CUPRINSUL
Pa*.
MIHU DRAGOMIR: Acropole tresaltă................ 5
VALERIA BOICULESII: O zi din August .............. 7
CONSTANŢA TUPORACHE: La Concursul Căminelor Culturale   . . . . §
MIRCEA BON DA: Grâu spre Indii.................. . "
A. TVARDOVSCHI: Cuvântul scriitorilor sovietici către tovarăşul Stalin (In
româneşte de Eugen Jebeleanu).......... 13
NICOLAI TIHONOV :   In cartierul muncitoresc din Lahor (în româneşte de
E. Pietraru)................. «5
TE-GHI-CEN: Coreea luptă (In româneşte de Virgil Teodorescu)    .... 17
AUREL MIHALE: Ogoare noui (Roman, III) ............. 33
MIHAIL LUCONIN: Ziua de muncă   (In româneşte de Al. Ionaşcu şi
Tiberiu Utan).................. i6j
OAMENII ŞI FAPTELE ZILELOR NOASTRE
NICOLAE MORARU: Prin R.S.S. Bielorusă.............. 315
TEORIE ŞI CRITICĂ
MI HAI GAFIŢA: Exemplul literaturii sovietice............. 348
EUGEN CAMPUS: Aici s'au înfruntat două lumi ........... 266
DESPINA MLADOVEANU: Dante Alighieri.............. 291
RECENZII
SORIN ARGHIR: In lagărele morţii................. 305
ION MANOLE: Poezia electrificării.................. 3i«
H. ZALIS: învingătorii deşertului................... 3'4
.BIBLIOGRAFIE............................. 3*9
MIHU DRAG OM JR
ACROPOLE TRESALTĂ...
Acropole tresaltă de 'njurături yrnchee. Prin ţară trece-rn fluviu de sânge şi dolari. Stau tancuri lângă temple străvechi şi propilee, şi bocănesc pe stradă, zi-noapte, mercenari.
Ca'n Grecia să prade, opriţi de nimeni, hoţii s'o care, de se poate, întreagă peste-ocean, poruncă dau bancherii: — Să piară patrioţii! Şi-o noapte grea şi 'ntinse linţoliul ei duşman.
Cresc lagărele morţii. Spânzurători. Cătuşe. Regalul coib de pradă îşi strânge-a veri, tihnit. America deschide Atena, ca pe-o uşe prin care vrea să intre mai iute'n Răsărit.
— Să piară comuniştii ! Stârpiţi-i, fără milă ! Să piară Beloiannis şi fraţii buni ai săi ! Şi-apîeacă-areopagul urechea-i prea servilă,
şi dă sentinţa morţii. Se pregătesc călăi.
Dar, peste ei, grăeşte cel ce-i trimis la moarte:
— « Chiar pus la zid, ştiu bine că voi veţi fi înfrânţi ! » Şi 'n glasul lui se-anunţă că nu e prea departe
o zi când libertatea va străluci pe frunţi.
De ce vi-i faţa ceară, şi vocea gângăvită, judecători de paie, cu ceasul numărat? Se mişcă 'ntreaga ţară — şi mâna vi-i oprită, se mişcă 'ntreaga lume — şi v'aţi cutremurat.
6
MIHU DRAGOMIR
Zadarnic vreţi la ziduri să împuşcaţi lumina ! Vă intre bine'n minte tot ce-auziţi acu: din glasul lui Vâşinschi, din Pind, Carpaţi, şi China se strânge o furtună, un singur strigăt: NU !
Voi veţi pieri, cum piere în vântul cald zăpada, ;şi Beloiannis iarăş va fi cu noi, luptând. Vedem de-acuma ziua când, liberă, Elada pe-Acropole va 'nfige un steag de neînfrânt.
VALERIA BOICULESIl
O ZI DIN AUGUST
Cât ai scruta înaltul, nici un nor; nici o suflare 'n arşiţă să steie ! Doar ochiul de-1 slobozi, rătăcitor, pe-ogoarele mărunte, o femeie
se-apleacă, se ridică: leagă snopi. — Secara-i pe din două cu neghină. — Se poticnesc picioarele, ca 'n gropi, de sub basma sudorile se'mbină !
N'au vreme ochii să mai plângă. Dar în loc de lacrimi, au tăişul urii: Boierul, munţi de saci are 'n hambar, — ea, doar cenuşa de pe cerul gurii !
Stă 'n loc: mijlocu-şi simte-acum încins şi-o taie o durere, ca o coasă. Din piept un geamăt greu i s'a desprins: Va naşte oare-aici, pe glia arsă?
Şi par'că ceru' ntreg s'a prăbuşit
şi 'n blestemu-i furtuni s'au răsturnat !
Intr'un târziu, amurgul liniştit se apleca spre pruncul de pe hat !
•k
0 zi de vară. Soare. (De atunci trecură ani: râd holde-acum pe hat !) Au gângurit, din scutece, câţi prunci acelei albe încăperi din sat?
VALERIA BOICULESH
Nu poţi cu gândul să-i aduni: zâmbeşti! Ti-i inima de cântecul lor plină. Şi dacă viaţa asta o 'ndrăgeşti e că de mult o aşteptai să vină !
Din grâul pân' la piept apleci un spic, îti joacă 'n palmă boabe. Sub broboadă a strecurat lumina borangic în părul alb al şefei de brigadă !
In holda asta pârguită, creşte pe-atâtea mese, rumenită pâine ! Din soarele ce spicuri aureşte cât soare străluci-va 'n inimi, mâine?
Şi   ochii tăi, ca să cuprindă-ar vrea — cu inima ce-ţi bate în cuvinte, oceanul holdelor, ce 'n ţara ta vor creşte mândre, peste ani 'nainte !
Iar dacă gându-ţi peste vreme cată, tu ştii: sunt mulţi, ce stăvili au să spargă! şi nu-s furtuni, din cale să abată svâcnirea soarelui pe bolta largă !
CONSTANTA   TUDOR 4CHB
LA CONCURSUL CĂMINELOR CULTURALE
Pe scena inundată de lumină, Stă fata 'n mândrul port ardelenesc: In versul ei dă clocot şi suspină O doină de pe timpul haiducesc...
Ea cântă doina dintr'o simplă frunză, Ce-i ruptă de pe-o creangă din păduri. Pădurea asta-a noastră ştie însă De Horia, de Iancu, de panduri.
Ce linişte domneşte-acum în sală ! Spre fată cată ochii tuturor; Prin glasul ei puternic dă năvală Durerea veche, dorul arzător...
Căci de plecat nu s'a plecat norodul, Cum nu se pleacă munţii în furtuni. Prin doina lui, el prevestea prohodul Stăpânilor — şi-aceasta din străbuni !
Eri, colindat-a cântecul restriştii Pe tainice cărări,  din sat în sat, Luptând i-au dat aripe comuniştii, Şi la Doftana dârz a răsunat. . .
Azi, slobod sună sus, în vârf de dealuri, Şi pe câmpii 'n Căminele săteşti; II poartă bucuria vieţii 'n valuri Peste mormântul lumii boereşti...
CONSTANTA TUDORACHE
Iar iniile de sate şi oraşe Din munţi şi plaiuri — şi-au trimis feciori, Din cei mai buni alesu-şi-au, fruntaşii, Ca să-şi măsoare măestria lor.
E linişte în sală ca 'n grădină Când noaptea viersuiesc privighetori. Dar doina, doina curge tot mai plină Şi-acum e vesel şipot de izvor...
Iar glasul fetei ce cânta de jale Acuma urcă 'n sbor de ciocârlii Şi cântă mândra, scumpa noastră cale Prin şapte ani de aspre bătălii.
In glasul fetei cântă noua doină, Răsună codrul des în freamăt viu, Tractoare duduie prin arşiţă, prin moină, Foşnesc întinse, holdele de grâu...
Desferecat izvor de frumuseţe Ţâşnind şuvoi din fiecare sat,— Trezitu-s'au puterile măreţe Şi 'n cântul fetei, vii, s'au adunat. . .
Răsună fluer ciobănesc, răsună naiuri, Răsună cântecul tot mai întreg. Sunt coruri multe-aici — şi *n multe graiuri: Dar versul ăsta toţi îl înţeleg.
Precum se 'nalţă şoimu 'n zări albastre,
Svâcneşte imnul de nebiruit:
Aduce călăuzei vieţii noastre
Prinos de dragoste, Partidului iubit...
Tresaltă inimile 'n sală. Mii de oameni Dau doinei un ecou puternic, plin: Alt cântec nu-i, cu care să-1 asameni: E-un imn de slavă marelui Stalin {
GRÂU SPRE INDII
Alene iese un vapor din Bombay, Lăsând în urmă dâre 'nvolburate... Sirena parcă 'n şuer svârîe suliţi, Sfidări spre zări albastre aruncate.
In cală duce tungsten şi magneziu Şi-atâtea mirodenii coapte *n soare, Ce povestesc de oameni storşi de vlagă. In cală duce sânge şi sudoare.
Pe punte, la I-a, domni cu lustru, Sorb delicat licheur şi plictiseală. Un boss vestit şi un rajah în smoking Ciocnesc pahare 'n dulce ameţeală.
Privirea îor uşor înceţoşată Prin port îşi plimbă mulţumirea mută. Sub răsuflarea soarelui în flăcări Stol de catarge parcă îi salută.
In  şiruri lungi, hamali încovoiaţi, Fără odihnă, duc poveri spre vase. Spinări curbate, lucii, asudate, Spinări muncite, piele doar şi oase.
Dar voiniceşte despicând oceanul Pătrunde 'n radă sprinten alt vapor. Palmierii, portu'ntreg parcă tresare Bătut de-un vânt de viaţă dătător.
M1RCEA BONDA
Şi de pe vas, spre ţărrrm 'ncins de piatră, Ce dă bineţe 'n larga dimineaţă, Privesc matrozi cu ochii calzi şi ageri, Vitejii luptători pentru viaţă.
Şi 'n tbcr timonierului îi trece Lumina unui gând ce-î năpădi: In port nu-1 ştie nimenea pe nume — Tovarăşi are, totuşi, mii şi mii.
La masa lor şi bossul şi rajahul, Arşi ca de bici, tresar numaidecât. Licheurul auriu sorbit din cupe Li se aşează ca un nod în gât.
Pa mal, hamalii s'au oprit din lucru. Respiră-adânc, a libertate. Spinările-şi îndreptară, şi în ochi Zăreşti tării de veacuri adunate.
Ce s'a 'ntâmplat în port aici, de parcă Fereastră largă s'a deschis spre mâine? ... In radă a intrat un vas sovietic Ducând cu el un suflu ncu, şi pâine.
Spre roşul steag cu pânza 'nvălurată, Salută mii de pumni muncitoreşte. Din ei, şi parcă 'n ei vezi India toată — Zăreşti şi-aici Octombrie cum creşte.
A. TVARDOVSCHI
CUVÂNTUL SCRIITORILOR SOVIETICI CĂTRE TOVARĂŞUL STALIN
(Citit la şedinţa festiva dela Teatrul Mare al U.R.S.S. de către A. Tvardovschi la 21 Dec. 1949)
In lume sunt cuvinte-adânci, de preţ, Sunt şi simţiri ce nu 'ncap în cuvinte. Dar dragostea poporului măreţ, In vorbe s'o cuprinzi nu-i chip. —Părinte,
Părinte drag, iubit conducător, Nu voi be vin spre tine, ci iubirea, Cu omenescu-i foc dogoiîtor, Ce nu-şi găseşte 'n lume-asemuirea.
Iubirea celor ce-au cutremurat, Pământu 'ntreg, cu fapte mari, sublime, Cei ce lui Lenin i-au încredinţat, Şi ţie, - al ţării mers şi-a' lor destine.
Iubirea ce, ca zorile 'n şuvoiu,
Ca tinereţea vie şi-oţelită,
Se 'ndreaptă spre acel, prin care noi,
Suntem azi lumea cea mai fericită;
Spre cel ce-a arătat al ţării drum, Prin   care viaţa creşte mai înaltă, — Şi nu-i pe lume slavă, nicidecum, Să-i încunune uriaşa faptă.
Dela noroadele ce le simţim, Aici, cu noi, la astă sărbătoare, Noi, fiii tăi îţi spunem: mulţumim ! Un mulţumim sburând din zare 'n zare.
A. TVARDOVSCHI
Iţi mulţumim că ne-ai călăuzit Din bezne-adânci spre viaţă şi lumină, Şi c'ai salvat acest pământ iubit, In ceasul greu, din ghiare de jivină.
Şi că şi-acum, când vor din nou, turbând, Pământu 'n foc să-1 năruie duşmanii, Nădejdea păcii, pururi luminând, Se cheamă Stalin, scump tovarăş Stalin !
Venit-am toţi spre a-ţi mărturisi Ce nesfârşit de drag eşti omenirii — Şi 'n ce fel,, an de an şi zi de zi, Mai credincioasă-i calda-ne iubire.
Primeşte-urarea 'ntregului popor, In care 'ntreaga-i dragoste străbate, Şi-urarea noastră: 'ntru mulţi ani cu spor, Cu fericire şi cu sănătate !
Şi peste păru 'n lupte 'ncărunţit,
Prin viaţa ta, ce-i lumii cea mai dragă,
Mari primăveri, în şir fără sfârşit,
Cu flori şi frunze pururi verzi, să treacă.
Primeşte pentru tot ce ai făcut, Dela republicile 'n sărbătoare, Din  partea liberatelor popoare, Din foeul dragostei, mereu crescut, Din partea fiilor, un cald salut.
In româneşte de Eugen Jebeleanu
NICOLAI TIIIONOr
IN CARTIERUL MUNCITORESC DIN LAHOR
Nu în vis, ci ieri, aevea, Am pătruns, călcând tăcut Intr'un mic bordei, o groapă Din îndepărtatul Sud.
Goi, de lut, pereţii-apesă; Lut întins e şi pe joe. Ciobul mic, de boltă-albastră, Greu să-! vezi, de praful gros.
Ţes de zor păianjeni plasa. Paie'n colţ s'au ghemuit. Om să steie'n hruba asta Nici măcar n'ai fi gândit.
Poate, doar, milogul, care A orbit de foame grea. Nu. Mormântu, 'ntristătorul, Cuib de muncitor era.
Şi, privind, gândeai, că, poate, Cel ce stă'ntre-aceşti pereţi Din robia lor să scape Nu mai speră'n veci de veci.
Că zdrobit de disperare Şi de foame măcinat Din robia'ngrozitoare Să mai iasă nu-i e dat.
NICOLAI TIHONOV
Când, de-odată, muncitorul Cu mânie'n ochi de-c'ţel, Spuse:—Aproape tot poporul Stă ca mine'n gropi la fel.
Dar e'n lume o nădejde; > Mare-i ! Iată faţa ei... Şi-am simţit că navă eşte Vântul proaspăt în bordei.
Pe perete, sus, în soare, — Mai senin ca raza sa — II zării pe-acel, pe care Inima-, îmbrăţişa.
Şi din nou privii spre faţa Muncitorului. Părea Că din bezna şi din ceaţa Nopţii, către zori păşea.
îmi vorbi:—Priveşte, iată-L Drag ni-i Stalin tuturor. El popoarelor e tatăl, Tată şi îndrumător.
Soare-i el — şi-o să alunge întunericul duşman. Iată, stând în colţ ce-mi spuse Omul dârz din Pakistan.
Iată ce-auzii, ca oaspăt, Dela omu-aproape gol: Adevărul veşnic, proaspăt,, In oraşul vechi Lahpr.
In româneşte de E. Pietrar*;
TE-GHI-
COREEA LUPTĂ I.
Nu 'ntârziaţi: deschideţi harta lumii Toţi oamenii cinstiţi depe pământ. Uitaţi-vă ! Coreea e în flăcări, In nori de fum vălătuciţi de vânt.
Zadarnic căutaţi în ţara mea Oraşe mişunând de viaţă, sate. Sunt drumurile ţării sfârtecate, Oraşele ruini întunecate.
Grădinile-au pierit. Pe la fântâni Zdrobite-s ghizdurile reci, de piatră. Şi groaza te cuprinde: nu găseşti Nici un crâmpei din uliţă, din vatră.
Cât vezi cu ochii peste văi şi munţi Doar scrumu 'n care pâlpâe scânteia. Şi soarele se 'neacă 'n mări de sânge. .. Tovarăşe, e-un rug aprins Coreea.
II.
Dar coreenii n'au pierit. Mai dârzi In lupte-s azi. Mai aprigi peste toate. E o şosea pe-aici. In noapte-auzi Casmale forfotind, înfrigurate.
•) Pod coreean.
TE-GHI-CEN
Se-aruncă moartea de gâtlejul vieţii? Trântesc duşmanii bombe, cu lopata? Străbatem îndârjiţi peste primejdii Şi 'ntr'o zi, două — e   şoseaua gata.
Un camion se-apropie. Şoferul'
întreabă: «Pot să trec?» (Opreşte 'ndată)
Un glas răsună, limpede, în besnă:
« E liber drumul ». (Glas curat de fată.)
Noapte de noapte dincoace de front, Oriunde cauţi, munca e în toi. Uniţi, neistoviţi, înflăcăraţi, Cu uriaşe forţe, luptăm noi.
III.
Şi dacă 'ntr'adevăr a rânduit Zile şi nopţi, din ceruri, dumnezeu, Privind ce face noaptea coreeanul, Cum şi-o petrece — cred că-i vine greu !
Maşina isbucneşte val-vârtej
Şi trece ca un fulger scurt prin noapte.
Auzi cum sună roţile pe drum,
Şi clinchete şi tropote şi şoapte î
Sub paşii viguroşi, răsar scântei Din pietrele întinse pe şosea. Al cui e oare pasu-acesta iute Care fărâmă 'n cioburi noaptea grea?
E un detaşament de muncitori?
Sau sunt soldaţi în marş? E greu de spus.
Să moară-s gata, pentru ţara lor:
De somn aminte nu şi-au mai adus ...
Cu larmă de maşină, de ciocan, Voi besna răscoliţi până vin zorii. Şi împletiţi, cu degete fierbinţi, Vestmânt apropiatelor victorii.
COREEA LUPTA
IV.
El singur a rămas pe înălţime. Tovarăşii-au pierit ucişi de fier. E'n zori de zi. Zăpadă deasă. Vântul I-aruncă 'n faţă vâlvătăi de ger.
Nici drumul nu-1 cunoaşte. Da, e singur, De duşmanul hain împresurat. I-aude-aproape, urletul sălbatic. Să se predea? Nici gând. Parcă-a mişcat,
îşi încleştează mâna pe grenadă. / Ţinteşte îndelung, cu ochi aprins. Se socoteşte bine cu duşmanul, Căci iată-a treia oară 1-a respins.
Dar dintr'o dată saltă, ca un val, Colina. Ceru-aleargă, nebuneşte ! Grenada sare 'n pulberi. După dâmb Din nou duşmanul la atac porneşte.
... Când luarăm înălţimea cu asalt Printre cadavre de duşmani, străpunse, Era şi el, iubitul nostru frate Cu ochii îngheţaţi, cu buze strânse.
Legănători cădeau pe faţa lui Fulgi de omăt, domol, ca un alint... Păduri ale Coreii ! Trecători Tăiate-adânc prin munţii de argint,
Fără sfârşit sunteţi ! Şi câţi eroi Au stăvilit duşmanii pe poteci ! Viteji fără de moarte ! /oi păşiţi Acoperiţi de glorie, pe veci.
Pentru Coreea ! Pentru Kim-Ir-Sen ! V'aţi avântat în lupte, îndârjit. Duşmanu-aţi sfărâmat fără răgaz Şi pentru slava ţării aţi pierit.
TE-sGHI-CENV
V.
Tu, care aperi pacea în Coreea, Ostaşule, cu inima 'n piept trează, Răspunde-ini: cum luptai pe ger şi arşiţi? Răspunde-mi: cum veghezi când stai de pază
La ce gândeai când fluviu-şi înălţa, Sub bombele duşmane, cu grămada, Ca nişte stâlpi de piatră, unda grea? Când te-aruncai sub tancuri, cu grenada
Tu la Matrosov te gândeai atunci. In faţa ta era: cu pieptu-i lat Acoperind blindajul cazematei... Neiertător luptai, înflăcărat !
Ni-s pleoapele uscate. Noi nu plângem. E numai ură în privirea noastră. Duşman hain ! Te-om mistui în ură Te-om asvârli curând în marea-albastră 1
N'o să sfârşim, vezi bine,  cu-un oftat Căci ura creşte 'n lupte îndârjite. Poporul luptă; Noi aducem jertfă întreaga viaţă patrie! iubite !
VI.
Voi oameni simpli aflători în lume, Priviţi pe hărţi hotarele Coreii: E linsă, ţara mea de flăcări lungi. O ard pe rug, o jefuesc yancheii.
Pe drumuri pustiite, prunci plângând Stau agăţaţi de sânul sfârtecat al mamei moarte. O să tragi şi 'n ei Cu glonţul ucigaş, yancheu turbat !
COREEA LUPTĂ
Şi doar ar fi putut să crească mări Iar mama să răspundă cu mândrie: « Copilul meu are atâţia arii », Sglobii să treacă prin copilărie.
Femee coreeană ! Când păşeşti Spre eşafod, în trup cu răni adânci Urăşte-1 pe yancheu, fii fără teamă şi luptă împotrivă-i şi atunci !
Voi, oameni simpli din întreaga lume Luptaţi să nu mai fie 'n veci război, Luptaţi ca fără teamă ochii-i negri Iubita să-i ridice către voi !
Să nu-mai fie bombe ucigaşe ! Duşmanul crud, cu-apucături de fiară, Purtând în locul svasticei, o bombă Atomică prinsă la piept — să piară !
VIL
In numele copiilor ucişi
Şi-al mamelor — chemarea mea v'adună.
Căci fiarele de- peste-ocean venite
Le vom sdrobi mai repede 'mpreună.
O, cât ar vrea cu sacul de dolari Să stăpânească lumea, s'o omoare ! Voi, partizani ai păcii, vă uniţi Să spulberăm călăii de sub soare !
Prin jertfa milioanelor de fraţi, Prin sângele vărsat în lupta cruntă, Coreea stă în apărarea păcii De neclintit, eroică, ne 'nfrântă.
Şi niciodată n'om putea uita Că lângă noi au fost, necontenit, Toţi oamenii cinstiţi din larga lume, Să 'nfrângem pe călăii din Wall-Street.
TE-GHI-CEN
Alăturea, cu inima fierbinte, Poporul sovietic îl simţim. Cu noi e 'ntreaga Chină. împreună Toţi cei cinstiţi, luptăm şi biruim.
Cu 'nflăcărată 'ncredere 'n isbândă Coreea luptă neînfricoşată Să aibă fericire, libertate. . . Război să nu mai fie niciodată ! Februarie 1951.
In româneşte de Virgil Teodorescu
AUR"L MIHALE
OGOARE NOUI*)
VIII i
Filică ieşi din casă şi îşi roti privirile pe cerul plumburiu, supărat de contenirea ploii. Apoi, trase căruţa sub şopronul făcut în prelungirea grajdului şi începu să se pregătească de plug. încarcă tot dricul cu paie, de parcă s'ar fi temut să nu se sdruncine rotilele şi grindeiul. Peste ele, cocoţă în funduL-eăruţii, două pluguri. Potrivise aşa, ca brăzdarele să-şi arate luciul cormanelor întoarse cât mai de sus. Peste toate acestea, aşeză toate foile de grapă pe care le avea, desfăcute cât mai larg. Se trase câţiva paşi înapoi şi-şi privi căruţa; zâmbi. Se părea într'adevăr, c'ar merge să răstoarne sirgur pământurile Bărăganului şi că din toate, cea mai mare grijă a lui este să nu rămână cu locurile pârloagă. Plecă apoi către hambare şi în scurt timp, aduse de-acolo, pe rând, trei saci plini până la gură cu grăunţe. Pe primii doi îi aşeză în picioare peste paie, de se vedeau mai mult de jumătate din lada căruţii; pe al treilea, lungit peste aceştia — cam la înălţimea foilor de grapă. Se retrase iar mai într'o parte, privi şi iarăşi începu să-şi zâmbească ascuns, dar mulţumit. — Să vadă tot satul, că nu-i vreme de-aşteptat! — gândi el. Să intre dihonia 'n sărăcime !
Deschise apoi porţile; pe uliţi, în sus şi 'n jos, se vedeau ici şi colo câte doi, trei ţărani, stând la sfat. Oamenii ieşiseră, scoşi din case de grija însămânţărilor şi-a aratului. Se întâlneau mai întâi cu vecinii, cu cei de peste drum şi aşa, grupuleţele se uneau şi se mutau la fiecare cap de uliţă. — E prea de vreme ! — cugetă Filică şi se întoarse în ogradă cu gândul tot la căruţă.
Trecu un timp şi sosi şi Mitu dela Ion Velicu.
-— Ei ? — întrebă scurt Filică.
— E gata şi el; aşteaptă să mai iasă sărăcimea la drum. ■—Cum îi prin sat?
— Cred că poţi pleca, sunt destui... Aduc caii ?
Chiaburu-i făcu numai semn din cap şi se apucă să descurce hamurile aruncate peste oişte. După ce înhămară caii, Filică urcă sus şi puse
*) Vezi « Viaţa Românească» Nr. 9 şi to, Octombrie
24
AUREL MIHALE
mâna pe hăţuri cu dârzenie. Degetele-i osoase şi sgârcite se încleştaseră ca o cange pe curele. Cu sfârcul biciului lovi scurt, cu sete, crupele cailor. Speriaţi, aceştia începură să joace în ham, frământând noroiul de sub picioare. Mitu alergă spre poartă şi-o împinse şi mai mult în lături ca pentru un convoiu de nuntă. Căruţa porni şi ieşi în uliţă, duduind pe podina de lemn. Chiaburaşul închise porţile şi fugi după căruţă; sui din mers, alături de taică-său.
Filică o apucă nu în jos, pe unde ieşea mai de-a-dreptul în ţarină, ci în sus, aşa ca să treacă prin tot lungul satului. Sta băţos cu mâna înţepenită pe hăţuri, oprind trapul cailor. Căruţa mergea încet, caii jucau, plugurile-şi zăngăneau fierăria şi ca nişte sfinţi, chiaburii nu priveau decât înainte; parcă defilau prin faţa sutelor de priviri care-i urmăreau în derâdere.
— A dat Filică de dracu, l-au scos comuniştii şi pe ploaie la plug f — se bucurară unii.
— Da' unde mă-sa ară acum, că-s ogoarele numai noroiu?! — se întrebau minunându-se, alţii.
— E, —se ivea câte unul filosofând, —are el cap, nu dovleac ! Acum se seamănă, după ploaie; când vor începe căldurile, sămânţa trebue să fie în pământ.
— Da, da; să ştii că ploile astea ne-au întârziat prea mult şi el câştigă timpul...
— N'aveţi grijă, ştie el ce face ! Dacă n'o face el tot mai multă recoltă ca noi... o să vedeţi!
— Păi, cum să nu facă, dacă noi stăm şi ne uităm la cer şi 'n pământ, de parcă pământurile noastre s'ar ara singure? Na, uite om!—şi arăta cu degetul în urma chiaburului. — Om cu grijă de pământ, care cunoaşte rostul şi-al aratului şi-al semănatului, că d'aia a făcut atâta şi eu am rămas sărac.
Aşa se purta forba în mijlocul celor care-1 vedeau pe Filică ieşind la plug. Cu aceasta, grija oamenilor pentru pământurile înnecate de-atâta ploaie, pentru însamânţările întrerupte şi întârziate, creştea. Ei ştiau că toamna-ţi umpli hambarul, dacă ştii s'arunci sămânţa în pământ, la timpul ei. Şi timpul acesta al primăverii goneşte, nici n'ai avut timp când să-ţi lepezi cojocul şi căciula, şi-i gata vara; lanurile se unduesc în soare şi vânt, ca marea... bine 'nţeles, dac'ai semănat la timp !
In faţa celui mai mare dintre grupuri, Filică opri căruţa. întinse hăţurile lui Mitu şi el cobori, prefăcându-se că meştereşte ceva la un ham încurcat sau înhămat greşit. Pâlcul oamenilor îşi deschise laturile spre căruţă. Cei mai mulţi dintre dânşi priveau plugurile, foile de grapă, sacii cu grăunţe, toate — bine rânduite. Până acum tocmai despre asta discutaseră, despre întârzierea adusă de ploaie însămânţărilor, despre timpul ce va trebui să usuce bine locurile, pentrucă tractoarele nu puteau intra să se 'nfunde 'n glod. Când chiaburul dădu să se urce iar în căruţă, din grupul oamenilor se desprinse Nică Creţu.
— Da' un'te duci, bre, nea Filică, pe vremea asta? — întrebă el nedumerit.
— Tu nu vezi, ce mai întrebi ?... Să seamăn şi să ar !
— Păi acuma, pe-un noroi ca ăsta?
OGOARE NOUI
25
— Unde vezi tu, noroi ? Aici, în uliţă ? Pe câmp, apa s'a scurs în pământ sau a suflat-o vântul. Acuma-i bine de arat... eh, că nu pot începe şi tractoarele, asta-i altceva ! Ele or sta pân'or răsări toate semănăturile, c'altfel se înfundă, de nu le mai scoţi. Calul însă calcă ici-colo, parcă neatingând pământul; tot pluguleţu-i mai bun: ari când vrei şi unde vrei... şi mai ales, atunci când ai nevoie !
Chiaburul se întoarse şi după ce-şi scutură bocancii lovindu-i de capătul osiei, se urcă încet în căruţă. In timpul acesta, Nică Creţu se scărpina la ceafă, pe sub căciulă, ridicând sprâncenele şi umerii în faţa oamenilor de parc'ar fi . spus: — Ce să-i faci ? Are dreptate ! — Apoi vorbi iar:
— Cu aratul, cam aşa e, dar n'o să te apuci acum să şi sameni ? Filică luă hăţurile  din mâna lui Mitu, struni caii şi răspunse în
fugă, mai mult ca pe uri lucru ascuns celorlalţi:
— Prost mai eşti, Nică; acuma se seamănă, mă! Când a căzut ploaia, bobul trebue să fie în pământ. Nu l-ai pus atuncea, aruncă-1 măcar acuma... e-aproape la fel.
— Lasă, că tot e mai bine să aşteptăm, — se încăpăţâna Nică.
— Pe dracu... zise Filică aproape râzând. —Poate vrei să vină vara ca să semeni. Păi cei, timpul te-aşteaptă pe tine, mă? Acum, astăzi, mâine, se mai poate semăna; pământul are apă; pe urmă, tot degeaba ! Şi-apoi am pierdut opt zile cu ploile, să mai pierd încă pe atâta până s'o usca pământul ? Halal plugar !.. . Hii! — şi slobozi hăţurile. — Până atuncea, semănătura mea a şi răsărit, mă !... Ha, ha ! Halal, plugar !
Cele din urmă vorbe ale lui Filică însoţite de rânjetul său duşmănos, fură acoperite de duruitul căruţei pornită în trapul cailor. Chiaburul gDnea fără să se mai uite înapoi.
Oamenii însă, rămaseră în uliţă muţi, cu ochii după dânsul, cu gândurile zăpăcite. Parcă şi mai puternică şi mai grea le-apărea acum grija semănăturilor. Dar pământu-i încă moale şi cerul tot a ploaie stă şi totuşi, cine ştie — îşi spuneau unii, dacă Filică are dreptate ! Ce altceva l-ar fi mânat pe el să plece la semănat, acum ? De altfel, pe chiabur nici nu-1 durea prea mult starea însămânţărilor, că d'aia a şi plătit amendă pentru sabotaj. Să ştii că are dreptate !
— Ăsta, da ! — vorbea Nică Creţu uitându-se după Filică. — Mama lui, aşa gospodar mai zic şi eu, ştie toate rosturile. Ce, ca noi, s'aşteptăm până s'or trezi copiii-ăia dela tractoare din somn ? Şi ce dacă nu merg tractoarele ? înseamnă să rămânem fără bucate ?
— Fugi, mă, Nică ! — i se împotrivi unul de-alăturea. — Filică a ieşit de teamă. Mai ieri a plătit amenda şi-i ţâţâie noada...
— Dacă-i aşa, — îl întrerupse altul, —putea să mai stea, tot a plătit; acum, ar fi avut motiv să aştepte cel puţin dât noi. .. nu ?
— Da, să ştii că are dreptate chiaburul; am întârziat destul, nu mai puteam aştepta nicio zi !
Când discuţiile ajunseseră aici, Nică plecă şi se alătură altui grup de ţărani, ducând aceleeaşi vorbe otrăvite. Răscolită şi aţâţată, tot mai mult creştea grija oamenilor pentru semănături. Şi parcă tot mai mult şi mai în necaz se înnegura şi cerul.
... înainte de-a ieşi ldin sat, Ion Velicu — care-şi aranjase căruţa în acelaşi lei şi la fel trecuse pe uliţă, în văzul stârnit al tuturor, se opri
26
AUREL MIHALE
la fântâna cea mai căutată. Dimineaţa adusese aicea fel de fel de lume: femei şi fete cu găkţile prinse în cobiliţe după apă, bărbaţi şi băetani — cu caii şi vitele la adăpat. Coborît cu o căldare înmâna, Velicu-şi aştepta rândul înaintea ca'.lor. Grăbit, cercetă pe îndelete pe toţi ceilalţi şi văzu că n'avea de ce se teme. Câţiva îşi întoarseră capetele spre dânsul, privind nelămuriţi căruţa. Tctuşi, erau prea puţini; de aceea, Velicu sdrăr gini căldarea şi se repezi în cai, strigând:
— Ptru ! Na... na, boală, na !
Toţi cei din jur erau acum cu ochii la el.
— Doar nu te-oi duce la semănat, bre?! —îl întrebă o fetişcană zâmbind.
— Dar unde, la târg?—răspunse Velicu întărâtat, tare, să fie cât mai bine auzit. — De sigur că la semănat!
Oamenii tăceau şi se uitau când la chiabur, când la noroiul din uliţă care trecea de chişiţa cailor. Văzând aceasta, Velicu continuă parcă şi mai supărat:
•— Vouă, ce vă pasă? Vă ară şi vă seamănă tractoarele ! —Dar izbucni •dintr'odată într'un râs, care la namila de om cum era dânsul, părea mai mult un mugît. —Da' şi cu tractoarele, pân'or putea ele să intre pe cgor, tot un drac! Eu am să ies la secerat atuncea, sau poate că pentru voi comuniştii o să ţină în loc şi primăvara.. . Ha, ha, ha !
Şi tot aşa sădise îndoiala şi îngrijorarea în inimile oamenilor şi Ion Velicu...
Chiaburii se întâlniră pe câmp, dincolo de sat. Nu putură pătrunde pe drumurile desfundate, nici măcar atâta cât avuseseră de gând. De acolo, îşi întoarseră căruţele înapoi, la sat, mulţumiţi. Ceeace urmăriseră ei — să arunce deocamdată doar zâzania în sărăcime,—se înfăptuise. Trebuia acum să meargă şi mai departe, să ridice pe oameni împotriva tractoarelor.
Intrară în sat pe drumuri mărginaşe, ferite de vedere. Filică trecu de pe drumul câmpului prin fundul cgrăzii sale, printre salcâmi, din nou în curte — încheind astfel ocolul ce-1 plănuise toată noaptea. După ce deshămă caii şi-i băgă în grajd, împinse cu Mitu căruţa sub şopron, aşa, încărcată cum era. Cine ştie, poate va mai fi nevoie de-un drum ?
După ce sfârşi şi cu asta, Filică cercetă cerul. Nu mai era aşa de înnegurat, dar soarele stătea tot ascuns şi nici vântul nu mai bătea. Porni să-şi râdă în barbă, bucurându-se de încurcătura şi întârzierea însămânţărilor. — Are să putrezească şi pământul de atâta apă; plesneşte sărăcimea de necaz. Acuma să-i vedem şi pe ciocănari, şi pe comunişti. E, pe unde'or să scoată cămaşa?... Haha, ha!
2
Andrei se întorsese de pe câmp şi mai supărat. Dela niciuna din brigăzile pe care le controlase, nu putuse smulge niciun tractor. Toate erau prinse în lupta" dârză, pe care fiecare brigadă trebuia s'o ducă pentru îndeplinirea planului dat peste cap de ploi. Ajunsese acasă după prânz şi rămăsese la fereastră aşa noroit cum era, multă vreme. Se cuibăriseră
OGOARE NOUI
27
şi într'însul teama şi îngrijorarea. Şi cu fiecare clipă, situaţia i se părea şi mai încurcată şi încă şi mai grea de rezolvat. Parcă fără să vrea, căuta acele gânduri care-i aduceau în minte discuţia ce-avusese cu Turcu despre contractările brigăzii a şaptea şi în ajun — şi-atuncea, la începutul campaniei. —Parcă a fost un făcut şi cu factorul său tehnic ! — gândi el. Se pare că a avut dreptate !. . . Adică, să fi greşit eu ? — Se aşeză pe un scaun, întors dela fereastră. Lumina din casă era slăbită de înnegu-rarea de afară. îşi săltă ochii mari şi albaştri, cu adâncimile adumbrite, undeva, într'un colţ al tavanului. îşi trecu gânditor mâna-i negricioasă prin mătasea părului... Nu ! nu se poate ! Cum să fie asta o greşeală?... Dar dacă m'am lăsat şi eu antrenat de entuziasmul băieţilor ? Să ştii că Turcu tot a avut dreptate ! — Două lucruri îl neliniştea pe Andrei: pe de o parte faptul — că sprijinită de dânsul brigada a şaptea sărise la un volum de lucrări mult prea mare —iar pe de altă parte, rezolvarea urgentă a situaţiei dela Podeni. Mihai a plecat cu siguranţă nemulţumit, îndoit. Poate nici nu se mai gândeşte la ajutorul nostru; părea că nu mai are această încredere. Să lăsăm să semene ţăranii, sau să renunţăm la o parte din contractări?... Nu, nu se poate! In primul rând, nu-i politic asta! Hei, dac'am avea acum câteva tractoare... când ar intra toate în pământurile dela Plopşor şi Pănoiu, aşa, într'o înşiruire largă... — Tresări, oprindu-şi gândurile asupra unei idei noi: —Sigur, că da; brigada a şaptea a ajuns în situaţia aceasta şi din cauza lui. Se suci şi-şi ridică privirile din nou spre fereastră.
— Ce-i Andreiaş, ce te frămânţi ? — îl întrebă Ilenuţa. Secretarul tăcea, adâncit în clocotul gândurilor.
— Ai?
— Ia, cu campania asta; ploile ne-au răsturnat o serie de socoteli. Câteva brigăzi au o situaţie foarte grea, iar brigăzii fruntaşe i se poate frânge planul tocmai acum... ştii, a lui Mihai!
După câtva timp, Ilenuţa reveni:
— Noi, adică ufedereul, nu v'am putea ajuta cu ceva ?
— Cu tractoare... cât puteţi de multe. . . aveţi ?
— Fugi încolo; credeam că vorbeşti serios !
Andrei se întoarse şi înainta spre cuer după şapcă. Ilenuţa îi urmări mişcările şi—1 întrebă:
— Unde pleci ?
— Până la Bădină, vreau să vorbesc cu el, să vedem, poate ne vor putea ajuta celelalte staţiuni.
Apoi deschise uşa.
— Vezi, că-i la Partid, avea o şedinţă.
Secretarul ieşi, dar se întoarse repede, străfulgerat de-un gând:
— De unde ştii ?
Ilenuţa văzu că se dăduse singură de gol.
— Am avut o şedinţă la U.F.D.R. cu activul plăşii, —vorbi ea, codindu-se, — şi-a fost şi tovarăşul Bădină. Am discutat tocmai despre sarcinile noastre din momentul acesta al campaniei.,.
— Parcă erai în concediu, nu ?
— A fost importantă, Andrei; de-acuma însă, nu mă mai duc.
— Vasăzică, până acuma tot te duceai?!
— Mai treceam pe acolo, Andreiaş...
28
AUREL MIHALE
— Una vorbim şi alta facem! —zise Andrei şi plecă parcă şi mai amărât. -
In urma lui, Ilenuţa gândea mulţumită că totuşi Andrei nu ştia cum trecuse regulat pe la sediu, în fiecare zi. Când pleca el la staţiune, pleca şi ea; se întorcea totdeauna înaintea lui. Ce, ar fi putut să stea o lună întreagă numai cu ochii pe fereastră ? Dar lasă, mâine îi va arăta că nu putea face altfel...
Intr'adevăr, Andrei îl găsi pe Bădină la sediul comitetului de partid al plăşii. Era singur. înăuntru, se vedea că fusese şedinţă; scaunele erau lăsate în neorânduială, îngrămădite în jurul mesei, fumul încă mai stăruia ca un abur negricios înspre tavan. Când deschise uşa, Bădină se întoarse dela fereastra deschisă la care sta şi-1 întâmpină cu mâna întinsă:
— Stai, —îl îndemnă el, —pe care-1 vrei! —şi-i arătă mulţimea scaunelor. ■
Andrei se aşeză apăsat de gânduri şi de griji. Calm, Bădină luă loc alături de dânsul, trăgându-şi cât mai aproape scaunul. îşi netezi părul cărunţit din dreptul tâmplelor, privindu-1 în acelaş timp cu ochii mari şi adânci, gânditori. Simţise că Andrei se frământa.
— Te ascult Andrei, spune!
Secretarul îi arătă pe scurt care era situaţia staţiunii după ploile care abia sfârşiseră; întârzie mai ales asupra brigăzii lui Mihai. Ii dovedi că fără un ajutor din afară, această situaţie nu se putea îndrepta. Ii arătă de asemeni părerea sa asupra ajutorului pe care l'ar putea primi din partea celorlalte staţiuni.
— Da, —îl întrerupse Bădină, —numai că situaţia aceasta este generală, pe întreaga regiune. In celelalte staţiuni însă, care şi ele s'au cam alai mat la început, am reuşit să facem faţă cu forţele proprii. Ca s'aducem de-acolo tractoare, e exclus; am cârpi într'o parte şi s'ar rupe în alta... nu se poate.
Bădină se ridică, merse iarăşi la fereastră şi rămase acolo un timp, privind afară. Intre ei se aşternu o tăcere grea. Când se întoarse, vorbi apăsat, totuşi calm, tovărăşeşte:
— Andrei, voi v'aţi făcut bine socotelile ?
— Le-am făcut, tovarăşe Bădină. Astăzi am fost pe teren, pe la brigăzi, şi eu şi Turcu;.el încă nu s'a întors. Am cercetat planul şi forţele fiecărei brigăzi; poate reuşeam...
— Poate?... aşa nu merge. Insămânţările trebuesc făcute la timp; deaceea era nevoe să cercetaţi cu seriozitate.
— Am cercetat, tovarăşe Bădină, Am calculat pe zile şi o«-e lucrul fiecărui tractor... nu se poate !
Bădină se mai uită un timp pe fereastră şi apoi reveni pe scaun. Vorbi parcă în afară de chestiune, pentru sine mai mult:
— Celelalte tractoare ne sunt planificate în Iunie...
— Da,  —confirmă Andrei.
— Era bine să le fi avut în Februarie sau Martie. Peste două luni e prea târziu... Eh,,prevederea ! Dacă ne-am fi gândit la timp, am fi putut schimba cu o regiune cu mai puţine nevoi. Acum aveam tractoarele în staţiune...
OGOARE NOUI
29
Tăcu. Se lăsă cu coatele pe genunchi, cu bărbia sprijinită în pumn. Aerul din cameră se limpezise, răcorindu-se totodată. Lui Andrei i se părea că şi această ultimă speranţă fusese spulberată. El nu mai vedea acum nici o scăpare.
— Dar dece tocmai brigada fruntaşă are situaţia cea mai grea ? — întrebă într'un târziu Bădină.
— Aici e buba, —îşi începu răspunsul Andrei; —se pare că tocmai aicea am greşit. Ei au contractat un volum de lucrări sporit cu sută la sută. Şi-au luat angajamentul pentru două sarcini de plan.
— Până acum, eu încă nu văd greşeala.
— Uite, din cauza ploilor, ei au pierdut douăsutecincizeci de hantri; adică, au fost împiedecaţi să-i realizeze. Acum, ăştia trebuesc făcuţi în câteva zile, timpul trebue câştigat, cursul lucrărilor adus la normal.
—- După cum bănuesc, greşeala constă în faptul că au contractat prea mult?
— Cam aşa; adică, mai bine să vă povestesc...
Andrei îi vorbi apoi despre toată discuţia ce-o avusese cu Turcu asupra acestora şi la începutul campaniei şi acum. Spre sfârşit, se opri mai mult asupra sa:
— ... se pare că eu am greşit; m'am lăsat antrenat de entuziasmul băieţilor şi am stăruit să li se aprobe aceasta. Am socotit părerea lui Turcu, care arăta că din punct de vedere tehnic, brigada nu va putea face faţă sarcinilor asumate... Eh, dacă ploile nu ţineau atât, băieţii dădeau peste cap cele o mie de hectare... M'am gândit mai mult la aspectul politic al problemei.
,— Şi n'ai făcut rău, —îl întrerupse Bădină. Apoi, adăugă:—greşeala ta, Andrei, nu constă în faptul că te-ai lăsat antrenat de entuziasmul lor, că le-ai desvoltat şi le-ai întărit avântul... Ei, tinereţe, tinereţe ! — făca Bădină, clătinându-şi capul, zâmbind. — Tu ai greşit prin aceea că nu ai dat o bază materială acestui entuziasm... mai precis, că nu te-ai asigurat în întregime, ca el să nu se risipească în vânt. înţelegi ? Nu te-ai îngrijit ca acest entuziasm să aibă posibilitatea de a se manifesta din plin. Adică, nu c'ai nesocotit în întregime factorul tehnic, cum spune Turcu; dar că, gândindu-te în primul rând la oameni, la forţa lor vie, la dragostea lor de muncă, de patrie, de partid, trebuia să te gândeşti că tehnica contribue la obţinerea succesului cam în aceeaşi măsură... Sunt clar ?
— Da, — răspunse răspicat Andrei.
— Voi trebuia să-i daţi lui Mihai, nu patru, ci cinci sau şase tractoare; adică dela începutul campaniei, dela defalcarea planului de producţie, trebuia să vă gândiţi, nu acum!
Andrei tăcea; Bădină se întoarse iar la geam, stătu o clipă şi reveni zâmbind:
.— De altfel, la fel aş fi făcut şi eu; din punct de vedere politic, această soluţie se impunea, chiar dacă nu aveam atunci posibilitatea de a mări capacitatea de lucru a brigăzii. M'aş fi gândit însă, să fac aceasta între timp.
Bădină se aşeză iar pe scaun; cu mişcări încete îşi încheie bluza surie şi-o trase în jos. In cameră, începu să se simtă mai puternic răcoarea înserării care venea. îşi trecu o mână prin păr şi-şi întoarese ochii spre Andrei.
3°
AUREL MIHALE
— Trebue totuşi să rezolvăm situaţia. Uite la ce mă gândesc: să pleci la Bucureşti chiar în noaptea asta. Explici tovarăşilor de acolo, adică Ia Direcţia Generală a Staţiunilor de Maşini şi Tractoare, care-i situaţia şi ceri să rupă câteva tractoare din primul transport care pleacă dela « Sovromtractor » pentru alte staţiuni. Dacă poate să ne avanseze nouă acum tot numărul ce-1 avem planificat în Iunie, cu atât mai bine; dar avansarea cotei planificate pentru staţiunea voastră trebue în orice caz s'o obţii! înţelegi? Important este să ajungă aicea la timp !
— E clar, vorbi Andrei; — sunt sigur că cei dela Bucureşti vor înţelege.
— Când pleci ?
— Cu trenul dela miezul nopţii. Andrei Hurdea se ridică. «
— Sper că ştii cum să vorbeşti şi să te porţi, nu ? — îl întrebă Bădină, strângându-i mâna.
— Nici o grijă! —îl asigură Andrei.
După ce ieşi, Bădină îl urmări din cadra ferestrei deschise până ce umbra lui dispăru în înserare.
3
Maşinuţa se înţepeni tocmai când se lăsaseră pe drumul Adâncatei. De jur împrejurul ei numai noroi şi apă. Turcu se sculă în picioare, spri-jinindu-se cu mâinile de parbriz şi privi înaintea lor. Avea uitătura întunecată, faţa şi fruntea umbrite de supărare. Vorbi fără să se'ntoarcă spre şofer:
— Mai pe stânga... încalecă şleaul şi mergi c'o roată pe mijloc. Bunea întărîtă motorul, suci de volan şi maşinuţa se smuci duduind,
scoţând un fum negru şi gros. După câţiva metri însă, se împotmoli din nou. Turcu se lăsă pe portieră şi se uită dedesubt, la roţile din spate. Cauciucurile nu se mai vedeau din noroi.
— ... încearcă încăodată ! — ceru el.«
Şoferul schimbă vitezele şi-i dădu drumul. La început, maşinuţa tremură sub svâcnetul roţilor care se învârteau pe loc, duduind în gol. Apoi se bălăbăni asemenea unei bărci şi porni să svârle noroiul în sus, ca într'o jerbă. Turcu urmărea cum ploaia de glod plescăind, cădea în apa drumului, iar Bunea înjura, zorind neîncetat motorul.
— Nu merge, — vorbi Bunea înciudat.
Turcu-şi lăsă mâna pe umărul lui şi-i făcu semn să oprească. Coborîră în drum; noroiul le trecu peste şireturile bocancilor. Şoferul rămase lângă portieră cu o mână pe volan, iar Ştefan Turcu trecu în dreptul roţilor din spate. începură să împingă, potrivindu-şi şi cumpănindu-şi deodată eforturile. Reuşiră s'o mişte, când înainte când înapoi; dar ca s'o scoată din glod, nu.
— Nu e chip, —- murmură Bunea şi-i mai trase o înjurătură. Directorul îşi săltă şapca pe creştet şi-şi şterse cu batista faţa şi fruntea
colţuroasă, pline de năduşeală. Apoi începură să se plimbe în jurul maşinuţei,, gânditori. Pe toată câmpia nu se vedea nici ţipenie de om. Numai pământuri bătute de ploaie aburind uşor, noroi şi apă. Turcu uită pentru un
OGOARE NOUI
moment de maşinuţa; se gândea cu teamă la situaţia de acum a campaniei. Brigăzile pe la care trecuseră aveau nevoe de toate tractoarele lor, nu putuse-lua de nicăeri, nici măcar unul. Şi nici aici, la Adâncată, nu putea fi altfel.
Se mai învârtiră ei pe lângă maşină, îi mai aruncară buruieniş sub roţi, mai porniră încăodată motorul, dar tot degeaba. Turcu se întoarse în partea unde bănuia tractoarele, cu gândul să plece după tractorişti şi să-1 lase pe Bunea cu maşina în drum. In clipa aceea însă, de-acolo veneau spre dânşii şapte-opt ţărani. Directorul ieşi în faţa maşinuţei, bucurându-se.. Lui Bunea, îi şi trecu necazul; luă loc la volan, aşteptând numai să fie împins.
Ţăranii se apropiau în şir, pe marginea ogoarelor. Când dădură cu: ochii de maşinuţa se grupară mai strâns şi grăbiră pasul. In faţa lui Turcu se opriră:
— Noroc, tovarăşe director ! — strigară pe rând, scoţându-şi căciulile.. —■ Noroc, le răspunse Turcu.
-— V'aţi împotmolit, ai.? — întrebă unul dintre ei cu ochii la maşină..
— Ia, mă fraţilor, —- strigă un altul, — hai să punem mâna !
Se risipiră cu toţii pe lângă maşinuţa şi dintr'o singură opintire o scoaseră la drum bun. Motorul începu să dudue, să pocnească şi să scoată fum. Bunea zâmbea, bucuros că scăpase din încurcătură.
Ştefan Turcu rămase între ţărani. Observă că oamenii îl priveau cu îndoială, de parcă-i ascundeau ceva.
—• Dar de unde veniţi ? — îi întrebă el.
— Eh, necazuri de-ale noastre. .. murmură unul mai amărît şi cu privirile în pământ.
— Apoi, noi v'am scos din impas, —vorbi altul mai cu curaj, —rămâne să ne-ajutaţi şi dumneavoastră acum...
— Să vedem, — răspunse Turcu gânditor.
— Pentru dumneavoastră nu-i greu... lasă !
Dintre ei, unul se apropie mai mult de Turcu şi vorbi rar şi aşezat:
— Venim de la tractoare, tovarăşe director. Ne-a mânat nevoia într'a-colo, dar băturăm drumul de pomană. . . n'am găsit înţelegere...
— Se poate ? — întrebă Ştefan Turcu.
— Zău aşa; ca să vedeţi de ce-am fost... Ce e drept, e drept; atuncea,, astă iarnă, noi nu ne-am scris la tractor, în asociaţie... aşa am socotit noi cu mintea noastră şi-am ieşit prost.. . ne-au sucit vorbele ce-am auzit, tovarăşe director... asta e !
— Aşa e, tovarăşe director! —murmurară ţăranii.
— Acuma însă, —■ continuă celălalt, — ploile astea ne-au dat peste cap... Ce să te faci tu, singur, cu pluguleţul şi mârţoagele ce le-avem? Trebue să ari şi să sameni, într'o zi, în două... cum să te'mparţi ? Acolo însă sunt mulţi, uniţi să are în devălmăşie; le-aţi dat tractoare, semănători, băeţi care se pricep. Noi, vai de păcatele noastre... o să rămânem fără bucate !
—■ Un tractor dacă ne daţi, n'are ce alege din ogoraşele la toţi de-aicea...
— Numai să ne întoarceţi pământu', acuma, cât mai e vremea lui... că de semănat, om semăna şi singuri.
— Vreţi adică să vă înscrieţi în asociaţie?—îi întrebă Turcu.
— Vrem, tovarăşe director! —răspunseră hotărîţi ţăranii.
32
AUREL MIHALE
Ştefan Turcu rămase pe gânduri. Iată, era pus în faţa aceleeaşi situaţii pentru care se certase cu Andrei. Sarcina brigăzilor era şi aşa destul de grea. Tractoarele nu mai puteau face faţă contractărilor încheiate. Svântarea pământurilor va mai dura două-trei zile... dar oamenii cer să intre la tractor; au nevoie de ajutorul frăţesc al clasei muncitoare... Ce să facă? îşi aduse aminte de cuvintele lui Andrei cu oarecare strângere de inimă: — .. .«dacănu vei putea primi decât optzeci dintr'o sută de ţărani, ce vei face cu cei douăzeci, îi părăseşti ?» Nu ! Va trebui ca toate brigăzile să facă ceeace face acum a şaptea. Ii vom primi pe toţi, pentrucă în mod sigur tractoriştii nu-i vor părăsi!... Noi nu suntem centre de închiriat maşini... suntem Staţiuni de Maşini şi Tractoare, create de partid şi de guvern pentru ajutorarea ţăranilor, pentru socializarea agriculturii... — Da, Andrei a avut dreptate ! —îşi spuse cu tărie Turcu. A văzut mult mai larg, mult mai departe... în situaţia dela Podeni, el a întrezărit germenii viitorului...
Un timp, ţăranii îl priviră îngânduraţi. Mânat de îndoială, unul îl întrebă încet, cu sfioşenie în glas:
— Nu se poate, tovarăşe director?
—Băieţii dela tractoare ce v'au spus ? —îi cercetă Turui.
—E, nu ne-au alungat ei... dar ne-au arătat că-i greu acuma... poate mai târziu.
Turcu mai rămase o clipă pe loc, vânturat de gânduri. îşi aminti din nou de Andrei, de cumpăna în care se găsea campania, de tractoare şi oameni, de toate. Era greu să-i mai primească şi pe dânşii; totuşi, îşi ridică privirile şi spuse:
— Haideţi într'acolo... pe afară nu vă lăsăm noi! Şi o porni către tractoare, înconjurat de ţărani.
4
Când se întoarse dela brigăzi, Ştefan Turcu îl găsi pe Andrei în birou la dânsul. Secretarul avea pe masă hârtii peste hârtii, tablouri, carnetele de producţie ale brigăzilor, harta cu aria de lucru a staţiun i, tabloul general de producţie defalcat pe brigăzi şi tractoare —toate rându.te într'o ordine cunoscută numai de dânsul. Pe carneţelul din faţa sa, şl nota pe îndelete cifrele, oamenii, comunele, suprafeţele ntoarse, timpul şi locurile care-au mai rămas, mărimea ajutorului de care mai aveau nevoe. Gândea şi calcula cu răspundere şi grijă. Andrei îşi pregătea raportul pentru Bucureşti.
Ştefan Turcu îşi trase un scaun mai într'o parte, aproape de masa la care sta secretarul şi se aşeză, ferindu-se de lumina din tavan. Era tăcut, cu uitătura posacă, îngândurat şi trist. Privi la Andrei cu interes, dar nu-i trecu prin minte ceeace făcea el şi nici nu se grăbi să întrebe asta. îşi scoase o ţigară, o aprinse şi după ce trase un fum îl repezi apoi în pământ, oftând.
— Ce e? —îl întrebă Andrei cu ochii în hârtii. Turcu îi răspunse scurt, ridicându-şi umerii:
— N'am făcut nimic... Tu? —Nici eu...
— Nu putem rupe de nicăeri. niciun tractor, —reîncepu Turcu. — Situaţia e aceeaşi peste tot. Abia am reuşit să le organizez lucrul, în aşa
OGOARE NOUI
33
fel încât să poată face faţă —cât de cât —cu forţele proprii ... şi asta, bineînţeles, numai dacă vom ridica oamenii într'o luptă îndârjită. Altfel, vom întârzia campania. Acum, şi la brigada lui Ciobanu dela Adâncată, se mai simte nevoia unui tractor !
Directorul tăcu. Gândurile i se opriră la brigada aceasta, a lui Ciobanu. Ii venea greu să-i spună lui Andrei că tocmai datorită dispoziţiilor sale situaţia ei se agravase. înscrierea în întovărăşire şi a celorlalţi ţărani mărise şi mai mult volumul de lucrări al brigăzii în acest moment de cumpănă. Dar cum să recunoască în faţa lui Andrei că greşise, când se ridicase cu atâta tărie împotriva nouilor contractări ?. .. In faţa lui, secretarul mai răsfoi încă odată hârtiile —controlându-şi cifrele, şi începu apoi să le strângă şi să le vâre în sertare. Când termină, îşi împinse scaunul si mai aproape de Turcu şi rămase gânditor, cu pieptul lăsat pe marginea biroului.
O vreme statură aşa, afundaţi în cugete, încordaţi. Directorul părea că-şi ascultă o mustrare a gândurilor, un nemărturisit fior de îndoială a inimii. Parcă ceva strein de dânsul îl rodea în adâncul conştiinţei, ca un cariu care găureşte şi goleşte lemnul cel mai preţios. Ceva neînţeles îl împingea cu o tărie de nebiruit spre a se destăinui secretarului . Discuţia de ieri îl urmărise şi pe dânsul toată noaptea şi mai ales astăzi, pe drumurile Bărăganului. Gândea să-i vorbească lui Andrei despre adevărul pe care-1 descoperise atât de târziu în lupta lui pentru sporirea volumului de lucrări. Acolo, la Adâncată, grupul ţăranilor săraci care îi aţinuseră calea şi-i ceruseră să intre la tractor, îi dovedise cât de puternic este acest adevăr. împotriva vechilor sale păreri, dăduse dispoziţie brigăzii să-i primească în întovărăşire, cu toate că situaţia ei era destul de grea. Dece ?.. Verificase pe teren că Andrei a avut dreptate; numărul ţăranilor întovărăşiţi va creşte de-acum încolo cu miile, cu sutele de mii. Staţiunile, tractoriştii, toţi acei care luptă şi muncesc pentru socializarea agriculturii, trebue să se aştepte la aceasta. Andrei descoperise viitorul fenomen de massă al pornirii masive a ţăranilor spre tractoare şi colectivizare, acum, în germenii lui !
Dar uite, nu ştiu cum îi venea, că parcă nu putea să-şi plece cugetul în faţa unui tânăr ca Andrei... care crescuse sub ochii lui... pe care şi-1 amintea aşa cum venise în staţiune cu doi ani în urmă. Când gândea mai adânc la asta, vedea că dimpotrivă aşa este just, că aşa trebue să facă şi împotrivirea ascunsă i se destrăma pe nesimţite. Când dădea însă să-i vorbească, inima îl oprea. —îngâmfare ! —se mustră în minte directorul.
Intre timp, Andrei îşi mai, cercetă carneţelul şi-apoi îl închise. îşi întoarse creionul şi începu să bată cu el în tabla mesei, ritmic, ca într'o tobă. Secretarul îşi reamintea pe îndelete mustrarea dreaptă a lui Bădină; el judecase mai mult cu inima, furat de frumuseţea luptei şi de avânt. Greşise şi Turcu, dar nu atât cât îşi închipuise el... va trebui să-i arate aceasta chiar acum.
Directorul îşi apăsă mucul de ţigară în scrumieră, se ridică şi porni spre fereastră cu mâinile în buzunare. In curte, clădirea grupului social înălţată până la acoperiş, se vedea întreagă sub lumina becurilor; canti-nierul se întorcea tocmai acum de pe câmp, unde fusese cu prânzul la brigăzi. Până la urmă, Turcu îşi opri privirile" asupra lui moş Fane, care patrula tacticos şi mândru prin faţa remizelor.
34
AUREL MIHALE
Dar gândurile nu-1 slăbeau deloc. Ce să facă ? De ce să se ascundă de Andrei ? De ce să nu recunoască cinstit în faţa lui, că greşise ?.. Iată, viaţa i-a întâlnit aici, alături, tovarăşi de muncă şi de luptă ! Ce ruşinos este, să se teamă de înfruntarea lui ! Cum îl va mai putea privi în ochi ? Va trebui să-1 ocolească, să fugă de el?.. Nu, niciodată! Se întoarse încet, hotărît să-i vorbească. Dar în aceeaşi clipă, Andrei se ridicase de la masă şi venea spre el. Hotărîrea lui Turcu se spulberă. Reveni iar la fereastră şi încremeni cu privirile aţintite afară. Tresări. Simţi mâna secretarului pe umăr, aşezată blând. Andrei se opri alături de dânsul cu faţa luminată, cu ochii mari şi limpezi, cu inima deschisă.
■—Dintr'un anumit punct de vedere, ai avut dreptate, Ştefane ! — începu el. Vorbesc de angajamentele brigăzii a şaptea... teama ta de a nu putea îndeplini planul însămânţărilor s'a adeverit. Eu am lăsat îndeplinirea acestui plan numai pe seama entuziasmului. Noi n'am asigurat acestui avânt tineresc al tractoriştilor şi forţa materială cu care să se realizeze.
Când Turcu făcu ochii mari, surprins de simplitatea şi seriozitatea cu care Andrei vorbea de greşelile lui, de felul deschis în care-şi desvăluia aceste greşeli, secretarul tăcu. Ştefan Turcu pricepu încă odată cât de puternică era forţa morală a acestui tânăr cu ochii ca cerul şi părul de mătase.
-—... vreau să-ţi spun, —reîncepu Andrei, —că era mai bine dacă credinţei mele în succesul băeţilor, îi adăugam şi puterea factorului tău tehnic...
— Stai, —îl opri directorul, —stai, că nu-i aşa !
In tăcerea aşezată între dânşii, doar răsufletul lor se mai auzea, prelung şi rar.
— O fi şi precum spui tu, —vorbi încet Turcu, —totuşi, nu-mi iert că n'am putut înţelege nici atuncea şi nici ieri însemnătatea politică—precum drept ai spus-o —a acestei acţiuni... Măi, frate Andrei, astăzi la Adâncată mi-am dat seama că ai avut dreptate ! Ţăranii săraci mi-au aţinut calea şi mi-au cerut să intre la tractor. Cu toată situaţia grea a brigăzilor, am dat totuşi dispoziţ.e ca să fie primiţi... Am văzut că nu se putea altfel!
Turcu continuă să vorbească din ce în ce mai aprins, din ce în ce mai adânc, frământându-se. Secretarul îl asculta cu privirile p'ecate, încercat de simţământul dragoste pentru schimbarea asta nouă a lui. In sine, se gândea la faptul că tocmai munca este aceea care transformă, care întăreşte şi verifică oamenii. Şi dânsul, şi oricare dintre tractorişti, şi uite şi Ştefan Turcu —creşteau mereu pe măsura sarcinilor, în lupta ce o dădeau pentru îndeplinirea lor.
Aici, lângă fereastră, îi prinse miezul nopţii.
Intre TurcCi şi Andrei, izvorîtă din muncă, prietenia căpătase rădăcini noi...
In aceeaşi noapte, la timpul trenului de Bucureşti, pe peronul gării micuţe din Bădeni aştepta un singur călător: Andrei Hurdea. Secretarul se plimba nerăbdător într'o parte şi alta a felinarului cu patru feţe de geam, gândindu-se la cele ce discutase cu Bădină. Uneori, avea convingerea fermă că va reuşi să obţină tractoarele cerute; alteori, parcă tot se mai îndoia. Dacă totuşi nu va reuşi, ce vor trebui să facă? Cum vor
OGOARE NOUI
35
putea îndeplini la timp campania de însămânţări ? La asta, gândurile nu-i mai dădeau niciun răspuns.
Clopoţelul gării vesti apropierea trenului, repetându-şi ritmic sunetele.
Curând, din inima nopţii apărură ochii roşii şi mari ai locomotivei. Creşteau. Aproape de tot, se desluşi deodată silueta primelor vagoane.
Tresări când în spatele său pietrişul scrâşni scurt şi înăbuşit.
— Andrei, — vorbi gâfâind Ştefan Turcu, — trebue să iei şi hârtia aceea cu motorul electric, aprobarea; altfel, rămânem iar fără lumină. Grigore e în stare să'ni-l ia înapoi!
Locomotiva trecu pe lângă dânşii pufăind, învăluindu-i în aburi.
—Atât, —zise Turcu, prinzându-1 de braţ; —hai, urcă !
Trenul porni, urnindu-se greoi, trosnind şi scârţâind. Aplecat pe marginea ferestrei, secretarul asculta ultimele cuvinte strigate de director:
—Andrei, explică-le mă, băete... vor înţelege... Altfel... Succes, Andrei!
Pe peronul pustiu, Ştefan Turcu rămase multă vreme cu mâna fluturată stingher şi cu ochii pironiţi în urma trenului ce nu se mai vedea.
5
... când aprige se sbat valurile mării, crescând cât nişte uriaşe ziduri —când furtuna vârtejueşte adâncimile, deschizând prăpăstii de moarte în deşertul apelor —când fulgerul cade pe vârf de catarg, măsurând largul întunecimilor —când din fundul mării şi până'n tăria văzduhului e numai potop şi vaer, —atuncea încă mai poţi sta la cârma corăbiei... Iei, şi valul, şi apa, şi vântul în piept, înfrunţi cu credinţă nebunia urgiei, şi ţinându-te pe firul drumului, ridici corabia pe creste de spumă, spin-tecându-le.
Dar, când furtuna îţi saltă corabia în gol şi-o isbeşte cu duşmănie în colţii de stâncă ascunşi în adânc —când totul se sfarmă şi rămâi singur să rătăceşti pe ape —când valul te-aruncă istovit şi învins la ţărm —când toate sunt pierdute —atuncea, ce poţi face ?
... Aici se opriseră gândurile lui Mihai. Brigadierul înainta prin ploaie şi noroi, în noapte, cu capul în piept. Plecase dela tractoare ameţit, 'zăpăcit de deşertăciunea gândurilor în care căzuse. Nu mai vedea acum niciun drum deschis şi nici forţa de a-1 căuta n'o mai avea. Se simţea neputincios în faţa destrămării care-i cuprinsese mintea.
Se pomeni în curtea lui Lică Mătase, cu mâna pe clanţa uşii. Pătrunse încet, în tindă. In geamul uşii din stânga era lumină. Intră. Frusinica sări de pe pat şi încremeni cu mâna dusă la gură, înăbuşindu-şi şoapta:
— Mihai..'.
Brigadierul rămase lângă uşă cu privirile stinse şi înfipte în pământ, cu faţa descompusă, cu straele boţite şi ude, pline de noroiu, cu şapca de pe care picura apa, pleoştită şi strâmbă. Gândurile Frusinicăi se întunecară. Parcă o prăpastie neagră şi adâncă se deschidea înaintea lor. — S'a certat cu Buciu, —cugetă ea, —şi cine ştie... —Se întoarse şi trase un scaun de lângă masă; apoi îi apucă mâna tremurând, cu răsuflarea întreruptă, cu inima îngheţată şi murmură:
—Şezi, Mihai.
36
AUREL MIHALE
Se aşeză şi ea pe pat, în faţa lui, căutându-i cu înfrigurare ochii. Brigadierul căzu doborît, cu capul în poala ei. Frusinica îi luă şapca şi rămase cu degetele înfipte în părul lui. Câteva clipe îşi fluturară veşnicia, adâncindu-i aşteptarea, mărindu-i nerăbdarea şi îngrijorarea. Apoi întrebă :
— S'a întâmplat ceva ?
Mihai îşi scutură capul, scurt, fără de cuvânt. Frusinica răsuflă uşurată.
— Dar ce-i ?
— S'au dus dracului şi munca şi lupta noastră. ..
Răspunsul i se auzi încet, înăbuşit. Frusinica tăcu; începu să-i mângâe fruntea, să-şi poarte degetele cu dragoste prin părul lui. Noaptea din ochii ei îşi lărgi întunecimile. Acum pricepu că Mihai căzuse pradă propriei desnădejdi.
—Ploile astea ne-au dat totul peste cap...
— Vasăzică, asta era ! —vorbi Frusinica.
Capul brigadierului se clătină din nou. Frusinica îşi mai ţinu un timp mâna pe creştetul lui, lăsându-1 să se liniştească. Curând, îi simţi răsuflarea din ce în ce mai uşurată. Ii apucă tâmplele între palme şi-i săltă capul până ce privirile lor se întâlniră. Ochii de lăstun ai Frusinicăi erau cuprinşi deopotrivă de dragoste şi teamă, de blândeţe şi de îngrijorare. Mâna ei îi ridică o şuviţă de păr care-i atârna pe-o tâmplă şi-i alunecă uşor peste paloarea frunţii.
— Cât m'ai speriat, Mihai ! —Apoi adăugă: —Şi ce, pentru asta trebue să desnădăjdueşti.. . să te pierzi aşa?.. Mă, Mihai, mă...
Tăcură. Brigadierul înţelese că mai mult decât la drăgăstoasa ei mângâere nu se putea aştepta... dar şi de aceasta avea acum —atât de mult —nevoe... >
6
In zori, Andrei Hurdea coborî din tren în Gara de Est a Bucureştilor. Trecu prin săli mai mult împins de ceilalţi călători, prins în şirul oamenilor care se risipeau afară dintr'odată, pornind pe străzi sau alergând după tramvaie.
După o şedere de patru-cinci ceasuri în cuşca vagonului, răcoarea .dimineţii de primăvară îl mai înviorase parcă. In tren nu aţipise nici o clipită. Se gândise în fel şi chip la convorbirea ce-o va avea cu tovarăşii .de la Direcţia Generală a S.M-T.-urilor. Judecase în linişte, de alte repetate ori, situaţia din staţiune şi mai ales dela brigada fruntaşă. îşi formulase în minte, concret şi simplu, într'o expunere directă—toate problemele pe care-ar fi dorit să le ridice. Mai spre ziuă, 1 se păru că ar cere tovarăşilor de acolo prea mult timp pentru a le arăta toate acestea într'o expunere liberă. De aceea, îşi scoase carneţelul şi-şi notă pe rând ideile principale; umpluse două pagini. Asta ar fi însemnat o oră de discuţii; nu, e prea mult! Trebue spus mai scurt, principalul numai. începu să unească problemele, câte două, câte trei. întoarse fila şi'n legănarea vagonului îşi scrise încet şi citeţ, pe scurt, numai câteva idei. Când sfârşi, reciti aceste ultime rânduri, îşi închise carneţelul şi-1 băgă mulţumit în buzunar. .. Traversând piaţa gării, se gândea acum.tocmai la aceste
OGOARE NOUI
37
însemnări. Da,"la punctul al doilea va trebui să arate mai pe larg cum au încercat să rezolve situaţia cu forţele proprii, dar n'a fost posibil.
Urcă în tramvai cu gândurile duse. Prin geam vedea oraşul ca prin ceaţă, îndepărtat şi şters, strein. întors din inima Bărăganului, din liniştea şi nemărginirea pământurilor, din miezul problemelor şi al luptei pentru o recoltă bogată, se îndoia de primirea rece a aşezărilor de piatră, înalte si tăcute. Şi îndoiala aceasta îi pătrundea ca un spiriduş în inimă.. . Cine ştie, poate a făcut degeaba atâta drum; poate până'n seară se va întoarce la Bădeni —neaduCând nicio bucurie celor ce l-ar aştepta cu sufletul la gură. Sau poate, deşi vor căuta să-i ajute, tovarăşii de aici nu vor avea cum; la timpul ăsta poate nu vor fi tractoare... sau nu se va potrivi nici un transport nou, gata de drum. Coborî în bulevardul Republicii, în apropierea Direcţiei Generale a Staţiunilor de Maşini şi Tractoare, cu inima strânsă. Dela primul chioşc îşi.luă «Scânteia» abia sosită; păşind uşor, intră în clădirea mare, cu scările alb-strălucitoare şi largi de marmoră.
Era prea de dimineaţă. S'ar mai fi putut plimba pe străzi —în sus si'n jos, sau repezi printr'o grădină până la vremea serviciului. îngrijorarea însă îl pironi pe banca din sala informaţiilor, aşteptând. Curând, începură să apară primii dintre funcţionari. Intrau grăbiţi, îmbujoraţi de mers şi urcau în fugă scările albe. Câţiva îl priviră cu ochi cercetători, deschis. Când paşii lor se îndesiră, Andrei îşi desfăcu ziarul şi se aplecă asupra lui, răsfoindu-1. Parcurse paginile fără a se opri anume asupra uneia. II luă dela început şi urmări iar titlurile articolelor, parcă mai liniştit. Ochii i se aţintiră dintr'odată asupra unei ştiri cuprinsă chiar în mijlocul primei pagini. La început nu-i veni să-şi creadă vederilor, dar aşa era. Scria de dâiîşii, de staţiunea lor, de brigada fruntaşă a lui Zaharia. Reporterul vorbea despre şedinţa tractoriştilor fruntaşi de pe întreaga plasă, ţinută cu o săptămână în urmă.. . « Tractoriştii fruntaşi ai brigăzii a şaptea dela S.M.T. Bădeni —condusă de brigadierul Mihai Zaharia, stau în fruntea tuturor. Ei au depăşit şi normele de 5,2 hantri la care s'au angajat, răspunzând la chemarea de întrecere a tractoriştilor dela Valul lui Traian. Traian Buciu, tractorist şef pe tractorul Nr. 1, face în medie, 6,5 hantri zilnic; nici un tractor nu face mai puţin de 5,2 hantri».. . —Eh, gândi Andrei, zâmbind în acelaşi timp cu amărăciune,—asta a fost odată.... Buciu face acum şapte hantri şi jumătate ! Mai departe scria despre noua metodă a filtrării motorinei a lui Mihai Zaharia, despre inovaţia lui Mircea Guju, despre dragostea de tractoare şi muncă a lui Marin Oproiu şi despre lupta pentru o calificare mai înaltă a lui Pitcoace. Reporterul nu-1 uitase nici pe Iliuţă... «tânărul ucenic care conduce singur tractorul, deşi acuma a ieşit în prima campanie»... Vorbea şi despre ajutorul pe care 1-a primit brigada din partea ţăranilor săraci şi mijlocaşi întovărăşiţi, despre lupta dusă împreună împotriva chiaburilor din sat. Ştirea termina scoţând în evidenţă câteva lipsuri. Andrei Hurdea îşi scoase creionul şi le sublinie: ... « Colectivul de conducire al staţiunii trebue să se îngrijească de progresul general al tuturor brigăzilor. Intre brigada fruntaşe şi majoritatea celorlalte brigăzi este o distanţă prea mare... şi deasemenea ■. .în nici o brigadă şi nici măcar la brigada fruntaşă nu s'a pus încă problema luptei pentru economii... Ochii secretarului stăruiră încă multă vreme asupra sarcinei noi, abia acum înţeleasă de Turcu .. . este o sarcină de onoare a colectivului de conducere, să sprijine din toate puterile brigada
38
AUREL MIHALE
lui Mihai Zaharia, pentruca până la sfârşitul campaniei să-şi îndeplinească cele două sarcini din plan contractate... Apoi continua: aceasta va duce la întărirea luptei contra chiaburilor şi la îndrăgirea tractorului de către ţăranii muncitori»...
Aci, Andrei Hurdea se opri. Gândurile porniră să-i forfotească repede şi neordonat în minte. îşi aminti de discuţia de-aseară dintre dânsul şi Turcu. —Da, bine c'a înţeles şi Ştefan... uite şi «Scânteia» e de aceeaşi părere ! Şi-apoi, să vezi cum o să-i mişte pe oameni articolul ăsta! Trebue să-1 folosim pentru a da întrecerilor un nou avânt... în lupta pentru progresul general, al tuturor brigăzilor... pentru economii, pentru câştigarea timpului pierdut din cauza ploilor. Dar şi aici, în faţa tovarăşilor dela Direcţie, îmi va folosi. O să am un sprijin puternic... Uite, frate, «Scânteia» spune că suntem în fruntea tuturor, că trebue să ajutăm brigada fruntaşă spre a-şi îndeplini angajamentul! — Se ridică şi nerăbdător începu să se plimbe grăbit prin faţa băncii, uitându-se din când în când pe ziar.
— Dumneavoastră ce doriţi ?
La întrebarea celui dela Informaţii, se opri.
— Aştept pe tovarăşul director. .. sau subdirector, — răspunse grăbit, Andrei.
— Păi, tovarăşi-s de-aseară aicea, nici n'au plecat.
— Ce spui, frate ? — se minună secretarul, mulţumit.
— Da, —răspunse celălalt. —Acuma, în timpul campaniei, este mult de lucru la noi...
Andrei Hurdea începuse deja să urce scările.
— Stai, nu se poate aşa ! —îl opri celălalt. — Cine sunteţi, de unde veniţi şi ce doriţi ?
Andrei se întoarse în faţa ghişeului; îi spuse scurt cine este şi adăugă:
— Am o chestiune foarte importantă cu tovarăşul director. Aşteptară apoi, până ce la cererea lor, prin telefon li se transmise
răspunsul afirmativ.
— Vă aşteaptă. .. ştiţi unde ?
Andrei Hurdea însă urca scările, sărind câte două trepte. Când ajunse sus, răsuflă adânc de câteva ori. Bătu în uşile mari şi înalte, capitonate şi intră fără să mai aştepte răspuns. Pe lângă directorul general, înăuntru mai erau subdirectorul Direcţiei şi încă cineva pe care nu-l cunoştea. Andrei îi salută şi le strânse mâinile pe rând, rămânând în picioare. La semnul directorului, se aşeză pe un alt fotoliu, între ceilalţi doi. Aşteptă. Pe birou zări acelaş ziar, cu articolul despre dânşii încadrat într'un chenar de linii roşii. Un zâmbet îndepărtat şi reţinut îi încercă colţul buzelor şi-i aprinse ochii.
— Vorbeam de lup şi lupul la uşă, — începu directorul. —■ Te-ascultăm, tovarăşe secretar.
Andrei îşi scoase carneţelul din buzunar şi-şi aruncă ochii peste fila pe care-şi notase problemele. Când începu să vorbească, se trase pe marginea fotoliului de parcă sta să se ridice. Mai întâi, arătă care era situaţia campaniei înainte de perioada ploilor. Vorbi apoi despre volumul de lucrări al staţiunii, despre răspunderea brigăzilor, despre numărul şi întinderea întovărăşirilor, despre lupta tractoriştilor pentru îndeplinirea planului de însămânţări în bune condiţiuni şi la timp...
OGOARE NOUI gg
— .. .situaţia aceasta era până atunci, exact aşa cum o arăta articolul din Scânteia, — şi făcu semn cu mâna către ziar, — când, din iniţiativa secretarului de partid dela plasă, s'a ţinut la noi la staţiune o şedinţă cu tractoriştii fruntaşi din întreaga plasă...
—-Cum îl chiamă?—îl întrerupse cel de al treilea tovarăş, necunoscutul.
— Bădină. . . tovarăşul Bădină, — răspunse scurt Andrei şi continuă, îndreptându-şi ochii iarăşi spre director: —E drept că primăvara începuse să fie secetoasă, cu praf şi vânturi necurmate, cu pământul uscat înainte de timp, dar şi când s'au pornit să curgă ploile... — Şi aşa, le arătă care era situaţia de acum a desfăşurării campaniei, creată de urgia apelor; le dovedi că în faţa sarcinilor noi ivite, staţiunea nu mai putea face faţă la timp, îndeplinirii în bune condiţiuni a planului de însămânţări. Stărui cu deosebire asupra situaţiei grele în care se afla brigada fruntaşă.
— Tovarăşe secretar, — îl întrerupse iar cel pe care nu-1 cunoştea, — această situaţie este numai pe aria de lucru a staţiunii dumneavoastră, sau mai largă. . . vreau să spun, ploile au creat o situaţie grea cu caracter local — sau general ?
— General, tovarăşe... pe îatreaga porţiune de mijloc a Bărăganului. Deocamdată, puţine staţiuni au sesizat aceasta; dar comitetul de partid al plăşii se aşteaptă la o situaţie generală. Am sarcina de a arăta acest lucru şi de a vă comunica propunerea tovarăşului Bădină, pentru a preîntâmpina accentuarea acestei situaţii...
— Aha, — făcu necunoscutul, — poftim !
— In această situaţie, — continuă Andrei adresându-se directorului general, — noi n'am putea să îndeplinim planul campaniei de însămânţări decât cu întârziere, depăşind termenele fixate de Hotărîre. De sigur, că ceeace ne-ar trebui, sunt tractoarele. De fapt, noi şi toate staţiunile din întreaga regiune avem planificate aceste tractoare, dar tocmai în Iunie. Noi propunem sa schimbăm această ordine cu o regiune care fiind planificată să primească acum tractoare, nu. ar avea actualmente o mai mare nevoie de ele decât noi. Cu o capacitate de lucru astfel mărită, noi putem să câştigăm timpul pierdut!
Când sfârşi, tăcerea şi căutătura celorlalţi îl făcu să înţeleagă că ceruse un lucru nu tocmai uşor. Directorul general deschise o uşiţă a biroului şi scoase un dosar pe care-1 răsfoi îndelung. Se opri apoi, împreună cu directorul adjunct, asupra unui tablou desfăşurat pe aproape toată faţa biroului. Necunoscutul se apropie gânditor de fereastră şi privi un timp pe deasupra caselor şi străzilor, departe peste oraş. Când se întoarse, se opri lângă dânsul cu mâna pe spătarul fotoliului său şi-l întrebă:
— Tovarăşe secretar, dumneavoastră v'aţi făcut toate socotelile... vreau să spun, sunteţi convinşi că nu se poate altfel ?
— Da; altfel nici nu porneam încoace ! — răspunse cu siguranţă Andrei.
Paşii celuilalt scârţâiră, greoi, adâncind tăcerea. Din drumul spre fereastră, necunoscutul se întoarse şi el lângă birou şi-şi alătură capul de capetele plecate ale celorlalţi.
— E greu, — vorbi încet directorul general, arătând cu degetul pe hârtie;—chiar săptămâna asta sunt programate judeţele Romanaţi şi
4o
AUREL MIHALE
Teleorman—regiuni de câmpie, cu nevoi la fel de mari. Mă tem să nu desorganizăm acolo...
— Transportul viitor  —întrebă necunoscutul cu ochii măriţi.
— Spre Vlaşca şi Argeş. . . peste două săptămâni.
— E târziu, tovarăşe director general! — sări Andrei Hurdea. — Până atunci, semănătura trebue să iasă din pământ. .. şi c'o aşa întârziere, cred c'am face faţă şi noi — cu forţele de acum.
— Chiar nu se poate deloc ? — întrebă necunoscutul cu insistenţă, pe cei doi directori; — cunoaşteţi bine nevoile de pe teren.?
— Eu m'am întors zilele trecute din partea aceea, —răspunse direc-torul-adjunct. — Cunosc, nu se poate !
Tăcerea celorlalţi creştea. Andrei Hurdea îşi oprise privirjle asupra necunoscutului. Era un bărbat în puterea vârstei, spre patruzeci de ani, cu părul şi sprâncenele negre, tăciunate parcă. Avea ochii mari şi vioi, era calm în mişcări, gânditor. Când îşi întinse mâna să stingă în scrumieră mucul de ţigară, îi văzu palmele asprite de muncă, degetele groase, de om muncitor, îmbrăcămintea-i era îngrijită, curată; numai reverele hainei erau pătate de scrumul nenumăratelor ţigări fumate o noapte întreagă. II uimi şi-1 mulţumi în acelaş timp insistenţa pe care o depunea el pentru grabnica rezolvare a acestei situaţii. II văzu apoi oprit în faţa lor, întrebându-i cu deplină hotărîre în glas:
— Atunci ?
— In cazul acesta, — începu Andrei Hurdea, — cred că totuşi s'ar putea ca din întregul transport să se rupă câteva tractoare pentru staţiunea noastră. Avem situaţia cea mai grea; nu se poate să ne lăsaţi tocmai acum... Vine căldura, pământul musteşte de apă, semănatul din această perioadă trebue terminat în două-trei zile. Altfel...
— Da, şi eu cred că acest lucru se poate face ! — îl aprobă necunoscutul, întors spre ceilalţi doi. \
Directorii se priviră între dânşii, făcându-şi socoteli necunoscute în gând. Răsfoiră iarăşi dosarul, cercetară şi alte tablouri, îşi mainotară ceva alăturea, pe-un carnet de birou şi-şi ridicară apoi capetele, privindu-se iar. ,
— Rămâne deci să luăm legătura cu « Sovromtractor »... să rupem din garnitură un vagon pe care să-1 îndreptăm către Bădeni! — hotărî directorul.
Faţa lui Andrei se însenină. Poate va reuşi să obţină cel puţin atâta lucru. In acest caz, nimic nu i-ar mai putea opri în realizarea la timp a planului • Să vezi ce-o să se bucure Turcu, Mihai. . . ceilalţi tractorişti. .. două tractoare vor merge la Podeni.. . celelalte la Adâncată sau Bojdeanca, la Năeni... unde va fi nevoe. Intre timp, directorul ceruse la tele.^n uzinele « Sovromtractor » dela Braşov. Aştepta în picioare, cu ochii îndreptaţi când asupra aparatului, când asupra tabloului pe care sublinia un şir de cifre c'un creion colorat. Necunoscutul îşi împinse fotoliul până lângă Andrei, se aşeză şi începu să-1 descoase cu glasul blând, răbdător:
— Ei, altceva ce ne mai spui, tovarăşe secretar ? Cum îi pe-acoîo ? Ce fac oamenii, cum o duc cu viaţa, cu munca ? Ce greutăţi mai aveţi ?
— Pe la noi, mai toate-s bune, tovarăşe ! Şi ploaia a fost bună; numai c'a ţinut cât nu ne-a trebuit. La noi se munceşte şi se luptă pentru plan... cred că vom obţine rod bogat anul acesta. Am ajuns să fim în frunte,
OGOARE NOUI
pentrucă avem nişte tractorişti — băeţi cu tragere de inimă, năprasnici în luptă, ca vulturii! Dar sunt şi greutăţi... şi lipsuri. . . viaţa e încă grea pe câmp, departe de staţiune şi de sate. Am obţinut ceva succese în în-bunătăţirea traiului tractoriştilor, în ceeace priveşte aprovizionarea, cazarea şi altele. Dar mai sunt multe de făcut. . .munca culturală încă nu merge tocmai bine, legăturile cu ţăranii întovărăşiţi trebuesc şi mai mult întărite, agitaţia pentru formarea gospodăriilor colctive mai organizată. Apoi, iată şi lipsurile semnalate de « Scânteia ».. . —Şi astfel secretarul îi arătă pe scurt întreaga situaţie a staţiunii. Sfârşi, vorbind cu mândrie reţinută: — . . .până la urmă însă, tot vom reuşi, ne vom strădui să meargă lucrurile cât mai bine, să înlăturăm şi aceste lipsuri, să terminăm campania înainte de timp.
Necunoscutul îşi ridică palma şi lovi cu ea de câteva ori, uşor, în braţul fotoliului. Apoi îşi săltă ochii spre dânsul şi spuse:
— Da, da... am înţeles.. . însemnează că pe voi duşmanul v'a lăsat, în pace... sau te pomeneşti că l-aţi lăsat voi pe el! ?
Andrei pricepu repede unde voia să bată vorbele lui şi se întoarse către dânsul, grăbit, împotrivindu-se:
— Ce să ne lase'n pace, tovarăşe, c'acuma şi-a scos colţii mai dihai ca'nainte. Stau chiaburii numai la pândă şi se reped şi muşcă pe unde apucă, pe unde miroase ! Spui că i-am lăsat în pace ? Eh, duce-s'ar dracului de câini! Nu i-am lăsat.. .cum să-i lăsăm ? I-am tot urmărit şi strâns .. .şi o să-i strângem pân'o să le crape fierea ! — Secretarul tăcu o clipă, se mai gândi şi-apoi reîncepu îndoelnic: — Mai ştii?! Poate tots'arfi putut să-i pnndem şi mai bine'n chingi!
Celălalt îi urmări o clipă frământarea şi vorbi:
— Vedeţi că nici acum, în faţa situaţiei acesteia — creată de ploi, n'or să stea degeaba. Trebue să vegheaţi cu aprindere, cu ură, să-i aveţi neîncetat sub ochi.. .să nu uitaţi asta, tovarăşe secretar !
Venit lângă dânşii, directorul adjunct îl întrebă dacă el personal este mulţumit la Bădeni.
Andrei Hurdea întârzie cu răspunsul, vădit încurcat.
— Cred şi eu că este mulţumit, — vorbi necunoscutul; —- staţiunea poate deveni în scurt timp fruntaşă pe întreaga ţară, nu ?
Ceilalţi îi înţeleseră dintr'odată intenţia şi începură să râdă sgomotoşi.
— Eu vorbesc serios, — reveni el.
— Bănuesc că am înţeles despre ce este vorba, tovarăşe.. . răspunse Andrei, uitându-se totodată întrebător la directorul adjunct. .. Voia să-i spună cine este necunoscutul.
Dar în acelaş timp telefonul sbârnâi şi directorul general ridică receptorul. Andrei Hurdea înlemni cu ochii şi urechile aţintite spre dânsul. Explicaţia pe care directorul o dădea celor de la « Sovromtractor » i se păru prea lungă, chinuitoare chiar. Când acesta le ceru cele câteva tractoare, inima începu să-i bată cu putere, nerăbdătoare. Răspunsul uzinei nu-1 auzi, dar înţelese din explicaţia directorului că lucrurile se încurcă şi mai rău.
— Ce vorbeşti ?! făcu directorul mirat. Apoi se întoarse spre dânşii şi le comunică întristat, cu pâlnia receptorului ascunsă în pumn: —Transportul a plecat ieri de dimineaţă?
— Cine e ? — întrebă necunoscutul.
42
AUREL MIHALE
—■ Chiar directorul.
— Dă-mi-1 mie!—ceru el şi se ridică.
— Alio ! —vorbi directorul S.M.T.-urilor,—tovarăşe director. .. uite, vorbeşte cu tovarăşul Pârvu dela Comitetul Central al Partidului.
Andrei făcu ochii mari şi privi spre Pârvu, bucuros. Şi mai puternică crescu în el, încrederea.
Convorbirea care urmă fu următoarea:
— Tovarăşe director, ai auzit care-i situaţia pe Bărăgan: ploile astea ne-au întârziat însămânţările.. . Noi ne-am gândit la început să trimitem tot transportul acesta acolo. Mai apoi, am crezut că totuşi vom putea rupe din el câteva tractoare. .. asta deocamdată. Dar aşa, nu ştiu zău.. nu ne puteţi lăsa...  ce facem ?
— Eu nu înţeleg, — răspunse directorul «Sovromtractor »-ului, — de ce ţineţi neapărat să schimbaţi ordinea planificată a livrărilor noastre sau să descomplectaţi un transport?
— Cum nu înţelegi, tovarăşe?—vorbi Pârvu. — Să-ţi mai explic şi eu odată...
— Asta, nevoia  o înţeleg, tovarăşe Pârvu,—răspunse directorul.
— Atunci ?
— Păi, noi vă putem da tractoare fără să mai desorganizăm şi celelalte transporturi.
— Când, în Iunie ?
— Acum, tovarăşe... câte vă trebuesc ?
— Cota pe care o aveţi planificată pentru centrul Bărăganului. Pârvu făcu din ochi celorlalţi. Andrei Hurdea doar că nu tremura de
emoţie. Directorii aşteptau, sprijinindu-se pe marginile biroului. Răspunsul întârziat veni.
— La sfârşitul săptămânii, toate tractoarele planificate pentru întreaga regiune vor fi în staţiuni. E bine?
— Auzi vorbă, —isbucni Pârvu; —dar ce, le faceţi în noaptea asta ?
— Le-avem... cel de-al 4000-lea tractor pe care trebuia să-1 dăm la sfâşitul lui Mai, iese chiar astăzi din sala de montaj... cu aproape două luni înainte. Am depăşit planul de producţie, tovarăşe Pârvu.. .asta e !
Pârvu acoperi iar pâlnia receptorului şi comunică celorlalţi vestea îmbucurătoare. Andrei Hurdea începu să zâmbească încălzit de fierbinţeala ce-i cuprinsese trupul şi-i aprinsese obrajii. Se ridică şi el din fotoliu şi veni şi mai aproape:
— Tovarăşe Pârvu, poate că totuşi pot să ne trimeată nouă mai degrabă.
—- Ei, e bine cum spuneţi dumneavoastră, — rosti Pârvu în găoacea negricioasă a receptorului; — dar vezi, situaţia este totuşi şi mai încurcată.
— In cinci zile, e bine, tovarăşe Pârvu ?
— Da.. .e şi mai bine ! Dar, uite, alio !.. .Ai citit ziarul de dimineaţă, îl ai pe birou... uită-te pe prima pagină, citeşte ştirea dela mijloc... aşa, aşa.. .citeşte mai departe... Ei, tovarăşii dela Bădeni ne cer un ajutor urgent; ploile le-au întrerupt şi le-au întârziat însămânţările cu zece zile... înţelegi ? Au nevoie de tractoare, astăzi, mâine, poimâine... altfel însămânţările sunt compromise. înţelegi, nu ? Cum facem ?
— Rămâneţi la aparat, revin imediat, — ceru directorul « Sovromtractor »-ului.
OGOARE NOUI
43
După un răstimp, pe fir se auzi un răspuns energic şi hotărît:
— Peste două ore, va pleca de aici, din gară, un vagon platformă cu trei tractoare pentru Bădeni. Am aranjat cu tovarăşii dela C.F.R. să fie ataşat Personalului de Bucureşti.. .
—Păi, se poate? —îl întrerupse Pârvu.
-—... într'un mod cu totul excepţional! E gata... într'un sfert de oră vagonul va pleca din uzină... îl avem încărcat... alio ! Rămâne să aranjaţi acolo, la Bucureşti, să nu rătăcească prin gară... poate-1 puteţi atârna tot de-un personal şi la noapte-i pe Bărăgan... Cred că e bine aşa !
—E bine, tovarăşe director... Alio ! Vă mulţumim !... Da, da.. . să trăieşti!
Pârvu lăsă receptorul în furcă şi arătă şi celorlalţi acest nou aranjament, înveselit, trecu la fereastră; dar se întoarse repede către Andrei:
—Ei, ce zici ? Se putea să ne lase pe noi tovarăşii dela « Sovrom -tractor » E-e ! Auzi, auziţi mă fraţilor, ei au scos tractorul 4000 ! Te pomeneşti că până la 23 August îndeplinesc comanda celor 5000 de tractoare ! Da, cu siguranţă că o înd :plinesc !
Orice i-ar mai fi spus acuma lui Andrei, el auzea numai în parte ~ ca într'un vis. Bucuria aceasta aproape că-1 zăpăcise; gândurile lui erau la staţie, la frământarea celor care-1 aşteptau cu îndoială, apăsaţi de grija semănăturilor. Parcă nici nu-i venea că creadă că totul se aranjase atât de repede şi'atât de bine. Nici nu şi-ar fi închipuit el, ca'ntr'o singură zi problema aceasta să fie rezolvată. Şi acuma, iată, muncitorii dela « Sovromtractor » le vin în ajutor —lor şi ţăranilor muncitori.
—Alte probleme mai ai, tovarăşe secretar ? —îi întrerupse directorul general gândurile.
— Una mai mică, tovarăşe director... în legătură cu un generator electric, pe care l-am luat dela Centrul Mecanic, dar pentru care nu am primit încă aprobarea.
—Tot ce este în legătură cu inventarul, rezolvi alături. Altceva ? ■—Nimic.
îşi strânseră mâinile bărbăteşte, încrezători.
Pârvu îi reţinu încă o clipă mâna în pumn. O încrucişare fugară de priviri înflăcărate din adânc le vântură inimile; Andrei fu încercat de un sbor al gândurilor avântat spre culmi.
—Noi am făcut aici un steag, —grăi Pârvu, —l-am pregătit pentru staţiunea care va fi fruntaşă la sfârşitul campaniei... Ce zici ? Ne-am bucura să fluture de-asupra Bărăganului. Vorbeşte cu tractoriştii... poate la 1 Mai ne întâlnim din nou, acolo.
Andrei zâmbi şi răspunse demn, cu siguranţă:
—V'aţi putea lua bilete pentru tren chiar de acum, tovarăşe Pârvu 1 După aceea ieşi, urmărit de zâmbetele celorlalţi. Rezolvă şi problema
generatorului electric şi alergă apoi la gară de luă primul tren înapoi, către
Bădeni.
7
Ştefan Turcu îşi ridică ochii de pe scrisoare şi rămase cu ei la fereastră, cu gândurile îndreptate spre nemărginirea câmpiilor din ţara lui Vania. Vedea aevea cum pe nesfârşitele ei ogoare, în dulceaţa primăverii de pe
44
AUREL MIHALE
Volga, de pe Don, sau din Cuban, sute şi mii, zeci de mii de pluguri răscoleau acum adâncimea pământurilor, pentru o roadă cât mai bogată, pentru un trai cât mai îmbelşugat. Goneau în lung şi'n lat, tractoarele; ca pulberea rămânea pământul mărunţit în urma lor. Peste marea negricioasă a arăturilor, semănătorile treceau în rânduri dese, înlănţuite în uriaşe agregate. Şi'n culcuşul cald şi umezit al ţărânei, seminţele se vor desfăta, vor svâcni spre viaţă, rânduite cu grijă de gospodar. Vor fi ploi şi soare... lanurile se vor revărsa ca apele peste întinsul stepelor— înverzind pământurile. Şi'n puţine zile, împinse de căldură şi legănate de vânt, vor creşte până'n pragul verii —asemenea pădurilor. La vremea secerişului, holdele vor îmbrăca partea cea mai luminoasă a globului cu valuri mişcătoare, îngălbenite, de pâine nouă.. . Dintr'un hotar la altul, pace şi belşug !
Turcu se rupse din vraja gândurilor şi se aplecă din nou asupra scrisorii lui Ivan Ivanovici Petrov, dela Staţiunea de Maşini şi Tractoare Jucovschi, din regiunea Rostov. In locul lui Mihai, căruia îi era adresată, scrisoarea fusese primită de dânsul. Alergase la şcoala elementară din localitate şi într'o oră scrisese toată traducerea ei, dictată de profesoara de limba rusă. O citise şi o răscitise apoi şi de fiecare dată îşi însemnase câte ceva. Mai întâi, eroul muncii socialiste îi saluta fierbinte, pe Mihai, pe membrii brigăzii sale şi pe toţi tractoriştii staţiunii. In tot restul scrisorii le povestea despre succesele sale în muncă, despre felul cum le-a obţinut. Aici se opri Ştefan Turcu, căutând să vadă cum ar putea fi folosită experienţa lui Vania şi de tractoriştii staţiunii.
Dintre toate însemnările sale, întârziase cu deosebire asupra aceleia care arăta cum seamănă Vania cu cinci semănători deodată... «agregatul celor cinci semănători, —spunea scrisoarea, —este realizat printr'un sistem de cuplaj care permite o astfel de rânduire a maşinilor încât, în urma lor, câmpurile însămânţate rămân alăturate, fără fâşii sau goluri nesemănate între ele... » Directorul întoarse ultima filă a scrisorii şi începu să cerceteze în amănunţime desenul unui astfel de agregat. —Destul de simplu şi uşor de realizat, —gândi el. Sub desen, citi o însemnare făcută cu grijă de Vania... « acest agregat poate fi tras de un tractor puternic, pe şenile; el însă se poate micşora şi la trei semănători, după puterea tractorului ». — Da, pentru I.A.R.-ul nostru un astfel de agregat cu trei semănători este cel mai potrivit! —Grăbit, Turcu începu să facă schiţa acestuia, uitându-se mereu la celălalt desen. Sistemul de cuplaj consta dintr'un triunghi de bare metalice care se agăţa cu un vârf de cârligul tractorului, iar de - celelalte două vârfuri se legau semănătorile laterale pe acelaş rând; între acestea şi înapoia lor, printr'o altă bară metalică se leagă cea de a treia semănătoare. — Ce simplu ! —se minună directorul.
De aici, gândurile îi sburară la sutele şi miile de tractoare răspândite pe Bărăgan şi pe tot întinsul patriei. Dacă toate aceste tractoare care aleargă peste arături cu semănători după ele ar întrebuinţa această metodă a agregatelor, jumătate, cel puţin, ar putea fi întoarse cu plugurile în brazdă. Ii apărură astfel, mai multe ogoare, mai multe lanuri, mai multă pâine. Numărul ţăranilor intraţi în întovărăşiri va creşte şi de asemenea belşugul din casele lor.
Dar metoda era şi mai nimerită pentru dânşii acum, în această perioadă a vârfurilor de producţie. Turcu reciti cu atenţie rândurile care-i vorbeau
OGOARE NOUI
45
despre asta: — «... folosind asemenea agregate în timpul însămânţărilor, adică într'o perioadă când se cere realizarea unui volum cât mai mare de lucrări în cât mai puţine zile, vor fi reţinute pentru semănat un număr foarte redus de tractoare. Celelalte vor putea fi astfel folosite la arături sau alte lucrări.. . » —Tocmai ce ne trebuia ! —îşi zise directorul. —Dacă facem agregate de câte trei semănători, vom putea micşora timpul însămânţărilor cu aproape de trei ori... în câteva zile, pe întreaga arie de lucru a staţiunii vom termina cu semănatul din această perioadă... vom câştiga cu siguranţă timpul pierdut! Iată, de pildă la Podeni: brigada lui Mihai are patru tractoare; cu două agregate, două dintre ele vor termina de însămânţat cele o sută de hectare dela Plopşor în cel mult două zile; celelalte două vor ara mai departe la Pănoiu... a treia zi, brigada-şi va reuni iar tractoarele, toate la arat. Ce minunat. Cum se vor bucura tractoriştii când vor afla ! Să-i telefonez lui Mihai... Nu ! Astăzi pământul este încă moale, tot nu vor putea face nimic; în schimb, cuplajele vor fi construite în atelierul de fierărie şi mâine, în zori, vom pleca spre Podeni cu ele şi cu alte două semănători. După ce vom încerca agregatele acolo, vom răspândi metoda asta la toate brigăzile... Aşa!
Ştefan Turcu se ridică şi porni să spună şi altcuiva, c'au scăpat de grija însămânţărilor, că uite, Vania Petrov i-a salvat. Trecu prin ateliere, prin remize, peste tot, dar nu găsi pe nimeni. In zori, ridicase toată staţiunea în picioare şi-i trimesese pe toţi pe teren în vederea reînceperii lucrului. Agronomii să cerceteze pământul şi să hotărască ieşirea la semănat şi arat. Şeful mecanic, echipa de reparaţii oprită în atelier, revizorul, normatorul staţiunii —toţi fuseseră răspândiţi pe la toate brigăzile, să mai revadă tractoarele, să le mâi repare, să le pregătească asemenea începutului de campanie. Turcu prevăzuse toate acestea, pentru că o dată reintrate în brazdă, tractoarele să nu se mai oprească până la sfârşitul primăverii.
Singurul loc unde mai exista viaţă şi muncă în staţiune, era atelierul de fierărie. Sgomotul nicovalelor se auzea neîntrerupt până dincolo de zidul îndepărtat al remizelor alăturate. Fierarii băteau de zor la ascuţitul fiarelor. Câteva nopţi în şir n'au mai putut dormi; toate brigăzile îşi tri-meseseră acum cuţitele plugurilor; se pregăteau din timp pentru un început greu. Ştefan Turcu întră în atelier cu scrisoarea într'o mână şi cu schiţa agregatelor în alta, grăbit, cu zâmbetul pe buze şi în priviri. Ciocanele îşi opriră umbletul, tremurând pe marginea nicovalelor. Foalele rămaseră cu răsufletul întretăiat, ochii cărbunilor din vatră —scânteind.
— De-acum o să ne fie mai uşor, tovarăşi... uite, vedeţi, Vania Petrov ne-a trimis scrisoare !
Turcu vorbise mişcat, cu mâinile întinse în faţa lor. Fierarii îşi părăsiră ciocanele şi se strânseră în jurul lui într'un cerc viu de piepturi desgolite, înegrite, cu muşchii de piatră săltând. In semiobscuritatea încăperii, albul ochilor îndreptaţi spre dânsul părea şi mai alb. Ştefan Turcu le arătă pe scurt noua metodă a tractoristului sovietic şi sfârşi întors spre şeful atelierului:
— Cum facem meştere ? Trebue să făurim şi noi asemenea agregate. —Făurim, tovarăşe director, —răspunse  şeful, înveselit;—acum
chiar. Cu fiarele ce le-avem pe nicovale am terminat.Am trimis după camion, să vie să le încarce şi să le repeadă la brigăzi.
46
AUREL MIHALE
Directorul plecă împreună cu unul din fierari, s'aleagă fier vechi din grămada de după atelier. Când se întoarse, cuţitele plugurilor erau încărcate în camion. Fierarii aşteptau. La lumina din pragul uşii, el explică meşterului încăodată schiţa agregatelor şi-i dădu şi dimensiunile. In timpul acesta, barele de metal îşi încălzeau capetele în jarul cărbunilor.
Când reveni în atelier, meşterul trecu la nicovală. Luă ciocanul şi bătu cu el în gol, cerând fiarele la nituit. Doi dintre ajutorii săi ridicară barele de metal şi le aşezară cap la cap pe nicovală. Turcu sări să le-ajute, apropiind mai mult laturile viitorului triunghiu. Ciocanul porni să cadă des, cu putere şi pricepere. In încăpere, sbucniră scântei şi cântecul de oţel al nicovalei stăpâni din nou întreaga staţiune...
Curând, fierarii aduseseră şi a treia bară de metal. Turcu intră în centrul triunghiului încheiat şi-1 ţinu cu un vârf sub loviturile care cădeau grăbite peste nit, turtindu-1. O puzderie luminoasă de scântei mărunte săreau în jur, fulgerând fugar şi cu întrerupere încăperea. Meşterul bătu pe nicovală în gol şi directorul întoarse triunghiul pe cealaltă faţă. Loviturile cădeau acum şi mai repezi, scânteerea se rărise, iar fierul devenea din roşu, vânăt-albăstrui.
In clipa aceea năvăli înăuntru Andrei Hurdea.
— Măi, de când te caut, mă, Ştefane... isbucni el parcă supărat. Apoi adăugă repede, plin de bucurie, fălindu-se: —E gata: —S'a rezolvat!
— Da, am rezolvat problema ! —zise Turcu, gândindu-se la metoda agregatelor.
Lui Andrei Hurdea i se păru că Ştefan Turcu vorbise neîncrezător, mai mult aşa, în zeflemea.
— Da, da ! —accentua el cu toată hotărîrea. —In noaptea asta ne vin trei tractoare; până'n cinci zile, întreaga regiune primeşte tot ceeace are planificat în Iunie !
— Ce spui?! —făcu plin de uimire Turcu.
Andrei îi povesti într'o clipă, cum a fost la Direcţia Generală a Staţiunilor de Maşini şi Tractoare, cum a vorbit cu directorii, cu Pârvu şi cum a obţinut pe loc noile tractoare dela « Sovromtractor ».
Ştefan Turcu rămase gânditor, cuprins de-o bucurie lăuntrică şl vie, nestăpânită.
—Am terminat, tovarăşe director ! —vorbi din spatele lor fierarul. Directorul se întoarse şi trase unul dintre cuplajele încheiate până lângă Andrei.
— Nici nu m'ai ^ntrebat ce fac ! —vorbi el.   —Ia te uită!
— Ce mai e şi asta? —întrebă secretarul.
Dintr'un buzunar al hainei, Turcu scoase scrisoarea dela Vania si i-o întinse zâmbind: ■—Citeşte !
Andrei o luă neîncrezător, o răsuci, îi pipăi hârtia şi o privi fără interes până ce-i zări ştampila şi timbrele. Atunci, bucuria-i lumină dintr'odată faţa şi ochii, înseninându-1.
—E dela Ivan Ivanovici! —exclamă el.
— Dela dânsul.
—Tii... şi-ai tăcut atâta ! Cum te-a răbdat inima? Secretarul ieşi grăbit în uşa atelierului. La lumina amurgului, descifra în fugă înţelesul cuvintelor, urmărind cu degetul  fiecare rând.
OGOARE NOUI
47
Nerăbdător, întoarse prima filă. Lângă dânsul, Turcu aştepta cu zâmbetul pe buze. Odată cu lumina de pe faţa celuilalt, şi zâmbetul său creştea. Curând, Andrei trecu la a doua filă. Aici se opri; sorbi din vedere, parcă dintr'odată, întreaga pagină. Turcu bănui că ajunsese la explicaţia agregatelor de semănător. Bucuros ca un copil, Andrei se răsuci pe prag, cu ochii la ramele de metal.
—Astea-s cuplajele, nu ? —întrebă el.
■—Astea-s.
Un timp, rămaseră amândoi privind scrisoarea, gândind la Vania. In mintea lui Andrei apăru aevea desfăşurarea a zeci şi zeci de semănători, înlănţuite câte trei, trecând în fugă peste ogoarele care aşteptau sămânţa.
— Deocamdată, am făcut numai două, —îl lămuri Turcu; —le încercăm mâine, la Podeni.
Andrei nu mai vedea să citească. Se apropie de cuplaje şi începu să le pipăe, ca pe un lucru sfânt. Turcu reveni lângă dânsul, bucurându-se şi mai mult de bucuria şi încrederea lui. O vreme statură aşa, cuprinşi de gândurile clipei acestea. După aceea, Andrei îi prinse braţul şi-1 trase spre uşă: ■—Să mergem... trebue să-1 chemăm şi pe Mihai.
8
După atâtea zile mohorâte, umede şi reci —cât ţinuse ploaia -—soarele se ivise în dimineţa asta, mare şi rotat, călduţ, ca'n faptul zorilor din plină vară. Bolta cerului, sticloasă până'n adâncurile fără de fund ale văzduhului, era de-o limpezime albastră —îngheţată parcă. O linişte ca după furtună stăpânea acum întinderile Bărăganului, ca şi când toată firea dormita în leagănul luminii. Aprinse, razele băteau pieziş faţa ogoarelor, iscând deasupra pământului o zăpuşeală umedă. Pe linia orizontului, departe, poate tocmai spre apa Ialomiţei, nouri uşori de aburi străvezii se ridicau alene într'o fumegare ştearsă. Dospite de apă, ogoarele răsuflau în voie, rumenin-du-şi coamele brazdelor, albind. Ţărâna se prindea într'o crustă subţire ca de lut uscat, sfărâmicioasă şi aspră. Sub ea însă, până'n tăria pământului viu, apa încă mustea nescursă. Nici vânturile şi nici căldura nu pătrunseseră mai mult în stratul arăturii.
Pe şleaurile câmpului, noroiul încă mai stăruia, vâscos şi negru, uscat pe-alocurea într'o bolovănire crudă. Puţine căruţe îl frământaseră, tăindu-1 cu şinele roţilor spre marginea ogoarelor. Prin locurile joase, prin câte-o urmă de copită sau fund de brazdă neacoperit, mai lucea în lumină faţa câte unui ochi de apă.
Pe toată câmpia însă, soarele ardea, grăbind apusul primăverii.
In zori, brigada a şaptea se întorsese cu toate tractoarele şi cu tot calabalâcul iarăşi la Plopşor. Peste noapte, Mihai fusese chemat la staţiune şi în fruntea tractoriştilor rămăsese Buciu. Răsăritul soarelui îi găsise aici, cu tractoarele pregătite, cu semănătorile remorcate în locul plugurilor. Până să vină sămânţa dela sat, Traian Buciu intră cu tractorul său peste arătură,. încercând moliciunea pământului. Ieşise cu greu la drum. Tractoriştii ştiau că la nevoe puteau începe şi aşa; dar semănătura va răsări mai prost şi locurile s'or bate peste măsură de mult. Hotărîră să aştepte liniştiţi sămânţa şi apoi alte câteva ceasuri, până spre prânz. Focul soarelui
48
AUREL MIHALE
va mai întări pământul, iar tractoarele şi semănătorile, vor trece apoi mai cu uşurinţă peste el. «
O parte dintre ei rămaseră lângă tractoare, învârtindu-se în jurul lor, ascultându-le mersul întrerupt de atâtea zile. Din când în când, motoarele tuşeau spart, scuturându-se de apa ce le pătrunsese pe la încheeturi. Ceilalţi se strânseră în capătul şirului lor, discutând:
— Frumoasă zi! Adevărat ca după ploaie, — zise Buciu, rotindu-şi privirile către zările azurii. —De drag să semeni!
— Ei, dac'am putea, — vorbi cu ochii peste ogoare Marin Oproiu, — într'o zi, într'un ceas, să terminăm. Acum e timpul; pământul e reavăn, căldură-i din destul. In câteva zile, bobii şi plesnesc.
Tractoriştii tăceau. Apăsaţi de grija semănăturilor, gândeau încruntaţi la timpul ce l-au pierdut şi încă-1 mai pierd. De câteva zile, frământarea aceasta îi întristase şi-i amarase, alungându-le încrederea şi voia bună. Aveau privirile tulburi, împânzite şi slăbite de ciudă şi nesomn. Parcă fuseseră cu toţii sub pedeapsă, aşa arătau. Mircea Guju pătrunse mai adânc în arătură şi se întoarse cu pământ în pumn.
— Se face cum îi mai bun, — zise el, arătându-le ţărâna umezită. •—De-acuma, tot degeaba! —grăi posac Pitcoace.
— De ce, Pitcoace —îl întrebă Buciu. — Ce, te-ai pierdut cu firea, mă ?
— Tot o să ne smulgă steagul.. . n'o să mai fim noi în frunte !
— Hm ! — făcu scurt Oproiu. — Dacă n'o să luptăm ca să-1 păstrăm, sigur că vom rămâne fără el!
•—Cum o să ni-1 ia —se întrebă Guju. —Gândeşte-te, Pitcoace, intrăm dintr'odată aici cu patru tractoare. . . până'n a treia zi am terminat. Apoi ne năpustim iarăşi la Pănoiu; nu vom mai opri tractoarele nici noaptea. Vom întârzia, e drept; dar până la urmă. . .
Tăcură. Pe drumul câmpului, venită dinspre sat, apăruse o îngrămădire de oameni şi de căruţe pornite în convoi. Amestecul acesta pestriţ înainta spre dânşii destul de încet. Din depărtare, parcă se zărea şi o oarecare frământare şi fierbere între oamenii ce veneau pe jos, agăţaţi de care.
— Vine  sămânţa, — grăi  unul  dintre tractorişti.
— Vine. . . dar ce dracu-i cu atâta popor pe lângă care — se întrebă Oproiu.
— Să ştii că moş Gheorghe a făcut mobilizare generală ! — zâmbi Buciu.
— Doar n'o să semănăm cu mâna, să-i înşiruim pe toţi cu sacul în poală; cinci-şase oameni ne-ajung.
Tractoriştii se strânseră într'un semicerc deschis către convoi, întins de-a-curmezişul drumului. Aşteptau. Căruţele se mai apropiaseră; se desluşeau acum şi roţile, şi caii, şi oamenii. Parcă se auzeau şi glasuri frânte în vorbe repezite de oameni întărâtaţi. Feţele tractoriştilor păliră ca în faţa unei primejdii. Ochii Câtorva se micşorară .aţintiţi înainte, umbriţi de sprâncenele lăsate. Pe fruntea lui Buciu se adâncea o tăietură dreaptă, trădând îngrijorarea.
— Drace, —zise el, făcând un pas în faţa celorlalţi; —asta-i ceartă curată, mă!... Ce s'o fi întâmplat?
Iată, ce se întâmplase.
... In zori, cu ajutorul unui grup de ufederiste aduse de Voiculeasa, j moş Gheorghe Soare încărcase în trei căruţe toată sămânţa pregătită
OGOARE NOUI
49
pentru însămânţările dela Plopşor. Către sfârşit, năvălise în curtea cooperativei unde erau hambarele, un grup de băieţandri şi de femei şi chiar câţiva bărbaţi, gălăgioşi, porniţi pe sfadă şi strigând cu o aprindere şi cu o îndârjire de ţi se făcea părul măciucă.
— Ce vreţi, mă ? — îi întrebă moş Gheorghe Soare din vârful carului.
— Vrem sămânţa ! — strigă unul din primul rând, cu sacul la subsuoară.
— Ce, v'aţi răsgândit, nu mai semănaţi ?
.— Ba semănăm; da* vrem să ne-o împrăştiem singuri peste ogoare.
— Păi, noi ce facem acum, — îi întrebă oţărâtă Voiculeasa, care ieşise înaintea lor, —n'o   ducem la tractoare?
Vorbele ei însă stârniră râsul celorlalţi. Uu fior iscat dintre dânşii îi aprinse, învolvorându-i ca pe un roiu de flăcări —vânturile.
— Hea, tractoare... ptiu ! —strigă unul, scuipând.
— Ruginesc degeaba pe câmp, împotmolite în glod...
— Cu ele nu mai mâncăm noi pâine.
— Daţi-ne sămânţa !
— Până la prânz^noi ne-am semănat fiecare părticica lui. .. Nu mai aşteptam!
Grupul răsvratiţilor înainta mereu spre care, fluturându-şi sacii. Prin porţile deschise se mai strecurau şi alţii, câte doi-trei, veniţi în fugă din sat. Cei nou sosiţi treceau acum în primele rânduri şi se repezeau parcă mai îndârjiţi în Voiculeasa şi'n moş Gheorghe care le-aţineau calea, înfruntându-i. Femeile din căruţe legau sacii la gură şi se pregăteau de drum.
Ptiu, tâiculiţă; aţi înebunit, bre ! — isbucni indignat moş Gheorghe
— Nu ne-o daţi ?
— Nu ! — ţipă Voiculeasa.
— Phă, parcă noi nu ştim s'o luăm şi singuri!
Un băietan ţâşni dintre dânşii, trecu pe lângă moş Gheorghe şi se înălţă pe roate cu mâinile în saci. Bătrânul nu mai aşteptă. întoarse codi-riştea biciului şi-1 plezni pe toată lungimea trupului, icnind.
— Na sămânţa, mă... spurcăciune ! Să vie taică-tu s'o ceară, nu tu ! Lăsându-se pe spate, flăcaiaşul se îndoi de usturime şi-şi pipăi cu
mâna întoarsă urma vergelii de corn.
— Bă, porc bătrân ! — se burzului el la moşneag şi se retrase cu paşii târşîiţi.
Aceasta însă, îi îndârji şi mai mult pe ceilalţi. Hărmălaia crescu şi grupul înainta strâns către căruţe. Femeile părăsiră sacii şi săriră jos, în rând cu Voiculeasa şi cu Gheorghe Soare. Printre ele se găseau Gherghina Cucului, Ioana lui Lazăr Lungu, Frusinica şi Floarea Voiculesei, toate—ufederiste. In fruntea lor, păşi Gherghina Cucului cu lopata, cu care se vânturau seminţele, ridicată.
— Ce e, mă, ce, aveţi draci ? — ţipa ea înfuriată.
Cei vreo douăzeci de băieţandri, femei şi câţiva bărbaţi care stăteau mai retraşi în spate, tăcură ca prin farmec. Ei ştiau, că de^or intra în gura Gherghinei, nu se mai pot spăla nici cu aghiasma — aşa de-i porceşte şi-i bălăcăreşte, de le striga'n faţă tot, tot şi dela obraz — de n'or mai putea ieşi în lume ani întregi.
Frica aceasta intrase cu deosebire în femei.
5°
AUREL MIHALE
— Staţi, fa, — şopti vădana lui Costin celorlalte, — c'asta acuma-şi pune poalele'n cap şi desgroapă şi morţii!
Gherghina Cucului îşi coborî lopata şi rămase între cele două grupuri ca un vătaf.
— Spune-le, Voiculeaso, —grăi ea; —spune-Ie ce-i cu semănatul!
— La ăştia, ce să le mai spui la ăştia ? — vorbea' tare supărat bătrânul. —' Parcă-s turci, bre !
— Măi, tovarăşilor, — îi luă cu binişorul Voiculeasa, — ce dracu nu'nţelegeţi nici atâtica, mă ?! — şi le-arătă buricul degetului ridicat în faţa lor. — Cum o să semănaţi voi cu mâna, mai bine decât cu maşinile împinse de tractoare ? Şi-apoi ogoarele au prins pojghiţă şi sămânţa asvârlită din pumn rămâne deasupra, ca pe sită; pe când maşina o vâră la locul ei, în pământ, cu pricepere şi socoteală. Asta-i drept, că ne-au apucat căldurile aşa; dar toate tractoarele au trecut de azi la semănat şi până'n trei zile au şi terminat. ..
Ceilalţi se mai liniştiră; se vedea că s'au înmuiat. Femeile se întoarseră la căruţe şi se suiră peste saci. La prima, mâna caii Frusinica; în spatele ei stătea Gherghina Cucului cu lopata întinsă alăturea. La a doua căruţă, trecuseră Voiculeasa şi Ioana lui Lazăr Lungu, iar la a treia, moş Gheorghe şi Floarea Voiculesei.
Căruţele se urniră cu greu de pe locul umed şi se înşiruiră spre poartă, scârţâind sub povara sacilor.
— Mergem şi noi la câmp, — strigară câţiva din grup, — ca să vedem !
— Mergeţi, dragilor! —le zise zâmbind şi cu bunăvoinţă ascunsă Gherghina Cucului; —Măcar dac'aţi fi mai mulţi şi-aţi lua-o înainte, să ne bateţi calea...  dar lasă, poate va fi nevoie şi-aşa să ne împingeţi!
Şi convoiul celor trei căruţe porni cu zarvă şi alai către tractoare. Nică Creţu însă pândise tâlhăreşte lângă gard. Şi nu-şi pierdu deloc cumpătul, când văzu că nu-i reuşise întru totul încercarea asta. El porni grăbit prin sat şi şopti pe unde putea că sămânţa s'a dat înapoi sătenilor, să-şi samene fiecare ogoarele, pentrucă tractoarele nu pot să mai biruiască. Aşa se făcu, că'n urma căruţelor, sosiră şi alţi oameni în curtea cooperativei; când văzură hambarele golite, cu uşile date'n lături, porniră îngrijoraţi spre câmp.
Grupul acesta ajunse căruţele aproape de tractoare. Trecu pe lângă ele şi se opri în mijlocul drumului, înaintea celei dintâi.
— Staţi! — grăiră câţiva,  cu palmele în sus.
Erau şi oameni în toată firea. Ion Vârlan, care mai fusese odată păţit, (cu pământul prost arat de Buciu) ieşi în faţă, cu gândul la semănat acum.
— Unde mergeţi ? — întrebă el. — Ce faceţi cu sămânţa ? Gherghina Cucului se ridică în picioare în vârful sacilor, proptită
în lopată.
— La târg, ca să-o vindem! —răspunse ea, încruntată; —Da' de ce dracu mai întrebi, bre, nu vezi ? — şi-i arătă în fund şirul tractoarelor.
— Lasă, că pân'or semăna tractoarele, ne iese părul prin căciulă; ne prinde vara cu sămânţa'n saci.
— Vrem să ne luăm sămânţa, să semănăm singuri... sări un altul.
— Mă, da' cine v'a aprins capsa aşa... alde Filică, ai? Faceţi pe voia chiaburilor! ?
OGOARE NOUI
Oamenii tăceau. «
Gherghina smulse hăţurile din mâna Frusinicăi şi biciui caii.
— La o parte ! — strigă ea înfuriată. Căruţa trecu printre dânşii, hurducăind.
Ageră, Ioana lui Lazăr Lungu îndemnă caii şi ţinu aproape. Cea de a treia căruţă nu se mai putu urni. Roţile se îngropaseră în drum şi caii se sbăteau în hamuri în zadar. Şi cei dintâi şi cei de-acuma, care veniseră să-şi ia sămânţa, o înconjurară satisfăcuţi.
— Stai aşa; —strigă unul la Floarea Voiculesei.
— Ce, te-ai făcut stăpân pe sămânţa noastră? —îl întrebară câţiva pe moş Gheorghe.
— Nu vi-i ruşine obrazului! — îi înfruntă bătrânul. — V'am curăţat-o, v'am triorat'o, v'am tratat-o aşa cum a cerut agronomul şi voi...
— Cine te-a pus?... Noi, nu!
— Lasă, nu te supăra, bre, —caută să-1 liniştească pe moşneag una din femei; — o să-ţi dăm un colac de pomană!
— Dă-te jos !
— Luaţi-1 pe sus pe cotoroanţa asta bătrână... e c'un picior în groapă iar cu celălalt pe sacii noştri! —ţipă o femeiuşcă. x
— Satane, nu alta ! — blestema moş Gheorghe.
Băetanul, care la cooperativă încercase să se urce în car şi simţise pân'la lacrimi usturimea biciului, îl apucă pe bătrân de glesnă şi-1 tot smucea să-1 tragă către dânsul. Dar nu reuşi nici măcar să-i scoată piciorul dintre saci, că se îndoi iar, ţipând ca din gură de şarpe. Mai jos de şale, lopata Gherghinei îl lovise pe lat, bufnind înăbuşit.
— Io-te-ai dracului, — ţipă Gherghina Cucului învârtind lopata printre băetani, — vi s'a făcut de vânzoleală, ai ? — apoi se întoarse către femei„şi oameni cu privirile şi vorba schimbată: —Puneţi mâna, bre!.— şi le-arătă căruţa: — Hai, s'o scoatem din glod !... Ce mai stai, fa ? — şe uită ea spre vădana lui Costin. — Vrei să ţi se samene pământul singur !... Hai, nea Ioane !
