat. A stat şomer, până ce Man a cumpărat locomotiva. Atunci s'a rupt de vechea meserie şi a devenit mecanic. In călătoriile pe care le făcea adesea către văile munţilor cu „armăsarul de foc" — cum îi spunea el locomotivei — uita de toate necazurile şi asprimele vieţii. Avea bătrânul şapte copii, trei băeţi şi patru fete. Dela o vreme se cam pornise să-1 piseze : „Dece nu te însori, Ionică ? însurătoarea te-ar face să te simţi om în rândul oamenilor. Iţi dă ea griji, dar îţi umple sufletul de bucurie... Ai familie, copii, eşti mândru de tine şi de ai tăi. Şi sunt atâtea fete în lumea asta... Tot să-ţi alegi"... Drept e că fete sunt multe pe lumea asta. Dar din câte întâlnise Negoiţă, sufletul lui tânăr nu se aprinsese prea mult după niciuna ; de parcă în inima lui era loc pentru o anume fată pe care încă n'o văzuse, încă n'o întâlnise. Ceva îl pişcă de obraz şi-i alungă gândurile. O scânteie ţâşnită pe coşul locomotivei rătăcise până la ei. îşi duse mâna la faţă şi frecă locul arsurii. Apoi la 26 ŞTEFAN GHEORGHIU fel de liniştit privi scânteile multe ce sbucneau pe pâlnia coşului, linia pe care o înghiţea roţile flămânde ale maşinuţei... într'un târziu, când auzi sunând a fier căzut pe platformă se întoarse Atunci îl văzu pe bătrânul Simion ridicându-şi vătraiul şi începând să răscolească jarul încins peste care arunca zorit bucăţi de lemn. — Ai plecat fără fochist, nea Simioane ? Bătrânul lăsă vătraiul din mână şi se îndreptă de şale. Fruntea îi era plină de broboane dese, mari şi sticloase. Şi-o şterse trecându-şi palma butucănoasă peste obraz şi Negoiţă văzu cum degetele acelea lăsau urme negre de ulei şi fum. — Ce ziseşi tu, Ionică ? — Ziceam că de ce ai plecat la drum fără fochist ? Mecanicul, îi răspunse cam răstit : — N'am... Coborî tonul şi adăugă : Am rămas tocmai astăzi singur... Fochistul meu e acasă, răcit cobză... Ei, dar l-o vindeca maică-sa curând... şi iarăşi o să meargă la drum cu mine... Negoiţă îşi aminti că bătrânul Simion, sprijinit de comitetul sindical, îşi angajase băiatul cel mijlociu în locul fostului fochist care plecase fără veste. Vorbi : — Lasă, mă îngrijesc eu de focul cazanului, nea Simioane. Vru să-şi desbrace scurta ca să se apuce de lucru. Dar bătrânul îl privi aspru şi-1 împinse de umeri în lături. — Ba nu, Ionică... Tu eşti călător aici... N'am să te las... — Ba ai să mă laşi... — Deloc... Şi mecanicul se proţăpi ameninţător în faţa lui. — La o adică nici n'ai voe să stai pe platformă, cu mine, zise el. Aici, eu răspund, băiete... Auzi... eu... Stai liniştit la fereastră... Priveşte afară cât pofteşti... Şi asta-i o treabă. Priveşte la linie dacă-i liberă... Mă scuteşti pe mine s'o fac... Negoiţă nu mai stărui. II ştia pe bătrân cât îi de încăpăţânat în felul său. Aşa că se întoarse din nou la fereastră. Vorba lui: ,,şi asta e o treabă"... ★ Munţii erau tot mai aproape, înalţi, stâncoşi, ca nişte uriaşi adormiţi. Noaptea se arăta şi mai liniştită şi doar semnele zilei ce se apropia o tulbura cu o dungă plumburie către răsărit. Cerul se limpezise şi era de necuprins, înstelat, brăzdat de ciobul argintiu al lunii. Apa râului care clipocea în apropierea tera-samentului se strecura leneşă printre stâncile alburii şi mari. Totul era cuprins de muţenia adâncă a somnului. Şi peste această muţenie doar pufăitul locomotivei, scrâşnetul osiilor, erau atotputernice şi neîntrerupte. — Aici îi cea mai grea pantă, Ionică, făcu bătrânul... Urci... urci... până la cer... Apoi se îndreptă din nou la treburile lui de fochist şi mecanic. Locomotiva se opri în dreptul unui perete abrupt şi foarte apropiat. Mecanicul deschise uşa, urcă pe parapetul cazanului ca un băeţaş sprinten. Apucă o sârmă prinsă într'un cârlig lung şi-o trase. Atunci din peretele muntelui se desprinse o ţeava groasă de fier. Bătrânul potrivi cotul ţevii în gura de alimentare şi dădu drumul apei, care începu să gâlgâie în pântecul maşinei. De sus îşi întoarse'vesel capul spre Negoiţă, care privea dela fereastră. Vorbi: — Iţi spuneam eu... Armăsar, nu glumă, Ionică. Se hrăneşte cu foc şi bea apă să-şi potolească arsura... Fără foc şi apă nu merge, să-1 baţi o săptămână cu parul... In timp ce apa umplea cazanul, bătrânul Simion îşi urmă vorba, fără să coboare : — Mă gândesc la tine, măi Ionică... Te-ai făcut om în toată firea. Parcă te văd şi acu intrând în atelier, în prima zi de lucru. Erai tare mic ; sfios, te- DRUMUL DIN PĂDURE 27 mător Mai mereu ţi-era faţa mânjită cu negreală... Tu ştiai de unde... Ţi-amin-teşti ? _ Astfel de lucruri nu le uiţi niciodată, nea Simioane... _ pe urmă ai început să-ţi bagi nasul în toate cele... Mă şi necăjeam într'un timp... „Câţi cai putere are dinamul ăsta... Cum funcţionează gaterul... Câţi volţi becul"... Iţi spuneam un lucru şi tu, gata, săreai la altul... Râse cu plăcere, veselindu-se la acele amintiri. Continuă : — Apoi ai început să creşti ; să te deşiri la trup... Nici nu mai ştiu când te-ai făcut flăcău în toată legea... _- Anii trec, meştere... Omul se schimbă mereu... Bătrânul îi aruncă o privire furişe şi urmă :. — Pe vremea războiului, când nu mai ştiam nimic de tine... Ne spuneam cu toţii : „Oare o fi pierit Ionică în luptă cu fasciştii ?. Ne spuneam şi parcă tot nu ne venea a crede... Ştiam că n'ai pe nimeni... Asta ne făcea să te simţim ca pe unul de-al nostru, din familie. Nevastă-mea, Zoica, îi tot dădea zor să-ţi facem noi pomenile. „Taci femeie, nu mai cobi, i-am zis. Flăcăi ca Ionică se ţin tari în războaie... O să se întoarcă". M'am bucurat când mi-ai scris... Toţi ne-am bucurat. Mecanicul tăcu şi privi cu ochii pierduţi în zare. Pe Negoiţă îl cuprinseră cu încetul amintiri trăite nu de mult, cu trei ani în urmă. Vedea parcă ostaşii sovietici, mulţi ostaşi sovietici, călcând în picioare tranşeele duşmane. Cât de tari se simţeau românii alături de ostaşii aceia zâmbitori, cu feţele blajine când era vorba de prieteni, dar aprigi în încleştarea cu duşmanul cotropitor. Bătrânul Simion se foi pe loc. Adăugă : — Pe urmă, după victorie, te-ai întors. Aproape că nici nu te mai cunoşteam. Da, plecaseşi flăcău la război, şi te-ai întors bărbat... Ai douăzeci şi şase de ani. Pentru asta ziceam că a venit timpul să te gândeşti o leacă şi la însurătoare. Că să ştii, omul fără căminul lui îi ca dulăul pribeag, fugărit dela o curte la alta... Află asta dela mine... Electricianul schimbă repede vorba : — Ce zici, nea Simioane, ajungem înainte să-şi înceapă oamenii munca? Aşteptarea de pe faţa mecanicului se şterse. Doar în sinea lui îşi spuse cu ciudă : „Vrei tu să scapi de mine, dar n'am să te lasApoi răspunse morocănos : — Ajungem... Coborî şi dădu drumul maşinii. Locomotiva se smunci şi plecă mai departe. ★ Ziua îşi arăta primele semne. In faţa locomotivei totul se vedea mai bine. Şerpuirea liniei de fier printre munţii de piatră, umbrele repezi, parcă îi dădeau o grije electricianului, îl făceau să privească atent. In zare se arătau tot mai aproape pereţii abrupţi şi înalţi. Locomotiva alerga cu viteză redusă şi ocolea — parcă furişându-se — înălţimile de piatră, înaintea ei apăru deodată o deschidere largă. Drumul de fier se despărţi de albia râului şi Negoiţă văzu cum firul de apă dispare pe după o stâncă uriaşă, pierzându-se în depărtări. In faţa ochilor săi se lărgea tot mai mult o poiană cu urme de iarbă ruginie, străjuită de brazi înalţi, deşi, veşnic tineri. Când dădu de drum neted şi drept, maşina luă din nou avânt. Pădurile pe care le văzuse în faţa ochilor îl făcură pe Negoiţă să se întoarcă şi să întrebe : — Nu ştii, nea Simioane, ce se mai frământă la forestieri ? Mecanicul veni aproape şi se rezemă lângă fereastră. Zise : — In pădure, multe lucruri se frământă, Ionică... Am fost ieri acolo. Zarvă mare... Am adus numai două vagoane şi alea cu lemne de foc, nu cu 28 ŞTEFAN GHEORGHIU buşteni... Ciurdea mi-a dat un plic pentru judeţeană de partid. Era tare necăjit... Cred c'ai aflat. Căpuşa de Finescu Ie-a închis drumul prin pădure... cică din ordinul palatului. — Şi ?... — L-am întrebat dacă pentru fabrică n'are vreo veste... Mi-a spus că noi, cei dela fabrică, n'avem cu ce-i ajuta... Că problema drumului e treabă de judeţeană de partid ori şi mai departe... — Zicea că n'avem cu ce-i ajuta ? — Da... — Hei, Ciurdea ăsta ! făcu amărât Negoiţă. Dar ce, noi nu suntem nimic ? Oamenii ce cred ? — Oamenii îl aşteaptă pe ei să se mişte mai întâi... Doar el reprezintă partidul acolo... Bătrânul Simion se întoarse la treburile lui. Negoiţă rămase locului, încruntat, privind fără noimă dealungul liniei înguste. Şi cum privea aşa, i se păru deodată că zăreşte ceva alb, un ghem rotund, aşezat pe marginea terasa-mentului. Tresări şi se uită mai bine. Din ce fugea locomotiva înainte, ghemul se mărea şi venea tot mai aproape. Lui Negoiţă i se întări bănuiala care-i încolţise dela început în minte. Pe linie se afla o bucată de stâncă. Se întoarse fulgerător şi strigă la mecanicul de lângă gura focului : — Opreşte, nea Simioane ! Opreşte locomotiva... Bătrânul î1 privi o clipă nedumerit, apoi sări din locul lui, curmă presiunea şi puse toate frânele. Rămaseră amândoi încremeniţi, cu urechile aţintite la sfârşitul aburului, la scârţâitul frânelor. Dar mai înainte ca locomotiva să se oprească, se ciocni de ceva tare, cabina şi felinarul ce mai ardea în grindă se scuturară ca de cutremur. Când se lăcu linişte, se priviră cu ochii măriţi. Apoi, fără o vorbă, co borîră. Se repeziră la bucata de stâncă aşezată pe linie. Bara de fier a locomotivei st strâmbase uşor, dar rezistase. Mecanicul mângâie cu mâna lui mare fierul scrijelit. Părea îndurerat. îşi întoarse privirea către peretele pieziş al muntelui. — De sus n'a căzut, murmură el. N'avea cum să cadă pe linie. Peretele muntelui e departe ; iar prin râu nu putea să se rostogolească până aici. Negoiţă îşi purtă şi el privirea spre locurile arătate de bătrân. Parcă se trezea dintr'un vis adânc. Zise : — Şi chiar dacă pica de sus, stânca asta ar fi făcut gaură în pământ. Poate că ar fi stricat terasamentul. Dar linia n'are nimic. — Că bine spui, vorbi mecanicul înciudat. Cineva a urcat bolovanul ăsta pe terasament. Dorea să deraieze locomotiva... Să ne arunce în râu, aici la Cotul Repede... — Da, asta a vrut, nea Simioane... Bolovanul a fost pus aici cu gând rău... — Dar cum ? se întrebă deodată bătrânul. Cu mâinile nu l-au urcat. Negoiţă cerceta malul apei. •— Desigur, — zise — cu mâinile nu puteau să-1 urce. Dar au adus cai pentru trea'ba asta... Vezi, nea Simioane... Urmele de copite nu s'au şters din pământul umed al malului. Un timp nu-şi luară ochii de acolo. Urmele lăsate de cai se pierdeau dincolo de râu, în trecătoarea ce se deschidea printre munţi şi păduri. — Cine să fi fost ? vorbi mai mult pentru sine mecanicul. Negoiţă îi auzi cuvintele şi-i citi fulgerarea de ură din privire. Zise, după o clipă de gândire : — Ei cine ! Avem atâţia duşmani care ne pândesc. Numai dacă te-ai gândi la fabrica noastră... Ia Man... Crezi că din dragoste ne pune el beţe în roate ? DRUMUL DIN PĂDURE 29 _ Ce zjc[ Ionică ? Aici nu-i mâna lui Man... Ce să caute el în pădure... Trecătoarea asta duce pe domeniile regale. Numai Finescu şi oamenii lui trec '3£ 3' _ si parcă Finescu ni-i prieten ? Tot un capitalist... _ 5a, Ionică, ai dreptate... Ai dreptate. Apoi gândurile bătrânului fugiră la armăsarul lui de foc care stătea locului sforăind parcă şi el duşmănos în faţa bolovanului. II cuprinse o durere grea 'pentru bara strâmbă, scrijelită de piatră. Şi durerea asta şi-o purtă în privire către Negoiţă : _ Acu ce facem, Ionică? Cum ieşim de aici ? Electricianul se gândise şi el, îndelung, la acelaş lucru. Zise: — Fii sigur, cu braţele n'o să putem rostogoli nici noi bolovanul. Tot cu maşina o să-1 râsturnăm... Vezi, nea Simioane, cum îi aplecat într'o parte? — Văd... dar ce spui tu îi treabă grea... Mi-i de maşină. — Să încercăm. Dacă l-aş împinge o leacă, uşor... bolovanul s'ar rostogoli... — Şi dacă se rupe bara locomotivei ? Dacă se strâmbă mai rău ? Eu zic mai bine să meargă unul din noi la forestieri. Nu-i departe de aici... Da:ri Negoîţă nu se lasă. îşi dădea seama că răsturnarea stâncii era posibilă. Mai ales că în dreptul ei linia făcea o curbă uşoară. Vorbi : — Ce pierdem dacă încercăm... Ai "să manevrezi cu grije locomotiva. Eu am să stau aici... N'o să se întâmple nimic, fii sigur. Mecanicul se înduplecă. — Fie, zise el. Să încercăm. Mai aruncă o privire plină de grije spre bară, apoi fugi pe scăriţă, sus, în cabină. Aburul sfârâi pe ţeava şi acoperi cu învolburarea lui roţile din faţă, botul locomotivei. Apoi biela se mişcă şi maşina o porni încet, proptindu-se în bolovanul care-i stătea împotrivă. II împinse, şi bucata de stâncă se clinti mai întâi, apoi se săltă şi aiunecă pe o parte, în albia râului. Negoiţă, care privise cum puterea maşinei biruise stânca, încercă în adâncul sufletului un simţământ de bucurie, dar şi de îngrijorare. îşi dădea seama cât de lesne ar fi sărit locomotiva depe linie dacă s'ar fi ciocnit în toată viteza de piatra aceea enormă. Şi, furat de acest gând, abia auzi vocea mecanicului care-1 chema să urce. Când se află şi el în cabină, iocomotiva se puse din nou în mişcare. — Prin grea clipă ne-a fost dat să trecem, băiete, zise deodată bătrânul. Iacă, tu mi-ai salvat viaţa... Dacă nu te-aş fi avut... Chipul lui Negoiţă se lumină : un zâmbet plin îi crescu pe buze. Răspunse : — Şi mie mi-am salvat viaţa... Şi-a locomotivei. — Da, da ; şi-a locomotivei. Negoiţă căzu pe gânduri. Faţa i se înăspri. Murmură : — Totuşi, vom ajunge la forestieri. Se lumină şi-l privi zâmbind pe mecanic. Locomotiva gonea şi mai grăbită înainte. ÎII Pădurea Din bezna nopţii nu mai rămăsese nicio umbră, nimic. Undeva, dincolo de munţi, cerul se limpezise şi se înflăcărase. Tăcerea era stăpână. O destrăma doar pufăitul locomotivei, uneori rar şi stins, alteori repezit şi morocănos ca de urs supărat. Maşina pătrundea zorită printre şirurile de înălţimi umbroase, urmân-du-şi drumul din vecinătatea râului revenit în matca de lângă terasament. 30 ŞTEFAN GHEORGHIU Cu pieptul aplecat peste parapetul ferestrei, Negoiţă sorbea cu nesaţ aerul rece şi proaspăt al dimineţii. Se mai învioră. Gândurile îi fugiră deodată la tot ce avea de făcut. Ii erau încă treze în minte cele spuse de Balint. După accidentul pe care îl evitaseră, îşi dădea seama că sarcina lui nu era deloc uşoară. Va avea de luptat cu un duşman care lucrează din umbră, fără ca el să-1 cunoască şi să-1 ştie cine-i. Apoi mai înţelese că în întâmplarea cu bolovanul nu era amestecat numai Man. Patronul n'ar fi fost în stare să facă singur treaba asta. Şi apoi Man era la Bucureşti. Ce avea el să caute în pădure ? Nu, nu, alţii au fost — şi părerea asta îi dădu lui Negoiţă o grjjă în plus. Locomotiva trecu de ultimul ocoliş, lăsând o curbă arcuită în urmă. Apoi dădu buzna într'o poiană luminoasă şi largă. Atunci mecanicul încetini mersul maşinii, până o făcu să se oprească în dreptul unei rampe clădite din bârne groase şi cenuşii. Electricianul îşi înălţă privirea şi căută în jur cu atenţie. Zări mai întâi pe rampă câţiva buşteni care se aflau acolo pentru a fi încărcaţi. Zise către bătrânul care venise alături : — Priveşte, nea Simioane, o leacă de lemn ar mai fi... — Mai nimic... un vagon-două... — Ba e ceva... Două vagoane, şi tot sânt bune... Văzu grupul de oameni aflaţi dincolo de rampă. Negoiţă zise iar către bătrân : — Forestierii noştri n'au plecat încă la pădure... — Nici n'au de gând să plece, Ionică, răspunse mecanicul. N'au uneltele cu ei... Bătrânul deschise uşiţa şi coborî. Electricianul îl urmă cu grabă. O porniră împreună spre*forestierii ce păreau să-i aştepte. Când ajunseră aproape de grup se opriră. Doi oameni îşi făcură loc din mulţimea adunată, apoi un al treilea. Cel care mergea în faţă era înalt şi lat în spate, un adevărat uriaş. Nu era nici tânăr, dar nici bătrân. Faţa îi era înflăcărată, sănătoasă, nu de hrană bună cât de aerul curat şi sănătos al munţilor. Păşea larg, cu picioarele lungi, înfăşurate în ciorapi de lână sumeşi sub nodurile genunchilor. Pantalonii umflaţi dela genunchi la coapse îi arătau pulpele şi mai puternice .decât erau. Pe umeri purta un cojocel de oaie, cu mânecile pline de răsuflaturi, mai ales la coate. Cel care păşea alături de el, abia îi ţinea cadenţa şi uneori dădea în fugă, asemeni calului în buestru. Era mult mai mărunt la trup. Faţa lui ciupită de un vărsat vechi se arăta şi mai încruntată, şi mai umbroasă. Era îmbrăcat cu nişte nădragi largi, umflaţi, în burlanele cărora se încurca din mers atunci când repezea pasul înainte. Cel de al treilea umbla în urmă. Cu toate că era potrivit de statură, aproape că nici nu se vedea de după trupul uriaşului. Când se aflară în faţa lui Negoiţă şi-a mecanicului, salutară şi se opriră. Uriaşul zise : — Pe dumneata te aşteptăm, bade Simioane.... Vocea lui. subţire, deloc potrivită pentru un om atât de puternic, îl făcu pe Negoiţă să-1 privească cu atenţie. — Va prins dorul de mine, fârtaţilor ? întrebă bătrânul Simion, pe buzele căruia înflori zâmbetul. Ce păs te aduce, Pitarule ? Ia spune... Afanasie Pitaru, cel voinic, cu toate că era tare supărat de-ale lui, nu se putu opri să nu răspundă tot cu un zâmbet. Faţa i se lumină când zise : — Avem o rugăminte la dumneata, bade Simioane... O rugăminte a mai multora... — S'auzim... Uriaşul mai făcu un pas înainte. — Azi e sâmbătă, zise el. Dacă am avea de lucru, am rămâne până seara... DRUMUL DIN PĂDURE 31 Dar în pădure n'avem ce face. Sute de buşteni stau gata să fie căraţi... N'are cine-i căra... Corbănitorii au lăsat azi dimineaţă lucrul... — Au lăsat lucrul ? _ Da... Unii au plecat încă de aseară... Nu le convine preţul, că la ei se plăteşte la transport... De când cu drumul cel nou nu le convine... Mecanicul rămase pe gânduri, întristat şi încurcat. Cutele aspre ale feţei 1 se adânciră şi tnai mult. Privi spre Negoiţă care tăcea, apoi îl întrebă pe Afanasie Pitaru : _ Şi voi ce vreţi, acu ? Uriaşul se uită mai întâi la omul de lângă el, apoi la mulţimea care aştepta ceva mai încolo. Vorbi : — Am vrea să ne duci chiar în dimineaţa asta cu trenuleţul..'. Pe la casele noastre tot mai avem câte ceva de făcut. — De, ştiu eu... răspunse bătrânul. — N'am nimic împotrivă... Dar mai întâi trebue să vorbesc la administraţie... Pe urmă... — Fie, zise iar Afanasie Pitaru. Numai că nu ştiu cu cine ai să vorbeşti. Mateiaş care-i ţinea locul lui Man a dispărut... L-au pus pe fugă încurcăturile de aici... — Şi voi... voi l-aţi lăsat să fugă ? — Apoi că nu era să-1 păzim cu sentinela, intră în vorbă omul de lângă uriaş. S'o fi dus după Man, că doar sunt veri buni... Se lăsă un timp tăcere grea... Apoi se auziră paşii oamenilor din grup, care se apropiau. Mulţimea făcu cerc în jurul lor. Forestierii priveau cu atenţie, gata să le asculte vorbele. Uriaşul zise : — Aşa că n'ar fi rău să ne duci, bade Simioane. De stat aici, tot nu putem sta... In pădure, ca să tăiem copaci n'are rost să mergem... Ne doare şi pe noi de munca noastră... Că doar n'o să lăsăm brazii să putrezească acolo... — Ne mai dor pe noi şi altele, vorbi cel de lângă Pitaru. Mecanicul se uită la Negoiţă şi cum acesta îi cerceta pe oamenii din jur, fără să-1 ia în seamă, zise : — O să facem într'un fel... O să facem... II văzu pe electrician întorcându-se spre cei doi din faţă. Forestierii cătau lung la tânărul care le era necunoscut. Parcă atunci îşi dădeau seama pentru întâia dată de prezenţa lui. Părea să fie muncitor, la fel .ca şi ei. Asta o vedeau forestierii mai bine pe faţa lui aspră, pe mâinile lui muncite, din îmbrăcămintea lui sărăcăcioasă. Negoiţă nu-i lăsă să aştepte mult. Vorbi : — Ba eu aş zice, măi tovarăşi, să facem aşa încât lucrurile să se îndrepte... La asta sa ne fie mai întâi gândul. Ochii oamenilor se lărgiră plini de mirare şi neîncredere. In cele din urmă omul de lângă unaş spuse : — Apăi, noi tot la lucru ăsta ne gândeam, tovarăşe. Şi-am fi lucrat dacă n'ar fi venit pacostea de Finescu pe capu' nostru... Ne-am fi văzut de treburi... Dar aşa... Cei mai mulţi corhănitori au plecat... Iar noi... îşi frânse vorba şi privi la oamenii care strângeau tot mai mult cercul în jurul lor. Pe feţele grave întâlni aceeaşi grije cunoscută. Vru să-şi continue vorba dar bătrânul Simion i-o luă înainte : — Vorbeşti de parcă n'ai avea cap pe umeri, măi Savine. Savin nu se supără. Zise : — Ba am eu cap pe umeri, bade Simioane... Numai că vezi, îs prea încurcate iţele aici, la noi... Ochii lui Negoiţă se rotiră o clipă către feţele oamenilor care stăteau şi ascultau. Apoi privirea lui se opri asupra lui Savin. întâlni doi ochi mari, albaştri, îmbrăcaţi în vinişoare subţiri, violete, ca nişte urme nemiloase de boală. Pe faţa aceea punctată de vărsat, suptă de lipsuri, parcă citea pecetea multor ani de su- 32 ŞTEFAN GHEORGH1U ferinţă. Părea că tocmai suferinţa asta îi încărcase sufletul de pornire şi de îndrăzneală în vorbire. — Bine zici, nea Savine, vorbi Negoiţă liniştit. Iţele sâni încurcate, cum spui... Dar drept îi ca noi să le lăsăm mereu încurcate ? Savin se uita la Negoiţă ca la unul pe care îl cunoştea de când lumea. Vorba caldă a electricianului îi dădu şi mai mult curaj : — Să descurcăm iţele noi n'avem putere, tovarăşe. Man şi cu Mateiaş şi cu Finescu le-au încurcat... Ei să le descurce... Dar au intrat cu toţii în pământ.., Dracu' ştie unde s'au dus... Ne-au lăsat încurcaţi. Nici dreptul nostru pe ultima săptămână nu l-au plătit. Şi am casă, tovarăşe... Am copii... Aproape toţi avem guri de astupat... Ia, la mine nu mă mai gândesc... Că nici nădragii nu se mai ţin de şale... La ai mei mă gândesc... La ei mi-e gândul şi atunci când mă aplec peste copac şi-mi vine ameţeală de trai prost... Stau aşa până mi se despăenjenesc ochii... Atunci mă apucă gândul să lovesc şi în Man şi în Mateiaş... Că vezi, tovarăşe, copacul nu mi-a făcut nimic şi tot îl spintec... dar ăi de mi-au supt viaţa, sănătatea... Pumnii îi erau strânşi, încleştaţi. Vorbise pe nerăsuflate, cu umbre de revoltă şi durere în glas. Când vorbea, pleoapele ochilor i se strângeau, vinişoarele violete dispăreau şi doar pupilele albastre mai scânteiau, umede. Dar nu spusese totul. După ce se uită iar la oamenii din jur şi întâlni priviri prietenoase, pline de îndemn, zise : — Aşa că pe Man, pe Finescu şi pe Mateiaş ar trebui să-i aducem aici să descurce iţele. Să-i judecăm noi, după legea noastră. Să-i facem să ne simtă... Să fie oameni de înţeles... Negoiţă clătină din cap : — Vezi, nea Savine... patronul n'o să zică niciodată ca noi. Cu el n'o să ne înţelegem... O să caute mereu să ne lovească, aşa cum ne-a lovit acum... — O să lovim şi noi... o să-i răspundem... — O să-i răspundem, se auziră voci din mulţime, Negoiţă rămase pe gânduri, uitându-se într'un gol îndepărtat din zare. Apoi simţi un om apropiindu-se şi tresări. Privi spre acesta. Era cel de al treilea forestier care stătuse tot timpul în spatele uriaşului şi ascultase. Parcă într'adins îşi ascunsese faţa strâmbă, ca de maimuţă. Când se află între Pitaru şi Savin, rămase locului. Vorba îi flutura pe buzele care-i tremurau uşor. Dar ochii lui înguşti cătau şireţi la oamenii din jur. Aceştia îl priveau cu încordare şi neîncredere. Electricianul îl aştepta să vorbească. Dar tot odată îl măsura cercetător, cu interes. Cel din faţa lui arăta a fi tânăr, chiar mai tânăr decât el. Zări ceva deosebit în felul lui de a se purta ; ceva care nu aducea nici cu cojocul răsuflat al uriaşului şi nici cu pantalonii rupţi ai lui Savin. Tânărul era îmbrăcat cu haine groase, negre, aproape orăşeneşti şi nu prea vechi. In picioare avea ghete noi-nouţe, cu feţele lustruite şi cu şireturi legate înflorat. Vru să-1 îndemne, să-şi spună păsul, dar Pitaru i-o luă înainte : — Tu ce venişi, mă Ilie ? — Apăi, am şi eu ceva de spus, răspunse acesta. — Doar n'ai vrea acu să te duci acasă cu trenul... Câţiva oameni râseră amar, dar Ilie nici nu le luă în seamă privirile batjocoritoare. Zise : — Nu de tren îi vorba... Că eu n'am nevoie... Altceva mă doare... şi-am s'o spun aici... Savin se uită la faţa tânărului, neîncrezător. II înghionti : — Atunci zi-i... uşurează-te... Ilie Stuparu dădu mai întâi ochii peste cap, privi cerul şi vorbi : — Eu zic aşa, tovarăşi... Aici fără plată nu mai putem sta... Zău nu mai putem sta.. Mai bine ne găsim alte rosturi... Ne angajăm la cariera de piatră... o să găsim noi... DRUMUL DIN PĂDURE 33 Tăcu rotindu-şi ochii peste ceilalţi.-întâlni privirile străpungătoare ale oamenilor dar nu se clinti. Ascultându-1, gândul'lui Negoiţă fugise la zilele din urmă Nu ştia de ce i se părea că-1 are în faţă' pe Măcriş. La fel ca şi funcţionarul dela fabrică, vorbea şi Ilie ăsta. Comparaţia asta îl făcu să se aprindă la faţă. Vru să-1 repeadă pe tânărul care stătea înaintea lui. Se stăpâni însă. Vocea subţire a lui Pitaru sparse tăcerea : _ TU vorbeşti aşa, măi Ilie... Apoi ţie sigur că îţi convine să nu lucrezi, să 'rânaăvesti... De mâncat ai ce, slavă domnului... Zici că ai unchi bogat... __' Şi dacă am 1 — se răsti Ilie. — Ce, îmi dă unchiu-meu ceva ?... Aşi mai sta eu aici, să muncesc... _ Parcă munceşti ! — se auzi o voce din mulţime. — Şi cu tine şi fără tine, tot acolo ajungem, răspunse alt glas. Dar Ilie se închisese în sine. Ochii i se măriseră sub sprâncenele negre, dese, arcuite ca orbita de bufniţă. Se făcea că nici n'aude. Nepăsarea aceasta, cu al cărei val îşi acoperea neliniştea, îl scosese de multe ori din încurcătură. Dar se căia totuşi în sinea lui că nu tăcuse, aşteptând mai întâi să vadă ce avea să se întâmple. Simţea acum zeci de priviri împungându-1 şi mai vedea şi ochii aceia sfredelitori ai străinului. II şfichiuiau usturător. Se mai linişti când Negoiţă se întoarse către mulţime, zicând : — Nu, lucrul ăsta n'o să-1 facem noi... Munca n'o s'o părăsim... O să ne sfătuim, tovarăşi... O s'o scoatem la capăt... Dreptatea e de partea noastră. In ochii celor din jur citi licăriri de speranţă. Privi la Pitaru şi Savin. întrebă : — Şi spuneţi că nu mai sânt corhănitori ? — Ba mai sânt ei câţiva, tovarăşe, răspunse Afanasie Pitaru. — Unde sânt ? — La comitetul sindical, după dreptate, îl lămuri uriaşul. Au şedinţă acolo cu Ciurdea şi Maghiary. Electricianul ar mai fi avut multe de spus şi de întrebat. Se gândi însă că este mai bine să se sfătuiască şi cu cei dela comitetul sindical şi mai ales cu Ciurdea. Aşa că zise : — Eu socotesc aşa, măi tovarăşi... Să vedem mai întâi ce-i cu corhănitorii. Apoi să ne sfătuim cu toţii... Chiar aici la rampă o să ţinem sfat... Faţa lui Afanasie Pitaru se mai însenină. Oamenii îl priveau pe tânăr cu atenţie. Străinul acesta spusese un lucru care îi rodea pe ei de.atâta vreme. — Apoi aşa îi bine, tovarăşe, vorbi Savin făcând un semn larg cu mâna. Noi vrem să ne sfătuim cu tovarăşul Ciurdea, cu Maghiary... Dar ei se vede că au alte treburi... Parcă ne ocolesc... şi-i rău că fac aşa... Ii rău ! Spusele omului îl îngândura o clipă pe Negoiţă. — Aţi cerut lucrul ăsta ? întrebă el. — Ce-i drept, nu l-am cerut, vorbi uriaşul. — Trebuia să cereţi să se facă şedinţă, tovarăşi... Cu toţii, laolaltă să vă fi sfătuit... Să fi căutat să ieşiţi din impas... Electricianul privi dojenitor spre uriaşul care se încruntase. Zise iar : — Dar nu-i timpul pierdut... Iacă, eu am venit să vă ajut o leacă... Dela fabrică vin ; dacă aici nu se lucrează, nici acolo nu-s materiale... Trebue s'o scoatem cumva la capăt... Nu-i timp de stat... Noi, — eu şi nea Simion, —- o să mergem acum la comitet... O să cerem să se ţină imediat şedinţă... Aşa că să ne aşteptaţi cu toţii aici, la rampă... Chemaţi şi ceilalţi oameni. Noi o să ne întoarcem curând... Ochii îi mai cătară odată la chipurile necăjite ale forestierilor. Apoi o porni cu grabă spre barăci, urmat de bătrânul Simion şi de privirile pline de nădejde ale oamenilor... 3- — Viaţa Românească. — c. 563 34 ŞTEFAN GHEORGHIU ,îl \ Baraca spre care mergeau era mai răsărită decât celelalte aşezări ale îm- , j prejurimilor, decât cantina sau cealaltă unde dormeau flotanţii veniţi fără familii. Avea ferestre mari şi era tencuită şi văruită ca o casă de oraş. In faţa intrării se afla o scară de beton, ridicată anume spre uşa înaltă, apărată de revărsările râului care se umfla adesea în vreme de ploaie. Dincolo de barăci, pe o coastă de munte, răsărite ca nişte ciuperci cenuşii, se vedeau bordeiele scunde, răzleţite printre [ copacii înalţi. Pe coşurile lor fumul ţâşnea lin, nerăvăşit de vântul căruia îi stăteau [ stavilă pereţii munţilor. Toate astea le privea Negoiţă în treacăt, clar gândurile lui j erau tot la discuţia pe care o avusese cu oamenii din pădure. încetul cu încetul începea să-şi dea seama despre toate câte se întâmplaseră aici. Treaba la care se încumetase se arăta a nu fi deloc uşoară. Dar nu se speria. Citise în multe priviri ale forestierilor hotărîrea de a nu da înapoi. Numai că oamenii aceştia nu ştiau încă [ ce au de făcut, cum şi cu ce s'o înceapă. Pentru lucrul ăsta le găsea mai mult vină ... j lui Ciurdea şi lui Maghiary. Ei ar fi trebuit să fie în frunte... i Trecură pragul de dincolo de treptele de beton. Se înfundară într'un coridor Ş îngust, de-alungul căruia se deşira un covor lung, albastru, cam vechi dar curat. Se opriră în faţa unei uşi şi mecanicul ciocăni. De dincolo nu-i răspunse nimeni. " Apăsă clanţa. Uşa era încuiată. — Nu-i nimeni, zise bătrânul. Să vedem la comitetul sindical. 1 Dinspre adâncul coridorului venea spre ei un tânăr îmbrăcat în salopetă. Nu-1 văzu pe mecanic şi se opri în faţa Iui Negoiţă, cercetându-1 din ochi. Apoi .1 întrebă: j — Pe cine căutaţi dumneavoastră ? i Bătrânul Simion îi ieşi în întâmpinare. Se întoarse către Negoiţă şi spuse: — Ăsta-i Naghi, telefonistul. Ii nou aici, dar îi băiat bun şi priceput, el a făcut instalaţia telefonului... Ce faci Pista ? Tânărul le întinse mâna. îl, — No bine... Cu treaba... [ jj Ii salută pe cei doi şi se îndepărtă. i Dinspre, camera unde se afla comitetul sindical, se auzeau voci de oameni I puşi pe ceartă. Mecanicul apăsă clanţa şi deschise. ţ încăperea îngustă era tixită de lume. Oamenii nici nu-i luară în seamă pe cei intraţi. Vorbeau aprins, stârniţi. Mecanicul vru atunci să se, ducă la Ciurdea, care stătea în spatele mesei de şedinţe şi vorbea celor de faţă. Dar Negoiţă îi prinse braţul şi-1 reţinu. t — Mai stai o leacă, nea Simioane, îi şopti el bătrânului. Ce naiba, nu vezi că-i şedinţă aici... Rămaseră amândoi locului, retraşi într'un colţ. Abea îi vedeau pe Ciurdea şi pe Maghiary peste capetele oamenilor. Ascultară, urmărind discuţia iscată. Cei doi oameni de lângă masa de şedinţe aveau feţele întunecate. Mai mult . Ciurdea, care era tare pornit. Ceilalţi şase care se înghesuiseră în jurul lor, erau îmbrăcaţi în haine ţărăneşti, cu opinci uşoare în picioare. Cel care le cuvânta '• acum, Ciurdea, era un om potrivit de statură, cu obrajii supţi şi brăzdaţi de dungi adânci ; urme ale grijilor. Un păr lung, negru, îi cădea în şuviţe pe frunte şi el jj îşi ducea din când în când palma dându-1 peste cap. Atunci i se vedeau mai bine ochii ageri, metalici. Scurta cenuşie pe care o purta pe umeri îi căzuse într'o parte, , gata să-i pice depe spate. Pumnul lui încleştat se lipise de masă de parcă apăsa s'o surpe. Cuvintele îi răsunau aspre şi repezite. Era tare mâniat pe un om mărunţel care stătea înaintea mesei şi-1 fulgera fără teamă cu privirea lui tăioasă. Cel de lângă Ciurdea, Maghiary, mai mult asculta, adâncit în propria-i nelinişte' Se uita la Ciurdea cu atenţie, dar şi cu neputinţă. — Mie mi-ar fi ruşine, nea Udrea, spunea Ciurdea. Noi am contat pe dum- * neata. N'am crezut că ai să vâri zâzania în oameni. Doar ştii că preţuri mai mari , nu se pot plăti. Numai dacă te-ai gândi cât s'ar urca lemnul.... Mărind preţul de t vânzare, facem pe voia speculanţilor... Iacă, la treaba asta, chiar dacă ar fi Man DRUMUL DIN PĂDURE 35 . Mateiaş de acord, noi ne-'a.m opune... Noi nu luptăm pentru creşterea salariilor... Noi pentru ieftenirea mărfurilor, ducem lupta... Asta s'o ştii... Udrea îşi răsuci căciula miţoasă în mâini şi făcu un pas înainte. _ rjar nici eu nu pot trăi cu banii ăştia, zise el. Am familie, tovarăşe... Nici vitele nu le pot lăsa să flămânzească. Inţeiege şi dumneata că nu se poate lucra în felul ăsta. înainte vreme, când mergeam pe drumul cel vechi, în pădure mai era ceva. Acu însă facem ocol prea mare şi scoatem transporturi puţine... Decât aşa, mai bine pun boii la căruţă şi car piatră... Aşa am să fac... Cu toate că omul vorbise potolit, stârnit de propriile lui griji, pe faţa lui Ciurdea se adânci şi mai grea mânia. Gândul că pentru omul ăsta guraliv şi nemulţumit ar fi putut pleca şi ceilalţi cărăuşi îl stârni şi mai mult. Zise cu asprime : _ Zi, pleci ! Bine... Să pleci... Dumneata să pleci dacă nu-ţi convine... Dar să nu bagi zâzania în ceilalţi... Să te duci singur după ăi de au plecat ieri... Nişte trădători... Acu te ştiu bine şi pe dumneata cine eşti... Tot un trădător... O slugă, a ălor de vor să destrame munca noastră... De-a lui Man... De-a lui Finescu... Te ştiu ! Vorbele lui Ciurdea îl făcură pe omul din faţa biroului să se întunece la chip. Ochii lui umbriţi de sprâncenele stufoase şi puţin cărunte se măriră, uluiţi. In tâmplă îi svâcnea o vână subţire, albastră, sub pieliţa uscată. Zise cu hotărîre : — Am să plec... Numai vezi dumneata, ai rostit o vorbă mare aici. Mi-ai zis trădător... slugă a lui Man şi Finescu... Apoi pentru vorba asta chiar la oraş, la partid, am să mă opresc... Vreau să-mi dovedeşti treaba asta... Că eu curat am fost şi curat vreau să rămân în faţa oamenilor... Udrea se răsuci pe călcâie şi făcu câţiva paşi spre uşă. Se mai întoarse odată, se uită cu asprime la Ciurdea şi-şi îndesă căciula peste urechi. Ceilalţi oameni îşi puseră şi ei căciulile pe cap, gata să-1 urmeze. — Staţi ! Staţi... strigă deodată Ciurdea. Oamenii se opriră şi-1 priviră cu nedumerire. Se întoarse şi Udrea. Ciurdea vorbi iar : — Are să plece numai Udrea... Dumneavoastră, ceilalţi, cred că rămâneţi... Aşa-i ? — Ba nu, o să plecăm şi noi, tovarăşe, cuvântară mai mulţi. — Nici nouă nu ne convine, se auzi o altă voce. Se întoarseră, gata să plece. Ciurdea îi privea cu neputinţă, întunecat şi roşu la faţă. Zadarnic căuta o deslegare a lucrurilor. Mintea lui parcă înţepenise. II văzu pe Udrea apăsând clanţa. Apoi, cum acesta deschide uşa, cum oamenii ceilalţi se îndeamnă să-1 urmeze... Sângele începu să-i fiarbă şi mai aprins în vine. Făcu un pas, îl dădu în lături pe Maghiary şi ieşi de după birou. Oamenii care-1 zăriră se opriră lângă uşă. Ciurdea îi privi o clipă încurcat, trezit ca dintr'un vis urât de care se muncise îndelung să scape. — Măi tovarăşi... Măi tovarăşi... Buzele îi tremurau şi ochii i se umeziseră. Părea că şovăie. Dar curând mânia pusese iar stăpânire pe el. Atunci, ochii îi fulgerară. îşi înălţă mâna arătând uşa. Vru să strige, să-i alunge pe oamenii aceia nesăbuiţi. II zări. pe Negoiţă care-şi făcea loc spre el, măsurându-1 mustrător din privire. Abia acum îşi aminti de înştiinţarea transmisă de Balint prin telefon chiar în dimineaţa aceea. II măsură tăcut pe electrician. II auzi vorbind şi mâna îi căzu domol în jos. — Ia staţi, măi tovarăşi, zise Negoiţă oamenilor. Cu cearta şi supărarea n'o să ajungem departe. Mai curând o să le facem pe plac duşmanilor... Uşa se închise la loc iar capetele corhănitorilor se întoarseră spre cel care le vorbise. Electricianul îi învălui pe toţi c'o privire caldă şi urmă : — Ce dorinţă aveţi, tovarăşi ? Ce-aţi vrut ? Udrea îşi făcu loc şi veni mai aproape. II măsură mai întâi, din ochi, pe Negoiţă. Nu-1 cunoştea şi nu ştia cu ce rost îi întreabă. Vorbi totuşi : 36 ŞTEFAN GHEORGHIU — Păi ce să vrem ? Am venit şi noi aici, la sindicat; la tovarăşul Maghiary, după dreptate. Vedem însă că tovarăşul Ciurdea ne socoate duşmani... — Nu-i chiar aşa, zise electricianul, împăciuitor. Aici nu-i vorba de duşmănie... Ci de-o'1 neînţelegere. Dacă sindicatul vă poate sprijini cu ceva, o să vă sprijine. De asta să fiţi siguri... Care vi-i ofui ? — Păi, oful nostru ar fi să ni se mărească preţul la transportarea buştenilor, vorbi Udrea, de astădată cu glas potolit. — Da, să ni se mărească preţul la transport, mai ziseră câţiva. — Facem un ocol de şapte chilometri cu lemnul din pădure şi până aici, mormăi cu voce groasă un altul. Mai mult de două transporturi pe zi nici că putem găta. Ascultând, electricianul se lumină deodată la faţă. — Zi, asta-i problema ? — Asta, tovarăşe, întări Udrea. — Bine, zise Negoiţă plecându-şi fruntea. Dar înainte, pe drumul cel vechiu câte transporturi se făceau ? — Patru şi cinci... Cine era mai harnic, chiar şase... — Şi vă acopereaţi cheltuelile? — De, ni le acopeream... — Atunci totul e limpede, zise electricianul zâmbind. Cu ocolul de şapte chilometri nu-i bine nici pentru exploatarea forestieră, nici pentru dumneavoastră. Mai întâi, cum spunea tovarăşul Ciurdea, se urcă preţul lemnului. In al doilea rând se transportă puţin. In al treilea, nici tăietorii nu pot tăia copacii dacă nu are cine-i căra... Negoiţă tăcu. Văzu curiozitatea din privirile oamenilor, nedumerirea de pe faţa lui Ciurdea care-1 ascultase, ţintuit locului. Maghiary venise şi el mai aproape. Era atent şi încruntat. Electricianul continuă : — Ce avem de făcut ? Avem de făcut un singur lucru: să redeschidem vechiul drum... Şi avem dreptul s'o facem, tovarăşi... Da, îl avem. Peste încăpere căzu pentru o secundă linişte deplină. Apoi şoapte şi zumzete de mirare se stârniră în rândul celor din jur. Oamenii se priveau cu nedumerire. Cele spuse de tânărul acela le săpă pe frunţi cute de neîncredere. — Noi n'avem nimic împotrivă, tovarăşe, zise Udrea. Numai că treaba asta nu se poate face... Ca trezit dintr'un somn adânc, Ciurdea veni mai aproape. — Nu, asta nu se poate, interveni şi el. Am face o greşală. Am isca un conflict cu domeniile regale... E o treabă pe care n'o putem descurca noi... — Ba putem... — Pe răspunderea dumitale... Negoiţă îl privi "fără clintire pe omul din faţă. Zise : — Pe răspunderea dreptului nostru. Se întoarse apoi spre corhănitori : — Da, tovarăşi... O să redeschidem drumul... Avem acest drept. Există o convenţie... O convenţie care a costat bani mulţi, plătiţi din sudoarea noastră... Aşa că mergeţi liniştiţi... O să ne sfătuim cu toată lumea... La rampa de încărcare o să ne strângem şi o să ne sfătuim... — O să mergem, vorbi Udrea. Aşa zic şi eu, să ne sfătuim... Că acolo unde gândesc zece oameni, treaba iese mai bine... Tăcu. Apăsă clanţa şi ieşi primul, urmat de ceilalţi corhănitori. Când încăperea se goli, din colţul său, de unde ascultase tot timpul discuţia oamenilor se apropie mecanicul. II privi pe Negoiţă zâmbitor, încă minunat de puterea vorbei lui şi zise : — Plec şi eu, Ionică... Mă duc la locomotivă... Se îndreptă spre ieşire dar îşi aduse aminte de ceva şi se opri : — Dar tovarăşilor ce să le spun ? Ii duc cu trenul ? DRUMUL DIN PĂDURE 37 _ qu tovarăşii avem mai întâi de vorbit... Doar ştii... Bătrânul se încruntă şi ieşi supărat pe sine că mai pusese o asemenea întrebare. Doar auzise tot ce se discutase mai înainte. Când usa se trânti la loc, se întoarse şi electricianul. Privi mai întâi la Maghia apoj făcu câţiva paşi spre Ciurdea. Acesta mai stătea încă în mijlocul * căperii,'ţeapăn şi necăjit. In liniştea care se lăsase, Negoiţă îl fixă dojenitor aţpru.' Parcă nu mai era omul pe care-1 cunoscuse cu luni în urmă, la o şedinţă a judeţenei de partid. Abia acum îşi dădea seama cât slăbise. Atunci îi păruse un om calm, ba chiar prea liniştit în felul său. Acum parcă nu mai era acelaş Ciurdea. A fost deajuns să se lovească mai zdravăn de greutăţi ca să se. piardă cu firea. Zise: — Te aprinzi repede, tovarăşe... Ciurdea îşi înălţă privirea, dar nu spuse nimic. Totuşi, vorba tânărului îl rănise în adâncul sufletului. Negoiţă urmă : — Procedând astfel n'o să ajungi niciodată la vreo înţelegere cu oamenii. Ba ai să te rupi cu totul de ei... Dar Ciurdea parcă nici nu auzea cuvintele acelea spuse pe ton grav. Se urni din loc şi se duse la masa de şedinţe, se aşeză greoi,. istovit, pe un scaun, îşi lăsă faţa în palme şi rămase aşa, cufundat în muţenie. Maghiary, care se afla lângă el, îl privea cu un fel de compătimire, dar şi cu aceeaşi neputinţă. Ca şi Ciurdea, se simţea şi el frânt în faţa neajunsurilor care se iscau zi de zi în viaţa exploatării forestiere. Şi neajunsurile acestea îl sleiseră şi-1 descumpăniseră în-tr'atât, încât zadarnic se gândise la o deslegare. Se uită la electrician şi-i întâlni ochii pătrunzători. Acesta veni mai aproape. — Părerea mea este că-i bine să vorbim oamenilor, zise Negoiţă, mai mult spre Maghiary. Dumneata ce zici, tovarăşe Ciurdea ? Auzind cuvintele, Ciurdea se ridică. II sfredeli pe electrician cu o privire aprinsă. O clipă i se păru că are în faţa lui un copilandru, un copilandru care nu-i dădea pace. Asta îi întări şi mai mult îndârjirea. El, om în vârsia, să fie judecat de un copilandru ? Ar fi vrut să-1 repeadă, aşa cum îl repezise, pe Udrea. Chiar să-1 dea afară. Dar se afla în faţa unui membru de partid şi se reţinu. Zise totuşi: — Ce pot să mai vorbesc eu ? Ce pot ? Dumneata, tovarăşe, ai lovit în mine.... în autoritatea mea. Da tovarăşe, eu nu mai sunt nimic în faţa oamenilor... Asta am să i-o telefonez şi lui Nestor la judeţeană şi lui Balint... Să ştie, că ei te-au trimis... Vorbind tot mai întârîtat, Ciurdea se roşise la faţă şi obrajii îi deveniseră cu încetul vineţi de mânia care-i răscolea sufletul. —■■ Nu trebue să te superi, frate, zise electricianul. N'ai pentru ce... Nu.., Iar acu nu-i timpul de ceartă... Dacă ai de gând să ne certăm, o facem altădată... O să stăm atunci între patru ochi de vorbă... Mai întâi însă trebue să ne îngrijim de pornirea lucrului. Negoiţă nu mai spuse nimic. Se aşeză lângă Ciurdea care-şi reluase locul p,e banca de lângă masă. Acesta îşi lăsase capul în palme şi părea absent. Dar electricianul îi auzea clar murmurul, de parcă vorbele lui răzbeau din străfunduri ascunse : — Pe Udrea îl cunosc... Am muncit cu el... Şi cu ceilalţi am muncit... Ei îmi spuneau totdeauna durerile şi eu le înţelegeam... Mă luam de gât şi cu dumnezeu pentru ei... Mă luam, că le înţelegeam viaţa chinuită, lipsurile... Pe atunci nu eram în partid. Nu eram. Acum caut să le spun de lupta noastră organizată... de răsturnarea capitalismului... de mărirea producţiei... Da' ei tot „problema burţii" o pun... Da' ce, când au făcut revoluţia, muncitorii din Rusia erau sătui ?... Cum să nu te înfurii când îi auzi... Cum ?... Murmurul glasului lui se stinse încetul cu încetul... Tăcerea se lăsase ca o pânză plutitoare peste încăperea luminată de ziua ce pătrundea prin ferestrele în- 38 ŞTEFAN GHEORGHIU guste. Negoifă se ridică şi privi la Maghiary care stătea tot în picioare, dus pe gânduri. Zise către acesta : — Trebue să pornim la treabă, tovarăşe... Iată, să mergem la forestieri, să ne sfătuim cu ei. Să ne alcătuim un mic plan... să vedem ce avem de făcut... Hai mai aproape... Şi dumneata, tovarăşe Maghiary... şi dumneata, tovarăşe Ciurdea... Scoase un carneţel din buzunarul scurtei şi se aşeză din nou lângă masă. Ciurdea îşi deslipi faţa din palme şi-i privi fix, cu ochii lui umezi şi trişti. In clipa aceea se aşeză şi Maghiary lângă el. Negoiţă zise : — Uite ce trebue să facem noi acum, măi tovarăşi... * Oamenii se strânseseră într'un grup mare în dreptul rampei. II aşteptau cu toţii pe tânărul acela dela fabrica de cherestea, care se dusese însoţit de mecanic la comitetul sindical. Şi cum timpul trecea şi cei aşteptaţi nu veneau, se stârni până în cele din urmă o vie discuţie. Dar discuţia se aprinse şi mai mult atunci când băiatui trimes de Afanasie Pitaru la bordeele din coasta muntelui se întoarse însoţit de cei găsiţi acolo. Erau bărbaţi şi neveste de-ale forestierilor, care îşi aveau locul de viaţă pe acele meleaguri, în bordee consruite de ei, cu mâinile lor. Vestea că se va ţine şedinţă, că un tânăr picat dela oraş aducea cu el o deslegare a lucrului, trezise speranţă în inimi şi înviorare. Printre cei veniţi se afla şi Ifrim cel ghebos, a cărui vorbă puţin aspră se auzi de cum se opri în faţa oamenilor. — Şi ce v'a spus, măi tovarăşi, tânărul cela ? Afanasie Pitaru cuprinse cu mâna lui puternică braţul noului venit şi zise : — Ne-a spus să nu părăsim lucrul... că totul o să se aranjeze... Că o să ţinem sfat... — Păi bine a spus, vorbi Ifrim, o să ţinem sfat şi-o să pornim la lucru... Ei, dacă m'ar fi înţeles pe mine. Am fi pornit de mult la liberarea drumului... Am fi scos stâlpii care-1 închideau Oamenii strânşi în cerc îl ascultau cu atenţie. II ştiau ei bine pe Ifrim. Era un om cumpănit şi drept. Se schimbase mult în ultimii doi ani. Din toamna aceea a anului 45, când devenise membru de partid, Ifrim ajunsese cel mai bun tăietor al exploatării forestiere. Savin, care-i ascultase vorba, zise deodată : — Apăi treaba asta nu cred că se poate face cu una cu două. Mai bine să mergem cu toţii, câţi suntem aici, la Finescu... să aranjăm într'un fel... — N'o să ne primească, zise Ifrim. Sau o să se ascundă... Poate că o să fugă... Ii cunosc eu pe domnii ăştia cât îs de tâlhari... Dar Savin nu se lăsă : — Atunci mergem mai departe... la Comisia Locală... la Confederaţie... Şi-o să spunem acolo : cu ce-1 împiedică pe Finescu că noi trecem pe drumul pădurii? Dece abia acum s'a trezit să spună că-i stricăm pădurea, că-i gonim vieţuitoarele ? Dece n'a spus-o acum zece, sau douăzeci de ani ? Ochii mici ai lui Ifrim cătară cu înţelegere la Savin. îşi amintea de discuţia pe care o avusese cu Ciurdea. „Eh, dacă l-ar fi ascultat secretarul celulei de partid ! De când i-a tot bătut capul : „hai măi frate, să deschidem noi drumul cel vechi... Ce, ni-i frică de Finescu, de vodă? S'a dus timpul lor... Doar n'o să ne mai dicteze ei cum să ne gospodărim casa"... Dar Ciurdea îl făcuse anarhist... Şi-i mai spusese că problema drumului cel vechi numai forurile superioare puteau s'o rezolve... Cine ştie, poate că şi Ciurdea o fi avut dreptate... II văzu pe Savin aşteptând încă răspunsul şi zise : — Că bine ai vorbit... O să mergem la Confederaţie... Ba chiar la partid şi la guvern o să mergem... Până la urmă o să ni se facă dreptate... Dar până atunci pierdem timp... pierdem zile... şi fabrica stă... şi oamenii stau... Iar noi ne DRUMUL DIN PĂDURE 39 ivim ca nişte neputincioşi... De-aia ziceam să deschidem cât mai grabnic drumul... PT1 Savin se încruntă uşor şi vorbi : _ Iacă eu, cu mâinile mele aş scoate din pământ stâlpii, aş deschide dru-1 Dar îmi dă drept legea să fac treaba asta ?... Tot eu cad prost... iar Finescu.,. mU "' __ Aici îi treabă cu socoteală, frate, rosti şi Pitaru... — Sigur că-i treabă cu socoteală, zise un om uscăţiv care stătea lângă Ifrim. Pe mine m'a prins Finescu în pădurea domeniilor cu vita. îmi scăpase o leacă din ochi şi boala drept la iarbă grasă a tras.... Ce-am păţit... Era în patru'ş'trei... Pen tru treaba asta m'o chemat la jandarmerie, în sat... Ce credeţi ? Am plătit drept amendă vaca... Finescu şi şeful de post mi-au furat hrana dela gura copiilor... Un bătrân mărunt la trup îşi legănă mâna a obidă şi zise: _ Parcă lui Finescu ăsta, poţi să-i ceri socoteală ? Mie, în trei'ş'opt, când am fost paznic al pădurilor regale, mi-a mâncat leafa pe şase luni de zile... Dacă i-am zis de bani mi-a spus că vodă a dat ordin să se reţină lefurile la împrumutul national... Şase luni am mâncat numai ciuperci şi rădăcini... — Asta a fost odată, nea Pantele, zise ghebosul. Atunci, ei erau mari şi tari în ţară... — Dar acu, în numele cui a închis Finescu drumul nostru ? mai vorbi bătrânul Pantele. Nu tot în numele lui vodă ? De unde a avut el împuternicirea ? Nu de acolo, dela curte ?... Şi parcă poţi să faci ceva ? Că la noi este o zicătoare: „de râie scapi, dar de regi şi boeri nici atât..." — D'apoi nu-i aşa, zise Ifrim însufleţit. Oare nu i-am dat noi pe moşieri peste cap în patru'ş'cinci ?... Nu a venit atunci partidul de ne-a ajutat în dreptul nostru ?... Fii sigur, tot partidul o să ne ajute să scăpăm şi de râia asta... Că avem noi nevoie de vodă în cârcă, cum avem nevoie de rapăn pă spate... Oamenii îl ascultau furaţi de amintiri vechi şi triste. Fiecare avea câte o durerea a lui, câte un gând de ură pentru stăpânul pădurilor celor mari. Unii fuseseră slugi ale domeniilor regale şi păţiseră ca bătrânul Pantele. Altora li se luase hrana dela gura lor şi-a copiilor. Dar cei mai mulţi avuseseră deaface cu postul de jandarmi şi cu pedeapsa biciului. Dinspre baraca direcţiei veneau cei şase corhănitori. Păreau să fie luminaţi la faţă de-o speranţă vie. — Ei, cum a fost ? îi întrebă Afanasie Pitaru. — Apoi a fost ceartă, frate, răspunse Udrea. Noroc că a venit un tovarăş dela fabrică şi ne-a împăcat... înfipt băiat... şi socotit la vorbă... II văzură şi pe mecanic apropiindu-se în grabă şi-1 urmăriră curioşi. Dar acesta trecu pe lângă ei zorit, ocoli pe după grupul femeilor strânse lângă rampă şi urcă sus pe locomotivă. In mijlocul bărbaţilor, Udrea îşi urmă vorba începută. ★ Când cei trei ieşiră din baraca birourilor, faţa lui Ciurdea era tot întunecată. Mergea în neştire, îngândurat, răvăşit de frământare. Electricianul îl întrebase de toate câte se întâmplaseră la exploatarea forestieră şi el răspunsese la întrebări fără să-şi alunge supărarea şi suferinţa. II lăsase mai mult pe Maghiary să-i explice. Şi până la urmă tot cu Maghiary hotărîse Negoiţă ce aveau de discutat cu forestierii. Pe Negoiţă, care umbla alături de Maghiary, îl rodea tăcerea în care se cufundase Ciurdea. Se întreba stăruitor dacă nu procedase greşit, dacă nu făcuse rău că se vârîse în discuţia dintre Ciurdea şi corhănitori. Dar tot în sinea lui îşi spunea că altfel corhănitorii ar fi părăsit lucrul. Atunci lemnul rămânea să zacă şi mai departe în pădure şi trenul ar fi plecat gol la oraş. Nu, asta nu trebuia să se întâmple nici în ruptul capului. Oamenii fabricii de cherestea aşteptau lemn, şi el era dator să facă orice pentruca buştenii să pornească într'acolo. Trebuia spart zăgazul pus în cale de. administraţia domeniilor regale. 40 ŞTEFAN GHEORGHIU 'i Când ajunseră la rampă, oamenii le făcură loc să treacă spre partea unde se afla scăriţa cea mică. Apoi îi urmară, tăcuţi, plini de aşteptare. II văzură pe * Maghiary urcând câteva trepte, apoi pe tânărul acela urmându-1. O clipă îl priviră curioşi pe Ciurdea şi se întrebară dece nu urcă şi el. Dar îl auziră pe Maghiary vorbind şi se întoarseră către acesta. • — Avem mai întâi de discutat, tovarăşi, zicea preşedintele comitetului sindical. Tovarăşul Negoiţă este trimes, dela fabrica de cherestea şi are să ne lămurească cum stau lucrurile cu drumul prin pădure. Tăcu. Peste mulţimea aceea se lăsă linişte adâncă. Electricianul îşi roti * privirea şi un val de emoţie îi înfiora pentru o clipă trupul. Abea îi cunoscuse pe , oamenii aceia. Dar a fost deajuns să-i asculte şi să le afle păsurile ca să şi-i simtă aproape, ca pe nişte vechi prieteni. Scoase din buzunar, dintre acte, o hârtie şi-o despături cu grije. îşi înălţă apoi fruntea şi zise : — Tovarăşi, vin dela oraş să vă aduc la cunoştinţă un lucru. Noi am auzit de încurcăturile ce le aveţi cu drumul pe care 1-a închis Finescu. Nouă ne-a dat de gândit lucrul acesta, pentrucă încurcăturile dumneavoastră sunt şi ale noastre. Da, fabrica s'a oprit... N'avem materiale... Producţia de buşteni de aici, dela exploatarea forestieră, este foarte scăzută... Nu atinge nici măcar un sfert din capacitatea de lucru a fabricii. Dar asta nu-i nici din vina dumneavoastră şi nici din a noastră. Man şi-a făcut bine socoteala. Punând piedică în muncă, lovind în producţie şi ridicând costul fabricaţiei, poate obţine mărirea preţului de vânzare. Vă întreb atunci eu pe dumneavoastră-; e bine ca poporul muncitor să plătească cheresteaua cu preţ dublu, să fie jecmănit de speculanţi ca Man, care vor iar să scoată capul ? Peste mulţime prinseră să fremete şoapte. De undeva, dintr'un colţ de lângă rampă, vocea lui Ifrim tună : — Apoi cine să vrea treaba asta, tovarăşe... — Ar fi o ticăloşie, zise un altul... — Abia am ieşit dintr'o inflaţie şi să dăm ca orbii în alta ? se mai auzi o voce de undeva, din mijlocul oamenilor. — Adevărat, zise iar electricianul. Speculanţilor le-ar fi pe plac inflaţia şi mizeria poporului. Numai că noi, mulţimea, am început să învăţăm dela partid încotro să ne purtăm paşii, cine ne-a fost şi ne este duşman .O să redeschidem drumul... Da, o să-1 redeschidem şi o să dăm iar liber muncii din pădure... Privirea lui cătă spre oamenii aceia. Zeci de ochi se fixaseră spre el. In luminile lor citea speranţă şi nădejde. Dar peste liniştea căzută pentru o clipă, se auzi o voce repezită, ca o frântură de fulger : — Să călcăm legea ? Capetele celor din faţă se întoarseră, dar nimeni nu-1 află pe cel care vorbise. — Călcăm legea ? izbucni Negoiţă. Călcarea legii este închiderea drumului. Iacă, am să citesc hârtia asta. De mulţi ani a fost semnată de Finescu. Aici scrie aşa : „Pentru utilizarea drumului care duce prin pădurile domeniilor, fabrica va plăti anual suma de 10.000 lei"... Şi mai spune hârtia : „Această convenţie dă drept fabricii să utilizeze drumul atâta timp cât interesele ei o cer"... Ei, de partea cui este nelegiuirea ? Lăsă mâna în jos şi hârtia foşni uoşr. Privi o clipă către zarea de unde, pe după vârful unui munte, apărea în târziul dimineţii un colţ de soare roşu şi mare. Pe urmă cătă iar la mulţimea dela poalele rampei. Zise : — Multe am avea de vorbit, tovarăşi. Numai că eu am să mai spun un singur lucru. Să vedeţi până unde merge ura duşmanilor noştri. In zori, când veneam cu locomotiva, era să ne răsturnăm la Cotul Repede. Pe linie fusese aşezată, cu ajutorul cailor o bucată de stâncă... DRUMUL DIN PĂDURE 41 Umbre de revoltă întunecară chipurile celor de faţă. Apoi, din mijlocul mulţimii se iscă un freamăt. Electricianul continuă : _ Vă spun lucrul ăsta, tovarăşi, ca să ştiţi cât de ticălos şi de ascuns lucrează duşmanul... Nici lui Man, nici lui Finescu nu le dă mâna să ne înfrunte în faţă... Ei lucrează din umbră... cu mâinile lor şi-ale altora... Da, ei au şi slugi... •ă nu ei au urcat bucata de stâncă pe linie. Au făcut asta ca să distrugă locomotiva... Ei ştiu că fără locomotivă transportul o să fie mai greu... Şi mai ştiu că transportarea buştenilor cu maşinile este mai anevoioasă şi mai costisitoare... Iar acu, când apa râului e scăzută, nici pe această cale nu se poate căra materialul... Adevărul este că Man ar fi cerut mărirea preţului de vânzare. Dacă nu, ar fi închis fabrica până la primăvară, când apele râului cresc... Dar noi n'o să-i lăsăm să-şi pună planurile lor turbate în aplicare. N'o să ne lăsăm tocmai acum, când am început adevărata luptă cu capitaliştii, cu patronii... Nu... lupta noastră n'are ocolişuri... e dreaptă... De aceea o să .mergem chiar acu în pădure... Trebue să facem ca primul tren să plece chiar azi cu buşteni spre fabrică... Cine e ho-tărît să meargă ?... Cine are teamă, nu-1 luăm cu forţa... Eu atât am avut să vă spun, tovarăşi. Coborî. Maghiary îl urmă. Aplauze puternice îl purtară pe Negoiţă în valul lor asurzitor. Se desprinse apoi din loc Ifrim cel ghebos, pe urmă Afanasie Pitaru, după aceea alţii., .şi alţii. Cu toţii o porniră după cel care le cuvântase depe scăriţa rampei. Grupa de forestieri urca drumul îngust ce se strecura printre văgăunile munţilor, printre copacii deşi şi groşi. Era un drum aproape pieziş, care ducea spre hotarul pădurii domeniilor. Către acel hotar mulţimea stârnită tălăzuia parcă împinsă din spate de un vânt aprig. In fruntea tuturor se afla Negoiţă şi Maghiary. Amândoi călcau apăsat peste vreascurile uscate, peste frunzele ruginii aduse de vânturi la vale. Electricianul îşi întorcea, din când în când capul, se uita în urmă şi întâlnea atunci ochii aprinşi care căutau spre el. Erau multe priviri în care se mai citeau totuşi umbre de nehotărîre. Şi poate, dacă toţi oamenii aceia îl urmau, era din cauza exemplului pe care îl dăduseră câţiva mai inimoşi. Apoi se uita din nou înainte, la drumul ce urca şerpuind spre hotarul pădurii liniştite în ziua luminoasă. Doar o boare de vânt mai bătea la răstimpuri. Atunci Negoiţă asculta cu plăcere freamătul brazilor înalţi, ca un murmur înăbuşit dar totodată nesfârşit. Apoi alte gânduri îl furară şi grăbi pasul. Nu era timp de pierdut. Cu aceeaşi grabă, îl urmă întreaga mulţime, dela Maghiary şi până la Ifrim, care, rămas mai în urmă, îşi zorea mersul. Tânărul acela cucerise sufletele oamenilor şi vorbele lui aprinse îi înflăcărase. Ifrim rămăsese anume în urmă. II văzuse pe Ciurdea abătut şi se apropiase de el. Au mers mult drum alături, fără să-şi vorbească. într'un târziu, glasul metalic al ghebosului rupse tăcerea. — La timp a venit tovarăşul ăsta, frate. Şi doar ţi-am spus că aşa trebuia făcut... Dumneata mi-ai zis anarhist... N'ai avut dreptate... Aşteptă zadarnic un răspuns din partea lui Ciurdea. Privi întrebător şi vru să mai spună ceva. Auzi în urmă un sgomot surd şi-şi întoarse capul. II văzu pe Ilie gata să cadă la pământ, peste un bolovan de care se împiedicase. — Vezi să nu-ţi frângi gâtul, îi zise Ifrim râzând. îşi întoarse iarăşi capul şi se uită din nou la faţa întunecată a omului de alături. Ilie Stuparu parcă era beat, aşa umblase în urma grupului. Grăise o vorbă în timpul şedinţei şi vorba aceea îi stăruia şi acum în ureche : ,.Să călcăm legea ?" Se împiedicase de bolovan şi rămăsese locului, în mijlocul drumului. îşi lega şireturile ghetelor. Şi le înnoda în funde mari, apoi le desfăcea şi iar le lega. 42 ŞTEFAN GHEORGHIU Dar ochii îi erau mereu către grupul de oameni ce se depărta şi care trecea col(uI împădurit. Când ultimul om dispăru 'din faţa ochilor săi, se înălţă de trup şi privi • cercetător în ju,r, cu ochii lui mici, speriaţi. Pe urmă făcu un salt în lături şi dispăru pe după un colţ de stâncă, spre cărarea ascunsă ce ducea către pădure. Un timp păşi uşor, ca o jivină ce-şi adulmecă prada. Apoi deodată, când fu departe de drum, o luă la picior şi curând dispăru înghiţit de desişul pădurii. Intre timp, înaintea grupului de oameni care urcau drumul, pădurea devenea tot mai deasă, mai întunecoasă. Printre brazii cu vârfurile ascuţite cerul se zărea limpede, sclipind de soare. In suişul pieptiş apărură atunci patru stâlpi înfipţi în pământul trecătoarei pe care o închideau. In faţa acestui hotar oamenii se opriră. Ochii tuturor cătară la Negoiţă care, la rându-i, privea întunecat stâlpii. Electricianul nu stătu însă mult pe gânduri. Se întoarse către Afanasie Pitaru şi-i luă toporul din mână. Apoi se duse spre cel dintâi stâlp, prinse şi mai vârtos în palme coada toporului şi lovi • lemnul, care pocni sec. Pe urmă mai lovi de câteva ori Ia fel de năpraznic, până ce stâlpul începu să se clatine şi să se mişte într'o parte şi'n alta, asemeni unui dinte bolnav. Atunci Negoiţă lăsă toporul şi apucă vârful lemnului cu mâinile lui puternice. Se opinti şi-1 smulse din pământ ca pe-o buruiană otrăvitoare. II ridică în sus şi-1 asvârli cu ciudă dincolo de drum, în iarba rară, pălită de toamnă. Abia atunci se treziră din înmărmurirea lor oamenii din jur. Câţiva îi ' veniră în ajutor electricianului. In câteva clipe drumul se arăta iar liber, de parcă hotarul stâlpilor nu fusese niciodată. Când treaba fu terminată, Negoiţă privi la mulţimea aceea care îi aştepta . liniştită vorba. Se uită îndelung la feţele forestierilor. Simţea din tăcerea oamenilor că ei îl vor urma, că nehotărîrea din inimile lor se ştergea cu încetul. Se mişcă din loc şi făcu un semn larg cu mâna, asemeni unui comandant care-şi îndeamnă ostaşii la cucerirea unei poziţii duşmane. Zise: [ — Să mergem înainte, tovarăşi!... I Apoi hotarul pădurii regale fu trecut. ,J Umbla tăcut, speriat de tăcerea din jur, de liniştea pădurii, pe cărăruia ce şerpuia tot mai mult coborînd la vale, către poienile luminate aprins de soare. * De câte ori i se părea că aude sgomot, — un troznet de creangă uscată, clipocit fl de apă izvorâtoare, — se oprea locului şi întoarcea capul cu nelinişte. Atunci privea un timp, cu faţa aiurită şi crispată de îngrijorare. Pe urmă îşi zorea iar pasul, din ce în ce mai grăbit, până ajungea să alerge în neştire pnntre copacii drepţi, blestemând clipa când se hotărîse să pornească pe cărăruia aceea singur-singurel. Ajunse însfârşit la marginea poienei şi se opri. Privi în zare, Ia sătucul care se zărea destul de bine din locul acela înalt. Uliţele multe şi înguste, umbrite de pomi şi şuri i se părură pustii, casele nelocuite. Asta îi dădu un pic de curaj. Trebuia să treacă în aşa fel prin sat ca nimeni să nu-l vadă. Ochi dintr'o privire casa spre care avea să meargă, o casă aiătoasă, cu coperişul de tablă şi horn de cărămidă, şi-o porni tiptil, la umbra copacilor, în-tr'acolo. Ii fu uşor să se strecoare pe drum, nevăzut. Dealtfel nici nu avusese de -cine să se ascundă, că drumul era pustiu la orele acelea. Când ajunse în faţa porţii, privi cu înfrigurare printre şipcile rare, în ograda stăpânită de amorţeală. Zgâlţâi clanţa şi cum poarta era închisă cu zăvoarele, aşteptă neliniştit. Teama că poate fi văzut la poarta Iui Pisau îl sâcâia însă. Mai mulţi dulăi se porniră să latre şi el se lipi şi mai mult de plopul ce străjuia în apropierea gardurilor. Se uită iar în lungul drumului şi nevăzând pe nimeni îşi întoarse ochii spre ogradă, la dulăii care-1 simţiseră că-i om cunoscut IV Vizuina DRUMUL DIN PĂDURE 43 si acum se gudurau. El le mormăi o chemare, ţuguindu-şi buzele arse şi bătându-şi oalmele de genunchi. Apoi simţi paşi grăbiţi apropiindu-se dinspre casă şi tresări Când văzu cine vine se roşi de plăcere. Era chiar ea, Lixandra, fata lui Pisau. O urmări printre şipci cum se apropie şi i se păru că-i şi mai frumoasă, si mai mândră de cum o ştia. Păşea alene în mers târşâit, cu mâna dusă la basmaua nouă, vişirtie, care-i acoperea părul ce-i cădea în codiţe lungi pe umeri. Fata avu în ochi-i albaştri o scânteiere ciudată, când dădu la rându-i cu privirea de Ilie care stătea pitulat, rezimat de plop. — Acasă-i nea Pisau ? întrebă tânărul în şoaptă, când Lixandra fu destul de aproape. — Acasă, răspunse fata trăgând zăvoarele. Tocmai s'a sculat din somn. Ilie intră în ogradă pe poarta deschisă. Zise mai mult pentru sine: — Zi, abia s'a sculat... îşi întoarse privirea către ea şi simţi o fierbinţeală plăcută când întâlni iar albastrul neclintit al ochilor. întrebă : — Picioarele îl mai dor ? . Lixandra îl privi şi mai stăruitor, zâmbi într'un colţ de gură, văzându-i roşeaţa din obraji şi răspunse : — Ii mai bine... Apoi se închise în sinea ei, întorcându-şi către prispă ochii care i se întunecară la gândul că ea, fata cea frumoasă a lui Pisau, trebuia să se mărite cu flăcăul ăsta molatic şi deloc arătos. Simţi însă mâna lui Ilie care o cuprindea drăgăstos de braţ. Clipi. Gândul apăsător dispăru şi pe faţa ei apăru acelaş zâmbet ticluit în colţul buzelor. Se uită la Ilie cu ochii căscaţi de-o mirare prefăcută şi-şi spuse că taică-său, poate nu se gândise rău când îi vorbise de moştenirea viitorului ginere, de bogăţia pe care orice fată de om înstărit trebue s'o râvnească. Şi la urma urmei ce-i păsa ei că Ilie era aşa cum era. Ei averea lui îi trebuia, că în avere se născuse şi în avere avea să-şi ducă zilele vieţii. In faţa tindei, Lixandra se desprinse din strânsura tânărului şi zise : — Taica îi înăuntru... Se depărta spre coşarul din fundul ogrăzii, urmărită de privirea lui Ilie, care mult timp nu se clinti din loc. Se deslipi de lângă prispă abia atunci când ea dispăru pe după uşa bucătăriei. Intră în tindă. Pisau se afla în odaia mică, pe laviţă, lângă cuptorul ce dogorea. Era un om puternic, cu mâinile groase, cu umerii largi. Cămaşa desfăcută lăsa să i se vadă pieptul păros şi umflat, gâtul scurt şi foarte gros. Stătea lungit, gânditor. Intre degete ţinea strâns ţigara care fumega. Când îl zări pe Ilie intrând, fruntea i se înălţă a mirare, ochii i se măriră. Deobicei ştia că acesta venea la el noaptea, pe nesimţite, când satul dormea. Văzu însă faţa întunecată a celui care intrase pe uşă şi la gândul că se întâmplase ceva neprevăzut, se înălţă în capul oaselor. Vru să se dea jos din pat, dar durerea din picioare îl făcu să se strâmbe, să-i scape ţigara dintre degetele vinete şi umflate. Ilie se plecă, culese ţigara fume-gândă şi i-o întinse celui de pe laviţă. Apoi rămase locului, ţeapăn. Se gândea cu jind la boeria lui Pisau, care începuse să fumeze ţigări din cele scumpe, la fel ca Finescu, administratorul domeniilor, sau ca Man, -patronul fabricii. O ţigară parfumată din acestea i-ar fi plăcut şi lui, de... Sigur că i-ar fi plăcut... Dar vorba răguşită a lui Pisau îi frânse firul acestei dorinţi. — Ce veşti, Ilie ? — Cam proaste, răspunse Ilie mângâindu-şi bărbia. Ochii lui Pisau clipiră. Presimţiri grele îl frământau. Aştepta veştile, răscolit de-o teamă ascunsă. Şi cum Ilie îşi întârzia vorba, teama aceasta se transformă în mânie. — Şi care-s veştile cele proaste, mă ? Hai, spune odată !... 44 ŞTEFAN GHEORGHIU Ilie tuşi scurt, îşi lăsă mâna dela bărbie în jos iar ochii i se fixară în podea. — In pădure, la forestieri, s'a'ntors totul pe 'dos, zise el clipind şi privind în jos. — Şi trenul ?... * — A sosit teafăr... Naiba să mai înţeleagă... N'om fi pus bine bolovanul! — Ce vorbeşti mă... Bine, a fost el pus... Dar cine ştie, l-o fi văzut careva... Faţa lui Pisau se umbri şi mai mult. Neliniştea îl cuprindea încetul cu încetul. Ii făcu semn din cap lui Ilie. — Şi? — ...A venit unul dela oraş... Unul dela fabrica de cherestea... A ţinut şedinţă cu oamenii... I-a împăcat pe corhănitori şi a deschis drumul prin pădure... Nu ţine seamă de nimeni şi de nimic... — A deschis drumul ? A cutezat ?... Vru să se ridice în picioare dar durerea din genunchi îl făcu să cadă iar pe laviţă. Pleoapele i se închiseră de durere şi şenţuleţe adânci i se săpară în colţul gurii. — Au deschis iar drumul... mai zise el, frecându-şi genunchii cu mâinile mari şi păroase. — L-au deschis... vorbi şi Ilie. întâlni privirea aspră a lui Pisau şi se cutremură. Ochii lui îl sfredeleau cu ascuţime. — Şi tu... Tu cum ai cutezat să vii ziua, în amiaza mare, aici ?... — Apoi, de, ce să-ţi spun, nene Pisau... — Să-mi spui... Zi, să-mi spui... Căzu, pe gânduri. Când vorbi din nou, cutele din colţul gurii dispăruseră. Dar în ochii care cătau spre Ilie dăinuia aceeaşi sclipire vicleană, plină de ură. — Se pun cu noi, hai... Ei nu ştiu că aici îi treabă de judecată... Da, da, treabă de judecată... Ilie nu răspunse nimic. Se uita cu teamă la Pisau, la palma lui groasă între degetele căreia ţinea încă strâns ţigara. Bâigui ceva, mai mult pentru sine, apoi tăcu şi-1 ascultă pe Pisau care începu să vorbească : — Trebue să mergi şi la unchiu-tău să-i spui. Se răsgândi însă. — Mai bine lasă, Ilie... am să-i spun eu. Am s'o trimit pe Lixandra să-1 cheme... Tu ai să dai fuga la administraţie... Să-i spui lui dorrinu' Finescu treaba asta... Sprincenele stufoase ale lui Ilie jucară deasupra ochilor. — Păi, cum să merg singur ? întrebă el. — Ai să te duci singur ! se răsti Pisau. Doar vezi că eu nu pot... — Bine, mă duc... — Şi chiar acu' să pleci... Pe domnu' Finescu ai să-1 găseşti acolo în dimineaţa asta... Ai să-1 găseşti... Şi vezi curn faci, să nu te simtă careva... Dă fuga... Dar Ilie stătea în picioare şi nu se mişca. Gândindu-se la drumul lung, la pustietatea din pădure, la liniştea ei înfricoşătoare, nici nu luă în seamă îndemnul lui Pisau. Abia când auzi. paşii cunoscuţi, venind dinspre uşa tindei, se întoarse. O văzu pe Lixandra intrând şi tresări. O urmări până ce ea se opri lângă cuptorul sobei, unde rămase locului, privindu-1. Pe faţa ei se arătă acelaş zâmbet strâmb adunat în colţul gurii. Lui îi zâmbea şi în clipele acelea el şi uitase de Pisau. Dar vorba acestuia, rostită cu mânie, îl făcu să clipească, să-şi întoarcă privirea către laviţă : — Ce mă, ţi-e frică ? Intr'o frântură de timp, Ilie se uită iar la Lixandra, apoi din nou la Pisau. — Frică ! — spuse el îndreptându-se de spate. Nu mă cunoşti încă bine, nene... Cum să-mi fie frică ? Mie ?... DRUMUL DIN PĂDURE 45 Se întoarse şi porni spre uşă cu pasul hotărît. Dar înainte ca să treacă pragul îl mai auzi pe Pisau spunând fetei : __ Du-te cu el, Lixandra ; ce stai ? Paşii ei se urniră şi-şi purtară târşeala lenevoasă în urma lui. El se opri ie prispă şi-o aşteptă. Apoi porni laolaltă cu ea, umăr la umăr. Ii simţea răsuflarea neîntreruptă, grăbită şi atât de aproape. Ii urmări cu privirea iscoditoare sânii, gâtul, pe urmă faţa, care i se păru înfrumuseţată şi mai mult de tresărirea mirată a ochilor. „Oare să fie tresărire de bucurie, că-i sunt aproape, că mă vede ? sc întrebă. Sau poate altceva, doar o simplă mirare pentru o privire îndrăzneaţă ?" Şi se uită şi mai atent la ochii ei, care nu se clintiră. Se simţi încurcat la început, dar cum privirea ei se arăta stăruitoare, plină de îndemnuri, îşi luă inima în dinţi şi murmură : — Frumoşi ochi ai tu, Lixandra ! Aşteptă un răspuns, poate o vorbă de supărare din partea ei. Zadarnic aşteptă. Tăcerea ei îi dădu curaj şi zise iar : — Şi-mi eşti dragă... De-ai şti... Dar Lixandra îşi duse degetul la gură şi şuşui cu mustrare : — Acu' nu-i timpul, bade... Nu-i... El îşi înghiţi vorbele ca pe noduri, trase zăvoarele şi păşi afară. Se opri lângă plopul alăturat de gard şi privi la fata care fereca la loc poarta. Lixandra vru să plece, dar uitătura stăruitoare a lui Ilie o ţintui locului. — De-ai şti tu, Lixandra, ce bate aici... - Ridică pumnul la piept, de parcă să înăbuşe svâcnetul inimii. O văzu pe fată ducând din nou degetul la buze şi se lipi de gard, mai aproape de ea. Zise : — Aş vrea să-ţi vorbesc, să fim doar noi doi... — Diseară, bade... diseară... — Am să viu... Să ştii că am să viu... Lixandra îl mai privi odată, de parcă atunci îl vedea întâia oară. Se întoarse şi Ilie nici n'o văzu cum scuipă cu scârbă, băeţeşte, în ţărâna ogrăzii. El nu se rupse de acolo până ce ea nu dispăru. Atunci din nou se trezi în el gândul că poate fi văzut de careva ieşind din ograda lui Pisau şi-o porni cu grabă de-alungul drumului. Şi cum mergea spre pădure, în minte îi apăru iarăşi chipul fetei. Cuvintele ei îl răscolise şi fel de fel de închipuiri îi înfierbântau mintea. Niciodată nu-i vorbise fata asta aşa. Se ferise întotdeauna de el deşi nu vroia să i-o arate. Iar acuma, deodată, iată, îl cheamă, îl doreşte ! Poate că a început să-1 placă ? Şi dece nu l-ar place ? Curând, curând, pământurile lui or să crească. Unchiu-său Ghindoc îi bătrân şi gârbov, în pragul morţii. N'o să mai trăiască mult. Boala o să-i astupe gura, răsufletul. Are să-i rămână lui totul. Cu ce are el şi cu ce mai are Lixandra, puse la un loc, iese o moşie. O moşie !... Ajunse la pădure gâfâind, de parcă odată cu greul urcuşului ar fi dus şi greul gândurilor. Se pierdu printre copaci, mai privi pentru o clipă în urmă şi se topi apoi în cărăruia mărginaşe drumului. Gânduri tot mai aprinse îi dădeau ghes. Se şi vedea om bogat prin această însurătoare. Are Pisau pădure mare, şi multe hectare de arătură. Totul i-ar reveni Lixandrei, că Pisau doar pe ea o are. Ii mai aduce Lixandra şi ceva bani, făcuţi acu', după stabilizare. Cu oameni ca Finescu, ca Man, tot să lucrezi. Când o creşte iar preţul lemnului o să crească şi câştigul. Pisau şi Ghindoc, or să vândă părţile de pădure. Or să le vândă şi or să cumpere pământ, că omul sărac dă şi cămaşa depe el când n'are ce mânca el şi copiii. Şi pământul ăsta al cui o să fie ? Şi câştigul cine are să-1 strângă ? Şi când o avea bani mulţi la chimir, cine o să deschidă poate şi fabrică ? Cine, decât el, Ilie Stu-paru ? Atunci o să-i vină şi lui apa la moară. O să aibă şi el oameni să-i muncească şi n'o să mai fie de râsul gloatei, a sărăcanilor... Se afundă tot mai mult în pădure, lăsând drumul în urmă, mergând pe cărăruia şerpuitoare care ducea pe scurt la casa domeniilor. Şi din ce se afunda, locurile acelea i se păreau şi mai tăcute, copacii mai înalţi, crăcoşi, desgoliţi de 46 ŞTEFAN GHEORGHIU frunze ; iarba mai ruginită, arsă de toamnă, de zilele sfârşitului de Decembrie. Atunci, încetul cu încetul, teama de singurătate puse din nou stăpânire pe el şj parcă era aceeaşi, teamă pe care o trăise în noaptea ce trecuse... Deodată se opri locului. Taman ajunsese aproape de casa aceea singuratecă a administraţiei domeniilor regale. In mintea lui se legară gânduri care-1 puneau în cumpănă. II ştia el pe Finescu. Nu odată îl văzuse mâniindu-se împotriva cuiva, ameninţând cu cravaşa. Cu ani în urmă cravaşa aceea croise multe spinări. De la un timp, de când lumea a început să se întoarcă către alte drumuri, Finescu nu mai poartă vâna de bou la brâu, dar de ţipat tot mai ţipă. Şi acum el trebue să meargă, să-i spună... La gândul că o să-i vorbească administratorului despre în tâmplari neplăcute, se cutremură, scuturat de un fior... Din locul lui, dela adăpostul tufişului, privi mult timp întrebător la casa cu etaj ce se vedea printre copacii înalţi. ★ Stăteau în casă, plictisiţi, cu perdelele trase de parcă se fereau de priviri curioase. Se studiau unul pe celălalt în tăcere; trăgeau fum greu din ţigările groase şi pufăiau cu obidă, spre tavanul camerei. La răstimpuri lungi se sculau din adânciturile canapelei de pluş, făceau câţiva paşi de desmorţire, apoi reveneau la loc şi se aşezau alene, cu feţele crispate de îngândurare. Fiecare avea o vorbă de spus celuilalt. Dar fiecare aştepta ca celălalt să vorbească primul. Aşteptarea asta îi mânia deopotrivă, însă niciunul nu era hotărît să dea drumul mâniei. într'un târziu, Man se sculă. Era mărunt şi îndesat la trup, cu umerii rotunzi şi pieptul boltit, scurt în picioare, dar lenevos în mişcări. Faţa lui tresărea la fiece sgomot, cât de mic, iar ochii lui tulburi, puţin speria-ţi, se aplecaseră spre Finescu. Tuşi gros şi-şi aranja cu o mişcare largă, voit măsurată haina nouă, boţită în şedere. Vru să pună o întrebare, dar cum Finescu, care sta în fotoliul de alături nu se clintea, se răsgândi şi o porni cu pasul lui butucănos dealungul covorului larg şi moale. Finescu, un om uscăţiv, cu obrajii smochiniţi, brăzdaţi de favoriţii subţiri ce-i cădeau până aproape de colţurile buzelor uscate, îşi plimbă atent ochii mici şi vicleni în urma celui care-i trecea prin faţă. Pleoapele i se îngustară. Trupul rămase şi mai departe ţeapăn, cu mâinile atârnând pe după braţele cu vârtejuri de melc ale fotoliului. Aşa cum stătea neclintit, cu faţa aceea galbenă, suptă de vicii şi nopţi nedormite, părea fără viaţă. Doar pupilele lui sticloase, aprinse de-un licăr ciudat se mişcau încontinuu, fără astâmpăr. într'un târziu, Man îşi întrerupse plimbarea şi se opri în faţa administratorului, îşi împreună mâinile la spate şi-şi umflă şi mai mult pieptul. întrebă : — Aţi fost vreodată la vânătoare, domnule Finescu ? Fruntea administratorului se încreţi şi dungi,vinete o brăzdară. îşi clătină capul, gânditor : — O, de câte ori, domnule! — Atunci cred că aţi participat iarna, la o vânătoare de urşi. Omul cu favoriţi îşi încreţi şi mai mult fruntea. Ochii vicleni îi jucară în orbite, mâna dreaptă i se înălţă gata să întărească ceeace avea să spună : — Nu uita, domnule, că de când administrez domeniile coroanei, s'au schimbat pe tron trei regi. Pe toţi i-am purtat prin pădurile acestea. Desigur că am participat şi la asemenea vânătoare. Mâna îi căzu din nou, moale, atârnând ca şi mai înainte pe după braţul fotoliului. Zise cu voce abia şuerată : — Nu înţeleg rostul întrebării. Man îşi ţugui cu amărăciune buzele cărnoase. — Dumneata nu înţelegi, vorbi el. Eu însă ştiu ce spun. Iată, stau aici, închis, ascuns ca într'o vizuină de urs. Aş vrea să plec... Am atâtea socoteli şi afaceri de aranjat şi nu pot pleca. Am vrut să mă strecor ieri noapte, pe furiş, atunci când DRUMUL DIN PĂDURE 47 vânătorii ar trebui să doarmă. Dar n'am putut. Cum era să scot maşina din garaj, când pe drum au trecut sumedenie de oameni cu vitele. Erau tocmai corhănitorii care lăsaseră lucrul... Oamenii aceia nu trebuiau să mă ştie nici în ruptul ca-oului aici. Am fost nevoit să-mi amân plecarea, să intru în casă şi să mă culc. Şi n'am mai plecat... Iar Mateiaş mă aşteaptă la Bucureşti... Mă înţelegi ? Finescu înălţă din umeri fără să răspundă. Man vorbi din nou: — Ba trebue domnule, să înţelegi, mai ales acum, după toate câte am pus la cale în zilele din urmă. Nu uita că cei dela fabrică mă ştiu la Bucureşti, nu aici. Şi nu u^a că în clipele acestea un tren cu multe vagoane zace prăvălit în râul dela poalele munţilor. Dacă m'ar şti ei aici, dacă m'ar vedea cineva, aş fi bănuit primul... Ce-aşi putea să le spun ? Că am plecat la minister după credite şi că m'am gândit să-ţi fac mai întâi dumitale o vizită ? — Curaj domnule Man, curaj. Doar te afli în casa majestăţii sale. Aici nimeni nu poate pătrunde şi nimeni nu poate să te bănuiască. Ai fost chemat să ţi se comunice închiderea drumului... în caz de te simt. Dar e mai bine să nu te simtă. Şi n'or să te simtă... Totul a fost atât de bine pus la cale... — Intr'adevăr... — Aşa că vezi — continuă Finescu cu aprindere — izbânda e de partea noastră. Drumul în pădure a fost închis. Personal m'am ocupat cu treaba aceasta. Am fost la palat şi m'am sfătuit. Apoi am luat cele două slugi şi-am bătut stâlpii, blocând trecerea. Eu am stat de vorbă pentru dumneata, cu Pisau şi Ilie. Le-am spus ce au de făcut. Şi iată, primele roade s'au şi arătat. Corhănitorii au refuzat să mai care buştenii pe noul drum, la acelaşi preţ. Majoritatea a părăsit lucrul. Chiar dumneata, zici că i-ai văzut cu ochii dumitale trecând ieri noapte. Ca să fie chemaţi la lucru, va fi nevoie să se ceară o scumpire a transportului. Asta e una la mână. In al doilea rând, faimoasa dumitale locomotivă se află în râu, sau cine ştie, poate turtită de un munte. Imobilizarea locomotivei va face ca lemnul să fie cărat cu maşinile. Treaba asta o să aducă iar o scumpire a preţului de cost. Aşa că ai destule motive să ceri la minister — şi să capeţi — aprobarea pentru scumpirea produselor fabricii. Da, desigur, vei primi şi împrumuturi. Te voi face cu bani uzi, pe care nu-i nevoie să-i foloseşti numai în interesul fabricii... Ochii îi sticliră către Man, care mai stătea în picioare în faţa lui. Când întâlni privirea lacomă a acestuia, zise iar : — Nu uita, domnule Mart, un lucru : pentruca în ţara asta să rămânem stăpâni, ni se cere să facem orice ; să lovim fără milă şi să n'avem teamă. Dacă s'a prăbuşit o inflaţie, gata, noi trebue să ne lăsăm ? Slăbirea economică a unei ţări duce fatal la slăbirea oricărui regim. Şi noi către slăbirea regimului actual ţintim... Man asculta cu luare aminte. Asemenea cuvinte nu auzea el pentru prima dată din gura omului acestuia. Dar asemenea cuvinte, chiar repetate, nu-1 supărau, ci dimpotrivă îi aduceau mângâiere sufletului şi visare minţii. Numai atunci când le auzea din nou cădea într'o amorţire plăcută, se simţea încrezător în planurile lui. Asta îl făcea să privească la Finescu cu ochi prieteneşti, plini de mulţumire şi respect pentru un astfel de aliat puternic. Liniştea şi siguranţa în vorbă a omului care slujea interesele palatului îl uimeau. îşi dădea seama că nu se află. în faţa unui oarecare „macină-vorbe". Nu... Finescu era un tip cu relaţii la curte, un om de încredere. De acolo poate că învăţase şi aflase el multe; poate că asistase la discuţii care priveau problemele de stat. Şi se prea poate că în asemenea probleme să fi avut şi el un cuvânt de spus. Oricum, în glasul l'ui Finescu dăinuia o putere care nu era a lui, dar pe care desigur i-o inspira rangul celuia pe care îl slujea. Iar cel pe care îl slujea Finescu avea aceleeaşi interese cu ale lor, cu ale tuturor industriaşilor din ţara asta. Doar şi regele îşi avea pământurile lui, fabricile lui, acţiuni, păduri şi câte altele. A ceda în faţa comuniştilor înseamnă a pierde toate aceste bunuri de care, desigur, că nu-i con- 48 ŞTEFAN GHEORGHIU r 1 vine nici monarhului să se despartă. Şi de treaba asta era convins Man până în adâncul fiinţei lui. Cu mintea mai limpezită de gândurile negre ce-1 măcinaseră, se urni din Ioc, şi se aşeză pe canapeaua de piele de lângă soba de teracotă. Se înfundă în arcurile moi şi-şi întoarse faţa spre Finescu, care-şi lăsase moale capul pe spătarul fotoliului. Parcă nimic din frământările zilelor acelea nu-1 mişca pe administrator. „Are cap... şi voinţă... şi nu-i este teamă de nimic"... îşi tot spunea Man. Cât s'ar fi dorit şi el astfel ! Luă depe măsuţa de alături o tigare de foi. Ii muşcă vârful cu dinţii lui gălbeniţi de nicotină. Apucă şi o cutie de chibrituri, c'o mişcare nervoasă a mâinii. Scapără un băţ şi vru să-şi aprindă trabucul. Dar în uşe se auziră câteva bătăi înfundate, care-1 făcură să sară dela locul lui. — Ce-i, ce s'a întâmplat ? îl întrebă el pe Finescu. | ' Administratorul se sculă în picioare, ascultând bătăile ce se repetau şi cum- j pănind la ce avea de făcut. îşi roti privirea prin încăpere până şi-o opri la per-" i deaua ferestrei. ,J — Nu-ţi fie teamă... Treci dincolo... ] Dar Man nu se clinti. Rămase încă un timp locului, ca împietrit. Se des- ', metici abia când flacăra băţului de chibrit îi arse degetele. îşi scutură mâna de durere, flacăra se stinse şi capul încă roşu al beţişorului se înfipse în pluşul , covorului. Din măciulia căzută pe covor mai răzbi o şuviţă de fum cu miros iute de lână arsă şi care se încolăci tot mai subţire spre tavanul înalt. Man o înăbuşi cu piciorul apoi dispăru pe uşă, în camera alăturată. Lângă perdeaua ce cădea în falduri bogate şi regulate, Finescu se opri cugetând. După o clipă de gândire întinse fără grabă mâna scheletică, apucă » un colţ de perdea şi-1 dădu cu grije într'o parte. Privi cu atenţie afară. Ii zări pe Ilie Stuparu aşteptând în faţa uşii. Se deslipi dela fereastră şi se duse să-i ; deschidă. Răsuci cheia de două ori şi crăpă cu grabă uşa, făcându-i . semn celui de afară să intre. După ce acesta trecu pragul, trânti la loc uşa şi-o închise. I Se întoarse şi el şi se duse la canapeaua de pluş pe care se aşeză. | Ilie îi urmărise cu un fel de uimire mersul uşor de pisică. Se oprise la capătul covorului de parcă până acolo avea voie să calce. In găoacele umbrite de sprincenele negre şi stufoase, ochii lui se căscaseră mari cum nu fuseseră , niciodată. Doar fruntea i se arăta şi mai îngustă, cuprinsă în două creţuri subţiri, întunecoase. Iş legănă uşor căciula în mâna dreaptă, privind uluit la tot \ ce-i era dat să vadă. Mai fusese aici în încăperea asta odată, dar nu stătuse ! decât o frântură de secundă, căci Finescu îl îndemnase şi pe el şi pe Pisau din- I colo în birou. \ — Ei, ce veşti aduci ? J Ilie tresări, surprins de întrebare. Căciula îi scăpă din mână şi se aplecă , ; s'o ridice. Când se înălţă de trup, îngăimă : [ — M'a trimes nea Pisau... M'a trimes să vă spun... j Se încurcă în vorbă şi ridică uşor din umerL Parcă mintea i se întu- f. necase aşa, deodată. ^ — Ei spune ! ridică tonul Finescu, cuprins de presimţiri şi de nerăbdare. jj Ce s'a întâmplat ? ^ Ilie înghiţi un nod. Aruncă spre uşe o privire furişe, apoi cătă la tavan J de parcă acolo se găsea puterea vorbei pe care dorea s'o rostească. Mormăi : ( — M'a trimes nea Pisau să vă spun că ăi din pădure au deschis dru- ,! mul... Şi că... f Finescu sări din fotoliu de parcă pluşul albăstrui îl ardea. v f — Cum ?... Ce-au făcut ? \ — Au deschis drumul cel vechi, repetă Ilie cu vocea scăzută. Asta au i făcut... — Cum au îndrăznit ?... Cum au îndrăznit ? ■V \, DRUMUL DIN PĂDURE 49 Şi administratorul începu să se plimbe mânios dela un capăt la altul al covorului. Ilie se dădu un pas înapoi şi îşi duse mâna la bărbie, clipind încurcat. In sinea lui se căia amarnic că nu se întorsese din drum. Mai făcu încă un pas (jp-a 'ndăratelea spre uşe, când Finescu se opri în faţa lui. — Spune !... spune !... ce taci ? se răsti administratorul. Sub privirea aceea înfricoşătoare, sticloasă, Ilie îşi simţi trupul furnicat de.un tremur uşor. — Cu ce drept au pus ei piciorul pe locurile acelea ? — A fost ca o furtună, domnule Finescu, vorbi Ilie în cele din urmă. Era gata să se întrerupă lucrul... A venit însă unul dela oraş... A strâns lumea şi le-a vorbit de-o convenţie... atâta ştiu... Uşa care da în cealaltă cameră se deschise. In prag apăru Man, cu faţa mohorîtă, parcă frânt de o povară apăsătoare. Ascultase totul. Nu-1 mai răbda să stea ascuns. Şopti: — Convenţia... Finescu se întoarse spre el şi parcă uitase de Ilie, care-şi frământa căciula în mâini. — Convenţia a căzut... De bună seamă că a căzut... Aşa-i, domnule Man? Faţa lui Man prinse o întunecime şi mai grea. — Ştiu eu... ştiu eu... mormăi el printre dinţi. — Cum să nu ştii dumneata ? — vorbi administratorul cu mânie. — Convenţia nu mai este valabilă... Da, nu mai este valabilă, domnule... Dumneata te afli aici şi-o renegi... o renegi. Aşa-i c'o renegi ? —• Eu1?... Eu, desigur c'o reneg... vezi însă... fabrica... Convenţia riu-i făcută pe numele meu personal... E făcută pe numele fabricii... Da, da, pe numele fabricii, după câte-mi amintesc... Mâinile lui Finescu se încleştară ; păreau şi mai scheletice de cum erau. Le înălţă deasupra capului, apoi le slobozi cu mânie în gol. — La dracu... dumnezeu să te mai înţeleagă şi pe dumneata... Dar eu,., eu... ascultă aici : tot îi dau în judecată cu toată convenţia lor. Mă duc la palat... chiar azi mă duc... Ba nu... Am să mă duc la ei mai întâi... *Şi-am să le a.răt... începu iar să se plimbe agitat. Man şi Ilie îl urmăreau din locurile lor cu atenţie. Dar goana asta dela un capăt la altul al încăperii nu ţinu mult. Administratorul se opri şi-şi întoarse spre ei faţa devenită şi mai palidă de furie. II fulgeră cu o privire de ghiaţă pe Ilie. — Dar locomotiva ? Ce-i cu locomotiva ? Ilie nu rosti răspunsul, deşi îl avea pe limbă. — N'auzi, mă ? Ce-i cu locomotiva ? — A venit teafără... — Eşti un prost! Sunteţi nişte proşti ! Nu sunteţi în stare de-o treabă... Luaţi bani de pomană... Faţa administratorului tremura de mânie. Buzele subţiri i se înăspriseră, ochi'i verzui i se holbaseră. Man nu-1 văzuse niciodată într'un asemenea hal de enervare. In faţa lui nu se mai afla omul plin de siguranţă şi de calm. Era un altul, neputincios şi pe care îl întâlnea parcă acum pentru prima oară în viaţă. — Atât am vrut să vă spun, bâigui Ilie, salutând. Apoi se duse grăbit la uşe, apucă cheia şi-o răsuci în broască. Trase de clanţă şi ţâşni ca fulgerul afară. Se opri în faţa celor două trepte, cu mâna la pieptul care-i svâcnea cumplit. — Da, da, de mine n'or să scape, îl mai auzi pe Finescu vorbind. Sări peste cele două trepte şi-şi scapără călcâile pe poartă, către pădure. Finescu se înfuriase şi lui Ilie îi era teamă să nu-1 cheme înapoi. Abia când ajunse m dreptul primului tufiş privi în urmă. Casa ceea i se păru ca o vizuină uriaşe, 4- — Viata Românească. — c. 563 50 ŞTEFAN GHEORGHIU ascunsă între copaci. Se întoarse către poteca care ducea spre inima pădurii şi se topi în desimea copacilor. ★ Când fu aproape de sătuleţ, Ilie se gândi că ar fi mai bine să se întoarcă înapoi la aşezările forestierilor. Un fel de grijă neliniştitoare i se strecurase în suflet şi nu-i dădea de loc pace. Ştia că întârziase mult pe, drumuri, că muncitorii din echipa dela rampa de încărcare lucrează fără el. Privi printre crengile uscate către înaltul cerului şi-şi dădu seama că orele trecuseră pe negândite, că soarele umbrit de norii câlţoşi cădea spre timpul prânzului. Se desprinse din drumul ce cobora în sat şi o porni pe cărăruia care ducea spre barăcile exploatării forestiere. Nu făcu decât câţiva paşi şi se opri. In minte i se închegă un alt gând. Ziua şi aşa era pierdută, iar lui Pisau trebuia să-i spună tot ce se întâmplase la Finescu. Dacă face altfel, tatăl Lixandrei se supără pe el şi asta nu trebuia să se întâmple. Se întoarse şi-o porni iar pe drumul ce ducea în sat. Ajunse cu bine lângă poarta lui Pisau. Tocmai ridica mâna să bată, când dinspre partea cealaltă a drumului se arăta un om mărunţel, încălţat cu cioareci ardeleneşti, şi care avea o căciulă ţuguiată pe cap. Omul călca istovit şi era slab, fără puteri, de parcă prin picioare i se scursese în pământ toată vlaga trupului. Ilie vru să se depărteze, să nu fie văzut chiar la poarta lui Pisau. Era prea târziu însă. Omul îl zărise şi-i făcea semn cu mâna. El rămase locului- şi privi în altă parte, de parcă nu vedea chemarea celui din drum. — Noroc Ilie — spuse drumeţul când ajunse în dreptul lui. — A, nea Kiss ! — vorbi şi Ilie cu mirare. Ce vânt ? Kiss se îngândura, oftă cu năduf, apoi zise : — Vânturi proaste, băiete... Ce se mai aude la forestieri ? — Tot cum ştii, ceartă şi nedreptate... — N'au vrut să urce preţul la transport ? — N'au vrut să-1 urce... Omul privi în ţărâna drumului şi faţa i se încarcă şi mai mult de umbrele gândurilor. — Nici tu nu lucrezi ? — întrebă iar după un timp. — Ba, eu, cum să-ţi spun, lucrez, răspunse Ilie care-şi aruncă privirea cercetătoare dincolo de gard. Venii să caut pe cineva aici, pe unchiu-meu... — Aşa ! Kiss dădu din cap. Vru să-şi ia rămas bun şi să plece. Ceva îi mai stăruia însă în suflet şi se opri. îşi întoarse iar privirea către Ilie. — Dar corhănitorii de-au rămas, ce fac? Cum se împacă cu plata ? —• Apoi parcă dumneata n'ai şti ! Tot prost o duc. — Zi, tot aşa sunt plătiţi! — zise mai mult pentru sine Kiss. — Tot 1 Or să plece şi ei... Aşa am auzit... — Or să plece... — Da... — Şi eu... eu, prostul, tocmai mă gândeam să mă întorc la lucru... Ilie îl străfulgera cu privirea. Zise : — N'ai dece să-ţi omori vitele de pomană, nene Kiss 1 Nu merită... Ascultă la mine... — De, oiu vedea eu, răspunse Kiss pornind mai departe, dealungul drumului. Ilie.îi urmări mersul doar o clipă. In privire îi scânteie un sâmbure de grijă. Apoi, ca şi cum nu s'ar fi întâmplat nimic, se întoarse grăbit spre poartă şi bătu. Aşteptă un timp, tot uitându-se speriat în lungul drumului. Kiss dispăruse într'o curte şi uliţa se arăta iar pustie. Auzi paşi în ogradă şi-şi întoarse capul. O văzu pe Lixandra şi inima prinse să-i tresalte, să bată puternic. — Iar venişi ! zise fata într'o doară. DRUMUL DIN PĂDURE 51 — Venii Lixandră, răspunse el cu grabă. Venii, că lucru drag îmi bate în inimă şi... Se fâstâci, mirându-se de propriile lui cuvinte. Se uită pe furiş la Lixandră şj-i văzu faţa întunecată. „S'o fi supărat oare de vorba lui ?" Căută alte cuvinte : — Dece te întristaşi, Lixandră ? grăi el după un timp. Pe faţa fetei se arătă un zâmbet, apoi mâna ei se întinse spre braţul lui Hie. II trase înăuntru. — Nu mă întristai deloc, Ilie. De ce să mă întristez ?... — Aşa, vezi ? zise el cu bucurie. N'ai dece să te întristezi... — N'am... Şi Lixandră o porni înainte, grăbită, fără să-şi ia mâna de pe braţul lui. In faţa încăperii unde se afla Pisau se despărţiră. Ilie intră în tindă. Se opri lângă uşă şi privi în jur, de parcă dorea să se obişnuiască cu umbra pereţilor. Pisau stătea tot pe laviţă, cu picioarele întinse, bolnave dela drumul de noapte. Lângă el, pe un scaun se afla Ghindoc, cu palmele proptite în bâta lui nedespărţită. Stătea aplecat înainte şi tuşea horcăitor din adâncul pieptului bolnav. Era tras la faţă şi urmele bolii şi bătrâneţii îl topiseră de tot. Şi Pisau şi unchiu-său Ghindoc priviră deodată către el. II aşteptau de mult să se reîntoarcă. — Ce-a spus domnu' Finescu ? întrebă cel depe laviţă cu nerăbdare. Ilie vru să-i răspundă, dar auzi în spate paşi. întoarse capul, o, văzu pe Lixandră care se oprise alături de el, lângă uşe. Ceva îl împinse atunci să vorbească mai cu îndrăzneală : — Totul o să iasă cum vrem noi, n'aveţi grije ! Le-am spus eu lor, câtu-i erau de domni; să nu se lase, să vorbească domnilor dela palat. Au drept de judecată... Vor câştiga judecata... vor câştiga... Ochii lui căutară cu grabă când la Pisau, când la Ghindoc, cari îl priveau neîncrezători. Dar gândul că Lixandră se află acolo şi-1 ascultă îl făcu să-şi umfle şi mai mult pieptul. — N'aveţi teamă, era şi domnu' Man acolo. Am vorbit cu el. Nu şi-a întors vorba. Ba mi-a spus că o să capete musai drept ca să mărească preţul la cherestea. Atunci o să cumpere pădurile aşa cum v'aţi înţeles, pe preţ îndoit... Pisau îl sfredeli cu ochii măriţi, lacomi. — Ţi-a spus ţie asta ? — Mi-a spus. Numai că nu trebue să stăm cu mâna în sân nici noi. Trebue să batem la cap oamenii din sat, pe ăi cu vite mai ales, să nu meargă la lucru. Şi asta mi-a spus-o tot domnu' Man şi-a avut dreptate. Chiar adineaori vorbii cu Kiss. Kiss ăsta ar vrea să se întoarcă iar la forestieri. N'ar fi bine, l-ar urma şi alţii. — N'avea grije, mormăi Pisau. Cu Kiss am să vorbesc chiar eu. Şi cu ceilalţi am să vorbesc. Numai să mă pot ridica. Un timp liniştea pluti stăpână, peste tindă. Nu se auzi decât răsufletul greu şi înfundat al lui Pisau, smârcâielile lui Ghindoc şi din când în când oftatul uşor, stăpânit, al Lixandrei. Şi liniştea asta se curmă abia atunci când cel depe laviţă se întoarse către bătrânul care stătea pe scăunelul de lângă cuptor : — Ce-ţi spuneam eu dumitale, nene Ghindoc ? Credeai că Finescu, ori Mari, au să se lase ? Eu îi cunosc de mult, ehei... întotdeauna ne-am înţeles... Parcă dumneata nu ştii ? Privi către Ilie şi râse mulţumit. Zise : — Bravo, măi flăcăule ! Eşti un băiat cum nu-s alţii. Ieri noapte mă cam îndoiam de tine. Ba mi-a fost teamă să nu-mi faci vreo boacănă. Acu' văd şi eu că zace în tine şi înţelepciune şi curaj. Ilie tresări şi faţa i se aprinse. Se foi cu nelinişte. Se simţea mândru şi plin de sine. Pisau îi aducea laude... Laude dela omul ăsta... îşi întoarse capul spre uşe. Lixandră nu mai era acolo. Se întrista. I-ar fi plăcut să fi auzit şi ea vorba ceea, să afle şi să ştie ce fel de om îi el. Şi întunecaţi cum erau, ochii lui se rotiră spre unchiu-său, Ghindoc. întâlni privirea stinsă, fără viaţă a bătrânului şi rămase ne- 52 ŞTEFAN GHEORGHIU dumerit, locului. Ghindoc îşi mestecă fălcile a vorbă, îşi bătu mâna slăbănoagă în aer, apoi îşi înălţă fruntea sbârcită şi îngustă. Clipi şi rămase aşa, pe gânduri. — Vrei să spui ceva ? căută Pisau să-1 îmboldească. Mâna bătrânului căzu moale, buzele lui încreţite mormăiră : — Da, vreau să spun că băiatul ăsta trebuie să meargă la treburile lui. O să le bată la ochi comuniştilor. A lipsit prea mult de acolo. — Fireşte, fireşte ! — întări vorba Pisau. O să meargă şi o să spună că-i bolnav, că a fost chemat în sat, acasă ; că s'a întâmplat cine ştie ce. O să găsească ■el ce să mintă... — Dar eu zic că degeaba mă duc acum, — se împotrivi Ilie, Ziua de lucru tot am pierdut-o... — Âpăi, tu nu mergi de dragul muncii acolo, măi băiete ! — i-o reteză cel de pe laviţă. De mâncat, slavă domnului, ai ce mânca. Tu mergi acolo să vezi ce se întâmplă, să vii să ne spui, să ştim... Pentru asta te duci... — Bine, am să mă duc... — Şi să ai grijă, să nu te simtă... Să nu mai pleci aşa, în miez de zi. Vino şi tu spre seară, când termini treaba... — Aşa am să fac, nene... Se ridică şi se îndreptă spre uşe, urmărit de privirile celor dinăuntru. Trecu pragul păşind molatec, dus pe gânduri. Se opri pe prispă şi ochii lui căutară cercetători şi cu lăcomie în jur. Lixandra nu se arăta pe nicăeri. Vru s'o strige dar îi fu ruşine de cei din tindă care l-ar fi auzit. Atunci o porni spre poartă cu pasul domol şi cu sufletul greu. V Furtuna Rodica stătuse liniştită la scurta şedinţă ce se ţinuse la rampa de încărcare. Se retrăsese cu cele câteva femei care mai erau acolo şi din colţul ascuns, din spatele bărbaţilor, ascultase cu atenţie. Deabia când tânărul acela venit dela fabrică îşi terminase vorba, tresărise şi ea la un gând. îşi făcuse loc, gata să plece. — încotro Rodico, o întrebase Saveta, nevasta lui Miron încărcătorul. — Mă duc să-i duc vestea şi tătucăi... — Păi el unde-i ? — In casă, bolnav... Mai aruncase o privire furişe către Negoiţă care cobora scăriţa împreună cu Maghiary, şi-o sbughise mai mult în fugă spre colibele din coasta muntelui. Era o fată sprintenă şi voinică. Când mergea, paşii ei călcau apăsat, fără şovăială. In ochii mari, căprii, luminoşi, purta flacăra tinereţii şi a vioiciunii. Era îmbrăcată cu o fustă largă şi groasă ; un cojocel cu mâneci, cam vechi, dar depe care florile roşii-albastre nu dispăruseră, îi acoperea bustul puternic, umerii mu-şchiuloşi. Purta ghete uşoare în picioare, cumpărate de Moş Onofrei, tatăl ei, într'o zi de vară când fuseseră la oraş. Locurile acelea pe care le străbătea îi erau cunoscute din copilărie. Aici, între munţi şi păduri se născuse şi crescuse Rodica. Când împlinise anii de mers la şcoală, Onofrei făcuse ce făcuse şi-i cumpărase cărţi şi caiete. Apoi mai el, mai Stelian casierul, o învăţaseră să desluşească buchii şi să deslege probleme. Fa fost dragă învăţătura. Dar mai târziu, tot atât de dragă avea să-i fie munca din pădure. Acum, când fugea prin dreptul barăcilor spre colibe, un fir de vânt îi mângâia faţa înfierbântată, cu bujori sănătoşi în obraji. Se auzi strigată de-o voce cunoscută, îşi încetini mersul şi-şi întoarse privirea. Din uşa barăcii birourilor Naghi îi făcea semn cu mâna. — Hei, Rodico, unde fugi... Ia vin o leacă... să vorbim... DRUMUL DIN PĂDURE 53 Ii răspunse cu un semn din cap că n'are timp şi fugi mai departe. Curând ajunse la cărăruia ce urca printre copaci răzleţi spre bordeie. Aproape de bordeiele acelea cu hornuri fumegânde îşi mai încetini mersul. Răsufla repezit, dar nu se simţea ostenită. Urcuşurile munţilor n'o speriau. Ba se simţea mândră şi puternică atunci când îşi măsura puterea cu înălţimile. O clipă, ochii ei rătăciră către vârfurile munţilor scăldaţi în soare. Apoi Rodica privi la copacii trişti, desfrunziţi, la drumul umezit de bruma bogată a dimineţii. Erau aşezări bătrâne, cărora le dăduseră viaţă mâinile oamenilor încă din primul început al muncii pe locurile acestea. Prima colibă o construise chiar taică-său, Onofrei, care se mutase după căsătorie aici. De atunci, răsăriseră şi alte colibe, ca ciupercile pe locurile acestea ferite de furtuni şi zăpezi. Când intră pe uşe îl găsi pe bătrânul Onofrei" lângă fereastră, cu nasul lui mare turtit de ochiul geamului. înlemni. Stătea rezemat pe o rână, furat de visuri, fără să se clintească la deschiderea uşii. Parcă era pus acolo, să stea nemişcat şi să observe joaca vrăbiilor în pumnul de paie risipit sub fereastră. — Dece nu stai liniştit, în pat, tătucă ? Moş Onofrei îşi întoarse capul, îşi prinse între degete o mustaţă şi privi mirat pe sub sprincenele lui stufoase şi cărunte. întâlni dojana din ochii căprii ai fetei, încruntarea frunţii ei şi ca un copil ce se simte vinovat, zise : — Apoi nu-s bolnav, fetică. Ia spune tu mai bine, ce văzuşi ? Rodicăi îi fugiră atunci gândurile la şedinţa ce se ţinuse şi zise : •— Au pornit oamenii în pădure, tată ! începem iar lucrul ! Sprincenele stufoase se înălţară, fruntea sbârcită a moşului se netezi. Vru să spună ceva, dar o tuse seacă îi înecă vorba. — Vezi, tătucă... Vezi... Moş Onofrei nu luă în seamă vorba ei, ci se ridică şi întrebă : — Zici că s'au dus în pădure ? Rodica îşi clătină capul. — Da, s'au dus... A venit cineva dela oraş... Un tânăr care lucrează la fabrica de cherestea... — Aha... — Da. L-au trimis oamenii dela fabrică după lemn... L-au trimis să-i lămurească pe tovarăşii noştri... — I-a lămurit ? — Oho !... — Şi ce le-a spus, fetică ? Fata se deslipi de lângă uşă şi calcă uşor pe marginea roasă şi veche a ro-gojinei care acoperea lipitura proaspătă. Şi Rodica îi povesti bătrânului toate câte se discutaseră la rampă. — O să crape Finescu de năcaz, îşi închee ea vorba. — Să crape, întări şi Moş Onofrei. Tăcură; Rodica, cu ochii-i rătăcind prin mica încăpere, moşul îngândurat şi nehotărît. O vrabie bătu cu aripile în geam, ciripind, şi amândoi priviră într'acolo. Moş Onofrei zâmbi blând, se mai uită la fată codiş, apoi zise : — Ştii ce Rodică ? Eu am să plec la treaba mea. Nu mai pot sta între pereţii ăştia... Oamenii lucrează în pădure... Eu nu pot sta... Rodica îl apucă de braţ şi-1 privi ţintă. — Ba nu, tătucă... Treaba asta n'ai s'o faci... Eşti bolnav. Iacă, eu am să merg în locul dumitale, la magazie... Moşul n'o ascultă. îşi desprinse braţul din mâna ei şi începu să ţopăe prin casă. îşi luă cişmele vechi de după pat, se aşeză pe un scăunel şi începu să şi Ie "a§'ă pe picioare. Pe urmă se ridică, tropăi ca la horă şi râse. — Nu m'asculţi, tătucă ? —murmură fata, cu grijă. Am să merg eu la magazie. 