înfruntaţi dintr'odată de Gherghina, şi Ion Vârlan, şi vădana lui Costin, şi alţi câţiva, puseseră umărul pe tăcute alături de ea. Voiculeasa, care alergase din faţă, apucase caii de dârlogi şi-i tot îndemna, trăgându-i pe urmele celorlalte căruţe. Floarea nu mai ştia ce-i cu ea; se trezi smucită de căruţa urnită din loc, bălăbănindu-se pe saci.
— Ptiu, spurcăciunilor ! — se tânguia moş Gheorghe. — Nu mai e respect... deloc nu mai e !— Se legăna în car, ştergându-şi cu o mână năduşeala de pe faţă, iar cu cealaltă ridica din când în când codirişţea biciului, învârtind-o în gol. ■—Na... na şi ţie, mă! Ia uite, bre... să feşteliţi voi obraz de om bătrân ! Vino 'ncoace, mă,... vino mai aproape ! — şi se întindea după câte-un flăcăiaş care rânjea, ca să-1 pocnească.
Pe-aproape de tractoare, îi ajunse din urmă şi Filică. Mergea la plug. Sus, peste paie şi fân, avea grindeiul întors, grapa de fier desfăcută, roţile atârnând. Trecu pe lângă dânşii în trapul cailor, privindu-i cu ochii galeşi, ca un milostiv.
— Aşa e'n cârdăşie, mă ! — vorbi el către argat. — Tragi în locul boilor... împingi... ca să-ţi semene altul... cât o vrea şi cum o vrea.. -Iţi place?
**
5?
AUREL MIHALE
— Lasă, nu le mai duce tu grija lor, — i-o tăie Lazăr Lungu;. . . c'are cine !
— Cine, mă... comuniştii, nu? Ha-ha-ha !
Hohotele chiaburului se pierdură în urmă, întârziind ca un ecou în gândurile celorlalţi.
Dar numai ce opriră carele în dreptul tractoarelor, că trecu pe lângă dânşii, tot în trapul cailor, şi buhaiul de Ion Velicu. Acesta sta băţos, fără să privească nici în dreapta —nici în stânga. Dar nici tractoriştii, nici femeile, nici ţăranii nu-l mai urmăriră. Ei se întoarseră cu feţele spre sat, aşteptând. Pe drum, un şir întreg de căruţe veneau spre dânşii. Din fiecare, luceau în soare fiarele cormanelor răsturnate. Tractoriştii uitară de tractoare; de asemenea, cei veniţi pentru sămânţă părăsiră căruţele încărcate. Ieşiră cu toţii ca la douăzeci de paşi în faţă. In fruntea lor, păşiră Voiculeasa şi cu Traian Buciu.
Aşteptau.
In spatele lor, moş Gheorghe Soare încă mai bodogonea, întărîtat — pe măsură ce timpul trecea, cu gândul mai mult la ruşinea ce păţise. Nu se deslipi de lângă care; se plimba pe lângă ele neliniştit, ca o strajă încolţită.
Curând, Voiculeasa opri prima căruţă ce căuta să treacă în sus, către ogoare. In ea, erau fraţii Cioacă —ţărani din sărăcime, împroprietăriţi acum, în '45, acolo, la Pănoiu.
— Un'vă duceţi,mă? —îi întrebă Voiculeasa.
— Cum unde ? La plug !—răspunse Gheorghe Cioacă, ridicat în căruţă.
— Dar ce, n'aveţi contract cu noi ? — îi întrebă Traian Buciu.
— Avem ! — răspunse celălalt, Tudose. — Dar în el scrie c'o să ne lucraţi pământul la timp !
In spatele căruţei lor mai sosiră şi altele. Văzându-şi drumul tăiat, ţăranii săriseră jos şi se apropiau de tabăra celor care-i opriseră.
— Ne-aţi minţit! —■ strigă unul din cei abia sosiţi, cu codiriştea îndreptată spre Buciu. — Am făcut contracte, numai aşa, de florile mărului ... ca să ne prindeţi la tractor !
— Trece primăvara...— vorbi un altul, — şi noi nici n'am semănat. Arde soarele de se prăjeşte pământul fără de sămânţă'n el. De-acuma ne-am lămurit şi cu voi... tot noi ne vom ara !
■— Măi, bade... tovarăşe... — încercă Buciu să-i întrerupă, dar nu fu chip.
Grupul ţăranilor înainta spre tractorişti, până ce-i prinseră în mijlocul lor.
— De ce-aţi plecat cu tractoarele dela Pănoiu ?
— Ce, astea-s tractoare ?! Rugini, nu alta !
— Ne-aţi părăsit acum, în toiul primăverii... Ce vă pasă ?! Unul mai pornit intră între Buciu şi Voiculeasa şi-i împinse cu braţele,
înlături de drum.
— Lăsaţi-ne să trecem... vrem să ne arăm singuri pământurile !
— Daţi-vă la o parte !
Şi vorbele celor zece-einsprezece ţărani care ieşiră să bage plugurile în locurile înscrise în întovărăşirea dela Pănoiu, curgeau mereu. Fiecare avea de spus câte ceva. Voiculeasa sări din nou în mijlocul drumului, înaintea lor şi-1 opri pe Buciu să le mai răspundă. Lăsaţi să strige singuri,
OGOARE NOUI
53
ţăranii îşi domoliră vorba încet, încet, încât ajunseră să mârie numai pe înfundate, fără de înţeles.
*-— Ei, aţi terminat î — îi întrebă Voiculeasa.
Nu primi nici un răspuns. Cei mai mulţi o priveau cu ochi străini, plini de îndârjire, dar şi de grija ogoarelor încă neîntoarse.
Traian Buciu se gândea cu înfrigurare, că dacă nu-i va putea opri, întovărăşirea dela Pănoiu îi gata... se sparge. Unu-doi dacă intră cu plugu-leţul în ea, e greu să-i mai opreşti sau să-i întorci pe ceilalţi. Tresări, chemat de Voiculeasa.
— Spune-le   tovarăşe tractorist, care-i situaţia!
Buciu păşi între ţărani cu înfrigurarea în inimă, dar hotărît să-i oprească într'un fel. Ochii lui albaştri prinseră a străluci, învăluiţi într'o lumină lăuntrică, vie, care-i încălzea şi-i oţelea în acelaş timp. Ţăranii însă îl priveau chiorîş, neîncrezători.
— Tovarăşilor... fraţilor... — reîncepu el, — veniţi şi dumneavoastră mai încoace,— strigă mai apoi la cei care stăteau pe lângă carele cu sămânţă. —... Aşa !
Ţăranii celor două tabere se uniră, amestecându-se; tractoriştii se risipiră printre dânşii, împestriţându-le îngrămădirea. Lângă Buciu, afară de Voiculeasa, mai veniră şi Marin Oproiu şi Gherghina Cucului.
— Nu ştiu ce dracu'să mai înţeleg, — reîncepu Buciu; — parc'am fi vrăjmaşi, bre! Zarvă şi ceartă, chiloman, pornire duşmănoasă... împotriva cui î A noastră ? Ştiu că nu ! Păi, noi vă socotim fraţi de-ai noştri şi d'aia am venit aicea cu tractoarele, să v'ajutăm... se poate, dumneavoastră să ne duşmăniţi?
— Pe dracu, — mormăi un ţăran mai în vârstă; spune mai bine când începeţi aratul!
— Şi-aicea, semănatul, — strigă un altul.
— Aşa,—continuă Buciu;—dumneavoastră ştiţi că înaintea ploilor, aram şi la Pănoiu şi începusem şi semănatul aicea, la Plopşor...
Le vorbi apoi despre grija semănăturilor care-i frământau ş; pe tractorişti ca şi pe dânşii, despre greutăţile ce le-aveau acum în urma ploilor, despre lupta ce-o dădeau pentru câştigarea celor zece zile pierdute, despre toate.
In timpul acesta, Voiculeasa o chemă pe Frusinica alături şi-i şopti să plece după Alexe şi Lică Mătase. Fata se furişă printre ţărani şi căruţe şi nevăzută de nimeni, o luă la goană către sat.
Traian Buciu vorbea mai departe, stăpânind atenţia oamenilor. Ţăranii care aveau ogoarele aici îşi repezeau câteodată privirile peste nemărginirea lor, mulţumiţi de frumuseţea cu care li se arătau alăturate, unite în devălmăşie, dar îngrijoraţi încă de întârzierea semănatului.
—.. .aşa-i cu întovărăşirea, —zicea Buciu, noi nu ne mai conducem după interesul fiecăruia în parte; dacă ar fi să ne gândim numai la pământurile dumneavoastră, până'n seară nici n'am avea ce lucra! Dar ce facem cu ceilalţi, cu cele peste 1.200 de hectare pe care le-am contractat? Noi trebue să avem grijă şi să răspundem de toate, deopotrivă, fără de nici o alegere...
învălmăşeala asta de oameni, cai şi căruţe, pluguri răsturnate, tractoare şi maşini, care vârfuite de sacii cu grăunţe, vagonul de dormit al tractoriştilor, — toate dădeau întinderii dela Plopşor o înfăţişare de
54
AUREL MIHALE
iarmaroc. De-atâta frământare, ogoarele fuseseră bătute într'un cerc larg de câteva zeci de metri în jur. într'o parte, oprite de multă vreme, tractoarele aşteptau cu semănătorile la spate iar în alta, şirul căruţelor cu pluguri şi grape, îndreptate spre întovărăşirea dela Pănoiu.
— ...deaceea,—continuă Buciu,—noi am hotărît ca mai întâi să intrăm cu tractoarele aicea, la Plopşor şi să terminăm cu semănatul... şi-apoi să ne întorcem iar acolo, la Pănoiu...
.Hărmălaia izbucni pe neaşteptate. Liniştea care domnise până acum nu fusese-decât tăcerea unei coarde întinse până'n clipa slobozirii. Ţăranii nu se mai adresau tractoriştilor, ci se certau între dânşii, strânşi în grupuri de câte doi-trei.
— Tractoarele trebue să meargă la Pănoiu, la arat; acolo e mai greu ! —• strigau cei cu pământurile încă neîntoarse.
— Nu ! — se împotriveau ceilalţi. — Vor rămâne aicea, timpul semănatului a trecut; dacă nu semănăm azi, mâine...
— Lasă, că voi puteţi semăna şi singuri...
— Araţi şi voi singuri... sunteţi şi cu caii şi cu plugurile ! Plecaţi! împotrivirea dintre dânşii îi împărţise în grupuri care se înfruntau
faţă'n faţă. Unii ameninţau cu codiriştile ridicate, îndreptate spre Pănoiu; ceilalţi, îndârjiţi şi gălăgioşi, li se puneau deacurmezişul drumului cu sacii la subsoară şi mâinile în şold.
— ...mama voastră! Da'ce, voi sunteţi stăpânii tractoarelor?... Merg cu voi!
—...nici vorbă! nu se mişcă nici un tractor de-aicea ! Unul mai înfuriat îşi plecă codiriştea şi-1 apucă de piept pe cel dinaintea sa. —- Mă !
— Ce mă, ce ? Ajunseră la îmbrâncire.
Urmată de Buciu, de Oproiu şi de Gherghina Cucului, Voiculeasa pătrunse în rândurile lor, despărţindu-i. Gherghina flueră înfuriată şi ridică lopata în sus.
— Tăceţi!
— Da'ce eşti tu, fă? — se repezi un ţăran în Gherghina. —Tu eşti statul, stăpânirea ?
Tii, atât îi trebui Gherghinei!
— Care stat, mă?... porţi degeaba nădragii!... Om eşti tu?... cârpă !
Bondoacă şi vânjoasă cum era, Voiculeasa sări şi intră între dânşii. Numai puterea ei îi mai opri să se păruiască. După aceea se întoarse dintr'odată către unul dintre ţărani, îl apucă de mânecă şi-1 întrebă scurt, drept în faţă.
— Matale, unde vrei să meargă tractoarele ?
Tăcerea se reîntregi; nu se mai auzea nici un sgomot, nici o vorbuliţă măcar. Oamenii aşteptau răspunsul celuilalt, ca şi când acesta ar fi hotărît cu dela sine putere, totul. Ţăranul se uită când în ochii lor, măriţi, — speriaţi de ce va spune dânsul — când la Voiculeasa şi tractorişti — când peste ogoare. într'un timp prinse a zâmbi şi porni să se scarpine încurcat pe sub căciulă.
— Aicea! — strigă cu hotărîre o femeie din spatele lui.
OGOARE NOUI
55
— Nu, acolo — îl înghionti un ţăran de-alăturea.
« — Hai, spune, unde-ai vrea ? —îl întrebă Voiculeasa, c'un anume gând. Cel întrebat îşi coborî mâna şi răspunse încurcat:
— Dracu'ştie... că eu am şi-aici pământ de însămânţat, şi-acolo de întors !
Râsul se deslănţui ca o furtună. Pentru o singură clipită, oamenii uitară de grija însămânţărilor şi râdeau cu poftă de încurcătura celui care strigase înainte, când cu unii, când cu ceilalţi, fără să ştie pentru ce.
— Aşa, vezi; că nu mai înţelegem nimic ! — începu Voiculeasa.— Mă tot întrebam cu cine dracu eşti, că ţipai şi cu unii şi cu alţii ? Acum m'am lămurit: tu vrei singur două tractoare... unul aicea şi unul dincolo!
Râsul celorlalţi reîncepu.
■—Ce mai,—făcu Ion Vârlan, adresându-se celui întrebat;—puteai s'o încasezi şi dela unii şi dela alţii!
Şi Voiculeasa şi Buciu simţiră că primejdia trecuse. Voiculeasa se gândea cum să-i întoarcă pe cei cu plugurile în sat şi cum să-i liniştească pe cei cu semănatul; dar nu mai avea timp. Gherghina Cucului tot îşi făcu de cap.
— La tractoare ! — strigă ea celor ce veniseră cu carele cu saci. — Adu-ce-ţi sămânţa la semănători, c'aicea rămân !
Oamenii se despărţiră iarăşi în două grupuri. Femeile şi băetanii plecară după dânsa, năvălind asupra căruţelor. Cei mai în putere luau câte un sac şi-1 lăsau pe braţele altora care fugeau cu el şi-1 răsturnau în cutiile semănătorilor. Ceilalţi, veniţi cu plugurile, se repeziseră înaintea lor, luptându-se să-i oprească. In jurul maşinilor se produse din nou învălmăşeală.
Moş Gheorghe Soare abia reuşise să se urce iar în car. El stătuse de-o-parte, supărat şi îmbufnat, mormăind fără întrerupere împotriva acelora care-i nesocotiseră bătrâneţile. Când îi văzu din nou cu mâinile pe saci, furia lui se deslănţui într'o pornire şi mai înverşunată. Lovea cu codiriştea biciului şi într'o parte şi în alta, peste tot, fără să vadă unde.
— Stai, stai, împeliţatule ! — se năpusti el asupra aceluiaş băetan.
Cu o mână îl apucă de reverul hainei, iar cu cealaltă — îl tot ciocănea cu codiriştea, nesocotindu-i ţipetele. Moşneagul îşi vărsa tot focul pe el. Dar numai ce pornise să-1 lovească şi altul îi şi trase pe la spate sacul de sub picioare. Gheorghe Soare se răsturnă dintr'odată, icnind. In mână rămase cu o bucată din haina băetanului strânsă ca'ntr'o cange.
Hărmălaia crescu acoperită de ţipete; cearta şi îmbrânceala din jurul maşinilor se întăriră. Legăturile unui sac se rupseră şi seminţele umplură drumul. Cei mai mulţi şi mai în vârstă, ţăranii cu mintea mai coaptă şi tractoriştii, luptau acum pentru liniştirea lucrurilor. Dar cine dracu mai putea să ştie asta ? !
Deodată însă văzduhul se umplu de tunet de motoare.
Toţi rămaseră pe locuri, aşa cum erau: pe roţile căruţelor, cu sacii în spinare, risipiţi între tractoare sau prinşi în lupta de lângă semănători.
Pe drumul câmpului, înaintau spre dânşii în viteză maximă două tractoare urmate de semănători. Deasupra celui din faţă, o flamură roşie flutura în vânt, mişcată în rotocoale de o mână de femeie.
— Neică Buchile, —strigă Iliuţă, care nu coborîse nici un minut de pe tractor, — îi tovarăşul Mihai... şi tovarăşul Andrei!
56
AUREL MIHALE
— Ei sunt! — răspunse Traian Buciu şi păşi înainte. Tractoarele băteau acum mai aproape, mai cu putere şi mai întărâtate.
Mai larg flutura deasupra lor flamura de mătase. Clocoteau împrejurimile de sgomot şi până dincolo de întinsurile Podenilor câmpia fremăta ca un stup.
Mai întâi tractoriştii înlemniseră, pe-acolo pe unde erau, risipiţi printre ţărani. Ceva nelămurit şi neaşteptat se petrecea în mintea lor. Tractoare... de unde sunt ? Cum au picat aşa, chiar atuncea, în ultimul minut ? Privirile lor erau încă reci şi neîncrezătoare. Poate era o părere numai! Insă, cu cât tractoarele se apropiau de dânşii, cu atât şi faţa lor se însenina mai mult, cu atât şi zâmbetul ce li se înfiripase sfios pe buze şi în priviri creştea, însoţit de-o bucurie neasemuit de puternică. Unul câte unul începură să facă paşi mărunţi Şi nesiguri, mergând înspre tractoare cu fruntea ridicată, cu ochii scânteind. Se grupară în spatele lui Buciu ca într'un front de luptă şi înaintau odată cu dânsul întru întâmpinarea lor. Dela un timp, siluetele tractoarelor începură să le tremure, prinse ca într'o plasă jucăuşe, aprinsă de lumina soarelui. Parcă veneau spre dânşii nu două tractoare, ci zeci şi zeci de asemenea maşini, înlănţuite într'o desfăşurare largă şi adâncă, întinsă până la orizont... Ardea linia zării sub focul steagurilor ce fluturau deasupra lor... Un freamăt de luptă străbătea câmpia...
înaintea tuturor alerga Iliuţă.
— Ne vin în ajutor, neică Buciule, — strigă el.
Abia acum înţeleseră şi ţăranii ce era. Neaşteptata ivire a tractoarelor le tăiase dintr'odată răsuflarea. Tăcuţi, atraşi mai mult de mişcarea tractoriştilor, porniră şi ei în frunte cu Voiculeasa, îngroşându-le rândurile. Stăpân peste carele cu grăunţe, rămase iarăş Gheorghe Soare, ridicat în picioare în vârful sacilor. Cu palma întinsă deasupra ochilor, apărându-şi de soare vederile-i împânzite de bătrâneţe, scruta cercetător drumul către sat... Tractoare sunt, sau ce?—se întreba în gând, bătrânul. Şi chiar când auzi destul de clar sgomotul lor, parcă tot nu-i venea să-şi creadă ochilor. Gherghina Cucului întârziase un timp lângă semănători până trecură toţi ceilalţi de dânsa. Avea basmaua sucită, o mânecă — din umăr sfâşiată. Porni în urma lor cu paşii cumpăniţi, veghind cu aprindere ca nici unul să nu-şi întoarcă nici măcar privirile spre maşini.
In faţă, îngrămădirea de ţărani, femei şi tractorişti, se despărţi în două şi tractoarele opriră în mijlocul lor, duduind. Din primul coborî Mihai Zaharia şi cu Frusinica, din al doilea Andrei Hurdea, Sandu Alexe şi Lică Mătase. Frusinica intră în rândul femeilor zâmbind, legându-şi sub bărbie băsmuluţa roşie. Alexe şi cu Mătase pătrunseră între ţărani.
Toţi cei de faţă aşteptau, dar niciunul dintre cei veniţi nu scoteau o vorbă.
Tăcerea devenise grea.
Tractoarele băteau mocnit, ca minutarul unui uriaş ceasornic al pământului.
Brigadierul făcu un semn şi câţiva tractorişti veniră lângă dânsul, împreună, deslegară din sârme un triunghiu din bare de metal, întins peste semănătoarea din spate şi-1 agăţară cu vârful de cuiul unui tractor. De acest triunghiu, prinseră în cele trei cârlige, trei dintre semănători.
OGOARE NOUI
57
— Sămânţă, — ceru Mihai, deschizând capacele cutiilor de metal. Alţi tractorişti aduseră în fugă trei saci cu seminţe şi-i răsturnară
înăuntru.
Ţăranii-i priveau nelămuriţi, urmărindu-le mişcările, uimiţi. Când agregatul fu încheiat, tractoriştii pricepură că e vorba de o metodă nouă, cu ajutorul căreia un singur tractor trăgea deodată trei semănători. In privirile aprinse ale celor mai mulţi dintre dânşii apărură din nou siguranţa şi încrederea, avântul dintru început; ba încă obrajii le ardeau mai viu... mai puternic le săltau sub salopete, piepturile.
•— Ia-1 în primire, Buchile ! — hotărî brigadierul.
Traian Buciu se ridică în scaun dintr'o singură săritură.
— Aşteaptă, —îl opri Mihai. Brigadierul se întoarse apoi către Oproiu: ■—Unde ţie-e tractorul, nea Marin... trage-1 alăturea! Bătrânul brigăzii îşi netezi mulţumit mustăţile, trecu printre ţărani
şi aduse şi tractorul său tot în mijlocul lor. Tractoriştii şi cu brigadierul făcură aceeaşi operaţie: luară al doilea triunghiu, îl agăţară de cârlig si aninară de dânsul alte trei semănători. Când şi cutiile acestora fură umplute cu sămânţă, Mihai le controla încăodată legăturile şi ieşi în faţa lor cu mâna ridicată.
— E gata... puteţi începe !
Tractoarele se urniră. întinse de greutatea maşinilor, cuplajele barelor de metal trosniră şi cele şase semănători porniră pe urmele lor,, strâns alăturate. Grupul ţăranilor se risipise larg peste ogoare; tractoarele trecură groaie, printre dânşii, legănându-se. In urma lor, pe o lăţime de cinci-şase stânjeni, tuburile celor şase semănători trăgeau rânduri drepte, ascunzând în ţărâna umezită seminţele de soiu.
Ţăranii priveau îndepărtarea lor din ce în ce mai uimiţi. Venit dela căruţă, Moş Gheorghe Soare ieşi în faţa lor, ameninţându-i cu codiriştea. Era tot supărat, dar mândru şi mulţumit de ceeace făcuse. Ii întrebă cu oarecare mustrare în glas:
— V'aţi lămurit, mă, căpcăunilor ? — Apoi făcu un semn cu degetul ridicat: —Ce ştiţi voi? Asta-i tehnică.. .şcoală înaltă, bă!
Atunci ieşi şi din rândurile femeilor, Gherghina Cucului. Ea o apucă, de mână pe vădana lui Costin şi smucind-o o trase cu încăpăţânare spre carele de saci.
—-Vino, fa... vino, să-ţi dau sămânţa'n poală ca să sameni!
Vădana lui Costin însă, se opintea cu picioarele în pământ lăsându-se pe vine. Gherghina o mai smuci odată, de două ori, şi-apoi îi dădu drumul. Femeia se rostogoli pe spate, încurcându-se în fustă.
— Acum nu mai vrei, ai ? —o muştrului Gherghina, cu capul legănat. Căzută jos, vădana lui Costin se răsuci şi sări deodată în picioare
ruşinată, acoperindu-şi pulpele albe, desgolite. Tractoriştii râdeau pe înfundate, ferindu-se şi de Andrei şi de bătrân. Ţăranii însă mocneau sub mustrarea cugetelor, privind mişcarea şi mai îndepărtată a semănătorilor. Andrei Hurdea păşi între dânşii şi vorbi aşezat, de parcă nu se întâmplase nimic până acum:
— Vrem să terminăm semănatul până mâine seară. Ne-aţi putea ajuta, dacă cineva ar rămâne să care sacii cu seminţe la maşini, să aibă grijă de semănători...
— Rămânem, rămânem cu toţii... — se auzi dintre ei, ca un murmur.
AUREL MIHALE
— Lasă, că aranjez eu, tovarăşe secretar, — sări Mătase. — O să facem echipe de câte şase, pentrucă să nu ne pierdem cu toţii timpul pe aici.
In vremea asta, brigadierul trecuse cu cel de al doilea tractor nou-nouţ în fruntea celorlalte trei, ale brigăzii. Pe deasupra tunetului său, el strigă ţăranilor care plecaseră în zori cu plugurile la Pănoiu:
— Noi mergem să arăm acolo cu toate tractoarele, ca la început. Să n'aveţi grijă; vom termina şi mai repede acum ! Cine vrea, poate să vină cu noi... Apoi se întoarse către tractoriştii strânşi în jurul tractorului ăsta nou, îndemându-i: — La tractoare, tovarăşilor...   plecăm !
Tractoriştii se risipiră în fugă, ca nişte ostaşi la arme.
într'o parte a tractorului lui Mihai, rămase Frusinica, iar în cealaltă, Iliuţă. Fata se ridicase cu un picior peste cutia cu scule, până la înălţimea brigadierului aşezat în scaun.
— Când vii, Mihai ? Ştii, să vorbim şi cu tata...
întunecimile ochilor ei de lăstun luciră într'o privire fugară, urmată de un zâmbet cald. Brigadierul îi prinse mâna agăţată de volan şi i-o strânse încet, cu dragoste.
— Mai vorbeşte cu maică-ta...
— Lasă, am eu grijă de asta.. . te-aşteptăm !
Mihai îi ţinuse mâna, până ce fata prinse pământul sub picioare.
Din partea cealaltă, se ridică acum Iliuţă. Ucenicul stătea lângă dânsul cu ochii plecaţi, gânditor, neîndrăznind să înceapă. In spatele lor, tractoarele duduiau întărâtate de nerăbdarea tractoriştilor.
— Ce-i, Iliuţă ? — îl întrebă brigadierul. Ucenicul îşi săltă ochii către dânsul, încrezător:
— Tovarăşe Mihai, vreau să rămân şi eu cu neică Buciu... Brigadierul se ridică din scaun şi coborî cu el de mână în faţa celorlalte trei tractoare. Uitase de organizarea care trebuia dată acum brigăzii.
— Hei, Roibule.. .tractorişti!—strigă el tare, ca să-1 audă toţi ceilalţi.
Motoarele îşi încetiniră mersul, bătând înăbuşit. Capetele tractoriştilor ieşiră curioase, afară din cabine. Cu mâna în pumnul brigadierului, Iliuţă aştepta speriat.
—... de astăzi,—continuă brigadierul, —tovarăşul Buciu fiind fruntaşul brigăzii, a primit un tractor nou. Comanda tractorului unu o va avea Costică Roibu. Ucenicul Iliuţă devine ajutor de tractorist, pe acelaş tractor.. . Am terminat!
Iliuţă dădu să fugă spre tractor, dar fu repede oprit de mâna brigadierului. Mihai îi prinse palma micuţă, i-o strânse emoţionat, îl îmbrăţişa cu căldură şi-1 sărută pe-amândoi obrajii.
— Iţi urez succes, Iliuţă !
Ucenicul rămase mut. Doar obrajii începură să-i ardă ca jarul ridicat în vânt. Tunetul motoarelor crescu din nou şi mai întărâtat. Iliuţă plecă la tractor într'un pas bărbătesc, adâncit în gânduri.
Curând, şirul tractoarelor se întoarse şi plecă spre întovărăşirea dela Pănoiu. Ţăranii le urmăriră tăcuţi, până ce steagul care flutura pe creasta vagonului nu se mai văzu decât ca o batistă. Se urcară apoi în căruţe, le întoarseră şi mânară în trapul cailor înapoi, la sat.
Rămasă în mijlocul drumului, Frusinica îşi mişca băsmăluţa neîncetat, ca o tainică chemare de dragoste. Ea nu simţea îndepărtarea trac-
OGOARE NOUI
59
!> toarelor şi-a lui Mihai; toate stăruiau în lumina unei vedenii apropiate, plăcut amăgitoare.
Când lucrurile se liniştiră, în jurul căruţei lui moş Gheorghe se strânseră Andrei Hurdea, Sandu Alexe şi Lică Mătase. Deasupra unui sac desfăcut, bătrânul vântura o mână de grăunţe dintr'un pumn într'altul. Legaţi de oişte, caii stăteau cu hamurile pe ei şi apucau liniştiţi din fân. Soarele ardea' mai puternic ca nicodată în primăvara asta. Peste ogoare, tractoarele trăgeau semănătorile înlănţuite de-a-lungul şi de-a-latul, ca pe nişte maşinării uriaşe. Frusinica trecu grăbită pe drum, îndreptându-se spre casă.
— Fata asta ne-a scăpat, — vorbi moş Gheorghe celorlalţi. — Ea v'a zorit de-aţi venit tocmai la timp; altfel, praful s'alegea de toată munculiţă noastră. ..rămâneam fără sămânţă! Să ştiţi că rămâneam!
— Pe noi ne-au prins tractoarele tocmai când ieşeam din sat; ea ne chemase.—Alexe se îndreptă apoi spre moşneag, zâmbind: — Ce, era de rău moş Gheorghe, ai ?
— Ei, de rău ! — făcu bătrânul, arătându-se ceva mai curajos acum. — D'apoi ce, s'a atins vreunul de căruţa mea ? Un bob n'ar fi luat. Auzi... niciunul!
Gheorghe Soare tăcu5 lăsând să i se scurgă încet toate grăunţele din pumn. Apoi se mută pe alt sac, mai aproape de ceilalţi trei:
— Eu însă, tot am să vă spun ! — zise el şi ridică în faţa lor un deget sgârcit, mişcat odată cu legănarea capului albit. —Să ştiţi c'aşa nu mai merge ! Chiaburii au întors poporul.. .au ajuns ca lupii, bre ! Păi, dece-mi treceau Filică şi Velicu înaintea celor cu plugurile, ca nişte vătafi ? I-a prins dorul de muncă, sau numai aşa, s'aprindă inimile !
Ceilalţi trei tăceau şi ascultau cu interes înfruntarea bătrânului. Ştiau că are dreptate. Moş Gheorghe bodogăni multă vreme, arătându-le bătrâneşte, cum greşiseră. Andrei se gândea acum la aceeaşi mustrare pe care Pârvu i-o făcuse la Bucureşti.
9
Bădină aflase despre gâlceava ţăranilor ridicaţi pentru sămânţă sau ieşiţi cu plugurile la aratul pământurilor alăturate, chiar în aceeaşi zi. Andrei Hurdea trecuse pe la comitet şi-i povestise tot, cu deamănuntul. Secretarul îi arătase şi temerile lui, legate de lipsa de organizare şi de lămurire a ţăranilor şi-i povestise şi despre mustrarea pe care i-o făcuse Pârvu la Bucureşti. Tot el îi comunicase că astăseară, comuniştii din Podeni ţineau şedinţă anume pentru asta.
In amurg, Bădină sări în şea şi plecă în trapul calului către Podeni. Străjuind de pe bolta limpezită, soarele dominase întinderile Bărăganului până'n clipa asfinţitului. Căldura de peste zi săltase în văzduh a zăpuşeală umedă, încinsă. înviorate, semănăturile tremurau mărunt, de parcă valuri de umbre trecătoare alunecau peste verdele lor. Arăturile prinseseră repede o crustă subţire şi spongioasă şi-şi îndesiseră stratul ţărânei bătută atâtea zile şi nopţi de ploaie. Pe drum, apele se scurseseră, noroiul începuse să se întărească, iar malurile şanţurilor să se svânte. Vântul continua să bată călduţ, mângâietor. Se prevestea o noapte liniştită, senină şi caldă.
6o
AUREL MIHALE
După ce trecu de jumătatea drumului, Bădină domoli mersul calului şi se lăsă în şea. Privirile i se opriră şterse în golul înegurat al zărilor cuprinse de înserare. Frâul îi alunecă din mâni până ce-şi cumpăni curelele pe oblânc. Secretarul călărea purtat de cal, asemenea unui călăreţ răpus de oboseală. Gândea. Vedea acum clar cum greşiseră şi ei, cei de la comitetul de partid al plăşii, şi organizaţia din sat. «Noi, cugetă el, ne-am îndreptat eforturile numai spre rezolvarea greutăţilor pe care ploaia le-a adus brigăzii... am mobilizat tractoriştii, am obţinut tractoare noi, am aplicat metoda nouă sovietică de semănat cu agregate de semănători. Am uitat însă de sat. Ţăranii întovărăşiţi au rămas să se sbată singuri, cuprinşi de grija semănăturilor şi roşi de îndoiala pornită de la chiaburi... Fiecare dintre ei a acţionat de unul singur. Unii au vrut să-şi ridice sămânţa, alţii să iasă la plug... cei care li s'au pus împotrivă au fost slabi. Aici la Podeni, problema lămuririi lor este condiţionată acum de cea a organizării... Organizarea ţăranilor întovărăşiţi — aceasta a lipsit!... »
Cu mişcări încete căută cu mâna pana frâului. Apucă strâns şi din scurt curelele şi smuci. Calul porni din nou la trap; el începu să se înalţe în scări, în ritmul paşilor lui. Peste întinsul pământurilor, înserarea se aşezase de la o margine la alta. In faţa calului, drumul îi părea destul de clar, slab luminat de licăritul primelor stele.
Când ajunse la Podeni, trecu mai întâi pe la Comitetul provizoriu de-şi lăsă calul în grajdul sătesc şi apoi se îndreptă spre sediul oraganizaţiei. Aici, se opri o clipă în prag, în lumina lămpilor, surprins de mulţimea de popor dinăuntru. Cât timp stătuse aşa, în sală se făcuse linişte. Feţele celorlalţi se întoarseră spre dânsul pline de interes. Cuprinse într'o singură privire întreaga încăpere şi apoi se aşeză pe-o bancă din dreptul său, între Gheorghe Soare şi Frusinica. După ce făcu semn celor de la masă să continue, se întoarse şi strânse, pe rând, mâinile celor din jur. Din spatele său străbătură până la dânsul şoapte repetate:«... Bădină... Bădină.. . secretarul de la plasă»...« Oamenii încă nu mă cunosc» — se mustră Bădină cu capul plecat.
Murmurul sălii se stinse iar. Vorbea Zăganu:
—.. .şi-aşa: de ce unii dintre noi mai trag cu coada ochiului la de-alde Filioă.? Păi, mă fraţilor, dac'am făcut întovărăşire şi ne-am unit pământurile şi sărăcia noastră la un loc, se cheamă că trebue să şi luptăm pentru ea...Acum, uite, tovarăşii de la «Sovromtractor» ne-au trimis tractoare noui, ne-au sărit în ajutor într'o singură noapte. Tractoriştii au şi trecut la semănat cu semănătorile înlănţuite după metoda aceea sovietică şi mâine-s gata cele peste o sută de hectare... Este, tovarăşe brigadier ?
— Este,—răspunse Mihai din primul rând.
— Da' dacă noi om trage unii hăis şi alţii cea, — continuă Zăganu arătând cu mâna şi într'o parte şi în alta, — s'a dus dracului toată munca şi lupta asta, a muncitorilor şi a noastră...
De la masa la care stăteau Sandu Alexe, Lică Mătase şi Ilie Zăganu, Bădină îşi purtă privirile peste feţele ţăranilor rânduiţi pe băncile lungi. Privind la Gheorghe Soare de lângă dânsul, la Lazăr Lungu— de la celălalt capăt de bancă, la Gherghina Cucului care sta în primul rând, lângă brigadier şi apoi la tineretul din jurul Frusinicăi, înţelese că organizaţia de partid chemase la această şedinţă deschisă şi pe ţăranii întovărăşiţi.
OGOARE NOUI
61
In dreapta sa, Moş Gheorghe se arăta mândru că i se făcuse o asemenea cinste. Bătrânul avea pletele albe proaspăt pieptănate, straiele curate, privirile pătrunse de-o lumină vie. O mână şi-o sprijinea de toiag cam la înălţimea umărului, iar pe cealaltă şi-o ridica din când în când la ureche, ca să audă tot. In partea cealaltă, Frusinica lui Mătase privea înainte, cu fruntea ridicată, cu umerii îmbrăcaţi de părul revărsat peste ei. Nu-i auzeai nici răsuflarea* aşa de liniştită şi de atentă era. In cele din urmă, privirile lui Bădină se opriră la pumnii lui Lazar Lungu, mari şi ciolănoşi, strânşi cu putere şi proptiţi pe-o dungă pe genunchi. Toată voinţa şi dâr-zenia argatului mocnea în frământarea acestor pumni de piatră. Zăganu vorbea mai departe:
— Acum, trebue să ne unim şi în aceeace priveşte ţinta şi hotărîrea noastră. Să n'o mai ţină fiecare numai cu a lui. Toţi, ca unul singur: asta e !
Ilie Zăganu rămase o clipă cu degetul arătător ridicat în faţa tuturor. Privirile lui Bădină se săltară odată cu ale celorlalţi la degetul lui. Din spatele său, câţiva isbucniră:
— Aşa-i!
— Până acuma fiecare era de capul lui!
— Păi, singur te rătăceşti ... pierzi mai repede drumul.
Ţăranii îşi întoarseră feţele spre Ion Vârlan. Dimineaţa se ridicase şi el pentru sămânţă şi deaceea vorbea de rătăcire. Când simţi căutătura atâtor inşi asupra sa, omul se ridică fâstâcit, se uită încurcat pe deasupra sălii şi strigă:
— Să facem într'un fel... aşa nu mai merge. Noi trebue să ştim cine răspunde de interesele noastre, cui cerem socoteală şi de cine să ascultăm...
— De tractorişti, — strigă unul.
— E-te, na ! — i-o întoarse altul. — N'ai vrea să-ţi aibă grija şi de nevastă ?
Sub ochi lui Bădină, Frusinica îşi plecă faţa îmbujorată. Secretarul începuse să zâmbească şi se răsucea repede când într'o parte când în alta spre cei care vorbeau. Deodată auzi de-alături glasul lui Gheorghe Soare:
— N'avem conducere...
De la masă, Alexe prinse cuvântul şi-1 îndemnă cu toată hotărîrea pe bătrân:
— Zi-i, moş Gheorghe... ai cuvântul!
Gheorghe Soare se ridică sprijinindu-se în toiag, trecu pe lângă Bădină şi eşi în faţă. Secretarul îl urmări până ce se opri lângă masă şi apoi cercetă înfăţişarea ţăranilor care încremeniseră cu ochii la moşneag. —«Alexe a prins pulsul şedinţei, — gândi el, — a ştiut unde s'o îndrepte »...
— Sunt un om bătrân, — începu Gheorghe Soare, — şi-am avut timp să îndur multe în viaţa mea, dar ruşinea de astăzi n'am mai păţit-o niciodată. .. Păi, aşa ne-am înţeles, ca eu să port grija seminţei. Eu am adunat-o, am triorat-o, am tratat-o, toate ca la carte le-am făcut, aşa cum a cerut agronomul... şi când colo, ce să vezi ? Unii s'au repezit şi mi-au feştelit obrazul... E drept asta? Nu e drept! Da' cum să-i opreşti pe turbaţi, că fiecare nu vedea în faţă decât sămânţa şi ogorul lui! De soarta
62
AUREL MIHALE
întovărăşirii uitaseră. D'aia zic, că ne trebue o conducere care să 'se gândească la toţi deopotrivă. Ea să ne gospodărească şi treburile şi tot ea să ne reprezinte şi în faţa tractoriştilor... de ea să ascultăm, să nu mai sară tineretul, ca băiatul ăla de azi...
— Nu-s toţi la fel, moş Gheorghe — strigă Frusinica.
Privirile celorlalţi se întoarseră dela bătrân spre ea. Abia acum îi observă Bădină ochii mari şi negri, profilul liniar şi fin. Fata se simţi stingherită, dar nu se fâstâci. îşi săltă capul cu semeţie şi privi înainte.
— Aşa, aşa, — sări Alexe, — ia vino 'ncoa !
Frusinica se ridică şi porni grăbită spre masă. Nu mai răsuflă decât când ajunse lângă Gheorghe Soare, prelung şi cu buzele strânse. Din primul rând, brigadierul o privea pe sub sprâncene, cu bărbia sprijinită în pumni. Parcă n'o mai recunoştea; fata căpătase o siguranţă de sine încă necunoscută. Uşoara ei încăpăţânare de totdeauna se transformase într'o hotărîre dârză. Mihai îi zări mâna care se încleştase de colţul mesei şi îi auzi apoi vorbele repezite:
— Vreau să vorbesc despre tineret, tovarăşi, — zise ea către cei din sală; apoi se întoarse spre Gheorghe Soare:—iartă-mă, moş Gheorghe, că te întrerup... E-adevărat că au fost şi dintre noi câţiva care s'au lăsat mânaţi de şoaptele chiaburilor şi-au venit cu sacul în subsuoară după sămânţă...
— Cine-a fost î — întrebă unul din fund.
— Să iasă în faţă.
— Vrem să-1 vedem.
— Lipsesc dintre noi, — continuă Frusinica, — poate le-a fost ruşine să-şi arate nasul în adunare... dar nu asta voiam să spun... Frusinica tăcu o clipă, căută privirea lui Mihai, tresări şi apoi îşi pironi ochii în ochii lui Bădină... vreau să spun, tovarăşi, că noi fetele şi flăcăii, tineretul din Podeni, vom lupta să păstrăm întovărăşirea închegată, să-i ajutăm pe tractorişti...
— Aşa, să-i ajutăm...  auzi Mihai!
— Măi, ce cântăreaţă !
— La toamnă s'o alegem deputat...
Când adunarea se linişti, Frusinica se întoarse spre cei dela masă şi vorbi scurt :
— Atâta am avut de spus, tovarăşi ! In urma ei, Gheorghe Soare reîncepu :
— Asta e, întovărăşirea noastră n'are cap şi unde nu-i cap, vai de picioare.. .astăzi picioarele au mers singure.. .şi-au rătăcit... au rătăcit drumul...
Ascultându-1 pe Gheorghe Soare, Bădină înţelese şi mai bine care erau lipsurile muncii în cadrul întovărăşirilor agricole. « Nu avem încă o formă precisă de organizare a întovărăşirilor, — cugetă el — şi nici anumite norme după care ele să funcţioneze. Asta trebue să arăt mai departe, pe linie de partid». In aceeaş clipă, îşi scoase carneţelul şi aplecându-se pe genunchi, scrise mărunt câteva rânduri pe una din filele lui.
După Gheorghe Soare mai luară cuvântul alţi câţiva. Vorbise şi unul din fraţii Cioacă, — Tudose — arătând cum au ieşit ei cu plugurile, mânaţi de grija pământului şi de asemenea una dintre femeile care se bătuseră pe carele cu sămânţă. La sfârşit, se ridică şi Bădină. Secretarul
OGOARE NOUI
63,
iesi calm dintre bănci şi se opri lângă perete, întors către ţărani, sub lampa atârnată în cui. Ochii săi mari şi adânci, blânzi dar pătrunzători, cuprinseră dintr'o singură privire întreaga sală. Lumina îi bătea tâmplele încărunţite, de parcă i le pudra cu argint. Răsuciţi spre el, ţăranii încremeniră, aşteptând.
— S'a amintit aicea, despre drumul ţăranilor întovărăşiţi.. .înţelepte cuvinte au fost acestea ! — începu el. — Da, ţăranii întovărăşiţi au de-acuma un drum al lor.. .e drumul luptei pentru o viaţă mai bună. Despre acest drum vreau să vorbesc, tovarăşi ! El nici n'a început şi nici n'a sfârşit cu întovărăşirea în care v'aţi unit. El începe cu lupta de veacuri pe care aţi dus-o pentru pământ, dinainte şi după 907. El începe şi din momentul când aţi căpătat pământ — în primăvara lui 45, şi trece prin întovărăşirea de acum mai departe, spre zile şi mai fericite.. .Da, drumul ţăranilor întovărăşiţi duce la fericire şi belşug.
S'a mai spus în această adunare că unii au rătăcit acest drum... poate n'o fi chiar aşa. Un lucru însă este destul de sigur: rătăceşti drumul pe care nu-1 cunoşti sau dacă te abaţi dela linia lui, împins de duşman. Printre dumneavoastră sunt unii care şi-au alăturat pământurile încă de astă toamnă, cei mai mulţi şi le-au alăturat în primăvara asta. Aţi vrut să vă cultivaţi pământul laolaltă, şi trecând peste haturi, aţi făcut din ogoraşele dumneavoastră ogoare mari şi noui. Aţi folosit tractoarele staţiunii laolaltă, v'aţi semănat laolaltă...
Pentru un timp Bădină tăcu, adunându-şi gândurile. Liniştea din sală nu era întreruptă decât de sfârâitul lămpilor. El mai vorbise încă de multe alte ori ţăranilor, dar parcă niciodată nu fusese ascultat cu atâta interes. Bănui care era motivul : ţăranii se aşteptaseră ca el să-i certe pentru gâlceava lor nesăbuită. Le vorbea însă de drumul întovărăşirilor, de felul cum vor trebui să muncească şi să lupte mai departe.
—... dar nu trebue să vă opriţi aicea, — continuă Bădină. — Dumneavoastră trebue să trageţi toate foloasele de pe urma tractoarelor şi a întovărăşirii. De ce să nu vă faceţi şi celelalte munci agricole, până la cules, tot laolaltă? Pământul, vitele, uneltele şi toate cele legate de pîu-gărit, rămân ale dumneavoastră. Se cheamă că numai munciţi în comun, că vă într'ajutoraţi, atâta.
— Da' noi vrem să facem colectiv, — îl întrerupse unul.
— De ce colectiv? Mai întâi să vedem cum merge asta, asociaţia.
— Linişte, — strigă Gherghina. — Tăceţi !
-— Tovarăşe secretar, — se ridică hotărît cel care vorbise întâi, — da' dacă vrem să facem colectiv, aşa ca la « Drum Nou », nu se poate ? ■—Se poate,—răspunse Bădină.
— E, eu la colectiv vreau să mă'nscriu.. .în întovărăşire stau de astă toamnă.
— In întovărăşire, reluă Bădină, trebue ca aratul, semănatul, îngrijirea culturilor, strângerea recoltei, treeratul păioaselor — toate să se facă în comun.. .adică de toţi cei care şi-au alăturat pământurile la un loc. întovărăşirea nu trebue să se mai desfacă niciodată, ca să vă puteţi împărţi pământul în tarlale mari şi să le lucraţi aşa cum spune agronomul, ca la carte... Asta nu însemnează că cei care vor nu se pot uni în gospodărie colectivă ! Unii vor vedea foloasele întovărăşirilor şi vor trece singuri la colectiv. Acolo socoteala se schimbă : şi pământul, şi vitele»
AUREL MIHALE
şi uneltele mari : plug, căruţă, grapă — toate astea, se colectivizează, se strâng laolaltă...
— Aşa, acum ştiu ce şi cum, unde mergem...
■—Eu zic, că tot la colectiv.. .să trecem dintr'odată!
— Treci tu...noi vrem să rămânem anul ăsta în întovărăşire, să vedem.
Bădină se depărta de lângă perete şi se aproprie de rândul băncilor până ce intră între ţărani. îşi întoarse faţa spre Gheorghe Soare şi continuă :
— Moş Gheorghe spunea că va trebue o conducere... că de aceea a sărit astăzi fiecare de capul lui, cu gândul numai la sămânţă şi la ogorul lui.. .tot de aceea s'au şi luat unii după chiaburi. Trebue să fie cineva care să gospodărească treburile întovărăşirii, care să răspundă în faţa dumneavoastră de toate, de care să ascultaţi.. .adică, trebue să v'alegeţi un comitet. Bădină se întrerupse o clipă şi cercetă în fugă feţele oamenilor, înţelese că propunerea sa li se părea multora aşa de simplă şi de firească, încât trecu dintr'odată la nume : — Eu aş zice, să nu lipsească din acest comitet nici Moş Gheorghe Soare...
— E bun, se auzi o Voce ; — el ne-a scăpat sămânţa.
— Numai să aibă încredere în tineret, — strigă al lui Gănete.
— Altul...pe cine mai alegem?
Bădină îşi mută privirile dela Gheorghe Soare la Frusinica. Ii plăcu uitătura ei cutezătoare, sinceră. îşi aminti şi de hotărîrea cu care vorbise în numele întregului tineret. îşi îndreptă degetul spre ea :
— .. .şi deasemenea, tovarăşa Frusinica ! -— Aaa ! — făcu sala prelung.
— Ea ţine cu tractoriştii, — sări o fată.
— Lasă, că ştie ea cum să-i întoarcă spre binele nostru. ■— Mihai... auzi, Mihai!
După aceasta s'a trecut direct la alegerea comitetului de conducere al ţăranilor întovărăşiţi. La vot, au fost acceptate propunerile lui Bădină şi-au fost aleşi şi Gheorghe Soare şi Frusinica. Cel de al treilea propus de biroul organizaţiei şi ales de toţi ţăranii a fost Ilie Zăganu. Noul Comitet a luat apoi loc la masa din faţă : Ilie Zăganu la mijloc, iar Gheorghe Soare şi cu Frusinica în părţi. Consfătuirea ţăranilor întovărăşiţi a durat până târziu. Oamenii s'au înţeles cum vor munci mai departe pământurile alăturate, cum se vor într'ajutora, cum vor lupta împotriva chiaburilor, cum vor sprijini lupta tractoriştilor şi cum vor veghea ca cele petrecute peste zi să nu se mai întâmple.
întors dela adunare, Lazăr Lungu se opri un timp pe prispa casei. Uliţele satului se liniştiseră de zvoana celor ce trecuseră în jos. Luminată şi călduţă, noaptea părea tocmai bună pentru desfăşurarea nestingherită a gândurilor care-1 frământau. « Eh, — îşi spuse, — avea dreptate fratele Zăganu când zicea că partidul ăsta nou, comuniştii, sunt inima lumii. Ei îi împing pe toţi oropsiţii, pe săracii isploataţi, la o altă viaţă. Ii învaţă cum să se organizeze şi cum să lupte pentru această viaţă...» Lazăr îşi mai roti privirile pe cerul înstelat, îşi mai frecă pumnii ciolănoşi şi apoi se uită şi spre un vecin şi spre altul. Şi Zăganu şi Voiculeasa erau comunişti. El putea să fie ? De ce nu ? Acuma i s'a mai deschis şi lui
OGOARE NOUI
65
mintea şi le înţelege altfel pe toate...Se sprijini de stâlpul prispei şi tăcut, rămase în liniştea nopţii cu ochii pe cer şi gândurile la lupta comuniştilor şi la partidul lor.
In drum spre tractoare, Mihai Zaharia mai întârzie câteva clipe în poarta lui Lică Mătase. O adusese pe Frusinica până acasă ; el dădea să plece dar fata nu-l slăbea deloc cu întrebările :
— Auzi, Mihai, de ce m'o fi propus tovarăşul Bădină pe mine ?
— Cum, de ce ? Pentrucă i-a plăcut cum ai luat cuvântul şi ştie c'ai să faci şi treabă.
— De unde ştie ? f
— Cunoaşte el oamenii, ce crezi!
Tăcură. Brigadierul îi cuprinse mijlocul şi se aproprie şi mai mult de ea. Ii simţi dintr'odată svâcnetuî inimii în coastă, şi-i bănui neliniştea de care era cuprinsă. O întrebă :
— Ce e ?
— Mihai, eu mă tem că n'am să pot face nimic.
— De ce să nu faci, ce, ai să fii singură ? L-aveţi pe Ilie Zăganu cu voi ; el este un tovarăş bun.
— Dar ai să m'ajuţi şi tu, nu ? Dacă-o să fie ceva greu, greu de tot de dus la capăt, eu de unde să ştiu ?
Brigadierul începu să râdă.
— Lasă, n'avea grije, că nici n'am să vin la tine. »Am să-1 întreb pe Alexe şi poate chiar pe tovarăşul Bădină, doar el m'a propus... Trebue să mă. ajute!
Lui Mihai îi plăcu aceast uşoară răbufnire a ei, dar mai ales se bucura pe ascuns de interesul pe care-1 arăta Frusinica pentru sarcina ce-o avea în comitet, de grija ce-o cuprinsese chiar de acum. Tăcut, îi sărută obrajii pe rând şi dădu să plece.
— Nu rămâi să dormi la noi, Mihai ?
— Nu, răspuse brigadierul, trebue să-i dăm zor, să câştigăm timpul pierdut.
După ce se îmbrăţişară iar, Frusinica o sbughi înveselită în casă, iar Mihai apucă drumul câmpului către pământurile -de la Pănoiu.
10
Trecuseră trei zile de frământări şi de cercetări, în care organizaţia de partid şi comitetul provizoriu căutaseră să dea de urma urzelilor chia-bureşti, dar până la urmă nu se putuse dovedi nimic în fapt. Ţăranii, mulţumiţi acum de mersul grăbit al campaniei, se porniră să întrebe din om în om cum au aflat vestea împărţirii seminţelor, a retragerii tractoarelor dela Pănoiu şi despre- toate svonurile ce-i agitaseră atunci. Uneori, prindeau firul încâlcit al vorbelor, dar când căutau să meargă pe el, st înfundau în cine ştie ce ogradă de om sărac. Mulţi auziseră, mulţi vorbiseră ; dar dela cine plecase şoapta, nu se ştia. învăţaseră însă că trebue să fie cu ochii în patru de acum încolo. Inţeleseseră deasemenea, că serviseră pe duşman fără să bănuiască asta.
66
AUREL MIHALE
Numai o parte dintre cei care ieşiseră cu plugurile o ţineau morţiş, că ei pe chiaburi i-au văzut întâi. Erau însă unii care încă mai credeau că numai grija pământurilor îi scosese din sat.
In amurg, Nică Creţu fusese chemat la comitetul provizoriu de către Sandu Alexe şi Lică Mătase.
— Eu nu plec de-aici — vorbea Nică Creţu, cu o sinceritate care te dezarma ; — rămân la voi!
— Te pomeneşti că ai vrea să conduci chiar tu treburile de aici I — îl înţepă cu asprime preşedintele.
— Nu, bre, nea Lică, — se apără cu demnitate şi respect, Nică. — Rămân în tindă, pe scări, în curte sau în dreptul ferestrelor, unde vreţi.* Acasă însă, nu mai plec !
Nică Creţu simţi sfredelirea privirilor agere ale secretarului până'n creer. De data asta Sandu Alexe avea o încetineală bătrânească în glas şi mişcări, era sgârcit la vorbă şi neschimbat la faţă. Deaceea nici nu-i puteai bănui iuţimea gândurilor ce-i forfoteau în minte.
— Poate vrei să rămâi pe seama comitetului ? — îl întrebă el pe Nică.
— Zău c'aş vrea ! — îşi arătă bucuria Nică. Păi ce, de fiecare dată când o să se întâmple ceva, când chiaburii vor încerca să facă una sau alta, tot eu o să răspund ?
— Să ştii c'ai să răspunzi şi tu ! — îl preveni secretarul.
— D'aia nu mai plec. Aicea sunt în siguranţă : sunteţi şi voi cu ochii pe mine şi nici nu mă mai căutaţi... mă aveţi în mână !
Alexe se ridică şi trecu la fereastră. Silueta-i subţire şi scundă părea şi mai micşorată de lumina serii care bătea înăuntru. Se uită pe uliţă, gândindu-se la Nică. « Drac împeliţat! » — cugetă el. « Dar nici străin nu pare a fi de asta ; trebue să veghem şi mai mult asupra lui.. .poate vom putea prinde toată banda ».
In spatele său, lui Nică Creţu continua să-i trăncănească gura :
—.. .c'aşa-i acum : dac'am ciupit în trecut dela duşman, sunt una cu el, cu Filică.. .dracu să-1 ia ; nu l-am mai văzut de un an întreg! Ce, sunt nebun să-mi vâr singur capul în ştreang ? Păi, Filică acolo m'ar împinge, la ocnă!
Secretarul se întoarse scurt la dânsul şi-i porunci :
— Pleacă!
Nică Creţu aşteptă pe loc, neîncrezător ; parcă dorea să fie gonit cu forţa.
— Poţi pleca, — repetă Lică Mătase — dar ţine minte... — şi făcu un pas spre dânsul cu degetul arătător al mâinii drepte ridicat ; — răspunzi la fel ca şi chiaburii.. .pentru orice!
Un zâmbet ascuns, cât o tresărire numai, licări pe buzele lui Nică. Se uită apoi în jur, parcă ferindu-se de cineva şi hoţeşte, făcu câţiva paşi spre secretar, cu buzele ţuguiate.
— Filică-i vinovat, — şopti el, — dacă n'o fi, îmi pun capul pentru asta !
— Ştii ceva ? — îl întrebă scurt Alexe.
— Nu, dar simt eu, aşa...
— Pleacă.
Nică Creţu ieşi dela comitetul provizoriu zâmbind.
OGOARE NOU1
67
In urma lui, fusese chemat Filică. De cum primise înştiinţarea, chiaburul porni să se frământe, muncit de gânduri. O spaimă nedesluşită îl încercă. Se simţea încolţit. Căuta el să-şi mai facă o leacă de curaj, dar vedea că se simte singur şi se lăsa şi mai mult cuprins de frică. — «Acum ţi s'a înfundat, Filică! — îşi zicea.—Dracu te-a luat...cum ai ajuns acolo îţi pun mâna în gât şi gata ».. .Se mai suci, se mai învârti,, îsi mai amână plecarea, dar n'avea ce face, trebuia să se ducă. Ieşi în uliţă parcă şi mai cocârjat, cu obrajii şi mai supţi, îngălbenit. Doar ochii scufundaţi în orbite îi străluceau ; din cenuşii cum fuseseră, deveniseră vineţi-întunecaţi, pământii.
Când păşi pragul încăperii dela comitet şi dădu cu ochii de Alexe şi de Lică Mătase, începu deodată să se plângă înfuriat, repezindu-se :
— Spuneţi mai bine că vreţi să ne stârpiţi sămânţa !
— De asta, să fi sigur, —îl încredinţa Alexe, care sta cu spatele proptit de lemnul ferestrei şi cu mâinele în buzunare. — Spune !
— Ce să spun?—întrebă chiaburul.—n'am ce ! Parcă eu n'am auzit ce se vorbeşte'n sat pe socoteala mea ?... Tot una-i dacă aşi spune că nu-i aşa : ori cum aşi da-o, tot un drac ! Dacă n'am ieşit atuncea la plug, rău a fost, m'aţi trecut la sabotaj şi-am rămas şi fără turma oilor ; dac'am ieşit acuma la plug, tot rău... ba încă şi mai rău... dracu ştie cum s'o mai dau.. .cum oi face, tot n'o scot la capăt cu voi!
— Vasăzică, nu ştii nimic ? — îl iscodi ameninţător Lică Mătase.
— Nu ştiu.
— Dar dacă o să-ţi dovedim?
Filică nu mai avu timp să răspundă; uşa trozni şi'n încăperea slab luminată, cuprinsă de înserare, pătrunse Ion Leahu. Când îl văzu, picioarele începură să i se înmoaie, iar obrajii şi fruntea să-i ardă de-o fierbinţeală pornită din inimă. Se clătină; cu paşi mărunţi se trase uşor mai lângă uşe, ferindu-se. Un fior rece îl furnică acum în tot lungul spinării. Tremura. — «Gata, m'au prins. Să ştii că m'a vândut tâlharul ăsta... mi-au întins o cursă... el»... Gândurile i se înceţoşară lipsite de stăpânire. I se păru că dinspre geam umbra lui Alexe se apropia de dânsul cu mâinile întinse ca nişte ghiare. Curând îşi simţi gâtlejul parcă prins de ele, suflarea întreruptă. Gâfâia. Cu o mână îşi desfăcu mecanic gulerul cămăşii. In faţa ochilor îi apăru din nou lumina din fereastră.
Ion Leahu şopti numai ceva la urechea lui Lică şi porni înapoi, spre uşă. Din mers, căută să prindă privirile chiaburului, dar nu-i zări decât uitătura ştearsă, lipsită de viaţă. « Puţin dacă-1 mai strânge, s'a terminat » — gândi el. Nu mai poate ascunde... i-au slăbit puterile... îl flutură teama ca pe o frunză vântul;». Ii rămase în minte faţa lui Filică, galbenă ca de mort. Ieşi ameţit. Doar răcoarea înserării îl mai- învioră întrucâtva. In uliţă se opri. Mânat de-o presimţire sumbră se îndreptă spre casă, să mai ascundă din cele ce i-ar putea trăda legăturile cu chiaburul. Uitase de Lazăr Lungu, pe care-1 chemase de-acasă şi pe care-1 anunţase lui Lică. II cuprinsese frica destăinuirii făcute — poate de Filică.
Sandu Alexe se întoarse dela fereastră şi se opri în faţa chiaburului, ochi în ochi cu dânsul. O clipă, privirile lor îşi încrucişară însuliţările pline de ură. Alexe îi şopti printre dinţi, apăsat:
— Gândeşte-te bine...
— N'am la ce, — răspunse scurt Filică.
68 •
AUREL MIHALE
Secretarul se apropie de uşă şi rămase cu mâna pe clanţa ei. Chiaburul îi urmărea mişcările cu răsuflarea stinsă. Lică Mătase îşi trase scaunul mai sub el şi-şi întinse o mână peste masă, vorbind:
— Spune cu cine te-ai înţeles! —■ Cu nimeni.
Filică simţise că ei nu cunoşteau nimic, că numai îl încercau. Deaceea răspunsese mai cu putere, mai hotărît. Acuma era din nou stăpân pe sine. Părea că nu se mai teme de nimic. Tresări totuşi, când Alexe deschise uşa şi-1 zori:
— Poţi să pleci!
Chiaburul se uită neîncrezător la Alexe, încreţindu-şi fruntea îngustă, micşorându-şi şi mai mult ochii cenuşii. îşi întoarse privirile şi spre Lică, neîncrezător. După aceea se răsuci şi plecă fără să mai spună ceva. Când să iasă de la Comitet însă, în poartă, se întâlni cu Lazăr Lungu. Argatul trecu pe lângă el grăbit, cu ochii aprinşi de ură.
Pe Filică îl apucă din nou spaima. « Să ştii că ăsta tot a simţit ceva, — îşi zicea în gând, — acum mă dă în vileag! ». II privi cu înfrigurare, până ce dispăru pe uşă. Pălise. Căutătura argatului îl răscolise până'n fundul sufletului. « Nu mai e nici o scăpare—cugetă el;—totu-i pierdut».
înăuntru, Alexe arătă lui Lazăr Lungu un, scaun, pe care argatul se aşeză stângaci, doar pe marginea  lui. Apoi îl întrebă deadreptul.
— Nea Lazăre, pe Nică Creţu l-ai mai văzut prin uşa chiaburului?
— Nu, — răspunse argatul; —ba încă, în nopţile astea din timpul ploilor, tot la chiabur am stat... c'a trebuit să-i fete vaca. Nici Nică Creţu, nici altcineva n'a mai fost... nu s'a simţit nici o mişcare.
Ceilalţi tăceau; mai mult decât cu bănuelile lor nu puteau dovedi nimic din vinovăţia chiaburului. Alexe scapără un chibrit şi-şi aprinse o ţigară. Lică Mătase asculta gânditor, lăsat mult pe marginea mesei. Intărindu-şi vorbele, Lazăr Lungu îşi ridică un pumn ciolănos şi-1 aşeză în faţa lor, ca pe un pietroi.
— Trebuia să-mi spuneţi mai din timp, ca să veghez. Poate până acum îi şi puneam mâna în gât... dar lasă, dac'o fi ceva, nu-mi scapă!
Bolovănos, pumnul i se răsturnă pe masă.
— Acolo, înăuntru, în curtea şi ograda chiaburului să nu mai duceţi grija; eu răspund. Voi,.afară să vedeţi... şi-aicea. Vasile Glonţ nu minte; mereu îmi spune că atuncea, cineva dintre voi v'a vândut... a văzut cu ochii lui listele.
Lică Mătase îşi lăsă corpul şi mai greu; sub pieptul său, masa scârţâi.
— O să vedem... — vorbi el gânditor; —dar atunci, cu plugurile, în ziua când a ieşit întâi... cum a fost ? N'ai văzut, n'ai simţit nimic ?
— Nimic, —răspunse argatul.*Eram acasă, mă odihneam: pierdusem toată noaptea lângă Sâmbotina.
— Bine, tovarăşe Lazăr;—îi vorbi cald Alexe.—Ştii că asta se chiamă că lupţi alături de noi ?
— Ştiu.
Răspunsul hotărît al argatului le curmă pentru un timp convorbirea. Tăcerea se întinse în cameră ca o mustrare mută, făcută lor de către argat. Lazăr Lungu îi privea cu nişte ochi în care-i puteai citi cu mândrie gândurile... «nu mai sunt aşa, m'am mai luminat şi eu... ştiu cu cine trebue să fiu şi împotriva cui luptămu» Ceva, ca o lumina sfioasă dar
OGOARE NOUI 69
limpede, îi arăta curăţenia cugetului. Când ochii lor se întâlniră, Alexe simţi cu emoţie puterea asta nebiruită a sufletelor legate prin luptă. Tocmai acum pică şi Leahu.
Când îl văzu pe Lazăr Lungu, înlemni pentru o clipa în prag.
— Hm ! — făcu el către argat. — Ai venit înaintea mea... şi eu aşteptam afară!
Tăcerea celorlalţi îi întări fiorul care-i îngheţase trupul. Se aşeză lângă Lică Mătase, ţeapăn, ca de lemn. Ochii-i de viezure trecură într'o singură rotire dela unul la altul. Nu mai înţelegea nimic.
— Vorbeam despre chiaburi, nea Leahule, — începu Alexe într'un timp, întors către dânsul; —nu ştim ce dracu să facem cu ei... n'avem dovezi. Ce zici?
Ochiul secretarului dinspre Lică Mătase se strânse uşor, aproape neobservat.
— Dac'o s'aşteptăm să ne dea ei dovezile, nu-i mai prindem noi niciodată! Ce dovezi să mai avem ? Dar ridicarea aia de popor, ieşirea la plug, la semănat, nu sunt dovezi ? Hm! Aţi fost moi, aţi umblat cu mănuşi! Daţi-mi-i mie să-i strâng şi lasă... or să spună şi ţâţa dela care-au supt!
— Dar nu-i vorba numai de strâns, —grăi Mătase; — ci şi de pământurile lor, care trebuesc arate şi semănate, lucrate la timp.
Ion Leahu simţi că i se întindea o cursă şi tăcu.
— Eu zic, — îşi arătă Alexe părerea, — că nu putem face nimic acum; o să le punem în vedere că-i aşteaptă judecata... şi-om veghea !
— Cum vreţi, da' eu nu sunt de părerea asta,—zise Leahu. Filică-i duşman şi faţă de el nu merge mila; trebue să-1 lovim, nu să-1 apărăm.
— Dar nu-1 apără nimeni, — îl înfruntă secretarul.
— Voi îl apăraţi... şi partidul nu ne-a'nvăţat aşa ! — vorbi Leahu răstit, ridicat în picioare. — Filică trebue dat pe mâna miliţiei!
In mod intenţionat, Ion Leahu căuta să întindă coarda bănuelilor pe care le simţea îndreptate asupra lui; poate va pricepe cumva şi gândurile celorlalţi. Altfel, era pierdut.
— Şi eu cred că rămâne să veghem mai mult, — grăi Mătase.
Dela preşedinte, privirile lui Leahu trecură asupra lui Alexe, care-1 aproba tăcut, plecându-şi capul.
— Nu; eu mă opun!—sări Leahu. — Nu-i drept! Eu nu cunosc hotărîrea voastră.
Leahu se ridică, se întoarse şi plecă trântind uşa cu sgomot. In sinea lui însă, gândurile îi ţipau de această neaşteptată bucurie. întorsătura lucrurilor îl prinsese nepregătit. Pleca cu credinţa că niciodată nu-1 vor putea descoperi nici Alexe şi nici miliţia... nimeni.
— Mă, Lazăre, — îl întrebă Sandu Alexe pe argat, — p'ăsta nu l-ai văzut pe-acolo !
Lazăr Lungu privi un timp în urma lui Leahu şi-apoi se întoarse către secretar, scuturându-şi capul:
— Niciodată.
După ce Lică Mătase închise dulapul cu hârtiile comitetului provizoriu, plecară şi ei. In uliţă, se despărţiră. Lică o luă într'o parte, iar Alexe cu Lazăr Lungu în cealaltă.
7o
AUREL MIHALE
Pe drum, Lazăr Lungu mergea îngândurat, adânc preocupat. Pricepu că acum e momentul să-i arate lui Alexe dorinţa sa. Din seara şedinţei aceleia de la partid, îl tot frământa un gând nou, gând care nu-i dădea pace în nici un fel. Ii apăruse mai întâi aşa, ca o luminiţă a cugetului său de argat şi de ţăran sărac exploatat până la sânge în trecut; dar în curând această luminiţă crescu şi-i umplu sufletul ca un dar ascuns, nepreţuit de scump. Dorea să intre şi el în partid; asta era! Nu se mai simţea bine în afara lui; parcă nu-şi mai găsea locul; ar fi vrut să treacă şi el în rândul comuniştilor. Pentru asta vorbise mai întâi cu Ilie Zăganu; citiseră şi învăţaseră amândoi' mai multe cărţulii care vorbeau despre lupta comuniştilor. Acum voia să-1 întrebe şi pe Alexe, dacă-1 vor putea primi şi pe el în partid, dar încă nu îndrăznea.
Ajunseră astfel până'n dreptul căsuţei sale. Aici, trebuiau să se despartă. Se opriră. Secretarul îi întinse mâna; Lazăr Lungu i-o reţinu şi îngăimă:
— Mă, Alexe...
Glasul i se frânse, parcă sugrumat. Tăcu. Liniştea coborîtă   peste sat părea şi mai adâncă.
— ...vreau să intru şi eu îh partid, — continuă cu greu argatui; — tu mă cunoşti, că doar aicea mi-am dus amarul zilelor!
Secretarul îşi trase palma din pumnul lui, pe nesimţite. Rămase cu privirile în pământ, gânditor. Lazăr Lungu amuţi. Târziu, Sandu Alexe îşi ridică mâna pe umărul argatului şi-şi pironi ochii în ochii lui. Tăcea. Lazăr se simţi dintr'odată deschis, de parcă-i cerceta comoara inimii, îngăimă îngrijorat:
— Nu se poate !
— Bre, nea Lazăre, —începu Alexe, —trebue să vorbesc şi cu tovarăşii de-aicea şi cu comitetul de plasă de la Bădeni... Până atuncea însă, ţine-te de noi. O să vedem, poate o să te primim şi la unele şedinţe...
Lazăr Lungu nu mai simţi plecarea lui Alexe. Parcă ceva neasemuit de plăcut şi de tulburător îl cuprinse şi aşa, parcă un vârtej îl smulse de pe pământ şi-1 purta pe sus, numai pe sus. Luceafărul de seară i se păru dintr'odată şi mai frumos, şi mai apropiat, şi parcă spre lumina lui urca, sbura într'un nesfârşit şi neîntrerupt suiş.
IX i
Liniştea de noapte a câmpiei cuprinsese şi cuibul tractoriştilor. Adânci şi nemărginite, ca însuşi Bărăganul, erau şi tăcerile lui. Pământurile adormite răsuflau uşurate de căldura de peste zi, într'o viaţă a lor, pe care numai cine le simţea adierea, o cunoştea. Doar stelele depe cer îşi pâlpâiau luminiţele îndepărtate, mereu, neîntrerupte. Sub ele, tractoarele brigăzii îşi odihneau mădularele, răspândind în jur, până dincolo de salcâmii lui Pănoiu, mirosul de motorină şi de ulei ars. In vagon, tractoriştii dormeau cu uşa deschisă, furaţi de dulceaţa odihnei. Numai Mihai se mai lupta şi la vremea asta cu gândurile... « Da, —
OGOARE NOUI
7<
îsi zicea el — brigada se găseşte în pragul unor succese importante. Terminând semănatul la Plopşor, nu ne-a rămas de întors decât ceeace avem aici. Pământul e moale, tractoarele-s bune şi destule. Munca culturală merge binişor. Se întăresc legăturile şi cu cei dela «Frăţia» şi cu ţăranii muncitori. In brigadă, a apărut ideia unei importante inovaţii în fabricarea celei mai delicate piese a I. A. R.-ului. Niciun tractorist nu face mai puţin de şase hantri zilnic. Va trebui să desfăşurăm mai larg lupta pentru economii, să aplicăm propunerile «Scânteii»... Da, aceasta este ultima fază a campaniei. Asaltul ei trebue bine chibzuit, bine organizat. Tractoriştii trebue ridicaţi în lupta pentru terminarea înainte de i Mai a arăturilor»...
In zori, când tractoarele porniră duduind către ogoare, Mihai îl opri pe normator la bază:
— Rămâi la vagon, Moise; astăzi vom lucra împreună. Până mă întorc eu, tu pregăteşte-te... fă-ţi toate socotelile. Vreau să cunosc situaţia până la ultima brazdă întoarsă, până la ultima picătură de motorină consumată...
Mihai plecă după tractoare, cu gândul la normator. Hotărît lucru, felul de muncă al lui Moise Coman putea fi de multă vreme îmbunătăţit. De pildă, el era acela care trebuia să ridice dela început problema economiilor, să fi cerut cu îndârjire ca tractoriştii să lupte şi pentru asta. Trebuia să urmărească consumul fiecărui tractor sau să facă propuneri pentru micşorarea lui. Dar Moise Coman nu era omul acesta. El nu se agita şi nici nu ar fi putut agita pe alţii pentru ceva. In felul lui era un om şters şi nu părea capabil nici de însufleţire, nici de o luptă mai îndârjită. Dacă era însă bine condus, antrenat în muncă, Moise Coman făcea treabă bună; lucra meticulos, cu multă conştiinciozitate. Deaceea nu degeaba-i spuneau tractoriştii că este «fără capsă », fără scânteia care să-i dea o «aprindere proprie», care să-1 împingă în muncă. Moise Coman trebuia activizat; era necesar să i se pună în sarcină răspunderi mai mari, să i se dea să conducă acţiuni care-1 vor fura prin desfăşurarea lor.
Brigadierul trecu pe la cele şase tractoare fără să se grăbească, aştep-tându-le pe rând în capătul locurilor. Tractoriştii le mânau într'un iureş încă necunoscut. Pământul devenise în urma ploilor ca untul, motoarele erau revizuite şi curăţate, cuţitele ascuţite. Răcoarea dimineţii şi buna dispoziţie a oamenilor parcă le înaripaseră mersul. Mihai rămase un timp cu ochii după ele, privindu-le mulţumit roirea peste ogoare.
In urma lui, Moise Coman rostogoli un butoi gol până lângă vagon şi-1 răsturnă cu fundul în sus. Din dulăpiorul cu cărţi îşi aduse carnetele de bord ale tuturor tractoarelor, planul de lucru pe brigăzi, schiţele întovărăşirilor şi caetul cu consumul de carburanţi, Le cercetă pe rând şi începu să-şi noteze şiruri întregi de cifre, să socotească, să controleze şi apoi să-şi însemne iar. II cunoştea pe Mihai din campania trecută. Nu i-a ieşit odată un litru de motorină la socoteală şi ce 1-a mai cicălit! Altădată, când încărcase din greşeală cu prea mulţi hantri de arătură obligaţiile către staţiune ale unui ţăran, brigadierul făcuse un scandal care ajunsese până la director. Şi nici acuma nu uitase; din când în când tot îi mai repeta: —«Moise, bagă de seamă, în cifrele astea stă munca oamenilor, mă...viaţa şi lupta lor!»
72
AUREL MIHALE
Când s'a întors Mihai, Moise Coman terminase socotelile. îşi luară fiecare câte o cutie de scule, le răsturnară şi se aşezară pe ele lângă butoi, ca la o masă. Brigadierul îşi scoase creionul şi carnetul şi-1 zori :
— Scurt, Moise ; zi-i !
Normatorul îi arătă cum înaintaseră cu aratul săptămână de săptămână, îi dădu totalul suprafeţelor întoarse, numărul hectarelor care aşteptau de-acum încolo fierul plugului.
— ... cu săptămâna aceasta am trecut la realizarea ultimei treimi a sarcinilor noastre. Cred că până la i Mai vom termina campania...
— Cu motorina cum stăm ? — îl întrebă Mihai.
Moise Coman răsfoi printre hârtii şi-i dictă apoi, pe rând, cantitatea de motorină adusă dela staţiune, motorina pusă în rezervoarele tractoarelor, consumul planificat şi consumul realizat.
— ... avem ceva economii... două sute cincizeci de litri.
Şi tot aşa, brigadierul îl întrebă despre consumul de benzină, de ulei şi de piese de schimb. Nu stăteau nici aicea prost ; dar economiile erau şi mai mici. După aceasta, Mihai se apucă să-şi facă nişte socoteli, iar normatorul să-şi strângă hârtiile. Brigadierul întinse mâna şi-1 opri ; din buzunarul salopetei îşi scoase numărul «Scânteii » cu articolul despre dânşii şi scrisoarea lui Vania şi i le întinse : o
— Mai citeşte odată, Moise... vom discuta acum.
Normatorul le luă şi le desfăcu; tăcut, îşi aplecă peste ele faţa prelungă, cu bărbia şi nasul ascuţite, cu ochii mici. Stărui mai ales asupra rândurilor subliniate apăsat de brigadier. Dealtfel şi ziarul şi scrisoarea tractoristului sovietic, trecuseră în cele două zile cât ţinuse semănatul, din mână în mână, de mai multe ori.
Curând, Mihai termină socotelile ce şi le făcuse pe carnet.
— Ei, ce-ai de zis, Moise ?
— E drept ce spune « Scânteia » — începu el cu mâna pe ziar, de economii noi nu ne-am îngrijit.
— Sigur că e drept, reluă brigadierul. Păi ce făceai tu până acum ? Socoteai motorina la suprafaţa arată de toate tractoarele şi din asta scoteai şi consumul fiecărui tractor. Socoteala-i proastă ! Deaceea nici nu putem şti care tractor a consumat mai mult sau mai puţin, cine a făcut economii sau cine a risipit motorina.
Normatorul tăcea cu nasul în hârtii.
— ... economii se pot face —vorbi în continuare Mihai, — nu numai pe tractor, purtându-1 mereu în brazdă sau înlăturând deplasările în gol, ci şi la alimentare. Când motorina se toarnă direct din butoaie, se risipeşte ; când spală fiecare de capul lui filtrele, deasemenea ; uleiul se scurge dacă garniturile nu-s bune, dacă şuruburile nu-s strânse. Dealtfel, tu trebuia să te îngrijeşti de astea până acum. E timpul să punem ordine şi în problema economiilor. Iată, ai aci scrisoarea lui Vania ; el ne arată cum luptă brigada lui pentru economii, după metoda economiilor complexe a stahano-vistei sovietice Lidia Korabelnicova. La fiecare zece zile, tractoriştii brigăzii lui lucrează o zi, numai cu combustibilul economisit în acest timp. Cred că trebue să aplicăm si noi această metodă, nu ?
— Trebue, Mihai...
— Atunci, uite cum facem : în şedinţa din seara asta nu se poate, pentrucă discutăm inovaţia lui Guju ; mâine seară însă, ridică problema...
OGOARE NOUI
73
Ai aici si ziarul şi scrisoarea, cunoşti şi situaţia consumului de până acum... pregăteşte-te bine şi dă-i drumul ! Să ştii că de economii tu ai să răspunzi! ^
Moise Coman tăcea ; părea tare îngrijorat. Brigadierul ştia că aşa cum discutase cu dânsul, îl cam speriase ; dorea însă să-1 mişte din amorţeala de până acum, să-1 facă să simtă şi răspunderea şi importanţa muncii. Şi era sigur că va reuşi.
— Cu asta am terminat, — reîncepu Mihai. — Acum trebue să stabilim data până la care ne angajăm să încheem campania, că doar n'o să stăm aici până la i Mai... Ce zici, parc'ai făcut nişte socoteli ? !
Moise Coman se gândi un timp, apoi întrebă :
— Tractoarele noui rămân la brigada noastră ?
— Numai unul ; pe celălalt trebue să-1 dăm brigăzii dela Bojdeanca, pe care avem sarcina s'o ajutăm în organizarea muncii şi'n aplicarea metodelor noastre de lucru. Conducerea staţiunii a stabilit ca să lucrez cu ei o zi pe săptămână.
Se aplecară amândoi asupra carnetelor şi începură să socotească iar. Primul care termină fu Moise Coman.
— C'o singură zi înainte de i Mai... zise el. Brigadierul mai socoti ceva, apoi se ridică şi dânsul.
— Da... dar e puţin ! Trebue să discutăm şi asta cu tractoriştii. Noi o să le cerem alt termen, cu cel puţin trei zile înainte de i Mai... Am să ridic eu problema. Cred că la şedinţa dela staţiune, sâmbătă, brigada noastră trebue să-şi ia acest angajament.
Mihai se ridică mulţumit şi porni din nou către tractoare. Drumul brigăzii era acum destul'de clar. Căpătase din nou siguranţa luptei şi a succesului urmărit. In curând vor recâştiga şi timpul pierdut din cauza ploilor. Şi până la urmă, tot vor reuşi să-şi îndeplinească planul, cu cei peste o mie două sute de hantri contractaţi... şi chiar înainte de i Mai !
După ce termină, Mircea Guju îşi coborî mâinile în care ţinea schiţele nouei pompe de injecţie, pe genunchi. Peste hârtia acestora, flăcările îşi tremurau lumina. Focul ardea acuma în toată puterea lui. Feţele tractoriştilor strânşi în juru-i, întoarse spre Guju, se vedeau şi mai clare. Obrajii bătuţi de dogoare le erau învăpăiaţi, iar ochii căpătaseră străluciri aprinse, metalice. \
O vreme, schiţele cu propunerile lui Mircea Guju trecură din mână în mână, pe la toţi ceilalţi. Tractoriştii Ie întorceau la lumina focului, se aplecau gânditori peste ele, le suceau, le învârteau, mai discutau între dânşii şi apoi le dădeau mai departe. Era însemnat ceeace cerea Mircea Guju. îmbunătăţirea pompei de injecţie era de fapt îmbunătăţirea tractorului I. A. R., pregătirea lui pentru a lucra şi mai bine prin praful şi vânturile Bărăganului. Noua pompă le-ar fi uşurat şi lor munca, le-ar fi mărit încrederea şi siguranţa în maşină şi ar fi costat şi mai puţin uzina... însemnat, tare însemnat ! — gândeau ei. Piesa nu va fi nici aşa mare, nici aşa de grea, nici aşa de complicată. Toate se vor reduce la un sfert ; tamburul va fi doar o rotiţă cu un mic gurgui care va împinge motorina în cilindri...
74
AUREL MIHALE
Cu toate astea, tăceau. Se uitau cu respect şi admiraţie la Guju, cu mândrie. Se părea că nimeni nu mai are de adăugat nimic propunerii lui. Brigadierul însă nu-i slăbi :
— Zi-i, nea Marine,—îl îndemnă el pe Marin Oproiu.
« Bătrânul » brigăzii îşi netezi mustaţa, se apropie şi mai mult cu schiţele de foc şi începu să vorbească încet şi grav :
— Tu ai să ajungi departe, Gujule... poate şi inginer... să ştii asta ! Ai cap, mă ! Partidul te poate trimite la şcoală... şi ai să înveţi, şi-ai să ajungi om mare, şi ai să ştii cum să construeşti tractoarele şi maşinile ce ne tre-buesc nouă aicea, pentrucă eşti plecat dintre noi, de pe tractor, din inima Bărăganului...
Tăcerea celorlalţi tractorişti se întărise şi mai mult. Liniştea nopţii calde nu era întreruptă de nimic. Numai licăritul îndepărtat al stelelor trăda mişcarea firii.
Oproiu continuă cu glasul stins, plin de tristeţe :
— Şi eu am vrut să fac şcoală, mă ! Simţeam eu că pot şi cu siguranţă că ajungeam ceva ; dar n'am avut cu ce. Meseria am învăţat-o pe furate, îndurând mizerie şi foamete, chinuri şi sudălmi. Hei, măcar şcoala de meserii dacă făceam şi altele ieşeau acum din mâinile astea ! — Şi Marin Oproiu rămase cu mâinile în Care ţinea hârtiile, întinse în faţa celorlalţi. I se vedeau degetele groase şi noduroase, bătucite de munca atâtor ani, înnegrite de unsori şi sgură. — Fratele meu n'a avut parte nici de cele două clase pe care le-am apucat eu. Nu ştia carte, dar îţi făcea toate socotelile de pe pământ în minte numai, îţi spunea o noapte întreagă cântece făcute de dânsul şi născocea te miri ce şi cum, din nimica, mă ! Douăzeci de ani a slugărit la Dode ! Până la urmă a ţâcnit sub loviturile boerului ; a murit bătând înebunit drumurile Bărăganului... Ptiu, steaua ei de viaţă, că parşivă a fost !
Focul se mai domolise. Tractoriştii tăceau mai departe, mişcaţi de vorbele « bătrânului ». Iliuţă încremenise cu gura întredeschisă, cu ochii aţintiţi asupra lui Oproiu. Costică Roibu aruncă peste jar strujeni şi vreascuri, burueniş uscat, adunate de pe ogoarele întoarse. O clipă, focul pâlpâi clipind în întuneric, luminând până'n vârful salcâmilor.
— Poate ai de făcut propuneri, nea Marine î—zise Mihai.
— Am,—răspunse Oproiu.-—Uite care-i neajunsul, Gujule: dacă ai o singură camă, ea va împinge pe rând motorina în cilindri şi deci pistoanele nu se vor mai mişca în ordinea de acum a celor patru timpi... trebue să te mai gândeşti, să vezi cum ai să'ndrepţi şi asta.
După Marin Oproiu nu mai luă cuvântul nici un tractorist. Mihai Zaharia ceru schiţele şi se apropie cu ele de Guju, întors spre flăcări.
— Şi eu am ceva, Gujule, — zise el ; — uite mă, tu ai gândit piesa ca o construcţie în afară şi ruptă de motorul pe care dealtfel îl serveşte. Tu nu ai ţinut seama că ea trebue să fie prinsă în angrenajul tuturor celorlalte piese ale motorului, că funcţiunile pe care le împlineşte fac parte dintr'un lanţ întreg de alte funcţiuni, fără de care ea nu poate exista... Deaceea eu îţi propun să te gândeşti, dacă n'ar fi mai avantajos ca locul pompei să nu mai fie în stânga motorului, ci deasupra lui, în capătul cilindrilor cărora le dă motorină...
Mircea Guju clătina mereu din cap, cu bărbia sprijinită în pumni, cu fruntea-i lată şi senină luminată de jocul flăcărilor. Cele două propuneri
OGOARE NOUI
75
îmbunătăţeau proectul lui. Trebuia să vadă numai cum va reuşi să le prindă în schiţele de acum.
A doua zi, Mircea Guju se şi afla cu Ştefan Turcu la Centrul Mecanic. II găsiră pe Grigore Grigore în biroul său singur, răsfoind ziarele de dimineaţă. De cum îi văzu, directorul le zâmbi ironic, învăluindu-i în pri-virile-i calde, prieteneşti.
— Iar ne cereţi ceva, Turculeţ, — îi întâmpină el ; — voi numai ne cereţi, mă !
— Ei, închipue-ţi, Grigore, că de data asta am venit să vă dăm!
— Nu cred ; zău, nu cred ! — se împotrivi Grigore.
Zâmbiră şi-şi strânseră în acelaş timp mâinile. Se aşezară apoi ; Grigore pe scaunul său din spatele biroului, cu faţa la zidul de sticlă care-i despărţea de sala atelierelor ; Turcu şi cu Guju, pe latura din stânga a ace-leeaşi mese. Tractoristul îşi puse pe genunchi uh sul de hârtii înfăşurate într'o foaie de ziar. Grigore deschise cutia de lemn cu ţigări alese pe care o avea lângă călimară şi-o împinse în faţa musafirilor.
— Uite de ce am venit, mă, Grigore, — începu Turcu cu mâna în ţigări ; — inovatorul nostru n'a stat degeaba. Dela propunerea pe care v'am făcut-o atunci pentru recondiţionarea tamburilor cu came, el a lucrat mai departe. Acum are propuneri concrete pentru construirea unei noi pompe de injecţie, fără tambur...
— Ce vorbeşti, mă ! ? — făcu Grigore mirat. — Asta însemnează c'am feştelit-o cu recondiţionarea... — şi zâmbi, mişcându-şi buzele cărnoase, arătându-şi dinţii albi. — Păi, s'auzim !
Tăcut, Mircea Guju îşi desfăcu schiţele din foaia de ziar şi le întinse pe masă. In faţa lui Grigore Grigore, apărură nişte desene stângace, făcute cu creionul, cu liniile puţin destrămate de-atâta pipăit, cu albul hârtiei pătat de urmele a fel de fel de degete murdare de unsori şi motorină. Tractoristul începu să vorbească încet, urmărind cu pricepere fiecare desen. Acolo unde schiţa era incomplectă, punea mai mult dela dânsul, şi astfel reuşi să-i dea lui Grigore Grigore iriiaginea clară şi vie a ceeace gândise. La ultima schiţă se ridică în picioare; o împinse mai mult în faţa lui Grigore şi porni să vorbească aprins, cu patimă. Era proectul inovaţiei complectat cu propunerile făcute de Mihai şi Marin Oproiu.
Se părea că directorul Centrului Mecanic nu-1 mai ascultă, ci se gândeşte undeva, departe de hârtiile şi de frământările tractoristului. Privirile-i urmăreau atente explicaţiile date pe desen, dar odată cu acesta, adâncimile ochilor lui îi creşteau pline de gânduri. într'un timp, se sculă de pe scaun cu degetul arătător la frunte : — Cap, nu glumă ! părea a spune gestul ăsta. Turcu-şi aplecă numai pleoapele, aprob ân du-1.
Când Mircea Guju termină, Grigore îşi ridică ţigarea stinsă şi şi-o aprinse iar. Se aplecă apoi asupra schiţelor, suflă fumul într'o parte şi rămase aşa. Era greu să înţelegi desenul încâlcit al tractoristului ; dar în urma explicaţiilor lui, îl descifra acum cu destulă uşurinţă.
— Destul de important, — zise el revenind în scaun ; — foarte important ! Regret însă că nu vă putem ajuta prea mult... depăşeşte posibilităţile noastre. Aici e vorba de o nouă construcţie a piesei, de o parte a procesului de fabricaţie ; noi n'avem asta, nu putem...
—• Atunci, ce facem ? —întrebă Turcu.
76
AUREL MIHALE
Mircea Guju clipea rar, cu ochii când la schiţe, când la Grigore Grigore. Aştepta. Un fior de îndoială îl încerca. Totuşi, ceva din vorbele lui Grigore îi întărea încrederea îri aplicarea practică a propunerilor lui.
— Ştiţi ce zic eu, —răspunse Grigore, — hai să trimitem toate astea, cu explicaţii, la Cabinetul tehnic pentru inovaţii şi raţionalizări dela « Sovromtractor ». Tovarăşii dela uzină vor vedea şi mai bine ce este de făcut... Ce zici, tovarăşe Guju, eşti de acord ?
— Sunt, — răspunse tractoristul.
Grigore Grigore se ridică, deschise un gemuleţ spre hală şi strigă un nume. Puţin după aceea pătrunse înăuntru şeful serviciului de planificare şi proectări. Grigore luă schiţele şi i le întinse :
— Fii bun şi aranjează ca până la prânz să avem toate astea executate în tuş, pe hârtie de calc, cu explicaţiile necesare şi la dimensiunile respective. Le vom trimite la « Sovromtractor ». E vorba de o nouă pompă de injecţie.—Apoi se întoarse spre tractorist : — Tovarăşul Mircea Guju, autorul proectului, vă va da toate explicaţiile necesare...
In urma lor, directorii rămaseră tăcuţi, sugându-şi ţigările. Grigore Grigore se întoarse mai apoi în faţa geamurilor ce-1 despărţeau de hală şi privi un timp forfota de dincolo. Sgomotul maşinilor ajungea până la dânşii destul de slab, înăbuşit. Când reveni în scaun, spuse :
— Dă-mi-1 mie pe Guju, Ştefane ! Ştefan Turcu tăcea.
— E vorba de promovarea unui om, mă... tânăr şi capabil, — reîncepu Grigore. — La voi, mai mult decât atâta n'are ce face. Aici, o să lucreze în atelierul special pentru verificarea pompelor de injecţie... Ce zici }
Turcu rămase gânditor. După câtva timp răspunse încet, cu oarecare părere de rău :
-— Ţi-1 dau, mă, dar după campanie. Mă gândesc la viitorul lui, că altfel nici vorbă nu putea fi. despre asta !
3
Soarele după amiezii îşi sclipea aurul luminii peste arături. Semănăturile se desfătau în dogoarea lui, moleşite. In urma maşinuţei, praful se ridica subţire, plutind un timp pe loc, ca într'o încremenire. In văzduh domnea liniştea. ~~
Andrei îşi strânse şi mai mult mâinile pe volan şi răsucindu-1, îndreptă maşinuţa pe lângă şirul salcâmilor în aceeaş viteză. Alături de dânsul, cu'n coş învăluit într'un ştergar de borahgic pe genunchi, şedea Tinca ■— mama lui Mihai. Femeia era îmbrăcată în rochie de sărbătoare, cu basma nouă pe cap, legată sub bărbie. înţepenise cu mâinile pe toarta coşului ; sta dreaptă în scaun, puţin încruntată de năvala aerului care izbea parbrizul şi-i înfiora părul tâmplelor. Când maşina opri, se aplecă dintr'odată repezit înainte şi apoi reveni cu spatele pe pernă, zâmbind. Andrei coborî, trecu printre salcâmi şi cu pasul grăbit se îndreptă către vagonul tractoriştilor. La umbra lui, îl găsi pe Mihai Zaharia răsfoind ziarele.
— Mihai, lasă-ţi salopeta, ia-ţi hainele curate şi hai... te-aştept la maşină, dincolo de salcâmi.
Brigadierul se ridică şi rămase cu ziarele în mâini, nelămurit.
OGOARE NOUI
77
— E ceva important, Mihai,—> adăugă Andrei, ferindu-şi zâmbetul. ' Apoi îi prinse braţul şi-1 împinse în vagon : — Imbracă-te !
Mihai îşi lăsă ziarele pe un pat, îşi scoase salopeta şi ieşi grăbit afară, să se spele. Se întoarse ştergându-şi faţa din mers. Apoi îşi schimbă hainele de lucru cu costumul nou, abia acum Cumpărat, în campania asta. Isi luă şi şapca nouă, sări din vagon pe deasupra scăriţei şi alergă către salcâmi. Când ajunse la drum, se opri lângă maşinuţa, încurcat. Şi Andrei si rnaică-sa stăteau tăcuţi în scaune, cuprinşi de-o prefăcută seriozitate. Mihai se apropie şi prinse umărul Tincăi, îngrijorat :
— Ce e, s'a întâmplat ceva, mamă ?
Te-ai dus pe copcă, Mihai,—sări secretarul zâmbind.—Aşa m'a luat şi pe mine, maică-ta: hai şi hai... şi nu m'a slăbit deloc... Haide, urcă-te !
Brigadierul însă rămase pe loc, şi mai încurcat.
— Ia te uită la el, tovarăşe secretar, — zise Tinca ; — parcă l-am duce la tăiere...
— Nu se ştie !
Andrei şi cu Tinca isbucniră în râs, plini de bucurie. Obrajii brigadierului se împurpurară, iar ochii începură să-i strălucească bătuţi de soare. In minte îi apăru chipul Frusinicăi, mai frumos şi mai apropiat ca nici odată. Murmură :
— Vasăzică, tot nu te laşi, mamă ?
— Te pomeneşti că nu vrei ! — îl înţepă Tinca.
Mihai zâmbi şi urcă tăcut la spatele lor. Din sumedenia de gândur ce-1 năpădiseră, nu reuşi să se oprească asupra niciunuia. Toate îi forfoteau în jurul aceluiaş chip, al fetei cu ochii de lăstun şi zâmbetul de lumină.
întoarsă spre sat, maşinuţa gonea de parcă voia să-i fure şi răgazul ce-1 mai avea să se gândească. Nu mai simţea decât sborul aerului ce-i mângâia fruntea şi faţa, mâinile şi gâtul cald. Parcă plutea pe un drum al cărui capăt era învăluit în necunoscutul scămoşat al fericirii...
— Am ajuns,—îl anunţă Andrei.
Erau în faţa casei lui Mătase. Mihâi coborî şi deschise portiera din dreptul maică-si. Când dădu să-i ia coşul de pe genunchi, auzi din spate vorbele Frusinicăi. Fata le alergase sprintenă în întâmpinare, nebănuind încă scopul vizitei lor.
— Lasă că-1 iau eu, Mihai,—zise ea ridicând coşuleţul. Privirile fetei şi ale Tincăi se întâlniră, pline de lumini.
— Unde-i tovarăşul Mătase ? — întrebă Andrei.
— La comitet.
Tinca şi Andrei rămaseră în scaune. Mihai prinse braţul Frusinicăi si o conduse spre casă, stingherit. In prag se opri :
— Hai, ce facem,—zise el parcă nedumerit;—mama a venit să te peţească şi voi... tovarăşul Mătase nu-i acasă, maică-ta...
La început Frusinica îl privi speriată, fără nici un gând.Parcă o putere neomenească îi oprise pentru o clipă desfăşurarea vieţii. Mai apoi, îşi simţi obrajii arzând, învăpăiaţi de căldura ce i se ridica din trup, din inimă. Picioarele i se înmuiară, încordarea degetelor strânse pe toarta coşului slăbise. Frânturi de gânduri răsleţe începură să i se înlănţue pe un fir nou, abia acum înţeles. îşi explică astfel şi vizita Tincăi — atuncea,
7«
AUREL MIHALE
la brigadă, tăcerea ei, faptul că Mihai era îmbrăcat ca de sărbătoare şi chiar prezenţa lui Andrei. — Nu măi încape nici o îndoială . . . asta e ! socoti ea în cele din urmă.
— Ei?— o întrebă Mihai.
Ochii de lăstun ai fetei străluciră, zâmbetu-i de lumină licări aprins.
Murmurul motorului din uliţă se auzea ca o şoaptă, ca un cântec îndepărtat de dragoste.
— Mamă... mamă... — strigă ea năvălind în casă; — mamă, Mihai a venit cu maică-sa...
Dela geam, de unde stătea cu ochii la maşina din drum, Leana Ju'Lică se întoarse spre fata oprită în mijlocul casei, cu coşul în mâini.
— ...să mă ceară, mamă! — termină Frusinica, înveselită şi îngrijorată deopotrivă.
— Aoleu! — exclamă speriată maică-sa şi se aşeză moale pe pat, cu mâinile în poală. Vestea aceasta neaşteptată, pe care ea n'o admitea altădată nici măcar în gând ,parcă-i tăiase picioarele. Nu se mai simţea în stare să le pună în pământ; un tremur neobişnuit o încerca. Albi cum erau, obrajii i se albiră şi mai mult. Cu toate acestea, se ridică şi începu să calce mărunt în jurul patului, aranjându-1. Apoi se întoarse spre fată, stropşindu-se: '
— Ce-mi stai aşa, înfiptă ca un par în mijlocul casei? ...Pune mâna!
— Ete, na... —îi "răspunse râzând Frusinica;—doar n'ai vrea acuma să mă dau peste cap! Parc'ar veni nişte străini, aşa te sbaţi. Vine Mihai şi cu maică-sa... mare lucru! Intrat le spui şi matale că ne place şi nouă brigadierul, — adică mie, că eu mă mărit, — şi gata! Mă sui în maşină şi plec!
— Ptiu, afurisito ! — strigă indignată Leana lu'Lică.
Frusinica ieşi ca să-şi întâmpine musafirii, râzând de frământarea maică-si.
Leana lu' Lică se repezi la coşul lăsat în mijlocul casei şi-1 împinse până lângă masă; mai netezi odată marginea patului, îi aranja un colţ, îi aşeză o pernă. Rândui în fugă cele câteva pahare şi cărţi ce erau pe masă, aburi şi şterse cu un colţ al şorţului oglinda din perete. Se retrase puţin spre uşă şi privi dintr'o ochire întreaga încăpere. Totul era în ordine; numai pe jos, sub fereastră, Lică Mătase pătase puţin peretele cu noroi.
— Of, şi cu ăsta... când ai nevoie de el, lipseşte; de câte ori îl cauţi, el e numai plecat; ba la partid, ba la comitet, ba.. .acuma, uite... na, mă găseşte singură ! Ce să le spun ?... Adică şi el zicea că n'o să oprească fata... Tii, afurisita, ei nici nu-i pasă... dă din călcâie numai!
Leana ascultă un moment sgomotul motorului care bătea neîntrerupt în uliţă. Apoi i se păru că aude uşa dela tindă. Intraseră. Grăbită, deschise uşa cămăruţei, pornită să-i primească aşa cum se cuvine să primeşti musafirii cei mai aşteptaţi ai fetelor. Dar nu era nimeni. Se î-toarse în faţa oglinzii şi se privi mulţumită, îndreptându-şi în fugă firişoarele de păr ieşite de sub basma. De aici se repezi la fereastră cu privirile îndreptate asupra maşinuţii. Frusinica vorbea cu Tinca şi Andrei făcând semne din mâini, râzând cu o nemaipomenită poftă.
OGOARE NOUI
79
— E dată'n tun de deşteaptă.. .mie-mi seamănă! —gândi Leana mân-drindu-se. — Ii ţine cu vorba acolo, până ce termin eu pregătirile... __si-şi zâmbi mulţumită.
Afară însă, Frusinica râdea de glumele făcute de Andrei. Ea ajută Tincăi să coboare din maşină şi prinzându-i braţul, o conduse cu grije spre casă. Mihai venea cu pasul măsurat, gânditor. Andrei întoarse maşina şi porni în goană la comitet, după Lică Mătase.
In pragul casei, Tinca se opri, aşa cum era : înaltă, cu faţa brăzdată de trăsături aspre, cu privirile vii, cercetătoare.
— Bună ziua, — zise ea bărbăteşte ; — bucuroşi de oaspeţi ?
— Bucuroşi.. .bucuroşi... —răspunse Leana lu'Lică fâstâcindu-se. Apoi se repezi să deschidă uşile şi mai larg.
In casă intră mai întâi Tinca, apoi Leana lu'Lică, iar la urmă — tinerii, prinşi de mână. Tinca îşi roti ochii prin odae şi apoi, la îndemnul gazdei, se aşeză pe pat. Leana rămase în picioare stingherită, neştiind ce să facă. Mihai cu Frusinica îşi zâmbeau şi aşteptau cuvântul mamelor.
— Bine că se mai îndreptă şi timpul ăsta, — începu sigură pe sine, Ţinea ; — se porniseră ploile, ca toamna târziu...
— Da,— făcu Leana lu'Lică, bucuroasă ; dar tăcu repede, neputincioasă de a duce vorba mai departe.
Ţinea îşi desfăcu nodul de sub bărbie al basmalei şi-i flutură un colţ, ca de zăduf. Apoi, adăugă :
— O să avem rod bun anul acesta...
— Da, o să avem, vorbi mai cu curaj Leana.
Mihai şi cu Frusinica izbucniră în râs ; Leana se întoarse spre fată şi-şi coborî sprincenele, înfruntând-o.
— Păi, tot Mihai v'a arat ogoarele...
De data asta Leana lu'Lică scăpă de răspuns. In curte se auzi duduit de motor ; bucuroasă, sări să-1 întâmpine şi pe secretar. Andrei intră urmat de Lică Mătase, cu gluma pe buze :
— Am ajuns prea târziu, tovarăşe Mătase ! Cei din casă se porniră pe râs.
— Bine ai venit.. .cuscră, — zise Lică Mătase către Tinca. Tinca îi scutură mâna şi-i răspunse apăsat :
■— Bine v'am găsit... cuscre !
Leana se părpălea ca pe foc, înciudată de graba asta a lui Lică Mătase.., «Na — îşi zise ea în gând — au şi început să se cuscrească, dintr'odată... nici o vorbă despre băiat, despre fată.. .că nu mai găsesc ei ca Frusinica, de-ar colinda întreg pământul!»
Dar inimos cum era, cu mintea vioae şi limpede, Lică Mătase trecuse peste toate astea. Destupă o sticlă cu ţuică adusă dela cooperativă şi turnă din ea în nişte păhăruţe ţinute de Frusinica. Tinca coborî de pe pat şi scoase din coşuleţ, pe masă, două sticle cu vin şi plăcinte. Lică îi întinse păhăruţul plin :
— Ia, cuscră!
îşi luară şi ceilalţi păhăruţele lor. Andrei se opri în faţa lui Mihai şi a Frusinicăi, cu degetarul acela de pahar ridicat şi ură :
— Pentru pace.. .pentru fericirea voastră... —Apoi se întoarse şi continuă:—a noastră, a tuturor.. .noroc !
So
AUREL MIHALE
4   ■ ■ '
Odată cu înserarea, îngrijorarea şi teama chiaburaşului crescură. Stătuse o vreme în poartă, ascuns după uluci, cu ochii îndreptaţi pe uliţă în sus, către comitetul provizoriu. De la prânz, de când chiaburul fusese chemat la comitet, Mitu nu făcuse nimic altceva; aşteptase numai. Se temea să nu-1 pornească pe Filică la Bădeni sau la Călăraşi, cu acte şi dosare de dare în judecată. C'acum, pentru orice fleac îţi şi deschide proces ! Cine ştie cu ce i-a prins din nou în neregulă! Ar fi vrut între timp să meargă la Leahu acasă şi să-i ceară să facă într'un fel, ca să-1 libereze; dar se temea să-i spună de ce este atâta nevoie chiar astăzi de Filică. Asta nu trebuia s'o ştie nici măcar Ion Leahu.
Când îl zări pe Alexe şi pe Lazăr Lungu pe uliţă, chiaburaşul se pitula după gard, cu răsuflarea întretăiată. — « Aicea vin ! » — gândi el. Un gând îl îndemna să se întoarcă în curte sau în casă, dar mâinile i se încleştară de uluci şi rămase cu privirile în uliţă, aşteptându-i. încet, apăsă şi mai mult asupra zăvorului şi-1 înţepeni în cheutcri. — « Nu le deschid ! —hotărî în gând Mitu. — Facă ce-or vrea !» — Dar spre mirarea lui, ceilalţi doi îşi văzură liniştiţi de drum. Mergeau tăcuţi, fără să scoată nici un cuvânt. — « Când trec pe aici, tac ! » — gândi el despre dânşii.
— « Sărăcia asta de Lazăr ne vinde. Dacă atuncea, în noaptea când a venit Leahu, tot a simţit ceva ?... Oricum, dar trebue să ne descotorosim de el; acum şi ăsta e una cu comuniştii! »
După ce Alexe şi Lazăr Lungu se depărtară, Mitu ieşi din ascunzătoare. Privi iarăşi drumul pierdut în întuneric, ascultă şi se întoarse amărât în curte. Câinii îl primiră bănuitori, ridicându-se mârâind depe locurile unde erau risipiţi. Cârduit de ei, făcu un ocol prin ogradă, cercetând întunecimile salcâmilor din fund. Nu era nici o primejdie. Intră în cuşmelie parcă ceva mai liniştit; în casă nu-i mai venea. Se săturase văzând-o pe maică-sa zile şi nopţi în şir, murmurând rugăciuni neînţelese şi bătând mătănii sub candelă şi icoane.
înăuntru, pe plita rece şi joasă ardea un felinar. îşi pâlpâia flacăra ca o feştilă de lumânare. Lumina lui nu bătea decât pe plită şi în jur, ca un opaiţ. Fumul răspândit înegurase colţurile de sus, dinspre tavanul scund. Pulpana de suman care acoperea fereastra ascundea ca întotdeauna viaţa cuşmeliei.
Mitu trase laiţa lângă plită, morocănos, mai mult în silă. Se aşeză pe capătul ei cu faţa spre felinar, aplecat asupra acestuia. Din pumnu-i desfăcut foşni o hârtiuţă, scrisă cu puţină pricepere. O netezi în palmă si ceti: Nene Filică, te-asteptâm în noaptea asta neapărat. N. D.
Palma chiaburaşului se strânse iarăşi în pumn, mototolind hârtia.
— Puteţi să-1 aşteptaţi voi mult şi bine ! — îşi spunea Mitu. — Adică, de ce ? Ce, el n'ar putea pleca în locul lui Filică ? De ce nu ? Poate conu Alecu are veşti importante... mai ştii? Vine războiul, se întorc lucrurile .. .tata-i mereu hărţuit, iar alde Nelu Durbac şi Bodonea să tragă foloasele ? Nu ! —Aşa se hotărî Mitu să plece el la Adâncată în locul chiaburului. Ieşi şi se întoarse cu şeaua, cu pătura şi cu frâul, cu coburii plini de grăunţe. Le înşiră pe toate pe laiţă şi începu să şteargă curelele de praf, redându-le luciul negricios.—Şi apoi,—socotea în acelaş
OGOARE NOUI
8-i
timp Mitu, — acum să-1 vedem pe xonu Aleculăeş cam ce poate... şi cât! El 1-a băgat pe taica în bucluc...
După ce sfârşi, se ridică şi privi mulţumit şeaua ce-şi atârna scăriţe'e într'o parte şi alta a laiţei. Le luă pe toate pe umeri şi pe braţe şi plecă la grajd. Prin întuneric, înşeuă şargul, îi puse frâul şi-1 lăsă cu botul în fân. , Afară, Mitu mai controla odată curtea şi ograda, cărăruia care ieşea printre salcâmi deadreptul în câmp şi ascultă cu încordare liniştea nopţii, încremenise în umbra şopronului; de nicăeri nici un sgomot. O noapte mai liniştită ca asta, nici că se putea.
Se întoarse totuşi cu teamă în grajd. Pleca pentru prima dată la un astfel de drum, peste câmp şi în sat străin şi nu putea şti ce-1 aşteaptă. Pipăi prin întuneric crupa calului şi urmărindu-i şira spinării, înainta pe lângă el, până la iesle. II deslegă şi-1 trase încet după dânsul până sub şopron. Aici, mai aşteptă o clipă; apoi apucă frâul din scurt, aproape de zăbălute si porni spre fundul ogrăzii, către salcâmi. — Zdup!
Tresări. Săritura peste uluci se auzise scurt şi înfundat. Câinii năvăliră în haită către porţile din faţă. Speriat, Mitu rămase în mijlocul bătăturii, ca un stâlp înfipt lângă cal. Inchipuirea-i aduse asupra-şi toate nenorocirile din lume. Agăţat de dârlogii calului, se chirci cu ochii într'acolo. — Comuniştii! —îi striga înfricoşat gândul. — M'au pândit până acum ! Repede, svârli din pumn hârtiuţa făcută cocoloş.
Dinspre poartă se apropia o umbră înconjurată de câini.
In faţa lui, se opri Filică.
— Unde plecai, neghiobule ? Pe mine mă freacă ăştia dela comitet de m'au trecut o sută de năduşeli şi tu umbli după mueri, ai? Cu tine praful s'alege din tot ce-am strâns aicea!
— Da'taci odată!—îl opri chiaburaşul când îşi veni în fire.—Ştii numai să trăncăneşti!
Mitu plecă de lângă cal şi se apropie de Filică. După ce privi în jur, îi şopti la ureche despre bileţel. Ii văzu astfel faţa şi mai suptă, gălbejită, năpădită de suriul murdar al bărbii.
— Te-au bătut ? — îl întrebă el îngrijorat.
Filică sta întors spre întunecimea salcâmilor, gânditor. Răspunse apoi, domolit:
— Nu...dar au prins comuniştii mişcarea cu planul de culturi. Dracu ştie cum! Acum trebue să semănăm bumbac, sfeclă, floarea soarelui...
— Poate nu mai apucăm — murmură Mitu. — Trebue să fie ceva, că nu venea degeaba conu Alecu.
— Lasă asta,—îl opri Filică. — Du-te mai bine şi vezi dacă m'au urmărit cumva.
Mitu îi dădu frâul şi plecă. In urma lui, chiaburul încercă să-şi vâre degetele pe sub chingă, dar nu reuşi; era bine strânsă. Netezi apoi pătura, curelele scăriţelor şi se întoarse către Mitu.
—-Nimeni,—îl înştiinţa acesta.
— Plec eu,—hotărî Filică. —Ajută-mă.
Filică îşi îndoi piciorul şi sprijinindu-1 în palma lui Mitu întinsă pe genunchi, se aruncă în şea. Chiaburaşul apucă de-o latură a frâului şi conduse calul printre salcâmi, până la poarta din dos. După ce cerce-
82
AUREL MIHALE
tară drumul, Filică smuci hăţul. Din curte trecu direct pe şleaul câmpului. Impintenat, şargul porni într'un trap întins, ascuns de întuneric. Curând, din partea aceea a câmpiei se auzea din ce în ce mai slab tropotul copitelor mişcate în galop.
La Nelu Durbac, Filică-i găsi pe ceilalţi chiaburi strânşi în cea mai tăcută şi mai dosită dintre încăperi. Când deschise uşa, fu primit cu exclamaţii înnăbuşite. Filică arăta destul de rău după spaima ce-o trăsese la comitet. Deaceea şi mulţumirea celorlalţi, gemută mai mult, se transformă într'o uimire plină de teamă. Chiaburii rămaseră cu ochii măriţi, cu  sprâncenele ridicate,  cu  gurile întredeschise.
— Aaa ! •—se minună Bodonea.
— Ce ai î — îl întrebă în şoaptă Durbac.
Filică se opri la doi paşi de prag, în faţa lui Alecu. Se cocârja, zâmbi hait prin ştirbitură şi-i întinse boernaşului mâna uscăţivă.
— Să ne trăieşti, coane Aleculăeş!
— Bună seara, — îi răspunse Alecu rece şi scurt. Apoi privi spre o margine de pat şi-i făcu semn: — Ia loc!
Filică trecu mai întâi prin faţa celorlalţi şi le strânse mâinile. Aceştia erau aşezaţi pe paturile lipite de doi dintre pereţii camelii; printre ele se plimba Alecu Pănoiu. Până să se aşeze, Filică-i observă mersul ţanţoş, neliniştit, frământarea mâinilor prinse în pumn la spate, îmbrăcămintea curată şi scumpă, de oraş. — « Arată ca'n vremurile când stăpânea moşia, — cugetă dânsul. — Ii merge bine !» — Şi fără să vrea scăpă un oftat lung. Alecu îsi întrerupse plimbarea-i agitată, oprindu-se drept în faţa lui:
— Eşti bolnav ?
— Nici vorbă, — mormăi Filică. — Vin deadreptul din ghiara comuniştilor.
— Cum? — îl întrebă speriat Alecu.
Nelu Durbac şi Bodonea săriră de pe paturi, cuprinşi de spaimă.
— Ce vorbă-i asta?
— M'au chemat din nou... de trei zile stau numai pe drumul comitetului. Cum am scăpat de acolo, am încălecat şi am fugit încoace... Eh, nafura lor !
Ceilalţi înlemniră. Durbac şi cu Bodonea se aşezară lângă Filică, cu ochii întrebători. Alecu îşi desprinse dreapta din strânsura celeilalte mâini şi o vârî cu grijă în buzunarul pantalonului. Cu degetul mare pipăi piedica revolverului şi-i mângâie ţeava lucioasă.
— Ia ascultă, bre,—vorbi el, privindu-1 pe sub sprâncene; — eşti sigur că nu te-a urmărit nimeni?
— Sigur, — murmură Filică.
Chiaburii se mai liniştiră. Alecu Pănoiu îşi reluă plimbatul parcă fi mai îngândurat. Când se opri, porunci gazdei cu tărie reţinută:
— Vezi ce face ăla din curte... e de nădejde ?
— Este.
— Să am un cal înşeuat, gata de drum. Căruţa să fie pregătită; când terminăm, plecăm.
Durbac ieşi să se îngrijească de toate astea. Filică începu să povestească celorlalţi de ce fusese chemat la comitet şi-acuma, şi-atuncea când cu ploile.
OGOARE NOUI
83
— Cu mine s'a terminat, — se tângui chiaburul. — Sunt ca un iepure încolţit; orice mişcare aş face, mă'mpinge drept la ocnă. Mă tem că nu mai apuc şi alte zile...ai, ce zici, coane Aleculăeş?
— Pe dracu ... de ce să n'apuci ? Acum începe războiul... vin ăia, englezii şi americanii, şi gata.
— Hee, — făcu neîncrezător Filică;-—nu ştiu zău! Mă tem că-s numai vorbe !
Alecu tăcea. Chiaburii îl priveau cu interes cum se scotoceşte în buzunarul dela piept al hainei. Boernaşul îşi scoase un carneţel pe care-1 vârî desfăcut sub ochii lui Filică.
— Vorbe, ai?.. .Citeşte !
Filică nu apucă să silabisească decât cuvântul de început al rândului de sus:
— Le-ga-ţia...
Carnetul se închise sub privirile uimite ale celorlalţi.
— Astea nu mai sunt vorbe... —îl înfruntă Alecu, în timp ce le sucea legitimaţia şi pe o parte şi pe alta. —Am legături directe, dar... Şi boernaşul încremeni cu degetul arătător lipit de buze; — O şoaptă... şi gata ! — Scos pe palma-i întinsă, revolverul îşi arătă gura ţevii ca un ochi al morţii. — Ne-am înţeles ?
Chiaburii şi plecară capetele ca într'un legământ.
— Asta-i acum, — vorbi Filică, parcă jignit de bănuiala lui Alecu; — ce dracu, doar suntem oameni, nur
— Păi, pentru voi mă sbat pe acolo,—zise Alecu ciocănindu-şi pieptul în dreptul carnetului cu nume de ţară străină. — Ce interes aş mai avea acum, când nici pământ, nici casă, nici slujbă n'am?!
— Pentru noi, cucoane Aleculăeş... —mormăiră chiaburii.
— Numai că, doar eu fac...ce fac; voi, nimic! — Şi Alecu Pănoiu începu să se repeadă dintr'odată în chiaburi. —Ce aţi făcut voi în primăvara asta ca să opriţi tractoarele, să întoarceţi ţărănimea împotriva comuniştilor ?
— Am făcut, coane Aleculăeş, — ridică glasul Filică. — Cum n'am făcut? Păi, fierberea aceea de oameni dela început, când cu cârdăşia.,, cine-a pus-o la cale ? Păi, frica de război şi ura faţă de comunişti. .. cine-a răspândit-o? Păi, ridicarea sărăcimii împotriva tractoarelor, atuncea când cu ploile, de m'au şi băgat în sperieţi.. .cine-a făcut-o ?.. .Eu !
— Ai făcut... sări înfuriat Alecu; — ce-ai făcut, i-ai oprit ?
— Asta cam aşa e,—recunoscu chiaburul;—d'apoi, dracu ştie, coane Aleculăeş.. .din toate astea, parcă tot comuniştii s'au întărit. Sărăcimea s'a'mbulzit aproape toată la tractoare.. .toţi, numai dela comunişti aşteaptă şi tot spre dânşii trag. Acuma, de-unde dracu...dar au mai adus alte două tractoare !
— Atunci?—se răsti Alecu. Filică-şi ridică umerii, neputincios.
— .. .parcă-i un făcut!
— Este... — îl zeflemisi Alecu. — Sunteţi voi fricoşi şi nepricepuţi, nişte boşorogi.. .asta e!—-strigă el printre" dinţi.
Filică-şi scărpina chelia, nemulţumit. Gândea că dacă nici el nu s'ar pricepe, atunci cine?
6*
84
AUREL MIHALE
Nelu Durbac şi cu Bodonea —e drept — făcuseră mai puţin ca dânsul dar nici ei nu stătuseră cu mâinile în sân. Deaceea le plăcu şi lor împotrivirea lui.
Alecu Pănoiu se mai plimbă un timp. Filică-i observă îndulcirea treptată a privirilor, stingerea înceată a roşeţii din obraji. Faţa boernaşului îşi redobândi albeaţa-i proaspătă, copilăroasă; nasul cârn pierdea din vineţeala care-1 pătase. Se vedea că Alecu se liniştea tot aşa de repede precum se supărase. Acum se opri lângă masa din fund pe care-şi lăsase geanta din piele galbenă de porc, cu alămuri strălucitoare la încuietori. O pipăia tăcut, gânditor, sub privirile hoţeşti ale chiaburilor.
«Nu, aşa nu merge,—cugetă Alecu; —i-am luat prea repede! Şi-apoi, mai mult eu am nevoe de dânşii ! Să fac şi asta şi-apoi, om vedea... poate nu mă mai întorc tot eu aiqea. Să mai vină şi altul şi să se roage de ţăranii-ăştia împuţiţi, cu miros de brânză şi de grajd. Să mai lucrez şi eu în altă parte.. .în industrie, în petrol, sau chiar la Bucureşti. Am să le cer să mă schimbe.
— Hm! — tuşi Nelu Durbac, scuturându-şi guşa. Alecu Pănoiu se întoarse ca la un semnal, cu alte priviri.
— Mă gândeam, — începu el, — că de făcut tot aţi făcut câte ceva.
— Am făcut, coane Aleculăeş, — se înfoiară chiaburii.
— Da, e drept dar, uite: tractoarele tot ară, sărăcimea s'a lipit de ele, campania e pe sfârşite. Ţinteam să-i oprim în loc.. .i-am oprit?
Chiaburii tăcură. — « Cum dracu să-i opreşti — gândea Filică. — Au împânzit câmpurile dela Plopşor şi până la Pănoiu. Zumzăie tractoarele şi ziua şi noaptea___roiesc într'una, de te frige la inimă.»
— Ori cât ai zice dumneata, nene Filică c'ai făcut, tot n'ai făcut deajuns! Iată, acolo la Podeni, unde zici c'ai întors lumea pe dos... iată care-i adevărul!
Alecu îşi scoase din buzunarul hainei o foaie de ziar, o desfăcu şi o împinse până sub nasul lui Filică. Cu degetul lui subţire îi arătă rândurile subliniate de dânsul în tren. Era articolul care vorbea de succer sele brigăzii fruntaşe dela Podeni. Citindu-1, ochii lui Filică îşi întunecară cenuşiul pupilelor, scânteind plini de ură. Ziarul trecu grăbit din mână în mână, aprinzând şi privirile celorlalţi.
— Au luat avânt...prea au luat avânt, —le vorbi Alecu înfierbântat. — Şi tocmai la dumneata ! — îl ţintui el cu degetul pe Filică.
— La mine, — recunoscu chiaburul; — dar tot ce-am putut să fac.,.
— N'a fost destul, — i-o reteză Alecu. Apoi se întoarse şi spre ceilalţi. — înţelegeţi? Acolo la Podeni e fruntea.. .miezul; acolo trebue să-i oprim !
— Păi să-i oprim, cucoane Alecule, — sări Durbac; —dece să nu-i oprim ?
— Să-i oprim! repetară chiaburii svâcnind pe paturi. Feciorul lui Pănoiu sta înaintea lor în picioare, puţin aplecat spre
dânşii. O mână o avea în buzunar, iar pe cealaltă o purta prin faţa lor, când în pumn — când desfăcută, întărindu-şi vorbele-i aspre sau dulci.
— .. .gândiţi-vă la timpurile ce-au să vină! Ehei, mai ceva de cum au fost! Dumneata, nene Filică, stăpân peste Podeni şi toate împrejurimile, primar.. .avere, nu glumă.. .pământuri şi aşezări ca de boierit,. satul fără comunişti...
OGOARE NOUI
85
— Eh, — oftă Filică.
— ...dumneata la fel, la Adâncată.. .dumneata la fel, la Năeni. Pe aicea, peste tot, noi ăştia, câţiva... Ha-ha-ha ! şi-am să vă poftesc atuncea la mine la conac, să punem berbec la frigare, să scoatem un butoi de vin şi să ne mai vânturăm o leacă binele.. .pe cinstea mea ! Hei, ce
ziceţi?
— Măcar să fie cum a fost, coane Alecule ! — vorbi Nelu Durbac cu modestie.
— O să fie, nici o grijă.. .dar pentru asta, trebue să lucrăm ! Ziceam că e timpul să-i oprim acum...
— Este, coane Aleculăeş, — se tângui Filică. — Poate c'a şi trecut; dar cum ?
— Uite cum, ■— zise Alecu şi-şi trase un scaun pe care se aşeză grăbit, încălecându-1. — La dumneata, acolo la Podeni, trebue să lovim.
— Deocamdată, eu nu mai pot face nimic, ■— se lepădă Filică cu prudenţă. — Pe mine m'au încolţit.
— Stai, stai, că nu-i aşa, —îl opri Alecu. — Ori că faci, ori că nu faci, soarta dumitale e aceeaşi... eşti în mâna comuniştilor. Oricum ai da-o, ei tot găsesc ceva să te poarte prin judecăţi sau să te vâre la ocnă. Câte tractoare are brigada ?
— Cinci.
Alecu tăcu. îşi făcea în minte nişte socoteli ascunse.
— Şi zici că eşti bine filat î
— Of, doamne... ca'n palmă le stau, coane Aleculăeş ! Doar să strângă pumnul şi m'au şi prins.'Lasă să mai treacă ceva, să mai uite şi să ne mai gândim şi noi...
— Nu, nu se poate;®acuma trebue!
— Dacă trebue, trebue!—îşi arătă părerea Nelu Durbac.
Mai întâi, Alecu Pănoiu îşi prinse buzele între dinţi, muşcându-le uşor. Apoi şi le supse şi le pungi, ţuguindu-le ca pe un bot de şoricuţ. îşi propti coatele de genunchi şi-şi lăsă capul între palme, tulburat. îşi amintea de o metodă de lucru nouă, învăţată de curând. Prin acţiuni laterale, mărginaşe, loveşti pe neaşteptate chiar în inima celor ce trebuesc distruse. Pregătirile sunt mai uşoare, încercarea mai sigură, iar urmărirea după atac — aproape cu neputinţă. Da, va trebui să lovească la Podeni, dar cu forţe dinafară. îşi ridică ochii albaştri-cenuşii înneguraţi, micşoraţi banditeşte.
— Dumneata trebue să loveşti, nene Durbac! Intre dânsul si chiaburi se aşternu tăcere.
— Am să lovesc, — răspunse Nelu Durbac îndoelnic. ■— Dar n'am om de încredere; cel care ne păzeşte nu poate face asta.
— Iţi dau eu om, — sări Filică. — A fost chemat cu mine la comitet, dar n'a scos nici o vorbă. Mâine seară ţi-1 trimit.
Alecu îşi prinse mâinile în pumn şi-1 fulgeră cu privirea pe Durbac.
— Aşa, atunci e clar...nu?
:— Este, coane Alecule, — răspunse ceva mai tare Durbac. — Numai spune-ne, cum ?
— Trebue să distrugeţi tractoarele.. .asta e ! Numai aşa o să-i oprim 1
— Cu ce ?
86
AUREL MIHALE
Alecu Pănoiu se ridică şi-şi luă depe masă geanta-i galbenă, cu alămuri strălucitoare. Tăcut, se întoarse şi se aşeză iar, cu ea pe genunchi. O desfăcu uşor, cu grijă, ţăcănindu-i încuetorile. Dintre multele-i despărţituri scoase cinci calupuri mari cât palma, ca de săpun alb-gălbui, le aşeză pe rând în poala şi pe genunchii lui Nelu Durbac, sub privirile uimite şi sticloase ale chiaburilor.
— Explosiv, — îi lămuri el, — trotil... câte un sfert de kilogram... pentru fiecare tractor ai câte-o bucată!
O lumină sumbră se ivi în ochii chiaburilor. Feţele le fură cuprinse de un rânjet mut, întins până spre urechi. Cu mâinile tremurătoare mân-gâiau încărcăturile de explosiv ca pe o comoară. Alecu îşi închise geanta şi o culcă pe lat peste genunchi, bucurându-se în acelaş timp de veselia lor. Luă apoi unul dintre cele cinci calupuri şi îl ridică în faţa lor, cu fitilul în sus.
—■ Iată cum trebue lucrat, — începu el instruirea chiaburilor, — încărcătura trebue pusă la motor.. .
5-
Peste întinsul ogoarelor proaspăt răscolite se topea lumina amurgului. Cerul dinspre soare-apune strălucea roşiatic, întunecându-se. Seninul bolţii se închidea într'un albastru şters, aproape vineţiu, acoperit de îndepărtate şi uşoare umbre străvezii. O linişte ca de pământuri adormite stăpânea totul, de parcă auzeai din întreaga nemărginire a câmpiei mersul neogoit al firii. Răstignit pe cer, un cocor stingher vâslea molatec către părţile de jos ale Bărăganului, spre Dunăre.
Din stepă, pe drumul ce-şi înfunda desfăşurarea în zarea şi mai negricioasă a salcâmilor dela Pănoiu, venea un călăreţ. Pasul vioi al calului grăbit de apropierea serii, îl aducea spre cuibul tractoriştilor. In ritmul răbufnirilor iscate de copite, tina ridica nouraşi uşori, încă umezi şi grei, de colb stârnit de fiarele potcoavelor. Praful nu stăruia decât o clipită în aer, până ce învăluia smocul de păr al chişiţei şi cădea apoi ca o pulbeie de plumb. Pământul se mai bucura încă de mustul apelor aduse de ploi.
Călăreţul îşi desfăcu într'un timp mâinile de pe curelele frâului, înţelegând că nu mai era nevoie să-şi zorească calul. Cu o mână, îşi îndreptă cureluşa genţii de piele care-i atârna pe umăr şi-i bătea într'o parte şoldul; cu cealaltă, apucă geanta pe dedesubt şi o trase cu îndemânare în faţa lui, pe oblâncul şeii. Rămase cu mâinile pe ea, privind în depărtare câmpul. Cea mai mare parte din întindere era răscolită de fiarele plugurilor şi multe din arături ascundeau pe fundul lor bobii încălziţi şi umeziţi ai seminţelor. Mai erau şi locuri încă neîntoarse şi ogoare încă neînsămânţate. Privirile i se adânceau, însoţite de gânduri care-i frământau în minte grele hotărîri; dar ochii săi, mari şi limpezi, liniştiţi, nu arătau nimic din toate acestea. In dreptul tâmplelor şi pe lângă urechi, ieşit de sub şapcă, păru-i încărunţit flutura mărunt.
Când ajunse la salcâmi, trecu prin desişul lor fără să descalece. In cealaltă margine, se ridică din şea şi frânse o nueluşă de corcoduş cu coaja înverzită de sângele primăverii. Ii strivi vârful între dinţi, gustându-i cu plăcere sucul amărui. O îndoi apoi în mâini, împletind-o pe sub curea şi o lăsă în jos, pe frâu, până spre zăbăluţe. In faţă, i?e
OGOARE NOUI
87
desfăşurau arăturile întovărăşirii dela Pănoiu; spre capătul perdelei de salcâmi, în fund, se zăreau tractoarele şi vagonul de dormit al tractoriştilor cu drapelul pe el. Trase frâul calului şi se îndreptă într'acolo în acelaş pas. Copitele animalului se înfundau acum în stratul pufos al arăturii împinsă de tractorişti până sub salcâmi. Din când în când, crengile puţin mlădioase ale acestora îi loveau cu putere umărul, şuerându-i în urmă. Geanta îi alunecă din nou pe şold. Prinse frâul şi parcă gândind în altă parte, începu să fluere uşor un cântec.
Ajuns la tractoare, opri şi descăleca, coborînd încet din scăriţe. Slăbi chinga cu câteva găuri mai jos şi înfăşură frâul calului după un ciot de copac din marginea salcâmilor. îşi îndreptă bluza-i surie, închisă până sus si porni către vagon. De acolo răzbăteau până la dânsul şoapte şi vorbe neînţelese.
Din mers, îşi mai roti încă odată privirile împrejur. Peste cuibul tractoriştilor domnea o linişte neobişnuită. Tăcute, cu motoarele încă dogorind, tractoarele se odihneau aliniate într'un singur rând. Ceva mai departe de ele, pe jumătate ascunsă între salcâmi era cisterna de motorină. Dincolo de ea, grupul butoaielor cu rezervă de combustibil şi lubrefianţi. Toate acestea păreau pustii. Ocoli vagonul de dormit; după el găsi maşinuţa staţiunii. In ea, discutau cu aprindere Andrei Hurdea, Mihai Zaharia, Traian Buciu şi Marin Oproiu, grămădiţi peste foaia unui ziar.
— Noroc,—le  spuse el,  luându-i făcă veste.
Tractoriştii îşi întoarseră grăbiţi feţele şi-apoi isbucniră bucuroşi: —-Noroc, tovarăşe Bădină !
Secretarul de partid al plăşii le strânse mâinile pe rând şi-apoi urcă şi el în maşină; i se făcu loc pe perna din fund, între Buciu şi Oproiu.
— Da' unde-s ceilalţi ? — întrebă Bădină.
— Au plecat acum la sat, tovarăşe secretar, — răspunse grăbit brigadierul şi-i arătă pe drum un pâlc de oameni care se depărta. Observând lunga căutătură a secretarului, adăugă mai apoi: — Nu-s numai ai noştri; sunt şi tovarăşii de-aici, dela Frăţia... tineretul. Mâine avem serbare organizată de utemiştii din brigadă, dela gospodăria de stat şi din sat; astă seară au ultima repetiţie.
— Aha, am înţeles, bătrânii au rămas la bază. N înţepătura secretarului îi făcu să zâmbească.
— Eu plec la staţiune, la şedinţa săptămânală, cu tovarăşul Andrei, — explică brigadierul; —nea Marin rămâne de pază, iar Buciu —până la sat i-ajunge.
Bădină îşi clătină capul, aprobându-1. Traian Buciu care citise până atunci ziarul adus de Andrei, căuta cu privirile rândul la care rămăsese.
— Cu planul, cum staţi ?
— Până acum, am câştigat şapte din zilele pierdute. La începutul săptămânii viitoare suntem cu totul şi cu totul la punct... la timp, adică; pe urmă, depăşim; cred că vom putea termina campania înainte de 1 Mai.
— Da, da, — făcu secretarul gânditor. — O să vedem ! — Apoi se întoarse spre Andrei. — La celelalte brigăzi ?
:— Cam la fel, tovarăşe Bădină; tractoarele primite, extinderea metodei sovietice a agregatelor de maşini, steagul ăla dela Bucureşti care ne aşteaptă, toate au ridicat oamenii într'o luptă cuni n'a mai fost.
88
AUREL MIHALE
— Numai că, vedeţi voi, pentru steag mai luptă şi ceilalţi tractorişti din cele peste o sută de staţiuni din întreaga ţară.
— Pot să-1 aştepte ei mult şi bine, — sări Buciu. — Noi îl vom smulge.
-—Voi... dar staţiunea mai are încă zece brigăzi.
— Am organizat şi aceasta, tovarăşe Bădină,—sări şi Andrei plin de entuziasm. — Am împărţit brigăzile codaşe între membrii colectivelor de conducere. Brigadierii celor fruntaşe lucrează o zi pe săptămână la cele mai slabe.
— Tu unde ajuţi, Mihai ?
— La  Bojdeanca,  tovarăşe Bădină.
Secretarul rămase gânditor. Faţa smeadă mişcă sub svâcnirea muşchilor şi trăsăturile ei încremeniră, parcă dăltuite în piatră. In privirile ochilor întorşi spre largul ogoarelor însă, se limpezeau văzduhuri de noapte, tăiate de lumini adânci.
— Andrei, vorbi el către secretarul staţiunii, — să studiaţi problema asta şi cu colectivul de conducere. Mâine treci pe la mine; ceva important ne aşteaptă. Voi gândiţi-^vă la mobilizarea tuturor posibilităţilor voastre...dacă aveţi nevoie de ajutor, să-mi spuneţi!
— într'o oarecare măsură, noi ne-am şi gândit, tovarăşe Bădină. Tocmai asta discutam acum; vrem să răspundem chemării la întrecere a petroliştilor prin acest angajament; terminarea campaniei de primăvară înainte de i Mai. Turcu a trecut astăzi pe la o parte din brigăzi, eu pe la celelalte... asta-i ultima. Brigadierii, normatorii şi tractoriştii fruntaşi se strâng astăseară la staţiune. Brigada de aici, care are steagul, va da semnalul. Vrem, ca în cinstea lui i Mai, să intensificăm întrecerile, să terminăm planul înainte de timp. Şedinţa dela staţiune se va repeta mâine seară în fiecare brigadă...
Bădină îl ascultă tăcut, aprobându-1. In acelaş timp, îşi aruncă privirile peste ziarul pe care Buciu îl ţinea întins peste genunchi. Citi: « ... pentru pace, împotriva aţâţătorilor la război, nici o intreprindere în afara întrecerii socialiste... noi, muncitorii, tehnicienii, inginerii şi funcţionarii dela schela « Sovrompetrol» Ochiuri-Dâmboviţa, am hotărît... »
Andrei Hurdea vorbea mai departe explicându-i cum socotiseră ei să mobilizeze massa tractoriştilor, pentrucă răspunzând chemării la întrecere a muncitorilor petrolişti, să termine planul de însămânţare înainte de timp. Bădină îşi desfăcu geanta îngustă, ca o trăistuţă de piele şi scoase de acolo acelaş ziar. —Vasăzică, tot pentru asta a venit şi Andrei aici; — gândi el mulţumit. Deşi Andrei terminase, Bădină continuă un timp să mai răsfoiască ziarul sub ochii tractoriştilor. Frunzări câteva titluri: «Din fiordurile Norvegiei până pe coastele Italiei, docherii refuză să descarce armament american... La « Griviţa » Comitetul de luptă pentru pace şi-a început activitatea... Un nou transport de bumbac sovietic a sosit la Constanţa. .. » Intorse iarăşi ziarul pe prima pagină şi-şi săltă ochii spre tractorişti :
— E bine cum v'aţi gândit şi cred că veţi reuşi să terminaţi campania înainte de timp, dar... şi aici secretarul rămase multă vreme gânditor. Apoi reveni: — Aţi terminat de citit?
— Nu.
— Continuă, Buciule.!
OGOARE NOUI
89.
Tractoristul se aplecă mai mult deasupra ziarului. Inserarea îşi îndesise umbrele, dar încă se mai vedea. începu să citească rar, tare şi curgător: _ _ .......
._« ... chemăm pe toţi muncitorii, tehnicienii, inginerii şi funcţionarii
din toate intreprinderile şi instituţiile din Republica noastră Populară, sâ-şi însuşească iniţiativa noastră'de a întâmpina ziua de i Mai prin mărirea angajamentelor luate în întrecerea socialistă,. . »
Buciu citea cu entuziasm, frământându-se în acelaş timp. In fiecare cuvânt punea viaţă, suflet, înflăcărarea de care era cuprins. Se vedea, se simţea că chemarea aceasta îi merge la inimă.
— « ... să pornim sub conducerea Partidului Muncitoresc Român, cu avânt sporit în întâmpinarea zilei măreţe de luptă a clasei muncitoare din lumea întreagă.
Cuvintele răsunau din ce în ce mai aprinse:
— .. .să arătăm înflâcăratul nostru patriotism în lupta pentru des-voltarea şi întărirea Republicii noastre Populare, pentru construirea socialismului din ţara noastră, pentru apărarea păcii, pentru democraţie şi socialism... înainte, pentru noui şi măreţe succese... înainte !»
Buciu sfârşi citirea chemării la întrecere într'o linişte, în care doar gândurile mai fremătau. Peste nemărginita întindere a Bărăganului, chemarea petroliştilor stăruia acum ca un ecou. Lui Bădină i se păru că nu Buciu vorbise...ci parcă aici, alăturea de dânşii, dela înălţimea a zeci şi zeci de turle negricioase, mii şi mii de petrolişti îşi strigau chemarea de sub faldurile învăpăiate ale steagurilor din sărbătoarea primăverii... înainte... pentru noui şi noui succese . pentru pace, democraţie şi socialism. .. înainte ! Strigătul lor de luptă şi de muncă plutea acum nu numai peste câmpia Bărăganului.. .el pornise într'o furtunoasă şi răscolitoare chemare peste toată ţara... la Reşiţa şi la Băicoi, la Petroşani şi Hunedoara, la Braşov şi Bucureşti... în portul Brăilei sau al Constanţei, în câmpia Turzii, pretutindenea... parcă trecuse şi dincolo de hotare,, către muncitorii din fiordurile Norvegiei, de pe coastele Italiei, de pe Sena sau Tamisa şi chiar din îndepărtata Americă. Pornise să înconjoare tot pământul... văzduhul întreg cânta:.. .pentru pace, democraţie şi socialism...  înainte !
— Da, reveni Bădină, — smulgându-se gândurilor; spuneam că nu-i rău ce-aţi început să faceţi. şi tocmai pentru asta am venit şi eu...
întorşi pe jumătate în scaune, Andrei şi cu Mihai îşi lăsară bărbiile peste .palmele întinse pe spătare, ascultându-1. Lângă dânsul, într'o parte şi în alta, Buciu şi Marin Oproiu se răsuciră şi ei pe locuri. Ochii tractoriştilor clipeau de nerăbdare.
—...dar vedeţi voi, dragii mei,—continuă încet secretarul,—voi aţi reuşit să depăşiţi şi până acum normele... brigada voastră luptă cu succes pentru îndeplinirea a două sarcini de plan... şi până la urmă veţi reuşi. Veţi încheia campania chiar înainte de i Mai; dar asta, încă nu-i suficient!
Numai secretarul staţiunii şi cu Marin Oproiu ascultau cu răbdare. Până când Bădină se descoperi şi-şi vântură cu pieptenul degetelor părul negru-brumat, înspicat cu alb, Buciu şi cu Mihai schimbară de multe ori priviri întrebătoare.
■90
AUREL MIHALE
— .. .e timpul, cred, să ridicaţi munca voastră pe o treaptă superioară. Chemarea la întrecere a muncitorilor petrolişti, ar trebui folosită pentru acest fapt. întrecerii însăşi trebue să-i daţi un alt caracter... calitativ deosebit... şi în condiţiile brigăzii voastre, cred că veţi putea trece cu succes spre această nouă fază. Până acum, voi aţi luptat cu îndârjire pentru depăşirea planului de lucru... aţi luptat să scormoniţi pământul cât mai adânc şi mai repede. Pe voi, ca tractorişti, v'a interesat numai arătura în sine, răsturnarea pământurilor. Dar vedeţi, nu asta e principalul. Noi r.u arăm Bărăganul ca să fie arat, ci ca să ne dea pâine... cât mai multă, înţelegeţi, principalul este să obţinem de pe locurile arate cu tractorul o recoltă bună, frumoasă şi îmbelşugată. Pe voi, trebue să vă intereseze deci soarta recoltei ce va creşte pe pământurile pe care le-aţi răscolit, nu numai felul şi întinderea arăturilor...
Tractoriştii erau acum numai cu auzul îndreptat spre secretar. Ochii lor priveau gânditori la larga, la nesfârşita arătură a sutelor de hectare pe care le întorseseră aici. Intr'adevăr, ei nu avuseseră în gând decât arătura, executarea ei; nu se gândiseră însă niciodată la roadă pe care o vor da aceste ogoare, la belşugul care va trebui cules de pe ele.
— .. .ori, —vorbi şi mai rar şi mai încet Bădină —la baza luptei pentru o recoltă bogată stă lupta voastră pentru o arătură bună. In centrul preocupărilor voastre trebue să stea de-acum lupta pentru calitate. Bădină tăcu, cu ochii îndreptaţi spre arături. In fund, în valul negurilor serii, orizonturile se uniseră cu pământul. Prin fereastra deschisă de el în mintea lor, tractoriştii vedeau acum şi mai larg, şi mai îndepărtat, mai sus, spre un ţel spre care trebue să lupte şi să se avânte cutezători. Lumina pe care Bădină o proectase înaintea drumului lor le arătase o cale liberă, înaltă până la nesfârşit. Lupta pentru calitate ! Da, aceasta era problema brigăzilor; înţelegeau că nu mai era suficient să facă, în medie, peste şapte hantri de arătură zilnic... ci, că trebue să lupte acum şi pentru calitatea lor.
— Şi dacă aceasta este problema — reîncepu Bădină, — trebue să o rezolvăm. Secretarul îşi scoase între timp câteva hârtii din geanta pe care şi-o trăsese pe genunchi şi Je ridică acum în faţa tractoriştilor: — Această rezolvare este cuprinsă aici, în scrisoarea lui Ivan Ivanovici, pe care mi-aţi dat-o şi mie s'o citesc. Petrov vorbeşte despre brigada sa, care anul trecut a devenit o brigadă de calitate, după metoda tractoristului stahanovist Ivan Saţchi... Brigada de calitate —- aceasta este rezolvarea, măi băieţi! Secretarul îi fulgeră cu privirile lui adânci şi binevoitoare, luminate de un zâmbet reţinut. — Ei, ce ziceţi ? Brigadă de ca-li-ta-te... ce frumos şi măreţ lucru, nu ?
In tăcerea lăsată între dânşii, inimile şi gândurile tractoriştilor clocoteau.
— Hei, dar ca să faceţi asta, e greu ... nu ştiu dacă voi puteţi! Privirile lui Bădină trecură în fugă peste feţele tractoriştilor adânciţi
în aceleeaşi gânduri.
— Putem, tovarăşe Bădină — răspunseră Buciu şi Mihai.
— Asta înseamnă că trebue să lucraţi nu numai fără rebut... ci, că nu veţi face decât lucrări de calitate superioară .. .înţelegeţi ?... fără nici un fel de greşuri, conform cerinţelor agrotehnice... bune, cum nu s'au mai văzut! Pe astfel de arături, cu siguranţă că şi recolta va fi bogată, îmbelşugată... Iată, şi ţăranii din sat au început să se organizeze în cadrul
OGOARE NOUI
întovărăşirii închegate... vor trece şi ei spre o nouă fază a muncii lor. Aşa se vor apropia mai repede de colectiv... Trebue să-i ajutaţi şi voi prin munca voastră să facă aceasta. Şi îi veţi ajuta făcând lucrări de foarte bună calitate... Ei, ce ziceţi, vă prindeţi ?
— Ne prindem, tovarăşe Bădină! repetară şi mai aprinşi cei doi tractorişti.
— Mă, asta nu înseamnă că unul sau doi vor face lucrări de calitate, iar ceilalţi ca şi până acuma. Toţi, toate tractoarele trebue să are bine... foarte bine.
.— Şi eu cred că vom reuşi, tovarăşe secretar,—vorbi cu greutatea experienţei sale, Marin Oproiu. — Veţi vedea că vom reuşi!
Secretarul îşi ridică umerii şi apei îi coborî scurt, de parcă cedase în faţa împotrivirii cuiva:
— Ei, dacă ziceţi voi, fie; socot că nu vom păţi ruşinea tocmai acum. Bădină le întinse scrisoarea lui Ivan Ivanovici şi-şi vârî în geantă
ziarul cu chemarea la întrecere a petroliştilor. După aceasta coborî alăturea de maşină, cu şapca în mână, îşi trase bluza în jos şi-şi întinse cureluşa genţii aruncate din nou pe şold. îşi puse şapca pe cap, pregă-tindu-se de plecare.
Pe locu-i dela volan, Andrei Hurdea gândea. Toţi ceilalţi avuseseră scrisoarea lui Vania în mână, toţi citiseră chemarea la întrecere a petroliştilor, dar nici unul dintre dânşii nu reuşiseră să facă legătura dintre ele... —«Trebue să vezi—îşi zicea Andrei,—să vezi cât mai adânc, în toată complexitatea lor, legăturile dintre lucruri.. .viitoarea desfăşurare a faptelor».
— Oricum — vorbi Bădină, adresându-i-se de parcă chiar îi ghicise frământarea; —cred că puteţi răspunde petroliştilor. Să discutaţi aceasta şi în birou şi 'n organizaţie, Andrei! Să mobilizaţi toţi comuniştii! Ei trebue să fie în fruntea luptei pentru calitate, exemplul cel mai viu !
Dădu să plece, dar se opri.
— Eu totuşi te-aştept şi mâine, dacă mai aveţi nevoie de ajutor, să-mi spuneţi !
— Am să viu, tovarăşe Bădină—îi răspunse scurt secretarul. Bădină îşi deslegă calul, strânse chinga şi încalecă. La plecare trecu
din nou pe lângă dânşii. Tractoriştii rămaseră în maşină gânditori, aşezaţi pe scaiîne. Secretarul se bucura că le dăduse de gândit.
— Da,— le vorbi el, —brigada de calitate.. .cred că aceasta trebue să fie sarcina voastră în întrecerea pentru i Mai. Aşa poate că vom reuşi într'adevăr să aducem şi steagul dela Bucureşti aici, pe Bărăgan... Noroc !
Dădu mâna cu ei întinzându-se din şea şi plecă în pasul liniştit al calului către Podeni. Tăcuţi, tractoriştii îl priviră până ce silueta lui se făcu una cu faptul înserării. Atunci, după ce Buciu şi Oproiu coborîră, maşina svâcni şi porni într'o goană nebună către Bădeni. Fâşiile de lumină ale farurilor stăruiră multă vreme în întunericul ce stăpânea acum câmpia...
In sat, Bădină se opri la sediul Organizaţiei de Partid. înăuntru nu găsi decât pe Sandu Alexe şi pe Ilie Zăganu. Se interesă de felul cum fusese pregătită serbarea de a doua zi, de scopul pe care-1 urmărea organizaţia prin ea.
92
AUREL MIHALE
— Noi vrem să facem agitaţie în jurul problemei gospodăriilor colective — răspunse Alexe. — Să facem cunoscut oamenilor cum se intră şi cum se lucrează în gospodărie, să le arătăm avantajele lucrării pământului cu maşinile şi tractoarele în comun, să spulberăm minciunile chiaburilor ...
— Cine vorbeşte ?
— Agronomul de sector al S.M.T.-ului, tovarăşul Lungeanu.
— Aţi discutat cu el ?
— Da, astăzi a trecut pe-aicea.
— Cine a organizat serbarea şi cine răspunde de ea în faţa organizaţiei ?
— Comitetul întovărăşiţilor şi cu tractoriştii — sări Zăganu. Apoi adăugă:—Eu răspund.
Bădină sta între ei şi-şi făcea unele însemnări pe carneţel, la lumina lămpii. După ce Alexe îi vorbi despre programul artistic, despre colaborarea dintre tineretul din sat şi tractorişti, despre felul cum asigurase supravegherea lui Filică şi Velicu şi câte altele, Bădină le făcu o propunere:
— Ştiţi ce cred eu, poate c'ar fi bine să-1 chemaţi şi pe Iorgu State dela « Drum nou », să povestească oamenilor despre felul cum au constituit ei gospodăria, cum au lucrat din toamnă până acum, despre rezultatele ce-au obţinut...
— Am să-1 aduc eu, tovarăşe Bădină — se angaja Zăganu. Secretarul îşi vârî carneţelul în geantă, o încheie şi rămase un timp
cu coatele peste dânsa şi ochii plecaţi. Când şi-i ridică, vorbi către ceilalţi doi:
— Să studiaţi mai adânc problema asta a constituirii unei gospodării colective aicea, în Podeni; s'o discutaţi în birou, în organizaţie. Faceţi un plan de lucru pentru toată munca ce trebue s'o depuneţi în această perioadă, până la înfiinţare. La şedinţa lunară de Ia plasă| să vii cu el, Alexe; să-1 discutăm şi-acolo, în comitet.
Se despărţiră repede. Alexe şi Zăganu îl conduseră până în uliţă, unde avea calul legat de uluci. Secretarul încalecă şi o porni într'un pas legănat. In dreptul şcolii elementare, strânse frâul şi-i încetini şi mai mult mersul obosit. Prin ferestrele larg deschise, se auzea corul tractoriştilor, al muncitorilor dela Frăţia şi al tinerilor din sat. In dreptul lor, se opri. Cântecul năvălea puternic, înnoitor:
o-
Sunt vorbe prea puţine în grai
Şi flori sunt prea puţine pe plai...
Un timp, Bădină rămase nemişcat, cuprins de frumuseţea şi înţelesul viu al cântecului. Apoi începu şi el să fluere melodia, în acelaş ritm. Smuci frâul, împintenă calul şi plecă în mersu-i liniştit, fredonând. Cântecul îl urmări până departe, afară din sat. Când nu-i mai auzi nici măcar murmurul depărtat ca al unor frământări de ape, secretarul îşi lăsă frâul pe dâmbul şeii. Se ridică în scăriţe şi se reaşeză cu privirile îndreptate spre ogoare şi cântecul pe buze. Liniştea înserării prinse svon de viaţă nouă:
Lui Stalin, slavă, slavâ-i cântăm
Pe drumul lui mai dârz ne-avântăm... .. <•
OGOARE NOUI
93
6
A doua zi, după ce-şi desfăşuraseră programul artistic la Căminul Cultural— adică tot în localul strâmt al şcolii elementare, tractoriştii ieşiră cu tineretul satului la horă. Grupul lor se risipi repede printre flăcăii si fetele care priveau cu bucurie către ei. Ba încă, tot poporul care se minunase de cântecele şi poeziile lor porni după dânşii, să-i vadă şi la joc. Hora se înfiripă repede şi mai mult traşi de fete, împinşi de flăcăi, cea mai mare parte dintre tractoriştii şi muncitorii dela Frăţia se prinseră în ea. Cu rândurile împestriţate de vesmintele lor, jocul începu într'un iureş săltăreţ, iscat ca un vârtej. Rămasă în urma lui, muzica abia se' mai auzea de tropotele care băteau pământul. Ageri şi furtunoşi, flăcăii satului zoreau mereu rotirea horii, trăgându-i şi pe tractorişti. Fetele mai slăbuţe şi tractoriştii mai puţin îndemânatici la joc, se desprindeau din rând, unul câte unul, în râsetele celorlalţi. Se încinse astfel o veselie generală, plină de cântec şi de gânduri bune. Satul petrecea, scăpat de grija primelor semănături făcute de tractoare.
înapoia acestora, mai spre marginea adunării, câţiva dintre tractorişti rămaseră să şuşotească cu fetele. Cel mai elegant, părea Pitcoace; purta costumul nou, cravata şi pălăria nouă, lăsată ştrengăreşte pe-o sprânceană. Alăturea de el, Floarea Voiculesei legată cu băsmăluţa roşie dăruită de dânsul — fremăta de nelinişte şi bucurie, mândră ca o păunită. Insă, cel pe lângă care se'mbulziseră fetele mai mult, era Traian Buciu; auziseră ele că este fruntaşul brigăzii, cel mai tare dintre tractoriştii nu numai de aici, dar—poate de pretutindenea, din toată ţara. îmbrăcat din tălpi până în creştet cu straele noi-nouţe, Buciu părea ca scos din cutie. Şi numai ce simţise că-şi dau fetele ghes spre dânsul, că şi ridicase nasul sus. Până la urmă se mai descotorosi de ele; dar de trei, nu putea scăpa cu nici un chip. Pusese el ochii pe-o codană şi pe-o bălăioară şi se gândea să nu le lase în pace; dar ce putea face cu a treia? Scăparea-i veni fără de veste; i-o adusese Ilie Gănete care, rămas fără Floarea, bătea numai marginile horii:
— Da alege odată, tovarăşe Buciu ! —îi ceru el şi mai în glumă şi mai supărat. — Tu cu trei şi noi ne uscam pe de margini! — şi-i zâmbi şi lui şi fetelor.
— Mă, Gănete—răspunse Buciu, râzând—de una mi se frânge inima— şi după ce-i clipi codanei, o apucă de braţ cu dreapta; —de alta mi se-aprinde sângele, mă — şi se uită spre bălăioarsi cu ochii dră-gostoşi; îi prinse şi ei braţul, clipindu-i la fel de şiret.—Păcat că am numai două mâini! Ce pot să fac ? Ia-o tu pe-a treia ! — dar şi acesteia îi zâmbi peste umăr.
Numai Guju şi cu Iliuţă stăteau singuratici de-oparte, privind tăcuţi, bucurându-se de veselia celorlalţi. Iliuţă nu îndrăznea încă să se avânte în jocul şi vorba celor mai mari şi roşea când fetele îl priveau drept în faţă, zâmbindu-i. Guju însă, era din firea lui gânditor, retras şi-i plăcea mai mult să se uite la alţii, decât să intre dânsul în joc. Şi Costică Roibu avusese căutare — mai cu seamă printre cântăreţii satului. La serbarea dela Cămin, el îi zisese din muzicuţă cu atâta foc, că-i săltase de pe scaun şi pe bătrâni. Acum, stătea mai într'un colţ, înconjurat de cinci-şase flăcăi — toţi cu muzicuţe — şi-i învăţa să cânte Marşul Partizanilor.
94
AUREL MIHALE
Dar, de toată strălucirea şi veselia acestei sărbători, cel mai puţin se bucura Frusinica. Rămasă într'un grup de fete mărunte, neintrate încă în horă, ea privea mai mult uliţa, înspre comitet, decât la jocul celorlalţi. La propunerea lui Iorgu State, brigadierul plecase cu Alexe şi Lică Mătase la comitetul provizoriu, pentru ca să aranjeze împreună o vizită a ţăranilor din Podeni, la Drum nou. Hei, le spusese lucruri frumoase Iorgu State, celor din Podeni — despre viaţa nouă începută de ei în toamna trecută. Oamenii îşi arătaseră dorinţa să meargă şi să vadă de-s adevărate cele povestite. Hotărîseră să facă aceasta mai spre sfârşitul campaniei, când vor mai scăpa de treburi.
După un timp, Frusinica îşi întoarse capul de la drum, mâhnită. Un sentiment de crudă singurătate o încerca. Prin faţa ei, tocmai atunci - trecu şi Buciu, păşind tacticos şi mândru între cele două fete. Tiacto-ristul îi întâlni pentru o clipă privirile. Ochii ei frumoşi, mari şi negri, îşi adânciră întunecimile. — Of, şi Mihai —îşi zicea ea, — cât o să mai stea ? O durea întârzierea lui. Ştia tot satul c'o ceruse părinţilor şi-acuma, uite, a rămas singură pe marginea horii... tocmai acum. Tvesări; lângă ea se oprise Mitu lui Filică.
— Zi aşa, -— începu el cu glas mieros — ajunseşi şi slugă la ciocănari ? Frusinica tăcea.
— Ce faci, — şopti chiaburaşul — te duci după el ?
— Şi ce-ţi pasă, mă?—îl repezi ea, supărată.
Mitu nu se sfii; îşi întoarse capul spre hora care se rotea mai departe şi mai făcu un pas spre ea.
— Auzi, vorbă —grăi el mărinimos;—sigur că-mi pasă! Eu vreau să te ridic din slugărit şi tu tot mai afund te bagi.
— Dar n'am nevoie — îi răspunse scurt Frusinica şi-i întoarse spatele.
— E, aşa zici tu, — stărui chiaburaşul — că nu cunoşti încă dulceaţa traiului ăl bun; da'altfel...
— Alftel ce, mă? — şi Frusinica îl fulgeră cu privirile întunecate, pline de ură.
Pe Mitu lui Filică îl furnică până în tălpi căutătura fetei.
— Of, doamne—îşi ocoli el răspunsul—tu mă înebuneşti cu ochii ăştia, Frusinico !
Fata îl privi de sus în jos, cu scârbă. Chiaburaşul nu era un băiat urît, dar nu-i plăcea ei şi pace. — Drac, nu alta ! — îşi zicea Frusinica, privindu-1 — să-1 iei de păr şi să-1 arunci în baltă ! — şi începu să râdă de gândul ăsta.
Mitu însă prinsese curaj; porni şi el să râdă, în voie, cu nimica stingherit. Pofticios, întinse mâna să-i prindă braţul alb, gol până mai sus de cot. Dar Frusinica îl plesni peste ea cu putere şi atât de repede, că speriat, Mitu ţipă scurt — parcă atins de bici.
— Da ho, fa, — dădu el s'o îmbuneze — că numai ne jucăm acum ! Frusinica sări ca înţepată.
— Ce facem, mă ? — strigă ea înfuriată şi-şi strânse pumnii la piept, gata să lovească.— Hei, juca-s'ar dracu cu tine !
Mitu lui Filică se trase un pas mai înapoi şi privi ruşinat în jur. Câţiva dintre băieţii şi fetele care aşteptaseră să se prindă la joc, ver.ecu spre dânşii. Mai apoi porniră şi alţii şi în curând muzica tăcu şi hora se sparoe într'o hărmălae neaşteptată. Tot tineretul se îmbulzea spre ei, strigării
OGOARE NOUI
95:
si râzând. Chiaburaşul o sfecli. Era prins într'un cerc din care nu putea scăpa aşa de uşor. — Lasă, că-ţi arăt eu ţie, sărăcie ! — gândi el şi aşteptă sa se mai potolească zarva. Ceilalţi erau numai ochi şi urechi.
— Acuma nu-ţi mai plac, ai?—zise Mitu, vrând cu tot dinadinsul s'o ponegrească. — Cât ţi-am dat, am fost bun; acuma îţi miroase a motorină, te-ai înhăitat cu...
Frusinica se repezi la el şi-1 apucă de piept mai sdravăn decât un bărbat. Mitu nu mai avu timp nici măcar să-i privească scânteierea aprinsă a ochilor; începură să-i tremure toate câte erau în jur, sgâlţâit fără îndurare de pumnul fetei.
— Ce mi-ai dat, mă?—-îi strigă Frusinica în faţă şi nici una, nici a'ta — lip, lip — fata îi şterse două palme pe obraji de-1 făcu pe Mitu să vadă în jur numai steluţe verzi.
— Aaa, — se minunară în batjocură flăcăii.
— Ffa-ha-ha ! — râdeau cu poftă fetele.
— Atinge-1, Frusinico ! — strigă codana dela braţul lui Buciu. Mitu scuipă în jos, cu privirile ridicate către cei ce-şi râdeau de dânsul,
— Lasă, c'are ta'tu cu ce să-ţi pună dinţii, îi strigă o altă fată.
— Ce dracu, mă, Mitule... te laşi tu la o fată?
Dar chiaburaşul pricepu că toţi îl căinau numai în bătaie de joc. Ştia că numai o vorbă dac'ar fi scos, toţi săreau asupră-i şi l-ar fi făcut una cu pământul. Deaceea tăcea chitic, sugându-şi limba muşcată. Dintre băieţi, Ilie Gănete pătrunse până lângă dânsul şi-i strigă peste umăr, chicotind: ,
— Şterge-o... gata ! Ce, încă n'ai plecat? Ia te uită mă, că tot mai stă ! Poate vrei să nu mai rămâi dator nici brigadierului, ai ?
Mitu plecă frumuşel dintre dânşii, furişându-se. Ruşinea asta nu-o mai păţise în Podeni nici un flăcău, decând îşi putea aminti el. Dar în inima lui răzbunarea încolţi pe loc într'o ură de moarte, grea, neînduplecată.
Intre timp, Iliuţă dădu fuga la comitet. Mihai tocmai ieşea din tindă,
— Tovarăşe brigadier... începu el să-i explice.
Vorbea întretăiat, întrerupt de răsuflarea-i grăbită şi scurtă. Faţa îi era. aprinsă de-alergătură, iar peste ochii-i micuţi pluteau umbre de spaimă.
— ... tovarăşe brigadier !
— Ce-i Iliuţă ? — îl întrebă Mihai nelămurit. — Ce s'a întâmplat, mă ?'
— ...ţa,—cum să-i zică Frusinicăi, se întrebă acuma Iliuţă — ... ţz ţa Frusinica !
Brigadierul înţelese că se întâmplase ceva cu Frusinica. Ieşind ca un vârtej, o luă în fugă către horă. Până să ajungă la ea, trebui să treacă; cu greu printre rândurile fetelor şi flăcăilor strânşi în jur. Nu se dumirea însă de ce râdeau ceilalţi, de ce însăşi Frusinica zâmbea.
— N'ai grijă, frate Mihai —îl lămuri Gănete; —n'a mai fost nevoie nici de noi. Deocamdată i-a plătit Frusinica cu vârf şi îndesat!
Totuşi Mihai se plecă asupra Frusinicăi, îngrijorat.
De lângă dânsul, Ilie Gănete strigă lăutarilor să înceapă.
— Zi-i, mă !
Hora se închegă din nou şi porni parcă şi mai cu foc şi mai vijelioasă,,
— N'a fost nimic Mihai, — căută să-1 liniştească Frusinica.
— Ei, chiar nimic nu se poate !
— l-am ars două lui Mitu...
AUREL MIHALE
— Iar s'a legat de tine ? — întrebă supărat Mihai şi-şi roti privirea de parcă l-ar fi căutat pe chiaburaş.
— Lasă, cred că s'a săturat. — Apoi îl rugă, privindu-1 cu dragoste în ochi: — Hai să jucăm şi noi Mihai!
Cu intrarea brigadierului şi a Frusinicăi în horă, jocul se întări şj mai mult. Şi numai nedorita cădere a negurilor serii îl putu opri.
Tinerii plecară în grupuri mari şi gălăgioase, vorbind înveseliţi, risi-pindu-se pe uliţi. Legat de câte-o fată, pornea cu dânşii şi câte-un tractorist. Pitcoace o conducea pe Floarea Voiculesei, înconjurat de alte perechi de fete şi băeţi. Buciu, neştiind încă pe care din două să le petreacă până spre casă, le lăsă să plece singure. îşi adună în jur un grup de tractorişti şi se îndreptară cu toţii spre tractoare.
Cu restul tractoriştilor, porni puţin mai în urma lui, Moise Coman.
Mihai o conduse pe Frusinica până acasă. Trecură spre fundul ogrăzii, unde printre corcoduşi şi salcâmi aveau şi câţiva zarzări în floare. Se opriră sub cel mai micuţ, aşezându-se pe resturile unei căpiţe de fân întinsă printre pomi să se usuce. Se întâlneau acum pentru prima dată de când hotărîseră şi ai casei căsătoria lor. Brigadierul îi cuprinse mijlocul şi Frusinica i se apropie cu dragoste, lipindu-i-se de trup. El nu se mai sătura privindu-i ochii şi zâmbetul, ascultându-i şoapta. Fata se pierdea de atâta fericire. Se ghemui la pieptul lui şi ridicându-şi faţa aprinsă până lângă buzele lui, îi înlănţui gâtul cu braţele, murmurând:
— Mihai... dragul meu...
Fânul îi primi în culcuşul său moale şi cald, învăluindu-i în aroma ierbii uscate. In priviri le apăru nemărginirea bolţii înstelate, colbul de lumină al drumului robilor. Iscat din stepă, un vânt călduţ porni să adie printre grădini, aducând miros de grâne şi arături. Crengile zarzărului porniră să se legene uşor, încărcate de flori, ca într'un vis. Răscolite, petalele lor cădeau într'o cernere leneşă, fluturând în întunerec asemenea unor frunzişoare albe, împrăştiind miresme...
7
.. .multe stele apar pe cer în feeria nopţilor de primăvară şi toate strălucesc! Dar nu toate sunt călăuzitoare şi nu toate luminează într'atât luceafărului. Multe vor fi şi drumurile lor şi poate prea ascuns jocul luminilor lor îndepărtate. Lumi şi lumi svâcnesc într'o viaţă a lor, pornite pe una din aceste căi... Doar tu om fiind, poţi alege drumul pe care trebue să-1 străbaţi. Şi dintre toate drumurile noastre, cel al luptei pentru mai binele şi fericirea, pentru libertatea oamenilor, este cel mai luminos şi mai înălţător. Nimic din toate cele ce există nu vor putea zăgăzui sau înfrânge desfăşurarea acestei lupte, pornită din dragostea de om.
Şi licuricii pământului încearcă adeseori să umbrească cu scurta lor scânteere lumina luceafărului. Dar oamenii ştiu c'ar rătăci dac'ar umbla pe drumurile lor. Deaceea cu cântec de victorie în inimă şi cu cutezanţă de luptă în suflet, ei se strâng şi călătoresc cu ochii la luceafăr.
El, Marin Oproiu, niciodată n'a rătăcit departe de drumul pe care 1-a simţit că este bun. întotdeauna a fost împotriva rânduielilor boereşti şi chiar a lovit în ele când a putut. Dar uite, niciodată nu i s'a părut mfi luminos drumul vieţii sale ca în seara asta. Amarnic şi greu a dus-o mai
OGOARE NOUI
97
înainte, flămând şi obidit a fost, ca'n lanţuri. E grea şi munca de acum şi încă şi mai grea lupta în care şi dânsul s'a prins. Insă, prea multe s'au schimbat în viaţa lui şi a celorlalte mii şi milioane ca dânsul, ca să nu vadă că iuceafărul vieţii noi îi conduce spre tot mai înseninate zile...
Aşa gândea Marin Oproiu, lungit pe pământ cu ochii către cer. Odată cu căderea serii îşi aşternuse în faţa tractoarelor o pătură şi de pe dânsa urmărise fiecare nou licărit de stea. La început doar câteva străluciră ca nişte nasturi de alamă pe pieptul întunecat al bolţii. Şi de pretutindeni mai apoi, apăruseră alte mii şi minunate, tremurătoare nestemate, prinse neregulat în pânza cerului. O ţară a luminilor părea văzduhul şi încă şi mai tăcut, şi mai înegurat, pământul. Peste toate întinderile de pe Bărăgan, dela Pănoiu, domnea în seara asta o linişte adâncă, străjuită de lumini.
Doar dinspre miază-zi pornise să adie uşor ca zefirul un vânt călduţ cu arome de grâne şi de ierburi răscolite.
într'un timp, i se păru că tăcerea aceasta era întreruptă de un zgomot înnăbuşit. Stolul gândurilor îşi frânse sborul şi ele se risipiră dispărând. Ascultă. Parcă simţea cum liniştea îşi încorda şi mai puternic strunele mângâiate de vânt. Da, i se păruse numai. Insă, doar începu să-şi caute iarăşi gândurile, că foşnetul se auzi şi mai puternic, şi mai apropiat. — Cine o fi ? — se întrebă Oproiu, îngrijorat de întârzierea tractoriştilor. După o clipă, se ridică într'un cot şi aşteptă cu ochii aţintiţi în întuneric, cu auzul întărit. Acum nu se mai înşelase, sgomotul venea spre dânsul. Vreascurile uscate trosneau uşor sub paşii cuiva, care mergea printre salcâmi. — Măi, cine dracu o fi de vine hoţeşte? —se întrebă nedumerit tractoristul. Lipit pământului, se târî prin faţa tractoarelor până sub botul celui din urmă. De aici vedea şi largul ogoarelor şi marginea dreaptă a perdelei de salcâmi. Peste ogoare, nimeni; din mijlocul copacilor, nu se mai auzea acum nici mersul de pisică.
Tăcere.
Câmpia dormita sub licăritul neîntrerupt al stelelor.
Tractoarele îşi odihneau mădularele, cuprinse parcă de somn.
Undeva în fund, dincolo de salcâmi, căzu o stea.
Dădu să se ridice, dar tocmai atunci paşii celui din întuneric porniră să trosnească iar. Acum se auzeau şi mai rar, cu popasuri de aşteptare între ei. —Ăsta nu vine cu gând curat! —cugetă Oproiu. Se sculă în genunchi şi trase uşor manivela tractorului. Grăbit, se furişă până'n umbra cisternii cu motorină, împinsă ca la douăzeci-treizeci de paşi de tractoare, în marginea salcâmilor. Sgomotul paşilor însă, nu se mai auzea. Liniştea câmpiei se reîntregise^
Tăcere.
Noaptea părea o frântură de basm. Vântu-şi lăsa aromele şi mai mult, printre salcâmi. Destul de stăpân pe sine, Oproiu sta la pândă ca un vânător. O clipă... încă una... în desişul salcâmilor licări o luminiţă acoperită de umbra unui ins aplecat peste dânsa.
— Care eşti ăla, mă ? — întrebă Marin Oproiu, ameninţător. Tăcere.
Luminiţa scăzu şi începu să alerge sfârâind ca pe un fir, abia luroi-nându-1 pe străin. Oproiu se ridică şi porni spre dânsul cu drugul manivelei ridicat.
98
AUREL MIHALE
— .. .tu-mi-ţi mama mă-ti de tâlhar ! — scrâşni el întărâtat. Ceva ca un bulgăre luminos sbură pe deasupra lui şi se opri agăţat
în salcâmi, arzând la o palmă numai deasupra cisternei cu motorină.. Un gând neaşteptat îl fulgeră prin minte: să se întoarcă şi să înlăture focul; dar pornirea-i plină de ură îl opri şi dintr'un salt, sări lângă celălalt. Tâlharul aprinsese un nou chibrit. Fierul manivelei îl isbi cu putere peste spinarea încordată şi-1 doborî peste flăcărue. Străinul gemu, de parcă fusese spintecat. Apoi îşi întoarse faţa, isbucnind înnăbuşit:
— Ah, dumnezeii mă-ti!
Duhnea a băutură ca un cazan de ţuică descoperit în fierbere. Oproiu îi apucă dela încheetură mâna dinspre dânsul, i-o răsuci dintr'o singură mişcare şi-1 trase în sus. Tâlharul se ridică bălăbănindu-se, cu pumnul strâns pe ceva ascuns. Cam la o jumătate de metru dela pumn în sus, sfârâia sub luminiţă, capătul unui fitil.
Intre dânşii lupta începu încrâncenată, surdă.
In aceeaşi clipă însă, o detunătură puternică izbucni în spatele lor şi o ploaie de motorină începu să cadă peste salcâmi. Focul cuprinsese tot ceeace mai rămăsese din cisternă. Lacom, el se întindea acum cu repeziciune printre copacii stropiţi de combustibil. Marin Oproiu nu mai văzu atunci decât limbile flăcărilor. Ridică manivela şi izbi din nou, cu mai multă putere. Umbra de om căzu în genunchi, sfâşiată de durere.
In mână, fitilul îi ardea, scurtându-se.
— Dă-mi drumul,-—bâigui el;—altfel, n'o mai arunc ...praf ne face.
— .. .mama mă-ti... murim amândoi, dar nu-li dau !
Tâlharul ţinea încărcătura departe de dânsul, ferindu-se de încercările tractoristului de a i-o smulge. Fitilul ardea încet, ca o lumânărică umedă. Nu mai rămăsese din el decât o lungime de-o palmă. In spatele lor, focul se întărise şi lumina acum departe, în jur, până peste arături.
In faţa primejdiei, Oproiu gândea că numai astfel —prin moartea să — va scăpa tractoarele pe care le avusese în pază şi pe care muncise cu atâta -dragoste. Dar setea de viaţă îi săltă din nou în piept şi în inimă şi-i ridică cu mai multă tărie braţul înarmat. Manivela căzu pe mâna tâlharului, trosnind, înmuiat, pumnul i se desfăcu încet, întinzându-şi degetele învineţite, încărcătura alunecă jos, cu fitilul sfârâind.
Flăcăruia ardea la numai câteva degete.
Tâlharul încercă să se aplece şi s'o ia. Oproiu îl apucă şi mai strâns de umerii hainei şi-1 smunci, trăgându-1 înapoi. Lupta reîncepu şi mai înverşunată. Ochii le priveau plini de spaimă, cum fitilul se scurta cu fiecare clipă. Tractoristul se chirci şi isbi încărcătura cu bocancul. Rosto-golindu-se, aceasta se opri lângă butoaiele cu benzină şi ulei de dincolo de dânşii. In aşteptarea detunăturii, Oproiu se culcă la pământ, cu răsuflarea tăiată. Tâlharul se aruncă asupra lui ca un turbat. Simţi însă că el era mai primejduit, fiind în partea dinspre butoaie. începură astfel să se lupte — tăvălindu-se pe jos — pentru cucerirea celui mai ferit loc. din calea exploziei. Trecea când unul când celălalt deasupra, răsucindu-se încleştaţi către vatra flăcărilor.
Moartea îi ameninţa deopotrivă... flăcăruia ajunsese la capătul fitilului ... aşteptau explozia, cuprinşi în nebunia luptei...
O clipă... încă una...
OGOARE NOUI
99
Mihai se smulse cu hotărîre din îmbrăţişarea Frusinicăi şi sări drept în picioare. Fata rămase în fân, cu mâinile întinse după el. Slabă şi îndepărtată, detunătura răsbătuse totuşi până la dânşii. Privirile brigadierului se întoarseră spre largul câmpului acoperit şi închis de întuneric, ca de un zid. Mintea lui fu fulgerată de un gând pe care nu-1 putu urmări până la sfârşit. Dar aşa era; acolo, în fundul pământurilor dela Pănoiu licări mai întâi o scânteere scurtă şi vie şi apoi isbucniră flăcările. Ridicată alături de dânsul, Frusinica înlemni cu capul sprijinit de umărul lui, cu inima cuprinsă de spaimă, cu ochii scânteind. Era neîndoios faptul că focul nu putea fi decât la cuibul lor, al tractoriştilor. — Arde la tractoare ! — şopti brigadierul cu înfrigurare.
Ieşiră de sub zarzărul alb, nins de floare. Câteva clipe mai statură asa, lipsiţi de orice gând. După aceasta, Mihai îi strânse mâna şi porni de pe loc într'o fugă hotărîtă şi grea.
— Mihai...  Mihai!—îl strigă grăbită, Frusinica.
Brigadierul se opri dincolo de zăplazul ogrăzii, în mijlocul uliţei ce dădea în câmp.
— Aşteaptă Mihai, — îi ceru ea.
Frusinica alergă înapoi, în curtea lor. Mihai Zaharia bătea pământul nerăbdător, cu ochii la flăcările ce creşteau. începu să meargă încet, împins de grija tractoarelor. Aşteptarea aceasta i se păru cât o veşnicie. Curând însă, Frusinica îl ajunse din urmă, gonind pe-alăturea de-un cal mărunt.
— încalecă ! *
Brigadierul sări pe spinarea calului, din mers. întoarse coada capă-strului şi-i lovi în dreapta şi în stânga pântecele.
Calul svâcni sub dânsul, pornind într'un galop mărunt, dar îndârjit şi iute. Abea se mai zărea, când Frusinica îi striga mereu, neliniştită:
— Ţine drumul, Mihai... altfel te 'nfunzi în arături!
De aici, Frusinica alergă în casă după taică-su. Lică Mătase încă nu se întorsese dela comitet. Fugi într'acolo; lăsase uşile larg deschise şi pe maică-sa speriată în prag.
— Doamne ce-o mai fi şi asta ! — murmură cu mâna la gură Leana lu' Lică.
Ieşi apoi în uliţă; auzi strigătul îndepărtat şi repetat al Frusinicăi, ca pe o chemare:
— .. .arde la tractoare !
— .. .arde la tractoare !
— .. .arde la tractoare !
Când se întoarse către câmp, zări printre case şi pomi para învâlvo-rată a focului. Din ogrăzi ieşeau primii oameni cu topoare şi găleţi în mână. Pe lângă dânsa, un bărbat trecu în fugă cu hârleţul ridicat ca o lance.
— La tractoare, fraţilor ! ~ strigă tunătoare vocea lui.
Noaptea se umplu de sgomote, de-o zarvă iscată ca din pământ. In porţi, apăreau umbrele oamenilor ieşiţi în grabă din case şi ogrăzi. Tăcuţi, cu îngrijorarea în inimă, intrau în rândurile celorlalţi—porniţi în trap pe uliţele ce ieşeau la câmp.
7*
too
AUREL MIHALE
Până la sediul comitetului provizoriu, Frusinica ridicase astfel jumătate din sat. Când să intre, se întâlni în prag cu Alexe şi Zăganu, care tocmai ieşeau, scoşi de fierberea oamenilor.
— Ce-i ? —; o opri Alexe.
— Foc... arde la tractoare, tovarăşe secretar! —vorbi scurt si stins Frusinica.
Fata stătea în faţa lor cu pumnii strânşi la piept, cu întunecimea ochilor arzând. încerca cu greu să-şi domolească răsufletul înfierbântat, mişcarea săltată a pieptului. Spaima de care fusese cuprinsă se destrămase. Din înfăţişarea ei nu se vedea acum decât hotărîre şi ură — deopotrivă de stârnite.
— Unde-i Mihai ? — o întrebă Alexe.
— A plecat călare.
— Tractoriştii ?
— Erau de mult pe drum.
Secretarul stătu o clipă în cumpăna gândurilor şi apoi, iute cum era, se întoarse spre Zăganu — răsucindu-se pe călcâie ca un titirez:
— Frate Ilie, o iei în partea asta... eu în asta... ridicăm tot satul. Să strângi în jurul tău toţi comuniştii ! Ne întâlnim pe drumul către tractoare.
Ilie Zăganu îşi svârli mucul de ţigare ce-1 mai avea între degete, îşi şterse mustăcioara arămie cu dosul palmei şi plecă în fugă într'o parte a satului.
Frusinica urcă scăriţele sediului.
— Tovarăşul Mătase să vie cu restul oamenilor, — îi strigă din urmă Alexe.—Aici, în sat, să rămână Voiculeasca şi Leahu... Aveţi grije de chiaburi... păstraţi-1 pe Filică la comitet până ne'ntoarcem noi!
Frusinica intră cu înţelesul acestor cuvinte în gând. înăuntru, găsi la taică-su şi pe Filică.
— .. .d'aia ziceam, — vorbea chiaburul, — că e mai bine să ne povă- v ţuim noi copiii cum să se poarte, decât să ne facă de râs în sat.
Fata pricepu dintr'odată ce dorea Filică. Chiaburul venise să se plângă lui Lică de purtarea ei.
— Lasă-1 tată, — îi ceru ea lui Lică Mătase — adună oamenii ce-au mai rămas şi fuga la tractoare !
Preşedintele se ridică din scaun speriat, cu ochii încruntaţi. întrebă:
— Da' ce-i?
— Foc ! — răspunse Frusinica. — Hai.
Lică Mătase îşi luă grăbit băţul de lemn lucios şi noduros, căciula şi dădu să plece.   Filică, după dânsul.
— Tu stai, — îl opri Frusinica pe chiabur. — Rămâi aici, cu mine ! Filică o privi neîncrezător, cu un zâmbet pătat de ură. Fata smulse
băţul lui Lică şi-1 ridică ameninţător.
— Stai jos !
Chiaburul se mai codi un timp, dar n'avu încotro; se întoarse cu paşi uşori către masă, privind-o ca un câine înghesuit în gard. Se aşeză silit, de parcă trebuia să stea pe-o vatră de jar.
Mătase trânti uşa şi alergă afară. Ieşită în prag, fata îi strigă din urmă sarcinile Voiculesei şi ale lui Ion Leahu. Când se întoarse, Filică o întâmpină cu vorba-i colţoasă, înfuriat şi mândru:
OGOARE NOUI
— D'a ia ascultă, fă, de când te-ai făcut tu...
— Gura! ţipă fata de-1 furnică înfiorarea până în tălpi.
In sinea lui, chiaburul lupta de-o potrivă cu teama şi bucuria. — stii că l'au prins... şi el a spus acuma de frică tot, tot... Eh, vasăzi ard... bine că ard... să ardă şi fierul, cenuşă să se facă !... Ei acum să fi văzut, coane Aleculăeş, că n'am stat degeaba !» — îşi săltă ochii mici şi cenuşii peste umăr, parcă umbriţi de jale:
— ... o să rămână oamenii cu pământurile nearate !
Din spatele lui însă, Frusinica îl îmboldi cu vârful băţului între coaste de-1 ustură la inimă.
— Mă, dacă mai scoţi o vorbă, îţi crap capul! M'ai înţeles?
Abia acum se simţi Filică prins; într'adevăr că nu era de glumit cu ea. O văzu cu bastonul noduros ridicat, gata să-i lovească tigva lucioasă. Frusinica sta în spatele lui ca un jandarm; ea înţelesese dela început de ce-i spusese Al^xe să-1 ţină pe chiabur la comitet. Nu se putea ca Filică să fie străin de focul ce pârjolea acum tractoarele. Şi cine ştie, poate intenţionat alergase Filică la taică-su, tocmai în momentul acela...
După un timp, parcă obosise. Răsuci cheia în broască şi îşi trase un scaun mai lângă uşă, înapoia chiaburului. Se aşeză cu ochii la el. Ii privea din spate, cu ură, trupul scofâlcit, braţele-i subţiri, umerii supţi şi gâtul de copil. Doar părul cărunţit de, pe ceafă şi de pe lângă urechi îi trezi parcă, aşa, ca un fior de milă — faţă de bătrâneţea lui. Dar acolo, departe, în câmp, poate din toate motoarele nu mai rămăsese decât fierul ars şi mort. Şi cine ştie dacă la mijloc nu se afla şi mâna acestui tâlhar !
O isbitură în uşă, ca de un om repezit din fugă în lemnul ei, o trezi din gânduri. Frusinica se ridică şi puse mâna pe cheie, s'o răsucească; dar se răsgândi.
— Cine-i ?   — întrebă ea.
Fi'ică îşi aţinti auzul ca un iepuie.
— Eu sunt... Leahu, — se auzi de dincolo.
Chiaburul se ridică de pe scaun cu o uşoară licărire în cenuşiul ochilor. Dar Frusinica îi arătă bastonul şi Filică se reaşeză liniştit, aşteptând.
— Dă-mi drumul, — strigă Leahu de-afară, bătând cu pumnul în uşă.
— Nu mai bate, aici am un arestat; fără miliţie nimeni n'are să pătrundă ! Adu miliţia, tovarăşe Leahu !
— Ia te uită — îşi arătă indignarea Leahu: — păi, eu sunt din comitet; dă-mi drumul!
Bătăile în uşă erau însoţite acum şi de sgâlţâituri puternice.
— Baţi degeaba — strigă îndârjită Frusinica — vino cu miliţia şi intri.
— Sparg uşa.
— Sparge-o dacă-ţi dă mâna !
Ion Leahu însă, nu se înfricoşa; începu să bată cu picioarele şi să lovească îndârjit şi grăbit în uşa care începuse să trosnească din încheieturi. Dar cu asta, prinse curaj şi chiaburul; el se ridică de pe scaun, ameninţător:
-— Adică, de ce mă ţii aicea, fă ?
Ochii îi scânteiau ca la un şaipe lovit. înainta spre dânsa cu pumnii strânşi.
i02
AUREL MIHALE
Frusinica ridică bastonul.
— Dacă mai faci un pas, te trăsnesc ! — îi strigă ea, hotărîtă să-1 lovească.
împinsă, uşa trosni puternic şi spart,de parcă se sfărâmase. Frusinica îşi întoarse privirile spre ea, înfricoşată; sex bălăbănea mai larg acuma, dar încă nu cedase. In timpul acesta însă, Filică apucase scaunul de spătar şi—1 ridică s'o pocnească. Numai tinereţea şi agerimea Frusinicăi o scăpară; într'o străfulgerare de clipită, ea îl şi isbi cu celălalt scaun împins de jos în sus, aşa cum îl săltase. Chiaburul se prăbuşi cu scaunele peste dânsul. Se făcuse dintr'odată tăcere. Nici dinăuntru, nici dinafară nu se mai auzea nici un sgomot. Toate se liniştiseră ca prin farmec. Doar gemetele lui Filică se ridicau de jos, înăbuşite. îngrozită, Frusinica îşi lipi urechea de lemnul uşii.
— Cine-i înăuntru ? —strigă din tindă o voce de femeie.. Frusinica recunoscu glasul Voiculesei.
— Adu miliţie, bre—ceru ea.
. — Da dă-ne drumul, fă, ce dracu ! — o repezi Voiculeasa.
Frusinica suci cheia şi deschise. Ion Leahu şi cu Voiculeasa se opriră în prag, cu ochii îndreptaţi când înspre dânsa, când în spre chiabur.
— A vrut să fugă... el trebue să ştie de foc ! — îi lămuri Frusinica. Voiculeasa se aplecă şi împinse scaunele într'o parte. Filică deschise
ochii încet, privindu-le picioarele cu spaimă. Fusese numai ameţit.
— Ridică-ţe !—îi porunci Voiculeasa.
Chiaburul se sculă singur, apucându-se de marginea mesei. Privirile lui se înveseliseră când dădură de Leahu şi se îndreptară spre dânsul pline de-o încredere şi de-o siguranţă nemărturisită.
— N'am făcut nimic, fie-vă milă!—gemu el.
— Asta o să vadă miliţia —hotărî Voiculeasa. Apoi se întoarse către Ion Leahu: — Leagă-1, Leahule !
Leahu parcă se codea; dar înţelese că dacă nu face asta, e gata prins şi dânsul. încet, cu ochii plecaţi şi mâinile moi îşi deschee şi-şi trase cureaua pantalonilor. Filică întinse singur mâinile şi şarpele cureluşei fu răsucit ceva mai sus de încheetura lor, de mai multe ori.
In clipa aceea, pătrunse înăuntru şi un miliţian care se prezentă aproape ostăşeşte Voiculesei.
— Am fost repartizat pentru paza sediului comitetului şi la dispoziţia cfrumnevoastră...
-—Ia-1 —zise Voiculeasa, arătându-1 pe chiabur. —Păstraţi-1 pentru cercetări !
Filică.trecu înainte, miliţianul după el. Ieşiră bocănind cu potcoavele şi ţintele încălţămintei pe podeaua de ciment.
— Aşa ceva, n'am mai văzut!—isbucni în urmă-le Leahu. —Stă cu el închis aiceea, singură... chiaburul gata s'o.omoare şi nu deschide; dar şi dacă nu veneai tu, Voiculeaso, tot o scăpăm... spărgeam uşa şi intram.
-—Mai bine aduceai miliţia -—îl înfruntă Frusinica. De unde puteam eu să ştiu că eşti matale şi nu altu ?
— Asta cam aşa e, — recunoscu mieros Ion Leahu.
Frusinica îi lăsă acolo şi ieşi. Coborî scăriţele şi începu să alerge pe uliţa ce dădea în câmp.
OGOARE NOUI
103
Peste satul pustiu şi liniştit, tăcut, dangătele clopotelor dela biserică pluteau trist, prevestind ca de bejanie sau potop. Gândurile şi îngrijorarea o mânsu acum înspre tractoare şj la Mihai. II ştia inimos din fire, cutezător, neînfricat în faţa primejdiei.şi cine ştie... poate... of, doamne ! îşi duse mâna la frunte şi-şi întări fuga. Afară din sat, până la vatra focului, întunericul nopţii părea şi mai adânc şi mai de nepătruns.
9
Mihai smuci hăţul şi calul o apucă pe drumul câmpului în aceeaşi năpraznică fugă. Călărea fără şea, cu picioarele strâns încordate, cu mâinele înfipte în coamă şi aplecat peste greabăn, de parcă ar fi vrut să-i îmbrăţişeze gâtul. Acum nici nu-1 mai lovea cu capătul de ştreang. II strunea numai, când mersul i se mai domolea. Insă şi calul simţise ceasul primejdiei. Alerga nebuneşte într'un tropot îndesit, mărunt, ca un răpăit de ploaie. înaintea lor, făşia alburie a drumului tăia întunericul şi câmpia drept în două, sfârşind în inima făcărilor.
Acolo, cerul se luminase de văpaia focului, ca de un fulger neîntrerupt ridicat din pământ. Uneori, flăcările pâlpâiau parcă sugrumate, parcă înăbuşite de imensitatea întunericului din jur care năvălea sbătându-se să cuprindă iarăşi totul. Zarea nopţii îşi întregea pentru o clipă apele-i negre, închizând orizonturile adânci şi nepătrunse. Atunci, focul devenea cât un tăciune aprins, săltat în suflarea vântului. Clipea roşiatic, ca un ochi al iadului. Dar dintr'odată, flăcările isbucneau şi mai vii şi mai puternice, ridicându-şi limbile fluturate cât mai în naltul cerului. Din albastre-străvezii cum erau, deveneau gălbui, umbrite pe margini de ceaţa fumului. Din când în când se frământau singure, învolburate ca de un vârtej ascuns. Parcă se chinuia cineva în vatra lor. Parcă însăşi geamătul motoarelor cuprinse de pârjolul lor se auzea de departe, îndurerat şi trist, stingându-se.
Strunit, calul svâcni cu mai multă putere, întărindu-şi goana disperată. Mihai Zaharia se plecă şi mai mult peste gâtul lui, până ce faţa i se afundă în părul fluturat al coamei. Doar ochii ridicaţi ceva mai sus priveau cu îngrijorare văpaia flăcărilor. Acolo se topeau tractoarele. Ii lovise crunt, duşmanul. Pe frunte şi pe tâmple, pe platoşa pieptului aprins, năpădise năduşala. într'un timp îşi simţi răsufletul tăiat, gâtul cuprins ca de o mână ce căuta să-1 înăbuşe. Parcă nici nemărginirea întregului văzduh nu-i ajungea să-i umple pieptul. Grăbit, îşi vârî câteva degete pe sub gulerul cămăşii şi trase în jos, sfâşiindu-1. Răcoarea aerului pătrunsă pe sub pânză îl învioră. Abia acum simţi şoapta primelor gânduri liniştite;—Ei, drăcie, gata să-mi pierd capul!—se mustră singur, luminat în cuget de stăpânirea acestei grele cumpene.
Apoi îmbrăţişa cu o mână gâtul calului, iar cu cealaltă apucă ştreangul căpăstrului şi începu să-1 lovească uşor şi des, strigându-i:
■— Hai, căluţule... hai, mă, că ne ard tractoarele...
Calul strănută de câteva ori, îşi lungi gâtul şi mai mult şi dădu într'o goană sălbatică, nebună. Sorbea aerul cu nesaţ, sforăind puternic, svâcnind neîncetat sub dânsul. Mihai lăsă ştreangul şi-şi lipi palma de gâtu-i umezit şi cald, rugându-se:
— Hai, căluţule... hai, mă!
AUREL MIHALE
Pe la jumătatea drumului, ajunse din urmă grupurile tractoriştilor. Fugeau strânşi în pachete de câte şapte-opt. Buciu, Guju şi cu Costică Roibu erau în fruntea tuturor. Moise Coman venea cu cei mai de pe urmă. Trecuse pe lângă dânşii fără să domolească sborul calului. Le strigase numai, îndemnându-i la mers:
— Mai repede, tovarăşi... mai repede!
Umbra sa şi a calului trecură în faţa lor, din nou pe mijlocul drumului. Tractoriştii porniră după dânsul într'o alergătură şi mai grea şi mai hotă-rîtă. Iliuţă se ţinea cu îndârjire de grupul cel din frunte, în ciuda puterilor sale pe care le simţea slăbite. In mintea fiecăruia stăruia aevea imaginea motoarelor cuprinse de flăcări şi parcă le şi auzea scrâşnetul înăbuşit de mâna duşmanului... Aceasta îi mâna către cuibul lor sortit distrugerii într'o pornire aprigă, neistovită.
Primul grup al ţăranilor porniţi în fugă către tractoare era de mult pe drumul câmpului. Oamenii alergau într'un trap întins aplecaţi înainte, cu topoarele apucate aproape de muche, cu lopeţile în cumpănire şi găleţile zăngănind. In fruntea tuturor erau comuniştii—strânşi cu hotărîre în jurul lui Alexe şi Zăganu, ridicaţi cu toţii deodată — ca un pumn — pentru salvarea tractoarelor. Mulţi dintre ceilalţi ţărani erau cuprinşi în rândurile lor, amestecaţi cu dânşii şi împreună, deschideau prin întuneric cale liberă puhoiului care venea. Aproape de Alexe şi Zăganu, cam în acelaşi rând, alergau şi Lazăr Lungu, şi fraţii Cioacă, şi Zamfir Fieraru, şi mulţi alţii din sărăcime. Grija tractoarelor care le araseră şi semănaseră cea mai mare parte de pământuri şi mai ales ura împotriva duşmanului îi împingeau pe toţi deopotrivă, înainte. Insă cei mai alăturaţi comuniştilor erau flăcăii şi fetele satului. Tineretul pornise în straele lui de sărbătoare, aşa cum îl găsise vestea pârjolului, întors dela horă. Mulţi dintre tineri nu aduceau nimic cu dânşii; însă alergau mereu înainte, gata să se arunce în luptă pentru salvarea motoarelor, chiar cu preţul vieţii lor.
In urma lor se revărsau ca apele ieşite din maluri, mulţimea nenumărată a celorlalte sute şi sute de oameni, de bărbaţi şi de femei, de bătrâni şi de tineri, de copii ridicaţi ca unul din sat. In fruntea acestora se găsea Lică Mătase. In acelaş rând cu dânsul păşeau alde Vasile Glonţ, Ion Vârlan, Ilie Gănete, Ioana lui Lazăr Lungu, Vădana lui Costin şi alţii.. Ba încă şi cei care nu intraseră la tractor, săriră într'ajutor; Ceauşu era unul dintre aceştia. In faţa primejdiei ce ameninţa tractoarele, ţăranii săraci şi mijlocaşi porniseră deavalma, dela o margine de sat la alta. Cei mai mulţi dintre dânşii alergau cu ochii la focul ce cuprinsese zarea nopţii, cu teama şi înfrigurarea în inimă. Alţii, mai grei la mers — bătrânii şi femeile îşi mai încetineau câteodată pasul obosit. Dar când vedeau că flăcările cresc, o luau din nou la fugă, cu forţe reînnoite. Cu focul nu te poţi juca, ştiau asta; într'o singură clipă flăcările-ţi pot mistui, distruge şi face scrum, munca a zeci şi zeci, a mii de oameni, a ceeace o viaţă întreagă cu trudă şi sudoare ai adunat şi construit. Dacă ani şi ani cu greu ai reuşit să-ţi ridici ceva, focul îţi topeşte totul într'un minut. Cenuşă şi pulbere spulberate de vânt, ruini—înghiţite de pământ, pustiu —aşa rămâne în urma flăcărilor. Dar oamenii îşi aminteau şi de munca pe care le-o făcuseră lor tractoarele şi de dragostea cu care fraţii lor, muncitorii dela oraş, îi ajutaseră la vremea cumpenei şi de ura cu care luptau împotriva duşmanilor.
OGOARE NOUI
Goneau tăcuţi, într'o răsuflare repezită şi plină de spaimă. Arareori, câteunul mai putea murmura cu durere în glas:
-— ... prăpăd, nu alta... tot mai tare se întind şi cresc !
Trecea a^oi mai departe, întărindu-şi fuga. In urma lui, femeile îsi scrâşneau blestemele cu ură:
— .. .arză-l'ar focul, p'ăla de 1-a pus !
— ... e mână de duşman la mijloc ! — strigau alţii.
— ... altfel, nu se poate !
Şi aşa pe toată lungimea drumului din Podeni şi până la întovărăşirea dela Pănoiu, satul întreg se înşiruise într'o curgere neîntreruptă şi neistovită. Câmpia Bărăganului nu mai văzuse niciodată o aşa de însufleţită si de pornită în luptă, revărsare de popor. Acolo, la locul flăcărilor, trebuiau să-şi apere ţăranii rostuirea asta-nouă a vieţii şi a ogoarelor lor.
Moş Gheorghe Soare care plecase printre cei dintâi, rămăsese acum în urma tuturor. Nu mai putea fugi; mergea însă grăbit, cu pieptul uscăţiv scos afară, cu toiagul repezit în lături la fiecare pas. Valurile oamenilor trecură pe lângă dânsul ca apele. Nici înainte nu vedea cine ştie cât; focul nu-i apărea decât ca un soare pătat, răpus de întuneric. Din când în când se mai oprea din mers şi-şi ridica palma sbârcită deasupra ochilor, scrutând întunecimea nopţii ca pe o zare de amurg. Pornea iar, luptân-du-se mai mult cu greutatea picioarelor, decât cu drumul şi depărtarea. In faţa lui, duduitul înfundat al celor ce-1 depăşiseră se auzea din ce în ce mai stins.
Bătrânul era ţare supărat şi înfuriat. Fierbea.
— Şi doar le-am spus, bre... — vorbea el singur, oţărându-se în faţa nopţii;—acuma—când cu tractoarele alea noi... mă, voi aţi scăpat hăţurile, mă !
într'un timp, i se păru că flăcările au cuprins toată partea aceea de cer. îşi apucă toiagul din scurt şi începu să fugă silit, mai mult chinu-indu-se. Insă după câţiva paşi mersul i se împletici, picioarele-1 ţineau la încheeturi şi-i tremurau neputincioase.
— .. .ciolane de hodorog bătrân... butuci, nu picioare ! — se înciuda moşneagul pe sine. — Şi doar sunt în comitet... trebue să fiu acum acolo.
O luă iar la pas. Gândurile îi fierbeau mai departe:
— .. .el, Zaharia ăsta, îmi spunea mie că altă cale nu-i în faţa duşmanului — decât lupta. Uite, na... iacă, lupta lor... au făcut chiaburii halima din munculiţă lor şi a noastră!
Moş Gheorghe se opri o clipă să mai răsufle; obosise de tot. Şi parcă nici nu mai nădăjduia să ajungă odată, în noaptea asta, la tractoare. Sufla greu şi sudoarea de pe frunte şi de pe obraz oprită în părul bărbii, parcă îl ardea. Şi pieptul şi umerii îi frigeau scăldaţi în năduşală. Se descoperi încet şi-şi şterse fruntea, faţa şi pieptul, cu o batistă popească, mare cât o băsmăluţă. înfiorate de vânt, umezite, pletele sale luciră în noapte argintiu, parcă pudrate de o pulbere de lumină.
■—Duşmani... mare duşmănie stă între noi şi-alde Filică. . nafura lor de hoţi şi de tâlhari!
Porni iar. Dar nu făcu decât câţiva paşi şi se opri. Din urmă auzi huruit de căruţă apropiindu-se în fuga cailor. Abia mai avusese timp să se întoarcă şi să ridice toiagul în faţa ei.
— Stai! — strigă el ascuţit, parcă speriat.
io6
AUREL MIHALE
Căruţa opri lângă dânsul, cu caii întărâtaţi jucându-se în hamuri.
— Mergi la tractoare, nu ? — întrebă el.
— Dece dracu mai întrebi, ce, mă duc la nuntă ? Acolo-... sigur că acolo mă duc !
Femeia care-i vorbise supărată, se aplecă mai mult spre dânsul, ţinân-du-se în hăţuri; era Gherghina Cucului. Unde găsise ea cai şi căruţă, butoaie aşezate în picioare în dric, când şi cu cine le umpluse cu apă la timpul ăsta ? — se gândea bătrânul apropiat de roată.
— A, matale erai moş Gheorghe... hai, suie !
Gheorghe Soare urcă şi rămase agăţat de-un butoi în care apa încă mai plescăia, sbătându-se. Gherghina biciui caii şi căruţa porni în galopul lor, dintr'odată. Ea nu mai ţinea socoteală că trebue să ajungă şi cu apa din butoaie la tractoare. Gonea nebuneşte, strigând înfuriată la cei care începuseră să le încurce drumul. Sărind din şleau în şleau, căruţa hurducată săltând butoaiele, scuturându-le, aruncând apa dintr'odată în jur, ca dintr'o pompă. Bătrânul îi primea valurile repezite când în faţă, când în piept. Nici nu avusese timp să se mai gândească şi la asta, să se ferească, că era dfja scăldat de sus şi până jos.
— Numai cu apă n'ajunge Gherghina la tractoare! — gândi el. Tăcu însă chitic. Se ţinea strâns de marginile butoiului şi doar închidea
ochii, când din sgâlţâitură simţea apropierea altui val de apă. Şi-apoi, după- fierbinţeala de care fusese cuprins, răcoarea asta îi făcea nespus de bine. Se simţea mai înviorat, mai în putere. Şi uite şi focul... nu mai era decât puţin... puţin de tot până la dânsul.
io
Aproape de şirul salcâmilor dela Pănoiu, calul îşi încetini fuga. Sufla greu şi prelung, cu un sforăit adânc, întărit de iureşul alergăturii. Alburie, spuma-i flutura picurând, prinsă de bot ca o batistă. Goana aceasta scurtă dar vie şi fulgerător de iute, îi tăiase puterile dintr'odată. Galopu-i deveni mărunt, întrerupt din loc în loc de un trap obosit, puţin săltat, mai mult împleticit. Purtat de brigadier, ocoli salcâmii pe la capătul dinspre drum şi intră pe arătură gâfâind. Copitele i se îngropau în ţărâna ogoarelor ca într'un strat adânc de omăt căzut din spulberare. Dădu într'un mers silit şi greoi, care la fiecare pas se încetinea. Brigadierul înţelesese că nu mai putea să-1 zorească. In faţa lor, la câteva sute de metri, salcâmii ardeau ca un arman în flăcări. Coborî. Porni să fugă •de-a dreptul peste arături. Cu ochii după dânsul şi la focul ce crescuse mereu în drumul lor, căluţul continuă să meargă, urmărind cu îndârjire ţinta ce trebuia atinsă. Dar picioarele îl ascultau şi mai greu. Zarea Bărăganului părea tot mai împuţinată de aer şi de viaţă. Plămânii-i ardeau umflându-i cutia strâmtă a pieptului, înăbuşindu-i inima. Nu mai era decât puţin, puţin de tot. Lumina flăcărilor îl cuprinsese în cercul ei întins peste ogoare. înainta într'o ultimă şi supremă încordare, cu capul plecat până la pământ, gemând din ce în ce mai stins. Cei câţiva zeci de metri ce-i mai avea i se păreau acum mai lungi decât tot restul drumului. Se opri. Răsuflă odată lung şi adânc, mişcându-şi în lumină pântecele scăldat de năduşeală... încă odată... icni puternic, tuşi de parcă ştreangul căpăstrului târât pe alăturea îi cuprinsese gâtul în laţ. Porni
OGOARE NOUI
iiar... făcu primul pas cu mare greutate... încă unul... la al treilea se orăbuşi cu gâtul întins înainte, cu ochii mari şi limpezi deschişi, umeziţi fda licărirea celor din urmă clipe de viaţă... Aşa îi îngheţaseră privirile... întoarse spre ţinta pe care totuşi o atinsese.
Când îşi începuse fuga peste arături, Mihai nu se mai îndoia de faptul că focul cuprinsese tocmai baza lor şi că în flăcările lui se mistuiau acum motoarele. O clipă, nu mai văzu nimic în faţa ochilor. Vederile-i erau tcoperite când de nemărginirea întunecimilor în care înainta ca un rătăcit, când de pojarul flăcărilor care cuprinsese parcă tot pământul. Ceva, ca .o ceaţă diferit colorată, plutea într'acolo; ca un păienjeniş des şi scămos, roşu-verzui i se păreau întinderile. Sâmburele de lumină al minţii i se destrămase, acoperit de această ceaţă; ameţise. Singura imagine ce-i rămăsese încă limpede, era aceea a motoarelor încinse de limbile flăcărilor. Dar în ciuda acestora, picioarele i se mişcau din ce în ce mai iute, pumnii i se strângeau mai puternic şi toată fiinţa sa trăia muteşte în hotărîrea primelor clipe de drum. Tractoarele trebuiau salvate cu orice preţ... ;şi tot pe gândul acesta se trezi stăpân, când pe zarea minţii lui licări din nou lumina.
Un pas şi încă unul... doi... trei. înspăimântat de flăcările ce băteau spre cer, încremeni neputincios în faţa lor. Ceaţa aceea de lumină îi juca din nou dinaintea privirilor şi parcă tcate — până şi gândurile lui — erau topite în ea. Focul devenise un vârtej aprins, care gonea spre dânsul... venea... se simţi învăluit în dogoarea lui ca într'o pulbere de jar... se clătină... bâjbâi cu o mână în aer până ce se sprijini de ceva tare şi rece. Simţurile i se înfiorară dintr'odată. Tresări. Se trezi cu mâna pe botul de metal al primului tractor, cu inima sguduindu-i pieptul. Cealaltă mână şi-o ridică pe tâmpla ce-i svâcnea puternic şi viu, învio-rându-i gândurile.. . Ochii îşi deschiseră din nou ferestrele cugetului... înaintea lui se desfăşură dintr'odată şirul celorlalte tractoare, întregi, aliniate drept, până în marginea salcâmilor care ardeau. Mihai se prăbuşi peste pieptul tractorului cu neîncredere. Braţele i se întinseră pe-alături -de motor într'o îmbrăţişare tăcută, pătimaşă. Cu vârfurile degetelor pipăia grăbit fiarele neînsufleţite, reci, cuprins de nerăbdare. întâlnirea .aceasta îl bucură nebuneşte, îl zăpăci asemenea unei revederi neaşteptate cu un tovarăş drag, smuls cu greu şi cu puţină nădejde din ghiarele morţii...
Da, toate cele ce vedea acum erau adevărate ! Tractoarele erau scăpate. Insă focul se întinsese cu repeziciune şi într'o parte şi'n alta în lungul perdelei de salcâmi, ajungând până în dreptul lor. Un salcâm aprins se prăbuşi în faţa lui, ca o bârnă înflăcărată. Abia acum îşi îndreptă ochii •către foc. Aici, în marginea dinspre tractoare a acestuia, câţiva oameni doborau cu încordare salcâmii ce-i mai despărţeau de flăcări. Unii îi loveau cu topoarele la rădăcină, retezându-i în rasul pământului, iar alţii îi cărau departe, peste arături. înţelese ce era: muncitorii dela Frăţia le săriseră în ajutor. Oamenii lucrau cu îndârjire, tăcuţi, preocupaţi să Stăvilească întinderea focului înspre tractoare. Brigadierul pricepu că mai bine era să mute tractoarele, să le îndepărteze din calea flăcărilor. Sări la cel din cap şi dădu să-1 pornească; lipsea manivela; o luă dela cel de al doilea şi în curând motorul dudui puternic, cutremurându-'se. Oamenii se ridicară cu topoarele în mâini, surprinşi de prezenţa tractoristului.
io8
AUREL MIHALE
— Aşa, mută-le cât mai departe... bine c'aţi venit! — îi strigă unui dintre dânşii.
In faţa tractoarelor, căzură şi alţi salcâmi cuprinşi de foc. Mihai trecu cu tractorul pe-alăturea de ei, întoarse şi mână spre mijlocul ogoarelor. Tot acolo mută şi pe al doilea, şi pe al treilea. Muncitorii dela Frăţia luptau mai departe pentru izolarea focului. Când să plece şi cu cel de al patrulea tractor, sosi primul grup al tractoriştilor. Buciu şi cu Guju săriră în scaunele ultimelor două; Mihai le învârti pe rând manivelele. Tractoarele fură conduse în aceeaşi parte, dincolo de zidul întunericului. Abia acum puteau fi socotite pe deplin salvate.
După aceasta, tractoriştii împărţiră cu muncitorii dela Frăţia cele câteva topoare aduse de dânşii şi se rânduiră şi ei împrejurul focului. Flăcările cuprinseseră toată porţiunea salcâmilor din punctul unde fusese cisterna de motorină şi până în celălalt punct unde erau depozitate butoaiele cu benzină, cu ulei şi cu motorina de rezervă. Pe o lungime de aproape o sută de metri perdeaua de salcâmi ardea, stropită până sus de motorină şi benzină. Lupta care se dădea acum trebuia să ducă la izolarea acestei porţiuni de restul şirurilor de salcâmi şi abia* apoi la stingerea focului. Deaceea tractoriştii se grupară în două echipe; fiecare avea sarcina de a tăia câte o breşă largă printre salcâmii încă necuprinşi de foc, într'o parte şi alta a acestuia, oprind astfel întinderea pârjolului. Conducerea unei echipe o luase Mihai Zaharia, iar a celeilalte — Traian Buciu. Trecură cu îndârjire la doborîrea copacilor şi la căratul lor, departe, peste ogoare.
Intre dânşii însă, focul ardea nestingherit. Scăldaţi în benzină şi motorină, ieşiţi uscaţi din iarnă, salcâmii trosneau, luminau ca nişte uriaşe torţe înfipte în pământ. In frământarea flăcărilor, lemnul lor plesnea; scântei şi sgură, funingine şi fum se ridicau în sus, pluteau şi dispăreau apoi, luate şi purtate de mişcarea aerului prin noapte, peste Bărăgan. O lumină alb-gălbuie, pătată de umbrele întunericului pe margini şi înviorată cu fiecare nouă răbufnire a flăcărilor spre centru, stăpânea întinderea ţarinilor până departe în jur, cât şi înălţimile vineţii ale văzduhului întunecat.
De cum stătea aplecat, isbind în lovitură grea toporul, brigadierul se ridică într'un timp, străfulgerat de-un gând: — Oproiu... unde-o fi nea Marin? — Bucuria salvării tractoarelor şi grija faţă de cele distruse de foc îl împiedicaseră până acum să se gândească la Marin Oproiu.
— Hei, tovarăşilor dela gostat, dar unde-i paza noastră ? N'aţi găsit aicea pe Marin Oproiu ? — strigă el tare, ca să audă toţi câţi lucrau sub zidul flăcărilor.
— Pază?... Hm! — răspunse unul.—Dac'aţi fi lăsat pe cineva, nici focul şi nici distrugerile n'ar fi fost!
— Ei, drăcie!—făcu gânditor brigadierul. — Am lăsat, tovarăşe!... N'aţi aflat pe nimeni aici ?
— Pe nimeni... răspunse altul dela Frăţia; — foc şi pustiu... atâta !
Mihai Zaharia oftă şi întinse toporul altui tractorist.
— Nu-i lucru curat... — grăi el, ieşind dintre salcâmi.
— Păi, sigur că nu-i! — îşi arătă indignarea un muncitor. — E mâna duşmanului asta... şi poate şi a pazei voastre... ce ziceţi ?
OGOARE NOUI
'—: Nu se poate, — se împotrivi cu hotărîre Mihai; — nea Marin "avu era duşman !
— N'o fi fost... dar uite: cisterna, butoaiele, combustibilul vostru ard. Şi dacă nu veneaţi la timp, poate cădeau şi tractoarele sub flăcări... ăsta e un fapt; iar paza voastră lipseşte... a fugit... ăsta e al doilea fapt. Rămâne să facem legătura între ele.
— Nu... —strigă înnăbuşit brigadierul, dar restul vorbelor rămase nerostit.
Mihai se repezi atunci la locul unde stătuseră tractoarele. Jos, întinsă pe pământ, terfelită de roţile care trecuseră peste ea, găsi o pătură. Alăturea, svârlite în ţărână, câteva mucuri de ţigară. De aicea a veghiat... unde-o fi ? Grija aceasta îl frământa parcă şi mai mult decât aceea a tractoarelor. Se ridică, luă pătura de-un colţ şi trăgând-o după dânsul se întoarse către ceilalţi, cu paşii târşiţi, posac, gânditor. — Adică, — îşi zicea cu ochii în pământ, — să facă nea Marin una ca asta ?... Nu, nu se poate ! — părea că-i strigă inima. — Dar bine, atunci unde este, dece n'a veghiat cinstit? — îşi duse cealaltă mână la frunte; capul îi era cuprins într'un cerc de fier care se strângea ca sub şurub; îi trosneau tâmplele de durere. — Nu, nu se poate ca « bătrânul » să fi făcut asta ! — Dar parcă totuşi... nici el nu reuşea să-şi explice altfel detunătura... distrugerile... focul... fuga lui.
Se opri în faţa flăcărilor, zăpăcit de gânduri, tulburat şi îndoit în inimă şi suflet, cu pătura atârnându-i în mână ca un ţol. Focul mistuia cu îndârjire mulţimea copacilor cuprinşi; din când în când, câte-un salcâm cădea arzând, doborînd în aceeaşi direcţie şi alţii, la fel de aprinşi. Trunchiurile lor se stivuiau astfel neorânduit, întărind jirul flăcărilor ca pe ale unui rug întins cât vatra lor. Simţi cum încet, încet, îl părăseau puterile ... parcă nu mai avea aceeaşi tărie de a spune că nu Marin Oproiu făcuse aceasta...
— Ce-i, Mihai?—îl întrebară Buciu şi Guju sosiţi lângă dânsul.
— Lipseşte nea Marin, — vorbi stins brigadierul.
— Şi ce,—îl înfruntă cu hotărîre Buciu,—acuma e timpul să ne întrebăm de dânsul?... Gândeşte-te, Mihai! Focul nu l'am putut încă izola. In partea noastră flăcările au cuprins şi breşa ce încercam a o deschide. Am croit alta... poate tot nu vom reuşi. Focul se va întinde atunci peste toţi salcâmii... va fi ameninţată astfel gospodăria. Lasă-1 pe Oproiu... poate că ăsta este adevărul... hai !
Brigadierul se uită la pătură şi apoi la ceilalţi tractorişti veniţi în jurul său; parcă înţelegea că totuşi ei aveau dreptate. Dar nu se putu mişca din loc; durerea şi teama de adevăr îl pironiseră cu ochii în inima flăcărilor.
— Mihai, — îl smuci Buciu de braţ, — oamenii au nevoie de îmbărbătare, de tine, de noi!
Pătura de pe care veghiase Marin Oproiu îi alunecă din mână încet, ca un lucru pe care-1 părăseşti cu durere în inimă. Se întoarse spre ceilalţi doi tractorişti si-i apucă de câte-un braţ, cu hotărîre.
— Hai!'
In clipa aceea, un grup întreg de salcâmi înflăcăraţi se prăbuşi dea-valma la pământ. Vârfurile lor mai doborîră încă alţii... şi alţii. Pe locurile lor se deschisese o cale liberă până în centrul întinderii pârjolite
AUREL MIHALE
de foc. Acolo mai erau câţiva salcâmi încă necuprinşi de flăcări. Dar focul se întări iar şi acoperi şi drumul acesta. Curând, se lăsă o linişte-adâncă, în care numai sgomotul topoarelor se auzea...
.. .atunci, se auzi de departe, ca din pământ şi din fund de iad, un. strigăt stins:
— Ajutor... tor... toor !
Tractoriştii încremeniră. Aproape necugetat, brigadierul se rupse dintre dânşii şi sări în marea flăcărilor. Traian Buciu şi cu Mircea Guju se repeziră după el, dar se opriră prinşi de mână în faţa zidului de foc.
Mihai ajunse între cei câţiva salcâmi încă ocoliţi de flăcări, dintr'un. singur salt. Acolo, la rădăcina lor, sub dogoarea şi ameninţarea focului ce le cuprinsese coroanele, îl găsi pe Marin Oproiu lungit în nesimţire. Se părea că tractoristul îşi trăia ultimele clipe. Avea capul descoperit,, ochii închişi, faţa galbenă şi chinuită, mustaţa, sprâncenele şi părul suriu —pârlite. Flăcările-i muşcaseră dintr'o parte a salopetei un petec cât palma. Pumnii lui Oproiu erau însă încleştaţi adânc în ceafa unui alt trup, sfârtecat pe jumătate. Brigadierul îngenunchie şi încercă să-i desfacă degetele înfipte în haina mortului. Era cu neputinţă; ele se strângeau şi mai puternic, învineţindu-se. Se ridică şi privi încurcat în jur. De pretutindenea, flăcări... dogoare... ameninţarea morţii.
Marin Oproiu gemu şi mai stins, şi mai înnăbuşit.
Un salcâm răpus de flăcări se opri cu vârful arzând, agăţat doar la un stânjen de capetele lor. O puzderie de tăciuni aprinşi căzură ca o ploaie de foc.
Mihai Zaharia îşi înfipse cu putere şi hotărîre mâinile în umerii lui Oproiu, se chirci şi cu mare greutate se vârî sub dânsul. Când se ridică, îl avea pe tractorist cu spatele întors peste spatele său, cu picioarele atârnându-i pe pământ. Pumnii lui Marin Oproiu însă, trăseseră în sus şi trupul mortului. Brigadierul se clătină sub povara lor, cumpănindu-se cu greu pe picioarele-i încordate... îi scutură puţin, aşezându-şi-i şi mai. bine pe grumaz. Săltă faţa... înainte, în jur, pretutindenea, numai limbile flăcărilor... foc şi jar... dogoare încinsă. Porni hotărît, păşind peste trunchiurile căzute dealatul, ca peste nişte bariere de metal înroşit. Apăsate de trupul târît al mortului, picioarele lui Oproiu lăsau urme adânci, ca două şănţuleţe şerpuite, deschise prin ţărână şi jar.
După şapte-opt paşi, brigadierul se opri... Gândea c'ar fi trebuit să fie acum spre marginea perdelei; dar înaintea sa nu se vedeau decât torţele copacilor aprinşi şi jocul flăcărilor. îşi simţi picioarele moi, mâinile vlăguite... Greşise... în loc s'o ia de-a curmezişul şirului de salcâmi, se afundase tot mai mult în focul întins pe lungimea acestora ! Se întoarse şi porni iar; sub picioarele lui trosniră metalic bucăţile de tablă rămase din butoaie. Flăcările prin care trebuia să treacă acum erau şi mai mari;, se ridicau de-a-dreptul din pământ, de unde se scursese motorina. „. încă o sforţare, una singură şi-ar fi ajuns cu bine dincolo... îşi încleşta mâinile şi mai puternic, îşi încorda trupul ca un arc... Dar în aceeaşi clipă, ceva gălbui, ca un lichid aprins, îl isbi drept în faţă. Pe locul ochilor simţi împunsături de fier înroşit... ca opăriţi, îi ardeau obrajii... îngenunchie scrâşnind. Ceva vâscos şi aprins i se prelungea peste mâini,, pe piept şi pe gât... era uleiul pentru motoare care abia atunci spărsese butoiul. încercă să deschidă ochii... înceţoşate, flăcările îi apărură
OGOARE NOUI
iii
pâîpâind, iar dincolo de ele, aproape, adăpostul întunericului... «Trebue», gândi el. Se ridică... îşi săltă şi mai sus povara... peste obraji şi mâini începură să-1 pişte flăcările. Căldura şi moleşala, neputinţa, îi măcinau puterile... parcă se afunda încet într'o groapă cu mâl... In spatele său, Oproiu svâcni, gemând în acelaş timp înăbuşit. — Hai,, ...hai! —porunci gândul lui Mihai. Şi orbeşte, brigadierul porni mai departe, într'o ultimă şi neomenească încordare.
Ajuns dincolo, în mijlocul tractoriştilor şi al ţăranilor din sat sosiţi între timp, Mihai se lăsă într'un genunchi şi-şi slobozi povara. Cele: două trupuri se prăvăliră alăturea, ca nişte butuci. Oproiu încă mai gemea, hainele brigadierului ardeau înnăbuşit; fripte, faţa şi mâinile, gâtul, păreau ca de sânge.
Traian Buciu se aplecă înspăimântat lângă Mihai şi-1 ridică în picioare, apucându-1 piept la piept. Sandu Alexe şi alţi ţărani îi săriră în ajutor.
— Mihai! — strigă Buciu îndurerat.
Brigadierul îşi săltă cu greu o mână întoarsă către frunte şi murmură:.
— Ah, ochii !
— întinde mâinile, Mihai,—îi porunci Alexe.
Secretarul îi desfăcu haina care fumega şi i-o aruncă într'o parte.. II culcară repede peste pătura pe care-o părăsise el înainte de a sări în foc şt patru ţărani îl luară pe sus, plecând către tractoare.
Cei mai mulţi dintre tractorişti şi dintre ţărani însă, se buluciră în-jurul celorlalţi doi, scoşi din iadul flăcărilor. Mortul căzuse cu faţa în jos şi-alăturea de dânsul, pe-o dungă, Marin Oproiu. Tractoristul gemea parcă şi mai rar, şi mai încet. Mircea Guju şi cu Ilie Zăganu se aplecaseră, asupra-i şi-1 pipaiau îngrijoraţi pe toată lungimea trupului; focul îl atinsese din loc în loc. O tâmplă şi-o jumătate de frunte erau spuzite de arsuri. Dădură să-1 întoarcă; dar mâinile-i înfipte în gulerul mortului îi împiedicară să facă aceasta.
— Desfă-i degetele,—şopti Zăganu tractoristul.
Guju încercă de mai multe ori, fără de niciun rezultat. Atât Ilie Zăganu cât şi ceilalţi din jur, înţeleseră că era cu neputinţă asta.
— Tăiaţi haina tâlharului, — strigă o voce.
Din mijlocul ţăranilor, li se întinse o custură de briceguş. Guju tăe în jurul pumnilor petecuţe ovale din ştofă. Cu mâinile liberate, Oproiu bătu în neştire aerul, ca şi când ar fi vrut să mai apuce de ceva. Dar degetele care-i înlemniseră strânse în pumni, nu se mai puteau acuma nici desface. Gemu neputincios, cuprins de ciuda ce-o avea că-i scăpase-duşmanul. Sufla din ce în ce mai greu.
— Descheiaţi-i haina, — şopti o femeie.
—... pieptul... desfaceţi-1 la piept, mă Ilie ! zise altul. Zăganu se ridică.
— Faceţi cercul mai larg, tovarăşilor... ne înnăbuşim şi noi aicea, d'apoi el!
Ţăranii se mai depărtară o leacă şi lăsară să pătrundă spre ei aerul şi lumina flăcărilor. Guju îl deschee pe Marin Oproiu la gât şi la piept şi-i săltă capul peste o ţoală întinsă de cineva din popor. Cu o mână îi. netezi încet arsura de pe frunte, curăţindu-i-o de ţărână. In clipa aceea,,, ochii lui Oproiu clipiră, buzele-i murmurară încet şi rugător :
— ... a-pă!
112
AUREL MIHALE
— Apă ! — strigă Zăganu către ceilalţi.
Zece-cinsprezece ţărani, femei şi fete, se desprinseră deodată din grup şi porniră în fugă către Frăţia şi către vagonul de dormit. Parcă doreau s'aducă apa tuturor fântânilor din lume pentru bătrânul tractorist. Curând însă, câţiva dintre dânşii se şi întoarseră fugind pe alăturea de-o căruţă ce venea în trapul obosit al cailor. Era Gherghina Cucului şi cu Moş Gheorghe Soare, udat de apă din creştet până'n tălpi. Opriră numai la câţiva paşi de Oproiu, intrând cu caii deadreptul în mulţime. Unul dintre butoaiele Gherghinei fu ridicat pe sus şi aplecat într'o parte* astfel ca firicelul apei să cadă peste tractorist.
Toţi cei din jur încremeniră într'o aşteptare mută şi grea.
Flăcările luminau cu putere până dinco'o de dânşii.
In mijlocul lor, coborîră şi Gheorghe Soare şi Gherghina Cucului. Priveau uimiţi, când la unii când la alţii, dar nu înţelegeau nimic.
Pieptul lui Marin Oproiu svâcni. Ochii i se deschiseră. După ce se uită un timp la cerul acoperit de lumina focului, se ridică într'un cot şi privi nedumerit în jur. Dintre toţi, privirile lui se opriră îngrozite asupra lui Mircea Guju :
— Ce-i cu tractoarele, Gujule ? — murmură el încet şi îngrijorat. Tractoristul îngenunchie şi-şi petrecu mâna pe sub ceafa lui. Răspunse:
— Nici o grije, nene Marine... le-am scăpat!
— Aşa ?... ce bine !
Nici toată lumina focului de alături nu era mai puternică şi mai vie decât lumina ce-i apăru atunci pe faţă şi în priviri. O clipă, Marin Oproiu trăi beţia fericirii. O clipă numai... pentrucă deodată se ridică într'un genunchi şi privind cu ură la bucăţile de postav din mâini, răcni îndurerat :
— ... dar tâlharul ? ... unde e tâlharul ?
Cu mâna întinsă, Ilie Zăganu îi arătă hoitul mortului.
— Uite-1, ăsta e !
Abia acum desluşi Moş Gheorghe înţelesul celor ce vedea. încet, se desprinse de rândurile mulţimii aceleia de popor şi răsturnă cu vârful piciorului trupul necunoscutului. Mortul îşi arătă faţa-i buhăită şi roşie, pântecele sfârtecat, tăiat de câteva bucăţi de tablă. Câţiva se aplecară asupra lui, căutând să-1 recunoască.
— E Nică Creţu ! — strigă Lazăr Lungu pe neaşteptate. O tăcere ca de mormânt cuprinse oamenii.
Mircea Guju îngenunche lângă hoitul mortului şi-1 scotoci în buzunarele umflate ale hainei. Dintr'unul scoase un ghemotoc de capete de fitiluri armate cu câte o capsă, iar din celălalt trei încărcături de explosiv, nefolosite încă.
Tractoriştii şi ţăranii tăceau, cuprinşi de fel şi fel de gânduri. Femeile rămaseră cu mâna la gură, înmărmurite.
— Duşmănie... mare duşmănie, bre! — scrâşni Gheorghe Soare.
— De câini a fost mânat... de-alde Filică ! — strigă o femeie.
— Or să plătească chiaburii şi pentru Nică...
In vremea asta sosi între ţărani şi Sandu Alexe. Secretarul privi pe deasupra oamenilor, îngrijorat în sine de starea lui Mihai.
— Tovarăşi... tovarăşi... începu el, — trebue să ajutăm acum şi la stingerea focului. O parte dintre cei cu topoare să meargă cu mine la
OGOARE NOUI
"3
capătul ăsta ; ceilalţi, cu tovarăşul Zăganu la celălalt capăt. Restul, la căratul salcâmilor doborîţi. Aşa... dar repede, tovarăşi!
El o luă în stânga, iar Zăganu în dreapta. Mulţimea oamenilor se despărţi în două şi porni grăbită după dânşii.
Acolo, la marginile flăcărilor, topoarele tractoriştilor şi ale muncitorilor dela Frăţia băteau neîncetat.
In urma lor, un miliţian trase trupul lui Nică Creţu deoparte, în întuneric. Mircea Guju rămase lângă Marin Oproiu. Intre timp, îi povestise « bătrânului despre felul cum îl scosese Mihai din foc. Târziu, începu să vorbească şi Marin Oproiu :
— Când ne tăvăleam aşa, îrnpingându-ne unul pe altul în faţa morţii, tâlharul mi-a smuls manivela şi m'a împuns cu ea în pântece... aşa m'a ameţit. Şi-apoi şi detunătura... dacă mă potriveam eu în locul lui, pe mine mă sfârteca explozia...
Tractoristul vorbea încet şi rar, ca unul ce era vlăguit de puteri.
— ...dar cu toate astea, dacă nu sărea Mihai, acolo muream... ars de viu, fără ca să se ştie cine a fost duşmanul! Eh, Mihai... aşa tovarăş mai rar. îmi rămâneau copiii pe drumuri... —şi bătrânul tractorist începu să plângă încet, scuturându-şi umerii.
— Lasă, nea Marine, — căută Guju să-1 liniştească. Marin Oproiu nu se ruşina de lacrimile lui.
— Ce-i cu dânsul... mai bine ? —■ întrebă el.
— Parcă ; are faţa şi mâinile arse... ochii...
— Ochii?—întrebă speriat Oproiu.
— Nu se ştie... poate că totuşi scapă !
Alăturea de dânşii, pâlpâirea şi lumina focului scăzuseră. In părţi, sgomotele topoarelor se auzeau din ce în ce mai puternice.
— Acolo nu e nevoe de tine?—întrebă Marin Oproiu. Tractoristul tăcea.
— Du-te, nu mai am nimica acum 1 să mai prind o leacă de putere şi mă ridic eu...
Mircea Guju nu se mişcă. îşi scoase batista şi-i tampona uşor tâmpla şi jumătate de frunte pătate de arsuri. întrebă :
— Te doare, nea Marine ?
—• Acum începe, — murmură bătrânul. — Ustură...
— Hai la vagon,—zise Guju.
Se ridicară pe rând ; mai întâi Mircea Guju şi apoi, sprijinindu-se de el, Marin Oproiu. Cu paşi mărunţi şi nesiguri, bătrânul merse la braţul lui Guju, până'n mijlocul arăturilor unde erau mutate tractoarele şi vagonul.
— Rămân afară, — ceru Oproiu.
Mircea Guju intră grăbit în vagon şi se întoarse cu'n şervet alb şi c'o pătură. II găsi pe Oproiu mângâind tractoarele ca un copil. Când îl zări cu pătura, bătrânul arătă cu mâna spre pământ, în faţa tractoarelor :
— Intinde-o aici.
Tractoristul desfăcu pătura. Oproiu îngenunche şi se lungi pe ea cu faţa în sus. După aceasta, Guju îi înfăşură fruntea şi tâmpla în şervetul alb şi se ridică să plece.
— Hai, du-te Gujule ! ceru Oproiu.
Mircea Guju îl privi îngrijorat şi tăcut, se întoarse şi se îndreptă spre foc.
8
ii4
AUREL MIHALE
Rămas singur, Marin Oproiu îşi purtă privirile dela un tractor la altul şi apoi le pironi în văzduhul întunecat. Dincolo de globul flăcărilor şi mai ales în spate, îi apăru din nou cerul înstelat. Gândurile îl năpădiră iar... Multe stele apar pe cer în feeria nopţilor de primăvară şi toate strălucesc. Dar nu sunt toate călăuzitoare şi nu toate luminează într' atât luceafărului... Dintre ,toate drumurile noastre, cel al luptei împotriva duşmanului este cel mai sfânt, cel mai luminos şi mai înă'ţător.
ii
Focul fusese izolat şi într'o parte şi în alta de restul perdelei de salcâmi. Tractoriştii, muncitorii dela gospodăria de stat, ţăranii din sat —■ toţi munceau acum pentru stingerea lui. încercarea ce o făcuseră de a căra apă dela Frăţia nu dăduse nici un rezultat. Dacă stingeau trunchiurile copacilor, coroanele le ardeau nestingherit. Şi dacă totuşi reuşeau să stingă şi copacii, flăcările se înălţau de sub dânşii, din pământul îmbibat cu motorină. Şi apoi, câtă apă trebuia pentru asta ! Deaceea, sfătuiţi de Moş Gheorghe Soare, se hotărîră să doboare la pământ toţi copacii cuprinşi de flăcări... şi peste dânşii s'arunce ţărână... să-i înnăbuşe.
Oamenii se rânduiseră într'un cerc de jur împrejurul focului. Dela gospodăria agricolă de stat se mai aduseră topoare şi casmale, lopeţi, căngi de fier cu care se trăgeau copacii aprinşi. Unii-i tăiau şi-i doborau înainte, alţii-i cărau peste arături, iar în urma lor se săpau şi se asvârleau valuri de pământ. Cu munca astfel rânduită, cu ajutorul sutelor de oameni veniţi în ajutor, stingerea focului nu durase mai mult de două ceasuri.
Perdeaua de salcâmi rămăsese ştirbită pe toată porţiunea căzută sub flăcări. Peste întinsurile dela Pănoiu, noaptea îşi reîntregise din nou pânzele întunericului şi ale tăcerilor. Din loc în loc, peste ogoare şi printre salcâmii doborîţi, fumegau trunchiurile copacilor stinşi. Mirosul de ars şi de cenuşe plutea în aer, însoţind aşezarea înceată şi uşoară a unei pulberi mărunte de funigei şi scrum. Rar, mai strălucea de sub cenuşă sau ţărână câte un ochi de tăciune neacoperit. O echipă de tractorişti în frunte cu Costică Roibu, patrula în sus şi'n jos, înăbuşind licăritul întârziat al unora din vreascuri.
Toţi ceilalţi tractorişti, muncitorii dela Frăţia şi mulţimea de popor din sat se strânseră dincolo de şirul salcâmilor, pe drum. In mijlocul lor se oprise un poştalion al Gostatului, plin cu paie şi fân. Ridicat pe roata acestuia, Sandu Alexe vorbea cu îndârjire sutelor de muncitori şi de ţărani care-1 ascultau tăcuţi, din întuneric.
— .. .asta a vrut să facă duşmanul, tovarăşi! Să ne împiedice pe noi de a merge înainte, spre binele şi fericirea noastră. Prin încercarea lui de a distruge tractoarele a vrut să lovească în rândurile vieţii noastre noi. Se vede că încă nu l'am strâns cum trebue şi nici n'am vegheat destul!
Mulţimea se despică, tăiată de o cărare ce ducea la poştalion. Pe ea înainta cu fruntea ridicată brigadierul, sprijinindu-se de Traian Buciu şi Mircea Guju; cu mâinile întinse pe după gâturile lor. După dânşii mergeau îngrijoraţi Frusinica, Pitcoace şi ceilalţi tractorişti. Ih spatele căruţii se opriră. Suspinând, Frusinica întinse peste fân o pătură, iar tractoriştii îi ajutară lui Mihai să se urce. Brigadierul fu repede înconjurat şi de sutele de ţărani din sat. In primele rânduri îşi arătară feţele Ilie
OGOARE NOUI
"5
Zăganu, Lică Mătase, Lazăr Lungu, Moş Gheorghe Soare, Gherghina Cucului, Vădana lui Costin, Ion Vârlan, fraţii Cioacă şi alţii. Tractoriştii erau grupaţi în jurul lui Buciu, chiar lângă roţile poştalionului. Din privirile şi înfăţişarea tuturor se putea vedea apăsarea, dar şi încrâncenarea în care trăiau această clipă.
Mihai Zaharia se ridică într'un cot, cu mişcări hotărîte şi vii. Pe lângă el simţea murmurul şi răsuflarea caldă a tractoriştilor şi a ţăranilor îndureraţi. Le flutură mâna îndelungat, ca un semn de adio şi le zâmbi cu dragoste, uitând că de sub basma, zâmbetul nu se putea vedea. O clipă, mâna lui rămase ridicată cu degetele strânse în pumn.
— Linişte ! — strigă un ţăran, pe deasupra celorlalte sute de capete.
Tăcerea devenise grea ; parcă se simţea într 'adevăr alunecarea timpului. Săltaţi pe vârfurile picioarelor, ţăranii încremeniră cu ochii la brigadier. Mâna acestuia coborî şi se opri pe umărul lui Traian Buciu, strângându-i-1 : '
— Iei comanda, Buciule !
După asta, Mihai îşi întoarse capul către secretar.
— Alexe !
Mâinile lor se prinseră svâcnind într'o încleştare grea.
— ...n'am veghiat destul, Alexe! Să dai mai des pe la tractoare! Brigadierul vorbea într'un murmur înăbuşit, puţin înţeles. Mişcarea
dureroasă a buzelor arse îl împiedică să se facă auzit de toţi ceilalţi.
In timpul acesta Lică Mătase se urcase sus, lângă cel care mâna. In fundul curţii, la căpătâiul lui Mihai se aşezase Iliuţă. Cu codiriştea biciului ridicată, preşedintele comitetului făcu semn celor din faţa cailor să lase loc de trecere.
Prin întuneric, mâna brigadierului pipăia pe toţi cei din jurul căruţii, căutând grăbită pe cineva. Sandu Alexe înţelesese dorinţa lui Mihai şi-o împinse pe Frusinica în faţa lui. Mâinile lor se întâlniră repede şi se încleştară cu înfrigurare, ca într'o îmbrăţişare caldă, plină de dragoste.
Mihai îşi lăsă capul încet peste pătura din poala lui Iliuţă.
Căruţa porni în pasul uşor al cailor, urmată de ţărani şi tractorişti.
Frusinica mergea pe lângă ea ţinându-se de leucă, până ce caii dădură în trap. Apoi se desprinse... înainta un timp cu paşii din ce în ce mai mici şi mai înceţi.. .se opri. Suspinul i se ridicase din nou până'n gât. Prin întuneric îşi petrecu o mână îndelung/ din ce în ce mai rar. Când umbra căruţei se topi în noapte, isbucni într'un plâns sguduitor.
înapoia ei însă, satul întreg rămăsese cu pumnii strânşi.
PARTEA IH-a X îl
Cele câteva zile dela foc încoace trecuseră nespus de greu. Printre tractorişti, imaginea lui Mihai, deşi vie şi clară, — stăruia ca o apăsare neîntreruptă a celor întâmplate. Se părea că golul lăsat de el în brigadă este asemănător aceluia pe care un mort îl lasă în familia sa. In orice clipă şi cu orice ocazie, niciunul dintre tractorişti nu se ferea să spună faţă de toţi;
n6
AUREL MIHALE
ceilalţi şi chiar de Buciu care-1 înlocuia, că uite : aşa făcea Mihai ! .. sau : eh, când era Mihai, altfel mergeau lucrurile !,. sau : să fi fost Mihai aicea, nu se'ntâmpla asta i .. Buciu nu era împotriva acestora, amintirea lui Mihai poate era mai scumpă pentru el decât pentru oricare dintre tractorişti. Deasemenea, de multe ori, când se găsea în faţa unor anumite situaţii, el singur se întreba : dar Mihai, ce-ar fi făcut aici ? Cu toate acestea, când într un fel oarecare ajungea până la dânsul murmurul tractoriştilor, inima i se strângea şi-un soiu de uşoară amărăciune îl cuprindea. Ceeace însă era cu deosebire primejdios în asta, — socotea el, — era faptul că normele scădeau cu fiecare zi. Ajunseseră astfel, că niciunul dintre tractorişti nu se menţinuse la norma pe care o atinsese înainte de noaptea focului. Pe graficul brigăzii, liniile lui Cuju şi Oproiu coborîseră din nou la st.se hantri, iar ale lui Pitcoace şi Costică Roibu la cmci şi juma ate. El lupta cu îndârjire să treacă peste ceeace realizase când era Mihai, şi totuşi linia sa mergea drept — mereu la aceeaşi înălţime. Se menţinea cu greu la şapte hantri şi jumătate.
într'un fel, Buciu îşi explica neîndeplinirea obişnuite1 or depăşiri de normă. Ei începuseră acum lupta pentru calitate. Atenţia tractoriştilor era îndreptată mai ales asupra felului neîntrecut cum trebuia să fie arătura. E-adevărat că de greşuri sau lucru prost făcut nici nu mai putea fi vorba. Lupta se dădea acum pentru arături de foarte bună calitate. Dar ce te faci, dacă până la i Mai nu se răstoarnă cei peste o mie de hantri ? Buciu vedea necesitatea îmbinării luptei pentru plan şi calitate printr un efort unic, colectiv, al tuturor tractoriştilor... dar cum să facă asta ? Eri seară, stabiliseră împreună condiţiile lucrului de calitate... «Marginea să fie margine, — îşi amintea acum Buciu de propunerile lui Oproiu, — arătura să fie împinsă până'n linia drumului şi-a salcâmilor. La capete, ogorul să fie tot aşa de bun ca şi pe mijloc. S'o terminăm cu brazdele încălecate, cu cli-nurile neîntoarse acoperite de ţărână sau cu şănţuleţele desgolite. Să nu mai fie nici urmă din astea... nimic... nici măcar de sămânţă !» — Mircea Guju ridicase probema respectării tuturor condiţiilor agrotehnice indicate de agronom şi cu deosebire a adâncimii arăturilor... « Adâncimea brazdei să nu fie nici cu un centimetru mai mică, — ceruse el, — în orice parte din ogor te-ai duce şi-ai controla, să fie aceeaşi... toate brăzdarele plugului să aibă aceeaşi înclinaţie şi-aceeaşi potriveală ». Pitcoace arătase că ştergerea haturilor trebue să se facă astfel, ca pe locurile lor să nu mai rămână nici bolovani şi nici măcar spinările pământului întors...« Toată arătura să fie netedă ca o apă î » — Despre grija pentru faţa frumoasă a arăturilor mărunţite de colţii grapelor vorbise Costică Roibu... « ca stratul de grădină să fie pământul lucrat, ca zăpada proaspăt aşezată, aşa să fie de moale şi de pufos! »... La sfârşit, Traian Buciu repetase toate acestea şi ie dictase punct cu punct tractoriştilor care şi le notaseră pe câte-o hârtie cât palma de mare. Astăzi, fiecare tractor purta pe sticla de la parbriz această hârtie.
Gândind astfel, Traian Buciu continua să mâne tractorul fără întrerupere, zorindu-i neîncetat. El trebuia să-şi îndeplinească şi norma lui, dar în acelaş timp să răspundă şi de conducerea întregii brigăzi. Un gând îi amintea de tractorul său, dar alte zece de celelalte patru. II neliniştea şi-1 îngrijora deasemenea şi starea lui Mihai, internat în spital la Bădeni şi lupta împotriva duşmanului, luptă care trebuia dusă şi mai dârz şi împinsă re-
OGOARE NOUI
117
pede până îa descoperirea celor ce lucraseră cu Nică Creţu. Ii era greu fără Mihai... tare greu... De multe ori se trezea că tractorul îl poartă singur, necontrolat, sau că rămânea clipe în şir cu ochii întorşi spre zarea Bădeni-lor. Dar niciodată nu se îndoise de faptul că până la urmă tot va reuşi să conducă brigada asemenea lui Mihai, şi mai ales să îndeplinească planul asa cum dorise el. Parcă de pe acum trăia clipa revederii cu Mihai, când întâmpinându-1, îi va arăta oamenii, tractoarele şi arătura şi—i va spune : «Iată Mihai, aicea m'ai lăsat tu şi'n această situaţie...noi am mers mai departe şi uite cum stăm»... şi-1 va purta peste arăturile de zeci şi sute de hectare, toate de bună calitate, pe care le vor face până atunci... Dar cum să ajungă la asta dacă nici măcar vechile norme nu le îndeplinesc ?... Eh ! — oftă Buciu şi se lăsă şi mai greu peste pedală şi volan, zorind motorul să bată şi mai îndârjit... Mai avea ca la un hectar de întors şi termina cele şapte hectare şi jumătate pe care le măsurase pentru azi. Ar fi vrut ca înainte de asta să treacă încăodată pe la celelalte tractoare... Tocmai atunci sări în cabină Iliuţă, venit de peste arături.
— Neică Buciule, — începu ajutorul de tractorist, — m'a trimis tovarăşul Moise la matale. Ce să fac ?
Traian Buciu tăcea. Se uită mai întâi la Iliuţă, prăfuit de parcă se tăvă-lise'n drum şi apoi îşi întoarse privirile peste ogoarele scăldate în lumina amurgului. întrebă :
— La voi cum merge ?
— Bine, neică Buciule, — răspunse grăbit Iliuţă. — Numai că, peste cinci hantri şi jumătate tot nu putem să trecem.
*   Tractoru-i mai purtă un timp până ce Buciu reveni gânditor.
— Atunci nu e bine !
— Nu e... murmură Iliuţă.
Tăcură. Traian Buciu conducea tractorul nesdngherit, adâncit în cine ştie ce socoteală. Cu ochii când la el, când la arătura neasemuit de frumoasă care rămânea în urma plugului, Iliuţă se întreba cum de s'a schimbat « neică Buciu » aşa : devenise mai calm, mai gânditor, mai plin de seriozitate. Când îşi ridică privirile dela arătură, ajutorul de tractorist vorbi :
— La calitate tot e bine, neică Buciule... şi arătura noastră e-aproape la fel ca a matale !
— Dar suprafaţa?—îl întrebă Buciu.
— V'am spus... stăm prost cu asta.
— De ce ?
— Mde, eu ştiu ? Nu oprim motorul nici o clipită î
Tăcură iar. După ce întoarse tractorul la capătul ogoarelor, Traian Buciu reintră cu el pe brazdă şi-apoi îl opri. Se ridică din scaun, vorbind :
— Mă, Iliuţă, ară tu în locul meu până ce trec pe la celelalte tractoare.
— Ar, neică Buciule, —■ zise bucuros ajutorul de tractorist şi se şi aşeză în scaun.
Traian Buciu mai rămase un timp lângă el, urmărindu-i mişcările, în-dreptându-i spatele, mutându-i mâna pe arcul volanului, mai sus. Apoi sări din mersul tractorului şi o luă peste arături, în dreapta. In urma lui, Iliuţă cercetă încă odată calitatea arăturilor. Se lupta ca între brazdele pe care le trăgea el şi cele de-alăturea, trase de Buciu, să nu fie nici o diferenţă. Că vezi, nu degeaba îl cheamă neică Buciu ca să-i ţină locul... chiar aşa,—gândea mai departe Iliuţă — de ce-1 cheamă numai pe el ?
ii8
AUREL MIHALE
Când intră pe ogorul lui Pitcoace, Buciu începu să-1 măsoare cu ochii, metru cu metru. Nu era rău ; calitatea lucrului era destul de bună. Pitcoace respectase toate condiţiile stabilite de ei în ajun. Cu întinderea însă, situaţia se schimba. Din cele cinci hectare şi jumătate pe care şi le brăzdase aici, Pitcoace nu întorsese decât aproape patru hectare şi oricum ar fi lucrat, până'n seară nu mai putea ara şi restul. La aceasta, Buciu nu se aşteptase. Ieşi înaintea tractorului, cuprins de ciudă. Sări în cabină, lângă Pitcoace şi zise repezit:
— Dar ce crezi, Pitcoace, c'o să ieşi din brazdă până nu vei încheea arătura ? Nici să nu te gândeşti!
Pitcoace tăcea ; se vedea că este supărat.
— Arătura este frumoasă, — continuă Buciu indignat, — lucrul la calitate merge... dar aşa, numai cu câte cinci hantri pe zi, n'o mai scoatem la capăt niciodată!
Pitcoace conducea motorul mai departe, întunecându-se la faţă.
— De se nu-i dai mai repede ?... Planu-i plan, trebue să-1 îndeplinim chiar dacă vom cădea pe brazdă...
— Ştii ce, Traiane, — vorbi Pitcoace întorcându-se în scaun —■ lasă-mă'n pace ! Sunt destul de amărât şi aşa...
— Ce, cum vine astă ? •—strigă Buciu. — Ce, aşa merge ? Gata: până diseară închei neapărat arătura... iar pentru mâine am să-ţi măsor nu cinci şi jumătate, ci şase hantri!
înfuriat, Traian Buciu sări în arătură şi dădu să plece către celelalte tractoare. Dar numai ce se răsuci şi auzi din spate şoapta lui Pitcoace : >—Mihai nu făcea aşa... * Buciu se întoarse iar spre tractorul care se depărta şi rămase cu mâna în păr, vârîtă pe sub şapcă. Fel şi fel de gânduri îi apărură în minte, deodată. Să fugă după tractor şi să-i ceară socoteală lui Pitcoace şi pentru asta ? Nu, pentrucă într'adevăr, Mihai n'ar fi procedat astfel. Să plece şi să-1 lase pe tractorist de capul lui ? Nu, nici asta. Se aşeză pe brazdă şi tăcut, începu să sfarme un bulgăre de ţărână în mâini. A stat aşa, nemişcat, cu privirile pironite în pământ, până ce Pitcoace reveni c'o nouă brazdă în dreptul său. Când auzi tractorul duduind, Traian Buciu se ridică şi se urcă din nou în cabină. Se aşeză pe aripă, fără să scoată vreun cuvânt. Pitcoace îşi aminti că tot aşa făcuse şi Mihai la începutul campaniei, când îi arătase cum se conduce. Cu coada ochiului văzu pe faţa şi'n privirile lui Buciu umbre de tristeţe. Tăceau. Tractoru-i purta scuturându-i, adâncind prin tunetele sale seci liniştea dintre dânşii. Târziu, Traian Buciu îngăimă:
— Mă, Ionele, e-adevărat că Mihai nu striga şi nu hotăra aşa... ai dreptate !
După un timp, în care printre tunetele motorului se auzea până şi fâsâitul înăbuşit al brăzdarelor, Buciu adăugă :
— ...dar nici tu nu i-ai spus niciodată, «lasă-mă'n pace»... de ce ? Pitcoace tăcea. Din largul arăturilor răsbăteau până la dânşii şi bătăile
celorlalte tractoare, îndârjite de apropierea serii. Pe cerul dinspre asfinţit soarele se rostogolise până ce căzuse înfipt în pământul de pe linia orizontului. Motorul îşi slăbi detunăturile şi Pitcoace începu să vorbească încet, cuprins de mâhnire :
— Ce să fac, mă, Traiane ? Uite, sunt supărat şi eu, că oricât m'am muncit să trec peste cei cinci hantri şi jumătate, tot n'am reuşit... Dracu
OGOARE NOUI
119
stie, se vede că luptând pentru calitate uit mereu de normă, de suprafaţă. Âsa, când vii şi-mi aminteşti mereu de asta, parcă mai merge un timp. Pe urmă iar mă gândesc numai la calitate şi iar merg mai încet... Aicea zic eu că trebue să ne gândim să facem ceva !
Ascultându-1 pe Pitcoace, gândurile lui Buciu se opriră mai îndelung la cele spuse de el. « Vezi, — îşi zicea, — lupta pentru calitate e ceva nou si toată atenţia tractoriştilor este îndreptată spre ea... ei pierd din vedere celălalt aspect al ei, îndeplinirea necondiţionată a planului. Când vor lupta deopotrivă şi pentru plan şi pentru calitate, abia atuncea va fi bine...»
Traian Buciu plecă dela Pitcoace frământat de aceste gânduri. Mergea cu capul plecat, cu mâinile vârîte adânc în buzunar, mişcându-şi greoi picioarele ce se înfundau în stratul arăturii. După ce eşi la drum, se îndreptă spre vagonul de dormit, spre care. şi Iliuţă venea cu tractorul său. —E greu fără Mihai, —cugetă Buciu. El ar fi găsit dintr'odată leacul acestei încurcături... îndeplinirea planului de lucrări de peste o mie de hantri este serios ameninţată... şi încă şi-au luat angajamentul să-1 termine cu trei zile înainte de 1 Mai! —Oftă. Privirile i se ridicară încet, acolo unde dincolo de orizont se găseau Bădenii şi Mihai. In faţa lui, alte două tractoare — conduse de Guju şi Oproiu — treceau obosite către vagon. Negurile serii crescuseră şi mai mult, "nchizând lărgimea zărilor. Dincolo de salcâmi, aşezările de la « Frăţia » se întunecaseră, iar în dreapta, noaptea căzuse mai devreme peste Podeni. In spate, tractoarele lui Pitcoace şi Costică Roibu băteau mereu, fără întrerupere.
Aproape de vagon, în drum, dădu de Iliuţă. Ajutorul de tractorist privea îngândurat şi trist tot înspre Bădeni. Ochii lui micuţi erau acoperiţi ca de-o umbră ; buzele îi tremurau uşor de parcă suspina. Ceva nedesluşit se frângea cu durere în el, în inima lui.
Buciu se opri şi-1 întrebă surprins :
— Ce-i, Iliuţă ?
Tăcut, Iliuţă se uită la el îngrijorat şi încurcat. Mai apoi, îşi întoarse privirile din nou în lungul drumului, spre zările întunecate şi şopti :
— Neică Buciule, eu plec la tovarăşul Mihai...