54 ŞTEFAN GHEORGHIU — Ba nu, zise moşul. Cine, de cine trebue să asculte ? Eu atât îţi zic, că nici tu să nu stai aici. De tine îi nevoie acolo, în pădure. îşi luă haina pe umeri, apoi îşi îndesă cuşma până aproape de sprincenele stufoase şi ieşi. Rodica rămase doar o clipă locului, apoi se clinti şi-1 urmă. Afară se auzi din nou glasul ei strigând : — Tătucăăă... Hei, tătucăăă... ★ Când grupa forestierilor trecu hotarul pădurii domeniilor, Ciurdea îşi chemă oamenii din echipa sa şi împreună făcură cale întoarsă. Văzuse ce avea de văzut şi parcă nu-i venea să-şi creadă că aşa ceva se înfăptuise şi fără consimţământul său. Acest lucru îi dăduse de gândit mai ales atunci când simţi cum mulţimea aceea se lăsase condusă de îndemnul lui Negoiţă. Cuprins de această frământare, porni să coboare alături de oamenii echipei sale şi mai abătut de cum urcase până la hotar... Trecând hotarul, forestierii înaintau mai departe, către inima pădurilor. Drumul îngust, cu urme încă neşterse de buşteni târşiţi la vale şerpuia anevoie printre copacii deşi, bătrâni. Erau locuri cum nu mai văzuse Negoiţă. De o parte şi de alta a trecătorii se întindeau tufişuri sălbatice printre care ochiului îi era greu să pătrundă. Brazii înghesuiţi, crescuţi fără număr, neatinşi încă de urgia securilor şi-a ferăstraelor, acopereau până şi cerul cu ramurile lor veşnic proaspete. Pe alocuri se zăreau din când în când copaci desfrunziţi, uscaţi de mulţimea anilor trecuţi peste ei. Privindu-1, electricianul se întunecă, parcă învăluit de milă pentru lemnul scorojit, putred, ce se pierdea. Era o pădure bătrână, care se trecea cu încetul şi care ar fi putut fi folosită. In urma electricianului oamenii păşeau anevoie, mai puţin din vina urcuşului şi mai mult din cauza îngrijorării. Erau bucuroşi cu toţii că drumul prin pădurea domeniilor fusese iar deschis, că se făcuse acest pas, dar o nelinişte şi-o teamă ascunsă tot îi mai încercau. Maghiary care-i cunoştea, le înţelegea grija pentrucă întocmai ca şi ei trăise în aceste locuri şi aflase toate câte se întâmplaseră aici. Prin părţile acestea răsunaseră adesea împuşcături, mai ales cu ani în urmă, înainte şi în timpul războiului. Era semnul că boierii dela curte se aflau la vânătoare. In zilele acelea, când cornurile sunau prevestitoare şi când printre copacii bătrâni se furişau cai scumpi, câini de vânătoare, oamenii pădurii se strângeau în grup şi aşa treceau pe drum la vale sau la deal. Ştiau ei, oamenii, dece se unesc şi trec în grupuri. In mintea fiecăruia era încă trează amintirea lui Uţă doborîtorul, ciuruit de alice domneşti. Tot alicele îl orbiseră şi pe Pântea, când trecuse singur în zilele acelea de vânătoare şi petreceri. Trăgeau Ia întâmplare boerii dela curte, ba chiar şi'n piepturi de om şi'n cuşme. Şi grija că aceiaşi boieri pândesc de după tufişuri îl stăpânea pe fiecare când umbla pe aici. — Măi Ifrime, — zise deodată bătrânul Pantele, cel căruia îi mâncase administratorul şase luni din leafă — ţie nu ţi-i teamă că Finescu o să se înfurie pe noi ? — Apoi cum îţi închipui dumneata, nea Pantele, îi răspunse Ifrim, o să ne speriem noi, mulţimea aceasta, de o stârpitură ? — N'am zis că o să ne speriem, vorbi iar bătrânul. Numai vezi tu, ei au puşti, şi cai iuţi. Ştii când l-au omorît pe Uţă... Cine le-a mai dat de urmă... Io-te, colea l-am găsit lungit. Şi Pantele arăta cu mâna spre o ridicătură de pământ din marginea drumului. — Era om bun, Uţă, zise Ifrim, dus pe gânduri. Nici azi nu se ştie cine 1-a omorît. — Parcă de Pânţea se ştie cine 1-a puşcat... DRUMUL DIN PĂDURE 55 In faţa Iui If-'m şi-a bătrânului mergea Afanasie Pitaru, care-şi ducea la subsuoară toporul. Lângă el umbla Savin, frământat de un gând al lui. — Măi Pitarule, spuse acesta după un timp. Vreau să te întreb un lucru... Uriaşul îl privi aşteptând. — ...măi Pitarule, cine ne mai plăteşte nouă leafă acu' ?... Man nu-i... Mateiaş a dispărut... Afanasie Pitaru nu ştiu ce să răspundă. Dădu din umeri şi se uită către Negoiţă care umbla înaintea lor. Arătă către acesta. — El trebue să ştie... Savin privi ia rându-i spre electrician, apoi ca şi cum s'ar fi scuturat de o povară grea, spuse iar : — Nu pentru mine zic, măi Pitarule. Eu ştiu să rabd... Şi pe ai mei i-am obişnuit să rabde... Dar mă gândesc la mulţimea asta de oameni... Acuma tac ei... când or izbucni, ce te faci ? Uriaşul îl măsură din ochi cu înţelegere. — Drept îi, şopti el. Da' mă gândesc că dacă tovarăşii l-au trimis dela oraş pe tânărul ăsta, or să ne ajute ei şi în celelalte greutăţi. Acu' nu mai e ca pe timpuri, să lucri şi să nu-ţi capeţi dreptul... Fii fără grije, Man n'o să ne scape... Mulţimea ajunse curând pe locuri sărăcite de copaci şi tufişuri. Pădurea domeniilor se sfârşise şi acum începeau pajiştile întinse, năpădite de buturugi putrede, roase de ploi, semnul unor păduri moarte. Parcă un foc ucigător măturase copacii, desgolise locurile acelea. Maghiary îi zise electricianului : — Vezi, tovarăşe Negoiţă... Aici s'a lucrat acu' cinci ani. Era o pădure frumoasă, cumpărată de Man dela un anume Pisau, din satul apropiat. După ce am doborît copacii ceia, locul a rămas aşa, ca un ogor sterp. Nimeni nu s'a mai îngrijit de replantarea pădurii... — Şi -dumneavoastră nu l-aţi căutat pe Pisau... să-i cereţi să replanteze locurile ? — Nu ne-am dus... Parcă sunt singurele locuri părăsite de proprietari... Mai sunt destule, tovarăşe... Există o lege... Legea îi obligă la replantare... Dar ei nici de lege nu ţin seama. Negoiţă dădu din cap cu împotrivire. — Acum, în zilele acestea, legile au început să fie şi ale noastre. Iar noi trebuia să le-o amintim proprietarilor. In faţa grupului apărură primii copaci doborîţi. Buşteni gata cepuiţi şi cojiţi, împrăştiaţi printre crengi de brad şi cioturi aşteptau să fie căraţi la rampă. Acolo, la locul de muncă al forestierilor, drumul se sfârşea, dar oamenii mai merseră o bucată de loc.spre inima pădurii. Apoi se opriră. Maghiary stătea tot lângă Negoiţă şi-1 privea pe acesta cu ochii lui blânzi, plini de aşteptare. Electricianul se uita la rându-i în vale, la corhănitorii care-şi îndemnau boii la urcuş şi la forestierii care se împrăştiau pe la locurile lor de muncă. Doar Ifrim, Pitaru şi Savin mai zăboviră lângă Maghiary şi lângă Negoiţă de parcă mai aveau de aflat încă lucruri neştiute. — Până înainte de închiderea drumului, câţi corhănitori erau, tovarăşe ? — întrebă Negoiţă deodată. Maghiary privi la cei şase oameni care-şi aduceau vitele, înţelese rostul întrebării şi răspunse : — Erau paisprezece... Opt au plecat... — Mai mult de jumătate, murmură electricianul. Şi gândurile lui Negoiţă fugiră deodată la Ciurdea, la cearta acestuia cu corhănitorii, la drumul pe care-1 închisese Finescu ca să împiedice lucrul oamenilor, şi la câte toate piedici .mai aveau în cale şi 'n muncă. întâlni privirile întrebătoare ale lui Pitaru şi Ifrim, neliniştea de pe faţa lui Savu. Vorbi: — Ce părere aveţi tovarăşi, despre lucrul nostru ? Oamenii se priviră îngrijoraţi, fiecare avea câte ceva de spus. 56 ŞTEFAN GHEORGHIU — O să începem, zise într'un târziu, Savin. Dar ne-am gândit că cei şase corhănitori tot n'or să prididească. Cât or să care ei ? Nici pe jumătate cât lucrăm noi ! Şi priveşte, tovarăşe, câţi buşteni aşteaptă din zilele din urmă să fie duşi de aici... Se întoarse şi arătă cu mâna către lemnul doborît. Electricianul privi şi el într'acolo, cu faţa umbrită de îngrijorare, şi zise : — Ai dreptate, nea Savine... înspre vale şi în juru-le începură să răsune pocnetele topoarelor şi ca un susur uşor răzbi odată cu ecoul lor cântecul molcom al joagărelor şi-al ferăs-traelor. Lucrul reîncepuse şi Ifrim îl înghionti pe Savin. Dar Savin nu se clinti, îi făcu semn să aştepte, apoi se întoarse către electrician şi zise : — Să-ţi .mai spun o vorbă, tovarăşe Negoiţă. Ei, corhănitorii, n'or să reuşească să care niciun sfert din doborâturile astea, pân' diseară. Pentru prima dată Maghiary îşi dădea seama mai bine de un lucru. Vorbi : — Drumul ăsta, pe care ni 1-a închis Finescu, a întors toată munca noastră pe dos... Cum de n'am ştiut noi mai din timp de convenţia aceasta ? Acu'... Afanasie Pitaru îşi făcu loc pe lângă Ifrim şi veni mai lângă Maghiary. Vru să spună ceva, dar se răsgândi când îl văzu pe Udrea oprindu-se în faţa lui Negoiţă. — Noi suntem gata, tovarăşe, spuse corhănitorul. Electricianul îi zâmbi uşor, îi puse prieteneşte mâna lui mare, pe umăr. şi.-l privi drept în ochi, ţintă. — Să-i daţi zor, nea Udreo. Mult timp am pierdut la sfadă... Trenul aşteaptă să fie încărcat... — Apoi, noi ne-om strădui... Dar vezi dumneata, un tren îi lung, are vagoane multe, iar noi suntem puţini... Alt'dată... — Omul când vrea multe face... — Face omul când se grăbeşte, vorbi Udrea cu umbră de îndoială în glas. Dar boul îi bou şi el tot în pasul Iui merge... De-aş avea eu o putere aş lua lemnul în spate şi-aş da fuga în vale... Dar n'am asemenea putere... — Putere n'o să ai singur, nea Udreo, zise cu aprindere Afanasie Pitaru. Dacă ai să te alături unuia şi altuia, atunci o să se schimbe socoteala. Iacă, mă tot gândeam stând aici, că omul când îi moare calul în drum, apucă el oiştea şi trage. Dece n'am pune şi noi umărul la oişte... Electricianul se întoarse către uriaş, cuprins de-o nădejde. — Spune, nea Pitarule, dacă ai vreo părere... — Sigur că am, tovarăşe, vorbi cu şi mai multă înflăcărare uriaşul. Iaca ce zic eu. Să coborîm la magazie, să aducem frânghii şi lanţuri. Sunt acolo destule... Numai să-i spui lui moş Onofrei pentru ce-ţi trebuesc, şi gata, le capeţi. O să ne întoarcem iar aici, o să legăm buştenii şi mai cu trasul, mai cu împinsul ţapinei o să-i urnim la vale. Oamenii îl ascultară cu interes. Savin zise : — Vorba ta nu-i rea Pitarule, numai că un buştean nu-i ca o căruţă pe roate. Şi nici zăpadă nu-i să-1 duci pe un cap de sanie. Dar uriaşul nu se lăsă bătut. — Păi ce, o să ne înhămăm fiecare la câte un buştean ?... Facem echipe, Savine. Ne unim câte trei, câte patru... Ifrim, care ascultase tot timpul în linişte, tresări la un gând. îşi plesni degetele osoase şi izbucni : — Pitaru are dreptate, tovarăşi... Eu am fost odată la Cumpăna. Acolo, abia se înfiripase o exploatare forestieră. N'au fost animale din bun început. Oamenii împingeau buştenii cu ţapina. Unii îi legau cu frânghii şi-i trăgeau. Numai ce-i drept, n'aveau de străbătut drum lung ca noi. De-aia eu mai am de adăugat ceva la spusa lui Pitaru. Să facem sortarea lemnului aici. Să împărţim echipa lui DRUMUL DIN PĂDURE 57 Ciurdea pe din două. Dacă o să tăiem buşteanul în mai multe bucăţi, o să fie mai uşor de cărat la vale... Aşa făceau şi cei dela Cumpăna. — Păi aşa, sigur că-i mai bine, zise Savin, luminat. Apoi se uitară cu toţii la Negoiţă care-i ascultase liniştit şi grav. Electricianul le simţea privirile pline de aşteptare. Nu cunoştea îndeajuns treburile tăie torilor, dar în adâncul inimei sale simţea că Ifrim are dreptate. Zise : — Da, şi eu cred că aşa e bine, tovarăşi. Dar mai întâi să ne împărţim nlunca. Cineva trebue să meargă Ia barăci, la magazia cu materiale. — Apoi, am să merg eu şi cu Pitaru, vorbi Ifrim. Negoiţă se întoarse atunci către ceilalţi doi : — Dumneata, tovarăşe Maghiary şi nea Savine, rămâneţi aici. Vorbiţi cu oamenii. Lămuriţi-i ce au de făcut. Eu am să merg la rampă, la tovarăşul Ciurdea. Maghiary şi Savin încuviinţară din capete. Electricianul se întoarse şi zise către Ifrim şi Pitaru : — Să mergem, tovarăşi... In pădure lucrul era în toi. Forestierii căpătaseră parcă forţe noui. Munceau cu hotărîre şi topoarele îşi purtau până departe sgomotele loviturilor seci, ca o chemare ce se pierdea într'un ecou neîntrerupt peste munţi. Alături de pocnetele repezite, de bubuiturile înfundate ale brazilor în cădere, dăinuia ca un hârâit neîntrerupt plânsul molcom al joagărelor, troznetul copacilor. Cântecul acesta al muncii îi încălzea lui Negoiţă sufletul. Umbla înaintea lui Ifrim şi Pitaru şi privea din treacăt la oamenii din jur. Văzu mai întâi un doborîtor voinic care lovea cu toporul şi făcea o scobitură aproape de rădăcina unui copac. Din tulpină săreau aşchii gălbui, mai mari şi mai mici, şi care scân-teiau o clipă în aer. Ceva mai încolo Negoiţă zări alţi doi oameni, care plimbau ca pe un arcuş joagărul la rădăcina tulpinei. Apăsau straşnic pe unealta dinţată care răzbise adânc în lemn, aproape de scobitura făcută cu toporul. Deodată unul dintre doborîtori, un om cu faţa negricioasă, se sculă şi apucă o prăjină lungă. 0 propti spre mijlocul tulpinei, strigând : — Fereşte Alexandre !... Dar cellalt om se şi ridicase purtând cu sine joagărul. O clipă mai târziu Negoiţă văzu bradul clătinându-se, apoi îl auzi trosnind uscat, aplecându-se şi căzând cu o bufnitură cumplită. — Uriaş brad, frate, zise electricianul către Pitaru şi Ifrim. Pe faţa ghebosului apăru un zâmbet blajin. Amintiri îndepărtate îl cu-prinseră. Arătă cu mâna în vale, spre pădurile bătrâne şi neatinse. Vorbi : — Ia, colo, la hotarul domeniilor, a fost un copac uriaş, tovarăşe. Nu-1 cuprindeau în braţe nici patru oameni făcuţi roată... Se mai vede şi acum ciotul. Apăi, pe acela, eu cu Pitaru l-am doborît. O zi întreagă l-am tot cioplit la rădăcină... Aşa-i, Pitarule ? Afanasie Pitaru încuviinţă din cap, furat şi el de gândul acelei isprăvi. Trecură mai departe şi ajunseră la copacii doborîţi. Ochii lui Negoiţă cătau tot la forestierii răspândiţi dealungul văii. Văzu în depărtare oamenii care lucrau la curăţirea coajei depe tulpinele culcate la pământ. Erau cojitorii. Ocoliră o ridi-cătură de pământ şi în faţa lor se arătă locul de muncă al cepuitorilor. Ii urmări din treacăt pe oamenii aceia, minunându-se cu câtă precizie loveau cu topoarele Şi retezau crăcile tulpinei. Apoi se opri deodată, privind la câţiva paşi în faţa lui. In jurul unui copac culcat la pământ lucrau doi oameni şi-o fată. Ifrim şi Pitaru se opriră, înţelegându-i uimirea. Zâmbiră şi se uitară şi ei la fetişcana care hărnicea sprintenă. Obrajii ei erau îmbujoraţi şi tocmai reteza cu toporul ultima cracă a bradului. Când se înălţă de trup şi întâlni privirea lui Negoiţă, Rodica se r°Şi la faţ;ă şi mai mult. Dar electricianul nu mai zăbovi, o salută încurcat şi Porni mai departe alături de cei doi oameni. 58 ŞTEFAN GHEORGHIU I — Aveţi şi femei la lucru ? întreabă electricianul când se cufundară pe | drumul din pădurea domeniilor. 1 — Apăi, Rodica îi singură, răspunse uriaşul... Fata lui Moş Onofrei... Ii | crescută de noi, pe locurile astea. — Harnică şi de nădejde fată, adăugă şi Ifrim. Munceşte cât un bărbat... | Negoiţă nu mai spuse nimic. Intr'adevăr, fata ceea ştia să lovească zdra- i văn cu toporul şi avea putere, nu glumă. Pe buzele lui apăru un zâmbet. In minte ■ îi rămase neştearsă imaginea privirii ei puţin speriată, ochii aceia căprii şi lim- f pezi. Apoi se gândi ce încurcat se simţise în faţa uimirii din ochii ei. îşi dusese , fără să vrea mâna la cozorocul şepcii, pornind mai departe. Furat de aceste 1 gânduri, un timp nici nu fu atent la discuţia ce se înfiripase între cei doi oameni 1 care păşeau alături de el. îşi întoarse capul spre ei şi ascultă. Ghebosul zicea : — ...viaţă mai bună n'am dus nici aici... Ce-mi era la chiaburul cela, ce-mi e lâ Man. Dar cel puţin aici sântem mai mulţi la un loc şi ne ştim necazurile, putem lupta... Uriaşul abea aşteptase ca Ifrim să-şi termine vorba. După ce acesta tăcu, zise : — Eu, măi Ifrime, n'am fugit din cauza slugăritului la chiabur. Eu mă, am fugit de pământul meu. Două hectare am avut. Dar ce-s două hectare de pământ » muntos. Mori de foame cu ochii zgâiţi în semănătura care nu încolţeşte. Am venit f aici şi mi-am lăsat familia în sat. Duminica ce mă mai duc şi eu. 1 — Ai familie grea, tovarăşe Pitaru ? — întrebă Negoiţă. I — Trei băieţi şi-o fată, răspunse uriaşul. Cu mine cinci, cu nevasta şase. ţ Eu aici, ei acolo. Nevastă-mea şi fiică-mea Maria văd de pământ, îl îngrijesc, i Băieţii sunt încă mici... 1 Depe înălţimea pe care ajunseseră se vedea acum valea cea largă, barăcile, I râul argintiu care şerpuia ceva mai încolo, şi mai aproape, rampa şi locomotiva, f Nu mai merseră pe drumul care arcuia pe lângă coasta muntelui. Afanasie Pitaru , îi îndemna să coboare panta care duce direct la rampă. Păşind cu grabă la vale, ,Ifrim se întoarse luminat de un gând nou : — Lemnul n'o să-1 cărăm până la rampă, zise el către Negoiţă şi Pitaru, fl aştepându-i să-1 ajungă. O să-1 doborîm la vale chiar după înălţimea asta. Uriaşul îl privi o clipă, cumpănind. Vorbi: :.| — Ştiu eu... să facem şi aşa, Ifrime... ^ " Şi-şi dădu drumul pe pantă, proptindu-se din când în când de locuri mai ' ridicate, să nu cadă de-a rostogolul. Ajunseră în dreptul rampei şi Negoiţă stătu locului, privind în urma celor doi care grăbeau spre magazia cu materiale. Pe urmă se întoarse şi se apropie de ' oamenii care încărcau ultimul buştean în vagonul tras în faţa rampei. II căută din ochi pe Ciurdea, dar nu-1 află nicăieri. II văzu în schimb pe mecanicul locomotivei, înfipt la lucru alături de încărcători. Bătrânul Simion îşi încordase toate i puterile în unirea buşteanului şi electricianul nu se putu opri să nu-i strige : * — Nea Simioane !... nu te lăsa, meştere!... Mecanicul se îndreptă de spate, se întoarse şi privi cu mirare în jur. Faţa \ îi era umedă de sudoare, iar ochii lui mari şi limpezi jucau vioi, luminoşi. ] — Ce faci meştere, te iei la întrecere cu flăcăii? întrebă râzând. a| Bătrânul îl zări în sfârşit, ridică mâna şi făcu un semn în aer. I — Tu erai, Ionică ? zise el. Apoi, ia, mă întrec cu flăcăii aiştia. Prea i-am -văzut neîndemânateci. Ei ziceau că li-i greu, că le lipseşte unul din echipă. Dar -i-am văzut că umblă fiecare de parcă n'are suflet. Am coborît şi le-am arătat eu câtu-i de bine ca omul să pună şi ceva suflet în treaba ce-o face. Şi să vezi drăcie, măi Ionică. Am venit să-i desmorţesc pe ei şi drept să-ţi spun, la buşteanul ăsta m'au desmorţit ei pe mine. M'au lăsat aproape singur. — Dacă dumneata te-ai lăudat că poţi şi fără noi... vorbi unul dintre tinerii care ascultau cu interes la spusele mecanicului. ♦ > DRUMUL DIN PĂDURE 59 — Ai zis că noi suntem nişte mămăligi, grăi un altul, om între două vârste. — Şi sunteţi, Moldovane, mormăi bătrânul. — Iacă, te-am lăsat pe dumneata, să ne arăţi ce poţi, zise iar Moldovan făcând celor din jur cu ochiul. Cine s'a dovedit de mămăligă ? Bătrânul se încruntă dar nu răspunse. încărcătorul care-i vorbise înfipse ţapina sub buştean şi se opinti. Săltă coada uneltei şi buşteanul se rostogoli în vagonul gol care aştepta lângă buza rampei. Apoi se întoarse către bătrânul Simion, îi văzu încruntarea frunţii şi nu mai zise nimic. Pe faţa lui o altă grije îşi făcuse locul. Se întoarse către cei din jur, vorbindu-le : — Dar unde naiba o fi dispărut, Ilie ăla? De azi dimineaţă nu l-am mai văzut... Negoiţă tresări. îşi aduse aminte de discuţia avută cu oamenii, la sosire. In ureche parcă mai auzea şi acum vorba tânărului cela îmbrăcat în haine bune şi cu ghete noui în picioare. Oare de el să fi întrebat Moldovan ? Drept era că nu-1 mai zărise de atunci, nici în pădure şi nici aici, la barăci. II văzu pe mecanic lăsându-şi ţapina şi coborînd înciudat treptele platformei. Negoiţă se apropie de el şi-1 apucă de braţ.: — Ilie nu-i ăla care a vorbit de lăsarea lucrului ? — Ba ăla e, răspunse bătrânul Simion, puţin mirat. „Deci Ilie a părăsit lucrul 1" gândi electricianul. Nu-i convenise să mai rămână. Dar dece tocmai el singur plecase dintr'atâta mulţime de oameni ? îşi aminti de rostul venirii la rampă şi-1 mai întrebă pe mecanic : — Nu ştii unde este, Ciurdea, nea Simioane ? Mecanicul se gândi o clipă, luminându-se deodată la faţa. — Adineauri a fost aici... A plecat până la baraca birourilor. —■ Zi, e acolo... — Aşa l-am auzit spunând la plecare. Electricianul îşi descleştă mâna pe braţul bătrânului şi-o porni către barăci. * Când se despărţise de grupa forestierilor, la hotarul pădurii domeniilor, Ciurdea coborîse într'un suflet cu oamenii echipei lui la rampă. Lucrase cât lucrase, iar când lemnul de încărcat fu pe terminate, pusese ţapina jos şi-o pornise spre baraca birourilor. Mergând într'acolo cu pas domol, se lăsase furat de aceleeaşi gânduri tulburi. Tresărise doar pe coridor, când auzise vorba lui Naghi care-1 întreba despre Negoiţă şi despre lucrul care se pornise. La început a vrut să treacă înainte, să nu răspundă. S'a oprit însă, spunându-şi că nu-i bine ca toată lumea să-1 ştie supărat, mai ales că era vorba de-o supărare căreia nici el nu-i găsise temei. Aşa că i-a răspuns telefonistului la întrebări şi după aceea a intrat în biroul celulei de partid. Cât timp a stat pe gânduri în birou, nici el nu ştia. Prea i-a fost clocotitoare frământarea sufletului. In firul gândului învolburat prinseră să se depene amintiri trecute. Se vedea copil mic, jerpelit, răscolind colbul satului. Părinţii îi muriseră într'un timp, duşi pe cealaltă lume de povara sărăciei. Orfan, fără sprijin, trebuise dela treisprezece ani să-şi caute rost în viaţă. Intrase slugă la Lucaci, cârciumarul, cel mai bogat om din sat. Acolo trudise mulţi ani pe o strachina de borş şi-un boţ de mămăligă. Şi bătăi a mâncat pe săturate. Dar asta a ţinut până într'o zi când trecuse de cel de al şaptesprezecelea an al vieţii. Şi cum uneori se spunea în sat că bâta are două capete, la fel şi el apucase cel de al doilea cap şi întoarse ciomagul pe spatele stăpânului. Pe urmă a ieşit pe poartă şi a plecat în lume. Aici în munţi începuse altă viaţă. Forestieritul îl atrăgea. A învăţat meseria cu drag. Cu oamenii aceştia simpli şi buni n'avea dece să se certe. Ii îndrăgise. Doar cu patronii nu se împăca. „Patronul vrea să plătească cât mai puţin şi să stoarcă din vlaga noastră cât mai mult", auzea adesea din gura oamenilor. Apoi mergea pentru 60 ŞTEFAN GHEORGHIU ei la birou. Atunci ieşea ceartă şi chiar mai mult. După asemenea înfruntări cu patronii, era fie concediat, fie dat pe mâna jandarmilor. Şi asta a durat până în anul patruzecişicinci. Atunci a fost Ciurdea primit în partid. Din anul acela s'a schimbat mult. Ştia că lupta pe care o ducea partidul era o luptă organizată, bazată pe mobilizarea masei, pe puterea ei. Asta îl făcuse să-şi smulgă din suflet pornirile anarhice, să se stăpânească. Nu mai lua hotărîri de unul singur. Nu făcea nimic fără încuviinţarea forurilor de partid superioare. II stăpânea mereu aceeaşi teamă de greşală... Auzi o bătaie în uşă şi-şi înălţă fruntea. Clanţa se mişcă şi în prag apăru Negoiţă. — Aici erai ? bun găsit, zise electricianul, aşezându-se pe un scaun lângă birou. Ciurdea nu-i răspunse. Faţa îi era tot umbrită şi Negoiţă îşi dădu seama că încă nu-i trecuse supărarea. Vru să-i spună pentru ce venise, dar se răsgândi. Nu, cu Ciurdea avea mai mult de vorbit. Prin minte îi trecu întâmplarea cu bolovanul depe linie. Zise : — Ai aflat că era să ne răsturnăm la Cotul Repede? Ochii lui Ciurdea se aţintiră asupra lui cu atenţie. — Da, am aflat. Spunând aceste cuvinte se ridică dela locul său şi făcu câţiva paşi prin încăpere. Fruntea lui se întunecase şi mai mult. Se întoarse şi zise : •— E un fapt grav... Trebue anunţat şi Ia oraş... — Fii sigur că o să anunţăm, răspunse Negoiţă. N'o s'o lăsăm noi aşa... O să-i dibuim pe cei care au făcut treaba asta... Ciurdea se aşeză iar pe scaun. Negoiţă ÎI privi cu ochii Iui neguroşi, încărcaţi de aceeaşi grije. Zise : — Ce crezi, tovarăşe ; Finescu şi Man au vreun amestec în treaba asta ? Ciurdea se uită la el, dar nu-i răspunse pe dată. Parcă îi era greu să-şi calce pe inimă. Stăruinţa din ochii electricianului îl făcu totuşi să zică : — Lovesc... In ascuns lovesc... Negoiţă se încruntă şi mai mult atunci când vorbi: — Asta trebue să ne dea de gândit, tovarăşe Ciurdea. Cineva a pus cu gând ucigaş bucata de stâncă pe linie. Dacă n'am fi oprit trenul, înţelegi ce s'ar fi întâmplat ? Privirea lui Ciurdea rătăci plină de tristeţe prin încăpere. Vru să spună ceva dar se răsgândi şi-1 ascultă pe Negoiţă care nu terminase : — Când am plecat dela oraş mă gândeam prea puţin la nişte cuvinte spuse de tovarăşul Balint: „Să fiţi cu ochii în patru... Duşmanul nu stă"... Acu îmi dau seama câtă dreptate a avut omul acela. Când mi-a spus astea, nu s'a gândit numai la mine... Secretarul celulei dela fabrică s'a gândit şi la dumneata, şi la comuniştii de aici... In echipă ai pe unul Ilie şi nu mai ştiu cum... Lipseşte dela lucru... A fugit... Parcă poţi să ştii cine a fost, ce gânduri avea? Trebue să ne. cunoaştem oamenii, tovarăşe... Să ştim cu cine lucrăm... Şi sarcina asta revine în primul rând comuniştilor. — Dar suntem puţini, zise deodată Ciurdea. Eu, cu Maghiary şi cu Ifrim... Iar oameni sunt aproape şaizeci. — Ăştia câţi suntem... Trei, şi cu mine patru... Să strângem oamenii în jurul nostru... Să-i facem să înţeleagă că numai prin luptă unită o să doborîm duşmanul... Crezi că de florile mărului a închis Finescu drumul ? Ba eu zic că a făcut-o în înţelegere cu ăi dela curte şi cu Man. Ei sunt câţiva şi vor să ne lovească... Noi suntem mulţi şi trebue să-i doborîm... îşi puse coatele pe masă. Ochii i se ţintiră şi mai stăruitori pe faţa lui Ciurdea. întrebă cu voce răspicată : — Aşa-i tovarăşe, că nu trebue să ne lăsăm bătuţi? DRUMUL DIN RADURE 61 Dumitru Ciurdea îşi întoarse privirea într'o tresărire. Nu avu puterea dela un bun început să răspundă. Ceva greu, împovărător, mai sălăşluia în adâncul inimei lui. Şi această povară grea căutase el tot timpul să şi-o smulgă. In ochii limpezi, înţelegători ai tânărului, stăruia un îndemn. II măsurau cu luminiţele lor strălucitoare, spunându-i parcă să uite de ambiţii şi orgoliu, de supărări. Câteva clipe se duse în sufletul lui o luptă crâncenă. Apoi cumpăna nehotărîrii cedă cu încetul. Zise cu un fel de uşurare : — Aşa-i... Privi înseninat la chipul luminat şi dârz al lui Negoiţă. Acesta îi zâmbea cu înţelegere. îşi aminti pentru ce mai venise la Ciurdea şi vorbi : — Uite ce-am hotărît adineauri, în pădure, tovarăşe Ciurdea. Când Negoiţă şi Ciurdea ieşiră pe coridor să meargă la rampă, le ieşi în cale Naghi, telefonistul. Acesta se apropie de electrician şi zise : — Va căutat la telefon tovarăşul Balint. Negoiţă se opri şi Ciurdea făcu la fel. — Ţi-a comunicat ceva pentru mine ? — Nu, răspunse Naghi. Doar atât mi-a spus : că vă roagă să-i daţi un telefon. — Bine, am să viu cu dumneata, la centrala telefonică. Pe urmă Negoiţă se întoarse către Ciurdea, zicând : — Eu rămân, tovarăşe... Dumneata ştii ce-i de făcut. Trenul trebue să plece neapărat diseară. Fabrica are nevoe de buşteni... îşi strânseră mâna şi se despărţiră. Ciurdea ieşi pe uşă, iar electricianul îl urmă pe Naghi care mergea înainte, dealungul coridorului. In dreptul ultimei uşi din fund se opriră. Intrară. încăperea unde se afla telefonul era îngustă, parcă anume aleasă pentru asemenea treabă. O masă, două scaune şi un aparat cu câteva butoane roşii, negre, albastre, un pat mic cu saltea de pae, asta era tot ce se putea vedea înăuntru. — Dumneata locueşti aici ? întrebă electricianul. Naghi îşi înălţă spre el doi ochi mari, verzui, oarecum miraţi de aşa vorbă. — Aici locuiesc, răspunse el. După ce am făcut instalaţia m'am mutat lângă aparate. Să vă fac legătura cu fabrica. Tânărul răsuci câteva butoane, formă numărul, îl ceru pe Balint la telefon şi-i întinse electricianului receptorul. Apoi ieşi. Când se închise uşa în urma telefonistului, Negoiţă ridică receptorul la ureche şi vorbi : — Tovarăşul Balint? Auzi răspunsul afirmativ dela celălalt capăt al firului. Era chiar secretarul celulei de partid care întreba, la rându-i : — Ce veşti, tovarăşe Negoiţă? Negoiţă începu să povestească toate câte se petrecuseră la exploatarea forestieră dela venirea lui şi până în acele clipe. După tăcerea dela celălalt capăt al firului, electricianul îşi dădu seama că Balint î! asculta în linişte şi cu atenţie. — Spui că aţi găsit o bucată de stâncă pe linie? — întrebă cu îngrijorare secretarul celule; de partid. — Da, întări Negoiţă. Un pic ne mai lipsea şi... Vocea îngrijorată a lui Balint se auzi : — Să fiţi atenţi, măi tovarăşi... Un timp nu mai auzi nimic. Doar un şuerat îndepărtat, împletit cu bâzâit ca de albină îi mai stărui lui Negoiţă în ureche. Apoi vocea aceea gravă răsună : — E bine că te-ai împăcat cu Ciurdea... Nu se cădea să fiţi supăraţi. Doar lucraţi împreună!... Să stai mereu în preaima lu; şi să vă sfătuiţi. Cu lucrul cum staţi? 62 ŞTEFAN GHEORGHIU — Chiar azi o să trimitem primul tren cu buşteni, — Foarte bine... Te rog să-mi telefonezi oricând, la nevoie... Dacă vă mai trebue pe cineva să vă ajute, spuneţi... — Nu, nu-i nevoie deocamdată, răspunse Negoiţă. Vru să mai zică ceva, dar vocea dela celălalt capăt al firului se auzi iar :* — Atunci asta-i, frate. Iartă-mă dar tocmai trebue să plec la judeţeană. O să stăm altădată mai mult de vorbă. Deocamdată pot să-ţi spun că nu ne-ai făcut fabrica de râs. Am să-i spun şi lui Nestor treaba asta. Şi despre întâmplarea cu stânca am să-i spun... Ei noroc, frate... — Noroc... Negoiţă auzi cum dincolo aparatul pocneşte sec şi puse şi el receptorul în furcă. Inima îi bătea cu putere. In ureche îi era încă trează vorba lui Balint. Secretarul se arătase mulţumit de el. Se gândi îndelung. „Dar ce lucru mare am făcut"? Totuşi, acum se simţea altul. Cele spuse de Balint îi dădeau puteri noui, încredere în munca ce-o începuse. Deschise uşa cabinetului şi porni dealungul coridorului, cu. pasul vioi. II împingeau înainte puteri noi, abia câştigate. ★ Către amiază, soarele urcase sus de tot. In valea cu barăci şi oameni grăbiţi coborîse o căldură plăcută, primăvăratecă. Cerul era limpede şi curat, de un albastru pronunţat, luminos. Asemenea zi în luna lui Decembrie nu mai văzuseră de mulţi ani forestierii, acolo în munţi. Către păduri, urcau corhănitorii după încărcătură, pe drumul cel vechi şi cunoscut îşi îndemnau de zor boii, care umblau domol, aşa cum le era mersul. Se mai^ văzură doar un timp în zare, apoi oamenii aceia care-şi mânau vitele dispărură pe după copacii înalţi ai pădurii domeniilor ce se zăreau de aici. Atunci, se arătară deodată, coborînd la vale, trei oameni. Trăgeau după ei un buştean gros, prins în frânghii. La buza râpei, oamenii se opriră, deslegară bucata de lemn şi-o împinseră cu ţapinele. Buşteanul alunecă în jos, pe jghiabul de pământ, până când se opri lângă alţi buşteni aflaţi la poalele urcuşului. După ce mai priviră o clipă la lunecarea buşteanului, oamenii îşi adunară frânghiile şi-o porniră iar înapoi, către pădure. In drumul lor la întoarcere, se încrucişară cu alţi forestieri, care, întocmai ca şi ei cărau tot un lemn uriaş spre gura jghiabului. Din locul lui, de pe rampa de încărcare, Negoiţă privise îndelung la buştenii care lunecau de sus şi se opreau în apropierea rampei. Văzu apoi că au rămas puţini din cei care încărcau vagoanele. Se simţi stingherit. îşi aruncă haina şi în-făşcă şi el o ţapină. înarmat cu unealta, se apropie de Moldovan care se muncea să rostogolească împreună cu un alt tânăr buşteanul în vagon. înfipse ţapina alături de celelalte două şi săltă în acelaş ritm cu ceilalţi. O clipă mai târziu, bucata de lemn se opri în vagon. Moldovan se întoarse deodată spre Negoiţă. II privi cercetător, de parcă dorea să-i afle puterea muşchilor. Zise : — Ai vână, tovarăşe... Electricianul îi zâmbi şi-i răspunse : — Puterea e în noi toţi, frate. Nici eu singur, nici dumneata n'am fi putut urni buşteanul acesta. Era prea mare, afurisitul. Se întoarseră şi porniră spre altă bucată de lemn. Proptiră ţapinele şi se ■ încordară. Bătrânul Simion îl văzuse pe Negoiţă când se urcase pe rampă. Un timp îi admiră munca. Parcă ceva îl îndemna şi pe el să coboare. Nu stătu mult în cumpănă şi până în cele din urmă coborî depe locomotivă,- ducându-se alături de încărcătorii care munceau. Apucă şi el o ţapină şi se alătură electricianului. — Io-te-te, spuse cu mirare Moldovan. Ţi-a trecut supărarea, nea Simioane? DRUMUL DIN PĂDURE 63 — Apăi, vezi că mi-a trecut, mormăi bătrânul care scuipă în palme şi apucă vârtos de coada uneltei. Pe drumul ce cobora din cealaltă parte a văii, dinspre satul cel mai apropiat, se arăta un nouraş uşor de praf care se apropia rostogolindu-se. Nouraşul de praf dispăru după un colţ de munte, apoi reapăru din nou şi mai aproape. Atunci oamenii de pe rampă auziră un duduit îndepărtat de motor şi se opriră curioşi din lucru. u Maşina venea direct spre rampă şi după un timp se opri lângă locomotiva. Portiera se deschise şi un om uscăţiv, îmbrăcat în haine negre, noi, înainta ca o arătare spre locul de muncă al încărcătorilor. — Cine-i ăsta ? îl întrebă Negoiţă pe Moldovan. — Asta e Finescu, răspunse omul. — Finescu ?!... Administratorul domeniilor regale umbla ţeapăn şi încruntat, de parcă dorea să arate tuturor că nu-i este frică de nimeni şi de nimic. Era un fel al lui de a se purta în faţa' oamenilor, o viclenie veche care de multe ori dăduse rezultate bune. Se urcă pe rampă, fără grabă, privind pe furiş, iscoditor, la cei de sus care-1 aşteptau sprijiniţi în unelte. Se opri în faţa lor şi fără vreo altă vorbă întrebă : — Cine v'a dat voie să redeschideţi drumul ? Negoiţă îl cântări cu privirea, îi lăsă lui Moldovan ţapina şi-i ieşi administratorului înainte. — Eu... Finescu îl privi încruntat, nehotărît în faţa îndrăznelii străinului. Se reculese însă şi zise : — Ai să mă urmezi în sat şi-ai să dai socoteală în faţa organelor de stat pentru cutezanţa dumitale... Electricianul nu se clinti. II fulgeră cu privirea pe cel din faţă. — Mai întâi că pe dumneata nici nu te cunosc, vorbi el. Cine eşti şi ce vrei ? Obrajii veştejiţi ai administratorului se îmbrăcară cu firişoare vinete-roşcate. Strigă: — Eu sunt administratorul locurilor pe care dumneata ai cutezat să le calci! strigă el. — Uite ce-i domnule, dacă ai să ţipi, îţi spun : ai să răguşeşti degeaba. Nimeni nu ţi-a călcat locurile acelea pe nedrept. încărcătorii veniră mai aproape. Negoiţă îi privi şi le simţi hotărîrea de pe chipuri. Ochii lor cătau cu ură către cel care urcase pe rampă. Finescu cercetă dintr'o singură uitătură feţele aspre ale oamenilor. — Dumneata ai călcat legea, domnule... Da, ai călcat-o... Negoiţă nu-i răspunse ci se căută în buzunar şi scoase la iveală bucăţica lui de hârtie. O întinse sub ochii administratorului, apoi vorbi : — Legea noastră stă aici... Convenţia asta a fost semnată şi de dumneata... Ochii lui Finescu se fixară asupra hârtiei pe care electricianul i-o ţinea încă în faţă. Parcă nici n'o cunoştea ; parcă nici nu ştia nimic despre convenţia aceea Şi semănătura sa. Şi pe măsură ce privea, faţa îi devenea şi mai vânătă, ochi-i mici, îngustaţi, şi mai aprinşi. întinse fulgerător mâna să apuce hârtia, dar degetele lui tremurară în gol. Electricianul se retrăsese un pas şi, zâmbind, împăturea cu calm hârtia pe care omul cu favoriţi o privea lacom. Zise : — Nu trebuia să vă osteniţi aşa, domnule. Nu-i decât o copie. Originalul se află la loc sigur. Oamenii râseră, treziţi din încruntarea lor de vorbele lui Negoiţă. Mâna descărnată a lui Finescu căzu neputincioasă. Gura împungită i se strâmbă amar. Părea înţepenit. Doar ochii sticloşi, speriaţi, îi jucau în orbite. Se întoarse fără ° vorbă şi-o porni cu grabă în jos, urmărit de privirile pline de ură ale încarcă- 64 ŞTEFAN GHEORGHIU torilor. Abia când ajunse la maşină se uită spre rampă. Pumnii osoşi i se strânseră ameninţători. — Am să vă arăt eu, bestiilor, ticăloşilor ! Dar oamenii râdeau, făcând haz de frica şi neputinţa lui. El deschise portiera şi urcă mânios şi cătrănit la volan. O clipă mai târziu maşina se răsuci cu viteză în loc şi se pierdu în norul de praf, înapoi, pe drumul pe care venise. înfrângerea îl îndârjea. Asemenea lucru nu i se mai întâmplase. Oamenii, câţi întâlnise prin locurile acelea, se temeau de el. De altfel asta şi urmărise tot timpul. Trebuia să se impună. Şi reuşise. Avea doar în spatele lui un blazon, ca un sprijin puternic, în numele şi din a cărui poruncă acţiona. Acum, când conducea cu viteză maşina prin pădure, se simţea înfrânt. Nici nu-i venea să creadă. Cei dela exploatarea forestieră au râs de el. Parcă îl vedea pe cel cu hârtia, pe ceilalţi. Amintirea clipelor acelea îl făceau să turbeze. Atunci gânduri ucigătoare i se închegau în minte. „Nu, n'o să se pună ei cu Finescu. Am să merg la curte şi am să cer armată. O companie din garda regală comandată de ofiţeri destoinici. Şi-am să fac ordine. Cine n'o să se supună, o să muşte ţărâna cu gura. Cu bestiile astea n'ar strica un mic „nouăsuteşapte". Se lăsă purtat de amintiri îndepărtate. In timpul evenimentelor acelea, abia împlinise nouă ani. Tatăl lui fusese un credincios general al palatului. înăbuşise răscoala pe întregul judeţ. Sate multe trecuse el atunci prin foc şi sabie. In nouăsuteşapte guvernul şi regele se înţeleseseră de minune. O zguduitură puternică îl readuse la realitate. Faţa i se crispa de aceeaşi mânie neputincioasă. Conduse maşina cu aceeaşi viteză pe poarta deschisă. Văzu în faţă, pe drumul ce ducea, spre garaj, cele două slugi. Le privi neclintit, duşmănos, prin geamul maşinei. Nu frână, şi cei doi oameni abia avură timp să sară în lături. Apoi, rămaşi locului, se uitară şi ei uluiţi la maşina care se opri lângă garaj, scrâşnind din frâne. Cel bătrân se cruci. îşi aplecă faţa trasă şi bărboasă spre cel tânăr. Şopti : — Mă, ăsta a înebunit... In clipa următoare portiera pocni şi Finescu coborî. Trecu glonţ prin curte şi urcă scările casei. Sus, în capul scărilor, se opri. Privi în jos, la cei doi oameni ce stăteau locului, înlemniţi. Zise cu asprime: — Băgaţi maşina în garaj şi închideţi porţile. Fuga, putorilor. Apoi dispăru pe uşa casei, la fel de mânios. După ce-şi terminară treburile, cei doi oameni se îndreptară spre bordeiul din fundul curţii şi intrară. Cel tânăr se aşeză pe culcuşul de pae. Era mai înalt şi mai puternic. Când îşi roti ochii prin încăperea cu miros greu şi stătut, în pupile îi scânteie o durere tainică. Nu privea la ceva anume. Nici n'avea la ce privi. Intre pereţii aceia înguşti nu se afla decât culcuşul de paie, aşezat pe un patul de scândură. Părea că gândeşte la un lucru care-1 muncea mai demult, îşi întoarse faţa spre cel în vârstă, gata să spună ceva Dar rămase cu vorba pe, limbă, privind desgustat înainte. Omul care sta în picioare, lângă uşe, îşi purica mâniat cămaşa, descheiată la gât. losif vorbi abia când acesta termină, încheindu-şi gulerul cămăşii murdare : — Eu n'am să mai stau aici, nea Marine. Doar n'o să-mi mâne tinereţea. II dau dracu şi pă vodă şi pă Finescu. Marin se aşeză lângă el. — Dar unde o să te duci, Iosife? — Găsesc eu... Lumea-i mare. Plec la oraş. Marin nu spuse nimic. Iosif îl privi întunecat, furat de aceleaşi gânduri dureroase. DRUMUL DIN PĂDURE 65 — Ce-am făcut eu acu două nopţi ? Am lovit în frate-miu, Kiss... Da, în el şi în tăetorii de pădure... Cel vârstnic abia acum îl înţelese. Vorbi : — D'apoi nu-i vina ta, măi băiete... Nici a mea nu-i... Finescu ne-a trimes... Ordin dela palat... A trebuit să batem stâlpii ceia... — Nu trebuia să ne ducem. M'am întâlnit cu Kiss astăzi şi era aşa de supărat... Am vrut să-i cer iertare când i-am aflat păsul. Apoi mă împingea gândul să mă duc în vale, la barăci, să spun acolo : „Eu am bătut stâlpii... Eu am să-i scot... S.ă vină Finescu p'ormă la mine..." — Fii potolit, măi băiete. Cu diavolu' ăsta nu te pui... Tu eşti nou aici... La mulţi oameni a mâncat sufletul... Eu îl ştiu... — D'apoi nici aşa să îndur, n'o să stau, zise deodată Iosif. Ne mânca păduchii... Ne doboară foamea... Lui ce-i pasă... Stă în puf... Şi bunătăţi alese are la masă... In ochi i se citea durerea şi mânia. Zise iar : — N'ai văzut adineauri... Era să ne sdrobească cu maşina... La rândul lui, Marin se întunecă. Răspunse cu voce abea şoptită : — Dar mai stai o leacă, Iosife... Om vedea până la urmă ce-om face... După amiază cerul se arătă brăzdat de nori albicioşi, colţoşi şi rari. Soarele ce coborîse dincolo de munţi continua să-şi arunce peste văzduhuri pala lui largă şi roşiatică. Vântul se mai înăsprise, devenind înţepător, prevestitor de vreme schimbătoare. Foşnetul pădurii, freamătul frunzelor ruginite, uscate de vreme, în-văluiau totul cu murmurul lor nestăpânit. In clipele acelea, forestierii care aveau familii în satele din apropierea drumului de fier purtau cu toţii acelaş gând. Ziua de muncă se sfârşise şi dorul pentru ai lor îi strângea cu grabă în jurul locomotivei. Se apropiase ora plecării. Vălmăşeagul acela al oamenilor îl atrăsese şi pe Negoiţă acolo. Electricianul privea liniştit la cei din jurul său. Alături de el se aflau Ciurdea şi Maghiary. Amândoi se uitau la mecanicul care se afla sus, pe parapetul cazanului, şter-gându-1 cu cârpa lui soioasă. — N'are deloc astâmpăr bătrânul ăsta, zise deodată Maghiary. Are el socotelile lui din care nu-1 scoţi. Până nu s'o împlini ora de plecare, nu se mişcă depe locomotivă. Atâta ce-o grijeşte... — Asta-i meseria lui, frate, vorbi şi Ciurdea. Negoiţă privi şi el într'acolo. II văzu pe bătrânul Simion muncind cu în dârjire şi surâse amintindu-şi de dragostea pe care acesta o purta armăsarului de foc. Dar deodată surâsul i se şterse şi faţa i se întunecă a îngrijorare. Se desprinse de cei doi şi se apropie de locomotivă cu grabă, răscolit de un gând. Se opri lângă scăriţa de fier, îşi înălţă fruntea şi strigă tare, ca să fie auzit : — Nea Simioane ! Hei, nea Simioane... Mecanicul se întoarse şi rămase încremenit, cu cârpa lui unsuroasă în mână. Cătă în jos, într'acolo de unde venise glasul acela cunoscut. întrebă cu mirare : — Ce-i, Ionică ? Negoiţă zise iar cu un fel de grije : — M'am gândit că ar fi bine să ai un însoţitor pe locomotivă, lângă dumneata.... Bătrânul îşi scutură în aer cârpa, înălţă apoi din umeri şi spuse : — Nu-i nevoie. — Ba e nevoie ! — vorbi puţin răstit, electricianul. Ştiu eu ce spun... Apoi îşi întoarse privirea spre vagoane şi-t zări pe Afanasie Pitaru cocoţat pe o scară, gata să urce. Ii făcu semn cu mâna, chemându-1. Uriaşul se desprinse de vagon şi veni în grabă. In faţa lui Negoiţă se opri şi aşteptă. — Pleci şi dumneata, tovarăşe Pitaru ? 3- ~ Viaţa Românească. — c. 563 66 ŞTEFAN GHEORGHIU — Apoi plec, răspunse uriaşul. De-o săptămână nu mai ştiu ce-i pe acasă. , — Atunci îi bine, frate, vorbi electricianul. Ai să urci lângă nea Simion. Ai să stai la fereastră şi ai să priveşti înainte. Trebue să ai grijă ca linia să fie mereu liberă. Afanasie Pitaru îşi înălţă umerii, semn că n'are nimic împotrivă. ş — Dacă-i nevoie am să stau, tovarăşe, zise el. ii — E nevoie... Nea Simion e singur, fără fochist... Uriaşul se lămuri despre ce era vorba. 'Se apucă de barele scăriţei şi vru să urce. — O clipă, zise iar Negoiţă şi omul rămase locului, agăţat de bare, aştep-tându-i vorba. Când ai să cobori, să ai grijă ca altcineva să-ţi ia locul... Caută pe cineva care merge mai departe şi pe care dumneata îl cunoşti bine. — Aşa am să fac, tovarăşe Negoiţă... Am eu grijă... • ţ Şi urcă în cabina locomotivei, unde focul duduia necontenit. • \ Simion, care ascultase, nu se mai împotrivi. îşi dădea seama că Negoiţă avea dreptate şi că nu strica să aibă un însoţitor de încredere. In minte îi era încă trează amintirea bucăţii de stâncă întâlnite pe linie. Se deslipi dela locul lui de pe parapetul cazanului şi păşi cu grijă, coborînd în urma lui Pitaru, pe ţ: platforma locomotivei. Se opri la fereastră, scoase din buzunarul pantalonului un I-ceas cu capace de nichel şi-i privi cadranul. Era tocmai ora plecării. Trase de j; mânerul semnalului şi locomotiva scoase câteva şuerături scurte. Aburul ţâşni li pe-o ţeava iar coşul aruncă spre cer trâmbe uriaşe de fum negru. Roţile se smu- 'f ciră scârţâind şi trenul începu să se mişte din ce în ce mai grăbit. Din locul lui, Negoiţă privi cu bucurie la şirul lung de vagoane ce se de- f părtau. Acum fabrica va avea din nou material, lucrul va reîncepe. Privea la oa- ' menii aşezaţi peste încărcătura vagoanelor şi răspundea salutului lor fluturat din I mâini tot cu un salut. Apoi se uită în frunte de tot şi-i văzu pe bătrânul Simion < şi pej Pîtaru la fereastra cabinei. Nu se clinti din loc până ce ultimul vagon dis- (> păru în depărtare. Apoi se întoarse către Maghiary şi Ciurdea care-1 aşteptau. J Ii privi cu ochii Iui cercetători, învioraţi de-o sclipire caldă. Se vârî între ei, '| şi o porniră împreună, fără grabă, către barăci. Zise într'un târziu, furat de-o , grijă revenită în minte : j — De-aţi şti, măi tovarăşi, câtă nelinişte. îmi dă trenul ăsta, acum, când- a •' plecat... .,; In cea de a doua baracă îşi aranjaseră forestierii cu ani în urmă dormitorul. Sr In orele lor libere au făcut ce-au putut. Au adunat scânduri şi şipci vechi, le-au ajustat şi din ele au încheiat paturi, cuiere şi toate câte au avut nevoie. Aşternuturi nu s'au găsit. Dar forestierii tot au scos-o la capăt. Şi-a adus fiecare ce-a 1 putut de pe acasă. Nici saltele n'au avut. Au adunat paie şi-au mai făcut rost de câte o rogojină. Dar oricât s'au sbătut ei să-şi facă somnul şi odihna mai plăcută, tot n'au izbutit. Patul tare şi baraca murdară nu-i prea îndemnau la somn. j| Noroc cu munca şi cu drumurile pădurii, pe care le cutreerau zilnic. De oboseala \ zilei, ploapele se închid repede, ochii nu mai văd nimic iar trupul deasemeni, nu |i mai simte. Atunci uită fiecare şi de baraca cu miros stătut şi de scândurile patului î care înghiontesc în oase. Mai prost e a doua zi, când o apucă fiecare din nou ',t pe drumuri şi simte durere în trup şi ameţeală în creer. 5 Treaba asta nu durează nici de-o zi, nici de două, ci de ani de zile ; de zeci J de ani. Fiecare şi-ar fi dorit un alt pat, o altă locuinţă... Un pat mai ca lumea nu " se găseşte decât acasă, în satul de unde a venit fiecare. Dar cine poate să umble în fiecare seară pe drumurile lungi şi pustii ale munţilor ? Atunci rabdă omul şase zile şi se gândeşte că în cea de a şaptea zi tot o să meargă acasă şi-o să se lăfăie într'un pat mai altfel. Dar ziua şi noaptea de repaus trec ca un vânt peste '; DRUMUL DIN PĂDURE 67 lume şi tăietorii plecaţi se reîntorc şi încep din nou chinul celor şase nopţi ale zilelor de lucru. Au făcut forestierii şi un memoriu către patron. Chiar Maghiary a propus punctele cererilor şi le-a citit în şedinţa sindicală. In hârtia aceea se vorbea şi despre lipsa de paturi (că mulţi mai dormeau prin colţuri, pe aşternuturi de paie aşezate direct pe podele), şi despre lipsa saltelelor şi a păturilor. Spunea memoriul şi de cantină şi de aprovizionare. Şi încheia : „Dacă oamenii sânt aduşi de prin satele depărtate, apoi patronul e obligat să le înlesnească un trai mai bun, omenesc." S'a îngropat memoriul într'un sertar al biroului dela direcţie. Forestierii au aşteptat, au nădăjduit; zadarnic însă. Au vorbit cu Mateiaş, l-au căutat pe Man la' telefon. Niciodată nu l'au găsit. De câte ori da telefon Maghiary şi nu-1 găsea pe Man, se înfuria şi se jura că pleacă cu primul tren spre oraş. Dar treburile exploatării, ale echipei lui, îl reţineau. Astfel se făcea că viaţa îşi urma cursul ej, că viaţa şi felul de trai rămâneau neschimbate... Spre seară, Negoiţă, Ciurdea şi Maghiary intrară în baraca-dormitor goală/ Stătuseră toţi trei, după plecarea trenului, în biroul celulei de partid, prinşi ta vorbă. Discutaseră despre câte toate ce se făcuseră şi câte mai erau de făcut. De cum intrară în baracă, toţi trei amuţiră. Privirea lui Negoiţă rătăci îndurerată dela paturile aproape desgolite, la praful şi gunoiul de pe podele. Se uită apoi la Ciurdea, pe urmă la Maghiary. — In baraca asta dorm oamenii, tovarăşi? — întrebă el în cele din urmă. — Da, aici dorm oamenii, — răspunse Maghiary cu întristare. E o poveste lungă, tovarăşe Negoiţă. Am trimis şi un memoriu iui Man. L-am căutat şi la telefon. Ne-a fost greu să dăm de el. — La oraş, la sindicat, se stie de treaba asta ? — Nu... ' — Dece ? Maghiary rămase un timp pe gânduri, ca un copil mustrat de părinte. — Am crezut că o să-1 găsim mai întâi pe Man, să ducem cu el tratative... — Chiar aşa fiind, sindicatul tot trebuia să ştie, zise electricianul. — Păi o să vorbim şi la sindicat. Se îndreptară în tăcere spre inima barăcii. La mijlocul dormitorului, în dreptul unei lămpi cu petrol care răspândea o lumină slabă, se opriră. — Patul ăsta liber, zise Ciurdea, este pentru tovarăşii care înoptează la. noi. Aici să dormi dumneata. Negoiţă privi aşternutul. Era într'adevăr mai altfel decât la celelalte paturi. Paie multe, o rogojină nouă pe deasupra. La căpătâi o pernă umflată. îşi întoarse privirea către cei doi, apoi începu să-şi deschee nasturii scurtei. — Noi plecăm, zise Ciurdea stingherit de tăcerea lui Negoiţă. Despre ce avem de făcut cu dormitoarele, o să discutăm mâine. O să ne sfătuim... — Bine, o să ne sfătuim, murmură şi electricianul şi continuă să se des- brace. Ciurdea şi Maghiary se îndreptară spre uşă. Mergeau îngânduraţi, cu feţele abătute. Nu-şi vorbeau, dar pe fiecare îl frământau aceleeaşi griji. Parcă acum se deşteptau dintr'un somn lung, deschideau ochii. In faţa barăcii se despărţiră. Ciurdea o apucă zorit către drumul care ducea la bordeele din coasta muntelui. Maghiary. rămas locului, îl urmări din privire până ce se pierdu în noapte. Când nu-1 mai văzu, scoase din buzunar o ţigară pe care o aprinse. Trase însetat, primul fum. Simţi o pală de vânt rece în obraz şi tresări. Privirea i se lăsă furată de priveliştea nopţii. Către Nord, cerui se întunecase şi se brăzdase de nori tuciurii. Maghiary îşi dădea seama după vântul stârnit că vremea se află în schimbare. Pe căile cerului se apropia furtuna. Se urni din loc, cu gândul să meargă la Naghi să se culce. II întâlni pe acesta chiar în uşa barăcii direcţiunii. 68 ŞTEFAN GHEORGHIU — Ce faci aici, Pista ? Naghi nu răspunse. — Visezi la ai tăi ? stărui atunci Maghiary. — Mă uit la miază-noapte, îngăimă tânărul. Nu vezi că vine de peste munţi, furtuna ? — Lasă Pista, nu întoarce vorba. Ştiu eu la cine te gândeşti... Şi eu mă gândesc la Ilona mea... da' trenul nu duce până la noi, peste munţi. O să spargem într'o zi şi muntele... Atunci... altfel are să fie. — Vine furtuna, făcu Naghi fără să-1 asculte. Maghiary stărui : — Nu mai fii trist, Pista. Ilona ta te visează acu', fi sigur. — Eu n am nici o Ilonă... — Ba ai... ştiu eu că ai... nu mă duci... Dar Naghi nu-i mai răspunse... Se deslipi de lângă peretele barăcii şi făcu câţiva paşi spre uşe. O pală de vânt furioasă îi răvăşi părul cârlionţat. Ochii i se fixară către zările de dincolo de vârfurile munţilor. Cerul era şi mai întunecos. Vântul se înteţea, ca un sol prevestitor de furtună. Deschise uşa barăcii şi intră. Maghiary stinse ţigara şi-1 urmă în tăcere. Aproape de miezul nopţii, Negoiţă se trezi din somn. Sări din aşternut şi aprinse lampa. Privi în jur, la paturile goale şi un timp nu ştiu ce se petrece afară, cine sgâlţâie cu atâta putere pereţii barăcii. Se duse la fereastră, vru s'o dea în lături, dar auzi şuieratul puternic al vântului. îşi puse palma streaşină frunţii şi căută să privească prin geam în beznă. Nu se vedea nimic. întunericul era neclintit şi adânc. Se întoarse la patul său, cu gândul să se îmbrace. Dar rămase înmărmurit, ascultând încordat. Afară se deslănţuise şi mai puternică, furtuna. Vuetul creştea parcă din clipă în clipă, tot mai năvalnic. Totul se cutremura. Din depărtări venea până la el, pătrunzând prin pereţii de scânduri, vaerul plângător al pădurii. Iar cu timpul, vaerului aceluia îi luară locul troznete înfundate, bubuituri seci de copaci smulşi din rădăcini şi trântiţi. începuse lupta între văzduh şi pământ şi nici o putere n'o mai putea stăvili. Negoiţă îşi dădea seama ce se petrece acolo, în păduri. îşi luă hainele şi se îmbrăcă. Apoi se îndreptă spre uşă. Vru s'o deschidă dar se răzgândi. Vântul bătea cu atâta furie în baracă, încât dacă ar fi deschis, ar fi fost asvârlit cu uşe cu tot înapoi. Se întoarse iar la patul său, necăjit. Se aşeză şi rămase aşa, furat de frământare. Ascultă mai departe, cu inima strânsă. Parcă şi inima lui suferea alături de inima pădurii. Iar suferinţa asta devenea şi mai cumplită, odată cu furtuna care se înteţea. I se părea că nişte paşi uriaşi culcă copacii, că nişte braţe enorme caută să smulgă baraca din locul ei. Apoi gândurile îi fugiră la ziua ce trecuse. Cu cât zor munciseră oamenii exploatării forestiere ca să dea lemnul trebuincios fabricii ! Primul tren cu buşteni luase drumul oraşului. Toţi erau bucuroşi. Victoria asta îl făcuse mai ales pe el, trimisul fabricii, să aibă încredere şi în zilele ce vor veni. Şi iată, că a picat nepoftită furtuna asta năpraznică. Auzea bine lot ceeace se petrecea acolo, în munţi. Poate că brazii doborîţi au blocat drumul cu trunchiurile lor ? Poate că urcuşul şi coborîşul vor fi şi mai grele ? Oricum, în zilele ce vor veni, munca nu va fi deloc uşoară. La gândul acesta îl năpădiră griji noi. Alte greutăţi se iveau în calea muncii lor... Auzi un bufnet surd, uscat, apoi clinchet de geamuri. Sticla ferestrei nu mai rezistase. Vâltoarea vântului răzbi înăuntru cu furie, răscolind aerul stătut, făcând flacăra lămpii să pâlpâie jalnic. La o a doua suflare puternică se stinse şi lampa. In jurul lui Negoiţă se lăsă bezna. Nu mai vedea nimic. Acum auzea şi mai bine C6' se întâmpla afară. Ecoul trist de dincolo de pereţi răzbea puternic, odată cu vântul, prin geamurile sparte. Şi parcă bubuiturile de copaci căzuţi erau şi DRUMUL DIN PĂDURE 69 mai dese, şi mai puternice. Trosnetul crengilor îşi purta până la el, cu mai multă durere, vaerul. întreaga pădure îşi trimetea parcă spre Negoiţă, plânsetul ei plin de desnădejde... VI Liniştirea Odată cu zorile văzduhul se mai linişti, vuetul pădurii conteni. Furtuna se~ potolea cu încetul, de parcă împlinise o răzbunare grea şi veche, retrăgându-se' către zările dinspre care coborîse peste pădure. In urma ei rămaseră doar, ca a amintire dureroasă, ploaia biciuitoare, copacii smulşi din rădăcini şi rostogoliţi cii crengile frânte la pământ, cenuşiul trist al cerului larg. Negoiţă deschise uşa barăcii şi rămase în prag, cu privirea pierdută către munţi, căutând să pătrundă prin burniţa deasă, măruntă şi repezită, ca o pânză de pulbere. Zări nu departe, la poalele primei ridicaturi, câţiva copaci culcaţi pe-o rână, cu rădăcinile încărcate de pământ cleios, înmuiat de umezeală. Ochii lui nu se deslipiră mult timp dintr'acolo. Brazii aceia falnici, cu crăcile ciuntite, frânte de puterea vântului, fuseseră purtaţi ca nişte surcele, din vârfurile păduroase, pe povârnişul sterp, până aici. Se rupse din uimirea lui şi-o porni cu grabă pe drumul ce ducea spre pădurea domeniilor. îşi ridică gulerul scurtei, îşi îndesă pe cap şapca de piele şi fără să se mai ferească, calcă prin băltoacele murdare din faţa barăcii. Pasul lui apăsat se adânci tot mai greoi în pământul clisos, lăsând urme adânci care se umpleau cu grabă de apa tulbure a ploii. Mergea tot mai grăbit, din ce în ce mai grăbit, împroşcând în lături noroiul care făcea laolaltă cu stropii ochiuri mari, tulburi, în inima băltoacelor. Curând trecu pe lângă rampa de încărcare şi ocoli ieşitura muntelui. Ajunse la drumul care ducea în pădure şi începu să-1 urce pieptiş. In faţa ochilor lui se arătară deodată scobituri de paşi, multe scobituri; şi-şi dădu seama că nu era singurul pe care îl atrăsese grija pentru durerea pădurii. Ajunse sus, pe povârniş, la hotarul pădurii bătrâne şi cătă în jur cu privirea. Ceva mai încolo, la adăpostul brazilor încă sănătoşi, lângă cei patru stâlpi culcaţi ce încinseseră cu o zi înainte drumul forestierilor, văzu oameni strânşi în grup. Se apropie de ei şi rămase lângă Ciurdea, care stătea singur, dincoace de grup. Acesta îl simţi şi-şi întoarse către el ochii trişti, umbriţi de durere. Negoiţă îl salută în tăcere şi Ciurdea îi răspunse, clătinându-şi capul acoperit de-o pălărie veche, pătrunsă de ploaie. Se priviră aşa, în linişte, câteva clipe. Apoi electricianul întrebă : — Ce zici de asta ? Ciurdea îşi înălţă umerii : — Tocmai asta ne lipsea, răspunse el. Prăpădul ăsta de furtună, multă pagubă a adus. După calculul nostru, vântul a doborît o mulţime de copaci. Pe urmă îşi întoarseră amândoi capetele şi priviră cu încordare la pădurea răvăşită. Vedeau copacii doborîţi, îngenunchiaţi, şi parcă nu le venea să creadă ochilor. Din grupul de oameni ce se afla mai încolo se desprinse Maghiary şi se îndreptă spre el. Alunecă pe pământul muiat de potop şi abia reuşi să se ap'uce de tulpina unui brad, să nu cadă. Când se opri în .faţa celor doi, zise : — Grozavă furtună ! A coborît cu furie din văzduh de să răstoarne şi munţii, nu alta ! Aşteptă un răspuns şi cum nu-1 primi, continuă : — Vom avea mult de furcă acum... Da, da ; nu vom mai lucra pe locuri izolate. Vom pătrunde adânc în pădure şi va fi greu... Negoiţă îşi înălţă privirea, curios. 70 ŞTEFAN GHEORGHIU — Dece? Pe faţa lui Maghiary apăru un zâmbet uşor, dureros. Spuse cufundat în aceeaşi îngrijorare: — încă nu cunoşti multe lucruri despre pădure, tovarăşe Negoiţă Vezi dumneata, acum n'o să ne mai atingem de copacii sănătoşi. Ce rost ar mai avea ? Mai intai o sa-i gatam pe cei doborîţi de furtună. — Aşa ! Maghiary trase aer în piept, cătă cu ochii spre pădure, apoi se întoarse si mai mult spre Negoiţă. Se vedea după faţa lui îngândurată că nu-si terminase vorba Zise iar : — Copacii doborîţi şi necojiţi sunt lesne atacaţi de insecte ; sunt cei mai nimerit, pentru înmulţirea cariilor de brad. Şi cu insectele, duşmanii pădurii nu-i de joaca. Cuiburile s'ar înmulţi, şi, dela copacii doborîţi, gândacii de brad ar trece la pădurea sănătoasă. Ce-am face atunci ? Vorbele lui Maghiary îl făcură pe Negoiţă să asculte cu atenţie. Pe faţa lui se arata totodată o grije apăsătoare. După un pic de gândire, vorbi : — Acum înţeleg şi eu, tovarăşe... Ai dreptate... Va fi greu... Ciurdea, care ascultase liniştit, caută să-1 lămurească şi mai bine : ^ — Primul lucru pe care îl vom face, va fi înlăturarea brazilor doborîţi tovarăşe Negoiţă. Vom mobiliza toate echipele spre această ţintă. Tu, Maghiary, ce zici ? Maghiary îşi scutură mai întâi pălăria de apă, o puse pe cap, apoi răspunse : — Primul lucru pe care îl vom face, va fi înlăturarea brazilor doborîţi tova-ae azi pe mâine. La curăţirea pădurii de doborîturi trebuie pornit într'un iureş. — Adevărat, treaba asta trebuie făcută cu grabă, întări Ciurdea. Nu putem întârzia. Ascultându-i pe cei doi oameni, Negoiţă înţelegea şi mafbine că furtuna adusese odată cu vâltoarea ei şi probleme noi pentru exploatarea forestieră. Pădurea suferise şi avea să sufere şi mai mult dacă lucrările vor întârzia. Trebuia găsită o deslegare. Pădurea nu putea fi lăsată aşa. Privi la drumul ce trecea pe locurile domeniilor. Ceva mai încolo, în mijlocul trecerii, doi brazi se încrucişaseră ca într'o luptă de săbii. Zise : — Şi cu deblocarea trecerii o să fie o muncă... Ciurdea şi Maghiary priviră într'acolo. — Da, e drept, răspunse secretarul celulei de partid. Dar asta o s'o facem când or veni corhănitorii cu vitele. Pe faţa lui Maghiary se schiţă un zâmbet plin de tristeţe. Zise : — Păcat însă de copacii ăştia, tovarăşe. O să se prăpădească bunătate de buşteni. Şi's păduri mari şi întinse... Negoiţă îl privi cu înţelegere. — Parcă pe vodă şi pe Finescu îi doare ceva, vorbi el. Se încruntă şi se uită către grupul oamenilor care se apropiau. II zări mai întâi pe Moldovan, apoi pe Naghi ma'i în urmă, lângă Moş Onofrei care i se agăţase de braţ; după aceia pe Ifrim şi Pantele... Discutau între ei şi electricianul le auzi vorba abia când se aflară aproape. — Apoi, ce să mai spun, grăia Moldovan către ceilalţi. Asa ceva, iacă, merg pe cel de al patruzecilea an, dar n'am văzut.. Se opriră la câţiva paşi de Negoiţă, Ciurdea ş! Maghiary. Ifrim zise: — Prea a fost vreme frumoasă, măi tovarăşi. Moş Onofrei veni mai aproape. Privi la cei din jur şi grăi : — Eu am să vă spun ce ştiu dela un inginer, unul de-a fost înaintea Iui Mateiaş, aici la noi. Tot aşa se iscase într'un an furtuna. Dar n'a fost ca asta de rea... Şi nici n'a ţinut atât. Doborîse vântul şi atunci din copaci, da' nu ca acu... — Şi zi odată, Onofrei ce-ai auzit dela inginerul cela ? se răsti cu nerăbdare bătrânul Pândele.. DRUMUL DIN PĂDURE 71 — Ei taci, c'am să spun, răspunse puţin supărat moş Onofrei. Ce nu mă laşi ? Ei, cum vă spuneam, inginerul cela, Pătruţ îmi pare că-1 chema, m'a dumirit că furtuna se iscase din împreunarea vânturilor. Şi atunci, ca şi acum, bătuse cu vreo săptămână înainte de furtună adiere caldă din miază-zi Apoi a venit un vânt rece din miază-noapte şi uite aşa s'au vălătuşit... Toţi cei din jur îl ascultară pe moşneag cu interes. Moş Onofrei avea dreptate. Se mai auzise la exploatarea forestieră despre împreunarea vânturilor care năşteau la mai mulţi ani odată furtuna peste munţi. Dar moşul nu terminase vorba. El mai adăugă, întunecându-se : — Bun băiat, inginerul Pătruţ. L-a dat Man afară, într'o zi, când a luat mai stăruitor apărarea unora dintie noi. ★ In faţa barăcii birourilor grupul oamenilor se împrăştie. Rămaseră locului doar Negoiţă, Ciurdea, Maghiary şi Naghi, cu privirile pierdute către munţii şi pădurile încenuşate de ploaie. Uitându-se spre înălţimile acelea care-i aduceau tristeţe, sufletul lui Negoiţă se lăsă furat de griji şi frământare. Se gândise tot timpul la întorsătura vremii, la greutăţile noi ce se iviseră în calea muncii lor. Exploatarea forestieră avea nevoie de oameni mai mulţi, de corhănitori şi chiar de un inginer. Şi tocmai golurile acestea i se păreau lui atât de greu de împlinit. Nu erau fonduri, iar oamenii nu putea fi angajaţi. Toate încurcăturile acestea duceau acum spre acelaş punct : patronul. Man nu dăduse încă semne de viaţă. Sau poate se întorsese la fabrică şi el nu ştia. Un gând nou, o speranţă îi încolţi în inimă. „Te rog să-mi telefonezi oricând, la nevoie", îi spusese Balint. Amintirea cuvintelor acestea îl făceau să privească la cei trei care stăteau alături. Un alt gând îi umbri faţa. îşi aminti că era zi de duminică şi că Balint nu se afla la fabrică. Totuşi, trebuia să-1 înştiinţeze. O să vorbească la judeţeană de partid. Acolo trebuie să fie cineva. Şi o să-i trimeată vorbă printr'un tovarăş. Se urni din loc şi-1 ajunse pe Naghi care se pregătea să intre în baracă. Telefonistul se opri şi se întoarse. Ciurdea şi Maghiary veniră şi ei mai aproape. Electricianul zise: — Trebuie să telefonăm la oraş, tovarăşe Naghi. Să-i înştiinţăm şi pe tovarăşii de-acolo... Naghi îl privi cu înţelegere. Apoi se încruntă. Răspunse : — Atunci, să mergem... Străbătură toţi patru coridorul şi pătrunseră în încăperea mică a instalaţiei telefonice. Naghi se apropie cu grabă de aparat. Ridică receptorul şi-1 duse la ureche. Bătu îngrijorat în furca aparatului. Apoi, abătut, lăsă mâna în jos. Grija de până atunci era întemeiată. Furtuna nu cruţase nici telefonul. Şi ochii lui verzui şi mari cătară la cei din jur. Vorbi : — Nu merge... Cred că furtuna a rupt firul. Apoi lăsă privirea în jos, de parcă el era vinovat de acest lucru. Negoiţă se încruntă şi zise : — Şi totuşi trebuie să vorbim la oraş... Maghiary înălţă din umeri : — N'avem ce face... Trebue să aşteptăm până mâine, când vine locomotiva. Cine ştie la ce distanţă de aici s'a rupt firul. După aceea, în mica încăpere coborî liniştea. încurcat, Maghiary se dădu mai într'o parte. Apucă firul receptorului şi începu să-1 răsucească între degete. Ciurdea făcu paşi numeroşi şi mărunţi dealungul podelei. Se plimba neliniştit dela un perete la altul. Neclintit, Negoiţă se uita la el, cuprins de aceeaşi frământare adâncă. Deodată însă faţa lui Naghi se lumină de-o tresărire. Telefonistul se urni din locul său şi se duse într'un colţ al camerei. Se aplecă peste o lădiţă, o des- 72 ŞTEFAN GHEORGHIU chise şi scotoci înăuntru. Luă de acolo un ciocan, sârmă de telefon şi izolir. Se întoarse către ceilalţi şi zise cu hotărîre : — N'aveţi grije... N'o să aşteptăm până mâine... Ochii lui Maghiary îl fixară stăruitori : — Ce vrei să faci, Pista ? Naghi zâmbi liniştit: — Am să plec pe roţile mele... Asia am să fac... — Ba asta n'ai s'o faci, Pista, vorbi Maghiary privind prin fereastră. Afară plouă... Eşti prost îmbrăcat... Ai să te îmbolnăveşti... Şi-apoi eşti singur... Dar telefonistul nu-1 luă în seamă. Zise doar atât : ' — Vă rog să mă lăsaţi pe mine. Ştiu eu ce fac... Se duse la uşă, o deschise şi ieşi. O clipă niciunul nu se clinti din loc. Apoi Negoiţă se deslipi grăbit şi-o porni în urma tânărului. 11 opri pe coridor şi-1 reţinu, apucându-1 de braţ. — Ia stai, frate, o leacă... Naghi îl privi cu uimire şi nedumerire. Dar electricianul nu-1 luă în seamă, îşi desbrăcă scurta lui groasă şi călduroasă pe care i-o întinse. — Dă-mi haina ta şi ia asta... — Nu, tovarăşe, nu primesc, zise Naghi cu glas tremurat. Nu mi-e frig... — Ba ai să faci cum îţi spun eu — se răsti electricianul. Eu ştiu ce spun. Cu ploaia asta afurisită nu-i de joacă. Şi-i desfăcu nasturii, ajutându-1 să se desbrace. Telefonistul nu mai zise nimic şi se lăsă în voia electricianului, ca un copil ascultător. îşi desbrăcă haina lui albastră şi subţire şi îmbrăcă scurta. Negoiţă îi luă bascul şi-i puse pe cap şapca lui de piele. Apoi îl privi zâmbind şi zise : — Aşa... Vezi că-ţi stă bine ?... vezi ?... Dinspre fundul coridorului se apropiară Ciurdea şi Maghiary. Mai mult fugeau, călcând apăsat pe covorul lung şi vechi. Lângă Negoiţă se opriră, cu ochii aţintiţi la Naghi care, în hainele acelea se schimbase mult la înfăţişare. — Am să merg şi eu, vorbi Ciurdea deodată. — Şi eu mă duc, zise Maghiary. — Nu, tu ai să stai aici, vorbi iar celălalt. Eu şi cu Naghi suntem deajuns. Apoi Ciurdea trecu pragul în urma telefonistului. Curând se topiră amândoi, grăbiţi, în ceaţa de afară. Negoiţă şi Maghiary, care stăteau în prag, mai auziră un timp paşii plescăind sec în noroiul gros. Când plescăitul dispăru, acoperit de răpăitul stropilor de ploaie, se întoarseră spre încăperea telefonului. ★ Stăteau neclintiţi lângă telefon. încăperea se încărcase de fum. Din ce treceau clipele şi aşteptarea devenea mai grea : fumul tors din ţigârea lui Maghiary era tot mai des. Negoiţă bătu din nou, cu desamăgire, în furca telefonului. Ascultă în receptor. Asculta zadarnic. Sunetul care dădea viaţă receptorului nu se auzi şi mâna îi căzu iar în jos, cutele de pe frunte i se adânciră. Gândurile lui zburară cu îngrijorare la Naghi, la Ciurdea, la vremea mohorâtă de afară. Parcă îi părea rău că nu se răzgândise, şi că-i iăsase să plece. îşi sprijini capul în palmă şi rămase aşa, neclintit şi cufundat într'o tăcere neliniştitoare. Lângă el stătea Maghiary; avea privirea fixată spre aparat, de parcă căuta să vadă prin calea firului, cât mai departe. Aceeaşi grijă pentru cei plecaţi îl stăpânea şi pe el. Se căia că nu plecase cu Naghi şi cu Ciurdea, că nu-ii însoţise în această călătorie grea. Şi părerea asta de rău îl scormonea, îi furnica trupul şi-l mânia împotriva lui însuşi. 73 DRUMUL DIN PĂDURE Nervos, M,„„ ,,.„ m r^^st!;-^ WnSss ,îcu câţiva paşi in paliul tagust. Pe »»' °P S'"e N!!0^„, . o pornesc, tovarăş. NegoUael » JJţg^ |arS „ sp 8 Electricianul îsi tnăl,ă capul ,,-1 masur ^« ; pe „mer, sc», a vre„ vorbii. II văzu pe MaglnaryT esărf Se tnSl ă de pe scaun ş.vorb, l p.«ece >»;»™lr:rr»lasTp«IrSva»ră5c. - Mai s.ai o leaca. Drumu, « '""eSarS'nrea a seca,, .ra.e. Au pleca, * nouă ore si mai bine... N'avem "W mJ'Z, t*,eisu„, .oi.„ Poale că n'au găsi, locul rupturii,., «ară e greu * n-lectricianu, isi transe -orba, luă receptorul 5, bă,» ,n -urcă. Nimic... N,c, „„ răspuns. Maghiary, care-1 privea nu ™ «W™8 ta, di„ u,mă nevoie aic, şi de un g ^ ^ să lăsăm lucrurile să se complice mai mult Sa ne gana n şi-au primit salariile... Noi nu putem admite asta k indă bine Rostise cuvintele rar, răspicat, ca omul dela judeţean în ureche, să şi le însemne. Mai zise dupa uri, timp^ ^ lăsăm să - Şi-apoi cu Man ăsta, nu se poate face nimic uo tovarăşul Ba- ' ducă de râpă fabrica şi exploatarea for^ .era Aşa ca «spurca ^ ^ lint să stea iar de vorbă cu cei dela judeţeană. Doar ce 74 ŞTEFAN GHEORGHIU îşi frână pornirea şi urmă ■ — Atunci noroc, tovarăşe Ludovic... — Noroc... îmbraci-5 gSătleşTÎn LST" P6 '"'J" ^ N^ se trezi, se ^^s,^^^^^^ Gâ"duI « izbi lui Naghi. Se gîndi cu? drat 1 iuff"Ca Umedă din călăto"a amândo? alergând pe căile fifuhS LJ ^1 V Parcă » vedea P* alunecoase. Telefonistul srCurdeVsl?K , ^ Ploaia ?j sensurile grele, lăsase înfrânt. Căîito^ ^ ,Ung' dar nici unul ™ la locul unde se iZZ^^^^^1^ Mul Cale multă> Până întorseseră frânţi de oboseala dt b UT f ' firUl Apoi se ghiary care-i întâlnise în"drum ?' * ^ U înS0*ise * Ma" aPrinsăPrS LSrsl-i'^cfo^vizitr ;^rtV^.,a,f^« Na^' '-In. pasul uşor, fără grabă, prin noS ni Tns £ faT"^ ?i ^ C" bocancii şi intră. '"necos. Ajuns in faţa uşii, îşj scutură de-o nădefde Nagh 3 ^L^în?" ^ -rf,,tară !a ekcWcia"' lumina*! virea rugătoare, dlmorJiS, spre^reintLf ^ * ^ deaSCmeni' CU ^ - Buna.zma> zise Nego.ţă scoţându - Buna, răspunseră cei doi într'un glas a telefonislu'luT " ? eIectricianu' P^nd la faţa palidă, puţin trasă, mult Si!817 56 SCUlă ^ Pe SCaU" * Pă?!' desmortindu-şi picioarele. Stătuse-se plim^VpliS^dS iSta' VOrbf d înCiUdat Ar Wea Să iasă afa-' s« MaXl SiVc?prir?aNaghi- D°ar n'° Să PUtreZgSC , iete... l7rnXp1^^^^^ ^ "r 7 E W* M' ' tăreşti focul... Eşti bolnav. ' ' ^"^ ma' aducem lemne> să în" ' < dai păci63 "'am nimiC' 36 ^Prf'iva Naghi, încruntându-se. Şi te rog să-mi Tuşea îl înecă şi vorba i se pierdu, răguşită înăuntru era cald şi Negoiţă îşi desbrăcă scurta. J DRUMUL DIN PĂDURE 75 Apoi ochii lui căutară pe rând la Maghiary şi la Naghi, care suila greu din cauza vorbelor repezite. Se aşeză pe scaunul pe care-1 ocupase Maghiary cu puţin timp înainte şi se aplecă spre telefonist, privindu-1 cu blândeţe. Murmură : — N'ai dreptate, tovarăşe Naghi. Eşti bolnav... N'ai să ieşi aşa, răcit afară... Trebuie să te însdrăveneşti mai întâi... — Dar n'am nimic, tovarăşe... — Ba ai ; eşti palid... Mâine, dacă ai să te simţi bine, ai să ieşi... Dar azi să stai înăuntru... Doar n'ăi vrea să-ţi punem şi o sentinelă la uşe, mai zise Negoiţă zâmbind. — Bine ; am să stau, vorbi Naghi fără convingere. Prin fereastră pătrundeau firişoare de lumină şi pâlpâirea lămpii se arăta neputincioasă în încăpere. — Ne-am înţeles ? vorbi iar electricianul. Şi fără să aştepte răspuns, se întoarse către Maghiary : — Se apropie timpul sosirii trenului... — Să mergem, să-i întâmpinăm pe oameni, spuse Maghiary uitându-se la ziua ce se arăta la fereastră. — Să mergem... I.şi îmbrăcară hainele groase. Mai aruncară câte o privire telefonistului care sta neclintit în pat şi ieşiră luându-şi rămas bun dela el. Naghi le răspunse cu un zâmbet trist şi c'o aplecare uşoară a frunţii. Apoi rămase iar, neclintit, în aşternutul cald. Se trezi din amorţeală abia într'un târziu, când de afară pătrunseră până la el glasurile oamenilor. Sări din pat şi se duse la fereastră. Se uită la forestierii care-şi purtau paşi grăbiţi către rampă. înarmaţi cu unelte, oamenii sătucullui din coasta muntelui, se pregăteau să dea luptă crâncenă cu pădurea. Apoi deodată, mult timp după ce forfota oamenilor se potoli, inima lui se strânse. Prin faţă tereştrii trecea Rodica. întârziase, şi, ca niciodată era ultima. I s'o' fi întâmplat fetei ceva ? Nici eri n'o văzuse. Se ruşina deodată că o pândeşte. Se' întoarse lângă pat, îşi căută hainele şi începu să se îmbrace. ★ In zare se arătă mai întâi pata de fum, apoi botul negru al locomotivei care trăgea şirul vagoanelor. Trenul se apropia, unduindu-se ca o reptilă uriaşă dealungul văii străjuite de munţi. Lângă rampă îşi încetini mersul, frânele scârţâiră prelung, roţile se înţepeniră în linie. Din vagoane începură să coboare oamenii care se întorceau la lucru. — I-a adus nea Simion mai devreme ca altădată, vorbi Maghiary către electricianul care stătea alături. — Mecanicul nostru, tovarăşi, îşi iubeşte meseria, murmură Negoiţă. Eu îl cunosc de când eram de-o şchioapă... El m'a îndemnat la meserie, prima oară... Oamenii care coborîră din vagoane formară un mic grup lângă rampă, gata s'o pornească spre pădure. Dinspre colibe se apropiau cu grabă şi ceilalţi forestieri, unul câte unul. Negoiţă mai privi într'acolo odată, apoi se întoarse către locomotivă. II văzu pe bătrânul Simion dându-se jos şi se apropie de el. — Ei, ce se. aude, meştere ? întrebă electricianul. Bătrânul puse piciorul pe pământ şi-şi înălţă fruntea. — Nimic deosebit, Ionică, răspunse el. Numa'că sâmbătă noapte, când am ajuns la fabrică, l'am găsit acolo pe tovarăşul Balint. Mă aştepta, băiete.. Era Şi cu Nalbă şi cu alţi câţiva. — Te aşteptau ! — Da Ionică... Mă aşteptau să vadă dacă le aduc buşteni... Când au văzut vagoanele pline, au fost tare bucuroşi. Vorbeau cu mândrie de tine. Electricianul flutură din mână şi îi curmă vorba : — Lasă, lasă ; lauda păstreaz-o pentru alţii. 76 ŞTEFAN GHEORGHIU — Da' nu-i laudă, Ionică, vorbi cu mirare bătrânul. Erau bucuroşi cu toţii. Doar fabrica are iar materiale... Şi de bucurie ce crezi c'au făcut ? Sprincenele arcuite ale electricianului se înălţară. — Ce-au făcut ? — Au luat cu asalt vagoanele... Da, da; erau cinci şi au început munca de descărcare. Eu ce puteam să zic ? M'am urcat lângă ei... Până după miezul nopţii, când vagoanele au fost gata descărcate, nici unul n'a plecat... Negoiţă ascultă cu emoţie. Când mecanicul îşi termină vorba, zise zâmbind : —- Şi asta numeşti dumneata că la fabrică nu s'a întâmplat nimic deosebit ? — D'apoi ce mare grozăvie, să descarci nişte vagoane. Am făcut cu toţii ce trebuia, făcut... Electricianul privi cercetător la oamenii strânşi în grupul cel mare de dincolo de rampă. Nu plecă de lângă bătrân. Mai întrebă : — Şi altceva ? — Altceva ?... Lae, ucenicul tău te salută... A venit ieri la mine acasă, să mă întrebe ce faci. — I-o fi dor de mine prichindelului 1 De sus, din cabina locomotivei răsună un glas limpede, tineresc ; — Ei, tată : să las focul mai moale ? Era glasul fochistului, băiatul mijlociu al bătrânului Simion, care stătea rezemat de balustrada uşiţei şi privea în jos. — Lasă-1 mai moale, îi strigă bătrânul. Apoi se întoarse, îşi aruncă mai întâi privirea spre grupul de oameni, pe urmă cătă la pădure şi întrebă ; — Dar ce s'a întâmplat, Ionică, aici la voi ? Vorba bătrânului îi răsună electricianului în ureche, tristă, îndurerată. Când îi întâlni ochii, află săpată în ei mâhnirea. — Furtuna, nea Simioane, răspunse el. S'a abătut peste pădure... Nu vezi... — Şi în oraş a bătut vântul, sâmbătă noaptea... Dar n'a făcut nimic rău, Ionică... Ne-am văzut liniştiţi de descărcatul lemnului. De o parte, pe drumul ce venea dinspre satele apropiate, cobora un şir de boi. Pe lângă boi, cu biciuşti în mâini, oameni. Erau mai mulţi decât îi ştia Negoiţă şi asta îl bucura nespus. Ii urmări din privire şi el şi mecanicul, până se apropiară. Când se contopiră cu mulţimea de forestieri, electricianul îl salută pe bătrân şi se duse într'acolo. Udrea, care-1 zărise, îl întâmpină : — Bun găsit, tovarăşe Negoiţă. — Bună, nea Udrea... spune... Corhănitorul zise cu bucurie stăpânită în glas : — Au mai venit din oamenii vechi... Au auzit de deschiderea drumului... Câţiva dintre oamenii care-1 urmaseră pe Udrea se apropiară. Erau cinci. Udrea se întoarse spre ei şi vorbi : — Bunea, arătă el spre un om cu faţa sfrijită, încărcată de ţepile bărbii. Kiss, Vămanu... Negoiţă dădu pe rând mâna cu cei cinci oameni care se opriseră în faţa Iui. Udrea continuă : — Au vrut să vie mai de mult la lucru, tovarăşe... I-au ţinut în loc vorbele bogătanilor... Le-au împuiat capetele... Ce-am păţit cu ei... Le-am spus de liberarea drumului cel vechi, de munca de-aici... Nici n'au vrut să mă creadă... Aşa-i tovarăşe ? — Aşa-i, vorbi Kiss căutând cu ochii către Udrea şi Negoiţă. Pe fa[ţa lui Bunea cutele se înăspriră şi mai mult. — Multe ne-au spi:s bogătanii, tovarăşe, grăi el. A venit Ia mine, Ghindoc, s'a ţinut de capul meu toată ziua. DRUMUL DIN PĂDURE 77 Kiss simţi nevoia să adauge : — Şi mai avem la noi în sat pe unul Pisau. Ne-a bătut la cap pe mine şi pe Vămanu... „Nu mergeţi" — ne spunea... „N'o să vă mai plătească pentru munca voastră. Am auzit eu că Mateiaş a plecat cu toţi banii. D e Man ..nu se ştie nimic... Fabrica şi exploatarea ei forestieră o să se închidă..." Aşa ne tot spu>-nea... Şi noi eram gata să venim, dar el ne-a întors. Noroc cu Udrea, c'a dat prin satul nostru sâmbătă de ne-a luminat capul... Am auzit de libertatea drumului şi ne-am bucurat... De feluri, de ; ne-am zis : „Ce-o fi, o fi...". In jurul lor se strânseră şi forestierii. Ciurdea şi Maghiary stăteau alături, atenţi şi îngânduraţi. Afanasie Pitaru, care-şi făcuse loc lângă oameni să asculte mai bine, rosti cu voce tare : — Nu stau chiaburii cu mâna în sân, tovarăşe... Dar nici noi nu trebuie să-i lăsăm... Şi la mine'n sat i-au oprit pe oameni... Avem şi noi pe unul. Tot Pisau îi zice... E frate cu cel din satul lui Kiss... Câte nu i-a turuit gura, chiaburului ! — Fabrica şi exploatarea n'or să se închidă tovarăşi; — zise Negoiţă — să fiţi siguri de treaba asta. Noi n'o să lăsăm să se închidă. O să muncim aici, o să dăm lemn cât mai mult... Şi-o să fie şi la fabrică de lucru... De undeva din mulţime se auzi glasul lui Pantele : — Frumoase cuvinte, taică ; Da' dacă nu-i Man, nici bani nu sânt... Şi pe gratis nimeni n'o să lucreze... —•■ Dreaptă vorbă, mai întări un altul. — Dreaptă, zise şi Negoiţă... Dar credeţi că o să plece careva neplătit de aici ? '— De lucru ăsta să n'aibe nimeni teamă, tovarăşi, grăi şi Maghiary, păşind pe o ridicătură de pământ. Nu mai sântem nici în trei'şi-opt şi nici în pa-tru'şi-trei. Atunci ne învârtea patronul după voie. Acu a venit vremea când şi noi avem o vorbă de spus. Oare nu vă amintiţi tovarăşi, ce-am făcut noi în primăvara lui patru'şi-cinci, când Man nu ne-a plătit salariul ?... Am mers atunci cu toţii la el, în biroul exploatării... Şi ştiţi că nu l'am lăsat să plece până nu ne-a dat dreptul nostru... I-am impus-o... — Da'acu dece nu-i impuneţi ? se auzi o voce răstită din mulţime. — Intrăm în cea de a doua săptămână neplătită, îi răspunse o alta. — Acu ar trebui să-i facem lui Man c'an patru'şi-cinci! — Comitetul sindical ce păzeşte ? Discuţia; se stârnise ca din senin. Era o durere care mocnise îndelung în inimile oamenilor. De lucrul acesta îşi dădea seama şi Maghiary. El privi mai întâi la Pitaru şi la Savin, ca la nişte tovarăşi din comitet care trebuiau să-i dea sprijin. Dar îşi dădea seama că şi ei erau surprinşi, că nu ştiau ce să facă. îşi întoarse ochii către mulţime şi spuse puţin încurcat: — Vedeţi, măi tovarăşi, acu nu-1 avem pe Man... Altfel, ce credeţi... — Da' Mateiaş ? întrebă un om cu faţa arsă de soare şi vânt. — Mateiaş ! Nu ştii c'a plecat, Miroane ? — Nu trebuia lăsat să plece... Că el îi ţinea locul lui Man... — Ei, copchiilor, rosti bătrânul Pantele când se făcu linişte. Nu cunoaşteţi voi patronul şi sluga lui. Eu îi cunosc, că multe zile din viaţă mi-au mâncat... Boerul îi ca lipitoarea... De-o laşi, îţi suge şi sângele şi măduva... Aşa mi-a făcut mie Finescu... Şase luni m'a supt.... P'alţii, o viaţă. întreagă... Nu trebuie să-1 lăsăm nici pe Man aşa uşor... Trebuia de-acu'o săptămână să fi mers la el. — Apoi, sigur că trebuia, întări Miron. Dar Pantele nu isprăvise. îşi dădu cuşma pe ceafă şi continuă : — Ne-a scăpat şi Mateiaş... Ca vulpea şireată din laţ ne-a scăpat. Şi noi, vânători proşti, am rămas cu deştu'n gură... ŞTEFAN GHEORGHIU meau cu atât şi vorbeau tare. DarTei rn,,P ' PC ,Ş°ptite- Al& nu s* multa, ghiary nu ştiu ce să mai spună Priv ,T w ' ^"'^ tăcuti ?J curi°Şi- Ma Ia Ifnm. Electricianul îi înţelese că, ă,' ^ţa' întrebăt°r, apoi la Ciurdea si a «uri de el. Freamătul din Ţur ^ pe "di^ de pămân către tânărul venit dela oraş. Acesta zise ? P"Vln,e °amenilor se "ţintS vreau să spun'că nW? dreptate^sf n,,"1""! +VrCme' ci doar de alalt'eri. Nu - Man... Nici la noi, L fZg'o^S ^t'T'-l 7* ^ din ^ z~ că oamenii n° ^ p*-*M^ Vru ^A^^^^^ din fata ochilor să, Altcineva de alătuT'îi răspunse aspru ■ — Iaci ma, şi ascultă... am veni. Sfor^^glit^ălăStru; ^ ^ e,^nul. Când sfătuit împreună ştam găsi es e ^Ne am l't ^p™ drumuI" Ne-am ! torul curţii. Şi noi am ţ^ ma; ea: Ne ™ unt ş,l am înfruntat pe administra- , care o avem noi toţi împreună ? Vă întreb eu ^ * înC1'edere în for*a P* I - Atunci, Întina - *- r.o.şi şi din acest impas. & 1 ' ^ 53 "U ne gândi™ că o să eşim victo- Jra. Man şi Finescu au vrut să răstoarne\n ori T& ^ pentru ferici'-ea noa- j S;^d- ' Forestierii ^uflX^VT^r^mT T pe ndicătura de pământ avea faţa însennatden ' T°Vară?uI de trăia de pe acum în lumea aceea fericită de P l™' P& firul gânduIui său- exploatare"... Erau vorbe pe care "m, V°^'Se- "Fără Patroni Şi fără aevea în fapte. Apoi prin Li^ îş u'iof 1^ ^l ^ ^'P"'" faţa tuturor, zise; * loc ltnm cel ghebos. Când ajunse în - Măi tovarăşi, e vremea să mergem ia lucru l - Pa, sa mergem, vorbi si Pantele * Ciurdea se înălţă şi el pe ridicătura de pământ şi zise ■ l zîn pTau:0sa"'exp!icetutu- 1 5a mei gem, mai ziseră câţiva K locurile^ Sî" 3lătUri ^ Ca- ^ i^it pe drumul ce urca la 'î că aveaTtrSvi-* CiuTcif ^0^ " * * J CM ochii lui cătară spre b r c le adormiteîn ?d° ^7 T"ap0i Spre ramPă- 6 ' Pnvi mai cu atenţie. Dintr'acolvene ,™ m n m°h°™- Se °P"' V l - -ui Moş Onofrei. Şl-0 ami,^ bineTiL zîu'a ^ ^ ScSd^î 1 .1 DRUMUL DIN PĂDURE 79 cot cu bărbaţii. Acum părea tare zorită să ajungă coloana de forestieri ce se depărta. Când ajunse aproape de Negoiţă., ochii ei mari şi căprii scânteiară, luminoşi- O clipă i se păru că tânărul dela oraş o aştepta înadins, să-i vorbească, poate s'o mustre că întârziase. Dar întâlni pe buzele lui un zâmbet liniştit şi alte gânduri o învăluiră. Se îmbujora uşor, în timp ce paşii o duceau mai departe. Puţin după aceea ochii ei cătară la grupul ce urca. O luă la fugă. Vru să treacă pe lângă electrician, dar se împiedecă de o bucată de lemn. Merse aşa, împle-ticindu-se câţiva paşi, gata, gata să cadă. Dar nu căzu. Braţe puternice o prinseseră şi-o ţineau zdravăn. O clipă, Rodica uită că braţele tânărului o ţineau strâns. Când văzu faţa acestuia atât de aproape, ochii ei cătară în jos, ruşinaţi. Apoi se trase uşor din strânsoarea lui. Zâmbi încurcată ; se întoarse şi-şi urmă drumul mai departe. Ceva mai încolo pasul ei se avântă din nou, în fugă, către înălţimi. Din locul lui, Negoiţă o urmări multă, vreme. Totul se petrecuse atât de repede! In minte îi rămase încă trează imaginea ochilor ei speriaţi şi frumoşi, a obrazului rumen. Ca o boare plăcută îi mai simţea încă respiraţia repezită de alergătură. Zâmbi, legănându-şi capul. Totul se petrecuse atât de repede... Şi stătu mult timp locului, urmărind-o pe fată cum se pierde ca un punct mişcător pe drumul ce ducea la hotarul pădurii domeniilor. * Ilie Stuparu stătuse ascuns tot timpul. II văzuse pe Kiss apropiindu-se cu Udrea şi cu ceilalţi şi asta îl înfricoşase. Se furişase în spatele forestierilor şi bâjbâise după un loc mai ferit. II găsise după nişte bârne din vecinătatea rampei şi de acolo, ascultase atent la tot ce se discutase. Tot timpul inima îi bătuse, să-i spargă pieptul. Ii auzise pe oameni vorbind despre Finescu, de Pisau şi sufletul i se umpluse deodată de grije. Oare au aflat şi despre ce învârtea el cu Finescu şi ceilalţi ? Dar de el nu pomenise nimeni, nimic. La urma urmei ce aveau să pomenească ? Lucrase atât de ascuns ! Apoi iar îl cuprinseră grijile. îşi aminti de lipsa dela rampă şi se căi amarnic. Nu, trebuia să plece... Lui Ilie îi era ciudă şi teamă că întârziase pe drumuri în sâmbăta ce trecuse. Dela Pisau pornise hotărît să se întoarcă la rampă şi să reînceapă lucrul laolaltă cu ceilalţi încărcători. Gândise că dacă Pisau şi unchi-său ziceau să fie acolo, apoi ştiau ei ce zic. Porunca le era să fie mereu între forestieri, înfipt în inima lor, ca un cui. îşi făcuse socoteala pe drum cum să-1 mintă pe Ciurdea şi Moldovan. Avea să le spună că-I apucase o afurisită de durere de şale, că plecase în sat la doftoroaia să-1 tragă şi întârziase. Dar planul lui se spulberase deodată, ca un abur, când ajunse în marginea pădurii. Auzise glasuri de oameni care se îndemnau şi se pitulase pe după un copac gros. A stat la pândă, cu teamă, şi nu mică i-a fost mirarea când i-a văzut pe oamenii aceia trecând. Erau trei : Afanasie Pitaru, Ifrim cel ghebos şi Pantele. împreună se înhămaseră la un buştean pe care îl târau la vale, pe drumul ce ducea la rampă. ^ Când oamenii aceia se depărtaseră de nu le mai auzeai glasurile, a vrut să iasă şi el din ascunziş. Dar alte glasuri îl ţintuiră locului. Pe drumul din pădurea domeniilor veneau alţi forestieri. Apoi alţii... şi alţii... Pe urmă, împietrit, nu mai Ştiu ce să creadă. Ceeace. văzuse era de necrezut. Oamenii aceia făceau treaba pe care aveau s'o facă corhănitorii care părăsiseră lucrul... „ DuPă un timp auzise aproape de tot glasul lui Ciurdea. înţepenise. Apoi n văzu trecând spre locurile de muncă ale forestierilor pe cei dela rampă. Purtau cu ei uneltele şi urcau grăbiţi. Nu erau toţi. Ciurdea mergea în fruntea lor. 80 ŞTEFAN GHEORGHIU După ce trecură şi aceştia, Ilie rămase descumpănit. „Unde mergeau oameni, echipe, din care făcea parte? Ce să caute ei în pădure?" Gândul tot mi s^ră inoate; \ihrantaUu Vipsise d0ar câteva ore ?i la forestieri, se schimbaşi ZtZi» p ♦ * t,mp în l0C- In Va,e' Ia ramPă> nu mai avea niciun rost lî Snn? î* Ca nU ramăsese nimeni pe acolo. Sus în pădure, deasemeni, se făcuse prea târziu ca sa mai fi mers. Trecuse şi aşa aproape jumătate din zi îndoiala ,1 biruise >n cele din urmă. S'a întors şi a pornit-o spre sat. Nu s'a dus' nici la P.sau şi nici. la unchiu său, Ghindoc. A stat ascuns printre copacii din. marginea satului ca un fur alungat. Aşteptase să treacă ziua, cu gândul la întâlnirea din noapte cu Lixandră... ~ °upă ce forestierii porniră spre păduri, ieşi şi el din locul ascuns. Urcă pe lampa, iŞI lua ţapină şi vru să se apuce de lucru, laolaltă cu ceilalţi. Dar simţi privirea lui Ciurdea şi rămase ţintuit locului. — Ei, tu ăla, unde ai fost sâmbătă? ... 0 fjpă' vocea asPfă a lui Clădea îl înfricoşa. Isi reveni însă si privi cu is frSi m i îni 6 f.^1"^^ «'« -şi arate teama. Dar nu'răsounst Işi roti mai mta, ochi, mici în sus, la oamenii care văzându-1 se întorceau şi lăsau o lipa lucrul Moldovan şi Miron puseră jos joagărul cu care spintecau un bus tean, şi veniră mai aproape. ' — Tu n'auzi, Ilie? întrebă Ciurdea la fel de aspru. Unde ai fost' Ilie S uparu veni mai aproape şi căută să se ţină drept. Nu-şi plecă ori-virea, dar ochii îi scânteiară în lături, puţin speriaţi. P — Am fost bolnav, zise el. apăsat loTurerTa^sJ"16 * * ^ ^ ^ * înCrUntat' ^ râzândr l0"te' 3 b°aIa în b°aIă' V°rbi Moldovan oprindu-se lângă el şi — Acu lasă-1, 'zise Ciurdea. Si m -7 Dai" "'are "I™'*' tovară?e- I! Prefăcut... Asta-i vulpe hoaţă... Şireată Tine nn u'n t'f SUj-du~.Nu Vezi' d™ta « ^rebi şi nici nu te ia în seamă":.': line nasun sus... a boierie... Miron care se oprise alături, vorbi : călţări7re°. " b°ie'" Ş' ^ Ştim- Că Prost n'° duce" Haine şi în- — Vorba ta, Miroane... privirea03'" CiUrde3 ^ ^ Să tacă- 11 stl"ăPUnse ?' mai aspru pe Ilie cu — Şi zi, ai fost bolnav ? întrebă el nici azNa1umcru°St- D°ft°r°aia ^ ^ P"S »* pid°are- AltfeI n'a? « venit \ de vorbă. Bjne' ° Să VSdem n0''' ZlSe i£"" CiUrdea- Dar dacă ne'ai minţit, o să stăm Jos în dreptul scăriţei ce urca spre rampă, se afla Negoiţă Electricianul ascultase discu.a oamenilor cu atenţie. Apoi se urcă şi se duse la Ciu de ar ' 56 ?t0arS?- ,îHe Parcă atât aştePtase' ^ P""se ™*lta ma binese , 2o ZtM U °amenL Neg°ită " Urmăd CU Privirea' Munecat şi bî * nuitor. „Oaie Ilie acela spusese adevărul? Să fi fost bolnav?" îndoiala si neîn- ' cederea nu-1 părăsiră. Se opri lângă Ciurdea şi zise în şoaptă : ? — Să nu-1 slăbiţi din ochi... , Ciurdea dădu din cap. Electricianul vorbi atunci pe alt ton • brii de~naHirl A to+vară?e ? N'ar fi rău să *inem 0 Şedinţă cu mem- * oru de pailid. Aşa, sa ne cunoaştem mai bine... Ce zici ? — Păi n'ar fi rău, răspunse cel întrebat. Ba chiar e nevoie. DRUMUL DIN PĂDURE 81 VII Lupta Ningea Fulgi mari, pufoşi, coborau în legănări uşoare pe pământ Zăpada •^'ţzâT^st: —, o-*. xrea ^ mai aSoastţ »«. 8™ * ^^CT. ^ ajunse la locul de muncă, prunul om pe caie-1 întâlni eia num... , abur des pe gură. oe pa ure- oamenii lui, zise deodată Ifrim. HeS " ,n,oa,-« „ sc .« la şirul ţi""^' »r* " lân^ă boi oamenii aceia posomoriţi, cu fetele ingujoraie, iş luri dese peste pământ. . - Câte drumuri aţi făcut, nea Udrea ? întreba Negoiţă. _ Deabea două, răspunse omul. Şi-i aproape ora prânzului. — Şi zici că mai cu zor nu se poate? — Nu se poate... _ . ' - Oricum, încercaţi să umblaţi cu bou mai repede... _ O să încercăm... Udrea îsi lovi juncanii cu codiriştea şi-i îndemnă la mers Ceilalţi oameni care se o^ser'a Înarma lui îl urmară.' Curând se pierdură pe drum, printre copaci, în inima pădurii. Negoiţă îşi întoarse privirea către If im. - Si în pădure cum ziceai că merge? întreba elec Lucianul. - S-acolo merge anevoie... Acu nu se mai lucrează ca înainte, pe ocuu fixe. Echipte stiTăslrat, că pădurea este largă şi sunt mult, copac, dobor*. Furtuna a răscolit pretutindeni... — Pretutindeni... (i Negoiţă se încruntă şi rămase pe gânduri. Treburile dorit el să meargă. Năpasta aceea de furtună venise pe capul lo, cand mc. 56 Mergi cu mine în pădure? întrebă Ifrim, răscol.t de grijă pentru echipa lui pe care o părăsise. „rmP7P rinr Un alt gând îl reţinu. Electricianul îsi înălţă privirea, vru sa-1 uimeze dai un aii g,i v - N'am să merg. Venisem numai, să te întreb deMuc u. ^ca ne"am tâlnit aici şi-am aflat... Vreau să vorbesc cu tovarăşul Bahne la telefon... — Aha, cu tovarăşul Balint... 6. — Viaţa Românească. — c. 563 82 ŞTEFAN GHEORGHIU — L'am căutat adineauri şi nu l'am găsit la fabrică. Era plecat până la comisia ministerială pentru salvarea pădurilor. Cred că s'a întors... Se priviră câteva clipe în linişte, de parcă fiecare căuta să-şi amintească dacă nu cumva mai are ceva de întrebat sau de spus. Negoiţă se clinti primul. Făcu doi paşi, se opri şi se întoarse. — Să ai grije frate, spuse el către Ifrim. Lucrul nu trebuie să sufere. Să nu ne lăsăm, să nu dăm înapoi. Ai grijă... Ifrim îşi înălţă fruntea, de parcă privea undeva în depărtare. Vorbi : — Noi o să facem tot ce-om putea face, tovarăşe... îşi scutură fruntea de fulgii suri care i se aşezau pe sprâncene şi se întoarse. Paşii lui lăsară urme adânci în zăpada drumului ce ducea spre locurile de muncă. Negoiţă îşi dădu drumul Ia vale. Umbla cu grabă, târşindu-şi bocancii prin omătul fânos. Tot mai ningea. Fulgii se mai răriseră însă şi deveniseră mai mărunţi. Un vânt uşor, blând, îi arunca electricianului în obraz, pe sub cozorocul largai şepcii, o boare răcoritoare care-i mai alunga din fierbinţeala gândurilor. Ii plăcea să umble prin ninsoare. * Naghi stătea lângă aparatul telefonic şi citea o carte. Era atât de furat de povestire încât nici nu simţi cum se deschide uşa şi cum pătrunde cineva înăuntru, îşi înălţă privirea din rândurile cărţii abia atunci când lângă el trozni o scândură-a duşumelei. In faţa Iui se afla Negoiţă. Nu-şi putu ascunde o tresărire uşoară. Naghi închise cu grije cartea, o puse pe măsuţă lângă aparatul telefonic şi se aplecă spre butoanele multicolore. După ce obţinu legătura, îi întinse electricianului receptorul pe care acesta îl duse cu grabă la ureche. — Alio... Alio... Tovarăşe, cine-i la aparat ? Negoiţă ascultă cu nerăbdare. De dincolo se auzi-o voce clară pe care el o recunoscu. Fruntea i se lumină, ochii îi luciră de bucurie. — Tovarăşul Balint... Pe dumneata te căutam... Aici Negoiţă. Urmă o pauză scurtă în care electricianul se aşeză grăbit pe scaunul de lângă aparat, în locul telefonistului care se ridicase. Apoi ascultă atent în pâlnia receptorului la glasul de dincolo care începuse să vorbească : — Mi s'au adus la cunoştinţă cele transmise prin Ludovic. Bine aţi făcut că mi-aţi telefonat/ Am vorbit şi la judeţeană. Dealtfel tovarăşii ştiau... Furtuna a făcut pagubă în întreaga regiune... Apoi vestea a ajuns la Minister. Iar azi am aflat că s'au şi luat măsuri... Să-ţi dau o ştire care are să te bucure. Guvernui a rechiziţionat mai multe fabrici de cherestea cu exploatările lor forestiere cu tot. Printre ele se află şi fabrica şi exploatarea noastră forestieră... Ei, ce zici ?... Cuvintele lui Balint se pierdură pentru o clipă. Negoiţă strânse şi mai bine receptorul la ureche. Faţa îi era fierbinte de emoţie, ochii limpezi, umeziţi. — N'o să mai avem deaface cu Man şi nici cu Mateiaş, se auzi iar vocea secretarului. Ministerul va conduce totul... A luat fiinţă o comisie pentru salvarea pădurilor... Dacă aveţi lipsă de oameni, puteţi angaja... Da, puteţi trimite şi casierul la oraş, la comisie, să ia legătura cu tovarăşii. Pe aici a şi început să circule lozinca : „Totul pentru salvarea pădurilor"... Când Balint tăcu, Negoiţă se aplecă peste aparat şi zise : — Am înţeles, tovarăşe... Şi ne bucurăm,.. Vestea asta ne scoate din grea încurcătură. Ii drept, oameni n'avem deajuns... Şi multe nu sunt încă la locul lor. Dac' am scăpat de Man, apoi o să fim noi în stare să facem rânduială... Da, o să facem aici rânduială nouă... Dar mai e o problemă... Ii vorba de pădurea domeniilor. Şi acolo zace lemnul... şi putrezeşte... şi-o să-1 apuce aşa primăvara ; ros de carii şi de umezeală... — Ştiu... Ştiu... vorbi de dincolo Balint. DRUMUL DIN PĂDURE 83 Negoiţă se înflăcăra deodată : — Vă spun, nu trebue aşteptat. Noi trecem pe acolo şi ni se rupe inima când vedem copacii ceia culcaţi, pradă pieirii... Am tot zis că Finescu o să se ocupe cu treaba asta. Dar el nici nu se gândeşte. Atunci o să ne urnim noi şi-o să punem rânduială şi în pădurea aceea... Că şi copacii şi pământul acela tot de ţara asta ţin... De dincolo îi răsună în ureche glasul doienitor al lui Balint : — Nu, tovarăşe, să nu faci una ca asta. Tocmai dumneata, care ai căutat să-1 îndrepţi pe Ciurdea, vorbeşti aşa ? Totul se face cu socoteală, frate. O să vină vremea când o să găsim şi rezolvarea problemei cu pădurile domeniilor. Dacă am deschis drumul cel vechi, am făcut-o pentrucă la mijloc exista o convenţie... Aici însă, cu pădurile acelea, se schimbă socoteala... Vorbele lui Balint îl mai potoliră. Erau vorbe clare, de înţeles. — Bine, cum spui dumneata o să facem... — Aşa să faceţi, tovarăşe Negoiţă, se auzi iar vocea aceia povăţuitoare în pâlnia telefonului. Ei, mai ai vreo problemă ? — La fabrică cum merge ? întrebă electricianul. — Cât e material se lucrează... — într'o zi, două, am să viu şi eu acolo... Cred că termin aici... De dincolo, dela celălalt capăt al firului, vocea lui Balint întârzie să răspundă. Apoi răsună din nou, răspicată, în urechea lui Negoiţă : — Nu, frate ; de acolo n'o să pleci aşa curând... Ba îmi pare că ai să rămâi să conduci treburile exploatării forestiere. Aici o să ne descurcăm şi fără dumneata... Lae s'a dovedit un electrician straşnic... Altceva?... — Mai sunt ele multe, tovarăşe Balint... Dar o să mai vorbim noi... — Atunci, noroc bun... — Noroc... Electricianul puse receptorul la loc, apoi se întoarse spre tânărul care stătea liniştit, lângă uşă. Se apropie de el, îi puse mâinile pe umeri şi privindu-1 în ochi, zise: — Ei, Pista dragă ; mare veste ne veni pe calea firului. Man a căzut ca un sac greu din cârca noastră... Altfel de viaţă o să începem noi acum... Şi mizeria de aici o să se şteargă, şi necazurile oamenilor... Va veni ziua când norii vor fugi, vor fugi şi se va arăta seninul limpede şi curat... Aşa va fi, Pista dragă... ★ Spre seară, când lucrul încetase în pădure, când forestierii coborau la aşezările lor din vale, un svon prinse să circule cu grabă . — Avem adunare, frate... — Unde ? — La sala de mese... — Păi, hai acolo... Aşa se întâmplă că sala de mese se umplu până la urmă de lume. La masa îmbrăcată în hârtie roşie, cumpărată de Maghiary de mult, din ziua când fusese în oraş, stăteau Negoiţă, Ciurdea, Moldovan şi alţi câţiva. Negoiţă se ridică dela locul lui şi zise : — Dela oraş ne-a venit veste, tovaiăşi, că fabrica şi exploatarea forestieră au fost rechiziţionate de guvern. In sală izbucni deodată un ropot de aplauze. Când aplauzele se pierdură ca un ecou prelungit, Negoiţă urmă. — Victoria asta, tovarăşi, înseamnă pentru noi că o să ne conducem treburile noastre singuri, că o să ne gospodărim întreprinderea fără patroni şi fără exploatare. N'o să mai fim nici cu salariile neplătite la timp şi nici la cheremul lui Man n'o sa mai fim. Dar este nevoe din partea noastră totodată de muncă dreaptă '84 ŞTEFAN GHEORGHIU şi făcută cu dragoste... că pentru poporul nostru, pentru înflorirea vieţii noastre muncim... Sala se cutremură iar de aplauze furtunoase şi îndelungate. Zeci de ochi că-tau către tânărul dela oraş care vorbea. Mai mult ca oricând oamenii aceia îl simţeau aproape, ca pe un prieten drag şi nedespărţit. Când se făcu linişte, electricianul continuă : — Deocamdată trebue să ne gândim la angajarea de noi oameni. Azi, casierul nostru o să plece după bani. La oraş a luat fiinţă o comisie ministerială pentru salvarea pădurilor. Vom fi sprijiniţi cu toate câte ne trebuesc. Vom avea şi fonduri pentru noui angajaţi. Aşa că aştept şi părerile dumneavoastră, tovarăşi. Eu asta am avut să vă spun. »; Electricianul se aşeză pe scaun, la locul său dintre Ciurdea şi Maghiary. Privi în sală. In mijlocul forestierilor îşi făcuse loc freamătul. Maghiary, care conducea şedinţa, bătu cu creionul în masă şi oamenii se potoliră. — Ei, cine se înscrie la cuvânt, tovarăşi ? întrebă preşedintele comitetului sindical. Mai multe mâini se ridicară şi Maghiary începu să noteze pe bucata de hârtie : Pitaru, Pantele... Şi în timp ce el nota, ochii lui Negoiţă căutau cu atenţie spre sală. II văzu pe Moldovan stând nemişcat, cu faţa luminată de un zâmbet blând. Apoi pe Moş Onofrei, ai cărui ochi erau aprinşi de-o bucurie largă. Pe urmă pe Miron, care-i şoptea ceva cu înflăcărare unui om de alături. Departe, lângă uşe, Negoiţă îl zări pe Ilie, a cărui privire se rotea grăbită peste capetele oamenilor din sală. Apoi nu-1 mai văzu, că Pitaru se sculase şi-1 acoperise cu umerii lui laţi şi voinici. In schimb dădu cu ochii de Rodica. Şi ea se uita la el. Privirile lor se întâlniră o clipă. Fata zâmbi uşor, încurcată, şi-şi coborî ochii ei mari şi frumoşi. Electricianul aşteptă până când ea se uită din nou la el. Atunci îi răspunse tot cu un zâmbet. Apoi îşi întoarse capul spre Pitaru care începuse să vorbească : — Eu, tovarăşi, mă bucur de vestea asta... Şi-am să mă străduiesc să aduc oameni la lucru. Am să fac tot ce-am să pot în pădure. Că acu mă simt şi eu altfel, când aud că nu mai sânt sluga lui Man... Dela masă, Negoiţă îl văzu pe bătrânul Pantele ridicându-se. Acesta stătu o clipă, parcă adunându-şi gândurile. Apoi electricianul îl auzi vorbind : — Iaca, tovarăşi, femeia mea mult m'a bătut la cap să vorbesc să fie primită la lucru. M'am dus odată la Mateiaş şi i-am spus s'o angajeze... Mateiaş rni-a râs în nas : „Şi aşa sânt destui oameni.' Pentru munca la cot cu bărbatul, femeia nu-i bună, moşule". Tare m'am mâniat pe Mateiaş ăla... „Dar Rodica zic, ce-i, nu-i femeie ?" Mateiaş a lăsat-o mai domol, dar nu mi-a dat nici un răspuns. Nu era Mateiaş om de înţeles. De aceia acu, când nu mai e nici Man şi nici Mateiaş, gândesc că a venit timpul s'o angajem şi pe femeia mea. O s'o învăţăm să lucreze ; la cepuit, ia cojit... Că doar n'or să stea nevestele noastre toată viaţa să se prăjească la plită.... Bătrânul Pantele tăcu şi privi cu nădejde la oamenii care stăteau la masă. Cei din jur îl aplaudau, semn că-i întăresc cele spuse. Aplauda şi Negoiţă şi Maghiary. Doar Ciurdea se ridică binişor şi coborî fără veste printre oameni. Faţa îi era încruntată şi ochii îi cătau fix spre uşe. Eşi zorit afară. In urma lui mai răsună clar vocea lui Maghiary : — Cine se mai înscrie la cuvânt, tovarăşi ? * Ilie Stuparu nu mai stătu la sfârşitul şedinţei. Se furişase afară în timp ce vorbea Pantele. Când ajunse în faţa barăcii, mai roti o privire speriată în jur apoi o porni cu grabă prin ninsoarea deasă. Făcu un ocol mare şi când se află lângă rampă mai privi odată în urmă, temător. Dar nu văzu pe nimeni să-1 urmărească şi-o porni zorit în sus, pe drumul ce ducea în pădure. Ajunse la cărăruia care ser- DRUMUL DIN PĂDURE 85 puia printre copacii răriţi de furtună. Se abătu din drum şi-o apucă înspre sat. In zăpada proaspătă, paşii lui lăsară urme adânci. Şi cum mergea mai mult în fugă, mânios şi îngrijorat de toate câte auzise vorbindu-se în sală, nici nu bănuia că în urma lui, fără grabă, venea cineva, furişându-se... Cel care-1 urmărea era Ciurdea. Dela locul său dela masa de unde prezida şedinţa, secretarul îl zărise pe Ilie fugind afară. Plecarea lui Ilie îl stârnise. Pornise fără o vorbă pe urmele fugarului. Semnele paşilor prin zăpadă îi indicau precis drumul acestuia... Ilie nici nu-şi dădu seama când ajunse la gardul lui Pisau. Bătu în poartă. II văzu pe Pisau venind să-i deschidă. Tatăl Lixandrei mai şchiopăta uşor, dar avea pasul sigur. Se bucură. Apoi gândul care-1 adusese aici îi veni în minte şi pe fruntea lui coborîră neguri adânci. Stătu până ce se deschise poarta şi intră, aşteptând ca Pisau s'o închidă la loc. Pe urmă urcară amândoi pe prispă, în umbra înserării care aici era mai deasă. — Ce s'a întâmplat, băiete ? întrebă gazda privind la Ilie care răsufla greu de goana prin pădure. — Veste rea, nene Pisau... Nu mai e de trăit... Pisau îl fulgeră cu privirea. — Da' spune odată, mă băiete ! se răsti el. Ce veste ? — Am să-ţi spun, vorbi Ilie. Man nu mai are fabrică... I-a rechiziţionat-o Statul... — Ce spui, mă ? Aiurezi... — Cum să aiurez, nene Pisau ! I-am auzit cu urechile mele vorbind în şedinţă despre asta... Omul scrâşni clin dinţi, privi în lături, de parcă dincolo de prispă ar fi aflat desiegarea mâniei care-1 cuprindea. Izbucni deodată : — Dumnezeii şi cristoşii mamei lor... S'a dus pe gârlă câştigul cu Man... Preţul lemnului s'a dus... S'a dus, mă Ilie... Tot, s'a dus. — De, nene... —- ...şi-o să ne ducem şi noi, mă Ilie... O să ne ducem naibii dacă ne-om lăsa călcaţi în picioare. — De, nene... — Domnu' Finescu ştie de treaba asta ? — Eu n'am fost să-i spun... — N'ai fost... Atunci să mergem la el chiar acu . Pisau se urni din locul depe prispă şi intră în tindă. Când reveni, pe umeri purta o haină groasă, lungă, căptuşită cu blană de oaie. Ajunse în dreptul lui Ilie şi-1 împinse spre poartă. Ilie sbură ca un fulg prin omăt, icnind, dar fără să scoată o vorbă. Pisau era mânios... Şi mânia lui se vedea mai bine în ochii ce i se îngustaseră, în mâna ce strângea la şold, sub haină, o bâtă al cărei cap lăsa o dungă groasă, târşită, în zăpada ogrăzii. Ieşiră în drum. Rămaseră locului o clipă, privind în dreapta şi'n stânga, prin fulguiala deasă. Uliţa era pustie în umbra nopţii ce se lăsa. Se întoarseră şi-o porniră în susu! drumului, către pădure, purtaţi de gânduri de mânie. Când se aflară la adăpostul copacilor, Pisau se opri deodată locului şi zise: — Trebuia să fi luat o lampă cu noi, mă Ilie... — Trebuia... Dar şi-aşa o să răzbim... O porniră iar înainte şi merseră tăcuţi încă o bucată de drum. După un timp, Pisau întrebă : — Şi altceva ce se mai spunea acolo, la şedinţă, mă ? — Multe nene, multe... — Care-s alea multe ? Ce tot boscorodeşti ? , — Nu boscorodesc... Iacă, să-ţi spun : Vor să aducă oameni la lucru... Nu prididesc... Statul o să le dea bani să salveze pădurile. 86' ŞTEFAN GHEORGHIU meu ni7i Sîif* O^lf • ^ mUfit încă- "id nea Ghilldoc> "ici frate- meu, nici alţii... Oameni n o sa găsească ei de aUHuri. Szeisen-°arSe 0Ch'i"i C""ă de SUb sPră«^nele stufoase la cel asta „7u îumsâ se Ttin^f'li'c î"™' "T"' De pădurea .ultească^i or săle^că ^eT^ <* * " *" zise cu ma^SuS la^clf A»^^" iT ^-^.^ le™Ul «* âatia mai cumpăram un loc bul^ncfo p^A^ " ^ I"d°,t- C" banli ** " * v--tndeT^.«^ " UrmăriSe Păd- molt în^aTa aceetcu fereXft' " f ^ÎT* Ilie ŞÎ Pisău nu întârziară prea bească di ochi Ciurde f^/"3^' afIată ™ mijl°CUl Pădurii- F^ să-i slă- — Hârca a inebunit domnu' Finescu ăqta p„ n u ochi în cap... J ra.boi... Ş, Cu cat curaj o spunea... Ii sticleau — Ca la nebuni îi ardeau... — Numai că prea s'a răstit la noi, nene. Pe mine drent să ti «mm „• la trebSt.56 k^""*- ^ ^ 01636 * *°U si « se ^«ara fiecare DRUMUL DIN PĂDURE 87 De când plecase Ciurdea nu se scursese timp prea mult. Totuşi, Negoiţă şi Maghiary erau îngrijoraţi. II văzuseră ieşind, dar încă nu ştiau încotro o apucase. Se duseră să-1 caute la baraca birourilor. Intrară pe coridor şi încercară pe la toate uşile. Erau încuiate. Eşiră şi-o apucară spre locomotivă. Ajunseră la rampă şi se opriră. Bătrânul Simion le ieşi înainte. — Ce vânt, Ionică ? / Negoiţă nu-i răspunse îndată. Ochii îi rămăseseră ţintiţi asupra unor urme de paşi aproape şterse de ninsoare. După un timp se întoarse şi întrebă : — Pe Ciurdea nu l-ai văzut, nea Simioane ? Mecanicul îşi întoarse ochii spre pădure şi zise : — Ia, copchilul ăsta al meu zice că 1-a zărit adineauri trecând pe aici. Mai înaintea lui, cică trecuse Ilie, încărcătorul... Electricianul tresări. îşi aminti că într'un timp îl cătase iar din privire pe Ilie acela în sală şi nu-1 mai văzuse. Se întoarse către Maghiary şi vorbi: — Eu am o grije, tovarăşe... Ilie acela, din ce sat îi ?... — De aici, dintr'un sat apropiat... — Şi pe unde se poate ajunge ? — Drumul scurt e prin pădure... — Prin pădure 1 Ochii lui Negoiţă priviră iară cercetători la urmele paşilor aproape şterşi. Se întoarse către bătrânul Simion şi zise : — Dumneata când pleci ? — Iacă, peste puţin... — Vezi să nu-1 uiţi pe casier... Cată iar spre Maghiary. Faţa îi era cuprinsă de îngrijorare. — Eu zic să mergem, frate... Cunoşti satul ? — II cunosc, răspunse Maghiary. Şi porniră dealungul urmelor, mai departe. Grija pentru Ciurdea îi îmboldea pe care Maghiary o cunoştea. La adăpostul copacilor, urmele încă nu fuseseră acoperite de ninsoare. — Pe aici au trecut doi oameni, zise Maghiary. Şi porniră dealungul urmelor, mai departe. Grija pentru Ciurdea îi îmboldea şi-i făcea să păşească mai mult în fugă pe cărarea ce ducea în sat. * ★ Pădurea dormea cufundată în întuneric. Noaptea se lăsase adâncă şi rece, bezna, de nepătruns. Şi liniştea aceea grea era străbătută doar la răstimpuri de un hămăit îndepărtat de câine înfricoşat, de-un glas care tremura. Asta îi făcea pe cei doi oameni să-şi dea seama că satul nu era departe şi să grăbească pasul şi mai mult. Ochii lui Negoiţă, care mergea lângă Maghiary, erau aţintiţi mereu înainte, urechea trează la orice zgomot. Din când în când se uita la faţa celui de alături. Ii auzea răsuflarea întretăiată, de parcă sufletul îi sta în coşul pieptului de atâta . alergătură. Apoi iar căuta cu privirea înainte, la urmele paşilor care nu se mai sfârşeau. Umblau, şi clipele treceau cu greu, pline de nelinişte şi grijă, de parcă mersul vieţii se oprise aşa, deodată, în loc. — Putea să ne fi spus ce are de gând, zise Negoiţă într'un târziu. A plecat ■aşa, fără veste... — Dacă ştiam, mai mergea careva cu el, răspunse cellalt. Ajunseră aproape de sat. In marginea pădurii se opriră descumpăniţi. Acolo se opreau şi urmele paşilor lui Ciurdea. Apoi ceva mai încolo, pe un alt drum care ducea în pădure, văzură alte urme. Doi oameni trecuseră dinspre sat şi se pierduseră printre copaci. Asta se vedea bine în reflexele zăpezii albe care scârţâia în întuneric. 