In această clipă, Buciu simţi şi mai mult lipsa lui Mihai. Şi neliniştea, şi grija, şi dorul care-1 frământau pe Iliuţă, îl cuprinseră şi pe el. Cu toate că n'ar fi trebuit să-i dea drumul lui Iliuţă noaptea pe câmp, nu avu tăria să-1 oprească. Iliuţă îşi scutură şapca de colb, şi-o aşeză iarăşi pe cap şi liniştit, o porni către Bădeni cu paşii mărunţi şi repezi, cu fruntea ridicată şi cu dorul din inimă aprins. Buciu îi urmări îndepărtarea până ce întunecimile îşi îndesiră plasa dintre dânşii şi nu-1 mai văzu...
2
De trei zile brigadierul era cuprins de un fel de febră care-1 purtase multă vreme doar pe marginea vieţii. Vorbise tot timpul fără de înţeles, repezindu-şi cuvintele printre dinţii strânşi de pansament. Sora nu se des-lipise de lângă patul lui Mihai nici în noaptea asta. Nu-1 putuse îndupleca să adoarmă cu rugămintea ce i-o făcea la fiecare ceas ; dar nici serul injecţiilor nu reuşi să-i înfrângă frământarea în care se sbătea, sau să-i domolească risipirea aceasta de forţă descumpănită. Câteodată sora încremenea cu ochii la el, căutând să-i prindă şirul vorbelor ce-i mişcau buzele.
i20
AUREL MIHALE
Dintre toate însă, numai câteva erau repetate, rostite de alte nenumărate ori. Pe acestea le înţelegea. Brigadierul vorbea despre o fată pe care o chema Frusinica, despre un foc care-ar fi vrut să distrugă tractoarele şi despre nişte duşmani, în faţa cărora, aevea, se ridica într'un cot şi-şi arăta pumnul înălbit de pansament.
Iată, tocmai acum svâcni în pat, îşi săltă pieptul înfierbântat, desgolit de cămaşa descheiată şi bâjbâind cu mâinile înfăşurate în legături, se propti de umărul sorei, tremurând. Scrâşni mânios vorbe învăluite în suflarea-i aprinsă, pline de ură :
— Prindeţi-1... să nu-1 scăpaţi, tovarăşi... el e duşmanul, Filică ! Sora îl apucă pe după gât cu o mână, iar cu alta îl împinse în jos, în
pat, apăsându-i pieptul. Mihai se lăsă mai întâiu într'un cot şi apoi se prăbuşi în moliciunea aşternutului, oftând.
— Stai, tovarăşe brigadier,—căută să-1 liniştească ea,—au p'ecat acuma după el, nu ne mai scapă... linişteşte-te !
Şi ca întotdeauna, Mihai se lupta cuprins de înverşunare cu neliniştea şi nerăbdarea, cu teama ce-i stăpânea gândurile zăpăcite de dureri. Lupta aceasta sfârşi într'un tremurat nervos, care-1 scutura pe loc, ca de friguri. Mâna rece a sorei, vârîtă pe sub cămaşe,îi mângâie pieptul cald şi năduşit, răcorindu-i-1. Era greu cu un asemenea bolnav ; nici măcar palma pe frunte nu i-o puteai pune, nici tâmplele nu i le puteai netezi, nici mâinile nu i le puteai mângâia. Capul, înfăşurat de jur împrejur, pe frunte, peste ochi,şi nas, pe gât şi pe sub bărbie—cu nenumărate feşe albe, strânse într'o ciudată împletitură, părea mai mult o minge mare şi pufoasă de vată împietrită. Doar în dreptul buzelor şi al nasului, mingea aceasta avea câte o tăietură micuţă prin care să răsufle — fără să se desumfle. Marginile buzelor supte şi aprinse de febră se lipiseră acum într'o linie vişinie, dreaptă şi subţire. Sora ştia că bolnavul cere apă. Dintr'un vas acoperit pe care-1 avea la căpătâiul lui scoase un burete de cauciuc şi-1 purtă peste jarul buzelor, uşor, într'o parte şi alta, umezindu-le. Mihai înghiţi cu poftă cele câteva picături scurse printre dinţi. Apoi suspină uşurat şi-şi lăsă capul pe pernă, frânt de oboseală. Sora îşi ridică mâna de pe pieptul lui şi-i trase pătura până în dreptul umerilor ; bolnavul îşi scoase mâinile pe rând şi le întinse pe lângă corp, cu greutate. Pumnii îi erau deasemenea înfăşuraţi în pansamente groase, care făcuseră din ei nişte măciuci albe şi mari cât pepenii de vară. Mâna sorei se opri pe una din în-cheeturile unde se terminau legăturile şi-i pipăi pulsul. Brigadierul se liniştea cu fiecare clipă care-1 împingea spre somn. încordarea muşchilor i se destramă, îndârjirea îl părăsea încet, de parcă şi viaţa se stingea în el.In vârful degetelor, sora simţi svâcnetul sângelui din vână şi mai rar, înfricoşător de rar. Tresări. Pentru prima dată îi veni în minte gând al că bolnavul,ar putea muri. Se ridică speriată şi alergă afară din salon, numai în vârful picioarelor, ca o pisică. Se întoarse cu medicul spitalului. Acesta, un bătrân cu părul alb ca şi halatul, cu pielea feţeii subţire şi roşcată, păşea înaintea ei îngrijorat, surprins. Se opriră lângă pat, într'o parte şi alta. Sora ridică lămpiţa de pe măsuţă mai sus, în dreptul capetelor lor, deasupra bolnavului. Medicul ascultă răsufletul întretăiat al brigadierului, slab şue-rat printre buze şi-i desveli pieptul. Capul său alb se aplecă peste pânza cămăşii şi-şi lipi urechea în dreptul inimii. Sora îi urmări privirile încremenite, dar nu putu înţelege nimic din nemişcarea lor. Timpul care trecu
OGOARE NOUI
121
până ce medicul se ridică, i se păru mai lung decât cele trei nopţi petrecute lângă bolnav.
— I-ai luat temperatura şi la miezul nopţii .? — întrebă doctorul. Ea întinse mâna spre picioarele brigadierului şi-i luă fişa care atârna
de pat. La lumina firavă şi tremurătoare a lămpii, medicul cercetă fişa îndelung. Din noaptea de când bolnavul fusese adus la spital, temperatura i se urcase fără întrerupere cu fiecare ceas. Numai trupul său vânjos, întărit de muncă, îl ajutase să reziste fierbinţelii astea. Şi iată că acum, la miezul nopţii, temperatura staţionase; era aceeaşi pe care o avusese de cu seară. — E la capul crizei, — cugetă medicul. — Dacă trece şi peste asta, e salvat... singur s'a salvat! Ii trase pătura iarăşi pe piept şi întinse sorei hârtia.
— Du-te, soră, — vorbi el blând ; — am să stau eu mai departe. Dar sora rămase în faţa lui, într'o împotrivire mută.
— Lasă, du-te... dacă va fi nevoe, am să te chem.
Sora aşeză lămpiţa pe măsuţă, atârnă fişa la locul ei şi ieşi. Medicul trecu pe lângă celelalte două paturi goale şi se opri la fereastră. De aci, privi pe deasupra caselor ascunse în întuneric, departe, peste Bărăgan. Acolo, în fund, nu se vedea decât zarea apropiată şi de nepătruns a nopţii. Dar gândurile şi inima lui pătrunseră şi mai adânc, dincolo de această zare. Văzu aevea, larg desfăşurate, rânduri dese de tractoare trecând în fugă peste ţarină. Arături nesfârşite rămâneau în urma lor, pregătite temeinic pentru creşterea holdelor, pentru pâine. In faţă, zări ca prin ceaţă chipul bri-gadiemlui, ridicat asemenea unui vultur peste motoare, îndemnându-le în luptă,grăbindu-le iureşul nestăvilit... Apoi, întunericul îi acoperi dintr'odată totul. Mâna care-1 doborîse pe brigadier din fruntea tractoarelor, n'o mai întrezări ; gestul acesta, bătrânul medic nu-1 mai înţelegea. In partea aceea, nu-i mai licăreau acum decât stelele risipite pe sus. Cu toate acestea, ştia că numai cineva care-i împotriva vieţii putea să ridice mâna pentru curmarea ei. Ori, el nu putea fi decât cu cei care iubesc viaţa, care luptă pentru ea.
Se întoarse iarăşi lângă pat. Simţi că niciodată nu fusese mai puternic legat de vre-un bolnav. Trebuia să facă orice ca să-1 readucă repede vieţii pentru care căzuse. Ii auzi răsufletul stins şi-i privi cu mâhnire mişcarea buzelor învineţite, strânse de durere. Stoarse buretele umezit peste ele, ştergându-le cu grijă. După aceea, mâna sa îmbătrânită, dar pricepută şi caldă, se opri mângâietoare deasupra feşilor de pansament, acolo unde bănuia că este fruntea brigadierului. îşi trase scaunul şi mai aproape şi rămase aşa, cu ochii pironiţi cam în dreptul ochilor lui Mihai acoperiţi de legături, cu urechile aţintite la bătăile inimii lui care lupta cu moartea.
... In fereastră, întunericul mai stăruia doar ca o perdea subţire, surie, a nopţii spre sfârşite. Lumina dimineţii, lipsită încă de putere, îi destrămase ţesătura dar nu i-o alungase. Liniştea domnea şi în spital, şi-afară, şi peste câmp, pretutindenea. Bolnavul sufla la fel de rar şi de neregulat. In clipa aceea, uşa salonului trosni şi înăuntru păşi Iliuţă, împins dela spate de portar.
— Aicea este___uite-1 acolo, în al treilea pat.
Portarul se retrase; ajutorul de tractorist rămase pe loc, cu ochii la medic. încruntat, îşi scoase şapca şi şi-o strânse în pumnii mici, mototolind-o, ridicând-o la piept. Medicul îi făcu un semn cu mâna, plin
122
AUREL MIHALE
de blândeţe. In liniştea încăperii, paşii lui Iliuţă bocăniră mărunt şi uşor, îndoelnici. Lângă patul brigadierului, încremeni. Degetele i se încleştară şi mai puternic pe postavul şepcii, ochii prinseră a-i clipi, iar buzele să-i tremure. Din «neică Mihai » el nu mai vedea decât un morman de legături şi feşe, o necunoscută şi pocită mumie albă. Acum, nu-1 mai întâmpinară nici mângâerea lui, nici zâmbetul, şi nici privirile pline de dragoste cu care Mihai îl întâmpina deobicei. Din colţul pleoapelor, două mărgeluşe scăpară pe obraz, sclipind.
— De unde vii ? — îl întrebă medicul.
Iliuţă încercă să-i răspundă, dar nu putu; suspinul i se urcase până în gât.
•— ... dela tractoare ?
Capul ajutorului de tractorist se clătină afirmativ, cu buzele strânse. Privirile medicului îl măsurară de sus în jos, cu dragoste şi emoţie. Iliuţă avea faţa, ochii, gâtul şi mâinile, salopeta şi bocancii, toate, pline de pulberea drumului. Pe lângă nas, lacrimile săpaseră prin stratul de praf mici şănţuleţe. Arăta obosit de mers şi de sbucium, de frământarea care i se citea în ochi.
—■ Vii dela Podeni ?
Iliuţă îşi clătină din nou capul.
— Când ai plecat ?
—■ Aseară... —murmură el fără putere.
Medicul se ridică. Mâna pe care o ţinuse până atuncea pe fruntea lui Mihai şi-o opri pe creştetul ajutorului de tractorist. El ştia că poate niciodată n'o să înţeleagă destul, în toată trăinicia ei, legătura sufletească adâncă şi de nesdruncinat, dintre acest tânăr tractorist şi brigadier. Sufletul copilului nu te minte niciodată. El simte şi mai repede, şi mai direct, şi ceeace oamenii vor să-şi ascundă. Deaceea, pe unii îi iubesc, iar pe alţii îi urăsc fără de dovezi. Mâna medicului i se mişcă un timp pe creştet, şi apoi coborî şi-i şterse ochii de lacrimi.
— Stai, — îl îndemnă el.
Iliuţă se aşeză cu privirile întoarse spre buzele brigadierului care tremurau din nou. Urmări cu interes mişcările medicului; acesta îşi purtă uşor, de câteva ori, buretele umezit peste ele. Apoi rămase cu ochii îndreptaţi numai asupra mingei aceleia albe şi mari, sub care se ascundea capul lui « neică Mihai ». In geamul ferestrelor bătea acum din plin lumina dimineţii. Medicul suflă în lămpiţă, aranja pătura pe lângă brigadier şi se întoarse iarăşi la fereastră. O deschise larg, însetat parcă de aerul de afară. Acolo, undeva, peste nemărginirea Bărăganului, acum răsare soarele. Insuliţat de raze îndepărtate, cerul din partea aceea îşi aurise bolta. Ştia că pe pământ, sub lumina lui, zeci şi sute, mii de tractorişti îşi pornesc în clipa aceea tractoarele. Văzduhul se cutremură de duduitul lor, ogoarele le aşteaptă, câmpia prinde viaţă. Iată-le, s'au risipit peste pământuri, îşi împlântă plugurile în adâncul lor, trosnesc şi merg răstur-nând brazde noui...Dar din fruntea lor, lipseşte un om: brigadierul. S'ar zice că eşti învăţat cu astea, bătrâne medic. Atunci, de ce şi în ochii tăi tremură o lacrimă, dece şi inima ta a fost cuprinsă de duioşia micului Iliuţă, dece şi în sufletul tău s'a ridicat deodată dorinţa răzbunării ? Desigur că ştii dece: pentrucă iubeşti viaţa, pentrucă şi tu lupţi pentru ea...
OGOARE NOUI
123
Un sgomot de motor de sub fereastră îl trezi pe medic din gânduri si visare. Până să se întoarcă el, în pragul salonului apăru Andrei. Privirile lor rămaseră pironite asupra patului în care zăcea brigadierul. Iliuţă îşi plecase capul pe marginea lui, alături de mâna întinsă peste pătură şi adormise. Se apropiară amândoi, pe vârfuri. Limpezimile albastre din ochii secretarului îşi întoarseră adâncimile umbrite de îngrijorare  către medic.
— Acuma a venit, decurând... —şopti bătrânul cu ochii la ajutorul ' de tractorist. s.
Andrei păşi uşor între paturi şi-şi lăsă mâna rece peste obrazul lui Iliuţă. ,'icesta tresări şi deschise ochii. Când îl văzu pe secretar, sări de pe scaun şi-i apucă palma, strângându-i-o la piept. Apoi se ghemui lângă dânsul; în priviri îi flutura desnădejdea.
— Ce-i, Iliuţă ? — îl întrebă Andrei.
— Am venit la tovarăşul Mihai, — murmură ajutorul de tractorist.
Tăcură. Rămaseră toţi trei cu ochii la brigadier. In mormanul acela alb de feşe şi cearşafuri, viaţa nu se mai întrezărea decât din mişcarea ritmică a pieptului. Andrei îşi întoarse capul către medic, clătinându-1 întrebător:
— Ce mai face ?
— Doarme. Abia acuma, către dimineaţă, 1-a răpus oboseala. Se pare că a ajuns la capătul crizei. Totuşi, mă tem că dacă prinde noui puteri, începe să se svârcolească iar... —-O clipă şoapta medicului se stinse, plină de îngrijorare. Apoi adăugă şi mai încet: — Dacă trece şi peste zilele astea, aproape că e salvat... puterea şi voinţa lui, tăria sufletească l-au salyat!
Andrei se apropie de brigadier şi-i mângâie fesele din dreptul frunţii. •— Pătimeşti tu pentru greşelile noastre, ale tuturor, Mihai... — cugetă el. — Dar lasă, praful se va alege din chiaburi... îi vom sdrobi! — Se întoarse iarăşi către medic.
— Dar ochii ?
— încă nu putem şti, —■ răspunse amărît medicul. — Poate nu-s atinşi; vom vedea numai după ce se vindecă puţin rănile din jurul lor. Dacă scapă de febră, asta-i problema cea mai grea... altfel, nici o grijă!
Secretarul mai aşeză pătura pe lângă Mihai şi ieşi dintre paturi, îngândurat. Mulţumi bătrânului medic, îl salută şi apucă apoi mâna ajutorului de tractorist:
— Hai   Iliuţă, mergi cu mine la Podeni. Trecură pragul cu feţele întoarse spre patul alb.
' Dela fereastră, medicul urmări maşinuţa pornită în viteză maximă spre câmp. In minte, îi rămăsese imaginea secretarului care-1 purtase pe Iliuţă de mână până ce-1 suise alături de dânsul, la volan. In fund, peste Bărăgan, răsărise soarele. îşi săltă privirile să vadă cerul întreg arzând, dar din spatele său se auziră din nou gemetele brigadierului. Se ridicase într'un cot şi-şi repezea pumnul înfăşurat în bandaje în aer, scrâşnind ca un turbat:
— Banditul... n'o să ne scape, nu... Mihai se trezise la fel de turburat.
124
AUREL MIHALE
3
Pentru Sandu Alexe nu mai există nici o îndoială. Din noaptea focului, când duşmanul încercase să distrugă tractoarele, convingerea sa că Filică nu era în nicun fel străin de asta — crescuse. Şi aşa cum bolovanul de omăt, rostogolit în puful de zăpadă proaspătă, creşte mi mult şi se aşează mai bine cu cât drumul lui e mai lung, asemenea şi credinţa sa în vinovăţia chiaburului se întărea cu fiecare zi. Numai că, încă nu-i p*ttea pune mâna în ceafă şi să-i strige: ■— Tu ai făcut! — Dovezile pe care le aveau erau încă mărunte. Dar nici nu putea aştepta să le vină altele, singure. — Alexe—îi spusese Bădină atunci—vezi, că nu mai e vorba doar de vigilenţă şi supraveghere activă, de o îngrădire a chiaburilor ... trebue să-i prindem pe cei care au lucrat cu Nică Creţu ! — Puţine nopţi a mai dormit Alexe dela foc încoace ! Când obosea cutreerând satul sau pândea mişcările chiaburilor, se întorcea acasă şi se lupta până. în zori cu gândurile. Acum îşi amintea şi înţelegea şi mai bine cuvintele secretarului de plasă:... ■— lupta voastră împotriva chiaburilor a fost lipsită de adâncime. Pe Filică l-aţi strâns din toate părţile, dar numai la suprafaţă, în ceeace — oricum—n'ar fi putut ascunde. Aţi lucrat fără pătrundere, fără a şti ce se ascunde înapoia mişcărilor lui... — Aşa era ! De aceea nici acuma nu putea spune, cu toată bănuiala sa, că Filică 1-a împins pe Nică Creţu la distrugere. Tocmai asta îl tulburase şi-1 amărîse atât. Se asemăna de multe ori cu un câine care caută ţistarii pe câmp, în stepă, sau pe islaz. Animalul simte în nări mirosul sălbăticiunii, se repede glonţ pe urmele ei şi adulmecându-i putoarea,, şerpueşte pe un drum nevăzut, până ce se opreşte în faţa găurii. Ştie că sălbăticiunea aici a intrat. începe să scormonească pământul, să-1 sape şi să-i svârle înapoi, împrăştie ţărâna până la zece metri în jur. Se înfurie şi latră şi iarăşi se apucă să sape mârâind. Degeaba însă; niciodată nu va reuşi să-şi înfigă ghiara în blana sălbăticiunii. Cu cit va săpa mai mult, cu atât şi ţistarul se va ascunde mai adânc. Şi atuncea câinele rămâne în faţa găurii la pândă, cu laba ridicată. Numai o clipă dacă-şi va scoate sălbăticiunea botul mustăcios afară, îl va înşfăca deodată, trăgându-I la lumină. Dar nici sălbăticiunea nu e proastă. Când simte ăsta, iese pe altă gaură depărtată, ascunsă în scaeţi sau brusturi. Pe acolo ea pleacă din nou la distrugerea grăunţelor. In această situaţie se socotea şi Alexe;. avea mâna întinsă cu siguranţă deasupra sălbăticiunii, dar n'o putea prinde dacă urma calea unui singur fir al întâmplărilor. Haita lui Filică'avea mai multe ascunzişuri; când o descoperea într'unul, cu siguranţă că ea ieşea să prade prin altul şi mai ferit. Atuncea, cum să o prindă ? Desigur că încolţindu-o pe mai multe căi !
îşi aminti astfel, de felul cum prind copiii sălbăticiunile din pământ. Ei lasă câinele la pândă în faţa găurii descoperită de el. In faţa celorlalte găuri se împart dânşii, cu bâtele sau furcile ridicate, aşteptând. Printr'una singură, toarnă apă. Ceasuri întregi o cară cu pălăriuţele întoarse, tocmai dela fântână. Când apa a pătruns până în cuibul cel mai ascuns al sălbă-tăciunii, aceasta se repede orbeşte pe una din găuri, ca să scape. Dar cum a ieşit afară, totul e pierdut. Cade, fie sub laba câinelui, fie sub loviturile ciomegelor. Chinuită, moare apoi înfiptă într'un băţ, deasupra găurii, tremurând în soare sau vânt.
OGOARE NOUI
Aşa vor trebui să facă şi cu cei care-au lucrat cu Nică Creţu.
Acuma uite, nu dormise toată noaptea gândindu-se la cele ce s'au întâmplat din Februarie încoace. La geamul ferestrelor, albul luminii se întărea văzând cu ochii. Se ridică încet, Cu mintea cuprinsă de aceeaşi întrebare care-1 frământase decuseară. Ilie Zăganu îi spusese că în noaptea când el i-a repezit pe tractorişti la Drum nou, la fântâna din răscruce _l-a văzut pe Nelu Durbac din Adâncată, gonind în galop către şina de fier. Pentru ce se ducea chiaburul în miez de noapte la gară ? Dacă Filică e legat de-o acţiune mai largă ? A fost şi el plecat atuncea ?
Alexe se îmbrăcă şi ieşi afară să se spele. Când se întoarse, Maria — care se sculase între timp, îi întinse un ştergar alb cu pânza subţire şi ispră. Ir. pătuţul Iui, împletit din răchiţi. Răducu începu să gângurcască vesel şi se lupta să se ridice spre geamul în care bătea lumina. Alexe îşi frecă puţin obrazul rotund şi smead şi-şi trecu degetele prin părul scurt :şi negru, cârlionţat în sus. Se aplecă apoi asupra copilului, cu ochii strălucind, cu degetele unei mâini înfipte în bărbia lui.
După ce-şi aşeză căciula, se întoarse spre Maria şi vorbi:
— Marie, eu mă reped până la tractoare...
Plecă. Ajunse la Pănoiu când soarele era de mult pe cer. Motoarele "bâzâiau peste ogoare ca nişte uriaşi bondari de oţel. In capătu1 locurilor pe care unul din ele se întorcea, găsi maşinuţa staţiunii goală. Pricepu că Andrei era pe tractorul care venea. O luă pe brazdă ca să-i iasă în faţă. Era mulţumit că se potrivise să fie şi secretarul S.M.T.-ului aici, se vor mai sfătui împreună. Când se întâlni cu tractorul, Alexe sări dintr'odată în spatele scaunului în care sta Buciu. Strânse mâna lui Andrei şi apoi braţul tractoristului întins peste volan. Ii întrebă:
— Ce mai ştiţi despre Mihai ? Când îl putem vedea şi noi ? Răspunse Andrei:
— E tot aşa, Alexe... parcă şi mai rău. Se sbate şi aiurează într'una, n'are odihnă nici un minut. L-a zăpăcit durerea şi frământarea. Prea -curând n'o să-1 puteţi vedea, are nevoie de linişte.
Gândurile lor sburară la brigadier. Peste tăcerea ce se lăsase între dânşii, bătăile motorului se auzeau ca ale unei alte inimi care svâcnea străpunsă de acelaş fior.
— Tocmai asta vorbeam şi cu Buciu, — reîncepu Andrei, — el pătimeşte pentru noi, pentru greşelile noastre, ale tuturor... Trebue să punem mâna pe duşman !
— O să punem — răspunse hotărît Alexe. — D'aia am şi venit încoace, să ne mai sfătuim.
Ajunseră astfel la drum. La semnul lui Andrei, Buciu opri tractorul, ca să coboare. Cel dintâi, sări jos Alexe. Andrei rămase cu un picior pe cutia de scule din dreapta şi cu o mână prinsă de parbriz. Vorbi:
— Să termin cu Alexe şi-o să mă întorc, Buciule. O să discutăm mai departe şi-o să vedem ce este de făcut...
Tractoristul întoarse tractorul şi intră din nou în brazdă, zorindu-1. Andrei cu Alexe rămaseră în drum, alături. Ochii lor se opriră o clipă asupra arăturilor :
— Vueşte satul,—grăi Alexe. Spun oamenii că asemenea ogoare :n'au mai văzut. Sunt câte unii care bat zilnic drumul tractoarelor.
126
AUREL MIHALE
— Asta e adevărat,—răspunse Andrei Hurdea.—Mihai a reuşit să facă din brigada lui prima brigadă de calitate. E rodul unei munci neîntrerupte, neobosite... Duşmanul a ştiut unde să lovească ! Totuşi, stau prost cu planul; depăşirile de normă scad mereu. încă nu ştiu. ce-om face...
Câtva timp tăcură, cercetând faţa arăturilor. După aceea se apropiară de maşinuţă şi se aşezară pe scara ei, unul lângă altul. Din frământarea lui Alexe nu se mai vedea acum aproape nimic. Un sentiment de neînfrântă forţă morală, de încredere şi de siguranţă îl cuprinse dintr'odată... Măreaţă este puterea care-i leagă pe comunişti într'o singură clipă, pe linia aceloraşi acţiuni, a aceloraşi gânduri. Simţul acesta care te face să-ţi deschizi sufletul şi să-ţi scoţi în palmă inima, faţă de celălalt, el închegă forţele tuturor comuniştilor, el dă tărie partidului, pentrucă înapoia lui descoperi întotdeauna omul care luptă pentru mai bine. Şi ce fericire morală trăeşti, când această nevăzută legătură e mai puternică: şi decât însăşi viaţa... Poate la acestea se gândeau Andrei şi Alexe. Secretarii rămseră multă vreme aşa, sprijiniţi cu capetele pe genunchi, adânciţi în liniştea cugetelor. Târziu, Andrei îşi săltă privirile spre Alexe şi zise:
— Am greşit, frate Alexe... am uitat că nu putem construi o viaţă nouă decât în lupta împotriva duşmanului... trebue să nu ne rupem nici un moment de aceestă luptă... asta e !
Sandu Alexe urmări înţelesul cuvintelor lui Andrei ca pe un ecou al gândurilor sale. Apoi îi povesti despre toată frământarea sa, despre bănuiala pe care o avea asupra lui Filică, despre care-i spusese Zăganu şi despre felul cum credea el că-1 vor prinde pe duşman...
■— Trebue să-1 luăm repede, din mai multe părţi deodată, să-1 încolţim şi să-1 înghesuim, până ce i-om putea pune mâne în gât. Cum am zis—stai!—şi mâna secretarului se strânse în pumn de parcă apucase de ceva,—să nu mai poată crâcni ! De aseară mă bate gândul să pornim şi pe linia asta, arătată de Zăganu... Dacă Filică e legat şi de alţii, de prin alte părţi ?
— Păi, nu-i greu să cercetăm, — vorbi Andrei. — Trecem acuma pe la argatul lui, pe la Lazăr. Ară aici, pe pământul pe care chiaburul 1-a luat dela Pănoiu.
.— E singur ?
— Singur. L-am ajuns din urmă cu maşina, când veneam.
Se ridicară. Trecură printre salcâmi şi-o luară peste arături, către locurile lui Filică. Mergeau alături, păşind larg, cu ochii la plugul care ara dincolo de întovărăşire. Andrei era ceva mai înalt, dar mai subţire, mai tinerel, adâncit în gânduri; Alexe, mai îndesat, mărunt cât un «pui de om », dar ager, înflăcărat. Se părea că în trecerea lor peste ogoare, cei doi secretari nu erau mai mult decât doi drumeţi. Insă, ce hotărîre şi ce putere ascundeau gândurile lor ! In ele era cuprins tot miezul, sâmburele forţei care va împinge şi acum viaţa înainte. Când ajunseră. pe brazda pe care venea Lazăr, se opriră. In dreptul lor, argatul struni hăţurile si strigă prelung către cai:
— Oo!...
Lazăr Lungu lăsă plugul în brazdă, înfipse codiriştea biciului alături în arătură şi după ce-şi scoase hăţurile de după gât, le atârnă la unul din  coarnele plugului.
OGOARE NOUI
127
Sec-ctarii îl întâmpinară cu manile întinse. Argatul îşi şterse palmele de ţărână răsucindu-le peste pantaloni şi le primi salutul cu ochii întrebători: —■ E ceva însemnat, — gândi el, — dac'au venit amândoi încoace !
— Merge, merge ? — îl întrebă Andrei Hurdea.
— Merge, —■ răspunse Lazăr. — Aicea mai avem şi-i gata, terminăm şi noi.
Se aşezară pe brazdă, în acelaş rând. Argatul la mijloc iar secretarii în părţi, cu ochii la dânsul. Andrei îşi scoase ţigările şi-i îndemnă să-şi aleagă. După ce le aprinseră, Sandu Alexe începu direct:
— Mă, nea Lazăre, atuncea când au fost tovarăşii dela tractoare cu contractele, în Februarie, matale erai la Filică ?
Argatul stătu un timp pe gânduri şi apoi răspunse: —■ Nu, nu eram; în ziua când au plecat ei, eu am intrat din nou la chiabur.
— Aha, — făcu Alexe şi rămase pe gânduri. Apoi continuă: — In seara aia n'ai văzut nimica Ia Filică, nu s'a pregătit să plece undeva... poate ai simţit ceva ?
Lazăr Lungu trase un fum, îl suflă încet şi îngândurat în şănţuleţul brazdei şi răspunse îndoelnic, cu umerii ridicaţi:
— N'am văzut. Atuncea încă, m'a mânat devreme acasă cu nişte porumb în traistă şi-o treanţă de cămaşă...
Secretarii se priviră cu subînţeles.
— Adică, stai,—reveni argatul;—dimineaţa când m'am întors, sârgul — ăsta de pe brazdă — era lac de spumă. Se vedea că fusese alergat; abea sosise de curând. Ba încă, ăl tânăr — Mitu — se ferea să-1 vadă Filică. Zicea că el a fost la nişte fete, la Bojdeanca.
Mai vorbiră apoi de una de alta, de grija pe care trebue s'o poarte Lazăr în curte la chiabur şi se ridicară. Secretarii o porniră înapoi, peste arături, iar Lazăr Lungu —- după plug. Până la maşinuţa, nici Andrei nici Alexe nu mai rostiră nici un cuvânt. Acolo se opriră faţă în faţă, gânditori:
— Asta e, —vorbi Andrei Hurdea, —cred că ai dreptate; chiaburii au legătură între ei şi cu siguranţă că în noaptea aceia s'au întâlnit la gară.
— Vezi, îţi spuneam eu că trebue să-i pândim la toate ascunzişurile. Iată, p'ăsta încă nu-1 cunoaştem.
Andrei se uită mai apoi la tractorul care se apropia de drum şi vorbi către Alexe:
— Măi aşteaptă puţin, trebue să văd ce facem cu problema asta a planului. Pe urmă o să mergem în sat. De la Podeni eu o să mă las spre Adâncată, să vorbesc şi cu tovarăşii de-acolo...
Andrei ieşi înaintea tractorului şi plecă cu el pe o novă brazdă. Privind liniştit înainte, Buciu îşi începu vorbirea-i întreruptă:
— Cum vă spuneam tovarăşe Andrei, grija pentru calitate face ca oamenii să uite de plan. Toate realizările celorlalţi au scăzut sub depăşirile atinse în ultimul timp. Şi doar aveam destul până să trecem peste mia de hantri... iar timp, mai nimica...
— Da, da, făcu secretarul gânditor.
Până ce reveniră iar la drum, tăcură. înainte de a coborî, Andrei Hurdea prinse braţul tractoristului şi zise:
ÎS8
aurel mihale
— Mă, Buciule, mai vorbeşte cu oamenii, poate aceasta nu-i decât o greutate a începutului... Deocamdată însă, nu văd ce-am putea face. Eu am să-i spun şi lui Turcu, să vedem.
După plecarea lui Andrei Hurdea şi-a lui Alexe, Buciu rămase şi mai mâhnit.
4
Comitetul de conducere al ţăranilor întovărăşiţi hotărîse ca în această săptămână să nu se ocupe decât de pregătirea însămânţărilor dela Pănoiu. Pentru aceasta discutase mai înainte cu ţăranii întovărăşiţi; apoi se sfătuise cu agronomul staţiunii. Făcuseră împreună un plan de aso-lament, împărţind întinderea pământului dela Pănoiu în patru parcele mari. Jumătate din suprafaţă o vor însămânţa cu porumb; pe un sfert vor pune floarea soarelui; din celălalt sfert, o parte va fi semănată cu bumbac, iar alta cu pepeni şi dovleci. La toamnă întreaga întovărăşire de aici va fi pusă cu grâu, iar plantelor prăsitoare din primăvara viitoare li se vor face loc pe întovărăşirile de la Plopşor şi de lângă sat. Membrii comitetului îşi împărţiseră în acelaşi timp sarcinile între ei. Ilie Zăganu va răspunde de măsurarea întovărăşirii şi de fixarea celor patru tarlale, după plan; moş Gheorghe Soare va strânge de la toţi ţăranii întovărăşiţi porumb de sămânţă, iar Frusinica va aduce sămânţa de floarea soarelui de la Frăţia şi cea de bumbac dela Călăraşi.
Dar iată trecură trei zile de alergătură zadarnică pentru Frusinica. Nu reuşise să aducă nici un bob de sămânţă nici dela Călăraşi şi nici măcar de aicea, de la Frăţia. Deaceea, în dimineaţa asta pătrunse înfuriată la sediul Sfatului Popular şi-şi arătă nemulţumirea faţă de Lică:
— Tată, Comitetul Provizoriu şi-a luat sarcina să ne-ajute... dar uite că mai rău ne ncurcă. Era stabilit să ia încăodată legătura cu Frăţia, ca să cadă de acord asupra cantităţii de sămânţă Jdanov ce-o putem ridica... Hârtiile pentru Călăraşi nici acum nu sunt gata. . . Şase căruţe aşteaptă de un ceas în drum şi noi încă n'am plecat.
Luat din scurt şi-atât de repede, Lică Mătase privea încurca., neîncrezător. Dar în acelaş timp parcă se şi bucura de stăruinţa pe care o arăta în muncă fata lui. El o privi la început c'un zâmbet îngăduitor, îndreptat mai mult spre căruţaşii cf re intrau înăuntru, cu biciurile prinse în subsuoară. Mai apoi, se uită stingherit în ochii întunecaţi ai Frusinicăi şi zise:
—-A lipsit directorul, d'aia n'au putut trimite căruţe până acum. Am să le dau din nou un telefon.
— Lasă că fac eu asta, matale aranjează să mi se facă hârtiile pentru Călăraşi... o să plecăm mâine dimineaţă .
Frusinica se răsuci scurt şi trecu în cealaltă încăpere, Ia telefon. In urma ei, ţăranii începură să râdă, înconjurându-1 pe Mătase.
— Spirt nu alta, mă Lică... ferească dumnezeu să i se împotrivească cineva. Asta scoate apă şi din piatră seacă.
Lică Mătase începu să zâmbească uşor, cuprins de o mândrie nemărturisită. Chemă secretarul comitetului şi-1 grăbi să facă hârtiile necesare ridicării seminţei de bumbac. Frusinica se întoarse repede şi se opri în uşa deschisă larg:
— Tată, trebue să mergi şi matale. Cei de la Frăţia spun că v'aţi înţeles împreună asupra seminţei, altfel nu ne-o dă.
ogoare noui
i29
— Merg, — zise Lică, şi ieşi după ea urmat de ceilalţi ţărani. Preşedintele şi cu Frusinica se urcară în prima căruţă; toate celelalte
se înlănţuiră după ei pe drumul către gospodăria de stat. Frusinica se aşezase peste sacii îngrămădiţi în fundul căruţei, privind gânditoare valul de praf stârnit în urma lor. Din noaptea focului încoace, Lică Mătase îi respecta cu sfinţenie această tăcere. Ştia că fata este îngrijorată de starea lui Mihai. Şi el, şi nevastă-sa, căutau să-i intre în voie cu orice.,
Pe câmp se întâlniră cu maşinuţa staţiunii. Andrei claxona şi o opri alături de căruţa lor, roată lângă roată. Lângă dânsul era şi Alexe. Lică Mătase le arătă scurt unde mergeau. înainte de a se despărţi, Frusinica întrebă:
■— Ce-i cu Mihai, tovarăşe secretar ?
— Tot aşa, —răspunse Andrei Hui dea cu ochii plecaţi. îngrijorarea de care era cuprins şi el nu i-o putu ascunde. Târziu adăugă: — Am fost de dimineaţă pe la spital... deocamdată nu-1 poţi vedea...
Tăcută, Frusinica îşi coborî privirile şi mai mâhnită. La semnul lui Mătase, căruţa se urni, învăluind maşinuţa rămasă în urmă în nouri de colb.
*
Până la prânz cele şase căruţe s au şi întors cu sămânţa dela gospodăria de stat. Frusinica sosise acasă tare amărâtă. Neliniştea ei crescuse şi mai mult. Din clipa în care Andrei îi adusese veşti nu tocmai bune despre Mihai, nu-şi mai găsi astâmpăr. Căsuţa lor i se părea şi mai strâmtă, timpul care trecea o chinuia şi-i mărea îndepărtarea revederii cu Mihai. Totul devenise neîndurător de pustiu şi de trist . .
Ieşi tăcută în pragul porţii şi cu ochii pironiţi în zare cercetă uliţa, de parcă l'ar fi aşteptat să vie. Rămase un timp pe loc mâhnită şi îndurerată. Apoi se întoarse, mergând cu privirile în pământ, cu paşii împleticiţi. De data asta nu mai intră în casă; străbătu curtea şi trecu în ogradă. Sub acelaş zarzăr, fânul pe care stătuseră amândoi în seara focului, o aştepta. Se întinse pe el cu faţa în sus, afundându-se în moliciunea lui ca într'un pat de puf. închise ochii. Printre grădini, fremăta aevea aceeaşi adiere venită din largul Bărăganului cu arome de arături şi grâne. Crengile zarzărului se mişcau din nou la fel de leneşe şi parcă mai frumoasă se porni ninsoarea florilor. Pe buze simţi arsura sărutului de-atunci, în trup — fiorul ce-o cutremurase. Iată, urechile îi păstrau şi acum murmurul şoaptelor lui... ca o mângâiere aşteptată îi reveni în minte farmecul îmbrăţişării lui.
— Mihai... *
Sus, îi apăru acelaş cer de stele; în jur, simţi liniştea de vis a aceleeaşi nopţi. îngropată în fân, toate îi apăruseră din nou, înlănţuite ca într'un şir de tulburătoare vedenii.
Dar şi în clipa asta, amintirea detunăturii o sperie la fel. In inimă simţi aceeaşi înfrigurare şi în noapte, depărtate în stepă, parcă pâlpâiră iar limbile flăcărilor. Mihai se smulse şi acum de lângă ea şi dispăru. Tresări scuturată ca de un suspin. Acum îl vedea aevea întins pe pătură, cu faţa şi mâinile năpădite de sânge, cu buzele crispate de durere, gemând. Iată, parcă chiar în clipa aceasta îi leagă capul cu băsmăluţa sa, îl ridică
9
13°
aurel mihale
şi-1 conduce la căruţă. Mâna îi tremură cuprinsă de palma lui rănită. Pentru ultima dată îl văzu lungit peste pae, svârcolindu-se... Şi numai astfel i-1 poartă de zile şi nopţi în şir, gândurile !
— Ah, doamne ! —oftă ea şi deschise ochii.
Zarzărul îşi legăna crengile pline de frunzişoare, purtându-i peste obraz plasa umbrelor. Soarele se ridicase sus, zarea era senină, văzduhul luminos. Pe cer, urme subţiri şi alburii de nouri lunecau către Bădeni. Acolo era Mihai. De ce să nu-1 poată vedea ? Vor înţelege şi doctorii că nu mai poate aştepta. Se ridică într'un cot, înfigându-şi-1 ca o ţepuşă în fân. întunecimile ochilor săi de lăstun, lipsite acum de strălucire, păreau ca de cărbune şters. Aripioarele sprâncenelor sale groase şi negricioase, se apropiară într'o încruntare gânditoare. Cu cealaltă mână îşi svârli pletele lur.gi şi buclate spre ceafă şi sări din fân.
In casă, îşi îmbrăcă o altă rochiţă, îşi încă ţă pantofii de sărbătoare şi se legă cu băsmă!uţa nouă. într'un coşuleţ, împletit şi dăruit lor de Alexe, începu să adune daruri mărunte pentru Mihai. Când să iasă, în prag se întâlni cu maică-sa. Leana lu'Lică avea în mână un pacheţel cât palma.
— Du-i şi asta, — zise ea, —e o bucată de caş, îl poate mânca. După ce i-1 vârî în coşuleţ, maică-sa se întoarse într'o parte cu lacrimi
în colţul pleoapelor. Plângea. îşi trecu colţul basmalei peste ochi şi-şi ridică fota în vânt.
— Acuma, de ce-oi plânge?-—o ceriă Frusinica.
— Nici nu v'aţi luat şi-ai şi nceput să pătimeşti...
— Lasă prostiile,—o repezi fata;-—vezi, că poate nu vin diseară. Tata să dea hârtiile pentru sămânţa de bumbac lui Tudose Cioacă. O să ne'ntâlnim în gară la Bădeni...
Leana lu' Lică mai murmură ceva neînţeles despre Lică Mătase care era plecat călare Ia Drum nou şi tăcu. Frusinica îşi săltă coşuleţul pe braţ, păşi pragul şi plecă. In uliţă, prinse de genele-i lungi, îi sclipiră şi ei câteva boabe de lacrimi.
Pe drum, nu se odihni decât o singură dată, Ja fântâna dintre Adâncată şi Năeni. Aici o prinsese asfinţitul soarelui, precum şi grija să n'o apuce înserarea pe drum. După ce-şi mai linişti răsufletul, se ridică de pe marginea şanţului unde-şi lăsă coşuleţul şi merse la fântână. Plecată peste ghizduri, văzu ochiul de apă din adânc, întunecat. Apucă găleata şi-o vârî în gol, grăbită. încercă apoi lanţul, scuturându-1; găleata era în apă. In sus, se trăgea mai greu. Pe la jumătate, se opri cu mâinele pe lanţ, sprijinindu-se de marginea pietrii. In clipa aceea, auzi din urmă tropot apropiat de copite, întoarse capul. Pe drum, învăluit în colb, venea în galopul calului un călăreţ. Rămase cu ochii într'acolo, ţinând strâns Iar ţul, cerce tându-1 pe drume ţ. Când se mai aproapie, calul dădu în trap, iar în dreptul fântânii, strunit, sări peste şanţ şi peste coşuleţul ei şi încremeni înfipt în toate picioarele, chiar lângă dânsa. Valul de pulbere se risipi; din şea coborî înfierbântat un tânăr. într'o mână îşi leagănă cravaşa; cu cealaltă o apucă pe ea de bărbie si-i săltă faţa spre dânsul, smucind: —Te-ai speriat   frumoaso, ai ?
Frusinca părăsi lanţul şi-1 plesni supărată cu dosul unei palme, drept în obraz. Trasă în jos de găleată, cumpăna coboiî vijelioasă, rămânând? ca o stănoagă între ei. Străinul îşi feri capul, lăsându-lpe spate; faţa i se
ogoare noui
■131
înroşise dintr'odată, până'n vârful nasului cârn. Se lăsă apoi peste lemnul cumpenei cu privirile albastre-cenuşii îndreptate în ochii ei.
— Ai noroc cu ochii ăştia, c'altlel nu-ţi iertam sălbătăcia... Frusinica nu-i răspunse. Dar uitătura ei căpătă un ascuţiş care-i opri
mâna întinsă din nou spre ea. Străinul se apleacă apoi să scoată găleata. Fata-i urmări mişcările şi înfăţişarea cu interes. — Cine-o fi ? — se întrebă ea. Abia când celălalt se aplecă să soarbă din apa, îi răsări din amintire chipul lui Alecu, feciorul fostului moşier.
— r» a, —îi zise Alecu, trecându-i găleata. Fata-1 privi răutăcioasă, împotrivindu-se.
— .. .pp ff ! — bufni el cu scârbă şi făcu vânt găleţii înapoi, în fântână. Cumpăna coborî din nou, bălăbănindu-se, scârţâind, până ce-şi pocni vârful lemnului de ghizduri. Frusinca se dădu speriată în lături, acoperindu-şi faţa cu mâinele. In aceeaş clipă Alecu sări în şea, întoarse calul şi sbură peste şanţ, în pu'berea drumului. Calul porni în galop şi se afundă repede în semănături, luând-o la dreapta, spre părţile de jos. De-acolo, de lângă fântână, Frusinca îi urmări multă vreme umbra care se depărta mereu, pierzându-se în înserare. Alecu gonea de parcă era fugărit de pe pământurile care fuseseră ale lor.
— Haita, degeaba n'a apărut el iar, pe-aicea..., ■ După ce scoase iar găleata, bău apa, luă coşuleţul şi plecă.
La Bădeni, ajunse spre seară. La poarta spitalului însă, portarul refuză să-i dea permisul de intrare. Era stricat interzis de-al vizita pe tractorist. Amarnic de răutăcios i se păru Frusinicăi omul acesta.
— Dă-mi, tovarăşe, drumu' !—ceru ea cu glasul ridicat.
— Nu se poate, n'am voie. Si-apoi nici ora, nici ziua de vizită... Tovarăşii care vin la ei au învoirea doctorului.
Frusinica îşi întoarse ochii de la portar la coş şi apoi la picioarele-i prăfuite. Venise degeaba.. .sau, poate cine ştie ?Se aj ropie şi mai mult de portar. Şoapta i se auzi gâtuită de teamă, rugătoare:
— Se simte mai rău ?
— Nu ştiu, —răspunse portarul cu glasul mai cald. Apoi, adaugă;
— Fă loc!
Frusinica se feri şi înăuntru pătrunse un bătrânel cu capul vioi, sprijinit într'un baston cu capătul de argint. Era v edicul.
— Ce s'a întâmplat?—îl întrebă el pe portar.
După ce ascultă răspunsul acestuia, se întearse spre Frusinica. -— Cine eşti dumneata ?
Fata tăcu încurcată. îşi plecă privirile negricioase asupra coşule-ţului şi gândi:—Intr'adevăr ce era ea pentru Mihai, ce putea să-i spur.ă ?
— Soţie?—o întrebă bătrânelul. Frusinica scutură din cap, împotrivir.du-se.
— Seră ?
— Nici.
-—Atunci, logodnică!
Fata-şi ridică fruntea şi ochii cu mândrie. Pe umerii săi, pletele-i negre tremurară o clipă ca o ţesătură de mătase grăbit desfăşurată. Medicul înţelese. Ii ppucă braţul mai sus de cot şi-o trecu înaintea lui:
— Hai, mergem împreună.
B*
aurel mihale
Vorbise, de parcă ar fi vrut să se desvinovăţească faţă de portar. Când se m i depărtară, reîncepu, măsurând-o cu privirile: —Vasăzică aşa...Ei, mândreţe de fată are Mihai!
Frusinica-şi plecă pleoapele. Simţi cum umerii obrajilor i se înroşesc treptat, cum coşuleţul îi atârna acum prea greu.
Urcară scările alături. Trecură printr'un coridor lung şi alb, umbrit de negurile serii. La capătul lui se opriră.
— Ari, — zise medicul arătându-i uşa. Apoi adăugă: —Nici o vorbăs are nevoie de linişte.
Bătrânelul apăsă clanţa uşor şi crăpă uşa pe nesimţite. Inima Frusinicăi începu să bată şi mai puternic. La semnul lui, păşi înăuntru speriată. In cameră era întuneric şi linişte, miros proaspăt de medicamente. Rămase pe loc, cu coşuleţul în mână, aşteptând.
— Până nu ştim ce-i cu ochii, îl ferim de-o lumină prea tare — îi şopti medicul.
Frusinica îşi auzi bătăile inimii ca pe ale unui om străin. Când se obişnui cu întunericul, desluşi în locul celor două ferestre ţesătura subţire şi îndepărtată a luminii oprită de perdele. Bătrânelul înainta pe vârfuri şi ridică într'o parte un colţ de la perdea. Slabă, lumina serii bătu în peretele alb din faţa ei. Sub el, trei paturi. Primele două — goale, neatinse. In celălalt, cel mai din fund, un morman alb, scufundat în albituri, se mişca în ritmul răsuflării. Acolo era Mihai. îşi duse mâna la guiă şi încremeni cu pumnul vârît între dinţi, cu strigătul înăbuşit. Oclîii-i de lăstun prinseră a străluci, umeziţi de lacrimi. îşi mişcă picioarele moi şi obosite, încet, până lângă pat. Lăsă coşuleţul jos şi după ce-şi luă băsmăluţa lăsată pe toarta lui, se ridică. Pe pernă, zări mingea aceea uriaşă a legăturilor ce-i înfăşurau capul. Doar în dreptul buzelor şi-al nasului, două deschizături. Pe lângă trup, întinse, măciucile albe ale pumnilor. îşi plecă faţa în băsmăluţa şi începu să suspine. Pieptul i se sălta neregulat şi grăbit, umerii îi tremurau, plânsul i se topea în scâncet. Mişcat, medicul se apropie şi-i ridică părul de re frunte şi tâmple înapoi, spre ceafă, mân-gâind-o. Vorbi apoi rar şi rugător:
— Păi, aşa ne-a fost vorba ?
Frusinica scânci mai departe, stăpânindu-se cu greu.
— A, nu eşti tare deloc, — continuă medicul. — Ce-o să facă Mihai, care-a sărit în foc să scape un om de la moarte, c'o asemenea fată ? De ce plângi ? Ce-a fost mai greu a trecut...
Fata se domoli încet, încet. La urmă, sughiţă numai în răstimpuri, adânc şi întretăiat. Dar când îşi coborî mâna cu băsmăluţa în jos şi văzu din nou înfăţişarea brigadierului, plânsul o podidi iar. Nu-1 mai recu-noaştea. Deaceea, nici nu se mai putu opri. Ingenunche lângă pat şi-şi lăsă faţa înfierbântată şi umezită pe braţul lui, deasupra pansamentelor.
— Mihai... dragul meu—.. strigă ea înăbuşit.
Medicul se încruntă. Era prima zi de linişte a bolnavului. Febra îi trecuse. Se aştepta ca în seara asta, el să poată vorbi cu înţeles. Dar acuma, uite ! Se aplecă s'o ridice, însă se opri. Brigadierul îşi mută cealaltă mână pe creştetul fetei. Bolovanul pumnului înfăşurat în feşe i se rostogoli uşor pe ceafa şi umerii ei, ca într'o mângâiere.
— Frusinico... —murmurară slab buzele lui.  . ■   = .
ogoare noui
J33
Fata tresări, îşi reveni dintr'odată. Ii luă braţul şi i-1 aşeză din nou pe ângă corp. Apoi vorbi cu căldură, fără de nici o urmă de scâncet în glas, stăpânindu-se:
— Stai liniştit, Mihai... sunt lângă tine.
Brigadierul îşi clătină mingea capului, mulţumit. Ea se aşeză pe marginea patului încet, ferindu-i mâna. Apoi îi desgoli pieptul şi începu să-i fluture cămaşa, ca să intre aer. Medicul îi privea tăcut, îngrijorat totuşi de Mihai. Se apropie de căpătâiul lui şi ridică din vasul de pe măsuţă buretele plin de apă. După ce i-1 trecu peste buzele asprite, stoarse din el câteva picături. Brigadierul le supse cu ăcomie printre dinţii încleştaţi si-şi răsuci capul după altele. Bătrânelul întinse buretele Fxusinicăi şi-i arătă să facă la fel. După aceasta ieşi.
Rămasă numai cu Mihai, Frusinica îl privi un timp cu ochii plini de duioşie. Apoi îşi roti privirile prin cameră. Acum nu-i mai păru aici nici aşa de pustiu, nici aşa de înfricoşător. După întunericul din colţul ferestrei, simţi că afară se lăsase noaptea. Când se uită iarăşi la Mihai, nici starea lui nu-i mai apăru atât de grea. «El e destul de tare, —gândea ea — ca să scape repede de rănile astea... Şi-apoi, atuncea să te ţii Filică ! Să vedem ce-ai să te faci în faţa Iui !»
Gândurile-i fură întrerupte de intrarea medicului. Acum era îmbrăcat în halatul alb, strâns pe mijloc, la gât şi la încheetura mâinilor. Bătrânelul merse la fereastră şi trase perdeaua. întunericul din cameră se subţie spre geamuri, albeaţa patului în care zăcea Mihai părea ca o urmă de omăt în noapte. De-afară, se auzi motorul unei maşini.
— Mai vin şi alţi musafiri,—şopti medicul.
Frusinica se ridică şi trecu la fereastră. Jos, în curte, zări maşinuţa staţiunii goală. Cine putea să fie decât Andrei ?! Când se întoarse, în pragu! uşii îi apăru mai întâi Tinca, mama lui Mihai. Femeia intră cu pasul ei bărbătesc, într'o semeţie îngândurată. Fata i se repezi în cale, plină de bucurie, îmbrăţişând-o, suspinând. Apoi îi apucă braţul şi-o conduse tăcută până la patul alb. In urma Tincăi, veni şi Andrei. Secretarul rămase surprins când o văzu pe Frusinica şi-şi clătină degetul, ameninţător.
Trnca se opri lângă pat, şoptind parcă mustrător:
— Ei, Mihai... Mihai... Brigaderul o simţi şi-şi mişcă buzele:
— Ma-mă...
— Lasă, mă băiete,—reveni Tinca,—o să treacă şi-asta. Când ai să te scoli facem nunta, nu ?
Mihai îşi ridică umerii încet, într'un răspuns îndoelnic. Cea dintâiu, Frusinica îi pricipu gândurile. înţelesese că el n'ar mai fi îndrăsnit să-i ceară asta. Cine ştie cum iese din spital ? Se pune în cumpănă deci, dragostea ei. Deaceea vorbi apăsat:
— O facem, Mihai. "*v —-Vrei nu vrei, s'a terminat cu tine, —sări Andrei; —ai intrat de
pe acuma sub papuc.
Pe toţi ceilalţi îi încercă un zâmbet. Frusinica-şi plecă priviri e, parcă ruşinată. Medicul se apropie şi le ceru în  şoaptă să păstreze linişte.
— Eu zic că voi puteţi pleca,—hotărî Tmca;—rămân numai eu. Frusinica îşi ridică coşuleţul de jos şi scoase pe măsuţă tot ceeace
avea în el. Condusă de medic, se apropie de pat şi-i strânse mâna
J34
aurel mihale
lui Mihai. Apoi îşi luă coşuleţul pe braţ şi plecă. Pe scări o a unse şi Andrei.
In drum către Podeni, când în bătaia farurilor Ie apăru în faţă fântâna dintre Năeni şi Adâncată, Frusinica isbucni pe neaşteptate:
— Auzi, tovarăşe Andrei, astăzi m'am întâlnit aicea, cu A ecu lui Pănoiu....
— Ce vorbeşti ? ! — făcu secretarul.
Şi în timp ce fata îi povestea, Andrei socotea în gând că descoperiseră un fir şi-un ascunziş nou de-al duşmanilor. Ştia însă, că până s'ajungă să toane apă ca peste sălbăticiune,—cum spusese Alexe,—mai aveau încă de cercetat. T ebuia să-i prindă pe toţi şi să-i scoată ca pe ţistari, în ţăpuşe, în bătaia soarelui şi-a vântului.
5
Andrei sosi Ia staţiune noaptea târziu. Poarta mare şi grea se retrase în lături, de parcă se mişca singură. Dinapoia ei, apăru moş Fane, paznicul, c'un deget ridicat la şapcă. Bătrânul nu mai purta şuba pe care-o târîse primăvara întreagă prin curtea staţiunii. Se încălzise vremea; timpul schimbător trecuse. După ce zăvori poarta, moş Fane grăbi spre remiza în care Andrei intrase cu maşina. II găsi pe secretar afară, cercetând curtea luminată de becurile din vârful stâlpilor, precum şi toate clădirile şi atelierele staţiunii.
— De drag să păzeşti asemenea avere, moş Fane... îl întâmpină Andrei.
— De drag, tovarăşe secretar... răspunse bătrânul.
După aceea. Andrei scoase ţigările şi i le întinse. Aprinseră amândoi şi se apucară ce fumat, tăcuţi şi gânditori. Abia acum găsi Andrei răgazul necesar să cugete în linişte la greutăţile întâmpinate de brigada lui Mihai. Cu siguranţă că scăderea asta a normelor este strâns legată de începutul luptei pentru calitate. Până ce oamenii se vor deprinde şi cu una şi cu alta, va trece timp. Dar până atunci, îndeplinirea planului va întârzia... Dinspre atelierul de fierărie se auzeau ca într'un cântec sunetele nicovalelor. In timpul campaniei, acesta era singurul colţ din staţiune unde activitatea se întărea şi continua fără întrerupere, chiar şi noaptea. Peste două sute de fiare de plug trebuiau în permanenţă, zi de zi, ascuţite. Cu câteva zile în urmă, Andrei îi propuse lui Turcu să uşureze lucrul fierarilor, mecanizându-!e foalele şi aerisirea încăperii. Astăzi lucrările acestea trebue să fie terminate.
■■—Ce fac fierarii, moş Fane?—întrebă Andrei—şi-au pus motoraşul ?
— Şi-au pus, tovarăşe secretar, — răspunse înveselit bătrânul; acum să-i vezi !. Tovarăşul director 1-a montat. Au spart şi zidul şi-au scos prin el, afară, un tub prin care iese fumul... s'au mecanizat.ee crezi!
Un sentiment de mulţumire şi de mândrie îl încercă pe Andrei. Şi sentimentul acesta îi revenea oridecâteori, prin lupta lor—într'un fel sau altul, se îmbunătăţeau şi munca şi viaţa oamenilor. Porni spre atelierul de fierărie, nerăbdător. Fierarii lucrau cu uşa deschisă. Din prag îl zări pe Turcu stând în faţa foalelor aruncate jos, urmărind mişcarea regulată şi liniştită a flăcărilor din cărbuni. De undeva, se auzea neîntrerupt zum-
ogoare noui
135
zăitul motoraşului. Când Andrei păşi pragul, fierarii se opriră din bătut si-şi lăsară ciocanele să tremure pe marginea nicovalelor. Turcu se întoarse şi cum îl văzu pe secretar, isbucni:
— Andrei, vino să-ţi arăt... Ştefan Turcu îi prinse umărul şi-1 conduse până în dreptul instalaţiei. Fierarii îix înconjurară cu piepturile ca piatra desgolite, lucind de sudoare. Turcu reîncepu: — Ca la uzină Andrei. . apeşi pe buton, motoraşul porneşte şi ventilatorul suflă singur ... Priveşte !
Directorul întinse mâna şi apăsă pe un buton prins în perete, pe sub care cablul trecea la motoraş. In aceeaşi clipă, tăcu şi motoraşul; mişcarea ventilatorului încetă. Andrei cercetă instalaţia: motoraşul mişca printr'o curea roata unui mic ventilator de la care, împins pe o ţeava, aerul suflat răbufnea pe sub cărbuni... atât. Când Turcu apăsă din nou pe buton, foşnetul ventilatorului reîncepu şi flăcările răsărită din nou dintre cărbuni. Ochii fierarilor se aţintiră asupra lui Andrei, aşteptând. Secretarul se întoarse spre foaie şi le ciocăni burduful învechit cu vârful piciorului.
— A trecut şi timpul lor, — vorbi el, — şi munca şi viaţa fierarilor trebue.să se schimbe... Mai apoi reveni: — Dar cu aerisirea cum staţi ?
Şt ful atelierului ridică mâna şi-i arătă un burlan de tablă care ieşea prin perete cu un hornişor. Zise:
— Trage ca un sorb de apă... ne limpezeşte în permanenţă aerul. Deşi ceva mai slabă decât zumzetul motorului, mişcarea aerului prin
burlanul de tablă tot se auzea. Spre gura lui se îngrămădeau să iasă fumul, sgura şi mirosul strâns în atelier. Pe locul ei din tavan, un bec de o sută de lumini înlocuise vechea lampă cu petrol.
Andrei şi cu Ştefan Turcu ieşiră mulţumiţi din atelierul de fierărie. In urma lor, cântecul nicovalelor reîncepu şi mai puternic. Afară, din spatele remizelor, străbătu până la dânşii flueratul prelung al paznicului. Se opriră în faţa clădirii numită prin deviz: « grupul social». I se terminase şi acoperişul. Acuma se lucra la tencuială şi la lemnărie. In lumină, cărămida zidurilor părea de un roşu întunecat şi aspru.
— Aicea jos,—începu Turcu, o să instalăm cantina şi clubul. Sus vom face dorrriitoarele... In cea de a treia sală, de la parter, vom ţine cursurile de tractorişti.. .
— Când o daţi gata?—întrebă Andrei.
— M'am înţeles cu meşterii, că tot la 1 Mai... până s'or întoarce tractoriştii din campanie, totul trebue să fie pus la punct 1
Tăcură. Obosit, Andrei se aşeză pe scările de beton proaspăt turnat şi rămase gânditor. In faţa lui, Turcu încă măsura cu privirile zidurile clădirii. Când se apropie de el, şopti:
— Ştii, Andrei, mă gândesc cât de repede cresc toate acestea... iată, clădirea asta, campania, parcă ieri le-am început!
— Şi noi creştem, Ştefane... murmură secretarul. — Viaţa însăşi creşte... am asemănat de multe ori viaţa asta nouă cu un şuvoi de munte care a stat până acum zăvorit în adâncul peşterilor. Când a isbit însă spre lumină şi când şi-a găsit albia pe care să se reverse, a pornit la drum. Tot neînfrânt a fost el şi acolo, în pântecele stâncilor, dar şi mai neînfrânt a devenit acuma, când puterea lui a crescut şi creşte cu fiecare pas de vale străbătută... Sunt greutăţi care ne mai împiedică încă la mers, dar sunt asemenea pietrelor căzute de pe stânci înaintea apelor. Ele nu
136
aurel mihale
vor putea opri revărsarea şuvoiului, ci dimpotrivă îl vor învolbura şi-î vor întări furia şi forţa cu care le va lovi şi mai amar... le va şterge din calea sa... sunt greutăţi peste care şuvoiul va trece şi va Creşte neîncetat...
Ştefan Turcu se apropie şi mai mult de secretar şi se aşeză alături, pe aceeaşi scară de beton ţinută încă în tiparul cofrajelor. Andrei continuă:
— Iată am fost astăzi la brigada a şaptea; Buciu se luptă cu succes să ţină locul lui Mihai. Oamenii merg înainte, luptă pentru calitate... şi cresc în această bătălie. Dar pe lângă greutăţile ridicate de duşman în calea lor şi peste care au trecut, ei întâmpină şi acum greutăţi destul de mari... pun inimă şi suflet, se sbat să le depăşească... şi cu siguranţă că vor reuşi. Valul acesta al vieţii, ca şi al apelor, nu cunoaşte înfrângere, tocmai deaceea el se găseşte totdeauna în creştere... asta e, Ştefane !
Tăcură iar, urmărind fiecare în mintea lui linia aceloraşi gânduri. In staţiune, încetase şi sgomotul de la atelierul de fierărie. Liniştea nopţii nu era întreruptă decât de foşnetul steagului înfipt pe creasta celei mai înalte dintre clădiri. Prin lumina curţii, moş Fane trecu agale spre depozitul de carburanţi. Târziu, Ştefan Turcu întrebă:
— Despre care greutăţi vorbeai la brigada lui Mihai ?
— Cred că e o problemă legată de lupta pentru calitate. Ei au reuşit să realizeze nişte lucrări cum într'adevăr că n'am mai văzut, Ştefane. Dar cu asta le-au scăzut dintr'odată şi depăşirile de normă din trecut.
— Aha, înţeleg, — interveni Turcu; — luptând pentru calitate au uitat de plan...
— Exact, — sări Andrei.
— Interesant... murmură Turcu.
Câteva clipe, Andrei tăcu. Vorbi apoi gânditor, c'un amestec de ironie şi de mustrare în glas:
— Vezi, Ştefane, tu găseşti că problema asta este numai interesantă... dar n'ai văzut încă frământarea şi lupta oamenilor... greutăţile bătăliei pentru plan. — Secretarul lăsă să mai treacă un timp şi reîncepu aproape şoptind, de parcă abia acum se gândea Ia felul cum muncise Turcu în ultima vreme: — In general, Ştefane, ar trebui să treci mai des pe la brigada asta... înţelegi ? Noi am început prima bătălie din ţară pentru calitate. Trebue să-i dăm acestei brigăzi tot ce putem,-oricât!... Ori tu, în atâtea zile de la foc încoace nici n'ai găsit timp să treci pe-acolo. Te-ai cam lăsat furat de tendinţa asta a ta de a tot sta lipit de scaun... Tare mă tem că tractoriştii te-au uitat 1
Andrei adăugase ultimele cuvinte zâmbind uşor, c u ironie. Turcu tresări.
— Chiar aşa cred că n'am ajuns, — căută el să se apere.
— Dar nici mult nu mai ai, — vorbi ceva mai aspru secretarul.
— Aici n'ai dreptate, Andrei.
— Tu crezi că este mai just să stai închis în birou, în timp ce pe câmp oamenii se sbat din răputeri ca să găsească o scăpare ?!
— Nu.
— Atunci ?
— Dar n'am stat degeaba. Am citit... am studiat nişte materiale sovietice. E vorba de o metodă care tocmai pentru ceeace spui tu e foarte bună...
ogoare noui
137
— Cum, care metodă?—întrebă curios Andrei. — Dece taci?.. Hai, spune metoda !
Ştefan Turcu tăcea. Andrei pricepu că-1 luase prea repede şi se simţea cam stingherit. Se ridică şi-1 trase de mânecă:
— Hai frate, lasă... cu metoda asta ne-ai tăiat!
Tras de Andre;, se ridică şi Turcu. Porniră de lângă clădirea cu miros de var şi de ciment, de scândură geluită şi de ţiglă arsă, alături, către birouri. Când ajunseră, Turcu-şi zornăi cheile şi descue. înăuntru, după ce Andrei răsuci întrerupătorul şi făcu lumină, directorul îşi scoase pe masă revista Staţiunilor de Maşini şi Tractoare din Uniunea Sovietică. O răsfoi si-o deschise repede într'un loc, unde între filele ei avea nenumărate hârtii cu fel şi fel de socoteli pe ele. Sprijinindu-se de marginea mesei, Andrei se aplecă asupra ei, nerăbdător.
— E vorba de metoda tractoristului sovietic Ivan Buneev, a graficului orar, — îşi începu Turcu explicaţia. — Norma zilnică se împarte la numărul de ore de lucru. Apoi se socoteşte suprafaţa unei ture şi se stabileşte câte ture trebue să facă tractoristul pe oră, pentrucă la sfârşit să iasă şi cu orele şi cu suprafaţa cel puţin aşa cum şi-a propus. In fond, e un riguros şi un permanent autocontrol cronometrat. Lucrând astfel, tractoriştii vor lupta şi pentru calitate, dar nu vor putea uita niciodată nici de plan, pentru că'graficul orar nu-i lasă...
— Da, da... făcu secretarul surprins. Apoi isbucni:—E minunată pentru noi!
Turcu începu să zâmbească privindu-1 pe Andrei pe sub sprâncene..
— Vasăzică, te pregăteai pe ascuns ? — întrebă Andrei. —• Bineee !.. . Şi când o aplicăm?
— Sâmbătă, la prima şedinţă a brigadierilor, îi dăm drumul,—răspunse Turcu.
■—De ce să mai aşteptăm—-sări Andrei,—-eu cred că .mâine în zori să fii la Podeni. Să-i arăţi lu' Buciu cum s'o pună imediat în practică. Să vezi ce-au să se bucure tractoriştii!... Şi-apoi, cu asta îţi faci şi intrarea triumfală, directorială printre ei!
.. .Târziu după ce ieşiră din staţiune şi se îndreptau mulţumiţi spre casă, secretarul prinse braţul lui Turcu.
— Mă gândesc la Buciu, — vorbi el, — lucrează şi pe tractor şi răspunde şi de conducerea brigăzii. E prea mult. Ce-ar fi să-i dăm un ajutor de tractorist sau chiar un tractorist în loc ? El să rămână numai ca brigadier... va putea ajuta altfel pe tractorişti... şi mai ales acum în perioada asta !
— Ai vorbit cu el ?
— Nu... şi nici n'am să vorbesc ! Să-ţi spun drept, Ştefane, parcă mă şi tem să-i pomenesc de asta ! Dealtfel, tu trebue s'o faci! Eşti director şi eşti obligat şi îndreptăţit.
— Lasă, am să văd eu mâine...
*
A doua zi, Turcu plecă de noapte la Podeni. Veni la staţiune spre ziuă, sări în maşinuţa şi-i dădu drumul. Intunerecul şi liniştea încă mai stăruiau pe câmp. Pământurile parcă dormitau. In lumina farurilor, şleaurile
aurel mihale
îşi arătau şerpuirea năpădită de colb, împinsă printre sămănături şi ogoare proaspete, spre nesfârşit. Mişcarea aerului era răcoroasă şi umedă. Stând în scaun, Ştefan Turcu se gândea la mustrarea pe care i-o făcuse Andrei aseară. Iată, la Podeni n'a mai fost dela foc încoace, niciodată. Are el multe pe cap. şi'n staţiune şi pe la brigăzi, şi'n sat... totuşi... avea dreptate Andrei !
După ce părăsi drumul Adâncatei şi îndreptă spre întovărăşirea de la Pănoiu, stinse farurile. întunericul nopţii încă nu se risipise, dar până la opt-zece paşi în faţa maşinuţei tot se vedea. Ajunse la cuibul tractoriştilor mai înainte de ivirea zorilor. Lângă vagon şi împrejurul lui, nimeni. Dintre tractoare se ridică un tractorist, cu mânecile salopetei răsucite până peste coate, cu mâinile murdare de unsori. Era Buciu. Directorul se apropie de el, surprins. Jos, pe pământ, un felinar; alături, o ladă de scule pe care era desfăcută o pompă de injecţie. Bănui că Buciu lucrase la ea o bună parte din noapte. întrebă:
— Ce are ?
— Mai nimic, a trebuit s'o curăţ. Aseară mergea foarte greu. E dela fostul meu tractor. Costică Roibu şi cu Iliuţă nu-1 cunosc aşa de bine...
Ştefan Turcu pipăi pe rând galeţii cu vârfurile degetelor. Apoi îşi scoase haina şi începu să ajute la montarea pieselor. De faptei numai strângea şuruburile în urma lui Buciu. In timpul acesta întrebă:
— E cam greu singur, Buciule, nu ?
— Este, — răspunse tractoristul.
— Uite, noi ne-am gândit să-ţi dăm un tractorist... tu să vezi mai mult de brigadă.
Traian Buciu îşi clătină capul şi zise:
—Nu. Până se'ntoarce Mihai, răspund de brigadă, aşa cum este. I-am promis asta şi tovarăşului Andrei.
Abia acum înţelese Ştefan Ty,rcu de ce-1 împinsese Andrei pe dânsul să vorbească cu Buciu. Simţi în acelaş timp că tractoristul nu putea fi clintit din hotărîrea lui. Montară pompa de injecţie tăcuţi, grăbindu-se. Când sfârşiră, spre răsărit mijeau zorile, dar'dinspre vagonul de dormit creştea larma tractoriştilor treziţi din somn.
— Am venit să vedem ce facem cu planul, — reîncepu Turcu. — Cunosc metoda graficului orar a tractoristului sovietic Ivan Buneev. După ea poţi lupta din plin şi pentru calitate, dar nu te lasă să uiţi niciun moment nici de p an ...
Se îndreptă spre vagon. Aici, în câteva clipe numai, Buciu strânse tractoriştii în faţa tractoarelor. Prezenţa directorului la această oră le aţâţase curiozitatea şi interesul. Ştefan Turcu le explica pe scurt metoda greficului orar a lui Ivan Buneev şi apei trecură di.itr'odată la o serie de socoteli.
— Să luăm de pildă, pe Pitcoace, —zise Turcu, —cât făceai ultima dată ?
— 6 hantri, — răspunse tractoristul.
— Pe oră ar reveni 0,6 hantri... Deci, tu Pitcoace, trebue să lupţi ca să faci 5 ture într'o oră; adică o tură în 12 minute.
Tractoriştii îşi scoaseră repede carneţelele. Se grupară pe tractoare şi începură să socotească. Reeşi astfel că Costică Roibu şi cu Iliuţă trebue să facă tot 5 ture pe oră; Mircea Guju şi M„rin Oproiu câte 5 ture şi
ogoare noui
139
jumătate, ca să întoarcă şapte hantri şi jumătate, iar Traian Buciu, ceva peste şase ture,ca să întoarcă şapte hantri şi jumătate. Normatorul scrise toate aceste date şi împreună cu Ştefan Turcu se întoarse la vagon, :să întocmească graficul fiecărui tractor.
Buciu cu ceilalţi tractorişti săriră în scaunele tractoarelor. Motoarele duduiră în dimineaţa asta mai puternic, mai întărîtate. Speranţa şi încrederea tractoriştilor crescură. Drumul până la arătură îl făcură în viteza a treia. Intrară pe brazdă cu gândul la turele pe care fiecare trebuia să le facă într'o oră. Lucrul începu astfel din primele clipe ale dimineţii, sub semnul luptei pentru fiecare minut.
După ce făcură cele cinci grafice - orare pentru cele cinci tractoare, :Ştefen Turcu şi cu normatorul porniră să le împartă fiecărui tractorist. ;Se opriră'ntâi la Costică Roibu şi la Iliuţă. Moise Coman lipi graficul pe sticla cabinei, alături de condiţiile arăturilor de calitate. Directorul sări lângă Costică Roibu şi-1 întrebă:
— Cum îi merge ?
— Dacă vom câştiga la fiecare tură câte un minut, — îi răspunse ■dintr'odată tractoristul, — o să facem cât Guju şi Oproiu . ..
Ştefan Turcu zâmbi mulţumit şi plecă mai departe, peste arături, fa tractorul următor. Acesta era condus de Marin Oproiu.
— Ei,—începu «bătrânul» de cum se ridicase în cabină, lângă dânsul,—acum ştiu cum să-mi cumpănesc puterile. Iată, dacă în loc de unsprezece minute am să închei tura în zece, gata, l-am şi ajuns pe Buciu.
In cele din urmă, Turcu se opri la Traian Buciu.
— Cât a trecut, tovarăşe director ? — îl întrebă nerăbdător tractoristul.
Ştefan Turcu îşi scoase ceasul şi îi răspunse cu ochii la el:
— Exact o oră... cât ai făcut?
— Şase ture: trebuia să fac şase şi ceva... Privind înainte, Buciu adăugă gânditor: — Când am să fac tura în nouă minute în lo? de zece, am să întorc în fieca e zi aproape opt hantri şi jumătate... Ei, atuncea ;să vedeţi, tovarăşe director, cine-i în fruntea bătăliei pentru plan şi steag.
Aşa începuse între tractorişti o luptă şi mai dârză. Acum fiecare ştia în mod precis, până la numărătoarea minutelor, ce va trebui să facă, să-1 depăşească pe celălalt. Din oră în oră, Moise Coman trecea şi controla numărul turelor încheiate, amintind în acelaş timp tractoriştilor că a mai trecut un ceas. Ştefan Turcu rămase în brigadă până spre prânz, să urmărească aplicarea metodei Buneev. Bătălia pentru minute şi calitate pornită aici, îl făcu să privească întreaga activitate a staţiunii cu alte gânduri.
Traian Buciu întoarse tractorul pentru ultima dată. Intre laturile aăturii nu-i mai rămăsese decât o fâşie de pământ. O cuprinse între roţile tractorului şi înainta cu grijă peste ea, cu ochii când înainte, când la plug. In urma lui, arătura rămânea încheiată fără nici un fel de greşuri, neîntreruptă, ca un lac de păcură. In fund, soarele coborîse până sub pleoapa orizontului. Razele lui băteau în geamul dela parbriz ca într'o oglindă. După ce ieşi la drum, porni către vagon cu brăzdareîe săltiti. D.n mers, îşi mai aruncă încă odată privirile pes e arături; ogorul său se întâlnea cu al lui Marin Oproiu şi p.i.i acesta cu toate celelalte. Mar-
aurel mihale
ginile lor se topiseră, înghiţite de revărsarea întovărăşirii. Dintr'o parte-îi alta nu se vedea decât un uriaş ogor pe care din loc în loc mai băteau îndârjite, tractoarele.
Dela vagon plecă să controleze şi arăturile celorlalţi. Pe drum, gândea la metoda asta nouă a lui Bunev. La început a mers mai greu: n'a reuşit din prima zi să facă turele fixate. A doua zi însă, toţi tractoriştii îşi îndepliniră normele indicate în grafice, la ţanc. Minutele şi hantri răsturnaţi corespundeau sarcinii fiecărui tractor. In brigadă, se statornicise din nou veselia şi siguranţa. Şi mii ales, se deschisese un drum netănuit spre alte depăşiri. Iată, de pildă astăzi, el şi-a terminat cei 7,75. hantri mult mai de vreme. Păi, de mâine o să sară la 8 ! Şi cu siguranţă că ceilalţi tractorişti îşi vor mări depăşirile... Numai o jumătate de trră dacă iei mai mult la oră, norma va creşte într'o singură zi cu peste o jumătate de hectar. In felul acesta, succesul luptei pe care o dădeau pentru îndeplinirea planului înainte de 1 Mai era asigurat. Toată atenţia t.actoriştilor se putea îndrepta acum fără nici o îndoială cu deosebire spre realizarea unor lucrări de foarte bună calitate.
Traian Buciu se opri în faţa locurilor pe care ara Marin Oproiu.. Bătrânul nu mai avea de tras decât câteva brazde şi termina şi el. In urma tractorului său însă, doi ţărani mergeau aplecaţi, cercetând arătura. O luă încet către dânşii. — Ce-o mai fi şi asta ? — se întrebă Buciu. Ii recunoscu de departe: erau Moş Gheorghe şi Ion Vârlan. Moşneagul mergea pe brazdă şi din loc în loc potrivea bastonul în picioare, lângă pragul ei. Apoi se apleca şi pipăia o crestătură făcută pe el, cam la două lăţimi de palmă dela vârf. Crestătura se găsea mai întotdeauna sub nivelul pământului. Celălalt, Ion Vârlan, colinda peste arături şi-şi înfigea din când în când o vergea de fier în stratul ţărânei răscolite. Când îi ajunsey se opriră amândoi din măsurat, cu ochii la dânsul. Moş Gheorghe îr ctpu să zâmbească, de parcă se simţea vinovat de ceva. Ion Vârlan însă, cel clruia tocmai el îi făcuse mai pe primăvară un ogor prost, îşi arătă vergeaua şi vorbi:
— Nu-i chip să vă mai prind ! Am măsurat arătura metru cu metru, şi-aici, şi dincolo, după celelalte tractoare. Intră vergeaua ca în brânză... Şi râse. Apoi adăugă: —Până la glesnă ţi se înfundă picioarele în ţărână. Aşa arătură n'am văzut în viaţa mea ! Auzi, ţi se umple inima de nădejde când o vezi! Prima... prin a peste tot!
Un zâmbet plin de mulţumire şi mândrie cuprinse faţa copilărească a lui Buciu. Linia proaspăt umezită a buzelor părea o tăietură dreaptă prin stratul de pulbere ce i se depusese în pufuşorul de pe barbă şi de sub nas. îşi ridică ochelarii pe frunte, desvăluindu-şi albastrul ochilor şi-şi împinse şapca prăfuită mai pe ceafă. Zise:
— Acum, degeaba mai căutaţi.
— Am spus eu că nu-i nevoie de asta •— vorbi mustrător Gheorghe Soare; — da' ce, parcă te mai înţelegi cu cineva ?! Că doar nu veneam noi ca vătafii, să vă controlăm... Ei ne-au împins, cei din comitet... Zăganu şi cu fata lui Lică...
— Lasă moş Gheorghe, că nu strică — îl întrerupse zâmbind Buciu-
— D'apoi, nu c'ar strica, tovarăşe... dar mi-i obrazul bătrân şi nu mai ţine îa ruşine ! Ce, parcă asta mai este arătură de controlat ? — Şi ridicându-şi toiagul, pipăi cu podul palmei sbârcite faţa arăturii. —-
ogoare noui
i4i
Uite, na, te mângâe ca blana, aşa-i de mărunţită şi de netedă: poţi pune grădinari e aici, zău aşa !
Gheorghe Soare îşi îmblânzi încruntătura sprincenelor sburlite, albe ca şi mustăţile stufoase şi barba tunsă mărunt şi se aşeză pe coama brazdei ca pe un braţ de fân. Se sprijini apoi de bastonul înfipt în pământ, pe lângă genunchi şi-şi ridică ochii spre Buciu. După ce-1 privi un timp vorbi:
— Suntem mulţumiţi, mă, băiete... la vară o să vă dăm bucate bune de pe ogoare ca astea. —Apoi tăcu. Reveni însă repede, bătând totodată cu palma în pământ: — De-acuma, să vină ei să controleze... eu unul nu mai vin.
Buciu tăcea. îşi scoase pachetul de ţigări şi-1 întinse şi bătrânului şi lui Ion Vârlan, care venise lângă dânşii.
— Eu nu mai tutunez — zise moş Gheorghe, împingându-i înapoi ţigările — nu-mi mai prieşte nici mirosul, d'apoi fumul...
Ceilalţi doi aprinseră şi se aşezară şi ei în rând cu bătrânul, pe aceeaşi brazdă. Soarele dispăruse în spatele arăturilor de la asfinţit. Peste câmpie se lăsase o linişte adâncă. Văzduhul şi stepa păreau umbrite ca de creştetele înalte ale unor munţi uriaşi care nu se vedeau, dar care parcă acopereau faţa soarelui. Numai tunetul tractoarelor se mai auzea, limpede şi neîntrerupt. Din depărtări, se apropiau încet — întărindu-se, negurile serii. Tractoristul şi Ion Vârlan fumau tăcuţi, sugându-şi lung ţigările. Moş Gheorghe Soare îşi ridică băţul şi ciocăni mărunt cu el în pragul brazdei, apăsat de gânduri. într'un târziu întrebă:
— De Mihai, mai ştiţi ceva ?
•— Tot aşa, moş Gheorghe... răspunse Buciu. — Parcă şi mai rău...
— Eh, ochii — făcu bătrânul; — nimic nu e mai scump ca lumina lor. —Apoi bătu din nou cu băţul în pământ, supărat dintr'odată:—Şi eu cândle spun celor din sat, lui Alexe şi lui Lică, ei tac... mă, le zic, băiatu-ăla zace în spital şi Filică se plimbă liber... unde-i puterea noastră populară, dacă nici măcar în lanţ nu-1 legăm pe câine ? Zice că să mai aştept, că nu asta-i legea... ce să mai aştept, mă... care lege ? L-ai dovedit că-i câine, gata, s'a terminat; pune-lîn lanţ, în cătuşe, şi du-1. Noi suntem legea, poporul...
— Noi suntem moş Gheorghe,—grăi Buciu —Dar de dovedit încă nu l-am dovedit!
Tăcură. Fiecare gândea la grija care apăsa deopotrivă şi satul şi brigada: să pună mâna pe duşman. Să-i prindă pe acei care-au armat braţul lui Nică Creţu şi l-au împins la distrugere.
— Păi, mă întâlnesc acuma după. pârjol, cu Filică — reîncepu bătrânul. — Chiaburul se arăta mai îngrijorat ca noi toţi. De ce? Ce-1 doare pe el de tractoare sau de Zaharia ? Sau face astea numai ca să ne încurce gândurile ? Ai ? Spune şi tu, că eşti băiat cu cap şi cu carte, tractorist... De ce ?
— De scăpat, tot n'o să ne scape moş Gheorghe, ai să vezi! — vorbi Buciu.
După aceasta se ridicară, ferindu-se din calea tractorului care venea pe brazdă. Marin Oproiu răsturna acum ultima făşie de loc. Şi arătura lui rămânea în urmă la fel de frumos încheiată. Buciu şi cu ţăranii îşi mai rotiră ochii peste ea şi apoi ieşiră la drum. Tractori-
142
aurel mihale
stul îi însoţi până ce-i scoase dintre arăturile de la Pănoiu. Buciu era» cuprins de acea bucurie pe care cu greu, dar întotdeauna ţi-o dă muncai dusă la bun sfârşit. Niciodată nu i se păruse lupta mai sfântă decât în clipa asta !
Când se întoarse la vagon, tăcuse şi ultimul tractor. Liniştea adâncă? a înserării se întinsese peste toată lărgimea câmpiei negricioase, de la o margine la alta. Nu se mai auzea nici un sgomot. Până şi cele mai îndepărtate zări ale pământurilor căzuseră în stăpânirea nopţii. însuşi Bărăganul se pregătea să doarmă.
7
Pe vagonul de dormit al tractoriştilor steagul îşi odihnea pânza roşie,, puţin decolorată. So;r:le-l ardea ca'n miezul zilelor de vară, bătându-1 drept în creştet. Nu venea de nicăieri, nici o adiere de vânt. Sus,, pe cer; un uliu plutea într'o rotire largă, cu aripile desfăcute, încremenite ca într'un tablou. Pe pământ, umbra vagonului bătea scurt, numai la; un pas de roţile lui. In liniştea ei, plecaţi peste o cărţulie desfăcută pe genunchi, discutau doi inşi: Traian Buciu şi cu Lazăr Lungu. Mai într'o parte, depărtate de salcâmi, tractoarele trăgeau întins.
— Acuma înţeleg — vorbi cu bucurie Lazăr Lungu.—Şi ce mi-am mai muncit gândurile ca să pricep într'un fel. .. Vasăzică, aşa: mijlocaşii, trebue să fie una cu noi săracii, împotriva chiaburilor. Vezi, la început nu prea ştiam cum vine socoteala asta şi nu-i vedeam cu ochi buni pe-alde Glor.ţ, alăturea   de noi ...
Argatul se oprise din lucru pentru odihna amiezii. Adăpase caii la Fsăţia şi-i legase apoi de căruţa trasă lângă salcâmi, să mai răsufle şi să mai roadă nişte fân. El îşi luase cărţulia dată de Zăganu şi alergase peste arături, aicea, la tractorişti, ca să găsească la ei deslegarea şi mai adâncă a slovelor
■—Aşa-i cu asta, tovarăşe Lazăr, —îi întări Buciu convingerea ce şi-o făcuse; —lupta se dă între noi toţi deoparte —şi-alde Filică de alta. ..
Tractoristul îi întinse cărţulia deschisă la ultima pagină. Lizăr Lungu rămase cu ea în mână şi tăcut, o răsfoi înapoi, filă cu filă, mânat de alte gânduri. — Eh, când ie-o pricepe el pe toate, asemenea lui Buciu,, atur.cca să ve zi ! — Traian Buciu se ridică şi pătrunse în vagon. Se întoarse c'o altă broşurică, luata din mica lor bibliotecă. Avea pe copertă lanuri nesfârşite de grâne în care înotau într'o pulbere de aur secerătorile.
— Citeşte-o şi p'asta — zise el, dăruindu-i-o. — Ai să vezi cum lupta: noastră împotriva chiaburilor şi pentru o viaţă mai bună duce la unirea oamer.ilor şi a pământurilor, la colectiv.
Lazăr Lungu o primi cu ochi cercetători şi o răsuci şi pe-o parte şi pe alta. Privirile lui se opriră asupra frumuseţii aceleia de lan de pe copertă. Când Buciu se aşeză din nou lângă dânsul, o puse peste celelalte şi le prinse în pumn. După aceea rămase gânditor, uitându-se la ţărâna pe care o scurma cu un beţişor. Tractoristul înţelese că pe argat îl mai. frământa ceva. Aşteptă.
— Tovarăşe Buciu, —începu încet Lazăr; —atuncea, când aţi intrat: cu plugurile la Plopşor şi-am venit să vedem cum ară tractoarele, pe mine m'ai chemat lângă dumneata... îţi aminteşti?
ogoare noui
— îmi  amintesc—răspunse  Buciu, zâmbind.
— Eh, cum se schimbă omu'! — făcu Lazăr Lungu. Apoi reveni:
— Văd că ucenicul pe care-1 învăţai meserie a a^uns să mâne singur tractoarele...
— Le mână, —răspunse cu mândrie tractoristul;—uite, cât am mâncat, el îl poartă şi pe al meu peste ogoare.
Lazăr Lungu tăcu. înfipse beţişorul şi mai adânc în ţărână şi după ce mai săpă un timp, îl asvârli în soarele de dincolo de umbră. Apoi adăugă îndoelnic, cu ochii ridicaţi spre tractorist:
— Am şi eu unul; mă gândeam...
Traian Buciu pricepu ce vrea argatul. Intr'adevăr, decând Iliuţă plecase dela dânsul, rămăsese singur. Mihai ceruse la staţiune câte-un ucenic si pentru el, şi pentru Marin Oproiu, şi pentru Guju, dar nu venise nimeni. Dorinţa lui Lazăr se potrivea deci şi nevoii lor. Şi-apoi, vor ridica un tractorist şi de-aicea, din sărăcimea din Podeni.
— Păi, să-1 aduci tovarăşe Lazăr—grăi Buciu.—O să înveţe cu mine sau cu nea Marin, care ştie meserie, nu glumă !
— Eu la dumneata vreau să-1 am.
— La mine... adu-1 şi gata.
Un zâmbet larg se înfiripă atunci pe faţa osoasă şi gălbejită, prelungă, a lui Lazăr Lungu. Iată, tovarăşii îl vor ajuta să înveţe şi copilul lui o meserie şi i-1 vor face om, aşa —-ca Buciu şi ca Mihai —şi-1 vor scăpa să mai argăţească asemenea lui, la de-alde Filică. — Vezi, cum se luminează viaţa oamenilor ! —gândi el. — Şi lui ca şi celorlalţi ţărani săraci şi mijlocaşi, le-au arat acum tractoarele. Au primit sămânţă de aici dela Frăţia, au semănat şi vor mai semăna. Şi vor creşte frumoase lanurile şi vor culege rod bogat şi-şi vor îndestula nevoile unei vieţi întregi. In sat, se vorbeşte şi mai mult de colectiv. Pe Mitriţă îl vor scoate tractorist şi poate că la vară sau la toamnă, când s'or întoarce iar tractoarele, el — copilul lui — va ara pământurile celor intraţi în gospodărie. — E-al lui Lazăr Lungu, mă i — vor spune oamenii de Mitriţă, iar lui îi va creşte inima în piept de bucurie şi se va mândri cu asta...
Argatul se sculă în picioare, cu cărţulia în mâini, cu fruntea ridicată'n soare şi cu pieptul scos. încet, o luă peste arături, păşind larg, ca un cocor. In viaţa lui mai pătrunsese azi înc'o rază de lumină. Toată după amiaza alergă înveselit în urma plugului, cu privirea şi auzul întoarse mai mult către tractoare. Seara, după ce lăsă plugul şi caii la chiabur, grăbi spre casă.
La cină, când toţi erau strânşi în jurul măsuţei joase şi rotunde, Lazăr Lungu întinse mâna-i mare şi grea şi şi-o lăsă pe creştetul copilului : ... .
— Ei, Mitriţă vrei să intri pe tractor ? -— Vreau, tată.
Lazăr îi mâi gâie creştetul bălai cu dragoste şi apucându-1 de bărbie, îi săltă faţa în sus. Ochii lor se întâlniră, strălucind.
— Da' n'ai să mă faci de ruşine, nu ?
— Nu, — răspunse hotărît copilul.
După aceea, Lazăr se întoarse spre Ioana care-i privise şi-i ascultase îndolenic şi zise:
— Spală-1, primineşte-1 şi fă-i legăturica. Mâine merge cu mine.
*44
aurel mihale
A doua zi, în zori, când trecea din nou spre locurile lui Filică, Lazăr opri căruţa în dreptul tractoarelor. Din ea, coborîră el şi băiatul. Mitriţă era îmbrăcat într'o cămaşă curată, în nişte pantaloni scurţi şi strâmţi, atârnaţi de-un umăr într'o bretea; era desculţ şi descoperit. Lazăr îl apucă de mână şi-1 trase după dânsul, printre ogoare. Când ajunseră pe brazda unde ara Buciu, se opriră. Tractoristul frână tractorul chiar lângă ei. Apoi sări jos şi le ieşi în faţă.
— Ăsta-i neică Buciu», mă —îi spuse Lazăr, copilului. — El o să te înveţe meseria... Să-1 asculţi! Se întoarse către Buciu şi adăugă cu modestie: — II cheamă Mitriţă, tovarăşe tractorist!
Mai întâi, T±aian Buciu luă mâna copilului din aceea a argatului, într'a sa. II trase pe Mitriţă până lângă dânsul şi-i mângâie ceafa. Viitorul ucenic privea în pământ, cu pleoapele plecate. Lazăr Lungu rămase mai într'o parte, deopotrivă de mişcat şi de îngândurat.
— Să ştii că nu-i uşor, Mitriţă ! — vorbi Buciu.
— Ce dacă...
Mitriţă răspunse repede, de parcă s'ar fi temut că nu-1 va mai primi. Tractoristului îi plăcu această îndârjire. Copilul se arăta destul de vioi şi plin de voinţă; mai mult nici că-i trebuia.
— E cam slăbuţ — vorbi Lazăr Lungu, parcă mustrându-se;—a crescut în lipsuri, cu ce-am avut şi eu.
După aceasta, Traian Buciu îl sui pe Mitriţă în cabină şi sări în scaun. Tractorul porni uşor, ca un bivol îmblânzit, lăsând în urma plugurilor brazde proaspete. Argatul rămase un timp cu ochii după dânşii, sprijinit în codiriştea biciului. Mâna în care ţinuse mânuţa copilului i se strânse într'un pumn ciolănos, pe care-1 ridică încet şi-şi şterse cu nodurile lui pleoapele umezite. Apoi se întoarse şi plecă la căruţa care-1 aştepta în drum.
La prânz, când trecu cu caii la apă spre Frăţia, se opri din nou pe la tractoare. Mitriţă mânca în rând cu tractoriştii, sub privirile părinteşti ale lui Buciu. Tractoristul îi ieşi înaintea cailor şi-1 opri:
—■ Bre, nea Lazăre — începu el, — mi-a spus Mitriţă că Filică nu te plăteşte deloc. E-adevărat ?
— Adevărat — răspunse argatul oftând. — Nici pe ce i-am muncit în toamna trecută nu mi-a plătit deajuns, iar acuma, în primăvara asta, mai mult decât un fund de sac de boabe pe care mi 1-a dat când am intrat, n'am mai văzut nimic. E dat dracului, de câine ce-i!
— In sindicat, eşti îrscris? •— Sunt: aicea, la Frăţia.
— Tovarăşii stiu că Fdică nu te plăteşte ? Ai vorbit cu ei ?
— Nu!
T.aian Buciu rămase câteva clipe pe gânduri. Apoi o îuă pe lângă cai şi vorbi:
— H i că merg şi eu, să trecem pe la sindicat. Chiaburul trebue să-ţi plătească tot, tot.. şi cât mai curând.5 Haide !
8
Filică arăta de paixă-şi aştepta moartea. Devenise ca o umbră. Din noaptea focului el nu mai mâncase şi nu mai dormise ca oamenii. Fiecare clipă care trecea o trăia asemenea unui  iepure, pe margine de
ogoarej noui
HS
culcuş, gata de fugă. Obrajii i se scofâlciseră şi mai mult şi-i năpădise o barbă ţepoasă şi sură, crescută repede şi neîngrijit. Pe chelie pielea parcă i se uscase şi i se asprise ca hârtia, iar reţeaua firişoarelor albăstrui i se vedea şi mai bine, ca un smoc de sârmuliţe ridicate şi risipite de pe tâmple în sus. Peste cenuşiul metalic al ochilor mici şi ageri, plutea o îngrijorare nedesluşită.
Restul nopţii de atunci 1-a petrecut la miliţie. Până în zori, îşi făcuse toate socotelile vieţii. îşi luase gândul dela ea. Nu mai încăpea nici o îndoială că Nică Creţu fusese prins şi că desvăluise totul; altfel nici n'ar fi pus mâna pe el, aşa dintr'odată. Dimineaţa însă, când i-au dat drumul, s'a crucit.—«Se joacă cu mine, ca pisica cu şoarecele,—gândise el. — Nici n'ajung acasă şi mă'nhaţă iar, sau poate la noapte. Mă porneşte la Călăraşi, mă judecă repede pe loc şi drept la puşcărie nimeresc. Gata, s'a terminat acum » Făcuse drumul spre casă mai mult cu ochii înapoi. De acolo, plecase cu gândul că este urmărit. Şi uite, până astăzi rămăsese stăpânit de teama asta !
De atunci, n'a mai ieşit din curte. Nici la plug nu s'a mai dus. Numai trăgea inima la'nimic. II lăsase pe Lazăr să facă ce-o vrea cu pământul. Teama de procese şi amenzi nu-1 mai speria; el se aştepta la altceva; dar într'un timp, când înţelese că Nică Creţu dusese cu el în mormânt tot ceeace ar fi putut afla comuniştii din gura lui, parcă-şi mai recăpătase stăpânirea de sine. Ba încă începuse să se prostească singur, c'ajunsese să-şi piardă firea tocmai acum, la bătrâneţe. Numai că, asta nu ţinu prea mult. Tăcerea comuniştilor şi faptul că-1 lăsaseră în pace, îi depăşeau puterea lui de judecată. Bănuia însă că nu e lucru curat. Parcă o plasă nevăzută ţeseau împrejurul lui comuniştii şi parcă din zi în zi se simţea şi mai strâmtorat de ea. Acuma o pregătesc numai, şi-o întind pe departe de dânsul, cât mai pe,departe. Pe urmă îi închid toate ieşirile şi încep s'o strângă mereu, până într'o zi. Atuncea apucă de ea şi—harşt! — o şi ridică la suprafaţă, în văzul tuturor. Şi cine ştie, dacă înlăuntruî ei nu se va întâlni şi cu Velicu, şi cu Durbac, şi cu Bodonea —sau poate chiar şi cu conu Alecu şi cu Ion Leahu ?!
Aşa îl cuprinsese frica şi mai mult. In zilele din urmă, bolise pe picioare. Tânjea ca o sălbăticiune prinsă între gratii. Nu-i mai pria nici odihna nopţii, nici aerul zilelor care treceau grele şi lungi, sfârşindu-i viaţa. Astăzi, nici nu se luminase şi el se şi afla în curte. Parcă se pregătea de-un drum fără întoarcere. Ieşise să-şi vadă ca pentru ultima dată grajdurile, hambarele, remizele, acareturile de fel şi fel, caii, vitele, porcii, păsările şi tot ceeace strânsese de zeci de ani aici, prin socoteli mincinoase şi furtişag. Iată, casa şi-o ridicase din primul an când îşi cumpărase batoza de treer cu vapor. Ii rămăsese în vara aia mult grâu, luat ca uium sau tras hoţeşte din cutiile sitelor şi coşurile vânturătoarelor. Din el a cumpărat şi cărămida, şi lemnăria, şi tabla pentru acoperiş, şi a plătit şi mâna de lucru. Grajdurile le făcuse în anul următor. Tot atunci a mai luat şi pământ în ţarină. Au venit apoi hambarele, remizele, caii, vitele şi toate celelalte câte se mai văd şi câte s'au dus decând cu comuniştii.
Spre seară, când îşi reîncepu plimbarea, se opri îngândurat la saiaua oilor. Se uita cu ochii galeşi la cioporul de mieluşele ce-i mai rămăseseră şi-şi amintea cu durere de timpurile când la vremea asta, îi ieşea din ogradă ceasuri întregi, turma care pleca .a păscut. Parcă ^toate îi fuse-
146
aurel mihale
seră clădite pe nisip şi-acuma se prăbuşeau pe rând, sub vântul şi vremea comuniştilor. Filică îşi simţea sfârşitul şi se temea de el mai rău ca de viaţa îngrădită ce i-a mai rămas.
Sosit lângă dânsul, Mitu—care-1 urmărise ziua întreagă, zise:
— Parcă ai intrat în ceasul morţii, zău aşa...
— Da' du-te dracului — izbucni Filică — mergi de te culcă, trântore.. ştii numai să dormi. De-or rămâne pe mâna ta, toate se vor scurge ca pe gârlă.
— Ei, vezi-—îi răspunse Mitu, întorcându-i spatele.-—Parcă s'a prăpădit lumea, aşa tânjeşti. Stai cu gâtul întins, doar să vină stârpitura de Alexe sau ciocănarii să-ţi pună laţul... te-ai prostit de tot!
Filică rămase mut, cu capul în pământ. După plecarea lui Mitu însă, gândurile începură să-i roiască pe alte căi. Da, avea dreptate el; adică, dece să se teamă ? Comuniştii n'au nici un fel de dovezi despre vinovăţia lui. De aceea i-au şi dat drumul; că altfel, nu-şi mai vedea el casa. L-a apucat frica degeaba, scornită de gânduri de-ale lui. Şi dintr'odată, îi apărură mai luminoase cele din jur. Privirile-i îşi recăpătaseră cenuşiul întunecat, pline de ură. Săltă fruntea şi se întoarse din ogradă într'un pas hotărît, zâmbind hait, de par'ar fi pus la cale altceva.
In curte îl găsi pe Lazăr Lungu abia venit din ţarină. Argatul deshămă caii, le legă căpestrele de gât şi-i lăsă slobozi, să se mai plimbe. Pe crupe şi pe piepturi caii aveau urme de năduşeală şi de praf împietrit. Cu boturile întinse până la pământ, ei mergeau domol, mirosind şi împrăştind colbul sub răsuflarea lor. Apoi îngenunchiară pe rând şi începură să se tăvălească, buşindu-şi picioarele într'o parte şi alta. Când se ridicară, se scuturară scurt, lăsând în aer un nouraş de colb. Lazăr Lungu îi mână dela spate în grajd. Apoi le puse dinainte grăunţe şi fân, paie curate sub dânşii şi dădu să plece. In faţa grajdului însă, Filică îl opri:
— Nici n'a asfinţit soarele şi te-ai şi întors . . .
— Pentru cât îmi plăteşti e prea mult şi asta, — i-o reteză argatul. — Mă gândesc la roadă; alftel, nici n'ar fi trebuit să ies din curte.
— Da'ce, mâncarea n'o socoteşti, sau vrei s'o primeşti de pomană ? Privirile lor se întâlniră duşmănoase, scânteind.   Filică adăugă:
— Şi-apoi, dacă nu-ţi place, du-te 'nvârtindu-te . .. poţi să pleci.
— Ai vrea tu, da' nu mai merge aşa, să joc cum îţi convine ţie .., ai să vezi!
— Ce-am să văd, mă ? — se răsti Filică la el.
Lazăr Lungu plecă şi-1 lăsă pe chiabur să bodogănească singur în urmă^ — Ei, ce te faci? — îşi zicea Filică.-—A prins mămăliga coajă. Tot mai al dracului se face şi ăsta .. l-au zăpăcit şi pe el comuniştii... Şi plecă, spre poartă, bombănind şi suduind. De zile întregi, abia acum îşi (mai scotea şi el faţa la drum. Privi peste uluci, în uliţă, cercetător. De pe cealaltă parte trecea spre dânsul straja dela comitet. — La mine vine, la mine vine, — gândi chiaburul. Şi parcă-1 încercă din nou fiorul acela de teamă.
— Hai la comitet, —vorbi straja.
Filică îşi simţi picioarele moi, inima mică, mintea lipsită de gânduri. Un timp rămase prins de uluci cu ochii la cel de dincolo. Straja observă cum privirile i se întunecau, căpătând treptat culoarea cenuşie.
— Am să viu, —bâigui chiaburul.
ogoare noui
H7
— Nu, mergi acuma, cu mine; fără tine nu plec.
— Da' ce-i?
— Ai să vezi acolo...  haide !
Filică deschise poarta şi porni înaintea strajei.—« ...steaua lor de sărăntoci, —sudui chiaburul în gând. —Toţi s'au făcut clonţoşi. Când eram primar, p'ăsta-1 trimiteam să-mi dea mâncare la porci şi acuma, uite-1, îmi porunceşte şi mă mână din urmă... ptiu ! » Dar cu cât se apro^-pia de sediul comitetului, tot cu atât creştea şi frica într'însul. Dracu ştie ! Mai acum câtva timp, când era chemat, venea şi striga la dânşii, bătea cu piciorul în pământ, îi speria cu timpurile pe care le-aştepta să vie; acuma însă, îi pierise orice urmă de curaj. — « S'a terminat, — cugeta Filică. — M'au lăsat, până ce-au mai prins şi alte fire. Acuma le-au înnodat capetele şi mă pun faţă 'n faţă cu toate câte-am făcut. » — Chiaburul nu mai simţi plasa pe care o bănuia ţesută în jurul lui atâta de departe, ci parcă o purta pe el, pe umerii lui.
înăuntru, la comitet, încremeni lângă uşa ce-o închisese după dânsul. La masă, erau trei înşi. Lică Mătase, "Lazăr Lungu, şi-un mecanic dela Frăţia. Ii privi încurcat, întrebându-se în gând de rostul ăstuia dela gospodăria de stat în toată povestea cu tractoarele.
—: Vino mai aproape, — îi ceru mecanicul.
Pe chiabur îl cuprinse un tremur ascuns, cu greutate stăpânit. Făcu câţiva paş nesiguri şi mici.
— Tovarăşul Lazăr Lungu munceşte la dumneata ca salariat, nu ? Ochii lui Filică sclipiră. — Ei, alta-i povestea ! — gândi el. Apoi
răspunse sec şi reţinut:
— Da, munceşte.
— Dece nu i-ai plătit salariul ?
Când pricepu despre ce este vorba, chiaburul deveni alt om.
— I-am plătit, pe-atâta cât mi-a muncit. Ne-am înţeles să-i dau bucate şi i-am dat.
— Cât i-ai dat, un fund de traistă de porumb ? Trebue să-i plăteşti salariul pe cele trei luni din toamna trecută şi două de acum, din primăvara asta.
Pe Filică îl cuprinse mânia când auzi. Ştia însă că nu poate scăpa şi de aceea căută s'o scalde, s'o mai amâie. Pe urmă, va vedea el ce-i de făcut. Vorbi pocăit:
— Am să-i plătesc, dar n'am acuma. Mecanicul îl privi aspru şi-i spuse apăsat şi rar:
— Te duci şi vii cu banii. Noi te-aşteptăm aici.
— Tovarăşe... încercă Filică să mai îngăime ceva.
Dar mecanicul bătu cu palma în masă şi strigă scurt, poruncitor:
— Pleacă!
Filică ieşi afară, fără murmur. Făcu drumul către casă încet, şi, spre uimirea lui Lazăr Lungu, se întoarse cu banii înfăşuraţi într'o batistă strânsă în pumn. Ii desfăcu şi lăsă teancul bancnotelor pe masă, tăcut, cu privirile-i câinoase aţintite asupra argatului. Mecanicul îi luă, îi numără şi-i puse în palma cât o casma a lui Lazăr. Apoi zise:
— De-acum încolo, cred că nu va mai fi nevoie să-ţi amintească sindicatul de asta !
148
aurel mihale
Abia când se'nţoarse acasă, putu Filică să judece cu toată puterea minţii. Nu-i mai părea aşa de rău de bani. Gândea că tot le-a scăpat comuniştilor printre degete. Tăcerea lor însemna neputinţă şi nimic altceva.
— Ei lasă; de astăzi, ştie şi mai bine ce are de făcut!
★
Seara târziu, Filică îl trimise pe Mitu după Ion Leahu. Chiaburul îi aşteptase în cuşmelie, cu lumina felinarului micşorată. Acum îl opri şi pe Mitu cu dânşii, ca niciodată în trecut. El şi cu Ion Leahu se aşezară pe laiţă; chiaburaşul rămase în picioare, proptit de cuptorul plitei.
Filică începu de-adreptul:
— Ce se mai aude pe-acolo pe la primărie, mă, Leahule ?
— Mai nimica, bre, — răspunse cu bunăvoinţă Leahu. Tot ca'nainte, cu chestii d'astea de-ale lor. Acuma o să se semene'n comun şi porumbul, şi bumbacul, şi floarea soarelui, toată întinderea de-acolo, de la Pănoiu. Aud c'o să se şi lucreze la fel, până la toamnă. Treabă după rânduiala comuniştilor. . ce poţi să-i faci ?!
Ion Leahu spusese ultimele cuvinte pe şoptite, cu umerii ridicaţi şi deasemenea cu oarecare scârbă. Câteva clipe, până ce liniştea din cuşmelie dăinui, ochii lui spălăciţi, vineţii şi şterşi, asemenea gheţii murdare, sticliră scurt, ca două mărgeluşe. Apoi se întoarseră din nou înspre chiabur, micşorându-se bănuitori. —«Ce dracu mai vrea Filică,— se întreba el în gând. De ce m'o fi chemat?»
— Mă, Leahule,—reîncepu Filică neobişnuit de blând,—p'acolo, pe la primărie, nu i-ai auzit p'ăia vorbind cine ştie ce despre  mine ?
•—Adică ce?—întreabă Leahu scurt.
Ochii chiaburaşului se îndreptară spre Filică, temători, plini de subînţelesuri.
—- Ei, ce ?! Dac'aş şti, nu te-aş mai întreba... Apoi continuă mai încet: — Vezi, să nu fie într'un ceas rău, da'parcă dela un timp m'au c'am lăsat în pace, mă ! Ce zici de asta ?
— Hm ! — făcu Leahu şi zâmbi lung, clătinându-şi capul. In acelaş timp, în minte îi apăru de-odată gândul să-1 mai stoarcă cumva pe chiabur.
— Păi de ce crezi că mă sbat acolo, doar aşa, să mă ia stârpitura aia de Alexe la ochi ? E lucrătură de-a mea la mijloc, nu glumă !
— Zău, mă ?! — sări Filică.
— ... numai că matale uiţi mereu de asta ! — îi spuse Leahu dela obraz.
— Ei, lasă, că încă n'ai plecat... îl linişti chiaburul. —O să ieşi pe ormă cu Mitu... Da'vezi, stai numai pe urmele lui Alexe, cum oi simţi ceva să-mi spui !
— Las' pe mine, nea Filică, —- zise Leahu cu palma ridicată. Chiaburul se sculă de pe laiţă, grăbit să-i facă vânt.
— Numai de asta te-am chemat... poţi să pleci!
Ion Leahu porni după Mitu, dar în drum spre uşă se opri.
— Am auzit că i-ai plătit lui Lazăr cât nu face...
Filică oftă şi-şi ridică umerii a neputinţă; voia s'arate că n'a avut în cotro, trebuia.
ogoare noui
149
— Eu zic să-1 dai afară, nea Filică, — îşi arătă Leahu gândurile.
— Să nu-ţi găseşti beleaua cu el!
— Şi cine să-mi lucreze pământul... vii tu !
Leahu începu să râdă; el doar nu era făcut pentru muncă; trăia şi fără ea. Mitu deschise uşa şi dispărură amândoi în întunericul de-afară. Filică rămase în cuşmelie ceva mai liniştit; într'adevăr că se speriase degeaba; dacă comuniştii n'au prins mişcarea nici până azi, -apoi de acum în colo cu atât mai puţin...
Cu Lazăr Lungu, Filică se întâlni a doua zi în zori. Când el ieşi din casă, argatul înhamă caii la căruţă, în mijlocul curţii. Cum îl zări se luă de el.
— Ce-ai căutat, mă, la ciocănari ?
Lazăr tăcea şi-şi vedea de treabă. Nepăsarea lui îl înfurie şi mai tare pe chiabur. Filică i se opri în faţă, ameninţător:
— Ce-ai amuţit? Vorbeşte, de ce-ai adus ciocănarii, de m'aţi prădat ca nişte tâlhari ?
Lazăr Lungu îşi coborî privirile-i reci drept în ochii lui. Apoi întinse mâna şi-1 împinse din drumul lui în lături, isbindu-1 scurt peste piept. Dar când dădu să se urce în căruţă, Filică i se agăţă de braţ, smucindu-1 înfuriat:
— Stai, mă pramatie, că-ţi arăt eu.
Argatul se opri c'un picior pe osie şi cu mâna pe leucă. îşi întoarse capul spre chiaburul care-i atârna de braţ şi scrâşni:
— Astâmpără-te, bre, că mă bagi în păcat!
— Ce faci, mă ?
In aceeaşi clipă, Filică ridică pumnul să lovească. Lazăr Lungu însă întinse braţul şi-1 repezi deandaratelea, trântindu-1 în praf. Tăcut, urcă în căruţă şi dădu bice cailor. Din mijlocul curţii, răsturnat pe spate, Filică îl privi înfuriat cum iese pe poartă şi-1 blestema şi-1 înjura, cât îl ţinea gura de tare...
9
Faima brigăzii de calitate dela Podeni străbătuse Bărăganul în lung şi'n lat şi ajunsese repede şi la Bucureşti. într'o zi, secretarul de partid al plăşii — Bădină — se pomeni în birou la dânsul cu doi oameni necunoscuţi. El abia sărise din şea. Fusese pe la satele şi brigăzile din partea de sus a plăşii, unde însămânţările mergeau mai ^reu. înainte de ase îndrepta spre casă, trecuse pe aic i să vadă ce se mai întâmplase în cursul dimineţii
— cât fusese plecat, — şi să ia poşta. Când intraseră ceilalţi doi, stătea în picioare înapoia mesei, aplecat deasupra ziarului desfăcut şi sprijinit în mâini. Calm, îşi ridică ochii mari şi adânci, gânditori. Cu o mână îşi netezi părul încărunţit al tâmplelor; aşteptă. Ceilalţi i se prezentară pe rând, strângându-i mâna. Cel dintâi era un bărbat în puterea vârstei, cu părul şi sprincenele tăciunite, cu ochii mari şi vioi, cu mişcările încete
— reţinute parcă. Era Pârvu, instructorul Comitetului Central a! Partidului. Celălalt, slăbuţ şi blond, cu o geantă de piele la subsuoară, era un ziarist — redactor la Scânteia.
— Am venit să vedem brigada de calitate a tractoriştilor dela Podeni, tovarăşe Bădină, — vorbi Pârvu.
aurel mihale
Bădină îl ascultă şi-apoi le întinse tăcut câte un scaun. După ce se aşezară ei, luă loc şi dânsul pe scaunul său din spatele mesei. Vorbi cumpănit în vorbe şi glas:
— Acolo am reuşit, mai mult decât în alte părţi, să facem treabă bună.
— Da, dar cu jertfe,—îi reproşa Pârvu. Apoi întrebă:—Ce face brigadierul ?
— De două zile se simte ceva mai bine; putem spune că-i salvat — tăcu iar şi după un timp adăugă: — Da, n'am fost suficient de vigilenţi; adică, mai precis, vigilenţei noastre i-a lipsit adâncimea necesară. Noi nu am văzut în acţiunile duşmanului caracterul lor banditesc, legăturile lor ascunse.
— Sper că aţi tras toate învăţămintele !
— Le-am tras, tovarăşe Pârvu, răspunse Bădină.
După aceasta, secretarul vorbi mai departe despre măsurile concrete luate de comitetul de partid pentru întărirea vigilenţei revoluţionare în organizaţiile din întreaga plasă, precum şi pentru supravegherea chiaburilor. Bădină vorbise cu hotărîre şi siguranţă. Pârvu asculta gânditor, notându-şi din când în când câte ceva. Ziaristul rămase nemişcat, cu geanta pe genunchi. In încăpere, dăinui pentru un timp liniştea. Târziu, secretarul îşi trase telefonul în faţă şi ridică receptorul.
— Ce faci ? — îl opri Pârvu.
— Vreau să cer maşina staţiunii; e mult de mers.
— Nu-i nevoe, mergem cu a noastră... hai!
Se ridicară şi ieşiră pe stradă. GAZ-ul nou cu care veniseră Pârvu şi ziaristul era albit de praful drumului lung. Pârvu luă loc la volan şi-i făcu semn lui Bădină să se aşeze alături. Ziaristul se aşeză pe perna din fund, lăsându-şi geanta pe lat, lângă dânsul. Pe drum, secretarul îi arătă lui Pârvu care era situaţia campaniei de primăvară pe întreaga plasă, îi vorbi de munca de partid dela sate şi trecu apoi să-i povestească tot ce ştia despre brigada lui Mihai. Din timp în timp ridica mâna spre arăturile sau semănăturile printre care goneau. Bădină cunoştea fiecare colţişor al câmpiei, unde se termină şi unde se începe hotarul fiecărei comune, pe unde şi ale cui sunt întovărăşirile, când şi cum s'au format, cu ce-s semănate. Pârvu îl asculta cu ochii îndreptaţi peste arături, între-rupându-1 uneori cu câte o întrebare sau întorcându-şi capul spre lanurile nesfârşite şi verzi ale grânelor unduitoare. Ţinură drumul mai mult pe câmp, ca să poate vedea starea sămănăturilor. Când trecură pe pământurile podenilor, departe, în fund, le apăru pata perdelei de salcâmi. In golul zării din dreapta ei, se vedea fluturând steagul de pe vagonul tractoriştilor.
— Acolo, — arătă Bădină, înălţându-şi mâna pe deasupra parbrizului. Pârvu îşi săltă privirile pironite în faţa roţilor —înainte spie steagul
care nu se vedea decât ca o aripă de vultur. Lăsat pe portieră, într'o parte, ziaristul cerceta orizontul din partea aceea, cu ochii micşoraţi. Secretarul înţelese că nu mai are nevoie să le-arate drumul. Zorită de Pârvu, maşinuţa sbura ca o săgeată spre steagul care creştea şi-şi legăna mătasea din ce în ce mai larg.
Când intrară printre arăturile întovărăşirii dela Pănoiu însă, Pârvu îi domoli simţitor mersul. Privirile lui erau întoarse mai mult către ogoare, întovărăşirea se întindea largă şi bine lucrată, pe mai multe sute de hectare. Priveliştea era de neuitat. Parcă erau purtaţi de-o luntre peste luciul
ogoare noui
negricios al unor ape fără de sfârşit. Un zâmbet ascuns, plin de mulţumire, se topi neobservat pe buzele lui Pârvu. Ziaristul uitase de munca • lui de redactor. întrebării care-1 chinuise până acum, despre felul cum să-şi intituleze şi să-şi înceapă reportajul, îi .luase locul un sentiment de nestăpânită admiraţie. Din aceasta, i se păru că găsise şi ideea reportajului: «Peste marea ogoarelor...» — aşa îl va intitula. Dar reveni repede, împotrivindu-se singur: —«Nu, nu e bun; e vorba doar de prima brigadă de calitate... pe aceasta trebue accentuat. Poate că este mai bine aşa: «Pentru o recoltă bogată!» Tresări. Pârvu stopase maşina lângă vagon, sub fluturarea steagului. Coborîră. Mai într'o parte zăriră si maşinuţa staţiunii. Dar vagonul era închis şi nimeni prin împrejurimi. Dinspre salcâmi, se auzea duduitul înfundat al tractoarelor, înlănţuit într'un răpăit ca de tobe. Porniră într'acolo peste arături. Desprins dintre tractoare, la ieşi întru întâmpinare Andrei Hurdea.
Când îl văzu pe Pârvu, secretarul începu să zâmbească, bucurându-se ca un copil. Albastrul ochilor săi prinse a străluci, luminat dinăuntru. Mâinile lor rămaseră încleştate un timp, ca şi atunci, la despărţirea în biroul Direcţiei Generale a S.M.T.-urilor.
—Păi, ce faceţi?—începu Pârvu repede.—Eu mi-am luat bilet de tren şi-am venit precum mi-ai spus, dar văd că degeaba...
— Cum degeaba, tovarăşe Pârvu?—se împotrivi Andrei, puţin încurcat. — V'am promis că până la i Mai, noi vom aduce steagul dela Bucureşti, aici, pe Bărăgan... şi-1 vom aduce !
— Tii, — făcu Pârvu cu mâna la ceafă, —- dar ce, numai voi sunteţi pe Bărăgan ?
— Nu, dar noi îl vom câştiga.
— Să vedem, să vedem... —zise Pârvu şi porni mai departe.— Eu am venit totuşi să vă mai amintesc.
— N'am uitat, tovarăşe Pârvu, — interveni şi Bădină.
In drum către tractoare, Pârvu se mai opri din loc în loc şi cercetă arătura. Curând, le ieşi înainte şi Ştefan Turcu. Directorul se simţea cam stingherit în faţa unei asemenea vizite care se vedea a fi destul de însemnată. II scăpă din încurcătură Andrei, care făcu prezentările, ca unul ce-î cunoştea pe Pârvu dela Bucureşti. Pârvu nu-1 iertă nici pe Turcu şi-1 întrebă zâmbind:
— Ei, cum stăm cu factorul tehnic ?
Ceilalţi începură să râdă. Turcu însă răspunse îndoelnic, cu mâna întinsă spre arături:
— Şi eu care credeam că oricum, dar tot se vede !
Râse şi Pârvu; apoi îşi împinse întrebarea şi mai adânc:
— La brigada asta,poate,,. dar ce, parcă noi ştim ce-o fi la celelalte ? !
— Toate luptă să lucreze la fel, tovarăşe Pârvu, —• sări directorul. — Cred că până la sfârşitul campaniei, încă două sau trei îşi vor câştiga titlul de brigadă de calitate.
— Să vedem... —îi răspunse Pârvu ca şi lui Andrei. —Trebue să recunoaşteţi însă, că aţi avut noroc cu tovarăşii dela « Sovromtractor »!
— Asta e drept, —încuviinţă Turcu.
Ajunseră astfel în calea primului tractor. La semnul lor, Traian Buciu — care conducea — opri tractorul. Până ce tractoristul coborî, Andrei şopti ceva la urechea lui Pârvu. Buciu îşi ridică ochelarii deasupra
aurel mihale
şepcii şi înainta spre ei. Dacă n'ar fi fost atâta praf pe dânsul, ar fi semănat mai mult cu un aviator abia sărit din carlingă.
— Vasăzică, dumneata eşti Buciu, cel pe care-1 urmărim noi aproape zilnic dela Bucureşti ? — întrebă Pârvu.
Tractoristul nu-i răspunse; îşi plecă privirile, parcă ruşinat.
— Ei, dar vezi, — continuă Pârvu, — mai există unul la Ciorani, care s'a angajat ca până la sfârşitul campaniei să atingă opt hantri zilnic !.,. Ce zici de asta ?
— Eu i-am făcut de ieri, tovarăşe Pârvu!—sări Buciu.
— Na, —făcu Pârvu surprins. Apoi adăugă:—Adică vreţi să puneţi mâna şi pe celălalt steag ?
— O să punem,—vorbi repezit tractoristul;-—o să vedeţi... Pârvu începu să râdă. Se gândea că până acuma, el le spusese celorlalţi
« o să vedem, o să vedem ». Iată însă că Buciu i-o luase de data asta înainte. Ceilalţi se grămădiră pe lângă Mitriţă, care răspundea întrebărilor lor cu vioiciune şi curaj. Noul ucenic era îmbrăcat cu o salopetă puţin cam lăr-guţă, cu şapcă şi bocanci, toate noui. La plecare, după ce Buciu se sui pe tractor şi se pregătea să-i dea drumul, Pârvu se apropie de ziarist şi-i şopti:
-— Ia-1 în primire, frate, urcă lângă dânsul... e o comoară de băiat!
Tractorul porni din nou pe brazdă, luând cu sine şi pe redactorul Scânteii. Grupul celorlalţi trecu mai departe peste arături, pe la Marin Oproiu, Mircea Guju, Pitcoace şi Costică Roibu. Aici poposiră mai mult, urmărindu-1 pe micul Iliuţă cum conducea cu pricepere şi mândrie tractorul. La capătul locurilor, Pârvu făcu semn şi Iliuţă opri. Instructorul Comitetului Central îl lăudă, fără sgârcenia-i obişnuită. Apoi îl întrebă:
— Cine te-a învăţat meseria ?
— Neică Buciu,—răspunsă Iliuţă. Apoi adăugă întristat:—...şi neică Mihai !
După aceea se înapoiară la vagon. Strânşi în cerc în faţa maşinuţei, discutară pe îndelete despre producţie, despre viaţa oamenilor, despre greutăţi şi lipsuri. Intre timp, seara se apropiase pe nesimţite. Soarele coborîse spre asfinţit, iar peste ogoare se întăreau umbrele amurgului. Era timpul să plece. Pârvu cu Bădină urcară în maşină, gata de drum. Ziaristul însă, încă nu se întorsese dela tractoare. La chemarea scurtă şi repetată a claxonului apăsat de Pârvu, apăru în fugă, peste arături. Sosi gâfâind.
— Tovarăşe Pârvu, — vorbi el, — eu nu pot pleca; rămân peste noapte aicea, am ce culege...
— Cu atât mai bine,—zise Pârvu şi dădu drumul maşinei către Podeni. In sat, trecură pe la Sandu Alexe şi-1 luară la sediul organizaţiei de
partid. Secretarul le povesti despre formarea întovărăşirilor, despre munca ţăranilor întovărăşiţi, despre lucrul bun al tractoarelor, despre munca şi viaţa de partid a ţăranilor, despre lipsurile ce le au, despre toate. La sfârşit, după ce ascultase şi răspunsurile întrebărilor pe care i le puse lui Alexe, Pârvu îşi săltă sprâncenele-i tăciunate spre ceilalţi doi. Vorbi gânditor, ca o concluzie la tot ceeace văzuse şi auzise:
—- Păi, voi nu mai aveţi decât un pas până la înfiinţarea gospodăriei colective... nu ?
ogoare noui
io
Pe măsuţa dela căpătâiul lui Mihai, lămpiţa de noapte îşi tremura uşor sâmburele luminiţei. Dincolo de patul lui, întunericul formase un cerc înapoia căruia umbrele se îndesau spre colţurile încăperii. Brigadierul sta întins cu faţa în sus, cu mâinile pe lângă corp. Nu mai purta pansamentul nici pe obraji, nici peste dosul palmelor. Pielea de sub el rămăsese roşiatică, aprinsă parcă de dogoare. Doar ochii-i mai erau ascunşi sub o legătură albă, lată şi strânsă, înodată la ceafă. Alături, aşezat pe un scaun fără spătar, plecat peste genunchii pe care-şi sprijinea coatele şi uitându-se la şapca ce-o avea în mâini, sta Traian Buciu. Tractoristul fusese până la un timp din noapte la şedinţa de sâmbătă seara a brigadierilor şi de-acolo venise deadreptul la spital. El povestea, iar Mihai asculta cu gândurile duse, zâmbind sau încruntându-se uneori.
— ... condiţiile lucrărilor de calitate Mihai, le-am stabilit în brigadă, împreună, orientându-ne după scrisoarea lui Vania. Acum, fiecare tractorist şi le are scrise şi afişate pe geamul cabinei, sub ochi. Numai că, nu prea mai e nevoie de asta ... Băieţii pun suflet în muncă, mai mult ca oricând. Ei, acuma să vezi ce arături face brigada noastră, Mihai 1 Parcă-s tot o apă — aşa-s de netede şi de neîntrerupte, şi-s destul de adânci şi de pufoase, ca un strat de grădină. Ştii, când te uiţi între şirurile de salcâmi de care e mărginită întovărăşirea şi vezi asemenea lucru, îţi creşte inima ...
Nu, nu lampa de pe măsuţă arunca pe faţa brigadierului o asemenea lumină ... aceasta venea din adâncul fiinţei lui, izvora din bucuria şi mândria de care era cuprins.
— Dar, ia spune Traiane, — îl întrerupse el pe tractorist, — te-au ascultat, sau ...
— Cum ?... ca îngerii sunt, Mihai.. . mieluşei» nu alta ! N'am avut a le spune nici măcar o vorbă rea ! Mai săreau cu gura pe ei nea Marin şi Guju, dar încolo nimic. Să ştii c'avem băieţi buni, Mihai !
— Peste tot sunt buni, Traiane; trebue să ştii numai să le arăţi că omul nu poate fi altfel.
Tăcură. In întunericul dinspre uşă, apăru albă, umbra sorei de noapte. Vorbi mustrător:
— Cele câteva minute s'au tot adunat, tovarăşe; a trecut şi ceasul.
— Ce să fac soră,—se desvinovăţi, Buciu, zâmbind,—tocmai ce aveam mai important, încă nu i-am spus.
— Stai, soră, — zise rugător Mihai şi-i arătă cu mâna patul de alăturea. Apoi se adresă lui Buciu: — Spune, Traiane . . . Cum staţi cu depăşirile de norme ?
Buciu îşi trase scaunul într'o parte, făcând loc sorei să treacă pe pat. Apoi răspunse:
— Hei, am aplicat metoda lui Buneev, Mihai!
— Ştiu,   ştiu...—îl  întrerupse  brigadierul — Mi-a spus Andrei.
— Acum Pitcoace şi cu Costică Roibu întorc regulat câte şase hantri şi jumătate; nea Marin cu Guju se tot învârtesc în jurul a şapte hantri şi jumătate . ..
Văzându-1 că s'a oprit, brigadierul îl întrebă:
— Dar tu ?
i54
aurel mihale
— De trei zile bat mereu peste opt .. Mihai Zaharia izbucni plin de uimire:
— E, aşa mai zic şi eu... auzi, soră, peste opt hantri... o sută douăzeci de procente peste normă!
Tractoristul se fâstâci de lauda lui Mihai şi când îşi simţi mâna căutată de dânsul, şi-o lăsă între palmele lui rănite, stingherit. Brigadierul tăcu un timp, încruntându-se. Când începu să-i strângă mâna, murmură:
— Ţi-a fost greu, Traiane... şi pe tractor şi cu conducerea brigăzii... aşa-i ?
Buciu răspunse şi mai încet:
— Da, n'a fost uşor, Mihai... dar am răzbit.
Tăcură iar. In fulgerarea aceleeaşi clipite, simţiră amândoi cât de adânc şi de puternic îi legase sufleteşte munca şi lupta duse împreună. Cuprinsă de emoţie, sora urmărea cum Mihai continua să strângă mâna tractoristului ca pe a unui copil pentru care nu găseşti alte cuvinte de îmbărbătare. Peste câteva momente, Buciu întrebă:
— Tu când vii înapoi, Mihai ?
•— Când îmi daţi drumul, soră ? — întrebă brigadierul.
— Să vedem întâi cum merge rana dela ochi; altfel, destul de repede... în cinci-şase zile.
— E mult soră, — îşi arătă nemulţumirea Mihai, — deslegaţi-mă astăzi, mâine... putrezesc în pat, ce dracu !
Sora îl luă la rost, vorbindu-i aspru:
— Vezi, mi-ai promis c'ai s'asculţi! —• Apoi se întoarse spre Buciu: — Mai ai, tovarăşe ?
— Mai am, soră; gata, acuma termin.—Buciu îşi trase mâna din palma brigadierului, se lăsă din nou cu coatele pe genunchi şi reîncepu: — Auzi, Mihai, mă pomenesc într'o zi cu moş Gheorghe Soare şi cu Ion Vârlan... ştii, ăla căruia i-am arat eu de mântuială atuncea — colindători peste arături. Veniseră cu nişte ţăpuşe, cu nişte vergele de fier şi împungeau arătura din loc în loc, în lung şi'n lat. Vezi bine, ne controlau. Când mă duc la ei, sare Ion Vârlan cu gura: —Bre, nu-i chip să vă mai prind; cât am alergat, dar tot degeaba !
Mihai Zaharia se porni pe râs şi cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât râdea mai puternic. îşi aminti de toată povestea cu Ion Vârlan şi cu îngâmfarea lui Buciu. Buciu râdea cam reţinut, parcă mustrându-se singur de ieşirea şi gândurile lui de-atunci.
— Ştii, Mihai,—continuă mai apoi Buciu,—mai zilele trecute am avut o vizită însemnată. A venit la brigadă, tocmai dela Bucureşti, tovarăşul Pârvu — cel de care povestea Andrei că ne-a ajutat să căpătăm tractoare — şi-un redactor dela Scânteia.
— Mi-a spus Andrei tot, — îl întrerupse brigadierul. — Vorba-i ce facem, ne ţinem sau nu, angajamentul ?
— Iar vorbeşti, tovarăşe brigadier, — îl făcu atent sora.
Traian Buciu îşi amână răspunsul. In ferestre, întunericul de afară se arăta şi mai împuţinat. încă îndepărtate, se anunţau sfioase, zorile. Noaptea trecuse fără să simtă niciunul dintre dânşii şi nici măcar sora care-i tot ascultase până acum. Ba încă brigadierul parcă arăta şi mai bine după ştirile aduse de Buciu din viaţa brigăzii lor, viaţa după care tânjea. Tractoristul răspunse cu întârziere, gânditor:
ogoare noui
I5S
■— Pentru asta am venit, Mihai, de-adreptul dela şedinţă. Acolo ne-am reînnoit acest angajament... Vom termina campania cu încă trei aile mai devreme, adică la 25 Aprilie.
Surprins, brigadierul se ridică grăbit într'un cot şi zise:
— Cum? Mai sunt doar nouă zile până atunci... iar te-ai avântat, Buciule ! Aţi discutat asta mai înainte, în brigadă ?
— Am discutat, Mihai. Dealtfel, şi tu ai fi făcut la fel. Cel puţin atâta pot spune c'am învăţat dela tine: să înpingi mereu lucrurile înainte, să nu aştepţi să se prindă mucegaiul sau muşchiul de nimic !
Brigadierul se lăsă pe pernă, fără de cuvânt. Sora se ridică de pe pat şi-i întinse pătura la loc, până sub bărbie. Buciu îşi trase scaunul si mai aproape şi vorbi neobişnuit de calm:
— Stai şi ascultă. Am socotit aşa: mai sunt cam vreo două sute cincizeci de hantri de întors; în cele şapte zile lucrătoare carene-au mai rămas, vom reuşi — oricum — să-i dăm peste cap. Şi de va fi nevoie — îţi aminteşti cum am arat şi noaptea, atuncea când am smuls steagul celălalt ? — Vom face asta din nou !
Mihai oftă prelung. Apoi se răsuci în pat, cuprins parcă de svârcolirea primelor nopţi de după foc. întrebă, plin de nerăbdare:
— Când spuneai că-mi daţi drumul, soră ?
— Ia uite la ce se gândeşte el! —■ făcu mirată sora. Apoi se întoarse spre Buciu şi vorbi ameninţător:—-Numai dumneata eşti de vină, tovarăşe ! — Să ştii că te dau afară !
— De-acum nu mai poţi, s'a terminat, —se împotrivi Buciu; —s'a făcut ziuă, îi duminică şi am dreptul.
— Vasăzică aşa ? — vorbi supărată fata. — Poftim afară !
— Fii bună, soră!—interveni rugător Mihai.
Traian Buciu rămase nemişcat pe scaun, zâmbindu-i supus fetei, care pornise tăcută spre fereastră. Brigadierul mai aşteptă câteva clipe şi reîncepu cu glasul scăzut:
— Te rog să nu mă întrerupi, soră; am să vorbesc puţin... Un singur lucru îţi cer, Traiane; să nu uiţi că lucrezi cu oameni... şi încă ce fel de oameni! Să nu-i goneşti peste puteri; sunt la capătul unei campanii grele, chiar foarte grele. Cred că e mai bine să trecem la o nouă organizare a lucrului, pe care n'am făcut-o până acum. Ajutorii de tractorişti încă nu puteau purta toate răspunderea tractorului, ca astăzi. Iată la ce mă gândesc: să lucrăm în două schimburi; tu cu ajutorii—ziua, iar Moise Coman cu tractoriştii—noaptea. Dar asta, numai dacă va fi nevoie... Şi încă un lucru: tractorul lui Costică Roibu şi Iliuţă să lucreze numai ziua, cu amândoi. Roibu nu va putea lucra la fel de bine şi noaptea, iar lui Iliuţă nu-i putem cere să lucreze singur. E încă crud, mă...
— E bine aşa, Mihai, — spuse Buciu înveselit. — Cu siguranţă că vom îndeplini planul la 25... şi vom aduce şi steagul dela Bucureşti.
— II vom aduce.
In acelaş timp, sora sări dela fereastră şi şopti scurt, cu degetul la gură:
— Psst, vine doctorul! Ce-o fi căutând aşa de dimineaţă la spital ? — Apoi se adresă lui Buciu: — Ei, ce mă fac acum cu dumneata, tovarăşe ?
Buciu ridică din umeri, încurcat.
Bătrânelul întră fără halatul alb, aşa cum venea de acasă la spital. Dădu « bună dimineaţa » şi, ciocănind mărunt în duşumea cu bastonul
aurel mihale
lui cu capătul de argint, se opri în faţa lor, nelămurit de prezenţa tractoristului.
— Am venit pentru câteva clipe numai, tovarăşe doctor... —vorbi Buciu cu curaj. — A fost ceva foarte important... altfel nu mai mergeau tractoarele !
— Bine,—răspunse medicul;—poţi să mai rămâi.
Şi în timp ce se îndrepta spre ferestre ca să lase storurile, tractoristul clipi şiret din ochi sorei, care-i zâmbea bucuroasă c'o scăpase din încurcătură. La a două fereastră, medicul lăsă perdeaua numai pe jumătate.
— Astăzi vom da ceva mai multă lumină, soră, — zise el.
După aceea suflă în lămpiţă şi trase un scaun între paturi; se aşeză cât mai aproape de Mihai. Cu vârfurile degetelor pipăi obrajii brigadierului şi-apoi îi puse mâna pe frunte. II întrebă cu interes:
— Tot îţi mai svâcnesc ochii, Mihai ?
— Tot, — răspunse scurt brigadierul.
— Durere mai simţi ?
— La fel.
Bătrânul îşi trase mâna şi rămase gânditor, uitându-se la brigadier. Sora şi cu tractoristul îl priveau nedumeriţi, aşteptând. Se vedea că nu venise degeaba, că avea ceva de spus. Şi într'adevăr, începu simplu, cu căldură în glas:
— N'am putut dormi toată noaptea, Mihai. Ceeace m'am ferit să-ţi spun de câteva zile, nu mai pot ascunde. — Apoi adăugă şi mai mişcat: — Tu eşti un băiat tare, şi bun, şi curajos. Ai salvat un om dela moarte sigură, punându-ţi în joc propria-ţi viaţă...
— Dar spune odată, tovarăşe doctor! — ceru nerăbdător Mihai. Medicul ramase la fel de calm, spre deosebire de soră şi de tractorist
care-1 priveau speriaţi, cu degetele mâinilor strânse în pumn. Bătrânelul mângâie din nou fruntea brigadierului şi continuă:
— ... e bine să ştii de-acum... se poate să rămâi fără  vedere !
— Adică orb ! — vorbi apăsat Mihai. După aceea îşi duse mâna peste legătura-i albă şi începu să se pipăe singur. Câteva clipe trecură nespus de greu. Mihai şopti înnăbuşit: — Eh, doctore, tractorul nu^se poate conduce fără ochi!
Intre dânşii se lăsă o tăcere neaşteptată. Bătrânul medic ar fi vrut să adauge că a făcut tot ce a trebuit pentrucă să fie sigur că nu se va întâmpla asta. Socoti însă că numai era nevoie. Nopţile întregi de cercetări, de răsfoire a tratatelor noui şi vechi, gândurile — toate, trecuseră parcă în zadar. Situaţia nu era încă disperată, dar era lipsit de siguranţa pe care în mod obişnuit o avea în asemenea cazuri.
— Tu nu trebue să te sperii, Mihai, — reîncepu el. — Abia când vom desface pansamentul, vom vedea; dar e bine să te aştepţi la orice, şi...
Bătrânelul tăcu.
— ... şi ? — repetă apăsat Mihai. Medicul se feri din nou să vorbească.
— Hai, tovarăşe doctor, spune!—îi ceru şi mai insistent brigadierul.
— ... dacă e nevoie s'o facem, lasă-ne pe noi să vorbim cu... Frusinica. Atât, Mihai.
ogoare noui
iS7
Medicul se ridică şi trecu la fereastră, sprijinindu-se în baston. Buciu ;si cu sora rămaseră muţi, privind îngroziţi la brigadier. Când simţi .paşii medicului din nou pe lângă el, Mihai răspunse încet, aproape stins:
— Am să vorbesc eu cu ea. .. Da, eu am să vorbesc...
îi
Rămas singur, Mihai Zaharia fu cuprins de fel şi fel de gânduri. "Toate însă începeau din noaptea focului. Iată, se vedea alături de Frusinica în fânul de sub zarzărul înflorit... îi simţea aevea căldura braţelor înlănţuite pe după ceafă şi sărutul pătimaş, îşi amintea de adâncimea luminată a ochilor săi de lăstun, de zâmbetul şi de şoaptele ei de dragoste, îl amăgeau din nou aromele câmpiei aduse de vânt şi ninsoarea florilor. Totul i se părea atât de apropiat şi de scump, ca însăşi viaţa lui, ca însăşi răsuflarea lui. Frusinica devenise o parte a fiinţei sale, a sufletului său. Fata cu ochii de lăstun şi zâmbetul de lumină nu putea fi decât a lui. Şi totuşi... îi mai putea oare cere să-şi lege toată viaţa de un orb ? Nu-1 îngrozea atâta faptul că nu-i va mai vedea de acum noaptea ochilor, sprâncenele negricioase, părul lung şi ondulat, înfăţişarea sveltă, umbletul de căprioară... ci, că toate acestea se vor termina odată pentru totdeauna, că nu va mai putea purta în inima lui nici măcar scânte;a speranţei de a le mai vedea cândva — oricât de îndepărtate ar fi să fie, că în sufletul său se va deschide o noapte veşnică, mai grea şi mai dureroasă decât aceea a ochilor morţi, lipsită de chipul ei... că totul se va sfârşi cu clipa aceea. Se şi văzu bâjbâind prin întuneric, purtat de braţul ei dela un loc la altul... Ce îngrozitor ! Dar cum să-i ceară o asemenea jertfă ? Nu, sigur că nu putea face aşa ! Frusinica trebue să se bucure de viaţă şi de dragoste în toată plinătatea lor. Cum o să se mulţumească ea numai cu frânturile sau firimiturile pe care cu greutate i le va da dânsul. Merită ea să i se agate ca o povară de pulpana destinului său ? Nu ! Trebue să vadă faptele în toată cruzimea lor, să nu se sperie de ceeace-1 aşteaptă. Da, un singur lucru are de făcut; să renunţe la ea .. altfel, nu se poate !
Şi dintr'odată, începu să-1 scuture plânsul; îndoiala şi desnădejdea puseseră repede stăpânire pe dânsul. Adânc înăbuşite, suspinele îi sgu-duiau cu putere pieptul, trupul întreg. Mâinile i se ridicară moi şi i se lăsară alături, îndoite din cot peste pansamentul ochilor. Rănile sufletului şi ale inimii nu pot fi spălate cu lacrimi...
In clipa aceea, brigadierul simţi ca prin vis mângâierea unei răsuflări întretăiate şi parcă aevea, o şoaptă speriată.
— Mihai...
Nu, nu se înşelase; erau mângâierea şi şoapta Frusinicăi. Fata îi ridică braţele de pe legătura ochilor şi i le lăsă pe pat. Apoi îi îmbrăţişa capul, sprijinindu-se cu coatele pe perna lui, lipindu-şi obrazul de faţa lui. Surprins, brigadierul îşi săltă o mână şi şi-o opri în părul ei. Abia acum se încredinţa cu adevărat că ea era.
Auzi apoi şi glasul sorei :
— Poftiţi, tovarăşilor., intraţi!
îngrămădirea din uşa salonului se limpezi. Ţăranii se dădură la o parte şi-i făcură loc, în frunte, lui Gheorghe Soare. Moşneagul păşi peste prag, încet, ca într'o biserică. într'o mână avea toiagul, iar în alta
aurel mihale
o legăturică mică, albă. După el, intrară fără de rând, amestecându-se ţărani şi tractorişti, femei şi fete, tineret. încăperea se umplu dintr'odată de tropăituri uşoare, de şoapte sfioase, de aromele pământurilor răstur-, nate şi grânelor verzi, de tot ceeace amintea de stepa şi viaţa Bărăganului.
Când ajunse lângă patul brigadierului, Gheorghe Soare îşi descoperi capul alb. Asemenea lui făcură şi ceilalţi ţărani. Bătrânul îşi lăsă mâna în care avea căciula pe toiag şi zise:
— Bine te-am găsit, mă, băiete !
— Noroc, Mihai! — se auziră ca un murmur, glasurile lui Sandu Alexe, Lică Mătase, Ilie Zăganu, Marin Oproiu, Mircea Guju, Pitcoace — precum şi ale celorlalţi ţărani şi tractorişti.
— Noroc, neică Mihai! -— şopti şi Iliuţă,
Brigadierul pierdu pentru un timp orice gând. Frusinica se ridicase dela căpătâiul lui şi rămăsese între paturi, cu spatele la perete, întoarsă spre cei care veniseră să-1 vadă pe Mihai. In liniştea care urmă, brigadierul le răspunse cu glasul tremurat:
— Să trăiţi, tovarăşilor ! ■— apoi îşi întinse mâna în partea de unde auzise glasul bătrânului şi adăugă: — Stai, moş Gheorghe!
Gheorghe Soare se aşeză pe un scaun adus de soră. Pe lângă el, intră între paturi şi Iliuţă. Brigadierul îl simţi şi apucându-1 de mijloc şi-1 trase aproape, ajutându-i să se ridice pe marginea patului. Ceilalţi se rân-duiră în jur, în picioare, pe unde găsiră loc. Pe feţele lor se infiripă repede un sentiment nedesluşit de îngrijorare şi de tristeţe. Mihai bănui privirile acestor zeci de ochi întorşi spre dânsul şi se săltă într'un cot.
— Soră, fii bună şi ridică-mi perna ! — ceru el.
înaintea sorei, se aplecă Frusinica. Fata îi aşeză perna la picioare, la capătul patului şi-1 sprijini până ce-şi lăsă spatele şi ceafa în puful ei. Mihai îşi trase singur pătura pe-alături şi apoi vorbi, zâmbind către toţi ceilalţi:
— Mi se pare c'aţi venit să vă plângeţi de tractoare....
— Cum, ce ? — sări moş  Gheorghe şi-şi întoarse faţa spre ţărani.
— Cine-a a spus asta ?
Brigadierul, Alexe, Lică şi alţi câţiva se porniră pe râs. Tractoriştii şi ţăranii însă, se uitau unii la alţii, întrebători. Gheorghe Soare urmă,, apucându-şi toiagul de la mijloc:
— Sunt minciuni, tovarăşe brigadier. Eu şi cu Ion Vârlan am controlat — uite-1 că-i aicea. — Atât mi-am înfundat bastonul în arătură, peste tot; nici pomeneală de-aşa ceva. Noi am venit să te vedem, să te întrebăm de sănătate... asta-i !
Abia când şi ceilalţi se porniră pe râs, pricepu moş Gheorghe că brigadierul glumise. începu a râde şi el. Auzindu-1, Mihai întinse mâna şi-i pipăi umărul ca să-1 liniştească;
— Vasăzică, aşa ! ? — Apoi vorbi cu seriozitate prefăcută: —Atunci, tractoriştii poate au ceva de spus... or fi rămas fără steag?!
— Noi, neică Mihai ?—întrebă cu ciudă Iliuţă.
— Spune matale, nea Marine, cum stăm ! — îl înghionti Pitcoace pe Oproiu. Tractoristul ieşi dintre rânduri şi păşi între paturi până. dincolo de Gheorghe Soare şi cam în drept cu dânsul. Vorbi:
—- Apoi, află Mihai, că n'am pierdut steagul, mă! Noi ne întrecem acum pentru cel dela Bucureşti cu ţara întreagă, cu toţi tractoriştii.
ogoare noui
Ţăranii se uitară lung la « bătrânul » brigăzii şi parcă nu le venea să creadă, că ei se luptase în pârjolul focului cu Nică Creţu, pentru tractoare. Tractoriştii aşteptau nerăbdători cuvântul brigadierului, urmărindu-i mâna care mângâia bărbia ajutorului de tractorist.
—■ Atuncea, toate-s bune,—socoti Mihai;—numai că am uitat iară de chiaburi!
Acum vorbi Alexe:
— Nu i-am uitat, Mihai... duce-s'ar dracului de câini! Cum să-i uităm, când tu boleşti din cauza lor?—Apoi adăugă ceva mai încet:
— Poate pân'oi veni, le aflăm noi urma !
Privirile tuturor celorlalţi căpătaseră sclipiri tăioase, întunecate.
— Dar cât crezi c'am să stau aici, toată viaţa ? Am să mă scol curând.. trebue să-i prindem şi pe cei care ne-au vândut lor... aicea, am gândit faptele mai adânc, toate câte-au fost dela un timp încoace... au legătură între ele, Alexe !
In încăpere, se lăsă o linişte grea, care împinse gândurile tuturor la lupta ce-o aveau de dus împotriva chiaburilor. Sorei, care-i privea mai dintr'o parte i se păru că în clipa aceea, toţi îşi luau un legământ sfânt, aici, lângă patul brigadierului. Le bănuia răsbunarea aprigă şi necruţătoare, distrugătoare.
Mai vorbiră apoi despre altele şi se pregătiră de plecare.
— Noi te lăsăm cu bine—zise moş Gheorghe Soare, sculându-se, — şi te-aşteptăm! Să vii sănătos!— După aceea se apropie şi mai mult de dânsul şi mişcat, îl sărută peste legătura ochilor. O clipă, mâna brigadierului rătăci prin pletele-i albe şi moi. Moş Gheorghe se ridică cu ochii umeziţi şi-i şterse, şi încet, îi împinse legăturica ce-o ţinuse tot timpul în mână: —Ţi-am adus câteva ouşoare, Mihai; poate ţi-i poftă să mănânci!
Brigadierul nu mai auzi apoi decât murmurul vocilor care-şi luau rămas bun şi paşii ţăranilor şi ai tractoriştilor îndesiţi, îngrămădiţi spre uşă, stingându-se. Când totul se linişti, se trezi şi strigă:
— Frusinico... Frusinico..
— Sunt aici, Mihai, lângă tine, — şopti fata.
Mihai Zaharia îi prinse mâna şi-o trase aproape, alături de dânsul.
— Poţi să rămâi, soră — se adresă el sorei, căreia-i simţi depărtarea. După aceea, îşi ridică mâinile şi cuprinse între palmele lor tâmplele
Frusinicăi. Sub pansament ochii i se sbăteauj să-i vadă încăodată întunecimile adânci şi luminoase ale privirilor ei de lăstun, sprincenele-i bogate şi negre, părul revărsat. El numai aşa le avea în minte; dar nu bănuia îngrijorarea de acum din ochii fetei. Vorbi cu glas plin de dragoste şi căldură:
— Frusinica, tu eşti o fată bună, şi scumpă, şi curajoasă... nu ? Fata nu-i răspunse. Privirile-i însă, căpătară pe neaşteptate o lucire
lăuntrică şi vie, aspră.
— ... şi mi-eşti tare dragă... să nu uiţi asta .' — Tăcu o clipă; apoi continuă:-—Dar tocmai de aceea trebuie să ştii... curând, mi se va scoate pansamentul... Se poate întâmpla să nu mai văd!
Frusinica tresări. Prinse mâinile brigadierului dela încheeturi şi le trase în jos depe tâmplele ce-i svâcneau. Plânsul ce-o încerca şi-1 înăbuşi cu hotărîre, strângându-şi dinţii. Rămase astfel nemişcată, forţându-se
i6o
aurel mihale
să fie cât mai tare, privindu-i îndurerată locul acoperit al ochilor. Lacrimile i se rostogoleau pe obraji, nestăpânite, fierbinţi. Dar dârzenia cu care primise această ştire, îl împiedeca pe Mihai să i le simtă. Cu glasul întretăiat, frământându-se, brigadierul murmură şi mai stins:
— .. .dacă va fi aşa, e bine să nu-ţi mai legi viaţa de a mea !
— ..Mihai—strigă Frusinica, ce spui tu ? 1
Brigadierul începu să-i mângâie mâinile. Frusinica se ridică şi se aplecă asupra lui şi mai hotărîtă. Vorbi:
— Nu, Mihai, nu... oricum, rămân cu tine!
Pe faţa brigadierului înflori la început un zâmbet puternic, care crescu neîncetat, până când — deodată, se transformă într'o încruntare plină de grijă,  dureroasă. Capul i se clătină scurt, împotrivindu-se:
— Nu., nu vreau ca dragostea mea să-ţi fie povară... gândeşte-te Frusinico... gândeşte-te, bine... Altfel, va fi prea târziu şi nu-mi voi ierta niciodată greşeala asta...
Ochii de lăstun ai fetei, umeziţi de lacrimi, luciră aprins. Cu o mână Frusinica îşi şterse grăbită pleoapele înrourate, iar pe cealaltă o vârî pe sub capul brigadierului, îngrijorată. Buzele-i tremurau, încercate de plâns. Glasul i se frânse. Dar în adâncul inimei, găsi din nou tăria de a vorbi la fel de liniştită şi de dârz:
— ... să nu te mai gândeşti la asta, Mihai ! Dragostea noastră este mai tare decât orice... nimic nu ne poate despărţi. Auzi, Mihai; nimic !
Frusinica se aşeză pe pat, îmbrăţişându-i umerii. Mihai se ridică într'un cot. Tăcut, îşi sprijini capul de pieptul ei. In încăpere, domni pentru câteva clipe o linişte grea şi adâncă.
^ ..Abia pe drumul spre casă izbucni Frusinica în plâns. Era un plâns înviorător, întăritor şi dulce, ca însăşi dragostea.
(Sfârşitul în Nr. viitor).
MI HAIL LtlCONIV
ZIUA DE MUNCĂ
închinare
Stalingrad, —
Uzina de Tractoare,
Tinereţe ! Arbori, drumul. . .
după cotul lui,
Dintr'o parte
Volga-ţi dă bineţe,
Ap ele-i
pe margine gălbui.
Parcă văd
copilăria mea
Prin grădini,
prin curţi
trezite 'n zori Urmărind cu ochi iscoditori Banda de montare
ce-aduna
Piesele
răsleţe
de tractor.
M'a vrăjit
de-atuncea
zumzetul prelung
Care
ne'ntrerupt
bătea'n ferestre Şi emulsia uleiului pe strung — Calea Laptelui
cea din poveste.
mihail luconin
De pe drum
de-aproape,
de departe,
De pe căile de luptă
vitejeşti Mă chemau mereu,
din orice parte,
Cartierele-ţi
muncitoreşti. Măreţia ta aşi vrea s'o cânt, Planurile tale
mă 'ncălzesc
Cu tovarăşii
spre comunism
urcând
Doar pe limba ta
vreau să vorbesc.
Mă trezesc,
cu grija ta în gând,
Vremea'n sus
pe grafic
împingând;
Merg
în pas cu ea,
Părtaş
al fericirii viitoare,
Stalingrad,
Uzina de Tractoare, Tinereţea mea !
Basmul cu viaţa
— Ascultaţi basmul
cu Dimca feciorul Despre « Pegasca » lui,
căluţul temut, Despre chipiul lui
« Apărătorul » Şi haina ce-1 făcea
de nevăzut.
ziua de muncă
Cum avionul lui
sboară săgeată
Mingea
aleargă automat Lanterna s'aprinde
ca la comandă;
Despre tot
ce pe rând s'a 'ntâmplat... Toarce povestea
cu glasul ei blând
Dădaca
Antonina Petiovna Bâdina; Copiii tăcură chitic
ascidtând;
Noaptea
în basmul feeric
se leagănă. — Numai molcom să-mi staţi !
Şi, pe dat' Toţi copiii se ascund în pat. Ca nişte bobocei mărunţi pe punte
Ascultă basmul
cu ciocul în puf
De-or măcăi,
amendă:
Dela fiecare
gălăgios
Fermecaţi
copiii
câte un grăunte
pămătuf!
ascultă, şi tac:
Tare mult
poveştile le plac.
Tare,
tare mult... — A fost odat'... Dar de ce oftezi?
Te-ai ridicat;
Igliţa
şi ghemul mic de lână
mihail luconin
Fără voie
ţi-au căzut din mână. Antonina Petrovna,
ţine-ţi firea, Şterge-ţi lacrima
alină-ti amintirea !. . .
Printre visuri
printre griji
mereu
Intră'n basm
Dimitrii
fiul tău. . ,
Mâini intinse;
răsuflare uşoară;
Zorii se arată
zâmbesc. Ei, Petrovna,
dă-1 de-acum la şcoală ! Cresc copiii.. .
nici nu vezi
cum cresc !
El e slăbuţ
şi înalt e.
Nici noaptea
Nu lasă cartea:
învaţă bine.
Să nu
mi-te laiizi cu el?
încaltea
Să se laude
unei vecine:
— Fiu-meu
e mic. . . dar răsărit;
Tehnic a-i
e dragă.
Mititelul
Stă numai cu cartea.
Am cetit
Titlul cărţii:
« Cum căleşti oţelul »
ziua de muncă
« Tu eşti mare-acum,
alege-ţi meserie »
Dimca
hotărîse
lăcătuş să fie.
Antonina Petrovna,
ţine-ţi firea, Şterge-ţi lacrima,
alină-ţi amintirea !. . .
— Dădacă, povestea. . .
— Ascultaţi,
aşa e,
Numai, faceţi linişte 'n odae ! Astăzi
povestea cu Dimca v'o spui,
Cu nebiruitul vis
al lui.
O să afle
din poveste
multe
Cine n'o să doarmă
şi-o s'asculte. Ce fel de poveste?
Scurtă ?
Lungă ?
Unde 'ncepe ea?
Unde-o s'ajungă?
— Voi dormiţi ?. . .
. . . Spre gloria eternă Totul
de Dimca
— aminteşte.
Basmul,
pentru voi;
însă Petrovna
Azi
trecutul
şi-1 reaminteşte
Noaptea te'neacă
amintirile
t66 mihail luconin
Basmul
cu viaţa
se 'ngână
Anii cu anii,
flăcări cu flăcări,
Sângele drag
cu încinsă ţărână...
Iată,
August
douăzeci şi trei In anul patruzeci şi doi. Deodată,
stepa 'n foc şi fam — şi de scântei
Uzina 'nconjurată. Uite-i
vin Nemţii
»
de după Meciotca
Pe coastă
vin tancuri
talazuri, o mie,
Iar noaptea
se lasă
pe Spartanovca
Şi peste Bazar
cu nori de urgie.
Pe frunte
mânia
se strânge 'n broboane
Din secţii
ca dintr'o cazarmă
Se strâng
într'o clipă
batalioane.
Alarmă !
Alarmă ! Copiii grădiniţii plâng.
Vin nori !
Nu scapi de bombe
nici aici.
Cu linxbile-i
de şerpi ucigători
ziua de muncă
Cuprinde focul
paturile mici.
Lăcătuşul Dima
n'a venit acasă
Cum venea
întotdeauna
dânsul. . .
Ei, Antonina Petrovna,
lasă,
Spune basmul
şi opreşte-ţi plânsul!...
Pe turnătorie
flăcări
flutură
Ea privi afară
îndelung.
Peste linişte
noaptea scutură
Zumzet
de ciocane
şi de strung.
— Dădacă, povestea...
— Ascultaţi, aşa e,
Numai, faceţi linişte 'n odae ! Ascultaţi-mi
basmul
pe 'ndelete
Dragii mei
precum vă povestesc
Basmele frumoase
şi 'nţelepte
Repede se spun
dar greu se plăsmuesc !
2
Primul schimb
Badin se trezi.
Imediat Ochii către geam şi-i aţinti
mihâil luconin
Visul fără noimă
speriat
De lumina zorilor
pieri.
Ascultă atent
cum clocotea Apa 'ncinsă 'n ţevile de fer Când —
trezită de mecanic —
învia
Circulaţia 'n calorifer.
— M'am trezit tocmai Ia timp. Privi
Prin fereastră
zorii albăstrui Şi — trezit deabinelea —
. gândi: Cum se face că Petrovna nu-i? Ridicându-se din pat
plecă Spre bucătărie
şi deschise uşa;
— Iar desculţ ?
Şi-o să se mire că
Stă bolnav !
îl dojeni mătuşa. El dădu din umeri:
— Am păţit-o, Iar m'a prins
că ies desculţ
afară.
Mângâind-o:
— Eşti cam obosită !
Pruncilor
le-ai spus poveşti aseară?
— Le-am spus.
— Ce-ar fi să dormi ?
Ea în tăcere îşi potrivi şuviţa răvăşită, Răspunse c'un surâs
ieşind din casă.
ziua de muncă
Ce mică e,
şi 'n ea câtă putere ! Şezură amândoi
apoi
la masă
Pâine tăie
pe-o foaie
din « Tractorul »
— Pe Valia s'o trezim?
— Las' să mai doarmă.
Se uită lung
Dimitrie,
feciorul
Departe,
de pe poza
prinsă 'n ramă. In primul său costum de sărbătoare Şi prima dat'
cu ciuful pieptănat Ce serios flăcău
e Dima Badin ! Ce zâmbet înţelept
a arborat ! Dar buzele 'n durere
mama-şi strânge,
In lacrimi
chipul fiului
se legăna...
— Lasă, măicuţă...
Las'acum,
ajunge. ..
Cinci ani...
şi n'a Venit. ..
încearcă a uita. El însuşi se posomori apoi.
— Dar tu,
ce ai de nu mănânci, ce stai aşa?
Viu încă
'n inimile celor doi
Senin
mihail luconin
şi drăgălaş
fiul zâmbea.
•— Mamă !
— Valia, te scoală, fată !
— Măicuţă,
astăzi e o zi de seamă Din viaţa mea:
am să intru 'n brigadă.
Cum
m'or întâmpina ei?
— Să n'ai teamă ! Ia seama la oameni
te pune pe treabă
Şi totul
o să meargă bine-apoi. De-1 vezi pe Malâşev
Volodia
'ntreabă-1
De ce,
n'a mai dat
pe la noi.
O să te-ajute
-i muncitor fruntaş, Nu-i lăcătuş ca dânsul în oraş ! Văzu că fiică-sa
se supărase Nici nu-1 mai asculta.
— Ei bine, lasă
Am spus şi eu în glumă. Nu-i aşa?
Şi fără dânsul te poţi descurca. Aha, uitasem !
Să vă spun şi vouă: Veniţi devreme astăzi
căci petrecem; Se mută Sergheici
în casa cea nouă; A fost pe-aici
şi ne-a rugat să mergem.
— Sergheici ! ?
Nu s'a mai văzut cu mine
ziua de munca
De-un an întreg.
de când fugi Ilya
Din fabrică
gonind după mai bine. Scrisori mai scrie?
— Nu ştiu.
— Si când zicea
sa mergem:
— Pe la opt jumătate.
— De-ar fi aici Ilya !
Dar n'a răbdat ! Azi cine ştie ce meleaguri bate !...
— Valiuşa
scoală, c'ai întârziat !
Bărbate
stai o leacă
mai rămâi
Să o conduci
ca pe-o începătoare.
— Nu,
căci eu merg
la şcoală mai întâi
Ca să-mi primesc
permisul de intra e. De-odată s'a pornit deşteptătorul Antonina Petrovna
îl opreşte.
Afară,
un vuet adânc îşi ia sborul
Din patru părţi
se înalţă şi creşte.
Şi azi ca ieri,
cu-a zorilor ivire,
Pe case
peste-a străzilor încrucişare Şi peste inimile 'n aşteptare Sbura,
sbura,
ca pentru o'ntâlnire
In Stalingrad
sirena
Uzinei de Tractoare.
mihail luconin
3
Ilya
Dinspre Meciotca,
vânt
Vioi porneşte 'n ţară. Badin simţi sburând Pe-aproape
primăvara.
Din prag,
cotind la vale Dai de uzină 'ndată, Un sfert de oră;
cale
De multe ori umblată. In fabrică el zorii Cu fiica-i întâlneşte; Azi şais'pe anişori Valiuşa împlineşte, îşi aminti
de când
Micuţă,
au aflat-o
Rănită,
tremurând; De când au înfiat-o. Cum mai plângea
şi se sbătea 'n
Delir !
Era evacuare.
Cum
îngheţând
se 'nvineţea
Pe tren
din gară
'n gară. In Sverdlovsc
cât s'au bucurat Când mici pâslari
i-au cumpărat
ziua de muncă
173
Şi-apoi
în patruzeci şi trei
Când prima dată
după boală
Păşiră pâslăraşii ei Printre ruine
către şcoală !
Astfel
în clipa-aceea grea A fost de moarte la o palmă Nu fata nimănui,
căci ea
Li-e fiică ! u Bâdina o chiama !
_ Ce cald !
E Mai îndată ! Jos hainele de vată ! Sergheici o să-i toarne Un chef. ..
Şi-i vine 'n mmte
întâlnirea din iarnă Cu-un an mai înainte----
. . .In patru'ş şase.
Sboară
Zăpadă rece,
deasă; Sub guler se strecoară Sau —
nor întreg —
se varsă.
Când ghiaţă
sub picioare,
Când zloată
lunecoasa.
Iarna era cu toane In patruzeci şi şase. Dar
ierni ca asta
fac
Cică,
belşug de roade.
mihail luconin
Atunci vorba-mi retrag: E-o iarnă
cum se cade ! Vânt rece şi aman II viscolea din faţă. « De-aşi fi lângă ciocan La foc,
altfel mă'nghiaţă »
— Carp Feodorâci !
Noroc fârtate ! Aude prin furtună:
— Sergheici ?
Tu de unde, frate ? » Şi cald îi strânge mâna.
— Ce viscol. ..
—- Tu cum mai trăeşti ?
— Fac casă nouă 'n Vale. Stai mai încet.
Ori te grăbeşti? Te temi că 'ngheţi în cale ? ! Oftă Sergheici:
— Iac'aşa. ..
—Dar casa 'n care am stat?
— Ruine... Războiul a trecut prin ea. Din toţi
rămas-am
eu cu tine. . .
— Ei, dar zidarul nost'
Ilyâ?
— Ilyâ?
Tu nu ştiai?
Ilyâ
S'a dus spre Sud...
— Se cuvenea, Să plece.
L-au trimis la munte ?
Vezi, el e muncitor de frunte.
— Puternic om,
nimic de spus. Insă puterea nu-i de-ajun6...
— Dar ce-i ?
ziua de munca
— Păi, a plecat.
Zicea: « Patul nu-i bun,
mâncarea-i rea » Credea că nu e preţuit, Să plec cu el, m'a sfătuit: « Căci ai putea trăi mai bine Intr'alt loc. Ţara-i mare ! Ca un cismar fără botine, Nici casă n'ai, zidare ! Hai să ne căutăm norocul Aici câştigi puţin. Zidim doar case în tot locul, Iar noi
stăm în cămin !
Eu
— îmi spunea —
nu sunt fălos
Ce,
sunt un om ca orişicare
Dar dacă plec, —
salar frumos,
Şi primă...
deplasare...»
— Ia 'n stai Sergheici,
nu mi-ai spus, La aste vorbe ce-ai răspuns?
— Păi casa mea
nu-i grea,
tu ştii:
Nevasta,
eu şi doi copii. La el în casă,
doar nevasta.
Nevasta asta-i
şi năpasta ! Climatul nost' din Stalingrad Nu-i place dumneaei. De-o auzeai !
Orice-ai fi dat Să scapi de gura ei: « Acolo-i climă ! Trai uşor !
6
mihail luconin
Cu lingura mânci mierea ! Să tot trăeşti,
să nu mai mori. . ■». II cicălea muerea. Carp Feodorâci s'a încruntat (Să pară serios...):
— Dar de ce naiba n'ai plecat Să-ţi faci cu ei, alt rost. . . ?
— Glumeşte
când e de glumit, Dar fă o glumă bună. Cu bine !
Eu sunt cam grăbit,
Acuşi
sirena sună...
4
Caietul visurilor
— Antonina PetroVna,
vin cu treabă.
— Dar fără treabă nu dai pe la noi ? Ei,
când era Dimitrii
casa 'ntreagă
Vuia
când vă 'ntâlneaţi voi doi. . .
— Luaţi loc —
îl pofti Valenca
Pe cel venit
şi îi zâmbi ştrengară: « Chiar azi îmi dădu mama sarcina ca Să vin să vă fac de-ocară La fabrică. . .»
— Dar te ştiam la şcoală.
— Acum un an !
Şi 'n an, sunt multe luni !
— In fabrică s'o ajutaţi,
că doară Cu Dimca-aţi fost ca fraţii, prieteni buni.
ziua de muncă
«77
_ Mamă — Valia privi 'ncruntată — Doar eu am şcoală terminată; Dacă nu ştiu, mă duc,
cer sfat, nu mor. — La cine-ai să te duci?
_La comsomol?
_Nu te supăra Valia,
nu.
Volodia,
cu ce treabă-ai venit?
_, Vă spun acu.
Valia, asculţi şi tu (« Dumneata » — adăugă timid). In patruzeci şi doi,-vă amintiţi?-
Cu Bima , -
până 'n zori am stat ia stat
(Ne-aţi şi certat
că suntem obosiţi
şi nu dormim)
— Cică i-am şi certat î...
— Ei, am glumit.
Dar poate ţineţi minte,
Erau nişte caiete...
— Stiu, erau.
— Ce e cu ele?
_oftă printre cuvinte
A mai rămas ceva din ele,
sau...
__Pentru hârtii
aveam un cufăr mic.
I-a dat foc neamţul
N'a rămas nimic.
Dar ce caiete?
Poate-mi amintesc.
(Că le citeam, A
nu v'a trecut prin gând !)
— Greşala lui,
"n'am s'o mai săvârşesc:
Am s'ascuiul tot !
zise Valia râzând.
Există o piesă
de trei ori crestată,
mihail luconin
0 simplă piuliţă,
cu 'nsemnătate mare. Şi piuliţa are
(o să vedeţi îndată) Trei şănţuleţe la încrucişare. In palma Valiei
piesa o aşează. —- Da, o cunosc,
doar am frezat la şcoală De axă biela o fixează, In termeni tehnici o numim
« coroană »;
Oţel cromat,
de primă calitate. La freză-o faci,
o strângi în minghinea Şi 'n lungul crestăturii,
tai odată,
0 scoţi,
şi iară...
De trei ori aşa. Cam un minut durează toată treaba.
— Şi asta-i mult !
Volodia, dar de ce tu 0 superi fără pricină,
degeaba.
Nu vă certaţi,
luaţi-o cu încetul. (Valiuşa se uita posomorit)
— Ba pentr'uzina noastră,
pentru plan,
E mult;
doar înşine-am hotărît întregul cincinal
în patru ani !
— In patru ani ?
0 iei prea pe 'ndelete,
Faţă de alţii
'n urmă eşti
bădiţă.
— Volodia,
căutai nişte caiete
ziua de muncă
De unde cearta pentru piuliţă? _ Am scris cu Dimca în caiet
păreri:
Ce inovaţii
s'ar putea aduce Ca treaba să meargă 'n atelier Si nimic să nu ne 'ncurce.
9
Dela maşini _
Ia mari clădiri de sticla
Totu'n
caietul lui
se 'ngrămădise.
Şi-un titlu la caiet"
găsise Dimca;
L-a botezat:
« Caietul pentru vise ».
Adesea
piuliţa mă 'ncurca Dar s'o transform,
nu-mi ajungea o minte.
Dimca vorbise despre ea
cândva;
îmi amintesc chiar câteva cuvinte:
«Aici se pierde vreme 'ndelungată,
Se risipeşte forţă de prisos.
Nu s'ar putea
să tai piesa de-odata,
Din menghină
fără s'o mai fi scos?» Aşa visat-a Dima în caiet. Cu gândul ăsta m'am muncit într'una
-   In liniştea odăii
se lumina încet.
— Ei, dac' am fi 'mpreună şi acuma
— Volodia !
(semnul « încetaţi ! »
Al Valiei
nu-i putu ajunge)
— Antonina Petrovna,
iertaţi...
— Nu trebue, măicuţă...
nu plânge,.,
mihail luconin
— Nu e nimic, copii...
Iertaţi-mi plânsul Deci planul vostru n'a ieşit.
E trist.
— Antdnina Petrdvna,
eu însumi
După cum ştiţi
sunt şi comsomolist !
— Deci s'a făcut.
— Da, experimentăm Âzi adaptarea.
Numai că voiam Să văd ce-a scris Dimitrii în caiet. Stropeşte,
soarele cu raze 'n geam. Dimineaţa îi chiamă sgomotoasă.
— Eu m'am dus !...
— Mai vino să ne vezi. S'a oprit în prag,
când da să iasă, Ţintuit pe loc,
de doi ochi verzi.
5
începutul zilei
El intră 'n fierărie.
Snop încep să-i cază Pe umeri
razele-potop, Potop de raze. Şi totul tace.
Pân' Ia schimb — Un sfert de ceas. Zorii alburii
lumină ning
Peste pervaz. Ciocanele
cad prea încet: Dă norma greş?
ziua de muncă
Supapa, şueră strident De asurzeşti. Cu iscusinţă 'n fierărie Mâinile-i fug. El ştie orice meserie Şi meşteşug. Spoeşte 'n liniştea tăcută
A dimineţii,
Sub mâna lui neîntrecută
Albesc pereţii.
Păleşte 'n faţa muncii lui
Raza luminei
In nicio meserie nu-i
Ca dânsul,
nimeni. El vălul nopţii
negru, greu,
II risipeşte.
Cu ochi de gazdă 'n jurul său Cu drag priveşte. Pe-arcadă-a scris apoi
chemarea
— Urcat pe-o scară:
« Să 'ntâmpinăm însămânţarea
de primăvară ! »
In atelier —
văzduh fierbinte. Lucrul porneşte. Lângă cuptoare,
Badin simte Că 'minereşte. Peste maşini
ochii-şi roti, Privi 'n cuptor. Un sunet ascuţit porni Din electromotor. Aşează drugul înroşit, Porni
pedala.
Ciocanele
s'au năpustit
mihaîl luconin
Pe nicovală. Văpaie !
In cuptoare, focul Năprasnic arde. Tovarăşa,
schimbându-şi locul, Privi 'ntr'o parte. Ârd gurile de foc:
să cazi
Orbit.
Dogoare. Parcă aici se naşte,
azi,
Cerescul soare
Şi după ce 'nroşit ca para
Va fi 'n cuptor
Deasupra Volgăi o s'apară
Strălucitor.
Faţa fochistei
toată-i jar Când roboteşte. Cu ochii ţintă la fierar, Ea prinde 'n cleşte.
— Hei-rup ! —
oţelul fiert se-apleacă, Nu-i gata încă, Se 'ndoaie sub ciocan,
şi pleacă
In jos spre Grinco.
Iar Grinco, ajutoru, 'n grabă
II ia,
oprind c'o Mişcare, înroşită rangă; E harnic Grinco ! E 'ndrăgostit ca de o fată De munca sa.
Din
Mişcarea lui, oţelul saltă:
— Aţin'ta,
Badin !
Ciocanul î
Goană 'n sus şi 'n jos
ziua de muncă
Neîntreruptă. Ii place lui
cu-oţel vârtos Să fie 'u luptă. Drugu 'nroşit
şi tremurând E alb de tot; Badin din nou
îi face vânt
Spre eşafod. Se-aruncă, sare 'n sus
ciocanul,
Şi iar:
Pac !... Poc !...
Şi aburul
din nou 'l-întoarnă Pe ax, la loc. Ca lampa,
drugul luminează.
Şi,
după normă, Matriţa îl îmbrăţişează Să-i deie formă. — Hei -rup ! Acum!
Loveşte frate !
Si încă una !... Ecoul surd şi lung
străbate.
Vueşte 'ntr'una. Suportă pocnetul lor dur Pământul.
Nu 'n zadar. A cunoscut el lovituri Cu mult mai tari. Ciocanul tot n'a obosit, Fierarul iar întoarce drugul
şi 'ndârjit
Croeşte rar.
Dar unde-s drugii?
Vezi, din ei,
Crescând biele.
mihail luconin
Ciocanele se saltă greu,
Se lasă grele.
Oţelul
tremură 'nroşit E numai foc. Spre el ciocanele,
rapid:
Poc-pac !
Pac-poc ! Carp Feodorîci,
biela jos ! Mai odihneşte ! Ziua de muncă
viforos La drum porneşte. Astfel biela 'n fum şi 'n foc Se zămisli 'n Secunde douăzecişiopt, De început de zi.
6
Schimb după schimb
Aleargă sprinţară pe scară 0 fată în salopetă. E tânără
ca primăvara Ce-adie alene din stepă. Cu-o fundă ea păru-şi adună. Când trece în zori
spre uzină, Vibrează în mers ca o strună, Uşoară, ca o a bină. Pe piept,
sub buzunarul hainei Străluce semnul comsomolist, Insigna oştirii
de milioane A tineretului leninist. Trei trepte dintr'odată sare, Şi-a şi ajuns la portiţă.
ziua de muncă
Nu credeţi?
Ea-i muncitoare ! Fată de-a-binelea,
şi nu fetiţă !
April.
Pe stradă s'a încălzit.
Din iarnă
creşte
noua primăvar
Vrăbiile,
nestingherit Dintr'un copac în celălalt sboară. Ea trece strada.
Se îndepărtează Către clădirea de peste drum. Faţă în faţă,
mai vrea odată Să se privească cu şcoala acum. I-au sfârtecat schije pereţii, Războiu-a trecut peste ea. Dar câtă viaţă
şi tinereţe
I-am dat
clădirii acesteia !
Pe fiecare,
de ea,
ne leagă,
Muncă şi foc,
şi-amintiri.
Recunoştinţă
viaţa întreagă Ii datorăm acestei clădiri. Pe zid,
ea în aur citi Cuvintele dreptei istorii: « In August, patruzeci şi doi,
aci
S'au înarmat muncitorii ». Priveşte:
Pe porţile şcolii apar Cei de o vârstă cu tine;
mihail luconin
Păşesc solemn
noii meşteşugari,
Mândri
că au absolvit cu bine.
Mergeţi voi
înlocuitori Ai generaţiei înaintaşe, Clasei noastre de muncitori Daţi-i proaspete rânduri fruntaşe ! Nu vedeţi —
cu surâs prietenesc Oamenii 'n jurul vostru, se-adună, Şi urări peste tot vă 'nsoţesc: <« Vă dorim mult noroc,
cale bună ! »
învăţătorul,
emoţionat vă priveşte din fereastra deschisă. Păşiţi într'acolo
încotro arată
Dzerjinschi,
cu mâna întinsă. Lângă uzină să vă opriţi, Locul acesta e sfânt, Data victoriei
să o citiţi
Pe mar mur,
cuvânt cu cuvânt. Zidul uzinei e luminat De slova
gărzilor muncitoreşti. Calea ce-o ai de urmat Pe el ţi-e scrisă,
pe ea păşeşti, învăţătorul, în urma ta Priveşte
plin de credinţă.
De ani,
în tine el îşi vedea
Şi vie,
şi faptă
şi năzuinţă.
ziua de muncă
De şuer de schije,
pe când te 'nvăţa Cuvintele lui au fost întrerupte. Şi din clădirea şcolii-a plecat Dârz comunist,
ca să lupte. Vă poartă 'n inimă
pe fiecare, Tinereţea poporului său ne 'nfricat, Fii vrednici ai Uzinei de tractoare, Voi, comsomolişti
din Stalingrad ! Păşiţi, vă îndeamnă 'nvăţătorul, Către culmi să urcaţi
prag cu prag. In voi vede el viitorul Comsomolului nostru drag. îndrăzniţi, tineri inovatori, Cu proaspete puteri,
loviţi !
Tinereţea
partidului
biruitor
Stă 'n firea noastră de comsomolişti. învăţătorul multe a văzut. Pe pieptul lui,
tânără tresare
Steaua
eroismului neîntrecut, Poleită 'n aur, ca de soare. Sborul tău
ce duce către ţel II urmăreşte, fără osteneală. Ca din casa părintească, Spre uzină
te-a 'ndreptat din şcoală.
Tot aşa
priveşte Stalin
calea
Noastră, ce nu ştie piedică, Ducând după el spre slavă
marea
(88
mihail luconin
Omenire sovietică. Tot aşa
partidul neînfricat Ca şi un părinte iubitor, Pe vrăjmaşi din drum înlăturând E plin de grijă
pentru Comsomol. Se perindă schiniburile-aşa, înainte duc
ştafeta lor măreaţă, încotro cu mâna arăta Lenin:
către comunista viaţă.
7
Cheia vieţii
Uzina mea,
cum să te fi uitat ! Palmele tale grele,
cu miros
De-oţel topit
şi de ulei vâscos Pe răzvrătitu-mi păr m'au mângâiat. Mâinile tale,
mâini muncitoreşti Drumul spre ştiinţă mi l-au arătat. Şi m'a chemat
spre fapte vitejeşti Trecutul tău eroic
Stalingrad. De mic am fost orfan..,
Război Civil... Apoi, feciorii tăi iscoditori M'au întâlnit
pe când eram copil Şi m'au supus la interogator: — Poţi orişice?
— Pot !—le-am răspuns eu tare, Şi peste Volga am sburat înot.
ziua de muncă
-— Ţi-i dragă pâinea ?
— Cel mai mult sub soare -—Dar fără pâine poţi trăi?
— Da, pot 1
—- Deci poţi ?
Mie de viaţă mi-era sete. ■— Cutezi să sari dela etaju 'ntâi ? Cu pumnii strânşi,
mă sprijin de perete;
— 0 să încerc ! — le-am zis.
— Atunci, rămâi ! Mi-au încercat puterile pe rând, Şi m'au privit apoi în ochi,
cu drag.
— De-al nostru eşti !
Pe Volga, înotând Pornirăm la întrecere, în larg. Stârneşte vântul nori de colb pe cer, Iar Volga 'mbie pe copii la scaldă. Văzduhul,
peste oase, 'n cartier, Răsuflă 'ncins, cu adierea-i caldă. Desculţă *n praful zilelor de vară Sburdai pe-atunci,
copilăria mea.
Te minunai:
ce nesfârşit ă-i ţara ! Te bucurai alăturea de ea. Prin râpe-adânci şi fără căpătâi Te căţărai
şi iscodeai poteci, Copilăria Cincinalului dintâi, Copilăria anului treizeci. Pe 'ntâia gloată
patinai poznaş. Iar primăvara —
'n luncă după flori. Şi măsurând o poartă de cinci paşi Mingea de fotbal o băteai din zori. La meeting-uri, de fiecare dată Tu ascultai,-
şi inima-ţi bătea.
mihail luconin
Te-ai bucurat atât, când a fost gata Primul tractor,
copilăria mea ! Te strecurai în fabrică încet, Şi nimeni
nu ştiu intrarea ta. Ea a rămas doar între noi,
secret.,. Copilărie, nu te voiu trăda ! Te văd prin ani... Timidă, ai pătruns In atelierul de montaj,
tiptil... Oricât priveşti la strung,
nu-i e de-ajuns Curiozităţii tale de copil. Ce ai, copilărie, ce te-apasă Că pe furiş, te 'ntorci din nou aci? Tu, precum văd,
eşti ca la tine-acasă. Ţi-i prieten strungul,
ca pe-un frate-1 ştii. De ce aştepţi să plece toţi la prânz Şi 'n linişte, de menghină te-apropii?' Iei dalta şi o ţii în mână strâns.,. Pe mână, sânge.. .
Unde ţi-au fost ochii? Sângele cald de panta on l-ai şters Şi l-ai oprit apoi
cu rumeguş. ... Şi vocea-i alta.
Altu-i şi la mers.
Desculţul
nu cumva e-un lăcătuş? Ia 'n stai, dă-mi mâna, copilărie, Arată-ţi palma la 'ncheieturi. ,,. Avut-a vreme
şpanul şi ţie Să-ţi umple palma de bătături. ' Ce-i de făcut,
copilărie, E vremea să pleci...
Dar nu pleci.
ziua de muncă
încrunţi sprâncenele
şi cu mândrie Pe menghină mai dârză te-apleci. In mână
pila tu o ţii cu teamă, Şi fieru 'n bacuri nu vrea să-ţi steie. Se naşte din chinuri
lucru de seamă, Prima ta probă:
o cheie.
Auzi j
— Flăcăul e 'ndemânatec ! — Şi vezi cheia ta,
mânerul lucind.
In aşteptare
stai ca pe jăratec.
Te bucuri;
Maestru'-o priveşte zâmbind.
Adolescenţă,
ia această cheie, Ţi-o dăruim. Să-ţi legi soarta de ea, « Flăcău > îţi zice toată lumea.
Ce e
Cu tine de făcut,
copilăria mea ? Rămâi cu bine, copilărie ! Cărarea noastră, azi se desparte. Din salopeta nouă,
adie
Un iz de muncă,
de libertate. Tu multă vreme-o să te ţii de mine.., Şi iama mă vei da de gol,
când o s'arunci
Cu bulgări,
ori sbughind-o pe patine, Sau primăvara,
hoinărind prin lunci. Eu trec prin secţii
ca un om matur Tu însă, te-ai plimba 'n electrocar Alergi, alergi, şi-ţi zăngăneşti fudul
mihail luconin
Trei piuliţe-ascunse 'in buzunar. Eu la intrare
dau să-arăt grăbit Legitimaţia. O fată-i paznic. Din poza' veche,
cu părul zburlit, Tu păzitoarei îi zâmbeşti obraznic, Tu nu-ţi găseşti astâmpărul de loc, -Şi numai de năzdrăvănii
te ţii.
Stai ca pe ace,
ai fugi la joc. Mie, nu-mi arde de copilării. Iubesc acum pentru întâia dată; Tu iar mă 'ncurci
cu-apucături ştrcngare: Eu vreau să '11 drept cosiţa-i bucălată, Tu-i scapi în păr scăeţi... (din întâmplare Am fost primit în Comsomol.
Dece
Pe Ia şedinţe te intimidezi?
Sunt secretar, vorbesc cu tâlc şi 'ncet.
Tu nu te stăpâneşti
şi te repezi. Eu am ajuns fruntaş în atelier, Dar tu,
copilul iar îl dai de gol; Sbucneşti în râs când vreau să par sever, Şi gândurile ţi sboară
rostogol.
De-atâtea ori mă faci tu să roşesc ! Cu tine, pe cărare,
mi-i ruşine. Cu-adolescenţa mă 'ntovărăşesc. Copilăria mea,
rămâi cu bine ! La cinşpe ani,
cu zorii mă ridic S'ajung la schimb 'nainte de-a suna. Te-ai dus copilărie. . .
Mai nimic Nu va rămâne depe urma ta.
ziua de muncă
Copilărie, rămâi cu bine !. . , Rămâi cu bine !. ..
Azi cheia ta Adolescenţa în mâini o ţine, Şi orice lacăte
va descuia. Cheia pe care — ca lăcătuş Tu ai făcut-o de încercare, (' O să deschidă
orişice uşi, Şi orişice taină
oricât de mare. Cu-această cheie
ziua de muncă
Mi-o 'ncep
Cu ea 'mplinesc sarcini grele. Ea îmi deschide
ca o poruncă
Lumea
de basme
a muncii mele.
8
Proba
Cu vântul primăverii deodată
Păşi Volodia în atelier.
L-a 'ntâmpinat cântarea minunată
A strungurilor grele de oţel.
II aşteptau de mult comsomoliştii.
— Soseşte ! —
inima de zor le bate. Cu câtă dragoste
spre el priveşte întreaga secţie Automate !
— Ei, Malîşev, eşti gata ?
Poţi să 'ncepi?
— Să 'ncepem ! Şi să fie cu noroc (Uitându-te la el, uşor pricepi
Că noaptea 'ntreagă n'a dormit de loc)
— Dar ce-i cu tine, pari cam abătut.
mihail luconxn
Nu-i- bună teama 'n muncă, te încurcă — Maestrul prieteneşte 1-a bătut Pe umăr —
Astăzi o să ai de furcă, Porniră printre strunguri
fără vorbă. Maşina de frezat îi aştepta Par' că simţind apropiata probă Maestrul-şef şi-a amintit ceva:
— Volodia,
o să-ţi dăm un ajutor: Avem o fată, numai ce veni. Chemaţi încoace tânărul frezor ! De-alăturea, un glas:
— Eu sunt aci !
— Cunoaşteţi-vă !
Şi-apoi pentru sine: «De-odată facem două probe azi. . .»
— Badina-
— Malîşev.
— îmi pare bine. Şi sângele se urcă în obraz. Amândoi se-apropie de freză.
— Cunoaşteţi piuliţa asta ?
' _ Da ! —• Răspunde fata, dând ca să aşeze Cu mâna-i mică, piesa 'n menghinea. Culese fără grabă de pe faţă Două şuviţe neastâmpărate... Destinul, fericirea, 'ntreaga viaţă De clipa asta mare
sunt legate. Sub mâna ei, cuţitul tresări, Prin piuliţă-adânc
tămdu-şi cale. Volodia — fără voie —
întâlni
Ochii cei verzi şi luminoşi ai Valiei. Maşina 'n fata fetei nou venite, , Vibrând neîntrerupt sub mana sa, Imagini noui şi nemaiîntâlnite
ziua de muncă
Cu firul său de şpan
developa.
Se svârcoleşte 'n chinuri «timpul mort » Şi lasă loc
celui folositor.
— In patruzeci secunde !
— Da?
— Record !
Spre ea se 'ndreaptă ochii tuturor. Cu bucurie-i strânge şeful mâna:
— Te felicit.
Faci numai cinste şcoalei l ... Şi toţi văzură strălucind insigna
De cornsomol, pe salopeta Valiei, (— Nu-i a lui Badin fiică ?
— Mi se pare. ,.
— El e brunet. Da-i seamănă leit La fire.
Vezi cu câtă 'ndemânare, Şi cât de repede, a isprăvit !...) « Le poate face, totuşi, mai rapid — Gândi Volodia —
treaba asta toată ! » In ochii ei cei verzi, parc'că-a citit, Parcă-i spuneau:
« Intr'adevăr, se poate & ' La repezeală demontă măsuţa Cu menghină cu tot
de pe maşină. Alături, altă masă — nou-nouţă — Lucea
şi răspândea în jur lumină» Montă măsuţa 'n locul celei scoase Şi strânse piuliţa 'n menghinea. « — Se va putea ! » —
spre Vaîia se întoarse.. „ Cu-acelaşi gând în ochi,
privea şi ea.
Cuţitul a pornit
şi a tăiat
mihail luconin
Un şanţ,
Butonul s'a 'nvârtit,
Iar piuliţa 'n loc,
automat
Sa 'ntors
şi s'a vârît sub cuţit. Atâta bucurie 'n ochi citeai ! Ce linişte !
Ai fi putut să juri Că-auzi de-odat' oceanul de bătăi Al inimilor celor dimprejur. Alături
vede bucla ei cochetă. . . . Desigur că atunci,
prinzând momentul. I-a fotografiat pentru gazeta Din Stalingrad,
foto-corespondentul.
In poză ochii n'or să fie verzi, Dar cine-i va privi, va înţelege. . . — Cin'şpe secunde spui?
— Ei ce, nu crezi?
întreabă meşterul.
— Da, cincisprezece.
9
Ora de odihnă
In secţie-i răcoare. Prin geam, ninge lumina. Ei, ce de gusturi are Să 'mpace-acum cantina ! Fă lista de bucate Ca tuturor să placă: Unul vrea ouă coapte, Altul—chiftea de vacă. Dar dieta mea-i mai nouă: Dă 'ncoa' din amândouă ! Cei însuraţi,' -..... în fugă
ziua de muncă
Se duc la garderobă, Şi din pachet
îmbucă
— Cât ai rosti o vorbă — Mâncarea de acasă
(Cu cât e mai gustoasă !) Apoi, —
citesc ziarul.
Pe-alăturea,
burlacii, Să-i vezi, te ia amarul: Cum mai privesc săracii! E ora de odihnă. . . Eşi'se la plimbare Carp Feodorîci,
şi 'n tihnă Se încălzea la soare. Năvala primăverii întinerise merii. Impinse-un trunchi de roată La umbră,
cu piciorul. Stătu pe el. Dar iată Şi Grinco ajutorul.
— Ei?
— Depăşim într'una. Suntem cu toţii 'n formă.
Vom da a mia una Bielă,
peste normă.
— Dar cei dela supape ?
— Ei au atins o mie Şi şapte sute-aproape
— Da, vorba ştiu să-şi ţie !
— Ciudat, acuma noi Dăm norme mari, de care 'Nainte de război
Tot noi, — n'am fost în stare.
— Ce e ciudat ?
— Aminte Mi-aduc câte odată. . .
mihail luconin
Pân' la război !...
Ţii minte? Viaţa îmbelşugată, Şi fabrica !...
— Războiul Tu-Î vezi numa 'n urgie, Noi am crescut în toiul Războiului, bădie. Hei, Grinco, sunt de-aceia Cărora nu le place Că am învins fascismul Şi că zidim în pace. Ei prin război —
vezi bine — Voiau să ne slăbească. .. La noi
prind, din ruine, Construcţii noi să crească. Uzina noastră-au ars-o — Acum e mai măreaţă; Ne-au bombardat oraşul, — Priveşte-1 cum se 'nalţă !
— Carp Feodorîci, mă iartă, N'ai înţeles tu bine Dorinţa mea e alta. . .
— Nu-i vorba despre tine. La noi şi treaba merge, Ne-am pus vârtos pe lucru. Dar mi-i urât de cei ce
Ii tot dau cu trecutul. Priveşte,
harta lumii, Spre viitor te 'ndreaptă !. . . «... Sergheici !
El acum e In casa nouă, — aşteaptă La praznic lume multă...» — Gândeşte,
şi 'ntr'o doară Pe Grinco îl ascultă: . .. Reformă monetară... . . . Recolta e frumoasă...
ziua de munca
. . .Trăim fără cartele, « Copilul meu,-
acasă
îşi face bărci din ele ». . . Copilul !.. .
Dimca !. ..
Badin
Se 'nchide 'n întristare. Grinco vorbeşte ca din Adâncă depărtare... N'aude,-i dus cui gândul. . . Grinco-i apucă mâna Şi-i spune
6cuturându-l: — Dar important
acuma-i In muncă eroismul. O zi sa nu ne scape, E-aproape comunismul. II văd,
îl simt aproape !
10
Tractorul iese din conveier In fierărie —
vuet,
vaer
înăbuşit. Chiar pulberea
aprinsă 'n aer A 'ncremenit: Carp Feodorîci
îi dă de zor, In jur — scântei. O schijă 'mprăştie în sbor Lumina ei. Obrazul arde.
Stropi şiroi
200
mihail'luconin
Pe el se văd. Ciocanul saltă înapoi: Cade !
Prăpăd ! In zori, fierarul mai avan Croeşte
des.
Bielele de sub ciocan Cu mia ies.
Ciocanu-şi ia din nou avânt Din nou,
asalt !
Sudoarea cade 'mbrăţieând Metalul cald.
Biela 'ntoarce faţa 'n jos, Lumină, jar ! Cu forţe noi
lovi vârtos
Fierarul iar. Inc'o bielă !
Si va fi
s
Alta la rând ! Ciocanul nu va osteni Nicicând,
nicicând !
Inc'o bielă
dintr'un drug
Se plăsmui.
Când, flueră sirena lung: Sfârşit de zi.
Ieşind pe poartă-un vânt plăcut
L-a 'ntâmpinat
Un glas subţire, cunoscut
L-a asaltat:
— Moş Carp !
De nerecunoscut ! Cât v'aţi schimbat De-acum doi ani,
când ne-am văzut Ultima dat' !... (« Un grai din Nord.. .
Nu cumva-i ea ? »)
ziua de muncă
201
— Tu tot aci?
Eşti Zinca-plângâreiiţa., da? Fata 'uroşi,
Iar degetul micuţ al ei , L-ameninţa:
— Moş Carp, mă chiamă oricum vrei, Dar nu aşa. . .
Pe străzi
în patruzeci şi trei Vârtej ca 'n iad. Din când în când
pereţii grei Cu sgomot cad. In loc de blocuri,
au rămas
Ziduri pustii, Nemţi morţi
la fiecare pas. . .
îşi aminti... îşi aminti. . .
Secţii întregi Pe jos zăceau, Printre dărâmături
poteci
Cotit duceau Din ateliere —
doar moloz
Cărămiziu.. . Iar vântul,
printre căpriori Gemea pustiu. Ţara-i chema în ajutor Pe fiii săi, De peste tot,
soseau de zor, Pe mii de căi, Din Viatca, Tuia, Aşhabad, Ircutsc —
atunci
Treceau mereu spre Stalingrad Coloane lungi
Când Comsomolul şi-a chemat
mihail luconin
Armata sa.
Poporul tânăr, ne'nfricat Venea,
venea
Din Tomsc, şi Gjatsc,
din Ba.ahnâ,
Ca un ecou
întreaga ţară răspundea
Oraşului erou.
Cu cântece, cu râs,
în sbor De şoim ne 'nvins, Sosea
mulţimea de popor
Comsomolist.
De unde s'au urcat în tren, Să ştii, nu poţi: Cum au sosit,
« stalingrădeni »
îşi zic cu toţi ! Pe gene — brumă.
Toţi jucau
De frig, pe loc. Din când în când,
se încălzeau
Pe lângă foc.
Zăceau coloşi enormi de grinzi Pe jos,
grămezi; Şi iarna peste ele-a nins Val de zăpezi. Neobosit,
Moş Carp,
cu toţi
In rând muncea. Tocmai urnise dintr'un colţ 0 bârnă grea; Oprindu-se şi ascultând, A auzit
Un glas ca de copil plângând După un zid.
ziua de muncă
203
— Mi-e greu !. . .
Cercau a o 'mbuna, Dar în zadar: Prin viscol,
plânsul zumzăia Ca un bondar.
— Nu plânge, Zina. ..
Da, e greu. Război, ce vrei !. .. Carp Feodorîci, din colţul său Veni spre ei:
— Noroc brigadă ! —
Ochii plânşi Şi i-au ascuns.
Tăceau, în jurul Zinei strânşi.
Nici un răspuns...
Gerul brăzda obrazul mut,
Ca un cuţit,
Carp Feodorîci,
n'a mai putut.
Şi-a isbucnit:
— Uzina n'o s'o construim
Prin ger şi vânt. Acas !. . . De ce să ne grăbim ?. .. Nici un cuvânt; Priveau la dânsul mustrător, Făr' a clipi;
Numai dojana 'n ochii lor
Moş Carp citi.
Iar târnăcoapele-au sunat
Din nou în zid.
La vale,
blocul despicat
S'a repezit.
Carp Feodorîci e tulburat; Se simte prost:
— Iertaţi-mă,
v'am supărat Fără de rost...
— Da, chiar aici...
Dar a trecut. Moş Carp, ce zici,
mihail luconin
Te uiţi. . .
De nerecunoscut E-acum, pe-aici. . .
— Eşti măritată ?
— Nu, moş Carp,
Aştept şi eu
Până când voiu găsi bărbat Pe placul meu.. .
— Puştiul ţi-i frate ?
— Da, acum Sosi din munţi. Iată-mi şi sora.
După cum Vezi, suntem mulţi. In şcoală —
eu, cu doi ani, trei, 'Naintea lor, — Acum, eu în Partid,
iar ei
In Comsomol.
Prin poarta largă, peste prag,
Inc' un tractor
Din conveier iese în larg.
Strălucitor.
El pe şenile a călcat
Cu paşi de-oţel.
Pufneşte mândru,
ne 'ncetat Plin de puteri. Si nu-i dau pace nici acum, ■   'L-împing în lanţ. (Tractorul
va pleca la drum, Să nu-1 încalţi?.. .) Porni motorul,
Stăvilar
In cale-i nu-i. De neînvins sunt
şi sunt mari
Forţele lui:
Piesele Valiei au ţintuit
Şi strâng pe Ioc
ziua de muncă
Bielele ce le-a călit Moş Carp, în foc. Porni.
Aşa pornesc mereu Tractoarele. . .
De mult ştiu marca « S.T.Z. » Ogoarele.
Pornesc armate lungi de fier, Şi curg —■
şuvoi,
Ducând cu ele noi puteri, Victorii noi.
Iar muncitorii le privesc
Cum trec mereu.
De munca lor se despărţesc
Cu-atâta greu,
Căci ele duc sudoarea lor,
Munca le-o duc.
In aer, miros de ogor
Şi de belşug.
11
Bine-ai venit
Bine-ai venit
strop mic de ploaie Primăverii ajutor să-i dai. Vântul leagănă cu-a lui bătae Steagurile roşii de 'ntâi Mai, -Ploaie caldă
ploaie săltăreaţă; Ca în nişte cupe de cleştar Picuri veseli,
dătători de viaţă Cad în frunza crudă de arţar. Sboară vântul, —
vântu 'n frâu nu-1 ţii, Pretutindeni el îşi tae cale; Peste fabrică,
cât ai clipi,
mihail luconin
A ajuns din Deal,
tocmai  n Vale. Stă Sergheici liniştit pe schele Şi scrutează-adâncul depărtării Trecătorilor de jos, le pare că e Cocoţat în cârca înserării. Când priveşti de jos, îţi pare că îşi aprinde pipa dela stele, Şi fumând, la sfat cu norii stă. Toate-i par ne 'nchipuit de mici Din ameţitoarea înălţime: Pietonii parcă sunt furnici. Stadionul 'ntreg,
în pumn l-ar ţine. Fug tricouri albe, se întrec, Nu se tem de loc că vor răci. — Cine e la centru,
cine-i « bec », De pe-acoperiş
nu poţi ghici, împrejur, cât vezi cu ochii, — case, Un ocean de case refăcute. El se bucură,
căci recunoaşte Rodul mânii sale pricepute. Joacă flăcări pe turnătorie, Nici o clipă
ele nu se sting. Creşte sgomotul la fierărie; A sosit pe semne
noul schimb
Vesel,
cu urări de « Seara bună ! Tineretu 'n piaţă
se adună.
De departe
îi priveşti cu teamă: Prea-s gălăgioşi !
Dar să te-apropii Hohotele vesele te 'ndeamnă, Şi te 'ndeamnă să te-alături —
ochii.
ziua de' muncă
Sunt tstalingrădcni. . .
Uşor îţi vine Să te 'mprieteneşti cu orişicare. Ma.îşev.
— B dina —
— îmi pare bine.
Mergem în grădină,
la plimbare ?... Să te strădueşti
şi n'ai putea Ca să ţii sprâncenele 'ncruntate: Trec la braţ,
râzând,
prin faţa ta,
Fetele dela Automate; Cele care vin
sunt turnătoare. Şi's frumoase...
Dar de ce te miri? — Au împrumutat dela cuptoare Flacăra cs-o poartă în priviri. Fiei ăriţele,
se tin de mână, Nu lipseşte una, —
grupa toată. Ştiu că n'au pereche în uzină, Insă astăzi,
sunt ca niciodată!... Stă Sergheici
important şi mândru. Ageri, ochi-i fug peste oraş. Stalingradul
l-a cuprins cu gândul, Dela cel de-al cincelea etaj. Mai încolo—casa lui. Deseară Or să vie prieteni, cunoscuţi, O să-1 felicite, şi-o să-i ceară Să le arate noua locuinţă, — Cum e obiceiul când te muţi. Iată,
peste drum, o nouă casă, Dominând împrejurimea toată,
mihail luconin
Se înalţă mândră,
maestoasă Pe apusul roşu proectată. Ce ameţitoare înălţime ! — De pe malul Volgăi,
Până 'u nori.
Dela pivniţa
clădită 'ntre ruine, Pân' la cel din urmă căprior, Pân' la steagul roşu
de sub soare Fâlfâe mai sus ca 'n orice dată Pentru-a primăverii sărbătoare, — Munca,
visul lui au ridicat-o; Pân' la steaua ce — de sus — — uimită
Peste noi
Privirea şi-o aruncă, Casa asta neobişnuită A crescut din visuri
şi din muncă. Si alăturea —
aceeaşi soartă — Omul a crescut,
s'a ridicat — Cum s'a ridicat
cu ţara toată, Peste vreme —
noul Stalingrad.
Un dulgher
aleargă 'n sus pe scări
— Grabnic eşti chemat,
Sergheici nene !. ..
El se uită 'u jos:
Intr'adevăr Cineva cu mâna-i face semne.
— Sunt chemat ?
Eu nu mai înţeleg. Oaspeţii să fie?. . .
E devreme.
ziua de muncă
Până-atunci
mai e un ceas întreg. Cine poate-acuma să mă cheme?...
— Cică-ai fost vecin cu el cândva, A sosit acum
din depărtare.
— Cum spunea că-1 chiamă?
— Ilya !
— Cum?
La naiba !...
El să fie oare?.
— N'a vorbit de tine la 'nceput. A umblat un ceas pe-aici hoinar întrebând —
pe câte-am priceput Dacă e nevoie de zidari.
— Hei!...
Sergheici a strigat,
făcând
Mâna pâlnie, să fie auzit.
— Bun noroc !. ..
Coboară mai curând !. ..
— Prietene, noroc !
Bine-ai venit'!... Cum privea de jos,
i se părea Mic de-o şchioapă,
cel înstrăinat. El a înţeles de ce Ilya S'a întors din nou
în Stalingrad... Lui Ilya i se părea de jos dă Sergheici
stă peste oraş, Peste mersul vremii
luminos, Peste lume, —
ca un uriaş.
2IO
mihail luconin
12
Dimineaţa nouă
— Niania, basmul !.. .
— Ascultaţi, aşa e. . . Numai faceţi linişte 'n odae. Basmele se cer din suflet scoase, Şi în ele
totu-i omenesc. De-aia sunt poveştile frumoase: Repede se spun,
dar greu se plăsmuesc. Ascultaţi basmul
Cu Dimca feciorul, « Despre « Pegasca » lui,
căluţul temut, <( Despre chipiul lui
« Apărătorul »
« Şi haina
ce-1 făcea de nevăzut.» In oraşul de piatră,
curţile de piatră Dorm învestmântate sub asfalt. Odată cu zorii,
câte o fereastră Clipeşte, din blocul înalt. Rândunica sboară
ca o suliţă Printre firele de telegraf. Ploaia cade drept în uliţă, Spală trotuarele de praf. In zori portarii
cu trâmbe de apă Curăţă 'n pripă
maidanele. Abia pe urmă
or să înceapă Să-şi lase pruncii în stradă,
mamele.
August douăzeci şi patru.
Pare că
ziua de muncă
2 i l
Din văzduh
urgie-aprinsă cade.
într'un tanc
lucrat în fabrică — Tânărul comsomolist
Dimitrii Badin.
Dela poartă
el coti spre piaţă, Şi trecând pe lângă raionala Comsomolului,
văzu îu faţă Cum se sbate 'n flăcări
draga-i şcoală. . . Comandantul,
muncitor strungar,
Dela strung,
spre foc
porni
deadreptul.
Ochii i-s aprinşi.
(In buzunar Mai păstrează încă
micrometrul).
Din tranşeu
se-avântă primul om Printre gloanţele cotropitorilor: Vetrov—
comandantul de ploton Merge 'n fruntea muncitorilor. August douăzeci şi cinci,
din anul Nouă sute patruzeci şi doi... La poarta Stalingraduîui,
duşmanul
Asvârle peste şanţrri
valuri noi.
In jurul
uzinei de tractoare
Stepa geme
de bubuituri.
Noaptea cade
apăsătoare
mihail luconin
Vărsând
oţel topit
din mii de guri.
Din lunca 'ndrăgită
a copilăriei Aduce vântul svon de grai străin. Calcă sub cisme hoarda cenuşie Tufele de românită şi pelin. Noi am aprins în stepă focuri vii, Am desgheţat pământul,
am săpat
In el, uzinei noastre,
temelii.
Am construit aici
şi am visat. 3NTu ne-am temut
nicicând
de greutăţi.
Flămânzi,
noi gerul iernii l-am înfrânt De dragul fericitei tinereţi, Cu zorii comunismu ui în gând. Zidurile fabricei
cuprind
Visuri mari şi fapte de titani. Noi, cu cărămidă-am scris în zid: 4 Cincinalii 'ntreg —
în patru ani ! » Prim născut al cincinalului, Într'un an,
uzina ne-a crescut — Făt-Frumos al Stalingradului — Cât cresc alţii 'u patru sau mai mult. Tractoarele noastre,
au pornit Pe ogoarele noastre
colhoznice.
Viaţa noastră
a înflorit. Câmpurile-au devenit
mai rodnice !
ziua de munca
Nu !
Auzi tu, lacomă haită ! Noi fericirea n'o să ţi-o dăm Prin munca-ne cinstită şi dreaptă, Zid dârz, de netrecut,
în cale-ţi stăm !
Nouă ni-i sfântă tradiţia
De marele Lenin lăsată
In luptele dela Ţariţîn ea
De Stalin
a fost apărată. Frăţia popoarelor noastre
e trainică,
Puterea noastră,
e în popor.
Cu arma-şi apără
uzina paşnică Regimentele de muncitori. De dragul fericirii,
tinereţii,
Zile întregi au stat pe baricade. . . Cu trupul său
a făcut scut vieţii Comsoinolistul Dimitrii Badin. Cuprins de flăcări,
tancul se sbate. . .
Buzele 'ncinse
un nume cheamă:
— Mă voiu întoarce,
prin foc voiu străbate,
Şi voiu învinge !...
N'ai grijă, mamă !... Ant&nina Petrovna, ascultă, Pare că bate în geam cineva.
— Mamă !
Mamă, am sosit dela muncă Deschide Petrbvna,
e fiica ta ! Ei Petrovna, bună dimineaţa ! Unu Mai — patru's'opt, însorit.
— Niania, mergem —
ciripeşte viaţa —
•'4*
4
214 mihail luconin
Paladă. . . Fanfală...
Cine le-a şoptit? Soarele aruncă raze alburii Peste paturi —
fluturi de lumină. — Imbrăcaţi-vă mai repede,
copii,
Vin măicuţele
dela uzină. Poartă 'n braţe lucrătoarele Primăvara lumii,
dimineaţa.
>
In ochii copiilor — soarele. In braţele mamelor —
viaţa.
Poartă pe umeri
întregul popor Soliile noii generaţii. Visul acesta
cutezător L-au apărat în focul luptei taţii. Merge 'n rând,
cu noi alăturea Pluteşte 'n nemurire
tinereţea Lui Dima Badin,
tânărul tanchist, Pe lângă Monumentul lui Dzerjinschi, In rând cu noi,
spre veacul comunist.
In româneşte de Al. Ionaşcu şi Tiberiu Utan
OAMENII SI FAPTELE ZILELOR NOASTRE
NICOLAE MORARU
PRIN R.S.S. BIELORUSĂ
Lumina calmă a dimineţii de toamnă pătrunde prin storul pe jumătate lăsat al compartimentului. Ai impresia că stai pe loc, cu toate că trenul înaintează cu mare viteză. Doar din când în când tresar obiectele mai mici din compartiment. Ne aflăm pe drumul dela Moscova la Minsc. Este ora opt dimineaţa. Dar tovarăşii dorm, căci până târziu am comentat spectacolul văzut înainte de plecare la teatrul Ermolova — « Vilegiatu-riştii» de Maxim Gorchi. Gânduri şi întrebări îmi răsar în minte. Aş vrea să ştiu dintr'odată atâtea lucruri despre Republica Sovietică Bielorusă, despre trecutul poporului ei, despre istoricul formării statului şi naţiunii, date cu privire la desvoltarea economică şi culturală — dar mei cu seamă şi cât mai mult despre oameni. Este drept că dela combatanţii din brigăzile internaţionale din Spania am auzit despre faptele strălucite ale legendarului aviator Gastello, fiu al poporului bielorus, patriotul înflăcărat, luptătorul comunist. Din cărţi am îndrăgit luminosul chip al generalului Do va tor — bielorus şi el, — scump poporului sovietic, înfricoşător pentru cotropitorii hitlerişti. Popular în R.P.R. este eroul Uniunii Sovietice Constantin Zaslonov, inginerul de cale ferată care a devenit neîntrecut comandant de partizani.
Părăsesc compartimentul şi urmăresc peisajul bielorus prin fereastra largă de pe culoar. Coline, dealuri... îmi amintesc peisajul moldovean. Am auzit că 13% din teritoriu este acoperit de mlaştini. Renumitele mlaştini în care s'au afundat hoardele invadatoare, mlaştini de unde eroicii partizani au lovit în atâtea rânduri pe hitlerişti. Terenul este acoperit de vegetaţie bogată. Din dreapta şi stânga traseului căii ferate se întind păduri de brad, pin şi stejar. Alături de copacii sveîţi, înălţând spre cer coroanele stufoase, se lăţesc spre zare terenuri acoperite de arbuşti. Ce-o fi fost aici, acum câteva secole;1 Desigur păduri de nepătruns. Azi însă vezi pretutindeni mâna grijulie a omului harnic, constructor al comunismului. Urmele războiului au dispărut aproape pretutindeni. Iată noua gară — Orşa. înaltă, frumoasă, străluceşte în bătaia soarelui.
Multă lume în gări. Oameni preocupaţi, păşind în grabă, vorbind cumpătat, sigur. Ceeace te surprinde din capul locului sunt ochii mari, albaştri adânci, de culoarea mării. Ochii bieloruşi nu se uită.
Peste zece milioane de locuitori. Asta înseamnă că după numărul lor, Republica Bielorusă este a treia din U.R.S.S. Dar de ce i s'o fi zicând «BielorusăDece «albă»?
2l6
nicolae moraru
La fereastra de-alături, un locotenent-colonel urmăreşte cu atenţie ultimele ştiri care se difuzează prin toate vagoanele. (In U.R.S.S. fiecare tren posedă o staţie de radio-amplificare). II întreb.
— Nu sunt specialist în materie, — îmi răspunde, — dar pe cât mi se pare, denumirea previne din contrapunerea acestei părţi a Republicii noastre, care în veacul al XIH-lea era liberă, — celeilalte, care se afla sub stăpânirea cnejilor lituanieni, şi ca urmare poreclită Rusia Neagră.
Intrăm în vorbă. Ofiţerul modest, care în niciun chip nu vrea să pară specialist, îmi împărtăşeşte o sumă întreagă de fapte istorice. Procesul de formare a poporului bielorus s'a desfăşurat prin veacul al'XIV — XVI-iea. întreaga istorie îi este punctată de lupta dârză împotriva diferiţilor cotropitori. Prin veacul al XV-lea bunăoară, voevodul Iurie Mstislavski a ridicat poporul în lupta împotriva năvălitorilor lituanieni. Lupta pentru independenţă a durat secole. La sfârşitul veacului al XVI-lea, împotriva boierilor asupritori, ţărănimea a fost ridicată de hatmanul cazac Nalivaico. Prin veacul al XVII-lea, răscoalele ţărăneşti din Bielo-rusia se încadrează în războaiele ţărăneşti din sânul statului rus. La începutul veacului al XVII-lea este cunoscută dârza rezistenţă împotriva boierilor polonezi organizată de hatmanul Dubina. Prin 1648 se desfăşoară răscoala cu caracter naţional şi social de sub conducerea lui Garcuşa. Şi mereu se manifestă tendinţa de unificare cu Rusia. In genere, bieloruşii au avut ajutor în luptele lor numai din partea poporului rus. Aşa se explică sprijinul important pe care l-au dat lui Petru cel Mare în lupta împotriva năvălitorilor străini, aşa se explică ridicarea poporului întreg împotriva armatei lui Napoleon şi apariţia în acea vreme a primilor partizani pe pământul bielorus.
— Tendinţa spre unificare cu poporul rus a devenit năzuinţa bieloruşilor. Nu este vorba doar de faptul că astfel puteam rezista cotropitorilor şi tendinţelor de desnaţionalizare. Era limpede că numai aşa ne vom putea desvolta din toate punctele de vedere.
— Dumneata eşti bielorusa
— Da. Bielorus de naţionalitate, cetăţean sovietic, ofiţer al Armatei Sovietice.
Cuvintele sunt pronunţate cu mândrie stăpânită. Pe vestonul lui strălucesc 12 decoraţii. Acestea vorbesc fără cuvinte despre drumul omului care nu e specialist, dar ştie foarte multe. Dela el aflu că alipirea la Rusia a grăbit desvoltarea economică a Bielorusiei. Totodată intrarea în circuitul pieţei interne ruseşti duce la descompunerea feudalismului. O influenţă covârşitoare asupra desvoltării gândirii înaintate bieloruse au în veacul al XIX-lea, marii democraţi revoluţionari ruşi. Prin 1863 se desfăşoară puternice mişcări revoluţionare conduse de Castus Kalinovski.
— Dar ştiţi, aici a fost şi un important centru al mişcării muncitoreşti, — intervine un maior care asculta tăcut convorbirea.
Intr'adevăr, îmi aduc aminte din Istoria Partidului că primul congres al Partidului Muncitoresc social-democrat rus s'a ţinut la Minsc.
— Veţi avea ocazia să vizitaţi casa-muzeu reconstituită în întregime după ce s'au retras cotropitorii care o distruseseră până la temelie.
Maiorul este absolvent al Universităţii de marxism-leninism. Vorbeşte despre Bielorusia dela începutul veacului al XX-lea. Economia — 74% agrară şi silvică. Industria aproape inexistentă; doar puţină pro-
prin r.s.s. bielorusă
217
ducţie alimentară şi de mobilă. Urmează cifre şi fapte. Fără voie mă gândesc la asemănările cu ţara noastră. Elementele capitaliste se împleteau puternic cu realităţile feudale. 3.540 boieri, cu moşii de peste 500 hectare stăpâneau 8,7 milioane hectare, adică 38,5% din suprafaţa totală. 645.000 de ţărani cu gospodării sub 15 hectare dispuneau de 5,4. milioane hectare, adică 23,8%. Restul de 37,7% era stăpânit de boernaşi, de biserică şi de către stat. Din această cauză mase de ţărani fugeau în interiorul Rusiei căutând de lucru. Şi totuşi, aici se desfăşura şi creştea: mişcarea muncitorească. Au intrat în istorie greva politică şi demonstraţia organizată la 1 Mai 1900. Poporul bielorus a participat activ la desfăşurarea revoluţiei din 1905. In acea vreme s'au afirmat prin cuvântul lor înflăcărat, legând creaţia literară de activitatea revoluţionară nemijlocită, Ianka Cupala şi Iakub Kolas. Bolşevicii organizează în timpul primului război mondial rândurile proletarilor bieloruşi. Populaţia participă larg la desfăşurarea revoluţiei din Februarie. La Minsc apare ziarul bolşevic « Zvezda », care a rămas până în zilele noastre organu central al Partidului Comunist Bolşevic din Bielorusia. Organizaţiile de partid sunt conduse aici de Lazar Kaganovici, de Mihail Frunze, de Miasnicov — cunoscuţi fruntaşi ai partidului bolşevic. In 1919 Puterea Sovietică este definitiv stabilită şi în luna Ianuarie se declară înfiinţarea Republicii Socialiste Sovietice Bieloruse.
Nici n'am băgat de seamă când a trecut timpul cu această discuţie presărată de intervenţiile altor călători. Majoritatea sunt bieloruşi. Vorbesc cu mândrie, dar totodată cu modestia caracteristică sovietică, despre munca lor creatoare, despre Războiul de Apărare a Patriei, despre construirea comunismului.
— Ţara noastră — Uniunea Sovietică a suferit cumplit. Poporul nostru a dat luptei împotriva duşmanilor civilizaţiei şi progresului milioane de vieţi. Doar în Ucraina veţi mai găsi atâtea oraşe şi sate care să fi fost rase de pe faţa pământului. Căci Bielorusia a fost ocupată în întregime şi valurile războiului au frământat-o necontenit până în preziua victoriei. Veţi vedea oamenii noştri'care muncesc la oraşe şi sate, veţi vedea realizările cu care noi ne mândrim. Să nu uitaţi însă că pretutindeni fasciştii au lăsat mini, sânge şi lacrimi. Şi dacă noi construim zi de zi, apoi asta o facem pentrucă vrem să trăim aşa cum ne învaţă tovarăşul Stalin, cum ne îndeamnă inima noastră.
Ochii albaştri ai locotenent-colonelului capătă deodată culoarea oţelului şi o cută adâncă apare între sprâncene:
— Noi am învăţat să luptăm, nu pentrucă ara dorit acest lucru. Războiul ne-a fost impus. Şi dacă va fi necesar, se poate uşor presupune cum vom apăra noi viaţa şi libertatea noastră cucerite cu atâtea jertfe.
Zilele petrecute în Bielorusia aveau să ne convingă că aşa gândesc toţi oamenii din uzine, colhozuri, instituţii ştiinţifice şi artistice ale acestei republici — cum gândesc dealtfel toţi oamenii sovietici constructori pasionaţi ai comunismului.
Inserează. In depărtare apar siluetele clădirilor şi revărsarea de lumină a unui oraş mare. Treptat, viteza trenului scade. Ne apropiem de Minsc, capitala Republicii Socialiste Sovietice Bieloruse.
2l8
nicolae moraru
Iată peronul şi un grup de oameni zâmbitori. Nu e loc pentru cuvântări protocolare, ci pentru strângeri de mână, îmbrăţişări şi priviri adânci — ochi în ochi. Cine spune că nu-i cunoaştem pe oamenii aceştia i In haina militară, în sfatul molcom al specialistului tehnician, în cuvântul pasionat al scriitorului, în exemplul neîntrecut al stahanovistului, noi i-am cunoscut pe meleagurile ţării noastre, pe ecranele cinematografelor, ei ne-au zâmbit din revistele sovietice, ei ne-au îndemnat din cărţile şi broşurile larg răspândite în ţara noastră. Sunt oamenii sovietici, aşa cum i-am cunoscut, aşa cum îi cunoaştem.
Dominând prin statura sa de aproape doi metri, prin zâmbetul larg şi vorba cumpătată, preşedintele sovietului oraşului Minsc, Dlugaşevski, ne invită să, urcăm în maşină. Aveam să aflăm mai târziu că omul acesta îmbrăcat modest, stând zi şi noapte în biroul său, cutreerând şantierele de construcţie ale oraşului, vizitând uzine şi instituţii, şcoli şi străzi noui în construcţie, acest om care găseşte timp pentru toate, un cuvânt bun şi un sfat bine gândit oricui îl solicită — omul acesta a trecut drumul greu al războiului şi l-a terminat în preziua victoriei. în funcţia de locţiitor al comandantului unei divizii de tancuri.
lată-ne în hallul hotelului, construit şi el în anii aceştia din urma războiului, cum s'a construit totul în Minsc: străzi, blocuri, parcuri, squa-ruri, institute, şcoli. Cimburg, rectorul universităţii se întreţine cu profesorii din delegaţia noastră. Directorul uzinei de automobile Moibo-roda se interesează de sunt printre noi ingineri constructori. Preşedintele Comitetului pentru Aşezămintele Culturale, Mincovici, discută cu tov. Mihail Roşeanu. Suntem nerăbdători să cunoaştem oraşul şi oamenii...
Clădirea spaţioasă a Sovietului Orăşenesc găzduieşte diferitele instituţii administrative. In sala de şedinţe suntem primiţi de tov. Dlugaşevski şi de arhitectul principal al oraşului, Maţkevici. In faţa noastră — hărţi şi diagrame, planuri, machete. Facem cunoştinţă cu ce a fost, ce este şi ce vor deveni oraşul şi Republica.
înainte de al doilea război mondial, Minsc a fost un oraş înfloritor. Avea peste ioo de întreprinderi industriale, academie de ştiinţe, n şcoli de învăţământ superior. La dispoziţia cetăţenilor se aflau mai multe spitale bine amenajate, creşe, grădiniţe de copii, Oraşul avea o reţea deasă de tramvaie, o puternică uzină electrică, conducte de apă moderne. Fasciştii au nimicit oraşul în proporţie de 80 %, centrul şi întreprinderile industriale în proporie de 100%. Au rămas în picioare doar unele case la periferie. Din cei 290.000 de locuitori, la eliberare, în oraş nu se mai aflau decât 85.000.
Ochii se înceţoşează. Cuvintele cad rar. Deodată, ca o rază de soare, zâmbetul luminează feţele:
— Prin hotărîrea Guvernului şi Partidului, în 1945 a fost adoptat planul de reconstruire a oraşului. In primul rând s'a pus problema reconstruirii întreprinderilor industriale. In 1945 producţia a atins abia 20% din cifra anului 1940. In 1950, la terminarea primului plan de cinci ani postbelic, producţia uzinelor din Minsc era de două ori mai mare decât în 1940. Realitatea este aceasta: nu numai că s'au reconstruit fabricile existente înainte de război, dar şi industria a fost lărgită, au apărut ramuri de producţie noui, s'au ridicat combinate metalurgice, textile şi capacitatea întreprinderilor a crescut 100%.
prin r.s.s. bielorusă
219
La retragerea nemţilor, oraşul avea aspectul unui morman de cărămizi şi moloz. Printre mini au apărut oameni. Bolşevicii i-au chemat la muncă şi viaţă. In oraş ca şi în întreaga republică se construieşte. Cu toate că am traversat bulevarde largi, străzi în lungime de kilometri, cartiere noui, pieţe splendide, pretutindeni se simţea puternic suflul de cominuare a muncii. Şi în adevăr, planul construcţiei este măreţ. Toate străzile se lărgesc, se ridică uzine uriaşe înconjurate de parcuri şi de adevărate orăşele proprii. Bulevardul central al oraşului este terminat. Conform planului, casele ridicate sunt de cinci şi şase etaje. Strada Sovietskaia a fost mult lărgită şi ea găzduieşte clădirile celor mai importante instituţii de stat. Pe strada Lenin s'au ridicat case de tip nou, cu apartamentele înzestrate cu întreg confortul necesar: încălzire centrală, lumină, apă caldă, etc. La parter se află grădiniţe de copii, cinematograf, ateliere de cismărie, croitorie şi frizerie pentru deservirea locatarilor blocului, deasemenea magazine în care găseşti alimente, galanterie, manufactură, etc.
Trecem pe vechea stradă Karl Marx, prin faţa marilor case de locuit şi instituţiilor administrative. Sunt în plină construcţie blocuri de locuinţe cu 8—12 etaje. Strada centrală era altădată îngustă. Acum are o lărgime de 48 metri şi o lungime de trei kilometri şi jumătate. Pentru autovehicule se rezervă spaţiul asfaltat de 24 metri, trotuarele au respectiv câte 12 metri lăţime. Intre spaţiul rezervat vehiculelor şi trotuar, pe o lărgime de 3 metri se întind centuri verzi.
Vizităm oraşul pe jos. Ne însoţesc preşedintele Sovietului, inginerul şef, actorul poporului al U.R.S.S. Gleb Glebov, directorul studioului de filme, ziarişti. Oamenii se opresc şi aflând că suntem români se apropie, ne strâng mâna şi întreabă despre Patria noastră. Suntem asediaţi de un grup de pioniere care cer să transmitem cuvântul lor de salut şi urările de succes în învăţătură şi muncă pionierilor din R.P.R. Străzi largi. Bulevarde care se pierd în zare. Arborele preferat în oraşele Bielorusiei este teiul. Zicala localnică sună aşa: dacă stejarul e tatăl copacilor, mama este teiul. Iar teiul creşte înalt, cu coroana bogată. Te gândeşti că primăvara, aici trebue să fie acelaş miros dulce ca la Bucureşti şi la Iaşi.
— De unde atâta verdeaţă^
— De-aproape şi de departe, zâmbeşte Dlugaşevski. Răsădim copaci de diferite vârste. Iată aceştia, din strada centrală, având vârsta de 35 —40 de ani, sunt aduşi dela 200 kilometri depărtare. In 1948 am răsădit abia 48 porni de această vârstă. In 1949 —309; în 1950 —600, iar în primele nouă luni ale lui 1951 — 560. In 6 ani de zile au fost plantaţi încă peste 50.000 de pomi în vârstă de 15—20 de ani.
— Dar cine efectuează această muncă gigantică i
— Oamenii noştri. Cetăţenii oraşului muncesc voluntar pentru în-verzirea capitalei lor. Dealtfel, mare parte din ansamblul lucrărilor de refacere este rodul efortului colectiv şi benevol al populaţiei.
Pentru realizarea pieţei centrale a trebuit să se cureţe un milion de metri cubi de dărâmături. In unele părţi terenul trebuia săpat cu doi metri, iar în altele dimpotrivă, a fost necesar să se ridice cu doi şi chiar cinci metri. Strada Lenin a fost lărgită dela 16 metri la 51, iar strada Komsomolskaia dela 16 la 48 metri. Mergem de-a-lungul acesteia din urmă şi admirăm splendidul squar, cu bănci aşezate pe ambele părţi.
220
nicolae moraru
In nisip se joacă copii dolofani; pe bănci, tineri cu cărţi în mâini. Câte un bătrân surâde, oferindu-şi faţa din plin soarelui tomnatic.
Stilul în care sunt construite casele este în linii generale specific arhitecturii clasice ruse. Se folosesc diferite elemente arhitectonice într'o îmbinare artistică. Mereu se îmbină folositorul cu frumosul. Balcoanele, coloanele, se împletesc cu nenumăratele basoreliefuri, sculpturi, fresce,^ arcuri. Casele nu seamănă între ele. Fiecare îşi are personalitatea ei.. Faţadele te uimesc în primul rând prin culoare: vernil, liliachiu, galben-deschis, albastru de culoarea cerului, roz.
— Noi construim viaţa nouă. Ne bucurăm de victoriile noastre. Copiii trebuie să cunoască lumina strălucitoare a comunismului, binefacerile epocii noastre, — ne explică arhitectul Maţkevici.
Construcţiile nu se fac la întâmplare, ci pe baza unui plan bine stabilit. Blocuri se ridică atât pentru nevoile administrative cât şi pentru locuitori. Case de locuit construiesc uzinele şi instituţiile, pe baza contractelor stabilite cu Sovietul oraşului. Dar ridicând cartiere de locuit în jurul uzinei, totodată direcţiile înalţă blocuri şi în centru. Construcţiile se fac în anumite locuri, în anumite dimensiuni şi într'un anumit stil. Iată bunăoară uzina de automobile care se află la 7 kilometri de Minsc, construind un întreg orăşel în jurul întreprinderii, a ridicat de-asemenea în centrul capitalei câteva case de locuit pentru muncitorii şi funcţionarii acestei uzine. Acelaş lucru a făcut şi marea uzină de tractoare. In clipa de faţă numai în centru se ridică 400 de clădiri. lată-ne în piaţa gării. De-o regularitate şi frumuseţe deosebită ea a fost lărgită, de două ori. Vedem cum se mută linii de tramvai, cum în locul vechilor stâlpi de lemn se aşează stâlpi de fier lucraţi în uzinele oraşului. Dealtfel şi grilajele, portiţele şi ornamentele squarurilor şi parcurilor sunt lucrate aici. Munca pentru amenajarea pieţii centrale este în toi. Aci. se vor înălţa clădirile instituţiilor centrale, blocul CC. al Partidului,, Casa Regională a ofiţerilor. Se finisează clădirea marelui palat al culturii, înzestrat cu sală de teatru, săli de sport, dans şi lectură, 26 de săli pentru alte activităţi culturale — cu adevărat un mare club al oamenilor "muncii. In aceeaşi piaţă se va ridica clădirea Consiliului de Miniştri dominând, întregul oraş dela înălţimea celor 25 de etaje.
— Să nu credeţi că întreaga noastră atenţie se îndreaptă doar spre centru, —intervine tov. Dlugaşevski. Locuitorii Minsc-ului spun: «Periferia noastră trebue să fie tot aşa de frumoasă cum este şi centrul». Iar noi, care am fost aleşi de cetăţenii oraşului, trebue să le îndeplinim dorinţa.
Şi într'adevăr, la periferie munca e tot atât de animată. Aici se înalţă case noi, se aduce electricitate, se canalizează, se construiesc şcoli de câte trei etaje. Oraşul este tăiat în două de cursul râului Svisîoci, a cărui dre-nare, amenajare şi înfrumuseţare este în toi. Instituţiilor culturale li se acordă o atenţie deosebită. Iată bunăoară clădirea Institutului Politehnic — largă, înzestrată cu un club având sală de teatru, săli de sport,, dans, lectură, etc.
Nu-ţi vine să crezi că tocmai aici, unde admiri frumuseţea bulevardelor, pe alocuri chiar anul trecut erau ruini. Tempouri de refacere atât de rapide sunt într'adevăr posibile numai în condiţiile regimului sovietic. Iar planuri de asemenea anvergură se pot înfăptui numai cu. sprijinul larg al tuturor cetăţenilor.
prin r.s.s. bielorusă
221
— Aşa s'a şi întâmplat, ne povesteşte tov. Maţkevici. Planul de refacere a fost larg discutat cu cetăţenii oraşului. Periodic arhitecţii noştri fac dări de seamă asupra construcţiei în faţa populaţiei. Nenumărate propuneri cât se poate de folositoare vin dela locuitori. Dealtfel, ei nu numai că discută ci lucrează nemijlocit, în mod voluntar, la reconstruire. Duminicile sunt consacrate sădirii pomilor. De multă vreme locuitorii oraşului nostru au spus: « Noi vrem ca oraşul Minsc să fie cel mai frumos. L-am refăcut, dar nu ne mulţumim cu atâta. Pe zi ce trece el trebue să devină mai frumos ». Şi în această direcţie avem ajutorul continuu al Partidului şi Guvernului.
Intr'adevăr, munca este de mari proporţii. Conform planului trebuie terminată în cinci ani partea centrală a oraşului şi toate casele de locuit, cu apartamente care au între 3 şi 5 camere. Urcăm într'unul din asemenea blocuri. Fiecare apartament are intrare separată şi dependinţele necesare: bucătărie, baie, cămară, vestiar. Subsolul cuprinde magazii pentru toţi locuitorii. In construirea acestor clădiri, zilnic se învesteşte un milion şi jumătate de ruble. Şi numărul clădirilor trebuie să crească neîncetat, pentrucă oraşul care astăzi are 350.000 de locuitori creşte continuu din punct de vedere industrial şi administrativ. Blocurile şi diferitele case sunt înşirate estetic. In mod voit au fost construite în aşa fel încât unele ies în faţă mai mult, altele mai puţin. Totul însă fiind făurit pe baza unui plan general, duce la realizarea unui splendid ansamblu de culoare, dimensiuni, arhitectură, care înlătură orice monotonie. Iată bunăoară clădirea unui nou magazin universal. Trei etaje. Faţada de faianţă. Se lucrează la finisaj. In interior până şi mobila se face diferit: la etajul I, de stejar: la etajul II, de nuc; la etajul III, din palisandru.
Continuăm vizitarea oraşului. Prin strada Lenin, altădată complect nimicită de hitlerişti — azi de o rară frumuseţe — pătrundem în piaţa nouă unde se află în plină construcţie palatul cultural al sindicatelor. In semicerc câteva clădiri ale instituţiilor culturale; aici se ridică teatrul de operă şi balet. In această piaţă centrală va fi aşezat un monument uriaş al lui LV. Stalin. Statuia de bronz va avea opt metri şi jumătate. Piedestalul, de granit, deasemenea opt metri şi jumătate. într'o hală uriaşă a uzinei am găsit întregul colectiv de sculptori care sub conducerea laureatului premiului Stalin, Azgur, lucrează la înfăptuirea monumentului. In piaţa Kruglaia va fi aşezat un monument în cinstea eroilor Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Numai obeliscul va avea 44 de metri. Construcţia se va termina în 1952. In genere, procesul de construire a oraşului este însoţit şi de realizarea planificată a unui vast proces de împodobire cu monumente şi sculpturi care se ridică treptat. Ceva mai departe de centru, ajungem la clădirea marelui teatru al oraşului. Şi aici aproape totul a fost ruinat. Trepte largi. Multe au fost sdrobite de tancurile nemţeşti care s'au plimbat aci în beţia nimicirii. Actualmente teatrul a fost refăcut, are 1.200 de locuri şi găzduieşte de asemenea filarmonica şi Institutul de teatru. In apropriere se află şi teatrul armatei — o clădire monumentală cu o capacitate de 1.100 locuri.
Ne apropiem de partea mai joasă a oraşului. Aici străzile au fost ridicate cu cinci metri. In faţa noastră e acum casa-muzeu în care s'a ţinut primul congres al Partidului. Totul vorbeşte despre munca nouă,
222
nicolae moraru
creatoare. Vechiul oraş pare tânăr şi tânăr este cu adevărat, într'atât se ridică de strălucitor din ruini. Tinere sunt străzile, tânără este vegetaţia, tineri sunt oamenii. Şi mai ales plini de avânt tineresc, plini de încredere în ziua de mâine. Oamenii construesc, totul creşte.
Cum să cunoşti trecutul acestei Republici Sovieticei Răspunsul ni 1-a dat însuşi programul şederii în Bielorusia.
★
O clădire mare, destul de veche, găzdueşte muzeul de stat bielorus al istoriei Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Urcăm scările şi în biroul său modest ne primeşte tov. Sciuţkii, directorul muzeului. Este un om de statură mică, cu ochii când mângâetori, când aspri, cu sclipiri de oţel. A cunoscut şi el greul războiului, ca toţi colaboratorii ştiinţifici ai instituţiei. A muncit la strângerea întregului material şi cunoaşte clipă cu clipă desvoltarea instituţiei care i-a fost încredinţată. In câteva cuvinte ne povesteşte istoricul ei, sarcinile, perspectivele. Armata Sovietică a eliberat capitala Bielorusiei la 3 Iulie 1944. La 4 August Comitetul Central al Partidului a hotărît înfiinţarea muzeului. Sarcina pusă în faţa colectivului era aceea de a aduna, păstra şi studia ştiinţific materialele despre Marele Război de Apărare a Patriei. După importanţa şi dimensiunile sale muzeul este unional, dar în centrul atenţiei sunt puse mai ales faptele care arată participarea poporului bielorus. înfiinţarea muzeului a corespuns însăşi năzuinţei populaţiei. îndată după eliberare, partizanii bieloruşi care veneau direct din păduri depuneau armamentul, îmbrăcămintea şi tot felul de unelte de care s'au servit în timpul luptelor. Toate acestea erau adunate în diverse case şi apoi concentrate într'o expoziţie a Luptei Partizanilor Bieloruşi şi activităţii presei ilegale a Partidului şi Comsomoluîui în Războiul de Apărare. In luna Mai 1947, materialul adunat s'a transformat într'o expoziţie permanentă. Actualmente muzeul posedă 800.000 de unităţi, documente şi obiecte adunate în 7 ani — constituind exponatele care înfăţişează lupta eroică a oamenilor sovietici. Această muncă uriaşă de adunare a materialului se desfăşoară cu sprijinul organizaţiilor obşteşti, dar şi din iniţiativa particulară. Muzeul este în acelaş timp o instituţie culturală cu caracter educativ, pentru lămurirea maselor de vizitatori, cât şi un organism de cercetări ştiinţifice. Colectivul Institutului desfăşoară o activitate importantă în afara instituţiei, organizează anual circa 200—250 lecţii în uzine, fabrici şi colhozuri. Pe de altă parte se ocupă de organizarea expoziţiilor volante şi a expoziţiilor permanente pentru cluburi, parcuri, colhozuri. Tematica acestor expoziţii corespunde profilului muzeului. Astfel, cele 18 expoziţii organizate până'n 19.51 şi vizionate de peste 1.000.000 de oameni, vorbesc despre lupta de apărare împotriva cotropitorilor hitlerişti. Totodată muzeul organizează aşa numita « Zi a muzeului » la întreprinderi şi colhozuri; cu această ocazie iau cuvântul colaboratorii ştiinţifici ai muzeului, partizani bieloruşi, eroi ai U.R.S.S. Pe lângă prelegeri cu privire ia diferite evenimente sau aspecte ale luptei, ascultătorii au posibilitatea de a urmări povestea amintirilor din gura participanţilor înşişi. Anual, muzeul este vizitat de aproximativ o sută de mii de oameni. Munca ştiinţifică este legată atât de cercetarea materialului,
prin r.s.s. bielorusă
223
cât şi de adâncirea teoretică a diverselor aspecte de activitate. Muzeul a realizat monografii despre eroii U.R.S.S. Constantin Zaslonov şi Nicolai Gastello. De curând a pregătit o culegere de biografii scurte despre partizanii bieloruşi. Deasemenea muzeul dă la tipar o culegere de articole şi documente, pe tema « Eliberarea Bielorusiei de către Armata Sovietică în anii iQ43—ig44». Cei 24 colaboratori ştiinţifici, absolvenţi ai învăţământului superior, aspiranţi la diversele titluri ştiinţifice, sunt cu toţii fie partizani, fie foşti luptători pe front. Ei studiază actualmente diverse momente din eroica luptă de apărare, cum ar fi eroica apărare a Fortă-reţii dela Brest, Cozanul dela Bobruisk, ş. a. Muzeul colaborează cu Institutul de Istorie a Academiei de. Ştiinţe şi cu Institutul de Istorie al Partidului.
Părăsim biroul şi păşim în tăcere prin sălile care înfăţişează sugestiv un uriaş material documentar. Deşi clădirea este destul de mare, spaţiul este cu totul insuficient pentru materialul adunat. Iată de ce şi în planul de reconstruire a oraşului se prevede ridicarea unui mare palat pentru muzeu. Instituţia are cinci secţiuni: a) Bielorusia în ajunul Marelui Război; b) Mişelessca agesiune germană şi apărarea activă a poporului sovietic (1941 — Februarie 1942) ; c) Mişcarea de partizani în Bielorusia (se dau date şi despre mişcarea de partizani din celelalte regiuni) ; d) Eliberarea pământului sovietic de sub jugul cotropitorilor hitlerişti şi misiunea eliberatoare a armatei Sovietice în Europa ; e) Refacerea economică şi culturală a R.S.S. Bielorusia după război. Obiectivul propus nu se limitează deci îa perioada strictă a Războiului de Apărare, ci presupune întreaga istorie a Republicii Bieloruse. Nu toate secţiunile sunt complecte, în deosebi ultima. Cu toate acestea ele dau o viziune largă asupra a ceeace a fost în trecut şi direcţia în care se îndreaptă una din cele 16 republici aie Uniunii Sovietice.
— înainte de agresiune noi am avut un frumos muzeu al Revoluţiei, dar el a fost nimicit de hitlerişti, ne spune cu mâhnire tovarăşul Sciuţkii. Dar îî vom reface. Tot aşa cum am refăcut casa-muzeu a primului congres al Partidului, cum am refăcut galeria de plastică şi muzeul literar « Ianka Cupala », cum am refăcut o serie întreagă de muzee regionale şi raionale, sau bunăoară muzeul de pe lângă Universitatea din Minsc care înfăţişează natura Bielorusiei.
Iată exponatele care vorbesc despre trecutul Bielorusiei. înainte vreme, aci au fost întinderile unde oamenii munceau din greu şi trăiau în întuneric. 80% erau analfabeţi. Numai Revoluţia i-a adus Bielorusiei adevărata independenţă, lichidând starea de înapoiere şi asuprirea cumplită. Abia după Revoluţie aci s'a creat industria adevărată, iar agricultura a fost mecanizată. înainte de atacul mişelesc hitlerist, aci s'a desvoltat industria pielăriei ( fabrica «Bolşevic» din Minsc), industria mobilei (fabrica din Bobruisk), industria producătoare de maşini agricole (combinatul din Gomel), etc. Regimul sovietic a adus colectivizarea şi după primul plan cincinal au apărut 9.000 de colhozuri şi 219 sovhozuri. Numai până în anul 1934 forţa staţiilor electrice s'a mărit de 4,3 ori. Puterea de cumpărare a maselor a crescut cu 28, 5%. Faţă de 1913, producţia industrială a crescut de 19 ori şi aceasta pe baza folosirii materiilor prime şi forţelor energetice locale. Colhozurile au primit 8.000.000 hectare de pământ, şi munca harnică a colhoznicilor a dat recolte între 10—16
224
nicolae moraru
centnere de hectar. In cursul celui de al Ill-lea plan cincinal antebelic, fondul de salarii a crescut cu 43,9% faţă de 1934. Analfabetismul a fost lichidat. In 1940 funcţionau 11.844 de şcoli cu peste 1,5 milioane copii. La oraşe activau 25 de institute de învăţământ superior şi 49 instituţii de cercetări ştiinţifice. In cursul lunii Septembrie 1939, a fost eliberată populaţia bielorusă care suferea sub jugul aristocraţiei poloneze. Teritoriile Bielorusiei vestice au fost redate Patriei prin alipirea la U.R.S.S. In aceste teritorii, populaţia trăia într'o stare de mizerie neagră. Erau sute de mii ■de şomeri, 75% din locuitori erau analfabeţi. O viaţă nouă se anunţa şi acestor oameni care au început să respire aerul proaspăt pe care-1 dă numai lichidarea exploatării omului de către om. Dar în Iunie 1941 se •desîănţuie atacul mişelesc împotriva Uniunii Sovietice. Republica Bielorusă, aşe'zată la graniţa vestică a Uniunii Sovietice., primeşte primele lovituri. Ard oraşele şi satele Bielorusiei. Iar poporul înscrie pagini de glorie în istoria legendară a apărării patriei socialismului victorios.
Primele săli. Câteva documente şi fotografii înfăţişează eroica apărare a Fortăreţii Brest; cu emoţie privim armele şi obiectele personale ale luptătorilor, desgropate după eliberarea oraşului. Se ştie că ostaşii intregii garnizoane au pierit până la unul, luptând impotriva unui duşman de zece ori mai numeros. într'o sală, documentele înfăţişează eroica apărare a Minsc-ului în 1941. Singura divizie a generalului Rusianov a rezistat întregii armate a lui Guderian. Documentele vorbesc despre primele unităţi de partizani. Ne privesc din fotografii eroii Uniunii Sovietice, Bumâjkov şi Pavlovski — organizatorii primelor detaşamente. Aici e bustul lui Nicolai Gastello, aviatorul erou care a căzut apărând pământul sovietic. Dincoace, bustul şi documentele privitoare la legendarul comandant Suprun. Dincolo, fotografia comsomoîistului bielorus Victor Tolonihin, renumitul aviator care cu un curaj nemaipomenit pătrundea în mijlocul stolurilor de avioane duşmane şi le dobora rete-zându-le cozile. într'o altă sală se înfăţişează contra-ofensiva din faţa Moscovei. Aici sunt fotografia şi documentele care vorbesc despre viteazul general Dovator, organizatorul acelei armate care pătrundea adânc şi de repetate ori în spatele frontului inamic, îi desorganiza căile de comunicaţie, lovea mari unităţi armate, distrugea centrele de aprovizionare. Un loc deosebit îl ocupă documentele cu privire la activitatea lui Constantin Zaslonov, inginerul şef al depoului Orşa, conducătorul mişcării de partizani. Zaslonov a acceptat chipurile să fie în slujba invadatorilor şi lucra la depoul Orşa. Sub conducerea lui sute de locomotive au fost defectate în mod ingenios. Torturat cumplit, Zaslonov n'a scos nici un cuvânt şi apoi a fugit în pădure. Aici a condus unitatea de partizani care numai prin rostirea numelui ei insufla groază printre cotropitori.
Iată sălile înfăţişând suferinţele groaznice îndurate de populaţia rămasă sub jugul cotropitorilor. In Bielorusia au fost distruse 209 oraşe, 9.200 sate rase de pe faţa pământului; au fost nimicite 10.000 de întreprinderi industriale şi 400.000 de gospodării colhoznice. 1.200.000 construcţii săteşti au fost distruse, s'au nimicit 70% din vitele cornute mari şi 90% din porci. Utilajul industrial a fost evacuat în Germania. Oraşul Minsc a fost distrus în proporţie de 80%, oraşul Gomei —85%, oraşul Vitebsk —90%. Au fost nimicite casele de cultură, colţurile roşii, stadioanele sportive, bibliotecile. Cărţile care au scăpat imenselor ruguri
prin r.s.s. bielorusa
225
aprinse de hitlerişti, au servit apoi acestora pentru a face focul iarna în sobe. Pumnii se strâng când urmăreşti cifrele, fotografiile, documentele. In faţa noastră este portretul găurit de gloanţe al marelui Puşkin: era ţinta ex'erciţiilor de tir ale ofiţerilor hitlerişti. Iată fotografia unui băieţel de cinci ani căruia criminalii hitlerişti i-au tăiat pe frunte o stea în cinci colţuri. Şi aici fotografia care înfăţişează locul unde hitleriştii au împuşcat 120.000 de oameni. Astăzi, acolo se ridică marea uzină de automobile. Ajungem în faţa machetei care reprezintă groaznicul lagăr «Malâi Tros-tineţ », unde oameni sovietici au fost chinuiţi, înfometaţi, bătuţi, omorîţi. In total în Bielorusia au fost ucişi 1.600.000 de oameni. 377.776 bieloruşi au fost deportaţi în robie în Germania. Iată o cameră în care se află instrumentele de tortură folosite de gestapou. Răngi, bice, aparate de stâlcit degetele la mâini şi picioare, unelte de fier pentru tortură, lanţuri, cătuşe.
Dar eroicul popor îndura. Nu erau chinuri care să poată infringe voinţa de luptă, dragostea pentru libertate, ura neţărmurită împotriva cotropitorilor. Milioane de bieloruşi luptau dârz în cadrele armatei sovietice. Sute de mii au rămas aici şi, în spatele frontului inamic, desfăşurau larga mişcare de partizani. Lupta partizanilor bieloruşi făcea parte integrantă din lupta partizanilor sovietici, al căror comandant era Kle-ment Efremovici Voroşilov, iar şef de stat major Ponomarenco, secretar al C.C. al Partidului Comunist din Bielorusia. încă din primele momente ale cotropirii larga mişcare de partizani a luat în Bielorusia un caracter de mzsă.
Trecem prin sălile consacrate acestei măreţe lupte. In faţa noastră sunt manifeste scrise pe coajă de mesteacăn. Privim steagurile glorioase aîe unităţilor de partizani. Apoi fotografia comandantului mişcării de partizani Piotr Z. Kalinin. In timp ce partizanii loveau din păduri, oraşele şi satele Bielorusiei erau împânzite de reţeaua ilegală a organizaţiilor de partid şi comsomol. La Minsc activa puternica organizaţie de sub conducerea tov. Koslov, secretar regional, actualmente preşedintele Sovietului Suprem al Bielorusiei. Iată exemplare din ediţiile ilegale ale ziarului « Zvezda », organul C.C. al P.C.(b) Bielorus. Şi fotografiile comuniştilor ilegalişti din Gomei, conduşi de secretarul comitetului orăşenesc — Cojar. într'o vitrină, jurământul partizanilor pe care se înşiruie sute şi sute de semnături. Mai încolo, macheta care înfăţişează un lagăr de partizani. In total, Bielorusia a dat 300.000 de partizani înregimentaţi în detaşamente şi un număr egal de activişti şi simpatizanţi, care lucrau în oraşele şi satele din spatele frontului hitlerist. Un număr de 1.053 de brigăzi şi detaşamente de partizani bieloruşi a cuprins muncitori, ţărani, funcţionari si intelectuali. Printre ei se afla de pildă, ca un combatant activ, venerabilul savant profesor Kravţov. In spatele frontului inamic activau în Bielorusia 25.000 de comunişti încadraţi în 1.113 organizaţii de partid, având 9 comitete regionale, 174 comitete locale şi raionale. In această perioadă apăreau 162 de ziare bolşevice ilegale. într'o sală vedem exemplare din aceste ziare şi totodată maşinile care au servit la imprimarea lor. Aici se află şi o ingenioasă casă-tipar: e o cămaşe specială, cu numeroasa buzunare interioare în care se puneau literele. Zeţarul purta astfel cu sine casa-tipar şi putea culege textele în orice loc se afla.
Comuniştii bieloruşi au fost educaţi de luptători de talia lui Sver-dlov, Kaganovici, Frunze, Ordjonikizde, Miasnicov, Ponomarenco. Pe
226
nicolae moraru
ei i-a învăţat Comitetul Central al Partidului Bolşevic, zi de zi au crescut la căldura învăţăturii lui Lenin şi Stalin. Iată de ce din sânul lor s'au ridicat eroi de talia generalului Dovator, amiralului Drozd, căpitanului Gastello, snaiperului Smoleacicov, a partizanilor ca Zaslonov, Bumajcov, Voroneanschi, Flegontov, Tuleaev, ş. a. Materiale speciale vorbesc despre participarea eroică în luptă a comsomoliştilor din Bielorusia. Dintre cei peste 100.000 de partizani bieloruşi decoraţi cu ordine şi medalii — 31.000 sunt comsomolişti. Dintre cei 72 partizani bieloruşi care au primit titlul înalt de erou al Uniunii Sovietice, 22 sunt comsomolişti şi 5 sunt femei. Partidul Bolşevic i-a crescut pe toţi. Astăzi Partidul numără în Bielorusia 150.000 de membri, cuprinşi în 8.000 de organizaţii, iar comsomolul numără 350.000 membri încadraţi în 21.000 de organizaţii. Devotamentul, simţul de răspundere, curajul nemărginit, spiritul creator dovedit cu prisosinţă în timpul războiului de apărare, comuniştii bieloruşi — ca şi toţi bolşevicii Uniunii Sovietice — l-au adus astăzi în uzinele şi colhozurile Republicii, pe marile şantiere de construcţie şi în măreaţa bătălie de construire a comunismului.