88 ŞTEFAN GHEORGHIU — Măi frate, zise electricianul deodată. Eu zic că pe aici a luat-o Ciurdea. Vezi urmele... — Le văd, răspunse Maghiary. — Drumul ăsta unde duce ? — Drumul ăsta ! Păi drumul ăsta duce la casa lui Finescu... La administraţia domeniilor regale... — Atunci să mergem... Şi-o porniră mai departe, fără să ţină seama la oboseala ce-i cuprinsese şi la frigul de afară. * Umblând mereu, în urma celor doi, Ciurdea călca mânios. Dacă ar fi avut pe cineva cu el, să-1 trimeată la barăci, să dea de ştire ! Ii părea rău că plecase aşa, fără o vorbă. Era singur şi erau doi. Dar nu-i era teamă. Era hotărît să-i urmărească şi să nu-i lase să-şi înfăptuiască gândurile criminale. Mai merse o bucată de drum. Stătu iar în loc. Pândi şi ascultă cu atenţie. In liniştea pădurii nu mai pătrundea nici un sgomot. Se gândi că poate cei doi, în graba lor se depărtaseră. Asta îl făcu să se avânte înainte. Merse o bucată bună. Auzi în spate un răsuflet greu şi se întoarse. De după un copac din apropiere se arătă trupul mătăhălos al lui Pisau. Mâinile acestuia erau ridicate şi Ciurdea îşi dădu seama într'o clipă de tot ce se petrecea cu el. Abia mai avu timp să sară în lături. Bâta îi vâjâi pe lângă ureche şi se înfipse în zăpadă, adânc. O clipă mai târziu, desmeticit, îşi încleşta degetele în scurta îmblănită a celui cu bâta. 11 trase puternic şi-1 lovi în faţă. II simţi pe Ilie agăţându-i-se puternic de umeri, apoi pumnul acestuia lovindu-1 în creştet. Rămase o clipă ameţit. Dar îşi reveni repede şi-1 scutură pe cel care i se urcase în cârcă. Se întoarse şi-1 lovi cu piciorul în pântec. Ilie căzu la pământ, ţipând şi gemând. Ciurdea vru să treacă mai departe spre matahala din faţă. Dar se împiedecă de picioarele celui căzut şi se întinse şi el în zăpadă, cât era de lung. Vru să se scoale, dar în aceeaşi clipă simţi bâta iui Pisau Iovindu-1 peste braţ. O durere ascuţită îi strânse inima. încercă din nou să se ridice. Dar o a doua lovitură îi sdrobi umărul. Gemu şi căzu fără putere în zăpadă. Nu mai ştia ce se întâmplă cu el. Nu mai vedea nimic de durere. Pisau rămase o clipă înlemnit. II recunoscuse pe Ciurdea. Nu se aşteptase să fie tocmai el. Se desmetici şi o mulţumire deosebită îi învălui sufletul. El, Ciurdea, secretarul celulei de partid, se afla la picioarele lui. Un moment îl cuprinse teama : „Dacă i-ar scăpa"... II văzu pe Ciurdea mişcându-se şi ridică bâta din nou. Ţinti bine ţeasta celui căzut. Ridică, amândouă mâinile să lovească, dar auzi glasuri de oameni şi scârţâit de paşi în zăpadă, încremeni. Şi mai înainte, ca să facă o mişcare, cineva îi smulse măciuca. Apoi braţe vânjoase îl doborîră. Lângă el, în zăpadă, îl simţi pe Ilie. Acesta zicea rugător : — N'am făcut nimic... Zău că's nevinovat... Nene Pisau... Ce mi-ai făcut, nene Pisau... Dar nu se mişcau. Deasupra capetelor simţeau bâta din mâna lui Negoiţă. Alături, lângă omul însângerat, căzut jos, se auzi vocea lui Maghiary, ca o chemare îndepărtată : — Ce ţi-au făcut Dumitre... Ce ţl-au făcut... Te-au lovit tâlharii... Au vrut să te omoare... Şi-i ajută să se ridice, sprijinindu-1 cu umărul lui sănătos. VIII Limpezirea Megeau într'un şir lung spre pădure, cu paşi vioi, mai veseli ca oricând. Se înmulţiseră la număr şi asta le dădea şi-o încredere nestrămutată în munca DRUMUL DIN PĂDURE 89 viitoare. Printre ei se aflau şi câteva femei, neveste de ale forestierilor şi bărbaţi abia angajaţi. Cu toţii urcau pe acelaş drum, spre acelaş ţel. Era o dimineaţă friguroasă, prevestitoare de noi zăpezi. Din largul cerului cenuşiu, de dincolo de crestele înalte ale munţilor, bătea vânt ţepos care-şi strecura aripile nevăzute printre brazii înalţi. Pădurea fremăta. Dar pe oamenii aceia stârniţi, nici frigul şi nici viforniţele ce aveau să "ină nu-i speria. Anii de forestierii îi încercase şi-i călise. Drumul lor urca drept şi ducea înainte. Fără să ia în seamă schimbarea timpului, Ion Negoiţă călca în fruntea tuturor. Alături de el păşeau Maghiary şi Ifrim. Pe lângă ei mai mulţi oameni ascultau atenţi la ceeace le spunea electricianul. Era vorba de Ciurdea şi de lupta din pădure. — Şi cu Pisau ăla ce-aţi făcut ? întrebă deodată Pitaru. — L'am dus în sat, la post, răspunse Negoiţă. Ce era să-i facem ? — Şi pe Ilie ? — Şi... Bătrânul Pantele îşi înălţă fruntea. O amintire dureroasă îl împinse să zică : — Ziceau că Finescu îi mânase la trebi necurate ? * — Aşa zic'ea^u... Tot ei au pus şi bucata ceea de stâncă pe linie. Finescu şi Man îi îndemnaseră... — Şi ăştia trebuiau prinşi, tovarăşe... Negoiţă zâmbi amar. — Apăi, noi ne-am dus după Finescu... Dar se urcase în maşină, fugise. Nu i-am găsit decât pe cei doi oameni, pe Marin şi Iosif, fratele lui Kiss. F'i-nescu plecase şi nu le plătise nici lor simbria. — Le-a făcut şi lor Finescu ce mi-a făcut mie, zise iar Pantele cu tristeţe în glas. Merseră un timp fără să vorbească. In urma lor, sprinteni, înaintau oamenii. Ecouri de glasuri şi murmure potolite veneau până la urechile lor. Ajunseră la hotarul pădurii domeniilor şi-1 trecură. Păşiră hotărîţi, mai departe, prin zăpada care scârţâia. — Prăpăd mare a fost, tovarăşe Negoiţă, cu furtuna aceea, zise deodată Afanasie Pitaru. La noi în pădure aproape că nici nu se mai cunoaşte... Dar aici... — Aici miroase a putreziciune, a lume veche, vorbi şi Maghiary, întunecat. Priviră cu toţii, îndureraţi, la brazii aceia culcaţi la pământ, smulşi din rădăcini, învinşi într'o bătălie năpraznică. Zăpada ce căzuse încă nu acoperise totul, copacii şi crengile ieşiau din omăt ca nişte braţe noduroase. — O să vină primăvara, zise iar uriaşul. Are să-i năpădească gâzele şi gândacii. Şi-or să macine mai întâi copacii doborîţi, apoi pădurea sănătoasă. — într'o zi, chiar dacă n'or vrea domnii dela curte, tot o să intrăm noi aici, vorbi electricianul. Doar n'o să lăsăm bunătate de pădure să se macine. O să mtergem la Partid... Şi eu şi tovarăşul Maghiary şi Ifrim şi Ciurdea. O să mergem şi-o să vorbim. Trebue să se aleagă într'un fel... — O să se aleagă, întări Ifrim, că doar n'a să lăsăm noi pădurea să; se prăpădească ele dragul domnilor. Fiţi siguri, n'o s'o lăsăm... Ajunseră la locul de muncă şi echipele se împărţiră. Mai întâi o apucă într'o parte echipa lui Savin; apoi a lui Pitaru, în cealaltă parte... Pe urmă, pe rând, restul echipelor. Curând începu lucrul. Bufnetul surd al topoarelor, bârâitul ferăstraielor răsunau tot mai tare, cuprindeau depărtările în ecouri repezite, neîncetate. Negoiţă rămase în preajma echipei lui Savin. O întâlnise pe Rodica şi se legase la vorbă cu ea. — Acu să te văd, Rodico, zise electricianul zâmbind. — Păi, ai să mă vezi, răspunse fata puţin încurcată. 90 ŞTEFAN GHEORGHIU Negoiţă nu plecă. Fata îl privea acum liniştită. Ochii ei scânteiau, puţin miraţi, dar neclintiţi. Rodica îi răspunse tânărului tot cu un zâmbet. Apoi îl întrebă : — Mai stai mult aici, la noi ? — Mai stau Rodico... — Dar aici nu-i ca la oraş... Acolo... — Unde-i muncă, acolo-i şi frumos,, răspunse Negoiţă zâmbind. Şi-apoi în zilele ce-au trecut m'am obişnuit cu locurile astea... Electricianul se opri. Ar fi vrut s-ă-i spună şi alte vorbe Rodicăi. Dar nu era timpul şi nici momentul. Ochii oamenilor se opriseră asupra lor. Şi Rodica îl înţelese. Se uita în jur, cercetătoare. Când se întoarse, îl văzu pe Negoiţă şi se porni şi ea pe râs. — O să stăm altădată de vorbă, Rodico, zise electricianul. Vru să mai spună ceva, dar lângă ei se oprise o femeie năltuţă, în vârstă. Era Lina, nevasta lui Pantele. — Ziceai că-mi arăţi şi mie fetico, cum se lucrează, vorbi deodată Lina. — D'apoi am zis eu că nu te învăţ, dadă ?... Hai să-ţi arăt. Rodica îşi luă toporul de jos şi se aplecă asupra bradului. Negoiţă o văzu înălţând unealta. O clipă mai târziu tăişul toporului scântee prin aer şi reteză prima creangă a buşteanului. Precizia cu care lucra Rodica, îl uimi pe electrician. Şi cu uimirea asta, în gând plecă el mai departe. Dar nu merse decât câţiva paşi şi se opri. îşi întoarse capul şi se uită în urmă. Rodica vorbea Linei : — Când repezi toporul în cracă, să ai grijă să nu ciunteşti din buştean. O clipă, ochii ei cătară spre Negoiţă. II privi iscoditor, cu stăruinţă. In inima electricianului îşi făcu loc un tremur uşor. Să-1 vadă acum bătrânul Simion ! Ei şi... Rodica nu era deloc o fată rea. Ii zâmbi încurcat, asemeni unui flăcăiaş care are de-aface întâia oară cu fetele. Apoi coborî spre celelalte echipe. ★ După ce ascultase cu uimire şi bucurie vestea, Naghi închise cu grabă telefonul. Rămase o clipă năuc, în faţa aparatului de parcă nu ştia pe ce lume se află. In cele din urmă se rupse din loc şi ieşi pe coridor. Bătu la uşa încăperii celulei de partid. Apăsă clanţa şi împinse. Dar uşa nu se clinti. Era încuiată. Acelaş lucru i se întâmplă şi la biroul comitetului sindical. Totuşi trebuia să găsească pe cineva căruia să-i transmită vestea. Fugi spre barăci şi intră în fiecare pe rând. Căută cu înfrigurare, dar nu-i văzu nicăeri pe cei căutaţi. Se întoarse către rampă. Se uită şi într'acolo. De departe se apropia trenul cu şirul lung de vagoane. Naghi nici nu se întrebă dece bătrânul Simion întârziase în dimineaţa aceea. II văzu însă coborînd în mare grabă, urmat de casier. Naghi o porni şi el către rampă. Sus, pe rampă, oamenii făcuseră cerc în jurul mecanicului. Bătrânul Simion se oprise în faţa lui Ciurdea care stătea nemişcat pe un butuc, cu mâna lovită prinsă de gât într'o cârpă. — Vă aduc o veste, zise el. Şi vagoane multe vă aduc. Şi pe casier cu bani. Abia am urcai până aici cu armăsarul... — Ei, spune-ne vestea, îl înghionti Moldovan. — Taci, că v'o spun, vorbi iar mecanicul. La oraş îi sărbătoare mar|e, tovarăşi. Străzile forfotesc de lume. La radio s'a anunţat aseară că ţara noastră acu-i republică... In ochii oamenilor crescură lumini. Ciurdea se ridică. Parcă nu-i venea să creadă. Zise : ■ — Ce spui, frate ? — Iaca asta vă spun... S'a terminat cu regele, s'a dus... DRUMUL DIN PĂDURE 91 — Acu am primit şi eu telefon, zise Naghi înciudat că bătrânul i-o luase înainte cu vestea. Ciurdea ascultă vestea mut de bucurie. Fruntea i se lumină. Parcă în faţa lui se deschidea o zare largă şi limpede, un drum nou. Zise voios : — Apoi, atunci ce stăm. Ar trebui să fugă cineva şi'n pădure... Şi acolo trebue dusă vestea... — Am să mă duc eu, grăi Naghi. Acu sânt acolo... — Du-te, frate... Telefonistul nu mai aşteptă. Coborî şi-o apucă pe drumul ce ducea în pădure. In urma lui mai auzi un timp vocile vesele ale oamenilor dela rampă. Apoi o rupse la fugă către înălţimile muntelui. Parcă uitase şi de urcuşul greu, şi de oboseală. Bucuria din suflet îi era prea mare ca s'o poată înfrânge osteneala. Ajunse la locul de muncă al tăietorilor sfârşit de mers, dar cu faţa luminată de un zâmbet cald. îşi simţea picioarele amorţite, răsuflarea îi era întretăiată. Dar tot mai găsi puteri destule să-şi mişte paşii, să nu se oprească, să meargă printre echipele de forestieri. II întâlni pe Negoiţă şi se duse spre el. Acesta îl întrebă îngrijorat: — Ce s'a întâmplat, frate ? Naghi se opri. Răsuflă uşurat şi zise : — Am primit telefon dela tovarăşul Balint. Mi-a zis să vă spun că ţara noastră a devenit de aseară republică... Negoiţă îl privi stăruitor pe telefonist, de parcă la început n'auzise bine. Şi din ce-1 privea faţa i se lumina tot mai mult, asemeni unui cer depe care fug norii. Naghi urmă : — Şi-a mai spus tovarăşul Balint că avem deslegare dela comisia ministerială, ştii., pentru salvarea pădurilor. Să trecem la lucru pe locurile domeniilor. Telefonistul tăcu. Simţi mâinile lui Negoiţă cuprinzându-i umerii, apoi văzu scânteierea caldă din ochii acestuia. Electricianul zise : — Veste bună ne-ai adus, Pista. Stai s'o spunem chiar acum oamenilor... . Şi porniră amândoi la vale spre echipele forestierilor. ★ Forestierii lăsară uneltele şi se strânseră în jurul tânărului dela oraş, pe povârnişul sterp dintre păduri. Erau curioşi să afle ce avea să le spună Negoiţă. Când fură cu toţii la un loc, electricianul vorbi cu tărie : — Aţi auzit, tovarăşi... monarhia a căzut... Poporul nostru condus de Partidul clasei munictoare a câştigat o mare victorie. Ţara noastră, începând de aseară, a devenit Republică Populară. Un timp liniştea dăinui peste mulţime. Apoi deodată freamătul cuprinse totul. Munţii răsunară de aplauze şi urări. Zeci de ochi priviră cu încredere pe tânărul care cuvântase. Acesta urmă : — Se cade să întâmpinăm cum se cuvine sărbătoarea asta. Să dăm lemn cât n'o să poată duce nici trenul spre oraş ! — Vom da, tovarăşe !... — Vom da !... răspunseră vocile oamenilor Apoi alte voci se auziră : — Să mergem la lucru... — Să mergem... Freamătul se împrăştie peste toată pădurea. Cântecul muncii se stârni şi mai puternic decât înainte. Oamenii munceau cu hotărîre. Dela locul lui, Negoiţă îi privea cu dragoste. In minte îi veniră spusele oamenilor despre forestierii împuşcaţi pe drumul din pădure de către boierii ceia criminali şi hrăpăreţi; de toate câte puseseră la cale Finescu şi Man. Nu, acum va fi totul altfel. Drumul e 92 ŞTEFAN GHEORGHIU iiber pentru forestieri. Boierii şi moşierii lăsaseră pădurea pradă putreziciunii muncitorii aveau s'o salveze. Şi nici bătrânului Pantele n'o să-i mai fure oameni ca Finescu şase luni din leafă. Nici munca forestierilor n'o s'o mai poată împiedeca, Man. Pe aceste locuri toate se vor schimba. Viaţa va fi şi aici, în pădure, mai bună, aşa cum n'a fost niciodată ! Pe drumul ce urca printre copaci se apropiau doi oameni. Erau tare abătuţi şi Negoiţă îi văzu de departe. Se duse spre ei. Ii recunoscu. Erau cei doi pe care îi întâlnise lângă casa lui Finescu ; Iosif şi Marin. — Ce vânt, tovarăşi ? întrebă electricianul. Oamenii îşi înălţară privirile întunecate. Iosif zise : — Ia, l-am ascultat pe frate-miu Kiss şi-am venit şi noi la lucru. — Dar dece n'aţi venit azi dimineaţă ? — Păi, l-am tot aşteptat pe Finescu, răspunse Marin. — Are să ne dea simbria, adăugă Iosif. L-am aşteptat şi n'a mai venit... Ne'goiţă le zâmbi cu înţelegere. — Şi nici n'o să mai vie !... Niciodată n'o să mai vie !... Niciodată !... ALEXANDRU ANDR1Ţ0IU IN ŢARA MOŢILOR SE FACE ZIUĂ i PASTEL MUNTENESC La ceasul de chindie, cunună smeurie se lasă peste-un pisc pleşuv de munte. Cununa asta-ţi pare coroana'ncinsă care odată Doja o purta pe frunte. Amurg de toamnă. Iată, că-i roşă zarea toată, paftale aurii are podgoria, şi soarele arată ca roata 'nsângerată pe care şi-a'ndurat calvarul Horia. Munţi... Munţi... Pe creste ninse, de nimenea atinse, pe unde nu fug cerbi şi ciute agere, peste omătul mare, s'abat arar, fugare, doar umbrele de vulturi şi de paj ere. Şi sunt genuni adânci pe creste, printre stânci, prin codrii-s văgăuni pentru jivine... Scobori din deal spre poale ? Vei întâlni în cale mari ochiuri negre şi adânci de mine. 94 ALEXANDRU ANDRIŢOIU Pe culmile'ntomnate, vezi case ţuguiate, răsleţe ori mai dese pela vale, — de-aici răsună'n zări prelunge buciumări ce amintesc pitacuri de răscoale. De vii pe Criş în jos, pe mal bolovănos, când zorile cu noaptea se'nvecină, şi stelele se sting, — zăreşti cum se aprind lămpi de carbid sticlind în drum spre mină, Minerii noştri cântă şi buciumele cântă... Un moţ bodogăneşte la ciubară ; s'aude pe la crame doinire de codane şi pionerii moţi păşesc spre şcoală. Din cântul lor se'nalţă un chiot de viaţă, că zâmbetul pe buze ţi s'aciuă ; Poete, ia-ţi condeiul şi'ncepe aşa poemul : „In Ţara Moţilor se face ziuă". II ÎNTÂMPLARE DIN ŢARA MOŢILOR Luna părea un corn de vânătoare şi, leneşă, hălăduia pe cer. La târlă se-abătuse un boier cu ceata Iui. Slănina, în frigare se pârjolea încet, sfârâitor. Gâtlejele domneşti nu-şi găseau pace ci gâlgâiau într'una din bărdace un vin spumos, bătrân, îmbietor. Hăitaşii moţi stăteau cu bâta'n mână privind pieziş cu toţii, cum boerul de-atâta chef mi se sfădea cu cerul cu câinele, cu bacii dela stână. Hăitaşul Niculae din Băiţa IN ŢARA MOŢILOR SE FACE ZIUA Ortacilor o vorbă le-a şoptit. Atunci, ciudos, boierul a svâcnit şi-a suduit sbierând : „Cârteşti ? Nojiţa ţi-o smulg de pe picior numaidecât. Să ţi-o înnod strângându-ţi-o de gât!" Şi fiindcă Niculae nu şi-a scos căciula pentru faţa boierească şi fiindcă-a îndrăznit să mai cârtească, boierul, beat de chef şi furios şi-a luat în mână flinta şi a tras... Hăitaşul Niculae a rămas bun pentru popi flămânzi de parastas. „Ce vă uitaţi !" sbiera boierul tare. „Ne-aşteaptă urşii ! hei, la vânătoare !" Atunci, un moţ spătos a chiuit săltând în mână bâta noduroasă: „Alei, tu dihor ! Fiară pântecoasă şi bună numai de benchetuit, — urşi vrei să'mpuşti aice pe la noi ? Dar urşii ţării astea sunteţi voi, boierii din bîrloage de palate. Voi sugeţi mierea strâns'n stup, de gloate ! Ortacilor, schimbaţi vânării cursul şi să-1 vânăm pe el, că el e ursul!" Ciomegele se învârteau, cerând să-i cadă pe spinare rând pe rând. Şi-aşa boierul nostru a rămas bun pentru popi flămânzi de parastas. Era aşa frumoasă înserare ! Luna părea un corn de vânătoare şi-şi revărsa prelunga ei văpaie în codru, spre hăitaşul Niculae. III ILEANA Şi-avea hăitaşul Niculae-o îată înaltă, sveltă, oacheşă, sprinţară. Albastră-i bolta cerului de vară, — albastră e privirea ei curată ! ALEXANDRU ANDRIŢOIU Ea a crescut sub brazi, prin smeuriş. Din palme îşi făcea căuş rotund, sorbind licoarea apelor din prund, hrănindu-se cu păstrăvi de pe Criş. Sorbea adânc văzduhul tămîiet şi se scălda în iezere-arginîate, — din tulnic trimitea pe înserate un dor străvechi prin munţii cu brădet. Dar zâmbetu-i părea că'mbătrâneşte Din ce în ce mai şters, mai ostenit, — Sumanu-i era rupt şi învechit, doinirea ei părea că jălueşte. Şi foamea tot rodea necontenit în dalba-i frumuseţe de copilă, aşa cum roade ploaia în şindrilă aşa cum roade Crişu'n ţărm ciuntit. Rămasă-orfană, a plecat Ileana (că numele-i era ca în poveşti) plecat-a pe cărările moţeşti, pe-un murg mărunt ca să-şi cîştige hrana. —- „Veniţi Ia cercuri de legat ciubară !" ,. (Privire tristă ! Buze de căpşuni !...) — „Fac doniţe, bărdace, — oameni buni !" (Ce umeri albi s'apleacă sub povară !) Şi pentr'o cofă de făină, ea, lucra ades din zori şi până'n seară cioplea şindrilă lângă drum de ţară Pentru un pumn de grâu, pentru-o para... ★ Era obiceiu'ntre moţi ca'n fiece an să s'adune din sate, cătune şi stâne în toiul lui Iulie, toţi, pe-un munte : Găina. Aici vin fete cu mica ior zestre : cu haine, cu cai, cu căpestre s'aleagă flăcăii voinici în târgul de fete pe-acea IN ŢARA MOŢILOR SE FACE ZIUA 97 ce-o cred „mai de casă" din ele. Dar asta era'n vremuri grele că domnii voit-au aşa. Acolo, pe munte s'a dus şi Ileana odată să-şi cate bărbat. Şi-a 'ntâlnit pe Istrate, miner dela Vidra de Sus. Săraci amândoi. Oropsiţi. Aşa au luptat pentru pâine, în gânduri cu grija lui mâine, cu amarul şi foamea'nîrăţiţi. Azi greu. Mâine greu. Şi mai greu, Şi foamea tot creşte mereu. Ileana odată'ntr'o seară, pe când se gândea să se culce, pe când creştea smeura dulce şivia|a-i creştea tot amară, a zis către dârzul ei soţ : — La mină m'oiu duce, la muncă „or nu vezi cum soarta aruncă „năpastă pe satul de Moţi ? „De drum îs sătulă de-acum „Să dai cu ciocanul în doage „că nu mă mai duc, să se roage toţi munţii de mine, la drum. Dar cum pe atunci nu putea s'ajungă miner o femeie, Ileana 'ncepuse să stee muncind, unde domnu-o punea. La cratere ori lângă jghiab, la lăzile cu molibden, — frânară la umbra de tren ce-abea îşi târa trupul slab... Azi greu. Mâine greu. Şi mai greu. Şi foamea creştea tot mereu. IV ORDINUL SE EXECUTA, NU SE DISCUTA Directorul citea atent scrisoarea. Venea un ordin dela minister: - Viata Românească, c. 563 ALEXANDRU ANDRIŢOIU „Cinci mii de tone molibden vă cer ; urgent! Poimâine în zori de zi plecarea Din munţi întregi să faceţi abataj, dar molibden să iasă cu duiumul ! Ne trebue pe front cincizeci de tunuri, deci molibden vă cer, la aliaj ! Dar vreau să vă previn în prealabil, că de minerii s'or împotrivi, păziţi-i bine. Sunt jandarmi aci". Semnat: ministrul S. indescifrabil. Şi fiindcă ordinul se execută, şi fiindcă ordinul nu se discută, au fost ţinuţi minerii'n şut într'una din zori de zi până apune luna. La porţi stăteau cu puşca jăndăroi, prin mine domneau foamea, istovirea... Ileana, dela cratere, da ştirea : „încet! Că nu-i folosul pentru noi !" Pe când minerii-abia orbecăiau şi-un colţ de pâine-! împărţeau în şasă, pahare cu şampanie spumoasă, într'un salon, cucoanele ciocneau. Pe când loveau barosu'n stânci încet, tăcuţi de parcă'ar fi privit spre moarte, In dosul unui zid cu geamuri sparte, Murea un om cu oftica în piept... V DE ATUNCI SUNT ANI... De atuncea anii îşi purtară prin Apuseni, într'una goana. Azi ţara nu-i aceiaşi ţară, şi nu-i aceiaşi nici Ileana. Minerii'n minele bogate al vremii sbor l-au întrecut. Hai, bate vânt de libertate, cum niciodată n'ai bătut. IN ŢARA MOŢILOR SE FACE ZIUA VI ECHIPA ILENEI, AZI S'a frânt în abataj. Multe ore-au trecut, şi rămas-a producţia'n urmă. Dar e braţul minerului neîntrecut, cât e răul de rău, el îl curmă. Două şuturi la rând. Vorba ei a'ncolţit In cei trei echiperi, într'o clipă. Privea un codaş peste umăr, roşind : „A dracului şefă d'echipă !" Două şuturi la rând. Bolovanii se frâng ca sub săbii de foc, un balaur. Răsună ciocanul de-oţel şuerând pe stânci cu firide de aur. E toamnă'n Băiţa. Sunt strugurii grei. Priveşte, culesul e'n toi. Dar Ileana culege de azi ghiocei 'n primăvara din cincizeci şi doi. Ortacii-i aduc în panere hrană şi râd şi-i strâng mâna, voinici. De mult basmul nostru visa o Ileana, dar astăzi sunt sute pe-aici. VII IN ADÂNCURI Scobor de pe munţii Bihor pe'ngusta potică de stană, — alături de-o mină romană se'nalţă un stejar foşnitor. Şi intru. Prin lungi galerii s'aud cum răsună ciocane, că inimi îţi par, năzdrăvane, în piepturi de munţi cenuşii. E-aici abatajul. Cândva minerii săpau cu toporul, loveau cu barosul priporul de stâncă. Şi munca-a fost grea. 100 ALEXANDRU ANDRIŢOIU Da. Munca-a fost grea. Deci, acum, ciocan pneumatic, isbeşte şi sapă mereu, voiniceşte sub munţi uriaşi sapă-ţi drum ! Minerul, priveşte spre stâncă e vână de aur în ea... Dinamită ! Explozie grea despică o hrubă adâncă. „Când sap în frontal, mă gândesc „Că'n munţi undeva bunăoară, „E-a Patriei noastre comoară „şi sap ! Şi tot sap s'o găsesc ! „Isbesc printre stâncile aspre „să sfărm preţiosul tezaur... „Hei ! Aur ! Dar ce-ar fi ăst aur „fără aurul braţelor noastre ?" VIII DECORATA Lucrează'n contul lui cincizeci şi trei Ileana, minerită ne'ntrecută, faima-i e astăzi tare cunoscută aici, printre Munţii Apuseni, la noi. Acum o decorează. Sus pe cer şi soarele-o medalie-ţi pare de parc'ar vrea acum să se pogoare pe pieptul ei puternic de miner. Flori multe o împresură. Vin pruncii să-i dăruiască jerbe mari de crin. Dar florile sunt astăzi prea puţin pentru acea ce creşte floarea muncii. Acum e ceas solemn. Pe piept, uşor medalia s'aşează, clătinată. Săpa'n răboj mioarele odată şi iată, azi întrece timpul'n sbor. Ci ea simţea cum inima-i bătea alături de medalia cinstită şi-atunci cu vocea ei, întinerită, minerilor din jur le-a zis aşa : IN ŢARA MOŢILOR SE FACE ZIUA „Partidul ne învaţă ca, luptând, „mereu cu lauri fruntea să ne'ncingem, „dar îiindcă'n lupta vieţii ştim să'nvingem, „pe lauri nu ne vom culca nicicând !" IX BUCURIA CIUBARARILOR „A venit în sat un camion dar pe când era încă departe desluşind un sgomot de claxon ţâncii l-au vestit in orice parte — a satului. La fiecare om. Doniţi, căni, ciubăre, tot ce au, moţii îşi adună'n grabă'n tindă. Vin dela oraş ortaci şi iau marfa lor s'o ducă şi s'o vândă. Moş Partenie le-adună'n străzi şi le socoteşte rând pe rând. Doniţele sunt închise'n lăzi filierele în cutii se strâng. Şi vor merge-acum spre magazin. Orăşenii le vor cumpăra Că a fost viaţa numai chin când prin ţară moţul pribegea, fie iarnă, fie toi de vară fie ploaie, ori vreme senină tot strigând : „Am doniţe, ciubară şi le vând pe-o mână de făină !" Moţii-au strâns bănuţii-ne'ncetat tot vânzând ciubăre la oraşe. Şi-aşa banii tot s'au adunat, parc'ar fi'n chimire bogătaşe. Nu's ţinuţi să prindă'n zimţi rugină. Uită-te prin sat şi, înţelegi : se înalţă-o şcoală pe-o colină, case cresc pe uliţe întregi. ALEXANDRU ANDRIŢOIU Moş Partenie zâmbind poznaş spre şofer se'ndreaptă, spre maşină. „Nu mă iai cu tine la oraş ? Vreau şi eu să fur ceva lumină". — „Ce lumină ? Nu-i fi hoţ viclean... — „Nu. Noi n'am furat nici când în viaţă, mergem doar în mână cu bani ghiaţă să ne cumpărăm un biet... dinam". Şi-1 priveşte'n drum, îmbujorată, Ileana, sveltă, oacheşă, sprinţară. Albastră-i bolta cerului de vară, albastră e privirea ei curată. X AUR In satul Fânaţa cresc grâne frumoase, plugarii sunt harnici, vioi. Dar iată, acum semănatu-i în toi, Cad grâne pe brazde mănoase. Doar seara'n cămin îi mai vezi adunaţi la sfat, lâng-o carte măiastră. Ileana cu-adâncă privire albastră vorbeşte acum spre fârtaţi: „Noi cei din Băiţa, cu braţe voinice „tot scoatem la aur mereu. „Şi voi aveţi aur de preţ. E în spice „Să fie deci spic cît mai greu ! „Dar aurul minei şi aurul care „e'n snopii ce'n lanuri rodesc „ce-ar fi fără aurul forţelor care „în braţe ne cresc. Ne tot cresc !" ..O'ntreb despre viaţa ce-a dus-o de are atâtea puteri sufleteşti. Şi ea îmi arată un codru în zare „Acolo în codru — priveşti ? — E tata'ngropat între cetini, cu cerul, cu apa, cu munţii 'nfrăţit. IN ŢARA MOŢILOR SE FACE ZIUA De mult, 1-a'mpuşcat în pădure boierul, dar nici el n'a îost ocrotit... L-au frânt cu ciomege îndată flăcăii. Atunci un boier am răpus. Iar azi, pe toţi domnii din părţile ţării De-o fi... şi pe cei din Apus !" Ileana cu-adâncă privire albastră mai stă printre cei adunaţi, la sfat lâng-o filă de carte măiastră o soră 'ntre sute de fraţi. XI LA BIBLIOTECA Lampa lui IIici răsfrânge lumină, sala e caldă şi plină. La masă stă lanoş, minerul maghiar venit pe aici din Sătmar. Citeşte — un articol, arar, din ziar, — e scris de-un miner din Ural. Ce vesel e lanoş când merge la joc, să joace un ceardaş, cu foc. îşi pune'n căciulă sulfină şi isrnă, — cântând, bate palma în cismă. Dar uite-1 acum cum citeşte tihnit... Doi ochi luminoşi i-au zâmbit. Istrate-i. El vine cu pasul arar cjtind pe acelaş ziar. Citesc încordaţi, alăturea, fraţi de-aceeaş lumină vegheaţi. XII COPIL DE MOŢ O boare se coboară'n văi, domoală. Păşeşte un copil de moţ spre şcoală, ALEXANDRU ANDRIŢOIU cu cartea de istorie în mână. Citeşte-o vreme, şi apoi îngână cum au luptat străbunii în răscoală. Şi cum îl vezi, desculţ, peste cărare, acest urmaş al Horiei îţi pare că vrea să şteargă prin învăţătură întreaga beznă care Ie-o făcură domniile a-tot-stăpânitoare. Copil de Moţ, învaţă şi munceşte ! o nouă viaţă'n tine înfloreşte. Ce zări frumoase'n drum ţi se deschid, — eşti mugurul iubitului partid, că raza iui mereu te încălzeşte. Te-o face floare fragedă de Mai, ţi-o face viaţa, mândru colţ de rai. Copil de Moţ desculţ, al tău e viitorul, — în tine şi-a'ntrupat puteri poporul Copil de Moţ desculţ, cu păr bălai... XIII LA JGHIABURI Uzina e mare. Ileana mi-arată cum piatra e'n grab'măcinată. Ce roţi uriaşe ! Dă apa năvală prin jghiaburi, şi auru-I spală. Mai ieri, din ăst aur făceau colier ţâfnoase femei de boier. Aşijderea, aur purtau la oraşe cucoane luxoase, ţâfnoase. Hei ! Aurul scos de minerii din jur, Ia poker mergeau, pe Coasta de-Azur Şi galbenii strânşi precum grânele'n băniţi, mergeau pe Ia bănci peste graniţi. IN ŢARA MOŢILOR SE FACE ZIUA Dar azi şi din aur îţi creşte-avuţie, ca Patria'n floare să-ţi fie. Vapoarele vin, şi trenuri tot vin, în cârcă cu mii de maşini. Şi aurul vine prin jgheaburi mereu... Dar aurul muncii e aur mai greu şi'n el e viitorul poporului meu. XIV IN ŢARA MOŢILOR SE FACE ZIUA Peste întinsul zării, îmbujoraţi sunt zorii, ostaşi par munţii ce-şi strâng bine flancul. Stă printre poeni, Ia răscruci de vremi, casa veche a lui Avram Iancu, Şi'n pridvor, o fată, sub straşina lată. Unde-a plâns cândva, stingher tribunul, ea spre zări priveşte, Iată voiniceşte, vulturi sboară unul câte unul... Inima îi bate, gândul îi străbate, prin trecutul înroşit cu sânge. Pumnii strânşi. De piatră. Lacrimi ? Niciodată ! E nevrednic Moţul care plânge. De aici din munte, de sub aspra-i frunte, Privirea ei albastră vede zarea, Sate noi. Ce case .' ce livezi frumoase ! Cu granit s'a pietruit cărarea. Uite creşa mare ! Şcoli. Şi dispensare. Uite şirul minelor bogate ! 106 ALEXANDRU ANDRIŢOIU îancule, visat-ai, când pe-aici luptat-ai, vremile acestea minunate ? Apele în gârlă, doinele la târlă, şi şcolarii'n ştolile din sate ; asprii, ciubărarii, bacii şi lemnarii şi minerii minelor bogate, toţi îi trec prin faţă, prinşi în noua viaţă, ca'ntr'o horă mare, fără capăt. Hei ! Dar niciodată, viaţa lor curată, n'or mai ţine-o dihorii sub lacăt! De aici din munte, de sub aspra-i frunte, privirea ei albastră vede zarea. Sate noi ! Şi case ! Ce livezi frumoase ! Cu granit s'a pietruit cărarea. Asta e Partidul : drum ce sfarmă zidul secular şi strâmb al sărăciei. Ce-i Partidul ? iată : viaţă îmbelşugată, drumul spre limanul fericirei. Şi ileana vede, speră, luptă, crede, — zâmbetul pe buze i s'aciuă. Ci eu iau condeiul Şi sfârşesc poemul. In Ţara Moţilor se face ziuă ! NICOLAE MĂRGEANU OAMENII DIN COMPANIA TREIA CAPITOLUL I 1 Indicatoarele de kilometraj apăreau la intervale rare de o parte şi de alta a şoselei. Mogâlcleţele albe ale pietrelor date cu var parcă dormeau, sub pătura rece, umedă, a nopţii cu zloată. In beznă nu se putea desluşi ce scrie pe ele. Dar ostaşii ţineau socoteală cu grijă; pe la începutul nopţii, când ieşeau dintr'un sat întunecos, iarurile unui camion luminaseră în goană unul din stâlpi. Citiseră : ,,C... 18 kilometri". Şi de atunci, de câte ori trecea compania pe lângă vreun indicator, un zumzet străbătea coloana, dela plutonul din frunte până la plutonul de mitraliere, care o încheia : am făcut cincisprezece... optsprezece... douăzeci de kilometri... Mărşăluiau prin noapte, înfruntând vântul care le bătea împotrivă parcă în ciudă, năpustind peste ei şiroirea norilor vineţi, când udă, vâscoasă, când îngheţată, preschimbată în fulgi de zăpadă lipicioşi şi sleiţi. Cizmele împroşcau cu sgomot noroiul de pe şosea, în cadenţă iute. Zdrăngăneau lopeţile atârnate la şolduri. Câteodată se auzeau paturile de armă ciocnindu-se ; poate că pe vreunul din ostaşi îl biruise o clipă somnul din mers şi se dăduse mai aproape de tovarăşul de alături. „Şchioapătă, îl doare piciorul..." — băgă deodată de seamă soldatul Ionică, privindu-1 pe cel dinaintea sa. Acesta de mult pierduse cadenţa şi mergând se lăsa greoi pe piciorul stâng, dar căutând cu îndărătnicie să ţină pasul. „Nu şi-a pus obiala cum trebue, — mormăi Ionică,de parcă şi pe el l-ar fi durut — i s'a cocoloşit sub talpă, îl taie. Te pomeneşti că mâine-i la infirmerie..." O căldură plăcută îl străbătu prin oase la gândul acesta şi în faţa ochilor i se năzări, nespus de limpede şi de aproape, imaginea salonului numărul 2 al infirmeriei, unde zăcuse şi el câteva zile, în toamnă, salonul cald şi îmbietor, cu aşternuturi albe ca laptele. „Prostii" — mormăi el în gând şi se trezi zâmbind. —Te doare rău, Patrule? — îl întrebă pe cel dinaintea sa. — Lasă, frate... — gemu Patru, muncindu-se să calce mai apăsat, să nu şchi.oapete. — Iţi trece pân'te'nsori... Să te înveţi minte altădată! Vremuia urât; apa, neagră ca şi noaptea din înaltul căreia cădea, se prelingea pe grumaz, se strecura sub gulerul mantăii, pe sub cămaşă. Peste greutatea armei, a lopeţii, se adăuga greutatea lapoviţei umflând postavul echipamentului, apăsând pe umeri. Ionică ridică ochii dela pământ, înfruntând bătaia rece şi udă a vântului. Aproape că ameţise privind mersul neregulat al lui Patru, singurul din tot plutonul care nu păstra cadenţa. Indreptându-şi privirile spre largul întunecos al câmpiei, îşi simţi ochii limpeziţi, uşuraţi. De câteva ceasuri compania se afla în 108 NICOLAE MARGEANU marş, cel dintâi marş lung de noapte pe care îl făceau recruţii. Aveau parte şi de o vreme păcătoasă — dar Ionică nu se lăsa biruit. Călca cu nădejde pe şoseaua noroioasă, strivind sub talpa cismei pietrele mici şi ascuţite; îl plăcea să asculte sgomotul pe care îl făcea coloana în mers, tropăitul regulat şi sacadat care acoperea vâjâitul vântului. Asta parcă îi dădea putere, îl trăgea înainte. Ii vedea pe tovarăşii săi de pluton mărşăluind cu aceeaşi dârzenie — şi repeta în gând cuvintele spuse în ajun, înainte de plecare, de comandantul companiei : "Infanteriştii trebue să se deprindă cu marşurile lungi şi grele... Ei îl urmăresc pe inamic, nu-i dau răgaz să se refacă... îl lovesc prin surprindere..." Dela o vreme. Ionică începuse să nu mai simtă oboseala marşului prin noaptea aceea ca de sgură. I se părea că picioarele îl duc singure, obrazul i se deprinsese cu şfichiuirea neîncetată a vântului şi a ploii, oasele cu povara pe care o purtau. Arareori, când treceau pe lângă pietrele de kilometraj şi ostaşii îşi vesteau unul altuia cât drum a mai rămas de străbătut până la cazarmă, îşi simţea şi el oboseala din trup, parcă şi-ar fi adus aminte. Simţea, apăsându-1 şi tăindu-1 pe piept cureaua armei prinsă în bandulieră. Simţea frigul răzbindu-1 până la os. Atunci, dintr'odată, îi venea să se trântească în noroi şi să adoarmă acolo, să cadă într'un somn greu ca piatra. Dar îi trecea numaidecât. Dădea din mână, ca totdeauna când se afla la greu : „Prostii !" — şi iar se lumina la chip. începea să păşească smuncit, în duşmănie. Ii plăcea să-şi simtă muşchii svâcnind de efort, să-şi pună trupul la încercare. „Măcar de-am mai merge încă pe atât, fir'ar a dracului...! Să mărşăluim cât nimeni pe lume nu-i în stare... Vreau să fiu tare... Nu mă biruie, ia, niscaiva kilometri!" Pe urmă se potolea şi iară îl duceau singure picioarele şi pe el îl cotropeau felurite gânduri, din acelea care îţi vin când stai undeva întins, cu braţele la căpătâi, în tihnă. îşi aducea aminte, în ciuda mirosului greu de noroi şi postav ud, ca printr'o fulguire îndepărtată, străvezie, de mireasma caldă, dulceagă, a fânului adunat pe o mirişte însorită. Adulmeca mireasma aceea care-i venea de departe şi se mira : „Vară, linişte... culcuş de fân... Astăzi, pe câmpul de tragere... pământul negru, slobozea din el, cât vedeai cu ochii, firişor de iarbă... iarbă măruntă şi crudă... Şi era soare, noi stăteam ca jivinele primăvara... O fi crescând în mine iarba aceea măruntă... fâneaţă largă, grasă... Soare, cald, culcuş de fân, în pădure gunguresc găinuşele... Câmpul de tragere..." Vântul se năpustea îngheţat asupra coloanei. Copacii dela marginea drumului se clătinau, lovindu-şi crăcile, troznind. „Aseară când am pornit era senin... De unde s'o fi stârnit câinoşenia asta?... Câinii stau după ulucă şi latră... Ploaia asta miroase ca blana de câine udă..." Intrau într'un sat cu case joase, sat sărac de câmpie. Câţiva câini lăţoşi răzbiră dintre uluci şi se porniră pe un lătrat sgribulit şi posomorit. 2 Un soi de tristeţe îl străbătu pe Ionică dând ochii cu înfăţişarea umilă a acelui sat aşezat pe şosea. Câţiva salcâmi desfrunziţi şi plecaţi de vânt se sbuciu-mau la marginea drumului. Casele aveau ocheţi mărunţi de sticlă acoperită cu hârtie, care sclipeau ciudat în noapte. îndărătul niciunui ochi de geam nu pâlpâia vreo lampă. Cum ploua, parcă simţeai apa îmbibând zidurile coşcovite ale caselor, măcinându-le, iscând înăuntru duhneală acră de ciupercă. Departe de locul.unde se găsea el în ceasul acela, prin partea de miază-zi a Olteniei, lângă Dunăre, se afla alt sat, asemănător acestuia, şi de care el se desprinsese cu puţine luni în urmă. Şi acolo, când ploua, satul pierea în întinderea uriaşă a câmpiei, apa măcina pereţii caselor, căutând să-i topească la loc în ţărâna cleioasă din care se iviseră. Iar vara, cărămizile nearse plezneau în dogoarea neînJ durătoare a soarelui, dând semne că ar vrea să se întoarcă în colbul mărunt care acoperea suprafaţa uscată, seacă, a bărăganului. într'o casă.din acelea s'a născut Toader Ionică, al cincilea copil în familia OAMENII DIN COMPANIA TREIA 109 plugarului Cristea Ionică, stăpân pe două pogoane de pământ. In urma lui au mai venit pe lume alţi trei — şi din cei opt au rămas în viaţă patru, hrănindu-se în fiecare zi cu mămăligă puţină şi cu borş acru de obleţi. Nu departe de sat se întindeau bălţile din spre Dunăre. De pe apa lor mâloasă şi stătută urcau în asfinţitul zilei nori groşi de ţânţari, pe care pâclele de fum din gunoaiele aprinse în ogrăzi nu-i puteau alunga. Ţăranii umblau cu faţa suptă de fierbinţeală, cu ochii tulburi şi mistuiţi de un foc mocnit; copiii creşteau slăbănogi. Copilăria lui Toderiţă s'a petrecut pe tăpşanele dela marginea satului, păzind vitele să nu intre în porumbişte. Iarna, stătea învelit în rogojini, desculţ şi cu straele peticite, laolaltă cu fraţii şi surorile, deasupra cuptorului în care arareori pâlpâia focul. In iernile grele, omătul se aşternea în troene până spre jumătatea ferăstruicii; atunci nu bătea vântul prin crăpăturile pereţilor... Pe cuptor era loc puţin şi copiii nu încăpeau. Dar câte unii se dădeau la o parte şi nu se mai întorceau, plecau să se învelească în ţoala mai groasă şi mai caldă a pământului dinspre baltă. Când 1-a ajuns vremea de şcoală, Toderiţă n'a avut încălţări şi haine. Celălalt an, s'a dus desculţ şi a învăţat să desluşească pe palmă şi pe trup semnele vânate ale joardei de care învăţătorul nu se despărţea niciodată. Dar el se ţinea de carte cu îndărătnicie şi venea la şcoală în fiece dimineaţă, în sala de clasă cu bănci scorojite şi tavanul crăpat, — ca un căţel pe care stăpânul îl loveşte fără pricină, dar care rămâne credincios. Indura tăcut nedreptăţile învăţătorului, un bărbat cu sprâncene stufoase şi căutătură aspră, uita de toate atunci când stătea cu ochii pe carte şi de multe ori îl apucau ameţeli crâncene de foame în vreme ce făcea o înmulţire sau o regulă de trei simplă pe caetul cu pătrăţele. Era cel mai bun şcolar din clasă, dar niciodată la sfârşitul anului nu era trecut cel dintâi, pentrucă cinstea aceasta o aveau fata popei şi feciorul crâşmarului. In ultima clasă se petrecu o schimbare în viaţa de şcolar a lui Toderiţă. învăţătorul cu sprâncene stufoase fu mutat la oraş şi la şcoala primară din Salcia, veni un învăţător nou, un bărbat tânăr, pipernicit, parcă ros de o boală înceată, tăinuind în ochi, îndărătul ochelarilor cu sticla groasă, blândeţe faţă de oameni şi o veşnică tristeţe. învăţătorul cel nou se purta cu deosebită grijă faţă de copiii care veneau la şcoală desculţi şi rupţi şi cu ochii deseori împăenjeniţi de foame ; îl îndrăgise pe Ionică fiindcă vedea în el multă isteţime şi o patimă pentru carte nicicând astâmpărată. Adeseori, seara, Ionică se ducea în casa învăţătorului şi citea din cărţile acestuia, până spre miezul nopţii. învăţătorul scria la o măsuţă, sub lumina fume-gândă a lămpii cu gaz, dar niciodată Ionică nu izbutise să citească vreuna din pagini. I s'a întâmplat însă să-1 vadă pe învăţător rupând şi aruncând în foc vrafuri întregi din hârtiile pe care aşternea rânduri înghesuite, cu literele aplecate spre stânga. In acele clipe învăţătorul avea în ochii săi o durere sfâşietoare şi mută, parcă s'ar fi mistuit şi el odată cu hârtiile sale. Ionică se grăbea atunci să se întoarcă acasă, să-1 lase singur. Câteodată stăteau de vorbă. Ionică aflase povestea prietenului său. Se trăgea dintr'un sat sărac din Moldova. învăţase carte cu preţul unor ani de crâncene lipsuri şi a sănătăţii măcinate. încă din şcoala normală se îmbolnăvise de piept. Rătăcise aşa, cu plămânii măcinaţi, dintr'un cătun într'altul, dintr'o şcoală dărăpănată în alta. Ar fi vrut să ajute şi el la scoaterea din întuneric a norodului aceluia de ţărani obidiţi care era al său; avea credinţa că prin ştiinţă de carte se vor izbăvi nevoile poporului, viaţa sa înglodată în suferinţă. Dar pretutindeni se izbise de greutăţi, de împotrivirea îndărătnică a oamenilor care huzureau de pe urma sărăciei şi întunericimii de minte a celor mulţi. Se simţea nevolnic, ca o lumânare pâlpâind singură, din ce în ce mai firav, într'o uriaşă pustietate de negură. Odată îi vorbise în treacăt lui Ionică de o vreme care va veni, când alta va fi rânduială lumii — şi de nişte oameni care pregăteau acea vreme. Tăcuse apoi şi rămăsese cu privirile aţintite într'o depărtare cunoscută numai de el. Ionică tresă-rise la aceste cuvinte ale învăţătorului, ca la auzul începutului unui basm, dar 110 NICOLAE MARGEANU nu pusese întrebări; vedea că nici prietenul său nu ştie mai multe şi că ar fi vrut şi el să afle... Veniră primele zile ale primăverii, se apropia vacanţa paştelui. într'o seară ploioasă, Ionică îl găsi pe învăţător zăcând pe laviţă, cu ochii nefiresc de mari, răsuflând adânc şi chinuit. In colţul buzelor îi apăruse o dungă subţire de sânge. Copilul se aşeză alături şi multă vreme învăţătorul păru să nu-şi dea seama că mai e cineva în odaie. Abia într'un târziu vorbi, stins, ca din altă lume, fără să întoarcă privirea-i sfâşietoare : — Ne vom despărţi curând, Toderiţă, ştiu eu... Poate în primăvara asta, poate la toamnă. Nu vreau să-mi fi irosit viaţa degeaba... Măcar ceva să rămână în urma mea... Tu trebue să-mi iei locul. Ai să mergi mai departe la şcoală, ai să înveţi! La rândul tău... Plănuiră ca Ionică să dea peste câteva săptămâni examenul de admitere Ia liceu. Nu se putea să nu câştige o bursă... Şi în fiecare noapte stăteau amândoi de veghe, învăţând împreună, cu înfrigurare. Ionică nu-şi putea stăpâni bucuria, aştepta examenul cu credinţa nestrămutată că va merge la liceu, că va învăţa, că-şi va împlini visul pe care-1 crescuse de multă vreme şi pe care nu-1 mărturisise. Dar într'un asfinţit de vară, ei doi se întorseseră pe jos dela oraş, fără să-şi vorbească tot timpul drumului, privind cum se ridică colbul gălbui sub paşii frânţi, tărîţi. Ionică trecuse examenul de admitere, dar i se spusese că nu va căpăta bursă... Din sărăcia lui taică-său nu avea putinţă să meargă la şcoală. Drumul de întoarcere la Salcia era fără nădejde. In toamna aceluiaş an, învăţătorul cel tânăr lăsă ochelarii pe măsuţa cu cărţi din odaia joasă şi satul îl îngropa cu umilinţă în ţintirimul din spre baltă. O ploaie măruntă şi posomorîtă se cernea de sus. De pe costişa ţintirimului se vedea înfăţişarea pleoştită a cătunului fărâmiţat de ploaie. Visul lui Toderiţă se stinse. Cărţile moştenite dela prietenul său învăţătorul le citise de nenumărate ori, fără- să-şi potolească setea. Aducându-şi aminte de sala de clasă a liceului dela oraş, unde dăduse examenul, o mânie surdă şi neputincioasă îl cuprindea. Apoi viaţa de plugar, traiul în satul pierdut pe Bărăgan, lângă vite şi plante, preschimbară visul de odinioară într'o părere de rău grea şi (fără speranţă. Vremea trecu nepăsătoare. Se scurseră anii copilăriei şi ai primei tinereţi, în nevoi şi obidă, în trudă grea pe pământurile ciocoieşti. Veni răsboiul, cu nenorocirile sale. Apoi, într'o vară, după ce câteva zile dearândul s'au auzit bubuituri die tun pe Dunăre, prin Salcia trecu o coloană de ostaşi sovietici... Spre primăvară se îmbucătăţi moşia boerului, ţăranii intrară cu plugurile în ea. Cristea Ionică şi feciorii săi căpătară pământ. In sat se iviră întocmiri noi, un alt trai se înfiripă. La Albeşti, mai în sus, oamenii se întovărăşiră să-şi muncească laolaltă ogoarele. Şi în Salcia se iscară frământări în cugetele ţăranilor. In toamna aceluiaş an, Toader Ionică fu chemat la încorporare. 3 — Puşca mitralieră, schimbă ! Cei din rândul al doilea al plutonului trecură greutatea puştii mitralieră de pe umărul drept pe cel stâng. Compania mărşăluia mai departe în noapte. Se întorceau dela întâiul exerciţiu de tragere. Pe Ionică îl mai durea umărul de pe urma izbiturii patului puştii la primul cartuş tras, cartuş de război. Nu înşurubase bine arma în umăr şi reculul îl sgu-duise vârtos. Acum, mergând cu paşi mari şi îndesaţi, Ionică proptea din când în când patul puştii cu mâna dreaptă, săltând-o ca să nu-i apese prea tare cureaua umărul şi pieptul. Simţea în podul palmei atingerea cu întăritoarea de fier a patului puştii, de parcă ar fi strâns cu putere o mână aspră. El poate că nu-şi dădea limpede seama, dar de câteva ceasuri se legase de arma sa „M.....", seria..... ca de un prieten. OAMENII DIN COMPANIA TREIA 111 ...De cum au aflat că a doua zi vor avea o şedinţă de tragere, cea dintâi, recruţii din compania treia au fost cuprinşi de neastâmpăr şi nelinişte. Până atunci nu trăseseră cu arma. O mânuiseră dela picior la umăr şi înapoi, o prezentaseră pentru onor, se târîseră cu ea pe platou ţinând-o de capătul curelei, ca sa se deprindă a fi, pe câmpul de luptă, soldat şi armă una cu pământul. O demontaseră şi o montaseră la ioc, învăţând să-i cunoască toate şurubăriile, desluşindu-i mecanismul. Făcuseră instrucţia focului. Dar a doua zi aveau să îndese în arcurile închizătorului, cinci cartuşe cu vârful ascuţit şi cartuşele aveau să le sloboadă în ţintă. De mâine aveau să fie soldaţi în puterea cuvântului... Aşezaţi pe bănci, de amândouă laturile intervalului din dormitor, ostaşii curăţară armele cu mai multă râvnă ca de obicei, îndelung, frecând cu încăpăţânare, de nenumărate ori, fiecare piesă, desfăcând închizătorul, trăgând vergeaua cu capăt de câlţi prin ţeava, până le cădeau braţele istovite. Şi tot nu li se părea că e.arma „bec"... Fiecare repetă în gând, în timp ce curăţa arma, şi pe urmă mai târziu, în sala de mese, la club, în pat după stingere, în vreme ce trezia se îmbina cu un început de somn : „linia de ochire trece dela crestătura înălţătorului, prin vârful catarii, până la..." Recruţii din compania treia, în ajunul marşului spre poligon, se simţeau ca luptătorii pe front, aşteptând o ciocnire de neînlăturat cu duşmanul. In mâinile lor armele parcă arMi început să capete viaţă. Ar fi vrut să le poată vorbi, să le mărturisească temerea pentru cele ce o să se întâmple a doua zi. Ştiau cu toţii că acele puşti au trecut prin multe mâini, că multe contingente le-au mânuit, că au făcut războiul. Şi recruţilor din compania treia le părea rău că armele lor n'au glas să povestească toate câte ştiu, câte au văzut, în aplicaţii şi războaie. O întrebare îl frământa pe fiecare mai cu seamă : care e bătaia puştii lui, cum i-o va afla mai lesne, cum să ochiască ? „Dacă ţintesc eu bine — şi totuşi nu nimeresc ţinta? — îşi ziceau ei cu îngrijorare. — Dacă nu-i aflu bătaia, sau e decalibrată ?!" Şi ceasurile treceau, apropiind plecarea la poligon. Spre seară, Ionică îi văzu pe cei din grupa comandată de caporalul Boantă, adunându-se şi îndreptându-se spre încăperea mică a clubului de batalion. II căută cu privirea pe comandantul său de grupă, pe caporalul Surdu. Acesta stătea tolănit pe un pat lângă sobă, învelit cu mantaua până peste gură. Tovarăşii săi de grupă deasemenea se găseau resfiraţi prin dormitor, nepăsători la frământarea obştească. Ieşi din dormitor, luându-se după cei din grupa caporalului Boantă. Se opri în dreptul ferestrei luminate a clubului. II urmări o vreme pe caporalul Boantă care le explica ostaşilor din grupa sa metodele de reglare a tirului, desenând cu creta pe tabla neagră. Unul din cei dinăuntru îl observă. Ii făcu semn să intre. Dar el se dădu la o parte şi se întoarse cu paşi mari în dormitor. Caporalul Surdu tot mai stătea tolănit pe pat. Deschisese uşiţa sobei de teracotă şi focul fugărea pe obrazul lui umbre roşietice. Ionică luă arma dela rastel şi veni în dreptul comandantului său de grupă. — Tovarăşe caporal, — spuse el aproape strigând —• şi noi vrem să învăţăm cum să reglăm mâine tirul. Nu ştim... Vă rugăm să ne arătaţi. Comandantul grupei nu se clintea. Tăcea. — Tovarăşe caporal, — urmă Ionică mai încet, cu un început de descurajare — n'o să ştim să tragem... N'o să îndeplinim condiţia ! — Ceilalţi ostaşi din grupă veniseră şi ei mai aproape. Asistau la cele ce se întâmplau cu o nepăsare care pe Ionică îl scotea din fire. — Dece nu ţi-ai făcut cizmele, mă ?— se răsti caporalul Surdu, după ce-1 măsură îndelung, încruntat. — Vrei să ţi Ie fac eu ? Să te prezinţi în cinci minute cu cizmele lustruite ! Ionică lăsă iute privirile în jos. Câţiva stropi de noroi se prinseră pe luciul proaspăt al cizmelor... Se îndepărtase fără să răspundă. 112 NICOLAE MARGEANU Acum, în marşul de noapte, îl vedea pe caporalul Surdu mergând în rândul întâi al plutonului, în capul grupei. Prin beznă mai mult îl ghicea. Caporalul păşea cu capul în pământ, încovoiat sub greutatea armei, călcând în silă. Ionică îl privea şi strângea din buze. „Ca o babă merge, ditai caporalul... numai că nu şchioapătă, ca Patru... Patru îi ia pilda, fir'ar a dracului ! Şi nu numai el, toată grupa aproape. De ce nu şchioapătă nimeni la grupa cealaltă ? Nici nu-s cu capul în jos..." . In stânga lui Surdu, în capul grupei sale, mergea caporalul Boantă. Călca fără greutate, nu ţanţoş şi fudul, dar apăsat, voiniceşte şi, înşiraţi în urma comandantului lor, ostaşii din grupă mărşăluiau bărbăteşte, cu privirile ridicate. „Ei au tras toţi bine... Şi pe mine m'au ajutat, am desluşit cu ei bătaia armei". înainte de a începe exerciţiul, caporalul Surdu adunase grupa şi făcuse cu ostaşii, în fugă, atelierul de tragere. Cei mai mulţi nu pricepuseră nimic şi nu îndepliniseră condiţia. „Dacă nu mi-ar fi arătat tovarăşul caporal Boantă şi Cio-boată, m'aş fi făcut şi eu de ruşine... Aşa, am tras un cartuş în inima ţintei..." O bună bucată din drum, în mintea lui Ionică stărui, parcă ar fi văzut-o aevea, imaginea panoului, ţinta neagră tăiată de cerculeţe albe. Imaginea aceasta nu pieri multă vreme, îmbinată cu felurite gânduri învălmăşite — şi Ionică simţea în el o mulţumire de parcă ar fi răpus un duşman în carne şi oase. Apoi, spre zori, după ce kilometru cu kilometru rămase în urmă, acestea se stinseră. Se trezi din nou, cu toate simţurile, pe şoseaua noroioasă, în noapte, bătut de vânt şi de ploaia amestecată cu zăpadă zgrunţuroasă. începu să simtă iar frigul răzbindu-1 până la os, pielea udă sub gulerul mantăii, pe grumaz, mădularele istovite, frânte. Gândurile i se invălmăşiră, mai încolo pieriră cu totul şi în locul lor i se strecură în trup o toropeală grea, apoi cumplită. îşi simţi pleoapele căzându-i peste ochi ca nişte obloane, se sili dc câteva ori să le ridice, până ce îl birui somnul din mers. Se împletici uşor, se lăsă într'o parte, în spre tovarăşul său de alături. Paturile celor două arme se ciocniră, cu un clinchet scurt. Braţul soldatului Cioboată îl cuprinse pe Ionică de mijloc şi-1 scutură în- cetinel. — Toderiţă, hai că nu mai avem mult... Ţin'te bine, — murmură Cioboată. Ionică se trezise dar nu răspundea. — De somn n'a murit încă nimeni, — urmă să şoptească Cioboată, râzând parcă, dar fără răutate. — Mă, Toderiţă 1 — N'o fi murit... — îngână Ionică. — Măi, ce fel de infanterist eşti tu ? — spuse cu glas tare celălalt, apoi amintindu-şi că în marş nu e voe să se vorbească, iarăşi şopti : — Dacă trebue, infanteristul străbate lumea dela un capăt la altul... Ionică tăcu câteva clipe, apoi potrivindu-şi centura, lopata şi cartuşierele, izbucni într'un soi de gâlâgit vesel : — Auzi la el ! Agitator, nu glumă... Zâmbiră amândoi în întuneric. „Mă făcui de ruşine ? Mă făcui !" — se înciuda Ionică, reluându-şi pasul vioi..." Grupa noastră... Nici eu nu-s mai breaz ca ceilalţi.... Măcar Patru, şchioapătă..." Somnul care-1 apucase, pierise, parcă i l-ar fi luat cineva, cu mâna. „Infanteristul străbate lumea deia un capăt la altul... Bine a ticluit-o Cioboată ! Nu degeaba e el agitator de pluton..." Ajunseră la bariera oraşului odată cu revărsarea cenuşie a zorilor. Ploaia se mai mărunţise, vântul contenise. înviorată de lumina pâcloasă a dimineţii, coloana grăbea pasul, să ajungă mai repede la cazarmă. începură să răsune fluerelc comandanţilor de plutoane, iar ostaşii să salte, de pe un picior pe celălalt, potrivindu-şi pasul în cadenţă. Pe cerul de plumb se sparseră câţiva nori şi la răsărit clipi o zare limpede, azurie, luminată uşor, roşietic, de soarele ascuns încă îndărătul liniei orizontului. In vreme ce zecile de capete ale companiei a treia se întorceau la dreapta, OAMENII DIN COMPANIA TREIA 113 spre răsărit, adulmecând cu ochii lumina firavă a dimineţii, un glas se ridică şovăitor din coloană, intonând : „Dimineaţa luminează"... Locotenentul Tălmaciu trecea tocmai atunci alături de plutonul întâi. Auzind glasul acela, tresări şi se lumină la chip. — Repetaţi ! — comandă el vesel şi câţiva ostaşi dădură tonul. Cântecul răsună cu putere pe uliţele cartierului mărginaş prin care trecea compania. începeau să forfotească oamenii pe stradă, îndreptându-se spre locurile de muncă. Câte unii se opreau şi priveau coloana de ostaşi acoperiţi de noroi din cap până'n picioare, care mărşăluiau grăbit. întreaga companie cânta : „Dimineaţa luminează Zidul vechiului Gremlin, Tot poporul sovietic Se trezeste'n zori de zi..." Un copil de şcoală, cu un ghiozdan mare, se alătură coloanei şi începu sa bată pas de front. _ — Cum merge, tovarăşi? — întrebă locotenentul, micşorând pasul. — Merge, tovarăşe locotenent.... Se făcuse dimineaţă. Rămăseseră în urmă aproape treizeci de kilometri, prin noapte şi lapoviţă. CAPITOLUL II Compania treia avu o zi întreagă de repaus. întinşi pe paturi, pe jumătate echipaţi, ostaşii se saturară curând de somn. Era o zi limpede şi călduroasă; prin ferestrele curate ale dormitorului străbătea o lumină albă, veselă. Somnul nu se prea lipea de pleoape, poate şi din cauza oboselii prea mari din timpul zilei şi nopţii trecute. Numai câţiva dormi a duşi ceasuri încheiate, până la prânz şi apoi după-amiaza, sforaind din adâncul pieptului şi oftând deseori prin vis. Mişcându-se încet, greoi, ostaşii îşi făceau de lucru prin curte şi in dormitor curăţindu-si întâi armele, pe urmă mantăile, cizmele, întregul echipament. Câte unii se apucau să-şi „calce" pantalonii, netezindu-i şi punându-i sub saltea, cui-cându-se apoi deasupra. După câteva ceasuri de odihnă, compania treia putea să se prezinte cu inima uşoară la inspecţia echipamentului. „Noroiul proaspăt e mândria infanteristului...' Cel uscat, ruşinea lui..." Scăpaţi de grijă, ostaşii companiei a treia îi priveau de sus pe cei din compania doua, care, cuprinşi de aceeaşi nelinişte cunoscută de ei nu cu mult înainte, îşi curăţau de zor armele, pregătindu-se să pornească la noapte în marş, la cea dintâi şedinţă de tragere. „Doar îţi avea şi voi noroc, — zâmbeau cu oarecare răutate cei din compania treia — v'o prinde şi pe voi o'viforniţă... Tot nu s'a svântat pământul bine..." Aruncând ţigara, căscând leneş şi răzgâiat, îi mai priveau odată lung, de sus, pe ceilalţi, şi se risipeau agale prin curte. Un difuzor atârnat deasupra intrării clubului cel mare al unităţii împrăştia sunetele vioaie ale unei hore din Ţara Oaşului. Ostaşii erau adunaţi în grupuri pe alei, aşezaţi pe bănci, sau rezemaţi de zidul clădirii batalionului. Dinspre comandament se ivi un curier cu geanta doldora de plicuri. Trecu pe aleea principală şi împărţi scrisori celor pe care îi întâlnea. In mijlocul unui grup de ostaşi se afla şi locotenentul Tălmaciu, locţiitorul politic al companiei a treia. Careva din cei de faţă povestea o snoavă şi ascultătorii râdeau cu hohote. Râdea şi locotenentul, încreţindu-şi faţa, îngustându-şi ochii vioi şi iscoditori. Era un bărbat mărunt de stat, negricios, cu părul răzvrătit, câr- 8. — Viaţa Românească. — c. 563 114 NICOLAE MARGEANU lionţat. Picioarele i se pierdeau aproape cu totul în cizmele prea mari şi înalte. Dar faţă de statura sa, pieptul şi umerii erau neobişnuit de largi şi muşchiuloşi. Se cunoştea că viaţa şi-o petrecuse muncind cu braţele. Curierul se opri în dreptul grupului şi scotoci în geanta cu plicuri. — O scrisoare, tovarăşe locotenent. Locotenentul Tălmaciu se grăbi să ia plicul şi, desfăcându-1, o lucire de bucurie îi jucă în ochi. Ostaşii tăcuseră. Se uitau la scrisoarea pe care o primise ofiţerul lor cu acea curiozitate a omului care n'are ce face. Locotenentul scosese din plic o foaie de hârtie pe care erau aşternute litere mari, stângace — şi. o poză. — Vreţi să-1 vedeţi pe fratele meu ? — întrebă deodată locotenentul, apu-cându-1 de braţ pe cel de alături. Nu se mai sătura privind fotografia. — Mircea îl cheamă... E pionier... Fotografia trecu din mână în mână şi locotenentul se apleca peste umărul celor care o priveau, sorbind poza din ochi. Un băeţandru cu părul cârlionţat râdea în fotografie, atât de firesc şi de inimos, că parcă, din depărtare, i se auzea glasul cristalin. La frunte şi la nasul adulmecând în lărgimea văzduhului, semăna aidoma cu fratele său. Şi avea aceeaşi căutătură îndrăzneaţă şi vioaie. La gâr purta cravata roşie, înodată peste cămăşuţa sclipitor de albă. — N'are nici zece ani... — povestea Tălmaciu, mulţumit că ostaşilor le place cum arată Mircea — Uite-1 pionier... Mi-i drag ca lumina ochilor... înainte de a pleca la armată, l-am dus cu mine în mină, în ultimul meu şut. Nu 1-a înfricoşat afundul pământului. Cântărea în palmă cărbunele ca un artificier:.. Are să se facă miner, de bună-seamă ! Fotografia făcu de două ori ocolul celor de faţă. Locotenentul o primi înapoi, dar nu o puse la loc în plic ci se îndepărtă pe alee ţinând-o în mână, fluturând-o în lumina albăstruie a după-amiezii. Difuzorul hârâi de câteva ori, apoi începu să cânte mai tare, o doină bănăţeană la clarinet. 2 Cea dintâi întrebare pe care o pune un ostaş altuia, pe care abia 1-a cunoscut, e asta : „Tu din ce loc eşti...?" — Eu sunt născut la marginea mării — i-a răspuns Cioboată lui Ionică, la câteva zile după ce s'au găsit unul cu altul în cazarmă. Şi avea Cioboată, povestind, nişte ochi largi şi albaştri încălziţi ca de bătaia unui vis. — La Constanţa... Am fost macaragiu în port. Dar acu vin dela Canal. M'am dus acolo de cum au început lucrările. Tu de unde eşti ? — Din Romanaţi, din satul Salcia, — a răspuns Ionică şi parcă s'ar fi uitat înapoi. — Ce crezi, cum o vom duce aici ? — De bună-seamă că n'o vom duce rău. Nu mai e armata care a fost... Cât pământ au ai tăi ? — Câteva pogoane... Şi suntem patru fraţi. Sărăcie, frate-miu... Dintru început simţise Ionică prietenie pentru muncitorul acela cu ochi albaştri şi păr blond, atât cât se mai cunoştea din el după ce fusese retezat cu maşina numărul zero. Cioboată aducea cu el ca un vânt de bărbăţie din locurile unde crescuse şi muncise. — Eu am fost printre aceia care s'au dus dela bun început să lucreze pe şantier. Când ne-au coborît din camion pe traseu, adică acolo pe unde va trece albia Canalului, ne-a încolţit pustia din toate părţile... Cât vedeai cu ochii numai pământ ars, nici iarbă, nici un pom, sau o tufă. Pustie clătinată de nisipuri şi praf... Unii din noi s'au codit şi au dat să se suie la loc în camioane, să se întoarcă... Dar s'au găsit şi oameni de nădejde. Am muncit. Am însufleţit pustia. Eu sunt macaragiu, muncitor calificat; în acele zile am muncit cu sapa... De ce OAMENII DIN COMPANIA TREIA 115 mă prindea mai tare dorul de Constanţa, de lumina farului asupra căruia am deschis ochii, de şuerul vapoarelor care pleacă şi vin, de ce izbeam mai tare în pământul ca piatra. Mă căzneam aşa, ca să-mi astâmpăr dorul ; ziceam că, lucrând eu mai cu spor, mai curând va veni marea la mine, cu vapoarele ei lunecând prin pustia aceea fără margine... Desigur că pumnul de pământ pe care-1 răscoleam era nimica toată. Dar aveau şi alţii dor în suflet... Izbeam cu râvnă pământul. Luam curaj unul dela altul. Stăteau aşezaţi pe lada de lemn lângă sobă şi Ionică asculta prins, povestirea însufleţită a lui Cioboată despre locuri şi oameni care pe el îl minunau. Focul ardea cu flacără mare în soba de teracotă, lată şi înaltă până la tavan. In dormitor era tihnă. Lumina uşor înegurată a amurgului străbătea prin ferestre. Plantonul se plimba dealungul odăii, cu boneta pe cap, cu baioneta la centură. Se duse lângă uşă şi roti comutatorul. Becurile se aprinseră învăluind dormitorul într'o lumină potolită. Un zumzet uşor se auzea, ca o muscă mare sburând în mijlocul încăperii: analfabeţii îşi repetau lecţiile pentru a doua zi — unii desenau cu creionul în caete slove, umflate şi strâmbe, alţii silabiseau din carte, mişcând buzele anevoe. — Să spui ce ai de spus, la ora de bilanţ, Toderiţă — vorbi Cioboată în-torcându-se către Ionică — să spui cinstit şi fără să te codeşti ! Trebuia s'o faci mai demult. Ionică încuviinţă din cap şi încruntă sprâncenele. Tăcură amândoi o vreme îndelungată, fiecare cu gândurile sale. Cioboată se rezemase cu umărul de perete şi zâmbea ciudat, în depărtare. Povestirea despre zilele de muncă de pe şantier răscolise înlăuntrul lui amintiri apropiate şi dragi. Fără să-şi dea seama ce face, întocmi dintr'o bucată de hârtie un vaporaş micuţ, o jucărie firavă. Ridică încet vaporaşul până în dreptul ochilor şi-1 ţinu mult aşa, ca şi când nu l-ar fi văzut sau ar fi privit prin el într'o lume nevăzută de alţii. Lângă ei veni şi soldatul Haneş. Lăsase abecedarul de pe care buchisise până atunci. Ionică se dădu la o parte pe lada de lemn şi îi făcu loc. — Stai jos, Iosâme. Haneş se aşeză. Dar rămăsese cu privirile aţintite la vaporaşul de hârtie al lui Cioboată. întrebă : — Ce-i asta ? Cioboată tresări la întrebarea lui Haneş, ca şi cum s'ar fi întors dintr'o călătorie. Mototoli vaporaşul în pumn şi-1 aruncă în foc. începu să râdă, desve-lindu-şi şiragul de dinţi albi, ascuţiţi, dintre buzele cărnoase. — Bricul „Mircea" plecând în larg... Copilării ! Mă apucă şi pe mine câteodată, aşa... Mă întorc cu gândul acasă. Cioboată râdea, scuturându-şi capul într'o parte. Dar în privirea lui Haneş străbătu o umbră, semnul unei dureri înăbuşite. El aplecă încet grumazul şi-şi apropie faţa de dogoarea focului. — Acasă... — murmură el — acasă... Flăcările din sobă clătinau pe perete umbra lui Haneş, neînchipuit de mare. Era un flăcău greoi, cu faţa pătrată, un ţăran mirosind sănătos a holdă. întotdeauna stătea însingurat, rareori intra în vorbă cu tovarăşii săi. In liniştea dormitorului se auzi dintr'odată un târâit subţiratic de greere. In fiecare seară i se auzea glasul ; era pripăşit printre cărămizile sobei, trecea iarna acolo. Haneş închise ochii înfierbântaţi de pala focului şi strânse cu putere din pleoape, până-1 duru. — Auzi-1, — gemu Haneş şi-şi prinse capul în palme — greeruşul... Târâie săracul, de unul singur... Şi eu sunt singur... Când îl ascult, parcă mă aflu pe holda mea... Pe boltă spuză de stele, în cotloanele pământului greeri glăsuind ca din altă lume... Simt înăuntrul meu amiros de ţărână, care mă chiamă... Cioboată şi Ionică ascultau şi ei, aproape cu răsuflarea tăiată, ghiersul monoton al greerului. Haneş se întoarse spre ei. Urmă în şoaptă : 116 NICOLAE MARGEANU — Auzi-1 ! Parcă n'ar târâi el... Parcă ar cânta pământul, pietrele... Dracu ştie cine cântă... Ionică puse mâna pe umărul lui. — Lasă, Iosâme... ' Dar Haneş se tulbura din ce în ce mai tare. Se răsucea în el fără să găsească împăcare. II prinse pe Ionică de piepţii vestonului şi-1 scutură. — Vreau să mă aflu acasă, la holda mea... Eu numai la pământul meu îs bun... Ionică nu ştia ce să-i spună ca să-1 îmbune. Aproape toţi cei din companie începuseră să se obişnuiască cu viaţa din cazarmă, să se simtă aici ca în casa lor. Doar Haneş păstra în el, ca o patimă îndârjită, dorul după pământul pe care se născuse, după cătunul dela marginea ţării, de unde venise. Atunci interveni Cioboată. Pe buze îi răsări iar zâmbetul acela ciudat pe care-1 avea în vreme ce ţinea vaporaşul de hârtie în faţa ochilor. Vorbi încet, domol, întrerupând cuvintele şi uitându-se într'una în ochii lui Haneş, care şi-i ferea. — într'o bună zi, Iosâme, ai să te întorci acasă... Ai să calci drumeagul în spre satul tău şi ai să vezi, de o parte şi de alta, holda pârguindu-se în soare. Sau poate că va fi spre seară şi din depărtare ai să vezi fumul ridicându-se din hogeacuri spre cer... Prin asta ai să cunoşti că în plite s'a făcut focul pentru Cină. In casa ta ai să găseşti totul în pace şi în bună linişte... Aşa cum ai lăsat la plecare. Glasul lui Cioboată răsună mai aspru când urmă : — Aşa va fi... Ţie ţi-i drag pământul, holda ta, crezi că eşti bun numai acolo. Mie mi-i drag portul şi tovarăşii mei, şi... Ne vom întoarce într'o zi. Până atunci vom sta de veghe aici... Vom veghea ca să nu se năpustească niciodată pârjolul şi moartea peste ce ni-i drag nouă. Trebue să rămânem aici atât cât se cuvine până la isprăvirea stagiului militar... Cioboată închise ochii. — Şi pe mine mă cutreeră dorul, când şi când... Ai văzut. Haneş asculta cu capul plecat. Caporalul Boantă se afla lângă lada cu nisip din mijlocul dormitorului, înconjurat de vreo zece recruţi. Nu erau acolo numai ostaşii grupei sale, ci veniseră chiar şi de pe la alte plutoane. Boantă vorbea încet, ca să nu-i stingherească pe analfabeţii care îşi făceau lecţiile. — La ultima oră de topografie tovarăşul plutonier ne-a explicat despre formele de teren, simple şi compuse. Asta ce e ? — întrebă el arătând cu mâna o ridicătură de nisip. — Spune tu, Lăutarule. într'o parte a lăzii de nisip stăteau îngrămădite câteva căscioare cărămizii, împrejmuite de copăcei cu coroană de vată colorată şi de beţe de chibrit închipuind nişte stâlpi de telegraf, dealungul unei şosele pitice. In vecinătatea acestui cătun minuscul, mâna caporalului formase din nisip o ridicătură de teren rotundă, ţuguiată la vârf. — Asta-i un mamelon — răspunse iute soldatul Lăutaru. — E o formă de teren compusă, pentrucă e alcătuită din unirea mai multor versanti. — La ce parte ? Lăutaru se gândi o clipă. — La partea de sus... superioară. Caporalul Boantă dădu mulţumit din cap şi se întoarse către ceilalţi. Căută din ochi pe cine să mai întrebe. — Dar asta ce-i ? Chirca ! Soldatul Chirca stătea deoparte şi lungise gâtlejul să vadă mai bine. Clipea des din ochi şi surâdea ca unul care ştie despre el că nu înţelege niciodată nimic. Tresări când se auzi strigat. — Eu nu ştiu, tovarăşe caporal... Degeaba mă întrebaţi. Nu prea pricep... — Boantă se întunecă la chip şi-i făcu semn lui Chirca să vină mai aproape. OAMENII DIN COMPANIA TREIA 117 — Măi Chirca, ce vorbă-i asta: nu prea pricep?! Ne-i fi tu mai greu de cap ca alţii! Ţi se pare numai... Ia priveşte încoace. La voi în sat cum se zice la aşa ceva ? Chirca se uită îndeaproape. — Păi, la noi îi zice căldare... — răspunse el şovăind. — Fie şi căldare! In topografie ăsta se chiamă găvan, sau pâlnie. Ţine minte : găvan. Mă mir că la voi nu-i spune tot aşa. — Ii spune şi aşa... — Atunci ? Dar ia zi, ce-i ăla un găvan ? — Un găvan ? T-un 'găvan... — chibzui Chirca, nesigur. După un sfert de ceas Chirca izbuti să priceapă dece găvanu-i şi el o formă de teren compusă... Pricepu că „topografie" vine dela două cuvinte greceşti, care lui îi stâlciră limba... Repetă toate acestea .cu plăcere, de mai multe ori şi ultima oară ca pe apă. Caporalul Boantă îl bătu pe umăr. — Ai să ţii minte, Chirca, nu-i aşa ? Chirca rămăsese cu buzele desfăcute şi surâsul său de om umilit parcă se făcuse oleacă mai ager. — Zău că am priceput! N'a tost chiar greu... In vremea aceasta ostaşul de planton aşezase băncuţele în mijlocul încăperii şi acum trecea pe rând dela un pat la altul, trezindu-i pe cei care încă mai dormeau. — începe ora de bilanţ — anunţă el. Caporalul Surdu, ghemuit într'un colţ al dormitorului, ridică iute capul, auzind aceste cuvinte, apoi începu să fluere printre dinţi, cu nepăsare prefăcută. 3 Nici nu se aşezaseră bine ostaşii la locurile lor şi în dormitor intrară ofiţerii, căpitanul Smărăndescu, comandantul companiei, locotenentul Tălmaciu, locţiitorul politic, locotenentul Mihăiuc şi comandanţii de plutoane. De obicei ofiţerii veneau la bilanţ pe rând, în afară de locotenentul locţiitor politic care lua întotdeauna parte la discuţii. In seara aceea locotenentul Tălmaciu era vesel din cale afară. Din, când în când atingea cu mâna buzunarul din stânga al vestonului. Zâmbea către ostaşii înghesuiţi în bănci. Dimpotrivă, căpitanul Smărăndescu se arăta ursuz ca îndeobşte. N'avea decât câţiva ani peste treizeci, dar părea îmbătrânit. Era un bărbat înalt şi uscăţiv, cu tâmplele încărunţite. Nimeni nu-1 văzuse râzând vreodată. La câmpul de instrucţie executa temele de luptă ca un ceasornic, cunoştea meseria armelor, cum îi spunea el, ca unul care i-a închinat viaţa în întregime. Căpitanul vorbea întotdeauna cu sgârcenie şi de aceea nu participa decât rareori la orele de bilanţ. — Programul de eri a fost executat în general bine — începu comandantul companiei, cu un glas tăios şi întretăiat, ciudat pentru vorbirea lui moldovenească, moale de felul ei. — întâiul exerciţiu de tragere la panouri a fost un examen important. S'a văzut cine a reuşit să devină ostaş adevărat — şi cine s'a lăsat pe tânjală — s'a culcat pe-o ureche, şi, când a fost cazul, n'a ştiut să folosească arma aşa aţm trebue. La cei mai mulţi ostaşi s'a constatat că ei şi-au dat seama că cunoaşterea temeinică a compunerii armei şi a mecanismului ei îi ajută la tragere. Aceşti ostaşi au dat rezultate mulţumitoare. Dar au fost alţii care au socotit că nu e mare scofală să tragi cu puşca la ţintă... încarci arma, ocheşti şi apeşi pe trăgaci... Gata ! Soldatul Patru, pe care l-am întrebat, n'a ştiut să-mi răspundă la ce e de trebuinţă înălţătorul. Soldatul Patru se ridică de pe băncuţă şi privi în pământ, mototolindu-şi boneta în palmă. 118 NICOLAE MARGEANU —■ Crezuşi că înălţătoru-i aninat de armă aşa, ca o podoabă... Ca o floare la ureche... Din a cui grupă faci parte ? Caporalul Surdu se sculă în picioare şovăind, încheindu-şi un nasture la veston. Căpitanul îl privi sever. — 'Stali jos ! — comandă. După ce Surdu se aşeză, strigă : — Caporalul Surdu! Surdu svâcni dela locul său şi luă poziţia de drepţi. Căpitanul îl ţintui cu ochii săi metalici, încruntaţi. Dădu din cap. — Te pomeneşti că soldatul Chirca tot din grupa ta e ? — Da, tovarăşe căpitan. Soldatul Chirca, în picioare, îşi mototolea şi el boneta în palmă. După câteva clipe întoarse capul şi aruncă spre caporalul Boantă o privire tulburată. — Nici că se putea altfel... Soldatul Chirca, şi el din grupa caporalului Surdu, a avut de tras, ca şi toţi ceilalţi, cartuşele sale în panou, pentru punctaj. Niciunul n'a nimerit măcar în panou. întâi fiindcă ţinea puşca în mână, ca o babă. La un lat de palmă de umăr, i-era pasă-mi-te frică de recul... L-am văzut. In al doilea rând, cu toate că glonţul nici n'a atins panoul, el n'a schimbat linia de ochire. Chirca habar n'avea ce-i aia bătaia armei... Cei doi soldaţi nu ridicau ochii dela pământ. Se simţeau stingheri între ceilalţi, care se întorseseră cu toţii către ei, unii chicotind pe înfundate, alţii încruntaţi. Surdu rămăsese în poziţia de drepţi, uitându-se însă absent dincolo de capul căpitanului, într'un punct nevăzut. Lumina palidă a becului le întuneca şi mai mult chipurile. — Staţi jos, — făcu căpitanul. Apoi, fără să schimbe tonul dinainte : — S'au evidenţiat ca buni trăgători mai mulţi ostaşi. Cel mai mare punctaj 1-a realizat soldatul Cioboată. De bună seamă că el şi-a stăpânit arma, i-a cunoscut bătaia, a ştiut cum să ochiască. In afară de Cioboată au tras bine soldaţii Farkaş, Truică, Ionică, Lăutaru, Grigorescu, Drăguş... S'a evidenţiat caporalul Boantă, care i-a instruit pe Cioboată, pe Farkaş, pe Truică. El a folosit cele mai potrivite metode de instrucţie. Rând pe rând, Cioboată, Farkaş, Ionică, Lăutaru şi ceilalţi se ridicară în picioare. Li se luminaseră feţele şi priveau într'o parte, ascunzându-şi zâmbetul de mulţumire. Căpitanul încheie cu acelaş glas al său, tăios şi întretăiat: — Datoria ostaşilor care s'au evidenţiat - este să-i ajute şi pe ceilalţi, să le împărtăşească metodele pe care ei şi le-au însuşit, să-i facă pe cei rămaşi în urmă să-i ajungă. Apoi el îşi vârî în buzunarul dela piept carnetul cu notiţe şi se îndepărtă dela masă, făcându-i loc locotenentului Tălmaciu. Se trase spre perete, de care se lipi cu spatele şi, aşteptând cele ce se vor mai spune, învăluia pe cei de faţă în privirile sale tăioase. Locţiitorul politic nu vorbi dela masă, Ia depărtare de ostaşii companiei, ci veni între ei. — Acu se chiamă că sunteţi şi voi ostaşi în puterea cuvântului... — rosti locotenentul, clătinând cu gravitate din cap, dar cu un zâmbet prietenos pe faţă şi în priviri, — dacă ne-ar ataca duşmanul aţi şti ce să faceţi cu arma, nu v'aţi încurca. Nu-i aşa, Cioboată ? Cioboată svâcni dela locul său. — Şi încă cum, tovarăşe locotenent ! — Ei, vezi ! — se bucură locotenentul. — Cu alde Cioboată, sau Farkaş, sau Ionică, — îi căută din ochi pe ceilalţi doi, care se sculară numaidecât. El le-făcu semn' să stea jos, — nu-i de glumit... Ar simţi-o duşmanul pe pielea lui... Şi încă cum — vorba lui Cioboată ! Dacă ar fi să intre în luptă, compania noastră ar şti să-şi facă datoria. Eu cred asta... V'aţi prezentat bine, tovarăşi, la primul examen. Chiar dacă unii dintre ai noştri, cum ar fi Patru sau Chirca — şi se mai ştiu ei care sunt — au rămas în urma celorlalţi... Lui Chirca i-e frică de reculul ar- OAMENII DIN COMPANIA TREIA 119 mei, i-e frică de arma sa, de tovarăşul său cel mai bun pe câmpul de luptă... Atunci cum să nu-i fie frică de duşman ?! Voi, tovarăşi, să-1 ajutaţi pe Chirca să-şi biruie teama lui prostească... şi pe Patru, şi pe care o mai fi. Locotenentul se îngândurase şi învăluia într'o privire frăţească pe fiecare dintre ostaşi, pe rând. In vremea aceasta căpitanul Smărăndescu îl cerceta pe locţiitorul, său politic cu ochi neguroşi. „S'a mai desmorţit băiatul acesta, — îşi spunea căpitanul, urmărindu-1. — Când a venit la noi vorbea cu timiditate, ca o fată mare. Iată că băieţii s'au legat de el... Nu se sîiesc niciodată în faţa lui. Oare fiindcă a găsit calea spre inima lor, sau doar aşa, fiindcă sunt de aceeaşi vârstă şi au aceleeaşi preocupări de flăcăiandri care n'au cunoscut viaţa ?..." Pe căpitan îl străbătu o undă de tristeţe, o singurătate. — Ieri la câmp stăteam de vorbă cu Cioboată — continuă, locotenentul Tălmaciu. — „Mi-am închipuit că ţintele nu sunt numai nişte bucăţi de carton, îmi spunea el, ci-că sunt imperialiştii în carne şi oase, nesătuii de sânge, care vor să ne înrobească... Deaceea am ţintit cu tot sufletul. Am tras cu mânie..." Luaţi exemplu dela tovarăşul vostru Cioboată. înţelegeţi, aşa cum a înţeles el, pentru ce vă faceţi instrucţia militară. Voi apăraţi patria noastră liberă, împotriva acelora care ne-au asuprit până mai ieri. Cioboată se ridică în picioare. Când începu să vorbească, glasul îi tremura uşor de emoţie. — Eu îi cunosc bine pe duşmanii noştri... — rosti el rar. — Ei l-au omorît pe fratele meu în închisoare, pe vremea lui Antonescu... Pe taică-meu abia l-am cunoscut, a murit de timpuriu, după o viaţă chinuită, ca a tuturor muncitorilor pe atunci... Trei ani a fost şomer şi noi ne sfârşeam de foame... La treisprezece ani munceam în port. Şi astăzi mai simt în oase povara sacilor şi a lăzilor. Ii cunosc bine pe duşmanii noştri, fiecare picătură de sânge din mine clocoteşte de ură împotriva lor... Vor cuteza să se arate iar în faţa noastră ? Să se ferească mai bine ! Să se ferească... ! „Câtă patimă... — tresări căpitanul Smărăndescu. — Băiatul ăsta ar lupta şi cu dinţii la nevoe... Ar şti pentru ce luptă. Nici o armă nu poate înfrânge moralul... Moralul!" Căpitanul înainta cu un pas şi rosti cu ochii aprinşi: — Trebue să ştii pentru ce lupţi! Altminteri mori sau trădezi. Trebue să ştii pentru ce lupţi... Da. Se opri cu mâna întinsă în faţa ostaşilor şi o agită de parcă ar fi vrut să vorbească cu acel gest. — Luaţi aminte la Cioboată... Căpitanul mai rămase numai câteva clipe în dormitor, apoi ieşi şi intră în cancelaria companiei. După plecarea sa, începură să vorbească pe rând ostaşii, arătând greşelile şi lucrurile bune ivite în timpul exerciţiului din ziua trecută. Aceasta era una din mândriile locotenentului Tălmaciu ; oamenii din compania sa se obişnuiseră să ia cuvântul la ora de bilanţ, să critice fără şovăială, să-şi spună părerea fără înconjur. Cel dintâi, soldatul Velniceru se plânse că în plutonul său sunt unii care, din lene, din nepăsare, nu păstrează cadenţa în timpul marşului şi îi încurcă şi pe ceilalţi. ,„Nu suntem turmă de oi, tovarăşi... Sunt unii care la fiecare marş umblă parcă ar umbla cu bâta pe toloacă, şi nu înţeleg să se îndrepte... Nu înţeleg că sunt infanterişti şi că infanteristul... Atunci să se formeze din ei un pluton aparte, din toată unitatea, şi în marş să fie puşi să salte într'un picior, ca cocostârcii..." Compania râse, chiar şi cei care se ştiau cu musca pe căciulă. Soldatul Truică arătă că unii ostaşi n'au îndeplinit condiţia de tragere fiindcă... „N'au ţinut arma vârtos. Le-a tremurat mâna. Tovarăşi, arma dacă o apuci cu nădejde, apoi nu-ţi mai tremură mâna ! Şi să-ţi opreşti răsuflarea când apeşi pe trăgaci." 120 NICOLAE MARGEANU . Cioboată înfăţişă pe larg cum s'a pregătit el pentru exerciţiul de tragere şi cum şi-a instruit caporalul Boantă grupa sa. „Nimic nu cade din senin, nici cartuşele nu ciuruie panoul dacă nu munceşti ca să înveţi meşteşugul ăsta. Tovarăşul caporal a muncit cu noi, ne-a instruit. Ne-a învăţat şi pe noi să muncim..." In urmă, Cioboată îl lăudă pe Ionică. „El n'a fost mulţumit cu ce ştia dela grupa sa. A venit Ia noi şi 1-a rugat pe tovarăşul caporal să-i arate. I-am arătat cu toţii. Şi Ionică s'a evidenţiat printre cei dintâi la tragere. Râvna sa îi face cinste, ea arată că tovarăşul Ionică... şi-a însuşit o atitudine revoluţionară faţă de datoria sa..." Auzindu-şi numele, Ionică se ridică în picioare fără să vrea. — Aşi spune şi eu ceva. Locotenentul Tălmaciu îi făcu semn să înceapă. Dar urmă o tăcere prelungită. Ionică îşi încreţise fruntea" şi încleştase pumnii. Prin cap îi vâjâiau anapoda felurite crâmpee de gânduri : „Atitudine revoluţionară... Tragerea... Satul acela întunecos de pe şosea... Au trecut patru luni şi... Hai, vorbeşte, nu vezi că-şi fac semne din ochi... ?" — Eu am mai multe de spus — începu Ionică. — Poate că greşesc, sau n'o să mă înţelegeţi... Dar vreau să aflu dece în compania noastră sunt unii care îşi fac datoria şi alţii care nu şi-o fac... Grupa noastră e codaşă. Toată lumea ştie asta. Astăzi tovarăşul căpitan m'a evidenţiat pentru felul cum am executat tragerea. Dar putea să mă dea de ruşine, ca pe Chirca şi Patru, care tot în grupa mea sunt... Tovarăşul caporal Surdu... Eu până înainte de tragere n'am ştiut cum se afla bătaia armei ! Mi-au arătat tovarăşul caporal Boantă şi Cioboată... şi Farkaş mi-a arătat... Când i-am cerut comandantului meu să ne înveţe şi pe noi... Grupa noastră e codaşă. Toată lumea ştie asta... Şi noi vrem să învăţăm şi nu putem. Eu socot — continuă Ionică — că tovarăşul caporal Surdu n'are atitudine revoluţionară, cum zice Cioboată... ! Nu că nu ne instrueşte bine, asta s'a văzut, dar nu-i pasă nici de ce spunem noi... de critică... se răsteşte la noi : „Dece nu ţi-ai făcut cizmele ?!" Eu Ie făcusem, dar... Ar fi vremea să se îndrepte grupa noastră. Eu nu mai pot răbda... Ionică tăcu, îşi muşcă buzele, apoi urmă repede : — Ii mulţumesc tovarăşului caporal Boantă, lui Cioboată, lui Farkaş, pentru ajutorul pe care mi l-au dat. Şi se aşeză iute. — Nu pot crăpa capul oamenilor mei, ca să le torn învăţătură cu pâlnia, — răspunse arţăgos caporalul Surdu, înainte de a i se fi dat cuvântul. — Eu nu-s de vină dacă ei nu pricep. Nu zic de Ionică, dar alţii sunt leneşi... Chirca, Patru... Ce să le fac eu ? Cu vorba bună nu pot. Boantă o fi având metodele lui. Dar dacă vreţi ca oamenii mei să fie instruiţi, lăsaţi-mă să-i frec cum ştiu eu... 1 — şi Surdu ridică din umeri. — Ce înseamnă asta : „Să-i freci cum ştii tu ?" — întrebă cu mânie locotenentul Tălmaciu apropiindu-se de el. ...In colţul său Ionică se rezemase de rastel. Simţea în coastă împunsătura închizătorului dela o armă, ca o proptea, ca o întăritură. „Oare dece n'am spus decât atât ? — i se învălmăşeau gândurile. — Eu vreau să învăţ... Dece nu fac parte din grupa lui tovarăşul caporal Boantă ? Vreau să învăţ..." Caporalul Boantă se ridică şi ceru cuvântul. Surdu se răsuci spre el, cu gâtul înainte, parcă încolţit. Un ceas mai târziu, locotenentul Tălmaciu îl găsi pe comandantul companiei singur în cancelarie. Stătea la un birou, cu tâmpla sprijinită în palmă şi fuma. Un nor verzui de fum se adunase în încăperea strâmtă a cancelariei şi se mişca încet între cei patru pereţi. Faţa uscăţivă a căpitanului apărea parcă ştearsă şi fără contur prin fumul dens, ca dintr'o depărtare. Locotenentul deschise fereastra. — A fost un bilanţ de zi agitat... — spuse el, după ce măsură îndelung înfăţişarea ciudată a comandantului companiei. OAMENII DIN COMPANIA TREIA 121 Căpitanul Smărăndescu nu răspunse. — Aţi avut dreptate, tovarăşe căpitan, — stărui locţiitorul politic — moralul ostaşului e arma cea mai de preţ pe câmpul de luptă. Ar fi fost bine să fi desvoltat ideia aceasta, atunci când aţi luat cuvântul... Căpitanul Smărăndescu se răsuci nervos în scaun. — Dumneata nu poţi pricepe asta... — rosti el cu un glas lipsit de expresie. — Poate aşa, teoretic, ştiu eu... Asta nu e o ideie, ci o... trebue s'o fi trăit şi să te mai doară încă, după ani de zile... Dumneata nu poţi să pricepi asta ! Nici eu nu înţeleg alte lucruri, care pentru dumneata sunt limpezi... — Dar... — Acum sunt obosit... — îl întrerupse căpitanul. — N'are nici un rost... Căpitanul se ridică şi rămase cu privirile pierdute într'o depărtare necunoscută. Pe fereastra deschisă năvălea în încăpere un şuvoi de aer proaspăt. Prin faţa cancelariei trecură câţiva ostaşi, râzând sgomotos. Auzindu-i, căpitanul tresări. Locotenentul Tălmaciu îi surprinse pe faţă un soi de zâmbet, care trecu însă numaidecât. Scrută îndelung şi stăruitor chipul lui Smărăndescu. —" Ţine la băeţii noştri — îşi spuse el — oricât ar arăta de ursuz şi de aspru..." Nu era pentru întâia dată că încerca să se apropie de comandantul companiei, căutând să-1 provoace la o discuţie hotărîtoare, care să lămurească relaţiile dintre ei doi, cinstit, fără ocolişuri. îşi dădea seama că-i desparte ceva, poate fiindcă erau de prea puţină vreme împreună... „Trebue să-1 cunosc îndeaproape — îşi spunea locotenentul Tălmaciu. El e de bunăseamă un om de valoare. Nu e bine să rămânem străini unul de altul". Dar şi de astădată dăduse greş. Căpitanul „era obosit"... Locotenentul Tălmaciu privea faţa sa ciudată, răscolită de o mocnire lăuntrică şi se simţea stânjenit şi întărâtat totodată. „Nu aveţi dreptul să fiţi obosit, tovarăşe căpitan ! — ar fi vrut să-i strige. — Mai ales dumneavoastră... Fiindcă sunteţi alături de noi, ştiu că sunteţi alături de noi..." Locotenentul Tălmaciu înţelese însă că. nu e acela momentul cel mai potrivit pentru o discuţie care să limpezească legăturile dintre el şi comandantul companiei. Ar fi vrut să pună măcar problema grupei lui Surdu, codaşa companiei. Dar renunţă pentru ziua aceea. 4 După ora de bilanţ ostaşii se risipiră prin cazarmă. Boantă se luă după Surdu, care ieşi din dormitor aproape împleticindu-se, cu capul plecat. Se opriră amândoi în curte şi se rezemară cu spatele de zidul clădirii. Surdu închisese ochii şi înghiţea lacom aerul răcoros al serii, parcă ar fi vrut să se primenească pe dinăuntru. — Ia o ţigară — spuse Boantă întinzându-i pachetul, dar fără să se întoarcă spre el. Surdu luă ţigara şi nu spuse nimic. Chibritul dela care aprinse îi lumină o clipă faţa negricioasă şi trasă. Stărui o tăcere îndelungată, stânjenitoare. Se aflau alături ca doi străini, mai rău decât doi străini, fiindcă în ascuns fiecare se simţea vinovat faţă de celălalt şi în acelaş timp stăruia în fiecare şi o înverşunare nedesluşită. Nori vineţi lunecau în înaltul nopţii şi luna, înceţoşată, se strecura printre ei. Vântul bătea greu, alungând iute norii, vânzolindu-i peste faţa lunei — şi era în văzduh o frământare parcă necurată. Vântul aducea ca un îngheţ, strecurându-1 în trupul omului, dar din când în când venea o pală de limpezire, un răsuflat molcom al pământului îndreptat spre primăvară. — Ascultă, Gheorghe — rosti în cele din urmă Boantă şi aruncă chiştocul de ţigară, care sfârâi în noroi şi se stinse — n'are nici un rost să tăcem aşa... Tu mă duşmăneşti dela o vreme încoace. E păcat de prietenia noastră... 122 NICOLAE MARGEANU — Sigur, suntem prieteni... ! — şueră printre dinţi Surdu, amar şi într'un fel de bătaie de joc. O fărâmă din lună se strecură dintr'un nor, luminând posomorît curtea cazărmii. De departe se auzeau tropăituri de cizme, voci sgomotoase şi mârâitul înfundat al motorului unui camion. Gheorghe Surdu se trase mai la o parte de Boantă. Razele lunei lunecau peste faţa sa palidă, peste ochii tulburi. — Tu ai ceva pe inimă, măi Gheorghe... Nu se poate să n'ai. Te sbaţi în tine cum se sbate luna când o mănâncă vârcolacii... Surdu se întoarse iute spre el şi spuse repede, cu duşmănie : — Mă mir că mai şi vorbeşti! Auzi ? Boantă tresări, lovit. Ştia că asta e ! N'a trecut nici un ceas dela ora de bilanţ... II cunoştea bine pe Surdu. Făcuseră împreună şcoala de instructori, apoi în toamnă fuseseră repartizaţi în aceeaşi companie. Surdu arătase întotdeauna o încredere nestrămutată în puterile sale, se credea superior celorlalţi, fără să încerce să vadă dacă are vreun temei pentru asta. Fire îngâmfată, ar fi vrut să fie întotdeauna în fruntea tovarăşilor săi — dar nu-i prea trecea prin minte că pentru asta trebue să muncească, să dea dovadă că merită. Şi cum, firesc, mulţi i-o luaseră înainte şi fuseseră evidenţiaţi înaintea lui, la şcoală şi apoi în companie, Suridu suferi şi tăcu, ca şi când i s'ar fi făcut o nedreptate... Boantă îi spusese într'o zi, râzând : „Tu, măi, dacă ai fi trăit cu zece ani mai devreme, ai fi ajuns chiabur. Iţi place să ai fără să munceşti, să muncească alţii în locul tău..." Fecior de ţărani mijlocaşi din părţile Teleormanului, Gheorghe Surdu învăţase doi ani la un liceu industrial, apoi ai lui nu-1 mai putuseră trimite la şcoală. Bruma de învăţătură se risipise repede. Dar contactul cu oraşul îl des-gheţase şi-1 ascuţise. încă de pe atunci începuse să râvnească viaţa celor dela oraş. Ii plăcuse firii sale svăpăiate sgomotul străzilor, vânzoleala oamenilor de acolo, graba cu care parcă îşi mânau viaţa înainte. Se mişca prin lume mai dibaci decât alţii, se descurca în multe prilejuri mai uşor, dar asta îl făcea totodată să fie uşuratec şi, acasă ca şi la cazarmă, să înceapă deobicei bine o treabă, pentru ca până la urmă s'o ducă la capăt numai pe jumătate. Boantă se simţi îndem-nat să plece, să-1 lase pe Surdu în plata domnului. „E furios tare, 1-a întors pe dos ora de bilanţ. Crede că eu mă bucur, că-i vreau răul... Neghiobul !" Rămase totuşi. — Măi Gheorghe — reîncepu el — spune ce-i cu tine... ! Dela o vreme mă uit la tine şi mă doare. Nu mai eşti cum ai fost... Ştiu, şi pe mine mă cuprinde la un ceas ca ăsta o însingurare. Un dor de ducă... Avem patrusprezece luni de cătănie. M'aş călători spre casă, spre oraşul meu... Dar îmi alung gândurile. Poate ţi-a venit vreo veste, care te sbuciumă. Ai vrea să te duci şi tu, ţi s'o fi urît... Nu eşti în stare singur să-ţi dobori slăbiciunea asta ? Spune ! Se aştepta ca Surdu să nu-i răspundă, sau să-1 repeadă iar. Dar acesta părea a se fi mulcomit. îşi trecu podul palmei peste frunte şi lăsă apoi mâna să-i cadă obosită. — Nu, mi-i mie de casă... Ce, casă ! M'am săturat de plug, de vite, de balegă, dă-le dracului... ţ La ce să mă întorc la truda de care-s mulţumit c'am scăpat ? Eu rămân la oraş, mă ! Poate că mă şi însor pe aici ! Ce, crezi că eu îs ca voi ? — urmă cu răutate Surdu, privind lunecarea lunei printre norii vineţi. — Nu-s ca voi, să mă usuc de dragoste... Eu am o fată în oraş, mă...! Na, pizmuiţi-mă, fătălăilor, treaba voastră. Şi Gheorghe Surdu râse, cu dinţii albi sticlind în întuneric. Boantă plecase capul şi nu se uita la el. Abia târziu se răsuci, se trase la un pas mai departe de Gheorghe şi spuse tărăgănat, cu amărăciune : ■— Atunci dece eşti tu toată vreme înegurat şi sbârcit la suflet ? înainte nu erai aşa... Dragostea adevărată îl deschide pe om, îl luminează... Ii dă puteri să muncească, îl apropie de tovarăşii lui. Crezi că eu nu iubesc, sau că n'am iubit? OAMENII DIN COMPANIA TREIA 123 Ei ! — şi Boantă oftă adânc. — Iar tu eşti ca un sobol dela o vreme încoace. Te porţi câinos cu băeţii tăi. Nu-ţi faci datoria. Surdu se întoarse spre Boantă, râzând din colţul buzelor. — E, dragoste... ! — spuse el — Parcă-i vorbă de dragoste ! Şi tu ce te bagi în sufletul meu ? Ce te priveşte pe tine cum îmi comand eu grupa ? Ce te priveşte pe tine ? — Iţi sunt prieten şi tovarăş... — răspunse Boantă, apăsând pe fiecare cuvânt. Surdu se întunecă la aceste cuvinte. Se întoarse mânios spre Boantă. — Prieten, tovarăş ? Las'că vă ştiu eu, pe voi ăştia... — spuse el râzând cu răutate, apoi îi suflă celuilalt în obraz : — Ce, dacă eşti membru de partid...? Sau dacă eşti secretarul U.T.M.-ului pe companie...? Treaba ta. Mie să-mi dai pace ! Prieten ? Pe prietenul tău îl sapi... Ii pui pe ţângăii tăi să-şi bată joc de mine la ora de bilanţ... Ca să dai tu din coate ! — Surdu îi reteză vorba lui Boantă, care încerca să răspundă : — Altfel cum te-ai evidenţia tu, dacă nu m'ai doborî pe mine...? Cum te-ai evidenţia tu ? După asta umbli cu limba scoasă... Nu-mi trebue prieteni dintr'ăştia ! Şi fugi de lângă Boantă, înfundându-se în întunericul care acoperea curtea mare a cazărmii. Boantă rămase ţintuit locului, fără glas. Când dădu să plece, o umbră se ivi lângă el. — Tovarăşe caporal... — Ce-i Chirca, ce vrei ?... — întrebă Boantă neluându-1 în seamă. Chirca ţinea în mână o legătură pe care o desfăcu grăbit. — Tovarăşe caporal, nu vă supăraţi... Eu am primit un pachet de acasă... Am nişte nuci şi niscai plăcinte... Vă rog... Caporalul stătea îngândurat şi nu-1 asculta pe Chirca. Un geam luminat departe în afundul curţii întunecate se stinse dintr'odată. — Cum ? N'am înţeles. Lasă, măi băiatule, — îi răspunse, — lasă, mie nu-mi trebue... Iţi mulţumesc. Mănâncă-le tu. — Tovarăşe caporal, — stărui Chirca, — vă rog din suflet... Am să învăţ !a topografie... Am o bucurie mare... Eu credeam că nu pot pricepe lucruri din-tr'astea ! Aş vrea, când îţi mai avea vreme... înăuntrul lui Boantă ceva şiroi ca o apă fierbinte. Se apropie cu dragoste de recrut. Nu e Surdu singurul care trebue lecuit. Oameni în toate părţile, câtă frunză şi iarbă, oameni vii, fiecare cu sufletul lui. Aşeză încet amândouă mâinile pe umerii recrutului. — Măi, Chirca, tu eşti băiat bun... Sigur că poţi pricepe, că doar ai cap şi tu ! Dece să crezi altminteri ? Trebue să ne ajutăm unul pe altul. Chirca surâdea, cu ochii săi încă umiliţi şi înceţoşaţi. Caporalul îi simţi umerii tremurând uşor sub mâinile sale. — Măi Chirca, voi trebue să vă puneţi pe roate, grupa voastră. Ajută-i şi tu pe tovarăşii tăi. Că eşti în stare — da, da... Ajută-1 şi pe tovarăşul caporal al tău. In ochii lui Chirca se ivi iară apa aceea tulbure a neînţelegerii. Cum o să-1 ajute, el, pe tovarăşul caporal ?! Boantă îşi trase mâinile la loc, o clipă descumpănit, „Nu înţelege... încă. Nu-i nimic, toate la vremea lor." — Hai să intrăm, măi băiatule. Compania se încolonează pentru masă. 5 Trecu şi seara aceea, după programul obişnuit. Compania treia se încolona ca să meargă la sala de mese, la câţiva paşi de dormitor. Ostaşii mestecară alene fiertura de cartofi cu bucăţi grase de carne şi felia de pâine cu marmeladă. Apoi, tot încolonaţi, se întoarseră în dormitor. In jumătatea de oră de repaus mai scriseră o carte acasă, mai ascultară, adunaţi în jurul agitatorilor, câte un articol 124 NICOLAE MARGEANU din „Glasul Armatei". Pe urmă sergentul de zi se aşeză în mijlocul intervalului şi comandă : „Companie, desechi-pa-reâ !" Scândurile duşumelii duduiră de bocănitul ostaşilor care se desbrăcau repede, pentrucă din clipă în clipă putea răsuna glasul sergentului de zi : „Mai e o jumătate de minut... unu, doi trei... Gata !" Ostaşii îşi puseră în picioare galenţii şi, în cămaşă şi izmene, se încolonară ca să meargă la spălător. Domol şi grav goarna sună stingerea deasupra clădirilor aliniate ale unităţii. In dormitorul companiei a treia plantonul răsuci comutatorul şi rămase un singur bec, luminând firav o măsuţă din fundul încăperii, lângă dulapul de bibliotecă. Şoaptele dintre paturi, râsetele, amuţiră pe rând şi în dormitor se făcu linişte. Se auzeau cărbunii şi lemnele trosnind în gurile încinse ale sobelor. In patul său, Ionică nu putea adormi. Se răsucea când într'o parte, când într'alta, fără astâmpăr, negăsind aşezarea potrivită a corpului pentru odihnă. Auzea răsuflarea adâncă, egală, a lui Haneş care dormea în patul de alături. Haneş oftă greu de câteva ori în somn şi se svârcoli în aşternut. „Visează cine ştie ce. Noaptea el se întoarce acasă, la pământul lui..." Greerele din vatră ţârâia în răstimpuri, uşor şi dulce, ca într'un vis. Ionică văzu o câmpie largă, vânătă, luminată de lună, buruenile clătinându-se şi scuturându-şi seminţele pe pământul umed de rouă. Apoi, într'o ciudată înlănţuire de gânduri, îşi aduse aminte de ora de bilanţ, de ochii întunecaţi ai caporalului Surdu, comandantul său. Strânse pleoapele cu desnădejde, îşi înfundă capul în perna tare, clar somnul nu venea. Ionică oftă. într'un târziu, răsucindu-se iar în aşternut, întorcându-se spre stânga, zări doi oameni, cu mantalele pe umeri, plecaţi deasupra mesei luminate din fundul dormitorului. Cioboată şi Boantă. Ii mai văzuse acolo, seara, de multe ori. Ionică se furişă de sub pătură, cu grijă să nu facă sgomot, îşi strecură picioarele goale în galenţi, îmbrăcă mantaua peste cămaşă şi lipăi cu tălpile de lemn spre masa luminată de lângă dulapul de bibliotecă. Se opri îndărătul celor doi. — Nu dormiţi ? — întrebă el în şoaptă. Caporalul Boantă şi Cioboată se întoarseră amândoi dintr'odată. Ii zâmbiră cu prietenie. — Am dormit destul după-amiază. Mai citim. Stai şi tu cu noi, dacă nu ţi-i somn... — răspunse Cioboată. Boantă citea „Şoseaua Volocolamscului", Cioboată un regulament de front. — Rămân... Am dormit şi eu. — Ia o carte şi citeşte — îl povăţui caporalul Boantă. — Citeşte „Pământ desţelenit". E vorba despre întemeerea unui colhoz sovietic. Cioboată scoase o cheiţă şi descuie dulapul de bibliotecă. Găsi cartea şi i-o dădu lui Ionică. Acesta o luă şi o deschise repede, cu o bucurie veche renăscută, cu înfrigurarea pe care o simţea întotdeauna, cu ani în urmă, când lua o carte din raftul fostului său învăţător şi o ducea acasă ţinând-o sub sumănaş, apăsând-o la piept. In ultima vreme citea rar. Şi acum, începutul romanului, povestea despre călăreţul care taie stepa într'un amurg de sfârşit de iarnă şi se opreşte la casa dela marginea staniţei, vorbele purtate în taină între Polovţev şi Ivan Luchici, îi dădeau ca o nerăbdare şi un fel de sete de a citi. întorcea paginile cu repeziciune, trecând dela o întâmplare la alta. In Gremeacii-Log a sosit Davâdov... Ionică simţi aţintite asupra sa privirile caporalului Boantă. Ridică ochii de pe carte. Boantă îl măsură în tăcere, cu o mirare pe care nu şi-o ascundea. Clătină din cap de câteva ori. — Ordonaţi...? — întrebă Ionică, nesigur. Caporalul Boantă îi zâmbi. — Nimic, Toderiţă... Citeşte mai departe. Mă minunam de felul cum citeşti... O amărăciune îl străbătu pe Ionică şi o sumedenie de amintiri îl copleşiră. OAMENII DIN COMPANIA TREIA 125 El plecă încet fruntea şi spuse în şoaptă : — Mi-a plăcut întotdeauna... Cioboată ştie, i-am povestit. N'am avut noroc în viaţa mea... Cioboată încuviinţă din cap şi puse mâna pe braţul lui Ionică. — Poveste lungă, tovarăşe caporal... Dar lasă, Toderiţă, că nu-i târziu. Acu e vremea noastră. — Tovarăşe caporal — cuteză Ionică — eu am vrut întotdeauna să învăţ... înţelegeţi ? Aş trece în grupa dumneavoastră, dacă se poate... Caporalul Boantă rămase gânditor câteva clipe. — Să ne sfătuim cu locotenentul Tălmaciu — spuse el. — E bine că vrei să înveţi, Toderiţă... Uite, lui Cioboată i-a dat tovarăşul căpitan regulamentul de instrucţie a grupei. Poate că odată va fi pus să comande grupa în locul meu. Vei învăţa şi tu, noi te vom ajuta... Ne vom aduna seara aici, vei fi aproape de noi la câmpul de instrucţie, la lecţiile politice, oriunde. Dar nu cred că e bine ca tu să treci în altă grupă, să-ţi părăseşti tovarăşii... Trebue să fii tare în împrejurări grele... Asta te căleşte. Mă înţelegi, Todiriţă ? —■ şi Boantă, după obiceiul lui, îl cuprinse de după umeri. Apoi urmă, încruntându-se uşor : — Mă gândesc la Haneş, la Chirca, la Patru... la caporalul Surdu... Trebue să-i aducem printre noi, înţelegi ? Ei, şi povestea aceea lungă a ta, aş vrea s'o cunosc şi eu... Să fi fost ceasurile unsprezece spre miezul nopţii când cei trei ostaşi închiseră cărţile şi se culcară. In dormitor era tihnă de noapte, se auzea răsuflarea apăsată a celor adormiţi şi, la intervale rare, de foarte departe, dela posturile de lângă garaje şi depozite, somaţiile sentinelelor. Ionică aproape că aţipise când, târziu, îl văzu ca prin aburul unui vis pe locotenentul Tălmaciu intrând în dormitor în vârful picioarelor. Locotenentul venea din cancelarie, unde întârziase pregătind lecţia politică de a doua zi. Ascultă raportul plantonului: „In timpul serviciului meu nu s'a întâmplat nimic..." Apoi, în pasul său legănat, înciudat de bocănitul cizmelor care-i veneau până spre genunchi, trecu printre paturi privindu-i de aproape pe cei adormiţi, cu o privire împăenjenită de oboseală, dar vioaie ca întotdeauna. Se opri la patul lui Ionică, care adâncise capul în pernă, prefăcându-se că doarme dus. „O să ne sfătuim cu locotenentul Tălmaciu — îşi aminti Ionică vorbele lui Boantă — da, el o să mă înţeleagă..." — întări el în gândul său. II auzi pe locotenent zicându-i plantonului înainte de a pleca : — Vezi să-i spui sergentului de zi să nu dea deşteptarea până nu aude goarna, ai înţeles ? Şi să nu răcnească, să sperie băieţii, auzi ? Plantonul rămase de veghe în dormitor, bocănind încet cu cizmele pe duşumea, dela un capăt la altul al încăperii. CAPITOLUL III 1 Locotenentul Tălmaciu nu e decât cu două contingente mai vârstnic decât recruţii din compania sa. Uneori pare să mai fie şi el un băetan ca şi recruţii, care se hârjonesc în orele de repaus, luându-se la trântă, buşindu-se, chiuind. Dar locţiitorul politic al companiei a treia nu are decât rare ori răgaz să se arate flăcăiandru. Ei nu are ore de repaus, cum au ostaşii... Şi chiar când e singur, la capătul unei zile de instrucţie, în odaia mică şi simplă din corpul ofiţerilor, îndeplinind un program neprevăzut în regulament, gândul i se întoarce tot la ostaşii companiei. I se perindă prin minte întâmplările din ziua aceea, o faptă a unui ostaş, un cuvânt, un gest neînsemnat. Toate acestea îi dau târcoale şi el nu poate şi nici nu vrea să le alunge. întins pe pat, cu o carte deschisă în faţă, în răstimpuri încep să-i joace literele în faţa ochilor şi pe ecranul paginei .apar, pe rând sau în grupuri, unii sau alţii din ostaşii companiei a treia. Locote- 126 NICOLAE MĂRGEANU nentul pune atunci cartea deoparte, aprinde o ţigară şi stă de vorbă cu ei... Câteodată îi dojeneşte, alteori îi îmbărbătează, îi sfătueşte, sau pur şi simplu leagă cu ei o vorbă ca dela prieten la prieten. „Dece nu suntem noi niciodată mulţumiţi, măi Boantă ? Niciodată mulţumiţi de cât facem. Am vrea ca băeţii să fie mai curând oameni în toată firea. Atâtea mai au de învăţat! Nu sunt cum am vrea să fie... şi nici noi nu suntem.,.". Afară e linişte adâncă de noapte. Sub ferestrele corpului ofiţeresc trece schimbul de gardă, îndreptându-se spre posturile de sentinelă. „Parcă tot mai uşor era în mină... Oare ? Aici, zeci de oameni în seama mea. Oameni... Greu, măi frate 1 Tu ai să te întorci la fabrica ta. Eu nu... Dar an de an se vor întoarce în locul meu Cioboată, Farcaş, Truică... şi cum i-o mai chema... Eu voiu fi cu ei alături, de departe..." Locotenentul Tălmaciu venise în unitate odată cu noul contingent de recruţi. In acele zile se adună tineri din toate colţurile ţării, din oraşele mari şi din cătunele îndepărtate, o mulţime amestecată şi pestriţă. Felurite haine civile se ivesc în curtea cazărmii, cojoace, sumane, cioareci de dimie, salopete, costume la două rânduri sau la unul, alb, negru, cenuşiu, albastru. Proaspătul absolvent al şcolii de ofiţeri politici regăsise cu emoţie atmosfera aceea a zilelor de încorporare, pe care o trăise şi el cu doi ani în urmă. Regăsise amestecul acela de oameni, fiecare stăruind încă în viaţa cu care a venit la cazarmă, de plugar, de cioban pe o clină de munte, de strungar, de tractorist, de funcţionar, de student. II bucurase că avea să-i însoţească pe aceşti oameni încă dela primii paşi ai stagiului militar. Dar ştia că e greu ; săptămânile începutului sunt cele mai anevoioase pentru omul care se trezeşte în cazarmă, după ce până atunci şi-a dus viaţa în cu totul alt chip. îşi aducea aminte de vremea când fusese şi el recrut. Din prima zi, îndată după ce se prezentase comandantului unităţii, întâlnindu-i pe noii ostaşi, în curte, la magazie, în dormitoare, începuse să trăiască starea lor sufletească din clipele acelea. Recruţii nu îmbrăcaseră încă haina militară ; erau veniţi abia de câteva ceasuri. Stăteau deoparte, cu sfiiciune, însinguraţi unul faţă de altul şi toate câte vedeau părându-le ciudate : ofiţerii şi ostaşii în haine verzui, goarna dând. semnalul pentru masă sau pentru adunarea sergenţilor de zi, hangarele mari cu maşini, rasterele cu arme, dormitoarele cu şiruri lungi de paturi unul peste altul. Nu se cunoşteau între ei ; prin meleagurile pe unde a trăit unul, nu străbătuse piciorul celuilalt. Tăcuţi şi îngânduraţi, în ochii lor se citea o adâncă nedumerire. Dar se scurseseră câteva ceasuri şi noul contigent îşi schimbase dintr'odată înfăţişarea. Magaziile de efecte împărţiseră hainele cele noui, cizmele, bonetele. In frizeriile de companie maşinile de tuns ţăcăniseră fără oprire. Fostul ţăran, strungar sau student căpătaseră un aspect nou datorită uniformei. Capul tuns chilug sub boneta cu stea, vestonul încheiat sub bărbie, pantalonii lipiţi pe picior, cizma cu carâmbii umflaţi şi înalţi. Dintr'odată, viaţa dinainte a rămas în urmă... Despărţirea de acum două zile de părinţi, de frate, sau de iubită, parcă s'ar fi petrecut de mult... Recrutul nu se recunoscu după această bruscă transformare a sa, şi nu se regăsi pe deantregul multă vreme: avea mereu senzaţia că trăeşte nu numai propria sa viaţă, ci şi a tuturor celor atât de asemănători lui, de care nu se deosebea decât prin câteva trăsături ale obrazului. Locotenentul Tălmaciu încercase o puternică emoţie atunci când, în seara venirii sale la unitate, se prezentase în faţa companiei. Sumedenie de perechi de ochi îl învăluiră în privirile lor şi el se pierdu parcă în faţa lor. Avea să fie ofiţerul lor politic, îndrumătorul lor, fratele lor mai mare. Era la început. Trebuia să le câştige încrederea şi prietenia. — Sunt locotenentul Tălmaciu Petre — rostise el nefiresc de repede. — Voiu fi locţiitorul politic al companiei voastre. OAMENII DIN COMPANIA TREIA 127 Ostaşii din faţa sa îl priveau pătrunzător, parcă măsurându-1 şi judecân-du-1. El înfruntase liniştit privirile lor. 2 Toamna, în vremea ploilor neîntrerupte, un cer de plumb apasă asupra cazărmii şi a câmpului de instrucţie. E vremea poveştilor despre casă şi despre iubită, pe fundalul ploilor cenuşii şi al pământului desfundat în noroaie. Recruţii numără zilele care au trecut dela încorporare — chiar dacă socoteala o pot ţine încă pe degete... Deopotrivă tânjesc după viaţa dinainte — ţăranul cu vorba aspră şi mersul greoi, înlănţuit până mai ieri de bucata lui săracă de pământ; fostul topitor de oţel dela Reşiţa, sau tânărul care a terminat şcoala în primăvară ; activistul de partid tânjeşte şi el după viaţa dinainte, după şedinţele până'n zori, după zilele petrecute la ţară în muncă de agitaţie, după îndârjirea şi oboseala luptelor... Recrutul ar vrea câteodată să străbată o cărare prin pădurea scuturată de frunze, să asculte şopotul neliniştit al unui izvor, sau dacă e dela oraş, să-i calce piciorul pe un trotuar, pe un bulevard cu forfotă de lume, cu sgomot de maşini şi tramvaie, cu vitrine şi reclame cu neon oglindite în asfaltul ud de ploaie. Locţiitorul politic al companiei a treia ştie toate acestea, îl doare că băeţii lui trebuie să treacă prin această încercare a începutului, cu neputinţă de înlăturat. Dar el mai ştie că foarte curând obişnuinţa cu noua viaţă îi va limpezi — că ei vor fi în scurtă vreme mândri de îndatoririle serviciului militar, care le dă siguranţă că vor regăsi tot atât de paşnice locurile de care s'au desprins pentru a veni aici, şi oamenii de care s'au despărţit. Dela deşteptare şi până la stingere locotenentul locţiitor politic e mereu în companie. Acum, în aceste zile, ostaşii au mai multă nevoie de el... Curând după venirea sa în unitate, locotenentul Tălmaciu s'a obişnuit să se sfătuiască, mai în fiecare zi, cu caporalul Boantă, care e secretarul organizaţiei de U.T.M., a companiei. De obicei, seara. In cancelaria care e .aşezată perete în perete cu dormitorul companiei, se aude tropăitul ostaşilor care în- acea oră de repaus se echipează şi se îndreaptă pe rând spre club. Acolo e lumină multă, se citeşte, se joacă şah şi ping-pong, îţi trece urâtul. In curtea cazărmii răsună cântece vesele dintr'un difuzor care parcă ar însenina cenuşiul apăsător al văzduhului de toamnă. — Cioboată e un băiat de nădejde, — spune caporalul Boantă, — şi o clipire de mulţumire îi trece prin ochi, — aţi făcut bine că l-aţi numit agitator de pluton, tovarăşe locotenent. Nimeni nu are mai mulţi prieteni în companie ca el... — Şi astăzi am stat de vorbă cu el. Iată Boantă, ce plămadă de oameni făureşte partidul ! Cioboată a înfruntat greutăţile primelor zile de muncă pe şantierul Canalului, unde 1-a trimis partidul. Şi aici, în cazarmă, se poartă tot ca şi cum ar îndeplini o sarcină de partid... El a înţeles că tot atât de însemnat e să-i ajute pe tovarăşii să devină ostaşi adevăraţi, ca şi muncitori fruntaşi la Canal sau într'o fabrică... — îmi e de mare ajutor, tovarăşe locotenent. Băeţii din grupa mea caută să ţină pasul cu el, la instrucţie, la lecţiile politice... — II voi propune pentru şcoala de ofiţeri politici... — Locotenentul Tălmaciu se ridică de pe scaun şi se aşează pe colţul mesei. Are o căutătură îngrijorată când întreabă : — Haneş...? — Tot atât de singuratec şi de întunecat ca şi până acum, tovarăşe locotenent... Tot aşa. Vine dintr'un sat dela marginea ţării, dintr'un cătun împrejmuit de păduri... I-a rămas sufletul acolo. Vecinii lui de pat spun că noaptea vorbeşte prin somn şi că te doare inima să-1 asculţi. — II cheamă pământul lui... — Să-1 ajutăm să înţeleagă că satul lui nu e lumea întreagă... Că ţara toată e casa lui... 128 NICOLAE MARGEANU — I-am vorbit mereu, tovarăşe locotenent, — răspunde caporalul Boantă, clătinând din cap. — El ascultă cu ochii mari... şi nu zice nimic... Au tăcut amândoi. Se gândesc la viaţa lui Haneş, care vine din singuraticul cătun împrejmuit de păduri. Apoi locotenentul Tălmaciu scoate un caet din porthart, deschide la o pagină şi scrie câteva cuvinte dedesubtul numelui lui Haneş. E un caet cu tot atâtea file câţi oameni sunt în companie. Locotenentul Tălmaciu îi face un semn din cap caporalului Boantă să se apropie şi amândoi se apleacă asupra caetului. întorc filele încet, stăruind la fiecare pagină. Farcaş... Truică... Haneş... Ionică... Surdu... Fiecare are o viaţă aparte şi locotenentul politic notează în caet tot ce află despre ei, ca să-i fie mai târziu de ajutor în munca sa. — Totuşi, — spune el cu mulţumire, — băeţii au început să se obişnuiască cu gândul că sunt ostaşi. Curând vor trăi cu adevărat noua lor viaţă... Sunt. semne. In clipa aceea tresar amândoi. S'a auzit uşa dormitorului trântindu-se şi câţiva ostaşi, care s'au întors dela club, au început să cânte cu veselie tinerească : „In unitatea noastră E bine de trăit..." Şi refrenul răsună neaşteptat de vioi, pe mai multe voci. Câţiva flueră. „Ha, ha, ha, iarnă-i acum, Cu drag ne instruirn..." Caporalul Boantă zâmbeşte. — Da... Le place cântecul. Apoi se ridică şi îşi încheie centura. Locotenentul Tălmaciu strânge cu putere mâna lui Boantă. — Ai pregătit raportul despre activitatea U.T.M.