într'o sală spaţioasă este expus armamentul partizanilor. Iată revolverele simple, armele obişnuite, puştile mitraliere, mitralierele grele, tunurile antitanc. Aci se află şi armament sovietic; o parte din el era pregătit în mod special, atunci când se retrăgeau unităţile sovietice, iar altă parte era aruncat cu paraşutele. Vin la rând armele germane, capturate dela hitlerişti în luptă sau dobândite prin atacarea trenurilor care le transportau. Şi în sfârşit, nişte arme curioase; aflăm că au fost fabricate de înşişi partizanii, în păduri. Documentele vorbesc despre metodele de luptă ale partizanilor, despre renumita tactică a luptei cu «. şinele ». Este vorba de demontarea şinelor şi transportarea lor la distanţe mari, în păduri şi'n mlaştini, împiedicând astfel grabnica refacere a reţelei de cale ferată. Partizanii bieloruşi au distrus în anii războiului 40°/,, din căile ferate ale ţării. într'o cameră se află instrumentele medicale, farmaciile portative, aparatajul necesar de prim-ajutor care a fost folosit de partizani. Inventivitatea partizanilor era excepţională în ceeace priveşte metodele de luptă cât şi adaptarea armamentului la necesităţile acestor metode. Astfel, în sălile expoziţiei se pot vedea tunuri montate pe roţi de căruţe sau de secerători.
In perioada ocupaţiei, partizanii au nimicit pe teritoriul bielorus 800.000 de hitlerişti. Loviturile nu conteneau şi niciunul din comandanţii supremi de armată sau din unităţile de ocupaţie nu putea fi sigur de viaţa lui cât se afla pe teritoriul bielorus. Astfel, reprezentantul lui Hitler, gauleiterul Wilhem Kubbe a fost ucis chiar în dormitorul lui. I-a fost aşezată o mină în pat. Comandantul închisorii unde erau deţinuţi şi torturaţi comuniştii şi partizanii a fost ucis chiar în fotoliul său. Generalul msior hitlerist Trachte şi-a pierdut mâna când a vârît-o în propriul său buzunar. Comandantul gestapo-ului venind la lucru găsea pe birou, sub cristal, materialul proaspăt ilegal. In toiul concertelor de teatru, de sus din candeîabru pornea o ploaie de manifeste. La Bobruisc, ziua în amiaza mare, partizanii au pus mâna pe o maşină a gestapo-ului şi-au trecut în viteză prin tot oraşul împărţind manifeste. Sub geam se află poşeta în care partizana Mazanic, eroina Uniunii Sovietice, a adus mina în casa lui Kubbe. O serie de materiale povestesc despre
prin r.s.s. bielorusă
227
felul în care lupta partizanilor era sprijinită de pe «Bolşaia zmelia », adică de pe teritorul liber al Uniunii Sovietice.
Pe un perete special sunt portretele comandanţilor care au condus armatele sovietice în luptele grele dela începutul războiului şi în drumul victorios de eliberare. Printre ei se află şi chipul luminos al eroicului general-maior Baharev, căzut pentru eliberarea Brestului.
In ultima sală ne întâmpină chipul luminos al lui I. V. Stalin. Cele 16 steme ale Republicilor Sovietice înconjoară portretul marelui organizator al victoriei asupra hitlerismului. Alături se află portretele membrilor Biroului politic al Comitetului Central al Partidului Comunist bolşevic, statul major al luptei poporului sovietic. Prezenţa acestor tablouri arată vizitatorului că toate victoriile au fost dobândite prin munca şi lupta grea a Partidului, prin introducerea în viaţă a măreţei învăţături a lui Lenin şi Stalin,
Iată portretele eroilor bieloruşi care s'au acoperit de glorie pentru eliberarea patriei. Iată galeria de tablouri a eroilor tuturor popoarelor din U.R.S.S. care au luptat pentru libertate. Şi alături — în spiritul măreţ al internaţionalismului proletar — portretele prietenilor credincioşi ai Uniunii Sovietice: conducătorii Partidelor comuniste şi muncitoreşti din lume. Printre ele se află chipul atât de cunoscut şi atât de drag al conducătorului Partidului şi poporului nostru, tov. Gh. Gheorghiu-Dej — care exprimă dragostea nemărginită a poporului român pentru Uniunea Sovietică, pentru Partidul bolşevic, pentru genialul conducător al luptei oamenilor muncii pentru socialism — I. V. Stalin.
Uriaşă este munca pe care o desfăşoară oamenii sovietici din Bielorusia pentru înflorirea Republicii lor. Pianul cincinal postbelic a fost supra-îndeplinit. Forţa e ectrică constituia încă în 1949, 116, 3°/0 faţă de 1940. Producţia industrială s'a dublat, deasemenea suprafaţa însămânţată de colhozuri. Au fost organizate 28.600 ferme de animale. S'au ridicat 25.000 de construcţii gospodăreşti. S'au construit 400.000 de case pentru ţărani. In 1949 au fost refăcute 11.700 şcoli în care 1.450.000 de copii studiau cu sârguinţă. Cele 27 institute de învăţământ superior îndrumau 15.804 studenţi.
Marele avânt care caracterizează creşterea acestei republici — parte integrantă a Uniunii Sovietice în plin mers spre comunism — se poate adânci comparând realizările de astăzi cu ceeace era altădată, în vremea ţarismului, şi apoi în urma cumplitelor devastări hitleriste. Astfel prin 1913 abia 0,88% din activitatea productivă era îndreptată în direcţia industriei grele. Agricultura avea un caracter extensiv şi se baza pe exploatarea cruntă a ţărănimii. In timpul ocupaţiei hitleriste spaţiul cultivat s'a micşorat cu 43 %. Pagubele suferite se cifrau la 75 miliarde de ruble. In anii care au urmat războiului, în perioada de reconstrucţie, Bielorusia a primit ajutorul frăţesc al celorlalte republici. Astfel ea a căpătat 50.000 de maşini şi motoare, 20.000 de automobile, mai multe mii de tractoare. Ca urmare, a crescut producţia. Deasemenea ajutorul a venit în seminţe, cai, vite, porci. Astăzi, industria bielorusă este în plină desvoltare. A apărut şi creşte industria grea. Producţia energiei electrice a crescut de 100 de ori faţă de 1913. Există acum o puternică industrie proprie de automobile> tractoare, biciclete, etc. Industria de construcţii (uzine de cărămizi, ciment, sticlă, etc.) sprijină puternic planurile largi de refacere a oraşelor
228
nicolae moraru
si satelor. Se desvoltă industria chimică, industria textilă, industria lemnului, pielărie şi alimentară. In 1949, funcţionau deja 333 staţii hidro şi termoelectrice. In timp ce hitlenştii au nimicit 580.000 de hectare pădure, primul plan cincinal postbelic a adus plantarea a 189.000 de hectare noi. Spaţiul de locuit în oraşe, care constituia în 1941 — 11.000.000 metri pătraţi, a fost distrus 70%. Numai în cadrul primului plan de cinci ani postbelic s'au construit la oraş 3.000.000 metri pătraţi spaţiu locuibil, iar la ţară s'au refăcut case pentru aproape 3.000.000 de locuitori.
Caracteristic pentru regimul ţarist era dispreţul pentru sănătatea poporului; deaceea spitalele Bielorusiei numărau în 1913 abia 3.000 de paturi. In 1939 Bielorusia avea 66 de spitale, iar în 1941, în ajunul invaziei hitleriste —248. Cotropitorii au distrus 80% din instituţiile, medicale în valoare de 598 milioane ruble. In cadrul planului cincinal de după război, în Bielorusia s'au construit 620 de spitale, 873 policlinici, 22 şcoli medii sanitare, 8 institute ştiinţifice şi 2 institute superioare de învăţământ medical. Pe lângă uzinele mari funcţionează policlinici înzestrate cu utilajul cel mai modern, se pot face intervenţii chirurgicale de orice natură, se face tratament terapeutic cu raze şi băi de tot felul, iar personalul întreprinderilor se află continuu sub supraveghere medicală.
In 1913—80% din populaţie o constituiau analfabeţii. In şcoli învăţau cam 250.000 de oameni. Astăzi analfabetismul este lichidat. In cele aproape 12.000 de şcoli studiază circa 1.800.000 de elevi. Republica posedă un palat al pionierilor, 23 de palate raionale, 22 de staţii tehnice pentru copii. Pe teritoriul unde în 1913 erau doar câteva seminare teologice pentru creştere de popi, în 1939 erau 128 şcoli tehnice, 25 de şcoli superioare. înainte de agresiunea hitleristă, Bielorusia avea 4.000 de biblioteci cu un fond de 5.000.000 de volume, 4.000 de cluburi la oraş şi sate, 20 de teatre, o filarmonică, peste 1,000 de cinematografe, 22 parcuri de cultură, 49 de instituţii pentru cercetări ştiinţifice. Hitleriştii au distrus 6.808 clădiri şcolare şi fondul global de cărţi cuprizând atât cele 5.000.000 volume — proprietatea bibliotecilor de masă, cât şi restul de 15.000.000, fondul de cărţi al şcolilor, instituţiilor ştiinţifice şi bibliotecilor orăşeneşti.
Dar munca plină de abnegaţie, de elan şi încredere în viitor a maselor populare a dus într'un timp scurt la refacerea instituţiilor şi utilajului necesar creşterii culturale. Astfel la aniversarea a 30 de ani de existenţă a Republicii Bieloruse, nu numai că reţeaua învăţământului a fost refăcută, dar a fost şi simţitor lărgită, Pe lângă aceasta, funcţionează diverse şcoli ale Comsomolului, şcoli sindicale, cercuri de cultură, etc. A fost refăcut Palatul Pionierilor, iar în diverse puncte ale republicii funcţionează 297 case pentru copii orfani. In 1950 lucrau din plin 29 şcoli de meserii, 8 de cale ferată, 58 institute pe lângă uzine, 108 şcoli tehnice şi 28 facultăţi cu zeci de mii de studenţi. In 1950 funcţionau din nou 4.000 biblioteci de masă cu un fond de 5.200.000 de volume. Biblioteca « Lenin » din Minsc posedă peste 2 milioane de volume. 12 biblioteci regionale au un milion de volume, 175 biblioteci raionale aproape un milion de volume. S'au refăcut 106 mari cluburi săteşti, 2.498 case de lectură la ţară, 172 cluburi raionale, 197 case de cultură săteşti. Pe linia activităţii sindicale numai în 1948 s'au ţinut mai mult de 53.000 de lecţii, s'au organizat 146.000 discuţii pe diferite teme. Funcţionează 1.700 echipe artistice sindicale şi peste 5.000 cercuri politico-sociale şi literare. încă în 1949
prin r.s.s. bielorusă
229
au fost refăcute 1.000 de colţuri roşii în uzine. Pentru educarea multilaterală a oamenilor muncii, în ciuda distrugerilor pricinuite de nazişti,, au fost refăcute unele muzee şi altele nou înfiinţate. Academia de Ştiinţe are în total 23 institute şi instituţii pentru cercetări ştiinţifice. Astăzi apar zece gazete republicane, 11 ziare regionale, 10 orăşeneşti şi 164 raionale. Pe lângă aceasta funcţionează mii de gazete de perete la oraş şi sat. Fabricile mari îşi au ziarul zilnic tipărit. Presa bolşevică este susţinută de 10.000 de corespondenţi muncitori şi ţărani.
Pe o şosea largă autobuzul înaintează în plină viteză. In dreapta şi în stânga rămân în urmă casele în construcţie, şantierele şi străzile din Minsc. Domneşte buna dispoziţie. Delegatul Ministerului de Externe bielorus, tov. Zaiţev, ne arată locurile unde erau lagărele hitleriste. Acum pretutindeni se construieşte. Şoseaua urcă şi numai a 7 kilometri de oraş apare în faţa noastră complexul clădirilor uzinei de automobile, dependinţele, cartierul muncitoresc, parcul, stadionul sportiv, casa de cultură. Temelia uzinei s'a pus abia în 1948. Acum şase luni aci era încă şantier. Acum se înalţă corpul de clădiri al secţiei mecanice, turnătoria, oţelăria, etc. Uzina se pierde însă în verdeaţă. In 1950 aci s'au plantat 700 de copaci bătrâni, iar în 1951 — 1.000. încă înainte de a intra pe poarta uzinei observăm terenul de foot-ball, de wolley şi bazinul de înot.
In faţa porţii ne aşteaptă un grup de oameni cu feţele strălucind de bucurie. Se apropie de noi un bărbat de statură mijlocie, spătos, puternic ca un stejar. Ochii mari privesc încrezători, radiază putere şi energie. Ne strânge mâna cu căldură şi ne invită să-i vedem « gospodăria ». E tov. Moiboroda,..: directorul uzinei. Un om plin de energie, vioi, concis în vorbă. Sportiv pasionat; o parte din concediul pe care 1-a avut 1-a parcurs la volanul unui turism nou; în 10 zile a străbătut 8000 km. Primul popas îl facem în cabinetul directorului unde se organizează o mică şedinţă la care participă câţiva ingineri conducători de secţii, secretarul organizaţiei de Partid, preşedintele comitetului sindical. Cu un zâmbet larg, uri omuleţ ca de doi metri, ne întreabă ce mai fac muncitorii noştri dela « Malaxa ». Aflăm că a fost în toamna lui 1944 prin Bucureşti. Ii povestim că « Malaxa » nu mai există şi că la uzinele «23 August», astăzi, producţia e nouă, sarcinile sunt noi, şi oamenii s'au schimbat.
Uzina de automobile face parte integrantă din procesul de construcţie a comunismului. Ridicată din iniţiativa Partidului, ea are sarcina de a furniza marilor şantiere autocamioane basculante. Aci se produc camioane de 7 —25 de tone. Descărcarea lor se face automat, cu ajutorul unor pompe hidraulice. Tot aci se fabrică trenuri auto, cu remorci de 12 tone. Toate piesele necesare se produc de pe acum în uzină afară de motoarele Diesel, pentrucă secţia respectivă n'a fost încă terminată. In anii în care s'a ridicat uzina, s'a construit în jurul ei un adevărat orăşel, având până astăzi o suprafaţă locuibilă de 70.000 metri pătraţi. Pe bulevardul Sovietski din Minsc, uzina posedă un mare bloc.
Muncitorii îşi ridică mereu calificarea. Uzina are o şcoală tehnică proprie, care conferă diploma de maiştri. Deasemenea pe lângă uzină funcţionează
230
nicolae moraru
o şcoală de meserii, câteva şcoli medii, un spital-policlinică, o creşă, câteva grădiniţe de copii.
întrecerea socialistă a cuprins întregul colectiv fără excepţie. 70% dintre muncitori sunt stahanovişti. Cu mândrie preşedintele comitetului de fabrică mărturiseşte că sarcina pusă de partid va fi îndeplinită: uzina va deveni 100% stahanovistă. Cu ochii noştri avem posibilitatea de a constata în diferitele laboratoare şi cabinete tehnice cum treptat dispare aci diferenţa între munca manuală şi munca intelectuală. Dealtfel uzina colaborează şi cu diverse instituţii ştiinţifice, cum este de pildă institutul politehnic, sau bunăoară — Academia de Ştiinţe. într'un laborator special se fac experienţe coordonate cu activitatea ştiinţifică a Academiei.
Uzina este tânără. Au trecut numai trei ani de când a fost construită. Nici despre muncitorii care lucreză aci nu s'ar putea spune că sunt prea bătrâni. 70% abia au atins vârsta de 20 de ani. Dintre tineri, 2.800 sunt comsomolişti. Cadre de ingineri specialişti sunt puţine. Dar există toate datele pentru ca în câţiva ani situaţia să se schimbe. Majoritatea sdrobi-toare a muncitorilor a terminat şcolile de pe lângă uzină şi mulţi urmează acuma prin corespondenţă studiile diferitelor institute de specialitate.
Pornim prin secţii. In curte se plantează copacii proaspăt aduşi. Ceva mai la dreapta se termină zidăria unei secţii noui. La intrare în secţia mecanică se înşiruie gazetele de perete, diagramele, tabla de onoare. Schimbăm câteva cuvinte cu redactorul ziarului uzinei « Avtozavodeţ». Apărând de două ori pe săptămână, în două pagini, ziarul are un tiraj de 2.000 de exemplare. Dar sarcinile şi materialul oferit zilnic de către 150 de corespondenţi permanenţi, impun trecerea la apariţie zilnică. Un rol deosebit joacă acest ziar în cadrul întrecerilor care cuprind toate ramurile de producţie şi se desfăşoară în cele mai variate feluri.
Pentru succese deosebite în muncă, drapelul roşu al producţiei a fost acordat secţiei fierărie condusă de tovarăşul Curiţân. In genere, întrecerea este organizată pe grupe de secţii, iar în interiorul secţiei, pe brigăzi. Colectivul sectorului strungărie a primit denumirea de colectiv al muncii staha-noviste generalizate, 11 brigăzi au fost declarate brigăzi de bună calitate, iar 277 de muncitori ai uzinei au primit denumirea de « cel mai bun lucrător ». Facem cunoştinţă cu comsomolistul AnatohV Rudencov. El lucrează în secţia producătoare de şasiuri. Zâmbind mereu, fără a-şi întrerupe munca, Rudencov ne povesteşte despre realizările lui. E mai mult de un an decând a luat în păstrare socialistă maşina la care lucrează şi până acuma nu i s'a făcut nicio reparaţie. Şi totuşi producţia este mereu de cea mai bună calitate. In « schimbul păcii» Rudencov a îndeplinit norma cu 200 %. Numai în 8 luni ale acestui an, Rudencov a îndeplinit norma anuală în proporţie de 133%. In secţia forjă facem cunoştinţă cu tânărul Piotr Mătuşe vi ci, raţionaîizator, care a contribuit la simplificarea procesului de producţie şi la ridicarea simţitoare a productivităţii muncii. In cadrul schimbului păcii el supra-îndepîineşte norma cu 220%. In secţia tâmplar ie, colectivul întreg întrece cu mult obligaţiile asumate în cadrul schimbului păcii. Astfel tinerii Nicoiai Denisevici şi Constantin Petraşco, întorşi de curând din şcoala de meserii, întrec norma confecţionării cabinelor pentru camioanele de 25 de tone cu 200%. Lucrătoarea Kasicova, până de curând necalificată şi-a însuşit meseria de tapiţer şi realizează la aceîeeaşi maşin
prin r.s.s. bielorusă
norma cu 180%. Aceasta se petrece şi la freză, unde tovarăşul Dudneak^ îndeplineşte norma cu 180% şi la ajustaj, unde tovarăşul Curilovici realizează 150% din normă, Oţelarii Vajnic, Platonov, ajutorii lor Juraviov, Pukaci, brigada dela cuptoare în frunte cu tovarăşii Fedotov, Maslovski etc, au îndeplinit planul pe Septembrie cu 4 zile înainte de termen, realizând 101,6%. Stahanovistul Jdanovici îndeplineşte zilnic norma cu 260% iar lăcătuşul Anopcic a dublat productivitatea muncii.
90% dintre muncitorii şi funcţionarii uzinei sunt cuprinşi în învăţământul politic şi tehnic. Uzina are şcoli serale de cultură generală, şcolile minimului tehnic, învăţământ prin corespondenţă. In ziua de 1 Octombrie — ca în toată Uniunea Sovietică — s'au deschis şi aci şcolile de partid. Uzina are o universitate serală de marxim-leninism. In total în învăţământul de partid şi comsomol sunt cuprinşi 4.500 de muncitori.
La freze, o femeie mărunţică, cu ochi negri, ne zâmbeşte. Directorul ne-o prezintă: Ana Matliţkaia, stahanovistă fruntaşă, cel mai bun frezor din oraşul Minsc. Zilnic ea îndeplineşte 5 norme. Cuvintele de laudă o intimidează. Faţa tânără e încordată, urmăreşte maşina. Aflăm că are numai 20 de ani. Părinţii ei au fost ucişi de hitlerişti. Abia de doi ani a venit în uzină, în care timp a şi învăţat meseria.
Pretutindeni suntem primiţi cu bucurie şi mare prietenie. Cel mai bun stahanovist al uzinei, Frolov, care lucrează simultan la 7 maşini şi realizează 5 norme ne strânge mâinile:
— Pentru pace, pentru viitorul fericit al omenirii! Noi muncim aici cu dârzenie şi ştim că avem mulţi prieteni; şi voi luptaţi pentru pace, construind socialismul în ţara voastră.
Vizităm turnătoria şi urmărim procesul de umplere mecanizată a formelor. In genere aproape toate procesele muncii sunt mecanizate. Formele sunt transportate pe bandă rulantă. Cuptorul electric e de o putere deosebită.
— Dacă uzina noastră n'ar fi fost mecanizată, era nevoie de un număr de cinci ori mai mare de oameni pentru asigurarea producţiei, — ne spune inginerul Suşko. E un tânăr înalt, simpatic, de numai 28 de ani. Sunt doi ani decând a terminat şcoala superioară şi astăzi este şeful secţiei turnătorie. Tot el ne arată subsolul unde urmărim răcirea ingenios organizată a pieselor. Protecţia muncii este desăvârşită, atât în ceeace priveşte hainele de protecţie cât şi serviciul special care organizează îngrijirea preventivă medicală şi controlează măsurile generale
Trecem prin secţia întreţinere unde încordarea e maximă: o nouă etapă a întrecerilor. Primele rezultate: laşciuk a realizat 213%, Variutina 178%, Bezuglaia 2450/0, Rudinskaia 246%.
— Sunt accidente de muncă i
— Foarte rar, răspunde tov. Suşko. Deobicei din neatenţie. Dealtfel, măsurile sunt drastice. In caz de accident mortal, în 2 ore trebuie anunţat Guvernul şi în 24, Moscova. Acest fapt însuşi, vă arată cât de mult este preţuită la noi viaţa omului.
Eşim din corpul uzinei în curte. Aci se află un veritabil mastodont al industriei de automobile: autocamionul de 25 tone. Măsurăm uriaşul: numai roţile au un diametru care ne întrece cu 1—2 palme (după înălţime). Şoferul demonstrează sistemul descărcării automate. Iată .autocamioanele basculante mai mici.
232
nicolae moraru
— Ce zici, tovarăşe Boeru, ne-ar uşura asemenea camioane munca pe traseul Canalului i
îmi răspunde doar o privire nostalgică. Dealtfel, cu greu îl desprindem pe preşedintele «Adusului» de pe Canal de autocamion. In drum, mereu întoarce capul.
— Pe cât ştiur ne spune tovarăşul Moiboroda, vom livra un număr de asemenea maşini şi Republicii voastre. Şi încă destul de curând.
Ochii lui Boeru se luminează. Şi nu numai ai lui. Cu asemenea ajutor, ce fapte noi şi măreţe vor săvârşi constructorii Canalului Dunăre-Marea Neagră!
Conduşi de preşedintele comitetului sindical, ne îndreptăm spre creşă. In mijlocul unei adevărate pădurici se înalţă clădirea albă, sclipitoare a creşei. Suntem întrebaţi dacă nu cumva vreunul are guturai şi, spre marea lor părere de rău, câţiva trebuie să rămână la uşă. Noi ceilalţi, îmbrăcăm halate albe şi trecem prin dormitoarele luminoase cu paturi şi aşternuturi albe ca zăpada, cu jucării felurite şi desene vesele pe pereţi, lată-i pe cei mai mici: copiii de două luni. Gânguresc satisfăcuţi; grija faţă de ei este exemplară. Mai încolo copiii de un an, rumeni, zâmbitori. In sala de mese mănâncă cei mai mari: copiii între 2 şi 3 ani. Nina Alexe -eva e foarte supărată; s'a încruntat şi ochii ei albaştri aruncă fulgere. Aflăm că s'a certat cu băeţaşul de alături. Facem cunoştinţă cu amândoi şi bineînţeles scoatem fotografiile copiilor noştri. Nina vrea să ştie cum o cheamă pe fetiţa cu ochii negri şi funda în păr. Ii satisfacem curiozitatea.
— Dar nu vine pela noi să ne jucăm i — şi ochişorii te măsoară, pre-venindu-te ca nu cumva s'o duci cu vorba.
— Aşa repede nu cred, E mititică, tot ca tine, poate un pic mai mare. Dar să ştii că ţi-a trimis salutări şi când veţi creşte amândouă, sigur c'o să vă întâlniţi.
In aceleeaşi halate traversăm strada şi iată-ne la una din grădinile de copii. Aci, copiii au luat masa şi aşteptând venirea părinţilor, se strâng grupuri-grupuri în camerele lor spaţioase şi pun la cale jocurile cele mai năstruşnice. Intr'una din clase s'a organizat un cor şi glasuri de clopoţel cântă pacea, cântă Uniunea Sovietică, cântă bunăstarea, îl cântă pe Stalin, Rămânem în prag şi — pe negândite — unul câte unul ne asociem acestui cor care răsună în inimile noastre. In altă clasă câţiva copii dansează, E un dans vesel, dar cu mişcări line, pe care niciodată nu l-am văzut. Aflăm că este unul din cele mai răspândite dansuri populare bieloruse.
Ne pregătim de plecare. Copiii salută, flutură mâinile, batistuţele. Nu-ţi vine să pleci de aici, dar mai avem atâtea de văzut.
Ceva mai încolo se află policlinica. In uşă ne aşteaptă medicul şef Piotr Petrovici Berezovschi. Un tânăr simpatic, cu aceiaşi ochi albaştri lucitori. Conduce o instituţie mare, înzestrată cu toate secţiile necesare. Aici, muncitorii uzinei trec în fiecare an printr'un control medical. Clădirea spitalului va avea în curând 8 corpuri noi. Construcţia e planificată pe trei ani şi va costa 28 milioane de ruble. Principiul activităţii îl con-stitue lupta împotriva îmbolnăvirii. Tratamentul preventiv ca şi cel curativ se face atât pentru muncitori cât şi pentru familiile lor. întreg serviciul medical se află la un nivel foarte înalt. Policlinica îndrumează larga acţiune profilactic-educativă în mase. Primele inele ale sistemului de
prin r.s.s. bielorusa
233
îngrijire medicală sunt punctele sanitare în ateliere. In uzină sunt îngrijiţi cu regularitate între 1500— 2.000 muncitori bolnavi sau debili; iar în oraş — 4.500 membri ai familiilor lor. Pentru fiecare dintre secţiile policlinicii există specialişti, dar colectivul celor 56 de medici lucrează , colaborând tovărăşeşte, consuitându-se reciproc. Policlinica este înzestrată cu 6 aparate Roentgen de ultimul tip. Ea are un laborator în care se, fac toate analizele necesare şi un staţionar cu 200 de paturi (în curând vor fi 400) unde bolnavii pot rămâne în caz de nevoie. In marea sală de operaţii se pot face cele mai complicate operaţii chirurgicale. Bolnavii cronici urmează tratament de lungă durată. Noaptea se asigură totdeauna garda, din care face parte un chirurg şi un medic internist. întregul personal medical învaţă continuu. Au loc diferite lecţii şi desbateri cu privire Ia munca curentă, în cazurile cele mai interesante, la nouile descoperiri aflate atât prin presă cât şi prin contactul permanent cu instituţiile ştiinţifice din Minsc şi Moscova.
Pe o colină care domină atât uzina cât şi cartierul nou zidit, se înalţă impunătorul club muncitoresc — mândria colectivului combinatului. Această mare casă de cultură a fost construită în 1949 din iniţiativa comsomolului, în cinstea aniversării a 30 de ani dela înfiinţarea Republicii Bieloruse. Fondurile au fost acordate de Guvern, dar construcţia s'a realizat în cea mai mare a măsură prin muncă voluntară. E o clădire uriaşă, cu faţada monumentală. Cărămizile din care s'a construit au fost ridicate şi aduse din dărâmăturile de pe urma devastării oraşului. Numai într'o singură duminică tinerii au adus aci 2 milioane de cărămizi. Nu departe este parcul tineretului şi bazinul de înnot.
Ne întâmpină directorul clubului, un tânăr vioi, şaten, nerăbdător. Ne pofteşte într'un birou unde împreună cu principalii săi colaboratori ne descrie multilaterala activitate pe care o desfăşoară. Conducerea casei de cultură este aleasă de adunarea generală a muncitorilor, funcţionarilor şi tehnicienilor uzinei. Odată pe an conducerea clubului face darea de seamă în faţa adunării generale. Munca este planificată şi împărţită pe trei cicluri bine definite: muncă politică, activitate cinematografică şi muncă artistică de amatori. Sunt şapte cercuri de amatori cuprinzând minunatul cor al uzinei, condus de tov. Maslov, absolvent al conservatorului, o echipă de teatru, o fanfară, mai multe echipe de dans. Echipa de teatru este îndrumată de artistul emerit al Republicii, Arbenin. Dealtfel sala de teatru a clubului găzduieşte foarte des spectacolele teatrului rusesc şi teatrului bielorus din Minsc. Clubul are o orchestră de instrumente populare, o echipă de baianişti (un fel de acordeonişti), un cerc de artă plastică. Toate activează pe baza unui plan precis, zilnic.
Lecţiile şi conferinţele sunt foarte frecvente şi se organizează pe bază de cicluri pe teme politice, ştiinţifice, de cultură generală. La etajul I al clubului, vizităm o sală specială de lecţii; dar la nevoie, conferinţele se ţin în sala teatrului care numără 800 de locuri. Tot clubul organizează cu regularitate „Ziua copiilor", al cărei program este alcătuit din lecţii, dansuri, muzică —adevărate spectacole care se desfăşoară dimineaţa la ora 11.
Activitatea clubului cuprinde şi familiile muncitorilor. Astfel sunt organizate lecţii pentru gospodine, ele fiind special invitate. Se ţin lecţii pentru tineret. In fiecare Vineri au loc serile tineretului denumite « Vine-
234
nicolae moraru
rea comsomolistă », în cadrul cărora se dau concerte, se ţin conferinţe. Odată pe săptămână clubul organizează «Marţea Stahanoviştilor », în cadrul căreia au loc prelegeri, întâlniri între fruntaşii în producţie, a schimburi de experienţă, etc. La «Marţea stahanovistă» vin câteodată inovatori din Moscova, laureaţi ai Premiului Stalin. Astfel, pe la uzina de automobile din Minsc au trecut renumiţii Macoveev, Cichirev, Va-siliev. Clubul organizează lecţii ţinute de ingineri, raţionaliza tori sta-hanovişti ai uzinei; bunăoară când ne aflam acolo, un brigadier a ţinut o lecţie pe tema: « Experienţa mea în punerea rapidă a ţevilor ». Pe plan politic, conferinţele au teme variate, în care predomină însă tema păcii. In ceeace priveşte cercurile artistice, ele se bucură de atenţie deosebită şi funcţionează sub patronajul teatrului de operă şi balet din Minsc. Artişti ai poporului, ca Alexandrovscaia şi Bolotin, vin adesea între tinerii artişti amatori pentru a le da sfaturi preţioase. In marea sală a clubului se organizează numeroase vizionări de filme şi discuţii creatoare.
Un sprijin deosebit în activitatea clubului îl dă « Avtozavoiep), care popularizează succesele şi critică deficienţele muncii. Clubul organizează deseori excursii, mobilizând mai cu seamă tineretul. Dar în afara muncii la sediu, clubul activează deasemenea în interiorul uzinei, îndrumând activitatea colţurilor roşii din secţie. Pe de altă parte clubul se ocupă de activitatea cultural-artistică din cartierele de locuit. Această casă de cultură patronează munca culturală a unui întreg raion — Bigomelski, aşezat la 150 kilometri depărtare de Minsc. Raionul Bigomelski a fost literalmente nimicit de nemţi, pentrucă era o importantă zonă de activitate a partizanilor. Clubul deplasează aci conform unui plan bine stabilit lectori, echipe artistice şi câteodată organizează concerte întregi.
Secţia tehnică se ocupă de sprijinirea a tot ce este nou în activitatea productivă a uzinei,* ea organizează şi asigură schimbul de experienţă. Secţia politicii de masă organizează lecţiile şi conferinţele. La club se află şi o filială a cabinetului de partid. Secţia bibliotecii conduce întregul complex bibliotecar care mânueşte fondul de 35.000 de volume. La sediul clubului se află 12.000 de volume, iar restul a fost împărţit prin bibliotecile volante care se află pe lângă colţurile roşii. In mod regulat clubul se ocupă de organizarea discuţiilor cu privire la diverse cărţi literare. Astfel, cu câteva zile înainte de venirea noastră, s'a discutat în prezenţa autorului romanul « Curentul adânc » de laureatul Premiului Stalin, Şemiachin. In activitatea cercului literar s'au remarcat doi-poeţi tineri: Stepanov şi Şarakov. In activitatea teatrală şi coregrafică s'au ridicat adevărate talente. Am admirat bunăoară pe tânărul Rimmer, orfan de război, înfiat de uzină şi actualmente unul din cei mai buni dansatori ai oraşului. In domeniul coral şi solistic ca şi instrumental, uzina este o adevărată mină inepuizabilă de talente. Aci sunt specialişti în declamaţie, virtuoşi la instrumente populare, solişti vocali admirabili. Am ascultat un bariton valoros care abia venise dela lucru şi urcase pe scenă. Sectorul cinematografic organizează proiectarea filmelor şi discutarea lor. Sectorul sportiv îndrumează activitatea de cultură fizică a mii şi mii de tineri.
Am văzut activitatea clubului în plină campanie de pregătire a marii sărbători de aniversare a Revoluţiei din Octombrie. Echipa teatrală,
prin r.s.s. bielorusă
235
corul şi echipa de dans se pregăteau pentru marele concurs unional care avea să se desfăşoare în Octombrie la Moscova. Ştirile citite în ziar au confirmat că uzina de automobile din Minsc a cucerit acolo un loc remarcabil.
însoţiţi de tovarăşul Dlugaşevski, preşedintele sovietului oraşului Minsc, de directorul uzinei Moiboroda, de fruntaşi în producţie, am intrat în sala de teatru unde avea să se desfăşoare festivalul organizat de echipele artistice ale clubului. Cuvântul de bun sosit rostit de conducătorul artistic a fost însoţit de uralele nesfârşite ale celor peste o mie de oameni prezenţi. Era aclamată Republica Populară Română, Partidul Muncitoresc Român şi tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej. In picioare, cu feţele strălucitoare am scandat împreună numele scump al marelui Iosif Vissarionovici Stalin. Şi când, la încheierea spectacolului, şeful delegaţiei A.R.L.U.S. a adresat eroicilor constructori ai comunismului salutul poporului român şi i-a încredinţat că oamenii muncii din R.P.R. vor duce până la capăt lupta comună împotriva incendiatorilor unui nou război, pentru pace în lume, pentru socialism — zeci de minute au continuat uralele nesfârşite. La plecare am strâns nenumărate mâini prieteneşti, ne-am îmbrăţişat frăţeşte cu muncitori şi ingineri, cu funcţionari şi tehnicieni, urându-ne reciproc noui şi noui succese în munca noastră pentru fericirea popoarelor, noui şi noui succese în lupta pentru pace.
★
— Astăzi vă vom arăta o întreprindere a unei ramuri de producţie care n'a existat la noi înainte de război, — ne spune tovarăşul Zaiţev. Vom vizita combinatul textil, a cărui construcţie a început în 1945.
Autobuzul se îndreaptă spre periferia oraşului, unde se înalţă zidurile cărămizii ale combinatului. In poartă ne întâmpină tovarăşa Ne-cipor, directoarea. Este o femeie de statură mijlocie, voinică, cu o frunte lată, inteligentă, cu ochii întunecaţi. Intreaga-i făptură emană energie şi încredere. Ne strânge puternic mâinile; simţim astfel prietenia-i sinceră, trainică. Vorbeşte perfect ruseşte, cum dealtfel vorbeşte majoritatea sdrobitoare a bieloruşilor. Ne conduce în biroul ei ticsit de colaboratori. Aici se află şefele de secţii, muncitoarele stahanoviste, fruntaşele în producţie. Pe masa din mijloc, trei albume, ale căror fotografii sugestive povestesc scurta dar glorioasa istorie a combinatului. Prin fereastra din spatele directoarei se vede curtea cu clădirile, dintre care unele încă nu sunt terminate. Domneşte o atmosferă de voie bună care nu impietează asupra seriozităţii discuţiilor.
— Pe locul unde se înalţă combinatul nostru, în 1945 erau numai dărâmături. Dar populaţia avea nevoie de îmbrăcăminte. Şi aşa cum ne-am luat angajamentul, lucrând între zidurile netencuite, noi am dat în 1946 prima noastră producţie. Nu erau cadre de textilişti şi nu aveam de unde să le luăm. Am chemat fete din colhozuri şi-am organizat aici, la faţa locului, prima noastră şcoală de câteva luni. Aşa s'a pornit totul.
Actualmente, combinatul depăşeşte producţia cu 40% şi împlineşte planul şi pe sortimente. Preşedinta comitetului de fabrică ne povesteşte despre larga desvoltare a întrecerilor şi mai cu seamă a luptei pentru
236
nicolae moraru
economie. Micşorarea preţului de cost este în atenţia tuturor. In acest domeniu s'au distins mai ales stahanovistele Lida Grinţevici, torcătoare şi Olga Sumarova, ţesătoare. Prima a dobândit rezultate deosebite în economisirea materiilor brute, a doua în creşterea productivităţii muncii. Olga Sumarova este deputată în SSvietul Regional. Dealtfel combinatul textil are 11 deputaţi în sovietul oraşului Minsc. Ţesăţoarea Maicovscaia, deputată şi ea, a fost delegata combinatului la Conferinţa Partizanilor Păcii din Moscova.
— Trebuia să dăm grabnic producţie. De aceea am folosit şi metode neobişnuite de lucru. Construiam. Maşinile mergeau din plin şi noi aşezam podelele. Nicio clipă n'am neglijat- munca culturală, ridicarea politică şi creşterea profesională a muncitoarelor.
In secţii sunt întreceri individuale, iar secţiile se întrec între ele. Vizităm una după alta secţiile de bobinat, ţesătoria, boiangeria, etc. Pretutindeni sunt gazete de perete şi alături, mari panouri cu angajamentele în cadrul întrecerii a fiecărei secţii şi brigăzi. Deasupra fiecărei maşini se află un panou cu angajamentele şi rezultatele obţinute de muncitoarele care lucrează acolo. Tocmai în timpul vizitei noastre se afişează o ediţie specială a gazetei de perete, aşa numita ediţie « Molnia » (Fulgerul) care anunţă succese noi dobândite de unele muncitoare în cadrul schimbului păcii. întreaga întreprindere se află în întrecere cu combinatul textil din Grodno. 136 muncitoare au luat maşinile în păstrare socialistă (80% din personalul combinatului îl compun femeile). Clubul este abia în construcţie, dar munca culturală se desfăşoară din plin. Biblioteca numără mii de volume, iar lecţiile se ţin lanţ. întrucât n'au sală proprie, muncitoarele vizionează colectiv spectacolele teatrelor din centru. Se desvoltă şi activitatea artistică de amatori în cadrul echipelor de cântec şi dans.
Combinatul patronează un colhoz în care pe vremuri conducerea era slabă. Se deplasează brigăzi mixte însoţite de lectori şi echipe artistice. Odată cu acestea pleacă şi muncitori specialişti, contabili, care ajută colhoznicilor în treburile gospodăreşti. In cadrul întrecerii de primăvară stabilite prin contract între colhoz şi întreprindere, combinatul se obliga să îndeplinească planul 107%, iar colhozul să termine înainte de vreme muncile de primăvară. Rezultatul a fost cât se poate de pozitiv. Evident — întreprinderea şi-a ţinut cuvântul; iar colhoznicii, pe lângă îndeplinirea planului înainte de termen au semănat şi cocsagâz *) care le-a.dat o recoltă bună şi venituri neaşteptat de mari. Totodată combinatul a ajutat colhozul să organizeze întreceri între brigăzi şi i-a dat un drapel care se acordă brigăzii fruntaşe. In momentele grele, în toiul strângerii recoltei, combinatul ajută colhozul prin împrumutare de camioane.
Iată-ne la torcătorie. Facem cunoştinţă cu Nadejda Sporiş, staha-novistă fruntaşă, cea mai bună torcătoare din oraş. In 1945 ea nu era decât o fată dela ţară care a venit ca muncitoare necalificată şi participa la construirea combinatului. Aici a învăţat meseria, aici a făcut şcoala. Decurând a hotărît să se mărite şi combinatul o înzestrează cu o frumoasă casă de locuit. Până acum, cu astfel de case au fost înzestrate
*) Cocsagâz = plantă din care se face cauciuc.
prin r.s.s. bielorusa
237
aici 50 de fete. Ania Voronciuk a venit şi ea la combinat ca simplă sa-lahoare, iar acum este prim-ţesătoare stahanovistă, renumită în tot oraşul. Muncind la ridicarea combinatului, ea a făcut cunoştinţă cu un tânăr constructor stahanovist. S'au căsătorit în 1947.
O întrecere interesantă au organizat fruntaşii Kaşchin şi Scobchina. Ei şi-au luat angajamentul de a reduce revizuirea utilajului numai la două ori faţă de cele trei reglementare. Utilajul este dintre cele mai moderne. In săli uriaşe, lucrează maşini de scărmănat lână, care într'un proces complectamente mecanizat dau materia necesară întregului combinat. O uriaşă hală cuprinde maşinile de răsucit unde se foloseşte larg metoda Coroliov. Acolo unde este nevoie de cinci oameni, lucrează aici trei stahanovişti. întregul combinat este cuprins în întrecere socialistă. Iat'o pe Nadejda Sporiş alături de rivalele ei Golencik şi Sosunkevici: discută prieteneşte şi râd împreună. Prindem insigna A.R.L.U.S. de bluza Lidei Grinţevici. Ea strânge călduros mâinile întinse şi spune rar, cu hotărîre:
— Noi am cunoscut războiul. Şi nu-1 dorim. Nici măcar duşmanilor. Noi ştim că prietenii păcii se numără în lume cu sutele de milioane. Vă vedem, şi ştim că acolo, în patria voastră e un popor care vrea pacea şi luptă pentru ea alături de noi. Transmiteţi salutul nostru poporului român şi mai ales muncitoarelor textiliste.
Ieşim în curte însoţiţi de urările şi semnele de prietenie ale acestor oameni ospitalieri, gata să ne arate tot ce-au realizat în munca lor nestăvilită, slujind patria. Şi nu găsim cuvinte care ar putea exprima marea noastră recunoştinţă pentru tot, tot ce a dat şi continuă să dea poporului nostru, măreaţa Uniune Sovietică şi minunaţii ei oameni.
★
Tovarăşul Bulat este în genere un om tăcut. Nu are obiceiul să-şi pună decoraţiile şi mereu fereşte braţul amputat dela jumătate, în timpul războiului. Privirea sa cercetătoare nu pierde nici un amănunt. îmbrăcat modest, cu părul puţin ciufulit, s'ar părea că e unui din zecile de milioane de oameni obişnuiţi. Şi cu toate acestea tovarăşul Bulat este erou al Uniunii Sovietice. De mulţi ani lucrează în calitate de director al fabricii de şocolată şi dulciuri «Comu arca». Ospitalier, ne invită să luăm loc şi cu vorba molcomă, niţel tărăgănată, spune povestea acestei întreprinderi cunoscute în Republica întreagă.
— Fabrica nu este tânără. A fost construită încă în 1934 sub directa supraveghere a tovarăşului Micoian, pe atunci ministru al Alimentaţiei U.R.S.S. Vizitând întreprinderea, ministrul a propus să fie înconjurată de un parc. Şapte ani mai târziu, hitleriştii au distrus parcul şi au ars fabrica până la temelie. înainte de război noi am dat o producţie zilnică de 50 de tone pe zi. La eliberare ni s'a pus sarcina refacerii grabnice.
Urmează povestea efortului eroic, asemănător atâtor fapte întâlnite de noi în timpul şederii în U.R.S.S. Cu mâinile lor, aceiaşi muncitori care lucraseră în fabrică înainte de război au ridicat zidurile, au instalat maşinile şi au pornit producţia. Actualmente clădirea şi dependinţele sunt aproape terminate. Dar fabrica a reintrat în producţie cu mult înainte de terminarea clădirii. In clipa de faţă planul se îndeplineşte
238
nicolae moraru
cu regularitate; în luna Septembrie s'a realizat 108%. Nouăzeci la sută din muncitori sunt stahanovişti şi udarnici.
— Ne luptăm să devenim o fabrică a muncii stahanoviste colective, — intervine o femeie de vârstă mijlocie, cu părul castaniu şi ochi adânci. Este secretara organizaţiei de Partid, tovarăşa Olejko. Ea desfăşoară o muncă grea, fără să fi părăsit producţia. Lucrează în postul de şefă a secţiei de prăjire şi măcinare a boabelor de cacao.
— In munca noastră sprijinul principal sunt comuniştii şi comsomoliştii. Dealtfel, cum vă veţi convinge, majoritatea lucrătorilor noştri o formează tineretul. Cincizeci la sută din totalul muncitorilor şi funcţionarilor sunt comsomolişti. Reuşim a îndeplini planul de producţie crescând mereu nivelul profesional şi cultural al colectivului fabricii. Avem mai multe grupe de învăţământ de partid şi desfăşurăm o activitate artistică-culturală destul de mare.
Călăuziţi de directorul Bulat şi tovarăşa Olejko, vizităm secţiile fabricii, după ce am îmbrăcat halate albe şi bonete de parcă am fi la spital sau farmacie. Intr'adevăr, totul sclipeşte de curăţenie, dela uriaşele cazane în care se fierbe pasta de şocolată, până la formele în care se toarnă bomboanele. Cele mai multe din procesele de muncă sunt mecanizate. In mers suntem invitaţi a gusta din produse, pentru a ne da seama de calitatea lor. Nu ne dăm înlături...
— Dăm bătălia pentru a deveni fabrică de bună calitate, — ne spune tovarăşul Bulat. Până acum aveam numai 52 de brigăzi de bună calitate. Sper însă că datorită ajutorului organizaţiei de Partid, a comsomolului şi sindicatului, vom putea atinge scopul pe care ni l-am propus.
— Ne-am prins cu adevărat într'o luptă grea, — intervine zâmbind secretara de partid. — Suntem în întrecere cu fabrica de bomboane din Gomei şi acolo e un colectiv puternic, bine organizat.
într'o sală mare cu pereţii de faianţă, ne oprim în faţa unei maşini curioase, lungă de vreo cincisprezece metri, un fel de balaur de metal. Dintr'o parte, printr'o deschizătură largă se introduce automat o cantitate mare de pastă. Alunecând în jos, pasta se subţiază mereu şi treptat -treptat, făcând câteva ocoliri aproape în spirală, devine un fir gros cât degetul. La capătul celălalt, se taie mecanic şi se încarcă automat pe nişte tăvi rulante. Privim în dreapta, privim în stânga, — nici o lucrătoare, într'un târziu apare o femeie tânără, cu mişcări sigure, zâmbind larg, cu ochii râzând. Este stahanovista Ostrouh. E cunoscută nu numai în Bielorusia, ci în toată Uniunea Sovietică. Şi înir'adevăr, această lucrătoare modestă produce zilnic 10,3 tone de bomboane în schimb. Calificată la «Comunarca», tovarăşa Ostrouh a terminat aici şi şcoala de meserii. Ea a introdus în fabrică metoda «mişcării grăbite» (Scorostnoie Dvi-jenie). Dacă pe vremuri producţia maximă era de 68 bomboane pe minut (stahanoviştii din Moscova), Ostrouh obţine acuma 110 bucăţi pe minut. Cu multă grijă ea transmite experienţa ei muncitoarelor întreprinderii.
Vizităm secţia lustruitului bomboanelor, secţia ambalajului, secţia expediţie. Pretutindeni domneşte ordine desăvârşită, curăţenie exemplară şi spiritul întrecerii.
Delegaţi şi fruntaşi ai întreprinderii, ne-am strâns în cabinetul directorului, într'o prietenească şi caldă convorbire. Se schimbă insigne, se pun întrebări, se dau răspunsuri.
prin. r.s.s. bielorusă
239
— Apoi eu cunosc fabrica dumneavoastră de multă vreme, — zâmbeşte un tovarăş din delegaţia noastră.
— Aţi mai fost prin Minsc ?
— Nu tovarăşe, a venit Minsc-ul în Republica Populară Română, ducând vestea muncii voastre în nenumăratele cutii de şocolată şi bomboane care astăzi sunt cele mai apreciate pe la noi. Noi cunoaştem «Co-munarca». Dar mai cu seamă copiii noştri.
— Este adevărat, tovarăşi — rosteşte rar directorul — Muncind aici, noi lucrăm pentru binele poporului nostru şi al Patriei Sovietice. Dar gândul că munca noastră aduce folos poporului român, ca şi altor popoare ce luptă să construiască socialismul, ne umple de bucurie. Pentru că noi avem aceeaşi dorinţă: pacea în lume. Şi avem un singur ţel: viaţa fericită a oamenilor.
In camera spaţiosului hotel din centrul oraşului Minsc aşteptăm cu nerăbdare scriitorii bieloruşi cu care urmează să stăm de vorbă. Scurtă bătaie în uşă şi ne zâmbim ca prieteni de când lumea. Şi cum să fie altfel, dacă avem bucuria de a-1 cunoaşte pe laureatul Premiului Stalin, Arcadie Culeşov, ale cărui poezii le-am citit cu nesaţ în ruseşte şi în traducere românească. Mic de statură, tuns la piele, Culeşov zâmbeşte mereu, povestind despre activitatea Uniunii Scriitorilor din R.S.S. Bielorusă, despre secţiile de creaţie, despre nouile succese ale prozatorilor şi poeţilor bieloruşi.
— Aveţi o revistă literară groasă i
— Fără îndoială. Numai că despre astea să vă povestească mai bine Maxim Tank, aci de faţă. Ei este redactorul şef al revistei noastre «Polîmea»,
— Adică, aşa cum s'ar spune pe româneşte, tovarăş de nenorocire — glumeşte Nagy Istvan.
Dar Maxim Tank nu se simte deloc nenorocit. Dimpotrivă, se însufleţeşte povestind despre activitatea redacţiei, despre planurile de viitor, despre numere consacrate în întregime literaturii poloneze şi maghiare;
— Din păcate, până acum n'am prea primit material literar din România. Şi ne-ar interesa în mod deosebit să cunoaştem literatura voastră nouă, oglindind lupta pentru pace şi socialism a poporului român. Ca redactor şef, vă asigur că am vrea să închinăm literaturii din R.P.R. un număr al revistei noastre.
Discuţia se lărgeşte. întrebările se încrucişează cu răspunsurile. Problemele teoretice generale se îmbină cu unele aspecte ale istoriei literare. Am vrea să cunoaştem atât de multe, iar timp avem aşa de puţin! Privesc atent statura atletică a lui Maxim Tank, faţa lui tinerească, deschisă. Este din Bielorusia Occidentală şi a cunoscut de timpuriu mizeria şi jugul aristocraţiei poloneze. A intrat în mişcarea revoluţionară şi, pentru activitate comunistă, a fost aruncat în temniţă unde a stat ani în şir. In 1939, la eliberarea Bielorusiei Occidentale, Maxim Tank aducea odată cu entuziasmul său creator şi voinţa sa de luptă, două volume de versuri scrise în închisoare. Actualmente este laureat al Premiului Stalin şi unul dintre conducătorii Uniunii Scriitorilor din Bielorusia.
240
NICOIwAE MORARU
Literatura bielorusă îşi are originea în vechea literatură scrisă a Rusiei Kievului (veacul al X-lea). In perioada secolelor XVI-XVII, atât literatura populară, cât şi cea cultă oglindesc lupta ascuţită îndeosebi a ţărănimii împotriva feudalismului. Alipirea la Rusia a dat un imbold important desvoltării literaturii bieloruse. In veacul al XIX-lea apar cunoscutele lucrări anonime «Taras în Parnas» şi poemul «Eneida pe dos». Se ridică un număr de poeţi care cântă lupta împotriva iobăgiei. Sub influenţa puternică a marilor democraţi revoluţionari ruşi se desvoltă şi aici primele creaţii ale realismului critic (poetul Boguşevici). Luptele revoluţionare din perioada primei revoluţii ruse — 1905, aduc în prim plan pe scriitorii luptători Ianka Cupala, Iakub Kolas şi Tiotka (Alioşa Paşkevici). In creaţia lor apare reflectarea realistă a vieţii, muncii şi luptei maselor poporului bielorus — şi mai ales ale ţărănimii — împotriva ţarismului, boerilor şi capitaliştilor. Operele lor sunt pătrunse de dragoste pentru patria şi poporul lor şi cu toate că oglindesc grele condiţii de viaţă, sunt îmbibate de optimism, de încredere în viitor. Pentru participare la lupta revoluţionară, Iakub Kolas este aruncat în închisoare. Ianka Cupala, prin versuri şi piese de teatru, continuă să cheme la lupta de eliberare. Poetul Bogdanovici, un realist de mare putere, dărueşte volumele pline de încredere în viitor «Deasupra Mării» şi «Haturi». Odată cu desvoltarea mişcării muncitoreşti în Bielorusia şi participarea poporului la marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, un şir întreg de scriitori se alătură luptei pentru o viaţă nouă. Dramaturgul Condrat Krapiva, prozatorul Mihas Lînicov, Cuzma Ciornâi, zugrăvesc participarea maselor populare în războiul civil. Petrus Brovka şi Petro Glebka înfăţişează construcţia socialismului. Romancierul Lînicov redă viaţa muncitorilor din oraşe, Ianka Cupala scrie renumitele sale poeme consacrate planurilor cincinale. Iakub Kolas publică nuvele zugrăvind efortul constructiv al poporului bielorus, iar scriitorul Baidulea demască viguros chiaburimea în romanul său. Până la izbucnirea celui de al doilea război mondial, Cuzma Ciornâi tipăreşte romanele «Sora», «Pământul», «Primăvara», «Treizeci de ani», «Generaţia a treia». Petrus Brovka scrie marele poem «Caterina», iar Arcadie Culeşov ciclul poemelor despre colectivizare. In clipa când hoardele hitleriste cotropesc teritoriul bielorus, mulţi dintre scriitori intră în armată, iar alţii fac parte din redacţiile ziarelor de front. împreună cu toţi scriitorii sovietici, poeţii, romancierii, dramaturgii bieloruşi lovesc în duşman şi chiamă pătimaş poporul la luptă. Condrat Krapiva scrie piesele de teatru «Cine râde la urmă» şi «Partizanii», Cuzma Ciornâi
— drama «Patria». Maxim Tank închină bieloruşilor asupriţi de şleahta poloneză câteva cicluri de poezii, cântă lupta eroică a partizanilor aşa cum o face şi Iakub Kolas. Mai multe nuvele despre partizani scrie Ciornâi, iar Brovka compune «Poemul despre Smolsacikov». Faptele vitejeşti ale Armatei Sovietice sunt cântate de poeţii Kolas, Culesov, Tank, Brovka, Glebka. _
Iată că războiul a trecut. Steagul victorios al Uniunii Sovietice fâlfâie deasupra Reichstagului berlinez. Insă tema luptei de apărare rămâne mereu în literatura bielorusă, ca şi în toată literatura sovietică. Krapiva scrie piesa «Cu poporul», Mavzon — drama « Constantin Zaslonov», Lînicov
— romanul «Zile de neuitat». Este premiat romanul lui Samiachin «Curentul adânc». Petrus Brovka primeşte Premiul Stalin pentru poemele «Pâinea»
prin r.s.s. bielorusă
24I
şi «Iasnîi kut». O operă monumentală, distinsă cu Premiul Stalin, realizează Iakub Kolas în marea descriere epică a luptei poporului din Bielorusia Occidentală în romanul «Casa pescarului)). Rolul comuniştilor ca organizatori ai luptei este înfăţişat de Arcadie Culeşov în poemul «Albie nouă» zugrăvind emoţionant caracterul conducător al Partidului Bolşevic. Pline de vigoare sunt poeziile distinse cu Premiul Stalin din volumul «Dacă ar şti» de Maxim Tank. Mărturie de dragoste pentru pace şi ură împotriva incendiatorilor unui nou război sunt volumele «Oamenii simpli» de Culeşov şi «Jurnalul păcii» de Maxim Tank. In cadrul tabloului vast al muncii şi luptei pentru comunism a întregii Uniuni Sovietice, scriitorii1 bieloruşi descriu cu dragoste nemărginită succesele poporului lor în construirea vieţii fericite. Profund pătrunse de spiritul internaţionalismului proletar, operile scriitorilor bieloruşi sunt adevărate modele ale literaturii realismului socialist, constituind exemple demne de urmat. In aceste opere apare chipul luminos al marelui Stalin, conducătorul Uniunii Sovietice, îndrumătorul întru pace şi socialism al oamenilor muncii din toată lumea.
★
— Pesemne că asta mi-e soarta, să fiu mereu preşedinte de colhoz, — râde şi clipeşte din ochi uriaşul Volotiko, preşedintele colhozului «Gastello» din regiunea Minsc. Şi adevărat, sunt 17 ani încheiaţi decând colhoznicii, acordându-i toată încrederea, îl aleg mereu în acest post.
Am făcut mai bine de 20 de kilometri pentru a vizita colhozul care poartă numele eroicului căpitan aviator. Aşezat pe un teren vast în bună; măsură şes, dar brăzdat de coline, colhozul se întinde pe o suprafaţă de 1.500 hectare. Cotropitorii nazişti l-au distrus cu desăvârşire. Toţi bărbaţii au plecat pe front. Unii au luptat în cadrele Armatei Sovietice regulate, ceilalţi în detaşamentele de partizani. Din cei 175 bărbaţi, 94 au căzut pe câmpul de onoare.
La izgonirea cotropitorilor, colhozul nu mai avea decât o singură vacă şi aceea stearpă. Aici, unde înainte de război se realizau zece centneri de cereale la hectar, 120 centneri de cartofi, 1.300 litri de lapte dela o singură vacă, — acum trebuia începută reconstrucţia fără fonduri şi fără braţe de lucru. Până şi pământul ars, sărăcit, nu dădea decât 3,3 centneri de grâu la hectar.
Cu ajutorul Partidului şi guvernului, cu sprijinul frăţesc al celorlalte Republici Sovietice, prin efortul colectiv al colhoznicilor, astăzi viaţa nouă pulsează pe meleagurile din «Gastello». Se realizează 16-17 centneri de cereale la hectar, 170 centneri de cartofi iar cele 181 de vaci dau în mijlociu câte 2.800 de litri de lapte pe an. Dacă în 1945 venitul colhozului nu era decât de 40.000 de ruble, în 1950 el înscrie 839.000, iar în anul 1951 — 1.200.000 de ruble. Pentru anul 1952, colhoznicii prevăd ridicarea venitului la 3 milioane ruble. Anul acesta colhoznicii au primit drept avans la zile-muncă 540.000 de ruble şi 195 tone de grâu.
Stăm de vorbă liniştit, gospodăreşte. Venită direct dela muncă, Liubov Antonova ne povesteşte despre ferma ei de porci. Fruntaşă pe colhoz, ea a adus colhozului un câştig deosebit şi deaceea, pentru munca depusă de ea numai în cadrul primului semestru al acestui an, a câştigat mai mult
16
242
nicolae moraru
decât preşedintele colhozului. I s'au înmânat 4.500 de ruble, 2,5 tone de grâu, orz şi secară. Deasemenea a primit ca premiu 5 purcei. Fiindcă a crescut o nouă serie de purcei de rasă, Liubov Antonova va primi drept premiu alţi 8 purcei. Pentru faptul de a fi dat înainte de termen întreaga parte ce se cuvenea statului, această fruntaşă a mai primit un premiu t un «purcel» de 180 kgr.
Vizităm ferma. Aici totul este curat, sclipitor. Sistemul de adăpare a vitelor e ingenios: fiecare vacă îşi are un vas din care bea apăsând cu botul o plachetă de metal — la apăsare apa ţâşneşte şi încetează de îndată ce animalul şi-a potolit setea. In felul acesta se economiseşte şi munca omului şi apa. Facem cunoştinţă cu Veronia Lanievskaia care a realizat in cursul acestui an 815 zile muncă. îngrijind zece vaci, ea a obţinut dela fiecare între 4.000 şi 5.000 litri de lapte. In afară de faptul că fruntaşei i s'a dat partea care i se cuvine în bani şi grâu, ea mai primeşte un viţel şi 900 litri de lapte.
In activitatea colhozului se simte puternic înaintarea spre comunism. Pe lângă recolta de cereale şi cartofi, pe lângă îngrijirea vitelor (şi «Gastello» este renumit pentru vacile de lapte şi porcii săi), colhoznicii au plantat o grădină de pomi fructiferi pe o întindere de 25 hectare. înainte de război aveau o grădină de 13 hectare din care însă, în urma ocupaţiei naziste n'au mai rămas decât două. Doi câte doi, apoi în grupe, trecem prin livada de meri. Fructele sunt mari, gustoase, unele ating 500 — 600 de grame. Pe vremuri pomii fructiferi creşteau anevoie pe pământul bielorus, datorită climei prea umede şi lipsei de soare. In vremea regimului sovietic însă, metodele miciuriniste au permis dobândirea unor varietăţi de mere specific bieloruse. Astăzi livezile bieloruse de pomi fructiferi nu numai că asigură nevoile populaţiei Republicii, dar contribuie şi la alimentarea regiunilor nordice.
Iată-ne în faţa garajului. Tovarăşul Volotiko zâmbeşte mândru, într'adevăr, aci admirăm cai frumoşi, bine îngrijiţi. Pentru munca depusă în creşterea cailor, colhozul a cucerit drapelul roşu al comitetului raional şi în câteva rânduri diplome de onoare.
înzestrat cu cinci camioane şi un număr mare de maşini agricole, colhozul colaborează cu staţiunea de maşini şi tractoare. Munca se face pe cinci brigăzi şi anume: o brigadă de câmp, două brigăzi pentru creşterea animalelor, o brigadă de construcţii şi o brigadă a întreţinerii. Intre brigăzi se desfăşoară o întrecere încordată pentru dobândirea primului loc. Numele colhoznicilor fruntaşi evidenţiaţi sunt trecute la sfârşitul anului în cartea de onoare a colhozului. Colhozul « Gastello » este în întrecere socialistă cu colhozul « Cuibâşev ». Anul acesta întrecerea a fost câştigată de « Gastello » şi, evident, întregul colhoz este mândru de asta. In spiritul prieteniei desăvârşite, învingătorii au ajutat colhozului « Cuibâşev» să facă faţă unora din sarcini în îndeplinirea cărora a rămas în urmă.
Majoritatea colhoznicilor, tineri şi vârstnici, femei şi bărbaţi, învaţă» 80 de colhoznici studiază în şcoala de agricultură fără a părăsi producţia. 70 de tineri au fost trimişi la oraş de unde se vor întoarce ingineri, medica agronomi, veterinari. Colhozul construeşte acuma clubul unde se va muta şi biblioteca mare care cuprinde autori clasici şi sovietici, scriitori progresişti străini, literatură tehnică, etc. Cu regularitate se organizează lecţii pentru care vin conferenţiari dela oraş. Am vizitat stadionul sportiv în-
prin r.s.s. bielorusă
243
zestrat cu tot ce este necesar pentru diversele: ramuri ale sportului. Colhozul posedă o creşă şi o grădiniţă de copii.
Munca se desfăşoară pe baza unui plan aprobat de adunarea generală* Cu toate că astăzi, în urma războiului, sunt mult mai puţine braţe de lucrur mecanizarea muncii permite îndeplinirea sarcinilor. Acum 2-3 ani, colhoznicii realizau pe an circa 297 zile-muncă de om; anul acesta în mijlociu s'au realizat 320—330 zile-muncă. întreaga rnasă participă activ la viaţa obştească. Se fac nenumărate construcţii. Se clădesc locuinţe atât pentru colhoznici cât şi pentru specialişti: agronomi, zootehnicieni, etc.
întreaga muncă este organizată pe baze ştiinţifice. Colhoznicii citesc, studiază; ei leagă mereu practica zilnică de îmbogăţirea cunoştinţelor teoretice. Recolta bogată este asigurată printr'o justă politică a asolamen-telor, prin realizarea arăturii adânci, a semănării în cruce şi a creşterii suprafeţei de însămânţare prin folosirea îngrăşămintelor minerale. Dar, în primul rând, succesele se obţin prin munca plină de devotament şi abnegaţie a colhoznicilor.
Şi într'adevăr, aici nu există oameni de prisos. Iată-1 de pildă pe Vasilii Pavlovici Şimanschi. In timpul războiului el a pierdut o mână. A urmat cursul de recalificare şi acuma e contabilul colhozului.
— Calculează milioane şi, ca să nu se plictisească, cere să fie mereu mai multe, — râde tovarăşul Volotiko.
Şimanschi lucrează conştiincios, aşa cum 1-a învăţat Partidul. Este mereu în fruntea muncii, cu toate că-i lipseşte un braţ. Numai în anul acesta a primit 50.000 de ruble, în afara pensiei sale de invalid.
Decorat pentru eroism în timpul războiului, Vasilii Pavlovici este între primii şi în munca paşnică. învaţă neîncetat.
— N'are el o mână, dar lucrează cât patru... spune preşedintele colhozului, în timp ce contabilul se trage modest la o parte.
— Dar cum aţi reuşit în atât de scurtă vreme să construiţi atât şi să obţineţi succesele pe care le constatăm la fiecare pas {
— Asta ar putea să vă spună fiecare din colhoznicii noştri. La început ne-a ajutat statul, acordându-ne credite pe termen lung. Astăzi toate datoriile noastre sunt achitate, am construit câte vedeţi; am dat mereu mai mult de o zi de muncă; ba totodată am achiziţionat şi diverse maşini .necesare. Şi ca să vă spun drept, tare ne bate gândul să cumpărăm la anul şi câteva autoturisme. ,
Preşedintele păşeşte vârtos. II urmăm spre ferma de găini unde admirăm diversele rase de păsări. Mai la deal, pe vastul loc de păşune, se află cireada de vaci dătătoare de mii de litri de lapte. Şeful fermei, Gri-gori Zaharâci Seleh este un om bătrân. A făcut patru războaie. Rănit destul de greu la Stalingrad, a continuat să slujească Patria muncind în spatele frontului. Zâmbeşte bucuros când îl întrebăm despre copii. Da* are doi fii: unul în armată, celălalt inginer.
Ne luăm rămas bun dela gospodarii ospitalieri. Preşedintele zâmbeşte mereu şi ne roagă să transmitem tinerilor gospodării colective din R.P.R. salutul frăţesc al colhoznicilor bieloruşi.
Acelaş autobuz ne duce deastădată pe un drum mai abrupt spre cealaltă parte a raionului. Vicepreşedintele comitetului pentru Aşezămintele
16*
244
nicolae moraru
Culturale de pe lângă Consiliul de Miniştri al Republicii S. S. Bieloruse ne informează asupra vastei activităţi pe care o desfăşoară aşezămintele culturale regionale, raionale, orăşeneşti şi săteşti. Satul Papetnia, unde ne întâmpină un mare număr de colhoznici, este înzestrat cu un club sătesc. Pe vremuri, aici a fost o simplă izba-citalnia (casă de lectură). Acuma este un adevărat club. Are şi o sală de teatru. La intrare ne opreşte o fată care ne îndreaptă cu bunăvoinţă spre o masă. Este aşa numita « masă de informaţii», unde la orice oră poţi primi lămuririle necesare în orice problemă. Acest club sătesc deserveşte necesităţile culturale la 6 colhozuri, 3 sovhozuri şi a unei staţiuni de maşini şi tractoare. Activitatea sa se desfăşoară în 12 case. Cercul de lecţii organizează 42 de conferinţe pe lună în 6 puncte locuite. Conferenţiarii sunt recrutaţi dintre localnici, dar pentru anumite teme sunt repartizaţi de raion şi regiune. Clubul este condus de un sfat care aprobă întreaga activitate în conformitate cu un plan bine stabilit. In cadrul clubului funcţionează trei brigăzi de agitatori, mai multe cercuri artistice de amatori. Activitatea se desfăşoară atât în cadrul localului propriu, cât şi în deplasare, în diferite sate şi la câmp, atunci când campania agricolă este în toi. Pe timpul campaniei agricole clubul scoate gazeta «Foaie de luptă», în afară de gazeta de perete care apare cu regularitate. Clubul are 12 cercuri: politic, literar, broderie, croşetat, croit, foto, agronomie, cultură generală, zootehnie, cor, dans şi teatru. In cadrul clubului există o foto-vitrină specială care organizează asemenea vitrine şi în diferite sate. Localul pune la dispoziţia colhoznicilor proecţii de filme de trei ori pe săptămână. Pentru activitatea culturală locuitorii satelor se unesc pe colhozuri. Conducerea clubului se compune din 9 oameni, fiecare având sarcini concrete. Sub îndrumarea lor activează colectivele redacţionale ale gazetelor de perete în colhozuri, asigurându-se apariţia de două ori pe lună. In limita necesităţile se scot şi ediţii speciale. Activitatea devine mai grea în perioada recoltării; atunci se formează brigăzi speciale de tineret. Clubul posedă un colectiv de artişti amatori. Se prezintă piese într'un act, dar se încearcă şi punerea în scenă a unor piese mari. Clubul pregăteşte lecţii care se transmit prin staţiile de radioficare. Deasemenea au loc seri speciale pentru popularizarea ştiinţei, lecţiile fiind însoţite de proecţii cinematografice. Sâmbătă şi duminică au loc deobicei spectacole.
Biblioteca se află sub patronajul filialei din Minsc a bibliotecii «Lenin». Ea se aprovizionează dela biblioteca raională şi regională. Activiştii clubului urmează cu regularitate seminariile raionale. Directoarea clubului este absolventă de învăţământ mediu.
Suntem invitaţi la repetiţia care tocmai se desfăşoară pe scena clubului. Ascultăm cu plăcere cântecele executate de un cor de zece fete. Cântecul popular bielorus « Ţîp Ţîp Ţîrulea » smulge aplauzele noastre spontane. Urmează cântece ruseşti. Două soliste foarte bune, tinerele Voitec şi Rudac dela ferma de păsări, execută câteva cântece populare bieloruse. într'un ritm îndrăcit, echipa de dansuri execută jocul popular bielorus « Brijaciok ». Liusea Semionova, fetiţă de 13 ani, declamă cu putere versurile « Nu vor scăpa de răzbunare ». Corul execută « Nu va fi război» şi cântecul bielorus « Mulţumim lui Stalin ». Treptat se formează mai multe grupe. Suntem înconjuraţi de tineri, băeţi şi fete, care se interesează de activitatea artistică din satele noastre. Le povestim despre
prin r.s.s. bielorusă
245
echipele noastre artistice, despre concursul care a avut loc înainte de plecarea noastră în U.R.S.S. întrebările curg una după alta; abia prididim cu răspunsurile. Cu toate că cei mai mulţi dintre noi nu cunosc limba rusă, contactul s'a stabilit repede şi înţelegerea este deplină. însoţitorii grăbesc plecarea, dar colhoznicii vor să ne arate şi şcoala şi creşa. Ne îm-părţim în grupe şi vizităm aceste instituţii unde îmbrăţişăm copiii vioi, inteligenţi, plini de dorinţa de a cunoaşte cât mai multe şi cât mai repede.
In jurul autobuzului e lume multă, câteva sute de persoane. Strângem multe mâini, schimbăm zâmbete prieteneşti. Câţiva dintre delegaţi au şi uitat că limba română nu se cunoaşte prin partea locului şi vorbesc colhoznicilor în cea mai neaoşe românească. Lumea râde. Ne despărţim în mijlocul urărilor calde şi uraîelor în cinstea poporului sovietic şi marelui Stalin. Autobuzul porneşte; rămânem multă vreme la geamuri, fluturând batistele, pălăriile, şepcile. O cotitură. Papernia nu se mai vede. Dar niciodată nu vom uita primirea caldă şi bucuria cu care ne-au întâmpinat oamenii minunaţi ai acestui sat, unul din multele sute de mii de sate ale Uniunii Sovietice.
Minsc este un oraş nou. Aşa apare el, în plin proces de reconstrucţie. Dar asta nu înseamnă că a dispărut tot ce e legat adânc de tradiţia înaintată a acestui vechi oraş. Observi aceasta vizitând casele în construcţie şi studiind arhitectura lor, cât şi colţurile care au scăpat distrugerilor, sau monumentele de cultură pe jumătate ruinate. Urmele vechilor biserici şi catedrale vorbesc despre arhitectura veche înaintată. Diferitele garnituri de lemn împodobite cu splendide sculpturi arată măestria dobândită de meşterii bieloruşi. Importante succese au înregistrat pictura şi sculptura bielorusă în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, desvoltându-se sub influenţa puternicei picturi realiste ruse. După Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, plastica din Bielorusia se desvoîtă cu paşi gigantici. Activitatea pictorilor este legată şi de nevoile concrete, industriale, de munca revistelor şi ziarelor, de sarcinile mari ale propagandei vizuale. Sculptorii participă activ la proectarea şi realizarea monumentelor, la realizarea marilor clădiri împodobite cu basoreliefuri, fresce şi sculpturi propriu zise. Dintre realizările plasticilor bieloruşi îţi atrage atenţia tabloul lui Ahremcik«Şedinţa CC. al P.C. (b) al Bielorusiei după cuvântarea lui I. V. Stalin la 3 Iulie ig4i», sau puternica realizare a lui Modorov — « Partizanii primiţi de I. V. Stalin ». Pictorii Ţîvirko, «Neînfrânţii» şi Zaiţev « Au luptat până la moarte », închină tablourile lor temelor luptei pentru eliberare, iar Volkov atacă o problemă nouă în tabloul sugestiv «Studenţii». Renumit este sculptorul Z. Azgur, ale cărui busturi «Molod-cev, erou al U.R.S.S.» şi « Mao Ţze dun » se bucură de o înaltă apreciere. Foarte valoroase sunt sculpturile «lank Cupala şi Maxim Gorchi» de Glebko şi « Alexandr Matrosov » de Bembel. Sub conducerea sculptorului Azgur un colectiv lucrează la statuia monumentală a lui I. V. Stalin, iar renumitul sculptor Manizer a condus un colectiv de tineri în realizarea monumentului lui V. I. Lenin.
O sală de teatru spaţioasă oferă spectatorului posibilitatea de a asista la spectacole de un înalt nivel artistic. Aci — la teatrul purtând numele
246
nicolae moraru
marelui scriitor Ianka Cupala — se pot vedea cele mai bune realizări ale dramaturgiei autohtone, repertoriul clasic rus, piesele din repertoriul sovietic în general, piese clasice. Am admirat valoroasa punere în scenă a piesei lui Gorchi, «Ceidin urmă». Directorul de scenă Sannikov, laureat al Premiului Stalin, ne declara cu modestie că « spectacolul a fost într'adevăr apreciat». Am aflat apoi că tocmai pentru această punere în scenă colectivul a fost evidenţiat în mod deosebit. Şi pe drept cuvânt, în realizarea spectacolului, atât regisorul cât şi actorii au dovedit un nivel înalt, egal cu acela al interpretării lui Gorchi pe scenele Moscovei. Având o tradiţie realistă însemnată, teatrul bielorus se desvoltă continuu şi a dat actori mari de valoarea lui Molceanov, Glebov, Platonov, Jdanovici, Vladomirski, Râjeţkaia, etc, regisori ca Mirovici şi Sannikov. Folosind în mare măsură aceleeaşi cadre, se desvoltă şi cinematografia bielorusă care a realizat filme de înaltă valoare ideologică şi artistică cum este de pildă « Constantin Zaslonov ».
In frumoasa sală a marelui hotel din Minsc, sovietul oraşului a organizat o masă prietenească. Sunt de faţă fruntaşi ai vieţii politice, economice şi culturale din Bielorusia. Cu unii dintre ei ne-am întâlnit în timpul scurtei şederi în Bielorusia, pe alţii îi cunoaştem acum. Cuvinte calde adresează delegaţiei A.R.L.U.S., tov. Kiselev, secretar al C.C. al P.C. (b) al Bielorusiei, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de externe al Republicii. Fruntaşul poporului bielorus a întâlnit delegaţia română în 1946 la Paris. îşi deapănă amintirile. Şi din ele apare din nou puternicul sprijin acordat poporului nostru de delegaţia U.R.S.S., delegaţia bielorusă şi delegaţia ucraineană. Emoţionant e cuvântul stahano-vistei Metliţkaia, care închină în sănătatea femeilor din R.P.R. şi le urează deplin succes în lupta pentru pace. Despre prietenia popoarelor care luptă dârz pentru o viaţă liberă şi fericită vorbeşte Petrus Brovka, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din Bielorusia. Cuvinte pline de prietenie sinceră ne adresează actorul Rahlenko. Se apropie ora plecării. Maxim Tank aminteşte despre suferinţele pe care bieloruşii din partea vestică le-au îndurat până în 1939, suferinţe prin care a trecut şi poporul român până la eliberare; el arată misiunea măreaţă a scriitorilor care au datoria sfântă şi sarcina de onoare de a lupta cu dârzenie pentru pace.
Au rămas doar 30 de minute. Ne luăm rămas bun. Am vrea să spunem atât de multe, să putem mulţumi pe măsura sentimentelor care ne cuprind sufletele. Dar limba pare atât de săracă, vorbele atât de banale şi simple !
Plecăm spre gară. Rămânem mult timp pe peron, strângând mâinile acestor prieteni de nădejde, luptători şi constructori cum numai în Uniunea Sovietică se pot găsi. S'a dat semnalul. Trenul porneşte încet. Pentru ultima dată strângem mâna mare, puternică, a tovarăşului Dlugaşevschi şi urăm cu căldură*
— Pe cât e de măreaţă Uniunea Sovietică, pe atât de mari să vă fie succesele !
— Să ne scrieţi, tovarăşi, să ne povestiţi cum luptă poporul român pentru pace, pentru socialism. Să ştiţi că ne interesează tot ceeace se petrece în R.P.R. şi că succesele voastre le socotim şi ale noastre.
prin r.s.s. bielorusă
247
Sărim în vagon după ce trenul s'a pus în mişcare. Pe peron rămân oamenii cu ochii albaştri, cu zâmbetul sincer şi larg, oamenii pe care i-am îndrăgit numai în câteva zile, dar pe ca-e niciodată nu-i vom uita. Şi deodată răsună vocea puternică a preşedintelui Sovietului Orăşenesc:
—V'aşteptăm peste doi-trei ani! Să vedeţi atunci oraşul nostru, ţara noastră ! Să veniţi neapărat !...
Vom veni. Dacă nu noi, alţi români. Vom veni să admirăm realizările uriaşe, vom veni să învăţăm. Stăm la ferestre până ce se topesc în întuneric luminile capitalei Republicii Bieloruse. Şi multă vreme stăruie în faţa ochilor chipurile dragi ale oamenilor pe care nu-i vom uita niciodată.
Privesc întunericul şi deodată îmi răsună în urechi cuvintele tov. Volotico, preşedintele colhozului « Gastello» :
— Spuneţi-le cât am pătimit noi de pe urma războiului. Povestiţi-le cum am muncit şi ce avem de gând să facem ca viaţa noastră să fie mai frumoasă, să devină strălucitoare ca soarele. Spuneţi-le că tot ce-am făcut cu braţele şi cu mintea noastră nu se poate măsura nici în cuvinte, nici în aur. Aici este inima noastră. Şi dacă vreodată nişte agresori nebuni vor voi să distrugă ce-am făcut cu mâinile acestea, îi vom strânge de gât.
Apar în faţa ochilor mâinile întinse, mărişi noduroase. Şi parcă omul se înalţă, creşte mereu, ca o imagine a întregului popor sovietic luptător pentru comunism. Cine poate iubi pacea mai mult şi cine o poate apăra cu mai mare dârzenie decât oamenii aceştia cu sufletul larg, cu gândirea înaltă, cu nemărginită dragoste pentru umanitatea chinuită atâtea veacuri de-a rândul !
TEORIE SI CRITICĂ
MIHAI GAFIŢA
EXEMPLUL LITERATURII SOVIETICE
In toamna lui 1044, când poporul nostru sărbătorea pentru prima dată în libertate aniversarea Marei Revoluţii Socialiste din Octombrie şi când ostaşii români participau alături de eroicii ostaşi sovietici la nimicirea hitlerismului, literatura noastră a dat glas năzuinţelor care însufleţeau massele largi, cântând bucuria eliberării şi avântul nădejdilor.
Ne vine dreptatea, ne vine, Destul cu scrâşniri şi suspine, Nălţaţi grele frunţi aplecate Robaci, din a muncii cetate...
... voi toţi cei cu râvna fierbinte — Sus pumnii; Nălţaţi jurăminte. Scut falnic să-i faceţi din piepturi In sfântu-i răsboi pentru drepturi; Voinţa, unirea sunt arme Ce pot asuprirea s'o sfarme — Rob trudnic, fii gata!   Fii altul!
Fii om! Dăm asaltul!
Cu aceste cuvinte se adresa poetul A. Toma, masselor largi eliberate de curând, vestindu-le un nou asalt, acela către o viaţă fericită. Numai cu câteva luni înainte—în Iulie 1944—A. Toma scrisese avântatul cântec: « M'aş vrea doinarul unui veac ferice '.începutul acestui «veac ferice » întrezărit de poet, era chezăşuit de eliberarea poporului de sub fascism, de încrederea cu care poporul îşi privea eliberatorii.
Iată, azi, cu mii de cai putere Timpuri mari s'anunţă pentru noi.
Eu voi fi — se cere, nu se cere — Toboşarul timpurilor noi.
Zâna mea deprinsă cu tristeţi, Pune peste jale nou altoi: Bucurii să cânţi ai să te 'nveţi, Toboşar al timpurilor noi.
— spunea poetul Mihai Beniuc la 3 Septembrie 1944. Eliberarea ţării noastre de către biruitoarea Armată Sovietică, conţinea în ea perspectivele drumului de viitor al poporului nostru şi chezăşuia realizarea lor: un drum de bună stare şi progres — drumul construirii socialismului. Această siguranţă este evidentă în versurile poeţilor, care devin astfel patetice îndemnuri pentru toţi sciiitorii de a se pune în slujba «timpurilor noi • ce se vesteau ţării noastre.
Despre marii dascăli care l-au ajutat să gândească şi să scrie în acest fel, M. Beniuc notează mai târziu: « Trebue să mulţumesc pentru aceasta în mare măsură poeziei sovietice... Această poezie m'a învăţat în mare măsură să vorbesc pe limba poporului şi despre popor » 1). Cuvintele acestea le gândesc şi le spun astăzi toţi scriitorii noştri. Literatura sovietică a devenit pentru literatura noastră un nesecat izvor de învăţăminte, un uriaş rezervor de experienţă. Aşa cum progresele realizate de oamenii muncii din ţara noastră în toate
') Mihai Beniuc, Ce am învăţat dela poezia sovietică, «Contemporanul », Nr. 310/1950.
exemplul literaturii sovietice
249
domeniile de activitate, nu s'ar fi putut înfăptui—■ şi încă într'un timp atât de scurt — fără experienţa sovietică, aşa cum munca ştiinţifică n'ar fi ajuns la noi la nivelul de astăzi fără însuşirea cuceririlor savanţilor sovietici, aşa cum refacerea economiei şi prosperarea ţării noastre nu se putea realiza fără sprijinul masiv şi multilateral al Uniunii Sovietice — tot astfel marile succese înregistrate de literatura noastră după 23 August nu s'ar fi putut obţine fără însuşirea şi folosirea exemplului strălucit al literaturii sovietice.
Metoda strungarilor sovietici Bâcov şi Bortchevici, de tăiere rapidă a metalelor, a permis muncitorilor noştri, ca frezorul Emerik Teleki sau strungarul Ion Furtună, să obţină rezultate nemaiîntâlnite în ţara noastră; metoda Antoninei Jandarova de preluare a lucrului din mers, a Ninei ..Nazarova, de preluare în păstrare socialistă a utilajului şi alte asemenea metode înaintate ajută neasemuit desvoltarea producţiei. Zidarii noştri Ujvaroş şi Luigi Strenatti au folosit metoda zidarului sovietic Orlov şi a inginerului Lobanov, de zidărie rapidă. Colhoznicii , sovietici au transmis ţăranilor noştri muncitori metoda semănatului în cruce, metoda Brediuc, a graficului orar la treier—• şi în primul rând le-au transmis exemplul vieţii colhoznice. Savantul miciurinist Lîsenco a descoperit metoda iarovizării grâului, folosită azi din plin în ţara noastră, savantul oculist Filatov a descoperit metoda «transplantării corneei, pentru redarea vederii. Pe şantierele Canalului Dunăre-Marea Neagră, pe şantierele hidrocentralelor dela Stejarul-Bistriţa, dela Moroeni, sunt folosite nu numai metode, dar şi maşini sovietice. Experienţa şi ajutorul oamenilor sovietici se întâlnesc pretutindeni, în toate sectoarele de activitate din ţara noastră. Experienţa aceasta se manifestă puternic şi în .domeniul literaturii: scriitorii sovietici transmit scriitorilor noştri metoda cea mai înaintată în creaţia artistică, metoda realismului socialist. In realizarea succeselor tot mai importante ale literaturii noastre în ce priveşte oglindirea veridică a vieţii
oamenilor muncii care construesc socialismul, un rol deosebit de important l-a avut şi-1 are însuşirea de către scriitorii noştri a experienţei literaturii sovietice. Şi nici n'ar putea fi altfel.
Literatura noastră zugrăveşte efortul oamenilor muncii de a construi socialismul în ţara noastră. Drumul acesta a fost deschis de oamenii sovietici, experienţa lor avansată o folosim noi astăzi. Numai folosind întreaga experienţă a acestei literaturi, care a oglindit şi oglindeşte lupta eroică şi munca celor care, cei dintâi, au construit socialismul, numai folosind experienţa literaturii care vorbeşte despre oamenii sovietici, despre lupta lor pentru pace şi comunism, va putea literatura noastră să se apropie mai mult de viaţa dfe azi a poporului nostru, să o pătrundă mai adânc şi să o zugrăvească în toată măreţia ei. Devine astfel clar că însuşirea experienţei literaturii sovietice este pentru scriitorii noştri o condiţie esenţială — nu numai pentru cunoaşterea unui meşteşug literar avansat, nu numai pentru lărgirea orizontului lor, ci pentru însăşi apropierea de realitate, pentru însăşi înţelegerea acestei realităţi, pentru sesizarea şi redarea în chip artistic a ceeace este esenţial în ea.
Realismul socialist vorbeşte în primul rând despre om, despre viaţa de luptă şi muncă pe care o duce omul pentru a lichida cu trecutul de înapoiere şi exploatare, pentru a-şi făuri o viaţă nouă, o viaţă pe care să o facă din ce în ce mai frumoasă.
« Realismul socialist ■— spunea Gorchi în 1934-— concepe existenţa ca o acţiune, ca o creaţie, al cărei scop este desvoltarea neîntreruptă a celor mai înalte aptitudini ale omului, tinzând spre biruinţa forţelor naturii, pentru a-şi asigura o viaţă lungă şi prosperă şi pentru a dobândi sublima fericire de a trăi pe acest pământ, pe care el Vrea să-l transforme într'o minunată locuinţă a unei singure familii— omenirea—• potrivit creşterii neîncetate a propriilor lui trebuinţe »
') Citat după V. Bialic, Gorchi şi estetica realismului socialist, « Probleme de literatură şi artă»—-Nr. 2/1948, pag. 7.
25°
MIHAI GAFIŢA
Şi niciodată n'a existat o mai frumoasă, mai înălţătoare definiţie a rolului scriitorului, decât aceea pe care a dat-o I.V. Stalin. Scriitorul este privit ca «inginer al sufletelor omeneşti • — al sufletelor acelora care luptă pentru transformarea pământului « într'o minunată locuinţă a unei singure /amilii— omenirea »— cum spunea Gorchi.
In ţara noastră au apărut şi înainte de 23 August 1944 unele—prea puţine—din operele literare sovietice care zugrăveau pe acest om nou, omul cel mai înaintat al vremii noastre. In această vreme scriitorii legaţi de popor, călăuziţi de învăţătura Partidului ca: A. Toma, Al. Sahia, M. Beniuc, M. R. Paraschivescu, ş. a. au căutat să-şi înstruneze cântecul lor şi pe calea exemplului scriitorilor sovietici. Ei au căutat să facă cunoscute în ţara noastră realizările din Uniunea Sovietică (Al. Sahia », U.R.S.S.-azi >). precum şi operele scriitorilor sovietici. In revistele «Bluze Albastre », « Veac Nou », « Cuvântul liber », au apărut fragmente din creaţiile 1 iterare sovietice.
Cu toată interdicţia cenzurii, cu toate opreliştile regimului burghezo-moşieresc, au fost traduse în acest timp nuvele ale lui Gorchi, poeme ale lui Maiacovschi, romane ca «Cimentul » de F. Gladcov. Dar abia după eliberare, literatura sovietică a putut fi cunoscută de massele largi, iubită din ce în ce mai mult, ajungând o necesitate a însăşi desvoltării lor ideologice; abia după eliberare ea a putut deveni pentru scriitorii noştrii, călăuză în redarea artistică a vieţii oamenilor. Căci întreaga literatură sovietică este o măreaţă cântare închinată omului, omului luptător, omului liber.
Din cărţile scriitorilor sovietici, l-am cunoscut pe Pavel Corceaghin, minunatul erou pentru care cea mai de preţ cale în viaţă, e lupta pentru fericirea oamenilor şi ai cărui tovarăşi, ucişi de contrarevoluţionari, muriseră «pentru ca viaţa să devină jrumoasă»; l-am cunoscut pe fostul luptător în războiul civil, Gleb Ciumalov, în-sufleţitul constructor al socialismului în Uniunea Sovietică •.
< Trebue aprins focul şi trebue să înceapă din nou să cânte toate cablurile, ţevile şi motoarele— spune Gleb privind uzina dis-strusă de război. Totul este să realizăm! In faţa noastră se deschide o lume întreagă, pe care am şi cucerit-o în parte. Vor trece anii şi lumea aceasta va străluci prin palate măreţe şi prin nemaivăzute înfăptuiri tehnice. Omul nu va mai fi rob, ci stăpân . .. ».
Viaţa aceasta fericită, dorită de Pavel Corceaghin şi Gleb Ciumalov, viaţă pentru care ei au luptat cu entuziasm şi abnegaţie, a fost construită în Uniunea Sovietică. Pe a şasea parte a globului a fost realizat visul de veacuri al omenirii muncitoare, a fost instaurată o viaţă paşnică şi fericită. Oamenii sovietici au fost siliţi să ia din nou arma în mână, pentru a o apăra împotriva agresiunii hitleriste. Am cunoscut în cărţile sovietice pe apărătorii Patriei Socialismului, pe cei care s'au jertfit pentru ea şi au murit cu icoana scumpă a Patriei lor în ochi: « Ea zăcea cu braţele desfăcute, cu faţa spre cer; Malaşa cea cu ochii negri, cea mai frumoasă fată din sat. Ea mai strângea încă puşcă în mână ...» — ne povesteşte W. Wasilevsca în nuvela «Curcubeul » despre eroismul unei fete sovietice căzută în lupta împotriva nemţilor, tot pentrucă «viaţa să fie frumoasă ».
Treptat apoi, în anii care au urmat după eliberare, cititorii din ţara noastră au descoperit în operele literaturii sovietice mereu alte şi alte trăsături ale chipului omului sovietic. L-am cunoscut pe primul erou muncitor-comunist în literatura lumii, pe Pavel Vlasov din romanul lui Gorchi, «Mama ». Ne-a impresionat tenacitatea comandanţilor bolşevici Ceapaev (D. Fur-manov, « Ceapaev ») şi Cojuh (A. Serafi-movici, «Torentul de fier »), oameni ai faptei, iubiţi de ostaşi, credincioşi poporului lor.
I-am cunoscut pe Oleg Coşevoi şi pe ceilalţi luptători ai «Tinerei Gărzi », în romanul lui A. Fadeev; pe «omul adevărat », Alexei Meresiev, din romanul lui Boris Polevoi; în romanul « Departe de Moscova • de V. Ajaev, am cunoscut pe
exemplul literaturii sovietice
■eroicii constructori ai conductei de petrol -dintre insula Taisin şi oraşul Novinsc, măreaţă înfăptuire vestind zorii comunismului în Uniunea Sovietică. Pe oamenii care construesc comunismul i-am întâlnit ţn romane ca « Secerişul » de Galina Nico-laeva, « Oameni la volan » de Anatoli Rîbacov, în poeme ca ale lui N. Griba-ciov, «Primăvara în colhozul Pobeda » şi « Cântarea colhozului « Bolşevic ».
Omul acestei noi ere în istoria lumii, omul comunismului, « arde şi se mistuie », cum spune N. Gribaciov, în lupta pentru fericirea oamenilor— şi în ea îşi găseşte propria sa fericire.
O minunată caracterizare a omului nou, o găsim în filmul sovietic «Marele cetăţean ».
« Necruţarea faţă de anumiţi indivizi, în numele fericirii a milioane de oameni — iată ideea pentru care a trăit, a luptat şi a fost ucis mişeleşte Piotr Mihailovici Şahov —— spune muncitorul Saveli Catz la catafalcul lui Şahov, făcându-i apoi următorul portret : Era la fel cu noi, doar un pic mai înalt. Avea ochi ca ai noştri, doar ceva mai ageri. Gândea ceeace gândim şi noi, doar mult mai adânc. Era un cetăţean ca şi noi, numai cu mult mai mare. El era « Marele Cetăţean ». El nutrea o credinţă mare, o dragoste mare şi o ură mare, pe care ni le-a lăsat drept moştenire. Ură mare faţă de duşmani ! Credinţă mare în victoria noastră ! Dragoste mare pentru popor, pentru Partid, pentru Stalin >.
Cuvintele acestea caracterizează în esenţă eroul, omul nou al vremii noastre, omul sovietic. El este un om ridicat din massele poporului, trăind viaţa poporului, dar înţeleg ându-i-o mai adânc şi luptând pentru a i-o îmbunătăţi, având năzuinţele lui dar într'un grad deosebit, ridicate la nivelul de conştiinţă revoluţionară. El întruneşte cele mai alese calităţi ale poporului, calităţi pe care le foloseşte tocmai pentru a le înapoia poporului sporite, multiplicate, în vederea realizării unor înalte idealuri de fericire şi progres uman. Prin aceste calităţi, el devine în chip firesc conducător al masselor, rămânând
şi mai departe un om al masselor, perfect contopit cu ele.
Ceeace ne-au arătat toate cărţile sovietice ca o trăsătură esenţială a omului nou—omul epocii staliniste, constructor al socialismului şi al comunismului — este dragostea sa nemărginită pentru muncă, eroismul său în muncă. In regimul bazat pe exploatare, omul nou este luptător pentru a dobândi libertatea sa, în vederea libertăţii muncii; Pavel Vlasov doreşte cu toată ardoarea sufletului său o orânduire în care munca să fie eliberată. Odată liber, omul nou, omul sovietic, iubeşte munca şi o priveşte ca singura cale pentru a realiza fericirea. Gleb Ciumalov, Pavel Corceaghin ne dau astfel de pilde. Nu faptul că nu va mai vedea îl îngrozeşte pe Pavel Corceaghin, ci că, din cauza orbirii, el nu va mai putea munci — îi aduce o clipă gândul sinuciderii. El birue acest gând şi recapătă dorul de viaţă, nu prin recâştigarea vederii, ci prin recâ-ştigarea capacităţii de muncă, a posibilităţii de a fi prezent din nou prin muncă printre tovarăşii săi de luptă. Munca în colectiv este astfel baza existenţei oamenilor sovietici. Avdotia Bortnicov din romanul « Secerişul » este gata să se despartă de soţul ei, care-i răpise posibilitatea muncii în colectiv; fericirea ei revine atunci când Vasili Bortnicov îşi înţelege greşala. Problemele personale ale oamenilor îşi găsesc rezolvarea, aspiraţiile lor se împlinesc numai pe acest teren, numai prin munca dusă în colectiv, în munca obştească. Până şi în conştiinţa egoistei, individualistei Ste-panida (din acelaş roman) încep să pâlpâie noi gânduri, încep să apară licăriri de demnitate umană când este pusă într'o muncă colectivă. Oamenii sovietici au simţit grozăvia războiului impus de hitlerişti, în primul rând în aceea că li se răpea posibilitatea muncii libere creatoare, erau distruse rezultate ale muncii lor libere, creatoare. Tocmai deaceea unul dintre cele mai izbutite romane sovietice, a cărui acţiune se petrece în timpul Marelui Război de Apărare, este « Departe de Moscova roman care are drept personaj principal
2^2
mihai gafiţa
un colectiv de muncă care realizează o uriaşă construcţie a comunismului.
In procesul muncii omul transformă natura şi se transformă pe sine, devenind om nou. Această înaltă concepţie despre muncă ne-au transmis-o toate operele literaturii sovietice şi în primul rând cărţile lui Gorchi.
Omul care munceşte—arată Gorchi — este adevăratul OM. « Dacă aş fi critic şi aş scrie o carte despre Auaxim Corchi — spunea marele scriitor în 1928,-—aş arăta într'însa că forţa care a făcut dintr'însul ceeace este el... constă în faptul că el, cel dintâi în literatura rusă şi poate, în viaţă, a înţeles uriaşa însemnătate a muncit care constitue tot ceeace este mai de preţ, mai măreţ şi mai sublimîn această lume» ').
Munca realizează cea mai puternică legătură a omului sovietic cu urmaşii săi, cu viitorul; ea asigură continuitatea firească între generaţii, baza preţuirii şi prieteniei pentru alte popoare. De aici marea dorinţă de pace a popoarelor sovietice, de aici efortul lor consecvent pentru sprijinirea, întărirea şi apărarea păcii.
★
Oamenii noi care făuresc o viaţă nouă transformându-se pe ei în procesul de făurire a noii vieţi— se întâlnesc din ce în ce mai mulţi în ţara noastră. Ei au început să apară încă din timpul când poporul nostru trăia în neagră mizerie şi exploatare. Din rândurile muncitorilor şi ţăranilor — arată Lenin —se ridică adesea <i eroi necunoscuţi contopiţi în chip indisolubil cu mulţimea şi care se pătrund tot mai adânc de nobilul fanatism al eliberării poporului». 2)
*) Discurs rostit în şedinţa plenară a Sovietului din Tbilisi, la 27 VII. 1928. Citat după V. Bialic, Gorchi şi Estetica realismului socialist, voi. cit. pag. 11
2) V. I. Lenin, Opere, Voi. 17, pag. 199. Citat după V. Ozerov, Chipul bolşevicului în proza sovietică din perioada 1020—-1930, voi. « Pentru o înaltă principialitate în literatură şi artă», Ed. « Cartea Rusă» 1951, pag. 173-
De înalta conştiinţă a luptei pentru eliberarea poporului au dat dovadă eroii populari Gh. Doja, Horia şi Bălcescu, eroii clasei muncitoare Ştefan Gheorghiu şi I.C.Frimu, comuniştii Pavel Tcacenco, Vasile Roaită, Ilie Pintilie, Filimon Sârbu şi alţii. După eliberare, după 23 August 1944, «nobilul fanatism al eliberării poporului » a devenit eroismul în lupta pentru construirea socialismului, pentru apărarea păcii.
Literatura noastră ne-a dat unele tablouri izbutite asupra creşterii şi desvoltării acestui om nou. Şi trebue subliniat ca o caracteristică de bază, ca o cucerire a literaturii noastre, faptul că, cele mai bune realizări de până acum sunt tocmai acelea în care scriitorii au folosit mai mult şi cu mai multă îndemânare experienţa literaturii sovietice, metoda de creaţie a scriitorilor sovietici, exemplul lor în cercetarea şi cunoaşterea vieţii, în alegerea con flictelor şi problemelor de viaţă, în conturarea oamenilor şi faptelor. Succesele literaturii noastre nu pot fi aşadar despărţite de însuşirea de către scriitori a experienţei sovietice. Şi nu e întâmplător faptul că primele opere conţinând elementele realismului socialist au apărut abia atunci când capodoperele literaturii sovietice au fost cunoscute şi înţelese în adâncime de scriitorii noştri, pe baza unor analize amănunţite şi a unor discuţii la care au participat şi massele de oameni ai muncii. Desvoltării revoluţionare a realităţii noastre şi însuşirii de către scriitori a principiului spiritului de Partid, a dorinţei fierbinţi de a face din operele lor arme pentru popor, şi folosirii tot mai largi a experienţei sovietice în cunoaşterea şi redarea acestei realităţi, se datoresc în primul rând lucrări ca « Mitrea Cocor » « Lazăr dela Rusca », « Nopţile din Iunie », « Ziua cea Mare », «Vântul nu se stârneşte din senin > « Negura », « Sfârşitul Jalbelor », « Minerii » şi « Cetatea de Foc >, « Oţel şi pâine >, « Iarbă rea», « Temelia », « In satul lui Sahia», «Drum fără pulbere» şi, în sfârşit, «Cântec despre tov. Gh. Gheorghiu-Bej »,    «Pentru    fericirea      poporului »,
exemplul literaturii sovietice
253
«Minerii din Maramureş», «Cumpăna Luminilor », etc.
însuşirea experienţei scriitorilor sovietici în folosirea metodei realismului socialist a devenit pentru scriitorii noştri o activitate sistematică şi conştientă. Ei află în operele scriitorilor sovietici o aplicare practică a marxism-leninismului, ei învaţă în mod concret să folosească învăţătura Partidului clasei muncitoare în munca lor creatoare, de cunoaştere a vieţii şi de redare a ei în imagini de înalt nivel artistic, în vederea participării efective la educarea oamenilor muncii în spiritul socialismului. Ei învaţă să descopere noul în realitate, să-1 deosebească de ceeace e vechi şi moare, să surprindă şi să sprijine activ lupta noului împotriva vechiului, în vederea victoriei noului.
Două trăsături de bază caracterizează literatura nostra actuală, în drumul ei către însuşirea deplină a metodei realismului socialist—şi aceste două trăsături sunt în cea mai mare măsură, rezultate ale însuşirii experienţei scriitorilor sovietici: în primul rând preocuparea de a zugrăvi omul, problemele şi frământările omului în însuşirea conştiinţei socialiste, lupta lui împotriva elementelor vechii orânduiri şi pentru făurirea noii orânduiri, cea socialistă ■— şi în al doilea rând, preocuparea de a zugrăvi acest om nou, formarea noii sale conştiinţe în procesul muncii constructive.
Cu cât scriitorii noştri au pătruns mai adânc experienţa literaturii sovietice în cunoaşterea şi redarea omului şi a formării noii sale conştiinţe, în redarea procesului muncii care transformă realitatea şi oamenii -—cu atât şi realizările lor au fost mai la înălţime. Dimpotrivă, atunci când ei au folosit superficial sau parţial experienţa scriitorilor sovietici, atunci când ei au încercat să aplice mecanic această experienţă— când deci, în mod practic, nu şi-au însuşit-o — atunci ei au dat lucrări slabe, sau chiar greşite.
Pentru crearea unei literaturi realist-socialiste, corespunzătoare epocii noastre înaintate, experienţa scriitorilor sovietici este tot atât de indispensabilă cum este
pentru construirea socialismului într'o ţară experienţa şi ajutorul primului stat socialist. «Fără Uniunea Sovietică, mersul nostru spre socialism ar fi de neînchipuit» ') — a spus tov. Gh. Gheorghiu-Dej, Secretarul General al Partidului Muncitoresc Român. Acest adevăr este valabil în întregime şi în domeniul literaturii.
Să examinăm câteva aspecte ale felului cum—alături de cunoşterea vieţii şi şi de însuşirea învăţăturii Partidului clasei muncitoare—experienţa sovietică a sprijinit puternic procesul făuririi literaturii noastre noi, fiind o călăuză şi un ajutor în cunoaşterea şi redarea artistică a vieţii.
încă Maiacovschi a arătat poeţilor care este adevăratul, unicul drum al literaturii:
«... chiar acum,
aici,
" Versul meu vreau să-mi fie,
armă,
baionetă
şi bici »
«Cu tot ce sânt
ce pot
ce cânt
ce fac
Mă dărui ţie —-
clasă în atac »
spune Maiacovschi în altă parte, arătând apoi că poezia sa va fi totdeauna cântecul despre oamenii care, întărind şi înfrumuseţând Patria de azi, o clădesc şi o întăresc pe cea de mâine.
De partea-acelora eu sunt
care-au ieşit
să construiască pe pământ, şi'n febra zilelor de muncă
— fără zăbavă — ce-i vechitură, mătură şi aruncă.
J) Gh. Gheorghiu-Dej: Articole şi Cuvântări, Ed. P.M.R., 1951, pag. 342.
254
MIHAI GAFIŢA
. . . Dau slavă
Patriei de astăzi
fi
de trei ori slavă
celei ce va fi!
Iar Scipaciov adaugă:
Să mai ghicesc ? Rămâne vie Nu strofa scrisă'nfumurat Anume pentru veşnicie De vreun poet de mult uitat
Aici şi nu în depărtare Sunt şi dureri şi bucurii Eu cred în versul fără care Noi astăzi nu putem trăi.
îndemnuri ca acestea, adăugate exemplului luptei consecvente duse de Gorchi pentru ca scriitorii să se apropie de viaţă, să scrie despre oamenii obişnuiţi, acei oameni capabili de un neasemuit eroism, au devenit şi pentru scriitorii noştri călăuze în activitatea lor creatoare. încă înainte de 23 August 1944, poetul A. Toma dorea să fie «doinarul Unui veac ferice», ideal căruia şi-a închiat viaţa, lupta şi opera sa. Tot atunci versurile lui Mihai Beniuc adresau chemări înflăcărate poeţilor:
JLici, şi acuma, cât mai sunt în viaţă. Aş vrea să aibă versul meu un rost.
După 23 August, poetul arăta că doreşte să fie «toboşarul timpurilor noi»; Maria Banuş chema pe toţi oamenii cinstiţi— şi pe scriitori — «să mărim puterea de-asalt a forţelor păcii »; Marcel Breslaşu căuta să cuprindă în poezia sa noi idei şi aspiraţii:
Grai cu aspru iz de coarni Mers-am să culeg, Ca să fie steag şi goarnă Neamului întreg.
Cei mai mulţi dintre scriitori şi-au mărturisit dorinţa lor de a scrie despre noua viaţă a Republicii noastre care pornea
să construiască socialismul. Orientarea deschisă şi plină de avânt către viaţa masselor largi, scriitorii o datoresc chemării Partidului, o datoresc realităţii noi din ţară noastră, dar această orientare este călăuzită, concretizată de experienţa literaturii sovietice. «Şi lucrul acesta l-am învăţat tot dela poeţii sovietici— spune Dan Deşliu. — Dela Maiacovschi, care în timpul Marei Revoluţii din Octombrie lucra zi şi noapte, scria poeme, epigrame, catrene satirice, texte în versuri pentru afişele de propagandă, pe care adesea el singur le picta. El se considera «un funcţionar al comunismului', înţelegând prin asta că trebue, în fiecare zi, în fiecare ceas aproape, să înfăptuie cât mai mult, pentru victoria măreţului Partid care conduce massele » !).
«Datorită ajutorului nepreţuit pe care-l am dela scriitorii sovietici, încerc şi voi izbuti să scriu aşa cum trebue să-mi fie literatura, o armă de luptă puternică, un avânt către orizonturile de belşug ale socialismului » 2)— spune Eusebiu Cam'ilar.
«... Ştiu limpede de unde trebue să pornesc — spune Aurel Baranga precizând: «...dela încredinţarea că astăzi se clădeşte o lume nouă şi de nesdruncinat pe care artistul trebue s'o servească cu toate puterile sale, dela conştiinţa mereu trează, că omul de artă trebue să fie un luptător angajat... »3) El arată că această înţelegere i-au dat-o cărţile scriitorilor sovietici.
Urmărind astfel calea indicată de literatura sovietică, scriitorii noştri de azi devin cu adevărat continuatori ai marilor clasici care au scris pentru popor.
Sunt suflet din sufletul neamului meu Şi-i cânt bucuria şi-amarul. . . *)
*) Dan Deşliu : Marii noştri prieteni şi sfătuitori — scriitorii sovietici, «Viaţa Românească », Nr. 10/1/950, pag. 24.
a) Eusebiu Camilar: Pe drumul deschis de Gorchi, «Viaţa Românească», id. p.13
s) Aurel Baranga: Ştiu limpede de unde trebue să pornesc, Id., ibid., p. 30
«) Gh. Coşbuc: Poetul, « Poezii », Ed. de Stat,  1951, pag. 445.
exemplul literaturii sovietice
spunea despre sine G. Coşbuc — mărturisire care caracterizează atitudinea şi năzuinţele marilor noştri scriitori din trecut.
★
Răspunzând chemării Partidului de a crea opere care să oglindească la un înalt nivel artistic faptele eroice ale oamenilor muncii, continuând tradiţia marilor noştri clasici în ce priveşte orientarea către popor, manifestând dorinţa fierbinte de a scrie despre el şi pentru el — scriitorii noştri s'au apropiat cu dragoste şi entuziasm de viaţa clocotitoare a constructorilor socialismului. însuşirea învăţăturii Partidului îi duce pe scriitori la înţelegerea acestei realităţi noi, îi ajută să se orienteze asupra drumului de viitor al oamenilor muncii din ţara noastră.
învăţătura Partidului le arată că ei tiebue să fie mereu de partea a ceeace e aou în viaţă — aceasta constitue pentru scriitori garanţia că vor crea, prin operele lor, în adevăr arme de luptă pentru transformarea realităţii.
Metoda realismului socialist şi exemplul scriitorilor sovietici le indică scriitorilor căile concrete de zugrăvire a acestui nou, în imagini artistice veridice, convingătoare, emoţionante.
începând cu nuvelele lui Gorchi şi cu romanul său «Mama >, continuând cu poeziile lui Maiacovschi, literatura sovietică a oglindit cu consecvenţă noul, lupta şi biruinţa lui împotriva vechiului.
Urmând exemplul acestei literaturi, scriitorii noştri se preocupă să zugrăvească ceeace e mai nou, mai înaintat în realitatea noastră.
Apariţia conştiinţei socialiste a oamenilor muncii, lupta pentru construirea noii orânduiri în focul luptei de clasă, căutarea înfrigurată de către oamenii muncii a unor noi metode şi procedee, pentru a spori productivitarea muncii, pentru r mări randamentul maşinilor, uşurând munca lor şi a tovarăşilor, relaţiile tovărăşeşti în muncă, bazate pe o înaltă prin-
255
cipialitate, considerarea treburilor obşteşti ca propriile lor preocupări, /dorinţa fierbinte de a fi de folos Patriei, poporului, Partidului — iată doar câteva din formele sub care se manifestă noul în viaţa poporului nostru, şi care au fost oglindite de literatura noastră în imagini artistice puternice.
Tovarăşul Matei (din poemul «Tovarăşul Matei a primit Ordinul muncii » de Veronica Porumbacu), este un inovator ; el se strădueşte să aplice în muncă metode noi, înaintate. El birue până la urmă neîncrederea unora, şovăiala altora, şi, cu ajutorul Partidului, ajunge să-şi antreneze tovarăşii, să-i convingă şi pe ei de folosul inovaţiei pale.
Bartha losif din poemul lui A. Bacon-sky este un maistru al sporirii producţiei, el împlineşte planul anual de stat în şase luni. Ce reprezintă ei, dacă nu noul, conştiinţa socialistă ? Ţinta lor supremă este de a produce cât mai mult, cât mai bine, pentrucă numai aşa Patria lor va fi întărită, pentrucă aşa va fi înfrumuseţat, îmbunătăţit, traiul lor, al fiecăruia. Patriotismul înalt al unor astfel de oameni stă la baza puterii lor de jertfă pentru fericirea celor mulţi. Lazăr dela Rusca şi Toader, minerul din Maramureş, tocmai pentrucă se contopesc cu idealul mare al Patriei, cu idealul obştesc, tocmai pentru aceasta ajung până la sacrificiul conştient. Tovarăşii lor găsesc în faptele lui Lazăr şi Toader pilde strălucite de comportare cetăţenească.
Scriitorii noştri au fost ajutaţi în zugrăvirea unor acte eroice ca acestea, datorită faptului că ei au găsit în operele scriitorilor sovietici exemplele vii de felul cum trebue înfăţişată lupta plină de abnegaţie a oamenilor înaintaţi, viaţa lor pilduitoare. Viaţa lui Pavel Corceaghin este un exemplu de comportare cetăţenească înaltă, a unui om care luptă pentru o nouă orânduire şi care ajunge să trăiască în această orânduire. Eroismul membrilor tinerei gărzi, al Zoei, al tuturor partizanilor din Marele Război de Apărare, ca  şi eroismul  strădaniei  de   fiecaie zi
256
mihai gafita
a unor oameni ca Davâdov («Pământ desţelenit ») Jenea Sizov (« Atelierul de foc ») Serghei Tutarinov (« Cavalerul Stelei de aur ») care muncesc în producţia paşnică industrială sau colhoznică— sunt pilde tot atât de vii, care au ajutat scriitorilor noştri să construiască tipul omului nou în ţara noastră.
Pavel Ilie, energicul director care conduce cu dibăcie o uzină în vederea redresării ei, biruind toate greutăţile cauzate de urmele războiului, toate atacurile duşmanului de clasă («Oţel şi Pâine » de Ion Călugăru); Achim, Mitică Rusu, Iordan, constructori ai Canalului Dunăre-Marea Neagră, oameni care luptă cu îndârjire împotriva duşmanilor socialismului, împotriva naturii şi a propriilor lor mentalităţi învechite (« Drum fără pulbere > de Petru Dumitriu); Mladin, Dragoş Voinea, Toma Dobândă, îndrăzneţi făuritori ai uneia dintre primele hidrocentrale („Cumpăna luminilor" de N. Jianu), aceştia şi nenumăraţi alţii sunt oameni ai vieţii noi, luptători pentru construirea noii orânduiri în ţara noastră, eroi cu o nouă atitudine faţă de muncă, faţă de tovarăşii lor, faţă de avutul tuturor.
Numai un om cu o conştiinţă pătrunsă de spiritul socialismului va sta neclintit să păzească averea obştească, în timp ce averea sa personală cade pradă flăcărilor. El ştie că ceeace aparţine tuturor este şi baza fericirii sale, că această avere obştească va isbuti să îmbunătăţească bunul trai al fiecăruia. Aşa gândeşte Onufrie din romanul « Temelia • de Eusebiu Camilar, şi în acest fel de a gândi, cititorul recunoaşte apariţia conştiinţei socialiste la ţăranul colectivist din ţara noastră.
★
Scriitorii noştri caută să urmeze exemplul scriitorilor sovietici de a merge către problemele cele mai importante ale vieţii, către temele fundamentale pe care le indică viaţa şi lupta de toate zilele a oamenilor muncii pentru construirea socialismului. Aceasta dă literaturii noastre
caracterul de actualitate şi oferă masselor largi muncitoare adevărate arme de luptă. Acestei preocupări i se datoresc numărul mare de opere care desvoltă teme din' cele mai diverse sectoare ale vieţii poporului nostru.
Din mulţimea acestor teme ne vom referi în special la una dintre cele mai importante pe care viaţa le indică literaturii şi în desvoltarea căreia scriitorii' noştri au învăţat nespus de mult dela scriitorii sovietici. Este vorba de tema luptei pentru pace.
Societatea sovietică a apărut în istorie cu cuvântul pace! Primul decret dat de Puterea Sovietică a fost decretul păcii, prima sa manifestare faţă de toate popoarele lumii a fost dorinţa fierbinte de pace. Din Octombrie 1917, politica Uniunii Sovietice a fost şi este o consecventă luptă pentru asigurarea şi apărarea păcii. Pentru a realiza importantele construcţii ale socialismului şi comunismului, pentru sporirea «producţiei, pentru îmbunătăţirea şi ridicarea continuă a nivelului de trai, pentru desfăşurarea revoluţiei culturale, pentru toate acestea oamenii sovietici au nevoie de pace.
Tema aceasta a devenit tema fundamentală, trăsătura caracteristică a oricărei opere sovietice.
Maiacovschi cântase cu impetuoasa sa forţă poetică dorinţa de pace a oamenilor sovietici, ura lor împotriva războiului. Gorchi, în mare sa dragoste pentru om condamnase războiul, provocator al atâtor orori şi crime. Ostrovscbi, Gladcov, Demian Bednâi, Serafimovici, Fadeev, Ehrenburg, Tihonov, Şolohov, Isacovschi, Scipaciov, — toţi scriitorii sovietici a fost şi sunt fruntaşi ai luptei pentru pace în lumea întreagă. Omul sovietic iubeşte pacea, luptă pentru ea, pentrucă ea îi asigură posibilitatea desvoltării tuturor înaltelor sale calităţi, ea îi crează condiţiile pentru făurirea unui viitor strălucit, ea îi deschide căile unei prietenii strânse şi rodnice cu oamenii muncii de pretutindeni.
Cât de înaltă şi demnă, cât de umană este dorinţa de pace a acestui om sovietic,
exemplul literaturii sovietice
257
om care iuptă ca să lecuiască rănile pricinuite de război, luptă pentru viaţa paşnică:
Poftesc pe Naţiunile Unite Să înfiereze fără întârziere Pe toate puşlamalele smintite Ce-şi fac din provocare o plăcere.
Voi face casei mele gard de fier Cu vorbe aspre, de mânie pline. Eu stau acuma într'un cartier Clădit pe unde-au fost ruine.
Şi voi opune cu 'ndârjire
Afurisitei bombe- un veto absolut.
Am un băiat abia născut
Şi vreau să ştie asta întreaga omenire l
(A. Culeşov, «Cuvânt către Naţiunile Unite »)
Literatura sovietică fiind literatura unei societăţi care a apărut şi s'a desvoitat cu cuvântul pace, este ea însăşi o cântare a păcii, un îndemn către toţi oamenii cinstiţi de a lupta pentru pace şi în acelaş timp este un avertisment către toţi provocatorii la războit
Nu-i va scăpa pe tâlhari de osândă banul şi-atomicul nor — văd cum popoarele liber cuvântă peste înfrângerea lor.
Ca să oprim criminalilor pasul, marşul de tunuri ;i căşti, oameni cinstiţi, ridicaţi-vâ glasul, smulgeţi a hoţilor măşti —
— spune poetul A. Surcov. Nenumărate sunt operele scriitorilor sovietici care îndeamnă la luptă pentru pace. Nepieritoare este pilda vieţii lor de luptă în slujba poporului, alături de popor. Literatura noastră şi mai ales poezia noastră au exprimat la un înalt nivel artistic, cu multă forţă, dorinţa de pace a poporului nostru muncitor.
« Semnaţi apelul păcii » cheamă A. Toma pe  toţi  oamenii  cinstiţi   din   ţară; « In
numele vieţii, semnează »— spune şi poetul Dan Deşliu în poemul său cu prilejul semnării apelului pentru un pact al păcii. Această idee, a luptei pentru pace dusă «în numele vieţii », străbate toate poemele cu această temă, scrise de poeţii noştri.
Ce sfâşietoare dramă omenească evocă versurile de mai jos ale poetului Eugen Jebeleanu, câtă sete de viaţă şi dorinţă de pace deşteaptă ele, tocmai pentrucă sunt amintiri ale vieţii, resturi ale vieţii distruse de război:
Sub sticlă 'ntr'o cutie adunate Un pumn de lucruri mici, carbonizate: Un toc, un ban, o sgardă ruginită, Un fluer sfărâmat de dinamită,
O clanţă, nişte ochelari betegi de sârmă pentru ochii de moşnegi, o verighetă neagră, de aramă, un târnăcop, un degetar, o ramă...
Şi într'un colţ, sub sticlă, lângă uşă, Două patine mici şi o păpuşă...
(« Lidice »)
Câtă ură deşteaptă în cititor « Balada • Veronicăi Porumbacu despre suferinţa poporului coreean, poemul «Fântâna din Coreea • de Eugen Jebeleanu sau « Generalul nostru » de Cicerone Theodorescu, .poeme care vorbesc despre asasinatele comise de piraţii aerului, americani şi englezi, în Coreea, dar şi în ţara noastră în timpul bombardamentelor din Aprilie-lulie 1q44.
Demascarea imperialiştilor atomişti, a uneltelor titoiste şi a lacheilor papali este unul din aspectele tematicii legate de lupta pentru pace, şi. pe care literatura noastră—în special poezia'—■ le tratează în numeroase opere. Experienţa scriitorilor sovietici e folosită de scriitorii noştri ca un nesecat isvor de învăţătură şi în această privinţă. Prozatorii, dramaturgii noştri oglindesc deasemenea năzuinţele de pace ale oamenilor muncii, după exemplul scriitorilor sovietici. Ce altceva dacă nu în primul rând un luptător pentru pace este ofiţerul sovietic Ceaica din romanul
258
mihai gafiţa
« Chezăşia păcii » de V. Sobco ? Ce altceva decât asemenea luptători sunt conducătorii Batmanov, Zalkind, Beridze, Cov-şov, din romanul « Departe de Moscova » de V. Ajaev, sau toţi luptătorii antihitle-rişti—ostaşi şi partizani—din romane ca «Oţel şi Sgură », «Tânăra gardă » « însemnările unui partizan », « Obcomul clandestin în acţiune », etc? Şi nu tot vajnici apărători ai păcii sunt oamenii constructori ai comunismului din romane ca «Secerişul » de Galina Nicolaeva, « Oameni la volan » de A. Rîbacov, «Apă vie» de V. Cojevnicov, «Oameni de azi» de T.   Sâdâcbecov, etc.?
In ţara noastră construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră este o construcţie uriaşă a socialismului, deci o acţiune puternică de întărire a Patriei noastre, factor activ în apărarea păcii. De acest lucru sunt conştienţi muncitorii şi tehnicienii de pe şantierele canalului, şi acest lucru este evident în romanul lui Petru Dumi-triu. Hidrocentralele sunt verigi puternice ale industrializării ţării şi aceasta nu poate să le convină trădătorilor titoişti, slugi plecate ale imperialismului american şi englez. Muncitorii de pe şantierul hidrocentralei dela Corund, despre care vorbeşte romanul « Cumpăna Luminilor » de Nicolae Jianu, sunt convinşi de acest lucru; deaceea cu cât ei muncesc mai avântat pentru terminarea lucrărilor, cu atât ei devin mai mult ostaşi ai păcii, pentrucă realizarea lor este o construcţie a păcii, o replică dată duşmanilor, păcii şi fericirii oamenilor.
Lupta pentru pace devine astfel şi în literatura noastră, ca şi în literftura sovietică o preocupare centrală a tuturor personagiilor, o temă care se leagă de orice manifestare, de orice faptă, de orice năzuinţă a oamenilor muncii. Şi pe acest teren, al luptei pentru pace, scriitorii noştri dau expresie internaţionalismului proletar, care leagă pe oamenii muncii de pretutindeni, zugrăvesc sentimentul ce însufleţeşte poporul nostru, de nesdrun-cinată solidaritate cu toate popoarele lumii şi în primul rând cu popoarele sovietice.
Scriitorii noştri urmează exemplul scriitorilor sovietici zugrăvind dragostea poporului român pentru eroicul popor coreean, în poeme cum sunt cele amintite mai sus; ei exprimă admiraţia masselor din ţara noastră pentru lupta actuală a poporului german din zonele ocupate de cotropitorii americani şi englezi, precum şi pentru oamenii cinstiţi din Statele Unite,, care se ridică împotriva exploatatorilor şi aţâţătorilor la un nou război (<( Stewart Martin descoperă America », piesă de C. Constantin şi A. Rogoz).
In operele scriitorilor sovietici au găsit scriitorii noştrii exemple de minunate cântece închinate marilor conducători ai poporului. Dragostea mare a scriitorilor noştri pentru oamenii Patriei noastre, pentru conducătorii lor, s'a revărsat în poeme cum sunt acelea despre tov. Gh. Gheorghiu-Dej, despre tov. Ana Pauker. In scrierea acestor poeme au stat ca exemple nenumărate opere ale scriitorilor sovietici.
In întreaga sa poezie, Mihai Beniuc a folosit experienţa sovietică şi mai ales exemplul lui Maiacovschi. Poemele lui Maia-covschi despre Lenin, l-au .sprijinit şi călăuzit pe Mihai Beniuc în conceperea, şi scrierea poemelor închinate tov. Gh. Gheorghiu-Dej.
Poemul lui Tvardovschi, despre eroul sovietic Vasili Terkin, i-a dat deasemenea un ajutor concret. «Dacă visez să întruchipez-pe versuri omul nou dela noi, omul care pune bazele socialismului, aş fi bucuros s'o fac în maniera lui Tvardovschi, în Vasili Terkin », spunea Beniuc în 1950. El s'a ţinut de cuvânt şi a realizat minunatele poeme « Cântec despre tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej » şi «Fiul Patriei ». Căci, în adevăr,, cine este cel mai bun, cel mai avântat, cel mai luminat constructor al socialismului, cel mai nou om din ţara noastră, dacă nu tov. Gh. Gheorghiu-Dej, iubitul conducător al Partidului nostru.
Sentimentele acestea aparţin întregului nostru popor muncitor. Şi ceeace trebue subliniat ca o trăsătură importantă a literaturii noastre, este faptul că scriitorii s&
EXEMPLUL LITERATURII SOVIETICE
259
apropie din ce în ce mai mult de omul simplu al Patriei noastre, acel om care a trudit veacuri întregi, a suferit şi a năzuit, care s'a eliberat şi acum merge cu paşi siguri către socialism, simţindu-se în adevăr gospodar al ţării sale.
Acestor oameni li se adresează scriitorii noştri, pe ei îi cântă.
«Azi ţara ta e casa ta »— spune poetul A. Toma.
Sub talpa casei tale zac,
Cum dorm şi 'n pieptul tău, comori,
Tac şi aşteaptă veac de veac,
Pe meşterii desgropători.
Oamenii aceştia, care construiesc socialismul după exemplul oamenilor sovietici, au devenit astăzi eroii literaturii noastre. Ei se numesc Mitrea Cocor, Lazăr Cer-nescu dela Rusca, Mihai Buznea, Iosif Bartha, Onufrie, Pavel Ilie, Achim, Spânu, etc. şi sunt capabili de un neînchipuit eroism, de o uimitoare putere de muncă şi sacrificiu.
Literatura noastră, oglindind aspectele unei noi realităţi, noile năzuinţe şi preocupări ale masselor care construiesc socialismul, oglindeşte de fapt procesul de formare a omului nou, apariţia vieţii noi socialiste în ţara noastră. Conducerea acestui proces o au oamenii cei mai înaintaţi ai vremii noastre, comuniştii. Către această concluzie ne duce cercetarea atentă a vieţii pe baza învăţăturii Partidului. Oricare scriitor, care vrea să zugrăvească viaţa în mod veridic, nu va putea face acest lucru dacă nu va pune la baza muncii sale învăţătura marxist-leninistă, dacă nu va fi pătruns de dorinţa de a face din opera sa o armă de luptă pentru massele largi muncitoare. Aceasta înseamnă că scriitorii trebue să fie pătrunşi de spiritul de Partid. Literatura sovietică este o strălucită aplicare a spiritului de Partid în cunoaşterea şi redarea vieţii, şi prin aceasta ea constitue o pildă vie pentru scriitorii
noştri. Ea oferă strălucite exemple de zugrăvire veridică a realităţii, tocmai în vederea scopului măreţ de a da poporului arme de luptă pentru transformarea realităţii ; ea este « o parte integrantă a cauzei generale proletare », cum învăţa Lenin pe scriitori că trebue să fie creaţia lor. Numai urmând învăţătura Partidului Iui Lenin şi Stalin, scriitorii sovietici au devenit în adevăr «ingineri ai sufletelor omeneşti ».