-ului pentru şedinţa de mâine a organizaţiei de partid ? — Da, tovarăşe locotenent. — E amănunţit, nu ? Ai pus accentul pe problema educaţiei recruţilor ? Mâine la şedinţă vom primi îndrumări noi. Capătul de ţigară îi arde locotenentului Tălmaciu degetele. El îl striveşte în scrumieră şi depărtează cu mâna caerul subţire de fum care i s'a adunat în jurul frunţii. Rămâne gânditor câteva clipe, apoi se ridică şi măsoară cu paşii săi mărunţi duşumeaua strâmtă a camerii din corpul ofiţerilor. Se duce la fereastră şi o deschide. O ceaţă străvezie de seară pluteşte în văzduh şi aerul rece pătrunde în cameră. Aplecat deasupra pervazului ferestrei, locotenentul Tălmaciu scrutează întinderea înceţoşată a nopţii şi nu simte frigul care-i intră în trup. Departe se văd luminile tremurânde ale oraşului, dispărând şi apărând iar din ceaţă. E singur în oraşul acesta, pe care nici n'a apucat bine să-1 cunoască. Nu ştie pe nimeni aici, în afară de cei din cazarmă, cărora li se adresează cu „să trăiţi", sau care i se adresează lui aşa. Dar dincolo de această formulă a disciplinei militare, locotenentul şi-i simte prieteni şi pe unii şi pe ceilalţi şi de aceea, în acest ceas târziu de seară, stând la fereastra camerei sale, înconjurat de întuneric şi de ceaţă, nu se simte însingurat, măcinat de tristeţe şi nelinişte, ci îl însufleţeşte o bucurie fără o pricină an urns. E ca o revărsare a sufletului către cei care dorm în clădirile lungi ale unităţii. îşi apasă mâinile reci peste frunte şi ochi, îşi trece degetele prin părul răzvrătit.. Sunt două mâini aspre, bătătorite. Fără să vrea, locotenentul se uită la ele, parcă le-ar vedea pentru întâia dată. Prin şănţuleţele degetelor şi ale palmei s'au încrustat fire subţiri, negre, urme de cărbune. Semnele acestea nu s'au şters nici după doi ani şi mai bine decând n'au mai ţinut pick-hammerul. Nu se vor şterge niciodată... Mâinile sale îi aduc aminte lui Tălmaciu de abatajul în care a lucrat. In acest ceas de început de noapte, acolo, la sute de metri adâncime, în scoarţa pământului, se lucrează... Blocuri mari de lignit cad din pereţii de stâncă, se fărâ- OAMENII DIN COMPANIA TREIA 129 miţează şi vagonetele cară cărbunele spre suprafaţă. E căldură de iad. Minerii-s aproape goi... pe trupurile lor şiroiesc pârae de sudoare... Apoi, neaşteptat de limpede, locotenentul vede căsuţa în care s'a născut, olanele sale albastre, acoperişul ţuguiat, grădinuţa care duce spre treptele muntelui, spre pădure. Parcă ar fi străbătut caie lungă în puterea nopţii pe un drumeag cu colb şi mărăcini şi s'ar fi oprit la fereastra căsuţei. Căţelul 1-a simţit, a hămăit scurt, apoi recunoscându-1, a venit lângă el şi i se gudură la picioare. In ca;şă arde o lampă pe masă şi, în frigul de afară, călătorul -presimte căldura plăcută dinăuntru. Bătrâna aceea care coase la lumina lămpii e mama sa. Băe-ţaşul cu cravată roşie de pionier, care îşi face lecţia de aritmetică, aplecat deasupra caetului cu pătrăţele, e Mircea. In colţul de lângă uşă, în umbră, mai stau şi acuma agăţate şapca înegrită de cărbune, surtucul rupt, bocancii scâlciaţi, hainele de lucru ale tatălui, mort împreună cu alţi treizeci de tovarăşi ai săi, strivit odată cu ei de surpătura tavanului, de cărbune, într'unuî din cele mai adânci abataje, acu nouă. ani. Petre Tălmaciu ar vrea să bată uşor în geam şi să deschidă uşa. Mama l-ar îmbrăţişa plângând de bucurie, Mircea i-ar sări de gât, i-ar ciufului părul... „A venit Petre, mamă ! Uite-1 ce uniformă are... Şi cizme!" Dar e departe de căsuţa aceea. I s'a părut numai că a ajuns acolo... Ar vrea să-1 aibe alături pe Mircea, pe frăţiorul lui, să-i vadă cravata roşie de pionier... Să-1 prindă în braţe şi să-1 salte în sus, cum făcea până nu de mult, totdeauna când se întorcea acasă din şut, să-i simtă bătaia grăbită a inimii sub cămăşuţa albă, să-i audă râsul cristalin. „Ca mâine am să-1 văd miner...! Anii trec pe negândite. In vacanţa de primăvară o să-1 aduc aici, să fim împreună o săptămână întreagă..." Locotenentul Tălmaciu închide fereastra şi simte abia acum frigul nopţii care a pătruns în cameră. Se sgribuleşte şi îşi încheie vestonul. Caloriferul e fierbinte încă şi, încet, căldura de adineauri se întoarce. Locotenentul se aşează la masă. Aude paşi de soldaţi trecând în dreptul ferestrei, clinchet de arme. Se schimbă garda. Dar el mai are de lucru. Astăzi a visat prea mult şi ceasurile au trecut repede... Deschide o carte, pe urmă mai cercetează şi altele, îşi scoate notiţe. Se ridică şi se plimbă cu paşi mărunţi, încreţindu-şi fruntea. Iar se întoarce la masă şi iar aşterne cu grijă rând după rând pe foaia albă. Cifre, citate... Planul de electrificare... Notiţe pentru lecţia politică de a doua zi. 3 Dumineca, goarna sună deşteptarea la ora şase, cu un ceas mai târziu decât în celelalte zile. E zi de odihnă. Ostaşii se mişcă alene şi fără rost prin curtea cazărmii, închizând ochii la bătaia molcomă a soarelui de Martie — fumează, povestesc despre câte'n lună şi'n stele. In dimineaţa aceea era o forfotă neobişnuită înăuntrul cazărmii. Nu plecau după amiază în oraş numai ostaşii vechi, ca până atunci, ci şi o parte dintre recruţi, aceia care se arătaseră mai destoinici la instrucţie şi care meritau această răsplată. Emoţionaţi peste măsură, abea stăpânindu-şi nerăbdarea, cei învoiţi îşi prindeau la manta epoleţii de oraş, îşi lustruiau cizmele, îşi periau hainele şi întrebau din cinci în cinci minute cât e ceasul. In ziua aceea vor vedea oraşul... Vor trece pe stradă de capul lor, vor putea privi în voe, în dreapta şi în stânga, poate, că vor avea norocul să întâlnească şi o fată cu care să şuguiască şi cu care să să se plimbe... Imaginaţia li se înfierbânta, se şi vedeau trăind cine ştie ce întâmplări nemaipomenite în cele câteva ore petrecute în oraşul în care vieţuiau de câteva luni şi pe care nu apucaseră să-1 cunoască cât de cât. — Negreşit că am să întâlnesc o fată... Nu se poate să nu întâlnesc eu una ! — se fudulea pentru a zecea oară soldatul Truică, încreţindu-şi ca o pungă 9. — Viaţa Românească. — c. 563 130 N1COLAE MARGEANU faţa negricioasă şi ţuguindu-şi buzeie. Am să mă plimb cu ea în grădina publică, am să-i spun că e frumoasă şi că nu mai pot de dragul ei... — Asta s'o crezi tu, — îl potolea câte un gradat — n'are să te.ia nici una in seamă ! întâi că nu e mare lucru de capul tău. Nici măcar nu eşti chipeş... Al doilea, ei, ce să mai vorbim...! — Noi ne ducem la cinematograf, — spuneau alţii cu aceeaşi încântare. Caporalul Boantă plecă în oraş împreună cu un grup de ostaşi. Pe recruţi îi stăpânea o veselie nestăvilită şi deschideau ochii mari la toate câte vedeau împrejurul lor. Era o zi călduţă de început de Martie, nori subţiri călătoreau pe cer acoperind soarele şi iar descoperindu-1. In oraş domnea obişnuita atmosferă de duminecă, liniştită şi stătută. Oamenii treceau pe străzi cu pasul încet, fără grabă, în haine curate de sărbătoare. In centru, unde megafoanele, agăţate în vârful unor stâlpi, revărsau valuri răguşite şi asurzitoare de cântece, era forfotă în jurul intrărilor de cinematograf, în faţa restaurantelor de stat, pe bulevardul care ducea spre arena de foot-ball. C... li se părea uriaş recruţilor veniţi dela ţară şi clădirile de câteva etaje pe care le întâlneau, puţinele automobile şi autobuze trecând alături de ei, le dădeau ca o ameţeală şi o mândrie de a se afla într'un oraş mare, pe unde neam de neamul lor n'a trecut... — Măiculiţă, mamă ! — exclamă Lăutaru pe când treceau pe o stradă cu blocuri. — Da'mari îs ! Cum de cutează oamenii să vieţuiască la înălţimea asta, ca ciorile în cuiburi ? Mie şi jos mi-e frică, să nu se nărue peste mine... întregul grup râse cu poftă. -- Sunt clădite din beton armat, măi Lăutarule — îl lămuri caporalul Boantă. — Nu din chirpici nears, ca la tine în sat... Lăutaru clătina într'una din cap şi se tot uita spre acoperişuri, sucindu-şi gâtul. — Altădată locuiau aici în desmăţ bogătaşii, măi băeţi. Pe noi ne în-gropau iarna nămeţii în căsuţe, cădea tavanul peste noi... Acum aici locuiesc muncitori. Poate că şi Lăutaru o să se mute cândva într'un bloc ca ăsta ! — Ba eu ! — se împotrivi Lăutaru, speriat. — Eu nu m'aş muta... Şi ce mare bucurie, să te caţeri de şapte ori pe zi într'o căsoaie ca asta ? Mai bine urci Parângul... Ostaşii râdeau cu lacrimi. — Tu ştii ce-i aia „lift" ? — Ba... Boantă îi explică, râzând. Grupul de ostaşi se resfiră. Ionică îl însoţi pe Boantă pe străzile unui cartier mai dela margine. Ocoliră un parc de clădiri lunguieţe, cu geamuri multe şi largi, împrejmuit de un gard înalt, cu porţi de fier, deasupra cărora se putea citi numele unei fabrici textile. Calea ferată trecea în coasta fabricii şi o locomotivă goni pufăind pe lângă ei, slobozind un şuerat lung şi ascuţit şi acoperindu-i din cap până'n picioare cu aburi. In jurul clădirilor fabricii se înghesuiau sumedenie de case mici, cu uluci de lemn şi ferestre curate sclipind în bătaia razelor soarelui, cu zidurile vopsite în culori pestriţe şi luminoase. Câte un pom cu scoarţa albită de var îşi arunca ramurile dindărătul ulucilor până în stradă ; mugurii de pe ramuri începuseră să plesnească, scoţând col-ţişori albi şi trandafirii. Era linişte şi" se vedeau arar trecători pe străzile înguste ale cartierului fabricii. Intrară în curtea uneia din casele acestea. Ionică se simţi ca acasă între răzoarele îngrijite, răscolite proaspăt de hârleţ, împrejmuite de o iarbă măruntă şi firavă. Un câine negru şi lăţos îi latră, apoi se linişti şi veni lângă ei, miro-sindu-i cu botul ud. Bătură într'o uşă din fundul curţii. Veni să le deschidă o fată potolită şi zâmbitoare, cu părul adunat sub o basma sinelie. Ionică văzu cu mirare cum se luminează dintr'odată chipul lui Boantă la vederea fetei care-i întâmpina şi cum şi fata se îmbujorează în vreme ce-şi şterge mâna cu şorţul, ca să le-o întindă. OAMENII DIN COMPANIA TREIA 131 — Faceţi cunoştinţă : Toderiţă, prietenul meu... Anuţa... Se aşezară pe scaune într'o odaie curată şi modestă, cu fotografii înrămate pe pereţi şi cu scoarţe ţărăneşti pe un fel de laviţă, cu un geam scund prin care răzbătea lumina potolită a după-amiezii. Dintr'un aparat de radio „Pionier" clipoceau sunetele line ale semnalului de pauză. Ionică află că Anuţa e ţesătoare la fabrica din vecinătate, că îl cunoaşte de multă vreme pe Boantă şi că acesta vine în fiecare duminică în casa ei. Nu ştiuse nimic despre asta. Boantă nu se lăudase niciodată că are o prietenă în oraş, cum făceau atâţia alţi ostaşi, unii dintre ei pe degeaba. Ionică îi cunoscu pe părinţii Anuţei, care munceau dease-meneai la fabrică şi, înainte de plecare, o cunoscu şi pe verişoara Anuţei, o fetişcană sprinţară şi veselă, Maria. Se duseră tuspatru la cinematograful cartierului. Ionică întorcea deseori ochii dela ecran, uitându-se la apropierea liniştită dintre Anuţa şi Boantă. Se ţineau mână în mână şi stăteau cu umerii şi tâmplele alături. Lângă el, Maria privea filmul cu ochii mari, parcă sorbind cele ce se vedeau pe pânza luminoasă. El se simţea stingher şi neliniştit lângă fata aceea cu obrazul pufos şi alb de copilă, cu gropiţe în bărbie şi o linie gingaşă şi arcuită a buzelor. Tresări şi îi ticăi inima în piept când fata îi atinse mâna uşor, ca din întâmplare. Se însera încet când se despărţiră ca să se întoarcă la cazarmă. Străzile din centru erau înţesate de lume ; se întorceau miile de spectatori dela terenul de foot-ball, comentând matchul cu însufleţire. învinsese echipa locală... Pe drum Boantă îi destăinui lui Ionică că o iubeşte pe Anuţa, că şi ea ţine la el şi că la toamnă. are să se însoare cu ea şi are s'o ducă acasă, la Bucureşti. Dar îl rugă să nu spună nimănui nimic. Şi când Boantă vorbi despre dragostea sa, Ionică observă pentru întâia dată la el o sfială. Ii simţi mâna încleştată de braţul său, tremurând uşor. — La toamnă voi fi cu Anuţa la Bucureşti... De bună seamă că va fi frig in seara când vom sosi şi vom face focul în sobă... Ce s'o mai bucura măicuţa, biata de ea, că-i aduc noră în casă. Vor fi zile frumoase... Dimineaţa o să plecăm împreună la lucru. Ne vom întâlni seara. Şi poate că în toamna cealaltă voi ciopli un lea'găn, pentru al treilea suflet... Boantă râse încetişor ca un copil, şi grăbi pasul. 4 Plecând în oraş, caporalul Surdu luă autobuzul până la un cartier mărginaş şi acolo se înfundă într'un vălmăşag de uliţe strâmte şi întortochiate, cu zaplazuri de lemn înegrit de ploi, uliţe noroioase ca la ţară. Se opri la o casă scundă, netencuită, dar veche, aşezată în fundul unei grădini cu bălării. Smuci poarta şi o împinse cu piciorul, apoi dădu ocol casei şi bătu la o fereastră din fund. Un glas de femeie întrebă cine e. — Deschide, Tiţo — răspunse Surdu încet — eu sunt, Gheorghe. Se auzi o chee răsucindu-se în broasca uşii şi Surdu intră într'o bucătărie cu miros greu de unsoare râncedă şi cu sumedenie de oale împrăştiate pe jos, pe masă, pe plită. El se feri să nu răstoarne ceva în drum şi deschise uşa din fund. Cei dinăuntru îl întâmpinară cu bucurie sgomotoasă. Tiţa îl îmbrăţişa şi îl sărută de mai multe ori pe obraji şi pe gură, lipindu-şi trupul de al lui. Era o femeie încă tânără, trupeşă, cu ochii mari şi negri, în jurul cărora se adânciseră cearcăne vinete. Dedesubtul capodului, făcut dintr'o pânză înflorată, se ghiceau sânii alungiţi şi plini, ca nişte pere de toamnă. Surdu o cuprinse în braţe şi o strânse, râzând cu toată faţa. Apoi se întoarse spre bărbatul care stătea răsturnat pe un scaun, clempănind din buze şi râzând gros în timp ce se uita la ei, — şi-i întinse mâna. 132 NICOLAE MARGEANU — Noroc, Mihăilă. — Hă, să trăieşti Gheorghiţă ! — izbucni acesta, bătându-1 pe spate cu & palmă grea, vânoasă. Era un bărbat mătăhălos, cu faţa roşie şi fălcoasă. Doi perciuni stufoşi coborau până spre mijlocul obrajilor. Era îmbrăcat în haine cadrilate, la gât îşi atârnase o cravată galbenă ţipătoare, cu nodul cât o cutie de chibrite. La mâna stângă, pe cele trei degete din mijloc, purta trei inele groase, lucitoare. — Mi-a fost dor de tine, măi Gheorghiţă, — râse omul — zău că mi-a fost dor! — Avea un glas neplăcut, parcă dogit şi împroşca stropi de scuipat când vorbea. Surdu se trase mai la o parte din dreptul lui şi, ca să spună ceva, întrebă : — Cum merg treburile ? Mihăilă clipi din ochi. — Iac 'aşa... — înghiţi el — mai pică ceva, câteodată. E, dacă mi-au luat prăvălia, ce să-i faci... Dar ştii tu, câte o învârteală... Las' c'are să fie mai bine, măi Gheorghiţă ! Primăvara asta... Surdu nu-1 asculta. II lăsa să vorbească de unul singur; se aşezase pe pat lângă Tiţa şi-i mângâia braţul, trecându-şi degetele aspre peste pielea moale a femeii. Afară se însera timpuriu ; cerul era înourat, văzduhul pâclos. Pe o măsuţă lângă pat o lampă cu gaz pâlpâia, clătinând umbre întortochiate pe pereţii camerei. — Măi copii, ştiţi ce ? Mă duc până în colţ să aduc o glajă de vin. Mai ciocnim şi noi un pahar. Mihăilă plecă. Rămaşi singuri, Surdu o prinse pe Tiţa în braţe, cu nerăbdare. Dar ea îl dădu la o parte. — Ai răbdare, Gheorghiţă... Când o pleca frate-meu, ai vreme... — Şi-1 sărută repede, pe gât. Surdu îi simţi sărutarea peste gâtul înfierbântat, ca o pecete de ghiaţă. Femeea avea buzele reci, parcă stinse... In lumina întunecată, o vedea pe Tiţa cu capul adâncit în pernă, privind cu ochii-i negri şi mari undeva pe semne dincolo de perete, într'o perdea de ceaţă. Ştia că femeia nu-1 simte lângă ea, întotdeauna îmbrăţişarea ei era silită, ca în îndeplinirea unei meserii a dragostei. Pe el asta îl întărâta peste fire, fiindcă ar fi vrut ca Tiţa să fie numai a Iui, s'o stăpânească aşa cum ar stăpâni un lucru oarecare... Şi, dacă n'ar fi ştiut-o prea bine, poate s'ar fi legat mai mult de ea. Oricum, aştepta cu nerăbdare, cu lăcomie, numărând zilele si ceasurile, după-amiezile de duminică, pe care le petrecea cu Tiţa. Surdu îl cunoscuse întâi pe Mihăilă, cu câteva luni în urmă, la o cârciumă din acel cartier. Era împreună cu câţiva ostaşi şi Mihăilă ceruse voie să se aşeze la masa lor, intrase în vorbă şi plătise băutură pentru toţi. Apoi pe el îl chemase acasă şi aşa o cunoscuse pe Tiţa. Cealaltă duminecă, o găsise pe Tiţa singură în casă şi de at,unci, după întâiele ceasuri de dragoste, petrecute fără vorbe şi lămuriri, ca o dragoste de jivine, venise mereu. — Ascultă, Tiţo, — murmură Surdu — astă-seară pot rămâne până mai târziu. — Bine, — răspunse femeia, fără căldură. Ochii ei negri luceau ca doi cărbuni. Surdu vru să se apropie de ea, dar auzi în curte paşii lui Mihăilă. Mihăilă aduse o sticlă de vin şi turnă în pahare licoarea rubinie. Ciocniră. Pe peretele din fund al camerei umbrele lor creşteau uriaşe şi se mişcau ciudat, ca trei ciuperci negre. — Măi Gheorghiţă — râse Mihăilă, după ce goli paharul dintr'o sorbitură — ia spune, nu vrei să ne'ncuscrim, ai ? N'o iei pe Tiţa, ce zici ? Aţi face casă bună împreună. OAMENII DIN COMPANIA TREIA 133 Surdu ridică din umeri. — Ce-ţi veni ? Tiţa râse încet. Mihăilă făcu cu mâna un gest de lehamite, apoi se aplecă deasupra mesei şi-i suflă lui Surdu în obraz, privindu-1 ascuţit pe sub sprâncene: — Să lăsăm asta ! — spuse el. — Treaba voastră... Măi, să te întreb ceva... Ia spune-mi, n'ai vrea tu... n'ai putea... să rămâi în armată ? Plutonier, sergent, major, caporal reangajat...? Ai ? Surd îl privi nedumerit. — Dece ? ! — E, auzi întrebare ! Armata are nevoie de... oameni de nădejde... Nu eşti tu d'ai noştri ? — şi omul râse, apoi îşi mai turnă un pahar de vin. — Nu ştiu. O stânjenire se înstăpâni între ei. Surdu îl privi cu coada ochiului pe Mihăilă, bănuitor. Băură vinul în tăcere, vorbind despre altceva. Mihăilă plecă curând, spunând că trebue să se întâlnească cu cineva, „persoană însemnată". După ce auzi paşii „cumnatului" său depărtându-se pe cărarea din grădină, Surdu se ridică dela masă, împinse scaunul cu piciorul şi întinse braţele spre Tiţa. Ajungând lângă pat, suflă în lampă. In odaie se făcu întuneric. 5 Dumineca vine şi lume străină înăuntrul cazărmii, în curtea mică de lângă corpul de gardă. Vin rudele şi prietenii ostaşilor, aducând cu ei crâmpee din viaţa de acasă. Unii pornesc de foarte departe, călătorind cu trenul o zi şi o noapte fără oprire. Se -întâmplă să fie şi dintr'aceia care călătoresc pentru întâia dată cu trenul, mai ales bătrâne cu părul nins sub broboada neagră, coborînd dintr'un cătun ascuns în munţii Maramureşului, sau suind din fundul nisipos al Dobrogei, ca să-şi vadă feciorii la oaste. Vin cu traiste încărcate cu merinde, neştiind că la cazarmă odraslele lor se îndestulează tot atât de bine ca şi acasă, sau mai bine. Le aduc ostaşilor scrisori dela toţi cei dragi — îi îmbrăţişează oftând şi vărsând o lacrimă. In acele zile curtea mică de lângă corpul de gardă e înţesată de tot soiul de oameni şi ostaşii se simt stânjeniţi şi împiedicaţi, nerecunoscând în cei dragi veniţi să-i vadă, pe aceia lăsaţi de ei acasă, la plecare. S'au schimbat cei de acasă, sau nu-i recunoşti cu adevărat decât acolo unde te-ai deprins să-i ştii o viaţă întreagă, nu desrădăcinaţi de locurile lor... Nu ştii că nici ei nu te recunosc întocmai, departe de casa în care te-au crescut şi mai ales în straele militare în care nu te-au mai văzut până atunci. Cu încetul însă încep să se închege vechile legături de dragoste şi de obişnuinţă dinainte şi se adună parcă o vrajă, venindu-ţi să crezi că te-ai întors acasă pentru câteva ceasuri, pe aripile închipuirii. Afli că vărul tău Ilie s'a însurat cu Duţa lui Stancu, cu care te-ai ţinut şi tu o vreme, şi că aşteaptă dela ea prunc... Afli că a răposat dada Veta, dumnezeu s'o ierte..., că Joiana a fătat săptămâna trecută un viţel, că sora ta mai mică a ieşit la horă.. Afli că echipa dela cuptorul Nr. 1 a depăşit norma cu IDO şi ceva la sută... Că s'a inaugurat încă un club muncitoresc... Că în echipa de foot-ball a oraşului şi a uzinei joacă doi juniori, un inter şi un bec foarte dibaci, care au ridicat tribunele în picioare în matchul dela deschiderea campionatului... Că în casa ta s'a adăugat un aparat de radio... Că fratele mai mare a plecat în concediu de odihnă la Herculane. Pe Chirca veni să-1 caute o bătrânică măruntă şi sfioasă, încotoşmănită într'un cojocel de oaie şi într'o maramă neagră, acoperindu-i obrazul aproape de jumătate. Ţinea în mână o boccea cu merinde şi se sprijinea într'un băţ noduros de vişin. Se frământa într'una, întrebându-1 pe caporalul de gardă dacă-i sănătos Mărinică al ei, dacă o duce bine şi când are să vină acasă. Un sergent major îi răspunse zâmbind că Mărinică e săntos cum n'a fost el niciodată ; bineînţeles că nu ştia cine e Marin Chirca acela. 134 NiCOLAE MARGEANU Sergentul major trimise ostaşul de serviciu să-1 vestească pe Chirca. Acesta veni într'un suflet şi se lăsă strâns în braţe de maică-sa, care plânse şi se căina îndelung, sărutându-1. Se aşezară amândoi pe o bancă din curte. — Te-ai ostenit drum lung, mămucă... spuse. Chirca cu glasul lui subţiratic şi sfios, regăsindu-se cu bucurie lângă maică-sa, — drum lung, mămucă, biata de tine. Bătrânica îşi şterse o lacrimă cu mâneca şi privi lung, cu ochii ei stinşi, pe Mărinică al ei, îi pipăi cu degetele tremurânde postavul vestonului, oftă. — Bune toate... bolborosi ea, cu ochii umezi — bune toate... Arăţi mândru, Mărinică. Şi eşti gras şi voinic! Cum, — nu-i veni ei să creadă — n'o duci rău, nu ţi-i foame şi nu te canoneşti...?! — Nu, mămucă... — răspunse blând Chirca — o duc bine. Să nu-mi porţi dumneata de grijă. Pe o bancă alăturată stăteau de vorbă Haneş cu taică-său, un bărbat ajuns spre bătrâneţe, dar sdravăn încă. Aducea cu el mireasmă plaiurilor ardelene care au zămislit neamul de plugari al lui Haneş. Pe bătrân îl încerca o duioşie pentru feciorul său, dar vorba îi era colţuroasă şi aspră. — Ce te-o fo apucat, mă ficior, în aceea carte pe care am căpătat-o dela tine? M'am tot întrebat : Ce s'o fo întâmplat cu Iosâm al meu de n'are pace? Şi iacă, anţ bătut cale lungă cu ghezăşul de am ajuns la tine... Ţoale bune văd că ai, mândre. Ehe, să le fi avut noi pe vremea noastră, la honvezi... Rumen eşti în obraji, sănătos ca piatra. Ce iştenul tău mai vrei ?! — M'o fo apucat un dor de casă, taică, de holdă... M'o fo secat la inimă. — Aşa-i la cătănie, ficior ! Au tu ce crezi, că-i gioacă ? Nu mai eşti copilandru, nici fată de scos la horă nu eşti. Musai să ai inimă bărbată, că omul nu-i om până nu gată cătănia. Haneş se trase mai la o parte de taică-său. Rămase abătut, cu ochii în pământ. Nu ştia nici ei ce vrea şi ce doruri anume îl încearcă. — Lasă, taică... Ne-om deprinde noi. Spune, ce face muica, Luţu, ce mai e pe Ia noi ? Bătrânul se scotoci în traistă şi"împinse către feciorul lui cele aduse de acasă. Mormăi : — Ţi-am adus de-ale gurii, Iosâme. Mumă-ta îţi trimite... Ea săraca, a plâns, s'a bocit, când a ascultat cartea ce-ai scris-o. Şi criţari îţi dau, na, să ai şi tu. — Mulţam frumos. Pe chipul bătrânului Haneş trecu o umbră de îngândurare. El tăcu o vreme, apoi spuse, parcă şovăind : — Ascultă, Iosâme, s'a stârnit o vântoasă care schimbă faţa lumii şi aşezările din străbuni... Bate şi peste satul nost'. Am fo socotit că nu-i a bună să stăm noi lainici cu holda noastră cu casa şi sufletul nost', în mijlocul oamenilor. Ai văzut şi tu ast' toamnă câtă roadă multă au căpătat ăi din colectiva dela Lodu. Mi-am dat cu mintea să intrăm şi noi... Pe tine are să te asculte pământul după ce m'oi săvârşi eu din astă viaţă, ficiorul meu — urmă bătrânul. — Am venit să întreb : Tu cum socoti ? Haneş tăcea, parcă neînţelegând. Apoi deodată îşi prinse faţa în palme şi gemu : — Peste mintea mea s'a lăsat întunecime, taică... Eu nu ştiu. Aici aud multe. Vorbeşte tovarăşul locotenent despre colhozuri... Eu tac şi ascult. Toţi cred că-s cu gândul aiurea, dar eu ascult... Nu ştiu, taică... Oh, şi aş vrea să ştiu mai degrabă... Pământul nost' cel bun, dragul de el !... La plecare, bătrânul Haneş îşi îmbrăţişa feciorul, nemulţumit. Iar Chirca avu destul necaz ca să-i scoată din cap maică-si să nu se ducă la tovarăşul colonel să-i sărute mâna şi să-i dee mulţumită că Mărinică al ei are ţoale bune şi e sănătos şi voinic, aşa cum nici acasă n'a fost... OAMENII DIN COMPANIA TREIA 135 i CAPITOLUL IV 1 într'o dimineaţă de Martie, compania treia se afla pe câmpul de instrucţie, aşteptând să înceapă exerciţiul de atac. Venise la câmp încă pe când negura nopţii nu se risipise cu totul şi luase parte ia ivirea înceţoşată a soarelui dindărătul copacilor dela liziera suburbanei D..... întinşi pe iarba abia încolţită şi udă, cu faţa la pământ sau culcaţi pe-o rână, ostaşii statură câteva ceasuri la rând amorţiţi, fără să-şi vorbească, privind cu jumătate de ochi scânteierea alburie a văzduhului de dimineaţă, aprinzându-şi în răstimpuri câte o ţigară, amăgindu-se că-şi alungă în felul acesta piroteala şi frigul din oase. Abia după ce soarele se înălţă de câteva suliţi pe cerul azuriu, compania treia se însufleţi. Aceia care se încotoşmăniseră în mantale îşi coborîră gulerele şi îşi potriviră bonetele. începură să circule tărîş dela un grup la altul, şi curând plutoanele se însufleţiră ca nişte muşuroaie de furnici. Se legară vorbe, râsete, câţiva începură să se buşească, rostogolindu-se prin iarbă. Plutonul se afla aşezat la marginea unei arături, în jurul unui stâlp de telefon. Sârmele întinse ţiuiau ; parcă vibra văzduhul limpede şi scânteetor al dimineţii senine. Ionică stătea culcat la pământ, cu puşca alături. Se lăsa îmbăiat de boarea de vânt care se stârnea, uşoară, peste lărgimea câmpului. „Se mişcă iarba — murmură el, uitându-se încântat la firişoarele verzui care-i veneau numai la o palmă de ochi, — creşte..." Apucă în dinţi o tulpiniţă firavă de iarbă nouă şi-i simţi în gingii gustul acrişor, crud. „Se mişcă iarba..." repetă ei, bucurându-se. Ii plăcuse întotdeauna să stea tolănit asupra pământului după ploaie. Aşezat aşa, îi părea că trăeşte viaţa măruntă a vieţuitoarelor din scoarţa pământului : o palmă de Ioc, dacă o priveşti de aproape, are pe ea sate de furnici şi de alte gângănii, păduri de burueni abea începute, o întocmire şi un trai asemănător cu acela al oamenilor... Un cârd de goange roşii, cu pete negre pe platoşa de pe spinare, se mişca greoi pe buza de şanţ din vecinătatea stâlpului de telefon. Unele umblau împerechiate, strecurau-du-se printre bulgării de pământ până ce dispăreau într'o crăpătură. „Primăvara... — gândi Ionică, înfiorându-se. — Ale naibii, goangele ! Le fierbe sângele... Oare or fi având sânge ?" — se întrebă apoi, şi-i păru curios să nu aibe. Cum să trăiască fără sânge? Are şi iarba sânge, sânge verde... — oftă flăcăul. Soarele îl bătea pe o jumătate din obraz, înfierbântându-i-1. Ionică simţi ca o furnicare prin vine, o răzvrătire a trupului tânăr şi sălbatec. Nu iubise de multe ori... Şi păstra despre acele întâmplări de dragoste o amintire nelămurită, o bucurie împreunată cu teamă. Ştia că dragostea e ceva firesc şi de neînlăturat — şi în mintea sa de flăcău trăit la ţară deslega acea taină printr'o nuntă cu lăutari şi chiote, într'o zi de iarnă, înainte de postul paştelui. Uitându-se mereu la mişcarea ciudată a gângăniilor, îşi simţi sângele tresărind, tulburându-se. îndepărtă ochii dela creasta şanţului, muşcându-şi buzele. „Prostii !" — clătină apoi din cap şi zâmbi, cum făcea deseori ca să-şi alunge gândurile. întoarse privirile către întinsul depărtat al câmpiei. Intr'acolo unde se împreuna scoarţa verzue a pământului cu fulguirea lină, aburită, a văzduhului, se mişcau nişte mogâldeţe negre, grăbite, svâcnind din adânciturile de teren şi pier-zându-se în altele, agitându-se parcă fără rost. Dar Ionică ştia că aceia sunt agenţii de transmisiune ai „inamicului" care se întăreşte pe poziţii. ,,Acolo vom da atacul", îşi spuse Ionică şi îndată, gândul la tema de luptă la care va lua parte, neliniştea asemănătoare cu aceea a soldatului pe front în aşteptarea luptei, îi îndepărtă învolburările de adineauri. Caporalul Surdu îşi strigă oamenii. Ostaşii se îndreptară tărîş spre el. Surdu împărţi fiecăruia o lamă cu cinci cartuşe oarbe. Ostaşii salutară şi se îna- 136 NICOLAE MARGEANU poiară în adăpost. Lui Ionică, pe care îl lăsase la urmă, Surdu îi făcu semn să rămână. Ionică se apropie şi ridică ochii spre faţa Iui Surdu. Acesta-1 privea ţintă. Un zâmbet, poate de batjocură, poate prietenesc, îi răsări pe buze. Ionică se trezi şi el zâmbind, cam silit. — Ei soldat Ionică, — spuse tărăgănat Surdu, ai vreo nelămurire, vrei ceva, n'ei fi înţeles ceva, ai ? Ionică îl privi nedumerit. — Ei, hai, spune, nu te codi... Poate că nu te-am învăţat cum se execută salturile, sau cum să-ţi sapi amplasamentul, sau mai ştiu eu ce. — Nu, tovarăşe caporal — răspunse Ionică, înţelegând. Ridică din umeri şi încetă să zâmbească. Dar vedea că Surdu nu-i vorbeşte cu răutate : îl lua peste picior numai aşa, fiindcă nu-i era în fire să se poarte altfel cu el... Surdu stătea în faţa soarelui care se suia încet spre creştetul cerului şi razele aurii îi băteau obrajii şi făceau să-i sclipească sprâncenele late, negre, ca pana corbului. Gheorghe Surdu avea în dimineaţa aceea, ca nicicând o înfăţişare semeaţă, de flăcăiandru. începuse să şuiere printre dinţi, vesel, dar gândurile parcă-i erau într'aiurea. — Diseară la ora de bilanţ vezi să-mi găseşti iar vreun nod în papură...! ■— mai spuse el, cu acelaş zâmbet, parcă de batjocură, pe buze. — Atunci aşa a fost, cum am spus... se înverşuna Ionică. — Bine, măi, aşa o fi fost! Poţi să pleci. — Apoi, Surdu repetă, clătinând din cap : — Hai, du-te...! Ionică se îndreptă târîş spre adăpost. II ajunse din urmă pe Chirca şi mer-seră alături. Chirca ţinea cartuşele primite în palma pe jumătate desfăcută, parcă neîndrăznind-s'o închidă cu totul. Se opriră la marginea arăturii. Aşezându-se lângă Cioboată, Chirca desfăcu cartuşiera şi băgă înăuntru cartuşele. Apoi se lasă pe burtă, dar având grije să tragă cartuşiera pe centură aşa ca să nu se lase pe ea. Cioboată observă şi râse. — Ce, ţi-i frică să nu facă explozie ?! Măi, Chirca, mă ! Chirca lăsă nasul în jos, ruşinat. — Ba... Dar Cioboată încetase să mai râdă. Ionică văzu în ochii săi o tulburare caldă şi frăţească, când se apopie de Chirca şi-i luă arma, cântărind-o în mână. — Mă Chirca, tu ai o sfiiciune de fată, mă. A spus bine tovarăşul căpitan, atunci : ţie ţi-e frică de arma ta ! Hai, spune că-i adevărat ! Măi Chirca ! Chirca tăcea, cu privirile în lături. — Să nu-ţi mai fie frică... — urmă Cioboată, privindu-1 drept în ochi. — Fără arma ltii un soldat e ca şi mort. Pe front fricoşii se prăpădesc ca potâr-nichiile... Dar frica are leac. Şi tu trebue să te lupţi cu ea. Uite, eu ţin la puşca mea ca la cel mai bun prieten. Ea e tovarăşul meu. N'aş da-o nimănui, să mi-o cântărească în aur. Auzi tu, Chirca ? — Da, măi, — îngână Chirca. — Lasă, nu mai vorbi, că am înţeles... — Acu, ţie să nu-ţi vină peste mână că eu te iau aşa... Să nu te ruşinezi de mine sau de Ionică. Fiecare dintre noi are slăbiciuni... Cioboată aprinse o ţigară şi trase un fum lung pe care-1 slobozi în rotocoale mari şi rare. — Măi Chirca, o să vină vremea când o să înţelegi mai desluşit ce-ţi spunem noi. Acu văd că nu ţi-e la îndemână să mă asculţi... Dar atunci îţi vei da tu seama bine ce însemnează să trăieşti liber într'o ţară care-i a ta, vei înţelege ce primejdie ne pândeşte pe noi toţi, şi pe tine, din partea imperialiştilor care vor să ne pună iar jugul... N'o să-ţi mai fie frică de armă. Te vei lecui de prostia asta. Fiindcă-i o prostie : ai văzut vre-o armă care să facă rău soldatului care o mânueşte ? Tu nu te-ai întrebat ? Ionică privea faţa ruşinată şi îngândurată totodată a lui Chirca şi nu-şi putea stăpâni un sentiment de admiraţie pentru prietenul său Cioboată. „Auzi-1, OAMENII DIN COMPANIA TREIA 137 agitator de pluton, nu glumă...! Trebue să mă apropii şi eu mai mult de Chirca... E băiat bun şi e din grupa mea" — şi lui Ionică îi păru rău că nu o făcuse mai dinainte. — Am înţeles, măi Cioboată... — repetă Chirca, cu oarecare necaz dar şi cu uşurare. — Lasă, nu mai tot v.orbi... Eu... Cei trei ostaşi tăcură observând că locotenetul Tălmaciu se apropiase de ei şi îi ascultase. Locotenentul le zâmbi, clipind prieteneşte dintr'un ochi. Veni în mijlocul lor şi luă în mână puşca lui Chirca. 0 duse la ochi, ţintind în depărtare un trunchiu subţiratic de copac. — Da, Chirca, — rosti locotenentul după ce îndepărtă arma dela ochi — tu te-ai mai desgheţat în ultima vreme... Dar să nu te culci pe-o ureche, că ne supărăm, nu mai suntem prieteni, auzi tu ? Sau nu vrei să fii prieten cu mine, cu Cioboată, cu Ionică ? Ia să te văd cum duci puşca la ochi şi cum ocheşti. Vezi copăcelul acela dela marginea şoselei ? Ocheşte la baza trunchiului. Ia să te văd. Chirca luă puşca şi ochi. Locotenentul îi îndesă mai bine patul armei în umăr şi controlând linia de ochire, dădu mulţumit din cap. — Bine, Chirca. Chirca ridică privirea şi i se uită în ochi. — Nu mi-i frică de puşcă, zău, tovarăşe locotenent... — suspină el si privi arma cu luare aminte. Dând să plece, locotenentul îl văzu pe unul din soldaţi că se ridică în picioare şi o rupe de fugă, cocoşându-se numai din spate, spre plutonul din apropiere. II strigă : — Velniceru ! Soldatul se opri din fugă şi se întoarse şovăind. — Ordonaţi. — Dece nu respecţi ordinul, Velnicerule ? Ştii că nu e voe să te ridici în picioare ? Vrei să te vadă „inamicul" ? Velniceru nu răspunse, dar ochii săi şireţi spuneau că nu se prea teme el de „inamicul" acela. — Consemnul se respectă pe câmpul de instrucţie la fel ca pe front. Adăpostit ! înainte, marş ! Velniceru o porni târâş, mişcând iute din coate şi picioare. Locotenentul mergea în urma lui, îndesându-1 cu palma în spinare de câte ori se deslipea de pământ. Ostaşii din pluton făceau haz de tovarăşul lor care se ostenea târîn-du-se de unul singur. — Ţin'te bine — îi strigau. — Crezuşi că te afli pe bulevard ?! — Nu oi sălta poponeaţa, mă ! Locotenentul râdea şi el. Dar în cele din urmă îl opri pe Velniceru şi îi făcu semn să se înapoieze în pluton. — Hai, ajunge. Apoi se întoarse spre ceilalţi : — Dece râdeţi ? Parcă voi sunteţi mai breji ? — Oricum, tovarăşe locotenent... — se fuduli Farkaş cu mâinile la centură. — Bine... Să văd dacă ai curajul să te iei la întrecere cu mine. Farkaş înghiţi în sec. — Am, tovarăşe locotenent... — Aşa... — răspunse locotenentul cercetând împrejurimile. — Până la tranşeul acela şi înapoi. Erau cu totul vreo două sute de metri. Farkaş nu mai putea să dea înapoi. Ieşi din mijlocul plutonului şi se apropie de locotenent. Flueră a pagubă privind încăodată cât drum avea de străbătut în coate. — Ei, cine mai are curaj ? 138 NICOLAE MARGEANU Li se mai alăturară câţiva : Velniceru, care voia să arate că nu se lasă cu una cu două, Cioboată, Truică, Haneş, Ionică. — Hai şi tu, Patrule, sau nu-ţi dă mâna ? — Patru li se alătură ou o mutră de îngropăciune — Chirca, şi tu ! Arbitru să fie Boantă. Lui îi dăm voe să se ridice în picioare. Şi locotenentul se trânti la pământ, pornind târâş cot la cot cu ceilalţi ostaşi. 2 Plutonul se strânse iar în adăpostul din jurul stâlpului de telefon. Locotenentul Tălmaciu mai zăbovi în mijlocul ostaşilor plutonului. Se aşeză printre ei şi îşi lipi obrazul de pământul cu iarbă proaspăt încolţită. Agitatorul plutonului, Cioboată, despături un exemplar din „Glasul Armatei" şi începu să citească articolul de fond, despre barbariile săvârşite de americani în Coreea. „Aviaţia americană bombardează sate şi oraşe paşnice care nu au nici o importanţă din punct de vedere militar... Ei ucid populaţia civilă..." Privirile locotenentului se perindau pe rând dela unul la altul dintre ostaşi. Numai câţiva nu erau atenţi şi păreau să fie cu gândurile îndreptate aiurea. Ceilalţi ascultau îngânduraţi, cu o expresie de înverşunare pe chipuri. Ionică trăsese arma mai aproape de trup şi încleştase pumnii. Farkaş îşi muşca buzele şi ochii i se aprinseseră. Chirca ridicase sprâncenele într'un fel de mirare înfricoşată. „Invadatorii americani şi lisânmaniştii ucid patrioţii coreeni. Eliberând teritoriile ocupate, trupele nord-coreene şi voluntarii chinezi descoperă pretutindeni gropi cofhune în care au fost aruncate trupurile mutilate ale celor ucişi...". Haneş stătea aşezat la marginea arăturii, proptit într'o brazdă răscolită de plug. Fărâmiţa în pumn pământul moale şi asculta cele citite de Cioboată parcă cu răsuflarea tăiată. „Invadatorii pârjolesc pământul Coreei... Ei ard semănăturile de orez, bombele lor sfârtecă şi pustiesc ogoarele..." Pe neaşteptate, Haneş se ridică şi întinse mâna, arătând în depărtare, spre întinderea nesfârşită a câmpiei scăldată în soare. — Dece, tovarăşe locotenent ?! — strigă el. întreg plutonul tresări. Haneş tăcea întotdeauna... El, omul cel mai însingurat din companie... Cioboată încetase să citească şi dăduse ziarul la o parte. Locotenentul Tălmaciu se apropie de Haneş. — Dece pârjolesc ei pământul, tovarăşe locotenent ? Pământul e muma noastră cea bună... Ne dă viaţă şi putere... Eu îl cunosc bine, că mă trag din el... Haneş tăcu, ridicând o privire înceţoşată spre locotenentul Tălmaciu. Acesta îi puse mâna pe umăr. — Tu iubeşti pământul, Haneş — rosti el încet şi rar. — Fiecare om îl iubeşte... Dar ei nu sunt oameni ! Ei râvnesc prăpădul omenirii... Se aşezară iar pe iarbă şi locotenentul apucă un pumn de ţărână pe care apoi i-l întinse lui Haneş. Plutonul se uita la ei în tăcere. — Pe noi ne cunoaşte pământul, pe noi, infanteriştii... Ne târâm deasupra lui şi când plecăm fruntea, îi simţim răsuflarea uriaşă, aburul său... Noi infanteriştii suntem copiii pământului. Ce deosebire crezi că e între ţăranul care munceşte pământul şi soldatul care îl apără ? Amândoi îl iubesc deopotrivă, se trag din el, cum spui tu... Ca să seceri vara holda pe ogorul în care toamna ai aşternut sămânţa, trebue să stai de veghe cu arma în mână a hotarele ţării. Imperialiştii ar vrea să pârjolească şi pământul patriei noastre... Câmpia nesfârşită aburea în lumina dimineţii şi pământul negru, răscolit de plug, parcă se mişca, parcă era viu. OAMENII DIN COMPANIA TREIA 139 3 Soarele se ridicase aproape de creştetul cerului, inundând în lumină aurie câmpul de instrucţie. Acum se vedeau desluşit întăriturile „inamicului", aşezat pe un lanţ de tranşee, aproape de liziera suburbanei D... Agenţii de transmisiune începură să circule mai grăbiţi pe suprafaţa verzue a câmpiei, strecurându-se prin adânciturile de teren, îndreptându-se sau venind dela postul de comandă. Compania primi ordin să treacă pe poziţie. Caporalul Surdu îşi adună ostaşii în jurul său. împărţi misiunile de luptă şi dădu reperele. — Grupa noastră atacă pe direcţia primului stâlp de telegraf dela stânga stâlpului în formă de A. Lângă acest stâlp se zăreşte o casă cu trei ferestre şi un coş care fumegă... — Văzut. Din clipă în clipă putea să se ridice în văzduh steaua verde a rachetei, semnalul atacului. Desfăşurându-se pe poziţie, ostaşii începură în grabă să-şi sape masca individuală. Stăteau lipiţi de pământ şi scormoneau cu lopata -sub piept, aruncând bulgării negri, clisoşi, în faţă. Gâfâiau şi asudau. Nu e uşor să-ţi sapi adăpostul sub tine, fără să te poţi ridica măcar în genunchi. Iţi vine să crezi, pe măsură ce adăpostul se adânceşte, că te înghite pământul şi că tu oboseşti, nu săpându-ţi adăpostul, ci împotrivindu-te puterii care te trage înăuntrul lui... — Mă, Ionică, — strigă Patru către tovarăşul de alături, — eu zic, că n'ar trebui să-mi mai scot sufletul. Dacă ne contraatacă „inamicul" tot nu se mai întoarce unul din noi pe poziţia asta... Sau mor eu şi atunci nu mai îmi trebue adăpostul, sau mori tu şi atunci mă adăpostesc în groapa ta... — Taci din gură, cobea naibii, leneşule, — râse Ionică şi bătu cu lopata grămada de pământ din faţă, — ia nu mai vorbi prostii! Nu moare omul cu una, cu două... Gândeşte-te că noi nu luptăm de floarea cucului! Racheta verde săgeta văzduhul şi compania care după ordinul de încetare a lucrului aşteptase încordată, cu mâna încleştată pe armă, svâcni din adăposturi şi o porni în iureş, prin barajul de artilerie, marcat de focul câtorva şomoioage de paie. Dincolo de barcij, trecură în pas de front. Ostaşii, răsuflând adânc, călcau cu toată talpa cizmei. Mergeau pe direcţia reperelor indicate, străpungând cu ochii distanţa şi aşteptând cu sufletul la gură cel dintâi lătrat al mitralierelor „inamice" ca să se arunce la pământ. înaintând spre „inamicul" care aştepta, soldatul Ionică nu vedea în faţa ochilor decât linia dreaptă care ducea spre tranşeea duşmană, dar care putea să fie şi traectoria glonţului ce-1 pândea... Nit se uita nici în dreapta, nici în stânga. Se avânta cu toată fiinţa, cu toate simţurile, drept înainte. Se simţea ca pe front. Ocolul pământului e mai scurt decât cele câteva sute de metri până la vrăjmaş, prin ploaia de gloanţe... Grupa treia a plutonului întâi ataca... Reperele date... Primul stâlp de telegraf, dela stânga stâlpului în formă de A... Casa cu trei ferestre, coşul care fumegă.,. Drept înainte ! După câteva sute de paşi, din flancul drept al poziţiei „inamicului", ţăcăni o rafală de mitralieră. Compania se făcu una cu pământul. Ionică simţi în coşul pieptului izbitura cu pietroiul deasupra căruia se aruncase. O durere ascuţită îl ameţi pentru o clipă, dar el încleşta mâna pe armă şi îşi muşcă buzele. „N'are nimic. M'am aruncat bine, asta-i tot... M'am ferit de gloanţe..." Se târî repede câţiva paşi la stânga şi aşteptă. „Măcar de m'aş arunca tot aşa până la barajul de grenade... Degeaba se căzneşte „el", degeaba trage dacă eu mă adăpostesc ca fulgerul". In răstimpul cât stătu adăpostit, cu obrazul lipit de suprafaţa umedă a ierbii, îşi aminti de ciuda care-1 apucase atunci când luase parte la un exerciţiu de apărare. Primise ordinul să tragă, cel dintâi, în comandantul grupii „inamice" care ataca. Dar de câte ori socotea c'a ochit şi voia 140 NICOLAE MARGEANU să apese pe trăgaci, ţinta vie îi pierea din dreptul catarii, de parcă ar fi înghiţit-o pământul. EI ţinea puşca nemişcată, stătea cu ochii aţintiţi şi degetul pregătit dar „inamicul" se ivea din altă parte, mai din dreapta sau mai din stânga locului de unde pierise... Adăpostit, câţiva paşi tărîş, în dreapta ori în stânga, salt înainte iarăş adăpostit... Nu e lesne nici să stai în apărare şi să-1 seceri pe cel care ataca. Infanteristul nu-i pradă uşoară, dacă se pricepe să lupte... Acum, ciuda lui de atunci se schimbă într'o bucurie. „Pe front, dacă ştii să lupţi, te cruţi, sau cum ar spune Cioboată, nu-ţi iroseşti viaţa, ci te slujeşti de ea pentru apărarea patriei..." — Salt înainte ! Ionică se desprinse ca un arc dela pământ. „Unu, doi, trei, patru, cinci..." numără el în gând, cu tâmplele aprinse, paşii de salt şi din nou se aruncă la pământ, cum ar fi sărit într'o apă adâncă şi moale. Alţi paşi târîş spre dreapta, încă un răstimp de aşteptare. Alt salt, cu privirile aţintite înainte... Când se adăposti din nou, se lovi cu cotul de trupul altuia. Tresări şi întoarse iute capul. Era Cioboată din grupa patra ! Dincolo de Cioboată, la câţiva paşi, Patru, şi alături de Patru, Farkaş, tot din grupa patra ! — Ce cauţi aici ? — Tu ce cauţi aici ?! — se răsti Cioboată. întoarseră ochii spre dreapta. Abia la o depărtare de vreo şaptezeci de metri se zăreau ceilalţi ostaşi, desfăşuraţi în trăgători... Şaptezeci de metri de front descoperit ! 4 Postul de comandă al trupelor era aşezat pe o ridicătură de pământ. Căpitanul Smărăndescu, comandantul companiei a treia, nu deslipea binoclul dela ochi, scrutând câmpia. Vântul îi flutura pulpanele mantalei şi parcă îl înghiontea într'una din spate. Prin binoclu căpitanul vedea de-aproape trupurile încordate ale ostaşilor săi, lipiţi de pământ, săpând amplasamentele în ţărâna cleioasă. Din când în când oţelul lopeţilor sclipea iute în bătaia soarelui, ca nişte oglinzi. Căpitanul dădu din cap mulţumit. Aţintise binoclul asupra unui ostaş care îşi camufla adăpostul cu brazde de iarbă. — Transmite ordinul de încetare a lucrului — se adresă el unui agent de legătură. Ostaşul se îndepărtă. Căpitanul duse iar binoclul la ochi şi se cufundă într'o cercetare stăruitoare şi minuţioasă a terenului de instrucţie. Plimba lentilele dealungul frontului, dela o grupă la alta şi pe la fiecare armă în parte. Apoi le ridica, îndreptându-le încet, aproape Imperceptibil, până la linia de tranşee a „inamicului". Studia fiecare cută de teren, fiecare accidentaţie a şesului, urmărind calea cea mai bună pentru înaintare, adăposturile cele mai potrivite la salturi. Şi ochii i se întorceau iar asupra liniei frontului, cercetând cu nădejde şi încredere siluetele ostaşilor companiei sale. Ii vedea de pe acum, executând tema de atac... Căpitanul Smărăndescu fusese întotdeauna ofiţer cu trup şi suflet. Nu se simţea nicăeri mai la largul său decât la un post de comandă, pe un câmp de luptă închipuit sau adevărat, conducând destinele oamenilor de sub comanda sa şi înfruntând cu ei aceiaşi soartă. In război, locul său fusese mereu în linia întâia ; nu căutase niciodată să se aciuiască la statele majore din spate. Stătea pe poziţie alături de ostaşi, în noroiul adânc al stepei, sub ploaie şi lapoviţă, sau mărşăluia cu ei în coloană, prin uriaşe trombe de praf. Orfan din celălalt război, copil de trupă o vreme, cunoscând de timpuriu sărăcia şi umilinţa, se simţea mai legat sufleteşte de viaţa ostaşilor decât de a ofiţerilor, petrecută în chefuri şi joc de cărţi, ziua şi noaptea. Visa cu ochii deschişi, ascultându-i pe soldaţi doinind din fluer, povestind sau suduind seara la focuri şi în bordee. In războiul împotriva Uniunii Sovietice participase la început cu un fel de nepăsare faţă de locurile pe unde străbătea şi faţă de oamenii acestor locuri, cu satisfacţia inconştientă că OAMENII DIN COMPANIA TREIA 141 poate aplica, el, unul din fruntaşii promoţiei, schemele tactice învăţate la şcoala de ofiţeri. Curând văzu mormane de oameni împuşcaţi fără vină, femei şi copii, bătrâni... oraşe înfloritoare şi regiuni întregi pârjolite, cu o barbarie zadarnică... La Cotul Donului, locotenentul Smărăndescu stătu, cot la cot cu cei treizeci de oameni ai plutonului său, trei zile şi trei nopţi sub bătaia artileriei, avioanelor, mitralierelor, brandurilor. Când coşmarul încetă şi dinspre liniile sovietice se făcu un răstimp de tăcere, el se sculă singur din fundul pâlniei de obuz unde se încleştase de pietre şi de ţărână. îşi şterse de sgură şi de sânge obrazul şi vru să comande încolonarea pentru retragere. Dar glasul i se frânse : dealungul viroagei, cu frunţile apăsate în băltoacele de sânge, cu dinţii muşcând din ţărână, încremeniţi şi muţi, zăceau ostaşii plutonului său... Câteva capete erau desprinse de trupuri, oţelul căştilor era sfărâmat de obuze. Un caporal parcă râdea, sfâşietor de ciudat, strângând în pumn un bulgăre de zăpadă însângerată. Ziua şi noaptea, pe drumul de foc şi sânge al întoarcerii spre ţară, locotenentul Smărăndescu nu văzu în faţa ochilor decât hoiturile ciopârţite ale celor treizeci de oameni din plutonul său. Catiuşele bubuiau în răsărit, lovind ca nişte bice în fugari. Din văzduh se repezeau avioane cu stele roşii pe fuselaj, mitraliind. Fugarii, coloane de hitlerişti învălmăşite cu coloane de ostaşi români, se risipeau prin stepă, culcându-se în şanţuri, ascunzându-şi faţa în palmă... începuse osânda. Rănit de un glonte de mitralieră în timpul retragerii, locotenentul Smărăndescu nu mai fusese trimis pe front în răsărit. In spital, în nopţile de sbucium, nu putea alunga vedeniile şi ruşinea chinuitoare de a fi luat parte la acel război nelegiuit, înţelese mai târziu că el n'a fost decât o unealtă oarbă în mâna trădătorilor ţării, a vânzătorilor ei, care au făcut să curgă în valuri sângele românesc pe paşnice pământuri străine, pentru ca ei să jefuiască, să se îmbuibe cu bogăţiile prădate. O ură grea crescu în locotenentul Smărăndescu împotriva adevăraţilor ucigaşi ai soldaţilor din plutonul său, împotriva trădătorilor României. Dar ura aceasta era întunecată ; el nu vedea putinţa să şi-o descarce. închidea în el o durere care nu găsea leac. Luptase mai apoi în apus, în Ardeal şi în Tatra. încă mai avea crize nervoase. Nu era capabil să lupte el însuşi şi nici nu îndrăznea să ordone ostaşilor din plutonul pe care îl comanda acum, să înfrunte moartea, aşa cum au fost împinşi spre moarte ceilalţi, la Don. Pe aceia îi mai vedea parcă în încleştarea lor de pe urmă cu pământul. Dar soldaţii pe care îi avea acum sub comandă îl căutau din ochi, încruntaţi. II vedeau şovăitor şi slab, în vreme ce ei strângeau din dinţi cu ură neomenească repezindu-se la atac şi împlântau cu sete baioneta în măruntaiele duşmanului. Moarte celor care-i mânaseră pe ei la moarte, în răsărit, celor care pârjoliseră şi făcuseră să fie pârjolite satele şi oraşele — dărâmaseră vetrele, uciseseră pruncii în bombardamente! In popasuri, oamenii despătureau gazete şi se sfătuiau în şoaptă. Trecea din mână în mână un ziar cu semnul secerii şi ciocanului, unde se vorbea de războiul împotriva fascismului, de pământ pentru ţărani şi de lupta împotriva exploatării... Locotenentul Smărăndescu îi asculta tăcut şi, târziu, se întorcea în adăpostul său, să-şi rumege în singurătate gândurile trezite. într'un atac de noapte lângă Oradea-Mare, locotenentul Smărăndescu înţelesese că acum ia parte la un alt război. Bătălia se dădea aproape de marginea oraşului. Inamicul, după o încercare neizbutită de contra ofensivă, încerca să în târzie pătrunderea armatelor sovietice şi româneşti în Oradea-Mare, contraatacând sporadic cu infanterie şi blindate. Plutonul locotenentului Smărăndescu lupta în vecinătatea sectorului ocupat de divizia „Tudor Vladimirescu". Ii văzuse pe panduri înfruntând tancurile nemţeşti... asaltând poziţiile duşmanului... Ii văzuse pe ostaşii sovietici pornind în iureş la atac... Atunci îi văzuse locotenentul Smărăndescu şi pe ostaşii săi luptând cu o înverşunare pe care nu le-o bănuise. Un servant de mitralieră, rănit de schijele unei grenade, refuzase să părăsească poziţia. încleştase o mână pe mitralieră şi trăgea ; cealaltă mână o apăsa 142 NICOLAE MARGEANU pe piept, să oprească gâlgâirea sângelui. „Nu-i nici un bai, domnule locotenent zău! — repeta rănitul — o sgârietură..." ■ In zori, când bătălia luase sfârşit, locotenentul Smărăndescu umăr la umăr cu ostaşii plutonului său, străbătuse câmpia până la marginea oraşului, călcând peste morţi şi arme aruncate, peste căşti rostogolite şi gropi de obuze. In dimineaţa fumurie, tancurile nemţeşti ardeau cu flacără mare, ca nişte torţe uriaşe. In zare se vedeau incendiile din oraş, însângerând cerul. Departe se mai auzeau ţăcănituri de mitraliere şi automate. La cea dintâi casă întâlnită, o femee stătea în prag, ţinând în braţe un copil. Amândoi făceau semne din mână către soldaţi, strigând ceva în ungureşte. Femeea plângea, strângând la piept trupul copilului. Pe străzi ieşiseră oamenii, întinzând căni cu apă soldaţilor. Cârduri de copii se sbenguiau -chiuind veseli. Ostaşii îi ridicau în braţe şi se hârjoneau cu ei. La fereastra unei case apăru un steag românesc. Locotenentul Smărăndescu bău o cană cu apă până la fund, cu înghiţituri mari şi lacome. Apa rece şi parcă vie îl limpezi. închizând ochii, i se păru că bea din nou apa izvorului de munte, din care băuse cândva, într'o excursie pe care o făcuse la Ciucaşu, într'o toamnă din anii de pace... Simţi atunci că pe unde trece el şi soldaţii săi, se înstăpâneşte pacea. Dincolo, în răsărit, drumul pe care-1 străbătuse era drumul războiului şi al morţii. In noaptea aceea a bătăliei se treziseră în locotenentul Smărăndescu vechile însuşiri de comandant. Era încă tânăr, dar la tâmple i se iviseră şuviţe albe; în priviri stăruiau umbrele spaimelor din retragerea din Rusia şi din nopţile sbuciu-rnate ale spitalului. Dar în bătălie toate acestea piereau şi el îşi conducea plutonul ager şi cu pricepere. Nu mai era ofiţerul cu vederi strâmte, care considera războiul drept o încleştare de arme şi concepţii strategice, fără alt scop decât în el însuşi, înţelegea acum că războiul îl poartă oamenii şi popoarele, că în joc e viaţa şi viitorul lor. Pasiunea sa pentru stricta geometrie a strategiei şi tacticei căpătase viaţă şi se limpezise de când începuse să simtă îndărătul planurilor, oamenii şi voinţa lor. Dar crescut în şcolile militare care căutau să sape o prăpastie între viitorii ofiţeri şi trupă, nu putea să se apropie de ostaşii de sub comanda sa altfel decât de departe. Ţinea la ei, dar se ferea s'o arate — rămânea însingurat... ...Căpitanul Smărăndescu apăsă pe trăgaciul pistolului şi o rachetă roşie se ridică în văzduh. După câteva clipe şomoioagele de paie din faţa bazei de pornire la atac se aprinseră, indicând limitele barajului de artilerie. Pe terenul de instrucţie se înstăpânise o linişte desăvârşită. Ostaşii stăteau pitiţi în amplasamente, cu mâna pe arme, cu unul din genunchi ridicat uşor, gata să svâcnească la semnalul de atac. Căpitanul Smărăndescu îşi cercetă ceasornicul. O emoţie vie îl răscolea. Prin liniştea câmpului de instrucţie el auzea, dincolo de ani şi de sute de kilometri, bubuiturile de iad ale pregătirii de artilerie pe front. In tranşee, aşteptând ordinul de atac, câte unii îşi făceau cruce cu limba pe cerul gurii, alţii revedeau ca într'un film viaţa din anii de pace, sau erau goliţi de orice fel de gânduri şi simţăminte, încă un minut, două, şi poate că totul se va termina... Căpitanul Smărăndescu se uită cu ochii tulburi Ia aşteptarea încordată a companiei sale. „Vor trece şi ei prin asemenea clipe...? Ei nu aud salvele artileriei, cum le aud eu. Câţi dintre ei vor cădea? Dar vor învinge..." A doua rachetă, verde, săgeta văzduhul. Compania treia svâcni din amplasamente şi străbătu în fugă barajul de artilerie. Căpitanul Smărăndescu îşi muşcă buzele fără voe. Acesta e unul din momentele cele mai grele ale atacului. Compania dădu în pas de front şi căpitanul răsuflă uşurat, ca şi cum ar fi scăpat cu toţii teferi dintr'o primejdie adevărată. Acum urmărea atacul cu acel calm al comandantului care ştia că cea mai mică întârziere în luarea unei hotărîri, poate să fie fatală în bătălie. Ostaşii desfăşuraţi în trăgători, păşeau repede şi cu siguranţă, fără să se plece din spate. Inima căpitanului ciocănea mai iute ca de obicei, totuşi, emoţia nu i se desluşea în privirile sticloase şi severe ca întotdeauna: din clipă în clipă puteau izbucni rafalele de mitralieră şi după aceea, în salturi, reuşita OAMENII DIN COMPANIA TREIA 143 atacului atârna de priceperea şi agerimea ostaşilor, de felul cum erau sau nu instruiţi pentru luptă. De aceasta răspundea el faţă de viaţa ostaşilor, faţă de superiori şi faţă de sine însuşi... O mitralieră ţăcăni. Compania se aruncă la pământ şi făcu târâş câţiva paşi, apoi svâcni în primul salt. Căpitanul, urmărind cu binoclul flancul drept dădu mulţumit din cap. întoarse privirile spre flancul stâng. La al treilea salt observă apropierea mare dintre ostaşii plutonului întâi, care veneau unii într'alţii. Se produsese învălmăşeala... O mânie surdă îl stăpâni pe căpitan tot timpul cât dură analiza aplicaţiei. Plutoanele celor două companii care luaseră parte la exerciţiu erau încolonate în careu. Un pâlc,de nori acoperise discul soarelui şi un vânt tăios se stârnise. Ochii căpitanului Smărăndescu fulgerară dedesubtul sprâncenelor împreunate, tot timpul cât vorbi comandantul batalionului, care arătă că atacul a fost respins deoarece la flancul stâng plutonul întâi rămăsese mult în urmă. La flancul drept şi în centru atacul avea şanse să reuşească — linia fusese ocupată — dar fiindcă se produsese golul din flancul stâng şi trecuse timp până la acoperirea frontului, compania în apărare avusese răgaz să contraatace din flancul stâng şi respinsese atacul. Căpitanul Smărăndescu veni în dreptul plutonului întâi. — Ca repere ai dat grupei, caporal Surdu? întrebă el. Caporalul Surdu ieşi din front clătinându-se. — Al doilea stâlp telegraf din stânga stâlpului în formă de A... — răspunse el şovăind. — Ce repere v'a dat comandantul vostru ? — se adresă căpitanul către ostaşii grupei. — Spune tu! Ionică ieşi şi el din front. — Primul stâlp de telegraf, tovarăşe căpitan. Direcţia pe care trebuia să atace grupa cealaltă. Comandantul companiei rămase tăcut câteva clipe. Glasul îi sună îndurerat când spuse: — Pe câmpul de luptă aţi fi zădărnicit întreg atacul. Voi nu ştiţi ce e asta... Şi dumneata dece ai minţit, caporal Surdu? Surdu pălise. — Am înţeles greşit, tovarăşe căpitan... — Ai înţeles greşit. înţelegi greşit un ordin?! Asta se numeşte neexecutare de ordin şi se pedepseşte cu asprime! Vântul bătea în obrajii comandantului companiei a treia. Căpitanul Smărăndescu simţea un fel de neputinţă şi o oboseală. Ar fi vrut să reuşească exerciţiul de atac, să fie executat ca un ceasornic; atunci ar fi retrăit o bucurie ca acelea din luptele din Cehoslovacia... Dar ieşise tocmai dinpotrivă. „Degeaba mă sbat eu... — îşi spuse căpitanul, întunecat. — Ei îşi închipuie că e o joacă de copii, nu instrucţie de front ! A înţeles greşit... dacă se poate concepe aşa ceva ! Sunt nese-rioşi... Ostaşul trebue să fie un om în toată firea. Ofiţerul lor politic mai bine s'ar preocupa de asta. Dar şi el e flăcăiandru, de-o seamă cu ei..." CAPITOLUL V 1 In cancelaria companiei focul ardea în sobă cu flacără puternică clătinând 0 lumină roşietică pe duşumeaua ceruită. Caporalul Surdu, care stătea rezemat cu spatele de perete, în apropierea sobei, îşi simţea faţa arzând şi gura uscată. îşi duse mâna la gât şi smuci încheetura vestonului. — E tare cald... — gemu el cu un glas răguşit şi se trase mai la o parte. 1 se înroşiseră urechile şi obrajii ca para. 144 NICOLAE MARGEANU O ploaie măruntă bătea în fereastră, prelingându-se cu clinchet ascuţit pe sticla geamului şi din când în când vântul pleznea în zid grămezi de stropi, cu sgomot surd. Se însera. O lumină cenuşie se îngroşa afară. Căpitanul Smărăndescu se uita când la unul, când la altul din cei de faţă, cu ochii săi metalici, parcă absenţi. Tăcea dela începutul discuţiei. Caporalul Boantă stătea pe un scaun lângă fereastră şi trăgea pe o foaie de hârtie sumedenie de linii întortochiate, poate ca să-şi adune gândurile. — Teoria ta o cunoaştem cu toţii, Surdule, — spuse locotenentul Tălmaciu după un răstimp de tăcere. Se plimba prin încăpere cu paşi mici şi iuţi. Din când în când se oprea şi îşi trecea mâna peste frunte, parcă l-ar fi cuprins dintr'odată o nelinişte, un gând străin. — Dacă nu grupa treia din plutonul întâi e codaşă în companie, atunci trebue să fie alta, nu-i aşa?! Dar spune cinstit, pe tine nu te doare că ai rămas în urma celorlalţi, nu te simţi singur; înstrăinat...? Pe noi ne doare... Superiorii tăi ţi-au arătat încredere când te-au trimis la şcoală, şi mai apoi când ţi-au pus cele două trese pe epolet... Surdu coborîse fruntea şi sgâria podeaua cu vârful cizmei. îşi lăsase capul între umeri ca şi cum ar fi vrut să-şi astupe urechile. — Gândeşte-te că fiecare dintre noi avem o răspundere — continuă locotenentul. Faţă de comandanţi, faţă de subalterni, faţă de noi înşine. Trebue să pregătim apărători hotărîţi ai pământului patriei... Cei câţiva oameni, ai'grupei tale ar fi pradă uşoară pentru duşman, în război, fiindcă tu nu i-ai instruit. Tu ai să fii răspunzător pentru viaţa fiecăruia dintre ei şi pentru fiecare palmă de pământ părăsită din pricina lor... Ce-ţi pasă ţie ! Căpitanul Smărăndescu se ridică şi spuse rece : — La început ţi-ai instruit ostaşii aşa cum trebue. Apoi, dintr'odată, dumneata te-ai schimbat, nu ţi-ai mai îndeplinit îndatoririle. In repetate rânduri grupa dumitale s'a prezentat... nici nu găsesc cuvântul nimerit... La tragere recruţii instruiţi de dumneata au fost cei mai slabi... De pregătirea lor la lecţiile politice nu te ocupi... Ai o atitudine netovărăşească faţă de ostaşi, te răsteşti la ei fără pricină... Iar azi dimineaţă, la aplicaţie... Surdu ridică o privire tulbure, încolţită. — Inlocuiţi-mă...! — strigă el — Nu sunt bun să comand. Nu pot. Comandantul companiei îl măsură cu răceală, din creştet până în tălpi. Spuse indiferent: — Asta vom şi face... Surdu se frânse din mijloc. Dar locotenentul Tălmaciu se apropie de el şi îi puse frăţeşte mâna pe umăr. — Tovarăşul căpitan a spus bine : tu te-ai schimbat dintr'odată l Ce s'a întâmplat atunci ? Ce se întâmplă acum cu tine ? — Locotenentul îi privi cu înţeles pe Boantă, care ridicase ochii de pe foaia de hârtie. — Vorbeşte deschis, Surdule. Poate că-ai ceva pe inimă, care te roade... Poate că te frământă ceva... — Nu cred, — răspunde Surdu, întorcând privirea. — Totuşi... — Nu, tovarăşe locotenent. Locţiitorul politic nu mai stărui. Se vedea că era descumpănit. îşi stăpâni cu greu un gest de descurajare şi se întoarse cu faţa spre fereastră, ţinând mâinile la spate şi bătând uşor dintr'un picior. In curte izbucni strident goarna, dând semnalul adunării sergenţilor de zi. — Eu trebue să plec, tovarăşe căpitan — spuse tărăgănat caporalul Surdu, potrivindu-şi pe mânecă banderola de sergent de zi. Nu-i răspunse nimeni. Surdu salută şi, după ce închise uşa în urma sa, se simţi parcă o înviorare în încăperea cancelariei. — Cred că nu mai are rost să discutăm, tovarăşi, — spuse căpitanul — pierdem vremea de pomană. II înlocuim pe Surdu şi cu asta considerăm problema rezolvată. OAMENII DIN COMPANIA TREIA 145 — Nu ştiu dacă e just, tovarăşe căpitan — se împotrivi locotenentul Tălmaciu. — Bineînţeles, nu e greu să-1 înlocuim pe Surdu, am fi putut-o face mai de mult... Dar asta ar fi o lovitură prea mare pentru el şi cine ştie dacă s'ar mai îndrepta vreodată. Nu putem renunţa la un om... Şi să nu uităm că el a dat dovadă de calităţi, chiar ca instructor de grupă. Eu cred că e influenţat în rău de cineva... trebuie să aflăm ce se întâmplă cu el — şi să-1 ajutăm. Nu-1 putem lăsa... — Atunci ce vrei dumneata ? — îl întrerupse căpitanul, enervat. Se stăpâni cu eforturi şi continuă cu un calm făcut: — Nu mă interesează Surdu, sau oricare altul ca el. Nu pot admite ca din cauza lui să rămână o grupă neinstruită... care să mă compromită, pe mine, pe noi toţi... — Grupa nu va rămâne neinstruită... — Nu va rămâne neinstruită ! Vrei să spui că dacă-1 vom „ajuta" pe Surdu, el va deveni un instructor model? Ia seama, locotenent Tălmaciu: nu oricine merită încredere... Ştiu, există o maximă politică, după care omul... Dar dumneata treci peste limitele ei. Ai prea multă încredere în oameni... Locotenentul Tălmaciu răspunse repede, acoperind ultimele cuvinte ale căpitanului : — Dumneavoastră nu aveţi încredere în oameni...? Se înfruntară în tăcere câteva clipe, apoi căpitanul Smărăndescu se dădu mai la o parte şi întoarse privirea. — La urma urmei dumneata cum ai proceda ? — întrebă el. — Tovarăşul Boantă are de făcut o propunere. Am chibzuit-o împreună. — Bine, să auzim. — Şi căpitanul se aşeză pregătindu-se să asculte, bătând nervos cu degetele în lemnul biroului. — Permiteţi, tovarăşe căpitan — începu Boantă, mototolind foaia de hârtie şi dând-o deoparte. — Avem de rezolvat două probleme : una a grupei a treia şi alta a comandantului ei, caporalul Surdu. Eu propun o soluţie, rămâne să vedeţi şi dumneavoastră dacă e justă, o soluţie care nădăjduesc să ajute, la îndreptarea situaţiei din grupa treia şi, în acelaş timp, poate şi a lui Surdu. Căpitanul se aplecă din mijloc deasupra biroului, ca să asculte mai de-aproape. — Ar fi bine să schimbaţi structura grupelor, — continuă caporalul Boantă însufleţindu-se — în aşa fel încât, pe lângă soldaţii mai slabi dintr'o grupă să fie şi alţii bine pregătiţi. Exemplul celor buni să-i tragă înainte pe cei rămaşi în urmă. înţelegeţi ? Să amestecăm cele două grupe. In grupa treia nu sunt numai oameni leneşi şi nepregătiţi. Sunt şi elemente bune. De pildă Ionică, aici de faţă, sau chiar Chirca... Să-i lăsăm pe aceştia în grupa din care au făcut parte şi până acum, să-i întărim cu cei mai buni din grupa mea, cu Cioboată, cu Farkaş. Pe cei slabi din grupa lui Surdu să-i iau la mine, pe Patru şi pe celălalt, pe Haneş... Căpitanul se sculă dela birou şi începu să se plimbe prin încăpere. — Să încercăfn, — încuviinţă el după un timp de gândire, — e destul de ingenios... Eu nu mă împotrivesc. Intr'adevăr, poate că lui Surdu i-ar fi de folos contactul cu cei mai buni ostaşi din grupa dumitale. Cu toate că mă îndoiesc de eficacitatea unor măsuri de felul ăsta. Să ştiţi însă, dacă în scurtă vreme nici asta nu ajută la nimic, lui Surdu îi iau comanda grupei! Căpitanul Smărăndescu se apucă să facă pe hârtie modificările hotărîte. Urmărind creionul căpitanului, Boantă zâmbea îngândurat. La fiecare ştersătură de nume din dreptul grupei sale, ridica sprâncenele într'o tresărire. Băieţii pe care i-a instruit el, vreme de numai câteva luni, îşi iau acum sborul, să instruiască pe alţii... E o cinste pentru el. Dar îl şi durea, ca o despărţire, de parcă Cioboată şi Farkaş şi ceilalţi n'ar rămâne în acelaş pluton, nu i-ar vedea zilnic pe acelaş câmp de instrucţie, în acelaş dormitor şi în aceeaşi sală de mese... Locotenentul Tălmaciu veni lângă el şi îl prinse de braţ. — Tu eşti secretarul organizaţiei U.T.M., Niculae... Ştii mai bine ca oricine că zilele acestea vom începe întrecerile pentru câştigarea Drapelului Roşu. 10. — Viaţa Românească. — c. 563 146 NICOLAE MARGEANU Boantă îl privi întrebător. — Ştiu, tovarăşe locotenent. — Grupa ta ar fi câştigat întrecerea pe companie, dacă nu chiar pe unitate... Acum, o iei dela început... Căpitanul Smărăndescu se opri din scris şi îi privi atent. — Ar fi câştigat, tovarăşe locotenent... Locţiitorul politic îi strânse mâna în tăcere. — Drapelul Roşu nu-1 câştigă o grupă, tovarăşe locotenent. Şi chiar de-ar fi aşa... II câştigă întreaga unitate, dacă îl câştigă. Nu zic că n'aş fi'vrut... Şi băieţii mei, în primul rând, ar fi meritat. Dar nu se ştie — râse Boantă — poate c'or să merite şi ceilalţi, cei noi... 2 După terminarea acelei consfătuiri, locotenentul Tălmaciu trimise după Ionică. Când acesta veni, îi făcu semn să se apropie. Se întoarse spre căpitanul Smărăndescu : — Tovarăşe locotenent — spuse căpitanul — crezi că e bine să dăm aşa re-să studieze regulamentul de luptă. Soldatul Ionică vrea şi el să studieze regulamentul. Vă rog eu în numele lui, fiindcă merită... Ionică tresări. Era un vechi vis al său. II pizmuise într'ascuns pe Cioboată pentrucă avea norocul să citească regulamentul de luptă, să înveţe din el. îşi dădu seama că, aşa cum îi promisese, caporalul Boantă îi vorbise locţiitorului politic despre el. „Ne vom sfătui cu locotenentul Tălmaciu. El ne înţelege..." închise o clipă pleoapele şi o bucurie caldă se cuibări înăuntrul lui. „Chiar în seara asta voi citi, mai mult decât altădată, până după miezul nopţii... Chiar în seara asta..." Dar căpitanul părea vsă stea în cumpănă. Intr'adevăr, el îl măsura neîncrezător pe Ionică. Ştia că acesta se evidenţiase la instrucţie în câteva rânduri, îl vedea mai răsărit printre ostaşii companiei, dar nu era convins că merită să i se dea în mână regulamentul de luptă. „Ce o să priceapă el din textul ăsta, fără doar şi poate greoi, încâlcit pentru mintea lui ? Şi Tălmaciu, prea îi îndeamnă pe băieţii ăştia simpli la treburi care nu-s de ei... !" — Tovarăşe locotenent — spuse căpitanul — crezi că e bine să dăm aşa regulamentul în'mâna ostaşilor? Oricum... — Cred că e bine... răspunse Tălmaciu hotărît. — Celor mai buni dintre ei, desigur. — Dacă susţii dumneata... — şi căpitanul ridică din umeri. Descuie un sertar al biroului şi îi întinse apoi lui Ionică regulamentul. Privirea comandantului companiei se întâlni cu aceea a ostaşului. Căpitanul Smărăndescu tresări, surprins. Citise în ochii lui Ionică o înflăcărare neobişnuită, o bucurie adâncă atunci când acesta luă în mână «cărţulia, ţinând-o ca pe un lucru de mare preţ. „Ştie Tălmaciu ceva..." — îşi spuse căpitanul şi făcu un pas mai aproape. Locotenentul Tălmaciu zări o clipă în privirea căpitanului o tulburare. Se aşteptă să-1 audă rostind câteva cuvinte de îmbărbătare, prieteneşti. Dar căpitanul nu spuse decât atât, cu acelaş glas al său, rece şi tăios de totdeauna : — Vezi să nu pierzi regulamentul. Locotenentul Tălmaciu îl însoţi pe Ionică până la uşă. Ii strânse mâna cu putere. „Să trăiţi, tovarăşe locotenent... vă mulţumesc...",' şopti Ionică. „Noroc bun !" — răspunse locotenentul, cu vechiul salut minieresc venit pe neaşteptate pe buze. In pragul uşii, cu capul plecat, cu bucla de păr răzvrătită căzută peste frunte, locţiitorul politic al companiei a treia stătu câteva clipe nemişcat, respirând adânc aerul rece al serii. II văzu pe Ionică străbătând curtea în pas alergător, strângând cărţulia sub veston la piept... şi nu-1 recunoscu. Locotenentul îşi şterse cu mâneca stropii de ploaie de pe obraz şi închise uşa, încet. Făcu câţiva paşi cu capul plecat. OAMENII DIN COMPANIA TREIA 147 Căpitanul Smărăndescu, în vremea aceasta, recapitula în minte întâmplările după-amiezii. Străbăteau în sufletul său împreunate, o bucurie potolită şi o tristeţe. II bucurau Boantă, Cioboată, Ionică, ostaşii săi... Şi îl durea că nu e în stare să se apropie de nici unul din ei dela inimă la inimă, şi că nimănui nu e în stare să se destăinuiască... O seamă întreagă de deprinderi îl mai despărţeau de ostaşii şi de camarazii săi, alţii decât cei din vechea armată în care se formase el. Anevoie izbutea acum să înlăture pe rând urmele afurisitei discipline prusace, a acelui militarism neghiob şi neomenesc, în care fusese închingat din primele zile ale liceului militar... Căpitanul Smărăndescu îl măsură pe locţiitorul său politic cât timp* acesta stătu în.pragul uşii, întors cu spatele — şi îşi spuse : „El e întotdeauna vesel şi activ... Băieţandru. Trece prin viaţă fluerând, ce ştie el de greutăţi şi suferinţă..." Dar când locotenentul Tălmaciu se întoarse şi veni spre el, căpitanul Smărăndescu deschise ochii mari. Locţiitorul său politic nu mai era acelaş, nu mai era flăcăul vesel şi vioi de totdeauna. I se întipărise pe faţă o durere adâncă şi mută, parcă o furtună ar fi trecut într'un apus de toamnă, deasupra unei păduri, şi copacii pădurii ar fi rămas desfrunziţi. Se priviră în tăcere câteva clipe. — Tovarăşe căpitan, — şopti într'un târziu locotenentul — mâine vă rog să mă scoateţi la raportul tovarăşului colonel. — Dece ? Tălmaciu îşi trecu mâna peste frunte şi îşi netezi părul. Se stăpânise câteva ceasuri la rând în timpul după-amiezii, îşi ascunsese durerea, şi acum, dintr'odată, ea îl copleşea, mai grea şi mai apăsătoare decât dacă n'ar fi ţinut-o în frâu dela început. — Trebue să plec acasă într'o permisie de două-trei zile. Fratele meu e bolnav grav... Am primit azi telegrama. — Fratele dumitale... Băieţaşul acela... ? Căpitanul Smărăndescu făcu un pas mai aproape. — E bolnav de meningită... — şopti locotenentul Tălmaciu. Ploaia care contenise o vreme începu iar.-Stropi mărunţi, rari, băteau aproape fără sgomot în sticla întunecată a geamului. In liniştea cancelariei se auzea tic-tacul, parcă neliniştit, al ceasornicului locotenentului. — Desigur, chiar mâine vei pleca. Locotenentul Tălmaciu îşi îmbrăcă mantaua. Căpitanul vru să-i întindă mâna, dar n'o făcu, fără să ştie dece, şi ezitarea aceasta îl înciuda. Locotenentul Tălmaciu străbătu cu paşi înceţi, cu mâinile în buzunare aleea spre corpul ofiţerilor, prin ploaie. 3 A doua zi, la şedinţa organizaţiei de partid, se dădură îndrumări organizaţiilor de U.T.M. ale subunităţilor, în vederea organizării întrecerilor pentru câştigarea Drapelului Roşu al organizaţiei U.T.M. din Forţele Armate, fruntaşă în pregătirea de luptă şi politică. După şedinţă, locotenentul Tălmaciu şi caporalul Boantă plecară împreună. Era târziu, sunase stingerea. Pe alei răsunau vocile însufleţite ale ofiţerilor şi ostaşilor care, în drum spre dormitoare, continuau discuţiile dela şedinţă. Era o noapte de primăvară, senină şi friguroasă ; luna se suia încet pe cer, luminând potolit aleile şi corpurile de clădiri aliniate. — înainte de meetingul de poimâine, trebue să convoci o şedinţă a organizaţiei de U.T.M., Boantă — spuse locotenentul Tălmaciu. Ne aşteaptă o muncă grea. Bătălia pentru Drapelul Roşu e o piatră de încercare pentru fiecare dintre noi... Boantă încuviinţă din cap, preocupat. — Mâine după-amiază vom ţine şedinţa. Păcat că dumneavoastră n'o să puteţi fi de faţă. 148 NICOLAE MARGEANU---- — Poate că totuşi voi fi de faţă la şedinţă, Boantă... Boantă se opri din mers.-Ridică ochii mirat şi-1 privi pe locotenent. Acesta era palid şi lumina gălbue a lunii îi luneca peste frunte şi obraji, mărindu-le paloarea. — Nu plecaţi în noaptea asta ?! — Nu ştiu dacă am dreptul să plec... — şopti locotenentul, — Mai ales acum când va începe întrecerea... Vor fi zile de cotitură pentru băieţi, vei vedea. Continuară drumul, tăcând amândoi. Boantă simţi străbătându-1 o emoţie frăţească faţă de durerea tovarăşului de alături, faţă de tăria cu care el o înfrunta, îşi dădu seama că până atunci nu-I cunoscuse îndeajuns pe locţiitorul politic al companiei. — Trebue să pleci... — spuse el. — Trebue să pleci, tovarăşe locotenent. Tălmaciu nu-i răspunse. Grăbi pasul şi în câteva clipe ajunseră în faţa corpului ofiţerilor. In dreptul intrării zăboviră amândoi, parcă nu i-ar fi lăsat inima să se despartă. Tălmaciu scoase tabachera şi o întinse spre Boantă. Fumară în tăcere, fumul ţigărilor se ridica gros în văzduh, prelungit de răsuflarea lor aburită. Priveau copacii înmuguraţi, luminaţi de lună, ascultau vuetul înăbuşit al vântului şi paşii rari ai sentinelei dela postul din apropiere. — Nu ţi-i somn, Niculae ? — întrebă locotenentul Tălmaciu uitându-se Ia ceas. — Nu mi-i somn. Urcară împreună scara până Ia etajul al doilea. Boantă înţelegea că lui Tălmaciu îi era urît să rămână prea de vreme singur. Lui i se lipeau pleoapele de oboseală, dar era nespus de bucuros să poată să-1 însoţească. In odăiţa locotenentului era cald şi linişte. Boantă cercetă în fugă încăperea ; nu mai fusese niciodată acolo. Pe pat, deasupra păturii aspre, cazone, era aşezată o valiză mică, închisă. Totul, pregătit pentru plecare. Cărţile de pe masă strânse în teancuri, hârtiile puse în mapă, fiecare obiect la locul lui. Tălmaciu dădu valiza jos de pe pat. . — Mâine vei începe instrucţia cu noua ta grupă, — spuse el repede, ca să-şi ascundă tulburarea. — Va fi greu, nu-i aşa ? Caporalul Boantă nu răspunse Ia întrebare. — La ce oră aveţi trenul, tovarăşe locotenent ? — La unu după miezul nopţii, — tresări Tălmaciu. Mâine înainte de amiază aşi fi acasă... Boantă se ridică de pe scaun. — Trebue să plecaţi neapărat, — spuse el hotărît. — E o datorie omenească, îl mai puteţi vedea măcar... îşi dădu seama că-1 rănise pe locotenent, că spusese o prostie şi adăugă, bâlbâindu-se: — Voiam să spun că... — Nu-i nimic, n'are importanţă ce ai vrut să spui... — îl întrerupse Tălmaciu. Avea glasul împietrit, nefiresc de stăpânit. — Aşa e, de boala asta scapi numai dacă ai noroc... Câteva cazuri Ia sută. Se opri în dreptul lui Boantă şi îi încleşta braţul cu mâna. — Spui că trebue să plec neapărat ? Da, — şopti el apoi — trebue să-1 văd... Boantă îl privi cu emoţie. II urmări cum se plimbă nervos prin cameră, cum nu găseşte astâmpăr. O clipă, îi fu milă de sbuciumul prietenului său. Dar îşi dădu seama că acesta n'are nevoie de aşa ceva, nici de vreun cuvânt de îmbărbătare, sincer sau căutat. Totuşi, când Tălmaciu se apropie iar de el şi-i văzu tremurarea chinuită din colţul buzelor, freamătul greu şi neliniştit al privirilor, Boantă pricepu că în inima locotenentului sălăşlueşte mai multă omenie decât poate îndura un om. Ar fi vrut să poată împărţi cu el, pe din două, tovărăşeşte, greul acelui ceas. — Mă gândesc că e nevoe de mine aici... — se frământa Tălmaciu. — Şi chiar OAMENII DIN COMPANIA TREIA 149 dacă mă duc... nu l-aş putea vindeca, nu sunt medic... Ce însemnătate are dacă în viaţa mea s'a petrecut o bucurie sau o nenorocire! — Are, tovarăşe locotenent... Bucuriile şi amărăciunile fiecăruia dintre noi sunt şi ale celorlalţi. Dumneavoastră nu trăiţi cu noi bucuriile pe care le avem, şi tristeţile ? Locţiitorul politic al companiei a treia se opri în dreptul ferestrei şi rămase înţepenit acolo, cu faţa spre întunecimea de dincolo de sticla geamului. Trecură clipe lungi de tăcere. Târziu, Tălmaciu murmură : — Poate că în clipa asta doctorul îi face injecţie. Oare or fi găsind acolo, la vreme, streptomicină ? Măi Niculae, nu-i aşa că are să se facă bine Mircea ? spune tu ! — Are să se facă bine... Tălmaciu se aşeză pe pat, cu braţele încrucişate pe piept, parcă înfrigurat. — Zău că sunt copil... — răspunse el încercând să zâmbească şi neizbutind. Cine ştie ce crezi tu despre mine... Măi Niculae, măi prietene, măi eu la Mircea ţin ca la lumina ochilor. E fratele meu... are zece ani... Din familia noastră nu-1 am decât pe el şi pe mama... E orfan, eu i-am ţinut loc de tată. In 45 şi în 46, când am intrat să muncesc în mină — pe atunci o duceam tare greu, abia dacă găseam de mâncare, — munceam cu gândul la el : să aibă ce îmbrăca şi ce mânca, să-i fie copilăria copilărie... Era abia de-o şchioapă pe vremea aceea. Şi acum, când e copăcel...! Voiam să-1 aduc aici în vacanţa de primăvară. Am fi fost împreună. Mă destăinui ţie... II iubesc, nici n'aş putea spune cum şi cât! Trebue să-I cunoşti ca să înţelegi. îmi spunea că vrea să se facă miner... eu mi-am schimbat meseria. Fotografia lui ai văzut-o ?... Nu-i nimic, ţi-o mai arăt... Cu ochii tulburi, locotenentul Tălmaciu privi mângâietor poza fratelui său. — Ultima oară, când am fost acasă, m'a sărutat la plecare pe ochi, dragul de el ! Iar acum, poate că... Tălmaciu îşi cercetă ceasornicul. Se ridică, îşi potrivi ţinuta şi trase valiza mai aproape de uşă. — E timpul să plec, — spuse el, iarăşi stăpân pe sine, în timp ce strânse mâna lui Boantă. — Noroc bun, Niculae ! Mă voi întoarce curând. Am încredere în voi, cred că veţi face faţă zilele acestea... —■ Să trăiţi, tovarăşe locotenent, — răspunse Boantă. Noroc bun şi dumneavoastră!... Din capul scării locotenentul porni singur înainte. I se auziră pe sală paşii grăbiţi, apoi aproape fugind, sărind câte două trepte deodată. 4 Gheorghe Surdu plecase dela consfătuirea din cancelaria companiei cuprins de o mânie neputincioasă. Se simţea umilit şi batjocorit. După adunarea sergenţilor de zi, el rătăci prin curtea cazărmii, în ploaie, împroşcând noroiul cu cişmele, ca. beat. O sete năprasnică după rachiu îl ardea în măruntaie. Ar fi vrut să fugă de orice faţă omenească, să se afunde în vreo crâjmă întunecoasă, să bea până la nesimţire. Apoi, prin noaptea ploioasă să se târâe pe lângă garduri până în cartierul dela marginea oraşului, să deschidă poarta aceea cu lacătul stricat, să bată la geamul mohorât şi scund... „Ea nu mă'ntreabă de nimic... numai de ea nu mi-e ruşine şi scârbă, oh, Doamne! Rău am ajuns !" Surdu se roti multă vreme, ca turbat, prin curtea cazărmii; ridica ochii spre cerul de plumb care parcă-i atingea creştetul capului şi-1 apăsa. In dormitor, la programul de seară pe care îl conducea, nu îndrăzni să se uite în ochii nici unuia din ostaşii companiei. „Mâine vor afla toţi că nu.mai sunt comandant de grupă... Vor râde de mine, mă vor huli. Gheorghe Surdu, caporalul fără căpătai, dulăul ciobănesc fără turmă, câinele râios, cu burta suptă, care umblă pe uliţă, rătăceşte, scotoceşte prin gunoaie...! Vor râde de mine toate 150 NICOLAE MARGEANU „podoabele", to(:i recruţii!" Caporalul Surdu nu se gândea că ar putea să rămână şi mai departe instructor de grupă, ci se temea şi de vreo altă pedeapsă... După stingere, ca sergent de zi, el mai rămase câteva ceasuri de veghe. Ştia că s'ar chinui degeaba în pat, că n'ar putea adormi. Afară, proptit de zid, fumă o jumătate de pachet de ţigări, aproape una după alta. O linişte nefirească se lăsă peste sbuciumul său întunecat, o linişte în care nu încăpeau nici un fel de gânduri şi simţăminte. Se epuizase şi rămânea în el o cocleală amară, o sgură a mâniei, a urei şi a temerii de până atunci. Târziu, cu pieptul încărcat de fumul înecăcios al ţigărilor, Surdu intră în dormitor. Şi atunci se petrecu cu el un lucru neobişnuit. Ocoli cu paşi rari dormitorul, uitându-se la cei care dormeau. Se oprea la recruţii din grupa sa, îi privea lung, parcă nu i-ar mai fi văzut niciodată. Ciuda şi ruşinea se împreunau în sufletul lui cu o ciudată svâcnire de părere de rău. Ar fi vrut să se împace cu recruţii din grupa sa, acum când ştia că nu le va mai fi comandant... Fără să-şi dea seama, prin aceasta se recunoştea vinovat. Ii venea să-i trezească, dar ştia că nu va găsi ce să le spună şi că se va pomeni ocărîndu-i... Când a doua zi, la ora de bilanţ, se comunicară schimbările în ordinea de bătaie, Gheorghe Surdu nu-şi crezu urechilor. Rămânea instructor de grupă ! Se spuse că schimbările aveau drept scop înlăturarea lipsurilor în instrucţie a ostaşilor din grupa lui Surdu şi că de aceste lipsuri era vinovat comandantul grupei — dar asemenea aprecieri se mai făcuseră nu numai odată despre caporalul Surdu. Ostaşii celor două grupe luară cuvântul la ora de bilanţ, codaşii făgăduiră că se vor îndrepta, fruntaşii îşi luară angajamentul să-i ajute pe tovarăşii lor rămaşi în urmă... El, caporalul Surdu, nu spuse nimic. Ascultă cele ce se vorbiră, parcă cu gândurile îndreptate aiurea, şi pe chipul său nu se putu citi nimic. Aşa cum prevăzuse locotenentul Tălmaciu, începutul bătăliei pentru Drapelul Roşu stârni un freamăt nou, o însufleţire neobişnuită în viaţa companiei a treia. Se ţinură meetinguri şi şedinţe, se lansară lozinci şi se luară angajamente, întreaga viaţă a companiei se concentra în jurul acestui eveniment. Ostaşii de obârşie muncitorească, deprinşi cu avântul întrecerilor socialiste din uzinele şi întreprinderile unde lucraseră înainte vreme, primiră cu multă bucurie chemarea la întrecere, care le aducea aminte de vechile lor obiceiuri din locurile de producţie. Iar ceilalţi, cei veniţi dela ţară, din sate, pe unde orânduirea socialistă nu prinsese temelii atât de adânci, participară tăcuţi şi parcă nedumeriţi la meetingul pe întreaga unitate şi apoi la celelalte adunări. Dar le plăcea... Erau parcă zile de sărbătoare. Se luară angajamente numeroase şi felurite ; în afară de pregătirea de luptă şi de pregătirea politică, ostaşii făgăduiră fie că vor trece mai curând probele G.M.A., fie că vor întări echipa artistică, că vor păstra ordinea în sălile de mese, Ja club, în dormitoare, analfabeţii că vor. termina mai degrabă cursurile de alfabetizare. Se afişară lozinci şi o tabelă a evidenţiaţilor, apăru un număr nou al gazetei de perete. Ostaşii grupelor lui Surdu şi Boantă se. văzură în centrul atenţiei întregii companii. Cei de sub fosta comandă a caporalului Boantă înţeleseră că se aşteaptă dela ei confirmarea încrederii căpătate; ceilalţi, că a venit vremea să se pună temeinic pe treabă. înainte, toată lumea ştia că de vină e caporalul Surdu, care nu-şi instrueşte oamenii aşa cum se cuvine, care e aşa şi pe dincolo. Acum se schimba socoteala... Cei din grupa lui Boantă în vechea ei întocmire, deveniseră instructori cu toţii, pe cât le stătea în putinţă. Se sfătuiau la nevoe cu caporalul Boantă, fostul lor comandant. Ceilalţi, când se împotriveau să fie dăscăliţi de nişte egali în grad şi contingent, când dimpotrivă se ruşinau în faţa tovarăşilor lor, mormăiau făcând pe supăraţii şi pe ştiutorii, dar într'ascuns căutau să înveţe, ca să nu se mai ivească alte prilejuri în care să fie dădăciţi. In scurtă vreme se deprinseră şi începură ei înşişi să întrebe de una, de alta, renunţând la o mândrie fără rost. instrucţia celor două grupe se făcea la un loc, pe platou ca şi la pregătirea lecţiilor OAMENII DIN COMPANIA TREIA 151 politice. O vorbă prinse: Cioboată şi Farkaş fură porecliţi „fruntaşi soldaţi", ceeace voia să spună că deşi deveniseră într'un fel oarecare instructori de grupă, nu erau totuşi nici măcar „soldaţi fruntaşi"... Lui Cioboată îi fusese dela. început mai uşor. întregul pluton se obişnuise mai de mult să-1 asculte citind din „Glasul Armatei", sau din vreo broşură, vorbind despre problemele politice ale zilei, despre planul cincinal, despre colectivizarea agriculturii, despre Coreea. De vechiul lor agitator de pluton „codaşii" se apropiară mai lesne, nestingheriţi. Ii acordaseră dinainte o întâietate, pe care Cioboată o folosea acum ca să explice, pe lângă problemele politice, şi o seamă de teme de pregătire de luptă. Cele dintâi succese fură înregistrate la pregătirea politică. Pregătirea materiei predate la lecţiile politice fu făcută împreună şi temeinic. Ostaşii renunţară şi la câteva ceasuri de repaus, pentru ca să stărue asupra unor pasagii neînţelese de toţi. Iar la seminarizare, compania îi ascultă, fără să-şi poată ascunde uimirea, pe „codaşi" dând răspunsuri limpezi şi precise, aproape la toate întrebările. Două seri după plecarea locţiitorului politic, la ora de bilanţ, căpitanul Smărăndescu îi evidenţie pe Chirca şi pe Haneş. Asta se întâmpla pentru întâia dată... Căpitanul Smărăndescu, evidenţiindu-i, făcu în aşa fel încât repetă de câteva ori : „din grupa comandată de caporalul Surdu..." Aştepta o atitudine din partea acestuia. Intr'adevăr, Surdu se ridică în cele din urmă şi spuse, nesigur : — Nu eu i-am pregătit... Toţi ostaşii companiei întorseseră ochii spre ei. Caporalul Surdu îşi trecu iute privirile pe deasupra capetelor lor, care-1 împrejmuiau din toate părţile. Aceasta era întâia oră de bilanţ după multă vreme, în care nu era criticat, în care nu auzea vorbe aspre... întâia oră de bilanţ când nu se mai simţea încolţit de privirile încruntate, mustrătoare, ale tovarăşilor şi superiorilor săi; dimpotrivă, aceştia îi priveau acum cu o căutătură prietenească. Surdu se simţi pentru o clipă împăcat şi înseninat, parcă s'ar fi întors într'o casă din care fugise şi pe lângă care dăduse târcoale apoi multă vreme, neîndrăznind să intre. Comandantul companiei păru să zâmbească. De astă dată Surdu fusese cinstit. 5 La sfârşitul unei ore de pregătire a lecţiei politice, Ionică se apropie de caporalul Boantă. — Tovarăşe caporal — spuse el — v'aş întreba ceva. Ionică şovăia. De mult voia să-i vorbească despre asta secretarului organizaţiei U.T.M. Era o veche dorinţă a sa, să ia parte la şedinţele la care se adunau cei mai buni din companie, să poarte insigna, să i se încredinţeze carnetul... Amânase mereu. „Dacă vor socoti că nu merit ? — se frământa el. — Dacă vor socoti că nu merit încrederea lor ?" Dar de când începuseră întrecerile pentru Drapelul Roşu, pe care-1 câştiga cea mai bună organizaţie de U.T.M. din armată, fruntaşă în pregătirea de luptă şi politică, dorinţa aceasta nu-i mai dăduse pace. — Tovarăşe caporal... Tovarăşe secretar, ştiţi... Eu nu sunt utemist... Aş Vrea... Dintr'odată Boantă se lumină la chip. — Gând la gând, Toderiţă... Ionică închise o clipă ochii. Câţiva dintre ostaşii grupei a treia rămăseseră în dormitor. La lada cu nisip Cioboată îi explica lui Chirca cum se desfăşoară un atac frontal asupra inamicului. Chirca arăta cu degetul cum evoluează pe teren, în atac, formaţia desfăşurată. Dela o vreme încoace, pricepea mai uşor cele ce i se spuneau. 152 NICOLAE MARGEANU Cioboată îl întrerupse la un moment dat. Se aşeză pe o băncuţă şi îi făcu semn lui Chirca să se aşeze alături. — Măi Chirca, — spuse el după o pauză, rostind cuvintele rar şi desluşit — într'un atac ca ăsta şi în oricare altul, soldatul se întâmplă să rămână mort pe câmpul de luptă... Celălalt amuţise. — Tu cu ce inimă ai pleca la atac, măi frate, ştiind că te-ar putea lovi un glonte sau un obuz ? Ai avea curaj, n'ai tremura ? — Dar tu ? întrebă într'un târziu Chirca. — Eu îţi jur că n'aş pregeta nici o clipă — spuse Cioboată privindu-1 ţintă. Nici dacă aş şti că voi fi răpus în acel atac. Trebue să ne apărăm ţara chiar cu preţul vieţii. Chirca rămase îngândurat. Pe peretele din faţa lor era prinsă harta ţării şi lui Ionică, care venise lângă ei şi-i ascultase, i se păru, într'o străfulgerare, că ea se oglindeşte în apa tulburată a ochilor lui Chirca. Trecu un răstimp lung de tăcere. — Măi Cioboată — spuse Chirca apoi, — nefiresc de tare, — ştii, la lecţia politică... tot nu m'am lămurit ce e imperialismul... Mi-explici ? dacă-i pe-aşa, trebue să ştiu. Serile sunt încă friguroase. Câteodată plouă cu stropi mărunţi şi deşi, o burniţă fumurie se lasă, sunt ploile începutului de primăvară. Ostaşii se sgri-bulesc în vestoane şi aşteaptă.Jimpezirea văzduhului. Dar în încăperea clubului e cald şi plăcut. Ceasurile de seară trec pe nesimţite şi ostaşii îşi aduc aminte că le e somn abia când goarna sună stingerea. Intr'una din seri, uşa clubului companiei se deschise şi în prag apăru locotenentul Tălmaciu. El învălui în privirile sale pe ostaşii adunaţi în sala clubului, aplecaţi deasupra cărţilor şi a jocurilor de şah şi spuse tare, încercând un zâmbet: — Bună seara, tovarăşi. Ostaşii se întoaseră toţi dintr'odată şi svâcniră, ridicându-se de pe scaune. Un freamăt uşor, de surpriză şi bucurie, trecu printre ei. După o absenţă de trei zile, locţiitorul politic se întorcea — şi ei îşi dădeau seama că-i simţiseră lipsa... Aflaseră motivul plecării lui. Ostaşii isbucniră toţi dintr'odată parcă ar fi fost în front: — Să tră-iţi, to-va-ră-şe locotenent 1 In răspunsul la salut pe care îl dădu compania se simţi atâta căldură, atâta prietenie, încât Tălmaciu tresări şi zâmbetul pe care îl schiţase înainte înflori acum larg. El veni în mijlocul ostaşilor şi, cu un glas care tremura de emoţie şi de bucurie, îi îndemnă : — Staţi jos... Staţi jos... Trecu printre mese, împărţind fiecăruia câte un cuvânt, sau câte o privire prietenească. Din toate părţile se auzea : „Bine aţi venit, tovarăşe locotenent..." El dădea din cap, zâmbind într'una, cu un zâmbet care sclipea ca o flăcărue albastră pe chipul său palid şi tras. Răspundea mişcat: „Noroc, băieţi... Noroc 1" Caporalul Boantă se apropie de el. îşi strânseră mâna : „Ce mai faci, Niculae ?" — şopti locotenentul. — Bine v'aţi întors, tovarăşe locotenent... — răspunse şi Boantă, liniştit de înfăţişarea calmă, aproape senină, a lui Tălmaciu. — Acasă ?... Sprâncenele locotenentului se mişcară într'o tresărire : — Mircea trăieşte... încă... Tălmaciu trecu mai departe. II găsi pe Cioboată singur la o masă, în faţa tablei de şah, analizând o partidă după carte. — Jucăm o partidă, Cioboată ? — Desigur, tovarăşe locotenent. OAMENII DIN COMPANIA TREIA 153 Se aşezară. Cioboată şi Tălmaciu erau adversari vechi, aproape în fiecare seară se înfruntau. Amândoi învăţaseră de curând jocul acesta, dar îl învăţaseră temeinic, după carte. Locotenentul Tălmaciu mută pionul dela d2, din dreptul reginei şi îşi anunţă adversarul: — Voiu juca gambitul damei. Cioboată chibzui şi împinse numai cu un pas pionul regelui. — Apărarea slavă. Jocul se desfăşură în linişte. într'un târziu, când piesele negre ale lui Cioboată sparseră rocada regelui alb, locotenentul Tălmaciu dădu la o parte cu mâna figurile de şah şi se declară învins. Cioboată zâmbi bucuros, dar zâmbetul i se depărta de pe faţă când privirea sa o întâlni pe aceea a locotenentului. — Cioboată, îţi aminteşti discuţia noastră ? Aştept un răspuns dela tine... Cioboată îşi trecu palma peste frunte, ochii săi se înceţoşară. Tălmaciu întinse mâna peste masă şi o aşeză încet peste mâna ostaşului. — Mi-a fost şi mie greu, măi Cioboată... Eu sunt miner, după cum ştii, am lucrat la Petrila. Ştiam că nu mă voi întoarce niciodată în mina mea, că niciodată nu voi mai simţi svâcnirea pickhamerului în palme... Că nu voi mai vedea munţii acoperiţi de negură, dimineaţa, când intru în şuţ... Mi-a fost şi mie greu, măi frate ! Cioboată tăcea mereu. — M'am frământat îndelung, atunci — urmă locotenentul Tălmaciu. — Eu sunt miner, îmi spuneam... Am scos tone şi tone de lignit. Cărbunele e viaţa mea. Dar apoi am înţeles că dacă partidul îmi dă sarcina să devin ofiţer politic... apoi tot miner voi fi... Voi scoate la lumină minereul cel mai de preţ, sufletul omului...! Gândeşte-te bine, Cioboată — şi după aceea să vii să-mi dai răspunsul. Ne-am înţeles ? — Vă pot da răspunsul acuma... — rosti Cioboată după un răstimp, ridicând o privire care se limpezea treptat. — M'am gândit îndestul, zile şi zile dea-rândul. In clipa asta mai mult ca oricând aşi vrea să fiu la Năvodari măcar pentru un ceas... Eh, dacă ar fi chip să-mi rup inima în două : o parte să rămână pe şantier, alta s'o trimit la şcoala de ofiţeri... — Cioboată râse încet, cu amărăciune. — Da, nu o să mă mai întorc pe şantier... Decât poate atunci când pretutindeni va fi stăpânirea popoarelor, când ameninţare de război nu va mai fi. — Da, Cioboată. — Locţiitorul politic al companiei se ridică şi îi strânse. mâna. — Tovarăşe locotenent — mai spuse Cioboată, gândindu-se la cele întâmplate lui Tălmaciu în ultima vreme — n'o să uit... Minereul cel mai de preţ e sufletul omului. Rămas singur, Cioboată îmbrăţişa cu privirea încăperea clubului, simţind o dragoste cu totul nouă pentru ostaşii pe care îi vedea acolo. In curând va îmbrăca uniforma de elev, cu epoleţii portocalii... Va fi apoi locţiitorul politic al unei subunităţi din cine ştie care armă... Viaţa sa se va petrece între ostaşi ca aceştia din club; în fiecare an vor fi alţii şi alţii şi el va face cu ei şcoala apărării patriei... Ii văzu pe Haneş singur la o masă. Răsfoia un album şi mişca buzele anevoie, silabisind titlurile pozelor. Haneş învăţa la şcoala de carte. Cioboată se duse într'acolo şi îşi trase un scaun alături de Haneş. — Vrei să citim împreună, Iosâme ? Era un album înfăţişând viaţa din colhozurile Uniunii Sovietice. Haneş în-muia degetul pe buze şi întorcea încet foile. O casă însorită, cu flori şi perdele albe... Un hambar cu grâu auriu... Un câmp nesfârşit, pierzându-se în zare, şi pe acest câmp câteva tractoare răscolind pământul negru... — Aşa trăesc ţăranii în Uniunea Sovietică, Iosâme... Ei muncesc pământul în bună tovărăşie şi pământul îi răsplăteşte din belşug. Vezi tu ce greu e spicul ăsta ? A crescut în holda arată de tractor... 154 NICOLAE MARGEANU Haneş clătină din cap. — Eu n'am arat decât cu boii... Mare minune tractorul 1 •— Aici, la armată, poate că ai să faci şi tu şcoala de tractorişti, măi Iosâme. Ai să mâni şi tu tractorul. Ce, nu-ţi vine să crezi ? Şi când ai să te întorci în satul tău, cred că ai să găseşti acolo gospodărie colectivă. Atunci ai să ai mare căutare... Viaţa noastră se schimbă, neîncetat, de la o zi la alta, măi Iosâme 1 6 In compania treia au început întrecerile pentru Drapelul Roşu. Ele se vor desfăşura zi de zi, până când Drapelul va fi decernat organizaţiei U.T.M. a unităţii fruntaşă în pregătirea de luptă şi politică. Participând la întreceri, ostaşii companiei a treia înţeleg din ce în ce mai bine că — aşa cum scrie în gazete şi cum glăsuesc lozincile — fiecare succes al lor în pregătirea de luptă şi politică e un avertisment dat imperialiştilor aţâţători la războaie... Din iniţiativa căpitanului Smărăndescu, în compania treia a început de câteva zile o întrecere de tragere pentru verificarea nivelului de pregătire de luptă ai ostaşilor. Toate grupele iau parte la duelui de foc. Iese învingătoare în această probă colectivă de tir grupa care doboară cea dintâi ţintele din faţa sa. Pentru aceasta e nevoie de iuţeală în luarea liniei de ochire, de siguranţă la declanşarea focului şi de isteţime din partea comandantului grupei, care trebue să organizeze tregerea în aşa fel încât să scoată din luptă pe trăgătorii cei mai buni din partea adversă. Grupa lui Surdu, s'a pregătit cu sârguinţă pentru concursul de tragere. Câteva zile la rând, ostaşii n'au lăsat puşca din mână. Caporalul Surdu şi caporalul Boantă, care venise să ajute la instrucţie, dădeau fiecăruia în parte lecţii de metodica focului. O emoţie puternică îi cuprinsese pe toţi ; aveau acum prilejul, învingând cât mai multe grupe din companie, să scape de neplăcuta faimă de „codaşi". Ultima ţintă căzuse .învinsese grupa treia. Goarna sună încetarea focului. Căpitanul Smărăndescu urmărise împreună cu locotenentul Tălmaciu desfăşurarea duelului de foc, din spatele trăgătorilor. Ionică trăsese cel mai bine. Doborîse trei ţinte din trei lovituri. Şi, după ce fusese scos din luptă, organizase tactic acţiunea tovarăşilor săi. Când Ionică se ridică, locotenentul Tălmaciu se duse la el şi îi strânse mâna. — Foarte bine, Ionică... ! Ionică zâmbi fericit. — Am învins, tovarăşe locotenent, — răspunse el — am învins... ! Comandantul companiei şi locţiitorul politic se îndepărtară. Apropiindu-se de compania încolonată, locotenentul Tălmaciu se întoarse spre căpitan şi îi spuse : — Are însuşiri de comandant băiatul acesta, nu-i aşa ? Căpitanul Smărăndescu se gândea la acelaş lucru. „Se vede treaba — îşi spunea el cu o urmă de ciudă — că nu i-am dat degeaba regulamentul... A avut dreptate Tălmaciu atunci. A fost perspicace, a ghicit în Ionică însuşiri deosebite., Nici Surdu n'a luptat rău, numai că s'a descurajat îndată ce a fost scos din luptă..." Eh încuviinţă din cap şi-i răspunse lui Tălmaciu: — Da, are, hotărît că da. CAPITOLUL VI 1 In cea dintâi duminecă, Gheorghe Surdu se grăbi să plece după-amiază în oraş. Luă deadreptul drumul spre casa Ţiţei, mai de vreme ca de obicei. OAMENII DIN COMPANIA TREIA 155 Tiţa îl aştepta, tolănită pe un pat cu plăpumi şi perne multe, învelite într'o mătase roasă, de o culoare incertă. Surdu se apropie de ea şi întrebă răguşit: — Ce îaci... ? Femeea râse scurt. In lumina lămpii cu gaz care fumega pe o măsuţă lângă pat, deşi era ziuă, faţa ei părea o mască neînsufleţită. Surdu se aşeză lângă ea şi o cuprinse în braţe. Femea i se cuibări la piept. — Dece n'ai venit săptămâna trecută, Gheorghiţă ? M'am temut că nu vii nici azi... — N'am putut... — mormăi Surdu. — Toată compania a rămas în cazarmă. Minţea. Dumineca trecută nu îndrăznise să-i ceară comandantului companiei biletul de voe. Câteva zile la rând fusese făcut cu ou şi cu oţet la orele de bilanţ şi căpitanul i-ar fi putut refuza învoirea în oraş. — Ţi-a fost dor de mine, puiule... ? — întrema Tiţa, răsgândindu-se, în-colăcindu-i braţele de mijloc. Dar Surdu se desfăcu din braţele ei şi se ridică de pe pat. II ameţea aerul închis al camerei, parcă putred. Se duse la fereastră şi o deschise. Se aplecă deasupra ei, respirând adânc. Un cais îşi desfăcea florile în faţa ferestrei, boboci de floare alb-trandafirii. Câteva musculiţe sburau prin văzduhul limpede şi nemişcat ca un cristal. O mireasmă de primăvară plutea, crudă, răscolitoare. Surdu îşi apăsă palmele pe tâmple şi se întoarse. Femeea îl privea tăcută, clipind din ochii negri. — Stinge lampa, — mormăi el —. E soare afară. Dar femeea nu se mişcă şi el nu stărui. Pe neaşteptate, un soi de veselie puse stăpânire pe el, fiindcă-i veniră în minte, în timp ce se uita la sborul gâzelor şi la bobocii de floare ai caisului, cele petrecute la cazarmă în ultimele zile. Se apropie de Tiţa şi-i prinse mâinile uşor. Gheorghe Surdu zâmbea ; trăsăturile feţei i se luminaseră şi, acum, el arăta ca un flăcău voios, aşa cum îi stătea bine tinereţii sale. — Ştii, Tiţo — spuse el, — i-am judecat prea aspru pe cei din companie... Sunt băieţi buni, nu mă duşmăneşte nici unul. Ei, dar n'are rost să-ţi povestesc toate câte s'au întâmplat! Tiţa tăcea. II privea cu viclenie şi batjocură pe dedesubtul genelor lungi. Surdu se feri de privirile ei. — La urma urmei tot eu am fost vinovat... Şi ei, în loc să mă pedepsească... Ar fi vrut să-i spună că Boantă îi e prieten, că locotenentul Tălmaciu s'a purtat frăţeşte cu el... că va căuta să nu se mai facă de râs de acum încolo, dar aşa, ca să nu se vadă că el le e recunoscător pentrucă nu i-au luat comanda grupei... Dar femeea se depărtase de el. II privea lung, aproape cu ură. Pufni : — Neghiobule ! Mâinile lui Surdu se desfăcură încet din mâinile ei şi el se ridică, cu ochii dintr'odată îneguraţi. Parcă s'ar fi spart ceva înăuntrul lui. Abia acum înţelegea limpede că toate cele la care se gândise, spuse în faţa Ţiţei, ar fi sunat caraghios şi zadarnic. Ea, femeea tuturor, putredă, bicisnică... Câteva clipe, pe Surdu îl bântui o amărăciune grea, ca o istovire a sufletului. Se simţi asemenea unui copac, toamna, cu frunzele scuturate de vântul rece. Toată scârba care până atunci se adunase în el, îl copleşi. In companie, luni de zile dearândul, se trăsese la o parte de tovarăşii săi, se însingurase de ei. Dar locul lui era acolo, printre ei, printre cei din companie ; ei nu l-au dat la o parte ca pe o otreapă, au avut încredere în el şi poate că nu le merita încrederea... Gheorghe Surdu îşi dădea seama de asta mai ales acum, când o avea în faţă pe femeia care-i pricinuise depărtarea de tovarăşii lui adevăraţi. Surdu făcu câţiva paşi prin cameră, strângând din dinţi. Dintr'odată, o ură năpraznică sui în el ,o mânie întunecată. Se apropie cu pumnii încleştaţi de Tiţa. — Muierea dracului ! — scrâşni el. — Bufniţo ! 156 NICOLAE MARGEANU Tiţa căscă într'adevăr nişte ochi mari şi sclipitori, ca de buhă, dar nu păru nici mirată, nici înfricoşată de izbucnirea lui. II privi batjocoritor, fără să se mişte. — Cine o să vină aici, după ce plec eu, în noaptea asta... ? Şi mâine, şi poimâine, noapte de noapte ? Muiere afurisită I — Numai tu mi-eşti drag, prostule... — răspunse Tiţa şi râse încet. — Hai,, vino-ţi în fire, şezi lângă mine, hai... — Bufniţa dracului ! Surdu ridică mâna şi vru s'o lovească cu podul palmei. Tiţa nu se feri. închise numai ochii strângând din pleoape. Surdu coborî mâna. Dacă ea s'ar fi dat în lături, ar fi lovit-o, ar fi frânt-o în bătaie, şi poate că la urmă, după cum îi era firea zăludă, ar fi sărutat ca un besmetic vânătăile de pe trupul femeii... O privi pe sub sprâncene, lung, cu scârbă. Apoi se dădu un pas înapoi şi se încovoie din spinare, frânt. încet, cu mâinile tremurânde, îşi luă boneta de pe scaunul pe care o aruncase şi se îndreptă spre uşă. Abia atunci Tiţa se mişcă. Tresări când îl văzu plecând şi svâcni cu jumătate din trup, ca un şarpe. Ţipă ascuţit în urma lui : — Intoarce-te, Gheorghiţă ! Unde pleci ? Surdu se opri, şovăind o clipă. Răspunse, fără să întoarcă privirea, cu îndoială în glas : — Astăzi... nu mai pot rămâne. Mai viu eu pe la tine... că n'am unde mă duce... Mai vin eu... Trânti uşa în urma lui. Străbătu cu paşi înceţi cărarea până la poartă, sdrozind sub cizmă vrejurile uscate de buruieni, rămase din toamnă. Ziua în amurg scânteia roşietică. Se auzea vuetul înăbuşit al oraşului. Plecând, Gheorghe Surdu nu întoarse capul. La poarta dinspre uliţă, Surdu se ciocni de Mihăilă, care dădea să intre. Acesta, văzându-I, desfăcu braţele şi izbucni cu glas sgomotos : — Noroc, măi băiatule. Un'te duci ? Surdu mormăi ceva şi căută să plece. Dar omul nu-1 slăbea. — Hei, unde fugi ? — Mă grăbesc — spuse Surdu, trăgând poarta după el. Mihăilă îşi îndesă pălăria pe cap şi i se luă grăbit pe urme. Pantofii săi cu talpă de trei degete scârţâiau pe pietrişul drumului. — Ce treabă-i asta, mă Gheorghiţă — strigă el — ce, nu vrei să stai de vorbă cu mine ? Am o chestie să-ţi spun ! Surdu se întoarse. — Ce chestie ? Mihăilă rânji şi-i făcu lui Surdu un semn cu ochiul. Duse un deget la buze şi râse. — Chestie mare, băiatule, ai să vezi. Hai că fac cinste. Intrară în cea dintâi cârciumă şi se aşezară Ia o masă într'un ungher. Mihăilă turnă rachiu de pară în două păhărele şi după ce dădu pe gât lichidul galben-roşcat, se şterse cu palma peste gură şi spuse : — Ce, te-ai certat Cu Tiţa ? Dece ai plecat aşa de vreme ? Surdu se răsuci pe scaun şi dădu la o parte cu cotul sticla de rachiu. — Ce te priveşte pe dumneata ? — Nu e vorba să ne'ncuscrim, ai ? — râse Mihăilă, cu un râs dogit şi gros. — Lasă, că vă'mpăcaţi voi... Tiţa e fată bună. Şi tu eşti om de nădejde. A-propos, Gheorghiţă — el se aplecă deasupra mesei şi urmă aproape în şoaptă — ştiu câ-ţi trebue bani... O să ai bani, mereu. Bani, mă ! — Ce fel de bani ? Ce tot îndrugi ? OAMENII DIN COMPANIA TREIA 157 Mihăilă coborî şi mai mult glasul: — Ia seama, Gheorghiţă, e vorba de viaţă şi de moarte dacă sufli ceva... Mormânt sa fii ! Dar te cunosc, ştiu eu cine-mi eşti... Altfel nici nu ţi-aş fi vorbit. Eşti om de nădejde. întotdeauna ai vrut să te căpătueşti — de-acu încolo o să ai prilejul... Surdu se trase mai înapoi şi întrebă : — Ce trebue să fac ? Mihăilă zâmbi mulţumit şi-i făcu semn să-şi apropie urechea. Ii suflă în obraz : — începând de mâine Gheorghe Surdu o să fie cel mai sârguincios dintre toţi caporalii din unitate... Trebue să faci asta. Iţi aduci aminte, te-am întrebat odată dacă vrei să te reangajezi în armată. O să te reangajezi. Ce-o fi, un grad acolo, oricare... Parcă din soldă o să trăeşti tu ? —Nu înţeleg... — E, parcă-i aşa de greu ! — Mihăilă ridică paharul şi ciocniră. — Măi băiatule... ascultă, nu care cumva să te ia gura pe dinainte! Tu o să rămâi în armată. Noi pentru asta te plătim. Nu uita, avem armele noastre cu care lucrăm... şi avem bani... Până una alta înţelegi tu, ia aminte: trebue să afli ordinea de bătaie a unităţii... Câte batalioane, câte companii, câte plutoane şi grupe... ştii tu !... câţi oameni... Ofiţerii cu numele lor... Nu e greu, trebue numai să deschizi ochii şi să numeri... Pricepi, asta deocamdată. Surdu se ridică iute dela masă ,trântind cu cotul sticla. Rachiul se scurse pe faţa de masă şi pe podea. Surdu holbase ochii şi buzele îi tremurau. Voi să spună ceva, dar limba i se împletici în gură. O ameţeală îl cuprinse, parcă aburii unui cazan întreg de alcool i s'ar fi urcat în creer. Mihăilă se sculă şi el şi-i îndesă câteva bancnote albastre în buzunar. — Dece pleci aşa de repede, Gheorghiţă ?... Da, trebue să fii de vreme la cazarmă. Foarte bine. Ne întâlnim duminica viitoare, la patru după-amiază, la noi acasă... Afli până atunci ce ţi-am cerut... Banii ăştia să-i ai de cheltuială... — Da... trebue să fiu devreme la cazarmă... — îngăimă Surdu. Clătinându-se, ieşi în stradă şi, după câţiva paşi, o luă la fugă. Coborîse întunericul. Fugind, parcă o mie de ciocane îi băteau în tâmplă : „Vor să mă facă trădător, trădător... Mi-au dat bani... Oh, Doamne! Totul s'a spulberat... Tiţa a fost momeala, muierea dracului ! Prăpastia, s'a căscat prăpastia... Şi Tălmaciu, şi Boantă, şi căpitanul... ei m'au cruţat, au avut încredere în mine... Tovarăşii mei... Nu mai pot veni în faţa lor, m'am vândut... Ce pot să fac, ce trebue să fac...?" Trecătorii întorceau capul după ostaşul care alerga besmetic pe stradă, îmbrâncind lumea, ca alungat de o vedenie. Surdu trecu pe lângă câţiva ofiţeri şi nu-i salută. Traversă străzile fără să ţină seama de stopuri, fluerat de miliţieni. Becurile roşii, verzi, albe, îi jucau pe dinaintea ochilor. Departe, dincolo de centrul oraşului, se opri din fugă, mai făcu câteva sute de paşi, fără nicio ţintă, apoi zărind o crâjmă în drum, intră înăuntru. Se propti de tejghea şi întinzând mâna spre sticlele colorate de spirt, ceru de băut. 2 La masa luminată noaptea în fundul dormitorului, lângă dulapul de bibliotecă,. Boantă, Cioboată şi Ionică zăbovesc acum seară de seară. Ionică studiază regulamentul de luptă. Seara deschide cu înfrigurare cărţulia cu scoarţele cafenii şi începe să citească, oprindu-se la fiecare jumătate de pagină şi repetând pe de rost. Boantă îl ajută. II lămureşte acolo unde el nu înţelege de unul singur. Dela o vreme, textul care i-a părut la început lui Ionică greoi şi neînsufleţit, a început să-1 atragă ca o poveste. O poveste vie despre nişte soldaţi ca şi el, mişcându-se în vâltoarea luptei, după litera regulamentului, înfruntând iureşul de foc şi ţinând 158 NICOLAE MARGEANU piept duşmanului. Dintre paginile cu text greoi şi încâlcit, împărţit în paragrafe numerotate, au început să-i răsară lui Ionică oameni şi fapte însufleţite, ca într'o minunată perindare de imagini pe ecranul cinematgrafului. Din când în când Ionică închide cartea, ţinând degetul arătător la foaia unde a ajuns. Felurite gânduri se nasc în el: „Mă doare osul umărului, am căzut azi la exerciţiul de atac... Dar am zădărnicit de astă-dată contraatacul „inamicului". Tovarăşul maior ne-a lăudat compania... Până şi Patru s'a ţinut bine. N'a mai rămas mototol în faţa barajului de grenade... Chirca a venit la mine şi m'a întrebat despre colhozurile din Uniunea Sovietică. Mă socoate că ştiu..." Ionică redeschide din nou regulamentul de luptă şi se apucă să citească cu şi mai multă râvnă. „Vreau să învăţ cât mai mult!" — îşi spune el. In dormitor e tihnă. Plantonul se plimbă prin încăpere, în vârful cizmelor. Cei adormiţi oftează prin vis şi li se aude răsuflarea potolită şi egală. Nu se mai face focul în sobă. E primăvară deabinelea. Uşa dormitorului se deschide. Intră Truică şi Lăutaru. Se întorc dela cinematograful Casei Armatei. Cei trei dela masa luminată nu-i aud intrând. Iar Truică şi Lăutaru, bucuroşi că au cu cine sta de vorbă, se îndreptă numaidecât spre ei. Caporalul Boantă întoarce cei dintâi privirea. Le zâmbeşte cu prietenie. — Nu dormiţi ? — întreabă Truică şi Lăutaru. — Am dormit destul după-amiază. Citim... Ei, cum v'a plăcut filmul ? In privirile lui Truică şi ale lui Lăutaru se citeşte deopotrivă aceeaşi însufleţire şi aceeaşi visare. Ochii lor parcă mai păstrează imaginile văzute la cinematograf. Se aşează amândoi pe câte un colţ de bancă şi încep să povestească într'un glas : — Alexandru Matrosov a trăit cu adevărat. Nu-i născocire în film... — ...Era ucenic la o fabrică şi locuia într'un dormitor cum e al nostru. Cu multe paturi... Seara băieţii se adunau şi vorbeau despre război. — ...Pe urmă a plecat voluntar pe front... Era o noapte întunecoasă, ploua şi reflectoarele tăiau bezna în făşii... Se auzea bubuitul artileriei. — ...O fată cu nasul cârn şi ochi' albaştri, era îmbrăcată într'o pufoaică, i-a întins o gamelă cu ceai în timpul marşului... — ...S'a aruncat cu trupul lui asupra gurei de foc a cazematei... A acoperit-o... L-a ciuruit mitraliera. — A murit. — încheie cu durere Truică. O tăcere adâncă se lasă. — N'a murit... — rosteşte într'un târziu Boantă, cu emoţie... Trăieşte în noi... Truică şi Lăutaru revăd în clipa aceea finalul filmului, apelul solemn în faţa regimentului lui Alexandru Matrosov. Trec minute întregi în care niciunul din ei nu vorbeşte. — Vouă nu vi-i somn ? — întreabă, şovăind, Truică. — Nu. - — Nici nouă... — se grăbeşte să spună Truică. Boantă le face semn să vină mai aproape. — Rămâneţi cu noi... — îi îndeamnă el, — Rămânem... Şi ei trag banca spre masa luminată. — Luaţi câte o carte şi citiţi. Ionică îşi aduce aminte că aceleeaşi cuvinte i s'au spus şi lui altădată. Acum în jurul mesei sunt mai mulţi. Numai caporalul Surdu nu venise din oraş. Sergentul de zi întrebase de câteva ori despre el, apoi raportase ofiţerului de serviciu. OAMENII DIN COA-1PANIA TREIA 159 El nu se întoarse în cazarmă decât spre miezul nopţii. Nimeni nu află nici mai târziu cum de izbutise să intre să fie oprit la corpul de gardă. Deschizând uşa dormitorului, Surdu o izbi cu cizma. Se împleticea. Abia se ţinea pe picioare. întreaga companie se trezise din pricina sgomotului. Capete mânioase ieşeau de sub pături şi se răsteau : — Linişte ! Plantonul se repezi la Surdu şi căută să-1 facă să se aşeze liniştit pe pat, să se culce. Dar Surdu îl îmbrânci şi începu să răcnească. — Să se scoale tot omul ! — striga el. — Să se scoale tot omul ! Gheorghe Surdu şi-a vândut inima... A dat-o viermilor, s'o sfârtece... Gheorghe Surdu nu mai e om... Gheorghe Surdu nu mai e pe lumea asta ! Apoi îşi prinse capul în palme şi se trânti pe pat plângând cu hohote. A doua zi se anunţă în companie că Surdu a fost pedepsit cu şase zile de arest sever, pentru beţie şi întârziere de trei ore în afara cazărmii. 3 Compania treia se afla în gardă. Siluetele sentinelelor se profilau pe cerul vânăt al nopţii, străjuit de luna singuratică. Umbrele baionetelor se alungeau până departe de gheretele posturilor. Pretutindeni stăpânea o tăcere adâncă. Ieşind din rond, Boantă, caporalul de schimb, se întâlni cu locotenentul Tălmaciu. Făcură împreună câţiva paşi şi se despărţiră pe aleia dinspre dormitoare Locţiitorul politic îi întinse caporalului mâna. — Nu uita ce-am vorbit — spuse el. — Du-te la el. In lumina becului sub care se opriră, chipul lui Tălmaciu era palid ca şo-franul. O durere sfâşietoare i se citea în ochi. — Da, mă voi duce, tovarăşe locotenent. S'a întâmplat ceva ? — Ţi-oi scpune mai târziu... Mai târziu... — răspunse Tălmaciu. Se uită la ceasul brăţară. Erau 12 şi 5 minute. Loctenentul se îndreptă spre clădirea companiei. Boantă îl privi lung în urmă, apoi intră la corpul de gardă. înăuntru îşi răcori fruntea la robinet şi cu tot somnul chinuitor care-1 apucase, urcă grăbit spre etajul al doilea, unde se afla închisoarea. Scara era largă şi cu trepte înalte, pereţii clădirii aveau un miros pătrunzător, acru, de mucegai. Clădire de cazarmă veche. Boantă se scutură ca de un fior. O lumină chioară se resfira deasupra scării care ducea la etajul al doilea şi paşii pe scară răsunau adânc, stârnind ecouri în pustietatea sălii. Altădată se auzeau aici vaete înăbuşite, ţipete, pleznituri de centură pe spinarea pedepsiţilor. Acum sala aceasta se odihnea în tăcere. Boantă îşi aminti de un văr al său chinuit într'un asemenea loc în timpul războiului, şi goni mai repede pe scară. Omul acela se întorsese acasă de pe frontul din răsărit cu sufletul încrâncenat de grozăviile trăite şi văzute. Nu mai voise să se înapoieze în vârtejul de foc şi de moarte. Dezertase. L-au prins într'o gară mică, ascuns între osiile unui vagon. L-au adus la o închisoare din aceasta şi, spunea unul care fusese prieten cu acei văr al său înainte de militărie, l-au bătut zile şi nopţi dearândul, în-muind podeaua cu sângele lui. Apoi l-au împuşcat, risipindu-i creerii în ţărână. La amintirea aceasta, în tâmpla lui Boantă ciocăni o spaimă. Dar nu putea împiedeca să-i vină în faţa ochilor scenele de tortură şi de groază din anii aceia. Ajunse la etajul al doilea şi străbătu sala carcerelor. Câteva carcere zidite, cu o ferăstruică de o palmă, stăteau aliniate într'o încăpere cufundată în semiobscuritate. Povestea odată unul din plutonierii unităţii că a fost închis, prin 1939, chiar aici, într'una din carcerele acestea. Pe vremea aceea era recrut. Suferea batjocura necontenită a superiorilor, bătăi şi sudalme, zi de zi... N'a mai putut răbda. Odată, 160 NICOLAE MARGEANU încărcând arma, a lipit capătul ţevii de cerul gurii şi a apăsat pe trăgaci. Mâna. unui camarad care se afla în apropiere a lovit la timp ţeava şi glontele a retezat numai sfârcul uneia din urechi. Pentru vina de a fi vrut să se sinucidă, soldatul Panait a fost pedepsit cu zece zile de carceră... Zece zile dearândul a stat ca într'un cosciug, în picioare, fără să se poată măcar răsuci, fără somn, numai cu pâine şi apă. La trei zile odată era scos în curte, câte un ceas, dar nu era în stare să umble, trebuiau să-1 poarte doi ostaşi de subsuori. Picioarele i s'au umflat ca doi butuci, carnea de pe ele s'a făcut neagră de parcă ar fi început să putrezească de vie. Când l-au scos, a căzut fără simţire şi a zăcut vreme îndelungată. Acum, fioroasa încăpere a carcerelor e întotdeauna goală. Carcerele nu mai sunt folosite. Pedeapsa aceasta a fost desfiinţată. Pereţii închisorii sunt spoiţi cu var. E linişte şi de cele mai adeseori pustiu. Alături de clădirile noi ale unităţii, a rămas aripa aceasta, zidărie veche, din vremurile care s'au năruit. Aşa cum pretutindeni mai sunt urme dureroase ale trecutului. .Boantă intră într'o încăpere, unde stătea de pază o sentinelă. Ii făcu semn să deschidă uşa închisorii. Lacătul zornăi şi în faţa caporalului de schimb uşa grea de metal se deschise scârţâind. Surdu se afla singur în închisoare. Nu dormea. Stătea lungit pe patul de scândură, cu vestonul adunat sub cap şi învelit cu mantaua. Privea în gol. Auzind scârţâitul uşii, Surdu întoarse capul, apoi dând cu ochii de Boantă se răsuci la loc şi îşi feri privirea într'o parte. Boantă se aşeză pe patul de scândură. Cerceta chipul lui Surdu, crispat, ochii lui care stăteau ţintuiţi într'un punct al peretelui alb şi scorojit. Tăceau amândoi. Surdu părea că a şi uitat de celălalt. Nici nu-şi întorcea capul spre el. Dar pe când Boantă, nehotărîndu-se, căuta ce să spună, Surdu rosti cu un glas lipsit de expresie: — Dacă tot ai venit... dă-mi o ţigare... Boantă se trase pe pat mai aproape de celălalt. Nu răspunse la cererea lui. Şi Surdu râse cu acelaş glas dinainte, dar fără să se clintească din loc şi fără să-şi desprindă privirile din punctul nevăzut din perete. — Să nu-mi dai, mă ! Regulamentul interior spune că n'ai voe să le dai ălora dela arest ţigări, nimic... N'am fumat de aseară... In tăcere, Boantă scoase pachetul de ţigări şi-i puse lui Surdu una în gură. I-o aprinse, îşi aprinse şi el o ţigară. Abia atunci se mişcă Surdu din locul lui şi, pe măsură ce trăgea mai adânc din ţigare, chipul i se îmblânzea, muşchii obrazului i se muiau şi căutătura i se făcea mai omenească. Ghiaţa se rupsese între ei. Puteau acum să-şi vorbească ; măcar să se certe, dar să-şi vorbească. Boantă simţi o uşurare şi i se păru că zăreşte pe faţa prietenului său un fel de depărtată limpezire pe care n'o avusese acesta nici înainte de a fi intrat în închisoare." A stat singur cu conştiinţa lui..." îşi zise Boantă şi se înfiora." Care o fi învins ?" — Măi Gheorghe — începu Boantă aproape în şoaptă, — ce ai făcut tu o zi întreagă aici ? Surdu îşi trecu mâna peste frunte. — M'am gândit, — răspunse el, — m'am gândit la viaţa mea pe care n'o mai am... Am pierdut-o ! S'a dus pe apa Sâmbetei viaţa mea... Vru să mai adauge ceva, dar se răsgândi şi, întorcându-se spre Boantă, spuse fără vlagă : — Lasă-mă singur... Boantă apucă mâna lui Surdu într'a sa. — Măi Gheorghe, tu tot mai crezi că eu îţi sunt duşman ? Că îţi vreau răul ? Aşa mi-ai spus în seara aceea... ştii, mai demult. Ce s'a întâmplat cu tine ? Vino-ţi în fire ! OAMENII DIN COMPANIA TREIA 161 Şi cum Surdu nu răspundea, Boantă urmă să vorbească cu un glas nefiresc, fiindcă şi-1 făcea mai blând decât îl avea îndeobşte : — Tu ai sufletul bolnav, Gheorghe... Oricui i se întâmplă, aş fi putut şi eu să fiu în locul tău. Când te frământă ceva trebue să-ţi destăinui amărăciunea, altminteri jalea se adună în tine picătură cu picătură, dela o vreme nu mai încape, coace, face puroi... Mi s'a întâmplat şi mie. Ai să te limpezeşti şi tu odată şi odată şi ai să-mi spui atunci că aşa e. Boantă tăcu, vrând să-şi ascundă emoţia care-1 apucase fără veste, mai puternică decât ar fi crezut. II îndurera înfăţişarea înegurată a lui Gheorghe, ochii săi de cărbune şi de ceaţă, perii bărbii, lungi şi murdari. Avu o clipă, simţământul că nu va mai scoate nici un cuvânt dela el. Dar Gheorghe Surdu începu să vorbească pe neaşteptate, prinzându-şi capul în palme. — Ştiu că tu îmi eşti prieten, măi Niculae... Nu te-am duşmănit niciodată, nici atunci când ţi-am spus-o... Nu credeam în ce spun. Nu ştiu ce m'a apucat. Dar n'are nici un rost să mai vorbim despre mine... Eu sunt ca şi cum n'aş mai fi... Nu mai sunt pe lumea asta... — Lasă prostiile, Gheorghe ! — Da, da... eu nu mai sunt... am pierdut tot... m'am înfundat într'o mlaştină, pentru o muiere... N'a fost decât o scârnăvie, atât şi nimic altceva. Cum de nu mi-am dat seama dela început ? Putoarea dracului 1 îmi pare rău că nu i-am sucit gâtul... de asta îmi pare rău... să mă fi spurcat încaltea cu totul ! Şi Gheorghe Surdu se ridică în coate, privi în gol, tremurând, apoi deodată se prăbuşi în braţele lui Boantă şi începu să plângă cu sughiţuri, ca un copil. — Am stat aici şi am bătut cu pumnii în zid... nu voiam altceva decât să mă duc, s'o calc în picioare, să-i crap ţeasta... ! Nu mai are niciun rost... Eu nu mai sunt... — continuă el stins şi fără vlagă. — Eu nu mai sunt... N'am mai avut nici la cine mă întoarce. Pe voi v'am pierdut de mult... In ochii voştri eu sunt o lepădătură, un om de nimic... Un om de nimic... Am pierdut totul, — Pe noi nu ne-ai pierdut, — spuse Boantă. Pe noi, nu... Surdu tresări. Se uită la el pentru întâia dată. Dar clătină din cap neîncrezător şi resemnat. — Mi-au luat centura şi cureaua... briceagul... toţi nasturii mi i-au tăiat... Poate că m'aş fi spânzurat, sau aş fi înghiţit nasturii. Mai bine... — Măi Gheorghe... ! Boantă începu să se plimbe cu paşi mari prin încăperea strâmtă a camerei de închisoare. Surdu se ridică de pe patul de scânduri şi se duse la fereastra cu gratii. Rămase cu privirile aţintite în noapte. Stătea încovoiat din spate. — Curva dracului ! — scrâşni el. — S'a iubit cu mine din prima zi. Mă mângâia cu vorbe dulci... Ei caută oameni să-i otrăvească... Să facă din ei scule în mâna lor... Mi-am pierdut minţile. Boantă începu să râdă cu amărăciune. — Ce ştii tu, măi Gheorghe... ! Sunt oameni şi oameni pe lumea asta... Surdu se încovoie mai tare din spate. — înainte de a veni tu, tocmai mă gândeam la ce-mi spuneai în seara aceea : dragostea adevărată îl deschide pe om, îl luminează... Iar eu, m'am legat de o netrebnică, o târîtură... Acu mă aflu ca o casă peste care a trecut pârjolul.. Boantă zâmbi. — Are să vină vremea, măi Gheorghe, când ai să fii şi tu la casa ta, cu nevasta şi copiii tăi. Poate că o să ne întâlnim şi atunci. O să ne aducem aminte de aceste întâmplări ca de nişte prostii din tinereţea noastră... Şi o să sorbim un pahar de vin Surdu nu asculta. Se întoarse spre Boantă şi întinse o mână care tremura — Mai dă-mi o ţigare. După ce o aprinse, spuse repede, ca şi cum ar fi vrut să scape de o vedenie care-i dădea târcoale : 11. — Viaţa Românească. — c. 563 162 NICOLAE MARGEANU — Ea a fost momeala... M'au ademenit în mijlocul lor, m'au ispitit multă vreme. Ce-au crezut despre mine ? Mi-a dat bani... Eu, netrebnicul, i-am băut. Parcă mi-aşi fi pierdut minţile ! Mi-e ruşine, mi-e... Sigur, trebue să-1 denunţ 1 — Pe cine să denunţi ?! Boantă se ridică, deschizând ochii mari. Surdu încleşta mâna de pieptul lui Boantă, înfrigurat. — Nu e târziu nici acu... Du-te ! Anunţă-1 pe ofiţerul de serviciu că am de făcut o declaraţie. Mă întâlnesc cu el duminică, la patru după amiază, în strada Toamnei Nr. 35... Du-te repede ! Boantă îl privi ţintă. — Trebuia să chemi pe cineva, să spui... Măi Gheorghe, dece-i fi fiind tu aşa zălud ?! — Apoi, văzându-1 pe Surdu plecând capul ca sub o lovitură, adăugă, mai blând : — Linişteşte-te, nu te mai frământa. Mă duc să-1 chem pe ofiţerul de serviciu. După ce uşa se închise în urma lui Boantă, Surdu începu să se plimbe cu paşi iuţi, nervoşi, între cei patru pereţi ai închisorii, vorbind tare de unul singur : „Trebuia să chem pe cineva, să-1 denunţ... Nu sunt trădător... Nu sunt trădător..." 4 înainte de a intra în cancelaria companiei, locotenentul Tălmaciu se uită la ceas. Erau 12 şi 9 minute. La biroul său, căpitanul Smărăndescu citea. închise cartea când intră locotenentul şi acesta ridică sprâncenele mirat, recunoscând coperta volumului 5 din Operele lui Stalin. — Să trăiţi, tovarăşe căpitan. Căpitanul îl privi cu ochii săi îndepărtaţi şi metalici. Dădu din cap, răspun-zându-i doar în felul acesta la salut. — Nu te-ai culcat, Tălmaciule ? — întrebă el cu glasul său tăios, ciudat de aspru pentru dialectul moldovenesc pe care-1 vorbea. — Ai trecut pe la corpul de gardă, s'a făcut schimbul al doilea ? — Da, tovarăşe căpitan... Locotenentul Tălmaciu îşi scoase mantaua şi o agăţă în cuier. II privi lung, cu ochii obosiţi, pe comandantul companiei care se cufundase din nou în lectură. „Căpitanul nu doarme în noaptea asta — îşi spuse el — compania e în gardă..." Se îndreptă apoi spre fereastră şi îşi lipi fruntea de geamul rece. Scrută întune-recul de afară fără să vadă nimic, decât jocul de umbre şi lumini pe suprafaţa sticlei. „Nu se mai face odată ziuă — murmură locotenentul. — De-ar veni mai repede zorile... Numai pentru el va fi întotdeauna noapte." De câteva ceasuri, de când primise vestea, sufletul îi era gol, ca şi cutia unei viori. Câte o amintire venea din când în când şi-1 făcea să vibreze. Căpitanul Smărăndescu închisese cartea. — Ai citit volumul acesta, tovarăşe Tălmaciu ? Locţiitorul politic se întoarse. Roşi. — încă nu, tovarăşe căpitan. Abia a apărut. — E aici un pasagiu foarte interesant, în care Stalin vorbeşte despre armată ca de o curea de transmisiune între partid şi mase. — Şi căpitanul citi, subliniind ideile : „Armata, de regulă, este privită ca un aparat de apărare sau de ofensivă. Eu însă privesc armata ca un centru de adunare a muncitorilor şi ţăranilor. (...) Armata este o şcoală, un centru de adunare a muncitorilor şi ţăranilor şi din acest punct de vedere forţa şi influenţa partidului în armată au o însemnătate colosală; şi tocmai în acest sens armata este un imens aparat care uneşte partidul cu muncitorii şi cu ţărănimea săracă. Armata este singurul centru de adunare pentru întreaga Rusie, pentru întreaga federaţie, în care oamenii din diferite gubernii şi regiuni se întrunesc, învaţă şi câştigă deprinderea vieţii politice". — Ar trebui să memorezi pasagiul acesta, mai ales dumneata, ca locţiitor politic... E în acest citat OAMENII DIN COMPANIA TREIA 163 — continuă căpitanul — o înţelegere adâncă a însuşi rostului nostru. Niciodată nu mi-am dat seama atât de limpede că aceasta e caracteristica de căpetenie a unei armate populare faţă de celelalte armate cunoscute de istorie. De aceea am recitit de mai multe ori aceste rânduri. Teoretic, chestiunea e pusă în mod desăvârşit: clasa muncitoare, întâlnindu-se cu celelalte clase aliate, în cadrul armatei, le influenţează, le transmite ideologia ei, făurind acel spirit de combativitate conştientă, de patriotism, care duce la victorie...Iată cum se ajunge la superioritatea unei armate pe cale ideologică, morală. Căpitanul Smărăndescu se plimba prin încăpere, vorbind eu gesturi stăpânite. In această vreme Tălmaciu, urmărindu-i umbletul şi desvoltarea ideilor, simţea un fel de încântare şi de surprindere, care înlocuiră toate gândurile sale de până atunci. „Vorbeşte, în sfârşit...! Trebue să mă folosesc de prilejul acesta. Să-1 cunosc mai de-aproape, cu orice preţ... Trebue să stăm de vorbă deschis şi cinstit". . — îmi permiteţi, tovarăşe căpitan... — Te rog. — Mă iertaţi că vorbesc pe şleau. Nu bănuiam că dumneavoastră sunteţi preocupat de asemenea probleme, credeam că le lăsaţi în seama ofiţerilor politici... — Problemele acestea pot să preocupe pe oricine — răspunse căpitanul, rece. — Şi în acelaş timp să nu facă deloc caz de ele... In ce mă priveşte, ca ofiţer într'o armată populară, socotesc că e de datoria mea nu numai să-mi comand în cât mai bune condiţiuni subunitatea, ci să şi pătrund înţelesul activităţii mele în cadiui unei armate, alta decât aceea în care am fost, odinioară, locotenent... — Asta nu e deajuns... — Nu e deajuns...! Fie. Dar văd că mă faci să vorbesc cam mult despre mine. Şi totuşi 1 Eu sunt un om vechiu, dacă vrei... orfan de război, crescut din mila regimului burghezo-moşieresc într'o şcoală militară... De altfel dumneata îmi cunoşti viaţa. Ei bine, mă străduesc să mă integrez cât mai bine în această armată de factură nouă... Dacă asta te mulţumeşte... Socotesc că e de datoria mea. Căpitanul vorbea cu un fel de încolţire care îl obosea. Avea o fire ursuză, de aceea îi era cu atât mai neplăcut să se destăinuiască, să vorbească despre sine. Se ferea de privirile atente cu o sclipire ciudată, ale locotenentului, dar de câte ori privirile lor se întâlneau, locotenentul citea în ochi căpitanului, reci şi metalici, 0 căutătură cinstită şi fără umbre. — Pomeniţi prea des de datorie, tovarăşe căpitan... Dar datoria presupune un avânt al sufletului, o patimă... Poate că eu nu filosofez prea des pe marginea îndatoririlor mele, dar când le îndeplinesc simt întotdeauna o bucurie... Am de-a-face cu oameni, câteodată minunaţi, simpli şi încrezători în viaţa pe care o trăiesc, câteodată pe cale de a deveni aşa... Caut să mă apropii cât mai mult de ei... Mijloacele pe care le folosesc mi le dă învăţătura partidului... Şi simt întotdeauna o bucurie... De pe chipul căpitanului pierise acea crispare ironică, nefirească. Trăsăturile 1 se lungiseră şi i se muiaseră şi chipul său luase o îngândurare calmă. — Acesta şi este rostul unui ofiţer politic... — rosti el încet. — Da, tovarăşe căpitan, acesta e rostul unui ofiţer politic. Tovarăşul Stalin vorbeşte despre apropierea dintre masele muncitoare şi ţărăneşti, prin mijlocirea armatei, şi de creşterea lor în acelaş spirit, sub îndrumarea partidului. Dar pentru asta nu se cade să se trudească numai ofiţerii politici. Toate cadrele armatei, chiar şi ostaşii, cei mai răsăriţi dintre ei... Prin muncă de lămurire dela om la om... Pe faţa căpitanului apăru din nou acea crispare ironică. — Munca de lămurire ! Spune-mi, tovarăşe Tălmaciu, ce găseşti dumneata în formulele de felul acesta ? Sunt seci, mie nu-mi spun nimic... Adineauri ai vorbit de bucuria pe care o ai când te apropii de oameni. Te apropii de ei ca să-i etichetezi cu formule scoase din carte, sau din gazete ?! Ofiţer politic ! Eu mai am de dus la capăt încă multe procese cu mine însumi... Dar altfel înţeleg eu un ofiţer politic. El nu trebue să fie niciodată oficial, rece, să nu vorbească în lozinci... 164 NICOLAE MARGEANU — Poate că aveţi dreptate, tovarăşe căpitan. In cazul de faţă însă dumned-voastră vă legaţi numai de unele manifestări exterioare, fără mare importanţă. Ar trebui să judecaţi ofiţerii politici după felul cum îşi îndeplinesc sau nu îndatoririle. Să urmăriţi dacă izbutesc sau nu izbutesc să înrâurească conştiinţa ostaşilor. .— De un om nu se poate apropia decât tot un om, locotenent Tălmaciu, un om cu o viaţă a lui, cu un suflet oarecare... Eu nu ştiu ce fel de viaţă lăuntrică are un ofiţer politic. Dar nu se poate să nu aibe şi el frământările şi durerile lui, bucurii şi tristeţi, ca oricare om... Inchipue-ţi că un scriitor şi-ar propune să scrie o carte, o povestire despre compania noastră. Poate că dintre ostaşii noştri se va ivi un talent... Ai fi şi dumneata unul din personagii, nu-i aşa ? Eşti un element tipic, fără doar şi poate... Ce ar găsi la dumneata, în afară de preocupările pentru lecţiile politice? Asta e caracteristic pentru toţi ofiţerii politici. Dar un om are şi o viaţă numai a lui... Sau ofiţerii politici nu au aşa ceva ? Dumneata, de pildă ? Eşti întotdeauna vesel şi parcă nepăsător... Vorbind, căpitanul se apropie până la un pas de locţiitorul său politic şi-1 scruta acum cu ochii săi metalici şi reci, în care parcă se ivise o sclipire batjocoritoare. Locotenentul Tălmaciu pălise. Cuvintele nemiloase ale celuilalt îl răneau, i se înfigeau ca nişte baionete în inimă, făcând-o să sângereze, amintindu-i de durerea sa, copleşitoare şi de necrezut. El nu răspunse la învinuirea pe care i-o aducea căpitanul. Să-i spună că viaţa sa lăuntrică, frământările sale, trebue să apară cât mai puţin la suprafaţă — că trebuie să le stăpânească, nu să se lase covârşit de ele...? Nu despre asta era vorba. Locotenentul Tălmaciu îşi trecu mâna peste frunte şi spuse încet : — E bine că am ajuns să discutăm deschis, tăios... Eu aşteptam clipa aceasta. — Da, — răspunse căpitanul, îngândurat. Poate că e bine aşa. — Ştiţi — Tălmaciu se apropie de căpitanul Smărăndescu — voiam de mult să vă spun — dumneavoastră îi iubiţi pe ostaşi, da, mi-am dat seama... V'am urmărit. Şi totuşi, vă purtaţi cu ei altfel decât vă este firea. Sunteţi aspru — bine, de multe ori e necesar, dar parcă vă stăpâniţi ca să nu vă daţi în vileag dragostea faţă de ei... Dece ? Noi, cei care alcătuim compania, trebue să fim una, închegaţi, cum să spun... fără să trecem desigur de limitele disciplinei... Iar dumneavoastră sunteţi altfel de om decât vreţi să păreţi... Căpitanul Smărăndescu se depărta încet de lângă locţiitorul său politic. Făcu câţiva paşi prin cancelarie, apoi se aşeză la birou şi îşi lăsă fruntea în palme. O tăcere lungă se înstăpâni. Noaptea parcă se adunase de jur împrejurul zidurilor cancelariei, apăsându-le. — Crezi că eu nu ştiam asta ?... — spuse într'un târziu căpitanul Smărăndescu. — Ştiam... Ai dreptate, recunosc că ai dreptate. Dacă aşi fi tânăr ca dumneata, dacă aşi avea entuziasmul dumitale ! — Şi dumneavoastră sunteţi tânăr... Sau aţi putea fi tânăr... — însingurarea asta a mea nu e fără pricină. Cred că-mi stă şi în fire, dar nu e numai asta... Ei, dumneata, Tălmac.iule, ai apucat alţi ani. Eu am făcut liceul militar şi şcoala de ofiţeri în vremuri întunecate. Acolo .ne învăţau să-1 socotim pe ostaş mai prejos decât o armă Z.B., decât un lucru neînsufleţit... Eram copil de-o şchioapă când am intrat în liceul militar. Ani dearândul, zi de zi, am fost educaţi în mentalitatea asta, am fost crescuţi strâmb, în blestematul acela de militarism prusac. Toate acestea au lăsat urme... Crede-mă, eu mă străduesc să le înlătur, dar nu e uşoar... — Apoi a venit războiul — continuă, căpitanul, ca într'o spovedanie mult amânată — războiul... ! Dumneata nu ştii ce înseamnă, nu l-ai trăit, nu i-ai cunoscut grozăviile. La Cotul Donului au căzut deodată toţi cei treizeci de ostaşi de sub comanda mea, oameni tineri de vârsta dumitale... Inima mea îi blestemă pe cei care i-au trimis acolo şi nu va înceta să-i blesteme. Crezi că asta se poate uita? OAMENII DIN COMPANIA TREIA 165 Căpitanul smulgea parcă, cu fiecare cuvânt, o rădăcină de durere şi de groază. Ochii i se lărgiseră şi stăteau aţintiţi în depărtare, în vreme ce vorbea în şoaptă, parcă în prezenţa unor umbre. Locotenentul Tălmaciu îl întrerupse, rostind anevoe: — Morţii nu vieţuiesc cu noi... Noi trăim... — Da, noi trăim... — repetă căpitanul, scuturându-se dintr'odată. — Avem arme în mâinile noastre... Viaţa, trebue să apărăm viaţa cu ele... Numai cine a cunoscut moartea poate preţui cu adevărat viaţa. Locotenentul Tălmaciu văzu cum se limpezeşte treptat înfăţişarea căpitanului şi cum o dârzenie i se aşterne pe chip, în locul crispării de până atunci. Spuse, cu însufleţire : — Vă sunt locţiitor politic, tovarăşe căpitan. De acum încolo să ne sfătuim mereu, să fim apropiaţi unul de celălalt, întotdeauna... — Da, da... Mă bucur că doreşti asta. — Glasul căpitanului se îmblânzise şi accentul său moldovenesc suna pentru întâia dată firesc. — Am stat de vorbă, dela inimă la inimă... Ne-am cunoscut unul pe altul, ca să zic aşa... Desigur, de acum încolo trebue să fim cât mai apropiaţi... După vârstă — zâmbi el — ai putea să-mi fii frate mai mic... Tălmaciu. se clătină la aceste cuvinte, ca sub o lovitură. Frate mai mic al căpitanului... Căpitanul Smărăndescu îl privi mirat. — Ce-i cu tine, Tălmăcirile ?! Ce e? Locotenentul Tălmaciu înclină capul. — Am primit vestea în seara asta... Fratele meu a murit. Mâna căpitanului se încleşta de mâna lui Tălmaciu. — Te rog să mă ierţi... — şopti el — Nu ştiam... îmi pare rău, foarte rău... Tălmaciu se smulse clin loc. — Eu plec, tovarăşe căpitan... Ne vedem dimineaţa, la program. Căpitanul 'Smărăndescu îl însoţi câţiva paşi pe alee. Un vânt ascuţit se stârnise, vânzolind norii pe cerul vânăt. Despărţindu-se, locotenentul Tălmaciu spuse pe neaşteptate : — Ştiţi că s'au acceptat propunerile noastre pentru şcoala de ofiţeri ? Mâine Cioboată şi Ionică sunt chemaţi la tovarăşul colonel. Ordonaţi să nu meargă la instrucţie ? — Bine, Tălmaciule — răspunse căpitanul. — Bine. Noapte bună, dragul meu. CAPITOLUL VII 1 Colonelul comandant se sculă în picioare când intrară cei doi ostaşi. Deasupra biroului său erau atârnate trei portrete : Stalin, Gheorghiu-Dej şi ministrul forţelor armate, Emil Bodnăraş. Un snop de raze de soare aurea peretele în jurul portretelor. Cioboată şi Ionică rămăseseră în poziţia de drepţi, lângă uşă. Colonelul veni spre ei cu mâna întinsă. — Tu eşti Cioboată ! spuse el, după ce-i privi atent. Un zâmbet îi trecu prin ochi, luminos. — Da, tovarăşe colonel. — Iar tu, Ionică Toader ! — Da, tovarăşe colonel. Comandantul îi pofti, cu un gest larg, să se aşeze în cele două fotolii din dreapta şi din stânga biroului. El se aşeză în faţa lor şi câteva clipe îşi trecu privirea dela unul la altul. Era un bărbat cu trăsăturile feţei colţuroase, cu tâmplele ninse. Dar ochii săi erau limpezi, juca în ei o văpaie tinerească. Pe piept 166 NICOLAE MARGEANU îi străluceau ordinele „Krasnaia Zvezda" şi „Apărarea Patriei". Fusese pandur şi decoraţia sovietică o primise pentru luptele dela Debreţin. —- Ştiţi pentru ce v'am chemat, tovarăşi, — începu el. — Noi n'am mai stat de vorbă până acum, dar eu vă cunosc... Tu, Cioboată, ai fost macaragiu pe şantierul Canalului şi ai îndeplinit acolo o sarcină de partid. De când eşti în armată te-ai purtat destoinic, ai dat dovadă de acelaş spirit muncitoresc, conştient. Tovarăşii tăi au avut multe de învăţat dela tine. Te vei duce acum la şcoala de ofiţeri politici. Viaţa ta va fi închinată patriei. Pregătind luptători conştienţi, devotaţi clasei muncitoare şi poporului muncitor, tu vei apăra viaţa fericită, liberă, a patriei noastre... vei ajuta ca socialismul să se construiască cu un ceas mai devreme... — Iar tu, — comandantul se întoarse spre Ionică — şi viaţa ta o cunosc... Viaţa ta năpăstuită şi săracă, trecută în nevoi şi amărăciune. Neamul tău, de când se ştie el pe lume, a fost bătut de ticăloşenia ciocoiască, batjocorit şi stors de vlagă... Când ai încercat să te îndrepţi spre lumină, ei ţi-au închis calea. Trebue să-i urăşti, auzi tu, Ionică, să-i urăşti de moarte, să nu uiţi nimic...! Vei fi ofiţer şi se vor perinda sub comanda ta contingente de flăcăi care vor fi trăit din ce în ce mai puţin pe vremea asupririi moşiereşti. Dar tu, învăţându-i meşteşugul armei, trebue să ţii trează în inima lor această ură sfântă...! Atâta vreme cât va mai fi pe lume sămânţă de tâlhar exploatator, braţul nostru trebue să stea încordat cu străşnicie pe armă ! Ionică asculta cu sufletul răscolit cuvintele comandantului unităţii. Văzu satul sărac de lângă baltă... Simţi în trup foamea şi frigul şi osteneala de altădată... Se întoarse din nou, cu pasul frânt, pe drumul colbuit, alături de fostul său învăţător... Acel vis al său se împlinise. Va învăţa cu înverşunare şi pentru anii pierduţi. Va căuta să fie cât mai de folos patriei sale... O bucurie adâncă şi temeinică se aşezase în el, laolaltă cu o dragoste fierbinte pentru tovarăşii săi care l-au ajutat să găsească drumul râvnit de el din totdeauna. „Lasă, Toderiţă, că nu e târziu... Acu e vremea noastră !" — îşi aminti el cuvintele de mai demult ale lui Cioboată şi-şi îndreptă privirea recunoscătoare spre prietenul său. — Mă uit la voi ca la nişte feciori ai mei... — urmă comandantul ridicân-du-se şi apropiindu-se de ei. Cei doi ostaşi se ridicară şi ei, dar el le făcu semn să se aşeze. — In fiecare an, în toamnă, îmi vin sute şi sute de feciori... Ii am în grija mea o bucată de vreme, apoi ei se duc iar spre rosturile lor, mai căliţi, mai tari, mai luminaţi. Anii trec. Câteodată, când întâmpin un nou contingent, simt o tristeţe că viaţa se scurge — şi e atât de frumoasă viaţa în vremea noastră... ! Dar mai apoi mă cuprinde o mulţumire adâncă : ei vor face, dealungul anilor, ca viaţa să fie şi mai frumoasă, mai plină de lumină ! Veţi avea şi voi simţămintele acestea, dragi tovarăşi. Soneria telefonului îl întrerupse. Comandantul ridică receptorul şi chipul i se înăspri ascultând glasul dela celălalt capăt al firului. — Da... începeţi ancheta ? Vin numaidecât. Tovarăşii dela Securitate au sosit ? Colonelul puse receptorul în furca telefonului. Se întoarse spre Cioboată şi Ionică. — Ei, băieţi, spuse el — vă doresc succes şi aştept veşti bune despre voi, Ştiu că veţi face cinste unităţii noastre. — Ne vom strădui, tovarăşe colonel, — spuse Cioboată. Comandantul le strânse mâna cu putere, apoi îi îmbrăţişa şi îi sărută pe obraji. Soldatul Haneş era de sentinelă la comandament. Stătea cu arma la picior, mâna i se încleştase de ulucul puştii, sub brăţară, Prin faţa sa treceau ofiţeri grăbiţi, ieşind sau intrând prin uşa din fundul sălii. Fusese chemat înăuntru caporalul Surdu. Ancheta începuse de o oră. Veniseră şi doi ofiţeri dela Securitate. OAMENII DIN COMPANIA TREIA 167 Haneş stătea nemişcat, dar prin mintea sa se perindau sumedenie de gânduri. Zilele trecute îi scrisese lui taică-său. Era prima carte pe care o scria, până la capăt, cu mâna lui, neajutat de nimeni... Ii răspundea bătrânului la întrebarea pentru care venise acesta să-1 caute la cazarmă. Curând, aşa i-a făgăduit tovarăşul locotenent, va învăţa la şcoala de tractorişti şi când se va întoarce acasă, va ara el holda cea mare a colectivei... Ii mai era şi acum dor de casă, dor înfocat. Voia să ajungă mai de grabă la pământul lui. Să-1 vadă aşa cum se va întinde dela o zare la alta, din marginea pădurii până hăt, departe, unde privirea nu mai poate străbate... Haneş simţea o împăcare că scrisese acea carte către taică-său. Câteva minute înainte de schimbul gărzii, din biroul din fundul sălii ieşi neînsoţit de nimeni caporalul Surdu. El se apropie de Haneş şi rosti cu un glas ciudat de liniştit: — Noroc, Iosâme !... Ce mai fac băieţii din companie ? — Bine, tovarăşe caporal. — Tu nu vorbi, eşti în post... Să ie spui c'am să mă întorc. Mai întârzii câteva zile până se termină ancheta, până-i prinde... Gheorghe Surdu se îndepărtă. In pragul uşii se opri, lăsându-se scăldat de strălucirea caldă a soarelui de amiază. Ridică ochii spre cerul albastru şi îşi trecu degetele peste stema de oţel dela paftaua centurii. Era liber. 2 Atacul „inamicului" era aşteptat pe curând. Compania se găsea adăpostită în spatele liniei de apărare. Doar observatorii de grupă rămăseseră pe poziţiile înaintate, cu mâna pe patul de fier al puştii-mitralieră, cu faţa îndreptată în-tr'acolo de unde fusese semnalat „inamicul". Ziua era întunecată. Un cer de plumb, pe alocuri acoperit de nori albicioşi aducând cu lucirea argintului vechi, pe alocuri de nori negri vânaţi, se lăsase până deasupra capetelor ostaşilor. Primele tunete din primăvara aceea se auzeau, înfundat, undeva în adâncimea zării, ca nişte salve neregulate de artilerie. Un vânt întunecat se iscase deasupra câmpiei, prevestind ploaie şi furtună. Grupa comandată de caporalul Boantă aştepta adăpostită într'o adâncitură de teren. In ziua aceea Ionică şi Cioboată însoţeau pentru ultima oară compania la terenul de instrucţie. A doua zi aveau să plece la şcoală. Caporalul Boantă îl înlocuia pe Surdu la comanda grupei iar Cioboată avea comanda grupei celeilalte. Ostaţii curăţau armele pe îndelete şi îl ascultau pe Ionică, agitator de grupă în ziua aceea, „ridicându-le moralul" pentru lupta care avea să înceapă foarte curând. — Trebue să ne facem datoria faţă de ţară... — spunea Ionică iar vântul purta cuvintele sale pe întinsul câmpiei. — In acesta luptă să nu ne lăsăm alungaţi de vrăjmaş de pe poziţiile noastre. Ionică tăcu o clipă, apoi se întoarse spre Chirca, pe care-1 avea alături : — Măi Chirca, tu ai acasă părinţi şi fraţi, poate şi o fată... — Am... — Ei trăiesc în pace şi linişte... la casa lor... Când s'o sfârşi războiul, ai să te întorci acasă şi ai să-i găseşti pe toţi aşa cum i-ai lăsat... Şi eu am părinţi şi Fraţi... Mi-i drag pământul şi pădurea, păsările şi seninul cerului... A.m să mă întorc odată Ia ele. Voi toţi o să vă întoarceţi acasă... Ostaşii grupei îl ascultau îngânduraţi. Stârnea în ei înfăţişări de oameni şi locuri, cunoscute şi dragi. — Dar dacă duşmanul trece peste noi, s'a isprăvit... Pe ai noştri duşmanul are să-i culce la ţărână, caselor noastre are să le dea foc... Moarte şi pârjol... Pentru asta trebue noi să ţinem piept duşmanului, orice s'ar întâmpla... El vrea să înrobească ţara noastră liberă, Republica noastră... In faţă sunt imperialiştii, 168 NICOLAE MARGEANU locul meu.^ am Pdmit ° miSiUne' ~ SPUSC PIutonierul- - Comanzi plutonul în — Am înţeles, tovarăşe plutonier. -- Pe cine laşi Ia comanda grupei ? Caporalul Boantă se întoarse spre grupa sa şi se gândi o clipă — înlocuitor la comandă soldatul Ionică. — înlocuitor la comandă, - spuse Ionică, ridicându-se Comanuant de grupă 1 Măcar pentru o zi, în timpul exerciţiului de apă-are Totimpul cat ascută indicaţiile caporalului, reperele si ordinele spec al n ma' . ciocani cu putere în piept. îşi aduse dintr'odată amin e de toate iilepetrecute s.r.r,tiuKbecui care———<«» ™« — Succes, Toderiţă ! - îi ură caporalul Boantă, strangândiH mâna Apoi pleca, împreună cu plutonierul. Ionică veni în mijlocul grupei sale — Ordinea de luptă ! - comandă el. n,fli » Dld"'.CU ,° ™ce,sigUră' aProape răstită, reperele şi indicaţiile speciale Nu du arTsi oled^ Hde0b?te 7'ateC Şi tăCUt; Pe ch,'Pul Iui ;'iKin:s4 o ngân durare ş. o daizenie de comandant. Trăia schimbarea care se petrece brusc în deS^^andr ' " înCi'edin*eaZă P^u întâia dată o mLne de Sspun" trecusele^ Transmite mai departe! - I„amicuI un termur nervos al fălc Ma ie u2! 7 'V" ^ ^ StăPâni chiderea focului. încleşta mai"vâTs ^f pTirîă " ' U deS' 9i ameţii:: ut KS sS&f ?' ° mireasmă <™« că trupul lui e un bulgăr din acestPt 7' CU Ce3S înainte- Ionică simţi el cu un soi de bucurie si de natnJ " Ap" Pama"tUl patrid ~ ™ură clinti din locul acesta » £i arunc , ~ 7 P£ ml'ne" Nimic nu mă P°*te şi puşcaşul unu stăteau ta ceea în f'l Ş' m stân*a- Pu?ca?ul de e'«ă „inamicului" care sap op îa"^ m r"u t'^ro^fr^1' tintă m°gâlde*e,e tindu-se cuprins de o bucuriZZTrnnH» o P ™ 1 ~ gândi' sim" cu tot trupul, cu pumnu u ITVh? " ' " 36 bate CU du?manu1' atunci, pusese stăpânire pe el Pe neastent ite îi Pe"re t° până limpede si de grăitoare imaginea nnf, ' ,-ParU faţa °chilor nesPus de lozinca : .'.Trăiafcă scumpa'^r/pr Tolt t fbata,ion CU prin nări mireasma crud' şi ^C^SlTuCr^ ^ „Inamicul care ataca se vedea acum desluşit noscu. ~ mitralieră' f°C ' ~ Sti'igă Ionică - glas pe care nu şi-1 recu- NICOLAI ALECSEIEVIC1 NECRASOV GERUL, MOŞU' CU NAS ROŞU Dedicaţie surorii mele, Ana Alecseievna Tu iarăşi m'ai supus mustrării Caş fi de muză 'nstrăinat, Că grijilor şi desfătării Cotidiene, m'am plecat. Fugare planuri şi ispite Nu mă răceau de muza mea, Dar — ştie domnul — istovite Harul, ce-al'dată ne unea ? Poetul tot nu-i lumii frate, Spinos, nesigur e-al lui drum ; De clevetiri înveninate, Griji, teamă, n'aveam nicidecum, Insă ştiam, sub nopţi cu stele, Inima cui s'a frânt de chin, Pe pieptul cui apasă ele, Şi'n viaţa cui turnau venin. Chiar când furtunile de-asupră-mi Rotindu-se, m'au ocolit, Ştiu cine, cu 'nchinări şi lăcrămi, De-a lor săgeată m'a ferit... Sunt obosit — vremea-i trecută... Şi chiar de n'am fost ne'nfricat, îmi cunoşteam puterea'n luptă, Credeam în muite, devotat, Dar azi, al morţii ceas mi-apare. Nu-i drept la drum iar s'o porneşti Şi'n inima cea iubitoare Neliniştea s'o mai trezeşti... Pe muza mea cea stâmpărată, Fără plăcere o alint... 170 N. A. NECRASOV Dar cântecul din urmă, iată, II cânt — şi ţie ţi-1 închin. Faţă de cei de mai 'nainte, El şi mai trist are să fie, Că 'n suflet bezna se întinde Şi n'am nădejdi în ce-o să vie... Furtuna zgâlţâie poiata. Au n'o să frângă, m'a prins teama, Stejarul vechi sădit de tata Ori salcia ce-a pus-o mama ? Ştii : salcia care-ai unit-o Cu soarta noastră împreună, Şi-a cărei frunză fu pălită In noaptea când murise muma... Şi geamul zbârnâie mai des... Sar grindinile ca arşici! De mult, tu, dragă-ai înţeles : Doar pietrele nu plâng aici... PARTEA ÎNTÂIA Moartea ţăranului I Se 'mpotmolise în troiene murgul. Răsar numai două opinci, îngheţate, De sub rogojini ; şi-o muche, coşciugul Din sania mică, sărmană, şi-o scoate. Infoîolită'n şaluri, o bătrână Coboară uneori să 'ndemne murgul. Pe gene promoroaca îi atârnă, In ţurţuri ce-i făcu — se vede — frigul. II Deprins cu gândul lui, poetul Grăbeşte'n calea ei să iasă : Cum a'mbrăcat-o'n giulgi omătul, Se vede 'n sat o scundă casă ; Viţelul doarme pe un ţol, Iar lângă geam, un mort pe-o bancă ; GERUL, MOŞU' CU NAS ROŞU Fac larmă ţâncii proşti; domol, Icneşte'n lacrămi o ţărancă. Cu acul harnic migăleşte La giulgiul cel de 'mormântare ; Ca ploaia ce nu conteneşte, într'una plânge, nu prea tare. III Ursita, la trei încercări o supuse ; întâia : cu'n rob trebuiau s'o cunune, — La prunc de rob, mumă — a doua îi fuse, A treia — de rob ai s'asculţi, orice spune ; Şi date i-au fost aste groaznice soarte Femeii pământului rus, să le poarte. Tindea lumea toată spre zile mai bune, Mereu se schimbară, atâtea pe lume, Ci domnul doar una uitase s'o schimbe: Amarnica soartă-a ţărancei. Şi suntem de-acord că se stinge-acea stirpe A mândrei, voinicei rusoaice. A soartei jertfă 'ntâmplătoare ! Surd, tăinuit ai îndurat; Lumii, nici luptele-amare Nici jalea ta nu ţi-ai trădat. Dar mie îmi vei spune taina ! De mic copil te ştiu eu, doară. Tu — care'ntruchipezi doar spaima, Tu — oboseala seculară. Nici n'are inimă'n piept, cine Nu varsă lacrimi pentru tine ! IV Eu, totuşi, vorba de ţărancă Anume-o adusei, să spun Că tipul mândru de rusoaică Mai poţi să-1 întâlneşti şi-acum. La ţară, vezi printre femei Vreo fată demnă şi senină, N. A. NECRASOV Cu mândră forţă'n gestul ei, Cu mers, privire de ţarină. Doar orbul poate să n'o vază, Pe când cel văzător grăieşte : „Când trece, soare luminează ! Te'mbogăţeşti când te priveşte !" Pe-acelaş drum, şi ele calcă, Cu tot poporul laolaltă, Dar depe uliţa săracă, Glod nu le-atinge. Şi-i invoaltă, Ca floarea, 'n lume-i o minune, Rumenă, sveltă ca o ciută, Frumoasă, orice haine-ar pune, Şi 'n orice treabă pricepută. Când frig sau foame o apasă, îndură totul neschimbată, Eu am văzut-o şi la coasă : Dintr'o mişcare, claia-şi gată ! Basmaua îi alunecase, Stau cozile să se desfacă ; Un flăcăiaş se încercase Să i le-arunce 'n ochi, a joacă ! Grele, bălaiele-i cosiţe l-au năpădit pieptul smolit Până la glesnele desculţe ; Iar văzul i l-au împânzit. Le-a dat cu mâinile de-o parte Privind cu ciudă spre flăcău. De mâniată, parcă-i arde Măreţul chip, ca'ntr'un tablou... Nu-i place'n muncă trândăvia. Dar n'ai s'o recunoşti, în schimb, Când depe faţă, veselia I-alungă-al muncii grele nimb. Nici râs deschis cum e al ei, Nici glas la fel, şi nici cântare Nu poţi să cumperi cu bani grei. Mujicii-şi spun : „E-o alintare !" GERUL, MOŞU' CU NAS ROŞU La joc nu şi-a găsit rivalul, Când eşti la greu ea nu te lasă : Chiar din galop îţi prinde calul, De ţi-a luat foc, ea-ţi intră'n casă ! Frumosul ei şirag de dinţi Pare c'ar îi mărgăritare Dar roşii, buzele-i cuminţi Ascund de lume-a lor splendoare — Că rar se'ntâmplă să zâmbească... Nu pierde timp cu flecăreala, Vecina ei n'o să'ndrăznească Să-i ceară 'ntr'una furca, oala ; Pe cerşetor nu-1 milueşte : — Colindă, de n'ai chef de muncă ! Severul chip îi oglindeşte* Priceperea, putere-adâncă. Ea ştie clar, nestrămutată, Că munca-i pentru ei un scut Şi munca ei îi dă răsplată : Ai ei, nevoi n'au cunoscut. In casa lor e cald oricând, Şi cvas gustos şi pâine coaptă, Sătui şi zdraveni pruncii sânt, E'n plus, la praznic, o bucată. In fruntea tuturor stă drept Când cu ai ei, la slujbă vine: Copilul de doi ani, la piept Parcă-i în jilţ, aşa se ţine. Alăturea de ea, feciorul De şase ani, frumos gătit... Pe toţi cei câţi iubesc poporul Tabloul ăsta i-a vrăjit! V Şi tu uimeai, de mândră, lumea, Erai dibace, în putere, Dar te-a uscat amărăciunea, — Lui Proclea, tu i-ai fost muiere! N. A. NECRASOV Trufaşă eşti, vrei să-ţi ascunzi Şi plânsu!, dar încerci zadarnic ; Cu Iacrămi giulgiul tot îl uzi Când coşi la el cu acul harnic. Şi'n şiruri Iacrămi de sub pleoapă Pe-a tale mâini tot prind să pice, Precum grăunţe coapte scapă Tăcute, din prea grele spice... VI La patru verste mai departe, Bisericii dând înconjor Prin crucile de vânt plecate, Bătrânu-alege un locşor ; Trudi, căci munca asta-i grea, Cere pricepere şi ea — Din drum, vrea crucea să se vadă, Şi soarele în jur să-i bată. Pân'Ia genunchi stă în zăpadă Cu-o rangă'n mâini şi c'o lopată. Căciula toată-i e brumată, Barba, musteţele'n argint. Pe-o măgură mai ridicată Tăcut stă moşul, chibzuind. E gata. A'nsemnat cu-o cruce Cam unde va săpa mormântul, Se'nchină când e să se-apuce De nea să cureţe pământul. Aici ş? rostul e altfel Că cimitirul nu-i câmpia. Cruci din zăpadă ies pe el, Tot straturi printre ele-i glia. Frângându-şi gârbova-i spinare, Mult timp, el harnic a scăpat ; Albea pe dată de ninsoare Tot lutul galben, îngheţat. GERUL, MOŞU' CU NAS ROŞU O cioară coborî din cer, A dat cu clonţui, s'a plimbat, Suna pământul ca de fier — Şi fără pradă s'a cărat... Pe cinste, gata e mormântul — „Nu-i asta treabă pentru mine !" Şi-a smuls cu un oftat cuvântul. „Nu, Proclea, nici nu se cuvine, „Nu, Proclea !" Moşul, de odată, Se'mpiedecă şi ranga-şi scapă In groapa proaspătă săpată ; Cu greu şi-o scoate apoi din groap Pleacă... Pe uliţă se'ndreaptă... Soare, nici lună nu-s pe cer... Şi parcă-i moartă lumea toată : Zăpadă, linişte şi ger... VII La râul Gălbior, sub coastă, Băbuţa şi-a ajuns-o el Şi'ncet o'ntreabă pe nevastă : „Sicriu găsit-ai bunicel ?" Buzele ei abia-i şoptiră Bătrânului : „E bunişor !" Şi împreună amuţiră. Sania merge'ncetişor, Parcă ceva i-ar face frică... Sătucul nici nu s'a ivit, Pe-aproape, — doar un foc luci. Bătrâna se'nchină grăbit, Căluţu'n lături se smuci. In capul gol, picioare goale, Cu'n par în mână, ascuţit, De-odată le ieşi în cale Pahom, ce-i tutulor vestit. Sub poala-i lungă, de muiere, Verigi de lanţuri răsunând ; 176 N. A. NECRASOV Porni nebunul, cu putere Să dea cu parul în pământ. Din suflet a mugit apoi Spunând cu milă : „Nu-i năcaz ! Destul trudit-a pentru voi, Mai treceţi voi la rând, de azi ! „Coşciug i-a cumpărat chiar mama, Mormânt, tăicuţui i-a săpat, Griji de giulgiul lui vădana — La toţi de lucru el v'a dat!" In gol fugi — cu muget, iară, Nebunu'n drumu-i fără ţel. Verigile trist răsunară, Glezna-i luceşte în inel. Şi-şi trage parul după el. VIII Lăsară capacul sub scară ; Pe Maşa şi Grişa'ngheţaţi, Vecinii Ia dânşii-i culcară Şi mortii-l gătiră ceilalţi. Pătrunşi de mâhnire, la treabă încet şi severi au pornit: N'au scos de prisos o voroavă Şi lacrima şi-au stăpânit. ...Şi doarme, truditu'n sudori ! Robind la pământ, fuse'nvins ! La griji astăzi nepăsător, Pe-o masă de brad doarme'ntins, E aspru la chip, nemişcat, Ii arde la cap lumânare, In largă cămaşă'mbrăcat, Opinci noi, de tei, în picioare. I-s mâinile mari, noduroase, Ce n'au prididit-o cu treaba ; Străină de chin şi frumoasă I-e faţa — şi lungă-i e barba... i I GERUL, MOŞU' CU NAS ROŞU 177 IX Cât timp a ţinut pregătirea, Cu-o vorbă ei nu se trădară, Şi-adesea-şi feriră privirea Mâhniţi nevoind ca să pară. Dar treaba acuma-i sfârşită, Dece-ai pune-amarului frâu ? Durerea în suflet mocnită Din gură sbucni ca un râu. Nu vântul vuieşte'n negară, Nu sună alaiuri de nuntă, — Pe Proclea în bocete-1 luară Ai lui, şi lui Proclea-i cuvântă : „Vai, tu, porumbiel, pană sură, De-acasă'ncotro ai sburat ? La forţă, mândreţe, statură, Tu n'aveai păreche în sat. „Părinţilor sprijin le-ai fost Ogorul cu drag l-ai muncit, De oaspeţi oricând bucuros Nevastă şi prunci ţi-ai iubit... „Degrabă trecut-ai prin lume 1 Dece, dela noi ai fugit ? Făcut-ai tu planul anume, Cu negrul pământ te-ai vorbit „Să pleci, să laşi totul în viaţă, — Să fim ca cei făr' de părinţi, Să nu dăm cu apă pe faţă Ci numai cu lacrimi fierbinţi! „Va frânge-o pe mumă amarul, Nici taică-tău n'o să trăiască ; Precum fără vârf e stejarul, Aşa-i fără om o nevastă. „Sărmana ! De ea nu ţi-e jale, N'ai milă de bieţii tăi prunci ? Te scoală... Pe brazda din vale Recolta de vară s'o strângi ! 12. — Viaţa Românească. — c. 563 N. A. NECRASOV Frică, frigul şi furtuna, Pân'Ia urmă, tot un drac ! 0 scrânti stăpânu-acuma — Iarna i-a venit de hac !... XII Aşa s'a'ntâmplat ca să intre O zi prin nămeţi înfundat; Trei zile, ba'n frig, ba fierbinte Pe lângă căruţă-a umblat: Grăbea răposatul să ducă O marfă la timp, într'un loc. Apoi se întoarse în fugă — Glas n'are, şi trupul de foc ! Bătrâna-1 stropi mai'nainte Cu apă din nouă izvoare. L-a dus şi'ntr'o baie fierbinte Dar tot nu l-a pus pe picioare ! Atunci au chemat vrăjitoare : Descântece, leacuri făcură — Degeaba! Prin ham cu sudoare De cal, de trei ori îl trecură, Lăsatu-l-au dragul de el, Ba'n grajd, ba'ntr'o copcă de ghiaţă... El totu'ndură, mieluşel : Nu bea, iar mâncarea-i da greaţă ! Iar Fedia — ce se'ntâmplase Pe-acolo — găsise şi el Că-i bine să-1 moaie la oase Un urs, de-o să-I calce niţel. Nevasta bolnavului însă Pe sfetnic din casă-I goni : Un alt leac să caute, dânsa Gândise ; şi'n noapte porni Spre-un schit cu-o icoană vestită (De sat zece verste departe) A cărei putere sfinţită Te scapă de boli şi de moarte. GERUL, MOŞU' CU NAS ROŞU S'a dus, cu icoan'a venit — Bolnavul pe patu-i sta mut, In straie curate, grijit. Nevasta-şi văzu, a gemut — ...Şi-a murit... XIII Murguţ, dă-i drumul! Trage tu de chingi mai tare, Mult ţi-ai mai purtat stăpânul, Poartă-1 şi-a din urmă oare! Două dangăte răsună! Vino ! — preoţii aşteaptă ! Merg în frunte tată, mumă, O pereche'ndurerată. Pruncii, după mortul nostru Stau cuminţi, nu plâng de teamă ; Ducând murgul de căpăstru Merge-a lor sărmană mamă... Raza ochiului i-e strânsă ; Ca obrazu-i alb nu pare Nici tulpanul alb, de pânză, Ce 1-a pus de'nmormântare. După Daria păşesc Pâlcuri de vecini, vecine, Ce despre orfani şoptesc Că n'or duce-o ei prea bine. Că Dariuşca va avea Traiul greu şi mohorît. „Sprijin n'are cin'să-i dea !" Cu toţii au hotărît... XIV In groapă i-au pus, după rit, Şi-aştern peste Proclea pământ; Cu sgomot au plâns, au răcnit, Jelind pe cei vii şi-aducând Mari laude celui pierit. Ca staroste, Sidor Ivanîci Boci lângă babe, scăzut, N. A. NECRASOV Şi : „Pace lui Sevastianîci !" A spus : „Suflet bun ai avut — „Trăişi drept — şi'n timp cuvenit — Cum domnul te-o fi ajutat — Boierului dijmă-ai plătit Şi ţarului birul I-ai dat!" Sfârşind deci cu-a lui elocinţă, Icnind, preacinstitul a spus : „Aşa-i omeneasca fiinţă !" Şi-n cap e! căciula şi-a pus. S'a frânt... Şi era în putere! Ca dânsul ne-om frânge şi noi ! Şi peste mormânt, cu durere Se'nchină — şi pleacă apoi. înalt, uscăţiv şi cărunt, Cu cuşma în rnână'mpietrit, Statuie pe scumpu-i mormânt, Sta moşul, de vremuri albit! Pe urmă, unchiaşul bărbos Porni să se mişte agale Ţărâna'ntinzând-o frumos, In plânsul bătrânei, de jale. Apoi, părăsindu-şi feciorul, In sat ei păşiră tăcuţi ; „Ii clatină" — spuse poporul — „Durerea, de parcă-s băuţi !" XV Când Daria'n casă ajunse Să-şi vadă de prunci şi de treabă, In izbă, ce frig o pătrunse ! Vrea focul s'aprîndă degrabă ; Un vreasc nu-i la ea'n bătătură! Griji multe-i trec mumei prin minte Să-i lase pe ţânci nu se'ndură, Ar vrea să mai stea să-i alinte. GERUL, MOŞU' CU NAS ROŞU Dar timp nu-i acum de-alintat. Copiii'n vecini îi mai lasă ; Cu-acelaş murguţ, porni'ndat' La lemne'n pădurea cea deasă. PARTEA A DOUA Gerul, moşu' cu nas roşu XVI E ger. Albesc şesuri întinse'n zăpadă, Ce neagră-i pădurea în faţă ! Greu calcă murguţul, silind să nu cadă ; Pe drum, nici o urmă de viaţă. E linişte grea ! Doar o voce din sat Ce parcă'n ureche-ţi vuieşte, Tălpicul de-un ciot din pământ s'a frecat, Când scârţâie'n suflet loveşte. De jur împrejur n'ai putea să te uiţi, Pe şes, diamante-arzătoare... De lacrămi, ai Dariei ochi sânt umpluţi — Desigur, orbită-i de soare... XVII De-i linişte'n câmp, mai adâncă E'n codru — şi chiar mai lumină. Copacii'n el mai'nalţi par încă Şi umbrele mai lungi se'nclină. Şi umbre, şi arbori, şi soare Şi liniştea grea, de mormânt... Dar i-auzi! O surdă chemare, Un bocet amar răsunând. Căzu sub durerea cea multă Dariuşca ; dar, nepăsătoare, Pădurea în îargu-i ascultă Cum glasul se frânge şi moare. Şi-un ne'nsufleţit, rece soare Ochi galben de buhnă părea, Din ceruri privind la 'ntâmplare A văduvei patimă grea. N. A. NECRASOV „Picioruşe, tari să-mi fiţi, Mânuşiţe, nu scânciţi! Deacum singură-s, doar eu ! „Singură 'n câmp nu-s deprinsă, Singură'n câmp sânt învinsă, Am să-1 chem pe dragul meu ! „Oare bine-oi fi arat ? Ieşi, te uită, dragul meu ! Fânul bine s'a uscat ? Bune stoguri am clădit ?... Doar greblând m'am hodinit Cât la coasă fost'am eu ! „Treaba de muiare Nu-i cine s'o'ndrepte ! Muierii'ndi umare Nu-i cin' să-i arate... XXI „De-acum vitişoarele'n codru plecară, De-acuma, dă'n spic şi maica săcară, Domnul ne dete bune bucate ! Paiul e lung, pân'la piept dă s'ajungă, Domnul ne dete bune bucate ! Doar ţie n'a vrut să-ţi dea viaţă mai lungă, — De vrei ori nu vrei, răzbeşti singură'n toate !... „Tăunul înţeapă tare, De sete-ţi vine să mori, Frige secera în soare, Soarele-ţi dă'n ochişori, Capul, grumajii-aprinde, îmi arde mâini şi picioare, Şi din lan te mai cuprinde Ca dintr'un cuptor, dogoare. De'ncordat, gâtul scânceşte, , Picioare şi mâini mă dor, Galben-roşu cerc roteşte Dinaintea ochilor... Până'Ia capăt dă-i mai grabnic, Pică bobul — dă-i de zor... Lucru'n doi ar fi mai rodnic, Lucru'n doi e mai cu spor... GERUL, MOŞU' CU NAS ROŞU XXII „Aievea mi s'a'mplinit Visu! ce-1 avui as'vară Când pe câmp am adormit Cu secera, în secară. O nenumărată Putere armată Se tăcea că mă'nconjoară ; Grozav din mâini mai dădeau Grozav ochii le luceau. Atunci, să fug m'am gândit, Dar nu puteam, de picioare Şi de-odată m'am pornit Să strig după ajutoare. Strig mai tare, tot mai tare, Aud duduind pământul, Cea dintâi, mama aleargă, Foşnea parcă'n ierburi vântul Spre măicuţa lor cea dragă Copilaşii vin degrabă. Nu dă moara din aripă Când în câmp nu bate vânt. Frăţiorul, într'o clipă, Vine-adoarme la pământ, Socrul vine'n pas mărunt, Toţi spre mine au fugit, Doar pe singuru-mi iubit Ochii mei nu l-au zărit... „începui să-1 strig pe dată : „Hai, că mă'nconjoară, iată, O oaste nenumărată, — Grozav dă din mâini, grozav Le străluce ochii 'n cap : La ce nu vii să mă scapi ?..." Am privit în jurul meu — Unde-s ? Ştie dumnezeu ! Cu mine ce-a fost, n'am ştire, Nu-i aici nici-o oştire ! Nici viteji cu arma'n mână, Nici vreo armie păgână, Oastea toată este doară Cea din spice de secară De grăunţe coapte pline, Ce vrea să lupte cu mine ! N. A. NECRASOV „Mişcă, larmă fac, atacă, Mă'nţeapă'n obraz, pe mână, Sub seceră paiu-şi pleacă, Mai mult nu vor să rămână ! „M'apuc să secer cu sârg, Secer, — şi pe gât, pe spate, Râu de boabe 'ntr'una-mi curg Parcă grindina m'ar bate ! „Cutge-va şi peste noapte Măicuţa-secară toată... Unde eşti, Proclea bărbate, De mă laşi ne-ajutorată ?... „S'a'mplinit visul la fel ! Secera-voi fără el. „Fără dragul o să'ncep Snopişorii strâns să-i leg, In snopi, lacrimi o să scap ! „Ele nu-s mărgăritare... De vădană lăcrămioare, Dece vă vrea domnul, oare, Dece-aveţi la el cătare ?... XXIII „Noapte de iarnă, mult eşti lungă ! Fără cel drag, să dorm nu pot, M'oiu apuca să ţes Ia tort! Dar ochişorii să nu-mi plângă, „Multă voi ţese, pânză mare Schimburi din ea să fac, cu spor, Vânjos mi-o creşte fiul, tare Va creşte blândul meu fecior. „Peste meleagurile-aceste Mire de pomină-o să fie, Prin straşnici peţitori, de veste, Vom da, să-i afle o soţie... „Cu mâna mea, lui Grişa zulufii-i pieptănai Obraji, cum sânt bujorii şi crinii, fiul are, GERUL, MOŞU' CU NAS ROŞU De crin şi de bujori, mireasa... Vin' să-i dai La nuntă, părinteasca ta binecuvântare !... „Ca pe o sărbătoare ăst ceas noi l-am dorit, Ştii când pornise Grişa să umble pe picioare, Am stat întreaga noapte atunci şi-am piănuit A lui însurătoare, Chiar lucruri pentru nuntă să-i strângem ne-am pornit... Şi iată — sosi timpul, fii doamne prea-slăvit! „I-auzi! Zurgălăii dau glas ! Alaiul se'ntoarce acas''. Ieşi grabnic şi-aşteaptă-i în scară — Mireasa-păună, şoim-mirele ei! - -Pe creştetul lor, tu presară Grăunţe de grâu şi hamei!... XXIV „Lângă negrul codru, turma rătăceşte, Coji de tei păstorul taie din pădure, Lupul sur din codru iată-1, se iveşte. Oaia cui s'o fure ? Peste satul nostru, nour negru, gros Spânzură; dintr'însul, curând o să iasă Trăznetul-săgeată, pân'aicea, jos ; Peste a cui casă ? „Se-aud prin popor multe svonuri proaste, Pe flăcăi, mult timp liberi nu-i mai lasă, Merg curând la oaste ! „Flăcăiaşul nostru doar el ni-i în casă, Toţi copiii noştri-s Grişa şi fetica, Dar, tâlhar, primarul nostru o să zică : Obştia nu-1 lasă ! „S'o pierde băiatul ; dece, n'am să ştiu. Scoală-te să-1 aperi pe scumpul tău fiu ! „El n'o să mai fie de tine-apărat! A tale mâini albe picară'n jos, reci. Limpezii tăi ochi s'au închis pe veci... Orfani ne-ai lăsat!... N. A. NECRASOV XXV „Crăiasa cerească n'am rugat-o oare ? N'am făcut eu toate ? N'am fost la icoana cea izbăvitoare Singură, prin noapte, „Când şuiera vântul troienind prin şanţuri, O rază de lună nu vedeai lucind ! Prin nori, doar sicrie, ghiulele şi lanţuri Iţi păreau plutind... „Nu m'am străduit de-ajuns ? La ceva m'oi fi sgârcit ? „O vorbă nu i-am răspuns, Şi atâta l-am iubit! „De-or fi stele 'n noaptea mare, Ne-o fi mai lumină oare? „Pe-un dâmb, un iepure sare. Iepuraşule, să stai, Drumul tu să nu mi-1 tai ! „Prin pădure o întinse, Slavă ţie, doamne mare... „Insă groaza mă cuprinse Spre miezul nopţii, mai tare — „O putere necurată Parcă da glas prin pădure Şi-a'nceput toaca s'o bată Şi parc'a'nceput să urle. „Dar, de necuratul, oare Am eu teamă ? Nici nu-mi pasă Când eu, precistei fecioare Ii duc danie aleasă ! „Aud un cal nechezând, Aud şi lupii urlând, Către mine c'au pornit, — „Fiare, nu săriţi încoace! Dacă eşti om rău, dă-mi pace! Scump e-al nostru ban muncit! GERUL, MOŞU' CU NAS ROŞU „Vara luni muncea de-a rândul, Iarna, de prunci n'avea vreme, Noaptea, tot la el cu gândul, Nici ochii nu-i dam în gene. „El, la drum... Eu, întristată, Lung fir, din fuior de in, Ca şi calea-i depărtată, Torc într'una şi suspin. „Sare fusul, se'nvârteşte, De podele se loveşte, Proclea prin râpi se cruceşte, La deal carul şi-1 urneşte. „Vara-iarna, an de an, Pân'am încropit un ban! „Ai milă, doamne, de ţăran ! Noi totul dăm Şi gologan de gologan Greu adunăm ! XXVÎ „Cărare'n codru, te-ai sfârşit! Pădurea-i gata. In zori, din cerul preaslăvit, O stea se-arată „S'a rupt şi-apoj s'a prăbuşit. Suflase'ntr'însa dumnezeu Că inima mi-a tresărit. Cătai : atunci, prin gândul mei* Ce-mi trecea oare, Privind la steaua căzătoare ? Pricep ! Picioarele mi-au stat, încerc să merg şi nu mai ştiu ! M'am întrebat L-oi mai găsi pe Proclea viu ?... „Nu m'o lăsa cereasca mamă ! L-o vindeca sfânta icoană ! „M'am închinat Şi-am alergat... N. A. NECRASOV „Puterea'n el e voinicească, Se 'ndură domnul, n'o să moară... Văd poarta cea mănăstirească ! Pe zidul ei, umbra-mi coboară. „Mă plec pân'la pământ, smerită, M' am ridicat şi am privit: Un corb pe crucea daurită : Inima iar mi-a' tresărit! XXVII „Atunci m'au pus la lungă aşteptare — O schimnică duceau la'nmormântare. „Slujba de utrenie. Surorile treceau prin tindă, cu smerenie, In rase negre 'mbrăcate. In alb era doar răposata : Doarme — jună, împăcată, Ştie că'n rai o să fie. Şi eu, nevrednica, i-am sărutat Mâna, cea albă, străvezie ! La chipul ei, mult m'am uitat: Din toate-i mai gingaşă, mai jună, mai gătită Şi între celelalte surori, pare să fie Printre porumbii suri, o albă turturică. Metaniile negre'n mână, Mică, pe frunte, o cunună, Peste sicriu, cernit veşmânt, — Aşa blânzi, îngerii doar sânt! „Tu, scumpo, domnului să-i spui Cu gura ta cea prea sfinţită, Să nu mă lase voia lui Cu pruncii, văduvă sdrobită ! „Pe mâini, sicriul la mormânt L-au dus, cu lacrime şi cânt, XXVIII „Porniră cu alai icoana sfântă, In jurul ei călugăriţe cântă Şi toţi să o sărute se-aplecară. GERUL, MOŞU' CU NAS ROŞU 193 „Prea-sîintei i-au adus cinstire multă: Tânăr, bătrân, plecară dela muncă, Veneau în urmă-i oameni dela ţară. „Scoteau bolnavi, netoţi, în drumul ei... Ştiu, preacinstito, multora din ei Tu le-ai svântat şi plânsul şi amarul... „Spre noi, doar, mila nu ţi-ai arătat! O, doamne ! Câte lemne am tăiat! De nu le-ai putea duce nici cu carul..." XXIX Treaba când şi-o isprăvi Şi carul fuse încărcat, Văduva se pregăti Să pornească înspre sat. Dar parcă prinsă de-un gând, Toporul şi-1 luă deodat' Şi domol, arar gemând, De-un pin s'a apropiat. De-abia mai stă pe picioare Jalea sufletul i-1 stoarce ; Trist începe să coboare Groaznica, temuta pace ! Stă sub pin ; abia e vie Fără geamăt, gând, plânsoare. In jur, linişte pustie, Ziua clară, gerul tare. XXX Nu bântuie'n codru viscolul cel rece, Nu vuiesc din munte şuvoaie la vale, Ci Gerilă-Vodă în patrulă trece Peste-a lui domenii, dându-le târcoale. Se uită să vadă — viforul cel tare Troiene destule pe poteci a tras, Nu-i vreo crăpătură prin vreo parte, oare, Pe unde pământul gol să îi rămas ? 13. — Viaţa Românească. — c. 563 194 N. A. NECRASOV Brazii au pufoase vârfurile toate ? Lăsat-a frumoase urme pe stejari ? Şi-or fi oare bine'n sloiuri ferecate Apele micuţe ca şi cele mari ? Şi cum umblă'ntr'una, peste arbori calcă, Scârţâind pe apa învelită'n ghiaţă ; Luminosul soare razele îşi joacă Şi în încâlcita-i barbă şi le-agaţă. Caie vrăjitorul oriunde-şi despică, I-auzi-1 ! Căruntul pe-aproape păşeşte — Pe deasupra-i pasul parcă şi-1 ridică Şi de-odată, peste capul ei se-opreşte ! Pe un pin gigantic şade cocoţat, Bate cu toiagul : crăngile foşnesc Şi ca pentru sine parcă îngânat, A'nceput un mândru cântec vitejesc : XXXI „Nevestico, uite cu ochiu curajos La Gerilă-Vodă, să-1 vezi cum arată ! Cred, cam anevoie unul mai frumos Şi viteaz ca mine, să mai vezi vreodată ! „Gerului supuse, totdeauna sânt Viscol şi zăpadă, vifore şi ceaţă, Pe mări şi oceane de-am să mă avânt, Voi zidi pe ele mari clădiri de ghiaţă ! „De m'ar bate gândul, fluviile mari Sub călcâi pe dată pot să le ascund Şi pot ridica poduri de gheţari Cum să facă lumea, n'ar putea nicicând. „Pe unde curgeau până de curând Sgoniotoase ape în repezi şuvoaie Astăzi vezi pedeştri, şiruri lungi trecând, Şi trecură mărfuri în grele convoaie. „Prin adânci morminte îmi face plăcere Morţii'n promoroaca mea să se îmbrace, GERUL, MOŞU' CU NAS ROŞU Iar celor în viaţă, sângele'n viscere Şi creieru'n tigvă să-1 îngheţ îmi place. „Să bag groaza'n oameni ce umblă calate, Şi să fac năcazuri crâncenilor furi, Tare-mi place mie, la ceas de'nserare Să mai pun la cale troznete'n păduri. „Muierile vina pe duhuri aruncă Şi toate spre casă merg în fuga mare. Dar să râzi oleacă mai plăcut e încă De beţivi ce umblă pe jos sau călare. „Fără tibişire le fac mutra albă Iar nasul ca jarul atunci li s'aprinde, Şi lipesc cu ghiaţă hăţurile'n barbă, Numai cu toporul de le poţi desprinde ! De atâta-avere, nu-mi ştiu visteria Dar avutu'ntr'însa nu-1 văd istovind ; Şi-mi atârn podoabe'n toată'mpărăţia De mărgăritare, diamant, argint. „Hai, intră cu mine în împărăţia Mea, să-mi fii crăiasă pe întreaga ţară! In iarnă, slăvită ne va fi domnia Şi adânc dormi-vom când vom fi în vară. „Hai! Am să te mângâi, te voi încălzi, Un castel ţi-oi face, numai din azur... Şi'ncepu voivodul mândru a-şi roti Sceptrul lui de ghiaţă, de jur împrejur. XXXII „Hei, nevestico, cald ţi-i oare ?..." Ii strigă depe pinu'nalt. Mai rece, mai tremurătoare, Răspunde văduva : — Mi-e cald ! Gerilă, coborând mai jos, Sceptrul din nou şi l-a rotit Şi iar şopteşte mângâios : „Ţi-e cald ?..." — Cald, dragule-aurit î 196 N. A. NECRASOV Cald — însă ea a'ncremenit. Gerilă lângă ea coboară : Cu-a lui suflare o adie, Ţepoase ace îşi presară Pe ea, din barba-i colilie. Cum îi apare'n faţă, iată, „Ţi-e cald ?" — el iară i-a şoptit Şi'n Proclea se schimbă de-odată Şi s'o sărute s'a pornit Pe ochi, pe umeri şi pe gură, Gerul, cu barba lui căruntă ; Cu-aceleaşi vorbe dulci o fură Ca şi iubitul ei, la nuntă. Şi-atât de mult o ispitise Chemarea Iui amăgitoare, Că ochii Daria-şi închise Scăpând toporul la picioare. Cu buze pale ca de ceară, Zâmbeşte trista văduvioară. Puf alb i-a presărat pe gene, Ace de ger simte'n sprâncene... XXXIII In luciu strai de promoroacă Stă rece, ţeapănă, de piatră, Fierbintea vară'n vis îi joacă — Secara nu-i cărată toată, Dar li-i uşor, că-i secerată ! Mujicii au cărat toţi snopii Iar Daria a scos cartofii De lângă gârla'nvecinată. Iată şi soacra, bătrânică, Trudind ; pe sacul plin cu grână ; Sglobia Maşa, frumuşică, Stă cu un morcov roşu'n mână. Căruţa vine scârţâind — Se uită murgul spre copii, GERUL, MOŞU' CU NAS ROŞU Procluşca mână, rar păşind, Un car cu snopii aurii. — Hei Grişca! tatăi a strigat. In treacăt Procîea a'ntrebat. „La mazăre"-a spus bătrânica. — Hei Grişca ! tatăl a strigat Privind spre cer : — Târziu să fie ? Aş bea ceva... Iar ea se scoală Cu cvas pe Proclea îl îmbie Dintr'o lutoasă, albă oală. Grişca strigă atunci şi el : In vreji de mazăre'nvelit, Fugind, ştrengarul băieţel Părea că-i un tufiş vrăjit. Aleargă !... Tot sglobiu aleargă Şi iarba-i arde sub călcâi! Grişuşca-i ca o stâncă neagră, Alb este numai capul lui. Strigă şi vine tot săltând (Pe gât e vrejul ca un frâu) Şi salutând pe toţi, la rând, Se'nvârte ca ţiparu'n râu ! II mângâie duioasă mama, Tata-1 ciupeşte când îl prinde. Iar murgul, scuturându-şi coama, Spre dânsul gâtul şi-1 întinde, Ajunse şi rânjind din dinţi, Cu poftă'nghite măzărichea Şi'n buzele lui moi, cuminţi, Lui Grişa-i apucă urechea... XXXIV Spre tatăl, Masa strigă tare : — Hai tată, tu să mă ridici ! Şi cade, depe sac când sare : Tatăl o saltă : „Să nu strigi ! N. A. NECRASOV „Nu-i mare lucru, — te-ai lovit!... Mie nu-mi trebui' domnişoară. Nevastă, încă un trăznit Ca el, să-mi faci la primăvară ! „Ai grijă, deci!...' Şi ruşinată Răspunde soaţa : — „Ţi-s de-ajuns ! (Dar începuse să se sbată Pruncul, sub piept...) — „Hai, Maşa, sus i" Proclea, săltându-se'n căruţă. Pe Maşa lângă el o lasă, Sări şi Grişa din fuguţă Şi bocănind pornesc spre casă. Din snopi, în stol, vrăbii mărunte Peste căruţă s'au rotit. Cu mâna streaşină la frunte, Daria mult i-a tot privit Cum ne'ncetat se-apropiau De al căsuţei lor zăplaz Şi dintre snopi cum îi zâmbeau Copiii rumeni la obraz... Ce cântec ! Cunoscute arii! Şi cântăreţul are ghiers... Acum, pe faţa bietei Darii, Orişice semn de chin s'a şters Şi sufletu-i a prins să sboare;. De acest cântec ea-i robită... Nu-i o mai splendidă cântare Decât cea'n vise auzită ! Ce spune cântul — domnul ştie ! N'am înţeles a lui cuvinte Dar inima el mi-o mângâie Şi fericirea'n el cuprinde. E-un cânt duios, de ocrotire, Blând, mângâios, fără sfârşit. Şi-un zâmbet plin de fericire Pe faţa ei s'a'ntipărit. GERUL, MOŞU" CU NAS ROŞU 199 XXXV. Orişice preţ de-ar îi, prin care Uitarea ea şi-o cuceri, Ce-i pasă, când e zâmbitoare ! Noi nu avem dece-o jeli. Nu-i mai adâncă, dulce pace Decât cea de pădure dată, Ce neclintită'ntr'una tace Sub bolta iernii, îngheţată. Nicicând, din pieptul obosit, Nu-i răsuflare mai deplină ; Cu viaţa când ai isprăvit, Mai dulce nu-i altă hodină. XXXVI Nu-i sgomot. Sufletul îţi moare, Dureri, dorinţe, stinse sânt. Simţi cum te prinde'nrobitoare Această pace de mormânt. Nimic ! Doar bolta cea senină, Soare, pădurea'nveşmântată In promoroacă argintată, De farmec şi minuni e plină, Ce te-amăgesc cu taina lor De patimă lipsită, rece... Dar ce-a foşnit întâmplător? Prin crăngi, o veveriţă trece. Sărind prin pini, a scuturat Pe Daria un pumn de nea, Iar Daria încremenea In visul ei cel fermecat... 21 August, 1863 In româneşte de Miron Radu Paraschivescu. OA MENII ŞI FAPTELE ZILELOR NOASTRE MIRA IOSIF ASTĂZI, — IN ANII CE VIN Consfătuirea dela Palatul Cultural In seara aceea, la consfătuirea dela Palatul Cultural fuseseră invitaţi toţi stahanoviştii şi fruntaşii în muncă, din oraş. Sala înaltă, cu pereţii de culoarea fildeşului, strălucea de lumină. Jur împrejurul tavanului un jghiab de sticlă mată ascundea becurile, lăsând razele să se împrăştie uniform. Invitaţii erau veseli şi sgomotoşi, aşa cum se întâmplă totdeauna înainte de începerea unei adunări sărbătoreşti. Se întâlniseră în sala aceasta oameni care altminteri se întâlnesc rar, mai mult cu prilejul vreunei solemnităţi — oameni care, deşi locuesc în acelaş oraş, află de prin ziare unii despre alţii. Prinşi în munca lor eroică de zi cu zi nu au timp să se intereseze altcum de faptele celorlalţi. Dar bucuria cu care-şi vorbeau era atât de mare, se întrebau unul pe celălalt cu atâta însufleţire, încât oricine înţelegea ce trainică şi reală prietenie îi leagă laolaltă, tineri şi vârstnici deopotrivă, în pofida deosebirilor dintre locurile lor în producţie. Mironescu Vajerian îl zări într'un colţ pe Imreh Iosif înconjurat de un grup de băieţandri foarte veseli şi gălăgioşi. Intră cu bucurie în mijlocul lor. Pe Imreh îl cunoscuse la Bucureşti, în seara când fuseseră decoraţi amândoi. De-atunci nu-1 mai văzuse şi se'ntreba acum : Cine-or fi fiind băieţii aceştia care reuşesc să-1 înveselească pe Imreh cel atât de tăcut şi serios deobicei ? — Aştia-s matriţerii noştri — spuse Imreh zâmbind. — Brigada veselă. — Toţi îs fruntaşi în muncă, toţi îs viitori stahanovişti. In momentul acela prin sală trecu Ion Furtună, frezorul, făcându-şi loc, spre masa prezidiului. In jur se răspândiră şoapte: „Acesta e Furtună —", „Lucrează la 4 freze". Cei ce nu-1 ştiau decât după nume, ridicară fără voie privirea spre tabloul aşezat în stânga scenei. Pictorul reuşise să redea puternic expresia de avânt tineresc a frezorului stahanovist. Chipul lui Furtună se arăta pe pânză ca şi în realitate, blând, prietenos, cu trăsăturile viguroase, bărbăteşti, îndulcite puţin de gropiţa din. bărbie şi de limpezimea ochilor albaştri. Ca întotdeauna când trebuia să vorbească în faţa unei adunări, Ion Furtună se simţea tulburat, neliniştit. Emoţia lui se transmise şi celor din sală. Brusc, larma conteni şi toate capetele se întoarseră spre masa de pe scenă. — Fii calm, frate, doar noi suntem aici cu tine — răsună limpede în tăcerea aceea o voce adâncă de bas, şi Furtună simţi cum i se risipeşte îndată neastâmpărul ce-1 cuprinsese. Vocea era a lui Peter Mihai, un strungar bătrân pe care-1 cunoştea bine frezorul. De parcă atunci s'ar fi topit ceaţa grea care-i că- ASTĂZI, IN ANII CE VIN 20! zuse pe ochi, Furtună zâmbi uşor, recunoscând figurile celor din sală. Oamenii îl priveau cu interes, aşteptând. Erau acolo în primele rânduri şi Bela Vod, lăcătuşul şi Puiu Aurel, cu Samoilă şi Schenker Elisabeta şi Doichiţă dela «Steagul Roşu». Pe mulţi alţii însă nu-i ştia. Erau stahanovişti noi — şi aceasta îl bucură «nespus. — Ce mulţi fruntaşi suntem J — îşi spuse cu mândrie, adunând într'o singură privire sala înţesată de oameni... Lor, tuturor muncitorilor acestora de frunte, va trebui să le vorbească acum despre metodele sale de muncă, despre ofensiva pe care a început-o pentru cucerirea timpului şi pentru supunerea maşinii. Ion Furtună începu să citească. Nu se pricepe să cuvînteze, preferă să scrie ce are de spus. După primele vorbe ticluite cu grijă şi rostite rar, se înfierbântă, glasul îi deveni vibrant, pasionat şi întreaga sală asculta cu încordare un fapt, care la prima vedere părea simplu : un tânăr frezor venise într'o zi la uzină cu o jumătate de oră mai devreme, ca să cerceteze cu atenţie schiţele lucrărilor pe care le avea de făcut... In felul acesta începuse tânărul frezor lupta cu timpul ! Lupta cu el, tocmai fiindcă-1 cinstea nespus şi preţuia fiecare secundă ca pe o nestemată. Studiind schiţele lucrărilor, îşi propunea să valorifice orele muncind cât va putea mai mult; izbânda fusese a lui, a minţii sale îndrăzneţe care înfrânsese normele timpului obişnuit. La masa acoperită cu pânză roşie, alături de Furtună, inginerul Tolpeghin fuma calm, ţigară după ţigară. Tânărul frezor, încurajat de privirea atentă a inginerului, puse deoparte colile de hârtie pe care-şi întocmise referatul şi începu să explice cu vioiciune detaliile tehnice ale lucrului la mai multe maşini. Oamenii care-1 ascultau veneau din fabrici şi uzini diferite şi aveau meserii felurite. Ceeace însă le spunea Ion Furtună o simţiseră şi ei : aceeaşi dorinţă iierbinte de-a da patriei cât mai multă producţie, aceeaşi dragoste şi recunoştinţă nemărginită faţă de partidul nostru. Cu toate acestea, oamenii sorbeau cuvintele lui Furtună ca şi cum atunci pentru întâia oară dezghiocau ei temeinic înţelesul adânc al gândurilor tuturor. Şi când aplaudau, se cutremura sala, svîc-nind parcă odată cu inimile lor. Ochii rîdeau, privirile se îmbrăţişau. Stîrnite de vorbele lui Furtună, nădejdile, la un pas de împlinire, se vedeau, — ca munţii când te apropii mai tare de ei — înalte, înalte... Furtună a rostit „după primul plan cincinal, tovarăşi... vine al doilea" şi nu şi-au mai aflat sfârşit ropotul bătăilor din palme, nici strigătele, nici entuziasmul. Furtună nu e meşter la vorbă, dar gândul îi este atît de viu, încît ascultătorii încep să se frământe pe scaune şi parcă sunt gata să plece chiar acum pe urmele visurilor care se încheagă. „Numai maşinile sunt vechi" Pe o uliţă unde-au fost altădată negustorii — o uliţă strâmbă din marginea de jos a oraşului — casele sunt vechi, vopsite în verde şi portocaliu ; au cornişe sculptate în felurite modele închipuind scene mitologice sau coşuleţe cu flori de ghips, ţepene. Se află pe acolo însă şi o poartă mare de fier, iar pe frontonul ei scrie : „Fabrica Ion Fonaghi". Secţiile fabricii sunt răspândite în cinci colţuri ale oraşului. Una dintre ele e aşezată chiar în plin câmp, pe un teren viran. Din această pricină Matei Tudor, secretarul organizaţiei de partid e veşnic grăbit. Făptura lui înaltă şi uscăţivă poate fi văzută în aceeaşi dimineaţă prin toate secţiile răsleţe ale fabricei, dar niciodată oamenii nu ştiu în ce direcţie e plecat secretarul. Doar cât îl zăresc grăbind pe străzi, cu scurta lui cafenie, când într'o parte a oraşului, când în ' cealaltă. La „Centrală", la secţia de maşini, unde e poarta cu firma cea mare, e mereu forfotă de oameni, mai cu seamă după terminarea unui schimb ; muncitorii se îngrămădesc cu tot soiul de treburi în jurul unei căscioare din bârne, 202 MIRA IOS1F proptită de zidul atelierului. Aici este cabinetul secretarului organizaţiei de partid. Tuturor le e drag Matei Tudor. De doi ani. e în fruntea organizaţiei şi acum, în toamnă, l-au ales iarăşi secretar. Ii cer sfat şi ajutor în fel de fel de probleme obşteşti şi personale. Iar el ştie oricând să nimerească tocmai răs- i punsul şi propunerea cea mai bună, cea mai de folos. Vin unii şi de prin alte părţi să cerceteze fabrica : de pe la gazete, de Ia radio... Vizitatorilor, Matei le spune cam stânjenit: — Asta nu-i fabrică în toată puterea cuvântului... Aici erau atelierele lui Deutsch. Reparau maşini... — şi adaugă repede, înviorându-se: Dar în 1953 o să construim o fabrică nouă ! E prevăzut în plan. Magherniţele astea le dărîmăm, facem nişte clădiri moderne în locul lor. Ii pofteşte pe oaspeţi în camera lui de lucru şi nici nu se mai uită la atelierul de maşini, scund, cu ferestre mici şi cu pereţii înegriţi. Dintr'un sertar scoate planul oraşului, îl desfăşoară larg pe masă şi arată punctele însemnate cu creionul roşu. — Aici sunt „magherniţele" spune el şi spre surprinderea celor care îl ascultă, Matei Tudor continuă : — Eu totuşi sunt mândru de ele. Fireşte, nu de pereţii lor cei şubrezi... ci de oamenii care lucrează în cuprinsul lor. In aceste magherniţe am terminat noi planul pe 1951 în 10 luni... Vedeţi dumneavoastră — spune el şi se uită cu atenţie la planul oraşului de parcă ar vedea că a şi răsărit acolo aevea uzina cea nouă — în fabrica noastră, numai maşinile sunt vechi. ★ Anul trecut, într'o dimineaţă jilavă de primăvară, când Matei tocmai se pregătea să plece spre una din secţii, intră în cabinetul său inginerul dela secţia de maşini. — Tovarăşe Matei — spuse inginerul cu grabă, clipind des din pleoa-pele-i înroşite, — du-te dumneata şi vorbeşte cu Peter... Pe dumneata oamenii te ascultă, ai să-1 convingi... S'a apucat catârul de strunguri... I-am spus c'o să strice maşina. El, nimic. Bunul statului, frate. Să nu păţim ceva... Peter nici că vrea să aibă habar. Te rog, vorbeşte dumneata cu dânsul... Matei tăcea, privindu-1 neclintit pe inginer. II cunoştea : Deutsch, nepotul fostului patron. Iar Deutsch urma să se frământe : — Tovarăşe Matei, Peter îşi bate joc de maşini... Nu garantez pentru strung... Matei zise însfârşit: — Peter m'a înştiinţat de câteva zile că va începe să lucreze după metoda Bâcov-Bortchevici. — Dumneata ştiai ? ! — exclamă inginerul. Extraordinar... Tovarăşe Matei, dar nu-ţi dai seama ce maşini avem ? Vechi, hodorogite. — Observând privirea rece a secretarului, inginerul se fâstâci: — Nu zic, e o metodă extraordinară, sovietică. La „Sovromtractor" se poate... dar la noi ? Pe ce s'o aplici ? — Să mergem la Peter, făcu Matei deodată. Bătrânul Peter Mihai lucra liniştit la strung ; nici un muşchiu de pe faţă nu i se clinti la intrarea celor doi. Numai cât îşi înălţă puţin capul cu părul tuns mărunt, cătând să vadă cine sunt noii sosiţi. Alături, Mişi, fiul cel mai mic al lui Peter, calificat chiar de tată-su, se învârtea pe lângă strung urmărind cu admiraţie cum cade fulgerând şpanul în-foiat, lung şi cu sclipiri albăstrui de sub tăişul neînduplecat al cuţitului „vidia". Strungul vibra năpraznic de parcă se zmucea s'o rupă de fugă, iar strungarul îşi vedea de lucru nestingherit. — Uite, tovarăşe Peter — zise Deutsch — priveşte! Spune-mi, are să ţie până mâine strungul ăsta ? ASTĂZI, IN ANII CE VIN 203 — De ce să nu ţină 7 — întrebă liniştit Peter fără să-şi întoarcă ochii spre inginer. — Apoi chiar mă scoţi din sărite, Peter! — strigă acesta. Observând uimirea cu care îl priveau ceilalţi, inginerul tăcu brusc, îşi tampona cu batista obrajii încinşi şi adăugă cu glasul domolit, aproape rugător: — Peter-baci, lasă strungul în pace, vrei neapărat să scrie în gazete despre tine ? Prea te-avânţi. Mai degrabă să fii mulţumit că mişcă strungul şi aşa... — Da' eu zic că rău gândeşti, tovarăşe inginer, rosti Peter apăsat, abia stăpânindu-şi necazul. Nu-i vorba de gazetă aici... Eu m'am sfătuit cu practica mea de strungar vechi, am hotărît să lucrez într'un fel nou... şi încă de ieri lucrez aşa. Şi merge. Dar dumneata n'ai de unde şti, fiindcă ieri n'ai dat pe Ia noi. — II măsură din tălpi în creştet pe Deutsch şi repetă răspicat: — Nu-i vorbă de gazetă. E vorba că maşina trebuie folosită cât mai mult. Uite, eu cu maşina asta am să scot planul cincinal în trei ani şi jumătate. Aşa... Şi răsucin-du-se spre Matei, urmă : - — Eu mi-s Peter-baci, da. Peter-baci nu-şi calcă niciodată cuvântul... Numai că totu-i să respecţi maşina... Uite, Mişi, — spuse apoi repede şi chipul i se îmblânzi — uite ce frumos cade şpanul... Parcă-i ferigă veştejită... Matei Tudor n'a răspuns nimic, n'avea ce. Se'nţelegea cu bătrânul şi fără vorbe. Dar plecă îngândurat din secţie. Se ocupase el de muncitori, cunoştea pe fiecare în parte; totuşi, cu inginerul Deutsch de pildă, niciodată nu stătuse mai îndelung de vorbă. N'avusese răgaz. Se'ncruntă nemulţumit, întrebându-se ce se ascunde sub înfăţişarea zâmbitoare şi binevoitoare a inginerului acestuia care admira răsunător şi în orice ocazie tehnica sovietică, dar nu voia să-1 priceapă pe bătrânul strungar Peter. Peste câtva timp, inginerul Deutsch trebui, spre marea sa neplăcere, să aibă iarăşi de-aface cu Peter-baci pe care altfel evita să-1 mai întâlnească. Venise Peter la Deutsch şi-1 întrebase răstit dece o freză bună stă aruncată ca o sculă netrebnică în magazie, în timp ce în secţie se numără frezele pe degete. — Ştiu, oftă prefăcut inginerul... E imposibil s'o folosim. Ii lipsesc tabelele de calculaţie... — Şi nu se pot calcula ? — Am încercat. Inginerul dădu neputincios din mâini. — Nu se poate. Multe zile l-au chinuit pe Peter acele tabele de calculaţii neştiute de nimeni şi care, asemeni vorbelor fermecate din basmul cu domniţa adormită, aveau darul să învie maşina, numai dacă ştia cineva să le prindă tâlcul. Şandor, fiul cel mai mare al strungarului, terminase de curând Politehnica muncitorească şi devenise inginer. Şandor îi ajută lui Peter-baci să deslege problema. Multe nopţi dearândul a ars lampa pe masa la care tatăl şi fiul lucrau cu încordare şi cu deplină încredere în ştiinţă. După trei săptămâni freza fu instalată în secţia de maşini; toate calculele erau verificate. Nu mult după asta, inginerul Deutsch plecă din uzină. Nimeni nu-1 regretă. Matei Tudor într'un rând se duse să-1 viziteze pe moş Peter acasă. Avea multe de vorbit cu dânsul. La fabrică mai niciodată nu izbutea să-şi facă timp pentru o discuţie lungă, pe îndelete, iar secretarul de partid ţinea să-1 cunoască şi mai bine pe acest strungar care înaripase şi întinerise maşina. Văzând casa scunda în care se îngrămădea familia numeroasă a bătrânului strungar, Matei se întrista. Acoperişul coşcov părea că striveşte pereţii strâmbi şi prăvăliţi. — O să-ţi construim casă nouă, Peter-baci, spuse atunci Matei... — Ba întâi să construim uzina. Pe urmă vedem noi. Vin la rând şi casele muncitorilor, după asta... Peter Mihai râse arătând spre nevastă-sa... Ea bombăne de cămară toată ziua. Las' c'o să fie şi cămară, acuş... Ce mi-ar plăcea mie, ar fi să locuesc sus, în munte... Mi-i dor tare de mirosul pădurii, că-s deprins de mic cu el... 204 MIRA IOSIF ★ Toate aceste amintiri îl năvăliră acum pe Matei Tudor stând de vorbă în cabinetul lui cu strungarul. Cuvintele destrămau rar liniştea cămăruţei de bârne. Peter Mihai asculta sprijinindu-şi capul pe mâini şi proptindu-şi coatele pe genunchi. Se minuna în sinea lui de ţinerea de minte a secretarului organizaţiei de partid. Era prima zi din Decembrie, sâmbătă după amiază. Lucrul se terminase şi în fabrică era tăcere. Afară fulguia mărunt, cu fluturi pufoşi de zăpadă care se topeau îndată ce atingeau pământul. Pe cerul alb-fumuriu se'ntindeau un soi de ceţuri lungi care ascundeau privirilor casele şi pomii. Te simţeai tihnit în cămăruţa strîmtă şi caldă. O voce lină cu modulări catifelate cânta la radio : Eu nu cânt că ştiu cânta Dar mi-e dragă ţara mea... Venise iarna. Cei doi prieteni sfătuiau molcom, amintindu-şi nenumărate întâmplări pe care le crezuseră uitate şi îngropate în vălmăşagul zilelor, dar care acum răsăreau în culori vii şi puternice de parcă abia de curând s'ar fi petrecut. Peter Mihai intrase anume în cămăruţa lui Matei ; voia să-şi împartă cu secretarul bucuria pe care o avusese azi păşind în prima zi a anului 1955. Deşi o aştepta cu nerăbdare de atâta timp, vestea aceasta totuşi îl tulburase adânc. Hotărîse el împreună cu Ion Furtună când au primit ordinul Muncii cl. I, ca până ia 21 Decembrie să termine şi norma anului 1954. Iată, şi el a terminat-o... Tot în această după-amiază îi venise lui Peter încă o ştire bună : că Statul îi acordă împrumut special pentru ca să-şi ridice o locuinţă nouă. Strungarul se şi vedea instalat la primăvară în sălaşul pe care-1 visa. Va fi şi o cămară, să nu mai bombăne nevasta... — Pune statul bani, pun şi eu o sută de mii de lei şi mai pun douăzeci pentru pivniţă — spuse Peter clipind şiret. In plan nu-i prevăzută pivniţa, dar mie îmi trebue... Peter-baci nu se poate desvăţa de păduri. A văzut lumina zilei într'o colibă prăvălită în inima munţilor printre paltini şi brazi. Când era de vreo opt ani,--1-a dus tată-su întâia oară la tăiat lemne, şi câţiva ani în şir a tot spintecat apoi trunchiurile de copaci, prin codri, doborându-i peste stânci, la vale. De câte ori n'a stat pe-atunci flăcăul ascultând neclintit vâjâitul prelung şi aspru al arborilor doborîţi sau gemetele înfricoşătoare ale pădurii sbuciumate de furtună, dedesubtul cerului negru, pe care-1 sfîşia în răstimpuri alba şi crunta licărire a fulgerelor dezlănţuite... Niciodată nu va uita Peter Mihai acele nopţi, cu somnul şi odihna retezate din scurt, când îşi lua toporul, săcurea şi frânghia odată cu al doilea cântat al cocoşilor, pornind la deal prin hăţişurile umede. Muri taică-su fără veste. Mihai Peter se pomeni că a devenit capul familiei. Lemnele aduceau câştig puţin, mai puţin decât înainte. Era singur la muncă. Atunci se hotărî să plece devale, la o fabrică din oraş. A învăţat repede meşteşugul strungului în atelierul lui Deutsch... Prin pereţii de bârne ai cămăruţei lui Matei Tudor se desluşea din când în când cum se umflă vântul afară. Secretarul asculta uimit. Se ducea cu gândul la tinereţea lui Peter petrecută printre arbori în huceaguri şi-i înţelegea deplin dragostea pătimaşă pentru pădure. -1 Peter-baci, făcu Matei într'un târziu, iar chipul uscăţiv i se înveseli dintr'odată. — Ştii ce mi-a trecut prin minte ? Am cetit nu de mult într'un ziar că radio Londra a început, mă rog, să poarte grija stahanoviştilor noştri. Le-a ASTĂZI, IN ANII CE VIN 205 răspuns Pop Ludovic, îi ştii — minerul... Ca mâine, poimâine parcă-i văd că au să se lege şi de tine... Doar ai intrat în 1955 ! Strungarul îşi ascuţi privirea şi spuse atins : — Ce faaace ! Adică eu nu pot să le răspund ? Ba chiar aş avea multe să le trîntesc dela obraz... Se sculă sprinten de pe scaun şi începu să măsoare cămăruţa cu paşii lui mari. Râdea fără veselie: — Că tare-i mai doare inima, sărăcuţii, după ţara noastră... Zău aşa... dar câte am eu să le aduc aminte... După o vreme scutură din cap şi rosti tare de tot, înfierbântându-se : — Apăi eu odată le trimit vorbă acolo unde-s ei, la Londra ori Ia Ame rica... să-şi stâmpere gura şi să nu umple lumea de minciuni. Cît îi cu frumosul., de unde nu... de ! Ei cată cearta cu lumânarea, se agaţă de fiecare om cinsti Tovarăşe Matei, câţi oameni sunt în Uniunea Sovietică ? Şi cu cei din ţările noastre ? Matei Tudor continuă cu privirea ţintă înaintea lui : — Şi toţi muncitorii conştienţi de pe faţa pământului... toate popoarele asuprite... toţi oamenii muncii care doresc libertatea... O vreme tăcură amândoi, iar gândurile le fugiră departe. Strungarul se aşeză la loc pe scaun şi spuse rar : — Numai să'ndrăznească să se lege de mine... Că am să Ie răspund ! Peter-baci are cuvânt greu, nu şi-1 calcă niciodată. Să afle-o lume 'ntreagă... Doi prieteni. Când ornicul cel mare de lângă poartă bate ora opt, în curtea atelierului de fierăstraie încep să răsune greu zgomotele prelungi şi asurzitoare ale loviturilor de ciocan. — Au început stahanoviştii, mormăie cu mulţumire moş Eremia, portarul, îşi trage una peste alta poalele cojocului alb şi prinde să tropăie pe loc ca să se desmorţească. Mai în fiecare zi se repede moş Eremia până la biroul întrecerilor socialiste, dornic să descopere* cu cât s'au mai scăzut zilele pe care le au de trecui stahanoviştii până vor însemna pe tabela de onoare de lângă poartă, cifra falnică a lui 1955. Scade numărul acestor zile din ce în ce, iar moşului îi creşte inima de bucurie şi de mândrie. Moş Eremia, portarul, a încărunţit în atelierele Iui Deutsch. întreaga lui tinereţe şi-a petrecut-o aici, umil, în slujba lui nebăgată de nimeni în seamă. Păzea averea patronului şi îmbătrânea pe nesimţite la fel cu zidul vechi care înconjura fabrica. Dela viaţă nu mai aştepta nimic, căci ea îl obosise peste măsură. Dar când s'a schimbat în ţară rostul vremurilor, odată s'a înviorat şi traiul bătrânului portar. Moş Eremia n'a mai vrut să iasă la pensie. Strângea dintr'un ochiu şi-i licărea veselă privirea când îi încredinţa pe ceilalţi că postul lui de paznic al atelierelor Deutsch el l-a lăsat de mult. Acum el străjueşte fabrica «Ion Fonaghi». — Rămân să apuc uzina nouă... Lăsaţi-mă portar, ce să cat la pensie ? Rostul meu e aici, — repeta el cu încăpăţânare. L-au lăsat. Şi tot ceeace ni putuse el îndeplini în anii tinereţii şi bărbăţiei sale, tot ceeace însemna îndrăzneala creatoare a muncii libere el urmărea acum cu bucurie la alţii. Şi se bucura de succesele stahanoviştilor ca şi cum ar fi fost ale sale, era nerăbdător împreună cu ei, se înverşuna ca şi dânşii, se mândrea odată cu ei. O dragoste nemărginită dar şi o admiraţie copilăroasă i se citeau în ochii puţin înceţoşaţi, când se uita la tinerii fruntaşi ai uzinei. Şi povestea oricui realizările lor, stăruind să nu lase deoparte nici un amănunt al fiecărei noi vitejii 206 MIRA IOSIF săvârşite de ei în muncă. Asta era viaţa lui acum, viaţă proaspătă cu vlagă din vlaga celorlalţi... O slăbiciune deosebită avea însă moş Eremia mai ales faţă de cei doi stahanovişti lăcătuşi dela secţia fierăstraie şi încă o slăbiciune, la fel de mare,-, pentru Bela Vod dela secţia maşini. — Buni feciori, tare buni... decoraţi — spunea el despre toţi trei, cu toate că unul dintre dânşii, Ion Samoilă, nu mai era de mult fecior, ci om în toată firea. ★ In atelierul de fierăstraie, în faţa a două nicovale alăturate, doi oameni purtând şorţuri scurte de piele cenuşie şi având mânecile cămăşilor suflecate, lovesc îndemânatec, cu mişcări iuţi şi sigure, pânza de metal a joagărului. E încă groasă pânza, dar ei o subţiază treptat. Puiu Aurel, cel tânăr, e un flăcău înalt, osos, cu faţa lungă, albă şi vioae. Celălalt, Samoilă Ion, e dimpotrivă scund şi îndesat, cu faţa oacheşă şi îngândurată ; e îndeobşte foarte tăcut, vorbeşte mai mult din ochii lui mici şi tăciunii, decât din gură. Mormanul de table forjate, din faţa lor, se micşorează cu o repeziciune uimitoare. Exact în acelaş ritm bat amândoi şi în aceeaşi clipă întorc fierul de pe o parte pe alta. S'ar părea că cele două ciocane uriaşe sunt gemene- şi cu legământ să se mişte deopotrivă, fără să rămână unul în urma celuilalt. Până la vremea prânzului, cei doi lăcătuşi — şpănuitori — schimbă puţine cuvinte între ei. Puiu Aurel, care-i mai limbut, încearcă uneori să spună ceva, dar celălalt ridică repede un deget în sus, făcându-i semn că acum nu-i vreme de sporovăială. La ora patru, când vine normatorul şi le înscrie piesele pe un singur bon, Samoilă îşi priveşte cu satisfacţie tovarăşul şi îndesându-.şi în cap basca mică, neagră, îl cheamă la masă. Cantina se află într'o sală largă, foarte luminoasă, cu bănci şi mese albe din lemn de brad. Cei doi se aşează alături şi în aşteptarea mâncării, Puiu Aurel scoate din buzunar nişte coli împăturite, pornind însfârşit la vorbă, fără ca tovarăşul lui să-1 oprească. Ba spune câte ceva şi Samoilă. Discuţia se încinge. Fără de asta nici nu s'ar putea, căci cei doi prieteni lucrează la inventarea unui ciocan automat pentru primele îndreptări ale pânzei. Obiceiul acesta de-a discuta la cantină şi de-a rămâne şi după masă în sala îmbietoare şi curată, nu I-au căpătat de multă vreme. Nevoia i-a învăţat. Pe când cercetau odată un nou sistem de-a bate pânzele de circular ca să se micşoreze timpul de şpănuire, Samoilă văzuse cel dintâi că problema nu-i chiar atât de simplă cum păruse la început. — E tehnică la mijloc, rostise scurt şi scump la vorbă cum era felul lui. — Atunci trebuie să învăţăm, că fără tehnică nimic nu se poate, spuse energic Puiu. Şi din ziua aceea rămâneau împreună la fabrică, după schimb. Câteodată moş Eremia se apropia încetişor de dânşii. îşi descheia ne-despărţitu-i cojoc alb şi-i privea clătinând din cap în tăcere. Parcă-i plăcea, par-că-1 şi sâcâia ceva. într'un rând izbucni : — Ori că-s prea bătrân, ori că-s prost deabinelea... Măi, am fost şi eu oleacă de lăcătuş pe vremuri, tot nu pricep cum şpănuiţi voi pânza în douăzeci de minute în loc de două ore. — Tehnica, tăicuţule, tehnica, asta e, — răspunse vesel Puiu. Da 'ntrea-bă-ne câte ore ne-am frământat până să ajungem aici ? — Ne-am frământat — repetă încet Samoilă. — Da. Intr'atât s'au obişnuit oamenii să-i vadă nedespărţiţi pe cei doi lăcătuşi, încât nimeni nu poate vorbi despre unul fără să pomenească şi de celălalt. ASTĂZI, IN ANII CE VIN 207 Prietenia lor are rădăcini adânci, încă din zilele când nici ei nu ştiau că sunt prieteni... Acum vreo zece ani, maistrul intrând în atelierul de îndreptat fierăstraie, împingea înaintea lui pe un tânăr slăbuţ şi palid, zicându-i lui Samoilă : — Ţi-a sosit un concurent. Uite-1, ăsta-i... Ci-că se pricepe puţin şi el. — Asta-i ? întrebă posac Samoilă, încruntându-se. — Asta... Ii zice Puiu Aurel. Meşterul făcu semn băiatului să vie mai aproape şi-1 propti în faţa lui Samoilă. După ce-1 măsură din cap până în picioare, Samoilă îi mai aruncă tânărului o privire piezişă, apoi îşi încreţi obrazul într'un râs tăcut. începură a munci alături, fără să-şi vorbească. Aşa-i plăcea lui Samoilă. Băiatul prinse repede rostul trebii cu privirea lui vioaie, măcar că deocamdată i se aşternuse un soi de posomoreală pe faţa albă şi prelungă. Lucrând se încorda să nu rămână în urmă. Arăta ascuţime de minte şi voinţă. Şi spre marea nedumerire a lăcătuşului celuilalt, izbuti să ţină pas în pas cu dânsul, măcar că nu avea multă experienţă. Nu era prietenos Ion Samoilă de felul Iui. Pe deasupra şi oamenii din secţia sa porniră a-1 cam lua în răspăr, zicând că - acuş, acuş îl întrece băeţan-drul. Aşa încât îl cuprinse o mânie surdă împotriva lui Puiu Aurel. Toate necazurile lui de-acasă, banii pe care nu reuşea să-i pună unul lângă celălalt niciodată, asprimea vieţii fără bucurii, îl acriseră, îl făcuseră răutăcios, într'o zi Puiu întrebă cum se îndreaptă circularele descentrate. Samoilă era şi mai ursuz ca de obicei. II repezi: — Dar mai gândeşte-te şi tu, că de-aia ai cap. Eu n'am avut profesor... Meseria am furat-o. Fură şi tu ! — Aşa ? — Băiatul îl privi nedumerit, dar nu-i mai răspunse nimic altceva. In ziua aceea Puiu lucră puţin de tot. Mai tot timpul stătu cu ochii pe. vecin, urmărindu-i încruntat fiece mişcare. Până atunci lucrase mai mult după priceperea sa, edică după cum deprinsese meşteşugul de la naşul său, fierar în sat la ei. Acum însă băgă de seamă că are de învăţat o sumedenie de lucruri dela Samoilă. Uneori Samoilă se oprea, repezea ciocanul jos şi încrucişând braţele pe piept îl măsura neclintit, cu răutate. Băiatul nici odată nu-şi pleca ochii oricât de apăsătoare era căutătura celuilalt. Cum şi când i-a devenit drag acest tânăr, Samoilă nu ştie. ...Au trecut ani. Tânărul a devenit bărbat, s'a însurat şi într'o duminică dimineaţă, Samoilă. stând acasă la el în pragul porţii, îl văzu pe tovarăşul său trecând pe uliţă la braţ cu o femeie tânără cu obraz rotund. — Ioi, ce mândră!... exclamase Kati, nevasta lui Samoilă, pocnindu-şi palmele şi strigând de admiraţie. Apoi zise iute — Apoi ăsta e tovarăş cu tine, pofteşte-1 la noi... Au vorbit atunci de una şi de alta ; despre atelierele care deveniseră fabrica „Ion Fonaghi", despre toate cele care se întâmplă şi vesteau o viaţă nouă şi bună... multe. Când se despărţiră, Samoilă se simţi tare mulţumit că schimbase cu cineva vorbe dela inimă la inimă. — Nu-i bine să trăiască omul singur cuc... gândi el... Dar nici să macini din gură fără rost, nu-i bine. Dacă vorbeşti, apoi să ai ceva de spus şi să ai şi ce asculta dela celălalt. Iacă vezi, cu Puiu am ce vorbi... A crescut mare, e om în rând cu toţi... şi-i mintos. Matei Tudor venise într'o dimineaţă la ei în atelier. Ii spuse lui Samoilă după câteva zile : — Tu eşti mai copt, trebue să te ocupi mai mult de Puiu... Trăiţi de ani de zile alături şi nu schimbaţi o vorbă ! Dacă secretarul ar fi spus aceasta în urmă cu o lună atunci da, ar fi fost observaţia şi dreaptă şi potrivită, dar acum Samoilă se socoti nedreptăţit. Totuşi cumpăni puţin şi mai chibzuit: „N'am inimă de sticlă, să vadă oamenii limpede printr'însa ce se petrece înăuntru". 