La noi, numeroase lucrări apărute dovedesc că literatura noastră aplică din ce în ce mai consecvent, din ce în ce mai adânc, învăţătura Partidului nostru, că studiază realitatea aşa cum îi învaţă Partidul, pentru a o putea reda veridic, în desvoltarea ei revoluţionară, pentru a reda adevărul vieţii. Scriitorii sovietici dovedesc prin toată activitatea lor socială şi prin creaţia lor că ştiu să aplice învăţătura leninist-stalinistă şi prin aceasta ei oferă exemple scriitorilor noştri. «Poetul-— şi desigur orice scriitor, spune Mihail Isa-covschi— este obligat să se pregătească, să devină (nu în vorbe, ci de fapt) un om înaintat al timpului său, care să cunoască şi să înţeleagă profund realitatea » ').
« Legătura scriitorului cu viaţa nu poate fi pasivă— spune Ilya Ehrenburg. Nu este suficient să observi, trebue să participi la viaţă » z).
Scriitoi'ii sovietici participă intens la viaţă şi tocmai de aceea opera lor devine o armă şi un exemplu. Ei au luptat cu arma în mână în războiul civil, ei au lua^ parte la Marele Război de Apărare, au făcut parte din detaşamentele de partizani, au fost corespondenţi de război, au fost luptători pe frontul intern, ingineri, medici, profesori — ei sunt deputaţi în soviete, duc munci în redacţiile ziarelor şi revistelor, în organizaţii de massă.
1) M. Isacovschi, Despre secretul poeziei, voi. « Cea de a doua consfătuie unională a tinerilor scriitori sovietici ». Cartea Rusă 1951, pag. 60.
2) Ilya Ehrenburg, Scriitorul şi viaţa. Voi. cit., pag. 46.
mihai gafiţa
Sentimentul solidarităţii internaţionale în lupta pentru pace însufleţeşte poemul lui Dan Deşliu « In numele vieţii, semnează », care se adresează atât negrilor, cât şi celoi galbeni şi albilor, atunci când exprimă entuziasmul poetului pentru semnarea apelului păcii, acţiune în care el simte alături, interesat deopotrivă în victoria cauzei comune, pe toţi oamenii cinstiţi de pretutindeni.
In spiritul internaţionalismului proletar, scriitorii noştri combat şovinismul, rasismul, operele lor sunt chemări puternice Ia lupta pentru lichidarea ruşinoaselor persecuţii şi desbinări rasiale şi şovine. Literatura noastră oglindeşte cum înfrăţirea şi înţelegerea între constructorii socialismului se înfăptueşte în lupta pentru făurirea unei noi vieţi] fericite pentru oamenii muncii, cum în combaterea înverşunată a duşmanului de clasă, toate naţionalităţile din >ţara noastră păşesc unite.
Lupta pentru pace nu admite o atitudine pasivă, resemnată. Poporul nostru ştie că duşmanii păcii nu se mulţumesc numai cu aţâţăriîe şi calomniile, ci că ei nu 'se dau în lături nici 'dela agresiuni armate, cum e cea din Coieea.
« Noi nu cerşim pacea, dar vom şti să o impunem»—a spus scriitorul Sovietic N. Tihonov la o conferinţă a Comitetelor de luptă pentru pace din America. Această frază, care exprimă siguranţa şi hotărîrea tuturor popoarelor iubitoare de pace, de a-şi apăra liniştea şi libertatea, conţine mesagiul pe care-1 transmit toate operele literare sovietice, pentrucă ea lexprimă năzuinţa întregului popor sovietic. Aceasta exprimă şi dorinţa, hotărîrea .^poporului nostru, atât de 'Ţexpresiv formulată de Mihai! Sadoveanu la Wroclaw: «Lumea păcii va impune pacea lumii ». Pătrunşi de această convingere '"?sunt toţi oamenii muncii dinfjţara noastră. De aici dragostea ior pentru armata populară, pavăză a cuceririlor poporului |pc 'drumul construirii socialismului. De aici e clar pentru ce temele din viaţa ostaşilor apărători ai Patriei se leagă direct de'lupta pentru pace, de construirea Socialismului. Sentimentul
că ei contribue la întărirea Patriei însufleţeşte pe ostaşii din romanul lui Alex. Jar, « La borna 203 1.
Dragostea de Patrie, dragostea pentru toate popoarele lumii, dorinţa fierbinte pentru pace, se împleteşte cu sentimentul înălţător de admiraţie şi iubire pentru marele Stalin, conducătorul şi învăţătorul tuturor celor ce luptă pentru pace şi viaţă liberă.
Scriitorii sovietici au exprimat totdeauna în operele lor dragostea şi nemărginita încredere a poporului pentru I. V. Stalin:
Iţi mulţumesc că 'n vremi de cumpeni pline, De fier, în luptă dărză ne-ai crescut. Tovarăş Stalin, am crezut în tine Cum poate nici în noi nu am crezut.
spune poetul sovietic Mihail îsacovschi. Chipul lui I. V. Stalin apare zugrăvit în numeroase opere sovietice. In piesa « Neuitatul an 1019 e de V. Vişnevachi, în romanele « Aurora Boreală > de N. Nichitin şi « Fericirea » fde P. Pavlerjco, în scenariile «Bătălia Stalingradului» de N. Virta şi « Căderea Berlinului » de Ciaureii şi Pavlenco — pentru a ne referi doar la câteva opere şi numai dintre cele mai recente — marele Stalin este prezent, însufleţind, îndrumând, conducând.
Dar şi în toate celelalte opere ale scriitorilor sovietici, chiar când marele conducător nu apare în mod direct, el este prezent în inimile personagiilor. Să ne gândim numai cu câtă sporită energie pornesc >Jla lucru constructorii conductei de petrol din romanul « Departe de Moscova », atunci când ascultă discursul lui I. V. Stalîn.
Dragostea poporului nostru pentru I. V. Stalin este cântată de scriitorii noştri în poeme puternice. A. Toma, M, Beniuc, Maria Banuş, Dan Deşliu, Eug. Jebeleanu, Veronica Porumbacu şi alţii au închinat marelui Stalin, creaţii străbătute de o puternică dragoste. Ei au dat expresie, în aceste creaţii, celor mai alese sentimente ale oamenilor muncii, din ţara noastră:
Stalin, gând măreţ ce 'n unde, De lumină de desface,
exemplul literaturii sovietice
Şi in inimă pătrunde,
Azi, în lupta pentru pace,
Braţului tărie dându-
Să lucreze cu nădejdii,
Să se bată— atuncea cându-i
De duşman pus în primejdii . . .
Aceste cuvinte ale lui Mihai Beniuc (« La Gori »), exprimă însăşi gândurile oamenilor muncii, însăşi încrederea lor în marele Stalin. Iar meşterul oţelar Francisc din poemul « Reşiţa cântă slavă lui Stalin » de Dan Deşliu, gândeşte;
Cinci vieţi de-aş trăi . . . cinci vieţi . . , ţie, pe toate . . . oţelar de popoare I
Scriitorii noştri, deasemenea, au răspuns cu convingere, cu entuziasm, chemării Partidului de a participa la lupta oamenilor muncii, atât prin opera lor, cât şi prin activitatea lor obştească. Numeroşi scriitori au astăzi responsabilităţi în organizaţiile largi, de massă, mulţi sunt deputaţi, începând dela sfaturile populare comunale, până la Marea Adunare Naţională. Ei sunt corespondenţi şi redactori la riare şi reviste^ membri în colective organizatorice. Aceste activităţi le asigură posibilitatea de a cunoaşte direct eforturile oamenilor muncii, de a înţelege adânc viaţa lor, ceeace le permite c zugrăvire tot mai plină de adevăr a realităţii din ţara noastră.
Aceasta îi face totodată să ştie a aplica învăţătura Partidului în cercetarea realităţii, să ştie a folosi cu îndemânare învăţămintele moştenirii literare, ale literaturii populare, aceasta îi face să-şi însuşească în mod just exemplul literaturii sovietice, să folosească în mod creator experienţa scriitorilor sovietici.
Evident că, a analiza felul în care scriitorii români au folosit exemplul literaturii sovietice nu înseamnă a face o simplă comparaţie între două sau mai multe cărţi, care tratează o tematică asemănătoare. Aceasta, în primul rând pentrucă scriitorii noştri nu preiau în mod mecanic oameni şi fapte din cărţile sovietice pentru a le transpune   în   realităţile   noastre,   ci e
oglindesc viaţa poporului nostru şifs® conduc în zugrăvirea acestei vieţi de exemplul literaturii sovietice. A pune faţă în faţă personagii şi întâmplări cu o oarecare echivalenţă, din cărţile noastre şi cele sovietice, înseamnă a ajunge la o neînţelegere a însăşi folosirii exemplului sovietic, a experienţei scriitorilor sovietici, nseamnâ a face comparativism steril, care ar duce la concluzii false.
Pentru scrierea nuvelei «Nopţile din Iunie », a pieselor «Ziua cea mare », sau «Mireasa Desculţă », a romanului « Temelia »— care zugrăvesc un aspect esenţial al realităţii noastre de azi, şi anume întemeierea unei gospodării agricole colective— autorii Petru Dumitriu, Maria Banuş, Sttto Andraş şi Hajdu Zoltan, E. Camilar nu au mers doar la; 'exemplul romanului «Pământ desţelenit»; ei au căutat să folosească şi alte opere sovietice pentru a învăţa cume zugrăvit cemi nistul, organizatorul de'; Partid, cum sunt zugrăviţi oamenii care păşesc pe drumul socia» lismului. Cu toate acestea, este evident că, în primul rând, romanul Pământ desţelenit » a constituit o călăuză pentru scriitorii noştri care oglindesc formarea gospodăriilor agricolei colective — şi nici nu putea să nu fie aşa, de vreme ce în primul rând aici găsesc scriitorii noştri exemplul concret al unor oameni care au preocupări asemănătoare celor din cărţile lor. Rcmanu lui Mihail Şolohov a; uşurat scriitorilor noştri interpretarea şi selectarea justă a materialului de viată pe care-' oferea realitatea noastră, Je-a întregit perspectiva asupra satului în care apar mlâdiţele socialismului, le-a dat un exemplu concret de aplicare bolşevică a .învăţăturii leniniste asupra politicii Partidclui la sate în condiţiile transformării socialiste a [agriculturii: * Ne sprijinim pe ţărănimea săracă, strângem alianţa cu ţărănimea mijlocaşă şi ducem o luptă neîntreruptă împotriva chiaburimih. Raporturile dintre Davâdov, NeguJnov, Raz-miatov, şi ţăranul sărac Liubişchin, mijlocaşul Maidanicov sauj chiaburii/ Titcc, Frol Rvanâi— sunt imagini concrete ale acestei politici. Experienţa de luptă a comu-
262
mihai gafiţa
triştilor, a ţăranilor săraci şi "mijlocaşi din romanul lui Şolohov, o folosesc scriitorii noştri în conturarea unor tipuri ca Nelă Lepădat, Avram Saizu («Nopţile din Iunie •), Tudor Bocşa («Ziua cea mare ») Onufrie, Cocoran («Temelia »). In felul acesta, deşi între oamenii aparţinând diferitelor categorii sociale există inevitabilul paralelism între cărţile româneşti şi opera iui Şolohov, — totuşi, aşa cum persona-giile din « Pământ desţelenit » sunt reprezentative pentru satul căzăcesc rus, tot astfel personagiile din « Nopţile din Iunie », « Ziua cea mare », « Temelia », « Mireasa desculţă » sunt reprezentative pentru satul românesc, din diferite regiuni ale ţării noastre în care apare forma aceasta de viaţă socialistă, care este gospodăria jagri-colă colectivă.
Experienţa fcriitorilor sovieticii a arătat scriitorilor noştri că, pentru a realiza opere de artă puternice, ei trebue să redea poziţiile de clasă prin oameni vii, cu frământări şi probleme specifice fiecăruia, în condiţiile creării formelor socialiste de viaţă. Astfel, Maria lui Cebuc, Neagu S. Neagu, Cocoran, nu sunt tot una cu Pavel Liu-bişchin, din romanul lui Şolohov; Avram Saizu, Uţu, Ion Costea, Clip şi Fosăilă nu sunt tot una cu Maidanicov, după cum Gâdea şi Scăpau, Bulbucea sau Tăun nu sunt tot una cu Titoc, Frol Rvanâi sau cu unealta lor Ostrovnov. "* -■■■(
Scriitorii noştri izbutesc astfel să redea conţinutul nou socialist al vieţii poporului nostru, în imagini tipice care respectă specificul lui naţional, nu numai în ce priveşte exprimarea, ci în primul rând în ce priveşte formele concrete de construire a socialismului.
In procesul muncii de construire a socialismului în ţara noastră, apar relaţii noui între oameni, relaţii datorită comuniştilor care duc o intensă activitate de îndrumare şi transformare a caracterelor. Tocmai datorită lămuririlor date de ei, muncitorii din fabrici şi uzine alcătuesc puternice colective de muncă, ţăranii muncitori se ,anesc în gospodării colective, intelectualii cinstiţi se leagă puternic de popor. Lite-
ratura sovietică este plină de asemenea pilde. Chiar în cărţi apărute în primii ani ai Puterii Sovietice (D. Furmanov, « Ceapaev »; F. Gladcov, « Cimentul »; A. Sera-fimovici, « Torentul de fier »; A. Fadeev, «înfrângerea », etc.,) era evident rolul comuniştilor de conducători şi educatori ai masselor, de fruntaşi între fruntaşi.
Oameni cum sunt Clâcicov (« Ceapaev »), Gleb Ciumalov «(Cimentul») sau Le-vinson (« înfrângerea ») transformă colectivele din care fac parte în puternici monoliţi care activează ca o singură voinţă, ca o forţă imensă, cuceritoare a victoriei.
Rolul comuniştilor, de educatori ai masselor, este evidenţiat de toate operele literaturii sovietice, tocmai pentrucă prin aceasta se caracterizează comuniştii şi în viaţa de toate zilele. Cine poate uita minunata figură a lui Zalkind (« Departe de Moscova ») a inginerului Crainev (« Oţel şi zgură ») a marinarului Vetrovoi (« Crângul de Călini »). Deaceea şi influenţa lor în masse este atât de mare, deaceea ei antrenează şi sudează întreg colectivul de muncă. Oameni de tip nou din ţara noastră apar. în relaţiile lor noi şi în operele scriitorilor noştri. O legătură puternică, o prietenie sinceră şi bazată pe relaţii principiale, o încredere reciprocă leagă pe MJadin şi Dragoş Voinea (« Cumpăna Luminilor») pe Mitică Rusu şi pe Mihai Pangati (« Drum fără pulbere »). Relaţiile acestea de prietenie sinceră şi încredere, de preţuire şi recunoaştere a meritelor fiecăruia se răsfrâng şi asupra massei, devin exemplu pentru masse şi deaceea operele noastre literare oglindesc însufleţirea oamenilor muncii pentru construirea socialismului. Cinstea unor oameni ca Petru Arjoca (« Cetatea de foc »), ca Moise Ion Chincea (« Oţel şi Pâine ») ca Ion Costea («Ziua cea mare ») etc., îi aduce în mod firesc pe aceştia alături de comunişti.
Nimic nu ni se pare nelogic în entuziasmul care cuprinde pe furnaliştii şi minerii din piesele lui Mihai Davidoglu, pe ţăranii muncitori din piesa Măriei Banuş sau din romanul lui E. Camiiar, pe muncitorii din romanul lui I,  Călugării şau din poemul
EXEMPLUL LITERATURII SOVIETICE
263
« Minerii din Maramureş » de Dan Deşliu. Entuziasmul participării conştiente la construirea socialismului a fost pregătit, format, orientat prin activitatea^de fiecare zi a comuniştilor.
Călăuzindu-se de exemplul scriitorilor sovietici, de a fi propagandiştii ideilor lui Lenin şi Stalin, prin practica activităţii lor de creaţie, scriitorii noştri învaţă să zugrăvească pe baza acestor idei adevărul vieţii, noile relaţii între oameni, atitudinea lor faţă de muncă, să zugrăvească forţele înaintate ale vieţii.
Scriitorii noştri prezintă lupta de clasă ca fiind motorul acţiunilor duse de oamenii muncii, pentrucă şi în viaţa reală ea este motorul care determină lupta şi frământările oamenilor, mişcarea vieţiij înainte. . Comuniştii sunt prezentaţi mereu în fruntea luptei pentru promovarea noului, pentrucă aşa sunt ei şi în viaţa cea de toate zilele; chiaburii apar răi, agresivi şi împotrivin-du-se creării unei vieţi socialiste, pentrucă nici în realitate nu sunt altfel. Orice altă prezentare este falsă, necorespunzătoare realităţii. Literatura sovietică ne oferă exemple concrete de felul cum trebue înfăţişat adevărul vieţii. Ea ne învaţă să aplicăm învăţătura Partidului în cunoaşterea oamenilor şi a luptei lor, în aprofundarea experienţei clasicilor noştri şi ai literaturii universale, care şi ea ne-a transmis modele de zugrăvire realistă a vieţii. Tocmai pentrucă scriitorii sovietici se călăuzesc de ideile lui Lenin şi Stalin în cunoaşterea, interpretarea şi redarea artistică a vieţii, în vederea transformării realităţii şi a educării oamenilor, tocmai pentrucă ei continuă şi desvoltă cele mai bune tradiţii ale literaturii ruse şi universale — tocmai pentru aceasta cunoaşterea operelor şi experienţei scriitorilor sovietici este o adevărată şcoală de creaţie artistică.
Fiecare nouă carte sovietică vorbeşte explicit scriitorilor că zugrăvirea veridică a realităţii, a ceeace este cu adevărat nou şi esenţial în realitate, nu este o treabă atât de uşoară, nu se petrece « dela sine », fără eforturi din partea scriitorului, ci că este nevoie de muncă stăruitoare, de multă
învăţătură, de^studiul adânc ş ^multilateral al vieţii.
Cunoaşterea vieţii, are un rol fundamental în realizarea operei de artă. In această privinţă scriitorii sovietici se conduc după învăţăturile marilor conducători ai proletariatului. Lenin arată că atunci « când un autor îşi închină povestirile unei teme pe care nu o cunoaşte, iese un lucru neartistic* ]). « Scrieţi adevărul»— îi învaţă I. V. Stalin pe scriitori.
Preocuparea de a scrie adevărul este preocuparea de bază a scriitorilor sovietici. A reda adevărul despre oameni este posibil numai printr'o cunoaştere amănunţită a vieţii lor, prin aprofundarea a ceeace este în fiecare moment nou în viaţa lor. Căci, ceeace este mai adevărat în viaţă, este tocmai noul care apare şi creşte biruitor în fiecare loc şi în fiecare clipă.
« Autorul este obligat să ştie totul despre fiecare om care apare în paginile cărţii — spune Boris Gorbatov. Nu-i important dacă toată această cunoaştere va intra sau nu în roman, dar să cunoşti,— trebue negreşit. Şi atunci, cu o singură frază măruntă, vei putea caracteriza omul. Şi Vor fi cărţi şi nu registre de stare civilă •2).
Aceste cuvinte sunt deosebit de preţioase pentru noi. Activitatea scriitorilor sovietici este o continuă muncă de cunoaştere în amănunţime a vieţii. Scriitoarea sovietică Marietta Şaghinian a muncit patru ani pe un şantier atunci când a scris romanul « Hidrocentrala », a călătorit în Asia Centrală cu o expediţie ştiinţifică, pentru a putea reda o asemenea acţiune. Scriitorul Boris Polevoi a coborît în fundul Niprului, atunci când a vrut să scrie reportagii despre construirea Dnepro-ghesului.
Toate marile opere ale scriitorilor sovietici au la baza lor un bogat material de viaţă cunoscut de ei în amănunţime.
1) « Lenin despre literatură » Ed. P.M.R. 1948, pag. 152.
2) Boris Gabatov, Viaţa şi Cartea « Voi. Cea de a doua Consf. Union, a tiner. scriitori sovietici ţ, Cartea Rusă, 1951, pag. 29.
a64
mihai gafiţa
Prima întrebare care se pune aici este însă următoarea: e suficientă oare o bună documentare asupra activităţii oamenilor pe care scriitorul şi-a pus în gând să-j zugrăvească în opera sa ? Asigură această documentare o oglindire veridică a realităţii ? Asigură ea singură respectarea adevărului vieţii ?
In modul acesta, problema este pusă greşit. Căci a cunoaşte viaţa oamenilor nu înseamnă a cunoaşte — chiar şi în amănunte — doar tehnica muncii lor, ci şi viaţa lor personală, gândurile lor, în aşa măsură, încât scriitorul să aibă el însuşi perspectiva pe care o au oamenii muncii asupra diferitelor probleme ale lor şi ale altora — mai mult sau mai puţin legate de procesul muncii lor. Scriitorul trebue să-şi asigure o «cunoaştere • a vieţii atât de largă, încât el să exprime punctul de vedere al nu cât mai larg număr de oameni ai muncii, să exprime punctulde vedere al poporului muncitor. Reacţiile faţă de anumite evenimente, reacţii pe care le au personagiile diferitelor opere literare, trebue să fie cele pe care în viaţa reală le au sau le pot avea oamenii muncii, să nu fie nişte reacţii imaginare, aparţinând mai mult scriitorului şi ffiai puţin personagiilor lucrării sale.
« Se înţelege că scriitorul nu poate hă trăiască tot ceeace descrie, tot ce au trăit fi trăiesc eroii lui— spune Ilya Ehrenburg — Dar scrntoru trebue să trăiască ceva care să-i permită a înţelege viaţa eroilor lui. El trebue să aibă chei si pentru inima altor oameni »Ceeace ne învaţă scriitorii sovietici — şi ceeace reiese cu limpezime din citatul de mai sus este, pe deoparte, că scriitorul trebue să cunoască viaţa cât mai multor oameni, din cât mai diverse sectoare de muncă — aceasta îi va mări posibilitatea de înţelegere a preocupărilor tuturor oamenilor — şi, pe de altă parte, că scriitorul, pentru a realiza opere de înalt nivel, convingătoare şi emoţionante, pentru a crea tipuri, oameni vii, reprezentanţi ai tendinţelor şi
■) Ilya Ehremburg, Scriitorul fi viaţa, voi. cit. pag. 47.
năzuinţelor care însufleţesc massele, trebue să scrie numai despre ceeace cunoaşte mai bine. Toate operele scriitorilor sovietici sunt modele de cunoaştere multilaterală a vieţii şi de justă interpretare a ei, pe baza învăţăturii Partidului clasei muncitoare.
Munca asupra operei literare a fost o preocupare continuă a scriitorilor noştri clasici. Eminescu, Caragiale, Creangă, sunt exemple de ceeace înseamnă "munca asupra manuscrisului.
O trăsătură importantă a stiluluiTde muncă de care dau dovadă scriitorii sovietici este deasemenea preocuparea de continuă şlefuire a formei de exprimare din operele lor literare. Gorchi, Maiacovschi, au sfătuit totdeauna pe scriitori să nu înceteze nicio clipă de a îmbunătăţit forma de expresie, de a vorbi într'o limbă cât mai frumoasă şi mai îngrijită. întreaga lor creaţie e un exemplu în acest sens. Totodată, ei au îndemnat pe scriitori să folosească exemplul marilor creatori realişti din trecut, şi ei înşişi au folosit consecvent acest exemplu.
Devine astfel clar că însuşirea experienţei scriitorilor sovietici în această direcţie îndeamnă în acelaşi timp la preluarea şi desvoltarea învăţămintelor pe care ni le-au transmis scriitorii noştri clasici.
Poezia,
cu extraţia de radium
seamănd,
Te trudeşti anu'ntreg
şi-ai un gram în total. Pentru 'n singur cuvânt
ce cu altul se 'ngeamănă, hoseşti mii de tone
din minereul verbal,
— spunea Maiacovschi poeţilor. «Ar trebui— adaugă A. Surcov care citează rândurile de mai sus — ca poeţii să atârne aceste versuri deasupra biroului lor de lucru, ca un învăţământ pentru ei şi pentru tovarăşii din jur».1) îndemnul acesta îl adresează şi S. Babaevschi scriitorilor: « Ţi se pare că ai cuvintele în buzunar— numai să le iei şi să scrii. Dar constaţi că aceste cuvinte
x) A. Surcov, Tânăra poezie sovietică, voi, cit. pag. 78.
exemplul literaturii sovietice
265
necesare, parca ar fi închise într'o ladă de fier, într'o pivniţă îndepărtată, iar cuvintele paraziţi se înmulţesc singure, încât e greu să te scapi de ele. Este nevoie de o muncă perseverentă, dărză, spre a scăpa de ele >').
★
Am arătat până aici câteva direcţii în care s'a manifestat însuşirea de către scriitorii noştri, a exemplului scriitorilor sovietici, în folosirea metodei lor de creaţie, metoda realismului socialist. Dacă nu am vorbit însă de unele lipsuri şi greşeli în această muncă, nu înseamnă că aceste lipsuri şi greşeli nu ar exista. Pentru cine parcurge literatura noastră este evident că s'a învăţat mult, dar că încă mai este mult de învăţat.
Şi nici n'ar putea fi altfel, devreme ce literatura noastră este abia la primele ei realizări pe drumul realismului socialist. In primul rând, problema zugrăvirii omului nou rămâne problema de bază a scriitorilor noştri. Ei încă n'au izbutit să contureze pe deantregul figura omului nou a! vremii noastre, deşi această figură ne este oferită de viaţa Patriei noastre. Cu toate calităţile lor, opere ca:-*-Drum fără pulbere \ «T«îRelîa •; « Oţel şi pâine »; « Ziua Cea mare », etc. au deficienţe în zugrăvirea chipului omului înaintat, al conducătorului de masse. Uneori, scriitorii dau dovadă de uşurinţă în alegerea materialului de viaţă, în selectarea faptelor, în prezentarea lor. Aspecte formaliste, naturaliste, intimiste ale unor opere, au fost criticate adesea în paginile ziarelor şi  revistelor noastre.
Urmând şi aplicând învăţătura Partidului în cunoaşterea şi zugrăvirea veridică a vieţii, folosind experienţa scriitorilor realişti din trecut, scriitorii noştri găsesc exemple de zugrăvire plină de viaţă a oamenilor şi faptelor în operele literare sovietica. Numai pe acest drum ei vor putea combate toate pericolele care pândesc literatura, vor ajunge să dea opere de înaltă artă, expresie a năzuinţelor  poporului nostru.
_ ir
') S. Babaevschi, Despre eroul viu voi. cit. pag. 34.
Este limpede că n'ar fi cu putinţă să cuprindem în spaţiul restrâns al unui articol bogăţia experienţei transmise de literatura Sovietică, literaturii noastre, care se află pe drumul realismului socialist. Rămân nenumărate aspecte din care doar amintim unele. Să ne gândim că poemul epic de largă respiraţie a apărut şi s'a desvoltat în ţara noastră călăuzit de experienţa poemelor mari ale lui Maiacovschi, N. Gribaciov, A. Luconin,J S. Scipaciov, ş. a. Să ne gândim că la noi cântecul de massă se desvoltă după exemplul litera-turiipsovietice. Pamfletul politic în versuri şi în proză, are străluciţi înaintaşi şi dascăli în Maiacovschi, Ehrenburg. Scenariul cinematografic a apărut înj literatura noastră datorită experienţei literaturii sovietice. Numeroşi poeţi ca Dan Deşliu, Victor Tulbure, Veronica Porumbacu, fMihu Dragomir, Cicerone Theodorescu şi alţii şi-au perfecţionat mijloacele de expresie, şi-au lărgit orizontul lor poetic prin traducerea capodoperelor literaturii sovietice. La crearea pieselor anti-imperialiste (ca de ex. «Stewart Martin descoperă America • de C. Constantin şi A. Rogoz) autorii lor au căutat să se orienteze după experienţa pieselor lui Boris Lavreniev si Serghei Mihalcov.
Drumul poporului nostru merge mereu înainte. Acest drum îl cântă poeţii, îl zugrăvesc prozatorii şi dramaturgii noştri. Oamenii noui ai patriei noastre, constructori ai unei vieţi noui, luptători pentru pace, au devenit eroii literaturii noastre. Ei păşesc înainte, mereu înainte, către socialism, către comunism, călăuziţi de experienţa popoarelor sovietice, de marele losif Vissarionovici Stalin, geniul omenirii muncitoare. Calea literaturii noastre care-ss însuşeşte din ce în" ce mai mult noua" metoda de rcreaţie, realismul 'socialist, este calea deschisă^de popoarele sovietice şi de marele Stalin şipe care merge întregul popor, condus de Partidul Muncitoresc Român, — aşa cum spune cântecul devenit atât de popular: Lui Stalin, slavă, slavă-i cântăm, Pe drumul lui mai dârz ne-avântăm t:
'EUGEN CAMPUS
AICI S'AU ÎNFRUNTAT DOUĂ LUMI
< Cumpăna luminilor. . . mi se pare că txprimă o realitate. Aici s'au înfruntat două puteri. Puterea noastră, a Corundenilor, cu puterea lui Cortobius şi Gaşpar. O clipă au stat în cumpănă, dar iată, a învins lumea noastră, într'un veac când se vorbeşte de două lumi, când acestea se înfruntă aprig, aici la Mujna, în toate văile, pe câmpuri, până in miezul pământului >,
Aşa grăieşte inginerul Slatcu, lămurin-du-şi gândul care-1 îndemnase să numească astfel barajul hidrocentralei.
Şi gândul acesta este totodată acela care stă la baza romanului «Cumpăna luminilor », primul nostru roman despre construirea unei hidrocentrale.
Nicolae Jianu şi-a propus şi a izbutit să oglindească, într'o operă epică de mari proporţii, lupta eroică a constructorilor de pe şantierul hidrocentralei, luptă ce se încadiează în ansamblul acţiunii de construire a socialismului şi este purtată în condiţiile unei înverşunate ciocniri cu duşmanul de clasă.
Romanul lui N. Jianu are meritul de a fi sesizat din vreme importanţa covârşitoare a utilizării energiei electrice şi de a fi anticipat astfel desvoltarea ulterioară a evenimentelor.
Dar «Cumpăna luminilor» nu are numai meritul pioneratului. Nu este numai primul nostru roman despre hidrocentrale, ci — în seria încă puţin numeroasă a operelor care înfăţişează vastele şantiere ale socialismului — unul dintre primele romane care oglindesc veridic realitatea luptei de construire a socialismului, subli-
niind prin imagini artistice caracterul ofensiv al acestei lupte.
Dintre cele două forţe care se înfruntă pe acest şantier, în ţara întreagă, în lume, iniţiativa o deţin făuritorii păcii şi progresului, apărătorii vieţii, nu duşmanii ei.
Dominantă în roman — ca şi în viaţă — este forţa în ofensivă a maselor de oameni mobilizaţi de partid. Din ce în ce mai numeroşi şi strânşi într'un colectiv din ce în ce mai închegat, ei pornesc la asalt împotriva elementelor naturii, izbutind să le supună voinţei omului; ei clădesc astfel, prin efort colectiv, o viaţă mai bună, mai fericită, pentru întreg poporul muncitor, însufleţiţi de acest ţel măreţ, conştienţi că lupta lor e sprijinită de mersul înainte al istoriei, nici o piedică nu-i poate înspăimânta, nu-i poate opri. Şi, fără îndoială, nici încercările disperate ale duşmanului, care încearcă prin orice mijloace, oricât de josnice şi criminale, să se împotrivească acestui avânt vijelios.
«Cumpăna luminilor » este povestea ofensivei constructorilor hidrocentralei din valea Corundului pentru transformarea naturii,pentru clădirea unei vieţi mai bune, pentru zdrobirea duşmanului de clasă. Conform proectului şi planurilor întocmite cu grijă, se începe clădirea stăvilarului dela Mujna, captarea apelor la Gropşoara şi Turia. Trebuiesc transportate conductele până sus la Mujna. Şoferii înfruntă cu îndrăzneală greutăţile drumului ce urcă în serpentine scurte spre locul barajului; conductele ajung cu bine şi la timp. Şantierul are nevoie de energie electrică. In
aici s'au înfruntat doua lumi
267
plină iarnă, echipele de electricieni construiesc linia aeriană care va aduce acum curent dela Reşiţa pentru ca mai târziu, când lucrările vor fi gata, pe aceeaşi linie să vină la Reşiţa curentul furnizat de hidrocentrală. Chiaburii din sat încep să se mişte, aţâţând oamenii. Sătenii cer despăgubiri exagerate şi ameninţă să strice conductele ce trec prin ogorul lor. Dintre ţăranii care se angajaseră la muncă pe şantier, unii dau bir cu fugiţii. Se simte lipsa manei de lucru. Preotul catolic Cortobius, agent al imperialismului americano-englez, trage din umbră sforile. In ■solda lui intră inginerul Gaşpar şi « comandorul » Isbaşoiu, care întreprind acţiuni de sabotaj. Dar partidul veghiază. Uneltirile duşmanilor nu-şi ating ţelul. Avântul ofensiv al maselor mobilizate de partid mătură din cale toate piedic.'le. Se dovedeşte că alunecarea betonului în tunelul de control nu ccnstitue— aşa cum afirma Gaşpar—un pericol atât de grav încât să necesite mutarea barajului într'ait loc. Inginerul Vancu, sosit pentru a studia această problemă, ajunge la aceeaşi concluzie la care se opriseră inginerul şef Voinea, secretarul de partid Mladin şi toţi cei care, alături de ei, munceau cu entuziasm la realizarea construcţiei; tunelul de control poate fi reparat, lucrările nu trebuiesc luate dela început. Cu ajutorul organelor securităţii, care de mult erau pe urmele agenţilor imperialismului, sabotorii sunt descoperiţi şi arestaţi. Construcţia hidrocentralei continuă în acelaş ritm năvalnic. Şi într'o zi de 7 Noembrie, constructorii, împreună cu delegaţii din regiune şi din Bucureşti, sărbătoresc îndeplinirea angajamentului luat: hidrocentrala intră în funcţiune şi apele îmblânzite ale Corundului, adunate în bazinul barajului, pornesc cuminţi să alimenteze cuploarele Reşiţei. ,
Nu se poate vorbi aci, în acelaş chip ca în romanul « Drum fără pulbere » de •pildă, despre denaturarea raportului real de forţe prin înfăţişarea acţiunilor duşmanului ca deţinând o iniţiativă, comuniştii
mulţumindu-se să pareze' dela caz la caz loviturile îndreptate împotriva lor.
N. Jianu a ştiut să redea o trăsătură esenţială a realităţii socialiste: caracterul ofensiv, nu defensiv, al luptei pentru construirea socialismului. In «Cumpăna luminilor » acţiunea duşmanului de clasă este înfăţişată în toată complexitatea ei, ca o acţiune organizată, cu vaste ramificaţii, desfăşurându-se în genere după un plan bine chibzuit. Lucrul acesta îl întâlnim şi în « Drum fără pulbere » şi e veridic. Dar, spre deosebire de «Drum fără pulbere », în « Cumpăna luminilor » se accentuează din plin faptul că acţiunea comuniştilor este încă mai bine organizată, mai bine planificată şi condusă de partid, Statul Major al clasei muncitoare, care prevede ştiinţific acţiunile duşmanului şi deaceea are întotdeauna iniţiativa şi cucereşte victoria finală. Pretutindeni în «Cumpăna luminilor » acţiunea duşmanului, deşi puternică, nu apare decât ca o încercare, inevitabil sortită eşecului, de a stăvili avântul ofensiv al construcţiei socialiste. Este semnificativ de pildă faptul că planurile au fost bine alcătuite şi şantierul se găseşte în plină ofensivă, supunând natura şi cucerind inimile oamenilor, iar duşmanul caută să împiedice mersul înainte al colectivului şantierului. (Isbaşoiu, Caliga, Cortobius, etc. intervin după începerea lucrărilor, după transportarea conductelor prin efortul eroic al muncitorilor).
Oglindind veridic viaţa pe care s'a străduit să o cunoască şi să o înţeleagă, învăţând din experienţa literaturii sovietice (în special dela Ajaev şi Leonov), N. Jianu a ştiut să înfăţişeze munca pe un mare şantier socialist ca o mare bătălie însufleţită de avânt eroic. O bătălie ce se desfăşoară după un plan bine stabilit, o bătălie condusă de comandanţi capabili, clarvăzători şi îndrăzneţi, o bătălie purtată de mase de oameni care ştiu din ce în ce mai bine pentru ce luptă şi împotriva cui luptă.
Patosul construcţiei este înfăţişat emoţionant în paginile care povestesc cu mare
268
eugen campus
forţă dramatică transportu! conductelor pe serpentinele abrupte ce urcă spre locul barajului, sau cele care povestesc instalarea, în luptă cu pădurea şi cu gerul, a liniei de înaltă tensiune, sau aducerea curentului la îndepărtatul sector Turia, înfruntând hăţişurile şi stâncile din cale.
« Cumpăna luminilor • izbuteşte să redea concret medul cum se desfăşoară munca pe un mare şantier: conducerea fermă şi înţelegătoare este realizată prin conlucrarea armonioasă a inginerului şef Voinea cu secretarul de partid, Mladin, care se complectează reciproc. Voinea şi Mladin dau şantierului întreaga lor energie, tot ce au mai de preţ: unul, priceperea tehnică şi mâna fermă a unui şef sever, clarvăzător: celălalt, viziunea largă politică şi dragostea pasionată de oameni.
In contact permanent cu oamenii, cu viaţa şantierului, urmărind pas cu pas realizarea planului de luptă dinainte stabilit, ei se comportă ca nişte adevăraţi comandanţi pe front. Ii conduc pe muncitori la asalt împotriva forţelor naturii şi ale duşmanului de clasă, înflăcărându-i în luptă şi stimulându-le iniţiativa, intervin direct acolo unde situaţia pare o clipă primejduită, luând hotărîri rapide şi inteligente, folosind în modul cel mai potrivit resursele de care dispune întregul front de luptă.
Astfel, iniţiativa îndrăzneaţă de a transporta conductele până sus pe munte cu tractoare, le aparţine. Când inginerul Bunea dela cariera de piatră sporeşte producţia, dar nu se preocupă să obţină acest lucru prin folosirea inteligentă a tuturor resurselor, ci îşi supune oamenii la eforturi inutile, Voinea intervine criti-cându-1 cu severitate.
Deasemenea, când sectorul îndepărtat Turia nu-şi poate îndeplini la timp angajamentul, întârziind perforarea tunelului de aducţiune, comandanţii regrupează forţele, trimiţând în punctul periclitat o echipă de electricieni care să ducă până acolo, într'un timp record, curentul electric necesar pentru accelerarea lucrărilor.
Este pusă şi rezolvată cu această ocazie o problemă care ar fi meritat să fie adâncită mai mult: problema unor şantiere care deservesc un ţel comun, dar care, fiind foarte îndepărtate, necesită o gestiune separată. Se iveşte în acest caz pericolul manifestării unor tendinţe separatiste, de concurenţă burgheză şi îngâmfare individualistă. O mai profundă cunoaştere a realităţii, o documentare mai amplă i-ar fi permis scriitorului să nu treacă atât de uşor peste această chestiune (tipul inginerului Pahonţu dela Turia este abia schiţat) şi să nu o rezolve prea. simplu, aruncând majoritatea vinilor asupra sectorului îndepărtat şi tratând cu mai multă îngăduinţă vinile esenţiale ale celor de pe şantierul principal. Punerea problemei în toată complexitatea ei ar fi îngăduit şi soluţionarea mai concretă, valoarea de cunoaştere şi de educare a cărţii ar fj crescut.
In genere, se poate spune că pe alocuri scriitorul nu s'a ridicat la înălţimea faptelor realităţii, nu a exploatat din plin sugestiile pe care le cuprindea realitatea. In loc de a alege ceeace era mai esenţial, mai semnificativ, el a mers uneori pe panta minimei rezistenţe, exploatând mai mult aspectul « pitoresc ». Cine cercetează şantierele din regiunea Reşiţei, dela care e pornit scriitorul, dar şi alte şantiere similare din ţară, constată că realitatea este cu mult mai presus de oglindirea ei în literatură. In loc de a insista atât de mult asupra pitorescului traiului în mijlocul pădurii (la Gropşoara, Turia) autorul ar fi trebuit, credem, să pună în centrul atenţiei faptele de muncă eroică: perforarea tunelului de aducţiune lung de 1 km, cu lupta împotriva surpărilor (la Nera, de pildă, s'a lucrat săptămâni întregi, zi şi noapte, pentru a stăvili o surpare care transformase tunelul într'o peşteră uriaşă care ameninţa să se prăbuşească din clipă în clipă); bucuria întâlnirii echipelor ce străpung muntele venind din direcţii contrare; sacrificiile pe care le-a cerut o atare muncă (tunelul 2 dela Nera poartă, numele Marina,  în amintirea minerulu
aici s'au înfruntat doua lumi
269
ucis într'o explozie); transportul, în special al utilajului greu printr'o pădure neumblată, pe drumuri desfundate în care te cufundai în noroi până la genunchi (butoaiele cu benzină erau transportate cu boii înjugaţi la !o căruţă căreia i se păstrase numai trenul din faţă; compresorul a fost târît din loc în loc cu macaraua de pe o şeniletă ce eia legată în prealabil cu lanţuri de stâncile sau de copacii din cale, etc,); greutăţile rezultate din faptul că, pentru a da în timp util apa necesară Reşiţei, lucrările efective de săpare a tunelului au început concomitent cu lucrările de prospectare a terenului (împreună cu primele echipe ue nâuncitori, inginerii au dormit la început sub cerul liber; pentru a nu întârzia nici măcar cu o singură zi, străpungerea tunelului a fost începută cu uneltele de mână, înainte să poată fi aduse compresoarele); munca de turnare a betonului în timpul iernii (podul dela Prislop) devenită posibilă prin admirabila organizare tehnică m pregătirilor şi prin utilizarea metodelor noi, sovietice; crearea treptată a unor condiţii de viaţă din ce în ce mai bune (confortul locuinţei, îngrijirea sanitară, sportul, viaţa culturală), etc.
Se simte faptul că autorul nu a trăit destul de îndelungat şi mai cu seamă destul de intens viaţa şantierului: deaceea nu a putut înfăţişa destul de concret şi în toată complexitatea lor probleme importante ca aceea a raporturilor cu un şantier îndepărtat, deaceea i s'a întâmplat uneori să dea precădere elementelor de « pitoresc • In loc de a înfăţişa pe oameni în procesul muncii, înfruntând eroic dificultăţile prin eforturi susţinute şi prin descoperirea unor soluţii inovatoare; deaceea, aşa cum vom arăta mai departe, lipsesc în roman chipuri puternic realizate de muncitori; deaceea nu a fost înfăţişată în toată amploarea ei acţiunea partidului ca forţă motrice, nu au apărut deplin veridic oamenii cei mai înaintaţi ai vremurilor noastre, comuniştii» activiştii de partid.
Să cunoşti cât mai bine faptele despre care scrii este o condiţie esenţială. Pentru
a-şi scrie « Hidrocentrala », Marieta Şaghi-nian a stat vreme îndelungată printre constructori, participând efectiv la munca, la lupta şi la bucuria constructorilor: « Am luat parte — povesteşte ea — la lucrările de terasament, la punerea sinilor căii ferate, am cercetat desenele inginerilor, am făcut execursii geologice şi în cele din urmă am participat la lupta şantierului pentru un echipament adecvat ».
Dar cunoaşterea realităţii nu se poate reduce la simpla «documentare », fie ea chiar ceva mai prelungită. Nu e vorba numai de a merge pe teren şi a-ţi nota pe carnet cât mai multe detalii tehnice. E nevoie ca această cunoaştere să depăşească orizontul limitat al documentării într'un caz anumit, e nevoie ca ea să îmbrăţişeze aspectele multiple ale realităţii, e nevoie de o cunoaştere adâncă a vieţii în general; o cunoaştere activă, rezultat ai participării efective şi pasionate la lupta de construire a socialismului, o cunoaştere luminată de însuşirea vie a învăţăturii marxist-leniniste şi eliberată de influenţa ideologiei duşmanului.
Trebue să recunoaştem că, în special în stadiul actual al literaturii noastre, a crea opere care să fie la înălţimea realităţii măreţe a construirii socialismului, nu este deloc uşor. Si este evident că Nicolae Jianu a făcut mari eforturi şi a înregistrat succese însemnate întru atingerea acestui ţel.
Merită să fie subliniat de pildă, ca încă o victorie a sa, felul în care a rezolvat problema şedinţelor. Depăşind cu mult ceeace s'a făcut la noi în această privinţă, el a izbutit să dea şedinţelor, şi în literatură, importanţa pe care ele o au în viaţă. Fără a le ocoli ca neindicate în cadrul operelor artistice, aşa cum au procedat unii; fără a le transforma în anoste înşiruiri de discursuri abstracte care ţin în loc acţiunea, aşa cum au procedat alţii, Nicolae Jianu a făcut din şedinţe momente nodale ale acţiunii. Atunci când ceeace se spune într'o şedinţă interesează în mod direct soarta personagiilor, determinând schimbări în viaţa şi în atitudinea acestora şi deci
270
eugen campus
în desfăşurarea acţiunii, şedinţa, departe de a fi plictisitoare, devine emoţionantă, pasionantă, dramatică. Să ne amintim, de pildă, şedinţa de lucru în care Gaşpar ajunge să fie strâns cu uşa de către toţi cei de faţă, începând cu chimista Rujiţa Peia şi sfârşind cu betonierul care, prinzând curaj, înfruntă cu bunăcuviinţă dar şi cu fermitate pe bătrânul inginer socotit până atunci infailibil:
« Tovarăşa are dreptate. Nu prea este control. Eu, de câte ori n'am voit să torn betonul pentru că era prea moale. Asta-i o lucrare cu beton vârtos . . .
Gaşpar nu mai putu răbda şi strigă mânios:
— Umplutura nu se face cu beton vârtos ...
— Dar nici cu lapte, tovarăşe inginer, răspunse betonatul'—■ întorcându-se pe jumătate către el. Slavă domnului, de douăzeci de ani tot asta fac. Eu nu zic, dumneavoastră ştiţi mai mult decât mine, numai că ar trebui să lucrăm cu mai multă socoteală. Să se împartă cimentul pentru Jiecare betonieră şi oamenii să răspundă de compoziţie. Asta-i...»
Şedinţele acestea îi îngăduie lui N. Jianu să înfăţişeze contribuţia însemnată a muncitorilor simpli, cu un nivel din ce în ce mai ridicat, din ce în ce mai conştienţi şi de drepturile şi răspunderea lor în realizarea unei opere ce serveşte întregului popor, lor înşile. (Aspectul acesta esenţial al unei construcţii socialiste nu a fost însă suficient de amplu prezentat). Ii îngăduie totodată să arate din interior felul cum se conduce o mare lucrare, faptul că ea este realizată nu prin efortul, oricât de important, al unuia singur, ci prin efortul unui colectiv din ce în ce mai organizat, mai deplin sudat.
Conducătorii nu-şi pot îndeplini sarcina decât în măsura în care reuşesc să închege un atare colectiv. Dreptul lor de a conduce, autoritatea lor, decurge din capacitatea de a sintetiza eforturile colectivului, de a se contopi cu colectivul şi de a realiza ţelurile colectivului. Un conducător se verifică în muncă, colectivul este cel care îi confirmă autoritatea reală. Deaceea socotim ca o greşeală a romanului promovarea lui
Vancu în postul de şef al şantierului.. Nimic nu îndreptăţea acordarea acestei înalte răspunderi. Vancu S3 dovedise un om slab, care abia începuse să-şi modifice atitudinea. Colectivul nu avusese vreme să-1 verifice îndestul şi numai o atare verificare ar fi constituit pentru noi motivarea valabilă a finalului imaginat de autor.
Prin munca sa, colectivul supune forţele-naturii, schimbă faţa pământului.
Nicolae Jianu a izbutit să redea atât frumuseţea naturii sălbatice, neatinse de mâna omului, cât şi frumuseţea superioară a naturii care a fost transformată prin intervenţia creatoare a muncii omeneşti. Pretutindeni, în unele ca şi în celelalte, în toate aceste admirabile peisagii, omul e în centrul tabloului: aşteptat sau prezent, prin năzuinţele sau realizările sale. Iată cât de nou ne apare chipul naturii prin continua referire la datele abstracte ale unui proect:
« Paginile uscate ale proiectului, calculele şi perimetrele înfăţişate cu o voluptate sgâr-cită, trăind doar în lumea abstracţiei unde totul pare uşor şi cu putinţă, înviaseră sub suflarea fierbinte a miilor de oameni. . .
. . . Fiecare colţişor putea fi recunoscut. Şi planul înclinat dinspre amonte, şi aripile de protecţie, intrate adânc în maluri, şi aglomerarea uriaşelor cantităţi de gresie între cele două ziduri de beton, ca nişte contra-forturi privite cu telescopul. Deşi betonul şi oţelul stau strânse într'o muţenie moartă, întreaga vale geme sub semnul puterii lor '».
De o înălţătoare, reală poezie, sunt paginile în care natura ne apare indirect, prin comentariile constructorilor, comentarii ce deschid largi perspective, dând" realităţii aripi de vis:
■— « Nu, zise Slatcu hotărît. Mă duc. Trebue să dăm drumul în curând la apă. Ai s'o vezi cum vine şi ai să-ţi aduci aminte de mine. Aşa, noi ne întâlnim aici, mereu, sub creasta barajului. Nu degeaba îi spun oamenii cumpăna apelor. Aici, la baraj, se întâlnesc visurile noastre. Vine apa de pe toţi munţii ăştia, dela mine, dela Pahonţu, şi vă strigă pe voi, vă aduce aminte. Vana» rămase gânditor.
aici s'au înfruntat două lumi
— Cumpăna apelor, frumos. . .
— Da, corundenii ştiu să-şi cheme frumos visurile. Dar nu i-aşi mai spune aşa. Ştii cum aşi numi eu clădirea asta a voastră de beton şi fier? Mi-a venit azi noapte în minte.
Vancu înălţă iute capul. Slatcu zâmbi şi adăugă:
— I-aşi spune cumpăna luminilor. Apa s'a prefăcut în lumină şi aici, la Mujna, e cheia acestei minuni. Da, e o minune veche, oamenii se închină la ea de multă vreme, dar vezi, aici, la Corund, ea capătă un înţeles nou, pentru ţăranii din valea asta, pentru « lupii carpatici » cum am citit odată într'o carte ».
Dacă în atari descrieri, stilul autorului izbuteşte să ne comunice întreaga bogăţie de gânduri şi sentimente, alteori stilul e preţios, artificial, necomunicativ; alunecând pe panta formalismului, scriitorul îngrămădeşte figuri politice cu nemiluita, într'o imagistică goală de înţeles.
Tabloul rezultat nu mai are atunci nimic de a face cu realitatea unui şantier, realitate care impune o cu totul altă coloratură afectivă. Aşa, de pildă, ce rost au într'un cadru muncitoresc, în locul unde va avea să se desfăşoare o aprigă luptă cu natura, referirea la echipagii nobile, la volănaşe de malacof, etc. ? Mai mult: uneori, imaginile sunt nu numai nepotrivite cu conţinutul, dar contradictorii între ele. Cum se împacă sudura (imagine luată din lumea muncii) cu volănaseh de malacof?
Şi este semnificativ faptul că în astfel de descrieri formaliste apar elementele unei viziuni pansexualiste, cu obsesii erotice. Natura devine o femeie care se oferă ca o prostituată, ademenind pe constructori. Nimic din realitatea muncii nu justifică o atare viziune şi totuşi, involuntar, ea rezultă din stilul ambiguu al autorului:
« Valea se oferea nudă şi îmbietoare, gata să se lase străbătută de fiorul nou al maşinilor, să primea xă îmbrăţişarea bărbătească a oncasoarelor şi râsul tânăr al compresorelor.»
«Jignită că oamenii s'au oprit la unul din mădularele ei cele mai sărace, valea
şi-a arătat mai în sus farmecele ei necunoscute. Inginerii, geologii, topometrii şi pădurarii au căzut în capcană • (sublinierile noastre).
Astfel de inadvertenţe stilistice se întâlnesc nu numai în descrierea naturii. Şi în prezentarea unor scene ce ar trebui să rămână până la capăt emoţionante, scriitorul introduce, prin stilul său, o notă discordantă. Secretarul Mladin şi Rujiţa Peia, chimista dela laboratorul de analize, întâmpină zorii după prima lor noapte de dragoste. Sunt fericiţi şi simt crescându-le puteri noi de muncă. Auzind sirena, Rujiţa spune:
« Hei, auzi, ne cheamă . . . »
Dar scriitorul adaugă comentariul său: «sirena hidrocentralei cuprinse văzduhul şi-i înţepă îndelung cu sunetul ei înalt ». Cum îi înţepă îndelung? Şi dece îi înţepă,. fie şi chiar scurt, cum este firesc pentru o înţepătură » ? Sirena Ie provoacă neplăcere dureroasă ? Nu este pentru ei, în această clipă, chemarea spre o viaţă de luptă şi muncă mai deplină, mai bogată, cu puteri unite ?
Alteori, stilul coboară spre exagerări naturaliste. Ce rost au de pildă aceste amănunte, inutile când este vorba de directorul Chirtoş, unul dintre eroii cei mai înaintaţi ai romanului şi pe care scriitorul — deci şi cititorul — a învăţat să-1 admire ca atare ? <( Mladin ascultă atent şi privea mişcările rare ale fălcilor lui Chirtoş».
Nu lipsesc nici expresiile tari (« fecior de curvă ») sau care insistă asupra unor aspecte respingătoare. («Trebue să împingem cu mâinile noastre în hoituri »).
Mai frecvente sunt însă expresiile improprii şi repetate la infinit ca o obsesie. Verbele a isca şi a scăpata apar de zeci de ori: «pleoapa vânătă s'a adâncit, iscând măruntaiele adormite dela începuturile lumii »; «părul alb era pieptănat cu grijă, iscând un cap rotund»; « mâneca rochiei de c:meră scăpase spre umăr, iscând o mână. foarte albă » ; etc., etc. Sau: « scăpată puţin pleoapele,»« scăpată mâna pe masă«.
Construcţii frazei lasă deasemeni de dorit uneori, îngreunând înţelegerea clară.
272
eugen campus
a conţinutului de idei şi sentimente, prin jocul nefiresc al timpului verbelor: «... Vancu nădăjduia, fie că s a înşelat asupra adevăratului său caracter, fie că viaţa de şantier stabileşte între oameni relaţii noi, camaradereşt. 1,
Punctuaţia neglijentă— din vina autorului şi a redacţiei — îngreunează şi ma mult desprinderea sensului. Nu numai că lipsesc virgule acolo unde sunt necesare (ar putea fi o eroare tipografică), dar ele 3unt folosite greşit. Uneori virgula înlocuieşte punctul, denaturând înţelesul. Dacă n'am cunoaşte contextul, propoziţia: « Să trăeşti, Mladin • n'ar putea fi interpretată altfel decât ca un salut adresat lui Mladin {virgula despărţind vocativul, conform re-gulei). De fapt, autorul vrea să spună că Mladin saluta pe Vancu (să trăeşti) şi apoi se recomandă (Mladin).
Ciudată ni se pare deasemenea perseverenţa cu care autorul şi redacţia încearcă să introducă noi reguli de folosire a virgulei, substituind-o cu regularitate semnului de întrebare, ori de câte ori după interogaţie mai urmează o lămurire.
Pretutindeni găsim scris astfel: « Ce s'a întâmplat, întrebă Mladin ». > Ce, s'a mai aflat ceva nou în legătută cu el, întrebă Secui ', etc. Evident, această ortografie derutează, căci despre sensul interogativ şi nu afirmativ al propoziţiei afli numai când ajungi la precizarea monotonă «întrebă ». înlocuirea acestui cuvânt cu «spuse» sau « strigă », etc., ar face imposibilă recunoaşterea caracterului interogativ al propoziţiei.
Din fericire, atari «inovaţii » şi neglijenţe stilistice sau chiar strict gramaticale nu sunt prea numeroase. Şi prin limba folosită, lucrarea oglindeşte in genere veridic realitatea unui şantier socialist, transmiţând în mod adecvat conţinutul de idei şi sentimente, atitudinea scriitorului faţă de lealitatea înfăţişată, faţă de eioi.
Construcţia aduce nu numai transformarea celor ce participă diiect la muncă, nu numai transformarea naturii, ci şi a vieţii oamenilor din regiune, din ţara întreagă.  Dintre sătenii din împrejurimi,
mulţi vin să lucreze pe şantier, alţii se lasă înşelaţi de uneltirile duşmanului. Sosesc pe şantier şi oameni din regiuni mai îndepărtate: viaţa unui grup de moţi conduşi de Crişan Modorcea—figură plină de vitalitate—este descrisă pe larg fo-losindu-se elementele de pitoresc, dar pătrunzând şi dincolo de ele pentru a sublinia transformările care se petrec sau sunt pe cale a se petrece în întreaga ţară, chiar şi în ungherele cele mai îndepărtate, lăsate în paragină de regimul burghezo-moşieresc.
Tipică pentru caracterul ato biruitor al acesto transformări este povestea călugărilor dela schit, care vin să se angajeze ca lucrători pe şantier, dându-şi seama câ viitorul, singura cale deschisă spre viaţă, aci este.
Dar şi în această privinţă s'ar fi putut face mai mult. Nu asistăm efectiv decât în foarte mică măsură la transformarea regiunii. Problema rămâne oarecum periferică. Ici colo câte o scenă în care ni se înfăţişează aprinderea becului în casa lui Onuţ, un spectacol teatral la Căminul din sat, ridicat de către « şantarişti », participarea sătenilor din Dipşa electrificată la sărbătoarea inaugurării barajului. Legătura cu Reşiţa e mai strânsă, concretă: şantierul e o întreprindere a serviciului de investiţii al Sovrommetalului; scopul imediat al barajului este să asigure apa necesară cuptoarelor, iar scopul mai îndepărtat să furnizeze Reşiţei şi întrfgii regiuni energie electrică din plin. (Este un merit al romanului faptul că nu a alunecat pe panta obişnuită a literaturii noastre despre electrificare, literatură care neglijează aspectul esenţial: utilizarea în industrie a energiei electrice şi vorbeşte aproape exclusiv despre aspectul secundar: folosirea electricităţii la luminarea locuinţelor).
Dacă necesitatea economică a construcţiei este astfel demonstrată concret, nu simţim totuşi suficienta legătură afectivă a şantierului cu regiunea, cu ţara întreagă; nu simţim că oamenii, masele de oameni din regiune urmăresc cu pasiune ce se petrece pe şantier, că se bucură de fiece
aici s'au înfruntat două lumi
273
succes şi se necăjesc de orice piedică ivită în cale, că 'ecurosc în fond — ra. ţ onal şi afectiv — lupta şantierului drept o luptă a lor, a tuturor. In privinţa aceasta, cât de mult m mai avea încă de învăţat dintr'o carte ca «Hidrocentrala» Margaretei Şaghinian! Acolo simţi că şantieru. Mezin ghesului este o preocupare constantă a oamenilor muncii din oraşul învecinat Masis. Zi de zi, profesoara Ana Maha-' zian a iniţiat pe elevii ei în problema pasionanţi a folosirii apelor din regiune, le-a vorbit despre uriaşa hidrocentrală ce se construeşte nu departe de oraşul lor. Elevii sun tot mai dornici, mai nerăbdători să vadă însfârşit cu ochii lor povestea de vis a unei minunate realităţi în care vor fi chemaţi să trăiască. In cele din urmă, entuziasta profesoară pleacă împre-un cu grupa ei de elevi să viziteze şantierul hidrocentralei. Vizita aceasta reprezintă concretizarea artistică, emoţionantă, a legăturii vii afective între şantier şi regiune, şi ţara întreagă, cu tot ce are ea mai bun, cu viitorul ei, copiii.
Semnificaţia măreaţă a construcţiei barajului, sugerat din ce în ce mai puternic prin faptele acumulate dealungul sutelor de pagini ale romanului «Cumpăna luminilor », se vădeşte răspicat în momentul culminant din Epilog. Aci, într'adevăr, scriitorul izbuteşte să transmită cititorului fiorul unei clipe de intensă em iţie. E ziua de 7 Noembrie. « Şanta-riştii » şi prietenii lor s'au adunat în sala cea mare a h.drocentralei dela Crainicei. Inginei ul-şef se urcă pe scara metalică ce duce la tablourile de c mandă:
— « Tovarăşi, a venit ceasul în care puterea electrică dela Corund porneşte spre Reşiţa In cinstea Mar ei Revoluţii Socialiste din Octombrie, în cinstea măreţului plan de electrificare a ţării, făurit de Partidul nostru, constructorii dela Corund şi-au îndeplinit angajamentul
Tăcu o clipă, îşi roti privirea peste capetele oamenilor şt aflându-l pe Mladin, ridică puţin braţul, zicând:
— Tovarăşul nostru Victor Mladin, comunistul care a pus viaţă din viaţa lui
la construirea hidrocentralei, este rugat să facă legătura cu Reşiţa. . .
O clipă tunară aplauzele, apoi se făcu o linişte mare. Se auzeau doar bâzâitul turbinelor şi geamătul înfundat al roţii generatoare. Palid, cu mâna adusă spre piept, Mladin urcă scăriţa de metal. In urma lui se ivi Toma Dobândă, îi făcu un semn iute şi-i şopti ceva. Mladin îşi trecu înfrigurat mâna prin păr, apoi apucă maneta întrerupătorului şi o trase cu putere în jos. In lumina difuză a sălii clipiră câteva becuri. Pesemne se aprinseseră şi afară, căci izbucniră aplauzele mulţimii. Mladin coborî şi-l îmbrăţişa pe Dragoş Voinea. Şeful şantierului îşi ştergea pe furiş ochii şi sălta din umeri. Mai departe, rezemat de grilajul de fier care înconjura dinamul, inginerul Vorobchin, cu capul plecat spre dreapta, privea liniştit vâlvătaia de bucurie a constructorilor dela Corund. Stanislas Smola se apropie de el şi spuse în ruseşte:
— Anatolii Mironovici, nu vom uita niciodată, .
Vorobchin îi prinse braţul cu blândeţe şi porniră spre uşile mart de cristal. Sirena începu să sune prelung ».
Poate ar fi fost şi mai bine dacă despre acest măreţ plan de electrificare s'ar fi vorbit mai mult în cuprinsul cărţii, dacă oglindindu-se veridic ceeace se petrece în realit te, cuvântul conducătorului partidului ar fi constituit şi în roman un eveniment horărîtor, un moment nodal al acţiunii.
Dar şi aşa, momentul acesta rămâne profund impresionant, prin -emoţia sinceră, adânc omenească şi de înaltă valoare morală, care sgudue pe aceşti oameni înaintaţi ai vremurilor noastre, constructori cutezători ai unei lumi mai fericite.
Şi este semnificativ că în această clipă de bucurie pentru victoria dobândjtă şi care deschide drumul altor cuceriri, gândul muncitorilor se îndreaptă spre Uniunea Sovietică, fără de al cărei ajutor victoria n'ar fi fost posibilă. In această scenă ca şi în multe altele, însemnătatea ajutorului sovietic este redat concret, convmgâK r. Autorul a ştiut să arate practic, pe teren,
274
eugen campus
cum cele mai grele probleme, dificultăţile ce păreau de neînvins au fost soluţionate prin folosirea experienţei sovietice, prin îndrumarea directă dată de consilierul-tehnic Vorobchin. El propune soluţia surprinzătoare ca, până la punerea în funcţiune a hidrocentralei, Reşiţa să furnizeze curent şantierului pe aceeaşi linie aeriană de înaltă tensiune pe care, mai târziu, curentul va face drumul invers. Şi tot el este acela care sugerează ideia atât de simplă şi de eficace, pentru transportarea conductelor pe panta abruptă către Gropşoara. Din păcate, dacă însemnătatea ajutorului sovietic este arătată destul de concret, omul sovietic — consilierul Vorobchin — este conturat foarte palid. Figura lui nu este nici pe departe la înălţimea realităţii, rămâne mult mai prejos de imaginea veridică pe care ne-o dă despre constructori comunismului literatura sovietică.
*
Eroii pozitivi ai romanului îşi caută şi-şi găsesc fericirea, deplina înflorire a personalităţii lor umane, în munca pentru construirea socialismului desfăşurată în ca~ drul colectivului. Astfel, fericirea lor per sonală se împleteşte cu îndeplinirea în cât mai bune condiţii a activităţii obşteşti.
Ca şi eroii din viaţă care le-au slujit drept model, eroii aceştia nu se simt cu adevărat fericiţi — chiar personal fericiţi— decât atunci când depun o activitate intensă şi rodnică; atunci când, luminat de un scop înalt, conştient urmărit, muncesc cu o încordare ce pare că întrece puterile omeneşti. Căci această muncă şi numai această muncă le dă senzaţia că trăiesc din plin, că participăla ritmul uluitor, nemaiîntâlnit în istorie al epociisocialismului.
Când munceşte greu, dar din plin, Voinea trăieşte clipe de bucurie entuziastă: « Voinea veni spre drum, era rumen la faţă şi vesel. Deşi ploua încă, îşi ţinea mantaua de cauciuc pe braţ şi pe frunte-i tremurau broboane de sudoare ».
Trebue să notăm şi aci priceperea lui N. Jianu de a alege amănunte concrete, semnificative pentru conţinutul de idei.
Bucuria entuziastă, îşi găseşte un corespondent în portretul fizic al eroului (rumen la faţă). Pelerina uitată pe braţ deşi plouă, marchează concret intensitatea sentimentului de bucurie care-1 face pe Voinea să nu simtă picăturile de ploaie. Broboanele de sudoare de pe frunte dau imaginea efortului încordat, al neostenitei activităţi. De altfel, replicile ulterioare vin să întărească această impresie. Condamnând încetineala, lui Gaspar, inginerul-şef dă dispoziţii să se accelereze şi mai mult ritmul lu rarilor:
— « Vom turna mai multe masive în acelaş timp. Avem betonari, oameni pricepuţi, dumneata trebue să controlezi doar materialul înainte de turnare. Eşti inginer, tovarăşe Gaşpar, nu şef de echipă »
Drumul pentru a cuceri fericirea adevărată, fericirea de esenţă superioară, specifică omului nou, este munca creatoare în. cadrul colectivului. Ideea aceasta pe care o confirmă la fiece pas realitatea vieţii, oamenii minunaţi ai vremii noastre, rezultă cu claritate din roman. O întăresc prin fapte concrete toţi eroii pozitivi ai romanului « Cumpăna luminilor ». Ea apare *nsă deosebit de convingătoare în acele pagini în care ni se înfăţişează încadrarea lui Vancu în munca şantierului. La început, Vancu este nu numai desorientat, dar direct nefericit. Cititorul simte că. eroul este urmărit de un continuu sentiment de nemulţumire. Şi aceasta durează atâta vreme cât Vancu e precoupat mai mult de măruntele probleme de vanitate şi încearcă să folosească şantierul ca un simplu prilej de valorificare a năzuinţelor sale individualiste. Pe măsură însă ce el începe să înţeleagă importanţa colectivului de muncă, şi mai cu seamă atunci când el îşi găseşte un loc precis în cadrul colectivului, viaţa lui capătă sens, devine plină, frumoasă: «începea să înţeleagă că aici, la Corund, nu geniul unui om, nu ştiinţa concentrată în câţiva creeri era ho-tărîtoare, ci puterea mulţimilor, râvna deosebită către o viaţă nouă, graba fierbinte de a înfrânge întunericul vieţii lor trecute. Se înserase. Steaua roşie de pe acoperişul? hidrocentralei se zărea printre brazi. Vancu?.
aici s'au înfruntat doua lumi
275
se întrebă aproape cu voce tare: «oare când voi semăna cu aceşti oameni? »
Acestui drum, urmat de eroii pozitivi, scriitorul îi opune răspicat drumul urmat de personagiile negative : Cortobius, Gaş-par, Isbăşoiu, etc. Aceştia nu numai că se izolează de viaţa nouă, aşa cum fac şovăel-nicii, dar urăsc această viaţă care creşte împotriva lor. Beneficiari ai regimului bazat pe exploatare , ei se străduie din răsputeri să reînvie acel regim. Pentru ca să poată exploata mai departe, sunt gata să săvârşească orice crimă. «Fericirea » lor presupune nefericirea maselor de oameni ai muncii. Pentru această « fericire », sunt dispuşi să sacrifice fără nicio" remuşcare liniştea, viaţa milioanelor de oameni simpli.
Ideia aceasta cu privire la cele două concepţii antagonice despre fericire — ideie care rezultă convingător din înseşi imaginile artistice — constitue principiul de organizare al lumii personagiilor din roman. Unii eroi urmează o cale, alţii pe cealaltă. De aci, atitudinea clară a autorului •—■ şi implicit a cititorului -— faţă de cele două categorii de eroi, categorii care reprezintă forţele ce se înfruntă azi în lume.
Lumea de personagii în care acest prin-■< ipiu introduce organizarea este complexă şi variată. într'adevăr'—şi aceasta 1 onstitue o dovadă evidentă a capacităţii de creaţie epică a scriitorului — cartea lui N. Jianu excelează prin mulţimea şi va-ietatea p rsonagiilor care o populează. Puternic diferenţiaţi sunt în primul rând numeroşii ingineri cari apar în roman. O atât de bogată şi variată galerie cu portrete de ingineri n'am mai avut până acum în literatura noastră.
Ea ilustrează diferitele chipuri în care s'au comportat intelectualii, tehnicienii în special, după ce clasa muncitoare a cucerit puterea. Problema este văzută just, în lumina principiilor staliniste, arătându-se necesitatea de a folosi pe inginerii din şcoala veche care pot fi încadraţi în munca de construire a socialismului. Este evitată astfel în « Cumpăna luminilor • prezentarea nejustă şi unilaterală a problemei tehni-
cienilor. Inginerii nu sunt condamnaţi în bloc, nu se aruncă asupra acestei categorii o lumină defavorabliă, aşa cum s'a petrecut uneori în viaţă şi în cărţile noastre. Autorul ţine seamă de principiul Stalinist : «Ar fi prostesc şi neînţelept să socotim acum aproape pe fiecare specialist şi inginer din şcoala veche ca pe un criminal sau sabotor ce n'a fost prins asupra faptului ». (« Problemele leninismului» p. 555). Şi I. V. Stalin precizează : «Sabotori există, şi vor exista atâta vreme cât vor exista, la noi, clase, cât va dăinui încercuirea capitalistă ». Dar, în noile condiţii creiaţe după ce victoria clasei muncitoare a devenit un fapt necontestabil, « a rămas un număr mic de sabotori activi care sunt izolaţi ».
Profesorul Prale este tipul inginerului în vârstă, care însă a rămas tânăr prin pu-ternicile sale legături cu viaţa şi deaceea se simte bine printre cei tineri, construind •— alături de ei şi chiar în f untea lor.'— viitorul. Geniul său creator, dorinţa sa pasionată de a transforma natura, supun ând-o cu ajutorul ştiinţei ; entuziasmul şi simplitatea sa, dragostea sa de oameni, ne cuceresc inima. Tipuri de ingineri ca Prale, pe care i-am întâlnit adesea în viaţa reală, confirmă, prin puterea de convingere a imaginii artistice tipice, adevărul profund al tezei staliniste amintite mai sus. '»
Opusul lui Prale este Gaşpar. Inginer în vârstă şi el, Gaşpar e bătrân în deplinul înţeles al cuvântului. El reprezintă acea categorie de tehnicieni sabotori, tot mai puţini la număr şi mai izolaţi, despre care vorbea I. V. Stalin. Strâns legat de foştii patroni, — beneficiar al regimului de exploatare din trecut — şi duşman neîmpăcat al regimului de democraţie populară-; izolat de viaţă, anchilozat în formule şi metode învăţate odinioară, refractar oricărui element ce reprezintă noul, incapabil de o viziune largă care să-i deschidă orizontul unei activităţi creatoare pusă în slujba omenirii, el nu vede decât interesul său mărunt, egoist, şi sprijini tot ce este vechi, tot ce e ostil vieţii noi ce înfloreşte în patria noastră.
18*
eugen
« Comandorul • Isbaşoiu, — fusese comandor de aviaţie în timpul lui Anto-nescu — urmează un drum asemănător, în linii mari, cu acela a lui Gaşpar. Şi el a rămas la metodele vechi de lucru : drept punct de reper pentru comparaţii îi serveşte felul cum a construit aerodromuri pe vremea lui Antonescu ; iar când i se reproşează că, în repetate rânduri a pus în pericol viaţa muncitorilor din echipa lui, el declară semnificativ : « Eu n'am venit ~să dădăcesc oamenii. Eu aşa ştiu să lucrez ». într'o altă formă—■ bine surprinsă de autor în nuanţele ei diferenţiatoare — regăsim aci, dus la ultimele ei co: secinţe şi manifestată cu brutalitate cinică, atitudinea de dispreţ faţă de om a Iui Gaşpar. Ascuns d* obicei sub masca bunei cuviinţe — Gaşpar, mă rog, e om « civilizat«— şi a unei făţarnice supuneri faţă de directivele primite, la Gaşpar acest dispreţ nu isbucneşte la supiafaţă decât în clipele de furie. In general, tot ce la inginerul Gaşpar păstra măcar aparenţa luptei în favoarea unei anumite concepţii asupra vieţii, se rezolvă la Isbaşoiu pe planul meschin al interesului imediat. Amândoi urăsc viaţa nouă ce creşte în jurul lor, împotriva lor ; amândoi comit acte directe de sabotaj, punându-se în slujba imperialiştilor, amândoi sunt la fel de odi< şi. Dar forma concretă în care-şi manifestă atitudinea criminală, diferă dela unul la altul. Mai cult şi mai inteligent, beneficiind de o poziţie social care-i conferă un . anumit prestigiu, Gaşpar foloseşte arme mai subtile : discuţii «înalte •   cu privire la concepţia asupra
.vieţii, critica regimului socialist în ansamblul ei, sau împunsături veninoase strecurate ici colo în cadrul unei conversaţii de salon :
«— Doamna are dreptate. Tinerii noştri ingineri sunt prinşi de un fel de febră a construcţiei. Ce au mai bun, consumă în treburi mărunte, fără să se întrebe dacă merită sau nu. Şi generaţia mea a fost entuziastă, dar
făcea totul cu socoteală, urmărind deopotrivă să-şi aranjeze o viaţă personală, tihnită şi îmbelşugată. Cred că e o tendinţă fi-
campus
rească. Acum, totul pare nebunesc, toate mişcările sunt accelerate, oamenii sunt smulşi din mijlocul familiei, vânturaţi pe drumuri, mânaţi către o I me di iluzii, dar cu atât mai a ăsătoare. Liberul arbitru nu mai există, indivizii nu mai pot dispune de ei. Şi peste tiate, un ideal măreţ, redus la e/o turi fizice excepţionale. Totul peitru pace. Hidrocentrale pentru pace, drumur pentru pace,   oţel şi cărbuni pentru pace,
cui: sau  macaroane pentru pace..... nu,
zău, e caraghios. Recunoaşte, dragă colega, că se cam ex igerează_____»
Isbaşoiu nu e nici el lipsit de un anumit fel d; inteligenţă şmecherească. El trece dela un servili m respingător la acte de ostilitate directă, brutală, atunci când i se pare că nu va avea nimic de suferit. Sin-fura problemă pe care şi-o pune este : «Cât câştig din asta? Merită pentru c t sunt plătit ? » Deaceea, la el, faptul că acţiunea criminală, o comite dupăce a fost plătit de Cortobius este deplin motivat, după cum bine motivate psihologic sunt şi calcul le pe care şi le face după ce este prins. (Aparenta «lealitate » faţă de complici se dovedeşte a fi o simplă socoteală interesată). Ni se pare însă exagerată insistenţa cu care, la ut moment dat, iii-torul începe să vorbească pe neaşteptate despre lăcomia de bani a lui Gaşpar. N. Jianu are d.eptate să procede e astfel pentru a m ,rca substratul comun al acţiunii amândoru a (amândoi îşi vând serviciile), precum şi tieptata decădere morală a lui Gaşpar. Nu apare totuşi conform cu linia de conduită a acestui personagiu fapt 1 că se duce la Cortobi is şi formulează deschis cererea de bani. Scriitorul a mers aci pe lini minimei rezistenţe, f -losind, pentiu a inge ea scopului propus, nu zugiăvuea veridică a n alităţii în com-plexilat a ei (modurile de comportare a duşmanului sunt variate!), ci un şablcn g ta confecţii nat.
Tipurile de ingineri tineri sunt deasemenea puternic diferenţiate, ilustrând astfel viaţa reală în complexitatej ei, chipurile diferite în care tinerii de cuiând ieşiţi din p^litehnicile burgheze au întăm-
aici s'au înfruntat două lumi
277
pinat viaţa nouă ce s'a deschis în faţa lor după dărâmarea regimului burghezo-moşieresc. Fiecare are o personalitate bine distinctă. Poziţia inginerului Vancu era uşor de definit ; în timp ce colegii săi de promoţie au devenit participanţi activi la munca de construire a socialismului, el mai şovăie încă, păstrează rezerve serioase în ceeac: priveşte noul stil de muncă, pe care numai târziu începe să-1 înţeleagă şi să-1 practice. Vom reveni mai târziu pentru a discuta în ce măsură poziţia aceasta distinctă a fost realizată artistic prin personagiul respectiv, şi cum se integrează el acţiunii romanului.
Dar şi între ceilalţi ingineri ce participă din plin Ia munca de pe şantier, diferenţele individuale sunt puternic marcate, ceeace face din ei nu simple abstracţiuni, ci oameni vii, eroi tipici, prin care generalul e redat în trăsături individuale, concrete.
Diagoş Voinea, inginerul şef al şantierului, luptă pentru realizarea aceloraşi obiective care stau şi în faţa colaboratorilor săi : Bunea dela sectorul carierei de piatră, Slatcu, dela îndepărtatul sector de peste culme, unde se captează apele, sub-inginerul Toma Dobândă, electricianul, etc. Totuşi, sarcinile precise ce le are de îndeplinit fiecare, şi mai cu seamă felul de a le îndeplini, diferă dela unul la altul. Poate şi mai puternic reliefată din acest punct de vedere este figura inginerului şef Pahonţu, dela Turia. Pahonţu munceşte cu energie şi pasiune, dar nu ţine seamă de nevoile materiale şi culturale ale oamenilor, manifestă tendinţe individualiste de îngâmfare şi concurenţă burgheză, etc. Din pă ate, figuia aceasta rămâne abia schiţată, ceeace duce la sărăcirea anumitor aspecte ale romanului.
Trăsăturile distinctive ale personagiilor apar nu numai în felul lor de a munci şi a acţiona în diferite împrejurări, în chestiuni obşteşti sau privitoare la viaţa personală şi de familie. Pentru scriitor, ca şi pentru cititor, ele au o individualitate atât d precisă, încât se detaşează net, ca o realitate sensibilă, ci oameni vii în carne
şi oase. De aceea, scriitorul a putut şi cititorul s'a bucurat să descopere trăsăturile lor fizice. Nu există personagiu despre care să nu putem spune cum arată la chip, cum e îmbrăcat.
Iată-1 pe subinginerul electrician Toma Dc bandă în momentul când se pregăteşte să facă cunoştinţă cu noul sosit în baracă : «Aşteptarea devine chinuitoare. Subinginerul trec din uşă în uşă. Cere aprobarea comunităţii pentru a purcede la atac. Poartă o cămaşă milaneză, prea stâmtd pentru trupul lui urieşesc. Pe deasupra, un tricou subţire, cărămiziu. Părul încă ud, i s'a lipit de tâmple, iscâniun obraz de măslină, nici prelung, nici rotund. Se opreşte îr faţa ferestrei celui nou venit şi flueri încetişor un cântec necunoscut ».
Uneori, portretul e făcut aşa fel, încât să rezulte drumul parcurs de personagiul respectiv. Despre i rL inerul Slatcu ni se spune :
« De după vâlcea, veni, în goană inginerul Slatcu. Era îmbrăcat într'un costum de turist, vechi, dar îngrijit. Se apropie zâmbind, strânse mân 7 lui Mladin dar în aceeaşi clipă zări pe Vancu. Făcu ochii ma i, obrazul p rcă îi crescu deodată, rotunjin-du-se. Isbucni : — Vancule, ce i cu tine, măi băiete... îl strânse în braţe cu putere şi-l sărută pe amândoi obrajii. Tinându-se de mână, se priviră tăcuţi, dar respirând greu din pricina emoţiei. Abia acum Vancu îşi dadei seama cât de mult se schimbase Slatcu. Studentul pirpiriu, timid, totdeauna abătut şi flămând, în permanenţă revoltat şi nerăbdător, se transformase într'un barbut. Obrazul palid se făcuse arămiu şi barba roşeşti îl maturiza şi scotea şi mai mult în reli f gur ar uită, cu buzele crăpate de vânt ».
E interesant de subliniat aici procedeul folosit: portretul e realizat nu numai în desfăşurare, ci colorat afectiv prin faptul că, în cadrul unui dialog, ne sunt arătate impresiile pe care schimbările petrecute le p oduc asupra prietenului.
De  altfel,  de  fiecare   dată autorul re urge la alt procedeu, la cel mai potrivit
278
eugen campus
în împrejurările date. .Si evită astfel sistemul greşit practicat încă de câţiva dintre scriitorii noştri; aceştia, ştiind că e necesar ca autorul să nu scrie decât dupăce cunoaşte până în amănunt tot ce se referă la eroii săi, se cred obligaţi ca, de câte ori intervine un nou personaj, să întrerupă povestirea şi să însereze un fel de fişă personală a eroului respectiv, comunicând semnalmentele şi câteva date biografice.
Dimpotrivă, N. Jianu ştie să ne prezinte personajul în modul cel mai nimerit şi la momentul cel mai nimerit. Un amănunt ce pare lipsit de importanţă, dar semnificativ, este uneori deajuns pentru a indica nota caracteristică a personajului. Pentru Anca, soţia depravată a inginerului Bunea, e caracteristică replica: «Slatcu e ăla cu aluniţa ?» Replica aceasta atât de scurtă arată totuşi cu precizie că singura preocupare a Ancăi este aspectul fizic al bărbaţilor.
Jianu posedă arta preţioasă de a face personajul să trăiască viu în faţa noastră, încă din primul moment când acesta intervine în roman. Câteva trăsături, un gest caracteristic în cadrul unei scene bine alese sunt de ajuns:
— « Noroc bun, strigă un om năvălind în birou.
De pe mantaua de ploaie, îi curgeau şiroaie vinete. îşi dădu gluga pe spate şi se ivi un obraz bărbos, cu nişte ochi verzui, jucăuşi. Tropăi de două ori, scăpară către Vancu privirile lui de brotac şi vorbi:
«—Bre Voinea, bre, mie-mi place omul să fie om, tu-i aghiasma lui, că dacă nu-i om, mai bine lipsă. Am lucrat toată nop-ţicica în ploaie, vine Corundul mare, trebue să strângem materialele. Optzeci de oameni au muncit. I-am dat veste lui Scodai să ne trimită hrană rece aici, la şantier. După trei ceasuri, îmi trimete vorbă să mă duc eu până la Crainicei să semnez de primirea alimentelor. Omul ista e bolând, bre Voinea, bre! Cum adică, să las treaba, să bat glodurile ca să-i dau lui iscălitură? Bre Voinea, apăi eu dacă mă slobodîntr'acolo,
apăi îl apuc de beregată şi aşa mi ţi-l bat. de-i ies ochii ca la guzgani».
Desigur, în cursul romanului vom mai afla multe lucruri de seamă despre acest Costache Spânu, figura lui se va preciza, se va întregi. Dar încă de pe acum, din primul moment când apare, el trăitşte ca individualitate precisă, concretă şi acesta e esenţialul.
Citatul de mai sus ne îngădue să apreciem şi priceperea cu care scriitorul foloseşte limba pentru a-şi caracteriza per-sonagiile. Şi nu e vorba numai de alegerea cuvintelor celor mai potrivite în cadrul comentariului făcut de scriitor (năvălind, se ivi un obraz bărbos, scăpară privirile, etc.). E vorba în primul rând de limbajul utilizat de personajul însuşi: folosirea repetată a popularului «bre» sau «apăi» şi a dativului etic (mi ţi-l strâng), întrebuinţarea unui provincialism caracteristic şi cu sens uşor de descifrat în context (bolând) sau a formei „ista" în loc de „acesta" sau „ăsta". Caracteristică e şi structura frazei, întâlnim propoziţiuni scurte, cu o topică specială, afectivă: predicatul înaintea subiectului (vine Corundul mare), circumstanţialul în fruntea propoziţiei (aşa mi ţi-l strâng) etc. Deasemenea trebuesc notate ca elemente stilistice caracteristice: predilecţia pentru interogaţiile retorice, folosirea unei înjurături-exclamaţie (« tu-i aghiasma lui») şi a unui aforism repetat necontenit, ca un leit motiv caracteristic personajului («mie-mi place omul să fie om, că dacă nti-i om, mai bine lipsă»).
Tot om din popor e şi Onuţ, care, mic şi îndesat, se vâră pretutindeni unde e nevoie de o mână de ajutor şi veşnic agitat, împarte porunci în dreapta şi în stânga. Gata oricând la harţă dar şi la glumă, el îi ia la rost pe utemişti, care nu-1 prea băgaseră în seamă pe el, om în vârstă:
«— Ia nu vă mai ocoşiţi atâta, măi otemiştilor, numai gura-i de voi. Lăsaţi şi pe cei mai bătrâni să vorbească. A spus tovarăşul Spânu aşa, — aşa rămâne. Haida, acasă. . .
aici s'au înfruntat două lumi
-79
Un tinerel negricios făcu un pas către el şi zise în auzul celorlalţi:
— Ascultă, uică Onuţ, am auzit că te face mai mare pe şantier. Adevăr atu-it
Râsete tinereşti izbucniră şi Onuţ se cam încurcă. îşi dădu pălăria pe ceafă şi spuse stăpânându-şi zâmbetul:
— Voi să vă rugaţi lui dumnezeu să nu mă facă, cu mine v'aţi găsit beleaua, măi otemiştilor ».
Scena e plină de vioiciune. Şi nu puţin contribue la aceasta limbajul care redă cu fineţă umorul popular şi caracterizează cu justeţă atitudinea pesona-giilor. Onuţ întrebuinţează cuvântul pitoresc « a se ocoşi >> şi schimonoseşte puţin termenul «utemist», transformându-1 în «otemist», vorbă pe care o rosteşte desigur cu emfază, cu o nuanţă de reproş şi ironie. Dar nici tinerelul negricios nu se lasă mai prejos: păstrând buna cuviinţă — i se adresează cu «uică» Onuţ — îl şfichiue cu aluzii referitoare la tendinţa lui Onuţ de a face pe mai marele. Formula « ade-văratu-i », nu numai că păstrează intact izul umorului popular, dar te face parcă şă vezi în faţa ochilor chipul unui flăcău hâtru, care clipeşte cu şiretenie din ochi, rostindu-şi apăsat întrebarea plină cu subînţelesuri.
Altfel vorbesc muncitorii. Ascultând ce spune minerul Grui dela Petrila simţ' nu numai că ai în faţă un om calm, chibzuit şi stăpân pe sine, dar şi un om care, tocmai pentru că e muncitor industrial, a luat contact mai adânc cu cultura, cu problemele ideologice. Fraza lui se desfăşoară dură, bolovănoasă, ca mâinile v'guroase   şi   bătătorite  ale minierului.
Deşi limba rămâne în ansamblul ei populară, sfătoasă chiar («politica am pus-o binişor deoparte », « am zice să ne ajutaţi, să ne luminăm o ţâră »), ici colo un neologism indică pe cel ce a dus viaţă de partid:
«—■ Eu ştiu că dumneata eşti în comitetul de partid şi de asta vreau să-ţi vorbesc. Şi eu sunt comunist. Am vrut de multe ori să cobor la Corund şi să vorbesc, să vă spun necazul meu. Şi nu numai
al meu. Mai sunt aici încă trei tovarăşi, dar noi n' avem unde activa. Uite, ne-am sălbăticit. Lucrul merge bine, dar vezi, politica am pus-o binişor deoparte. Lucrăm, mâncăm, ne culcăm şi iar lucrăm. S'ar chema că merge ca ceasul, ca la armată, nu altceva. Aici, oameni dintr'o bucată, harnici, viteji dar nu ştiu ce se petrece pe lume. Am zice să ne ajutaţi, să ne luminăm o ţâră*.
Mult mai puţin expresivă este uneori limba folosită de mecanicul Vălătuc. Impc-riva intenţiei autorului, care vrea şi adesea izbuteşte să ne facă drag pe acest moşneag inimos, el ne rămâne străin atunci când se exprimă prea doct, cu formule şablon ca în discursuri învăţate pe de rost.
Acelaş caracter discursiv îl au uneori şi cele spuse de diferiţi ingineri şi — ceeace e încă mai grav —■ chiar cele spuse de comunişti. Aici autorul ar fi trebuit să fie deosebit de atent, căci sarcina de a găsi expresia potrivită a gândurilor unor oameni ce reprezintă tipul uman cel mai înaintat, nu-i deloc uşoară.
Aceasta nu înseamnă că toţi comuniştii ar vorbi mereu în fraze standard în romanul lui N. Jianu, sau că toţi inginerii ar vorbi otova. Iată, de pildă, pe bătrânul inginer Tomuţa îl simţi cât de colo că-i din regiunea Reşiţei şi că, refractar oricărei înoiri, singura lui preocupare e să ferească maşinile de pericol şi pe el însuşi de răspundere.
«— Apăi, vezi frate dragă, eu mi-s la Reşiţa de douăzeci de ani, dar pe drumul acela n'am pomenit alt vehicol, fără numai căruţe şi otomobile mici. Drumul are patru metri, în unele locuri chiar mai puţin. Si apoi serpentinele sunt aşa în loc, că vezi, n'ai putea dumneata să bagi platformele cu ţevi. Prăpădim bunătate, de maşini şi ne-o trage stăpânirea la răspundere».
Pe. inginerul şef Voinea, neînduplecat şi adesea impulsiv, îl recunoaştem în fraza svârlită cu mânie:
«— Cu Pahonţu am să mă răfuesc la uzină. Ori îşi bagă minţile în cap, ori sboară, m'am săturaţii.
Toma Dobândă, subinginerul electrician, vorbeşte tot atât de energic, dar
28o
eugen campus
cu o duritate care nu exclude posibilitatea de a găsi calea cea mai potrivită spre sufletele oamenilor pe care vrea să-i mobilizeze.
<i— Tovarăşi, în trei zile trebue să fim la Turia, cei de acolo au nevoie de curent. S'o spunem răspicat că n'am lucrat cum trebue. Dacă mergem aşa, ne prăpădim, ne înghite pădurea şi ne cresc bărbile până la genunchi. Uite, au început să vă astufe ochii...
Câţiva râseră cu hohote stăpânite, alţii se priviră cu înţeles. Tom se efăcu a nu bă a în seamă aceste semne şi spuse mai departe:
— Eu mi-am luat în numele vostru angajamentul că în trei zile dăm mâna cu cei dela Turia şi-i facem să le treacă supărarea. Putem sau nu?»
Un personagiu inter sant în ceeace priveşte limbajul este călugărul Timotei.
Ca un călugăr ce se află, el îşi exprimă .- stfel hotă.îiea de a veni să lucreze pe şantier:
«— Domnul dumnezeu să vă blagoslovească si pe noi să ne ierte de păcatul pe a e Ifac m, dar nu mai putem. Trândavi şi flămân i untem. Vrem să trăim în rând cu oamenii. Putem sluji celui de sus şi aşa, in strae de muncitori. Rămâneţi cu bine... , Mâine dimineaţă oiu veni»
Chiar atunci când devine munciior în rând i u ceilalţi şi-şi schimbă radical felul de trai, el continuă a vorbi popeşte, îmbrăcat în salopetă, dar cu pletele încă netunse, Timotei îşi ia astfel rămas bun dela inginerul Slatcu:
«— Pleci, fiule ? Drum bun, domnul să te aibă în paza lui».
Scriitorul surprinde aici un fenom n real: persistenţa o bucată de vreme a deprinderilor de limbaj chiar dincolo de utilitatea lor directă (după încetarea condiţiilor care au determinat apariţia lor), ca expresie a persistenţei vechii mentalităţi.
Dacă formulele religioase sunt inofensive în gura fostului călugăr Timotei, ele constitue o armă veninoasă, mânuită cu  perfidă abilitate,  atunci  când sunt
întrebuinţate, de preotul catolic Cor-tobius. Rafina: şi onctuos, el răstălmăceşte sensul cuvintelor, izbutind să transforme predica pentru linişte, reculegere, în predică pentru sabotaj. Cu multă fineţă note„ză autorul dublul sens al cuvinte or, insinuările c; muflate ipocrit şi treptat precizare a îndemnului spre acţiuni criminale. La întrebarea lui Gaspar «Cum înţelege biserica catolică să se apere?» Cortobius răspunde:
«— Prin rugăciune şi linişte spirituală. Deaceea, cum vă spuneam, m'am retras în casa mea. Am relaţii cu foarte puţini oameni. Din acelaş motiv vă preţuiesc pe dumneavoastră şi vă cred un om superior, un om care suferă deopotrivă cu mine, dar aşteaptă, încrezător în dreptatea divină »
Accentul cade aci pe rugă iune şi linişte spirituală, aşteptai- , încredere în dreptatea divină. Sensul dublu al acestor cuvinte este ab a sug rat. Curând însă se lămureş e că reculegerea înseamnă poarta deschisă spre acţiunea contra comuniştilor.
<( — Vedeţi, sunt oameni care nu pot acţiona sau cel puţin cred că nu au nici o armă împotriva duşmanilor lor. E fals, fiecare individ are la îndemână o posibilitate de a lupta. E suficient să se gândească puţin, să raţioneze, să se reculeagă, aşi putea spune... »
Şi apoi punctul culminant: sinistră orchestr ţie iezuitică de o înfiorătoare măestrie, în care fiecărui ton «divin » îi corespunde, lucrat în contrapunct, un altul, diabolic, care-1 domină:
«— Nu vă grăbiţi, gândiţi-vă adânc . . la noapte, la toţi oamenii pe care-i cunoaşteţi, mai ales la cei apropiaţi Vreau să vă ajut să suferiţi mai puţin, puterea stăpânului nostru e mare şi trece prin sufletele  noastre  ca  o chemare divină ».
Şi în sfârşit, finalul care reia motivul iniţial şi-i dă acum semnificaţia ce rezultă cu necesitate din perspectiva ansamblului: linişte = uneltire   criminală  din umbră.
« Ne vom vedea curând fiţi zgârcit la vorbă. Sufletele noastre au nevoie de linişt ».
aici s'au înfruntat două lumi
In general se p^ate spune că figura preotului Cortobius este una din cele mai bine contu;ate din roman. Respectând complexitatea vieţii, adâncind sensul faptei r din realitate, scriitorul a izbutit să creeze o imagine veridică, neminimalizată, a duşmanului de clasă ce se ascunde sub haina preoţească, a isbutit să prevestea ică, prin forţa de generalizare a imaginii artistice, desfăşurarea de mai târziu a evenimentelor reale. Faptele lui Cortobius şi ale acoliţilor săi prefigurează acţiuni similare ce aveau să se producă realmente şi aveau să fie des-văluite în rec ntul proces de sabotaj intentat unor agenţi ai Vaticanului. Recitind paginile respective din roman, acum după ce am urmărit desbaterile revelatoare ale procesului acest r trădători şi spioni în slujba imperialismului, avem impresia ră faptele din roman sunt continuare i firească a celor din realitate, că te ajută să pătrunzi mai adânc şi mai viu sensul celor petrecute, întreaga semnificaţie a rechizitorului rostit de acuzatorul public.
Subiectul unei opere literare nu este altceva decât istoria personagiilor, lanţul de fapte strâns legate între ele, din care fe d sprind caracterele diferitelor personagii şi reliţiile dintre ele. Personagiile se definesc în acţiune. Este evident dar, că dacă un personagiu este conceput just şi dacă subiectul a fost astfel construit încât să îngăduie definirea lui în acţiune, subiectul este el însuşi just, veridic. Aşa se explică faptul că acea parte din subiectul romanului în care se defineşte în acţiune Cortobius este just, oglindeşte veridic uneltirile duşmanului, scopurile şi metodele de lucru ale agenţilor Vaticanului, legăturile acestuia cu legaţiile străine, întreaga acţiune a forţelor imperialismului deslinţuit cu furie împotriva forţei crescânde, de neînvins, a taberei socialiste.
Sunt însă şi personagii greşit concepute, iar urmările în ceeace priveşte desfăşu-
rarea acţiunii nu întârzie să se arate. Iat'o de pildă pe Anca. Deşi scriitorul, prin meşteşugul său, încearcă să insufle viaţă personagiului, cititorul, simte că are de a face cu ceva fals, contrafăcut. Anca. nu este un om viu, ci un surogat. Problema umană dela care porneşte autorul, este interes nlă, reală. Cine cunoaşte viaţa de pe marile şantiere ştie cât de serioase dificultăţi creiază sbuciumul acelor ingineri-care, întor ându-se acasă dela muncă,, au de înfruntat scenele mai mult sau mai puţin violente pe care le fac unele soţii plictisite de inactivitate şi dornice de lux, de petrecere. Dar, în loc de a adânci această problemă, cercetând viaţa reală şi redând-o în toată complexitatea ei, scriitorul a mers şi aci pe linia minimei rezistenţe: a ales calea mai uşoară, aceea de a înlocui viaţa printr'un surogat, printr'un clişeu prefabricat. In locul personajului viu pe care-1 cereau împrejurările concrete din «Cumpăna luminilor, întâlnim şablonul artificial al «femeii fatale » de genul Sandei din « Iarbă rea », al Donei din « Drum fără pulbere », etc. Anca este o replică fidelă a Donei Vorvoreanu : trăgându-se ca şi aceea dintr'un neam de boieri scăpătaţi,, e frumoasă şi morbidă, dominată de porniri sensuale care o fac să dispară de acasă, zile întregi spre surprinderea loj. odnicului, etc., etc., totul aidoma ca în romanul lui Petru Dumitriu. Şi transpunerea mecanică merge mai departe, ca o consecinţă inevitabilă a folosirii personajului-şablon de femeie fatală. Dacă în « Drum fără pulbere », cel care trebue sedus era însuşi logodnicul, aci, pentru a-şi îndeplini, misiunea primită dela agenţii imperialişti, femeia fatală încearcă puterea farmecelor ei nu asupra soţului, ci asupra altui inginer, Vancu, însărcinat cu refacerea tunelului de control al barajului. Bazat pe premize şubrede, înt eg acest, şir e scene apare artificial, forţat. In sfârşit, şi schema Dona-Mateica este reprodusă printr'o schemă echivalentă: după cum Dona i se dă lui Mateica îh plin câmp şi  apoi  îi  execută ordinele,,
282
eugen campus
tot astfel şi Anca se lasă în voia îmbrăţişărilor lui Cortobius în mijlocul pădurii şi apoi, din ordinul acestuia, încearcă să-1 «educă pe Vancu pentru a împiedica refacerea tunelului.
Pornit schematic, tot ce e în legătură cu Anca se rezolvă schematic, pe neaşteptate. Vancu, cuprins de remuşcări, dă în vileag uneltirile Ancăi; Anca, Cortobius :şi complicii lor sunt arestaţi şi totul se termină precum se cuvine. Rezultatul: acţiunea duşmanului de clasă care — prezentată la început atât de complex şi viu, îndemna efectiv la întărirea vigilenţei — apare acum neconvingătoare, minimalizată.
Cele mai importante deficienţe în construcţia romanului decurg însă nu din insuficienţe în prezentarea personagiilor negative, ci în prezentarea eroilor pozitivi.
In ceeace priveşte construcţia, începutul •e deosebit de reuşit. N. Jianu ne introduce în viaţa şantierului odată cu un inginer nou venit. Procedeul acesta — desigur nu unicul posibil — este nimerit pentru a transforma prezentarea expozitivă într'o acţiune vie. Cititorul participă la acţiunea de cunoaştere întreprinsă de erou, ia treptat contact cu aspectele diferite ale muncii pe şantier, pe măsură ce noul venit — cititorul este şi el un nou venit — se încadrează în muncă.
In « Cumpăna luminilor >, procedeul este folosit cu pricepere.
Pentru a-şi organiza imensul material de viaţă legat de o mare construcţie socialistă, autorul şi-a fixat atenţia asupra unei probleme centrale, care să devină centrul de greutate al subiectului, nucleul viu, dramatic, în jurul căruia să se aşeze dealungul liniilor de forţă, ca într'un câmp magnetic, pulberea de fapte concrete. Şi Jianu s'a oprit asupra problemei tunelului de control. Socotim că alegerea a fost nimerită. Lucrările iniţiate de «So-vrommetal» Reşiţa în valea Bârzavei aveau un dublu scop: să asigure apa necesară furnalelor şi laminoarelor dela Reşiţa şi să obţină o sursă importantă de energie ■electrică. Pentru atingerea acestui dublu
scop urmau să fie captate apele dintr'o regiune destul de întinsă (zeci de km), să fie conduse prin canale deschise sau chiar prin tuneluri până la un baraj, iar bogăţia de apă adunată în acel uriaş rezervor să servească atât pentru răcirea cuptoarelor dela Reşiţa cât şi pentru acţionarea unei puternice hidrocentrale. In ansamblul acestor lucrări, inima o con-stitue barajul. Un punct nevralgic în construcţia barajului era deci cel mai nimerit nucleu dramatic pentru acţiunea romanului. Realitatea însăşi l-a sugerat: tunelul de control al barajului, unde s'a produs o deplasare a betonului şi care a constituit o problemă ce a frământat pe ingineri şi chiar masele de muncitori. Meritul autorului stă în faptul că a sesizat această indicaţie a realităţii şi că a ştiut să desvolte toate implicaţiile incluse, strângând în jurul problemei tunelului, ca într'un detonator, forţele în luptă, pasiunile ce se înfruntă. Problema aceasta care ar fi putut rămâne secundară, devine astfel esenţială, semnificativă.
Urmărind pas cu pas pe inginerul Vancu, nou venitul căruia i se va încredinţa tocmai sarcina să facă un raport cu privire la chestiunea controversată a tunelului de control, cititorul pătrunde tot mai adânc în viaţa şantierului, odată cu lupta ce se desfăşoară aci în clocotul pasiunilor deslănţuite.
Fiecare scenă aduce un element în plus în conturarea conflictului în care sunt angajate forţe antagonice. Asistăm întâi la scena din baracă. Proaspăt sosit, Vancu face cunoştinţă cu Toma Dobândă, Is-băşoiu şi Gaşpar, care i-au invadat cară. Câteva afirmaţii răuvoitoare ale lui Gaşpar fac să se profileze umbra primejdiei ce ameninţă tunelul de control, barajul întreg.
«A început iar să alunece betonul. Să vedem ce s'o putea face... eh, eh! am spus eu dela început că nu e  bine.. . »
Urmează apoi insinuarea mincinoasă: « Profesorul Prale nici nu ştie ». Iar când se cer amănunte, Gaşpar adaugă:
— «Eu? Dragul meu, eu execut. M'am opus la început, i-am explicat că nu e bine
aici s'au înfruntat două lumi
283
ales locul pentru baraj , le-am demonstrat că straturile alunecă şi că vor determina deplasarea betonului. N'am avut cu cine să mă înţeleg. Voinea nu şti decât atât: « Eu sunt şef aici, şi răspund ».
Dela început deci bănuim că în jurul problemei tunelului se dă o luptă cu implicaţii mai largi şi începem să întrevedem forţele ce se înfruntă. Curând, cei de faţă se împart în două tabere; antipaticul Isbaşoiu (aşa îi apare lui Vancu şi, datorită priceperii autorului, cititorii sunt pe deplin de acord) se dovedeşte un aliat firesc al lui Gaşpar. Toma, din contra, se situează de partea cealaltă a baricadei, alături de inginerul şef Voinea, căruia îi ia apărarea.
A doua scenă se petrece în biroul lui Voinea. Vancu — şi odată cu el cititorul — află aci cealaltă faţă a lucrurilor, problema tunelului văzută din perspectiva inginerului şef:
«— Ce s'a întâmplat de fapt? Am turnat fundaţia mai sus decât trebuia. Am sondat greşit. Unul din straturi ne-a înşelat. Se poate discuta cine poartă răspunderea. Dar ceeace ne interesează acum este să reparăm. Betonul se tasează încet, prezentând un fenomen normal. Dar pericolul există, fără îndoială. El nu ameninţă barajul ci doar tunelul de control. Acum eu te întreb pe tine, dragă Vancule...
Glasul inginerului şef se îndulcise şi pentru întâia oară Vancu desluşi în ochii lui o licărire caldă, de prieten.
— Te întreb, renunţăm la ce-am făcut şi ne mutăm cu barajul mai sus, după cum susţine Gaşpar, sau căutăm o altă soluţie ? Până acum barajul ne costă şaizeci de milioane. Turnând din nou tunelul de control şi mergând mai adânc cu fundaţia, cheltuim în plus cinci milioane. Câştigăm deci cincizeci şi cinci ».
Insfârşit, în scena a treia, Vancu ia contact direct cu şantierul. Coboară în tunelul de control de sub baraj şi-1 vede la lucru pe inginerul Gaşpar. Atitudinea acestuia faţă de muncitori e grăitoare: începem să înţelegem ce fel de om e Gaşpar şi care pot fi forţele de partea
cărora se situează un astfel de om. Prin faptele relatate, prin definirea în acţiune a personagiilor, prin stilul său, autorul ne-a transmis ideia operii, concepţia lui desrire viaţă, luând atitudine faţă de personagii şi făcându-ne să împărtăşim emoţional această atitudine.
Lucrurile se precizează în scena următoare, când Gaşpar profitând de atmosfera de intimitate creată (Vancu acceptase invitaţia sa la masă), porneşte la atac pentru a-l atrage pe Vancu de partea potrivnicilor socialismului.
Rând pe rând intervin apoi alte personagii, care se situează dealungul aceloraşi linii de forţă, grupându-se în tabere antagonice: deoparte cei care se'încadrează în viaţa colectivului, participă la munca de construire a socialismului şi-şi găsesc astfel adevărata fericire, iar de altă parte cei care se izolează de colectiv din ostilitate faţă de regimul socialist, ba ajung chiar la acţiuni directe de sabotaj, căci pentru fericirea lor personală, pentru huzurul lor egocentric, sunt gata să distrugă viaţa, fericirea maselor de oameni ai muncii. Peisajul uman devine astfel tot mai complex în raport cu complexitatea vieţii şantierului, dar tot mai clar structurat.
Şi totuşi, la un moment dat, autorul simte nevoia să părăsească perspectiva lui Vancu. O face împotriva voinţei sale: căci, este evident că în intenţia autorului, Vancu e un personaj central. Câteva semne neîndoelnice indică aceasta: acţiunea începe odată cu sosirea lui Vancu şi se încheie tot cu el (Vancu este numit inginer şef în locul lui Voinea, chemat la un post de răspundere în Ministerul Energiei Electrice), Vancu este însărcinat cu rezolvarea problemei nodale a tunelului de control, diferitele aspecte ale şantierului sunt prezentate prin plimbarea lui Vancu dela un sector la altul, întreg romanul poate fi privit într'un anumit sens, ca povestea transformării lui Vancu şi a încadrării sale în viaţa unui colectiv de muncă.
Dece s'a văzut silit autorul să părăsească Ia un moment dat pe Vancu ? Cre-
284
eugen campus
dem că explicaţia trebue căutată în faptul că perspectiva unui atare personaj era insuficientă pentru a cuprinde viaţa unui şantier socialist. Se simţea nevoia ca, într'un fel sau altul, în centrul acţiunii s fie aşezat nu un om slab, egocentric, dominat de dorinţa burgheză de a ieşi în evidenţă, ci. trebuiau aşezaţi oameni din re cei mai înaintaţi ai epocii noastre.
Introducerea cap. 2 al părţii I-a (« Ce nu se află într'un proiect ») rezolvă tocmai această problemă. Aci, Vancu nu numai că rămâne pe al doilea plan, aşa cum se va întâmpla şi în alte cazuri, dar dispare cu totul. Acţiunea se petrece fără el, înainte de sosirea sa. In centru] acţiunii stau eroi înaintaţi ca Toma Dobândă, Voinea, Mladin, Spânu, etc.
Deaceea,-— cu toate că acest lung capitol retrospectiv derutează pe cititor, întrerupând prea îndelungat firul de continuitate al povestirii — este totuşi, luat ca atare, unul dintre cele mai puternice ale romanului.
In acest capitol în special, dar şi în altele, romancierul a izbutit într'o bună măsură si redea viaţa unui şantier socialist.
Dacă totuşi tabloul acesta al unei mari construcţii socialiste nu este întru totul la înălţimea vieţii, nu e deplin realizat, cauza principală trebue căutată în prezentarea insuficientă a eroilcr pozitivi.
E drept, în prezentarea lor, N. Jianu a făcut un pas serios înainte faţă de creaţiile sale anterioare. Eroii p, zitivi din « Viforul », cu toate calităţile lor, ăstrau totuşi ceva care-i făcea străini de concepţia despre lume a comuniştilor: ei păreau să se arunce în faţa morţii cu un fanatism oarecum morbid, ca şi cum mtartea eroică ar fi scop în sine, nu un mijloc pentrucă viaţa să triumfe fie şi cu preţul vieţii tale dacă nu se poate altfel.
Despre atari greşeli nu mai poate fi vorba în « Cumpăna luminilor ».
Eroii pozitivi din acest roman reprezintă un succes destul de însemnat, nu numai în comparaţie cu creaţia anterioară ă lui N. Jianu, dar şi cu aceea a altor
scriitori ai noştri, chiar fruntaşi. Toma Dobândă, Vancu, Mladin, Spânu, Ru-jiţa, etc. nu sunt simple scheme. Aşa cum arătam mai înainte, fiecare are o indi i-dualitate bine precizată, trăeşte din plin. Şi, luciu meritoriu, trăeşte o viaţă sufletească relativ destul de bogată. Persona-giile acestea au sentimente reale şi profunde, idei la care ţin şi pentru care luptă. Conflictele dintre personagii sunt şi conflicte de opinii; critica şi autocritica funcţicnează cu putere. Chiar dacă pe alocuri autorul alunecă în psihologism şi în filosofări sterile prelungite (Vancu), nu se poate contesta faptul că există o viaţă intensă de idei, o ciocnire dramatică a opiniilor chiar între eroii pozitivi ai romanului. Interesantă este de pildă discuţia dintre Voinea şi MU din. Inginerul şef al şantierului ştie că nu poţi face abstracţie de politică, că nu poţi construi fără a ţine seama de obiectivele luptei generale, fără a privi mai departe ,dincolo de un practicism îngust, crescându-ţi cadre pentru viitoarele ccnstrucţii. Dar i se pare că totuşi eforturile trebuesc corn entrate asupra unui singur scop, dacă vrei ca ele să fie eficace.
(1 Privind fără ţintă, Voinea zise: ■— Da, da, cunosc durerea asta. Dar ştii ce greşală facem noi? Gândim multe, tare multe, visăm neîncetat o zi în care poporul nostru să nu mai cunoască durerea, sărăcia, neştiinţa, dar ne trezim într'un noian de greutăţi, şi nu ştim cu care să ne batem mai întâi. Ne dăm seama că puterea noastră e limitată. Iată, mă gândesc la tine. Eşti gata să-ţi spulberi puţinele puteri pe care le ai. Nu, tovarăşe Mladin Aici aici ».
Mladin însă vede încă şi mai departe. El are viziunea largă politică a adevăratului comunist, care ştie că omul e cel mai de preţ capital şi că educarea oamenilor este o pioblemă ce nu trebue pierdută din vedere nicio clipă. Inţelegându-1 pe Voinea, rămânem de partes lui Mladin în acest pasionat conflict de idei între doi admirabili constructori ai socialismului. Căci poziţia mai înaintată este
aici s'au înfruntat două lumi
aceea a lui Mladin; şi autorul izbuteşte să ne convingă de justeţea poziţiei secretarului de partid.
Cu toate aceste reale succese în prezentarea eroilor pozitivi, nu e mai puţin adevărat că insuficimţele sunt încă dettul de importante.
Iată ăi pi.di pe Toma Dobândă, una dintre cele maj reuşite figuri de eroi pozitivi din roman. Ce-i drept, îl vedem atţionând cu îndrăsneală şi perseverenţă, ştiind să se apropie de oameni, să le câştige încred rea şi să-i conducă în lupta pentru realizarea ţelurilor propuse. Instalarea liniei aeriene de înaltă tensiune în plină iarnă, în luptă cu natura şi cu uneltirile duşmanului sau aducerea curentului electric la Turia, vădesc eroismul său, pati sul său constructiv, calităţile sale de conducător. M i mult, îl vedem crescâr.d în muncă, învăţând să-şi îr.d.epte greşelile, câştigând în priceperea de a mânui sufletele, oamenii. Scena reorganizau echipelor de electricieni pentiu asaltul pă-du ii şi stâncilor ce barează drumul spre Turia reprezintă din acest punct de vedere un punct culminant al activităţii eroului şi o frumoasă realizare artistică a scriitorului. Totuşi, adniraţia utoiului pentru ' eroul său şi promovarea lui în postul do secretar al organizaţiei de part d nu a paie pe dîplin motivată. Fâiă rost, Toma Dobâr.di este prezentat la început cam vulgar. El vorbeşte aşa: «ia scoate brişcă, comandorule »; face glume eftine « acum să ne ocupăm de tunelul gurii noastre • , iar nemulţumirea ş!-o manifestă astfel: « ce te bagi unde nu-fi fierbe oala? • Şi apoi, acţiunea lui rămâne periferică. Nu-1 vedem iu.lr.d iniţiative tare să intereseze viaţa întregii colectivităţi şi care să dovedească astfel că el posedă viziunea largă politică, necesară unui secretar de organizaţie.
In ce-1 priveşte pe Voinea, nici acesta nu e lipsit di însuşiri po itive convingătoare. Aşa cum am arătat mai sus, el ne este înfăţişat ca un bun conducător. Şi-—ca şi în cazul lui Toma Dobâi.da, Mladin, etc.,— tocmai în măsura în caie
sutorul izbuteşte să contureze chipul acestui erou pozitiv, reuş şte totcdată să dea o imagine veiidxă a vieţii pe n mare şantier dec.nstrucţie socialistă. Urmărind faptele şi gardurile inginerului şef, cititorii înţeleg adesea convingător importanţa muncii da conducere, mecanismul ei complex. Voinea este înfăţişat atât în cabinetul său de lucru cât şi pe teren, în mijlocul oamenilor. Săvârşeşte unele greşeli, are unele lipsuri. Dar îl so otim capabil să le lich deze în viitor, să-şi îr deplin ască şi mai bine sarcinile. Căci este un m energic, îndrăzneţ şi pasionat pentru munca lui, a cărei însemnătate o înţ lege. Dea e a şi cere mult c laboratorilor săi, nu-i cruţă atunci câi d greşesc. Neînd_>plinir a datoriei el o cordimnă nu numai raţional ci şi fectiv, cu toată puterea sufletului său pasionat. "Resimţind neîrdepli ire datoriei ca o insultă personală, ca o insultă iîdasă constructorilor cauzei comune, revolta lui izbucneşte cu violenţă. Intendentul Scobai a pro< edat birocratic, Voinea îl ch amă imed.at la telefon:
« — Dă-mi pe tovarăşul Scobai, se auzea tocei calmă lui V inea. Noroc bun! T imite num idecăt mă ic re pentru o t-zeci de oameni la Mujna. .. şi altî dată să mai judeci şi singur, să nu pui oamenii pe dr 'muri şi să-i fii flămânzi în pin ie. E cald în biroul tău? Aşa? Foaite bine. Eşti gospodar . — Dintr't dată ochii lui V inea sclipiră şi mă a-i tremură pe receptor. Păru că şi scândurile barăcii tremură de urletul lui.
— Scobai! Să ii tu însuţi să aduci mâncarea oamenilor. Ai înţeles? într'un sfert de ceas. P.- urmă vreau să ne vedem '.
Viinea ar fi putut deveni imaginea ve-rid că a unui tdev ,rat coi djcătoi de şantier socialist. Dar Voinea nu are nimic de seamă în af îâ de muncă. Şi de aieea nici nu apare suficient ca un om întreg, însăşi munca lui suferă, nu e luminată de bogăţia unei vieţi sufleteşti c< mpl xe.
De altfel ş, viaţa intimă a altor personagii este înfăţişată cam schematic. Se p n probleme, d.i se îezohă oarec m «matematic «, ca intr'u ecuaţie. Relaţiile
286
eugen campus
dintre Verona, ajutorul de mecanic, şi Crişan Modorcea moţul sunt bine prinse, dar au un caracter demonstrativ. Perechea inginer Slatcu-Culina fata pădurarului, (deşi principial posibilă) are şi ea ceva artificial demonstrativ. Iar alăturarea celor două perechi care-şi serbează nunta împreună, constituie o schemă demonstrativă de o simetrie nenatural de perfectă, de tipul A B — BA (soţie calificată în muncă, soţul muncitor necalificat — soţie « sălbatecă », soţ inginer).
Problemele cele mai serioase se pun în legătură cu Mladin, secretarul organizaţiei de partid.
Nu se poate contesta faptul că figura acestuia este impresionantă prin noutatea ei în cadrul literaturii noastre şi mai cu seamă prin calda ei umanitate.
Mladin este într'adevăr sufletul şantierului; din acest punct de vedere, el îndeplineşte efectiv în roman rolul care îi revine în viaţa secretarului organizaţiei de partid. Desfăşurând o activitate neobosită el, este prezent pretutindeni, pentru a stimula şi îndruma energiile. La nevoie, nu pregetă să pună umărul la muncă. Intorcându-se la vechile-i unelte-— Mladin fusese sudor ■— el pătrunde cel dintâi în conducte pentru a le suda pe dinăuntru, dând astfel o pildă vie sudorilor care se cam codeau. (In paranteză fie spus: din punct de vedere tehnic, întreaga situaţie apare cam neverosimilă; teama sudorilor e nejustificată; sudura făcându-se pe porţiuni relativ mici, nu după terminarea în-tregei conducte. Nu înţelegi de ce se vorbeşte aşa de insistent despre spaima de întuneric a sudorilor, dece se spune că acolo este «ca în pământ »). Fiecare faptă a lui Mladin este luminată de înţelegerea adâncă a însemnătăţii ei politice, a însemnătăţii ei ca verigă în lanţul nesfârşit al acţiunilor de luptă pentru construirea socialismului. « Sudura conductelor constituia pecetea trăiniciei pe o construcţie socialistă, era semnul puterii milioanelor de oameni şi el era purtătorul acestei puteri. Mâna lui nu conduce o unealtă, ci făureşte un destin nou, în afara tuturor legilor false
care condamnaseră clasa lui socială şi împotriva lor, distrugându-le, anulându-le pentru vecie ».
Demn de remarcat este şi felul în care scriitorul izbuteşte să ne convingă cât de adânc s'a identificat Mladin cu viaţa şantierului, cât de firească a devenit la el viziunea politică a lucrurilor. N. Jianu nu se opreşte numai la clipele de grea cumpănă, la momentele de tensiune maximă a actelor de eroism. Cu pricepere artistică, el ştie să scoată în relief fapte mărunte din viaţa de zi de zi. Mladin, Voinea şi Vancu sunt în drum spre sectorul Gropşoara. Dealungul canalelor stau încă înşirate grămezi de cofraje şi stive de grinzi putrezite, adunate de pe jilepurile vechi. Mladin le observă: «Astea ar trebui transportate, jos la Mujna.. . le putem folosi la cuptoarele de var şi mangal». Această remarcă spontană a lui Mladin arată concret nu numai cât de mult şi de eficace se ocupă secretarul de toate problemele practice ale şantierului, dar subliniază faptul că el are faţă de şantier atitudinea unui bun gospodar. Şantierul şi în genere opera de construire a socialismului, ţara întreagă, este «gospodăria» sa, îi este tot atât de aproape sufleteşte ca o gospodărie proprie de al cărui bun mers te îngrijeşti continuu, nu numai în orele de birou.
Preocupat de fiece amănunt şi de fiecare om în parte —■ dragostea de oameni este ceeace-1 caracterizează în primul rând— Mladin nu se pierde totuşi în amănunte. El ştie să sesizeze marile probleme ale şantierului şi să le aprecieze în lumina problemelor generale ale luptei pentru socialism. Deaceea el intervine direct şi cu pricepere în munca de conducere a şantierului, analizând situaţiile create, criticând greşelile săvârşite de Voinea sau de alţii, sugerând soluţii şi însufleţind pe oameni ca să le pună în aplicare cât mai curând şi cât mai deplin.
Toate trăsăturile acestea pozitive ale lui Mladin i-au îngăduit scriitorului să înfăţişeze veridic acţiunea unui secretar de partid şi implicit viaţa şantierului, munca
aici s'au înfruntat două lumi
287
de construire a socialismului,aşa cum este ea organizată şi condusă de partid.
Dar prezentarea lui Mladin suferă de unele neajunsuri grave, neajunsuri care nu rămân fără urmări pentru ansamblul romanului. Viaţa lui intimă nu este prea bine înfăţişată. Relaţiile cu Rujiţa Peia sunt nemotivate prin fapte, nepregătite. Ai impresia că scriitorul a avut această ideie târziu şi a rezolvat-o nedibaci, aşa că se cunosc lipiturile. L-a iubit Rujiţa încă dinainte pe Mladin şi ştia demult că e bolnav, aşa cum declară ea ? Atunci de ce nu a încercat să intervină măcar indirect ? De ce nu a pomenit măcar autorul despre
atare preocupare a ei ? Iar atitudinea lui Mladin nu apare nici ea destul de clară, de convingătoare. Scriitorul nu izbuteşte să înfăţişeze în toată adâncimea lui sbuciumul sufletesc al eroului, nu izbuteşte să ne convingă că secretarul de partid nu putea proceda altfel.
Cetitorul rămâne uneori cu impresia că viaţa sentimentală a lui Mladin con-stitue o latură mai slabă a personalităţii acestuia, că aci se manifestă o relativă rămânere în urmă.
Ceeace e mai grav este însă faptul că rămâneri în urmă reale, neîndoielnice, se manifestă în întreaga activitate a secretarului. Nu mai vorbim de atitudinea pe care o are faţă de propria-i boală. Ne-justă, după părerea noastră, pentrucă un scurt concediu l-ar fi făcut capabil să ducă lupta mai bine, ea poate fi totuşi verosimilă, explicabilă: prins de vârtejul treburilor, socotind că nu poate părăsi lupta în momente dificile, îşi amână mereu căutarea sănătăţii, până cade la pat răpus de boală. Dar, cu prilejul bolii şi în alte împrejurări, se vădeşte la Mladin o tendinţă individualistă. Mladin -lucrează în bună parte de unul singur şi, conştient sau inconştient, acţionează ca şi cum ar fi de neînlocuit. II critică pe Voinea pentru atare atitudine, dar în fond ea există şi la el însuşi, deşi autorul nu o vede. Faptele însă sunt mai puternice decât spusele eroului său sau chiar ale autorului. Şi aceste fapte grăesc dela sine.
Fără a lua atitudine, autorul notează sen-saţiile lui Mladin bolnav: «avea chiar impresia că pe şantier totul se oprise şi că numai prezenţa lui ar fi dat viaţă maşinilor, ar fi desmorţit mâinile oamenilor » Sau, atunci când îşi reia munca: «lipsise-depe şantier o singură zi, dar avea impresia că în răstimpul acesta se petrecuseră aici fapte noi, că oamenii începuseră să-l uite ». Ce înseamnă această preocupare egocentrică ? Aceasta era problema importantă pentru un comunist? Dacă el, individul Mladin va fi uitat ? Deşi la un moment recunoaşte că: «dacă va nesocoti destrămarea propriei puteri înseamnă să lipsească pe alţii de ajutorul la care aveau dreptul», mai târziu, el revine asupra acestei idei, încercând să-şi justifice atitudinea din trecut atât faţă de sine însuşi, cât şi faţă de femeia iubită: « N'am putut pleca, lupta era în toi. Iar acum,, uite . . Viaţa mea e aici. Şi tu eşti aici. Nu-ţi pot cere nimic . . singură inima ta te va călăuzi. Să nu uiţi ceasul acela, noaptea aceea, să n'o uiţi ».
Dacă despre Mladin se poate spune numai că în această direcţie creşterea lui nu e destul de evidentă, există însă alte personagii (Spânu, Vălătuc, etc.) pe care efectiv nu le vedem crescând.
Scriitorul nu a pătruns suficient de adânc viaţa sufletească a personagiilor sale, nu a arătat în mod concret şi consecvent cum se transformă aceste personagii în luptă cu greutăţile întâmpinate, în contact cu ceilalţi oameni, cu întregul colectiv.
Desfăşurarea în timp a ciocnirilor de forţe nu e clară.
Sunt prea multe şi prea lungi întoarceri înapoi. In principiu nu s'ar putea de pildă, obiecta nimic împotriva folosirii unui capitol retrospectiv intercalat în cursul acţiunii. Din contra, el ar fi putut servi la motivarea mai adâncă a interesului crescând pe care Vancu îl va arăta faţă de viaţa şantierului. Dar în practică, capitolul acesta atât de interesant luat izolat, derutează pe cititor prin lungimea şi vigoarea lui, încurcând firul continuităţii în timp.  De altfel nu este
288
eugen campus
singurul caz. Lucrul se petrece adesea. Scriitorul ajunge si foloseasc procedeul seriei de cuburi din ce în ce mai mici, introduse unul în altul: el povesteşte că «roul îşi aduce aminte, ce îşi aducea aminte. La pagina 115, Voinea stă în faţa ferestrei şi-şi aduce aminte discuţia cu Mladin; api i îşi aduce aminte că s'a culcat şi că, aşa culcat, şi-a adus aminte de întâlnirea sa cu Rujiţa. Revenim în prezent abia la pag. 119, după un salt acrobatic greu de realizat. Cazuri de acestea, ca şi intei calarea unor lungi şi inutile «ana-liz » psihologiste, ne fac să ne amintim de an'cdi ta pe care o povestea Caragiale, ironizând pe scriitorii care nu ştiu să urmărească firul logic al acţiunii, ci se pierd în digresiuni şi analize psihologice. E vorba ele doi prieteni care sunt gata să se omoare pentru o femeie. Soţul gelos ridică halba ca să izbească în capul prietenului ce l-a înşelat. Şi tocmai atunci scriitorul îşi găseşte să introducă nestârşite digresiuni şi ana ize psihologice. Indignat, Caragiale exclamă:
« Toate priveliştile şi toată banala d-tale ingeniozitate de a-mi compara chinul sufletului omenise cu al talazurilor, îţi sunt gratuite, şi mie chiar nule. Eu voiu s'aud pocnetul paharului spart în capul lui Paul... Mă smulgi de lângă el printr'un marafet uzat. îmi opreşti brutal o mişcare pornită : mă plimbi pe la ecuator, pornind artificial o altă mişcare de un ritm disperat, şi, pe când eu port grijă de soarta lui Paul, îndesată într'un colţ strâmt, d-ta cauţi a mă face să plâng soarta unui co-răbier pierdut în pustiul talazurilor. Dar ce sunt eu? Ce e capul meu, să te joci cu el ca un copil cu o minge, pe care o bate fără socoteală de toţi pereţii, lovind-o când cu mâna când cu piciorul ? »
Faptul că desfăşurarea în timp a ciocnirilor de forţe nu e urmărită cu consecvenţă şi claritate se vădeşte şi în risipii ea în fapte mărunte a acţiunii duşmanului, cătie sfârşitul romanului, ceeace duce la minimalizarea acestuia. Şi, ceeace e în ă mai supărător: acţiunea nu se des-fă oară pe baza for.elor acumulate cea-
lungul romanului, ci prin intervenţia neaşteptată a unor factori noi, sau care abia acum trec pe primul plan. Dacă există unele personagii care sunt pierdute pe drum în decursul ovestirii (ţăranul Fili-paş, diferiţi şoferi, etc.), des "ire care nu mai aflăm nimic după ce şi au înd plinit misiunea impusă de schema scriitorului, ■— apoi exi tă altele care î cep să acţioneze abia în final, aproape ca un fel de « deus ex machina ».