208 MIRA IOSIF De câţiva ani, de când îl încălzeau învăţătura şi grija partidului, simţise el bine că i se topise treptat, pe'ncetul, coaja de asprime în care-1 învăluise amarul de odinioară. Numai că el însuşi nu prinsese lămurit de veste, când şi cum se întâmplase asta, iar ceilalţi din jur cu atât mai puţin n'avuseseră timp să se ţină de el zi de zi ca de-un răsad firav... Cel puţin aşa i se părea lui. Toţi creşteau ca şi dânsul. Puiu îl privi cu ochi mari atunci când Samoilă îi spuse într'o zi, pe neaşteptate : — Ţi s'a învechit ciocanul... Recăleşte-1 singur, şi eu mi l-am recălit... Dă să-ţi arăt... II faci ca nou... Şi peste câteva luni veni ziua întovărăşirii, cum o numesc în glumă astăzi ei doi. In dimineaţa aceea, înainte de începerea lucrului, când maistrul aduse materialul pentru şpănuit, Samoilă îşi îndesă mai adânc basca pe ochi şi făcu semn lui Puiu să-1 urmeze. Se opriră în curte unde sgomotele se auzeau mai înăbuşit. Samoilă vorbi : — M'am gândit... Cel mai bine ar fi să lucrăm împreună, în tovărăşie... Tot suntem singurii şpănuitori. Dece să pierdem vremea cu împărţitul pieselor, cu număratul ? Le primim odată şi le lucrăm împreună pe toate. Ce zici ? — La consfătuirea pe ţară a stahanoviştilor, Puiu Aurel a cetit raportul întocmit de ei doi. Ajungând la paragraful în care se arăta cât realizaseră mai înainte la şpănuit şi cât realizează acum, el adăugă numai decât ceva ce nu scria în raport. — Nu-i numai tehnica la mijloc... Dacă n'am fi lucrat în colectiv, niciodată de unul singur, n'am fi ajuns aici... Vin oaspeţi ia Bela Vod. Moş Eremia păşea încet şi grav pe strada liniştită care urcă domol spre o margine a oraşului. Aerul era proaspăt şi tare. Sclipea cea dintâi zăpadă a iernii, aşternându-se în straturi pufoase şi albe peste acoperişurile de olane, ale caselor şi înviorând chipul oraşului care zăcuse mohorît până mai ieri în ceţurile umede ale toamnei. Ziua era friguroasă, plină de lumina care se împrăştia albă sub limpezimea pură a cerului albastru. Moş Eremia se opri să numere bătăile sonore pe care ie împrăştia în văzduh ceasul din Piaţa Sfatului. „Dacă o fi în şedinţă ? se îngrijoră el... Şi singur se linişti apoi... — Am să-1 aştept chiar de o fi să dureze şedinţa trei ore. Nu plec eu acasă fără să schimb o vorbă cu Bela". De când nu-1 mai văzuse pe Bela Vod ? Moşul socoti pe degete... patru, ba nu... şase săptămâni... Vasăzică hăt în urmă cu şase săptămâni ÎI zărise şi tot pe fugă, că pleca băiatul În seara aceea la Bucureşti la consfătuirea stahanoviştilor. Insă şi mai drept ar fi fost să-şi spună că nu-1 văzuse cu adevărat de trei luni, de când l-au luat pe Bela la şcoala medie C.G.M. Bătrânul portar zâmbi înduioşat unei amintiri : „Bun băiat, Bela... In 1948 era secretarul tinerilor. Foc ai fi zis că le turna în inimi, nu alta... Munceau băieţii zi şi noapte să facă lună atelierul de precizie că-1 lăsaseră foştii patroni de isbelişte, nici nu se gândeau să-1 repare după bombardament. Şi aşa, într'o zi veni Bela într'un suflet Ia moş Eremia. Parcă-1 vede.: înalt, cu fruntea boltită, cu părul blond şi şapca pe-o ureche. Venise să-1 roage ca Duminica următoare să ajute şi el tinerilor la montarea unui cuptor. — Dumneata te pricepi, avem mare nevoie să ne sfătueşti, toţi te rugăm, spuse Bela... Moş Eremia se luminează la faţă şi acum amintindu-şi de ziua aceea. „A venit să mă roage, înseamnă că mai este nevoie de mine... Iacă vezi, este nevoie. Chiar Bela Vod, secretarul de U.T.M. a venit", mormăise el fericit... Atunci, în zilele în care lucrase voluntar cu tinerii, căpătase moş Eremia porecla „utemistul" şi vorba aceasta îl bucura totdeauna ca o laudă. ASTĂZI, IN ANII CE VIN 209 Şcoala medie C.G.M., o clădire masivă din piatră cenuşie, se ivi în faţă, străjuită de un pâlc de brazi înalţi, făloşi. In dreptul uşii masive din lemn de stejar lustruit, stătea întors cu spatele un bătrân îmbrăcat într'o haină de piele îmblănită. Părea nerăbdător şi tot trăgea cu putere de mânerul ornamental de bronz. Se răsuci auzind paşii lui moş Eremia şi-i aruncă o căutătură semeaţă. Dar moşul, văzându-1, încremeni, apoi strigă: — Lajos ! Vod Lajos, tu eşti ? — Eu îs Vod, făcu celălalt grav, înălţându-şi sprâncenele stufoase şi vădind astfel că se străduieşte să-şi amintească de unde ştie figura acestui bătrân mărunţel în cojoc alb. — Nu mă mai cunoşti, Lajos ? N'ai fost tu la noi la atelier când l-au bătut pe Bela de ziceau că-i comunist... Nu ţii minte când te-a chemat directorul ? —Păi asta s'a întâmplat acum 12 ani — rosti îngândurat tatăl lui Bela şi deodată : — Stai, ştiu, dumneata lucrai cu el în secţie. Ei, bată-te să te bată ! Dumneata eşti... şi-1 întrebă iute, prietenos : — Da' ce cauţi aici ? — Eu ciocănesc de un sfert de oră şi nici că mi se deschide. Moş Eremia întâi se codi puţin să răspundă. Parcă nu-i venea îndemână. După aceea se hotărî. Zise : — Apoi eu tot pe Bela îl caut. Treceam pe aici. Zic : ia să văd ce face stahanovistul nostru. — Aha, r/e Bela,.. spuse Lajos privindu-1 atent pe moşneag. Şi repetă cu o mulţumire pe care ar fi vrut s'o ascundă, dar nu izbutea : — Pe Bela ?... Şi eu am venit să-mi văd feciorul. Vin eu la dânsul, ce să fac ? Dacă n'are vreme să treacă pe-acasă, n'are. Munceşte mult. O fată deschise uşa, cerându-le iertare că s'a întâmplat aşa de-au trebuit să aştepte mai mult. Ii pofti pe scara monumentaLă din marmoră albă. — Ce-a fost în palatul ăsta ? întrebă moş Eremia cercetând de departe cu mirare policandrele mari cu ţurţuri de cristal şi cu înflorituri greoaie de bronz. — Asta a fost casa lui Scherg, fabricantul de textile, răspunse repede fata care-i conducea. A fugit din ţară... Aici stătea numai el şi nevastă-sa. Numai ei doi în toată casa asta. Mai sus, spre capul scării, rezemaţi de balustrada lucioasă, vorbeau cu însufleţire mai mulţi oameni, alcătuind un grup strâns şi amestecându-şi glasurile puternice. — Nu-i just, nu-i just — spunea un bătrân care purta uniforma de culoare închisă, cu epoleţi roşii, a ceferiştilor. Noţiunea de gospodărie chibzuită trebue înţeleasă mai larg, din toate punctele de vedere... Atunci un tânăr înalt şi blond îşi întoarse repede, parcă fără voie, obrazul spre ce doi vizitatori. Faţa i se lumină de bucurie. Se desprinse din grup şi se apropie.repede de dânşii, strigând: — Ei, ce bine-aţi făcut că aţi venit!... Aproape credeam că m'aţi uitat... Tată, de când nu te-am văzut ? Şi dumneata, moş Eremia... Hai ? Să mergem în seminarul meu, acolo e linişte... Chiar acum s'a terminat lecţia. — Spune Bela, îl întrebă tainic moş Eremia, ceferistul acela e profesor? — Nu... Bela Vod îl privi mirat. — E coleg cu mine. El e din Craiova. Minunat tovarăş... — Bătrân şi învaţă — murmură gânditor portarul. — ...Şi la tatăl tău nici nu te uiţi, vorbi cu asprime prefăcută bătrânul Lajos Vod. Nici de mama nu întrebi... Halal fecior ! Ne ştii sănătoşi, scăpaţi de griji... gata, ce-ţi mai pasă ! Bela ridică încurcat din umeri. începu să-şi plimbe musafirii prin sălile de cursuri, să le arate biblioteca, mesele de lucru. — Aici învăţăm — spuse mângâind cu palma pupitrul plin de cărţi şi caiete. Tocmai îmi pregăteam seminarul de marxism-leninism... Bela scoase din sertar „Cursul scurt de Istorie a Partidului". 14. — Viaţa Romanească. — c. 563 210 MIRA IOSIF — Uite tată — despre „Congresul industrializării"... Iţi aminteşti când îmi citeai seara acasă ? — Eu îmi amintesc bine, dar văd că tu ai uitat serile acelea, spuse tatăl mustrător, — altfel tot ai fi găsit o oră liberă ca să vii să vezi ce fac bătrânif tăi... Eh, tineret, tineret!... Uite — şi începu să numere pe degete — eu urmez cursul seral de partid, una ; n'am nicio lipsă în producţie, două ; lucrez şi pe linie sindicală... dar găsesc vreme să mă urnesc până aici ca să te văd... Moş Eremia se simţea stingherit şi de prisos în această discuţie. Prinzând un moment de tăcere spuse : — Tu Bela, ai să te întorci învăţat. Eu zic că ar fi bine să te punem în fruntea sindicatului. Chiar am să vorbesc şi cu Matei... Ai deprins multe în şcoală, trebuie să conduci de-acum. Bela zâmbi, părând cam încurcat: — Vedem noi pe urmă, moş Eremia, ce-o mai fi. Deocamdată problerrta-i că eu îs în urmă cu producţia... Am rămas în 53... Peter cum merge ? Unde-a ajuns ? — Peter... Apoi bătrânul termină acuş-acuş cincinalul... Zilele astea a intrat în 1955... Dar tu n'ai stat degeaba aici, ai învăţat — adăugă repede Eremia Nu fii supărat... II ajungi tu... — Să fiu supărat ? De ce ? — zise surprins tânărul şi începu să râdă. — Să-i spui lui Peter că-1 felicit şi-i doresc să intre cât mai repede în al doilea cincinal... Bela tăcu şi o lumină potolită se aprinse în ochii lui. — Mi-e tare dor de fabrică, zise după o vreme... Crede-mă, tată, dacă aş avea o oră liberă aş da fuga până în vale să văd ce mai e nou pe acolo... Dar n'am când. N'am deloc... iar dumneata mă cerţi din cauza asta... — Ba nu te cert Bela, răspunse cu blândeţe Lajos. Spun şi eu aşa... câte una mai iute... fiindcă mama mă amărăşte tot timpul... Ii e urât acasă fără tine... Doar ziarele ce-o mai înveselesc... Ştii — tatăl se aplecă spre fecioru-său şi îi şopti tainic — a tăiat tot ce scrie în ziare despre tine. Eu i-am dat ideia... Ţi-au pus şi fotografia pe pagina 'ntâi. — Adevărat, întări solemn moş Eremia. La mine în cabină, la informaţii am prins în perete «Scânteia», cu fotografia ta. Cum vine un străin... — Eh, lăsaţi asta, — vorbi cu un fel de supărare Bela. — Credeam că aţi venit să-mi aduceţi veşti de-acasă, de prin fabrică şi când colo voi... dă-i cu fotografia, cu ziarul... Mai bine spune-mi moş Eremia: ce băieţi au plecat la armată? Niscai maşini noi la mine în secţie au mai venit ? şi Matei... Ce face Matei ? Măcar că-1 cam năuceau întrebările care plouau acum cu nemiluita asupra lui, moş Eremia se simţi totuşi foarte măgulit că Bela îl întreabă atâtea. Bătrânul portar se răsuci încet pe scaun şi începu să povestească tot ce i se părea lui că-i mai însemnat în întâmplările ultimelor zile. In timpul acesta, Lajos Vod îşi privea cu mândrie feciorul, ascultând în tăcere vorba celor doi. El nu ştia multă carte. Zidar a fost din totdeauna dar nu-i plăcuse niciodată să-şi plece grumazul. Dreptatea omului care trudeşte pentru binele celorlalţi, asta nu i-ar f-i putut-o scoate nimeni, cu nici un preţ, din minte. Cinste însemna la dânsul, întâi şi întâi, să ştii să lupţi pentru dreptate. Aşa-1 crescuse de mic şi pe fecioru-său. — Ascultă Bela, — îi întrerupse după o vreme — spune-mi şi mie amănunţit ce înveţi tu aici... Poate ai să-mi arăţi lucruri noi... Eu ştii, n'am atâta vreme pentru învăţătură... Toată dimineaţa aceea de duminică Bela Vod a stat îndelung de vorbă cu oaspeţii săi. — Cum să vă spun... Iei în mână un bulgăre de pământ uscat şi crăpat. Cum îl uzi cu apă, numaidecât îl simţi în palmă că se umflă şi se face greu... Prinde viaţă, e gata să rodească. La început, înainte de-a veni aici, eu eram ASTĂZI, IN ANII CE VIN 211 ca pământul cel uscat. Aşa mi se pare acum... In fiecare zi simt cum mă înviorez, învăţ şi mă bucur când văd câte mai am de învăţat. După ce m'oi întoarce în fabrică, altfel am să muncesc. Mult mai bine, mai cu spor. Văd astăzi o mulţime de înfăţişări noi în munca noastră. înainte nici nu le observam. Mă gândesc mereu la fabrica cea nouă... Acolo o să avem club şi bibliotecă... O să clădim şi un palat cultural aşa cum e la «Steagul Roşu». Cei doi bătrâni rămaseră pe gânduri. Tăceau, încuviinţând din cap cuvintele tânărului stahanovist. Ii vedeau gândul alergând, ar fi vrut să i-1 ajungă din urmă. Simţiseră şi ei în tinereţea lor dorinţa aprigă de-a zbura cu închipuirea în înălţimi, pre-f'ăcând-o apoi în fapte aevea. Dar închipuirea lor nu putuse niciodată să se închege în viaţă căci traiul le-a fost amarnic şi strivit. II ascultau pe Bela, clă-tinându-şi cu uimire capetele şi mormăind vorbe neînţelese. Stahanovistul le purta gândul departe, sus de tot. Clipa aceasta le răscumpăra mult din amarul vieţii de odinioară. Concediul iui Imreh Taxatorul autobuzului „trei" a fost acuzat de „neprincipialitate" şi aceasta în auzul tuturor. — Tovarăşe, — eşti „neprincipial" i-o svârlise dela obraz un băiat înalt, cu părul negru, cârlionţat, şi sweter roşu. Dece pe mine mă controlezi şi pe alţii nu ? Pe Imreh nici nu l-ai întrebat de abonament... La aceste cuvinte, Imreh Iosif izbucni în râs şi duse repede mâna la buzunar să-şi scoată carnetul. — Lasă, nu-i nevoe, mormăi supărat taxatorul. Ştiu eu singur pe cine trebue să controlez. Ascultă tovarăşe, făcu el către băiatul cu pricina. Cu toate că te învârti prin fabrică se vede treaba că nu-1 cunoşti pe Imreh şi nici nu citeşti gazeta de perete... Priceput ? Şi, până una alta, fă bine de-ţi schimbă abonamentul. Imreh Iosif şi acel tânăr înfuriat coborâră în faţa fabricii „Electropreci-zia". Autobuzul porni mai departe, cotind pe şosea. Taxatorul le spuse pasagerilor. — Imreh â! nostru e stahanovist decorat... A fost la Bucureşti. Şi mucosul de colo, cică-s „neprincipial"... După mine, Imreh e prea slab de înger. In locul lui eu îl repezeam pe puşti, să 'nveţe minte ! Taxatorul de pe linia autobuzului „trei" nu seamănă de fel cu obişnuiţii taxatori de autobuze sau tramvaie. In răstimpul acestui an el a ajuns să-i cunoască bine pe mai toţi muncitorii fabricii de motoare electrice. Se interesează zilnic de norma unuia, de sănătatea altuia, îngrijorându-se sau veselindu-se împreună cu dânşii. In ajunul zilei de 23 August, cine a fost primul om din ţară care a aflat că uzina şi-a terminat planul anului 1951 ? Se 'nţelege: taxatorul autobuzului trei. Şi la fiecare oprire călătorii îl auzeau — pe omuleţul cel scund cu geanta atârnată de umăr, împrăştiind cu mândrie vestea cea mare de parcă el ar fi fost însuşi Tana Andrei, directorul fabricii. Pentru Imreh Iosif, tânărul matriţier cu chip palid şi delicat, taxatorul are însă o slăbiciune deosebită şi poate deaceea nu pierde niciodată prilejul să vorbească despre el. De la o vreme, de câteori în piaţa cea veche cu turnul gotic, din capătul oraşului, se urcă vreun străin în autobuz şi întreabă unde e „Electroprecizia", taxatorul îl măsoară bănuitor, zicând : — Vei fi fiind din Bucureşti, ziarist ? Dacă se nimereşte să fie adevărat, bucuria taxatorului e nespusă. 212 MIRA IOSIF — Te-am cunoscut eu, spune el... Am mirosul meu. I! cauţi, se vede treaba, pe Imreh ? Vrei să scrii despre el. Apăi, ai ce scrie... numai că veniţi cam mulţi ani, nici nu mai poate răsufla bietul om. Vin dela ziare, dela radio. Săptămâna trecută ne-am pomenit cu o pictoriţă. Din Cluj., nu dela Bucureşti. ...O fată. Mi-a spus că vrea să-1 picteze la locul de producţie, aşa spunea. Bine, zic eu. Imreh e fecior chipeş, pictează-1. Şi când colo, a doua zi când ne întorceam cu maşina spre oraş — era în tura a treia — pe la amiază, văd că la „Elecroprecizia" se urcă fata în autobuz. — Ei, unde-i tabloul ? întreb eu — Nu iese nici un tablou, face ea necăjită. Nu are răbdare să pozeze. Cât l-am rugat! Degeaba... Abia am început să-1 schiţez, că el s'a şi ridicat. A spus că n'are timp... Cică să viu după ce termină cincinalul... Atunci poate are să fie mai liber... — Tare necăjită mai era fata ! I-am spus eu că n'are. să aştepte prea mult până termină Imreh cincinalul, dar ea nu s'a liniştit de Ioc... tot supărată a plecat ! ★ Imreh Iosif n'are habar de toate câte se vorbesc despre dânsul. Modest şi din cale afară de tăcut, el se simte în largul său numai în sculărie, lângă matriţele sale, sau în rarele clipe libere când se repede până în magazie să vadă motoarele pregătite pentru ambalare. Imreh Iosif n'a scris niciodată versuri şi efuziunile lirice nu-i sunt pe plac ; totuşi, de câte ori intră în magazia cea largă, tixită de motoare electrice, lăcuite negru şi strălucitor, simte o căldură neobişnuită în suflet şi o înduioşare îl cuprinde în faţa rotoarelor şi statoarelor lucitoare. In 1948 s'a născut fabrica „Electroprecizia". începutul a fost greu, şi printre alte piedici era şi lipsa desenelor pentru matriţele blockşniturilor. Atunci Imreh, timp de douăzeci de zile n'a părăsit fabrica. Noaptea lucra la proectul biockşnitului de stanţat; toată ziua se căznea să-1 execute. Singur desena, calcula şi-şi turna dispozitivul, plămădind inima motorului... Şi atunci ca şi acum renunţase la concediu. De data aceasta însă directorul Tana îşi ieşi din sărite :■ — înţeleg, în 1948, în 1949 eram la început, ne era greu, nici noi nu te-am fi lăsat atunci să pleci — striga, plimbându-se prin faţa lui Imreh cu mâinile la spate. — Acum, omule, odihneşte-te şi tu, ia-ţi un concediu... nu se poate s'o duci tot aşa ! Imreh ascultă tăcut, cu capul plecat pe piept. încerca din când în când cu mâna un gest de împotrivire. — Nu, frate dragă — eu îţi vorbesc foarte, serios. De luni, pleci în concediu. Iţi iei familia şi-o porneşti în munţi... Omului îi trebue şi odihnă. — Să termin planul cincinal, apoi plec unde vreţi — izbuti să strecoare Imreh câteva vorbe... — Nu frate...acum pleci... Termini planul când te'ntorci. In ultimele zile de când lucrezi la aripile ventilatoarelor, ai slăbit. Ce înseamnă asta ? Mi-au spus oamenii că obişnueşti să stai câte trei zile Ia rând în fabrică. E adevărat ? Ţi-o interzic ! Mă auzi, ţi-o interzic ! — Şi directorul Tana îşi aşează mâna mare, bă: tătorită, pe umărul lui Imreh. ■— Aşa frate, pleci luni, fără nici o vorbă. Observând încruntarea matriţierului, directorul mai zise, clătinînd din cap si zâmbind : — Credeam că-ţi iubeşti mai mult copilul, că eşti bucuros să stai cu el... Se vede că m'am înşelat. Nu-mi placi de loc ca tată, să ştii Imreh, deloc ! Imreh părăsi cam înciudat cabinetul directorului. „Doar Tana nu-1 cunoaşte de ieri, de alaltăeri... Atunci, de ce i-a vorbit în felul acesta ?" Amintindu-şi însă de vorbele în legătură cu copilul, zâmbi, şi parcă-i mai trecu ciuda. Adesea Irina, soţia sa, vine cu micuţa Aurica la uzină, să-i arate fetiţei cum munceşte tatăl ei. Atunci Imreh e fericit. Planuri noui, îndrăzneţe, îi trec limpede prin minte. ' ASTĂZI, IN ANII CE VIN 213 „Irina nu va voi să plecăm acum, înainte de termin blockşniturile pentru motoarele mici — îşi spuse el îngândurat. — Şi dacă totuşi îi propun să plecăm, dânsa va crede că nu-mi reuşeşte matriţa şi n'am curaj s'o lucrez...". Indreptându-se spre secţia sa, Imreh trecu prin dreptul turnătoriei. Deodată se opri amintindu-şi un argument important pe care uitase să-1 înfăţişeze directorului : Maşina sovietică de turnat sub presiune! Această mică maşină sosită în ţara noastră, în urmă cu trei zile şi care va înlocui complect turnarea, va fi pusă în funcţiune săptămâna viitoare. Nu se poate să lipseassă tocmai într'un asemenea moment. Imreh intră în turnătorie să vadă maşina. — Tocmai te căutam Imreh, îi spuse vesel un tânăr cu ochelari fumurii şi training de piele, inginerul secţiei. — Uite despre ce-i vorba: ca să funcţioneze această maşină, ne trebue o cochilie pentru două tipuri de rotoare şi aceasta cât mai repede. Dacă poţi, înainte de pleci... — Perfect, — îl întrerupse Imreh mulţumit. Mă apuc chiar acum de matriţele pentru cochilie... Intrasem să văd mai bine maşina... E minunată — adăugă el, după ce o cercetă atent cu privirea. — Oricum voiam să-i spun directorului că nu pot pleca în concendiu până n'o văd montată. Va să zică trebue două matriţe, — repetă el gânditor. — îmi dai documentaţia sovietică, nu-i aşa ?... ★ — Cum rămâne cu concediul dvs ? — întrebă Teclean Emil, un tânăr din brigada stahanovistă a lui Imreh, privindu-1 cercetător, când acesta intră în secţie. — Aţi început şi voi să-mi purtaţi de grijă ? se căina matriţierul. Mai bine duceţi-vă la turnătorie, să vedeţi maşina cea nouă cu presiune. E prima de acest fel sosită în ţară... Haideţi... că vom avea şi noi de lucru pe lângă ea. — Va să zică nu plecaţi ? — întrebă încăodată Teclean Emil. — Lăsaţi asta, băeţi, — spuse Imreh, cu glas moale. O licărire de duioşie sclipi în ochii lui, cenuşii. Acum .trebue să vedem cu toţii ce-i cu matriţa rotoarelor... Maşina asta trebue pusă imediat în funcţiune... Despre concediu vorbim noi altădată... Mecanicul dela S.M.T. şi maşinile din Italia într'una din primele zile ale anului 1949, Doichiţă Gheorghe, un tânăr nu prea înalt, cu obrajii aprinşi şi privirea neliniştită, aştepta într'o gheretă mică, clădită la repezeală din câteva scânduri într'un colţ al secţiei 920 din uzina „Steagul Roşu". întreba de şeful cabinetului tehnic. I se răspunsese să-1 aştepte aici. Plictisit de şederea îndelungată şi negăsind nimic interesant în această gheretă, Doichiţă trecu dincolo în hala de maşini. Vastă, cu pereţii albi şi luminată din belşug, sala era aproape pustie. Câţiva oameni lucrau la nişte strunguri montate mai bine în faţă. Celelalte maşini zăceau singure, nemişcate. într'un colţ, lângă un strung mare, un bătrân cu ochelari explica ceva în grabă unui băetan oacheş, cu sprâncene groase. Văzându-1 pe Doichiţă că se'nvârte fără rost prin sală, îl întrebă răstit: — Dumneata ce cauţi aici ? Ai venit să lucrezi ? Doichiţă îi răspunse întrebând la rândul lui cu un glas în care se stră-vedea destulă desamăgire : — Asta-i fabrica ? Aici are să fie fabrica de rulmenţi ? — Da, aici are să fie — i-o întoarse dârz bătrânul şi, schimbând viteza strungului, strigă parcă supărat către băiatul de lângă el : — Mironescule, fugi de-ascute cuţitul. Doichiţă oftă cu obidă şi plecă îndărăt, la ghereta de scânduri. Cu un ceas mai înainte, coborând din autobuz şi intrând pe poarta uzinei 214 MIRA IOSIF i se simţise nespus de fericit, de voios. Ii venea să salute clădirea cenuşie a fabricii de rulmenţi pe care o văzuse de-atâtea ori în visurile lui. încă nu ştia cuin arată întreprinderea înlăuntru, vedea numai zidurile care o înconjurau şi mai departe dealurile albăstrii ce-şi săltau dâmburile pe alocuri înzăpezite. Tânărul ho-tărîse că va rămâne aici în această uzină nouă, unde voia să-şi afle rost temeinic. Acum însă dădu din umeri, furios. — Pentru ce m'au trimis aici cei dela „Sovromtractor" dacă nu se vede nici ţipenie de rulment ? Ghereta era mereu goală. Necăjit că şi-a pierdut vremea de pomană, Doi-chiţă voia să plece. Atunci intră înăuntru un bărbat înalt, cu obrazul smead şi zâmbitor. Părea grăbit. Purta o haină groasă, vătuită şi cisme negre. — Dumneavoastră sunteţi şeful cabinetului tehnic ? îl întrebă Doichiţă cu grabă. — Nu... inginerul e sus. Dar ce treabă aveţi cu dânsul ? — Am nişte propuneri în legătură cu fabricarea rulmenţilor. Mi s'a spus să-1 aştept aici. De o oră stau degeaba. Noul venit schiţă o mişcare de surprindere. II măsură cu atenţie pe Doichiţă care înălţa din umeri, uitându-se amărât pe geam. — Aşteptaţi puţin... Trebue să vină inginerul. Dar vreau să vă întreb... — lucraţi la noi în uzină ? — Nu... Sunt mecanic la S.M.T.-ul din Sân-Nicolaul Mare — am venit la uzină pentru o lună ca să mă specializez în lucrări de tractoare... îşi întoarse deia geam capul şi privindu-1 drept în faţă pe necunoscut, zâmbi. Rulmenţii mă preocupă mult, i-am studiat acolo... Şi acum m'au trimis tovarăşii aici. — Foarte bine... foarte bine... — spuse cu veselie celălalt şi făcându-i semn tânărului să se aşeze, îşi trase un scaun mai aproape. — îmi pare bine că te-au trimis la noi. Ne întărim forţele, ne organizăm... Poate că ai fost prin secţie. Ai văzut care-i situaţia... Deocamdată sântem la început de tot, chiar în faza de experimentare... dar ce fabrică o să înălţăm aici... he, he ! Fabrică de rulmenţi în ţara noastră, îţi faci socoteală ? Să nu-i mai importăm... Asta-i industrializarea socialistă... Ce ne-au mai exploatat capitaliştii odinioară şi pe chestia rulmenţilor ! — Omul râse scurt şi se ridică de pe scaun, începând a se plimba prin cameră. Vorbea aţâţat: — Până acum avem în total doar cinci tehnicieni şi şase muncitori calificaţi. Ai venit d-ta, au să mai vină şi alţii. Rulmenţii. sânt pentru noi o problemă de-o mare importanţă... — Râse din nou, dar altfel, larg, şi-şi trecu mâna pe frunte, aşezându-se la loc lângă Doichiţă : — Râd că era să-mi dau iarăş în petec. Cei ce mă cunosc spun despre mine că-s gata la cel dintâi prilej să ţin conferinţe întregi cu privire la însemnătatea rulmenţilor. Se vede că-i adevărat... Dar de fabricat .neapărat o să-i fabricăm... Ei, dar noi nici nu ne-am cunoscut — şi-i întinse mână celuilalt spunându-şi numele : — Stefu Iosif. Doichiţă voia să-1 întrebe ce muncă duce în fabrică, dar Stefu nu-i dădu răgaz'. Plecă în grabă să-1 cheme pe inginerul şef al cabinetului tehnic. Se în toarse peste câteva minute, însoţit de un bărbat gras şi înalt, cam în vârstă, bine îmbrăcat. Avea o căciulă bună de astrahan. Mecanicul înţelese că acesta-i inginerul şi scoase din buzunar un teanc de coli cu marginile uşor ferfeniţite de prea multă răsfoire. Le întinse pe birou şi începu să explice pe nerăsuflate. Arăta cum proectase el un dispozitiv nou pentru rectificarea rulmenţilor oscilanţi. Inginerul îl ascultă la început cu oarecare atenţie, dar deveni în curând nerăbdător şi îi tăie vorba. — Unde ai studiat dumneata problema aceasta ? — M'am documentat în uzină... Am citit şi multe traduceri din revistele sovietice. Lucram pe o maşină de rectificare şi m'am gândit că i se poate adapta acest dispozitiv hidraulic pentru rulmenţi oscilanţi. Să vă arăt pe schiţă. Şeful cabinetului tehnic care-1 ascultase încruntat, îl opri apucându-1 uşor de braţ. ASTĂZI, IN ANII CE VIN 215 — Nu-i nevoie, înţeleg, e simplu. După câteva clipe de tăcere adăugă vorbind tărăgănat. — E interesant, tinere —... interesant, însă nu putem face nimic cu dânsul. Noi comandăm din Italia maşinile pentru rectificarea rulmenţilor oscilanţi. Dispozitivul imaginat de dumneata e rudimentar... Interesant, nu zic, dar rudimentar... Stefu tăcuse până atunci, sfredelindu-1 cu privirea pe inginer. Spuse pe neaşteptate : — Cred că în orice caz trebue să confecţionăm dispozitivul. II vom perfecţiona, dar ar fi absurd să părăsim acest început de lucrare. — Dece să ne risipim energia de pomană ? ripostă enervat inginerul şi fără voie îşi trase căciula din cap, desvelindu-şi chelia lucioasă. Nu ştiu ce să facem mai întâi. Trebue să punem pe picioare o fabrică întreagă. Se poate să ne pierdem vremea cu încercări dintr'acestea atunci când ne vin maşinile de-a gata ? Judeci simplist tovarăşe Stefu, nu te supăra... Doichiţă oftă şi se ridică începând a-şi strânge hârtiile. Pe obraz îi plutea un zâmbet batjocoritor şi obosit. Câte visuri nu clădise în timp ce-şi lucra schiţele... Observă deodată privirea lui Stefu aţintită asupra sa. Şovăi, apoi zise hotărât : — Mai am o inovaţie... E vorba de rectificarea rolelor butoiaşe. Se pot rectifica patru dintr'odată... Aşa lucrează sovieticii la rolele conice... — Aha !... încă o propunere interesantă ! — exclamă inginerul cu prefăcută bunăvoinţă, aruncând o privire fugară asupra schiţei. Numai că, tinere, e prea devreme ca să zic aşa... Noi ne vom preocupa de- toate astea, abia peste câteva luni... Revino atunci pe la noi... Vom st^i poate mai mult de vorbă... In-desându-şi grabnic căciula pe urechi, inginerul dădu să plece. Se întoarse însă în pragul uşii, făcu câţiva paşi înapoi şi apucă mâna lui Doichiţă, scuturând-o exagerat în timp ce-i spunea : — Promiţi... să ştii că promiţi serios. Eşti student ? — Nu... răspunse Doichiţă nedumerit de întrebare. — Nu eşti student ? făcu surprins şeful cabinetului tehnic şi imediat un surâs larg îi flutură pe buze. — Nu-i nimic, nu face nimic, repetă el, grăbindu-se iarăş spre uşă. Totuşi promiţi mult... bine înţeles, trebue să mai studiezi. Şi ieşi din încăpere, pripit. Doichiţă îşi adună hârtiile în tăcere. După câteva clipe auzi glasul energic al lui Stefu. — Tovarăşe, hai sus la Tolpeghin. Inginerul ăsta... — Stefu nu-şi termină vorba ci făcu cu mâna un gest nelămurit. — Cine-i Tolpeghin ? — Tot inginer. Ai să-1 cunoşti singur. E şeful secţiei de rulmenţi. Când treceau prin hala de maşini, le ieşi în cale băiatul cu sprâncene negre şi groase care lucra mai înainte pe lângă strungarul cel răstit. — Tovarăşe Stefu, — zise băiatul, — Sculeanu m'a sfătuit să vorbesc cu dumneata. Ştefu râse tăcut şi se opri făcându-i semn lui Doichiţă să nu se depărteze. II îndemnă pe băiat: — Atunci vorbeşte. Din vorba lor, Doichiţă pricepu că cel care-1 conducea era secretarul Organizaţiei de Partid. II plăcu atunci şi mai mult omul acesta. Tânărul celălalt i se plângea lui Stefu : — ..La serviciul personalului mă amână de pe o zi pe alta... N'am unde locui. — Şi părea ruşinat că asistă un străin la această discuţie... — Ia stai, frate... Mironescu îţi zice, nu-i aşa ? Te ştiu... eşti nou la noi. Apoi uite. S'a hotărît : te vei muta în blocul tineretului... Acolo are să-ţi fie îndemână... 216 MIRA IOSIF Tânărul rămase cu ochii în ochii secretarului. Zâmbi şi i se desvălui şiragul dinţilor albi, sănătoşi, care străluciră o clipă ca o pată de lumină pe obrazul lui tuciuriu. După ce băiatul plecă înapoi la lucru, Stefu rosti pe gânduri : — Din ăştia o să iasă oamenii noştri de bază... E un băiat bun, trebue numai să avem grijă de dânsul. In cabinetul lui Tolpeghin era cald şi curat. Aşezat la biroul lui de nuc, inginerul scria şi fuma. Câţiva nouraşi albăstrui se destrămau în rotocoale spre tavan. "Şeful secţiei de rulmenţi era un om spătos, cu umeri largi şi privirea tăioasă, întreaga lui înfăţişare răspândea impresia unei munci importante şi ordonate. — Ce s'a întâmplat, tovarăşe Stefu ? întrebă Tolpeghin cu o voce adâncă şi clară. Cât timp Doichiţă, îndemnat de Stefu vorbi şi-şi arătă schiţele, pe chipul inginerului nu se putu străvede niciunul din gândurile care-1 frământau. Tânărul isprăvi de vorbit. Tăcu, aşteptând cu înfrigurare răspunsul. Tolpeghin aruncă o privire spre Stefu apoi luă schiţele şi începu să calculeze repede pe marginea foilor care se umplură de cifrele lui mărunte şi ascuţite. — Calculele sunt exacte — spuse deodată răspicat şi foarte serios, împingând puţin în lături hârtiile. — E bun proectul. Dispozitivul acesta de o înaltă tehnicitate, ne va ajuta considerabil. Privindu-1 ţintă pe Doichiţă, inginerul întrebă : — In cât timp crezi că vei executa dispozitivul ? Doichiţă chibzui câteva clipe înainte să răspundă : — Cred că într'o lună... — E mult... însfârşit, vom vedea. Deocamdată te încadrăm aici. Ai unde locui ? — Ne vom îngriji de toate, — spuse Stefu. ★ Pâcla fumurie a amurgului înneca fereastra, grămădind întunerecul prin toate ungherele camerei. De alături se auzeau scâncetele copilului şi şoapta duioasă, alintătoare a mamei. Doichiţă stătea în faţa mesei de lucru cu obrajii îngropaţi în palme. Gândurile i se învălmăşeau în minte de nu le mai putea descâlci. ...îşi amintea de ziua în care Stefu îl vestise că nevasta şi copilul vor putea veni să locuiască împreună cu dânsul. Toţi l-au ajutat, i-au rezolvat situaţia la S.M.T., i-au dat locuinţă... Iar el... El n'a făcut nimic. Dispozitivul nu funcţionează. Ieri, când a avut loc proba de experimentare, s'a adunat. în jur.Ul maşinii lui întreaga secţie. După eşuarea experienţei, unii l-au consolat sfătuin-du-1 să mai încerce, alţii au tăcut, iar inginerul dela cabinetul tehnic 1-a privit de sus, zâmbindu-i parcă în batjocură. Astăzi Doichiţă nu s'a dus la uzină. Ii era şi ruşine şi ciudă. Nu ştia cum o să mai dea ochii cu ceilalţi muncitori. Ii răsună deodată în urechi cuvintele bătrânului Sculeanu, strungarul dela secţia carcase : „Maşina nu-i ca aţa, s'o joci cum vrei tu !..." — Nu-i adevărat, s'a revoltat el atunci, scos din sărite. — Poţi smulge oricât dintr'însa, numai s'o cunoşti. Dacă dispozitivul nu merge, asta înseamnă prin urmare că el nu, cunoaşte deajuns de bine legile maşinii. înseamnă că nu le-a studiat destul... Ajungând la aceste concluzii, Doichiţă îşi puse capul în piept şi încleşta dinţii. „Va face calculele din nou şi toate proectele, de-ar fi să muncească neîntrerupt zi şi noapte, însă dispozitivul trebue să meargă. Asta e absolut necesar ASTĂZI, IN ANII CE VIN 217 pentru producţia noastră de rulmenţi. Să nu mai fie nevoie de maşinile acelea plătite capitaliştilor cu bani grei". Cineva bătu tare în uşă. Doichiţă deschise. De dincolo de prag un curier dela uzină, îi dădu de veste să se ducă iute în fabrică, la inginerul Tolpeghin. Şeful secţiei de rulmenţi nu era în birou, ci în atelier. îşi pusese o salopetă veche şi lucra aplecat asupra maşinii universale de rectificare. — Doichiţă — îi strigă el de departe. De azi dimineaţă întreb de d-ta. Vino aici să-ţi arăt ce am descoperit. Când Doichiţă se apropie grăbit, inginerul spuse : — Proiectul era bun... Atunci m'am gândit să cercetez mai deaproape maşina. Poate aici e vreo defecţiune. Ei uite... Tolpeghin îi arătă furtunul gros de cauciuc, zicând : — trebue o pompă mai subţire şi neapărat blindată. Altfel maşina nu are suficientă presiune. Asta-i tot. Doichiţă urmărea încordat explicaţiile inginerului. Obrazul i se destinse treptat, ochii îi străluciră şi deodată răsuflă uşurat. „Va să zică asta era... Dispozitivul va merge... Uite, nici inginerul Tolpeghin nu-si găsise tihnă din cauza lui". Au lucrat oamenii timp de şase luni zi la zi cu maşina de rectificat rulmenţi pendulari, inventată de mecanicul Dochiţă. Conducerea uzinei a trimis proectul la Bucureşti şi oamenii aşteptau nerăbdători sosirea maşinilor pe care I. P. I. (Institutul de proectări industriale) hotărâse să le execute după acest prototip. într'o zi se aduseră în secţie încă două maşini pentru rectificat. Erau noi, lucitoare. Scria pe ele cu litere groase : „Justina Nova". Cum le văzu, tânărul care lucra la maşina lui Doichiţă îşi împinse şapca pe ceafă, opri maşina şi strigă : — Uite mă ! Toţ le-au adus pe alea din Italia. Mă duc să-1 anunţ pe Doichiţă ! Oamenii se adunară în jurul maşinilor aduse din străinătate. Cineva băgă de seamă : „Sunt construite după principiul hidraulic, cum a făcut şi Doichiţă cu maşina noastră. — Atunci la ce mai aveam nevoie de ele ? Muncitorii se arătară nemulţumiţi, protestară. Ii jignea lipsa asta de încredere faţă de invenţia lui Doichiţă. Dar nici n'au mai sosit alte maşini din Italia. I. P. I. realiză după proectul lui Doichiţă Gh. rectificatoarele pentru rulmenţii pendulari. In toamna aceasta, prin luna Noembrie, într'o zi, în hala de strunjire a carcaselor intră un ţăran bătrân cu suman şi pe cap cu o pălărie rotundă şi neagră. Avea mustăţi lungi, stufoase. Asurzit de sgomotul motoarelor omul dădu un pas înapoi, însă mânat se vede de nevoile lui, se'ncumetă totuşi să treacă prin secţie. O porni în sus pe scara îngustă, în spirală, care duce la birouri. — Am un fecior aici... l-am căutat acasă la dânsul şi m'au trimis la 'mneavoastră... Unul subţirel... E laureat al premiului de Stat — îi explica bătrânul unei fete din birou, care începuse să-1 iscodească. — Pe tovarăşul Doichiţă îl cauţi, moşule ? strigă tare fata, ca să nu-i acopere vocea sgomotul din atelier. — Gheorghe Doichiţă, da, — răspunse ţăranul, bucuros. — Acuma e stahanovist, moşule, — se înveseli ea. Premiul de stat, asta a fost anul trecut... — Se poate, neică, se poate, zise încurcat bătrânul. Eu de premiu, cum ţi-o spui, acum am aflat. Am venit să-1 văd. Ştii, la noi, în Sân-Nicolaul Mare, eu am cele mai multe zile muncă. Feciorul îmi seamănă. Aşa sântem noi toţi în neamul nostru : iuţi... Vasăzică e... cum ai zis ? Stat... Aşa, stahanovist. Bun, frumos, nu-ţi spuneam eu că-mi seamănă ?... Dar unde pot da mai repede de dânsul ? 218 MIRA IOSIF Amintirile inginerului Tolpeghin A început schimbul de noapte. Carcasele aurii, cu marginea dinţată, ies de azi dimineaţă într'una din fălcile maşinilor, care nu şi-au întrerupt nici-o clipă uruitul. Strungurile şi frezele înalte nu se opresc din mers nici măcar în ceasul când muncitorii se schimbă, căci toţi muncitorii lucrează după metoda Antoni-nei Jandarova. Inginerul Tolpeghin porni în obişnuita lui vizită prin fabrică. Se opri în dreptul frezei ia care lucra Elisabeta Schenker, o fată blondă, puţintică la trup şi care purta nişte uriaşi pantaloni vătuiţi. Inginerul urmări câteva clipe cum creşte văzând cu ochii mormanul de carcase, aşezat pe coroana frezei. Pe laţă i se citea o mulţumire mare ; dar nu spuse nimic, ci plecă mai departe, urmân-du-şi inspecţia. Elisabeta Schenker nici nu-1 observase, adâncită cum era în munca ei. La picioare i se îngrămădea mereu şpanul mărunt, auriu ca fânul. Ceva mai târziu se apropie de dânsa cronometrorul, un tânăr înalt şi rumen, cu ceasul în mână. Se uită zâmbind când la dânsa, când la ceas. Cu mişcări iuţi, precise, fata fixă carcasa, regla viteza 'şi trase maneta. Două minute şi treizeci de secunde, atât doar până când cercul auriu crestat de dinţii simetrici şi mărunţi, îşi luă locul pe coroană, alături de celelalte carcase. — Ce tot masori ? — strigă ea, fixând cu repeziciune altă piesă. Şi ieri rn'ai cronometrat, şi alaltăeri... Mă urmăreşti ? — îmi place să te văd cum lucrezi, Lizi, — răspunse tânărul şi se îndepărtă încet, cu un fel de părere de rău. Înainte vreme aceeaşi carcasă se lucra în 10 minute sau şi mai mult. Pe atunci, în ce priveşte munca, Schenker Elisabeta nu semăna de loc cu Elisabeta de azi. La freza aceasta lucra şi acum un an; tot mică şi blondă era şi purta aceiaşi pantaloni albaştri, vătuiţi. Dar gândurile ei erau altele, îi sburau la întâmplare, împrăştiate şi uşoare. Ochii ei albaştri priveau pierduţi în depărtări numai de ea ştuite, iar cuţitul frezei bătea în gol. Elisabetei îi plăcea să cânte în timp ce lucra şi era mai atentă la cântec decât la freză. Fredona mai întotdeauna un cântec vechi, pe versurile lui Hans Sachs. Cântecul îi amintea de copilăria tristă, petrecută în cămăruţa scundă unde potrivea pingele tatăl ei, pantofarul şi unde totul duhnea ciudat odată cu zăngănitul frezei. Maistrul Pillmon se răstise odată la ea : — Mai lasă visele şi cântecele, Lizi... Mai mare ruşine?, că ai rămas iarăşi în urmă. In loc să te întreci cu băeţii, să le iei înainte tu... Fata îşi întorsese capul jignită, fără să răspundă. Maistrul Pillmon însă urmă, înverşunându-se : — Uite, Mintă Marin şi Mironescu, au venit cam în aceeaşi vreme cu tine aici. Iţi aduci aminte ? Nici unul dintre voi nu ştia meseria. Dar băieţii acum lucrează ca smeii, iar tu, tu ai rămas de căruţă, te târăşti după ei... Hai, Lizi... mai cu viaţă ! După vreo câteva săptămâni, inginerul Tolpeghin ţinuse o conferinţă şi azi vestită în uzină. O pomenesc cu mare dragoste muncitorii. Inginerul explicase metoda Kovaliov. Lizi Schenker ascultase totul, stând neclintită cu bărbia în palmă. Doar ochii albaştri îi alunecau din când în când dela conferenţiar în vreun colţ al sălii, unde se isca un sgomot întâmplător, repede înăbuşit. A doua zi, ceru lui Pillmon tabelul cu mişcările calculate de inginerul Kovaliov. — Aşa Lizi, aşa mai zic şi eu — aprobase cu bucurie maistrul. Nimeni în uzină nu lucrează încă după această metodă. Hai, fii tu prima. Şi Elisabeta Schenker fusese prima, într'adevăr. ASTĂZI, IN ANII CE VIN 219 Alături de maşina ei, se agăţă în perete un tabel mare de carton în care scria pe roşu cu tuş negru, ordinea mişcărilor de frezare... Azi asemenea tablouri atârnă aproape pe fiecare freză şi tânăra staha-novistă a explicat multora metoda, pe care ea a desprins-o nemaipomenit de repede. Intorcându-se din inspecţie, inginerul Tolpeghin se opri. din nou în faţa ei. O întrebă : — Ei, Elisabeta, ce mai e nou ? Mi se pare că ai primit bilet la teatru, aşa e ? Vezi să te aranjezi mâine în alt schimb, ca să poţi merge la spectacol. Fata dădu din cap, veselă, şi când inginerul plecă, î! petrecu un timp cu privirea. Se mira că s'a putut simţi anul trecut atât de singură şi părăsită, deşi o înconjura mereu ca şi acum, în fiecare clipă, grija caldă a celor din jur... Inginerul Tolpeghin mai zăbovi puţin în atelierul de montaj. Tânărul stahanovist Miriţă Marin îi înfăţişă ultima sa inovaţie prin care se înlocuia montarea anevoioasă cu vaselină, printr'un dispozitiv automat. Şeful secţiei cercetă cu atenţie piesele pe care i le arăta Marin, notă ceva în carneţel, şi apoi urcă sus în birou. L^mpa mică de pe masă aruncă o pată rotundă pe postavul verde al biroului acoperit de un cristal. Pe birou stau într'o ordine meticuloasă, cărţi, proecte şi teancuri de coli, străjuite de o scrumieră uriaşă, care închipue un rulment. Pereţii înalţi ai biroului sunt acoperiţi dela mijloc în sus cu grafice de nenumărate mărimi şi culori. Graficele indică precis creşterea producţiei în fabrică. Inginerul Tolpeghin nu are nevoe de ele, le cunoaşte pe de rost. Ii plac mult întretăerile acelea ale liniilor subţiri şi avântate în sus, prin ele se exprimă simplu şi modest, toate realizările, adunând mănunchi, într'o singură trăsătură munca vie şi încordată a sute de oameni. Deobiceiu el e calm şi rece, stăpânindu-şi sentimentele şi economisindu-şi vorba. In noaptea aceasta însă, inginerul Tolpeghin se simte turburat, împrăştiat. Ii ţâşneşte în minte, deşi în ordine totuşi, limpede, zeci de amintiri din aceşti doi ani de muncă neobosită la rulmenţi : chipuri răzleţe i se perindă prin faţa ochilor cari privesc în gol... îi răsună în auz vorbe spuse mai demult... discuţii vechi. Şedinţa din seara asta e de vină. A fost mai însufleţită ca oricând, a adus noutăţi. Tolpeghin îşi dădu seama cu părere de rău că decând s'a terminat şedinţa şi până acum, deşi au trecut şase ore, el încă nu s'a putut concentra asupra lucrului. In această şedinţă de producţie, de faţă fiind toţi salariaţii din uzină, inginerul Tolpeghin a fost propus stahanovist. El îi cunoaşte bine pe toţi oamenii din secţia pe care o conduce. Cu ochii lui a urmărit creşterea fiecăruia, dar niciodată nu s'a gândit că şi ei îi urmăresc la fel activitatea şi că i-o judecă până în cele mai mici amănunte. Controlul acesta îi apăru deodată ca un braţ puternic care te sprijină în muncă şi-ţi călăuzeşte paşii. La drept vorbind, lui, controlului, îi datora inginerul răsplătirea cu titlul înalt de stahanovist. Propunând turnarea centrifugală a carcaselor de rulmenţi, ceeace aducea fabricii o imensă economie de metale neferoase, Tolpeghin şi-a deschis contul personal de economii şi a şi înscris suma de 269.423 lei. Ceilalţi ingineri nu l-au înţeles, au dat din umeri, ba unii chiar au protestat, susţinând că iniţiativa lui e fără noimă. „Ce rost are ca un inginer să-şi deschidă conturi de economii? — ziceau. Nu e în atribuţia noastră..." Dar inginerul şef al secţiei de rulmenţi nu va uita niciodată bucuria pe care a resimţit-o câteva zile mai târziu, când l-a chemat, în timp ce trecea prin secţie, un tânăr, Mironescu Valerian. Muncitorul, arătându-i carcasa pe care o lucrase, îl anunţă că o va reteza dintr'odată ca să economisească miezurile, adică metalul neferos. — Îmi voi descinde şi eu cont de economii, — adăugă tânărul privindu-1 vesel cu ochii lui negri, scânteetori, adumbriţi de sprincene groase. 220 MIRA IOSIF Astfel s'a născut în uzină mişcarea pentru economisirea metalelor neferoase. Tolpeghin răsuci comutatorul şi o lumină albă, veselă, inundă biroul. Privirea îi căzu deasupra ultimului grafic. Fabrica şi-a împlinit planul, anual în 9 luni şi 12 zile. Şefului de secţie îi fugi o clipă gândul la drapelul roşu al producţiei, înălţat la loc de cinste, jos în hală, alături de panoul cu fotografiile sta-hanoviştilor. Zâmbi, amintindu-şi de începuturile fabricării de rulmenţi... ...Erau 11 oameni, cinci tehnicieni şi şase muncitori calificaţi. Pe urmă în fabrică au început să năvălească tinerii. Unii sfielnici dar bucuroşi, ascultau pentru prima oară scrâşnetul maşinilor ; alţii deprinşi de mult cu el, nici nu-1 mai auzeau. Se aflau printre cei noui veniţi şi vagabonzi obişnuiţi să se mute din loc în loc şi ţărănuşi neliniştiţi şi sperioşi, şi orăşeni cu limba ageră, dar uşurateci. Unii veniseră cu nepăsare, alţii cu ardoare şi entuziasm nestăvilit, învăţau laolaltă meşteşugul cel mare, iar inginerul şef, îmbrăcat într'o salopetă veche, învaţă şi el odată cu dânşii, în timp ce făceau primele experienţe. Opt rulmenţi prototipi au ieşit în primele săptămâni. Cu toţii aşteptau înfriguraţi răspunsul dela Bucureşti. Şi cum s'au înfiorat de mândrie când au aflat răspunsul acesta ! „Fabricaţi rulmenţi în serie !" Asta le cerea poporul, să fabrice mai departe. Zi şi noapte, cu neţărmurit elan a muncit după aceea secţia de rulmenţi. Oamenii se calificau repede. Cel care fusese ieri ucenic, învăţa azi pe altul, şi în fiecare zi veneau noi propuneri iar la cabinetul tehnic, se trecea la alte şi alte inovaţii. Colectivul fabricii de rulmenţi hotărî să depăşească sortimentul intern de plan fixat de direcţie. La sfârşitul primei luni după această hotărâre, într'o seară, reglorul se năpusti, galben la faţă, în birou la Tolpeghin şi-i spuse tremurând de enervare, că greşise toleranţa inelelor interioare din pricina unui micromotru ne-precis. Depăşirea sortimentului intern era ameninţată. Reglorul îşi frângea mâinile desnădăjduit. — Vino imediat cu mine în hală, spuse Tolpeghin, fără să-1 mai asculte şi plecă înainte. Se gândea că oamenii în orice caz trebuesc convinşi să rămână toată noaptea, ca să refacă inelele. Când trecu prin secţia de carcase îi ieşi în cale bătrânul strungar Sculeanu, însoţit de Mironescu. Meşterul şopti către Tolpeghin, închizând tainic din ochi : — Am auzit că-i jale la inele, tovarăşe inginer. Dar să n'aveţi nici o grijă. Noi ne-am îndeplinit planul, aşa că putem strunji în voie toată noaptea la inele... Iar Mironescu încuviinţă, dând apăsat din cap. Vestea cu micrometrul poznaş se şi răspândise în toate atelierele. Pretutindeni însă muncitorii, la fel cu cei doi strungari hotărîră, până la unul, să rămână la lucru atâta timp cât va fi nevoe pentru înlăturarea greşelii. Fiecare striga, că, orice ar fi, angajamentul trebueşte respectat. Dar ce-a mai fost şi în zilele din preajma sărbătoririi a 30 de ani de luptă a partidului ! Cât entuziasm clocotitor, câte vitejii noi în muncă ! Inginerul Tolpeghin îşi aminti ca astăzi cum a venit Stefu Iosif la dânsul aici, în birou. Era tocmai ziua în care uzina lansase către întreaga ţară o chemare ca o goarnă : să terminăm în 11 luni primul nostru plan de stat. — Acum e nevoe să găsim o formă superioară de antrenare a oamenilor, — spunea Stefu, metodă care să nu constee doar în fapte răsleţe. Ceva care să-i lege strâns pe oameni între ei şi să salte producţia în ansamblu..; După plecarea lui Ştefu, inginerul rămăsese o vreme gânditor. Apoi scoţând din bibliotecă broşura Lidiei Corabelnicova, o recitise cu atenţie. „Brigada complexă de economii" — asta era cheia 1 Găsise 1 A doua zi de dimineaţă toţi tehnicienii s'au strâns, cu mic, cu mare în biroul inginerului şef. Le-a plăcut mult ideia cu brigada complexă de economii. ASTĂZI, IN ANII GE VIN 221 Stefu cu râsul lui mut pe faţă, îl sorbea din ochi pe Tolpeghin. S'a şi alcătuit grupa tehnică, adică afceea care să steie în fruntea brigăzii, cu sercina de a căuta cele mai variate surse de economii şi de valorificare a rezervelor interne. Şi iată că astăzi, brigada complexă de economii, purtând cu cinste numele scump „Gh. Gheorghiu-Dej" numără 300 de oameni şi a realizat până acum 60 de milioane lei economii... Cufundat în amintiri, inginerul tresări auzind o bătaie insistentă în uşe. Ion Furtună intră grăbit : — Mă iertaţi, tovarăşe inginer, am ştiut că vă găsesc aici. Intru în schimb la ora 8 şi aşi vrea să discut cu dumneavoastră referatul pe care îl ţin la amiază la Palatul Cultural. Inginerul privi pe geam afară. Zorile mijeau la ferestre, albăstrindu-le. — Nici n'am observat că s'a făcut ziuă, murmură inginerul, zâmbind cam ruşinat. îşi trecuse toată noaptea în amintiri... — Hai frate, — zise el, cu vocea lui calmă şi gravă, — să di'scutăm referatul... Stahanoviştii noii fabrici de rulmenţi Ionică Soare se răsuci înadins în pat de câteva ori, ridicându-se într'un cot şi trântindu-se înapoi cu capul pe pernă. Patul era cam şubred, se clătina şi scârţâia cumplit din toate încheieturile. Cu toate acestea nu isbuti să-1 tulbure pe Mironescu. Tovarăşul de cameră *al lui Ionică Soare continua să citească fără habar, ghemuit în aşternut, nemişcat şi clipind în răstimpuri rare, ca şi cum făcea semn din ochi paginii, că a înţeles-o. Disdedimineaţă se apucase de cetit şi nici nu se sinchisea că Ionică, trezindu-se mai târziu, ar fi avut chef de un taifas înainte să plece la spălător. In blocul tineretului se deslănţuiră curând cele dintâi sgomote ale începutului dimineţii. Gâlgâia prelung apa la duşuri, plescăiau papucii pe coridor, râsete sbucneau tot mai îndrăsneţe în larma de glasuri care se înteţeau. De undeva dela parter isbucni o armonică gureşă. După câteva acorduri, când săltăreţe când tărăgănate, se limpezi o melodie duioasă, care chema parcă cerul albastru sticlos şi se'mpletea cu ramurile presurate de zăpadă, ale brazilor de sub fereastră. Cântecul se înălţa tot mai avântat. O voce caldă, bărbătească porni să-1 însoţească, aşa cum se clatină frunzele stârnite de vânt : „Hei, hei, rândunea... „Sbori dragostea mea... — Ăsta-i Miriţă, rosti dispreţuitor Soare, ridicându-se în capul oaselor. îşi cântă focul. Ii zice de inimă albastră... Mironescu nu răspunse nimic. Nu-1 auzise. Pentru el, când citea, lumea înconjurătoare pălea, îşi pierdea contururile şi relieful. Vii şi aevea rămânea doar faptele şi oamenii zugrăviţi in carte. La drept vorbind, el Mironescu Valerian nu se afla acum în camera 45 din blocul tineretului, cum li se părea unora, ci departe de tot, tocmai în colhozul Pervomaisc, la marginea pădurii de pini, acolo unde Alioşa bolnav, strângea secara udă, părăsită pe câmp... In uşă răsună o bătaie puternică şi un glas, care voia să fie gros dar nu izbutea, răsună de-afară, sfârşind într'un tremur de râs : — Somnoroşii dela camera 45 să nu uite să se spele... Stahanovistul mai cu seamă. Astăseară este reuniune la clubul U.T.M. Vocea trecu mai departe, transmiţând dealungul coridorului aceeaşi invitaţie glumeaţă. Soare chicoti, sbuciumându-se în pat şi aruncă perna în aer. — Reuniune ! strigă. Auzi, reuniune ! Şi eu nu ştiam nimic. Doar e duminică. Mironescule, să nu care cumva să lipseşti ,cum ne-ai făcut rândul trecut, c'atâta-ţi trebue. Tu ştii că atunci a fost şi tovarăşul Cotigă, secretarul de U.T.M. ? Jos la parter, cântecul crescu năvalnic, acompaniat de un cor întreg : „Trandafir cu 'petalele albe... 222 MIRA IOSIF Mironescu se ridică de pe pat şi se apropie de fereastră, lipindu-şi fruntea de sticla rece. ...A murit Alioşa. într'o dimineaţă senină, ca aceasta... De ieri, de când începuse să citească „Secerişul", Alioşa devenise cel mai bun prieten al său. Şi acum, iată, a murit. Aşa cum se'ntâmplă şi în viaţă. Din-tr'o greşală măruntă, dintr'o nebăgare de seamă... Cântecul se mlădia gingaş, purtând cu sine cuvintele, ca apa frunzele. Partea aceasta din „Secerişul" îl întristase pe Mironescu. Durerea Lenei îl făcu să-şi amintească fără voie de o dimineaţă de demult pe care o dorea uitată... Avea 16 ani. Hotărîse să plece de acasă din lunca înfometată şi secătuită a Prutului. Dar înainte de a porni la drum o chemase în pădure pe Olimpia. N'au mai cules alune, ca altădată. El pleca departe, ea rămânea. S'au sărutat. întâia oară s'au sărutat. Olimpia s'a juruit c'o să-1 aştepte. Şi s'a măritat peste câteva luni cu altul, fără să-i pese de tot ce a fost în pădure. Mironescu oftă. Flutură din mână gândind : ce-a fost s'a dus. Sânt alie lucruri şi mai mari de săvârşit pe lume... Tictacul mărunt al ceasului de pe măsuţă îl trezi din visare. La ora 9 promisese bătrânului Sculeanu că va fi la uzină... E 9 fără zece minute. De n'ar întârzia ! Alergă la spălător. Se îmbrăcă în fugă gândindu-se cu nerăbdare la ex perienţa pe care o va face în faţa maistrului. Era sigur de reuşită. Dintr'odată îi sburaseră din minte şi Olimpia şi gândurile triste de mâi înainte. Se topiseră toate acestea uşor, ca zăpada la suflarea caldă a primăverii. Aseară, în timp ce strunjea carcasele la exterior, i se năzări întâia oară să încerce simultan strun-jirea interioară. Demult se frământa el cum să micşoreze timpul de finisare a carcaselor şi fel de fel de idei complicate îi năvăleau în minte, dar se dovedeau numai decât nefolositoare. Şi aseară... pe când lucra... uite ce simplă e soluţia : simultan prinzi piesa şi tai cu cuţitul pentru retezat. La ieşirea din schimb îi povesti maistrului Sculeanu ideia care-1 muncea. Bătrânul, încăpăţânat, o ţinea una, că-i imposibilă strunjirea simultană. Acum are s'o vadă cu ochii lui. Mironescu stăruise pe lângă maistru ca experienţa să aibă loc azi dimineaţă, duminică, fiindcă nu avea răbdare să aştepte până luni. — Eh, ai venit, îl întâmpină bătrânul ridicându-se de pe banca încălzită de soare şi intrară amândoi în uzină. — Dacă reuşeşti inovaţia ta, te invit la mine la masă, — spuse maistrul în timp ce tânărul potrivea carcasa între bacurile universalului. — Reuşeşte, n'avea grijă... dar la d-ta, tot nu vin, — râse Mironescu, privi n d u - i pe bătrân cu coada ochiului şi arătându-şi dinţii albi. Ciudată prietenie mai legaseră Mironescu şi bătrânul strungar Sculeanu. Maistrul era veşnic posomorât şi nemulţumit. Adeseori se şi certau, dar se împăcau repede. Se contraziceau mai cu seamă când tânărul venea cu câte o propunere neobişnuit de îndrăzneaţă, iar bătrânul n'o înţelegea ; totuşi, Mironescu Valerian nu putea să uite că dela Sculeanu învăţase meşteşugul care-i devenise atât de drag. Poate de aceea îi era drag şi bătrânul cu tot ursuzlâcul lui. Mironescu opri strungul şi ridică triumfător piesa cu marginile lucitoare şi scobite. — Ce spui ? Se poate strunji dintr'odată sau nu ? Intru în 1955 sau nu ? Maistrul se uită încurcat la dânsul câteva clipe, apoi început a tuşi prelung, tuse de fumător înrăit. Spuse într'un târziu : — Cu un strung ca ăsta poţi orice. Dar să te văd nu la un „krasnîi proletarii", ci la ăla din colţ. — Degeaba o întorci, moş' Sculene, — făcu tânărul râzând. Hai recunoaşte că: n'ai avut dreptate... Maistrul clătină din cap, îşi şterse încet ochelarii şi murmură : — Am eu dreptate, dar nu ţi se potriveşte dreptatea mea... Tu eşti staha- novist ! ASTĂZI, IN ANII CE VIN 223 Moş Sculeanu îşi mai găsi ceva de lucru prin secţie şi rămase amintindu-i celuilalt, că-1 aşteaptă la prânz. Mironescu plecă. Prin faţa uzinei, se învârteau elevii din şcoala profesională, solemni şi ţanţoşi în uniformele lor noi cu vipuşcă albastră. Dintr'un grup se desprinse un flăcăiaş desgheţat, cu ochi verzi, iscoditori şi cu o tufă de păr bălai, care-i cădea pe frunte. In orele de practică el lucra pe lângă tânărul strungar. — Vă duceţi la blocuri, mi se pare, — zise el... Vă conduc până mai încolo ... Ştiţi, am primit scrisoare dela tătuţă. Scrie că s'au construit încă două hale noui şi pe urmă scrie aşa : cum veniţi acolo, la noi să trageţi, nu cumva în altă parte. — Bine, măi Strătică, — îl încredinţa Mironescu, luându-1 de gât. Strătică, ca şi ceilalţi băeţi din clasa lui, era de prin Moldova şi fusese trimis aici la învăţătură. Iar când va fi gata construcţia fabricii de rulmehţi din oraşul lui, băeţii numai bine vor fi isprăvit şi ei cu învăţătura şi se vor întoarce acasă muncitori calificaţi. Mironescu îl trase mai aproape de dânsul pe băieţandru, şi-1 întrebă : — Şi ce-ţi mai scrie tata ? — Multe, — făcu grav băiatul. Eu i-am scris că sunteţi stahanovist şi ar vrea să vă cunoască. Scrie că au şi ei un zidar stahanovist! Mironescu tăcu. Îşi aminti că în scurtă vreme se va duce şi el la uzina cea nouă. Fusese propus să plece acolo împreună cu un grup mare de alţi muncitori şi tehnicieni. II atrăgea munca aceasta tocmai fiindcă-şi dădea seama de greutăţile inerente oricărui început. Strătică aruncă o privire în urmă. Băeţii îi făceau semne desnădăjduite din mâini, chemându-1. Peste câteva minute avea să înceapă matchul de foot-ball între seria A şi seria B. — Ştiţi — spuse băiatul cu oarecare stânjeneală — eu trebue să rămân aici, la joc. Sunt arbitru, dar mâine dimineaţă vă aduc neapărat scrisoarea s'o citiţi şi dvs. Şi plecă în fugă spre stadionul şcolii, smulgându-şi şapca din cap şi fluturând-o de departe spre ceilalţi. Mironescu zâmbi în urma lui. Ce muncitor destoinic şi conştient va deveii în curând acest băieţaş vioi, cu inima curată şi nerăbdător să muncească la uzina din oraşul său ! Se revăzu pe sine însuşi în urmă cu doi ani. Abia sosise aici. Nu ştia pe atunci să râdă şi nici nu-i ardea de minge. Aproape toată ţara o colindase până să se poată statornici. Nici nu-şi mai amintea toate locurile pe unde trecuse. La Ilva Mică fusese salahor la o carieră de piatră ; acolo văzuse pentru întâia oară munţii. Se căţărase odată până în vârf pe crestele lor golaşe, căutând să vadă în zare Moldova. Apoi plecase în Argeş, pe urmă în Ţara Moţilor. Prietenie n'avea când lega cu nimeni. El era ca pasărea : o zi într'un loc, o zi într'altul. Şi tare-i mai era lehamite de viaţa asta hoinară, fără căpătâi. Un ceferist pe care-1 cunoscuse întâmplător pe platforma descoperită a unui vagon, îl îndemnase să intre într'o uzină. La trei luni după ce pătrunsese în atelier uitându-se zăpăcit la maşinile care-1 ameţeau cu huruitul lor, căpătă un strung propriu în secţia 920 a fabricii de rulmenţi. Dobândise şi o sumedenie de prieteni : mai toţi tovarăşi de muncă. Iar maistrul Sculeanu trebui să îecunoască neapărat că Mironescu are „stofă de strungar, nu glumă. Peste un an tânărul primi strungul „Kjasnâi proletarii" pe care de atunci îl păzeşte ca pe ochii dir cap. Strungul ăsta parcă-i anume făcut pe măsura lui : cu el, Mironescu are curaj să se avânte în orice inovaţie, oricât de cutezătoare. — Iar filosofezi > Mironescu se răsuci în loc şi-1 văzu pe Miriţă Marin, îmbrăcat în costum nou de sărbătoare. — De unde ştii că „filosofez" ? 224 MIRA IOSIF — Las'că te cunoşti după ochi, — râse Miriţă ; — apoi urmă cu vocea schimbată : ştii că plecăm curând de tot la uzina cea nouă ? Merge şi ea cu mine. Aseară mi-a spus. Eu nu îndrăzneam s'o întreb şi tare mi-era teamă că n'o să vrea. Mironescu înălţă o sprânceană, dezaprobator. Zise : — Şi dacă Otilia nu venea, tu n'ai mai fi plecat ? Miriţă tăcu o clipă, furat de gânduri. Apoi : — Ba aş fi plecat... sigur că aş fi plecat, oricum... Dar azi, vezi tu, azi sunt fericit. O să fim împreună ! Şi tocmai atunci, ca din întâmplare, se ivi lângă dânşii Otilia Prisner, o fată cu ochi negri, strălucitori şi cu două cozi grele pe spate. O porniră toţi trei agale pe şoseaua largă, mărginită de plopi subţiri, cu frunzele argintate de o pulbere albă, sclipitoare. Fata se uită lung în jurul ei, cuprinzând într'o singură privire aleile asfaltate care se încrucişau ici şi colo, blocurile noi acoperite cu ţiglă roşie şi pădurea de stejari şi fagi, crescută ca o perie deasă, cafenie, pe spinarea semeaţă a dealurilor. — Nu vă pare rău că o să plecăm de aici ? îl întrebă ea încet. Mironescu o privi adânc în ochi şi spuse simplu, mărturisind dintr'o răsuflare tot ceeace simţea : — Nu... E drept, am îndrăgit mult locurile astea, uzina, oamenii. Voi nu mă ştiţi — mie îmi vine greu să trăiesc o zi fără să trec prin fabrică... Dar mă bucur nespus să plec dincolo, unde abia începe munca. Glasul i se întări. — Acolo ştiu c'am să muncesc ca să se ivească încă un lucru nou... am să pot aduce folos cu ceeace-arn învăţat aici. Nu-i puţin... îmi place atât de mult să văd cum creşte ceva nou... Când am venit aici, habar n'aveam de nimic. Mă învârteam printre picioarele oamenilor... — Ştii — îl întrerupse Miriţă nerăbdător — eu mă gândesc cât de mare va fi acolo secţia de montaj. Auzi Otilia, — se întoarse el către fată, — să ştii că n'am să te mai las la împachetatul rulmenţilor. Te fac lăcătuş... — ... sau strungar, adaose Mironescu. Fata strâmbă din nas : — N'am nevoie să mă dăscăliţi voi. Ştiu eu singură ce am de făcut. Nu vreau să fiu nici lăcătuş, nici strungar. Mă fac frezor, aşa am hotărît. Şi eu m'am săturat de cutiile de împachetat... — II apucă de braţ pe Miriţă şi repeta scuturând din cap, parcă să-i facă în ciudă. — Frezor mă fac, să ştii... ş'o să stau şi eu în blocul tineretului. — Mde 1 făcu Mironescu neîncrezător. — Mi se pare că n'au să te primească. Otilia se'ncruntă : — Dece să nu mă primească ? — Fiindcă au să te trimită în blocul familiştilor. Fata se înroşi, strânse braţul lui Miriţă şi-şi repezi năsucul înainte, ne-vrând să ia în seamă zâmbetul larg al lui Mironescu. — Oriunde vom sta — vorbi Miriţă cu importanţă, apăsând ultimele cuvinte, tu Mironescu vei fi musafirul nostru. Şi într'o duminică dimineaţă, aşa ca asta, ne vom aduna mai mulţi şi ne vom aminti de uzina care ne-a crescut... Poate îi vom scrie inginerului Tolpeghin... — Dacă vom avea timp de vorbă şi scrisori, se împotrivi uşor Mironescu. Ştii ce înseamnă să porneşti o. uzină nouă ? Miriţă Marin şi Otilia Prisner, strânşi unul în celălalt, rămaseră tăcuţi. Mironescu tăcu şi el, zâmbind gândurilor sale care roiau în jurul noii fabrici de rulmenţi. TEORIE $1 CRITICĂ ZAHARIA STANCU I. L. CARAGIALE, CRITIC AL REGIMULUI BURGHEZO - MOŞIERESC Până mai deunăzi s'a vorbit şi s'a scris despre I. L. Caragiale, ca despre un autor dramatic care a izbutit să scrie comedii de oarecare succes şi o dramă ţărănească în două acte, — „Năpasta" — care s'a jucat rareori şi despre care critica burgheză s'a pronunţat cu totul nefavorabil, afirmând că ţăranul, incapabil de o viaţă sufletească bogată, nu poate fi eroul unei drame. Despre proza lui Caragiale puţini critici s'au ocupat mai mult de „Hanul lui Mânjoală" şi de „Făclia de Paşti". In general proza lui I. L. Caragiale a fost lăsată în umbră şi (cum vom arăta mai departe), nu din întâmplare. Să revenim în câteva cuvinte numai asupra teatrului lui I. L. Caragiale şi să cităm unele date mai semnificative, după părerea noastră, decât orice afirmaţii pe care le-am putea face. I, L. Caragiale a debutat ca autor dramatic în 1879 cu „O noapte furtunoasă". Documentele Teatrului Naţional ne arată că, în decurs de 65 ani, această piesă s'a jucat de 129 ori. „D'ale Carnavalului" a avut premieră în 1885 şi în decurs de 59 ani a fost prezentată publicului de 70 ori. „O scrisoare pierdută" s'a jucat în 60 ani de 319 ori. Atât la premieră cât şi la reluări, presa timpului a căutat în toate chipurile să bagatelizeze opera dramatică a lui Caragiale, să-i falsifice adevărata-i şi adânca-i semnificaţie, ori măcar să i-o micşoreze. Felul în care erau puse în scenă piesele lui Caragiale contribuia şi el la falsificarea operei. Dar, chiar aşa cum era reprezentată, opera dramatică a lui Caragiale n'a fost văzută nici în timpul vieţii autoru- 15. — Viaţa Românească. — c. 563 lui, nici după aceea de prea mulţi spectatori. Al. Davila povesteşte în amintirile sale că I. L. Caragiale i-a spus cu prilejul unui spectacol cu sala goală, al „Scrisorii pierdute" : „Publicul nu mă înţelege. Nădăjduesc însă că odată mă va înţelege"- Nădejdea marelui nostru autor dramatic s'a împlinit. „O scrisoare pierdută" a fost din nou pusă în scenă în 1948 la Teatrul Naţional din Bucureşti. Până acum s'a jucat de 229 ori în decurs de două stagiuni numai. S'a reluat „O noapte furtunoasă" în 1949 şi s'a jucat de 229 ori în decurs de două stagiuni. „D'ale Carnavalului" a fost prezentată publicului în 1951. Până astăzi această piesă s'a jucat de 110 ori. Opera dramatică a lui Caragiale se reprezintă azi la toate teatrele de stat din ţară. In acelaş timp ea este jucată de zeci şi sute de echipe sindicale în fabrici şi uzine. Această operă dramatică a fost redată poporului nostru prin grija Partidului şi a Guvernului, pe temeiul învăţăturii leninist-staliniste cu privire la valorificarea moştenirii culturale şi rămâne, (această operă), un bun al poporului, un bun câştigat pentru totdeauna. Mai mult: opera dramatică a lui Caragiale, a cărei valoare fusese diminuată şi pentru care autorul, în timpul vieţii sale a fost hulit, redată.poporului nostru după eliberare, a devenit acum o comoară din care se împărtăşesc şi alte popoare. Abia acum s'a subliniat operei lui Caragiale, prin grija Partidului, bogatul ei conţinut social. Abia acum a fost scoasă în evidenţă marea valoare a operei lui Ca- 226 ZAHARIA STANCU ragiale. Piesele acestui mare scriitor român s'au jucat şi se joacă cu cel mai mare succes în ţările de democraţie populară. „O scrisoare pierdută" a fost tradusă şi tipărită in limba rusă şi în luna Ianuarie se va reprezenta la teatrul de satiră din Moscova. Caragiale este al nostru. Opera lui este o armă a noastră, a tuturor celor care luptăm pentru o viaţă mai bună, pentru socialism, pentru pace. Teatrul lui Caragiale, în care sunt demascaţi fără cruţare toţi trahanachii şi tipăteştii, toţi ca-ţavencii şi farfurizii, brânzoveneştii şi dandanachii, — până la eliberare stăpâni nesătui şi neruşinaţi ai poporului, nosi.ru şi ai bogăţiilor acestei ţări, — nu putea să fie pe placul burgheziei şi moşierimii. Ca'ntr'o adevărată oglindă, burghezo-moşierimea se vedea înfăţişată în opera marelui nostru scriitor. Ea simţea biciul usturător al ironiei lui Caragiale. Ea se recunoştea în această operă, despuiată de hainele ei fastuoase şi arătată aşa cum era în realitate: lacomă, hidoasă, ticăloasă. Această burghezo-moşierime este astăzi, în ţara noastră şi în ţările de democraţie populară, răsturnată de către popor din locul pe care 1-a deţinut vreme de veacuri. Insă în apusul Europei şi dincolo de Atlantic ea există încă, ţine în mâinile ei conducerea, vorbeşte, ca şi eroii lui Caragiale, despre democraţie şi libertate, cu fraze la fel de sforăitoare ; exploatează clasa muncitoare din propriile lor ţări şi colonii, aţâţă la război şi pregăteşte cu febrilitate al treilea război mondial. Proza lui Caragiale, care a fost şi mai mult ţinută în umbră, este tot atât de va loroasă ca şi opera lui dramatică, tot atât de scânteietoare, însă mult mai cuprinză toare, îmbrăţişând un orizont mult mai larg — şi-aşi cuteza să adaog, — mult mai tăioasă. Cu bună ştiinţă criticii burghezi au trecut-o sub tăcere sau au căutat să-i diminueze valoarea. Pentru academicianul latifundiar Dinii-trie Sturza, opera lui Caragiale era „o ofensă adusă naţiunii române". Bineînţeles că Dimitrie Sturza confunda naţiunea cu clasa lui. Pentru criticul Eugen Lovi-nescu, scriitorul Caragiale era mai puţin interesant decât Gheorghe Brăescu. N. Davidescu, în epoca în care se pregătea fascizarea ţării, s'a străduit să dovedească într'o lungă serie de articole că I. L. Caragiale a fost „ultimul ocupant fanariot al ţărilor româneşti !" In chip firesc, dela negarea valorii operei lui Caragiale, criticul Eugen Lovi-nescu a sfârşit prin a adresa elogii celui mai reacţionar curent literar din câte au existat la noi, — junimismului, lui P. P. Carp şi lui Titu Maiorescu, căruia le-a închinat două mari volume. Deasemenea, dela negarea aceleeaşi opere a lui Caragiale, publicistul N. Davidescu a alunecat deadreptul în fascism. Pe urmele acestora au mai călcat şi alţii şi nu este lipsit de interes de subliniat că toţi cei ce au negat sau încercat să micşoreze opera lui Caragiale, au sfârşit prin a deveni reacţionari de cea mai urîtă speţă. A mai circulat mult timp părerea că I. L. Caragiale ar fi scris puţin. Astăzi, când i se cercetează cu atenţie opera, se vede cu claritate vastitatea ei şi în ceeace priveşte cantitatea. In afară de opera sa dramatică, I. L. Caragiale a mai scris nuvele şi povestiri, schiţe şi momente, versuri, cronici dramatice, traduceri, şi, ani dearândul, dea-lungul zbuciumatei lui vieţi, a fost un ziarist militant care, ori al cui ar fi fost ziarul la care el a colaborat, a demascat, a demascat mereu, a biciuit mereu, cu nesecata, cu neasemuita lui vervă, pe des-gustătorii potentaţi ai vremii. De neuitat este puternicul lui studiu „1907 — din primăvară până 'n toamnă", care a avut, la timpul potrivit, un larg răsunet, ca şi poemul „Minciuna stă cu regele la masă" al lui Vlahuţă, ca şi „Noi vrem pământ" al lui Coşbuc. Risipită în volume şi în broşuri, proza lui Caragiale a avut puţină răspândire. Fiul său cel mic, Luca, povesteşte într'o pagină de amintiri publicată prin 1920 în revista „Ideia Europeană", că „volumul de postume publicat în 1915 la „Flacăra", nici azi (în 1920, n. n.) nu s'a vândut încă în 3000 exemplare, şi că, după patru ani de vânzare a dat un beneficiu de 700 lei". Acelaş fiu al lui Caragiale spune: „lina din amintirile puternice, pe cari le păstrez dela părintele meu, e CARAGIALE, CRITIC AL REGIMULUI. BURGHEZ0-M0Ş1ERESC 227 aceea când i-am adus întâiul jurnal nemţesc care amintea revolta ţăranilor din 1907. A stat zile întregi nemişcat, cu capul sprijinit în mâini. Când ii vorbeai, se trezea ca din vis şi răspundea întrebărilor cu glasul o-boslt. Pe urmă, desnădejdea era înăbuşită de revoltă. Striga că bine le tace ciocoilor. Voia să plece, să vază ce se petrece în ţara lui, şi desnădejdea iarăş îl paraliza. într'o noapte, febril şi iritat, a scris broşura „1907— din primăvară până în toamnă". Când ţărănimea s'a răsculat şi a început să dea foc conacelor, — Caragiale a spus „bine le face ciocoilor" — iar când răscoala a fost înecată în valuri de sânge, scriitorul, desnădăjduit şi revoltat a pus mâna pe arma lui de luptă, — condeiul lui, — şi a scris acel neuitat „1907". Desprindem, din acest studiu, câteva pasagii : ... „Ţara românească este o ţară aprdape absolut agricolă; câteva începuturi de industrie, protejate într'un mod scandalos de către Stat, şi chiar începuturile de exploatare a petroleu-lui, stau ca producţie de avuţie naţională, într'o proporţie infimă, aproape neglijabilă faţă cu producţia agricolă. Pământul ţării este stăpânit : 1. de proprietarii mari; între aceştia, cel mai mare e Statul; apoi Coroana, cu domeniile de apanaj; fundaţiile de bunefacere, ca Eforia Spitalelor ; cele culturale, ca Academia, etc.; şi marii proprietari particulari; 2. de proprietarii mijlocii, şi 3. de proprietarii mici, masa enormă a ţăranilor, împroprietăriţi dela 64 şi dela 88. Toţi ţăranii sânt plugari; ei cultivă micile lor proprietăţi şi proprietăţile mari şi mijlocii. Acestor proprietari mici (aproape 5 milioane suflete la o populaţie totală de 6 milioane), nu le poate ajunge producţia proprietăţilor lor"... „Cele două aşa numite partide istorice care alternează la putere, nu sunt în realitate decât două mari facţiuni, având fiecare, nu partizani, ci clien- telă. Capii facţiunilor sunt mai mult sau mai puţin ambiţioşi politicieni... In loc să derive guvernul din majoritatea reprezentaţiei naţionale, derivă unanimitatea acesteia dela guvern... A căzut un guvern şi a venit altul, îndată, toată administraţia ţării, şi cea de Stat, şi cea de judeţ, şi cea comunală — dela prefect şi secretar general de ministere, până la cel din urmă agent de poliţie şi până la moaşa de mahala — se Inlocueşte... Pentru mai mare expeditivitate, chiar pe cale telegrafică. O clientelă pleacă, alta vine; flămânzii trec la masă, sătuii la penitenţă. Şi asta aşa mereu şi pe rând, din trei în trei ani, ba şi mai des uneori. Asta, în ţara românească, se numeşte cu tot seriosul, sistemă democratică. Şi oligarhia asta, semicultă sau, în cel mai bun caz, fals-cultă, pe cât de incapabilă de producţie utilă ori de gândire, pe atât de lacomă la câştiguri şi onoruri, îşi arogă puterea întreagă a statului: cu o crudă şi revoltătoare neobrăzare, ea tăgă-dueşte ţăranilor (imensei mase, supusă şl cuminte, producătoare a avuţiei naţionale), sub pretextul Ignoranţei şl lipsei lor de maturitate politică, orice drept de amestec, fie măcar pur consultativ, la cârmuirea intereselor lor, la dirijarea destinelor lor. împărţită în două bande, ce se numesc cu pretenţie „istorice" — liberali şi conservatori — bande mai nesocotite decât nişte seminţii barbare în trecere, fără respect de lege, fără milă de omenire, fără frică de dumnezeu, — această oligarhie legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe care le-a făcut ieri, preface mâine legile făcute azi, ca poimâine să le calce şi pe acelea, fără spirit de continuitate şi fără altă sistemă decât numai împăcarea momentană a exclusivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizaţlunl numite aci democratice... Intre masa poporului şi clasele stă-pânitoare este (cine ar putea tăgădui ?) o prăpastie de interese şi de sentimente, pe care aceste clase n'au ştiut-o umplea încetul cu încetul, ba 228 ZAHĂR IA STANCU chiar şi-au dat toată osteneala s'o sape cât mai adânc. Solidaritatea celor două facţiuni, adversare la cuţite până ieri, — cu uitarea oricărei vechi duşmănii, cu călcarea peste toate scrupulele personale, cu excentrica paradă teatrală — trebuia fireşte să fie considerată de poporul întreg ca o ultimă opinteală a politicienilor pentru păstrarea privilegiilor oligarhiei... Acestea toate se petrec deasupra, pe o pojghiţă foarte subţire, subţire de tot, gata să crape sub prea grea • apăsare... In acelaş timp, de-desubt, in adânc clocotesc aproape cinci milioane de creaturi umane, suflete ofensate de prea îndelungată obijduire. Minţile cari au început şi ele să se lumineze, le ard de gândul răsturnării uzurpatorilor, de dorul cuceririi unei părţi măcar din stăpânirea intereselor şi destinelor proprii... Acolo, pe cînd d'a-supra se'nvârteşte tot cu mai mult avânt veselul cancan fără soluţiune; acolo, în adînc, gem uriaşe nevoi materiale şi morale ale unui popor întreg — singura temelie, singura realitate, singura raţiune de a fi a statului naţional român... Acolo, in a-dînc, o lume care ştie mai bine ce înseamnă a muri ca vitele, decât ce va să zică a trăi ca oamenii, scrâşneşte: „Noi vrem acum nu doar pământ!... vrem şi pământ şi omenie!" Primind broşura „1907", Barbu Dela-vrancea i-a scris prietenului său Caragiale : „1907" al tău e o minune ca adevăr, ca artă, ca sentiment, ca judecată. Ai zugrăvit un tablou de mare maestru. Jocul infect al partidelor noastre — pe deasupra ţării şi'n detrimentul ţării, — cu lăcomia nestăpânită a celor ajunşi şi cu îmbufnarea disgraţioasâ a celor căzuţi"... Dacă numai acest incisiv şi demascator „1907" ar fi scris Caragiale, şi încă ar fi fost deajuns ca numele Iui să fie trecut azi cu cinste alături de numele luptătorilor pentru cauza poporului muncitor. Cercetarea operei lui Caragiale ne dovedeşte că acest scriitor a avut o poziţie critică bine stabilită şi că ascuţişul armei lui de luptă a fost îndreptat totdeauna împotri- va asupritorilor iar dragostea Iui călăuzită spre cei asupriţi. Niciun muncitor nu e satirizat în opera lui I. L. Caragiale. Şi niciun ţăran. Este adevărat că muncitorii sunt puţin pomeniţi, însă chiar când ne prezintă în trecere un chip de muncitor, ca de exemplu în „Repaos duminical", Caragiale subliniază superioritatea lui morală faţă de micii burghezi. Este de remarcat că între ţăranii din „Năpasta", între cei din „Păcat", între cei din „In vreme de război", nu există niciun tip ridicol şi nici măcar comic. In această din urmă povestire, întreaga forţă satirică a scriitorului este îndreptată spre preotul care a devenit şef de bandă de tâlhari şi a fratelui său, câr-ciumarul satului. Această povestire a fost scrisă şi -publicată în 1898, când influenţa luptei de eliberare a clasei muncitoare asupra operei lui Caragiale era vădită şi când frământările ţărăneşti erau accentuate. Drama este legată de eroul Staviache, „om cu dare de mână, cu han la drum." Caragiale a lovit în moşierime şi marea burghezie — adică în cei ce dominau şi exploatau sângeros — şi în acea mică burghezie, al cărei ideal era trecerea ei în marea burghezie. Acest maestru al prozei româneşti este un maestru al realismului critic. In proza sa, Caragiale ne înfăţişează o nesfârşită succesiune de imagini ale vieţii şi aceste imagini sunt realiste şi nu alese la întâmplare. Caragiale merge Ia problemele esenţiale ale societăţii contemporane lui. Conţinutul operei lui este viaţa înfăţişată în tot ce are ea esenţial. Ceeace a spus Engels despre Balzac — cum că mulţumită operei acestuia se poate cunoaşte o anumită epocă din istoria Franţei mai bine decât cu ajutorul istoricilor, statisticienilor şi economiştilor — se poate spune cu drept cuvânt şi despre Caragiale ; mulţumită operei acestui maestru al prozei noastre putem cunoaşte istoria socială a României dela sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru. „Momentele şi schiţele." lui Caragiale ne înfăţişează, ca nicio altă operă literară, faza de parvenire a burgheziei româneşti : nepotismul, abuzurile adminis-tratative, decăderea şcoalei, recurgerea la CARAGIALE, CRITIC AL REGIMULUI BURGHEZO-MOŞIERESC 229 vechea diversiune a naţionalismului şovin, etc. Caracteristică pentru poziţia lui Caragiale faţă de democraţia burgheză contemporană este una din schiţele lui atât de vii, concentrată în câteva pagini, model de satiră ascuţită, puternic realistă, lucrată în cele mai mici amănunte. Este vorba de : „Răsplata jertfei patriotice". Acţiunea se petrece în seara premergătoare loviturii de stat pe care aveau s'o dea la 11 Februarie 1866 liberalii burghezi şi moşierii, coalizaţi împotriva lui Alexandru loan Cuza. Eroii sunt „câţiva tineri entuziaşti şi vreo trei negustori", membrii unei aşa zise secţiuni conspirative. Zeflemeaua subţire şi tăiosă se simte din primele rânduri. Conspiratorii sunt câţiva, o mână de oameni. Discursul pe care îl ţine prezidentul — „un liberal fanatic, care mâncase la 48 jimbla exilului în formă de tainuri turceşti la Brusa" — e sonor şi găunos, cu stilul şi frazeologia politică a vremii. „Până să nu crape de ziuă poate că vom fi chemaţi să facem cea mal mare jertfă pe care are dreptul patria s'o ceară dela un om. Să fim gata la tot". Şi fiindcă e vorba de jertfă patriotică, primul răspunde unul dintre negustorii prezenţi, nenea Niţă: „Negustorul se scoală în picioare şi scoate din buzunar un pungoci unsuros, destul de greu, plin cu mărunţiş. Apoi mergând hotărît la masa prezidentului, trînti sgomotos pun-gociul între sfeşnice"... Aici tabloul devine incisiv, vezi parcă mâinile întinse ca nişte ghiare, mâinile „conspiratorilor" liberali, lihniţi fiindcă nu puseseră încă mâna pe posturi grase, ochii lucind la vederea banilor. „Jertfa patriotică" a lui nenea Niţă, „icusari, ni-sifiele, sfanţi, sfănţoaice, firfirici", gologani mărunţi socotiţi până la cinci galbeni, şi daţi numai contra „fitanţie", serveşte carbonarilor improvizaţi pentru un chef la Raşca, restaurant celebru pe vremuri în lumea chefliilor bucureşteri. In timp ce nenea Niţă participa astfel la lupta contra aşa zisei tiranii, vânătorii de gardă ai palatului, abrutizaţi de disciplina cazonă şi conduşi de ofiţerii recrutaţi din elemente boiereşti şi burgheze, ocupau intrările palatului domnesc şi participau la lovitura de stat. Cuza era silit să abdice. Vremea trece. „Fitanţia" i-a slujit lui nenea Niţă să probeze că în „momentele grele" a ştiut să fie patriot; i-a slujit şi i-a dat dreptul să participe la toate întreprinderile de exploatare puse la cale de partidele burgheze, l-a ajutat să se îmbogăţească. Nenea Niţă, patriot şi luptător în contra tiraniei !... Schiţa lui Caragiale datează dintr'o vreme în care burghezia eticheta mârşava lovitură dela 11 Februarie drept revoluţie, şi nu se sfia să vorbească despre lupta şi dragostea ei pentru libertate, despre jertfele făcute de ea pentru democraţie. Cu arma ridicolului, Caragiale loveşte în trădătorii revoluţiei dela 1848, şi arată ce se ascunde sub frazeologia liberal-de-mocratică : pungociul lui nea Niţă. Citiţi schiţa, citiţi scena petrecută între nenea Niţă, cu laba pe pungoci, cerând, „fitanţie" şi conspiratorii de carnaval — înflăcăraţi prefăcut pentru libertate şi înflăcăraţi real pentru sfânţoaice şi firfirici. încă odată aici, a zugrăvit Caragiale clasa care stăpânea avuţiile ţării şi luptele ei politice, reduse la adevărata lor valoare, caracterul josnic al oamenilor ei, târgurile neruşinate. Şi aşa s'a adunat averea lui nenea Niţă, reprezentant tipic al burgheziei româneşti. Dar schiţa lui Caragiale nu conţine numai revolta şi indignarea ascunse sub ironie şi zeflemea. Către sfârşit se strecoară şi o urmă din amărăciunea omului care vedea atâta nedreptate în jurul lui. Nenea Niţă, entuziast şi generos ca întotdeauna, a mai subscris şi pentru monumentul vânătorilor care, „în faţa Grivlţei spălase în sânge steagul mânjit în noaptea de 11 Februarie" suma de cinci lei. In „Tempora", Caragiale ne înfăţişeaz trădarea intelectualului burghez. Studentul scandalagiu şi naţionalist Coriolan Drăgănescu, devenit inspector de poliţie, reprimă cu asprime mişcările studenţeşti „Lanţul slăbiciunilor", ca şi acel şir de schiţe în care l-a descris pe aşa zisul „pedagog de şcoală nouă", Mariu Chicoş Ros-togan, desvăluie nepotismul din şcolile burgheziei. Şovinismul pe care Caragiale îl definea ca o caricatură a patriotismului — este demascat în „Românii verzi", publicată în 1901, — şi demascarea este făcută cu violenţă. Emblema societăţii „Românii verzi" este „un român verde 230 ZAHARIA STANCU care sdrobeşte falnic şarpele străinismului care scrâşneşte şi ţipă". Bine înţeles, „se exceptează dela această regulă capitalurile neromâneşti" Din nefericire ne-a fost dat să-i cunoaştem şi să-i vedem guvernând un timp în această ţară pe „românii verzi". Unii dintre aceşti „români verzi", — alături de câţiva caţavenci şi trahanachi, tarîurizi şi tipăteşti, — vieţuiesc astăzi — ca persoane „selecţionate" — pe meleaguri streine, şi au devenit netrebnice unelte ale aţâţătorilor la război americano-englezi. Exploatarea ţărănimii cu ajutorul administraţiei ne este înfăţişată, între altele, în schiţa „Arendaşul Român", din cuprinsul căreia reiese clar cum împăcarea intre arendaş şi subprefect se face pe spinarea ţărănimii în care se trag gloanţe. Galeria de tipuri din „Schiţe şi momente" este nesfârşită şi ea ne redă atmosfera vieţii sociale din timpul lui Caragiale, cu problemele care se puneau atunci. In ultimii ani ai vieţii sale, Caragiale a trecut la scrierea unor opere în proză mai lungi : „Hanul lui Mânjoală", „Făclia de Paşti", „La conac", „Kir Ianulea" şi altele. Tendinţa de falsificare grosolană şi de deformare, despre care am mai vorbit, a operei lui Caragiale din partea criticei burgheze — a acelor pseudocercetători — apare cât se poate de clar în cazul „Făcliei de Paşti". Calificativele de nuvelă „psihologică" sau „naturalistă" erau totdeauna menţionate în legătură cu această dramatică şi plină de realism povestire a lui Caragiale. Reaua credinţă a acestei critici mistificatoare reiese cu atât mai limpede din faptul că însuşi I. L. Caragiale şi-a ales propria sa nuvelă drept subiect al unei parodii intitulată „Noaptea învierii". Cu ce scop a făcut Caragiale acest lucru ? Fireşte, nu pentru a-şi bate joc de propria lui operă, aşa cum s'au grăbit să afirme unii dintre criticii vremii, ci pentru a arăta cititorilor, clar şi fârâ niciun echivoc, cum înţelege el să scrie, când anume o bucată literară este tratata în mod realist şi când nu. Caragiale nu odată a găsit formulări de mare valoare in definirea artei realiste. Părerile sale asupra artei au un substrat profund, ele isvorăsc dintr'o cunoaştere adâncă a vieţii şi a operelor artistice. Procedeul pe car?-l foloseşte în cazul de faţă Caragiale, pentru a arăta ce însemnă artă realistă şi ce nu, e o minunată dovadă a spiritului concis, scânteietor şi în acelaş timp profund şi serios al acestui mare satiric. Ce este „Făclia de Paşti" ? O povestire scurtă, de un dramatism concentrat, sgu-duitor prin realismul scenelor din care este alcătuită. Nimic mai fals nu se poate spune despre această operă decât afirmaţia că ea este o nuvelă naturalistă. In povestirea lui Caragiale lipseşte cu desăvârşire înşirarea acelor amănunte nesemnificative, greoaie, care înăbuşe desfăşurarea acţiunii şi care fac pe cetitori să piardă firul realităţii şi al vieţii. Dimpotrivă, Caragiale dovedeşte în această operă o mare putere de sinteză în alegerea amănuntelor, a caracterizărilor şi o putere de a reda în cât mai puţine cuvinte cât mai multe lucruri. Lipsesc deasemenea cu desăvârşire lungile şi obositoarele analize psihologice, care, aşa cum se întâmplă cu acele interminabile şi plictisitoare romane din literatura apuseană, întrerup acţiunea şi împiedică mişcarea vie, dinamică a personagiilor. Viaţa şi caracterul hangiului dela Po-deni reies din întâmplarea pe care o povesteşte Caragiale cu o forţă excepţională. Ce este „Noaptea învierii"? Acelaş subiect, tratat într'o formă bombastică, plină de descrieri lungi şi „poetice", în care este vorba despre orice : despre April, „copilul favorit al lui Paşte împărat', despre „juneţea, primăvara vieţii", despre „amiază", „amurg", „zori" ş. a. care n'au, fireşte, nici cea mai mică legătură cu viaţa, caracterul şi mentalitatea hangiului dela Podeni. Nu lipsesc din această parodie, nici portretele psihologice, nici motivările afirmative şi savante, nici amănuntele naturaliste şi, însfârşit, nu lipsesc în special adjectivele, puse unele după altele, fără niciun discernământ şi fără nici o raţiune. Este interesant de semnalat că totuşi, elementele acestei parodii nu le-a ales Caragiale la întâmplare, aşa cum s'ar părea, căci, după ce cititorul a. râs din toată inima pe seama unui asemenea fel de a se trata o bucată literară, reia această paro- CARAGIALE, CRITIC AL. REGIMULUI BURGHEZO-MOŞIERESC 231 die căutând să-i desprindă sensu! mai adânc, găseşte şi identifică în fiecare din elementele ei manierele artificiale, nerea-liste ale artei burgheze... Şi Caragiale, cu puterea lui de conciziune nu a lăsat să-i scape în aceste câteva pagini nici tirada umflată, lirică şi patriotardă a barzilor de circumstanţă, nici pretenţiile „psihologiste" ale imitatorilor romanelor franţuzeşti de prost gust, nici avalanşa de amănunte naturaliste şi, însfârşit, nici vorbăria goală ce caracterizează lipsa de talent. Această „versiune" a „Făcliei de Paşti" ne arată şi ne convinge cât era de pătruns Caragiale de necesitatea, pentru scriitori, de a înfăţişa viaţa în aspectele ei adevărate, dar de a o înfăţişa numai în acele aspecte care sânt tipice. Foarte semnificative pentru realismul prozei lui Caragiale sunt acele povestiri în care elementele fantastice, de inspiraţie populară, se împletesc la fiecare pas cu viaţa reală. Aşa de pildă sânt povestirile „La hanul lui Mânjoală", „Kir lanulea", „Calul dracului" şi altele. Ceeace caracterizează fantasticul în literatura populară este împletirea lui cu întâmplările şi aspectele vieţii de toate zilele. Din această întâlnire ă fantasticului cu viaţa reală, reiese acel humor sănătos, bogat, al creaţiilor populare. Această tradiţie a literaturii noastie populare a constituit o nesecată şi fecundă sursă de inspiraţie pentru operele menţionate. Caracteristica acestei tradiţii populare se regăseşte şi în „Kir lanulea", şi în „Hanul lui Mânjoală", şi în „Calul dracului". Astfel, în „Kir lanulea", din motivul popular al păţaniilor lui Aghiuţă pe care Darda-rot, împăratul iadului l-a trimis pe pământ, Caragiale încheagă o povestire care, pe lângă aceste elemente fantastice luate din folclor, ni se arată în mod pitoresc, plin de culoare, viaţa vechilor Bucureşti, cu moravurile domnilor, ale boierilor, ale negustorilor, într'un cuvânt, ale societăţii acelei vremi. Humorul acestei opere literare reiese, ca şi în " literatura noastră populară, din aceeaşi împletire între fantastic şi viaţa reală. Păţaniile lui Aghiuţă, care suferă martirajul jupânesei Acriviţa, nu sunt deloc elemente fantastice. La fel de puţin fantastice sunt tipurile pe care le zugrăveşte Caragiale în această poveste. Se poate spune că în întâmplările pe care le povesteşte Caragia'e, fantasticul merge cot la .cot cu viaţa de toate zileie şi că din această alăturare, viaţa omenească reiese în aspectele ei esenţiale. Interesant de semnalat este faptul că în toată galeria de personagii ce se prezintă în „Kir lanulea", singurul personagiu asupra căruia Caragiale nu îşi -îndreaptă satira necruţătoare este ţăranul Negoiţă. Acest personagiu este construit asemănător acelor năzdrăvani care, cu spiritul lor isteţ şi cu judecata lor sănătoasă, îl păcălesc până şi pe Aghiuţă. Este deasemenea un element des întâlnit în creaţiile noastre populare şi care ne arată o importantă sursă de inspiraţie a lui Caragiale. Marea artă a lui Caragiale şi forţa realistă a talentului său se oglindesc din plin şi în acele bucăţi de proză scurte, în acele adevărate bijuterii intitulate „Schiţe" sau „Momente". Ar fi multe de spus despre caracteristicile acestor lucrări. Ne vom mărgini să a-îătăm că prin ele Caragiale şi-a întregit tabloul satiric necruţător al epocii sale. In toate aceste „Schiţe" şi „Momente", Caragiale prinde în aspecte esenţiale evenimentele politice ale vremii sale, intrigile şi manevrele partidelor politice, lăcomia şi setea de parvenire a burgheziei Toate aceste teme atât de importante sânt des-văluite din plin în „Schiţe" şi „Momente". In fiecare din aceste mici capodopere este zugrăvit câte un aspect al societăţii noastre, sintetizat de marea artă a lui Caragiale într'o străfulgerare de humor şi ironie. Astfel, în „Atmosferă încărcată" — şi trebue să spunem că e foarte greu să alegi exemple — ni se arată în câteva pagini felul în care guvernul şi opoziţia manevrau aşa zisa tinerime universitară, în scopurile lor politice de aservire a poporului. Ceeace în articolele sale, ca de pildă „1907" Caragiale înfăţişează publicistic, în schiţa aceasta ca şi în celelalte el reliefează în imagini de o vervă biciuitoare. Asemeni celor doi tineri studenţi şi camarazi" din „Atmosferă încărcată" — în realitate uneltele electorale ale partidelor politice — este studentul cu „caracter de bronz" Coriolan Drăgănescu din schiţa „Tempora". In ,,High-Life" sau ,,Five-O'clock" sânt 232 ZAHARIA STANCU înfăţişate moravurile societăţii aşa zise „alese" ale vremii. Citind asemenea schiţe îţi dai seama fără putinţă de îndoială cât de „aleasă" era această societate şi ce reprezenta ea. Justiţia vremii aservită claselor exploatatoare, este deasemenea un subiect de predilecţie al lui Caragiale („Justiţie"). In proza lui Caragiale, „Schiţele" şi „Momentele" ocupă un loc important prin diversitatea copleşitoare a temelor, prin ascuţimea cu care este desvăluită putreziciunea orânduirii burghezo-moşiereşti şi prin strălucita forţă a talentului prin care sunt exprimate aceste teme atât de importante. Critica burgheză — şi aceasta era, ca să spunem astfel, în ordinea lucrurilor — a dat o falsă interpretare comicului lui Caragiale. Maiorescu a spus că I. L. Caragiale a fost un creator de ficţiuni ideale, un creator de comic pur, — iar Lovinescu vorbeşte despre lipsa de finalitate a satirei caragialiene. Realitatea este că acest comic al lui Caragiale nu s'a născut, — aşa cum credeau junimiştii — din „forma fără fond". Isvo-rul acestui comic, cheia satirei, este — şi cuvintele sunt ale lui Caragiale — „extravaganta deosebire între realitate şi aparenţă, între faţă şi mască". întreaga operă a lui Caragiale desvă-lue, la dimensiuni diferite, acest contrast dintre ceeace era şi ceeace pretindea a fi burghezia. Satira lui Caragiale isvora din revolta poporului şi, întocmai ca la Gogol, era brodată pe un fond tragic. Opera lui Caragiale este combativă, pentrucă ea satirizează regimul parlamentar burghez, şcoala burgheză, presa burgheză, trădarea burgheziei. Există o legătură indisolubilă între conţinutul satirei şi procedeul de obţinere a comicului. In această privinţă putem stabili câteva trepte în legătură cu obiectul satirizat: humorul indulgent, ironia, sarcasmul. Critica burgheză vroia să reducă comicul lui Caragiale la unul verbal sau de situaţie. Nimic mai fals, — şi în aceasta privinţă mă voi mărgini să dau un singur exemplu. Se ştie că pe Caragiale 1-a frământat multă vreme sfârşitul capodoperei sale „O scrisoare pierdută". El citise piesa sa unui cerc de amici. Ba ea urma să fie pusă şi în repetiţie, şi totuşi autorul nu era fixat asupra finalului : cine urma să fie ales deputat, Caţavencu sau Farfuridi ? Prietenul său, profesorul I. Suchianu, ne relatează cum Caragiale, după ce s'a consultat cu mai mulţi asupra acestui final, s'a întâlnit cu el şi i-a comunicat soluţia: nu se va alege deputat nici Caţavencu, nici Farfuride, ci un al treilea, — cel mai odios, cel mai poltron, cel mai ticălos, cel mai imbecil, — Agamemnon Dandanache, vrednic reprezentant al parlamentarismului burghez. * Cum scria Caragiale ? Scria uşor, din-tr'o răsuflare, sau scria greu, transcriind, îndreptând şi pieptănând îndelung fiecare pagină ? De unde vine această strălucită limpezime a frazei sale? De unde această ştiinţă desăvârşită a compoziţiei, fie că e vorba de schiţe şi momente, fie că e vorba de nuvelele şi povestirile mai lungi, sau de piesele sale ? Cercetarea manuscriselor acelor opere care au înfruntat timpul, care au rezistat uzurii pe care o aduce vremea — dovedind prin aceasta trăinicia acestor opere — ne va ajuta să deslegăm întrebările puse. Manuscrisele acestea — ne referim, de pildă, la cele ale lui Gogol şi Lev Tolstoi, ale lui Balzac şi Eminescu, ale lui Creangă şi Coşbuc, precum şi ale lui Caragiale — ne dovedesc că în afara talentului, care este neapărat necesar, naşterile capodoperelor au cerut din partea creatorilor o muncă susţinută, îndârjită. Procesul chinuitor al creaţiei nu este o vorbă goală. Istoria literară ne încredinţează despre multiplele transformări pe care le-au suferit manuscrisele marilor scriitori până au văzut lumina tiparului, şi, nu de puţine ori, ele au fost supuse la transformări şi după prima tipărire. Căutarea, frământarea pentru perfecţiune, pentru claritate, sunt lucruri specifice marilor creatori. Mulţumirea de sine, încântarea că ceeace ai scris este desăvârşit, este un atribut al mediocrităţii. Realitatea arată că există un raport între bogăţia de idei a scriitorului şi procesul de creaţie: cu cât scriitorul are lucruri mai substanţiale de spus, cu atât procesul de creaţie este mai greu ; cu cât versiunea dată spre tipărire este mai clară, mai accesibilă ci- CARAGIALE, CRITIC AL REGIMULUI BURGHEZO-MOŞIERESC 233 titorului, cu atât elaborarea a fost mai îngrijită. Procesul de creaţie al lui Caragiale s'a desfăşurat pe temeiul unei adânci cunoaşteri a vieţii şi a unei munci îndelung susţinută şi istovitoare . Convingătoare, în această privinţă, sunt în afară de manuscrisele rămase dela acest scriitor şi amintirile fiului său Luca, cel care îşi ajuta tatăl, în ultimii ani ai vieţii, la transcrierea manuscriselor: „Caragiale" — spune el — ,,a fost viaţa întreagă foarte mândru de probitatea iul de artist. Expresia lui favorită, ca să arate cât de meticulos era pe chestia stilului, se închegase într'o frază pe care i-am auzit-o adesea: „îmi pieptăn stilul"... Când i le înapoiam (manuscrisele, n.n) transcrise de mine, începea însă o nouă muncă migăloasă: „pieptănătura stilului", îmi revedeam paginile cu toiul pestriţe de însemnări, aruncături de membre de fraze, ştersături şi corecturi în cerneală, roşie, verde sau violetă. Le copiam iar, şi munca Iul reîncepea. L-am văzut astfel prefă-când de patru ori „Calul dracului". Ezita asupra poziţiei unui adverb, asupra sensului exact al unui cuvânt şl chiar asupra necesităţii unei virgule". Nedumeririi tânărului său fiu, care se pregătea şi el pentru cariera literară, Caragiale i-a ripostat : „Bine, dar tu nu înţelegi că dacă azi las o mică greşală, mâine uit o virgulă, poimâine publicul are drept să mă huidulască şi eu trebue să'nghit ?" După cum îşi aminteşte fiul său, „Caragiale construia vorbind tare, făcea gesturi, zâmbea sau se'ncrunta. L-am văzut când muncea la „Kir lanulea", refuzând mâncarea şl veghind două nopţi dearândul. Muncea neîntrerupt, până sfârşea opera. In tot acest timp, era încruntai, febril şi ostil. Când termina, era adesea intoxicat de tutun şl cădea câteva zile în stare de somnolenţă. Pe „Kir lanulea" l-a scris în trei zile şi l-a pieptănat în două săptămâni. Când îl întrebam cum scrie, îmi răspundea aproape invariabil: „Eroii mă persecută... forfotesc în mintea mea... vor- besc, le văd gesturile; le aud cuvintele. Dar nu ştiu exact nici ce spun, nici ce vor face, şi pe urmă m'apuc să scriu şi-i las să-şi spue singuri păsul". Când scria, Caragiale avea nevoie de linişte. Bineînţeles că nu este vorba de acea linişte materială, ci de liniştea sufletească, trebuitoare oricărui- creator. De această linişte nu s'a bucurat Caragiale, ea fiind în legătură cu însăşi condiţiile grele de viaţă ale scriitorului în epoca de exploatare burghezo-moşierească. Trebue să lămurim însă dela început — la Caragiale meticulozitatea în ceeace priveşte stilul, avea un scop bine precizat : el urmărea să îmbrace ideile sale în haina cea mai potrivită, pentruca gândurile să-i fie redate cât mai concis şi cât mai limpede. Caragiale nu gusta stilul rece al unora dintre clasicii francezi, şi a fost un înfocat detractor al romantismului, întrucât acesta abuza de cuvinte, în special de adjective, care nu erau menite să lumineze gândirea. Caragiale ne spune, în „Câteva păreri" : „Ce ageamiu trebue să fie specata-torul sau cititorul care nu ştie să caute ce se ascunde sub aparatul exterior al unei opere de artă şi care cască gura cu bună credinţă în faţa unui torent de afirmări, fără picătură de confirmare, — confundând astfel maniera cu stilul". Caragiale credea — respingând teoria reacţionară a gratuităţii operei de artă — în puterea „sguduitoare", în „virtutea emoţională" a operei de artă. Caragiale se ridica împotriva unui stil care nu îmbracă exact o intenţiune, aceasta fiind condiţia expresă a viabilităţii operei de artă. Şi el nu făcea greşala multora de a confunda stilul cu maniera. Cu ironie ascuţită, persiflează Caragiale „bătrânul şi savantul" curs francez de retorică, prin care, spunea el, se învăţa croitoria, fără ca meşterul să ştie că este „o artă al cărei scop ar fi să îmbrace trupul cuiva". Pentru luminarea concepţiei despre arta scrisului, a lui Caragiale, reproducem un pasagiu concludent şi străbătut de un humor de cea mai bună calitate : „Aşa, când am ajuns şi eu calfă (spunea Caragiale), şl-am voit să lucrez pe seama mea, când mi-a venit 234 ZAHARIA STANCU şi mie un muşteriu, o ideie, să-mi ceară o haină, ca să se poată prezenta în lume, am pus mâna aiurit în grămada de vestminte şi am trântit în capul blond şi ondulat al unui copilaş de prinţesă, o mantie largă de pelerin nespălat, în spinarea unui arlechin şui o largă purpură imperială, iar pe umerii mândri ai unui tânăr Cesar, o cazacă pestriţă de paiaţă cocoşată. Şi le-am dat drumul în lume aşa, şi lumea, care judecă pe oameni după vestminte, cum spune înţeleptul Nars-ed-din-Hogia, a dat de pomană copilaşului prinţesei, s'a prosternat înaintea arlechinului, iar pe tânărul meu Cesar l-a fluerat şi huiduit." Caragiale constată că : „un singur stil a fost uitat de către savantul curs francez: „stilul potrivit, tocmai acela care îmi trebuia, singurul care se poate numai stil... Iţi trebue să cunoşti numai un singur stil — stilul potrivit, — care le încape pe toate, spre a se putea potrivi, după nevoie, la orice Menţiune". Caragiale a fost un anti-forrnalist declarat. Ironizând o pictură lucrată în stil naturalist, el constată: „Dela vârful pintenilor, până la vârful penelor, totul e studiat cu scumpălate: nicio aluniţă istorică nu lipseşte de pe vreo figură". Antipatia sa împotriva poeziei simboliste este tot un rezultat al anti-formalis-mului său. De aci preferinţa lui Caragiale pentru Coşbuc, a cărui poezie îşi trăgea seva din realităţile româneşti şi oglindea suferinţele de veacuri ale ţăranilor iobagi. Fiul său Luca îşi aminteşte despre serile când Caragiale citea pe Coşbuc în mijlocul familiei : „// citea cu glasul său sigur, plin de nespuse inflexiuni pentru diversele nuanţe pe care le exprima poetul. Dar, după câte îmi amintesc, ceeace îi plăcea mai mult din Coşbuc, nu era partea lirică, ci acea epică". De aci şi plăcerea cu care Caragiale citea pe marii clasici realişti ruşi, în special pe Tolstoi şi Turgheniev. Aşa dar, după Caragiale, „principiul fundamental al artei în genere este intenţia de a transmite o concepţiune... încercarea de a realiza acea intenţie constitue opera de artă". Deosebit de plastic defineşte Caragiale această „viabilitate" a operei de artă: „precum un bob de grâu, găsit peste cinci mii de ani în sicriul unei mumii egiptene, semănat în pământ bun, reînvie ca şi bobul cules anul trecut, asemenea o operă de artă viabilă, după o părăsire şi uitare de veacuri, reînviază iarăşi la căldura ochilor pricepuţi." Cuvintele lui Caragiale, privitoare la conştiinciozitatea artistului, ni se par un adevărat îndreptar pentru orice creator : „Arta cere conştiinţă. Fără un perfect simţ de onorabilitate literară nu se pol scrie lucruri de seamă". In ceeace priveşte forma artistică pe care trebue s'o îmbrace o operă de artă adevărată, Caragiale şi-a exprimat părerile în nenumărate rânduri. Ele se pot sintetiza în constatarea că pentru Caragiale condiţia esenţială a stilului unei opere literare este ca el să fie potrivit conţinutului operei respective. Şi aceasta, pentrucă forma pentru Caragiale nu avea valoare în sine, ci numai întru atâta întrucât exprima just tema pe care şi-o propunea s'o trateze. Deaceea limba în care este scrisă o operă literară are pentru Caragiale o deosebită importanţă. In această privinţă, noi scriitorii de astăzi, în sarcina cărora cade răspunderea tratării unor teme atât de importante pentru viaţa poporului nostru, putem să învăţăm dela Caragiale că, oamenii care trăesc într'o operă de artă trebue să vorbească fiecare în limba lui. Una este la Caragiale limba în care vorbesc persona-giile din piesele sale, — vocabularul pe care-1 foloseşte în piesă, construcţia frazelor, expresiile favorite şi tipice ale diferitelor personagii sunt acelea ale categoriei respective de oameni pe care-i reprezintă, —altul graiul unui moşier franţuzit, şi altul acela al unui negustor dintr'o mahala a Bucureştiului. Cu totul alta este limba în care se exprimă personagiile din nuvelele şi povestirile mai lungi ale lui Caragiale. Astfel, în nuvelele în care e zugrăvită viaţa ţărănească, ca de pildă „Păcat", „In vreme de război" şi altele, nu se află un singur cuvânt specific vocabularului folosit de orăşeni. Fraza povestirilor este cu totul alta şi ea. Mai lungă, mai potrivită . desfăşurării fireşti a unei povestiri. CARAGIALE, CRITIC AL REGIMULUI BURGHEZO-MOŞIERESC 235 In „Schiţe" sau „Momente", persona-giile vorbesc o limbă pe care nu o întâlneşti nici la personagiile din piesele sale, şi nici la personagiile din nuvelele saîe. Ea este tot atât de diversă, pe cât de diverse sunt personagiile reprezentate în aceste opere. Ca o exemplificare a acestei potriviri între formă şi conţinut, este deasemenea faptul că pentru Caragiale un mijloc important de tipizare îl constitue numele personagiilor. Repertoriul de nume proprii al operei lui Caragiale ne arată că ele sunt în directă legătură cu apartenenţa socială a personagiului respectiv şi cu firea şi caracterul acestuia. Astfel, jupan Titircă Inimă-Rea conţine în el atributele sociale şi psihologice ale acestui personaj. El se potriveşte de minune cu felul în care se mişcă, vorbeşte şi acţionează personagiul respectiv. La fel de sugestive sunt numele personagiilor din „Schiţe", formate de obicei dintr'un singur cuvânt: Lache, Mache, Tache, ş.a., ce desemnează deobicei figurile pe care Caragiale le-a întâlnit într'un moment oarecare. Toate aceste elemente arată clar că ceeace susţinea în mod teoretic Caragiale în privinţa formei unei opere de artă, el a realizat practic în piesele, nuvelele, povestirile şi schiţele sale. ★ Au trecut o sută de ani dela naşterea lui I. L. Caragiale şi aproape 40 de când la Berlin, într'o odăiţă, dimineaţa, fiul său Luca l'a „găsit mort, sprijinindu-se cu un cot de perna din pat şi cu obrazul foarte liniştit". ~ Corpul neînsufleţit al lui Caragiale a fost adus în ţară abia peste câteva luni. Clasa suprapusă, demascată prin satira lui Caragiale, se răzbuna cum putea. Guvernanţii nu s'au grăbit să facă formalităţile pentru aducerea în Bucureşti a corpului neînsufleţit. Acuzatoare în această privinţă este scrisoarea trimisă de văduva marelui scriitor unui prieten din ţară în care, între altele spune: „Iar vin la D-la cu o mare rugăciune. Ce se face, ce se hotărăşte cu acel nenorocit care zace, părăsit şi uita! de toţi, într'un cimitir străin? Această întârziere mă sdrobeşte, asta nu e viaţă, acest martiriu nu-l mai pot suferi: trebue să se hotărască într'un fel, dar trebue să albe un sfârşit. Păzitorul cimitirului m'a întrebat dacă într'acel coşciug zace un exilat politic. Am răspuns : nu, e un român. Pricepi d-ta ce sufăr eu, poţi să-ţi dai seama ? Am aşteptat, am răbdat, dar nu mai pot. Dacă mai întârzie lucrurile, sunt ferm hotărîtă să facă înmormântarea aci la Berlin. Pentru asta am toate drepturile şt crez că şi lui i-ar fi plăcut mal bine aşa". * Burghezia şi moşierimea au încercat zadarnic să acopere cu pulberea uitării opera celui mai mare scriitor realist a! nostru. Această operă a învins timpul, dovedind prin aceasta valoarea şi trăinicia ei nepieritoare. Opera lui Caragiale este şi astăzi actuală. Ea ne arată ceeace a fost această ţară şi ceeace nu trebue să mai fie niciodată. Ea ne arată că trebue să luptăm pentru ca ceeace a fost să nu mai învie. Redată azi poporului nostru, opera lui Caragiale are valoarea unei puternice arme de luptă. Deaceea poporul nostru o preţueşte cu dragostea pe care o merită. Lumea pe care I. L. Caragiale a urît-o, lumea moşierilor şi a marei burghezii, a dispărut pentru totdeauna din ţara noastră. Mica burghezie, pe care, dease-meni, I. L. Caragiale a satirizat-o pen-trucă maimuţărea marea burghezie, pen-tnucă era şovăitoare şi lipsită de un ideal, se transformă sub influenţa marilor prefaceri din ţara noastră. In schimb, cealaltă lume, — lumea săracilor exploataţi şi asupriţi — pe care Caragiale a iubit-o, trăeşte şi munceşte pentru a-şi construi o viaţă nouă, trăieşte şi munceşte pentru a făuri o patrie nouă, socialistă, trăieşte şi luptă pentru înflorirea acestei patrii, pentru apărarea acestei vieţi, pentru apărarea păcii. N. MORARU LUPTA LUI I. L. CARAGIALE PENTRU O ARTĂ CONSECVENT REALISTĂ I. L. Caragiale a fost urât cât timp era în viaţă, dar şi după moarte, de reprezen-ţii regimului exploatator din ţara noastră, de marii moşieri, fabricanţi şi bancheri. Dar oamenii muncii l-au iubit pe Caragiale şi mereu au găsit în valoroasa lui operă un aliat puternic în lupta lor împotriva regimului burghezo-moşieresc, al cărui critic implacabil a fost scriitorul de la naşterea căruia sărbătorim o sută de ani. Ascuţita lui satiră a lovit şi a ridiculizat însuşi regimul asupritor, instituţiile sale, pretinsele lui „adevăruri", morala sa, ajutând astfel lupta pentru dărâmarea lor. I. L. Caragiale trăia tocmai în timpul când ne apropiam de falimentul regimului pe care-1 urau oamenii muncii, faliment pe care scriitorul 1-a prezis. Şi dacă întregul tragism al situaţiei a răzbit cu atâta vigoare în versurile lui Eminescu, amarul se asociază la I. L. Caragiale cu ironia incisivă, el face pe oameni să urască, dar să şi dispreţuiască . regimul spoliator. Astăzi, când regimul burghezo-moşieresc a apus pentru totdeauna în ţara noastră, dar când lupta împotriva rămăşiţelor lui se duce cu vigoare în economie, mentalitate, morală, concepţii despre artă, etc., în opera lui Caragiale găsim o armă care ajută din plin la demascarea necruţătoare a spoliatorilor, un mijloc eficace pentru „conducerea vechii forme sociale spre mormânt". Marx arată că : „Istoria nu face nimica pe jumătate, şi ea trece prin numeroase faze când vrea să conducă o veche formă socială spre mormânt. Ultima fază a unei forme istorice, este comedia ei. Zeii Greciei, răniţi mortal în mod tragic o primă dată în „Prometeul înlănţuit" de Eschil, au trebuit să suporte o a doua moarte, comică, în „Dialogurile" de Lucian. De ce acest mers al istoriei ? Pentruca omenirea să se separe râzând de trecutul ei". (Karl Marx — Contribuţie la critica Filosofiei dreptului a lui Hegel — Opere, tom. I. pag. 631). In altă perioadă istorică decât aceea despre care vorbeşte citatul, în ascuţita luptă de clasă din ţara noastră, opera lui Caragiale ne ajută de asemeni să râdem cu putere, cu dispreţ de lumea care piere, cu încredere şi bucurie că ea nu va reveni. Departe de a scădea puterea ideilor, satira lui Caragiale amplifică caracterul combativ al operei sale. Ea a ajutat şi ajută lupta poporului român. De aceea, ideologul „monstruoasei coaliţii", Titu Maiorescu, a minimalizat opera lui Caragiale, a declarat-o apolitică, lipsită de orice contingenţă xu realitatea, inferioară artisticeşte, de aceea un alt fruntaş al aceleeaşi sinistre coaliţii, D. Sturdza, s'a ridicat — în calitatea sa de „român" — în 1891, la Academie, împotriva premierii volumului „Teatru", de aceea mulţi ani mai apoi (1935), fascistul N. Davidescu profana memoria scriitorului iubit de popor făcându-i procesul „etnicităţii", îl numea „măscărici" şi-i afirma „inaderenţa la spiritul românesc". împotriva lefegiilor regimului exploatator însă, opera lui Caragiale a trăit şi trăieşte iubită de masse, pentru că lor le-a fost adresată, de pe poziţia intereselor şi năzuinţelor lor a fost făurită. Aci îşi are rădăcina opera scriitorului, aci îşi găseşte temeiul şi concepţia sa despre artă şi rostul ei social. Nu există şi n'a existat vreodată un tratat de estetică semnat de Caragiale. Contemporanii nici nu considerau necesar de a pune mare preţ pe nenumăratele luări de atitudine în scris şi verbal cu PENTRU O ARTA CONSECVENT REALISTA 237 ajutorul cărora totuşi, cel mai mare realist critic al literaturii noastre îşi preciza atitudinea. Critica burgheză însă, pentru a duce cu mai multă greutate lupta împotriva ideologiei înaintate, căuta să folosească în diverse împrejurări frânturi şi vorbe de duh de ale lui Caragiale, în vederea demonstrării adeziunii sale nelimitate la concepţiile şi poziţia „Junimii". Astfel, prea cunoscutul matador al crizismului, Şerban Cioculescu, se învredniceşte a afirma în prefaţa la volumul V al „Operelor", că I. L. Caragiale, „prin comediile lui, precum şi prin atitudinea criticistă dela „Moftul Român" (1893), dă expresiune personală directivei junimiste, alegându-şi drept câmp de observaţie, viaţa politică şi socială a timpului său". Dintr'odată publicistul reacţionar vrea să transforme întreaga critică ascuţită îndreptată împotriva regimului burghezo-moşieresc însuşi, într'o „linie" junimistă, sperând a împuşca doi iepuri de-odată: mistificarea cetitorului cu privire la adevăratul sens al junimismului — această expresie ideologică profund reacţionară a coaliţiei burghezo-mo-şiereşti — şi, de altă parte, să minimalizeze importanţa socială şi combativitatea deosebită a creaţiei caragialiene. Cum însă faptele sunt fapte, şi oricât dispreţ ar avea faţă de cetitori nu poate totuşi să le desconsidere memoria, Şerban Cioculescu adaugă : „Chiar dacă s'a despărţit de vechii săi tovarăşi literari, după o prietenie de aproape cincisprezece ani, punând între el şi dânşii ceeace se numeşte ireparabilul, prin ieşiri publice... el continuă, pe cont propriu şi cu mijloace personale, o ideologie, pentru susţinerea teoretică a căreia îi lipseşte desigur pregătirea culturală..." Flagranta contradicţie din această teză bate la ochi. Nu s'ar mai şti care este totuşi originea acestei „despărţiri". Tocmai de aceea autorul introducerii insinuiază că la mijloc n'ar fi decât interese meschine, sau, cum spune acelaş prefaţator în introducerea la volumul VII „...ambiţii politice nesatisfăcute, ca aceea a unui mandat parlamentar..." Junimist, Caragiale n'a fost însă niciodată, cu toate că trecea din când în când în tinereţe pe la această grupare, cu toate că a lucrat o vreme la „Timpul". Şi ceeace îl desparte de „Junimea" este tocmai poziţia sa principială, atitudinea sa faţă de viaţă, concepţia sa despre lume, concepţia sa despre artă. Atât opera sa — acest rechizitoriu pasionat îndreptat împotriva regimului burghezo-moşieresc — cât şi lupta necontenită împotriva manifestărilor concrete de opresiune, dovedesc acest lucru. In ceeace priveşte opera, drept motto i-ar putea servi însăşi cuvintele lui Caragiale : „Eu nu scriu decât din viaţa noastră şi pentru viaţa noastră, căci alta nu cunosc şi nici mă interesează" (sublinierea lui Caragiale). In ceeace priveşte atitudinea sa cetăţenească faţă de evenimente, este suficient să amintim dragostea pentru revoluţionarii lui 1848, stima şi ataşamentul pentru făuritorii Unirii în frunte cu Alexandru Ion Cuza şi Mihail Kogălniceanu, atitudinea fermă în războiul pentru independenţă, poziţia intransigentă în perioada răscoalelor din 1907. Este adevărat că în articolele lui Caragiale există confuzii în domeniul politic, etc. ; este adevărat că vom găsi unele contradicţii între afirmaţiile lui din tinereţe şi cele din ultima perioadă a vieţii sale. Dar ceeace este important este consecventa sa plasare alături de năzuinţele poporului muncitor, în momentele grave şi hotărîtoare din istoria ţării noastre. Şi aceasta atitudine a şi orientat întreaga sa creaţie literară. Caragiale trăieşte acea perioadă când adolescenţa şi tinereţea sa se desfăşoară în condiţiile caracterizate astfel de Lenin pentru o stare asemănătoare în Rusia: .....Spiritul revoluţionar al democraţiei . era deja pe cale de a dispare (în Europa), în timp ce spiritul revoluţionar al proletariatului socialist încă nu a ajunsese la maturitate". Intr'adevăr, burghezia română, care n'a fost revoluţionară niciodată, s'a înţeles de minune cu moşieri-mea pe socoteala poporului muncitor; — în această perioadă lipseşte o mişcare muncitorească organizată — la început în virtutea condiţiilor de înapoiere a însăşi ţării, iar apoi este foarte slabă. Apropiin-du-se de maturitatea sa creatoare, I. L. Caragiale cunoaşte mişcarea muncitorească, o apreciază în genere, dar nu se poate împăca cu atmosfera reformistă şi trădătoare a „generoşilor" întâi, şi mai 238 N. MORARU târziu cu reformismul militant al lui C. Dobrogeanu-Gherea. Critic violent şi pasionat al regimului asupritor, sincer doritor de o viaţă mai bună pentru poporul muncitor, Caragiale nu se putea împăca cu atitudinea pasivă şi pseudo-ştiinţifică a majorităţii conducătoare a partidului socialist ; dovadă stau atât scrisoarea către Gherea (în 1905), cât şi sguduitorul „1907, din primăvară până'n toamnă", în care el se apropie de atitudinea muncitorilor din Paşcani, Ploeşti şi Galaţi ce vin în, ajutorul ţărănimii răsculate. Luptând de pe poziţia masselor largi ale poporului împilat, Caragiale se apropie puternic de lupta clasei muncitoare. El urăşte asuprirea, dispreţuieşte şi combate regimul trahanachilor şi dandanachilor, el se ridică — în creaţie, în publicistică — la îndemnuri publice împotriva şovinismului, rasismului; el combate cu înverşunare demagogia politică, moravurile burgheze, arta decadentă. Şi, mare iubitor al oamenilor simpli, Caragiale le conferă numai lor dreptul de a făuri o viaţă mai bună, liberă. Prin aceasta, frontul luptei sale se apropie de frontul luptei clasei muncitoare. Dar, lipsit de posibilitatea de a-şi însuşi concepţia proletariatului revoluţionar despre lume, I. L. Caragiale nu a putut înţelege legile de desvoltare ale societăţii, felul în care trebuie să fie ea transformată. De aceea, afirmând necesitatea schimbării violente, el nu vede practic forţa care are misiunea istorică de a o face, nici drumul care duce spre lumea visată a libertăţii, ajungând a propune căi nejuste. Ca un realist critic de frunte ce este, I. L. Caragiale luptă pentru cunoaşterea şi zugrăvirea adevărului. El e conştient însă că aceasta nu convine claselor exploatatoare. In „Păreri libere" citim următoarele rânduri : .....dacă din punctul de vedere al unor interese particulare de clasă, de castă sau de consorţiu, sunt primejdioase o sumă de adevăruri, orice adevăr este legitim din punctul de vedere al intereselor publicului întreg". Aşadar, adevărul e de partea şi în interesul poporului. Ostil şi primejdios este adevărul pentru clasa duşmană publicului, cuvânt sub care marele scriitor înţelege poporul muncitor. O atare concepţie este fără îndoială înaintată pentru scriitorul care nu depăşeşte limitele realismului critic, dar asupra căruia lupta clasei muncitoare a exercitat o influenţă considerabilă. De aceea, voind să analizăm concepţia despre artă a marelui scriitor, trebue să cercetăm şi concepţia sa despre lume, trebue să vedem poziţia sa faţă de problema fundamentală a oricărei filosofii, şi anume raportul între gândire şi existenţă, atât cât vom găsi în articolele şi scrisorile sale ; trebue să cercetăm însăşi opera sub aspectul consecvenţei în ceeace priveşte realizarea concepţiilor sale, ca aplicare concretă a principiilor adoptate de autor. In genere, concepţia despre artă a lui I. L. Caragiale se desprinde din atitudinea sa faţă de viaţă, faţă de lume. Ea se formează în procesul complex al creaţiei sale, ea se defineşte prin această creaţie, dar totodată o determină şi o complectează. Cum am mai spus, la Caragiale vom întâlni unele confuzii. Atât în unele probleme politice operative, cât şi în judecata unor oameni, se pot sesiza note ce contrazic afirmaţiile lui proprii de importanţă considerabilă. De-aceea, cercetarea trebue să meargă în direcţia urmăririi acelei linii consecvente, înaintate, care străbate atât opera, cât şi concepţia autorului despre viaţă şi despre artă. Contradicţiile lui Caragiale îşi au originea în însăşi contradicţiile societăţii vremii sale. Limitele în ceeace priveşte poziţia sa militantă şi progresistă —adică faptul că el n'a ajuns la însuşirea concepţiei despre lume a proletariatului revoluţionar — îşi au origina tocmai aici. 2 Critica burgheză în ansamblul ei a dat o interpretare falsă operei lui Caragiale. Interesele clasei dominante cereau o interpretare care să distragă atenţia cetitorului şi spectatorului dela ceeace este esenţial, şi anume: caracterul profund social şi ascuţit critic al teatrului şi prozei lui. De aceea, critica reacţionară, deia Maiorescu până la Cioculescu, a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a nega bogatul conţinut de idei, valoarea socială a operei lui Caragiale; critica burgheză a căutat prin interpretarea ce o da, să PENTRU O ARTA CONSECVENT REALISTA 239 limiteze spaţiul de viaţă reflectat în operă la domenii nesemnificative şi neesenţiale ale realităţii, să facă tot ce-i sta în putinţă pentru tăgăduirea sau minimalizarea rolului educativ şi a puterii combative a acestei opere unice în literatura noastră, să nege patriotismul autorului, să demonstreze lipsa de durabilitate în timp a operei sale — totul con-vergând în direcţia efortului de a micşora valoarea ideologică şi artistică a întregii creaţii. Pe acest drum, Titu Maiorescu încearcă a tăgădui operei lui Caragiale valoarea de oglindire concretă a realităţii sociale a vremii şi îi acordă doar importanţa „...să ne poată transporta în lumea închipuită de autor şi să ne facă, prin deşteptarea unor emoţiuni puternice, în cazul de faţă a unei veselii, să ne uităm pe noi înşine în interesele noastre personale şi să ne înălţăm la o privire curat obiectivă a operei produse." De pe cunoscuta poziţie reacţionară a filosofiei idealiste—în cadrul căreia Kant,de pildă, tăgădueşte artei orice rol de cunoaştere, chiar şi înceţoşa'tă, iar Hegel acceptă posibilitatea cunoaşterii parţiale, inferioare — Titu Maiorescu substitue vieţii concrete reflectate în opera lui Caragiale o aşa numită lume închipuită, iar emoţia produsă o vede doar în uitarea realităţii şi nu în evocarea şi zugrăvirea ei în opera scriitorului. Pe acelaş drum merge şi Eugen Lovinescu, care tăgădueşte efectiv valoarea operei lui Caragiale, îi neagă orice prezenţă de idei : „Opera lui Caragiale e săpată într'un material puţin trainic, pe care timpul a început să-1 macine. Lipsită de adâncime, de orice ideologie, de orice suflare generoasă, pesimistă, de o vulgaritate, de altminteri colorată — după ce s'a bucurat de prestigiul unei literaturi prea actuale — va rămâne mai târziu cu realitatea unei valori mai mult documentare..." (Critice, voi. 6) In aceste cuvinte se află o bună parte din tezele criticii burgheze. Tocmai pentrucă temelia operei lui Caragiale o constitue viaţa socială, criticul o declară făurită în material puţin trainic; tocmai pentrucă autorul reuşeşte să vadă ciocnirile ascuţite din sânul societăţii, criticul îi declară opera lipsită de idei ; tocmai pentrucă imaginile realizate emoţionează puternic pe cetitor şi îl cheamă să acuze şi să renege regimul de exploatare, criticul nu-i acordă decât o valoare trecătoare, redusă. înciudat împotriva adevărului care ţâşneşte din opera lui Caragiale, furios pentrucă masca a fost ruptă cu violenţă şi a desgolit faţa hâdă a regimului burghezo-moşieresc din dosul paravanului minciunilor convenţionale, Lovinescu decretează : „teatrul lui Caragiale e un izvor de apă tulbure, în care joacă o pulbere de necurăţenii". Fără îndoială, „necurăţenii" se află în opera lui Caragiale. Dar ele nu sunt nici ale autorului, nici ale operei; ele sunt necurăţeniile societăţii burghezo-moşiereşti ; ea este „izvorul de apă tulbure". Dar marele scriitor, rupând masca, contribue tocmai la înlăturarea prin luptă a necurăţeniilor. Dându-şi seama de puterea generalizatoare a tipurilor făurite de Caragiale, critica burgheză a căutat să demonstreze că e vorba de anumiţi indivizi ce nu s'ar afla în societatea românească a vremii, sau că n'ar reprezenta decât simbolurile unor trăsături morale eterne în istoria umanităţii. De pildă, Scarlat Struţeanu, analizând eroii lui Caragiale pe care îi decretează „proşti", afirmă: „Proştii săi sunt proşti fiindcă sunt proşti. Caragiale nu vrea să dovedească nimic cu ajutorul lor, fiindcă nu ne găsim în faţa unor anumiţi proşti ci în faţa prostiei eterne omeneşti, nu într'o anumită ţară sau într'o anumită epocă". Conform acestei teze, Trahanache este prost şi nu şmecher; prost şi nu exploatator ; prost şi nu canalie. Conform acestei teorii, Trahanache nu este român caracterizând pe militanţii monstruoasei coaliţii din a doua jumătate a veacului trecut, ci un fel de individ valabil oriunde şi oricând. Scarlat Struţeanu vrea să ne convingă că Pristanda este doar prost şi atemporal ; pentrucă acest „critic" încearcă să distragă atenţia spectatorului dela adevărata înfăţişare a aparatului de opresiune burghez, unde drumul merge dela Ghiţă Pristanda la Gavrilă Marmescu, criminalul prefect al Poliţiei Capitalei din vremea satrapului Carol. Şi dacă metafizicianul Lucian Blaga, reacţionar activ şi virulent, va acorda operei lui Caragiale doar aspectul „...de magie, de pitoresc sud-est european 240 N. MORARU şi de aventură suprareală crescută în poveste" (este vorba de povestirea „La hanul lui Mânjoală"), un alt critic burghez, va ajunge la concluzia : „Caragiale era lipsit de orice ideal, afară de cel estetic". După cum vedem, se ţin lanţ afirmaţiile care tind toate să tăgăduiască caracterul social profund al operei şi acordă autorului doar dreptul de a fi undeva pe la uşa de dindos a idealismului şi formalismului, cu tot ce le caracterizează. Diformarea ideii juste despre opera lui Caragiale, apare astfel în aprecierea ce se face autorului de ~ă-tre acelaş Şerban Cioculescu. In introducerea citată putem găsi următoarele: „Un temperament apolitic şi o inteligenţă nespeculativă, un partizan instinctiv al ordinii şi autorităţii, acesta a fost Caragiale, în definitiv. Şi a fost mai ales un om de litere, ale cărui scrisori trădează me'reu preocupări sau proiecte literare". Iată-1 deci, în sfârşit, pe pasionatul Caragiale, satiricul social şi luptătorul pentru poporul muncitor, transformat într'un fel de găgăuţă al regimului burghezo-moşieresc, într'un fel de Brânzovenescu, stâlp „instinctiv" al ordinei hohenzolerni-lor, brătienilor, catargiilor din ţara noastră. Cu ce a meritat Caragiale această infamie? Dar când vreodată apărătorii regimului de "exploatare crâncenă se dau înapoi în faţa comiterii unei infamii? De aceea şi Cioculescul maniştilor şi brătie-niştilor nu putea să procedeze altfel în faţa unei „inteligenţe nespeculative" pe care o trimite doar la nişte „preocupări literare" care n'au nimic aface cu lupta sociajă. 3 Prima încercare de a face o analiză serioasă a operei lui Caragiale o găsim la C. Dobrogeanu-Gherea în studiul „I. L. Caragiale" („Studii critice", vol. I) Lucrul cel mai de preţ pe care îl aduce criticul este descoperirea valorii sociale a operei marelui nostru scriitor. Pe un material de fapte, eroi şi situaţii, se demonstrează felul în care Caragiale a zugrăvit satiric regimul burghezo-moşieresc. Studiul conţine o serie de aprecieri valoroase în ceeace priveşte mijloacele folosite de autor, desvoltarea caracterelor, rolul acuzator al operei, valoarea de generalizare, măestria în materie de dialog şi caracterizări, etc. In vremea când I. L. Caragiale era hulit de societatea oligarhică, înfometat prin redacţii, înjosit şi desconsiderat, când „Junimea" deschisese focul împotriva operei şi omului curajos care o realizase, în vremea când Titu Maiorescu făcea tot ce-i stătea în putinţă pentru a bagateliza strălucitul act de acuzare realizat de scriitor împotriva monstruoasei coaliţii, Gherea a sprijinit pe autor şi a luat apărarea principială a operei sale. Poziţia aceasta se încadra în lupta ge: nerală pe care „Contemporanul" o ducea, din greu, dar cu succes, împotriva concepţiilor ideologilor reacţionari, semănători ai agnosticismului, susţinători ai obscurantismului medieval şi ai satrapiei asupritoare. In teatrul lui I. L. Caragiale, grupul „Contemporanului", exprimând poziţia mişcării muncitoreşti născute de-curând, a recunoscut un mijloc de luptă împotriva regimului asupritor. Şi Gherea a spus acest lucru. Cu toate acestea, imaginea lui Caragiale în studiul critic citat este diminuată şi valoarea operei sale apare limitată. Criticul nu acordă scriitorului decât valoarea în sensul ridiculizării unor anumite anomalii din societatea vremii sale, un humor uşor, care stârneşte râsul vesel, socotind caracterul social al pieselor independent de voinţa deliberată a autorului. Cum explică aceasta autorul „Studiilor critice"? Gherea scrie : „D-l Caragiale e indiferent în materie de politică socială; el nu are acest înalt ideal trebuincios, ceeace scade în parte însemnătatea satirei sale". Deci criticul reproşează scriitorului lipsa de ideal, lucru care duce — precum susţine el — la un nivel foarte superficial al creaţiei sale. Fără să vrea, Gherea se întâlneşte aici în bună măsură cu critica burgheză, care afirma acelaş lucru. Pornind de pe poziţii diferite, îi vedem pe Gherea şi pe Lovinescu ajungând aproape la aceeaşi concluzie. Cum vom demonstra mai departe, însăşi teza lipsei idealului social este falsă. Dar faptul că Gherea a ajuns la subaprecierea operei lui Caragiale îşi are rădăcinile sale, anume concepţia neo-iobăgistă a criticului asupra realităţilor sociale din ţara noastră. Tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej, Secretar general al CC. al PENTRU O ARTA CONSECVENT REALISTA 241 P.M.R. arată că : „Deşi la începuturile activităţii sale a formulat platforma de revendicări general-democratice a cercurilor muncitoreşti, iar în activitatea sa pe tărâmul criticii literare a combătut concepţiile ideologilor reacţiunii (Maiorescu şi alţii), Gherea aduce în sânul partidului socialist idei menşevice, oportuniste, criticate şi nimicite la vremea lor de Lenin". Astfel de idei stau şi la temelia studiului lui Gherea despre Caragiale. Făcând o paralelă între revoluţia burgheză din Franţa şi revoluţia din 1848 dela noi, Gherea nu vede just forţele motrice ale revoluţiei şi consideră că de fapt în România s'au importat instituţii burgheze în lipsa unei burghezii autohtone, că aceste instituţii au menirea de a forma burghezia, că la noi s'a introdus cultura burgheză occidentală, care, de fapt, trebue să con-tribue la făurirea culturii noastre, care este — cum afirmă criticul — superficială. Vrând-nevrând, Gherea face o pledoarie pentru transformarea burgheziei noastre într'una „cultă şi avută". Practic, concluzia la care ajunge Gherea este aceea că nu contradicţiile de clasă determină atât tragicul situaţiei din ţara noastră cât şi ridicolul unor situaţii, ci că neajunsurile ar izvorî din „introducerea instituţiilor europene... pe care nu le împărtăşim cu Europa Occidentală...". Rezumând la „o pleiadă de tineri culţi şi generoşi" forţa determinantă a revoluţiei din 1848, Gherea nu vede masele populare care participă la această revoluţie, nu înţelege că Nicolae Bălcescu este purtătorul de cuvânt tocmai al maselor populare în revoluţia democratică ; iar atitudinea trădătoare a burgheziei o explică (şi de fapt o justifică) prin slăbiciunea ei, deschi-zându-i în schimb toată perspectiva des-voltării după chipul şi asemănarea suratelor ei din Occident, decretând-o forţă progresistă care ar avea misiunea de a împinge ţara noastră pe drumul progresului. Analizând din această poziţie opera lui Caragiale, Gherea nu a văzut tocmai valoarea deosebită pe care o reprezintă critica aspectului concret, specific al regimului burghezo-moşieresc din ţara noastră — făcută de marele scriitor. Rezumând contradicţiile doar la nepotrivirea instituţiilor cu baza peste care au fost aşezate, Gherea susţine o teză cu totul strei- 16. — Viaţa Românească. — c. 563 nă în genere marxismului, întrucât ,aşa cum ne învaţă tovarăşul I. V. Stalin : „Orice bază are suprastructura ei corespunzătoare. Baza orânduirii feudale îşi are suprastructura ei, concepţiile ei politice, juridice şi altele, precum şi instituţiile ce le corespund ; baza capitalistă îşi are suprastructura ei, cea socialistă pe a ei. Dacă se modifică şi se lichidează baza, după ea se modifică şi se lichidează suprastructura ei; dacă ia fiinţă o bază nouă, în urma ei se naşte o suprastructură corespunzătoare acesteia". Gherea nu a sesizat în opera lui Caragiale nici ideile pline de umanism, de ură crâncenă împotriva exploatatorilor, de critică neînduplecată, deliberată, a relaţiilor din societatea burghezo-moşierească, a instituţiilor ei, a moralei şi concepţiilor ei. I se părea criticului că acolo unde se întâmplă acest lucru în opera scriitorului, acesta o face inconştient, involuntar. Cerându-i scriitorului acceptarea materialismului dialectic, Gherea n'a văzut însă dragostea fierbinte pentru oameni şi credinţa acestuia că va veni totuşi vremea când viaţa va fi aşezată pe alte temelii. Reproşând lui Caragiale că nu s'a încadrat efectiv în mişcarea muncitorească, Gherea a ajuns să tăgăduiască adân-' cimea operei lui. Şi, în timp ce marele realist înfăţişa în „Scrisoarea pierdută" complexul societăţii burghezo-moşiereşti şi al relaţiilor în sânul claselor dominante, Gherea minimalizează importanţa tipurilor caragialeşti. Tocmai datorită concepţiei sale neoiobăgiste, Gherea ia în prea uşor satira socială a lui Caragiale şi i se pare că ea este îndreptată doar împotriva unor anumite manifestai'!, anomalii trecătoare. El afirmă : „Desigur, multe anomalii existente vor dispărea, dispar chiar acum, aceasta e adevărat. Dar toate acestea nu dau niciun cuvânt în contra satirei lui Caragiale; pentrucă el nu ne-a zugrăvit toată viaţa, ci o parte a vieţii, o parte caraghioasă şi urâtă." Aceasta înseamnă că pe de o parte criticul crede în dispariţia fără dureri a anomaliilor, şi pe de altă parte socoate că opera lui Caragiale se referă la anumite aspecte caraghioase. In fond, opera lui Caragiale este profund tragică, pentrucă 242 N. MORARU tragică este întreaga situaţie a ţării şi poporului sub dominaţia burgheză-moşie-rească, iar tragismul vine tocmai din cumplita asuprire a poporului, din încleştarea ce se anunţă zguduitoare, a luptei de clasă, singura care poate rezolva cu adevărat şi pe cale revoluţionară contradicţiile şi aduce înlăturarea „anomaliilor". Dealtfel, însăşi poziţia lui Caragiale în procesul făuririi pieselor de teatru şi a bucăţilor de proză este îndreptată pe linia înfăţişării atât a celor care oprimă, cât şi a omului simplu, victimă chinuită a opresiunii, victimă care începe să se trezească şi să-şi ceară dreptul la o viaţă mai bună. In loc de a vedea că în „Scrisoarea pierdută", se arată ca într'un focar caracteristica regimului asupritor al vremii, Gherea limitează totul la fapte şi acordă chiar circumstanţe atenuante în sensul acceptării unor „exagerări" ale scriitorului. Făcând un proces lui Caragiale pentru „neadâncirea analizei sufleteşti a eroilor", Gherea de fapt nu sesizează tocmai această analiză, socotind pe nedrept pe marele dramaturg în mare măsură schematic. Gherea nu înţelege dragostea pentru oameni a lui Caragiale şi nu descoperă în studiul său decât rare ori — ca urmare — diversitatea tipurilor şj complexitatea lor. Pornind dela teza lipsei idealului social în creaţia lui Caragiale, în orientarea sa, criticul îi face un proces de intenţii ; el afirmă că autorul nu dă însemnătate faptelor de viaţă pe care le zugrăveşte, el cică „...râde, şi râde cu poftă, nu se simte nici amărăciune, nici revoltă în râsul lui, şi de aceea râsul lui nu poate să aibă acea adâncă seriozitate, acea mare însemnătate socială, pe care ar putea să o aibă...". Cât de nedrept a fost Gherea, cât de superficial a judecat poziţia şi opera lui Caragiale, o demonstrează faptul că zeci şi zeci de ani opera marelui satiric a trăit şi trăieşte şi astăzi, a fost şi este urîtă de burghezie, de exploatatori, a fost şi este iubită de masele poporului muncitor, cărora le ajută să vadă şi mai bine faţa hidoasă a duşmanului. Gherea n'a avut dreptate socotind că este vorba de-un fel de râs cu poftă, degajat, uşuratec. Caragiale a trăit greu, a suferit împreună cu oamenii simpli din ţara noastră ; le-a cunoscut năzuinţele şi frământările, le-a cunoscut duşmanii, a privit viaţa în complexitatea ei şi, pe cât i-a permis însăşi desvoltarea condiţiilor din ţara noastră, s'a arătat luptător activ pentru cauza acestor oameni simpli. 4. Poziţia lui Gherea a făcut şi pe G. Ibrăi-leanu să se îndepărteze de o justă analiză a operei marelui scriitor; într'un articol bogat în multe observaţii interesante şi valabile în parte, criticul dă o interpretare în ansamblu, ajungând la concluzia că I. L. Caragiale era conservator şi reacţionar tocmai pentrucă ataca burghezia, pe care şi Ibrăileanu o socotea forţă progresistă. într'un portret pe care şi-1 face, I. L. Caragiale spune la un moment dat: „Şi-a făcut studiile la şcoala lumii unde nu se pierd examene". Intr'adevăr, aceasta este marea şcoală de unde scriitorul şi-a cules întregul material pus la temelia operei sale. Dar, ca să înfăţişezi materialul de viaţă, trebue să vezi lumea într'un anumit fel, s'o interpretezi cu alte cuvinte. Interpretarea lui Caragiale este materialistă ; acest lucru se desprinde nu din afirmaţia apartenenţei sale faţă de fi-iosfia materialistă, ci din felul cum judecă autorul viaţa, din interpretarea pe care o dă evenimentelor, din felul în care plămădeşte imaginea artistică concretă a vieţii înconjurătoare. Iată-] polemizând cu acei care socot că datoria artistului e de a se ocupa de lucruri ce ar sta deasupra vieţii cotidiene, deasupra frământării oamenilor, frământare legată de aşa zisa banalitate a faptelor de zi de zi : „Eu nu mă pot gândi sus, când umblu cu picioarele goale în coji de nuci. Viaţa banală, a mea, a noastră, a tuturor românilor, iată ce mă interesează, iată ce-mi atrage irezistibil atenţia. Ferice de cei ce pol să gândească sus, nesimţind ce calcă jos ! Ferice de ei! Groase tălpi trebue să aibă". Şi mai departe : „Mie mi-e capul gros. Imposibil să mă uit acolo unde-mi arată cu degetul criticii noştri. Aplec ochii în jos, la cojile de nuci care mă înţeapă, mă taie, mă sângerează — şi iată dar obiectul criticii mele, fiindcă şi eu sunt român care mă respect, adică fiindcă şi eu am dreptul, pot zice chiar datoria, să fac critică". De aci se desprinde atitudinea sa limpede faţă de viaţă, faptul că el nu poate PENTRU O ARTA CONSECVENT REALISTA 243 trece peste realităţile ei ; tocmai acestea îi atrag atenţia. Imaginea de care se foloseşte autorul este sugestivă. Respingând pretenţiile criticii idealiste, care conferă artei darul întruchipării „spiritului absolut" şi o cheamă ca nu cumva să se coboare la viaţa cotidiană (vezi T. Maiorescu), I. L. Caragiale se postează hotărît pe poziţia zugrăvirii realităţii crude care „taie, înţeapă şi sângeră". Şi, o va zugrăvi criticând. Pe cine ? Pe acei care fac lumea să sângere. In aceasta îşi vede el îndatorirea patriotică şi dreptul. Este de prisos să spunem că viaţa aceasta îi atrage atenţia în calitatea lui d'i scriitor, scriitor care pune tocmai această viaţă la temelia muncii sale creatoare. Despre aceasta Caragiale a vorbit, şi nu odată. El socoate că opera de artă trebue să cuprindă şi să înfăţişeze lumea, viaţa înconjurătoare. Unui prieten estet, bine cotat pe vremuri, Caragiale îi scrie : „Cât eşti tu de profesor de estetică, să ştii una dela mine. om neînvăţat (dar astea, pe strictă onoare, între noi rămân) : că vorba nu e să umpli lumea largă cu o operă, ci o operă strâmtă s'o umpli cu lume, fiindcă o operă trebue să trăiască în lung, nu In larg, ca raza care pătrunde drept înainte, nu ca un balon dela luminăţie, care se umflă în lături. Altminteri şi lumea şl opera sunt — altă vorbă potrivită nu găsesc — proaste!". Din aceste rânduri — în afara unei modestii caracteristice — răzbate concepţia scriitorului despre opera de artă care, înfăţişând lucrurile mari din lumea noastră, va trăi prin vremuri. Caragiale n'a văzut şi n'a ştiut drumul care trebue să fie urmat spre acel luminos ţel, când societatea va arăta altfel de cum era în vremea lui, când va fi în sfârşit eliberată de contradicţiile ale căror diferite aspecte el a ştiut să le biciuia-scă cu atâta putere ; el n'a cunoscut legile de desvoltare ale societăţii şi n'a înţeles rolul istoric al clasei muncitoare în lupta ei pentru o societate nouă. Dar cât a trăit — şi cu atât mai mult spre sfârşitul vieţii sale — în ciuda butadelor şi a tachi-nărilor cu prietenii socialişti, el a reacţionat cu putere faţă de luptele ce se desfăşurau, luând totdeauna partea maselor oprimate şi, oricând judeca faptele vieţii, se, posta pe poziţia înţelegerii fenomenelor sociale ca produs al vieţii materiale. Într'o cuvântsre, el înfierează reacţionarismul şi incapacitatea moşierilor şi a burgheziei pretins liberale. Caragiale spune : „...Rămâne uimit boierul, când în faţa ciubucului ridicat, în loc să găsească plecată supunere, întâmpină un om care spune: „Boierule, mi se pare că dumneata nu-ţi dai seamă de realitate... şi nu mai... poţi raţiona clar". Caragiale este tocmai omul care sesizează acest nou şi care se ridică împotriva anchilozării. De aceea mintea şi inima sa au fost atât de receptive faţă de revoluţia din Rusia, în 1905. Sunt memorabile cuvintele lui adresate lui Gherea : „As-cultaţi-mă şi pe mine, domnilor lega-lişti... Cum ? un tiran, cu o bandă de haiduci şi arhihalduci, cu câteva cete de canalii poliţieneşti şi soldăţeşti şi de gâzi, fiare nesăţioase de crime şi schingiuiri, poate pe vecie amăgi, umili şi batjocori, tortura şi teroriza o lume întreagă, tâmpită de atâtea suferinţe, oarbă de bezna ignoranţei, şi cineva din mijlocul acestei nenorocite lumi, putând împiedica continuarea oprobiului şi infamiei şi crimei să ezite de-aşi îndeplini această datorie, când şi-o înţelege?..." Scriitorul admiră ridicarea revoluţionară a maselor şi pe acei care s'au pus în fruntea lor; totodată el înfierează reformismul, exclamând : „Eu ştiu ce vreţi voi! vreţi să evitaţi ce vă proorocesc eu, împăcănd capra cu varza. Nu se mai poate!..." Şi aici Caragiale citează următoarele cuvinte pe care şi le însuşeşte : „Dacă o reformă a devenit necesară şi momentul de a o îndeplini a sosit, nimic n'o poate împiedica şi totul o serveşte". La izbucnirea răscoalelor, scriitorul notează aceste rânduri adresându-se unui prieten : „Iţi scriu in culmea emoţiunii şi necazului. Ştiu ce se petrece în ţară; îmi explic de ce, şi-mi închipui cum — şi fireşte asta adaugă încă mai multă amărăciune dorului meu de patrie"... „..aici nu este urmarea vreunei personale greşeli sau răutăţi... E falimentul unei întregi sisteme"... Astfel, alături de manifestarea îndurerării sale şi a unei atitudini de condamnare hotărîtă a crimelor făptuite de guvern, avem şi concluzia justă şi anume : falimentul regimului bur- ,244 N. MORARU "ghezo-moşieresc, regim pe care 1-a satirizat autorul, pe care 1-a urît şi a cărui ;pieire o întrevede. Sunt îndeobşte cunoscute articolele publicate într'un ciclu pe marginea răscoalelor ţărăneşti, acea analiza justă făcută de I. L. Caragiale: „împărţită în două bande ce se numesc cu pretenţie „istorice" — liberali şi conservatori, — bande mai nesocotite decât nişte seminţii barbare în trecere, fără respect de lege, fără milă de omenire, fără frică de dumnezeu, — această oligarhie legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe care le-a făcut ieri..." Aceasta este faţa adevărată a claselor stăpânitoare. Dar care este raportul lor cu poporul însuşi ? Caragiale răspunde : „Intre masa poporului şi clasele stăpânitoare este (cine ar putea tăgădui ?) o prăpastie de interese şi de sentimente pe care aceste clase... şi-au dat toată osteneala s'o sape cât mai adânc". Şi ajunge la concluzia : „Aşa dar, nu ne a-flâm în faţa unor dezordini pe care un guvern fusese incapabil să le astâmpere, iar altul, cu mai multă autoritate şi cu mai mult spirit politic, se bizuia, să le înăbuşe; ne aflăm în faţa războiului civil al maselor producătoare, — sătule de prea îndelungata nesocotire a lor in cârmuirea intereselor publice, — contra oligarhiei uzurpatoare..." In aceste condiţii, în împrejurările când „în adânc clocotesc aproape cinci milioane de creaturi umane...", se ridică poporul întreg, pe care pe drept cuvânt Caragiale îl consideră „singura temelie, singura realitate, singura raţiune de a fi a statului naţional român", popor care cere mai mult : „Noi vrem acum nu doar pământ!... vrem şi pământ şi omenie!..." Acel Caragiale care a arătat raporturile între forţele în luptă, care a demonstrat cu cifrele în mână situaţia ţărănimii exploatate, îşi pune întrebarea : ce este de făcut ? Cu o perspicacitate deosebită el îşi spune: „I-or fi trebuind, fireşte, ţării, multe reforme economice; dar pe acestea nu oligarhia noastră... le-ar putea face..." şi a nume : „abolirea alcătuirii politicii de uzurpare, desfiinţarea celei mai odioase sisteme boiereşti..." Caragiale nu înţelegea că acest lucru poate fi făcut numai sub conducerea clasei muncitoare. Şi cum ar fi putut să vadă aceasta, când condu- cerea partidului socialist, compusă în majoritate din elemente oportuniste, a luat, sub îndrumarea lui Gherea, o atitudine publică împotriva răscoalei ? Cu toate acestea, Caragiale înţelege că este necesară lichidarea sistemului de exploatare, că această lichidare trebue făcută cu forţa. Cum să se desfăşoare însă lupta, şi ce urma a se construi pe ruinele societăţii burghezo-moşiereşti, aceasta n'a ştiut-o — şi în condiţiile date din ţara noastră n'a putut s'o ştie. Pentru faptul de a fi spus adevărul, Caragiale a fost prigonit în tot timpul vieţii sale. Pentru faptul de a fi satirizat şi biciuit regimul exploatator şi pe oamenii săi, Caragiale a suferit privaţiuni materiale, lovituri morale mergând până la batjocură. Cu toate acestea el scrie articolele despre 1907 şi, în ciuda oricăror neplăceri care ar fi putut urma, se decide a lupta şi mai departe. Iată-1 scriind către A. Urechia : „Ceeace crez am spus şi am să vă mai spun — asta e numai capitolul prim al unei serii mari — ori la ce pagube m'aş expune. Intrarea în viaţa publică mi-a fost păn'acum închisă de boierii şi de ciocoii noştri, pe simpla bănuială instinctivă că n'aş fi amantul destul de fidel al sacrei noastre Constituţiuni. De ce adică astăzi, la bătrâneţe, să nu fiu leal, să nu le dau dreptate oamenilor, arătând pe faţă de ce sentimente sunt animat fată cu actuala lor organizare de Stat? de ce să nu arăt lumii cum am văzul eu împrejurările sociale şi politice la cari am asistat, — şi ca istoric, nu numai ca simplu comediant ? — Şt dacă mamelucărimea mă va huidui în unison, poate să am norocul ca în mulţimea lumii cinstite, inteligente şi desinteresate să găsesc câteva aprobări, cari să mă plătească cu prisos de necazurile îndelungatei mele proscrip-ţiuni". întreaga sa atitudine, Caragiale o fundamentează pe considerentul că la temelia vieţii obşteşti, în diversele ei compartimente, se află însăşi configuraţia societăţii. Astfel el spune : „In genere, statele au fost rezultatul necesar al societăţii omeneşti. Societatea a fost rădăcina vie din care a eşit ca un rod specific, stalul; ea a fost temelia pe care el s'a clădit potrivit. Societăţile s'au desvoltat. pe calea PENTRU O ARTA CONSECVENT REALISTA 245 materială, morală şi intelectuală..." Iar în cadrul unei conferinţe publice, Caragiale afirmă că „...istoria o fac împrejurările şi oamenii". El combătea cu furie istoria oficială, care nu era decât „îngrămădiri de date, înşiruiri de nume proprii, înregistrări de fapte, şi'ncolo nimic". Şi, ceeace ar fi vrut autorul rândurilor să găsească, urmează în şirul de întrebări : „Ce vreme era la acele dcde? ce fel trăiau zi de zi fiinţele care purtau aceste nume proprii? cum erau locurile unde se săvârşeau acele fapte?..." Lipsindu-i tocmai viaţa obştească, socială a oamenilor, istoria oficială şi este... „istoria unei lumi fără carne, fără oase, fără trup". Că lumea nu este aşa, I. L. Caragiale a dovedit-o oglindind-o în imagini de un profund caracter social, imagini realiste, povestind adevărul despre lumea cumplit asuprită. De unde şi concluzia cş I. L. Caragiale dă o interpretare materialistă judecării vieţii obşteşti. I. L. Caragiale şi-a bătut joc de idealişti, de concepţiile lor. In sceneta „Despre cometă", hilariantul pedagog Ma-riu Chicoş Rostogan se revoltă când elevii îi spun că tocmai în „Universul" au citit despre cometă. El contestă ziarului orice ''competinţă. Rostogan conferă permisiunea doar publicaţiei lunare germane pe care, „ca s'o poată cineva pricepe, musai să aibă ştiinţă ghespre raţiunea pură, musai să ştie jugheca ca Kant". Iar judecata agnostică a idealiştilor, iată cum sună în gura lui Rostogan (ridicolă, dar în fond corespunzătoare concepţiei lor) : „Materia în jenăre e doar ceva, mă rog, carele nu există, ci e mai apoi numa o însuşire a l crului în sine, carele iaşte o enerjie, care nu se ştie şi pe care semper igno-rabimus !..." (sublinierea lui Caragiale). într'o scrisoare adresată lui Vasile Goldiş, I. L. Caragiale povesteşte despre încercările unui amic, D-rul Iancu, de a-1 atrage în loja a 3-a a Bunilor-Templieri şi declară ritos : „Ei! cât îl iubesc, sacrificiul convingerilor mele ştiinţifice, mărturisesc că nu 14 pot face..." Fără a fi fost o poziţie ştiinţifică în înţelesul deplin al cuvântului, poziţia lui Caragiale era însă materialistă 5 Gândirii omeneşti, gândirii conştiente, Caragiale îi acordă un loc important. Socotind că ea reflectă împrejurările materiale, el înfierează totodată sistemul opresor care împiedică pe oameni nu numai să spună ce gândesc, dar să şi gândească. Şi de ce? Pentrucă : „A gândi era cea mai grozavă vină; a râde, cel mai negru păcat". Dar oamenii judecă în ciuda asupritorilor care încearcă a le cenzura până şi gândurile cele mai ascunse. Cu o vervă excepţională, Caragiale îşi bate joc de acei care se tem a-şi spune cuvântul. In „Păreri libere", constatând că există „o parte mai puternică decât toată lumea" şi care exercită cenzura împotriva oricui şi deci şi împotriva scriitorului, marele satiric îl sfătueşte ironic : „Şterge cuminte şirurile ce simţi bine c'ar plăcea la foarte multă lume, ofensând pe acel câţiva mai puternici decât aceasta — şi înlocueşte-le cu cea mai sălcie platitudine, şi fereşle-te chiar atunci să nu cumva s'alunecl afară din tonul amabil al sfintei banalităţi". Fără îndoială, e vorba de ironie şi nu de un sfat. Căci Caragiale a procedat tocmai invers, atât în creaţia sa, cât .şi în viaţă. Şi a chemat şi pe alţii să facă la fel, ridicându-se împotriva acestei părţi „mai puternică decât toată lumea", împotriva mănunchiului de asupritori, pentru ca să poată spune adevărul şi adevărul fără menajamente. Rolul social al literaturii era cu totul clar lui Caragiale. El înţelegea importanţa educativă a operei care militează, care luptă pentru viaţa mai bună a oamenilor simpli. De aceea, fără cruţare, el a combătut poziţia claselor dominante faţă de literatură şi literali : „Ce este literatura pentru un liberal colectivist ? o inutilitate, în cazul cel mal bun — o primejdie socială foarte adesea". Datorită acestei situaţii, condiţiile de viaţă ale scriitorilor sunt extrem de grele, munca lor dispreţuită. Cu adâncă durere Caragiale înfăţişează desconsiderarea lucrărilor literare, oricare ar fi valoarea lor, şi înfăţişează cifre cu adevărat revoltătoare în ceeace priveşte plata drepturilor de autor. Şi cu toate acestea, el nu pierde o clipă încrederea în viitor, pentrucă în afară de acest „Babei" — cum denumeşte 246 N. MORARU Caragiale întreaga lume „bine", adică pojghiţa subţirică a exploatatorilor — „există o limbă românească, care-şi are. geniul ei: sub toată această văltoare veşnic mişcătoare, există un popor statornic care-şi are calităţile şi defectele lui specifice, bunul lui simţ, o istorie plină de suferinţe, nevoi, simţiri şi gândiri proprii". Acestui popor îi este fidel totdeauna, chiar atunci când îi zeflemiseşte unele apucături. ZeFlemeaua însă e făcută cu dragoste, cu înţelegere, cu încredere Pe poziţia apărării acestui popor, a năzuinţelor lui, Caragiale a stat totdeauna şi de aci a tras tot ce este mai bun şi mai luminos în opera sa. Problema reflectării vieţii în opera de artă 1-a preocupat foarte mult pe Caragiale şi el a căutat să formuleze concluziile generalizatoare la care a ajuns — cu toate că sublinia mereu că nu este filosof, — că a ajuns la aceste convingeri numai din câmpul activităţii practice literare, din frământarea problemelor de creaţie. Pentru a explica poziţia sa materialistă in ceeace priveşte zugrăvirea vieţii înconjurătoare, Caragiale a trebuit să se apropie în general de problema raportului dintre gândire şi existenţă. El spune : „Sufletul omului... e oglinda sferică, veşnic în mişcare... care poate comunica la rându-i, limpede, imaginile care le primeşte din afară, unei. alte oglinzi similare". Cu alte cuvinte, procesul este acesta : lumea din afară se oglindeşte în sufletul (mintea) oamenilor şi apoi în creaţia lor. Dar ce anume se primeşte din afară ? „Mişcările lumii imprimă şi sufletului nostru mişcări corespunzătoare şi între aceste două serii de mişcări, raporturile trebue să fie de un chip totdeauna constant". In acest proces, după cum arată Caragiale, schimbările lumii din afară determină schimbările din sufletul nostru. Ca urmare a acestei atitudini, el şi ajunge în raport cu arta la următoarea concluzie: „Poetul dramatic e ca şi zugravul: icoanele pe care ni le arată, nu. după cum dânsul le botează, ci după asemănarea lor, cunoaştem anume ale cui sunt". Adică, după ce procesul creaţiei însăşi este un proces de reflectare a lumii înconjurătoare, imaginile create se verifică după măsura veridicităţii lor. Tocmai de aceea, atunci când se pune problema talentului sau lipsei de talent, Caragiale şi afirmă că : „Lipsa de talent este incapacitatea de a găsi formule de comunicare intelectuală exactă a simţirii ce ne-au produs-o împrejurările materiale". Lăsând la o parte unii termeni discutabili, putem desprinde de aici poziţia materialistă a autorului cu privire la reproducerea vieţii înconjurătoare în imagini artistice, talentul verificându-se după capacitatea artistului de a realiza acest lucru. Pe această linie, Caragiale va formula opinia sa despre scriitor şi artist, despre opera literară şi artistică ; de pe aceeaşi poziţie însă va judeca şi pe spectator sau cetitor, numindu-l „agiamiu" dacă „nu ştie să caute ce se ascunde sub aparatul exterior at unei opere de artă, şi care cască gura cu bună credinţă în faţa unui torent de afirmări fără o picătură de confirmare..." Caragiale preţuieşte literatura şi arta ca mijloace de cunoaştere a lumii. In măsura în care opera reflectă realitatea înconjurătoare, ea şi contribue la cunoaşterea vieţii şi totodată dă oamenilor putinţa să cunoască societatea în decurs de veacuri. Tocmai de aceea, vorbind despre Eminescu, Caragiale spune : „Lucrarea ce un mare artist ca Eminescu, o lasă, este, cu toate calităţile şi defectele ei, ceva sfânt, fiindcă,'n ea se întrupează pipăit şi pentru o viaţă mai durabilă chiar decât a neamului său întreg, gândiri şi simţiri de veacuri ale acestuia şi deaceea fără teamă de exagerare, s'a putut zice că o aşa lucrare este patrimoniul omenirii întregi, nu numai al unui neam". Aici nu este o preţuire sentimentală, ci una obiectivă, bazată pe aprecierea măsurii în care o operă anumită a reuşit să înfăţişeze realităţile, frământările, năzuinţele 'unui popor. Fără îndoială Caragiale este departe de a fi formulat o privire complectă şi organizată asupra literaturii şi artei. El nu căută nici sisteme, nici nu crede că poate învăţa pe alţii. După cum n'a ştiut şi n'a putut cunoaşte rolul clasei muncitoare, ne-cunoscând concepţia ei despre lume, singura care ar fi putut să-1 orienteze, el nu putea ajunge la o înţelegere şi explicare ştiinţifică a artei. Dar legătura strânsă cu poporul obidit, cunoaşterea vieţii lui necăjite, ura împotriva împilatorilor, 1-a dirijat spre oglindirea veridică a realităţii. Practica acestei oglindirii în opera sa 1-a PENTRU O ARTA CONSECVENT REALISTĂ 247 îndemnat a gândi despre procesul creaţiei însăşi şi l-a dus la acele concluzii materialiste, care se desprind şi din poziţia sa faţă de viaţă în general. Tocmai de aceea Caragiale a privit literatura nu ca pe un prilej de desfătare, ci ca pe o misiune pe care şi-a asumat-o. Căci în literatură şi artă el vede un mijloc însemnat de a spune adevărul. Literaturii şi artei el le acordă un rol important în societate, şi nu ne poate surprinde afirmaţia lui că „teatrul este un însemnat factor al culturii publice" sau, în altă parte, că „teatrul este o necesitate de educaţiune a publicului". De pe această poziţie îl vom şi vedea combătând cu dârzenie „Junimea", pe simbolişti, pe semănătorişti şi formalismul în orice înfăţişare s'ar fi oferit. Dealtfel Caragiale îşi bate joc crâncen de întreaga nimicnicie a concepţiilor estetice idealiste, neputincioase şi vulgare, atunci când îl pune pe Mariu Chicoş Rostogan să explice copiilor că muzica este „aia care gâdilă plăcut urechea". 6 In perioada când Caragiale se afirmă dramaturg de frunte prin primele sale piese de teatru, se desfăşoară şi o discuţie ascuţită, o desbatere care marchează două tabere reprezentând două poziţii fundamental opuse în problema artei. De o parte se află „Junimea", purtătoarea concepţiei „artei pentru artă", de altă parte curentul „Contemporanului", care afirmă de pe poziţii materialiste concepţia artei cu tendinţă. Cu toate că I. L. Caragiale a zeflemisit adesea amândouă poziţiile, cu toate că în discuţiile cu Gherea a afirmat nu odată că lui nu i se poate impune optarea obligatorie pentru una din aceste teze — prin opera sa Caragiale este un exemplu strălucit al literaturii cu tendinţă, al operei legate de interesele şi năzuinţele maselor, al unei opere cu ascuţişul critic îndreptat împotriva claselor asupritoare, împotriva regimului burghe-zo-moşieresc. Nu e necesar să căutăm exemplele cu migală. Dela „Scrisoarea pierdută" — a cărei tendinţă este lim pede — până la schiţele „Arendaşul român", „Răsplata jertfei patriotice", „Art. 214", etc., ca firul roşu trece înfăţişarea realistă a vieţii contemporane lui, biciui- rea exploatatorilor, preţuirea omului simplu, adânca dragoste pentru cel chinuit. Dealtfel Caragiale nu avea obiecţii principiale împotriva tendinţei, el nu se ridica împotriva concepţiei însăşi ; ceeace îl supăra era punerea unilaterală a problemii, în sensul că deseori se manifesta intenţia de a se declara valoroasă o lucrare literară, numai pentrucă punea o problemă justă. De aceea, fără a tăgădui principiul, Caragiale opunea în aparenţă numai tezei „arta cu tendinţă" formula sa „tendinţa cu artă", voind să arate că un just conţinut de idei, înfăţişarea vieţii de pe poziţia poporului muncitor, trebue realizată totodată la un nivel artistic înalt Acest lucru s'a şi străduit să-1 facă în opera sa, care con-stitue o vastă imagine a României celei de a doua jumătăţi a veacului trecut, imagine realistă, emoţionantă, dovedind poziţia pătrunsă de ură împotriva asupritorilor, de dragoste a autorului pentru oamenii simpli, imagine realizată la un nivel artistic atât de înalt încât, zguduind pe spectator sau cititor, îi transmite convingător întreaga bogăţie de idei a operei Dealtfel Caragiale însuşi se războia cu partizanii „artei pentru artă"; deseori îşi încrucişa spada cu scriitorii ce au evadat din participarea activă la viaţa socială. Este cunoscută discuţia care s'a reînoit în presa românească la începutul veacului nostru tot în jurul problemei artei cu sau fără tendinţă. In această discuţie Al. Vlahuţă a luat o atitudine alăturată de cea a partizanilor „artei pentru artă" Caragiale l-a mustrat şi l-a mustrat foarte aspru. Pornind dela un citat din Goethe, Caragiale arată că sună ademenitor teza acestuia că politicul ar nimici pe poet, pentrucă apoi să pună la îndoială această afirmaţie. El se întreabă : „Pentru ce adică să se depărteze un artist, un poet, până într'atât de patimile cari mişcă lumea şi vremea lui?... Pentru ce să stea departe numai ca simplu spectator olimpian la frământarea societăţii Iul?... Pentru ce, ca un zeu, care priveşte cu dispreţ la muritori, să nu se coboare a lua parte la necazurile lor de toate zilele?...'" Ironizând pe acei care susţin că poetul ar trebui să fie nepăsător faţă de faptele „meschine şi triviale ale vremii şi lumii lui", Caragiale demonstiează dimpotrivă, pe baza unui material convingător, că 248 N. MORARU participarea la lupta politică a dat vigoarea şi bogăţia de conţinut artei unui Dante. Parafrazând afirmaţia că „indignarea face versul", Caragiale adaugă : „Şi... proza" — adică el demonstrează că atitudinea pasionată faţă de luptele sociale dă putere literaturii, tocmai prin vigoarea cu care scriitorul se indignează de nejusta orânduire a societăţii. La întrebarea dacă ar opta pentru intrarea lui Eminescu în lupta politică şi dacă aceasta nu i-ar slei inspiraţia şi valoarea poeziei, Caragiale răspunde : „Să presupunem că Eminescu (pe care, de altminteri, îl ştim ce pasionat fanatic era de politică n.n.) ar trăi şi ar veni să-mi spună aşa hotărît cum zici tu : „Până mai deunăzi st am de-oparte şi mă uitam cu desgust; dar, încetul cu încetul, desgustul s'a prefăcut în durere, într'o durere ce parcă nu mal încape în versuri, încât încep să mă întreb dacă nu e o datorie să intru în luptă..." „Ce aş putea să-i spun?... să-l povâţuesc a-şi înghiţi durerea şi a nu încerca uşurarea ce-i pare omului (ca şi mie) că şi-a găsit-o ? Cum, adică ? De hatârul meu, pentru a-mi da versuri care să mă amuze pe mine când am vreme de pierdut, să renunţe la iresistibila-i pornire sufletească, la îndemnul strigător al conştiinţei sale revoltate ?... Să-i zic : „Nu ! tu eşti artist; tu eşti menit să rabzi durerea şi să nu cauţi uşurarea ei! Tu eşti poet! Dacă te laşi pornirii tale de cetăţean, n'ai să ne mai scrii versuri, şi-a-tunci, noi ce ne facem fără versurile tale? Cu ce ne mai petrecem noi mâine, şi cu ce-şi mai petrec poimâine moştenitorii noştri ? Nu ! tu să nu te-amesteci în politică ; tu să stai de-oparte !" Dealtfel Caragiale demonstrează că se poate sta eventual departe, dar niciodată nu se poate sta de-oparte, pentrucă în fond nu există posibilitatea izolării, iar atunci când ţi se pare că te-ai indepărtat de „înghesuiala şi de învălmăşagul luptei", tocmai bine te ajunge una din acele „destule cărămizi rătăcite" care îţi fărâmă „seninătatea olimpiană". In viaţa obştească, Caragiale detesta partidele politice ale burghezo-moşierimii române, spunând : „Şi apoi, la urma urmelor, ce mi-e Catargiu, ce mi-e Brătianu? Şi unul şi altul sunt Români verzi.. " De aceea a lovit şi în unii şi în alţii, nu s'a simţit niciodată legat de el, cu toate că a lucrat la ziare ale ambelor partide. Deopotrivă le-a socotit duşmane poporului muncitor, literaturii şi ţării întregi. Insă concepţia lui Caragiale despre politică nu se confundă cu imaginea pe care o face partidelor burghezo-moşiereşti. Dimpotrivă, el arată că „literatura vine la fiece moment să dea d'a dreptul ajutor Politicii..." ba chiar în altă parte afiimă că „literatura este călăuza politicii". Politica, în sensul bun, aşa cum ar voi-o Caragiale, este aceea pusă în slujba „interesului naţional". Deaceea, caracterizându-1 pe Delavrancea şi criticându-1 pentru realizarea producţiei romantice „absolut lipsite de vreo tendinţă sau pornire combativă", Caragiale arată că „voind odată să-şi continue cu dragă inimă frumoasa operă începută... vrând nevrând, are să se despartă de liberali; din inutil ce era, ca literat — le va deveni d'a dreptul primejdios". Şi în virtutea acestui raţionament just, care arată cum înţelegea Caragiale desvoltarea unui adevărat scriitor, el ajunge la concluzia că,,...pe Delavrancea nu l-a pierdut încă literatura; dar liberalii o să-l piarză desigur, dacă e cum crez eu, un adevărat literat". Caragiale afirmă că este cu totul imposibil să trăieşti printre oameni şi să nu fii influenţat de mediu. Mai mult, el consideră că în condiţiile regimului asupritor „de-o fi sau nu cineva literat, înscris sau neînsCris într'un partid politic —...varii sentimente, multiple interese morale sau materiale... îl vor împiedica să spună oricând ce are pe inimă..." Dar marele scriitor nu se împăca cu aceasta. El voia să ştie adevărul şi să spună adevărul. Ştiind că regimul asupritor împiedică pe oameni să spună adevărul, el chema totuşi la luptă pentru adevăr şi, întreaga sa operă, articolele şi pamfletele sale în tot ce au mai bun, demonstrează consecvenţa pe acest drum. De aceea, în domeniul literaturii şi artei, Caragiale propovăduieşte poziţia conştientă, capacitatea de a nu se lăsa târît, ci dimpotrivă datoria de a îndruma acţiunea în direcţie justă. In acest sens, Caragiale spune că „legea artistului trebuie să fie stăpânirea asupra patimilor pe care le înfăţişează". Cât de ridicole apar afirmaţiile lui Ma- PENTRU. O ARTA CONSECVENT REALISTA 249 iorescu cu privire la dramaturgia lui Caragiale, când căuta să-i tăgăduiască orice tendinţă, caracterul ei politic ! Matadorul „Junimii" scria despre aceste piese de teatru : ..Căci pentru orice om cu mintea sănătoasă, este evident că o comedie nu are nimic aface cu politica de partid ; şi acelaş Caragiale, care astăzi îşi bate joc de fraza demagogică, şi-ar fi bătut joc ieri de işlic şi tombateră şi îşi va bate joc mâine de fraza reacţionară..." Titu Maiorescu poza în a nu-şi da seama că tocmai toate acestea Caragiale le şi făcea, biciuind dintr'odată şi moşierimea putredă împreună cu vechilii săi, şi burghezia chivernisită, şi demagogia liberală şi „mode-raţiunea" conservatoare. Criticul se făcea a nu înţelege profunda semnificaţie politică a acestei ridiculizări care provoca destule indigestii guvernanţilor ce se succedau conform rotativei tradiţionale. Opera lui Caragiale este un monument al realismului critic din literatura noastră clasică. Nu e sarcina noastră de a demonstra acest lucru aici. Cert este însă că acela care a reuşit să dea „caractere tipice în situaţii tipice" (Engels), înfăţişând societatea română din cea de a doua jumătate a veacului al 19-lea, a făcut acest lucru nu din întâmplare şi nu inconştient. Caragiale spune că „sunt artă literară Satira, Teatrul şl Romanul care întipăresc spre păstrare trecătoarea fizionomie socială a deosebitelor epoce". Aceasta înseamnă că în concepţia scriitorului, literatura trebue să fie oglinda vieţii sociale. Ori, viaţa socială poate fi oglindită veridic numai atunci când te îndrepţi spre ceeace îi este caracteristic, spre esenţial. Deaceea şi susţine Caragiale că „romanul este oglinda fidelă a societăţii". Făcând cronica teatrală la diferitele piese ce se reprezentau în Bucureşti, cercetân-du-le în conţinutul lor şi în compoziţie, Caragiale — dealtfel admirator al lui Hugo şi al lui Schiller — scria următoarele : „Faptul cum că Victor Hugo şi Schiller au fost mari gânditori, nişte înalte talente artistice ca poeţi lirici, nu împiedică deloc ca piesele lor teatrale să aibe'n loc de scene nişte conferinţe, şi în loc de acţiune numai o sarbădă concurenţă de fraze retorice. Aceste piese nu au în ele niciun tip, niciun caracter posibil şi sus- ţinut". Ori, este limpede că lipsa caracterelor, lipsa tipurilor izvorăşte din romantismul desprins de realitate a unora dintre lucrările dramatice ale autorilor citaţi. Şi Caragiale nu poate fi partizanul unei atari literaturi. El vrea să vadă viaţa aşa cum este ea, oglindită în literatură. El judecă mult tot ce vede şi îşi plămădeşte imaginile după o analiză profundă a fenomenelor studiate. Cu multă ironie marele satiric scria : „Fericiţi cel ce nu se gândesc când scriu, Iar gramatica ca pe o pacoste o nesocotesc, că aceia autori mari se vor chema"... Cât de profundă este această reflecţie ! Ce înseamnă în fond „cei ce nu se gândesc când scriu"? Cuvintele se adresează scriitorilor care nu aprofundează cu seriozitate fenomenele vieţii, scriitori care nu prea au mare lucru de spus, scriitori pentru care literatura e mai mult un fel de sport, sau o sursă de venituri. Deaceea ei îşi pot permite să n'aibă grijă de gramatică, socotind-o „prostie". Pentrucă neavând mare lucru de spus, ei nu au grijă nici de felul în care spun. Iar dispreţuind oamenii, nu le pasă de vor înţelege cele scrise. Dispreţul pentru limbă, dispreţul pentru formă, devine dispreţ pentru conţinutul operei literare. Caragiale adăoga cam amar şi cam mucalit: „...Pe ne gândite... zău! ...n'am scris în viaţa mea; iar, de bine, de rău, gramatica elementară m'am silit totdeauna să n'o mâhnesc câtuşi de puţin..." Pesemne deaceea Caragiale n'a putut face parte în timpul vieţii din numărul acelora care se chemau „autori mari", n'a primit premiul Academiei şi titlul de academician ! Realismul lui Caragiale impunea grija pentru conţinut, grija pentru imagine, grija pentru expresie. Meticulozitatea proverbială a lui Caragiale nu era un tic, ci o manifestare a conştiinţei profesionale — mai mult — a conştiinţei civice. Căci el a gândit ce a scris şi a cizelat grijuliu fiecare imagine, fiecare erou, fiecare cuvânt, pentru a scoate în relief cu mai multă putere conţinutul combativ al operei sale. Extrem de pretenţios pentru ceeace spune, Caragiale nu cunoştea dare înapoi nici în ceeace priveşte felul cum spune. De aci şi forţa deosebită a realismului său, caracterul convingător al fiecărei imagini, al fiecărei situaţii. Iar acolo 250 N. MORARU unde la temelia lucrării autorul n'a pus un bogat material de viaţă, n'a aşezat idei valoroase, nu s'a îndreptat spre ceaece este semnificativ —şi lucrarea a fost din toate punctele de vedere slabă. Aşa este cazul comediei „D'ale Carnavalului", care nu ridică probleme, care nu înfăţişează fapte semnificative şi care respectiv duce tocmai la ceeace combătea însuşi autorul : „Nici un tip, nici un caracter posibil, şi susţinut". Dramaturg până'n măduva oaselor, Caragiale s'a ocupat nu numai de literatura dramatică, ci şi de interpretarea teatrală. Autor de piese, cronicar dramatic, director de teatru, Caragiale ştie că piesa tlăieşte prin interpretarea ei pe scenă. Realist în realizarea comediei sau dramei, Caragiale cere interpretarea corespunzătoare pe scenă. Ştiind că în cadrul decorului actorii reprezintă viaţa, oamenii, suferinţele şi bucuriile lor, marele dramaturg cere : „Prin urmare la teatru, arta execuţlunll are o Importanţă cu atât mal mare, cu cât maierlalurile lor de construcţie sunt deosebite suflete omeneşti, iar nu pietre şl lemne". Cum vom vedea mai departe, intransigenţa în acest domeniu mergea atât de departe la Caragiale, încât el nu se sfia combătând cu vehemenţă pe cei mai mari actori pentru interpretarea falsă, declamatorie, nerea-listă. Deseori, în cadrul cronicelor teatrale, el pune pe ton violent satiric problema realismului în ceeace priveşte decorul, costumele, machiajul, precum şi problema figuraţiei, combătând starea de inerţie pe scenă, sau costumele ce n'au nicio contingenţă cu subiectul piesei. Realismul lui Caragiale te duce spre concepţia unui întreg. El nu permite nicio crăpătură, nicio îndepărtare dela linia diriguitoare. In dramaturgia românească, Caragiale este admirabilul reprezentant ai realismului, aşa cum acesta a fost definit de fondatorii esteticei ştiinţifice. 7 Spuneam mai sus că I. L. Caragiale cere literatului să gândească, cere să scrie numai dacă are de spus ceva. Scriitorul precizează : „Dacă poezia nu îmbracă nişte gânduri, numai decât la mintea deprinsă sună sec, se denunţă singură ca lipsită de orice valoare. Afară de aceasta, tocmai pentru cel ce gândeşte şi prin urmare are ceva de spus, tehnica prozei ascunde sute şi mii de secrete, a căror subtilitate ar sfida cele mal rafinate cursuri de retorică". Proza şi teatrul lui Caragiale „cele mai rafinate cursuri de retorică" spun mult, pentrucă la temelie au judecăţi adânci, izvorîte din analiza realităţii, din analiza vieţii despre care autorul are ceva de spus. Tocmai de aceea opera lui Caragiale contribue la destrămarea fără menajamente a oricăror iluzii în posibilitatea de menţinere a regimului de oprimare, ea nimiceşte „iluziile convenţionale dominante, sdruncină optimismul lumii burgheze, face inevitabilă îndoiala asupra valabilităţii veşnice a. situaţiei existente" (aşa cum spunea Engels). Deaceea critica burgheză a făcut totul ce i-a stat în putinţă pentru a demonstra sărăcia de idei a lui Caragiale. Iată bunăoară pe Eugen Lovinescu afirmând că : „la Caragiale ea (viaţa urâtă — n.n.), e studiată şi prezentată în sine; nici o adiere nu-i risipeşte miasmele ; niciun fel de ideie n'o îndulceşte; nici o generozitate n'o temperează. Caragiale n'a fost un grădinar de suflete, ci a răscolit rănile din curiozitatea de a le răscoli..." (Critice vol. IV.) Nu departe de această concepţie sunt şi alţi critici care afirmă că I. L. Caragiale era naturalist, pretinzând că „naturalismul lui Caragiale e radical — cu preferinţă pentru patologie şi sociologie". Iar Lovinescu pune punctul pe i, susţinând că : „In tot teatrul lui Caragiale nu găsim, nu un erou, ci un om cinstit, un om normal... Lipsit de ideal, teatrul lui Caragiale e o satiră fără altă finalitate, o colecţie de imbecili, de imorali, de automaţi ai unei singure formule..." Iar fascistul N. Davidescu declară că 1. L. Caragiale doar „...îşi vâră scalpelul cu o diabolică plăcere de a scormoni inutil într'o rană..." Oare acesta este adevărul ? Oare într'a-devăr opera lui Caragiale este goală de idei şi mai cu seamă de orice elan generos ? Oare cu adevărat acest mare scriitor n'a făcut altceva decât să ridice la nivelul generalului secundarul insignifiant? Oare cu adevărat infirmităţile sociale înfăţişate au fost denunţate cu grija de a scormoni doar relele, cu satisfacţia sadicului ? Oare într'adevăr Caragiale nu era decât un om îndreptat spre patologie ? PENTRU O ARTA CONSECVENT REALISTA 251 Bogăţia de idei abundă în opera marelui nostru clasic. Am mai vorbit despre înălţimea la care autorul se ridică în „Scrisoarea pierdută". Am vorbit despre critica aspră a regimului asupritor făcută de pe poziţia poporului obidit. Intr'adevâr, Caragiale arată fără cruţare rănile purulente ale regimului burghezo-moşieresc. Dar arătându-le, el cheamă tot ce este sănătos să înlăture plăgile, oricât de dureros ar fi, şi să facă carnea sănătoasă să crească în loc. Intr'adevăr, Caragiale dispreţueşte pe „moftangiu", pe arendaşul spoliator, pe demagogul liberal, pe conservatorul senil. Caragiale urăşte aşezarea nedreaptă împreună cu instituţiile ei, morala oficială şi ceeace se ascunde în dosul ei, demagogia patriotică şi cosmopolitismul servil şi snob. Infăţişându-le pe toate, Caragiale se ridică acuzator; el e tocmai grădinar de suflete când cere oamenilor să nu fie aşa cum îi forţează a fi regimul asupritor. Este în aceasta refugiu în nesemnificativ, în ceeace nu e tipic ? Dimpotrivă. Şi apoi Caragiale nu înfăţişează numai reprezentanţii claselor asupritoare. Noi îl vedem pe Cănuţă, a cărui viaţă a fost sucită de condiţiile sociale mizere; noi îl vedem pe ţăranul Ion din „Arendaşul român", cerându-şi dreptul, şi pe „Conu" Arghir ucigându-1 în bătăi ; noi vedem pe funcţionarul nenorocit care se spânzură de teama inspecţiei superiorilor şi pe ocnaşul Ion ispăşind faptele altuia. Sunt oameni simpli, ce-şi cer dreptul la viaţă. A ! poate criticii burghezi îi reproşează lui Caragiale că opera sa e lipsită de suspine romantice şi nesfârşite descrieri în pastel ale naturii ? Aci ar avea dreptate. Numai că scriitorul şi-a pus un ţel precis: demascarea lumii burghezo-moşiere-şti, spunerea adevărului. Şi n'a înţeles să toarne apă în vin. Cât e vorba de credinţă, de speranţe, de visuri — apoi în ciuda celei mai negre realităţi — îl vedem mereu hotărît, combativ şi încrezător. Ce alta i-a dat încredere decât dragostea nemărginită pentru oamenii simpli, profunda cunoaştere a minunatelor calităţi ale poporului român? Şi iată că în vremea când alţi scriitori bâjbâie şi se plâng, cad în pesimism — „scepticul" Caragiale îi scrie lui Al. Vla-huţă : „In vremea asta aşa de tulbure, de acră şi lipsită de orice credinţă, rostul literaţilor ar fi, cred eu, s'o limpezească, s'o îndulcească şi să-i inspire un pic de credinţă. Să-mi dai voie să tas la o parte „seninătatea şi mândria poetului". Şi când constată că decepţia roade adânc, Caragiale exclamă : „Nu despera de îndreptarea relelor materiale şi de cucerirea unei stări mai bune de omenie şi de dreptate ! Nu te uita în lături, ci tot înainte, cu ochii ţintă la drapel, mergi fără şovăire cu aceia care-ţi par mai vrednici să ajute progresul patriei 1. .." Dar cine să fie aceştia alături de care să mergi ? Răspunsul ni-1 dă editorialul „Moftului Român", al cărui redactor responsabil era Caragiale şi care a ctitorit articolul nesemnat. Iată ce scrie gazeta : „Moftul", dragi cetitori, nu-i ieşit din dorinţa de a râde pentru ca să râdă şi alţii. Geneza, lui e revolta." Şi mai departe : „Şi apoi, între lumea ce se adună astăzi, Duminica, la Cişmigiu (muncitorimea organizată — n. n.) şi între gazeta asta a noastră, este un mare punct comun : şi unii şi alţii luptă pentru aducerea unor vremi mai senine şi mai cinstite. Ei au ales calea organizării şi a luptelor politice — noi, calea ironiei, a glumei înţepătoare pe socoteala moftangiilor care guvernează lumea. Aceea ce distrugem noi, este tot în direcţia în care distrug şi ei". (Din „Salut muncitorimii"). Se pare că este destul de clar: fără a cunoaşte rolul istorie al proletariatului, Caragiale îşi îndreaptă întreaga speranţă în direcţia luptei acestuia. Critica burgheză acuza pe Caragiale de lipsă de idei, tocmai pentru ca să abată atenţia dela valoroasa operă la temelia căreia se află bogăţia de idei. Dar noi ştim că în societate există — aşa cum ne învaţă I. V. Stalin — idei înaintate şi idei retrograde. Nu încape îndoială că atât cât i-au permis condiţiile pomenite, Caragiale s'a apropiat de ideile înaintate şi a căutat până la o anumită limită să fie purtătorul lor. Şi în vreme ce acest îndrăgostit de poporul său se avânta în lupta împotriva opresorului, critica oficială deslănţuită îl declara „străin" şi afirma că este „ultimul fanariot pripăşit", iar Mitiţă Sturdza perora la Academie întru respingerea premierii scriitorului, cerându-i „să înveţe a respecta naţiunea sa, iar nu să-şi 252 N. MORARU bată joc de ea." Fidel interesului claselor asupritoare, Sturdza confunda „naţiunea" cu ele şi criticarea lor o trecea pe contul naţiunii. Iar acel „fanariot" definea astfel rostul poetului şi al său personal : „Şi ce înseamnă vorbele astea: A-şi iubi patria?... A lucra ca patriot ?... Dacă un poet şi-a închinat viaţa la combaterea prejudecăţilor funeste, ta gonirea opiniilor strâmte, la luminarea spiritului naţiunii sale, la curăţirea gustului ei, inspirăndu-i sentimentele şl ideile cele mai nobile, — ce să facă mal mult ? Cum să fie mai patriot ?" Acest principiu a călăuzit întreaga activitate scriitoricească a lui I. L. Caragiale. Deaceea critica literară şi publicistica vândută burghezo-moşierimii l-a declarat antipatriot şi antinaţional. Tuturor acestor scribi, ca şi literaţilor ce ridicau osanale monarhiei, camarilei, moşierilor şi negustorilor engrosişti, Caragiale le-a răspuns cu schiţa „A 10-a muză", în care arată că pe lângă cele 9 muze cunoscute, regimul tuturor învârtelilor a descoperit-o pe a 10-a : 1200 lei. Dai banii, pac şi capodopera. Se discută valoarea banilor, nu şi valoarea „operei". Dela aceasta se cere doar atât : să laude lumea îmbuibaţilor, şi aceasta pe toate tonurile. Caragiale a înfierat cu putere atitudinea regimului burghezo-moşieresc faţă de literatură, dispreţul profund pe care-1 manifesta acesta faţă de scriitori şi opere. Totodată el s'a ridicat împotriva scriitorilor care migălesc la o „artă de lux" fără nici o legătură cu viaţa palpitantă, cu luptele, cu năzuinţele oamenilor. Biciuind regimul burghezo-moşieresc, Caragiale spune că „artă, literatură, filosofic, — astea sunt monumente pe care la noi nu poate, nici n'ar avea de ce, să le ridice o lume cum e cea de astăzi.." Dar acela care preţueşte tot ce a creat poporul în decursul chinuitei sale istorii, nu se poate împăca cu această stare de lucruri. Vorbind despre înaintaşi, Caragiale scrie : „Operele lui Alexandrescu, lui Alecsandri şi Iul Bălcescu din generaţia trecută nu pot fi considerate ca opere imperfecte numai şi numai fiindcă, pentru moment.. . sunt eşite din modă. Mi se pare că mult mal imperfecte sunt multe lucrări actuale. Alecsandri şi Alexandrescu, pentru cine înţelege arta literară, sunt nişte poeţi de- săvârşiţi, cari vor rămâne totdeauna poeţi desăvârşiţi. Vremea, trecând peste operele lor, nu le va putea aduce nici o stricăciune". Cu atât mai viguros însă Caragiale se va ridica împotriva acelora care falsifică trecutul de luptă al poporului şi-1 folosesc murdărindu-1, pentru ca să-1 poată prezenta drept sprijin regimului opresor. într'una din criticele sale, autorul spune : „Istoria naţională — care pentru noi trebuia să fie un izvor nesecat de poezie sănătoasă, un şir de icoane sfinte de unde să căpătăm totdeauna învăţătură de adevăr şi insuflare de virtute, şi căreia spre cinstea noastră chiar, trebuia sâ-i dăm o cinstire adâncă — a fost, tocmai la filete ei cele mai strălucite, falsificată şi mânjită în aşa zisele „Drame naţionale cu mare spectacol" Iar în articolul „Un nou \eatru", Caragiale arată cum, sub „pretext de artă naţională, şi-au făcut boierii cheful...". Patriot înflăcărat, Caragiale se ridică cu vehemenţă împotriva cosmopolitismului. Analizând repertoriul teatrului Naţional, Caragiale scrie : „Schilozii, beţivii, pungaşii, desfrânaţii, spânzuraţii, nemernicii, prostituatele, tuberculosa şi toate spurcăciunile şi lăturile parlslene înscenate de industria teatrală franceză, apoi traduse ori localizate în româneşte de oameni ce nu se pricep nici la românească, nici la franţuzească, ce nu ştiu nici ce e Românul, nici ce e Franţuzul, — ni se dă ca producţii literare şl artistice pe scena întâiului teatru din ţară, menit, cum se zice, a fi: „înaltă şcoală naţională de estetică şl morală" pentru publicul român". Iar în ceeace priveşte literatura „originală" la modă, după ce arată valoarea doar a unei singure piese realiste care se prezintă („Răzvan" a lui B. P. Haşdeu) — Caragiale alege o mostră „în vogă" şi arată următoarele : „O piesă stupidă a unui scriitor bătut de toţi sfinţii, plăsmuită fără cap şi coadă după un tipic franţuzesc, scrisă într'o limbă nemaipomenită, şi care ne falsifică istoria naţională, ne molipseşte simţirea şi spiritul public, din tinereţea lor, de boatele bătrânel vieţi apuseneşti, — în presa noastră se cheamă: „un adevărat monument literar, menit să arate străinilor că şl Românii noştri ştiu a lucra pe tărâmul dramatic şi că sunt alături şi în talente PENTRU O ARTA CONSECVENT REALISTA 253 mari, ca în tot progresul, cu fraţii de ginte dela Sena". Din aceste cuvinte rezultă clar poziţia hotărît anticosmopo-lită a lui Caragiale. El stimează cultura clasică franceză, apreciază valorile creaţiei poporului francez, dar se ridică împotriva culturii decadente şi combate cu vehemenţă maimuţărirea cosmopolită a întregii producţii purulente occidentale. Caragiale e consecvent în lupta sa pentru o artă realistă, bogată în zugrăvirea vieţii la un înalt nivel artistic. Caragiale este consecvent în combaterea şi dispreţuirea claselor stăpânitoare care nu înţeleg şi nu vor arta înaintată, progresistă, el le demască drept stăpâne care decretează valori, producţia minoră, aceea care are singurul merit de a le servi fără scrupul. Din acest punct de vedere şi este extrem de semnificativă -schiţa „Ion". Povestea este foarte simplă : un frate şi o soră sunt izgoniţi din casa părinţilor nevoiaşi. Sora ajunge cucoană mare, invitată la curtea regală. Fratele Ion rămâne sărac şi necăjit. Se dă veste'n ţară că un măgar vestit va da concert la curte, unde este invitată lumea. Măgarul „cântă" cu variaţiuni „Carnavalul de Venezia". In timp ce întreaga curte aplaudă, Ion — omul din popor, plin de bun simţ, flueră. Rezultatul — o bătaie soră cu moartea care se repetă apoi. Care ar trebui să fie concluzia pe care ar trage-o un critic onest, alături de cetitor ? Că lumea „bună", dela curte, lumea avută, nu înţelege şi nu vrea să susţină arta adevărată, ci sprijină tot felul de mediocrităţi, desconsiderând şi călcând în picioare părerea maselor populare care apreciază arta adevărată, realistă şi resping tot ce este artificial, neartistic. Vedeţi însă că matadorii criticii burgheze trebue să întoarcă lucrurile pe dos. Fidel poziţiei de lacheu al burgheziei şi moşie-rimii româneşti, împotriva bunului simţ şi a logicii elementare, Şerban Cioculescu ne demonstrează că „sora lui Ion e opinia comună, care nu trebuie contrazisă... iar măgarul decorat e scriitorul sau artistul prost..." Aşa caută criticul burghez să răpească schiţei pline de conţinut ascuţişul ei critic, valoarea socială, ideea care o călăuzeşte. Foarte semnificativă pentru poziţia lui Caragiale în problemele artei este şi schiţa „Partea poetului". Lăsând la o parte fabula schiţei, care vrea să demonstreze că până şi în ceruri scriitorul este nedreptăţit şi socotit cam găgăuţă, pe care-1 mulţumeşti dându-i doar un „clondir de cerneală şi un top de hârtie de scris", am reţine numai un pasagiu care arată poziţia lui Caragiale' faţă de artiştii care nu înţeleg să pună la temelia operei lor viaţa grea a oamenilor, ci se cred meniţi de a zugrăvi frumuseţi închipuite, sau superficiale. Iată fragmentul : „Era o zi blagoslovită de vară... limpede şi cald... In depărtări, se întindeau, cât apuca ochiul, câmpuri aurii cu spicele coapte, şi aci, aproape, se auzeau într'o adăncătură făşăieturi de coasă şi cântece de cosaşi. Poetul s'a apropiat de unul dintre muncitori, care trăgea cu gresia pe buza coasei, şi i-a zis : — Frumoasă e natura, ai ? Dar muncitorul asudat, punându-şi gresia în brâu şi ştergându-se cu mâneca pe frunte, i-a răspuns : — O fi şi frumoasă! — E duioasa noastră mamă! a adăugat poetul. — Da, duioasă mamă, ce e drept... Trebue numai s'o baţi, să-i sângerezi sânul până să se îndure să-ţi dea o picătură de lapte... şi încă vara, cât să ţie de zăduf, calea, valea; dar să pofteşti dumneata iarna — că pasă-mi-te nu eşti de pe-aici — să pofteşti când turbă şi urlă... atunci s'o vezi ce duioasă e! — Da, ştiu : dar, chiar în furoare, ce sublimă este ! — Bag seama, zice muncitorul, dumneata ori eşti lovit cu leuca, ori altă treabă n'ai decât să râzi de mine... Ia cală-ţi de drum, domnule, că n'am poftă de glumă pe nemăncate !... Şi s'a pornit omul la lucru mai departe". Concluzia se desprinde dela sine : trăieşte cu oamenii, cunoaşte necazurile şi bucuriile lor, scrie pentru ei din această viaţă a lor şi nu scorni cai verzi pe pereţi. 8 In lumina celor de mai sus, va fi uşor să înţelegem concepţia lui I. L. Caragiale în ceeace priveşte raportul între conţinut şi formă în opera de artă. In articolul 254 N. MORARU „Câteva păreri", autorul spune între altele că : „Expresia, — adică forma exterioară... — nu are raţiune de a ţi dacă ea nu face să trăiască o Menţiune". Şi rnai departe : „Dacă expresiunea formală nu poale îmbrăca potrivit Menţiunea, opera este un monstru neviabil; expresia se topeşte în vânt, ea nu înseamnă nimica, fiindcă nu ea este scopul, ea este mijlocul şi ca atare, în cazul acesta nu poate servi la nimic". Rezultă că pentru I. L. Caragiale forma nu poate exista ca atare şi nu are rost decât în măsura în care ea exprimă un conţinut, termen definit de autor prin cuvântul Menţiune. Dar care este intenţiunea în opera de artă ? Am văzut că în concepţia scriitorului intenţiunea — conţinutul, înseamnă viaţă, realitatea înconjurătoare. Mai mult : I. L. Caragiale nu înţelege viaţa în ceeace este nesemnificativ, ci în trăsăturile ei esenţiale. La temelia operei de artă Caragiale întrevede necesitatea punerii conţinutului de viaţă pe care forma îl exprimă, într'o atitudine de-adreptul îndreptată împotriva partizanilor artei pentru artă, Caragiale scrie: „Sunete, cuvinte, linii şi culori, forme — viaţa nu consistă în ele... ci în intenţiunea de â deştepta, prin înfăţişarea lor, un înţeles. Intenţiunea. aceasta este esenţa vieţii: expresia este numai organismul ei material!". Ar fi nejust să cerem scriitorului deplină claritate în formulare. Dacă ţinem seamă însă de continua sa pledoarie pentru oglindirea în artă a vieţii reale, dacă ţinem seamă de faptul că I. L. Caragiale înţelegea literatura şi arta drept o oglindire a vieţii, vom înlătura insuficienţa formulării din citatul de mai sus şi vom scoate în relief ceeace are ea pozitiv, şi anume raportul între conţinut şi formă în cadrul căruia primatul îl are conţinutul — intenţiunea. Dealtfel, analizând raportul între intenţiune şi formă, Caragiale ajunge la concluzia că „totdeauna va fi un echilibru, un chip constant de raporturi între ce şi cum se oglindeşte". In perioada când lumea capitalistă intra în imperialism, când cultura burgheză începea să se descompună, când în literatură se nega în genere conţinutul şi se făcea apologia formelor în sine prac-ticându-se pe scară largă formalismul cel mai deşănţat, poziţia lui Caragiale demonstrează incontestabil o atitudine progresistă. Deaceea şi definirea pe care o dă scriitorul talentului, şi anume : „capacitatea de a găsi formula de comunicare intelectuală exactă a simţirii ce ne-au produs împrejurările materiale", poate fi socotită drept o poziţie progresistă, opunân-du-se categoric diferitelor definiţii idealiste, toate tinzând să demonstreze că talentul ar fi tocmai rezultatul unui „har divin", un fenomen iraţional, tocmai tăgăduirea oricărei prezenţe a realităţii materiale înconjurătoare, tocmai speculaţia aridă şi arbitrară a fanteziei. Nemai vorbind de faptul că întreaga operă a lui I. L. Caragiale stă mărturie a aplicării consecvente în viaţă, în creaţie, a opiniei sale în ceeace priveşte conţinutul de idei şi forma bucăţilor literare sau artistice, ne stau la îndemână şi cronicile sale teatrale, plastice şi muzicale publicate în presa vremii. Bunăoară, pe marginea unei expoziţii de pictură deschisă la Bucureşti, în articolul „Saloanele noastre", Caragiale satirizează tendinţele antirealiste care făceau ravagii în pictura vremii. Astfel, autorul scrie: „Este un fel de vânăt, un vânăt care domină în totul, un vânăt, fundamental care spune multe, un vânăt care este un gând — o Idele! O damă e cuprinsă de amor — se face vânătă la faţă, un soare apune vânăt — ca un vis poetic, sau ca o Inspiraţie, răsare Iar vânăt. Apoi, soldaţi vineţi, ape vinete, trandafiri vineţi, sfinte, pisici, scaune, săbii — toate vinete." Cu ironia sa incisivă, Caragiale loveşte în miezul problemei: formalismul. Impresioniştii propovăduiesc nepăsarea artistului faţă de subiect; această atitudine oglindeşte în fond indiferenţa lor faţă de conţinutul de idei al artei. Pentru impresionist!, caracterul oamenilor, înfăţişarea lumii lor interioare, a psihologiei lor este de importanţă secundară; îi interesează doar vibraţiile luminii. De aci indiferenţa lor faţă de viaţă, faţă de realitate şi ca urmare zugrăvirea amorfă, schematică şi uniformă a imaginilor. Sesizând pericolul, Caragiale îl denunţă nu numai ca un aspect al expoziţiei respective, ci însăşi concepţia : „un vânăt care este un gând — o ideie". Ridicându-se cu hotărâre împotriva arbi-bitrarului pe care impresioniştii îl aduc în artă, Caragiale îi apostrofează serios şi totodată incisiv: „Precum am aflat acum în urmă, „despre culori" nu se discută. PENTRU O ARTA CONSECVENT REALISTA 255 Culorile sunt o simplă închipuire a ochilor noştri; culorile nu există in natură, există numai şi numai în ochii noştri. Atunci dacă nu există în natură, pentruce o orfană n'ar ţi tot aşa de uşor albastră precum poate ţi blondă sau brună ? pentru ce o capră să nu poată ţi verde, dacă poate ţi roaibă?" Aci se combate însăşi concepţia idealistă asupra artei, pentrucă nu este vorba numai despre culori, ci despre însuşi raportul între existenţă şi gândire. Şi cum Caragiale stă pe platforma materialistă, el îi şi batjocoreşte pe idealişti, conform teoriei cărora într'adevăr o capră poate să fie verde. Condamnând lucrările expuse, Caragiale demonstrează că aci „expresia... a fost goală de intenţie (conţinut — «i. n.) ; în cazul cel mai bun intenţia a fost prea puţin puternică în raport cu covârşitorul aparat exterior; sufletul (este vorba tot de conţinut — n. n.), dacă nu de tot nul, a fost prea mic şi organismul prea mare, ci între organism şi viaţă trebue să fie o absolută potriveală". Dându-ne seama că sub termenii intenţie şi suflet scriitorul subînţelege în fond ceeace şi spune la urmă — adică viaţa — apare limpede atitudinea antifor-malistă pe care o susţine. Şi tocmai de aceea, din cadrul întregii expoziţii, autorul alege trei picturi realiste din analiza cărora a junge la concluzia că „...la aceste trei modeste produceri din urmă, expresia... a îmbrăcat exact o intenţiune şi astfel operele acestea sunt viabile". Ridicându-se împotriva repertoriului „cam rococo al melodramelor de bulevard", Caragiale cere un repertoriu valoros, realist, plin de idei. Iar în domeniul interpretării, apreciază jocul „hotărît şi stăpânit de gândire" al actorilor buni, precum şi faptul că „portul, vorba, mişcările, chipul le sunt pline de adevăr şi în orice zic, orice fac, se vede o intenţie artistică". Cu atât mai rău însă Caragiale se ridică împotriva interpretării declamatorice — formaliste, împotriva jocului anchilozat şi schematic, împotriva introducerii în repertoriul teatrului nostru a pieselor decadente. „Creaţiilor" simboliste la modă, Caragiale le opune melodrama şi farsa populară, lucrări pline de viaţă, legate de popor, făurite pentru el. împotriva simboliştilor, Caragiale scrie o serie de parodii cum sunt „Excelsior", „Amiaza maură", „Criticilor mei", „In curând", etc. în care persiflează felul în care aceştia transformă lucrurile reale în nişte simboluri ale unei lumi „de dincolo", îşi bate joc de iraţionalismul lor. Pe de altă parte Caragiale stigmatizează orizontul limitat, şovinismul şi sărăcia de duh a semănătorismului, odată cu idilismul său rustic. Astfel, parodiile în proză — „Smă-răndiţa", „Noaptea învierii" — arată cam ce ar face semănătoriştii „români neaoşi" şi „români verzi" cu subiecte din viaţa reală. I. L. Caragiale se ridică şi împotriva romantismului găunos, satirizându-1 în poezii cum ar fi „Moartea protestantului" (baladă), „Primăvara" (pastel optimist) sau „Moartă!"... (baladă), etc. In teatru el se ridică împotriva pieselor care arată publicului „o galerie de păpuşi lipsite de atributele fatale (inerente, necesare — n.n.) ale vieţii reale — toate generoase şi poetice, care toate vorbesc într'un lirism trandafiriu, insuportabil până la urma urmelor..." Iar într'o cronică arată că : „în „Fiica lui Tintoretto" — o intrigă încâlcită ţine loc de tot: patimi umflate cât vrei, dar la caractere să nu te aştepţi, minuni închipuite destule, dar adevăr lumesc deloc". In aceasta şi este concepţia mare a lui I. L. Caragiale despre literatură şi artă : el cere adevăr lumesc oglindit în caractere şi situaţii. Tocmai ceeace constitue trăsătura caracteristică a realismului în general. Acestui principiu Caragiale i-a fost consecvent în opera sa. Eroii săi sunt în linii generale tipici societăţii vremii sale, situaţiile înfăţişate sunt tipice, esenţiale, caracteristice. Cât de jalnică apare afirmaţia aceluiaş critic reacţionar, Eugen Lovinescu, precum că „structura psihologică a eroilor lui Caragiale se reduce la jocul mecanic al unei singure formule repetate cu o stăruinţă ce o impune ca un simbol". Este destul să analizezi evoluţia lui Tipătescu şi a coanei Zoiţica, a lui Jupan Dumitrache şi a lui Chiriac, a lui Dragomir, Ion şi Ancăi din „Năpasta", a lui Leiba Zibal din „O făclie de Paşti", ca să-ţi dai seama cât de departe de adevăr se plasează cu bună ştiinţă criticul, făcând tot ce-i este în putinţă în vederea ponegririi marelui scriitor şi minimalizării operei sale. „Caricatura nu însemnează tip", spunea Caragiale şi, în tot ceeace 256 N. MORARU constitue opera sa, cu rare excepţii el s'a şi dovedit admirabil făuritor de tipuri şi nu de caricaturi. Caragiale nu înţelege literatura şi arta fără publicul mare căruia trebuie să-i fie adresate. El nu-şi poate închipui un artist care ar crea, fără să-şi fi pus întrebarea pentru cine creează. Precum am văzut, Caragiale crede în misiunea înaltă ce o are scriitorul. Dacă literatura, ca şi teatrul, au misiunea generoasă, educativă, apoi scriitorul nu poate face abstracţie de cetitori, pentru ei trebue să scrie, opinia lor trebue s'o asculte. Scriind de pe poziţiile poporului împilat, Caragiale înţelegea să zugrăvească viaţa lui, să lupte împotriva duşmanilor lui, să-i adreseze însăşi creaţia sa. Deaceea el spune că pentru a fi popular, teatrul trebue să răspundă năzuinţelor poporului muncitor. Arătând criza în care se află teatrul Capitalei, I. L. Caragiale şi scrie într'un raport redactat către Barbu Delavrancea: „Publicul bucureştean are nevoie de un teatru care să albe nevoie de public". Aci nu este vorba de o butadă, ci de un gând adânc: populaţia Capitalei vrea un teatru care să i se adreseze ei, care să-şi formeze repertoriul în raport cu dorinţele şi năzuinţele acestui public. Din cele de mai sus rezultă că, în ciuda condiţiilor vitrege, a contradicţiilor puternice şi încâlcite care se manifestau în frământările din câmpul ideologic, a confuziilor şi limitelor chiar la acei care luptau împotriva ideologiei reacţionare, I. L. Caragiale Flă pe o poziţie înaintată. 1. L._ Caragiale se dovedeşte a fi materia- list în concepţie, realist în creaţie, luptător împotriva decadentismului şi marasmului obscurantist. Partizan al artei strâns legate de popor, el însuşi participând la toate frământările, necazurile şi bucuriile acestuia — marele scriitor a făurit o operă trainică, care dovedeşte talentul său uriaş, dar totodată minunatul potenţial creator al poporului nostru. El a făurit această operă tocmai pentrucă împărtăşea năzuinţele largi ale poporului, tocmai pentrucă înţelegea arta sa drept o armă în lupta împotriva duşmanilor poporului. Deaceea, .parafrazând cele ce a spus despre operele lui Bălcescu, Alexandrescu şi Alecsandri — vremea trecând peste operele lui nu le-a putut aduce nici o stricăciune. Au trecut timpurile domniei burghezo-moşiereşti. Poporul nostru, eliberat, cons-trueşte socialismul. Colbul care a fost aruncat cu bună ştiinţă peste opera strălucitoare a marelui Caragiale a fost risipit. N'au fost în stare butoaiele de cerneală vărsate de criticii burghezi să-1 îndepărteze de masele poporului care l-a cunoscut, l-a iubit, l-a preţuit. Astăzi însă, prin grija Partidului Muncitoresc Român, opera aceasta a fost redată poporului muncitor, aceluia căruia i-a fost destinată de autor. Şi, în condiţiile luptei ascuţite împotriva rămăşiţelor de orice fel a trahanachilor, dandanachilor, jupanilor dumitrachi, arendaşilor arghiri, etc. poporul nostru foloseşte şi opera — armă ascuţită — a marelui Caragiale, făcându-1 astfel părtaş al luptei şi victoriilor noastre. Iată de ce I. L. Caragiale, prin tot ce este înaintat şi progresist în opera sa, însoţeşte poporul nostru în socialism. EUGEN CAMPUS MÂESTRIA LUI I. L. CARAGIALE : ARTA DE A EXPRIMA ADEVĂRUL VIEŢII „Adevărata măestrie artistică — spunea scriitorul sovietic C. Simonov într'un raport — începe cu studierea adâncă a realităţii, cu înţelegerea ei justă, cu o justă reprezentare a tendinţelor ei înaintate şi retrograde". Iar C. Fedin preciza : „măestria artistică este arta de a reda marele adevăr al vieţii". Aceasta este şi esenţa artei marelui nostru realist critic I. L. Caragiale. Arta lui isvorăşte din viaţă, rosteşte necruţător prin imagini de o deosebită putere de convingere, marele adevăr asupra vieţii în regimul burghezo-moşieresc. într'o scrisoare de protest adresată în Martie 1909, directorului ziarului „Universul", Caragiale declara ritos : „Eu nu scriu decât din viaţa noastră şi pentru viaţa noastră, căci alta nu cunosc şi nici nu mă interesează" ') (sublinierea lui Caragiale). In aceste puţine cuvinte — mărturie a unei atitudini conştiente faţă de munca sa de scriitor şi expresie a unei întemeiate mândrii — I. L. Caragiale sintetizează rostul artei realiste în genere şi al artei sale în special. „Din viaţa noastră şi pentru viaţa noastră". Aşa a scris neînduplecatul acuzator âl monstruoasei coaliţii. Deaceea opera lui trăieşte şi va continua să trăiască în pofida pronosticurilor rău voitoare ale criticilor burghezi. Istoria însăşi, în mersul ei implacabil înainte, a făcut praf şi pulbere din afirmaţiile detractorilor. Astăzi, când masele largi populare, care i-au îndrăgit opera, sărbătoresc centenarul lui Caragiale, ne apare clară, în toată goliciunea ei, minciuna sfruntată exprimată In fraze sentenţioase, rostite de un E. Lovi- nescu de pildă, din înaltul Olimpului estetizanţilor : Răspunzând confraţilor dela „Adevărul" care-i publicaseră „Instantaneul", directorul „Moftului Român", Caragiale, îşi face şi el un instantaneu mai reuşit. Intre altele, găsim în acest auto-por-tret precizarea: „Şi-a tăcut studiile la şcoala lumii, unde nu se cer examene" 2) Intr'adevăr, ca orice scriitor adevărat, Caragiale a învăţat la şcoala vieţii, nu a încetat o clipă să studieze la această şcoală unde nu se dau examene măsluite pentru obţinerea unor petice de hârtie cu parafa oficialităţii, petice de hârtie care să-ţi deschidă drumul spre posturi bine retribuite din bugetul statului burghezo-moşieresc. Altfel de examene, serioase şi grele, se dau la şcoala vieţii. Pe acestea le-a trecut cu succes omul şi scriitorul Caragiale. De tânăr a avut mereu răspunderi. După moartea tatălui său, a rămas el capul familiei „singurul sprijin al mamei şi al sori-mi" cum declară într'o scrisoare către Vlahuţă.3) Pentru a asigura existenţa sa şi alor săi, a fost silit să accepte tot felul de îndeletniciri. A avut astfel prilejul să cunoască nemijlocit variate aspecte de viaţă. Ca sufleur şi copist — apoi pentru scurtă vreme ca „director" — a cunoscut problema teatrului. Ca „meditator", profesor şi revizor, a cunoscut şcoala şi a văzut cum se făcea educaţia în familiile burgheze. Muncind în calitate de corector la ') Opere, vol. VII (Corespondenţa), pag. 504. 2) „O răutate" — „Moftul Român", Nr. 8 din 21 Februarie 1893. 3) „Politică şi literatură". 17. — Viata Românească. — c. 563 258 EUGEN CAMPUS tipografie şi apoi ca redactor la diferite gazete, a avut ocazia să cunoască nu numai presa dar şi viaţa politică, descoperind astfel sinistra farsă pe care partidele istorice o jucau pentru a înşela şi exploata poporul. Mereu şi pretutindeni în decursul acestei îndelungate ucenicii la şcoala vieţii, Caragiale a fost un neobosit căutător al adevărului. Critica burgheză a încercat să acrediteze imaginea falsă a unui Caragiale indiferent şi sceptic, dispreţuind pe oameni şi bătându-şi joc de toţi şi de toate, fără discriminare. Teza aceasta — deşi mai subtilă decât încercarea de a minimaliza valoarea operei marelui realist critic sau de a o declara antipatriotică — era în fond la fel de duşmănoasă, urmărea acelaş ţel : să întunece sensul satirei lui Caragiale, să tocească ascuţişul ei critic îndreptat împotriva claselor exploatatoare. De fapt, Caragiale a iubit oamenii, viaţa. Nenumărate fapte din viaţa şi opera lui dovedesc că nu s'a închis niciodată în sine, că n'a privit lumea de sus, dintr'un turn de fildeş. N'a existat om mai sociabil, mai dornic să trăiască între oameni, să-i simtă aproape. Ce-i drept, n'a privit cu îngăduinţă viciile oamenilor. Dar aceasta este tocmai o dovadă că nu era indiferent, sceptic. Pentrucă iubea oamenii şi viaţa cu pasiune, îl revoltau, fizic aproape, relele pe care, cu ascuţitul său spirit critic, le descoperea. De aici ironia sa muşcătoare, care tăia în carne vie. Ironia sa nu era îndreptată împotriva oricui, a orice. G. Ibrăileanu avea dreptate când. respingea afirmaţia — preluată şi de Gherea — că I. L .Caragiale ar fi un indiferent din punct de vedere poli'tic. Greşea însă Ibrăileanu când socotea că satira lui Caragiale se îndreaptă numai împotriva liberalilor. Ea se îndreaptă cu vigoare şi împotriva conservatorilor. In căutarea sa neobosită după adevăr, I. L. Caragiale a ajuns la o înţelegere din ce în ce mai adâncă a societăţii în mijlocul căreia trăia. A înţeles caracteristica esenţială a acelei societăţi : exploatarea cruntă a maselor populare de către oligarhia burghezo-moşierească. Sub aparenţa unei lupte sgomotoase în- tre partidele istorice, marele critic a .desluşit identitatea de interese a exploatatorilor burghezi şi moşieri. într'un articol din 1889, intitulat semnificativ „Cerc vi-ţios" 4), arată cum, atât liberalii cât şi conservatorii calcă Constituţia ; „de jos în sus", când sunt în opoziţie şi de „sus în jos" când ajung în sfârşit la putere. El conchide : „Şi-apoi ta urma urmelor, ce mi-e Ca-targiu, ce mi-e Brătianu ? Şi unul şl altul sunt Români verzi... amândoi sunt patrioţi şi iubesc Constituţia — şi când o fi la o adică, Brătianu a stat doisprezece ani la putere, ia să mai lăsăm şl pe Catargiu, să vedem ce o să facă. Asta este chiar bine pentru regulatul mers al sistemului constitutional..'' Pe Brătianu şi pe Catargiu, îi consideră ca două feţe ale aceleeaşi monede : „Când unul face chip, celălalt face pajură..." 5) Şi dacă pe reprezentanţii burghezo-mo-şierimii şi pe slugile acestora, Caragiale îi dispreţueşte şi-i urăşte, el priveşte cu simpatie şi respect masele exploatate, poporul : „In ţara aceasta, afară de câţiva palavragii fără pricini, afară de haita de slujbaşi fără slujbe, afară de câţiva ambiţioşi politicaştri în genere fără talent şi fără omenie — cari nu pot trăi decât în apă turbure şi pe care-i poţi scoate foarte ief-ten pe uliţă, pe nemâncate, cu parul, cu masa.la.ua după băutură. — mai este şi un popor întreg care stă acasă şl munceşte ca să trăiască, care doreşte şi are dreptul să se bucure de binefacerile culturii şi progresului modern..." 6) Iată deci care este concepţia despre viaţă a marelui realist critic. învăţând la şcoala vieţii, el nu numai că a cunoscut faptele, dar le-a înţeles şi sensul, privin-du-le în lumina unei concepţii înaintate. Neobositul căutător al adevărului l-a rostit fără cruţare, pe măsura ce şi în măsura în care l-a descoperit. L-a rostit fără 4) Publicat sub semnătura C... în „Constituţionalul", 4 Iu'ie 1880. s) Articolul „Răzeşul dela Goleşti" şi mosneanul dela Florica" în „Constituţionalul", Nr. 12 din 1889. 