Desnod'm'ntul romanului nu este rezultatul disfăşurării forţelor îndelung pre-g tite şi cumulate în cursul povestirii. Acţiunea de demascare şi înlăturare a duşmanului apare mai mult ca o acţiune a miliţiei (plutonierul Sava, Schneider transformat brusc în căpitanul Roşea, etc.), şi numai în insuficientă măsură ca o acţiune a maselor lai'gi, conduse de comunişti.
Se vădesc aci din plin unele lipsuri mai adânci ale romanului în ceeace priveşte înfăţişarea eroilor celor mai înaintaţi, comuniştii: aceştia acţionează fără legătură suficientă cu c rganizaţia de partid şi fără legături suficiente cu masa constructorilor. Nu se vede clar în roman de unde-şi trag puterea comuniştii: ar părea că şi-o găsesc în ei înşişi, în structura lor deosebită, nu în organizaţia de partid ca atare. Deaceea, deşi vedem acţionând comunişti în «Cumpăna luminilor »,ru vedem acţionând organizaţia de partid, ca o unitate superioară, monolitică.
Deasemenea, lipsesc în roman tipuri reprezentative ale masei constructorilor, care să fie situate pe primul plan al acţiunii, să crească şi să se transforme odată cu ea. Puţinele personagii din masă oarecum conturate nu sunt elementele cele mai înaintate, muncitori calificaţi, ci oameni care abia se ridică spre înţelegerea mai justă a problemelor, odată cu încadrarea lor în muncă (Mcdorcea, Onuţ.etc). Insuficient sunt prezentaţi şi tinerii, ute-miştii, deşi câteva chipuri sunt schiţate (Ghiuri, Moise Gâldău).
Din cauza acestor lipsuri alv 1 ers< na-giilor seoundare, eroii pozitivi ■ 1 înşişi
aici s'au înfruntat două lumi
289
apar'sărăciţi, căci nu-şi pot desfăşura din plin, ca în realitate, însuşirile, acţionând în numele partidului şi conducând în luptă clasa muncitoare, masa constructorilor.
Neconturarea puternică a eroilor celor mai înaintaţi are urmări grave pentru întreaga structură a romanului. Căci în viaţă rolul acestor eroi este covârşitor. Ei, care reprezintă noul, determină mersul înainte al societăţii, ei sunt elementul motor care influenţează pe ceilalţi eroi, antrenându-i în iureşul năvalnic spre cucerirea viitorului. In viaţă sunt elementele cele mai înaintate, deţin iniţiativa, acţiunea lor este aceea care are caracter ofensiv.
Pentru a zugrăvi veridic realitatea pe baza metodei realismului socialist, scriitorul trebue deci să privească lucrurile în spirit partinic, din perspectiva acestor elemente înaintate. Numai astfel, ca de pe înălţimea unui munte care îngăduie cuprinderea întregului peisagiu şi aprecierea justă a proporţiilor, el poate înţelege şi oglindi raportul real de forţe, procesul de transformare, desfăşurarea revoluţionară a realităţii.
Aşa se explică faptul că neconturarea puternică a eroilor" celor mai înaintaţi, duce la îngustarea tematicii, la nerelie-farea ideilor de bază ale întregii opere; duce totodată la inevitabile insuficienţe în prezentarea celorlalţi eroi, (care ar trebui să fie influenţaţi de cei dintâi) şi în însăşi desfăşurarea subiectului, prin care se definesc în acţiune toţi eroii, dar al cărui element motor, ofensiv, îl constitue eroii pozitivi.
In lipsa unor puternici eroi comunist;, se întâmplă şi în « Cumpăna Luminilor » ceeace se întâmpla în «Drum fără pulbere», de pildă: centrul de greutate al acţiunii trece asupra unor eroi mai puţin înaintaţi, şovăelnici (Pangrati- Vancu). Şi, într'un anumit sens, urmările sunt mai grave în romanul lui N. Jianu. Căci, pe lângă inconvenientul principial amintit mai sus, situarea lui Vancu în centrul acţiunii mai prezintă şi altul care decurge din faptul că acest personaj nu este numai şovălenic, ci nerealizat artistic. Vancu nu acţionează
ca un om viu, în virtutea trăsăturilor sale de caracter şi a contactului cu mediul înconj Jrător; el acţionează ca o marionetă miş:ată exclusiv de voinţa autorului. Problemele iui "s.vnt necon/ingătoare şi prelungite fără rost, cu nesfârşite repe-tiri: din voinţa neexplicabilă a autorului, personajul se sbate inutil, pe loc. Creşterea lui nu apare ca rezultatul direct al unei influenţe ^'statornice a eroilor înaintaţi. El e o fantoşă, o problemă ambulantă, urcată apoi oficial, prin voinţa arbitrară a autorului pe piedestalul de conducător. Ceeace, evident, nu este nici just şi numai efect e-ducativnu poate avea. Pangrati din «Drum fără pulbere» era cel puţin un om viu, iar ridicarea lui la rangul de erou se producea numai indirect, prin aureola ce i se crea ca victimă a unui atentat. Petru Dumitriu nu şi-a permis să-1 investească pe un Pangrati cu funcţia de inginer şef al şantierului 1
Situarea pe primul plan a^unui personaj nu prea întintat şi după toate fals construit, ca Vancu, explică multe din neajunsurile de structură amintite în cursul acestui studiu: baterea pe loc a acţiunii prin lungimi inutile, procedeul derutant al ne;ontenitelor întoarceri înapoi, psihologismul, perspectiva confuză în prezentarea desfăşurării în timp a ciocnirilor de forţe.
Cum de a ajuns Vancu pe primul plan ? De ce nu a redat autorul cu toată vigoarea necesară pe eroii cei mai înaintaţi ? Cum s'a ajuns la acele rezolvări pe linia minimei rezistenţe pe care le-am semnalat în cursul analizei noastre, arătând că. umbresc valoarea romanului ?
Nu este vorba aci de un caz izolat. Fapte asemănătoare cu cele întâlnite în rommul lui N. Jianu, apar în multe dintre operele în proză din ultima vreme. Iar în ultimă analiză, explicaţia trebue căutată în influenţa ideologiei burgheze.
Cum se manifestă concret această influenţă? Scriitorul se isbeşte de anumite dificultăţi, în strădania sa de a oglindi veridic realitateaJmăreaţă a epocii socia-
19
290
eugen campus
lismului. Şi, în loc de a rezolva aceste dificultăţi printr'un efort susţinut pentru a înţelete mai adânc viaţa şi a o zugrăvi apoi realist în toată complexitatea ei, scriitorul se simte ispitit să recurgă la soluţii pe linia minimei rezistenţe. El scoate din trusa de voiaj a ; rtistului burghez câteva şabloane gata confecţionate, câteva passe-partout-uri ruginite, dar care i te paie lui că ar mai putea fi încă întrebuinţate la caz de nevoie. Nici nu-şi dă poate îndeajuns seama că făcând această măruntă concesie « tehnică », a cedat în fond influenţei, ideologiei burgheze.
Evident, este comod să recurgi la scheme şi procedee formale, pentru aplicarea cărora nu e nevoie să faci eforturi pentru a înţelege adânc viaţa. Dar tocmai caracterul antirealist al acestor soluţii comode vădeşte legătura lor cu ideologia burgheză, ne arată pericolul la care ne expunem, adoptându-le. Atari procedee tocesc ascuţişul ofensiv al creaţiilor noastre ce pot fi, trebue să fie arme eficace în lupta tot mai îndârjită dintre cele două lumi ce se înfruntă azi pe toate fronturile, inclusiv cel al artei.
Recurgerea la soluţii pe linia minimei rezistenţe, alunecările pe panta formalismului  (înlocuirea  vieţii  complexe prin scheme, nemotivarea transformării eroilor, lipsa unităţii organice în constiucţie, imagistica excesivă neadecvată conţinutului, etc.) şi naturalismului (nereliefarea suficientă a esenţialului din viaţă, insistenţa asupra unor aspecte nesemnificative sau chiar vulgare)— toate aceste scăderi care, aşa cum am văzut, ies la  iveală într'o anumită măsură şi în   romanul lui N. Jianu, — sunt deci  rezultatul influenţei ideologiei străine şi trebuesc combătute ca atare. Numai astfel îi putem ajuta autorului unei opere valoroase cum e « Cumpăna luminilor », să lupte cu succes împotriva acelor elemente ce-i întunecă încă întru câtva creaţia.
Şi este semnificativ faptul că la Niculae Jianu, ca şi la alţi scriitori, toate aceste
scăderi se strâng ca într'un focar în problema centrală a înfăţişării eroului pozitiv.
Scriitorii se simt încă insuficient pregătiţi şi se tem să atace din plin, cu curaj, problema grea dar vitală pentru literatură, a eroilor pozitivi, nu izbutesc să-i înfăţişeze veridic, dinlăuntru, în toată bogăţia vieţii ier sufleteşti.
La Nicolae Jianu, lucrul acesta se manifestă prin neadâncirea suficientă a vieţii suflete;ti a eroilor celor mai înaintaţi şi în deosebi prin timiditatea sa faţă de aceşti eroi. Autorul, nu îndrăsneşte să ia atitudine faţă de faptele lor, nu îndrăzneşte să-i judece, să-i critice.
încă în secolul trecut, Saitâcov-Scedrin spunea: « Pe cât de nesemnificativă este rezerva interioară a unui om negativ, şi pe cât uşurează această sărăcie interioară studiul lui, pe atât de bogată în conţinutul real este lumea interioară a omului nou şi cu atât mai puţin accesibilă studiului devine ea. Condiţia firească şi necesară pentru orice scriitor-artist este de a se găsi cel puţin la acelaşi nivel cu personajul înfăţişat ».
Scedrin avea dreptate: nu-i lucru uşor să înfăţişezi lumea interioară a oamenilor celor mai înaintaţi. Dar nu e nici imposibil. Calea ne-o indică el însuşi: trebue ca scriitorul să se găsească la acelaşi nivel cu personajele înfăţişate.
.n societitea de azi, calea este acum deschisă pentru a îndeplini această condiţie. Trebue numai ca scriitorul să trăiască din plin viaţa eroilor muncii socialiste, să lupte pasionat alături de ei, căci numai aşa, pătruns de spirit partinic, se va putea elibera de influenţa ideologică a duşmanului şi va putea înfăţişa din perspectiva justă, cu pasiune sinceră, emoţionantă, viaţa epocii noastre şi pe cei care constitue elementul motor al acestei vieţi.
Prin ultimul său roman?— operă amplă şi impresionantă, izvorîtă din clocotul viu al luptei pentru construirea socialismului — N. Jianu a păşit hotărît pe acest drum.
DES PI NA MLADOVEANV
DANTE ALIGHIERI
In 1893, în prefaţa la prima ediţie italiană a Manifestului Comunist, Friedrich Engels scria:
« Incheerea Evului Mediu feudal şi zorile erei moderne capitaliste sunt caracterizate printr'o figură grandioasă: aceea a italianului Dante, care e în acelaş timp ultimul poet al evului mediu şi cel dintăiu poet al erei noastre »1).
Dante a participat nemijlocit la evenimentele epocii lui; a trăit viaţa cetăţii, a cunoscut-o, a luptat pentru realizarea unor idealuri politice. Angajarea pe o poziţie de luptă explică pasiunea cu care Dante a iubit viaţa, oamenii, prietenii, idealurile lui politice, dar şi violenţa cu care ataca pe duşmanii lui şi ai partidului său, vigoarea urei lui active împotriva duşmanilor; acestea constituie fondul de idei şi izvorul măestriei artistice a operei lui. Intr'adevăr, spre a exprima belşugul de pasiune şi ură, spre a milita pentru idei politice noi, spre a face din artă un mijloc de cunoaştere a realităţii, spre a cuprinde în cuvinte şi imagini sentimente umane măreţe — erau necesare mijloace artistice viguroase. Şi Dante le-a găsit pentrucă însuşi conţinutul operei sale le cerea.
Opera lui Dante reflectă epoca istorică a luptelor dintre comunele italiene, lupte sociale caracterizate prin asaltul dat de burghezia în ascensiune împotriva nobililor feudali care se străduiau să-şi menţină poziţiile şubrezite.
'') Marx-Engels:   Manifestul Partidului Comunist, Ed. P.C.R., 947-
In lupta ei împotriva feudalităţii, comuna orăşenească luase măsuri hotărîte pentru îndepărtarea nobililor  dela viaţa politică a comunei. Astfel e hotărîrea luată de « Consilio del Popolo » (Consiliul Popular) în 1289 prin care se interzice vânzarea şi cumpărarea iobagilor sau a drepturilor asupra iobagilor în cuprinsul teritoriului Florenţei. Corpul de gardă format din 1000 de soldaţi şi numit « Gon-faloniere di Giustizia » avea menirea de a înnăbuşi un eventual atac al nobililor. « Gli   Ordinamenti   di Giustizia»-—legiuire echivalând cu prima constituţie a Florenţei — data de Giano della Bella care ridicase poporul la lupta politică—ţinteşte să înlăture nobilii dela conducere, nepermiţându-le să ia parte la viaţa politică; numai cei înscrişi în bresle—aşa dar meşteşugarii sau noii negustori iviţi din   rândurile  acestora — pot deţine o demnitate în Stat.
Comuna luptă pentru eliberarea ţăranilor iobagi, pentrucă desvoltarea economiei sale, şi desvoltarea meşteşugurilor crează o mare nevoie de mână de lucru liberă. Deasemenea, ea trebue să se înconjoare cu un cordon de gospodării ţărăneşti libere, ca să-şi asigure aprovizionarea cu produse de primă necesitate, ceeace nu se putea obţine în condiţiile proprietăţii feudale asupra pământului.
Nobilii—magnaţii sau Granzii—ruinaţi, au fost siliţi să cedeze pentru datoriile lor sau să vândă către « popolo grasso » (burghezii ce se ridicau) pentru un preţ de nimic, domeniile lor împreună cu ţă-
292
despina mladoveanu
rănii de pe aceste domenii. Tipul popo-lanului orăşean care se ocupă de comerţ, cămătărie, meşteşug, fiind în acelaş timp şi proprietar de pământ— e frecvent.
Atât procesele care se petrec înăuntrul domeniului feudal cât şi desvoltarea rapidă a Comunelor orăşeneşti au drept rezultat eliberarea ţărănimii iobage, desvoltarea meşteşugurilor, lărgirea breslelor, crearea unor mari corpuri de manufacturi ai căror meşteri elaborează forme de conducere complexe. Ei nu asudă Ia războiul de ţesut, ci doar dirijează numerosul şi variatul personal al întreprinderilor, ei dirijează comerţul produselor lor cu pieţele străine, manipulează capitaluri mari şi nu mai participă direct în procesul muncii. Apar pentru întâia dată în istorie registrele de contabilitate, agenţii comerciali, de legătură, administratorii, etc. Unii dintre aceşti meşteri devin capitalişti, reprezentanţi ai acelor «Cavaleri ai profitului ». Ei formează rândurile acelui «po-polo ţfrasso » care intră pentru prima dată în arena istoriei, cu buzunarele pline de bani câştigaţi vertiginos şi fără trudă (« subiţi guadagni » (câştiguri rapide, cum avea să spună Dante)— şi care luptă necruţător cu Granzii, nobilii. Aceştia din urmă sunt puşi în situaţia de a lupta pentru păstrarea puterii, a conducerii, ei se sbat, dau din mâini. Inutil 1 Vor învinge negustorii, banii, noua economie bazată pe o puternică expansiune spre marile pieţe comerciale străine.
In Florenţa din anii lui Dante, luptele de clasă se desfăşoară cu violenţă, Partidul Ghibelinilor reprezintă grupul magnaţilor, al nobililor epuizaţi economi-ceşte şi învinşi pe plan politic de Ordina-menti di Giustizia. Partidul Guelfilor reprezintă grupul « popolo grasso » (negustorii) cu care se aliase «popolo minuto » (poporul de jos), sperând să obţină astfel o participare mai directă la conducere. Guelfii se împărţeau în Albi şi Negri, împărţirea aceasta în Negri şi Albi reprezintă — respectiv — însăşi diviziunea breslelor, în Bresle mari (Arti maggiori) aparţinând mariior negustori şi Bresle mici
(Arti minori) în care intră micii negustori, meşteşugarii.
In rândurile Albilor se găsesc « popo-lanii grassi », dar şi « popolanii minuti • (poporul de jos), iar în cele ale Negrilor numai popolanii grassi bancherii, cămătarii. Guelfii Albi constituiau deci gruparea politică mai progresistă.
Dante era Guelf alb. Şi lucru! acesta nu va rămâne fără urmări în opera sa. Deşi, trebue să o spunem dela .început, autorul Divinei Comedii a depăşit poziţiile partidului respectiv, criticând chiar şi burghezia.
Dante s'a născut în 1265, ia Florenţa. Şi-a făcut studiile sub îndrumarea lui Bru-netto Latini, un cetăţean de valoare a! timpului, poet şi erudit. Dante se simţea atras şi de muzică şi de pictură, care-i erau chiar familiare. In 1285 ia parte ia o expediţie militară trimisă de Florenţa în ajutorul Sienei. In r28i, ia parte la bătălia dela Campaldino, care consacră victoria Guelfilor asupra Ghibelinilor. Biograful şi istoricul Leonardo Bruni ne spune că Dante a dat dovadă de mult . curaj cu acest prilej. La vârsta de 30 ani, vârstă cerută de lege pentru a se putea bucura de drepturile politice, Dante se înscrie în breasla medicilor şi spiţerilor (care includea în afară de aceştia şi alţi intelectuali) pentru a putea lua parte Ia viaţa publică, politică a oraşului. A fost astfel ales în diferite consilii. In 1300, e trimis ambasador la San Gemignano ca să invite această Comună să ia parte Ia viitoarea alegere a conducătorului guelfilor. Misiunea lui reuşeşte. El primeşte titlul de « Nohilem virum » (bărbat nobil) care în comunele italiene se acorda numai în legătură cu funcţia ce avea de îndeplinit, şi care era retras purtătorului dacă era desărcinat din funcţie. Intre Iunie şi August 1300, Dante este ales Priore (fruntaş) al breslei din care făcea parte, pentru a reprezenta în consiliul Comunei interesele acestei bresle.
In Iunie 1301, s'a discutat în consiliul Comunei cererea Cardinalului Mat-teo d'Acquasparta adresată comunei Fio-
dante alighieri
293
renta de a obţine 100 de cavaleri înarmaţi ca ajutor în serviciul Bisericii. Dante a intervenit vehement în desbatere, opu-nându-se satisfacerii acestei cereri. In vreme ce Dante se afia într'o misiune, ca ambasador trimis de Comuna Florenţei la papa Bonifaciu VIII, Guelfii Negri, partidul politic advers Guelfilor Albi din care făcea parte Dante, iau cu asalt casele Albiior, obligă Priorii să demisioneze, pun stăpânire pe instituţiile administrative. Se ia hotărîrea ca Priorii din ultimii ani să fie reprimaţi. In 1302, se pronunţă sentinţa de condamnare a lui Dante care fusese prior: exilul. încep pregătirile exilului, străbătute de speranţa permanentă a reîntoarcerii în patria dragă; dar poetul a trăit, a luptat şi a creat marile lui opere în exil, fără ca să se fi putut întoarce în patrie.
■k
In «Decăderea feudalismului şi ridicarea burgheziei» (Ed. P. C. R. 1945). Engels a arătat că banul a fost arma irezistibilă cu care clasa negustorilor, bancherilor şi industriaşilor (proprietarii marilor ateliere de manufactură) a surpat puterea economică a seniorilor (proprietarii, laici şi clerici de moşii) « Mai înainte ca noile tunuri să fi dobcrît castelele cavalerilor, acestea au fost subminate de bani». (Op. cit. pag. 8).
Imaginea oficială despre lume în evul mediu era sacră (religioasă). Universul însemna numai o manifestare a voinţei divine. Imaginea despre lume a capitalismului ascendent este în esenţă profană. Fără a i se contesta existenţa, dumnezeu este însă expulzat din univers, în mecanismul căruia nu are a interveni. Lumea devine în sfârşit. . . ceeace este: o realitate materială şi obiectivă. Biserica, furnizorul ideologic al sistemului feudal, impusese omului dispreţul faţă de viaţă în general şi faţă de sine însuşi, în special. Viaţa, altădată generatoare întunecată a păcatului, ajunge acum un izvor luminos de bucurie şi creaţie neîntreruptă. Idealul monar-
hic, după care omul, spre a se «mântui» trebuie să se izoleze de societate printr'o asceză monstruoasă, este înlocuit treptat cu idealul dragostei de natură şi om. Iar acesta, considerat drept «o umbră trecătoare de pe pământ spre cer» redobândeşte înţelesul, pierdut atâta vreme — de fiinţă vie, socială, activă. Scuturându-ş1 lenevia mistică omul se întoarce spre el însuşi. De unde preocuparea exclusivă a cugetării era divinitatea (Teocentrism), omul devine un subiect demn de studiu (antropocentrism).
Această tendinţă de bază, caracteristică forţelor de-atunci ale progresului, este cunoscută sub numele de umanism.
La oglindirea laică şi în general ma aproape de adevăr a lumii, au contribuit în mod decisiv, împreună cu noul spirit de fiîosofie, cercetarea ştiinţifică şi creaţia artistică.
Sprijinită de descoperirile geografice care lărgesc hotarele pământului şi implicit orizontul uman, pe cuceririle tehnicei şi ale ştiinţelor fizico-matematice mai ales, (între altele confirmarea pe cale matematică şi experimentală a ipotezei lui Copernic cu privire la rotaţia pământului în jurul soarelui) orientarea materialistă aplică lovituri hotărâtoare concepţiei dominante, adică idealismului neoplatonic şi teologiei propriu zise. Capete îndrăzneţe ca Giordano Bruno şi Galileo Galilei, formulează teze materialiste. Astfel, materia socotită substanţa sau esenţa lumii, apare unitară, infinită, dinamică.
Pe drumul reprezentării veridice a vieţii se succed, într'un ilustru cortegiu, generaţii de mari talente şi chiar genii. In arhitectură dela Bramante şi Leo Baptista la Michel Angelo, în sculptură dela Do-natello la acelaşi Michel Angello, în pictură dela Giotto la Leonardo da Vinci, Tiţian, Veronese, Correggio, etc. toţi caută cu extraordinar patos , creator să reproducă natura şi mai ales omul. Folosind în acest sens experienţa antichităţii ei o depăşesc, însă, deoarece izbutesc să individualizeze generalul într'un grad superior predecesorilor lor elini — să lege mai  str âns pe
despinâ mladoveanu
294
om de mediul social şi fizic şi, mai ales, să întipărească în forme nemuritoare sentimentele şi atitudinile contemporane dintre cele mai nuanţate dar şi mai tipice. (Chiar atunci când narează situaţii sau se inspiră din motive biblice). Totodată este de observat că în regiunile în care la ciocnirea dintre forţele retrogracfe şi forţele înaintate au participat deadreptul masele populare, operele de artă au înregistrat prezenţa activă a acestora din urmă pe scena istoriei. (In ţările de jos Breughel, în Anglia Shakespeare, în Germania, unde a avut loc războiul ţăranilor, -— Diirer).
întreaga perioadă, care este caracterizată printr'o imensă creştere a curentului laic, umanist şi materialist precum şi prin predominanţa metodei realiste în artă şi literatură, s'a fixat în memoria omenirii ca una din cele mai nobile biruinţe ale poporului.
Evident, nu trebue să ne închipuim că Renaşterea este scutită de o examinare critică. -Dacă ţinem seama de împrejurarea că motorul social al epocii a fost burghezia, înţelegem dece ţelurile şi realizările Renaşterii rămân totuşi limitate. Clasa exploatatoare care a intrat în istorie cu «mâinile pline de sânge» (K. Marx) burghezia, nu putea să împingă prea departe, dincolo de propriile ei interese, elanul Renaşterii. Astfel, mişcarea umanistă rămâne prizoniera individualismului, spiritul anticlerical nu se ridică decât rareori până la treapta ateistă, curentul materialist este mecanicist iar realismul nu reuşeşte să evoce esenţa vieţii sociale, lupta de clasă.
Deasemenea este necesar să menţionăm printre motivele principale care explică mărginirea relativă a ambiţiilor Renaşterii — considerată în ansamblul ei — nivelul încă scăzut al ştiinţelor şi tehnicei productive.
Dar, nu putem aprecia semnificaţia unui fenomen trecut în comparaţie cu sarcinile prezentului, ci cu acelea ale momentului istoric corespunzător. Din acest punct de vedere, aportul Renaşterii este uriaş. Dacă
banul a ruinat zidurile castelelor, ideile Renaşterii au ruinat zidurile spirituale ale «întunecatului Ev. Mediu », deşteptând omenirea din lungul somn feudal.
Iată dece Engels era pe deplin îndreptăţit să scrie cu entuziasm: (Renaşterea) « a fost cea mai progresistă transformare pe care a trăit-o omenirea până atunci • (Marx - Engels: «Uber Kunst und Lit-teratur»). Şi unul din cei care a pregătit acest important fenomen cultural, unul din cei care a contribuit la înflorirea deo-debită a perioadei Renaşterii în Italia, a fost Dante Alighieri.
*
In opera lui Dante ca şi în operele tuturor marilor creatori care şi-au oglindit profund epoca, se desluşesc contradicţii care sunt contradicţiile epocii respective.
Unul dintre personagiile cele mai puternice din vasta frescă a Divinei Commedii •— Ulisse — exprimă foarte lămurit fondul acestor contradicţii. El e omul care pe de o parte se avântă spre lumea nouă ce răsare, iar pe de altă parte, e tras înapoi de lumea veche. Figura legendarului Ulisse este reluată de Dante în Cântul XXVI din « Infernul » pentru a-i da un conţinut nou.
In tovărăşia unui mic număr de oameni, Ulisse pleacă să descopere dacă dincolo de coloanele lui Hercule (strâmtoarea Gibraltar) care erau considerate în sistemul astronomic medieval sfârşitul lumii, se află o lume nouă, încă necunoscută. Gestul pe care îl face Ulisse era îndrăzneţ. El pornea să cunoască lumea prin proprie experienţă, nu se mai mulţumea cu lumea revelată: « Nu vă refuzaţi vouă exp erienţa » (Inf. C. XXVI) spune Ulisse tovarăşilor săi de drum, în faţa spectacolului mării furtunoase.
Mai mult: el le cere să nu uite că sunt fii ai oamenilor, că însăşi « seminţia » lor, condiţia lor de om le impune să meargă până la capăt, să se avânte spre lumea nouă de dincolo de hotar, să spargă limitele şi să « cunoască », să afle, să vadă cu ochii lor, să descopere, pentru a da
dante alighieri
295
oamenilor caie-i aşteaptă ceeace se cuvine omului: urcuşuri noi, posibilităţi noi:
Voi fii sunteţi ai nobilei seminţe ţi nu născuţi spre trai de brute ci-onoare căutaţi şi cunoştinţe 1j
(Inf. C. XXVI.
Bărbăţia eroicului Ulisse « dă aripi sbo-ruîui îndrăzneţ », tovarăşii lui se alătură îndrăznelii lui Ulisse şi toţi întorc corabia spre lumea nouă pe care o bănuesc dincolo de graniţele strâmtorii Gibraltar.
Şi 'ntoarsem prora iar   spre soare-apune şi tot la stânga 'n larg pentru alergare făcurăm din lopeţi aripi nebune.
(Inf. C. XXVI.)
Convingerea că fără îndrăzneală, fără bărbăţie şi eroism, nu se pot sparge limitele, că nil se pot smulge vălurile,—îndrăzneala aceasta creatoare, arată Dante, încă nu e suficientă pentru a depăşi graniţe care încă n'au fost trecute în experienţă, pentru a cunoaşte oamenii cu «viciile » lor şi « valoarea » lor. E un lucru care nu se poate face fără sacrificiu şi care cere uneori chiar jertfa de sine.
In inima lui Uiisse, bate dragostea pentru soţia dragă, Penelopa, pentru bătrânul tată lăsat în urmă, pentru fiul lui, dar ele nu pot stăvili «ardoarea » de a cunoaşte prin proprie experienţă:
Nici dor de fiu, nici milă de-un părinte bătrân, pe-atunci, nici dragostea datoare să curme al Penelopei plâns fierbinte
N'au fost în stare-a 'nvinge a mea ardoare să plec în lume ca să ştiu şi eu fi-a altor neamuri vicii şi valoare.
(Inf. C. XXyi, v. 194—199).
Mirea furioasă se va închide peste corabia lui Uiisse şi jertfa lor pare a fi inutilă.
*) Dante: Divina Commedia, trad. Gh. Coşbuc. (Toate versurile din Divina Commedia sunt citate după traducerea lui Gh. Coşbuc).
Rămâne totuşi din episodul dantesc al lui Ulisse ideea măreaţă, mereu actuală şi valabilă că voinţa de a sparge limitele, de a smulge vălurile cere bărbăţie, îndrăzneală, eroism, ba chiar jertfa de sine. Şi respectul pentru capacitatea şi măreţia omului, căruia Dante îi recunoştea meritul uriaş de a putea da aripi visurilor sale celor mai îndrăzneţe, ni-1 apropie pe Dante, cu toate că-1 despart. de noi cele şase secole.
Dar se pune întrebarea: dece Ulisse al lui Dante nu biruie ? Dece nu rămâne din visul lui decât faptul că a îndrăznit numai să-şi realizeze visul, numai voinţa şi bărbăţia în acţiune ? Dece visul măreţ nu trece în viaţă? Dece în momentul când Ulisse şi tovarăşii lui, înfioraţi de bucurie că au văzut pământ în faţă şi dându-şi seama că strâmtoarea era doar un obstacol în drumul spre o lume care există realmente, trebue să piară în valuri cu corabia sfărâmată?
Aici Dante este tras înapoi spre lumea teologală a evului mediu care nu admitea altă cunoaştere decât cea revelată. Teama de această divinitate îl face pe Dante..^ vadă în Ulisse un erou care nu biruie, a cărui jertfă nu dă rod.
Suntem în momentul istorico-economic în care se naşte cea dintâi «naţiune capitalistă », cum spune Engels despre Italia. Suntem în momentul în care burghezia ridicându-se spre putere are nevoie să cunoască realitatea prin experienţe noi ca să desvolte forţele de producţie; în momentul când cunoaşterea de lumi noi este o necesitate vitală pentru a dobândi pieţe de comerţ. In momentul în care prin forţa revoltei lor, masele populare împing omenirea înainte. In măsura în care eroul lui Dante întruchipează şi reflectă aceste împrejurări, Dante aparţine noii epoci; în această măsură este el « primul poet al erei moderne ». Ulisse al lui Dante este un Columb timpuriu, este prefigurarea şi preanunţarea lui.
In măsură în care Dante nu-1 lasă pe Ulisse să biruie, el alunecă spre epoca ce începe să piară.
296
despina mladoveanu
Şi dacă pornind dela figura lui Ulisse, vom trece mai departe, să urmărim pe plan mare în toată opera lui Dante această idee, nu vom face decât să adeverim din nou geniala învăţătură leninistă că în creaţia marilor artişti, în moştenirea lor, există « şi ceeace a alunecat spre trecut şi ceeace aparţine viitorului*; (Lenin despre literatură, Ed. P.M.R. p. 75) iar « contrazicerile în concepţiile marilor creatori nu sunt contradicţii ale propriei lor gândiri, ci oglindirea condiţiilor contradictorii ale epocilor lor ► (Ibid. pag. 73).
Vom găsi astfel în Dante, pe de o parte un luptător activ, un teoretician al monarhiei care reprezenta pe atunci «un element de progres » în <« fărâmiţarea feudală » (Engels), vom găsi protestul social împotriva corupţiei oficialilor vremii, a venalităţii, a cămătarilor, împotriva corupţiei papilor, a amestecului papalităţii în treburile pământeşti, vom găsi angajarea pe o poziţie de luptă, afirmarea ideii libertăţii umane, preţuirea filosofilor antici materialist! — iar pe de altă parte, vom găsi în Dante un mistic.
Pe de o parte, un critic vehement al societăţii lui, un artist care şi-a judecat timpul şi epoca cu luciditate şi forţă realistă în creaţie, — iar pe de altă parte un vizionar extatic.
Pe de o parte vom găsi una din cele mai mari opere ale vremii şi chiar ale vremurilor, o operă care oglindeşte veridic viaţa clocotitoare de pasiuni,de lupte, epoca însăşi cu tot ce este nou în ea; pe de de altă parte, prezentarea acestui conţinut bogat în tiparul religios al schemei: Infern Purgatoriu, Paradis. învăţătura marxist-leninistă ne arată că un artist e cu atât mai mare, mai actual, cu cât e mai ancorat în epocă, cu cât îşi trăieşte mai intens epoca. El poate astfel s'o reflecte realist şi să facă din arta lui un puternic mijloc de cunoaştere a realităţii.
Dante a izbutit să oglindească în «Divina Commedia» realitatea, punând în centrul Divinei Commedia omul. Intr'adevăr,eroul principal al operei sale capitale este omul; omui cu toate pasiunile şi avânturile lui,
dela «păcat » până la aspiraţiile cele mai înalte precum: dorinţa de a cunoaşte (Ulisse), lupta pentru un ideal (Farinata, C. X. Inf. ), iubirea (Paolo. Malatesta şi Francesca da Rimini, C. V. Inf.), durerea despărţirii de patrie, (C. VIII. Purg.) etc. Eroul principal este omul şi divin este omul în « Divina Commedia » pentru toate înălţimile pe care vrea să le cucerească depăşind « păcatele »— pentru a ajunge la perfecţiune, la lumină, pace, linişte.
Schema: Infern, Purgatoriu, Paradis, în care e prezentată materia DivineiCommedii nu este decăt un tipar foarte răspândit al timpului. Dar bogăţia de viaţă sparge tiparul şi se revarsă ca o realitate vie şi dinamică în aşa fel, încât în cele din urmă scena pe care se prezintă Divina Commedia este întregul Univers.
Divina Commedia izbuteşte să dea o frescă realistă a epocii şi oamenilor ei. Tocmai pentru că poetul nu a trăit în turnul de fildeş, izolat de viaţă,— a izbutit să prezinte o vastă galerie de tipuri umane, să creeze o operă ce intră în patrimoniul literaturii universale.
Pe eroii a căror sentimente suntputernice, nebiruite de judecata şi prejudecata timpului •— pedepsele nu-i strivesc. Sub ploaia de foc, un Capaneo afirmă cu mândrie că ceeace a crezut în viaţă, crede şi-acum: « Cum am fost în viaţă,. aşa sunt şi. aici unde sunt mort » (Inf. C. XIV. v. 5).
Un Farinata degli Uberti, conducător ghibelin, deşi zace într'un mormânt de foc pânăla brâu, îşi apără totuşi, cu vehemenţă ideile; un Paolo Malatesta şi o Francesca da Rimini, a căror iubire fusese considerată vinovată de contemporani, sunt învăluiţi de simpatia şi atenţia lui Dante pentrucă iubirea lor a fost mai adâncă decât opreliştile şi pentrucă, în Infern chiar fiind, ei spun unul despre celălalt: «Ce/ care de mine niciodată nu va fi despărţit » (C. V. Inf); un Catone, care pune libertatea mai presus de viaţa lui, pe care aşi dat-o preferând să moară decât să nu fie liber:
El caută libertatea scumpul dar (Purg. C. I., v. 70/71).
dante alighieri
297
Iar cu alţii, Dante simpatizează profund, exprimând toată înţelegerea lui umană pentru condiţia lor tragică, protestând împotriva celor care i-au ucis. Aşa e cazul cu Ugolino (inf. C. XXXIII), care sub motivul unei pretinse trădări, a fost închis într'un turn împreună cu copiii lui şi lăsat să piară de foame. Aşa e cazul cu Pier della Vigne pedepsit pe nedrept pentru un închipuit furt (Inf. C. XIII). Pia dei Tolmei (Purg. C. XIV)—ucisă de propriul ei soţ care voia să ia în căsătorie o altă femeie—e înconjurată de compătimirea şi simpatia lui Dante. In gura ei, Dante pune un vers care întruchipează omeneasca dorinţă de a fi prezent celor dragi, de a fi amintit lor. Ea îi cere lui Dante s'o pomenească celor rămaşi pe pământ, rugându-1:
De mine-ţi aminteşte; eu sunt Pia
(Purg. C.XIV).
In tiparul medieval al Divinei Commedii, omul nu mai este totuşi sfântul cu viziunile mistice şi extazele sale: omul are o patrie, are un partid, familie; omul e plin de pasiuni şi trăieşte din plin. Femeia nu mai e considerată doar ca o fiinţă care pluteşte între vis şi realitate. Privim la Francesca şi ne dăm seama: « e prima femeie a lumii moderne », cum spune criticul italian De Sanctis. Ea îşi trăieşte iubirea şi e mândră că, depăşind urile şi falsele judecăţi, stă alături de cel pe care-1 iubeşte.
Vasta frescă critică a societăţii timpului, prezentată în Divina Commedia nu i-a cruţat pe nobilii dedaţi la jaf şi înşelăciune, a demascat corupţia eclesiaştilor. N'au scăpat de critica acerbă, plină de ură a lui Dante nobilii, regii, eclesiaştii nu numai din Italia, dar din întreaga Europă. Tot neamul de regi ai Franţei, începând.cu Hugo Capet este acuzat de «avariţie ». Aşa numeşte Dante setea de dominaţie şi averi a acestor regi, violenţa şi înşelăciunea lor, uzurpările pe care ei le-au produs în Flandra, în Sicilia cu Carol d'Anjou, tot ceeace au luat Englezilor, şi însuşi faptul că regele Carol al
II-lea şi-a vândut fiica, Beatrice, lui Azzo VIII d'Este în schimbul unei mari sume de bani. Ceeace Dante numea la regi «ava-rizia », numeşte la eclesiaşti «cupidigia Ei, care pe plan ideologic au aceleeaşi interese cu nobilimea coruptă, sunt tot atât de corupţi în setea şi goana lor după averi. Galeria papilor corupţi este zugrăvită cu atâta forţă critică încât stârneşte revolta şi indignarea. Sunt arătaţi la rând, în adevărata lor lumină de corupători şi simoniaci, papii Bonifaciu VIII, Clement, Nicolo III, Adriano V, etc. cărora le spune: « Vi-aţi făcut Dumnezeu din aur şi argint >. (Inf. C. XIX v. 106—109).
In punga a treia din Infern stau cu capul vârît în nişte puţuri cu smoală papii simoniaci, corupţi, venali. Tălpile lor ard sub un foc etem. Aici stă de douăzeci de ani Nicolo III. Acelaş loc îl pregăteşte Dante lui Bonifaciu VIII şi lui Clemento V. Invectiva lui Dante împotriva Papilor este de o violenţă, de un sarcasm şi de o revoltă care găseşte imagini răscolitoare. Iată-i pe papii care se prostiuează cu regii:
Pe voi, pe papi, vă vede'n cartea legii loan, în chipu-acelei mare mişele ce sta pe ape şi curvea cu regii.
(Inf. C. XIX. v. 106—108
Curia Romană care se unise cu regii puternici pentru a aduna averi, este reprezentată de poet ca o prostituată care se vinde pe bani, iar cei cu care Curia se uneşte pentru a-şi satisface pofta de bogăţii sunt reprezentaţi printr'un uriaş cu care prostituata se sărută, în vreme ce-şi roteşte privirile de jur împrejur, în căutare de noi amanţi care să-i dea alţi bani:
Şi singură ca şi-un castel pe munte obraznică pe monstru-o curvi stând plimba'mprejur lascive-ochiri mărunte
Şi-alături lângă ea, străjer părând Să   nu i-o fure, o namilă'n picioare, şi-aşa ei se pupau din când în când.
(Purg. C. XXXII, v. 148—154)
298
despina mladoveanu
Cârdăşia între Vatican şi clasele exploatatoare— cârdăşie existentă şi în Italia zilelor noastre — începuse să fie demascată în urmă cu aproape 650 ani de Dante. Imaginea, aspectul sub care ne este prezentată unirea aceasta de interese venale este necruţătoare.
împotriva Papilor corupţi, Dante a dus o luptă acerbă. Deaceea şirul lor e nesfârşit în Divina Commedia. Iată-1 pe Adriano V în Cântul XIX din Purgatoriu (Vers 99), pedepsit pentru păcatul avariţiei; iată-1 pe Martinio IV în Cântul XXIV din Purgatoriu, pedepsit pentru păcatul lăcomiei. Iată-I pe Bonifacio VIII, acuzat de Sf. Petru de a fi Tăcut din cimitirul cu relicve sfinte o cloacă de sânge şi murdărie, în care violenţa şi corupţia şi-au dat frâu liber:
Făcu din  cimitirul meu ospiciu de sânge şi putori, cari pentru-acel pervers svârlit de-aici sunt un deliciu.
(Paradis C. XXVII. v. 25—28
într'o perioadă de dominaţie a Bisericii, Dante îndrăznea să-i critice pe Papi,— îndrăznea să critice Curia Romană. Luptând împotriva acesteia, Dante a luptat implicit împotriva feudalismului. Nu numai pentru că această Curie Romană era în Italia—atunci ca şi astăzi—posesoarea celor mai mari latifundii, dar şi pentru că reprezenta însăşi ideologia feudalismului, pentru că atunci ca şi astăzi ea masca exploatarea prin iluzii religioase. Ori, în^ măsura în cgre a criticat feudalismul, opera lui Dante a jucat un rol progresist pentru distrugerea bazei vechi feudale şi victoria noii baze. Critica Papalităţii posesoare de bunuri, hulpavă dar şi avară în acelaş timp, coruptă ca o «prostituată» şi mergând mână în mână cu puterea regilor pentru acapararea de avuţii, este unul din aspectele cele mai pregnante ale criticii vremii în Divina Commedia.
Dar există în Divina Commedia şi critica viciilor burgheziei care se ridica.
Dante critică din noua Florenţa aspectul bogăţiei desfrânate, al luxului, al desfrâului
celui mai josnic «sardanapalic », cum îi numeşte el, critică trândăvia doamnelor recent îmbogăţite care dispreţuiesc torsul lânei ca fiind treabă de servitoare, critică faptul că prin introducerea zestrei, căsătoria devine un act de vânzare-cumpărare (Paradis, C. XV, v. 100-109). Dante critică acel « cavalerism t, acea « melancolie » acele «relaţii idilice », pe care le va ironiza mai târziu Marx în Manifestul Comunist.
Continuând tradiţia poeţilor realişti, a poeţilor anonimi Goliarzi, Dante foloseşte puternice imagini realiste, o limbă colorată cu expresiile cele mai directe, mai neînvăluite. Limbagiul realist al lui Dante a fost creiat de însăşi necesitatea de a descrie aspectele josnice ale acelor pături.
Erau astfel svâiiite cât colo canoanele răsuflate ale artei medievale, proslăvind teama de exprimare a realităţii.
Dante a văzut şi aspectul negativ al nouilor rândueli care începeau să se înfiripe, bazate pe comerţ şi puterea banului.
Dacă la critica socială, adăugăm printre altele şi invectivele pline de sarcasm şi luciditate la adresa diferitelor cetăţi ale Italiei, prin care se înfiera tot ce era mai josnic, mai demn de dispreţ în ele, e lesne de judecat valoarea educativă, valoarea etică a Divinei Commedii. într'adevăr, desvăluirea rânduelilor antiumane are o valoare educativă pentru toate timpurile.
Astfel, de exemplu, societatea Genovei e înfierată pentru corupţia ei, pentru perversitatea ei (C. XXX lb. V. 151— 152); în cetatea Lucea, un alt aspect al aceleeaşi societăţii corupte îl prezintă banii care fac din «nu » da; aici dreptatea se vinde pe bani:
In urbea lor, că-i bine garnisită sunt toţi pungaşi,  afară de Bontur din inu », pe bani fac « da », într'o clipită, (Inf. C. XXI, v. 40—43)
In societatea cetăţii Siena, Dante vede cuibărită «vanitatea » marile dorinţi de cucerire, întemeiate pe lacome pretenţii.
dante alighieri
Iar între zidurile cetăţii Pisa, (C.XXXIII Inf. v. 79) cruzimea acestei societăţi se manifestă în chipul cel mai barbar. Aici a fost lăsat să piară de foame într'un turn, contele Ugolino cu copiii lui. După ce copiii muriră, Ugolino înebunit de foame i-a mâncat, pentru ca în cele din urmă să piară şi el. Pentru Pisa care a tolerat această nelegiuire, Dante are cuvinte de adâncă indignare:
Ah, Pisa, Pisa, mlaştină a ruşinii
Că dacă de Ugolin ei svon făcură că el prin cetăţui te-ar fi trădat ce-aveai   să  pui   copiii-aşa'n   tortură ?
(Inf. C. XXXIII, v. 79—88)
Asupra Pistoiei, Dante chiamă focul, pentru ca răul ce domneşte acolo să fie stârpit; iar pe stăpânitorii din Arezzo ti demască drept nişte violenţi care urlă şi rag mai mult decât îi ţin puterile, ameninţând veşnic cu războiul.
Bolognezii sunt înfieraţi pentru « avari-ţia • lor (Inf. C. XVIII v. 63). Padova dă infernului tributul său de cămătari care sug sângele cetăţenilor. Puglia suferă din cauza sgârceniei conducătorilor şi din cauza lăcomiei oficialilor.
într'o scrisoare către Mina Kautsky, Engels 1-a caracterizat pe Dante drept un poet cu tendinţă.
«Părintele tragediei Eschil, şi părintele comediei, Aristofan, au fost amândoi în mod hotărît poeţi cu tendinţă, tot aşa cum au fost Dante şi Cervantes ». J)
Dante a scris de pe poziţia unui artist angajat, care a făcut din cuvânt o armă, din arta lui un mijloc de luptă pentru triumful unor idei, pentru ca omul să fie eliberat din ignoranţa şi obscurantismul medieval, să cunoască realitatea şi să fie stăpânul ei. A susţinut necesitatea participării la luptă combătându-i pe adepţii căii de mijloc.
Aşa numiţii « Ignavi » (Indiferenţi), despre care Dante vorbeşte în C. III din
1 ) Fr. Engels: Scrisori ătre Mina Kautsky, 26 Nov. 1885, op. cit.
Infern, credeau tocmai că se pot ţine deoparte şi trăi astfel liniştiţi. Dar numindu-i nişte «nenorociţi care niciodată n'au fost vii », Dante a subliniat că de fapt ei nici n'au trăit. In concepţia iui Dante, viaţa înseamnă luptă— a trăi înseamnă a te situa de o parte sau alta a baricadei; a nu face aceasta, înseamnă a fi un vierme care se târăşte pe pământ. Pedeapsa la care aceşti Ignavi sunt supuşi în Infern este de a fi înţepaţi de viespi şi muşte mari care le brăzdează obrazul cu sânge. Sângele se amestecă cu lacrimile lor de durere. Iată aprecierea plină de dispreţ a poetului:
Nici Drept, nici milă pentru ei în veci; nici unu'n  lume  nicio faimă 11'are; Prea mult Vorbim de ei, tu-i vezi şi treci.
(Inf. C. III. v. 49—52)
Dealtminteri, conceptul acesta care-şi găseşte exprimarea pe plan artistic în « Divina Commedia», fusese expus teoretic de Dante şi în « De Monarchia » şi « Convi-vio ». El arătase în « Convivio » (Banchetul) că omul nu-şi ajunge sie-şi şi deaceea e necesar să fie cetăţean. Dar fiindcă omul învaţă prin ajutorul «intelectului posibil », scopul colectiv al umanităţii ar fi, după el, virtutea «intelectivă», dar nu aceea care se opreşte la idei, ci aceea care cuprinde şi practica. Dacă activitatea intelectuală este coordonată cu cea practică, viaţa politică capătă caracter de ştiinţă. Politica, arată, Dante, trebuie să realizeze practic ideile inaintate. Dreptatea nu există, a arătat Dante, acolo unde există lăcomie de bogăţii dar mijloace sărace, lipsă de bunuri. De aceea, dreptatea va trebui s'o împartă, după părerea sa, un monarh, pentrucă are virtute şi dragoste, adică acele calităţi pe care el le pune în seama mult aşteptatului conducător, despre care vorbeşte în cântul dela începutul « Infernului ».
Monarhul acesta, care în concepţia lui Dante trebuia să fie «supusul supuşilor săi » (il servo dei servi) urma să restabilească pacea mult frământatei lui cetăţi, urma să aducă unirea şi unitatea tuturor
3°°
despina mladoveanu
cetăţenilor Italiei, ba chiar a lumii întregi. Vederile lui Dante în această privinţă erau conforme cu mersul firesc al istoriei. In acel talmeş-balmeş general — cum spune Engels—■ «regalitatea era elementul de progres— aceasta este limpede ». ) Pentru unitatea între acele cetăţi risipite şi sfâşiate de discordie şi vrajbă, Dante a luptat din toate puterile lui, a suferit şi a trebuit să cutreere ca exilat politic pământuri depărtate de scumpa lui cetate. Patria şi-a cântat-o Dante asemuind-o cu o grădină, la amintirea căreia suie în el fiorul sfânt al_ dorului de pământul natal:
Era pe timpul care aduce dor
şi inima'n vâslaşi de jale-o frânge,
In ziua când le-au zis: Drum bun, ai lor
Când inima'n pelerini  se strânge Când cânt'un clopot dulce în depărtare ce-a zilei moarte  acolo parc'o plânge.
(Purg. C. VII)
Dante a dat glas durerii sfâşietoare resimţite de cel ce pleacă departe de tărâmul iubit, neştiind când se va întoarce. Sunt versuri care dau glas durerii resimţite de el însuşi, în vremea exilului. Amintirile de cei dragi «înmoaie » inimile în faptul serii; dorul te «străpunge » în clipa când revezi în minte chipul prietenilor scumpi lăsaţi departe. Aici, ca şi în alte părţi ale operei lui, se simte cum inima poetului bate. puternic pentru prieteni, pentru prietenia între oamenii cu idei comune. El va vorbi cu aceleaşi accente calde despre Guido Cavalcanti, despre Lapo, —• poeţi cu care a fost prieten toată viaţa.
Tabloul vrajbei . care « roade » cetăţile Italiei — cetăţi pe care poetul le-a cunoscut în timpul exilului — e puternic reliefat în cântul VI din « Purgatoriu >. Mânia lui Dante se amestecă aici din belşug cu durerea în faţa trupului fărâmiţat al Italiei care nu vrea să   recunoască un
') Fr. Engels: Decăderea feudalismului ş iridicarea burgheziei, Ed. P.M.R. pag. 13.
conducător unic, care să frâneze urile, să o îmblânzească, să-i vindece rănile şi să unească laolaltă pe cei care au de fapt «un singur şant şi zid de apărare » comun. «Realizarea arzătoarei dorinţi a lui Dante ar fi însemnat— aşa cum mai târziu s'a şi petrecut— un pas spre unitatea Italiei,înăuntrul imperiului condus de acel monarh în stare să asigure pacea. El numeşte Italia un « han al durerii » din cauza luptelor interne, un «furnicar » al luptelor politice între diferitele cetăţi conduse de diferiţi principi, lupte care o împedicau de fapt să se desvolte şi să prospere economiceşte:
«Nici o ţară din lume— arată I. V. Stalin — nu poate spera într'o serioasă desvoltare economică şi culturală dacă n'a reuşit să se elibereze de fărâmiţarea feudală şi «de certurile dintre principi » :).
Iată tabloul desbinării între cetăţile Italiei care nu-şi recunosc un <' pilot » şi sunt exploatate de «baroni »:
Oh! slujnico Italie! Trist ospel
şi navă'n viscol ce-ai pierdut pilotul,
nu doamnă de provincii,  ci bordel.
(Purg. C. VI. v. 76—79)
Şi-acum trăiesc în focul desbinării cei vii ai tăi, mâncându-se căzneşte câţi au un şant şi-un zid de apărare,
Ai mării ţărmi, nememico-i priveşte în jurul tău, şi caut'apoi în tine de-ai vreun partid ce'n linişte trăieşte
(Ibid, v. 82—88)
Hai vezi cumplite cum îţi sug poporul baronii tăi şi curm'a lor păcate
(Ibid, Vol. 109—in)
Hai vezi cum la Roma plângând se sbate şi zi şi noapte,  o văduvă săracă: dece nu eşti cu mine împărate ? Hai vezi cum se iubesc ai tăi.
(Purg.C.VI.v. 109—116)
') I. V. Stalin: Salul adresat cu prilejul aniversării de 800 de ani ai Moscovei • — « Pravda », 7 Sept. 1947.
dante alighieri
301
Exilul pe care 1-a suportat atât de greu departe de Florenţa în care se născuse, nu este totuşi pentru poet un prilej de resemnare şi de încetare a luptei. In exil fiind, el a scris epistole cu un conţinut de iuptă, dintre care unele reprezintă un adevărat manifest ce cheamă la încetarea hărţu-elilor dintre cetăţi şi la crearea unităţii Italiei sub conducerea unui monarh.
Aproape în toate epistolele sale, Dante a îndemnat popoarele şi principii Italiei să renunţe la războaie, să recunoască un singur conducător.
« Voi cei care plângeţi asupriţi, avântaţi-vă inimile, pentru că salvarea voastră e aproape (venirea lui Henric VII — N.A.) . . . frângeţi răzoarele urilor care au copt în voi. . . şi nu alungaţi dela voi bunătatea celui de Sus, ca piatra care în dimineţi alungă roua; ci lăsaţi să încolţească şi să ia viaţa în voi, ca într'o vale fecundă, verdeaţa colcăind de sevă; verdeaţa, spun vouă, roditoare de pace adevărată ». (Epistola către popoarele şi principii Italiei)
Cât de consecvent a mers Dante pe linia luptei pentru realizarea păcii între chinuitele cetăţi ale Italiei şi pentru realizarea unităţii Italiei, o dovedeşte printre altele şi epistola adresată Florentinilor, în momentul când aceştia se pregăteau de război împotriva lui Hnric VII pe care Dante îl considera tocmai monarhul indicat să asigure unirea.Este epistola care începe cu celebrele şi dureroasele cuvinte: « Dante Alighieri, Florentin, exilat pe nedrept. ■ . către Florentinii dinăuntrul  cetăţii.. . »
« Cetăţeanul Alighieri > este printre aceia care au suferit cel mai mult de pe urma luptelor de partid între cetăţi, tocmai pentrucă fusese exilat odată cu cucerirea puterii de către Ghibelini. Durerea de a fi departe de patria lui, Florenţa, străbate opera lui Dante dela un capăt la altul. Dante aminteşte la tot pasul de dorul ce-1 mistuie departe de oamenii dragi lui din cetate, de tristeţea peregrinărilor printre străini, care, chiar când sunt ospitalieri, rămân totuşi nişte străini pentru el, de apriga soartă pe care operează condiţia de exilat.Dar durerea lui are în ea puterea combativităţii. Intr'a-
devăr, în exil fiind, Dante n'a renunţat nici un moment la luptă; în acest timp a scris el « II Convivio », Epistolele către Firenze, « De Monarchia », operă de teorie în care precizează venirea unui monarh care să asigure pacea, iar în cele din urmă opera care a rămas moştenire veacurilor, <i Divina Commedia ». Biograful lui Dante, Leonardo Bruni, citează, printre alte epistole şi una rămasă pierdută, care începe cu cuvintele: « Popor al meu, ce ţi-am făcut eu ţie ? »In aceste puternice cuvinte răsună apelul patetic*al iui Dante către poporul de lângă care a fost obligat să plece; iar dureroasa întrebare «Ce ţi-am făcut eu ţie ?»înseamnă revendicarea unui drept, cererea ca un popor pentru care el lupta din afară să-1 readucă în sânul lui, în cetatea dragă, reparând astfel nedreptatea comisă.
Iată cum, în câteva rânduri din « Banchetul », descrie Dante condiţia tragică a exilului:
«... Sunt ca o corabie fără pânze şi fără cârmă, mânată din port în port, din ţară în ţară de vântul uscat care trece prin dureroasa mea sărăcie . . . aproape peste toată întinderea pe care se vorbeşte această limbă am cutreierat, rătăcitor, aproape uneori cerşind, arătând astfel, împotriva voinţei mele, rana pricinuită de destin . . . (Le opere minori di Dante Alighieri, comentate da Domenico Guerni », «Convivio », p.152).
Amărăciunea exilului, Dante a gustat-o din plin. In cântul XVII din «Paradis » ea este exprimată în cuvinte rămase celebre:
Vedea-vei tu cerşită pe cărări
Ce pâne-aduni, şi cât de-amară cale
să urci şi să scobori străine scări.
(Par.C.XVII,v.58—61)
Durerea aceasta atât de mare pe care Dante a purtat-o cu sine în exil, a fost în acelaş timp şi măreaţă.Ea a ştiut să învingă chemarea spre patrie, atunci când i s'au oferit condiţii de amnistiere nedemne şi ruşinoase. A recunoaşte că a defraudat şi delapidat, a recunoaşte această falsă învinuire şi a se căi public—iată un preţ pe
302
despina mladoveanu
care   Dante n'a  acceptat  să-1 plătească. Demnitatea lui de om cinstit şi mândru de a fi luptat neîncetat pentru întoarcerea într'o  patrie aşa  cum o visa el, liberă şi unită, îl face să refuze cu indignare Şi revoltă această «invitaţie » de reîntoarcere. In epistola adresată « Unui prieten florentin »,  răspunsul   lui   e   răspicat şi hotărât: preferă să nu se  mai întoarcă niciodată, decât să-şi încalce demnitatea: «Aceasta-i aşadar revocarea prin care e chemat în patrie Dante Alighieri, după ce a pătimit exilul timp de atâţia ani...»
Nu, nu aceasta este calea întoarcerii în patrie. Dar de se va găsi vreo altă cale care să nu întoarne sau să nu clintească întru nimic faima şi onoarea lui Dante, atunci pe această cale eu voi păşi cu pas grăbit Dar de cumva o altă cale nu există ca în Florenţa să mi întorc, atunci eu în Florenţa nicicând n'o să mai intru! »
Această atitudine demnă şi fermă, Boccacio o va aprecia în cuvinte de admiraţie:
«Oh! Dispreţ demn de laudă— cu câtă bărbăţie ai răspuns, înăbuşind arzătoarea dorinţă a reîntoarcerii în patrie pe o cale mai mult ca nedemnă pentru un om hrănit în sânul filosofiei. »
Cât de puternic şi de adânc a trăit în Dante sentimentul iubirii de patrie, ale cărei pământuri le-a cântat, se poate vedea în nenumărate versuri din « Divina Commedia ». Obsesiadorinţei de a fi împreună cu oamenii dragi ai Florenţei o aflăm în acele versuri din CVI din Purgatoriu unde Dante cântă regăsirea între cei născuţi Pe acelaşi pâmănt. A fost destul ca Virgi-liu să rostească numai cuvântul «Mantova » pentru ca acest sunet drag auzului lui lui Sordello, poet născut şi trăit tot la Mantova, să-1 facă atent la cererea poetului antic de a-i arăta un drum  mai bun. « Mantova », spune Virgiiiu ; « Mantova » sunt, îi răspunde Sordello. E cuvântul cheie care-i apropie unul de altul, cuvântul poartă de intrare în sufletul lui Sordello.
Iar întâlnirea cu Farinata, cetăţean florentin ghibelin este la rândul ei un prilej
ca Dante să amintească de nobleţea patriei, lor:
Te rog, Toscane, oprire'n pas să pui,
Căci eşti născut cum graiul te arată din nobila cetate cărui eu povară poate-i fui odată.
. (Inf.C.X.v.22 — 288^
Dante a iubit poporul Florenţei: şi avem toate motivele să ne dăm seama că'atunci când e vorba despre «poporul Florenţei ., înţelegea pe acei a căror nobleţe sufletească era câştigată prin merite personale, îndrăzneală şi bărbăţie în luptă, prin muncă pentru creşterea   şi  prosperitatea cetăţii. Dante dispreţuia nobleţea sângelui şi preţuia nobleţea meritelor, aşa cum reiese din adeziunea sa la principiile acelui « Dolce Stil Nouvo » : (gingaşului stil nou) pe care îl preţuia, «il cor gentil »— adică nobilimea. Acelaş   lucru   îl dovedesc aceste versuri din «Paradis », care subliniază cât de neînsemnată (poca) este nobleţea sângelui faţă de nobleţea inimii:
O tu sărmană eşti a sângelui nobleţe Deşi faci pe om înfumurat să fie .
Dar nu numai atât. Dante  a înţeles să-şi scrie poemul în limba poporului, cum era denumită pe atunci italiana în raport cu latina care era limba păturilor de sus, a păturilor culte. Şi-a scris « Divina Commedia» adică opera capitală a vieţii sale, în graiul popular, fără a se gând! dacă astfel va căpăta sau nu cununa de lauri cu care erau încununaţi pe atunci  poeţii la modă. A renunţat la această glorie pentru că îi era clar că numai scriind într'o limbă accesibilă   tuturor   celor   care vorbesc Italiana  va   putea   da   circulaţie largă ideilor şi sentimentelor nobile exprimate de el.
Dante este astăzi primul mare poet italian, în deplinul înţeles al cuvântului.
dante alighieri
303
Iată ce-i răspunde într'o eglogă unui prieten al său, care îl' îndeamnă să scrie Divina Commedia în limba latină:
«/« astfel de poeme, limba astfel s'o alegi încât să fie pe'nţeles şi acestor  oameni şi acelora de lângă ei Ca lumii limpede să-i fie spusele ce i le
dai»;
Mai mult decât atât; Dante a ţinut să dea celor « sărmani • şi o operă de popularizare a ştiinţei timpului său, «Banchetul», care e aşadar banchetul ştiinţei. Este prima operă Italiană a unui laic care urmăreşte răspândirea ştiinţei printre laici.
Dante este primul care îndrăzneşte să expună un complex de doctrine filosofice în limba poporului, pe care o denumeşte :
« Lumina nouă, soarele nou, care va răsări acolo unde va asfinţi ceeace e uzat » (In termeni actuali am spune : «ceace şi-a trăit traiul şi va da lumină acelora care zac în întuneric şi ignoranţă. ( « Convivio. I.13)
Cât de apropiate ne sunt aceste ide1 ale lui Dante şi cât de actuale 1 A şti să militezi pentru alungarea a ceeace şi-a trăit traiul— «l'usato »(cum spune Dante), a folosi în opera de înalt nivel artistic o limbă pe care s'o înţeleagă întreg poporul, iată învăţături mereu actuale, pe care cultura socialistă şi le însuşeşte cu dragoste, aşa cum îşi însuşeşte toate marile valori ale trecutului. Dante consideră nu numai că poetul trebue să scrie în limba poporului şi că un mare poet trebue să fie cu atât mai mult un exemplu în această privinţă, dar el afirmă că poetul poate să fie « făuritorul » (il fabbro) «limbii materne», adică poetul trebue să dea viaţă nouă limbii pe care o vorbeşte el şi cei din patria lui, folosindu-o în mari opere de artă.
L-a preţuitpe Guinizelli (Purg.C.XXVI) pentrucă l-a socotit un asemenea « făuritor de limbă », care a ridicat limba maternă la un rang mai înalt, folosind-o astfel încât a întrecut toate « versurile de dragoste şi proză de roman ». Pe această linie
a mers Dante scriind « Divina Commedia » în limba «vulgară» şi izbutind să creeze cel dintâi, limba literară italiană.
El a înconjurat cu o caldă dragoste de patriot pe poeţii care începeau să renunţe la modelele ie limbă străină pentru a scrie în limba poporului. Cu drag vorbeşte despre Cino da Pisto-a, Arnaldo Danieilo, despre Ciacco, despre Guinizelli pe care-1 numeşte «Părintele lui şi al altor mai buni ca el » (Purg.C.XXVI.v.97).
Şi în acelaş timp, Dante protestează împotriva celor care îşi pleacă atenţia mai mult Ia « voce » decât la « adevăr »• în opera de artă şi arată că trebuie «să-i laşi să vorbească > şi să nu-i asculţi (Purg.C XXVI, v.119). Cu alte cuvinte, nu lua în seamă pe cei care înţeleg să scrie de dragul formei, când nu au de spus nimic.
Atitudinea lui Dante de   dispreţ faţă de   formalism   în  artă—-atitudine care îi conferă la rândul ei o vie actualitate, — explică însăşi valoarea şi forţa cu care « Divina Commedia » a răzbătut dealungul a 600 de ani ajungându-ne nouă, astăzi mai  proaspătă  şi  mai  vie  ca oricând. Este o operă bogată în conţinut de idei, în care trăieşte din plin realitatea comunelor italiene, o operă cu o formă literară minunată în stare să corespundă ideilor măreţe pe care le cuprinde. In măreaţa operă a lui Dante — care este de fapt o încununare a visurilor şi idealurilor sale de viaţă, politice,— găsim exprimate în puternice imagini artistice—adevăruri dragi nouă, epocii, noastre. Ideia   angajării pe o poziţie de luptă, ideia de a-i sluji pe cei « mizeri » pu-nându-le la îndemână în limba lor ştiinţa secolului, ideia unei arte cu tendinţă care militează pentru idealurile  înaintate ale epocii, ideia artistului făuritor «de limbă», ideia înaltei misiuni a artistului care trebue să facă din opera lui « pâinea cu care să se sature mii şi mii de oameni », ideia adevăratei demnităţi umane, a nobleţei pe care omul şi-a câştigat-o prin merite şi nu prin moştenire, a măreţei condiţii a omului, care prin efort şi îndrăzneală trebue să spargă limitele şi vălurile spre a cunoaşte ceea   ce se
despina mladoveanu
3°4
ascunde dincolo de ele, ideia folosirii motivelor artei populare, (Dante a folosit în Divina Commedie legende şi motive populare) sunt idei care împing înainte desvoltarea societăţii, spre progres.
Opera lui Dante este în acelaş timp o înaltă şcoală a unor astfel de idei: dragostea de pământul natal către care dorurile poetului se îndreptau cu aprindere în exil, prietenia nezdruncinată, dorinţa
de cunoaştere şi experienţă, iubirea nebiruită de niciun obstacol, şi atâtea altele.
Realismul operei danteşti precum şi valoarea ei durabilă reprezintă un triumf al artei care şi-a extras conţinutul din viaţă, al participării nemijlocite a artistului la viaţa cetăţii, al faptului că Dante a fost — aşa cum spune Gorchi că sunt toţi marii artişti ai lumii <( ochii, urechile şi vocea • epocii lui.
/
RECENZII
ÎN LAGĂRELE MORŢII *)
Mauthausen — lagărul morţii, în zori, sub un cer de cenuşă, pe care soarele nu s'a ivit încă.
împrejmuiţi de ziduri grele de granit, în curtea interioară a lagărului stau mii de oameni. Oameni goi. Hainele sunt lăsate în barăci. Sadism nazist.
Pe ziduri, pe clădiri, soldaţi şi mitraliere. Deasupra lagărului, tăcere.
Trec orele. Tăcerea îngheţată e spartă de o voce puternică, răzbind din megafoane. Se anunţă agresiunea fascistă împotriva Uniunii Sovietice. E o veste tragică adusă unor oameni despuiaţi.
« Rămânem nemişcaţi, tăcuţi. Aproape că ai putea auzi aerul încălzit cum pâlpâie şi vibrează pe pietrele de granit. Peste patru mii de oameni stăm în pielea goală şi ascultăm acest eveniment care va răscoli istoria.
Suntem cu mâinile goale între zidurile de granit. Sute şi mii de pumni se încleştează. Ochii privesc scânteetor către mitraliere
Prin imaginea aceasta — pe care o întâlnim în paginile însemnărilor grupate sub titlul « Unde este Unire» — Nedelcu a izbutit să înfăţişeze artistic ctle două tabere care se înfruntau în lagărul dela Mauthausen. Deoparte naziştii — cruzime, bestialitate, sadism rece ; de cealaltă, internaţii — rezistenţă surdă, opoziţie organizată şi încredere ; mai ales încredere. încredere în puterile proprii, încredere în forţele vii ale istoriei, încredere în viitor.
* Toate cuvintele sunt poetice dacă sunt cuvintele vieţii » spunea Louis Aragon. Lăr-
*) I. Nedelcu: Unde este Unire. E.S.P. L.A., 1950.
gind aria de aplicare a cuvintelor marelui poet francez, ajungem la adevărul cunoscut că toate faptele brute, nude, ale vieţii, pot deveni fapte literare dacă sunt transmise în chip plastic prin ceeace au ele mai tipic.
j nsemnările lui '. Nedelcu confirmă acest adevăr. Materialul de viaţă cuprins în paginile volumului este uriaş. O adevărată epopee este transmisă direct, fără artificii. Eroii epopeii sunt comuniştii, luptătorii antifascişti, voluntarii brigăzilor internaţionale din Spania.
« Unde este unire » constitue un rând în marea istorie a brigăzilor internaţionale. E istoria unui grup de foşti voluntari din războiul de independenţă din Spania, ajunşi în lagărele hitleriste de exterminare.
Viaţa de infern a lagărelor, în care singurul curent de aer proaspăt, curat, îl constitue lupta comuniştilor, speranţa în viitorul luminos, e redată prin mijloace simple. Ele nu diminuează dramatismul situaţiilor, nu scad temperatura momentelor de viaţă.
Să ne amintim imaginea oamenilor goi, cărora li se aduce vestea războiului fascist împotriva Ţării Sovietice. Imaginea este impresionantă, cu toată simplitatea ei. Am spune chiar, tocmai datorită acesteia. Orice « literaturizare », orice încercare de a « stiliza » materialul de viaţă, de a-l comenta, ar fi însemnat sirop dulceag turnat peste esenţa tare, aspră, a vieţii.
Scriitorul nu a procedat însă astfel. Simpla opoziţie a oamenilor despuiaţi de haine şi a soldaţilor mânuitori ai mitralierelor de pe ziduri şi clădiri e elocventă. Ea sugerează înfruntarea a două lumi. De o parte, forţa brutală şi neomenoasă ; de cealaltă, umanitatea despuiată, dar înarmată cu curaj, conştiinţă şi încredere.
20
sorin arghir
306
Nimic nu e de prisos în construcţia imaginii. Nici zidurile de piatră, nici pavajul rece şi nici măsurile militare transmise prin megafoane unor oameni înfometaţi, pe care-i pândeşte moartea. Toate aceste detalii com-plectează atmosfera.
imaginea o întregeşte un cer ceţos, cenuşiu.
La întâlnirea acestor linii, imaginea se desvăluie, bogată în înţelesuri. Ea sugerează cruzimea hitleristă şi forţa morală a internaţilor din marile ţarcuri de sârmă ghimpată.
Şi cititorul capătă convingerea că zidurile grele de granit se vor prăbuşi înaintea oamenilor despuiaţi şi că un alt cer, luminos, senin, va priveghia deasupra.
Pentru ca scriitorul să construiască o asemenea imagine a fost necesar un proces de triere, de selectare a faptelor vieţii. Au trecut prin ciur amănuntele minore şi au rămas marile momente ale vieţii. Transmiterea lor în chip sugestiv stă la baza frumuseţii imaginii.
★
Mauthausen. . . Lublin. . . Auschwitz . . . Trei lagăre naziste de exterminare. Trei uzine monstruoase ale morţii.
De acolo au fost rupte fragmentele de viaţă cuprinse de cartea lui :. Nedelcu. Paginile însemnărilor sunt grele de fapte. In ele sunt consemnate într'o formă directă, abruptă, nenumărate momente care au valoarea faptului trăit direct, cu putere.
I. Nedelcu declară că nu şi-a propus să creeze o operă literară. Atitudinea de modestie a scriitorului faţă de propriul său scris nu este deplin justificată. Autorul însemnărilor nu a fotografiat în chip plat realitatea. De cele mai multe ori, din vălmăşagul vieţii de lagăr au ieşit la iveală — în paginile cărţii — doar acele fapte şi momente care cuprind în ele miezul, semnificaţia existenţei de suferinţe şi luptă duse în lagărele hitleriste. 1 n general, făcând aceasta, scriitorul nu a mers pe linia interpretării seci, ci a căutat şi a găsit mijloacele artistice prin care şi-a înfăţişat materialul de viaţă.
I11 ultimă analiză, două sunt aspectele puse puternic în lumină : cruzimea nazistă şi rezistenţa internaţilor, rezistenţă luminată de focul încrederii în triumful cauzei drepte. Atunci când a izbutit să dovedească aceasta, scriitorul a făcut şi operă artistică. Operă artistică, pe care o caracterizează construcţia îndrăzneaţă, cu d.esnodăminte neaşteptate şi contraste izbitoare, operă în care adevărul vieţii iese la iveală, transmiţând cititorului certitudinea că acest adevăr va triumfa.
Şi atunci se poate vorbi de măestrie artistică. Ea înseamnă — cum arăta C. Fedin la a doua consfătuire unională a tinerilor scriitori sovietici — « arta de a reda marele adevăr al vieţii ».
în cartea sa I. Nedelcu a izbutit de cele mai multe ori să redea acest « mare adevăr », Există pagini zguduitoare în care cruzimea nazistă apare în toată hidoşenia ei. Pentru a demonstra aceasta, efortul scriitorului s'a desfăşurat pe linia găsirii celor mai semnificative fapte.
Iată doar câteva din acestea :
Lublin... Au sosit deportaţii evrei din Varşovia. Printre ei, mulţi copii. Inapţi pentru muncă — după formula hitleristă —. Şi..... într'o primăvară frumoasă, încolonaţi câte doi, au păşit printre straturi de flori spre uşa crematoriului. « De acolo n'au mai ieşit niciodată ».
« Crematoriul n'a fost în stare să mistuie atâtea trupuri omeneşti. Pe hipodromul comandamentului, împrejmuit cu pa-rapeturi înalte, se înălţau stive imense de trupuri omeneşti şi lemne. Peste ele s'a turnat gaz lampant. Nici aşa n'au putut fi nimicite toate cadavrele. Resturile au fost aruncate în camioane şi transportate în pădure.
Baia şi gazarea se făceau noaptea. Pentru asurzirea strigătelor şi ţipetelor se punea în funcţie un tractor puternic, marca Bu-llog ; sgomotul motorului întrecea ţipetele oamenilor. »
Treblmka... un lagăr ascuns între păduri. Lângă Vistula. Barăci mari şi lungi. « Intră în ele trenuri întregi. Se închid porţile. N'au ferestre. Se dă drumul la gaze. Apoi.
in lagărele morţii
se deschid porţile, se scot morţii din vagoane şi trenul pleacă mai departe gol... şi echipele care lucrează acolo, sunt omo-rîte din când în când... Nimeni nu scapă de acolo... »
Tot Lublin. Dimineaţă călduroasă de vară. Pe o aleie din lagăr un deţinut şi o deţinută stau de vorbă. Apare comandantul adjunct al lagărului. O bestie SS însoţită de o altă bestie, un câine lup de o mărime şi cruzime neobişnuită. Câinele este asmuţit ; se repede asupra deţinuţilor, le rupe vestmintele, le sfâşie carnea. Jocul diabolic continuă până când pornirile sadice ale comandantului sunt satisfăcute.
Victimele sunt culcate la pământ şi silite să stea astfel până la apelul de seară.
Acelaş comandant SS pândeşte ore întregi aşteptând ca fructele din arbori să-i ispitească pe internaţi : şi-i ispitesc.
Atunci trage cu revolverul...
In mintea cititorului se întipăresc puternic aceste crămpee întunecate de viaţă. Ele nu vor putea fi şterse cu uşurinţă. Sămânţa urii drepte va încolţi pe un teren prielnic.
Se poate vorbi aci de o valoare artistică autentică. In spatele răcelii aparente, a consemnării seci, se ascunde un cunoscut procedeu artistic. Scriitorul nu comentează faptele. Le lasă să vorbească singure. Şi faptele sunt grăitoare.
Măestria scriitorului constă însă în selectarea lor din materialul brut al vieţii şi în felul în care utilizează contrastul ca procedeu artistic. El pune în relief cruzimea şi bestialitatea, le face mai hâde, mai respingătoare.
I. Nedelcu, foloseşte adesea în construcţia contrastului, natura:
« Pe la sfârşitul lui Octombrie, ne-am bucurat de o toamnă frumoasă. Zile senine, un soare strălucitor. Seara, pe când stăteam la apel, apusul fermecător al soarelui ne îmbăta privirile. Munţii din depărtare parcă se răsfrângeau pe cer prin nourii dela orizont, desfăşuraţi în lanţuri lungi. Fiecare şir era de o altă culoare, albastru, verde violei, portocaliu, pictat pe un fond colorat în nuanţele unui. azur
viu, mai întunecat pe măsură ce se apropia de zenit.
Apelul se sfârşise şi totuşi ne ţineau mai departe în formaţie, cu şapca în mână. După o aşteptare mai lungă, iată că de' dincolo de gard vedem trecând un grup' de civili urmaţi de S. S. Se duceau îndărătul atelierului de fierărie, care era în apropierea noastră. Ii auzim când se opresc-Comenzi. Tropăit de bocanci. Ţăcănitul închizătoarelor de arme. O scurtă tăcere.
Soarele coborîse sub linia orizontului. Ultimele sale raze scăpau printre nourii auriţi, lucind tot mai slab. Culorile de pe cer deveneau tot mai bogate, mai închise, mai calde.
Deodată, se auzi răpăitul unei salve.
Nuanţele închise luau cu încetul locul celorlalte. Galbenul deschis începea s& bată în portocaliu, acesta în roşu, în violet. La intervale scurte, se auzea din nou răpăitul salvei.
Când ultimele culori se stinseră pe cer, salvele încetară şi ele ».
Acelaşi procedeu este folosit şi în episodul în care este relatată gazarea copiilor. Nevinovăţia, curăţenia acestora se conturează şi mai puternic prin prezenţa straturilor de flori printre care păşesc încolonaţi.
Ochml parcă vede şirurile de copii păşind mână în mână, printre straturile de flori, spre uşa neagră a crematoriului.
Si ura creşte atunci mai puternică, mai fierbinte.
De multe ori forţa contrastului e dată de opoziţia între sentimentele curate de dragoste ce se înfiripă, şi între puterea brutală şi opresoare.
Aşa se întâmplă în episodul cu cei doi deţinuţi asupra cărora este repezit câinele lup al comandantului S. S.
Cine ştie câte cuvinte duioase şi dragi n'a întrerupt năvala brutală a câinelui. . .
Există în paginile cărţii lui I. Nedelcu o imagine care generalizează în chip artistic, cu o mare putere de convingere, viaţa lagărelor hitleriste: \.
« Fără ca cineva să fi clipit din ochi, fără o mişcare, în cea mai mare linişte, se face numărătoarea tuturor internaţilor
ao*1
3o8
sorin arghir
din lagărul Mauthausen. Şi ţinând seama că programul zilei este acelaş în toate lagărele, se poate spune că în toată Germania, în clipa aceea, sunt număraţi în cea mai mare ordine, linişte şi curăţenie, sutele de mii de oameni înfometaţi, raşi în cap, aliniaţi la umbra crematoriilor cu hornuri înalte şi negre, mirosind a carne arsă. Comandantul de raport primeşte raportul dela fiecare S. S. în parte...
Postul de radioemisiune anunţă în acest minut numărul total al internaţilor la comandamentul central din Berlin al lagărelor de concentrare. Acolo, cifrele cresc în fiece zi; dar un monstru cu ochelari, privind cifrele crescânde, îşi freacă bărbia nemulţumit şi spune sacadat, cu vocea lui ca de ghiaţă: —Nu e încă destul 1 Ritmul trebuie mărit! Duşmanii imperiului sunt încă numeroşi ».
Imaginea izbuteşte să precizeze cu multă forţă aspectele esenţiale ale vieţii lagărului de exterminare. Contrastul, procedeul obişnuit al lui I. Nedelcu, este folosit şi aci în chip sugestiv.
Oameni înfometaţi, goi, vecini cu moartea, sălăşluind în crematorii, sunH aliniaţi, număraţi în ordine şi curăţenie ».
Imaginea are valoare şi prin aceea că ea izbuteşte să dea, — pornind dela momente trăite într'un lagăr — perspectiva largă, generală, a lagărelor morţii.
Nu toate aspectele vieţii de lagăr sunt însă la fel de plastic, de sugestiv înfăţişate. Unele din ele sunt înregistrate doar în chip plat, sec, nişte simple informaţii, în care dispare tragismul situaţiilor. Aceasta pentrucă autorul n'a mai prezentat faptele, ci s'a mulţumit să vorbească doar despre ele. In felul acesta ele au fost stoarse de sevă.
Iată un exemplu: « In lagăr au fost aduşi vreo douăsute de partizani. Operau în regiunea păduroasă din Zamosci. Au fost internaţi într'o baracă special păzită, din sectorul trei, îngrădită cu sârmă ghimpată şi având ferestrele acoperite tot cu sârmă ghimpată. Nimeni n'are voie să se apropie de baraca lor. Interogatoriul li se ia ziua, când majoritatea internaţilor
sunt la lucru. Cei rămaşi pentru corvoadă ne povestesc lucruri înspăimântătoare despre cele ce se petrec în baracă.
După zece zile dela sosirea lor au fost duşi pe jos, undeva. Nimeni n'a aflat ce s'a întâmplat cu ei ».
Deasemeni, evadările, adevărate evenimente ale vieţii de lagăr sunt adesea descrise într'o manieră îngheţată, lipsită de interes. In felul acesta, lupta dusă de către internaţi apare   sărăcită, perspectiva   ei limitată.
Chiar în prezentarea ororilor comise de hitlerişti, este utilizată uneori o manieră seacă: «crematoriul răspândeşte într'una coloane groase de fum, cu un miros înăbuşitor, greţos ».
Toate aceste deficienţe decurg din felul cum Nedelcu a interpretat—rareori—■ materialul faptic cuprins de însemnările sale. Scriitorul nu a acordat atunci suficientă atenţie momentelor puternice, semnificative. Neacordându-le locul cuvenit în construcţia imaginii, veridicul a fost redus şi prin aceasta a pierdut şi artisticul.
In prezentarea vieţii de lagăr, I. Nedelcu a accentuat asupra cruzimii hitleriste, asupra neomenoasei« ordine » prusace, asupra mecanizării morţii pe baze «ştiinţifice».
In această direcţie autorul a izbutit să dea imagini veridice emoţionante.
In prezentarea celuilalt aspect al vieţii de lagăr, (care, fireşte, nu poate fi conceput în chip izolat de primul) — în prezentarea oamenilor şi a luptei lor — autorul a adoptat procedeul schiţării. Notaţia aceasta, care nu exclude adâncimea, face parte din specificul însemnărilor literare, care nu urmăresc o desfăşurare epică de natura celei existente în roman sau nuvelă. Există în lucrarea lui I. Nedelcu unele figuri care trec prin faţa ochilor cititorului, dar nu se pot şterge cu uşurinţă, deşi sunt prezentate doar în câteva linii. Atunci când la baza schiţei stăruie fapte care pot contura o latură a personalităţii umane, omul se desvăluie ca o fiinţă autentică.
Aşa se întâmplă cu Bogen; bătrânul muncitor german, care luase parte la campania de ajutorare a tinerei republici sovietice, este un personagiu de care sunt legat»
in lagărele morţii
309
unele din momentele de desfăşurare a acţiunii. Chipul lui Bogen nu este introdus artificial în economia acţiunii. Bl se reliefează din însăşi desfăşurarea ei, fie că este vorba de emoţionanta întâlnire a bătrânului muncitor german cu internatele sovietice, sau de discuţia cu soţia diplomatului polonez, care se bucură de exterminarea evreilor.
Un personaj la fel de viu apare tânărul Encke. Figura lui este luminată de legătura de dragoste —floare încolţită pe câmpurile morţii ■— cu tânăra evreică Halinka. Encke moare. Fehd în care-şi sfârşeşte viaţa, dăltuieşte şi mai adânc contururile comunistului Encke, demn şi curajos până in ultimele clipe ale vieţii.
Luminoasă este figura doctorului Mesey — omuleţul grăsun şi vesel care în Spania, tub ploaia de schije, alerga «să-şi facă datoria de om şi medici).
Printre figurile care cresc în viaţa de lagăr se reliefează în chip deosebit cehul Zdenek. Atitudinea sa faţă de diversele probleme ale lagărului îl indică drept cel mai înaintat dintre personagii. Specifică pentru Zdenek este umanitatea sa, înaltul său simţ tovărăşesc.
Unele personagii însă (ca Vlad, Pons, f. a.), sunt prezentate în chip prea sumar. Sunt figuri care apar ca pe un ecran, fac o serie de afirmaţii, au legături cu un fapt de viaţă şi apoi se estompează, fără ca cititorul să poată reţine o trăsătură specifică personalităţii lor.
I. Nedelcu a intenţionat să creeze şi un personagiu de care să se lege toate firele acţiunii. Acesta este Iordache. El ar fi trebuit să fie cel mai avansat erou. Pentru a ajunge la aceasta însă, I. Nedelcu procedează în chip schematic. Iordache este pomenit adesea, dar fără o legătură precisă cu faptele prezentate.
Iată un exemplu: S'a produs uu sabotaj. Panică, cercetări. Şi deodată . , . « Iordache respinge acuzarea. — Eu sunt tot atât de vinovat ca Papa dela Roma sau ca împăratul Japoniei ».
Lui Iordache îi sunt atribuite cuvinte de t orientare politică >. El este acel care spune
« şi aici e o tranşee ». Tot lui îi sunt atribuite unele iniţiative care nu sunt pregătite cu nimic de desfăşurarea anterioară a acţiunii.
Uneori, pentru a aminti de existenţa lui Iordache, autorul îl aduce ad-hoc pe scenă, afirmând de pildă « Iordache primi o scrisoare » sau  «Iordache nu primi poşta 1.
Cu Iordache, care trebuia să fie elementul nodal al acţiunii, ia sfârşit calvarul anilor de lagăr. După aproape opt ani, Iordache îşi revede soţia. Episodul acesta, care putea fi şi trebuia să fie puternic redat pentru valoarea lui umană, este expediat însă prin câteva fraze convenţionale:
« Ea stătuse un an şi jumătate în temniţă, Fusese eliberată de Armata Roşie,
— Cine o să ne redea anii pierduţi? — Cine o să plătească suferinţele îndurate ? întrebă ea.
Iordache îşi aminti de cuvintele lui Pons:
-— Lupta împotriva fascismului nu s'a sfârşit: ea şi-a schimbat numai centrul de greutate ».
Dar în carte există momente în care Iordache încetează de a fi o schemă şi devine un om autentic. Aceasta se întâmplă de pildă atunci când el îşi cedează sângele pentru a i se face o transfuzie lui Encke, care era grav bolnav de tifos.
îndărătul eforturilor şi luptei eroilor cărţii lui I. Nedelcu, se simte acţionând o forţă organizată. Organizaţia colectivă apare atunci când paralizează unele. acţiuni ale conducerii lagărului, sau când îşi plasează activiştii în verigile de activitate administrativă. Ea acţionează însă uneo în umbră, în spatele scenei. Din această pricină nu totdeauna acţiunile pe care le îndeplineşte, sunt redate în toată amplitudinea lor.
■fc
După ani de chinuri, de pribegie prin lagărele de exterminare dela Mauthausen, Lublin, Auschuitz, mănunchiul de voluntari internaţionalişti, rărit de prigoană, ajunge din nou la Mauthausen.
3io
ion manole
Aici îi vor prinde zilele luminoase ale eliberării.
Sub loviturile armatei sovietice, frontul hitlerist se prăbuşea. Cuprinse de panică se retrăgeau hoardele fasciste. Internaţii au pus stăpânire pe lagăr. Sosesc trupe americane. Contactul cu reprezentanţii în uniformă ai imperialismului american prilejuieşte internaţilor reflecţii amare.
Ofiţerii americani se înduioşează la priveliştea gardienilor S. S. închişi în fostele barăci ale deţinuţilor.
Faţă de foştii internaţi, ofiţerii americani au o atitudine care nu diferă — decât ca treaptă de afirmare — de aceea a foştilor stăpâni ai lagărului.
Astăzi, patronii ofiţerului care, la Mauthausen, se înduioşase de soarta hitleriştilor, pregătesc o nouă armată a morţii. Iar acolo unde mai stăpânesc —prin groază şi teroare, există lagăre ale morţii ca cel dela Makro-nisos, copii ale lagărelor lui Hitler. Lecţia care se desprinde însă din paginile însemnărilor lui I. Nedelcu e aspră. Ea arată că pumnul vânjos al popoarelor aruncă în fundul prăpastiei pe duşmanii vieţii, criminali înrăiţi, fie ei fascişti germani sau americani!
însemnările lui I. Nedelcu pot fi asemuite unui vast tablou.
Pe fundalul său capătă contur viaţa lagărelor morţii, a oamenilor care «au înfruntat moartea ».
E un tablou în care sunt pete de întuneric ţi lumini. Petele întunecate sunt imaginile sumbre ale lagărului nazist — crematoriile cu coşurile veşnic fumegânde, sinistrele camere de gazare, cruzimea rece şi sistematică, procesul de umilire şi zdrobire a fiinţei umane.
Sunt şi lumini însă. Strălucesc chipurile comuniştilor. In atmosfera întunecată a lagărului, luminează uneori, asemeni unor fulgere, momente de adâncă duioşie, ca logodna lui Encke cu Halinka, sau şezătorile din lagăr.
Şi mai ales luminează încrederea neţărmurită în viitorul care va aduce semnele «primăverii omului* descătuşat.
Nu s'au înşelat oamenii cărora, cu ani înainte,   în  curtea  împrejmuită  de grele
ziduri, li se vestea — ca să-i descumpănească — agresiunea criminală împotriva ţării socialismului.
Libertatea a venit până la urmă, adusă de eroicii ostaşi sovietici. Purtată pe drumurile însângerate ale Europei de către omul sovietic, mesagerul vieţii noui, biruitoare.
Sorin Arghir
POEZIA ELECTRIFICĂRII
Când unul dintre sătenii din cunoscuta poezie a lui I. Păun-Pincio, « Pe stradă *, îşi mărturiseşte uimirea pricinuită de lumina «straşnică» a oraşului în care a venit, adus de cine ştie ce nevoi, celălalt îi răspunde:
Dar ce socoti că eşti în sat !a noi
Să cazi în gropi mergând pe lângă boi ?
Iar mai apoi adaugă cu amărăciune, privind geamurile ce sclipesc până departe:
La noi acasă bre, chiorâm de fum I...
A trecut mai mult de o jumătate de veac de când Pincio a scris versurile acestea şi beznele au continuat să stărue în satele şi în multe din oraşele noastre, datorită duşmăniei faţă de popor a claselor exploatatoare. Astăzi oamenii muncii care constru-esc în Patria noastră socialismul, răspunzând cu elan chemării Partidului, au păşit la realizarea planului de electrificare, astfel că, încă de pe acum, în numai un an, s'au şi pus în funcţiune uzine electrice noi şi microcentrale în multe sate. Electricitatea duce astfel lumină in sate şi în cartiere în care a stăpânit până acum întunericul, dar mai ales furnizează energia electrică trebuitoare fabricilor şi uzinelor.
in acţiunea de realizare a planului electrificării, ca în toate sectoarele edificării socialismului, cresc şi se desvoltă oamenii,
poezia electrificării
ies la iveală calităţi şi energii încătuşate atâta amar de vreme sub apăsarea exploatării.
Neţărmurită e bucuria oamenilor muncii când, prin truda lor, obţin încă o victorie în lupta împotriva duşmanului de clasă şi pentru supunerea naturii. Gândul că fiecare pas înainte — adesea greu — în realizarea planului de electrificare constilue un succes pe calea, construirii unei vieţi noui, a socialismului, însufleţeşte şi îmbărbătează pe constructori, muncitori şi tehnicieni. Acest gând dă tărie de neînfrânt comunistului Victor Mladin, inginerului Voinea şi muncitorilor de pe şantierul Corund, din romanul « Cumpăna luminilor' de Nicolae Jianu. Că «lumina porneşte din inima şi din braţ tl omului » au înţeles şi ţăranii muncitori de pe Valea Gorundului, iar bucuria ce-i cuprinde, când se pune în funcţie hidrocentrala ce va alimenta Reşiţa şi satele din împrejurimi, răsună, aprig în cântecul tulnicelor şi flutură luminos în borangicul ştergarelor aduse în dar construc-siructorilor. Aceeaşi bucurie a biruinţei însufleţeşte şi pe Zamfir, secretarul organizaţiei de Partid din satul Râpa-Oarbei, în recenta nuvelă cu acest nume a lui Eu-sebiu Camilar.
Este un merit al scriitorilor noştri de a fi relevat acest aspect esenţial al aplicării prevederilor planului d: electrificare, şi anume felul în care realizările aduc lumină, nu numai pe uliţi, ci şi în inimile şi minţile oamenilor. Literatura având ca temă procesul de electrificare a înscris astfel până acum unele succese, între care "mai amintim dintre lucrările în proză, reporlagiile « Porţile măreţiei» şi .« Şantierul dela umpăna apelor » de Geo Bogza, schiţe ca « La noi pe Hălăuca » de I. Istrati, « Luceferii de sub grindă » de G. Sidorovici, etc. Dacă proza a înregistrat succese în acest domeniu, nu acelaş lucru se poate spune şi despre poezia închinată electrifit arii.
O cercetare critică de ansamblu a acestor lucrări ar fi utilă, pentru a, sublinia ceeace este isbutii şi a arăta, ce nu e realizat, dar mai ales pentru a aduce din nou în discuţie pe baza unui material concret, felul în care scriitorii şi-au îndeplinit ma-
rile sarcini ce revin literaturii în realizarea planului de electrificare,
După A. E. Baconsky, care a salutat în versuri înflăcărate *) chemarea partidului la realizarea planului de electrificare, alţi poeţi — printre care Eugen Frunză, Victor Tulbure, Polgăr Istvan, Aurel Gurghianu, Dragoş Vicol— au scris poeme în care au căutat să arate importanţa electrificării în general, sau să cânte numai un aspect al acesteia.. Se poate vorbi—pentru lunile imediat următoare publicării planului ■— de o fază de început, caracterizată prin versuri care manifestă entuziasmul cu care a fost întâmpinat planului de electrificare de poporul nostru. Poate numai cu excepţia lui Aurel Gurghianu, care în ciclul <t La Vadu-Crişului » ) a încercat să zugrăvească oamenii în munca lor pe şantier — poeţii şi-au îndreptat atenţia spre aspecte limitate atunci când nu s'au mulţumit să definească teoretic foloasele electrificării, privită în de sebi sub aspectul iluminatului electric. Mai târziu s'au făcut paşi înainte, adăncin-du-se întrucâtva tema, în sensul că poeţii au adus în versurile lor alte aspecte şi foloase ale electrificaţii, şi anume: electrificarea uzinelor, contribuţia electrificării la întărirea, alianţei dintre clasa muncitoare şi. ţărănimea muncitoare, desvoltarea agriculturii prin folo irea energiei electrice la treier, aspectul hotărîtor al ajutorului sovietic. O uriaşe îns mnătati prezintă electrificarea pentru satele noastre chemate la o viaţă nouă. Poeţii au sesizat cu deosebire acest aspect al electrificării. In « Se sbate Bicazul» ) Constanţa Tudirache zugrăveşte un moment care relevă întărirea alianţei dintre muncitorime şi ţărănimea muncitoare prin mijlocirea şantierelor electrificării: un ţăran dure, prin vifor, darurile colectiviştilor pentru «ortacii» dela Bicaz. Vremea e deosebit de aspră, dar cu atât mai impresionant   apare   efortul   oamenilor muncii
') « Anii care vin »,   « Scânteia », Nr. 882 din 5 Noembrie 1950. ■) In «Almanahul Literar» Cluj, Nr. 13, Decembrie 1950.
3) «Flacăra» din 13 Ianuarie 1951.
312
ion manole
care, înfruntând crivăţul, muncesc pentru construirea hidrocentralei.
Tot despre foloasele electrificării satelor seri Sanda Movilă poemul «Lumini»'), ît care urmăreşte ecoul pe care-l are vestea despre plan în mintea unui lopildila ţcră tocmai în clipa în care regreta cu deosebită intensitate că, dela căderea nopţii, n. mai poate continua lectui a minunatei cărţi sovietice «Copiii din Siojarî». Cei. ace este isbutit în poemul Sandei Movilă este faptul că poeta argumentează foloasele electrificări, printr'o imagine desprinsă din viaţă.
Dar electrificarea conslitue şi o biruinţăi tmpo'.riva exploatai ii. Acecstă idee străbate poemul « Râul din satul meu » ) de Nicolae Nasta, poem construit pe antiteza între epoca în care boie ul răpea satului râul pentru.a-şi face plajă, şivnmet noasti ă,cănd acelaş râu va dărui ţărănimii muncitoare miile ce kilowaţi.
Pentru ţărănimea muncitoare, electrificarea înseamnă în acelaş timp şi cultuiă. Cu un humor plin de simpatie, C. Ghiban zugrăveşte în pocsia sa «Moş Lazăr ştie carte » chitul unui bătrân ţăran muncitor, care de curând a învăţat să citească şi care se simte întinerit la , ândul că în satul său se va ap inde «lampa lui Ilici ».
«Lampa lui Ilici»— nume p i care ţărănimea sovietică l-a dat becului electric, în semn de recunoştinţă faţă de marele Lenin, iniţiatorul măreţului plan de electrificare a Uniunii Sovietice— este o expresie ce revine adesea în poeziile noastre despre electrificare. Ea exprimă aceeaşi recunoştinţă a oamenilor muncii dela noi faţă de Lenin, faţă de tovarăşul Stalin şi de Uniunea Sovietică, dela care primim un ajutor preţios şi în realizarea planului nostru. Un sfat pe care ţăranii muncitori îl ţin despre electrificare în preajma bustului lui Lenin, îl surprinde poetul Ion Bănuţă în poezia « Sfat » a)
') «Viaţa Românească», Nr. 2, Febr. 1951.
In « Educaţia artistică », Nr. 2—1951. 8) «Viaţa Românească», Nr. 1—1951
Colectiviştii au privit în sus:
— «Cum luminează a lui Ilici frunte, pe drumul nostru fără de apus 1 »
...Şi bustul s'a'nălţat deodată, munte.
In realizarea planului de electrificare a ţării noastre se întrupează •— aşa cum ne arată Raportul tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej— marea învăţătură leninist-stali-nistă despre importanţa electrificării în construirea socialismului. Asupra acestui adevăn bătrânul dulgher din poemul « Meeting la hidrocentrala Lenin » ) îl lămureşte pe flăcăul Culai, care e cuprins de mâhnirea că n'a fost contemporan cu Lenin ."
Cu!ai băiete, chiar aicea tu
Privii ea de-o Iaşi slobcdă să umble,
II vei află pe Lenin. Timpul lui Aprinde tot lumini de pace'n cale-i.
Recunoştinţa faţă de tovarăşul Stalin faţă de Partidul clasei noastre muncitoare şi de tovarăşul Gheorghe Gheot ghiu-Dej este exprimată de Toma Ionescu în finalul poemului său « Aprindem lumini în sat > aj
Poezia electrificării nu a păşit însă, în mod hotărît, la zugrăvirea, caracterizată de un elan mai robust încă, a unor imagini desprinse din acţiunea însăşi a realizării planului. Observaţia aceasta este valabilă în primul rând pentru unele din poemele publicate în primele luni ale anului acestuia. Lipsa efortului necesar de a se ţine în pas cu viaţa, este astfel vizibilă la Eugen Frunză. După ce a scris « Cal-putere », E. Frunză a dat la sfârşitul lunii Ianuarie poezia « Nu e putere să-i stea în cale ». Construin-du-şi poezia pe o alegorie— un muncitor anunţă Bistriţei mânioase că va fi stăvilită pentru a furniza energie unei hidrocentrale
— poetul nu depăşeşte formulările teoretice, deşi munca începuse pe şantiere chiar la vremea când şi-a scris poemul. In timp ce, în condiţiile aspre ale iernii, muncitorii şi
]) «Caietul literar», Nr. 1 — Martie I95I-
) Educaţia artistică» Nr. 2. — 1951
poezia electrificării
3*3
tehnicienii începuseră bătălia grea, eroică, cu stâncile şi apa, E. Frunză vorbeşte despre « sondeză cu .fredelul tainic » care, de îndată ce a pătruns în fundul Bistriţei, a şi domolit-o, ara mm s linişteşte « apa i ăcită din ceainic »; ceea ce nu ne spune nimic despre eforturile oamenilor.
Dar observaţia în legătură cu rămânerea în urmă a poeţilor este valabilă şi pentru poeziile scrise mat lecent. Rezultatul firesc al neadâncirei temei, al lipsei unui contact strâns cu realitatea, îl aflăm în insuficienta prezenţă în poezia electrificării a omului, a constructorului educat de partid, însufleţit de elan patriotic şi eroism.
O sinteză a lipsurilor poeziei electrificării poate fi considerată « Balada Bi-cazului », publicată de Ion Istrati în « Editura Tineretului ». Scrisă în vers popular, balada e alcătuită din două părţi: povestirea legendei lui baş Bicaz şi zugrăvirea şantierului hidrocentralei « V. I. Lenin ». Utilizarea unei vechi legerde ca introducere a unui poem despre electrificare, este justificată în măsura în care, depăşind pitorescul şi elementul de natură strict toponimică, această legendă evocă cititorului vremuri tulburi de apăsare şi întuneric, de prădă-ciune şi exploatare, dar şi de luptă eroică pentru eliberarea oamenilor de exploatare. Numai în acest caz legenda— ca imagine a unui trecut întunecat, în care împotrivirea maselor constituia raza de lumină — poate alcătui fundalul pe care să se proecteze imaginea luminoasă a muncii libere a oamenilor eliberaţi de exploatare. Este vizibil efortul lui Ion Istrate de a valorifica conţinutul social al prototipului folcloric al legendei despre baş Bicaz. In dialogul dintre Corbiţa şi haiducul Gheorghe Dălcăuş, în descrierea bogăţiilor ţării care cad pradă năvălitorului baş Bicaz, în sublinierea semnificaţiei gestului suprem al Corbiţei, privit ca un act de luptă, în toate acestea identificăm contribuţia pozitivă a autorului în tensul creerii fundahdui de care vorbeam.
« Balada Bicazului » este însă o lucrare construită defectuos: prima parte depăşeşte aproape de două ori, ca întindere, partea a doua care trebuia să constituie piesa cen-
trală a baladei. Captat de pitorescul legende şi dovedind superficialitate în înţelegerea importanţei construcţiei dela Bicaz, Ion Istrati pune accentul pe ceeace trebuia să-i folosască numai drept mijloc de adâncire a temei alese, zugrăveşte funde Iul cu mai multă grijă decăt tabloul prepriu zis. In ce priveşte partea a doua a baladei, nu e vorba numai de o simplă chestiune de întindere, ci mai ales de adâncime. Aci, versurile nu zugrăvesc realitatea, ci o ocolesc, o în-năbuşă într'o revărsare de vorbe de care autorul se lasă dus la vale. Nu se poate spune că în a doua parte a « Baladei Bicazului » nu e vorba de oameni. Dar dacă ei există, sunt priviţi în general nediferenţiaţi, iar munca lor este amintită sumar, în fuga condeiului :
C'au venit voinici din ţară,
Cu cazmale, cu topoară,
Cu ciocane şi cu spăngi,
De-au pornit cu munţii trântă
Şi mi-i bat măr, de mi-i zvântă
Şi în matcă sap'adânc,
Ceas cu ceas Bistriţa 'nfrâng.
Asemenea platitudini nu pot comunica nimic din patosul muncii constructorilor dela Bicaz, ele nu ne vorbesc cu seriozitatea îndreptăţită, despre muncitorii şi tehnicienii care întrec normele, înfrăng şi stăpânesc timpul în lupta aprigă împotriva naturii aspre, căreia îi smulg comori de energie pentru poporul nostru muncitor. Autorul afirmă că poporul « abia azi putere are, s'arate cât e în stare», dar nu s'a străduit să cunoască această putere şi să ne dea imaginea ei artistică. Iar simpla enumerare versificată a foloaselor electrificării nu suplineşte lipsa de conţinut a baladei. Cu aceeaşi superficialitate trece autorul şi peste aspectul luptei de clasă: « Şi-om lovi cu sete/peorice erete/ burjui, chiaburaş/Câţi ne sunt vrăjmaşi/şi caută pizmaşi/ori din ţară, /ori de-afară».
Este necesar ca poeţii noştri să depună mai multe eforturi pentru a cunoaşt ■ viaţa bogată, interesantă şi complexă, adevărată luptă eroică, de pe şantierele electrificării. Aniversarea unui an dela publicarea Rapor-
3*4
h. zalis
tului tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej asupra planului de electrificare şi folosire a apelor ţării, a fost întâmpinată de muncitorii şi tehnicienii dela Bicaz, de p şantierele dela Doiceşti, dela Ovidiu II şi Sadu, cu noi şi noi succese. Aplicând metode staha-noviste, folosind maşini perfecţionate sovietice, ucenicul-tunelist Ştefan Cr-istea şi echipa lui de pe şantierul V. I. Lenin-Bicaz lucrează în contul anului viitor, zidarul Mihai Macarie de pe acelaş şantier realizează depăşiri ale programului de 120— .~5O'/0. şi ca ei, atâţia alţii, oameni ai muncii, obţin noi succese în muncă. Ei sunt vrednici să devină eroi ai unor mari poeme ale electrificării. Dacă unii dintre poeţii noştri au manifestat până acum un interes ce nu li se poate contesta pentru problemele electrificării, oamenii muncii aşteaptă dela ei paşi înainte în desvoltarea acestei teme de mare însemnătate. Electrificarea trebue cunoscută în aspectele ei concrete, ceeace va ajuta pe poeţi să evite alunecarea în formalism. Cântând electrificarea în general,unii poeţi au repetat expresii sau chiar figuri de stil construite greşit, prin aceea că tiu slujesc reflectării veridice a realităţii. Astfel, legenda lui baş Bicaz ne e povestită şi de N. Ţaţomir în «Cablul telefonic»1). Bistriţa e aproape întodeauna asemuită cu un mânz nărăvaş, căruia i se pune pentru prima dată frâul. In amintita poezie a lui Ţaţomir, —ca de altfel şi în alte poezii ale autorului— există serioase elemente formaliste: compasul unui inginer «saltă nalt pe catalige», iar în poezia «In Munţii Sibiului »2J de Mircea Avram, un compas face «piruete », trop ce trebuia evitat nu numai pentru că a mai fost folosit, ci şi pentru că dansul compasului nu e potrivit pentru a sugera munca de concepţie a inginerilor de pe şantierele socialismului. Este timpul ca în poezia electrificării, poeţii să evite înlocuirea omului şi a muncii prin unealtă şi prin formulări ca «braţele noastre», «piepturi voinice», «se'nalţă barajul unind cei doi munţi», etc.
Viaţa este marea şcoală a poporului. Viaţa aceasta nouă, năvalnică, realitatea ce se desvoltă în fiecare zi, îi va învăţa să cânte eroismul muncii în aspectele ei măreţe, să cheme la vigilenţă revoluţionară prin demascarea manevrelor duşmanului de clasă, contribuind astfel la realizarea planului de electrificare a ţării, pas hotă-rîtor pe calea construirii socialismunlui şi a apărării păcii.
Cunoaşterea vieţii şi înţelegerea adâncă a planului de electrificare vor asigura poeţilor posibilitatea de a lărgi şi aprofunda tema, în special în sensul sesizării uriaşei însemnătăţi a electrificării pentru industrializarea socialistă. In acelaş timp, cunoaşterea vieţii va ajuta pe poeţi să evite verbalismul, falsul optimism, neconvingător tocmai prin aceea că nu ţine seama de piedicile înfrânte concret de bravii constructori
Fruntaşii în muncă de pe şantierele, electrificării, minerii-tunelişti, zidari, dulgheri, fierari-betonişti, electricieni, tehnicieni,muncesc încă de pe acum în contul anilor viitori. Pe aceste şantiere se face mereu mai simţită necesitatea prezenţei poeţilor.
Ion Manole
*
j ÎNVINGĂTORII DEŞERTULUI «)
Legendele poporului uzbec amintesc truda lui Murgab şi a tribului său, uzbecii, care strângeau pământul din" crăpăturile stâncilor şi-1. presăraţi pe costişe, pentru a mări ogoarele lor sărăcăcioase. Legendele mai spun că Murgab şi ai săi scobeau cu greutate canale de irigaţie, până ce mâinile deveneau carne sângerândă, pentrucă micile lor porţiuni de pământ, să devină fertile.
Legendele acestea au fost odinioară o realitate dureroasă. Uzbecii, tadjicii şi turc-menii duceau o aprigă luptă cu vitregia
') «laşul Nou > Nr. 1—2, 1951. s) «Almanahul literar Nr. 8, 1951
•) N. Biriucov: Apele Narînului, Premiul Stalin 1950, Edit. Tineretului, 1951
învingătorii deşertului
3*5
■naturii. Pământuri sgârcite pe care ploaia nu le uda cu anii. O imensitate unifofmă de dune, întrerupte în răstimpuri de cumpăna fântânilor preistorice. Asta fusese Uzbechistanul. Azi se construieşte pe o lărgime de 1000 km. dela fluviul Amu-Daria prin Kransnovodsc până la Marea Caspică, cel mai mare canal din lume. Marele canal Turcrnen ce va transforma Asia Centrală, ţara deserturilor nesfârşite, « într'o nevisată grădină », precum nădăjduia poetul Djambul Djabaev. Acest grandios plan de transformare a naturii îl înfăptuesc oamenii sovietici — uzbeci, turcmeni, tadjici, ■—■ care trăiseră atâţia ani cu teama ca soarele să nu ardă recoltele şi ca apa sălcie şi noroioasă a vechilor fântâni să nu sece. Şi transformarea lor, a vieţii întunecate de ieri în cea luminoasă de azi,o urmărim—cu încordare în momentele dramatice, — cu bucurie în ceasurile de izbândă ale eroilor, în paginile romanului « Apele Narinului », de N. Biriucov.
. într'un articol publicat cu câţiva ani în -urmă, N. Biriucov desvăluia cititorului intenţia sa de a scrie un roman al marilor construcţii socialiste. « Aceasta va fi pentru activitatea mea creatoare perioada sintezelor epice»—spunea scriitorul. N. Biriucov * izbutit să sintetizeze într'o valoroasă operă literară amplul material oferit de construirea Canalului Fergan, acţiune petrecută acum câtva ani.
De mii de ani valurile furtunoase ale Narînului încercau în zadar să sfarme piatra, ce-i zâgăzuia drumul spre câmpie. Din strămoşi, localnicii n'au simţit decât gustul amar al vieţii. Satele lor — uliţe strâmte şi înguste, veşnic întunecate de pânza deasă a colbului. De abea când a venit Puterea Sovietică, stâncile au fost surpate şi Na-rînul a început să curgă spre ses. Locuitorii au prins să păşească pe căile noi, pe care omul îşi făureşte singur bucuriile, iar nisipurile fierbinţi devin înfloritoare grădini prin munca lui. Aşa s'a / etrecut şi cu uzbecii din  satul Cara-Vadi.
După numai trei ani dela începerea construirii canalului, Mirza Ragibi, unul dintre
eroii principali ai romanului, vede, în locul vechiului chişlac, cu ogoarele năpădite de bălării şi oameni apăsaţi de păcla obscurantismului, vede satul cu casele proaspăt văruite, cu străzi drepte, tivite cu copaci umbroşi, cu şcoala şi căminul cultural.
Măestria artistică a lui Biriucov constă în primul rând în aceea că, zugrăvind schimbările petrecute în colhozul Cara-Vadî, el a pătruns profund în sufletul oamenilor şi ne-a arătat cum transformând natura, ei se transformă pe ei înşişi, devenind oameni cu idei înaintate, oameni noi.
Scriitorul surprinde într'o imagine de o impresionantă veridicitate, unitatea morală de neînfrânt a colectivităţii socialiste. Canalul va deveni o parte integrantă a acestei vieţi. Eroismul cotidian în muncă pe şantierul canalului, nu semnifică numai procesul naşterii unei noi conştiinţe, ci şi adânca dragoste a celor ce muncesc pentru fructul eforturilor lor, menite să-i ducă înainte pe o treaptă superioară a vieţii. Scriitorul arată cu bogăţie de exemple—cum poporul răspunde acţiunilor criminale ale duşmanului de clasă prin noi şi noi victorii, conştient că şi prin construirea canalului sorteşte eşecului lamentabil încercările celor ce vor să întoarcă roata istoriei. Sabotorul Muhitdin reuşeşte să scoată temporar din uz o pompă. Dar actul este zădărnicit de Mirza, care neprecupeţind nici un efort o repară. Fapta lui nu este nici izolată, nici surprinzătoare.
Nenumărate mici episoade dovedesc că o înfrângere vremelnică a constructorilor nu periclitează victoria lor viitoare. In această grandioasă încleştare, înfrângerea duşmanului de clasă nu rste rezultatul acţiunii unui for administrativ superior, ci fapta unui colectiv unitar, care a ajuns la o înţelegere profundă a perspectivei istorice. Eroii, membri ai acestui colectiv, sunt urmăriţi în desvoltarea lor, Semnificativă este transformarea lui Mirza Ragibi. la început simplu tractorist, resemnat să-şi vadă cercul preocupărilor restrânse la problemele elementare ale gospodăriei sale, devenit mai târziu tehnician constructor. Acest erou este o imagine vie a descătuşării, energiei tinereşti a milioane şi milioane de oameni care for-
3i6
h. zalis
mează—după expresia Im Ostrovschi — «neînfricata armată capabilă de sacrificii sublime ».
Cu cele mai bune mijloace realiste, Biriu-cov opune eroilor pozitivi, personagii negative. Din ciocnirea, înfruntarea personagiilor pozitive şi negative reiese în mod clar superiori:atea morală, infinita bogăţie sufletească a eroilor pozitivi, dar şi goliciunea, trivialitatea, egoismul feroce al oamenilor ce întruchipează lumea trecutului.
Muhitdin este un neîmpăcat duşman al regimului sovietic. Ura şi-o ascunde sub masca otrăvită a ipocrizei. Este rafinat, stăruitor, pândind cu răbdare prada, lată un monolog dramatic care exprimă un moment din ciocnirea dintre Mirza şi Muhitdin: acesta din urn ă plănuia să-l asasineze pe Mirza. «Inima lui Muhitdin prinse să svâcnească neliniştită. Mare prostie am făcut... o greşeală.... trebuia să fi tras. Sunt tare singur însă. Cu mine nu-i nimeni "Acest monolog comunică cititorului starea de deprimare a duşmanului care simte că nu mai are şanse de victorie. Şi iată în cadrul aceteeaşi ciocniri, care este starea de spirit a eroului pozitiv: «Mamed-Sali simţi cu fiecare nerv al lui cât de ascuţită era situaţia în care se afla. Gândurile lui fierbinţi îmbrăţişară deodată mai multe feţe ale momentului. Ce anume, nu şi-a mai putut aminti mai târziu, căci totul a fost umbrit de simţământul îmbucurător că are alături de el tot Partidul; şi a prins deodată să privească prin ochii Partidului pe acest om care de mult de tot încă punea piedică în drumul tuturor celor care mergeau spre înflorirea vieţii colhoznice. Zvâcnetul uşor, care îi bătuse tot timpul în tâmple, se destramă făcând loc unei neobişnuite limpezimi de conştiinţă.
— Te înlătur din acest post !
...Ochii lui Muhitdin alergau din colţ în colţ. Se simţea încolţit !»
Reuşita realizării artistice a tipului negativ (Muhitdin) rezidă în faptul că personagiul semnifică prăbuşirea 'iremediabilă a vechii lumi în agonie, dar şi împotrivirea ce o opune lumii ce-i pregăteşte groapa.
Analizând cu pătrundere sufletul omenesc, romanul luminează diferite trăsături ale caracterului eroilor săi, eroi urmăriţi in atitudinea lor faţă de muncă, faţă de colectivul în care-şi duc activitatea.
Mirza este cu mult superior lui Tapsulat, nu numai pentrucă munca a devenit pentru el o necesitate organică, dar şi pentru faptul că în muncă el vede temeiul vieţii, sensul ei major, mijlocul de a păşi necontenit înainte. Tapsulat consideră greşit muncai drept o trambulină spre glorie »; el priveşte gloria ca un scop în sine şi nu ca o emulaţie către o continuă auloiepăşire,
*
Problema eroului pozitiv, aşa cum am arătat mai sus, este una din cele mai importante probleme ce se pot discuta în legătură cu romanul «Apele Narinului *. Şi lucrul e firesc pentru romanul unei mari construcţii comuniste. O lucrare de proporţii ample, o vastă frescă socială, aduce cu necesitate în centrul său eroi cu destine, cu probleme de viaţă variate.
In mersul glorios al poporului sovietic spre comunism, forţa ce conduce oamenii spre o viaţă prosperă şi fericită şi care prin acţiunea sa nemijlocită asigură biruinţa socialismului în conştiinţa oamenilor, este Partidul. In «Apele Narînului » Nazira Islamova nu este « omul cu scurtă » care dă ordine sau face inspecţii. Şoferul se întreabă adeseori :« Eh, dar când apucă să doarmă, să-şi îngăduie o clipă de odihnă? Parcă n'ar fi om, ci oţel ce nu se frânge vreodată^ Nazira Islamova, secretara raionului de Partid este o eroină care ilustrează cele mai bune calităţi ale omului sovietic: severă cu sine, de o energie neostenită, ascunzând sub expresia severă a feţii, bunătate şi iubire de oameni. Ea ştie să găsească vorbele, atitudinea care convinge şi emoţionează oamenii şi face ca ei să devină un colectiv disciplinat şi îndrăgostit de muncă. Prezenţa Nazirei se simte permanent vie, activă în mijlocul oamenilor. Care sunt mijloacele prin care a realizat Biriucov în Nazira Islamova, un caracter uman, complex, un ora
învingătorii desertului
317
autentic ? A contura un erou, a-i da un nume şi a-l pune în posesia unei serii de calităţi, evident nu este prea dificil.Eroul va exprima unele idei fuste, dar neîndoios va fi lipsit de personalitate, va fi inert, deci inexpresiv. Figura Nazirei este reuşită deoarece autorul arată prin fapte că ea ştie să sesizeze iniţiativa maselor şi să-i dea amploare, deoarece ea ştie să găsească şi să stimuleze în oameni spiritul creator, tenacitatea, aptitudinile fiecăruia. Destăinu-indu-se inginerului Vasitiev, Nazira spune : «Nu-mi concep viaţa în afara colectivului ». In aceste cuvinte se rezumă drumul pe care îl au de urmat şi scriitorii noştri în construirea eroului pozitiv. Cu cât eroul va fi mai puternic legat de colectiv şi va dărui colectivului puterea sa de muncă, de jertfă, cu atât calităţile sale se vor desvolta. Pentru realizarea c rtistică a tipului activistului de Partid trebuesc eliminate «şabloanele >; el trebue să participe efectiv la rezolvarea disputelor, conflictelor şi frământărilor oamenilor, să realizeze în mod efectiv apropierea de oameni. Iată o discuţie între per-sonagiile romanului «Apele Narînului », care pune puternic în lumină felul în care se comportă cu oamenii secretarul de Partid : %Da, tovarăşe Sulimov, un candidat de partid nu poate fi un om mic. N'are dreptul să
fie un om mic____»
Iuldas bagă de seamă fără să vrea, că ea, deşi-i voinică, e totuşi sveltă şi atrăgătoare. -4— Vrei apă? Asta-i foarte bine, rosti cu blândeţe Nazira. Numai că apa singură, tovarăşe Sulimov, nu face viaţa fericită. Lucrul de căpetenie se află în oameni. Voi le ţineţi pe nevestele, surorile şi fiicele voastre sub feregea... Vreţi să vă spun eu dece ? Pentrucă voi înşivă purtaţi o feregea... ţesută din prejudecăţi respingătoare, groaznice... Eu te sfătuesc prieteneşte, să începi chiar cu tine. Cum te întorci în câşlac spune-i nevestei: «Ei bine, unde ţi-e giulgiul? Fă focul în vatră...»
Asemenea episoade nu sunt izolate, ele abundă în desvoltarea acţiunii.
Cât de semnificativă este descrierea unei nunţi din Cara-Vadî, unde, întâmpinată la început cu duşmănie de bătrânii satului,
Nazira ştie apoi să le spulbere nemulţumirea şi să o transforme într'un sentiment de regret pentru fapta lor. Dar mai presus de toate acestea, romancierul a realizat în Nazira Islimova un militant de partid cu o viaţă sufletească deosebit de bogată, de intensă, pasionată, un adevărat « educator şi tribun al poporului ».
Prin contactul permanent cu masele, prin cunoaşterea desăvârşită a sufletului omenesc, Nazira ştie să vadă în dosul cifrelor de producţie şi a graficelor pe cei ce îndeplinesc cifrele şi graficele, pe oamenii vii care trăiesc şi poartă bătăliile paşnice ale marşului spre comunism. Creşterea personagiilor este urmărită cu atenţie de autor dealungul desfăşurării acţiunii; rolul fiecăruia este justificat şi definit; autorul nu-i pierde pe drum, nu se mulţumeşte să le dea doar un nume. Portretizările reuşite contribue la conturarea caracterelor, iar descrierile de natură complectează tabloul general în interiorul căruia se mişcă, se frământă, năzuiesc şi realizează —■ oamenii. In fraze ample, bogate, — a căror înţelegere e uneori stânjenită de traducerea greoaie şi cu termeni improprii, - Biriucov redă pitorescul naturii orientale, alteori însă, notaţia este în funcţie de stările sufleteşti ale eroilor, de încordarea momentelor dramatice.
Arta de a-şi concretiza personagiile şi din punctul specificului naţional constă nu numai în redarea limbajului lor, uneori aspru, uneori plin de poezie, totdeauna de o nespusă frumuseţe, ci şi în exprimarea cu inegalabilă măestrie a coloritului naţional al tradiţiilor uzbece, în originalitatea folclorului, legendelor ca şi a întregului tezaur de expresii, zicători şi proverbe, mărgăritare de înţelepciune populară— ce cristalizează cu putere de plasticizare cadrul de viaţă al eroilor cărţii («Novai Mir », Nr. 7/ 950).
★
Ajutorul pe care poporul rus îl dă popoarelor până nu de mult înapoiate, precum uzbecii, tadjicii, ş.a. este subliniat în roman ca o caracteristică esenţială a realităţii evocate şi constitue o chezăşie
3i8
h. zalis
a succesului muncii de educare a oamenilor şi de transformare a naturii.
Pentru scriitorii noştri, «Apele Narî-nului • constitue un isvor de preţioase învăţăminte în creaţia lor. Romanul pune cu ascuţime problema documentării permanente, prezenţa activă a scriitorul i în realitate, drept condiţie esenţială pentru realizarea unor creaţii artistice la înălţimea cerinţelor poporului nostru muncitor. Prin însuşi felul cum este realizat acest roman, se vede cât de grerit este procedeul unora din scriitorii noştrii tineri, mai ales cei care vin pe şantiere, în fabrici sau în sate în căutare după « elementul concret », după ce au în buzunar schema de ceeace şi-au propus să scrie de acasă. Numai integrarea, identificarea deplină cu frământările şi năzuinţele eroilor, participarea activă la munca şi lupta lor de fiecare zi, permit scriitorului să studieze aprofundat viaţa şi să dea la iveală nu « simple registre de stare civilă ci lucrări care să reflecteze veridic patosul vieţii noi, biruitoare, ritmul impetuos al marilor transformări pe care le trăim.
N. Biriucov nu a rămas la suprafaţa vieţii. El a urmărit cu atenţie procesul de transformare a eroilor, a privit într'un tot inseparabil munca şi elanul constructiv, frământările lăuntrice ale fiecărui erou, le-gându-le în acelaş timp de viaţa lui socială, de relaţiile lui cu ceilalţi oameni ai
muncii. Scriitorul sovietic nu ne-a dat e> < schemă» de oameni, ci oameni vii, prezenţi în viaţa clocotitoare de fiecare zi. Prin aceasta « Apele Narînidui * înarmează pe scriitorii noştri cu o armă preţioasă în lupta pentru lichidarea schematismului şi a reminiscenţelor naturaliste şi formaliste ce mai răbufnesc în unele din creaţiile nostre literare.
Eroica luptă cu natura nereaminteşte de bătrânul şi înţeleptul Faust, care, pierzăndu-şi fiul, ajunge la concluzia necesităţii de a supune natura intereselor omului. El elaborează un plan de prefacere a naturii, de vaste irigaţii, dar Mefisto îl împiedică să şi-l realizeze. Prin aceasta Goethe recunoaşte neputinţa vechii lumi de a stăpâni şi transforma natura. Oamenii sovietici însă, înfăptuiesc zi de zi înfrângerea şi supunerea ei în faţa voinţei omului liber.
N. Biriucov ne-a prezentat imagini artistice puternice, chipuri de ziditori ai comunismului, ale căror fapte deschid o lumin asă perspectivă asupra viitorului de fericire şi prosperitate pe care ei îl făuresc. Eroii romanului «Apele Narînu-lui» pot fi caracterizaţi pe deantregul cu cuvintele lui Gorchi: « Omul, ce măreţ sună acest cuvânt! ► Oamenii sovietici despre care vorbea Gorchi cu atâta justificată mândrie, au astăzi fericirea de a. urca spre culmi.
H. Zalis.