6) „Cerc viţios", „Constituţionalul", 4 Iulie 1889. ARTA DE A EXPRIMA ADEVĂRUL VIEŢII 259 cruţare, ca un adevărat acuzator public, prin articole, dar mai cu seamă prin opera sa literară. La baza acesteia, la baza măestriei artistice a lui I. L. Caragiale, stă deci legătura strânsă cu viaţa, înţelegerea ei în lumina unei concepţii înaintate, necesitatea adânc resimţită de a protesta împotriva relelor constatate. In acest sens trebuie înţeleasă declaraţia care, după părerea noastră, luminează geneza întregii sale opere, declaraţie cuprinsă într'o scrisoare către Vla-huţă : „Indignarea, a zis unul, face versul, şi... proza adaug eu".7). * Căutarea neobosită şi exprimarea fără cruţare prin puternice imagini artistice a adevărului esenţial al vieţii, acesta este aşa dar „secretul" măestriei artistice a lui I. L. Caragiale. Operele lui sunt cu atât mai valoroase, cu atât mai măiestre, cu cât exprimă mai limpede un adevăr mai adânc. In această direcţie, se poate vorbi de o creştere a măestriei artistice la autorul „Scrisorii pierdute". Să ne oprim asupra unui singur exemplu : drumul parcurs dela schiţa despre cetăţeanul Ghiţă Calup până la „O scrisoare pierdută". In schiţa publicată la rubrica „Gogoşi", în „Claponul" nr. 7, totul se învârte în jurul unei simple poveşti de adulter. Soţia cetăţeanului Ghiţă Calup, „băcan" şi „gardist civic", îl înşeală cu tejghetarul Ilie, omul de încredere al patronului. Deşi atunci când, din întâmplare, se întoarce acasă mai devreme şi găseşte pe patul soţiei legătura de gât prăzulie a lui Ilie, Ghiţă Calup rămâne mai departe convins că tejghetarul păzeşte straşnic cinstea cucoanei. II ceartă numai că nu-şi păstrează cu grije lucrurile şi mai ales legătura de gât pe care el i-a dăruit-o. Şi Caragiale adaugă: „însă această mică neglijenţă nu putea fi tocmai un cuvânt ca să nu-l facă tovarăş după făgăduială"'. Schiţa e încă foarte aproape de materialul brut al unei anecdote. Se insistă asupra poantei, utilizându-se în acest scop 7) „Politică şi cultură". şi un joc de cuvinte : „In adevăr, chiar din acea zi, în casa cetăţeanului Ghiţă, Ilie este tovarăş la parte — la parte mal mare sau mai mică, după cum se întâmplă să-i vie rândul jupanului la gardă". Cniar în această formă primă, povestea lui Ghiţă Calup comunică un adevăr asupra vieţii şi de aici îi vine valoarea. Ea indică şubrezenia familiei burgheze, lipsa de cinste caracteristică relaţiilor în societatea capitalistă. Dar acest adevăr are un caracter limitat, nu se referă la aspectele cele mai esenţiale ale societăţii respective şi el este abia indicat prin mijloace care abia se ridică peste nivelul anecdotei. Câtăva vreme mai târziu, în 1879, Caragiale reia povestea lui Ghiţă Calup, scriind comedia „O noapte furtunoasă". Şi aci este vorba de o soţie care-şi înşeală soţul cu omul de încredere al acestuia. Dar deşi această intrigă amoroasă rămâne în centrul atenţiei, comedia nu se reduce doar la atât. Ea ne desvăluie nu numai putreziciunea vieţii de familie a burgheziei, ci şi alte aspecte ale societăţii burgheze: raportul dintre diferitele categorii sociale, mijloacele de parvenire, farsă sinistră a formulelor demagogice, etc. Adevărul asupra vieţii exprimat în „O noapte furtunoasă", este aşadar mult mai cuprinzător şi mai adânc. El este exprimat şi mult mai limpede, cu mai multă pricepere, prin imagini artistice sugestive. Personagiile nu mai sunt acum simple puncte de sprijin pentru a se ajunge la poanta finală, a anecdotelor. Ele devin oameni vii, tipuri, în care generalul este redat prin particular. Pe prim plan trec acum implicaţiile sociale ale personagiilor. Sumarele indicaţii „băcan" şi „gardist civic" date despre Ghiţă Calup, sunt desvoltate şi ilustrate concret, devenind substanţa vie a operei. Despre Jupan Dumitrache nu numai că ştim că-i poreclit Titircă Inimă-Rea, că e chiristigiu şi căpitan în garda civică ; dar tot ceeace face şi spune el, întreaga desfăşurare a faptelor este determinată de situaţia lui socială. Titircă Inimă-Rea este un reprezentant al burgheziei pe cale de înavuţire. Luminată în felul acesta, capătă o semnificaţie mai adâncă şi preocuparea sa referitoare la cinstea soţiei. Nici Ghiţă Calup, de câte 260 EUGEN CAMPUS ori pleca de acasă, nu uita să repete lui Uie tejghetarul : — „Ştii tu, Ilie, cum sunt muierile. — Ştiu, Jupâne. — Ei, ia vezi... păzeşte bine t — Las' pe mine, jupâne; cât o trăi Ilie, cinstea d-tale e cinste. — Bravos Ilie, am să te jac tovarăş ila parte." Dar la Dumitrache e clar că nu e vorba pur şi simplu de un soţ „foarte gelos de cocoana dumisale". Ceeace-1 interesează pe el, în primul rând, e ca nimeni să nu se atingă de averea lui, de bunul lui, pen-trucă asta ar însemna o ştirbire a drepturilor, a prestigiului lui de proprietar. Pentru a sublinia acest lucru care rezultă din întreaga comportare a personagiului, Caragiale îl va pune să repete mereu formula caracteristică : „Eu am amblţ, domnule, când e vorba la o adică de onoarea mea de familist". „Ambiţul", „onoarea de familist"^ despre asta nu sufla un cuvânt Ghiţă Calup. Şi tocmai această preocupare tipică pentru burghezul înavuţit este acum scoasă în evidenţă datorită măestriei sporite a lui Caragiale. Pe Jupan Dumitrache nu-1 leagă de Veta un sentiment de dragoste adevărată, durerea lui nu este aceea a unui om care-şi dă seama că femeia iubită s'a îndepărtat de el. Titircă Inimă-Rea se simte numai lezat în drepturile lui de proprietar. Este deosebit de semnificativă replica lui în momentul în care, dându-şi seama că un străin a intrat noaptea în camera Vetei, se plânge: „Jupan Dumitrache : ...M'am nenorocit ! Chiriac : Pentru ce ? Jupan Dumitrache: S'a dus ambiţul ! Chiriac: Cum ? Jupan Dumitrache: Tocmai la ce am ţinut... Chiriac: Ce? Jupan Dumitrache : Mi s'a necinstit onoarea mea de familist." Iată şi un alt aspect : Ghiţă Calup spunea doar atât: „Ştii tu, Ilie, cum sunt muierile". Fraza indică numai neîncrederea bărbatului în virtutea femeilor, atitudinea unui soţ gelos. In „O noapte furtunoasă", accentul cade şi în această privinţă pe implicaţiile sociale. Autorul îşi demască personagiile, demască modul cum societatea burghezo-moşie-rească le-a influenţat. Jupan Dumitrache spune mereu: „Ştii cum e Veta mea, ruşinoasă". In gura acestui burghez tipic, termenul „ruşinoasă", capătă o nouă accepţiune. Şi mă-estria lui Caragiale stă în treptata des-văluire a acestei accepţiuni. Pentru aceasta, el pune la contribuţie toate resursele artei dramatice, artă al că-rei specific 1-a subliniat şi teoretic : „...asemănare mai nimerită, nu poate avea o piesă de teatru, de teatru propriu zisă, decât cu planul unui monument. In adevăr, precum planul arhitectului nu este chiar realizarea finală a intenţiunei lui, — adică monumentul, — ci numai notarea convenţională, după care trebue să se strângă şi să alipească materiale cerute, într'un tot ordonat, asemenea şi scrierea dramaturgului nu este chiar desăvârşirea Menţiunii lui — adică comedia, — ci notarea convenţională, ■ după care se vor alipi elementele proprii, spre a arăta o trecere de împrejurări şi fapte umane."8). Caragiale vede lucrurile în chipul acesta, scenic, le vede desfăşurându-se viu în faţa ochilor, ca fapte şi gesturi ale unor actori ce evoluează pe scenă. De aceea el dă o mulţime de indicaţii preţioase pentru interpretarea corectă a rolurilor, adevărate comentarii analitice ; deaceea el izbuteşte să folosească din plin toate resursele specifice teatrului. In„0 noapte furtunoasă" asistăm întâi la un dialog între Dumitrache şi „amicul" său politic, ipistatul Nae Ipingescu. La început ai impresia că Veta e înlr'adevar ruşinoasă, adică pudică în nevinovăţia ei, curată la suflet. Când Ipingescu făcuse fără tact teoria după care vagabonzii : „nu se ia după toate Jupan Dumitrache; după cum e şi femeia; dacă trage la ei cu coada ochiului şi face fasoane, vezi bine ! bagabonţii atât aşteaptă", chiristigiul protestase in- 8) „Oare teatrul este literatura ?". ,,E-poca", 8 August 1897, semnat „Ion". ARTA DE A EXPRIMA ADEVĂRUL VIEŢII 261 dignat „Ba să am pardonI Ştiu eu ce vrei dumneata să zici... Dar nevastă-mea nu-i d'alea, domnule". Şi curând urmează replicile cunoscute : Jupan Dumitrache : ...Eu îl vedeam cu coada ochiului; dar nu vream să le spui cocoanelor, ca să nu le ruşinez. Ştii cum e Vela mea... ruşinoasă. Ipingescu : Mie-mi spui ? N'o ştiu eu ?... S'ar părea că Ipingescu e complect de acord. Dar, cu toată retractarea emfatică, spectatorului îi rămâne o umbră de îndoială. Mersul acesta în zig-zag — aluzia urmată de retractarea şi adeziunea emfatică — i-a trezit interesul, i-a atras atenţia asupra problemei pe care de aici înainte o va urmări ca un om prevenit. Deaceea, unui spectator atent nu-i va scăpa sensul replicilor ulterioare. Dumitrache povesteşte cum, atunci când iip-seşte el de-acasă, „ Chiriac, săracul" îi păzeşte onoare'a de familist, aşa că s'a hotărît să-1 facă tovarăş la parte şi să-1 însoare. Atunci, Ipingescu intervine din nou cu o întrebare . semnificativă, deşi aparent naivă: „Da... Coana Veta ce zice ?". Pentru precizia cu care mânuia Caragiale uneltele sale de scriitor dramatic, sunt grăitoare cele trei puncte de suspensie puse după cuvântul „Da...". Ele cuprind în esenţă o preţioasă indicaţie scenică, un întreg comentariu psihologic notat stenografie prin obişnuitele semne de punctuaţie. Actorul va şti că acolo trebue să facă o pauză: o pauză care va arăta că Ipingescu se codeşte să pună întrebarea, iar şovăirea aceasta va desvălui spectatorului că aici e ceva necurat la mijloc. Şi astfel, prin aluzii abea perceptibile, printr'un joc abil de nuanţe condus cu mână de maestru spre un crescendo aşteptat şi totuşi surprinzător, se ajunge la acea scenă a IX-a, între Chiriac şi Veta. Finalul corespunde întrucâtva replicii : „Las' pe mine, jupâne ; cât o trăi Ilie cinstea d-tale e cinste", din schiţa publicată pe vremuri în „Claponul". Dar diferenţele sunt considerabile şi ele marchează drumul străbătut de I. L. Caragiale. In locul formulei mai greoaie : „cât o trăi Ilie, cinstea d-tale e cinste", întâlnim aci replica sintetică, bogată în semnificaţii : „mă ştii că consimt la onoarea d-tale de familist!..." Sunt aci, întrunite în cuprinsul unei formule concise: încrederea câştigată („mă ştii"), ambiţul cu privire la onoarea de familist („onoarea d-tale de familist"), legate prin acel cuvânt care funcţionează aci ca o scânteie ce aprinde praful de puşcă adunat: „consimt" ! Dublul sens al termenului şi caracterul lui preţios (semnificând arivismul lui Chiriac) sunt puse în valoare prin faptul că sunt rostite pe scenă şi că sunt rostite în anume împrejurări scenice; aceste cuvinte sunt rostite de Chiriac în timp ce continuă să o strângă în braţe pe Veta, fără a se lăsa turburat de faptul că trebuia să răspundă lui Dumitrache, care trecuse prin faţa casei făcân-du-şi rondul şi-i strigase : „Chiriac puiule, ia vezi de ce am vorbit, fii cu ochii în patru d'aproape (sublinierea noastră) de tot; mă ştii că ţin la o adică...". Ceeace ar părea simplu efect de teatru şi simplu joc de cuvinte, serveşte aci pentru a oglindi veridic realitatea, pentru a sublinia, cu miijloacele specifice teatrului, adevărata faţă a lucrurilor. Până la urmă aflăm nu numai că „ruşinoasa" Veta trăieşte „fără ruşine" cu tejghetarul soţului ei, socotind aceasta drept ceva normal şi având numai grija să-şi îndepărteze amantul la timp, pentru ca nu cumva să fie surprinsă de întoarcerea lui Jupan Dumitrache. Aflăm că însuşi soţul nu încetează să o considere „ruşinoasă", chiar atunci când e convins că a văzut în camera ei, noaptea, pe „bagabont". Jupan Dumitrache: — Ştii (se înneacă de emoţie), mă stăpânesc, a-dlcă îi vorbesc cu perdea, nu voi să-i ispllc lucru formal, ca să n'o ruşinez. Ipingescu : — Rezon ! Jupan Dumitrache : — Ştii cum e dânsa... Ipingescu : — Coana Veta ? ruşinoasă... mie-mi spui ? Dacă şi în aceste împrejurări, când e convins că soţia l-a înşelat, mai poate spune că e „ruşinoasă", este evident că pentru Jupan Dumitrache ca şi pentru 262 EUGEN CAMPUS Ipingescu et. Co. termenul are cu totul altă accepţiune decât cea obişnuită: O accepţiune specifică societăţii burghezo-moşiereşti ; acolo, ruşinea constă nu în a făptui ceva imoral, ci în a fi surprins asupra faptului, a fi silit să recunoşti public ceeace ai făptuit. Poziţia socială a lui Titircă Inimă-Rea, rezultă nu numai din relaţiile cu Veta şi Chiriac, ci şi din relaţiile cu Ipingescu (tipice pentru raporturile între capitalişti şi administraţia statului burghezo-moşieresc), cu Spiridon (exploatarea ucenicilor de către patroni), dar în special cu presupusul „bagabont" dela Iunion, tânărul de viitor Rică Venturiano, (raporturile între capitalişti şi politicienii, gazetarii ce Ie servesc interesele de clasă). Adăugirea acestor elemente care depăşesc schema iniţială din schiţa despre Ghiţă Calup, face ca adevărul asupra vieţii ex-orimat prin comedia „O noapte furtunoasă" să fie încă mai cuprinzător şi mai adânc. Centrul de greutate al operei şi izvorul principal al comicului se deplasează astfel : dela problema soţului înşelat, la aceea a raporturilor între categoriile sociale. Datorită măestriei sporite a autorului, descoperim comedia practicată de burghezia înstăpânită ce parada cu formulele revoluţionarilor dela 1848, răstăl-măcindu-le înţelesul. De aci decurge comicul scenelor în care apare Rică Venturiano, a celor în care Ziţa îşi desvăluie tendinţa de a pătrunde în viaţa societăţii „alese", a celor din care desprindem concepţiile politice ale lui Dumitrache, Ipingescu, Rică, etc. In ceeace priveşte construcţia comediei în ansamblul ei, — şi faptul acesta a fost relevat de critica noastră — înlănţuirea scenelor este astfel făcută încât să rezulte clar ridicolul, agitaţiei personagiilor, care se dovedeşte până la urmă fără rost. Există o „complicitate" între ele; numai aparent nu se înţeleg, de fapt fac parte din aceeaşi tabără, a „onorabililor", a exploatatorilor care-şi închipuie că ei constituie „naţiunea" şi-şi îngăduie să exploateze şi să dispreţuiască adevărata naţiune, masele largi populare. încurcăturile care în farsă sunt exploatate pur şi simplu ca atare, capătă aici un înţeles mai adânc. Ele subliniază caracterul numai aparent al conflictelor, sub care se ascunde de fapt o identitate de interese de clasă. Furia lui Dumitrache este reală. Dar ea se îndreaptă nu atât împotriva lui Rică Venturiano, cât împotriva celor pe care el îi numeşte „bagabonţi". Caragiale insistă întâi asupra acestei furii a lui Dumitrache, marcând, în cadrul unui dialog cu mare forţă dramatică, creşterea ei necontenită. Chiar şi numai când povesteşte ce i s'a întâmplat, Titircă „fierbe". Frazele sunt din ce în ce mai sacadate. Termenii de care se foloseşte pentru a desemna pe tânărul ce făcuse ochi dulci cocoanelor sale „ruşinoase", devin din ce în ce mai tari şi curg în avalanşă. Dela formula pur constatativă colorată cu dispreţ nemărginit: „un ăla..." (de observat această întrebuinţare, deosebit de expresivă stilistic, a pronumelui), el trece apoi la formule din ce în ce mai brutale: Jupan Dumitrache : — „Ei! Apucăm pe la sfântul Ionică ca să ieşim pe podul-de-pământ — papugiul cât colea după noi; ieşim în dosul Agiei — coate-goale după noi: ajungem la Sfântul Ilie în Gorgani — moftangiul după noi; mergem pe la Mihai-Vodă ca să apucăm spre Stabilament — maţe-fripte după noi..." Prin această varietate de termeni rostiţi cu indignare crescândă (papugiu, coate goale, moftangiu, maţe-fripte), Caragiale îşi caracterizează cu pricepere personagiul, indicând clar pe cine dispreţuieşte Jupan Dumitrache atât de mult: „bagabonţii" sunt cei care nu fac parte din lumea negustorilor, cei care „n'au chioară în pungă". Scenele următoare, aducând precizări în raporturile dintre Veta şi Chiriac, pre-zentându-1 pe presupusul „bagabont" ajuns din greşeală în casa vajnicului Dumitrache şi înfăţişând apoi goana turbată pentru a-1 prinde, goană la care participă Jupan Dumitrache dar şi Chiriac care „consimte" la onoarea de familist a patronului, precum şi reprezentantul autorităţii, ipistatui Ipingescu — toate aceste scene arată tot mai clar furia ace- ARTA DE A EXPRIMA ADEVĂRUL VIEŢII 263 stor „onorabili'" împotriva „bagabonii-lor". Dar toată această agitaţie e în îond fără rost. Rică Venturiano nu-i un „coate-goale", ci un tânăr de viitor, care azi-mâine va ajunge departe, poate chiar ministru. De aceea, când Ipingescu îl recunoaşte şi declară : „e d'ai noştri", furia se potoleşte brusc şi toţi sunt fericiţi, încântaţi unul de altul. Finalul acesta nu este inevitabilul „happy-end" din filmele americane şi comediile bulevardiere, ci el subliniază identitatea de interese dintre toţi cei care fac parte din lumea lui Jupan Dumitrache, lumea „apropita-rilor" şi a celor care sprijină regimul de exploatare. ★ După aproape 5 ani dela reprezentarea comediei „O noapte furtunoasă", se reprezintă pentru prima oară, în Noem-brie 1884, „O scrisoare pierdută". Analiza acestei comedii a fost făcută pe larg în diferite articole. Am vrea numai să subliniem că ea constitue o nouă treaptă în desăvârşirea măestriei artistice a lui Caragiale. Ceva din schema iniţială a schiţei despre Ghiţă Calup a rămas şi aci: Zoe îşi înşeală soţul cu omul în care acesta are mai multă încredere. Dar în noua comedie a lui Caragiale, pierderea scrisorii de dragoste şi întreaga intrigă amoroasă — tipică şi ea — constitue numai un punct de plecare pentru a desfăşura în faţa spectatorilor întreg tabloul vieţii politice aşa zis parlamentare. Noua comedie ne comunică prin mijloacele specifice artei, ceeace teoretic afirma Caragiale în articolele sale politice : lupta politică între fracţiuni şi partide istorice este o simplă farsă, liberalii şi conservatorii sunt două feţe ale aceleeaşi monede (să ne amintim citatul pomenit mai înainte din „Cerc Viţios", sau cele spuse de Caragiale în broşura „1907, din primăvară până'n toamnă"). Pasul înainte făcut de marele realist critic în desăvârşirea măestriei sale artistice constă tocmai în faptul că a izbutit aci să exprime cu impresionantă vigoare un adevăr mai cuprinzător şi mai adânc asupra vieţii, a izbutit să desvăluie însăşi esenţa regimului burghezo-moşieresc ; monstruoasa coaliţie dintre burghezie şi moşierime. A- cesta este motivul care ne îndreptăţeşte să considerăm „O scrisoare pierdută" drept cea mai valoroasă creaţie dramatică a lui Caragiale, drept una dintre cele mai de preţ realizări ale literaturii noastre, o realizare ce poate sta cu cinste alături de alte opere care au intrat în patrimoniul cultural al întregii omeniri. In ce constă măestria lui Caragiale în „O scrisoare pierdută" ? Cum a putut el exprima în imagini concentrate, dense, marele adevăr asupra societăţii burghezo-moşiereşti, pe care-1 descifrase treptat la şcoala vieţii, interpretând faptele de pe poziţia înaintată a maselor exploatate ? Răspunsul se impune dela sine: scoţând în evidenţă cu necruţătoare precizie adevărul esenţial descoperit, procedând în aşa fel încât totul, dar absolut totul, să servească pentru a pune în lumină mesajul de idei al operei, găsind deci forma cea mai potrivită pentru a exprima bogatul conţinut ideologic. Pierderea scrisorii — faptul care declanşează desfăşurarea acţiunii — şi intriga amoroasă rămân, aşa cum spuneam, un simplu punct de plecare, de secundară importanţă în economia piesei. Un pretext, dar un pretext bine ales. Bine ales nu numai pentrucă îngădue autorului să demaşte putreziciunea specifică familiei burghezo-moşiereşti, dar mai cu seamă pentru că îi îngăduie acestuia să desvăluie caracteristicele esenţiale ale regimului burghezo-moşieresc. Agitaţia în jurul unei simple scrisori de dragoste pusă ca fundal al „luptei" între partidele burghezo-moşiereşti, dă acestei lupte, dela început, ceva din adevărata ei semnificaţie, o coboară la proporţiile ei reale, de „ceartă în familie", ceartă purtată pentru motive meschine şi cu mijloace josnice. Totodată, pierderea şi regăsirea scrisorii compromiţătoare declanşează o serie de situaţii cu directă implicaţie politică, care, ele, constitue centrul de greutate al piesei. Astfel, printr'o acţiune de o simplitate surprinzătoare dar incluzând multe şi bogate posibilităţi de desvoltare scenică, cel ce devenise un maestru al comediei izbuteşte să comunice caracteristicele vieţii politice în regimul burghezo-moşieresc. Scrisoarea pierdută de Zoe şi găsită de 264 EUGEN CAA4PUS Cetăţeanul Turmentat este furată acestuia de către şeful uneia dintre grupările politice din opoziţie, Caţavencu. Acesta o întrebuinţează ca mijloc de şantaj asupra reprezentanţilor partidului la putere, nădăjduind să obţină astfel alegerea sa ca deputat. Iată deci ţelurile şi metodele opoziţiei : prin orice mijloace, oricât de josnice, ajungerea la cârma statului, pentru a se înfrupta din buget. Cele ale partidului la putere nu sunt întru nimic superioare. Diferenţele sunt minime, căci partidele burghezo-moşieri-mii reprezintă două feţe ale aceleeaşi monede: „Când unul face chip, celălalt face pajură". Partidul guvernamental nu are nici el decât o singură preocupare : să se menţină la cârma statului, pentru a continua să se înfrupte din buget, şi aceasta cu orice mijloace, oricât de josnice. Cât este la putere, partidul guvernamental dispune de administraţie şi poliţie. Pentru a reintra în posesia scrisorii pierdute, prefectul Tipătescu trimite pe poliţaiul Ghiţă Pristanda, să-l „umfle" pe Caţavencu şi să i-1 aducă „viu ori mort". Mai târziu, la insistenţele Zoei, caută să încheie un târg cu şantagistul Caţavencu, oferindu-i posturi lucrative şi chiar moşii — bineînţeles din averea statului, aşa cum tot din averea statului îşi plătea cu „generozitate" şi sluga prea supusă, poliţaiul oraşului. Trahanache, soţul Zoei şi şeful local al partidului guvernamental, îl biruie pe Caţavencu, opunând şantajului cu scrisoarea un ait şantaj, cu o poliţă plastografiată. Desfăşurarea acţiunii atât de simple, prilejuită de pierderea scrisorii, ne face astfel să pătrundem tot mai adânc în mocirla regimului burghezo-moşieresc. Ea duce în mod firesc la acel magistral act III, în care în faţa spectatorului este prezentată o adunare electorală tipică pentru acele vremuri, o adunare în care sunt puşi faţă în faţă, pentru a-şi ţine discursurile atât de caracteristice, Farfu-ridi, reprezentantul partidului la putere, şi Caţavencu, reprezentantul partidului în opoziţie. Care dintre aceştia doi era mai nimerit să izbândească în alegeri ? Care era des-nodământul cel mai firesc, cel mai ti- pic ? Se pare că autorul a chibzuit mult până să găsească soluţia cea mai bună. Cel puţin aşa rezultă din cele povestite de Ion Suchianu în amintirile sale. Su-chianu afirmă că unii prieteni îl sfătuiau pe Caragiale să-l lase pe Caţavencu biruitor în alegeri, alţii erau pentru Farfuridi, iar el însuşi propunea, în glumă, să reuşească atât Farfuridi cât şi Caţavencu. Mai târziu, Caragiale i-ar fi mărturisit: „Am ales pe amândoi, cum ai spus tu în zeflemea, dar într'o singură persoană, pe Agamilă Dandanache, mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu. Asta-i culminaţie de teatru, ăsta-i desno-dământul de surpriză, după care am umblat două luni şi nu l-am putut găsi". Evident, nu este vorba de un simplu „desnodământ de surpriză". Surpriza nu e căutată ca atare. Avem aci, ca deobi-cei la Caragiale, o „culminaţie de teatru" în sensul bun, nu în sensul rău al cuvântului. In forma cea mai adecvată specificului artei teatrale, se dă aci soluţia cea mai potrivită problemei ridicate de tema respectivă, subliniindu-se astfel cu claritate ceeace este esenţial în realitatea oglindită. Dandanache nu apare ca un „deus ex machina", introdus de voinţa abuzivă a scriitorului pentru a rezolva artificial în final ceeace nu izbutise să rezolve firesc până atunci şi pentru a obţine astfel „efecte de teatru" spectaculoase dar goale de înţeles. Deşi nu intervine decât în actul patru, Agamiţă Dandanache este — într'un anumit sens — pregătit, cerut chiar cu necesitate de tot ce se petrecuse în primele trei acte. El reprezintă o sinteză a lui Farfuridi şi a lui Caţavencu. Mai mult: o imagine sintetică a întregului regim politic burghezo-moşieresc, în care, aşa cum remarca şi Caragiale în articolele sale, reuşeau întotdeauna oamenii cei mai lipsiţi de scrupule. Introducerea acestui personagiu, — atât de caracteristic şi totuşi atât de precis individualizat, atât de viu — duce până Ia capăt, până la ultima ei consecinţă, cu o înverşunare specifică lui Caragiale, demonstraţia destul de evidentă şi până aci. Provocându-ne ură şi desgust, triumful acestui personagiu în care viciile partidelor istorice apar potenţate şi reduse la expresia lor cea mai APTA DE A EXPRIMA ADEVĂRUL VIEŢII 265 nudă, ne îndreaptă ura împotriva regimului însuşi, nu numai împotriva uneia sau alteia dintre formele în care l-am văzut întruchipat în reprezentanţii guvernului sau ai opoziţiei. Soluţia găsită de Caragiale — soluţie ce poartă pecetea originalităţii sale — foloseşte deci din plin posibilităţile specifice artei teatrale pentru a transmite, cu o rar întâlnită claritate, mesajul de idei al operei. Introducerea personagiului Agamiţă Dandanache este împletită cu alte elemente „surpriză" (ce decurg în fond cu aceeaşi necesitate din premizele date): pierderea şi regăsirea scrisorii. O pierde de astă dată Caţavencu, şi anume o pierde — fapt semnificativ -— în timpul bătăii electorale organizată de poliţie din ordinul prefectului. Şi, fapt tot atât ae semnificativ, o regăseşte pentru a doua oară Cetăţeanul Turmentat care, de astă dată, izbuteşte să-şi îndeplinească intenţia cinstită de a o preda „andrisantului". Gestul său, el îl consideră dela sine înţeles, dar constitue un merit şi un act de curaj într'o societate dominată de coaliţia bur-ghezo-moşierească, într'o societate în care birue şantagistul cel mai lipsit de scrupule, într'o societate în care la fiecare răspântie te poate aştepta un Caţavencu pentru a te ameţi şi a te fura. Este iarăşi adânc semnificativ faptul că, drept mulţumire, Cetăţeanul Turmentat nu cere altceva decât să i se răspundă în sfârşit la veşnica lui întrebare : „Eu cu cine votez ?". Se poate lesne observa cum şi aci demonstraţia pe calea imaginilor artistice este dusă până la ultimele ei consecinţe, după obiceiul lui Caragiale. Povestea atât de simplă a pierderii din nou şi regăsirii unei scrisori, îi îngădue — printr'o repetare ce ar putea părea la prima vedere artificială, — să pună în lumină nu numai practicile necinstite ale exploatatorilor burghezi şi moşieri. Ea îi îngăduie să pună în lumină, totodată şi atitudinea masei de alegători, masa ce-lora care nu sunt pervertiţi cu totul de influenţa moravurilor caracteristice bur-ghezo-moşierimii, dar care se lasă adeseori înşelaţi nu numai cu vinul cârciumilor, dar şi cu vinul încă mai amăgitor al vorbelor umflate, ajungând astfel într'o stare cronică de „turmentare", de desorientare, simplă masă de manevră pentru clasele dominante dela care aşteaptă răspunsul la întrebarea : „eu cu cine votez". Pe aceeaşi linie, — a demonstraţiei dusă până în ultimele ei consecinţe prin mijloace extrem de simple dar bogate în conţinut şi specifice artei teatrale — se situează şi ultimele scene ale comediei. Sunt aci efecte de teatru în cel mai bun înţeles al cuvântului: căci ele decurg cu necesitate din desfăşurarea anterioară a acţiunii şi din caracteristicele esenţiale ale personagiilor, aşa cum ele s'au des-văluit prin această acţiune ; totodată, ele comunică cu mijloace scenice, adevăruri esenţiale 'asupra realităţii oglindite. Caţavencu e înfrânt, înfrânt de două ori ; şantajului său i-a fost opus un alt şantaj ; a pierdut şi arma cu care încercase să şantajeze, scrisoarea care acum, prin grija Cetăţeanului Turmentat, a ajuns în mâinile „andrisantului cu domiciliul cunoscut", Zoe. Dispare la el dintr'odată îndrăsneala arogantă — „lătrătoare" cum nota Caragiale — aşa cum se petrece cu un balon ce se desumflă brusc, atunci când îl înţepi cu acul şi tot aeriil se scurge afară. Aerul care umflase „curajul" lui Caţavencu era posibilitatea de a şantaja. Lipsit de această posibilitate, el devine o cârpă în mâinile adversarilor. Deaceea apare atât de logic necesar momentul în care Caţavencu scrie cu propria lui mână pe buletinul de vot al Cetăţeanului Turmentat, numele candidatului guvernamental Agamiţă Dandanache. Dar tot momentul acesta demonstrează până la evidenţă, în mod scenic, înfrângerea completă a lui Caţavencu, sugerează — tot scenic — şi faptul că această înfrângere este numai aparentă şi temporară. Căci „adversarii" nu sunt de fapt adversari, ci părtaşi la acea coaliţie burghezo-moşierească între membrii căreia există concurenţă violentă pentru înfruptarea din buget, dar nu opoziţie reală, de clasă. Impunând lui Caţavencu să conducă după alegeri manifestaţia „populară" în cinstea adversarului său victorios, Zoe îi spune : „Du-te şi ia loc în capul mesii, fii zelos, asta nu-i cea din urmă Cameră!" Brusc redresat prin această perspectivă de a parveni — e drept prin alte mij- 266 EUGEN CAMPUS loace decât cele la care recursese Ia început — Caţavencu îşi recapătă „curajul" şi devine într'adevăr „zelos", în chipul caracteristic individualităţii sale. El e conştient că dacă acum stă „în capul mesei" la banchetul dat în cinstea adversarului, în curând va sta efectiv „în capul mesei", se va înfrupta din buget ca delegat guvernamental, căci „asta nu-i cea din urmă cameră". Trebuie remarcat aci, ca încă o dovadă a măestriei lui Caragiale, un aspect caracteristic: întreaga „luptă" se dă nu pentru alegerea propriu zisă, ci pentru desemnarea candidatului guvernamental. Oglindind, prin imagini artistice specifice teatrului, o trăsătură esenţială a regimului burghezo-moşieresc în care partidul la putere obţinea prin silnicie „nu majoritate, unanimitate...", Caragiale a desfăşurat întreaga acţiune a comediei in legătură cu desemnarea candidatului guvernamental. Despre alegerea propriu zisă — simplă formalitate pen-trucă, aşa cum declară tot Trahanache, „mergem la sigur, la noi opoziţia nu încape... suntem tari, stlmabtte, tari..." — nu se vorbeşte decât în ultima scenă. Şi chiar atunci, asistăm numai la manifestaţia de după alegeri, alegerile înseşi — neinteresante, pentrucă măsluite — fiind prezentate ca un fapt consumat, petrecut în culise, în intervalul dintre câteva scene ale actului IV. Tabloul final al comediei transpune scenic — în acte, gesturi şi mişcări ale indivizilor şi grupelor de oameni — indi caţiile sugerate prin dialogul anterior dintre Zoe şi Caţavencu. Nimic nu e aici de prisos, fără rost. Nimic nu e simplu efecl de teatru, deşi totul e „teatru" de cea mai bună calitate. Nici un amănunt nu scapă atenţiei marelui dramaturg, totul este lucrat astfel, încât demonstraţia să fie o impresie de „paradă" zgomotoasă, în cadrul căreia reprezentanţii partidelor bur-ghezo-moşiereşti benchetuiesc, „fraternizând" în calitate de „patrioţi" care şi-au împlinit datoria : au ameţit pe cetăţeni, pentru a-i exploata. Caragiale dă nenumăratele indicaţii scenice : „(Brânzovenescu şi Farfuridi cu alţi alegători mai spălaţi, în costume de pretenţii provinciale, intră, venind din casă, coborând pe treptele din dreapta; salu- tări de toate părţile. Prin fund, Caţavencu, Ghiţă poliţaiul, îmbrăcat civil, Cetăţeanul Turmentat, Ionescu şi Popescu intră conducând manifestaţia publică. Cei ce vin prin fund sunt toţi ameţiţi şi mai ales Caţavencu şi Cetăţeanul Turmentat care înghite şi sughiţe mereu. După ei vin o mulţime de cetăţeni cu ramuri verzi şi steaguri, asemenea Foarte chefuiţi. Toată lumea cu borcane de băuturi în mâini. Din casă, în urma lui Farfuridi, Brânzovenescu. şi celorlalţi alegători, vin feciorii cu sticle de şampanie. Ghiţă Pristanda, îndată de soseşte în scenă, face un semn muzicii să tacă. Muzica tace. Se împart pahare de şampanie fruntaşilor — Tipă-tescu, Zoe, Trahanache, Dandanache sunt în stânga". Şi în această atmosferă de paradă zgomotoasă, în care fiecare grup social îşi are locul său bine definit, şi în care fiecare replică e punctată prin „urale şi muzică" îşi ţin discursurile — extrase rezumative ale atitudinii lor — Farfuridi, Caţavencu, Agamiţă Dandanache- Atenţia spectatorilor este concentrată din ce în ce mai mult asupra lui Caţavencu. Autorul îl situează în centrul atenţiei, pentrucă atitudinea lui deschide perspectivele cele mai cuprinzătoare, „perspectivele" înseşi desvoltării ulterioare a burghezo-moşieri-mii în faza imperialismului. Caţavencu este acel care, fiind recunoscut de Trahanache drept unul „d'ai noştri", declară : „Venerabile neică Zahario! In împrejurări ca acestea (mişcat) micile pasiuni trebue să dispară". Şi tot el adresează lui Tipătescu aceste cuvinte care reprezintă un întreg program ce va fi realizat deplin de burghezo-mo-şierime când apăsarea de clasă asupra maselor exploatate va deveni tot mai aprigă şi exploatatorii se vor uni tot mai strâns pentru a izbi ei, „patrioţii", în exploataţii pe care-i declară în afara naţiunii : „Caţavencu (lui Tipătescu încet) : Să mă ierţi şi să mă iubeşti, (expansiv), pentrucă toţi ne iubim ţara, toţi suntem români!... mai mult sau mai puţin oneşti! (Tipătescu râde). In sănătatea iubitului nostru prefect! Să ARTA DE A EXPRIMA ADEVĂRUL VIEŢII 267 trăiască pentru fericirea judeţului nostru. (Urale, ciocniri)." Iar ultima lui replică, -- în care-1 regăsim pe vechiul Caţavencu cu toată aroganţa lui, navigând cu pânzele unei flote spre posturi tot mai înalte în regimul burghezo-moşieresc, trâmbiţându-şi frazele emfatice fals patriotice şi fals progresiste, _ rezumă şi demască esenţa acestui regim : „Caţavencu (foarte ameţit, împleti-cindu-se'n limbă dar tot îngroşindu-şi silabele). — Fraţilor! (toţi se întorc şi-1 ascultă) După lupte seculare care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat! Ce eram acum câtva timp înainte de Crimeea? Am luptat şi am progresat; ieri obscuritate, azi lumină! ieri bigotismul, azi liber-pansismul! ieri întristarea, azi veselia!... fată avantajele progresului! Iată binefacerile unui sistem constituţional!" Pentru a duce demonstraţia până la ultima ei consecinţă, autorul adaugă şi replica sintetică a lui Pristanda : „Curat constituţional! muzica! muzica !" Şi într'adevăr muzica isbucneşte zgomotoasă, acoperă această paradă a unui regim „curat constituţional". Prin indicaţiile sale scenice, Caragiale subliniază sensul adânc al acestui tablou, în care înfrântul Caţavencu ajunge din nou centrul de gravitate al acţiunii, pentru a deschide perspectiva evoluţiei sale ulterioare şi a întregii evoluţii a regimului burghezo-moşieresc : „Pristanda. — Curat constituţional ! Muzica ! Muzica ! (Muzica atacă marşul cu mult brio. Urale tunătoare. Grupurile se mişcă. Toată lumea se sărută, gravitând in jurul lui Caţavencu şi lui Dandanache, care se strâng în braţe, în mijloc. Dandanache face gestul cu clopoţeii. Zoe şi Tipătescu contemplă dela o parte mişcarea. Cortina cade repede asupra tabloului"). „Toată lumea se sărută, gravitând în jurul lui Caţavencu şi lui Dandanache, care se strâng în braţe, în mijloc" — ta- bloul acesta care încheie comedia „O scrisoare pierdută", ca o concluzie logică dar surprinzătoare a „luptei" electorale dintre partidele burghezo-moşiereşti, prezentată cu mijloace atât de simple şi cu atâta conciziune măiastră, este imaginea scenică a însăşi esenţei coaliţiei burghezo-moşiereşti Şi tocmai de aceea, prin puterea de generalizare si deci de anticipare a artei cu adevărat mari, ea desvăluie drumul pe care se va desvolta coaliţia burgheziei cu moşierimea, ea prevesteşte, într'un anumit sens, scene reale ce s'au petrecut mai târziu, în timpul răscoalelor din 1907 în parlamentul ţârii, scene pe care I L. Caragiale le va înfăţişa cu necruţător sarcasm. „A urmat, în Camere, scene duioase, teatrale... In publicitatea românească, foarte înclinată, la ocaziunl mari, cătră nota sentimentală, astfel de exibiţiuni se numesc „scene înălţătoare". Toată lumea a plâns, miniştri de azi, miniştri de ieri, deputaţi, senatori, publicişti, reporteri şi tribune publice ; şi'n faţa lumii acesteia atât de emoţionate, doi mari între mari fruntaşi, un conservator şl un liberal, s'au strâns în braţe cu efuziune şi s'au sărutat solemn, spălând cu lacrimi fierbinţi tot trecutul — care, ce-i drept, cam avea nevoie de spălat: în căldura luptelor de până ieri a celor două fracţiuni, primul nu numea pe al doilea decât „trădător de neam", iar acesta pe acela „fiul lui Belzebut" 9). Despre desvoltarea coaliţiei burghezo-moşiereşti, în perioada când capitalismul intră în faza sa imperialistă, ne-a vorbit Caragiale într'un alt sector al creaţiei sale, în schiţe. Păstrând contactul strâns cu viaţa şi interpretând faptele Cn lumina concepţiei sale înaintate, marele realist critic a descifrat sensul evenimentelor la care participa, a surprins noile forme, mai brutale, pe care le îmbrăca exploatarea în această perioadă, când bogăţiile ţării sunt vândute trusturilor imperialiste, când viaţa politică ia aspecte tot mai huliganice. Nu este locul să analizăm aici şi schiţele sau nuvelele lui Caragiale. Trebue să spunem însă că şi în acest sector al crea- 9) „1907, din primăvară până'n toamnă". 268 EUGEN CAMPUS ţiei sale, el atinge culmi ale măestriei artistice, oglindind în imagini de o conci-ziune şi simplitate rar întâlnită, marele adevăr asupra vieţii în epoca anilor 1900. Desvoltând pilduitor mijloacele specifice dar nesfârşit de variate ale schiţei — mijloace atât de potrivite originalităţii sale artistice îndreptate spre demonstraţia stringentă — el desvăluie cosmopolitismul High-Life-ului (trecerea dela Ziţa la Esmeralde Piscopesco), şovinismul („Rro-mânuî", „Românca", „Românii verzi"), metodele huliganice şi transformarea studen-ţimii în clientelă politică („Atmosferă încărcată", „Tempora"), funcţionarea defectuoasă a aparatului de stat („Urgent"), presa („O cronică de Crăciun", „Reportaj"), şcoala şi educaţia în familie („Bacalaureat", „O vizită"), putreziciunea în ultimul grad a moravurilor („Cadou", Mici economii"). Creşterea măestriei lui Caragiale poate fi deci înţeleasă deplin nu numai urmărind felul in care el a desvoltat o anumită temă, de pildă, aşa cum am încercat să arătăm aci, felul în care s'a trecut dela anecdota despre Ghiţă Calup la „O noapte furtunoasă" şi „O scrisoare pierdută". Acestea ne pot servi numai ca indicaţii pentru a arăta o creştere necontenită a măestriei artistice a lui Caragiale şi sensul în care are loc această creştere : deplasarea accentului spre social, exprimarea din ce în ce mai adâncă a unui adevăr din ce în ce mai esenţial. Creşterea măestriei lui Caragiale trebue. urmărită în întreaga lui operă. Va rezulta atunci încă şi mai convingător faptul că el ţine pas cu viaţa, oglindind cu mereu sporită vigoare noile aspecte ale desvoltării societăţii. Va rezulta atunci limpede şi un alt aspect deosebit de interesant : pe măsură ce' Caragiale cunoaşte mai adânc viaţa, ori/iontul lui se lărgeşte. încep să apară în opera sa chipuri ale celorlalte lumi, ale poporului exploatat, despre care vorbea cu respect şi durere în articole cum ar fi „Cercul Vi-ţios" sau „1907, din primăvară până'n toamnă". întâlnim figura ţăranului condamnat pe nedrept la ocnă şi bătut atât de crunt încât înebuneşte („Năpasta"), sau a ţăranului care, îndrăznind să ceară dreptate împotriva arendaşului ce-1 jecmă- neşte, obţine numai să fie bătut din nou, de astădată în prezenţa autorităţilor („Arendaşul român"). întâlnim dease-meni chipul ucenicului care, în slujba patronului, duce o viaţă de câine („O noapte furtunoasă", „Cănuţă om sucit"), sau al funcţionarului mărunt, terorizat de superiori, ce sfârşeşte prin a se sinucide („Ins-pecţiune"), sau rămâne distrus sufleteşte când pierde nădejdea de a mai putea evada din viaţa apăsătoare de slujbaş al burghezo-moşierimii („Două loturi"). Caracteristică pentru viaţa şi opera iui I. L. Caragiale este căutarea neobosită şi rostirea necruţătoare a adevărului. De aici decurg anumite trăsături specifice ale scrisului său. In felul său de a construi desfăşurarea acţiunii, în felul său de a construi personagiile, este ceva care aminteşte de precizia omului de ştiinţă, a matematicianului care demonstrează, până la evidenţă, adevărul teoremei. Unii critici au considerat aceasta drept naturalism, declarându-1 pe Caragiale „scriitor zoi ist", de un naturalism „radical". Ironia soartei : să fie scuzat de zoiism scriitorul care combătuse metodele de creaţie ale lui Zola şi mersese uneori atât de departe încât nesocotise cu totul şi aspectele pozitive al operei acestuia.10) La concluzii şi mai grave ajunsese criticul E. Lovinescu, pornind dela analiza tipurilor. Acesta afirma că personagiile lui Caragiale sunt schematice, că structura lor psihologică se reduce la jocul mecanic al unei singure formule repetate cu o stăruinţă ce o impune ca un simbol. Ipingescu, de pildă, e omul care spune „Rezon ! Oricât l-ai scutura, nu va ieşi o fărâmă de ideie suplimentară dintr'însul"...■"). Totodată, Caragiale este decretat scriitor naturalist, căci în opera acestuia — îndrăzneşte să afirme criticul — „mocirla vieţii" e studiată şi prezentată în sine... Caragiale n'a fost un grădinar de suflete, ci a răscolit rănile din curiozitatea de a le răscoli".12) I0) „Un caz interesant", „Epoca literară", pag 194, 22 Aprilie 1896. „Plagiatul Zola-Bibescu", „Epoca literară", 20 Mai 1896. ") „Critice", vol. VI, pag. 25 i2). Idem, pag 28. ARTA DE A EXPRIMA ADEVĂRUL VIEŢII 269 Să consideri pe I. L. Caragiale drept un exponent al naturalismului şi al schematismului, înseamnă să răstălmăceşti, să falsifici cu totul sensul operei sale. Caragiale este la fel de departe de naturalism ca şi de schematism, la fel de departe de orice deviere dela o viziune realistă. Caragiale este un reprezentant al realismului critic. Silvian Iosifescu arată amănunţit în monografia sa despre Caragiale diferitele mijloace pe care le utilizează autorul „Scrisorii pierdute" pentru a crea „personagii tipice în împrejurări tipice". Astfel, S. Iosifescu vorbeşte pe rând despre: formulele caracteristice rostite de personagii, indicaţiile scenice, numele eroilor, limbaj, situaţii caracteristice (cadrul şi acţiunea propriu zisă). Ceeace ar mai trebui subliniat, este faptul că marele nostru clasic utilizează aceste procedee realiste într'un mod original, specific. Şi una dintre trăsăturile caracteristice este acea înverşunare cu care urmăreşte reliefarea esenţialului, rostind necruţător şi demonstrând până la evidenţă adevărul esenţial asupra vieţii. Caragiale nu se mulţumeşte, în genere, cu simpla sugerare sporadică. El cumulează efectele, nu lasă nimic la voia întâmplării, întrebuinţând astfel faptele încât să constituie o demonstraţie stringentă, împlacabilă. Am analizat mai sus mersul „demonstraţiei" artistice în ceeace priveşte un anumit aspect din „O noapte furtunoasă" : desvăluirea raporturilor între Veta — Jupan Dumitrache până la scena IX din actul I, în care Chiriac declară : „Consimt la onoarea d-tale de familist". Am analizat deasemenea demonstraţia artistică stringentă din „O scrisoare pierdută", demonstraţie care duce în mod necesar la acest tablou final, în care ni se desvăluie însăşi esenţa evoluţiei regimului burghezo-moşieresc. S'ar putea da şi alte nenumărate exemple din teatru, din nuvele şi schiţe. De pildă în schiţa „Triumful talentului", demonstraţia e dusă atât de departe, încât ea ar putea fi asemuită cu ceeace în matematică se numeşte metoda reducerii la absurd. Ghiţă Niţescu, fiul unui negustor cu dare de mână, are de partea lui totul: averea tatălui, relaţiile politice în virtutea cărora a obţinut scrisoarea de recoman-daţie din partea unei persoane influente ; drept ultimă măsură de precauţie, el se înţelege cu amicul său, Niţă Ghiţescu, meşter în caligrafie, să semneze probele unul în locul celuilalt. (Niţă face acest lucru pentrucă o îndelungată experienţă îi arătase că, fără proptele nu poate obţine în nici un caz postul de copist). Caragiale strânge şi mai mult demonstraţia : la concurs nu se prezintă decât cei doi amici. Unul dintre ei trebue deci să câştige la concurs. Care ? Spre surprinderea celor doi prieteni, preşedintele comisiei anunţă că a reuşit Niţă Ghiţescu. E vorba deci la concursuri de un joc orb al întâmplării ? Nu! Cu obrăznicia-i caracteristică, Ghiţă Niţescu, pune la punct lucrurile: „Nu se poate, domnule director, v'aţi înşelat, ullaţi-vă ta probe." Tonul cu care a zis : „uitaţi-vă la probe !", a făcut un efect straniu asupra superiorului... Şi într'adevăr, uitându-se încă odată — dar nu la probe, ci la scrisoarea de reco-mandaţie din buzunar, rectifică : „Ştii că ai dreptate dumneata ?... Aşa e! Vezi ?... confundasem... In adevăr, a reuşit d-l Ghiţă Niţescu! — Aşa da! a răspuns plin de satisfacţie d-l Niţă Ghiţescu". Dar nici măcar această naivă satisfacţie a lui Niţă nu e îndreptăţită. Demonstraţia prin reducere la absurd a lui Caragiale, a arătat clar, nu numai că fără protecţie nu poţi obţine nimic în regimul burghezo-moşieresc; dar, mai mult, meritul personal nici măcar nu uşurează obţinerea postului, meritul nu atârnă câtuşi de puţin în cumpănă. Mecanismul procesului în acest regim e determinat de un singur factor: favoritismul, legăturile politice bazate pe meschine interese de clasă ale exploatatorilor. Să ne oprim şi asupra unui exemplu din nuvelistică: „In vreme de război". Premizele: în societatea capitalistă, în care domină goana după avere, doi fraţi, — unul popă, celălalt hangiu — amândoi gata să facă orice pentru a se îmbogăţi, într'o bună zi, popa Iancu vine la frate-său, Stavrache, şi-i mărturiseşte că a a- 270 EUGEN CAMPUS dunat avere mare fiind într'ascuns capul unei bande de tâlhari şi ucigaşi ; banda a fost prinsă; trebue neapărat să dispară cât mai repede şi el, ca să nu i se dea de urmă. Stavrache îl ajută, îl expediază ca voluntar peste Dunăre. Scena următoare pune în relief mobilul ajutorului dat de Stavrache fratelui său : dorinţa de a pune el mâna pe avere. Autorul subliniază nervozitatea hangiului când primeşte scrisoarea în care i se vesteşte că Iancu e sănătos şi că s'ar putea deci curând întoarce ; apoi, tristeţea ipocrită la primirea celei de a doua scrisori, care îi comunică moartea fratelui. „D. Stavrache a plâns mult, mult, zdrobit de trista veste. Dar un bărbat trebue să-şi facă inimă. Nu trebue să se lase copleşit aşa de durere". Demascarea personagiului, abia sugerată aci, e întărită în scenele următoare. Hangiul merge la avocat să afle „cu ce forme intră cineva regulat in stăpânirea unui frate bun pierdut, care n'are alt moştenitor". I se răspunde că nu e nevoe de nici o formă, căci : „Numai unul singur te-ar putea călca". — Cine ?... Popa...". Gândul la fratele căruia îi luase averea, îl obsedează pe Stavrache. Pentru a marca creşterea acestei obsesii, autorul povesteşte visele hangiului, vise în care-1 vede pe Iancu întors acasă şi pedepsin-du-1. Avarul şi câinosul hangiu (scena cu fetiţa flămândă) dă totuşi bani la biserică pentru sufletul morţilor, pentru sfeştanie. Şi când într'o bună zi, fratele socotit mort se întoarce într'adevăr acasă, ba-i mai cere şi bani, hangiul înebuneşte deabine-lea şi se repede la Iancu să-l strângă de gât. Nuvela întreagă, construită cu o logică strânsă, implacabilă, demonstrează o anumită idee şi totuşi ea nu are nimic didacticist. Comunică limpede şi convingător un mesagiu de idei, dar nu predă sec o lecţie redusă la datele abstracte, ştiinţifice. Construcţia operei este o argumentare stringentă, dar o argumentare prin imagini artistice. O atare construire a subiectului este profund realistă, deşi cuprinde o notă caracteristică lui Caragiale ; ea nu are nimic comun cu naturalismul sau cu schematismul. Acelaş lucru se poate arăta şi în ceeace priveşte personagiile. Sunt acestea, aşa cum afirmă Lovinescu „păpuşi reduse la o singură formulă energică" ?>3). Evident că nu, şi Silvian Iosifescu a dovedit acest lucru în mod convingător. Ce se întâmplă însă ? Ce este specific lui Caragiale ? Personagiile sale sunt oameni vii, deci oameni cu o viaţă sufletească proprie, mai mult sau mai puţin complexă, după caz. Deaceea se şi întipăresc adânc în minte, deaceea îi întâlnim în viaţă pretutindeni unde există regimuri bazate pe exploatare. Contrar celor afirmate de Lovinescu — nevoit şi el să recunoască până la urmă viabilitatea eroilor lui Caragiale — abstracţiile, păpuşile reduse la o singură formulă peste care nu poţi obţine nimic oricât ai învârti manivela, nu trăiesc, nu ţi se întipăresc în minte şi nici nu pot fi întâlnite în viaţă. Eroii din operele marelui nostru clasic sunt oameni vii, complecşi. Dar, construindu-şi personagiile, Caragiale subsumează diferitele lor trăsături, uneia care este dominantă. Mergând direct la ţintă cu acea implacabilă consecvenţă de logician-artist, ceeace-1 preocupă în primul rând este reliefarea esenţialului, exprimarea limpede şi necruţătoare a adevărului asupra vieţii, prin personagiul respectiv. Ipingescu nu este o simplă păpuşă, care, „oricât ai învârti la manivelă", nu repetă decât o singură formulă: „Rezon". Ipingescu are ideile lui despre politică (în această privinţă el e acela care dă lecţii lui Dumitrache), despre relaţiile dintre femei şi bărbaţi. Din anumite replici rezultă că nu e exclus ca el să ştie mai multe decât Dumitrache şi despre legăturile dintre Veta şi Chiriac. Ipingescu are anumite atitudini specifice categoriei, sale sociale. Este mândru de „cultura" Iui, pasionat după politică, cititor neobosit al gazetelor guvernamentale, brutal faţă de inferiori (faţă de ucenicul Spiri-don, faţă de „bagabonţi", etc.) Totuşi, esenţială este poziţia lui de colaborare şi subordonare faţă de „amicul" său, Jupan Titircă Inimă-Rea. Ipistatul Ipingescu, politicos cu „onorabilii" şi brutal cu „ba-gabonţii", este un aliat subordonat al ia) „Critice, vol V, pag. 26. APTA DE A EXPRIMA ADEVĂRUL VIEŢII 271 burgheziei înavuţite, reprezentate prin Jupan Dumitrache „apropitar, comersant şi căpitan în garda civică". Şi acest adevăr esenţial este exprimat scenic prin revenirea formulei caracteristice „rezon". Chiar dacă şi-a permis o clipă să aibă păreri deosebite, Ipingescu se declară până la urmă mereu de acord cu „onorabilul" Dumitrache. Despre nuanţele cu care este folosită formula „rezon" — ca şi alte formule caracteristice — s'ar putea scrie studii întregi. Şi ar merita să se scrie, pentrucă ele ar demonstra concret un aspect al măestriei lui Caragiale. Mergerea direct la esenţial pentru a exprima astfel răspicat adevărul asupra vieţii, a constituit preocuparea constantă a lui Caragiale. Marele realist critic a fost un duşman neîmpăcat al tuturor manifestărilor antirealiste, al tuturor procedeelor care întunecă mesajul de idei al operei. In „Poveste", scritorul îşi întrerupe cursul naraţiunii pentru a discuta câteva probleme de meşteşug artistic. Şi, cum îi era obiceiul, hâtrul Caragiale nu se sfieşte să introducă şi o anecdotă cu tâlc: „Şl pe urmă, când vă povestesc pe cât mă taie capul să fac meşteşugul meu, nu voi să pat măcar cu unul dintre d-voastră ce-a păţit odată un om saşiu, pe care într'o seară un călugăr rătăcit l-a întrebat încotro s'o la ca s'ajungă mai drept în cutare loc şl saşiul l-a arătat aşa cu mâna într'o parte; dar călătorul l-a întrebai: „Mă omule, spune drept, că mi-e degrabă s'ajung până nu 'noplează: încotro s'apuc? încotro mi-arăţi cu mâna, ori încotro te uiţi cu ochii?..." Pentru a nu face ca saşiul din poveste, pentru a merge direct la ţintă, comunicând răspicat mesagiul de idei al operei, exprimând cu consecvenţă şi limpezime adevărul asupra vieţii — e nevoie să cunoşti realitatea, să o interpretezi de pe o poziţie înaintată, să ştii precis ce vrei să spui. Dar mai este nevoie şi de altă muncă serioasă : munca pentru a găsi forma cea mai potrivită conţinutului respectiv. Caragiale a fost conştient de aceasta. Necesitatea unei perfecte corespondenţe între conţinut şi formă a exprimat-o în repetate rânduri în mod teoretic („Câteva păreri", „Poveste", etc.), clar mai cu sea- mă a realizat-o el însuşi printr'o muncă neostenită şi meticuloasă. Cercetând manuscrisele bucăţii „Poveste" — unele dintre puţinele care ne-au fost păstrate, constatăm că, înainte de a se hotărî asupra unui anumit plan al povestirii, Caragiale a încercat diferite soluţii posibile. După cum se ştie, povestea a rămas neterminată. In afară de textul publicat — text care reproduce manuscrisul păstrat la Biblioteca Centrală Universitară şi intitulat: „Poveste", mai există alte proecte cuprinse în manuscrisul „Două împărăţii". Mai mult: începând cu. momentul naşterii lui Ler, moment la care se întrerupe povestirea în acest manuscris, găsim notate pe câteva foi două proecte alternative pentru continuarea povestirii. La acestea se adaugă proectul consemnat pe ultima filă a manuscrisului dela Biblioteca Centrală Universitară. Deosebit de semnificativă este o notă scrisă de Caragiale cu creion albastru pe colţul unei file a manuscrisului „Două împărăţii": „N.B. Cu mare băgare de seamă la tot ce se poate suprima — Cât de mult" (sublinierea lui Caragiale). Lupta împotriva a tot ce este de prisos — şi deci întunecă ideia de bază în loc s'o lămurească, lupta împotriva lungimilor inutile, a „înfrumuseţărilor" realităţii prin artificii formaliste, a dus-o continuu Caragiale. După cum aminteam mai sus, în textul „Poveste" este intercalat la un moment dat un comentariu despre meşteşugul artistic — comentariu care amplifică ideea notată pe scurt în colţul manuscrisului „Două împărăţii" : „Ori poate să fac şi eu ca alţi povestitori ? In loc să vă arăt scurt ce nenorocire s'a întâmplat femeii, să 'ncep a vă spune cu ce ml se pare acum mie c'ar semăna acea nenorocire de-atuncl a unei împără-tese ? Dar inima acelei mame se poate, pentru cine are vreme de pierdut ca cititor, hârtie şi cerneală de pierdut ca scriitor, asemăna cu un turn înalt pe care grozavul cutremur îl năruie dintr'o sgudui-tură, făcând din el, care, păn'adlneaurl îşi înălţa sprinten vârful aurit spre 'năl-ţlmlle albastre, o grămadă pleoştită de bolovani sparţi, risipiţi fără altă socoteală 272 EUGEN CAMPUS decât nebunia oarbei întâmplări... sau cu uk sărman, plăpând, gingaş trandafir d'abia 'nflorlt, pe care viscolul vrăjmaş l-a smuls cu cruzime din crenguţa lui subţirică, spulberându-l mort cu fragedele-i foiţe smulse în şuvoiul turbat, năvalnic, prăpăstios... sau mai bine c'o mândră stâncă de cremene, pe care trăsnetul năprasnic, într'o clipă, a despicat-o'n două, din frunte până'n temelia ei ? Ori şi mai şi, cu un stejar plin de viaţă, pe care securea nemernică... şi celelalte. Cu care poftiţi să v'o seamăn, cu una, cu două, ori cu toate odată ? Aş putea-o face şi-aşa de hatârul d-voastră... dacă de dragul cuvintelor am căuta anume să vă născocesc o povestire. Dar nu credeţi asta. Eu de hatârul povestirii caut în-tr'adins cuvinte, cu care să v'o spun cum mi-o închipuiesc eu, cât mai degtabă şi mai limpede pot". Procedeul întrebuinţat în acest pasagiu al „Poveştii" este cel pe care l-a practicat Caragiale în toate parodiile sale, în versuri şi proză („Ab irato", „Smărăn-diţa", „Noaptea învierii'", etc.), satirizând obiceiuri la modă în literatura vremii, dominată de curente antirealiste corespunzătoare claselor exploatatoare. Autorul „Scrisorii pierdute" şi-a clădit opera pe principii diametral opuse semă-nătorismului, simbolismului, formalismului în genere. Cum singur spune, el nu născoceşte povestirea de dragul cuvintelor, ci de hatârul povestirii caută într'adins cuvinte cu care s'o spună cum şi-o închipuie el „cât mai de grabă şi mai limpede". Caragiale a fost un neobosit căutător al „cuvântului ce exprimă adevărul". Rezultatele admirabile obţinute se văd în fiece frază scrisă de el, fraze în care nu poţi clinti un cuvânt, o virgulă chiar, fără a-i ştirbi sensul, frumuseţea. Dar acest rezultat a fost obţinut cu muncă grea, fără preget. Ştim că I. L. Caragiale scria încet. Şi totuşi, chiar când apuca să scrie ceva, nu stătea la cumpănă să şteargă de nenumărate ori cele scrise, să recopieze apoi pe curat, să îndrepte din nou, să copieze la nevoie totul încă odată cu caligrafia lui îngrijită. Caragiale avea o înaltă conştiinţă a răspunderii lui de scriitor, conştiinţă care se oglindea până în cele mai mici amănunte ale mun- cii scriitoriceşti. (In amintirile sale, A. Toma povesteşte un fapt aparent fără importantă, dar semnificativ: ordinea meticuloasă în care-şi păstra Caragiale manuscrisele). Pagină din manuscrisul „Abu Hasan", în care se vede cum, după ce făcea multe modificări pe text, I. L. Caragiale recopia paragraful respectiv. Cu câtă perseverenţă căuta Caragiale cuvântul cel mai potrivit, cuvântul ce exprimă adevărul, rezultă evident pentru oricine îi cercetează manuscrisele. Să răsfoim de pildă manuscrisul poveştii „Abu Hasan", păstrat la Biblioteca Centrală Universitară. Pe fiecare pagină, nenumărate ştersături. Uneori sunt trei şi patru etaje de cuvinte. Astfel de pildă, la p. 5 a manuscrisului, citim fraza : „Le-a arătat în ce mare nevoie se află". Caragiale nu a fost mulţumit cu cuvântul „nevoie" L-a şters şi a scris deasupra „trebuinţă". I s'a părut că nici acesta nu exprimă tocmai ceeace trebue. A şters din nou şi a scris dedesubt: „strâmtoare", care în-tr'adevăr este cel mai exact şi cel mai expresiv. Scriitorul dă o mare atenţie şi modului verbelor. La p. 63 scrisese la început aşa : — Nu dorm... Dar prin ce minune am ajuns eu într'o noapte calif ?". După mai multe încercări, s'a oprit la următoarea formă: „Nu dorm... Dar cum? Cum, fără ştirea mea, să ajung peste noapte calif?". Pe lângă celelalte schimbări introduse — toate mărind conside- ARTA DE A EXPRIMA ADEVĂRUL VIEŢII 273 rabil precizia şi expresivitatea textului — subliniem trecerea verbului dela modul indicativ la modul subjonctiv (am ajuns — să ajung), mod mult mai potrivit pentru a indica mirarea, surprinderea, îndoiala. Multe dintre îndreptările făcute în manuscrise se referă la topică.. Aranjând cuvintele într'o anumită ordine, schimbând-o, revenind pentru a încerca o formă intermediară, Caragiale căuta ca accentul să cadă pe cuvântul cel mai im- Uneori transformările sunt mai adânci, ating nu numai cuvinte, fraze sau paragrafe, ci însăşi structura scenei respective sau chiar înlănţuirea momentelor între ele. Astfel de transformări pot fi urmărite mai uşor cercetând comparativ manuscrisul nuvelei „Păcat" şi textul aşa cum a fost tipărit. Dealtfel, chiar şi acest text tipărit reprezintă, după părerea noastră, o formă crudă, neobişnuit de puţin lucrată în comparaţie cu alte opere publicate de IR.» 1 Pagină din manuscrisul „Două împărăţii" (variantă a Povestei), în care se vede cum lucra I. L. Caragiale asupra manuscrisului. portant. Nu-i era străină nici preocuparea de a da astfel frazei cumpănirea necesară, ritmul şi muzicalitatea cerută de atmosfera ce trebuia sugerată. La p. 4, de pildă, Caragiale a încercat întâi o frază cu topică normală „...să întrebuinţez ce mi-a rămas...". Până la urmă, fraza a căpătat această formă suplă şi echilibrată ...„că, despre venitul meu, slavă domnului, mi l-am păstrat şl acuma ştiu cum să'ntrebuinţez ce din fericire mi-a rămas". înlocuirile, s#i|mbările, trimiterile sunt adesea atât de numeroase, încât nu se mai înţelege nimic şi în orice caz nu mai e loc pentru alte îmbunătăţiri. Atunci scriitorul şterge întregul paragraf şi-1 recopiază mai jos, sau alături, pe marginea albă. 18. — Viaţa Românească — o. 563 Caragiale. Explicaţia — cel puţin în parte — stă în faptul că „Păcat" este prima nuvelă cu caracter neumoristic scrisă de cel care, până atunci, se exercitase numai în gazetărie, în schiţe umoristice şi în comedie. Deşi procesul nu e dus până la capăt, se observă, ca de obicei Ia Caragiale, stră dania de a tăia fără cruţare tot ce e inutil, tot ce nu e cerut imperios de conţinut. Astfel, el renunţă la acele pasagii de un romantism dulceag în care popa Niţă e prezentat cufundat în gânduri, amintin-du-şi trecutul: „din ochii bătrânului pică pe garoafa uscată din carte lacrimi fierbinţi". A renunţat şi la alte scene melodramatice, la intervenţia necesară a au- 274 EUGEN CAMPUS torului cu comentarii retorice. Suprimarea din final a frazei : „Uite-i ce frumoşi sunt", face ca nuvela să câştige în sobrietate, moartea năpraznică a celor doi tineri impresionând astfel direct, prin înfăţişarea faptelor înşişi, nu prin comentariu. Sunt suprimate deasemeni gesturile teatrale, exagerat violente, ale personagiilor. Reacţia preotului când află dela birtaş pove stea lui Nică boierul era, la început, notată astfel: „Popa şi-apucă tâmplele in pumni, trosni pumnii de amândouă tâmplele". (Manuscrisul, aşternut dintr'o pri mă aruncătură de condei, e lipsit de punctata obişnuită). Evident, nu toate modificările sunt pe linia aceasta a suprimării lucrurilor inutile. Unele scene, păstrându-şi dimensiunile, sunt schimbate în structura lor. Astfel, până să ajungă la forma din textul tipărit, scena întâlnirii din casa prefectului a avut alte două soluţii. In cea dintâi, se insista inutil asupra a tot felul de întrebări puse de prefect cu privire ia Nică. In cea de a doua, interogatoriul tehnic e suprimat, popa leşină de emoţie văzând tabloul fostei lui iubite, iar când se trezeşte, nu vrea să mai spuie pentru ce a ve nit, oferă prefectului banii aduşi pentru a-i plăti serviciul, prefectul refuză la început, îi acceptă apoi: „Poţi lăsa dacă vrei — eşti om cu dare de mână, adaogă prefectul —• două bucăţi... Avem să înfiinţăm aici un institut"pentru copiii orfani..." Dându-şi seama că nici această soluţie nu era satisfăcătoare, Caragiale notează pe marginea filei respective indicaţia: „Poliţaiul îngrijitor subtilizează". Această a treia soluţie, cea mai veridică, e desvoltată apoi în textul tipărit. Mai sunt şi alte momente în care autorul a oscilat între diverse posibilităţi, înainte de a se hotărî pentru cea mai nimerită. La oraş să se ducă popa singur, sau împreună cu soţia ? Când se întoarce dela prefect, să vorbească preotul cu Ileana ? Să-i facă imputări lui Nică, sau să plece acasă fără a-i vorbi ? Să se indice, sau nu, reacţia lui Cuţitei când descoperă că popa şi-a ucis copiii ? etc. Deşi oarecum mai de amănunt, deosebit de interesante sunt schimbările introduse în final. La un moment dat, pe marginea filei de manuscris, găsim indicaţia: „Prezentul istoricesc" (Sic). Intr'adevăr, cercetând textul, vedem că în scena care urmează, Caragiale a modificat timpul verbelor. In locul mai mult ca perfectului, perfectul compus ; în locul imperfectului sau al perfectului simplu, prezentul istoric. In manuscris citim : „Sărise pârleazul şl trăgea cu urechea... N'avea curaj să păşească înainte: i-era frică... Un moment voi să se întoarcă înapoi şi să plece... să plece pentru totdeauna. Puse piciorul pe pârleaz... Dar se socoti mai bine, coborî iar înapoi şi stete iar ţintuit pe loc..." In textul tipărit, modificarea a fost efectuată : „...a sărit pârleazul şi trage cu urechea... Nu poate păşi. înainte... i-e frică... Un moment voeşte să se întoarcă şi să plece... Acu, pentru totdeauna... Pune piciorul pe pârleaz... dar se socoteşte mai bine... Coboară iar îndărăt şi stă ţintuit pe loc...". Modificarea, aparent măruntă, a schim bat considerabil întreaga scenă. Aducând faptele rnai aproape de prezent, a întărit caracterul dramatic al scenei, a redat cu incomparabil mai multă vigoare tensiunea sufletească a eroului. La întărirea acestui efect dramatic contribuie şi alte modificări stilistice: suprimarea conjuncţiei şi a propoziţiilor explicative, de pildă. Momentul culminant al împuşcării tinerilor se desfăşoară astfel mai dramatic. Iată versiunea din manuscris : „Luă puşca din. cui... şi ieşi în prag... Cine-i! strigă el. O lumină roşcată, un trăznet la care răspunse prelung deal după deal şi Nică pică fulgerat". Şi acum iată şi versiunea din textul tipărit : „la puşca din cui şi iese în prag. „Cine-i ?" O flacără roşcată, un trăznet la care răspunde împrelung deal după deal! — Mitu a picat fulgerat" (sublinierile sunt ale noastre pentru a înlesni compararea textelor). ★ Cu ironie amară scria I. L. Caragiale în „Notiţa explicativă" la nuvela-parodie „Noaptea învierii": „Literatura este o artă care nu trebuie învăţată; cine ştie cum din Utere se fac silabe şi din acestea cuvinte, este destul de priceput pentru a face literatură... Ştii să scrii ? eşti literat. Ştii să citeşti ? eşti critic". ARTA DE A EXPRIMA ADEVĂRUL VIEŢII 275 Opera lui este antidotul cel mai puternic împotriva unei atari concepţii. Caragiale avea conştiinţa înaltei misiuni a literaturii, şi deci a răspunderii literatului, fie el scriitor sau critic. Măestria şi-a câştigat-o printr'o ucenicie îndelungată la şcoala vieţii. Astfel, încetul cu încetul, a învăţat să înţeleagă tot mai adânc realitatea, interpretând-o depe o poziţie înaintată, aceea a maselor exploatate. A învăţat să rostească fără cru- ţare adevărul esenţial asupra vieţii, să-l rostească prin imagini artistice de o mare forţă de convingere, construite cu consecvenţa implacabilă a unui logician-artist. Nu a cruţat niciun efort pentru a-şi îndeplini misiunea de acuzator public al regimului burghezo-moşieresc, nu a cruţat niciun efort, pentru a rosti cât mai răspicat înaltul mesaj de idei al operei sale, pentru a găsi „cuvântul ce exprimă adevărul". i MIM AIL PETROVEANU I. L. CARAGIALE, CRITIC AL SPIRITULUI MIC-BURGHEZ M'am oprit într'o mică berărie, şi fiindcă am poftă de vorbă, aştept nu cumva o pica vreun ait bucureştean iubitor ca mine de aer curat, să respirăm împreună; dacă o durere împărtăşită e pe jumătate uşurată, desigur o bucurie în doi e îndoită. Aşteptând... recapitulez ziua. Toamnă în toiul iernii. Atât de cald, că dimineaţa chiar îmi deschisesem paltonul. Fără să iau tramvaiul, m'am îndreptat spre o fabrică de utilaj electric, unde aveam de pregătit o întâlnire între cititori şi un scriitor publicat în editura noastră. Pe drumul dintre clădirile fabricii, dădui faţă în faţă cu un coleg dela difuzarea cărţii, care se întorcea dela biblioteca sindicală. Era radios: nu pentrucă putuse făgădui atâtea volume câte îi erau cerute, ci pentrucă au fost cerute...,, — O clipă, să-ţi spun. Asta nu-i numai aici. Poate i-ai văzut pe cei dela Reşiţa... Da ieri, la Uniunea Scriitorilor. La Discuţia „Cumpenii luminilor". Ştii ce ne-au cerut ? Tiraj mai mare la Caragiale. Stocul, e epuizat în oraş, şi tovarăşii vor volume în bibliotecile individuale". Este într'adevăr semnificativ pentru revoluţia culturală din ţara noastră, unde Ion Luca Caragiale a fost socotit de burghezie ca lipsit de patriotism... Şi nu e singurul fapt de această natură. La biblioteca sindicală a fabricii, e şi o aripă tehnică în care am găsit un grup de muncitori discutând cu un inginer mai tânăr, o metodă nouă. Alături, un reporter notân-du-şi termenii tehnici ai convorbirii lor, întrerupse la un moment dat discuţia: „Dece, dacă măriţi numărul electromotoarelor, sunt totuşi necesare economiile la lumină ?" Unul din tovarăşi îl privi ca şi cum ar fi explicat alfabetul unui copil: „Fiindcă industria creşte mai rapid decât noi. Şi ea, în primul rând, are nevoie de energie electrică. De-aceea şi discutăm : să putem ţine pasul..." Amintirile mi se întrerup... Prin ceaţa aceea mi se arată legănându-se o umbră... Se apropie... Să fie un amic ?... Da, e un amic; n'am aşteptat degeaba. E amicul meu Nae ; şi lui îi pare bine. — „Ce cald a fost azi," zice Nae. — „Cald ! îi răspund eu. — De unde vii?" — „Dela cooperativă". — „Merge ?:" Nae, cu mândrie: — „Ba chiar s'au înmulţit membrii" — „Altminteri, ce mai e nou?" Expresia i se schimbă brusc: „Prost, dragă... Este o criză, mă'nţelegi... economia asta de lumină... E ceva care pot pentrucă să zic..." îmi vine în minte, prin contrast, chipul strungarului care îi răspundea reporterului. Dar Nae face o figură foarte mâhnită ; e aşa de obidit, încât ai crede că vrea să plângă. — „Bine, Nae, îi zic eu, nu trebue să fie omul aşa de pesimist. Este o recoltă admirabilă..." Nae, schimbând figura şi zâmbind compătimitor de ignoranţa mea : — „Ce recoltă, nene, ce recoltă ? D-ta n'ai văzut rapiţa ? — N'am văzut-o, că n'am fost pe afară. — Apoi vezi... Rapiţa, moft ! — „Ei, moft... Bine, dar numai rapiţa e ? Da' porumbul, da' grâul, da' alelalte? Nae, iritat, maimuţărindu-mi tonul : — „Da' economia la lumină ? Da' cutare ? Da' cutărică ?..." ★ Aţi ghicit. E vorba de pastişarea dialogului „Situaţiunea", unul din numeroasele „momente" în care Caragiale îşi râdea de micul burghez al vremii sale. Cum umbra acestuia se mai profilează şi azi pe orizon- L. CARACIALE, CRITIC AL SPIRITULUI MIC-BURGHEZ 277 tul luminos al ţării, Nae este - vai ! - actual. „ De sigur „amicul" din pastişa nu seamănă leit cu unchiul său, amicul» Iui nenea lancu. In 1951, Nae este de pilda, un mic meseriaş intrat sau nu mir o cooperativă meşteşugărească, un funcţionar la aceeaşi cooperativă, ori uneori, chiar la o instituţie de Stat; câteodată se mai întâmplă să fie şi un mânuitor al condeiului. Achită cotizaţia sindicală; prânzeşte la cantină ; seara îşi ia copilul dela creşă ; abia de-i mai rămâne timp să bea o bere cu amicii. Deci, şi-a primenit viaţa; conştiinţa însă, numai „pe ici pe colo"... Intr'adevăr, munceşte uneori peste ora-riul obişnuit; dar confundă încă adeseori rigoarea administrativă cu zelul birocratic. Când are de rezolvat o petiţie ce aşteaptă de mult, e ocupat cu chestiuni „urgente" sau pretinde solicitantului exasperat încă o petiţie, tocmai ca s'o rezolve pe prima. Altminteri, îi blestemă pe „ăia dela oficiu", fiindcă „sântără birocraţi". Dacă nevasta îi anunţă că „trebue să facem economie la gaz şi la electrică" sau că .„aragazul n'a sosit de trei zile", isbucnest? apocaliptic : „E criză, ne ducem de râpă". El ştie că orânduirea capitaliştilor şi a moşierilor a apus, rămânând un fragment lung şi întunecat al istoriei. N'o regretă, fiindcă a îndurat deajuns sub stăpânirea lor. Confundă însă alungarea dela putere a duşmanului de clasă, cu nimicirea şi capitularea lui, într'atât încât se lasă înduioşat de soarta cutărui membru al fostului „high-life" : „Săracul! Nu doreşte decât să intre undeva, să lucreze cinstit... Zău, „pot pentrucă să zic", că greşim în cazul lui..." Are oroare de război. La cinema, la jurnalul atrocităţilor americane din Coreea, nevesti-si i-au curs şi lacrimi. Dar confundă războiul cu o calamitate naturală, cu o fatalitate. De aceea coşmarul „armelor secrete" nu-1 lasă să doarmă. Că nepotul a păstrat multe din deprinderile unchiului, în ciuda noilor condiţii sociale, nu e de mirarea. Nae e comparabil cu cismarul ales ca exemplu de I. V. Stalin, pentru acei care rămân mic burghezi, deşi practic s'au transformat în proletari. Angajându-se într'o fabrică: ...„situaţia acestui cismar este deja proletară, dar conştiinţa lui este încă neproletară, ea e complect mic-burgheză. Cu alte cuvinte,situaţia mic-burgheză a acestui cismar a dispărut deja, nu mai există, dar conştiinţa lui mic-burgheză nu a dispărut, ea a rămas in urma situaţiei lut .reale" '). Invăţându-ne că „în viaţa socială se schimbă întâi situaţia oamenilor şi pe urmă, potrivit cu aceasta, se schimbă şi situaţia lor"2) marxismul ne îndeamnă să contribuim la acţiunea acestei legi. In împrejurarea deţinerii puterii de către proletariat, adaptarea conştiinţei la noua situaţie socială devine dintr'un fenomen spontan şi relativ lent, un proces dirijat şi considerabil accelerat. A ridica conştiinţa micului burghez până la înălţimea vieţii socialiste, înseamnă de fapt a-1 reeduca. Posibilă, prefacerea grabnică a lui Nae, departe de a trezi doar un interes pedagogic, este o sarcină politică a socialismului. Constructorii socialismului au nevoie să respire un aer la fel de proaspăt în jurul lor ca şi elanul ce le umple inima, mâ-nându-i spre înfăptuiri măreţe. Ori, scepticismul „agreabil" de natură mic-burgheză este primejdios fiindcă se inhalează pe nesimţite, în doze infime şi fără rezultate violente, între două vorbe de „duh", într'un moment de oboseală a vigilenţei, la un pahar de bere — ori o cafea — cu „amicii". Se poate însă întâmpla ca acest scepticism infiltrat ca o otravă în sufletul oamenilor noi, să ducă la întârzierea înfăptuirilor înseşi. Denunţând într'o clipă istorică spiritul; mic-burghez, Gorchi scria în 1929 — anul marei cotituri: „îmi pare... că a sosit vremea de a elabora acum o higiena bio-socială care va deveni poate baza unei morale noi. Acest proces trebue să aibe ta bază, voinţa constantă de a realiza o unitate mal strânsă şi mai prietenească între oamenii înaintea cărora stă sarcina imensă a reeducării milioanelor de mici patroni, astfel încât aceştia să devină muncitori cultivaţi, ziditori conştienţi ai noului stat. Este oare nevoie să spunem că incumbă criticilor, publiciştilor, sarcina de a umaniza oamenii, de a lupta împotriva renaş- ') I. Stalin : Opere, Ed. P.M.R. 2) Op. cit. pag. 320. pag. 320, vol. I, 278 MIHAIL PETROVEANU terii „ideologiei" otrăvitoare mic-burgheze, împotriva eroizării micilor burghezi „umiliţi şi obidiţi" ? Gorchi se intitula un „higienist care (trebuia) să cureţe viaţa, să măture din viaţă — orice contagiune, orice noroi, orice murdărie". Nu e nicio reminiscenţă a concepţiei lui Zola, nici o butadă. Alexei Maximovici Peşcov nu se juca cu cuvintele. Printr'o metaforă în termeni medicali, el semnala funcţia educativă a scriitorului realismului socialist. Astăzi, în combaterea cu eficacitate a mentalităţii mic-burgheze în patria noastră, scriitorii noştri nu se pot dispensa de mărturia acelora care, fără a poseda remediul, au descris critic, pericolul. Printre aceştia, cel mai expert a fost Ion Luca Caragiale. ★ Pentru a cântări puterea cu care Caragiale a oglindit şi lovit în aspectele ei multiple esenţa de clasă a micii burghezii, trebue stabilită dela început trăsătura ei de bază. Mic-burghezia este o categorie socială balansând în societatea întemeiată pe exploatare, când spre clasele stăpânitoare, când spre proletariat, în raport direct cu fluxul sau refluxul mişcării muncitoreşti. La noi, vremea în care apar întâi Leo-nida Ciupicescu, apoi Mitică, Lache, Ma-che, Nae, Costică, cumpărătorii nenorocoşi ale celor două loturi şi casierul nefericit din „Inspecţiune", este epoca în care compromisul burgheziei cu moşieri-mea se legalizează în monstruoasa coaliţie. Tarele burgheziei şi moşierimii se răsfrâng şi în conştiinţa micului burghez. Mitică respiră din plin acea atmosferă stătută, caracteristică unei burghezii care n'a fost niciodată revoluţionară şi, speriată de creşterea forţelor populare, a cerşit — ca o infirmă — cârjile feudale, — a pactizat deci cu feudalismul. Din cauza acestei pactizări care a legat ghiulele de picioarele burgheziei, des-voltarea capitalismului a fost frânată: burghezia s'a arătat neputincioasă să stimuleze forţele existente de producţie şi să împlinească cerinţele elementare ale revoluţiei burghezo-democratice. Fără să fi fost vreodată revoluţionară, ea a preluat odată cu alianţa ei cu boierimea, şi tradi- ţiile turceşti ale acesteia : trândăvia, tocmeala, intrigăria, ploconirea, îngroşân-du-le şi desvoltându-le. Şi, la sfârşitul secolului al XlX-îea, când burghezia alunecată pe panta declinului se lăuda cu începutul unei ere de prosperitate nemărginită, acest buchet de cusururi a înflorit din plin, ca tot atâtea semne ale descompunerii. De sus până jos, în edificiul burghezo-moşieresc domneau parazitismul, indolenţa, învârtelile sau „pişicherlâcurile", cum avea să le numească Caragiale în broşura despre 1907, — ignoranţa arogantă şi în genere mentalitatea unui stil uşuratec de trai. In această toropeală, în aparenţă neturburată, s'a desvoltat şi nuanţa aşa zis critică a individualismului mic burghez, de fapt: limbuţie demagogică şi patriotardă, paralel cu tendinţa de cleveteală şi zeflemea stearpă la adresa instituţiilor existente, însă fără umbră de intenţie sau efect păgubitor bazei sociale, sistemului de exploatare ca atare. Asupra burgheziei şi moşierimii şi-a revărsat indignarea satirică Ion Luca Caragiale. Mica burghezie i-a stârnit protestul ironic. Dar, ambele atitudini sunt, în ciuda diferenţei de intensitate, tăişuri ale ace-leeaşi arme a comicului cu care Caragiale a desvăluit şi satirizat contrastul dintre aparenţele sub care se înfăţişau atât exploatatorii cât şi mica burghezie pe de o parte, iar pe de alta, conduita lor reală. Pictor fidel al semnalmentelor moftangiului, Caragiale a îndeplinit totodată şi o sarcină patriotică. El a înlesnit maselor să depisteze pe acel tip de mic-burghez, care, fără a fi un duşman conştient şi îndârjit al democraţiei, ca Nae Caţavencu, le deruta totuşi prin condiţia sa socială modestă precum şi prin sforţarea de a-şi ridica micile nemulţumiri principale la rangul de critică, chipurile principială a statului oligarhic. Trebue subliniat însă că mintea ascuţită a scriitorului nu a făcut din Mitică centrul de greutate al satirei sale. Luându-i în răspăr păcatele, Caragiale a înţeles că mica burghezie care a dat naştere unui Mitică, se afla sub înrâurirea nefastă a burgheziei liberale, dar în acelaş timp că în rândurile ei se petrec cazuri tragice, desvăluind astfel colţul trist al orizontului mărginit şi al vieţii ei de automat. CARAGIALE, CRITIC AL SPIRITULUI MIC-BURGHEZ 279 Schiţa „Tnspecţiune", de excmp u, departe de a fi comică, are ceva dm tragicul ■ omului mărunt al lui Cehov singurul care se sinucide într'o societate întemeiata pe iaf si exploatare... este umilul casier care constata o lipsă în cassă. El e acarul' Păun de mai târziu. Iar in soţii Popescu djn .Două loturi", Caragiale oglindeşte un alt aspect dureros al micilor impie- X gaţi, lipsiţi de resurse materiale suficiente, la care oricând „şeful" poate striga : Aici nu sunt domnule Georgescu, domnule sunt Domnule şef, ai înţeles ?" şi care, nevăzând o altă ieşire din condiţia lor socială, ajung să considere drept soluţie" — norocul, loteria ! Ne amintim în acest sens de schiţa lui Cehov, în care doi soţi acriţi de viaţă îşi fac fel de fel de planuri în legătură cu un posibil câştig la loterie, ca să recadă apoi şi mai în apatie. Simpatia pentru „umiliţi şi ofensaţi" — ceeace, dealtminteri atestă dragostea de om a lui Caragiale „cel uscat" la inimă, — cum îl socoteau ponegritorii — sporeşte adâncimea imaginii micului burghez. Mai mult ; deşi niciunul dintre eroii aceştia nu săvârşesc măcar un gest de revoltă pozitivă (Cănuţă este numai un neconformist, un om „sucit" iar „dascălul prost" e numai un dascăl drept) — totuşi, într'înşii zace un anumit filon de umanitate. Sute de oameni ca Lefter, Anghela-che şi Cănuţă pot să se desvolte liber şi eficace numai într'o orânduire eliberată de îngenunchierea omului de către om. Cu alte cuvinte, Caragiale păstrează speranţa în înnoirea unei categorii întregi de oameni proveniţi din mica burghezie. Aproape de nenorocirile micului burghez, Caragiale n'a ocolit nicidecum năravurile acestuia, chiar dacă acestea se înfăţişează într'un chip simpatic şi, în orice caz inofensif, aşa cum sunt la prima vedere Mitică şi ca el oricare din „amicii" lui, Lache, Mache sau Costică. Sociabil prin excelenţă, Mitică răzbate în cele mai felurite medii: „în somptuoasele saloane de elită, în sindrofiile modeste de mahala... la Jockei şl la cafeneaua Schreiber din Lipscani, în Orient-Express, în tramcar, în cupeul cu roate de cauciuc, pe jos în galoşi, pretutindeni... Gata a te saluta cu toată afabilitatea şl a-ţi întinde cordial mâna lui, să fii mitropolit sau paracliser, general ori căprar, ministru ori comisionar de stradă, nobil sau mujic, ş.c.l." — toţi cei ce-1 salută îi sunt „amici", printre care nu are preferinţe. Ca să vorbim în stilul reflexiilor lui, de vreme ce el cunoaşte pe toată lumea, şi toată lumea îl ştie pe el, deaceea abordează pe fiecine fără sfială, cu o familiaritate modulată după dispoziţia sa sau a partenerului. Decentă : ,—Bunăseara, D-le lan-cule"; bonomă şi sonoră : „— Sal'tare frate şi noroci" ; „— Bonsoar Mache". „sfeotisoar Lache; agresivă, când e în prada unei agitaţii : „—Ei. ce zici ?" ; neutru, când amicul e morocănos : „—Teribilă căldură, - azil". Bine crescut, nu-şi refuză niciodată amicii : „— Iei o bere ?„ ,,—lau"; şi e gata să-i întovărăşească la chef până în zori, când se opresc la şosea „să ia aer curat", la lăptărie sau la o „schembea". Săritor, Costică se deplasează din provincie în capitală spre a preda la Cameră o petiţie din partea „asociaţiei cultivatorilor de prune", într'o „afacere serioasă". Ca „amic", roagă un amic să aibe în grijă pe un al treilea amic. Onoarea amicilor pare a-i sta pe suflet. Se face foc dacă cineva o prihăneşte : „—Nu-ţi permit, zic, să te atingi de onoarea amicului meu". Mărinimos, iartă cusururile amicilor. Mache îl pălmuieşte. Fără să riposteze, se consolează sentenţios : „—Uite, vezi, ăsta e cusurul Iul — e măgar şl violent!... şi n'are manieră !". In deobşte nu se mânie pe nimeni, fiind răbdător cu încăpăţânaţii, proştii, obraznicii. Impiegatul din „Căldură mare" scapă din mână geamul ghişeului peste nasul solicitatorului. Domnul nu se enervează : „—Era să-mi tal nasul... Ştii ce teribil m'ai lovit? — Pardon!... Dar nu stric eu... Dacă vârâţi aşa capul. — Nu face nimic..." Mitică, prin urmare, este pătruns de ideea că oamenii se pot înţelege între ei, cu condiţia unei bunăvoinţe reciproce şi a întreţinerii dialogului. Are atâta nevoie de oameni, de prieteni, sau măcar de cineva cu care să schimbe o vorbă, încât şi în clipele în care deobicei caută singurătatea, el fuge în oraş, la berărie. Când nevasta se chinuie „de facere", el discută cu amicul. E nervos, plictisit. 280 MIHAIL PETROVEANU Acostează imediat un amic şi se uşurează: „—Bine că te-am găsit, D-le Iancule". Altminteri pare un soţ şi un tată foarte preocupat de nevastă şi copii. Zărind moaşa care se întoarce dela lehuză, se repede s'o întrebe : „A făcut ?" Altădată, alterarea laptelui supt dela doică de Sisi-lica, fetiţa, îl aruncă în supărare: „...pentrucă, imaginează-ţi existenţa unui copil — Sisillca, fetiţa noastră, de exemplu — este din cauza ei (a doicii, n.n) periclitată, căci doctorul pretinde că noi n'am păzit-o îndeajuns, şi laptele este stricat, ceeace nu mai poate conveni pentru nutri-ţiune, neavănd încă formate sucurile gastrice ; şi fireşte suntem desperaţi..." Una din chezăşiile unei amiciţii trainice e sinceritatea mutuală, în numele căreia Lache reclamă lui Mache dreptul de a-1 „critica" : „... trebue să mărturisiţi toţi că am şi eu o calitate: sinceritatea" Tot din sinceritate el nu se jenează să-şi scoată ghetele care-1 strâng, de Paşti, în Cişmi-giu, şi bodegă, la Gambrinus. La acest gest îl stimulează întreaga atmosferă. Am văzut doar că în Bucureşti, pe stradă şi în restaurant, Mitică e înconjurat de feţe amicale şi „localuri familiare", în care îi este imposibil să nu se simtă „galant" cu damele şi spiritual cu amicii. Caragiale îi subliniază această însuşire : „Mitică este omul care pentru fiecare ocazlune a vieţii găseşte un cuvânt de spirit. Mai cu seamă pe provinciali îi epatează cu verva lui în genul uşor, picant şi ironic!" „In genul acesta, cel puţin, pot pentru ca să zic că n'am rival!" zice Mitică pe drept cuvânt. Exemple : „când n'are tutun, îţi cere o ţigară... suvenir! Ii zici: —„—Mitică, faci cinste ?" „—Nu pot, monşer, că mă strânge un ciorap". Cântă pe toate gamele humorului, dela calamburul nevinovat şi contrasensuri, asociaţii burleşti, replici în doi peri sau absurde, trecând prin anecdotele echivoce, însă în limitele decenţei, până la păcăleală sau chiar farse cu o regie complicată pe socoteala amicilor, câteodată cu o notă lugubră („1 Aprilie"). Mucalit, Mitică se consideră însă un om profund, cu predispoziţii spre generalizări aforistice, menite să-l urce în propria sa stimă şi a amicilor : „Viaţa e un vis şi moartea o deşteptare"... Competenţa sa, originalitatea ideilor şi veracitatea ştirilor le consideră privilegii netransmisibile. Dogmatic, îl agasează contrazicerea ori îndoielile altuia pe care le şi retează cu un scurt şi energic : „moft I" — verdict fără drept de apel ,,—Apoi, vezi' Rapiţa, moft!". Totuşi nu poate renunţa la prezenţa amicului. Mitică e un... Socrate bucureştean. Partenerul, fie şi mut, îi aţâţă pofta de meditaţie, îi sporeşte încrederea în trăinicia convingerilor sale. Conu Leonida îşi enunţă victorios „sistemul" şi previziunile politice, în pat, coanei Efimiţa, care-i serveşte drept auditoriu docil. „Ei, ce zici ?", cu care Mitică îşi interpelează amicul, nu înseamnă consultaţie sau interes pentru părerea amicului, ci prilej de a-şi impune propriul „punct de vedere". Specialitatea în care Mitică se socoteşte infailibil e politica. De altfel, politica este obiectul statornic al conversaţiilor lui : „Târziu de tot, trei vechi prieteni, stau de vorbă într'o berărie — despre ce?... Ei! despre ce pot sta de vorbă trei români aşa târziu!... despre politică, fără îndoială". („Cam târziu") Despre ce politică discută,, vom vedea. In acest domeniu, credinţele lui Mitică se disting prin radicalism : „...Aş! Asta nu! să mă ierţi! Asta, trebue pedeapsă cu moartea!" îşi pledează crezul cu o vehemenţă grozavă, fără menajamente pentru adversari : .... „Când vine, mă'nţe-legi, un guvern ca bandiţii, fiindcă n'are cine să-l oprească de a lovi în tot ce e mai scump, pentru care nu mai există nicio apărare..." sau : „Iţi place ce fac mizerabilii ?" „Care mizerabili ?" „—Ei, care mizerabili! Derbedeii, bandiţii!". Mitică pare un brav fiu al neamului. „Patriotismul" lui, alimentat de o grijă fierbinte pentru ţară, clocoteşte în permanenţă. Invocând parcă mărturia clienţilor din local pentru justeţea concluziilor lui, el deplânge proasta rânduială a Statului : „Eu pot pentru ca să-ţi spui pe parola mea de onoare că-mi pare foarte rău. dar ştii!.. foarte rău !! foarte rău !!! Pentru ca să ajungem să vedem în ţara mea, care era peste putinţă să prevază oricine o situafiune foarte tristă..." De aceea nesinchisirea amicului faţă de lupta politică care pentru el echivalează cu lipsa de patriotism pseudo-conflictele dintre liberali şi conservatori), îl îndeamnă la prevestiri negre cu privire la viitorul I. L. CARAGIALE, CRITIC AL SPIRITULUI MIC-BURGHEZ 281 naţiunii: „Aoleo! Vai de ţara asta, dom nule, o să ajungă rău ! fiindcă nu mai este patriotism şi totul se vinde Interlocutorul indiferent, îl scandalizează mai cu '» - . psii un ins, care va să zică seamă ca • tfir mai instruit şi ai datoria, mă înţelegi, fiindcă dacă unul ca d-ta stă indiferent şi nu se să-ţi spui. interesează, atunci să-mi. dai voie Om de principii şi temperament bătăios, Iţi vine să-1 iei drept un cetăţean serios care face pe neseriosul din simplă distracţie. Cusurul său principal ar fi snobismul din vorbă şi ţinuta. Incult, se vrea cult; necioplit, se vrea manierat. Afectând o educaţie aleasă şi împestriţându-şi vocabularul cu „radicali" şi franţuzisme prinse după ureche, Mitică imită clasele posedante şi cosmopolite. Dar ca şi Jour-dain din „Burghezul gentilom" al lui Mo-liere, Mitică se dă în vileag numaidecât. In gura lui se amestecă locuţiuni periferice, expresii „selecte" (monşer, parol), grecisme şi turcisme (mangafa, nacafa, ipohondrie şi stenahorie) cu care se înobila negustorimea din „Kir lanulea", deci cu o sută de ani în urmă. Mica burghezie schimonoseşte moda şi fasoanele societăţii înalte, cu întârziere, după ce aceasta le-a părăsit spre a-şi însuşi altele. Mitică mai stâlceşte gramatica, vorbeşte alandala şi cu formule stereotipe (mă'nfetegi, pot pentru ca să spun, eşti teribil, monşer, parol!) ca şi Pristanda cu al său „Curat murdar", iar comportarea lui în „soţletate" nu e întotdeauna manierată ! Esteţii burghezi s'au oprit înadins la această imagine superficială şi „nostimă" despre Mitică, adică la ceeace el însuşi vrea să pară, şi au scornit că scriitorul a relevat într'însul câteva defecte anodine, printre care cel mai grav ar Ii parvenitismul — şi încă mai ales cel cultural al micului burghez, — respectându-i însă onestitatea firii sale lăuntrice. Aşa dar, după ei, Caragiale ar fi fost mânat cel mult de o ironie protectoare faţă de micul burghez. Inchipuiţi-vă pe Caragiale în postura unui tată care, încântat de vioiciunea şi fondul bun al vlăstarului lui, îi scuză metehnele, ca fiind trecătoare şi mai degrabă distractive ! încercarea de a seca opera marelui creator de apa ei tare — spiritul critic — a fost completată cu ideea după care esenţa comicului caragialian ar fi nu numai gratuită, ci şi pur verbală. Altfel spus, Caragiale ar fi ridiculizat limbajul sărac şi pocit, şi nu însuşi tipul social al micului burghez. De aici şi până la decretarea operei lui Caragiale drept o galerie de copii trase după unul şi acelaş clişeu, nu era decât un pas. Pas pe care Eugen Lovinescu l-a făcut fără ezitare. Caragiale luase odată peste picior pe C. A. Rosetti, unul dintre fondatorii „liberalismului" burghez, încărcându-1 cu epitete ca „geni-tore", pe gustul latinizant al victimei. După Caragiale, zicem şi noi despre Lovinescu, care era şi un apologet al aceleeaşi doctrine liberaliste burgheze, că a fost „geni-torele" criticei impresioniste. Ei bine, acesta a scornit că Ion Luca Caragiale, puţin inventiv, ar*"fi vinovat de schematismul eroilor săi. La o asemenea calomnie, Caragiale ar fi putut argumenta cu replica lui Gogol : „Nu te supăra pe oglindă dacă chipul ţi-i slut". Intr'adevăr, nu arta lui Caragiale, ci modelul înfăţişa o anumită uniformitate. Cum îl mai cheamă pe Mitică ? Caragiale nu ne spune. întâmplare ? Cine a intrat până în atelierul maestrului, a fost cu siguranţă impresionat de repertoriul său de nume proprii, în care fiecare nume, evocând instantaneu persoana şi categoria socială respectivă, echivalează cu un nou „moment". Stenogramă ideală a tipologiei caragialiene, colecţia ilustrează puterea de intuiţie a scriitorului. Balzac spunea că ghiceşte „după mănuşă pe purtătorul ei". Caragiale, căruia i se atribuie declaraţia : „Nu pot să văd figura până ce nu văd numele" s'ar fi putut mândri cu acelaş dar. Un dar deloc miraculos, condiţionat de agonisirea unui bogat material de viaţă, atribut al fanteziei creatoare proprie marilor artişti, pentru care cea mai grea probă este redarea adevărului vieţii. Absenţa numelui de familie în dreptul lui Mache, Lache, Costică, Mitică, este o neglijenţă voluntară, artistică. In foiletonul şi apoi în broşura „Mitică", Caragiale răspundea parcă întrebării : „Mitică... şi mai cum ? — E destul atât. Mitică... de vreme ce D-ta îl cunoşti 282 MIHAIL PETROVEANU tot aşa de bine ca mine. Fireşte că trebue să-l cunoaştem, ii întâlnim atât de des în prăvălii, pe stradă, pe jos, în tramvaie, pe banchete, în vagon, în restaurant, la Gam-brinus, în fine... pretutindeni." S'a remarcat că, spre deosebire de exponenţii „high-life-ului", interpreţii micii burghezii sunt desemnaţi prin numele de botez sau numai prin iniţiale. Cu rare excepţii, ca Leonida Ciupicescu, al cărui patriotism de vodevil destul de facil trădează pe debutantul dela revista „Calendarul Claponului" (1879). Menţionarea exclusivă a prenumelui apare ca un semn al contactului intim, — vizibil şi în formele diminutivale — Mitică (Dumitru), Costică (Constantin) — dintre personaje. Totodată e un semn al ori-ginei lor sociale umile. Prefectul Tipătescu sau Raul Gregoraşco — care ţine să se singularizeze şi prin franţuzi-rea numelui — erau funcţionari din aparatul de conducere a statului. Nu puteau fi salutaţi decât respectuos şi bine articulat : „Domnule"... Iar între ei, Tipătescu şi Caţavencu îşi zic tot „Domnule". Numai Pristanda, sluga complice, îşi îngăduia un „Coane Fănică". Tot astfel numele de familie al lui Zaharia Trahanache nu se „cade" să fie rostit în întregime, tocmai fiindcă îndărătul lui se află un mare proprietar şi venerabil multiprezident. In schimb, de Mache şi Lache ne ciocnim oriunde, „toată lumea îi cunoaşte". Deci pot fi abordaţi fără fasoane, aşa cum îşi ziceau între ei: „Sal'tare taică şi noroc". Pe lângă nume, le lipsesc şi alte mijloace elementare de individualizare, printre care notele fizice şi morale propriu zise. E zadarnic să încercăm a ni-1 reprezenta pe Lache de o parte şi pe Mache, de alta. Sunt inseparabili ca papagalii. Şi încă ne-am face o idee despre ei, dacă ni s'ar îngădui să privim pe unul singur. Caragiale însă, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu-i deochiem progeniturile, le-a ascuns pozele. Atunci să le căutăm urmele aiurea, în vreun „album de familie" mai vechi, cu alte cuvinte în ciornele sau „momentele" juvenile în care perechea Smotocea şi Co-tocea prefigurează pe Lache şi Mache, Leonida Ciupicescu pe Mitică, ca păpuşile de lut — viitoarele statui ale unui artist. Deşi foarte şarjate, siluetele din „Calen- darul Claponului" sunt preţioase, deoarece conţin indicaţii ceva mai bogate şi comentariile care le însoţesc destăinuie părerile creatorului despre propriile creaturi. Iată medalionul lui Leonida Ciupicescu, din tableta cu acelaş titlu. De vreme ce a reprodus-o în „Moftul Român" (1893) Caragiale îl recunoaşte pe... junele „Leo-nică" fiu legitim, măcar că era un copil mai puţin reuşit ca ceilalţi fraţi. Să ne uităm la fotografie : „Părul lui nu era nici negru, nici galben, nici castaniu; faţa nici oacheşă, nici bălană, nici smeadă; ochii nici negri, nici verzi, nici căprii. Nu era nici cârn, nici năsos şi urechile le avea potrivite. Leonică nu era nici mare nici mic, nici înalt nici bondoc, nici subţire nici gros. Afară de aceste daruri ale fiinţei pipăite, Leonică în sufletul lui nu era nici bun nici rău, nici moale, nici iute, nici deştept, nici prost. Cu un cuvânt, o fiinţă nici prea-prea, nici foarte-foarte". Să confruntăm desenul lui Leonică cu schiţa lui Mitică (din broşura mai sus citată) : „El (Mitică) nu este nici tânăr, nici bătrân, nici frumos, nici urât, nici prea-prea, nici foarte-foarte; e un băiat potrivit în toate..." Ciudat buletin de populaţie, care nu înregistrează semnalmentele posesorului! Cercetându-1, un comisar ca Pristanda ar fi „intrat la ideie". Numele de familie, ca şi alte amănunte biografice n'ar fi fost de mare folos desluşirii tipului mic-burghez. Absenţa lor, da. Nu este un paradox. Jucând rolul „lacunelor" plastice sau al clişeului negativ din tehnica fotografică, rubricile necompletate din cartea de identitate a lui Mitică au acelaş rost de a sugera relativa uniformitate a indivizilor ce compun mica burghezie. Vizibilă şi în fizionomie, această trăsătură le încadrează chipul. Decupaţi după acelaş calapod, se comportă identic în familie, cu nevasta şi copii, cu rudele, cu superiorii şi subalternii, în afară de slujbă, printre prieteni şi chiar faţă în faţă cu ei înşişi, împărtăşind concepţii similare, gândesc la fel şi cu o animaţie egală în politică ca şi la beţie. Se înveselesc şi se mâhnesc simultan. Reacţiile lor fizice şi psihice sunt previzibile. Nimic extraordinar nu le sguduie banalitatea existenţei, ale cărei clipe se înşiruie ca vagoanele unui tren ce transportă aceeaşi marfă cu I. L. CARAGIALE, CRITIC AL SPIRITULUI MI^ BURGHEZ 283 o încetineală exasperantă, din haită în haltă De aceea de altminteri ei sunt însetaţi după senzaţional. N'au istorie. E lesne să ne închipuim cum mor, ştiind cum trăiesc. Aşa se explică dece schiţele şi momentele n'au în sensul epic al cuvântului, o acţiune. Dar ce fac totuşi Mache şi Lache, după ce ies dela slujbă sau trag obloanele pră-liei ? O nevoie irezistibilă... de destindere îi împinge spre cafenea sau bodegă. Aci nu pot decât să discute: „Noi Românii (scriitorul nu vizează desigur poporul muncitor, sau mai bine zis pe acei care scriu „Români" cu un singur R, ci pe „rromâni"), suntem o lume în care dacă nu se tace, ori nu se gândeşte prea mult, ne putem mândri cel puţin că se discută foarte mult" („Câteva păreri"). Mai exact, pălăvrăgesc. Acum înţelegem motivul pentru care nu locul de muncă ci momentul de „recreaţie" constitue o situaţie tipică a eroului caragialian (Vezi studiul lui S. Iosifescu: „I. L. Caragiale", pag. 170), Iar instrumentul principal de caracterizare este limbajul într'un sens larg, nu numai ca „jargon", ci ca stil general de a vorbi. Trăncăneala fiind un fel de teren pe care Mitică aleargă nestânjenit, luminează fondul autentic al gândurilor şi simţirii micului burghez. Cine nu face nimic, vorbeşte mult. Mache şi Lache risipesc o cantitate enormă de energie verbală, disproporţionată faţă de pricina ce o declanşează şi de ideile pe care le vehiculează. Colocviul lor e ca un robinet uitat deschis, din care apa curge într'una inutil. Pe lângă scenele de taifas amical, sunt ilustrative pentru inconsistenţa gândirii şi plăcerea de a meliţa necontenit, episoadele în care eroii desbat chestiuni de „serviciu" sau vorbesc despre vreo treabă oarecare. „Am dat o petiţiune... Vreau să ştiu ce s'a făcut. Să-mi daţi un număr. — Nu ţi s'a dat un număr când ai dat petiţia ? — Nu. — De ce n'ai cerut ? — N'am dat-o eu. — Da' cine ?" Şi aşa mai departe. Sau, în „Căldură mare" : F- — Nu domnule, n'a plecat. D. — Amice, eşti idiot. F. — Ba nu, domnule. D. — Zici că nu-i acasă. F. — Ba-i acasă, domnule. D. — Apoi nu ziseşi c'a plecat ?" etc. etc. Schiţe întregi se consumă într'un dialog perpetuu. Nici nu poţi să crezi că s'ar termina vreodată. Unii critici au văzut în „volubilitatea" lui Mitică un dar specific naţiunii noastre şi, implicit, al „balcanicilor", sau, mai larg, al locuitorilor sudului. Dar ţăranii — de exemplu din „Năpasta" lui Caragiale — nu toacă din gură ca Mitică. Vorbăria aceasta fără un obiectiv precis, învârtindu-se dela un punct încolo ca o maşină cu resorturile stricate, este proprie nu unui neam sau grup „rasial" ori geografic, ci unei societăţi în care cuvintele, devenite scop în sine, nu mai corespund faptelor, ideilor şi sentimentelor autentice. Frazeologia demagogică a burgheziei şi moşierimii potopind viaţa publică, a răsbătut şi în relaţiile zilnice, private. Rică Venturiano îşi redacta declaraţiile de dragoste în maniera parlamentară a lui Caţavencu. Mitică nu flecăreşte pe tonul teatral al lui Caţavencu, dar ceva din emfaza, mai ales din mimica sgomotoasă, excesivă a acestuia s'a lipit de el. După modelul claselor dominante, mica burghezie „face mult sgomot pentru nimic". Conţinutul real al eroilor cu un astfel de limbaj, departe de a fi o modalitate de pitoresc, capătă valoarea unui mijloc de cunoaştere. Humorul caragialian nu rezidă în limbajul şi în comportarea de bufon a personajelor. Caragiale a fost un adversar acerb şi nu măscăriciul orânduirii burgheze. Cheia comicului său este ascunsă în însăşi structura eroilor, care dovedesc „deşertăciunea şi nulitatea internă, învestmântată în pretenţii de conţinut şi de valoare reală" (cum spunea N. G. Cernîşev-schii, definind comicul, în „Arta şi realitatea din punct de vedere estetic", pag. 181, adnot. No. 20, Ed. Cartea Rusă). In adevăr, specificul eroilor lui Caragiale este impostura, pretenţia de a fi altfel decât sunt, sub toate raporturile. Desigur, Mitică nefiind mare proprietar şi multi-prezident ca Trahanache, nici angrosist sau „persoană însemnată" ca Jupan Dumitrache, nu participă direct la spolierea maselor. Totuşi el ascultă de una din legile atotputernice în sistemul dominaţiei 284 MIHAIL PETROVEANU burgheze, care este minciuna convenţională. Aşa cum spune Fr. Engels în scrisoarea către Minna Kautsky') „Ceeace e bine pentru clasa stăpăni-toare, trebue să fie o binefacere pentru întreaga societate cu care clasa stăpăni-toare se identifică. Deaceea, cu cât progresează civilizaţia, cu atât mai mult e nevoită să acopere cu mantia iubirii răul pe care în mod necesar îl crează, să-l înfrumuseţeze sau să-l tăgăduiască, într'un cuvânt să adopte o ipocrizie convenţională". Ce profesie au Mitică şi amicii lui? Ei sunt impiegaţi la C.F.R. sau într'o mare administraţie, casieri ca nenea Anghelache din „Inspecţiune", controlori cum e Costică Petrăchescu, copişti ca Niţă Ghi-ţescu şi Ghiţă Niţescu din „Triumful talentului", mici comersanţi ca Hristache Pa-naitopolu, vânzători, sau cum îşi zic ei mai nobil, funcţionari comerciali la mari magazine „de comestibile şi colori", reporteri la gazete obscure (Caracudi), sau foi mondene (Edgar Bostandaki), profesori la licee periferice (ca eroul din „Dascăl prost"), viitori medici de plasă ca Mişu Z-, ofiţeri (până la gradul de căpitan). Pâinea cea de toate zilele a fiecăruia depinde în fapt de existenţa economiei capitaliste : ea asigură păstrarea dughenei lui Hristache Panaitopolu, de pildă. Iar umflarea aparatului birocratic — corolar al capitalismului de tip „prusac" — asigură lefşoara tuturor funcţionarilor care se vor simţi şi ei dependenţi de regim. Căci nu „conştiinţa omului determină condiţiile lui, ci condiţiile lui sunt determinate de conştiinţă". Deci, fără a avea domenii la ţară ori fabrici, micii burghezi caragialieni sunt economiceşte legaţi de regim. Nu funcţia ca atare, ci înţelegerea birocratică a acesteia este unul din izvoarele şablonizării micului burghez. Negreşit, clasele exploatatoare închid drumul impiegaţilor, nu le oferă posibilităţi de avansare sau de desvoltare a personalităţii pe alte planuri. Micul-burghez este totuşi părtaş la perpetuarea soartei sale ingrate, deoarece se complace în situaţia de cenuşereasă. Mitică doreşte să se comporte astfel la slujbă, încât să devină pensionar. Deaceea el este un Conu Leonida virtual. Ambiţia lui se urcă cel mult până Ia treapta de şef de serviciu. Ceeace nu înseamnă nici că nu se minţea pe sine, şi nici că ar fi fost în mod obligatoriu un ins cinstit. Şurub în aparatul exploatării, Mitică este o „licheluţă" actuală ca Pristanda şi Caracudi, sau virtuală ca Lache — dacă nu o lichea ca Nae Caţavencu. La un nivel mai modest decât directorul ziarului „Răcnetul Carpaţilor", Mitică se pricepea să ciupească de ici de colo, spre a-şi drege „lefşoara", pozând însă în servitor devotat statului cu trup şi suflet, şi spumegând cu clăbuci de... bere la gură în contra corupţiei generale. Caragiale a demonstrat cât de fragile sunt veleităţile democratice ale lui Mitică. Ele se spulberă ca puful de păpădie, la prima suflare a luptei de clasă. Pătrunzător subtil în mentalitatea eroilor săi, Caragiale a consemnat aspectele bur Ieşti pe care această stare de spirit caracteristică burgheziei liberale le îmbracă şi în sufletul micii burghezii. Afişând independenţa de opinie, ataşamentul „patriotic" şi un democratism radical... „cu voia poliţiunii" bineînţeles, Mitică dă înapoi de îndată ce vorbele lui sforăitoare ar trebui să devină fapte ; după cum îl apucă panica numai la auzul numelui de revoluţionar — în mintea lui pâcloasă, orice luptător sincer pentru progres este anarhist — de aceea aplaudă guvernul pe care tocmai îl ocărâse, fiindcă păzeşte proprietatea şi „ordinea" în stat, deci şi liniştea lui personală primejduită de „extremişti". Marx spunea : „Mica burghezie, mare în lăudăroşenie, e cu totul incapabilă de acţiune şi dă